ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE" Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
MARIN SORESCU
OPERE
IV. Publicistică
Ediţie îngrijită de MIHAEIA CONSTANTINESCU-PODOCEA
Ptefaţă de EUGEN SIMION
Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana MÎRZEA
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Cartea a apărut cu sprijinul S.C. PETROMSERVICE SA. şi al
SOCIETĂŢII NAŢIONALE „LOTERIA ROMÂNĂ"
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă.
ISBN: 973-7934-39-3 ISBN: 973-8240-79-4
973-637-088-7
Volumele IV şi V ale ediţiei de faţă sunt consacrate eseurilor, cronicilor literare şi dramatice, studiilor de istorie literară, jurnalelor de călătorie şi convorbirilor cu scriitori contemporani.
Cele mai multe texte, elaborate între 1960 şi 1985 şi publicate, iniţial, în paginile revistelor literare, au făcut materia celor cinci volume apărute în timpul vieţii scriitorului: Teoria sferelor de influenţă (1969); Insomnii (1971); Starea de destin (1976), Uşor cu pianul pe scări (1985), Tratat de inspiraţie (1985). Alte articole şi studii, precum şi multe pagini de jurnal datând din aceeaşi perioadă sau scrise după 1985 au fost publicate postum în două cărţi proiectate de autor: Bibliotecă de poezie românească (1997) şi Jurnal. Romanulcălătoriilor (1999). Cronici literare şi Cronici dramatice din perioada 1960-1970 au fost republicate de George Sorescu, în două volume, în 2004 ţi, respectiv, 2005. în fine, multe altele au rămas până acum în paginile revistelor.
Prezenţa impresionantului număr de texte critice, eseuri, articole şi recenzii între lucrările soresciene este, desigur, în legătură şi cu activitatea de gazetar a poetului în redacţiile unor publicaţii: redactor la Viaţa studenţească (1960) şi Luceafărul (1961-1965); redactor-şef la Ramuri (1978-1990) şi Literatorul (1990-1996). Scriitorul a semnat, în perioade mai scurte sau mai lungi de timp, multe rubrici permanente care i-au canalizat o vreme interesul spre unul sau altul dintre domeniile creaţiei spirituale. Menţionăm aceste rubrici: „Cronica literară" {Gazeta literară, 1963, Luceafărul, 1963-1964, Ramuri, 1978-1990); „Dicţionar de istorie literară"
VI
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
(Luceafărul, 1964-1965); „Cronica fantezistă" (titlu preluat de la cronicile rimate din laşul literar, 1959, în Gazeta literară, 1966 şi Luceafărul, 1968-1969); „Note de drum" (Luceafărul, 1966-1967); „Cronica unui posibil cineast" (Cinema, 1968); „Teatru" (Lucefărul, 1970-1971); „Ferestre" (Luceafărul, 1975-1977); „Bibliotecă de poezie românească" (Revista de istorie şi teorie literară, 1983-1990 şi Literatorul, 1992-1996); „Răzleţe" (Literatorul, 1990-1996). A colaborat cu texte critice şi pagini de jurnal la Gazeta literară şi România literară, Viaţa românească, Secolul XX, Argeş, Convorbiri literare, Vatra, Contemporanul ş.a.
Ignorând orice cronologie, la alcătuirea volumelor, Marin Sorescu a operat tematic şi riguros selectiv, de unde şi mulţimea textelor rămase în paginile revistelor. Cele trei volume de microeseuri au dimensiuni reduse; Uşor cu pianul pe scări cuprinde, în secţiunea a doua, Neadăugitele, numai trei cronici din suita celor publicate în anii 1963-1964 în Gazeta literară şl Luceafărul; în Tratatul de inspiraţie sunt excluse convorbirile cu prozatori şi dramaturgi.
Toate textele de după 1985 care nu se înscriu în profilul volumelor Jurnal. Romanul călătoriilor şi Bibliotecă de poezie românească — ale căror sumare au fost stabilite în foatte mate măsură de scriitor, în ultimul său an de viaţă - nu au fost publicate până acum într-un volum.
Structurând materia volumelor IV şi V de Opere am respectat criteriile folosite şi în cazul creaţiei poetice şi dtamatice. Volumul IV cuprinde, aşadar, în ordinea apariţiei lor editoriale volumele antume, păstrând întocmai structura pe care autorul le-a conferit-o, urmate de volumul postum Jurnal. Romanul călătoriilor. Volumul V se deschide cu Bibliotecă de poezie românească, continuând cu Miscelanee şi Mărturisiri. Interviuri, în care sunt incluse, în ordine cronologică, textele rămase în periodice.
Notele precizează data sau perioada elaborării textelor şi a alcătuirii volumelor în măsura cunoaşterii lor, data şi locul apariţiilor în presă; variantele sunt stabilite între textul publicat în revistă şi cel din volum, precum şi între acestea şi unele variante nepublicate, aflate în arhiva Marin Sorescu.
I. IN VOLUME
MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ (1969)
I. POEZIA
Cap. I straturi lirice în
baiada popui arâ
Poezia înseamnă abstractizare. Lirica nu descrie muntele, 5 norul, fata, ci impresia pe care acestea o provoacă asupra subiectului. Balada populară este acţiune, poveste, întâmplare şi reprezintă, de aceea, o fază foarte veche a poeziei. Un fel de matriarhat al ei. Dar aşa cum în tragediile antice corurile ating lirismul, întâlnim şi aici zone curat lirice. Cantitatea devine 10 calitate, ca într-o pădure izbucnirea unor limbi de flacără care nu oglindesc lemnele, ci numai se hrănesc cu ele. Un studiu al baladei populare româneşti e ca o plimbare într-o grădină zoologică, cu frumoase şi lungi animale dispărute. Primele versuri ce ne cad sub ochi: 15
Foaie de cicoare, în prunduţ de mare, Iată ce-mi răsare Puternicul soare,
Dar el nu-mi răsare, 20 Ci vrea să se-nsoare
amintesc de Hiperion. Şi acesta, ca şi eroul popular (soarele), „se întrupa" din valuri, în tendinţa lui tragică de sustragere de la geniu, de dulce nivelare (vezi Balade populare româneşti, ediţie îngrijită de Al. i. Amzulescu). Baladele fantastice (vom 25 vedea că termenul e impropriu), cele mai vechi, mai ameţite
6
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
7
de circulaţia pe cerul gurii generaţiilor, mi se par şi cele mai poetice. Ele tratează subiecte general-umane. Lupta între bine şi rău nu îmbracă încă un nume concret, reprezintă abstractizarea cea mai mare. Răul e sila, scorpia, balaurul. Apoi, lupta cu forţele naturii şi păcatele care-1 ajung pe om, dragostea, moartea. Fata popii cel de piatră trăieşte cu un cuc. Un frate vrea să se căsătorească cu sora sa şi e blestemat. în multe dintre aceste producţii apasă greu destinul, eroii sunt urmăriţi de el ca Oedip. Baladele au ceva de tragedie antică.
Elementul fabulos e abia cu puţin deasupra realului. De fapt, nici nu e fantastic. Umbra corbului (care apare des în balade), planând deasupra oamenilor, ducând fel de fel de mesaje, se amestecă atât de intim cu lucrurile adevărate de pe pământ, cu codrii şi cu apele, încât te gândeşti dacă nu cumva acestea sunt cele care zboară, iar corbul fantastic se află imobil sub ele. Ceea ce se ia drept fantastic ţine de tehnica poetică propriu-zisă. Se poate demonstra că autorul popular nu e un fantezist, ci un mare filosof. Metaforele lui nu sunt deci rodul unei imaginaţii puternice, ci silogisme exprimate plastic.
Foaie verde de mălură, Ieşea Gerul din fântână Cu toiag de gheaţă-n mână.
Iată personificată o abstracţie care ne duce din nou cu gândul la poezia lui Eminescu (Strigoii).
Măi, unchiule, dumneata De-mi dedeşi pe Albul, Pe Codalbul, Asta o să-mi scape capul. Mi-e calea de nouă zile, Poate o să vină până mâine.
Aici, versurile subliniate pot fi traduse în limbaj ştiinţific prin teoria relativităţii ori contractarea timpului prin mărirea vitezei.
Afară, neică, el ieşea, Corb, pasăre neagră-l vedea, Şi peste cap că se da Femeie că se-ntrupa.
Metamorfoza sugerează ieşirea oamenilor din păsări şi 5 animale, reprezintă - dacă vreţi - un ecou al evoluţiei speciei, păstrat şi transmis prin magie. Chiar luptele cu balauri, samodive, scorpii sunt nişte simboluri, nu au nimic fantastic nici măcar în descrieri. Animalele fabuloase au existat într-adevăr pe pământ şi sunt atestate de geologie. I ,a figurat, am putea w spune că ele s-au retras, care în straturile de cărbuni, care în cântecele populare. Acestea din urmă reprezintă faza incertă, când animalele încă nu se fixaseră la o specie sau alta. Balaurul cu şapte capete, ieşindu-i din fiecate câte o limbă şi căzându-i pe ochi (un fel de mops din zilele noastre), şi-a '5 pierdut realitatea, dar n-a devenit fantezie, ci un simplu instrument poetic, un fel de conjuncţie pe planul limbajului. E nevoie de astfel de instrumente, de termeni de comparaţie, care nu trebuie confundaţi cu poezia propriu-zisă, cum conjuncţia nu trebuie confundată cu vorbirea.
Nimic nu e mai străin de idilism decât poezia populară. Corbul îşi face cuibul.
... Cu oase de cal, Rabdă vânturi tari: Cu piei de juniei, Rabdă vânturi reci.
Pentru a scăpa dc răzbunarea Gerului, o întreagă oaste spintecă burţile cailor, scoţându-le măruntaiele, pentru a-şi găsi adăpost, la căldură, în ele. Crudă ca adevăr, imaginea e superbă: Richard al III-lea, poate tot aşa, ar fi vrut să se salveze cu un cal, gonit şi el de gerul morţii. Sila, o altă forţă rea, vine cu o cocie (un fel de car de luptă), ale cărei roţi:
8
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
9
Din corp de om erau toate: Buciumele roţilor, Grumazii voinicilor, La spiţele roţilor, 5 Mâinile voinicilor.
Şi năplatul roţilor, Tălpile voinicilor;
Dară în loc de mădulare, Degeţele cu inele, w Dară frâul de la cai,
Cosiţe de fete mari.
Faptele de vitejie varsă râuri de sânge, care sunt descrise ca atare. Finalul baladelor nu întotdeauna se termină cu o nuntă (şi e o vină a lui Alecsandri de a le fi pus câtorva dintre 15 ele un happy end). Mistriceanul, care plânge la naştere, e blestemat de maică-sa să fie mâncat de un şarpe:
Na-mi-te, liu-liu mi-te, Pui de şarpe, sugă-mi-te De sub talpa casei noastre!
20 blestem în stilul Domnişoarei Hus a lui Ion Barbu.
Şarpele dacă-auzea El era ca undreaua, Cu Mistricean că creştea: Săvai Mistricean de-un an <5 Şi cu şarpele de-un an;
Săvai Mistricean de doi ani Şi şarpele de doi ani; Săvai Mistricean de trei ani Şi şarpele de trei ani.
Este, prin urmare, o boală ereditară, care creşte odată cu organismul. De altfel, când şarpele se prezintă să-l mănânce, la soroc, are loc între el şi copil acest dialog:
Dă-te jos să te mănânc,
Că eşti al meu dăruit 5 De când ai fost copil mic. — Că nu-mi este vina mea! Săvai nu-ţi e vina ta, Dar e vina maică-ta.
Tras de un voinic, după peripeţiile tradiţionale, chiar din w gura şarpelui, Mistriceanul, pe jumătate putrezit, este supus la tratamentul vrăjit din poveşti. Dar chiar aşa, el tot nu scapă. Vreau să subliniez prin acest exemplu realismul care face baladele mai adevărate, mai dramatice şi mai pregnante.
Oamenii luptă vitejeşte, dar când nu mai pot, ei încep să /5 blesteme; mai ales la bătrâni, oameni cu ficatul bolnav, întâlnim acest obicei, care atestă din nou legătura baladelor cu magia, originea lor utilitară. Cel blestemat este încredinţat unei forţe obscure, cu care trebuie să lupte, pe neprevăzute, ca într-un tragic joc de-a baba oarba. Am citat exemplul Mistri- 20 ceanului. în Antofiţă al lui Vioară, o baladă pescărească, de baltă, întâlnim alt asemenea blestem. Aici dăm şi peste câteva splendide figuri de stil, cum se zice în manuale. Hiperbola des întrebuinţată e o minciună mutată pe plan artistic. Minciunile cele mai gogonate sunt hiperbolele cele mai frumoase. Pentru 25 a-1 speria pe Antofiţă să nu meargă „să vâneze apele" din Vidrosu, taică-său îi spune: „că e adânc / cât din cer până-n pământ". Morunul, somnoros de-atâta carne, care doarme pe fundul lacului, nu se trezeşte nici când vidra îi mănâncă jumătate din spinare. Alt exemplu. Prins şi legat, Corbea este luat la ochi de o întreagă oaste. 30
Dar voinicul ce făcea? Gloanţăli le sprijinea
10
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
11
In potcoava cismelor Şi-n piatra inelului.
ricoşându-şi în felul acesta moartea multiplă.
Cu acestea, intrăm în absurdul folcloric. Elemente ale 5 absurdului întâlnim în adevăr foarte multe în poezia populară. Ileana Sânzieana, doamnă a florilor şi a garoafelor, cere iubitului să-i isprăvească:
Pod pe marea neagră De fier,
w De oţel,
Iar la cap de pod,
Cam de-o mănăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie, n Să-mi placă şi mie,
C-o scară de fier,
Până-naltul de cer.
Pe drumul acesta mergând, ar putea să-i ceară orice. însă iubitul o învinge, îndeplinindu-i dorinţa tot la modul absurd: 20 bătând din palme. El are o putere de paşă ori sultan, a căror bătaie din palme realiza întotdeauna imposibilul. (Putem, analizând gesturile, să descoperim originea baladelor.) De absurd ţine şi falsa precizie. Raiul e văzut ca o pomană:
numai mese-ntinse, 25 cu făclii aprinse,
cu pahare pline,
unde răsună toată ziua cântece line, căci în rai veselia e moderată, nu se zbiară. Tot falsă precizie poate fi şi aceasta: „dar sluga nemernica, / mânca-i-ar câinii carnea / şi ţâţa de la 30 dreapta" (Novac), unde contrastul dintre grozăvia blestemului şi specificarea expresă realizează nota de grotesc. Cele mai frumoase hiperbole sunt realizate pe această cale. Novac „sare
Dunărea-n ciumag", cu prăjina adică, şi astfel îi ajunge din urmă pe turcii care fugiseră şiroind de prăzi. Metoda e foarte simplă, dacă stai să te gândeşti, şi te miri cum nu le-a venit în gând şi turcilor. De simplitatea asta şi de spiritul inventiv al poporului nostru ţine şi sculptura lui Brâncuşi, a cărui 5 coloană infinită pare şi ea o imensă prăjină pentru Dunărea absolutului.
Baladele de vitejie atestă o civilizaţie, i-am spune, a săbiei. Novac, de care vorbeam mai înainte, trece prin sabie pe toţi duşmanii care-i călcaseră ţara. Nimicirea e aproape instantanee, w ca o iradiaţie. Răzbunările sunt direct proporţionale cu groaza faţă de năvălitori. Virtutea bărbătească ar consta în vârtute. Flăcăul care ştie să mânuiască sabia e frumos. Cel care nu poate să ridice de jos o ghioagă e râios. Arcul e foarte rar întrebuinţat, iar pistoalele sunt purtate mai mult de fală, fiind mai 15 decorative. Chiar atunci când e tras în ţeapă, un voinic vrea să moară ţinând pistoalele în mână: „Să fie lumii de jale / Şi la fete de mirare". O poză, după cum vedem, care în lumea poeţilor ar echivala cu degetul la tâmplă.
Spuneam mai înainte că baladele populare sunt în fond 20 nişte tragedii. Să observăm, în legătură cu aceasta, că autorul popular e un excelent regizor, ştie să-şi aranjeze în aşa fel personajele, încât să obţină maximum de efect posibil. Luna, soarele, munţii, apele constituie un decor natural, care e foarte folosit ca atare, şi sugestiile scoase de aici ne uimesc. Turcii 25 năvălesc în zori, pentru a se crea confuzia între fesurile lor şi explozia astrului. Pentru tătari e folosit ca decor norul. Trei fete care ară observă o neaşteptată schimbare meteorologică:
Dar fata cea mare
Se uită spre soare. 30 Ei i se părea cerul că nnora, l-alelalte spunea:
12
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
13
— Eu mă uit spre soare şi văd că-nserează
şi se-ntunechează. Cea mijlocie se uita î şi aşa-mi zicea:
— Nu e nor de ploaie, Vacile-mi scoboară, A mică se uita,
ea bine-l vedea, 10 din ochi lăcrăma,
din gură grăia:
— Nu e nor de ploaie, nici vaci nu scoboară, tătari ne-mpresoară.
75 (Fata şi cucul)
Altă dată, turcii sosesc seara „în viitura vacilor". Iată cum până şi năvălirile sunt puse în momentele cele mai caracteristice ale zilei, pentru a se folosi jocul de lumini al soarelui. Tot la decor trebuie vârâte şi păsările şi animalele. Un rol important îl are,
20 cum spuneam mai înainte, corbul, pentru că înfăţişarea sa macabră sporeşte efectul de prieten al omului, prin contrast. El e un fel de deus ex machina, soseşte la cei întemniţaţi cu un ceas înainte de a fi omorâţi. E pus să poarte către cei de-acasă scrisori, inele sau altceva. Dacă în locul lui ar fi un porumbel,
25 să zicem, lucrul acesta ni s-ar părea mai obişnuit şi nu ne-ar impresiona. Prin urmare, baladele, suplinind, în vremurile de demult, teatrul, au încorporat şi unele din elementele lui specifice. Ar fi de adăugat şi costumaţia şi machiajul fetelor, care „îşi bagă faţa-n albeală / şi buzele-n rumeneală". Eroina
30 unui cântec e folosită de fraţii săi în lupta cu zmeii drept sperietoare, dar în sensul celălalt, răsturnat: nu pentru urâţenie, ci pentru frumuseţe:
Aduceţi pe soră-mea,
Pe soră-mea Găfiţa.
Scoată capul pe fereastră
Şi Zmeul ca să mi-o vază
Leşin la inimă-o să-i cază! 5
Pe soră-sa o duceau
Şi Zmeul că rni-i vedea,
Leşin la inimă-i da
Şi Zmeul că se-nmuia...,
putând fi astfel înfrânt. io
S-au purtat controverse în privinţa valorii de document istoric a baladelor. In ce mă priveşte, cred că se poate spune că precizia lor e relativă şi absolută totodată. Relativă, în sensul că ele nu vorbesc de un anume eveniment, ci de mai multe asemănătoare. Absolută - fiindcă, dincolo de contingent, K redau foarte bine climatul, atmosfera specifică, ceea ce este etern. Poeziile populare se formează, putem spune, ca şi visele. Nu poţi socoti drept ştiinţific, real, un munte ce-ţi apare într-un vis. Dar ca să-1 visezi, trebuie să fi văzut foarte muite înălţimi de acestea, lanţuri întregi de munţi să fi văzut. 20 Evenimentele istorice cuprinse în baladă reprezintă astfel de abstracţiuni superbe. Pe locul Troii, indicat de Homer în Iliada, s-au făcut săpături, găsindu-se, într-adevăr, sub nu ştiu câte straturi, vechea aşezare a lui Priam. Arheologul român, căruia i-ar veni ideea să scoată la iveală toate vestigiile 25 trecutului nostru îngropate în baladele populare, ar trebui să sape toată ţara, toată istoria acestui popor.
*
In Balada Monastirii Argeşului, Negru vodă cu meşterii lui Manole caută un „zid părăsit", pentru a înălţa acolo lăcaşul de 30 pomenire. E un amănunt care mi se pare interesant din următorul punct de vedere: zidul înverzit, ros de ploi, presupune
14
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
15
o altă mănăstire anterioară, dusă până la capăt sau numai începută, nu contează: alte Ane hrănindu-1 cu lapte („Zidul rău mă strânge, / Ţâţişoara-mi curge"); alţi Meşteri Manole rămaşi fără scări pe acoperiş, naufragiaţi pe propria lor izbân-5 dă ca înfometaţii de pe pluta Meduzei. Acest zid, surpându-se peste simbolul vechi, îl îmbogăţeşte imens: chiar după ce se zideşte cineva în ea, mănăstirea tot se dărâmă! Căci e nevoie de locul pe care trebuie să se ridice mereu o creaţie (nemuritoare). Nu degeaba acel loc e blestemat, din punctul de vedere
w necreator, al spaimei de sacrificiu: „Câinii cum îl văd, / La el se reped / Şi latră-n pustiu / Şi urlă-a morţiu". Deci, trebuie considerată Mănăstirea lui Manole drept verigă a unui ciclu care se repetă la infinit.
Legenda Meşterului Manole a intrat în zidăria noastră
15 intimă, banalizându-se, ca şi inima. Fiecare avem o Ană în noi, sacrificată ca să ne ţină fiinţa: mama. Nu e rostul meu să caut în ziduri oasele Anei. S-o facă arheologii. Mi se pare însă tulburător acest personaj, neglijat ori de câte ori se comentează balada. Anonimă şi ştearsă - „floarea câmpului" -, ea creşte
20 până acaparează tot „ecranul" cu personalitatea ei. (A se urmări gradaţia.) La început, avem de-a face cu o Ană casnică. Trăz-netele, ploaia cu spume, munţii făcuţi zob n-o pot împiedica de la cea mai domestică treabă, porunca numărul unu: „hră-neşte-ţi bărbatul". în toată această atmosferă, grea de fulgere,
25 ea se comportă ca pilitura de fier în vecinătatea magnetului. Acest magnet imens şi irezistibil e însă mănăstirea, creaţia ce va să se facă - pentru că Ana ştie ce-o aşteaptă. în timp ce Manole visa soluţia jertfei, Ana visa şi ea acelaşi lucru. (Moartea se presimte.) De aceea, se face a crede că totul e o glumă, nu
30 protestează când e aşezată în zid:
Stai, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim. Ana se-ncredea Şi vesel râdea.
Râdea, am putea spune, de destin - ea era la fel de conştientă, ca şi Manole, de grozăvia lui. Această femeie este 5 singura, în folclorul nostru, care se poate compara cu scepticul cioban din Mioriţa. Seninătatea ciobanului în faţa morţii este aproape întrecută de cea a tinerei femei. Ciobanul lasă să curgă destinul, aşteaptă pasiv „nunta". Ana luptă pentru înfăptuirea „nunţii", înfruntă forţele naturii dezlănţuite, pentru a ajunge io la timp în zid. E mai mult decât o seninătate: e o răzvrătire inversă, pentru înfăptuirea operei. Manole îşi sacrifică ce are mai scump. Femeia, conştientă, îşi lasă talia încorsetată teribil şi mortal. Jelania ei:
Manole, Manole, 15 Meştere Manole, Zidul rău mă strânge...
e mai mult un vaiet resemnat, nu vădeşte că ea ar intenţiona să fugă, cu cărămizi grele pe ţâţe, cu var pe pulpe - şi să se salveze. Renaşterea a răspândit o imagine „clasică" a 20 maternităţii: acele frumoase şi durdulii femei hrănind cu lapte pruncul cel „păios de raze", cum ar zice Ion Barbu. Ar trebui, poate, să ne-o închipuim pe Ana sub înfăţişarea unei astfel de madone fericite şi senine, hrănind din interiorul zidului viitorii sfinţi şi dumnezei, ctitori şi credincioşi, pe care-i va găzdui 25 mănăstirea. S-o ridicăm pe Ana de la simplul material de construcţie, pentru creaţii eterne, la conştiinţa acestui sacrificiu. Nimic nu e veşnic. Nici un sacrificiu. Ţine cât ţine - apoi e nevoie de alt sacrificiu asemănător. Altfel, noi, care beneficiem de o istorie întreagă de sacrificii, ar trebui să stăm acum 30 degeaba. Dar asta nu se poate. Dar dacă viaţa ta prelungeşte măcar cu o clipă durabilitatea unei creaţii - merită să-1 faci. Asta înţelege şi Ana, aşa gestul ei capătă sens.
16
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
17
Referitor la Manole:
Cu Manole zece, Care mi vă-ntrece.
Forma aceasta arhaică a ultimului vers (varianta Teodorescu)
5 mi se pare mai expresivă. Ea sugerează mai pregnant măiestria lui, care nu-i întrece numai pe cei nouă, ci pe voi toţi: „Mi vă-ntrece". în aceasta stă şi nenorocirea sa- drama sa e absolută, pentru că izvorăşte din superioritate. El e creatorul astenic, care doarme prost şi are coşmaruri, vise în care crede.
w în baladă nu suntem o clipă lăsaţi să bănuim că Manole s-ar îndoi vreodată de adevărul visului său.
în Comentarii la legenda Meşterului Manole — un model neîntrecut până azi de analiză a unei balade româneşti -, Mircea Eliade făcea următoarea observaţie:
75 „Teama de desăvârşire poate să fie o formă a temerii de moarte. Pentru că noţiunea de creaţie este legată, în universul mental popular, de noţiunea de jertfă şi de moarte. Omul nu poate crea nimic desăvârşit decât cu preţul vieţii sale. Numai Dumnezeu poate crea fără să-şi sărăcească sau să-şi diminueze
20 fiinţa. Omul fiind făptură, fiind el însuşi creat, este steril atât timp cât nu-şi însufleţeşte creaţia mâinilor sale cu jertfa sa sau a altuia. De aceea, un lucru nou făcut este primejdios; este o formă a morţii, este ceva care încă nu trăieşte şi nu va putea trăi decât absorbându-şi un suflet - al primei fiinţe care intră
25 în contact cu el. Numai după ce a fost «cunoscut», adică însufleţit de cineva, el devine inofensiv; trece în rândul lucrurilor vii, sau, în orice caz, încetează de a mai fi o formă a morţii." Putem spune însă, pornind de la acest citat, că mănăstirea noastră devine „inofensivă" nu prin moartea Anei - ci prin
30 viaţa lui Manole, din momentul când a zidit-o şi până la cădere - Ana e o cărămidă, folosită ca ceva „constructiv".
Spuneam, la începutul acestui studiu, că poezia presupune abstractizare. Ce e tulburător în capodopera poeziei noastre
populare Mioriţa nu e relatarea întâmplărilor (pregătirea celor doi ciobani pentru uciderea celui de-al treilea, ascultarea oiţei), ci monologul baciului. De fapt, toată balada c construită pentru a justifica acest monolog hamletian aproape. într-un fel, ciobanul nostru e superior lui Hamlet, care îşi punea probleme, 5 ezita între fiinţă şi nefiinţă. Ciobanul Mioriţei merge la sigur. Siguranţa aceasta a lui este cea care uimeşte şi în asta constă superioritatea sa. Ea îl situează dincolo de pesimism şi optimism, într-o zonă eternă. Vladimir Streinii observa într-un studiu (Valori universale în literatura română, Luceafărul, 10 17/1965): „Victorie asupra morţii sau asupra limitelor vieţii omeneşti - se spune acolo -, Mioriţa exprimă sentimentul de înrudire a românului cu universul obiectiv, nevoia lui de însumare întt-o ordine superioară, supraindividuală. Obştea socială care-1 cuprinde în timpul vieţii se preface prin moarte 75 în obşte spirituală sempiternă. Aceasta e semnificaţia baladei, care-i asigură unicitatea în lume."
Iată acum şi versurile care cuprind enigmatica dorinţă a ciobanului:
Ca să mă îngroape, 20 Aicea pe-aproape, în strunga de oi, Să fiu tot cu voi, în dosul stânii,
Să-mi aud câinii. 25
Murind în locul unde ai trăit, în behăit de oi şi lătrat de câini, înseamnă a trăi, întrucât câinii continuă să latre şi oile să te cheme. Păstrarea locului vieţii, căci amintirea ta a rămas acolo şi tu te muţi acum în ea, începi să ţi-o consumi. Trebuie să fie asta o credinţă foarte veche a locuitorilor acestei părţi de 30 lume, ce se doreau înmormântaţi numai în locurile natale. Dacă vikingilor moartea cu spada în mână le crea iluzia intrării în Walhaala, pentru oamenii de care vorbim locul strămoşesc
18
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
19
era o spadă mai sigură pentru cucerirea veşniciei. (Nu ştiu dacă istoricii noştri mai au nevoie şi de acest argument pentru a arăta că nu toţi băştinaşii s-au retras odată cu Aurelian.) Unele dintre variantele Mioriţei (câte variante poate 5 cunoaşte o poezie populară! Limita de sus a formelor Mioriţei poate ar fi numărul locurilor care vorbesc româneşte) încearcă să justifice moartea ciobanului:
în poiana mare,
Cea gura de vale, io Trei cârduri de miei,
Cu trei ciobănei,
Doi sunt tinerei
Şi mai sprintenei,
Unul mai bătrân 15 Şi e mai străin.
Explicitatea aceasta scade valoarea baladei. Un fapt ne reţine însă atenţia într-o variantă culeasă de G. Dem. Teodorescu. Ne-am obişnuit ca pe la sfârşitul Mioriţei să apară mama baciului:
20 Din ochii lăcrimând,
Pe câmp alergând, Pe toţi întrebând.
în varianta Teodorescu, nu mai e vorba de mamă, ci de iubita ciobanului:
25 Şi tu, oaia mea,
Tu dacă-i vedea
0 mândră fetiţă
Cu neagră cosiţă,
Prin crânguri umblând, 30 Din gură cântând,
Din ochi lăcrimând,
De mine-ntrebând.
Să nu-i spui că sunt Culcat sub pământ, Ci că m-am tot dus, Dus pe munte-n sus, Prin vârfuri cărunte, Dincolo de munte, Căvălaşi să-mi dreg, Flori ca să-mi culeg, Pentru nunta mea Care o fac cu ea.
Apoi se întâmplă drama, după ceremonia ştiută. Ar trebui să apară iubita personajului. Dar:
Dar oaia bârsană, Oaia năzdrăvană, Ea se tot uita Şi nu mai vedea Pe mândra fetiţă Cu neagră cosiţă, Prin crânguri umblând, Din gură cântând, De el întrebând, Să-i spuie că-i dus, Dus pe munte-n sus, Dincolo de munte, Prin vârfuri cărunte, Căvălaşi să-i dreagă Şi flori să-i culeagă.
Cuvintele sunt aceleaşi. Fata e descrisă cu minuţiozitate, ca şi când ar fi venit. Tristeţea versurilor e fără margini. Ele te fac să crezi că nici vântul nu va bate, nici fluierele de os nu vor cânta dulce, cele de soc, cu foc, nici câinii nu vor lătra şi că, în fond, pentru că nici o prevestire nu i se îndeplineşte, CIOBANUL NICI N-A EXISTAT.
20
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
21
în ce priveşte lumea care populează baladele, interesant de observat e modul sintetic în care autorul popular ştie să-şi prezinte eroii. Aceştia sunt înfăţişaţi descriindu-ni-se, de fapt, spaţiul în care trăiesc. Pornind chiar de la:
5 Mândru ciobănel,
Tras ca prin inel. Feţişoara lui, Spuma laptelui, Mustăcioara lui. Spicul grâului, Perişorul lui, Peana corbului, Ochişorii lui, Mura câmpului.
Spuma laptelui presupune munţi cu păşuni întinse, albite de oi; spicul grâului şi mura câmpului - şesuri arate şi şesuri năpădite de rugi cu mure. Peana corbului e ca o ameninţare. Ţăranii noştri ghiceau în corbi, ca într-un zaţ de cafea, năvălirile şi alte nenorociri. Iată deci cum personajul este strâns, chipul său este bătut m centrul ariei sale de viaţă, ca în centrul unei steme. Chiar această comparaţie tocită pentru noi: ca frunza şi ca iarba e plină de ecouri venind din sălbăticia naturii: codrii adânci cu copaci groşi, spui trei poveşti până termini de înconjurat unul; şi aceleaşi păşuni. Atunci când se vorbeşte de nisip, se spune mult ca nisipul mării, nu al deşertului, românii necunoscând deşertul nici măcar în basme. Toţi oamenii baladei trăiesc sub o zodie, am zice, a berbecului (mult folosită, pentru pitorescul ei, de Sadoveanu). Mereu se vorbeşte de brâu de lână, zeghe de miţe etc. Alţi ciobani au cuşme de urs, obţinute, am spune, tot de la oaie, prin derivaţie:
Vin nouă ciobani De la Poenari, Tot prima primari,
Cu căciuli de urs, Că nu sunt supuşi, Nalte şi moţate, Pornite pe spate, Cată strinătate.
Boierii sunt îmbrăcaţi în grecisme, muscălismc şi turcisme, înstrăinarea lor pornind chiar de la straie. Dobrişcanu are nişte ciobani „stravestiţi":
Dar nu-i poartă ciobăneşte,
ci mi-i poartă chip domneşte,
cu caftane de pambriu,
cu cizme de irmiziu,
cu obiele de bumbac,
mestecat cu păr din cap.
(Ce versuri superbe!)
Baladele referitoare la viaţa şi curtea feudală sunt interesante mai ales sub aspectul înfăţişării sufletului feudal. Suntem introduşi într-o lume groaznică de tensiune arterială şi de sânge otrăvit, ca în Alexandru Lăpuşneanu. A plăti cu capul nu era o metaforă, ci o realitate, capul fiind banul cel mai depreciat, care se rostogolea pe străzile acelor timpuri. Schilodirile, tăierea nas, gât şi urechilor împricinaţilor practi-cându-se pe scară largă. Oamenii trăiesc într-o spaimă continuă, care, ca un vânt rău, se stârneşte când nici nu te aştepţi, ba din afara ţării, ba dinăuntru. Când vreunul pleacă undeva, lasă vorbă acasă să nu-l mai aştepte:
Mărişcuţă, soţia mea, De-ai vedea că zăbovesc, Buţile să-ţi pritoceşti, Bucatele să-ţi încălzeşti,
spune lordăchiţă-n a Lupului, ducându-se cu chemare de urgenţă la Divan. Soţia sa o ia numaidecât după el, la curtea
22
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
23
domnească, însă când ajunge, drama se consumase: iată ce-i răspunde Gligor-vodă:
Mărişcuţă, fiica mea,
lată-n vale la ceşmea, ' Dacă nu l-o fi tăiat,
Spune-i că ţi l-am iertat,
Sai cu perişor pe spate,
Scapă-ţi omul de la moarte.
Mărişcuţă c-alerga, io Când la ceşmea d-ajungea,
Jos din caretă se da,
Trupul pe ceşmea şedea,
Capul pe pârâu mergea.
Mărişcuţă de vedea, 15 Pe Iordache năvălea
Şi-l săruta-n tăietură,
Cu gând că-l sărută-n gură.
încărcat cu amănunte, în asemenea balade, epicul atârnă mai greu decât liricul. Poezia încă nu s-a ales definitiv din
20 faptul concret. Mai poetice, vreau să spun, mi se par baladele de pace, decât cele despre lupte. în lipsa bătăliilor, aici unele întâmplări domestice, cotidiene, sunt ridicate la rangul de evenimente. Construirea unui pod, a unei mănăstiri, a unei fântâni, a unei case constituie astfel de subiecte povestite cu
25 ceremonialul şi tonul necesare prezentării unei bătălii. Numai că aici încordarea duce la interiorizare, nu la larmă şi amănunt. Muşchiul încordat din baladele haiduceşti e înlocuit cu o cută a frunţii, de aceea aceste balade (cum sunt cele citate anterior) mi se par mai adânci, mai pline de filosofic
30 Cu cât mergem către straturile superioare ale folclorului, observăm un foarte rapid proces de cristalizare. Nu mai întâlnim comparaţii la fiecare vers, întreaga poezie e o metaforă. Ascultătorii cărora le erau adresate baladele au început să
înţeleagă şi cifrele, ca sălbaticii care nu mai adorm astăzi după ce numără până la cinci. Balada Meşterului Manole este toată o metaforă de tipul „scaunelor" lui Ionescu.
A face literatură populară e imposibil. E ca şi când ţi-ai propune să fii genial, uitând că geniul nu se planifică, nici nu 5 se anunţă spectaculos, precum o eclipsă de lună.
Stau şi mă gândesc dacă nu cumva cerinţa pe care unii critici o adresează poeţilor de a scrie în spiritul poeziei populare nu este şi ea o absurditate! Cred că da, şi provine de la falsa înţelegere a folclorului nostru. Un lucru mi se pare w evident: toţi poeţii care deliberat s-au inspirat din folclor au eşuat. Alecsandri e mare nu prin rimele sale în diminutive, ci prin pasteluri; Coşbuc, nu prin basmele versificate, ci prin balade şi idile. Cât a rămas la transpunerea fidelă a basmului cules de Kunich, Eminescu a dovedit virtuţi de mare poet, n îndepărtându-se însă de spiritul basmului până la Luceafărul, a dovedit că e geniu. E nevoie, într-adevăr, de o îndepărtare de folclor, şi nu de o apropiere de el. Diferenţa între Enăchiţă Văcărescu şi Eminescu constă în modul cum n-au înţeles sau au înţeles acest adevăr. Primul a rămas la: „Intr-o grădină, / 20 lâng-o tulpină".
în timp ce Eminescu a scris înfrigurat versuri care încep cu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată".
Ce e curios e că tocmai metrul antic al lui Eminescu e mai românesc, adică mai în continuarea creaţiei populare, decât 25 oricare altă poezie a cărei origine orală e evidentă. Aş putea demonstra (şi nici nu mi-ar fi prea greu) că Ion Barbu e mult mai folcloric decât Alecsandri. Blaga afirma o dată că n-a cunoscut creaţia populară (în sensul că nu s-a inspirat voit din ea), şi nimic mai apropiat de folclorul românesc ca poezia lui Blaga. 30
Nu trebuie, cred, să ne căznim a scrie în spiritul popular, pentru că acesta oricum tot se manifestă. Nu trebuie să ne căznim să fim influenţaţi, de pildă, de substratul geto-tracic, pentru că acesta, oricum, se manifestă.
24
MARIN SORESCU
La capătul celălalt al literaturii culte, undeva, în întunericul rembrandtian, care poate să însemne şi munţi, şi ape, şi codri, veghează capul băieş al Mioriţei, ochii ei melancolici şi resemnaţi, zărim cele câteva fire de iarbă încă proaspete în gura 5 ei răguşită de presimţiri.
Cap. II
LINIŞTE ŞI NELINIŞTE ÎN NATURA LUCRURILOR
Dacă ne interesează modul cum filosofia poate constitui izvor de poezie, unde începe una şi se termină alta, ori cum 5 se interferează aceste două forme ale spiritului şi ale sufletului, exemplul lui Lucreţiu este cel mai elocvent. E, de altfel, şi singurul poet care are un sistem filosofic, fiind în acelaşi timp şi poet în aşa de mare măsură, încât nu poţi spune dacă trăieşte mai mult printr-o latură sau prin alta (ca laturile unui w unghi). Antichitatea e încă plină de surprize, şi noi, mergând şi ţinând-o tot înainte, observăm cu uimire că trecem mereu prin ea (deşi prin alte puncte ale spiralei). Privit cu ochii însetaţi de adevăr şi sticlind de cafea ai omului modern, Lucreţiu se profilează ca un genial precursor. Ba parcă vine mai /s mult din viitor decât din trecut.
Toate se isprăvesc, în timp ce universul rămâne întreg, observă undeva poetul. Ghicim aici, sub luciditatea rece, un zvâcnet de inimă mai puternic, un omenesc regret după viaţă, regret care nu poate fi estompat de nici o voluptate a cunoaş- 20 terii. E adevărat, setea de infinit mişcă roţile acestui ultim car roman, pornit să-1 ducă pe războinicul blazat nu la o înfruntare cu barbarii ori cu sclavii, ori cu cetăţenii romani (epoca e a disputei dintre Marius şi Sulla, a răscoalei lui Spartacus, a primului triumvirat), ci Ia o luptă mai grea cu toate 25
26
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
27
lucrurile. Ce don quijotism sublim! Aş îndrăzni să spun că Poemul naturii e un poem intimist, pentru că poetul se simte univers şi slăveşte universul. îl observă, mai bine spus, cu curiozitatea cu care urmăreşti o furnică ce-ţi merge pe mână.
5 Aşa urmăreşte Lucreţiu toţi atomii care merg pe el- atomii stelelor, ai ploii ori ai prafului văzut cu microscopul antic al unei raze de soare.
Poemul e scris împotriva morţii, pentru eliberarea de orice teamă, prin luciditate şi iniţiere. Fericirea e înţelepciunea. De
io pe culmile ei întărite, „e dulce" să vezi cum jos se zbuciumă ceilalţi: E dulce de pe mal să vezi pe altul I Cum se trudeşte când noianul mării IE răscolit de vânturi. Nu fiindcă I Te-ar desfăta pe tine chinul altuia, I Ci pentru că-i plăcut să vezi cu ochii I De câte rele eşti scutit tu însuţi.1
J5 Nu-i vorba deci de cultivarea egoismului, ci de obţinerea unui calm, dat de pătrunderea esenţei lucrurilor. în asta constă liniştea poemului. Platon desena pe pereţi umbre chinezeşti şi încerca apoi să se tragă din ele: obiectele sunt doar schele pentru zidirea umbrelor lor. Lucreţiu dimpotrivă: nu e capabil
20 decât de lumină, de raţiune, care distruge orice posibilitate de iluzionare, orice joc al fantasmelor. Ba merge mai departe: nici nu crede că lucrurile ar putea vărsa din ele umbre eterne (viaţă veşnică etc), în care să-ţi pui vreo speranţă. El e un iconoclast al iluziilor: ce fatalitate? care tartar? ce fel de bunăvoinţă ori
25 ură a zeilor? Nici sufletul nu-i nemuritor, afirmă el cu o uşoară milă pentru „nefericita omenească ginte". Lucreţiu îl vede ca pe un vas nu numai spart, dar şi blestemat, (Şi-apoi că tot ce pui în el spurcă I De mirosul ce s-a-ncuibat într-însul), ce trebuie aruncat în infinit. Citind pasajul acesta ne vine în minte versul
W lui Rimbaud: „Dau un picior la suflet"... în locul rămas gol, dau năvală cu mare furie, izvorând de pretutindeni, atomii. Fără
1 Lucreţiu, Poemul naturii, pag. 79, traducere din limba latină de prof. T. Naum -, Editura Ştiinţifică, 1965.
început şi fără sfârşit, ciocnindu-se şi amestecându-se între ei, viaţa provenind mai mult dintr-o încurcătură a lor, decât din ceva determinat. Atomii se instalează ca noi zei, mai insensibili. Insensibili la modul absolut. Şi atunci? Din asta izvorăşte neliniştea „poemului naturii". Se poate spune că opera 5 poetului constituie un adevărat ţipăt al atomismului antic, mândru şi totodată înspăimântat de sine. Acestea sunt extremele de semnificaţie. Simbolic, le corespund: începutul poemului, invocarea zeiţei Venus în stilul naiv al vorbitorilor dinaintea erei noastre, care tuşesc înainte de a începe o operă 10 mare, şi sfârşitul, descrierea ciumei din Atena, crudă, plină de groază.
Şi acum, care e „viziunea"? Fiind vorba de natură, avem, desigur, de-a face cu o descriere a lucrurilor, dar a lucrurilor văzute din interior. Nu ni se propune o alunecare lentă pe 15 suprafeţele lucioase şi frumos colorate ale munţilor, apelor, vieţuitoarelor, aerului. Poetul priveşte parcă printr-o lentilă convexă, care distruge diversificarea lumii, reducând-o la un singur punct - focarul esenţial: materia. Totul e materie, atomi a căror cădere în vid deviază (astfel nu s-ar întâlni 20 niciodată între ei). Din această deviaţie - spre stânga sau spre dreapta -, poate apărea uneori şi viaţa. La baza vieţii stă, aşadar, întâmplarea, pe care Lucreţiu „o îndeasă" ca pe o cauză esenţială în toate fenomenele naturii. Atomii sunt nişte „culmi ale micimii", nu se mai pot împărţi în jumătăţi, pentru că altfel 25 fiecare jumătate ar avea jumătatea ei şi asta la infinit: dacă n-ar exista această limită, materia s-ar măcina pe ea însăşi şi până la urmă ar dispărea. Dar ea e veşnică. Alături nu mai există decât vidul; un fel de aripi ale inexistenţei, căci vidul ajută mişcarea. Alternând mereu cu materia, vidul conferă universului 30 caracterul infinit. Iată, prin urmare, că spectacolul nu e mai puţin lipsit de interes. Sub „pielea" formelor, esenţele trăiesc cu intensitate, aleargă spre destinul lor cu viteze colosale şi, uneori, deviază catastrofic. La acest „Evrika" materialist, Lucreţiu a ajuns ieşind din baia lui Epicur. Anticii aveau, 30
28
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
29
pentru filosofie, un chef special, care, ca multe alte lucruri ale vremii, s-a mai pierdut. Spleenul lor era supremul bine, pe care li se părea a-1 găsi când într-o speculaţie, când în alta. „încă la începutul sec. al IV-lea î.e.n. - notează traducătorul şi îngri-
5 jitorul unei excelente ediţii româneşti, profesorul T. Naum -, celebrul geometru, astronom şi legislator Eudox din Cridos a susţinut că supremul bine este plăcerea. Dar abia la sfârşitul epocii neplăcerile au devenit atât de numeroase şi de pronunţate, încât fericirea şi supremul bine puteau fi definite
w ca evitarea neplăcerilor."1 Cauze obiective împing la interiorizare, între plăcerea ca supremul bine şi teama de bucluc, compasul se opreşte, încercuind această ultimă, să-i zicem, epocă. Materialistul Lucreţiu, ca şi maestrul său, aveau toate motivele să-şi caute tihna pe culmile contemplaţiei, „trăind
15 ascuns".
El se consideră, în primul rând, filosof: ... îmi place / Flori nouă se culeg şi frunţii mele I Să-i împletesc o splendidă cunună I Cum până acuma muzele nici unui I Poet de-ai noştri nu i-au pus pe frunte. I întâi fiindcă îi învăţ pe oameni I Tot lucruri mari 20 şi vreau să-i scap pe dânşii I Din lanţurile strâmte ale religiei, I Apoi fiindcă eu, cu nişte lucruri I Greu de înţeles, fac lucruri aşa limpezi...
Prin acest „întâi", pătrundem mai adânc în miezul lucrurilor „greu de înţeles", care ţin poate mai mult de mecanică, de
25 etică, de astronomie, de fizică. Nu cunosc un exemplu mai strălucit de fuziune între poezie şi filosofie. Sau, pentru a ne permite o glumă, Lucreţiu este singurul poet care trăieşte din scris filosofic. El reuşeşte această performanţă unică: împinge gestul liric până la a-1 confunda cu filosofia. Face din ea un instrument
30 de cunoaştere a lumii şi nu numai a sufletului omenesc.
Am avut mereu senzaţia că un poet inspirat se apropie foarte mult de ştiinţă, poate chiar s-o depăşească uneori, descoperind, prin intuiţie, lucruri care ulterior sunt confirmate
prin calcul. Sursa originalităţii lui Lucreţiu constă în observarea riguroasă, aproape „poliţistă" a naturii. O pândeşte şi o „vânează" în locuri neaşteptate. Am văzut ploaia atomilor devenind, „dar nu atât de mult să zicem că e piezişe" (epoca noastră a confirmat această deviaţie a atomilor preconizată de cei î vechi). Iată acum timpul: Nici timp prin sine însuşi nu există: I Din lucrurile înseşi se desprinde I Ideea şi a tot ce-a fost odată I Şi-a ceea ce-i acum sau va să fie I Şi-acum s-o spunem: nu e nimeni I Să simtă timpul despărţit de lucruri I De-a lor mişcare şi de-al lor repaos. "
Corpurile sunt ca nişte fântâni de timp; se epuizează ele, se termină şi timpul. Inexistenţa morţii — spune mai departe Lucreţiu - „nu ne priveşte", de vreme ce odată cu materia dispare şi sufletul: Chiar dacă după moartea noastră timpul/ Ar aduna din nou atomii noştri I Şi i-ar tocmi cum sunt tocmiţi n acuma I Şi ni s-ar da din nou lumina vieţii, I Nu ne-arprivi întru nimic aceasta, I Căci noi de noi ne-am aduce aminte I Ne pasă azi de noi cei de-alt'dată I Şi le mai ducem noi acuma grija?1
Dorul de noi înşine! Ideea a evoluat prin secole: căutarea noastră, găsirea noastră, apoi nemulţumirea de noi, apoi spaima de noi. Lucreţiu surprinde prima fază care ar putea reprezenta acum tinereţea lumii. Se vede că poetul ajunge la unele descoperiri (anticipaţii) ştiinţifice nu pe bază logică de raţionament, ci condus numai de legile interne ale versului. 25 Ideea aceasta merită mai multă atenţie: Ades pe câmp şi oile lânoase Işi-a cailor războinică prăsilă IŞi ciurdele cornute laolaltă IPasc sub acelaşi cer aceeaşi iarbă I Şi la acelaşi râu îşi alină setea, I Deşi la chip nu seamănă între ele, I Ci după neam păstrează fiecare I Natura şi imită obiceiurile I Părinţilor: Aşa-i de felurită % I Materia în orice fel de iarbă, I în orice râu e aşa de felurită? E aici, în fond, o explicaţie a mecanismului metabolic,
1 Op. cit., p. 439 (Note la cartea a doua).
1 Op. cit., p. 179.
2 Op. cit., p. 111.
30
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
31
fiecare specie alegându-şi din aceeaşi iarbă, cum s-a observat, substanţele specifice.
în cartea a doua se formulează una dintre legile perspectivei: turma care paşte pe deal în vesela păşune nouă ni se arată
5 ca o pată albă pe verdele dealului. Astfel, se explică mai departe, deşi atomii se mişcă, universul pare a sta în repaos (vezi şi pasajul referitor la ereditate, din nou o anticipaţie ştiinţifică). Exemplele se pot înmulţi, şi dacă multe dintre observaţiile lui Lucreţiu au fost confirmate peste 2000 de ani de fizică ato-
w mică, biologie, chimie, astronomie, cine ştie... poate multe dintre versurile lui îşi mai aşteaptă încă vraciul ştiinţific şi ghicitorul în stele! Poate vom afla şi leacul cancerului, buchisind mai bine Poemul naturii. Să fim atenţi la metafore! (îmi pare rău că nu sunt om de ştiinţă.) Ascund ori nu figurile
15 lui de stil şi alte sensuri, cert este că, oricum, sunt de o mare forţă plastică.
Avea dreptate poetul să-1 critice pe Heraclit, „vestit prin limba lui cea încurcată", şi să-şi facă un titlu de glorie din faptul că, din pure abstracţiuni, el ştie să spună „lucruri aşa de clare".
20 Un pasaj despre infinitatea spaţiului: Nu este nici un loc din lume afară I în care vreun atom din el să scape I Şi nici din care vreo putere nouă I Să năvălească-n lume şi s-o schimbe, I Să-i tulbure mişcările vieţii...1 Epicur renunţă la viaţă când observă că-i „lâncezeşte ţinerea de minte", sau: Aşa vedem că dintre
25 patrupede I întâi sunt elefanţii cei cu trompe I Ca nişte şerpi; I Din miile lor multe I Ce zid de fildeş înconjoară India!2 Iată, aşadar, cum şi talgerul poeziei stă în cumpănă cu înalta sa aptitudine filosofică.
Să mai remarcăm că un splendid capitol e închinat fiziologiei
30 amorului, unde întâlnim şi accente de satiră la adresa curtezanelor sau curtezanilor, a căror avere „se duce pe-aşternu-turi": ei nu-şi mai văd de treburi: şi vaza lor se clatină şi suferă I
Şi ce parfumuri! Ce încălţări din Sicion I Au în picioare! Cum sclipesc, I în degete ei au smaragde mari, legate în aur I cu ape verzi. Iar straiul lor de purpur IE ros de atâta lung desfrâu / şi întruna se îmbibă de sudoarea îmbrăţişării.1
Subliniem şi caracterul uneori polemic al poemului, care 5 aduce încă un spor de plasticitate. Minte foarte ascuţită, Lucreţiu era şi posesorul unei neobişnuite culturi. Cunoştea foarte bine toată filosofia grecească, se „frecase", până la electrizare de eleaţi, de sofişti, de socratici, observându-le atât calităţile, cât, mai ales, cusururile. în combaterea adversarilor io el dezvoltă o întreagă jonglerie: se face că le dă dreptate, îi ironizează ori îi repede de-a dreptul. Metoda cea mai frecventă e reducerea ia absurd: ce-ar fi dacă substanţa s-ar divide la infinit, cum zice Empedocle? S-ar termina odată şi odată. Dar ea nu poate să se termine pentru că e veşnică etc. Când nu face ;î polemică, una dintre metodele de investigaţie este analogia. Uneori foloseşte cu efecte mai vesele şi inventarierea tuturor cauzelor care pot determina un efect. N-ajunge să prepui o cauză numai, I Ci trebuie să bănuieşti mai multe, I Şi numai una-i cea adevărată. I Când vezi zăcând un leş de om înşiră-mi I 20 Pricinile pieirii lui, pe toate I Şi-mi vei numi-o şi pe cea aieve! I Pierit-a el de sabie, de boală, I De frig, ori de venin? Tu n-o poţi spune! I Că una din aceste toate 11 s-a-ntâmplat acestui om, aceasta IO ştim?
Astfel procedează el la descoperirea cauzelor revărsării 25 Nilului ori la elucidarea enigmei lacurilor pe unde păsările se feresc să zboare. Fiecare dintre presupuneri este, din punctul nostru de vedere, o idee poetică. Adevărul şi poezia din nou conlucrează: Sunt anumiţi copaci a căror umbră IE aşa de rea, încât îl doare capul I Pe cel ce stă culcat sub ea, în iarbă! I Ba este 50 chiar în munţii Heliconului I Un arbore care ucide omul I Cu mirosul otrăvitor al florii.
1 Op. cit., p. 94.
2 Op. cit., p. 105.
1 Op. cit., p. 247.
2 Op. cit., p. 365.
32
MARIN SORESCU
Cu acest citat vreau să închei exemplificările, încercând o concluzie.
Cunoaşterea a fost pentru poetul latin un astfel de copac cu flori blestemate, care l-au ucis (a murit nebun). Altitudinile
5 sale sceptice izvorăsc din înţelegerea substanţială (materială) a lumii şi se înscriu astfel printre fenomenele ciudate, ca acea fântână „inversă", de care vorbeşte undeva, fântâna care e rece ziua şi fierbinte noaptea.
Ieşit din „turma porcilor lui Epicur", dacă aşa o fi numit-o
w într-adevăr Horaţiu, Lucreţiu dovedeşte o dată mai mult cât de sus se poate ridica uneori şi turma! Poetul său, pierdut şi găsit de mai multe ori, atinge sublimul. Prin porii lui simţi cum, vie, mai respiră încă antichitatea un aer vechi de două mii şi mai bine de ani, dar în care se întâmplă „natura lucrurilor":
/5 se mişcă stele, se formează vise, totul curge, Heraclit scrie tot mai încâlcit, infinitul tot nu are un centru, Empedocle greşeşte când nu pune nici o margine împărţirii materiei, iar lui Epicur începe, vai, „să-i lâncezească ţinerea de minte". Ca orice fenomen deosebit, poemul n-a putut fi înţeles în timpul său, cerea
20 o distanţă care să-i pună în valoare dimensiunile reale. O perspectivă care de-atunci încoace s-a tot creat. Eu l-aş asemăna cu un mare şi alb templu închinat nici unui zeu. Printre coloanele de marmură, singur, poetul filosof. La capătul antichităţii, simţind că se termină o lume, Lucreţiu are
25 într-adevăr crize de luciditate. îşi roteşte monologul începând dintotdeauna ca şi cum s-ar adresa unui prieten: „O, Memmius..." Dar n-a mai rămas decât el să-şi explice, de fapt, sieşi, lumea, încercând să se convingă că nu-i e frică de nebunie şi moarte. Iar noi acum, cu toate că ştiinţa n-a confirmat faptul
30 că atomii au „cârlige" — aşa cum credea poetul latin -, simţim că atomii glasului său au căngi şi cârlige materiale, care te prind şi te strâng de sufletul format de asemenea din biată veşnică materie.
Cap. III
METAMORFOZELE LUI OVIDIU
A face din Ovidiu primul poet român nici măcar nu e greşit total. Unamuno lua apărarea Iui Don Quijote împotriva lui Cervantes. Trebuie să-1 apărăm pe Ovidiu de părinţii care 5 l-au izgonit şi s-au dezinteresat de el şi să-1 primim la noi. Francezii asimilează rapid culturii lor orice element, cât de cât talentat. Nu se poate spune despre Ovidiu că n-a avut talent, în anii câţi i-au fost daţi să rătăcească pe meleagurile noastre, întingând pâinea în praful şi gerul sarmatic, a continuat să io scrie. Cică s-au găsit de curând 16 versuri „inedite". Or să se mai descopere 13-14. Au trecut două mii de ani, dar timpul nu-i încă pierdut. Femeile băştinaşe, nu tocmai fioroase dacă nu ţineai seama de cojoacele de oaie, purtau la gât tăbliţe cu versuri scrise de el în limba getă. Aşa visa exilatul, toate femeile ;j să poarte la gât stihurile lui. Şi încerca să descifreze în papirusul mării vreun semn de îndurare. „Nu mai gâdilă el Roma" - gândeau ele, zdrăngănindu-i îmbietor salbele cu versuri barbare. Şi au cobit.
Ovidiu venise din civilizaţie murdar de ruj pe frunte. 20 Vânturile, valurile Pontului Euxin l-au spălat şi l-au şters de dresurile rafinate şi de retorica savantă. Versurile pierdute trebuie să fi fost simple ca bună ziua. Profunde şi adevărate -scrise pentru sine, nemaisperând nimic nici de pe apă, nici de
34
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 35
pe uscat. Poate că sunt opera lui cea mai însemnată. Dacă vreun institut de lingvistică şi-ar pune urechea la pământ ar putea auzi şi descifra, din vuietul vremii, măcar două-trei ofoneme. Autorul Metamorfozelor scrise cam la comandă, să-1 5 flateze pe Augustus, s-a simţit aici supus unor metamorfoze reale. Dincolo de închipuirea lui. Luat din aşternut, pe negândite, nimeri la Tomis, cum ai cădea din pat sub pat, în beci, şi de aci în jos în lună. Mai la deal de Roma - soarele lumii -, era Tomisul ca luna: rece, sterp, fără forţa gravitaţională a
w iubitelor. Ovidiu nu auzise de Tomis. (De controlat dacă în opera sa anterioară apare cuvântul fatal.) Mai era şi vânt, mai era şi zăpadă; mai era şi albastru, mai era şi vânăt. Cerul era cam vânăt. Pământul cam albastru - Marea Neagră - Marea Neagră. încă din primele zile deci, moralul i s-a dus dracului.
15  Plus acreala lui de toate poveştile alea de-acasă.
Tomisul nu era totuşi Polul Nord. Nici Polul Sud, nici polul frigului, nici polul gheţii veşnice, nici polul bărbilor de ţurţuri. Nu, nu era Siberia. Din intensitatea vaietelor din elegii trebuie să scădem coeficientul de retorică, ţesută gros, să-1
20 încălzească pe împărat. Zice că marea era îngheţată - nu chiar marea, ci ţărmul. Că pământul era bântuit de viscole patru anotimpuri pe an. Nu patru, ci unul. Şi aşa mai departe. Realitatea era groaznică doar pentru un ins ieşit din alcov -da, trebuie să fi fost groazniză pentru el, la început. Interesant
25 dacă am compara două exiluri, cam prin aceleaşi locuri. Al lui Ovidiu şi al lui Puşkin.
Cităm din Oda către Ovidiu a celui din urmă versurile traduse de Eminescu: Aflându-mă aicea, te recitesc IDin nou şi caut ca priveliştele zugrăvite de tine să le întâlnesc I Aşa cum
sa odată cântat-ai în elegii. I Dar nicăieri n-am întâlnit pe întinsele câmpii I Tristeţea ta, sălbateci oameni, dimpotrivă, veseli. I Poate, obişnuit cu frigul şi cu zăpada imaculată, I Mă simt în acest surgun mai bine ca niciodată. / Un cer de peruzea şi ierni foarte puţine. /Nectar ce te-nfioară din viţa de vie, I Verde adusă
din Scythia, I Sud fierbinte şi albastru, I în stepele ruseşti decembrie e posomorât de nor I Când e zăpadă multă, I Aici e un soare arzător, IEprimăvar', flori multe, IPe lunci o iarbă deasă, ţăranul IE voios de timpuriu cu plugul în bătătură I Şi lacuri liniştite; poezie, aleanul încet te fură. Pe vremea lui 5 Puşkin, Tomisul era identificat cu Cetatea Albă (vezi temeinicul studiu al lui N. Lascu Ovidiu în România). Cât priveşte traducerea, nu este sigur totuşi că ar aparţine lui Eminescu (sursa fiind Octav Minar!). Mi se par însă interesante cele două atitudini generale cam de aceleaşi io condiţii: unuia îi e frig, de nu mai poate, altuia îi e cald. Unul suspină şi se îndurerează, celălalt mărturiseşte deschis că nicăieri nu s-a simţit mai bine!
Revenind la Ovidiu - Tomisul i-a dat prilejul să se adâncească în sine, să se descopere pe-o latură nouă. La Roma, /5 cunoscuse existenţa veselă. Trăise în societate. Aici i se atată existenţa în dimensiunea ei tragică. Sentimentul tragic al vieţii în sensul dat de Unamuno (deşi latinul n-a ajuns până la existenţialism). Şi trăieşte în singurătate. E mare lucru pentru un artist. Ne-o fi fost recunoscător pentru singurătatea 20 noastră, atunci când nu dădeau buzna să ne-o spargă în ţăndări războinicii barbari cu săgeţile în dinţi? Aceasta ar fi una din metamorfoze. O alta s-ar datora însuşi faptului că, dincolo de orice spaţiu, de necazurile legate de locul sub soare, că se mai află mai încolo ori mai încoace - poetul îmbătrânea. Pus în 25 faţa încărunţirii, a bolii, a viscolelor vârstei ce înaintase -viscoliri care nu veneau nici de la Roma, dar nici de la Tomis, ci de undeva de sus - naiba ştie de unde -, s-a cutremurat cu mare spaimă. Un prilej în plus pentru elegii. Roma îi era dulce pentru că reprezenta tinereţea lui - anii cei buni, deşi chiar 30 de pe atunci parcă începuse şi ea să meargă spre prăpastie, scârţâind din ziduri prea vechi. Pe buzele tuturor acolo, în „cetatea eternă", autorul Artei de-a iubi se pomeneşte deodată în gol.
36
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
37
Relegarea a fost mortală, pentru că i s-a retezat scurt posibilitatea de a comunica. (Orientalii vor introduce metoda tăierii limbii.) Heine se considera la Paris „exilat într-o limbă străină". N-am iubit niciodată laşităţile lui Ovidiu, care în 5  Tristele şi în Ponticele se consideră pe drept vinovat („Carmen et error") şi tot cere îndurare. De la cine? Augustus, care, după expresia lui Călinescu, „a domnit murind şi înviind şi a trăit gemând 76 de ani" şi care-şi pusese în minte să îndrepte Roma - îl uitase de mult. Augustus avea o debilitate sto-w macală, de origine nervoasă, o dereglare a funcţiilor interne. De aici o dereglare a imperiului. Abuza de privilegiul de a avea nervi în contul statului. Se temea de moarte şi cerea ca cineva, noaptea, să-i citească până adoarme. Dacă nu adormea, nu putea sta singur. Gol, era de recunoscut după nişte pete pe 15 corp - închipuind ursa cerească —, spune Suetoniu, care 1-a admirat, de fapt e vorba de nişte plăgi. Cu vărsături de fiere, cu pietre la rinichi, care îi dădeau o furie nemaipomenită, vorbind însă cu nevastă-sa, care îl domina după nişte note pe care şi le pregătea dinainte cu grijă. Pedantul! Scria incorect, 20 dar îi pedepsea pe cei care nu ştiau ortografia. De la un astfel de om, greu de înduplecat, aştepta Ovidiu, cu gâtul lungit peste gâtul amforelor greceşti de la Tomis, iertarea. Iertarea pentru ce? Tiranul adulat în timpul vieţii e urmărit de servilism şi după moarte. („Ba a fost unul care a propus ca numele lui 25 August să se transfere lunii septembrie, căci în cea dintâi s-a născut, dar în cea de a doua a murit" - Suetoniu.)
Nu se poate nega însă că multe din intenţiile Cezarului erau bune, voia să ţină în frâu un imperiu corupt, care începuse să-şi sară din doage. Ovidiu era considerat, dincolo de talent, 30 un stricat. Să-1 fi trimis intenţionat, în mijlocul barbarilor de care se temea, să le depraveze moravurile? Miron Costin explică astfel cauzele îndepărtării: „Pre acel dascăl Ovidius l-au făcut, cum zic turcii, surgun, de l-au gonit din Râm tocmai la Cetatea Albă pre Marea Neagră Avgust Chesar, împăratul Ramului,
pentru neşte cărţi ce scrisese în stihuri de dragoste, de se umpluse Ramul de curvii, dintre acele jocuri ale lui... Acela dară dascăl Ovidius au scris câteva cărţi, şezând la Cetatea Albă în urgie, iară în stihuri, că şi-au sfârşit acolo şi viaţa." Sunt nişte coordonate sufleteşti care rămân neschimbate prin milenii. Un italian astăzi forţat să trăiască la Constanţa: localnicii o să i se pară prea bărboşi, hrana-rece. Ori invers: un constănţean la Roma - ar fi nenorocit pe viaţă! Când l-au suit în corabie să-i facă vânt Ia marginea imperiului, Ovidiu nici nu s-o fi sesizat cine ştie ce. Credea că e o glumă. Bănuia că doar o să-1 sperie puţin, o să-I ducă până undeva, până la index, cum ar veni, şi-o să-1 întoarcă. Va lipsi exact cât trebuie ca să găsească pe cineva în plus acasă. Aşa se gândea. Era cam uşuratec. Cam asta ar fi părerea lui Miron Costin. Suntem de acord că la epoca aceea sulmonezul nu se obişnuise cu catastrofele.
Carmen et error
Distanţa întreţine dorul - se vântură ideea. Dar dacă se trece peste o limită, efectul e contrar. Ovidiu a stat la Tomis 9 ani. Spre sfârşit, era obosit şi răguşit de atâta dor de ducă. începuse într-un fel să asimileze, să fie asimilat. învăţase limba (toţi susţin acest lucru). Se apropiase de una, de alta, începea să aibă amintiri noi. Speranţa întoarcerii se cam stinsese, şi poate câ sincer n-ar fi mai dorit să plece, bătrân, obosit şi bolnav. Ce să se mai trambaleze de colo-colo? Să-i fi venit chematea — poate că ar fi făcut gestul imperial de a refuza. în orice caz, nici el, la un moment dat, nu mai ştia precis ce mai e: dac, roman? Uneori se culca roman şi se trezea bărbos ca un dac. Se trezea get, se culca roman, se pomenea dac. Cum s-o fi culcat, când s-a culcat pentru prima oară? Metamorfozele lui au continuat prin somn, prin moarte pe acest pământ. Pentru că cenuşa i-a rămas aici.
38
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
39
Ca o concluzie, deocamdată: să nu credem că Ovidiu a venit de drag la Tomis, să admire noile locuinţe ale geţilor. Dar nici să nu ne închipuim că a ţinut-o aici tot într-un suspin. Că a turuit-o tot într-o elegie, nouă ani la rând. O fi mai avut
5 şi zile senine - după ce şi-a luat grija întoarcerii. Şi în fond băştinaşii, barbarii, bărboşii s-au arătat - cum singur mărturiseşte — atât de prietenoşi cu el. Cu mult mai prietenoşi decât ai lui. Ovidiu a trăit ultimii ani ca un înfiat. Am înfiat un poet, când nici nu ştiam ce e aia, doar aşa, printr-o intuiţie
io genială. Quinque tentabam dicere - se făcea vers. Şi orice femeie îi cam plăcea. Asta la început. Acum, aici la Tomis, tot ce ar fi vrut Ovidiu să spună, iaca, nu se mai făcea vers dintr-o dată, ci cu mare chin, cu lacrimi, cu fiere, cu sânge. Şi cu mare viaţă. Ci cu mare moarte. Asta a fost cea mai grozavă desco-
/5 perire a lui Ovidiu. Cu o sută de ani înainte de colonizare, Ovidiu făcea sondaje asupra adaptabilităţii limbii getice la latinitate. Romanii ne-au spus prima dată poezii - şi poate prin asta sarcina legiunilor a fost mai uşoară şi nu prea. Dacă, în momentul când treceau răpăind pe podul lui Apolodor, i-ar
20 fi apucat dintr-o dată pe soldaţi dorul întoarcerii lui Ovidiu -ce s-ar fi întâmplat? Dar Ovidiu, precis, n-a mai vrut să se întoarcă, şi asta 1-a pierdut pe Decebal.
Ovidiu nu a fost exilat, pentru că un poet nu poate fi exilat. Ovidiu a vrut să plece din Roma şi i s-a dat voie. L-au chemat
25 înapoi, l-au ameninţat, l-au momit, dar el s-a prefăcut bolnav, a spus că-1 doare capul, că lasă, mai e timp să se întoarcă; ei au insistat, şi el s-a ascuns. Au trimis după el legiuni să-1 caute. L-au pus pe Apolodor din Damasc să facă un pod. Au trimis după el legiuni să-1 caute, dar el se amestecase printre băştinaşi, şi
io nu mai ştiau care e Ovidiu. Şi nici el nu mai ştia cine e el, dacă e el sau altcineva, dacă e get sau roman. Şi a rămas aşa o confuzie, şi confuzia plutea, o ceaţă foarte potrivită pentru germinaţii. Ovidiu s-a luat cu vorba şi a rămas aici. Ovidiu îşi caută poemele scrise în limba getă să le traducă în latineşte, cum
vorbesc geţii. Ovidiu n-are mormânt la mare. Ovidiu n-are mormânt la munte. Ovidiu n-are mormânt la Roma. Ovidiu n-are mormânt la Tomis. Ovidiu n-are mormânt la Dunăre. Ovidiu n-are mormânt. Un poet nu poate fi exilat. Un poet nu poate avea mormânt.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
41
Cap. IV BAUDEIAIRE CEL NUMEROS
La o sută de ani după ce s-a stins, îmi place şi mie să hamletizez despre Baudelaire, cu craniul versului său în mână. 5       Ce ştim, ce putem noi şti despre o pasăre care a zburat acum un secol? Aerul se aşază aşa de repede în urma noastră, încât ne uităm noi înşine, de la fereastră şi până la uşă. Acum o clipă ai stat la fereastră, cu coatele pe pervaz, şi, uite, parcă n-a fost nimeni acolo. Dar Baudelaire a rămas în fiecare loc 10 pe unde a trecut - asta mă uimeşte. Nu poţi să te afli în acelaşi timp în două puncte diferite în spaţiu - ne învaţă o lege simplă, ştiinţifică. Şi Baudelaire, de atâta vreme, ocupă un Ioc şi în viaţă, ocupă un loc şi în moarte - ce înseamnă asta? Au existat poate doi, trei ori mai mulţi inşi Baudelaire. O 15 colonie întreagă de fiinţe blestemate, înghesuindu-se în cortul aceleiaşi inimi, ducând-o spre explozie. Oare insulele de coral, dospind din ocean afară nu sunt şi ele rodul unei colectivităţi de microbi, sau ce-or fi, uniţi în aceeaşi pulsaţie spre cer? Roca Baudelaire are straturi de suflet care nu pot fi 20 ale unui singur om. Când citesc câte-un poem al său, mă întreb: care, al câtelea Baudelaire mai eşti şi tu?
Florile răului sunt nişte teste ale decalajului teribil dintre celulele noastre. între apă şi piatră nu există nici o diferenţă, decât un decalaj teribil de densitate.
Baudelaire se întâlneşte undeva cu Dostoievski, măcar şi numai pentru o clipă, îl intuieşte cu o tresărire de inimă. La autorul Crimei şi pedepsei vine întotdeauna câte cineva, să fim atenţi, se aşază pe un scăunel şi-ncepe să-şi povestească mizeria sa de viaţă. Prinţul Mîşkin nu face nimic altceva în existenţă 5 decât ascultă, cu albeaţa de stepă a ochilor săi ficşi, confesiunile nenorocite, ba ale lui Rogojin, ba ale Nastasei Filipovna, ba ale tuturor oamenilor. Era bolnav el încă dinainte de a se naşte, de prea multă suferinţă umană, şi aceste jelanii îl înnebunesc la loc. în cămaşa sa de tristeţe, ţinut de mâini şi de picioare 10 de şapte medici, Dostoievski urlă spre boltă, spre infinit, şi aceste ţipete sunt ale planetei înseşi, care se ştie imperfectă şi se căieşte. Trecând zilnic printre stele, pământul dostoievskian se căieşte aşa stelelor: „sunt un porc, luminatelor!"
Baudelaire, şi el duhovnic sublim, ascultă mereu spove- 15 daniile deşuchiate, sfinte, perverse ale propriilor sale fiinţe. Şirag de euri, el le rupe şi le împrăştie, cu o mişcare nervoasă a mâinii. Unul, spiritul, creşte din sine însuşi ca o celulă bolnavă din boala sa. Din coasta canceroasă a lui Adam, răsare Eva - incurabilă în veci. 20
Monstru interminabil - Baudelaire.
Căzut în ceaţa Belgiei, ca într-un sac cu vată, ca într-un sac cu ploaie, aud şi astăzi nervii lui aici, pe străzile Namurului, pe străzile Bruxelles-ului.
Dincolo de „florile răului", bântuite de vârtejuri satanice, 25 începe paralizia. Cuvintele nu-şi mai simt partea dreaptă ori stângă. Cel care, spre a vedea mai mult, îşi mărise ochii cu excitanţi, se plimbase prin toate sferele până în paradisurile artificiale, „ronţăind" haşiş —, cade ţeapăn într-o catedrală. Un sfânt păgân, rănit, de pe un perete. Am fost ieri în biserica io Saint-Loup să văd dacă pe dalele reci n-au rămas arsuri ca de foc. Când atinge câte un meteorit pământul, locul rămâne însemnat pe veci. Poposind dintr-un alt sistem planetar, poetului ar trebui să i se cerceteze şi zborul lui printre stele,
42
MARIN SORESCU
până Ia noi, lumea lui de dincolo, cu legile-i de meteoric, nu numai gropile pe care, sfărâmându-se, le lasă în pământ. (Creaţia poetului - ultima traiectorie, cea pământeană, a meteoritului, căderea sa din cer în înţelegerea noastră.) 5 Că Baudelaire a fost foarte singur- în afara lui-, nu mai încape nici o îndoială. Femeile cu care el a încercat să facă spiritism — desenate sentimental pe manuscrise - n-aveau cum să-1 înţeleagă. Cum să comunice? Pe lângă spiritualitatea sublimă a poetului, ele par atât de vulgate, de parcă s-ar scobi
io în nas! Dar el le-a iubit, au fost pentru el, cum observa Pierre Emmanuel, „solii veniţi să-1 împace cu lumea". Dacă nu s-a împăcat definitiv cu lumea, el a rămas într-o tatonare cu solii.
Un prieten adevărat totuşi - Edgar Allan Poe. Un fâlfâit de aripi venea de peste ocean. Zboară, într-adevăr, un corb cu
15 Edgar Poe în cioc peste paginile Iui Baudelaire. Acest prieten, sunt sigur, nu i-ar fi dat cartea în judecată pentru imoralitate. Insul acesta „deschis tuturor demenţelor spiritului, tuturor putrefacţiilor inimii", cum se înverşuna, la apariţie, împotriva ei, un oarecare - ce uman i s-ar fi părut lui Edgar Poe, ce
20 uman!
In perioada de tragică absenţă dinspre sfârşitul vieţii, privindu-se în oglindă, poetul îl saluta rece pe străinul ieşit din chipul său. Când era să semneze ceva, rămânea cu condeiul suspendat în aer, nu-şi mai amintea numele şi trebuia să i-1
25 arate cineva scris pe cartea caldă încă. Era acesta primul Baudelaire, care murise. De atunci au mai murit şi alţii. Dar au rămas atâţia care sunt vii, şi tocmai pentru că sunt vii, se multiplică fără încetare, ca bobul de grâu, la infinit. Noi, cititorii lui Baudelaire, putem zice acum: Tu, ipocrit poet, tu
30 nu eşti deloc seamănul, fratele nostru, pentru că tu eşti etern!
Cap. V
ANABASIS- UN POEM CARE HIBERNEAZĂ
Dacă unii poeţi merg cu inspiraţia lor până la vag, Saint-John Perse porneşte de aici în sus. El trece aproape dincolo de inteligibil, unde visul se îmbină cu realitatea, spaima 5 cu liniştea, liniile şi unghiurile devin sfere. Ideile sunt confundate în curenţii contradictorii ai senzaţiilor, întoatse în zona lor de origine. Anabasis e, în fond, o expediţie. Poetul a păstrat spiritul vocabularului luptei, mutând însă totul pe planul unei expediţii sufleteşti. Retragerea celor 10 000 ai lui io Xenofon s-a făcut, am putea spune, astfel: fiecare soldat s-a retras în cel din spatele lui, până n-a mai rămas decât unul: Căpetenia, Străinul. Acesta povesteşte cu amărăciune senzaţii, trăiri, care sunt ale lui numai în măsura în care ele au fost ale tuturor celor dinaintea sa. Povesteşte, e un fel de a spune, ;s pentru că lipsa de coerenţă este flagrantă, descurajantă la prima vedere. Vorbeşte în dodii, ai spune. Dar, reluând lectura, descoperi sensurile tulburătoare ale cuvintelor, legate subteran de vieţile oamenilor precedenţi, unitatea lor de rocă unică sub stratul de nisip mişcător. „A înainta de la ţărm spre interior" - 20 înseamnă la Xenofon „anabasis". „Ţărmul" era cel al Mării Egee, de unde porniseră mercenarii greci; „interiorul" - cel al Asiei Mici, până la Cunaxa, unde războinicii veniţi să-i dea ajutor lui Cirus cel Tânăr au fost înfrânţi de pedestraşii şi de
44
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
45
cavaleria cu coase a stăpânului Babilonului (401 î.e.n.). Uitându-ne pe hartă, vedem că relieful e pustiu, nisipos. La poetul francez întâlnim adeseori cuvinte ca acestea: sare, clepsidră, nisipuri, amar etc.
5 Am insistat asupra acestui aspect, întrucât, oricât s-ar apăra poetul împotriva înrudirii cu lucrarea citată, mie mi se pare că între ele există totuşi o legătură. Căci Saint-John Perse nu e absurd, ci numai ceţos. Cei vechi, care descopereau zei în fiecare lucru, se simţeau obligaţi să-i atragă de partea lor, să-i „îmblân-
w zească" prin sânge şi sacrificii. Animalele care nu apucau să fie zeificate erau înjunghiate, iar în aburul măruntaielor lor se consultau augurii. Toate acestea, să observăm, se făceau în jurul focurilor, într-o atmosferă densă de fum, sau pe înălţimile şi în văile munţilor, în ceaţa stoarsă din măruntaiele pământului.
75 Fumul, ceaţa măreau frica, spaima de vrăji dilata pupilele, cărora li se părea a vedea în beznă zeii chemaţi. în poezia lui Saint-John Perse inefabilul ţine loc de fum.
Poemul e construit pe capitole. Lucien Fabre ne propunea, cu mulţi ani în urmă, un „ghid": I) Sosirea cuceritorului pe
20 locul pe care vrea să-1 întemeieze; II) Traseul împrejurimii; III) Consultarea augurilor etc. Această explicaţie trebuie folosită totuşi cu prudenţă, după cum observa încă de pe atunci Ion Pillat, din a cărui excepţională „echivalenţă" românească
25 folosim citatele1. Altfel, totul ar părea prea simplu. Poemul, o dată înţeles, ar rămâne neputincios ca un rebus dezlegat.
„Sur trois grande saisons m 'etablissant avec honneur, j'augure bien du sol ou j'ai fonde' ma loi.
Les armes au matin sont belles et la mer. A nos cbevaux livrie ,„ la terre sans amandes.
1 Vezi Ion Pillat, Poezii, antologie îngrijită de Aurel Rău, E.P.L., 1965.
Nous vaut ce ciel incorruptible. Et le soleil n 'estpoint nomme, mais sapuissance estparmi nous, et la mer au matin comme une prhomption de l'esprit".1
(„Pe trei mari anotimpuri aşezându-mă cu cinste, semn bun îmi dă pământul pe care-i legea mea. 5
Armele dimineaţa sunt mândre, şi marea. Cailor noştri pradă, glia fără rod ne dă acest cer incoruptibil. Şi soarele nu e numit, dar puterea lui e printre noi, şi marea în zorii zilei, ca o presupunere a minţii.")
E interesant de urmărit şi aici unde se termină epicul şi 10 unde începe liricul, unde, cu alte cuvinte, povestea devine impresie. Autorul se ţine tot timpul între aceste două ipostaze, într-o zonă care nu aparţine cu adevărat nici uneia dintre ele, dar care este îmbibată de curenţii şi de magneţii fiecăreia. Căci între cântecul iniţial: „II naissait unpoulain sour les feuilles de 15 bronze.
Un homme mit des baies ameres dans nos mains. Etranger. Quipassait. Et voiri qu'ilest bruit d'autresprovinces a mon gri..." „Je vous salvue, mafiile, sous le plus grand des arbres de l'annee. '2 („Se năştea un mânz sub frunzele de aramă. Un om puse boabe 20 amare în mâini. Străin. Ce trecea. Şi iată zvonul altor ţinuturi pe placul meu..." „M-am închinat ţie, fiica mea, sub cel mai mare din copacii anului") - socotit de toţi ca pur (liric), şi nişte versuri „plate" ca acestea:
„Aux pays fie'quente's sont les plus grands silences, aux pays 25 fie'quente's de criquets a midi.
Je marche, vous marchez dans un pays de hautes pentes a meîisses, ou l'on met a skher la lessive de Grands"^. („în ţările umblate sunt marile tăceri, în ţările umblate de greieri în amiaz. Eu cutreier, voi cutreieraţi printr-un ţinut de povârnişuri cu 30
1 Saint-John Perse, Oeuvre Poetique, I, p. 127, Gallimard, 1960.
2 Idem, I, p. 123.
3 Idem, p. 130.
46
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
47
duvranic, unde se usucă albiturile celor Mari") nu există într-adevăr nici o deosebire de structură ori de viziune.
Tehnica lui Saint-John Perse se bazează, printre altele, şi pe acest tabu: nu numeşte direct obiectul despre care vorbeşte,
5 ci îl înconjoară cu vorbe, ţese în jurul lui o atmosferă tulbure. Poezia se naşte prin refracţii şi iradieri. Pentru a „preciza" locul unde poposeşte „vlaga eroului", el spune: „în pragul corturilor toată slava! [...] Şi gândul curat ca sarea îşi ţine sfatul judecăţii la lumina zilei." înţelesul ar fi acesta: pe nisipul pustiului, voi
io întemeia o dreaptă judecată. Autorul distruge articulaţiile operei sale, omite două legături necesare pentru înţelegerea logică: în primul rând, nu numeşte „nisipul", ci îl sugerează prin „sare", care prin geometria ei şi prin abundenţă ne poate duce cu gândul la deşert. Prozaic ar fi fost: pe sarea albă etc.
/5 Dar el merge şi mai departe şi mută totul pe un plan al sensibilităţii gândirii: şi gândul meu curat ca sarea. Procedeul poate fi urmărit şi în altă parte: „Et fourvoyant h l'angie de terrasses une mellee d'iclairs, de grands plats d'or aux mains des filles de service fauchaient l'ennui de sables aux limites du monde "l. („Şi
20 furişând la unghiul teraselor, / c-o harţă de fulgere, tipsii mari de aur / în mâinile fetelor de casă secerau urâtul / nisipurilor la hotarele lumii").
în fond, e foarte simplu. Harţa de fulgere: viaţa, munca; tipsiile, în loc să poarte fructe, să servească la masă, seceră;
25 urâtul nisipurilor: recolta.
Acesta nu este însă singurul procedeu de „derutare" a cititorului. Falsa explicaţie, pe care am întâlnit-o şi în poezia noastră populară, se dovedeşte încă o dată o sursă veritabilă de efecte poetice. Dintr-un raţionament logic tragi o concluzie
x voit falsă: „Şi omul înflăcărat de un vin, purtându-şi inima sălbatică şi roind ca o turtă de muşte negre, deodată spune aşa: «Roze, împurpurată desfătare; pământul întins dorului meu,
Idem, p. 141.
şi cine îi va pune hotar astă seară?...» Şi cutare, fiul cutărui, om sărac, ajunge stăpânit de semne şi vise."
Poetul uzează şi de contraste, scontând pe astfel de efecte: „Focuri de mărăcini în zori / dezgolirea acestei mari / pieţe verzi şi uleioase ca funduri de temple / de latrine", sau: 5 „Cetatea galbenă, sub coif de umbră, cu izmenele târfelor la fereşti". Epitete neaşteptate: „Mă voi duce cu gâştele sălbatice în mirosul searbăd al dimineţii" (majoritatea poeţilor ar fi zis, tare, reavăn); „ridicat de duhorile curate ale nopţii", podgorii şovăielnice etc. Versurile devin aforisme. Din cauza asta, io poemul parcă e făcut din noduri. Dacă prinzi un capăt de aţă mai puţin abil ascuns, nu reuşeşti să deşiri, cum se întâmplă adesea, toată opera. Ţesătura devine în felul acesta cămaşă de zală. Aceasta nu înseamnă „încifrare", cuvânt folosit adesea în legătură cu poezia lui Perse. Poezia lui este, în primul rând, n una de esenţe. Elementele disparate în natură apar aici presate atât de tare, încât intră unele în altele şi ţi-e foarte greu să deosebeşti apa de foc. Asta nu înseamnă că ele n-ar exista acolo cu adevărat. Există însă sub o altă formă decât la care te aştepţi, alta decât cea obişnuită. înţelegerea poeziei în general 20 presupune şi o sensibilitate căpătată prin antrenament. A-1 citi pe Mallarme ori pe Saint-John Perse înseamnă, pentru spirit, ce e pentru antrenamentul muşchilor ridicarea halterelor. Genul liric are o logică a sa. „Operând" cu logica obişnuită în înţelegerea unei poezii e ca şi când ai încerca să captezi vântul, ca să 25 luăm un exemplu din basme, nu cu aripile late ale unei mori de vânt, ci cu un uzual şi domestic ciur scos din făina de toate zilele. Să nu uităm, apoi, momentul când a apărut Anabasis. După cum observa Gaetan Picon, care-1 numeşte pe Saint-John Perse „moştenitorul ultim şi cel mai disperat al simbolismului", 30 poezia acestuia venea atunci ca un protest, se aşeza contra curentului. Dacă în lirica franceză se auzeau, prin anii douăzeci ai secolului nostru, „o violenţă sacadată, câteva frumoase strigăte", opera lui Saint-John Perse era non-conformistă,
48
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
49
pentru că se opunea acestei mişcări. Era tot un ţipăt, însă unul întors, un ţipat în gând.
Stilul bătrânesc, patima unei Cântări a Cântărilor, în ploi de veacuri, adaugă, de asemenea, mult la farmecul inegalabil
5 al poemului.
„La orizontul acestui înalt loc unde oficiază poetul se vede totdeauna eternitatea, «qui haille sur les sables», şi acest înalt loc deodată aduce cu un osuar unde este zadarnic să tot clădeşti." Nisipuri, vânturi, zăpadă, ploi - totul este eferves-
w cenţă universală1, sau: „Monumente pierdute în nisipuri, bronzuri roase la fundul mărilor, urme de drumuri pustiite, amprente de temple care şi-au schimbat destinaţia, limbi moarte, hieroglife indescifrabile, meserii abandonate, cuvinte căzute în desuetudine, ştiinţe uitate — toate aceste jaloane
15 lăsate de om în itinerarul său regal se înfăptuiesc sub lumina verbului poetic, cu profilul etern al coloanei în picioare printre ruine, în semn de victorie pentru om, de apărare contra morţii"2. Vaabile pentru Elogii şi Vânturi, ori pentru Exil-aceste cuvinte frumoase caracterizează şi Anabasis, ori, mai bine
20 spus - pot caracteriza. Pentru că „efervescenţa universală" -e prea generic spus şi vorba poetului: „îndoiala urcă pe fiinţa lucrurilor." Desprins de contextul operei lui Perse şi bătut în soare, ca un covor persan, ţesut cu deserturi, acest poem poate umple lumea de enigme.
25 Străbătând un itinerar de vag, mutându-şi din loc în loc „capcanele de prins fericirea", printre „adunătorii de naţii sub întinse hambare, în nări cu o duhoare de forum şi de femei", eroul lui Saint-John Perse n-a păstrat decât inerţia drumeţilor antici. El continuă să meargă, dar a uitat unde au plecat
înaintaşii lui. Unde şi de ce? Pe drum, admiră peisajul, face şi desface cetăţi.
Anabasis e un poem al nestatorniciei sufleteşti. „Cine grăieşte de clădirii Am văzut pământul împărţit în zări întinse, şi gândul meu nu părăseşte pe navigator." Plecarea se 5 face totdeauna într-o direcţie crescută, mai frumoasă, în imaginaţie: „Unde roiesc cancerii camforului şi ai cornului".
E deosebit de greu de discutat un poem ca acesta1. De altfel, comentatorii lui sunt foarte numeroşi şi rar se întâlnesc unii cu alţii. în ce mă priveşte, am căutat numai să dau câteva w sugestii cu totul subiective pentru interpretarea acestei capodopere, ale cărei sensuri „joacă", precum razele de soare pe solzii unei sirene. Măreţia lui e, cum am văzut, densitatea. Forţa lui Samson consta în încâlceala din cap. Când s-a limpezit, l-au prins şi l-au batjocorit filistinii. 15
30        1 Gaetan Picon, Panorama de la nouvelle littirature frangaise, nouvelle idition refondue, N.R.F., 1960, p. 180. 2 Idem, p. 181.
1 în întinsul studiu şi care i-1 dedică lui Perse (volumul Pentru un realism neţărmurit), Roger Garandy, de altfel entuziast admirator al poetului, se fereşte de a intra mai adânc în analiza acestui poem.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
51
Cap VI
UNGHIURI DREPTE ŞI UNGHIURI ASCUŢITE ÎN POEZIE
Reptilele nu suferă prea mult uscăciunea, fiindcă le crapă
5 pielea, se usucă şi se sufocă. Crocodilii dacă s-ar îndepărta prea mult de Nil, ar fi egali cu zero şi ei ştiu asta şi după ce se prăjesc puţin dau fuga şi se ascund cât mai adânc în nămolul „roditor". Chiar şopârlele de prin pădurile noastre trăiesc mai mult pe sub frunze, pe sub pietre, pe sub rădăcini. O astfel de
io reptilă s-ar părea că e şi poezia - are nevoie de anumită obscuritate, umezeală şi căldură. Preferă unghiurile ascuţite, „strâmbe" (să mă ierte matematicienii), sub care lumina abia dacă pătrunde, o rază timidă, mai mult învăluind lucrurile cu mister, decât explicându-le. O culme în micşorarea deschiderii
/5 la lumină o atinge, cum am văzut, creaţia lui Saint-John Perse, bântuită de un vag aproape absolut şi pe care am numit-o, din cauza asta, o poezie care hibernează. Tot aici se încadrează toate formulele care se bazează pe magie. Există însă, paradoxal, şi unghiuri drepte, în poezie, modalităţi care nu folosesc nici un
20 fel de drapare, de „regie" şi care lasă soarele să cadă perpendicular. E un eroism să nu te temi de lumină, să te dezvălui până la ultima fibră. Dincolo predomina misterul, aici, luciditatea. (Sensibilitatea nu intră în discuţie, întrucât ea e o condiţie implicită. Poeţii toţi sunt sau trebuie să fie sensibili, unii însă
25 sunt mai inteligenţi, alţii mai puţin.)
Un exponent genial al acestei ultime modalităţi a fost, bineînţeles, Lucreţiu, care deschidea însăşi esenţa lucrurilor, a atomilor, cum spinteci burţile animalelor de jertfă, lăsând poezia să se înalţe din acest abur aproape abstract.
T. S. Eliot, unul dintre poeţii mari ai veacului nostru, de 5 care vom încerca să ne apropiem acum, face şi el, într-un fel, o poezie de unghi drept. El, bineînţeles, nu e filosof, dar ne interesează tocmai de aceea. Modalitatea sa o completează pe cea a lui Lucreţiu, în sensul că în timp ce poetul antic comentează lucrurile din interiorul lor, cel modern rămâne pe mar- w ginea acestora. Marginalii la atom, la viaţă, la moarte. (Apropierea celor doi e, nici vorbă, didactică şi forţată, ca orice apropiere!) Primul era implicat, în toate, vinovat de toate, al doilea e detaşat, contructiv, rece.
în plus, Eliot stăpâneşte şi foloseşte mai din plin ironia, 75 care devine elementul coagulator al întregului său univers. Luciditatea nu presupune neapărt ironie; T. S. Eliot e însă un lucid ironic.
*
închipuiţi-vă acum o insulă cam pustie... Nu, închipuiţi-vă 20 o insulă suprapopulată de nişte sălbatici, care, ciudat, au apucături de-ale noastre, moderne, joacă şah! şi au gura plină de citate din Dante, Sapho şi şansonetişti de pe străzile mai deocheate ale Londrei. Ce e bizar Ia ei e că merg la serviciu, se căsătoresc şi aruncă hârtii de pe pod în Tamisa. Şi toată 25 insula patcă e totuşi în orient. Şi tot aşa - lucrurile se încurcă rău. Cam aceasta e Ţara pustie a lui Eliot. O teconstituire ca de cetate după un cutremur grozav, când bucăţelele de case şi de destine, puse unele lângă altele, nu se leagă, nu se mai nimeresc; dar sunt interesante şi aşa. Parodie la prima vedere, m dramă, la ultima; risipă de erudiţie până la savandâc; şi, dincolo de toate acestea, un flux, un curent adânc precum în oceane,
52
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
53
care îţi poartă gustul şi conştiinţa, ca pe un înecat, pe sub apele obişnuite, departe de orice ţărm al banalităţii. Curios iarăşi că, deşi împănat peste tot cu citate, cum spuneam, din poeţii tuturor timpurilor, ceea ce se pare că 1-a inspirat cu adevărat
5 pe autor sunt nişte cărţi de ştiinţă, de istorie, de antropologie. Torcând din acest imens caier, autorul trage în firul propriu şi versuri întregi din Dante, Baudelaire, Shakespeare etc, parcă mirându-se că se potrivesc aşa de bine. O ciudăţenie asupra căreia vom mai reveni poate şi care dă poemului un farmec în
w plus.
La baza scrierii au stat multe surse de inspiraţie. A se vedea în poem, ne sfătuieşte autorul, „oarecare referinţe" la ceremoniile de vegetaţie. Ideea centrală ar fi chemarea verdeţii (însemnând viaţă, împlinire), un fel de excitare a elementelor
15 şi fenomenelor care ar putea germina vegetaţia: focul, apa, tunetul, moartea, iubirea. Capitole: înmormântarea mortului, Predica focului, Moartea prin apă se constituie, într-adevăr, după jocul magic al chemării. O cântare ca a paparudelor, fiecare gest cu simbolistica lui „precisă". Versurile au când o
20 zvârcolire demonică, deznădăjduită, când, dimpotrivă, o mişcare leneşă, indiferentă; se întâmplă în ele fenomene de osmoză şi asimilaţie clorofiliană, se întâmplă izbucniri şi mari salturi de muguri. Toate acestea sub ochii orbi ai lui Tiresias. Acesta, după notele autorului, „deşi un simplu spectator şi
25 câtuşi de puţin un caracter, e totuşi cea mai importantă figură din poem, unind toate celelalte. Aşa precum negustorul chior, vânzător de stafide, se topeşte în Marinarul Phoenician, şi acesta din urmă nu prea se deosebeşte de Ferdinand, prinţ de Napoli, la fel toate femeile sunt o singură femeie şi ambele sexe
30 se întâlnesc în Tiresias"(subl. ns.). Prin urmare, fostul bărbat şi fosta femeie, Tiresias, bun cunoscător al tertipurilor împreunării, poate fi nu numai personajul central, dar şi simbolul ţării pustii, bântuită de perversiune şi sterilitate (satira la adresa timpurilor moderne este evidentă). Mai ascuţită decât
orice vedere, orbirea lui se „întinde şi pipăie pe sub lucruri", le ia pulsul şi le simte devenirea. Tiresias cheamă şi el vegetaţia, ţipă după o frunză. Culmea e că tocmai acest personaj spurcat, pângărit, e pus să oficieze reîntoarcerea vegetaţiei. Dacă toate aceste preparative n-au nici un rezultat, dacă din 5 lunet nu pică nici un fir de iarbă, dacă din moarte nu lunecă nici o respiraţie, poate că s-a greşit ceva în interpretarea ceremonialului. Jocul trebuie reluat de la început, iarăşi şi iarăşi.
Poemul se numeşte Ţara pustie. Vechii mozaicari, meşterii de la Ravena, de exemplu, aplicau pe pereţi bucăţele de piatră 10 şi cioburi colorate, în aşa fel încât între ele să existe o diferenţă de nivel. Din cauza asta portretele joacă, sunt într-o veşnică pâlpâire - de aici senzaţia formidabilă de ceva viu, care respiră pe pereţi. Aceeaşi „tehnică" o foloseşte T.S. Eliot. Desfăşurat pe o suprafaţă plană, poemul său s-ar prezenta cu gropi şi cu 15 piscuri, cu înălţări şi prăpăstii.
Suntem tentaţi să încercăm chiar o schemă a mecanismului operei, înaintea demonstraţiei pe care vrem s-o facem cu privire la alternanţa unghiurilor poetice. Poemul „funcţionează" prin acumulare lentă de presiune şi eliberare bruscă de presiune. Ca 20 un vulcan care „se încarcă" încet-încet, apoi izbucneşte. O astfel de izbucnire este primul capitol, înmormântarea mortului, care nu începe poemul, ci mai degrabă îl încheie. E sfârşitul unui ciclu. Eliberarea de grijă, fuga, ascunderea, acoperirea cu pământ, uitarea. Crima, şi totodată jertfa adusă 25 (autorul joacă tot timpul pe cele două interpretări: cea „laică", modernă, şi cea care ţine de ritual, de mit). Acumularea începe cu „o partidă de şah." Există ceva aproape lubric, obscen, în jocul de şah, există câteva mişcări fundamentale care dau mereu aceleaşi rezultate, ca şi în amor „Jurământul 30 focului" leapădă masca jocului. Tiresias începe să „vadă". O suită de scene tari, sau banale, străvechi ori moderne - aceeaşi duplicitate. „Moartea prin apă" - iarăşi o jertfă. Prima a fost o moarte prin pământ, ca să zicem aşa, aceasta încearcă un alt
54
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
55
element. Pornind de la descrierea unui obicei, un dumnezeu înecat pentru aducerea fertilităţii, Eliot parcă împinge sensul acestui cult până la „crima de dumnezeu". „Ce a grăit tunetul" nu este, paradoxal, o izbucnire, o revărsare de electricitate, ci .5 mai degrabă o oboseală, o luciditate incapabilă de acţiuni, ci numai de sfaturi: dăruieşte-te, înfrână-te.
Deci, reluând metafora cu piscuri şi prăpăstii, am considera ca nişte piscuri şi prăpăstii capitolele înmormântarea mortului şi Moartea prin apă, iar pe celelalte, ca pe nişte gropi adânci io ori pur şi simplu terenuri de acumulare, platforme la diferite niveluri. Această structură „în scară" se transmite şi pasajelor ori paragrafelor, mergând până la vers şi cuvânt; constituie însăşi structura poemului. Aşa se face că banalitatea e logodită cu ideea de geniu, metafora proprie, cu cea împrumutată, '5 ironia, cu observaţia gravă, viaţa cotidiană cu mitul.
Acum să vedem mai îndeaproape unghiurile drepte şi strâmbe, cum alternează într-o modalitate poetică extrem de interesantă, care merită să fie studiată şi care îşi găseşte la Eliot o ilustrare desăvârşită.
20       You wbo were with me in the schips at Mylael That corpse you planted lastyear in your garden, Has it begun to sprout? Will it bloom this year? Or has the suddenfrost disturbed its bed? Oh keep the Dog far bence, that's friend of men, Or with his nails, he '11 dig it up againl You! hypocrite lecteur! — mon semblable, — monfrere!1
(Tu care ai fost cu mine în corăbii la Mylae! Trupul pe care l-ai sădit anul trecut în grădina ta A început să dea muguri? O să-nflorească anul acesta? 30       Sau gerul neaşteptat i-a turburat odihna?
Oh, ţine departe Câinele, prietenul omului, De nu, ghearele lui îl vor dezmormânta iar, Tu, hypocrite lecteur, mon semblable, mon fiere.')
Este strofa care încheie primul capitol. Tonul solemn, de cor antic, are o primă împiedicare la versul antepenultim. Acel 5 „oh" nu ţine de tragedie, ci e luat din limbajul familiar. în solemnitatea tragediei se introduce un prim vaiet parodistic. Apoi, intenţia ironică e dezvoltată: câinele, prietenul omului. Câinele nu poate fi decât prietenul omului, după legile automatismului verbal (de altfel, versul acesta e împrumutat), io E o mică supapă care se deschide, mai eliberând din presiune, pentru ca totul să sune mai omenesc şi cu atât mai înfricoşător în versul care urmează, aproape shakespearian: „De nu, ghearele lui îl vor dezmormânta iar". E cheia întregului capitol, îndurarea zeilor poate fi înduplecată numai cu o jertfă, înmu- 15 gurirea trebuie să vină prin moarte, de aici, înmotmântarea mortului: trecutul, amintirile, greşelile, experienţa. E nevoie de o purificare, o ardere totală, moartea. Dar să fim atenţi: câinele care ne vrea numai binele să nu strice totul, din prea marea lui dragoste pentru om. Cât priveşte versul lui Baudelaire, 20 e pus aici cu ipocrizie, lectorul fiind un câine care ne dezgroapă mereu gândurile, pe care vrem să le uităm, înmormântându-le într-o carte. Procedeul e larg întrebuinţat de T.S. Eliot. El încotporează bucăţi din Eclesiast, Ovidiu, Dante, Shakespeare şi dintr-o mulţime de alţi autori, unii destul de obscuri, în aşa 25 fel, încât, prin aglomerarea lor, poemul propriu pare ameninţat să devină un comentariu de erudiţie. Forţa poetului e însă destul de mare şi toate acestea sunt integrate perfect, mistuite. Ele aproape că îşi schimbă sensul, ca un cui bătut din greşeală în scoarţa unui stejar şi după câţiva ani devine ramură. 30 Autorul, critic şi eseist la fel de mare, le foloseşte ca pe nişte
1 T. S. Eliot, Poemes, texte anglaisprhenti et traduitpar Pierre Leyris, Aditions du Seuil, 1947.
Versiunea românească, Ion Pillat.
56
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
57
citate, spre a-şi „demonstra", de data aceasta, ideile poetice. Altă dată, împrumută doar începutul unui vers, unei metafore sau unei idei pentru a-1 dezvolta independent, ca în aceste versuri:
To Carthage then I came
Burning, burning, burning, burning,
O Lord Thou pluckest me out
O Lord Thou pluckest
Burning1
(La Cartagina atunci am sosit Arzând, arzând, arzând, arzând, O, Doamne, tu m-ai scos din foc, O, Doamne, tu m-ai scos arzând.)
inspirate de Confesiunile Sfântului Augustin: „La Cartagina am sosit atunci, unde o căldare de iubiri profane cântau urechilor mele".
Ce livresc mai e şi acest şoarece de bibliotecă, T.S. Eliot! Scrie lucruri atât de încâlcite, de trebuie să răsfoieşti şapte rafturi până să dai de sursa unui vers. Noroc că autorul îşi divulgă, el însuşi, la sfârşit, izvoarele. Cele pe care vrea să le divulge, iar pe celelalte, cine să le descopere? într-adevăr, poemul e însoţit de un „aparat critic". închipuiţi-vă că Dan te ar fi avut timp să-şi comenteze, el singur, Divina Cotnedie. Cam aşa arată Ţara pustie. Fragmentele de conversaţie sunt introduse tot ca nişte citate.
Madame Sosostris, famous clairvoyante, Had a bad cold, nevertheless Is known to be the wisest woman in Europe, With a wicked pack of cards. Here, saidshe, Isyour card, the drowned Phoenician Sailor, (These are pearls that were his eyes. Look!)
1 Op. cit., p. 118.
Here is Belladonna, the Lady of the Rocks, The lady of situations.1
(Madame Sosostris, faimoasă „clairvoyante", Avea un guturai, cu toate acestea E cunoscută drept cea mai înţeleaptă femeie din
Europa.
Un afurisit pachet de cărţi. Aici, spunea, E cartea Matale, Marinarul Phoenician cel înecat (Mărgelele acestea etau ochii lui. Te uită!) Aici e Belladonna, doamna stâncilor, Doamna chiverniselilor.
Un stil, după cum se vede, degajat, punctat, pe ici, pe colo, de câte o ironie luată tot din vorbirea „modernă", banală:
You ought to be ashamed, I said, to look so antique (And her only thirty-one).2
(Ar trebui să-ţi fie ruşine, am spus, că arăţi atât
de antică.
[Şi ea n-are decât treizeci şi unu].)
«au:
You are a properfool, I said. Well, ifAlbert won't leaveyou alone, there it is,
I said,
Whatyou get marriedfor ifyou don 't want
children?
HURRY UP PLEASEITS TIME.3
(Eşti într-adevăr nebună, i-am spus,
Bine, dacă Albert nu te va lăsa în pace, am spus,
1 Idem, p. 90.
2 Idem, p. 102.
3 Idem, p. 102.
58
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
59
De ce te-ai măritat, dacă nu vrei copii? Grăbeşte-te, te rog, e vremea.)
Autorul colecţionează parcă automatisme: Good night Bill. Good night Lou. Good night May. ^ Good night
Ta, ta. Good night1
(Bună seara, Bill, bună seara, Lu, bună seara, Mary,
bună seara,
Pa, pa! Bună seara, bună seara!)
10
O anticipare a lecţiei de engleză fără profesor a lui Ionescu? După care urmează o replică din Shakespeare, cuvintele Ofeliei nebune:
Good night, ladies, good night, sweet ladies, good night, good night.2
"       (Bună seara, doamnelor, bună seara, doamnelor dulci, bună seara, bună seara!)
Să mai adăugăm versuri ca: „M-a poftit într-o franţuzească demonică", „Acum când Albert se reîntoarce, fă-te un pic drăguţă", sau:
20       He'll want to know whatyou done with that
money he gave you To getyourselfsome teeth. He did, I was there. You have them all out, Lil, and get a nice set, He said, 1swear, I can 't bear to look atyou.
%      And no more can 't I, I said, and think of ţoor Albert, He s been in the army fouryears, he wants a good time, And ifyou don 't give it him, there's others will, 1 said?
1 Idem, p. 104.
2 Idem, p. 105. 30        3 Idem, p. 100.
(O să vrea să ştie ce-ai dres cu banii pe care ţi i-a dat Ca să-ţi pui dinţii. A făcut-o, eram faţă. Să ţi-i scoţi toţi, Lil, şi pune-ţi un şir frumos, A spus, ţi-o jur, nu mai pot să te privesc, Şi nu mai pot nici eu, am spus, şi gândeşte-te la ţâvnosul 5
Albert,
A fost în armată patru ani, îşi doreşte zile plăcute, Şi nu i le dai, altele i le vor da, am spus.)
etc, etc.
Citind toate acestea, ne vom întreba dacă nu e o farsă io această scriere, dacă nu cumva aveau dreptate cei care l-au denigrat, scoţându-1 pe autor din sfera poeziei. Pentru că noi suntem învăţaţi cu versul câlţos, molâu şi hipotiroidal!
Asemănăm, mai înainte, poemul lui Eliot cu un mozaic vechi, a cărui strălucire e dată de modul accidentat în care sunt 15 dispuse bucăţelele de marmură şi sticlă colorată. Pentru a vedea mai clar acum şi marmura, să ne oprim puţin asupra „capitolului" intitulat Predica focului. începe cu înmuierea frunzelor, ca nişte degete, în pânza Tamisei, o prevestire de - • ceaţă groasă, care va face cetatea „nălucă" un întreg anotimp; 20 apoi - iarna adevărată, cu „trâmbe de vânt rece", prin care sună „clănţănit de oase şi râs gâlgâit din auz în auz". Un pastel? în fond, un simplu decor schiţat din câteva linii, pentru acţiunea „predicii focului". Iarna e perioada ascetă a anului, care stârneşte, prin contrast senzualitate. De pe gheţari nu poţi 25 predica decât contra gheţarilor. E o luptă între senzualitate şi ascetism, care intră, bineînţeles, în ritualul vegetaţiei. Mişcarea este regizată ca într-o piesă, există multe personaje, se schimbă replici, se constituie cupluri până şi între morţii cu oasele albite, până şi între obiecte: 30
White bodies naked on the low damp ground And bones cast in a little low dry garret, Rattled by the rat's foot only, year toyear.
60
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
61
But at my backfrom time to time I hear
The sound of horns and motors, which shall bring
Sweeney to Mrs. Porter in the spring.
O the moon shone bright on Mrs. Porter
And on her daughter.1
(Albe trupuri goale pe locul jos, jilav, Şi oase aruncate într-un pod jos, uscat, Zăngănite de piciorul guzganilor an de an, lung, Dar în spatele meu, din vreme în vreme aud Sunet de corn şi de motor, ce vor aduce iară Pe Sweeny la doamna Porter la primăvară. O, luna luneca peste doamna Porter Şi peste fiica sa.)
Decoruri:
Out of the window perilously spread Her drying combinations touched by the sun 's
last rays,
On the divan are piled (at night her bed, Stockings, slippers, camisoles, andstays?
(De pe fereastră primejdios stau întinse, Urcându-se, combinezoanele ei atinse de soare cu
ultime raze Se-nalţă teanc pe divan (noaptea, patul ei) Ciorapi, papuci, bluze şi corsete,
Tiresias, „moşneagul cu mamele zbârcite de femeie", vede, orb cum este, toată întâmplarea, dilatată de sensibilitatea lui bolnăvicioasă la proporţii aproape cosmice. Nu contează că junele e „furunculos":
1 Idem, p. 108.
2 Idem, p. 110.
A small house agent's clerk, with one bold stare, One of the low on whom assurance sits As a silk hat on a Bradford millionnaire. The time is now propitions, as he guesses, The meal is ended, she is bored and tired, Endeavours to engage her in caresses Which still are unreproved, if undesired.1
(Funcţionar la o mică agenţie, cu ce priviri
cutezătoare,
Un om de rând căruia încrederea în sine i se
potriveşte
Ca un joben unui milionar din Bradfort
Momentul e propice, spune el,
Masa e sfârşită, dânsa e plictisită, obosită.
El încearcă s-o câştige mângâierii
Care, deşi nedorită, nu e deloc respinsă.)
Şi aşa mai departe. Ritualul s-a săvârşit, banal şi sfânt „Eh, l-a făcut şi sunt bucuroasă că s-a isprăvit", spune ea mai apoi, „mai punând un suvenir pe gramofon". Pierre Leyris, traducătorul lui Eliot în franţuzeşte, observă, pe bună dreptate, că unul dintre meritele poetului englez este acela de a ne fi demonstrat convingător, cu toată insuficienţa limbajului, cum „banalitatea răspunde vechilor mituri perpetuate în oraşul de azi". într-adevăr, mutând aerul străvechilor, zbârcitelor legende pe întâmplările cotidiene, solemnitatea formulelor magice pe conversaţia oarecare; mergând şi mai departe şi amestecând timpurile, „măsluindu-le", confundând planurile, T.S. Eliot ne dă fiori de mare artă. Ne simţim dintr-o dată integraţi într-o curgere a vremii, ne vine să credem că acele cute ale timpului, care pot apropia epoci foarte depărtate, există. E, la urma urmei, sentimentul eternităţii noastre. Navigarea
1 Idem, p. 112.
62 MARIN SORESCU
pe străzile Londrei e suprapusă peste lupta de la Myllae (260 î.e.n.). De aici — aluzii la primul război mondial.
E interesant de studiat aria de cultură pe care o reprezintă Ţara pustie. Nume proprii, localităţi, autori celebri răsar pretutindeni, multe precum catargele corăbiilor de Ia Myllae, unde romanii îi bat pe cattaginezi în primul război punic. Scriind, poetul şi-a lăsat pana receptivă la toate sugestiile din afară. Apa limanului (era la Lausanne), războiul prim mondial hrănind mari negustori, replici din Shakespeare, versuri din Baudelaire, Dante, Verlaine, nume de străzi, descrierea unor locuri galante din cartierele londoneze - toate acestea plutesc ca nişte sfărâmături pe apele în fierbere ale poeziei. Vin din toate părţile, se freacă între ele, intră unele într-altele.
„Problema istoriei, mecanismul timpului - observă un comentator, H. J. Gardner - constituie una din marile teme ale Ţării pustii... Niciodată un poem nu a ridicat atât de sus sensul profund al presiunii trecutului asupra prezentului şi existenţa sa în prezent."
Găsit peste două mii de ani, s-ar putea reconstitui după acest poem ceva din civilizaţia lumii. Un ciolan mai elocvent pentru cercetătorul culturii decât cel de care s-a folosit Cuvier în reconstituirea sa. Fluxul inspiraţiei pleacă uneori de la o firmă, pentru a ajunge la mişcarea stelelor, alteori de la o reminiscenţă livrescă foarte înaltă pentru a ajunge la descrierea unei firme. Ciudăţenii. Tehnica asociaţiilor. Sunt repere care nu au valoare prin ele înseşi, ci îşi capătă valoare prin iradiere (cum am văzut şi la St. John Perse). „Nimic faţă de nimic" (un frumos vers), vidul absolut trebuie să se „sprijine", el însuşi pe ceva. Trebuie raportat la ceva. Atmosfera uneori rarefiată a poemului are nevoie de astfel de jaloane pentru coagularea unui sens. Aşa cred că trebuie interpretate „corpurile străine" din operă. într-un deşert - răsare, deodată, un colos de piatră: piramida. Cu o piramidă la mijloc, deşertul are alt sens. Ţi s-a părut că l-ai înţeles bine şi când dai de piramidă trebuie să-1
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 63
reparcurgi, Doamne, Dumnezeule, pentru că sensul e altul decât cel crezut! La Eliot, totul e bun pentru o astfel de treabă coagulatoare. Orice sugestie. El raportează totul la tot. Totul faţă de tot.
After the torchlight red on sweaty faces After the frosty silence in the gardens After the agony in stony places The shouting and the crying Prison andpalace and reverberation Ofthunder of spring over distant mountains He who was living is now dead We who were living are now dying With a little patience.1
(După lumina faclelor roşii pe obrazul în sudori,
După tăcerea îngheţată din grădini,
După agonia pe locuri de piatră,
După ţipătul şi bocetul
Temniţei şi palatului şi reverberaţia
Fulgerului de primăvară pe munţii îndepărtaţi
El, care trăia, e-acum mort,
Noi care trăim, murim acuma
Cu puţină răbdare.)
Capitolul Ce-a grăit tunetul e cel mai halucinant din tot poemul. Dacă pustiul de până aici al Ţării pustii a fost redat prin metafore (desfrâu, platitudine etc), aici e un pustiu la propriu, mizerie şi uscăciune şi nisip.
Here is no water but only rock
Rock and no water and the sandy road
The road winding above among the mountains
Which are mountains of rock without water?
1 Op. cit., p. 122
2 Ibidem.
64
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
65
(Aici nu e apă, dar numai stâncă, Stâncă fără apă şi drum nisipos, Drum şerpuind sus printre munţi, Munţi de stâncă fără apă.)
Chipurile „ursuze", care „rânjesc şi mârâie", din faţa unor case de chirpici, chipuri de tibetani sporesc parcă singurătatea. Tunetul n-are din ce să se coacă, nisipul nu abureşte, nu-i nici măcar rouă să se facă vapori de rouă, nori din rouă ca să se poată bubui măcar un pic. Totuşi e nevoie de tunete în pustiu. Pentru asta se roagă Iisus în Grădina Ghetsemani („după lumina faclelor roşie de pe obrazul în sudori, / după tăcerea îngheţată din grădină"), pentru asta „agonizează pe piatră pelerinii din Emaus". Iată câteva repere sugerate chiar de autor, dar trebuie să fii mereu atent, pentru că aceste repere se schimbă la fiecare două-trei versuri. Fluxul gândirii şi al asociaţiilor e mutat mereu în alte locuri şi pe alte planuri. Şi acest fapt îl avem în vedere vorbind de caracterul halucinant.
A woman drew her long black hair out tight Atidfiddled whisper music on those strings And bats with baby faces in the violet light Whistled, and beat their wings And crawled head downward down a blackened
wall
And upside down in air were towers Tolling reminiscent bells, that kept the hours And voices singing out ofempty cisterns and
exhausted wells.1
(0 femeie şi-a împletit strâns părul lung şi negru
Şi-a zis strunelor melodii în suspine,
Şi lilieci cu feţe de prunc în lumina viorie
Au şuierat şi au bătut din aripi Şi-au alunecat cu capul în jos de-a lungul unui
zid înnegrit,
Şi în sus, prin văzduh, erau turle
Sunând clopote de-aducere aminte care păstrează orele Şi glasurile cântând din cisterne goale şi din puţuri
istovite [s.n.].)
Acest tablou sugerat de Bosch, marele maestru al obsesiilor şi al combinaţiilor de groază, evoluează cu o strălucire totală în pustiu. Femeile nu mai sunt roditoare, de ele atârnă lilieci ca în hrube părăsite. Speranţele s-au mutat sus, în văzduh, chemând „din cisterne goale şi din puţuri istovite". Luminile joacă în aerul uscat, cetăţile se confundă: What is the city over the mountains Cracks and reforms and bursts in the violet air Falling towers
Jerusalem Athens Alexandria Vienna London Unreal.1
(Care e cetatea aceasta peste munţi Ce-şi crapă şi-şi schimbă prin vânăt văzduh Turle năruite: Ierusalim, Atena, Alexandria, Viena,
Londra
Năluci...)
Acum vine tunetul iscat din Gangele scăzut, din jungla „cocoşată". Tunetul care grăieşte, în sfârşit, răspicat:
Datta, Dayadhwam, Damyata. Shantih, shantih, shantih. „Şantih, şantih, şantih" e sfârşitul unui Upanişad, însemnând cică „pacea care se petrece încet" sau „pacea ce întrece
1 Op. cit, p. 126.
Ibidem.
66
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
67
înţelegerea noastră". „Datta, Dayadhwam, Damyata" este egal cu „dăruieşte, simpatizează, înfrâna-te". Eliot explică:
Datta: Ce am dat noi?
Prietene, sânge zguduind inima,
Cutezarea grozavă a unei clipe de predare
Pe care vârsta precaută n-o mai poate lua înapoi,
Prin ea, numai prin ea am trăit noi
Care nu se va găsi în necroloagele noastre,
Sau în amintiri înveşmântate de păianjeni beneficiari
Sau sub pecetii rupte de portărelul jigărit,
în odăile noastre pustii.
Aceasta este dăruirea, pulverizarea. Urmează apoi comentariul sibilic la „simpatizează":
Only at nightfall, aethereal rumours Revive for a jnoment a broken Coriolanus.1
(Numai în căderea nopţii şoptiri eterice învie câte-un Coriolan înfrânt.)
şi, în sfârşit, „înfrâna-te":
London Bridge is falling down falling down falling
down (...)2
These jragrnents I have shored against my ruins3
(Podul Londrei se surpă, se surpă, se surpă (...)
Aceste frânturi le-am ţărmurit împotriva năruirilor mele.)
Poetul e ca o Pithye, care stă pe emanaţii de gaz metan şi cu celule umflate de toxine face preziceri. Preziceri pentru cine stă să le asculte. Dar cine se mai duce azi la Oracolul din Delphi, când gazul metan îţi vine pe ţeava în casă? T. S. Eliot face oracole din vorbirea zilnică. Spune:
(...) Ce-o să facem mâine?
Ce-o să facem mereu?
Descoperim sub cuvinte resturi de formule magice, care ies încet la lumină ca nişte oase din pământ.
A morfoli rime la infinit nu înseamnă a face poezie, când nu comunici cu nici unul dintre canalele timpului. Pe ce te aşezi dumneata când scrii: pe gaz metan, pe uraniu, pe vapori de plumb, pe ce? Peste vechile formule magice, peste descântece, peste balade s-au surpat mii de ani:
/ made this, I have forgotten And remember.
The rigging weak and the canvas rotten Between one June andanother September. Made this unknowing, half conscious,
unknown, my own. The garboard strake leaks, the seams need caulking. This form, this face, this life Living to live in a world of time beyond me;
let me
Resign my life for this life, my speech
for that unspoken, The awakened, lips parted, the hope, the new ships.1
(Eu le-am făcut, eu le-am uitat Şi-mi amintesc
Catargul cel slab şi putreda pânză într-o lună iunie şi un alt septembrie, Le-am făcut neştiind, treaz şi beat, pe neştiute ale
mele,
Ca râmele prin apă, încheieturile se pierd călăfătuite Forma asta, fata asta, viaţa asta Trăim spre a trăi într-o lume de timp, dincolo
de mine, lasă-mă
12 Op. cit., p. 130. 3 Idem, p. 132.
Idem, p. 212,214.
68
MARIN SORESCU
Să-mi dau viaţa pentru viaţa asta, vorba pentru
cea negrăită
Deşteptarea, buze despărţite, nădejdea corăbiile noi...)
Poate că aceste versuri dintr-o altă poezie a lui Eliot, Marină, 5 scrisă mai târziu, în 1930 (traducerea lui Ion Pillat), explică şi ele ceva din misterul poemului. Dăruirea, simpatia, înfrânarea.
Iată cum, la prima vedere, limpede şi ironică, parodistică şi detaşată, această creaţie se încifrează treptat, se întunecă, se îngreunează de sens. Ca o carte care se închide presând cuvin-w tele, unele peste altele, unele într-altele. Sau ca o frunte care se zbârceşte după trecerea anilor. Ce mai poţi înţelege dintr-un zid?
Zeii ajunşi figuri de cărţi de joc în mâna unei ghicitoare de mahala, miturile — cuvinte goale, decăderea din credinţă
15 „într-o epocă ce avansează progresiv înapoi" - iată ce aprinde amărăciunea poetului. „Această casă este un cuib de şerpi, hai s-o distrugem" - va izbucni el (Coruridin Stânca, partea V).
Ţara pustie reface, într-un fel, şi istoria poeziei. Magică Ia început, apoi limpede, clasică, avântată, ironică, abstractă.
20 Şi acum, la sfârşitul atâtor lungi „lămuriri" şi comentarii, să ne întrebăm, la fel de nedumeriţi ca şi la început: Ce înseamnă acest poem bizar? Care ţară? Şi de ce pustie? Ceva care pluteşte poate pe sus, ca un nor. Un nor ce merge însă aşa de repede, încât îţi apare mereu în faţă din orice parte l-ai
25 privi. Din Palestina şi din Tibet, din Londra şi din Viena. Nor făcut din aburii mai multor pământuri, din evaporarea mai multor straturi de cultură şi civilizaţie, dar care nu-şi mai aduc aminte de asta („Eu le-am făcut, eu le-am uitat"). Ce s-o fi depus oare pe cer, din lupta de la Myllae şi din primul război
30 mondial? Praful, visurile, înfrângerile şi victoriile. Eşti trist privind câtă uscăciune în această configuraţie, stearpă, de zgură, dar nu poţi să nu-1 iubeşti pe poetul care, descriind sceptic şi blazat toate acestea, ia totuşi în serios, atât de mult în serios, nişte simple descântece de ploaie.
Cap. VII
ÎNDELUNGATA SLUJBĂ
Coordonatele liricii lui Boris Pasternak mi se par a fi acestea: a) natura văzută iluminat, mistic, dumnezeieşte, ca oficierea unei slujbe veşnice, la care el ar asista în genunchi, cu lacrimi 5 în ochi, cu zile în ochi, cu viaţa în ochi; b) prezenţa stihiei feminine, ca un pol magnetic coordonator, care comandă toate reacţiile, stările sufleteşti, expresiile vieţii. De fapt, femeia e un derivat (pentru a vorbi în termeni chimici) al naturii, în catedrala imensă a ei fiind plantată ca o lumânare aprinsă în io faţa vitraliului.
Prea mult folosită de romantici, şi de alţii, natura parcă s-a tocit. Nu mai e, oricum, la modă să te-nfiori când ţi se afundă paşii în frunze moarte, pe care le găseşti în faţa porţii când te întorci de la serviciu. Sau să te mişte luna martie, pur şi simplu, n cu micile ei averse. Omul modern are simţul catastroficului. Frunza care pică l-ar interesa dacă de codiţa ei ar fi legat cu o sfoară ultimul avion ce se prăbuşeşte. Ori dacă, printre aversele lunii martie, s-ar întâmpla rafale de mitralieră. Asta da, l-ar mişca profund. A mai picat o frunză, s-a mai împuşcat unul. 20 Aşa mai merge. La un film de Cehov, o persoană de lângă mine nu putea nicidecum să înţeleagă marile tăceri dintre replicile eroilor. Voia acţiune cu orice preţ, întâmplare, dezastru. M-am
70 MARIN SORESCU
amuzat făcându-i un comentariu ad-hoc, punând-o mereu în gardă: „Acum să vezi ce-o să se petreacă". (Nu se întâmpla nimic. El fuma, ea spunea că mai bine nu se întâlneau. Şi viaţă, şi chestii de-astea.) Iarăşi o zonă albă, care pe persoana de lângă 5 mine o turtea de plictiseală. „Stai că acum vine soţul şi-i prinde. Şi el se aruncă pe fereastră, în mare." (Dar nu venea - şi viaţa cehoviană se măcina ca un covor persan, năpădit de molii.) Şi toată lumea voia acţiune palpitantă. „De ce nu vine soţul să-i prindă?" Poezia lui Pasternak este ca omul care fumează în faţa 10 unui tei şi tace. Cine să înţeleagă ce acţiune formidabilă este înflorirea teiului?
Poetul s-a simţit în natură ca un om în larg. Cum ai zice: un om la orizont. Şi a vorbit despre acest larg cu sentimentele pe care le-a avut la îndemână în momentele acelea şi după cum
15 se întâmpla să fie furtună ori senin liniştit. Şi trebuie să înţelegem larg nu numai marea (nu ni se întâmplă să fim mereu pe mare, mai mult stăm pe lângă casă), ori munţii (nici nu cucerim toată ziua piscuri, mai mult tuşim, ori călcăm strâmb). Crângul, clina dealului din faţă, cotitura drumului, doi
20 copaci care umbresc casa, plini de furnici - toate astea sunt obiectele unei puternice şi înfricoşate contemplaţii. S-ar putea face, ca la Eminescu, lista speciilor de copaci preferaţi. Şi mesteacănul cred că s-ar situa pe primul loc; apoi teiul, fagul, scoruşul, salcâmul, liliacul: mai mult foioase, care au mirosul
25 dezvoltat şi fac un zgomot plăcut urechii iubitei şi lui Dumnezeu. Tolstoi, bătrânul, putea să ofteze cu Andrei Bolkonski în faţa bătrânului stejar, bine înfipţi amândoi în rădăcini. Stejarul e însă prea durabil pentru poet. Lista anotimpurilor de asemenea s-ar putea întocmi - şi iarna ar fi prima.
m Pasternak e un om al oraşului. Vede zarea prin îngrămădirea de acoperişuri, peste pălăriile şi căciulile străzii. E un comod, într-un fel. Natura pentru el începe chiar din prag:
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 71
grădina, aleea, gardurile. Se simte bine, într-un sens bacovian, în parcuri. El nu e nici un alpinist. Cât priveşte vorbirea, nu C ceremonioasă şi „poetică", la modul la care ne-am aştepta. E simplă şi cu socoteală, ca ploaia pe acoperişuri. Picături anonime care nimeresc pe burlane ori pe mâneci; mărunte şi 5 monotone picături, dar care ascund în ele potopul. Câte ploi de iunie, câte tunete care închid şi deschid tufişuri! Undeva vorbeşte de ploaia intrând în castelele stupului, fecundând perfecţiunea firii. Dincolo de forţa metaforică extraordinară, la care vom reveni, putem spune că Pasternak cântă, cu vorbele 10 omului de pe stradă. însă: „banalizând" limbajul poetic, el îl ţii sfinţeşte în acealşi timp. Asta e mai greu de înţeles pentru imitatorii care au crezut că, vorbind cu vorbe simple, fac poezie mare. Toţi avem aer deasupra capului, dar numai la unii simplitatea asta vibrează ca o aureolă. Sentimentul unei n puteri, al unui mister tulbură toată această aparentă peisagistică a lui Pasternak cu înţelesuri halucinante. Toamna de aur iese din cadrul pastelului şi intră, tremurând, în sentimentul că ai mai apucat o toamnă, că ţi-a mai fost dată încă o toamnă de care să te bucuri. Să mai vezi nu ştiu ce minuni, să mai intri 20 în casă, să mai ieşi din casă... Miliarde de fire ne leagă de lume, ne dor şi ne fac fericiţi. „Natură, tainiţă a lumii, / Cu lacrimi vii voi asista, / Cuprins de un tremur de iubire, / La îndelungata slujbă-a ta." Un poem are acest moto: „Mă-ntrebi dc-a cui poruncă-anume / Limba smintitului se aprinde?" 25 Amănuntele lumii, fleacurile, nimicurile, toate lucrurile care ne scapă sunt ţinute în palmele unei divinităţi, cu o infinită grijă. (Rilke are o poezie asemănătoare.) Ai să mă-ntrebi: Dar cine I Dă lunilor lungime? I Şi cui mărunt nu-i pare I Nimicul fi îl doare? I Şi cine-n arţar, prostul, IA pus atâta fast I Şi nu-şi 30 părăsi postul I De la Ecleziast? (...) întrebi: cin 'porunceşte? I Doar Dumnezeu, ce blând e, I Puternic peste fleacuri, I Stăpân peste-amănunte. I Ghicită-i bezna morţii? I Nu ştiu, dar viaţa, doamnă, I I-atât de-amănunţită I Ca liniştea de toamnă.
72
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
73
Titluri ca acestea: Aleea cu tei, Furtună de iulie, Primăvara, Vântul nu trebuie să ne inducă în eroare. Peisajele lui Pasternak sunt aparente, ca fata morgana, formată din răsuflarea arşiţei şi a stepei sufleteşti. Sunt peisaje - stare de suflet, peisaje litanie. îmi vine în minte acea nemaipomenită poezie a lui Goethe: „ Uber allen Gipfeln IIst Rub; lin allen Wipfeln I Spurest du I Kaum einen Hauch; I Die Vogelein schweigwn im Walde. I Warte nur balde I Ruhest du auch. " Parcă se aşteaptă o odihnă în fiecare cuvânt plin de solemnitatea întinderilor.
Cineva observă că natura lui Pasternak nu este obiect de descriere, ci subiect, care gândeşte, trăieşte şi face întâmplări. Am putea spune că mai mult încă: întâmplările naturii la el, chiar dacă încep de la înflorirea liliacului de sub geam, merg până la vrăjitorie şi minune. înregistrarea pe retină se face cutremurat. Cuvintele pe care autorul le adresează Evei se potrivesc şi naturii: „Tu toată eşti ca acea stare, Când ţi se pune un nod în gât urcând." Aş cita, spre exemplificare, din poezia Grădina Ghetsemani, pe care o consider una dintre cele mai frumoase:
Cu licărirea stelei ce-o privim IE cotitura drumului de-o seamă. I Drumul cotea spre muntele Măslin, I Iar jos - un râu care Kedron se cheamă. I Şi dintr-o dată drumul se opri; I Calea de lapte — aci hotar şi-a tras. I Măslinii-cărunţiţi şi argintii I în aer dau să facă primul pas. I Era grădina nu ştiu cui aici. I Le spuse El deodată: Nu plecaţi. I Sunt trist de moarte astăzi, ucenici. I Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi. I El renunţase fără-mpotrivire, I Precum întorci ceva de împrumut, I La slavă, la minuni, dumnezeire, I Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât. I Păreau îndepărtările în noapte I Ţinutul nefiinţei, pustiit, IDe parcă toată lumea era goală, I Grădina doar fiind de locuit. I Şi El privind în hăurile negre, ICe nu încep şi nu sfârşesc de fel, I Să-l ocolească implora pe Domnul I Acest pahar ce-l bănuia spre El. I Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară. I Se-ndepărtă oleacă de ceilalţi. I Discipolii cuprinşi de toropeală I Tot moţăiau
pe margine de şanţ. I Şi El le zice: V-a fost dat anume, I Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi. I Bătu şi ceasulfiului pe lume, I El se predă celor nepocăiţi. Abia sfârşi, aşa de nu ştiu unde, IO ţleahtă de golani - oşteni, popor. I Făclii şi săbii, iar în faţă luda, I Pe buze cu sărutul trădător. I Dar Petru se-ncontră la cuţitari. I Zbură chiar o ureche, ce să facă? I Aude: Nu cu sabia repari. I Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă! I Socoti că legiuni de îngeri, Petre, I N-ar fi putut prea bunul a-mi trimite?! Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii I Şi toţi ar fi în praful Palestinii. I Ci cartea vieţii tocmai a ajuns I La pagina aceea când murim. I Şi trebuie acum să se întâmple I Aşa cum este scris în ea. Amin.
Ciudat cât de mtdte se pot întâmpla într-o grădină!
Prezenţa stihiei feminine
Pasternak e un discret al dragostei, se poartă cu sentimentul CU o infinită delicateţe, îl cocoloşeşte cu o înclinare, ai zice, spre nepotism. Suntem departe de ţipătul „despre asta" al lui Maiakovski, deşi tot „despre asta" e vorba, dar într-un alt mod, cald, îngăduitor şi omeneşte. Este un romantic şi un timid şi poate fereala lui de a nu spune vorbele mari şi răsuflate, dar atât de trebuincioase uneori, ale iubirii să-i scoată în evidenţă pasiunea cu o pregnanţă atât de deosebită. Poemele acestea de dragoste îmi sugerează struţii, stând cu capul în nisip, de frica Saharei. Arta e a demascării sentimentului prin mascare, prin tentativa de a-1 ascunde. „Urâm noi şi iubim la întâmplare" -spune undeva Lermontov. Nu există legi aici. Cum se întâmplă să cadă lumina pe sufletul tău şi, concomitent, pe părul şi în ochii ei. Grea cruce să iubeşti pe unii! Dar tu — ce simplă! De-nţeleg I Secretul frumuseţii tale, I Enigma vieţii o dezleg. I S-aude, primăvara, foşnet I De adevăruri, cum răzbat, I Ca aerul îţi e-nţelesul, I Ca el de dezinteresat. II
74
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
75
Freamătul viselor s-aude I Atunci - şi parcă le şi vezi. I în rândul marilor temeiuri I Tu — precum aerul te-aşezi. Statornicind femeia în rândul marilor temeiuri, erotica lui Pasternak tatonează în jurul misterului. Cei vechi ţineau morţiş
5 să afle cam pe unde ar fi localizat sufletul, care ar fi locul lui precis în trup - în inimă, în cot -, unde? Progresul nostru faţă de ei este nu că am fi aflat poziţia - ci că nu ne mai frământă deloc chestiunea. Ştim, în schimb, cu precizie, că luna e dezolantă şi că văzută de aproape nu-i de trăit. Poeţii rămân,
io în privinţa asta, nişte antici, şi operele lor sunt încercări de localizare a sufletului. Pasternak: „O, dacă mi-ar fi dat să pot / - Alături să le-nşir. / Opt rânduri eu aş scrie, opt / Despre-ale patimii-nsuşiri." El s-a străduit toată viaţa să sistematizeze însuşirile pasiunii, vorbind despre întâlniri,
/.5 parcuri, renunţări, braţe, coate şi palme. Femeia la el nu e o sfântă (Greşit - că n-ai fi vestală, I Intraşi c-un scaun, Viaţa mea I Ai scos-o ca din raft suflând I Tot praful de pe ea), ci e destul de normală, în limitele umanului. Şi chiar nepăsătoare la convenţii: îţi aruncă rochia tot astfel. Cum crângul, frunzele,
20 frumoase. Temătoare totuşi de „bârfă": Dar cine-s şi de unde? I Din acel timp sfârşit, IRămaseră doar bârfe, I Iar noi, noi am murit? Erotica acestui mare poet are, într-un fel, tonalitatea plopilor fără soţ. Un sentiment de însingurare şi nepereche.
25 Noi - cabluri. Pieptul nu-mi atinge I Trece curent înalt I Unul spre altul ne împinge / Deodată dintr-un salt. Ilar eu şi-aşa, de când mă ştiu, I Cu-ataşament de slugă, I Minunea braţelor femeii IEvlavie şi rugă. I Dar oricât m-ar încătuşa I Un cerc de nostalgie. I Cu mult mai tare patima I Rupturilor mă-mbie.
30 Pornire de slugă pentru braţele şi umerii femeii - e foarte frumos spus. într-un poem intitulat Femeile în copilărie, îşi aminteşte obsesia prezenţei lor, ca o stihie, pe care el a trebuit să o îndure, bosumflat, fără să înţeleagă decât mai târziu ce
nemaipomenit de plăcut eroism e dragostea şi că „A fi femeie e un mare pas". într-o scrisoare datată 30.IX.53, dăm peste aceste gânduri: „Eu din copilărie încă am nutrit o timidă evlavie în faţa femeii, eu am rămas pentru toată viaţa fracturat şi uluit de frumuseţea ei, de locul său în viaţă, plin de dorinţă 5 pentru ea şi înfricoşat înaintea ei. Eu sunt un realist şi cunosc până la amănunt pământul, nu pentru că adesea şi îndelung m-am distrat ca un Don Juan cu femeia pe pământul ăsta, ci fiindcă din copilărie chiar am simţit o pornire să mă aplec până la pământ şi să înlătur toate pietricelele de sub paşii ei pe io drum." (Voprosî literaturi, I, 1966.)
La primul contact cu opera lui Pasternak, eram tentat să-1 apropii - aşa, pentru a avea un reper - de Blaga. Au trăit cam în acelaşi timp, au tradus şi unul şi altul Faust, amândoi au fost nişte „moderni" şi alte câteva coincidenţe. Lucrând la J5 tălmăcirea lui, am fost însă surprins dând peste ritmuri şi imagini, melancolii şi atitudini aproape eminesciene. Nimeni nu va fi în casă, I Doar amurgul, el şi, poate, I Iarna prin deschizătura I Draperiilor lăsate... I Promoroaca şi-o aşterneI •^mm^Zugrăvelile şi iar IMi-o da glas melancolia, II Trebi din alte ierni, 20 de var, I înţepa-mă-vor, păcate I Să le ispăşesc pesemne, I S-o simţi pe cercevele I Foamea aprigă de lemn. I Şi deodată casă-ntreagă I va cunoaşte-adânc fiorul; I Linişte-ngânând cu paşii I Tu te araţi ca viitorul. Iîmbrăcată vei apare-n I Ceva alb şi cuviincios, I Un material din care IFulgii numai se mai cos. 25
Cu cât ne apropiem mai mult de anul 2000 şi, în sus, de anul 0 al noilor planete, pe care vom pune gheara, ca mâine, vorbele de dragoste se cam împuţinează. Aţi observat? Ca şi când ar trebui să compensăm cu suflet nişte distanţe, să plătim cu grâu nişte maşini. Divină era pălăvrăgeala petrarchiană - 30 te-am visat azi-noapte în vis, tradus liber -, şi asta într-un milion de sonete! O sobrietate mare ne apucă azi când ne îndrăgostim. Iubim, şi-atât. Flacăra din ochi o păstrăm pentru cine ştie ce sudură autogenă, şi nu se mai pogoară în
76
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
77
poezie. Şi poezia de dragoste rămâne o amintire păşunistă, ca joaca de-a telefonul fără fir. Nu te frământa, nu plânge, nu-ţi munci/Puterile istovite, nu-ţi chinui sufletul mare. I Tu trăieşti, eşti în dor, eşti în pieptu-mi aci, I Ca un sprijin, ca un prieten,
5 ca o întâmplare." Sprijin, prieten, întâmplare; câteva din ipostazele iubirii, la poetul atâtor nopţi albe. „Ies într-un pâlc de lozii,fete, I Cinci-şase, şiroind ca-n ploaie. I Şi-ngenuncheate pe nisip I îşi storc costumele de baie, I Muncit şi răsucit tricotul, I Părea c-un şarpe într-însul are I Ce vru să ducă în ispită I Şi ne-a
io tot dus întru eroare. IIvirea, chipul tău, femeie, I Nu mă-ncurca deloc, nicicând. I Tu toată eşti ca acea stare I Când simţi un nod în gât urcând.
Bineînţeles, căile creaţiei sunt grele, încurcate, dramatice, şi la Pasternak întâlnim mai multe faze, stiluri, în activitate. 15 De-a lungul tuturor etapelor creaţiei însă a rămas statornic în adoraţia genului frumos, înfiorat şi cutremurat de prezenţa stihiei feminine. Ca Picasso, care a făcut nuduri, în orice perioadă, albastră ori mai puţin albastră.
înalta boală
20 Mi-e ruşine tot mai mult cu fiece zi - mărturiseşte Pasternak într-un poem — Că în secolul unor astfel de umbre I O boală înaltă / Se mai numeşte cântec. I Oare e potrivit să i se spună cântec Sodomei? Adăugăm acum, la cele două capitole, sentimentul naturii şi stihia feminină, această conştiinţă a
25 înaltei boli. Versul e un chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă. Intrând în laboratorul artistului, trebuie să ţinem seama de asta. Dar mai întâi o altă mărturisire, luată de data asta din fragmentele autobiografice publicate postum (Novîi mir, 1, 1967):
30 „Mie mi se pare că Maiakovski s-a sinucis din mândrie, din cauză că a condamnat ceva în sine, sau în jur, ceva cu care
orgoliul său nu se mai putea împăca. Esenin s-a spânzurat pur şi simplu, negândindu-se la urmări, şi în adâncul sufletului mai Spera poate că n-o fi chiar sfârşitul, că oricum, nu se ştie niciodată, vom trăi şi vom vedea. Marina Tvetaeva toată viaţa s-a ferit prin scris de treburile de zi cu zi. Când a observat că 5 asta înseamnă un lux inadmisibil şi că, datorită fiului său, va trebui o vreme să-i jertfească seducătoarea pasiune şi când, privind cu luciditate, a văzut haosul, impenetrabil prin operă, fix, neînduplecat, tipicar, atunci, în spaimă, ea s-a buimăcit de tot şi, neştiind încotro s-o apuce de groază, s-a w ascuns, în pripă, în moarte, şi-a strecurat capul în ştreang ca şub o pernă. [...] Şi mi se pare că Fadeev, cu acelaşi zâmbet al său vinovat cu care a ştiut să se furişeze printre manevrele viclene ale politicii, în ultimul minut înaintea împuşcăturii, a putut să-şi ia rămas bun de la sine cu nişte vorbe ca astea: 15 «Ei uite că totul s-a isprăvit. Adio, Saşa.»" Găsim aici atitudinea lui Pasternak faţă de scriitorii respectivi, critică, lucidă şi îngăduitoare. („Dar ei toţi s-au chinuit de nedescris, s-au chinuit în aşa grad, încât sentimentul amărăciunii apare deja .«MşMQte boală sufletească".) Se vede însă şi poziţia sa faţă de moarte 20 în general. Adevărat că n-a fost un combatant, cum spuneam, dar a privit viaţa cu mai multă înţelegere decât aceştia. Şi nu mai puţin dramatic. Lăsând să treacă dezastrul prin el, s-a simţit nu numai cruce de cimitir, pe care unele litere nici nu sc mai disting (cum îi plăcea să citeze din Proust), dar şi 25 paratrăsnet. Acesta scurge furtuna în pământ şi-i supravieţuieşte. Nu ştiu cine, Ahmatova mi se pare, vorbind de Pasternak, spunea: „Figura lui de cal arăbesc". Dar şi versul acestuia, în stepa liricii, face figură de cal arăbesc.
Să studiem acum zăpada din poezia lui. S-o observăm cu 30 microscopul, fiindcă e apropiată şi sub ochii noştri, ca lacrima. S-o observăm cu telescopul: e îndepărtată ca stelele, un întreg univers. Fulgi iuţi, sclipind mărunt, chiciură, promoroacă,
78 MARIN SORESCU
sloiuri de gheaţă, mai ales, pe care poţi să aluneci şi să-ţi frângi gâtul, ori sunt capabile să-ţi cadă de sus de pe streaşină în cap, şi să nu te mai scoli. Sloiurile de gheaţă. Apoi troienele — să nu uităm troienele.
Există şi ninsori sentimentale
Ningea, ningea pe-ntregpământul I în toată zarea I Ardea lumânarea pe masă, I Ardea lumânarea. II Cum, vara, roiesc musculiţe. I în jurul luminii, noian I Toţi fulgii, toţi fulgii din curte I Se-nvârtejeau la geam. II Lipea pe geam viscolul cercuri, I Săgeţi indicând depărtarea, I Ardea lumânarea pe masă, I Ardea lumânarea. II Strângea tavanul luminat I tot umbre bizare. I Destine ale încrucişării II încrucişări de mâini, I încrucişări de picioare. I Şi doi pantofiori lunecau I Cu zgomot sec jos, I Pe rochie lumânarea îşi picura I Lacrimile sfios I Şi totul se pierdea înpâcla zăpezii I Albă, căruntă, I Ardea lumânarea pe masă, I Ca o rugăciune de sfântă, I Şi un ungher, sufla în feştilă I Şi focul ispitei învolburate I îşi ridica precum un înger cele două aripi I încrucişate. I A nins toată luna în februarie I Şi mereu, ca ninsoarea, I Ardea lumânarea pe masă, I Ardea lumânarea. E o noapte de iarnă dintre cele plăcute. Alteori, cât vezi cu ochii - poeme întregi înzăpezite. în mijlocul lor, într-un turn de fildeş - nu degeaba a fost criticat de intimism -, poetul. Poate cel mai mare înnămeţit din câţi ştiu. Şi apoi, câtă nostalgie şi dor de ducă! Tocmai fiindcă e prins ca o corabie cu pânze între gheţurile troznitoare; cu ochii şi cu sufletul lipiţi de locul unde ar trebui să fie soarele, în aşteptarea unui dezgheţ mereu amânat. Are undeva un vers foarte trist: „Martorii oculari vor dispare".
Poezia lui Boris Pasternak e o poezie de martor. Ca şi când ar asista la un proces. Procesul propriei vieţi, la care ar trebui să depună mărturie. Cum că a existat, a văzut, a simţit, s-a
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 79
îndurerat - şi a iubit. N-a fost un elegiac. Dar n-a fost nici un luptător. „Noi vom pieri cu totul sincer, / Noi n-am promis Să luăm redute." Redutele să le ia Maiakovski. Şi chiar le-a luat până la un punct. (Autorul înaltei boli a avut o mare admiraţie pentru opera acestuia, din prima sa perioadă mai ales, deşi nimic mai depărtat de spiritul, tonalitatea discretă, abia şoptită a versurilor sale, decât vuietul „în gura mare", larma lui Maiakovski.) El a fost omul care, pierdut printte hârtii, ascultându-1 pe Chopin ori Beethoven, traducându-1 pe Faust ori pe Shakespeare, ori Rilkc, din când în când, cu fular la gât şi zgribulit, întredeschide fereastra şi întreabă puştii care se hârjonesc în curte: „Hei, copii, acum ce secol / Este în ograda noastră?"
Opera sa poetică e greu de prins într-o formulă. S-ar putea spune că dezvoltă şi duce la ultimă consecinţă o anumită tendinţă a versificaţiei ruseşti - aceea reprezentativă de Briusov şi Blok. în acelaşi timp însă, dincolo de simbolismul, avangardismul acestora, întâlnim şi un romantism cristalin şi curat, cu multe rădăcini în Lermontov. Iar dacă adăugăm apoi acele accente foarte europene şi moderne, ca la Ahmatova şi Tvetaeva... Deci atâtea tendinţe contradictorii şi învălmăşite... Toate acestea, topite la temperatura înaltei boli, au creat acel Stil unic, de neegalat - Stilul Pasternak. De fapt, geniul său, cred, conştiinţa sa artistică nemaipomenit de pură.
în toate, Doamne, — aş vrea s-ajung I La ultimu-nţeles. I Esenţa drumului cel lungi Şi-a sufletului mai ales. II La miezul Stinselor lumini I S-ajung victorios I La temelii, I La rădăcini, I La măduvă, la os, I Mereu al soartei tainic fir I Prinzând cu mâini subţiri, I Să simt, să cuget, să mă mir, I Să fac descoperiri. Această revelaţie a ultimelor înţelegeri - care sunt întotdeauna simple, trebuie luată în consideraţie când i se analizează scrisul. Scrisul lui e un rod al contemplaţiei dezarmate şi dezarmante. Un om în toată firea, care îşi pierde o viaţă uitându-se la lucruri, zile, la anotimpuri, la tot ce e în jur, la
80
MARIN SORESCU
evenimente, căutând să înţeleagă ce e cu acestea toate. Şi în piept, tot timpul, „se coace a inimii uneltire", precum complotul boierilor împotriva lui Ivan cel Groaznic. Trece vremea. O, de ştiam de la debut I Că rândul scris cu
5 sânge-omoară. I Că flecuşteţele de rânduri I Te-nficndă-n gât şi te doboară, I Lăsam isprăvile acestea I Cu un substrat primejdios... Cu fiecare nouă artă poetică a sa (are multe), încearcă să se apropie şi mai mult de adevăr, ca şi când - fiindcă suntem în zodia zborurilor în sus - ar încerca să-şi corecteze traiectoria
10 versurilor, până la o precizie de câtime de milimetru, spre neant! Cu alte cuvinte şi mai în limbajul nostru - spre inima omului.
Autorul a fost un estet, un rafinat. Om de carte, de muzică,
de pictură. A pus o mare bază pe cuvântul sucit, expresia rară 15 căutată în viaţă şi în dicţionar. Multe poezii din tinereţe sunt
ambigue, greu de înţeles chiar de iniţiaţi - necum de mase.
Evoluţia s-a făcut spre simplitate, spre redarea unei emoţii.
Dacă în prima perioadă forţa poemelor sale ar consta în
ineditul expresiei şi al formei - cea de-a doua jumătate a vieţii 20 artistice se reazemă, am putea spune, pe sentiment. Forţa
expresiei - forţa sentimentului. Cam asta ar fi balanţa.
Poetul mărturisea o dată că nu-i place stilul său de până în
anii '30.
„Toate drumurile lumii se mănâncă în palmă" - după 25 expresia lui Saint-John. „Drumul" unui mare poet ne aşteaptă, suntem dornici să descifrăm mesajele captate de praful lui sensibil, care, cică, arde pentru noi.
Târându-se pe un sloi, sau pe o alee cu frunze moarte, sau printr-o noapte albă, de-a lungul mestecenilor, iubirilor şi 50 turlelor, versul măiestrit încrustat al lui Boris Pasternak este ca o broască ţestoasă sub un ţest de viaţă.
Cap. VIII
POEZIA PROZEI. DIVAGAŢIONISMUI.
Eugen Lovinescu spunea despre un anumit fel de poezie că „firida cărţilor de citire o aşteaptă". O soartă asemănătoare, însă nedreaptă, a avut-o Odobescu cu opera sa Pseudokineghetikos, 5 care nu poate fi înţeleasă de elevi şi nici măcar de toţi profesorii şi care s-a banalizat înainte de a fi pricepută cum trebuie. Cercetătorii au căzut de acord că opera e greu de încadrat undeva. Reprezintă un fenomen unic, după unii. Un eseu, "Uupă alţii - primul din literatura română. Un antieseu etc. w Publicând Falsul tratat, în 1874, Odobescu iniţia, de fapt, la noi, un curent literar. E vorba de divagaţionism - denumire la fel de precisă şi de imprecisă ca şi celelalte: simbolism, semănătorism, poporanism. Divagaţionismul, de la a divaga, a te abate de la drum, ar putea să însemne o literatură de abateri 15 de la formulele obişnuite, de la logica obişnuită, de la cuvintele de rigoare. E aventura spiritului bogat, instabil, alunecos şt neliniştit. Pentru a traversa o pădure, să zicem, în loc s-o ia pc potecă, merge simultan pe toate potecile posibile; pe toată pădurea. Bântuie pretutindeni şi nu se fixează nicăieri, totul 20 c demn de atenţie, nimic nu te poate reţine. O ghindă care pică Sună ca o armă de foc, asta te duce la gândul războiului Troiei şi, prin ricoşeu, la lupta de guerilă din propriul cămin. Erou divagaţionist ar fi Ulise, cu întoarcerea lui cotită şi amânată
82
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
83
preţ de zece ani. Penelopa, în aşteptarea ei, n-a fost capabilă de nici o abatere, ea ştia una şi bună: trebuie să aştepte. Femeile n-au spirit disociativ.
Cu o carte de vânătoare în mână, Odobescu, la 40 de ani, 5 după ce luase notiţe ca un şcolar prin capitalele Europei şi ajunsese învăţat în mai multe domenii, se simte fulgerat de conexiunea lumii. Prin cătarea unei puşti ruginite, constată cu surprindere că tot ce zboară se mănâncă. Dar poate să nici nu se mănânce, ci să cânte, ci să fie pictat şi sculptat. Poate, la
io urma urmei, să fie şi mâncat, dar de greci, dar de romani şi apoi să se piardă în negura vremurilor, când să căscăm şi noi gura să mai înfulecăm ceva. Astfel, prin cătarea pustei devine luptă, totul se mişcă, totul e vânătoare.
Secretul acestei priviri cuprinzătoare îl constituie erudiţia
15 rară, dar şi temperamentul contemplativ. Nu spunem o noutate afirmând că Odobescu, dincolo de aristocraţia lui afişată, a fost un timid. Nenorocirea lui ca savant e c-a ştiu să scrie. Dacă ar fi expus imposibil şi încâlcit ideile lui din Câteva ore la Snagov, Pseudokineghetikos sau Tezaurul de la Pietroasa,
20 ar fi rămas în cultura noastră savantul de renume mondial, neştiut de nimeni, bineînţeles, ca atâţia alţii, dar stimat şi iubit, însă aşa, cu darul lui formidabil de a convorbi, a trecut la literaţi, care l-au suspectat de savantlâc.
Explozia continuă e epuizantă. întreaga operă a lui
25 Urmuz făcută sul se poate ascunde în mânerul unui baston, ca sămânţa viermilor de mătase, şi trimisă în Lună, clandestin. Odobescu însuşi îşi lasă lucrarea neterminată, ultimul capitol, al Xll-lea, fiind format din şiruri şi puncte. Cine mai ştie astăzi să citească printre rânduri de puncte-puncte? Autorul încearcă
30 să-şi definească opera ca o confuzie continuă: „Confusia summa sequetor"- toate confuziile se înlănţuie. Critica a fost derutată, văzând în asta „distrugerea sistematică a oricărui sistem". Dar tocmai acesta e sistemul lui Odobescu! Dacă ar fi lucrat după regulile vechi, după canoane, ce s-ar fi
întâmplat? Şi apoi, se poate totuşi vorbi de stringenţa clasică a lucrării. Aici e paradoxul - digresiunea odată descoperită, inventată, se prezintă cu legile ei interne, care câteodată chiar sunt perceptibile logicii comune. Odobescu îşi rezuma astfel capitolul V: „Iată-ne acum şi în Roma! - Mai mare ruşinea 5 pentru cotcogemite împărat! - Sculptura istorică pe arcul de triumf al lui Traian. Platon şi Xenofon ne poftesc la vânătoare. Tren de plăcere prin epoca glaciară. Faraoni şi vânători. Păcat că Guilom Tell vorbeşte nemţeşte. De la capra neagră la iubită şi vice-versa. Poemă câmpulungeană." Incoerenţa e formală, io pentru că, în fond, întregul capitol se referă la sfera artelor vânătoreşti din antichitate până încoace.
Pseudokineghetikos e o operă de scuze continui. Singura cred din literatura noastră care ne roagă s-o iertăm pentru imperfecţiune. (Toate celelalte sunt perfecte!) Autorul se dez- 15 vinovăţeşte mereu pentru pălăvrăgeală şi nepricepere. Un arsenal întreg de formule de politeţe îi stă la îndemână. „Dacă Cumva te simţi cam obosit de lunga digresiune zoologico-filo-logică prin care am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoşari şi pe grauri, apoi tot mai iartă-mă şi să mai adaog io ~.,w~<Loua-trci cuvinte în materii analoage, adică să-ţi fac câteva întrebări şi apoi zău dacă nu vă dau pace şi ţie şi neamului păsăresc." Promisiune de care, bineînţeles, nu se ţine, pentru câ-i vine pe limbă altceva, e luat cu vorba şi dintr-una-ntr-alta... continuă. Există, în fond, o voluptate a ideilor divergente, un 25 spirit scormonitor, care se maschează mereu prin poante, sarcasme, ironii. Opera mai-mai să fie considerată o glumă, iar autorul să fie trecut la umorişti! Mobilul acestei literaturi constă într-o încordare a minţii, atât de mare, încât pare destindere. Planurile se apropie şi se întrepătrund. Estetica ei: 30 refuzul de a comunica savant, care merge până acolo, încât lucrurile cele mai grele sunt spuse banal, ca viaţa şi ca moartea. Cartea apoi e o polemică mereu deschisă. Sac cu citate; culegem şi noi unul, aparţinând lui Eliade, care anticipa în sens
84
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
85
divagaţionist o definiţie a filosofiei: „Pentru mine, domnule filosof, simţirea e un fluid individual, care, redus la cea mai simplă expresie, printr-o impulsie comunicativă şi făcând prin hipotenuză o tangentă prin fibrele simţitive, străbătute prin 5 toate liniile paralele ce se unesc din natura lor într-un punct şi prin simţibilitate, produc toate sensaţiunile, toate simţi-mintele sentimentalismului celor cinci simţuri ce funcţionează prin cele cinci simţuri şi cad toate în sintesa perpendicularei, spre a manifesta printr-o fosforescenţă supranaturală a
w intelectului simţitor". Suntem deja în plin Urmuz! Odobescu va reţine doar latura ironico-parodică a frazei. Contopirea cu lumea, extazul în faţa operelor naturii şi ale omului - există şi o astfel de atitudine în Pseudokineghetikos, nu încape vorbă. Un val de duioşie, mai înalt uneori decât ierburile din Bărăgan,
75 se revarsă peste pagini. îi vine să mângâie pe aripi graurii care ciugulesc şi se plimbă ca vodă prin lobodă, pe spinarea boilor, grauri care (divagaţie erudită): în limba lui Dante se numesc stornei, iar la Pliniu şi Marţial sturni. îi vine să se ridice în vârful picioarelor şi să pupe ciocârlia pe bot, în momentul când
20 e ea mai ameţită şi i se pare că totul e frumos pe lume. Sau să plângă cu „amărâta turturică", pe urmele bardului bătrân. O înţelegere, o omenie, o stare de beţie ondulatorie, îngreuiază pleoapele prozatorului. Dar la urma urmei, e amar, foarte amar zaţul frumoaselor excursii în lumea plantelor, animalelor şi
25 păsărilor, aievea sau intrate în artă, puse pe pânză, înnămolite în marmură, descrise de antici şi înfulecate de moderni. Orice plecare oriunde, orice vânătoare cât de fantastică nu poate să se împace cu tine însuţi - iar glumele, cărţile, citatele, lumea -sunt doar mici digresiuni la un neastâmpăr tot mai copleşitor.
30 Ieşind de sub coviltirul căruţei tămădăianului care 1-a hurducat prin ani frumoşi, falsul vânător e apucat brusc de-o criză de scârbă. Cărţile acelea scrise în greceşte, latineşte, nemţeşte, sau oricum - legae prin piele, ediţii rare, ceasloave descoperite prin poduri şi citite la lumina stelelor - mai dă-le dracului!
Sculpturile ciunte, oloage, carne, superbe, rămase din antichitate, tablourile, gravurile în apă tare, cele trei capodopere ale artei vânătoreşti: Diana cu ciuta, Diana de Poitiers a lui Jean Goujon şi Vânătoarea Sfântului Hubert - a lui Diirer -mai dă-le dracului! Amice, îţi mulţumesc pentru ceasurile de 5 meditaţie, pentru aburul contemplaţiei, dar să nu te văd în ochi. Nu vreau să te mai văd, nu vreau să mai văd pe nimeni!
Asta să fi vrut să spună şirurile de puncte din ultimul capitol? Oricum, autorul cuprins de nişte dureri îngrozitoare de suflet, ia o doză mare de morfină. Am crezut, o clipă, că w Odobescu s-ar fi împuşcat, că, la atâţia ani după agera lui aventură, acea „rugină de puşcă", uitată în pod, să fi răsunat deodată, făcând o victimă aievea. Ea a răsunat, oricum, în sufletul lui ochit de sus, din cine ştie ce sferă perfectă. „Aport!" - o fi strigat Marele Vânător, arătându-1 cu degetele, şi mii de câini 75 ele rasă s-or fi repezit de pe tablourile lăudate de el să-i înalţe, pe boturi, viaţa către stele...
Concluzie: există două forme de divagaţionism, curentul pc care, cu oarecare digresiuni, am încercat să-1 prezint. Forma clasică, perfect lizibilă şi cea suprarealistă, perfect ilizibilă. 20 Pseudokineghetikos se încadrează în prima. Materia primă o furnizează erudiţia formidabilă, debitată în fugă, la botul calului, ca înaintea începerii unei curse. Urmuz (de care ne vom ocupa imediat) ilustrează partea astenică a curentului, mai metafizică. El va fi cel care va încerca arma la propriu. 25
Cât priveşte Manualul vânătorului, cartea lui Cornescu ar mai trebui, chiar şi ea, tipărită şi dată spre prefeţe şi comentarii. Poate cine ştie! Că ea, întocmai fiului de împărat cu noroc la vânăroare, are noroc la iepurii şchiopi ai avânrului literar.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
87
Cap. IX
PATIMILE DUPĂ URMUZ
Stamate şi bazele teoretice
Stamate e un filosof. Numele de origine grecească i se
5 potriveşte, sugerând aplecarea spre meditaţie. (Vom discuta mai târziu teoria lui Urmuz în privinţa concordantei.) Drama lui e că vrea să împace inefabilul femeiesc „cu cerinţele superioare ale ştiinţei"; că tinde spre „cealaltă jumătate a lucrului în sine". (Cea de acasă, de pe masa bazată pe calcule
10 şi probabilităţi, nu-1 mai interesează, ca şi soţia sa, „tunsă şi legitimă".) Stamate aspiră dincolo de tuns si legitim. „Să dea de ceva nou", ca nefericitul baudelairian. E posesorul unei vaste erudiţii de tip faustian. Sete infinită, calcule şi combinaţii raţionale, iraţionale, mistice şi chimice. Faust rămâne parcă
15 omul cavernelor faţă de sublimul aiurit urmuzian, care reprezintă neliniştitul viitorului. Omul cavernelor lunare, cu toate că infinite legături încă-1 mai ţin „ataşat de ţăruş". Mutând într-o lume cosmică automatismele terestre, Stamate e un personaj de râs. Procedura civilă nu mai are, evident, nici
20 o eficienţă în văzduh, Ia zece kilometri deasupra. Vrând să fie pus neapărat „în posesia obiectului", el se aruncă, totuşi, iute cu faţa la pământ, „stând astfel în nesimţire opt zile nelucrătore" - după procedura civilă. îmbibând gesticulaţia de păgân, care se prosternează în faţa strălucirii lui Cristos, cu
25 violente reminiscenţe de drept civil, trecând dincolo de logic
şi de simţire, numai ca să-şi ajungă un scop de cunoaştere absolută, Stamate e un personaj de plâns. E un sublim.
Cu aceste observaţii preliminare, să studiem personajul la el acasă. De ce pereţi se izbesc gândurile care-i vin, sub ce grinzi Ită el atârnat ca liliacul şi cu ce gheare se prinde de real. 5
Stamate este locatarul unui fel de maşini infernale. Ceva ca o casă, cu încăperi normale la suprafaţă - salonul principal, interiorul turc, dar prevăzută şi cu un chepeng, care răspunde în zone misterioase. Făcând schema arhitectonică a locuinţei (n-o publicăm aici din lipsă de spaţiu), am fost izbit de două 10 lucruri: (A) capacitatea extraordinară a lui Urmuz de a construi - în toate sensurile acestui cuvânt, construcţii de încăperi, de oameni, de relaţii nemaipomenite, sociale, politice, sexuale, mistice etc. - adică un univers total nou, pe analiza căruia îmi voi baza în principal întregul studiu. Şi (B) 15 asemănarea iubitoare între această locuinţă şi fraza lui Urmuz. la acest ultim punct, putem lua, spre exemplificare, orice frază (e vorba mai bine zis de paragraf, proza lui Urmuz putându-se constitui în strofe ori în versete). „Trebuieşte însă reţinut că această cameră, veşnic pătrunsă de întuneric, nu are nici uşi, 20 -,-flici ferestre şi nu comunică cu lumea din afară decât prin ajutorul unui tub prin care uneori iese fum şi prin care se pot vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolomeu, iar în timpul zilei, doi oameni cum coboară din maimuţă şi un şir finit de bame uscate alături de Auto-Kosmosul infinit 25 şi inutil." Sau: „Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu giamlâc şi sonerie". Ultimul exemplu e aproape normal, constituind debutul romanului. Or, aşa cum s-a mai observat, Urmuz începe balzacian. Celălalt verset însă e deja misterios, ocupând un loc m mai avansat în economia bucăţii. Tehnica e aceasta: primele câteva cuvinte obişnuite, constituite din locuţiuni sau automatismele cele mai la îndemână, după care urmează brusc câteva zmucituri, denivelări în sens, care cresc vertiginos până
88
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
89
la punct. Nu-i procedeul suprarealist - aici e marea greşeală care s-a făcut cu acest mare vizionar. Ca şi apartamentul lui Stamate, proza lui Urmuz e bine aerisită, compusă din nişte încăperi principale, intri în salon în modul cel mai logic, pe 5 uşă, şi deodată observi că această cameră „n-are nici uşă, nici ferestre şi nu comunică cu lumea exterioară decât prin intermediul unui tub", sau cine ştie ce altă drăcovenie. Ca şi locuinţa lui Stamate, ea e înconjurată de Nirvana, în latura misterioasă, iar în cealaltă - de mare, unde îşi fac de cap şi se w ţin de nebunii Driade, Nereide şi Tritoni. (Păcat că nu pot să vă arăt planul locuinţei.) în fond, lucrurile nu sunt deloc absurde, dacă ne gândim că autorul e un locatar al viitorului. Un „pieton al aerului" - cu sau fără voia noastră. în navele cosmice, multe absurdităţi vor deveni la fel de banale, ca „Bună 15 ziua, domnule Urmuz".
Mai remarcăm în această parte expozitivă locomoţia ciudată adecvată unei lumi suspendate, ca o respiraţie ţinută în piept la o mare uimire. Tramcarul sus, la suprafaţă, putând fi împins cu piciorul în Nirvana; iar pe canalele 20 subterane, căruciorul acţionat de manivelă. E o invenţie ca pentru orbi, ca pentru ologi, ca pentru supra-orbi şi supra-ologi. Ca pentru zei. Urmuz construieşte şi în acest domeniu. Personajele au ceva sacadat, mecanic, de robot. Bun. Acum ne izbim, iată, de pâlnie. Este „o inocentă şi decentă 25 pâlnie ruginită".
Cea de a doua maşină infernală predestinată lui Stamate. Prima fiind locuinţa, dată de sus, ceva îngrozitor, cu ţăruş. Ea instalarea ei iau parte zeităţile: avea de-a face cu un adevărat complot al forţelor supranaturale împotriva castului filosof. 30 Această intrigărie conferă acţiunii o măreţie epopeică. (Urmuz nu se gândeşte o clipă aici să veştejească operele clasice şi, în general, el nu are intenţii parodice.) în preajma pâlniei perfide, Stamate nu poate rezista ispitei. Are iluzia unei experienţe noi şi fundamentale. Ce îl tulbură mai ales e faptul că pâlnia
răspunde cu un capăt în afară, în mister - or tocmai aici voia cl „să-şi rezume rezultatul cercetărilor sale". „Niciodată nu simţise el până atunci divinii fiori ai dragostei. Se simţea mai bun, mai îngăduitor, şi tulburarea ce o încerca la vederea acestei pâlnii îl făcea să se bucure şi totodată să sufere şi să 5 plângă ca un copil... O scutură ca un otrep şi, după ce îi unse găurile mai principale cu tinctură de iod, o luă cu sine şi, cu legături de flori şi dantele, o fixă alături şi paralel cu tubul de comunicaţie şi, tot atunci, pentru prima oară istovit de emoţie, trecu o dată printr-însa, ca fulgerul, şi îi fură o sărutare." w
Compunerea suportă şi o analiză freudistă. Psihologia sentimentului - magistral comprimată. Deznodământul Constă în perfidia pâlniei şi trădarea lui Bufty, fiul său de patru ani, singurul în familie care „posedă avere personală". în timp ce pâlnia nu-1 mai înghiţea pe marele filosof, acest Bufty „fusese 15 lisat să intre şi să treacă". Acţiunea, vedeţi, se poate rezuma, Ca la un roman adevărat. Este roman adevărat şi iatăşi trebuie ştearsă acuzaţia de persiflare.
La Sibiu, un sas construia, cu câteva secole în urmă, macheta unei rachete. O utopie pentru acele timpuri, ceva să 20 râzi, tinându-te cu mâinile de burtă. Cum s-o iei razna spre nori, dacă n-ai aripi ca Sfântul Aşteaptă? Şi râzi şi râzi. Acuma ea nu ne mai face nici să zâmbim. Utopica Iui Urmuz e, de asemenea, îndreptată în sus. El e cosmician. Constructor de interioare în cosmos, care sunt aproape pământene, dar cu 25 tuburi de comunicaţie. Oamenii lui sunt nişte fiinţe vărsate în univers. Curg în cascade, ori se preling peste marginile firii obişnuite, după un principiu comunicat secret. Suntem plămădiţi din acelaşi aluat ca şi visele, dacă e să ne lăsăm sugestionaţi de Shakespeare. O pompă monstruoasă atârnă 30 deasupra lumii urmuziene. Când dă ea drumul la presiune prea mare, când absoarbe ea brusc tot aerul, de te sufoci! Acţiunile personajelor, forma lor şi a gândurilor lor - în funcţie de această sforărie nepătrunsâ. Aşa se explică setea lor infinită de
MAK1N SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
91
neprevăzut, de ieşiri din comun, din ele înseşi. Pompa le azvârle cu faţa ia pământ, ori le înfoaie, ca pe pânze, favoriţii. Stamate e omul cel mai normal din întreaga operă. El n-are nici capac de pian înşurubat la spate, precum Cotadi, nici nasul 5 dat la strung, nici cioc de lemn aromatic ca Grummer. Menirea lui e să pună bazele teoretice ale chestiei. Săracul. E clasicul urmuzianismului. Cu sacadarul lui cărucior se plimbă prin canale, între budism şi kantianism, între Ptolomeu şi popa ardelenesc. Toate celelalte plăsmuiri simt atracţia cosmică
10 într-un mod empiric, am zice; sunt bolnavi de ea. Gayk „are gâtlejul totdeauna supt şi moralul foarte ridicat". Prin intuiţie poate, eroii săi ţin morţiş să-şi facă şi ei ceva, o băşică personală, să contrabalanseze atracţia pompei cereşti. De aceea, când o pierd, se simt distruşi, nenorociţi, sleiţi; rămaşi „fără băşică,
A5 singuri pe lume". Stamate merge mai departe: se simte ispitit de înlăuntrul băşicii, se simte cel chemat să intre chiar în ea. Să fecundeze misterul la propriu, la figurat şi în toate sensurile. Cum câinii care latră la lună când creşte marea vor să sară-n sus, cu lanţu-n gât, peste gardul de raze, Stamate
20 năzuie întărâtat spre aruncarea în pâlnie, cu cât mai sus, cu atât mai bine. îşi face, om practic, chiar o trambulină. Nu ştiu cine în literatura universală a simţit mai puternic dorul de a se elibera de gravitaţie. De fapt, gravitaţiile - morale, sociale, fizice, biologice - şi de-a trece eliberat... unde? în orice caz -
25 dincolo. Zgomotul foarfecei lui Stamate ţăcănind, când el îşi taie legăturile care-1 ţin aşa ataşat de ţăruş, iată o muzică de sfere!
Războiul cu Gayk
Gayk e cel de al doilea caracter. (Puţini prozatori pot să w rivalizeze cu Urmuz în crearea de caractere memorabile.) Gayk e cu pacea şi războiul. El reprezintă suspiciunea agresivă,
dorinţa de acaparare şi ciugulire; neliniştea, lipsa de spaţiu şi strâmtoarea sufletească mare; expasiunea teritorială. Cată gâlceava, dar vrea pacea, când nu mai are nimic de luat. Nu e omul armelor, deşi „e singurul civil care poartă pe umărul drept un dispozitiv de armă". Urmuz atinge cu el o culme a caracterizărilor succinte şi uluitoare: „Nu poate fi ostil multă vreme cuiva, dar din privirea-i piezişe, din direcţiunea ce ia uneori nasul său ascuţit, precum şi din împrejurarea că este aproape întotdeauna ciupit de vărsat şi cu unghiile netăiate, îţi face impresia că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguli. Ascuţit bine la ambele capete şi încovoiat ca un arc, Gayk stă întotdeauna puţin aplecat înainte, astfel că poate uşor domina împrejurimile. Ţine să fie bine pregătit pentru orice eventualitate şi de aceea doarme numai în frac şi în mănuşi albe, păstrând ascunse, sub pernă, o notă diplomatică, o cantitate respectabilă de pezmeţi şi... o mitralieră." Ne oprim aici, să ne tragem sufletul, ca după volumul I din Război şi pace. Reţinem, încovoierea ca un arc, susţinătorul de armă, pesmeţii, nota diplomatică, mitraliera. Fiecare element rt"r sună, în aerul prea încărcat al povestirii, ca un bobârnac pe un butoi cu pulbere. Mergem mai departe. „în timpul zilei, Gayk nu poate suferi altă îmbrăcăminte, decât o perdeluţă cu brizbrizuri, una în faţă şi alta în spate, şi care se pot foarte uşor da înlături de oricine, cu permisiunea sa. Timpul şi-1 petrece înotând continuu 23 de ore, însă numai în direcţiunea nord-sud, de teamă de a nu ieşi din neutralitate. Gayk nu are copii. A adoptat însă, de pe când era elev la gimnaziu, pe o nepoată a sa, în momentul când aceasta lucra la gherghef. Nu S-a dat înapoi de la nici un sacrificiu, pentru a-i da o educaţie aleasă, având grijă să-i trimită în fiecare zi, la institutul unde 0 internase, câte un chelner care să o roage, din partea sa, să se spele în fiecare sâmbătă pe cap şi să-şi formeze neapărat o cultură generală." Elementele conflagraţiei nu întârzie să i se ivească. (Textul e foarte dens, şi-1 vom cita până la capăt. Nu
92
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
93
ne putem abţine!) „Foarte sârguitoare şi conştiincioasă, această nepoată a sa ajunge, în scurt timp, la maturitate şi, observând într-una din zile că a reuşit să dobândească o cultură generală, a cerut iubitului său unchi să o elibereze de pension
5 şi să fie acasă, la câmp... încurajată că a fost atât de uşor satisfăcută, ea nu pregetă, mai târziu, să ceară să i se garanteze şi accesul la mare. Gayk, atunci, drept orice răspuns, sări brusc asupra ei şi o ciuguli de nenumărate ori; ceea ce dânsa, găsind că s-a făcut contra oricărui uz internaţional şi fără nici un aviz
io prealabil, se consideră în stare de război - război care îi ţinură angajaţi mai mulţi ani şi pe un front de aproape şapte sute de kilometri. Amândoi luptară având hrană în bani şi cu mult eroism. însă în cele din urmă, Gayk, fiind avansat general pe câmpul de luptă şi negăsind acolo nici un ceaprazar militar,
15 pentru a-şi pune galoanele noului său grad, renunţă de a se mai bate şi ceru pace. Aceasta conveni de altfel de minune şi nepoatei sale, care tocmai căpătase un furuncul şi căreia, rămasă cu retragere tăiată, nu i se mai trimitea de neutri nici fasole, nici benzină. Primul schimb de prizonieri îl făcură la
20 casa teatrului de operaţiuni, obţinând pentru el preţuri modeste. După aceea, conveniră să încheie o pace ruşinoasă. Gayk îşi luă angajamentul să renunţe pentru totdeauna de a mai ciuguli pe cineva, mărginindu-se de aici înainte numai la câte o litră de grăunţe, ce se obliga nepoata să-i aducă zilnic,
25 sub controlul marilor puteri; iar nepoata obţinu, în sfârşit, o fâşie lată de doi centimetri până la mare, însă fără dreptul de a se dispensa de pantalonii de baie. Totuşi, în cele din urmă, amândoi rămaseră pe deplin satisfăcuţi, căci o clauză secretă a tratatului le dădea dreptul să-şi poată ridica fiecare pe viitor
30 cât va putea mai sus moralul."
Evident, astfel de texte - cum să le interpretezi? Piramidele egiptene sunt - aţi observat? —, de câte ori se face vreo descoperire ştiinţifică mai importantă, puse de acord cu această descoperire. Adică se constată că vechii constructori ştiuseră
fi asta. Ştiuseră de distanţa dintre poli; ştiuseră deci cu precizie milimetrică de jumătatea distanţei dintre Venus şi Marte; (buraseră în cosmos etc; la fel şi noi, ce putem spune e că Urmuz ştiuse de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Sunt aici cuvinte, virgule, conjuncţii care, privite într-un 5 anumit fel, la o anumită oră, dintr-un anumit anotimp, ne dezvăluie nişte grozăvii uimitoare. Unde-o fi harta teatrului de operaţiuni... a războiului cu farfuriile zburătoare? Avem aici comprimate tactica şi strategia timpurilor. Sunt puse pe masă toate tertipurile, toate şiretlicurile, scornelile, grosolăniile, io argumentele naive ori absurde care alimentează învrăjbirile. Cei doi beligeranţi se comportă ca nişte state (aici stă savoarea) înconjurte de nişte neutti, care de la o vreme se plictisesc şi tiu le mai trimite „nici fasole, nici benzină". Să ne amintim romanele închinate primului război - Pe frontul de vest /5 tlimic nou de Remarque, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu etc, apoi toate cărţile despre război în general, începând cu Iliada. Gayk e quintesenţa acestor viziuni prăpăstioase. Un Don Quijotte »' wicat şi dres, dar greşit, de romanele cavalereşti. Acesta bucată 20 poate fi studiată de strategi cu seriozitatea cea mai mare, Balcescu ar fi luat-o, bineînţeles, în seamă pentru Puterea armată... Uimitoare e senzaţia de vastitate a operaţiilor, mişcarea de mase, ca într-un film de mare montaj. Războiul absolut, pacea absolută se înfruntă aici, se amestecă într-un 25 talmeş-balmeş enorm. Tendinţa de ciugulire, pe de o parte, năzuinţa sinceră spre mare - pe de alta. Şi invers, la nesfârşit. Umorul acestei bucăţi nu provine din absurdul lumii, confuză gata, ci din absurdul situaţiilor create printr-o confuzie perpetuă. în fond, secretul artei sale stă în prospeţimea 30 extraordinară a retinei; el trebuie căutat în „clauza secretă" a tratatului de pace ruşinoasă; clauză care le dă dreptul beligeranţilor „să-şi poată ridica pe viitor cât mai sus moralul".
94 MARIN SORESCU
Pe latura grotescă, Gayk are un strămoş în Moş Teacă. Bacalbaşa a realizat şi el schema militarului sui-generis. „A prins din aer tehnica umoriştilor ubu-esti", cum zice Călinescu, rămânând tot timpul în zona absurdului minor. Urmuz 5 creează prin Gayk un om complex şi tragic. Relatând despre acest bellum Gaykum, el are obiectivitatea lui Caesar. E şi nu e obiectiv. Toţi suntem în stare de asediu şi dormim c-o mitralieră sub cap (notele diplomatice n-au prea folosit la nimic). Tratarea bucăţii (gradaţia, cadenţa) e clasică. Intriga -
10 mitologică: o vrajbă între doi zei, coborâţi pe pământ şi puşi să convieţuiască în vremea noastră. Oricum, are ceva şi din mitologicul antic, nu? Vedeţi, e atât de greu de încadrat undeva acest scriitor, pentru că el e peste tot şi în toate. Se poartă peste literatură, precum cuvântul deasupra apelor. Războiul cu Gayk
15 se bălăcăreşte în hăţişurile memoriei şi în mlaştinile prezentului. Teatrul de operaţiuni, cu înaintări şi retrageri succesive, se deplasează totuşi spre viitor. La un anumit grad de ridicare a moralului, sunt sigur, Gayk iar va formula pretenţii de ciugulire, cipuire şi gâdilare. Iar nepoata va mai
20 cere o fâşie de doi centimetri şi pentru întors de la ieşirea din mare. Totul va fi reluat cu un suflu egal cu cel al rotirii anotimpurilor. Mie îmi pare rău de amândoi. Deşi nu sunt singurii ce se bat pentru stăpânirea lumii urmuziene, sunt poate cei mai vehemenţi eroi. Scriind Gayk, Urmuz bătea cu
25 o labă de zeu în războinicul, frumos încrustat, scut al lui Achile.
Nunta
Urmuz nu are nici un personaj singur. Singurătatea e starea de care acestea au cel mai mult groază, fug de ea, îsi caută tot felul de tovărăşii, până şi cu obiecte. în general, întâlnim 30 perechi stranii: Cotadi şi Dragomir, Izmail şi Turnavitu, Stamate şi pâlnia, Gayk şi belicoasa nepoată-sa, Algazy şi
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 95
Grummer. Eroii urmuzieni formează, aşadar, mici grupări, sau când depăşesc numărul de doi - Izmail, Turnavitu, viezurii -, mici mulţimi. Mijloc primitiv de supravieţuire, căci ei sunt doar primitivii unei alte lumi! Tot un fel de primitivism este ţi confuzia pe care o face scriitorul cu fiinţele neînsufleţite, sau 5 eu animalele. Toate sunt tratate ca oamenii. Procedeul vine din fabulă, desigur, nu e nou. Nouă însă mi se pare atitudinea faţă de ele, luarea în serios de-a-devăratelea, credinţa în ele, politeţea şi curtoazia. Nu poţi să te îndoieşti o clipă că bătrânele raţe ale individului din Plecarea în străinătate nu l-ar fi ajutat io efectiv să-şi plătească chiria. „Care nici de data asta nu-1 lăsară Sfl aleagă la mila vecinilor" - iată ce fel de raţe de poveste! (Oare în basme - calul, albina, furnica etc. - nu-1 ajută pe voinic să îndeplinească fel de fel de năzdrăvănii? Urmuz modernizează procedeul, îl aduce la zi, îl laicizează prin târgoveţie şi 15 Cotidian.) Pe de altă parte, ce mai realizează el extraordinar e pierderea conturului omenesc. Oamenii lui - oameni adevăraţi, în carne şi oase, cei pipăibili, făcuţi pentru buricele dege-- tulor lui Lazăr - au momente de lapsus al trupului. Le creşte lin cioc, le creşte o coadă, le sare un ochi. Sunt furaţi de regnuri, 20 lupţi de vegetal şi mineral şi animal, pe rând, sau simultan.
Stamate putea observa, prin tubul lui, „doi oameni cum coboară din maimuţă". Unul dintre ei, poate cel din stânga ori cel din dreapta, deşi nu mai are nici o importanţă, fiind însuşi Darwin, cu marea sa carte, deschisă, în mână. La o a 25 doua ochire, ar fi putut distinge însă şi reversul: urcarea în maimuţă. Doi oameni cum se urcă în maimuţă, abrutizaţi şi Seârbiţi de evoluţie. O, lumea urmuziană are un fel de neastâmpăr, ceva ca piperul pe suflet, sub tălpi, în sân, peste tot - care nu o lasă locului o clipă. Nu o lasă locului, timpului 30 fi firii. O înnoadă şi o deznoadă. Vă amintiţi de muştele cărora un ins năzdrăvan le vâra sub coadă fâşii de hârtie velină: „Ce splendoare! Ce măreţie! exclama el în extaz în faţa naturii, tuşind uneori semnificativ şi sărind din cracă în cracă" (După
96
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
97
furtună). Aşa e lumea asta, înnebunită de ceva scris de sus (sau nescris), pe hârtie velină! Să subliniem, aşadar, ca un prim aspect, instabilitatea eroilor urmuzieni. Un al doilea aspect: frăţietatea lor. înfrăţirea până la puparea în bot cu toate 5 animalele. De la această pupare în bot până Ia o oarecare perversitate nu e decât un pas. Perversitate e rău spus. Suprarealiştii au exagerat, cred, dilatând sugestiile urmuziene, într-un erotism sui-generis. E vorba, în fond, de nişte relaţii speciale, necesitate de o lume specială, de condiţii noi, sau
w aproape noi. Sau ca şi noi. Iarăşi să ne amintim de fabulele vechi de la Esop şi să medităm asupra relaţiilor între lup şi vulpe, greiere şi furnică, corb şi vulpe (vulpea asta!), limbă şi măsline etc. Urmuz le răpeşte însă aerul candid copilăresc şi le face să aibă conştiinţa păcatului. Zâmbesc ele cu perversitate.
15 Le chinuie, dacă le dă şi o oarecare voluptate conştiinţa asta încărcată. „El însuşi, îndurerat şi decepţionat de pe urma atâtor încercări rele prin care trecuse, îşi numără gologanii şi se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinată asupra întregului teren, zâmbind cu perversitate" (După furtună).
20 Scriitorul, aducând în literatură asemenea treburi, s-ar fi putut apăra, invocând existenţa lor de multă vreme în fabule. Manet, expunând Olympia - nudul cu scandalul -, a trebuit să facă apel la prestigiul lui Giorgione, al cărui tablou, aproape asemănător, era obiect de admiraţie fără rezerve.
25 Bărbatul şi femeia la Urmuz. Stamate e căsătorit. Trăieşte alături de soţia sa tunsă şi legitimă, pentru că sunt legaţi împreună de un ţăruş. Muierea lui e destul de înţelegătoare, dar şi foarte plată pentru o soţie de filosof. Nu ne amintim de vreun act deosebit din partea ei. O fi bănuit
30 ea ceva din tumultul sufletesc al tovarăşului de ţăruş? O doză mai mare de minte posedă soţia Nenumitului (aşa-1 vom numi convenţional pe eroul din Plecarea în străinătate). Pune oarecare subţiare, cum ar zice Budai-Deleanu, în căsnicie. „După aceea se sui din nou în corabie. Bătrâna sa soţie refuză
însă să-1 urmeze, roasă fiind de viermele geloziei din cauza legăturilor de inimă ce bănui că el ar fi avut cu o focă. Totuşi, conştientă de îndatoririle ei de soţie şi, pentru a nu se arăta prost crescută, îi oferi, la plecare, două lipii, un caiet de desen Borgovanu şi un zmeu cu speteze «în patru», pe care el refuză 5 cu indignare, scuturând nişte alune într-un sac." Până la urmă, şi ea îşi dă arama pe faţă şi cade în terorism: „Ambiţioasă ca oricare femeie şi neputând suporta afrontul unui asemenea refuz, netrebnica soţie îl leagă atunci cu o frânghie de umerii obrazului şi, după ce îl târî în mod barbar până la marginea io corăbiei, îl luă şi îl depuse fără nici o formalitate pe uscat". Cea mai a dracului e desigur nepoata lui Gayk, care, aşa cum am Văzut, incită la război mondial în propria casă. Dar cu acesta intrăm deja în domeniul relaţiilor ilicite. Gayk, şi el tot de-al dracului, nu vrea să se căsătorească legal. încălcarea este apoi '5 şi de sânge, de rudenie. Mai există vreo femeie în opera lui Urmuz? Să n-o uităm pe mătuşa lui Catodi, o bătrână „care şade la mahala şi care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale compuse în dialectul macedonean, precum «şi pacheţele mici cu tărâţe, sperând, prin aceasta, să-1 abrutizeze 20 şi să-1 facă să renunţe de bunăvoie la partea de moştenire ce i s-ar cuveni după moartea ei. Toate acestea i le trimite, printr-un băiat foatte deştept, cu urechile nichelate şi cu pantalonii vărgaţi, numit Tudose." Iată-i că apar şi băieţii!
Nu se poate spune că Urmuz a fost îngăduitor cu genul 25 frumos. Femeile lui sunt hrăpăreţe, clonţoase, geloase, egoiste, teroriste. Privind astfel lucrurile, am fi însă unilaterali: el a fost la fel de crud şi cu bărbaţii. Ba poate chiar mai crud, după cum vom vedea. Cam toţi simt nevoia unei fiinţe apropiate, a unui prieten în plus, pe care şi-1 recrutează te miri din ce mediu. 30 „Izmail nu umblă niciodată singut. Poate fi găsit însă pe la ora 5 1/2 dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un otgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi
98
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
99
viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie... Alţi viezuri mai cultivă Izmail într-o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până ce au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai î pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte pe rând şi fără pic de mustrare de cuget. Ce i-o fi apropiind pe Izmail şi Turnavitu, Dumnezeu ştie! Cert este că ei s-au cunoscut „la o seară dansantă" şi că primul îl ia pe cel de-al doilea sub protecţia sa, numindu-1 „şambelan la
0 viezuri". Antecedentele lui Turnavitu sunt dubioase: „Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Neputând suporta mirosul, pe care era silit să-1 respire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi
; astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri «Radu-Vodă»." Un alt personaj, Grummer, „are şi un cioc de lemn aromatic". „Fire închisă şi temperament bilos, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât într-o gaură sub podea." Maşinăria acestuia e mult mai
1 complicată. Grummer şi Algazy, asociaţi, intră în relaţiile cele mai năstruşnice şi mai fenomenale şi „sub pretext că se gustă puţin spre a se cunoaşte mai bine", se angajează într-un fel de spasm erotico-războinic. „într-unadin zile, Grummer, fără a anunţa pe Algazy, luă roaba şi porni singur în căutarea de cârpe şi arşice, dar la înapoiere, găsind din întâmplare şi câteva resturi de poame, se prefăcu bolnav şi sub plapumă le mancă singur pe furiş. Algazy, simţind, intră după el acolo cu intenţia sinceră de a-i face numai o uşoară morală, dar, cu groază, observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat. Lipsit astfel în viitor de orice hrană mai aleasă pentru el, Algazy, drept compensaţie, mancă toată băşica lui Grummer, în timp ce acesta dormea. Dezasperat, a doua zi, Grummer - rămas fără băşică singur pe lume —, luă pe bătrân în cioc şi după apusul soarelui îl urcă cu furie pe
vârful unui munte înalt. O luptă uriaşă se încinse acolo între ci şi ţinu toată noaptea, până când, în spre ziuă, Grummer, învins, se oferă să restituie toată literatura înghiţită. El o vomită în mâinile lui Algazy. Dar bătrânul, în pântecul căruia fermenţii băşicii înghiţite începuseră să trezească fiorii 5 literaturii viitorului, găsi că tot ce i se oferea este prea puţin fi învechit. înfometaţi şi nefiind în stare să găsească prin întuneric hrana ideală de care amândoi aveau atâta nevoie, reluară atunci lupta cu puteri îndoite şi, sub pretext că se gustă numai spre a se cunoaşte mai bine, începură să se muşte cu 10 furie mereu crescândă, până ce, consumându-se treptat unul pe altul, ajunseră ambii la ultimul os... Algazy termină mai întâi." în lupta lor, cei doi anttenează, ca în basme, forţele naturii. O astfel de încleştare cosmică nu poate fi generată decât de iubire. Un fel de război al Troii, pentru o femeie - (5 femeia fiind când Algazy, când Grummer. Vorbind despre Stamate ca filosof, am amânat pentru acum relevarea unei a doua caracteristici a lui: şi practician. Caută să-şi experimenteze Ideile. De fapt, să luăm aminte, toţi eroii urmuzieni_/»c ceea ce gândesc. Dacă gândurile noastre sunt ciudate şi nepotrivite, 20 ""**" AStfel încât realitatea n-are întotdeauna de-a gata tipare pentru ele, eroii aceştia urmuzieni îşi permit să le inventeze. Aşa se explică malformaţiile, monstruozităţile unora, peristoricismul şi geologicul din trupuri. Aci stă marea îndrăzneală a autorului: pune de acord ce gândim exact cu ce 21 suntem şi ce facem. Se realizează, astfel, nişte plăzmuiri pe care le bănuim a fi din alte planete, şi când colo ele nu sunt decât imaginea dintr-o oglindă vrăjită şi mai pură. Era simplă invenţia, cum nu i-a trecut altcuiva prin cap? Spuneam că oamenii lui sunt sociabili, sau mai bine zis... x
Concluzie: zbucium şi instabilitate, frăţietate forţată, perversă şi siameză cu toate regnurile, amestec spasmodic cu cerul şi cu pământul, vinovăţie creştină şi păgânism. Sunt incluşi în lume ca într-un covor de iută şi se mişcă greu cruciş,
100
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENTA
101
curmeziş, prin ţesătură, greu, cu firele toate târâş. Nunta, de care se face atâta caz în legătură cu o anumită poezie, aici are implicaţii mai adânci şi tulburătoare.
Să învăţăm scris-cititul
5       Prietenii i-au făcut, poate, lui Urmuz mai mult rău decât duşmanii literari. Colegul de şcoală G. Ciprian a pus în circulaţie o serie de anecdote, apăsând pe caracterul „gratuit" al producţiilor amicului. (Călinescu însuşi se va lăsa influenţat, crezând că Urmuz le-ar fi scris „numai pentru a-şi distra fraţii w şi surorile" şi că ar fi vorba doar de „false automatisme, parodiind academismul prozei curente.") Dadaiştii şi suprarealiştii apoi au făcut din Urmuz un steag. (El, care era în afară de orice steag!) Introdus într-o partidă, Urmuz a căzut în ochii posterităţii, odată cu partida. Bineînţeles, toate acestea — cu 15 intenţiile cele mai bune, şi meritul avangardiştilor români, incontestabil, rămâne de a fi atras atenţia asupra fenomenului. De asemenea, nu suspectăm buna-credinţă şi prietenia adevărată, mişcătoare chiar, ale autorului Capului de râţoi. Pentru a înţelege cum trebuie opera lui Urmuz, trebuie 20 mai întâi s-o degajăm de balastul mistificărilor şi interpretărilor tendenţioase ori abuzive. Să râcâim muşchii şi lichenii prinşi pe scoarţa cuvintelor lui. Apoi, s-o citim cu ochi limpezi, într-o dimineaţă, pe nemâncate, şi mai ales într-o dimineaţă pe nedormite, cu nişte cearcăne imense în jurul ochilor, atât de 25 imense, încât să poţi băga capul prin ele. Numai aşa poţi să pătrunzi în lumea aia - ce stranie lume! Pentru a-1 înţelege pe Urmuz, trebuie să crezi în el. Omul e, în genere, suspicios şi nu crede total, până în barierele sufletului, în nimic. O suspiciune de tip asiatic. Nu vedeţi că n-am avut mistici ca 30 lumea? Sfinţii noştri s-au oprit la jumătatea drumului spre Dumnezeu, s-au îndoit, s-au crezut teribil traşi pe sfoară de
dumnezeire, şi-au pus aureola în cui. Nu au mărturisit franc „nu mai cred", dar credinţa s-a pulverizat printre genele tisfirate de făcutul cu ochiul. Nimeni n-a crezut în scriitorii noştri. Eminescu a fost apreciat de politeţe în timpul vieţii doar de prieteni — iar după aceea, iubit, tot aşa vag şi nefanatic, în 5 virtutea tradiţiei. (Câteva excepţii confirmă regula.) Să nu credem că asta e luciditate, spirit critic dezvoltat - aiureli! Nu suntem în stare să acumulăm în suflet o presiune mortală, până în pânzele albe - rămânem mereu cuminţi răsuflaţi pe la toate încheieturile şi în rând cu lumea. De-aia nici nu ne merităm io nişte scriitori mai mari decât semănătoriştii, păşuniştii, doinaşii. L-aş dărui pe Urmuz nemţilor, să se repeadă cu ochelarii pe el să-1 descifreze.
Odobescu şi Urmuz. Amândoi pornesc de la următorul principiu artistic: lumea ca o confuzie. „Confusia summa 15 sequetor. " Lumea - talmeş-balmeş. Autorul falsului tratat va cocheta numai cu această idee. Să ne gândim că suntem abia în 1874! Există încă un echilibru destul de solid, pământul nu se crăpase mondial şi atârna aproape frumos şi logic în aer. —in ,1 •'•mir/ însă se va lăsa cu toată greutatea sa lunară pe pedală. 20 Se va arunca pe ea ca pe o fereastră, de la turnul cel mai înalt. Forţa fiind mai mare, acceleraţia gravitaţională - confuziile lui vor fi mortale.
în opera lui Odobescu, vom observa o anumită periodicitate a cuvântului vânătoare şi a derivatelor (vânat, vânătoresc, 25 vânător etc). O maşină cibernetică, făcând o analiză, ar porni, bineînţeles, de aici. Periodicitatea pe pagină ar fi 2 la 75, să zicem. La 75 de cuvinte „neutre", revin, aşadar, două cuvinte vânătoreşti. Sunt luate în seamă toate reacţiile psihice posibile la auzul acestor stimulenţi. Secreţia-adecvată. „Aici mă aflu din 30 nou în mare primejdie să azvârl din mână foaia pe care cu mai mult sau mai puţină răbdare tu te sileşti a mă citi. Cum? am cutezat a-ţi pune su^Ufchibrt^ar versuri nemţeşti? Oare putea-voi să mă iâfet... Dă-ţLftŞţeneală, rogu-te, a căta în josul
102
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
103
paginii traducerea şchiopătată a acestor frumoase strofe, în care clocotesc cele mai nobile simţăminte ce iubirea de vânătoare poate aprinde în inima unui om, şi sper că tu, vânător, te vei împăca îndată cu poetul, dacă nu şi cu limba lui." Autorul şi-a 5 amintit de poemul lui Schiller Wilhelm Teii şi transcrie un pasaj în nemţeşte. Cuvântul vânătoare a adus în conştiinţa sa buclucaşă vuietul nemţesc. Pe pagina următoare, versuri de Martialis:
Pendentem summa capream rupe videbis: io Casuram speres; despicit illa canes.
Deci, acelaşi stimulent, aceleaşi reacţii de ordin livresc. Conştiinţa scriitorului e un câine erudit care latră la stele, în citate; dar ce fel de confuzie e aici? Confuzionismul lui Odobescu e numai parţial. După ce face trecerea de la una la alta, urmează
/5 bucăţi mari, bolovani întregi foarte logici. Divagaţia lui trebuie căutată în frazele de încheietură. Iarăşi trebuie subliniat: nu e o alunecare de sens de la cuvânt la cuvânt, ci de la paragraf la paragraf. Odobescu e încă solid ancorat în echilibrul lui. De aceea, dincolo de farmecul special, opera sa
20 e oarecum greoaie. Nu prea are haz - îţi vine să zici. Or, dimpotrivă, Urmuz face în primul rând omul să râdă. E reacţia estetică elementară - la piele - pe care o produce. Prima reacţie (pe care poate s-o încerce oricine). Legile interne ale coerenţei la el funcţionează după o mecanică asemănătoare
25 vitezelor mari ale corpurilor cereşti. De aceea, citindu-1, mereu eşti cu buzele a zâmbire. Dacă îţi dă cineva o palmă, plângi. Sau, în orice caz, te simţi jignit. Dacă te loveşte un fulger, prima reacţie - dacă ai mai avea timp s-o guşti - ar fi probabil una de râs. Nu te aşteptai la aşa ceva! Uite ce chestie grozavă
30 a dat peste tine! Creatorul lui Izmail te fulgeră încontinuu. „Totuşi, Izmail reuşeşte să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală făcută din stofă de macat de pat,
cu flori mari, cărămizii, şi apoi să se agate pe grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători... Izmail primeşte în audienţă însă numai tn vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, 5 ajutoare băneşti şi lemne sunt mai întâi introduşi sub un «abat-jour» enorm, unde sunt obligaţi să clocească fiecare câte 3-4 ouă. Sunt apoi suiţi în câte un vagonet de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă până sus, la Izmail, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj io ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se permită corespondenţa amoroasă; contrar, ameninţă cu «răsturnarea»." Ce e logic, ce nu e logic aici?
Bătând câmpii, în modul cel mai seducător, Odobescu nu uită, totuşi, poteca cea dreaptă, la care revenea, cu un simţ al ;5 gradaţiei şi simetriei uimitor. El avea nişte cizme cu tureatcă largă, cât o tolbă, în care îi săreau iepurii şi dropiile cu dropioii -pe care băştinaşii îi numeau, mitropoliţi - şi căra aşa în încălţări jivinele obosite, câte o poştă - două, spunându-le poveşti vânătoreşti. Prin praf, năclăit de amintiri cu ochii după 20 prepeliţe, şi cu fruntea în rafturile cu cărţi vechi. Urmuz e un altfel de rătăcitor. E un divagaţionist absolut. Confuzia lui e rotundă ca şi pământul, devine luciditate, pe partea cealaltă, întunericului lui e un întuneric ce va fi existând şi în soare: mult mai dur decât cel din noaptea noastră - de toate zilele. 25 O orbire de prea multă lumină. Se depun atâtea cazne să se descifreze un ermetism răsuflat, şi misterul adevărat rămâne învăluit în şapte uitări!
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
105
10
15
Cap. X
RILKE ŞI LIRICA OBSESIVĂ
As vrea să vorbesc aici despre obsesiile, ba poate chiar despre şabloanele unui poet. Un mare autor se recunoaşte după repetările la infinit ale unor gânduri. Poezia are legile ei naturale, care, ca şi legile naturii, pot fi stăpânite numai în parte. Chiar cunoscându-le bine, nu te poţi sustrage lor. Un mare poet, o dată intrat în universul său, devine sclavul noului cosmos. A ieşi din el înseamnă a pieri ca artist: nu poţi crea într-un univers care ţi-e străin! E o stupiditate nemaipomenită dorinţa de a fi mereu nou, care la unii critici este semnul absolut al talentului. Las că nici nu ştim ce e aia talent! Un fizician care ar pretinde fulgerului să nu mai fie fulger, întrucât sclipirea orbitoare e cea dintotdeauna şi-1 cam plictiseşte -merită să fie trăznit pe loc, pentru incultură ştiinţifică. Fulgerul, în schimb, poate fi descoperit în toată măreţia lui, dus până la ultima consecinţă. Asta e altceva. La fel - poezia. Atomii ei sunt alţii de la poet la poet (vorbesc de cei foarte puţini, de cei adevăraţi). Se combină diferit, dar după legile lor. Ca să nu mai lungim vorba, vreau să laud şabloanele lui Rilke: semnul unei incontestabile originalităţi.
DISTANŢAREA
O, ce departe-s toate Şi trecute de mult.
Eu cred că steaua de la care Primesc lumină în singurătate De mii de ani a dispărut, în luntrea care a trecut Mi s-a părut că se rotea O taină înspăimântătoare, în casă un ceasornic a bătut, în care casă oare? Aş vrea să ies din inima mea Şi să stau sub cerul liniştit şi mare Şi să mă rog aş vrea. Şi poate una dintre stele Există cu adevărat, Şi cred c-aş şti pe-aceea dintre ele Care singură a durat Şi-asemeni unui alb oraş îndepărtat în ceruri stă la capătul razei.
(în româneşte de Al. Philippide)
în căutare de perspectivă, poetul se retrage în eul său, pentru a avea mai mult spaţiu. Contemplarea cere lărgimi. De lft„0, ce departe-s toate" începe inspiraţia lui Rilke. De aici unda de melancolie pe care o dau cele „trecute de mult". De aici nesiguranţa contururilor, a percepţiilor. Abundenţa probabilităţilor: poate, s-ar părea, eu cred, aş vrea, şi cred c-aş ştii Ctc. Toate acestea pot prinde mai exact un sentiment proteic. O mărturisire a poetului ne reţine atenţia: „Astfel, lirica este Cea mai fericită dintre arte. în cuprinsul unei poezii, un sentiment în dezvoltare poate trece prin diferite lucruri, tnălţându-se uşor: prin peisaje, prin nori, printr-un pahar cu trandafiri, printr-o cameră cu oameni ce tac, printr-un pian la care stă o fată străină, printr-un pumnal care sclipeşte intermitent pe o catifea verde-închis, printr-o mare lângă care plânge cineva, printr-o copilărie, pe o alee de toamnă târzie,
20
106
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
107
pe lângă o fântână, într-o grădină sălbatică, încâlcită, ofilită... prin toate astea şi încă prin nespus de multe altele, un sentiment se poate înălţa ca prin nişte tablouri, într-o singură poezie." Această tehnică a voalurilor, a filtrelor succesive... De aceea senzaţia de desăvârşire e dată de combinaţia de cantităţi infinitezimale a unor doruri, nostalgii, avânturi. Sentimentul lui e un sentiment de aliaj. Sunt oameni care ştiu să iubească sau să urască net. Rilke a şovăit mereu. „Eu cred că steaua de la care primesc lumină în singurătate / de mii de ani a dispărut". Şi apoi şovăiala, contrazicerea: „Şi poate una dintre stele/ există cu adevărat". Nimbată de o lumină moartă, poezia lui Rilke e bolnavă.
Mare e moartea, Peste măsură Suntem ai ei Cu râsul în gură. Când, arzătoare, viaţa Ne-o credem în toi, moartea, în miezul fiinţei, plânge în noi.
(în româneşte de Lucian Blaga)
Boala, moartea, timpul, steaua, iată câteva dintre leit-motivele poetului. Toate sunt trăite „în miezul fiinţei", dar privite de sus, de departe, din trecut. Toate sunt teme de distanţare.
Povestea iubirii şi morţii stegarului Cristoph Rilke - o privire aruncată în trecut. „Călărind, călărind, călărind, prin zi, prin noapte, prin zi. Călărind, călărind, călărind." („Reiten, reiten, reiten, durch den Tag, durch die Nacbt, durch den Tag. Reiten, reiten, reiten "): singurul avânt mai eroic, care sfârşeşte prost, într-un fel, această poveste, cam romanţioasă după unii, ne poate da o cheie pentru înţelegerea întregii opere: nu întâmplările ei sunt importante, ci sentimentele pe care le degajă
aceste întâmplări. Poemul e un Anabasis mai clar. Valoarea acestui parfum de poezie stă tocmai în parfumul său. Altfel, ce am găsi extraordinar în faptul că un stegar pleacă la oaste, iubeşte întâmplător şi moare întâmplător? Un veni, vidi, vinci modern, terminat însă cu moarte.
Unul
Rilke e, totodată, un poet al şoaptei: destul de perceptibilă pentru a nu se transforma într-o bolboroseală de iniţiat, destul de înceată pentru a se sustrage vuietului derutant al cetăţii şi de a permite o continuă legătură cu sine însuşi. Nu ni l-am putea închipui pe poet declamându-şi poemele în piaţă. Un bust ni-1 înfăţişează cu buzele strânse şi pleoapele lăsate. Poezia lui are buzele strânse şi pleoapele lăsate. Admirator al lui Rodin, va iubi migala clasică a formei. Admirator al lui Tolstoi, se va lăsa răvăşit de furtuni interioare. Şi totdeauna va fi el însuşi.
Fraţii Hubert şi Jan van Eyck au pictat o poartă împărătească de mare faimă: „Polipticul mielului mistic". Spre această poartă împărătească ne duce gândul recitind Ceaslovul cu cele trei părţi: Cartea despre viaţa monahală, Cartea pelerinajului şi Cartea despre sărăcie şi moarte. Polipticul imaginilor poeziei lui Rilke se poate strânge însă pe un singur chip: al lui Dumnezeu. Obsesia sa supremă, matca tuturor insomniilor.
Cad frunzele, cad de departe, parcă s-ar vesteji în ceruri grădini îndepărtate, cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adânci pământul greu de lângă stele în singurătate. Noi toţi cădem. Mâna de colo cade. Şi altele şi toate, rând pe rând.
108
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ 109
Dar este unul care ţine-n mână Căderea asta, nesfârşit de blând.
(în româneşte de AI. Philippide)
Acest Unul care ţine în mâna sa toamna universală prinde 5 duios toate aceste prăzi ale unei orgii gravitaţionale, tulbură incontinuu, cu un început de lacrimă, retina poetului. Artistul creează într-un fel o nouă biblie, sau mai bine zis, scrie pe o foiţă de biblie sufletească.
Domnul fiecăruia doar îi cuvântă înainte de a-l 10 crea. Apoi îl însoţeşte din beznă, tăcând. Doar cuvintele, preursirea. Aceste cuvinte stihie sunt:
De simţurile tale trimis pe pământ, '5 până la capătul dorului mergi fremătând.
Dă-mi veşmânt.
îndărătul lucrurilor, creşte pârjolul cotropitor,
ca umbrele lor 20 întreg să m-acopere-ntr-una.
îngăduie totul: frumuseţea, spaima, tot una. Trebuie doar să mergi; nici o simţire nu-i
prea departe. De mine nimic nu te despartă, 25 I-aproape străbuna
Ţarâ-viaţă O vei recunoaşte După grava ei faţă. Dă-mi mâna.
•*> (în româneşte de Dan Constantinescu)
Dumnezeul său este numit „cel veşnic", cel care i s-a arătat. El nu e tatăl, ci fiul nostru (poetul inversează mitul), ori, cu 0 imagine de o mare forţă şi plasticitate în simplitatea ei, „Vecinul de odaie", singur şi bolnav.
Vecine Dumnezeu, de uneori 5
Te tulbur, în nopţi lungi cu-a mea bătaie,
E că-ţi aud suflarea rareori
Şi ştiu că tu eşti singur în odaie.
Şi când îţi trebuie ceva, nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei: w
ascult mereu. Fă un mic semn de vrei,
Sunt lângă tine.
(în româneşte de Măria Banuş)
Altă dată însă e intuit puternic, stăpân, şi „grija lui epentru Hei un vis urât". (îmi place foarte mult acest vers.) Grija lui 15 fie doare, întrucât nu mai putem să-1 înţelegem, am devenit distraţi şi uituci. în legătură cu această latură a operei lui Rilke, întâlnim într-un eseu al poetului Al. Philippide (care alături de Ion Pillat se numără printre exegeţii serioşi ai autorului Elegiilor) observaţii demne de atenţie. 20 '   „Das Studenbuch, 1905, cu tot titlul de carte de rugăciuni, PIU poate fi considerat drept poezie religioasă, drept o contribuţie la exaltarea sentimentului religios. Aceasta în primul rând din pricină că poeziile din acest volum nu au deloc un ton de predică edificatoare; şi, în chip mai hotărâtor, din pricină că 25 atitudinea lui Rilke faţă de divinitate este o atitudine de artist cu antene metafizice, şi nu o atitudine de credincios fervent." Desigur, problema e spinoasă ca o coroană şi nu putem intra tn amănunte (din lipsă de spaţiu). în fond, Rilke e un mistic gl propriului eu, toate pelerinajele sale se termină întoarse în 30 Interiorul sufletului său tremurător şi neliniştit. După cum -cu o vorbă a unui filosof călător — cel mai scurt drum pentru cunoaştere duce de jur-împrejurul lumii — tot aşa, în cazul unui
110
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
111
astfel de poet, autocunoaşterea trebuie să-şi înfigă o antenă în golul dintre stele.
Oră gravă
Ideea elegiilor nu e originală la Rilke. Holderlin, cu însem-5 nările sale despre tragic, Novalis, pentru a ne restrânge numai la surse germane, l-or fi făcut să se gândească la o mare lamentaţie. Dar ce înseamnă originalitate, când în lume nu există decât câteva idei, ca nişte planete rotitoare, care se văd mai bine când din India, când din Grecia antică, de pe colţul
w ăsta de pământ, de dincolo ori de dincolo? Depinde de fiecare autor să intre sau nu în gravitaţia acestor planete, nimbându-se fie de lumina, fie de vidul lor.
„Ceea ce e gândit în liniştea cea mare" - şi aici, ca şi în micile firimituri de anaforă lirică azvârlită de poet în pliscul
15 dumnezeirii, dăm peste acelaşi miez: neîmpăcarea cu sine, neliniştea în iubire, în viaţă şi în moarte, sforţarea spre „transformarea vizibilului în invizibil". Liniştea cea mare îi luminează gânduri, trăiri, frământări şi vânzoleli din adânc, pe care căutarea inefabilului le transformă într-un fel de pâslă
20 poetică: ţesătura e deasă, încâlcită, trecerea în invizibil- mult îngreunată.
Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi, din cetele I îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua I deodată pe inima lui: aş pieri înaintea I prezenţei prea tari. Căci frumosul nu e altceva I decât începutul 25 cumplitului pe care abia-l îndrumă I şi-l admirăm atât, pentru că nepăsător, din dispreţ, I nu ne distruge. Cumplit e orice înger. (în româneşte de Măria Banuş.)
Aşa începe elegia întâi. Nu ne simţim prea la îndemână „în lumea cea tălmăcită", şi se caută o ieşire spre un alt cer. Toată 30 poezia aceasta e o fierbere, un abur într-un cazan închis,
căutând o spargere pentru eliberare. Această spargere în omenesc, dincolo de omenesc, este după Rilke îngerul. Deşi poartă numele castelului Duino, elegiile par scrise toate într-un alt castel: Sant'Angelo de la Roma, al cărui înger înfricoşător din moţ tot încearcă de veacuri să-şi bage sabia în teacă. 5
Aparent, lirica lui Rilke s-a înnoit încontinuu. Sonetele către Orfeu sună altfel decât Ceaslovul. Cartea imaginilor se deosebeşte şi ca structură de Elegiile din Duino. Povestea iubirii şi morţii stegarului Rilke are un ritm unic. în fond, însă, dincolo de diferenţe, inspiraţia lui e egală cu ea însăşi. Stilul e acelaşi, io ca o tuse convulsivă. Ceva monoton şi sacadat uneşte primele pagini cu ultimele scrise de mâna lui.
în mari haznale de întunecime,
se zămisleşte noaptea şi se-mbină
cu alte nopţi din vremi profunde. 15
Şi iată, noapte din vechime
nemărginită se înclină
spre sora ei ce-n mine se închide.
(în româneşte de Al. Philippide)
După cum toate nopţile se amestecă sus şi noaptea de 20 demult e soră cu cea din noi (ce minunată observaţie), la fel există un singur suflu în toate insomniile poetului. Niciodată nu i se pare că a epuizat desăvârşirea şi reia obsesia. Nu cunosc un poet care să se repete mai vizibil (în teme, în imagini, în cuvinte chiar). Şi rar poet mai bogat în emoţiile pe care ni le 25 comunică!
Werjetzt tveint irgendwo in der Welt,
ohne Grund weint in der Welt,
tveint iiber mich. Werjetzt lacht irgendwo in der Nacht, 30
ohne Grund lacht in der Nacht,
lacht mich aus.
112
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
113
Wer jetzt geht irgendwo in der Welt, ohne Grund geht in der Welt, geht zu mir.
Wer jetzt stirbt irgendwo in der Welt, 5 ohne Grund stirbt in der Welt:
sieht mich an.
Să ne oprim puţin asupra acestei poezii, care mi se pare că ilustrează de minune cele ce spuneam mai înainte. în primul rând, economia maximă a mijloacelor. Aceleaşi cuvinte revin:
io lume, noapte, jără rost, eu (de mine). Apoi, economia mişcării: a plânge, a râde, a pleca, a muri. Monotonia repetării aceloraşi cuvinte. Monotonia păstrării aceleiaşi scheme: cel care plânge, plânge de mine, cel care râde, râde de mine etc. Dar ce sentiment nemaipomenit îţi creează această mică poezie aşa de
15 „săracă" aparent! E o încordare adevărată a sufletului, o clipă fericită de extaz în faţa conexiunii cu universul. Descoperi pentru o frântură de clipă că eşti legat de stele, de pulbere, de tot ce se naşte şi moare. Că eşti centrul universului pentru o clipă. Bogăţia acestei revelaţii şi, totodată, tristeţea unei alte
20 intuiţii: că eşti singur, pierdut şi că orice s-ar întâmpla în lume înseamnă o ruinare a ta. Sentimentul trecerii timpului se simte subteran. O asemenea pipăire a unor stări nedefinibile nu se putea face cu mari exclamaţii, cu largă risipă de vorbe. Poetul şi-a coborât pleoapele, a văzut, a deschis ochii şi n-a mai văzut.
25 Viziunea s-a isprăvit. Emoţia a fost redată aşa cum 1-a fulgerat ca o aripă de înger trecând prin dreptul lunii. în modul acesta artistul creează cu o siguranţă de maestru fiecare poem. Muzicalitatea versului, una din marile sale cuceriri, este dată de captarea pulsaţiei exacte a unei emoţii. Lirica sa e un extaz
30 sacadat.
Sensibilizat de suferinţă, căutând în lumea obiectivă adevăruri obiective, căutând absolutul şi infinitul, poetul elegiilor a dat cu uimire doar peste propria subiectivitate, de
care nu s-a putut desface, ca un păianjen înfăşurat în propriile-i fire. Şi asta - o viaţă întreagă de existenţă întru poezie. Până când marele ceaslov cu scoarţe grele ferecate în fier şi lemn s-a închis, prinzându-i nu numai sufletul, ca până atunci, dar şi trupul: bang!
Ecoul poeziei sale este o lungă tânguire.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
115
Cap. XI MASCA LUI ANTON PANN
Mutu tace. Tace şi iarăşi tace. Trec secole de vorbe în jurul lui. El le vede pe toate, le ascultă şi le tace. Mutule, măria ta, ia mai zi şi tu ceva!
O dată la două-trei sute de ani se pronunţă şi mutu: dacă n-ar vorbi el ar începe să vorbească pietrele.
Anton Pann a răsărit pe mormanul de pietre balcanice gata să înceapă să vorbească. S-au căznit munţii să nască un şoarece şi-a ieşit un şarpe cu o sută de capete; un balaur cu o sută de limbi: una cu venin, alta cu miere, alta cu mir, alta cu har, a zecea cu lapte, a douăzecea cu noapte, asta cu pelin, ailaltă cu zori de ziuă... o sută în cap! Cât o istorie a literaturii!
Şi odată cu Anton Pann au prins grai nu numai pietrele: apele, copacii, satele cu clăci, bâlciurile, întâmplările vieţii, morţile, nunţile, mormintele, leagănele - toate cuprinse de o limbuţie nemaipomenită.
Purta plete lungi ca Eminescu. Potcap, ca Ion Creangă. Avea mustaţă. (Mustaţa lui Ion Barbu se trage de aici.) Ştia greceşte, slavoneşte, bulgăreşte, turceşte, tocise pragurile învăţaţilor şi, modest, se considera că ştie carte până la glezne, pentru că: omul învaţă cât trăieşte şi moare tot neînvăţat. Se purta copilăreşte şi era bătrân ca vremea. Bătrân ca lumea.
A mâncat coliva tuturor autorilor de snoave, tuturor înţelepţilor, făcătorilor de doine, de cimilituri, a tuturor bacilor
spuitori de mioriţe, s-a îmbătat criţă cu proverbe şi a plâns pe umărul literaturii populare, stropind cu lacrimi fierbinţi Esopia, Floarea Darurilor, Alexandria, Povestea lui Arghir.
Cu Anton Pann s-a deschis în literatura română a doua gură de rai. Gura de rai unde pasc într-adevăr gândurile. „Câmpul alb, / Oile negre, / Cin'le vede / Nu le crede, / Cin' le paşte / Le cunoaşte." Şi aici se întâmplă drama existenţei ca în Mioriţa, însă la nivelul umbrelor din peşteră: la nivelul cuvintelor. Anton Pann a fost structuralist înaintea structuralismului.
îi sunt dragi vorbele ca nişte femei şi le iubeşte pe toate ca un afemeiat. Unele sunt frumoase pentru că au salbe ciudate la gât, altele că sunt pur şi simplu ochioase al dracului, altele -că sunt deochiate şi-1 aţâţă, altele - că fac pe pudicele... Şi toate la un loc - o lungă poveste a vorbei. Cartea celor o mie şi una de nopţi nu este mai strălucită. Spiritul oriental, înaintând spre Occident, pierdea la Gurile Dunării cununa cu cele mai frumoase nestemate.
Dar însă
Se considera versificator (autorul popular, chiar şi când creează „Pe Argeş în jos" nu se crede altceva. Luchian scria sub autoportret: „Un zugrav"). Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea sunt „culese şi versificate". El, cel mult, „compune", iar pentru Spitalul Amorului face şi muzica, dă „modurile cântărilor", notele. Visa să fie cântat, de-adevăratelea. Cam ghinionist: îi ard depozitele cu tipărituri, îi fuge o nevastă, un copil nerecunoscător doreşte să-1 moştenească mai degrabă. îşi iubea cărţile mai presus de orice, complăcându-se în miros de plumb şi, în gât, cu nodul literelor cirilice.
Cărţile şi le vindea singur. Bătea la porţi şi îţi punea „povestea" în braţe.
116
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
117
-Na!
Ar fi fost în stare chiar să spună despre ea: - Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!
Uita că ce a frânt el rămâne dres în veac. Cu desaga în spate, târgoveţ, înnopta pe la hanuri, răbda de foame, trăind, cum s-ar spune, din scris. Sigur că Povestea vorbei e piatra de căpătâi, dar ar trebui reeditate şi celelalte pe care scrie Anton Pann, cultura noastră fiind cam săracă în bucate. De la cele cinci pâini nu ne putem permite să aruncăm nici firimiturile.
Aici s-a mutat cu jale în cel mai din urmă an Care în cărţile sale Se citeşte ANTON PANN. Acum mâna-i încetează Ce la scris mereu şedea, Nopţi întregi nu mai lucrează La lumină cărţi să dea. împlinindu-şi datoria Şi talentul ne-ngropând, Şi-a făcut călătoria, Dând în lume altor rând.
E un testament tânguios, care poate fi memorat şi de un greiere lăutar şi transmis din grindă în grindă. Unde s-o fi mutat cu jale în cel mai din urmă an? De ce nu se fac tăbliţe indicatoare spre biserica Lucaci, spre ştiinţă? Că vânturi şterg mereu literele, şi avem un panteon literar aşa de împrăştiat pe sub bălării!
Nu grăbi cu Pastele
Vom afirma că proverbele, aşa cum sunt strânse în mici alcătuiri tematice, au o structură dialectică, urmând aproape
ichema hegeliană: teză, antiteză, sinteză. Dăm spre exemplificare capitolul intitulat de autor Despre mojicie iarăşi. Mojicia (cu un termen contemporan am zice lipsa de urbanitate) a fost fi în trecut, după cum e şi astăzi, subiect literar, dar mai ales unul de viaţă.
Paserea după ce se cunoaşte? — După cântec. Şi
Mojicul după ce se cunoaşte? — După vorbă. Că
E politicos ca gardul, îţi jupoaie obrazul.
Mojicul Nu-şi cunoaşte lungul nasului.
Că
De unde ştie ciobanul ce lucru e şofranul? Că
Omul neslujit e ca lemnul necioplit.
Te pomeneşti că îţi trânteşte vorba ca ciomagul.
Zicând:
Nu căuta ce am fost, ci te uită acum ce sunt. Şi
Nu te uita la cojoc, ci te iută ce e sub cojoc. De aceea nu te băga în tărâţe că te mănâncă porcii, însă
Dumnezeu să te păzească de ţiganul turcit şi de
mojicul grecit.
Şi
Să te ferească Dumnezeu de bătaie cerească, de urgie-mpărătească şi de pâră mojicească.
E una din cele mai puţin filosofice teme, aleasă anume. Chiar şi aici însă se respectă dialectica. Se enunţă tema, apoi variaţiunile, negaţia şi concluzia. Exemplele se pot înmulţi. Oamenii care mişună în Povestea vorbei ca într-o mare
118
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
119
epopee trăiesc într-o fază etică. Sunt dispuşi să caute adevărul şi să-1 descopere prin silogistică. Discuţiile interminabile se fac cu răbdare socratică. Ca în nişte dialoguri, totul se gradează, se joacă, parcă suntem pe o scenă. Şi adevărul reiese din 5 confruntări. Doi drumeţi înnoptează la un sătean, cerând de mâncare. Rămânând pe rând singuri cu gazda, încep să se defăimeze reciproc: „Că atât doar are chip şi trup ca omul, / Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul", spune unul despre tovarăşul său. „Că e măgar mare care nu mai simte / Să-i pui
io să mănânce tărâţe-nainte", şopteşte celălalt. Gazda le aduce la masă paie şi tărâţe şi oamenii înţeleg lecţia servită. Despre proverbele lui Anton Pann se poate scrie un tratat de filosofie, ele suplinind la noi filosofia. Cu ajutorul lor, poetul (vremile fiind cam învălmăşite) s-a apărat de proşti zicând: „Nu grăbi
15 cu Pastele", că „Pe mine câţi câini m-au lătrat toţi au turbat".
Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi
Proverbele pluteau în aer ca nişte nori amărui, şi trebuia să vină un Sfânt Ilie să treacă peste ele cu căruţa şi să le facă să bubuie. Niciodată nu s-a putut spune ceva direct, şi orice părere trebuia alambicată. Ba că vin ăia, ba că vin ăilalţi -pedeapsa tăierii limbii era la modă. Cerul era plin de damful tare al unor alcooluri de înţelepciune. Şi Anton Pann a fost într-un fel un om al momentului. „De la lume adunate şi iarăşi la lume date" - iată circuitul pe care-l face şi apa suptă de mare şi întoarsă asupra ei sub formă de ploaie. Ce ploaie binefăcătoare pentru seceta sufletelor noastre opera lui Anton Pann. Acum şi în veac.
„Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi." Când însă orbii sunt mai numeroşi, lumânarea supără în dreapta şi-n stânga şi suflările pentru stingerea ei devin
dintr-o dată... un curent de opinie. Asta nu contează. Pann îşi va face mai departe lucrarea sa: „Câte le zice omul, toate sunt vorbe. Şi minciuna este vorbă. Dar
Vremea descoperă adevărul." 5 Produs de confluenţă: literatură orală — literatură cultă, sat-oraş, oraş-mahala, Balcani-Carpaţi, Orient-Occident, spirit laic-spirit religios, opera lui nu poate fi cristalină.
Dar în mâlul gros, uneori vulgar, adeseori banal, sunt germinaţii colosale, potriviri neaşteptate, milioane de bacterii io neliniştite. Ce s-ar face Egiptul dacă Nilul nu l-ar spăla cu lături, periodic? Să nu uităm apoi că perla se coace în putreziciunea milenară de la fundul mării, iar nu în havuzul spilcuit. Nu putem să-i pretindem unui autor catastrofal să se şi tundă corect, după noile bretoane şi canoane de la „avântul /5 frizerilor": Poarte părul cum l-o purta! Asta ne doare pe noi? Originalitatea lui stă în originalitatea mediului, şi căutând să se şteargă din colţul oglinzii care-l reflecta, Pann s-a pierdut în negura veacurile de zicale. Şi ia-1 de unde nu e! Şi de-asta nu se poate vorbi de el fără să vorbeşti de un popor întreg, cu 20 o istorie determinată, strânsă în chingi de fier, pe care nu le putem uita nici schimba; şi la fel, nu poţi privi tabloul spiritului acestui neam fără să cauţi chipul lui Anton Pann. Acesta e perpetuum-ul mobile al autorilor populari (cum va fi cazul şi cu Ion Creangă). Poetul „jocului secund" avea 25 dreptate să ceară „o mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann", deşi supralicita balcanismul. E iarăşi valoroasă intuiţia lirismului acestei lumi.
Cât priveşte maximele, erudiţia lui Pann e fără limite, cum s-a observat. Interesantă însă e singuranţa cu care le 30 manevrează, şi aici originalitatea sa e deplină. Ai zice că ai în faţă o masă de biliard, artistul lovind mereu altă bilă, cu mare precizie, scoţând efecte atât prin ciocnirile directe, cât şi prin ricoşeu. Nici proverbele lui nu sunt întotdeauna înţelese bine,
120
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
121
şi autorul a avut de suferit, cum era şi normal, ca unul care a cântat în biserică.
Orice minune ţine doar două zile
„De veţi găsi vreun cusur în stil, nu aveţi drept să mă 5 osândiţi, fiindcă m-am dezvinovăţit, spuindu-vă că eu altele n-am învăţat, decât din mica copilăria mea mi-am bătut capul ca să ajung desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti, în care am şi izbutit. După ce am învăţat canoanele şi ortografia acestui meşteşug, m-am zăbăvit a români şi a lucra pe note io cărţile cele mai trebuincioase. Care sunt: Anastasimatorul Serdarului Dionisie Fotino, Doxastaruldimpreună cu Triodul şi Penticrosarul, Heruvico-Kinonicarul, Catavasierul şi altele. Care nedându-mi mâna să le tipăresc, şed pe fundul lăzii de vreo douăzeci de ani. Şi nu vor ieşi la lumină până nu se va 15 găsi un patriot care să ştie preţui asemenea osteneli şi să jertfească un ce pentru tipărirea lor. Iar după ce am isprăvit cărţile mai sus numite, şi văzând că osteneala îmi stă zadarnică, m-am apucat a aduna şi a face câte o carte din cele politiceşti, încet, încet, învăţându-mă singur, una ca să-mi treacă de urât, 20 şi al doilea socotind ca să trăiesc. Precum am şi tipărit întâi: Calendarul lui Bonifatie Setosul, al 2-lea, Cântările de stea, al 3-lea, Cântecile de lume, al 4-lea, îndreptarul beţivilor, al 5-lea, Hristoitia, al 6-lea, Erotocritul şi al 7-lea, aceste Fabule şi istorioare. într-aceste cărţi, domnilor, puteţi găsi destule 25 cusururi, după cum am zis, dascăl mi-am fost singur, pentru care nu mă sfiiesc de dumneavoastră, care cunoaşteţi şi ştiţi poezie ce va să zică, ştiind că cei înţelepţi niciodată nu defăima, ci mă tem de aceia ce măsoară rândurile cu compasul sau cu beţişorul şi zic că un rând este mai lung decât altul, că 50 asemenea oameni nu sunt niciodată iertători, imputez, defăima cum le vin la gură. Cu toate acestea, eu tot nu mă
opresc a tipări şi a nu le da în critică şi altele, pentru că m-am obişnuit a nu şedea fără lucru, ci scriind câte ceva, mi se pare Că-mi petrec vremea foarte dulce. Şi pentru ca să fac şi Dumneavoastră asemenea petrecere cu critica lucrului meu, cu toată dragostea vi-1 pui înainte, şi citiţi sănătoşi." 5
Am citat această frumoasă pagină din Cuvântul Iz cartea Fabule şi istorioare (Bucureşti — 1841), care-l situează perfect în epocă pe Anton Pann, mai bine decât am face-o noi: dezvi-novăţindu-se pentru „cusururi de stil", atrage atenţia tocmai asupra stilului său: insinuos şi acidulat, cu caracterizări preg- io nante, cu unde de poezie, autoironie falsă etc. Oare tableta argheziană nu-şi are o rădăcină aici? Cei doi mari ţârcovnici şi-au dat mâna peste veac, înfrăţindu-şi spiritele şi glasul. Biserica dintr-un lemn are frumoase corespondenţe şi galerii subterane cu Cernica. Câtă muncă, ce nopţi chioare la 15 lumânare şi feştilă de seu trebuie să fi petrecut setosul erudit pentru a români cărţile de isonuri. Dacă nu s-a găsit degrabă patriotul care să jertfească un ce pentru tipărirea lor, el a jertfit fără îndoială multă vlagă. De aici mai deducem însă şi altceva: Anton Pann era dispus să facă şi lucruri fără finalitate 20 imediată, era un pasionat de dragul pasiunii, făcea artă pentru artă, înaintea junimiştilor. Să nu fim surprinşi întâlnind în poetica lui speculaţii din cele mai pure. Totodată meşteşugul muzicii bisericeşti în care a şi izbutit îşi va da roadele, convertit în mierea versului laic. Versul lui „pro- 25 verbial" e atât de meşteşugit, încât n-a putut fi receptat în întregime, nici măcar astăzi, critica antonpannescă persistând în câteva prejudecăţi opace. Care era nivelul criticii poetice, în acel moment? Absolut lamentabil, arta măsurându-se cu beţişorul sau compasul. Inovaţia sa în versificaţie este şi una 30 formală: versurile sunt frânte, împănate cu dar însă, căci, deci, zicând, vorba unuia, că, totdeauna, unul ca acela, nerodul etc. Adică se scote în relief un cuvânt, o expresie, fie pentru a sublinia contrastul, fie pentru a întări o idee. Inovaţia
122
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
123
poetului român se poate compara cu cea a lui Maiakovski la ruşi, care peste o sută de ani avea să dinamizeze prozodia slavă. Frângând versurile, aşa cum îţi frângi mâinile când eşti nervos, Pann le conferea o stare specială de tensiune maximă. Fluxul enorm al limbutei sale este brăzdat de aceste frânturi. Ca o mare de înţelepciune apucată de draci, săltându-şi sus pe valuri după furtună bucăţile şi bârnele corăbiilor sfărâmate, vânzoleala aceasta continuă, paradoxurile în lanţ creează o mare beţie la lectură. Maiakovski e un poet al surlelor şi tobelor revoluţionare. Dar procedeele acestea ţin şi de etapa lui formalistă, futuristă şi înnoitoare. Dezvoltând comparaţia, putem spune că şi la Pann întâlnim o latură revoluţionară şi alta gratuită. Vom vedea că a petrece de urât înseamnă pentru el a se deda la subtilităţi şi speculaţii ale spiritului cu totul neobişnuite în epocă. înseamnă a se înălţa în sferele cele mai înalte ale artei, şi, după expresia lui Călinescu, de a fi, măcar o oră pe zi, atemporal. Haideţi să vorbim degeaba, fiindcă n-avem nici o treabă — iată o portiţă pentru contemplaţie şi revelaţie! Cuvintele ascund taine care nu toate se lasă dibuite raţional. Cartea lui Pann este o carte de raţionamente în primul rând, dar din când în când face loc şi iraţionalului. (Termenii trebuie luaţi, bineînţeles, cu un coeficient de relativitate.) Temperamental, Pann e grec antic, care se dă în vânt după „filosofie", are nu numai cheful cititului, ci şi gustul comentariului, a despicării firului de păr în patru. Orice filosofie are caracter poematic - sistemul este relevat nu prin raţionament, ci prin inspiraţie şi temperament. Aşa cum încleiază el comoara proverbelor noastre, creează într-adevăr un sistem filosofic, pentru că le dă şi un suflu poematic. Gâfâiala lui Nietzsche din versetele sale nu e prea depărtată de pulsul neregulat al „poveştilor vorbei". Aşa vorbeşte Zaratustra: „Ei nu mă pot înţelege, căci eu nu sunt o gură potrivită urechilor lor. Mult timp trăit-am în munţi, ascultând izvoarele şi arborii. Şi acum, vorbindu-le lor, parcă aş vorbi caprelor. Nemişcat e
îufletul meu şi limpede ca muntele dinspre dimineaţă, dar ei gândesc că aş fi rece şi batjocoritor. Şi, iată-i, că privesc şi râd. Şi deşi râd, mă urăsc. E ceva de ghiaţă în râsul lor." Şi aşa cântă eroul antonpannesc: Despre vorbire:
îmbucătură mare să-nghiţi Şi vorbă mare să nu zici. Deşi
îmbucătura cea mare Se-nghite cu-necare. Căci
Vorbele celor mari sunt ca smochinele de dulci, Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci.
Zice un înţelept: Sau taci sau zi ceva mai bun decât tăcerea.
Şi
De vrei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi,
să taci.
De voi zice vorba se face, de nu voi zice venin
să face.
Am putea face şi o altă experienţă: să luăm un proverb sau o suită de proverbe, orânduite de autor, şi să le traducem în teoreme, ca la Spinoza. Iată Teorema VII din Ethica lui Spinoza: „E în natura substanţei să existe". „Demonstraţie: O substanţă nu poate să fie produsă de un alt lucru oarecare, conform corolarului propoziţiei precedente. Ea va fi deci cauza ei proprie, adică, conform Definiţiei I, esenţa ei cuprinde în ea în mod necesar existenţa ei, cu alte cuvinte, e chiar în natura ei să existe. Ceea ce era de demonstrat." Conform corolarului, adică, toate aceste copulative nu le întâlnim şi la Pann? Şi apoi sistemul acesta deductiv la infinit e la fel de stringent şi la el.
Cine se va strădui să ia firul logic al proverbelor antonpanneşti şi să-1 urmeze în drumul lui plin de noduri şi meandre va vedea ce densă ţesătură a făcut artistul. Va da peste
124
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 125
un adevărat aparat critic şi filosofic, va observa cum afirmaţiile se sprijină una pe alta şi că raţionamentul ţine la tăvăleală. Ce demonstrează teoremele antonpanneşti: Despre cusururi şi urâciuni, Despre pedanţi sau copilăroşi, despre vorbire, despre 5 minciuni şi flecarii, despre năravuri rele, despre frica lui Dumnezeu, despre prostie, despre nerozie (există şi aici nuanţe), despre beţie, despre mâncare, despre sărăcie, despre nenorocire etc.
în două cuvinte: grija altuia. De altfel, orice tratat de morală, oricât de savant, nu cuprinde mai mult decât grija
io altuia. Tablele de legi date lui Moise arată clar că şi Dumnezeu însuşi se prăpădea de grija altora. Asta înseamnă uitarea de sine absolută. Să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi - Anton Pann pune astea toate în pilde. E un om moral din tălpi până-n creştet. Existenţialiştii exagerează cu grija, împingând-o la
15 limitele speciei umane. Grija speciei umane care va dispărea odată cu existenţialistul e un fel de absurd adevărat şi sublim. Poetul nostru are din existenţialism numai grija. „A altuia" -explică şi caracterul popular. A-ţi purta numai ţie de seamă nu era în spiritul vremii (deşi în citatele de până acum întâlnim
20 destule răbufniri de spaimă, de tremur şi groază).
însă: „Câinele îmbătrâneşte de drum, iar nebunul de grija altuia". Iată şi autoironia! Dacă în tablele lui Moise ar exista şi a unsprezecea poruncă, aceasta ar fi fost fără îndoială o autoironie. Anton Pann, în tratatul lui de „morală practică" -
25 aşa cum îl numeşte Tudor Vianu -, are şi această a unsprezecea poruncă: „Câinele îmbătrâneşte de drumuri şi nebunul de grija altuia." Pe de altă parte, proverbul realizează şi o latură caracteristică nouă, o latură pe care aş numi-o ieşirea din minune. Suntem prea lucizi, şi după două zile începem să vedem
io sfori în dumnezeire. Orice lucru întins prea tare se destramă. Un sublim susţinut devine ridicol. „Orice minune ţine două zile", spune tot Anton Pann. Graba asta de a ieşi din minune! Aici stă şi norocul, dar şi nenorocul nostru. Perspectiva şi limita, păcatul capital. Pentru a avea sfinţi - două zile -, foarte
35 scurt timp. în schimb, avem mulţi martiri fără voie.
Cele o mie de vaci slabe
O mie de vaci hălăduiau pe străzile Bucureştiului. Cozile lor făcute harapnic pocneau falnic. Pocneau băgând în iperieţi stolurile de muşte planând peste mititei, dând astfel 0 mână de ajutor cămătarilor, care, cu mânecile suflecate şi 5 prigoriţi de grătar, nu mai pridideau să umple gura: şelarilor, cârpacilor, tabacilor, boiangiilor. Era o aromă bună de seu şi susan prăjit. Cozile junincilor se năpusteau iarăşi asupra haitelor de ţânţari, care, seara, după aprinsul lămpilor, când începea să sclipească steaua în ochii Anicei de Filaret, se io rcpezeau, adevăraţi vampiri, să sugă sângele poporului. Pe atunci şi Dâmboviţa, mai jună, îşi ieşea din pepeni: inundaţiile Se iscau din te miri ce bură de ploaie. Şi bucureştenii se bălăcăreau în mâl ca nişte sfecle. Apucaţi de fesuri, de ţilindrii, de guciuman, de conci, de cucă, (modele se 15 amestecau) şi traşi pe uscat, chiar că arătau ca nişte sfecle.
Asia se făcea simţită prin microbi de ciumă cât oul de pasăre. Parcă te aflai la Jaffa. Sau microbi de holeră. A secera o mie - două de capete de creştini era o bagatelă. Planşete şi văicăreli. Cântece de pogrebanie şi goana după icoane 20 făcătoare de minuni. Visul Maicii Domnului era informaţia zilei. Cele o mie de vaci slabe simbolizau o mie de ani slabi. Cei o mie de ani graşi încă nu se arătau. Dar trecea şi asta. Dâmboviţa se retrăgea între maluri, Podul Mogoşoaiei, tencuit cu noroi, începea să scârţâie sub roţile butcilor cu 25 cuconiţe dulci ca acadeaua, cu ochi focoşi care te răneau „la ficaţi". Văcăreştii se amorezau peste poate. Bolintineanu plângea. Jupan Hristache cerea spada Didinei să se sinucidă de of... Nunţile astupau gura cioroilor lăutari - gura şi diblele cu ruble, creiţari, firfirici, galbeni. Icoanele făcătoare de minuni 30 erau azvârlite şi făceau păianjeni în pod. Vacile - mulse bucolic şi laptele ţârâia alb ca un izvor al tămăduirii. Asta era epoca. Rezemat de ce mai rămăsese întreg din Turnul Colţei, Anton
126
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
127
Pann se lega la şireturi. Ăsta era omul. Dacă vacile biblice l-ar fi luat între coarne, s-ar fi simţit viteaz şi înfiorat ca în stema cu bouri. Cu un corn chiar a prins să cânte cântece de lume. Proverbele lui au rezonanţă de pădure seculară. De Vlăsie civilizată. Sensurile nebănuite când iese luna sar de după copaci ca tâlharii, să te răpună...
- Ne predăm, Anton Panne, căpitan de proverbe.
Lirismul
„...căci pe lângă proverburi, a adăogit multe anecdote poporale, scrise în versuri, care se leagă strâns între ele" (Alecsandri). Care este raportul dintre aceste „proverburi" şi exemplificările lor, poveştile ăluia, anecdotele poporale? Este vorba doar de o morală, cum se crede didactic? Proverbele sunt o introducere în poezie. Aş îndrăzni să spun că Anton Pann este un mare poet liric şi că această latură atât de neglijată a lui abia că îi dă cuvenita strălucire. Să încercăm o succintă analiză.
Doi inşi făcători de rele, Căzând supt judecăţi grele Şi dându-i din închisoare Sâ-ipună-n spânzurătoare, Când mergea cu pază bună în acel drum împreună, Unu-ncepu să ofteze Şi moartea să-şi obideze, Zicând: - Of. Of. ce păcate! Ce soartă am avut, frate! Cellalt zise către dânsul: Nici un folos nu dă plânsul, Ci cerului mulţumeşte Şi stând zi: Doamne, fereşte
De alt rău, dintr-ăst mai mare, Iar acum, frate, răbdare.
Cei ieşiţi din judecăţi grele şi care merg spre suferinţă parcă lUnt tâlharii, vecinii lui Christos, şi relatarea seacă poate să inducă In eroare. E o poezie de oră gravă, ca la Rilke. într-adevăr, ce anecdotă e asta? Sentimentul liric se naşte aici din aglomerarea de amănunte, dintr-un of de tânguire, din mila care pluteşte tn jurul vorbelor.
El oftând îi zise iară: — Frate, vezi, moartea amar Ţi s-a citit hotărâtu-ţi, Vezi şi funia şi gâtu-ţi, Şi-apoi nu ştiu cum îţi pare, De zici de alt rău mai mare! Abia săvârşi cuvântul, Şi iată unul ca vântul
Venea după ei călare Şi striga în gura mare: — Staţi, nu grăbiţi omorârea, t Că s-a schimbat hotărârea,
Acum s-a găsit cu cale
De la paşă la agale
Spânzuraţi să nu-i răpuneţi,
Ci de vii în ţepi să-i puneţi.
Atunci vinovatul care
Nu gândea l-alt rău mai mare,
Auzind această veste,
Zise: — Adevărat este
Că la câte pate omul,
Să nu mânie pe Domnul, Ci să zică în gândul său: „Doamne, fereşte de mai rău".
128
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
129
Această poezie clocoteşte de acţiune de mişcare (mergerea spre locul de osândă, probabil legaţi, îmbrânciţi, scuipaţi, înţepaţi în coaste, huliţi); sosirea noilor vistavoi cu comutarea pedepsei etc. La această, se adaugă o adevărată dramă din 5 sufletul celor doi, precum şi descoperirea pe viu a faptului că răul poate avea trepte infinite. Lirismul constă în sentimentul global de apăsare, de destin, de rău capital. Lirismul constă iarăşi în sentimentul de resemnare creştină a unuia dintre tâlhari, de înţelepciune sceptică, şi în uluirea spăimoasă a io celuialt, care vede că se poate învăţa până la groapă. Morala de la sfârşit poate să lipsească - poezia se va ţine în picioare. Anton Pann o va pune mereu, dar asta înseamnă didacticism? Poantă? Dacă ar fi aşa, toate marile poeme au un fel de poantă care e pusă chiar în frunte: invocaţia. Anton Pann aşază uneori /5 la sfârşit această invocaţie către spiritul popular. Eliberându-ne de prejudecăţile manualelor, descoperim la „finul Pepelei" o latură gravă, ca la Villon. Poemul citat poate fi un exemplu. Tânguirea despre soarta omului supus la încercări atinge aici accente de cor străvechi, cor de tâlhari nevinovaţi. Anton Pann, 20 ca un virtuos ce era, va relua tema, speculând de data asta grotescul tragic (un erudit de mahala ar putea să-1 acuze că a tras cu ochiul la şolticul de Becket).
Spun că-n vremea păgânei ar fi fost un împărat I De carele toţi creştinii se plângeau neîncetat I Că pe lângă celelalte rele şi 25 cumplite munci, I Dedese şi-n tot ţinutul foarte strajnice porunci I Cum că, când vor vrea să-ngroape creştinii pe ai lor morţi, I Peste gard tot să-i pornească şi să nu-i scoată pe porţi.
Scoaterea morţilor peste gard e o idee absurdă, pe care poetul o ia în serios şi o tratează realist. Istoria dă nenumărate 30 exemple de asemenea absurdităţi. Şi Anton Pann nu trebuia să tragă cu ochiul. Să continuăm „pilda":
Pentru care toţi cu totul, înălţândglasuri, striga /Dumnezeu să le dea altul totdeauna se ruga, I Se bucura fiecare lui
Dumnezeu mulţămind, I Prin urmare s-a pus altul, dar el fuse fi mai râu, I Căa pus la toţi creştinii prin porunca lui altfrâu, I Că pe morţii lor de obşte când îi vor duce la gropi, I Tot peste gard iar să-i scoată, dar să nu-i ducă cu popi. /începură iar cu toţii la rugăciune mereu I Ca să se-ndure să-i scape şi de-acesta 5 Dumnezeu IPeste câţiva ani, ca omul, murindşi-acest împărat, I Şi că au scăpat de dânsul mari şi mici s-au bucurat, I Cum se puse altu-n locu-i, porni şi el a-i munci, I şi pentru îngropăciunea morţilor iar porunci I Că pe lângă celelalte ce pân-aci s-au urmat I Să se facă şi aceasta care s-a şi publicat, I Că adică ei pe io morţii să nu-i scoată nici pe uşi, I Ci să-i tragă pe ferestre, iar nu ca până acuşi.
Şi aşa mai departe. Pe scurt: fiecare schimbare venea cu legi şi mai aspre pentru răposaţi. De cei vii nu mai vorbim. Autorul c un maestru al gradaţiei. Până la urmă, morţii trebuie traşi 15 pe coşi în sus şi duşi la groapă cupicioarele-napoi, aşa încât simpla scoatere peste gard de la începutul istoriei acesteia devine un lucru aproape normal. Un bocet dramatizat dă ceva în felul acestui poem. Seva lirismului rămâne întreagă, iar în plus avem situaţiile de râs şi plâns, ca în Bosch şi Goya. (Jurăm cu mâna 20 pe inimă că Anton Pann nu i-a cunoscut.) Când cu o altă ocazie ne-am ocupat de straturile lirice din balada populară, am văzut că întinse zone curat lirice există în epica folclorică. Iată acum cum lirismul se dezvăluie şi în aşa-numitul gen didactic şi dramatic. Povestea vorbei este o carte genială, cu 25 faţete multiple. Structura ei e sinusoidală, ca un fulger frânt la infinit. Anton Pann e cerebral şi anonim în zicători, până se încălzeşte, apoi devine liric în poveşti şi poeme dramatice, după care se corectează iarăşi în zicale. E unul din autorii cei mai complecşi din literatură, nu numai a noastră. Şi com- 30 plexat, dacă nu ne speriem de cuvânt. Drama lui a fost de a fi trăit într-o epocă de incultură, bigotism, talentul original fiind considerat erezie. De aceea, pentru securitate, a trebuit
130
MARIN SORESCU
să intre adânc cu fruntea în înţelepciunea şi eposul popular, ca mortul cu întreg chipul în gipsul măştii sale. Dar dincolo de mască trebuie să-i citim originalitatea, care e atât de mare, încât ne cutremurăm. Toţi care au venit după el îi sunt datori într-un fel sau într-altul, măcar pentru exemplul înalt pe care 1-a dat aici la porţile Orientului. Şi Eminescu, şi Creangă, şi Caragiale, şi Hasdeu, şi Iorga au îngenunchiat cu nespusă smerenie în faţa umbrei venerate.
- Miruieşte, părinte.
Iar ceilalţi să-I înjure.
Iar ceilalţi, care nu pot înţelege o iotă nici ce înseamnă proverb, nici ironie, nici absurd, nici dramă, nici poezie lirică -nici toate acestea la un loc — să-1 înjure.
II. FILMUL. CINEMATOGRAFUL ŞI DESFIINŢAREA LUI
(Contribuţii la o estetică a filmului)
Eseu
INVENTEZ CINEMATOGRAFUL
Bineînţeles, nimeni n-a văzut în viaţa sa un film. Şi nici n-are chef să vadă, întrucât nu ştie că există. însă toţi ar spera vag după ceva, trişti de o tristeţe necunoscută, ca fericiţii din rai care-şi bat toată ziua capul să descopere ce le lipseşte.
Ideea cinematografului pluteşte aşadar în aer... N-au realizat nimic nici fraţii Lumiere, nici nimeni. Facem de tsemenea abstracţie şi de filmele româneşti (deşi e mai greu). Şi iată, mă gândesc că e imposibil ca atâtea imagini pe care le văd pe stradă, de la frunzele care ne pică în buzunare şi până la fetele foarte frumoase, Nefertite cu genele atât de lungi, încât ar putea să le facă şi coc, să se piardă aşa fără nici o noimă! Nu te poţi uita de două ori la aceeaşi frunză — atunci de ce să n-o memorezi cumva, exact cum arată în momentul de faţă? Dacă pentru sunete s-a găsit o ceară specială, dacă urechile bunicelor noastre au fost făcute plăci de gramofon şi putem auzi cu ele timpul lor - trebuie să existe ceva similar şi pentru imagine. O ceară, o ceramică, un celuloid. S-a vorbit atâta despre firul de praf, jucând într-o rază de soare. Dar ce facem noi toată viaţa? Trebuie deci descoperită o rază în care să ne vedem bălăbănindu-ne mâinile pe lângă trup, ca şi când ne-am face vânt să intrăm în istorie; jucându-ne destinele, de-a valma cu
132
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE IN FLUENŢA 133
case, servicii, maşini, interese majore. Microbul trebuie să fie grozav de furios pe raza care-l dezvăluie în micimea Iui. La fel noi — pe fascicolul care-ar trebui descoperit.
O trăsătură a cinematografului (îl numim deocamdată aşa, 5 provizoriu), o trăsătură esenţială: e inuman, domnule! Nu te lasă să mori neştiut de nimeni, neştiut de tine. Ne arată ţepeni, mişcaţi, savanţi, inimoşi, romantici, birjari de suflete precum Caron. E meschin cinematograful şi trebuie să luptăm împotriva lui. Pe de altă parte — atât de generos! Nu te lasă să io mori neştiut de nimeni, îţi filmează dramele şi avânturile. Numai că generozitatea lui e uneori monstruoasă. Nu vrea să se piardă nimic, făcând depozite de realitate cu atâta furie, încât ai impresia că realitatea e pe terminate. Filmează războaie - ca şi când s-ar isprăvi războaiele. Femei goale - ca şi când s-ar isprăvi /5 femeile goale! S-ar putea ca această „cameră de luat vederi" să fie un semn de decadenţă a spiritului. De când s-au inventat alfabetele, memoria oamenilor a scăzut considerabil. Să nu cumva să orbim, să nu mai vedem decât ce se dă pe ecrane! Cinematograful fură acum cât mai multe imagini, ca 20 atunci când s-o descotorosi de om, să aibă o bază de pornire. Dacă într-un viitor îndepărtat s-ar pune problema creării unei lumi noi — o să se ia din filme. Cum visele nasc alte vise, imaginile de pe peliculă pot naşte alte imagini. De la imagine şi până la viaţă nu e decât un pas. Atunci bătaia de cap a regizorilor ar 25 fi: cum să transpună cât mai „plauzibil", mai „veridic" ori cum s-o mai zice, întâmplările de pe ecran în întâmplările de toate zilele?
Dacă ar fi existat cinematograf în antichitate, Hanibal ar fi trecut Alpii numai de dragul de a fi filmat: e atât de înrădă-
M cinat spiritul de vedetă în sufletul omenesc! Cezar şi-ar fi aruncat zarul în palma vreunui regizor, procopsindu-1. Este cazul să ne întrebăm: de ce n-a existat totuşi în antichitate? Noi avem circuri şi pâine, iar ei n-au avut cinematograf! (Inegalitatea dintre epoci încă va mai fi o problemă spinoasă.) Au
35 considerat cumva că nu este vorba de a şaptea artă, nici de-a
Opta măcar? Că nu este artă deloc? (Bătrânii aveau un miros grozav! Dezinteresul lor ar trebui să ne dea de gândit.)
Să zicem însă că cinematograful n-a plutit în aer încă din antichitate. Sau că n-a plutit cu aceeaşi intensitate ca acum. Era doar ca un germene al viitorului, în plină germinaţie. Eu 5 i-am auzit creşterea şi-am pus mâna pe invenţie. E un fel de-a spune, pentru că am stat închis patruzeci de secole şi patruzeci de nopţi (exagerez creator) în cămăruţa mea, mi-am ars tot fosforul din creier, am luat ce e bun şi de la unii şi de la ceilalţi şi-am descoperit Aparatul. (Dacă nu ţineam seama de cerinţele io epocii, nu făceam nimic!) Nu e prea mare, se poate manevra cu mâna: învârteşti de o roată, apeşi pe un buton. Mai întâi ai grijă, bineînţeles, să-i dai foc persoanei pe care vrei s-o filmezi: altfel nu se vede! (Se metge pe ideea sacrificiului, ca la Meşterul Manole.) Prin urmare, lumea e încă frumoasă şi ;5 se poate filma. Totul e vedere generală, ori prim-plan, totul e filmabil, şi cu aparatul la spinare (se poate ţine şi în dinţi) mă arunc în clocotul vieţii. Să revoluţionez omenirea.
Aud acum că cinematograful a fost inventat de mult. 20 Lumea a fost revoluţionată. Nu se mai pune nici problema reinventării invenţiei, întrucât a fost şi reinventată, de vreo câteva ori la rând. Cum ştie destinul să te ochească exact în călcâi şi de-acolo săgeata să-ţi străbată tot trupul şi să-ţi iasă prin creştet! „Vânat cu destin" - natură moartă, de mâna unui 2î maestru flamand. Ia-i lui Columb dreptul de a merge-n America şi l-ai scos din Petit Larousse. Ia-i lui Larousse ideea Larousse-ului şi l-ai făcut zob.
Nu-mi mai rămâne decât să inventez lupta împotriva cinematografului. De mult aveam eu nişte îndoieli în ce priveşte .?< această aşa pretinsă artă. Dacă esenţa ei ar fi fost nobilă, curată ca lacrima tragediei - anticii i-ar fi dat girul lor. Aristotel ar
134
MARIN SORESCU
fi vorbit despre cinematograf în partea a treia a Poeticei, care s-ar fi pierdut. A, e ceva dubios în surogatul de fotografie, pictură, muzică, teatru de pe ecrane. Ce e etern rămâne şi aşa, nu mai e nevoie de concursul, de viziunea greşită a vreunui regizor. Iar ce e trecător - să piară! I,a ce bun să te cramponezi de ceva trecător?
Sunt dezolat de tehnica asta modernă, care se dezvoltă mai repede decât posibilităţile noastre de a o inventa. Creată din ea însăşi. Maşină din maşină.
Mă duc la un film.
IABIRINTUL SI PAPAGALUL
Nu prea îmi place cinematograful şi mă gândesc serios de tot să-1 desfiinţez. Totul poate fi criticabil, dovadă obiecţiile pe care contemporanii i le aduceau lui Homer. E fragilă tare această a şaptea artă, care, oricum, nu s-a ridicat încă nici la 5 „Bătălia broaştelor"! Se ştie (tot ne învârtim în jurul scutului lui Achile) că, făcându-se săpături pe Iliada, s-a găsit Troia sub nu ştiu câte straturi de cetăţi de prisos. Săpându-se în ochii orbi ai lui Homer, s-au găsit imagini exacte, bogate şi amănunţite. Spuneţi-mi, acum, care va fi arheologul care la anul patru mii w şi nu ştiu cât să se apuce să facă săpături pe urmele filmelor? Şi dacă ar face, spuneţi-mi ce-ar descoperi? Pentru că totul e regie şi reconstituire. Ochiul atât de strălucit al acestui monstru, care ar trebui să fie un nou Homer, se dovedeşte plin de albeaţă.
S-ar putea ca premisele lui să fie false. Eu bănuiesc (sunt /5 aproape sigur) că cinematograful s-a născut din necesitatea istorică a femeilor frumoase de a se uita cât mai mult în oglindă. Căci ce reprezintă el decât o oglindă scumpă, pusă în faţa vedetelor care-şi trăiesc viaţa parcă-şi fac sprâncenele? Iar noi trebuie să ştergem cu mâneca această oglindă rezemată de 20 fruntea noastră, cu partea nelucioasă. Tot ce putem face e să întindem mâna şi s-o ştergem din când în când de abureală. O artă care mizează totul pe fotogenie e cel puţin suspectă.
136
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
137
Fotogenicii au poze, nu atitudini. Au un nas perfect, nu probleme de viaţă. Ei fac ochiade în punctul culminant. Nici dacă vedetele ar fi oribile, cele mai ţoape femei, cei mai deştepţi bărbaţi (dacă s-ar merge adică pe invers), cinematograful n-ar
5 fi salvat. Preferinţa ar exista în continuare. Ce sunt cazanele cu lături, rufele care se spală în stradă, izmenele întinse la uscat pe deasupra trecătorilor din filmele italiene, decât această preferinţă pentru împuţit, scabros, cocoaşa vieţii şi a sufletului? Vodevilul şi melodrama, întoarse pe dos, nu dau fiorul artei,
io chiar dacă duhnesc a lături şi nu a apă de trandafiri. Nu, hotărât, nu e un merit faptul că cinematograful se bazează pe imagine. Din definiţia pe care Hegel i-a dat-o lui Napoleon: „Spiritul universal călare pe cal", cinematograful n-a preluat decât partea a doua: „călare pe cal". Spiritul universal îi va scăpa
15 de-a pururi! Şi apoi, imaginile se repetă. Dintr-o statistică recentă, reiese că un om normal, un american care merge la slujbă, nu poate înregistra decât câteva miliarde de imagini diferite, toată viaţa. Restul sunt dubluri. De exemplu, la o casă: altă casă, alta, cea din faţă, cea din dreapta, alt oraş. Aparatul
20 de luat vederi cade, fără să vrem, în această diluare. Aţi văzut oare un film în care, dacă e vorba despre un om, să nu mai apară şi un altul? Sau - filmul e mai modern şi se arată numai picioarele omului - să nu mai apară şi alte picioare? Să numărăm, de-o probă, de câte ori cineva va vorbi cu altcineva
25 într-un film. Nu ne interesează ce spune, dar faptul că repetă aceleaşi gesturi, aceeaşi mişcare a buzelor, e îngrozitor. Charlot cu uşa lui turnantă a creat o metaforă genială a cinematografului care nu poate prinde decât câteva obiecte, subiecte, imagini, pe care le învârteşte şi le vâjâie la infinit. Hegel, să
30 mă refer tot la el, nu prea iubea comparaţia, ca modalitate stilistică, tocmai pentru că sărăceşte esenţa, „spălăcind-o", prin alăturare sau raportare la altceva. Cinematograful trăieşte numai prin comparaţie: imaginea de la începutul filmului e comparată cu toate celelalte, până la sfârşit - vă daţi seama
la ce concentrare se ajunge. Aşa se întâmplă în viaţă - mi se va răspunde. Da, dar dacă aşa se întâmplă în viaţă nu trebuie ; li se mai repete şi în film, e deja prea mult şi în viaţă. Şi apoi, cine, dacă îşi cercetează străfundurile conştiinţei, ar putea să Vadă pe peliculă exact ce vede şi acasă fără să-i vină să sfâşie 5 ecranul? Toţi vrem de fapt altceva, iar acest altceva cinematograful nu ni-1 poate oferi, pentru că el, în cel mai bun caz, nu poate decât să repete.
Un papagal aşezat în cuşca lui deasupra intrării în viaţă (un labirint vopsit proaspăt cu sânge, să-ţi fie ruşine să te întorci). Labirintul e cum e, iar papagalul e cam mocofan, nu ştie să (pună decât: picioare, sâni, căsnicii, Waterloo, Spartacus,
popice... Plictisitor!
Mă gândesc că dintre oamenii care n-au văzut în viaţa lor un film şi au trăit aş putea aminti numai doi: Nietzsche şi Iisus Christos. Unul pentru că nu credea în minuni, celălalt pentru că n-a vrut să mai facă şi minunea asta.
Cine vrea să vadă gheaţă-cuburi nu se duce la Polul Nord. Natura e sălbatică şi informă. Cine vrea să vadă viaţă-cuburi într-adevăr apelează la papagal.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 139
CONOVĂT
Amân o idee despre ce se întâmplă în filme, dacă se mai poate întâmpla ceva la ora asta destul de înaintată a evoluţiei cinematografului. Altă dată. Altceva mă frământă acum. ■>       Pe cai! Fiecare avem ascuns pe undeva un cal, cel mai superb, cel mai nărăvaş, pictat de Gericault, descris de Tolstoi, un cal arăbesc, dacă nu mă înşel, pe care-l încălecăm în ocazii de mare cumpănă, în vis, când ne fugăreşte cineva, în gând, când vrem să fugim în afara gândului nostru, ca 10 dintr-o zonă primejdioasă. E un cal nedeclarat. Cinematograful a dat dovadă de o intuiţie extraordinară când şi-a înţepenit picioarele în scările unui cal, bazându-se pe el mai încrezător şi mai făţiş ca Ulise. Eu dacă văd un cal într-un film, mă duc acasă saturat estetic. Filmul a fost foarte bun. Imaginea /5 animalului stârneşte în noi nu ştiu ce flux, răscoleşte magneţi secreţi. Filmul e partea de centaur a omului, îl întregeşte în asemenea hal! Aşadar, o artă pentru centauri, pentru ce a mai rămas din ei în conştiinţa noastră nu prea încărcată.
Pe cai! S-a întâmplat undeva o crimă abominabilă: cineva 20 a murit de cancer! Pe cai, să prindem bandiţii, să galopăm printre stânci albe, în care gloanţele intră uşor, în găurile westernului anterior. Noi suntem chemaţi să aflăm adevărul gol, dreptatea goală, cu aparatul în mână să filmăm totul. Târâş
după Ciung până la capătul lumii, până la ultimul om, până la noi înşine, ca Oedip, primul care s-a înhăţat singur de guler, ca pe-un străin. Dac-ar fi să ne îndreptăm aparatul asupra tâmplei noastre — fie! ne vom zbura mutra în o sută şaptezeci de imagini: iubind, fumând, alergând după glorie, privind cum 5 dispare entuziasmul (un mic abur), citind o carte (a noastră). Un film-autofilm, de o forţă de demascare soră cu moartea. Aşa se nasc producţiile de introspecţie, de te uiţi la ele cu groază să nu te recunoşti, să nu observe cineva că te-ai recunoscut. Filmele în care ideea: „— Ce mai faci? — Nimic, dragă!" este w despicată cu lungi şi înfricoşătoare pârâituri, ca un trunchi solid, dusă până la ultima consecinţă, stoarsă, făcută praf şi pulbere. Pe cai, să ne întoarcem totuşi la western.
Mi-e dor de un western, să mă joc cu un western, să-1 scot dintre copitele cailor, împuşcătură cu împuşcătură, poantă cu 15 poantă, iar ultimul să fie şeriful, căruia să-i dau două palme, să-1 aduc în simţiri şi să-i raportez că mi-am făcut datoria; cancerul nu a fost prins (parcă după el plecasem). Şi totul să se termine cu bine.
Şi acum, după această cavalcadă nebună, când stăm să o 20 judecăm, se dovedeşte statică. Am încălecat pe cal să stăm pe loc! E tot ce poate face filmul. Anume am făcut acest tur de orizont, pentru a vă demonstra că toată faimoasa mişcare din filme e iluzorie. Să clarificăm. Tot ce se lasă prins de ochii noştri e, nici vorbă, obosit, leşinat, mort. Altfel nu s-ar da prins, 25 înregistrat, clarificat. Ar trebui să nu se vadă nimic din universul ăsta, atât de mare e mişcarea în el. Deci cinematograful reface din mortăciuni un univers. Prinde frunza care pică, pe cea veştedă, cea verde e atât de verde şi de sănătoasă în copac, încât nici nu se lasă văzută. Iată că faimosul nostru aparat - io harapnic, chemat să se arunce asupra imaginii, să o strângă de gât şi s-o aducă gâfâind la conovăţ, e foarte neputincios - o biată hienă halind cimitire. Nici nu ştiu dacă e o critică sau o laudă a cinematografului asta - căci dacă n-ar îmbu cătaţi
140
MARIN SORESCU
astfel fluxul mişcării, legând cu sfoară ce apucă şi el, săracul, ce ne-ar mai rămâne nouă? Herghelii leşinate de obiecte, legate cu aţă, cu arnici tehnicolor - e mult şi atât.
Şi iată că de iureşul nostru s-a ales praful. Vasăzică 5 pierdurăm şi caii. Pe boi! Nu ne lăsăm, trebuie să alergăm cu ceva, şi boii sunt buni, ţin la tăvăleală, au spinarea ţeapănă -de pe spinarea lor să filmăm măcar o arătură proaspătă aburind, cu ciorile pescuind râme. Iar dacă şi boii se dovedesc prea iuţi pentru puterea de mestecare a aparatului nostru,
10 atunci pe melci! Ce grozavă trebuie să fie lumea filmată de pe un melc, când îşi ridică el coarnele ca o scară pentru cei care repară firele electrice de pe sus. Să creşti pe scara asta şi să filmezi electricitatea! Dar cazi şi de pe melc, el prinde o viteză extraordinară. Şi uite aşa nu putem filma mişcarea. Pretenţia
15 cinematografului de a filma viaţa reală e tot atât de absurdă ca şi a unei perechi de ochelari care ar vrea să-şi vadă dioptriile. Atunci cum rămâne cu mişcarea în cea de-a şaptea artă?
Pe cai! Toţi caii din lume să-i băgăm în filme, cu coamele lor lustruite, cu nările aburind. Ne întoarcem, dincolo de
20 filmul mut, la filmul static, înţepenim în marginea noastră, legaţi la conovăţ, ca sciţii în gorgane căutând să fotografieze în ochi curgerea câmpiei.
GRAMATICA ACŢIUNII
în accepţiune stric fizică, acţiunea este suma unor forţe îndreptate spre un anumit scop, iar reacţia, suma forţelor care opun o rezistenţă. Orice film se bazează pe acest principiu al mecanicii, aşa că discutând despre conţinut îl putem reduce 5 la această schemă:
A-B
Să zicem că un copil îşi bate părinţii. Aceasta ar fi io acţiunea. Ce face reacţia? Reacţia nu doarme. Reacţiunea munceşte. Ca să întreţină copilul, recte bătaia, recte interesul publicului. Iată că, evacuând orice înfloritură, orice zorzon şi rămânând în sfera legilor estetice, a frecuşului pur, acolo unde se macină azurul imponderabil, vedem că filmul are nişte 15 virtuţi extraordinare de a reda viaţa. Mă întrebam data trecută dacă se mai poate întâmpla ceva în filmele din zilele noastre. Acum îmi dau seama că mecanismul este apt de întâmplări infinite şi că numai limitele noastre ca oameni ne fac să ne lovim mereu de aceleaşi poveşti stereotipe. De aceea, 20
142
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
143
foarte mulţi teoreticieni sunt înclinaţi să vadă formula filmului în felul acesta:
Ori încotro ar lua-o A, dă tot de B. Acelaşi lucru pentru B. Ori acest cerc vicios nu ne satisface. 5 Omul este poate singurul animal făcător de filme. Homo faber. Spun poate, întrucât nu ştim cu siguranţă dacă în scara fiinţelor vii, pe anumite treptişoare, nu s-a trecut deja la o producţie artistică. Arta modernă caută cu disperare cioburi, măşti, fetişuri (cu oglindă, cu cuie), ritmurile străvechi pe
10 tobele sălbaticilor, cei cu gâturi de sticle în urechi. Deci antropofagii din Africa ajunseseră încă de acum câteva zeci de mii de ani la o treaptă de civilizaţie pe care noi abia acum o dibuim. N-ar fi exclus deci ca printre necuvântătoare să existe forme de artă şi mai evoluate. Cunoscutul specialist în de-ale
11 insectelor, Fabre, a observat că, la anumite ore, albinele, călugăriţele, bondarii, lăcustele, supuse observaţiei dispăreau, parcă intrau în pământ. Unde se duceau, se întreba naturalistul, fără a putea răspunde. Eu zic că n-ar fi exclus să se fi dus la un film. E imposibil ca milioanele şi miliardele de gâze
20 să nu aibă nişte mijloace de distracţie, de educaţie şi de documentare în genul filmului nostru. Mie însumi, privind un muşuroi de furnici, mi-a sărit în ochi această constatare: furnicile sunt seriale. Dacă le-ar da prin gând să apară la televizor, câte una pe seară, ar ţine până la judecata de apoi.
25 Această organizare serială nu putea veni decât la sugestia unei arte de masă.
întorcându-ne la conţinutul mişcării în film, vom spune acum că acest conţinut e dat de acţiunea şi reacţiunea la treabă. Dacă pui degetul mare pe foc, în mod necesar te-ai ars. Această 30 ardere este deja un conţinut. Mai simplu: un film se scoate prin decuparea imaginilor din întuneric. în natură şi în viaţă există o infinitate de forme. Decuparea lor într-o anumită ordine înseamnă creaţie. Roland Barthes afirmă că „valoarea estetică a unui film este în funcţie de distanţa pe care autorul ştie s-o
introducă între forma semnului şi conţinutul lui, fără ca totuşi Să părăsească limitele inteligibilului". Acest mers pe funie depinde, bineînţeles, de talent, dar direcţia mişcării este cea propusă de noi. Trebuie s-o ia în direcţia obstacolelor şi asta Se face prin cheltuială de energie şi înfrângere de energie. 5
Ce s-ar întâmpla cu un film care ar rula în vid? într-o sală de spectacol din care s-ar scoate aerul, sau chiar într-o emisferă de Magdenburg? (Suntem nevoiţi să ne punem tot felul de întrebări. Ni le punem noi întâi, să nu ni le pună alţii.) S-ar vedea mai intens? Da, pentru că vidul scoate în relief io purul, e ca un lustru pe care l-ai da pe nimic, ca să-1 pui şi mai bine în evidenţă. Dar dacă în acea sală s-ar introduce un om? Imaginea s-ar tulbura întrucâtva - omul încă mai are aer în el. însă el ar observa pe fundul fluxului de imagini, ca pe prundul unui râu de munte, structura intimă a operei de artă: (5 pietre care merg încolo, pietre care vin încoace; se ciocănesc continuu până la leşin. Să admitem că acest spectator de sacrificiu, scafandru în gol, ar fi criticul. Ca şi căpitanii de vapor, când se scufundă o artă, el trebuie să rămână în ea până la asfixiere. 20
Datorită virtuţilor sale de comunicare, filmul va ajunge să înlocuiască vorbirea. Muţenia cerută pentru comunicarea cu absolutul se va realiza cu încetul, iar filmul va absorbi toate funcţiile cuvenite. Vreau să-ţi cer un pahar cu apă - îţi voi pune pelicula în care e vorba de un pahar cu apă. Un lung serial la 25 început - în faza primitivă a înlocuirii vorbirii prin film -, apoi un scurt metraj, din ce în ce mai scurt, până se va ajunge să dureze exact cât ar dura fraza sau propoziţia respectivă, azi. „Mi-e dor" - poftim un film intraductibil românesc despre dor. Şi aşa mai departe. Bineînţeles şi aparatura necesară va intra 30 în dotarea naturală a omului, care va fi un sistem de urechi, nas şi ecrane foarte perfecţionat. în cerul gurii vor exista transmiţătoare de intenţii şi receptoare de intenţii radar.
Dar în faza actuală, când un galoş reprezintă o necesitate, doi galoşi - un lux, nu ne putem gândi aşa de departe. Adică 35
144
MARIN SORESCU
ne putem gândi, dar nu chiar toţi. Unii. Şi nici aceşti unii, toţi, ci numai noi. Pentru că e pierdere de timp, tocire de nervi şi nu oricine e dispus la sacrificii.
Cu aceste tatonări estetice ne apropiem binişor de
5 subiectul şi predicatul filmului, în genere. Numim predicat tot ce nu s-a făcut şi care aşteaptă o acţiune. întunericul pur, noaptea veşnică sunt un rezervor infinit de predicate, hămesite ca nişte câini în cuşcă, aşteptând să li se dea drumul la luna pe care au urlat-o de mult. Numim subiect tot ce s-a făcut în
10 materie de film, teatru, poezie. Subiecte... Chibritul nescăpărat e predicat, chibritul scăpărat e subiect. Chibritele scăpărate nu mai sunt chibrituri. Posibilitatea de incendiere ascunsă în ele s-a dus, aprinzând o nenorocită de ţigară. Dar pe mine mă interesează predicatul. Dă-mi mie un aparat bun, un operator
15 nebun şi-ţi scot un predicat viu din noapte şi-1 arunc pe ecran zbătându-se.
Dar înainte de a trece mai departe, să recapitulăm cele spuse până aici, pentru ca totul să se desfăşoare cât mai sistematic şi să nu fim acuzaţi de lipsă de rigoare ştiinţifică.
20 Istoria umanităţii este istoria unor întrebări din ce în ce mai lungi. Pentru epoca noastră, zguduitoarea hamletiană: „a fi sau a nu fi" este, iertaţi-mă, un fleac. E prea scurtă! Avem nevoie de teorii lungi, care să răspundă unor chestiuni stringente, ce de veacuri s-au tot stringentat. Luaţi dicţionarul
25 oricărei limbi şi aşezaţi-i la coadă un imens semn de întrebare... Vi se va pune un nod în gât: aceasta-i întrebarea! Punând un semn de întrebare după toate filmele, eu încerc să mă dumiresc acum de ce l-am pus? Nu cumva conţinutul lor e de vină? Sunt silit să concep o gramatică a acţiunii, un instrument
30 riguros de lucru. Americanii mănâncă de câteva secole oul lui Columb - şi le merge bine. Adică nu chiar aşa de rău. Noi trebuie să ne facem singuri oul lui Columb şi ne înhămăm la treabă cu toată răspunderea.
COMPLEMENTUL ŞI ATRIBUTUL (Gramatica acţiunii. II)
Moto
Acum mă întorc în maimuţă şi zic:
— Dă-te jos din mine, vreau să rămân singur în 5 copac.
— Rămâi, zice ea, să vedem dacă-ţi dă mâna să trăieşte în copac pe vremea asta: ne defrişează.
— Nu mai vreau ieşire la maimuţă, zic, sunt un animal perfect, rotund, împlinit. Sunt un animal W independent.
— Du-te... (indescifrabil).
In acţiunea lui de defrişare, de clarificare a problemelor, omul modern distruge explicând. Asta e aşa, cealaltă vine în felul următor, povestea cu vagul stă cam astfel, misterul e de / natură atomico-mistică ş.a.m.d. Face lumină peste tot, îndreaptă un reflector spre cosmos, îşi pune unul în cot - şi până la urmă rămân neînţelese şi cosmosul şi cotul.
îmi pare rău de filmele de altădată. Erau bune. Notabile. Dacă un băiat iubea o fată - însemna o acţiune interesantă. 20 Acum se întâlnesc sute, mii de oameni, şi nu se mai întâmplă nimic. A scăzut şi natalitatea. Rar dacă mai auzi un scâncet de copil — şi acela fals, trucat, scos de un moşneag. Apoi s-au rărit chiar şi scâncetele de moşneag. în schimb, a crescut mortalitatea. Numai în filmele despre cel de-al doilea război mondial mor întruna câteva milioane de oameni. Zilnic, prin toate sălile de spectacol, sunt împuşcaţi, bombardaţi, suiţi în
146
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
147
ştreang, traşi prin sabie oameni nevinovaţi, figuranţi prost plătiţi, nebărbieriţi, cu casă grea. Dacă nu se va pune capăt acestor producţii, omenirea va dispare în următorii 15 ani (cifra e aproximativă). Şi mi-ar părea rău de ea. E o omenire 5 bună. Notabilă. Iubeşte arta, frumosul. Merge Ia spectacole. Trebuie să recunoaştem însă că nu avem întâmplări bune. (Vorbesc la nivel de glob.) N-ai ce vedea! Ar trebui să se întâmple ceva, altceva, mai frumos, mai colorat, mai nu ştiu cum. Acum, când suntem cu un picior în cosmos şi cu unul io în groapă, în poziţia de start obişnuită, poate pică vreo acţiune mai inedită în ochii noştri holbaţi în sus. Tot aşa, un reporter cinematografic intrat sub apă, în timp ce filma rechinul ce venea spre el să-1 mănânce (ceea ce s-a şi întâmplat), tot aşa şi el, poate că cerea o acţiune închegată lumii acesteia. A rămas 15 în aparat pelicula, cu o apă tulbure şi un rechin destul de clar, plus dorinţa vagă a mortului de ceva închegat. Vreau să spun că întâmplări adevărate s-ar mai găsi. Cine e dispus însă să se scufunde în ele, până la o adâncime de o sută-două de metri, fără aer, fără mamă, fără tată, singur cu destinul său şi cu 20 pasiunea sa de cunoaştere? Marii actori care căutau întâmplările cu lumânarea, ca Charlot, cel mai mare întâmplagiu din lume (nu putea merge până la chioşcul din colţ, să ia un ziar, fără
0 aventură extraordinară) — au îmbătrânit. Şi noi? Ce exemplu îi dăm noi lui Charlot? Plecăm după ziar - şi chiar îl luăm -,
25 şi asta e tot. Mulţumesc, nu vreau să văd chestia asta în film! Dar întrebarea e alta: dacă filmul e chemat să clarifice lucrurile, sau să le lase aşa? Să distrugă misterul, „corola de minuni", sau să-I sporească, să ştiinţificească lumea până la strepezire, în spiritul rigid al profesorului chel, care-ţi arată cu
50 degetul sufletul, spunând: acesta e sufletul omului, e format din cap, trunchi şi membre... sau s-o lase să moară aşa, extraordinar de bogată şi încâlcită? Pasărea Phoenix, după ce
1 s-a explicat ştiinţific că nu poate, că e absurd să învie din propria-i cenuşă, n-a mai înviat. Fiecare avem acasă o pasăre
Phoenix moartă, cu propria-i cenuşă - care stă degeaba, nu mai învie, pentru că a aflat, destul de târziu, că din punct de vedere raţional e o imposibilitate. Poate că celelalte arte au murit de mult şi filmul e cenuşa lor ajunsă la conştiinţa de sine. (Spun în paranteză că eu nu cred în înlocuirea teatrului cu televi- s ziunea, în înlocuirea inimii cu splina - fiecare să stea la locul Său.) Poezia, imaginaţia, visul, cred că ele pot constitui atributul şi complementul unei acţiuni posibile. Ixgile gramaticale ale unui film trebuie să fie legile gramaticale ale acestor activităţi pe care nimeni nu le poate formula. „lăsaţi aparatele io Să viseze" - iată un îndemn, care se va face tot mai des auzit, spre anul 4000, când şi aparatele vor suferi îngrozitor de astenie. „Mai lăsaţi-le nabii să mai viseze!" (îndemnul va veni tot din partea unui aparat.)
în legătură cu substituţia artelor. Asta n-ar folosi cu nimic /5 nimănui. Maimuţa nu e mai fericită că omul s-a tras din ea. Mă gândesc dacă morţii s-or fi bucurând de moarte, cum ne bucurăm noi de viaţă. (Pentru că bucuria în univers trebuie să fie echilibrată. Nu viii - mai mult, şi morţii - mai puţin. Universul nu e zidit pe decalaje.) Mă gândesc cum ar veni chestia 20 asta filmată? îţi trebuie întâi un scenariu de o sută de pagini, apoi nişte oameni vii, nişte oameni morţi; până îi găseşti, până îi selecţionezi, până ţi-i aprobi, până ţi-i aşezi — mor cei vii, învie cei morţi; şi altă muncă, alte replici, alte aranjamente - şi iată cât de greu intră nişte probleme fundamentale în film. 25
Şi-ar mai fi ceva: cinematograful a venit să aducă pacea sau sabia? Dacă — sabia, atunci, noi, oamenii paşnici, ne retragem. Noi suntem fragili, şi pentru că toţi ai noştri de mai înainte s-au fript cu săbii adevărate, noi suflăm şi în săbiile de tinichea şi carton. Iar dacă pacea - atunci ce mai cătăm în film? Să 30 vedem nişte întâmplări cenuşii, lipsite de orice dinamism? Iată în ce dilemă se află, structural, acţiunea. Ca o zebră care nu ştie cum să iasă dintre dungile-i de pe spinare, sau cum să rămână între ele, fără a cădea în fatalism.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ 149
ZERO SUB ZĂPADĂ (Gramatica acţiunii. III)
Misterul e dezorganizat. Se află în natură sub formă liberă. Ori sub formă de lucruri. Vine cinematograful cu pozele lui, 5 ia masca, „dublul" lucrurilor, şi o parte din mister s-a şi scurs în ele. Spectatorul e ca un jucător de cărţi: stai pe scaun şi în mână ţii lumea, în evantai. Tragi o pădure, în loc de as de pică, tragi o prăpastie - caro de verde. Tragi sabia lui Damocles de sub tavanul lui Damocles şi-o prinzi sub tavanul tău. Te apucă 10 groaza. Necunoscutul din univers, prin masca luată, te-a iradiat. începi să simţi universul, să te mişti în el ca un dinte bolnav în propria-ţi gură. Şi iată că dintr-o dată filmul devine metafizic. Dacă ar rămâne aşa — simplu năvod peste lume, pescuind imaginile ei, semnele, cifrurile, la întâmplare, fără 75 aranjamente, fără infiltraţii de sens... Filmul mut era un început bun. Adică avea ceva bun în el. Greşeala lui (şi asta 1-a pierdut) e că a început să facă teatru, pantomimă, balet -alte nerozii. Dacă rămânea ţeapăn, mut, chior, ciung - rezista. Acum s-a mers şi mai departe pe calea alterării. A intervenit 20 cuvântul: explicaţii, comentarii, „vorbe, vorbe, vorbe!" Cuvintele poate că sunt făcute să te uiţi la ele, nu să le înţelegi, nu să vorbeşti cu ele. Dacă s-ar putea filma cuvinte - după alfabet şi după limbi (întâi cele indo-europene), ce spectacole formidabile ne-ar oferi ecranul! Aşadar, filmul e un trădător
al misterului pe lângă oameni. Irumpe prin el destinul ca intoxicaţia cu gaz metan prin cuvintele Pithiei cum spuneam altădată. Ar putea fi un vis. Trăim nu în visul cuiva, cum credeau cei vechi (când uneltele nu-şi făcuseră încă oameni), ci în visul unei maşini. E un aparat imens — fără cap şi fără 5 coadă, e un infinit în formă de aparat, a cărui menire e să viseze oameni. Asta e probabil culmea dezvoltării maşinismului. Şi când putem să înregistrăm din când în când câteva imagini din acest haos, prin care transpare acest haos, suntem geniali.
Nenorocirea e că nu se ştie nimic precis. Da, arta adevă- 10 rată te face să simţi cu universul, dar numai aşa cum o celulă de pe braţul nostru stâng (sau drept) simte cu noi. Bănuieşte ea că e încadrată undeva, că lucrează pentru cineva, dar unde, pentru cine, pe care braţ? Exact nu poate să-şi dea seama.
Cinematograful, în esenţa lui, fraternizează cu poezia în 15 ambiguitate. Ambiguu ca o clepsidră, care nu ştii: se goleşte sau se umple? De aici forţa lui de sugestie, pe care însă şi-o pierde din ce în ce. Se clarifică, se simplifică, se face ştiinţific, în primăvara raţionalismului şi a ciberneticii, filmul ar fi putut fi un şarpe mai amar, un şarpe de-al nostru, care-a stat toată 20 iarna în beci (vrând să se bage în pământ, a nimerit în beci). Culorile lui, şi sângele rece, şi fluieratul ne-ar fi făcut să ne cutremurăm. Georg Biichner pune aceste vorbe în gura unui erou al său: „Cineva mi-a povestit cândva despre o boală care te face să-ţi pierzi memoria. Moartea pare să aibă ceva din ea." 25 Cred că menirea filmului era să păstreze memoria visului. N-a făcut-o, şi acum nu ştiu dacă nu e prea târziu: nopţile sunt mai albe, visele s-au cam rărit. Forţa lui de sugestie va creşte pe măsură ce va deveni o artă moartă. (Să nu ne speriem, mai e până atunci.) Morţii nu spun nimic, şi din cauza asta sunt foarte 30 sugestivi. Din cauza asta stârnesc atâta interes, atâtea mese de spiritism fac zilnic, du-te-vino, cu pancarte şi flori, spre ei.
Deocamdată însă cea de-a şaptea artă ne place şi aşa. Spuneam cândva că dacă fiecărui spectator i s-ar da un pistol
150
MARIN SORESCU
10
la intrare în sală, să se împuşte dacă nu-i place filmul, nu cred că s-ar găsi cineva să facă gestul. Dovadă că ne place. De ce ne place? Pentru că vrem să trăim fericiţi.
Filmul îşi trage esenţa din ochiul spectatorului. Avem 5 câteva filme terminate în cap (ca rod al experienţei noastre personale; colective, al mediului, condiţiilor geografice şi climaterice, în fine, ca rod al dezvoltării speciei), şi e suficient să ni se proiecteze câteva umbre pe pereţi, foarte disperate, foarte fără cap şi coadă, şi noi am şi văzut filmul. Filmul nostru din cap. Aparatul de proiecţie are un rol declanşator. Totul e să fie întuneric în sală şi să ai un ecran în faţă, unde să-ţi proiectezi, peste cele câteva imagini ca vai de ele ale regizorului, producţia personală.
Un zero mare îngropat sub zăpadă, necompromis de nimic şi cu burta plină de toate posibilităţile. Filmul nefâcut e ca un submarin atomic pierdut. Cine o să-1 pescuiască şi cum? Sub zăpada imaginilor, doarme un zero, între minus şi plus infinit.
WATERLOO
SAU
CALCULUL PROBABILITĂŢILOR
Mi-e teamă c-am ajuns prea târziu cu aparatul. Dacă soseam aici în 1815, era cu totul altceva. Poate că eram soldat 5 şi cu arma în mână luptam pentru Napoleon şi cine ştie dacă... Sau poate mă ridicam tot împotriva lui. Dar aşa întârziem noi de la unele evenimente! Tarde venientibus ossa. într-adevăr, câte oase pe acest câmp şi ce mult am întârziat! Iertaţi-mă, voi, cai, de toate naţionalităţile, care aţi nechezat de groază atunci, io tropăind direct cu burţile în schije.
La Waterioo, gravitaţia este foarte mare. Loc al căderii universale. Furnicile îşi pierd grăunţele din gură, bătrânii îşi pierd memoria. Lui Napoleon, atât de meticulos când dădea o bătălie, i-a scăpat tocmai acest amănunt. Trebuia să trimită is mai întâi fizicienii să măsoare viteza căderii frunzelor. Ar fi văzut ce repede intră ele în pământ... Chiar un bun câine poliţist, la curent cu mirosul evenimentelor europene, ar fi descoperit lucruri suspecte, putea face unele deducţii, unele adulmecări. Şi pe baza acestor date, cercetate şi triate cu grijă, 20 Napoleon ar fi schimbat locul marii bătălii. Poate ar fi mutat-o tot la Austerlitz. Sau la Wagram. Sau în altă parte, oriunde. Se putea găsi o soluţie. Cei vechi, înainte de a se angaja într-o încăierare, sacrificau o oaie ori o capră, şi în aburul cald care se ridica din măruntaie, ei ghiceau, ca în cafea, dacă vor avea 25
152
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
153
ori nu noroc. Şi li se părea întotdeauna că au. Napoleon n-a adus nici măcar această jertfă propriei lui soarte, preferând să constate pe urmă, în măruntaiele sfârtecate ale unei imense armate, că n-a avut noroc. N-a adus nici măcar nişte elefanţi,
5 ca Hanibal, să le dea drumul, în sunetul gorniştilor, peste Wellington. Dacă erau mai mulţi - să zicem vreo 200 -, în burţile lor ar fi încăput cam toată muniţia vrăjmaşului; abia după aceea Napoleon, care de pe o colină ar fi privit prin lunetă scena împăierii elefanţilor cu moarte, ar fi declanşat cu
io o glumă atacul propriu-zis...
Napoleon e prezent acum în toate, dar atât de distrat! Au dispărut încordarea şi nervozitatea, parcă i le-a luat timpul cu mâna. Priveşte nepăsător de pe o frunză, ca Iisus deasupra lespezii, de pe un fir de iarbă, de pe un fir de praf din drumul
15 mare. Nepăsător şi distrat. Iar eu mă mai chinui să-i câştig bătălia!
Să spun drept, îmi pare rău de el, aici pe locul unde i s-a deşirat Europa. Prin parcuri se pot vedea seara păienjeni geniali care-şi fac pânza chiar în jurul câte unui glob. Toate gâzele 20 atrase de lumină nimeresc în plasa lui. Aş putea discuta cu Napoleon despre asemenea gâze. Sau mai bine să alegem un subiect neutru: o să ningă? - n-o să ningă? Atunci a plouat.
Mă uit în jur şi iarăşi încep să-mi vină în minte o mulţime de idei de tactică şi strategie. Se puteau folosi mai judicios 25 copacii.
Dacă mareşalul Ney avea mai multă oaste; dacă Bliicher mai întârzia; dacă nu ploua (ploaia nu i-a priit, cum nici zăpada, cu câţiva ani înainte); dacă Wellington era mai puţin perspicace (la muzeul bătăliei se află un Wellington de ceară, 30 cu chip ţeapăn şi mândru. „Nenorocim ăsta de englez are nevoie de o lecţie" — spunea Napoleon înaintea bătăliei.) Dacă... Dar acum lui îi e indiferentă toată povestea asta cu Waterioo. A trecut atâta timp de atunci! El a murit o dată, apoi de o mie de ori, otrăvit cu cocleala propriilor statui.
Câmpul e năpădit de turişti, turişti cu mâinile încrucişate pc câmpiile istoriei lumii... Ce putem înţelege? O reconstituire exactă a ceea ce s-a întâmplat atunci nu poate face nimeni. E Ca şi când ai încerca să aduni atomii dintr-o frunză care a căzut fi să-i urci din nou în copac, ca să le fotografiezi căderea. Poate 5 corbii, care trăiesc mult, să mai fie în stare să facă o descriere a zilelor acelea, mai amănunţită decât cea a lui Victor Hugo („Waterioo e o bătălie de mâna întâi câştigată de un comandant de mâna a doua"); o descriere mai plină de patos decât cea a eroului lui Byron. încolo... Mă uit în jur să văd pe cineva, vreo văduvă plângând. Cum se uită totul! Numai zăpada asta, iată, căznind, parcă mai încearcă acum cu mici ciocănele de gheaţă, reflexele câmpului. Dacă mai tresare - cu articulaţiile sănătoase — înseamnă că Waterioo poate fi redat agriculturii şi verdeţii. Sub zăpadă, câteva miliarde de furnici, Strânse la hibernare, regenerează sugându-şi labele cu ochii lipiţi de geamul muşuroaielor. Ele, care circulă atâta, ştiu că Waterioo este un câmp mic; că lângă el se află un altul şi lângă acela altul, că tot pământul este plin de câmpuri, unde, dacă e vorba, se pot pierde bătălii şi mai mari.
Waterioo, puţin mai târziu.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENTA
155
PUNCTUL ŞI LINIA MOARTĂ
Moto
In cincisprezece figuri
5 eu îţi voi expune
cosmografia microcosmosului în aceeaşi ordine, pe care
10 a urmat-o,
înaintea mea,
Prolomeu,
în cosmografia sa.
leonardo da vinci
15 Nimic mai puţin enigmatic, mai acru, mai declarat acru decât zâmbetul lui Leonardo da Vinci. Această babă, acest lămâi încruntat şi stors a rodit acel inepuizabil mister planând pe buzele Giocondei, precum Cuvântul, de mult, deasupra apelor? Gura lui Leonardo da Vinci (priviţi-i autoportretul de
20 la Palais Royal, nu cel de la Milano): e de mască a plânsului, care nu vrea să plângă şi încearcă să-şi îndrepte suspinul, să nu se observe. „Toate ramurile unui copac, nota oţărâtul divin, Einstein al relativităţii picturii, trebuie să egaleze, luate la un loc, la orice înălţime, grosimea trunchiului". Deci, să râdem, 2^ să scâncim, să răcnim, să hohotim, ca să egalăm... ce? Care trunchi de râs infinit ori tristeţe catastrofală? Problema rămâne deschisă. Reţinem, deocamdată, nevoia de echilibru plastic, de compensaţie şi de pulsaţie a formelor, pe ecran.
Linia e bâlbâială unui punct în mişcare. Acţiunea unui punct. Ixranul pe durata unui film se umple de câteva milioane de astfel tle puncte aflate în treabă. Se poate spune că întregul film e vânătoarea unui singur punct — a punctului fix, care aleargă c-o viteză extraordinară. Face în împiedicările lui case, pomi, fel de 5 lei de obstacole, ca-n poveste. Se întretaie cu alte puncte — într-un haos pe care degeaba încerci să-1 disciplinezi. Vânătoarea punctului fix - iată un subiect demn de Breugel! Pe o gheaţă lucioasă — parcă o văd —, în care se oglindesc două ciori dintr-un arţar, cu dulăi cu limbile aburind... Şi punctul fix undeva în zare, w cu mari disponibilităţi de fugă, iscodind nu ştiu ce nelinişte care tulbură întrucâtva punctul fix, identic, din capul vânătorului -pregătit de acasă pentru suprapunerea şi confundarea ideală. Iată schema mersului unui om pasibil de ideal:
Dacă ne gândim că undeva, dincolo de punctul fix al /î omului A, se află omul B, al cărui punct fix ideal e punctul fix din capul omului A — vânătoarea acestui punct... Şi de-ar fi numai el! Dar există foarte mulţi care aspiră la asta. Aşa se încurcă ecranul şi din cauza asta arată atât de încărcat plastic. Unde sfârşeşte plastica şi unde începe filmul? Din punct de 20 vedere plastic, de exemplu, răsculaţii lui Spartacus răstigniţi pe nu ştiu care Via făceau frumos. Două rânduri de cruci — linii perpendiculare şi orizontale — pe vastitatea câmpiei. La (el Golgota, cu cele trei cruci (într-o vreme erau patru), e foarte (rumoasă. Dar? Deci unde se termină pictura şi începe morala? 2s Altă chestiune deschisă. Vedeţi în ce zonă spinoasă ne-am vârât cu bună ştiinţă. Nouă însă ne plac zonele spinoase, ne complăcem în ele, ca fachirii. Dacă în fiecare zi n-ai mai bătut un cui în cactusul pe care-ţi culci de obicei capul — ce rost are să mai trăieşti? m
Şi acum să trecem la sistematizări.
Omul. Cum trebuie să fie pus în film. Cum să se mişte. 1 .a ce distantă să dea din mâini.
156
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 157
Leonardo da Vinci, pictând omul, a descoperit că face cosmografie. „Mişcările omului se învaţă după aprofundarea părţilor corpului şi a ansamblului tuturor poziţiilor membrelor şi a articulaţiilor; fixează prin câteva notaţii prescurtate acţiu-
5 nile oamenilor, cu particularităţile lor, fără ca ei să bage de seamă că tu-i observi; căci dacă-şi vor da seama, asta-i va intriga, şi actul care înainte le ocupa întregul spirit îşi va pierde din energie. Ca de exemplu, când doi oameni în mânie se ceartă şi fiecare crede că are dreptate, ei mişcă foarte violent genele
io şi braţele şi alte membre, făcând gesturi apropiate intenţiilor şi cuvintelor lor. Tu nu vei obţine acest rezultat dacă le vei cere să redea această mânie, sau altă pasiune ca râsul, plânsul, durerea, emoţia, teama etc." Citatul e cam lung, dar merita, pentru că nu în fiecare zi învăţăm de la clasici. Cine-i pune
15 pe oameni să execute nişte pasiuni oarecare şi nu-i surprinde în stările lor sufleteşti naturale?
Pleda oare pentru neorealismul italian? Ce ne învaţă anatomia unui om? Nimic, dacă nu ştim să o descifrăm. Totul -dacă-1 considerăm pe individ ca un microcosmos, ori cu coaja
20 plină de muşchi antrenaţi, în care poţi să-i citeşti dinainte istoria. I s-a zbârlit bicepsul? Războiul punic pluteşte în aer. A clipit de trei ori din gene - pacea de la Passarowitz. De mers deci pe nervuri în descifrarea faptelor, istoria e o călcare pe nervi şi o încălcare de nervi.
25 în îngrămădirile de oameni - mai înţelegem din notele marelui pictor -, femeia trebuie să apară la mijloc. De ce? Dumnezeu ştie! Legea perspectivei, na!
Cum faci umbră pământului - în film (tot din punct de vedere plastic). Toate obiectele scot din ele, prin toţi porii, un
30 fel de ceva care le seamănă. Un surplus, o suprastructură, o infrafăptură ori o metacritică. Ceva cam pe aici. Se creează o ţesătură, în spatele lumii, un soi de plasă de circ, în care cad până la sfârşit deopotrivă şi saltimbancii şi spectatorii. Marea plasă. Misterul. Zâmbetul. Rânjetul. Un om mare pe un ecran
mic va face o umbră asemănătoare unui om mic pe un ecran mare. Dar dacă omul mare e în acţiune, umbra lui va fi mai mare ş.a.m.d. Lăsaţi loc pentru desfăşurarea umbrelor. Ce-ar fi făcut Hamlet dacă umbra tatălui n-ar fi avut loc, spaţiu unde lâ apară? 5
Cum apar munţii, casele, muşuroaiele de cârtiţe. Chiar privit foarte de aproape, un muşuroi nu trebuie să întreacă în mărime un munte. Chiar dacă muntele e de-al vecinului şi muşuroiul e străvechi. Casele trebuie dispuse pe lângă oameni, trăiesc pe lângă oameni. Formele triunghiulare, unghiurile w ascuţite măresc viteza de percepere a unui peisaj. De aceea, un cadru cu piramide, de exemplu, trebuie ţinut în faţa ochilor jumătate din timpul cadrului cu Coloseumul - ca să le percepem egal. (Rotund-rotund, dar Coloseumul tot s-a stricat înaintea piramidelor ţepoase. Asta se explică prin alţi factori.) 15
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
159
MOARTEA PRIN CRINI (Plastică. II)
Cercetând câteva din teoriile autorului singurului surâs care ni s-a păstrat şi care va circula prin lume până la sfârşitul 5 „incognito", teorii despre perspectivă, ambiguitate, mişcare şi repaus, ajunsesem la concluzia că se potrivesc şi la film. Ca şi când ar fi fost luate de-acolo! Făcând deci din pânza ecranului o prismă, le-am reflectat şi noi cum am putut prin ea - şi-au trecut. Pentru că bizonii, fie că sunt puşi să meargă direct pe io pereţii peşterilor, cum am văzut la timpul potrivit - acum câte mii de ani? -, fie că pasc iarbă verde într-o sală cu aerisire modernă, regulile şi chiţibuşurile legate de redarea lor rămân aceleaşi. Linia este un punct în mişcare, şi nimic nu i-a dat atâta nas punctului ca cinematograful. Unde-o să ajungem cu viteza 15 asta? Atenţie când traversaţi, nu străzile perimate, ci cuvintele, ideile, etapele logice. Un meteorit vă poate pocni de oriunde!
Există o zonă periculoasă şi între gândirea Iui Leonardo da Vinci şi cea a lui Paul Klee. De Ia Ptolomeu se trecuse, încă de pe atunci, la Copernic - dar între timp trecerea s-a agravat. Omul nu 20 mai e în centru. Altcineva e în centru: cosmosul, adică totul, adică nimeni. Ne-am pomenit deodată suspendaţi. Reflexul în artă e procesul de descărcare a figurilor, tânjind uşor spre Hiroşima.
Din natura moartă cu antinevralgice a abstracţioniştilor, Paul Klee, cel mai „uscat" dintre ei şi în acelaşi timp cel mai 25 „carnal", mai încărcat de emoţie, chiar de sentimentalism,
ţâşneşte spre cer călare pe-o săgeată. (Ca în viziunile lui Chagall.) Săgeata e linia activă, care are o direcţie - vârful — fi un „penaj" - coada, şi creaţia lui e plină de astfel de săgeţi, tot ce-a rămas mai neotrăvit şi mai inofensiv de la teutoni. Să ni-1 închipuim, aşadar, călare pe-o săgeată, ca un fel de vrăjitor 5 cibernetic, alergând după cercuri, răsturnând triunghiuri şi dându-le o mişcare de rotaţie; intrând ca într-un nor în spectrul razei şi observând uimit descompunerea fiecărei culori complimentare în cercuri de planete între care există forţe de atracţie şi echilibru perfect. (Ar fi groaznic să ni se trimită raza io de soare descompusă, într-o zi numai albastrul din ea, într-alta numai indigoul sau violetul, ca şi când i s-ar fi pus la intrarea pe pământ o prizmă de sticlă imensă. Ai primi numai câte-o frântură de rază şi-ar trebui să umbli pe tot pământul să ţi-o completezi.) Paul Klee a avut şocul viziunii integrale a /î lumii. A zărit într-o clipă de iluminare un mecanism imens, în care energiile circulă prin vine de aer şi de stele, iar energia degajată de picioarele unui înotător cade şi dezechilibrează balanţa judecăţii de apoi. Sau efortul ascendent depus la urcarea unei scări soarbe fluidul din lună. După durerea pro- 20 vocată de această lărgire a senzaţiilor - ca atunci când cineva ţi-ar mări ochii, în sus şi-n jos, cu un aparat care încă nu s-a descoperit, simţi voluptatea priveliştii. Trebuie să laşi să treacă frumuseţea prin tine, spune el, pentru că artistul nu e nici coroana copacului, nici rădăcina lui, ci doar trunchiul. Un 25 umil mediator între două transformări. Ţeava mirată a unui loc divin care se naşte din pământ şi se face aer. Un mediator care nu poate face absolut nimic. „Nimănui nu-i trece prin cap ideea de a-i pretinde arborelui să-şi formeze ramurile după modelul rădăcinilor. Oricine va conveni că susul nu poate fi un simplu reflex al josului. Artistul nu revendică frumuseţea 50 ramurilor. A lăsat-o numai să treacă prin el." Sunt mărturisiri revelatorii. Notiţele lui „pedagogice", schiţele, planşele şi schemele sunt un manual — paradoxal — liric de privit lumea printre zăbrelele liniilor de forţe contrarii din univers. Liric, .15
160
MARIN SORESCU
pentru că, dincolo de toate explicaţiile fizice, chimice, biologice, matematice, pe care încearcă să le găsească operei de artă, pulsează un suflet misterios şi minunat. Acest suflet se ridică la cel puţin înălţimea coadei de mătură a săgeţii ştiinţifice. „Peisajul cu păsări galbene" şi acel fantastic „Oraş plutitor". „Primitivul unei arte noi" sau „abstractul cu amintiri", cum a fost numit, Paul Klee e o prezenţă tulburătoare. Acum să privim puţin schema „inspiraţiei" făcută de el. (Vom vedea mai târziu aplicaţiile la film.)
TREMUR PENTRU HOLLYWOOD
Dincolo de bine şi de rău, se întinde mai binele şi şi mai răul.
Jerzy Kawalerowicz mărturisea undeva că în filmul său Faraonul a vrut să vorbească despre un singur lucru: lupta pentru putere. Vă amintiţi cum începe? Două gângănii - luate pe viu -, care se încaieră pentru o căcărează. După care suntem introduşi în grandoarea austeră şi nisipoasă a piramidelor. Nu e aici numai o rezolvare de ordin plastic — minusculul alăturat colosalului; filmul având, de altfel, o punere în pagină extraordinară -, ci, mai ales, e găsită metafora, care e exploatată cu luciditate, artă, rafinament. Nu ştiu dacă noi avem mulţi (sau prea mulţi) regizori care să-şi vadă limpede opera, în cap, înainte de-a începe s-o turneze; care să-şi abandoneze toate procedeele unei idei centrale; şi care, dacă n-au găsit chichiţa filmului, să nu-1 facă. Poţi să ştii tot în legătură cu subiectul, să ai un material extraordinar, dacă n-ai descoperit punctul de unde trebuie început, locul exact unde să-i dai un bobârnac pentru a se declanşa de la sine - degeaba! Poţi să tragi cu tunul în acţiune, tot n-are forţa aceea extraordinară a bobârnacului!
în educaţia Yoga, discipolii învaţă, în primul rând, să-şi cunoască trupul, sistemul nervos în special, să-şi descopere plexurile. în caz că trebuie să moară pentru o oră-două, apasă discret cu buricul degetului mare cine ştie unde, sub urechea
162
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
163
stângă, poate - şi-au imobilizat plexul realităţii -, şi adio, pot sta morţi sub pământ fără nici o grijă. Trebuie să doarmă pe cuie? Poc! una peste sprânceana dreaptă. Filmul românesc are şi el şaptezeci de mii de plexuri nevralgice. Pentru că nu ştim 5 cum să le imobilizăm, măcar în parte, îl aruncăm aşa viu, crud, în milioanele de cuie din ochii spectatorilor. Şi e o durere şi-o jale! Nu îndemn spre fachirism, Doamne fereşte (alţi bani, altă dogmă?). Sugerez numai existenţa unei tehnici a oricărei arte, care trebuie înţeleasă şi luată ca atare. Şi încerc să-mi explic io nişte - cum să le zic — rămâneri în urmă.
De fapt, toată lumea ştie de ce, dar nu vrea să spună. Se abţine. Dar nici filme bune n-o să vadă lumea cu atitudinea asta! Aceasta e răzbunarea regizorilor. Că şi ei ştiu şi nu vor să facă. Dar nici succese n-or să aibă! Aceasta e contra-răzbu-15 narea publicului. Am schiţat un mic cerc viţios, naţional în formă, rotund. Să păşim mai în amănunt.
Trebuie făcut, să zicem, un film despre podul peste calea ferată din Pajura. Pentru a-i stimula pe proiectanţii care de mulţi ani nu s-au decis: peste calea ferată sau pe sub? se vor scrie, 20 aşadar, treizeci de scenarii pe tema asta - tot felul de conflicte: bătăi pe pod, aruncări pe linie, deteriorarea macazului tocmai când trebuie să treacă acceleratul spre Constanţa - cu turişti. O idilă între o elevă şi-un betonist, cu complicaţii etico-juri-dice. Refilmarea unei bătăi mai vechi cu cuţitari, plus câteva 25 scene din timpul războiului - mă rog, tot felul de probleme. Dintre aceste scenarii, regizorul şi-1 va alege pe cel mai semnificativ, intitulat semnificativ: Podul. Pasiunea lui de ani de zile nu e acest subiect, şi nici alt subiect, oricare, pasiunea lui e să facă filme. Filme bune. Bun! Câteva discuţii, câteva 50 certuri, câteva suspiciuni, aprobarea, câţiva ani, Podul e gata. Aşadar, ce e rău în noua producţie a studiourilor Buftea? De ce nu merge, pentru că suntem cu toţii de acord că... adică ce să mai vorbim! Apare chipul podarului nou, omul care trece peste pod, în zilele noastre, cu o plasă în mână, cu o servietă,
sau chiar cu mâna goală - mai rar -, omul bucuros că i s-a mai scurtat din drum, la dus şi la-ntors? Apare. Şi chiar e luminos. Există un conflict puternic? Există şi nu prea. Pentru că, iniţial, eroii, Anghel şi Manea, mai-mai să se omoare: apoi, după unele obiecţii, mai-mai să se bată crunt de tot; la urmă, mai-mai să 5 se îmbrâncească; şi ce-a mai rămas până la sfârşit, ce vede publicul? Eroii sunt gata-gata să se înjure, însă intervin ceilalţi, la timp, şi înjurăturile sunt înghiţite în faşă. Dar şi aşa, conflict, cât de cât, există, să nu cobim. Atunci? Ce-i lipseşte, de ce nu dă lumea buzna, de ce s-au cheltuit milioanele? Privind io lucrurile serios, vedem că filmul acesta nu rezistă pentru că e clădit pe nişte falsuri. în primul rând, podul nu s-a făcut şi nici n-o să se facă (proiectanţii nici nu ştiu, lasă-i să se frământe, dar planul a fost schimbat: o potecă pe lângă calea ferată, pe-o parte şi pe alta, şi două pârleazuri, pentru sărituri peste sârmă, ii e mai economicos aşa). în al doilea rând, nu poţi să stimulezi printr-un film nişte ingineri, o categorie de oameni, iertaţi-mă, acinematografică. în al treilea: regizorul (care între timp şi-a schimbat numele: Podoi) a avut proasta inspiraţie să filmeze o scenă de striptis la Mamaia, vrând să puncteze ritmul munci- 20 toresc cu un intermezzo liric, care să ţină filmul, intermezzo care până la urmă n-a mai intrat şi filmul a rămas în aer. în al patrulea rând: actorii, nişte străini faimoşi, aduşi cu mare cheltuială, nu ştiu să calce româneşte pe pod şi cetăţenii nu se recunosc. în al cincilea: asta ne doare pe noi acum, problema 25 podeţelor, podiştilor ori pasarelelor? Acum, când facem combinate şi hidrocentrale gigante, când răsar cartiere întregi şi conştiinţa omului e în primenire?
Vă mărturisesc, nu m-aş duce la un asemenea film, în ruptul capului. Chiar, să presupunem, c-aş fi făcut eu scena- 30 riul, după o idee mai veche a mea, dintr-un roman neterminat şi neînceput. Mai bine, dacă tot mi s-a stricat scenariul, m-apuc să scriu romanul, să reabilitez ideea.
164
MARIN SORESCU
Femeile par mai înalte decât bărbaţii (chiar când se întâmplă să şi fie). Filmele noastre par mai slabe decât cele străine (chiar când, într-adevăr, aşa sunt). De unde această deformaţie a ochiului? Prin ce prismă miraculoasă se descompune impresia despre avântul nostru cinematografic, la noi aşa de debilă? Am încercat, printr-o pildă, să arăt că dintre elementele care constituie un film: scenariu, regie, actori, întunericul din sală, numai în ce priveşte ultimul - întunericul din sală —, s-ar părea că excelăm. Adică nu chiar excelăm, pentru că mai sunt şi aici lipsuri, dar oricum...
Judecând după producţia marocană, tunisiană, patagoneză, românească - cinematografia mondială stă destul de greu. E într-un mare impas. Am luat ieri colecţia Cinhnonde (am fost abonat din oficiu), am frunzărit toate acele vedete lansate cu multă sudoate, că nu e aşa de uşor nici pentru ele, şi nu mi-am putut reţine un suspin: „Şi voi, fiicelor!" Se duc de râpă marile ecrane. Pânzele se strâng, se împachetează pereţii goi, muţi -şi fără urechi.
Tremur pentru Hollywood!
DORUL DE AFRICA
Stanis Nievo, descendent al enigmaticului scriitor italian Ipolito Nievo, locuieşte la Roma şi este una din cele mai tulburătoare conştiinţe cinematografice pe care le-am cunoscut. Vorbim despre „document" în film. Maimuţa atât de pierdută în amintiri din braţele lui, nu ştiu cum o cheamă. (Acum îmi dau seama că nu cunosc nici un nume de maimuţă — că noi cunoaştem foarte puţine nume de maimuţe - şi mai pretindem nu ştiu ce, cine ştie ce origine! Nu ne cunoaştem rudele - asta e! Iar când ultima dintre maimuţe va dispărea, nu ne va lăsa prin testament nici măcar o nucă de cocos — nimic. Va fi cea mai scandaloasă dezmoştenire, iar primul care nu va primi nimic va fi Darwin.)
Luând-o în direcţia privirii acestei păroase, melancolice babe, prietenul meu Nievo a bătut Africa de-a lungul şi de-a latul. („Iubesc animalele. M-au atras acolo animalele mari.") Urmărise îndeaproape realizarea filmului Mondo cane, făcuse într-un fel ocolul lumii, era reporter şi fotograf din pasiune, biolog de meserie. Aveam nevoie de un om de ştiinţă care să-mi confirme nişte presupuneri şi de un artist care să se fi frecat de lume şi care să ştie cum din frecarea asta se naşte scânteia operei. îl atrag, cu un citat, spre mlaştinile primejdioase ale speculaţiei estetice.
166
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
167
- „Din punct de vedere fizic, susţine Bertrand Russell, tot ce văd eu este în capul meu. Eu nu văd obiecte fizice. Văd efectele pe care acestea le produc în regiunea unde mi se află creierul." Or, aparatul de filmat e chemat să înregistreze obiectele
5 fizice. Ce încredere mai poţi avea în ele, dacă toate se află în creierul celui care filmează? în ce măsură Mondo cane e un documentar? în ce măsură Dorul de Africa e o creaţie a dvs.?
- Mondo cane e o idee a Iui Jacobetti. Din punct de vedere tehnic, realizarea este foarte importantă. Ideea, iarăşi, nu e rea.
io Lumea e de mai multe ori „mondo cane". Dacă se află mulţi tentaţi numai şi numai de „mondo candido", trebuie să fie şi alţii care să reflecte şi partea cealaltă. Cei care au făcut filmul l-au făcut din pasiune. Dorul de Africa e un documentar. Am turnat filmul după ce am cunoscut bine multe ţări. în Africa am plecat ca membru într-o expediţie ştiinţifică, organizată de facultatea de zoologie. Viaţa oamenilor de acolo m-a zguduit. Mi-am dat seama că noi nu cunoaştem mai nimic din ce se petrece într-adevăr pe continentul negru. Am filmat câteva aspecte. Filmul a iscat multe discuţii. A atins puncte care au 20 neliniştit. E necesar ca Africa să nu-şi piardă sufletul. Toate generaţiile trebuie să aibă o participare egală în viitor. Nu putem construi un viitor perfect cu nefericiri continui. Tragedia Africii e de a se pierde pe sine însăşi, particularităţile. Există infinite chei pentru civilizare, dar trebuie găsite. 25       — Pasul următor?
—Tot un fel de documentar, însă pe alte coordonate. E vorba de istoria unui suflet care trăieşte în mai multe trupuri, succesiv. Cu întoarceri şi reveniri, dramatice, ascunse, comice chiar. Sunt pentru evoluţie, dar nu cred că evoluţia e un lucru 39 limitat. Trebuie pusă în valoare latura misterioasă, metafizică a lumii. Iubirea, Dumnezeu, sufletul - par chestiuni foarte copilăreşti. Dar voi vorbi despre ele cu convingere, pentru a fi înţeles. Oamenii vor să aibă o explicaţie raţională a realităţii. Există o mare lipsă de memorie. Uităm foarte repede propria
noastră viaţă, gânduri, trăiri, amintiri, vise. Nu mai vorbesc de experienţele predecesorilor, pe care le preluăm neglijent şi uituci. Foarte puţini sunt cei care le simt, şi atunci parcă sunt fulgeraţi, intră în transă. Voi face un documentar printre minuni. Minunile sunt lucruri care există şi se pot explica. Noi avem ocazia să vedem multe, dar nu suntem capabili să ne concentrăm destul pentru asta. Degeaba curiozitatea pentru toate acestea, dacă nu suntem pregătiţi.
Am spicuit câteva din reflecţiile regizorului italian. El a intuit de minune că drumul spre tine, spre sufletul tău, trece prin sufletul mare al lumii. Sufletul colectiv, sufletul primar al omenirii mai păstrează câteva resturi doar acolo departe, deasupra mlaştinilor, tobelor, crocodililor şi nisipului. Du-te, ia-ţi partea ta, apoi întoarce-te acasă la tine şi bagâ-ţi nasul printre minuni. Minunile nu se întâmplă decât acasă...
...Africa luxuriantă, care-şi schimbă florile din păduri în fiecare zi, îşi schimbă parfumul în aer în fiecare oră şi prada în ghearele fiarelor mari la fiecare zece minute. O Africă adevărată, otrăvită, dură, o Africă ce nu e formată din citate despre fraternitate şi civilizaţie puse unul lângă altul, ci din bucăţi de viaţă însângerată, clocotitoare, adevărată, sălbatică. Vă amintiţi de concertul de palme din Mondo cane? Ori de broasca ţestoasă care, cu simţul orientării paralizat de efectele bombelor, încearcă disperată să-şi sfarme capul cu ghearele — nebună de-a nu mai găsi marea, la doi paşi, în nisipul fierbinte? Adevărurile Africii sunt mai brutale, iar dorul de Africa mai viu. Pe pietroiul încins al continentului negru năvălesc apele a două oceane, plus o mare. Se formează vapori, ca într-o termă romană. Sfârâitul apei pe fierbinţeala pietrei şi nisipului... ceaţa deasupra - prin care cineva a încercat să clarifice lucrurile... şi să se vadă pe sine...
Cunoaşterea de sine - e o năpârlire perpetuă de şarpe. Prima cămaşă pe care o arunci e globul întreg, apoi continentele unul după altul.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
169
RĂSARE LUNA CA O SERIE DE PROBLEME (Tot despre document)
Deci de la real la posibil şi de aici mai departe. E un drum şi ăsta pe care poţi să mănânci o coajă de pâine. Trebuie 5 executate mai întâi contururile, nişte bune hărţi ale realului. Ridicarea hărţilor, cartografia existentului, desfiinţarea petelor albe! Dorul de Africa reprezintă în capul nostru această primă etapă: cercetarea senzorială. Am cinci simţuri şi cu mine şase şi cu mine doisprezece. Nilul meu, Sahara mea, pădurile mele -10 poftiţi, vă rog, intraţi-mi în bătaia simţurilor... Apoi coborârea în amănunte, în laturile inexplicabile, peşteri tenebroase ale misterelor. Ecourile acestora reverbându-se pe peliculă fac impresie. Neliniştesc, scot în lumină liliecii pe care-i purtăm fiecare în noi, ca nişte clopotniţe bătrâne ce suntem. Ce e îs documentul? „Lumea e reprezentarea mea." Realul e real cât sunt în viaţă, apoi e fantastic pentru mine. De ce viii sunt reali când sunt vii şi fantastici când sunt strigoi? Uite două gropi proaspete în cimitir. în una s-a pus un puiete de măr, iar în alta un mort. Mărul se prinde şi dă un pom, mortul nu se 20 prinde şi nu dă un om. Ba, dimpotrivă, dă un strigoi. Aici începe distanţarea între crăcii de uriaş ai compasului cu care calculăm universul. Conştiinţa noastră e avidă de adevăr — un burete de mare care se usucă pe calorifer. Se usucă setea de adevăr, pe calorifer, buretele în cutia craniană cea pusă la încins
lub soare! Documentul... Ne trebuie un document la mână, ea să ştim că existăm, că lumea e aşa cum e. Pentru pruncul de trei zile care suge: ţâţa mamei e primul document la mână. Ne trebuie aparate precise, care să ne fotografieze pe noi, întâi, apoi ce e în jurul nostru. 5
Documentul ar fi, aşadar, o colecţie de amprente ale lucrurilor reale. Descifrarea acestor amprente, clasarea lor, după 0 rigoare poliţistă, ţin de măiestria regizorului, care e într-un fel un detectiv. O cămilă pe ecran — o amprentă a pustiului, a setei, a cocoaşelor lumii, a orânduirii în şiruri şi caravane de io cocoaşe. Acestea sunt amprentele comune. Care se văd. Aici se termină văzutul cu ochii liberi. Spiritul întreprinzător pus pe mers înainte îşi turteşte nasul de oblonul necunoscutului, începe văzutul cu ochii închişi. Scufundarea în mister, în noaptea fantastică. Filmatul pe întuneric al mâinii care saltă 15 masa, la spiritism, al forţei care te face să te gândeşti la cineva, la o femeie, cu cinci minute înainte de-a întâlni-o din întâm-_.Jrl plare. Marea harababură, plină de direcţie, a rădăcinilor care se caută prin nisip. Se propune concentrarea, stăpânirea propriei fiinţe cu o voinţă de fier, cu biciul lui Atila. Te stă- 20 pâneşti ca pe un imperiu întins şi periculos, cu biciul în mână. Te concentrezi asupra minunilor ca şi cum ai ţine în pumn marea dintre ţărmuri. E un budism, într-un fel. Dar e posibilă această ochire fixă în punctul negru - care lumii obişnuite nu-i spune nimic? Lumea vrea lucruri coerente, povestiri 2$ legate - oameni legaţi. Adică acţiuni. Vrea împuşcături, cu morţi misterioase, care nu se văd.
Infuzorii se înmulţesc prin grupare. Se grupează doi-trei pe una din laturi şi-şi schimbă reciproc substanţa. Iată o acţiune. Noi circulăm grăbiţi pentru a ne băga între microbi, 30 să nu se mai înmulţească. Iată o altă acţiune. Cu un nasture mare pe piept în loc de platoşă, facem acţiuni prin bulionul pentru conservarea microbilor.
170
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
171
în văzul lumii suntem goi, pentru că fiecare dintre noi s-a văzut măcar o dată fără nici un veşmânt. în văzul lumii suntem neputincioşi, fiindcă oricare dintre noi ştie cum moare un cunoscut şi nu poate să-1 ajute. în văzul lumii suntem sentimentali, fiindcă ne iubim unii pe alţii. Ne iubim într-un camion, pe o saltea care e transportată de la maternitate la azilul de bătrâni. Din hurducăturile iubiţilor şi geamătul roţilor iese viitoarea generaţie pusă pe fapte mari. Totul în văzul lumii. Şi în văzul lunii, care răsare în fiecare noapte ca o serie de probleme. Toate acestea sunt documente pentru film.
Când zbori, consideri absurd să existe pământul. Cum să existe? Aerul e atât de perfect! Nu crezi posibilă o îngrămădire aşa de monstruoasă de materie. Supraaglomerarea materiei, un mâl, de fapt, al aerului, al spaţiului sideral - pământul! Numai dormind în avion zborul e aproape complet. Atunci realizezi acea desprindere ideală.
Cunoaşterea e o chestiune nu prea plăcută. Cel care 1-a înfulecat pe Magellan a murit de inimă rea. „Dacă şi Dumnezeu se complace să moară..." S-a întristat sălbaticul. El credea că e un mare nemuritor şi 1-a înţepat cu suliţa mai mult ca să-1 pipăie mai bine. Iar Magellan... Dacă şi Dumnezeu se lasă mâncat..." Plângea sălbaticul: „Şi tu Dumnezeul meu!" Şi nici măcar n-ai fost prea gustos. Documentaristul poate fi şi el mâncat în fel şi chip. Totul e să mai poţi ceva fără să se observe.
Mitul creaţiei poate fi filmat şi astfel:
Zidirea isprăvită, Manole în vârf, lângă sculele aburite, aşteaptă discuţia hotărâtoare. Vin şi-1 iscodesc, după tipic:
- Ce-ai făcut, meştere, ce e asta?
- Ia, o pacoste de lăcaş, şui de nu încape-n privire, cu streşinile pleoştite, plouă pe sfinţi, direct în ochi, nu mai deosebeşti apa de lacrima clară.
- Poţi să dai ceva mai frumos, mai legat?
-A, nici pomeneală! Sunt vlăguit, vlăguit. Tot ce-am avut mai bun am dat societăţii. Şi de ieri simt o durere şi-n cot. Nici o grijă, străinii n-au ce mai stoarce de la mine.
- Bine, atunci dă-te jos, uite aici scări noi şi ţepene, ţinem chiar noi de ele să nu se clatine. Uşurel, să nu te tragă curentul.
Manole coboară, făcând cel mai mare sacrificiu, cu mănăstirea din capul lui întreagă. Nezidită, Ana intervine şi ca de acolo:
- Dacă te mai omorai mult, ca altă dată, se răcea şi mâncarea.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENTA
173
ZGUDUITURI REPETATE ÎN CUTIA CU CHIBRITURI
Fosforul, substanţa luminoasă din creier, situează chibriturile pe locul trei — după om şi 5 delfin —, în ce priveşte inteligenţa. Viaţa lor — în
genere scurtă — le face să trăiască grămadă, în cutii. Asta nu le împiedică însă să-şi aibă universul lor şi să gândească la anul 2000.
Există la sfârşitul mileniilor o nervozitate şi-un balamuc, io ca la sfârşitul de trimestru. Oamenii fierb, se izbesc unii pe alţii pe coridoare, nu-şi cer măcar scuze, aleargă, se întorc pentru că au uitat ceva, nu mai găsesc, drăcuie şi dau cu ochelarii după liftul care nu mai vine. Sfârşit de mileniu. Aşa a fost şi la celălalt. N-aş fi vrut să trăiesc în anul 990 şi nici încă o mie de ani în
15 urmă. Trecerea dintr-o unitate de timp aşa de însemnată într-alta se face prin salturi, care se pot compara cu nişte cascade, cu mult peste volumul Niagarei. Nu e vorba de nişte căderi de timp, nici pomeneală! Chiar dacă timpul se lasă, ca apa, stârnind valuri şi spumă şi vuiet extraordinar - şi după aceea, când mai trece
20 încă un mileniu, se lasă din nou, şi la urmă iar. Există un număr fix de milenii ale omenirii, care dau unele în altele, fiecare mai sus decât celălalt, mai mare decât celălalt — şi realizând un cerc perfect. Nu-i bine să pici între ele - sau poate tocmai acolo e de noi - naiba ştie. N-am fost personal la
25 Niagara — n-am avut drum -, dar am auzit de vreo câteva ori un urlet nemaipomenit, era noapte, ieşiseră stelele, creând un fel de rarefiere a aerului — şi deodată urletul acela - asta e
Niagara mi-am zis -, am trăit s-o aud şi pe-asta. Şi atunci m-am gândit că dacă apuci cu corabia la vale - e ceva! Aşa se pune problema şi acum. Am apucat-o la vale pe mileniul ăsta -şi vrem să ştim unde mergem. Evident, toate sectoarele şi-au Cam făcut socotelile. Ce-o să se întâmple cu noi care ne mişcăm 5 în desenul animat? Cum o să dăm atunci din coate? Asta e chestiunea. Că noi pe-aici ne-nvârtim, de-aici ciupim bucăţica noastră de existenţă.
Unghiurile ascuţite se vor mai ascuţi, iar cele obtuze se vor crăcăna şi deşela şi mai mult — asta e clar. Că cine duce greul, io tot pe el o să se încarce mai mult, pe laturile unghiurilor obtuze. Aud scrâşnetul de drepte care cedează sub greutate. Dar spirala, ce se va alege de spirală în anul 2000? Primul care trebuie să-şi pună întrebarea asta e melcul - care merge cel mai în spirală -, dar şi desenul animat. Ştiţi de ce mi-e teamă mie - n în privinţa asta, a spiralei? De cercul vicios. Dacă se generalizează? Un cerc vicios colea, unul dincolo, altul mic de tot, la dreapta, şi altul abia perceptibil la stânga şi deodată - fuzionează şi te pomeneşti într-un imens cerc vicios. E adevărat că animaţia a făcut mari progrese în ultimii ani - oamenii nu mai 20 merg la filmele care nu au măcar genericul animat —, las' că nici oamenii nu mai sunt naturali sută la sută - li s-au introdus câteva desene pe ici pe colo - economie! Adică nu: progres! A fi un om de carne, adică un om viu - compact e nu numai o ruşine, dar şi o încălcare a unui consens general: împănarea. 25 Va învinge linia dreaptă în materie de linii, sau zigzagul? Asta e o altă chestiune. Cercul va fi el vicios — nici vorbă -, dar nu va fi un cerc vicios simplu, ci făcut din zigzaguri. Să-ţi baţi capul, să-ţi toceşti coatele şi să-ţi frângi picioarele până să observi că e aşa. 30
Vru să mai zică ceva. O zguduitură, un fel de cutremur. Cutia se cască şi ceva păros întunecă orizontul. Chibritul fu apucat de coadă, tras afară. Se auzi un scăpărat ca de palmă.
174
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
175
Unde rămăsesem? — se pomeni următorul că-i continuă gândurile. (într-o cutie de chibrituri, spiritul de colectivitate e foarte dezvoltat şi ideile se transmit din generaţie în generaţie.) Da, anul 2000 nu trebuie să fie desigur o sperietoare pentru nimeni. O religie nouă e aproape sigur că n-o să ni se dea. Profeţii care cam bântuie începuturile de mileniu, ca licuricii pe putregai, n-or să poată face faţă tehnicii celei mai avansate (numai dacă nu se inventează poate o maşină electronică de profeţii apocaliptice. Acuma, mahomedanism, creştinism, brahmanism, budism, taoism... Până la urmă, noi tot aşa o să ardem, dinspre partea cu fosfor spre degetele Lui -nu ştiu dacă pentru chestia asta trebuie şapte mii de religii.)
O nouă zdruncinătură, iarăşi dihania aceea infernală.
- Care dintre tendinţele de acum se va impune? Cibernetica? Geometrizarea? Absurdul ancestral? de ce se fac cu noi atâtea poveşti stupide — să se clarifice o dată încotro mergem! Poate că atunci totul va fi numerotat - va dispărea orice deosebire între sexe la chibrituri -, nişte săgeţi indicatoare în sus sau în jos - ăsta va fi tot universul. Pictura sub aparat nu cred să aibă prea multe şanse, nici linia animată. Ideile - ideile clare vor înghiţi confuzia şi totul se va organiza după legi precise. Apa Sâmbetei, la anul 2000, va fi deja localizată - şi se va şti atunci pe unde curge această apă misterioasă, pe care s-au dus atâtea iluzii, şi-o să ne putem uita la ea, şi-o să ne putem fotografia măcar iluziile care se duc.
O muscă fu îmbrâncită înăuntru, cu un şut de bobârnac în spate. Bâzâitul de Icar interzis îl stânjeni o vreme pe gânditor.
- Dar farfuriile zburătoare? O să ne mai bâzâie mult la cap? Războiul care se va încinge între desen, păpuşi şi obiecte animate, Dumnezeu ştie cum o să se termine - nu ştie nimeni ce-o să aducă ziua de mâine. Pentru că e clar, după ce oamenii vor arunca cu pietroaie şi cărămizi în sus şi se vor băga sub ele; după ce se vor bate până la unul — până la nici unul -, va veni vremea războaielor animate. Lucrurile, învăţând de la oameni,
vor începe să-şi caute pricină. Cana de apă se va răsturna singură de pe masă, udând parchetul; tavanul se va prăbuşi peste cană, s-o spargă; uşa îşi va ieşi din ţâţâni. Nu zău, tare sunt curios cum va fi atunci - în orice caz, trebuie gândit profund. E de datoria noastră să pregătim trecerea pragului. 5
îi venise însă rândul să aprindă ţigara. Afară, în camera metalică, era fum. Un om stătea cu coatele pe masă şi cugeta.
- De câte ori să-ţi spun că n-ai voie să fumezi când gândeşti? se răsti o voce în microfon. Ştii că e dăunător unui robot? io
- Mă gândeam... Cum o să arate anul 2000? -Aşa!
Omul se pomeni scos din priză şi aruncat în stradă.
în cutie, tot mai nervoasă, musca mai continuă să bâzâie şi astăzi, chibriturile s-au terminat, iar anul 2000 e încă neclar /5 (în ceea ce priveşte animaţia).
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 177
ULISE O BÂNUIE PE PENELOPA Moto:
Trei bătăi sinistre în uşă.
— Cine e? - întreabă o voce dinăuntru. 5                                       - Nimeni — răspunde cineva din afară.
După câteva minute groaznice, se aud trei bătăi sinistre în uşă - de data aceasta venind dinspre partea dinăuntru a uşii.
- Cine eî, întreabă cineva, din afară. 10                                       - Nimeni - i se răspunde dinăuntru.
(Fapt de viaţa)
Cu alte cuvinte, misterul fuzionase. Se petrecuse un fel de osmoză între nimeni din afară cu nimeni care locuia în acea casă pustie. Dacă vom considera ecranul ca ţinând loc de uşă -
15 de-o parte noi, de alta ei -, ne vom putea explica mai bine mecanismul filmului poliţist. Pentru că - sper că v-aţi dat seama că despre filmul poliţist e vorba. De filmul poliţist ne pasă nouă acum, când lumea arde în foc.
Am doi spioni la o masă. Sorb amândoi dintr-un coniac
20 mic. La masa vecină, 12 inşi beau câte un coniac mare. Spionii vorbesc între ei, de una, de alta. Inşii nu înţeleg bine limba respectivă - adică n-o înţeleg deloc. Ca să nu aibă semne particulare. Dar au memorie bună: mnemotehnică. Plus pofta de mâncare. Au cerut şi un berbec întreg la frigare. Haiduceşte.
25 Spionii mai cer şi ei câte o apă minerală. Cred c-au observat că sunt filaţi - întrucât schimbă subiectul (ceva în care predomină consoanele v, z, b, z... Bâz, poate brânză?!). Băieţii iau notă în gând - şi trag din berbec. Apoi, ca să nu le dea de bănuit - cheamă fata, lasă o chitanţă şi pleacă. în locul
lor vin alţi doisprezece (se merge pe principiul apostolilor), care eer din capul locului câte un coniac mare. Şi un berbec mic.
> ■ Apoi un coniac mic şi un berbec mare. Spionii între timp şi-au fe&ut apa minerală - cheamă şi ei fata, lasă o chitanţă şi pleacă. Nenorociţii! Nu puteau să vorbească limba pe care i-a-nvăţat 5 ■ fiia-sa? Cosmopolitismul s-a extins peste tot. Aşa scade venitul naţional. Ăla plăteşte c-o chitanţă, ălălalt tot c-o chitanţă. Plus Ci nu se găsesc nici locuri la masă prin restaurante la orele de Vârf ale activităţii de spionaj: dimineaţa, la prânz şi seara. Alt film. Tot străin. Un hoţ intră într-o casă de oameni. La uşa w dormitorului vede papucii celor care dormeau. Stă el şi-i numără, erau vreo trei perechi. îi omor pe toţi - se hotărăşte. Intră, dă să-i omoare, însă indivizii se aruncaseră de cu seară de la etaj, uitând să-şi ia şi papucii la aruncare. Hoţul se aruncă după ei de la acelaşi etaj. Etajul IX. Gata. Ăsta s-ar numi film 15 ' poliţist de caracter. Pentru a ni se demonstra azi că... asta... caracterul s-a extins şi la borfaşi. Şi aşa suntem duşi cu preşul de la un film la altul. Toată măiestria aici - dacă ţi-ai pune în Cap să faci un astfel de film e să ştii cum să amâi finalul. Tehnica nu e cu mult diferită decât tehnica ciorapului 20
. ^„împletit prin lifturi de liftiere. Aţi observat şi dumneavoastră, iar dacă nu, am observat eu pentru toţi - sunt mai liber -, că liftierele veşnic au ceva de lucru. Lucru de mână. Dar niciodată nu apucă să termine, fiind într-un fel şi ele nişte Penelope. N-au apucat bine să prindă două fire - doi cocleţi -, că ţâr! Vreun 25 cretin de Ulise care vrea să se întoarcă la VI. Sau să coboare de la VI. De fapt, ar trebui să urce pe jos toată lumea. Şi numai la ultimul să ţi se dea voie cu liftul. Cât despre coborât, asta S-ar putea face foarte lesne, folosindu-se golul dintre scări. Să SC umple golul dintre scări cu apă, şi lumea să coboare 30 pe-acolo, cei mai slabi luând şi câte un pietroi în braţe sau câte un birou. Ca să răzbească. Atunci n-am mai avea liftiere surmenate şi şi-ar termina şi ele, odată, lucrul ăla de mână.
Ce voiam să spun cu toate astea? Nu mă mai duc la filme poliţiste. Nu vă puteam declara chestia dintr-o dată. Nu-mi 35
178
MARIN SORESCU
plac. Sunt prea simple pentru mine. Chiar din momentul când mi se rupe biletul la intrare ştiu cine e criminalul, parcă mi-ar şopti funcţionarul de la uşă, am aşa o iluminare - şi gata! Crime însă ar mai fi, dacă stai să te gândeşti. Deşi nu trebuie
5 să stai să te gândeşti prea mult. Ca să nu treci în partea cealaltă. Filmul lui Pier Paolo Pasolini Oedip rege mută poliţismul pe un plan psihologic foarte înalt: toţi suntem vinovaţi şi ar trebui să ne dăm cu pumnii în cap. Planează asupra omenirii o vină capitală şi - ce să mai vorbim! Nu intru în amănuntele acestei
10 opere cinematografice, contestată sau ridicată în slăvi, alternativ, deşi, pentru că tot am văzut-o, aş aduce laude ideii de-a folosi folclorul vechi şi străvechi românesc - colinde, strigături, bocete, căluşari - drept final întunecat şi abisal pentru drama lui Sofocle.
15 Deci sforăria poliţistă acaparează tot mai mult teren - şi într-un fel totul e poliţist -, fie că ne place, ori nu, în film.
Originile filmului poliţist se pierd în negura veacurilor — şi-ar trebui un film special ca să le descopere, deşi nu prea mai sunt fonduri. Motorul lui — în afara vinei capitale care, trecând
20 prin tragicii grecii, urcă spre Adam şi Eva, spre nemaipomenita lor tâmpenie - deşi în epoca respectivă nici ei nu bănuiau consecinţele - ar mai consta (e vorba de motor) şi într-un dezechilibru perpetuu care se produce în conştiinţa omului. Suntem în unele momente mai receptivi la ce gândesc alţii
25 despre noi, decât la ce gândim noi despre alţii. în fond noi ar trebui să avem nişte gânduri aşa de tari la adresa celorlalţi, încât orice ar gândi ei despre noi să pară, comparativ, un fleac. De multe ori însă, în momente de slăbiciune omenească, suntem înclinaţi spre poleirea realităţii. Poleieşti un fapt, poleieşti o
30 femeie, sau, pentru că am vorbit de Eva, poleieşti un măr! Dezechilibrul e gata, potlogăria, dubia, duba. Şi trebuie să intervină filmul poliţist să restabilească adevărul integral. Dar la urma urmei, mai ducă-se şi el în pustii - sau pe pustii, cum s-o fi mai zicând.
ACŢIUNEA DUPĂ HEGEL (Rezumat conştiincios)
Acţiunea ar fi al treilea element (după „Starea generală a lumii" şi „situaţia determinată"). Starea generală a lumii - e superb spus. Te gândeşti la starea generală a unui bolnav. Se 5 ia pulsul. Acţiunea e formată din circumstanţe care duc la acţiune şi reacţiune. (Vezi şi capitolul nostru.) Ce e interesant la Hegel e speculaţia în legătură cu începutul acţiunii. Lumea fiind o conexiune extraordinară, fiecare acţiune e începutul alteia, la infinit. Mă gândesc la un nodal acţiunilor totuşi. Care io o fi fost? Când? Antichitatea era destul de densă. Atunci acţiunile oamenilor aveau şi câteva tangenţe la zei. Achile se lupta *'**' cu Paris şi pe zeiţa Minerva o durea genunchiul - sau ceva asemănător. (De controlat, dacă era aşa.) Poezia este, după filosoful german, singura capabilă de o reprezentare totală a 15 acţiunii. (Acţiune, reacţiune - aproape simultan. Celelalte arte dau doar fragmente din desfăşurarea ei.) „Acţiunea este cea mai limpede relevare a individului, a sentimentelor, precum şi a scopurilor lui." (Nu degeaba eşti întrebat: „Ce-au făcut părinţii tăi?" Sau: „Ce-au fost părinţii tăi?" A fi fiind în mod 20 just şi dialectic confundat cu a face — ce-au fost, adică ce-au făcut. [„Au făcut pe dracu"!] Un ochi magic în care te oglindeşti dintr-o dată, vasăzică. Hegel pune preţ pe vorbire, nu ca alţii. Vorbirea limpezeşte individul, îl trădează în ce are mai profund. Iar poezia e cea mai pură şi mai clară vorbire. 25
180
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
181
Hegel era deci un filosof sănătos, care nu credea în boala artei. De fapt, arta modernă, care începea să se dezvolte de pe atunci, era considerată de el o prostie. Caracterul limitat - în artă — al cercului acţiunilor (pentru că sunt determinate numai de idee). 5 Trebuie adâncită chestia asta. Mişcarea acţiunii conţine:
- puterile generale (conţinutul şi scopul pentru care se acţionează);
- activitatea acestor puteri prin mijlocirea indivizilor;
- unirea acestor laturi în caracter.
io       Marile motive ale artei; eternele raporturi religioase şi morale, familie, patrie, stat, biserică, glorie, prietenie, starea socială determinată, onoare. Ele sunt puteri ale sufletului şi, deşi naţionale, guvernează omul, care li se supune. (Te mişti ca fachirul printre cuie: onoarea [de familist], biserica etc.) De aici 15 tot felul de conflicte. „Conţinutul veritabil al acţiunii ideale trebuie să-1 dea numai puterile în ele înseşi afirmative şi substanţiale." Asta e important. Excelentă apoi descrierea seninătăţii zeilor, incapabili de fiere la ficat sau la rinichi. Ei ciugulesc răul, îl uită, revin, şi puţin le pasă de orice, pentru că 20 sunt în legătură cu orice-ul omenesc doar exterior şi superficial. Structura lor de zei e dincolo. „Universul la ei e preponderent." întâmplările oamenilor „le mai dau din când în când ocazia să facă ceva", fără să se expună nici măcar cu un deget. Asta pentru că zeii nu mor. De aici şi plictiseala de zeu — ca un fel de rău de 25 veşnicie. „Zeii nu se concentrează". Iau totul deci foarte uşor, nu le dă de gândit serios nici un motiv. îngerii moderni cică ar fi un fel de zei, dar „ca servitori particulari ai unicei şi substanţialei fiinţe divine". (Individualităţile zeilor erau însă independente.) Hegel face o analiză grozavă a idealului de zeu. Găseşti aici io cantitatea cea mai mare de ideal. Nu putem spune: suntem consubstanţiali cu Dumnezeu. Asta ne strică pe noi, oamenii. Suntem făcuţi dintr-o materie care se strică. Dar din moment ce din gândul nostru a ieşit ceva de esenţă divină, ca Dumnezeu, poate că... „Sufletul omului trebuie să se releve pe « sine în zei, care sunt formele generale şi independente a ceea
ce acţionează şi stăpâneşte în interiorul său." S-ar putea spune mai bine că zeii sunt formele geometrice, cristalele, modul de cristalizare a oamenilor în ideal. Cristalizăm zei. Interesant un film pe două planuri: deasupra — ce fac zeii, jos - oamenii. Sau o piesă — Zeii deasupra unui lac — şi în lac oamenii, ca umbrele 5 lor nenorocite. în lac nu e bine spus: în mlaştină. N-ar fi mai bine invers?: zeii în mlaştină? Da, dacă oamenii ar fi ideali, adică n-ar exista decât ca o creaţie a gândului zeilor. Ei s-ar considera nefericiţi, chiar dacă ar avea mai multe drepturi decât noi, ar fi pe o altă treaptă - şi noi ca o dorinţă a lor. Trecând io peste superbele analize pe care Ie face maşinăriei om-divinitate la Shakespeare şi Goethe, să mai notăm preţuirea pe care el o dă patosului, în sensul grecesc. „în privinţa asta, a existat în Germania un timp când în poezie, mai ales spiritele tinere, sătule de apa retorismului francez, au cerut naturaleţe şi au 15 împins lucrurile atât de departe, încât expresia se compunea îndeosebi din interjecţii. Dar cu simple ah! şi oh! sau cu blestemele mâniei, cu tunete şi trăznete nu poate fi rezolvată chestiunea. Forţa unor simple interjecţii e o forţă rea şi constituie modul de exprimare al unui suflet încă primitiv." 20 Oamenii ar fi superiori zeilor prin patos, prin capacitatea lor de a se însufleţi. Ce trebuie să înţelegem din toate acestea?
Aş fi putut foarte bine să procedez ca un alt filosof, înjurându-1 din trei în trei cuvinte şi luându-i totul. Naţionalizând totul. Sau aproape totul. Dar de ce să ne ferim 25 să ne placă autorul Fenomenologiei spiritului!1 Aşa cum pe coperta Jurnalului unui seducător al lui Kirkegaard se află îndeobşte câte o femeie goală (metoda supraimpresionării hârtiei fotografice), cărţile despre film obişnuiesc să se pună sub pavăza unui filosof. îmbrăcat. Altă prestanţă. Hegel — ce 50 armură de zale! E şi dialectic. El numai că n-a făcut film. încolo, a avut toate datele. A învăţa de la clasici motţi nu e o vorbă în vânt.
Şi cu asta să-1 lăsăm pe Hegel în pace şi vom face iarăşi cum ne taie capul. 35
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
183
CHARLOT
Am chef de nişte fdme foarte vechi. Ruginite pe alocuri, unele figuri mai episodice, arse chiar, filme care s-au pierdut şi-au fost găsite din greşeală în vreun pod de arhivă. Nu mai 5 suport mari montaje. Vreau un film mut, cu un ecran atât de mic, încât să poată fi rulat şi în palmă. Să te uiţi la el omeneşte. Mi-e dor, dacă stau să mă gândesc bine, de Charlie Chaplin. Simpatic geniu, foarte simpatic.
Veveriţă cu chip de om, Charlot a sărit fără să obosească
10 prin toată pădurea cuprinsă între 1900 şi 2000. S-a urcat cu nemaipomenită agilitate pe fiecare lucru şi pe fiecare eveniment, înţelegându-1 până la vârf. Timpul liber şi 1-a petrecut în nişte meserii: dansator, vânzător de ziare, băiat de prăvălie, boxeur, pictor, infirmier, distribuitor de piane,
15 beţiv, îndrăgostit, fiind pe rând toată omenirea din timpul său. Charlot a luat o pânză ieftină şi cu gesturi nervoase a poftit secolul 20 înăuntru. Unii au intrat bucuroşi - hamalii, vagabonzii, văxuitorii -, că tot n-aveau unde să locuiască. Pe alţii mai corpolenţi a trebuit mai întâi să-i pună pe nişte
20 rulmenţi de frişca.
Ca orice om, Charlot era cam liric, dar purta întotdeauna cu el un baston, cu care îşi certa sufletul când acesta rămânea în urmă ori o lua înainte. A mai rămas puţină pânză din acest
secol. Charlot, împrumută-ne şi nouă mustaţa ta romantică şi ochii de fosfor.
Filmele de la începutul cinematografului sunt filme făcute parcă pentru brontozauri, pentru fiinţe cu plămânii imenşi, în care să răsune homeric toate evenimentele, paşii 5 caraghioşi ai lui Charlot să răsune ca în peşteri.
Ah, uşile lui turnante, ca nişte evenimente internaţionale, pe care nu te mai isprăveşti de ieşit. Te lovea ba o umbrelă, ba schimbarea guvernului, ba îţi prindeai piciorul. Aveau haz nenorocirile! Ele emanau un „ha-ha-ha" general, cum pădurea io emană norii.
Secolul a mai obosit. A venit Bergson şi a formulat legile râsului, după care nu mai ai nici un chef să râzi. A venit Freud cu legile visului - nu mai ai nici un chef să visezi. Einstein, cu teoria relativităţii - nu mai ai nici un chef să fii relativ. 15 Căutăm absolutul, facem filme absolute, care nu sunt nici măcar relative. S-a teoretizat totul, s-a experimentat totul. Pentru că oamenii nu mai au ce să-şi spună în film, au mărit ecranele. Ca şi când în loc să scoţi peştele din mare ai „pescui" direct apa, mari cantităţi de apă, în speranţa c-o fi ceva. S-ar 211 putea să fie, dar sigur nu e. O să avem ecrane de un kilometru, şi o să vedem pe ele maşinile de pe autostradă. O să avem ecrane pe tot tavanul, şi o să ne cadă în cap muşte trucate. Destul, ajunge.
Unde o fi mustaţa lui Chaplin, cea lipită cu clei pe atâtea 25 chipuri ale râsului? Unde o fi bastonul lui de mareşal, cu care lovea şi în lună, discret, noaptea, ca la fereastra unei iubite? Numai frişca a rămas aceeaşi, o vezi pretutindeni, dar nimeni nu mai alunecă pe ea. Noi mergem la cinema ţepeni şi importanţi, pe ecran se mişcă oameni ţepeni şi importanţi şi 50 bastonul de general al lui Charlot îl purtăm, pardon, în gât.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
185
FEMEIA CA ATARE
De la filmul mult la telefonul fără ton nu mai e mult — chiar dacă acesta nu s-a generalizat încă din lipsă de fire - se semnalează doar câteva cazuri izolate, pe ici-pe colo, de 5 telefoane fără ton, ba unul, ba altul rămâne cu gura căscată în vid. 50 de ani? Poate şi mai puţin, dacă ne gândim că cei care au apucat să vadă filmele mute, la timpul lor, n-au apucat să moară toţi. Şi ca mâine-poimâine o să te pomeneşti că ridici receptorul, iar telefonul o să stea ca mutu. Şi tu o să taci. La
io capătul celălalt al firului o să tacă şi persoana cu care doreai să vorbeşti, anunţată de intenţia ta printr-o telepatie distribuită gratuit, invenţia vreunui somnambul. Şi gata, comunicarea modernă: muţenia totală. Poate că la început, pentru acomodare, 5-6 ani acolo, o perioadă tampon, nu prea mare
15 în nici un caz, se va introduce telefonul gesticulant. Să vorbeşti cu neantul prin semne. Formezi numărul, şi receptorul, ori un dispozitiv special, sare şi începe să se bâţâie încolo şi încoace. (Deşi asta ar reclama un spor de spaţiu locativ. Să aibă loc drăcovenia de telefon să se desfăşoare, să „dea din mâini".) 20 Femeia, în filmele noastre - adică cele pe care le vedem noi, dar parcă numai în acestea? în toate! — este tonul. Ca să nu zic chiar totul. Totul face muzica: pretenţiile ne-au crescut. Iar tonul vine sau nu vine. Poate să fie ecranul plin de femei, şi
tonul filmului să nu vină, să nu poţi comunica deloc cu regizorul, cu viziunea lui despre lume şi societate. Este o chestiune de inefabil tehnic, reglat prin centrală. Spuneam altădată, la începutul acestui eseu, anul trecut, că în orice operă cinematografică totul sunt caii. Mă entuziasmasem eu de aceste 5 splendide, suple patrupede. Filmele cu cai - ziceam -, pasiunea mea! Dar nu, să avem iertare. Filmele cu oameni, cu mase mari de femei! Nu se compară. Filmele de amor, viaţă şi moarte. Un film fără o femeie e surd. Nu se aude nimic. Nu se vede nimic. Nu se distinge nimic. Am asistat la o astfel de 10 proiecţie şi la un moment dat toată lumea tropăia din picioare şi striga: Imaginea! Imaginea! nu se distingea. Ce ar fi tablourile lui Rembrandt fără acea mică rază, subţire ca un fitil, care parcă pătrunde, timidă şi pricăjită, prin gaura cheii, obosită, venind din al nouălea cer? Ce s-ar face tot tabloul fără 15 această rază, repet? Ar fi o afumătură, pur şi simplu, un fond întunecat şi atât. Fond întunecat întâlneşti şi în pod. Dar nu e Rembrandt. Iar Rembrandt înseamnă el plus această rază (minus electricitatea). Tot aşa şi cu eternul feminin: se strecoară prin orice fisură a sufletului, aprinde, luminează, 20 luminează până ajunge să incendieze.
Bine, acum şi vedetele trebuie alese. Nu le poţi pune otova pe ecran. Nu orice fustă e dată de la Dumnezeu. Goethe spunea: „O femeie frumoasă le anulează pe toate celelalte". Nu e rău formulat. Şi noi am simţit asta, ca să zicem aşa, pe pielea 25 noastră. Cui nu i se întâmplă să vadă pe stradă o fată nemaipomenită, la care să-i rămână tot simţul estetic, şi după cinci minute - când credea că totul c pierdut, dus şi dispărut în mulţime — să se izbească de alta. Una şi mai tulburătoare. Şi gata! S-au anulat între ele. Le uiţi imediat pe amândouă; ,» crezi că aşa e viaţa, plină de surprize şi că la fiecare pas o să vezi ce-ţi place. Femeia e înşelătoare, domnule. Nefertite oare n-a făcut acelaşi lucru cu bietele ei contemporane? Le-a anulat. „Anulat" e puţin spus: le-a făcut zob cu frumuseţea ei.
186
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
187
Discutam în tten, odată, mergând de la Roma la Florenţa, discutam cu o doamnă din compartiment, care spunea că ţine o casă de mode la Parma. Mi-a spus textual: „Ne întoarcem cu moda feminină la Nefertite". Aţi auzit? Acum, ca să ridicăm 5 totuşi o obiecţie: ne întoarcem, ne întoarcem, dar vorba e -mai ajungem noi până acolo? Că femeile noastre, oricum mai corpolente, mai nu ştiu cum, se mişcă greu. Aveau anticii un rafinament, mai ales în perioada lor de putrefacţie, când se înălţau ca din senin piramidele. Egiptenele îndeobşte, la ele
w mi-e acum gândul, nu ştiu cu ce-şi făceau părul, unghiile, ce-şi turnau în ochi să sclipească, ce substanţă extrasă din licurici: dacă te priveau o dată, începeai să te clatini. Apoi, cu ce îşi lustruiau gâtul şi umerii, naiba ştie cu ce pluş? Cu ce îşi bolteau fruntea — mai făcând şi pe intelectualele pe deasupra! Nu, nu
15 se compară cele din filmele noastre, mute, surde şi prea tehnicolor, cu splendorile acelea. Măcar că moarte. Să fim drepţi, totuşi; las'că în privinţa fardului, a machiajului, nici civilizaţia noastră n-a bărut pasul pe loc. în timp ce bărbaţii abia dacă au învăţat să se bărbierească - şi nici măcar toţi şi nici măcar
20 de tot -, arta înfrumuseţării feminine s-a nuanţat, a intrat într-o chiţibuşerie, într-o subtilităraie... Nemaipomenit! Dresurile (de la „a-şi da cu dresuri") şi sulemeneala [cuvânt turcesc?) au înflorit. Femeile au îmbobocit şi au îmbrobodit, în privinţa asta, echilibrul cu antichitatea s-a păstrat. Să luăm
25 filmul: „Un bărbat şi o femeie". Nu cel al lui Lelouch, ci un bărbat şi o femeie, filmul care există în fiecare film, pentru că n-ai ce-i face, trebuie! Altfel unde am ajunge? Aia nu, aia nu? Aţi văzut deci aici câtă splendoare, câtă măreţie la actriţe, fie că se numesc ele (oricum,), fie că sunt anonime de-a binelea,
50 simple figurante deocamdată, dar cu atât mai primejdioase. Figurantele — ce inepuizabile surse de a anula vedetele. Prin urmare, nici noi, epocalele noastre, n-au stat degeaba, şi cu toate acestea antichitatea şi în materie de grijă neţărmurită
pentru sexul frumos ne-a dat o lecţie, ne-a ars o palmă — mâna aceea, ce mirodenii! - care ne mai ustură şi azi.
Barbarii, când ciunteau braţele, tăiau nasul şi ciuleau urechile statuilor gteceşti, descoperite în mersul lor, ştiau foarte bine ce fac — doar nu erau proşti. Nu puteau suferi frumuseţea 5 aceea perfectă. Adică ei ar fi suferit-o, dar ce se făceau cu nepricopsitele lor consoarte, alături pe cai, nepieptănate, nerimelate, lălâi şi carne? Aveau de ales: ori-ori! De pe atunci se punea, deşi cam într-o doară, cam lateral, problema incomunica-bilităţii. Tonul de care vorbeam. Cu asta atingem un alt centru w nevralgic al filmologiei mondiale: cum ne înţelegem, cum naiba ne mai înţelegem cu femeile noastre? Poţi să mai suporţi, credeţi că mai e posibilă o conciliere? O adeziune - de la om la om? M-aş cam îndoi. Se gesticulează mult, prea mult prin case, ceea ce mă face să cred că suntem deja în faza filmului 15 gesticulam. Ea gesticulează trântind mere, farfurii, crătiţi, Troi (pluralul de laTroia); el gesticulează, făcând cetăţi, războaie, murind şi înviind şi ameninţând întruna că-şi ia lumea în cap. Cam astea sunt raporturile. Cu toate acestea nu mai pot unul de dorul celuilalt. Am auzit odată o bătrână care-şi consola 20 feciorul, după o deziluzie, în felul următor: „Lasă, mamă, că nu s-or fi isprăvit muierile!" Această sentinţă, plină de înţelepciune, îmi vine în minte ori de câte ori recitesc sonetele lui Petrarca. Mă simt plin de înţelepciune în faţa elegiacilor, înarmat cu această maximă, care mi-a picat întâmplător 25 în ureche, ca un dar de sus. Mană cerească, nu alta. Să nu fim în panică atunci când nu ne mai place cineva de pe ecran. Mâine — alt film. Şi aşa mai departe. Dar ce greu se fac azi filmele şi ce mult costă! Milioane. Şi nici nu ies cine ştie ce!
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
189
SUTĂ IA SUTĂ (Despre poleială şi idilism)
Ce splendide sunt împrejurimile! De aici, de pe o stâncă detunată, sau dacă te sui în oricare din brazii aceştia falnici, seculari, vezi albind colo jos, în depărtare, lângă lacul care parcă e de cleştar, Fabrica de macaroane nr. 34, unitate fruntaşă pe ramură. Clădirea întreprinderii e foarte frumoasă, zidurile sunt atât de albe, de parcă n-ar fi o fabrică de macaroane, ci de lapte. Aici numai cine nu munceşte nu zâmbeşte.
Când i-a venit ideea, tovarăşul Pâcă era acasă, în afara producţiei, stătea pur şi simplu la fereastră şi muşca dintr-un măr. Cred că aţi observat şi dumneavoastră că cele mai interesante idei ne vin, de obicei, atunci când nici nu ne aşteptăm, în situaţii şi poziţii banale, cu totul necorespunzătoare unei încordări intelectuale: când bem apă, când scuturăm covoare, când citim Sportul. Şi cum muşca el din măr, privind cu câtă regularitate trec tramvaiele pe stradă - nici nu s-a dus bine unul, că te pomeneşti că vine altul, dintr-o parte sau alta -, deodată tov. Pâcă şi-a pus binişor deoparte mărul început şi a exclamat:
— Da, domnule! Grozavă idee.
A doua zi se şi prezentase la Neaţă. Neaţă e şeful cabinetului de invenţii şi inovaţii la întreprinderea unde lucrează Pâcă. Tocmai terminase o scurtă întrevedere cu un reporter si acum amândoi parcă nu se puteau despărţi. îşi strângeau de mai multe minute unul altuia mâna zâmbind, fericiţi. Reporterul e un tinerel brunet, talentat, care, ori de câte ori se întoarce de pe teren, îşi uită carnetul cu însemnări fie în tren, fie la camera de oaspeţi sau cine mai ştie unde. Acum el avea tot dreptul să fie mulţumit: dăduse peste o unitate model, unde totul este pus la punct şi treburile merg „ca unse". Unde mai pui că aproape întreg efectivul întreprinderii este cuprins în mişcarea de inovaţii: 99,99% inovatori! O adevărată pleaşcă pentru un reporter. Privind zâmbetul inginerului Neaţă, el se gândea că acest zâmbet este cea mai luminoasă coală de hârtie pe care s-a scris vreodată o inovaţie sau un grafic de întreceri. Această metaforă va folosi-o neapărat. Găsise şi titlul reportajului: „Surâsul perpetuu".
- O, nu plecaţi, tovarăşe reporter. Staţi să vi-1 prezint pe unul din cei mai harnici inovatori ai noştri, spuse inginerul-şef, observându-1, în sfârşit şi pe Pâcă. Ei, tovarăşe, Pâcă - îşi îndreaptă el zâmbetul către acesta -, inventăm, inventăm?
Pâcă lasă ochii în jos, a mare modestie. Adică:
- Ce să facem şi noi?
- A câta? - se interesează reporterul, căutând de zor prin toate buzunarele bloc-notesul pe care-l şi uitase pe biroul inginerului.
- A treizeci şi patra.
Formidabil! — exclamă el notându-şi cifra. Deodată zâmbetul tovarăşului Neaţă se întunecă şi un nor trecu pe fruntea sa lată.
- Să-ţi fie ruşine, tovarăşe Pâcă! - spuse el tăios, cu voce parcă necunoscută. Apoi continuă:
- Uite, dumneata vii să-mi prezinţi cea de-a treizeci şi patra inovaţie, şi tovarăşul nostru de muncă, moş Nicolae portarul,
190
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
191
nu este cuprins încă în mişcarea de inovaţii! Este singurul om din întreprindere care nu inovează. Păi e frumos, tovarăşe?
Tovarăşul Pâcă iese încet din birou. Pe faţa sa răvăşită de gânduri poţi citi ca într-o oglindă pusă în faţa mării înainte de a începe furtuna zbuciumul din sufletul lui: să continue să-şi desăvârşească noua sa inovaţie, cea de-a treizeci şi patra, sau să-1 iniţieze şi pe moş Nicolae în această, am putea spune, artă, care ne dă atâtea satisfacţii?
Imediat după el, în biroul tovarăşului Neaţă, intra zâmbind, cu părul vâlvoi, parcă electrizat de vălmăşagul ideilor care se freacă necontenit în capul lui de fruntaş, tânărul Iordache, responsabilul gazetei de perete.
- Alta! - exclamă el. „Alta" la Iordache înseamnă, întotdeauna, „Evrika", adică am găsit, am inventat.
- Să-ţi fie ruşine - îl apostrofează rece tovarăşul Neaţă. Eşti un individualist, iartă-mă că ţi-o spun de la obraz. Te-ai gândit dumneata vreodată la moş Neculai?...
*
Cu toate că n-a dispărut cu totul, aşa cum n-a dispărut nici steagul de unitate fruntaşă pe ramură care fâlfâie în biroul tovarăşului director, zâmbetul e parcă mai şters acum pe buzele şi pe chipurile celor de la întreprinderea de macaroane nr. 34, căci un conflict puternic se încleştează între colectivul de harnici lucrători, toţi fruntaşi, inovatori, şi moş Neculai, portarul, un om ruginit, arţăgos, care-şi ascunde abil refuzul de a participa la mişcarea de inovaţii sub pretextul că e bătrân şi că nu-i plac macaroanele.
Reporterul stă la îndoială: să se întoarcă la redacţie să scrie un reportaj despre o întreprindere unde e drept că situaţia e
foarte bună - sunt doar 99,99% inovatori -, dar ea poate fi şi mai bună! Există condiţii. Da, s-a hotărât: rămâne aici fie ce-o fi, o lună, un an, dacă e nevoie, pune şi el umărul şi nu va pleca din fabrică până nu-şi va putea nota în bloc-notesul său (pe unde naiba l-o fi uitat oare?) că „şi ultimul mohican S-a dat pe brazda strămoşească".
După terminarea schimbului, la poarta întreprinderii, un grup destul de mare de oameni (ne face plăcere să-i recunoaştem printre ei pe Pâcă şi pe Iordache) discută aprins cu moş Neculai. Degeaba însă tot explică ei, degeaba-1 lămuresc că a apucat pe o pantă greşită! Moş Neculai, bătrânul acesta slab şi îndărătnic, cu nişte mustăţi învechite, o ţine una şi bună:
- Apoi de amu-s bătrân! 'S bătrân şi gata!
*
Moş Neculai e singur acasă. Deodată, zbrrrr - telefonul.
-Alo, da mi-s acasă. Da cin' mă caută? Tovarăşul Iordache? Apoi atunci nu mi-s acasă! Şi zdranc! receptorul. Nici nu apucă însă moşul să se aşeze pe un scaun, că uşa se deschide, şi apare, fără măcar să fi ciocănit la uşă, tovarăşul Pâcă.
- Bună ziua.
- 'S bătrân.
- Lasă moş Neculai că eu n-am venit pentru aia. Destul te batem noi la cap la servici. Am trecut doar aşa, să mai schimbăm o vorbă. Dumneata ce zici: o să plouă?
- Dacă vrea plouă, dacă vrea ninge.
După câteva minute de conversaţie rece, Pâcă scoase din servietă o carte groasă şi începe să-i citească moşului cu glas răguşit „despre unul Edison, moş Neculai".
Lungit în pat, moş Neculai sforăia ostentativ.
192
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
193
Reporterului i-a venit o idee: să stea de vorbă cu tovarăşa Anica, fiica îndărătnicului portar. Au discutat mult. Vorbeau când el, când ea. Când lua ea cuvântul, el o privea cât e de 5 frumoasă şi abia îşi putea stăpâni în buzunar verigheta care dădea să sară din deger.
- Ce tot are reporterul ăsta cu logodnica mea? - se gândeşte Iordache, care a slăbit teribil în ultimele zile. Parcă îi e şi w lehamite acum de însurătoare. E singurul care-şi permite să fabrice macaroane fără să poarte Ia gât cravată!
- Tată, îi spune moşneagului, cu ochii în lacrimi, acasă, pe la ora unu noaptea, fie-sa Anica. De ce te încăpăţânezi?
15 Oamenii au atâta încredere în dumneata, toţi suntem siguri că ai putea să ne fii de mare folos.
- Apoi de-amu i-o's bătrân.
- Mâine scoatem un număr festiv la gazeta de perete! -20 spune Anica, întinzându-i lui Iordache o foaie scrisă.
Iordache citeşte, apoi deodată faţa i se luminează. O prinde pe Anica în braţe şi o sărută.
- Vasăzică, asta era? Asta tot discutai cu reporterul! Şi o mai sărută o dată. Se aşază apoi amândoi pe o bancă sub
25 panoul fruntaşilor, unde pot fi văzute fotografiile lor pline de optimism, şi discută cu înflăcărare despre viitoarea lor căsnicie, despre viitorii lor patru copii, despre viitoarele lor inovaţii la fabrica de macaroane.
Moş Neculai nu mai are somn de o săptămână. Asta nu K mai poate răbda! Chiar fiica lui, pe care o iubeşte mai mult ca pe orice, să-1 critice pe el la gazeta de perete! Ptiu!
Şi într-una din zile, în cabinetul de inovaţii şi invenţii intră un moş înalt, cu mustăţi îngrijite, îmbrăcat în straie noi, care zâmbeşte şugubăţ:
— Tovarăşe Neaţă, spune el. Apoi am vint şi eu!
Şi prezintă nu mai puţin de şapte propuneri de inovaţii, io dintre care cel puţin cinci demne de toată lauda.
Toţi cei de faţă, mai sunt acolo tovarăşul Pâcă, reporterul, Iordache, Anica, rămân câteva clipe perplecşi, apoi feţele lor se luminează într-un zâmbet, acel zâmbet larg, bogat, încurajator al tovarăşului Neaţă şi al tuturor oamenilor care 15 muncesc.
— Cum, tovarăşe Neculai — spune reporterul scriindu-şi în carnet cu creion roşu cifra 100% -, aşa repede, că nici n-a trecut o săptămână de când am venit aici, şi ai şi dat dumneata rezultatele astea? 20
— Apoi, domnişorule, eu de mult mă tot gândeam să scot şi eu ceva sămânţă din creierii ăştia ai mei ruginiţi. Dar vezi mătăluţă: n-aveam încredere în mine! Că doar mie mi-or plăcut întotdeauna macaroanele!
Apoi, cu lacrimi în ochi, moş Neculai mulţumeşte 25 întregului colectiv că 1-a trezit şi pe el la viaţă şi spune cu o voce încărcată de emoţie, în auzul tuturor, că el nu mai iese la pensie.
PS: Indicaţii de regie: Exterioarele - la Lacul Roşu, interioarele - la Palatul Mogoşoaia, macaroanele pentru 30 filmare vor fi importante din Italia.
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA 195
UN PAS PE LUNĂ, DOI PAŞI PE PĂMÂNT Probă de documentare
Am ieşit în curte şi am căutat luna. La locul ei, luna. Pământul la fel. 5 Că înţepenit mai e şi sistemul
ăsta planetar!
De mult pândesc clipa. Secolele se screm să nască o clipă. Ea a sosit. M-am bărbierit pentru a doua oară azi, aşa în gol, ocazie pentru a mă uita în oglindă înaintea evenimentului: eu
io sunt acel care se pregăteşte să-1 trăiască, sau altul care m-a înlocuit pe furiş, peste noapte? Nici o schimbare. Tot eu în pielea mea, slavă Domnului. Poate că puţin mai palid decât de obicei. Emoţia... Am ieşit în curte şi am căutat luna. La locul ei, luna. Pământul la fel. Că înţepenit mai e şi sistemul
15 ăsta planetar! Nimic nu se prăbuşeşte peste noapte, să-ţi facă o surpriză. Las' că e bine! Minutele trec, numărătoarea inversă îmi dă fiori de gheaţă. Cunosc numărătoarea inversă de când m-a făcut mama. Dar tot nu m-am obişnuit. Modulul lunar pe astru, şi primul om va ieşi, va face primii paşi pe lună: poc-poc! E încălţat cu aur sau cu ce-o fi, şi paşii 20 răsună: poc-poc! Ecoul, neîntâlnind alte obstacole, se va lovi de racheta care dă raite pe sus: clic! clic! încă vreo câteva momente. Am emoţii dacă îmi va reuşi experienţa. Şi eu m-am pregătit pentru zbor. Nu atât pentru zbor - n-am mijloace-, cât pentru mers pe pământ. în sincron cu cel de pe lună. La 25 primul pas pe lună, voi face doi paşi pe pământ. Dă, Doamne,
să-mi reuşească! Vă spuneam că m-am pregătit. Am trăit, am alergat, am făcut, am dres, am executat încercări de respiraţie. Iar astăzi... Astăzi, până şi spânzuraţii, cu un suprem efort, îşi vor tăia singuri ştreangul, în ultimul moment, apărând, gătiţi cu cravată. E o sărbătoare. Aud un vuiet slab venind de 5 sus: poc-poc! îmi adun puterile şi încerc, aş zice, imposibilul: pâş, pâş! Nu ştiu precis ce-o fi simţit în acest moment Armstrong. Vă voi spune ce-am simţit eu: se poate merge. M-am izbit de un par şi am văzut un şir de furnici. Furnicile dădeau fuga pe scări, spre aparatul de radio să nu piardă io buletinul de ştiri. încă un pas acolo sus - încă doi paşi aici. întâmplător e curtea mea şi mi-e cu atât mai dragă. în acest colţ de pământ se pare că există un răgaz pentru fapte mari. Zboare alţii oriunde-or zbura. Noi nu putem să părăsim acest petec de pământ fie ce-o fi! Nu putem şi pace. Dumnezeu să is ne ierte. Există totuşi condiţii de viaţă aici. Diferenţa de presiune dintre zi şi noapte e minimă, ca diferenţa dintre două palme pe obrazul lui Cristos. Cel din lună s-a aplecat şi a cules doi pumni de praf stelar, cât a umple un sutien. Mă aplec şi strâng un pumn de moloz. Totul se sincronizează perfect. 20 Experienţa mi-a reuşit. Nu ştiu dacă am mers la deal sau la vale, la dreapta sau la stânga. Nu am încă, nu am coordonatele. Dar am făcut exact ca el. Fiecare am avut în acest moment omul nostru pe lună. Un dublu, cu o umbră de zece metri. Oamenii din lună ne învaţă că se poate lua totul de la început. 25 La 39 de ani. La 50 de ani. La o mie, la zece mii de ani. Mi-e drag lunatecul, de parc-aş fi eu în momentele mele cele mai bune, de împăcare cu sine. Lui îi e jenă c-o să fie văzut umblând bezmetic pe lună plină, prin lună năuc, prin lună. Să nu-1 spuneţi. Acum va ieşi din modul şi tovarăşul lui de 50 infinit. îi face semne să îndrăznească: se poate merge. Deci pe pământ e nevoie de un altul care să-1 sincronizeze. Un pas pe lună, doi paşi pe pământ. Cine va îndrăzni să iasă din casă? Nu vă fie teamă: se poate păşi pe pământ. încurajaţi-vă unii pe alţii, ţineţi-vă de mână. Aşa - unul, doi. Pâş-pâş... .«
TEORIA SFERELOR DE INFLUENTĂ
197
ÎNTOARCEREA LUI OVIDIU încercare de precizie cadru cu cadru
Lui Giuseppe de Santis Lupta e sângeroasă. 5 Nu se ştie dacă
Ovidiu a fost omorât, ori a plecat în munţi cu luptătorii geţi.
O zi frumoasă de primăvară întârziată, prima zi caldă din 10 anul acesta, după o iarnă nemapomenit de aspră, cu un ger de-au crăpat toţi microbii aduşi de soldaţii romani, de negustorii greci, de fetele tunisiene în acest orăşel de pe malul Pontului Euxin, care înfige cu un cui în mare una din extremităţile hărţii Imperiului Roman. Aşadar, astăzi, după ce-a suflat în pumni '5 cinci ani. Ovidiu, omul trist şi enigmatic, un obişnuit al falezei noaptea când iese luna şi este permis să se răcnească versurile de disperare, a aflat că a fost iertat. Mare este imperiul Iui Augustus, dar mila lui nu are margini! L-au anunţat, oficial, azi-dimineaţă. Şeful garnizoanei, Tullius Lulius, i-a citit 20 personal, cu o voce gripată, actul de slobozenie. „Eşti poftit de urgenţă la Roma, dragul meu, se vede că acea conjuraţie a fecioarelor care şi-au pus în gând să te smulgă din braţele tomitanelor a reuşit." Se observă însă că Tullius, care i-a făcut atâtea necazuri lui Ovidiu, nu e prea bucuros că-1 scapă din 25 mână. Corabia îl aşteaptă în port. Ovidiu, în căsuţa cu pământ pe jos, cu unghere zgâriate de poet şi cu tavanul scund pe care
într-o zi exilatul s-a iscălit cu creştetul, mai bine zis cu vârful coifului, după o încăierare — îşi strânge febril bruma de lucruri. „Să iau oare şi cojocul ăsta miţos? - o întreabă el pe Getuza. Poate sperii cu el centurionii, când vor veni să mă exileze a doua oară!" Frumoasa fată, pripăşită de vreo câteva luni la el, 5 tace. Tace şi... plânge. într-un fel, sulmonezului îi pare rău că pleacă. Ce mi-e Tomisul, ce mi-e Roma! La drept vorbind, nu a fost chiar aşa de rău nici la Tomis. Cam frig, cam mizerie, nu se găseşte peşte, nu curge apa caldă, apa rece de băut e sălcie, nu tu circuri, nu tu pâine. Dar încolo - destul de bine. Pacostea io mare cu constituit-o luptele acelea nenorocite cu sarmaţii, năvălind în cetate la fiecare 3 şi 13 ale lunii (idele, în schimb aici nu sunt primejdioase), aducând în bărci fiori reci de moarte de pe Istrul îngheţat. îşi aminteşte cum a asistat la prima bătălie, abia sosise de câteva zile, s-a suit pe zid să vadă /5 mai bine ororile măcelului (avea nevoie de material documentar pentru o nouă elegie de urare), şi cineva - nici acum n-a aflat cine — i-a dat brânci chiar în mijlocul barbarilor, ca într-un nou exil, şi mai brusc decât primul. Prizonier, în deltă, câteva săptămâni s-a căznit să Ie explice prin semne băştinaşilor 20 ce e poezia! Când au priceput, în sfârşit, i-au adus pe unul chior şi cu un burduf de oaie în braţe care i-a cântat şi i-a turuit, într-o limbă răstită, fără încetare trei zile şi trei nopţi. Plângeau bărbaţii aceia stranii, ţopăiau - şi câte unul îi ruga şi pe ceilalţi să-1 arunce în sus, şi cădea în suliţi. „Asta e poezia - 25 parcă voiau ei să-i spună —, să nu-ţi pese nici de moarte, nici de viaţă, nici de mamă, nici de tată!" S-a împrietenit cu chiorul — Sălceanu parcă-1 chema -, care 1-a condus să-i arate frumuseţile deltei, ba a urcat cu el până în munţi, prin văgăuni, sate şi peşteri, văzând tot felul de lucruri stranii. După care l-au 30 lăsat să se întoarcă la Tomis. „Noi nu ţinem pe nimeni cu forţa" — i-au spus. „Ori îl omoram, ori îi dăm drumul să plece de unde a venit".
198
MARIN SORESCU
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢA
199
Poetul e trezit din amintiri de un scâncet mai puternic al Getuzei. Fata i se aruncă de gât, mai să-1 sugrume. „Vreau la Roma. Ori mă iei şi pe mine, ori aici rămânem amândoi!" Stânjenit puţin de această dragoste dusă până în pânzele 5 albe, Ovidiu îi explică pe larg ce va să zică morala la Roma. Cum e cu familia, cum e cu tineretul şi copiii. Că el e căsătorit, că după ce a pătimit pentru cartea aceea nenorocită despre amor, atât i-ar mai trebui, să se întoarcă în cetatea eternă, ca un satrap, înconjurat de ţiitoare. De fapt, ar fi o lecţie bună,
w pe care ar putea-o da împăratului, dar cine poate garanta că pe acesta n-o să-1 apuce furia şi năbădăile? Fata, făcută foc şi pară, începe să-i despacheteze boarfele, îşi smulge părul din cap, se aruncă peste grămada de tăbliţe pline de versuri, refuzând să i se lase împachetate. Intră Salustius, un soldat roman,
15 şi cu Sarmis, vânzătorul de sare, prieten cu Ovidiu. Soldatul îi spune să se grăbească, corabia trebuie să plece imediat. Sarmis îi dă în dar un grunj de sare, poate o să-i trebuiască la Roma, cine ştie, cu atâtea războaie, ce-o mai fi şi pe-acolo. Ovidiu mulţumeşte emoţionat, spune că într-adevăr sarea romană nu
20 prea sărează, şi că, oricum, n-o să-1 uite niciodată. Pleacă toţi trei, cărând bagajele. Fata s-a furişat mai înainte. Ovidiu, observând gestul, roagă soldatul să-i arate fetii la îmbarcare o altă corabie. E mai uman aşa. Spre port, alaiul se măreşte. Poetul stă de vorbă cu tot felul de oameni care îi arată multă
25 dragoste şi-i urează sănătate. Se văd străzile Tomisului, înguste, întortochiate, trece prin piaţa mare, se uită la statui, la şarpele fantastic, calcă pe mozaic etc. „Parcă regret că mi s-a terminat mânia împăratului", glumeşte Ovidiu. „Parcă aş fi mai stat aici - deşi, ca să fiu sincer, mi se urase! Voi păstra însă
30 o bună amintire despre acest colţ de lume, unde am plâns, am iubit, am luptat, am întinerit şi am îmbătrânit, unde mi-a fost atâta dor de soarele sudului şi am avut parte de atâta viscol. Unde am legat prietenii durabile şi de atâtea ori m-am simţit chiar ca acasă. O să vă trimit tuturor veşti şi plăcuţe cerate."
în port — o mulţime de gură-casă. Se vorbeşte în vreo nouă limbi. Ovidiu e asaltat de fete (câteva cu copii în braţe), care cer să le ia cu el. în învălmăşeală, toate se urcă pe punte. Se ridică ancora, pânzele se umflă - adio, adio la Tomis! Un moment de sentimentalism sincer, Tomisul văzut din larg, cu arhitectura lui amestecată, cu mulţimea pestriţă şi cu atâtea gânduri de trecut şi de viitor încurcate. Poetul aruncă în valuri câteva monede. Doi cerşetori pripăşiţi pe punte se reped să le pescuiască, înecându-se la mal.
Se călătoreşte de două sau de trei zile. Mare animaţie pe vas. Ovidiu c într-o excelentă dispoziţie. Capul lui e plin de lumina Romei. îşi povesteşte viaţa. (Scene bogate evocând Sulmona, apoi Roma.) „Auzisem multe despre Roma, dar nu voiam, nu ştiu de ce, s-o văd. Părinţii m-au dus acolo cu forţa, şi când să intru în cetate, m-am legat cu o basma Ia ochi. Nu voiam să văd Roma! Nu ştiam că o parte din viaţamea se va consuma apoi în dorul de a zări, măcar din zare, Cetatea asta blestemată. (Râsete.) Tot aşa şi cu versurile - continuă poetul. Mi-a prezis o ghicitoare, pe la 13 ani, c-o să ajung mare poet -şi din asta o să mi se tragă. (Râsete.) M-am abţinut cât m-am abţinut să nu scriu, dar ca să nu scriu trebuia să nu vorbesc, pentru că orice încercam să spun, se făcea vers. Uneori tăceam aşa săptămâni în şir. Până când au pus mâna pe mine nişte fetişcane şi — rămâi cu bine muţenie!" Sunt evocate apoi nopţile petrecute cu frumoasele curtezane. Vorbeşte despre faima lui la Roma, prietenii, legăturile cu cele două Tulii. Atmosfera de intrigă şi desfrâu de la curte. împăratul, Postumus Agrippa, Tiberiu, 1 ,iva - împărăteasa - defilează prin faţa ascultătorilor, lacomi de a cunoaşte lumea de dincolo. Câţiva inşi încearcă să-1 tragă de limbă pe Ovidiu asupra motivului real al exilului. îl îmbie mereu cu vin, poetul însă nu spune nimic clar în această privinţă. în zare se vede o insulă. După câteva ore, sunt acolo. Debarcă toţi, culeg... şerpi, petrec, dansează. încă o zi şi o noapte de plutire şi, în sfârşit, corabia
200
MARIN SORESCU
acostează în portul Tomis! A fost o farsă sinistră, pusă la cale de şeful garnizoanei. E înscenată aici o primire „romană", poetului i se pune o coroană de flori, cu ghimpi, comandantul face pe împăratul, ţine un discurs de bun venit. Poetul blesteamă 5 Roma. Toţi se amuză, femeile plâng. Mascarada e întreruptă de vestea că barbarii sunt la porţile cetăţii. Lupta e sângeroasă. Ovidiu se pierde în învălmăşeală. Nu se ştie dacă a fost omorât,
ori a plecat în munţi cu luptătorii geţi. Marea, furtuna... corabia INSOMNII care 1-a adus pe Ovidiu scufundându-seîn port. Microeseuri io       Aici se termină filmul (istoric, istoric, dar mie mi-a plăcut), iar scenaristul şi-aprinde o ţigară, dispărând şi el în negura fumului.
PREFAŢĂ LA INSOMNII
întors cu faţa la peretele astă mi-au venit mie gândurile. Aici mi s-a părut că bate steaua care cere o ramură. Varul acesta ieftin, pe care l-am respirat, mi-a albit cele mai frumoase nopţi. Trăiască varul de pe peretele meu. Şi de pe tavan. Pătratul acesta a reprezentat pentru mine cerul. A făcut pe cerul. A fost, de fapt, cerul meu redus la scară. Niciodată n-am ajuns cu mâna până la el, dar mi-e intim şi am certitudinea că, dacă m-aş ridica în vârful picioarelor, l-aş atinge cu unghiile. Niciodată n-am ajuns cu mâna la cer, dar am senzaţia că, dacă aş încerca serios, l-aş zgâria puţin pe smalţ. In faptul că oricând aş putea să caut o scară — stă puterea mea. N-am timp s-ajung la cer, amân mereu, luat de alte treburi, ca pe-o urcare în pod. Faptul mi se pare atât de normali
Aşa, culcat, mă simt eu cel mai aproape de lucruri. Stând orizontal, ai avantajul că pari mort şi toate capătă o importanţă, ca şi când le-ai privi din moarte. Toată lumea spune: uite, cade o frunză, dar când asta o spune un om care a murit, vorbele sună. Fiind mort şi totuşi având insomnie, imorţie — dacă ar exista cuvântul — poţi să gândeşti adevărat o groază de treburi. In primul rând, poţi să-ţi dai seama de tine.
Nu am nici o obligaţie faţă de nimic. Pot să mă frământ cum se sparge un geam, în ce formă — şi de ce se sparge aşa şi nu
204
MARIN SORESCU
cristalizează, ca sarea. Sau dacă nu rămâne ceva în geam, din noi care ne uităm pe geam. Poate nu trece tot dincolo, rămâne ceva azi ceva mâine. Şi măcar odată, spre sfârşitul vieţii, n-ar fi bine să stoarcem ferestrele? Un mijloc de a mai lungi viaţa. Un filosof se întreba: „De ce trebuie să existe mai mult ceva decât nimic? " Dacă universul înseamnă un echilibru, de ce această disproporţie, într-adevăr? Dezlânările din vis, scamele din starea de veghe - toate îmi intră în ochi câtidstau cu faţa la perete.
Când lumea te acceptă, trebuie să fii singur împotriva ta. Am de gând să mă ridic împotriva mea şi să mă iau prin surprindere. Sunt singurul om de care mi-e cu adevărat fiică şi situaţia asta mă plictiseşte. Trebuie să termin o dată cu stinghereala asta.
Oricât m-aş strădui să adorm, oricât aş ocărî insomnia, mă simt bine în ea. Eu mă trag din insomnie - maimuţa mea.
Aici întâlneşti parcă întâmplări care nu s-au petrecut.
în insomnie retrăieşti întâmplări nepetrecute încă. Retrăitul e anterior trăitului. Avem nevoie de lupta asta.
E noapte, o noapte care sforăie cu nările tuturor porilor ei. Materia se reface, are nevoie de sforăiturile astea. Lasă să se refacă alţii incontinuu. Ce bine să nu poţi dormi! încă nu pot să dorm.
BRÂNCUŞI
Victimă a folcloriştilor şi literaţilor! La intrarea în opera lui Brâncuşi ar trebui o râzătoare, să te ştergi pe picioare de toate legendele pe care le-ai auzit despre el. Iar ieşind - să te speli pe mâini de păcatul profanării şi să taci. Sunt câteva locuri pe lume care trebuie neapărat atinse măcar cu vârful unghiilor. Trebuie să vezi piramidele, să-1 asculţi, odată şi odată, pe Bach.
Coloana lui Brâncuşi dacă vă uitaţi bine, e orizontală. E infinită pe orizontală, sau pe spirală, paralelă cu pământul, ca o bară de fier pusă să oprească presiunea mortală a cosmosului. Fără coloana lui, cerul s-ar lăsa mai repede cu noi.
Luaţi-ne mitul cu Brâncuşi, înţelept, numai barbă, şi noi, toată gloata admiratorilor, o să cădem în nas. Cum de nu ni-1 mai putem închipui tânăt? Dar Brâncuşi a fost nemaipomenit, un apucat sublim. Abia trecut de douăzeci de ani nu putea să accepte, în ruptul capului, că Rodin, în culmea gloriei sale, ar putea fi mai capabil decât el. Obrăznicie enormă, care azi, slavă Domnului, nu se mai permite!
Dar în sinea lui, era un timid grozav, care avea în cap infinitul şi nu îndrăzneala să-1 termine. De aceea şi-a început creaţia cu acea odă în metru antic: Rugăciunea din cimitirul Buzăului. „Nu credeamsă-nvăţa muri vreodată'\ Era invocaţia lui către sufletele celor care au murit întotdeauna pe aici, să-1
206
MARIN SORESCU
ajute, fiecare cu ce poate, cu câte-un abur de istorie, până în negura trecutului şi-a viitorului. Aşa îşi începea Brâncuşi, cu o invocare către muritori, nemurirea.
Apoi Rugăciunea s-a mai ghemuit, s-a făcut broască 5 ţestoasă, focă. Apoi şi-a dezdoit genunchii - pasăre măiastră, până s-a scurs prin vârful stâlpului de pridvor... Unde? încotro s-o căutăm?
Noi vom rămâne pentru vecie neconsolaţi, pentru că Brâncuşi ne-a părăsit de două ori*, o dată când a luat-o spre w Apus, să-şi caute norocul, pe care, de fapt, îl purta în desagă - şi a doua oară, acum, nu prea demult, când a fost chemat să execute nişte lucrări în cer.
„Am venit să vă aduc bucuria" - spunea el. Poate e chiar deasupra noastră - instalat în atelierul lui şi K trebăluind de zor. Căci trebuie să existe şi în continuare pentru noi, un Brâncuşi al săracilor, care face pietre de râu şi le dă drumul mai ales pe râurile de munte, şi din ele, abia dacă mai netezite puţin cu podul palmei, scoate domnişoare şi muze adormite şi cocoşi maeştri fluierând a veşnică pagubă.
CÂND LITERELE ERAU DE LEMN
Pe când literele erau de lemn şi erau numai vreo cincisprezece cărţi pe lume, care încă începuseră să se repete, şi umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ să le întoarcă paginile cu vârful toiagului, tot de lemn, pentru că s totul era mai aproape de pădure...
Pe când se zămisleau foaia verde şi foaia uscată, buza de miere şi buza de fiere a cântecului românesc... Aşa pe la chindie... Neagoe Basarab a descălecat de pe o şa, şi-a scos coroana bizantină de pe cap, a pus-o în cui, s-a proţăpit în faţa io mesei de scris, la care însă nu mai scrisese nimeni până la dânsul, deşi era veche, geluită de sute de ani, şi-a suflecat pulpanele de domn, a privit pe fereastră, a mai privit o dată, a scuipat în palme - şi-a început să-şi facă rugăciunea: Către fiul său Teodosie. 15
Uite care e povestea, spune el printre altele, eu a trebuit să ascund de multă vreme că sunt de os domnesc, şi chiar să jur că nu sunt de os domnesc - ca să nu mi se scurteze capul. Şi-am fost în timpul acesta călugăr şi-am citit toate cărţile lor, în răcoarea sfinţilor, pe iarbă - le-am citit, adică le-am învăţat io pe dinafară, ca pe apă, ca pe murmurul Bistriţei. Şi mi-am umplut mintea ca Solomon. Uite care e toată învăţătura mea: Vezi ce faci. Atât îţi spun: Vezi ce faci. O să fii domn, după
208
MARIN SORESCU
INSOMNII
209
mine, coconul meu (nu ştia de icoana comandată de doamna Despina, cu punerea în mormânt) şi trebuie să ai băgare de seamă la toate. Cum să ţii sabia în mână, ferindu-te de batiste, că numai în pace se poate ridica gând curat, care nu e ca praful, 5 să se înalţe în vânzoleală. Cum îţi aşezi solii la masă - aşa vei dormi. Nu trebuie să-i superi; şi să te porţi înţelepţeşte şi cu ăia şi cu ăilalţi. Să nu te ţii de curve. Şi să ai grijă de ţara ta şi de credinţa ta şi de casa ta şi de sufletul tău şi de lumina ochilor tuturor. De făcut apoi copii. Şi încă odată: Vezi ce faci. Şi să io citeşti cu băgare de seamă aceste învăţături şi, vezi, să nu te bâţâi pe scaun.
După care Neagoe încalecă pe-o şa, şi pe-aci-ţi fu drumul, nălucă. Iar în urma lui - negura. Iar în urma negurii -comentariile.
15       Unii spun că nu, n-a scris el nimic, nici un rând. Vreun
călugăr, cineva. Alţii, cei mai învăţaţi, învăţaţi bine de tot,
ieşind pe brânci din arhive: „De, ştiu eu?!"
Doar cei mai bătrâni şoareci, dacă longevitatea o fi fost
rezolvată la ei, care au prins caldă cartea acum atâtea sute de 20 ani, mirosind a înfloritură chirilică, având gust ales de
smirnă, doar ei amintindu-şi-o prin mustăţi, pot fi cât de cât
mai expliciţi: Ehe, pe vremea noastră...
Aşadar comentariile.
Neagoe, confundat în folclor cu Negru Vodă, a fost oricum un erudit, cu o râvnă spre cultivarea spiritului rar întâlnită. Considerând că omul e ceva extraordinar, de esenţă extraordinară (divină), „cu puţin oarece l-ai micşorat pe dânsul decât îngerii'' - acest puţin oarece fiind moartea - el îndeamnă spre fapte bune. învăţătura nu vine numai din capul lui, ci şi de la Proroc: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi cu cutremur"'. Frica în existenţă şi cutremurul în momentele de
extaz, subliniate de el, dovedesc o sensibilitate adevărată în faţa prăpădului lui Dumnezeu şi o diplomaţie politică turnantă, în mijlocul vârtejurilor, se simţea nevoia unei sinteze. O uşă împărătească frumos sculptată la capătul unui lung tunel dărâmat, astupat în urmă: învăţăturile. Un sfârşit şi un î început, pentru că - nu vi se pare? - ele anticipează cu secole Povestea vorbei. Construcţia e simplă şi un arhitect de geniu ar fi putut-o deduce, în caz că s-ar fi pierdut, din planul Mănăstirii Argeşului. Partea I-a: Cuvântul: după aerul de deasupra mănăstirii, din jurul turlelor piezişe, cam în dodii, fenomen unic în lume. Partea a Il-a: Varlaam şi Ioasaf. după incinta mănăstirii. Partea a III-a: Pentru cinstirea icoanelor: după catapeteasmă. Partea a VlII-a: Cuvânt către urmaşi -după morminte, după lespezi. Şi tot aşa, până la ultimul rând. Noroc, însă, că nu s-a pierdut, pentru că numai de asta nu le arde arhitecţilor noştri: să descopere zidiri de bucoavne vechi, prin analogie!
Noroc că nu s-a pierdut şi Mănăstirea Argeşului, în vreo smucire a cutremurelor. Noroc că nu s-a pierdut nici Legenda Mănăstirii Argeşului în Meşterul Manole, în oasele lui, frânte ca nişte fluiere de soc!
Observ tonul unei scrieri cu limbă de moarte. Primul testament. Domnitorul, greu încercat de alte pierderi (suferind poate şi de inimă sau de altceva, care amplifică neliniştile anterioare), îşi pune mari speranţe în acest Teodosie, care să-1 prelungească de la mintea lui cea de pe urmă încolo. Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire I Creşterea limbii româneşti I Şi-a patriei cinstire - patriotismul verbal de decadenţă, vine mult mai târziu.
Moştenirea lui Neagoe e profundă. Porneşte din înseşi baierile conştiinţei unui om care, ajungând pe treapta cea mai de sus, are revelaţia neamului: între vremelnicie şi absolut. Pornirea sa către Dumnezeu e un fel de conştiinţă naţională -de esenţă oarecum populară, de altfel - îndurarea nu poate veni
210
MARIN SORESCU
INSOMNII
211
decât de sus - rezistenţa prin răbdare. Pacea, apoi, ca mediu pentru lucrarea cugetului. Iluminarea în credinţă: „Somnul cel lung îngroaşă gândul, iarprivigherea îlsubţie". Morala: cinste, bună-cuviinţă („Râsul face dezlipire de la Dumnezeu"), 5 dreptate, milostivire şi îndurare. Toate acestea - îmbrăcate în odăjdiile unei limbi largi şi somptuoase, de ceremonie: „Ci mă tem să nu fie sufletul tău rămas nesătul în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele mele"; ori învăluite în aburul de blestem netransformat în miere, ca în pasajul povestind pacostea lui
io Samson, care săracul: „pieri şi acesta ucis de necredincioasa şi vicleana curvă Dalida. Dar tu, suflete, fiind mai neputincios şi mai slab, ce vei zice: «O vicleano Dalido, cum uciseşi pe minunatul şi tarele bărbat, pe Samson!»"
Dacă pildele sunt luate de predilecţie din apostoli, cărţi
15  populare, morala e autohtonă, cu aluzii, căutând să educe. Ce a înţeles din toate acestea fiul său Teodosie? Sau ce ar fi înţeles, fiindcă soarta nu a fost milostivă cu el. întrebarea rămâne deschisă, ca o uşă dată de perete: problema generaţiilor e veche de când lumea!
20 Am spus că opera e scrisă cu limbă de moarte, cu un sentiment grav, de responsabilitate, cum s-ar zice azi, în critică. De multe ori, durerea, indignarea, smerenia, urcă spre sferele poeziei. „în puţină vreme te arătaşi ca o floare frumoasă înaintea ochilor mei, şi numaidecât te puseşi sub pământ. Eu
25 pofteam să mă vezi tu pe mine sub pământ, dar te văzui eu pe tine îngropat. O, fătul meu, vezi căci nu mă acoperi mai bine pământul decât pe tine, şi mă lăsaşi la bătrâneţele mele, când fu vremea să se odihnească de către tine. Tu, atunci n-ai nici o grijă de mine, ci m-ai lăsat să fie întotdeauna inima mea
30 arsă şi aprinsă de jalea ta şi ochii mei să fie la bătrâneţele mele tot pline de lacrimi, ziua şi noaptea. O, fiul meu, mai bucuros aş fi dat traiul şi zilele mele ca să fii tu viu! Eu îţi găteam haine domneşti ca să te îmbraci cu dânsele să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea şi să usuci aceste lacrimi
35 din ochii mei; iar acum trupul tău se dezbracă de hainele care
i-am gătit şi se îmbracă în pământ, dintru care a fost luat -după cum zice Dumnezeu: «Din pământ eşti, iar în pământ te vei întoarce». Iar sufletul tău vede alte vederi, şi nu ştiu într-aceste vederi ce va fi văzând sufletul tău, milosti-se-va Dumnezeu să-ţi îmbrace sufletul tău în mila sa". 5
Cât priveşte siguranţa paternităţii acestor rânduri, subscriem la argumentele şi concluziile mai recente ale lui Dan Zamfirescu: „Hrisoavele, corespondenţa diplomatică, pisaniile de la Argeş, acţiunile sale politice şi cultural-bisericeşti, Viaţa lui Nifon - panegiric al domniei lui - toate acestea ne arată io în Neagoe nu doi oamenii deosebiţi, ci mai multe registre sufleteşti şi intelectuale, cărora le-au corespuns firesc mai multe sfere de activitate, în care domnul venea de fiecare dată cu întreaga lui personalitate complexă, în care e un vădit talent literar. Căci, de fapt, avem în aurul învăţăturilor pe cel mai /5 mare scriitor român al epocii vechi, şi acest lucru ar fi ajuns să ne sugereze ce 1-a îndemnat pe acest şef de stat să ia pana în mână şi să-şi înveşnicească numele, nu numai prin ce au făcut alţii în numele lui, ci prin ce a făcut el însuşi pentru cultura ţării sale" (vezi Studii şi articole de literatură română veche). Comentariile pot continua, o operă mare îşi înfulecă autorul până la unitatea şi perplexitatea posterităţii.
Dovedind prin construcţiile sale că terenul Ţării Româneşti e destul de solid (se credea, eronat, până atunci, că la doi metri sub pământ dai de pânze freatice, şi nu poţi înălţa nici un fel de zidire, cât de joasă, necum Mănăstirea Curţii de Argeş); dovedind că se poate scrie fără nici o obstrucţie şi că, mai ales, trebuie să se scrie, Basarab al IV-lea din istorie devine Basarab I al culturii şi literaturii noastre.
Dacă multe învăţături, de după aceea, s-au dovedit, în cel mai bun caz, nişte învăţături de minte, cele ale lui Neagoe, izvorâte din conştiinţa unui mare bărbat şi scrise aici, vor rămâne pentru noi un izvor binecuvântat, nedogmatic, proaspăt şi fundamental.
Aş vrea să mă cheme Teodosie.
INSOMNII
213
„.. .CU ARBORELE DURERII"
Noi ne aflăm, cu sensibilitatea, între grandoarea austeră, hieratică, mistică a artei bizantine şi claritatea elegantă a artei franceze, între somptuoasa 5 imaginaţie orientală şi spiritul de ordine şi de metodă
al artei occidentale. Să învăţăm desigur de Ui francezi, dar să nu uităm apropierea noastră de Orient.
ION ŢUCULESCU
Autoportretul cu ochiul scos al lui Ţuculescu aminteşte de
10 Van Gogh cu urechea tăiată, care-l fascinase pe vremuri, şi de mâna imensă a lui Parmigianino, din oglinda sa blestemată -deci o înclinaţie spre obsesie şi disperare. Pentru a ajunge la lumile nenumărate şi viziunea teribilă, vărgată de cutremure din „Testamentul meu plastic" trebuie să pornim de la acest
11 „Un zugtav", altul, după Luchian. Astupându-şi ochiul cu pensula, cu o pleoapă roşie şi una galbenă, pictorul încerca să retrăiască, într-un fel, experienţa lui Dionis; „...şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi, aş vedea-o şi mai mare; şi cu
20 cât mai mulţi ochi aş avea, cu atât lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari [...]. Şi obiectele ce le văd, privite c-un ochi sunt mai mici. Cu doi, mai mari. Cât de mari sunt ele absolut? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în
25 care o vedem".
Starea aceasta de meditaţie o întâlnim, ca la nici un alt pictor român, la Ţuculescu şi din acest punct de vedere autoportretul ne dă o cheie. Nu mâna care execută e evidenţiată, ci ochiul care încearcă să înţeleagă organizarea lumii. Printr-un singur ochi lumina intră, poate, cu viteză dublă, dintr-o necesitate 5 a compensaţiei. De aici - vârtejul obiectelor, vâjâiala universului, ţiuiala în retină a culorilor, la Ţuculescu. înţepenirea chipului e a omului într-o încordare a atenţiei maxime, care încearcă Să ochească. Prin vârful pensulei, dincolo de bătaia gândului, departe. 10
Ochiul constituie obsesia capitală a pictorului. Ochi negri într-un ocean oranj! Oceanele oranj ale tablourilor lui sunt clădite pe curenţii subterani ai ochilor nepereche, într-o atenţie de vedenie îngrozită. De aici vor izvorî succesiv lumile noi, totemurile, măştile, păpuşile în şiroaie de materie /5 primordială, căutând o formă.
Ştergarele, căpătâiele, scoarţele, ceramica şi ornamentaţia în lemn, lucrăturile populare, prin care se explică stilizarea artistului, dându-i un caracter oarecum livresc inspiraţiei sale, rămân, de fapt, mult în urmă. Căci dacă n-ar fi sufletul, stând 20 şui în trupul artistului şi insomnia lui... Poţi să trăieşti într-o oală de Oboga sau într-un chiup antic, scufundat pe fundul mării şi să nu simţi nici satul, nici marea. El a mers atât de departe, a zburat atât de înalt pe covorul lui zburător (chiar a avut unul, oltenesc, cu un Tudor călare în mijloc), încât a 25 atins cu fruntea negura vremurilor. într-o parte şi-ntr-alta.
Dacă e vorba de folclor arta lui Ţuculescu se apropie mai mult de stilizarea descântecelor, vrăjilor, blestemelor, enigmelor populare. A fost el un decorativ? Chiar când pare a fi aşa, ritmul lui are funcţii magice. Pictura - un descântec ;w de culori, luate de la florile de câmp, de pe buruienile din marginea şanţului; alb de la laptele cucului, verde crud de la cucută. Ţuculescu sfinţeşte lucrurile, figurile, abstractizându-le, împingându-le până la graniţa măştii primitive. O sfinţire prin
214
MARIN SORESCU
INSOMNII
215
păgânism, sentimentul lui religios are straturi mai adânci, autohtone. Sub sfinţii de prin bisericile noastre s-ar putea scrie, în loc de versete biblice, descântece. Sub Sfântul Nicolae:
Du-te, lume, Peste culmi Şi viaţă Peste gheaţă.
Sub Sfântul Petru:
Clanţ, banţ Dorobanţ Cioc, boc, Treci la locl
sau
Negrule, Pâmântule! Lacăt ai Şi cheie n-ai, Ce încui Nu mai descui.
Sub Sfântul Duh:
Trei picături din tine au căzut:
Una de lapte,
Una de vin
Şi una de venin.
Sau, în sfârşit, sub Arhanghelul Mihail, cel cu crinul în mână:
Fluture, fluture, Flutură pe butură, Flutură pe floare,
Flutură sub floare. Fluture, fluture, Fluture, pune-te, Pune-te pe punte, Pune-te sub punte. Fluture, fluture, Flutură pe foaie Flutură sub foaie.
Iar dacă aceste descântece s-ar lăsa pictate, ar arăta ca icoanele lui Ţuculescu.
Oscilaţia între ştiinţă şi artă mi se pare iarăşi un semn al căutărilor absolute. Un joc pe talgerele balanţei. Studiile lui: Protozoarek apelor subterane, Specii noi de infuzoare în Marea Neagră şi bazinele sărate para-marine, Lacul Techirghiol şi geneza nămolului - deci tot elemente de la fundul vieţii, mâlul primordial. e o căutare de pastă? Pe Pârvan îl fascinau civilizaţiile primitive, cioplite în piatră; Brâncuşi va ciopli, el însuşi, această piatră, culeasă de pe prundul vremilor; zugravul nopţii salcâmilor şi al câmpurilor cu rapiţă şi strămoşi va încerca să reconstituie fulgerul de culoare pe cerul existenţei noastre. Pictând Mangalia cu arborele durerii, Ţuculescu răspundea într-un fel Ideilor şi formelor istorice şi meditaţiilor la ţărmul mării.
Brâncuşi, Pârvan, Ţuculescu... Dacă la aceste nume mai adăugăm vreo câteva (unele uitate; de altele lumea s-a şi plictisit grozav, nu că le-ar fi studiat opera, ci din cauza unei critici minore, care banalizează prin modă şi interpretări pedestre) vom avea imaginea unei forţe spirituale, a unei efervescenţe creatoare nemaipomenite, până acum, de curând. Cum continuăm, ce punem noi în loc?
Covoarele anonime par ţesute chiar de oi: din lâna lor direct, tot dând ocol, făcându-şi plase, ca şi păianjenii, şi pândind să pice în ele fire de iarbă.
216
MARIN SORESCU
De dincolo, de dincoace de covor, Ţuculescu întinde, spre a fi păscute, firele de iarbă ale penelului. Aşa, cu un ochi închis, ţintind spre neant. Dacă în loc de flori de câmp ar fi pictat animale de câmp, s-ar fi oprit, desigur, nu la vulpi şi iepuri, 5 ci la popândăi. Popândăii, stând în picioare, şi cu guşa plină de grăunţe, fac pe pinguinii pe câmpurile noastre, printre ciulini, viespi, şerpi şi grâu. Sperioşi - gata să intre deodată în două găuri, pe care le au la îndemână. Deja compoziţia cu
păpuşi are ceva din pinguinismul acesta autohton, căutător de HISTRIA SI PERMANENTA PRAFULUI
w perspectivă.
Apostolatul a devenit tot mai greu, într-o epocă de oameni placizi şi somnolenţi. Le baţi în geam, să le spui că le arde casa, iar ei îţi răspund, căscând, că te repeţi, întrucât a mai ars o dată. E oboseala postbelică (de mii de ani postbelică), 5 cunoscând pe de o parte osteniţi şi căscăuni, pe de alta, neliniştiţi şi halucinaţi. Praful pe care Vasile Pârvan 1-a ridicat de pe Histria, atâtea straturi, s-a depus pe el.
Dar noi avem marea care trebuie să ne aducă aminte instantaneu, cu tot lungul ţărmului scitic, getic, dacic şi mereu w românesc de Vasile Pârvan. Şi, prin muzee, atâtea cioburi de amfore şi oale sparte deopotrivă, în capul băştinaşilor şi năvălitorilor care trebuie să ne aducă aminte de Vasile Pârvan.
E unul dintre magii noştri. El s-a luat după steaua cea mai căzătoare, trecând ţinuturi şi culturi străvechi, întrebându-i pe /5 greci, pe romani, pe toţi barbarii din nordul Dunării şi sfârşind într-un staul, ca orice mag, rumegat de boi. Călcând pe inscripţii ca pe valuri, scoţând din misterul lor aburul unor lumi scufundate... Avea o durere de cap în ochi, şi ochii lui gândeau ca nişte tâmple. Dintre frânturi de lănci, scuturi, grâu 20 carbonizat, el încerca să dezgroape pentru noi o Histrie a viitorului scufundată în destinul nostru viitor pe care trebuie să-1 reconstituim. Tudor Vianu îl numeşte filosof tragic.
218
MARIN SORESCU
INSOMNII
219
Istorismul său 1-a dus, într-adevăr, la un înalt sentiment al tragicului, care însă e aproape senin, ca în Mioriţa.
Primul lucru pe care îl observă orice istoric e fuga timpului. Rezistenţa la această eroziune trebuie să se facă prin 5 cultură şi civilizaţie: „Cultura şi selecţiunea sufletelor superioare prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredinţat, cu piatra de încercare a cultului Ideii. Cine rezistă şi cine dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universităţii naţionale. Cine este un simplu pietroi brut e dat
io înapoi, în grămadă, spre a servi ca pavaj de şosea pentru construirea drumului către «sferele de sus»".
Că avem acces la „sferele de sus", cele mai de sus, ne-a demonstrat-o chiar el. Opera lui e în cultura noastră un nod, o întretăiere de direcţii, drumuri de circulaţie, nervi şi esenţe.
1} Pui mâna pe ea - intri în circuitul generaţiilor. Nici un alt istoric n-a fost „mediu" pentru înaintaşi mai buni ca acest „mistic" naţionalist şi sceptic. E o toamnă în cărţile lui perpetuă, un codru de aramă desfrunzit instantaneu, pe câteva milenii. Curios cum din accesele lui de singurătate absolută,
20 de meditaţie la ţărmul mării şi istoriei, el se putea întoarce, revărsa cu generozitate, dăruindu-se mai ales tineretului de la care aştepta scânteile demne să Ie facă intrarea în „confraternitatea Universităţii naţionale". „Sufletul nostru poate întrevedea adevărul absolut, întrucât noi suntem tot
25 parte din cosmos, construită după aceleaşi legi, şi vibrând ritmic după aceleaşi legi".
Există cărţi care se deschid singure, când se face un curent de dor, la nişte date care nu pot fi prevăzute astronomic. Am auzit cărţile lui Pârvan citindu-se singure în bibliotecă, mai ales
30 la paginile îndoite - fiecare cuvânt pronunţându-se de la sine prin cantitatea de energie închisă în sămânţa lui, declamându-se la vale, sărind peste planşele cu săpături celebre, peste oglinzi scitice în bronz, fibule de argint, monede de aur şi vase de lut... într-un discurs solemn de
Inaugurare a sufletului nostru. Glasul acesta, de profet în mijlocul prafului şi pulberii vremilor, îngrozit în mijlocul lor fi muşcat de dinţii inscripţiilor ce-i inoculează gândurile păgânilor din Pontul stâng! Profesorul avea mania ştersului prafului — aşa a descoperit cetatea aceea albită, tot ştergând 5 praful de pe Dobrogea cea bogată în munţi roşi. Getica e o Carte-gorgan. Un gorgan în care stau în picioare cartofi rezemaţi în lănci şi cu bărbia pe scuturi, cartofi anonimi şi eroici cu pământul pe ei încă fertil de evenimente. Protoistoria Daciei ne-a expediat câţiva saci cu cartofi pe Bărăgan, şi io savantul s-a cutremurat la tăsuflarea lor, noaptea, când stafiile n-au volum şi doar aerul devine mai dens, nu se ştie din ce cauză.
Profesorul şi-a încheiat de mult prelegerile, iar cărţile lui se citesc, le auzi singure, într-un amfiteatru fără auditoriu. Nu mai există alţi profesori mari la care să poţi merge ca la Dumnezeu. Apoi şi noi suntem nervoşi şi grăbiţi şi nu mai avem timp pentru citit inscripţii (las c-am uitat şi alfabetele). Ideea neîmpăcării spiritului ne repugnă, nu ne simţim deci solidari cu morţii, nici cu nenăscuţii, luăm cunoştinţă de lume prin pipăit, sediul culturii şi al raţiunii este în buricul degetului, iar noi suntem buricul pământului!
Mă întreb dacă, totuşi, nu trebuie să luăm aminte măcar la câţiva oameni extraordinari, a căror voce, oricât am fi noi de tineri, încă am mai prins-o prin anticariate.
Steaua lui Vasile Pârvan, care a întruchipat pentru o clipă neliniştea, setea şi echilibrul nostru în existenţa tragică, e încă deasupra; nu aşteaptă decât să ne înălţăm fruntea pentru a ne cădea în ochi, ca nişte sfeşnice care se mai pot aprinde de infinit.
INSOMNII
221
PvAVENNA-MOZAICURI
Mozaicurile din Ravenna îţi creează senzaţia structurii celulare a materiei vii. Noi nu simţim că avem celule, că suntem în pătrăţele sau în cuburi, că suntem îmbrăcaţi cu zale
5 cu pânză de păianjen. Dacă întinzi mâna în soare şi te uiţi la ea abia atunci observi bucăţele de materie, lipite într-o unitate aproape perfectă. Aceste faimoase mozaicuri sunt întocmai ca palma expusă la raza de lumină să i se vadă clar toate nervurile, toate articulaţiile dumnezeieşti, toate liniile norocului
10 şi nenorocului: E întregul corp omenesc expus studiului luminii: o lumină bizantină, de o anumită intensitate şi căldură, care face chipurile prelungi şi veşmintele cuvioase şi viaţa redusă la esenţă.
în templele San Appolinare Nuovo, San Appolinare in
15 Glasse, San Vitale sau în mauzoleul Galla Placidia, peste o mie de portrete, un adevărat oraş, suit pe ziduri, ca pentru a face faţă unui asediu. Această oaste de sfinţi şi mireni, în frunte cu Justinian şi Teodora, rezistă asaltului timpului, aruncând în nevăzutul duşman cu sclipiri în loc de bolovani.
20 Am intrat prin multe catedrale gotice, călcând pe dalele lor cu teamă. Mă gândesc să nu se prăbuşească prăpastia de deasupra.
Căci bisericile gotice sunt ca nişte prăpăstii inverse, suspendate şi tu stai pe fundul lor ca o aluviune adusă de curent. Iar ochii îmi fugeau întotdeauna la vitralii. Dar aici îmi dau seama că iubesc mai mult vitraliile sparte ale mozaicurilor bizantine. în catedralele gotice vitraliile sunt reci, cu toată 5 luminozitatea lor. Aici, mozaicurile cântă. Un cor de o armonie desăvârşită. Aud parcă pietrarii tăind marmură, făcând-o cioburi mici, cât ar duce o rândunică ce-şi face cuibul. Şi chiar ai impresia că sunt zidite de rândunici după chipul şi asemănarea cuiburilor, aceste trupuri. Cuiburi cu îngeri cu cei w trei magi, mirosind unul a aur, altul a smirnă, altul a tămâie cu minunile lui Isus de la cea mai simplă din Cana, până la învierea lui Lazăr. Mozaicurile nu sunt decât umbre eternizate. Trecătorilor mai sfinţi de pe străzile Ravennei le-au rămas chipurile în pavaj. Ce caut eu în ţesătura asta? pare a se întreba 15 fiecare.
Ce caut eu aici? - te întrebi şi tu, parcă de pe un perete. Căci, fie că te găseşti în mica hrubă cu îngeri care este mauzoleul Gallei Placidia (mama lui Valentinian al III-lea moartă în anul 450), fie că te plimbi printre coloanele Bisericii 20 San Vitale, te purifici - până la uitarea de sine, la extazul pur. Parcă eşti pe o înălţime, învăluit încontinuu de aburii tari ai norilor care cresc din văi. Aici aburii vin din marmură. Culorile sunt aprinse, mozaicurile colorate ca sticleţii. Aşa de vii erau oamenii pe atunci? - îi întrebi pe cei trei magi - alergând pe 25 un fond cu palmieri crescând din sfeşnice...
Meşterii aceia au fost nişte nebuni, de au avut atâta timp să arunce cu pietricele atât de mici pe pereţii de la Ravenna. Nişte nebuni de legat. Noi numai cu bolovani imenşi dacă mai putem să ne zugrăvim, bolovani cât munţii sau chiar mai mari, 50 cât întreg pământul, bolovani pe care-i aruncăm în aer cu atâta putere şi enervare de se alege praful de chipurile noastre. Noi nu mai avem timp şi răbdare. Cei vechi erau mai calmi. Brodau cu acul până şi pe pereţi.
222
MARIN SORESCU
La Ravenna se află şi mormântul lui Dan te prin faţa căruia mă plimb câteva momente, încercând chiar să fluier nepăsător, ca să nu-mi dea lacrimile. Oasele poetului sunt sau nu sunt închise în acest mauzoleu rece — ce contează? După moartea lui a urmat o dispută de secole între cele două cetăţi, Florenţa şi Ravenna, pentru aceste oase. Una îl revendica pe Dame pentru că ea 1-a născut şi 1-a exilat. Cealaltă, pentru că ea 1-a găzduit şi îngropat. Drepturi egale sau aproape egale. Important este că marele bărbat poate a scris la umbra acestor fragmente de piatră colorată, sfărâmături de stânci şi de evenimente - comedia sa dumnezeiască. Ritmul monoton al terţinelor sale seamănă, într-adevăr, cu bucăţelele acestea de cioburi, care, puse unul lângă altul, după anumite reguli, refac şi ele infernul, purgatoriul şi paradisul. Redate în marmură şi culoare, chinurile iadului, oricât de înfricoşătoare, nu inspiră groaza. Acum îmi dau seama de ce Infernul lui Dante - chiar în scenele lui cele mai crude - contele Ugolino devorându-şi copiii - e mai degrabă tonic decât groaznic. Arta nu poate inspira milă, se înşeală Aristotel. Nici milă şi nici entuziasm. Rămâne extaz pur. Şi dacă viaţa e uneori groaznică, imaginea ei, oricât de realistă, e sublimă. Infernul lui Dante e sublim, după cum sublimi sunt şi toţi ciungii, ologii, orbii, leproşii, vindecaţi de moarte pe mozaicurile de la Ravenna.
ROMA, VENEŢIA, FLORENŢA
Civilizaţiile scufundate... Să le lăsăm să iasă încet la suprafaţă, ca uleiul de olive. Senzaţia aceasta a răsăririi trecutului, a ridicării lui parcă „la pătrat", prin prezent spre eternitate, am avut-o ieri, la Roma. Un tânăr - cred, licean -aştepta un autobuz care întârzia. De nervozitate tot scurma locul cu piciorul. Cum asfaltul era crăpat, se făcuse acolo un mic crater şi băiatul, când şi-a dat seama, s-a aplecat, ridicând o veche monedă romană, cu efigia uşor coclită a Iui Cezar.
Astfel de ţară e Italia, cu vârful pantofului poţi face săpături arheologice, scoţând la lumină straturi de unelte şi bani şi oase, mai ales, până Ia amintitea etruşcilor. M-am uitat atent Ia iarba crescută din belşug printre dalele pavajului şi mi s-a părut a vedea cum fiecare fir împinge în sus, cu o îndârjire de gladiator, arama vreunui imperator; un întreg circ cu anonimi strigând „Ave"! Câte sute de ani i-or fi trebuit ierbii, m-am gândit lângă Coliseum, să redezgroape înălţând atât de sus acest monstru de măiestrie, scufundat precis la isprăvitul antichităţii şi a misiunii sale? Aş fi putut să stau într-una din ferestrele lui sparte, să aştept acolo luna; apoi soarele; iar luna... Şi tot aşa până s-ar fi făcut curent de atâtea repetări, un flux magnetic extraordinar.
Nu mă leagă nimic de nimic, uitat de prieteni - ce noroc! -şi departe de ei, mă abandonez cu voluptate noilor tentaţii. Să
224
MARIN SORESCU
INSOMNII
225
vină noile tentaţii! - bat din palme, cum nu demult, trecând pe lângă o autohtonă fosă cu broaşte, ce tăcuseră speriate, am strigat: „Să cânte broaştele!"
Mă forţez să nu dau buzna în primul muzeu. Privesc totul
5 cu o oarecare prudenţă. Şi chiar pe stradă, mergând, îmi duc, din când în când, câte o mână înainte (discret), ca nu cumva ceea ce cred eu că e stradă să fie, de fapt, vreo vastă oglindă şi să intru în ea. înaintea fiecărui tablou închid câteva momente ochii: să mă dezintoxic de reproduceri, de Skira şi mai ales de
io Propilaeen! Să nu-1 aşez în memorie pe Rafael autentic peste şapte straturi de falşi Rafael. Momente de pietate lângă Ghirlandajo şi Perugino, de înfrăgezire lângă Primăvara lui Botticelli; ore în şir, prinzând cu voluptate până şi ramele. Descoperirea lui Cimabue, în câteva din frescele din care cu
15 toate eforturile restauratorilor începe să curgă bitum - gesturi şi bărbi. De la Cimabue la Giotto nu e decât un pas. „Giotto care suie", spune Dante, suit şi el de mâna prietenului pictor pe fresca de la Bragello. O studiez câteva după-amieze la rând. După trăsăturile energice ale feţei, de om care poate merge
20 pentru o femeie până în pânzele albe ale sublimului, portretul controversat de specialişti, e, sunt sigur, al autorului Divinei Comedii.
Or San Michele, Palazo Ricardi, Palazo dei Dogi, San Marco, Santa Măria degli Fiori: statuile, tablourile au, ca şi
25 oamenii, viaţa lor interioară, plină de contradicţii şi capricii. Unele se scoală mai de dimineaţă, altele dorm până la prânz, altele într-o zi nu au chef de nici un vizitator, „le doare capul". Cele mai multe nu discută decât cu cunoscătorii. Spun acestea unui tânăr patagonez, descendent al vânătorilor de
io capete, el însuşi mare amator de portrete, venit pentru trei ani din îndepărtata Patagonie să-1 studieze „pe viu" pe sublimul maestru.
Ieşind din Galeria degli Uffizi, printr-o fereastră luminată, am zărit, „fără să vreau", un interior cald, un foarte frumos nud
pe un perete. Câte comori de artă n-o mai fi ascunzând încă Italia, dacă ai sta liniştit să umbli din casă în casă şi să icormoneşti bine?
Pe jos, pe drum de ţară, spre mormântul lui Cimabue.
Inscripţia de care vorbeşte Vasari e tot acolo, pe piatra rece, 5 tfllmăcind uimitor de concret inefabilul atâtor genii ale Italiei.
„Crezut-a Cimabue că stăpâneşte a picturii fortăreaţă; o ttăpânea pe când trăia; acum stăpâneşte doar stelele cerului". Stelele cerului erau, în seara aceea, mai numeroase decât w oricând. M-am uitat. Inscripţia nu minţea: Cimabue stăpânea peste ele.
1%6
INSOMNII
227
CÂŢI OAMENI ÎNCAP ÎN LUNĂ?
Dacă pe o frunză nu încape nici unul, dacă pe un nor abia doi-trei sfinţi, câţi oameni încap în Lună? E o regulă de trei simplă, în faţa căreia încă ne mai scărpinam în cap, meditativ. 5       Suntem singuri în faţa suprafeţei văzute a Lunii, în faţa suprafeţei nevăzute a ei, suntem singuri în faţa tuturor stelelor. Suntem singuri în univers. Dacă ar mai exista şi alte fiinţe superioare, ne-ar fi găsit. Două miliarde de ani, trei miliarde de ani, de când există pământul, le-am oferit şansa 10 să ne găsească. De ce nu ne-au găsit? Ne-au lăsat aici cu muştele grămadă pe noi, să creştem şi să ne înmulţim în spirală. Pe mine nu m-a găsit nimeni. Am stat de vorbă cu vecinul meu şi mi-a spus că nu 1-a căutat nimeni din cosmos nici pe el, nici pe bunicul, nici pe străbunicul lui. Aşa că toate 15 năzuinţele, ca nişte gheizeri îndreptate în sus, trebuie retezate. Noua religie a cosmosului trebuie tunsă scurt. E mai bine. Altfel, vom avea într-o zi nişte deziluzii cosmice, care ne-ar fi fatale, ca şi prăbuşirile gravitaţionale: s-ar amplifica la infinit, cu o viteză infinită. Aşa, privind luciul gol din jur, poţi să te 20 jalonezi, să te orientezi. încrederea în tine creşte. Suntem singuri în univers.
Dacă în infinitatea înstelată s-ar vedea barierele sau crucile, ce săgeată luminoasă s-ar îndrepta, indicatoare, spre
pământ ca unicul atom purtător de conştiinţă! Toată materia din univers am impresia că a fost „stricată" pentru a reuşi materia superior organizată din noi. Infinitul şi-a pus în noi toate speranţele. Mi-e teamă să nu explodăm de atâtea speranţe. O, omule real, mai drag decât toate fiinţele imposibile 5 din univers!
Ieşiţi seara în balcoane şi adulmecaţi bine de tot stelele; nici una nu miroase a transpiraţie. Ţi-e şi scârbă. Nici măcar Luna. Ea e zona inconştientă a pământului. Un bulb rahidian enorm. Depozit de inconştienţă şi vise. io
De ce când te culci pe spate visezi urât?
De ce când pământul doarme noaptea pe bulbul lui tulbure şi galben şi prăpăstios visăm urât? Primii oameni, care vor ajunge în Lună, vor face o călătorie ca şi când ar fi ajuns în capul lor, călcând pe pragul subconştientului, de pe miile 15 de semne pe care nu le vor înţelege, ca soldaţii romani pe cercurile lui Arhimede. Lipsiţi de gravitaţie, ei vor pluti, pe ici, pe acolo, ca un gând somnolent prin creier.
Cred şi eu că Luna e mai bătrână decât pământul. Ca e o stea rătăcitoare, care s-a izbit de pământ cu mult timp în urmă. 20 Pământul s-a mai turtit un pic, i-au mai crescut nişte cucuie muntoase, dar a ieşit învingător. Ba mai mult, a prins năvălitorul şi 1-a luat ostatic şi-1 poartă în cosmos legat de carul său ca Tamerlan pe Baiazid.
Să fi trecut luna mai departe pe lângă pământ, să fi alunecat 25 mereu pe lângă milioanele de stele, tot n-ar fi găsit pe nimeni care s-o învie.
Când te gândeşti că toată bolta asta înstelată nu este capabilă să facă o frunză! Şi noi, care călcăm pe ele, toamnă de toamnă, pe mormane de frunze, şi nu le observăm pentru 30 că avem ochii holbaţi spre „bolta înstelată".
Ce a făcut bun Luna e că ne-a acoperit puţin privirea, a pus un mic capac fierberii noastre în sus. Altfel toată presiunea noastră s-ar fi scurs în haos. Prin ea am realizat un echilibru
228
MARIN SORESCU
biologic cu cerul. Un filtru pentru soare. Metalele din Lună simpatizează cu acele de pe pământ. De aceea, dacă Luna ar cădea încotrova ne-am simţi nenorociţi. Căci ea e de atâta timp acolo, încât am încorporat-o. Ne-am adaptat le ea acizii şi sucurile noastre gastrice.
Acoperindu-ne puţin cerul, Luna ne-a făcut să ne gândim mult la el. Să-1 privim mai insistent. (Dacă nu în sus, unde să te uiţi?) Să veghem mai mult.
Când sunt de sentinelă, soldaţii îşi pun sub bărbie suliţa ca să nu adoarmă. Luna a fost şi o astfel de suliţă.
Dar pentru ce veghem noi, pentru ce a vegheat omenirea de la începutul Lumii? Poate că altfel nici pământul n-ar mai fi făcut o frunză.
Câţi oameni încap în Lună? Toţi ne întâlnim acolo -încăpem într-un punct, ca razele soarelui într-un focar. S-ar putea însă ca, o dată atinsă, Luna să se destrame, să se facă cenuşă, praf şi pulbere. Fiindcă trebuia să moară demult, şi n-avea cine să stea acolo sus, ca un simbol. Dar în spatele ei trebuie să fie o altă lună, una nouă, vreo altă stea, vreo altă slavă, ceva acolo. Trebuie să fie ceva. Că materiile există peste tot şi spaţiu destul pentru toate iluziile.
Omule, căruia îţi cresc unghiile pe drum pentru o oarecare stabilitate! Zburând spre cer, lasă-le să crească într-un urcior, mari ca de vultur. Şi după ce se va spulbera ca nimica, fiecare planetă spre care ai gâfâit şi pe care o vei atinge, toate de la Lună în sus... atunci, întorcându-te pe pământ, înfige-ţi bine ghearele în el. Să nu-ţi mai scape.
UN TUI PENTRU TABĂRA ŢIGANILOR
Ţepeş Vodă călare pe un arici nărăvaş, ia în samă-şi şi păzeală nepricopseala. Adunaţi droaie, din albii şi din câmpii, din corturi şi coverci, zoriţi cu ajutorul unui boţ de mămăligă întins să-1 miroasă în vârful unui parâng, ţiganii au ajuns încă de azi-dimineaţă, când soarele era de-o suliţă drept în burtă, la conştiinţa lor de lăieţi care n-au de pierdut decât ursul. Ursul a murit de inimă rea şi betegeală, a rămas numai tava de jeratec * pe care juca. Aşa că ţiganii n-au de pierdut decât tava. Tingirea ha veche. N-o s-o piardă nici pe-asta, că-s economi, o dau la cositorit lui Balaban, care-o face lună şi-o pune pe cer... Aşa că ţiganii n-au de pierdut decât cerul. Şi pământul...
Li s-au dat haine noi. Preţ de două ceasuri cioroii şi-au lustruit, c-un postav, coatele şi turul pantalonilor. Să se simtă bine. Bumbii cei sclipitori, de la haină şi de peste tot, au luat ochii pirandelor şi s-au lăsat furaţi, apărând dănţuitori în coadele negre şi date cu gaz.
Sună tinicheaua, legată de coada unei javre, moştenită cu pureci, din bulibaşă-n puradel. „Dobe, sorle s-uet mari foarte". Purcede băgare în seamă. Vitejii întâi, pe cete. în mâna stângă poartă scutul - dat odată cu hainele. în dreapta, suliţa - cerută pe deasupra. Din când în când, se opresc, pun armele jos,
230
MARIN SORESCU
INSOMNII
231
şi-ntind mâna. Să mai prindă puţin cheag. Un vajnic cazangiu le dă peste gheare:
- S-a sfârşit cu pomana, lăieţilor! De-acuma vă veţi lua singuri ce e al vostru din mâna turcilor.
5       Voinicii îşi bagă ghearele-n gură, de usturime, de foame, apoi apucă iar suliţele şi le creşte inima de mândrie.
Trec lăieţii - aceşti prinţi ai microbilor, cu păduchii lor nespălaţi, nepieptănaţi de veacuri. Oacheşi, vânjoşi, plini de voie bună, scărpinându-se în cap cu un scaiete — o amintire m de la Gange.
Trec lingurarii, făurarii celor mai adânci linguri goale din lume. La câţiva paşi în urma lor - căldărarii, cu cazanele pe umăr, simbol al cuprului prelucrat artistic încă din cele mai vechi timpuri. Remarcăm statura dreaptă a lui Parpanghel, cel ;5 care-a avut d-o-ncurcătura cu ochioasa Romica. (Aolică, ce-a păţit până să scape, a mers până-n iad!) Puţin în spatele lui -Goleman, ciurarul, de-atâtea găuri miop, vede viitorul ca prin sită.
Cei din primele rânduri, cu ochii la o slănină imaginară, 20 în ziare, se-mpiedică de-un pai şi cad în nas. Toată ţigănimea, la pământ, buluc, c-un oftat de uşurare. însă Slobozan îşi bagă două deşte în urechi şi şuieră sălbatic:
— Ridică-te, bravă geantă!
După care păşeşte în faţa lui Ţepeş şi trăncăneşte, cu multă 25 supţiare, în numele obştei:
- Raţă de s-o abate peste ţară, la un semn al Măriei Tale, o-nghiţim. Iar din penele ei facem saltea — şi ne-nţolim toţi cu de-a valma în aceeaşi saltea de puf! Şarpe să se târască prin bălării - şi-1 vindem. Vulpe hicleană să-şi fâlfâie coada la găinile împărăţiei - şi i-o scurtăm. I-o facem tui. Vitejia noastră e ca şi nouă, Măria Ta!
Glasul lui mare sună tot mai dârz:
— Daţi-ne turc - şi-1 belim!
Vodă jumoale o ţeapă din ariciul să nărăvaş, şi se scobeşte cu ea între dinţi, gimbind pe sub mustăţi, drăceşte.
Deodată, ca din senin, un nor de praf. Şi-o ceată de şalvari călări, de fesuri fioroase. Când să dea dosul, ţiganii se răzgândesc: dacă e cu vicleşug? Dacă sunt oamenii lui Vodă, 5 înţoliţi turceşte? Se apără deci cu turbare, de-o probă.
— Huo, năvălitorilor, unde vă e casa? Huideo! Vă arătăm noi ce înseamnă să-ţi aperi glia!
Şi dă-i cu suliţa, cu gioarsa ruginită, dar mai vârtos cu ghiontul, cu brânciul, de-a dărâmată. Şi cară la ceaune în cap, io la ciure şi la darace. într-un cuvânt: nu stau întinşi pă burice.
— Gata, răcneşte Vodă la tutei. încetaţi! I-am călit şi p-ăştia. Sunt de-ai noştri, m-am convins. Daţi-le câte nouă boabe de fasole, nouă de porumb.
Dar, mirare, turcii în loc să-şi lepede hainele turceşti, pe deasupta, rămân turci. S-au turcit azi-noapte, din trădare ori nebăgare de seamă, fiind cam întuneric.
Vodă fierbe, e vâlvătaie. Se bagă printre netrebnici şi le dă foc. îi mai vin şi ajutoare - munteni adevăraţi. Dar şi alţi turci adevăraţi - bătăliile se ţin lanţ, ani în şir.
La urmă de tot, pe câmpul plin de oase, domnitorul mai încruntat, mai ascuţit, singur, călare pe ariciul cel nărăvaş, jumulit acum până la piele, priveşte norii de praf- care când se îndepărtează, când se sttâng în jurul lui. Ba mai mult se strâng, ca un cleşte. O ţigancă sfrijită, bătrână, poate chiar moartă, poate chiar vie, se ridică dintre ciori, corbi şi leşuri amestecate:
— Vino, să-ţi ghicesc în palmă, Măria Ta! Tepeş Vodă întinde mâna la pomana Iui Dumnezeu.
INSOMNII
233
CONSULTAREA PĂIANJENULUI
O mare parte din arta neagră este făcută de frică. De frica strigoilor şi a duhurilor rele, de frica arşiţei, de frica trăsnetului, a tigrului, a panterei. De frica şefului de trib. De frica vecinilor. De frica prietenilor. Negrii au fost existenţialişti cu mult înainte de a scrie Kierkegaard Spaima şi tremurul. Cu două oceane înfipte în burtă şi cu Sahara în ochi, Africa a trăit parcă incontinuu angoasa de-a fi inundată, dintr-o clipă într-alta. Acum, acum. Prinsă de ghearele soarelui, hipnotizată de focarul lentilei groaznice, s-a aşteptat, zi de zi, să se scrumească. Să se facă scoici şi pulbere.
înţelegerea artei negre, europeanul trebuie s-o înceapă din Sahara, luându-se după fetele morgana şi alergând tot mai sleit, prin nisipul fierbinte, mii de kilometri, după ce şi-a băut strop cu strop, toată cămila; spre Zambia, Senegal, Guineea, Coasta de Fildeş, Ghana, Togo, Angola, Somalia, - aşa prin nisipul fierbinte, alergând, alergând tot mai bătrân, până a o da în mintea copiilor! Trebuie, pentru înţelegerea geniului negru, multă candoare. Şi oboseală şi experienţă.
Ritualul consultării păianjenului. Vrăjitorul, aşezat pe cinci, îşi potriveşte tăbliţele de ghicit, scoase din coşul de ghicit pe care-l poartă întotdeauna cu el: la fiecare pas să-1 ghiceşti pe cel de-al doilea! Clipa următoare trebuie implorată, cerşită
forţelor magice. Aşază tăbliţele peste culcuşul păianjenului, Începe să bolborosească ceva, să gesticuleze. Ochii tuturor -femei borţoase, bătrâni zbârciţi, copii bolnavi de friguri („fermecaţi" de vraciul tribului vecin care trebuie înfulecat) se mută cu spaimă de la faţa vrăjitorului la locul de unde va apărea cel care va să le vorbească. Dacă nu vine? în sfârşit, după o oră, două, sau numai un sfert de ceas academic, numai ce mi-ţi apare, dintr-o gaură, păianjenul, conferenţiar mistic, fără servietă, fără nimic, cel mult cu vreo lăcustă în gură. Pe cataligele lui mari şi unsuroase, face câţiva paşi lăbărţaţi în jur, deranjând tăbliţele. Bineînţeles, vrăjitorul se concentrează, încercând să interpreteze. Mulţimea iarăşi cu ochii holbaţi: „Ce-o mai fi?"
Această magie cu gângania cea mai rapace, care face pe leul printre miliardele de gâze, de pe solul mustind de muşiţă, traduce ceva din destinul negrilor. Privind fotografiile reprezentând scenele cu acest rit, mi s-a părut că citesc pe feţele bieţilor oameni, ceva din extazul adoraţiei păstorilor, evocat de atâtea tablouri celebre. Naşterea cuiva sau a ceva, mai ales a soartei, e primită cu prosternare înfricoşată. Iată desfăşurarea unui alt procedeu, cu ajutorul panerului de ghicit, în Angola: „Vrăjitorul se aşază pe-o rogojină cu picioarele desfăcute, întinde în faţa lui o piele de rozător pe care pune panerul care este acoperit cu alte trei piei diferite. După ce a pronunţat câteva cuvinte cabalistice descoperă panerul şi îl ia în mâini. El îi imprimă scuturături repetate, cu grijă ca vreunul dintre obiecte să nu cadă. El studiază cu atenţie obiectele care îi ies la suprafaţă, însemnând poziţia lor proprie sau aceea în raport cu celelalte care îl înconjoară. încetul cu încetul, se trag concluziile şi se comunică răspunsul clientului care aşteaptă cu teamă". Obscurantismul acesta trebuie înţeles în contextul nopţii milenare. Am stăruit asupra lui pentru că aruncă sensuri ciudate asupra obiectelor prezentate. Ne face să întrezărim câte ceva. Exponatele cu valoare strict magico-religioasă mi se par
234
MARIN SORESCU
INSOMNII
235
35
şi cele mai înflorate artisticeşte. întotdeauna mă vor mişca acele statuiete de femei cu câte-o oglindă-n burtă — „fetiş cu oglindă" -făcute pentru chemarea sau alungarea bolilor, dar care sunt şi de-o perfecţiune a formelor (sălbatice) desăvârşită şi de o 5 minuţiozitate tehnică de televizor primitiv. Sau statuietele de bărbaţi cu muşchii sânilor dezvoltaţi din cauza lancei, şi zeci de cuie înfipte în piept, ori cu colane de scoici în jurul gâtului. Malraux spune despre statuile funerare egiptene că au valoare numai în măsura în care reprezintă un dublu. Dublul: însăşi w respiraţia gâfâită a acestor fiinţe. Duhul lor, vizibil în măştile, lingurile, toiegele împodobite — ori plutind peste descântece. Transcriem un text de iniţiere după Hampate Ba, pe care organizatorii unei expoziţii au avut buna inspiraţie să-1 pună chiar la intrare, ca pe un excelent moto:
5       Baia sfântă
veniţi să facem baie in iazul păstorului. Baia sfântă
Să împiedicăm răul să ne ruginească inimile Baia sfântă }        Cine-a spus oare o dată că nu face Baie sfântă
mieluşeii coboară lin la adăpat Baia sfântă
boul cel galben cu coarne care ucid Baie sfântă
boul cel negru are coarne care ucid mugetul puternic Baie sfântă
boul cel roşu care-i flămând
Baie sfântă
veniţi la baia sfântă
Baie sfântă unde stă înfipt stâlpul cilindric din aur de ziua băii sfinte smulge stâlpul de argint şi pleacă Baie sfântă
de ziua băii sfinte struţul se ridică văzduh.
De-o monotonie exasperantă poate pentru noi. Cuvintele însă trebuie să aibă o mişcare secretă, anumite direcţii precise, El la şahul nostru. Animalele evocate aici, într-o anumită Ordine — iarăşi au valoare magică, precum şi repetarea întruna A formulei „Baie sfântă". Textul e frumos în sine, ca poezia Dpură", dincolo de dublul magic, pe care noi nu-1 putem decât bănui, ca pe păianjen. Poezia lui Saint-John Perse, oare, nu se târăşte şi ea ca o ceaţă peste aceeaşi ambiguitate? E cert că folclorul negru a avut, la începutul secolului nostru, o mare Influenţă asupra artelor plastice europene. La Muzeul Omului din Paris am putut admira o expoziţie de totemuri, descoperind în idolii giganţi, în stâlpii ciopliţi în chip de oamenii, Unul în capul celuilalt, în diferite forme stranii, o mulţime dintre temele sculpturii moderne. Tot acolo, cu o altă ocazie, expoziţia „Arta primitivă în atelierele artiştilor". îmi amintesc de aici o mască din Congo, aparţinând lui Picasso, o sculptură rituală Dan - Coasta de Fildeş, din colecţia Braque. Neliniştea creatorului modern s-a simţit acasă, în răbufnirile înfricoşate, de suflet primitiv. O mască de pe Coasta de Fildeş (Muzeul etnografic din Dresda) te duce cu gândul la Domnişoara Pogany.
Câteva cuvinte despre arta oarecum laică, cu valoare educativă, comemorativă ori pictografică din colecţia de la Neuchâtel. Cuplu care exprimă fecunditatea — e o statuetă de lemn al cărei echilibru sculptural mi se pare extraordinar în simplitatea Iui. Bărbatul şi femeia, aşezaţi faţă în faţă, ţinând în mâinile întinse, la nivelul capului, copilul. Mi-aş închipui acest cuplu aşezat pe o înălţime, deasupra unui oraş, cum îmi plăcea să-mi închipui acea neuitată operă a lui Henry Moore, Regele şi regina, undeva, în vârful unei dune de nisip. Scenele de familie revin des (vezi Scaunul de şef). Apoi, animalele şi păsările stilizate, obiectele cosmice - linguri, platouri împodobite, piepteni, o apărătoare de muşte cu coadă bătută în mărgele naturale, ustensile de căpetenie. Atrag atenţia
236
MARIN SORESCU
figurina evocând şeful care gândeşte, pe ciuci şi cu o gaură-n cap, războinicul Bankubu, „gustos ca un om mort" - pentru a folosi o expresie indigenă — masca de circumcizie. Sunt folosite culorile cele mai deocheate, mai crude, la vopsitul lemnelor, al măştilor şi bucăţilor de pânză ori a cojii de copac. Există, desigur, un geniu care cade pe tobele lor, ca apa în urechile înecaţilor; le scobeşte lemnul luntrilor, le lustruieşte totemurile şi-mpodobeşte cu pene măştile. Ştim cât de uşor primii exploratori cucereau triburile, dăruindu-le mărgele, cioburi colorate, cuie, degetare, belciuge, scoabe şi balamale. Ne cutremurăm reîntâlnindu-le după sute de ani la gâtul idolilor, sfinţite de o încredere oarbă, fantastică şi ne ruşinăm de civilizaţia noastră, care n-a putut să le dea mai mult. Civilizaţia noastră ajunsă astăzi la mărgele imense, pe care nu ştie cui să le mai dăruiască.
Soare prea puternic, ploi prea torenţiale, miresme prea din cale-afară de tari - că rupi o frunză dintr-un copac şi-ncep să se scurgă aromele ca prin coşul unei fabrici. O muscă aici e la fel de primejdioasă ca şi crocodilul; şi vânătoarea pentru existenţă trebuie să ţi-o începi, în fiecare dimineaţă, încă din pat, alergând după scorpioni. Vaiete de iubire nenorocită şi | răcnete de leu; spaimă de morţi, de vampiri şi strigoi. Iată climatul artistic în care s-au zămislit aceste mărturii ale unui continent.
Nu e de mirare că artiştii negri, stând rău cu longevitatea, au concepţii atât de tinere! E o artă, de supravieţuire năprasnică. Aş numi-o eroică — de-un eroism prehomeric. Aceşti maeştri, vraci şi sclavi, ne dau, de fapt, o nouă mărturie pe care vom fi avut-o şi noi, dar s-a pierdut sub lustru: creaţia în care trebuie să crezi şi cu care trebuie să crezi.
DEMONUL, DEMONII, DEMONISMUL
Tot citind poezia „nouă", ţi se strepezesc până la urmă dinţii. Ţi se face lehamite, pur şi simplu, ca şi când ai încerca să mesteci câlţi, cu speranţa că o dată şi o dată ai să prinzi gustul secret, care-i face pe alţii să leşine de plăcere. Gata, s-a isprăvit! Arunc pe fereastră o carte şi mă uit, acolo unde pică, dacă se face o fântână. Nici pomeneală — nu mai apar fântânile nici chiar aşa. în felul acesta ne întoarcem noi, spăşiţi, la marii romantici.
Unde-o fi dispărut, unde s-o fi scurs mal-u[ ăla du sihle de n-a mai rămas nici urmă? Am ştiut să înregistrăm când a închis ochii ultimul vorbitor de limbă sardă, data exactă a faptului, dar când a dispărut ultimul demon nu ne-am întrebat niciodată! Ca şi când limba acestora n-ar fi fost importantă! Să fie Demonul lui Lermontov printre cei din urmă reprezentanţi ai spiţei sale, care mai îndrăzneşte să ia în serios căderea lui, vrea să se înalţe prin iubire, face jurăminte nemaipomenite şi-o sfârşeşte atât de prost?
Să intrăm prin strâmtoarea Darial în lumea poemului celui care se simţea aproape ofensat de a fi numit Byron al ruşilor {„Nu, nu sunt Byron, altu-s eu"). Să facem reconstituirea, poate prindem vreun fir. Locul, vedeţi, este fantastic: peisaje prăpăstioase, cascade, gheţari, poteci povârnite. Caucazul — blestemat
238
MARIN SORESCU
INSOMNII
239
încă din antichitate, nu degeaba Prometeu, aici a fost pus să-şi dăruiască ficatul. Un vultur se mai roteşte încă pe deasupra noastră, n-ai voie să urci pe aici cu chibrituri, sau să tragi din pipă. Supranaturalul intră în obişnuit, e o confluenţă grozavă
5 ca la întâlnirea între Apa Sâmbetei de pe pământ, cu Stixul. Eroii au ceva tumultuos ca undele Terekului. Tamara posedă toate atributele frumuseţii gruzine, înălţime, talie, păr, ochi, mers. Dansează minunat şi are aproape o predispoziţie bolnăvicioasă spre ideal, perfecţiune, spre altceva. De aceea,
io ea aude, prinde din zbor imediat glasul Demonului (putea să nu-1 audă). Portretul ei e strălucit (ne folosim de traducerea lui George Lesnea): Mă jur pe-al stelelor noian, I Pe răsărit şi asfinţire I Că nici slâvitulşah persan I Şi nici un rege pământean I N-a sărutat aşa privire.
'5 Demonul e un înger decăzut, după cum am învăţat, un înger ajuns pe marginea prăpăstiei şi în ultimul stadiu de descompunere, din punctul de vedere al divinităţii. El urăşte, e sterp la suflet, nu doreşte nimic, se plictiseşte. La ce-i foloseşte bunăstarea materială, posibilitatea de a face orice, de a se
20 deplasa oriunde, cu ajutorul imenselor lui aripi? îngerii, heruvimii au treburi de făcut, legate de binele omenirii. E întotdeauna necesar pe lume mai mult bine decât rău, şi de aceea heruvimul are mai multă treabă şi nu-1 atinge spleenul. Demonul a ajuns atât de departe în descompunerea lui, încât
25 e aproape om. Simte omeneşte. A făcut saltul de la fiinţa abstractă la cea concretă; are sex. Căderea e o umanizare, în fond. în iadul lui a luat cu sine cantităţi imense de sublim pe care însă nu le-a putut adapta la noile condiţii. Ar trebui urmărit mitul acesta al căderilor de-a lungul vremii; de făcut un fel de diagramă a lor, ca pe patul bolnavilor evoluţia temperaturii - Icar a căzut, intrând în pământ de-a dreptul, Prometeu a căzut pe spate. Demonul cade pe suflet. Cu cât mai mulţi demoni, cu atât lumea e mai puţin păcătoasă; dar şi mai înaltă.
Prin urmare, eroul lui Lermontov începe să perceapă suferinţa, a devenit senzorial şi vrea să se mântuiască prin femeie. El, măreţul, orgoliosul, a cărui menire e „să mânjească sublimul şi curatul", îşi calcă pe aripi, mergând pe jos înfrânt de sentiment, la Tamara. 5
Fata acceptă iubirea, făcând, de formă, doar câteva observaţii dc detaliu. Sărutul lui dc foc însă, vine ca un trăsnet care o ucide. Nu suntem încă pregătiţi pentru un sentiment mai puternic. Ne-am aplatizat pasiunile şi o iubire mare, clocotitoare ne e fatală. Nu se poate apoi uni un demon c-o muritoare de rând. Sufletul Tamarei e luat de heruvim şi purtat spre raiul pe care 1-a câştigat prin post, feciorie şi suferinţă omenească. Demontd ratând dumnezeirea, redevine rău, dispreţuitor, groaznic.
în ce constă, aşadar, demonismul? A nu te împăca cu legea divină. A strâmba din nas în rai, a fi izgonit, a nu-ţi place binele, a dori răul, mai răul - raiul. A nu te împăca, apoi, cu legea umană. Adică dispreţul pentru tot ce e omenesc, ura pentru micile, marile, omeneştile bucurii şi necazuri. A iubi. Aici e contradicţia dialectică, germenele autodistrugerii, ca în bomba atomică, focosul. El iubeşte, încearcă, precum Hyperion, să se complacă în nimicnicia de-o clipă a iubirii, e gata să dea totul pentru o „oră de repaus". Putem spune că, spre deosebire de demoni, heruvimii nu iubesc. Iubirea lor pentru oameni e luată cumva de-a gata, n-o simt pe pielea lor. De-aia, sunt şi aşa de şterşi, fără personalitate, iar sufletele care le sunt încredinţate dispar cu prima ocazie.
A fi făcut din contraste: vrei, nu vrei, iubeşti şi utăşti în acelaşi timp, dai viaţă şi omori. Un mozaic de sentimente, de gânduri, dorinţi. Să ne închipuim nişte mori de vânt, bătute, în acelaşi timp, din toate direcţiile. Nu se învârtesc. Aşa sunt demonicii - paradoxal — incapabili de acţiune.
A fi supranatural - supraom - o forţă grozavă clocoteşte în tine şi nu poţi s-o cheltuieşti, pentru că n-ai nici un ideal, în sfârşit, a te plictisi.
240
MARIN SORESCU
INSOMNII
241
Am rememorat, ca Ia şcoală, aceste date ale demonismului, pentru a înţelege mai bine eroul lui Lermontov. Mai schematic, ele se pot reprezenta astfel: raiul - plictiseala, iadul -plictiseala, lumea - plictiseala. Aşadar, plictiseala e factor comun, iar demonii sunt, în felul lor, nişte englezi evoluaţi. La toate acestea trebuie să adăugăm, desigur, individualismul exagerat. Demonul zice: „E a mea!" Heruvimul ar putea spune: „E a noastră". Iată ce-i desparte pe cei doi în mod categoric, individualismul exagerat şi colectivismul exagerat.
Sunt cel al cărui ochi striveşte Orice nădejde şi avânt, Pe care nimeni nu-l iubeşte, Sunt biciul greu care loveşte Pe robii mei de pe pământ,
se autodefineşte Demonul, la care heruvimul nu-i poate replica decât că el este de o mie de ori mai bun.
Unde începe demonismul şi unde se termină? Parte din calităţile enumerate mai sus s-au vărsat poate în existenţialism (neliniştea, spaima, greaţa), parte s-au ermetizat ori s-au pierdut. Pasternac are o frumoasă poezie în amintirea Demonului, pe care o cităm pentru a vedea reminiscenţele lermontoviene, precum şi deplasarea viziunii de la grandios mai către cotidian, fără a pierde din solemnitate totuşi:
Se-ntorcea de la Tamara Noaptea când sclipea gheţarul, Cu aripile-arătând Cât de mare-i e coşmarul. Nu plângea şi nici n-a strâns Pe cei goi şi fără vlagă, După gardu-i lespedea La biserică-i întreagă.
Nici, cocoaşă ticăloasă, Umbra nu şi-a îndoit-o, Ori la candelă să geamă Pe prinţesă c-a iubit-o, Părul numai, păru-i fosfor Pârâia, arzând în pale. Iar în urmă-i Caucazul, Mut, încărunţea de jale. El, la un arşin, de geam, Fremătând mici cocoloaşe, Se jura: «Tu dormi, eu am Să revin — ca avalanşă».
După cum vedeţi, sunt reprimate toate gesturile prea romantice, suspinele, rugăciunile, lespedea unde-a căzut lacrima, nu s-a crăpat în două, e întreagă.
George Călinescu făcea undeva următoarea distincţie: „Suntem clasici la amiază şi romantici la miezul nopţii'. Poemul marelui poet e o creaţie de miez de noapte, extraordinară. Ciudat e că de atunci încoace, deşi miezul de noapte durează din ce în ce mai mult, cică frumosul romantism de odinioară s-a veştejit, ca o stafie care trăieşte la întuneric, e drept, dar o beznă prea puternică, o îngheaţă. E rândul „tenebroşilor" să se dezlănţuie, cu cărţile lor pe care să le aruncăm pe fereastră.
INSOMNII
243
BILANŢ AMAR
Cu câteva luni în urmă cineva, cu o autoritate morală şi artistică de neegalat, atrăgea atenţia asupra caietelor lui Eminescu. Se ştie că există la Biblioteca Academiei 44 de caiete 5 scrise de mâna care s-a băgat în focul cel mai adânc şi mai răscolitor al existenţei noastre, o mână care-a fost şi trup şi privire şi conştiinţă şi care s-a scrumit. Sunt însemnări diverse, frânturi de versuri, cugetări, rime - câte şi mai câte -, scăpărări de geniu - întreg laboratorul unui geniu. Din lada io poetului au trecut în arhiva lui Maiorescu care le-a predat Academiei. Cineva a scris pe alocuri, la vreo întorsătură mai neaşteptată de frază: „Demenţă". Iar Academia de atâţia ani, e drept fără să mai scrie pe margine nici demenţă, nici nimic, le-a încredinţat moliilor. Peste câţiva ani n-o să se mai 15 descifreze nimic. Nici fragmentele de traducere din Kant, nici listele de rufe date la spălat, nici variantele poeziei La fereastra despre mare. Nici măcar transcrierea zicalei populare: adevărul e ca ochiul, dacă-llegi nu-lmai vezi'.
Caietele sunt deteriorate, scrisul devine zi de zi mai neciteţ, 20 cerneala se şterge, literele dispar, se îndepărtează ca „lumina razei ce-au pierit". Mă aşteptam ca la semnalul de alarmă să se işte în rândul intelectualităţii un freamăt general. Sunt profesori universitari, sunt colective întregi special create să se dea în vânt după opera celui mai mare poet român. Nu în
Viaţă, ci în moarte. N-am aflat de existenţa nici unui tremur în această privinţă. N-am citit în nici un plan editorial tipărirea , acestui tezaur. Desigur, poeţii tineri şi mai bătrâni nu mai au te să mai înveţe de la Eminescu, ei mergând pe intuiţii şi nu pe studii de-o viaţă, care-ţi răpesc timpul preţios. însă poate 5 ceilalţi - matematicienii, chimiştii, filosofii, profesorii de liceu, fizicienii, medicii. Poate că vreunul din aceştia va descoperi lucruri demne de luat în seamă în nenorocitele de caiete la care Eminescu ţinea atât şi nu s-a despărţit de ele decât atunci când i-au fost luate prin forţa împrejurărilor. Eu zic că anul acesta io a fost sărac. Dacă anul viitor se va scoate o ediţie fericită a acestor caiete, va fi un an bogat. Nemaipomenit de bogat. Va fi un an extraordinar. Iar tot ce vom da noi, cu ce vom ferici publicul - va veni, cum se zice, pe deasupra. Un surplus de mană cerească. ;5
Să mi se ierte amărăciunea (deşi n-o să mi se ierte şi cu atât mai bine). Recunosc că nu e plăcut să tulburi paharul care se ; ridică acum a urare. Să boleşti sufleteşte între atâtea succese ale sufletului! Mă gândeam numai că dacă unuia care nu mai C un fitecine în cultura noastră, deşi despre el văd că se scrie 20 mai puţin, dacă lui Eminescu deci îi trebuie o viaţă de chin plus o sută de ani după moarte şi poate chiar mai mult ca să-şi publice gândurile şi cioburile gândurilor, atunci ar trebui să fim şi noi mai zgârciţi cu entuziasmul. Ar trebui, la urma urmei, să ni se reducă şi nouă spaţiul, proporţional. Să se mai 25 taie, dacă nu e hârtie, din jurnalele intime, din notele de drum, din romanele-fluviu. Fluvii-fluvii, dar seceta uite că nu ne iartă. Apa trebuie întoarsă spre menirea ei primară, la irigat. Sunt sigur că acei care au scris mii de pagini, dacă sunt cu adevărat interesanţi, vor face bine să şi le citească. Să se citească singuri, 30 dacă sunt cu adevărat remarcabili, că doar n-o să lase treaba asta pe seama poporului, care e prins cu treaba.
Apreciez, să nu credeţi că nu, cărţile bune şi aş putea să numesc aci patru-cinci „cărţi ale anului"... Poezie, proză,
244
MARIN SORESCU
teatru. Dar nu asta e important. E importantă atmosfera, care trebuie să se menţină pură şi respirabilă. Artistului să-i pese mai puţin de tămâie. Şi să tremure şi să se cutremure mai mult în faţa adevărului şi a cuvintelor care să-1 încapă. Are de ce, are, mai ales, pentru cine. Altfel nici nu va exista, şi nimeni nu va simţi nici o jale că dispare această stirpe a creatorului care nu şi-a cunoscut misiunea. „Du-că-se!", vor spune unul şi altul.
Nu cred că scriitorul trebuie să dispară din conştiinţa poporului său. Această existenţă mi-o urez şi v-o urez acum. Şi să fim sănătoşi.
1968
PIETÂ
Urmărind cele trei Pietâ, se poate vedea drumul lui Michelangelo, de la încrederea lui formidabilă în sine, la neîncredere, slăbiciune, teamă. De la linişte la nelinişte. Abia Înainte de moarte e nemuritor şi dacă mai trăia o viaţă nu mai 5 era nevoie de un alt sculptor pe lume. E deja modernă ultima Pietâ. Prima (San Pietro, Roma): doi adolescenţi, unul mort, altul viu, amândoi prea plini de viaţă. El e făcut ca un val, cu creasta în jos. Piciorul stâng - atârnând. Singurul sentiment de moarte, de nesprijin. Capul lăsat moale, faţa în sus, căzută io sub stele. Urmăreşti linia privirii ei: în abisul din trupul frânt, în golul făcut de arcul frânt al trupului. Ochii lui sunt închişi, dar închişi în sus. (Ar fi privit în sus.) Nimic, sau prea mult, de pietate în tot ansamblul. Ea are ceva carnal. Muşchii sunt încordaţi, cer. încă muşchii lui sunt încordaţi. Au toată 15 electricitatea în ei. Aici e Michelangelo, autorul lui David. lisus face pe mortul, e plin însă de vlagă. Sau e un lisus care ar fi murit în epoca de început de minuni (schimbarea apei în vin). La întrebarea unui ziarist dacă-i place Michelangelo, Brâncuşi ar fi răspuns, se zice, cu altă întrebare: „Dumneata, ai putea 20 să dormi într-o încăpere plină cu Michelangelo?" Punerea aceasta în mormânt nu încape în mormânt, pentru că e plină de vitalitatea unui sculptor, care şi el era la începutul
246
MARIN SORESCU
INSOMNII
247
minunilor. Pietâ de la Roma e operă de echilibru juvenil. E şi singura isprăvită. Lustruită, cu toate umbrele puse la locul lor.
A doua: O întâlnesc în inima domului din Florenţa. E executată prin 1545, la mulţi ani după cea din S. Pietro. Participă: Madona şi Cristos, Magdalena şi Nicodim. Condivi o descrie astfel: „Cele patru personaje sunt mai mari decât în natură; se vede Fecioara sprijinindu-1 pe Cristos, cu pieptul, cu braţele, cu genunchii. Cristos, ca un corp care se lasă, cade într-o sfârşeală a tuturor membrelor ".
Artistul este în plină epocă de perfecţiune. Ambiţiile supraomeneşti îi produc însă violente crize. „Căci toate lucrările făcute până atunci păreau nimicuri pe lângă ale sale" -cum spune Vasari - asta nu-1 mulţumeşte. Se ia la întrecere cu sine. Foarte puţine lucruri sunt duse până la sfârşit, mereu fiind apucat de planuri mai irealizabile. Cam în aceşti ani compune şi acel sonet atât de trist:
Giunto e giă 'l corso della vitta mia Con tempestoso mar per fragil barca Al comun porto, ov'a render si varca Conto e ragion d'ogni opra trista e pia. Onde l'afettuosa fantasia, Che l'arte mifece idolo e monarca Conosco or ben quant'era d'errer cârca, E quel ch 'a mal suo grado ognun desia. Gli amorosi pensier giă vani, e lieti, Chefien'or, s'a due morţi mi avvicino? D 'una so certo e l'altra mi minaccia. Ne pinger, ne scolpir fia piu che queti L'anima volta a quello amor divino, Ch 'aperse a prender noi, in croce la braccia.
(P-o mare furtunoasă, cu-o barcă prea gingaşă Ajuns-a, în cursul ei, viaţa mea,
In acel port ştiut de toţi în care se ţine seamă
Şi se dă socoteală de orice faptă ticăloasă ori cucernică.
Tocmai de-aceea îmi dau astăzi seama
Cât de greşită mi-era închipuirea
Care-mi făcea din artă idol şi monarh 5
Şi tot ceea ce poate dori oricine, chiar şi fără voia sa.
Iar astăzi când spre două morţi mă-ndrept
Din care de una sunt sigur iar cealaltă, mă ameninţă
Ce vor deveni deşartele şi veselele gânduri de iubire?
Nici pensula, nici dalta nu-i mai dau linişte ii
Unui suflet întors cu totul spre acea dumnezeiască iubire
Ce şi-a întins braţele pe cruce pentru noi.
(Traducere Ştefan Crudu)
Cam acesta era universul sufletesc în care a sculptat. lisus -complet dărâmat, Magdalena, chiar dacă te face să te gândeşti / la Leda dintr-un carton al maestrului, şi după care cineva a fecut o statuie, e, în frumuseţea ei, plină de o melancolie spăşită. Ea e desprinsă cumva de grup, ori formează o aripă aparte. Cealaltă - reprezentând o Sfântă Treime, cu centrul de greutate în capul căzut al Fiului, în obrazul său lipit de cel al 20 mamei. Partea aceasta nu e definitivată. Dalta s-a răzgândit, mâna e ezitat.
Pietă Rondanini (Palatul Sforzesco, Milan). A lucrat la ea până la moarte. Cu patru zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit, încă mai meşterea. Şi voia să mai lucreze o zi, dar i s-a comunicat că e duminică şi că trebuie să se odihnească. Aşa a intrat maestrul în marea duminică, plecând direct de la această din urmă Pietâ. Impresia pe care ţi-o face e nemaipomenită. O jale universală, de cucerire a cosmosului degeaba. S-a întâmplat cu blocul de piatră, ce se întâmplă cu frescele vechi, când sunt văruite şi peste ele se aşează altele. Michelangelo a făcut mai întâi o Pietâ care nu i-a plăcut. A
248
MARIN SORESCU
început, peste ea, alta. Din cea veche se păstrează urme: un ochi în capul mamei. Un picior, de la genunchi în jos, intrând ca un piron în piatră. Ori în pământ (spre centrul pământului). Cu întregul grup - ne aflăm în plină dumnezeire. Un lisus, 5 parcă dormind, prelungindu-se în jos, sub o povară care e chiar mama lui. Efectul e acesta: se pare că nu mama îl sprijină, ci invers. El o duce. E o punere în mormânt a mamei, parcă ea a făcut toate patimile, parcă ea a murit - şi el care trăieşte, ori poate a murit mai demult, îi e călăuză. Se crede că meşterul
10 n-a vrut să termine statuia. Era - susţin specialiştii - imposibil: nu-i mai ajungea piatra. Voia să perfecţioneze, pentru el doar, un sentiment. Redarea unui sentiment. Să vadă până unde poate ajunge cu această ratare a unei lucrări (ştia că nu mai poate s-o termine). Cum se vede, acum cugeti că a fost gândită
15 anume aşa, şi că resturile de la prima variantă, ochiul, piciorul, reprezintă omenirea întreagă, venită să participe la această îngropăciune. Nicăieri o impresie de mulţime în singurătate mai mare ca aici. Se simte sculptorul trecut prin Tomba Medicilor. E Michelangelo, după ce a făcut Noaptea, cea cu
20 sânii ca două morminte: unul din care se învie şi altul din care nu se învie, dar nu poţi să ştii niciodată, care e unul şi care e celălalt. E Michelangelo, ieşit vlăguit din Capela Sixtinâ.
Unde e creatorul cu mâna întinsă, trecându-i fulgerul lui Adam? Unde e Adam primind, încrezător, ca de Ia o femeie,
25 prin vârful degetului arătător, electricitatea din cer şi de pe pământ? O linişte mare e în jurul acestei ultime Pietâ. Să ne descoperim.
EXISTĂ NERVI
Am scris piesa aceasta acum patru ani. Era prima mea încercare dramatică. Am urmărit atunci două lucruri: să văd în ce măsură pot stăpâni dialogul; şi, apoi cum, prin această modalitate nouă pentru mine, omul pus să vorbească îşi poate 5 trăda adevăratele gânduri, frământări, obsesii. Dacă vorbele sunt făcute spre a ascunde gândurile, cum se zice, ele sunt poate, din greşeală, apte şi pentru a le dezvălui. Eroii mei -nişte oameni care se pândesc. îmi însemnasem mai de mult ideea unei piese cu câteva personaje care încercă tot timpul să io se tragă de limbă. Fiecare om este un unicat, deci şi posesorul unor secrete numai ale lui, secrete pe care cei curioşi peste măsură vor să le cunoască. Această zestre intimă, o dată divulgată, nu mai are importanţă, ca marea vânturată printre degete. (Nu atunci e importantă marea, când o iei în palmă.) 15 Acţiunea piesei ar fi aşadar o vânătoare tragică de gânduri ascunse, de constatări, de banalităţi, de speranţe, mizerii, înălţări şi tot ce formează fondul nostru cel mai adânc şi mai adevărat. Eroii trăiesc o zodie a suspiciunii care întrece orice limită, merge uneori până la coşmar şi demenţă. Ei, 20 simţindu-se puşi sub lupă, nu mai „comunică", instinctiv, unul cu altul decât pentru a se deruta, a şterge urmele, a se încurca. Se întâlnesc parcă pentru a-şi lua amprentele. Vorbele lor sunt
250
MARIN SORESCU
în doi peri, frazele sacadate, pline de locuri comune, care tocmai pentru că nu mai înseamnă nimic pot spune foarte mult. într-o astfel de atmosferă, încărcată de aşteptări, întrebarea „Ce mai faci?", poate suna ameninţător ca „Afişau a nu fi?". Sau, ca să vorbim în limbajul piesei „poate deschide o serie de perspective cercetării ştiinţifice". Am lăsat personajelor mele cea mai mare libertate. Din sadism. Am fost primul care m-am mirat de replicele lor ciudate şi, mărturisesc ruşinat, chiar am zâmbit. Acţiunea Profesorului, plină de neprevăzut, m-a intrigat peste măsură. Totuşi nu m-am amestecat. Veţi vedea cum, contrar unei cunoscute obligaţii, conform căreia, dacă în primul act se zăreşte o puşcă pe scenă, în ultimul act cu ea trebuie neapărat să se tragă - eu am lăsat să se îngrămădească tot felul de lucruri, care naiba ştie ce caută acolo. Se aruncă în discuţie probleme care nu se rezolvă şi asupra cărora nu se mai revine. Cum e cu albinele noastre? De ce li se taie unor oameni, din oficiu, câte un sfert din stomac?
în ce măsură personajele sunt vinovate, ori sunt doar victimele unei psihoze, detectată, în toată lumea, imediat după război? Care dintre eroi e mai puţin culpabil, mai pozitiv? Iată întrebări la care n-aş putea să răspund.
Explorând zona dintre subconştient şi conştient, real şi posibil, posibil şi fantastic, piesa nu trebuie luată ca o dramă a limbajului. Drama pe care am vrut s-o pun în ea este o dramă a faptelor, care câteodată pot întrece toate aceste margini.
Şi acum mi-aş permite o nedumerire personală, legată de locul acţiunii. Pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi-mi dumneavoastră: era casă sau tren?
1968
IONA
Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să explici ce ai vrut să spui - e prea lung. Şi poate că ai şi uitat.
Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şapte zile, el s-a simţit atât de epuizat, încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină.
Recitesc după câţiva ani Iona, cu un ochi rece şi străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem?
Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului, ca o scrisoare în cutia poştală. Am găsit poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut că o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot.
După aceea am vrut să-1 uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive, „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umble fi Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de Sus?
Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos, sau singurătatea intrauterină. în ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică
252
MARIN SORESCU
ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi 5 se încurcă în memorie.
Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu w a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga Io-na şi nu se mai auzea decât Io. Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.
E tot ce-mi mai amintesc.
1968
ESTETICA LUI ION BARBU
Ideea „prozelor" lui Ion Barbu plutea de mult în aer, alături de altele, idei şi neidei, dar abia acum, când Dinu Pillat, cu pasiunea, erudiţia şi gustul pe care i le cunoaştem, le-a adunat într-o carte frumoasă şi elegantă, care nu depăşeşte cu mult 5 opera poetică a autorului, ne dăm seama ce necesară era această proză. Proză? E un fel de a numi scrierile acestea care nu sunt nici poezie, nici matematică. Nu sunt nici eseuri, nici critică literară. O culegere de profesiuni de credinţă. în fond, e vorba de izbucnirile lui Ion Barbu, cu diferite ocazii. Fiecare articol io are o „istorie" a sa, mai mult sau mai puţin cunoscută. (Vezi, printre altele, „dosarul" meticulos întocmit de cercetător în legătură cu celebra intervenţie împotriva lui Arghezi.)
De aici caracterul răstit, sau ca să întrebuinţăm un termen antonpannesc, pentru a fi în gusturile poetului, arţăgos. Poetul /5 scria cu harţag. Asta dă o savoare nemaipomenită. Şi, mai important, fiind vorba de nişte izbucniri, cum spuneam, sinceritatea e totală, poetul îşi trădează gusturile, preferinţele, repulsiile. Aşa încât nu ne e greu să vedem în această culegere o adevărată estetică a sa. (Pe care însuşi şi-ar fi întocmit-o, dacă 20 ar fi fost un spirit mai practic şi mai pedant.) Ideile lui Ion Barbu le putem grupa, simplificând, în jurul unui sentiment: repulsia faţă de arta lui Arghezi. Se simte în întreaga carte că
254
MARIN SORESCU
INSOMNII
255
e agasat de prezenţa pustiitoare a autorului „cuvintelor potrivite" şi că se căzneşte tot timpul să-i placă altceva, să se închine la altceva. M-am întrebat adesea: dacă şi Arghezi se întâmpla matematician, unde se mai refugia Barbu? 5       Citez din convorbirea cu Paul B. Marian:
— Ce credeţi despre noile curente poetice: expresionism, futurism, dadaism etc. ?
— Vrei să zici: vechile curente, mă îndreptă d-l I. Barbu. în măsura în care au însemnat o revenire la imaginativ şi romantic,
io tot binele. în măsura în care au însemnat obraznică insurecţie, confuzie pederastă, reclamă dezmăţată, tot răul. Poezia e contrariul stării permanente de revoluţie, cum o definea mai deunăzi unul din aceşti esteţi. E o lirică dezordine rezolvată în linişte.
— Credeţi că mediul nostru are vreo influenţă asupra noii 15 generaţii?
— Nu înţeleg noua generaţie. Spiritul ei de grup mă jigneşte, obligându-mă să-l compar cu nevoia organismelor primare de a se grupa în colonii.
— Cum priviţi poezia europeană?
20 — Am o singură evlavie: Edgar Poe şi trei admiraţii: Mallarme, Rilke, Rimbaud.
— Dar literatura noastră contemporană?
— Prin Matei Caragiale intrăm în literatura majoră. Sunt mândru că sunt contimporanul acestui romancier şi că voi
25 participa, fără merit, la vaza viitoare a vremii când au fost scrişi Craii de Curtea-Veche. In acolo, nu mai văd decât romanul cu posomorâta zidărie de casă tătară al domnului Rebreanu. Apoi fanteziile lui Ion Vinea, din nenorocire, hibride, ca genul însuşi al poemului în proză.
30 Se văd aici gusturile, dar şi stilul poeziei: telegrafic, rodul unor meditaţii îndelungate asupra chestiunilor. în privinţa ideilor aş remarca formula: „ardere imobilă şi neprihănit îngheţ — versul'. Sau aceste autodefiniri: „Suflet mai degrabă religios decât artistic, am vrut în versificările mele să dau
echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi deasupra ei, extaza. Melodioasele plângeri ale poeţilor nu le-am prea înţeles". Sau: „Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare mai mult sau 5 mai puţin armonioasă" (Cuvânt către poeţi). Cu totul revelatorii sunt analizele asupra lui Rimbaud ori Moreas.
Opiniile autorului focului secund pot fi discutate - nu în sensul că ar fi discutabile, deşi nu eşti obligat să fii de acord cu el întotdeauna, ci pentru că o vorbă aruncată de un poet io ca el nu e vorbă în vânt. Sămânţa trebuie luată în palmă, cercetată pe toate părţile. N-o să rodească în palma noastră, nici vorbă, dar poate vedem cum a cristalizat împărăteşte, la acest inegalat meşter. în acest sens, consider a fi de o valoare deosebită contribuţia lui Dinu Pillat, din studiul introductiv, '5 evocare caldă şi analiză lucidă, venind după atâtea studii valoroase care s-au scris, prin ani, despre Ion Barbu (începând cu studiul faimos al „tâlharului" de Vianu).
„Cariera mea poetică sfârşeşte logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme" - mărturiseşte 20 mai în glumă, mai în serios Barbu.
Versurile compuse ulterior de poet n-au însemnat totuşi o pierdere de vreme. Iar studiile venite după Vianu, cu atât mai puţin, chiar dacă nimeni - în timpul vieţii - nu 1-a înţeles: cum a crezut de-a pururi poetul. Paginile acestea vor arunca 25 oricum lumini proprii asupra-i. Asta în mod sigur. Parafrazându-1, am socotit această carte un pas important, după reeditarea Jocului secund, „pentru o mai dreaptă cinstire a lumii lui Ion Barbu ". Ca să fim sinceri: cine mai avea timp să caute şi să aştepte prin biblioteci revista Viaţa literară din ■* 1928 unde a apărut articolul Poezia leneşe, sau Ideea europeană din 1927 cu Poetica domnului ArgbezP. Barbu este un autor dificil şi aud că vreo câţiva profesori cereau de curând, într-o
256
MARIN SORESCU
gazetă, să fie scos o dată cu Macedonski şi Blaga - din manualele şcolare, pentru că nu ştiu cum să-1 predea. Halal!
Provenind din aceeaşi pipetă extrem de zgârcită cu care matematicianul şi alchimistul şi-a picurat poemele, „prozele" lui au pentru noi fascinaţia esenţelor rare. Ceva în felul opiumului. Ele îl trădează pe poet, ca nişte vorbiri în somn. Herghelia de câini, pe care îi plăcea s-o pripăşească în curte, e asmuţită, haiduceşte, cu fluierături, deloc algebrice uneori, şi scrâşneli din dinţi, întru sperietura confraţilor nesuferiţi şi vânătoarea Ideii. Şi a ideii ideii. Şi a ideii ideii ideii - până Ia sublimul Nimic.
între Anton Pann şi Matei Caragiale, şi în urma cucoanelor de pe bulevard, versul său mustăcios dă s-o ia spre nadir şi se răzgândeşte.
LEGEA CORPURILOR SCUFUNDATE
E ştiut că Veneţia se scufundă în mâl cu câţiva milimetri pe an. Câţiva milimetri pe cap de locuitor. Când se va scufunda de tot, va ţâşni la suprafaţă Atlantida. Numai un astfel de sacrificiu poate să ne redea continentul lui Platon. Sistemul de pârghii funcţionează întotdeauna perfect. Cine s-o fi scufundat în Oceanul îngheţat pentru Venus din Milo? Sau, mai de mult, undeva prin nămeţi, prin iceberguri, forând, până la bulboana rece — ca departe, la sud, să poată ţâşni Afrodita din spuma mării? Nimeni nu 1-a putut împiedica pe Arhimede să intre în baie. Şi cu ce lege splendidă ne-a pricopsit! Legea corpurilor scufundate. Noi ce naiba păzim? Nu suferim nici măcar să ne plouă un pic. Să ne curgă o streaşină din creştet până în tălpi.
De curând o femeie s-a înecat în cadă. Şi din spuma mării undeva s-a pescuit un cadavru. Şi din spuma mării s-a pescuit o broască ţestoasă care se răsturnase şi plutea ca o nucă de cocos. Ca o gondolă, plutea, plină cu carne îndrăgostită de stele, cu labe îndrăgostite şi în panică, tatonând cerul. Dacă edilii Veneţiei, acum o mie de ani, ar fi înlocuit miile de piloni cu broaştele astea ţestoase, ce temelie solidă! Oraşul s-ar sprijini acum pe a doua sau pe a treia generaţie de broaşte. Longevitatea i-ar fi fost asigurată. Se dezgheaţă polii, nivelul mărilor creşte.
258
MARIN SORESCU
Veneţia e şi o victimă a dezgheţului.
Cine o fi suflat în poli ca în pumni? Aburul cui abureşte vitraliile de la San Marco? Aburul cui pe Paradisul lui Tintoretto?
Să presupunem că s-ar opri dezgheţul, printr-un decret, să 5 presupunem că iar ar începe să degere exploratorii, suflând în câini, la poluri. Asta n-ar opri marea scufundare.
Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate...
10       Noaptea, Canal Grande miroase a lună putredă...
Plouă de zile şi deschid umbrela, nu atât pentru a mă feri de picături, cât, mai ales, spre a o folosi drept paraşută în caz că scufundarea se accelerează.
Să lăsăm Veneţia să-şi vadă de destinul ei. Când Palazzo 15 Ducale, Ca'd'Oro, Santa Măria Gloriosa dei Frari vor fi fost înfulecate de nămol şi valurile înfometate vor linge farfuria -totul va fi uitat. Ca banii aruncaţi într-o fântână, ca să te mai întorci s-o vezi (şi n-o mai vezi niciodată).
Să aruncăm banii deasupra Veneţiei să se întoarcă? Nu 20 merită osteneală. Peste câteva milenii va răsări pe partea cealaltă a globului. întâi vor răsări clopotniţele. Să însemnăm locul. Şi să aşteptăm tăcuţi, pescari de Veneţii şi Atlantide. Pss! Călcaţi în vârful picioarelor pe Ponte di Rialto, miraţi-vă încet, să nu speriaţi învierea.
MICHELANGELO
Cu o bucată de daltă, se iscălea în tinereţe, pe centura care încingea mijlocul atleticelor madone. Să nu i se uite numele. Voia să sculpteze munţi şi nu-i ajungeau pietrele Italiei. O pornise spre forţele naturii. într-o altă viaţă, va fi trăit pe * vremea acelei civilizaţii misterioase, de la care au rămas coloşi ciudaţi prin Mexic, prin Peru, stânci cioplite ca Babele noastre. Drumul ascendent al maestrului a fost de la a face muşchi la a face nervi. Moise plesneşte de sănătate, acum şi-n vecii vecilor. Parcă ar fi primit tablele de legi direct de la Buonarotti, io şi pe ele ar fi fost scris: să nu ucizi forţa muşchilor, să nu furi natura de măreţia ei, să nu iubeşti pe nimeni mai mult decât propria-ţi statură de om.
Să fii de piatră, să fii de bronz, să fii de marmură. Să înfrunţi secolele! n
Erau ambiţiile florentinului. Credea în gâlma bicepşilor încordaţi ca movila ameninţătoare a Vezuviului. Ştia că pe acolo vin şi se revarsă forţele din adâncuri. E perioada în care el trarează natura de pe poziţii de forţă. Statuile lui discută de pe poziţii de forţă cu eternitatea. Aşchiile sărite, în timp ce lucra 20 la statuia lui David, au culcat la pământ legiuni de sculptori. Ce praştii puternice îndreptate asupra tuturor filistinilor artei! Vigoarea artistului era nemaipomenită. Se uita la bucăţile de
260
MARIN SORESCU
marmură aduse în Florenţa - ca la nişte târfe tinere. Convertindu-le la sfânta frumuseţe a statuilor, ele ar fi putut, la un semn al lui, să-i spele picioarele şi să i le înfăşoare în părul numai mirodenii... V-aţi uitat vreodată la coarnele lui 5 Moise? Cine s-ar fi gândit că forţa lui stă în coarne, ca un taur ieşit în arena istoriei, gata să salveze ceata de neputincioşi! Cu coarnele lui Moise a bătut Marea Roşie şi apele s-au despicat. Cu coarnele a împuns stânca şi a început să picure mana cerească. Bravo lui!
w Lucrând, nelegat, la nu ştiu ce cupolă, Michelangelo a căzut şi şi-a rupt gâtul. După câteva zile era din nou sus, zdravăn, cu ochii în varul cerului. Trasa nori, scărmăna draci, sufla în trâmbiţele de aramă ale învierii. Cine mai are curajul să cadă azi de pe o schelă?
De atunci încoace meşterii se leagă cu sute de centuri - şi nici un gând măcar nu le e în primejdie. De-aia nici nu mai fac nimic. Nu cad - şi asta e toată isprava lor.
Ne vom frânge pururi gâtul înspre cupolă, la „San Pietro", iar dacă nu vom reuşi să distingem bine sfinţii, atât
20 de mare desenaţi, de el, ne vom ruga de garda de la intrare să *■ ni-i coboare cu hârzobul din cer să-i vedem şi noi. Ne vom lăsa asurziţi de Capela Sixtină, de vuietul ghizilor şi traducătorilor în toate limbile pământului. Şi privind îngerii cu crăpături în braţe (tencuiala a început să se despice) ne vom simţi pentru
25 o clipă catapetesme luminate de fulger.
KAFKA ŞI ROMANUL MODERN
Un lucru neplăcut, care li se întâmplă scriitorilor excepţionali, este moda. Materialul inflamabil al operei lor fascinează toate chibritele cât de subţirele care se aprind instantaneu într-un foc de paie perpetuu. Asta nu înseamnă că opera princeps e atacată în substanţa ei. Numai mediocrităţilor le e teamă de imitatori. Am întâlnit câteva personaje care nu aveau nimic în cap şi în timpul conversaţiei îmi spuneau, cu multă prudenţă şi învăluiri în mister, cine ştie ce platitudine pe care vroiau s-o scrie, având grijă să mă avertizeze să nu le fur ideea. într-un fel imitatorii exercită rolul pozitiv al râmelor care, prin galeriile lor, în arătură, înlesnesc circulaţia aerului, afânează pământul.
Opera lui Kafka a trecut ca un cui bătut de un nebun cu capul prin rânduri succesive de păreri, pătrunzând, din coridoarele tribunalului cu procese implacabile, în biroul de lucru şi în conştiinţa multor scriitori. Am citit şi la noi, până la lehamite, de vreo câţiva ani încoace diverşi kafkieni, kafcangii, cum le-or fi mai zicând. Dar ăsta e un motiv să ne împiedice să mergem la sursă? Cineva îmi spunea, nu de mult: - „S-a dus şi cu Camus. Nu e nimic nici de capul lui!" - „Ce vorbeşti, domnule?"
262
MARIN SORESCU
INSOMNII
263
în goană după şocuri ieftine, putem ajunge să privim de sus atât droaia de imitatori, cât şi matca însăşi, confundând aurul cu arama şi ajunşi aici, atunci nimic nu mai e valabil -nu mai ai nici un criteriu, nici un motiv să nu te spânzuri.
Recitind nuvelele lui Kafka am aceleaşi emoţii ca la prima lectură. O întâlnire cu un mare scriitor e întotdeauna, dacă mergi fără prejudecăţi, o sărbătoare. >yA trăi nu-i o nimica toată" — spunea undeva Pasternak.
împingând luciditatea până la paroxism - el se stabileşte apoi în paroxism unde se simte bine ca o molie într-o căciulă de oaie. Verdictul începe banal - unul scrie o scrisoare - şi se termină halucinant: eroul se aruncă în apă. în conflictul tată-fiu, fiul reacţionează ca un tiran în devenire, iar tatăl îl blesteamă. „ Te osândesc acum la moarte prin înec" şi imediat comanda e executată. Kafka reprezintă o cută a conştiinţei lui Dostoievski. (Verdictule fatalitatea pe care o suportă urmaşii, încleştarea între cei apropiaţi, între cei care „îşi sunt dragi", este mult speculată. Notaţia e nervoasă: „«Chiar şi la cămăşi are buzunare!» îşi spuse George şi crezu că poate să-1 discrediteze în faţa întregii lumi cu remarca asta. Simţi asta doar o clipă întrucât uita totul imediat".
Personajele sale stau cu căciula în mână în faţa absolutului, aşteptând toată viaţa să le deschidă paznicul care e de neînduplecat. în sfârşit, cu ultimele puteri îi pun acestuia o întrebare: „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea. Cum se face atunci că în atât amar de ani n-a mai cerut nimeni să intre înăuntru?" Paznicul îi răspunde: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc să închid". Deci fiecare avem o intrare specială în absolut, nu putem intra decât pe acolo, dar, pentru fiecare în parte, e un paznic şi gata. Apoi aceste personaje sunt obsedate de fenomenele de osmoză cu alte ranguri. Omul cu cădere spre animal (vezi şi Urmuz) este obsedat de
metamorfoze ori asupra lui pluteşte o fatalitate, un proces de descompunere, de urmărire, de ascultare.
Situaţie ingrată de colonie penitenciară. Meritul lui Kafka este că a subţiat proza, debarasând-o de osânza descrierilor. Nu mi se mai povesteşte pe larg „tolstoian" acţiunea „se duce să bea apă". Dacă pleacă să bea apă atunci evenimentele se 5 precipită, eroul ajunge la fântână, cade înăuntru, moare şi se face stafie în aceeaşi pagină.
Această latură deschisă de proza lui Kafka a plăcut mult
nevropaţilor.
Tolstoi n-a avut imitatori din cauza lipsei de longevitate a scriitorului modern care trăieşte mai nervos, în certuri continue acasă şi în societate, pe pământ şi în cosmos. Scriitorul modern n-are suflu. Dostoievski a luminat cel mai bine drumul de sare al ocnaşilor sufleteşti merg spre prăpastie. Şi acest drum atât de aderent i-a ademenit şi pe autorii Procesului.
Recunosc că nu mi-e deloc silă, chiar dacă a trecut moda Kafka, să citesc o pagină din el. Moda trece, modelul adevărat rămâne. Doamna Pompadour nu e scoasă din istorie numai că s-au găsit multe cucoane, prin secole, să-i poarte, cu mai multă sau mai puţină graţie, fustele.
INSOMNII
265
GEAMGIUL
Lângă fiecare icoană pe sticlă se află grămada respectivă de pietre şi praştia respectivă. E uimitor cum au putut aceste aripi de libelulă pictate cu cine de taină, sfinţi Ilie, naşterea Precistii, Patimile, să înfrunte lapidările. Or, ca într-un tablou cunoscut, săgeţile timpului au trecut prin ele, într-un nesfârşit martiriu, fără să lase găuri în coaste?
Pe la 1200, când se lucra de zor la catedralele Europei -geamgiii noştri erau încă nedescălecaţi, cu vitraliile în cârcă, iscodind, călări, „loc de mănăstire şi de pomenire". O catedrală se dura în două-trei secole, de zidire continuă. Imposibil de găsit la noi atâta răgaz: caii nechezau, săbiile se încrucişau, locul de pomenire se încondeia de sânge ca un ou. Tot ce-am putut face: bisericile dintr-un lemn, sculptate ca un ciomag, şi aceste vitralii: icoanele pe sticlă - dovadă a unui simţ coloristic nemaipomenit. Geamurile pictate au fost reduse la dimensiunile modeste de talismane, poţi să le porţi la gât, să le săruţi şi să te închini la ele dimineaţa şi seara, înainte de frângerea pâinii.
Descoperirea icoanelor pe sticlă e pentru plastica noastră un eveniment, nu îndeajuns de cercetat şi luat în seamă.
După fiecare război, răzmeriţă, cutremur, ciumă, holeră, incendiu ori inundaţie, - prin satele devastate trecute prin sabie, prin foc şi stropite cu var împotriva molimilor, - apărea, aşa ca din senin, geamgiul.
Cu geamurile în spate, cam deşelat, strigând: „Geamuri! Geamuri!"
** Habar n-aveţi ce fior de fericire umplea satul: se dau j'|eamuri, iar o s-avem geamuri! Apăreau figuri ţepoase pe la porţi şi nea Ion ori nea Vasile lua geamul, îşi sufleca mâinile, icuipa pe o floarea-soarelui, preparând un ocru, scuipa pe Ochiul boului, pe nalbă, pe trandafir, şi cu degetul, mestecând, icotea tot felul de culori - şi gata icoanele. Răstigniri, puneri în mormânt, şi aşa, în vrăjmăşie, groaznica judecată. Geamul pictat era pus direct pe perete, locul ferestrei fiind lăsat gol pentru alte întâmplări cu zguduire.
Pictura icoanelor e naivă: Sfântul Ilie se hurducăne încercând s-o şteargă frumuşel de pe cerul nenorocit, prin nişte nori de praf şi pulbere. Sfântul Ştefan ară, Sfântul Gheorghe călare pe-o pisică tot omoară, din veac, un guşter. Adam şi Eva mănâncă un măr care seamănă cu o pară mălăiaţâ. Interesant că cei mai mulţi zugravi, fiind analfabeţi, când ajungeau la Inscripţiile în greceşte, latineşte ori slavoneşte, se scărpinaţi în 7 Cap şi mai sărind câte o literă, le pictau ca pe nişte evenimente culturale tare încâlcite.
INSOMNII
267
PROFESORUL
Geniile sunt, într-un fel, o răzbunare: un popor de oameni necăjiţi care, neavând posibilitatea scrisului, îşi păstrează „în cap" toată istoria, se răzbună dându-1 pe lorga, capabil să scrie 5 singur, cu amănunte, istoria a zeci de naţii. Un popor cu o literatură cultă destul de tânără, dă la iveală pe George Călinescu, critic şi istoric literar, prozator şi eseist, comparabil pentru fiecare sector în parte cu cele mai ilustre nume ale culturii apusene.
10 Am o bibliotecă întreagă lorga şi nu ştiu ce să fac cu ea. S-o dau la legat? Nu-s destul de copt, n-am barbă, să pot să înţeleg tot ce-a gândit înalta poartă a frunţii sale căreia ar trebui să-i plătim cu toţi bir de admiraţie şi smerenie. S-o las - se strică. Ori „vine altul! şi mi-o ridică". Aceasta este dilema
15 perpetuă Nicolae lorga. Cineva, un filosof român, se întreba, acum câteva decenii, dacă vor fi existând Ia noi cinci inşi care să se poată mândri, cu mâna pe conştiinţă, că l-au citit integral pe Kant. Dar opera lui lorga? Măcar titlurile cărţilor lui - le cunoaşte cineva pe toate? De ce nu se tipăresc cărţi cu titlurile
20 operelor lui lorga, în locul unor schiţe de inspiraţie oarecare? De la un anumit nivel în sus, ceea ce ar trebui să se numească într-adevăr „fenomen" - deranjează şi este minimalizat. Se vorbeşte de cazul cutare. Dar autorul Istoriei
românilor este lăsat cu academică răceală la o parte. Peste fenomenul Călinescu pluteşte un dizolvant zâmbet superior. E ciudat cum putem avea atâta dărnicie, această mână spartă în domeniul culturii, să aruncăm la gunoi - să folosim ca îngrăşământ - fosforul de creier al unor personalităţi 5 excepţionale, strălucind pe un bărăgan de hârtii.
lorga - o personalitate care turteşte. Un munte de cărţi! Un munte de articole! Un ziar întreg scris de el timp de decenii! Totul pare cu atât mai monstruos cu cât astăzi lumea merge spre specializarea cea mai îngustă: se studiază o ramură io a ramurei.
Călinescu pretindea criticului român o casă izolată şi un dulău nedresat şi frust la poartă. Numai aşa poţi să-ţi păstrezi într-adevăr autonomia esteticului. Adevărul este că i-a stânjenit pe foarte mulţi, cu prezenţa sa autoritară, simţită ca o zbârlitură de leu în creştet. N-a avut prieteni la cataramă. Academicienilor, veniţi să-1 viziteze, cu pălăria în mână, le spunea din prag: „Nu sunt acasă!". Sociabil, dar mai ales cu morţii, foarte cuminţi şi la locul lor şi care nu puteau să-1 deranjeze şi care se puteau menţine tot timpul într-un spiritism pur.
lorga fiind destul de înalt s-a uitat cu o curiozitate dumnezeiască pe sub streşinile mănăstirilor, descoperind prin poduri prăfuite hârţoage şi documente, mâzgălituri de dieci pe ceasloavele (care l-ar fi răscolit şi pe Eminescu), dând vechime culturii noastre. George Călinescu a aşezat aceste cărţi după cotor, le-a netezit cu mâna, a dat lustrul şi prestigiul şi perspectiva. (Geo Bogza, mereu atent la valorile şi mormintele naţionale, rupea, nu de mult, o frumoasă şi pioasă floare de stil în memoria acelei unice Istorii a literaturii române care nu se mai retipăreşte odată.) După Maiorescu, Lovinescu şi alţi truditori, literatura română apasă prin Călinescu pe sigiliul domnesc al integrităţii şi existenţei sale independente în Europa.
268
MARIN SORESCU
Autorul Enigmei i-a uimit întotdeauna pe contemporani prin posibilitatea sa de a fi mereu altfel. De fapr, diversitatea e felul său natural de a fi. Aerul său. într-un munte găseşti şi aur, şi uraniu, şi platină. E drept, toată această bogăţie are darul
5 să ne uimească pe noi, pilitura de fier. Caut matca originală a personalităţii lui şi mi se pare a o găsi în lirism. Sub sistemul de prozator, sub aparatul critic, George Călinescu era clădit pe curenţii lirismului. Lirismul era inclus în el ca Marea Sarmatică în noi, trăitorii în scoicile de aur şi uraniu, petrol
10 şi sare ale istoriei ei. Lirismul înseamnă, în ultimă instanţă, tinereţe. Şi expresia des întâlnită la Călinescu „mă simt tânăr" nu era deloc o metaforă. Curiozitatea a rămas netocită, a rămas deschis ochiul său care ştia să vadă războiul Troiei într-o picătură de ceaţă. Cultura a fost pentru el baia lui Arhimede.
15 Numai că la Călinescu „Evrica" a însemnat „m-am găsit", adică mai mult decât descoperirea unei legi. Şi pentru că am pomenit de legea lui Arhimede, peste marginea universului mereu trebuie să se verse un volum de pământ egal cu volumul fiecăruia dintre noi. Numai că dispariţia anumitor oameni e
20 atât de viu resimţită, încât parcă acest proces s-ar petrece numai cu ei în fiecare clipă. Parcă ar muri incontinuu, cu o intensitate direct proporţională cu aceea a vieţii. George Călinescu ne-a dat şi prin moartea sa fiorul eternităţii. Te uiţi la locul ocupat până mai ieri de un singur om şi vezi că acum
25 înseamnă infinitul. Că, de fapt, acest om era infinitul. Dacă nu-i mai putem auzi glasul, cu ultimele cuvinte prelungi ca nişte ecouri, Călinescu e totuşi printre noi. El se întoarce în cărţile lui inegalabil şi genial, zilnic cu o punctualitate care nu se va ştirbi nici peste veacuri. Totuşi, cât de mult va lipsi el
30 culturii române!
- Domnule profesor, n-am cu cine să stau de vorbă.
A FACE MITURI
M-am întâlnit pe stradă cu un amic, care la întrebarea mea pur formală: „Ce mai faci?" - ca să nu apuce să mă întrebe el mai întâi - mi-a răspuns pe nerăsuflate „Fac mituri".
- Nituri? 5
- Mituri.
- Serios?
- Da, fac nişte mituri.
Certitudinea şi buna lui credinţă m-au pus pe gânduri. E * drept că omul s-a specializat, de la o vreme încoace în creaţia, io în paralel, a Odiseei, Mahabharatei etc. Scrie la ele cu o hărnicie de invidiat, pe măsură ce le citeşte. Compunerile lui nu se deosebesc prea mult de izvoare, numai că sunt mai largi, înseamnă asta, într-adevăr, a face mituri? Am crezut întotdeauna, şi sunt convins şi astăzi, că miturile se fac pe furiş. 15 Folclorul se face pe furiş, ca izvoarele. Homer n-a făcut nici un mit. Shakespeare la fel. Mituri autentice sunt puţine. Confuzia e hrănită şi de „opiniile" celor care sunt în stare să vorbească solemn în legătură cu o plachetă oarecare: „Talentatul I. P. demitizează cu succes", în timp ce „talentatul P. I. încearcă 20 a oferi o nouă mitologie geto-traco-sarmatică". Inepţii de-ale unora care, făcând gesturi de iniţiaţi chemaţi să facă ordine, cred că fac şi critică! Scriind Troilus şi Cresida, Shakespeare n-a
270
MARIN SORESCU
demitizat Iliada, ci a creat o farsă, o parodie. Nimeni n-a demitizat nimic. Ce e mit e sfânt şi nu se poate desfmţi. Dumnezeu nu se poate desfinţi prin faptul că cineva scrie că Dumnezeu bea apă. Scriind Blaga, cu rost, un Meşterul
5 Manole, nu s-a dezlegendat Meşterul Manole. Dar ce şi-a zis amicul: dacă un începător demitizează cu succes, de ce eu, om cu mai multă voinţă, n-aş crea vreo două-trei mituri? Româneşti. Chiar cinci-şase. Să fie acolo. Şi a început să umble pe la biblioteci după Daphnis şi Chloe, după Romeo şi Julieta,
io de care nu mai auzise. Prin urmare (să mă ierte) revin la obsesia mea. Miturile nu se fac aşa una-două - prin angajament şi plan editorial. Ele se creează peste capul nostru, cu noi, pe sub noi, ca apa, ca muntele, ca focul. Şi se observă, abia după ce au fost terminate, în sute de ani.
/5 Nu toate năzdrăvăniile sunt bune şi ingenioase. Nu tot ce e ilizibil înseamnă că e profund şi abscons, cu un sens care se refuză la prima lectură. Şi nu orice poem lung, lung, lung şi nedigerabil înseamnă că e mit.
INVITAŢIE LA ESTETICĂ
Confundată multă vreme cu pedagogia, sociologia şi demagogia - estetica a fost şi continuă încă să fie punctul nostru cel mai nevralgic. Dezorientată, buimăcită, ea şi-a asumat rolul unui ventilator de confuzii în capul artiştilor şi 5 cititorilor. De aici ierarhizările arbitrare: Neculuţă, era, ieri, mai mare decât Eminescu, Maiorescu mai mic decât Ionescu Raicu-Rion. Principiile de estetică fiind decretate în bloc „estetizante", rod al unor minţi „burgheze", critici improvizaţi au Inventat, ad-hoc, altele. S-au dat soluţii pentru capodopere, w tot felul de scheme pentru complexitatea vieţii, cu atât mai obligatorii cu cât erau mai dogmatice. Totul era prevăzut pentru realizarea acestora, în afara unui singur lucru: talentul. Fără nici o chemare anume, criticii au dus o adevărată prigoană împotriva talentului, trecut la erezii. E destul de 15 amuzant azi să răsfoim paginile revistelor de acum opt-zece ani. In timp ce Blaga crea într-o penibilă uitare, sub gorunii săi icculari, crescuţi de pe aceste pământuri, marele poet, să zicem, A. Toma, era trimis în popor, ales de criticii „de la centru", Ca Agamiţă Dandanache. Nici nu-i de mirare că arta şi-a 20 pierdut în acest mod mult din prestigiul ei. A avea talent se pare că nu mai înseamnă iarăşi nimic. Poezia a ajuns un fel de Garibaldi cu prea mulţi „volintiri". Se sufocă. Toţi cititorii publică. De la o mie de cititori de poezie s-a ajuns Ia o mie şi una de poete. Numai anul trecut au apărut peste 200 de 25
272
MARIN SORESCU
autori noi. Câţi în toată Istoria literaturii lui Călinescu, de la origini şi până în 1941. De unde această dospeală lirică? Scriind pe timpuri o poezie — Zbor uşure — ţi s-ar fi spus: „e argheziană!" Acum poţi să publici două volume întregi „zbor 5 uşure" - maimuţărind - şi vei fi luat în braţe drept dotat, iar Arghezi va fi considerat depăşit. Asta, ca să ne oprim la clasici, pentru a nu mai vorbi de legiunile de imitatori ale unor poeţi abia afirmaţi. Nu-i nimic grav în asta, la urma urmei - aşa a fost de când lumea. Multe cărţi de poezie, nu poeţi. Multe
io cărţi — nu poezie. Liricii mari ai lumii sunt cunoscuţi prin traduceri îndoielnice, industrioase, acelaşi individ tălmăcind cu dezinvoltură din limbile bantu, franceză, japoneză, engleză, spaniolă, turcă, neogreacă, asiro-babiloniană. Şi elevul de 15 ani vine şi bate cu pumnul în masa redacţională - cerând
is o pagină, altfel reclamă (cutare de ce publică?). Redactorul de poezie, atunci când nu are el însuşi un prestigiu - cedează. Şi -un alt nume nou, lângă altul mai vechi.
A face literatură e sinonim cu a face cozonaci? Toate gospodinele se pricep s-o facă. Include aici şi pe cele cu
20 pantaloni. Suspectez „poetul" de o inconsistenţă dulce şi agreabilă. Inefabilul lui, în care jocul însăilează kilometri de versuri zilnic, suferă de o plăcută şi suavă zahariseală - dar una de un anumit tip superior, aş zice: o zahariseală a unui zahăr provenit nu din oase care ar fi viguroase dar banale, ci din
25 mentă. Un inefabil mentolat! Aşa-numitele aventuri ale cuvintelor (care, fie vorba între noi, în Apus s-au experimentat de mult şi au dus poezia în înfundătura pierderii oricărei adeziuni a publicului) nu provin dintr-o anumită necesitate de a descoperi ceva, de a spune ceva ce e dincolo.
30 N-am mai citit poezie bună de nu ştiu când. Am citit mulţi autori - şi n-am reţinut nimic. Toţi scriu ca unul sau ca altul. Sunt întrebat uneori: „Ce zici de marele Apostolescu?" Sau: „îţi place, nu-i aşa, evoluţia lui Trandafirescu?"
- Care Apostolescu, care Trandafirescu? N-am auzit. Bună
35 ziua!
LOO
Toată pictura lumii (în afară poate doară de a noastră, ca să nu rănesc susceptibilităţile) se află într-o derută. Dacă bomba aia, ori cealaltă, în loc să cadă la Nagasaki, ar fi căzut direct pe un şevalet, pe toate şevaletele la un loc, împroşcând şi iradiind, 5 tot n-ar fi produs o aiureală mai mare. Bienalele de la Veneţia se transformă tot mai mult în nişte hangare de şuruburi. Şurub de idee, şurub de cosmos, şurub de şurub. Nici măcar nu se intitulează aşa tablourile, c-ar fi sugestiv. Din tot ce-am văzut toamna trecută, nu mi-a plăcut decât Dellveaux, căruia belgienii io au avut ideea să-i organizeze o retrospectivă. Somnambulismul pânzelor acestuia, oraşele acelea bizare, străzile!
Parisul, inima declarată şi intransplantabilă a picturii mondiale, resimte cel mai puternic taifunul. Toată pictorimea, cu sau fără barbă, cu sau fără filosofie proprie, caută ceva. S-a 15 crezut o vreme c-o să se poată picta cu coada tehnicii, precum cu o pensulă acţionată electronic şi cibernetic. Apoi s-a pierdut şi această speranţă şi iarăşi o goană după altceva.
Doamna Loo, s-a lansat în ultimii ani cu expoziţii la Paris şi la Bruxelles. Deşi în plin Cartier Latin (care seamănă, ca 20 animaţie şi colorit, cu Piaţa de flori), atelierul ei respiră o linişte nesperată. Un echilibru al artistului care s-a găsit, ori a ajuns la înţelepciunea lucrului simplu.
274
MARIN SORESCU
INSOMNII
275
îmi arată 20-30 de tablouri şi discutăm în timp ce le privesc. întâi ai impresia că te găseşti în faţa unor rame goale, apoi observi culorile palide şi discrete. în fond, ai în faţă nişte compoziţii foarte delicate şi făcute cu migală. încet, încet te
5 familiarizezi cu acest univers al poeziei şi migalei (cuvântul mi se pare potrivit). („Nu ţin de nici un curent. Nu iubesc prea mult pictura modernă. Dacă aş avea bani, aş cumpăra Bosch şi Cranach", îmi mărturiseşte artista.) Multe pânze mi se par ca nişte geamuri aburite dintr-o casă la marginea lumii, în care
io s-ar juca copii. Pictate cu o răsuflare de copil. Sau ca nişte flori de gheaţă care au început să se dezgheţe. („Văd toate lucrurile prin altele. Un copac în apă. Un oraş în sticlă ori gheaţă".) Sunt, aşadar, nişte peisaje. Unul chiar se intitulează Peisaj văzut într-un ou de struţ. Acest tablou mi se pare caracteristic picturii
15 doamnei Loo, a cărei tehnică s-ar baza pe distrugerea de forme şi crearea de forme noi, care la rândul lor ar dura doar o clipă, fiind înlocuite de altele. Aşa trebuie să fie fenomenele de miraj, ori visele celor degeraţi. O curgere dulce şi o incertitudine în toate. („E un ritm în toate pânzele mele".) Impresioniştii aveau
20 curajul ori neşansa să se oprească la câteva aparenţe, să aleagă ceva din şuvoiul viziunilor. Aici însă totul se clatină, se smulge şi fuge şi este absorbit. E ameţitor. („Vântul, apa, norii, sunt în mâinile divinităţii, care poate schimba totul".) Iată aşadar că ramele care păreau aproape goale sunt pline de larma
25 puternică a unei vieţi sufleteşti intense.
(„Când făceam pictură figurativă mă simţeam foarte liniştită, pentru că ştiam ce pictez. Acum nu sunt niciodată sigură ce se va întâmpla pe pânză".) Lucrările plastice ale doamnei Loo mi se par mult mai moderne decât cele care se
io vor moderne cu orice preţ. Departe de retorism şi stridenţă, impregnate de o poezie simplă şi autentică, aceste pânze care par a rămâne surde la vuietul speculaţiilor plastice de ultimă oră, se umflă de curenţi mai înalţi ai artei autentice. Nu le lipseşte fiorul, misterul şi iată că la Paris se află şi pânze pentru
* corabia beată a lui Rimbaud. Nisipul sau zborul nisipului, Peisaj văzut în foc, Timp rece dau dovadă de o artă a nuanţelor, desăvârşită. Culoarea parcă ar fi mătase, iar mătasea parcă ar
f     avea greutate, ori ar fi prăpăstioasă. Tablourile par poate
j     uniforme, la prima vedere, pentru că sunt executate într-o altă 5 tehnică, ţinând de un rafinament oriental. Te gândeşti că ar putea fi făcute sul, ca vechile picturi chineze a căror desfăşurare, spre a fi admirate, era un întreg ceremonial.
La întoarcere trec iarăşi, prin Saint-Germain, pe lângă galeriile faimoase, de pe vremea lui Apollinaire. Sunt pline cu io tot felul de năstruşnicii, despre care poate voi scrie odată. Parisul artistic însă e un mare şnapan, care are un filtru
;     desăvârşit. Secretul purităţii sale e că aici se întâlnesc şi convieţuiesc curentele cele mai „infecţioase", dar nimeni nu dă cu dezinfectant. Ia să oprească cineva aerul să-ţi intre în nas, /5 vrând să te ferească de nocivitatea mortală a bioxidului de carbon! Parisul înghite microbi cu lingura cea mare şi se
-:  ■ imunizează automat. Multe din expoziţii nu-mi plac, confuzia
* e reală, dar germenii viitoarelor tendinţe şi mode tot aici se amestecă, în cazanul ăsta al lui satan. O reflecţie a lui 20 Apollinaire: „Specificul artei, rolul ei social, este de a crea această iluzie: tipul. Numai Dumnezeu ştie cât de batjocorite
s au fost tablourile lui Manet sau ale lui Renoir! Ei bine! e de ajuns să-ţi arunci ochii pe unele fotografii de epocă pentru a-ţi da seama de conformitatea oamenilor şi lucrurilor cu tablourile 25 pc care le-au făurit aceşti mari pictori. Asemenea iluzie mi se pare cu totul firească, operele de artă fiind, din punct de vedere al plasticei, produsul cel mai energic al unei epoci. Această energie se impune oamenilor, constituind pentru ei dimensiunea plastică a unei epoci. Aşadar, cei ce îşi bat joc de 30 pictorii noi, îşi bat joc de fapt de propriul lor chip, deoarece viitorimea îşi va închipui omenirea de astăzi după reprezentările pe care artiştii celei mai vii arte, adică celei mai noi, le-o vor fi lăsat [...]. Toate operele de artă aparţinând unei
276
MARIN SORESCU
epoci, sfârşesc prin a semăna cu operele artei celei mai viguroase, mai expresive şi mai tipice".
Aşa că să nu ne pripim să ocăram bienala de la Veneţia, ori s-o facem cu multă, multă precauţie. Şurubul de care ; vorbeam mai înainte nu trebuie strâns de pe drumurile lui fireşti. La fel să nu ne năpustim asupra noilor zvârcoliri de artă de la Paris, chiar dacă momentan lipseşte din clocotul lor pipa prestigioasă a lui Apollinaire, fumul ei vrăjitor care punea ordine, închega tendinţe şi le stratifica, într-o ardere înaltă şi dură, de geologie. Sunt sfaturi pe care mi le dau.
Cât priveşte pictura doamnei Loo, acum cred că o văd şi mai clar: ea se înalţă ca un ciripit foarte amănunţit, lucrat la detaliu, un ciripit de culoare, de tip oriental - dar paradoxal, foarte limpede. în mijlocul confuziei clasice, pitoreşti a vestitei cetăţi, un glas curat ţinând de muzică, pictură şi poezie face bine.
HENRY MOORE
Ieşind din expoziţie şi încercând s-o rememorez, prima senzaţie pe care o încerc este de nelinişte, de frig: parcă prin numeroasele şi ciudatele goluri ale volumelor sale, goluri plasate în cap, în inimă, în torace, a început dintr-o dată să curgă aerul. Statuile se leagă astfel una cu alta şi toată expoziţia devine o stranie maşinărie de creat spaţiu.
Valorificarea acestor goluri constituie una din descoperirile lui Moore. El le „sculptează" cu aceeaşi atenţie cu care modelează roca sau toarnă bronzul. De fapt, golurile nu sunt decât o întindere până la limită a dorinţei sale de esenţializare, pentru că artistul nu reprezintă „carnea", formele obişnuite, ci vede dincolo de ele oasele, nodurile mai consistente ale naturii. Din acest punct de vedere sculptura sa are un caracter, am zice, radiografie. Făcând parcă săpături pe locurile pe unde au trecut hienele, Moore reanimă oasele. Aşază scheletele în picioare sau în poziţii de viaţă, dându-le solemnitate de nemurire. Amintiţi-vă cele două figuri aşezate sau Mamă cu copil— copilul în interiorul mamei ca o veşnicie în alta.
Câteva lucrări au forma unei aşchii de os (autorul le numeşte „muchii de cuţit"), păstrând neregularităţile ruperii acestor materiale dure. O alcătuire de oase rupte e Luptătorul cu scut. Numai cioturi, plus tâmpla scutului. Şi mai are şi un orificiu în cap pentru cine ştie ce belciug cosmic.
278
MARIN SORESCU
Sculptorul englez nu a făcut un secret din faptul că a ajuns la unele din aceste descoperiri ale sale pornind de la românul Brâncuşi. De altfel, influenţa este în anumite locuri evidentă. Formele şterse, şlefuirea ochilor, a nasului, a gurii, a universului
5 până la ou, sau mai departe până la sărut - iată un punct în sculptura modernă spre care duc, s-ar zice, toate drumurile.
Aparent disproporţionale, lucrările lui Moore au în fond o uimitoare rigoare a proporţiei. Artistul ştie să le adapteze întotdeauna la peisajul înconjurător. Micşorând capetele
10 personajelor (ca stranii ţeste de şarpe!), personajele devin mai monumentale. Aerul acesta grandios e dat şi de materialul mai totdeauna poros şi de formele neobişnuite, aproape geologice. Câteodată îţi vine să crezi că sculptorul s-a inspirat (poate prin Brâncuşi) din „babele" noastre: aceeaşi măreţie, aceeaşi forţă
15 naturală. (Formele pe care alţii le descoperă după ani grei de zbucium, nouă ni le fac fără prea multă caznă vântul, zăpada şi ploaia. Iată ce trebuie să mai includem între bogăţiile ţării.)
Un studiu special ar necesita excelentele desene din adăpost, unde artistul face parcă exerciţii de drapare. De
20 asemeni, miniaturile. „Corpulfamilial; nimic mai plin de graţie şi de onoare!", am auzit pe cineva exclamând.
Spuneam la începutul acestor însemnări, că părăsind expoziţia, încerci o senzaţie de nelinişte. Nu ştii unde să-1 plasezi pe acest artist. Undeva în trecutul geologic? ori în
25 viitorul cosmic? întorcându-te din nou printre figurile sale aşezate, torsurile mărite sau „formele verticale interne şi externe", îţi dai seama că artistul nu sculptează de fapt decât prezentul; că în neliniştea sa intră paradoxal foarte mult calm. Peste frământarea timpului, peste propriile sale coşmaruri,
'50 Henry Moore profilează simbolic un genunchi imens.
POSTFAŢĂ (la Tinereţea lui Don Qujote)
Se scrie enorm. Trăim în epoca hârtiei scrise. Cum oamenii necivilizaţi nu puteau vieţui acum 15 000 de ani, fără o piatră neşlefuită şi acum 12 000 de ani fără o piatră şlefuită, 5 noi nu putem exista fără o bucată de hârtie plină de semne de exclamare, virgule, cuvinte. Şi se scrie tot mai grăbit. Cărţile sunt nişte propoziţii abia începute. Unele se opresc la adjectiv, : altele la pronume. Foarte puţine ajung să descopere rădăcina unui verb. io
Acestea sunt gânduri care-i trec prin minte oricui are de gând să îmbogăţească patrimoniul literaturii cu o nouă carte. Mergi prin librării: gem de titluri noi. Mergi prin anticariate: gem de titluri vechi. Praful nu mai pridideşte să se depună pe in-folii, ediţii definitive, ediţii rare ori dese. Te apucă ii deznădejdea. Să te mai duci după asta acasă, să te aşezi la masa de luctu? Pentru cine să scrii? Publicul mai vrea ceva? în marile bazine industriale există o ţeava verticală numită preaplin. Când apa depăşeşte nivelul admis, surplusul se scurge prin această ţeava. Din păcate, în literatură nu există un asemenea 20 mijloc de reglare. Se scrie în continuare până la exasperarea, să zicem, a bazinului. De ce? Pentru cine? Răspunsul nu e decât unul singur: scriu pentru mine. Sunt singurul public al
280
MARIN SORESCU
INSOMNII
281
gândurilor. Să fim lucizi: cine ne poate înţelege, când noi înşine nu ne înţelegem decât fragmentar, până la mână, până la brâu? Iată de ce poezia trebuie să fie în primul rând sinceră -numai aşa te poate traduce exact, numai aşa te poţi reconstitui,
5 ca melcul drumul de la casă şi înapoi, după urmele albe lăsate pe frunze. E şi greu, de altfel, să nu fii sincer (şi din cauza asta mulţi nici nu sunt sinceri: e prea uşor), când îţi propui să dialoghezi numai cu tine, ştiind, aşa cum am spus, că eşti singurul interesat în discuţie. Să dialoghezi despre problemele
io fundamentale ale tale, ca om: fericire, adevăr, existenţă, moarte. Pentru că te ating în mod nemijlocit, nu poţi să nu fii preocupat de aceste probleme. A scrie despre altceva (nişte teme oarecare, date din afară) e ca şi când, aflându-te căzut într-o baie de mercur, ai încerca să suferi pentru cei care dorm
15 pe puf. Suferinţă falsă. Totdeauna eşti centrul propriei atenţii. Am spus greşit „căzut într-o baie de mercur". Mercurul e în tine, destinul e intern, sângele tot îţi arde - şi cu atât mai mult poţi suferi pentru cei îngheţaţi de la Polul Nord. Dragostea călduţă peste tot - iată o temă de retorică. A avea
20 curajul să-ţi dezvălui subiectivitatea, sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele şi năzuinţele cele mai intime -iată poezia. Şi poate că aceasta e mai umanitară.
Funcţia poeziei e mai degrabă una de cunoaştere. Ea trebuie să includă filosofia. Poetul ori e un gânditor, ori nu e
25 nimic. Chiar şi folclorul este, în ultimă instanţă, cugetare, meditaţie. Poetul autentic e un filosof şi mai mult decât atât: el posedă în plus intuiţia. Gândurile lui, spaimele, tristeţile sunt transformate într-un instrument de cercetare. Lentila, tubul, cunoştinţele despre cer devin telescop care scrutează cerul.
30 Cred că un poet genial poate descoperi numai prin intuiţie poetică o nouă stea, care mai apoi să fie confirmată de savanţi, prin calcule de parametri. E tot ce poate da poezia. Gustul său final e totuşi amărăciunea. Asta nu înseamnă pesimism, ci numai luciditate. Trăieşte în cunoştinţă de cauză.
Să nu se înţeleagă din cele spuse până acum că propun smulgerea versului din viaţa cotidiană, socială etc. Aceasta nu se poate face, deoarece poezia e ca acele plante care trăiesc în apă - apa fiind tocmai mediul dat, în care trăim fiecare. Oricum, tot suntem îmbibaţi de el, de mediu, de ea, de apă. 5 Greşeala care se face e că i se cere plantei care trăieşte în apă să aspire tot la apă, când năzuinţa ei trebuie să fie spre aer, lumină, pământ. Pentru că repet: suntem suprasaturaţi de apă, nu putem scăpa de fatalitatea ei, e inclusă în cele mai îndepărtate ramificaţii ale cuvintelor noastre. Cei care cer mai io multă contingenţă poeziei sunt nişte naivi ori ignoranţi. Neagă prin asta caracterul profund social al artei. Ideea asta o putem ilustra şi altfel. E ca şi când ai pretinde unei privighetori care îşi petrece majoritatea timpului într-un copac, să cânte numai în şi numai despre acel copac. „Tema" arborelui 15 respectiv revine în trilurile păsării? Se poate, dar cine e în stare să-mi demonstreze aceasta, îl rog s-o facă.
Sunt, prin urmare, pentru luciditate. Pentru independenţa poeziei, păstrarea specificului. Să n-o coborâm la nivelul mediu sau submediu de înţelegere. Aşa cum pentru înţelegerea teoriei 20 relativităţii e nevoie de o pregătire, tot astfel satisfacţia estetică cere efort, cultură, elevaţie spirituală. Pentru că am pomenit de teoria lui Einstein, mi-aş mai permite o observaţie: poezia trebuie să fie concisă, aproape algebrică. Urmăresc mişcarea literară din mai multe părţi şi am impresia a observa 25 această tendinţă a poeziei moderne. Nu spre comparaţie, ci spre metaforă. Nu spre metaforă la vers. întreaga poezie - o metaforă. Poezia trebuie să fie scurtă - ca să aibă parte de o critică lungă. Să nu fim induşi în eroare: Mahabharata şi Ramajana au rezistat timpului tocmai pentru că au fost mai 30 scurte, cele mai scurte producţii de acest fel din epoca respectivă. Iliada a fost tot atât de concentrată pentru perioada homerică ca şi formula E = mc2 pentru a noastră. De aceea cred tot mai puternic în poetul care posedă o vastă
282
MARIN SORESCU
cultură, capabil numai el de concentrări şi stilizări până la esenţă şi formulă. Trebuie spulberat mitul boemului puşlama, al cântăreţului ignorant „nealterat", un individ pe care mi-1 închipui bâjbâind printre noţiuni, trăind numai din propriile-i
5 „revelaţii" ca beţivul din sughiţuri.
Sunt prin urmare pentru poezia care-şi pune problemele mari ale omului, fără a se angaja să răspundă mecanic la ele (în sensul naivo-idilic, pedagogico-educativ, patetico-fanfaron). Poezia nu poate declanşa nici războiul, nu poate încheia nici
10 pacea. Istoria omenirii e o dovadă elocventă în acest sens. Sunt prin urmare pentru poezia instrument de cunoaştere a omului ca om. Asta nu se poate face decât în singurătate, pe baza meditaţiei dezinteresate, sincere şi profunde. Nu ştiu să existe ceva mai individual decât gestul artistic. Fiecare din noi
15 trăim o experienţă unică, chiar şi prin faptul că existăm în mod separat. Eu îmi trăiesc viaţa mea, nu pe a ta. Chiar dacă noi doi am fi fraţi siamezi, încă am avea dreptul să spunem că simţim deosebit lumea. Să mi se dea voie să fiu deosebit. Corul a dispărut încă din antichitate. Numai cunoscând experienţele
20 singulare ale indivizilor în ceea ce se deosebesc ei, nu în ce se aseamănă, se poate întreprinde un studiu asupra diversităţii şi bogăţiei sufletului omenesc.
Voiam numai să-mi notez câteva gânduri despre poet şi poezie, aşa cum mi-au venit în minte, şi iată că m-am întins
2.5 pe câteva pagini. E o dovadă în plus că trăim în epoca hârtiei scrise, a cărei vârstă trebuie să ne-o închipuim mult mai lungă decât cea a pietrei ori a bronzului.
STAREA DE DESTIN
TRAGEDIA GREACĂ SAU
STAREA DE DESTIN
Capitolul I
CEI VECHI 5
Cei vechi, adică cei bătrâni. Cei bătrâni adică cei înţelepţi. Cei înţelepţi adică cei morţi. învăţăm din mers.
Care e ideea absolută despre tragedia greacă? Mărturisim că n-o cunoaştem. Hegel ar fi putut sonda aici fructuos, în căutarea spiritului universal. Tot ce ne-a rămas, frânturile de w cor, piesele scoase din contextul lor, cred că nu sunt decât nişte nobile dărâmături, ce se mai vede cu ochiul liber din Pantheon, din coloanele dorice, păscute de capre pe costişele vremii. Tragedie greacă a însemnat şi pierderea tragediei, strămutată în certuri. Mitul s-a scurs fără vlagă în gâlceava. Nimic nu 15 poate sta alături cu dorul de Grecia, cea veche, care trebuie să te izbească în faţă, ca vântul sărat al mării, cu sirenele putrezite în alge. Care e marea descoperire a lui Sofocle? Că istoria este în ultima instanţă mit. Eschil a dorit să facă teatru istoric, cum l-am boteza noi astăzi, după cum Homer cel orb, bâjbâind cu 20 băţul pe urmele lui Ulise, dorea să cânte cronica exactă. Pornind de la cotidian şi concret, geniul grecesc sare mereu în universal şi eternitate. Vorbim mereu de credinţa oarbă a lui Hamlet în umbra tatălui său. Aşa trebuie să fi crezut însă, cu mult înainte de-a fi ceva putred în Danemarca, creatorii 25 greci în fantasmele nopţii lor istorice. Li s-a arătat cineva din
286
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
287
mit şi le-a spus să facă minuni de perfecţiune spre a se răzbuna. Pe cine? Ce? Olimpul se năzărea deşelat de zei, şi, în fond, acest du-te-vino continuu între oameni şi zei, care îşi amestecă destinele şi au aceeaşi făină albă pe încălţări, creează farmecul 5 unic al eposului antic. Confluenţa între veacurile apuse şi prezentul (de acum trei mii de ani) a însemnat acel câmp magnetic, în care, în loc de ciuperci, au răsărit, cu aceeaşi spontaneitate, capodoperele. Oedip este un personaj istoric, care descoperă istoria în familie şi îşi mută căminul la răscrucea io relativului cu absolutul. „Sări-ţi-ar ochii", îi spune ursitoarea, şi el nu se lasă până nu şi-i scoate singur, încăput pe povârnişul dialecticii prezisului. Dacă ar avea un al treilea ochi, şi l-ar scoate şi pe-acela, pe deasupra. „Na!". Să ne închipuim că sentimentele s-ar afla toate înghesuite cu genunchiul într-o tolbă a lui Eol. Personajul antic vine şi spintecă semeţ cu pumnalul această tolbă. Tragedia greacă începe de la acest punct. După ce s-a dat drumul la destin. Acum intră în joc mânia lui Achile.
Nu exagerăm spunând că această mânie împotriva cerului şi pământului a generat tragedia greacă, din nevoia de a găsi un teatru de operaţiuni. Euripide este ultimul combatant, cel care ţine cu umerii frontonul Pantheonului. Atunci când îngenunche el, tragedia antică se năruie în ridicol.
Capitolul II TRAGOI
Tragoi înseamnă ţap şi tragedia de aici ni se trage. Etimologic. Neînchipuit de multe cuvinte greceşti în cultura lumii. Facem comedie după ei, filosofăm aşişderea, ne aflăm pe scena lor. Plângem cu lacrimile lor, râdem cu râsul lor, n-am inventat nimic, ar trebui să ne pleznească obrazul de ruşine. Am ajuns
de râsul lumii antice. Vechii greci, dintr-un obiect creau o disciplină şi ne dăm seama că suntem, de fapt, prinşi în tiparele minţii lor iscoditoare, din care Europa încă n-a ieşit, ca dintr-un clei. Imaginea viespei înotând în miere e încă mai plastică pentru Europa, adăugându-se la dulceaţa atică de demult. Continentul nostru are încă botul profund vârât în ştiubeiul cu inţelepciune grecească.
Tragedia, aşadar, provine de la cuvântul ţap. Deci metoda ar fi aceasta: iei un obiect sau, în cazul dat, o fiinţă şi adânceşti problema. E un lucru pe care noi încă nu l-am învăţat. Generalul se creează de la fleacuri, filosofia pleacă de la mici amănunte, nici măcar semnificative, un ţap hilar cu coarne împletite şi evoluând în spirală, duhnind a mascul, poate, în înaintarea lui întărâtată să dărâme cu capul orice zid, până în metafizică.
Ideea naşterii tragediei, care a frământat atâtea minţi, vă rămâne încă un punct turistic neexplorat suficient şi după aceste gânduri ale noastre.
Mă mir că Nietzsche, în avântul său poematic, n-a putut face decât distincţia între apolinic şi dionisiac, o adevărată comoară de citate pentru spiritele didactice. Aşa că nu-1 vom mai cita şi noi, deşi ne stătea pe limbă.
Acum, adevărul e că, dacă stai aşa cu faţa în sus, fără treabă şi te gândeşti cum se face că a apărut pe lume tragedia, poţi să dai peste momente de mare voluptate; voluptate a ghicitului. Kant spunea că sufletul nostru este format din senzaţii. Cei vechi au ţinut să-şi umple sufletul cu senzaţii de o anumită natură.
Cred că trebuie să ne gândim foarte serios la jelaniile care se produceau cu ocazia numeroaselor decese. Tragedia trebuie văzută în faţa schimonosită de durere a vreunei mame, a vreunei tinere soţii, smulgându-şi părul, sărutând pământul şi invocând zeii. Pe lângă spontaneitatea şi sinceritatea acestor
288
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
289
bocete, genul modern al tragediei apare lăbărţat şi incolor, ca un cântec de pahar. Eschil, cel care prinde din aer şi statorniceşte tiparul, urmărea, poate, în subconştient, şi o minimalizare a zeilor, care, insensibili la clamări, iată că pot
5 fi aduşi pe scenă şi puşi să vorbească înflorat ca fitecine, ba să se mai şi încurce la tiradele mai lungi. Tragedia lui e de frică, e contra spaimei de moarte; excesul de decese şi acte capitale trebuie să fi avut o explicaţie în banalizarea teribilului. Vorbeşti de funie în casa spânzuratului, până când acesta
io surâde, ţeapăn, şi începe să se dea huţa. I-a trecut moartea. Există undeva, în munţii noştri, un obicei străvechi, legat de priveghi, când se strâng cunoscuţii în jurul mortului, spun măscări atât de deochiate, încât mama celui decedat trebuie să izbucnească în râs. Pe la miezul nopţii vine o ceată de
15 moşnegi cu bărbi de cânepă, spre a iua sufletul decedatului în primire şi încep să ţopăie şi să sară peste cadavru, agitând caraghios un falus enorm. Şi de aici se putea naşte tragedia, dacă ţapii noştri ar fi ştiut să behăie şi nu ar fi fost folosiţi sistematic drept ţapi ispăşitori. Ne-au rămas fragmente de cor:
20 Ce frunză se bate
Pe la miez de noapte,
Cu fiori de moarte?
Frunza teiului şi cu a plopului.
Vorba lor începe 25 Dar cine-o pricepe?
Un descântec „de obrinteală" parcă îi răspunde:
în câmpu mare, negru, Latră un câine mare, negru; Peste marea cea mare, neagră, 30 Zbiară o oaie mare, neagră.
în pădurea cea mare, neagră Strigă un cioban mare, negru...
Spaima neagră în faţa obrintelii eterne naşte şi la noi fiori. Oaia însă va fi cea menită să-i exprime: dându-se înapoi mult, în timp, până la buza prăpastiei şi începând de-acolo Mioriţa, o tragedie mai senină şi - de ce să ne speriem de cuvinte - mai albastră. 5
Capitolul III CORUL
O ceată de 12 inşi (la Sofocle 15) lălăie în tragedia antică. Se amestecă în acţiune, întrerupând, interpretând (uneori destul de mecanic), trenând. Pentru spectatorul modern, io grăbit, venit să vadă acţiunea în viteză, că are rreburi, stând ca pe ghimpi, în picioare, lângă uşă, aceşti vorbăreţi şi atoate-ştiutori de pe scenă nu pot stârni decât aceeaşi întrebare: „Cine sunt ăştia?" în actul întâi, doi, trei, patru, cinci - aceeaşi nedumerire, plină de nervi: „Cine sunt ăştia?". Nu e de mirare 15 că această şleahtă a fost măturată din teatrul modern.
în fond, teatrul antic e de neconceput fără cor. Anonim, colectiv şi oral, acesta reprezintă, într-un fel, folclorul tragediei antice. Devenind literatură cultă, teatrul vechi şi-a luat permisiunea de a menţine un istm al înţelepciunii colective. 20 Un reazem în cei din umbră.
Care sunt caracteristicile corului? în primul rând, ştie, e înţelept. Uneori chiar e format din bătrâni (ca în Oedip rege) rablagiţi, care nu mai pot participa efectiv la acţiune, dar, de pe margine, pot s-o comenteze, să-şi dea cu părerea. (în co- 25 medie comentariile corului pot începe după formula cara-gealescă: „Deci, carevasăzică... ") Corul ştie acţiunea până la sfârşit - şi, orice s-ar întâmpla, el nu se schimbă. în al doilea rând, e schematic: nu ţi-ar ieşi nici mort din nişte tipare, uzate de experienţă şi care, întâmplător, sunt foarte adevărate. 30
290
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
291
Schematismul corului e al vieţii însăşi. Apoi e monoton - şi intervenţiile lui sunt adormitoare ca un murmur de valuri, ce ajung până lângă prăpastie. Tragedia e o prăpastie şi eroii, oricât de înţelepţeşte ar fi sfătuiţi de cor, tot dau în ea, din 5 cauza acestei monotonii adormitoare.
Asistând la spectacole cu piese antice, observ mereu acelaşi lucru: sunt două lumi pe scenă: de-o parte corul, care este format din filosofi şi de alta oamenii vii, care trăiesc: oricât ar încerca să intervină filosofia în mai buna desfăşurare a acţiu-w nii, nimic nu se lipeşte de aceasta. Sunt două lumi incompatibile. Şi o alta caracteristică: rezervorul de lirism. Din când în când, didacticele învăţăminte sunt aruncate în lături, pentru a izbucni spre zei mânia făcătoare de lirism. în înaltul cerului, de unde se azvârl în luptă şi intrigăraie cu o furie mai oarbă /5 şi mai a dracului decât a muritorilor, zeii se simt gâdilaţi pe tălpi. E tot ce poate lirismul.
Voi muritori, vă perindaţi mereu, Mereu, dar viaţa voastră ce-i, Nimicnicie-i, văd! Şi cine-a fost . Mai fericit decât atât Cât în închipuirea-i s-a văzut? Ca mai de sus să cadă el! O pildă vreţi: Eşti însuţi tu, sărman Oedip! Ah, cum mai pot să cred Că e vreun om ferice pe pământ?
Din Camus („Conferinţa ţinută la Atena despre viitorul tragediei") reţinem sugestia corului ca mediator între forţele implacabile: „Forţele care se înfruntă în tragedie sunt deopotrivă de legitime, au deopotrivă dreptate, în melodramă sau în dramă, dimpotrivă, numai una este legitimă! Cu alte cuvinte, tragedia este ambiguă, drama este simplistă. în cea dintâi, fiecare forţă este, în acelaşi timp şi bună şi rea. în cea de a doua, una este binele şi alta este răul (şi de aceea în zilele
noastre teatrul de propagandă nu este altceva decât o reînviere a melodramei). Antigona are dreptate, dar nici Creon nu greşeşte. De asemenea, Prometeu este totodată şi drept şi nedrept, iar Zeus care îl asupreşte fără milă, acţionează şi el în conformitate cu drepturile sale legitime. Formula melodramei ar fi, în fond: «Unul singur este drept şi poate fi justificat», iar formula tragică prin excelenţă: «Toţi pot fi justificaţi, nici unul nu este drept». Şi, în sfârşit, ceea ce ne interesează acum: De aceea cortd tragediilor antice îndeamnă în primul rând la prudenţă. Căci corul ştie că, până la o anumită limită, toată lumea are dreptate, iar cel care din pricina orbirii sau a unei patimi nesocoteşte această limită se îndreaptă vertiginos spre catastrofă, în dorinţa de a obţine triumful unui drept pe care crede că numai el îl are. Tema constantă a tragediei antice este astfel limita care nu trebuie depăşită. De o parte şi de alta a acestei limite se întâlnesc forţe deopotrivă de legitime într-o înfruntare vibrantă şi neîntreruptă. A greşi în privinţa acestei limite, a dori ruperea acestui echilibru înseamnă a te distruge".
Capitolul IV MOÎRA
Starea de destin (compară cu starea de mizerie) în care se află personajele creează acea iritare perpetuă, făcând din tragedia greacă locul tuturor catastrofelor. Măreţia eroilor lui Eschil este de a încerca să salte capid din această „cloacă" a zeilor, în putrefacţie. Un păcat o dată săvârşit de cineva cere sânge - trei sau patru generaţii. De aceea părintele tragediei are ideea genială de a organiza prăpădul în trilogii. E ca şi când pe un fluier ai cresta trei găuri, pentru podidirea cântecului cel trist. Presiunea tragică iese mai puţin năvalnic prin cea de a treia, unde deja tragedia începe să devină apoteoză.
292
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
293
Agamemnon e luat, cu tot stratul eroic, din Homer şi pus să cadă în genunchi în pragul casei, zbătându-se în năvodul de prins moruni al Clitemnestrei, care îl loveşte cu pumnalul de trei ori (cifra 3 ne va urmări o bună bucată de vreme). 5 Mama îşi va răzbuna fiica, adusă ofrandă cerului.
Clitemnestra este ucisă de fiul ei Oreste, care îşi răzbună părintele. Oreste va fi prigonit pentru patricid. Observăm că e un echilibru care se strică mereu, răzbunarea tatălui se face prin distrugerea celui de al doilea factor de echilibru. Limba io balanţei oscilează nervos, e o limbă de şarpe, care acoperă cerul de la un orizont la altul. Ne aflăm într-o atmosferă deasă de fulgere şi trăsnete şi ne e milă de cei implicaţi în ciclul destinului, cei care „nu mai prididesc de atâta jale".
Orestia rămâne modelul neîntrecut al genului şi tragedia 15 greacă începe aproape din primul moment cu un pisc.
Cât de înlănţuit era oare Prometeu? Să recunoaştem că fierul, descoperit nu prea de mult, nu putea să atingă perfecţiunea din epocile moderne. Titanul a rămas ţintuit pe stânca aceea sinistră mai mult de dragul unui simbol: vom continua 20 să ne răzvrătim împotriva zeilor, chiar şi fără ficaţi. Medical, cred că tragedia antică se explică printr-un surplus de fiere, cauzat de iritarea produsă de starea de destin. Orestia e plină de fapte. Prometeu e un singur gest, şi de aceea mult mai generos în interpretări şi „împliniri". Vulturul lacom trage un fir de sânge peste veacuri, ca un curcubeu.
Eschil îşi scria operele cu ocazia unor concursuri oficiale, tragedia fiind încurajată de cetate. Ne întrebăm de ce? De ce tragedia şi nu comedia? Se murea destul de frumos pe vremuri, destul de uşor, destul de greu - ca şi în viaţă. Atena voia să-şi călească cetăţenii, luându-i de chică şi azvârlindu-i în abisuri groaznice, în care ei învăţau să înoate. Eschil stă undeva pe vârful unui munte şi cu tridentul lui Neptun amestecă destinele. Din când în când, pe cei mai bravi, care
în zbaterea lor profund omenească dau dovadă de sublim, îi ridică până la buzele lui şi îi pupă.
Capitolul V OEDIP
Intelectualii mor duminica. E o relaxare dincolo de marginile permise şi cei învăţaţi să chinuie ideea timp de 6 zile, abandonând-o brusc, se pomenesc intrând pe sub pielea timpului în neant. Nimic mai înalt decât tragedia greacă! Duminica ei e încă departe. Sofocle reprezintă o miercure binecuvântată. Din cei 90 de ani pe care i-a trăit, o sumedenie i-a închinat teatrului, făcându-i „cu priinţă" tragediei. Se vorbeşte de un număr de peste 120 de opere şi amintim acest lucru celor dispuşi să creadă că artistul se mai poate odihni înainte de a închide ochii. Cele mai multe, bineînţeles, s-au pierdut. îţi vine să te iei cu mâinile de păr de disperare în faţa acestei neglijenţe a antichităţii, bogată în opere ca-n frunze de toamnă, pierdute ca şi frunzele toamnei. Grecia s-a volatilizat în lume, ca o respiraţie de sirene, imaginea ei autentică nu se mai poate întregi decât adunând la un loc amforă cu amforă, ciob cu ciob, zeitate cu zeitate. Morman deasupra insulelor, ar face să joace comorile. Cele de simţire (comorile) le bănuim jucând sub cele câteva cioburi păstrate din creaţia unor autori (ce ciudat că trebuie să folosim acelaşi termen de „autor" pentru Eschil, Sofocle, Euripide, ca şi pentru restul dramaturgilor).
Nu cunosc cifra exactă a locuitorilor Atenei în vremea aceea. Oricum, o mână de oameni. Şi când te gândeşti ce a putut să izvodească în secolul al V-lea - era lor - îţi vine să crezi cetatea ireală, să încerci să te consideri pe altă planetă. S-ar părea că toţi caii troieni ai grecilor au fost introduşi în cetate,
294
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
295
burduşiţi cu genii. Sofocle, iată, scoate capul printr-o ureche şi adulmecă în zările homerice. Oedip e o operă rotundă ca bolovanul lui Sisif. Mai bine zis destinul lui Oedip e teribilul bolovan pe care îl aruncă şi mereu îl ia în spinare. Nu intrăm 5 în amănunte, că n-are rost. Pe pământul românesc tragedia eroului s-ar putea defini astfel: de ce ţi-e frică nu scapi! încă înainte de a se naşte, fusese menit să-şi omoare tatăl şi s-o ia de soţie pe mama sa. E el oate o jucărie în mâna destinului, pus să atingă obligatoriu nişte puncte negre fixe? Ca să se în-
w deplinească Scriptura. (Formula creştină, traduce exact această împlinire a destinului.) Sensul existenţialist este că prin naştere Oedip e vinovat. Oedip la Colonas este un lung proces intentat zeilor. Bătrânul se dezvinovăţeşte.
N -am găsit nicăieri o explicaţie mulţumitoare în legătură
15 cu abundenţa incestului în operele celor vechi. Acum uciderea tatălui ca uciderea tatălui, dar de ce acest nărav al incestului? s-ar fi putut întreba Freud. într-o colectivitate de războinici, în instabilitatea cauzată de Cei 7 contra Tebei (care se multiplică, devenind: cei toţi contra tuturor), problema nerecunoaş-
20 terii era acută. Totodată trebuie să ţinem seama că necesitatea stabilirii unor norme morale răbufnea violent. E un titlu de glorie al celor trei autori pomeniţi că n-au ocolit ceea ce astăzi se cheamă viaţă, aprinzând tragedii cu foc de paie, cum se întâmplă. Oedip caută sadicul. Oedip se azvârle asupra răufă-
25 cătorului care, prin nelegiuirile sale, adusese urgia asupra cetăţii, cu vehemenţa unui copoi, adulmecând urmele. Vinovatul va fi găsit în propria-i piele, lăfăindu-se în oasele sale, înveni-nându-i măduva. Stupoare, groază, orbire! E, cred, primul exemplu de interiorizare a tragediei care, epuizând lumea în
30 cercuri tot mai strâmte, ajunge, vâlvătaie, în centrul vinovat. Vom rămâne pururi admiratorii spiritului iscoditor atic. Calmul superior şi împăcat din statura cariatidelor, cerea, din motive de simetrie, vârtejuri de zbucium omenesc nemaipomenit,
vaste îndemnuri ale minţii şi sufletului. Proverbial n-a rămas numai mult vânturând îndemn al grecilor la puşcărie.
Capitolul VI ANTIGONA - LEITĂ TAICA-SAU
După arderea atât de totală a destinului lui Oedip, după scrumirea vederii sale, nu s-ar crede că tragedia mai poate bântui prin zona aceasta. Totuşi ea reînvie ca pasărea Phoenix din cenuşă, în repetate rânduri. Doar numele purtătorului va fi altul, o rudă. Ce e frumos la tragedienii vechi, de care ne ocupăm, e urmărirea soartei unui neam, din momentul în care se declanşează morbul mizeriei de viaţă şi până când se alege praful. Sunt puşi astfel în zarea faclelor, care trebuie să fi luminat scena, bunicii, părinţii, fiii, nepoţii, uneori şi verii primari şi de-al doilea. (Romanul american, ne gândim în primul rând la Faulkner, încearcă, desigur cu mijloace moderne şi americane, să reînvie acest drept al autorului asupra unei ferme întregi.)
Neamul lui Labdakos, prin dramatismul vieţii membrilor săi, atrage atenţia şi este cu predilecţie cântat. O poveste odată spusă de Eschil, să zicem, este reluată cu seninătate de Sofocle ori Euripide. Se procedează la un fel de bătătorire, creându-se spre mit un drum asfaltat. Sau, firul odată întrerupt de unul dintre autori, este preluat de un altul, cu aceeaşi seninătate.
Antigona începe de unde sfârşeşte Eschil (Cei şapte impotriva Tebei). Să rememorăm câteva fapte. Oedip, căsătorit, în condiţiile ştiute, cu Jocasta, care-i era şi mamă, are următorii fii şi fiice: Polynice, Antigona, Ismena şi Eteocle. Partea bărbătească - renegându-şi tatăl - e blestemată de Oedip să se distrugă reciproc, ceea ce se şi întâmplă. Sub
296
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
297
zidurile Tebei cad, împunşi, unul de lancea celuilalt, Polynice şi Eteocle, primul venind ca vrăjmaş şi cuceritor, celălalt, apărându-şi cetatea, la una din cele şapte porţi. Ei suferă în acest fel îndeplinirea blestemului. E nemaipomenit ce efect 5 poate avea un blestem, care odată scăpat din gură, acţionează ca bomba atomică, prin suflu. Să ne închipuim ce s-ar întâmpla dacă blestemul nu s-ar realiza? Mânia zeilor ar deveni de paie, iar cuvintele n-ar mai avea nici o bază. Asta se întâmplă în tragedia modernă, rămasă fără acoperire.
w Tragedia Antigonei începe din acest punct. Creon, rudă apropiată a lui Oedip (nevastă-sa, Euridice, era, mi se pare, soră soţiei acestuia) şi rege, porunceşte ca trupul fratelui ce-şi apăra glia, al lui Eteocle, să fie îngropat, după datină, cu toate onorurile, pe când hoitul lui Polynice să rămână hoit, sfâşiat
15 de vulturi şi de ciori. Şi de câini, penrru că nu merira „cin-stirea-ngropăciunii" un trădător. (Erau la mijloc şi alte interese.)
Profesorul Frenkian, ca de altfel şi alţi cercetători, atrăgea atenţia asupra importanţei deosebite la vechii greci a cultului 20 celor morţi, fără de care tragedia Antigonei nu s-ar putea înţelege.
Căci, în fond, ce atâta înverşunare în jurul unui cadavru? Pe pământ, sub pământ, lui i-ar fi fost totuna, ca şi celorlalţi. Sunt două timpuri care se ciocnesc în această piesă. E un
25 timp al Antigonei, care vine din urmă, încărcat de mister, superstiţie, adevăr milenar, spaimă în faţa necunoscutului morţii, şi care-i cere să respecte legea nescrisă, mai presus de voinţa unui singur om, fie el şi tiran. Şi un timp al lui Creon, ce vine de dincoace, din viitor şi înseamnă, tradus grosolan,
30 „cuvântul şefului e lege pentru subordonat". Pentru Antigona uite că nu e! Călcând porunca despotului, care interzicea sub ameninţarea pedepsei cu moartea înhumarea lui Polynice, ea merge şi presară ţărână peste trupul neînsufleţit al fratelui.
Ugea nescrisă se îndeplinise, măcar prin simbol; acesta putea l coborî sufleteşte în lumea lui Hades, mântuit, am spune, cu I    un cuvânt impropriu.
I 1     în fond, nu-i decât o mână de praf şi pulbere, stropită cu J    |pă dintr-un vas încrustat şi cu lacrimi. Dar porunca fusese 5 i călcată.
Au trecut mii de ani de detaşare. Cu toate acestea drama ne zguduie.
Fapta fiicei lui Oedip e demascată şi sancţionată. Ea va fi închisă într-o peşteră, unde-şi va pune capăt zilelor, alături de 10 logodnicul ei, fiul lui Creon, fapt care atrage şi moartea soţiei acestuia, Euridice. Dar să nu anticipăm.
Bine că am scăpat de fapte, ca să trecem la analiză, la semnificaţii.
Femeia iese pe primul plan. De la cratiţă şi leagăn, devine 15 pe neaşteptate factor politic. Cu atât mai primejdios cu cât Creon, suspicios, se temea întruna de răscoală. Toate celelalte personaje pălesc în faţa frumuseţii morale a Antigonei, sunt nişte umbre pe lângă vehemenţa protestului ei. Ştiindu-şi pedeapsa ce o aşteaptă, ea nu se sfieşte să facă gestul de îngro- 20 ' păciune tradiţională. „Mi-i drag să mor cu sufletu-mpăcat", Spune. Bănuim o viaţă sufletească intensă, o conştiinţă înaltă! Şi aceste cuvinte zguduitoare: „Că morţilor mai lungă vreme fi-vom dragi ca celor vii".
Antigona e „leită taică-său", moştenitoare a neîncovoierii 25 lui în destinul tragic: „Nici vrea, nici ştie suferinţei a se pleca".
Un glas auzit numai de ea o încredinţează că nu greşeşte când îl înfruntă pe Creon:
... Şi eupână-ntr-atât
De tare a ta poruncă n-o socot încât 30 Pe om să-l vârtoşească a-nfrunta pe zei! Că legile zeieşti nu-s scrise-n slove, nu-s, Dar pe vecie-s legi şi nu-s de azi de ieri,
298
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
299
Ci-s vechi de când nu şti-va nimeni şi nicicând Şi-aveam eu să le calc de frica unui om?*.
Spuneam mai înainte de cele două timpuri care se înfruntă. '• Dar sunt şi două sentimente potrivnice, două concepţii, stiluri f 5 etc. Antigona e numai iubire („Al vieţi-mi rost e să iubesc, nu să urăsc"). Când femeile trec pe primul plan, cuvântul acesta nemaipomenit apare ca o fatalitate. Ismena e umbra cea nehotărâtă a surorii sale, ezitând între dragostea de frate şi frica de rudă (îndepărtată). io       Creon vrea să fie stăpân absolut în casa lui (citeşte cetate). Nu încurajează pilda de răzvrătire (Holderlin vedea în gestul Antigonei chiar un act revoluţionar).
în al doilea rând, regele vrea să arate că un bărbat e totuşi în frunte, iar nu o muiere: „Din cârmuire răsturnat de-o fi să 15 fim, / încai să fiu de-un om dar de-o muiere nu".
Creon nu se vedea molâu cu cei ce calcă legea, cuvântul lui adică. Şi are dreptate.
Ne reamintim distincţia făcută de Camus în legătură cu tragedia greacă, despre cele două tabere care se înfruntă cu 20 aceeaşi îndreptăţire. (E, de altfel, ceea ce susţinea şi Hegel cu privire Ia Socrate şi la concetăţenii săi.)
Cam de Ia jumătate încolo, piesa care e numai acţiune şi teroare neagră, devine dintr-o dată lirică. Nu vi se pare? Eroina, după ce săvârşeşte ceea ce săvârşeşte, epuizându-şi într-un fel 25 destinul, parcă izbucneşte în cântec. Drumul ei de la palat spre grotă e presărat cu melancolie. Ea nu mai are nimic de făcut pe lumea asta, nimic care s-o distragă de la gândurile ei, de la pornirea spre tristeţe, care are ca substrat o notă existenţială, poate spaima de moarte, dar care se revarsă în cuvinte unduioase io şi feminine ca nişte plete pe umăr.
... Şi-acum, Polynikes,
Că leşu-ţi îngropai, vezi ce răsplată-avui!
Traducere George Florin.
Copil de-aş fi avut, ori soţ,
ce-arfi murit, Ei putrezeau far' de mormânt, dar eu
să-nfrunt
Cetatea — asta nul.. Şi cărui gând 5
mă plec?
Că soţ de-aş fi pierdut un altu-aş fi aflat! Copilu-mi de-mi pierdeam, copil
cu-n alt bărbat Aş fi avut! Dar frate cum aş mai avea? io Că doar şi tatăl meu şi maică-mea îmi sunt La Hades ferecaţi!.
Antigona cinsteşte ireparabilul în primul rând, jelind „al nunţii drag desfăt" de care nu are parte, repetând cuvintele şi bâlbâindu-se. «
Piesa descreşte în forţă dramatică, dar creşte în lirism. Din punct de vedere dramatic e mai slabă în partea a doua, însă mai filosofică. Se poate spune că Antigona merge agale spre sfârşit.
E frumoasă şi împotrivirea lui Creon, „îmbăţoşarea-i în greşeli". Apariţia lui Tiresias, profetul orb, care vine să-1 20 zguduie cu nişte profeţii (de-ale lui) e de mare efect scenic. Iarăşi se amestecă zeii. Blestemul este însă anunţat atunci când înfăptuirea lui e deja iminentă şi, într-un fel, Tiresias trişează. Vine prea târziu. Oare asta să-1 aţâţe pe Creon:?
Nici dac-arfi ca vulturii 25
Să-nşface stârvul lui şi la picioarele
Lui Zeus ei l-or căra şi-acolo l-or mânca,
Nici chiar aşa - cu preţul ăstui greu păcat -
Şi încă n-am să iert să-l îngropaţi. 30
Ce cumplită este înverşunarea eroilor antici! Când Homer vorbea de mânia lui Achile spunea o vorbă mare. Ei nu se modelează după împrejurări, nu ştiu să cedeze, sunt „îmbăţoşaţi"
300
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
301
şi merg unul spre altul precum cele două lănci în mâna lui Polynice şi a lui Eteocle. Un pas mai la dreapta sau mai la stânga să fi făcut unul dintre ei... şi şi-ar fi depăşit epoca. Aceşti oameni umblă însă cu fruntea sus, sub un cer brăzdat de fulgere.
5 Trăsnetul pare anume făcut pentru ei, şi-1 caută cu privirea.
Creon se ţine drept şi scai de legi. Totuşi profetul şi corul parcă-1 înduplecă, dar numai când e prea târziu. Ceea ce vede el în peştera în care Antigona se spânzurase, iar Hemon, logodnicul june şi pur, se străpunge cu sabia, nu e altceva decât
io finalul din Romeo şijulieta, pe care Sofocle 1-a înfăţişat, se vede, primul.
Pentru că veni vorba, această tragedie se înrudeşte cu cea shakespeareană şi prin adolescenţă, cu deosebirea că accentul e pus pe dragostea de frate.
15 Suntem şi noi surprinşi de câtă poezie lirică poate încăpea într-o tragedie. Ne alăturăm tututor celor care au vibrat la imnurile rostite de corul bătrânilor tebani, printre crime, printre lacrimi. Totuşi un omagiu, un imn adus omului, care, printre altele, „străbate mări". Nici nu ne închipuim cât de mult putea
20 să însemne această ispravă pentru oamenii ce trăiau pe un pământ acoperit nu numai trei sferturi de apă ca acum, ci aproape inundat în întregime, fiind mai apropiaţi de potop. Mişcarea corăbiilor pe mare apărea aureolată, ca, astăzi, zborul spre lună. Există un coeficient constant la om în orice
25 epocă de a se face admirat pentru ingeniozitate.
Uitasem un amănunt, Antigona e „leită taică-său". Dar tatăl său, Oedip, îi este şi frate. Asupra ei plana dintru început dezastrul. Cu atât mai mult chipu-i ne apare mai înrămat în fapta generoasă şi neînfricată.
30 Că zeii-n mersul lor fugar
Izbesc far-ocoliş pe cei ce-s vinovaţi
Şi ce dacă? Vinovată prin părinţi şi prin neam, ea înfruntă destinul, de atunci şi până în zilele noastre, rămânând una
dintre cele mai de necrezut femei. Imnul omului rostit de i     bătrânii tebani i se cuvine în primul rând ei:
l In lume-s multe mari minuni,
Minuni mai mari ca omul nu-s,
>     Antigona - ce minune, înainte de era noastră! 5
Capitolul VII FECIOARA URMĂRITĂ DE TĂUN
Ce tip de frumuseţe era Antigona? Femeile din tragediile lui Sofocle au o frumuseţe morală mortală. Clitemnestra e numai foc, sublimă totuşi în păcatul ci; Electra se dăruia iubirii io de tată, cu un sentiment de sinucigaşă; Antigona îşi risipeşte ,; viaţa în mâna de pământ pe care o aruncă pe trupul fratelui ci, spre a nu rămâne pângărit. Toate sunt demonice, dacă demonismul ar însemna doar o singură trăsătură de caracter, mistuitoare. 15 \ Meşterii sculptori introduc de obicei în statuile turnate câte
o vergea de fier, spre a le susţine. Aceste eroine sunt ţepene şi Statuare sufleteşte. Dar cum arătau ele pe dinafară, de ochii lumii?
E ştiut că pe scenă rolurile feminine erau interpretate de 20 bărbaţi şi chiar Eschil a întruchipat, într-o piesă a sa, o prea gingaşă Nausicaa, în coturni şi cu talia foarte înaltă. însă un ideal de frumuseţe plutea în aer şi grecoaicele eroine, dincolo de rragedie, trebuie să fi fost de o mare nobleţe trupească.
Venus din Milo e o femeie cam la 32 de ani, împlinită, 25 -.; coaptă, melancolică şi împăcată. Se ţine încă destul de bine în ' marmură şi degajă.ur^^iment de echilibru al formelor. O -  fală a sânilor, mentă" să alăpteze milenii de frumuseţe.
5IBL10TEC
302
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
303
în versurile lui Sofocle găsim unele aluzii, destul de transparente, în legătură cu înfăţişarea doamnelor sale. Acestea sunt „fiice de viţă aleasă".
Abundente sunt însă notaţiile menite să zugrăvească mişcarea sufletească.
„CLITEMNESTRA De ce să-mi pese mie-acum de ea? De ea, Ce-asupra maică-si azvârle cu ocări Şi-i doar destul de vârstnică, Ea n-ar roşi -Nu crezi? — de-ar face toate fărdelegile.
EI.ECTRA
Nu-ţi va veni să crezi, dar eu roşesc, să ştii, De tot ce fac. Purtarea-mi potrivită nu-i, O ştiu, cu vârsta mea, nici cu obârşia-mi. Dar ce să fac? Atâta ură-mi porţi şi-aşa-mi Vorbeşti că mă sileşti să fiu cum simt, măcar Că nu-mi stă-n fire... Pilda-ţi rea m-a molipsit!
CLITEMNESTRA Ah, ticăloaso! cum? Ori vorba mea şi eu Şi fapta mea te fac ca să-mi vorbeşti aşa? ELECTRA
O, da! Prin gura-mi tu şi fapta ta vorbesc, Nu eu! Căci faptele-s al vorbelor izvor
CLITEMNESTRA Pe Artemis ţi-o jur, obrăznicia-ţi scump O vei plăti, când se va fi întors Egist!
ELECTRA
Hei, vezi? Tu m-ai lăsat în voie să-ţi vorbesc, Dar cum vorbii, te-ai şi-nciudat şi nici n-asculţi.
CLITEMNESTRA Ori nu mă laşi s-aduc în tihnă prinosiri? Nu taci? De ce? Că ţi-am dat voie să vorbeşti?
ELECTRA
Ba adu câte vrei! Eu chiar te-ndemn. Ce tot Spui tu că vorba-mi e de vină?... Uite tac,
(Clitemnestra, urcându-se pe treptele altarului lui Apolo, vorbeşte unei femei care o întovărăşeşte.) 5 CLITEMNESTRA Femeie-ntinde-mi coşul plin cu poame fel Şi chip — prinoase-s pentru zei — pe când cu rugi înalţ puternicului zeu să-mi spulbere El spaima mea... ". i
(Traducere: George Fotino) Penttu Electra, Ismena, Antigona trebuie să avem în minte imaginea „fetiţei" de pe cana de vin a meşterului din Cleofon, păstrată la Miinchen, în colecţia de antichităţi. „Fetiţa" are vreo 20 de ani, e înaltă, robustă, are un profil de o rară distincţie din care nu lipseşte, bineînţeles, frumosul nas grecesc. însă prin zbuciumul vieţii lor, ele depăşesc naivitatea »• uşor superficială a acestei tinere fete, ies vijelioase de pe smalţul amforei şi se alătură cariatidelor.
Fidias, aşezându-le sub fronton la Acropole, învinge
tragedia.
Convorbirile noastre cu cei vechi se aseamănă întrucâtva unei discuţii telefonice cu străinătatea când, de emoţie, nu reuşim să comunicăm decât sumare date referitoare la vreme. Să ne închipuim o familie întreagă, copii, mamă, bunică, şi toţi dând să vorbească pe rând, repetă din ce în ce mai bâlbâit, faptul de a fi plouat, în sfârşit, sau de a nu fi plouat încă. Din păcate, realitatea antică este cu mult mai bogată, însă noi ne-am mulţumit şi cu ştirea cât de cât fantastică, în legătură cu norul în care s-au învăluit fecioarele „de aleasă viţă" din tragedie. Norul pe care am încercat acum să-1 contemplăm, frecându-ne la ochi, ca într-un vis.
304
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
305
Capitolul VIII FIORUL IA CEI VECHI
Admirată în toate timpurile ca un model de tragedie, un fel de „I^aocoon" nu în piatră ci în vorbe, Antigona merită să fie 5 privită mai de aproape şi din punctul de vedere al construcţiei, în primul rând, de ce îi zicem tragedie? Şi, în general, de ce zicem tragediilor tragedii? Că mor oameni? Aceştia mor oricum, şi fără ajutorul teatrului. Greşeala autorilor în această privinţă a constat în echivalarea morţii cu tragedia sau, mai io încoace, ataşarea, rizibilă, a unui epitet optimist lângă moarte. Moartea în sine nu e nici optimistă nici pesimistă. E o stare de fapt. Muntele nu e nici pesimist, nici nu se dă în vânt după fericire. E un pietroi pe care cresc brazi.
Fiorul tragic pe care îl descoperă cei vechi e că ştiu să insufle ;j decesului un sens tragic. Acesta provine nu din actul în sine, ci din faptul că sunt dinamitate nişte valori, care, murind, nu încetează de a fi ruinate, ci mor continuu. Această continuitate a morţii după moarte e înfricoşătoare, după cum viaţa în viaţă a eroilor este sublimă. 20       Când se spânzură Antigona, moare o apărătoare a dreptului sacru la dragostea de frate şi la dragoste în general, se creează un precedent; înseamnă că încontinuu se vor spânzura femei. Pe de altă parte, mereu alte femei vor fi gata să sfinţească, pioase, cu un pumn de ţărână, cadavrul celui batjocorit, sfidând legea, 25       Această piesă a lui Sofocle e construită cu un simţ al balanţei -nemaipomenit. Pe un talger stă Creon, cu şleahta Iui de drepturi, pe celălalt Antigona cu mâna ei de ţărână. E de ajuns să pice o lacrimă din ochii acestei fete, ca balanţa să încline dintr-o dată spre tragedie. Paradoxal cum mai degrabă din 30 esenţa lirică sporeşte drama, iar nu atât din înşiruirea de fapte. Din punct de vedere arhitectonic, remarcăm cum acţiunea oscilează nervos, ca acul unei busole, între două blesteme. Doi orbi au drept de arbitru asupra soartei eroilor, Oedip, care nu apare aici dar se ghiceşte înainte, ieşit pe gazon, şi Tiresias, care
prooroceşte finalul. Antigona are ca spaţiu al ei de desfăşurare doar locul dintre o gură prezicătoare şi alta. E ca un ecou, de la intrarea şi până la ieşirea din peşteră.
Tragedia mai constă şi în aceea că eroii nu-s de capul lor în viaţa lor, că duc pe umeri un vultur dresat de destin, gata 5 oricând să-i fie foame, că se nasc parcă pe lespezile unui tribunal în care condamnările s-au rostit irevocabil până la ultima, încă de pe vremea copilăriei şi al primului sărut al bunicilor.
Protagoniştii ştiu acest lucru şi se fac a nu le păsa. Această ' conştiinţă a damnării şi acest mers în răspăr înseamnă iarăşi w tragedie. E o greşeală să credem că tragedia umileşte pe om. Ba tocmai dimpotrivă. îi creează posibilităţi de afirmare a rezervelor de sublim. Să nu uităm că atenienii făcuseră din ea un gen oficial: o rară intuiţie, având în vedere şi epoca respectivă, care pretindea călire şi iarăşi călire. /5 Spartanii îşi aruncau copiii nevolnici în prăpastie. Tragedia -  adevărată n-au putut-o îndura decât cei viguroşi.
Şi acum corul bătrânilor tebani, care îngână, la-la-la, la-la-la, destinul Antigonei. De ce nişte bătrâni? Vrea cumva Sofocle să ne sugereze, prin opoziţie, tinereţea faptelor w Antigonei? E clar că dacă ar fi fost după aceşti înţelepţi cocoşaţi de înţelepciune, hoitul lui Polynice ar fi rămas pe câmp.
Antigona n-ar fi putut intra în cor, chiar trăind până la adânci bătrâneţi. Corul reprezintă tradiţia, când a lui Creon când a Antigonei (Creon îşi are şi el tradiţia lui). El are şi rostul, 25 pe lângă acela de a se face ecoul mulţimii, de a absorbi din tragedie, ca o masă de vată în care se încurcă fulgerele de prisos. Destinul Antigonei e suportabil cu cor.
Capitolul IX TRAGEDII PE SĂTURATE 30
Personajele principale ale acestei piese a lui Euripide (Medeea) sunt Iason şi Medeea. Iason, ştim din mitologie, s-a încununat
306
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
307
de glorie, aducând Lâna de Aur. Dar cum a adus-o? Prin ce tertipuri a reuşit să treacă întreaga cursă cu obstacole, care de care mai grele, încât lâna de aur cânrărea, pentru fiecare în parte, greutatea ei în plumb? 5 Euripide, după un procedeu mai puţin fastuos decât la ceilalţi tragedieni, ne abate de la povestirea capitală, înfun-dându-ne într-o chichiţă a vieţii eroului. Aflăm că neînfricatul viteaz a pus mâna pe lâna cu pricina, atât prin vitejia sa de necontestat, cât şi cu ajutorul şi sacrificiile aduse de Medeea.
io Pe care a şi luat-o în căsătorie, având cu ea doi fii. Dar ce se întâmplă? Pus pe isprăvi, Iason, intrând în graţiile fiicei lui Creon, regele Corintului, purcede la o nouă căsătorie. Ce face Medeea? Medeea face tragedie, tragedia de care ne ocupăm. „Smulsă din al căsniciei pat" ea e pe cale de a fi alungată din
15 Corint de regele Creon, care se temea ca nu cumva aceasta, „chip pâcliş, soţie clocotind", să nu-i pricinuiască noii soaţe a lui Iason „vreun rău netrecător". (Chiar i-a pricinuit.) Dar lucrurile iau o altă întorsătură.
Piesa e ingenios construită. Asistăm la zbuciumul Medeei,
20 care se aude tânguindu-se în palat, în timp ce pe scenă corul povesteşte. Medeea e aprigă în toate. îşi ucisese fratele, sacrificându-1 de dragul lui Iason. Acum, părăsită, e prinsă de durerile urii ca de durerile facerii. Pricina atrocei dureri sufleteşti e de o mare banalitate: Acel care-a fost totul I soţul
25 meu — o ştiu — I Ajuns-a cel mai păcătos dintre bărbaţi.
Unele versuri înclină să-i dea dreptate lui Iason: Bărbatul apăsat de traiul din cămin Iîşi caută lehamitei din suflet leac, — ceea ce nu era cazul, însă, cu eroul nostru, cuceritorul Lânei de Aur, cam superficial şi prea încrezător în forţele sale
30 muschiuloase.
Euripide nu pierde ocazia de a lua apărarea femeii, cum va face de altfel şi în piesa Troienele: Iată ce aflăm din gura Medeei: Din tot ce-i înzestrat cu viaţă şi cu gând, IFemeile sunt neamul cel mai obidit I Ne trebuie-ntâi bani să cumpărăm un
şoţ I Şi peste trupul nostru să luăm stăpâni: I Neţărmurit prisos
de rele şi dureri I Şi iată ce-i mai greu: va fi mişel sau bun? I Căci } nu e legiuit pe soţ să-l alungăm I Şi nu-i cinstit ca noi să-l părăsim i    pe el I Apoi intrând în legi şi-n obiceiuri noi, I Doar fiind prooroc
ai şti-că nu te-au învăţat I De-acas'- cum să te porţi mai drept I 5
cu soţul tău. (Traducere: Alexandru Pal.) Pasajul e de mare lirism,
Conflictul, odată declanşat, creşte prin „înnădiri de rele" '  Medeea se hotărăşte să se răzbune în dreapta şi în stânga, lovind-o pe soaţa uzurpatoare şi ucigându-şi pruncii, spre a-1 io dărâma pe soţul infidel.
Descrierea morţii fiicei lui Creon, otrăvită de vălul dăruit ;:     de ea, are realismul crud pe care îl vom întâlni la Dostoievski, cu ocazia descrierii unor crize de nebunie.
Medeea e vicleană, ca să-şi atingă scopul, ştie să-şi învăluie 15 - -ie- vorbele cu văluri mai puţin otrăvite. Se preface a crede în inconsistenta argumentare a lui Iason, care îşi justifică pasul, *     căsătorindu-se cu o fată de rege „doar ca să propăşească, adăpostit de griji".
Se arată mai furioasă că Iason i-a tăinuit planurile refe- 20 ritoare la nunta lui. Iar acesta îi răspunde: „Că bine-ai fi primit cuvântul privitor / La-nsurătoarea mea".
Argumentul lui Iason, că prin această căsătorie vrea să-şi întărească familia, dând fiilor lui „fraţi domneşti", e privit ca un pur sofism. Baliverne. însă Medeea nu-şi denunţă gândurile, 25 Spre a nu le zădărnici.
Răzbunarea ei e cruntă. După moartea în chinuri groaznice a rivalei, îşi ucide cei doi copii, stricând familia pe care Iason voia s-o întărească atât de ingenios. Acesta se „cufundă în nenoroc". Are un acces misogin: ...Mai bine-am dobândi I 30 Copii prin altfel de mijloc, făr'de femei, I Şi oamenii n-ar mai cunoaşte nici un rău.
308
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
309
Corul, în această piesă, e format din cincisprezece femei corintiene. Toată drama pare o ţesătură de feminitate cruntă, în care destinul Medeei trece ca o suveică de foc şi otravă.
Există multe prilejuri ca autorul să-şi trădeze scepticismul: „Nu-i fericit nici unul dintre muritori".
S-a văzut, sper, limpede, fie şi numai din relatarea noastră, modul în care Euripide se apropie de mit. Numai canavaua a rămas străveche, numele, ca nişte găoace din care a dispărut vechiul conţinut, Iason, Medeea, sunt soţul şi soţia, bărbatul şi femeia dintotdeauna. Euripide modernizează mitul. Eschil, Sofocle luau legendele în serios, religiozitatea, misticismul lor par de la ţară, în timp ce Euripide e de la oraş. EI nu mai crede chiar aşa de tare. E mai complicat. Are psihologie şi realism. El desacralizează teatrul antic, făcându-i un serviciu şi Iui Aristofan, care însă nu-1 va ierta. La Aristofan, zeii mănâncă roşii, să zicem: la Euripide mănâncă tomate. La Sofocle şi Eschil zeii se hrănesc doar cu ambrozie şi nectar, ori nu se hrănesc deloc.
Grecii făceau tragedii pe săturate. Câte 100-150, nebi-zuindu-se nici pe trăinicia vorbelor, şi scriind în aşa fel ca tot să rămână ceva. Pe de altă parte, existenţa unui fond mitic le înlesnea treaba, tragediile erau oarecum făcute, trebuiau doar ticluite. Ca şi când noi am da iama în folclor şi, timp de un secol, am tot turna piese ca lorgu Iorgovan, Doica. Dar e prea târziu pentru noi.
Rolul lui Euripide este, aşadar, de a nivela mitul, a-1 vărsa în complicata viaţă realistă.
Medeea rămâne o piesă modernă, scrisă înainte de apusul zeilor.
Capitolul X TRECEREA PRIN SABIE (I)
Troienele este piesa lui Euripide cea mai feministă. Rar atâtea femei pe scenă şi rar atâta nenorocire pe capul fiecăreia.
Dar cea mai nefericită este Hecuba - soţia lui Priam, cel înfrânt în războiul Troiei şi „plugar a cincizeci de copii". Asistăm la drama mamei care trebuie să cunoască, să primească drept în faţă, destinul tragic al fiicelor sale: Andromaca, trasă la sorţi îi va reveni la Neoptolem, Casandra va trebui să urmeze suita lui Agamemnon ş.a.m.d. Ce ştim, aşadar, din războiul Troiei, este bun ştiut, însă aici se întâmplă altă poveste. Intrăm iarăşi într-o „chichiţă", Euripide luminează un detaliu doar. Războiul Troiei odată terminat, urmează dezastrul pentru cei învinşi. Care era pe vremea aceea dezastrul ce-i aştepta pe cei înfrânţi? Bărbaţii erau „trecuţi prin sabie" - deci cu ei se termina, într-un fel, bine. Tragedia trebuia s-o îndure femeile, mamele, soaţele, fiicele care rămâneau învingătorilor, erau trase la sorţi şi obligate să suporte robia. Euripide priveşte cu simpatie spre biruiţii din gloriosul război. Se pare că această piesă ar reprezenta vibraţia lui sufletească la „trecerea prin sabie" a cetăţenilor înfrânţi în războiul petrecut în acei ani.
Soţia lui Hector (Andromaca) plecând în exil, îşi vede copilul luat şi sacrificat. Cum se conturează fiecare femeie în parte? Izbesc, mai ales, prezicerile Casandrei, nebuna, care spune pe şleau viitorul, cu un procent atât de mare de adevăr, încât ia piuitul şi nu este crezută. Altfel ar fi şi greu să faci o tragedie cu Casandra care distruge sistematic surpriza. în această piesă apare şi Elena, parcă spre a mări jalea celorlalte femei prin frumuseţea ei deşănţată şi fatală. (Să nu uităm că Paris, fiul Hecubei, o răpise pe Elena de la soţul ei, Menelau -de unde şi războiul Troiei.) Hecuba, îndurerată, îi spune:
Femeie blestemată, s-ar cădea Smerită şi în straie zdrenţuite Şi tremurând de frică şi cu părul tăiat Să vii aici.
Cum ar fi arătat Elena cu părul tăiat? Oricum, dacă-i tăiai părul Elenei, nu-i „luai toată puterea".
310
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
311
Euripide în această piesă se dovedeşte din nou un realist, preocupat de psihologia durerii. Troienele - iată o tragedie care s-a tot repetat de atunci încoace, pe diverse scene.
Capitolul XI 5 TRECEREA PRIN SABIE (II)
Ia Muzeul Naţional din Napoli se află un bust al lui Euripide: capul unui bărbat robust, mai degrabă trist decât sceptic, în orice caz „finisat" şi de vârstă - trebuie să se apropie de 60 de ani - şi de meşter. îi curg laţele din mustăţi şi din barbă, spre bucuria
io sculptorului, care reuşeşte să introducă frumos cu dalta umbrele profunzimii marelui tragedian. Mai ales ochii sunt scobiţi cu măiestrie şi, puţin asimetrici, privesc peste vreme, înainte şi înapoi, ca o balanţă descumpănită,
Să zicem că Troienele le-a zărit cu ochiul drept, cel mai de
/5 jos, mărit de uimire. Scriind această piesă, Euripide se „încon-trează" cu maestrul său Homer, cel care glorificase masacrul Troiei şi într-un mod atât de magistral, încât realitatea însăşi pare epigonică.
Adevăraţii Ulisse, Agamemnon, Menelau, cât ar fi fost de
20 adevăraţi, au făcut adevăratul război al Troiei ca nişte copişti („avânt la lettre") agramaţi ai marelui orb. Autorul Troienelor se desparte, aşadar, pentru un moment de ahei şi încearcă să suplinească lipsa unui Homer troian, masacrat în faşă, şi să vadă realitatea prin ochii învinşilor. El ia, cum spuneam, partea
25 femeilor. Este ales momentul cel mai puţin dramatic, în fond, ceasurile deplorabile când, la marginile cetăţii în flăcări, învingătorii îşi împart prada, iar învinşii se vaită şi înjură. însă aceasta este încă o dovadă de realism antic, de lipsă de artificiu la Euripide. încă o dovadă de profunzime.
30 „Troia e în flăcări, să plângem". Ceea ce şi fac Hecuba, Andromaca, ori Casandra, ca şi corul celorlalte femei troiene,
izbucnind într-un hohot gâlgâitor precum sângele în rănile " soţilor, fiilor, părinţilor lor trecuţi prin sabie.
Ce mi-a fost dat să plâng, nenorocita De mine, piere patria, copiii Şi soţu-mi pier.
încordarea dramatică este dată de fiorii aşteptării rezultatului tragerii la sorţi, pentru că aheii procedau democratic în felul lor, trăgând la sorţi, în aşa fel încât fiecare femeie să revină câte unui învingător, „iar nu toate laolaltă unuia". Se , fac presupuneri tânguitoare; prin ceaţa lacrimilor osânditele
* încearcă să-şi întrezărească viitorul. Şi iată că apare crainicul, -js Care le spune aşa şi aşa. Un critic teatral poate urmări, intrând i-în detalii, măiestria cu care Euripide ştie să gradeze nenorocirile, 5*' amânând mereu şi spunându-le, prin gura crainicului, care dă
dovadă în acelaşi timp şi de milă, cu târâita. Piesa se termină CU îmbarcarea roabelor şi cu o ultimă privire asupra Per-gamului cel plin de temple în flăcări. Deci, revenim, un singur
_i moment, cel din urmă pentru istoria cetăţii şi cel dintâi pentru
Tioarta roabelor în devenire. Iată toată platforma dramatică a IjŞicestei tragedii. Ne-o putem închipui ca o bucată de ţărm uscat, "^•care va fi acoperit de ape imediat ce paşii desculţelor şi desple-
" litelor Andromace şi Casandre îl sărută pentru ultima oară.
%     Atmosfera piesei. Trecem peste faptul că domină jalea.
î Spuneam la început că această piesă e feministă. în afară de
* rnarea simpatie a autorului pentru eroinele sale, alte elemente vin să-i îngroaşe specificul. Piesa e foarte zgomotoasă. Să ne
: Jmintim că aici corul este format din femei şi, comparându-1 ■. CU cel al bătrânilor Tebani din Antigona, ce vacarm! Eroinele ^■bocesc, ţipă, cad pe jos, leşină, fac proorociri, blestemă, se arată jScurioase de răul care le aşteaptă (unde, cine, când, cum), îi Imploră pe zei. în iureşul nenorocirilor, nu pierd ocazia de a-şi -, ;trunca săgeţi între ele şi fără a pronunţa cuvântul bârfă, de a te vorbi de rău. Elena, bineînţeles, centrul blestemelor. Zice
312
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
313
Hecuba: „...nesuferita soţie I A lui Menelau, ruşinea I Lui Castor, a Eurotului I Faimă nebună, cea care IE ucigaşa lui Priam". (Tălmăcire: Dan Botta.)
Casandra găseşte o bună ocazie de a delira. „Plină de zeu 5 şi totuşi în afară de nebunia lui" (ce frumos spus!), „înflăcătată de Bachus", „ruşinea alor noştri", cum o caracterizează cu durere Hecuba, ea se pregăteşte de nuntirea cu învingătorul Agamemnon, căruia îi căzuse cu drag, urmând a-i fi acasă „soţie de taină", însă numai ea, în înceţoşarea care frizează absurdul şi logica io suprarealistă a versurilor moderne, intuieşte ce fel de nuntire va celebra şi ce noroc va fi pe capul ahtiatului mire. Vestit aheilor domn Agamemnon, îl voi ucide, Casa lui Din nou voi spulbera-o, împlinind 15 A fraţilor şi a tatei răzbunare,
Dar voi lăsa urâtul la o parte, Nu voi cânta în imnuri nici securea Ce pe grumazul meu se va abate, Şi pe al altora, 20 Nici luptele de-mamă-ucigaşe,
Pe cari nunta mea le va aprinde, Şi nici pieirea casei lui Atreu. Cetatea noastră o voi arăta Mai fericită ca aheii. 25 Sunt plină de zeu şi totuşi afară
De nebunia lui.
Ulisse, mintea cea ageră ca un cal troian al aheilor, este foarte rău văzut, cu deosebite, de cele năpăstuite. Hecuba, la aflarea vestei că va trebui să-l urmeze, nu-şi poate stăpâni furia 30 şi indignarea.
Ei, ei, cu pumnii bate
în capul tău de plete văduvit,
Cu unghiile sfâşie-ţi obrajii!
Vai mie! Sunt sortită să fiu roabă La vatra unui fur fără pereche, Unui vrăjmaş al dreptului, Unui balaur fără lege,
Şi unei limbi cu două rosturi, care toate 5 Le schimbă una-ntr-alta, ură Punând în locul dragostei.
Tot Casandra îşi va da seama de crudul adevăr şi în această privinţă. Bineînţeles, Hecuba nu va ajunge în casa lui Ulisse şi Casandra, pentru că tot era pornită pe proorociri, povesteşte io la repezeală viitorul lui Ulisse, creând un fel de Odisee de buzunar, o Odisee cât ai zice peşte, pe care Ulisse, bătrânul marinar, bine făcea dac-o pescuia cu un ceas mai devreme: Bietul Ulysse,
Nu ştie ce-i rămâne să îndure! n
Ca aurul de bună suferinţa
Mea şi a Troiei-i va părea odată.
Căci zece ani vor trece lângă cei
Trecuţi aici şi va ajunge singur
în ţara lui. Vedea-va strâmta cheie 20
De piatră unde şade-ngrozitoarea
Charybdă şi Cyclopul care suie
Pe munţi, înghiţitor de carne crudă,
Pe Circe, lingureana, făcătoare
De porci, şi va cunoaşte naufragii 25
Pe marea cea sărată, va cunoaşte
Al lotusului dor şi boii sacri
Ai Soarelui care în carnea lor
Vor prinde grai şi-i vor trimite-amare
Pe marea cea sărată, va cunoaşte 30
Voci lui Ulysse.
Ca să încheie de viu va pogorî
în iad scăpând de unda mlaştinei spre a
314
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
315
Afla, odată-ntors acasă, Mii de dureri.
Toate se potrivesc în aşa fel, încât cât de omeneşti sună aceste cuvinte deznădăjduite ale Hecubei:
5 Din cei pe care soarta-i desfhtează
Nu socotiţi pe nimeni fericit Mai înainte de a şti cum moare. Nu ştiu cum „sună" toate acestea pe scenă. Piesa mi se pare că nu a avut, la prima ei reprezentaţie, prea mult succes, fiind io jucată, după obiceiul timpului, de bărbaţi şi poate vocea lor groasă a împins jelania prea departe. însă în carte Troienele ni se par atât de adevărate, aşa cum le-a fixat pentru o clipă ochiul mărit al lui Euripide, încât nu cunoaştem un omagiu mai frumos adus prin veacuri femeilor, acestei bune jumătăţi 75 de omenire. Şi poate că Schliemann, făcând săpăturile respective şi descoperind cele 7 straturi de Troie, a zărit în stratul cel mai adânc, profilate pe pietre, umbrele femeilor troiene rămase acolo pentru totdeauna, dacă nu din realitatea însăşi a istoriei, măcar din realitatea ficţiunii lui Euripide.
20 Capitolul XII
A RUMEGA BINE
Dialogurile lui Platon dau sentimentul că nu fac altceva decât să rumege bine tragedia greacă. Nimic mai potrivit pentru filosofie ca acest calm al masticaţiei, în care tot focul, tot 25 patosul celor trei, servit pe tavă, este întors şi pe o parte şi pe alta, pe îndelete, între fălcile dialogurilor. Ne-am gândit adesea dacă nu cumva Platon este singurul moştenitot al tragediei greceşti. Ce poate fi mai organic decât acest proces de trecere de la pasiunea cea mai dezlănţuită, la acţiunea raţiunii, cu drama
care se petrece doar între idei? întru idee. Se poate spune că I ,- toată agoniseala de geniu a lui Eschil, Sofocle, Euripide s-a ;     consumat anume pentru ca, arzând, să pregătească accesul I    într-un foc lăuntric. Formal totul e vizibil. Locul corului e luat f     de Socrate, care reprezintă acel cor al bătrânilor înţelepţi din 5 Antigona, sublimat. El, Socrate, e ultima răbufnire a înţelepciunii de veacuri. Nu mai crede, din păcate, în zei. în loc să se facă interpretul unor voci de sus, de jos, dă glas unei porniri personale carte adevăr. Devenit personaj principal, acest „cor" . singularizat lasă în umbră personajele active din Dialoguri: pe io Alcibiade, Criton ş.a.
Ce se întâmplă în aceste tragedii de tip nou? Se răzbună abstracţiunile. Ideea de bine devine înspăimântător de apucată, căsăpeşte noţiunea de rău, ciunteşte nasul conceptului de frumuseţe. Ca şi când ne-am afla printre nişte statui, care prind 75 viaţă şi îşi iau poziţia, atitudinea, gesturile în serios. Tragedia greacă s-a pietrificat, a înmărmurit şi de aici începe Platon. Şi cu asta se şi termină totul în materie de chin, care, după ce împânzise cerul cu puzderie de fulgere, doborând oameni şi zei, trece prin peştera de sub fruntea numai a omului, în lumea 20 umbrelor abstracte. Aruncând acum o lumină înapoi, primele tragedii despre care am vorbit cu glas poate prea tremurat, pentru că ne-au făcut să tresărim, ne apar ca proiecţiile acestor prototipuri ale gândirii într-o uriaşă cavitate călcaroasă,
Totuşi! Apariţia filosofiei dialogate oare nu reia, poate mai 25 diluat, intriga descoperită de Eschil în Prometeu ţintuit pe stâncă şi cu vulturul consultându-i măruntaiele? Personajele lui Platon sunt, în mare parte, nişte mâncăi şi ideile le vin stând pe o rână. Singurul personaj de tragedie e Socrate şi tragedia lui, poate cea mai mare, a fost de a determina nişte oameni 30 sătui să gândească. „Gândeşte, omule!", iată pe scurt toată dialectica socratică, ironia socratică, ironia sorţii, pentru că, gândind, Grecia se trezeşte fabricând cucută.
316
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
317
Hegel a analizat pătrunzător cazul Socrare, vinovăţia lui fără vină, Oedip-ismul lui, ca şi cel al societăţii ateniene. „Astfel destinul lui Socrate este cu adevărat tragic. Tocmai în aceasta stă destinul tragic general şi moral: un drept intră în conflict
5 cu alt drept - nu ca şi cum numai unul dintre ele ar fi drept iar celălalt nedrept, ci ambele sunt drept în mod opus şi fiecare se loveşte de celălalt, ambele suferă prejudicii şi astfel ele şi sunt justificate unul faţă de celălalt. însuşi poporul atenian ajunsese în acea perioadă a culturii sale în care conştiinţa individuală,
l0 devenită independentă, se separă de spiritul general şi există pentru sine. Acest lucru îl contemplă acest popor în Socrate (dreptate avea şi unul şi altul), dar el simţea în acelaşi timp că aceasta înseamnă ruină; aşadar el a pedepsit în persoana lui Socrate acest propriu moment al său. Principiul lui Socrate nu este greşeala unui individ unic, ci şi ei erau implicaţi în el; acest principiu era tocmai crima pe care spiritul poporului o comitea împotriva lui însuşi. Această înţelegere a suprimat în ochii lui condamnarea lui Socrate, Socrate a apărut ca unul care n-a făcut nici o crimă, deoarece spiritul poporului este acum pentru sine în general această conştiinţă care se reîntoarce din
20 '
acea ce e universal la sine. Aceasta constituie disoluţia acestui popor, al cărui spirit nu peste mult va dispărea din lume; va dispărea însă în aşa fel, încât din cenuşa lui se va înălţa un spirit superior. Căci spiritul lumii s-a ridicat la nivelul unei conştiinţe mai înalte". Şi, puţin mai departe, această concluzie: „Statul
25 atenian a mai dăinuit mult, dar floarea naturii lui particulare s-a veştejit în curând. I,a Socrate caracteristic este faptul că el a sesizat acest principiu în gândire, în cunoaştere şi a făcut din el principiul valabil al ei. Acesta este modul superior de a-1 înţelege. Cunoaşterea a atras după sine căderea în păcat, dar tot
30 ea posedă principiul mântuirii. Aşadar, ceea ce pentru ceilalţi a însemnat numai ruină, a fost la Socrate (fiind principiu al cunoaşterii) şi principiul care a conţinut în el salvarea. Dezvoltarea acestui principiu este întreaga istorie ulterioară".
Iată că din lumea plăsmuirilor sufleteşti trecem, odată cu Platon, la mistuitoarea ardere de idei, pentru ca, în acelaşi timp, tragedia unor umbre, a unei mitologii, să se strămute, poate de mii de ori mai dureroasă, în viaţa unui om şi a unei societăţi. Pasiunea absolută devine idee absolută, şi izbindu-se 5 de peteţii unui adevărat labirint, ajunge, prefăcută în cucută, la buzele omului, a cărui mo'ira a fost de-a face Europa gânditoare. Platon e primul care nu numai că pomeneşte dar are senzaţia, am putea spune, a Atlantidei scufundate. O simte scufundându-i-se de sub picior. Prin ceea ce a notat el de la w maestrul său, apele mării par a se da înapoi şi uscatul dispărut se recuperează în largi zone de conştiinţă.
Capitolul XIII
structuri
Fără a agrea în mod deosebit cuvântul structură (mai ales /5 - ■* de când a dat naştere şi unei îndeletniciri de grămătici, care cred că pot analiza gândirea faraonilor după forma păsărilor din scrierea hieroglifică), să încercăm a ne apropia de organizarea intimă a tragediei greceşti. Altfel spus, ce structură (na, că nu găsesc alt cuvânt) au ele, privite după o zi de muncă 20 intensă, când dorinţa de detaşare şi setea după esenţe plutesc în aer. în treacăt am vorbit fie de calitatea tragică a unui conflict, fie de cantitatea de acţiuni dintr-o piesă, fără să tragem vreo concluzie. Piesele autorilor de care ne ocupăm însumează peste trei sute de titluri (după unele mărturisiri ori ecouri din 25 epocă); până la noi au ajuns circa treizeci şi două. Timpul, cu ahe cuvinte, şi-a spus cuvântul: nimic nu durează în materie de artă, putem să ne dăm noi şi peste cap. Pentru că, sunt sigur, înainte de tragedia greacă a existat tragedia babiloniană; tragedia persană, indiană; şi s-au pierdut toate. Dar nici nu s-au 30 pierdut de tot, să nu cădem acum în extrema cealaltă. Suflul
318
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
319
a trecut dintr-o zare într-alta, de la un muribund la altul, ca un ultim geamăt, umflând pânzele tragediei greceşti. Câteva din aceste pânze au ajuns până la noi, trecându-ne pe la ureche şi înfiorându-ne cu zvonuri din alte lumi şi din alte lumi, şi tot din alte lumi, zvonuri greu de tălmăcit şi structuralist şi nestructuralist.
Am putea bănui esenţa tragediilor pierdute de Eschil, după moartea sa, de Sofocle, după moartea sa, şi de Euripide. După cum am putea bănui universul mare al eventualelor tragedii din civilizaţiile anterioare celei eline. Avem de-a face cu o mitologie care se varsă. Cerul se goleşte de zei, care cad, dar încă nu sunt oameni. încă nu pot fi oameni, dar nici nu se mai pot întoarce spre dumnezeirea lor absolută. Un fel de cenrauri, jumătate zei, jumătate oameni, jumătatea zeiască păscând oamenii. Tragediile greceşti sunt de o mare monotonie, de ce să n-o spunem. Iată ce se întâmplă, pe scurt: un ins are idei personale faţă de un alt ins. Asta n-ar însemna nimic, dacă unul n-ar fi decât un simplu ins, iar celălalt un zeu. Conflictul s-a născut, e de neîmpăcat, fie că e vorba de Prometeu, care era un ins titan, fie că e vorba de Antigona, care se opune unui ins învestit şi supraînvestit, fie că e vorba de celelalte personaje ştiute. E monoton, nu-i aşa, să asişti la scăpărări de fulgere sub poalele Olimpului, încontinuu să-ţi tune şi să-ţi fulgere destinul, încontinuu să ţi se întâmple ceva tragic?
Deci, rezumăm: A contra B, în care A e mare şi B e mic, dar se comportă ca şi când ar fi mare. Pe delături corul, care e amestecat. La început a fost, desigur, numai corul, o masă de litere. Corul acum nu mai are decât drept de comentator, în timp ce beligeranţii comit. Ce? Trebuie să subliniem din capul locului că a face ceva în tragedia greacă înseamnă a comite ceva. Sunt atât de multe legi, zeii fiind mulţi şi zeloşi, încât ori sari într-un picior, ori fluieri, ori scaperi un chibrit, înseamnă, în ordine inversă, că ai furat focul... dar ce să mai vorbim. Se
pot categorisi faptele eroilor tragici: după modul în care apără I o tradiţie în opoziţie cu un drept mai nou, după modul cum încearcă să-şi păstreze demnitatea într-o împrejurare umilitoare, în unele tragedii, principiul „sângele cere sânge" acţio-î nează cu mare forţă. Toate tragediile închinate casei Atrizilor, care pornesc de la o jertfă adusă de Agamemnon, prin sacrificiul fiicei sale şi se termină cu desfiinţarea stirpei intră la destinul implacabil, căşunat de „invidia zeilor".
Capitolul XIV FRICA ŞI MILA
Vorbind despre structuri, nu putem trece peste Aristotel. Acesta vedea în tragedie un fel de poezie (alături de epopee, comedie, ditiramb şi nom). Şi tragedia, ca şi celelalte, e, în esenţa ei, imitaţie. Sau, cu cuvintele filosofului: „imitarea unei acţiuni şi numai în măsura în care e imitarea unei acţiuni e şi imitarea celor ce o săvârşesc ". Iată şi definiţia. „Tragedia e aşadar ' *" Imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe, osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi". E destul de clar. Cu toate acestea, dacă nu s-ar fi păstrat nici o tragedie antică, ne-at fi fost destul de greu să ne închipuim, pornind de aici, un animal aşa de ciudat. La fel de greşite sunt poate şi reconstituirile făcute după inscripţii, date, descoperiri arheologice. Sau, ca să mergem mai departe: să ne închipuim un oraş mort, să zicem Histria. îl reconstituim după vestigiile care ne-au mai rămas şi înjghebăm totodată o tragedie din materialele acestei definiţii. Ar fi un spectacol fantastic! Părintele schematismului foloseşte şi în acest studiu tehnica reducerii la esenţă. A reduce cu orice preţ la ceva - o
320
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
321
fi bine? Şi dacă nu dăm de esenţă? Grec pus pe disocieri, Stagiritul nu era om de teatru. Puţin îi păsa de mişcarea dramatică din vremea sa, şi nici n-avea chef, ca filosof, s-o încurajeze. La ce bun să tot imiţi natura? Unele spectacole ca, 5 de pildă, incendierea palatelor de Ia Susa de către elevul său preferat, dar din păcate atât de zburdalnic, Alexandru Macedon, nu i-au produs o încântare estetică prea mare şi l-au făcut să mediteze asupra esenţei dramei. Mult ar fi vrut să-l determine pe, de altfel înzestratul său ucenic, mai degrabă să io scrie o tragedie, oricât de groaznică - s-ar fi putut tempera pe parcurs - în care să omoare oricâte personaje ar fi avut chef-şi aici ar fi mai încăput discuţii - decât să se ocupe cu cucerirea lumii... Mişcarea publicului el o înţelegea altfel. Nu prin dislocare pur şi simplu. Aristotel ţintea mai ales un guler al 15 sufletului, de care să-l apuci pe spectator cu tragedia ta, determinându-1 să-i fie frică teribilă: când de tine, când de el însuşi. Şi milă: când de tine, când de el. Intrând în Asia, ca sub un văl de dansatoare şi răscolind oraşele cu vârful suliţei, ca pe nişte coşuri cu şerpi (uneori cu ureche muzicală), cuceritorul Alexandru păşea din tragedia greacă prea departe. Din echilibrul clasic - oricum echilibrul - al acesteia nimerea în nişte mistere mai rafinate şi mai putrede, în nişte filosofii fără cap şi fără coadă şi din cauza asta infinite... El ruinează tragedia greacă şi o subminează, dându-i un decor prea vast; şi nişte eroi, regi sau faraoni prea îmbălsămaţi. Asta pe de o parte. Pe de alta, ca politician, fiul lui Filip dădea secolul lui Pericle pe gârlă: pe Gange. Pe alte gârle, la fel de fără cap şi fără coadă. Şi încă ceva: ostaşii săi, răscolind praful deserturilor, răscoleau şi luau pe încălţări microbii bătrâni şi scofâlciţi ai Asiei, dându-le putinţa descoperirii unei lumi noi, bune şi grase. „Pe ea" - Şi ţine-te cotonogeală. Molimi, dezastre. în acelaşi timp, ca dintr-un burduf al lui Eol, spart, se va porni dinspre Orient dezagregarea spiritelor. Suflul religiilor. Aşa încât
păgânismul fertil şi naiv nu va şti cum să pareze mişcările de jujiţ, sfinte în altfel. Zeii care au prezidat la naşterea tragediei, şi au rotunjit-o ca pe o amforă, se vor descoji de pe Olimp. ! Frumoşi şi dedulciţi la ambrozie, nu puteau suporta nişte divinităţi care mănâncă muşte şi-şi pun ţărână în cap. 5 Civilizaţia greacă va intra în declin: alte idealuri de frumuseţe sau de urâţenie vor pluti în aer. Pentru spiritul oriental nu va fi deloc un sacrilegiu să spună: Vax! în Parthenon. (După cum nici lui Macedon nu-i venise greu să dea cu tifla colosalei gărzi ■ a lui ARTAXERXE din Susa şi să zdruncine câteva milenii de io artă.) Iată dar încă o răzbunare a Orientului. Un destin care se împlineşte, ca pe o scenă. Dar, cum am mai spus-o, să nu anticipăm.
Prin urmare, Aristotel, plin poate şi de consideraţii de felul acesta, întocmeşte manualul de facere a unei bune tragedii. 15
„în chip necesar fiece tragedie va avea şase părţi, ce slujesc să determine felul, şi acestea sunt: subiectul, caracterele, limba, f judecata, elementul spectaculos şi muzica. Două din ele sunt * ^ mijloace prin care se realizează imitaţia, unul e chipul cum acesta are loc, trei sunt obiecte ale ei: - afară de ele altele nu mai sunt". Iată o primă structură. Se pune accentul pe fapte, pentru că, tragedia nu imită oameni, ci fapte şi viaţă, acestea fiind rostul ei. Poetul tragic trebuie să înfăţişeze fapte ce s-ar fi putut întâmpla, „să fie mai curând plâsmuitor de subiecte decât de Stihuri". Stagiritul era pentru fantastic, dar pentru un fantastic speculat pe linia necesităţii. Prin poezie te apropii foarte mult de esenţe. Cei care vor ca istoricul să primeze în poezie nu capătă aprobarea filosofului. Cât despre acţiune: ceva ce se face, ori ceva ce nu se face, cu ştiinţă ori fără ştiinţă. „Prost între toate e cazul eroului care în cunoştinţă de cauză îşi pune în minte să săvârşească ceva, apoi renunţă. O asemenea situaţie e penibilă, fără să fie tragică din lipsa elementului dureros". Vreo aluzie la omul modern? Omul modern e un nehotărât ; (nu numai pe scenă). E mereu între da şi ba. Anticii, prin
322
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
323
urmare, îl socoteau prost cu anticipaţie. Tragismul lui nu e pur, e mai degrabă comic. De aici absurdul, penibilul.
Capitolul XV „UN COPIL M-A ÎNTRECUT ÎN SIMPLITATE"
Psihologia spectatorului antic? Să nu-1 uităm pe acest ipocrit spectator, seamănul tragedianului. în primul rând, cum de-i ardea de teatru? Tragedia era un spectacol popular: un bâlci al senzaţiilor tari, un bâlci la care, cu o expresie sportivă, se juca dur. Gladiatorii nu putem spune că se fandoseau în arenă. Care pe care - şi un care trebuia şâ dispară. La fel pe scenă: un oarecine părăsea scena din primul moment sau rămânea pe ea schilod sufleteşte, schilodit chiar din primul moment. Să zicem că se făcea întuneric şi eroul era pocnit cu ceea ce pe atunci se numea mo'ira, exact în moalele capului. Sau în moalele sufletului. Se aprindea lumina şi începea spectacolul. (De altfel aceste culise erau la vedere.) Prometeu încătuşat debutează astfel:
Ajuns-am dar la marginea pământului, La ţărmul sterp şi necălcat al Sciţiei. Hefaistos, aminteşte-ţi tu poruncile Ce tatăl preamărit ţi-a dat: să cetluieşti De stâncile prăpastiei cu straşnice Câtuşi de fier pe acest sfruntat răufhcător.
Şi „sfruntatul" Prometeu e cetluit la minut. Subiectul s-a consumat. în piesele moderne ar urma lăsarea cortinei şi plecarea acasă. Asta e diferenţa: ce noi numim deznodământ abia e un început în drama antică. Aias este înfăţişat de Sofocle doar din clipa în care îşi pierduse minţile şi începuse să măcelărească vitele capturate de ahei, crezând că sunt aheii înşişi, cei
|     care îl jigniseră groaznic. (Fusese respins la concursul pentru | ţ obţinerea armelor răposatului Achile!) în final se sinucide, f *       Evident, dintr-un punct aşa de înalt nu se putea merge prea !     departe. Şi toată tragedia antică e o dare înapoi, cu băgare de }     seamă spre a nu se produce panică. O dare înapoi în chip 5 magistral executată. O răsuflare a tragicului faptic, în aşa fel încât el să umfle nişte pânze metafizice: să răscolească idei, sentimente, adevăruri. E ca şi când cineva, pe patul morţii, şi-ar dicta testamentul: toate implicaţiile acestei dictări tragice le-ar fi luat în vedere autorul - iar piesa se termină odată cu rostirea w ' '   ultimei dorinţe, când eventual bolnavul aruncă furios cu "   coturnul în scrib. Deci drama începea din punctul groaznic: o omucidere, un incest, o orbire. Gura spectatorului se căsca de uimire chiar din momentul foirii pe locuri şi al scârţâirii băncilor (de piatră). Cum subiectele erau în general cunoscute, el venea cu gura căscată de uimire de acasă. „Şi ce-o să se mai întâmple?" se întreba curios. Pe scenă însă începeau imediat * l   digresiunile, lamentările corului, pasajele lirice. De fapt
tocmai acestea constituiau însăşi esenţa tragediei. fMjş»-      Euripide ţine chiar cu un prolog. într-un sfert de oră, povesteşte, pe scurt, tot ce-avea să se petreacă timp de câteva ore pe scenă.
Din punct de vedere dramatic, spun specialiştii, asta echivalează cu o gafă.
Curiozitatea omului, o dată satisfăcută, nu-i mai rămâne decât să plece. într-un fel, Euripide şi-a bătut joc de cetăţeanul atenian, atentând la naivitatea lui sănătoasă, la bunul său obicei de a învăţa de pe scenă ce trebuie să facă în viaţă. Ce-1 reţinea totuşi pe spectatorul acelor vremuri la teatrul acelor vremuri? Ce psihologie? Pentru că el nu pleca decât arareori şi atunci nu se ducea direct acasă, ci se ţinea de digresiuni pe străzile cetăţii. Avem de-a face cu degustători mai rafinaţi decât am fi bănuit. Pe ei nici nu-i mai interesa subiectul pe vremea lui Euripide. Ştiau toate subiectele pe dinafară. Viciul lor era să
324
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
325
afle nu ce se mai spune, şi cum se mai zice ceva frumos, peste atâtea alte straturi de frumuseţe, spuse înainte pe aceeaşi temă. Euripide e un pesimist rancunos pe lume şi societate. Eroul său suferă într-aiurea un destin aiurit. 5 Eschil chiar dacă-1 punea pe om să se răzvrătească sugera existenţa unei vini reale a omului. „Lasă că nici noi, oamenii..." Până la urmă, Prometeu pare înlănţuit pe drept, deferit instanţelor. Răzvrătirea lui e de formă şi de ochii lumii. Agamemnon se întoarce acasă pătat în ochii zeilor, pedeapsa
io primindu-şi-o când s-a lovit de prag. Şi aşa mai departe.
Sofocle, spirit religios ca şi Eschil, face un pas mai departe: oamenii sunt nevinovaţi, sunt buni, ca mieii. îndură un destin hotărât dinainte, care din punctul uman de vedere, nu are nici un fel de raţiune, dar arată atotputernicia zeilor şi
15 trebuie să fie sublim. Şi Sofocle pare că îngenunche şi se închină păgâneşte, în gând. Eruditul Aram Frenkian a adus contribuţii importante, după părerea noastră, la această problemă, luminând câteva aspecte ale „sensului suferinţei umane" în opera tragicilor greci. Ni se arată cu lux de
20 amănunte cât de neputincioşi sunt oamenii în faţa divinităţilor, care, lovindu-i crunt, îşi demonstrează sublimul. însă Euripide iese oarecum din această dilemă tragică. Vinovat - nevinovat, e cam tot una. E ridiculă toată povestea asta, pare să spună el. Omul e atât de complicat, chiar şi fără concursul zeilor încât
25 dezastrul nici nu mai trebuie să fie regizat din afară: oricum, tot se realizează.
„Vei pieri de mâna unui mort" îi prezisese oracolul lui Heracle. Ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea uimire a puternicului erou, care uitase cu desăvârşire de această năzbâtie. Şi-a
30 adus aminte de ea tocmai când s-a pomenit înveninat de haina înmuiată în sângele lui Nesos. Aproape toate piesele primilor doi tragedieni funcţionează după mecanismul împlinirii unui oracol nefast. Autorul Medeii însă dispreţuieşte oracolul. Nu mai lucrează cu mână moartă. Mâna mortului e chiar mâna
fiecăruia dintre eroi. Asta mi se pare interesant. Iată că, dintr-o dată, ceea ce se pierde ca forţă dramatică se câştigă în comple-xitate. Eroul său devine ambiguu. Un cadavru viu, un tip dostoievskian. Dar se va şi dezintegra repede, lipsindu-ne două mii de ani, până la Shakespeare. s
Aceasta ar fi, foarte schematic, gradaţia tragicului la cei trei. „Lipsurile"? începând chiar din vremea aceea, odată cu Aristofan, trecând apoi prin şcoala grămăticilor, au tot fost evidenţiate.
Dar să nu fim prea aspri cu geniile. Abundenţa acestor greşeli este aparentă. Că cei vechi se complăceau în a face w digresiuni şi acţiunea, odată ajunsă în punctul culminant, era în mod nedramatic întreruptă de o intervenţie elegiacă a corului, sau de o descriere de natură? Aceasta nu poate fi o lipsă, pentru că, am mai spus, autorul, oricare dintre ei, punea prea puţin preţ pe acţiune. El nu făcea o piesă poliţistă. ;ţ Acţiunea exista într-adevăr, dar ea era subtilă, era o acţiune a gândurilor, a sentimentelor.
Că există în afară de părţile lirice, „scene de umplurură" cum le numeşte Emil Faguet? Aceste scene existau, dar 5^5, umplutură poate fi doar din punctul nostru de vedere: noi nu 20 mai suportăm nebuloasa dinainte de facere, vrem lucruri limpezi ca „bună ziua". însă tocmai această nebuloasă este partea creatoare. Pântecele în care se plămădeşte totul. Limpezimea noastră ca bună-ziua poate fi tot atât de profundă ca şi bună-ziua. 25
Se spune că Diogene, văzând un copil care bea apă din palmă, ar fi spus: „acest copil m-a întrecut în simplitate". Şi aruncându-şi ulcica, a băut şi el din pumn. Tragedia antică are simplitatea acestui copil care bea din palmă. Dar copilul nu mai e copil ci om mare. E erou. Şi nu bea apă ci otravă, cucută, 30 venin.
Cine îndrăzneşte să afirme că setea lui nu e reală?
326
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
327
Capitolul XVI PURIFICAREA
De la Aristotel ni se trag şi o mulţime de dogme. Ce înseamnă în fond vindecarea prin milă? Ideea fixă era că de la 5 un spectacol trebuie să pleci uşurat, purificat. Jocul ar fi fost o supapă prin care se elibera presiunea tragică. De aceea tragedia de pe scenă trebuie să fie cât mai groaznică, pentru ca realitatea din viaţă, oricât de crudă, să pară un fleac. Se recomandă restrângerea pieselor la episoade semnificative. Toţi
io cei care au vrut să dramatizeze întreaga Iliadâ, spune el, nu au reuşit, izbânda deplină fiind doar a acelora care au apelat la fragmente. Se fac observaţii din fericire şi din păcate clasice: au contribuit la formarea şi statornicirea idealului clasic în literatură, dar, în acelaşi timp, au dus şi la închistare, la dogme.
15 De pildă, în privinţa caracterelor: cerea un caracter ales, care să se reflecte printr-o atitudine aleasă. Era, oarecum, misogin: „aleasă poate fi şi o femeie, şi chiar un rob, măcar că femeia e mai curând o fiinţă inferioară, iar robul pe de-a-ntregul un netrebnic". Preferând cumplitul, şi lucrurile bărbăteşti, se
20 îndoia că femeia ar putea da o dovadă de astfel de fapte. Prin urmare, o cam idealiza, totodată. Cere conflict puternic. Anticii erau mai realişti decât noi. Mai cruzi, mai lucizi, şi mai cumpliţi. Noi suntem senini, melancolici şi idilici în subiecte. „Poetul e dator să născocească singur situaţii noi, dar să ştie
25 să şi folosească în chip fericit datele tradiţiei". E un sfat înţelept. „Sub raportul întinderii o tragedie e cu atât mai frumoasă, cu cât e mai lungă, fără să înceteze a rămâne inteligibilă". Sau: „De multe ori e verosimil să se întâmple si lucruri neverosimile". Citind această frază a lui Agathon, Aristotel încuraja
30 ingeniozitatea autorului, care nu trebuie să fie robul întâmplărilor întâmplate, ci să le privească în mod creator. în privinţa corului, este de partea lui Sofocle, care-l întrebuinţa
ca pe un personaj ce ia parte la acţiune; este criticat Euripide care a contribuit la lenevirea corului, atrofiindu-i vlaga până într-atât, încât dispariţia lui n-a mai fost o pierdere.
Aristotel îşi permitea să tragă concluzii. Teatrul grec se afla acum în spatele cortinei, totul se consumase, arderile se desă- 5 vârşiseră, eroii se măcinaseră şi care pieriseră, în luptele cu zeii, care în luptele fratricide precum Castor şi Polux. Era, aşadar, nevoie de câteva legi care să statornicească obiceiul. Intr-un fel, Poetica este şi o oraţie funebră la moartea tragediei. Se poate plânge pe Poetica lui Aristotel, „Ia te uită ce-a mai rămas din io tot eşafodajul mitologiei coborâte în arenă: nişte reguli de plâns, de justificare, nişte îndreptare de stors lacrimi. Ce s-a ales din toată încleştarea între oameni şi titani? Nişte învăţături bune de adormit copiii antici". Pentru că Eschil, Sofocle, Euripide, chiar dacă ar fi mai trăit, nu s-ar fi putut conforma 15 patului lui Procust. Dar oare Aristotel însuşi, dacă ar fi scris drame, nu le-ar fi compus alături de poetica sa?
Meritele filosofului rămân însă enorme şi Stagiritul creşte în ochii noştri cu fiecare rând citit, cu fiecare canon care cade asupra tragediei ca bulgării de pământ peste o groapă 20 proaspătă. Odată moartă, tragedia greacă nici nu putea spera la o înmormântare mai frumoasă şi mai de ţinută. Dacă s-au pierdut atâtea piese antice era nedrept ca un tratat despre ele să ne parvină întreg. Aşadar n-au ajuns până la noi decât câteva fragmente, cele referitoare la tragedie, pierzându-se în 25 întregime partea a doua a lucrării care era - se bănuieşte -consacrată comediei. Profesorul Pippide, într-un valoros studiu, accentuează pe drept caracterul polemic al însemnărilor lui Aristotel, mereu îndemnat să se diferenţieze de Platon: „identică în aparenţă, clasificarea formelor poeziei, aşa cum se w întâlneşte la cei doi filosofi, e total diferit orientată în semnificaţia ei adâncă: Pentru Platon în măsura în care determină acţiunea noastră la o acţiune fictivă, imitaţia măsoară oarecum gradul de reprobabilitate al fiecărui gen
328
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
329
literar: mimesis prin excelenţă, poezia dramatică figurează pe ultima treaptă în ierarhia lui. Pentru Aristotel, în schimb, realizarea absolută a procesului de imitare [...] şi tocmai pentru că determină cea mai intensă participare, tragedia e genul care 5 întrupează arta literară în scopul ei cel mai înalt".
Capitolul XVII DESPRE NATURĂ
Căci, din ceea ce este, cel mai mult este doar gândul.
io PARMENIDE
De ce foarte multe lucrări ale filosofilor antici vorbeau despre natură? Xenofan, Parmenide, Empedocle chiar îşi intitulează poemele: Despre natură. O secreţie a hexametrilor? Dintre toate lucrurile înconjurătoare, pe cei vechi i-a interesat 15 cel mai mult natura înconjurătoare. Munţii, apele, stelele, odată intrate în cerul minţii lor, s-au abstractizat. Când vorbesc de stele, ei se gândesc la un fel de esenţă de stele, ajung, din aproape în aproape, la problema luminii, a propagării ei, astfel încât natura, până la urmă, devine o natură a lucrurilor, cum 20 vom vedea mai târziu la Lucreţiu.
Empedocle reduce totul la patru elemente — pământul, focul, aerul, apa, spiţe ale unei roţi universale, care s-ar învârti veşnic, împinsă de două forţe inamice: dragostea şi ura. „Dublă-i naşterea fiinţei vremelnice, dublă pieirea ". 25       Acest vers poate fi comentat la nesfârşit. Ca şi acesta: „ Toate-s egale între ele şi toate-s de-aceeaşi vechime". S-au vânturat multe idei filosofice şi pe atunci; cei trei (Eschil, Sofocle, Euripide) le-au ascultat, de unele au ţinut seama, de altele ba. în primul rând, ei şi-au propus să se 30 ferească de abstracţiuni. Ceea ce la Aristotel, de pildă, va deveni
o lungă poveste „despre virtute", la cei trei n-a fost decât o î scurtă tragedie despre nişte războinici, care pradă şi îşi împart ■ femeile (vezi Troienele), despre un rege, care nu dă voie să se îngroape morţii (vezi Antigona) ş.a.m.d. Cum s-ar zice, s-au ţinut de litera legii nescrise, care le cerea poeţilor talent în 5 primul rând şi numai după aceea toate celelalte. ! Cu marii filosofi se înrudesc prin aceea că au încercat să
*    se ocupe şi ei de natură, pe care au strămutat-o în oameni. Care e natura lucrurilor umane? Fiecare piesă e un răspuns. Şi dacă le citim, pe fiecare în parte, cu atenţie, avem toate şansele să-l io aflăm.
Ne-am referit, cu altă ocazie, la opinia lui Camus despre tragedie, asupra căreia nu mai revenim. încercăm însă să extragem semnificaţia filosofică a încleştării dintre oameni şi zei. '■     Destinul/wp/kftzfo'/şi omul iinplacabil, ciocnindu-se, dau scântei 15 '    care, dacă ar fi furate de un Prometeu mai nou, ar putea incendia la rândul lor cerul, spre răzbunare. Omul e bun, cerul e nebun, *■ f vrea să spună Eschil în Prometeu. Omul e bun, lumea nu e în i f toate minţile, spune Sofocle. Lumea e aşa cum e, omul e aşa cum f"fc-e, completează Euripide. Una peste alta, viaţa e frumoasă. 20 < "       Iată foarte pe scurt „concepţia" autorilor de tragedii. Trăind ' într-o Atena care, să ne fie iertat, nu era Sparta, ei s-au putut deda în linişte la o activitate cu mintea, pe care n-a mai întrecut-o după aceea nimeni. Au avut la îndemână un Pantheon de zei, pe care ti i-au însuşit creator. „Ăsta mi-e zeul", o fi zis Eschil, punând 25 , mâna pe vreo cincisprezece, lacom. Le-au stat sub ochi şi nişte -' personaje mitologice, o încâlceală de fapte, iţe, iţe în dreapta şi-n :*|tânga, un balamuc de întâmplări. Să zicem că toate acestea ; pluteau pe mare şi sarcina lor n-a fost decât să facă pe edecarii
li să tragă targa pe uscat. „Asta mi-e lumea", ar fi putut spune 30 ~ Sofocle, spălându-se pe mâini de nisip şi de scoici. *    Faptul că erau jucaţi la timp, că era o cerere mare de •|'tragedii, dădea creaţiei lor un anumit ritm (unic), şi fenomenul de prelucrare a zeilor şi a evenimentelor a putut fi organizat
330
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
331
pe bandă rulantă. De aceea, într-un timp relativ scurt, Pantheon, mitologie, războaie au fost stoarse ca nişte bureţi, întoarse pe dos ca nişte mânuşi şi cercetate în fiecare deget. Alte tragedii, mai mari, n-or să se mai nască sub soarele 5 Greciei (decât la propriu). Era nevoie doar de un Aristofan, care să le pună moţ şi să ne despărţim de ele râzând.
Capitolul XVIII ia un uman
lată-ne ajunşi la un liman cu aceste însemnări despre nişte
io tragedii din viaţa unor „grecotei", după expresia lui Tacitus (vezi Dialogul despre oratori). Tacitus însuşi se entuziasma în faţa exemplului sus-numiţilor eroi şi deplângea decăderea romană. Timp de multe luni, cât am răsfoit aceste pagini roase de molii, care ele însele au fost roase de carii la rândul lor,
15 ne-am simţit, aş spune, în apele noastre, deşi nici apele nu mai sunt aceleaşi. Ne-am simţit călători printr-un labirint de destine; şi ne-a plăcut să ne rătăcim într-adins şi să trecem chiar de mai multe ori pe aceeaşi alee, firul Ariadnei făcut ghem încumetându-ne să-l ţinem în buzunar. Căci ce-i mai plăcut
20 decât să baţi scena tragediei greceşti, după ce autori, actori, coregi şi popor s-au dus într-ale lor şi nu s-au mai întors? Şi ne-au lăsat nouă exemplul, ca pe nişte drahme de argint străvechi, pe care poţi să le dezgropi cu vârful piciorului la fiecare pas. Şi chiar gestul aplecării până la pământ şi culegerii
25 monedei, înseamnă un omagiu celor care au ştiut să-şi piardă cu atâta generozitate efigia. Iată de ce ne-a căşunat, aşa dintr-o dată, dorul de tragedia antică.
învăţături nu se pot scoate, şi nici n-am urmărit aceasta. A încerca să readuci pe scenă creaţiile vechi, e ca şi când ai dori
30 să reconstruieşti Acropolele lângă cea mai impozantă clădire
modernă, tribunalul. Când vezi pe frontispiciul acestuia din urmă cunoscuta statuie legată la ochi şi cu cântarul în mână, stilul arhitecturii greceşti ţi s-ar părea nejustiţiar. Pentru că între timp a intervenit influenţa romană. Repet, nu se pot trage învăţături pentru cei care vor să repete aidoma operele lui 5 Eschil, Sofocle, Euripide, însă de învăţat se poate învăţa la infinit, stând pe băncile de piatră ale versurilor din Orestia sau din Antigona (ca şi când aceste nume proprii ar fi oraşe, iar în ele s-ar afla câte un teatru antic, cu mii de spectatori).
Am spus că n-am urmărit ceva anume şi că, pur şi simplu, io mi-a plăcut să contemplu tragedia greacă. Parcă m-aş fi uitat la cer şi întâmplându-se să văd nori, n-am urmărit nimic cu ei, ci i-am lăsat să se desfăşoare în voie, să ia anumite forme, de monştri sau de oameni, sau de zei, să se alunge unii pe alţii, să se interfereze şi să se macine, după un destin al lor, ;î implacabil. De-a lungul timpurilor, fenomenul la care ne-am uitat şi noi a trezit multe curiozităţi exclamaţii, găsindu-şi şi explicaţiile de rigoare. Tragedia greacă a apărut pe o anumită treaptă a culturii greceşti şi anume pe treapta de marmură, pe care ultimul ei reprezentant, Euripide, plecând, a luat-o din 20 greşeală pe tălpi şi s-a dus. Şi aşa a dispărut tragedia greacă, pe aceeaşi anumită treaptă de marmură pe care şi apăruse. Acesta este cazul tuturor momentelor de supremă încordare a spiritului omenesc, care nu pot ţine mai mult decât ţine o supremă încordare. Marx spunea că mitologia a fost nu numai 25 instrumentul culturii greceşti, ci şi baza ei. Iată un exemplu într-adevăr strălucit de modul în care cultura se poate sprijini, şi încă atât de trainic, pe nişte fantome.
Ce înseamnă mitologia altceva decât o seamă de poveşti, „o samă de cuvinte", auzite „de la oameni vechi şi bătrâni" şi 30 luate în serios? Cultura greacă se adânceşte în poveste. Ne folosim de legenda lui Narcis pentru a exemplifica cu o imagine ideea: aplecându-se peste miturile străvechi, precum Narcis peste oglinda apei, poeţii, sculptorii, pictorii vechii
332
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
333
Grecii au crezut că se văd pe ei şi au încercat să se copieze. Copierea naturii s-a făcut aşadar începându-se de la tot ce a fost mai nenatural. Şi, de aceea Ie-a reuşit aşa de bine. Celor cărora le-a reuşit. Natura avea o arie foarte largă în înţelegerea
5 celor vechi. A te plimba cu barca prin lumea lui Hades, de pildă, însemna acelaşi lucru cu a admira un peisaj. La fel de reale li se păreau şi umbrele lătrate de câinele lui Caron şi turmele de capre care păşteau, căţărate pe stânci. Cu timpul, a început să li se pună ca o ceaţă pe ochi: turmele de umbre
o s-au tot şters, s-au tot şters şi n-au mai rămas decât turmele de capre. Din acest punct începe era noastră.
Am poposit câteva momente în avanscena teatrului grecesc, încercând să desluşim gungurelile tragediei, când ţipătul sfâşietor de mai târziu se afla încă în leagăn, iar Eschil
5 era doar o promisiune a viitorului. Ne mai întrebăm o dată: tragedia greacă s-a născut din înscenările obscene şi pline de beţia de vin, care se confunda, la modul organic, cu beţia de zeu, ori din ce s-a născut? Dionisos a fosr cauza, scopul, ori, pur şi simplu, moaşa? în legătură cu această problemă ne izbim
0 de obstacolele bunului-simţ, care te întreabă, atunci când îi spui că Dumnezeu a făcut lumea: de ce n-o mai face o dată, dacă nu-i place? Or, dacă îl încredinţezi ştiinţific că omul se trage din maimuţă: de ce nu se mai trage şi astăzi? Şi aşa mai departe. Ne-am putea întreba, dacă tragedia s-a născut în felul
5 acesta, de ce nu se mai naşte şi astăzi, când avem şi vin, putem fi şi beţi, avem şi destui dionisoşi. Lipseşte cultul, care va să zică. Acea stare de credinţă maximă şi oarbă, care putea să nască un soi de electricitate, ce răbufnea în lumini de diferite feluri. O astfel de lumină o fi fost tragedia. Chiar cuvântul
1 drama, suntem încredinţaţi de specialişti, însemna acţiune mistică, oficiere. Mai departe aflăm de la Aristotel cum s-au aşezat lucrurile.
„Ivită dar din capul locului pe calea improvizărilor (ca şi comedia de altminteri: una mulţumită, îndrumătorilor corului 5 de ditirambi, alta celor de cântece licenţioase, din cele ce, până
în zilele noastre, mai stăruie prin multe cetăţi), tragedia s-a desăvârşit puţin câte puţin pe măsura dezvoltării fiecărui nou element dezvăluit în ea, până când, după multe prefaceri, găsindu-şi firea adevărată, a încetat să se mai transforme. (Poetica).
Acum mă întorc şi zic: da, dar fără Homer nimic n-ar fi fost posibil. Homer a fost primul care a cocoloşit mitologia ce plutea peste tot, ca o nebuloasă, şi el a condensat-o într-un nucleu solar. Pe razele acestui soare s-au înşirat toate întâmplările mitologiei şi vechii istorii greceşti; s-au agăţat scuturi ca al lui Achile şi s-au întins la uscat mantii regeşti şi rufe spălate în familie.
Capitolul XIX STARE DE DESTIN
Cine-o fi servit de manechin tragediei greceşti? E clar că avem de-a face cu aceeaşi osatură. Aceleaşi ciolane, acelaşi tors statuar. Şi autorii doar veneau să-i arunce pe umeri tragedia şi s-o ajusteze pe talie, în genunchi, şi ţinând vreo clamă în dinţi.
Am lăsat mai la urmă partea estetică a problemei, deşi în tot ce am făcut până acum n-a fost decât o încercare, atât cât ne pricepem, de estetică a tragediei eline. Ce însemna frumos pe vremea aceea? E ştiut că filosofii antici vedeau în frumos echilibrul, măsura şi ordinea, păstrarea unor proporţii şi îmbinarea tuturor acestor calităţi cu utilul. Era frumos ceea ce putea să servească de minune scopului pentru care a fost creat. Oamenii erau frumoşi dacă, pe lângă un echilibru al formelor, dădeau dovadă şi de un echilibru moral. Esop era frumos, teoretic. Nenumărate pilde de frumuseţe şi nenumărate sugestii ne oferă plastica antică. Amforele şi vasele greceşti s-au conservat ca nişte muzee în miniatură, pinacoteci
334
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
335
înţesate de tablouri, al căror ulei, măcar c-a fost băut, le-a dat un lustru, pe dinăuntru. Nu cred că toţi grecii ar fi arătat ca Apolo de Belvedere. Cred că mai degrabă se întâmpla să vezi în cvadrigi Dimoşi cu nasul coroiat, slabi şi negri, decât efebi
5 ca cel din muzeu. Exista însă un manechin frumos în concepţia creatorului popular, ca o proiecţie a unor năzuinţe spre desăvârşire; pe el au fost mulate costumele eroilor, în serie. Cu ani înainte, nu mai departe decât la Susa, era frumos ceea ce întrecea măsura, ceea ce era colosal şi strivea. Grecii sunt primii
w care aduc frumosul Ia proporţiile minţii noastre; chiar şi astăzi noi măsurăm talii, ochi, sâni, suflet, durere, cu măsurile lor. Aceleaşi legi vor sta şi la baza dramei eline. Ea e frumoasă pentru că are mersul maiestuos, ca de cariatidă; şi, întocmai ca aceasta, falnică sub capitel, duce pe cap un destin de piatră de care
75 parcă nici nu-i pasă. Tragedii mărunte, de familie, luate din viaţa de fiecare zi, au fost împinse în zona generalului uman, ridicate la proporţii mitice. Acelaşi proces de echilibru, măsură, ritm.
Curios: echilibru în tragedie. Termenii parcă se exclud.
20 Starea de tensiune e dată dintru început: pentru că avem în faţă nişte oameni care sunt nesiguri pe viaţa lor, pe soarta lor, care e în mâna zeilor şi oricând se poate întâmpla ceva. Nesiguranţa de animal hăituit naşte frica şi spaima. Nu-i vorba însă de angoasa modernă. Din punct de vedere existenţialist,
25 eroul antic e un placid. El nu se teme de moarte, lumea nu i se pare absurdă, nici ciudată, ci numai nedreaptă. Nu se resemnează, ci luptă. Neliniştea provine din faptul că ceva planează asupra lui, nu moartea, ci voinţa zeului. Din punct de vedere structural, fiecare piesă va începe pe un teren deja
30 minat. De aceea - nesiguranţă şi iritate. Orice conflict s-ar închega, va fi oricum, dramatic. Putem vorbi de o predestinare tragică a personajului antic din cauza acestei inferiorităţi. în acelaşi timp, dârzenia lui, lupta până-n pânzele albe. Nimeni nu-i mai puţin liber decât eroul tragediei antice. în acelaşi timp,
nimeni nu-i mai bântuit de patimi decât acesta. Foarte multe piese sunt expresia unor răbufniri pe linia unui singur sentiment care întunecă totul.
îndreptarea acestor bare noduroase de oţel, fie că se săvârşeşte, fie că nu se săvârşeşte, este în atenţia creatorului. Se 5 urmăreşte o perfecţiune morală: am aminti aici ceea ce Kant dădea ca exemplu de suprem atribut al omului: „cerul înstelat deasupra şi legea morală din noi". Pentru păstrarea acestei legi morale luptă tragicii greci, uitându-se şi la morali şi la imorali, ba mai degrabă la aceşria din urmă, mai apţi pentru nenorociri, io O experienţă interesantă am putea face „moralizând" fiecare piesă în parte. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iason s-ar fi întors lângă Medeea lui, conform legământului de căsătorie, consimţit de bunăvoie şi nesilit de nimeni? Dacă doamna Clitemnestra l-ar fi primit pur şi simplu cu braţele deschise pe 75 Agamemnon, aşa cum se cuvine să facă o soţie iubitoare? Dacă Antigona s-ar fi ales doar cu o mustrare părintească, jurându-se că altă dată, orice ar fi n-o să mai pună mâna în foc pentru alţii? Dacă Prometeu ar fi întors focul furat, cu scuze? Şi aşa mai departe. Evident, noi, ca oameni moderni, ne-am simţi mult 20 mai bine, ştiind că măcar patru tragedii antice au fost recuperate. însă echilibrul dramatic e în suferinţă.
Frumosul mai constă, în piesele vechi, în boltirea extraordinară a vieţii sufleteşti, părând să închipuie o cupolă aparte şi independentă, sub care insul vine să aducă prinos şi 25 jertfe. Uneori, de cele mai multe ori, îşi jertfeşte propriul trup, numai să aburească frumos această boltă înstelată.
Zenon avea următoarea părere despre lume; „Există mai multe lumi dar nu există spaţiu gol. Natura tuturor lucrurilor constă din calităţile cald şi rece, uscat şi umed, care se prefac 30 unele în altele. Oamenii s-au născut din pământ, iar sufletul este alcătuit dintr-un amestec al calităţilor sus-numite, fără ca nici una să domine asupra celorlalte". La fel de simplă este şi tragedia greacă, unde calităţile sunt caldul şi recele, uscatul şi
336
MARIN SORESCU
umedul. Iar în sufletul protagoniştilor se întâmplă combinaţiile calităţilor sus-amintite. Zenon însuşi ar fi apreciat seninătatea tragediei greceşti, chiar în momentul când el personal era pisat într-o piuă. Căci spune Diogenes Laertios: „Rău te-a strivit: dar ce spun? trupul tău, nu chiar pe tine".
Aceeaşi soartă avea să aibă întreaga tragedie greacă. Moira, care plana, plana, dintr-o dată a strivit-o: trupul ei doar pentru că spiritul acestor dumnezeieşti plăsmuiri s-a înălţat din piua
unui ţărm stâncos şi încă mai vine spre noi. Ne va ajunge din GHILGAMESU urmă şi ne va şi întrece.
Epopeile sunt ca vinul: cu cât mai vechi, cu atât mai bune. Fiindcă-s mai aproape de barba lui Cronos, când timpul vorbea în barbă şi se auzea, nu se rosteau cuvinte-n vânt ca mai târziu. Mai lângă poezie. în ele s-au lăsat la fund filosofia, cunoştinţele empirice, teologia, cosmogonia, totul e acolo -dospind, decantându-se. Şi simţi buchetul de la distanţă. Eu îl simt - tu îl simţi? Mesopotamia apare în zorii istoriei ca Fata Morgana frecându-se la ochi — lung somn am mai dormit, ani şi ani, ani şi ani, în care răstimp au apărut şi-au dispărut milioane de specii. O Fata Morgana călare pe-un butoi, cu cercuri de lumină: Tigrul şi Eufratul. Ape leneşe, şerpi de câmpie, otrăvite de ierburi bete, strâng moale acest petec de pământ în care se perindă civilizaţiile, ca la uşa cortului.
Cum să explici de ce tocmai aici au înflorit protosumerienii -sub civilizaţia sumeriană, ca o frescă originară sub tencuiala mai nouă, apoi splendidul strat sumerian — el însuşi suficient sieşi. („Istoria începe la Sumer", afirma Kramer.) Şi în sfârşit explozia asiro-babiloniană?
Ce calitate a solului, ce calitate a luminii, ce adâncime, lăţime or fi avut aceste fluvii binecuvântate? Şi deodată butoiul se sparge, fluviile strâng în braţe, în apropiere de era noastră, nişte doage, care sună a gol. Totul a fost şi s-a vărsat. Vrei să
338
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
339
vezi cetăţi, statui fabuloase, cu ziduri groase, ornate cu kilometri de scene bine coapte şi zmălţuite, statui înfăţişînd tauri înaripaţi cu chip de rege - te uiţi pe cer. Vrei să-I contempli pe celebrul Gudea din Lagaş, în înţepeneala sa 5 extatică - te uiţi pe cer. Veşmântul îi e plin de cuneiforme -ca un şorţ de tâmplar, zgâriat de cuie. Carul lui Asurbanipal trece prin nori şi bagi de seamă că regele are aceeaşi barbă, tricotată cu dalta, ca şi taurul înaripat. Sculptorii babilonieni erau specialişti nevoie mare în combinaţii. Vulturul cu cap de
io om care îşi desfăşoară aripile peste doi cerbi, împacă într-un echilibru perfect păsărimea, bestiile şi omul. Te uiţi în sus, pentru că, în zilele toride, încă mai apar, acolo la locul lor, deasupra Mesopotamiei - straturile de civilizaţii, zburătucite de vânturi dar păstrându-şi intactă imaginea în ideal. Acolo
/5 sus. Acolo departe. Căci, ne învaţă filosofia asiro-babiloniană: tot ce este a fost şi va mai fi identic, „tot ce e pe pământ e şi-n cer". Aici a apărut mai întâi ideea veşnicei reîntoarceri, ca şi teoria Ideilor reluată de Platon, ca şi majoritatea, dacă nu chiar toate miturile, cum au susţinut unii orientalişti. (Vezi şi prefaţa
20 lui Constantin Daniel, la volumul Gândirea asiro-babiloniană în texte. Ed. ştiinţifică, 1975.) Secretul lui Dpmnezeu îl avea regele, care era şi preot, intermediarul principal între Dumnezeu şi oameni. în multe state-cetăţi accadiene numele zeului-pro-tector al cetăţii este ţinut secret, nefiind cunoscut decât de regi
25 şi unii apropiaţi ai acestora. Zeul este numit în acest caz „Bal, Baal", sau cu alt termen ce are acelaşi sens de „domn, stă-pânitor, suveran". Şi la alte popoare semite şi chiar nesemite se constată aceeaşi păstrare tainică a numelui divinităţii. La vechii evrei numele Iui Dumnezeu nu era cunoscut decât de
30 marele preot, care îl pronunţa în şoaptă în ziua de Yom Kipur (ziua iertării păcatelor), în partea cea mai tainică a templului din Ierusalim, Sfânta Sfintelor. La romani, numele zeului protector al cetăţii Roma nu era cunoscut şi Titus Livius relatează că un tribun a fost condamnat la moarte, fiindcă a
descoperit poporului numele tainic al zeului-protector. Chiar numele Romei, numele „real" ţinut ascuns, nu se cunoaşte nici azi {op. cit.). Mi-a reţinut atenţia faptul straniu că asiro-babilonienii n-aveau voie să pronunţe nici numele zeilor cunoscuţi. 5
Poeţii, care se izbeau mai des de ei, să nu zicem la fiecare pas, au găsit rezolvarea: i-au înlocuir în imnurile lor, prin cifre. Te închini, lauzi şi cânţi cifra 60, şi asta înseamnă că l-ai proslăvit pe Anu. înalţi osanale măreţei cifre 50 şi te-ai pus bine pe lângă zeul Enlil, iar dacă te atrage mai mult 40, înseamnă io că eşti adorator al lui Ea (nu al ei). Ce-au întreprins americanii cu străzile New York-ului, realizau, cu milenii în urmă, vechii locuitori ai Mesopotamiei cu zeii lor, iniţiind o urbanistică a divinului. Ei se considerau servitorii zeilor, măcar că identici cu dânşii ca înfăţişare, moravuri (minus problema durerii şi /5 longevitatea). Şi cu toate acestea fac ordine în zeime (tăbliţele menţionează peste 2500 de zei), geometrizându-i. Geometria preeuclidiană aplicată la divinitate - iată o idee generoasă, care poate fi dezvoltată.
Mania vechilor epopei de a-ţi da la început cuprinsul, 20 făcând rezumatul celor ce vor să fie mai încolo, mai la vale, nu era rea. Căci nu se ştia, dată fiind lungimea epopeilor, dacă vei mai apuca să auzi, în detaliu, toată tărăşenia, cu oameni şi zeiţe, uriaşi, animale fantastice, căpcăuni. Putea să-ţi cadă ceva în cap, o oaste străină, cum s-a întâmplat chiar cu Babilonul, 25 cetatea cea mai măreaţă, distrusă de Cirus, ca nimica. Şi cum să mai asculţi până la capăt Ghilgameşu, când înflorirea Babilonului n-a durat decât foarte puţin - iar epopeea străveche, înşirată ca o urzeală pe gard (gard de generaţii), era mult mai lungă? E drept generoasă; Marele An. Marele An e 30 ceva mai lat decât istoria omenirii, cea cunoscută. El se desparte de Marele An următor printr-o catastrofă, potop de foc de preferinţă, după care totul regenerează identic şi noul ciclu e ca şi vechi, spre a zice astfel - căci toate au mai fost, la fel. Deci
340
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
341
poţi asculta în continuare Ghilgameşu de la locul unde-ţi prinsese deştiul între pagini. între tăbliţe. Căci e scrisă povestea pe 12 tăbliţe, păstrate în cea mai mare parte în biblioteca lui Asurbanipal, care ţinea locul Bibliotecii din 5 Alexandria, până una alta. Pe lângă versiunea aceasta, accadiană, mai există o versiune hitită, pentru confruntări. Ambele însă aşa de ciuntite!
Tot în zei le era nădejdea! Locuitorii din Uruk îi imploră să-i scape de Ghilgameş (tiran, depravat, cu ambiţia unor
io construcţii gigantice). Zeii, înduplecaţi, îl creează pe Enkidu, un fel de alter-ego al lui Ghilgameş, care se găseşte departe de cetate, printre animale sălbatice, prin câmpii. E înzestrat cu forţe uriaşe. Ca şi în Odiseea, Ghilgameş are un vis, care i-1 prezintă. (Maestrul antic de ceremonii era visul, el făcea
15 prezentările.) Pune să-l caute, i-1 aduc, se iau la trântă, biruie Ghilgameş, dar devin prieteni şi fraţi. Pornesc în căutarea extraordinarului, ca în poveştile noastre. Trebuia şi pe vremea aceea, mai aproape de poveşti, să faci ceva nemaipomenit. Se luptă cu Humbaba, un fel de căpcăun, îl omora, se întorc la
20 Uruk. în fond o căutare de nemurire în care timp se iroseşte şi viaţa. Pentru constatarea că moartea este sfârşitul, Ghilgameş şi fratele său Enkidu sunt frumoşi, zdraveni, voinici spre măreţ la trup şi la minte. Zeiţa Iştar se îndrăgosteşte, în persoană, de Ghilgameş şi, cum acesta se arăta circumspect (căci avea prostul
25 obicei zeiţa de-aş ucide iubiţii, un fel de călugăriţă - insecta -care îşi devorează, paralel, amantul), îi caută mereu pricini. Tatăl său Anu (ce nume!) e pus să creeze un taur monstruos, taurul Cerului, dar cei doi prieteni izbutesc să-l lichideze. Această faptă provoacă însă boala lui Enkidu şi moartea sa.
30 Ghilgameş cunoaşte acum durerea şi e îmboldit de presimţirea că şi el va muri cândva. Pleacă la Utnapiştin, un strămoş al său, făcând fapte vitejeşti în dreapta şi-n stânga. Acesta îl dezamăgeşte, spunându-i că nu va putea fi decât un muritor, îi dă însă o plantă să-i lungească viaţa (problema se punea şi
30 pe atunci), care însă îi e furată pe drum de un şarpe. Ghilgameş
> -   trăieşte ca un împărat înţelept, aşteptând să i se împlinească
:     destinul. O tăvăleală prin viaţă, acum vreo trei mii de ani. Aşa cum ai tăvăli cele cinci simţuri prin mirodenii. Sau cum s-a
|     tăvălit Ulisse - dar mult mai târziu - în războiul Troiei şi după aceea zece ani pe mare. Ghilgameş dă cu nasul încolo 5 şi-ncoace, îşi miroase forţa muşchilor şi-a vorbei, are nostalgia prietenului absolut, face vitejii, drege şi strică tot, vrând să fie nemuritor (pe puţin). Dar asta mai încet - i se spune, desigur pe ocolite, asta ba, nu se poate (tot pe ocolite), du-te acasă, na şi planta asta, zice strămoşul său, brusc, e tot ce pot să-ţi dau, io zice Utnapiştin, pe care-l căutase tocmai la mama dracului (demonului). Planta, zice, îţi va mai lungi respiraţia până la stele, dar nu mai mult. Când va face un phuu! (Ea) şi va sufla în lampă (câteva rânduri şterse). Asta e. Partea cea mai frumoasă e prietenia cu Enkidu, umbra sa, dar mai păroasă, /5 mai muschiuloasă, un dublu. în folclorul nostru dublul, devine fratele de cruce, care nu e dat, ţi—1 faci. Cum s-a născut această -*   idee a dublului? De ce? Ca să fim doi? De la prietenie la iubire.
"      Ce e iubirea se va întreba zeiţa Iştar, având totuşi impresia că
ştie, se întreba formal. Totuşi, dragostea pentru el o umple de 20 venin şi de toate mofturile femeieşti, pe care şi le permite, fiind fată de zeu, fiica lui Anu, care nu suferea s-o vadă suferind.
Aţi ascultat până acum o poveste babiloniană, spusă de mine, babilonian doar prin formaţie, să zicem. N-am văzut Ninive, n-am văzut nimic (era să scriu nimic cu N mare). 25 Despre Asurbanipal ştiu cât ştiţi şi dumneavoastră. în biblioteca lui s-au păstrat tăbliţele, 12, pe care s-a scris pe nemâncate epopeea lui Ghilgameş. Pe nemâncate, pentru că e lungă şi, oricum, ţine de foame, dându-ţi hrană substanţială: probleme esenţiale, prietenie, dragoste, cinste, război, pace. Pe 30 noi ne interesează că e scrisă în versuri şi pentru a înţelege mai bine eposul nostru nu strică o raită prin epopei. Noua ediţie românească, excelentă, a lui Athanasie Negoiţă ne dă o versiune ştiinţifică, demnă de încredere şi laudă.
342
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
343
„Două părţi din el sunt divine (o parte-i numai) ! Forma capului său (...)" I
Textul e mutilat, spune traducătorul, pe drept cuvânt. j Bănuim că forma capului lui Ghilgameş era nemutilată, ci avea [ în partea aceea umană tot ce poate fi mai uman. Iată cum 1 începe: Ş Ghilgameş cel desăvârşit în putere Ca un taur stăpâneşte peste popor.
Ghilgameş*, aflând de existenţa lui Enkidu, îi trimite un păstor cu o curtezană, care prin simplul gest al despuierii, la izvor, acolo unde venea uriaşul cu vitele să le adape, să-l facă să uite de toate cele sălbatece. Tocmai pe el „Care păştea iarbă cu gazelele, Cu animalele sălbatice se adăpa la izvor, Cu cireada îşi desfăta inima lui în apă". Zis şi făcut, metoda se dovedeşte infailibilă, pentru că „după ce s-a săturat de formele ei", animalele nu l-au mai recunoscut, nici el nu s-a mai înţeles pe sine, era altul, mai tare, dar şi mai slăbănog. „Nedumerit era Enkidu, că trupul lui devenise încordat. Genunchii săi erau ţepeni, în timp ce turma se îndepărta", „Enkidu îşi slăbise pasul, Enkidu nu mai era ca-nainte", se precizează, parcă pe 1 melodie de bocet. Dar nu fusese atins numai la articulaţii, ci şi sufleteşte. Pe scurt, se ia după vorbele dulci şi iată-1 în cetatea prea luminată, în Uruk, unde domneşte Ghilgameş „cel desăvârşit în putere, Ca un taur sălbatec stăpâneşte peste popor". „Gâlgâie de bărbăţie, vigoare are el". Enkidu e creat din lut, ca Adam; „Aruru îşi spală mâinile, frământă lutul, îl aruncă pe iarbă". E un fel de om al zăpezilor, greu de văzut şi din cauza părului, uriaş, misterios, plin de forţă. Cel care îl zăreşte o clipă, cade pe gânduri. Visul lui Enkidu: „Prietene, am avut un vis noaptea aceasta: Cerul bubuia, pământul vuia (...) eu stăteam singur (...) faţa lui era întunecată. Ca a
* Vezi Gândirea asiro-babiloneană în texte, excelentă ediţie, studiu introductiv de Constantin Daniel, traducere şi note de Athanasie Negoiţă.
unui (...) era faţa sa (...) ca pintenii unui vultur erau ghearele sale (...) el s-a năpustit peste mine (...) a sărit (...) m-a înecat". % Aici se vede cum lucrează timpul asupra lucrurilor de prisos. Le înlocuieşte cu puncte, puncte. Tăbliţele sunt deteriorate, propoziţiile se ţin într-un cuvânt, cuvântul într-o silabă, „El m-a prefăcut (...) încât braţele mele erau ca ale unei păsări./ Privind spre mine el m-a dus în casa întunericului, locuinţa lui/ Ircalla/, Către casa pe care nimeni n-o mai părăseşte din cei care au intrat în ea, / Pe calea din care nu mai există întoarcere. / Către casa în care locuitorii sunt lipsiţi de lumină/, '  Unde pulberea le este hrană, iar noroiul le este mâncare/. Ei "  sunt îmbrăcaţi ca păsările, cu aripi în loc de haine"...
Şi Enkidu şi Ghilgameş se dovedesc bolnăvicioşi şi vulnerabili. Remarcăm lirismul pur din discuţia dintre Enkidu şi uşă, vorbeşte cu uşa de parcă ar avea suflet, ori blestemele lui la adresa curtezanei: „umbra zidului să fie adăpostul tău". Blestemele le transformă apoi în binecuvântări. Mişcător este dialogul dintre Ghilgameş şi Enkidu, pe patul de suferinţă. Unul sănătos şi voinic, celălalt pe moarte: „Să plângă pentru * tine Eufratul cel curat// Apă pentru burduf din care am luat... Fraţii să te plângă pe tine, ca şi surorile/ Şi să-şi lase să crească lung/ Părul capului peste tine".
O jale care se măsura în luni, ani, până înecau amintirea în valul părului de doliu. Obiceiul e întâlnit şi la noi, după moartea unei rude doliul înseamnă şi netundere. Aici o imagine frumoasă:
„Să crească peste tine".
„Poporul cel bucuros îl voi umple de vaiet pentru tine ". „ Toate urmele lui Enkidu din
Pădurea Cedrilor să plângă pentru tine, să nu tacă ziua
şi noaptea.
...Şi ecoul plaiurilor, ca şi cum el ar fi mama ta. Să plângă pentru tine
344 MARIN SORESCU
în fnijlocul cărora noi... Să plângă pentru tine ursul, hiena, pantera,
Tigrul, cerbul, leopardul, leul, bourul, căpriorul (ţapul) Şi făpturile sălbatice ale stepei. Să plângă pentru tine 5 râul Ula".
Un bocet bazat pe enumerare. Evocarea locurilor, animalelor, Ghilgameş are un temperament liric de mireasă, deşi e ca un Hercule. El e zguduit de moartea prietenului său. 10 întotdeauna înaintea vreunei isprăvi, cei doi au câte un vis, care e un fel de înaintemergătorul, face pe proorocul. (în acea vreme biblia nu era creată.) Astfel cele trei vise ale lui Enkidu, când se pregăteşte să se lupte cu căpcăunul:
„Prietene, am avut un al treilea vis. w      Norii s-au umflat, ploua moarte,
Apoi vâlvătaia s-a stins şi tot ce plouase s-a prefăcut în cenuşă ".
împotriva lui Humbaba, zeul trimite vânturi turbate: „vântul cel mare, vântul din nord, / Vântul furtună, vântul
20 gheaţă şi vântul zăpuşală". După victorie, Ghilgameş se spală şi se împodobeşte, iar zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de el şi-1 vrea soţ, ademenindu-1 cu bunătăţi de provenienţă agrară: „Caprele tale vor naşte câte trei iezi, oile rale câte doi miei". (Vezi Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marques, unde împe-
25 recherea dintre iubiţi stârneşte o înmulţire frenetică a turmelor.) Ghilgameş face un fel de bilanţ, pe scurt, al amorurilor zeiţei care iubise deopotrivă (1) animale: „un leu destul de puternic", un armăsar vestit în bătălii, (2) păsări: pasărea păstor, (3) oameni: „apoi ai iubit pe paznicul cirezii" pe care
30 „l-ai prefăcut în lup, apoi pe grădinarul tatălui tău", căruia i-ai zis: „O, Işulanu meu, hai să gustăm din vigoarea ta! întinde cu putere «mâna» ta şi atinge «smerenia» noastră"; (4) Şi se mai culcă şi cu zei, bineînţeles; cu Timuz, zeul vegetaţiei, ce murea iarna şi învia primăvara.
STAREA DE DESTIN 345
Furioasă Iştar se duce la tatăl său şi cere s-o răzbune, căci altfel: „Am să înviez morţii la mâncare şi viaţă". Asta e teribil, în încheiere, după intervenţii, Ghilgameş obţine în sfârşit: „ca duhul lui Enkidu să iasă afară din infern / Şi fratelui său să-i povestească drumul în infern". Sunt prefiguraţi aici Homer şi 5 Dante:
Spune-mi întocmirea lumilor de jos
pe care tu ai văzut-o.
Eu nu-ţi voi spune, eu nu-ţi voi spune,
Căci dacă-ţi voi spune întocmirea lucrurilor de jos w
Pe care eu am văzut-o,
Tu ai să cazi jos şi-ai să plângi.
- Eu am să stau jos şi-am să plâng.
Cam ăsta e sfârşitul. Sensul că după atâta sumeţie urmează jalea. Cine plânge la urmă, ţi se rupe inima, că ştie el de ce 75 plânge. Epopeea e plină de lacune, măcar că s-a păstrat în două versiuni - lacune de 2-3, până la 50-70 de rânduri, are pasaje î ilizibile, e ca o cocă, cu găuri prin care răsuflă un spirit extraor-! dinar. Când dai de text neted, forţa e parcă mai mare: ,Am " să înviez pe morţi... la mâncare şi viaţă. Aşa încât cei morţi 20 vor depăşi pe cei vii". Spaima care bântuia acum câteva milenii era să nu învie şi morţii... la mâncare şi viaţă. Un fel de pustiire prin viaţă nesfârşită. Şi, cu toate acestea, eroii caută nemurirea, luptă pentru ea, se chinuie pentru ea. Aici stă măreţia.
STAREA DE DESTIN
347
POD PESTE MARE SI PUNTE PESTE MUNTE
Zimbrul de demult, cel adâncit în stemă de Dragoş, a lăsat prin văi şi vâlcele schelete uriaşe de cântece bătrâneşti. Arti-5 culaţiile sunt moarte, dar ciolanele încă mai sună frumos. Ca bucăţile din Rig-Veda transformate de lăutari în descântece de paparudă. Enigma care învăluie străvechile, câlţoasele colecţii indiene, pluteşte ca o ceaţă şi peste folclorul nostru.
Ciobanul care şi-a pierdut oile de căscat ce era, cu ochii w la stele şi dând în abisuri de metafizică, nu ştie ce să caute mai întâi: oile ori cântecele pe care le-a uitat?
Spuneam cu altă ocazie că poezia înseamnă abstractizare şi am zăbovit atunci asupra câtorva straturi lirice ale baladei populare româneşti. Avem acum prilejul unei repezi ochiri şi /5 asupra straturilor epice, de fapt partea cea mai mare a acestor plăsmuiri, stânca însăşi din care susură izvorul poeziei.
Balada s-ar fi născut, după spusele lui lorga, la curţile domneşti. Dar domn era fiecare acasă la el, mai ales când se însura şi cerea să i se cânte faptele de vitejie, că, uite, se-nsoară, 20 şi mai târziu cine ştie ce se mai alege şi de el, Vreau să spun că aceste curţi domneşti trebuie înţelese ca nişte metafore. E adevărat, cadrul de petrecere în care se vor fi rostit multe, pentru că simţim adaos în cutare formulă ori pasaj si un strop de vin vărsat ca în ţărână să fie de sufletul morţilor. Dar nu
toate cântecele au fost create spre a fi turnate-n pahar... căci altfel multe s-ar fi dovedit a fi de fiere. E greu de compartimentat şi de dat verdicte: pentru că baladele se dovedesc alunecoase şi au viclenia adevărului. Unele sunt dulci-naive, cu aerul de icoane pe sticlă, pe care le-au pregătit poate prin culţi- 5 varea gustului pentru decorativ şi stilizare. Unde se sfârşeşte balada populară românească începe icoana pe sticlă: credinţa păgână este tradusă în obicei creştin, dar fără habotnicie şi fără fanatism. Un filosof vorbea de paradoxul misticului care l-ar fi întrecut pe Dumnezeu. Pictura religioasă a ţăranului pe sticlă io desacralizează. Iorgu Iorgovan devine un Isus răstignit a noua oară. Parcă nici nu-1 mai doare şi prinderea lui în pioneze din desenul naiv e rudă cu provizoratul rănirii, închiderii în peşteră ori al înghiţirii eroului pozitiv din balade. Coşbuc a avut o bună intuiţie când după „balade" a adăugat imediat „şi idile" ;ş pentru că în multe dintre acestea zace leşinată o copilă care e torcătoare de idile. Nu aşteaptă decât un semn. Insă în sâmburele ei, balada populară rămâne dură, bolovănoasă, abisală uneori, ceţoasă, încărcată de ecouri ca o peşteră de stalactite şi stalagmite. Basmul îngheaţă în ţutţurul de stalagmită al 20 cântecului bătrânesc şi buzele povestitorilor de demult par văi adânci care încep a doini. La început însă, partea mai veselă,
Sub ceri roşu răsărit,
Este-un măr mare-nflorit,
Cu vârful până la ceri, 25
Cu poalele jos, pe mări.
Cine-n măr că îmi sădea?
Cine putea să steie, decât zâna Măgdălina? Eu imediat la ea m-am gândit, că doar obişnuieşte să se odihnească printre flori dc măr „într-un pat mare-ncheiat / Cu stulpezii toţi de 30 fag / Şi cu scânduri tot de brad". în atâta prisos de floare, şi la asemenea înălţime, Măgdălinei îi vine în gând să se mărite, măcar că era zână. Aşa debutează, dulce, Novac şi zâna, din
348
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
349
ciclul cunoscut al Novăceştilor, pe care culegătorul academician Atanasie Marinescu credea, prin secolul trecut, că-1 poate organiza într-o epopee homerică, autohtonă, desco-perindu-i încheieturile pierdute, şi poate chiar pe Homer.
5 Există aici briliante în serie, fantezia populară, entuziasmată de vitejia neamului Babei, dezlănţuindu-se în creaţii când mai lirice, când mai epice, deopotrivă de sclipitoare. Am amintit cu altă ocazie de Novac şi corbul, corbul său ajutător apărând în fraza eroică precum o disjunctivă. De data aceasta suntem
io în plin fantastic, cu atât mai înaripat, cu cât scopul nu va fi mai pedestru. Pentru că, dacă zâna vrea să se mărite, Novac nu vrea să se însoare chiar el, ci numai caută o „norocea" şi o dalbă mireasă, a lumii crăiasă, pentru fiul său Gruia. Cum se fabrică aici fantasticul de care vorbeam?
15 Mărul, care ascundea între ramuri un atât de gingaş fruct, copt, are o mică sfadă, ca între vecini, cu marea. De vină se pare că era aceasta din urmă, ca mai mare, care formulează nişte pretenţii absurde:
Mere, mere, frate mere, 20 Ian ridică-ţi poalele,
Să-mi văd eu marginile,
Că ştii, frate, au nu ştii,
Că de când tu ai crescut,
Margini nu mi-am mai văzut; 25 Că dacă m-oi mânia,
Frumuşel eu te-oi săpa
Şi pe tin te-oi răsturna.
Ceea ce se întâmplă, spre marea spaimă a zânei, care se vede aruncată, cu tot calabalâcul, în valuri. Dacă am avea de-a 30 face cu un fantastic perfect, puţin i-ar păsa eroinei noastre căreia nu i-ar rămâne decât să bată din palme şi să se pomenească pe uscat, pe munte, sau într-un alt pat.
Niciodată n-am ştiut până unde îşi au raza de acţiune forţele supranaturale şi miracolele, în creaţia populară, şi de
unde lucrurile se rezolvă urmând logica noastră de fier. în fond, frumuseţea constă în această îmbinare de rotiţe fermecate, învârtite de gene de zână şi roate de car trase cu boii. Dozajul de infinitezimale al plăsmuitorului produce acel gust rar pe cerul gurii. Creierul se îmbată şi el, lucid. 5
Să revenim. La ţipetele disperate ale leliţei zâne, pentru că a început să se comporte, la o adică, întocmai ca o fată în toată firea, sănătoasă, de-a noastră, sare ca ars Novac, din ciclul său... şi iarăşi intervine minunea:
Novac dacă îmi vedea, 10 Săbioara îmi trăgea, De genunche că îi da, De trei stânjeni se lungea, De trei coţi că se lăţea,
Şi pe mare mi-o lăsa, 15 în loc de punte-o făcea, Tocma-n pat o răzima, Pe sabie apoi pleca Pân' de pat s-apropia.
Minune mai mică, de un neverosimil ponderat, dar de o 20 nemaipomenită frumuseţe lirică. Lungimea săbiei peste mare, apoi păşirea pe ea ca pe o punte, iată metafore demne de orice antologie.
Pasajul liric s-a consumat, de fapt, odată cu dramatismul şi împletirea de umbre şi lumini a naturalului cu suprana- 25 turalul. Urmează nunta, tocmai în Ţarigrad, ca o răzbunare. (Ar trebui cercetate odată drumurile Novăceştilor la Ţarigrad.)
Măgdălina, să nu-i uităm numele, care trebuie să fi avut mari virtuţi plastice şi coloristice - din şcoala lui Tizian, înfăţişând-o pe Magdalena care se căieşte - nu s-a căit. Chit 30 că salvatorul ei, văzut de aproape, s-a dovedit a-i fi socru în perspectivă. Dar până la cununia cu Gruia, se mai înrâmplă
350
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
351
nişte fapte de vitejie. Arapul care o pândea de mult pe frumoasa lui Gruia, fiind sacrificat
Mare nuntă că făceau Şi-ncepeau de se gostau.
5 Ne interesează cuvântul „gostau". Adică, cum vine asta? vorba lui Jupan Dumitrache. Cuvintele de prisos, pe care ni se pare a le descoperi în balade, sunt de prisos numai în aparenţă, pentru că dincolo de uzul curent al limbii, întâlnim aici reminiscenţe străvechi, care pot produce delicii lingviştilor. N-am
io vrea să intrăm într-un etimologism controlabil de către specialişti mai ales că noi nu ştim albaneza. Credem că e vorba de un ospăţ, un ospăţ în lege. Şi la urma urmei, orice origine ar avea, vorbă slavă ori tracă, trăiască petrecerea, pentru că ajungând la nunta lui Gruia, avem dreptul să-nchinăm şi noi câte un pahar:
15 Pentru să se pomenească
La boieri ca dumneavoastră De povestea novăcească!.
Un ton mai grav prinde vechiul cântec de vitejie, a cărui eroină este de data aceasta o zână rea, Scorpia. Avem de-a face,
20 pare-mi-se, cu o reminiscenţă zoologică, amintirea scorpionilor de pe vremea când erau brontozauri mari şi... feminini. Vitejia este coborârea pe tărâmul celălalt unde sălăşluieşte dihania, înfulecând tot ce ajunge acolo - acţiune de moarte. Balada e deosebit de scenică: un puţ al porumbului, undeva pe un
25 câmp, şi la furca acestei fântâni zace un tânăr cu ficaţii putreziţi. E o momeală, fiul Scorpiei, Şarpele, menit să-i ademenească pe trecători să intre în fântână. Apar trei coconi, feciori de domn; primii doi dau buzna fără să se gândească, al treilea, mezinul, se pregătea să coboare şi el „în găleată", când
30 numai ce apare, venind în fugă, Mircea Ciobănaşul, care-l pune în gardă pe voinic. Ca să nu mai lungim povestea, vom spune că Scorpia va fi înfrântă, silită să-i vomite, prin burta spartă, pe cei doi „coconi de domn". Aici mi-au plăcut aceste versuri:
I — Uite-o, bat-o mamă-sa,
II Ne-nghiţise Scorpia,
It' Şi deseară ne mânca!
Deci important nu e atât mâncatul, cât mistuitul, cum se întâmplă de altfel nu numai în burta Scorpiei. 5
Localizarea e făcută chiar de la început ca la o scrisoare, prin formula „departe şi nu prea". Data nu se specifică însă. Povestitorul procedează ca un pictor care cunoaşte legile perspectivei. „Departe" — pentru a putea merge la generalizări, a sublinia trăsăturile principale; şi „nu prea", spre a nu scoate io subiectul din atenţia noastră.
Foiţică flori domneşti,
Din oraş, din Bucureşti,
L-ale case mari domneşti,
De se văd din Stoieneşti! 15
E interesantă localizarea şi aici, strictă de data aceasta: ■■ Bucureştii, văzuţi cu ochii celui din Stoieneşti, care constată uimit ce curţi mari are Ştefan-vodă şi ce fel de „carate" poleite - *• vin la nunta lui Iancu-vodă. Numele proprii par scoase din căciula istoriei, la întâmplare, şi încuscrite pe loc. Socrul este 20 un cineva din Dobrogea, un fel de zmeu, părinte chinuit de grija de a-şi mărita fetele. Ca să nu mai încapă pe mâna oricui, supune pretendenţii la probe de vitejie şi îndemânare pe care Iancu-vodă le trece cu proptele. Nepotismul!
Dar Letinul ce-mi făcea, 21 Bine ziua o ştia Când nunta o să îl ia, Porţile le-nzăvorea Tot cu fierul plugului ...
Şi strigă, după ce mai pune şi nişte buţi mari în curte, strigă: 30
O dată pe letineşte, Altă dată iortămăneşte, Al treilea româneşte.
352
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
353
Avem de-a face, aşadar, cu un zmeu-socru poliglot. Versurile ni se par interesante şi pentru conglomeratul lingvistic — din acea Dobroge străveche — şi pentru plăcerea, iarăşi străveche, de a învăţa limbi străine. Iancu-vodă, ajutat
5 de naş, învinge acest obstacol, neînţelegând o iotă din filosofia piedicii, trece cu bine şi încercarea mai grea de a-şi deosebi mireasa dintre cele trei fete aidoma la vorbă şi la port. Respiră şi socrul uşurat.
Balada este un fel de nuntă a Zamfirei, cu accentul trecut
io pe ceremonii. Sunt versificate aici basmele fanrastice, care pun la încercare isteţimea şi curajul unuia dintre parteneri. Toată povestea populară pe teme de dragoste are, după părerea noastră, acelaşi simplu mecanism: ca şi când unul din cei doi, ori el, ori ea, de preferinţă ea, fiind mai uşoară, ar fi aruncat
15 în sus, în slăvile cerului, şi s-ar aştepta dintr-un minut în altul să pice. Dacă nu pică, se organizează expediţia de căutare. Sau altfel: ea este aruncată în sus şi el pleacă s-o caute pe jos. Aceste plăsmuiri sunt un fel de exerciţii de lansări cosmice, stră-bătându-se zone fantastice şi mai puţin fantastice, straturi de
20 nori şi zări de vid. Aş remarca, nu numai la această baladă, rolul calului. Nici nu ştiţi cât de importanţi sunt murgii, sirepii, bidiviii, în versurile populare. „Un regat pentru un cal" pare a se fi rostit de multe ori şi la noi, în folclor, iar Richard al III-lea ne-a luat vorba din gură.
25 Apoi, calul îl lua
Bitie-n chingi că îl strângea,
Cruce cu dreapta-şi făcea,
Picior în scară punea
Şi pe cal încăleca. 30 Puţintel că-l înfierbânta,
Numai spumă că-l făcea.
Aflăm date despre costumaţie şi harnaşamente. Cursele cu obstacole trebuie să fi fost la mare cinste. Nu poţi înţelege balada populară dacă nu iubeşti murgul. Calul face balada,
' după cum tonul muzica. Dar nu numai el, ci şi zâna, după f cum am văzut Cosânzenele ori miresele mai modeste. Z Porţile le deschidea,
Caratele de intra,
Toată nunta, asemenea, 5 Postavurile aşternea, Jos cocoane mi să da. Cucoanele păşesc pe postavuri, stârnind ecouri orientale şi beau vin mai dulce, vorba Iui Caragiale: „Dc, ca femeile".
în vădriţă că lua, w Pe la boieri că mi-lda, Care vinişor mai dulce Pe la cocoane mi-l aduce, Care vinul nu-i plăcea,
Săcurea-n mână lua 15 i; Şi pe buţi că se urca,
Toate buţile spărgea, Cercurile le tăia, Vinurile le vărsa,
Uliţele le umplea. 20
Nuntaşi caii-şi adăpa,
Raţele de se scălda ... Raţele apar la timp spre a da întrebuinţarea cea mai firească acestei risipe de lichid, punând şi o stavilă ironică setei de spargere.
De ce mirii erau puşi să treacă nişte examene de capacitate? 25 Cine nu-i întreg la minte nu-i întreg nici la trup, grăieşte înţelepciunea populară, unde frumos este ceea ce e, în primul rând, sănătos. Expresia ţărănească „îmi vine leşin de Ia inimă", tradusă în limbaj medical, ar însemna că pacientul acuză dureri de stomac, inima fiind, în primul rând, burta. 30 Părinţii se arătau grijulii faţă de „vârtutea" pretendenţilor, pentru că ei îşi doreau nepoţi, iar pe gineri să le fie „de ajutori".
354
MARIN SORESCU
Care sunt lâutăraşi, Că-s buni şi ei la cevaşi, Foiţică foi de plop, Potolesc şi ei câte-un foc... Şi acum proba cea mai grea, de care vorbeam: Trei fete că aducea Şi la prag că le punea... — Care este mireasa? Că astă spată lată E gătită pentru cap de fată. Mireasa singură-ndată Dacă nu s-o alegea, Asta capul îi va tăiai
Deci pedeapsa ar fi primit-o mireasa cea adevărată, îndrăgostitul urmând a fi pedepsit moral, mai grav. Un Păcală ori un erou antonpannesc, cu trei mirese identice, în faţă, le-ar fi luat pe câteştrele, urmând a o deosebi, pe cea bună, după aceea.
în încheiere, să spunem că la nunta care s-a încins s-a jucat aluneasca.
Ideea baladei Soarele şi Luna ar fi aceasta:
Puternice Soare, Eşti puternic mare, Dar ia spune-mi: oare Und's-a mai văzut Şi s-a cunoscut, Und's-a auzit Şi s-a pomenit Să ia sor'pe frate Şi frate pe sor?
înaltul sentiment moral al imposibilităţii unei legături matrimoniale între frate şi soră, precum şi principiul cosmic al neîntâlnirii Soarelui cu Luna ne aduc în minte acea zicere a lui Kant, referitoare la „cerul înstelat de deasupra şi legea morală din noi".
STAREA DE DESTIN
355
Această baladă trebuie să fie foarte veche. E neatinsă de contingent, curată şi profundă ca mreana din „prunduţ de mare". Chiar acest „prunduţ de mare" alăturat Mării Negre ne duce cu gândul la retragerea valurilor sarmatice, al căror vuiet se va fi păstrat în amintirea oamenilor până târziu. Arhitectura este de mănăstire dintr-un lemn, cea care, probabil, împodobea podul de fier ori de aramă, pe care Soarele îl ridica iubitei sale peste Marea Neagră.
Dramatismul provine din dezlănţuirea principiului erotic şi sentimentul păcatului. Sora Soarelui este, în termenii mitologiei biblice, fructul oprit.
însă aceste idei profunde sunt zugrăvite cu naivitatea icoanei pe sticlă. Ţăranul care picta cu vorbe rememorează, într-o poveste închegată, raiul şi iadul, cu sabia şi teaca virtuţii şi păcatului.
Ce mi se pare tulburător este puterea de sacrificiu a Lunii, care, spre a-1 înlătura pe fratele pretendent, îl pune să dea dovezi de forţă în domeniul imposibilului.
— Io că te-oi lua,
Cum zici dumneata,
Viteaz dacă-ifi
Şi te-i bizui
De mi-ei isprăvi
Pod pe Marea Neagră
De fier
Şi oţel,
Iar la cap de pod, Cam d-o mănăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă şi mie, C-o scară de fier Pân' la naltul ceri
356
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
357
Zis şi făcut. Al doilea examen este tot de arhitectură, mai precis, drumuri şi poduri (fata era cam lipsită de imaginaţie) pod de aramă, cu scară la scară.
Vedem apoi raiul, cum arată pe glajă. Soarele merge să 5 ceară sfat:
Tot la moş Adam Şi la maica Iova
cărora le pare rău de năbădaia îndrăgostitului şi, ca să-l înspăimânte, moşul Adam şi cu moaşa Iova: io De mânâ-l luau,
La rai mi-l duceau, Rai că-i arătau Şi de ce vedea Bine că-i părea: is Numai mese-ntinse,
Cu făclii aprinse, Cu pahare pline, în cântece line. Jur-prejur de mese, Stau în cete dese Sfinţi şi mucenici Mai mari şi mai mici O sută şi cinci. Iar mai jos de ei Sfinţi mai mărunţei O sută şi trei ...
Totul e cuvios, cântă păsărelele, dar nu în proză, ci în „versurele"; e un murmur sfânt şi un „gongănit" capabil să te mulţămească foarte.
Iată şi coborârea în infern:
Iadul descuia, în iad îl băga Şi de ce-mi vedea
Păr i se zbârlea, Că-n focuri ardea, Greu se văieta... etc.
Remarcăm în treacăt că iadul e încuiat, în timp ce raiul o fi stând cu porţile la perete, căci nu se specifică.
Ca şi dincolo, unde avem de-a face cu virtuţile majore, aici povestitorul nu selecţionează decât păcatele capitale, „hoţi şi călători", nebotezaţi etc.
Să spunem şi noi că descrierea bolgiilor e făcută cu pana maestrului florentin? Măreţia specifică acestui pasaj constă în naivitatea imaginaţiei ţărăneşti, a unui Gheorghe la fel de inspirat ca şi Dante, care însă nu inventează raiul ca o răzbunare pentru nişte ani amari de exil, ci îl creează dintr-o pornire instinctuală spre simetrie. Raiul popular e o pajişte cu floricele; iadul - o groapă, un fel de varniţă cu smoală topită, în care nu e bine să cazi.
Dacă de rai Soarele e mulţumit, iadul îi produce o impresie defavorabilă:
De tot ce vedea Mult rău că-i părea, Nu se mulţămea.
Bineînţeles, nici hotărârea nu şi-o schimbă şi, odată construit şi cel de-al doilea pod, o ia pe Ileana Simzeana, „doamna florilor şi garoafelor", de mână şi încearcă podul cu mare fală. Frumos balansul şi de efect rezonanţa:
Şi pod când, trecea, Pod că zornăia, Pod se cletina.
învinsă de simţul moralei, ea se aruncă în mare, se schimbă într-o mreană, Soarele cheamă năvodarii care o prind cu năvoadele şi o scot pe mal.
Pe mal d-o zvârlea,
Sfinţi din cer vedea,
358
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
359
Jos se scobora, 'Npalme c-o lua Şi mi-o curăţa, Şi mi-o tot freca, 5 Solzii de-i cădea,
Şi-n cer mi-o zvârlea. Luna, alunecoasă, a putut duce uşor gândul creatorului anonim la mreana mărilor, după cum Soarele, aşa de încins, pare un îndrăgostit veşnic. Povestea de amor dintre aceste două W astre izvorăşte şi din concepţia străveche, animistă, că armonia din univers trebuie să aibă Ia bază un efluviu erotic. Stelele au sex, se caută, lumina lor este materializarea unor sentimente. Soarele care se aruncă în mare spre a-şi căuta iubita poate fi şi Luceafărul, dornic să renunţe la condiţia sa de nemuritor. n Un studiu lung se poate scrie privind conflictul din punctul de vedere al dorinţei de vinovăţie. Soarele e un Oedip care nu a săvârşit păcatul incestului; drama lui mi este cunoaşterea adevărului, ci împlinirea erotică.
Maică, când tu m-ai făcut, 20 Din picior m-ai legănat,
Din gură m-ai blestemat Şi şarpelui că m-ai dat.
De sumbră complexitate mi se pare balada Şarpele, dedicată blestemului. în literatura orală există un vast material
25 pe această temă. Este vorba, în fond, de puterea extraordinară pe care primitivii o acordă cuvântului. Un cuvânt rostit este asemenea unui glonţ care a pornit spre ţintă, a unei săgeţi otrăvite, căreia i s-a dat drumul de pe strună. Cea mai mare forţă o are, bineînţeles, cuvântul rău, a cărui încărcătură magică
50 este şi mai teribilă. Omul se încordează mai mult când ocărăşte decât când râde. Tragedia antică este şi ea plină de „ursiri", jurăminte şi blesteme, care, la un loc, înseamnă acel destin implacabil. Balada de care ne ocupăm are rezonanţă greacă,
numai că semizeul este un voinic de la noi, pe care mama, legănându-1 când era mic, 1-a blestemat să fie mâncat de şarpe. Şarpele a crescut odată cu fătul. Pruncul s-a născut în aceeaşi clipă cu balaurul; mama, aducându-1 pe lume, a declanşat şi răul care e menit să-l suprime. Nu ştiu dacă mai întâlnim în altă parte ideea aceasta a naşterii duale, a îngemănării binelui cu răul într-un ghem atât de dialectic: Din picior mi-l legăna, Din gură mi-l blestema: — Suge, maică, ţâţa mea, Suge-ţi-s-ar viaţa. Copilul, încă de când e la sân, suge direct moartea, în sensul că (dacă mai e nevoie de vreun sens) fiecare clipă care trece îl duce, dincolo de maturitatea care i se dă, la săvârşirea din lume.
Ar fi interesant de urmărit progresul şarpelui, care ia proporţii uriaşe, pe măsură ce creşte voinicul.
Creştea voinic într-o lună, El creştea-ntr-o săptămână. Răul, să observăm, se dezvoltă în progresie geometrică, iar binele în progresie aritmetică, în primele trei sferturi ale baladei. După care termenii se răstoarnă, ca o clepsidră. Şarpele că se ducea în pădure la Ita Şi pe unde că mergea, Dâră pe pământ făcea, Ca un buştean se târa. Când soseşte sorocul, şarpele se prezintă târâş la flăcău, cască gura şi-1 înghite, dar numai pe jumătate: Jumătate nu mi-l poate, De pistoale-ncrucişate, Buzdugane ferecate Şi de custuri simcelate.
360
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
361
Suntem cam prin actul III al tragediei antice, când destinul înghite o bună parte din acţiune şi din cei care acţionează -şi mai vrea. Se prezintă însă un alt voinic, Dobrişan, care ar însemna Bunul, adică cel care face binele dintr-un simţ de 5 echilibru înnăscut şi sare în ajutorul victimei. Aceasta este lepădată, şarpele fuge după Dobrişan... interesul slăbeşte.
Bineînţeles, ne-ar părea rău să păţească ceva Dobrişan, dar nu chiar atât de rău cât ne-ar fi părut de eroul iniţial.
Această baladă începe ca destinul şi sfârşeşte ca un w antidestin: blestemul de mamă a fost înfrânt, cei doi biruitori ai şarpelui se leagă fraţi de cruce.
Fătul s-a născut geamăn cu moartea, moartea a fost înfrântă, şi el a căpătat un frate de cruce, un Dobrişan, adică un Bunul. Avem aici o dovadă că nu suportă autorul popular J5 prea mult timp o concepţie pesimistă - de care se debarasează Ia prima ocazie.
Ce vrea să spună însă acest blestem al mamei? Ideea ar merita o analiză specială. O mamă care îşi neagă fiul, se ridică împotriva lumii, luptă pentru desfiinţarea ei, înăbuşind-o în 20 faşă. Este vorba însă de caracterul complex al fenomenului de naştere, care-i cel puţin o dată mai complex decât fenomenul de moarte, după mărturisirea unei lehuze dintr-o altă creaţie populară, care era să moară la naştere.
Chiar şi din cele câteva exemple pomenite pânâ acum, se 25 poate desprinde, destul de plastic, modul în care acţionează, în balada populară românească, principiul masculin şi principiul feminin. Am văzut femeia în ipostaza de zână, care vrea să se căpătuiască, în cea de fecioară a florilor, pe cea mai înaltă culme morală, în ipostaza de mamă supărată pe lume. 30 După aceea întâlnim scorpia, vrăjitoarea, cotoroanţa.
Bărbatul este, de cele mai multe ori, un voinic cu flori la pălărie şi cu paloşul în mână, falnic, trecând fluierând şi fără multe cute sufleteşti prin toate cursele pe care i le întinde „dorul nemărginit". Mai mult chipeş şi viteaz decât isteţ.
Frumuseţea e că, scăpărător mai degrabă din zale şi alămuri, el iese întotdeauna învingător, când iese, şi totul se termină cu bine. „Amândoi ca-ntr-o poveste / ei îşi sunt atât de dragi". Avem însă şi un alt aspect aici, prin care se manifestă principiul masculin: al maturităţii, când totul se rezolvă prin 5 dibăcie şi simţ extraordinar al realului. Totuşi, nivelul cosmic îl atinge, mi se pare, partea gingaşă, femeia - prin ambiguitatea dorinţelor, idealurilor, comportării. Pare întotdeauna mai mult decât este - şi această părere are tendinţa spre absolut.
întotdeauna femeia este cea care pune în mişcare ropotul /( de copite al cailor fermecaţi, fie că vrea o floare, o salată din grădina Ursului, punte peste munte ori pod peste mare.
Cineva observa modul hotărât şi superlativ în care începe întotdeauna basmul românesc, care nu zice: „A fost odată un pitic", „A fost odată nu croitor" etc, ci zice aşa: „A fost odată ; un împărat". împăratul care există şi în balada populară are, bineînţeles, prestanţa şi mijloacele materiale şi spirituale ale rangului, este de o mare generozitate şi nobleţe sufletească.
Un exemplu de nepotrivire de caracter avem în balada culeasă de Cristea Sandu-Timoc şi intitulată Rusca şi Miu, 20 unde toată idila dintre cei doi este o continuă ciorovăială. Balada e o mixtură, cu multe pasaje amintind Soarele şi Luna şi alte bucăţi. Miu este mai degrabă umbra voinicului din balada culeasă de Alecsandri şi vitejia lui se rezumă la nişte tentative de îmblânzire a scorpiei.
„Albă la pieliţă, / Neagră la codiţă" aceasta vrea cununie neapărat, „sus la mănăstire", dar abia după ce logodnicul i-o face „un pod peste mare, cu nouă picioare". însă nu orice fel de pod, ci „...un pod de ceară, pe inima goală", pe care să semene „pruni şi zarzălii" şi alte mofturi de-ale Ruscăi, care, se vede clar că, încă înainre de cununie, aştepta, din partea bărbatului, imposibilul.
Acelaşi lucru îl realiza Soarele în balada analizată mai înainte. Lui Miu îi vin însă în ajutor „idolii". Cine sunt aceştia?
362
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
363
Idolii — astrângea, Ceara o topea, Podu i-ljucea.
Spiritele bune, care în basme sunt încarnate în pitici? Ştim 5 că şi acum, prin unele sate, femeile mai fac nişte mici statuiete din lut, numite idoli, care sunt, în imaginaţia lor, investite cu anumite forţe supranaturale. Se plămădesc astfel de idoli, cu ocazia lansării unei vrăji asupra unui răufăcător sau a unui duşman. Iată-1 deci şi pe Miu în calitate de vrăjitoare ajutată de io forţe misterioase, aşa încât podul de ceară pe care izbuteşte să-l facă... nu-i tocmai lucru curat. Aceiaşi spiriduşi duc la îndeplinire şi cel de-al doilea capriciu al Ruscăi şi-i fac „daichii":
Punte peste munte, La mijloc de punte, '5 O lină fântână.
Cu apşoară bună, Bună şi sălcie, C-aşa-mi place mie.
Ultimul vers e antologic şi spune totul despre resorturile 20 intime ale principiului feminin. A treia dorinţă: „luna şi c-o stea", başca „doi luceferi".
Când s-o îndeplinească, la repezeală, că-şi făcuse mâna, Miu este sfătuit de soru-sa, Inda, să nu care cumva să păgubească lumea de podoabele luminoase de pe cer; mai bine să 25 se întoarcă la iubita sa şi... să-i dea două palme, câte una de fiecare luceafăr. Zis şi făcut. Acelaşi mecanism cunoscut: partea bărbătească tot este mânată să îndeplinească o rugăminte năstruşnică. Merge o dată - pod peste mare - de două ori -punte peste munte - a treia oară, se răzbună însă spiritul 30 practic. Dintr-o dată eroul are revelaţia absurdului. El trăieşre ca un somnambul prima parte a baladei şi tot face bătături la tălpi şi la minte, bătând drumurile şi fiind bătut la cap. Cel mai cumplit e cârîd se-ntâmplă aşa în viaţă, de-adevăratelea.
După aceea, asistăm la o trezire, parcă i se ia o ceaţă de pe ochi; reacţiile care urmează, măcar că suspectate de banalitate, sunt normale.
Demn de atenţie este acest intermezzo pedestru ca să mai respire caii, pentru că iar se infiltrează fantasticul, dar continuat oarecum cu o logică terestră. Cei doi împricinaţi pleacă la judecată... la Adam şi Eva. Judecata e în ziua de Sfântul Ion, „că-i mai bătrân". Pe Miu îl judecă Adam, căruia eroul îi povesteşte, ca unui uncheş prieten sau rudă - şi ca între bărbaţi - ce şi cum. Şi mai ales cât. Moşul Adam cunoaşte tărăşenia din propria-i experienţă. S-ar părea că-i dă dreptate. Dar şi Eva îi dă dreptate celeilalte părţi. Sentinţa e rostită însă de Sfântul Ion, „mai bătrân", iar acest verdict este plin de îngăduinţă şi oarecum neutru: părţile să se împace! Rusca apoi procedează brusc la îmbrâncirea pretendentului într-o prăpastie şi povestea se lungeşte, pentru că Miu nu moare, salvează un pui de corb care îl scoate pe aripi în lume.
Corb, pasăre neagră, Lighioană-ntreagă, Eu cer de la tine Să mă scoţi la lume!.
Scoaterea „la lume" este, după cum se vede, existenţială şi ne vine în minte spusa lui Heidegger, care pretinde că suntem aruncaţi în lume singuri, fără nici un fel de ajutor. Nici măcar al puiului de corb. Am adăuga: şi faţă-n faţă cu necunoscuta, în sensul algebric.
La lume albă-l scotea, Şi-i arăta o potecea.
Iată că tot mai există o cărare „Holzweg". Ce înseamnă această lume albă? Rusca apare ca o întruchipare a răului, o scorpie... Poate fi şi femeia stearpă şi păguboasă. Rezolvarea acestui conflict, care ne ţine de atâta vreme, se produce cu mult
364
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
365
nerv din partea lui Miu: trage sabia, îi taie capul şi se-nsoară cu alta.
Şi de-acia cum pleca Coborî la Craiova, 5 Altă leliţă găsea,
Mai bună şi mai frumoasă, Nu ca Rusca-o păguboasă.
Presupunem că din rană n-a curs sânge, ci fiere. Ar putea fi vorba de o pre-experienţă erotică a eroului, sau de lupta între
io sexe până la împăcare, pentru că, să nu fim naivi, Miu tot pe Rusca a luat-o, sub o altă înfăţişare.
Balada e frumoasă şi dacă o privim din unghiul de vedere al acestei nepotriviri de caracter. Ea poate fi analizată judecă-toreşte, penal, desfăşurarea fiind a unui proces, cu pâri, pârâţi,
15 martori, dovezi etc. Aşa cum se vor fi petrecut din vremuri vechi, astfel de treburi „colo-n Ţara Românească". Cred că se înrudeşte ca structură cu cele sârbeşti, ca şi Copilaşul de turc şi Marcu Cralovici, culeasă de G. Alexici, care se petrece în Codrii Mamului. Aceasta însă e mai poetică.
20       Iată cum doarme voinicul în codru:
Când sufletu că-mi răsufla, Crengi în slavă le-aruncă; Când sufletu că mi-şi trage, Toate crengile s-apleacă, 25 Peste obraz mi-l izbea,
Sângili mi-l podidea, El nici samă nu-şi băga ... în faţa unor astfel de creaţii, te întrebi care să fi fost psihologia autorilor, cum de le-au dat prin gând? Şi ce au vrut 30 să spună cu ele? Baladele sunt ceea ce ne-a rămas din lungul somn al unor copii mari, care „gândeau în basme şi vorbeau în poezii". Trebuie să le luăm ca nişte documente, ca nişte semne dintr-un alfabet, pe care încă nu-1 cunoaştem în
-întregime. Cât de civilizaţi vor fi fost geţii, tracii, care, după ipusele lui Herodot, erau la fel de numeroşi ca şi indienii -
■ Hlacă n-au avut alfabet? Până la descifrarea unor alfabete pierdute, sau poate pierdute înainte de a se naşte, să ne .ftiulţumim cu aceste frânturi de „foaie verde", care, ca şi frun- 5 Ifcle, vin din vremuri spre noi, să ne bată în geam. Ce minunate lunt, dacă stăm să ne gândim, toate întâmplările Soarelui şi Lunii, de pe vremea când erau şi astre, dar şi frate şi soră şi ce frumos infinitul mare din cer încape în infinitul mic de pe pământ, umanizându-se şi căpătând un nou cerc, mai larg şi w
, --ffiai cosmic! Stând cu mâna sub cap şi gândind la balade, parcă ijjUn privi norii în care ghicim diferite straturi de forme şi ima--|ini, feţi-frumoşi şi monştri, în care ghicim diferite straturi de -Sotop. Potopul de veacuri, uscat şi evaporat, mai hălăduieşte încă, invizibil, în aburul acestor frumoase plăsmuiri. Dacă 15 "Ştergi geamul timpului de acest abur, vezi mai departe poate, dar privirea se pierde în gol. Lumea „ce gândea în basme şi visa jn poezii" este toată în spatele acestei galbene ziceri: „foaie -ferde".
STAREA DE DESTIN
367
CAMUS SI NEVOIA DE IMPOSIBIL
Dintre piesele lui Camus alegem mai întâi tragedia Caligula, cea mai problematică. Se ştie, de altfel, cât de mult
5 preţuia acesta tragedia antică şi ideea sa că timpurile noastre ar putea trage nădejde s-o reînvie. Subiectul piesei este antic. O piesă filosofică. Caligula e un cinic, dispreţuind orice normă, începe modest, cu un incest. împărat, nu rămâne un simplu funcţionar al legilor făcute de el, ci le calcă mereu „creator".
10 însă are un ideal: vrea luna de pe cer. Doreşte prin urmare ceea ce nu se poate. Având o împărăţie, simte nevoia de altceva. Aici Camus intuieşte bine ceea ce scria Jean Paul despre dorinţă. Bineînţeles, dorinţa lui Caligula e de natură existenţialistă. „Lumea, aşa cum e făcută, nu e de suportat. Iată de ce am
15 nevoie de iubire sau de fericire sau de univers, de orice lucru, oricât de nebunesc, numai să nu aparţină acestei lumi." Deci faptele sale vor începe dincolo de orice nebunie, iar tragedia va consta în aceea că nu va reuşi totuşi să iasă din imposibil. Caligula se doreşte un profesor de cunoaştere a răului.
20 Prietenia şi orice lucru onest îl fac să râdă. Actele lui sunt, de fapt, nişte demonstraţii ale unor idei. Iată ideea de putere absolută: „Pe măsura nevoilor noastre vom trimite aceste personaje la moarte după o listă pe care o vom întocmi în mod arbitrar". Am găsit cuvântul exact: arbitrariul ridicat la rang
25 de lege. „Voi fura deschis", declară cu cinism. Logica sa este
riguros absurdă iar urmările ei sunt catastrofale. Prin el autorul Mitului lui Swz/-demonstrează unde poate să ducă libertatea fără fruntarii. Iată un erou bolnav de desperare. La ce-i foloseşte puterea dacă nu reuşeşte să schimbe ordinea lucrurilor? Sâmburele nefericirii lui Caligula constă şi în aceea că-şi dă 5 seama de limite. Ale vieţii, ale puterii, „A trăi înseamnă tocmai contrariul iubirii". Piesa are un schematism care este cel al ideilor, personajele fiind doar o încarnare a lor, iar nu trăind în mod independent. Caligula are revelaţia absurdului lumii. Din moment ce există moarte, lumea îşi pierde orice sens, totul w devine o mascaradă. îşi dispreţuieşte supuşii, pentru că nu se revoltă împotriva condiţiei umane şi va face totul să-i scoată din starea de somnolenţă în care zac, demonstrându-le că ceea ce consideră ei a fi sfânt, noimă, normă, nu înseamnă decât false repere, nişte poveşti de adormit copiii. Spre a-i determina 15 să gândească le va inocula teama. („Nesiguranţa - iată ceea ce te face să gândeşti".) Cherea reprezintă în piesă celălalt personaj lucid, care înţelege în esenţă nebunia lui Caligula: „A ajuns să nege omul şi lumea. Triumful acestei idei mari ar însemna sfârşitul lumii". „El îşi preschimbă filosofia în 20 cadavre" etc. Cherea se arată îngrijorat de violenta demascare a lipsei de coerenţă a lumii şi organizează complotul împotriva lui. De fapt cel care organizează complotul e însuşi Caligula, şi cu bună ştiinţă, din dispreţ pentru om, chiar şi pentru sine. Dispreţul la el e aproape o sursă de duioşie, „ceva ca 25 apropierea lacrimilor". El caută să-i întărâte la culme pe supuşi: otrăveşte un patrician care luase o doctorie contra astmei, bănuindu-1 că ia un antidot şi că, prin urmare, l-ar suspecta pe el — că vrea să-l otrăvească, îl sileşte pe fiul celui ucis să-i povestească un poem despre natură etc. în actul trei se dedă 30 la profanarea celor sfinte: „Azi sunt Venus" — şi gătit caraghios se urcă pe piedestal. „Am înţeles că nu există decât o singură modalitate de a fi zeu: e suficient să fii la fel de crud ca ei". Ultimul act: „Trăiesc, ucid, exercit puterea delirantă a nimicitorului, faţă de care aceea a creatorului pare simplă 0
368
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
369
maimuţăreală". Totuşi Caligula se lasă pradă complotului de care ştie şi nu vrea să se ferească. De fapt, recunoaşte în asta falimentul întregii sale filosofii. „A ucide nu-i soluţia". Am relatat aşa de strâns subiectul pentru a urmări şi gradaţia piesei, 5 mecanismul sau dacă vreţi schematismul ei. Piesa e de o mare frumuseţe. Impresia rămâne foarte puternică. Caligula e un Setilă al crimei. în numele absurdului lumii, trece pe lâng;. tragedia antică în lectica trasă de patricieni, cărora le zice „dragele mele" şi, smintit, dă cu tifla cadavrelor.
io NEÎNŢELEGEREA
Caligula îşi asumase cruda misiune de a le demonstra oamenilor că toţi sunt vinovaţi şi de a-i pedepsi. Eroinele din Neînţelegerea doresc să strângă bani mulţi şi să părăsească meleagurile „fără orizont". Caligula năzuia să aibă luna de pc
15 cer. Imposibilul în cea de-a doua piesă e să te mişti dincolo de orizont. Mama şi Martha sunt nişte criminale, care realizează, în mic, universul monstruos al lui Caligula. Necunoscutul care vine la han şi va fi ucis se dovedeşte a fi fiul, respectiv fratele lor. Ca şi în tragedia cealaltă, „a ucide nu-i soluţia". Crima st
20 întoarce asupra făptaşilor. Greşeala lui Jan, străinul care-şi revede casa părintească, e de a nu spune „eu sunt". Prin el, Camus vrea să sugereze că într-o lume absurdă orice mica reîntoarcere în candoare, orice sentiment pur, dragostea filială, dorul de casă, funcţionează după principiul unei
25 capcane şi totul se transformă într-o farsă tragică. Neînţelegerea e, am putea spune, de partea ambelor tabere. în primul rând, Jan e vinovat că nu cunoaşte lumea şi îşi permite luxul unui joc al fiului risipitor. Mama şi sora nu-1 recunosc la propriu, iuţeala de mână le joacă festa. Apele râului care se umflă sunt
30 un stimul pavlovian, le îndeamnă să săvârşească fapta şi să arunce trupul. Mama e însă sleită de atâta omor, vrea să se lase
de „rele", ca şi când te-ai putea lăsa de fumat. îşi dă seama că totuşi, cinstea nu poate fi mereu amânată, însă e victima inerţiei. Martha, în schimb - tânără, puternică, setoasă de viaţă şi moarte. Pasiunea ei pentru mare şi pentru ţările soarelui, ar părea să explice şi una şi alta:. De ce urăşte ea atât de mult 5 lumea? De ce urăsc eroii lui Camus atât de mult lumea? Ei descoperă, zice-se, absurdul morţii şi toate reperele se dărâmă şi li se pare că a comite ei înşişi crima, nu mai e o crimă, ci doar o intervenţie, „un brânci uşor prin care pui capăt unor vieţi necunoscute". w
Eroii lui Camus trăiesc pe un pământ ca o minge desumflată. Pe un pământ sleit de iubire. Aerul lor din plămâni nu mai e capabil să mai umfle nici o stea pe firmament. Ei înşişi se sufocă, nu se simt în largul lor în lume, sunt stingheri „străini", lumea aceasta nu-i casa lor. Le sar ochii de jale. Le 15 crapă buza după un omor, s-ar sinucide din primele pagini, dacă ar fi lăsaţi. Nelegiuirile pocnesc cu naturaleţea floricelelor de porumb pe plită. Caligula, Neînţelegerea stau - s-a mai observat - sub semnul Crimei şi pedepsei. în mâna acestor eroi nevolnici ai lui Camus sticleşte barda lui Raskolnikov, sau pe 20 gâtul lor cu vene umflate, trădând o tensiune ridicată, cade barda lui Raskolnikov. E, de fapt, o neînţelegere, vor să spună ei, toate astea se întâmplă dintr-o neînţelegere. Oamenii nu-s făcuţi spre a fi fericiţi. Pământul nu era făcut spre a fi lăcaşul iubirii şi înfrăţirii între oameni. Brr! Ţi se face pielea de găină 25 sub soare. S-ar părea că Mama a dibuit, spre sfârşitul piesei, un sens: „când o mamă nu-i în stare să-şi recunoască fiul, înseamnă că şi-a isprăvit menirea pe pământ". Pentru că: „pe pământul acesta unde nimic nu e sigur există nişte certitudini ca dragostea mamei pentru fiul ei". Sunt semne aici de înnoire 30 în teatrul lui Camus, de trecere spre o zonă mai eroică (deşi piesele vor fi mai slabe). Semnalăm deocamdată caracterul oarecum comun al celor două drame.
Neînţelegerea adânceşte tragedia tiranului Romei sau, dacă vreţi, e o celulă a conştiinţei acestuia, văzută la lupă. 35
370
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
371
Formal, ambele opere au aerul unui joc de nebuni, declanşând un soi de poliţism superior, cu o rădăcină în faptul divers antic ori modern şi cu alta în Dostoievski. Neînţelegerea are cursivitate. Cursivitatea râului care se umflă, cerând în 5 valurile înspumate trup omenesc; acest fluviu negru care îşi iese din albie — ţine loc, până una-alta, şi de apă curentă.
camus revoltat
Starea de asediu, spectacolul în trei părţi, închinat lui Jean-Louis Barrault, surprinde mai ales prin formula care
io sparge canoanele, apropiind teatrul de scenariul cinematografic. Autorul însuşi ţine să precizeze: „Nu este vorba de o piesă cu o structură tradiţională, ci de un spectacol a cărui ambiţie mărturisită este să amestece toate formele de,expresie dramatică, de la monologul liric până la teatrul colectiv, trecând prin jocul
15 mut, dialogul obişnuit, farsa şi corul". Iată aşadar o mică istorie vie a teatrului. Există aici un germene al viitorului? Teatrul de mâine va însemna oare jocul total? Aceeaşi predilecţie şi în această operă pentru stările limită. Când, de pildă, o furnică e în stare limită? Când se află sub talpa unuia şi altuia şi nu
20 ştie încă dacă e sub călcâiul lui Achile, atunci ar fi total vulnerabilă, sau în locul uşor boltit al labei. Furnicarul e, în cazul nostru, populaţia oraşului Cadix; talpa - Ciuma în persoană, pentru că molima apare personificată. Un tip de funcţionar, un subofiţer civil, ceva banal, spre a biciui grandomania
25 spaniolă care cere şi un dezastru de operetă. Epidemia, reprezenta până nu de mult pericolul constant, bomba atomică mereu planândă. Piesa nu e, ni se atrage atenţia, nici relatarea ciumei făcută de Daniel de Foe, nici dramatizarea romanului lui Camus însuşi. Prin urmare, o operă nouă, originală. Ce
30 formă or fi având microbii ciumei? Ne întrebăm pentru a căuta
o similitudine cu forma şi caracterele eroilor, deşi, suntem siguri, nu s-a pornit de la nişte constatări de ordin medical. Putem spune totuşi, în treacăt, că istoria civilizaţiei este şi istoria microbilor. Orice epocă are viruşii ei; vechii microbi se specializează mereu la noile condiţii, iar toată scofala ştiinţei 5 de a găsi nume noi (latineşti) la racilele vechi. înţelepciunea populară spune: omul trebuie să moară de ceva când moare. Asta înseamnă într-un fel o abdicare de la luptă, de la descoperirea, dacă nu a leacului, măcar a termenului latinesc, în piesă, apare molima care generalizează moartea, îi dă o ordine, w Starea de asediu e alegorică. Te gândeşti mereu la altceva decât la ceea ce se spune şi cu cât particularul e descris mai exact, mai minuţios, cu atât generalizarea şi trimiterea pe plan social -e mai mare. Ciuma înseamnă instaurarea abuzului. Camus, spirit democratic, se simte jignit personal de orice nedreptate. 15 Personajele sunt caracterizate tranşant: Guvernatorul e „regele nemişcării", care face tranzacţia cu Ciuma imediat ce pielea îi e în pericol. Nada - un beţiv, nu economiseşte dispreţul şi bea „pentru execuţia universală". Binele va triumfa, însă, de data aceasta. El e întruchipat, la modul agitatoric, de Diego, 20 luptătorul ce-şi sacrifică viaţa pentru obşte. Ideea, nouă pentru filosofia lui Camus, e că „se întâmplă ca omul să triumfe". Caracterul compozit al operei explică şi inovaţiile şi slăbiciunile. Ea ne apare ca un fel de afiş dramatic. Personajele sunt trasate cu pensula groasă, schematic. Parcă le vezi 25 agăţându-şi pe piept insignele ciumei, ori insigna celor care nu vor să poarte insigna ciumei. Totul ne aminteşte de perioadele eroice, cu sentimentalismul, catastrofele, eroismul, buna-credinţă - îngroşate. Dispare ambiguitatea. Ciuma e ciumă, Diego e intransigentul. Moartea însă evoluează: la 30 început e o aprigă secretară care radiază cu patimă oamenii din carneţel, pentru ca, spre sfârşit, să apară tot mai obosită, până când îşi arată adevăratul chip de moarte tradiţională, revoltată
372
MARIN SORESCU
pe stăpânul ei temporar că o sileşte la uniformizare şi îi răpeşte bucuria hazardului. Caracterul exterior al spectacolului poate să supere şi i-a pricinuit autorului destule amărăciuni, cu ocazia punerilor în scenă. într-un fel, această lucrare reprezintă ceea ce era spaniol în sângele lui Camus, acel „Ole", pronunţat cu atâta sentiment şi care pretinde şi un accent de castitate. „Am citit cu tristeţe - mărturiseşte Maurois - că autorul avea pentru această piesă preferinţa tandră a unui tată pentru un copil beteag. El a vrut să realizeze aici un teatru colectiv unde rolul spectacolului trece asupra dialogului. Asta n-ar fi în sine imposibil şi chiar încarnaţia unor idei abstracte a reuşit câteodată, la Lope de Vega între alţii. Dar am asistat la o repetiţie generală cu Starea de asediu şi am văzut indiferenţa publicului. Textul nu prindea spectatorul. Gândirea nu trecea rampa." în schimb, Maurois avea cuvinte de laudă pentru Cei drepţi, care, recitită, reuşeşte să-l entuziasmeze.
Câţiva terorişti se înţeleg să-şi pună ideile în practică, trecând peste cadavre. Iată, într-o frază, subiectul celor cinci acte ale piesei Cei drepţi. Se pleacă, pare-se, de la un fapt real întâmplat în preajma revoluţiei ruse din 1905. Stepan e un revoluţionar evadat de la ocnă. împreună cu ceilalţi vrea să zdrobească tirania, suprimându-1 deocamdată pe marele duce. După aceea ar urma, treptat, salvarea întregii Rusii. Deviza ar fi asta: „Numai bomba e revoluţionară". Toţi sunt gata să-şi dea viaţa spre a înlătura nedreptatea. Credinţa în idee îi face cam lunatici. Sunt nişte năluci, nu oameni.
Mai e de amintit Răscoala în Asturii, o încercare de creaţie colectivă în patru acte.
Camus a fost în primul rând o conştiinţă. Teatrul său, luat în totalitate, amplifică prin replici, ca un labirint de ecouri, frământările sale, problemele, dându-le o rezonanţă aproape cosmică. O trăsătură comună tuturor personajelor sale: nu se simt bine. Caută o ieşire, o fereastră, o spărtură. Caracterul apucat al acestor eroi. Au idei, sunt sclavii unei idei, bune, rele:
STAREA DE DESTIN
373
i i
j- i
că lumea e absurdă, că trebuie, în sfârşit, instaurată dreptatea etc. Caracterul explicit al operelor. La urma urmei, toate astea sunt nişte ticuri morale, de tipul ticului oratorului roman care cerea, apropo de orice, dărâmarea Cartaginei. Ce Cartagina vor să dărâme eroii revoltaţi? Ei dinamitează şi sunt dinamitaţi. Se agită, gesticulează enorm, nu dorm, comit crime. Dar nu se căiesc sau, dacă o fac, o fac într-o doară, nu dostoievskian.
în spatele lui Camus s-a aflat întotdeauna marea. Ca un magnet imens, neliniştitor. Pedeapsa omului a fost să nu poată întoarce capul. Mitul lui Camus înseamnă veşnica sarcină a acestui munte de apă. Pietroiul său tălăzuitor. Operele lui au gâtul uşor sucit spre imensitatea valurilor. Ca şi acestea, ele surprind prin simplitatea primordială: viaţa şi moartea. Adevărul, dreptatea, fericirea vin după aceea. „Nu există decât o singură problemă filosofică într-adevăr serioasă şi aceasta e sinuciderea. A judeca dacă viaţa merită sau nu merită să fie trăită-înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii — vin după aceea. Astea sunt jocuri. Trebuie mai întâi să răspunzi." Viaţa merită să fie trăită - este totuşi concluzia câtorva dintre eroii săi. în ce-1 priveşte pe Camus omul - el a fost un optimist tragic. Mai precis: când a ajuns la acest adevăr a murit într-un accident, izbit de un copac.
Autori preferaţi a avut puţini, însă cunoscuţi în profunzime, sleiţi de spiritul său iscoditor: Dostoievski, Kafka, Kierkegaard. în ce priveşte teatrul a rămas până la sfârşit admiratorul tragicilor greci.
Ne amintim tabloul lui Rousseau-Varneşul: un om doarme ostenit în deşertul galben. La capul său, ivit pe neaşteptate, un leu al pustiului. Eroii lui Camus s-au trezit şi văd fiara. Se află în primele clipe de luciditate, când iau cunoştinţă îngroziţi de ei înşişi, de univers şi de situaţia tragică.
Gloria agasează şi după o epocă de saturaţie, Camus intră în eclipsă. Atunci triumfă proştii şi mediocrii: v-am spus noi?!
374
MARIN SORESCU
Nu era cine ştie ce! Dar asta nu înseamnă că, obiectiv, Camus este ceea ce susţin mediocrităţile. (La noi un caz similar ar fi Sadoveanu.) Orice reluare, orice nouă lectură te face să te cutremuri. Premiul Nobel poate să strepezească, pentru 5 moment, apetitul, dar valoarea rămâne neatinsă. î
TEATRUL LUI ALECSANDRI
PERSONAJELE LUI ALECSANDRI CU FAŢA IA CARAGIALE
în ce măsură bardul de la Mirceşti îl anunţă pe Caragiale? Caragiale e moştenitorul lui Aristofan, cinicul rafinat şi 5 subtil, produsul pe teren românesc al antichităţii greceşti combinată cu Fanarul. Ochiul său va veghea, mare şi somnambul, ca un păianjen din centrul unei pânze de rafinament. Nimic mai depărtat, temperamental, de spiritul regelui poeziei „veşnic tânăr şi ferice". Alecsandri e boierul moldovean io cu încălţările pline de glie, molatec ca Şiretul în meandre. Aluviunile ancestrale nu sunt catastrofale, formează depuneri cuminţi, în care şopârlele de smarald se pot prăji la soare. Lui Alecsandri i se poate spune „Cuconul Vasile", dulcele grai moldovenesc îi vine pe umeri ca o hlamidă. Caragiale este is „nenea Iancu". Milcovul nu a teuşit să sape mai multă despărţire între aceste apelative. Totuşi, incontestabil, rădăcinile caragialeşti ating, pe sub pământ, latifundiile vegheate din conacul de la Mirceşti.
Alecsandri n-a fost dramaturgul prin excelentă. S-a :o pomenit făcând teatru pentru că era nevoie, interesele culturii o cereau. Tânăr, legat nu numai printr-o caldă prietenie, ci şi printr-un soi de câmp magnetic de Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, a crezut că e bine ca şi capitala Moldovei să aibă teatrul său. La început au fost localizările, mai cu seamă 25
376
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
377
comedia de moravuri şi vodevilul franţuzesc au suferit un proces de muşamalizare, dând o specie de spectacol turco-greco-franţuzit. Suburbia Parisului se cheamă Hârlău şi în spiritul de banleue local, vrăjitorul devine farmazon. E prima mână a
5 noului edificiu teatral moldovenesc. Ceea ce e curios e că această treabă şcolărească ascute pana poetului în aşa fel, încât îşi descoperă un talent dramatic care nu va păli niciodată.
Ce 1-a îndemnat spre teatru? Poet în primul rând, simţea nevoia unui cuptor de cocsificare a zgurei rămasă de la arderea
w versului, ardere atâta câtă a fost. Tentaţia spre bufonerie şi mascaradă, se poate explica şi prin contrast: scriind versuri luminoase, cu cerdac, simte o nevoie mare, când dezbrăca hlamida să se arunce în hârlăul de glod. De aici suculenta nemaipomenită a unor comedii, limbajul de o naturaleţe care te năuceşte,
n dezinvoltura acţiunii. Ne gândim în primul rând la Chiriţa în provincie. E de mirare cum această „Comedie cu cântice în două acte", scrisă în 1852, nu s-a vestejit deloc, ba are încă prospeţimea salatei abia culeasă şi ţinută în apă, pe care Chiriţa însăşi o fi admirat-o intrând călare în piaţă şi apostrofând zarzavagiii.
20 Vis-â-vis de ţărani manierele ei sunt neoccidentale:
ŢĂRANII:     Dreptate, dreptate Ne fa'.
Cucoana, dreptate Ne dă!
25       CHRIŢA:      Cu biciul pe spate V-oi da!
V-oi da eu dreptate Asa.
Lingvistic, piesa rămâne o comoară de autentică şi ageră 30 grăire, un soi de atlas dialectal viu. Nefiind „de gemine cu moda", cum spune un ţăran, această vorbire rămâne „de gemine" cu autenticitatea.
Autorul însuşi, privindu-şi lucid creaţia, ne-a lăsat în privinţa aceasta mărturisiri elocvente, despre începuturile dramaturgiei sale, care aproape se suprapun începuturilor teatrului românesc. Era vorba de o înţelenire a spiritelor şi a I avut de luptat cu tot felul de antiteatralişti, nu numai antiunio- 5 nişti: „Susceptibilitatea guvernului şi a societăţii este cu atât mai oarbă, că ea n-a fost încă atinsă de nimeni până acum. Un autor dramatic s-ar expune la multe neajunsuri din partea puternicilor zilei... dar această consideraţie nu m-ar împiedica de a-mi ascuţi condeiul. Dificultăţile ce se ridică în ochii mei w cu forme uriaşe de fantasme, au sorgintea lot chiar în sânul institutului teatral; căci trei lucruri sunt de creat pentru a se dobândi un rezultat satisfăcător: 1. limba, 2. giocul actorilor şi 3. educaţia publicului".
Despre limbă am pomenit câteva cuvinte, jocul actorilor 15 îl lăsăm pe seama specialiştilor, educaţia publicului se mai face şi astăzi.
4      Alecsandri inventează tematica moftologică română.
„Auzi?... Egalite!... Să fiu deopotrivă cu Ciosa vezeteul şi
'•4&- cu Mănciurică Bucătariul?... Ama rânduială!... Dacă pe când 20 cu unirea, ştiţi... mai anţărţ... şi eu am purtat bairacul, şi eu am giucat hora unirei în colţ la Petrea Bacalu, şi eu am răguşit strigând: să trăiască libertaua şi egalitaua!... dar înţălegeam egalitaua cu boierii cei mari; să fiu ena mu che ena su cu vornicu Hârzobeanu şi cu logofătu Protipendescu; să şăd cu dânşii la 25 taifasuri pe divan, cu ciubuce, cu cafele, cu tot ighemoniconu boieresc; dar nu egalitâ cu Barabulă ciobanii şi cu badea Trohin văcariu!... Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem?... ".
Continuând paralela începută, să vedem ce fel de râs pro- 30 movează Alecsandri, faţă cu reacţiunea. Omul luminat, sufletul generos, spiritul deschis înnoirilor, într-un cuvânt progresistul
î     Alecsandri se ridică „în contra" tendinţelor de parvenitism,
378
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
379
stricare a limbii, ruginii retrograde, şi alte apucături ale vremii. Instrumentul său este mai ales şarja, gogoaşa înfuriată. Asistând la un spectacol al său, cu boiernaşi încinşi cu brâu şi îmbrăcaţi cu işlic şi cu tineri sclivisiţi, veniţi de la Paris, vorbind păsăreşte, 5 încerci un sentiment de-a dreptul contradictoriu.
Această realitate vărgată de zone de actual şi inactual te învăluie şi trebuie să-i recunoşti autorului meritul de a fi surprins oricum nişte permanenţe.
Coana Chiriţa face concurenţă stării civile, în travesti, io Alecsandri inventează limbajul comic românesc, spiritul parodic, calamburul, pamfletul, cânticelul satiric.
N-auzi altă decât forme, Uniforme şi reforme, Toţi croiesc, fac şi refac K Ca să ne vină de hac...
Drumul său în comedie este de la improvizaţia revuistică la comedia de moravuri, cu caractere tari „ca chiatra", gen Chiriţa. Ce e interesant e că abia în teatrul istoric se va simţi poetul. Ajuns în Bucureşti şi proclamat poet naţional, cel care 20 refuzase să fie domn se instalează temeinic pe tronul muzelor binevoitoare. Şi iarăşi, pe plan mai larg, se pune problema creării unui teatru românesc. Mai precis, lipseşte drama naţională şi se cuvine ca poetul încărcat de glorie să umple golul. Aşa se nasc Despot-Vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu.
în Alecsandri sunt mai mulţi autori, nu atât în sensul că şi-a încorporat, destul de vizibil uneori, tehnica şi subiectele unor dramaturgi străini, pe care i-a localizat, cât mai ales, în sensul că opera sa dramatică ocupă o arie pe care ar fi putut-o umple o ceată întreagă de condeieri. De la cei mai mediocri, până la maeştri. Baba Hârca, Scara nunţii, Cinel-Cinel, Rusaliile, Cetatea Neamţului amintesc dulcea gargariseală a unui triton în faţa Teatrului Naţional, înlocuind până una alta
falnica arteziană prin vârful coloanei infinite, operă deocamdată irealizabilă tehnic.
„Toată problema în teatrul lui Alecsandri rămâne de a constata puterea comică proprie autorului, calitatea inefabilă a dialogului său, separat de orice idee de conţinut", remarca G. Călinescu. însă ceea ce e interesant e că Alecsandri pregăteşte, pune bazele conţinutului. Cât priveşte puterea comică, întâlnim zone de râs, care ne fac să zâmbim.
Peţitori ingenioşi, întorşi de prin strâinătăţuri şi folosind tot felul de tertipuri spre a învinge încăpăţânarea unor părinţi retrograzi şi a se pricopsi, în final, cu o toantă, politicieni ultra demagogi şi ultra liberali, clevetitori etc. - iată un afiş întreg de personaje copilăreşti, care parcă scot limba la public.
Este faza în care autorul face calambururi potrivite. Dă la rândea replica. îngrămădeşte morman materialul de lucru pe care însuşi, sau poate mai târziu alţii, cată să-l transfigureze.
Tot Călinescu atrăgea atenţia asupra capacităţii rare de a crea nume proprii: Balamucea-Parcea, Şatrarul, Talpă-Lată, Comisarul Agamemnon Chiulofoglu etc, mină de aur în care Nenea Iancu se va simţi ca acasă.
Să savurăm acest dialog din Iorgu de la. Sadagura, dintre Damiean şi Gahiţa:
DAMIEAN: Da ce ţi-au făcut? pentru numele lui Dumnezeul
Ce-i înghitaţia ceia? GAHIŢA: Nici invitaţie nu ştii ce însemnează? Ehei! Mon cher
arhon, tare eşti arriM. DAMIEAN: Ce sunt? rierelr' Mări, ce vorbe sunt astea?
Ha ha ha...
Auzi, înghitaţie, rierel, bonjur, auziparascovenii pocite?
Perlele cele mai strălucitoare le pescuieşte Alecsandri în apa tulbure de la confluenţa spiritului învechit şi răsuflat cu „spiritul semidoctului", amestecul tendinţelor de sincronizare
380
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
381
forţată cu Evropa, în apele stătute, mirosind a mâl neaoş ori turco-fanariot.
în genere, în comedii, tineretul satirizat e cel „tambour d'instruction", adică „dobă de carte", iar vârstnicii sunt plini 5 de toate metehnele.
ELOGIU DRAMATURGULUI TOTAL
înainte de a spune câteva cuvinte despre dramele istorice, să recitim aceste mărturisiri ale lui T.S. Eliot în legătură cu piesa Moartea în catedrală:
io „Prima mea descoperire de oarecare importanţă, a fost aceea că un scriitor care ani de zile lucrează - cu oarecare succes - la modalităţi felurite de compunere în versuri, trebuie să se apropie de drama în versuri cu o conştiinţă total diferită de cea obişnuită în creaţiile lui anterioare. Atunci când scrii în
15 felurite modalităţi de vers, sunt de părere că lucrezi cumva în termenii propriei tale voci: ceea ce scrii se probează prin felul cum îţi sună ţie însuţi la lectură. Pentru că tu însuţi eşti cel care vorbeşti. Problema comunicării, a ceea ce receptează cititorul, nu e aici capitală [...]. Dar atunci când vine vorba
20 de teatru, problema comunicării se înfăţişează nemijlocit. Scrii în mod deliberat versuri destinate altor voci".
E uimitor cum Alecsandri a intuit această necesitate de a-ţi crea o voce nouă. Şi Despot-Vodă, şi Fântâna Blanduziei şi Ovidiu sunt un alt autor (ca să spunem prescurtat).
25       Ce gândea Alecsandri despre teatrul istoric?
„Ce importanţă nemărginită ar avea în ochii noştri o descriere a timpului trecut, o descriere care ne-ar arăta, ca într-un album fotografic, tipurile şi caracterele energice ale vitejilor noştri strămoşi? Câte drame şi tragedii sublime am scoate din istoria ţării
30 noastre, dacă am avea fidele cunoştinţe de narura personajelor destinate de a fi puse pe scenă, dacă am şti să le reprezentăm în
cadrul lor adevărat! Tot românul care se mândreşte cu trecutul glorios al patriei sale, simte dorinţa de a-şi închipui ce soi de oameni au fost acei eroi care ne-au lăsat aşa de falnică moştenire? Cum era portul, vorba, simţirile, moravurile, chipul lor oţelit în focul războaielor, şi inima lor mărită prin sublima iubire de patrie? 5 Cum era poporul care trăia în frăţie cu coasa, cu toporul, cu codrul şi cu calul său? Ce fizionomie aveau locuitorii oraşelor, breslaşii, funcţionarii, negustorii de pe atunci şi ce aspect aveau înseşi oraşele noastre... ? Cum vieţuiau Domnii în curţile lor şi cum era traiul boierilor? [...] Zadarnice întrebări! Tipurile cele mai interesante io s-au stins fără a lăsa o urmă vederată!... şi numai un geniu profund ar putea să le întrevadă prin vălul întunericului ce le ascunde şi să le scoată la lumină. Dar unde este acel geniu? Ne-ar trebui un Walter Scott şi un Shakespeare..."
Trebuie să observăm că el vedea mai degrabă latura uşor 75 romanţioasă, cu încleştări caracterologice care eşuează în amor, decât crisparea reală a evenimentelor. Se bat munţii în capete ca să nască un şoarece. De altfel nici nu prea existau modele decât pe linia aceasta şi Răzvan Vodă apare totuşi oglindit mai mult în ochii Vidrei decât în luciul de oţel al faptelor istorice. 20
Iacob Heraclit Despotul e un aventurier de tip superior, care îşi pune în gând să se suie pe tronul Moldovei. Fapta istorică a lui Despot este „progresistă". Om de Renaştere, el vrea să introducă ţara în circuitul epocii. Visează chiar o academie. Ba se ambiţionează să pornească o cruciadă mondială 25 împotriva Semilunei. Şi aşa mai departe. Era în fond un fantezist, prea subtil pentru vremea aceea. Mi se pare semnificativă ajungerea lui la tron cu ajutorul nebunului Ciubăr Vodă şi moartea sa cauzată de acelaşi nebun.
Autorul dă prin aceasta verdictul asupra utopiei pe care 30 rafinatul Despot, coborâtor real ori inventat din despoţi greci, voia să o instaureze pe tronul ţării.
Versul e săltăreţ şi brav. Seamănă cu mânecile largi ale mantiilor de recuzită, care pot face vânt în sală prin gesturile măreţe, studiate: 35
382
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
383
DESPOT
Pricepe cu agera ta minte,
Domnia cu amorul nu are legăminte.
Nu!... Fiecare treaptă a-ntinsei omeniri 5       îşi are-a sale drepturi şi-a sale-ndatoriri.
Ce vrea ca om, vai, Domnul nu poate să-mplinească,
Silit fiind adesea natura să jertfească,
Pe inimă-i să calce, ş-oricât de desperat,
Supus să se închine raţiunelor de stat. io       Aceste adevăruri... te vor convinge ele,
în interesul ţării ş-a dinastiei mele,
M-obligă... cât de mare ar fi durerea mea...
Deşi iubesc pe Ana... ca să renunţ la ea...
Şi chiar o alianţă să cat ele m-obligă. 15       Pentru-ale mele planuri... cu spiţa unui rigă...
Această declarare voi face azi la Sfat...
Nu te mâhni, Moţoace ...ce vrei!... sunt obligat... (Se îndreaptă spre apartamentul său.)
Azi uşele-s deschise... Ţin Curte de dreptate... 20      Moţoace... te-am vrut socru?... te vreau şi mai mult... frate!
Se întâlneşte aici autorul Ostaşilor noştri, dar şi cel al lăcrămioarelor. Totuşi se realizează acel timbru nou, care va răsuna multă vreme în drama istorică.
Aceleaşi lucruri bune despre Fântâna Blanduziei şi Ovidiu. 25 Dacă adevărul istoric iese uneori mototolit, dacă nu suntem izbiţi de profunzimea operelor, acestea fac totuşi bună figură de figurant în repertoriul naţional.
Sunt intelectuali români care au oroare de lucrul cât de cât împlinit. Matei Caragiale e superior în ochii lor lui Liviu 30 Rebreanu, pentru că Matei Caragiale n-a scris decât o singură carte (pe care ei n-au citit-o). Tot ce iese din anonimat este un semn de ratare pentru spiritul folclorist. Alecsandri s-a
ridicat cu mult peste media autorilor români, de aici privirea de sus cu care este blagoslovit uneori, de aici ratarea lui.
Adevărul e că el se numără printre acele fericite naturi artistice, menite să umple o epocă. Şi a umplut-o, cu plinuri şi cu goluri. în ce priveşte teatrul, a dat drumul, ca la un start, ţ tuturor modalităţilor de expresie posibile: vodevilul, sceneta satirică, farsa, opereta, comedia de moravuri, cântecelul politic şi satiric, tabloul naţional, feeria şi trilogia satirică, drama istorică în versuri etc, inventându-le traiectoriile, orbitele. A creat o tipologie românească şi a format şcoală de actori, to
Spuneam mai sus că în opera lui sunt mulţi autori, şi dacă nu-i putem astăzi, după trecerea implacabilă a timpului, înghiţi pe toţi, măcar unul dintre ei merită elogiile noastre: Vasile Alecsandri.
Dacă desfoiem ceapa dramaturgiei româneşti, opera sa şi /5 cea a geniului I. L. Caragiale, sunt două foi care se împlinesc şi se îmbucă, frăţeşte şi cu lacrimi în ochi.
STAREA DE DESTIN
385
STAVROGHIN SAU
O VIATĂ ÎN BATJOCURĂ
Cine vrea să plângă pe ruine, să stea pe plajă, contemplând 5 nisipul. Personajele lui Dosroievski sunt ruinate, în sensul stâncilor care au devenit nisip, ori au nostalgia fărâmiţării, a autodistrugerii. Raskolnikov poartă o bardă cruntă în mână şi pare că-şi taie capul jură încetare. Stavroghin este şi el divizat în atâţia demoni şi se urăşte de moarte, cu toţi ai săi demoni
10 deodată. S-a observat că Satov, Kirilov, Şigaliov, Piotr reprezintă câte ceva din personalitatea sa, mai mult decât dedublată. Satov, cel care e asasinat pentru ca, din sângele său, să se formeze un „lipici", care să coaguleze „grupul de cinci", este una din primele sale umbre spre mântuire.
15 Kirilov a ajuns deja în locul vast şi pustiu al autocu-noaşterii, el se sinucide, „de probă", spre a-şi demonstra cât e de liber faţă de sine.
Demonul cel rău este Piotr, un personaj cumplit. Porcul în care a intrat demonul său nu s-a înecat, ca ceilalţi, şi se
20 plimbă, cu aureolă şi hlamidă de martir. El este creaţia lui Stavroghin, ori acesta este opera lui Piotr?
Ideea de spovedanie e prima care îţi vine în minte, vorbind despre Dostoievski. Eroii acestuia, pe care ţi se părea că-i cunoşti ca fiind prinţi şi rezonabili oricum, te apucă deodată
25 de rever, pentru a-ţi spune cât sunt ei de porci. Şi trage-i o spovedanie. Atunci afli lucruri cumplite, încât îţi vine să te
spovedeşti şi tu. Ne amintim scena din Fraţii Karamazov, când părintele Zosima îngenunche.
Se bănuie că întreg romanul Demonii se umflă ca un imens balon de venin din răsuflarea lui Stavroghin, care doreşte ispăşirea. Cuvântul ispăşire li se potriveşte tuturor acestor oameni 5 semidemenţi, semiîngeri în transă. Şi, în general, toate cuvintele de chin, luate din apocalips, izbăvire, istovire, prigoană, osândă, scârbă, jale, nălucire, nevolnicie, izgonire, trândăvie. Toate la un loc aceste cuvinte dau un fel de fiertură, pe care o sug se pare de la ţâţa mamei, când merg de-a buşilea, în aşa io fel încât, atunci când se ridică în picioare, sunt deja până la brâu în infern.
Ce mântuire speră Stavroghin, omul care se pomeneşte social şi politic, şi nu se dumireşte cum şi de ce? Cartea aceasta e sctisă de Dostoievski cel trecut prin Casa morţilor şi ieşit de 15 acolo pe fereastră, în miezul agitaţiei revoluţionare pe care nu mai e capabil s-o mai înţeleagă încă o dată.
Boala lui, reală sau închipuită, e că nu înţelege şi nu simte binele şi răul. E bine sau rău ceea ce face? Uite că nu discerne. E bine sau rău că siluieşte o fetiţă care, îngrozită, se spânzură 20 sub ochii lui? că apoi se căsătoreşte, în batjocură, cu o nebună şchioapă şi în veşnic extaz? Asta pe plan sentimental.
E conştient de toate crimele pe care le va pune la cale Piotr Verhovenski şi ar putea să le zădărnicească; dar nu-şi dă seama dacă e bine sau rău. Inteligenţa sa sclipitoare şi mintea luminată 25 se opresc şi patinează în faţa porţilor vieţii cumplite. Dar acest otova al conştiinţei sale îl doare. Şi din ce în ce mai stăruitor. Şi din ce în ce mai groaznic. Şi Stavroghin se trezeşte împlântat până în gât în absurditate. Are revelaţia de a-şi fi „prăpădit" viaţa în chipul cel mai prostesc posibil. Şi chiar îşi face un tidu de glorie 30 din asta. Vrea să ducă în continuare „o viaţă de batjocură".
Nu numai că e dedublat, dar fiecare cută a spiritului său e contradictorie, şi se dedublează la infinit. Aceasta îi provoacă un fel de voluptate. „Are aerul că îşi admiră propria psihologie." Dar şi aceasta până la un punct, pentru că dintr-o dată se pomeneşte 35
386
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
387
că-i e greaţă. S-ar sinucide: nu se simte „demn de moarte". Şi la hotarul dintre a trăi şi a nu trăi începe spovedania lui...
Până la un punct e şi aceasta o poză, pentru că îi e ruşine să-şi recunoască sinceritatea. Şi-i e ruşine să se umilească în faţa
5 celor care îl ascultă. în acelaşi timp, ar vrea ca toată lumea să-i cunoască mârşăviile în amănunte şi chiar tipăreşte un soi de proclamaţie cu acestea, pe care are de gând s-o împartă pe la rude, pe la prieteni, în ţară şi străinătate. Ar dori ca pământul întreg să-l scuipe. E un vietme, un gândac şi cu sentimentul
io acestei nimicnicii se duce la părintele Tihon. Dar în loc de spovedanie, în primul moment, îi frânge crucifixul de pe masă şi-1 insultă.
E un lung coşmar cartea aceasta, coşmanil vieţii lui Stavroghin. Boala joacă un mate rol în opera lui Dostoievski, care, 15 dintr-un punct de vedere, pare o chinuitoare autopsie pe viu. S-ar putea face o listă cu maladiile de care suferă eroii săi: vărsături, holerină, demenţă şi, în primul rând, epilepsie. Plus toate bolile care produc febră. Câteodată rămâne numai febra, fără nici o boală, cel mult ca simptom al unei boli încă 20 necunoscute. S-ar putea să fie de origine mistică sau un fel de început de abces al absolutului. în orice caz stilul lui Dostoievski e stilul febrei.
„Mă îngrozeşte această mare forţă trândavă, care nu se manifestă decât în infamii", îi spune părintele Tihon lui 25 Stavroghin. O imensă forţă trândavă ridică mereu de la pământ aceşti eroi tragi-comici la modul sublim şi-i azvârle cu toată forţa în hârdaie de lături.
Nici un alt scriitor nu îţi dă senzaţia de cosmos ca Dostoievski. El dilată celula până la proporţiile orizontului şi 30 personajele sale sunt pelerini habotnici prin ţesutul ei, împotmoliţi în fiecare fibră şi având în fiecare moment conştiinţa infinităţii celulelor. îşi duc universul în cârcă şi peste acest univers şade Dumnezeu. Uneori tronează, maiestuos, alteori stă turceşte. Stavroghin este şi el Dumnezeu, la rândul lui. Câteodată ştie asta, câteodată nu. Demonul Piotr
Verhovenski îi revelează posibilitatea de a se lua în serios, de a fi acel ultim cuvânt, care ar da un sens anarhiei. „E beat", gândeşte Stavroghin. Dincolo de acest prinţ al blazării absolute, se înnoadă şi se deznoadă toate misterele. Este cartea cea mai „socială" a lui Dostoievski. Ideea că ar exista undeva o forţă capabilă să „mântuiască" şi care a dat dezlegare pentru înfăptuirea raiului pe pământ este o intenţie a lui Piotr, dar uneori mai că-i vine şi lui să creadă „că a fost trimis".
De neuitat este capitolul închinat lui Şigaliov, sociologul „genial", care vedea viitorul omenirii în transformarea în sclavi a nouă zecimi din populaţie, procedându-se la o nivelare prin scăderea de cultură şi de interes, depersonalizare în beneficiul celei de a zecea părţi, care ar constitui „casta".
„Mai bine aruncăm în aer cele nouă zecimi", intervenea înfierbântat în discuţie nu ştiu care personaj.
Autorul, scriind această carte, utopică şi violentă în acelaşi timp, satirizează multe idei familiare timpului.
Poate că numai Sufletele moarte ale lui Gogol, dacă ar fi fost să învie, ar fi putut batjocori cu atâta forţă imensele teritorii de deşertăciune. La spovedanie, Stavroghin însuşi pare vândut pe trei copeici unui Cicikov oarecare.
Imensa tristeţe a cărţii constă în lipsa de orizont, cu atât mai deprimantă, cu cât lipsa de orizont e cosmică.
Admirator al lui Hoffmann, cate are ca „hobby" misterul, Dostoievski îşi umple cartea parcă numai cu stafii, ce au groaznic doar faptul că sunt de-adevăratelea şi că se chinuie şi ele omeneşte. Lui Kirilov, de acord cu faptul de a se lăsa omorât „când va fi nevoie" şi care aşteaptă îndeplinirea sentinţei, mai uitând din când în când de ea, doar cearceaful alb îi lipseşte, de stafie, pentru a se speria el însuşi de propria-i apariţie halucinantă. Culmea e că, zărindu-se în oglindă, în ultimul moment nu mai vrea să moară.
Uneori mă gândesc că dacă Shakespeare ar fi scris romane poliţiste, le-ar fi scris ca Dostoievski.
STAREA DE DESTIN
389
BRÂNCUŞI FĂRĂ SFÂRŞIT i
RĂDĂCINILE COLOANEI
Cineva observa că la Hobiţa cerul „e cel mai înalt" pentru 5 că e „pus în fiare" pe munţii din zare.
Pentru a înţelege sculptura trebuie însă răscolit bine pământul acesta de jur-împrejur. Treaba asta o fac apele râului. Coborând din munţi şi ieşind pe sub lespezile Tismanei, cea mai veche ctitorie din ţară, ele rotunjesc pietre care, în gândul 10 valurilor, seamănă cu Domnişoara Pogany
Au făcut-o vânturile, care, la Măldăreşti, în vremuri geologice, au închegat stranii făpturi de piatră: gogoloaie ca ghiulele de catapultă, ce i-au dus pe unii cercetători, observatori aprigi ai fenomenului, ca V.G. Paleolog, cu gândul la frumoasa 15 ipoteză a vieţii preanimale, a vieţii minerale în sensul propriu, într-adevăr, cutare piatră, parcă naşte o bilă mai mică, rotundă, alta e plină de pui, alta seamănă cu un cimpanzeu.
Mergând mai departe, în Dobrogea, găsim în acelaşi lut generos o statuietă din neolitic, care a fost botezată Gânditorul. 20       Deci prima cioplitură de daltă o dă pământul însuşi, solul românesc. Bong! Bong! Obsesia rotunjimii.
Prima luare în seamă a sânului mamei, rotund şi măiestrit cizelat. Apoi intervine un al doilea element ţinând de 25 specificul local oltenesc: patima încrustării în lemn.
Gorjul era un judeţ umbrit de păduri seculare, casele sunt şi acum din bârne - adică păduri stivuite. Aerul tare de munte
şi străvechea înclinaţie către frumos au mişcat mâna săteanului în sus şi în jos pe trunchii abia tăiaţi, încrustându-i în fel şi chip. Minunat fel şi chip!
La Hobiţa se pot vedea porţi sculptate în lunga noapte de iarnă, stâlpi de pridvor, stând ca tot atâtea coloane infinite - 5 infinite până la streaşină de şindrilă, tot sculptată şi ea pe margine, zimţată ca o aripă de rândunică.
Există în vârful caselor câte un cocoş de lemn, iar în Muzeul Satului de curând înfiinţat la Curtişoara, lângă Târgu-Jiu, observi că şi sperietoarea păsărilor de la vie era frumos sculptată. io
Moara de măcinat grâu şi porumb, toată din lemn (mai puţin pietrele, bineînţeles) este ea însăşi, întreagă, un monument. De asemenea, sora ei, Moara de apă cu cupe de lemn.
Această civilizaţie a lemnului îi va fi dat tânărului Costache 15 toiagul de drum. Toiag pe care el, după un stagiu cu oile şi o zăbavă pe la Craiova şi Bucureşti, 1-a lustruit ce 1-a lustruit, 1-a încrustat cum şi-a mai adus aminte, a mai pus şi de la el şi 1-a transformat în Coloana infinită.
II 20 TÂRGU JIU - CENTRUL LUMII
înfigându-şi nuiaua de ţăran drumeţ şi filosof la Tg. Jiu, în 1938, după ce peregrinase prin India, America şi destul prin Europa apuseană, Brâncuşi se întorcea acasă, pentru totdeauna.
Trupul, în deplinătatea forţelor sale, va mai peregrina prin 25 lume, va mai zăbovi la Paris, pentru ca apoi să se aşeze, cuminţit, sub ţărâna cimitirului Montparnasse, acolo unde cu mulţi ani în urmă debutase (ce straniu!) cu un sărut. Dar sufletul va rămâne aici la Tg. Jiu să se rotească în jurul coloanei, la infinit. 30
390
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
391
Brâncuşi n-a fost niciodată un „desţărat" - îmi place expresia folosită de Petre Pandrea.
Aici la Tg. Jiu este el cel mai el. Brâncuşi în adevăratul înţeles al cuvântului. Exegeţii moderni consideră ansamblul 5 arhitectonic din acest mic orăşel, drept cel mai important ansamblu de sculptură şi arhitectură din timpurile noi. Deschizător de drumuri în arta nouă, temelia şi coperta noii evanghelii a sculpturii.
Interpretările sunt diverse, punctele de vedere uneori se bat io cap în cap. Ceea ce e sigur: avem de-a face cu o operă genială, cu deschidere imensă spre viitor.
Sculptorul a realizat aceste lucrări „la comandă". Dar şi comanda este până la urmă, ca şi norocul, tot cum şi-o face omul.
/5 Era vorba de un monument închinat eroilor neamului, care să „sărbătorească" o ţară ieşită victorioasă dintr-un război greu şi cu multe jertfe. Cel din 1916-1918.
Aşa s-au înşirat una după alta Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana.
Cuvântul „înşirat" nu e spus întâmplător. Văzute de sus, din helicopter, aceste opere se arată a urmări o linie dreaptă. Aceasta porneşte de la cea de a doua masă de lângă coloană semănând cu aşa-numita „masă de praznic" a ţăranilor, trece peste biserica orăşelului sau prin, pentru închinare (e vorba, totuşi, de un monument funerar), şi se continuă cu poarta, spre a sfârşi într-o odihnă binemeritată la Masa tăcerii. Deci tot o coloană, de data aceasta orizontală, care tocmai pentru că este pe pământ, are sfârşit. Trebuia neapărat să se termine pe nişte scăunele clepsidre, spre a medita la Masa tăcerii.
Am mai putea asemăna această imagine de sus, cu celebrele furci de tors. Şi ele tot sculptate. O furcă pierdută de cine ştie ce Cosânzeană, cu un caer de clopotniţă din care rotirea pământului toarce singură mister. Dar pentru că tot suntem în aer, în cer: mereu m-am gândit că operele
brâncuşiene ar putea fi încadrate unor monumente stranii de origine poate extraterestră. Ca acele ceasuri solare sau „aeroporturi spaţiale" din cutare ori cutare loc al planetei.
S-ar putea ca Brâncuşi să fi fost un „iniţiat" în nişte taine cosmice, scrijelind prin tufişuri şi bălării, pietre de moară şi porţi ca nişte râşniţe: obiecte bizare a căror geometrie se poate vedea cel mai bine din nori. ' Desprinderea de sol, dorinţa zborului, pe care o citeşti în
lucrările cele mai telurice ale sculptorului, explică şi această ; ipoteză, ce se poate naşte în capul cuiva într-o clipă de reverie. ! Adevărul este că prin primitivismul său aparent, sculptorul
român cobora în adâncurile cele mai misterioase ale artei şi speciei umane.
O fericită caracterizare i-o făcuse Douanier Rousseau, Vameşul, exclamând când i-a văzut primele sculpturi: „Dumneata transformi anticul în modernitate". Vameşul era un autodidact în pictură. Tablourile lui cu păduri fabuloase, ^ de la tropice, în care şerpi uriaşi sunt îmblânziţi de oamenii primitivi cântând din fluier, au o sfântă naivitate, care te cucereşte de prima dată, lăsându-te tu însuţi îmblânzit.
Caracterizarea aceasta naivă a naivului Douanier Rousseau nimerea, cum se întâmplă întotdeauna în cazurile de fericită inspiraţie, pe care o are numai artistul autentic, exact în inima frumuseţii de piatră o operei lui Brâncuşi.
într-adevăr ea este un arc voltaic, înviind într-o esenţă nouă, într-o flacără înaltă, doi cărbuni de artă.
Vorbeam la început de răspândirea spaţială a operei lui Brâncuşi, întinderea sa pe continente. Iată acum şi săgeata sa în timp, pornită din terţiar, trecând prin clasicismul antic şi ajungând în modernitate.
Curba acestei săgeţi o cuprinsese dintr-o ochire pictorul naiv şi fantastic.
392
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
393
III
TĂCERE ÎN CENTRUL LUMII
Un martor al naşrerii unor opere brâncuşiene, sculptoriţa Milita Petraşcu, povesteşte un interesant amănunt: sosind în 5 atelierul maestrului şi fiind pusă să lucreze, s-a simţit, după câteva ceasuri, ofensată de lipsa de atenţie pe care i-o acorda acesta. Brâncuşi îşi vedea de treaba lui, stătea întors cu spatele şi numai îi spunea să continue, că e bine. - „Dar nici nu v-aţi uitat ce fac", i-a replicat tânăra sculptoriţa. io       - „Eu sculptura o aud".
Brâncuşi auzea aşadar naşterea formei, după loviturile de daltă.
O operă a sa se numeşte Sculptură pentru orbi. Masa tăcerii e înconjurată de 12 scaune, care sunt tot atâtea 15 clepsidre şi, contemplându-Ie, parcă auzi nisipul strecurându-se prin gâtlejurile lor.
A fost concepută ca o masă a celor morţi ori a celor vii? Cei morţi, pot sosi din când în când aci, dar în linişte, să-şi amintească de bătăliile date şi să-şi vindece rănile. 20       E o masă şi pentru cei morţi în primul război mondial, dar şi pentru ostaşi mai vechi, ca T. Vladimirescu, eroul oltean pentru care Brâncuşi a avut toată viaţa o mare admiraţie.
Petre Pandrea lansează ipoteza unui monument închinat armatei române în genere, desfiinţată treptat după moartea lui 25  Ştefan cel Mare şi reînfiinţată abia în preajma revoluţiei de la 1848.
Bălcescu a fost - spune P. Pandrea - apostolul noii armate, iar un oltean, Gheorghe Magheru, unul dintre primii ei comandanţi.
30 Brâncuşi ar fi avut în gând înălţarea unui monument „în metru antic", cioplit în metru antic, un monument al ideii de vitejie şi de neatârnare, pe care o simbolizează eroii morţi.
Legăm astfel complexul de la Tg. Jiu de borna de hotar aflătoare în Muzeul de la Paris.
Dar şi o masă a celor vii, care pot sosi aici, tot în linişte, spre a sta de vorbă cu străbunii (unii o mai numesc „masa dacică"). A sta pe gânduri pur şi simplu. Viii, care şi ei, la rândul lor, pot 5 fi eroi căzuţi în lupta pentru întregirea neamului.
De aceea e linişte la câteva sute de paşi de Poarta sărutului -atât de aproape şi atât de departe de Poarta sărutului. De aceea e linişte în centrul lumii.
IV io SĂRUTUL, CU POARTĂ
Poarta sărutului de la Tg. Jiu este cel mai frumos arc de triumf pe care l-am văzut.
Roma e plină de arcuri glorificând victorii militare, Parisul >   are şi el unul, enorm, - bolţi de piatră pe sub care învingătorii 15 au ţinut să facă să defileze mândria. Pe ele sunt înscrise de obicei locul luptelor, numărul jertfelor, numele împăratului ori suveranului.
Brâncuşi le-a făcut eroilor săi anonimi cinstea unei porţi. Şi noi am avut lupte, şi pe aici a curs sânge, există atâtea 20 localităţi acoperite de oseminte.
Sculptorul a avut în minte toate acestea, dar a împins în simbol jertfa şi victoria.
Poarta sărutului e ceva mult mai înalt şi mai grandios decât oricare alt arc de triumf. -5
Cine se opreşte în faţa ei va observa în primul rând acea trăsătură esenţială la Brâncuşi: simplificarea.
Două coloane de piatră, nu prea înalte, care sprijină o altă coloană, puţin mai lată.
394
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
395
Uitându-te mai bine observi amănuntele: pietrele perpendiculare au în partea superioară, cioplit, un cerc în care se află ceva ca un miez de nucă tăiat în două.
Miezul de nucă e tăiat în patru, deci nu e vorba de un 5 simbol al nucii. Partea de sus a porţii seamănă (şi specialiştii au discutat mult pe această temă) cu o ladă de zestre ţărănească. Dar şi cu o poartă din „blane", aşa cum se spune în partea locului.
Brâncuşi a vrut ca acest monument al său să se cheme w Poarta sărutului. în 1938, când îşi încheia socotelile cu edilii de la Tg. Jiu şi de fapt cu arta monumentală, complexul monumental - complexul de aici fiind ultima lui manifestare de proporţii - avea în urma sa un şir de statui închinate temei sărutului.
15 Debutul parizian şi-1 făcuse tot cu o astfel de întruchipare în piatră, în cimitirul Montparnasse. Figurile care se îmbrăţişează acolo, bărbatul şi femeia, au un primitivism evident, e drept, dar şi reminiscenţe ale formei clasice.
Nu sunrem departe de Rugăciunea din cimitirul buzoian, 20 care în sfinţenia ei hieratică pare o jumătate dintr-un monument al sărutului.
V. G. Paleolog menţionează afirmaţia lui Brâncuşi că după isprăvirea Rugăciunii, acesta se considera născut a doua oară. Ceva interesant: actul de naştere al noii legi a sculpturii 25 moderne era semnat într-un cimitir, pe un monument funerar!
Cimitirele vor fi fertile spiritului brâncuşian. Iată o temă de meditaţie.
Există o latură practică: la început, fiind necunoscut, 30  primea comenzi mai degrabă din partea unor particulari, care se preocupau de buna „punere în pagină", în cimitir, a rudelor scumpe.
Dar din alt punct de vedere, mi se pare fertil spiritului brâncuşian locul acesta de reculegere. în primul rând, tocmai
pentru că este de reculegere. Sculptura lui are un caracter meditativ. E o meditaţie, o rugăciune. Dar şi un „sărut".
Iată cât de straniu se îmbină la acelaşi artist două laturi atât de deosebite: senzualitatea şi morbidul. Rezultatul este de domeniul hieraticului. 5
Psihologic aceste laturi se împacă prin nevoia de compensaţie. în locuri cuprinse de molimă de exemplu, există o răbufnire extraordinară a instinctului erotic. Brâncuşi putea ajunge la Poarta sărutului şi pe alte căi. Vorbeam mai sus de simplificare. io
Rupând-o cu sculptura clasică şi cu Rodin („nu vom mai manipula noroiul"), el o apuca hotărât în direcţia esenţelor. Forma primordială, simbolul acestei forme. Ceva ca Oul, ori Sculptura pentru orbi.
Tot un ou este la urma urmei şi sărutul (de comparat /5 diferitele variante executate de Brâncuşi pe această temă. Filmate toate statuile la un loc şi din diverse unghiuri).
Poarta de la Tg. Jiu se înscrie aşadar în perimetrul cercetărilor cele mai profunde ale lui.
El face să se îmbrăţişeze aici viaţa şi moartea. Un monu- m ment de triumf pentru vii, dar şi de rememorare a celor duşi. Să nu uităm că se află abia la câteva sute de paşi de Masa tăcerii.
V
CE GĂSIM ÎN IADA DE ZESTRE?
Piatră, piatră, piatră, 25 Mai dăm, ca în basmele pe care sculptorul Ie-a ascultat pe
când era copil, cu oile prin Munţii Gorjului, peste tot felul de
dihănii, care aşteaptă să fie domesticite.
Pe unele le-a domesticit el personal. Din cine ştie ce scorpie
a făcut o pasăre măiastră. 30
396
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
397
Dintr-un balaur, un cocoş care cântă de bine pe casă.
Pe altele le-a lăsat aşa: Foca, Broaştele ţestoase.
S-a observat că Brâncuşi a început prin a sculpta chipul uman şi a terminat prin a se apropia tot mai mult de animale. 5 Prima lui statuie, lucrarea de absolvire a Şcolii de arte şi meserii din Craiova, pe care o credea pierdută şi pentru care, aflând că s-a descoperit, ar fi dat echivalentul ei în aur numai pentru a putea s-o sfărâme cu ciocanul (vezi V. C. Paleolog), era o statuie a lui Vitellius - un împărat roman beţiv şi mare bou. io       Ultima sa lucrare a fost o focă.
Deci de la împărat spre omul de rând care îşi face rugăciunea, iubeşte, uneori e jupuit, luptă eroic şi moare, apoi la blânda lume a animalelor domestice sau din aerul de deasupra casei (păsările măiestre) şi în sfârşit la animalele de foarte 75 departe.
Dacă am lua-o geografic, curba sculpturilor lui Brâncuşi ar fi de la sud spre nord.
Un împărat roman şi o focă.
Arta lui Brâncuşi sfârşea prin a arăta nordul. 20       Sub capacul lădoiului pe sub care intri în parcul de la Tg. Jiu mai sunt presate obiceiuri străvechi de naştere, nuntă şi moarte, cântece populare şi „aforisme originale".
„Când încetăm de a mai fi copii suntem deja morţi". Iată un astfel de aforism, cules din gura maestrului de ucenici 25 sârguincioşi.
Brâncuşi a fost şi un fel de Socrate al sculpturii şi cei care l-au cunoscut bine precum Modigliani, primul său ucenic, şi alţii, au putut urma în preajma lui un adevărat curs de artă modernă.
Câteva prelegeri ne-au rămas concentrare sub forma 30 aforismelor mai sus amintite.
„Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat tot".
Ce i-a dat lui Brâncuşi acest pământ?
Mi-am pus această întrebare lângă Coloana infinitului.
Şi l-am văzut peregrinând prin Oltenia cu ochii către munţii cu piatră care aştepta să fie sculptată, cu auzul plin de cântecul răguşit al cocoşilor.
Tot ce a luat, a agonisit din seva acestui pământ, a pus „sus", la păstrare atunci când glasul altor sirene l-au chemat tot mai 5 departe, a lăsat aici într-o ladă de zestre.
„Eu trebuia să fiu fată, spunea el, să mă cheme Costandina şi să merg la tămâiat". Părinţii aşteptau într-adevăr o fată când a venit pe lume un nou Brâncuşi.
Deci lada de zestre poate fi şi o astfel de reminiscenţă „de io fată".
Vorbeam de obiceiuri.
Există la Pestişani unul foarte ciudat: tăierea bradului. Când moare un flăcău tânăr sau o fată nemăritată, colegii lor, flăcăi şi fete, merg în pădure, taie cel mai înalt brad, îl curăţă /5 de crengi şi îl aduc în spinare pentru a-1 purta apoi cu un anumit ritual până la locul unde se va odihni mortul.
Coloana infinita ar avea şi semnificaţia acestei „cruci" de mormânt.
Se mai spune că în momentul elaborării planului penttu 20 complexul de la Tg. Jiu, când nimic nu era încă definitivat, întrebând de prietenii lui din copilărie, de cutare şi de cutare, i se răspundea mereu: „e mort", „a murit", „mort". La fiecare răspuns, Brâncuşi, care avea o foaie de hârtie în faţă, desena un triunghi. Puse unul peste altul au dat o coloană. 25
VI OMUL
N-a acordat interviuri, caz unic, cred, în istoria artei moderne. Şi nu dădea voie să i se fotografieze lucrările. A dispreţuit suveran tehnica reproducerilor şi albumelor, - izvor 30 de îmbogăţire şi zgomotoasă reclamă pentru atâţia. învăţase
398
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
399
să mânuiască singur aparatul de fotografiat. Făcea poze după propriile lucrări, neavând curajul să le lase pe seama altor ochi, care, Doamne fereşte, le-ar fi putut prinde din cine ştie ce unghi! Credea că sculptura are o faţă văzută şi una nevăzută
5 şi, pentru unii, de nevăzut, în vecii vecilor. Considera piedestalul la fel de important ca statuia însăşi. îl gândea cu aceeaşi străşnicie şi-1 migălea, cioplea, poliza la nesfârşit. Gândea uneoti şi ambianţa unde va fi expusă opera, iar dacă era vorba de o lucrare monumentală, ţinea seama de întreg spaţiul din
io jur. Se lăuda că pentru amplasarea unei coloane infinite în Statele Unite, americanii i-au dărâmat nişte zgârie nori. Pentru Pasărea măiastră dorea un palat. Dar unul pe care să-l gândească el. într-o vacanţă pe Coasta de Azur se spune că se apucase să construiască un palat din buşteni aduşi de valuri.
15 Sigur, dacă ar fi mai trăit n-ar fi autorizat un film despre el. Ar fi pretins, în cel mai bun caz, să filmeze el şi să semneze şi comentariul. Ar fi prăpădit kilometri de peliculă şi după aceea, declarându-se nemulţumit ar fi lăsat totul baltă. îşi făcea totul cu mâna lui: de la mămăliga pe care o mesteca iute, cu
20 dexteritate, în inima Parisului, spre marea uimire a invitaţilor la masa acestui ţăran plin de ciudăţenii şi până la ultimul retuş la Coloana infinită.
Brâncuşi aparţine umanităţii — însă ca român. Ce este esenţial în creaţia sa poartă amprenta geniului din spaţiul
25 carpatin. „Nu vom fi niciodată suficient de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul" - a spus el. în acest pământ, care i-a dat totul, el a împlântat pentru veşnicie un stâlp de pridvor, ieşit din mâna sa: Coloana infinită. .
Acest pământ care i-a dat totul se numeşte Hobiţa, satul
30 lui natal, din Gorj. Şi se numeşte România. Sub cerul nostru peregrinând ca anonim ciobănaş în munte, ori ca băiat de prăvălie la Craiova, ori ca elev al şcolii de arte şi meserii în aceeaşi capitală olteană, ori ca student la Şcoala de Belle-Arte
din Bucureşti, s-a impregnat el de spirit autohton, nelinişte, dar şi-a trăit şi prima tinereţe în febra căutărilor. Până când a simţit furnicarea aripilor Păsării măiestre. Mai precis: până la Rugăciune. Făcându-şi rugăciunea, în 1907, într-un cimitir din Buzău, Brâncuşi spunea un „Amin" unei epoci întregi de 5 sculptură. Amin - aşa să fie - el va face altfel. Plecase în lume, cu o pasăre măiastră în traistă, dar pe jos, aripile prea mari îl împiedicau să zboare. Se va mai întoarce în 1937, împuns de gândul Coloanei. Ce înseamnă operele lui, toate laolaltă, şi fiecare în parte? Ce vrea să spună această Poartă a sărutului, w acest Sărut, multiplicat, această Masă a tăcerii — atât de mult şi de contradictoriu comentate? Ar trebui să ne adresăm în primul rând artistului. Să aflăm interpretarea pe care le-a dat-o. Dar nu-i făcea plăcere să se explice. Celor care îi cereau lămuriri, le recomanda să-i privească operele în tăcere, până 15 când le vor înţelege. Se înfăşură în muţenie. Arta trebuie să vorbească singură, nu are nevoie de limbuţia autorului. Brâncuşi îndemna la contemplaţie. Trebuie să-i priveşti piatra cioplită până când aceasta îţi va grăi, în şoaptă, ori cu glas de tunet. Iar dacă nu-ţi va vorbi niciodată, nu-i vina ei. 20 Universul îi intră gâlgâind de sensuri şi mistere, încărcat de semne şi cifre în găvanele ochilor. în găvanele minţii, Opera lui e un cearcăn în jurul ochiului cu care privim sensul lucrurilor şi-al universului. Un cearcăn în jurul ochiului telescopic cu care privim în alte lumi. Sidney Geist, se arată 25 uimit de afirmaţia sculptorului: „Viaţa mea a fost un şir de fapte minunate". Ce şir de fapte minunate? Cercetătorul american nu le prea găseşte în biografia sa vizibilă. Atunci, conchide el, cu multă dreptate, acestea trebuie să fie în adânc, în trăirea profundă a artistului, care a privit lumea ca pe un 50 miracol, şi a fost fericit că are revelaţia „unui şir de fapte minunate". Şirul de fapte minunate este pentru noi opera. Oare cum şi-ar fi comentat Brâncuşi opera? Să admitem c-ar
400
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
401
fi ieşit pentru un moment din muţenia sa şi ne-ar fi arătat fiecare lucrare cu degetul. „Iată această Cuminţenie a pământului vrea să spună... " Ce vrea să spună? Există persoane fericite, care au avut ocazia să asculte comentariile
5 maestrului la propria sa carte de legi. însă aceste explicaţii de ghid autorizat n-au fost consemnate şi s-au pierdut. Probabil că nici n-au fost făcute niciodată. Cei care l-au cunoscut în diverse perioade şi etape ale creaţiei sale: V. G. Paleolog, Petre Pandrea - pictorul Istrati, Milita Petraşcu, dintre români -
io nu-şi amintesc mai mult decât nişte mârâituri de leu călcat pe labă ori de câte ori era somat să se clarifice. Aceste mârâituri puteau fi luate şi-aşa, şi-aşa. în conversaţia particulară, se spune, era vioi şi cuceritor, ironic, uneori muşcător. Dar mai mult scapără decât povestea. Spiritul său avea natura fulgerului,
15 care nu întârzie prea mult pe cer. Cerându-i-se o recomandare pentru o tânără pictoriţă americană, Brâncuşi îi scrie trei rânduri pline de miez, terminând cu îndemnul: „Duceţi-vă (s-o vedeţi), ca din partea mea".
Există, cu toate acestea, un comentariu al operei
20 brâncuşiene făcut de Brâncuşi însuşi: titlurile lucrărilor.
VII
STATUI-AFORISME
Iată câteva titluri: Cupa, Pasărea de aur, Pasărea măiastră, Nou născutul, Regele Regilor, Muza adormită, Vrăjitoarea,
25 Primul pas, Trei pinguini, Tors de băiat, Adam, Himeră, Adam şi Eva, Negresa blondă, Căpetenia, Sculptura pentru orbi, Prinţesa X, Fiul risipitor, începutul lumii, Narcis, Sărutul, Cuminţenia pământului, Prometeu, Cocoşul, Danaidă, Păsăruica, Masa, Rugăciunea, Supliciu, Fântâna lui Narcis,
30 Plantă exotică, Vas.
Cel mai inspirat film se poate face în modul cel mai direct şi mai simplu - la mintea cocoşului, dar perfect în spiritul simplităţii brâncuşiene: să se filmeze fiecare statuie din diverse unghiuri, cu grija cu care ar fi „fotografiat-o" chiar sculptorul şi să se rostească titlul ei. Iar restul nu e decât tăcere. Liniştea necesară contemplării. Tot ce-ar depăşi cele două, trei, sau chiar un Cuvânt - ar fi vorbe, vorbe, vorbe. Tot ce este în plus peste titlul operei, e de domeniul limbuţiei. Eu pun un preţ atât de mare pe titluri, pentru că nu sunt nişte simple denumiri, lipite la întâmplare, ci adevărate metafore, poeme concentrate, exprimând exact o viziune. Un univers. Pasărea măiastră nu se putea numi altfel. Aici, ca şi în sculptura propriu-zisă, e închisă concepţia sa despre fabulos, filosofia luată din basmul românesc, dorinţa de zbor şi înălţare a spiritului, în folclorul oltean din care s-a inspirat e vorba „de o pasăre jără somn, care vrea să se facă om ". „Simbolica acestei statui - spune -"* Petre Pandrea - esre aspiraţia arzătoare a omului spre infinit, : dorinţa de a depăşi materia şi a face comuniunea cu eternitatea. * După cum pasărea măiastră, pasărea fără somn, vrea să-şi depăşească regnul său păsăresc, pentru a se preface în om, tot aşa omul aspiră la perfecţiune pentru a deveni semi-zeti sau zeu".
Se poate vorbi foarte mult despre fiecare statuie, dar niciodată nu putem face abstracţie de felul cum a fost ea botezată de autor. Pentru Cuminţenia pământului, de exemplu, orice declaraţie care nu ţine seama de faptul că în basmele noastre există personaje ca Greul pământului, Uşorul pământului, Cuminţenia pământului - e hazardată. Impresia de naivitate, nota uşor ironică în atitudinea fetei care îşi ţine cu mâna stângă sânii, ca şi când ar legăna un copil, poziţia - aceasta ghemuită, ca şi când ea însăşi ar aştepta să se nască şi Jt aerul oarecum tâmp, dincolo de nedumerire parcă - toate ft acestea se explică foarte bine prin titlu. Statuia are forma unui | început de zig-zagj^^-f îndoită de câteva ori. Impresia de
402
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
403
aşezare, dar şi de ghemuire în vederea unei plecări. O nehotărâre, şi ceva ca o boală. Cuminţenia pare suferindă. Ochii asimetrici, nasul ciuntit şi gura întredeschisă întăresc nota de ironie dată de autor. Dar e o ironie caldă, oarecum 5 tandră. în dialect oltenesc când spui cuiva „Cuminţenia pământului", îi reproşezi tocmai faptul de a nu fi chiar atât de cuminte - însă e un reproş alintat, pe care îl fac adesea mamele copiilor, după ce au făcut vreo năzbâtie nu prea gravă. Brâncuşi are o atitudine părintească, plină de duioşie faţă de
io fată, de această făptură cuminte pentru că e neajutorată.
Statuia a fost lucrată prin 1908 şi se află la Muzeul de artă din Bucureşti. Putem numi statuile lui Brâncuşi statui-afo-risme. Se insinuează în memorie cu pregnanţă un citat latinesc. Te obsedează, te fac să meditezi. Era nevoie însă,
15 pentru înţelegerea lor, de cuvântul înscris pe soclu. Noutatea adusă de ele era în acel moment atât de mare, încât acţiona ca un şoc. Şi aşa sculptura sa, ca orice operă autentică a trezit la început şi mai târziu, multe nedumeriri. Printre primii care l-au înţeles au fost artiştii, poeţii. Una din lucrările sale a figurat
20 un timp în casa lui Apollinaire. Ezra Pound avea să scrie în numărul dedicat sculptorului român din 1921 al publicaţiei americane The little Review un articol entuziast. Revista Contimporanul, condusă de poetul Ion Vinea, revistă de avangardă, a făcut mult prin 1921-1922 pentru răspândirea
25 operei sale în România. Să nu uităm, de asemenea, că Brâncuşi a legat amiciţii cu mulţi dintre scriitorii însemnaţi ai timpului său: Joyce, Raymond Radiquet, Cocteau, Cendrars, Tristan Tzara. Discuţiile cu compozitorul Erik Satie au fost fructuoase pentru amândoi. Dintre artiştii plastici: Matisse,
30 Fernand Leger, Picasso, Rousseau, Epstein. A avut ucenici şi discipoli de geniu: Modigliani, Archipenko, Leger, Lipchitz, Lembruck. în acest climat care 1-a stimulat fără îndoială, dar în sensul punerii în situaţia de a găsi ce e mai bun, durabil în
sine, opera sa, odată născută, a acţionat ca lovituri repetate de ciocan într-o poartă nouă. Poarta unei noi arte, care s-a deschis, transformându-se într-un arc de triumf.
VIII
JUPUITUL CARE ZÂMBEŞTE
Pentru a-1 înţelege mai bine să ne oprim puţin în faţa unei opere din tinereţe: Jupuitul. Gips pictat executat în 1901-1902. Se află în două copii la Institutul de medicină din Iaşi şi la Liceul „N. Bălcescu" din Craiova. Brâncuşi, student la Belle Arte în Bucureşti, a executat această lucrare sub supravegherea profesorului de anatomie Dr. D. Gerota. Ecorşeulera. destinat, bineînţeles, unor scopuri didactice. Face parte din perioada pe care am putea-o numi: lupta cu portretul. Perioa-
• "- da lui Laocoon, Vitellius, Portretul lui Ion Georgescu-Gorjan, Portretul generalului doctor Carol Davilla, Portretul
1 * doctorului Zaharia Zamfirescu, Portretul unui portar, al unui ospătar, portretul doamnei Victoria Vaschide, cel al lui Nicolae Dărăscu, capetele de femei şi cele de copii. Dintre acestea multe s-au pierdut. Unele sunt cunoscute doar din reproduceri.
Ne aflăm deci în plin moment de căutări. Ecorşeul mi se pare semnificativ pentru că jupuind pielea anticului Antinous (care se află la Muzeul Capitolin din Roma), pentru a face vizibili muşchii şi ţesuturile, tânărul artist găseşte cu cale să-i păstreze neatins zâmbetul. Antinous jupuit zâmbeşte, ca şi când nimic nu s-at fi întâmplat pe pielea lui. Misterul zâmbetului
* în realitate - precizează Barbu Brezianu - este vorba de statuia lui Hermes având „atitudinea" sclavului Iui Adrian" (Opera lui Constantin Brâncuşi în România, Editura Academiei, 1974).
404
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
405
acestui ecorşeu poate fi comparat cu cel al zâmbetului Giocondei. Putem afirma că, trudind la această lucrare, Brâncuşi descoperea, fără a fi deocamdată conştient de aceasta, propria sa cale. în lumina operelor ulterioare, această creaţie juvenilă ni se pare 5 semnificativă. Sculptorul se va apropia de idealul său de artă jupuindforma clasică. Mergând la ce e dincolo, la esenţă, la fibre, tendoane (lucru foarte vizibil la Henry Moor). Nu mai e mulţumit de vechea armonie. Chiar în portrete retează braţe („Dărăscu"), face un cap decapitat parcă („Cap de femeie"). io Efortul e dramatic, dar acest dtamatism nu e permis a se vedea, Rezultatul final trebuie să fie o descătuşare. Arta e menită să aducă bucurie. „Am venit să vă aduc bucurie", va spune el mai târziu.
IX
FÂNTÂNA LUI BRÂNCUŞI
15 Există în Muzeul de artă modernă din Paris, în atelierul artistului, macheta unei lucrări de care sculptorul îşi legase multe planuri de tinereţe. E vorba de Fântâna lui Narcis. O gândise ca pe un monument ce trebuia să împodobească Bucureştiul. E singura lucrare pe care voia s-o amplaseze în
20 oraşul studenţiei sale, unde, chiar după stabilirea la Paris, va fi ani de-a rândul prezent în expoziţiile de sculptură (uneori chiar şi de două ori pe an). Era vorba tot de o comandă, în memoria lui Spiru Haret. După multe căutări, Brâncuşi hotărâse să rezolve comanda simplu şi ingenios: monumentul să fie o
25 fântână şi să se numească Fântâna lui Haret. Bucureştiul, oraş de şes, a fost plin, pe vremuri, de astfel de fântâni, care, fără a fi neapărat monumentale, serveau unui ţel practic: potolirea setei drumeţului toropit de căldura din timpul verii. Unele
străzi mai poartă şi azi amintirea lor. Unul dintre primele teatre funcţiona prin secolul 18 la Cişmeaua Roşie.
în satele româneşti, există şi azi tradiţia săpării unei fântâni în memoria unui om de seamă, „ca să-şi aducă lumea aminte". Mulajul în gips existent arată clar intenţia sculptorului, s Fântâna ar fi fost construită în stilul primitiv pe care-l vom întâlni mai târziu la Masa tăcerii, din piatră poroasă, cu bolovani rotunzi pe ghizduri, între care trebuia să se afle amplasată silueta unui bărbat, într-o atitudine de profundă adâncire în luciul apei. Silueta aminteşte puţin de Rugăciunea din Buzău, io Prin renunţarea la detalii şi încărcătură. însă unghiul făcut de trup şi membrele inferioare este mult mai mic, aproape un unghi drept, iar capul e foarte mult înclinat. Capul e în cumpănă - amintind cumpăna unei fântâni — cu btaţul drept, retezat mai jos de încheietura cotului. Impresia generală este 15 de concentrare şi deosebit avânt. Narcis parcă îşi soarbe chipul din luciul apei. Fântâna trebuia, în intenţia lui Brâncuşi, să aibă evident şi apă. Din păcate, autorităţile n-au fost satisfăcute de proiectul prezentat de sculptor şi totul a rămas baltă, spre marea mâhnire a acestuia. Macheta însă există, iar Bucureştiul, un oraş cu un farmec aparte, are nevoie de monumentul plănuit de Brâncuşi. Simte lipsa acestei idei pe care Brâncuşi i-o închinase. Cine va realiza oare Fântâna?'Ne e sete să bem dintr-o fântână săpată cu dalta de cel mai mare sculptor român. Fântâna ar trebui să se numească: Fântâna lui Brâncuşi. Sau mai simplu, A lui Brâncuşi. Noi cei care am stat la masa tăcerii, am trecut pe sub poarta sărutului, şi-am însetat urmărind în sus coloana infinită - dorim să ne adăpăm la fântâna lui Brâncuşi. în încăpăţânarea urmăririi unor idei de frumuseţe Brâncuşi a fost un Narcis. Dar privindu-se în apele limpezi ale artei adevărate şi mari el a văzut chipul poporului său. Acel chip care vine din adâncuri.
406
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
407
X
VORBEA CUM CIOPLEA
în preajma lui am simţit aripa geniului fâljaind suav.
PETRE PANDREA
5       „Nu căutaţi formule obscure sau mistere, ceea ce vă ofer eu este bucuria pură".
„Statuile mele nu trebuie respectate. Trebuie iubite, dorind să te joci cu ele".
„Să vorbească doar inima şi piatra". io       „O piatră devenită inimă, o inimă a inimilor".
„Simplitatea nu este un joc, dar ajungi la simplitate fără să vrei, descoperind sensul adevărat al lucrurilor".
„O sculptură nu trebuie să fie doar bine executată, ea trebuie să fie plăcută la pipăit, uşor de apropiat şi de trăit lângă ea". 15       „Cum să scoţi obiectele din atelierul meu? La mine, în lumina mea trebuie văzute".
Sunt câteva din „zicerile" lui Brâncuşi, care vorbea aşa cum cioplea: simplu şi esenţial. Una din cărţile lui de-o viaţă a fost ediţia monumentală a Proverbelor românilor, culese de Zâne. 20 Aforismele lui Brâncuşi despre artă au înţelepciunea acelor proverbe. Ca şi când generaţii de sculptori ar fi trudit la şlefuirea acestor aforisme. „A crea ca un Dumnezeu, a ordona ca un rege, a munci ca un sclav" - a mai spus el. Iar referitor la Coloana fără sfârşit: „Natura creează plante care cresc şi-şi 25 trag forţa din pământ. Iată coloana mea. Formele ei sunt aceleaşi de la pământ până la vârf şi n-are nevoie nici de soclu şi nici de o bază care s-o susţină. Vântul n-o va putea distruge căci ea rezistă prin propria ei forţă". Reţinem aceasră formulare: „rezistă prin propria ei forţă". Brâncuşi şi-ar fi dorit 30 lucrările în atelier spre a fi văzute „în lumina sa". Ele au umplut lumea. Au dus însă cu ele, peste tot, „lumina" lui. Fiecare operă a sa rezistă prin propria sa formă. Criticul de artă italian Giulio Carlo Argan spune că artistul român „tinde să culeagă
I ;   sămânţa originală a formei plastice: un stadiu pe care l-am | '   putea numi prelingvistic, în care forma nu e forma unui ?     conţinut, ci se semnifică numai pe ea însăşi, propria-i geneză". I     Şi mai departe: „Regăseşte atunci la Paris o experienţă ances-!      trală pe care o uitase în anii uceniciei academice: tehnica 1      cioplirii şi chiar simbologia artei populare româneşti. Dar nu ' ■    e o simbologie a obiectului, ci s-ar putea chema mai curând o simbologie a formei. întocmai păstorului care ciopleşte un ciomag, Brâncuşi se supune unui instinct al formei care dă un ~ ritm gestului său. Iar forma care se naşte îi atribuie un sens, x o face simbolică".
Comentariile asupra operei sunt multe. Mai toţi cerce-i      tătotii din ultimele două decenii cad de acord în a recunoaşte
- influenţa artei populare româneşti. (Am văzut mai sus cazul lui Argan.) E un bun câştigat, pentru că la început în mod
, exagerat se punea accentul pe izvoarele negroide. Artistul tre-= •» buia să meargă tocmai până în Africa pentru a culege motive, , â când avea la îndemână o civilizaţie artistică populară atât de ■ rafinată? Acum când se cunosc mai bine eposul şi artizanatul * nostru, inspiraţia autohtonă a creatorului român este tot mai K evidentă. O contribuţie importantă la elucidarea cazului "   ,  Brâncuşi o aduce sculptorul şi criticul de artă american Sidney
- Geist. In vasta sa lucrare el întreprinde, pe lângă schiţarea biografiei — în limitele datelor cunoscute — o foarte utilă critică tehnică a operei: dimensiuni, material, cum a fost lucrată, ce
s vrea să spună şi cât de realizară este în funcţie de acest ţel.
- Aflăm că, în Vrăjitoarea, axul lung al trupului şi cele două mai î  scurte, ale coapselor, urmează, de fapt, miezul fibrei lemnului,
folosit ca material. Planurile circulare ale secţiunilor se înscriu '* perfect în inelele de creştere a copacului. „Adam e o cariatidă » masculină încovoiată sub greutăţile ce o apasă, suferind j parcă o teşire". Observaţia criticului e rece, realistă, precisă •* până Ia pedanterie. Himera i se pare „ambiguă", poate cea mai i      stranie imagine din întreaga operă brâncuşiană. Ea „încheie
408
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
409
un ciclu de căutări creatoare în materie de statică". Metoda folosită de Geist e cea descriptivă, minuţioasă, exactă, cum spuneam, tehnicistă, „americană". Cercetătorul subliniază „fecunda ambiguitate a elementelor Coloanei", elementele „organizându-se perechi-perechi, într-o succesiune de piramide trunchiate, când articulate vârf la vârf, când bază contra bază, într-un necurmat avânt şi simţ al mişcării". Se precizează apoi câţi ţoii are modulul romboidal: 20 în înălţime, aproape cinci în punctul celei mai mici lăţimi şi zece în punctul lăţimii maxime. Desigur, Brâncuşi n-a măsurat toate astea în ţoii, ci mai degrabă în coţi ori şchioape. Lectura cărţii lui Geist e profitabilă. Mi se pare una dintre cele mai serioase exegeze închinate sculptorului român. Caracterizările sunt de cele mai multe ori fericite. „Verticală, repetativă, raţionalizată, Coloana fără sfârşit are distanţarea artistică, obiectivitatea şi acel caracter impersonal reprezentând numitorul comun al operei brâncuşiene". Cupa este „obiectul ca obiect", „de o monumentală inocenţă". Geist studiază sculpturile căutând punctul de greutate, e atent la modul în care se stabileşte echilibrul, în legătură cu perseverenţa sculptorului care îşi trecea adesea o lucrare din lemn în marmoră ori în bronz ni se atrage atenţia că „în bronz Brâncuşi îşi lucrează mai precis suprafeţele". Coloana „progresează ca o litanie", e foarte frumos spus.
XI
INVENTAR
De origine română şi de profesie sculptor. A murit la Paris la 16 martie 1957. Avea 81 de ani, o barbă de Dumnezeu şi conştiinţa împăcată. Şi-a lăsat prin testament atelierul naţiunii franceze.
Atelierul a fost adăpostit de Muzeul de artă modernă din Paris, îndeplinindu-se, astfel, ultima dorinţă a artistului.
\       în timpul liber - de profesie casnic. I       Invita prieteni la o mămăligă. în privinţa aceasta semăna !   cu  Kant.  Filosoful din Konigsberg prepara şniţele, supunându-şi musafirii la probele raţiunii pure şi practice. Le făcea apoi critica puterii de judecată şi până la desert îi trecea 5 de câteva ori prin aporii.
Gorjanul mesteca iute mămăliga şi vorbea în proverbe româneşti: „Lupul are ceafa groasă că-şi găteşte singur masă", „Perla stă la fundul mării şi mortăciunea pluteşte pe deasupra"; „îmbucătură mare să-nghiţi şi vorbă mare să nu zici"; „Sau taci, io • sau zi ceva mai bun decât tăcerea". încheind poate astfel: „Câte le zice omul sunt toate vorbe".
Se scuza hâtru pentru unele lipsuri din atelier: „Când aveam cu ce, n-aveam în ce, şi când am în ce, n-am cu ce . Printre invitaţi va fi fost şi Prinţesa X din stirpea lui Napoleon. /5
Colecţionarul John Quin i-a achiziţionat cel mai mare număr de lucrări: 25. A plătit pentru toate acestea vreo 21.000 de dolari. Negresa blondă IIa fost achiziţionată recent, în urma unei licitaţii publice la New York, cu 750.000 de dolari. Cel mai ridicat preţ cu care s-a vândut vreodată o statuie! Aflând, Brâncuşi s-a întors în mormântul său din Montparnasse. Colecţionarul său s-a întors şi el în mormânt, dar în direcţia opusă. Şi-a vândut, în prima tinereţe, partea de pământ din Hobiţa. „Moşia" nu i s-a părut rentabilă. înainte de asta, a adunat însă de pe ea toţi cocoşii, păsările măiestre, vrăjitoarele. Şi spaţiul de deasupra pământului, aerul, lumina locului. Sărac, sărac, dar de la o vreme a început să facă şi cadouri. Lui John Quin i-a dăruit două sculpturi. Statului francez -atelierul cu tot inventarul. Românilor - întreaga sa viaţă şi numele. A lăsat în ţară operele din tinereţe. Complexul monumental de la Buzău. Complexul monumental de la Târgu Jiu. încă multe alte sculpturi.
Exegetul american Sidney Geist face o listă de 204 lucrări. Barbu Brezianu ne informează că inventarul operei
410
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
411
brâncuşiene este totuşi mai mare. El însuşi a venit în ultimii ani cu numeroase descoperiri şi precizări.
La operele de sculptor să adăugăm desenele, la care ţinea mult. Portretele lui Joyce. A ilustrat versuri de Voronca şi 5 Fundoianu. Există la Bucureşti un caiet de schiţe.
Brâncuşi era mic de statură. Bolnăvicios.
Pe domnişoara Pogany chiar a iubit-o. De altele s-a îndrăgostit mai în fugă, fiind şi extrem de ocupat. Mulţi vizitatori la uşă. Picasso, Apollinaire, Paleolog. io       Fuma. Spre bătrâneţe a trebuit să suporte chiar o dezintoxicare tabagică.
A călătorit în străinătate.
Numele „Brâncuşi" - spune V. G. Paleolog a fost găsit scris pe un stâlp funerar din Dacia. 15       Brâncuşi şi Măria Brâncoveanu (Contesa de Noailles), originară din Romanaţi, semănau ca „fratele cu sora" - spune Petre Pandrea. Rădăcina numelui este comună.
„Ce-o fi văzut la M-lle Pogany care era bulbucată?! Şi n-avea pic de talent. Nu i-aţi văzut autoportretul? Mă mir că 20 a lansat-o" (O voce de pe stradă).
Pe Brâncuşi l-au imitat mulţi. Unii, detestându-i opera (aşa se întâmplă cu imitatorii slabi). Alţii recunoscându-i geniul. în primul caz, sculptorul Arp, în cel de-al doilea - Henry Moor. De la el a învăţat sculptura: Modigliani. Credea în 25 Dumnezeu, dar nu cine ştie ce.
E drept că a cântat în strană la Biserica română din Paris, când era student, dar asta nu înseamnă încă o vocaţie mistică. Pentru că tot pe atunci spăla şi vase pe la restaurante, deşi nu avea tragere de inimă specială pentru aceasta. Voce frumoasă. 30       Bani puţini.
Ca român a fost bun francez, iar ca francez a rămas toată viaţa un înflăcărat român.
Masa tăcerii e din piatră de Banpotoc (Simeria-Transil-vania) rocă de calcar. Precizăm asta pentru sculptorii care se « plâng că piatra noastră n-ar da rezultate.
Coloana fără sfârşite din fier cu o armătură de oţel (Idem). A se spune Coloana fără sfârşit, iar nu Coloana infinită cum Brâncuşi n-a numit-o niciodată. El o considera şi „plantă", care trăgându-şi seva din pământ şi-ar găsi rezistenţa în ea însăşi.
Pascal spunea că omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă 5 din natură, dar o trestie gânditoare: Coloana lui Brâncuşi e cea mai gânditoare plantă de pe acest pământ.
Se mai spune că nu ştiu ce american bogat a vrut s-o cumpere, pe vremuri, angajându-se să facă, în schimb, toate şoselele judeţului. Să construiască restaurante, moteluri, io Lucru care nu s-a realizat: la Târgu Jiu autorităţile n-au înţeles scrisoarea, în englezeşte. De unde se vede că e bine să înveţe omul şi limba română, când vrea să facă o afacere.
Brâncuşi a conceput Coloana în mijlocul unui cerc de plopi. Locul unde a amplasat-o se numea Târgul fânului. Deci 75 Brâncuşi led&Lezia. saltul de la păşunism la cea mai mare modernitate.
A participat la dadaism, cubism, suprarealism. în ambele direcţii: şi pro şi contra. Uneori la modul zgomotos. De fapt, toate aceste curente au încercat să-l atragă, să şi-1 revendice. 20 Sculptorul român n-a aparţinut decât unui singur curent: brâncuşienismului. Spre deosebire de prietenul său Modigliani, nu lua droguri, nici somnifere, afirmând că şi aşa pică de oboseală, e frânt de somn. A fost un artist normal. (Deziluzie la galerie.) 25
I^ra alb la piele şi spre sfârşitul vieţii şi la păr. Că el ar fi fost influenţat de arta negroidă e o pură prostie. Că arta populară românească, de unde el şi-a tras seva, se aseamănă, 1 în linii mari, cu cultura arhaică din Africa, Polinesia sau Mexic — asta e altă căciulă. 30
Brâncuşi relevează lumii geniul românesc. Urmuz îl admira. Stătea ceasuri întregi în faţa Cuminţeniei pământului, % Şi Brâncuşi are o fabulă. Eugen Ionescu s-a născut la Slatina, |' oraş în care sculptorul, copil fiind, fuge pentru o vreme de acasă. Văzuse pietrele de la Brebu, care seamănă cu sculpturile 35
412
MARIN SORESCU
lui. A inventat soclurile (adică le-a dat importanţa cuvenită, lucrându-le cu atenţia cu care lucra şi statuia). E iniţiatorul sculpturii ca obiect, a tehnicii environementului, şi a sculpturii cinetice - tendinţe în vogă azi. Primea sugestiile materialului 5 în care sculpta.
Spunea: „Ce materiale admirabile sunt pentru un sculptor piatra şi lemnul".
Spunea: „Simplicitatea în artă este o complexitate rezolvată".
Spunea: „Arta este justiţia absolută". 10       Cerea artistului evlavia vechilor iconari şi cruceri olteni care posteau câteva zile înainte de-a începe o lucrare.
Apropiindu-se centenarul naşterii sale, să ne amintim şi cuvântul scris de grefierul care a înregistrat la primărie naşterea. Acest cuvânt e „alaltăieri". Brâncuşi s-a născut alaltăieri. 15       Semna C. Brâncuşi.
Uneori semna numai la cerere, plăcându-i anonimatul de care n-a avut parte.
Vameşii americani pretindeau că o pasăre măiastră a sa este fier neprelucrat artistic şi cereau o vamă mult mai mare. 20 Procesul câştigat de Brâncuşi a făcut multă vâlvă.
Rezultatul: i-a iniţiat pe vameşii americani în secretele artei moderne, mulţi convertindu-se la ultra-modernism.
Importul de fier în Statele Unite a crescut de atunci într-un mod extraordinar, iar vameşilor le e frică să spună că n-ar fi 25 la mijloc statui.
Prietenii lui au fost: a) în timpul vieţii: pictori, scriitori, ţărani, oameni de toată lumea, b) După moarte: aceiaşi, dar alţii, c) în prezent: eu şi restul lumii.
Nimic nou despre Brâncuşi în acest inventar. Numai că 50 mai pe scurt. Ceea ce mă consolează e că şi Brâncuşi a spus pe scurt în sculpturile sale ceea ce poporul român făcea de două mii de ani.
AUREOLA CRAILOR
Ori de unde ai începe proza românească şi ori încotro te-ai îndrepta, treci neapărat prin Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, unde simţi nevoia să te opreşti şi să respiri.
Nu-i o respiraţie obişnuită, ci mai degrabă un fel de adul- 5 mecare cu reminiscenţe de la vechiul obicei oriental de a fuma aşezat turceşte narghilea cu ţeava lungă, prin care mirezmele ţi-ajung filtrate. Se pare că în tutunul acestor împătimiţi trântori visători se afla şi un pic de opium.
Fraza e îmbibată cu o câtime din toate aromele vechi şi noi, io câte se vor fi învârtejit pe deasupra Bucureştilor.
Greu de închipuit savoarea acestui roman unic, puţin la pagini, dar care a făcut loc gol în jur. L-a epuizat şi pe autor, care din aventura Crailor iese împărţit în trei, împleticindu-se pe trei cărări, el însuşi beat de vremea evocată. 15
Fiul lui Ion Luca Caragiale, specializat în heraldică, a tânjit toată viaţa să-şi descopere blazonul.
Cartea a izvorât din această obsesie. Se răzbună întreaga refulare genealogică a nelegitimului. Ce te atrage în mod deosebit, ca cititor modern, vreau să spun sătul de literatură, 20 de noul roman, de vechiul roman, de atâtea direcţii şi tendinţe în proză - ce te atrage deci în mod deosebit în această adunare de pagini?
Că acţiune nu prea are. Paşadia, Pantazi, Pirgu nu se mişcă prea mult. Firul epic e destul de anemic, îmbâcsit de fum prin 25
414
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
415
birturi, târât pe la mahalale, prin noroi şi praf. Cred că prima capcană care ţi se întinde este aceea a emoţiei povestitorului. Acesta începe gâfâit, cu voce sugrumată de fiorul unui mister pe care el 1-a cunoscut şi, rememorându-1, îl simte încă puternic.
5 Ai, încă de la început, nemărturisită, promisiunea vrăjii nemaipomenite a tuturor celor o mie şi una de poveşti.
Haloul de admiraţie faţă de Paşadia îl precede cu mult. E atât de meşteşugit închegat din aluzii, epitete, exclamaţii! Fără a se spune, în fond, nimic precis, eşti supt de acest vârtej care
io există în jurul unui personaj şi devii părtaşul subiectiv la „Aventurile" Craiului.
Ai impresia că fiecare dintre cele trei figuri nu reprezintă decât o altă postură a povestitorului: ne aflăm în faţa unui proces de detriplare, dacă se poate spune, fiecare dintre părţile
15 componente având nostalgia întregului. De aici acea forţă de atracţie pe care o simte Pantazi pentru Paşadia, ori Pirgu pentru ceilalţi doi laolaltă.
Acţiunea întreagă este în speţă - o perpetuă căutare. Paşadia dispare misterios şi ceilalţi se umplu de un gol, dacă se poate
20 spune, care creşte ca o paraşută, gata să-i ia pe sus.
Personajele îşi împrumută viciile şi pasiunile, se molipsesc. Pe de altă parte, fiind vorba de vârste diferite, te duci cu gândul şi la nostalgia pe care o ai pentru o etapă depăşită, ori atracţia pe care ţi-o dă viitorul. Pirgu, mai tânăr decât toţi (exceptân-
25 du-1 pe povestitor), e un element fără de care nu se poate face nimic, cu toate că un val de dispreţ faţă de acest trepăduş în ascensiune emană mereu de pe buzele nobleţei sufleteşti, reale ori inventate, care scăpată.
Vorbind de modul în care Mateiu Caragiale ştie să creeze
30 atmosferă şi să te fure dinainte de a te fura de-adevăratelea, să ne amintim expresia: „La Arnoteni! La adevăraţii Arnoteni" care funcţionează ca o obsesie. Când ajungi în sfârşit la Arnoteni şi participi ori chibiţezi la jocul de cărţi, contempli
prin fumul gros vulgaritatea mobilei, asortată doar cu gestutile deşuchiate ale surorilor celor slobode în purtări, ori ţi se strânge inima de dragul acelei perle în mocirlă care este fata cea mai mică a Arnotenilor, logodnica nenorocoasă - vezi că misterul pregătit cu atâta meşteşug nu se justifică prin „măreţia" 5 faptelor. Dar nu te superi pe autor.
Mateiu Caragiale e modern prin faptul că mitizează banalul, vulgaritatea, cotidianul, conferindu-i aură de basm oriental. Asta nu i-ar reuşi unui talent plat, fără spirit. Inteligenţa autorului e subţire ca lama de brici, ori ca buzele Penei Corcoduşa, io când era frumoasă, nurlie, de oprea armatele şi generalii în loc.
Am citit de curând o carte a unei scriitoare japoneze care relatează mai multe vieţi de curtezane. S-ar părea că sâmburele cărţii lui Mateiu este chiar apariţia Penei Corcoduşa. Exclamaţia acesteia, ajunsă pe ultima treaptă, „Crailor de Curte 15 Veche" care i-a sugerat şi titlul romanului, poate fi cheia înţelegerii cărţii. E aici o ocară. Dar şi un strigăt de admiraţie totodată, pentru că nu mulţi mai puteau fi în acea epocă Crai de Curtea Veche. E şi o nostalgie. E şi o durere.
Pena tânjea după Curtea-Veche precum Mateiu Caragiale 20 după blazon.
Fraza pejorativă pe care i-o aruncă unul din crai Corcoduşei, cu aluzie la ocupaţia ei mai nouă şi mai decentă -scăldarea morţilor — se încarcă de semnificaţie. Povestitorul în fond nu face decât acelaşi lucru, scăldând o epocă defunctă, 25 în care mahalaua intră în legendă.
Craii de Curtea-Veche e romanul care face un oraş, îi dă vechime, şi prin acest unic document Mateiu Caragiale, fiul nelegitim al unui mare scriitor, se legitimează în literatura română, învestindu-se el însuşi cu mitul ciobanului Bucur. 30
Se cunoaşte extraordinarul apetit cu care autorul s-a aplecat asupra paginilor, mâncând câteva versuri, intervenind la nesfârşit, îndrăgostit ca un amant de sonoritatea unui cuvânt clar, ori numai ieşit din uz ca „mardar" ori „găman".
416
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
417
Scriitorul român nici nu avea sentimentul că scrie un roman, ci un fel de cântec, ori o Cântare a Cântărilor Bucureştiului.
Iată de ce textul ţi se înfige în creier cu o nemaipomenită îndărătnicie şi am întâlnit mulţi intelectuali capabili să spună pe dinafară pagini întregi.
Trei sunt aluviunile principale de limbaj care se varsă în ţesătura cărţii. în primul rând extracţia tare a îmbinărilor de mahala, pentru că, să nu uităm, cea mai mare parte a cărţii e un pamflet „dulce cu mărgăritare! de mai" la adresa lui Gorică, personaj pe care autorul îl urăşte cu patimă pentru că îi e într-un fel simpatic. Asupra acestui punct vom reveni. întâlnim expresii ca „a fi pe dric", „sutarii" etc.
Gorică, înhăitat cu „tot ce Bucureştii avea mai năbădăios, mai zănatic, mai teşmenit ori defăimat -jegul, lepra şi trânjii societăţii", este prezentat cu o artă r. tratării în apă tare inegalabilă: „Simţurile sale, ce arătau respingere tocmai de ce e vetust şi pur, nu se mai deşteptau decât la beţie şi atunci îi trebuiau femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi de trupeşe, huidume şi namile rupând cântarul la Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze. Iar de greţoşeniile la cari se deda cu ele, vorbea atât de zdrenţăros încât ar fi făcut să se ruşineze, dacă l-ar fi înţeles, porcii, chiar şi maimuţele.
- Nu scuipaţi, rânjea el, că-i piere gustul. Ce vreţi dacă am boală, dambla?"
Cealaltă vopsea ar fi vorba livrescă, pentru că Mateiu Caragiale era deopotrivă un snob. Preferinţele lui merg către secolul XVIII, iar ca limbaj colecţionează arhaisme.
Şi în sfârşit, vorba cotidiană, expresia de şuetă amicală cum ar fi „un rând de ţuici", cutare „nu duce la băutură".
Toate acestea, amestecate cu un dar de vrăjitoare, produc un fel de leşie lingvistică care arde limba dar îţi şi place fiind ademenitoare ca genunchii cucoanelor din birturile frecventate de Crai, care nu se vedeau, moda fiind atunci lungă, decât atunci când cucoanele stăteau picior peste picior.
Fraza lui Mateiu e ca vorba lui Paşadia Măgureanu: „miezoasă şi cuprinzătoare, ritmată şi măiestrită, fkră lăbărţări, rasne şi prinsouri", ea „învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca ".
Construcţia romanului e dintre cele mai simple totuşi; o serie de portrete puse faţă în faţă, care, asemeni oglinzilor alăturate, sunt menite să se adâncească reciproc.
Paşadia, Pantazi şi Pirgu sunt surprinşi în momentul când se năpustesc în desfrâu: primii doi, ca urmare a unui fel de dezechilibru, ultimul simţindu-se în elementul lui printre „jivinele strejiinopţi ale oraşului" şi mai ales la chefuri cu femei. Paşadia „e un luceafăr" din punctul de vedere al povestitorului, însă şi o ruină „onorabilă dar nu bine păstrată" din punctul de vedere al lui Gorică.
Portretul se realizează astfel din alternări, de căderi în genunchi entuziasmate şi dări cu tifla.
Această tehnică e folosită constant şi după un pasaj de mare exaltare ca acela evocând hoinăreala în timp a închipuiţilor Crai, această intervenţie a celui de al patrulea, vine ca un duş rece: „- Ia mai lăsaţi, nene, ciubucele astea, ne întrerupea sastisit Pirgu, să mai vorbim şi de muieri!"
Paşadia nu e un decăzut. „Cum, nu ştiu, rar însă mi s-a întâmplat să văd jucător aşa frumos, Crai aşa ahtiat, băutor aşa măreţ. Dar se putea oare spune că decăzuse? Nicidecum. De o sobră eleganţă, plin de demnitate în sport şi vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume până în vârful unghiilor".
Şi un portret al vechii epoci: „Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrâul mă uimi mai puţin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atât de numeroase şi de felurite, să întâlnesc atâta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu,
418
MARIN SORESCU
să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurând, la sfârşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafhră la minte".
După cum potopul de lături pe care povestitorul îl 5 aruncă, la fiecare ocazie, în capul lui Pirgu, izvorăşte dintr-un început de simpatie pe care o simte faţă de Craiul în devenire, tot aşa ocara autorului faţă de vechile întocmiri şi apucături are un substrat de admiraţie.
Undeva îi scapă această expresie referitoare la trecut, 10 „tâmpla de icoane pe care o purtam în minte".
Trecutul trebuie să-i fi apărut învăluit în mister şi în ceţuri. Ca ochii din tinereţe ai Penei Corcoduşa, „ochi verzi tulburi, lături de peşte".
Cu altă ocazie, poate, ne vom întoarce la arhitectura 15 vechiului Bucureşti, aşa cum reiese din această carte. în mod bizar străzile frecventate de autor sunt cam aceleaşi pe care Urmuz ritma printre „mardarele" de pe Covaci şi Gabroveni fanteziile lui rupte de realitate şi din realitare.
Să mai amintim că furia pe care Mateiu o manifesta pentru 20 expresia rară, căutată, are o rădăcină şi în nuvela istorică a lui Odobescu? Cunoaşteţi portretul Chiajnei - „muiere capeşă şi dăunoasă", căreia unii şi alţii încercaseră în zadar „să-i dărăpăneze cu armele domnia".
Scrisă în toate anotimpurile care şi-au aruncat sclipirile şi 25 umbrele în sufletul acestui înăcrit visător, Craii de Curtea-Veche e o carre de citit mai ales toamna. Pe ploaie, „pe o vreme de lacrimi". închis în casă, auzi cum plâng streşinile şi ţi se pare că imaginea unui Bucureşti vrăjit, la răscruce de drumuri şi influenţe, se sparge de fiecare picătură.
OARE AHAB ESTE CHIAR AHAB?
America la nivelul mării nu poate fi înţeleasă fără o lectură proaspătă a misterioasei cărţi a lui Melville. Am studiat cu atenţie mulţi dintre purtătorii unui picior de lemn, cu care m-am întâlnit ici colo, lângă cheiul plin de păcate al New 5 York-ului ori al proaspăt-vopsitului cu gălbenuş de ou - San Francisco: nu cumva am în faţa mea un nou Ahab, gata să se îmbarce pentru marea aventură? Se pare că Moby Dick încă mai continuă să se hrănească cu picioare... Mai bine zis, distanţa până în clocotul vieţii americane se mai măsoară încă io în picioare. Uneori în picioare în fund — cum însuşi Ahab a primit unul din partea destinului.
Ahab pare omul picat din lună, ori picând în lună. Cartea aceasta minunată trage greu. Ce huidumă de plasă pescărească, cu ţesături din fit de cânepă şi din semnificaţii - „împletite-n 15 şase". Cu ochiuri mai mari ori mai strâmte pescuind simbolistica biblică, egipteană, indiană, scăpând apoi în mare toate aceste simboluri, după ce le-a stors de sevă, de presimţiri, nelinişti, blesteme. Autorul cunoaşte bine mai întâi Biblia şi lumea sa. Aş zice: Pare că s-a odihnit de multe ori între scoar- 20 ţele ei, învelindu-se cu citate. Ceva sună, apoi, a Shakespeare: mai ales în orchesrraţie. Târâită la început, ca un glas de greier sub grindă, apoi rostită din ce în ce mai sonor, în sfârşit strigată cu glas de trâmbiţă de apoi.
420
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
421
încercarea de dramatizare vine iarăşi din Furtuna marelui Will. Comparaţiile erudite trădează un şcolar conştiincios, speculând amănunte din evenimentele şi faptele ştiute de toată lumea şi de când veacul. Astfel, devin surse utile de inspiraţie: 5 istoria universală, geografia, descoperirile din ştiinţă. M-am amuzat într-o noapte când n-aveam somn în camera mea din hotelul „May Flower" din Iowa City, să dejghin partea de reportaj — pedanteria pedagogică, căreia i-a căşunat să facă lumină în chitologie - de povestea propriu-zisă. Mi-a fost
io imposibil. Ceea ce pare umplutură şi lipitură face atât de intim corp comun cu restul cărţii! A le despărţi ar însemna să tai un cazan în două. într-adevăr „Pequod" nu e o corabie cu pânze, ci un cazan cu patimi. Multe fierb acolo, dar peste toate se înalţă spumegând furia lui Ahab împotriva monstrului.
15 Această ură e vârâtă, clocotindă, mai dihai decât spermanţetul zecilor de caşaloţi ucişi, pe gâtul întregului.echipaj - oameni altfel normali, dar cam nehotărâţi, cam gură cască. Astfel sunt transformaţi, din năuntru, în adevărate făclii de ură. Mările se umplu de fantoma acestor lumânări căutând Balena Albă.
20 Luminându-şi propriul destin, ei se mistuie picurând şi consumându-şi din propria semnificaţie. Până rămân faţă în faţă doar două personaje: Ahab şi Balena, De unde această pornire cumplită contra leviatanului? Meşteşugul lui Melville constă în a nu da o explicaţie. E o ură am putea spune în alb,
25 contra Balenei Albe. Lupta împotriva răului, care se încleştează instinctiv. Ahab, are momente când, în nebunia lui, face spume la ocean, ca şi când ar fi propria-i gură. Atunci parcă îşi dă seama că e ceva dincolo de voinţa lui, ceva dat. Că el doar se desrăsuceşte mecanic ca un otgon răsucit în cer. Smulgerea
30 piciorului de carne, prima oară, a celui de lemn a doua şi a treia oară, strangularea cu frânghia harponului, menit să priponească monstrul chiar de către acesta, care întoarce astfel capcana împotriva atacatorului, savurând sugrumarea căpitanului în linişte, „pe tăcute, după cum turcii îşi sugrumă
! victimele" -, iată gradaţia dezastrului. Ahab nu e un maniac al răzbunării. Asta l-ar diminua. E un cavaler al luptei finale care aleargă cu harponul gâfâind, cu toate că presimte neşansa. Balena sâcâită - pare nouă în pornirea ei groaznică, precum o sabie scoasă proaspăt din teacă. Se arcuieşte în 5 văzduh, scoasă din teacă. Şi muşcă feroce. 1 ,upta putea fi dată şi pe vremea potopului, pentru că, în ultimă instanţă, încleştarea n-ar putea fi şi cea dintre apă şi uscat?
Balena are asupra îndârjitului căpitan superioritatea celor trei sferturi de apă pe care le reprezintă oceanele faţă de bietul io sfert al uscatului. Piciorul smuls ne duce cu gândul la Atlantida. Dar toate interpretările şchioapătă. Dar, că ne alunecă gândul încolo sau încoace, e vina lui Melville: cartea îşi clatină simbolurile, schimbăcioase şi amăgitoare, sub nasul cititorului, care, bietul, dă din cap ca Chaplin pe puntea 15 vasului cu emigranţi în America. Aceste simboluri plutesc ca petele de grăsime de balenă pe mare. Autorul a creat o ' » mitologie din sfărâmăturile altor mitologii, s-a zis. Balena e albă. Ei bine, de ce e albă? Asta se întreabă şi Melville. Albeaţa ei contradictorie, sporeşte străşnicia. Pedestru, Moby Dick 20 poate fi judecată ca o carte de reportaj din viaţa pescuitorilor de balene. Primul reportaj, dacă nu mă înşel, scris nervos, tehnic şi „american". Documentare fără cusur, „la faţa locului", statistici, cifre, observaţii minuţioase şi prăpăstioase. O pledoarie pentru industria americană de Ia începutul şi 25 mijlocul veacului trecut, un imn omului curajos şi întreprinzător. Dar reportajul e doar un fir, e drept destul de gros, încât a supărat mulţi amatori de „purisme". Totuşi un fir din sutele din care e împletit otgonul. Un altul: proza de Ş peripeţii pe mare. Un altul: proza fantastică. în aceeaşi 30 vreme Poe îşi debita, cam în delir, povestirile sale: Cărăbuşul de aur, Casa morţii roşii etc. în care minuţia realistă e aplicată la subiecte fantastice. Din mâna Iui îşi lua zborul pe cerul ;   Americii un alt simbol, nu mai puţin sumbru decât „Pequod":
422
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
423
Corbul. S-ar putea spune că literatura tânără americană s-a îngrijit înainte de toate de crearea unor mituri, pe care să se sprijine. în acelaşi orizont gol, şi cam în acelaşi timp, Walt Whitman crea mitul omului simplu american. Iată dintr-o 5 dată trei genii care, în timp ce pădurile virgine erau defrişate frenetic, se înhamă, pe plan spiritual, la o operaţie inversă: încearcă să „planteze" vechime, să adâncească o cultură nouă, creându-i în primul rând mitologia. Moby Dick, Corbul, Firele de iarbă, sunt trei straturi anunţate de trei împuşcături
io geniale. în orice caz aerul îngândurat al cărţii lui Melville s-a dovedit prea tare pentru contemporani.
Despre celelalte personaje se poate vorbi ca despre nişte instrumente dintr-o orchestră. Primul Secund, al doilea, chiar dacă au un nume, nu sunt mai importanţi decât dulgherul ori
15 fierarul. Sunt palizi în comparaţie cu Ahab. De altfel, autorul foloseşte din plin arsenalul lui Shakespeare: îi pune să mono-logheze, îi descrie prin contrast, îi înzestfează cu ciudăţenii. Lupta cu marea întrece desigur frumuseţea prozei lui Hemingway, pe care se pare c-a inspirat-o. Acolo era surprins
20 doar un aspect: bătrâneţea omului şi vigoarea naturii. Peştele e o balenă albă, devotată de rechini până la schelet. Bătrânul e un Ahab inconştient care nu caută răzbunare, ci doar hrana zilnică. El dimpotrivă: iubeşte peştele, mai că i-ar da drumul. Vorbeşte blând cu el, şi suferă când încep să-l sfâşie rechinii.
25 Hemingway ţine povestirea în sfera realului. Aceeaşi tehnică a „reportajului" - de altfel, cuvântul nu e deloc propriu: limbajul e simplu, ca şi firul acţiunii, nu avem entuziasmele lirice şi filosofice care fac din Ahab un personaj de Renaştere, în comparaţie cu Bătrânul şi marea, Moby Dick pare lăbărţată.
30 Şi balena, şi cartea. însă Melville a urmărit să creeze un nou sfinx enigmatic, o zeitate a mării turbate, şi asta nu se putea face cu economie, că doar nu modela un căţel. Nu am văzut nici un sfinx mic. Mulţi exegeţi au văzut două structuri în
forma definitivă a cărţii, nesudate decât parţial, şi pun asta pe seama influenţei operei lui Nathaniel Hawthorne de care autorul a luat cunoştinţă în timp ce elabora romanul. Profund impresionat de poezia autorului Povestirilor povestite a doua oară, el regândeşte cartea, pe care de altfel i-o şi dedică. 5 Probabil că i-a sporit încărcătura poetică, simbolistica filosofică. A dat frâu liber poetului. Puţini poeţi ai mării pot sta într-adevăr alături de Melville. A se observa că această capodoperă nu are nici măcar un capitol închinat iubirii. Cei 30 de inşi de pe „Pequod", înhămaţi la dâra înspumată lisată io de Balena Albă, nu trăiesc decât „pe muchea unui fior". Acela de presimţire a vânatului. (Chiar dacă vânatul urmează a fi până la urmă ei înşişi.) în sufletul lor nu e loc pentru femeie... Dar oare marea însăşi, pe care rătăcesc aceşti ahei în frunte cu un Ulisse cam ţâcnit, nu are ea însăşi apucături şi capricii de 15 muiere? Balena să fie marea dragoste pe care o speră fiecare? Dorinţă cu atât mai înverşunată la căpitan, cu cât el a intrat deja în zodia încărunţirii. în felul acesta zguduitorul poem de ură se răstoarnă, devenind o epopee a iubirii. încă o dată dragostea se învecinează cu ura. Este oare Melville un pesimist? 20
Vorbind undeva despre ferocitatea rechinilor, care se înghesuie să muşte din balena moartă, autorul face o observaţie cumplită: „prăşiţi" de la distanţă, de pe corabie, cu nişte sape lungi şi foarte ascuţite, rechinii mâncăcioşi care se nimeresc a fi loviţi în burtă, în foamea lor nemistuită se reped 25 arcuindu-se, şi-şi înghit propriile măruntaie, stârniţi de mirosul sângelui. Ce intră pe gură e mâncat din burtă - şi pare aceeaşi gură şi aceeaşi burtă, realizând un perpetuum mobile. Lumea nu i se pare lui Melville, studiată la însăşi temelia ei, mai blândă decât acest cârd de rechini, trăgând din propriul 30 hoit. O mână rea guvernează totul - şi aceasta e destinul orb. Aici se apropie prozatorul american de greci, cu deosebirea că aceia nu erau propriu-zişi pesimişti, ci dialecticieni ai binelui si răului. Iată o meditaţie a lui Ahab: „Dar dacă soarele, cât e
424
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
425
el de mare, nu s-ar mişca singur, ci e doar un trepăduş al cerului, şi dacă nici o stea nu se mişcă fără a fi împinsă de o forţă nevăzută, cum ar putea oare această mică inimă să bată, şi acest mic creier să gândească, dacă nu l-ar împinge Dumnezeu? El le dă viaţă, nu eu. Omule, suntem răsuciţi în lumea asta aidoma cabestanului de colo, iar soarta e mânerul care ne învârteşte. Şi tot timpul privim cerul acesta surâzător şi marea asta adâncă". în fond Melville nu e un mistic, ba am putea spune că e indiferent la religii - având acea indiferenţă superioară a cunoscătorului mai multor teologii care nu se poate amăgi cu nici una. Să ne amintim zâmbetul sceptic cu care Ismael priveşte idolul lui Queequeg, Atât Ismael, cât şi Ahab sunt firi meditative, pline de bănuieli. Nu se mulţumesc cu învelişul aparent al lucrurilor, văd în spatele acestora nişte semne. Ideea lumii ca labirint a existenţialiştilor poate fi trasă şi de aici. „Am impresia că greşim profund în ce priveşte problema asta a vieţii şi-a morţii. Am impresia că ceea ce numesc unii umbra mea pe acest pământ.e adevărata mea substanţă. Am impresia că, în felul nostru de a privi latura spirituală a lucrurilor, semănăm grozav cu stridiile, care contemplă soarele prin apă şi iau spaţiul acela lichid drept aerul cel mai străveziu", - gândeşte Ismael, vizitând, inainte de îmbarcarea din portul Nantucket, cimitirul celor ucişi de balenă. Şi mai departe: „Am impresia că trupul meu nu-i decât drojdia părţii mai bune a fiinţei mele. L-aş da oricui l-ar dori. - «Ia-1, că nu-i al meu», - i-aş spune".
Acest dispreţ pentru trup (Ahab însuşi e predestinat să-şi schimbe picioarele de lemn care se rup) vine dintr-o încredere mare în suflet. „Ducă-se la fund corabia, cu trupul meu cu tot, dacă vrea - cine-ar fi în srare să-mi dea la fund sufletul?". Spicuim câteva reflecţii pe această temă:
„Nici un om nu poate fi mai pe deplin conştient de propria-i identitate, ca în clipa când îşi închide ochii, ca şi cum întunericul ar fi stihia cea mai prielnică însăşi esenţei noastre,
pe când lumina ar prii mai ales lutului nostru". „O, cât de imateriale sunt lucrurile materiale! Există oare ceva real în afara gândurilor imponderabile?" Sau: „La oamenii cu suflet mare o singură clipă de durere adâncă poate fi expresia concentrată a tuturor durerilor superficiale pe care un ins mai slab de fire 5 le încearcă de-a lungul unei vieţi întregi. Şi, deşi suferinţa unor astfel de oameni e relativ redusă, totuşi, dacă zeii o vor, în acea singură clipă de durere se poate condensa durerea unui veac întreg. Căci aceşti oameni cu suflet mare concentrează în punctul lor intens, circonferinţele tuturor sufletelor de rând", w Ahab e un punct intens al omenirii. EI concentrează durerea şi lupta de milenii cu fiara. Frângerea lui aidoma unui catarg, ori a stâlpului însuşi care susţine temelia lumii, aruncă o lumină sumbră, acel halou de pesimism care zace în carte. Dramatismul sporeşte şi prin aceea că Ahab... nu e Ahab decât 15 în mică măsură. Pentru că uneori până şi el are bănuiala că acţiunea lui e condiţionată de departe de altcineva; că e împins orbeşte din spate: „Ce zeu şi stâpân ascuns, ce împărat nemilos şi crâncen mă împinge mereu din spate, silindu-mă, în ciuda % tuturor pornirilor şi dorinţelor mele fireşti, să fiu gata oricând io să săvârşesc în neştire ceea ce inima mea nici n-ar cuteza să conceapă? Oare Ahab este chiar Ahab?" Aici mi se pare a găsi cheia de boltă a întregului edificiu, care se sprijină pe această îndoială esenţială. Cartea e o mare catedrală cu pereţi răsunând de ecouri, precum capul de caşalot în care era să se 25 înece harponistul. în desăvârşirea acestei arhitecturi de ecouri ce se amplifică şi-şi răspund, stă geniul autorului. într-un pasaj ■*  citat anterior pomenea de umbră ca de însăşi esenţa noastră. Pereţii acestui edificiu par de umbre închegate şi misterioase. Ibrăileanu, admirator al lui Tolstoi, făcea aceste observaţii: 30 1   „Desigur un roman valorează prin o mulţime de calităţi -J   alegerea esenţialului, respectarea sau imitarea legilor naturale, H ale vieţii, stil etc. - dar ceea ce e comun la toţi creatorii mari •f  şi-i pune deasupra tuturor scriitorilor, este acea densitate de
426
MARIN SORESCU
STAREA DE DESTIN
427
fapte externe ori interne. Gradul acestei densităţi e măsura cantităţii de viaţă transpusă în roman, adică creată. Cred că cea mai mare densitate de fapte e în Tolstoi, şi mai ales în Război şi pace. La Proust densitatea e obţinută prin multele
5 nuanţe ale aceluiaşi fapt. Balzac are lacune mari, dar nu între fapte, ci între grupe de fapte, adică acolo şi atunci când părăseşte creaţia propriu-zisă şi se dedă la consideraţii filosofice, istorice, sociologice, arheologice etc. La Dostoievski, deficitul - în comparaţie cu Tolstoi - de fapt e compensat prin
ii) acea atmosferă de mister şi spaimă în faţa realităţii (chiar când aceasta e banală), şi astfel sufletul cititorului e angajat cu aceeaşi intensitate în fiecare clipă". Dacă analiza s-ar fi extins şi asupra creaţiei lui Melville, autorul Adelei ar fi încadrat Moby Dick în categoria cărţilor unde deficitul de fapte e compensat prin
/5 crearea atmosferei de mister şi spaimă în faţa realităţii... Vă amintiţi pasajul în care căpitanul Ahab se apleacă peste bord şi-şi contemplă umbra care i se pare că se adânceşte tot mai mult, cu cât e mai nesăţios să o prindă într-o imagine? Aşa şi conţinutul acestui roman: e alunecos şi se dă mereu la fund,
20 într-un ocean de fapte insondabil, populat de monştri...
Carte mai amară decât apa în care se scaldă, dând ameninţător din coadă şi scuipând spre cer, Leviatanul. Corabia lui Ahab, doldora de presimţiri, linsă de preziceri şi blesteme, troznind de spaime ancestrale, părăsită, în pragul
25 primejdiei, chiar de bancul de peştişori care-i înotau vesel sub coastă, plimbă şi leagănă pe partea apoasă a lumii câteva biblii de întâmplări şi simboluri. Mereu ni se pare a o vedea la orizont, mereu se şterge, precum însăşi Balena Albă, cu pădurea ei de lănci şi harpoane în spinare, ori chiar pescari
30 vânjoşi spânzuraţi de bărbi şi de propriile năvoade. „Numiţi-mă Ismael" — sună prima propoziţie. Cine e acest Ismael? Implicat într-o dramă a cunoaşterii, el e cel care raportează despre această dramă a cunoaşterii... Epilogul poartă un citat din Iov: „Şi numai eu am scăpat ca să-ţi dau de veste".
Ismael ne dă de veste. Investit cu această poruncă, devine infailibil, vârtejul corăbiei scufundate, „sâmburele negru al osiei acelei roţi domoale" nu-1 suge, rechinii se mulţumesc să-l gâdile cu coada, vulturii „au pliscurile vârâte în teacă". Ismael e ocrotit de dumnezeul acţiunii nu ca să ne dea de veste (ce 5 veste?!), ci ca să ne dea o lecţie; monştrii sunt de neînfrânt. Pentru cititorul american de la mijlocul veacului trecut cartea părea de un dulce anacronism: bătăliile erau victorioase pe toate fronturile.
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI Cronici literare
PREFAŢĂ
Prin natura sa, o carte de critică este o carte neisprăvită. Având ca subiect alte cărţi, ce pot fi fără număr, ea e o galerie care nu poate ieşi la un capăt şi se înfundă în propriul traseu, devenit până la urmă unicul scop. îmi închipui o armată de 5 critici săpând o infinitate de tuneluri; şi o altă infinitate de critici săpând altă infinitate de tuneluri, de partea cealaltă a unui munte de cărţi. Ei ar trebui să se-ntâlnească, într-o anumită zi, într-un anumit loc. Ei bine, nu se-ntâlnesc! Fiecare deviind cu câte un milimetru, o câtime de milimetru, trec unii w pe lângă alţii, fluierând. însă menirea tot şi-au îndeplinit-o: au produs găuri, au făcut muntele de cărţi şvaiţer la rădăcină, i-au dat posibilitatea să cânte: galeriile s-au umplut de ecouri! Ceea ce e foarte important.
A fi critic literar nu înseamnă că l-ai apucat pe Dumnezeu /s de un picior. A fi critic literar — iată o profesie ingrată! Scriitorii te respectă numai în măsura în care îi lauzi. Rari scriitorii care să fie capabili să-şi sărute criticul pe frunte: „Bravo, fiule!" Sau dacă o fac, o fac precum Iuda, adică „Acesta e. Mântuiţi-l!" Dacă Pollux ar fi fost scriitor şi Castor critic s-ar fi sfâşiat între 20 ei ca nişte câini. Apropo de câini: Criticul, ca şi prietenul nedespărţit al omului, este cu atât mai bun, cu cât e mai rău. însă dacă e rău, nu mai e bun. Şi cercul vicios s-a creat. Avem
432
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
433
o mulţime de cercuri vicioase, nu ştiu însă dacă sunt onorate suficient de noi. Vorbesc şi eu ca un critic, adică mă consider făcând parte - vrând-nevrând - din tagmă. Ce-aş dori de la critici? (Adică de la mine.) Să fie pasionaţi. (Adică ei.) Poate
5 că lipseşte uneori o doză mai mare de pasiune; o presiune sufletească formidabilă, care să asigure incandescenţa ideii. Dacă prinrr-un fenomen de gripă virotică, ar muri într-o noapte toţi scriitori din România (Doamne fereşte!), criticii aproape că n-ar observa. (îmi spunea, deunăzi, cu maliţie, un
w prieten.) Şi-ar exercita mai departe meserij, în gol, cu aceleaşi „exigenţe", „imperative", pe aceleaşi coordonate „ştiinţifice". De unde s-ar vedea cât de mai la vale de obiect şi de din vale de Rovinele bătăliilor e, în genere, critica noastră. „N-o fi chiar aşa", am replicat, moale. Iar prietenul meu: Am spus „în
15 genere". în ce mă priveşte, afirmam cu altă ocazie că o epocă literară mare e şi expresia unor conştiinţe critice exemplare. Având, adică, intransigenţă, gust sigur, educaţie, pasiune mistuitoare pe altarul scripturilor şi literelor. înlocuiţi intransigenţa cu spiritul de grup, gustul sigur cu bâlbâială şi
20 incompetenţa crasă, pasiunea mistuitoare cu spiritul mercenar şi veţi vedea ce tablou minunat iese! Numai bun de dat la înrămat. Să luăm exemple din istoria literaturii noastre. Maiorescu s-a „bătut" pentru Eminescu, pentru Creangă, Caragiale, Slavici. Pe vremea „Comediilor domnului Caragiale",
25 autorul comediilor, domnul Caragiale, n-avea teatru naţional care să-i poarte numele, era un dramaturg care scrisese şi el nişte piese acolo. Bune? Rele? Cei mai mulţi credeau că rele, duşmănoase chiar. Unele dintre ele „căzuseră". Maiorescu a luat în piept şi a impus perioada noastră de aur - şi nu i-a fost
30 uşor. Am dat doar un exemplu. S-ar putea, în continuare, exemplifica, amintind campaniile lui Ibrăileanu, Lovinescu ori Călinescu. Avem şi azi critici excelenţi.
Nu găsesc la repezeală suficiente cuvinte de laudă pentru actul temerar şi bravura cu care aceştia înfruntă tălăzuirea de
subiectivităţi răscolite, încercând - cu câte sacrificii şi cu ce mers în zig zag, pe stradă, printre autorii „nedreptăţiţi"! - să ţină dreaptă cumpăna judecăţii de valoare. Nu ştiu cum o fi pe lumea cealălaltă, dar pe aceasta judecata de valoare costă foarte mult! îngrozitor de mult uneori. Şi cu toate acestea, ea 5 se pronunţă tăios, răspicat. E drept, că e mult mai comod, uneori, să te refugiezi exclusiv în istoria literară şi să te lupţi pentru deshumări de lux. De preferinţă pentru minori, care nu pun probleme. Mizăm pe cai răpciugoşi, ca în basme, numai că acei din basme aveau puteri miraculoase, în timp ce acum, io în secolul nostru lucid şi translucid, miracolul a dispărut.
Facem greşeala de a ne pierde în ierarhizări, izvor nesecat de bube în cap. Datoria criticii ar fi una singură: să despartă grâul de neghină, să arate ce e extraordinar, minunat, şi de ce este extraordinarul extraordinar şi minunatul minunat; /5 delimitând, deci, drastic toate aceste minunăţii de ce e stupid, găunos, insipid şi ridicol.
Am adunat în această carte cronici literare; nu mă feresc nici de cuvântul studii, scrise într-o perioadă de timp destul de lungă. Faptul că nu m-am lăsat de critică, de prin 1962, 20 când publicam primele însemnări pe marginea cărţilor, şi până acum, dovedeşte nu atât vocaţia subsemnatului (poate să fie, poate să nu fie), cât, mai degrabă - de subliniat acest mai degrabă — vocaţia certă a literaturii române de a fi criticată de mine. Şi de mine, alături de mulţi alţii. Vreau să spun: studiată, 25 răscolită, greblată, adulată, încălzită la sân precum şarpele, adică tot ce se înţelege şi ar trebui să se înţeleagă prin fenomenul complex de critică literară. într-un fel, mai făţiş ori mai discret, fiecare scriitor este şi un critic, operând selecţii, aprecieri şi pronosticuri. 30
Ion Pillat, care a publicat şi excelente eseuri, avea scala lui sigură de valori, mai ales în domeniul poeziei.
De peste două decenii urmăresc atent fenomenul literaturii române prin faptele ei mari - care mă entuziasmează, prin
434
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
435
faptele ei mai puţin mari, ce mă întristează. O literatură care mi-e scumpă, şi pentru că mă simt inclus în ea. Un aztec, ce cară bolovani la piramida lunii, să zicem, se simte inclus în stratul de zid corespunzător ciclului vieţii sale. Acţiunea 5 criticului - pe lângă fenomenul de adoraţie necesar - ca un extaz stârnit de perfecţiune, trebuie să fie cinstită, dreaptă (cât mai obiectivă în subiectivitatea ei), necruţătoare. El dă seama în faţa conştiinţei lui şi în faţa viitorimii de starea literaturii — aşa cum cel de la buletinul meteorologic nu dă seama în faţa nimănui
io dacă vremea e inversă prognozei sale. Vântul se poate schimba brusc dinspre vest, în loc să bată dinspre est - sau invers. însă, în literatură, prognoza trebuie să ne doară mai mult.
îmi vine în minte expresia: „Ţuşti, fetiţo, pe lopată, ţuşti, mătuşă, de-mi arată!" Perfidia fenomenului estetic e că trebuie,
15 atunci când critici, să şi arăţi cum trebuie să se stea pe lopată. Exegetul cred că e, în esenţă, şi un creator. (Care, cum s-a spus: a ratat [sau nu, adaug eu] cât mai multe genuri. Important e că le-a încercat, le cunoaşte secretele.)
Deşi titlul ar sugera mai degrabă nişte cronici muzicale,
20 avertizăm cititorul că vom rămâne doar în sfera şi pe portativul literaturii.
Ideal este să scrii doar despre clasici. Cum idealul e greu de atins în orice domeniu, ne asumăm riscul literaturii vii, analizată uneori fără anestezie - din economie de eter. S-ar fi
25 putut grupa în mai multe feluri materialul acestui volum. Pe autori, având în vedere că despre unii m-am pronunţat de mai multe ori, cu ocazia apariţiei unor cărţi, alfabetic (modul imbatabil al criticii diplomatice) etc. Am preferat ordinea elaborării, aşezând însă în faţă cronicile din seria „Ramuri",
50 (cu excepţia câtorva apărute în alte publicaţii), mai ample, iar în partea a doua pe cele mai vechi. Acestea din urmă prezintă şi o valoare documentara. Unii poeţi, despre care am scris de la primele cărţi, au evoluat cam în direcţia prevăzută de mine, nu ca să mă confirme, ci pentru că... mă înţelegeţi. Sonda a
fost profundă, le-a surprins o trăsătură esenţială, înscrisă în gena lor poetică. Un motiv de mândrie, bineînţeles. Orgoliul meu se simte flatat. Când ieşi din spital, ţi se dă un certificat pe care scrie „ameliorat" (Chiar dacă n-ai avut nimic.) Nici un medic din lume nu-şi asumă riscul de-a numi un pacient, care 5 părăseşte pragul spitalului său, „ vindecat". Mă gândeam să dau acest subtitlu cărţii mele: „Ameliorări critice, cronice, literare" (cu virgulă între „cronice" şi „literare" deşi ar fi mers şi fără).
Critica este, spre a continua consideraţiile cu care începusem, foarte apropiată de chirurgie, cu diferenţa că trebuie io să operezi şi pacienţi care nu se plâng de nimic. Ba, dimpotrivă, se cred foarte sănătoşi, unii, dacă nu chiar toţi, ascunzânddoar geniul. „Simt aşa un geniu în mine, domnule critic! Mai ales seara pe la 1,30, domnule critic, mă ia aşa cu geniu. în somn! Ce-o fi însemnând asta. O fi grav?" Sau: „îmi fâlfâie o aripă de 15 înger în pupila stângă. O fi grav?" etc.
Analizele pornesc de obicei de la o carte, dar se fac aprecieri asupra întregii opere a autorului. O carte e o oglindă, în care încerc să descifrez fizionomia autorului şi a întregii opere. W Metoda e dificilă (ghicitul în cafea ar fi de preferat), pentru 20 că familiarizarea cu un autor până la automatisme, ticuri şi clişee, cunoaşterea pe dedesubt a fluxului său creator îţi cere foarte mult timp; şi o curiozitate şi o disponibilitate de ceasornicar, gata oricând să repare atât orologiul medieval al primăriei, cât şi minusculul ceas de mână, japonez, al unei 25 cliente. Răbdare şi tutun, şi roţi uriaşe, şi rotiţe care merg doar sub lupă. Din cauza aceasta n-am putut deveni un cronicar curent, aşa cum mi-aş fi dorit, producând lunar o „figură" critică (făcută prietenilor scriitori) pentru zodiacul meu personal. Deşi par spontane, munca la o „cronică" mi-a luat 30 uneori şi două-trei luni, cunoscând mai multe redactări, uneori exasperante, până când fraza începea să-mi sune plăcut în ureche. E ridicol, dar, uneori, decât să fiu obligat să scriu o cronică, aş fi preferat să plec la concentrare, să facă fruntaşii
436
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
437
şi caporalii culcări şi sculări cu mine, răcanul de mine, prin noroi, echipat cu lopată şi gamelă şi cu masca de gaze pe figură.
Mă interesează deopotrivă portretul scriitorului, posibilităţile sale demonstrate sau virtuale, gradul de măiestrie
5 şi, nu în ultimul rând, cel de conştiinţă. Vremea noastră trebuie să fie şi una a conştiinţei! Se ştie cât de aspru sunt pedepsiţi cei care trag în pianist, sau se dedau la spargeri în timp de camuflaj. Uneori nu mi-am putut stăpâni mânia -deşi acest volum e mai degrabă unul de abţineri de la polemici
w literare - gen în care, de altfel, mărturisesc sincer, mă simt foarte bine. Poziţia mea estetică şi aşa abţinută, înfrânată, se vede, sper, destul de clar.
Unele studii cer o continuare, cum sunt cel despre avangarda literară românească, unde voi analiza, cu altă ocazie,
15 poezia lui Tzara, Voronca şi Fundoianu, ori cel despre Vasile Voiculescu, unde n-am apucat să vorbesc despre sonete.
Cele mai multe sunt dedicate literaturii române. Cu ochii ficşi pe literatura română, am primit cărţile ei cum mi-au venit la mână: bune, rele, mai bunicele, mai vechi, mai noi,
20 reeditări, primele manifestări ale unor talente.
O literatură în plină desfăşurare este un mare spectacol. Ca o vânătoare, unde criticul are rol de hăitaş: goneşte, ţipă, se agită şi scoate în luminiş, dar nu ocheşte şi nu ucide. (Ucigătoare şi implacabilă e numai vremea, trecerea vremii care cerne şi mătură.)
25 N-am putut fi niciodată un vânător, din cauza milei ce mă copleşeşte în faţa sălbăticiunii care ţâşneşte, concretă, adevărată, frumoasă, cu spaima înscrisă în ochi şi în fiecare por al fiinţei fremătânde. Şi v-aş putea arăta copacii - în loc de formidabilele trofee - de care, în momentul în care ar fi trebuit să trag, am dat
30 de-a azvârlită şi mi-am izbit deznădăjduit puşca mea cu lunetă... Ca viziune, toate analizele, deci şi cele, mai puţine la număr, privind unii scriitori străini, poeţi sau prozatori, se leagă cu eseurile din volumele mele mai vechi: Teoria sferelor de influenţă, 1969 şi Starea de destin, 1976.
Aş încheia citând, apropo de detaşarea şi obiectivitatea care trebuie să guverneze gestul critic, o strofă dintr-un cântec popular soldăţesc, scris desigur cu creion chimic muiat în gură: în cazarma cea de peatră I Nu ai mamă nu ai tată I Nu ai fraţi nu ai surori I Numai paşi alergători. 5
Dedic prietenilor mei scriitori, aceşti „paşi alergători."
Bucureşti, iunie 1985
Partea întâi APROXIMAŢII DEFINITIVE
GEO BOGZA, POETUL
Geo Bogza, de câte ori s-a uitat la cer, ne-a spus. „Comunicările" sale, când nu au fosr prea savante ori minate de acea artificialitate disperantă a celui care se simte obligat să fie cosmic perpetuu, cu ochii ţintă pe Orion, s-au transformat în 5 vibrante pulsaţii lirice. Este primul gând la impactul cu volumul antologic, ce se află de câteva luni în librării, în format mare de tot, cu o fotografie şi un desen remarcabile, dar fără amprentele digitale ale autorului.
Orion este o carte de poezii, făcută din cărţi de poezii, w migălite într-o viaţă de om. Geo Bogza este mai ales poet. A fost, am putea spune, zilnic poet şi doar săptămânal prozator. Un liric cu ieşire la proză, pe care a dinamitat-o, supunând-o regulilor altui gen, spălând-o până la alb cu puternice jeturi de metafore. Multe din reportajele sale sunt cântece, balade n ale documentului. Scriind proză, simţi că autorul ar vrea mereu să poarte catalige şi să-şi vâre gâtul în vreo orbită de stea ori cel puţin de satelit artificial, pentru a vedea ce mai e pe acolo. Această sete de altitudine este, prin gradul de concentraţie, unică la noi şi dacă s-ar da medalii pentru hălăduirea spaţiului 20 cosmic, Geo Bogza ar merita-o pe cea mai grea. Are inimă de poet antic şi bicicletă de suprarealist, mereu pe drumuri mari, constelaţii, galaxii, cu popasuri pentru necroloage şi exclamaţii, uimiri, perplexităţi, răscruci, poduri, ode şi epode. Din
442
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
443
şcoala suprarealiştilor se întoarce, ştrengar, cu buzunarele pline de alge, din care mai scoate - şiroind de paradoxuri - şi azi câte una şi o vântură la Academia unde este de demult activ fără să-i facă rău (Academiei). Bogza înseamnă, pasămite,
5 huhurez. O pasăre ciudată, singuratică, trasă de curent şi cu fular de pene, cu ochi mari şi simţ cosmic. Nu e cobea de bufniţă, dar nu-i lipseşte mult. Pe de altă parte, rudă cu cea care simbolizează înţelepciunea, (iar pictorul Ion Gheorghiu întt-o serie faimoasă ne-a făcut s-o alăturăm catedralelor gotice,
io care, ca să fim sinceri, nici n-o merită) - pasărea numită bogză, cuvânt rar, poate chiar de substrat, este şi ea o vestitoare a sublimului contemplat noaptea pe răcoare. Oricum bufniţa, ciurezul, cucuvaia sunt ale noastre şi nu le dăm nimănui. Iar Geo Bogza le-a aşezat sus, aproape de lună, în batiştea
15 privirilor. Dar să procedăm mai sistematic. Partea rezistentă, fragedă, (rezistentă prin, ciudat! frăgezimea ei) o constituie cea grupată în ciclul Urmuz, 1928-1932. Versuri sculptate în tăcerea universală. Poetul trebuie să-şi creeze - acum ne vine ideea - o tăcere, pe care să-şi înscrie vorbirea, ca fondul muzical
20 pentru un concert de vioară. „Tăcerea dezlănţuită" ne oferă un tablou apocaliptic al agresiunii liniştei, tablou realizat parcă din colaje: Femei se azvârleau de la etaj în gol I dar I din gura lor larg deschisă I nu ieşea nici un ţipăt Iprin gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii I înnebunit Iprimarul a dat ordin să
25 se audă cu orice preţ. îi stă bine această poză teribilă, însuşită cu mare naturaleţe. Cum mucezeşte timpu-n calendare I Prin inimă cum trece cu săgeţi I Dormim acum I La umbra unor veacuri năruite. Poeziile acestea sunt frumoase pentru că, vorba poetului, sunt „facultative ca piramidele Egiptului". Au un
50 hazard al asociaţiilor, bine strunit totuşi, căci nimic nu este mai penibil în poezie decât hazardul la întâmplare. (Să ni se îngăduie acest pleonasm.) Cu alte cuvinte, aici logica suprarealistă funcţionează bine. Versuri ca acestea: „Păianjenii nu mai procură scobitori", „Şi trec fantomele cu flori la
butonieră", „pe şobolani I vin toate fetele pe care le-am iubit", „Ochii mi s-au copt ca nişte ouă, Câinele demn şi roşcat", sunt concludente în acest sens. în nota poemelor rase-n cap din Flori de mucigai, Geo Bogza creează câteva admirabile portrete, scoţând însă modelele din incinta penitenciarului, recrutându-le 5 din lumea neblestemată şi înamorată. Aşa este Olga: Era blondă (doar atât mai ţin minte) şi nu voia decât I cărare la mijloc. IEra nebună după tîary Liedtke II 1-a scris de mai multe ori I Dar autograful aşteptat n-a sosit niciodată II încât astăzi o poate vedea oricine I Trecând regulat şi foarte modest la birou. io
Am spus în nota Florilor de mucigai, dar îmi vine să-mi retrag cuvântul. întâlnim, mai degrabă, tot sugestii urmuziene de parodie mecanică, preluate şi desfăcute în poezie de către toţi urmuzienii dadaişti şi suprarealişti, de la Tristan Tzara până la Stephan Roii şi Saşa Pană. Nici nu e bine să vorbim 15 prea apăsat de influenţe, adevărul este că în epocă s-a creat un magnetism, o anumită înclinaţie pentru un fel de a scrie, la care toţi au contribuit, în mai mare sau mai mică măsură. Arghezi însuşi a beneficiat de afluentul Urmuz, la urma urmei. „Iară-mă, în sfârşit Elefant", spune, Geo Bogza, mai departe, 20 în Elefantiada. Şi-1 credem pentru că e convingător: Cu trompa mea I Vechi semn de întrebare I Cel mai vechi semn de întrebare IAbsorb apa canalelor din Marte I Şi o împroşc mai sus de Zenit I Ca să sting soarele, I Ţelul meu: I Să îngheţ UniversulI Im zero absolut. Poezia mai arc o strofă, pe care n-aş 25 mai cita-o, căci îmi place mai puţin, nu ştiu de ce. Ba o transcriu, spre a nu face afirmaţii gratuite: Atunci nemaiavând ce roade I Viermii vor pieri definitiv I Şi va începe era noastră I A I Elefanţilor. După „Zero absolut", această explicaţie relativă plonjează în minor. Oricum, reţinem umorul fin din 30 prima parte. Această latură nu e nici ea de dispreţuit în producţia primilor ani. O poezie se numeşte Prinderea fioroşilor asasini, parodiind, mai bine decât o face de la o vreme Mircea Micu (contaminat în industrie poligrafică, ar spune
444
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
445
Călinescu), limbajul epocii. Sau: în noaptea în care te-am căutat cu /disperare Igările se iveau din beznă asemeni lupilor Iflămânzi I (Imaginea e fericită întrucât şi gări şi lupi au ochii roşii). Poezia aceasta se numeşte 25 noiembrie. Sau: Părăsind
5 pământul I Discuţi cu Dumnezeu despre I Sinucidere I Şi în, contradictoriu (Made în England). Apar numele proprii exotice, ca la Minulescu, barbarismele: „Prin ochii voştri frumoşi I în chaiselongue", „Madame Michonznicky fluturase de pe deal un şelvet" etc. Misterioasa crimă din comuna Buştenari este un
w titlu ce trimite la romanele poliţiste şi relatările de fapte diverse. (Poemul fiind însă grav.) O virtute care se cere evidenţiată: oricum ar începe şi oricum s-ar termina multe din aceste poeme, că încep parodic şi se sfârşesc solemn, sau invers, ele se menţin mereu în sfera poeticului. Care e misterul? Unul
75 singur: talentul. Poetul adevărat nu face niciodată creaţie care poate fi analizată într-un singur fel. Topeşte cele mai diverse elemente - unii văd unele, alţii altele, alţii nimic, şi poezia poate fi analizată la infinit.
Sigur, e un pic de umor aici, în felul în care e luată în serios
20 şi descrisă exact o pictură suprarealistă. în Noul mers al inimii (de-acum ne-am obişnuit cu astfel de titluri şi începem să fim atenţi şi la fabricaţie) „pupila se închide în fata delirului şi nici o amintire nu trebuie să tulbure". Poemul e un colaj de notaţii. Se face iarăşi apel la „nedefinitul interminabil". (Frumos, foarte
25 frumos e botezat misterul poetic.) Reaua vestire e pe acelaşi calapod. Excelent Plânsul cu stânci, din care trebuie citate primele două terţine: Predestinat la margini de pământ I Săptămânal plâng cu stânci I Săptămânal rostesc un blestem. II Blestemul umple iadul cu regi I Ochii îngerilor alarmaţi IDureros
50 de prismatic privesc. Şi cu asta am epuiza prima secţiune a volumului. Mai puţin vorbesc sensibilităţii de azi poemul din 1937 — Ioana Măria — ca şi multe piese din celelalte cicluri şi anume cele în care nu tăcerea se dezlănţuie, ci vorbirea e dezlănţuită: Bătrân aş vrea să fiu, tare bătrân I Dacă aş putea
să am glasul lui Homer I Să cânt, eu cel dintâi pe pământ, i Sincrofazotronul - întâlnim o exclamaţie la sfârşitul unei i compuneri. Dar s-o luăm mai de sus: O cum aş putea să nu j cânt I Giganticul electromagnet I Din care zece miliarde electronvolţi I Izbucnesc ca din miezul de foc al soarelui I Punând 5 protonii pe fugă cu viteza luminii. Prea tehnic. Ia să ne ridicăm ochii şi mai sus; Din largul lumii mi-au venit I Veşti despre el.l Şi iată sunt nopţi de când mă tot gândesc: Cum aş putea sa-l cânt? Aş vrea să fiu bătrân I Mai bătrân decât bătrânul Homer I Şi cu glasul lui pe care-l auzeau şi zeii I Să deschid poarta poeziei I io Ca să pătrundă în cetatea ei, Sincrofazotronul. Ca să fim îngăduitori, vom spune că rivalul lui Homer se repetă. în genere, nu prevestesc nimic bun poeziile care ne vorbesc despre ce ar vrea să se cânte (să se laude, să se descânte), în poezie, toate terminându-se la nivelul promisiunii. Sunt autori a căror 75 operă întreagă e făcută din lista a ceea ce ar fi dorit să proslăvească, sau să imortalizeze prin vers. Tentaţia de a saluta e mare la Geo Bogza. Şi salutul său în falduri somptuoase (cel r puţin) seamănă a binecuvântare, a împărţirea anaforei, a lansare pe orbită. De fapt, toate la un loc. Dilatarea prin 20 învârtirea la manivelă, mereu în acelaşi sens, îţi poate juca feste. Mergi pe linia închipuită deasupra câmpiei şi nici nu ştii când ţi s-a terminat firul magic. în poemul Joana Măria " prea marii bolovani de vorbe nu reuşesc să se transfigureze, nu ştiu de ce. Poetul uită să pună şi focul sacru în cuptorul clădit cu trudă 25 urieşească, şi un vers ca Ioana Măria este cea mai frumoasă floare nu se ridică peste enunţ. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Poemul petrolifer. începe ca o epopee în care autorul nu redă decât începutul, cum ar veni, invocaţia: Vă voi vorbi despre oamenii petrolului I şi despre sufletul lor mai negru şi mai 30 inflamabil decât petrolul. Dar ce cuprinzătoare este această invocaţie! Şi brutalitatea căutată din versurile lungi, revărsate, aici la locul ei, prilejuindu-ne pasaje mai poetice decât suavitatea, unde Buştenarii capătă aură de Niagara a petrolului,
446
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
447
de Sodomă şi Gomoră a ţiţeiului. E parcă glasul materiei vâscoase, într-o erupţie care nu-i va mai reuşi nici lui Geo Bogza şi nici altora, atunci când se vor apropia de astfel de teme.
5 Prin cele mai bune creaţii ale sale, Geo Bogza contribuie la democratizarea versului, lărgind marginile inspiraţiei admise îndeobşte, prin introducerea fie a unor teme proletare, fie a unor medii inedite şi insolite. Apoi, încetăţenind perioada luată din discursul oratoric, permite o mai mare cantitate de
w concret, de viaţă în poezia prea mult gâtuită de rimă ori regulile prozodiei clasice. E şi puţin Walt Whitman şi nu numai în poemul dedicat lui (care rămâne mai palid, liricul american neputând fi biruit cu armele proprii). Bineînţeles, autorul îşi asumă şi riscurile respective. Am spus de retorism? Parcă am
15 spus de retorism. Sau n-am spus cum se infiltrează retorismul? Cum se infiltrează retorismul? (Să mă ierte maestrul, am dat de cuvântul retorism şi îmi place să mă joc cu el, ah! retorismul.) Căci aşa se strecoară retorismul, învârtindu-te în jurul unui cuvânt - retorismul. Şi la urmă iar luând-o din loc, până dăm
20 peste alt cuvânt. Prin urmare, cam acesta ar fi unul din pericole, prinderea cozii versului. Pericol de care aedul Orion-ului scapă de cele mai multe ori, şi dus este în Casiopeea.
Minus poeziile de tot exclamative ca O Guadalquivir („O Guadalquivir, fratele meu, cât te-am iubit"). Două aspecte pot
25 fi semnalate, în ce priveşte metoda. Autorul caută concretul, amănuntul, faptul exact, apoi caută un sens mare, enorm, universal în acest fapt. I se infuzează, uneori cu orice preţ, sens cosmic, ser galactic. Când concretul acceptă, „înghite" sensul acesta, e bine, se creează o fericită metaforă, pusă pe cel mai
30 înalt piedestal. Uneori însă faptul refuză solemnizarea şi stocul de patos cade inert alături, îngrămădindu-se în mormane. E curios cum se întâlnesc la acelaşi autor tendinţe centrifuge şi tendinţe centripete, fuga după real şi fuga de real. Tot ce e la marginea palpabilului nu interesează şi oricât de ingenios s-ar
construi uimirile, nu pot ascunde uneori senzaţia de artificiu şi vid. în altă ordine de idei: parcurgând această antologie, traversăm şi o mare perioadă de evoluţie a liricii româneşti, un simţ mimetic excepţional făcându-1 pe poet să asimileze totul, de la suprarealism la realismul socialist. Un burete ascet, dar setos. 5
Ultimul ciclu Statul în lună se parcurge cu interes sporit, întâlnim aici multe poeme admirabile. Lecţii de sobrietate, de stăpânire a mijloacelor. Le-am putea grupa în două categorii: confesiuni lirice şi mici parabole morale. Din prima categorie mi se pare semnificativ Orice om: Orice om pe care nu pot să-l w iubesc este pentru mine un I izvor de adâncă tristeţe. II Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc I înseamnă pentru mine un pas spre moarte. Din cea de-a doua categorie: se desprinde Cocorul albastru: „Am vrut să zbor I Dar tocmai atunci umblau unii I Care tăiau aripile oricui voia să zboare II15 Am vrut să fiu albastru I Dar tocmai atunci cădea o funingine I Care murdărea tot ce era albastru.
Dacă în unele tablete cu care ne-a obişnuit săptămânal, Geo Bogza priveşte în sus mai ales, în poezii se uită în jos, mai interiorizat, mai fără gesturi, mai cald, mai uman. Se scrutează 20 pe sine. Preferăm măreţia umilă, a celei de-a doua ipostaze. Cel care pare că a dat tonul unei solemnităţi minerale se depăşeşte pe sine, desfăcându-se din vidul interstelar şi coborând printre oameni. E foarte obositor într-adevăr să întârzii mereu în nebuloasă, nemaipunând piciorul pe nimic. Autorul 25 Cărţii Oltului şi-a consttuit, cu o trudă într-adevăr remarcabilă prin tenacitate şi durată, o anumită părere despre sine, o anumită poză, pe care ne-o livrează sistematic, cu obstinaţie. Să ne ierte dacă vom afirma că omul adevărat este mai colţuros, mai frământat şi mai profund. Este ceea ce am încercat să 30 demonstrăm cu Orionul pe masă, o carte de aleasă trudă poetică, operă într-adevăr de „oase frânte".
Totodată şi un prilej de istorie literară. Scoase din reviste ca Urmuz, Unu, Bilete de Papagal, Câmpina, Frize, Vremea,
448 MARIN SORESCU
Meridian etc, poemele ne pot da o idee şi despre nivelul ridicat, efervescenţa publicaţiilor mici de pe vremuri. Unele sunt elaborate la vârsta „jurnalului de sex", repudiat de autor, şi a „Poemului invectivă", din care admite că s-ar putea
5 reţine câte ceva, „ca document asupra unei vocaţii poetice cu evoluţii imprevizibile". Şi încă ceva aş vrea să mai spun, ceva care depăşeşte cadrul esteticului de care ne ocupăm aici, dar trebuie menţionat, fiind vorba de Geo Bogza: sentimentul (parcurgând întreaga sa operă) că te-ai confruntat cu o
10 conştiinţă, ai asistat la închegarea unei atitudini faţă de viaţă. Din momentul în care a învins această atitudine, dispare, evident, dramatismul, uneori se poate infiltra monotonia, dar ţi se deschide priveliştea afirmării unui ideal. O prezenţă. Mărturia unei permanenţe impresionează fluxul moral,
i$ pulsaţia unui eticism, angajare. Grafic, poemelor le-ar corespunde paralaxa şi parabola. Un desen lunguieţ simbolizând un plop, pe coperta unui volum anterior, trădează mai exact obsesia veghii celui ce se autodefinea: „Paznic de far cu sprânceana mereu încruntată."
MITURI PE CÂNTAR - GREUTATEA OMENIRII ÎN VISE. MIRCEA ELIADE: ASPECTE ALE MITULUI
Cartea foarte populară a lui Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, un fel de Alixăndrie a miturilor, după ce s-a înşurubat 5 ca o vâlvătaie prin lume, ajunge, în sfârşit, şi la noi. Ajunge tradusă. (Şi cu sensibila prefaţă a poetului Vasile Nicolescu.) Un dar al anului acestuia (1979), făcut culturii române. De fapt, orice carte a lui Mircea Eliade este un bumerang, pe care îl aşteptăm să se întoarcă. Autorul a umplut lumea cu io bumeranguri, care îl caută la Bucureşti, în răstimpuri, pe vechea lui adresă. Mircea Eliade are în România mai multe straturi de „eliadişti": cititori dintre cele două războaie, generaţia formată imediat după război şi, apoi, generaţiile mai noi, până la cea mai tânără. Printr-o magie personală reuşeşte i$ să le ţină în echilibru, precum muntele straturile de şisturi (care se văd bine pe la Buşteni, dacă autorul îşi mai aduce aminte); şi nu numai în echilibru, ci şi într-o stare de perpetuu entuziasm, hrănindu-le, pe categorii, cu produse spirituale deosebite. Pe unii, cei care au asistat la lansarea romancierului 20 excepţional, i-a dedulcit la romane fantastice. Aceştia mai vor Domnişoare Christine. Pe alţii, şoareci de bibliotecă, îi turteşte blând cu vastitatea cunoştinţelor şi bogăţia subsolurilor paginilor sale. O altă categorie face, din ce în ce mai înviorată, un fel de gimnastică. în sfârşit, mulţi, foarte mulţi deprind 25
450
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
451
gustul fdosofiei pe tratatele sale. Sunt curenţi mai calzi, mai reci, mai de adâncime, mai de suprafaţă; se întretaie, se încolăcesc şi fac opturi în cultura noastră, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim de un adevărat fenomen Eliade şi de 5 o prezenţă vie şi fertilă, aici, pe sol românesc, a scriitorului şi gânditorului... american. Am dar lumii mulţi oameni de excepţie. Unii, din păcate, rămân doar giuvaere în chichiţa lăzii de zestre a civilizaţiei române, nenoroace de toate felurile conlucrând Ia aceasta. Cei care au reuşit să spargă ghiocul
w nenorocului, unde nu pătrund decât ecourile unei mări inexistente, au demonstrat, pe toate meridianele, calităţile excepţionale ale unui popor ager Ia minte şi frenetic spiritual, răzbunând neşansa atâtor talente româneşti nerealizate plenar. Mircea Eliade are circuite continui şi alternative în toată lumea.
15 Studioşi care-l citesc, îl comentează, scriu teze de doctorat, îl traduc, îl caută, îi iau interviuri. Iată ce înseamnă a fi cunoscut în străinătate; a avea rol de ferment, a crea stiluri, mode, a-i sili pe contemporani să ţină seama de tine. Dar nu epatând cu lucruri reribiliste, aşa cum şi-ar închipui cutare
20 tinerel, care vrea şi el - şi nu e nimic rău în această dorinţă -să ajungă celebru, ci venind cu lucruri profunde, originale, teze care revoluţionează un domeniu.
S-o fi vorbit oare despre vasele comunicante ce există între studiile erudite şi proza lui Mircea Eliade? Nu mă îndoiesc că
25 da. E un adevăr care poate naşte uşor şi locuri comune. Aşa că ne dăm puţin mai încolo...
Aspecte ale mitului este o carte fundamentală, un fel de capac pe haos, cum vedeai înainte în unele case de la ţară, Biblia pusă capac peste oala cu lapte. Nişte logaritmi ai visului,
30 o algebră a imaginaţiei. Ce putea fi mai greu de sistematizat decât mitul? Un „uite-o nu e" continuu, un „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o" (sistematizat-o). Ceva ca povestea, dar nu e poveste, e ştiinţă, însă nici vorbă de aşa ceva, e literatură, dar are şi funcţii practice... Adică e mit, iar mitul e... ce e mitul,
iar mitul e... ce e mitul? Pentru a înţelege aceasta, trebuie citită toată cartea. Apoi studiate şi alte lucrări ale sale precum: Tratat de istorie a religiilor, Mitul eternei reîntoarceri, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, Imagini şi simboluri, Mituri, vise şi mistere, De la Zalmoxe la Gingis Han etc. Toate - cărţi de 5 mare importanţă, ce-1 urcă pe Mircea Eliade prinrre gânditorii cei mai ascultaţi şi comentaţi ai timpului nostru. (Aceste opere îşi aşteaptă şi ele rândul la versiunea românească.)
Deocamdată, să ne delectăm cu Aspectele. Definiţia proteică este refăcută mereu, în funcţie de noi faţete şi io chiţibuşuri şi după ultima pagină rămâi pe gânduri... Cred că mitul este exact rămânerea aceasta pe gânduri, după lectura unei cărţi excepţionale despre mit. Iată una din primele fasonări ale definiţiei: „mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, 15 timpul fabulos al începuturilor. [...] E aşadar povestea unei «faceri» ". Mai departe aflăm că el nu-ţi este indiferent, că eşti implicat îngrozitor în această poveste a „facerii" şi, ca să creezi şi tu la rândul tău ceva sau ca să exişti pur şi simplu, rrebuie ♦ să rămâi în contact permanent cu începutul. înveţi din această 20 carte de vise a omenirii - mai bine zis explicarea viselor omenirii - că în mai toate momentele importante trebuie să reciţi „facerea lumii", să încerci să-ţi reaminteşti trecutul, până hăt aproape de punctul unu. Dacă ai memorie slabă eşti pierdut. Vai de grupurile de oameni sau de colectivităţile cu 25 memoria slabă a începuturilor, a strămoşilor, a originilor! Sunt smulse de vânt şi risipite, li se înceţoşează limba şi li se şterge urma. Este importantă precizarea pe care o face autorul, încă de la început: sunt studiate aici mai ales societăţile primitive. „Cercetarea noastră va avea în primul rând drept obiect 30 societăţile primitive în care mitul este — sau a fost până în timpul din urmă — viu, în sensul că înfăţişează modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare."
452
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
453
îndrăzneala lui Eliade este de a muta ţăruşii mitologiilor mult mai în spate, recuperând imense zone fertile, extrem de fertile, ale spiritului, considerate până nu de mult a fi doar Sahare acoperite de neguri. Studiază frânturile de texte, formulele magice şi rituale cu seriozitatea cu care începi să înţelegi un sistem filosofic închegat sau o culegere de teoreme. Şamanul, vrăjitorul, Baba Cloanţa, vorbind la lună sau descântând cărbunele din ulcică, sunt priviţi de parcă fiecare ar fi un Arhimede, desenând în faţa cetăţii cercuri pe nisip. Contemplaţie plină de înţelegere, de care n-a avut parte grecul, săracul.
Cartea este împărţită în nouă capitole mari şi fiecare capitol are mai multe etaje, ca un templu asiatic. Iată câteva titluri: Structura miturilor, Prestigiul magic al „originilor", Mituri şi rituri ale înnoirii, Mitologie, ontologie, istorie. Să ne oprim puţin asupra capitolului I. Care este structura? Miturile - înţelegem noi - sunt un fel de colecţie de prima oară, de ce, cum. „A cunoaşte miturile înseamnă a afla originea lucrurilor. Cu alte cuvinte, aflăm nu numai cum miturile au ajuns să existe, ci şi unde le putem găsi şi cum le putem face să apară din nou atunci cândek dispar." Aflăm de conexiunea care există între lucruri, între cele de acum şi cele de atunci, de la început, între noi şi zei. Mitul este folclor până la un anumit punct, când o apucă spre zenitul memoriei. Prin mit putem să recuperăm câteva clase primare, parcurgând istoria de-a-ndăratelea. Ajungând la origini, urcând la zei, depăşindu-i şi lăsându-i orfani de noi, ieşind din timp, lăsându-i pe ei în ploaie şi în timp, un timp şi o vreme. Ecleziastul putea să spună şi aşa: „Este un timp pentru vreme". E o ieşire prin cunoaştere. Aflăm că sunt practici magice la anumite popoare vechi, care îngăduiau astfel de exerciţii. în ce priveşte ritualurile, au un protocol al lor. Chiar dacă e vorba de aflarea unui leac. „Ideea că un leac nu~şi poate produce efectul decât dacă-i cunoaştem originea e foarte răspândită. îl vom cita din nou pe Erland Nordenskiold: «Fiecare cânt magic trebuie să fie precedat de un descântec care
vorbeşte despre originea leacului folosit, altfel acesta nu-şi produce efectul [...]. Pentru ca leacul sau cântul să-şi producă efectul, trebuie să cunoaştem originea planetei, felul în care a fost zămislită de către cea dintâi femeie»."
Acesta ar fi mitul, în genere. Care sunt aspectele? Unul ar fi 5 caracterul sacru. Ele vorbesc despre „răbufnirea în lume a sacrului", explică originile. Miturile trebuiesc cunoscute, memorate („memoria e cunoaşterea prin excelenţă"), au energii magice, terapeutice etc. Sunt apoi legate de practici de iniţiere. Importantă este renaşterea, sau a doua naştere (naşterea w mistică). Aceasta se întâmplă odată cu iniţierea, să-i zicem majoratul. Prefăcându-se a culege ciuperci prin preajma triburilor primitive, de ieri ori de azi, Mircea Eliade a dezgropat un tezaur. Trăgând cu urechea la ce se vorbea în preistorie, a tălmăcit, apoi, totul, Ia difuzorul culturii moderne. Ca un alt 15 Champollion, a decodificat tam-tamurile ceremoniilor, îngânarea rugăciunii, bâiguiala extazului, descoperind preţioase diamante ale gândirii omeneşti. Impresionantă e colecţia de materiale consultate şi aria geografică străbătută. Miturile poartă pecetea poporului respectiv, e adevărat; dar dincolo de 20 asta, vezi că toate pun cam aceleaşi probleme sau, mai bine zis, încearcă să rezolve cam aceleaşi probleme. Nu-i vorba numai de nevoia de cunoaştere a începuturilor, a originii, pentru stăpânirea prezentului şi durarea în viitor. Ele sunt documente preţioase ale modelului uman, redus la esenţe. Trebuinţele şi 25 aspiraţiile sunt cam aceleaşi, oriunde fixezi compasul, în trecut ori în viitor. Şi setea de împăcare a divinului, sacrului din noi cu profanul - tot din noi - şi din afară. La anumite triburi bolnavii sunt îngropaţi pentru a-i tămădui natura mamă. Sunt introduşi ca o injecţie care se face pământului cu boală — omul 30 ca un vaccin antimoarte. Cum spuneam, această carte trebuie înţeleasă în legătură cu celelalte opere ale savantului.
Luată ca un rezumat al „mitologicalelor" lui Mircea Eliade. Un mic eseu, Mitul reintegrării (Bucureşti, 1942), ni
454
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
455
se pare o capodoperă de analiză a gândirii umane, văzută prin lupa unui singur mit. Lumea este un tot, despărţirea în contrarii, motorul mişcării - ca să vorbim în termeni dialectici. Dar între principiul binelui şi principiul răului se creează un 5 câmp de simpatie. Mefisto îi „arde" (spre a vorbi în termeni de periferia iadului sau a raiului) din când în când câte o vizită Creatorului şi nu-i pare rău, pentru că simte că acesta îl suferă, tandru. „Mefisto rămas singur, după ce se închide cerul şi se despart arhanghelii, se destăinuieşte cu o egală sinceritate: Din
io când în când văd bucuros pe Bătrân, şi mă feresc s-o rup cu El. E destul de drăguţ din partea unui mare Stăpân ca El să vorbească atât de omeneşte chiar cu Diavolul. " „ Von Zeit zu Zeit seh '-ich denAltengern... "Simpatia contrariilor, surprinsă de Goethe, este observată amănunţit în mitologiile vechi orientale. Aici
15 vedem rolul principiului feminin. Totul a fost simbolizat de la început ca o femeie, o zeiţă. Dar, ,J\ceste «Mame» ale Totului sunt, în acelaşi timp şi cu o egală fervoare, zeităţi ale Vieţii şi ale Morţii. "Şi mai departe: „în cultul Marilor Zeiţe «contrariile» coincideau pe toate planurile: moral, religios, social etc. Fecioarele
20 practicau prostituţia sacră în temple, pentru promovarea rodniciei câmpurilor, curtezana coincidea cu fecioara neprihănită, «sacrul» coincidea cu «profanul», o?nul liber cu sclavul". Asta numai în timpul special afectat, ca să zicem aşa, „Saturnaliile erau o formidabilă răsturnare de valori. Ceea ce era interzis în timpul
25 anului era îngăduit şi chiar promovat în timpul Saturnaliilor". Asta ca să se unească toate contrariile, să se şteargă diferenţele, să se nască haosul, care e bun pentru fertilitate. Grija pentru fertilitatea pământului a pus în mişcare toate filosofiile şi credinţele. Extraordinară în acest eseu este partea cu India.
30 „ Cetitorul care străbate pentru întâia oară o mitologie indiană, anevoie îşi poate stăpâni un sentiment de uluială şi de teamă. Numărul zeilor şi al demonilor este nesfârşit. Şi fiecare zeu, fiecare demon poartă mai multe nume, Geneabgia şi filiaţia lor sunt tot atât de complicate, de obscure pe cât este onomastica lor. "Totuşi
sunt degajate cu siguranţă de chirurg pe creier (pe creierul mitic) ideile principale ale acestei jungle divine. „Numărul imens al zeilor şi făpturilor mitice se explică prin concepţia eternei deveniri, concepţie care este piatra din capul unghiului în metafizica indică. Tot ce nu e «liber», tot cenue «spirit» - se află 5 într-o necontenită devenire, într-o transformare fără odihnă. Om, plantă, zeu - sunt nâmarupa, sunt existenţe «individuate», şi ca atare fără număr, pentru că principiul individuaţiei este în acelaşi timp principiul pluralităţii, şi atunci când încetezi de a mai fi Unul, eşti Fără Număr. Când unitatea primordială se sparge - io
j cu alte cuvinte când începe Creaţia, Cosmosul, devenirea -instinctul ontologic, latent în orice fărămitură din marea unitate iniţială, încearcă să realizeze unitatea la celălalt cap: la infinit. De aceea tot ce devine, tot ce are viaţă tinde să se înmulţească până la saţietate, până la exasperare." în legătură /5 cu ideea din filosofia indiană, că binele şi răul sunt aprecieri subiective, mai reţinem alt text: „în Aitareya Brahmana III, 44, se spune că soarele «în realitate nu apune nici nu răsare [...]» ci numai se răsuceşte [...]. Mişcarea, devenirea, noaptea şi ziua,
* *   sunt doar aparenţe; ele ni se înfăţişează astfel numai nouă, care 20 trăim condiţionat («sub soare», după expresia indiană). In realitate, Soarele (simbolizând, ca şi la Dante, spiritul absolut, Divinitatea) nu «devine», nu se schimbă, ci doar se «răsuceşte» în loc {viparyasyate cuprinde ideea de manifestare, dar nu şi de alterare, nici de schimbare a poziţiei în Cosmos). [...] Cel care 21 înţelege că nu există «apus şi răsărit» atinge aceeaşi «lume» (loka) ca şi Soarele - depăşeşte, cu alte cuvinte, nivelul cosmic profan, condiţia umană. " Dar lucrurile acestea ne depăşesc. Rămânem deocamdată în lumea lui Malraux, la „condiţia umană" şi la literatură. Am făcut un popas lângă Mitul reintegrării, pentru 30 a observa acum ce greu i-o fi venit lui Mircea Eliade să treacă atât de repede peste toate miturile, refuzându-şi tentaţia dc a le analiza pe larg pe fiecare în parte, când are instrumente atât de fine şi perfecţionate pentru asta. Aspecte ale mitului
456
MARIN SORESCU ,
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
457
presează miturile cu mână de botanist, - având grijă să se păstreze intacte rădăcina, tulpina şi frunzele. E tot ce şi-a putut îngădui în acest mic şi extraordinar herbar de filosofii vechi. Rezumăm. Am citit cu interes această carte. N-am putut -5 şi mi-e ciudă - s-o gust, în cunoştinţă de cauză, nefiind specialist. Dar „specialistic" despre ea s-a mai scris. Şi-o să se mai scrie, la noi şi în alte părţi. Unul mai semnalează un „mit de origine" mai puţin cunoscut, altul mai netezeşte un citat. Lucruri noi -greu de adus. Sau tot autorul va fi în stare să le aducă, de va
w găsi că e cazul. Am parcurs această carte ca un cititor, şi pe lângă emoţia artistică, profitul a fost foarte mare. îmi trebuia o istorie a literaturilor, mai vechi decât „perioada veche" din tratatele de istorie literară. Ce-a fost înainte de cronicarii din orice limbă, înainte de scrisoarea lui Neacşu din orice limbă,
15 înainte de folclor. Iată, Mircea Eliade scoate din mânecă - este şi el un pic vrăjitor, cum spuneam - un chibrit modern, de sub masă un amnar paleolitic, scapără şi aprinde miturile. Intuneticul se despică, se sensifică (să mi se ierte acest cuvânt nou), se organizează. Ne plimbăm prin lumea triburilor de
20 vânători, agricultori, culegători de tuberculi (cartofi? sau: şi cartofi?), a şamanilor din Ţara de Foc, a ghicitorilor din Ninive şi cititorilor în stele din nu ştiu care insulă. Şi vorba lui Ion Barbu: Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul, /Rusalii ard în dreapta-i cu inele. Aici e raiul, dincolo, raiul asirobabilonian,
25 apoi raiul... Raiuri, raiuri, raiuri, plouă cu raiuri, râuri, roiuri... etc. Magia lui Eliade e să ne facă miturile să apară grupate, ca ielele, milostivele, sistematizate şi înţelese. L-am întrebat pe un prieten, care se înghesuise două zile la librărie ca să prindă cartea: „Ce părere ai despre ea?" „Pe cuvântul meu
M c-am înţeles tot." Este şi o problemă de stil. Să nu scăpăm ocazia şi să amintim aici o adevărată şcoală de eseistică românească: Constantin Noica, Petre Pandrea şi... oare să-l numesc? Petre Tuţea. Excelentul autor de eseuri orale. „Nu m-am coborât până la a le şi scrie. Să le scrie Mircea, că are
mâna dedată", ar putea spune Ţuţea. Este generaţia lui Mircea Eliade şi nu-1 putem studia în afara acestui context. Să-l adăugăm şi pe Petru Comarnescu. Iar tot ca digresiune, o bănuială: să fi avut oare vreo influenţă asupra savantului,
i      atunci, la începuturi, modestele dar temeinicele studii de 5 folclor apărute la noi cam pe la sfârşitul secolului trecut, începutul secolului acestuia? Mă gândesc la Simeon Florea Marian, Tudor Pamfile, Artur Gorovei, Gaster, Lazăr Şăineanu (Basmele române au reapărut de curând). Desigur, toţi aceştia au creat un climat, impulsionaţi de prodigioasa manifestare io spirituală a lui Hasdeu (model pe care Eliade a mărturisit a-1 '   fi avut în vedere, o vreme). în acest climat putea vibra frumos spiritul celui care se pregătea să se îmbarce spre Indii. Dar înţelegerea de care vorbeam mai sus, în afară de stil, mai ţine şi de darul de povestitor al autorului. Este un neîntrecut 15 povestitor de mituri.
Le strânge arc, să nu ocupe mult spaţiu în memoria
* "   noastră, şi ni le serveşte pilule. Capitolul Sfârşitul lumii în '   religiile orientale mă face să mă gândesc că mitul sfârşitului
j *  lumii a apărut imediat - în secunda următoare chiar - după 20 mitul facerii lumii. Căci există o simetrie în toate. Şi iarăşi defilarea nesfârşită de creatori - unici. Fiecare a meşterit lumea în felul său, după puterea şi imaginaţia colectivităţii respective, deasupra căreia tronează unicul. Unele credinţe pun după distrugere o nouă creaţie. Altele se mai abţin. în orice caz, toate 25 ideile noastre - cam 90 la sută - sunt foarte vechi. Aproape că te sperii constatând cât de tributari suntem triburilor ca civilizaţie şi cultură, textelor vechi indiene, iraniene, babiloniene... Crearea şi distrugerea ciclică a lumii ne vine de la bătrânii „de la Gangele măreţ". Iată cum funcţionează io lumea: „Ciclul complet se încheie cu o «nimicire», un pralaya, care se repetă într-un fel mai radical (mahâpralaya, «marea nimicire» la sfârşitul celui de al miilea ciclu. " Câte un buchet de sori, cu puteri reunite, „vor zvânta mările şi vor arde
458
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
459
pământul", la sfârşitul fiecărui ciclu, după care, da capo. „Cât despre mitul «perfecţiunii începuturilor», îl recunoaştem fără greutate în puritatea, inteligenţa, beatitudinea şi lungimea vieţii omeneşti în Krta yuga, prima vârstă. De-a lungul celorlalte
5 yugas care au urmat asistăm Ia o deteriorare treptată, atât a inteligenţei cât şi a moralei omului, cât şi a dimensiunilor trupului şi a longevităţii sale. Jainismul exprimă în termeni extravaganţi perfecţiunea începuturilor şi decăderea ulterioară. Potrivit lui Hemacandra, Ia început statura omului aringea şase
io mile, iar viaţa lui dura o sută de mii de purvas (un purvas este egal cu 8 400 000 ani). în schimb, la sfârşitul ciclului statura Iui de-abia atinge şapte coţi, iar viaţa nu depăşeşte o sută de ani. (Jacobi, în Ere, I, 202.) Buddhiştii stăruie şi ei asupra prodigioasei scurtimi a vieţii omeneşti: 80 000 de ani şi chiar
r> mai mult («incomensurabil», potrivit anumitor tradiţii), la începutul ciclului şi zece ani la sfârşitul său." Cred că astronomii ar putea explica asta, azi, prin depărtarea sau apropierea planetei de vreun centru galactic, sau altă explicaţie ştiinţifică. Oricum, că s-a scurtat viaţa, asta se vede. Foarte
20 tentante pentru un literat sunt toate apocalipsurile vechi, scrâşnite, crocante, urmate de suave, sumare (deci imperfecte) faceri. Diversele pedepse aplicate oamenilor de către zeii făcători şi totodată răufăcători, parcă se anulează între ele. Apoi, această straşnică revelaţie: „înşişi zeii nu par să fie adevăraţii
25 creatori: ei sunt mai curând nişte instrumente cu ajutorul cărora se efectuează procesul cosmic". (Asta în India şi mai demult. O părere acolo, de-a brahmanilor.) Când ajungem la greci, aproape că suntem plictisiţi de mitologii. Hesiod cu a lui „vârstă de aur" pare un copil, gungurind într-un templu unde
30 s-au recitat filosofii, s-au ars mahabharate şi s-au făcut libaţii. Un copil gungurind, deci Hesiodache. Homer îl îngână. Certurile, gâlcevile zeilor, invidia, meschinăria lor etc, etc, etc... Şi la romani, la fel... Eu, de pe la 3000 înainte de era noastră încoace, încep să am sentimentul de deja vu.
Parcurgem încă o etapă - creştinismul. Oricum, ne mai înviorează. „[...] iudeo-creştinismul mfăţişează o inovaţie capitală. Sfârşitul lumii va fi unic, aşa cum cosmogonia a fost unică. Cosmosul care va reapare după catastrofă va fi acelaşi cosmos creat de Dumnezeu la începutul timpurilor, dar purificat, 5 regenerat şi restaurat în gloria sa primordială. Acest paradis pământesc nu va mai fi distrus, nu va mai avea sfârşit. Timpul nu mai este timpul circular al Veşnicei întoarceri, ci un timp linear şi ireversibil." Dacă ar fi să-mi spun o preferinţă în legătură cu timpul, îmi place această propoziţie a nu ştiu cărui io trib: „Anul este un cerc în jurul lumii". în legătură cu milenarismul: „Toate curentele milenariste şi esbatologice dau dovadă de optimism. Ele reacţionează împotriva teoriei istoriei cu o violenţă pe care numai extrema disperare o poate suscita. Dar de mai multe veacuri, marile confesiuni creştine nu mai cunosc 15 tensiunea eshatologică. Aşteptarea sfârşitului lumii şi imanenţa judecăţii de apoi nu sunt caracteristice nici uneia din marile biserici creştine. " Dinspre partea aceasta putem, deci, dormi liniştiţi. Reţinem însă termenul de „tensiune" - pe care, dacă vrem să-l aducem în lumea fără zei a tehnicii contemporane, 20 îl putem numi înaltă tensiune. „La cea mai înaltă tensiune". Aceasta ar fi pulsul normal al unei ere - cea modernă - care iese din paginile cărţii. Aceasta urmăreşte, cum am văzut, miturile, transformarea şi camuflarea lor, dar nu şi absenţa lor. în capitolul VI, Mitologie, Ontologie, Istorie, întâlnim, de 25 asemenea, temerare incursiuni făcute în folosul nostru. „Esenţialul precede existenţa", se spune. „Acest lucru se adevereşte atât pentru omul societăţilor «primitive» şi orientale, cât şi pentru evrei, creştini şi musulmani. Omul este aşa cum este azi pentru că o serie de evenimente au avut loc ab origine. 30 Miturile povestesc aceste evenimente şi făcând acest lucru, îi explică pentru ce şi cum el a fost astfel alcătuit. "
Alt rezumat (mai scurt). Cartea ne întregeşte orizontul, spus prozaic. Propriu-zis ni-I dă peste cap, pe-al nostru, şi ne
460
MARIN SORESCU
arată orizonturi nesfârşite înapoi sau, ca să judecăm după era noastră, înainte. Ne învaţă să fim blânzi şi să ascultăm c-o ureche muzicală poveştile. De când a apărut banda de înregistrat, memoria a slăbit, dar şi uitarea a slăbit. Memoria
5 primitivă, prinsă în plasa de mituri, încurajează optimismul tău în omenire, în omul care poate să gândească aşa de înalt cu atâţia zei pe cap. încheiem cu frânturile de versuri ale indigenilor fang din Africa Ecuatorială, citate de autor: „Dumnezeu (Nzame) este sus, omul jos. I Dumnezeu e
10 Dumnezeu, omul om. I Fiecare la el, fiecare în casa lui."
1979
CONSTANTIN NOICA ŞI SENTIMENTUL FIINŢEI
Constantin Noica povesteşte şi repovesteşte cu tâlc. îl spune pe Ispirescu limpede, cu aceeaşi atenţie şi grijă cu care 1-a repovestit pe Hegel. E un sfătos al silogismelor şi ceea ce 5 deapănă sunt firele invizibile ale firii: ţesătura care nu se arată decât celor care au ochi de văzut nu numai „calul", dar şi „ideea de cal". Şi chiar ideea de idee, ca să-l reluăm şi noi pe Platon, pe care 1-a tradus. A tradus şi din alţii, până la urmă, ajungând la concluzia că e cel puţin la fel de dator să-şi scrie io cărţile proprii, care şi ele pot fi tălmăcite. Prezenţa sa, în ultimii ani atât de vie, în peisajul culturii, la confluenţa dintre filosofie, ştiinţă, literatură, lingvistică — adică acolo unde ne este mai greu - trebuie să fie pentru noi, mai tinerii şi, uneori, mai leneşii în exerciţiul cugetării, stimulatoare. Vezi pe cineva care /5 se antrenează lângă tine Ia întinderea arcului lui Ulise şi tu să stai cu mâinile-n sân? Toţi suntem peţitori de idei. Constantin Noica uimeşte prin vastitatea cunoştinţelor şi prin capacitatea de a merge la miez. Dar are rarul rafinament, care nu e căutat ci dat de o natură generoasă, de a-şi purta cu modestie 20 frumuseţea cugetului. Cu aerul că se strecoară prin viaţă, o ia în piept. Cei care au privilegiul să-l cunoască mai de aproape, ori cu cât bagaj ar veni în preajmă-i, simt imediat nevoia să se aşeze în bancă şi să-l asculte. E minunat că există astfel de oameni. 25
462
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
463
în urmă cu câţiva ani, îmi făcea mărturisirea că ar dori să-şi construiască o casă, undeva pe lângă Bucureşti, un fel de culă oltenească, încinsă cu ziduri groase, bine fixată în solul şi în stilul românesc. Nu cunosc evoluţia acestui proiect. Dar casa,
5 oricum, există: cărţile sale care se urmară şi urmăriră cu hărnicia şi regularitatea pietrelor în construcţie: Douăzeci şi şapte de trepte ale realului (1968), Lysis sau despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri (1969), Rostirea filosofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească
io (1973), Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976). Acum, mai recent — Sentimentul românesc al fiinţei, carte la care vom încerca să ne oprim o clipă. Dar mai întâi să observăm două coordonate literare: Goethe şi Eminescu. Cu Goethe s-a
15 întâlnit, s-a despărţit, o să se reîntâlnească mâine; cu Eminescu n-a avut nici o ceartă, numai bucurii. Şi două repere filosofice: Platon şi Hegel. Şi din toate şi peste toate, încercarea de închegare a unei cochilii originale. Căci, până la urmă, aici se ajunge, la sistemul de gândire. E superbă afirmaţia lui Goethe
20 (notată de Eckermann): „Kant n-a luat niciodată cunoştinţă de mine". Această mândră îngâmfare, sublimă încredere în geniul propriu o are - vrea să sugereze Constantin Noica - şi marele creator de frumos, poporul român, de care trebuie să ia cunoştinţă filosofia. Strădania gânditorului se îndreaptă în
25 acest sens, de mijlocitor între gândire şi frumos. Vrea să ajungă până la fiinţa românească şi porneşte de la rostire.
Prima obsesie este întru: miezul şi coaja, nucleul, nebuloasa şi galaxia care ar explica (întrucâtva) fiinţa românească. Stăm noi pe o particulă, ne cântărim sufletul pe-un cuvânt? S-ar
30 părea că da, răspunde filosoful, căci este vorba de un cuvânt ce nu se mai găseşte în alte limbi, un cuvânt de răscruce la un popor, trezorierul de inefabil al limbii române. Şi nu numai întru, ci şi şinele şi altele câteva, pe care gânditorul le are pe masa de lucru în călimara cu diamante, de care-şi atinge mereu peniţa.
Şi ele fac: cling! clang! sau cum ar face diamantele când le tulburi cu peniţa, declanşând nepreţuite acorduri şi melodii ideatice.
Constantin Noica vânează cuvintele păstrătoare de duh autohton, dând fuga până în cronicile vechi, scotocind prin balade ori Anton Pann, şi întorcându-se mereu şi cu entuziasm 5 la Eminescu. „Civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat", ne spune. „Ea nu a roit cum a făcut civilizaţia helenică, dând colonii proprii pe toate coastele învecinate; nu şi-a aproximat spaţiul ca civilizaţia germană; nu a colonizat pe alţii, cum a făcut civilizaţia anglo-saxonă. A fost întru spaţiul din jurul io Carpaţilor. Prin acest spaţiu au trecut şi alte seminţii; dar au trecut numai. Noi am rămas în el. Şi am stat aşa de bine întru el, încât unele popoare migratoare au trebuit să se aşeze în jurul lui, iar altele s-au topit în fiinţa noastră." Pentru a aproxima sentimentul românesc al fiinţei, gânditorul porneşte de la acest 15 pivot de bază, demonstrând că ne-am dezvoltat întru câteva determinări: întru natură, întru două lumi, întru spirit. Privind, ca de pe un pisc, această devenire, ne propune o hartă a fiinţei româneşti, descoperind că determinările sunt, de fapt, nişte „închideri ce se pot deschide". Au fost numeroase şi în 20 trecut încercările de a cuprinde într-o formulă specificitatea noastră: etnia, ethosul, matricea stilistică ori spaţiul mioritic. Noica nu mai apelează însă nici la psihologic, nici la energetism, cercetarea sociologică ori la ondulaţiile dealurilor. Se întoarce cu modestie la cenuşăreasa dintotdeauna: mijlocul de 25 comunicare, limba. De altfel, această potecă nu este nouă (vezi Heidegger şi alţii înainte şi după). Originală şi de o valoare excepţională este însă modalitatea în care savantul aplică această deschidere a filosofiei contemporane la limba pe care mulţi au numit-o „dulce şi frumoasă", fără a trece însă mai 30 departe de melodia şi dulceaţa ei. Remarcăm încrederea, ba mai mult decât atât, dragostea pentru literatura şi spiritul limbii pe care-o vorbim. Dar ce este fiinţa, ne întrebăm şi noi, pentru a vedea mai apoi ce este fiinţa românească şi pentru a
464
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
465
analiza, la urmă, sentimentul acestei fiinţe româneşti. întrebările nu sunt rare la gânditori. Socrate era numai o întrebare şi societatea ateniană numai un răspuns. Cercetătorul are vocaţia reexaminărilor. El iubeşte „orizontul întrebării". „Când capeţi 5 un răspuns, te luminezi. Când pui o întrebare, în schimb, luminezi lucrurile." Analizând realul şi posibilul, i se pare că realul nostru înglobează, oarecum, posibilul, care este şi el foarte nuanţat. Un real mai real decât realul. Şi nu degeaba, am adăuga noi, unele experienţe literare europene de la începutul
io secolului XX îşi au măcar un punct de plecare, în resursele inepuizabile ale limbii române, mare filosoafă, năstruşnică poetă şi prozatoare dintru începuturi, fără să ştie. „Meditaţia implicită asupra fiinţei, întreprinsă de limba românească de-a lungul veacurilor, merită să fie scoasă la lumină. Ea s-ar dovedi
/5 cu atât mai potrivită, cu cât nu ar veni ca o mustrare adusă veacului, ca la un Heidegger, ci ca o încercare de întregire." Limba română propune într-adevăr un mod original şi real (adevărat) de a vedea lucrurile. Experienţa lui Caragiale, experienţa lui Urmuz sau a avangardiştilor mi se par
20 concludente. Efortul gânditorului de decodificare prin foraje lingvistice se îndreaptă mai întâi asupra lui a fi, verb dar şi prima silabă de la fiinţă. Sunt descoperite şase situaţii ale fiinţei, toate explicate prin construcţii cu a fi: „n-a fost să fie" „va fi fiind", „ar fi să fie", „este să fie", „a fost să fie". Acestea
25 reprezintă câteva plusuri de fiinţă. Sau cu cuvintele sale: „un tablou al situaţiilor fiinţei, în care situaţia de fiinţă atinsă, exprimată prin «este», lipseşte în aparenţă, fiind îmbogăţită în fond". Nu urmărim îndeaproape analiza fiecărei trepte a realului. E desprinsă ca semnificativă „contopirea de contrarii".
30 Exemplele cu „n-a fost să fie" sunt concludente. Eu aş mai adăuga o contopire de contrarii, şi mai a dracului, şi mai frumoasă, şi mai a noastră, care i-a scăpat autorului: „Ba da!" Negaţia şi afirmaţia îşi dau mâna pentru a scoate fiinţa din vicisitudinile vremurilor. „N-a fost să fie" ar fi, după autor,
„încercarea imposibilului". „Toate cele care n-au fost să fie au modelat pe cele ce sunt." Deci, caracterul activ al neîntâmplatului, ca o matcă de posibilităţi ratate, dar, ca să zicem altfel, neratate bine. „Tragi cu puşca, nu ia foc: n-a fost să fie!" Dar
!     te alegi cu un glonţ netras pe ţeava, una, o să ia el foc altădată, 5 şi, două, a mai rămas în viaţă şi vânatul, un iepure, o căprioară, care era cât pe ce să fie, adică să nu mai fie. Urcăm şi coborâm, prin urmare, nişte trepte ale fiinţei, în fugă pe aceste modulaţii româneşti ale lui a fi. Vorbirea românului, din punct de vedere filosofic, ar avea un plus de inefabil şi io substanţă: „problematica tradiţională a fiinţei are o regretabilă tendinţă: voind să prindă realul, ea se desprinde în fapt tot mai mult de el şi tinde să spună tot timpul că fiinţa nu e asta, nici asta; în timp ce modularea românească a fiinţei se împlântă tot mai mult în real şi tinde să spună nu numai «este şi asta, n şi asta», dar chiar să treacă la activul fiinţei neîmplinirile ei." în această înţelegere mai nuanţată a existenţei trebuie căutată (şi găsită) marea subtilitate lingvistică a limbii române, care îl ia pe „nu" ca pe „da" şi e gata să moară cu el de gât. Autorul
- ^. ne spune, de fapt, frumos povestea vorbei fiinţă. îmi vine în 20 minte expresia: „e dar nu prea e", tot românească, dar, în cazul de faţă: „este prea este!" în demonstraţia, condusă atât de magistral, se apelează des la termeni din ştiinţă. Astfel se vorbeşte despre „câmpurile fiinţei" sau despre „ştiinţa fiinţei": „Problema gânditorului este aceea a istoricului situat în prezent 25 să facă despărţirea, spunând că este aceea ce este, chiar când e făptură de o clipă, sau spunând că nu este aceea ce pare a fi, şi are doar veleităţile fiinţei." în treacăt se corectează o veche aserţiune şi anume aceea: „O întrebare mai puţin vană ar fi: de ce există ceva care să nu fie nimic? Căci poate să existe efectiv 30 ceva care să fie un nimic, ceva care, în plină lume existentă, să nu aibe tăria fiinţei." Cum se vede, autorul face treabă de inginer hotarnic între a fi şi anu fi, fiind un inginer hotarnic plin de îngăduinţă. Regnurile intră unele în altele. în toată
466
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
467
cartea se caută „sorţii de fiinţă" ai lucrurilor, cu pasiunea unui închinător la „nesfârşita promisiune de fiinţă". Noica vorbeşte simplu despre lucruri savante şi savant despre simplitate, ţinându-se mereu, printr-o dreaptă cumpănă a termenilor, Ia
5 izvoarele de filosofie. Sarcina pozitivă a filosofului este să se întoarcă nu în punctul zero, unde nu e nimic de întrebat, ci în punctul unu, unde s-a făcut ceva, un unu, şi stând pe o piatră, creatoriceşte, să chestionăm ce este acest unu. Bineînţeles, creatorii nu se întreabă, decât la urmă. Altfel ar
w fi paralizaţi de ce-au fost în stare să facă. Filosofii sunt un fel de copii, iar întrebările lor grave, profitabile pentru toţi.
Până aici, teoria (pe scurt) a lui ar fi să fie. Acum, care este ilustraţia teoriei? Pentru că noi chiar şi cartea de filosofie o dorim cu poze. Semnalăm ca extraordinare două analize, să
15 le zicem literare, deşi sunt în planul filosofic, ale unor creaţii cunoscute: Luceafărul şi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fkră de moarte. Tema Luceafărului este în noua interpretare (superioară faţă de cele cunoscute) „nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinţa aievea". Mai complet: „o natură
20 generală, de o parte, îşi dă toate determinaţiile ce îi sunt cu putinţă: o natură individuală, de altă parte, o întâmpină cu determinaţiile ei, cu chemarea şi dăruirea ei de sine - dar determinaţiile lor nu se întâlnesc şi modelul fiinţei nu se împlineşte. Sau, în termenii modulaţiilor româneşti ale fiinţei: un
25 Va fi fiind, în legănarea sa din lumea generalului şi un Ar fi să fie, în legănarea sa din lumea individualului, îşi întind mâna - dar mâinile lor nu se prind." Jocul generalului de-a individualul şi nereuşita lui de a se fixa - acesta este Hyperion. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, fata, foarte individuală,
30 care nu ştie ce vrea. Ea vrea ceva în general, dar nu are continuitate în sublim şi-n absolut. Păcatul său este „de a cădea în imediat", când şi când. Ea este generalul dar nu chiar tot. Până la urmă, jocul acesta de-a dedublarea al fetei vine în favoarea ei. Ea stă sub „semnul nenorocului, al întâmplării, al
contingenţei". „Lumea necesităţii şi lumea contingenţei nu s-au întâlnit dar s-au căutat. "Această căutare formează substanţa neîntrecutului poem. Şi-o observaţie iarăşi remarcabilă: „La capătul poemului eminescian, un nelămurit sentiment de armonie îţi rămâne, în ciuda dezarmoniei dintre cele două ordini, 5 cea a generalului şi cea a individualului. De ce armonie? Pentru că, în timp ce ordinea generalului a fost tot timpul încrâncenată şi zbuciumată, ordinea sau dezordinea individualului sau pământescului au stat cu seninătate în termenii ontologici menţionaţi am spune: cu bunătatea lui «a fi întru» - sub semnul w deschiderii, al dăruirii de sine şi al transfigurării. "Parcurgând în continuare antrenanta, savuroasa şi năstruşnica analiză a basmului amintit mai înainte, aproape că-ţi vine să plângi de bucurie. Chiar dacă basmul acesta nu-i unic, aşa cum crede Şăineanu! (între timp folcloriştii au mai scormonit.) E aici un 75 manual de filosofie nesofisticat, iar povestitorul popular - cel care i-a suflat lui Ispirescu - un Kant al nostru. Meditaţia extraordinară asupra timpului şi spaţiului descoperim că a fost "s   demult „comunicată", şi la modul cel mai simplu, de un badea Ion oarecare, care intuise că timpul nu este acelaşi în spaţii 20 diferite. Salturile în eter ale cosmonauţilor n-au sărit dincolo de basmele românilor! Făt-Frumos, reîntors în spaţiul lui, îmbătrâneşte brusc, iar moartea, supărată foc de atâta aşteptare, îi arde o palmă. Câte nu se pot spune despre acest basm! dar le-a spus foarte frumos iarăşi Constantin Noica, făcându-i o 25 analiză „verset cu verset". Orice naştere este o promisiune. Copilul care plânge înainte de a veni pe lume, aşteptând promisiunea extraordinarului, este blestemat, în fond, să cunoască viaţa, în esenţă şi în amănunt. Din ce zbor o fi prins bătrânul împărat ideea de a promite tinereţe fără bătrâneţe şi 30 viaţă fără de moarte? (întrebare deschisă.) Aplecându-se asupra Luceafhrului şi a acestui basm, autorul a vrut să dea iscusită socoteală de cele două feţe ale fiinţei. Una întunecată, „ţinând de greutatea pământului", şi alta luminoasă. A
468
MARIN SORESCU
studiat cu lupa şi cu telescopul orizontul nostru sufletesc, modalităţile firii şi ale fiinţei, sentimentul fiinţei. Foarte multă fiinţă este în această carte! Deci, atenţie - fiinţă!
Cartea este, într-adevăr, grea de sensuri. Şi ar fi grea şi de ţinut în mână, prea mult timp, dacă autorul n-ar avea darul, rar la teoreticieni, al scrierii măiestrite. Dincolo sau dincoace de fiinţă, eseistul rămâne întotdeauna în literatură. Ca filosof. „Noica -spune Anton Dumitriu în Istoria logicii -poate conta în filosofia românească, ca unul dintre cei mai erudiţi gânditori, cu preocupări multilaterale, parcurgând aproape tot registrul filosofiei." Originalitatea cercetării sale logice constă în aceea că „examinează o serie de expresii şi termeni care conţin în mod surprinzător sensuri filosofice, nebăgate în seamă, deşi utilizate în mod spontan în limbajul nostru comun". Materia noului volum completează, după părerea noastră, cartea despre rostire. Se încearcă de data aceasta şi descifrarea structurii logice a gândirii româneşti, descoperindu-se „modalităţile româneşti ale fiinţei".
în amfiteatrul literelor şi scripturilor române (ca să ajungem şi noi la concluzie) cineva ţine un lung discurs despre întru. Toate cuvintele sunt atente şi dau din cap. Vorbitorul are prestanţa profesorului, cheful descoperirii de chiţibuşuri al anticilor greci. Toate aceste calităţi, la care se adaugă un farmec personal, ţinând de inefabilul fiinţei sale, sunt puse în slujba verbului românesc, a tuturor verbelor, a cuvintelor uitate, a dicţionarului. Rar o întreprindere mai necesară, o scormonire mai pasionată de la Hasdeu încoace! Şi apoi, modul în care ne este servită ideea. Constantin Noica face din acest material, la urma urmei arid, un fel de roman pasional, scoţând intriga din înnodări de cuvinte, gradaţia din aventurile prepoziţiilor şi deznodământul din „n-a fost să fie". Dar, repet, să nu ne lăsăm furaţi de stil. Omul nu stă numai în stil, el trebuie căutat mai ales în ceea ce cugetă. Activitatea anterioară a eseistului ne apare ca o continuă pregătire pentru acest discurs, întru slava gândirii noastre articulate.
1978
ROMANE DESPRE ŢĂRANI ŞI CRITICI j DE LA ORAŞ.
:     ION IANCRĂNJAN: SUFERINŢA URMAŞILOR
; Faima lui Ion Lăncrănjan e că scrie „gros", încâlcit şi uneori
j     „cu probleme". Că e rudimentar, n-are stil, volumul al doilea I     e mai plicticos decât primul, iar al treilea (când există) le întrece i     pe toate. Asta e părerea esteţilor, „isteţilor" cum s-ar traduce '     în satul lui badea Monu. Cu ani în urmă, un critic demonstra 1     că se poate vorbi despre autorul „Cordovanilor" şi de bine şi de rău, cu acelaşi entuziasm. Există însă păreri şi păreri. (Şi - * păresimi, în lumea satului.) Acum, spre a fi obiectivi, realităţile asupra cărora se apleacă Ion Lăncrănjan - masiv, şi cu toată greutatea, parcă ar scrijela cu întreg corpul şi cu inima, mai ales cu inima - nu se pot caligrafia cu peniţa redis, nici transcrie în tuş pe hârtie japoneză. Reţinem, oricum, faptul că fiecare carte a sa stârneşte nedumeriri, incită şi irită. Iritările încep de la editură, de cum e trântit pe masă, cu un icnet surd, manuscrisul, şi se termină hăt departe, pe la şedinţe. Pe de altă parte, autorul are partizani entuziaşti, care însă nu prea scriu, ci doar „ameninţă" de pe margine cu laude ditirambice, când criticile li se par excesive ori pur şi simplu critice. Atmosfera aceasta nu-i rea, ba mi se pare chiar normală, într-o ţară cu un mare fluviu, care curge oricând şi oricum, indiferent de tămâierea tămâioarelor din dumbrăvile riverane ori de cârâielile ciorilor din sălcii. Proza românească trebuie să-şi vadă de treaba ei.
470
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
471
Suferinţa urmaşilor, ultimul roman al lui Lăncrănjan, are peste şase sute de pagini. Este vasăzică o frescă, o naraţiune fluviu - şi cară la vale tot felul de întâmplări, nu întotdeauna constituite ca atare, ca întâmplări şi fapte — care sunt, totuşi, 5 mama prozei - ci de multe ori amintite, evocate, ori rămase la nivel de fraze. Un singur personaj se află în centrul acţiunii, suferă acţiunea crunt: Monu - cartea fiind, într-un fel, o monodramă - Monudramă. Acţiunea, pe lângă că n-are sprinteneală din pornire, din celulă, este subminată sistematic
w de autor, care îţi spune, din zece în zece pagini, cam ce o să se întâmple cu personajul mai departe, peste un an, ori doi, ori cinci. Că se va iubi cu tovarăşa Salvina, acuzatoarea lui cu ochi de găină şi gură de ştiucă şi că i se va îneca nefericitul copil Niculae şi că... Sunt doi Lăncrănjeni aici, la fel de
/5 îndărătnici - unul care se chinuie cu problemele încâlcite -dar încâlcite rău de tot - ale satului, şi altul care nu face decât să-l saboteze pe primul, amestecându-i foile, punând înainte pagini ce ar trebui să vină mai pe la sfârşit şi stricând suspens-ul. Să nu credeţi că prin aceasta am anticipat
20 concluziile de lector. Ba, ca să mă divulg şi eu, după principiul destrămării interesului practicat în carte, voi spune, iată, că am citit romanul cu viu interes. Se destramă aserţiunea (orală) că nu e greu să scrii despre Ion Lăncrănjan, este mai greu să-l citeşti. întâi m-a atras subiectul. Satul, în accepţia tradiţională,
25 se scufundă şi prin rerefierea celor care se preocupă de problemele lui (literare), şi prin ecoul scrierilor în masa criticilor. Ecou aproape nul. Tragismul nu e că se estompează o lume, angrenată într-un proces, să zicem, inevitabil, ci că dispare fără martori. Li se refuză cântecul de lebădă, tocmai
x ţăranilor care au inventat cântecul. Cauzele dezinteresului faţă de această lume, mai ales la prozatorii tineri, sunt multiple. O literatură formalistă, idilică, a proliferat cu ani în urmă, răsturnând imaginea adevărată, făcând din sat un loc de operetă, unde ţăranii merg gungurind fericit să se înscrie în
gospodărie, câţiva chiaburi cântând arii în falset dau foc la arii, dar sunt prinşi cu chibritul în mână - înainte de-a se pierde un bob; şi, în final, toată lumea e pătrunsă de avantajele muncii în comun, scena luminată şi transformată. Cine mai citeşte acum Pâine albă? De ce au dat greş aceste romane? Mister şi 5 nu prea.
Care e miezul faptic al Suferinţei urmaşilor? Simion ;     Moldovan e prins - după ce se întoarce din războiul pe care îl face tot, simetric, şi într-o parte şi-n cealaltă, suferind după aceea numai pentru una din direcţii, ca şi când s-ar fi io mobilizat singur - de înnoirile cărora trebuie să le facă faţă satul j     său Dârja, de pe Mureş. Se înscrie în partid, în virtutea unei dorinţe de a participa şi el la nou. Fiind însă un om cam greoi, i     „cam înnodat", nu poate ţine pasul cu cotele, este apoi, |     provizoriu, scos de la chiaburi, închis, scos (tras) de aici şi băgat /5 ''     Ia chiaburi, de unde încearcă să iasă - să treacă la mijlocaşi... mă rog, o întreagă odisee. Punctul decisiv e acela al înscrierii în întovărăşire, şovăiala fiindu-i luată drept instigaţie. în acest > * timp, un copil al său, Niculae, elev la primară, este scos şi el sistematic din clasă de către învăţătorul Stroie, care primea 20 zilnic „notă" de la primar pe cine trebuie să pedepsească pentru încăpăţânarea părinţilor. (Suferinţele urmaşilor încep de pe acum, deci.) într-o astfel de „recreaţie mare", nemaiîndrăznind să meargă acasă, unde tatăl îşi vărsa năduful pe odraslă, desenează cai pe Mureşul îngheţat şi se îneacă într-o copcă. 25 Monu e „deferit" de mai multe ori organelor, mai mănâncă şi bătaie; când pare a se dumiri, când se dezdumireşte, iarăşi e hărţuit... şi aşa mai departe. Nu apucă în cele şase sute de pagini să se „înscrie" şi are un destin tragic. Cartea - e o lungă introspecţie a acestuia, înainte de dispariţie. Conflictul pare io la început unul „particular" între doi săteni, Monu şi Ionelu lui Ţâncuş, primarul, îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, Liţa, soţia primului. Gelozia soţului este întâiul motor al nefericirii. El face războiul cu gândul „la nevastă, s-o mai văz o dată".
472
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
473
Dezertează, după ce se comportase ca un erou, vine acasă, o mai vede o dată, de două ori, pe Liţa, se întoarce şi abia scapă de la pedeapsa capitală, ca dezertor. Acest fiu al brazdei are suflet „domol", uneori „cam învâltorat". Este un posesiv şi tot 5 ce i-a mai rămas pare a fi Liţa, muierea, prilej, cum spuneam, de gelozii şi apărare cu bâra, faţă de eventualii pretendenţi. Trânta corp la corp ocupă o parte bunicică în roman, bătaia cu ciomegele eclipsează aproape al doilea război mondial. Cu un realism crud e descrisă noaptea de răfuială continuă între
io Monu şi „Al lui Ţâncuş", tovarăşul de război, sau încăierarea dintre cele două sate vecine, pentru pământ. Războiul se prelungeşte, aşadar, nu numai în conştiinţa oamenilor, ci şi în faptele lor. Când nu mai au duşmani se iau de gât unii pe alţii, acasă, unde răbufnesc nădufuri ancestrale. Partea aceasta
15 „primitivă" e surprinsă cu oarecare voluptate a descrierii. Oamenii se încaieră „mai rău decât pe front, mă, mai al dracului decât în război."
După aceea, când se pune problema să se „transforme", cum necum, ţăranii se domolesc. Devin suspicioşi, se po-
20 menesc împărţiţi pe categorii — săraci, mijlocaşi, chiaburi. Află că unii trebuiesc „lichidaţi ca clasă", dar ei nu reţin decât cuvântul „lichidare". Se mişcă, se foiesc şi până la urmă se urnesc, păstrându-şi pentru mai târziu, pentru „zile negre", o doză mare de nedumerire. Al lui Ţâncuş e unul care „se
25 orientează", ajunge primar şi, în pofida unor activişti mai înţelegători, este cel care taie şi spânzură în sat. „lonelu -meditează Monu, căruia primarul avusese grijă să-i creeze destule prilejuri de gândire - este alunecos şi dugos, nici şarpe nici tipar, o corcitură lungă şi cam împuţită, nici plugar dar
io nici domn ori tovarăş." De el se loveşte întotdeauna Monu, stârnindu-1, în ciuda unui sfat înţelept pe care i-1 dă un tovarăş de suferinţă: „Să nu mai faci una ca asta niciodată! Să nu-i mai stârneşti, că-s destul de porniţi, îs porniţi tare, au ordine aspre, trebuie să dea după noi, asta-i misiunea lor, de aia iau leafă."
Şi bătrânul (era un bătrân) adaugă: „Asta-i, îţi pare bine, îţi pare rău, trebuie să recunoşti că noi ţăranii trebuie să ne modificăm."
„Rebegiţi şi mototoliţi toţi, neraşi şi murdari, speriaţi şi trişti", ţăranii se perindă prin paginile cărţii ca o lume de 5 umbre. Autorul cunoaşte bine realitatea şi se dovedeşte a fi destul de ţeapăn în trânta cu transfigurarea ei artistică. Am i      motivele mele să fac această afirmaţie. Cum vine în atingere cu satul, dispozitivul romanului românesc se îndoaie. Am văzut multe construcţii epice rupte în patru în faţa porţii gospodăriei io î      colective „Viaţa Nouă". într-o vreme literatura noastră se i ">   specializase în astfel de rateuri pe teme agrare, aşa încât nu ştiai !      ce să deplângi mai întâi: viaţa sau necunoaşterea vieţii. Să ne ;      întoarcem la cartea lui Ion Lăncrănjan. Romanul pare un '■      perpetuu portret mişcat al lui Monu, chipul acestuia se strică 15 şi se recompune, adăugându-i-se mereu noi trăsături: „Răvăşit şi plăvălios, având grumazul ca un bou, ca un bou juguit şi ; $   muncit, încă în putere, capabil de o trudă grea şi îndelungată" — ,   aşa îi apare cuiva pe la mijlocul cărţii. Cugetările lui emană , £>  tulburi, confuze dar încontinuu, ca respiraţia prin pori:" 20 -   „...Ăştia, zicea el de obicei, vor să ne facă pe toţi să fim la fel, ţăranii şi muncitorii... Să nu mai avem nimica în jurul căşii, ca să mergem la lucru după aia, să muncim pe bani, să facem case şi fabrici, să ridicăm ziduri peste ziduri, să aibă ei cu ce se mândri!... De aia ne împing ei pe noi, ba într-un fel, ba 25 într-altul, ca să ne băgăm pe drumul ăsta nou, cum se bagă oile la strungă, când sunt mulse!... De aia ne strâng ei cu uşa, în fel şi chip, ca să zicem da, să ne trecem, să nu mai fim ce am fost, de când e lumea lume, de când e ţara asta ţară!... Că dacă n-am fi fost noi, s-ar fi dus toate de-a berbeleacul, s-ar fi risipit, 30 cum se risipeşte pulberea în vânt!... Nu e vorba de laude deşarte, nu e vorba de nici un fel de îngâmfare — dar dacă n-ar fi fost oameni ca Moşu - şi ca tata, cu toate ale lui - ori ca Traianul Tomii, ori ca Măcinic, ori ca Nicolae Ursu, din
474
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
475
Munţii Moţilor, ca Horia, s-ar fi ales praful şi pulberea de noi şi-aicea ar fi pustietate acuma, ori ar fi altceva, cine ştie ce, că locurile astea ale noastre au atras, cum atrag pădurile nourii de ploaie, fel de fel de seminţii, bune, dar şi blestemate!..." E
5 o doză de mare jale, totuşi, în fiinţa acestui individ, atât de colţos şi neînduplecat. Psihologia unei categorii de oameni ca nişte vietăţi ale pădurii, zdruncinate dintr-un ritual milenar este nuanţat surprinsă. Iată un fragment de dialog dintre Monu şi nevastă-sa, Liţa: „Da, ce-i cu el?" „Vor să ni-1 ia!" „Să ni-1
w ia?... De ce?..." „Trece la gostat... Nu numai al nostru, toate locurile din partea aceea de hotar..." „Şi nouă ce ne dau?" „Nu se ştie... Celor din Dunga de Jos nu le-a dat nimeni nimica, atunci când le-a luat gostatul pământurile... Abia i-au lăsat să-şi adune de pe ele ceea ce au semănat..." Şi mai departe: „Să ştii,
15 Liţă, îi mai spuse el acasă, târziu de tot, că eu unu nu las lucrurile aşa, dacă ne iau ăştia pământul de la Chişiţa Calului!... Nu ştiu ce-o să fac, dar de lăsat nu le las aşa, în nici un caz, chiar dacă mă bagă în temniţă, chiar dacă mă împing şi pe mine în copcă, eu tot nu mă las, mă scufund în apă şi
20 ies deasupra, mai la vale ori mai la deal, ies cu copca în mână şi le-o arunc lor în grumaz, ca pe un laţ de ştreang, că azi-dimineaţă, înainte de a veni tu, aşa mi s-au arătat mie copcile de pe Murăş, ca nişte laţuri de ştreang, ducându-se la vale, copcă după copcă, ca niciodată!... Şi eu eram printre ele,
25 iar Niculae al nostru nu era nicăieri!... Auzi, Liţă?!..." încă un citat, şi după aceea mai spunem şi de la noi. Dar îmi pare rău să las neevidenţiate câteva pasaje, ce ne pot da o idee despre diversele calităţi ale lui Lăncrănjan şi despre modul de cunoaştere, până la contopire, a problemelor sociale, într-o
50 anumită perioadă. „Pământul însuşi, vechiul idol, năzuinţa nestinsă a unui şir nesfârşit de generaţii de ţărani [...] intrase într-un fel de dizgraţie în ochii oamenilor, de parcă el, pământul, ar fi fost de vină pentru tot ce se întâmpla în lume, în lumea lor străveche, plină de necazuri şi de îndârjiri,
cunoscătoare totodată a bucuriilor celor mai sublime şi mai pure, păstrătoare a celor mai însemnate deprinderi, nu numai de a lucra, dar şi de a fi, de a umbla şi de a gândi, de a privi cu aceiaşi ochi zborul gâzelor şi mişcarea stelelor, dezarmată complet acum, în ţara noilor împrejurări, pe care nu le mai 5 putea ocoli, pe care nici nu ştia încă să le abordeze." Cam prolix şi cam retoric pasajul, dar nu pentru asta l-am subliniat. !     îndârjirea eroului principal creşte, până la un punct, până la înfiinţarea primei întovărăşiri. în acele zile el doreşte să-şi predea pământul la stat, fără să se înscrie, dar mai întâi mai io i     dă o raită până la oraş „fără nici o treabă anume", să vadă ce !     mai e pe la raion. Diversele experienţe prin care mai trece le f - rezumă singur în modul lui propriu, „greoi şi plăvănos": „Am ;     fost şi eu atent la anumite lucruri, [...] dar mie unuia nu mai 1     au ce-mi face: chiabur am fost făcut, din partid am fost dat 15 \     afară, cote am dat până mi s-a urât, arestat am fost, copilul mi :     l-au omorât, de muierea mea s-au agăţat, pe la judecăţi m-au purtat, ca pe-un tâlhar de rând, şi-acuma chiar dacă ar vrea, > * n-ar mai avea cu ce să mă juguiască şi să mă hărţuiască!..." ;     Personajul ţine cu orice preţ să-şi ilustreze apartenenţa la 20 | J|jiumele satului (Dârja). El este calul breaz, un fel de El-Zorab { ; (are un armăsar pe care-l cheamă chiar aşa şi care-i va î     supravieţui). Apare unde ţi-e lumea mai dragă. Strică şi dă peste cap şedinţe pregătite cu trudă, merge la raion şi scoate din sărite pe activişti, relatându-le „cazul" său, aspiră mirosul 25 greu din sălile date cu motorină ale căminelor culturale, unde ba e primit, ba e exclus, ba criticat, ba avertizat, ba condamnat. Se comportă până la sfârşit ca un om ciudat, de o ciudăţenie | "t vecină cu nebunia. E limpede că autorul nu insistă asupra părţilor festive ale procesului colectivizării şi prin asta se 30 deosebeşte de alţi prozatori ai momentului, detaşându-se clar 1 , chiar de unele lucrări ale sale, care, cum observa Mircea { „ lorgulescu, ar putea figura şi ele pe lista cu ţăranii „care se I «înscriu". Cartea are un caracter polemic. întâlnim multe pagini
476
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
477
izbutite, de pamflet. Intenţionează, poate, şi să facă dreptate literară unor personaje, altădată sufocate în convenţionalism şi schematism. Se scot la lumină - şi cu forţă artistică - unele aspecte negative ale momentului, criticându-se vehement 5 abuzurile, abaterile săvârşite cu ocazia procesului de colectivizare. Opozantul lui Monu, în carte, Ionelu lui Ţâncuş devenit „organ în comună" se conturează ca un om mic la suflet, profitor, tiran cu cei lipsiţi de apărare, laş în faţa superiorilor, neomenos - în sfârşit cu toate defectele posibile. io Tehnica este, după cum se vede, cea în alb-negru; unul are toate calităţile, altul toate defectele, procedeu folosit şi în romanele convenţionale ale deceniului şase, numai că acolo rolurile erau schimbate. Monu este victima „luptei de clasă", aşa cum o înţelege Ţâncuş, care îl bagă la puşcărie şi pentru 15 a profita de soţia acestuia. Firea sa sucită, îndărătnică îi căşunează multe necazuri, căci el intră „în noile împrejurări fără să clipească", cum intră boul în apă, iar rivalul -„tovarăşul Drăghici" - profită de toate slăbiciunile acestea. Pe la şedinţele unde nu e poftit, dar se mai pofteşte şi 20 singur, Simion Moldovan o ţine una şi bună: „ar fi bine să ni se deie pace, să nu mai vină peste noi ba cu unele, ba cu altele, ba cu rău, ba cu buna!..."
Partea a doua a romanului, după ce se conturează şi oarecum se consumă drama lui Monu, scade ca tensiune. 25 Incursiunea în „viaţa anterioară" a Liţei nu e ferită întotdeauna de idilism, iar dezvăluirea modestului album intim se face cam plat. Inserările folclorice (la un moment dat se reproduce basmul Tinereţe fără bătrâneţe al lui Ispirescu) nu reuşesc să mitizeze. Cât priveşte „decăderea" lui Ionelu lui Ţâncuş, ea este 30 lineară şi, chiar dacă ar fi conformă cu realitatea, nu convinge. Autorul pune uneori prea mult patos, e pornit şi vindicativ, iar această pornire, bună pentru paginile pamfletare, încreţoşează echilibrul estetic. Cattea ar fi un fel de dosar al unui personaj, care nu se înşurubează bine în nou, drept care
e deşurubat sistematic. Monu fiind însă un om dârz se remontează iute şi iarăşi e deşurubat - şi aşa de câteva ori, până i se strică ghiventul: insul moare, iar noul învinge. Medităm, ajunşi în punctul acesta, şi la destinul cărţilor groase. Lăncrănjan este o victimă a propriei forţe - capacitatea de a 5 scrie masiv, care vine şi dintr-o amânare a predicatului hotărâtor. Cărţile sale, cele „mari", sunt ca oamenii prea corpolenţi - era să zic ca dinozaurii - care nu pot trece doi pe punte, dacă vin din direcţii contrare unul dinspre schematism şi reflectare tezistă, altul dinspre viaţă şi complexitatea ei. De io , data aceasta bârna ţine cât ţine, numai că se clatină tare pe 'ţ alocuri. Oricum, e păcat că e necitit acest scriitor interesant. Căci Ion Lăncrănjan pare ancorat definitiv, „învălătucit", în mediul rural ardelean, pe care îl descrie „la sânge", fiind printre _ puţinii autori cu astfel de pasiuni aproape desuete, acum când /5
- moda e să fii cât mai criptic, sofisticat. încă nu s-a născut la noi cititorul de roman rural. Cât priveşte scriitorii, cei care au
- trecut prin asemenea vâltori, de exemplu, şi le-au cunoscut f bine, sunt ori bătrâni ori prea obosiţi pentru a-şi mai muia toana în călimara vremii. Copiii s-au emancipat, nemaifiind 20 t atenţi la pământ şi misterele Iui, crescând pe deasupra şi hrăniţi
parcă de aer, un aer de pretutindeni şi de nicăieri, rupţi de 'tradiţii şi cosmopolizaţi din faşă (unii vor să se facă... idetectivi). Critica este recrutată mai ales din rândul citadinilor. "=Exegeza romanelor sau cărţilor „de la ţară", chiar când se face 25 -cu bunăvoinţă, îţi dai seama că e de cele mai multe ori superior superficială, neînţelegând fondul problemei, ba uneori chiar
tmba română. Să mai formulăm încă o concluzie la romanul _ iscutat. Cartea începe şi se termină ca un roman „pasional". i-La mijloc e Liţa; de fapt, la mijloc se află pământul, ca în orice 30 ,-tfacere ţărănească, de data aceasta însă cu motive de dramă ferioase. Pământul capătă o altă înfăţişare, se scutură, se tremură - unii se pomenesc aruncaţi de pe el. Spuneam că ceputul e comun şi vag artistic. Spre a nuanţa lucrurile, să
478
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
479
adăugăm, totuşi, că acţiunea nu este pe deplin sacrificată în folosul reportajului „de idei" şi că există o gradaţie, cu unele sporuri de interes, scoase chiar din forma aceasta, oarecum de-a valma, dezlânată, cavernoasă ca Munţii Apuseni, cei plini de
5 peşteri. în curgerea domoală şi previzibilă circulă în sens contrar curenţi reci şi calzi, antrenaţi de fluxul memoriei lui Monu, pus în faţa unei situaţii limită, a unei „judecăţi", prin urmare stimulat să-şi cultive o predispoziţie mai veche de a vedea totul „din urmă şi cam îndepărtat". Detaşarea şi
io implicarea - iată două resorturi care funcţionează în roman, având rolul gonacilor la vânătoare, când speriind vânatul, când aducându-1 în bătaia puştii. Aşa încât după „burta" de vreo două sute de pagini de pe la mijloc, interesul cititorului este iarăşi biciuit, prin intrarea într-o vâltoare de evenimente.
15 Monu fuge de sub escortă, ca să-l omoare pe El-Zorab, spre a-i uşura soarta. La faţa locului însă, pradă unei crize ori mânii inexplicabile, o ucide fără să vrea pe nevastă-sa Liţa, fiind apoi urmărit spectaculos de consăteni, priponit cu ştreangul, bătut şi închis. Resortul abisal al crimei „din repezeală" este
20 bine surprins de... Dostoievski în Crimă şi pedeapsă. Raskolnikov, după ce face seama bătrânei, o ucide şi pe femeia sărmană, care pică întâmplător în casă, ca şi cum vina unei crime s-ar spăla prin înfăptuirea alteia mai mari. „Ceea ce lipseşte scriitorului român - remarca Ibrăileanu - este
25 psihologismul." Uneori îi lipseşte, într-adevăr, câteodată unii au bune intuiţii psihologice. Autorul Suferinţei... cunoaşte bine caravana sufletului ţărănesc şi întâlnim multe observaţii adânci. Limbajul e autentic, bogat, nuanţat. La procesul de la căminul cultural, înaintea rostirii sentinţei, Monu este ucis,
3» la rându-i, de Ionelu lui Ţâncuş. Mobilul pare să fie tot gelozia, nu mai intrăm în amănunte. (în carte există şi un psihanalist, reporter, care tot pune întrebări stupide.) Morala, ar fi că Monu n-a înţeles istoria şi a încăput sub roţile ei. „ Te-ai certat J cu istoria, pe care ai zis c-o ştii şi o iubeşti. Dar iată cum se f
dovedeşte că n-ai iubit-o şi n-ai ştiut-o. Iar ea, ce putea să facă altceva decât să treacă peste tine ca peste un nimic. "
Care e „Suferinţa urmaşilor" (una din ele)? Aceştia „trebuie să se gândească la tot ce a fost bun sau rău, urât sau frumos". Arta — spunea Emile Zola -, este un colţ de realitate, văzut 5 printr-un temperament. Lăncrănjan ascunde sub liniştea aparentă furtuni adânci şi sub încetineala mişcărilor (descrierilor) izbucniri uneori năprasnice. Romanul acesta mi se pare a-i oglindi cel mai bine temperamentul şi, prin acest temperament, „colţul (incisivul) de realitate". w
1978
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
481
UN MAGNAT AL POEZIEI SI MAGNA SA. NICHELA STĂNESCU - OUĂ ŞI SFERE
Poet important al genetaţiei lui Nicolae Labiş, de fapt al tuturor generaţiilor şi al literaturii române, de numele lui 5 Nichita Stănescu se leagă un zmeu cu zbârnâitoare, înălţat de-un copil năstruşnic şi norocos sus în slavă, şi care fâlfâie, mare, câteva minunate poezii din cartea de cetire. Lirica sa, poroasă ca un burete, a absorbit dezinvolt numeroase influenţe, cu imparţialitatea albinei care adună mierea de peste tot, de
10 pre toată floarea. La rându-i, tentantă şi volatilă, a influenţat numeroşi condeieri, autori originali prin contaminare. Omul e distrat şi uituc, cum îi stă bine unui poet. Cu generozitate de nabab împarte superlativele şi „lansează" autori vădit neînzestraţi. Dar prudenţa, mereu vie, de a nu scoate un cuvânt
15 bun despre un confrate ce i-ar putea fi şi rival te face să-l bănuieşti şi de calcul. Electronic, bineînţeles. Domeniul său liric s-a delimitat prin anii '60, când delimitarea se făcea mai uşor: faţă de o poezie compromisă de convenţionalism şi retorism, Nichita Stănescu propunea o fâlfâire superbă de aripi
20 de adolescent curat. Atunci numai că n-a zburat. De o parte, poezia română avea o „angajare" mai scorţoasă, mai făcută, mai exterioară, de alta, o pleiadă de suflete care se ofereau generos, vedeai prin ele şi le acceptai cu plinuri şi goluri. Această ieşire la luptă cu pieptul gol a fost şi tăria liricii sale. Peste câţiva ani
25 doar, atitudinile poetice serioase s-au înmulţit şi apele lui
revărsate au trebuit să se retragă pe un teritoriu ferm, dar mai îngust. Se poate spune că o concurenţă reală şi loială a ţinut trează pana poetului, cu toată tămâierea adormitoare a criticii.
Rezistentă la început, aceasta a abdicat apoi de la orice 5 control, n-a mai făcut nici o încercare de a valorifica lucid o experienţă atât de interesantă. O critică depăşită de fenomen.
în urmă cu vreo 14 ani luam şi eu apărarea poeziei lui Nichita Stănescu. Pe atunci da, avea nevoie să fie apărată şi înţeleasă. între timp, poetul a mai dat la iveală un top de opuri: io 11 elegii (1966), Alfa (1967), Oul şi sfera (1967), Roşu vertical (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969), Cinci degete (1969), în dulcele stil clasic (1970), Cartea de recitire (1972), O literă în oglindă (1972), Belgradul în cinci prieteni (1973) etc. Aş fi 15 tentat să zic: anul şi cârlanul, dacă n-ar fi prea puţin spus. O
^   hărnicie exemplară, gospodărească, mergând aproape până la spargerea de normă. N-am avut timp să mă ocup de toate, % jjf   fiind şi eu foarte ocupat. După cum se observă, opera s-a
i-   rotunjit binişor, însumând de pe acum aproape tot atât de 20 multe titluri, ca şi Alecsandri şi Bolintineanu (spre a rămâne la clasici), care şi ei au scris aşternut (s-au aşternut pe scris).
- Exploziile de admiraţie au fost succesive şi în ritmul volumelor. Poetul s-a înconjurat, ca nimeni altul, de o adevărată platoşă de colindători, pătimaşi şi exclusivişti. Tonul a fost mai 25 întotdeauna superlativ; cel de la superlativ în sus a scăpat auzului meu, care nu mai captează ultrasunete. Chiar dacă în acest timp m-aş fi ocupat numai de critică, n-aş fi putut ţine pasul. Mai ales că nu vroiam să tulbur c-o rezervă pânza frenetică, de râu subteran, răsuflat la suprafaţă şi tras la 50 conductă. Caz unic în literatura română: timp de aproape decenii nu s-a mai pomenit un poet care să fie scăldat, ca-n poveşti, numai în lapte dulce (pe care, de fapt, Nichita nici nu-1 înghite). Pe buzele exegeţilor reuniţi n-a fost atâta
482
MARIN SORESCU
483
vreme decât miere. Ca dintr-un corn al abundenţei Nichita Stănescu a produs periodic valuri de suav, de „a" de „ă", „vertebre", „omoplaţi", ptolemei, cuvinte şi „necuvinte", fie „în dulcele stil clasic", fie vărsate. Şi critica, la rându-i, a
5 contrabotezat valurile cu sirop, cum spuneam, în dulcele stil modern. A fost comparat cu toţi poeţii mari ai omenirii, luaţi alfabetic şi pe sărite. Au existat, e drept, şi cârteli. După fiecare pizzicatto întâmplător poetul a mobilizat, suav dar energic, apărători care se pricep să descânte de vătămătură. Manolescu,
w de curând, este primul dintre criticii serioşi care acuză o strepezire. (Niţescu, Grigurcu, ca să numim câţiva „detractori", rămân simpli amatori, în afara gardtdui, se uită printre uluci, la leopard, şi nu-1 văd şi nu le place.)
într-un gest, poate cam teatral, criticul României literare
15 şi-a frânt deunăzi pana, cu care 1-a exegezat ani de-a rândul, afirmând, sus şi tare, că poetul naţional pune virgulă între subiect şi predicat. Să nu ne vină să credem! Omul s-a dat, onest, la o parte, spunând că el nu mai poate, s-a declarat spetit şi „contrariat". Evident, nu această nenorocită de virgulă,
20 strecurată între un subiect neimportant şi-un predicat neimportant, m-a îndemnat să iau act de Epica magna. Această, nouă-veche îndeletnicire, al cărei produs sunt un fel de electrocardiograme critice (că „radiografii" s-au mai văzut), mă obligă să-mi divulg lecturile şi să renunţ la diplomaţia
25 meschină, ce mai dăinuie uneori între confraţi. Diplomaţie de tipul: „ţi-am citit cartea, bătrâne, e nemaipomenită"! Pentru ca, după zece paşi, să împărtăşeşti amicului cu care erai: „a dat-o în bară, săracul! Nu se ţine decât coperta!" Un poet se judecă şi în legătură cu întreaga lui operă, şi nu trebuie să
50 intrăm în panică atunci când firul liricii se mai subţiază pentru moment. Formatul acestei cărţi... cine zicea că semăna cu o cutie de bomboane? „O virgulă într-o cutie de bomboane", ar fi sunat frumos, ca titlu, dar mie nu mi se pare că asemănarea e fericită. Poate doar la preţ, într-adevăr cam pipărat. (Cu 44 de
lei cumperi o cutie de bomboane fine de ciocolată, care mai e şi legată cu o fiindă, ceea ce Editura „Junimea" n-a făcut, iar cartea s-a deocheat.)
Epica magna este al doilea titlu latinesc al lui Nichita Stănescu, după Laus Ptolemaei. Foaia de gardă - remarcabil 5 gândită de grafician. Dăm apoi peste o explicaţie a începutului, ca nu cumva să intrăm în poezia mare prea brusc: „Aid începe Epica magna, o iliadă de Nichita Stănescu însoţită de mai multe desemne de Sorin Dumitrescu." Cuvântul „iliadă" intrigă. E un truc romantic şi nevinovat. io
O caracteristică a versului lui Nichita Stănescu este că el nu poate fi reţinut, n-are „conţinut", e, prin urmare, liric prin excelenţă, lipsit de orice urmă de epică. El traduce în limbaj metaforic o stare a sentimentelor, e clopoţelul de la gâtul senzaţiilor şi nu poţi nara în nici un fel cum face el cling-cling. 15 Această „puritate" a constituit şi punctul forte al poeziei sale, oarecum atemporală şi senină. Poetul vrea acum - şi probabil -   că mereu a tânjit, cum dorim toţi să ne eliberăm de carcasele
* noastre omologate - să fie epopeic. îşi fixează dorinţa sa de
* epopee la civilizaţia gentilică greacă. E o năzuinţă mai 20 generală, stimulată de un virus, ca să zicem aşa, al epopeii. Deci, Nichita Stănescu, nu că şi-ar neînţelege structura intimă, iarba fiarelor, darul său - dar, în mod deliberat şi ca un copil, vrea şi el aceasta, vrea şi el aceea. Epicizarea liricului este, cum spuneam şi altă dată, una din cele mai importante 25 cuceriri ale poeziei din ultimele decenii. Dar acest proces nu reuşeşte decât unor anumite structuri. Să vedem cum realizează Nichita Stănescu epicul: Brusc pasărea a murit în zbor; I ca o pupilă piezişă taie un nor. I Şterge cu aripa flască I steaua verde gata să nască. I Sună murdar şi greoi I prin aripa ei, aerul a 30 noroi. I Cade din ce în ce mai înceţi Spre secret (A muri în zbor). Nimic mai ambiguu decât linia dreaptă, I nimic mai dureros decât nunta I. .şi mai străin decât sărbătorile I anului noul nimic nu este. II Nimic mai liber decât somnul, I nimic mai salvator
484
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
485
decât oboseala, I şi decât adolescenţii cei doi Ipe care ieri i-am văzut sărutându-se, I nimic mai din trecut nu este... /Nimic mai statornic decât aerul Işi nimic mai invizibil decât el (Oratoriu). Şi într-un caz, şi în celălalt avem de-a face cu nişte constatări, 5 unde nu există un miez faptic, ci doar vibraţia unor păreri generate, evident, de o realitate care însă s-a îndepărtat, se află în subtext. Poeziile, de altfel remarcabile, îţi comunică un sentiment. în foarte multe cazuri intenţia epică rămâne la nivelul titlului: Oedip soldat, Amintiri de când eram piatră, A
io pierde tot ce se poate pierde, Căţărarea pe o rază, existând o mare discrepanţă între numele poeziei şi poezia însăşi. Aici se vede cum talentul dejoacă intenţiile didactice ale autorului, care ca un adevărat poet una spune, alta face. Cred că autorul confundă mişcarea cu acţiunea. în această carte întâlnim
15 într-adevăr foarte multe versuri pline de mişcare, de plasticitate: „Un vultur prăbuşit într-un om" - iată o frumoasă intuiţie, a cărei curbă aproape că se şi vede, pentru spiritele inginereşti, care cer diagrame, vectori şi tangente. Şi versul în care intră această idee poetică, înfăşurată în vultur, se
20 învultureşte. Din păcate, nu stă prea mult vulturul intrat în poem. Ca un ulcior nears bine, îşi cheltuie prea repede conţinutul şi-1 transpiră prin pori. Foarte frumoase, extraordinare uneori intuiţii întâlnim la începutul versului. Dar, până să-l termini, vezi că s-au evaporat. Pe unde au
25 dispărut? M-a izbit vulturulprăbuşindu-mi-sepe umăr. I Clonţul lui mi-a luat aerul din plămâni, —I Treaz fiind încă, m-am trezit I cu lâuntrul meu prins de zburătoarele cerului, II Ferească-mă să stea şi cerul cu stele în mine. I Prea puţină mi-e viaţa, încât Idau liber vederii şi razei ei Idau liber (Prăbuşirea unui vidtur
30 într-un om). Cele mai multe poeme sunt de domeniul plasticizării unei abstracţiuni, cum ar fi, de exemplu, ideea de viteză: Alergam atât de repede încât I mi-a rămas un ochi în urmă I care singur m-a văzut I cum mă subţiam, -/dungă mai întâi, linie apoi... I Nobil vid străbătând nimicul, I rapidă parte
neexistând I traversând moartea (Finisch). Dramele lui sunt pierderea auzului, văzului, mirosului care rămân în urmă, dispar etc. Văicăreală ca la capul podului! Această calicie senzorială, simţită ca o tragedie a eului, este, bineînţeles, de natură profund artistică. Neînţepenirea este una din condiţiile 5 discursului liric, ce trebuie să fie fluid şi să nu te poţi scălda de două ori în aceleaşi unde. Şi cu contracondiţia ca acţiunea să aibă acoperirea trăirii, să nu-şi rarefieze de tot substanţa. Căldura care dilată versurile lui Nichita nu e magmatică, nu vine din pământ, este celestă, „din steaua Venus". Această io căldură se cere adică „rece": Orice gest e mai frumos decât o statuie, I orice gând de alb I duce în braţ', un fulg uriaş de zăpadă. II Şi dacă auzul s-a pierdut într-un lătrat de câini, I şi dacă vederea s-a oprit în steaua Venus, I şi dacă codri negri bat în geam, Işi dacă-mi eşti departe, Iningi tu, ningi tu, ningi tu... 15 (Colinda colindelor).
Reminiscenţele eminesciene de mai sus au o intenţie melodică. Sigur că da, facem vocalize cu clasici! Mai departe însă, melopeea, negăsindu-şi leagănul sau găsindu-şi-1 gol, se "r transformă într-o adevărată beţie de cuvinte: şi dacă un albastru 20 * cer I se scurge din morminte I şi se preface şi se duce I spre deltele mai suse, I mai smulse, I mai foarte alte animale, I mai foarte alte planete. I Şi dacă legea steliifixe opreşte cu fiinţa ei/saltul de doi, zvârlit spre trei I al unui unu. Acesta este, să mi se ierte, Nenichita! 25
Supărătoare este filosofarea pe orice temă. Multe poeme sunt false teoreme, victime ale algebrei poetizate, de tipul „punctul este cât un punct". Când cade cloşcă peste o astfel de profunzime, inspiraţia poetului se hotărăşte cu greu s-o mai ia din loc. Nu se lasă până nu puiază fantastic şi cotcodăceşte 30 de-ţi împuiază auzul: Unu este un punct I oricât ar creşte I oricât s-ar îndoi şi s-ar întrei Işi s-ar împătri Işi de mare, s-ar nesfârşi ţ la nesfârşit... I Faţă de ceea ce este cât un punct este. II Punctul *   şi cu iarba, sunt cât un punct. I Punctul şi cu iarba şi cu pământul I
486
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
487
şi cu soarele I şi cu stelele şi cu tot cerul, I sunt cât un punct I Egale între ele si cât un punct Ifaţa de ceea ce este. După care urmează evident „concluzia": I-ba, i-ba I eu sunt om dc calIgalopând într-un punct. S-a observat prea puţin că majoritatea poeziilor 5 din acest volum folosesc - ca şi cele din alte volume, de altfel -tehnica poantei. De asemenea, caracterul suprarealist al declanşării poemului, precum şi asociaţiile şi enumerările mecanice. Poetul are revelaţii bruşte, ca nişte treziri în frig: Nu există doi I Calul şi cu mine suntem un punct. I Nu există trei I
io Drumul şi calul şi eu I De-a-ncălcare pe el I suntem un punct. II Nu există patru Işi nici cinciulIşi nici şasele... II De la zero la unu de la nimic la punct I se întinde miracolul. I între zero şi unu, între nimic şi punct arde duhul! Arderea duhului" de la sfârşit este iarăşi un finiş tip poantă. Altfel, versurile nu se pot analiza
15 decât ca nişte produse prin metoda dicteului automat, folosit de suprarealişti. Cei care caută profunzimi în astfel de drăgălăşenii sunt pe o pistă falsă. Multe scrântiti de limbă şi formulări forţate: Din subţioara de lapte a mamei I am alunecat în subţiora de spirt a tatei (Războiul). Toată dandanaua
20 cu filosofia vine de la câteva poeme criptice mai vechi, unde criticii l-au încurajat în bănuiala de a se fi pomenit făcând de-a dreptul sistem. Un poet „filosof, astfel înţeles, nu e mare lucru, cea mai plicticoasă parte din manualele de literatură este „lirica filosofică" de cele mai multe ori, înseilări cuminţi după
25 concepte. Vorbeam mai înainte de „teoreme". Mai dăm câteva exemple: „Prima mărime peste zero este infinitul, I peste nimic, — I totul" „[...] Prima mărime peste zero este infinitul, I Mai mare peste nimic este I totul I Stăm pe un cap de zeu fiară, să ştim. I Viruşii stau pe noi fără să ştim"; „[...] Moartea este prima
io amintire, I şi cea mai veche. I Amintirea lui Nimic I amintirea lui zero". Aflăm că în inima poetului intră, se află ori trec „un car, „un pers", „un grec": Dar a trecut un cal prin mine, I eu am trecut printr-un stejar, I stejarul a trecut prin secunda I aceasta. I Lerul Ier, pierdeţi, pierdeţi I ca să vă rămâneţi I Lerul
Ier, pierde-m-aş pierde I ca să-mi rămână singurătatea I mie. Persul trecuse mai înainte: Ce rece este, şi măreţ I şi cât de singur este şi geometric. IA trecut un pers prin inima mea I şi n-am de gândsă văspun cei-amspus. Acum unde-o fi grecul? „Ungrec în trecere prin inima mea mi-a zis: I «Misterios este numai ceea 5 ce mişti, I iar logic este numai ceea ce nu este»" (Colinda colindelor). Aici se văd şi marile disponibilităţi ale bardului şi ;      unele slăbiciuni. La fel, metaforele fermentează. Se nasc una din alta. Descrierea lui „a" am mai întâlnit-o şi în volumele anterioare. Ate abonament la alfabet, în orice caz, cum avem w j      toţi care scriem. Starea atemporală este starea poeziei sale. El a venit cu o formidabilă relaxare, imponderabilitate, doză care îl mai ţine şi acum, dar care, evident, s-a mai subţiat. E un exemplu clasic de o înţepenire „nestrunjtă" într-o formulă. Şi când spun formulă spun totul. Obsesii, maniere, stil. n Versurile sunt umplute cu aer, ca oasele de pasăre. Ce m-a !       uimit întotdeauna în aceste poeme a fost lipsa durerii. Orice poet are o piatră pe inimă, a cărei greutate aproape fizică, transpare, din când în când măcar. Autorul Alfei reuşeşte să-şi f •   ridice creaţia într-o zonă eterică, unde totul este parcă sub vraja 20 unei puternice anestezii. Pot reveni cât de des cuvintele „jale", „tânguite", „vai", „of, „ah", dar nu au greutate, acoperire în durerea fizică. Ele vin şi se duc, din inerţie. Nefiind expresia unei realităţi, de multe ori par folosite anapoda. în sensul acesta, Nichita Stănescu este un poet fericit. A creat operei sale 25 regimul miraculos al formării viselor, structura fantasmagorică a curgerii norilor.
în ce priveşte meşteşugul mereu insuficient analizat, prin care acest neîntrecut faur reuşeşte să necuvânteze, mai amintim tehnica aluziei la ceva mistetios: „am simţit prezenţa 10 neliniştitoare a aripei". Aripa poate să fie un gând metafizic, poate să fie „fulgerul", poate să fie „frigul", poate să fie orice, în afară de aripă. Are poate mai mulţi îngeri Nichita Stănescu decât Ioan Alexandru şi aripa poate să fie a unuia, te gândeşti.
488
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
489
Nu, pentru că citeşti imediat „îngerul este chiar zidul casei / zidul cel mare tăiat la mijloc de o fereastră." Deci, ca şi când ar bănui intenţia ta de a gândi comod, poetul îndepărtează asocierea posibilă. Meditând nuanţat prin metaforă el surprinde câteva 5 drame ale cunoaşterii: „Orice azvârlire nu are direcţie", „orice lepădareestatică". Absolutul este căutat cu predilecţie de poeţi (şi uneori de critică). Privite aşa de sus, toate lucrurile se relativizează. Şi orice propoziţie din ştiinţele exacte, chimie, geometrie etc, puţin mişcată, este aptă de a deveni metaforă.
w Am pomenit pasiunea autorului pentru linie, pe care o defineşte foarte frumos: Şi toate acestea se întâmpla Ipe când roata numai o spiţă avea I şi nu o roată se numea I ci linie se numea (Roata cu o singură spiţă). Dar inspiraţia Iui Nichita Stănescu este îndrăgostită de sfere. Şi — de ovale: Alungiţilor
15 pe verticală I l-aţi uitat pe împărat. I El se duse de-a-ncâlare pe ovală I harta marelui regat (Cutumă). Există şi în Epica magna poeme excelente. Dar cartea suferă de un viciu al nefinisării. După nonsensurile nepoetice (există şi nonsensuri poetice), vin de-a-ncălare şi pe jos teribilismele, care îi stăteau bine
20 adolescentului, dar nu-1 mai prind pe clasic. Se ştie din alte cărţi ale sale că un izvor de poezii (n-am zis poezie) este schimbarea punctelor de vedere.
întâlnim acum versuri iscate de punctul de vedere al ursului, al leului etc. Metamorfozele suferă de un verbiaj enorm
25 şi poemul abia reuşeşte să-şi prindă coada. In Rosinanta întâlnim formulări ca acestea: N-am descălecat ceea ce nu călăream I dar nici de dezbrăcat nu m-am dezbrăcat I de pielea Rosinantei tot una cu a mea. întâlnim aici un Urmuz fără sensul ironiei, care agravează gravul şi parodia. De altfel, la tehnica
50 suprarealistă s-ar mai putea adăuga multe din procedeele futuriştilor ruşi: „Bagă mâna în pământ şi scoate / sabia iar nu sămânţa!I în singurătatea lui A I nu-l îndrăzni pe I; „nu am să scriu nici o scrisoare, I am să bag mâinile până la cot I în cutiile poştale din gări I şi am să mă spăl pe faţă cu: «al vostru cu
dragoste»." Vulgarităţi: „în loc de batistă am o trădare de muci"; „Câtă sare pierdută, / ce năduşeală, / ou de porumbel ouat la tine în buric, -". Neglijenţe: „De o vedere greacă, / calul, înţepat, a spus i-ha! De o vedere latină: - / zdrang, cu ei peste piatră"; „Ah, vă implor, vă rog acuma / când suntem înţelepţi 5 când suntem apţi / de a desface adevărul de minciuna / umilea doi treiului cinci ca nişte fraţi". Spicuim alte „respirări": „A, nu-mi mai era. A"; sau: „Dus dormeam întt-o iapă, / i-ha, i-ha se-ndrăgostiseră de dânsa / vocea unui om / întristat de gloanţe" (Frica şi alergarea). Oricum, se nechează prea des. io „Ducerea" este un şotron de copii: „Un'te duci soldat? /
— Mă duc la-mpărat! / - Un'te duci tu sfeclă? / — La 3 şi 14! / Un'te duci tu fată? Eu, la împărară! / - Un'te duci tu sfeclă? /
- La 3 şi 14! / - Un'te duci tu iepure? / - în de peştere... // Un'te duci tu sfeclă? la, 3 şi 14." Să ne oprim aici. Nu înainte 75 de a mai cita ceva: „O, cântec de privighetoare al caprei". Cam aşa i s-a întâmplat şi privighetoarei noastre de data asta. S-ar putea ca unele versuri pe care Nicolae Manolescu le-a contabilizat la intrări în patrimoniu eu să le fi trecut la „ieşiri". Pozitivele unora sunt negativele altora. Se mai întâmplă. Adevărul 20 este că nouă cartea ne-a plăcut şi am mâncat-o pe jumătate.
Aşa cum există „cuplurile" la Breban (observaţia aparţine lui Eugen Simion), există amorul vocalelor, al consoanelor, al silabelor lui Nichita Stănescu, din care rezultă ceva de tot pur şi diafan. Văd poezia lui ca un imens câmp de zăpadă 25 imaculată, peste care un vultur „zboară pe spate"; iar umbra lui vânează iepuri înzăpeziţi, cărora, după ce le scoate ochii cu câte-un vers bun, le dă drumul.
1979
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
491
A. E. BACONSKY SI DRUMURILE FĂRĂ DRUM. CORABIA L UI SEBASTIAN
De acum încolo, Baconsky va avea numai prieteni. în ultimii ani, se împrejmuise de un spaţiu neutral, ca aerul dintre geamuri.
5 Lumea gândurilor crescute la fereală era confruntată, periodic, cu lumea sau lumile de afară şi când nu se suprapuneau perfect, poetul denunţa erorile, petele, năclăielile de cerneală, ca la o tipăritură proastă, însă fără putinţa de erată. Un scepticism igrasios îşi picura otrava în sufletul lui. Se zice că
w asta îl şi călea. Cu cât citea şi călătorea mai mult, stratul de aer dintre geamuri se îngroşa, gonindu-1 într-o interiorizare de melc. „Cea mai înaltă fericire a omului e personalitatea" -afirma Goethe. De ce nu era fericit acest om care se bucura de însuşirile unei alese personalităţi? Ajunsese, Ia 50 de ani, pe
75 un pisc urcat cu trudă, neînfrântă voinţă şi talent (şi pentru alpinism îţi trebuie talent), de unde şi-ar fi putut desfăta ochii cu privelişti deosebite, în stare să întreţină arderile unei maturităţi lungi şi frumoase. Urcase aici din două lumi, pe o potecă în zigzag, încingând totuşi ferm muntele, aşa cum
20 vedem în peisajele primitivilor. Prăbuşirea cerului, căci acolo unde se afla el numai cerul se mai putea prăbuşi, 1-a surprins poate cu un zâmbet amar în colţul gurii. Şi aceasta i se părea doar o simplă etapă.
în scris, după o perioadă de derută asupra căreia vom re-
25 veni, Baconsky a evoluat de la o poezie solemnă, ceremonioasă,
către versul caustic din Cadavre în vid; de la creionarea unor mici peisaje sufleteşti sau din natură, către viziuni. Ultima „viziune" se aptopie şi mai mult de sensul celor de apocalips. Volumul despre care vrem să spunem câteva cuvinte reflectă şi cealaltă tendinţă principală manifestată în scrisul său, 5 aceea a prozei, şi ea purificată prin filtrul fantastic şi strunită printr-un neobişnuit dar eseistic. în felul acesta, cartea mi se pare cu adevărat reprezentativă pentru talentul original al autorului. Talent care a cunoscut, în mod organic, dramatic uneori, perioade şi vârste. Ca să nu mai vorbim de filosofia io acestor pagini, şi ea fructul amar şi, din păcate, definitiv al unui înzestrat gânditor al culturii.
Corabia lui Sebastian este acum corabia lui Baconsky. Poetul şi-o meşterise, o încleiase şi o călăfătuise singur, cu mânecile suflecate, în Berlinul occidental, în nişte locuri care, 75 întâmplător, îmi sunt aproape la fel de bine cunoscute. Ea avea t . să-l treacă - ce ironie crudă! - şi râul Styx. Iar de acolo, împăcat sau neîmpăcat cu soarta, autorul ne-o împinge postum i înapoi, ca pe o operă de artă şi ultim omagiu adus uscatului vieţii şi lumii pestriţe. 20
Trecând la analiza propriu-zisă, vom observa, simplificând, în primul rând ideea unui tot, a unei capsule de viaţă, în care odată intrat poţi judeca lumea. E punctul de sprijin cerut de Arhimede, un punct de sprijin pe care, poeţii mai ales, l-au căutat cu predilecţie în simbolul Arcei lui Noe. Căci punctul 25 acesta este - vai! mişcător şi mersul lui nu are - iarăşi, vai! -alte legi decât cele ale hazardului. Baconsky aruncă şi el o scândură plutitoare pe faţa occidentală a oceanului vremii de azi, bucurându-se, în înaintarea ei săltăreaţă, de decorul potrivit: reclame, vitrine, maşini, lumini de să-ţi bagi degetele 30 în ochi; şi de cerul adecvat: strigătele de fericire sau nefericire ale straturilor sociale care se înghit.
Ca tehnică, această carte este formată din medalii complete, adică faţa şi reversul, una în proză şi alta în
492 MARIN SORESCU
versuri. Versuri şi reversuri sau răsversuri. Formula mi se pare ingenioasă şi îl caracterizează bine pe acest autor, căruia îi funcţionează atât de bine ambii poli. Motivul „peregrinului" revine des în opera lui A.E. Baconsky. Călătoriile sale, chiar
5 când sunt reale, par imaginare, din cauza dozei, mai mici sau mai mari, de livresc. Trimiterea la Sebastian Brant ne dă cheia cărţii — o alegorie - şi ne introduce şi în „rafinamentul" autorului, care, asemeni lui Mateiu Caragiale, gusta şi autori de a doua şi a treia mână. ,A.m devenit unul din personajele lui
w Sebastian Brant", zice. Şi în continuare: „încă n-am văzut... (Intră conductorul şi-mi cere şi mie biletul. Eu călătoresc simplu, cu trenul, şi nu merg decât până la Craiova. Dar tot o îmbarcare, oricum).... vasul pe care voi pluti multă vreme! Ajung într-o piaţă numită Olivaer. Tocmai îti clipa când trei
15 indivizi cu câini în braţe sar într-un Ferrari şi fug. De la un geam domnul chel strigă zadarnic. Şi iată libertinul, euforicul, irezistibilul Kurfurstendamm. Deşănţatul, ingenuul, cel cu solzii de aur. Occidentul în microcosm nocturn." Cam în felul acesta e introducerea în proza acestui jurnal de bord.
20 însemnările vor oscila, în continuare, între notaţia seacă, livrească, aşa cum spuneam, şi rafalele, destul de ponderate, totuşi rafale, în versuri. Menţinând metafora, vom lua versurile ca pe un efect de tangaj, când peisajul se dilată, dănţuie fantastic. Dans al formelor alungite, dans de câini/dans
25 de cuvinte streine, dans de moravuri I — manechine limfatice promit fericirii tuturor / celor ce-nvaţă dansul şi în vitrine se-neacă I piticii veniţi din Levant—nu mai avem decât aur, nu mai avem fier, nu mai avem pământ I - apă, jur-împrejur apă, totul rotund. I totul se-nvârte, dansează, dansează, dansează I
30 toate devin rotunde din cauza dansului. Cu aceste versuri ne considerăm aruncaţi departe în miezul „acţiunii". Cartea e un album de trăiri, într-un peisaj care rulează încontinuu, ca un film, în care spectatorii s-ar pomeni incluşi în „story". (Nu s-a inventat încă procedeul, doar poezia poate aşa ceva.) Acest
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI 493
trăirism, în sensul bun, se asociază cu însuşirea unor procedee ţinând de poezia concretă, practicată atunci în Berlinul occidental de poeţi interesanţi precum Bisinger, Rolf Haufs. „Cuprinşi de ciudata beţie a dansului I ne risipim în spirale. " Poemele au şi un uşor iz profetic. Nu degeaba mărturiseşte 5 autorul: „Deschidpe Iezechiel". Au pe alocuri tonul şi tonusul apocaliptic. Groaza, paradoxal, face să-ţi crească tonusul vital. Baconsky se credea, săracul, un supravieţuitor - cum ne credem cu toţii. Şi iarăşi - ca o alternanţă - partea de pe pământ. Astfel - un vers, o proză. Profilul peregrinului creşte io enorm - cu un picior în Corabia lui Sebastian şi cu celălalt pe Bundesallee. „Voi vedea expoziţia unui pictor japonez şi a maimuţei sale. Voi participa la o recepţie a Academiei de Artă [...]". „Ce impecabilă maşină e această civilizaţie. De ce oare desăvârşirea dă un presentiment al morţii?" Ca şi eroul 15 baudelairian, poetul pare că suferă de spleen. Se simte transplantat, are toate condiţiile, dar paradisul i se pare „ artificial. E aici tristeţea clasică a peregrinului. Insul se simte \ scos în vid, la marginea ponderabilului. O superbă tălmăcire £ în imagini a acestei stări: Când ne-mbarcarăm — totul e foarte 20 demult, aproape căzut din memorie — Iavusesem, se pare, o ţintă, ne îndreptam undeva I sau poate ne întoarcem dintr-o agonie — bătrânii uită repede, tinerii strigă I dar nu mai ştiu încotro şi când stelele false I urcă spre cer, I totul devine o larmă confuză! un vacarm dureros şi cerşetorii plătiţi să cânte la bâlciuri deplâng 25 neputinţa cuvântului. Sunt în însemnările lui Baconsky multe nume proprii. După ele se poate reface peisajul real al unui oraş deloc somnoros şi inconştient, una din localităţile cele mai dramatice de azi. Din poemul Toamna berlineză reţinem aceste versuri pe măsura talentului lui Baconsky: Plouă şi suntem 30 mereu mai urâţi Işi cântecul atârnă în aşteptarea spadei care nu mai cade. Sau: ... o, e târziu şi nu vom mai izbuti să creştem, ■■■■ îmbătrânim I adolescenţi şi copii. Mai spicuim câteva versuri: ...să flambăm cuvintele ce putrezesc pe trotuare I hai să asanăm
494 MARIN SORESCU
ploaia sau... nu mai ştiu... lăsaţi-mă-n pace, număraţi-vă singuri vertebrele I stingeţi lumina, mi-e somn... I plouă şi bătrânele literaturi europene I sunt pline cu apă... Legate de pământ şi totodată înaripate, ca metroul aerian (S. Bahn-ul 5 care străbate oraşul) aceste versuri au şi culoare locală şi inefabilă. Ca şi când ar regreta că s-a lăsat prea mult pradă unor dezlănţuiri lirice, poetul trece la proză, descriind pedestru capriciile altora, - care îl umplu de amărăciune. Undeva notează cu acuitate: „Isteria belşugului zguduie piepturile, 10 pedeapsa pluteşte în aer." sau: „Drumul e fără drum." Instructivă ca informaţie şi frumoasă ca proză este pagina cu descrierea cenaclului: „Peştilor morţi le putrezeşte întâi capul şi civilizaţiilor îmbătrânite întâi cuvintele". Să reţinem observaţia. Jurnalul de bord continuă cu mici întâmplări şi 15 mici trăiri - toate legate de aspectele civilizaţiei de consum. (Aruncarea în stradă a obiectelor învechite, vocea înregistrată pe bandă etc.) Poetul îşi poartă arderea printr-un calm care i se pare obositor. „Sunt bântuit de o furtună interioară care contrastează violent cu văzduhul înceţoşat şi stagnant. îmi pare 20 rău după ceva nedesluşit [...] Cuvintele visează alte semnitficaţii decât acelea pe care le poartă ca pe o povară obositoare şi inutilă. Sau decât acelea pe care le-au uitat." Poezia începe întotdeauna dincolo de aceste mărturisiri. Undeva se spune: „începui să citesc fereastra". Da, de aici începe poezia. Când 25 te desprinzi de învălmăşagul lucrurilor şi însemnărilor sau din toate extragi un sentiment care îţi dă putere să citeşti fereastra. O realitate care s-a mai oglindit o dată. Altfel spus, „joc secund". Baconsky ştia foarte bine acest lucru. în mod deliberat el a vrut să ne dea şi jocul prim. Poezia modernă face io mari eforturi de a îngloba teritorii tot mai vaste de nepoetic. Prin această carte a sa, Baconsky face un pas înainte faţă de propria sa poetică.
Vorbeam mai înainte de evoluţia dramatică a scrisului său. începuturile au plătit tributul timpului. Scria pastel social,
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI 495
într-o vreme când versuri ca: „O, dalii, tujănici şi crizanteme I Flori târzii, flori de toamnă" însemnau încă evazionism. Curând îşi va fixa mai mult versul, cu încăpăţânare şi zumzet de albină, în jurul corolei modeste dar autentice a realului. „Cad frunze galbene, se-nchid pline de somn / ca nişte 5 pleoape" întâlnim în volumul Dincolo de iarnă. Tentaţia peisagistă, cu ecouri livreşti: O, drumuri lungi, şerpuite prin t iarbă /... Mai trăiţi salcâmi, ori aţi fost tăiaţi I Cândva într-o iarnă cu zăpezi şi viscol, IFraţi ai mei, fraţi?. „Legănare de ramuri în mai"este tidul unui poem, sugestiv pentru filosofia de atunci io a poetului: Nu, n-aş putea să plec — e-atât de-aproape I Această legănare de ramuri şi de flori, I De-mi pare că eu însumi, pe malul unei ape I Acoperit de frunze, mă leagăn uneori, este o frază î a boticelliană în plin stalinism. începe încă de acum să înţeleagă | •   poezia ca pe un „peisaj în apă", apa curgând, peisajul 15
rămânând cam acelaşi. Poeţii preferaţi — nemărturisiţi însă -j ^ par a fi Alecsandri şi Pillat. în Răsărit de lună pe mare dăm peste j> i  două strofe mai îndrăzneţe: O clipă luminişul e mai înalt, mai pali Şi-ncet din mare luna — o amforă elină, IO amforă de aur răsare şi se-nclină I Şi vinul se revarsă trecând din val în val, II20 i  Şi curge peste valuri ca peste trepte vii I Şi-adorm — şi-n vis îmi . *■ pare că e propriul meu craniu I Din orizont revarsă pe apele pustii I • $  O dâră de lumină spre ţărmuri de uraniu. Nota dominantă a volumelor următoare este confesia, care pare a fi regimul cel mai adecvat naturii sale poetice. E vorba de nişte confesiuni 25 ţ ţţ discrete, delicate, fragile chiar, care se sperie de cuvinte, ! 4? preferând uneori insolitului sau exploziei - banalitatea cursivă şi vătuită. Nu stă în felul lui Baconsky să ia din mers un vers, | '   să se urce din fugă pe scara ultimului vagon al inspiraţiei, ca I -j să ne declare ceva gâfâind. Dimpotrivă, asistăm chiar la o 30 T Â încetinire a pulsului, pentru realizarea unei linişti interioare t -5 cât mai desăvârşite. Poetul pare că ascultă încontinuu un „flux J 4 al memoriei", care-i dă o gravitate deosebită, ca aceea a celui | '£ care receptează mesaje. Aceste mesaje vin din partea „sângelui",
496
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
497
a „istoriei", a „muntelui", a „vântului", „salcâmilor", din partea „surâsului curcubeului", aceste abstracţiuni accentuând înclinaţia spre meditaţie. Unele versuri sună ca nişte sentinţe: Nimeni nu moare şi n-a murit niciodată; ILucrurile se reîntorc
5 doar acolo de unde-au plecat — Toate câte se-mpreunaseră-n trupul şi-n sufletul meu I Din nou se vor împrăştia ca frunzele la o adiere de vânt (Aeternitas). Inspiraţia sa nu este nici caldă, nu poţi să zici nici că e rece. Cu condeiul fixat undeva la „potrivit" (altfel decât Arghezi), poetul realizează cele mai bune
w volume ale sale: Fluxul memoriei, Imn către zorii de zi. Acum se poate vorbi de un univers baconskyan, o atmosferă formată din aburii rari - dar aburi - ai unei inspiraţii de plantă ori de floare. Există o evoluţie totuşi dinspre pastel spre coşmar (acesta din urmă sterilizat deocamdată, trecut prin filtrul
/5 „memoriei"). Pastelul devine mai întâi imn.
Ce păcat că E. A. Baconsky nu şi-a comentat singur versurile. Darul de a pătrunde în universul atâtor poeţi mari şi de a le contempla cu severă veneraţie strunele l-ar fi făcut să nu greşească nici în privinţa sa. Oricum, am fi aflat lucruri
20 interesante. în primul rând, am fi asistat la cauterizarea nemiloasă a producţiei sale din perioada debutului, pe care, ulterior, a eliminat-o discret din antologii şi împotriva căreia pare a se fi dezvoltat chiar întreaga sa lirică de mai târziu. Gândindu-mă la cazul Baconsky, îmi vine în minte un fluviu
25 din America de Sud, care curge jumătate de an într-o direcţie, jumătate de an în direcţie contrară. Curgerea într-o anumită direcţie a poeziei lui Baconsky a fost neînsemnată în comparaţie cu tălăzuirea masivă a „noului val" Baconsky. Totuşi fenomenul a existat. Pentru stima şi admiraţia pe care o purtăm amintirii
io şi prezenţei sale, vie, din moment ce ne-a obligat s-o luăm în seamă şi nu numai noi (într-un număr recent din Tribuna am citit o frumoasă pagină de exegeză), să nu ne ferim a discuta şi „proletcultismul" primelor sale producţii. Acest proletcultism este emblematic pentru toţi care s-au manifestat în versuri pe
vremea lui „Ţi-am trimis un cojocel". Nici Labiş n-a trecut pe acolo fără să dea „vamă" şi să permită unei anumite înţelegeri retoric-demagogice a inspiraţiei să smulgă din el fâşii. în fond, este o vârstă a poeziei române postbelice, care acum poate fi privită cu detaşare, dar nu ignorată (căci altfel s-ar putea repeta 5 peste 50 - 60 de ani şi ferească Sfântul generaţiile tinere de atunci!). Meritul lui Baconsky este de a fi fost printre primii care a luat distanţă faţă de fenomen, lepădându-se de vărsatul de vânt atât de molipsitor al versificaţiei goale. Gestul a fost salutar şi trebuie să spunem că prima ploaie binefăcătoare w pentru lirismul românesc a venit atunci de la Cluj. A păstrat din perioadă respectul pentru scriitorii mari de-adevăratelea, vădit în atâtea din eseurile sale. Dacă şi-ar fi comentat această cămaşă a lui Nessus, blană de urs răpciugos sau cum vrem să-i spunem, nu ne îndoim că ar fi fost mult mai dur cu sine decât /5 o facem noi. Şi ne-ar fi prins bine şi nouă. Căci aşa s-ar înţelege mai exact critica artei occidentale, ca să mă refer doar la unul din aspectele ultimelor sale creaţii, care, altfel, poate fi luată, de un ochi nevinovat, drept „antiimperialism stas".
Critica civilizaţiei „obosite" a Apusului e făcută de cineva 20
^ care ştie unde poate duce lipsa de critică. în felul acesta Corabia lui Sebastian capătă o semnificaţie în plus; izvoare mai vechi gâlgâie sub lopeţile sale. După perioada cu pricina, Baconsky cultivă şi promovează ca şef de revistă o poezie uneori poare prea înfrânată. înaintarea prin frână - ca să fii mai aproape de 25 contemplaţie. Se descoperă Baudelaire, Verlaine, citiţi în ediţii rare, apoi parnasienii, expresioniştii etc. Apoi - lucru important - universul blagian este desferecat şi cu cheia mare, ruginită, care ne oprise o vreme „pe pragul minunii", ca să
î   folosim o expresie a lui V. Voiculescu, se dă de-a azvârlită în 30 A. Toma. Toma Credinciosul şi-a lui ceată, „toţi voinici cu fruntea lată" (pătrată). De aici încolo, tânărul Baconsky, şi nu
,   numai el, intră în posesia darurilor sale şi în scurtă vreme
|| drumul său va sălta slobod. Dar nu mai avem spaţiu.
498
MARIN SORESCU
Unde rămâne acum Corabia lui Sebastian? Desigur, ea va pluti în continuare - împinsă de gestul de adio al unuia dintre creatorii adevăraţi de frumuseţe în limba românească.
1979
ESEURILE LUI DAN HĂULICĂ
Dan Hăulică este autorul a două cărţi, Critică şi cultură (1967) şi Geografii spirituale (1973) despre care critica şi, respectiv, cultura au scris mânzeşte: prea puţin. Şi mai este autorul unei cărţi ce apare lunar, chiar dacă uneori cu mari s întârzieri (menite să producă infarct celor care vor să se cultive f doar din ziare şi reviste) şi care, stivuindu-se an de an, creează ţ o piramidă culturală capabilă să îngroape somptuos şi definitiv * pe oricine încearcă s-o dărâme. Neînţelegând a face concurenţă secolului vitezei, sau publicaţiei italiene - Secolul XIX, revista w se aşază lent dar temeinic, ca o ninsoare abundentă, în peisajul literelor europene, dându-i un fior de puritate şi prospeţime românească. O astfel de publicaţie nu poate deveni instrumentul exaltării sectare a cutărui sau cutărui scriitor, aşa cum pretind unii, căci o astfel de acţiune primitivă descalifică /5 jenant. Ne întoarcem la cultura tribală? Chiar şi dacii erau atenţi la fenomenul cultural contemporan. Şi se zice că uneori făceau incursiuni la romani şi pentru a pune mâna pe câte-o apariţie mai rară ori chiar pe câte o întreagă şcoală filosofică. Suntem europeni din cele mai vechi timpuri - şi acesta nu e 20 un paradox. Adunate, contribuţiile personale ale lui Hăulică (dincolo de munca de arhitect, strângerea materialului şi nervii aferenţi - ştim cu toţii cum se face o revistă!) ar constitui materia altor câteva volume. Iată că nu se poate spune, nici
500
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
501
cantitativ, că acesta e un autor fără operă. Dacă socotim totuşi puţine cărţile lui (eu aş zice mai bine: rare), această puţinătate se răscumpără prin densitate, care, la urma urmei, e de preferat lăbărţării gureşe. 5 Sărind peste faza „recenzie" a cărţilor Creaţie şi cultură şi Geografii spirituale, voi încerca, mai degrabă, o analiză a modului prin care scriitorul se angajează la elaborarea unei introduceri în cultură. Şi, implicit, o analiză a personajului Dan Hăulică.
Activitatea multilaterală a lui Dan Hăulică îmi aduce aminte, nu ştiu de ce, de uşa turnantă a lui Chaplin: intrând, personajul nu se decidea să părăsească dispozitivul rotitor, descoperind cu candoare, de fiecare dată, că înaintarea
15 înseamnă de fapt descrieri de cerc. Cercul lui Dan Hăulică este vast. Păşind înăuntru, el domină cu superioritate mecanismul uşii, chiar dacă aceasta pare să-l proiecteze la întâmplare mereu într-o altă sală: odată într-una de pictură, altă dată într-un muzeu de sculptură, în literatură, apoi în estetică, în istoria
20 literaturii sau în istorie pur şi simplu. Trebuie spus din capul locului că omul acesta aparent fragil şi şovăielnic, dar în esenţă oţelit şi voluntar, se simte peste tot ca acasă. Ba chiar mai bine decât acasă: e specialist. Face ordine, stabileşte regulile genului, aduce contribuţii reale. Determină şi pe alţii să prindă
25 gustul artelor şi-al ideilor. Există chiar pericolul de a se stabili într-un fotoliu comod, de somitate a domeniului, şi numai forţa propulsivă a unei elice sufleteşti în veşnică vibraţie îl roteşte spre un orizont nou. Curiozitate? Nelinişte? în nici un caz nehotărâre. Câteodată dragostea curată, spunea cineva (în
30 tren, unde se cultivă prozatorii), ar fi păcat să degenereze într-o căsătorie. Autorul Geografiilor spirituale nu comite imprudenţa de a se fixa undeva cu desăvârşire. Există scriitori muşchi de copac, arătându-ţi până la plictiseală doar nordul. Cum mie
îmi plac deopotrivă şi Polul Nord şi Polul Sud şi polii de la capetele ecuatorului (ar trebui să existe), îmi este cu deosebire simpatică chemarea „spre toate zările" a eseistului. Zic şi eu c-ar fi păcat să scrie numai despre plastică. în primul rând, pentru că plasticienii nu-1 citesc (decât fiecare în parte, când s scrie despre el). Lor trebuie, spunea altcineva (tot în tren, dar la întoarcere), să le spui prin viu grai părerea ta, cartea-ţi fiindu-le trebuincioasă doar pentru o natură moartă. Ar fi păcat şi să facă numai critică literară: atâtea frumuseţi din domeniul artelor plastice, ascunse cu perfidie în cutele draperiilor care io cern lumina pe picturi, ne-ar rămâne necunoscute. Cine ne-ar mai mobiliza energiiile, cu atâta pasiune molipsitoare şi cu uşurinţa unei iluminări către forţa estetică nebănuită ce doarme în tablourile de astăzi şi de ieri, făcând din viaţa fiecărui artist o viaţă spirituală (reţinând citate, amănunte semnificative 15 din arderea pentru frumos) şi din opera lui loc de pelerinaj? Citiţi eseul despre Ion Gheorghiu, unul din maeştrii paletei -recunoscut de conştiinţa publică, dar nu şi botezat ca atare de critică. Aşa cum se întâmplă şi-n literatură, unde scriitorii mari sunt lăudaţi verbal până la saţietate, nerămânând nimic scris, 20 pe hârtie aşternându-se apoi, cu violenţă, doar replica negativă. (Vezi, de pildă, studiul Ilenei Vrancea despre Călinescu.) Ion Gheorghiu îşi ia prin acest remarcabil studiu locul meritat, şi scris negru pe alb, printre clasicii vii, plimbându-se cu mâinile în buzunar prin labirintul grădinilor sale suspendate 25 pe toate culorile spectrului, labirint a cărui ieşire n-a găsit-o nici chiar Dan Hăulică, şi n-o va găsi decât tot Ion Gheorghiu când va crede demonul Iui de cuviinţă. Mai există, desigur, câţiva excelenţi interpreţi ai fenomenului plastic. Şi-ar merita şi ei recunoaşterea. Dar sunt puţini. Iar dacă Dan Hăulică ar 30 face numai critică ori istorie literară - oricât de strălucită ar fi - ar enerva frontul nostru critic. în primul rând, pentru că foloseşte un balot de neologisme şi citate. O, mult mai multe decât noi toţi (hai   n^^lţid^Lpe mine aici) la un loc. Apoi,
502
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
503
pentru că ar încerca să-şi impună punctul de vedere; apoi, pentru că nu scrie numai despre români etc. Cunosc un autor căruia mai bine îi dai o palmă decât să-i lauzi în faţă un scriitor viu de pe alt meridian. Dacă mai faci imprudenţa să-i spui că 5 ai şi stat de vorbă cu acela şi-1 îndemni să-i citească opera, căci e relevantă, eşti descalificat pentru toată viaţa. Dan Hăulică este, aşadar, structurat spre a fi om de răscruce într-o cultură cu ochii aţintiţi spre toate zările. Depinde ce-i cade mai întâi sub ochi. Ori căruţa cu tablouri, mergând spre un vernisaj
io Ţuculescu la Paris, ori trânta lui Andre Malraux cu îngerul -care, curios, la el n-a strigat (încă), ori cavaleria versurilor lui Eschil răzând câmpia sub copite şi râzând de ea.
îşi asumă rolul neostentativ muncitoresc de acar pe căile artelor, cu gândul de-a trimite trenurile unele peste altele, fără
/5 riscuri catastrofale, făcându-le doar să sclipească unele la lumina celorlalte, ca într-un dans al săbiilor. Acesta ar fi, se confesează autorul, „dialogul": „Artele se întâlnesc, deşi Degas pretinde ritos că muzele nu stau de vorbă între ele şi nu-şi comentează lucrarea; la sfârşitul zilei, când şi-au încheiat munca,
20 - spunea pictorul - muzele nu ţin dispute şi nu-şi compară industriile: atunci, ele dansează! însă dansează, desigur, impreună, trecându-şi una alteia, fără să vrea, măiestrii şi secrete. Nevoia de a ne confunda, artişti aparţinând unor bresle deosebite, e obiectivă şi inevitabilă. Degas avea dreptate doar
25 întru cât refuzul său îi viza pe acei literaţi plini de suficienţă, dispuşi să arbitreze, verbios şi patern, în domenii pentru care le lipseşte calificarea. în secolul al XVIII-lea, Gliick, marele muzician, respingea şi el, cu sarcasm, verdictele despotice pe care şi le îngăduie uneori oamenii condeiului, când se lansează
30 în aprecierea celorlalte arte. Am fost copleşit - i se adresează Gliick lui La Harpe -, văzând că despre arta mea dumneata ai aflat, în câteva ceasuri de reflexiune, mai mult decât mine, după ce am practicat-o 40 de ani. Dumneata, domnule, faci dovadă că ajunge să fii om de litere, ca să vorbeşti despre orice."
Fiind de acord cu citatul Baudelaire, care cerea artelor „dacă nu să se suplinească una pe alta, măcar să-şi împrumute reciproc forţe noi", suntem de acord şi cu Hăulică, atunci când afirmă: „A contesta drepturile de arbitru ale literaturii asupra
I      celorlalte domenii nu înseamnă a aboli nevoia unui strâns 5
! dialog între arte." Căci: „Aşa cum tonurile picturii trebuie să fie între ele nu ca fraţii - spunea Cezanne - ci precum verii, tot astfel raporturile între arte care nu-s imediat contigue pot fi mai rodnice decât ne-am aştepta."
Nevoia unui astfel de dialog este cu atât mai mare cu cât io ne dăm seama, în condiţiile unei specializări pe întrecute, că artele sunt, în fond, exclusiviste. Când facem arhitectură, întoarcem spatele (şi n-ar trebui, n-ar trebui!) sculpturii.
Pictura se înrudeşte astăzi parcă mai mult cu chimia şi industria textilă, poezia ţine de asiro-babilonie şi aşa mai /5 departe. De când nu mai iese fum pe coşuri, poluarea oraşelor a crescut înmiit. Să respirăm adânc în faţa artei! Măcar j| zece minute pe zi. Cu cât un lucru e mai necontrolabil, cu atât progresul în precizie e mai mare. în măsurarea distanţelor între stelele extragalactice aud că s-a ajuns la o precizie de milionime 20 de secundă. Dar cum măsurăm distanţa dintre un tablou şi o sculptură, dintre tu şi dumneata, dintre un sunet şi-o floare? Aici e mai greu! în aproximarea acestor distanţe mai mult decât astronomice se hazardează Dan Hăulică, spre meritul lui. Contemplând cu egală voluptate şi-o literă scrisă dintr-o carte 25 veche şi-o literă pictată dintr-un tablou nou şi dându-ne de £ ştire, precum scrisoarea lui Neacşu, de înaintarea urâtului în cotidian ori a cotidianului în urâciosul de urât, face artă pe marginea operei de artă. Ca pe marginea prăpastiei. Pentru că îşi asumă riscurile. 30
r t Acum, ceva despre procedeele utilizate. Vorbind despre Ciuma lui Camus, se bazează, în caracrerizare, pe extrasele din însemnările autorului. „La Oran — pretindea cândva scriitorul -
i *    îl întâlneşti pe Hlestakov al lui Gogol. El cască şi apoi declară:
504
MARIN SORESCU
UŞOR CU PLĂNUI. PE SCĂRI
505
Simt că trebuie să mă ocup de ceva mai înalt." Şi tot o spusă de-a lui Camus: „Ei se instalează în epopee ca într-un pique-nique." Altundeva ni se aduce aminte o apreciere a lui Thomas Mann asupra lui Joyce: „El a sporit enorm dificultatea 5 de a fi romancier". De altfel, toate decupajele pe care le operează sunt semnificative, ele n-au valoarea neutră a unor antologii de maxime, ci se integrează organic în ţesătura demonstraţiei. El însuşi, printr-o îndelungă cizelare a frazei, creează, ca să zic aşa, citate: „Alţii, semnalând frumuseţea
w dintr-o operă, au aerul că o creează ei." „Unele momente ale gândirii trebuie lăsate în culise, rezervând strălucirea scenei pentru verdictele decisive." Sau: „Nu se poate dovedi totul în ctitică — nu-i economic şi nici util." Şi o formulare negativă sclipitoare: „Un critic de o inadecvare infailibil
15 verificată, I. Vitner... "etc.
Eseurile lui Hăulică sunt orchestrate savant şi meticulos, într-un fel în care aproape fiecare frază să se confrunte cu o frază celebră şi să reziste (ceea ce e foarte important!) alăturării. Dacă li se poate reproşa ceva, este poate densitatea prea mare,
20 continuă, fără momente de respiro. Pagina se constituie ca zidul unei fortăreţe, lipsite de acele mici ferestruici prin care te uitai dacă nu vine duşmanul şi strecurai puşca să mai ia o gură de aer. Te sufoci - te duce mintea - în geometria aceasta de ziduri înalte. însă, după o anumită penitenţă, necesară de
25 multe ori în cultură, construcţia aceasta austeră începe să-ţi placă. îi prinzi gustul. Şi-ncepi s-o ronţăi. Cranţ! Cranţ! Toţi şoarecii de bibliotecă, din Biblioteca Academiei, vor fi mobilizaţi, într-o zi, să se ţină după Hăulică — să le mai dea. El îşi începe demersul critic numai după un asediu
io îndelung, tipicar, al subiectului. Şi numai după ce se convinge de rezistenţa materialului. Foarte multe din eseurile lui debutează dintr-o poziţie de extaz. Pentru a se feri de ridicol, verificările prealabile sunt absolut necesare. De altfel se orientează cel mai adesea către subiecte de sinteză, cu o bogată
bibliografie în spate, capabile să şi inhibe, care stimulează însă
I pe omul fără complexe. Astfel este întinsul studiu între septentrion şi Hellada (Secolul XX, 2-3, 1978), ce vine ca
|      prelungirea unei obsesii, vizibile în Grecia un prezent perpetuu (Secolul XX, 1, 2, 3, 1977), lucrări de referinţă, menite să 5 întregească mult profilul „geografiilor spirituale".
Critica este ca o lentilă nouă. în focarul subiectului supus analizei vin raze din multe şi îndepărtate puncte. Acest fel de scrisoare, ca să nu zic scriitură, luminează şi adânceşte, ajută la executarea unor portrete convexe precum picturile din bolţi io ori firide. Citindu-1 pe Hăulică răsfoieşti concomitent şi o enciclopedie. Afli că Renan a definit intimitatea gândirii
| creatoare ca fiind „o conversaţie întte lobii creierului său". Ibrăileanu la masa de lucru păstrează „plăcerea vie, înfierbântarea lecturii. El te învaţă să citeşti - să ne amintim 15
I cunoscuta definiţie dată de Sainte-Beuve criticului - pentru | că ştie el însuşi citi cu frăgezime". Hăulică se pronunţă pentru „tensiunea lecturii". Gândirea sa e avidă de informaţii ce se acumulează spontan. înaintarea în argumentaţie se face ■ aluvionar, cu prisos de erudiţie. Subiectul este elaborat cu uşile 20 bibliotecii date la perete. Ce-au zis tomurile, sertăraşele şi fişele? Selectând apoi informaţiile care-i convin, porneşte la propria construcţie. Aproape întotdeauna aceasta este fermă, de bun gust, solidă, şi, ori din ce punct ai frânge-o, se ţine articulată. E vorba de un pictor? Sunt mobilizaţi Cezanne, Degas. Ca şi 25 când autorul s-ar teme să nu înceapă prea brusc, de capul lui. Fraza debutează cu un aperitiv străin. Cutare „a zis", sau „definea", sau „nu greşea atunci când" etc. Urmează, tot din prudenţă parcă, o parafrază la un altul, care îl susţinea ori îl contrazicea pe celălalt, pentru a se continua cu banchetul io propriu-zis, servit de autorul Geografiilor însuşi. Festin de o rară bogăţie, la care Ungheanu, odată, n-a fost invitat. Aproape fiecare alineat e construit pe această schemă. Călinescu uza deseori de un procedeu similar. Acesta a reuşit
506
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
507
să introducă elementul erudit până şi în poezie, ca material de construcţie lirică. Hăulică atinge o cotă înaltă în a-şi desfăşura erudiţia, fără să supere. Sunt unii cărora, dacă le pomeneşti despre Capitoliu, cred că te referi la un lac, din cauza
5 gâştelor, care le sunt mai familiare. Ţesătura frazei e organică şi demonstraţia elocvenră. De la doi maeştri se revendică formaţia sa intelectuală. De la George Călinescu şi de la George Oprescu. Pe primul 1-a frecventat o vreme, luând apoi distanţă respectuoasă faţă de maestrul fascinant, dar care te
w putea inhiba, ca stejarul de care vorbea Brâncuşi. S-a îndepărtat nu înainte de a-i asimila lecţia, de originalitate şi scânteiere. „A şti cu eleganţă", spune despre autorul Istoriei literaturii, punându-1 la infinitivul cunoaşterii pline de nobleţe. Caracterizarea i se potriveşte, mă gândesc, şi lui
ii Hăulică însuşi. Dacă nu întotdeauna, măcar lunea şi miercurea. De la George Oprescu a învăţat, apoi, să „citească" operele de artă. Dacă lui îi datorăm lipsa din Bucureşti a unei penibile statui înfăţişându-1 pe Eminescu şi intervenţia sa curajoasă împotriva lui Baraschi a avut atunci un efect
20 salutar, tot lui îi datorăm - şi mai ales asta trebuie subliniat -prezenţa atâtor talente în conştiinţa noastră. Oameni care ştiau să facă atmosferă operei de artă, precum Comarnescu, Argintescu Amza ori Schileru s-au rărit.
Fără entuziasmul perpetuu al cunoscătorilor, picturile se
25 pot uşor veşteji. (în conştiinţe, bineînţeles!)
Ne întoarcem la eseuri. Volumul Critică şi cultură reprezintă o bună diagramă a ceea ce autorul însuşi numea, aşa cum am văzut, „dialogul între arte", însumând reflecţii despre critică, estetică, „poezia plasticii" şi „sentimentul
30 istoriei". Geografiile spirituale, cu eseuri aparent disparate, despre Fellini, Piero della Francesca, Paris, Mediterana, Maurice Bejart, Calder, Junger etc. se constituie într-o încercare de filosofie a culturii, evidenţiind mai clar darurile de analist şi gânditor. „Mă gândesc la ciudatul destin istoric
care poate asocia, firesc, în Germania, universalismul şi provincialitatea, la Weimarul care putea conţine, într-o exiguă existenţă provincială, conştiinţele cele mai vast expresive ale unei naţii. în alte părţi, accesul la universal se obţine, în primul rând, pe treptele de existenţă pe care le închipuie o 5 mare capitală. Ba chiar Montaigne, deşi un parizian de baştină, pe deasupra primar al unei urbe însemnate de provincie, nu se considera nici francez decât prin intermediul Parisului. Neavând capitală în acest înţeles riguros şi stabil, dominator şi absorbant, - pentru veacuri întregi, neavând w deloc capitală - Germania a păstrat deseori provincialităţii o
) dimensiune altfel decât peiorativă; făcută dimpotrivă, din tonica seriozitate şi din profunzime intelectuală".
i Lui Dan Hăulică, fără nici un citat îi e urât. închis singur
în fraza lui, fără mâna mângâietoare a Iui Aristotel, Platon şi 75
t departe de răsuflarea lui Blake şi Tagore, se simte stingher. N-are cu cine dialoga. E un combustibil foarte scump esenţa de cultură. Şi se plăteşte cu nopţi de nesomn, lecturi
, ^ înfrigurate, rătăciri şi reveniri prin labirintul tomurilor care, cum se ştie, nu se suferă între ele. O carte o anulează pe alta, 20
L|| o pune între paranteze. Aparent. Dar îţi trebuie dârzenie şi un
1 _T optimism funciar în temeinicia spiritului uman şi-a drumului său necurmat spre progres, ca, după ce ai închis o carte, să treci
•  - la alta. Şi Dan Hăulică face aceasta cu bucurie, iar paginile î scrise păstrează, ca şi cele ale criticului analizat, „plăcerea vie 25 şi înfierbântarea lecturii".
1980
UŞOR CU PLANUL PE SCĂRI
509
ADRIAN PĂUNESCU: FRAGMENTE DINTR-O EPOPEE
I. ISTORIA UNEI SECUNDE
Adrian Păunescu vine în poezie cu armele şi bagajele
5 gladiatorului roman, care se luptă deopotrivă pentru pâine şi pentru circ. Pâinea poeziei e adevărul simplu, care trebuie trăit cu pasiune şi spus răspicat; circul — dreptul Ia joc, la imaginaţie, vis. Iată de ce versul său se constituie ca un manifest, un steag furtunos, simbol al celor mai arzătoare idei şi pasiuni
io contemporane, ţinut cu amândouă mâinile şi ridicat sus cu decizia revoluţionarului romantic. Şi, în acelaşi timp, ca un spectacol mare, de forţă şi pasiune. Având toate calităţile necesare — capacitatea de trăire şi de a crea viziuni, propunând noi structurări ale imaginaţiei, explozia de patos şi invenţia
15 verbală—Adrian Păunescu chiar este un original, răspicat poet. Ultimul volum, Istoria unei secunde, înmănunchează poeme memorabile, metafora mare a cărţii fiind clipa, ca picătura în care se reflectă o întreagă istorie, dar existând încă o mulţime de simboluri şi metafore în fiecare poem, toate la un loc
20 dându-ne senzaţia unei jerbe de lumini azvârlită pe cer.
încâlceala vorbelor şi sofisticăria nu fac bine nici în poezie, după cum apa chioară nu e bună nici în ciubote. Poezia lui Adrian Păunescu are uneori transparenţa sticloasă a cerului pe o noapte geroasă, când îţi surâd din cer rânduri de
25 stele suprapuse şi când chiar aerul îţi arată faţa lui nevăzută.
. „Intrând în ea să tremuri I Ca iama-ntr-o pădure, I Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup"îşi autodefinea lirica teri-■ bilă copilul mustăcios Nicolae Labiş, privind cu încruntare şi cu maximum de responsabilitate viaţa şi moartea. Tremuri şi printre versurile câtorva dintre poeţii în viaţă - iar poezia lui 5 Adrian Păunescu e plină de viaţă, de furtuni ca burduful lui Eol. Istoria neromanţată a unei secunde devine sub pana sa roman fluviu. Vreau să spun - gâlgâie de probleme. Acolo unde cerul pare că se uneşte cu pământul este şi orizontul poeziei care nu poate fi atins niciodată nici măcar cu o floare - io numai câte unui tânăr şi infatuat critic i se pare - cum mi s-a întâmplat să citesc de curând - că s-a izbit cu capul de orizontul ultim al măiestriei. Noi ceilalţi ne căznim fiecare să ne înţelegem orizontul - pe-al nostru şi pe-al altor confraţi. Desigur, la o privire superficială, orice bec poate face 15 concurenţă lunii, cred că în critica de poezie încă mai trebuie, '     la noi, degajată luna de becuri sau de licurici. Asta spre a nu t promova confuzii. Revenind la Adrian Păunescu, nu ştiu de î" X ce mă încearcă bănuiala că el ar fi capabil să scrie şi mort. Tot
_V despre viaţă. în primul rând, le-ar face epitaful tuturor celor 20 * ÎPdin jur şi s-ar lupta să apară. Apoi, i-ar trezi să le citească, declamând frumos. Apoi, i-ar convinge să joace fotbal şi să ţină cu echipa lui. Apoi, le-ar lua un interviu, mergând la cauze -„- fi culmea: le-ar găsi şi leacul. Aş vrea să fiu într-un cimitir cu el (bineînţeles, mai târziu, să batem în lemn!). 25
îmi place, mai ales, modul în care îmbină liricul cu polemicul. Poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; „ atitudine făţişă. Am putea spune pledoarie - şi în focul demon-Itraţiei zăreşti şi colţii şi lacrimile. Când Adrian Păunescu îşi arată colţii, e un autor de pradă: inerţia, vechi apucături, 30 îndărătnici şi sfătuitori de ocazie sunt sfâşiaţi în largi hiperbole, fecuţi cu miere şi cu oţet şi puşi pe munţi la uscat, în priveliştea f =£ lumii. Dar imediat spectacolul e punctat de o ieşire lirică, la ■    fel de grandioasă. Multe versuri îţi rămân în minte şi farmecul
510
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
511
lor e greu de explicat. Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme I lăsăm şi inimile să ne cadă I Noi ce visăm de-a pururi şale demne, I noi care suntem ninşi pe ochi de-a dreptul, I noi cărora ne-au spart gheţarii pieptul, I noi care focul
5 nu-l clădim cu lemne /[...] noi care facem oameni de zăpadă, I fiind şi noi tot oameni de zăpadă... Surprinde plasticitatea imaginii: „Răceala dintre noi e-agheţiipe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al ţării. Primul vers te duce cu gândul la cutare tablou de
io Breughel cel Bătrân, cel de al doilea la Piramida de capete a lui Veresciaghin. Un întreg poem (Vis), de o mare frumuseţe, traduce complicatul, inefabilul proces al naşterii ideii: în ţeasta mea cu enervaţi tăciuni I cu facle se aleargă doi nebuni ![...] Ei fug mereu prin legănarea ierbii I Ce — cum spuneam —
15 încărunţeşte blând, I Cu facle albe-mi devastează nervii I străine limbi prin osul meu urlând. Părinţii care murind au uitat să spună cum ne cheamă, unde ne aflăm şi, mai ales, au uitat să ne nască (Părinţi uituci), ori buimăceala lemnelor când observă că sunt aruncate pe foc, în plină vară, fără a mai fi
20 nevoie, din inerţie (Ieşirea din sobă), ori tristeţea postdiluviană a celui care, închis în arcă pe fundul lumii sale, şovăie şi plânge (Eu toată iarna) — iată doar câteva dovezi ale unei capacităţi ieşite din comun de a face poezie de idei. O evoluţie certă! Bineînţeles, în evantaiul secundei istorice, surprinse de cel ce
25 trăieşte în felul lui clipa, intră, în primul rând, pământul pe care călcăm cu toţii, pe care toţi îl numim ţară, şi care nu va fi niciodată cântat destul. Aici emoţia e nedisimulată, Adrian Păunescu reabilitează imnul, fără a se sfii de retoric: Fii, ţara mea, aşa cum simţi că poţi, I du-ne pe toţi, hrăneşte-ne pe toţi /
30 eroi, poeţi, plugari, / jertfeşte-ne, alege-ne cum poţi, I la faptă şi la rang, mai mici, mai mari, I du-ne pe toţi, aşază-ne pe toţi, I la jugurile propriului destin Ipe cei ce-au fost, pe cei ce sunt şi vin, I o, ţara mea, dumnezeiescul nostru Ipământ, cuvânt miraj şi chin (în lunga noapte). Găsim iarăşi formule memorabile: Şi
dacă noi aceştia de astăzi şi de mâine I suntem pământul ţării — acum încă viu — Igropari, sădiţi cu grijă în noi pe tot Bălcescul I ce-a mai rămas în lumea în care e târziu. Câteva frumoase | ' meditaţii despre poet (Pe cont propriu, Poet retoric, Moarte prin \ împăturire) ar merita iarăşi o analiză. „Fiu al iluziei", poetul 5 moare ducând doar un deget la tâmplă, iată o definiţie splendidă pentru cântăreţul romantic. Imaginea nu se potriveşte însă cu bătăiosul autor în discuţie, care nu descăleca niciodată şi versurile par suliţi lungi aruncate din fuga cvadrigii, pentru a ne întoarce iarăşi la reprezentările antice, to Istoria unei secunde poattă cu fală în poezia contemporană stema, rănile şi bandajul unei aprige sensibilităţi.
De la uneltele sale, Adrian Păunescu a sărit, ca o hienă, şi i- la uneltele gazetarului, pe care le-a găsit cam strepezite şi convenţionale. Minunea s-a produs şi aici: aceste unelte palide /5 :  prind dintr-o dată lustru şi se dovedesc de o mare ,   funcţionalitate. O veche rutină a făcut să se creadă că articolul
- de ziar nu trebuie să aibă stil - şi uite că are. Că nu trebuie spuse anumite lucruri - şi uite că acele lucruri se pot spune foarte bine, ba mai ales ele se cer spuse, spre binele obştii. 20
,. Adrian Păunescu şi-a adus de acasă spiritul iscoditor, neliniştea, pasiunea şi perseverenţa. Ceea ce s-ar fi crezut că e de dorit să se spună în şoaptă sau să nu se spună deloc, noul gazetar răcneşte într-un megafon. După cum cei care poartă perciuni îşi asumă riscul de a părea în ochii lumii cu un perciun mai 25 mare şi unul mai mic, poetul Adrian păleşte, e îmbrâncit în
* umbră de gazetarul teribil Păunescu, devenit cărăuş al
- „problemelor spinoase", fugărind probleme, admonestând şi oblojind, devenind reazemul reumaticilor şi al celor cu
1     sciatică. Babele suferinde îi trimit bileţele. Iată, aşadar, că toate 30
genurile sunt bune, în afara celui plicticos - avea dreptate * s Voltaire.
Poeţii se sfiesc a scrie despre confraţi, mai ales de bine, îi apucă o nehotărâre, ţinând probabil de inefabil, si care nu
I -
512
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
513
dispare decât atunci când se pune problema să nască un pamflet.
Riscând a mi se reproşa că dispreţuiesc tradiţia, am aşternut aceste gânduri cu entuziasm, stimulate de lectura 5 ultimului volum al lui Adrian Păunescu, o prezenţă, două prezenţe: în publicistică, dar şi - mai ales - în poezie, şi prin acest volum.
1971
II. MEDICUL DE CIRCĂ PLANETARĂ w MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA PĂMÂNTULUI
E tentant, e crocant chiar, să scrii despre Adrian Păunescu. Omul e o adevărată mină de energie; iar poetul stă pe un vulcan în continuă erupţie, e aruncat în slavă şi absorbit în viscerele de foc - o păpuşă în mâna propriului temperament,
15 care nu suferă decât de prea mult. Prea mult - din orice, lipsuri ca şi însuşiri. Diagrama inspiraţiei sale e întortocheată şi incredibilă aşa cum ar arăta electrocardiograma unui om care s-ar constata cu stupoare - are trei inimi „în pieptu-i de aramă". îl cunosc de când era slab. Ce buni sunt poeţii slabi,
20 pe la 18-25 de ani! Şi mai târziu sunt buni, dar, mai una-alta, mai dispare elasticitatea, unii înnebunesc cântarul, şi, în genere, trebuie să-ţi pui ochelari ca să vezi să-ţi tai unghiile de la picioare. Păunescu s-a aruncat asupra poeziei cu dezlănţuirea cu care, de obicei, se dezleagă cuvintele
25 încrucişate. în tren. Numai că el le încrucişează. Are în cap mii de rime, care cer versuri înapoia lor, precum laţul spânzurătorilor gâturi. Un prestidigitator în stare să-ţi scoată
porumbelul şi din piatră seacă, fâlfâind. Ar rima, dacă ar avea trei zile libere la munte şi două la mare - fără cenaclu - întreg dicţionarul lui Laurian şi Massim cu Dicţionarul explicativ al limbii române contemporane. Rimându-i întâi pe Laurian cu Massim. Ce fericit amalgam latino-dac ar mai ieşi din această 5 logodnă a secolului al XlX-lea cu deceniile noastre! Dar oare nu le-a împreunat? Nu le-a întărâtat, nu Ie-a dejghinat pre ele, cuvintele limbii române, nu le-a silit să cânte „potrivit", arghezian, şi nepotrivit, adică în vers liber?
Am în faţă noul său volum. Ai zice, uitându-te la titlu: io după nietzscheenele „animale bolnave" ale lui Breban, înapoi la Kant. Căci el gândea, parcă, un „Proiect pentru o pace veşnică". N-a apucat s-o vadă. Oare poate, mai poate Păunescu însănătoşi planeta? Oricum, un Boicil sub formă de versuri nu
* strică. Sau mai degrabă păunescil: versuri extrase, pesemne, tot 15 din alifie nivea sau din alte alifii, ori din toate alifiile. Dacă te
* ungi cu ele dimineaţa, la gimnastica în producţie, ţi se iau problemele cu mâna. Aşa şopteşte limba despicată a detractorilor, care nu mai cred în vraci şi elixiruri miraculoase.
i   Presimţindu-i deci (Adrian este într-o fază înaintată de 20 presimţire şi-i bun de detectat cutremurele. Mi se pare, chiar duce tratative cu japonezii) - le trimite un buzdugan otrăvit: Sunt în faza-n care toate mă ajută I şi orice mi-aţiface mă veţi ajuta, Ipe oricare drumuri trece viaţa mea, / ori cu flori pe mese,
-   ori vardişti, o sută, I zodia sub care stau grâieşte-aşa: I orişice 25 mi-aţiface, toate mă ajută (Duşmanilor mei).
Mihai Beniuc, cu ani în urmă, se vedea ţinta unor atacuri
. şi conjuraţii perfid de concentrice, urmărind să vatăme, prin persoana sa, însuşi centrul cald, viu şi nervos al pământului. De egocentrism copernican, dacă se poate spune - plasându-se 30
t în soare şi tratând (medical) planeta de sus, îl putem suspecta şi pe autorul Manifestului. Să reţinem pentru început starea
514
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
515
de enervare. Ori vorba latinului: „Indignatio"... etc. Versuri bune face, subliniem: Din pâine ne-a rămas un biet cuţit / Şi un miros tăcut de grâu în oase". Sau: „Bob de grâu, pâzeşte-ţi bine mlada, I Vezi când să sfârşeşti şi când să-ncepi, I Soclul tău de
5 pai e plin de ţepi, I Bob de grâu, învaţă-te de-a spada (Bob de grâu). Pomenindu-se „într-o societate abruptă", omul de azi se recunoaşte şi îşi recunoaşte nevroza mai ales în astfel de formulări fericite (pe nefericirea lui): înnebunim când visul nu se poate, I Şi-n fişe scrie: „fără de motiv". Aceste versuri cred că
io ne pot fi un bun ghid pentru vizita noastră în domeniul liric, cu oase de mamut şi tractoare, al acestui poet controversat. Am spus „controversat", şi asta mă obligă la o digresiune. Nu s-a pus încă un contoar, în critica literară, care să înregistreze intrările şi ieşirile lui Adrian Păunescu. Evident în şi din zona
15 esteticului. Când să traversez la Romană, săptămâna trecută, un cunoscut, văzându-mă cu cartea lui sub braţ, după inevitabilul „unde ai găsit-o?", lansează următoarea frază, pe care mi-era teamă că n-o s-o ţin minte, până acasă, să mi-o notez: „Poezia lui Păunescu se împarte distinct în două
20 categorii. Prima, având legătură cu zona esteticului şi fiind, prin urmare, discutabilă; a doua, ieşind din zona esteticului, fiind, adică, indiscutabilă." Avea - am bănuit imediat - exemple pentru ambele cazuri, dar s-a dat liber, şi - împinşi de mulţime - ne-am despărţit. Chiar această împărţire este
K discutabilă şi indiscutabilă. Sunt poeţi care se află în zona esteticului şi în afara acestuia chiar în aceeaşi producţie. în ce-1 priveşte, nu trebuie minimalizat progresul, chiar saltul realizat. Altfel, nici nu puneam mâna pe condei. Am mai scris despre Păunescu la apariţia primei cărţi, apoi o dată pe la mijloc - şi
30 acum. De fiecare dată când e vorba de ceva. Nu-mi place nici mie să mă repet - dar mă interesează etapele câte unui scriitor important. Trebuie să le ştampilez şi eu etapele, dacă tot fac
s     treabă de conţopist critic. Şi în plus, autorul Fântânei I     somnambule e crocant pentru pana mea, cum spuneam. Şi, cu aceasta, încheiem digresiunea, dacă se poate numi digresiune.
Vorbind de arhitectura volumului, să observăm că cele trei „capitole": Acasă, Turnul de lacrimi (Contribuţii la opera de 5 !     lansare a unui nou orb) şi Manifest pentru sănătatea pământului (Preocupările unui supravieţuitor) înglobează peste 200 de poezii. Fiecare secţiune are, de fapt, sumarul unei cărţi aparte. Dacă ne gândim şi la poemele retrase de autor, în ultimul moment, pentru mapa de „Postume" din tinereţe, w putem spune că Păunescu apare dintr-o dată cu un masiv volum selectiv - impresionantă operă la care unii lucrează o viaţă, şi, cu ajutorul cercetătorilor, şi după moarte. Iată că în ultimii ani producţia lui, era să zic la hectar, a fost foarte ridicată. (Un alt volum - Iubiţi-vă pe tunuri - este şi el /5 anunţat.) Ce a făcut posibilă reunirea între aceleaşi coperţi a .-  unui număr atât de mare de piese este unitatea de ton. Mai •■ • bine zis durata unor obsesii. Tumultuosul individ, pe care unii ■  nu vor să-l reţină decât ca personaj foarte contemporan în raiduri iuţi, „cu antena prin judeţ", bun recitator, iubitor de 20 fotbal şi muzică folk, intrat în folclor pentru disponibilităţi gazetăreşti şi organizatorice, se retrage brusc în sine. Gestul e atât de neaşteptat, că aproape îţi taie respiraţia. Ce să facă Păunescu singur cu el? Ce să facă? Nu se suportă. Scurt, începe, în sfârşit, să nu se mai suporte, îi e „silă", şi ajunge la 25 .- accente dramatice. Se urăşte pe sine, dar nu ia măsuri. Ba da: nemaiplăcându-şi (în dreptul tâmplelor să cânte cuci), nu-i mai : .-,  place lumea, planeta şi, nemaiplăcându-i planeta, se întoarce .     asupra sa periodic, ca o fiară - Hagi rupea din el. ! ■       „E clar că în mine cineva mă trădează", exclamă undeva, 30 I     constatând un „întuneric brusc" şi un fel de ameţeală. Se urăşte |     de la „icrele" sale, până la oglinda sau la televizorul în care se
516
MARIN SORESCU
UŞOR CU PLANUL PE SCĂRI
517
vede. Dialoghează cu „duşmanii": Eu nici nu mai ţin minte ce oameni sunteţi voi, Idacă e demn de mine să vă vorbesc deschis, I când ştiu că pe-ale mele aripi aţi pus noroi I şi mi-aţi trimis în creier şi în vis. De la introspecţia amară trece, aşadar, la
î scrutarea încruntată a semenilor şi-a timpului care „miroase-a fulger şi-a nechezătură. („Nechezătura" e forţată.) Dispărând caii, cum tot el scria într-o tremurată elegie mai veche, cine să mai necheze? Năravurile noastre, viciile, apucăturile.
Evadarea se face „prin lacrimi", într-un „bocet epuizant".
io Să încadrăm cele mai bune poeme în această categorie de lamento. Temele care revin sunt părinţii părăsiţi, „impozitul de părinţi", copiii, renunţările, neîmplinirile - teme în definitiv casnice, nu tocmai noi în lirica sa, dar acum căpătând un accent mai pur. Apoi starea de jale, fără motiv
'5 aparent care pluteşte vag, ori starea de nelinişte provocată de „un imens uruit de neant şi nisip".
Fotografiind „tragica izbucnire a destinului meu", fotografiază cu aceeaşi dexteritate ceea ce el numeşte „contrariile în condiţia umană". Se trece deci de la casă („acasă"),
20 la cetate, unde „orbul absolut" - Homer, refuză să-şi pună ochelarii ceruţi. Din Homer vor cenzorii să facă un chior mut, I Chiorul lor de-a pururi recunoscător, I dar Homer, ce este orbul absolut, I nu acceptă ochelarii lor. De aici - din cetate, ca loc al civilizaţiei, punct geometric al neajunsurilor ei totodată —
25 şi până... la restul lumii, nu e decât un pas. Păunescu face -ca de obicei, doi. El scrutează, el fotografiază, neîndurător, rece şi implacabil. Comparaţia preferată pare a fi „ca un ochi de mort". Trecând la satirele propriu-zise, abundente aci ca bunurile de larg consum la un supermarket deschis o dată pe
30 an, sunt de făcut două remarci. întâi - mi se pare a detecta un accent macedonskian în unele din poemele mai lungi, adevărate „nopţi" sociale. La limbajul voit romantic,
tradiţional, se adaugă elemente din vorbirea de azi, automatismele străzii şi jargonul şedinţelor. „S-au ridicat în ranguri persoanele inculte I se pierde multă viaţă dar se trăieşte prost [...] Delirul economic, cu masca de blândeţe, / îţipare-n casă viaţa, îţi intră-n nări prin crin". Sau, în acelaşi poem: Condiţia 5 umană te cheamă la culcare, I Cu negre flori de plastic ce nu au flori ci zimţi. Sau: Voi veţi trăi în mine, zidiţi în versul meu I Puţini de bunăvoie iar ceilalţi de nevoie I Vă voi salva de moarte, mă veţi urî mereu, I Cum şobolanii poate că îl urau pe Noe (Poemul citaţie pentru erorile lumii). Poate că trebuie mers chiar io mai în urmă, la satirele lui Grigore Alexandrescu care, mai blând cu „duhul" său, se arăta crunt cu contemporanii. Nu facem, evident, nici o imputare, vrem să spunem că Păunescu e oricum în bună tradiţie românească. Şi că unele poezii se constituie chiar ca nişte fabule (ultimele două versuri ale /5 sonetelor, de pildă, sunând ca o „morală"). A doua observaţie ţine mai mult de factorul recepţie. Multe poezii care „plac" cred că îşi pot găsi cauza seducţiei nu atât într-o foarte strânsă tensiune, cât, mai degrabă, într-o fericită formulare. Se ridică vălul — la un colţ - de pe unele lipsuri, neglijate sau ascunse 20 până acum. Procesul de defulare ţine loc, la unii cititori, şi de plăcere artistică. într-adevăr, Păunescu „operează", ca să zic aşa, adevărate demascări, în stilul său direct, ştiind să pună degetul pe rană. Şi la urma urmei, cu mare talent literar: îndrepta-se-vor toate, câte strâmbe mai sunt I Dărâmate statui 25 reveni-vorpe trepte, IDar cu-acelaşi avânt şipe-acelaşipământ, I Vai, strâmba-se-vor altele, care astăzi sunt drepte. Sau: Nu-i bună, desigur averea prea mare, I Dar nici nu se poate trăi în neant. Sau: îmi păreţi urâţi şi asimetrici I în lupta voastră pentru un loc mai în faţă. Cele trei poeme din care am citat se numesc: 30 întâile rezolvări, Chiriaşii şi Vocaţie arivistă. „Problemele" sunt reale, nu încape îndoială. Devenit „cinic", „cu timpan de
518
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
519
înger", poetul mărturiseşte iluminat: Senzaţia aceasta de multă vreme-o am I Că-mi sade în putere a spune adevărul, I Degeaba croitorii măsură-mi iau de ham... etc. Unii, la fel de cinici, ar putea zice că în această carte îşi publică poemele mai vechi, întoarse pe dos. Dar acuzaţia ar fi nedreaptă, căci i s-ar refuza unui autor putinţa şi dreptul de-a evolua, în funcţie de talentul şi drama personală. E adevărat: ca un strigoi al propriului entuziasm, versul său se întoarce tot pe unde-a mâncat oaia — de data aceasta palid, furios şi cobind. Dar această întoarcere o consider un mare, enorm câştig al poeziei lui. Şi al poeziei de azi, în general. N-am întâlnit oare şi un caz, sau două, sau nouă, de lirică goală, fără nici un fel de probleme? Nevărgată de biciul durerii? Alcool pur distilat din antigel sau lichid de frână, producând flori de gheaţă!
Să ne continuăm incursiunea prin vasta plantaţie de mine. Ar trebui analizat poemul Epoca mea, emblematic pentru una din direcţiile enunţate mai sus. Această epocă pare a fi o Atlantida de timp (nu de spaţiu), menită să se scufunde irevocabil. Ni se propune o avalanşă de diagnosticuri şi-o analiză specială. Epocă a neliniştii eterne, IRasă şiplânsă-n mii şi mii de moduri. Frumos spus. Mai dense sunt însă versurile următoare: Miroase acru vechea năduşeală IA temnicerilor şi-a dogmei crunte, /Nici o răscoală nu se mai răscoală IŞi nici nu se mai naşte nici un munte. II în fiecare clipă pe planetă, IE răstignit Isus Hristospe cruce IPe urmă ucigaşul îl regretă / Şi-un altlsus Hristos la moarte duce. După un număr de strofe patima se diluează. îşi scoate capul retorismul: Epoca mea, cum te-aş trăda eu oare... etc. Reţinem formularea „mugur de contraste". Orice s-ar spune, Adrian Păunescu a fost condamnat să fie goarnă socială. Prometeu cu uman ficat şi, totodată, vultur care-l devoră. Uneori e poate mai mult vultur. Uneori prea scapără toate chibriturile, crezând că ne aduce focul din cer.
Dar să apese alţii pe pedala prăpăstioasă. Mie mi se par tulburătoare gândurile mărturisite în şoaptă, nepotrivite parcă pentru plămânii săi carpatini, versurile cu pauză pentru oftat, aerul de blândă jale plutind ici şi colo: Eu aici aş vrea să mor I Ca un biet agricultor I Că ei sunt, atât cât sunt ,1 Şi 5 i      deodată nu mai sunt. II Se aspresc la mâini şi gândi Parcă urcă-n ei pământ I Şi trăind îşi sunt mormânt, I Iar când mor cu-adevărat, II Nici nu plâng, nici nu se zbat I Ci pământul lor i      uscat Iti trimite la îngropat I Şi la reînsămânţat. Ţâşnesc ca j "    potirnichile din lan şi zboară razant, simţind vânătorul cu w !      puşcă şi ogar, formulări foarte frumoase: Mi-e dor de casa mea pe negândite I Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi (Făcătorii de case). Tot aşa: Un plug de berze brazde-n cer răstoarnă IŞi-aduce aburi de schizofrenie (Plugul de berze). Chiar în Zeu şi om, poem prea lung, întâlnim un finiş frumos: Zamolxes! apără această f f   ţară, I Dacă eşti zeu ca zeu, de nu, ca om, I Şi fă proces-verbal, î \   chitanţă clară I Că uneori ni-i foame şi ni-i somn. E de citat, ! *  în aceeaşi ordine: Adăugiri la Mioriţa. Păunescu a reînviat Oda ~l   în spiritul paşoptist, după cum Ioan Alexandru a readus în J -   actualitate Imneul (ca să poată face „la plural Imne, în stilul 20 mineelor şi didahiilor, dar cu un suflu patriotic). Nu trebuie să confundăm lirica patriotică în sine - o specie orice s-ar spune majoră, oricând de actualitate — literatura română e plină de astfel de borne citabile - cu imensa cantitate de maculatură care a înflorit şi încearcă să se ascundă în spatele unui 25 deziderat valabil. Adrian Păunescu a reuşit în parte să ;       reînnobileze genul. în acest sens el se alătură voios unei pleiade amestecate: de la Andrei Mureşanu, Eminescu, Hasdeu la | f   Mircea Dem. Rădulescu şi Vasile Militaru. Vindicativ ca Goga, j "    patriot luptător precum Candiano Popescu (volumul său de 30
versuri rămâne încă uitat), recitator valoros ca Minulescu, ^ irascibil ca Macedonski - realizează şi o sinteză originală a f
520
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
521
poeziei române. Talentul său izbuteşte, în cele mai reuşite poeme, să se ridice la o deplină maturitate, cumulând aici şi stângăciile genului ca atare. Manifestul e scris la o febră înaltă. Să se fi reîntors „zilele de mare emoţie"? Un adevărat puseu,
5 provocat de-o gripă autohtonă (nu asiatică, Hong-Kong ori cum se vor mai fi numind). După câte am putut aprecia, la o primă lectură, ar fi vorba de 39 grade Celsius - cu termometrul ţinut la subsuoara versului. E drept, pe la 40 de grade, cam începe delirul. Autorul, mare pişicher, cum l-ar
w eticheta un prieten al său, şi-a luat însă toate măsurile de precauţie. Nici să zici c-a mâncat cretă, cum fac unii recruţi, ca să intre la infirmerie, sănătoşi. Febra e autentică sută la sută. Eul liric rămâne crispat constant pe coordonatele unei transe pozitive. Pozitive? Negative — căci gâlgâiala şi frisoanele sunt
15 nesănătoase. Pentru poezie însă - ce efecte fericite! Bun. Deci Păunescu e condamnat la social. Dar e şi un paşoptist. Şi-a asumat idealurile, atât de nobile şi de generoase, ale generaţiei de la 1848, precum şi idealurile de la 1948, mai întâi le-a dedicat imnuri şi ode. Am uitat să-l numesc printre înaintaşi
20 pe Cezar Bolliac, autorul versurilor: Ah legaţi pentru vecie I De pământu-n care stăm I Plătim veşnică chirie I Şi pe apa care-o bem II Nu avem tiimic al nostru etc. Poetul de azi e în continuare frământat de problema pământului, a rentabilităţii, a apei, a chiriei: Aţi zăpăcit natura, nu ştiţi nici cum o cheamă, I
25 Câmpia-i fosta baltă şi peştii foşti munţi. I Nu tălpi aveţi sub glezne, ci, iată, nişte frunţi, IElev e-nvăţătorulşifiica vă e mamă II Ce haos care arde cele din urmă punţi, I Măcar de vi s-ar face, târziu, un pic de teamă (Haos). Ca şi în acest frumos pastel: A bătut furtuna peste toate, I Peste munţi, peste dicţionare, IA smucit şi
30 valurile-n mare I Şi-a făcut proverbe-amestecate. II Nici n-ar fi normal în vremea asta, I Când dezacordat vulcanul fierbe, I Să nu sece apa din proverbe, I Să nu fugă de la ţară brazda.
1 Adrian Păunescu cântă ca o balenă. Din instinct. Apele
j     noastre teritoriale părându-i-se dintr-o dată prea mici, eşuează în contemplaţie. Are nostalgia oceanului planetar şi senzaţia de sufocare. E milenar, îl strânge civilizaţia, detectează poluarea. Animal eşuat, omul contemporan se vrea liber, în 5 elementele primare. Natura, după cum am văzut, se degradează. Faptele la care se referă sunt reale. Cunoaştem şi alte exemple. Pericolul pesticidelor şi al ierbicidelor. Cineva . ... îmi relata că într-o livadă de meri de câteva sute de hectare, ,     nu se făceau mere decât pe margine, aşa cam la vreo 20-30 io de metri. Primăvara, toată livada numai flori, iar toamna, mere numai pe margine. Ce se întâmpla? Albinele, care trebuiau să facă polenizarea, nu puteau pătrunde mai mult în interior din , cauza pesticidelor. După o sută de metri cădeau otrăvite. S-a renunţat la pesticide, le-au mâncat omizile. Concluzia: nu-s 15 » ^ bune nici livezile mamut. Sau: într-o fermă mare de porci s-a [ JL ivit pe neaşteptate un fel de ciumă şi, negăsindu-se altă soluţie, j jL soldaţii au mitraliat într-o zi trei sute de mii de porci şi au dat 1 i foc fermei. Asta nu la noi, slavă Domnului, într-o ţară prietenă. Concluzia: sunt buni porcii prin curţile sătenilor. Să şi-i taie, 20 , să-i îngrijească, nu să-i mitralieze. Ştiu până şi studenţii străini " că la noi, din cauza unor măsuri pripite de prin anii '50, au dispărut lupii, corbii, zăganii (specie faimoasă de vulturi). Se punea stricnina pe hoituri şi în câţiva ani au fost lichidaţi toţi ' ~h aceşti sanitari naturali ai munţilor noştri. Terenurile agricole 25
..- recuperate prin desecare n-au fost productive decât în primii l ani, după aceea a ieşit sarea la suprafaţă, pânza freatică s-a adâncit şi dispar în plus arbori cum ar fi ulmul, stejarul ale căror rădăcini nu mai ajung la apă. Fenomenele acestea sunt | § încă şi mai tragice în ţările mai industrializate. Poezia 30 cunoscând astfel de situaţii nu poate rămâne indiferentă. Fără a se confunda cu articolul de ziar ori reportajul, ea trebuie să
522 MARIN SORESCU
simtă pericolul şi să tragă semnalul de alarmă. Desigur, poetul nu poate fi luat aşa, păstoreşte. Dar cred că şi în astfel de stări îşi au înfipte rădăcinile, ca ulmii care se sting, unele versuri „bolnave" de azi ale lui Adrian Păunescu. Contemplă o
5 rezervaţie de zimbri. Ultimele exemplare ale acestor liniştiţi plăvani, pe vremuri podoaba plaiurilor noastre, sunt cuprinşi de „seducţia de-a nu mai fi". Poetul le dă dreptate: Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit, I Destul i-au tăiat din copite cu coasa I Colos mineral zace zimbrul scârbit I Strivindu-şt în sine jignirea
io şi rasa! II Şi mugetul lui, ca de vechi patefon, I Abia mai ridică suflarea bolnavă I I-au tras şi lumină, I i-au pus telefon, I Dar zimbrul cu vremea devine epavă. Cântăreţ de epave este acum cu predilecţie - epave de civilizaţie, de idealuri, experienţe. Vede ruine, catastrofe.
'5 în felul acesta Adrian Păunescu se arată a fi un romantic incurabil, poet crepuscular.
în gama aceasta sumbră glosează despre menirea artistului. Câteva arte poetice sunt memorabile. Ce este poetul? „Paharnicul morţii morale", care toarnă în pahare gâlceava,
20 considerând că răul cel mai mare e „a promite": A promite, mereu, a promite, I A-ncurca şi etape şi ţintă, I A-nvăţape copii cum să mintă, I Şi a-i da căii veşnic greşită, II Daţi paharele-ncoace că-s goale, I Să le umplem cu sânge pe toatei Din arterele mele tăiate, I Sunt paharnicul morţii moralec. Lasă
25 moştenire „în hohote" făină de statui: înc-o dată vă mai spun, I Tata-i bun nu e nebun, II Drumul el şi l-a ales, I îl aveţi de înţeles; IIPân-atunci, când veţi fi mari I Şi veţi fi şi voi bizari, II Tata vă dă viaţa lui I Şi faină de statui, II Tot ce-a vrut şi tot ce-a strâns I Şi acest hohot de plâns. Poetul mai este „fulger
io capturat", cu psihologie tulbure. El se simte atât de singur, că nici nu se mai zbate. Eu am făcut lumină şi zarvă pe cuprins -iată un vers care-l caracterizează. Şi, cum am văzut mai înainte,
1 UŞOR CU PIANUL PE SCARI 523
poetul mai este „un mugur de contraste, obsedat de epoca |     lui, - prea lungă, 25 de strofe! şi cam amestecată. Un pamflet i     strălucit este Nedreapta gramatică. Beneficiarii: cei care pun virgulă între subiect şi predicat. Ar putea merge şi mai departe, căci există căpătuiţi care se iscălesc şi pun virgulă. Academie 5 şi teroare se numără printre puţinele poeme scrise în vers liber. O ingenioasă dialectică a răului şi mai răului. Pe o stradă mărginaşă I a murit un terorist, împuşcat de autorităţi, Ipe o stradă cu nume de academician; I iarăşi se va schimba numele străzii, I iarăşi academicianul va fi împins I mai la periferie, I io iarăşi vor protesta onorabilii I şi în focul luptei pentru protejarea I demnităţii intelectualilor de profesie, I un academician va muri : perorând, I şi iarăşi se va da un nume I de academician I unei ' străzi oarecare, I şi iarăşi va fierbe sângele în terorişti.
Este evident, chiar şi numai din aceste citate, universul de W acum al poeziei sale. Şi mijloacele artistice prin care reuşeşte •     să ne transmită emoţia. Capacitate asociativă, fineţe a î % percepţiilor, izbitură puternică, şocantă - atunci când simte f    c-a nimerit punctul nevralgic. Metaforele izbutite se ţin lanţ,
comparaţiile au prospeţime, limbajul e fluent. De mult 20 ' ; limba română n-a legănat mai voluptos silabele, tentată 1 parcă să se asculte pe sine. Distilând răul şi imperfecţiunea, " versul ne produce fior, senzaţia de autenticitate: Am învăţat o lege ciudată de la nufăr, I Care nutrit de scârbă produce ,    frumuseţe, I Dar să scurtăm aceste, noroiuri îndrăzneţe, 121
- Eliberând de ele pe cei care le sufăr. Cu o dexteritate j "* extraordinară uneori, de a divaga - sau, dimpotrivă, de-a fi '     aforistic (e ciudat la acest poet atât de prolix, cum poate fi atât
- de concentrat): „în beciuri e-o uzină de câtuşi", „Fiarele vomită
t # cuie de cruce", „La televizor se învaţă în fiecare zi câte-o limbă 10 l    străină", tyAverii mele brute mai grabnic daţi-i foc. Să cităm toată !    strofa care începe cu versul de mai sus: vedeţi că-i infectată
i*
524 MARIN SORESCU
de-un fel de gust al ciuntii, I după sfârşitul nostru vine sfârşitul lumii, I Noi, pătimit, poetul de moarte şi noroc. Sonetul se numeşte Proiect al primului capitol din testamentul luiA.P. şi se cere continuat. Autorul şi-a impus forma sonetului, în mod
5 deliberat ca o pedeapsă disciplinară. Şerban Cioculescu semnala motivul crucificării la Mircea Dinescu. îl întâlnim şi la Adrian Păunescu. E ciudat cum unele poezii ale lor se întâlnesc, deşi autorii se detestă sincer. „Salvaţi-mă de la fatalitate" imploră poetul în sonetul Răstignire. Trebuie
io adăugată tehnica repetiţiei şi a aglomerării. în Civilizaţie de otravă se aşteaptă nişte barbari cosmici care să vină să dea cu flit. S-ar putea face în felul acesta o curăţenie generală: Să nu ne mai rămână nimic din ce avem I Să fulgere lumina veciilor cărunte, I Şi plusvaloarea noastră, urmând acest blestem, I Să
15 curgă-n râul toxic format din amănunte. II Şi fabrica otrăvii, lovită rău, să stea, I Pe fapte de otravă să nu mai dăm salarii, I Şi-n truda viitoare, oricât ar fi de grea/ Să nu ni se mai facă dor de-a veni barbarii.
Poate că nu am aprofundat suficient ideea forţei pamfletare
20 a cărţii. Este clar că cele mai frumoase sunete autorul le scoate din cimpoiul, ţimbalele şi trâmbiţele apocaliptice. Şi asta, fireşte, nu la o lectură recentă a Bibliei, fie ea şi pentru necredincioşi, ci la o frunzărire, ca din greşeală, a propriei conştiinţe, descoperindu-şi-o inflamată şi în stare de alertă.
25 Conştiinţa unui cetăţean al acestei planete, al acestui secol, trăind într-un Ioc anume, otrăvindu-1 şi lăsându-se otrăvit de el: Se alege praful, simt şi nu regret, I se alege praful, grea e judecata, I nu mai este cale şi sentinţa-i gata: I se alege praful, trebuie-un poet. Este tot un sonet - şi ce bine i-a picat acest
30 tratament c-o formă fixă! Nu mai vreau cuvinte, că-mi venea cu saţ, Imă îndestulasem între adjective, I laturi pozitive, laturi negative, I se alege praful şi din condamnaţi. II Soarta mă obligă
j UŞOR CU PIANUL PE SCARI 525
i     eu să vă descriu I naşterea, viaţa, lupta şi cadavrul, I eu vă sunt {     poetul, ştirea, telegraful, I se alege praful din mai tot ce-i viu. I ;     Iată rezumatul a ceea ce ştiu: I se alege praful, se alege praful. Sunt î     condensate aici şi dezamăgirile veacului XXI poate. Aşa cum i     Ezechiel vedea cosmonauţi cu milenii în urmă, iată că şi un .5 Eremia autohton are viziuni extraordinare. în transă, mărindu-şi pupilele şi ridicând tonul, el îndreaptă oiştea spre gard. Izbeşte şi, vorba poetului, „pe loc regretă", plătind scump gardul şi cerând de la contemporani altă oişte. „Violentul i i. purtător" de cuvânt e de stimat mai ales când el declară că io ■ refuză cârdăşia: De-aş mai trăi o mie şi-un milion de vieţi, Itot n-aş intra cu dogma în nici o cârdăşie. Şi când are halucinaţii l grozave şi atât de artistic: E înec peste tot, ape tulburi şi mari, I - Pleacă dealuri din loc, se răscoală vulcani, I Cui să-i ceri ajutor, " pentru cine să sari? E nevoie de-un somn de o mie de ani. încă 15 ' M două versuri care mi se par caracteristice: De aproape plâns
inepătruns I De departe le pare lumină. în sfârşit, escaladând „serpentinele de clei" ale unui destin \ S poetic singular, eul liric al lui Adrian Păunescu ajunge, cu .f această carte, la o cotă de unde nu mai poate coborî fără să-şi 20 ; ţfrângă gâtul. Un personaj complex, dramatic, care dă greutate generaţiei sale. Alergând după popularitate, a şi întrecut-o. Acum revine berbeceşte instalându-se într-un fel de gol ^mesianic, ce se arată propice poeziei. îi erau necesare aceste t Singurătăţi pe piscurile din munţi (are câteva poeme excelente 25
^fdespre coloana vertebrală a Carpaţilor). Cât un tratat despre . ,-bilă şi cât o carte de bucate, volumul Manifest pentru sănătatea • pământului, nervos şi înfricoşat, îşi sare din pagini, se linge pe . iţjsuze şi mănâncă singur, în părţile lui cele mai bine. Şi s-a t ■jbetrecut o minune: tot scriind el aşa, dintr-o dată s-a întristat 30 ţ 'amarnic. Pe ţuţurul cornului abundenţei au început să ; jjâlgâie vaietele şi suspinele prezentului mondial. Aşa s-a născut
526
MARIN SORESCU
cartea pe care tocmai o analizai. Aici este el, cu ce are mai bun. Limitele poate că ţin de cantonarea încăpăţânată în concret, fără răbdarea de a transcende. Intuiţia este aproape întotdeauna exactă. Exclamă el undeva „prea multă fizică şi prea puţină metafizică". Da, poate că e prea puţină metafizică. Totuşi, e bine că cineva se ridică şi împotriva „fizicii" şi face asta în gura mare, cu sonoritate de cascadă. Dezmoştenitul antenei s-a retras în el, să delibereze. Matricierul de entuziasme înghite plumbul şi constată că e amar şi toxic. Reintroduce în poezie câtimea de alarmă care să te ţină cu ochii holbaţi. Nu, poezia nu e o jucărie şi o cârpă. Acum, că a înfiat planeta, măcar să-i | dea o creştere aleasă.
1981
ŞERBAN CIOCULESCU - OMUL, OPERA ŞI MAI ALES AMINTIRILE
Motto:
învăţăcelul: - Ce ziceţi, maestre, că Şerban Cioculescu
a împlinit 80 de ani şi nu vrea să-i 5 declare?
Eudoxiu: — I.asă, vorbim noi despre asta la o sută de ani.
Partea întâi
Ne-am putea imagina un critic care să nu fi citit decât o io 4> singură carte, la tinereţe, şi să scrie despre toate cărţile ce apar, făcând, de fapt, o recenzie a acelei cărţi unice. Invariabil, liniştit, şi poate, uneori, chiar reuşind s-o nimerească. Iată portretul robot al tipului de critic literar situat la antipodul tipului Şerban Cioculescu. 15
Vestigiu preţios din vremea criticii normale, Şerban Cioculescu citeşte cărţile până la capăt şi scrie despre ele pe româneşte. Cap de şcoală c-un singur discipol: tot Şerban Cioculescu, care mergând spre senectute întinereşte, nefăcând însă greşeala de-a păşi mal încolo, spre copilărie, ca alţii. Pentru 20 Domnia-sa o carte nu este un simplu obiect, pe care-l cumperi de bunăvoie şi nesilit de nimeni, sau ţi se vâră sub nas, discret, dar tenace, de către autorul însuşi, dornic să-ţi ştie părerea. în astfel de cazuri, părerea este matematic pozitivă, c-o singură excepţie: Şerban Cioculescu. Mulţi scriitori s-au 25 păcălit oferindu-i opul. „Ca şi Arghezi, nădăjduiesc să înving
528
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
529
prin longevitate" — îmi spunea cărturarul într-o zi, cu acel râs de coţofană din Severin, care mănâncă ouăle proaspete ale găinilor din trei judeţe şi două ţări. Deci o carte nu este doar o terfeloaga, o broşură, o plachetă. Nu. Ea este un unicat. Un
5 fenomen, aş spune arhitectural, ca un complex de piramidă cu sfinx. Are un „format", e „legată" sau „broşată"; dacă e legată, este legată într-un anumit material şi-ntr-un anumit mod; iar, dacă e broşată, aţa cu care-i cusută ne poate spune ceva, ca tot ce e cusut cu aţă. Iar de clei să nu mai vorbim! Şi,
io apoi, mai are cartea, pentru Şerban Cioculescu, ceva extrem de important: un număr de pagini. Atunci, când se depăşeşte faza de contemplaţie bibliofilă, se intră, fără nici o ezitare şi în modul cel mai lipsit de ceremonie şi ritual în piramidă, ba chiar în sfinx. Demersul său e detectivist. Un detectiv englez
15 c-un câine lup de prin partea locului intră în acţiune. E imposibil ca la pagina 55 să nu fie ceva neclar, sau la pagina 529 să nu fi fost stâlcit un accent. Unii recenzenţi trăiesc, pe drept cuvânt, o adevărată angoasă existenţială (singura de altfel), la gândul că Şerban Cioculescu le va citi judicioasele
20 opinii, punând 3 în loc de 8, sau atrăgând atenţia să se scrie Kant nu Cant, „l-a criticat" şi nu „la criticat".
Sensurile îngropate, precum cartofii în urma tractoarelor, sunt dezgropate cu grijă de criticul care are habotnicia lui Eminescu revizor şi vrea ca toţi elevii să ştie carte... nemţească!
25 Deci cartea — nu mă îndepărtez deloc de acest substantiv, îmi face deosebită plăcere să-l repet cu încăpăţânare — înainte de-a avea conţinut (de cele mai multe ori partea slabă a ei) e un obiect de pioasă bibilită bibliofilico-criticofilie. E cântărită în mână, mirosită, pipăită, pusă pe limbă, scuipată să nu se
30 deoache, privită în zare. Şi, abia după acest examen, citită. Dar ce citanie! Parcă ar trece peste ea o grapă, înarmată cu dinţi prevăzuţi la rândul lor cu celule fotoelectrice, care semnalizează prin aprindere de beculeţe roşii, verzi, albastre, portocalii... până la violet. Mi s-a întâmplat să am în mână câteva
exemplare, parcurse — se zice că în grabă! - de Domnia-sa. Ce sublinieri! Totul — e sublinietură şi-o adnotare! Posedând un astfel de exemplar, nu mai e nevoie să citeşti întregul text şi nici alte opere ale autorului în cauza. Mereu îndrăgostit de cărţi — repet, şi ele mereu în floare. Şi ele (mereu în floare) îi 5 fac tot felul de şicane, îi joacă feste şi-1 amărăsc. Ce, parcă numai o dată o carte frumoasă s-a dovedit a fi proastă? Ce, parcă numai o dată o splendidă legătură în piele s-a scorojit la prima atingere?
De la lorga încoace, nu cred c-a fost scriitor român căruia io să-i fi trecut prin mână mai multe documente, mai multe biblioteci. A colecţionat acte, autografe, ediţii princeps, hărţi şi manuscrise vechi. Se pare că Neacşu i-a scris personal o scrisoare, care însă nu l-a găsit la Braşov, şi-1 tot caută prin arhive. într-o vreme, când nu era de zărit prin ziare şi 15 reviste, era de găsit pe chei. Mai existau pe atunci, la noi, ca 4   şi la Paris (acolo au rămas în continuare, cheiul fiind mai solid), buchiniştii. Adulmeca întruna chilipirul de anticariat: o t. dedicaţie a unui decadent francez către o curtezană română, ajunsă spălătoare de cadavre la morgă. Sau un portret în peniţă 20 executat de nu ştiu ce pictor-scriitor pe foiţă de ţigară „Mărăşeşti" şi lipită ca ex-libris pe-o tabacheră, când a trecut prin Bucureşti şi-a băut o marghilomană „La formarea ideilor". Citesc cu bucurie toate precizările sale documentare, atât de necesare într-o literatură săracă în amintiri, memorii, 25 jurnale intime, albume, toate acele manifestări ale spiritului ce însoţesc marea literatură, şi care, câteodată, - de ce să n-o spunem, — sunt chiar mai interesante. în aceste pagini de evocare, Şerban Cioculescu este un scriitor, un bun scriitor, cu talent şi vervă, cu simţ al limbii, preocupat de amănuntul 30 picant şi de redarea artistică a atmosferei.
în Istoria literaturii române contemporane, din 1937, Eugen Lovinescu îl numea „un spirit vioi şi combativ", observând un „demon al contradicţiei care îi poate tulbura
530
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
531
uneori imperativul obiectivitătii". Fraza cheie a micului portret schiţat atunci, mai degrabă frumoasă decât exactă, totuşi conţinând unele trăsături adevărate şi pitoreşti, este aceasta: „Spectacol ciudat al unui spirit vioi, vindicativ,
5 agresiv, căutând să-şi ascundă zelul partizan în tranşeele amănuntelor şi consideraţiilor de ordin bibliografic, istoric, documentar, comparând ediţiile între ele, cercetând variante şi variaţii, restabilind puncte şi virgule, discutând cu gravitate date minime, aducând obiecţii infinitezimale şi inutile, în ton
io doct şi peremptor: spectacolul vechilor pustnici ce voiau să-şi înfrângă tentaţiile trupului sub asprimea ciliciului". Singura observaţie maliţioasă - celelalte sunt pitoreşti - este cea cuprinsă în sintagma „discutând cu gravitate date minime"; dar aş zice că tocmai din această slăbiciune, dacă o fi aşa, şi-a
15 creat Şerban Cioculescu adevărata armură a metodei sale. în fond, ce înseamnă date minime? Toate sunt importante în analiza literară, mai ales când criticul a dat atâtea dovezi că ştie şi să meargă în „inima lucrurilor". Câţiva ani mai târziu, G. Călinescu, în monumentala sa Istorie, vorbeşte de „tena-
20 citatea publicistică" şi de o „capacitate de plăcere literară enormă". „Criticul prinde opera în pânză şi o suge prelung, lăsând-o inertă." De dragul simetriei transcriem şi în acest caz pasajul: „Foarte încet, totuşi neîntrerupt, criticul şi-a creat un stil distins şi care e presărat cu formulări epigramatice, de o
25 preţiozitate în genere fericită pentru rezumarea impresiei, stil de conversaţie în care nici o împerechere de cuvinte nu e banală (un studiu despre T. Arghezi al lui G. Bogdan-Duică este «remarcabil prin incomprehensiune»." G. Călinescu îi apreciază lentilele „destul de bine puse la punct", atrăgând
30 atenţia că „preceptistica tinde a înlocui metoda realistă". în general, venind din urmă şi învingând prin tenacitate, criticul şi-a făcut loc, pe merit, printre primii dascăli de literatură aplicată. Debutantul de la Facla literară, din 1923, avea, aşadar, în 1941, un statut bine precizat.
Despre metoda critică. Dacă Perpessicius era oarecum hipnotizat de cartea dinaintea sa, ce-i smulgea, din această pricină, unele entuziasme şi lungimi de frază exagerate, Şerban Cioculescu, dimpotrivă, paralizează cartea. îşi freacă mâinile de plăcere în faţa fiecărui op. Bun sau prost. îl bucură 5 în egală măsură, aşa cum mărturisea în prefaţa la Amintirile din 1981. Cartea bună îi place pentru că e bună, cea proastă pentru că e proastă, seducător de proastă. Spre norocul criticului, cea de-a doua categorie a fost mult mai bine reprezentată. într-adevăr, fericit temperament! Buna dispoziţie io i     te scuteşte de ulcer şi de celelalte ulcele. De asemenea, îşi
■ mărturiseşte adeziunea la adagiul lui Boileau, „J'apelle un chat un chat et Rollin un fripon". O critică raţională, cu picioarele pe pământ, ce-şi asumă lucid atât avantajele, decurgând de aici (bucuria intuiţiei dialectice, trăinicia demonstraţiei), cât şi 15 unele riscuri (inaderenţa, uneori, la tendinţe înnoitoare,
■ -. care, poate nerealizate artistic, anunţau virtuţi în dezvoltare). I e Deşi, în materie de modernism nu se poate spune că nu l-a I it înţeles pe Arghezi! Şi nu după Cântare omului, ci încă din
1926. Ba a fost chiar campionul lansării lui Arghezi pe orbita 20 imediat următoare celei eminesciene, unde se mai învârte şi azi. Or, dacă l-a înţeles aşa de bine pe autorul Cuvintelor potrivite, ce mai contează c-a trecut uşor peste... nu mai dau nume, că sunt păţit. Un critic nu poate jura chiar pe toţi poeţii. Evident, toţi sunt naţionali, în forul lor intim, şi numai 25 opacitatea criticii române, lenea şi dezinteresul fac să nu le fie 1 i relevate meritele. Să zic şi eu că prudenţa i-a crescut cu anii '     şi cu experienţa? în ultimii ani a sărit peste câţiva mari scriitori, mulţumindu-se uneori cu marginalii la marginali. N-a spus, e drept, că marginalii sunt geniali, nu. Le-a înregistrat doar 30 debitul liric ori epic, i-a băgat în seamă, dar asta a sunat ca o consacrare. în acest sens poate avea dreptate Călinescu, afirmând că „punând cap la cap foiletoanele nu rezultă o scară de valori". Diagnosticianul şi-a primit clienţii, cum aşteptau
532
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
533
20
la rând ori cum au dat buzna. Critica i-a fost întotdeauna un instrument de cunoaştere. Pentru crezul de-o viaţă, mi s-a părut relevant recentul interviu luat de Manolescu, în România literară. Pentru că veni vorba, gurile rele afirmă că Manolescu, intrigant ca un Iago întors din concediu, l-ar fi întărâtat pe maestru împotriva lui Eugen Simion. Nu cred că încercatul tactician e omul care să se lase ademenit. Pe de altă parte, Eugen Simion a simţit nevoia să-i răspundă politicos dar ferm, făcându-1 critic de modă veche (citez din memorie). Adevărul este că şi Eugen Simion are un mare talent literar, fără de care orice şcoală frecventată ar rămâne fără nici o urmare. Cu cincizeci de ani în urmă, Cioculescu însuşi îl înfrunta pe lorga care, agasat, i-a şi spus odată, privindu-1 în ochi: „Cum se face că dumneata, cu aceşti limpezi ochi albaştri, îl admiri pe pornograful Arghezi?" (Amintiri, pag. 264). Nu se dărâmă lumea dintr-o polemică - atunci când e urbană. Avem nevoie şi de lupte de idei, nu numai de o luptă de altă natură seismică. Citim într-un eseu al lui Francis Bacon nişte sfaturi „despre călătorie", din 1625: „Cât despre serbări, mascarade, ospeţe, înmormântări, execuţii publice şi alte asemenea privelişti, tinerii nu trebuie îndemnaţi către ele; dar nici nu se cuvine a le dispreţui." Execuţiile publice ale lui Şerban Cioculescu, chiar dacă perfecte, sunt binevoitoare (sau nebinevoitoare), dar oricum mereu vesele, colorate şi fără vărsare de sânge. Tineretul le poate citi. Camil Petrescu -numindu-1 într-o dedicaţie „spirit care ezită între raţionalismul amabil - sceptic şi raţionalismul neînduplecat - iacobin" -accentua o trăsătură fundamentală a sa. (Raţionalismul, factor comun.)
Cu moravurile artistice pe care le avem, uneori destul de balcanice (în sensul... carpatin al cuvântului) pe crucile multor critici literari defuncţi s-ar putea scrie, ca la eroi: „Mort într-o luptă literară". Sau: „Căzut la datorie, într-o polemică de idei". Cu atât mai interesant este, aşadar, fenomenul de
supravieţuire. Iată, Şerban Cioculescu împlineşte 80 de ani. Ridicăm şi noi un pahar de şampanie, în care pusesem la înmugurit o ramură.
Partea a doua
Iată, Şerban Cioculescu a scăpat teafăr şi din îmbrăţişările omagiale. Unele au fost pioase, pline de mirodenia autenticei emoţii. Un critic literar care împlineşte 80 de ani, într-o literatură ce era să n-aibă decât vreo 35, dacă nu venea ideea io salvatoare cu valorificarea moştenirii - iată un eveniment remarcabil. Am urmărit atent evantaiul înscrierilor la cuvânt (în eter), la acest banchet spontan, şi-am aşteptat, ca şi omagiatul, să se termine sărbătoarea şi să ne putem ocupa de amintiri. Domnia-sa de amintirile de ieri şi de azi, eu de /5 amintirile Domniei-sale (subiectul acestei părţi a cronicii). Cartea o am în cele două ediţii. Cea din 1975 mi-a fost dată cu autograf, pe care din egoism nu-1 voi divulga decât în amintirile mele; cealălaltă, din 1981, este o ediţie adăugită, din păcate plină de greşeli de tipar. Atât de multe că m-au enervat 20 şi pe mine, care n-am fost niciodată un bun „cap limpede" şi-am primit erorile de toate felurile ca pe nişte sugestii stilistice, demne de luat în seamă la o nouă ediţie, unde se vor face alte greşeli. Şi aşa mai departe. Dar vorba lui Tudor Şoimaru: „Erorile de tipar sunt la noi o instituţie naţională" 25 (op. cit.). Trebuie să spun că de mult n-am citit ceva mai pasionant. „Mi-aş dori o chilie goală, cu un scaun şi o masă rustică, să mă pot aduna, să-mi recapitulez viaţa şi să-mi închei socotelile, în pragul vârstei de 70 de ani". E prima frază, ■ cuceritoare prin francheţe şi stil. Masa rustică e chiar literatura 10 română (mai mult sau mai puţin rustică, de altfel), căci Şerban Cioculescu, încondeindu-şi viaţa, scrie direct pe literatura
534
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
535
română, faţa sa de masă; iar chilia goală râvnită ar fi... Dar nu. înainte de-a vorbi despre această carte, să mai vedem cine e acest Şerban Cioculescu, care stă, de vreo 50-60 de ani, ca un cui în mijlocul câmpului cu flori (sau smălţat cu floricele) al
5 literaturii române? Un cui cu floarea în pământ. Ţăruş de leuştean, de care nu s-au priponit şi nu s-au împiedicat pegaşii hrăniţi cu jeratic. In Amintiri. Evocări mai toţi marii creatori dintre cele două războaie îşi dau obştescul sfârşit, ca să zic aşa, cu zâmbetul pe buze, pentru că autorul notează din viaţa lor
io mai ales evenimentele picante, vorbele de duh, amănuntele piperate ori amuzante. O carte a bunei dispoziţii de a muri la români, dacă pot formula această frază căznită.
Se sting parcă în braţele memorialistului Mihail Dragomirescu, Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu,
i) Eugen I.ovinescu, Ion Barbu, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, George Călinescu, Vladimir Streinu, Cezar Petrescu, Păstorel şi Ionel Teodoreanu şi alţii. întorcându-se de la înmomântarea lor, copleşit de eveniment, Şerban Cioculescu parcă se întoarce şi de la evenimentul naşterii lor,
20 unde a participat ca moaşă şi ursitoare, cum şi de la celelalte evenimente spirituale ale vieţii acestora. Vreau să spun că nu-i doar un mare autor de necrologuri în sensul lui Nicolae lorga din Oameni cari au fost. Ci, totodată, şi un prozator. în această întreprindere memorialistică, cărturarul îşi ia cu sine
25 instrumentele cele mai bune, dar, în acelaşi timp, foloseşte cu plăcere noile instrumente ale genului. Un gen prin excelenţă anticritic, care îţi cere îngăduinţă pentru micimile omeneşti, un suflet bun şi milos, capabil de frăţească părtinire. O însemnare din 1912: „Cioculescu, deşi era un om foarte serios
30 în muncă, între prieteni şi cunoscuţi era de o veselie rară şi făcea o deosebită plăcere celor care îl apropiau. [...] După ce erau rostite discursurile de rigoare, Cioculescu lua cuvântul, povestea amintiri voioase din viaţa de student, punea în evidenţă multe anomalii sociale şi toate povestirile lui erau
presărate cu multe glume reuşite." Evident, nu este aici vorba de copilul, care pe atunci avea zece ani, ci de Cioculescu, tatăl lui Cioculescu, surprins cu aceste ttăsături în necrologul din ziarul Minerva. Se vede că fiul şi-a moştenit tatăl mehedinţean, atât în temeinicia muncii, cât şi-n latura veselă. „Amintirile 5 duioase" sunt puţine. Deşi... Ce-ar fi dacă am socoti ironia, autoironia şi şarja ca o formă mascată a duioşiei? în orice caz, luciditatea guvernează aceste pagini, fie că-i vorba de evocarea propriei vieţi, desfăşurată larg şi cu un oarecare suflu epic, în prima parte a cărţii, fie că e vorba de vieţile celorlalţi oameni w celebri. Vieţi mai mult sau mai puţin paralele. Ba una e de-a dreptul paralelă, cea a lui Vladimir Streinu. Tandemul Cioculescu-Streinu reprezintă, la noi, cred, cea mai întinsă şi cea mai mişcătoate prietenie literară critică. între „amintiri şi amnezie" se navighează cu o graţioasă dezinvoltură de /5 prozator.
L-a suspectat de literatură pe Călinescu (sau aşa i s-a părut acestuia) pentru un portret al lui lorga. Dar iată un portret al lui Arghezi strict artistic:,,...Conversaţia lui era uluitoare. Ca şi tabletele sale, desfăşura, când era în vervă, o trâmbă de 20 metafore despre oameni şi lucruri cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată. [...] Arghezi n-avea imensa siguranţă de sine pe care am constatat-o la unii contemporani 25 ai săi, de calitate net inferioară. Se bucura când primea elogii pentru o poezie sau o tabletă, ba chiar manifesta mirare. «V-a plăcut? Vi se pare bună? Nu-mi dau seama»."
Iată o proaspătă şi atotcuprinzăroare viziune despre Liviu Rebreanu, care ni-1 apropie pe autorul Răscoalei: „Gospodarul 30 îşi întemeiase în Valea Mare, la câţiva kilometri de Piteşti, o mică reşedinţă de vară, plantase vie, pomi roditori, creştea un porc, ţinea o vacă cu lapte şi un cal de şaretă, nota zilnic cheltuielile, primea prieteni, era un soţ şi un tată exemplar,
536
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
537
răspundea favorabil la cererea câte unui scriitor tânăr să-l cunune, se arată neobosit să servească pe oricine-1 solicita, găsea timp pentru toate astea, rezervându-şi orele de noapte pentru scris."
De ce n-a scris Şerban Cioculescu şi-un roman, două în tinereţe, o mică Adelă, un pic de Sun? Va rămâne pentru mine un mister. Căci talentul literar nu i-a lipsit, văzurăm. Numai un exacerbat simţ al libertăţii, spiritul de independenţă, dorinţa de-a nu fi atacat pe tărâmul minat al literaturii, de-a putea da verdictele-i ca un extraterestru, mereu neimplicat, cu o superbă neatârnare cosmică... poate că numai acest complex de superioritate să fi fost de vină. Fraza din prefaţa Ia Viaţa lui I. L. Caragiale: „Caragiale îşi va găsi, fireşte, scriitorul de mare talent care să-i învie chipul" e o ironie, desigur. Scriitorul se găsise. Era în faţa materialului, dar n-a vrut să facă uz de armă. Mai ales că era vorba de o viaţă.
într-o succintă teorie a amintirii aflăm că „omul este un animal care-şi aduce aminte". Să recunoaştem că era cel mai indicat să-şi facă procesul-verbal al activităţii. îşi asumă rolul lui Panu şi al lui Iacob Negruzzi, cu deosebirea că scrie nu numai despre un singur cenaclu, ci despre toate. Şi totodată şi despre cafenelele în care s-a produs, s-a botezat, s-a trezit c-o cafea, s-a discutat şi s-a consumat literatura, română de la 1920 încoace. între redacţiile revistelor Facla literară, Săptămâna (lui Camil Petrescu), Kalende, Zburătorul şi cafenelele „Capsa", „Corso", „Brasserie de la Paix" e un du-te vino de impresii, un scurtcircuit de idei, o bandă rulantă de polemici, cancanuri. Pe scurt: un flux al memoriei demn de Proust. Deci, contabiliceşte. Memoria, una calitate la mână. A doua: modul artistic în care este pusă la treabă această memorie. Şi a treia: bogăţia de fapte de-a dreptul impresionantă, într-adevăr, a avut ce vedea. O forfotă de idei, de opere, în această perioadă nemaipomenită. O tensiune şi-un sincronism, uluitoare. Mi-am notat în dreptul mai multor pagini „Formidabil!" „De studiat epoca!" şi alte exclamaţii de stadion
pm f ii
şi îndemnuri pe care mi le dau sistematic, să nu adorm. Ceea ce nu era cazul, c-o lectură atât de pasionantă, care te îndeamnă la lărgirea orizontului. Transcriu de-a valma perle extrase de memorialistul-scafandru în de-ale vieţii şi d'ale carnavalului nostru. Rostiri cotidiene care l-au răsplătit c-un 5 surâs, m-au făcut şi pe mine să zâmbesc şi le trec mai departe spre popularizare: „Maiorescu nu mă scoate din sărite, dimpotrivă, sunt maiotescian", spune Călinescu într-o scrisoare. Ce-1 încântă pe critic este aspectul brusc, aş zice, al corespondenţei acestuia. Faptul că găsea „resurse nesecate de w fantezie, umor, ingeniozitate, şi chiar de anecdotism". Iată o însemnare a autorului Istoriei literaturii: „Patronul unui restaurant întreabă pe un client care ceruse friptură (cu intenţia de a şti dacă i-a plăcut sau nu):
- Cum aţi găsit-o? " Clientul, căruia friptura i se păruse mică, cu gândul la
dimensiune, răspunde:
- Subt un cartofi
Şerban Cioculescu ştie să găsească „subt un cartof nesecate mine de umor românesc... Şi Liviu Rebreanu, ne 20 asigură Domnia-sa, „avea simţul umorului".
- Vezi ce-mi face Fanny?, i s-a plâns el într-o zi, la teatru.
- „Cosifanni tutte", a sunat răspunsul şi autorul lui Ion a râs în hohote.
Cioculescu este de altfel un mare amator de calambururi, 25 cred că cel mai mare de la Caragiale încoace. Gustă toate formele umorului. O vorbă de spirit îl face fericit două-trei zile, până vineri, când apare Săptămâna, când râde în hohote. Aceste ironii, vorbe de duh sunt colecţionate cu grijă de arhivar. Ele dau cărţii o deosebită savoare. Un halou ca de lună 30 plină (sau de semilună?) pluteşte peste viaţa noastră spirituală.
La căderea guvernului său, Vaida Voievod s-ar fi adresat astfel partizanilor săi:
- Domnilor, vă cer s-aveţi caracter timp de trei luni.
538
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
539
Memorialistul consemnează, cu neascunsă plăcere, această, replică a actorului lancovescu:
- Şefule, scara de variaţii ale meteorologiei, care este la noi de 50-60 de grade Celsius, nu ne permite aşa ceva. Trei luni
5 e prea mult! Nu contaţi pe mine.
Paginile despre scriitori confirmă pe deplin butada lui Oscar Wilde. Da, şi mulţi scriitori români îşi cheltuiesc geniu! în viaţă şi numai talentul în operă. S-ar putea preciza că unii îşi pun şi geniul şi talentul în viaţă şi rămâne, vai, prea puţin
io pentru operă. Oscar Ixmnaru a relevat intoleranţa lui Arghezi la critică şi a făcut acest joc de cuvinte: „Arghezi e un scriitor criticabil, Cioculescu este un critic abif'. Pătrunzătoare sunt tabletele (era să le zic capitole, pentru că au greutate de fişă de dicţionar) despre Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, George
15 Călinescu, Nicolae lorga, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu şi atâtea altele.
Apropo de „modestia" lui Camil Petrescu este menţionată această confesiune serioasă a autorului Sufletelor tari, consemnată în memoriile lui Eugen Lovinescu: „îi invidiază
20 pe Hamlet şi Danton că au dat peste Shakespeare şi Camil Petrescu". (Şi Lovinescu pusese două semne de exclamare!)
Dar nu numai autorii mari îl atrag. Viaţa scriitorilor de raftul doi şi trei, sau chiar a celor de nici un raft, e scrutată cu pasiune. Pâinea cea mai bună este pâinea cu mai multe tărâţe. Tărâţa
25 hrănitoare a amintirilor constă în fapte, replici, aluzii, precizări, chiţibuşuri. în acest sens, maestrul ne oferă o bună pâine intermediară, pe care o prefer franzelei amintirilor poetizante. Vreau fapt uman, brut, sec, autentic. Da, recunosc, sunt un cititor pasionat de literatură de însoţire (amintiri, jurnale,
30 memorii). Ar mai fi de spus câteva cuvinte despre caracterul uneori polemic, de achitare a unei poliţe. Nici acest aspect nu mă deranjează prea tare sau chiar deloc. Criticul îşi apără un punct de vedere, şi o face până în pânzele albe. Polemica lui e mereu urbană, chiar când e muşcătoare. Avem în carte un
personaj - Şerban Cioculescu - care e urmărit, uneori cu un plus de simpatie, dar, în general, rece, autoironie şi amuzat, în sau întru - cum ar spune Noica - devenirea lui critică. Fiindu-şi singur Eckermann-ul, şi-a pus pe hârtie toate gândurile despre
j     literatură, a colecţionat oameni, fapte, întâmplări, evenimente 5 şi nimicuri. Fără emfază, simplu şi omeneşte. Un singur cusur
' are cartea: aş fi vru t-o în zece volume! Pe măsura vieţii. Un om care a trecut nedezechilibrat şi fără angoase prin sau pe lângă curente literare, ca... de unde să-ncep? semănătorism, poporanism, modernism, gândirism, realism, realism-socialist, io proletcultism şi aşa mai departe, are - când mai ales posedă şi geniul memoriei -, are ce spune. Mâncărimea condeiului iarăşi
:     nu-i lipseşte. Aşadar, pe când următoarele volume? Atât,
s     despre memorialist. Despre criticul literar am spus la început câteva cuvinte. îmi rezerv dreptul de-a reveni. în orice caz, aştept 15 şi seria de Opere. De ce nu? T. S. Eliot mărturisea undeva că s-a ,  ferit întotdeauna să spună despre un autor în viaţă că e mare.
' •"% Eu n-am... handicapul culturii engleze şi nu mă sfiesc să afirm "§ răspicat, despre acest Şerban Cioculescu, figură unică şi
1 * indispensabilă a literaturii române, că este un mare critic. Una 20 din rarele personalităţi, cu care ne încrucişăm paşii şi uneori
. *   condeiele în grabă şi distraţi uitând că e de mult, ehe, un clasic; pe care, chiar dacă nu eşti de acord cu el, întotdeauna, nu poţi să nu-1 stimezi. Un clasic ce chiar are o seamă de opere, numai că... neîngrijite. Şi cine ar fi cel mai indicat să le îngrijească, 25 prefaţeze, adnoteze, să facă indicele, cine altul decât însuşi Şerban Cioculescu? Alţii în locul lui ar fi de mult la volumul de corespondenţă. Iată unde duce modestia! Bine că ne-am adus aminte să-l sărbătorim. Spun pentru liniştirea mea, cu bruma de optimism care mi-a mai rămas: 30 Nu, cultura română nu e o cultură de tot uitucă! Mi-aş putea oare îngădui acum şi un îndemn? Mai scrieţi, domnule Şerban Cioculescu, că noi, tinerii, care şi începem să îmbătrânim, şi parcă fără amintiri, vă citim, iată,
540
MARIN SORESCU
cu interes. Avem nevoie, vorba lui Arghezi, „de un spirit abil, iscoditor şi înzestrat cu o meticuloasă răbdare [...], de un Şerban Cioculescu vigilent, nuanţat, stăpân pe echivoc, pentru rafinamentul căruia nu ar scăpa nimic, ci dimpotrivă, 5 s-ar învedera şi sămânţa ultimă din sâmburele unei presupuse intenţii aproape absente".
încheiem citând din această profesiune de credinţă rostită la Academie: „în decurs de aproape cincizeci de ani de activitate, mi-am afirmat neîntrerupt adeziunea la expresia obiecte tivă şi impersonală a judecăţii critice, pentru subordonarea la obiect, şi împotriva subiectivismului, a metodelor impresioniste, a veleităţii de a face literatură în marginea literaturii. Critica nu poate fi ştiinţifică în sensul ştiinţelor exacte, care operează cu cifre şi măsoară cantitativ. Este o disciplină '5 calitativă şi noologică, care implică însă spiritul de seriozitate, de aplicare la obiect, de cercetare a structurilor operei ca şi ale autorilor, de ţinerea, dacă se poate spune, sub observaţie, a evoluţiei talentelor şi totodată de selectare obiectivă a acestora, concurate adeseori de contrafaceri şi mistificări, faţă de care 20 nu trebuie să se practice indulgenţa culpabilă sau spiritul de coterie. Premisele unei întinse culturi literare şi ale gustului artistic sigur sunt insuficiente în lipsa unei structuri etice în care trebuie să domine buna-credinţă, iubirea de adevăr şi neînfricarea în expresia acesteia."
25 1982
|
1
EUGEN IONESCU FAŢĂ CU VICTOR HUGO
ÎNSEMNĂRI NEISPRĂVITE DESPRE UN STUDIU NETERMINAT
Motto:
- Toto, adu-mi cerneala ;i pana. 5 EUGEN IONESCU
' f Victor Hugo este primul pompier din întinsa operă a lui jf Eugen Ionescu. Şi cum un pompier e ca un duhovnic, lui i se ' ♦ spovedeşte tânărul ucenic, într-un acces de căinţă, mărtu-risindu-i, cu un flux al memoriei nestăvilit şi c-o sinceritate io uluitoare, tot ce-1 doare, tot ce nu-i place. La pompier. La duhovnic. La Victor Hugo. O spovedanie năstruşnică, pe dos, în care spăşitul e agresiv - iar ascultătorul, năuc, n-are replică şi... nici nu e atent. Dar să procedăm metodic.
Publicând Nu, în 1934, Eugen Ionescu trecuse cu is Strălucire examenul de critic: nu fusese luat în serios! Cartea, imult discutată, oricum, i s-a premiat, ca o excepţie, spre a atrage poate atenţia ca nimeni să nu mai facă aşa că aşa o să păţească. O să-şi ridice lumea în cap, o să provoace scandal, gâlceava... şi? Avem nevoie de critici aplicaţi, aplecaţi cu... 20 - asupra... etc. etc. Fenomenul nostru literar e mult mai... etc. ;    etc. Valorile clasice în viaţă trebuiesc altfel etc. etc. (Am citat din memorie.) Totuşi unii l-au privit cu atenţie, în ochi, pe i   tânărul bătăios. îndoiala a persistat. Ce fel de sistem propune
542
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
543
dumnealui? Un critic căruia nu-i place mai nimic, decât poate propria-i negaţie, un critic pentru care opera discutată e mai ales pretext de revoltă, bârfă, sarcasm, băşcălie balcanică (iată şi un cuvânt intraductibil, ca dorul), ironie, şarjă, caricatură
5 etc... ce fel de exeget poate fi acesta? Debutul editorial absolut se petrecuse cu câţiva ani în urmă, cu o plachetă de versuri, Elegii pentru fiinţe mici, 1931, Cercul Analelor Române, Craiova (Sublinierea noastră). Carte care provocase de asemenea ridicări din umăr, mult mai discrete însă. Oricum,
io acum se înregistrase apariţia unui critic. Volumul de eseuri va provoca, ceva mai târziu, mustrarea binevoitoare a lui Eugen Lovinescu, apoi pe cea a lui George Călinescu, iar, pe loc, va da prilej lui Şerban Cioculescu să facă una din rarele previziuni împlinite din literatura română. Să-l trimită pe Eugen Ionescu
/5 să scrie teatru. Deocamdată, însă, autorul nu se grăbeşte să devină dramaturg. Perseverează în critică, scriind... un roman critic, publicat în două numere din revista nou înfiinţată a lui Pavel Costin Deleanu, Ideea Românească (Anul I, nr. 2-A, 1935- Anul II, nr. 5-10, 1936). Cu ani în urmă, am dat din
20 întâmplare peste acest text uitat*. Am vrut să-l frunzăresc doar, că eram grăbit, dar l-am citit pe tot, pe nerăsuflate, în picioare, acolo în garaj, unde descoperisem revistele. încercam, pe măsură ce-1 parcurgeam, un sentiment aproape patriotic: ce bine că faza românească a lui Eugen Ionescu e încă şi mai
25 bogată! Şi ce grozav că îşi extinde nu-ul său fenomenal, aplicându-1 literaturii franceze, oricum mai bogată şi mai generoasă în exemple! Şi ce păcat că autorul e uituc! Cum poate rămâne un astfel de text îngropat în Ideea Românească? Iată însă că autorul şi-a adus aminte, cu ajutorul prietenilor
30 din România, de această mare năzbâtie literară din tinereţe, care apare acum „traduit du roumain", Ia Gallimard, c-o
Capitolele II, III, IV aveau să se retipărească apoi în Secolul 20, nr. 2/1972 sub titlul - Un pamflet anti-hugotian (n.a.).
prefaţă a sa. Se pare că, recitindu-se, Eugen Ionescu s-a plăcut. Ca un general care, uitându-se în oglindă, se vede sublocotenent: tânăr, vânjos, cu ochii după... idei şi cu tot viitorul în faţă. (Ştim c-a avut întotdeauna mare slăbiciune pentru armată, se dă în vânt după comparaţiile armate.) Ajuns 5 el însuşi la faima lui Hugo, şi tot genial, Eugen Ionescu se apără, în prefaţă, spunând că era „foarte tânăr" când a comis textul. îi minimalizează, cu modestie, meritele. „Am vrut mai ales să mă amuz, să scandalizez, şi mă arătam deja neîncrezător în literatură şi-n literaţi." E clar însă că nu regretă nimic, poate io doar faptul că atunci s-a plictisit repede de Victor Hugo, după ce-i parcursese - oho! întreaga operă şi n-a mai terminat „prezentarea". (Adaug în paranteză că, pentru întregirea portretului scriitorului francez de azi, ar trebui transpusă în t  franţuzeşte şi cartea Nu — unică prin verva scânteietoare care i.s |     răscumpără nedreptăţile făcute graţios, mai mult sau mai . 3  puţin, unor mari scriitori - cât şi toate studiile şi cronicile ? f răspândite prin revistele româneşti ale timpului.) Să mi se ierte | f pedanteria, felul atât de ocolit, prudenţa cu care mă apropii . T de Hugoliade, cum se numeşte acum cartea, rimând poate, în 20
subconştient, cu Ţiganiada, Mihaiada ori Ştefaniada. Dar } însemnările mele sunt mai degrabă prezentare decât aforisme. S-a pronunţat cuvântul „aforism". Avem în faţă o lungă înscenare de aforisme inventate. Focuri de artificii aruncate năstruşnic peste opera Iui Victor Hugo în lung şi-n lat, semă- 25 nând-o cu vânt (cu cuvânt) şi culegând bucuros furtună.
Şi-a dorit Victor Hugo aplauze? („Aplauzele sunt dulceaţa succeselor mele.") Le va avea. Cercetătorul îl asediază la început timid, apoi din ce în ce mai dezlănţuit, mai strâns şi mai aforistic. „Vanitatea diriguitoare l-a îndemnat pe Victor Hugo să 30 vrea să fie un mare literar". Sau, ceva mai jos: „S-a «realizat» ; - graţie vanităţilor, invidiilor, geloziilor şi tuturor mobilelor mes-f " chine şi care nu se mărturisesc din ruşine." Vanitatea e deci factor comun. Şi ceva mai la vale: „tot timpul cât a trăit şi a scris despre iertare, bunătate şi sentimente frumoase, nu şi-a 35
544
MARIN SORESCU
UŞOR CU PLANUL PE SCARI
545
uitat criticii şi i-a insultat (pe Nisard, pe Merimee, pe Montalambert), în memorii, în proză, în versuri, cu orice ocazie, denumindu-i: măgari, mişei, derbedei, otrăviţi etc." Camil Petrescu vedea (pretindea că vede şi chiar a văzut 5 două-trei) idei. (Altfel, era cam surd.) Eugen Ionescu vede şi el idei. Dar această vedenie îl face să râdă. Scrisul său emană bucurie, în sensul creaţiei brâncuşiene. Un hohot de râs homeric, hugolian, na! este această „hugoliadă" - care, punând la bătaie toate armele râsului - de Ia parodie la
io anti-teatru, se transformă aproape în omagiu. Vehemenţa negaţiei sună ca o odă! I-ar fi plăcut chiar lui Victor Hugo, bătrân, această evocare „aforistică" a primei jumătăţi de viaţă furtunoasă a Domniei-sale. Mai ales lipsa de caracter, lăudăroşenia, mania scrisului şi... şi... tandrele-i aventuri
15 amoroase. Un personaj extrem de viu şi de interesant se conturează în paginile prezentării. Ar rămâne oare la fel de interesant dacă, în loc de Victor Hugo, l-am numi altfel? Oricum altfel? Da, cred că da. Vreau să spun că biografia aceasta are valoare literară în sine. E un adevărat roman. Un
20 mic roman, de tip balzacian, cu prezentarea tacticoasă a strămoşilor, părinţilor, protagonistului, descrierea cadrului etc. plus, e drept, acea vorbă în doi, trei, patru, cinci peri, care, de la o vreme, te face atent şi te-ndeamnă să reiei lectura, spre a citi-o în altă cheie. Acum stau şi mă întreb: e sau nu e roman?
25 Un mic roman? Nu e! E o mică viaţă romanţată, o „biografie" scrisă, aşa cum observă un comentator, în răspăr. Adică, transformând pioşenia, cerută în astfel de ocazii, în râcă, gâlceava, căutare de nod în papură, făcând din eroul presupus a fi elogiat şi adulat, un client de tribunal, ce nu se mai poate
50 în nici un fel apăra, sub avalanşa de acuzaţii, care de care mai monstruoase. Şi mai umane. Ca să fiu sincer: parcurgând „biografia", îţi creşte stima pentru Victor Hugo. Acesta se arată a fi fost om, om din cap până-n picioare. A avut şi el necazuri cu cărţile, cu piesele, pe care prietenii „le ajutau să nu cadă de
tot", a scos prefeţe revoluţionare („când revoluţia era Ia putere") şi a avut iubite; ba a fost chiar prins în flagrant delict de „conversaţie criminală", vai de capul lui! Eugen Ionescu ameliorează aureola maestrului. I-o aruncă în praf, îi dă un şut, o dă de-a dura, ca pe un cerc. După aceea o şterge, i-o pune 5 pe cap şi-I pupă pe frunte. Bănuiala că făuritorul Mizerabililor i-a fost simpatic se adevereşte. Altfel nu s-ar fi apucat să strângă atâta material documentar. Să frunzărească periodice, să f   citească monografii, să buchisească în presa timpului. Eugen j f   Ionescu nu-i capabil de ură şi încă de-o ură atât de sistematică io j ?   şi de îndelungată... De-ar fi continuat „prezentarea", nu putem I **   şti dacă, în următoarele două capitole, n-ar fi procedat j |   invers, după o schemă deja folosită în Nu; făcându-1 pe Hugo |      genial la loc, mare, imens; spunându-i că avea dreptate să-şi ! |  compare opera cu Munţii Alpi şi că această operă e, din păcate, 15 { X puţin cunoscută şi rău înţeleasă; că, în fine, la statura sa, ar fi | Jt meritat mai multe femei, şi nu de condiţia erotică a unor f • Juliette Drouet, ori Madame Biard, nereprezentative pentru
* geniul feminin francez.
t Eugen Ionescu este printre primii critici români şi francezi 20 -.   care a demonstrat că despre un mare scriitor român sau francez
* poţi spune şi-aşa şi altmintrelea, cu egală îndreptăţire. Poţi să spui, dacă-ţi dă mâna. Dacă ai condei de diamant, ca Arghezi, care şi el i-a spurcat pre mulţi. Dar frumos, aş spune de la o augustă înălţime. Sau dacă eşti Eugen Ionescu. Faptul că în 25
% urma „prezentării", Victor Hugo n-a luat atitudine e („într-un fel", cum ar zice critica de specialitate) scuzabil. Dar că mari şi târşiţi polemişti ca Arghezi, Camil Petrescu n-au sărit ca arşi, |  făcându-1 zob pe necunoscutul de atunci, acest fapt j| demonstrează că execuţia a fost magistrală. Şi poate chiar le-a 30 l % picat bine, că le-a pus sângele în mişcare. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect. E sau nu această prezentare o „biografie"? Dacă stau şi mă gândesc bine, nu e. E mai degrabă 1 rtr o teză de doctorat. Şi aşa mai departe. Problema încadrării
546
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
547
într-un gen rămâne deschisă, cum s-a observat. Şi nici măcar nu e atât de importantă. Important e faptul că toate observaţiile pe care criticul le aduce scriitorului Victor Hugo sunt îndreptăţite.
5 Tonul persiflant, românesc şi romanesc, să nu ne inducă în eroare. Eugen Ionescu face o critică serioasă, profundă, a poeziei lui Victor Hugo, care, după Ch. Maurras, citat în text, ar reprezenta „momentul de cădere al poeziei franceze", în timp ce poezia franceză modernă n-ar fi decât „maladia Hugo
w devenită cronică". Aprecieri excesive, de altfel. „Cultul pentru Victor Hugo, valurile necontenite şi asfixiante de elogii - se spune într-un post-scriptum la prima parte a studiului (iată că i-am zis, în fine, şi studiu), nu înseamnă decât voinţa îndârjită a francezilor de a avea şi ei un Goethe al lor - voinţă
15 cu atât mai îndârjită, cu cât e însoţită de o amară căinţă."
Omul care „de la 14 ani voia să fie Chateaubriand sau nimic", care avea dezvoltat doar „centrul facultăţilor verbale" a fost, aflăm, „un om mare tipic". Cum adică tipic? N-am auzit acest cuvânt. „A ştiut să nu fie nici al lui, nici al lumii: el credea
20 că este al lui şi lumea credea că este al ei. Condiţie esenţială a gloriei, a ştiut să fie şi să nu fie al tuturora, adică reprezentativ. A fost, cum se cuvenea, de-o mediocritate exemplară. A fost banal, comun, ascultător al gloatelor şi dusul lor de nas. A aparţinut perfect momentului istoric, rob al tuturor
25 momentelor istorice ale vieţii sale." Desigur, ar fi absurd să ne apucăm să verificăm justeţea tuturor afirmaţiilor. Mai ales asupra „mobilelor meschine care nu se mărturisesc din ruşine", insistă criticul. Vehemenţa-i se îndârjeşte în a le scotoci, a i le descoperi, a le etala. Omul Hugo este anchetat
30 pentru operă, iar geniul îi este pus în ghilimele. Fantezia îşi desface larg şi creator aripile şi un drăcuşor îşi bagă coada în fiecare avalanşă de ponoase descoperite ca din întâmplare. Ne uimeşte talentul cu care sunt orchestrate viciile, reale sau închipuite, ale personajului, în aşa fel încât să rezulte o mare
pramatie. Ba pamfletarul merge până acolo, încât îi pune în cârca lui Victor Hugo şi cele 150 de volume ale sale! (ale lui Victor Hugo).
Deci, dacă în ce priveşte cantitatea de adevăr, câtimea de veridic cuprinsă în toate acuzaţiile referitoare la om, nu ne 5 amestecăm, mulţumindu-ne doar să spunem că ele ne satisfac din punct de vedere literar, tocmai pentru că sunt înflorite, cu totul altfel stau lucrurile când e vorba de opera în discuţie. Sunt de acord cu toate observaţiile aduse poeziei. Cu \    precizarea că nu-i vorba numai de poezia lui Victor Hugo, ci w •    de o întreagă tendinţă lirică. „Instituţia" lirică Victor Hugo, " cum observă în prefaţă, cuminte şi înţelept, Eugen Ionescu, cel de azi. în primul rând, este criticată poezia cantitativă. Suflul „hugolian", care îşi iese din rosturi, devenind suflu în sine. „Un prelung sos retoric." Legenda secolelor se creează în 15 • detrimentul legendei clipei, singura, care, de fapt, interesează lirismul. Emoţia, substanţa poeziei, e o licărire fragilă, pe care dacă o întinzi pe durată de secole o pierzi de tot. I se reproşează, - V de asemenea, lipsa de sinceritate si făcătura. „Astăzi, literaţii , H caută să înveţe meşteşugul prin care sa-şi uite meşteşugul: 20 ' 4p meşteşugul prin care să revină la trăirea nativă a emoţiilor, la eliberarea de elocvenţa hugoliană. Dar elocvenţa hugoliană, J comoara mediocrităţilor, genialitatea mediocrităţilor, suma grandioasă a locurilor comune, - este un obstacol, greu de ^ f învins, aşa încât s-ar putea zice că poezia este mai mult sau mai 25 puţin realizată, în măsura în care se eliberează de Victor Hugo şi îl biruie pe Victor Hugo." Aş spune că aceste observaţii sunt mai valabile astăzi decât în 1935. „Sosul retoric" a invadat o mare parte a poeziei moderne şi autorii epopeici nici măcar n-au scuza că sunt... Victor Hugo. Voi mai cita un mic 30 paragraf, în legătură cu tendinţa spre literaturizare.
„De altfel, nu pricep cum emoţiile, durerile, strigătele, plânsul ar putea avea - «valoare». Ele nu pot fi decât durute, mici, omeneşti cum sunt, fără stele. Când vrei să le dai stele,
548
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
549
preschimbi emoţia în elocvenţă şi, fără a deveni astru, ea nu mai este nici emoţie pură, ci emoţie alterată, carne fezandată. Dacă din durerile noastre omeneşti, durerile noastre de viermi, faci literatură, îşi videază şi substanţa lor de vierme. Ca
5 emoţia să se înalţe, trebuie să treacă în poezie fără să-şi dea seama, naiv, fără tehnică" (sublinierea noastră). Este o artă poetică aici, la care subscriu. Literatura trebuie deliteraturizată, umanizată, adusă cu picioarele pe pământ, încărcată de jale şi de durere. Simplă şi teribilă, ca existenţa însăşi. Ar fi multe de
io spus despre arta cu care se comunică ideile. în primul rând, criticul îşi aşează scrierea la o răcruce de genuri, într-un loc de unde pornesc toate direcţiile posibile, trăgând, cu abilitate, foloase din ambiguitatea încadrării. Cum am văzut, nici eseu, nici proză, nici laie, nici bălaie. Dar: şi eseu, şi proză,
;5 şi biografie, şi „aforisme", şi laie şi bălaie. Această creaţie mai are şi o importanţă specială pentru istoricul literar. Pe lângă inteligenţă, vervă, spirit combativ, curaj nebun etc. ne relevă dramaturgul în formare. E un cuib din care par a-şi lua zborul potârnichile anti-păsări ale replicilor ce nu se adună
20 decât cu hohote de râs. Absurdul plutea în aer. Pana lui Eugen Ionescu prinde de pe acum câteva frânturi de limbă. Cimilituri. Când Sophie, mama poetului, cea care „i-a impus lui Victor să fie poet" e bolnavă, dar tot mai are puterea să observe că Victor nu compune, se petrece între ea şi fiu următoarea
25 scenă:
„Sophie, palidă, îşi întoarce capul spre el şi face efort să vorbească.
— O, spune ea cu voce stinsă.
— De l'eau? - întrebă Victor, crezând că Sophie cere apă. 30      - Nu, O-da.
-Oda?
— Da, oda pe care trebuie s-o scrii pentru premiul Academiei din Toulouse! Ai scris-o?
-Nu.
- Scrie-o aici, acum, îi spuse ea cu voce stinsă."
Capitolul II e numit chiar înscenarea. Se apelează la parodia poveştilor pentru copii, spre a ridiculiza durerea falsă, mimată, a celui incapabil, după părerea autorului, să privească în faţă, să trăiască bărbăteşte drama. „Codrule, nu l-ai văzut pe poetul 5 meu? Tufişurilor, nu îl ascundeţi voi? Apelor, nu a venit să-i răcoriţi voi fruntea arsă?" „Ba da, zice un râu, a fost aici, s-a oglindit în apa mea..." etc. Toate aceste tehnici, tertipuri şi chichiţe, aplicate acum, cam la întâmplare, pe un mare poet, vai, pe Victor Hugo, care nu putea fi „de-o mediocritate io ' exemplară" şi nici „genial şi prost", îşi vor găsi mai târziu adevărata matcă, vor înflori atât de spectaculos! Eugen Ionescu a epuizat în acest studiu setea sa de creaţie aplicată pe
• mari personalităţi. De-acum încolo va trece la anonimi. La domnul şi doamna Smith şi la pompieri. Un cuvânt de laudă o" şi pentru momentul spiritual românesc al deceniului patru,
i când se manifestau, parcă într-o extraordinară întrecere, I personalităţi formate sau în formare, ca Arghezi, Blaga, I Barbu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, 1 Ionescu, Cioran, Eliade, Comarnescu, Noica, Pandrea (şi nu 20
* i-am numit decât pe câţiva); şi când o revistă necunoscută, cum j I era Ideea Românească, îşi putea permite să publice o asemenea j î bijuterie. (în numărul 2-4, Ionescu mai inserează o însemnare
S despre poezia lui Arghezi şi o recenzie a volumului Şantier de ; Mircea Eliade.) 25 , I „Prezentarea, dar mai mult aforismele" lui Eugen Ionescu f i reprezintă, prin duritate, vehemenţă, inteligenţă, nerv şi i f putere de sinteză, momentul de vârf al antiromantismului de ■ I un anumit tip. Momentul de vârf al dispreţului nu atât pentru
J autorul Contemplaţiilor, personal, cât pentru atitudinea lui faţă 30 \ "   de poezie şi creaţie. Atacând curajos, cu praştia, statuia lui î f Victor Hugo, Eugen Ionescu a înviat însă bronzul, care i-a spus ! î cu părintească blândeţe: „Dă, mă! Dă, că nu mă doare!" Surprins, asediatorul s-a roşit, şi-a luat praştia şi ghiozdanul
i î
550
MARIN SORESCU
cu pietre şi, aducându-şi aminte de prezicerea lui Tiresias-Cioculescu, s-a apucat de teatru. Dar nu înainte de a se mai coace absurdul lumii noastre.
1983
SOCIAL SI PACE ÎN CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
Motto.\,C?să fac acum eu cu mine îwumi?"Ş\: „ Coşarul lui Moceanu a fost inventat de Mo-ceanu." 5
Plăcerea chirurgilor de-a opera este remarcabilă. Ea nu se poate compara decât cu voluptatea criticului de-a nu se pronunţa despre acele cărţi care îl încântă, într-adevăr. Şi asta nu ştiu din ce cauză. Poate pentru că perfecţiunea, ca şi fericirea sunt neconcludente la descris? Iată-mă pus, aşadar, într-o w situaţie de excepţie, de a formula opinii despre o sărbătorească apariţie, ce ar cumula într-o singură sărbătoare toate „duminicile de preste un an" (pe stil vechi, fiind vorba de o construcţie clasică).
Marin Preda esre pus, prin urmare, în situaţia tristă de a /5 se depăşi meteu pe sine, în lipsa concurenţei. Singur îşi ridică ştacheta mai sus, cu un simţ al performanţelor remarcabil, se balansează în văzduh, în salt atletic, neatingând-o sau doar răzând-o un pic cu călcâiul lui Achile, singur îşi agaţă medalia de aur la gât, la sfârşit, transpirat, gâfâind fericit, în faţa oglinzii. 20 Un sentiment greu de solitudine compactă trebuie să-l cuprindă pe acest mare artist, care n-a făcut niciodată sport, în afara aruncării cu condeiul după personaje (şi poate tocmai de aceea îmi vin acum numai comparaţii microbiste); sentiment de vid, amestecat cu senzaţia stranie că trebuie să-şi 25 înăbuşe în faşă invidia nobilă pentru partenerii inexistenţi (care
552
MARIN SORESCU
UŞOR CU PLĂNUI. PE SCARI
553
există, totuşi, la start) şi să-şi atrofieze dezvoltatul său simţ de echipă. Spun toate astea sub impresia proaspătă a lecturii acestei cărţi. Cel mai iubit dintre pământeni este un titlu de cucută. Amar, spre sălciu, ca fântânile din Bărăgan, chiar dacă 5 le mutăm noi în Ardeal. Gâlgâind amestecat, ca viaţa în complexitatea ei, ca o parte din complexitatea vieţii, aşa cum
0 soarbe Victor Petrini, o ţine în gură, face gargară, ba o-nghite, ba o vomită. Până la urmă, trebuie s-o ia aşa cum e: viaţa în complexitatea ei. De mult n-am mai avut această
io impresie de lărgime, de densitate de fapte pe centimetru pătrat, mai bine zis pe quadrat, cu toate că orizontul propus e îngust, şi din ce în ce mai apropiat, pământul părându-i-se eroului principal că se uneşte cu cerul, chiar sub beregata lui, mai, mai să-l sufoce. Aspiraţia zilnică a Iui Victor: să i se spună
75 „Victoraş". „Victoraş al meu." Să fie iubit, „cel mai iubit dintre pământeni". Şi să-i zică ea - „Victoraş, m-am procopsit, te iubesc". De-aici, de la această chemare cu diminutiv (diminutivul, îmi dau seama, este sufixul fericirii; asta vrem toţi!)
1 se trag toate, nu chiar toate, dar o mare parte — iar nouă ni 20 se trage romanul. Care roman, mărturisesc sincer, m-a
speriat, la început, prin proporţii. Peste 1 200 de pagini în secolul XX! Spre sfârşitul secolului XX, când şi răbdarea noastră este sleită, şi când se aglomerează atâtea crize, ttepidaţii, seisme - pachete de nervi care ni se trimit din cer..., da, 1 200
25 de pagini nu sunt de colea! Vreau să spun, nu-s de natură să te atragă. O operă plină de seve, care circulă robust, real şi ideal: ca într-un stejar falnic, retezat de la jumătate. Sevele urcă prin trunchi, până la locul curmăturii, iar de acolo, refac „mental" traseul falnicei coroane, umplând aerul cu imaginaţia
30 lor îndărătnică, inepuizabilă. Acest stejar trunchiat ar fi segmentul de epocă proiectat. O epocă bine cunoscută nouă, dar care pusă într-o carte ne tulbută şi ne răscoleşte prin „inedit". Ca şi când ar fi vorba de-o Patagonie îndepărtată în timp şi-n spaţiu. Ni se pare foarte curajos Marin Preda, pentru
t că spune fără complexe lucruri cotidiene, din cotidianul deceniului şase. Şi chiar este, deşi meritul nu stă aici, ci pur şi simplu în talent, care, atunci când este excepţional - cum e cazul acum -, nu face calcule de oportunitate, ci dă iama, simplu, în nodurile gordiene, spunându-şi cinstit cuvântul în 5 virtutea adevărtdui elementar că arta nu se face decât pieptiş.
Tot la preliminariile acestei cronici, să trecem şi o problemă de psihologie a cititorului. Cei care nu-1 cunosc pe autor, simt nevoia, după ce au închis cartea, să rămână un pic pe gânduri, întrebându-se cine e el, în definitiv, cum arată, cum se io comportă în viaţa de toate zilele? E supremul elogiu care i se poare aduce unui creator. Această scurtă rămânere pe gânduri. Căci ea izvorăşte din curiozitatea firească, stimulând fantezia născătoare de mit, în jurul celor care prin arta lor ne tulbură. Iar cei care îl cunosc — atât cât poţi dibui un artist, care, ca om, 75 1 ; e de cele mai multe ori o capcană de ucis iluzii - cei care au 1 jf impresia că îl cunosc, au dat mâna cu el, ba chiar şi cei mai f 5 intimi (nu mă refer la rude), rămân şi ei perplecşi. „Cum dracu' f * o fi reuşit?! Uite, domnule, cine s-ar fi aşteptat! Că e ursuz, | r morocănos - nu vede pe nimeni... Iar chestiile alea cu 20 ■ •* labirintica psihologie a muierii... cine i le-o fi spus?" Din rândul ' 't acestor „cunoscători" superficiali, simpli „amici" se recrutează zi de zi, şi aproape ceas de ceas, şi tagma minimalizatorilor de '  profesie. „Cutare? Nu ştie să spună o glumă, începe totdeauna ~   cu poanta. Bine a făcut că a plasat acţiunea printre ardeleni!" 25 j ^      Acum, romanul. E cert că avem de-a face cu o carte care ' f depăşeşte critica. Abia dacă autocritica ar mai avea un cuvinţel £ de spus. Dar autorii, în astfel de ocazii sunt teribil de motani l ,   şi chiar când văd unele deficienţe, le văd doar pentru ei (sau
cel mult le vor divulga în memorii, dacă au norocul să 30 | p depăşească o sută de ani). S-au emis, se înţelege, ipoteze i      interesante. „Roman total" (N. Manolescu), „roman complet" (Eugen Simion), cu care, evident, sunt de acord. Ce | jg   este dincolo de aceste formule? Prin ce ne tulbură, prin ce
554
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
555
„drăcuşor" reuşeşte să nu ne lase indiferenţi această carte, cum se întâmplă cu atâtea altele, romane mari şi mici, fluvii şi pârâiaşe, unele notabile, care apar cu zecile (fiindcă trăim şi într-o zodie a prozei). Cu alte cuvinte, parafrazându-1 pe autor - „ce
5 are el de are"?
Sub titlul Cel mai iubit dintre pământeni întâlnim, de fapt, două romane, în trei volume. Se anunţă oare un ciclu de tipul „Rougon-Maquart"? Formula permite acest lucru. Dar şi aşa avem sub ochi o mare frescă social-politică, mascată sau, mai
io bine spus, pusă sub semnul iubirii, căci „dacă iubire nu e nimic nu e", cum spune Apostolul Pavel. Victor Petrini are, la sfârşitul acestui ciclu, vreo 35 de ani. Nu e încă scos pe tuşă. S-ar mai putea îndrăgosti. Dar acestea sunt speculaţii. Aşa cum e acum, romanul e rotund... în două romane. Primul s-ar
15 termina odată cu moartea mamei lui Petrini. încrâncenarea acesteia în faţa inevitabilului, verdictul aspru, pe care-l pronunţă, nevoind să-i ierte pe cei apropiaţi, cuvintele-i luminând sau accentuând enigma întregii vieţi, îi dau autorului posibilitatea unor pagini memorabile. Al doilea
20 roman - noua criză erotică a lui Petrini, ajuns din filosof la Universitatea din Cluj contabil la ORACA, este pus sub semnul zodiei racului. Căci, Suzy Culala, motorul, ca să zicem aşa, al acestui episod, are un fel special de a merge, înaintează ca şi când ar da înapoi, taman ca racul. Se cheltuieşte multă
25 observaţie psihologică în această parte, o abundentă dantelărie erotică, de care trecutul Iui Petrini, prin minele de plumb, chiar că avea nevoie! Pagini pline de poezie, de tandreţe, de inefabil feminin, cu inexplicabile capricii, tăceri nemotivate, fugi acasă şi de acasă, greţuri şi sarcini toxice. Repet, se intră
30 adânc în iţele (şi fiţele) amorului fatal, cu o pană extrem de nuanţată, exaltată, duioasă, poetică, şi doar în final sarcastică. Fiindcă această Culala (care era şi marcă de gume, expropriată), în prezent contabilă la aceeaşi ORACA (un fel de arcă a lui Noe, unde se adună tot felul de specimene), -este cam
ghinionistă pe toate planurile: social, politic, amoros, cred că şi pe plan religios - părându-i-se chiar eroului, spre final, cam fără nici un Dumnezeu. Ea este mai mult „o sugestie" de perfecţiune feminină a însetatului de iubire, Petrini, care se lasă dus de propria-i creaţie, neputând smulge declaraţii clare 5 despre amor, viaţă, moarte, Schopenhauer ori alţi filosofi de la Suzy (ştia ea de ce tace), şi care-l împinge la a doua omucidere. Sătul de a o tot „inventa pe ea la nesfârşit", acesta îşi ia inima în dinţi şi gândeşte astfel: „Trebuie să-ţi dezvălui sufletul şi să vedem dacă într-adevăr suntem legaţi pe viaţă, io i      orice ni s-ar întâmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe acest j      «orice ni s-ar întâmpla». Cine ştie ce dracu ni se mai poate i      întâmpla, dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, şi în loc să trăim bucuria sincerităţii, să trăim pe infinite 1      temeri, cu minciuna drept numitor comun..." Săracul Petrini! 15
Era Stan Păţitul. Ai fi tentat să crezi că această parte e de prisos, | » nu-i aşa? Nu-i aşa. Petrini este maniacul iubirii absolute - şi : -i neapărat legitime - victimă a eternului feminin, a acestui şurub --' fără sfârşit, ca să folosim un termen din faza lui de strungar. Aşa că o nouă experienţă nu face decât să-l rotunjească în 20 fatalitatea lui. Şi să arate eternele-i disponibilităţi de candoare şi gingăşie. Oricum, chiar dacă e bine realizată literar, Suzy păleşte, ca tip uman, pe lângă Matilda. Da, iată o muiere în adevăratul înţeles al cuvântului! Previzibilă, până la un punct, abisală, cât trebuie, capricioasă, hormonală, arhitectă, uşoară, 25 dar nu tocmai fulg, această caţă frumoasă şi focoasă îmi aduce aminte un proverb: „Muierea cochetă aci zâmbeşte la unul, aci şopteşte la altul, aci pe-al cincelea îl calcă pe picior şi pe toţi îi pofteşte să meargă după ea." (Vezi Iuliu A. Zanea.) Proverbul n-o acoperă în întregime. Ea este, pe deasupra, şi 30 castă ca Penelopa, în felul său însă. Păcat că nu-i face lui Petrini decât o fetiţă. Această specie merită să se prăsească în proza română! Are ceva din răsucirile imprevizibile ale femeilor dostoievskiene, în timp ce Suzy te duce cu gândul la apariţii
556
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
557
din Turgheniev. Asta ca să facem nişte apropieri, pentru că observ, înaintez fără să-mi pot etala şi alte lecturi, înaintez aşa ca incultul, şi nu e bine. Apropierile sunt, evident, forţate, dar şi în stilul cărţii, de natură eseistică, unde trimiterile la marea
5 literatură rusă sunt şi ele frecvente. Evident, opera poartă marca Marin Preda, unul dintre cei mai originali prozatori români.
Căruţa sa cea cu două oişti - sat, oraş - se îndreaptă acum hotărât către acesta din urmă. (Satul cunoscând, după opinia autorului, un fenomen de „imposibilă întoarcere", ceea ce
io rămâne însă de văzut, cu marile surprize pe care ni le poate aduce criza de energie. Satul se dezvoltă din pământ, ca iarba, oraşul „merge" cu carburanţi.) în orice caz, iată-1 pe autorul Intrusului demonstrând că poate fi mare scriitor citadin, scututându-se fără urme de blestemata (minunata) sa ereditate
15 moromeţiană. De data aceasta performanţa este dublă: citadin ardelean! „O, măcar dacă n-ar fi trecut Carpaţii!" mi se plângea în glumă un cititor, care-l simpatizează. „O, de-ar fi rămas la ţăranii lui sciţi!" Dar nu numai că forţează Carpaţii şi Someşul, dar se instalează cu seninătate în... gnoză. în plină
20 gnoză! Şi asta în momentul „revoluţiei" în filosofie. Dar tocmai în această îndrăzneală, plină de riscuri, stă intetesul nostru pentru ce se va întâmpla. Victor Petrini, că mă apucasem să spun, este asistentul lui Blaga, „marele poet şi filosof, în anul când acestuia i se barează intrarea în incinta universităţii de
25 către caloriferistul instituţiei, devenit peste noapte „cadru", şi când un dentist ajunge şeful catedrei de literatură. (Şi alte minuni din astea.) Tânărul este entuziast, vital, optimist. Nu-şi dă bine seama ce se petrece în jur, luat de abstracţiuni (Kierkegaard, Platon, Plotin şi alte sisteme trufanda pentru el).
30 Intenţionează, la rându-i, să toarcă firul unei concepţii proprii despre lume, un fel de „nouă religie", bazată pe cuceririle ştiinţei. Credea c-o să-i meargă! Drumul de la abstract la concret îl parcurge el în marş forţat. Este condamnat pentru nimic („pentru nimic se lua într-adevăr trei ani", se
1   spune undeva), ispăşeşte pe la Baia Sprie, pe la Canal. t   Reîntors în libertate se recalifică, întâi ca deratizator principal (admirabile momente!), apoi strungar şi, finalmente, contabil. Adio viaţă roză, adio gnoză! cum ar veni — dar asta nu înseamnă că nu are universul lui intim, chiar dacă este 5 i     constrâns să ia alt curs. Acest „alt curs" constituie substanţa i     romanului, forţa sa de şoc. Meditând mai târziu de ce s-au întâmplat toate acestea, nu-şi descoperă altă vină, în afară de aceea că „le era mai necesar înăuntru decât afară". Trăirea şi j •   regândirea acestor ani constituie procesul cel mai radical care io 1     s-a făcut, în literatura noastră, perioadei dogmatice. Cu atât j "   mai necruţătot, cu cât angajează pana unui adevărat scriitor, capabil cu adevărat să recreeze viaţă şi s-o facă să se mişte tragic, în cadrele de fier ale unor canoane anchilozante. Este momentul când totul e să supravieţuieşti — o idee emisă de Ion 15 * i Micu, o figură de ilegalist luminat, care cu timpul se aranjează j j şi el. „De fapt - continuă acesta — nu e o idee, e un sentiment j H pe care ori îl ai, ori nu-1 ai. Asta implică totuşi, ca o | consecinţă, o idee şi anume aceea a compromisului. Eu aş zice \ |. că după le temps de mtpris al lui Malraux, vine acum le temps 20
\ du compromis. Ce vream să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în ' i locul unui proces în care ai putea să pierzi." „Ce proces?" „De " conştiinţă." Petrini nu pierde procesul acesta interior, pierde în schimb ani frumoşi şi însăşi floarea gândirii sale, care nu va ■*„ rodi niciodată. în acest sens mi se pare nefondată obiecţia lui 25 \ a Laurenţiu Ulici, în legătură cu precaritatea ideilor filosofice % emise: „Informaţia filosofică a personajului, priceperea de a * manevra cu concepte şi apetitul teoretic general sunt incredibil de scăzute pentru un profesor de filosofie, afară doar dacă e ; făcut, cum se zicea (fiindcă se făcea odinioară) «pe puncte». 30 ff Ideile filosofice emise de erou în monologuri sau în conversaţii felurite, sprijinite pe o bibliografie ocazională, sunt superficiale." Observaţiile acestea nu se susţin. Petrini este doar asistent la catedra „marelui filosof, nu-i filosoful însuşi. El ar
f
558
MARIN SORESCU
U$OR CU PIANUL PE SCARI
559
urma abia să devină filosof. în orice caz, are premise pentru un bun profesor de specialitate. Ideile emise de el nu-s deloc superficiale, sunt chiar ideile de bază ale filosofiei - lovită în acel moment în plex. Nu de speculaţii foarte originale era 5 nevoie atunci, ci de apărarea disciplinei ca atare sau, cel mult, a unei mari părţi a ei. Trebuie să ţinem seama că Petrini are în momentul declanşării crizei cu puţin peste 20 de ani. Filosofi la 20 de ani sunt destul de rari. El simte însă înclinaţia aceasta. Discuţiile au caracter de cenaclu de filosofie, io cum la cenaclurile de literatură se vehiculează principii estetice generale (aplicate pe texte minore). Cine ştie, putea ieşi de aici şi un filosofi Dar cum nici viaţa n-a produs de atunci încoace prea mari gânditori (şi tocmai din motivele analizate în carte), nu era să-l inventeze Preda. „Nu puteam 15 renunţa la vocaţia mea, fără a renunţa la mine ca om", spune Petrini. Şi tocmai a trebuit să-şi reteze această vocaţie. Aici e drama. Şi meritul lui Pteda e că a surprins acest fenomen dureros. Tot ce urmează mai departe e ratare. Adeptul revelaţiei devine coleg c-un ţigan care-i spune în batjocură: 20 „Pupa-ţi-aş creerul ăla cu facultate, dom' şefi" în fond, chiar dacă emitea numai perle gnoseologice, Petrini n-ar fi fost mai interesant ca personaj decât aşa cum e. Ştim cât de plicticoase sunt cărţile despre marii gânditori Kant, Schopenhauer, Nietzsche, unde nu poţi nega că nu sunt puse la bătaie idei 25 înalte. Dincolo de contactele cu Platon, Plotin, Hegel, Sartre, Spinoza, Mane, Engels, Lenin, Jdanov, Stalin, Petrini „se împlineşte", ca să zic aşa, din mers. Şi, mai ales, din mersul în răspăr, prin viaţă. Căci el e un om viu, din carne şi oase, şi dacă e surprins de efectele revoluţiei („revoluţia este şi un 30 scandal", se spune undeva), trebuie să-şi trăiască atunci viaţa, în condiţiile acelea, fiindcă nu poate să aştepte. Mai ales că vrea să se-nsoare. Stăpân pe sine, cât poate, pe ideile sale, va fi menit să se bată în parte cu femeile. Când la propriu, când la figurat. Căci slăbiciunea lui aci stă, aşa cum spuneam. Are mania
fericirii, cu soţia-i. Peste ani, cineva îi spune un lucru groaznic: „Soţiile nu se schimbă. Se înşeală şi se păstrează." „Prea târziu: apucase de fusese fidel". Dă peste una cu personalitate puternică („o nenorocire pentru o femeie"): Matilda. Plină de graţii timp de doi ani, cât sunt prieteni, j aceasta devine zmeoaică, o fiinţă cu totul de nerecunoscut, chiar !     a doua zi după căsătorie. Este când de-o agasantă cicăleală, când I     înarmată c-o „putere colosală în a tăcea". Remediul ar fi acesta: i     „la tăcere, tăcere şi jumătate", luat din practica pitagoreicilor. | ,   Matilda e şi ea enigmatică, fără probleme, aşa, în alb. Şi-n w J     negru, cum o vede: el mai târziu - vărgat. Petrică Nicolau, fostul soţ, descoperă în Petrini, care-i e amic, „o natură i     primitivă", cum şi este (de aici şi rezistenţa lui psihologică şi i -   actele disperate, în apărare). Nicolau cunoşrea mai bine canonul feminin: „Nu vin, să ştii de la mine, nu le aştepta 15 niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale 1 f aştepţi zadarnic un semn, acest semn nu-ţi va fi dat... Pare { I neverosimil, îţi contrazice întreaga ta concepţie despre viaţă, 4 f dar e adevărat, aşa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă f f de tine şi degeaba nu dormi chinuit să afli adevărul. Nu există 20
* nici un adevăr, nu te înşală nimeni, nu iubeşte pe altcineva şi totuşi nu vine când o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi-o să-ţi pună mâna pe fruntea înfierbântată e o invenţie, pe care nu ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescenţă,
u când visăm iubirea şi armonia." Să nu trecem prea uşor, luaţi 25 I cu detaliile, peste miezul romanului. Dorinţa lui Petrini de a I se apropia, prin iubire, de cineva şi descoperirea că idealul i J se îndepărtează în raport proporţional cu avida lui înaintare.
• Exact ca în axioma cu orizontul. Acest „orizont" iluzoriu este
l Matilda, fata morgana - ce realizează şi performanţa de-a fi, 30 j f în acelaşi timp, de-o concreteţe barbară. Imposibilitatea j | metafizică a eroului de-a comunica plenar cu iubita, nu numai că îi schimbă treptat concepţia despre lume (via eros), ci îl metamorfozează, îl reformează încontinuu, supune eul său unei
560
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
561
veşnice ajustări existenţiale. Ideea cuplului guvernează cartea. Cantitatea de eşec rămâne constantă şi fenomenul apro-piere-respingere sesizat cu atâta forţă şi putere de sugestie se va repeta în diferite variante. Autorul realizează şi un foarte
5 interesant studiu psihologic în capitole de dragoste de mare fineţe. Dacă spaţiul ne-ar permite, am putea cita multe pasaje, arătând bogăţia de nuanţe poetice ori dramatice pe care Marin Preda ştie să le descopere în jocul de doi (sau de doi ori unu doi). Influenţat de Nicolau, dar şi cu ajutorul concretului vieţii,
w Petrini meditează şi el sumbru pe ideea căsătoriei: „Căsătoria e o temniţă în care oameni, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc, crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt." Se vor împlini însă şi profeţiile celelalte în legătură cu viitorul intelectual pe care le debitează acelaşi
15 Petrică, inspirat de Charles Maurras? „Vom fi puşi la coadă. Gânditorii, oamenii de cultură nu vor avea acces la putere şi în general li se va refuza orice încercare de a gândi altceva, decât ceea ce a fost gândit deja de Marx. întreaga gândire a umanităţii va fi reanalizată prin această prismă şi, în acest sens,
20 vor avea şi ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică era regăţean), or să aibă de lucru cât îi hăul, cu iluzia că înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se dă voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări
25 filosofice şi sociologice şi vor fi vârâţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică, cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae lorga sau un Octavian Goga vor trebui să-şi pună pofta-n cui. Cel mult, funcţii de decor. Li se va lăsa doar
50 libertatea să se mănânce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajaţi, cu instinctul sigur al conducătorului de totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea [...] Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup." Evident, şi pentru astfel
de idei reacţionare, Matilda - care era membră de partid - îl lasă. Iar Petrini n-are tăria de caracter de-a nu-i face curte frumoasei arhitecte, adjudecându-şi-o. Şi ea îl ajută, după cum am văzut, să se simtă un fel de „cobai al divinităţii". Cea de-a doua omucidere, datorată ghinionistei Suzy (care îi ascunde 5 timp îndelungat... că e căsătorită!), îl va face să-şi amintească o replică din Shakespeare: „Sunt o jucărie a destinului". Scârbit de formele de ticăloşie pe care le vede în jur, izbindu-se de oameni „cu creerul inflamat", Petrini trece prin bolgii danteşti, fie tăbăcindu-şi sensibilitatea pentru moment, io pentru a rezista, fie lăsându-se prins, la rândul său, de „caracterul fascinant al abjecţiei". De neuitat este episodul cu deratizarea. Atâţia şobolani n-am mai întâlnit decât la Camus! Acolo erau purtători de ciumă. Aici ai zice că, invers, oamenii sunt aceia care duc cu ei un microb fatal şi pustiitor. Pornirea 15 aceasta contra „dăunătorilor, animată de-o sete oarbă de curăţire" cu orice preţ este simbolică. Deratizarorilor, dacă ar fi mers până la capăt, nu le-ar fi rămas la urmă decât să se lichideze între ei. De altfel „echipa" este de un pitoresc rar! Vintilă, „povestitorul balcanic", Bacaloglu, Calistrat, ţiganul - 20 constituie o memorabilă galerie de tipuri de la fundul societăţii. Aceştia nu sunt toţi „nişte gretini, cum crede dificultosul dar laureatul Calistrat, dovadă şi acest dialog, în legătură cu ciudata organizare a şobolanilor: „Cum pe bresle, mă strelitule?" zise Vintilă râzând. „Da, pe bresle, repetă famenul. Cum era la noi 25 pe vremuri: breasla măcelarilor, breasla cismarilor..." „Au rămas în urmă, reflectă Vintilă. Ar trebui să se organizeze în sindicate!" „Asta ar însemna să-şi inventeze şi lupta de clasă, zise Calistrat. Şi să iasă la manifestaţie..." „Şi cine ar fi duşmanul de clasă? râse Vintilă." „Treaba lor, zise Calistrat. 30 Exploatatorii dintre ei." Limbajul are o mare savoare. Este şi aici o formă de tragic, chiar dacă nu aceea la care se referă, la un moment dat, Ion Micu. „Ceea ce nu înţeleg unii [...] e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putinţă şi că, astfel,
562
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
563
tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat şi, odată cu ea, noi înşine. Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod
5 straniu, dispare, deşi există." Iată că se discută destul de serios în acest roman, cu un pronunţat caracter eseistic, aşa cum spuneam. De altfel, structura complexă permite o largă gamă de abordări. Ar putea fi analizate modalităţile de întrerupere a confesiunii, pentru înlăturarea monotoniei. Conceput ca o
io spovedanie a „unui învins", scris în aşteptarea unei sentinţe implacabile (care poate că n-ar trebui elucidată), romanul ar putea fi trenant, cu părţi mai cenuşii. Şi chiar este pe alocuri, ca orice fluviu care, Ia traseul său, îşi poate permite şi meandre. Pentru trei tomuri, ai zice că e puţin un singur punct
15 de vedere, un singur unghi, acela al lui Petrini, cu o subiectivitate pronunţată şi în alertă. Cu toate acestea, romanul, aşa cum se prezintă, reuşeşte-să dea senzaţia de frescă, într-o măsură mult mai mare decât altele realizate din alternare de planuri. Partea aceasta ar merita o discuţie
20 aparte. „Asta, aşa, din punct de vedere ca idee", vorba lui Vintilă. O ipoteză interesantă de studiu o propune Gabriel Dimisianu, într-un articol din România literară. Şi anume relaţia dintre contemplaţie şi acţiune, „dintre principiul activ şi principiul reflexiv." „Şi aici, ca de altfel oriunde în literatura
25 sa - observă criticul - Marin Preda construieşte prin îmbinări de unghiuri care dau reprezentării epice adâncime extraordinară, asigură timpului narativ largi albii de revărsare imprimă situaţiilor umane sensuri al căror ecou se răsfrânge în planuri multiple."
50 Din punctul de vedere al acţiunii, ar merita semnalată participarea eroului, printre altele, şi la lecţiile despre cosorul lui Moceanu, ţinute de un personaj bizar. Nu ne putem abţine de la citarea unui pasaj: „Gâtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere,
asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune, dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se străduiască şi să înveţe totuşi. Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gândit să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest instrument mai ingenios decât bricegele lor. s Astfel a apărut cosorul lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El e compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne-o arată) şi partea fieroasă! Deci să recapitulăm pe scurt: j    cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se I     compune..." „...din două părţi", se auziră deodată vocile io 1    ascultătorilor. încântat şi surprins, individul surâse în sine. ' i „Partea lemn..." zise el... „...oasă", îl completă auditoriul... „şi ' -* partea fier..." „...oasă" se ridicară vocile noastre. „Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de ! i satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali." 15 • ir Astfel de secvenţe - şi sunt numeroase - demonstrează nu | ţ numai cunoaşterea vieţii (un lucru de altfel elementar pentru i    un scriitor. Nu cunoşti viaţa nici nu poţi pune mâna pe | j condei!), ci, mai ales, dorinţa autorului de a clădi mereu pe-o I #' solidă bază socială. Romanul poate fi calificat drept un 20 i{ -£ roman „social şi pace", partea socială ţinând locul războiului '• din capodopera tolstoiană.
Desigur, ar fi multe de spus, subiectul incită la discuţii, cum s-a şi putut vedea din presă. De altfel, abia o operă de-o asemenea importanţă poate stimula critica, estetica şi chiar 25 filosofia, dându-le „de gândit", furnizând morilor lor (de vânt?) grăunţele necesare pentru a nu se tot învârti în gol. Criticii - - mari s-au format pe opere mari, în toate literaturile. Maiorescu s     pe temeiul operei lui Eminescu, Caragiale, nu numai pe autorii ' incriminaţi în Beţia de cuvinte. Am spus mai înainte punctul 30 meu de vedere în legătură cu decepţia pe care o poate stârni nivelul filosofic al lui Petrini. Am mai adăuga aici că Preda nu I T ne dă un model de filosof. Ba chiar ar fi fost rău dacă acesta I _ţ şi-ar fi dezvoltat noua gnoză - eretică şi din punctul de vedere
I
564
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
565
al ideologiei şi din cel al bisericii (primii gnostici fiind de la început „excomunicaţi"), şi din punct de vedere al ştiinţei, pe care Petrini dorea să-şi întemeieze noua lui religie. Ar fi ieşit -filosofic — ceva pentru care amândouă pedepsele la un loc ar
5 fi fost prea mici - din punctul de vedere al lui I. C, care vedea corniţele drăcuşorului mic-burghez ieşind de peste tot. Marin Preda s-a agăţat şi el de-un termen, aşa cum lui Petrini i se agaţă „scame de suflet", şi ne-a întins o capcană. Romanul îşi are centrul de greutate, aşa cum am arătat, în altă parte.
w Acum, aş semnala episodul din teleferic. Nu ştiu dacă suprimarea adversarului prin aruncarea în prăpastie (partea abisală a cărţii) este sau nu „imposibilă tehnic". Oricum, mi se pare nu îndeajuns de motivată psihologic. Interesul pentru un personaj scade, când afli că el este un psihopat, - un
/5 dipsoman, ca în cazul soţului apărut din senin. Şi, cum spuneam mai înainte, impresia de sincopă pe care o ai, odată cu supradimensionarea episodului Petrini - Suzy. Acesta este însă intenţionat gândit astfel, tocmai pentru a se arăta capacitatea de năpârlire sufletească a încercatului erou, care
20 parcă e pus să ilustreze pe viu această frază a balcanicului Vintilă: „Ah, cât de prost poate să ajungă un bărbat, când îi cade aşa, în mod unilateral cu tronc, după câte o muieruşcă". Petrini intră în categoria celor care mereu găsesc câte una pe care „n-o pot uita" sau mai bine zis, cu vorbele aceluiaşi: „nu
21 găsesc alta care s-o eclipseze". Asta ne aduce aminte o frază a unui personaj al lui Traian Demetrescu: „Singurii oameni care au înţeles adevărata menire a femeii şi au dezlegat problema iubirii, sunt turcii".
Farmecul unic al cărţii provine, recapitulăm, din izvoare 30 diferite, savant orchestrate, murmurul lor lăsând loc şi pentru acţiune şi pentru visare şi contemplaţie, întâlnim pagini de satiră acerbă (aşa cum am putut vedea şi din micile citate), de meditaţie şi înaltă simţire, de parodie (discursul lui Zaharia Stancu), viguroase portrete, caricaturi, glume şi „folclor
muncitoresc" (o adevărată colecţie). Aşa cum vezi asfaltul ridicat "  de rădăcinile viguroase ale unui copac din apropiere, vâna î  ţărănească răzbeşte şi în această creaţie despre condiţia '   intelectualului. în primul rând, viziunea globală. Apoi felul de ';   a raţiona al povestitorului, avându-şi baza în bunul-simţ (nu i neapărat „ca paradox", ci bunul-simţ ca atare). Călcătura lui e dreaptă, el înţelege într-un anumit fel şi pe Kant şi pe Marx, nu înghite nimic nemestecat. Da, e un învins, dar un învins care nu se lasă. E un sentiment tonic să constaţi că cineva, din aceeaşi breaslă, a avut forţa să elaboreze un astfel de monument, w j s Oropsitul termen de scriitor îşi recapătă aura, se umple de sens . î şi de responsabilitate. L-am văzut pe Marin Preda scriind nişte ţ dedicaţii. îşi aşezase ochelarii cu multe dioptrii deoparte pe birou 1 şi-şi vârâse ochii, literalmente, în litere, ca şi când ar fi trebuit || să le rotunjească cu genele. Cum poate un om — mă gândeam - 75 * intra atât de adânc în hârtie, prăbuşit ai zice peste ea, să aibă, i în acelaşi timp, superba distanţare de demiurg, dătător de viaţă
Işi de verdicte absolute? Scriind Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda este azi cel mai citit dintre scriitori. P.S. Aceste gânduri despre ultima carte a lui Marin i ¥ Preda fuseseră trimise la tipografie cu o zi înainte de l zguduitoarea veste a încetării din viaţă a autorului. Cui i-ar fi * ţ putut da prin gând că e vorba de ultima sa carte! Aşteptam chiar o întâlnire cu el, după ce mă văzusem eliberat de povara 25 scrisului şi-a formulării unor judecăţi de valoare, spre a discuta, '   relaxat, această capodoperă, aşa cum mi se întâmpla să s £ comentez cu el şi unele din cărţile confraţilor noştri. Marin £ Preda se bucura ca un copil, văzându-ţi viu entuziasmul pentru o creaţie a sa, ascultându-te oarecum mirat, ca şi cum nu el 30 . „ ar fi fost cel care-a scris-o. El era cu adevărat uimit să audă şi vorbe bune, căci trăia amărăciunea înstrăinării dintre colegii | şE de breastă („scriitorul român, dacă-i place ceva din ce-ai scris, î "   nu-ţi spune, mon cher"!). N-am mai avut bucuria acestei
i
566
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
567
întâlniri. El s-a ascuns de noi, şi nimeni nu ştie unde mai poate fi găsit. S-a îndepărtat tăcut, părăsit - ai zice chiar de sine însuşi -, în momentul când numele îi era pe toate buzele -într-o noapte târziu, în camera sa de la Mogoşoaia, chircit pe
5 marginea patului, cu pardesiul peste pijama, şi cu medicamentele amare, care nu l-au mai putut linişti. Inima sa a făcut explozie. Poate că cel mai mult l-o fi durut, în fracţiunea aceea de secundă, ultima dintre cele pământeşti, licărirea că e prea singur, mereu „marele singuratic", mereu cu
io pustiul în jur, el care şi-a clădit întreaga existenţă pe setea dureroasă de-a fi iubit, simplu şi omeneşte. Nu există, mă gândesc, decât un mic film despre acest strălucit scriitor; se vor găsi puţine şi întâmplătoare imagini fotografice. Peste câteva generaţii, biografia lui va fi la fel de ştearsă, ca şi a unui scriitor
75 din secolul al XlX-lea. Marin Preda se arată, aşadar, şi în această privinţă solidar cu clasicii noştri! în ce mă priveşte, am refuzat să schimb timpul verbelor din această cronică scrisă, cu dragoste, pe când autorul era încă printre noi. (Se spune că în acea zi era neobişnuit de vesel la editură.) Şi voi refuza
20 multă vreme să-l pun pe „a fost" în loc de „este", când va fi vorba de Marin Preda. Vorbeşte aici disperarea mea, încercarea de împotrivire la un absurd pe care nu-1 pot accepta. Romanul Cel mai iubit dintre pământeni începe cu o frază despre moarte şi este scris galopant, sub imperiul destinului ce trebuie să se
25 împlinească, implacabil. Autorul l-a absolvit, în final, pe Victor Petrini, dându-i şansa să se bucure, în continuare, de lumina zilei, dar în felul acesta şi-a mutat parcă pe umerii săi groaznica sentinţă, care, ca şi în tragedia greacă, fusese dată dinainte.  Ce l-o fi îndemnat, ce forţe obscure ale
30 subconştientului, să accepte această ispăşire? Tot aşa, ca şi a eroului său, o „ispăşire pentru nimic". Ne aşteaptă - acum, vai, definitivă! - seria de Scrieri Marin Preda - la care autorul, simţind în el suficiente forţe creatoare, încă nu se gândise. Scrieri care vor trebui să apară cât mai grabnic, pentru a putea
J   continua dialogul cu marele dispărut. (Există, se pare, şi un I   Jurnal şi alte multe pagini inedite.) Se va vedea, recitindu-i I   cărţile, una după alta, cât uraniu, câtă energie creatoare a putut cheltui acest om zidit de viu în timpul său - pentru a zbura cu zidul timpului său cu tot, înainte, mult înainte, în arhitectura Panteonului nostru din vecii vecilor. Muzeul Literaturii Române se îmbogăţeşte, acum, cu nişte ochelari, care au scrutat de aproape şi adânc în fiinţa, conştiinţa şi condiţia noastră umană, aici. într-o fracţiune de secundă, ei s-au metamorfozat în simple lentile. Căci astrul care le ;   lumina de departe, prin ochii lui Marin Preda, a pălit, simţindu-se dintr-o dată, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, %   cutremurat în ceruri şi extrem de obosit.
- 1980
i
1 I
UŞOR CU PLANUL PE SCĂRI
569
GHEORGHE GRIGURCU: POEŢI ROMÂNI DE AZI
Criticii-scorpion, cu un strop de venin în coadă, pe care însă nu-1 folosesc întotdeauna cum trebuie, să se autointoxice, 5 sunt chiar necesari. Ei tulbură apele, încurcă valori (criterii, metodologii, epoci), stârnind riposte - şi prin aceasta înviorând oarecum atmosfera. O înviorare negativă, dar înviorare. Numai datorită criticilor proşti se poate spune, mai târziu, despre cutare scriitor că „a fost controversat", sau „epoca în
10 care a trăit nu l-a înţeles", aceasta făcându-1 pe autorul respectiv mai simpatic. Uneori. Totodată, aceşti falşi exegeţi îşi asumă (cred că inconştient) riscul de-a fi arătaţi cu degetul, căci de obicei sunt blamaţi în posteritate, priviţi ca un fel de hiene. Pe de altă parte, scriitorul român în viaţă, care se simte, îh
15 genere, persecutat, visează cuşti cu critici literari, sancţionaţi instantaneu de oprobriul mulţimii şi puşi să-şi rescrie opera. Considerându-mă eu însumi critic, în momentul când scriu aceste cronici, fraternizez cu breasla, şi-mi divulg toată înţelegerea pentru toţi scriitorii, buni sau ne, primii pentru că
20 sunt buni, ceilalţi tocmai pentru că sunt răi şi, în anumite limite, necesari, aşa cum spuneam. Acum ne ocupăm de cea de-a doua categorie. Dincolo de simpatia noastră totală, nu putem abdica însă de la normele meseriei, pe care nu e recenzent să nu le invoce: probitate, dorinţa de a face lumină
25 ori, dacă a fost lumină, de a aduce şi mai multă lumină; iar dacă
a fost într-adevăr şi mai multă lumină, de a aduce în sfârşit lumina orbitoare pe care o aşteaptă cititorii de la critică.
Bâzâitul de muscă, seara, între geamuri, ori de muscă rătăcită în cutia de vioară, la concert, al „exegezei" lui Gheorghe Grigurcu, ne urmăreşte persistent de peste un deceniu; atât de 5 persistent, încât pare a fi însuşi zgomotul de fond al liricii noastre actuale, care produce, „din înstruniri de strune", şi bâzâitul rezidual al insectei din cutie. Pesemne că-l merităm deopotrivă, de vreme ce nimănui nu-i vine în gând să elibereze biata captivă, redându-i odată „rigoarea văzduhului". în ce mă priveşte, având ia exemplul lui Creangă, care strivea bărzăunii cu ceaslovul, am aşteptat să pot prinde „critica" în propria-i carte. Este vorba de Poeţi români de azi. întâi am dat-o la legat, ca s-o fac să trosnească mai bine din încheieturi.
Titlul e luat, fără remuşcări, de la unul din criticii gene- 15 raţiei pe care o neagă (Eugen Simion: Scriitori români de azi). Cu acest „împrumut" în frunte, Gheorghe Grigurcu îşi propune, aici şi acum, să ne dea, în definitiv, măsura întregii sale originalităţi. Slăbiciunea lui pentru scrisul altora se concretizează, aşadar, într-o destul de burduşită lucrare, cât 20 ■suferinţa urmaşilor (nu mă refer la roman), pe care Editura 1 Cartea Românească a publicat-o ca pe o eroare posibilă în
• balanţa-i altfel echilibrată.
1     Spectacolul oferit e jalnic. EI demonstrează o ambiţie
• nebănuită, care, dacă reuşeşte să intimideze pe unii mai slabi 25 I de înger (care n-au strigat încă), şi să facă un început de şcoală
■ a infamiei (fără frecvenţă), nu poate clinti bunul-gust public, [în care avem încredere. Şi nici a atinge vreuna din valorile Iselectate, într-o reală şi nobilă concurenţă în ultimele decenii. iPrivind fix, drept în faţă o seamă de poeţi importanţi de azi, 30 [el vede în lături. (La Grigurcu o fi strigat Maiorescu: „în Ilături"?) Dacă, în viaţă, această deficienţă ţine numai şi numai jţde oculist, şi-ţi inspiră compasiune, în critică, privirea poncişă le dăunătoare. Si trebuie combătută, ca dăunătorii recoltelor
570
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
571
mănoase. Fără cruţare. Critica, mărturiseşte autorul, este, în ce-1 priveşte, o „activitate secundă". Deci, vorba poetului de odinioară: „Când n-am ce face". Atunci, dacă e un fel de hobby, de ce atâta patimă şi nu se dedă contemplaţiei ceva mai
.5 obiective? Câţiva amici, puţini dar trudnic-activi, cum e întotdeauna mai gălăgios spiritul refractar decât cel pozitiv, îl încurajează, gata să se constituie în emulii săi prea supuşi şi să-i ventileze opiniile. Un Cornel Regman, bunăoară. Ieftina recuzită a contestării celor din linia întâi şi a adulării
w ariergardei, constituită ad-hoc într-o „serie nouă", revelatoare („revelatoare" într-adevăr pentru gustul împricinatului, care seamănă cu cine se adună) formează axul principal pe care e constituit sistemul său „de valori". Cartea îmi aminteşte Istoria limbei şi literaturii române a lui Aron Densuşianu, unde
/5 Eminescu nu reuşea, în 1885, în nici un fel să-l convingă pe temutul critic, care vedea în el „întâiul poet bolnav" de la noi, cu efecte dezastruoase asupra echilibrului literaturii române, în schimb, Aron Densuşianu se arată foarte ceremonios în epitete cu nişte autori azi uitaţi.
20 Am dat din întâmplare peste o altă „istorie", mai recentă, care mi se pare şi mai apropiată de Poeţi români de azi. Apropiată ca factură, dar şi ca mostră de răzbunare cruntă, pe care o poate da timpul unor opere izvorâte doar dintr-un spirit de ranchiună. Alexandru C. Ionescu în Poezia lirică română
25 contemporană (Editura Cugetarea - Georgescu Delafras) vedea poezia lui Tudor Arghezi, pe atunci recunoscut dar şi controversat (de categoria de care vorbeam mai înainte) ca pe o „poezie de surprinderi, mai ales formale, cu o tematică cvasireflexivă de coloratură cinic-sadică, rezultat al unei
30 vădite influenţe eminesciene. Slabă din acest punct de vedere, lirica sa va trăi prin elegie şi romanţa intimistă." Mă rog, putea fi o opinie. în continuare, aproape nici o poezie analizată nu-1 satisface: „rămâne la un meşteşugit verbalism", „predomină însă retorismul emfatic". Ceea ce e foarte grav pentru gustul
pretinsului critic. Ei îşi încheia studiul cu amendarea celor din tabăra receptivilor: „Vinovat n-a fost într-atât actorul, desigur, cât galeria care a aplaudat spectacolul. Iar dacă autorul însuşi ţinea cu tot dinadinsul să publice şi unele producţiuni de radicală libertate de expresie, putea să le încerce în prealabil î efectul, citindu-le mai întâi în sânul familiei sale. Ceea ce credem că a făcut." Cum sunt priviţi de Alexandru C. Ionescu ceilalţi contemporani ai lui Arghezi? „Poezia lui Teodor Scarlat este un omagiu îndrăzneţ adus imaginii şi, în parte, sonorităţii cuvintelor;" „Poezia lui Găbunea este o poezie io prin esenţă confesionalistă, o poezie de contagioasă melancolie prin justeţea accentului liric şi de reală valoare formală"; „O semnificativă contribuţie la tezaurul tradiţionalist". Iată deci că „accentul liric just", necesar în orice istorie a literaturii, • s pentru a strivi comparativ pe cei „nejuşti", a fost găsit ;ş imediat. Dar Lucian Blaga cum i se pare? „Un poet cu tematică pretenţioasă." Şi aşa mai departe.
Să ne întoarcem la Gheorghe Grigurcu. Contribuţia teoretică propriu-zisă însumează aproximativ 35 de pagini. Bine că nu sunt mai multe, căci toate sunt discutabile, cum 20 . ^  vom vedea mai la vale. Ba chiar acum. „Responsabilitatea 1 -i poeziei devine, de la un punct, o responsabilitate a criticii", i      afirmă autorul. Cum adică? Există genuri subordonate criticii? i Şi mai ales poezia? Responsabilitatea poeziei o are numai poezia s şi responsabilititatea crticii o are numai critica. Sunt unii care 25 : măcar „spurcă frumos". Citind pamfletele lui Arghezi, cel pus I Ş  atât de drastic la perete de Alexandru C. Ionescu, faptul că are sau nu dreptate aproape că nici n-ar mai conta. (Şi, ca un făcut, } -  are mereu dreptate în absolut.) Te încântă răsucirea nervoasă, î "î neaşteptată a cuvintelor, arcuirea ideii, dincolo de exactitatea 30 afirmaţiilor. Ceea ce nu e cazul aici, unde am dori precizie. Cât de cât. O fi observat cineva cât de şcolăreşti sunt recenzioarele „întoarse" ale lui Grigurcu? Căci trebuie precizat, avem de a face cu o culgere de recenzii (ah, mania aceasta a criticilor de
572
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
573
a-şi aduna recenziile în volume! Ceea ce cred c-o să fac şi eu, la urma urmei. în vrăjmăşie). Acestea sunt scurte şi fugare însemnări inserate prin reviste, mai mult introduceri decât analize, pentru că publicaţiile, conduse în genere de poeţi de
5 azi, nu acordă prea mult spaţiu criticilor. Cum să faci gaură-n cer cu câte două-trei pagini despre fiecare? Poţi, în cel mai bun caz, să-i înfurii pe toţi - din motive diametral opuse. Dacă-i scoţi citatele copioase... - O lene levantţnă îl face să transcrie în neştire din poetul analizat, mai îngânând doar în răstimpuri
io câte ceva. Ca orientalul care dă din când în când, cu evantaiul, după o muscă. Deci, dacă îi scot citatele copioase, Grigurcu personal aproape că nu mai atârnă deloc. în propria-i cronică, în cazuri din acestea, cu un astfel de lăudător, te afli în situaţia de a te vedea chibiţat prost şi se naşte suspiciunea că joci cu
15 mână moartă. E chiar mult mai bine să te nege Grigurcu! Mecanismul criticii sale e simplu - fraza de la început. Care nu-i aparţine nici ea întotdeauna, pentru că, uneori, vine c-o armătură străină, fără legătură neapărată cu autorul discutat. Nichita Stănescu este „distrus" pe baza unei scheme propusă
20 de... Etiemble! Dacă se depăşesc însă cele patru-cinci „răsturnări" de unghi, dăm peste recenziile obişnuite, de serviciu, cum să le mai zic? Poate chiar conştiincioase, de contabil „aplicat". Scriind cu sârg despre fitecine, pare a se autocomenta întruna şi asta ne plictiseşte; căci grigurguie
25 monoton. Pana sa e parcă mai interesantă cu ţâfnă, precum coada cu scai. Şi mai citind o sută de pagini, ne vine să-l lăsăm în pace să grigurguie dacă-i face plăcere. Ideea de a înlocui o generaţie cu alta, de fapt o generaţie cu ea însăşi, căci autorii în discuţie au cam aceeaşi vârstă, este falsă. Prestigiul nu ţine
io de generaţii, ci de talent individual. Autorul „teritoriului", mai degrabă uzurpatorul „teritoriului liric", este şi el de-un leat cu Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. Putea fi la fel de bun, dacă în vârstă ar consta taina talentului. îi mărturisim un secret: în vârstă nu constă decât... etatea. Alte obiecţii: n-are
logică în argumentaţie şi aproape toate citatele îl dezmint.
'     Cum poate fi considerat Eugen Jebeleanu un intermediar între
j     Coşbuc şi balada Cercului Literar din Sibiu? E o săgeată gratuită ori semnul unei incapacităţi de a aproxima. De altfel,
I     un mare duşman al poeziei române pare a fi Coşbuc. Un mare 5
J număr de poeţi de azi păcătuiesc prin a-1 imita. Până şi Ileana Mălăncioiu. Vede peste tot influenţe şi asta îl scuteşte aproape întotdeauna de-a analiza originalitatea autorului respectiv. Atunci când este, şi nu atunci când ea nu există şi el o găseşte. " Filiaţiile stabilite sunt arbitrare. E adevărat că funcţia creează io organul. Dar funcţia de recenzent prea îndestul utilizată i-a stârpit organul percepţiei clare (şi nu viceversa, cum pretinde autorul, presupunându-se perpetuu „în formă"; şi acum mai
, ■„. mult ca oricând). După ani şi ani - şi doar e tânăr! -, buchisind carte cu plachetă şi plachetă cu plachetuţă, trebuind să scrie 15 mereu altceva despre scriitori asemănători - ce-i plac toţi, mai mult decât cei câţiva diferenţiaţi, din care asemănătorii se... aseamănă - spiritul său obosit şovăie. Parcă neînstare de-a mai <C deosebi oul de găină. Unii susţin c-ar fi conştient de inversarea -~ ţintei, şi că trage cu ţinta-n puşcă. Şi că o maliţie funciară, un 20 of pe toţi care i-au luat-o înainte îl întărâtă, făcându-1 să demonstreze la nevoie orice. într-adevăr, un suc vâscos, ca răşina bradului rănit de crengile vecinului, se prelinge dintr-o cronică în alta, punându-te în gardă în privinţa subiectivităţii. Ori în privinţa subiectivităţii controlate. Scriem mai ales cu 25
|     subiectivitatea noastră, care încearcă să se obiectiveze. Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât Grigurcu ar putea (sau ar fi putut, : ba nu: ar putea, e, totuşi, tânăr!) să fie un critic. Chiar dacă scrie uneori deshămat de controlul elementar al limbii,
i    precum: „autorul Arheopterixului îşi aduce aportul (s.n.) Ia 50
\    frământarea semnificantului" (s.a.).
1 După cum se vede, eu subliniez una şi el alta, nu ne potrivim } în gusturi şi pace! Are, pornind de la Călinescu, nerv în j    exprimare. Unele caracterizări, pe bază de bilă, sunt nimerite:
574
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
575
„bravură plebeiană", cutare poet „se clatină câteodată pe mari valuri retorice", „opresiunea exemplelor ilustre", Ion Mircea practică un „retorism eliptic" etc. Totuşi, detaşate, aceste formule îşi văd şi mai mult sorgintea străină, până la pastişă. De
ţ altfel, criticul este un fervent admirator al parodiştilor deghizaţi, care pornesc de la un model, sau de la mai multe, ori de la toate modelele, văzând în asta nu numai un „rafinament", dar însăşi temelia originalităţii în poezie. Mi se par ditirambice, de aceea, aprecierile despre Emil Brumam, Şerban Foarţă, Dan Verona.
10 Cei mai nedesprinşi de modele, cu matricea în cap (cu volume pe care editurile nici n-ar trebui să le publice, ca neoriginale, aşteptând de la autor faza următoare - nu mă refer neapărat la cei enumeraţi mai sus), încântă mai ales slăbiciunea criticului, care parcă fraternizează cu şovăielnicii, într-un dans de jubilaţie
15 a provizoratului. Asta nu-1 împiedică să se ridice împotriva parodiei, practicată pe faţă şi cu scopuri de des(bos) umflare, care sperie, bineînţeles, „îi repugnă". Inconsecvenţa devine astfel, în cartea analizată, un viciu de fond, pe care Gheorghe Grigurcu (campion al cuvântului „isterie", spre a-1 parafraza, la rândul
20 nostru) încearcă zadarnic să-l mascheze cu adăugiri şi reveniri, chipurile expresia unei gândiri „în mers". Ori, pur şi simplu, cu ieftine răutăţi: „deocamdată poetul joacă pe o singură carte" (Mircea Dinescu). în cele câteva pagini de sinteză de la sfârşit întâlnim următoarea frază: „Ni se pare că valori mult mai
25 temeinice ale poeziei noastre actuale încep a se profila (indiferent de vârstă) după (ş.a.) seria Nichita Stănescu. Dacă acesta a abandonat şcoala severităţii, a concentrării responsabile, având aerul a fi absolvit un curs grăbit pentru amatori, cei mai buni dintre poeţii ce i-au urmat caută a restitui expresiei lirce înalta
30 şi dramatica sa demnitate, substanţa sa vizionară, putinţa - cum ne spune Valery - de a crea în alţii." Grigurcu pune mai presus de orice, după cum se vede, iarăşi imitaţia, putinţa „de a crea în alţii". Pe el îl lasă rece creaţia de-a dreptul şi frapant originală, chiar dacă uneori sinuoasă şi rănită de efortul de forare în
t     necunoscut. în afară de faptul că nu se poate vorbi de o „serie" Nichita Stănescu (cuvintul „serie" e cu intenţie), reînviorarea poeziei române fiind o emanaţie spontană şi fiind asumată de j     mult mai mulţi umeri; în afară de faptul că poezia lui Nicolae i     Labiş este privită cu un suveran şi atât de nedrept dispreţ - nu 5 putem accepta nici transferul meritelor (transfer teoretic, bineînţeles) recoltei lirice, atâta şi aşa cum a fost, de la producători la câţiva beneficiari. „Deschizători de perspectivă într-o măsură mai decisă" i se par: Mircea Ivănescu („autorul unei lirici nostalgic-cerebrale de o asemenea densitate, încât îşi io exhibă în chip strălucitor poetica voit şovăitoare, unind, cu o originalitate diplomatică, suferinţa prin relativizare") şi C. Abăluţă (căruia nu i se găseşte măcar nici o ex-hibă). Fără a f     nega unele merite ale acestora şi ale celorlalţi, care se bucură de ţ     capricioasa-i preţuire, nu cred că lucrurile stau aşa. Energia 15
novatoare a unor poeţi din generaţia - acum de mijloc, vai! -t * n-a fost încă îndeajuns descoperită şi „considerată" de critica | « română - chiar dacă peste ei planează o recunoaştere * ^ „universală", dar moale, fără eforturi analitice serioase. Atmosfera
de extaz necondiţionat în care a plutit opera lui Călinescu timp 20 j i de mai mult de un deceniu după moartea sa, n-a produs decât j .  exclamaţii şi articole dezlânate, în timp ce negarea lui s-a |     constituit într-un vehement, nedrept, lung pamflet. E ceea ce spuneam mai înainte despre scoaterea pieptului în afară a j - spiritelor negative. Celor câţiva poeţi pe deplin formaţi din 25 j | generaţia lui Labiş critica le este datoare (înainte de a trece i î minorii la demolări, ce nu vor face decât să-i betoneze) cu monografiile şi exegezele, care în ţările cu mai bătucită tradiţie, sincronică şi protocronică, sunt lucruri normale. Dacă exegeza : • a tăcut, poeţii - noii şi tot mai noii - s-au orientat intuitiv, 30 . ţ preluând temele, motivele... şi totul, riscând să transforme modestul omagiu de discipoli în reproducători seriali de universuri cunoscute, strivind maeştrii sub propriile lor cărţi, caricaturizate la infinit. Şi stârnind confuzii în unele capete, cum
576
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
577
vedem. în concluzie, subţirică-subţirică această carte groasă! Când am văzut-o în librării, m-am speriat. Mi-am zis: „iată un studiu voluminos despre poezie, pe care nu trebuie să-l pierd". Sunt profund dezamăgit. Aşa va fi fost şi „teritoriul liric"?
5 *
Nu dorinţa de şicană, ci simpla#curiozitate mă împinge să-i citesc şi producţia poetică. Asemenea soldaţilor, care, ieşind duminica în oraş şi găsind fetele scoase pe câmp şi cinematograful în renovare, se cântăresc la cântarul public,
io Gheorghe Grigurcu scrie, în pauzele critice. în Apologii, volum publicat în 1975 (nu mergem mai în urmă că n-avem timp, nici spaţiu, şi apoi vrem să ne delectăm cu un Grigurcu liric în faza lui cea mai coaptă), renunţă la virgule, pentru a spori densitatea. Se urmăreşte, mă gândesc, o lirică osmotică.
15 Fiorul, dând de baiera punctuaţiei, s-ar întoarce, or el trebuie să treacă oblu, prin toată masa poemului. Dar care fior? Este aici o poezie de cuvinte, nu de idei. Şi nici un sentiment. Notaţii şi note ca de bloc-notes: Aceste dimineţi cântătoare, însumări /de acţiuni minuscule I ca viaţa unui rubin crud. (Mă
io tem că s-a strecurat aici o regretabilă eroare de tipar. Virgula.) Un fel de dicteu automat: Acolo tac astrele care-au vorbit aici I slabă ziua numai în lumina soarelui! neînstare să înalţe-o greutate I în toiul nopţii cutia cu resturi I unde dragostea ia forme ameninţătoare (Nocturnă). Ce simbolizează „cutia cu resturi"?
21 (Un poet mai mallarmean ar fi evitat un cuvânt care începe cu consoana „r", după prepoziţia „cu".) Şi ca să nu se spună că trunchiez ultimul vers: adâncul zbor al păsării pe-o foaie albă mototolită. Asta e toată poezia. Saint-John Perse deprins (prin) din poezia Victoriei Ana Tăuşan (care mă mir că nu figurează
30 între poeţii de azi). Se cultivă prozaismul „mototolit", dar nu se vede „adâncul zbor al păsării". Nu-mi spui, cel de-al doilea poem din carte, deci printre cele mai bune, pus în faţă, să ia ochii, e o romanţă „dezabuzată" pe care-ar cânta-o şi Gică
Petrescu, dacă ar avea rimă. (Poezia, nu Gică Petrescu, întotdeauna încerc să fiu clar cu criticii care scriu versuri.) Nu-mi spui că te ascunzi acolo unde te-ascunzi I(în simţuri în gânduri obscure I în perdelele obosite ca un grai pe care nu-l mai foloseşti I ori pur şi simplu în grădina ta dezabuzată) I mă laşi i să ghicesc chipul în care I te-ai ascuns ca să te poţi ascunde. Dacă i-aş întoarce ultimele două versuri, în formă de refren: „mă laşi să ghicesc chipul în care / te ascunzi ca să te poţi ascunde", întrebându-1 care e ideea, unde e poezia — ar zice că nu-i aparţine acest cuplet. Şi de ce atâtea ascunzişuri, când totul e io limpede? Se pare că autorul ştie nişte mari secrete despre •   poezie, dar nu le dă în vileag, îşi menajează cititorul. Când erai tânăr şi geniu asemeni dulapului (Vârsta) este un vers asemeni lui 3,14 al lui Nichita Stănescu, dar mai încifrat. întâlnim, straniu, foarte multe ecouri neasimilate din poeţii români de 15 j      azi. Şi mai straniu: cei mai des „împrumutaţi" sunt Nichita l i   Stănescu, Nicolae Labiş, Ana Blandiana şi... altul —exact poeţii | î  care nu-i plac! Ştiu, cei mai înverşunaţi negatori ai modelului f f  sunt cei care-l imită fără milă. Ceea ce ne provoacă o mare silă.
-' Trecând peste acest amănunt, transcriu în întregime, în altă 20 J z  ordine de idei, Natură moartă: Cu ajutorul culorilor acestea palide coerenţe I gest angelic copiind nemişcarea I o floare oferită î t   de geniul mării I distinctă cuvânt cu cuvânt II Şi mucegaiul l     sclivisit încercuind pustiul Ifragil, merele proaspete I desprinse a ne completa I o frunză lepădată aidoma I tuturor după-amiezilor 21 noastre. Dacă aş transcrie în continuare şi ce scrie pe ; j  exemplarul pe care-l folosesc, la pagina respectivă: „Biblioteca Judeţeană Dolj" - poezia ar fi la fel de bună şi ar mai câştiga un vers. Ne întrebăm: natura moartă este natură matură tânără sau senilă, ca să ştim cum s-o deplângem? Să reţinem oricum 30 „aceste palide coerenţe" şi „mucegaiul sclivisit încercuind S § pustiul fragil" ca nişte caracterizări involuntare ale mediului \ 7 de poezie bună. Ne-ar place distihul Câmp: „ Ca un cimpoi acest i     câmp final, I în care suflă vrăbiile", dacă nu s-ar simţi aici mai
578
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
579
mult Pillat (cel din Poeme într-un vers) decât Grigurcu, cel din poeme în mai multe. Ce sunt Pescăruşii? „Fiinţe ce cred în absorbţie I ca şi când o bucurie ar fi, /sugativele mării." De astfel de definiţii mai beneficiază: Trăznetul, Şarpele, Ziua, Intre, Poate,
5 Crinul, Mărul, Ceaţa etc. Nişte exerciţii stângace şi sub nivelul publicării, în genere. Duşman teoretic învederat al poantelor, le practică asiduu, dar nu-i reuşesc: Poate ultima zi îţi va aduce I intransigenţa adierii I în plicul unui nor. Nu adie nimic aici cu intransigenţă. Când schimbă călimara, Grigurcu produce
io poeme de 2-3 versuri. Chiar dacă l-ai cita tot, nu poţi face o carte groasă cu el. Lipsa aceasta de materie pe care o oferă criticilor mi se pare neloială, din partea unui critic hrănit anual cu citate din alţii. Aceeaşi anemie clatină de pe raft şi o mai recentă culegere de versuri, Rigoarea văzduhului (Dacia, 1978).
15 Se observă lecturi noi din Blaga (Pietrepentru templul meu). în plus, vulgarităţi: ori atârnat de sticla purulentă! a paharelor, sau: soarele scuturându-şi vâlvătaiele I cum gospodina o cârpă de praf. Starea de graţie a poetului pate a fi pastelul. Un Alecsandri fără rimă şi fără duh: O ploaie roşie Ipe-această verandă congestionată, I
20 Un cer ca o spumă de plante I şi-un gard ce le silabiseşte. II O plictiseală a acoperişului I în a visului pupilă roză. (Visul cu pupilă roză - presupune o fantezie feminină.) Şi iarăşi, în josul paginii, ca o ghilotină: „Biblioteca Judeţeană Dolj". Poezia lui e ca o gară prin care n-a trecut nici un tren. Gară în care cineva, pus pe
25 glumă, a răsturnat o căruţă cu influenţe. Enunţiative, strofele ori versurile se înşiruie seci şi egale în monotonia lor, ca baloturile de paie în urma combinei. Aceasta este, deci, activitatea primă! Acum parcă mai înţelegem! Totuşi, dacă ar fi să aleg, l-aş prefera pe critic. Jocul secund i-a ieşit mai bine şi lui Barbu (Ion).
30 Din cavalerism, nu închei aici. îi mai citesc o dată criticile. Ce sunt „poeţii români de azi"? Cum apar în viziunea „lipsită de prejudecăţi", „nouă", a lui Grigurcu? Tot aşa (cum spuneam mai sus). Să atragem atenţia asupra arbitrariului care prezidează împărţirea scriitorilor pe familii, un fel de corturi
lirice, unde se adună, la un semnal al criticului, cei care sunt atât de greu de pus laolaltă? De ce i se pare că Aurel Rău este, de pildă, un „rural rafinat", alături de Petre Got şi nu un, mai degrabă, citadin atenian? Când a „pornit" Marcel Gafton „de la expresionism"? Şi unde s-a dus? De altfel, astfel de tipuri 5 (Ceremonia sentimentală, Cotidianul feeric, Fantazarea abstractizantă, Viziunea ironică etc.) sunt simple titluri. Adică nu spun nimic. Departe de a exprima o gândire sistematică, ele vin mai mult dintr-o necesitate de tehnoredactare. Spre a nu se înşirui otova recenziile, scrise în io timp şi pe toane, criticul le aşează „pe căprarii", după cum i se pare că unul ar sta mai mult la Iaşi şi altul la Sibiu, să zicem. La sfârşit descoperă, mirat, că are „sistem" şi că ar putea scoate de-aici, dac-ar vrea, chiar o estetică.
Apoi, mă aşteptam, la unul care vrea să impună o nouă ii optică în receptarea undelor lirice, să se sprijine mai mult pe poezia tinerilor: Ileana Mălănciou, Dinu Flămând, Adrian ' "   Popescu etc. Mircea Dinescu vine şi el din urmă cu Foarţă.
"   Aşa ne place să credem. Căci poezia nu este o pânză distribuită ".' * cu cotul unei anumite cozi şi, după ce se termină, mai aşteptăm 20 '     o vreme. Toţi credem în continuitatea filonului poetic românesc, într-un perpetuu „azi", mişcat pe durată de secole, i     Poeţii citaţi mai sus sunt menţionaţi, dar grăbit, „ca de ;     recenzie". Unii sunt tineri cioar editorial. Da, trebuie să existe şi mai tineri tineri, cu volume remarcabile, pe care, din spirit diplomatic măcar, trebuia să şi-i alieze. 25
Aceasta ar fi analiza personalităţii lui Gheorghe Grigurcu. Spirit tenace, dar nerealizat pe nici una din laturi, acesta se prezintă ca un caz de nedumerire înaintată (neştiind bine ce este el „mai întâi şi mai întâi": poet sau critic?). Tocmai când mă spălam pe mâini, mi-a venit în minte o inscripţie văzută, i0 nu demult, pe uşa unui cinematograf din Oradea, pe care i-o comunic şi lui, amical: „Pe această intrare numai se iese".
1979
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
581
CALMUL CREAŢIEI
I. VÂNĂTOAREA REGALĂ
Vânătoarea regală este o carte luminată din interior, ca lacurile din basme, care aveau stele în adânc. Un picaresc de i coşmar constituie combustibilul şi substanţa ei, îi pune în mişcare roţile de bicicletă, de căruţă, de maşină şi de tanc, pe drumuri întortocheate, ce duc de la sat la oraş, din timp de pace în vreme de război, din starea de veghe în vis. întâmplările picareşti sunt trase Ia butoiul fantasticului. Eroii umblă
w printre halucinaţii ca pe bulevard. Ei văd aievea morţi încolonaţi ieşind din cimitire cu lumânările pe piept. Despre cutare se spune că are o dantură de aur şi alta de argint; cutare joacă şah după o regulă nouă, unde fiecare piesă poate face orice mişcare posibilă. Unii îşi pierd memoria pe porţiuni de
15 timp mai mari sau mai mici. Un du-te-vino cu miliţieni, cu procurori, paznici sadici. Ca într-un ospiciu, se suspectează unii pe alţii, fac cu ochiul şi fiecare ţi-1 arată pe celălalt drept nebun. în fond, e o boală posibilă (acţiunea, acţiunile, mai precis, se petrec la puţini ani după război), oamenii sunt la fel
20 de sănătoşi şi la fel de bolnavi. Imaginile de coşmar cresc unele din altele, proliferează după legile coşmarului, normal - dar am mai văzut noi şi coşmare fleşcăite - aici e voba de rupere cu dinţi de lup, neînduplecaţi, dintr-o realitate unde se tăvăleau toate posibilităţile binelui şi răului. „Moartea îi linge gura",
25 se spune la un moment dat despre cineva, dar ea e prezenră
peste tot, ca un abur de beţie într-un beci unde s-au împuşcat butoaiele şi ţintaşii s-au înecat şi sunt azvârliţi pe fereastră de însăşi beţia din ei. Unul nu poate muri fiindcă a ucis prea mulţi oameni, altcineva a decedat de şase ori, de şase ori a înviat şi a şaptea nu mai poate, cimitirul lolandei e continuarea în 5 trepte a grădiniţei. Femeia merge noaptea să-l contemple şi să-l aştepte acolo pe soţul ei dispărut nevinovat. (în caz c-o fi murit '■ şi l-au îngropat în cimitir străin, sigur o să vină să se-ntâlnească cu morţi cunoscuţi.) Sunt o mie de întâmplări ciudate, realitatea e scoasă din ţâţâni, simţurile şi percepţiile suferă de-o io j paralizie crescândă, delirantă. O înverşunare de-a scormoni întâlneşti la acest scriitor stăpân pe chichiţele fabricării de spaime, maestru al prozei în care poematicul se adapă din observaţia realistă şi din folclor. Multe probleme sunt atinse i      într-un fel sau altul, dacă există Dumnezeu, ce e libertatea, 15
despre echitate. Un baroc frumos întâlneşti în mai toate ;      bucăţile care compun romanul, fiecare putând fi luată şi J |   separat, legăturile făcându-se prin Tică Dunărinţu, procuror ! #   care încearcă să descopere moartea tatălui său, învăţătorul i      Horia Dunărinţu, moarte misterioasă, cu mulţi ani în urmă. 20 *   Tehnica e a monologului, de cele mai multe ori. Cartea devine, la un moment dat, un loc al inteligenţei, pe tema adevărului şi a vinovăţiei. Există câţiva monştri care urmăresc şi sunt urmăriţi cu înverşunare. Sunt când morţi, când vii, şi vânătoatea în firul cu plumb care atârnă pe zidăria cetăţii, 25 ţinându-i dreaptă construcţia. Romanul e admirabil scris. Orice pagină luată la-ntâmplate îţi oferă o lectură densă. Căci construcţia e în aşa fel gândită şi logică şi evadare din logică, şi vis şi realitate, încât să absoarbă ca un burete totul, fapte fireşti şi fapte pitoreşti, unde D. R. Popescu e neîntrecut. 30 Vorbind de pagini separate, procedez şi eu ca acel pictor care { J   mergând la un confrate exclamă: „Grozav ţi-a mai ieşit pata i s   aceea de roşu!", „Ia uite ce mov izbutit". D. R. Popescu are o paletă excelentă şi-i ies de minune şi tuşele sângerii şi cele
584
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
585
de epocă, tipul Rebreanu şi tipul Preda. D. R. Popescu experimentează, de mulţi ani, o nouă formulă. Critica n-a prea luat act de acest experiment, căci o parte din ea nu ştie despre ce e vorba, dacă nu-i spune autorul. Iar D. R. Popescu nu face 5 mărturisiri. El se situează cu încăpăţânare la antipodul personajelor sale, care o ţin într-o spovedanie. Chiar şi la procuratură. (Un procuror bun ni-i ca un duhovnic, spunea cineva.) Este pentru prima dată când satul a ajuns la nivelul oraşului, în proză. Nu mă refer atât la faptul că o parte din acţiune
io se petrece într-o comună Turnuvechi şi o alta la Câmpuleţ, centru raional, cu universitate. Aceste două aşezări se cumpănesc prin calitatea faptelor, şi autorul le umple deopotrivă cu citadism, citadinamism, cum vrem să-i spunem; şi le rade, cu o scândurică, precum grâul din bănicioare, să fie mereu egale. Satul
15 şi oraşul sunt aşa de aproape de D. R., încât dacă baţi cu degetul în oraş, ţi se răspunde în sat: Intră' Lumea pestriţă scoasă la iveală, cu violenţă şi tulburare, cum se recuperează, cu butoaie, vapoarele scufundate, este bolnavă de psihologie. Peste tabloul rural de odinioară s-a vărsat, nu ştiu cum, un dram de înstrăinare
20 şi culpabilitate, care acţionează ca o otravă. Unele personaje sunt vinovate. Altele se cred vinovate, a dat peste ele nu atât vina tragică a lui Camus, cât mai ales ciuma lui Caragea - cea descrisă de Ion Ghica, dar transformată în jale.
Oraşul, extinzându-se (proces general al sec. XX), s-a vărsat
25 în sat: de aici presiunea morală, suspiciunea, filonul poliţist. Oamenii pun în „bună ziua" lor ambiguitate. Sunt ciudaţi, în orice caz, acţionând întotdeauna invers logicii „cotidiene". Autorul a descoperit o dialectică mai profundă, legitimată de întâmplări violente şi pare că se amuză declanşând reacţiile
io inverse. Roman cu acţiunea sub sticlă pare să fie acest F. Priveşti mişcarea ca într-o vitrină, unde sticla taie continuitatea şi personajele trebuie să se întoarcă mereu, spre a se izbi de altă margine. Nu fac niciodată pasul la care te-ai aştepta. Dar oare există atâta mişcare? întâlnim tipi paradoxali, cu o vădită predilecţie spre
teorii, stăpâniţi de febră. Ai putea spune că F este un lung monolog, întrerupt de alte monologuri. Pe anumite porţiuni afluenţii sunt foarte numeroşi, iar unii cu un debit mare, de parcă fluviul se varsă în afluent. O conştiinţă tulbure s-a lăsat ca o ceaţă (peste cătune), şi în ea oamenii încep să se 5 I    limpezească. Vreau să spun: se căznesc să se limpezească. „Bine '    înmuiat, e pe jumătate spălat" (îmi vine în minte un sfat i    pentru gospodine). în orice caz, în noul val de „probleme" şi realităţi, inşii apar bine înmuiaţi. Nu mai avem de-a face cu ;     universul stratificat al satului, limpede oricum, care chiar io j - căpătând o răsucire bruscă rămâne, în fond, acelaşi. (Ca la , t Lăncrănjan.) Tabloul propus este orăşenizat, adică are aerul poluat. Personajele se caracterizează între ele ponciş, vădind I - puterea de analiză a firilor morbide, nedormite şi încercănate, j  - de tip existenţial. Despre Dimie cineva vorbeşte astfel: /5 ■     „Curajul este şi un semn de prostie. Cum prostie a fost din - partea lui Dimie, că l-a omorât complet gratuit pe Manoilă. ¥ N-am putut să înţeleg niciodată gestul său şi cred că nu e nimic i de înţeles decât un act de prostie crasă, nici măcar de prostie * demenţială. Prostie pură, prostie atât de desăvârşită, încât este 20 i ~ vecină cu inocenţa." Şi, puţin mai jos: „Deci Dimie a lovit mai I ^ mult ca să ne facă nouă plăcere. Şi să demonstreze că e vigilent. I £ Nu cu intenţie criminală. Dar aici e problema: chiar dacă nu fiecare intenţie este criminală, fiecare lovitură poate fi !     criminală. Cum s-a dovedit şi la autopsia lui Manoilă: una 25 j     dintre lovituri a fost mortală, doar una!" Limbajul este f v* convertit în articulaţie „modernă". Mai sus numitul Dimie I * comite crima - crede eroul povestitor — în numele apărării |     bunului obştesc, văzând în gestul său „intransigenţă". Tonul |     Celor mai multe pagini este de spovedanie gâfâită. Se debitează 30 1     Cu simplitate şi naturaleţe grozăvii. Vezi generalul mongol, în i %' sicriul său ridicat pe baloane colorate: obsesie color a unui I     personaj. Sau femeia cu capul tăiat de tren - un vis şi o i     realitate, între care autorul pune un filtru, făcând să se amestece
586
MARIN SORESCU
UŞOR CU PLANUL PE SCARI
587
şi mai mult lucrurile şi să capete dimensiuni fantastice. Doza de fantastic e diferită, dar scriitorul d-o reduce niciodată atât de mult încât să poţi zice că nu există şi să nu-i simţi efectul. Cele trei nuvele care compun romanul îşi împing una alteia
5 misterul, care alunecă precum argintul viu în termometru, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi — toată cartea e scuturată de febră. Ce se întâmplă în Ningea la Ierusalim? (Titlurile sunt poematice, ţin legătură cu subiectul doar într-un singur punct, dar nu ştii niciodată în care.) Marea dibăcie de a scrie o proză
io parabolică începe chiar de aici. Se întâmplă o mare confuzie.
0 confuzie de stări: veghea este luată drept vis, visul drept realitate, lucrurile citite, lucruri întâmplate etc. Rândurile cu care debutează cartea sunt edificatoare. Se relatează, în continuare, călătoria ciudată, prin ninsoare, cu maşina; prin
15 nămeţi, dar şi prin memorie şi vis. Povestitorul conduce maşina prin toate odată - în nămeţi, în memorie, vis, şi le amestecă.
1 se pare că omoară o babă. îşi aduce aminte de unul care omorâse o babă, de fapt un bandit travestit. Acela a îngropat-o în grădină noaptea. Fata lui, care citea un roman poliţist despre
20 unul care îngroapă un mort în grădină, l-a văzut pe fereastră şi l-a spus la miliţie. Declară tot. Şi când se duc la autoturism, baba dispăruse, cu corpul ei delict cu tot, nici urmă de băbătie, care, după spusele omului ordinii, trebuia să fie un bandit deghizat. Eu am zis povestea prozaic. D. R. Popescu şi-a perfecţionat o tehnică
25 a împletirii. Face covoare zburătoare din vise, realităţi, dorinţe, subconştient, cu dexteritatea împletitorilor din papură, ori cum le ieşeau pe vremuri, turcilor, funiile de mătase, pentru Gruia, împletite-n şase şi-n paişpe. O infuzie mare de poezie dă consistenţă ţesăturii, dar o consistenţă specială, umplând
mi golurile dintre întâmplări ori din logica realului, şi împiedicând astfel vidul „să fie periculos". Dar farmecul emană şi dintr-o bună selecţie a faptelor. Fie că sunt luate din gamele de sus: „agonii normale", crime, atrocităţi, fie că sunt colectate din vecinătatea diafanului şi purităţii, acestea sunt întotdeauna de
calitate, cu superlativul în ele. Printre mijloacele artistice folosite să amintim, ca preponderent, jocul de oglinzi neparalele (Camil Petrescu le preferă pe cele paralele). Un fapt este relatat în mai multe versiuni: visat, întâmplat, presupus, cu spaima că s-ar putea întâmpla, ori prin reconstituire. Uciderea lui Manoilă 5 ciobanul e ascultată în varianta oamenilor din sat, care-au aflat despre crimă, dar n-au fost martori, în versiunea „făptaşilor" în proces şi în cea a febrilului povestitor, singurul care a fost de faţă, martor nevăzut, ştiind cine e adevăratul făptaş. Acesta duce greul naraţiunii — el dă drumul la aparatul de filmat şi io I "   comentează pentru noi. Dar „filmul" lui nu e bun. (Iată o • -   primă răsturnare de planuri.) Sau cel puţin nu e luat în seamă !     de ceilalţi, care-l consideră debil mintal. (A doua răsturnare.) ;     Adevărul e că el e un şocat, un traumatizat. (A treia... şi aşa I     mai departe.) însă planurile sunt mişcate mult mai lent şi cu 15
mare artă. Frigurile-1 scutură aproape întotdeauna pe acesta j ■ în prezenţa lui Moise, fiind un fel de halou emblematic, aşa J , cum în proza lui Marquez un personaj apărea întotdeauna | 7_ însoţit de-un roi de fluturi galbeni. „Şi acum parcă murisem
fjjp din nou, respirând acel miros de baltă putredă, şi trebuia să 20 treacă un timp ca să mă nasc din nou. Simţisem iarăşi acea f     neputinţă de a ieşi din noroiul puturos şi de a fi auzit când strig, aceeaşi imposibilitate de a se împlini ce doresc şi j     aceeaşi spaimă (că-l şi văzusem pe Manoilă murind din nou,
sub ochii mei, fără să-l pot ajuta, liniştind cu nemişcarea sa 25 j crisparea ce aerul sonorizat paroxistic o întipărise pe faţa lui Ş . Moise) care mă făcuse să tremur ca un epileptic. Şi tremuram, 1 tremuram, şi mâinile lui Moise mă fricţionau părinteşte." | -■ (Scena se petrece la agonia mătuşii Măria când „subiectului" ' i se face rău şi Moise, directorul şcolii - geniul rău al 30 | serialului - îi dă primele îngrijiri. Atingerea lui deşteaptă şi 1 agravează „frigurile" provocând „fluxul memoriei". Epitetul ţ ^ „părinteşte" trebuie luat în consideraţie, dincolo de ironia lui. {.     Vina altora, nişte fapte părinteşti, ce plutesc ca o umbră neagră,
588
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
589
tulbură dezvoltarea unei generaţii. Oricum, îi măresc capacitatea de percepţie, ca la infirmi.)
Poet al prozei, D. R. Popescu creează cu uşurinţă simboluri. Bucăţile, uneori realiste, se scoală deodată în simbol, cu
5 noaptea-n cap, ca sicriul generalului mongol, „acţionat" de baloane. Prozele lui sunt frumoase, savante şi lirice analize ale spaimelor subconştiente din noi şi ale spaimelor conştiente dintr-o perioadă „de-nceput de leat". Fiecărui monolog i se caută echilibrul fragil şi este rostit într-o propoziţie incomodă,
io tragică, bekettiană ori numai „trăsnită", hâtră. Dimie se face că vorbeşte la telefon din vârful unui plop. (Predilecţia autorului pentru observarea de sus a lumii, a societăţii.) O mare dezinvoltură în a se copilări, în a lua lumea pe coarda candidă, chiar dacă se povestesc lucruri teribile. Da, mai ales
15 aceste întâmplări grele, ireversibile ca moartea, dureroase ca o lalea prinsă-n uşă, îşi capătă adevărata semnificaţie prin modul de naraţiune copilărească, şmecherească, naivă etc. Dc acolo, din vârful plopului (unde-i ajung ţigările legate c-o aţă), nenea acela — cum să-i zic? — Ia telefonul închipuit cheamă
20 „centrala să-i dea cimitirul". Aşa luăm cunoştinţă de moartea mătuşii Măria, eveniment ce ocupă o bună parte din roman. Bineînţeles, moartea... n-a avut loc. Cititorul, sugestionat de anumite personaje ce urcă pe rând scena şi-şi spun rolul, când e convins c-a decedat bolnava, când află cu surprindere că
25 inevitabilul nu s-a produs, „i-a luat doar o mână" ori un picior. Apoi, deodată bătrâna începe să vorbească, râde, îşi aminteşte viaţa. Paginile sunt emoţionante prin putere de analiză în cutele vieţii, şi prin adevăr psihologic. Sunt fâlfâite magistral pe ecranul acesta sumbru diversele stări despre moarte („cu
30 moartea călcând"), reinstalarea în copilărie şi tinereţe, apoi bucuria descătuşării din materie. Cât priveşte pe cel din copac, el se învăluie de un absurd de bună calitate, care ne duce cu gândul la Urmuz, via Capul de răţoi a (al) lui Ciprian. Un absurd trăit serios şi fără crispări. (Lui Dimie i se aduce crucea
:  acolo sub plop. Pentru că e unul în sat care măsoară pe toată . lumea şi face cruci şi sicrie.) Situaţiile bizare sunt dese. Şi dense. ", Tatăl vorbeşte cu copilul nou-născut aşa cum discuţi cu lin om mare. „Ia să bem noi doi o ţuică fiartă" etc. Acţiunea sare de la „ una la alta, curge în salturi, arzând etapele şi suflând scrumul 5 în afara romanului. Se narează repede, la botul calului (îmi vine în minte frumosul titlu: O bere pentru calul meu), tot felul de : enigme. Unele cusute cu arnici, altele voit cu aţă albă, pentru că autorul acesta complex are şi umor de subsranţă, provenind j _ din însăşi fibra intimă a mesajului epic. Unghiul neobişnuit din w | l care e privită specia umană naşte, prin inedit, hazul, până când { i râsul, surâsul, mă rog, îţi îngheaţă, devine crispare. Nu cunosc ' ţ autor tragic fără acest dar elementar (însă atât de rar!). De câte 1 *" ori n-am izbucnit în râs, citindu-1 pe Dostoievski ori pe j ~_ Cehov! Două cumetre, Riţa Cocorâţa şi Ana lui Ciosu, la 15 l i priveghi mănâncă zdravăn şi beau o damigeana de vin. ,    Transcriu un pasaj, care începe sfătos, ca un basm: „Şi-au j    început să mănânce lihnite de foame şi să bea din damigeana, ţ: ca să le treacă oboseala şi supărarea. Lumânările ardeau tihnit f |j|şi mătuşa sta cu mâinile pe piept, între flori. Cocorâţa îşi scoase 20
i dintre dinţii de sus o rămăşiţă din carnea de porc ce mâncase 1 |< la amiază acasă şi pe care toată ziua încercase s-o scoată cu tot , T" felul de paie şi de chibrite sparte în două şi nu reuşise şi acum , reuşise: cu unghia de la degetul cel mic, stâng. îşi clăti gura cu '. *■ vin şi înghiţând o văzu pe mătuşa moartă şi rămase o clipă cu 25 damigeana la gură, apoi i-o întinse Anei şi se şterse la ochi de _,, lacrimile pe care credea că le are. Palma nu întâlni lacrimi şi J %atunci ea oftă prelung, s-o audă Ana, dar Ana înghiţea o gură ; i de fasole şi n-o auzi." întorcându-se din beci cu altă damigeana, cumetrele ameţesc bine, greşesc camera şi încep să jelească pe 30 cele două fiice ale moartei: „Au, au, au, cum murişi, fa, şi cum pe noi ne lăsaşi, moarta mea şi moarta mea! Gica întredeschise | ,ţ ochii speriată şi rămase aşa, fără să respire, privind: o jeleau pe 1 î, ea, înseamnă că ea murise! Şi în clipa următoare ţipă: aaa! Şi sări
590
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
591
drept în mijlocul camerei, tremurând. AAA! urlă din nou şi Veta şi Pviţa se treziră şi o întrebară aproape deodată: - Ce drac ai, fă ?"
Se vede o ştiinţă a gradaţiei, a construcţiei scenice. Să ne
5 amintim că la Pavel Dan, scriitor cu excelente resurse, o astfel de scenă era înfăţişată altfel, dincolo de comic sau tragic. La D. R. Popescu există ceva în plus, care arată că satul este altul (chiar şi în obiceiurile vechi, alterate). Ţăranii veniţi din împrejurimi discută cât se dă, la ei, la moarte: o jumătate de oaie, zece metri
io de pânză albă, blane de tron etc. în drum spre cimitir, apare unul c-un tranzistor şi lumea, curioasă, ascultă meciul („presează scoţienii şi ăia de la Racing Buenos Aires se apără, se apără, joacă dur" traduce Ucnist Sedescu din englezeşte, mi se pare. „...Acum mingea este la Johnson care fuge pe extremă
15 şi driblează un half, încă unul, şutează... Corner..."). Ca să nu mai spun că puţin înainte convoiul se întâlnise cu o nuntă, se amestecaseră lăutarii şi oamenii, unii fiind curioşi cum e moarta, alţii cum îi stă miresei. Mireasa nu ştie nici măcar câţi ani are, este o prostovană. Mai apare şi cireada colectivei, între două
20 vecine începe o ceartă şi una este făcută „vacă" (nuvela se cheamă de altfel Boul şi vaca). Lucrurile par aglomerate sau, poate, chiar sunt, dar în stilul autorului, care mizează pe magazia de fapte, pe o atmosferă aşa de bine redată, sugerată, impregnată, că dintr-o dată, la bobârnacul unei nuanţe în plus,
25 ea îşi pierde greutatea şi devine simbol. Traducând în termeni moderni, e vorba, în fond, de desacralizare. Satul românesc contemporan îşi găseşte în autor un observator japonez, cu aparatută fină japoneză, vreau să zic. Proptit la răscrucea cu oraşul măsoară dramatismul prin dări de cap, într-o parte şi în
30 alta, ca statuia lui „1907" la cutremur. Domneşte nedeterminarea şi incertitudinea. Se uzează de tehnica surprizei şi contrazicerii. Nu rămânem niciodată la prima impresie ori la prima constatare. Am văzut asta. Contrazicerea evidenţei creează paradoxuri, care par un regim normal al prozei lui
D. R. Popescu. O femeie plângând îi aduce aminte de plânsul ei de pe când era elevă. Povesteşte acest plâns detaliat şi cauza lui: pentru că, nouă la oraş, dăduse „bună ziua" şi nimeni nu-i răspunsese. „Ceva se alterase atunci în obrajii ei, în sufletul ei de copil, ceva începuse să moară şi tristeţea acestei îmbătrâniri 5 la copii mă făcuse şi pe mine să cred că în acel moment şi obrajii mei se făcuseră galbeni ca ceapa. Şi din acea clipă, fără să ştie, o socoteam un fel de oglindă vie a mea." Frazele sunt lungi şi au modulaţiile unei gândiri suple, iscoditoare, care nu se ,..   mulţumeşte cu coaja lucrurilor. Ultima nuvelă se numeşte Cele io
• şapte ferestre ale labirintului. în afară de labirinturi care obsedează pana scriitorului, trebuie să ţinem seama, aşadar, şi
j     de ieşirile posibile pe care le dibuie. Labirintică, perioada lui D. R. Popescu dibuie. E ca un şarpe care, cu capul săltat în sus, t     pare că scrutează, că doar ascultă, dar, în acelaşi timp, el a şi 15 '     înaintat, ondulându-se în fire. Dacă scriitorul vede scenic, aşa cum s-a observat, să adăugăm că scena este ocupată doar de un *ş singur personaj, pe care l-am putea numi Persoana întâi.
* Singular, evident. Celelalte intră şi ies, ca nişte umbre; sunt
♦ pretexte pentru scăderea sau creşterea debitului verbal. 20 Desfăşurarea „clasică" e anulată. Sau, mai precis, se află în cârca personajelor, le apasă. Când începe cartea, acţiunea propriu-zisă s-a isprăvit. Mai picură aşa puţin, câte un strop de sânge. Cititorul va asista la dezvăluirea ei, făcută tacticos şi cu încetineală, parcă un pătimit jucător desfoaie milimetru cu 25 milimetru, un loz în plic, când ninge zdravăn şi vânzătorul stă
' neclintit pe scaunul lui din stradă, într-un fâş. Fiecare capitol îţi mai dezvăluie o literă din propoziţia, să zicem „Tică Dunărinţu nu e Chenadie Manoilescu". Cei mai mulţi eroi sunt, e de prisos s-o mai spunem, necâştigători. Ca la 30 Sadoveanu, ei au o taină. Dar taina şi-a pierdut aura (orice
{ * romantism), şi societatea, mai grăbită, le-o smulge cu
j e aspiratorul. Miliţieni, judecători, procurori, apar în prim-plan.
I     Adevărul ni se dezvăluie de-a-ndărătelea. Cartea toată este o
i
592
MARIN SORESCU
întretăiere de fire, al căror cap se deznoadâ doar pe jumătate. „Fiecare victimă are un dar ca să se ferească de călăul ei"-spune un personaj. Dar şi acesta are darul de a nu se lăsa dus, şi lucrurile se complică. Echilibrul se face prin încercuirea
5 părţilor comice din crimă, dacă se poate spune aşa. Dar nu-i vorba numai de atrocităţi, ci de situaţii-limită ale fiinţei. Multe efecte burleşti sunt scoase fie din cursul neprevăzut al naraţiunii, fie din felul de a povesti. „Dar Riţa era la o vârstă crudă, nu putea să răzbească la toate cum zisese şi mătuşa Urica.
10 Noaptea se iubea şi ziua dormea, nu era coaptă să le facă pe-amândouă şi să nu se observe." Mai întotdeauna o apariţie nouă este şi un pretext pentru o „biografie", rapidă şi esenţială. Sunt zeci de mici biografii de roman. De aici poate şi impresia de mozaic. De carouri. Cărţile lui D. R. Popescu sunt table de
/5 şah la care destinul dă simultane. Când ai terminat una, închizi cutia şi bagi piesele în ea. Ştii însă că acestea nu sunt lichidate, există, le auzi sunând. Oricând pot intra în alte combinaţii...
Obiecţii s-ar putea aduce unei astfel de structuri romaneşti mereu deschisă, neistovită, căreia, trebuie să recunoaştem,
20 prozatorul i-a smuls tainele şi-a ştiut să-i folosească din plin avantajele. Discontinuitate, verbiaj, abuz de pitoresc. De ce moare unul şi nu moare celălalt? etc. Dar Vânătoare regală şi F rămân, dincolo de toate acestea şi de nodurile în papură pe care le-am mai putea găsi, curate izbânzi ale prozei româneşti
25 contemporane. Tăria lor stă şi în alegerea unghiului insolit de observaţie. Spre a aproxima mai mult, aş spune că autorul sc instalează la cotitura realităţii spre irealitatea ei. Din spate vine Necunoscutul criminal (moartea, crima, abjecţia); din faţă Cunoscutul nevinovat (poezia, cotidianul, ordinea ş.a.).
30 Scriitorul stă pe catalige, ca un personaj al fui, exact în unghiul mort format de traiectoriile posibilului şi imposibilului şi vorbeşte la telefon cu inspiraţia. Aceasta urlă întruna: „Contemplă viaţa!" „Alo! Contemplă viaţa!"
1979
MAIORESCU SI DUBLUL SĂU, TITU. RĂSFOIND „JURNALUL" MAIORESCIAN
Ieşind la suprafaţă şi intrând sub gheaţă, după o ritmicitate a cărei taină este înscrisă în stele, spiritul maiorescian rămâne înotătorul de adâncime al culturii noastre. O permanenţă, pe 5 deasupra sau pe dedesubt, care ne urmăreşte curgerea, -   angajând conştiinţa românească în totalitate. Şi atunci când ....   împrejurările impun o atitudine ostilă, în contra lui Maiorescu,
t ^ această ostilitate e proclamată zgomotos, cu o violenţă prea mare, făcându-ne să bănuim la detractor şi un secret sentiment io al vinovăţiei. Cum răfuiala cu „idealistul" au făcut-o deceniile anterioare, noi beneficiem de un Maiorescu în plină afirmare; aş zice aproape ca pe la 1880. El publică, e prezent la discuţiile noastre, însemnările îi sunt date, iată, la iveală; bineînţeles, mai rămân puncte albe şi multe, multe „inedite", dar până la a doua i$ moarte - parastas de un secol - din 2017 (năruirea periodică, spre înviere, a păsării Phoenix în propria-i cenuşă) o să ni se dezvăluie, sperăm, în întregime. Nu putem să-i reclădim (pentru a-1 situa mai concret printre noi) şi casa de pe strada Mercur clin Bucureşti, care a găzduit sufletul „Junimii", 20 căzând sub târnăcoapele grăbit sistematizatoare, doar acum vreo %> 30 de ani, când aceasta era... depozit, de cartofi. Căutăm cu nobilă înverşunare urme materiale de acum 1000, 2000, 3000 de ani. Spiritul acesta înalt arheologic ar trebui să vegheze şi
{ tx unele acţiuni mai imediate. Trecutul de ieri este tot trecut, abia 25
594
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
595
fost prezent, şi continuitate; distrugându-i materialitatea, îl mutăm în preistorie. Ce palat au clădit arhitecţii noştri pe suprafaţa modestului (dar pentru noi cât de important!) imobil de pe strada Mercur, unde pe atunci poate mai trăiau cei care
5 îl văzuseră citind acolo pe Eminescu? E loc viran! Cultura nu e o bandă de magnetofon, imprimi înainte şi ştergi în urmă. Să nu fim puşi în situaţia de a regreta perpetuu golul dinapoia noastră.
Aceasta fiind situaţia spaţiului locativ maiorescian, să ne
w desfătăm, în revanşă, cu „însemnările" lui. Şi să încercăm să descifrăm din ele cea de a doua faţă a lui Ianus, cea întoarsă către eternitate. Paradoxal, cu cât aceste firimituri de viaţă par mai neînsemnate, cu atât ele se cimentează mai mult, într-o construcţie impozantă.
15 Acum, ce este, în fond, cu acest jurnal? Câţiva saci de ştiri mărunte de acum mai bine de un secol. Ce mă interesează pe mine? O duzină de cutii poştale, mari, nemţeşti, cu ştampilă din Viena şi Berlin - răsturnate sub ochii mei... Ce pot să-mi mai spună mie, când nu mai sunt nici filatelist, nici
20 columbofil, nici... nici? A ttebuit să-mi reprim aceste întrebări, unele chiar în faşă, încât nici nu le-aţi mai văzut aici scrise, ca să mă pot apuca de studiul jurnalului. Mă puneam în situaţia cititorului, pentru care mă pregăteam să comentez cu entuziasm nişte fiţuici scrise pe sub bancă, însemnări filosofice
25 puerile de la 15 ani şi jumătate, adică ştiind sigur că mulţi nu parcurg nici jurnalele intime de azi, darămite cele de mult perimate în faptica şi intimitatea lor. Situaţie deci dificilă pentru cronicar. Cronicar la un cronicar, căci ce altceva este un „jurnal" intim sau „secret", decât o cronică privată „a vieţii
30 mele", care „nu vă interesează pe dumneavoastră"? Dar este un vechi proverb românesc: cronicar la cronicar nu-şi scoate ochii. Ca la corbi — am adăuga noi. Despărţindu-mă de astfel de cititori comozi - dacă vor mai fi existând -, trebuie să mărturisesc sincer că mie îmi place şi acest Maiorescu.
*
Autorul „noii direcţii" şi-a oferit lui însuşi un subiect de roman. Putea fi plat, povestit în manieră clasică, dar a devenit palpitant, cu alunecări în fantastic, tocmai prin modul neaşteptat în care a fost scris: telegrafic, prescurtat, arid, 5 j    laconic, între însemnarea de agendă şi nota de plată. Acestui !     roman criticul ar fi fost în stare, prin prestigiul imens de care i     se bucura, să-i asigure el însuşi un loc în literatură. Dar, i     ghinion! când l-a terminar de scris, el tocmai murea. Iată soarta însemnărilor zilnice: scrii, până-ţi scrii pe cruce! Fără să vrea, io Maiorescu, cel care teoretizase seninătatea imparţială şi echilibrul clasic în literatură, dibuia echilibrul modern în literele noastre. însemnările zilnice par scrise, la prima vedere, cu pană de gâscă; mâncată la prânz, un prânz ponderat, dar substanţial, şi aleasă din puful pernei pe care, târziu, dar Ia oră 15 j t, fixă, îşi punea capul. însă sunt scrise, la o privire mai atentă, j ş cu pană de lebădă: cea care cântă la capătul vieţii, cu lungi » * ecouri postume. Aceste însemnări fac din el un personaj pus să se descopere din fugă. Ca un maratonist care aleargă, privindu-şi umbra alergând şi ea. Maiorescu sau umbra lui îşi 20 nota, din goană, impresiile? Citindu-i jurnalul, întâlnim un om dedublat. Altul decât cel pe care-l ştiam (şi credeam că-l cunoaştem bine şi definitiv), dar la fel de adevărat şi profund. Ba încă mai autentic, în pădurea de cuarţ necristalizat a notelor fugare. Astăzi pare cu totul îngropat genul epistolar, fiind 25 - înlocuit cu terfelita carte de telefon de la poştă. Un milion de nume, răspunzând la un milion de numere. Ca să scriem scrisori trebuie să ne forţeze cineva, să ne închidă în casă ori • - să ne ascundă hainele, să ne pună până la brâu în gips (cum i  îi făcea zmeul lui Făt-Frumos). Poşta ne aduce doar reclame 30 şi asigurări la ADAS. E curios că din marea perioadă clasică a „scripturilor române", dintre atâţia înrăiţi ai literelor, care păreau mult mai indicaţi să ţină contabilitatea mişcării
596
MARIN SORESCU
1
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
597
literare şi barometrul presiunilor de tot felul, tocmai olimpianul a fost acela care, în secret, făcea oficiul de grefier.
îmi place, mă dau în vânt după cotidianul secolului trecut. Nimicurile, amănuntele zise „nesemnificative", care constituie 5 pilitura de fier a timpului trăit, real, nu cel inventat sau idealizat, mă au de partea lor; ba chiar găsesc în mine un partizan înfocat. Evenimentele măricele şi mari au fost consemnate de cronici, hrisoave, acte. Dar ele nu şi-ar câştiga întreaga rezonanţă dacă n-ar fi luminate din interior de grijile
io şi necazurile mărunte ale celor care le-au trăit, suportat, le-au învins ori au fost măturaţi de ele. în jurnalul lui Maiorescu nu caut mai întâi însemnările de director de gimnaziu, procuror, rector, deputat, diplomat, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, ministru de justiţie, ministru de externe ori
i) prim-ministru, ci vreau să ştiu pur şi simplu ce temperatură era în ziua de miercuri 18 ianuarie 1888. Deschid cartea (Evident, pentru această perioadă, ediţia Pogoneanu): (Miercuri 6/18 ianuarie 1888. Sosire la 91/2 dimineaţa în Bucureşti. Zăpada, frig, sanie, Temp. — 9°. Rămaşi acasă. Gigi
20 bine. Sara baie. M-am întors din drum cu 625franci cheltuiţi 2000 cu amplete cu tot. "Joi 19 ianuarie 1888? „La 8 dim. - 9°. Cer senin, eu cam trist." Dar la data de luni 26 martie 1888? Deschid cartea: „Soare, cald, la 8 dim. +8°R. în umbră. Aniversarea proclamării [...] Noi la Mitropolitul în vizită, atacul
25 poliţiei (maiorul Fănuţă) asupra meetingului opozanţilor sala Orfeu, N. Blaremberg bătut şi alţii, capete sparte, deputaţii opoz(iţiei) la Palat pe la 6—7 ore, fereastra porţii Palatului spartă. Sara banchetul dat lui I. Brătianu în sala Teatrului (Naţional) sinistru înconjurată de jandarmi şi soldaţi." Sunt curios după
30 aceasta să văd ce s-a întâmplat în ziua următoare: „Marţi 15/27 martie 1888. Iji 12,50' armata la Cameră, uşierul împuşcat, mulţi bătuţi şi răniţi; N. Filipescu descărcând revolverul. Fleva şi Filipescu arestaţi sara şi duşi la Văcăreşti. Mare emoţiune în tot oraşul. Mitiţă Sturdza îmbrâncit de Carp cu cuvintele
|      mişelule! Anicuţa (cu) Coralie, la Cameră, eu luându-le de la
J     Mitropolit — la 4 ore +22°R în umbră. Primele frunze de liliac în grădiniţa mea." Cum ar veni, „căldură mare" chiar din martie. Sunt edificat. Cea de a doua jumătate a secolului trecut a fost o perioadă de mari frământări sociale, conchid eu, gherist 5 brusc, din reflex; altfel - o perioadă cu nespus de multe realizări
1 în consolidarea statului românesc, posibile şi din cauză că ne-a permis clima. A fost o climă dulce cu românii, permiţându-le să realizeze în bune condiţiuni: o eliberare - de sub otomani, . o constituţie, una, alta, plus o literatură, pe care n-o mai putem io întrece. Şi asta pentru că la data de 26 martie 1888 termometrul arăta +7°Rîn umbră. Sigur, am simplificat eu un pic. Nu poziţia avantajoasă şi buletinul meteo determină istoria, ci (era să zic „invers") alţi factori, pe care noi îi ştim
! "    prea bine. Şi de care Maiorescu habar n-avea. N-am ajuns însă '5 la „limitele" lui. Ar fi prea devreme. Chiar din capul cronicii să-l dojenesc, nu-i estetic. De curând - dacă îmi e permisă o indiscreţie - Mihai Beniuc relata despre pregătirea centenarului
: s   lui Eminescu, din 1950. Se discuta atunci, într-un comitet de
'      specialişti, republicarea operei poetului naţional, alegându-se 20 care poezii „merg" şi care nu. A. Toma considera „bune" foarte
: puţine poeme. (Pe atunci eram elev în clasa a Vll-a elementară şi aşteptam cu emoţie selecţia.) Sigur, se mai pot publica şi altele, spunea întruchiparea Cântului vieţii, dar să se scrie sub ele că nu sunt bune. „Ba să se lase aşa, că sunt bune", cică ar 25 fi intervenit Mihail Sadoveanu, care participa „tăcând masiv" la şedinţă. Să considerăm deci bune şi criticele lui Maiorescu şi să ne ocupăm de... cum să-i spunem? supra-literatura lui. Mărturisesc, sunt tot mai fascinat de furnal. Este vorba de furnal şi epistolar - forma completă, şi definitivă sper, a 30 însemnărilor zilnice. în 1937 I. Rădulescu-Pogoneanu publica ', primul volum din însemnările zilnice, urmat de volumul al doilea în 1939 şi al treilea în 1943. După aceea -, pauză... până în zilele noastre, mai precis, până în 1975, când Georgeta
598
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
599
Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon inaugurau la Editura Minerva o nouă ediţie integrală — subliniat integrală -, unde la însemnările cuprinse în cele 44 de caiete se adaugă scrisorile, „componentă de mare valoare a însemnărilor". Se ştie că 5 Maiorescu îşi păstra copii de pe epistolele trimise, pe care le-a ordonat, cronologic, într-un Epistolarium. Noua serie a ajuns la volumul al treilea, epuizând materialul până la 10 iulie 1862. Ştiindu-1 pe autor ghinionist după volumul trei de însemnări, ne grăbim să atragem cuvenita luare-aminte asupra celor
io apărute până acum, urând atât de inimoaselor editoare succes în continuare. Şi urându-ne şi nouă vreme, să le apucăm pe toate. (O sugestie, în paranteză: nu s-ar putea scoate şi exemplare legate? Acestea fiind prea groase, nu se ţin în cotoare; şi să se aibă în vedere, pe cât posibil, şi materialul
75 iconografic. Doar Maiorescu colecţiona şi fotografii!) Oricum, ediţia mi se pare excelentă, permiţând un studiu temeinic. Avem în faţă exemplul formării unui om excepţional, care va înrâuri - ca „râul, ramul" - conştiinţa românească, şi care, cu o minuţiozitate rară la un român, o perseverenţă şi-o
20 continuitate de neconceput la un critic, discută cu sine însuşi, preţ de vreo 62 de ani. O viaţă de om. „Aşa cum a fost", desigur. Citindu-i criticile, ne-am făcut o anumită reprezentare despre om. Falsă, sau mai bine zis, incompletă, cum sunt de obicei „fotografiile" pe care le operează cititorii cu idolii lor.
25 Jurnalul scoate din adânc un chip moral unic - un personaj aproape dostoievskian, cu frământări sufleteşti, crize, mergând până la dorinţa autodistrugerii.
Dar e bine să-l urmărim mai îndeaproape, din momentul luării de contact cu sine. Cine i-o fi făcut cunoştinţă lui
:w Maiorescu cu sine? Gurile rele zic că nemţii, printr-un filosof -Herbart — care, punându-i în faţă oglinda unui sistem atrăgător, îl obligă la introspecţii, la chipul din adânc - numai creier şi simţire; şi printr-o femeie, Clara Kremnitz, care, prin provocarea primei crize erotice de substanţă, îi grăbeşte
formarea. Clara Kremnitz, mai mult decât filosoful, contribuie la cristalizarea logicii sale - prin contrast cu logica feminină poate sau în armonie, până la o vreme; oricum, studiile tânărului Maiorescu în domeniu, în această perioadă, sunt vehemente. Chiar dacă nu va ajunge la lucrări cu totul 5 originale, logica sa a prins bine celei de-a doua jumătăţi de secol XIX românesc. O ambiţie, demnă chiar de această cauză, îl stăpâneşte de la început. Are un program precis: de somn, i      de studiu, de spectacole. Se scula pe la cinci şi jumătate şi întâi scria „rândurile iste". Ce dorea să facă în ziua respectivă. Pe io la prânz mai aşternea câteva şiruri în jurnal, în fugă, între o scrisoare în latineşte şi-o lecţie de flaut. Şi, seara târziu, contabiliceşte, întocmea bilanţul: ce-a realizat din ce şi-a J      propus, cum i-a mers caracterul în ziua respectivă (observa |      unele apucături, periculoase, la pehlivanul de sine-su, cum ar 75 !      fi tendinţa de a minţi). Ce impresie i-au făcut prietenii, pe cine i ■*    trebuie să conteze. Zi de zi, de dimineaţa până la miezul nopţii, . -    când cânta bufniţa înţelepciunii, Maiorescu s-a observat ca un i *   chinez, minuţios şi oblic. Ceas de ceas, s-a educat pe sine, ca pe-o maică tânără şi promiţătoare, între pereţii austeri şi 20 neiertători ai jurnalului său. Până a început a se domina. Altfel, am început a mă învinge în orice privinţă." Şi asta chiar de timpuriu. Cine şi-ar fi închipuit? Cine-ar fi putut crede că temutul, ironicul şi distantul Titu, al cărui nume Creangă i-I dăduse unui pisoi, era, de fapt, un sentimental, căutând amici, 25 sprijinindu-i şi suferind din cauza superficialităţii lor? „Mă feresc, de asemeni, să sper a avea un prieten; nu-mi rămâne deci ca scop în viaţă decât desăvârşirea" - ca un mijloc de stimulare în lucruri artistice înalte. La fel, prietenia femeilor - o floare aleasă, pe care a cultivat-o cu grijă - şi cu inerente neplăceri! 30 Ar fi interesant de studiat galeria femeilor din jurnalul lui. Una ar fi sora sa, Emilia, pentru care nutreşte de la început o 1       admiraţie împinsă până la veneraţie, socotind-o înzestrată cu i       toate calităţile. Prima însemnare despre Clara apare în
600
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
601
ianuarie 1859. A cunoscut-o în casa lui Kremnitz, dând lecţii de franceză copiilor acestora, deci şi Clarei, care era la vârsta „bobocului în floare", ca să zicem astfel, 20 de ani, şi uitându-se la meditatorul valah, cam de aceeaşi vârstă, 5 „lucrează cu multe greşeli". „O nemţoaică palidă, spălăcită; cam trecută de vârsta studiilor" etc. Din Epistolar vedem evoluţia relaţiilor şi cât de în serios se angajează tânărul pe drumul spinos al înţelegerii femeii: „Propusei prelegeri gratis de psihologie, pentru dame în institutul Dr. Reyer de aci
io (Sagerstrasse, 15). Asemenea la şcoala privată a demoazelor (noiembrie, 1858)."
„In luna Paştilor, la ora 7 seara, am fost invitat la consilierul de justiţie Kremnitz, la botezul copilului său Ernst Heinrich. A fost strălucit: multe femei frumoase. Iar eu, iarăşi!- «Fumaţi, nu?»
15 — «Nu fumez» — «Luaţi măcar un pahar» - «Nu beau» — «Ah!» «Atunci dansaţi?» - «Nu dansez» - «Ah!». Aşa a fost. Tinerii se uită la mine, râd pe înfundate, dau din umeri; doamnele nici nu se mai sinchisesc de mine sau râd" (25 aprilie 1859).
Pe vremea aceea avea preocupări mult mai importante.
20 Dorea să ştie a citi „toate limbile europene". Concepe „scrisori uşoare" în latineşte. Totuşi vârsta şi crizele adolescenţei îl sâcâie. Mai târziu ajunge până în pragul disperării. „Vreau să sleiesc nefericirea" - exclamă la un moment dat. Nu fuma, ştiut fiind că ţigara la cafea (cu o femeie) îmbătrâneşte. Ţinea
25 regim, de teamă să nu se îngraşe. Şi i se părea că face alergie la măr. „Autoobservaţia persistentă", cerută de Herbart celor care vor să se consacre studiului filosofiei, îi va fi de folos şi se va ghida după ea toată viaţa, chiar şi spre bătrâneţe, când „sleise" şi filosofia.
30 S-ar putea studia după Epistolor harta relaţiilor lui, foarte întinse. Tânărul Maiorescu este dornic să-şi facă o situaţie, întreţine corespondenţă cu foştii colegi de studii, cu profesori, cu personalităţi politice. Scrisorile către tatăl său sunt precise, dau socoteala de banii trimişi anterior şi cer alţi bani. Ori îl
roagă să-i facă mici servicii: „ Tată, te mai rog, în fine, să faci păsurile respective, spre a-mi procura încă de pe acum numirea mea de pofesor, nu oficioasă şi prezumtivă. Concursul, după cum :   scrisei şi lui Zalomit, nu poate avea loc la cei trimişi de stat cu concurs." Se citesc cu interes scrisorile către mama sa, către 5 Rosetti, către Emilia, către domnul şef de vamă de la Erquelinnes: „Miercuri, 14 august, la orele 10 şi jumătate seara, i     unul din inspectorii de la vamă mi-a reţinut o valiză de piele neagră (învelită în pânză albă) care venea de la Maubeuge; el ,  mi-a reţinut de asemenea şi buletinul. De aceea vă rog, domnule, io ,\  de a da dispoziţii ca această valiză să îmi fie trimisă imediat la 1 "   Colonia, pe adresa inspectorului gării Colonia, care mi-o va trimite mai târziu. El va achita de asemenea şi cheltuielile :   necesare. Valiza conţine toate efectele mele personale şi nici o
persoană nu are dreptul de a le reţine, dacă eu le reclam pe it ... cheltuiala mea." [ în scrisori, Maiorescu este natural şi sprinten, calităţi pe
| | care le dobândeşte prin educaţie, „Simt iarăşi nevoia să fiu § firesc, să nu mai fiu veşnic calculat, să nu mă mai feresc, să nu ' <fc mă mai prefac." Nu renunţă la luciditate şi spirit de ordine. 20
A  Se vede chiar dorinţa lui de a intra în posesia celor mai înalte i "  virtuţi şi calităţi şi a tuturor beneficiilor pe care acestea pot să I     i le aducă. Datorită însemnărilor şi epistolarului putem cunoaşte lecturile lui. Sunt numeroase la început, tot mai puţine spre sfârşitul vieţii, când, chiar dacă citea la fel de intens, poate 25 ■ -   nu mai simţea nevoia să-şi noteze impresiile. Iată o listă cu •   autorii consultaţi şi care, într-un fel sau altul, îşi vor infiltra otrava dulce-amară în sufletul intelectualului român: „De când sura la Berlin, cetii: Goethes Leben, v. Lewes; Lessing, v. Ad(olf) Stahr; La Grece contemp(oraine), d'About; Ultime leftere de 30 ? Jac(opo) Ortis; Diesteriveg, Wegweiser ffur) d(en) Lehrer; ţ. Hofmann 's Novellen; Kan t, Antropologie; Alecsandri - Rom(ânische) Volkspoesie; Vilmar, D^^ţh&i^raturgesch(ichte); Epistole obscurorum viroruâf&sw. „Ca amiîftire a zilei de azi, am să
602
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
603
traduc în româneşte Nachbarskinder a lui Goethe, care se potriveşte aşa de â propos, şi am să i-o dedic ei."
Este entuziasmat mai ales de Jean Paul şi, mai târziu, evident, de Herbart. îşi notează citate. Pe primul îl găseşte
5 „divin". „Aşa e omul; în cea mai mare mizerie, îl înalţă cel dintâi minut de bucurie; în cea mai mare fericire, îl doboară tulburarea cea mai îndepărtată, care se află abia la orizont." în ce-1 priveşte pe Herbart, studiul profesorului Liviu Rusu, publicat ca prefaţă la această ediţie mi se pare convingător. O
w exegeză temeinică, lămurind mai ales problema pretinsului „hegelianism" al lui Maiorescu şi, în general, formaţia sa filosofică.
Şcolar premiant, adolescentul atât de ambiţios stimează cel mai mult studiul. „Acum sum afundat de tot în Moliere, Borel
ii şi Fornasari; pe de altă parte în Enciclopedia lui Abrens şi a lui Warnkonig. Ieri şi alaltăieri finii tocmai lectura de: Charles premier, sa cour, son peuple etson parkment. Histoirepitoresque et anecdotique par Philarete Chasles." încearcă un fel de maxime după exemple celebre, presărându-le în jurnal, cu
20 specificarea „de la mine" sau „de mine". De exemplu: „De mine": „o unitate de măsură sigură pentru valoarea unui bărbat este judecata lui despre femei". Scrisorile către unii colegi sunt pline de îndemnuri către lumina cărţii. Traduce din limba greacă, din latineşte, face morală unei domnişoare care se
25 plânge de vicisitudinile tinereţii, dojenind-o că nu e destul de studioasă. Superficialitatea pare, de altfel, generalizată în societatea timpului: „Ist rău se întinde peste literatura ţării, că n-are nici un autor adânc; se întinde peste direcţiunea culturei, şi n-are nice un ram al studiului pertractat sever; se
30 întinde peste formarea caracterului, că n-are nice un om tare, ci numai foaie zvânturate; se întinde peste tot simţul, că n-are nici o umanitate adevărată, şi numai o sentimentalitate stricată şi utopică, fum, spumă." Pe drept cuvânt, Liviu Rusu se poate întreba: „Nu avem oare aici în germene întreaga sa
critică culturală de mai târziu?" Aş adăuga chiar: şi a lui Eminescu - acest pasaj părându-mi-se înrudit cu spiritul critic al redactorului de la Timpul.
Dar să ne întoarcem la primul său romantism. într-o scrisoare către Emilia (Paris, 5 martie 1860) se confesa în 5 legătură cu aleasa inimii Iui: „Vezi, Emilie, Clara este tactul sufletesc în persoană, acest lucru este minunat de atrăgător, la fata asta palidă, meditativă ". (Ce repede se transformase nemţoaica „palidă-spălăcită" în „palidă-meditativă"!). Şi mai departe: „Logodna noastră devine tot mai trainică pe zi ce trece. Mai mulţi 10 , "   alţi bărbaţi, care o doreau şi aspirau la mâna ei, îl urăsc pe f 1   tânărul străin, lipsit de frumuseţe, care îşi continuă încă studiile j    şi nu pot înţelege în ruptul capului pentru ce scumpa mea j     Clărchen s-a ataşat cu atâta uriaşă energie de filosoful preocupat
de problema relaţiei. " De notat: se credea urât şi de pe atunci 15 |     se considera filosof, sau cel puţin asta era aspiraţia lui fierbinte. Dintr-o scrisoare din 6 martie 1860 adresată i * aceleiaşi, reţinem următoarele pasaje (nu neapărat în legătură cu filosofia): „O, Emilie, să se termine odată cu nefericirea! | ■# Trebuie să fie bine. Ceea ce este genial trebuie să fie fericit! 20 Lumea este expresia dreptăţii. Am o colosală încredere în viitorul nostru." Sau: „îmi vine însă în gând ceva ciudat de !     mângâietor: toţi avem o dublă existenţă, o existenţă în noi şi 1     o existenţă în conştiinţa despre noi a celuilalt. Dacă suntem oameni însemnaţi, atunci - oricât de întunecat de banalitate 25 ar fi primul mod de existenţă, cel de-al doilea, cel nemuritor, rămâne totuşi de aceeaşi strălucire. Tu eşti adesea necăjită acolo. Emilie, te cred; eşti adesea deprimată; gândeşte-te însă că ai şi o a doua existenţă, în conştiinţa mea şi a Clarei, şi că în eul nostru eşti aureolată de o lumină nepieritoare. Oare 30 gândul acesta nu cuprinde în el nimic consolator?" Ultima însemnare mi se pare extrem de preţioasă: aş fi fost tentat s-o pun drept motto la această cronică. Dubla personalitate a autorului reiese, într-adevăr, foarte bine din jurnal. Am
604
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
605
apelat copios la citate, răsfăţându-ne cu însemnările atât de diverse şi bogate, tocmai pentru a da o idee de valoarea lor. Nu numai documentară. Ci şi general umană. General umană pentru formarea omului adevărat şi tare. Şi în 5 continuare, alte aspecte: trimite bani prietenilor, face colectă pentru a-şi sprijini un prieten coleg neajutorat, fără ca acesta să ştie, încercând astfel să-şi educe generozitatea. Se abţine de la masa de seară, într-o vreme când putea să mănânce şi seara, tocmai spre a-şi sili corpul în formare să asculte de creier. în
io prima tinereţe e de o agerime impetuoasă. Ia toate examenele, licenţele, doctoratele, tatonează orice posibilităţi de situare a personalităţii sale în societatea românească şi în ierarhia social-politică, şi cât mai sus. Nu că ar fi fost vanitos, ci pentru că îşi dădea seama că nu e altul mai bun ca el pe locul respectiv.
15 Şi bine a făcut! Vede cu spirit critic şi cu ochi vulturesc ce este de făcut în cultura noastră, de la ortografie şi limbă până Ia gândire şi logică; stabileşte scara valorilor, îi mai adaugă trepte, inventariază, hotărăşte cine e de zvârlit în lături; într-un cuvânt, e numai ochi, inimă şi creier. Când epuizează şi prima
20 experienţă matrimonială, cu bucuriile şi surprizele de rigoare, divorţează, are crize pesimiste, ezitând între sinucidere, să-şi ia lumea în cap, fugind în America, sau să-şi refacă, de probă, viaţa, pe solul românesc. Biruie optimismul lui funciar şi femeia română: se recăsătoreşte cu Ana Rosetti, sora soţiei lui
25 Iacob Negruzzi (devenind cumnat cu... Amintiri din Junimea), care nu-1 va slăbi din ochi de-acum înainte, fiindu-i tovarăşă de viaţă, de drum şi de conferinţe până la - adio libertate. Altfel, suflet minunat, o fire aleasă şi cultivată, ea însăşi distinsă traducătoare. Ne întrebăm, ajunşi la acest punct: însemnările
30 ar mai avea vreo valoare dacă autorul lor n-ar fi Maiorescu? Hotărât, da! Cu condiţia să fi fost scrise... tot de Maiorescu, adică de un om excepţional ca el.
„Se poate spune, afirma primul editor al însemnărilor, că una din cele mai splendide opere de artă pe care a dăruit-o Titu
Maiorescu culturei naţiunei sale este însăşi personalitatea sa excepţională, în care a izbutit să sublimeze porniri nearmonioase cu misiunea şi idealul de viaţă al unei umanităţi, superioare. Nu numai prin creaţiunile minţii, ci prin toată acţiunea sa în ordinea culturei şi ordinea organizărei vieţii 5 I publice, Titu Maiorescu, cu toate slăbiciunile ce va fi avut, a î stat, în cele din urmă, şi va sta de-a pururea între noi ca o I întrupare rară a posibilităţilor de realizare ale rasei noastre, ca j un model de educator al său însuşi, al tinerimei şi al ţării I întregi." Nu i-a fost uşor. Atât în privinţa înfrângerii io I „pornirilor nearmonioase" ale sale, cât şi a pornirilor total I dezordonate, până la haotice, ale unor contemporani. 1 Contradicţia lui a fost că trebuia să termine ce n-au început
* alţii. (Vezi şi cartea ageră a lui N. Manolescu.) Oricum,
1 Maiorescu şi-a intuit bine contemporanii (le făcea caracterizări 15 I şi le dădea note acasă, seara). A ajuns la aceasta însă pe drumul | cel mai lung: cunoaşterea de sine. Şi cunoaşterea de tine...
# însăţi, ca să spunem aşa (cum ar veni, cunoaşterea ta şi a soţiei). ' Că i-a dibuit în detaliu, se vede şi din aceea că ştia precis că
1 f nu i se vor păstra bileţelele şi scrisorile. Bucăţi, bucăţele vor 20 j .  fi făcute, uneori poate nedesfăcute, se va alege praful de arhivele j ' care întâmplător le vor adăposti. Şi a cobit. Mai toate s-au ;     pierdut sau n-au fost încă descoperite. Cele care se publică, ;     sunt copiile orânduite de autor în Epistolarium, cum spuneam.
O concluzie la cele trei volume, apărute până în prezent, 25 ! \ din care, la repezeală, am reţinut impresii învălmăşite, bogăţia faptelor dându-ne complexe. Ce concluzie? Nici una. Să notăm totuşi pe fişa necunoscutului Maiorescu, un tânăr de î     statură potrivită, care creşte cam repede şi se crede „urât", ţ - privind viaţa de la 16 ani cu studiată şi studioasă maturitate... 30 Să notăm astfel; interesant băiat. Silitor, eminent chiar, la gimnazii şi universităţi (pe care mai târziu le va şi reforma). Foarte atent cu anticii, clasicii şi modernii, atent cu familia, prietenii şi societatea. Şi mai târziu: viteză de deplasare prin
606
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
607
ţară, nefăcând discriminări între oraşele mici şi mari, capitală şi provincie. Câte telegrame a putut da omul ăsta! Câte liste de cheltuieli, ce bilanţuri la sfârşitul fiecărui an. Dacă i-ar fi ascuns Creangă sau Caragiale termometrul, după una din
5 şedinţe, l-ar fi nenorocit pentru câteva zile... Iute la minte şi sprinten în toate, când se dă startul „înapoi la Kant", este primul care va ajunge până la... Herbart. Ceea ce însemna destul de mult. Venituri nu prea mari, cum se credea, ci numai judicios chibzuite, spre a-i asigura o independenţă morală. încă
io de pe acum e atent la apariţia a tot felul de bâzdâgănii în literatura vremii, pregătindu-se pentru un studiu de „patologie literară", plivind buruienile, lăsând numai floarea curată şi înrourată de lacrima impersonală. Volumele următoare (pe care le aşteptăm — repet - cu nerăbdare, o nerăbdare istorică)
15 ne vor releva omul matur la el acasă, şi venerabilul senior cărunt, la care viaţa pare venită în vizită de curtoazie diplomatică. Un om care şi-a impus de timpuriu să rămână senin la necazuri şi vicisitudini de orice fel — şi a avut destule - nu putea muri decât de inimă. Artistic asumata seninătate sapă adânc în piept - o
20 dovadă că Maiorescu a fost în primul rând om, şi a rămas om până la sfârşit. învingându-şi slăbiciunile, a izbutit să se înalţe foarte sus, prin cultivarea a ceea ce este bun, temeinic şi larg folositor. Atât de sus, încât, spre sfârşitul vieţii, abia îşi mai zărea scrisul pe pagina ce se adâncea într-o vale ameţitoare; pagină
25 pe care curgeau, ca izvoarele pe prundul înceţoşat, rândurile încă energice, cu năzuinţele, iluziile, izbânzile, înfrângerile lui.
Personalitatea sa putem să o înţelegem bine numai dacă o privim ca pe un fenomen de sinteză. Prin Maiorescu se realizează la noi sinteza tendinţelor critice, răscolite de
io generaţia paşoptistă, sinteza disputelor despre limbă, sinteza speculaţiilor despre artă, sinteza gândirii filosofice contemporane, de la noi, şi mai ales a tendinţelor raţionaliste, pozitiviste din Apus. Dominând într-adevăr cea de a doua jumătate a veacului trecut, el se conturează ca un receptacul
de aspiraţii şi izbânzi, mergând până la a se confunda cu însăşi energia românească în acţiune. Jurnalul este, din acest punct de vedere, un uimitor laborator chimic, cu mii de eprubete, din care putem lua cunoştinţă de toate etapele formării şi arderii de sine a unui om, care acoperă o întreagă societate ce 5 se caută şi se purifică. Putem percepe în aceste eprubete, numerotate cu zile şi ani, mai ales infinita mişcare şi licărire a substanţelor ce se caută, observând miraţi trecerea unei
',  calităţi în alta, transformare ce face aici clic! dincolo: cling-cling! şi totul sună plăcut urechii noastre. w
Alături de opera lui Eminescu, acest nepreţuit Jurnal trebuie să ne fie una din cărţile de căpătâi. Să-l studiem, aşa
-   cum nemţii studiază Convorbirile cu Goethe. Fiindu-şi sieşi Eckermann, Maiorescu a stat de vorbă cu sine peste 60 de ani, primindu-se în audienţă, sau întâlnindu-se întâmplător, şi 15 sfătuindu-se cum să nu moară. Din Jurnal ne priveşte în ochi
* un Maiorescu extrem de viu. Un contemporan de-al nostru,
1 ai zice, care, venind spre noi, ne va si întrece.
1980
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
609
DON JUAN SAU DON... NARCIS? EUL SUPRADIMENSIONAT
NICOIAE BREBAN: DONJUAN Motto:
Multe-am văzut, pă bani vezi bine, I Cum nu vede ori şi cine, I D'apăi am văzut anume I «Pal mai tare om din lume», I Care se juca cu leii I Şi-i bătea de-i lua toţi zmeii! II Cui l-o doborî-n ţărână IIcea că-iplăteşte'mână I O hârtie d-a d'o sută I Fără de nici o dispută. I Dar cum mi te pui cu Niamţu I Care-n dinţi îşi rupe hinţu?
VICTOR VIAD DELAMARINA
După Bunavestire, Breban a născut mai greu. „Ceva mai greu", cum ne spune Deşliu. Moaşele îngrijorate i-au purtat fătul de la o editură la alta şi nu l-au lăsat să-l vadă (tipărit) vreo cinci ani. Se zicea c-ar fi debil şi cu rude în străinătate. Iată-1 însă apărând teafăr, fercheş, dat cu ulei de nucă, un adevărat Don Juan din Bucureştii Noi. Ce fel de Don Juan, totuşi? Cazul ne pasionează. Ca şi cazul Breban, unul dintre prozatorii români cei mai importanţi, temeinic importanţi, animalele sale bolnave bătând multe animale sănătoase, lăudate şi, după tipic, furajate.
Retras de la o vreme din clocotul vieţii bucureştene, undeva departe, Nicolae Breban este el însuşi un personaj complex, pe lângă care propriile-i plăsmuiri pălesc, se fac mici şi-o rup
la fugă. Dar se întorc imediat să-l admire şi iar să simtă complexul pălirii. Ca nişte copii faţă cu originalul. Până a-şi da seama că el e, de fapt... neamţ, a scris în româneşte o seamă de romane (nu şi-a stricat mâna pe nuvele, schiţe), unele de incontestabilă forţă, şi tocmai de aceea contestate, mai ales de 5 confraţi invidioşi, cărţi ca nişte pariuri cu sine, câştigate, care l-au făcut să urce în propriii ochi până la o cotă alpină inaccesibilă: vecin cu caprele negre, cu vulturii şi omul zăpezilor. Perseverent, ştiind a depăşi, când cu tact, când brutal, viril, tenacitatea adversarilor (literari), şi-a cultivat deopotrivă 10 talentul şi orgoliul, un orgoliu care depăşeşte suma orgoliilor (literare) dintre cele două războaie. Un orgoliu perfect contemporan, orgoliu inconfundabil, orgoliul lui Breban! Când se compară singur cu Thomas Mann, Tolstoi şi Dostoievski („Nea Feodor") nu glumeşte. A învăţat, /5 într-adevăr, de la ei (a ştiut să-şi aleagă maeştrii!), i-a adâncit „poate mai mult decât trebuie", cum se spunea în epocă despre Joyce, le-a intuit „lipsurile" şi, oricum... e mai tânăr cu 50-60—100 de ani, nu-i aşa? Şi are o mulţime de cărţi nescrise în faţă. Să ne înţelegem: se compară cu marii maeştri ai lumii, 20 pentru a-i umili. Nu prea mult, aşa, un pic, căci îi respectă şi-i iubeşte, dar nu mai acceptă să facă greşeala lui Tolstoi de-a amesteca războiul şi pacea, ruşii cu francezii şi nici gafa lui Tomiţă (Mann) de-a complica inutil intriga şi explicaţiile. E imperios necesar să-ţi frângi un picior, la ski, pentru a-i savura, 25 în gips, şi cu o bună garnitură de discuri, Doctor Faustus. Lui Nicolae Breban nu-i displace nici „puterea, nu ca temă literară, ci aşa, la propriu, dar e prea puternic spre a o menţine mult timp. Dacă ar fi trăit cu câteva secole în urmă, ar fi ajuns măcar ban de Caras (din păcate fără Severin), cu spectacole cinegetice 30 (de tip apusean!) pe la Lipova, Berzovia şi Nădrag, şi reprezentaţii de păpuşi în cetatea sa întărită, în palisada-i de la Lugoj. însă ar fi fost nevoit să renunţe repede la avantajele şi la binele pe care I-ar fi putut face, din cauza familiarităţii
610
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
611
inculte şi fiscale, a unui capucibaşa agasant, care nu-şi schimbă zilnic ciorapii şi-i zâmbeşte prea aproape, mai-mai în gură, când vine să-i ceară birul: „Bre-ban! Bre-ban"!
Romanele sale prezintă, toate, la diferite niveluri artistice,
5 acelaşi spectru al unei subiectivităţi supradimensionate. Simplificând, am putea spune că marea temă a literaturii sale e chiar el - şi această temă se poate circumscrie c-o formulă fericită a unui înaintaş bănăţean: „ăl mai tare om din lume". Breban însă renunţă, evident, la graiul dialectal al lui Victor
io Vlad Delamarina, foloseşte frecvent limba română cultă, cu multe, oho, prea multe barbarisme. Luând drept factor comun sintagma înaintaşului, putem ilumina pe rând cărţile sale: „ăl mai tare om din lume" şi... diverse probleme cruciale. Acum, ăl mai tare om din lume şi femeia: Don Juan. Am ajuns,
15 iată, şi la ultima sa carte, care ne-a pricinuit aceste gânduri, Despre ea vom încerca acum câteva presupuneri critice. (Ce poate face altceva critica decât să presupună?) Dar încă nu-i gata, simt eu, portretul pe care intenţionam să i-1 fac, portret ce se vrea totodată şi un horoscop; adică o zicere şi-o precizare,
20 în funcţie de mişcarea literară, mişcarea planetelor şi pur şi simplu mişcarea lui Breban, într-un spaţiu vast, dar perfect delimitat. Spaţiu din care nu lipseşte, bineînţeles, târgul de carte de la Frankfurt, unde autorul ţine să semneze condica an de an, dând mâna optimist cu editori reuniţi {editori
25 riuniti), dar care trişează, printr-o conspiraţie tacită a editorilor contra noastră a românilor, atunci când ne cramponăm să facem literatură mare.
...Ce-mi place la autorul îngerului de gips este doza de candoare, capacitatea de a se autosugestiona şi tenacitatea de
30 a-şi impune statutul. Mizează totul pe steaua sa literară. în mijlocul unei catastrofe, e capabil să-ţi citească un capitol-două din ultima carte. Pendulând dezinvolt de ici-colo, nu-i pasă de invidii, asperităţi ale drumului, greutăţi financiare, apă, lumină, chiria pentru apartament aici, pentru salteaua
pneumatică dincolo. Şi nici de suspiciunea exersată a două sisteme agere, suspiciune pe care chiar o cultivă sadic. Urmuz avea un personaj, care, după ieşirea din neutralitate, obţinuse, prin luptă, o ieşire la mare, pe un coridor de, mi se pare, doi centimetri. Breban a ştiut să facă din acest coridor, ajutat şi 5 de ascendenţa sa, bănăţeană, şi de un dram de noroc, o ieşire triumfală, cu arcuri de triumf şi caiace în porturi luminate feeric. Şi pe lângă ieşire, o întoarcere la fel de triumfală, pe alt coridor, aducând, proaspăt vopsită, firma occidentală şi
. -    beneficiind de dreptul de documentare, pentru viitoarele cărţi, io
j într-o lume absolut fantastică, gâlgâind de subiecte, pe care autohtonii le ignoră ori le ratează incult.
Cartea are pe copertă un centaur contorsionat, cu trupul clădit din muieri şi sfineşi şi cu copitele dinainte ieşind din medalionul la care avea dreptul. Desen destul de sugestiv al 15 lui Done Stan, un grafician ce şi citeşte opurile pe care le
1 -   ilustrează. Romanul începe vara, cum îi stă bine unui roman >    de dragoste şi, evident, la Mamaia, unde soţii Vasiliu sc
8 *   „deboşează", jucând canastă şi poker. Ei nu se mai iubesc, vai, dar au nevoie unul de altul „ca să se desconsidere reciproc". 20 Cuplul lor este într-o criză, într-o penurie sentimentală, tocmai
i traversează o criză şi-o penurie. Dar, iată, dau peste o pereche asemenea, e drept „cu triferment în sânge", dar la fel de plictisită şi, spre a ieşi niţeluş din apatie, fac „o mică experienţă", un fel de rocadă, „ceva total intelectual". Ideea a fost a lui 25 Vasiliu, care se va căi, însă amarnic, pentru că masculul celălalt va contracta, pe vaccinat, o adevărată fixaţie pentru nevastă-sa (a lui, a lui Vasiliu), în timp ce pe nevastă-sa (a lui, a tipului, Rogulski îl cheamă), o uită. Această nevastă a lui Rogulski „beată cu francheţe" în primele pagini, merită să fie dată 30
i uitării... deşi are aptitudini la jocul „de-a sticla". Fixaţia în cauză va fi deci marea temă a cărţii... Dar nu, primul capitol, pe care degeaba încercăm să-l rezumăm şcolăreşte, nu e o bună
(      şi corectă introducere, în acest roman, totuşi de idei. De idei
612
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
613
de dragoste, idei şi fapte de dragoste. Pasta e prea groasă. Intenţia satirică de vestejire a platitudinii erotice, alunecarea spre „murdăria totală", nu e suficient de clară, de artistică. Şi măcar nici nu-i asta, ci bărbatul vis-â-vis de femeia lui şi de 5 toate femeile. M-aş fi oprit aici cu lectura. Ori n-aş mai fi scris cronica. Autorul ne întinde doar o capcană, o sonda de verificare a gustului, a nivelului gustului. Foarte puţin s-a vorbit de ironia şi umorul său, de aleasa-i dicţie sarcastică. Am citit partea întâi a Bunavestirii râzând în hohote. (în
w schimb, la partea a doua era să plâng.) Deci, mă miram eu să coboare Breban de la Thomas Mann la Dessila şi Sandu Teleajen! Aşadar, treptat, treptat scriitura sa îşi desface larg aripile... Ce-au mai făcut tipii? Mitul lui Don Juan este în esenţă tragic. Căutatea femeii ideale, neputând avea o finali-
75 tate, din lipsă de material, zic unii, sau, mai precis, de idealitatea materialului, devine un scop în sine, o căutare de dragul de-a căuta. Noul candidat este însă tragic din alte motive. Cum se caracterizează romanul şi unde să-l încadrăm? în caleidoscopul geometric al femeilor, Rogulski se vede
20 mereu acoperind locul privilegiat; în centru, în centru dreapta, centru înaintaş, într-o poziţie puţin asimetrică pentru a incita. El este un posesiv şi felul propriu este de-a poseda descrierea. A descrie un obiect, înseamnă a-1 poseda. Femeile lui Rogulski - am uitat să spun, eroul principal - se
25 mişcă întruna, se foiesc prin lume, printre alţi bărbaţi şi el trebuie să înceapă mereu descrierea lor din alte unghiuri. Acestea sunt, în primul rând, descrieri de interior. Nu de exterioare, ca la Balzac (strada, casa, apartamentul), ci de idei. Se pătrunde în ţeasta personajului, sub frumoasa coafură, şi
m este scrutat „creierul porumbiţei", pipăit pe circumvoluţii, tacticos, experimentat, aproape idilic. Dar uneori eroul este atent şi la amănuntele exterioare. De fapt, ca să fim sinceri, acestea îl atrag. E numai ochi, de exemplu, la glezne, cotonogeşte damele, pipiţele, midinetele cu privirea-i necruţătoare!
Urmărind două fete pe stradă (într-un fel de Bucureşti-Paris medieval), observă, de pildă, că una „are gleznele cam groase". Şi le acostează, fără un scop precis, aşa de dragul conversaţiei, de dragul de-a cunoaşte mai profund viaţa lor. Ele îl înţeleg. Comentariul autorului e elocvent. „Au fost umane şi Rogulski 5 a tras o gură de umanitate, ca un scafandru ce rătăceşte printre algele visătoare, printre peştii visători, printre coralii şi |      curenţii de aer şi raze de soare oblice. Şi rechinii au nevoie -   uneori de reconfort, de odihnă umană. Şi rechinul - Rogulski --   a avut noroc cu Lavinia şi Violeta." Are noroc imediat şi cu io o alta, fără nume, care tocmai se certase cu iubitul şi-1 acceptă i      pentru scurt timp în preajmă-i ca pe, se spune inspirat, „un personaj-pastilă pe care-l iei contra nevralgiilor sentimentale, contra asteniilor sentimentale".
Forţa de seducţie a cărţii n-o găsim în construcţia n ingenioasă, solidă (care există) şi nici în bogăţia faptelor de f   viaţă, a întâmplărilor (idem). Firul epic, trebuie s-o spunem, ff   e destul de subţire. Măiestria autorului constă din a face, cu ■      puţin material, o operă densă, suculentă, sclipitoare pe alocuri, j i   viabilă. Romanul - demarând şocant - am văzut, pare a se 20 > i   clătina de câteva ori pe cele patru labe, ca un dragon, spre a ' l>   porni apoi suplu, ferm, spre Pantheon, fixându-se pe undeva, pe la mijloc de drum. Dintr-o mlaştină a sexului, a simţirilor şi a degradării umane, eroii se trag greu, prin noroiul amestecat cu plante pe jumătate putrede. Până la sfârşit, jocul de 25 i '   cuburi al „aventurilor" se face şi se desface de câteva ori. Rogulski nu onorează titlul romanului. Şi mie mi se pare ratat finalul. Se intră într-o zonă bolnăvicioasă, în care un dement ascultă, năuc, o teorie tulbure. Trebuie să remarcăm, intrând în detalii, ochiul proaspăt şi înflorat, modul colorat în care e 30 5 1/   percepută lumea, cu contururile clare ale lucrurilor, dar şi cu umbrele lor reale şi posibile. Un adevărat patos senzorial funcţionează fără greş, scoţând la lumină, frământând, degustând, o materie aburindă, proaspătă, aproape virgină,
614
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
615
chiar când e trivială. O viziune plină de parfumuri, nuanţe, delimitări. Naraţiunea, din cauza deselor precizări se încarcă, devine barocă (un baroc bănăţean-vienez, desigur). Uneori, autorul fixat pe amănunte, ştie să facă, abil, şi saltul, să 5 privească de sus, „în cap" detaşat, să generalizeze convingător. Acele pagini dau întreaga natură a talentului său. în ce priveşte stilul. Covârşitoare este metafora pe care o stăpâneşte, precum puţini prozatori la noi. Din zona superioară distinge pe pământul gângăniilor sale filosoafe „un nor aproape vizibil: o vaporii tensiunii celor de jos". Că există o tensiune, ştim cu toţii, dar că aceasta „emană vapori, în care s-au topit multe valori: moralitate şi libertate, istorie, politică, destin, ratare şi realizare, feudal şi burghez" şi care se înalţă precum un nor „aproape vizibil", iată o fericită intuiţie. Dar iarăşi lipsă de 15 măsură. Simţind c-a nimerit într-o zonă mănoasă, autorul dă bice. Urmează o lungă descriere a tensiunii, descriere a cuvântului, apoi a purtătorilor de tensiune. Pentru a se întreba: „ce e tensiunea"? Acesta ar fi mecanismul scrisului lui Breban, maşinuţa sa infernală care este fixată în frază, făcând-o să 20 explodeze periculos.
Episoadele se succed în tranşe şi par scrise în transă. De aici o slabă legătură între ele. Personajele secundare sar în faţa celorlalte, le calcă pe picioare. Da, fraza e un loc privilegiat în care se aşează autorul, ca într-un cantonament, şi exersează la 25 acelaşi aparat până transpiră calul de lemn. I-a fost criticată adeseori scriitura, pentru neglijenţe ori monstruozităţi. Se pare că Breban nu-şi revede manuscrisele, nu lucrează ca un disperat asupra cuvântului. Semn de sterilitate, desigur, să te cramponezi de-o virgulă, dar această igienă a textului te scuteşte de multe necazuri, cum ar fi abundenţa cacofoniilor. Şi, cu toate acestea, Breban e un stilist! Nu ne interesează cum obţine el efectele extraordinare, dacă dintr-o dată, din fluxul inspiraţiei, care-i vine calup, sau lucrând „pe furiş", compunând cristalul din cioburi. în ce priveşte arsenalul tehnic (tehnico-fantastic),
să mai amintim păienjenişul, urzeala comparaţiilor. Sunt şi acestea tot un fel de motor al imaginaţiei sale debordante, al imaginaţiei frazei sale, spre a-i prelua un tic.
Iată un mic portret al lui Rogulski, unul dintr-o mie: „...era, devenise un ogar dezlănţuit profesorul de istorie, un 5 ogar de-o rasă incertă, lansat pe urme de un stăpân distrat, care
* şi uitase de existenţa lui şi a vânătorii, dar el, nenorocitul, îşi lua în serios acea sarcină aruncată pe jumătate în glumă, pe jumătate în ironie, şi, el, câinele, nu avea altceva mai bun în
i toată existenţa sa îngustă decât misiunea asta în doi peri şi io urma sa... urmele acelea după care fugea cu limba scoasă, cu ochii ieşiţi din orbite (cu cearcăne mov-albăstrii în priviri), schelălăind, gâfâind, însângerat de crengi şi pietre..." Şi metafora continuă încă o pagină. E urmărit ogarul „cu ochii umflaţi de furie şi oboseală, depăşit de strigăte..." etc. Şi tot 15 nu se termină aici. Ne place, sincer vorbind, această beţie cinegetică, dar unde duce urma? Mă tem că subiectul este însăşi
i   această alergare de ogar a lui Rogulski, după propria-i coadă...
* iar fixaţia pentru Tonea o falsă fixaţie. Da, da, ea este urma,
la urma urmei. Eroul este un Narcis, nu un Don Juan. Toate 20 alergările acestea descrise cu pană de animalier flamand, invitat ca observator tungus la vânători fastuoase, sunt alergări în sine.
|      Rogulski uită foarte des şi de Cici şi de Tonea şi de nevastă-
i sa (săraca). Obiectele, trăirile, sentimentele îşi au, la Breban, un animal al lor: „rămasă singură cu animalul-gândului ei". 25
,      Câteodată „animalul" este descris copios, văzut în reacţii
; diferite şi unghiuri diverse, acestea contribuind, evident, la nuanţarea povestirii. Sunt puse în acţiune ustensile de colorist,
! se dilată pupila lirică, un filosof moralist ameninţă cu degetul. Când se întrece măsura nuanţării, stilul ales devine găselniţă, io
| f comparaţiile, metaforele funcţionează ca un balast. Şi balonul în care Don Juan face ocolul femeii (a misterioasei Tonea sau a femeii în general, a umanităţii femeii) într-un an, exact un
t      an, se loveşte cu nacela de vârfurile necruţătoare ale plictiselii.
616
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
617
Discuţiile propriu-zise vădesc o uşurinţă în manevrarea personajelor. Lungana Cici este şi o plăcută, inteligentă parteneră de discuţie: „îmi place să mă culc cu defectele tale... să mă culc cu un individ pitoresc... Asta îmi dă o plăcută senzaţie de... cum să spun... de degtadare, de înjosire. Ştii... fascinaţia vulgarităţii... a trivialităţii...", îi spune ea lui Rogulski, intuin-du-i, feminin, consistenţa şi inconsistenţa (e una din intuiţiile-definiţii pe care eroii şi le încrucişează generos, uneori în dauna caracterizării obiective, ce-ar putea reieşi, pur şi simplu, din comportarea lor). Şi tot Cici, puţin mai departe, dă în vileag caracterul mozaicat al personajului, cu defectele căruia face nani: „o fiinţă lipsită de elemente total contradictorii, total opuse, care nu se suportă organic, «una pe alta». liste jumătate cutare şi jumătate cutare, dar eu simt că cele două jumătăţi ale tale sunt fiecare ale... nu ale altui trup, ci ale unei alte vietăţi, fiecare din altă specie". Se vede cât de colo că Cici e îndrăgostită. E personajul cel mai reuşit din acest roman sărac în eroi. Poate că Tonea nu face destul „exerciţii de individualizare". Iar celelalte plăsmuiri rămân „în primul plan al planului secund", aburite de pofta pantagruelică de-a monologa a falsului cuceritor, căruia şi lui i se ia vorba din gură.
Deşi plasată în Bucureşti, acţiunea, descrierile sunt vagi şi se potrivesc, mai degrabă, altor oraşe din lume: birje, băieţi de prăvălie, fete în casă, „falşi foşti alcoolici, pe scurt f.f.a", „fetele de la han" etc. Romanul ar fi mult mai interesant, dac-ar avea eroi, caractere, dar aşa numai Rogulski şi iar Rogulski! Până şi ele sunt tot el, iar el nu e el, ci altcineva din afară. Cunos-cându-le, Rogulski se autocunoaşte; cunoscându-1, ele n-au copii de la el, căci sunt, pe alt plan, care intră mai puţin în roman, logodnice „cinstite" şi „bune soţii". El are mai ales prilejul să se autocontemple, pe marginea acestei prăpăstii, la intrarea în Peştera Muierilor, să zicem, şi să vorbească despre sine, vizavi de istorie, Pascal, jeansenism, Raskolnikov etc. Abstracţiunea dizolvă totul, romanul suferă de-o calitate a sa:
ideaţia, un început de ideaţie şi un metaforism la nivel psihologic. Prea multe idei sunt puse la bătaie şi rezultatul e că se mănâncă între ele. în dauna cărnii, brânzei, laptelui şi untului povestirii. Episoadele periferice nu se mai închid, cum nu se „închide" operaţia la diabetici. (Emil Cioran îmi măr- 5 turisea odată că el a încercat să scrie roman, dar a renunţat pentru că personajele lui nu se întâlneau!)
Da, acest roman al lui Breban, ca şi celelalte, este un mozaic de demonstraţii. Puţini sunt prozatorii noştri care să posede într-un asemenea grad organul ideii, al contemplării 10 abstracte, al asocierii şi disocierii. E unul dintre scriitorii cei mai lipsiţi de complexe în faţa marilor probleme, cu voinţa vizibilă, uneori prea vizibilă, de-a face proză, nu balcanică sau sud-est europeană, ci central europeană, central planetară.
Aşadar, nu un „Don Juan", ci un maniac al ideii lui Don /5 Juan; un maniac al posesiunii abstracte. Potenţa lui nu icumbă responsabilitatea amorului propriu-zis. Pe scurt: un Don Juan intelectual. Care fuge. Unul care a depăşit fiziologicul, instinctul şi... chiar femeia. Un Don Juan dincolo de femeie, un Don Juan Narcis. Femeile sunt atrase 20 de farmecul lui, se pare, irezistibil, dar mai mult declarat decât dovedit, de modul brutal, antistas enigmatic ca inelele lui Neptun (care totuşi s-au mai clarificat); sunt stârnite, aţâţate, răscolite, iar aţâţate, despletite, întărâtate şi... lăsate aşa. Femeia, cum tocmai aflăm din Almanahul părinţilor, „nu este 25 eterna poveste, ci eterna realitate". Dar unde e „eterna realitate"? Rogulski eşuează în întâlnirea sa cu umanitatea femeilor, rămase disponibile, total disponibile şi după terminarea discursului său. El le dăruieşte, acestora, doar salutul său fierbinte. Atât şi nimic mai mult. Are deci 30 dreptate autorul să-şi privească eroul ironic, distant, muşcător chiar, neiertându-i mediocritatea găunoasă (aşa cum facem şi noi). Dar uneori şi cu simpatie, un fel de tandreţe nu prea justificată. Manolescu, într-o cronică absolut cinstită, îi
618
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
619
reproşa renunţarea „la regulile jocului" şi faptul că, spre final, naratorul se substituie personajului. Clienţii noştri nu sunt întotdeauna şi stăpânii noştri, ca la tribunal. Trebuiesc struniţi.
5 întrucât eu nu sunt un cronicar curent, ci scriu despre o carte când nici nu te gândeşti, presupunând că n-o să mai găsesc răgazul de a consemna şi apariţiile ulterioare, încerc să pun, în cronicile mele, mai multă încărcătură, mai multe ctonici, care să-i ajungă autorului şi-n viitor, indiferent ce va
w mai da. Dar asta e metoda mea. O critică-portret, un portret-robot, care funcţionează la fel de bine şi înainte şi-napoi. Iată de ce nu mă pot abţine, în încheiere, de la câteva constatări mai generale, privind seria de romane groase, cu invariabilul portret al autorului pe ultima copertă, gânditor,
/5 transfigurat, puternic, un boxeur aş zice transfigurat şi intelectual, romane care l-au adus pe Breban în plină actualitate şi lângă - să recunoaştem - inima multor, multor cititori, altfel foarte severi. Avem poate cei mai buni cititori din... dar să nu localizăm.
20 Prima observaţie pe care o facem despre lumea prozei lui Breban: există, în această lume, foarte mult timp. O proză care are timp, un timp foarte material, desfăşurat, ca o moşie. Fraza lungă, în falduri, iar, la nivel de eroi, o nestăvilită tendinţă de lungire, vreau să spun de analiză. Terminându-i cărţile te
25 întrebi, chiar cu părere de rău, de ce s-au terminat? Romanul mai putea continua. Câteodată: mai putea continua oricât. Un reproş deci: o structurare fragilă, mai precis; nu îndeajuns de puternică osatura obiectivă a acţiunii. Iar ca o mică boală (există şi altele mai mari) caracterul mai degrabă liric decât epic.
30 Ţin minte că după prima sau a doua sa carte, când se vorbea de Breban - mai mult în doi peri - dar încă n-avusesem timp să citesc nimic, i-am deschis această primă sau a doua carte la întâmplare şi-am citit o frază, foarte curios să văd cum sună. Mi-au sărit în ochi două sau trei comparaţii demne de un poet.
„Hm!" Mi-am zis. Şi cu această judecată de valoare am închis cartea, rezervându-mi dreptul de-a-1 lăsa pe autor să se desfăşoare în voie (şi s-a desfăşurat!), propunându-mi să-l citesc atent, când voi avea timp. Ţin minte şi acum acest prim şoc al întâlnirii cu o proză la care, sincer, nu mă aşteptam; o proză 5 aproape lirică. Şi un lirism aproape filosofic. Apoi, personajele sale, având timp, chiar atâta timp, sunt prin forţa lucrurilor, meditative, au idei, sunt ideoloage, se răsucesc într-o plasă de teorii până înţepenesc. Apoi, sunt puţin astenizate, nu prea mult, dar câteodată chiar foarte tare, logodite, „îndelung io , logodite", cunoscătoare de jocuri, de la jocurile de noroc până ( la „de-a sticla", de băuturi tari, cu vocaţia dispreţului superior. Breban nu este un misogin, dimpotrivă. Lui îi datorăm unele din cele mai frumoase, dantelate, profund umane, subtile pagini care s-au scris în ultima vreme despre haloul misterios 7.5 ce înconjoară zice-se sufletul femeii. Adevărate poeme în proză.
Cu aceste considerente să ne întoarcem la Don Juan şi să spunem că şi acest roman este scris, cu încetinitorul. Putem *   detaşa pagini antologice. Timpul se dilată enorm şi, într-un e an, cât durează, de fapt, „acţiunea", de la îmbrăţişarea 20 câştigată la joc de către profesorul de istorie, până la aceea pe care i-o oferă pe merit, misterioasa-fără-mistere Tonea, îmbrăţişarea pe care, de asemenea, nu ţine s-o concretizeze... deci între aceste două întâlniri, în prim-plan al protagoniştilor, i     a trecut, nu un an, ci un deceniu (mai mult sau mai puţin 25
obsedant). Din cauza acestei vrăjitorii, în stare să dilate totul, \ eşti furat de fluxul cărţii. Eroii săi nu visează (la propriu). Când } nu pot dormi - rar -, îşi aprind o ţigară sau beau vodcă, ori ! îşi fac - femeile - un ceai. Dar somnul, adânc, odihnitor, j trădează o conştiinţă împăcată sau o inconştienţă împăcată cu 30 j sine. O sănătate vecină cu mediocritatea. Perfect odihnite, ţ dimineaţa, reiau firul vieţii, plictisite, aspirând vag la altceva. , Breban este un pictor de destine mărunte, de stări tulburi, un î    prozator răscolitor, demn, mare şi în căderi. Ca şi un erou al
620
MARIN SORESCU
său, el visează o nemurire „agresivă şi aerodinamică". Am dat ordin s-o aibă (măcar în raza cronicii mele), căci, tot vorba lui:
Ce facem, dragă, cu băiatul ăsta, cu Breban?! Pare cam zăpăcit, deşi... nu e lipsit de... nu e, ha... ha, total lipsit de... cum să zic...
1982
EUGEN SIMION SI SCRIITORI ROMÂNI DE AZI
I Nu agreez deloc istoriile literaturii elaborate de câte un
'      colectiv, oricât ar fi de prestigios. Tot ce depăşeşte una
persoană critic literar pe coperta unei cărţi face, de cele mai î i      multe ori, din lucrarea cu pricina un ce sofisticat, găunos, '      pretenţios şi ilizibil. Care se numeşte tratat. (Precizez: nu e vorba de ştiinţele exacte, ci de literatură)) Nu mă dau în vânt după tratate, în primul rând, fiindcă asemenea colective de gş. distinşi specialişti sunt prea prestigioase, pentru a se mai vârî w în problemele spinoase ale disciplinii. în al doilea rând, pentru că trebuie să aştepţi prea mult între volume (toate aceste lucrări I     sunt, evident, monumentale). Lăsăm la o parte faptul - nu lipsit de importanţă - că opiniile se bat cap în cap, de la un i     capitol la altul, chiar când e vorba de nişte date de naştere. Pe 15
.  scurt: o să mai aşteptăm mult şi bine până va ieşi de sub l     teascuri volumul, nu ştiu al câtelea, al Istoriei literaturii române, referitor la literatura actuală. Pentru că, să fim sinceri, tocmai acest volum ne interesează, în primul rând. 1 Or, ca să fie actuală, literatura română trebuie, nu ştiu de 20
ce, să fie mai întâi veche. Alexandria şi Halimaua au fost î ; limpezite în ultima vreme, cu eforturi sporite. Chiar despre ; paşoptişti s-a stabilit c-au fost „animaţi de ideile cele mai ţ , nobile". Dar cam atât. O prudenţă nemaipomenită îngheaţă :    în aer piciorul temerar al cercetătorului, imediat ce vrea să 25
622
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
623
păşească dincolo de Epigonii. O precizare: discut o idee, nu nişte persoane, care, luate separat, pot avea meritele lor, incontestabile. Volumele, câte-au apărut până acum din Tratatul de Istorie a literaturii române, le-am cumpărat şi le-am
5 trimis în străinătate, fără să le citesc. Nu suport, în aceeaşi carte ştiinţifică, să-mi scrântesc modul de a citi, schimbându-mi lentila de la un capitol la altul, după cum se schimbă autorul. Pot lectura romane poliţiste, elaborate de mai mulţi inşi în colaborare (şi cu cât sunt mai mulţi inşi, acestea sunt cu atât
w mai interesante, iţele fiind mai încurcate), ori antologii ale nuvelei fantastice. Dar nu Istoria literaturii române. Şi măcar dacă n-ar fi problema cu încetineala de melc a „elaborării"! Un tratat de pace se încheie în trei zile, vizând direct existenţa a milioane de oameni pe decenii şi uneori secole, iar Tratatul
15 literaturii care stabileşte în cea mai mare parte graniţele unor oameni morţi, reclamă o scărpinare în cap de ani şi ani. Copilul cu prea multe moaşe se numeşte, acum îmi dau seama, Istoria literaturii române.
Ştiu şi de ce atâta zăbavă în trecerea la cestiune, adică în
20 ce priveşte literatura contemporană: e vorba de un fenomen viu, un peşte care se zbate şi rupe plasele, nu se lasă prins cu una cu două. Asta pe plan estetic şi necesitând deci un oarecare risc. Şi pe plan extraestetic (ultimul, dar nu cel din urmă), scriitorul român în viaţă e, în genere, în dezacord cu critica.
25 Şi, în genere, are funcţii, în organismele scriitoriceşti, mai mari decât criticul. Or, criticul român în viaţă este şi el om. Şi are familie. Şi nu vrea să se nenorocească. De aceea operează cu Ţichindeal, cu „Daniil cel trist şi mic" şi mai aşteaptă „să se mai aşeze valurile", zice el. Adică: scriitorii mari se mai micşo-
30 rează, pentru că, la un interval, oarecum ciclic, îşi pierde funcţia şi, fenomen invers lui Anteu, cum iau legătura cu pământul le seacă şi puterea. Ori mai mor, ori îşi fac vile la munte. Atunci criticul îşi aduce deodată aminte de curajul pe care l-a dovedit Maiorescu şi spune şi el, cu toată gura: „în lături!"
E momentul de exegeză justă şi tăioasă „la sânge", adică pe viu, care însă nu durează mult: două-trei luni, pentru că intervine de data aceasta disensiunea mocnindâ între criticii înşişi, care între timp au devenit scriitori şi au izbutit să ocupe locurile goale. Şi iarăşi critica „pe viu" se înmoaie în şpalt... 5 Şi iarăşi ne întoarcem să-l elucidăm pe Ţichindeal şi pe „Daniil cel trist şi mic".
Am îngroşat desigur liniile, ba mai mult: am mutat situaţia în abstract, fiind şi eu om, măcar că n-am de gând să mănânc pâine la masa rotundă a criticii. Voiam numai să dau io -   o explicaţie şi mai mult să-mi limpezesc mie însumi care să fie
> pricina neabordării, în lucrări de sinteză, a bogatei literaturi
* contemporane.
Până să mă dumiresc, îmi pică în mână volumaşul de aproape şase sute de pagini al lui Eugen Simion, venit parcă 15 să-mi infirme toate teoriile. E drept că nu se numeşte „Istoria
* literaturii române contemporane", ci mult mai modest: ^  Scriitori români de azi. E drept că semnează singur această
. *  carte, privându-se din capul locului de prestigiul pe care i l-ar »   fi conferit adăugarea pe copertă a unui colectiv prestigos format 20 ■\   din, să zicem, Marin Mincu, autor al volumelor de critică .   Critice I şi Critice II, G. Grigurcu, cunoscutul exeget
> lăturalnic, şi multe alte nume, capabile să se înhame la o astfel I      de întreprindere de interes naţional şi să-i amâne apariţia până
!      prin 1989. Nu, Eugen Simion a scris singur şi cu oarecare 25 viclenie, pe care o s-o plătească, despre nişte „scriitori români de azi", şi nu are altă pretenţie decât să fie prezent cu opinia sa modestă (600 de pagini!) în elucidarea unor probleme acute, j Răsfoind cartea, ai pe alocuri impresia că ţii în mână o
f '   adevărată istorie a literaturii române contemporane; şi că cea 30 l 4   prestigioasă, cu un conducător de lucrări şi un secretar de ţ ?  redacţie, poate chiar să mai întârzie. Dar cum îşi permite I '   Eugen Simion - să privim lucrurile şi din unghiul celălalt -I      să apară în târg cu o istorie a literaturii române, elaborată după
626
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
627
şi-a dat adevărata măsură, poate c-ar fi fost mai nimerit să i se consacre capitolul Trivialitatea erudiţiei, decât Romanul pitoresc şi baroc, prea academic pentru un talent cu o pastă mai groasă decât barocul şi mai revărsată. Dincolo de etichete, caracterizările sunt juste şi de o limpezime a expresiei, cristalină: „G. Dimisianu scrie cu precădere despre cărţile de proză, şi critica lui se remarcă prin obiectivitate şi efort analitic, două însuşiri, după noi, demne de cea mai înaltă laudă. Azi, când este o întrecere între critici de a fi cu orice preţ subiectivi [...], G. Dimisianu manifestă o sănătoasă disciplină, îşi alege cu grijă obiectul analizei şi i se supune fără complexe." Şi mai departe, despre acelaşi critic: „Se observă numaidecât în comentariu spiritul de echilibru, dorinţa de a fi drept şi exact". Este şi opinia noastră şi am dat acest exemplu pentru a ilustra modul nesofisticat de a scrie al lui Eugen Simion, preocupat şi el, la rându-i, de grija exactităţii judecăţii de valoare. Nu se folosesc cuvinte ca „epistemologie" ori cecitatea chintesenţei noneului, cum fac alţii, în erezia că vorbele fac ideea. Cartea se poate citi şi de nespecialişti cu delicii, ca o proză critică excelentă. Dar meritul cel mare e că, lăsând-o din mână, rămâi cu următoarea impresie: ia te uită, domnule, ce literatură intersantă s-a scris în aceşti ani! Cât de diversă şi de bogată! Nu-i lucru mic să existe în aceeaşi perioadă talente atât de ispititoare, cu o problematică serioasă şi profundă ca acele analizate în această carte. Dacă o fi aşa cum susţine autorul. Şi cititorul se duce la operă. Un volum de critică actuală care să te trimită la literatura actuală, să-ţi insufle dragoste şi interes pentru această literatură (şi nu invers) e un lucru rar. Deci meritul mare al lui E. Simion e de a fi convingător, de a-şi argumenta opinia, de a fi Ia obiect şi de a trage concluziile juste din premisele puse. Şi de a arăta că se mişcă într-o literatură mare, care nu e cea franceză ori americană, ci, din întâmplare, tocmai cea română. Deci senzaţia de bogăţie, cu toată zgârcenia de nume (eu chiar aş mai fi scos vreo câţiva, iar pe
vreo doi-trei i-aş fi înlocuit). Evident, nu i se pot aduce criticile pe care le-ar acuza o adevărată istorie a literaturii. Celor care îi vor face obiecţii de această natură, oricând scriitorul le poate reproşa: Dar cartea mea se cheamă Scriitori români de azi şi nu Istoria literaturii române actuale. însă cartea este, de fapt, o astfel de istorie, care se ignoră. Şi de aceea i-am sugera, la o eventuală reeditare, să aibă în vedere această evidenţă şi, fie că va intra într-un colectiv sau nu, să-i pună aparatul respectiv, s-o lărgească în privinţa valorilor, s-o încarce şi cu balastul necesar şi să-i schimbe titlul.
1974
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
629
RECONDITIONAREA ARTISTICĂ A LITERATURII
Exerciţiul succesiv al unor profesori, autori de istorii şi tratate, a bătătorit floarea literaturii, călcându-se mereu în 5 aceleaşi locuri, pe aceleaşi bătături şi cam în acelaşi ritm, făcându-ne să privim cu un ochi obosit peisajul scripturilor române. La rândul lor, nici scriitorii n-au militat mai mult pentru a li se conserva fragedă opera. Când şi când au reacţionat cu câte un pamflet, de cele mai multe ori au rămas
10 indiferenţi. îşi pierduseră, oricum, speranţa că s-ar mai putea aştepta la ceva nou din partea cercetătorilor operelor lor. Mă refer acum la scriitorii vechi, decedaţi de mult, dar care, şi ei, de acolo din neant, mai sunt atenţi (chiar dacă nu se manifestă) la ce se spune despre osârdia lor, în posteritate.
i; Demersul recent al exegetului craiovean Eugen Negriei mi se pare de bun augur. Este foarte greu să-ţi păstrezi, e adevărat, candoarea în zona încrâncenată a istoriei literare. Dorinţa de a nu greşi, de a nu omite, ferească sfântul, vreo opinie autorizată, care s-a transformat pe nesimţite în dogmă,
20 paralizează, îndeobşte, mâna. De multe ori abordarea aceleiaşi opere de către critici diferiţi ca nume, dar nu şi ca stil şi talent, mi-a adus în minte imaginea unei procesiuni de infirmi, care înaintează în cârji către biserică. Nu mai puţin nocivă a fost şi extrema cealălaltă, a teribiliştilor, care, periodic, au dat
buzna, devalorizând prin tămbălău şi negaţie. Atât acceptarea flască şi plată, cât şi negarea furioasă, lipsită de decenţa elementară, au adus culturii mari prejudicii. Norocul unor personalităţi excepţionale ca Maiorescu, Călinescu, Lovinescu, pentru a ne referi numai la cei din linia întâi, a salvat ce se mai 5 putea salva. Nu mergem mai departe cu consideraţiile de acest fel, pricinuite de lectura cărţii Expresivitatea involuntară (Editura Cartea Românească, 1977).
Eugen Negriei vorbeşte de „câmpul de posibilităţi" al unei
| .  scriituri. Acest câmp trebuie înţeles ca orice câmp, adică apt w
| J de a fi cultivat periodic. Reluând o aserţiune a lui Valdry, care spunea că o carte este „o scriitură care aşteaptă", el îşi propune, în studiul despre care este vorba, să înlăture pe cât posibil sau măcar să semnaleze „inerţiile de lectură, achiziţiile pasive de standarde de înţelegere şi judecată". Pledează /5 pentru „o valorificare cât mai largă a depozitului de semnificaţii al operelor". Evident, sub o interpretare, oricât de savantă, zace w posibilitatea unei alte interpretări, şi sub aceasta a alteia. Căci -§ opera de artă are virtuţile diamantului pus în praştie (dacă s-or
împrăştia diamantele cu praştia). Şi oricât de aproape sau de 20 "' departe l-ar arunca voinicul criticii literare, el poate fi reluat
î " din fruntea lui Goliat, sau din noroi, şi pus iar în praştie, sclipind, şi azvârlit din nou, ca prima oară. (Să mi se ierte această figură de stil filistină.) Situându-se pe poziţia „interpretului receptot", angajat „întt-un proces comunicativ 21 cu textul", autorul se pare a fi descoperit o cale spectaculoasă în ce priveşte deshumarea, lustruirea şi punerea în valoare a
j unor texte vechi, clasice şi moderne. „Foarte puţini se gândesc să recreeze funcţii noi, în contextele noi ale operelor, să se angajeze într-o tranzacţie bogată de descoperiri imprevizibile, 10 pentru că demersul critic e, în astfel de cazuri, limitat de ambiţia mult prea modestă de a restabili. Ceea ce înmulţeşte ■*' atitudinile încremenite, fiindcă fiecare se crede în posesia adevărului, ceea ce restrânge - din grija de a nu depăşi intenţiile
630
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
631
autorului - posibilităţile de interpretare, de fantazare chiar, care mărgineşte exclusiv la operele profesionist-artistice câmpul de acţiune al comentariului, ceea ce, într-un anume fel, scurtează însăşi viaţa operei, pentru că exclude plusul de vitalitate pe care 5 timpul şi noul context al receptării îl poate dărui acesteia." De acord. Până aici totul merge bine. Mai departe. Scoţând „semnificaţiile latente în zona expresivităţii", Eugen Negriei face treabă de explorator. Caută mai întâi răniţii: cărţile imperfecte, cu vătămături de tot soiul. Le inventariază după
w gradul de ratare, scâlciere, stropşire şi după cauzele acestor nerezolvări. Pentru el, autorii sunt posesorii unei anumite „neputinţe"; „neputinţa modelării - stângăcii, neglijenţe, imperfecţiuni", „neputinţa dominării - grandilocvenţa, enormităţile" etc. Şi parcă, unii sunt cu atât mai simpatici, cu
15 cât neputinţa lor e mai mare. Aici neputinţa aproape că e sinonimă cu talentul. Apoi, îşi asumă sarcina de reconsiderare, nu atât prin stabilirea funcţiei primare a textului, cât prin detectarea unor virtuţi noi: „alte funcţii, în noi contexte, aducându-1 într-o zonă a expresivităţii". Cu alte cuvinte, o
20 recitire a „textelor mai vechi, admise cu greu în marginea literaturii, a textelor socotite ca deficitare sub raportul structurii, a textelor depăşite ca „poetică a subiectelor".
Un vast domeniu al imperfecţiunilor de tot felul este luminat agiorno, pipăit, scotocit pe sub duşumele, prin nişe,
25 pentru a se stoarce „expresivitatea involuntară". Ce înţelege criticul prin această „expresivitate"? Posibilitatea de a fi validate ca artă a unor texte neglijate în trecut, dar care au în ele un miez artistic ascuns. Ţinta tulburătoare este „Conţinutul latent" al operei. în 1962 Umberto Eco publica Opera aperta
30 şi în 1968 La struttura assente, două cărţi memorabile şi memorizate de o parte din exegeţii mai noi. Profesorul Hugo Friederich publicase mai înainte, în 1956, Structura liricii moderne, iarăşi un op important. Se pare că de la astfel de exemple porneşte şi demersul lui Negriei. Hugo Friederich,
interesat de „simptomele modernităţii aspre", dădea termenului de structură, aplicat la lirică, înţelesul de mecanism invizibil, care acţionează implacabil, născut şi declanşat prin anumite date şi predispoziţii ale timpului nostru. „Structura - spunea el - indică aici configuraţia de ansamblu a unui numeros grup 5 de poeme lirice, care nu trebuie să se fi influenţat reciproc, dar ale căror particularităţi converg şi pot fi explicate unele din '   altele, ele apărând atât de frecvent şi într-o dispoziţie atât de unitară, încât nu vor mai fi considerate întâmplătoare." ;   Revizuindu-şi mai târziu cartea, autorul ar fi dorit să renunţe io î   la termenul de „structură", folosit de cei de după el în mod J   abuziv. Analizele sale atât de seducătoare nu puteau să nu facă f   şcoală. Din lecţia maestrului de la Freiburg, Eugen Negriei t   (care nu am spus că este structuralist) a reţinut ce era mai bun: ]   grija pentru text şi bănuiala creatoare că acesta nu se trădează 15 dintr-o dată integral, ci că el tot mai ascunde ceva. în căutarea acestui „ceva", mai adânc sau mai la suprafaţă, mai t   închegat sau mai inefabil s-a pornit el cu entuziasm din |   Craiova, pe jos, dar ca şi călare. Familiarizarea cu blocul §   tipăriturilor vechi, evidentă (nu numai obligatorie) în cărţile 20 :   sale anterioare: Antim - logos şi personalitate (1971) şi Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin" (1972), îi va fi de mare folos şi în această cea mai bună lucrare a sa. Multă vreme literaţii ta română veche a avut pentru I ;   profesorii zişi specialişti - expresia aparţine lui Arghezi - numai 25 i .    meritul de a le crea o spaimă: aceea de a-i pune necontenit în j I   situaţia de a scoate apă din piatră seacă. Cele mai sprintene |    condeie ale autorilor de sinteze au dat înapoi în faţa Vieţii 'i   lumii, a Didahiilor, ori a Parimiilor. Şi iată că tocmai aici zăcea ,      marea subterană, de aici ţâşnesc gheizerele potrivite - apă caldă, 30 ] -   apă rece - la simpla rostire a formulei „expresivitate !      involuntară". Eugen Negriei ne este dator - un glas patriotic |      ce se află în fiecare din noi îl somează - să supună analizei şi î      să valorifice toate textele vechi. Cele care au mai rămas de la
632
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
633
epurări şi topiri, ca şi cele ce se vor mai învechi între timp. Pentru că le poate salva şi recondiţiona ca nimeni altul.
Dar să ne întoarcem la cartea care ne-a pricinuit acest studiu şi să vedem cum se întâmplă minunea. Spre decepţia î celor care aşteaptă să le „vinzi" secretul „cum de au reuşit unii", vom spune că el nu face altceva decât să analizeze opera. Ei, cum aşa? Aşa. Pur şi simplu. Numai că e mai atent la lectură, n-are prejudecăţi (de valoare). înţelegerea sa este, paradoxal, ironică şi candidă, o candoare care influenţează parcă şi textul
10 şi-1 face să se deschidă, să îmbobocească noi sensuri, altfel impenetrabile. Talentul, căci cred că este vorba de talent, la urma urmei, îl face să depăşească orice metodă şi să se dedea la degustări pe cont propriu în beciurile cu teascuri. Şi-a însuşit un limbaj adecvat, suplu, cu tetmeni „tehnici" bine plasaţi, gândeşte logic, dar nu-şi refuză nici tentaţia fantazării cu tâlc. Gândurile şi părerile lui sunt mai întotdeauna interesante. O parte din critica noastră este protocolară, academică. La unii judecata de valoare minimă e îngreuiată de un aparat de extraterestri, savantlâcul ţinând loc de toate. Cum revitalizează Eugen Negriei, de pildă, Psaltirea în versuri? în ea vede „un spectacol dramatic de biruinţă şi înfrângeri ale conştiinţei ordonatoare". Sunt scoase în evidenţă abaterile pe care autorul le-a făcut de la canoanele biblice, pentru a fi de acord
,5 cu „regulile prozodice". „Dosoftei nu se conforma vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice, încât, cercetând statistic, prin sondaje, textul tradus, în paralel cu cel original, am ajuns Ia concluzia (evident provizorie) că mitropolitul se foloseşte de un număr copleşitor de unităţi
30 lexicale. Formaţiile analogice excesive, golirea cotloanelor limbii, împrumutarea şi calchierea unor termeni din greacă, latină, slavonă, polonă, ucraineană, rusă, invenţia verbală fără egal câteva secole la rând, cu senzaţia imanentă de opulenţă lexicală şi cu regresul faţă de norma lingvistică în constituire
nu au decât o singură justificare: mărirea posibilităţilor de selecţie sinonimică cerută de versificaţie."
Procedeul des utilizat este acela de a lua defectele, sau ceea ce se socotea îndeobşte deficienţă, şi a le mai privi o dată: nu cumva sunt acestea capcane pentru mascarea unor calităţi? 5 (Principiul voinicului în piele de porc.) Cunoaştem cu toţi vorba de spirit despre deosebirea dintre optimist şi pesimist: j pesimistul spune că sticla este pe jumătate goală, iar optimistul ;     că e pe jumătate plină. Dar aici parcă se face un pas mai
departe: jumătatea goală a literaturii este văzută ca jumătatea w ! î   plină, sau şi ca jumătatea plină. Eugen Negriei are ochi, ! *   vasăzică, pentru a descoperi plinul din gol. în cazul acesta trebuie să stăm, ca ardeleanul, şi să cujetăm. Cum vine asta? '   Criticul are însă dreptate, pentru că în artă lucrurile nu sunt
- delimitate strict, ca în lumea fizică, şi calităţile sunt amestecate, /5 uneori acoperite şi înăbuşite total de defecte. Dar asta nu înseamnă că ele nu există deloc. Autorul juxtapune două
_~   caracterizări, amândouă valabile, ba, am putea spune, una mai I  valabilă decât alta. Prima este cea curentă, însă făcută mai 1  nervos, mai plastic. A doua e ceea ce ar putea să se găsească 20 l   bun şi aici (evident, prima caracterizare fiind cea negativă), răsturnând, mai bine zis, spărgând clepsidra cu nisip şi căutând aurul din ea pe jos, cu lumânarea. Aşa e cazul, de pildă, cu „prozaicele stihuri ale lui Varlaam". „Printre primele I      încercări de versificaţie tipărite în limba română se numără 25 |      prozaicele «stihuri ale lui Varlaam» (trei compoziţii imnice ; --   convenţionale însumând 28 de versuri). Aşa cum sunt, aceste î   şiruri bâiguitoare de cuvinte lungi, inegale, fără ritm, cu rimă i  feminină, împerecheată, cuprinsă în desinenţă sau în sufixul
- verbal, oferă argumente doar spiritelor rutinat estetizate spre a 30 le dispreţul integral (s.n.);" Această primă şi valabilă constatare
.',   este subminată perfid, după punct şi virgulă, de fâlfâirea '■   aburoasă a unui nebănuit, şi cu atât mai tentant, orizont: „un ochi îndrăgostit de tot ceea ce ar putea să semnifice actul
634
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
635
artistic, în stare să vadă, hotărât să vadă, în denivelările, erorile, devierile, răsucirile chinuitoare ale traseului poetic urmele împotrivirii materiei, bâjbâirea în teren neatins, spaimele lipsei de precedent, va şti să găsească locuri prielnice imaginaţiei 5 reconstructive" (s.n.). Cazna versificaţiei la primii poeţi poate da şi-n partea cealaltă: „obligaţia de a cristaliza în forme fixe îşi dezvăluie funcţia stimulatoare". Şi mai departe: „Psaltirea în versuri confirmă aserţiunea că în literatură o mare libertate se naşte dintr-o mare rigoare." în depistarea expresivităţii,
10 criticul, ca un îndrăgostit, caută orice argument care i-ar putea fi de folos. Când vede că nu se mai poate scoate nimic din conţinutul perimat, refractar în a-şi arăta strălucirile la orice momeală psihologică, sociologică, freudistă, ţinând de mecanica cuantelor, nu se dă bătut. îşi aduce aminte că putem,
11 la urma urmei, şi sări peste conţinut. Trebuie luate la purecat sunetele, „carcasa fonică". Aceasta se poate constitui, dintr-o dată, ca o muzică, deci, ce căutăm noi aici cu analiza literară? S-o analizăm muzical. Nu vi se pare? Sugestionat zici: sigur că da! Are aproape pe fiecare pagină, bune formulări: „Heliade
20 compune pe orice subiect şi se arată a fi un posedat al versificaţiei". „Versificismullui generos îi place." (Mie îmi place cuvântul.)
Versurile pe care le scoate din Dosoftei sunt uimitor de moderne: Ce-aş zbura lesne, m-aş depărta-mă I La păduri dese
21 unde nu-i teamă. Şi: Straje şiferinţă mi-am pusu-mipre gură I Când stă păcătosul de-mi face trăsură. Şi: Inema mai iaste în mine herbinte, I Şi-mi iaşte ştiinţa, arsă de cuvinte. în analiza Istoriei ieroglifice, Cantemir apare ca un ucenic vrăjitor biruit de o operă grandioasă, pe care a stârnit-o şi n-o mai poate
Mi stăpâni. Comicul involuntar se naşte aici din aşteptarea unui înţeles oarecare, la o ţesătură misterioasă ce pare organizată sistematic, dând de bănuit că ar avea o cheie - şi prelungirea acestei aşteptări cu fiecare pagină întoarsă. Limbajul „istoriei", „mereu pe punctul să devină poetic", derutează ca şi
conţinutul. „Laptele, după descântec, îndată a se închega şi mădularele unul după altul a se lega începură. După aceia vinele peste oase întinzându-să, toate părţile trupului a se clăti şi subţirea peste dânsele pelicioară o să lipi văzdum." Comentariul: „Nu numai rima gramaticală (sufix sau desinenţă 5 verbală) ne impune să percepem textul ca pe o formă poetică, ci
j    şi o extraordinară consecvenţă a topicii inversative ce dă efectele
,    unei orchestraţii savante. "
Reversul medaliei ar fi că această expresivitate involuntară
!     nu trebuie suprasolicitată, pentru că riscă, prin lărgirea prea io
i    mare a unghiului, să pulverizeze orice valoare artistică şi orice expresivitate. Nu toate exemplele alese sunt de aceeaşi putere
J    de convingere.
j Eugen Negriei păşeşte, oricum, cu îndrăzneală în larga
i     împărăţie a penumbrei operelor - maidanul din spatele 15
Panteonului - cum ar veni — şi se desfată descoperind j .  capodoperele aruncate, conserve de poezii şi proză care îi dau i     delicii, fie prin forma cutiei, fie prin rezistenţa păstăilor la ploaie. (Cel mai mult îi plac desenele ruginii.) El schiţează, de * fapt, prin această „reformă a unghiului de vedere", un fel de 2t |     tratat de estetică - nu numai involuntară - care se poate detecta lesne din judecăţi de valoare şi opţiuni. Fire generoasă, dar nu îngăduitoare cu literatura, apt să valorifice acele sclipiri :     ale tezaurului de tipărituri, scoase din sporul de civilizaţie ori din denivelările ei, ca oasele de mamut ivite în urma 2 deplasărilor de teren, gestul lui e salutar, nu numai pentru umiliţii şi obidiţii literaturii, dar chiar pentru cei mari: atrage atenţia că ar putea fi înţeleşi încă şi mai complex. Critica lui e polifonică. Oricum, eseul parcă a fost scris să-mi placă i     mie. Ceea ce se şi produse. Mai e nevoie să mă explic de ce? i i     Apar multe cărţi de critică, şi mai bune şi mai rele. Cum apar 1     şi multe cărţi de literatură, de toată mâna. Problema este că aceste cărţi de critică, şi mai bune şi mai rele, trebuie să dea socoteală de aceste cărţi de literatură, de toată mâna. Şi darea
636
MARIN SORESCU
de seamă seamănă de multe ori cu o dare din mână: „asta e situaţia!". Sigur, asta e situaţia şi a literaturii şi a criticii... Foarte puţini se hazardează în a susţine până la capăt o idee, cât de cât originală, în a face o teorie.
5 Iată acum o carte animată de o pasiune puternică. Un autor care poate să-şi desfăşoare o argumentaţie pozitivă asupra literaturii, chiar şi asupra celei mai ingrate felii a ei, care ştie să tragă o concluzie, care simte o adevărată fascinaţie penttu domeniul literelor şi încearcă să ne convingă şi pe noi de gustul
10 său. E trist că trebuie să-ţi placă mai mult efectele involuntare (sunt cuvintele lui). Dar şi acestea trebuie captate. Farmecul eseului mai provine, repet, şi din faptul că spune iute nişte gânduri bine cumpănite. „în timp ce toate celelalte arte sunt nearticulate, critica poate vorbi", zice Northrop Frye. Negriei
îl foloseşte cu îndemânare acest dar al criticii, mai ales acolo unde toate încercările de a vorbi fonfăiseră. Sunt, apoi, aici, achiziţii preţioase ce ţin de stilistică, aspect al analizei operei literare destul de vitregit la noi. Sigur, închizând cartea şi uitându-te Ia ea, vom spune că „expresivitatea involuntară" nu e totul. Nu
20 faci o literatură cu involuntari. Se poate crea apoi impresia că scritorii minori sunt majori şi invers. Şi că majorii sunt minori şi minorii minori, majorii... şi tot aşa până la ameţeală. Şi că totul e să vină cineva să descopere talentele îngropate, să recondiţioneze literatura, s-o reanime prin respiraţia gură la gură
25 şi să ne-o prezinte ca nouă. Să nu se creadă că expresivitatea involuntară e bună la toate şi la toţi autorii români - ca efectele miraculoase ale lăptişorului de matcă: nu-ţi mai cad dinţii, se înzdrăvenesc picioarele, chelia dă înapoi.
Aşteptăm cu interes continuarea acestui generos studiu.
30 1978
ARGUMENTE PENTRU LIRICA LUI ALEXANDRU MACEDONSKI
Clasicii se maturizează mai repede. O fotografie mai puţin cunoscută şi cam ştearsă, că abia se mai poate reproduce (ca şi când pe verso poetul ar fi scris „Ah sufletul! - curatul argint 5 de odinioară"), ni-1 arată pe Alexandru Macedonski la 28 de ani, cu fruntea sus, puternic, stăpân pe sine, dar parcă mai în vârstă cu un deceniu. Ultima fotografie a lui Eminescu nu ne înfăţişează şi ea un bărbat întunecat, îndepărtat, bătrân? E drept, la acea dată autorul Luceafărului trecuse prin infern. Pe io Macedonski, care va încerca să biruie pe toate căile, chiar şi prin longevitate (relativă), infernul abia îl aştepta. Era pregătit acest chipeş şi ţanţoş fecior de general să-l străbată pe jos? Cântecul iadului din viaţă se proclamase încă de pe atunci, poetul rezervându-şi dreptul de a ţipa când îl doare. îs Originalitatea lui constă în aceea că va amesteca infernul, purgatoriul şi paradisul, într-un cocteil de pasiuni, idealuri, extaze, mizerii şi păcate, care fac din poezia sa o licoare, oricând tare, îmbătătoare, aproape străină. Poeţii români au fost, în genere, indiferenţi la ambalaj. Beau ambrozia în sticle de 20 lampă! Păşuniştii - îmi relata de curând cineva - îşi ştergeau, după fiecare înghiţitură, vrăbiile mustăţilor direct cu mâna -şi după aceea trăgeau de la brâu batista cu mărgele şi se ştergeai; fin cu batista... Autorul „rondelurilor", prin distanţarea sa faţă de contemporani (provenită şi din darul de-a se face, periodic, 25
638
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
639
nesuferit), şi-a putut îngădui o seamă de experienţe îndrăzneţe, care au ferit lirica noastră de alunecare în provincialism.
Căldura cu care sunt îmbrăţişaţi unii scriitori - mai ales după moarte - face ca o parte din farmecul operei lor să se 5 piardă la evaporare. Valuri, valuri de admiraţie - şi când dai să citeşti obiectiv, vezi că n-a rămas mai nimic. Câte din profunzimile descoperite în epocă în poezia lui Panait Cerna ne mai spun azi ceva? Ceea ce n-a fost cazul lui Macedonski. Critica n-a plescăit din buze la cocteiul tare de care vorbeam.
w Imaginea, în timpul său, a fost cea impusă de „Junimea": un poet bizar, incomod prin atitudinile în răspăr, încrezut peste măsură şi... nejunimist. După moarte chiar, „mizerabilul destin" 1-a urmărit. Persecuţia nedreaptă este oprită târziu prin gestul înţelept, de liniştit constructor al lui Tudor Vianu, care
15 pune patru cărămizi - însăşi opera aleasă a autorului, însoţită de un magistral studiu introductiv - la temelia dreptei înţelegeri a lui Macedonski: „Alexandru Macedonski a înălţat unul din cele mai însemnate monumente poetice ale limbii noastre". [...] „Macedonski este unul din clasicii noştri, adică
20 unul din poeţii care, pornind de la experienţele fundamentale ale sufletului omenesc, au atins în cântecul lor armonia şi plenitudinea, făurind modele durabile pentru întreaga creaţie ulterioară şi opere către care sufletului îi place să se întoarcă." Mai avem acum o „viaţă", o „operă" şi „Opera completă",
25 datorate lui Adrian Mariano.
M-am simţit atras de Macedonski demult, ca elev chiar, când rondelurile, nopţile şi alte câteva poeme, pe care le ştiam pe dinafară, crescuseră în mintea mea imaginea poetului interzis. (Pe atunci nu se dăduse drumul decât rondelurilor... lui
X Cicerone Theodorescu.) Acesta, ca şi Goga de altfel, şi alţi mari poeţi, formau coloana de rezervă a poeziei noastre, s-o citească societatea română nouă când va fi mare. Maturitatea a venit apoi repede şi-am început să-i descoperim, să facem mai mult pentru ei, să-i înţelegem uneori mai adecvat decât contemporanii.
i Pe vremuri, unii obişnuiau să soarbă - şi să înţeleagă -
ceaiul, cu căpăţâna de zahăr sub limbă. De câte ori se comemorează vreun scriitor critica noastră îşi bagă bucăţica de zahăr sub limbă şi-i dă drumul. (E o imagine de care nu pot să scap citind unele articole.) Macedonski mai are nevoie 5 de laude „de serviciu"? Spre a începe brusc: ce ne mai spune azi poezia lui? Şi cum se explică lucrarea ei asupra sufletului nostru ? (Ca râul care bate-n mal.) Ea ni se pare locul de întâlnire a mai multor feluri de energii. Un smoc de energii -ca smocul de păr din coada leului, se saltă, când răsfoim cărţile w \     lui, şi ne mângâie pe frunte, dându-ne fiori care merg de la frică \     (frica de... leu) până la extaz. Nu mai interesează omul şi i     bizareriile, pe care şi le-a legat de gât şi de care s-a împiedicat I     pe drumul spre glorie. Au făcut caz de ele toţi capii criticii. Ele i     îmi sunt străine şi s-au pulverizat ca mărgelele deşirate. Iată însă /5 că o operă de mare originalitate a rămas. A luat-o înaintea emirului neputincios, a trecut prin Meka gloriei glonţ, găurind-o în minarete şi continuându-şi zborul îl ajunge din ■  -   urmaşi iar îl întrece şi iar bang! în minarete... Şi tot aşa, periodic ^ * - opera. Iar omul e undeva în urmă. La un loc, toate energiile 20 de care vorbeam mai sus - şi pe care nu le numesc nici acum pe numele lor, ca în farmece, pentru că îşi pierd puterea -creează poeziei lui Macedonski o stare nervoasă specială, făcând-o aptă de a fi descoperită mereu. E o Americă a noastră, puţin pământ românesc, înconjurat de talazuri, spre care vor 25 porni mereu corăbii cu simţire. Cum se acumulează această forţă specifică? în primul rând, prin atitudinile poetice noi, şocante, bizare. Aşa ar fi dialogul cu morţii, coşmarul propriei înmormântări, tablourile apocaliptice. Macedonski este un creator de viziuni dramatice ample, unde epicul şi liricul se 30 împletesc ca şerpii în dans, iar până la sâmburele de întâmplare . -   muşti carnea zemoasă şi parfumată a unei piersici. Nopţile sunt compoziţii savant orchestrate. Eroul liric schimbă diverse măşti şi se pune în situaţii de personaje shakespeareene. Un simţ acut
640
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
641
al dramei naşte câteva capodopere de mişcare pe scenă. Scena preferată este, bineînţeles, sufletul, de aceea bucăţile sunt vibrant lirice. Neliniştea specifică „damnatului" îl biciuie neîncetat şi poetul „probează" diferite stări de existenţă. Se
5 închipuie ba în Roma antică, mai păstrând îmbrăcămintea cu „fireturi elineşti", ba în stepă, absorbit de orizont, ba în pustiu, ori emir în Bagdad, sufocat de bogăţii şi râvnind la austeritatea Mekăi, ba în decorul fantastic al insulei Lewki. Nemulţumit, după cum se vede, în timp şi spaţiu, fugărindu-se prin secole
w şi glob pământesc. Această schimbare continuă creează în cititor o stare de surpriză plăcută. Energia mai ia naştere şi prin folosirea unui mare număr de ritmuri. Citez câteva strofe la-ntâmplare: „Cu vii nu mai am de-a face IDe mult I Şi foarte des, când totul tace I Chemândpe morţi ce dorm în pace I I-ascult"
ii {Cu morţii); „Prin râpe-adânci, IFe-nalte stânci, IPrin sate I Degrab zidesc I Să locuiesc I Palate [...] Căci să tot zbor I Un tainic dor IM-apucâ INeîncetat I Uitând, uitat, INălucă"(Vis de mai); „Doamne, toate sunt prin tine: Şi averea şi puterea I Fericirea, mângâierea I Ce ne trebuie ştii bine. I Dai cu dreaptă
20 socoteală IMulţumiri şi suferinţă I Lui Isus i-ai dat o cruce I Căci ştiai c-o poate duce / Când dai marilor putere I Nu le dai nici-o plăcere I Când dai răilor cruzime I Dai dreptate la victime IEşti puterea înţeleaptă I Şi justiţia cea dreaptă I Fă oricând ce vrei cu mine / Doamne, toate sunt prin tine" (Psalmi moderni). în
21 primul exemplu spiritul nostru se delectează descoperind hore cadenţate apoi de Coşbuc, în al doilea parcă e puţin Arghezi şi puţină doină (populară şi Doina lui St. O. Iosif). în al treilea, tot Arghezi, cel din poemele folclorice. Asta ca ritm. Cât priveşte fondul, întâlnim aici, în germene, inspiraţia
X (corespunzătoare era să zic, contabiliceşte) de factură extatică a lui Arghezi, Voiculescu, Nichifor Crainic. Chiar şi aşa la repezeală, o constatare care ar putea fi adâncită: Macedonski confiscă „avânt la lettre"potentele virtuale ale liricii româneşti din plin secol douăzeci. Să ne mai mirăm că poetul se plângea
că nu este înţeles? Demonstraţia ritmurilor poate fi făcută cu metri de poezii şi „pe picioare", cale de şapte poşte. „Nopţile", „rondelurile" etc. Cititorul va urmări, în continuare, şi acest aspect, când vom mai cita versuri pentru alte pricini. Macedonski supune atenţiei noastre şi o cromatică extrem de 5 vie. Poezia poate stârni impresiile pricinuite de vizitarea unei expoziţii. Era un „vizual", cum observa Tudor Vianu. Vedea
i     color. „Zăresc uşoara lor văpaie / Verzuie, oacheşă, bălaie", spunea undeva poetul. Deşi la bătrâneţe obişnuia să-şi decoreze discipolii cu mărgele de sticlă colorată, a fost io într-adevăr un mare bogătaş: întâlnim atâta aur, argint, topaze, smaralde în poezia sa! Vânturarea de diamante şi pietre
i      preţioase naşte, desigur, la rostire, un suflu ce se insinuează în memorie. Cum în romanele poliţiste întrebarea: „Cine-a furat
•■      diamantul moartei?" trezeşte o vie curiozitate, care nu se stinge H
< decât după ce închizi cartea, tot aşa pomenirea pietrelor preţioase, uneori în rimă, ca montuta într-un inel, îţi ia ochii, înţelegând şi feminitatea poeziei, poetul n-a încetat s-o împodobească. A făcut cadou, fiecărei strofe aproape, câte-o „- bijuterie, câte-o mărgică. 20 O operă este cu atât mai perenă, cu cât are mai multe feluri de energii. Ca o fântână asupra căreia lucrează izvoare diferite; şi de apă, dar şi luminoase ori, mai ştiu eu, minerale. Să izvorască în fântână aur. (Vedeţi că mi-a rămas în subconştient?) Ceea ce, fizic, este o incompatibilitate. Dar poezia nu e oare, 21 în esenţa ei, un mănunchi de incompatibilităţi „bine . temperate"? Un anumit fel de electricitate se simte la toate nivelurile acestei lirici. De la înnodarea conţinutului la atitudini furtunoase, cum văzurăm, până la tensiunea formală: schimbarea de ritmuri, accente, cuvinte rare, jocul vocalelor 30 şi al consoanelor etc. O gamă de virtuţi deosebit de largă, care-i pune creaţia, oricând, într-o lumină favorabilă, măcar dintr-un unghi. Să separăm, de-o probă, cei doi poli, plus şi minus, între care se organizează zbaterea vie a versurilor. La minus, toate
642
MARIN SOREŞCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
643
cuvintele care ţin de infernul său personal, de prăjirea în cazanele cu smoală, dar şi de orgoliul de-a fi, dacă tot suferă, măcar talpa iadului: „deznădejde", „venin", „dezastru", „blestem şi ură", „ura şi trădarea", „talazul duşmăniei", „Şi-a
5 mea inimă-a-ngheţat", „Abia mai pot ca să trăiesc / De cine n-am lăsat să moară", „griji amare", „Zădărnicie", „ciocli", „groparul", „colivarul", „tâmpită burghezie" ş.a.m.d.
La plus: „adânc entuziasm", „sfinte extaze", „parfum de veşnicie", „c-o uriaşă cutezare", „sub înălţimea înstelată", „spre
w înălţimi netulburate / Mă reurcă pe-o scară sfântă / în ceru-mbătat de roze", „soare etiopian", „verdea undă", „mis-tice-mbătări", „Oh! şi visul meu e tocmai c-ale undei legănări,... / Sidefat e cu nuanţe, ghirlandat de roze albe", „Din coşciug închis aproape iese zbor de biruinţă". Şi exemplele s-ar
15 putea înmulţi.
Ce înalt îi e entuziasmul şi cât de adânc dezastrul! Vizualizând şi noi, am putea propune următorul tablou: gestul său poetic parcă face sărituri încontinuu şi chiar cu voluptate, de la o trambulină foarte înaltă, într-un bazin gol. Se aud
20 pocnetul şi vaietele, apoi iar graba paşilor „reurcând pe-o scară sfântă". Extrem de important este epitetul, o pedală foarte des folosită, şi care poate da cuvintelor ce urmează mare viteză. „Adânc", „sfânt", „uriaşă" - sunt vorbe care trădează un temperament năvalnic, totalitar, supus prin definiţie eşecurilor
25 şi deprimărilor. Arcul voltaic ce se creează între aceşti poli, prin tensiunea speranţei către deznădejde şi a deznădejdii spre speranţă ne este de „piez bun". Simpatizăm cu deznădăjduiţii şi fanaticii. Când cărbunii de contact sunt mai îndepărtaţi, vedem peste poezia Iui Macedonski un curcubeu. Peste
30 Poemul rondelurilor, de exemplu, eu zăresc un imens curcubeu şi-aş putea într-o zi să mă distrez, deşirând din el versurile în indigo şi versurile în violet. Aceste rondeluri neîntrecute sunt experienţe de alchimist: Căldura de aur topiţi Şi pulbere de-aur pe grâne / Ciobani şi oi de-aur la stâne I Şi aur pe flori risipit.
Este „sorbit de crini", „potopit" de parfumuri tari, exotice, Aude: „flaute şi alăute", „cântece vrăjite", vorbirea tainică a unor obiecte, „Bronz, catifea, lemn sau mătase". Privighetoarea-nvietoarea I A-ntremătorilorfiori I Deşteaptă prin caişii-n floare I Ale zefirilor viori. Simte curgerea vremii pe 5 chipul său: Un fel de vis de opiu trece I Din al oglindei luciu rece. Şi mai simte aripile marii călătorii: Aripi tainice îmi cresc IAripi zilnic mai grăbite. Iată ce minunat funcţionează harfa simţirii, catedrala unde se înstrunează şi răsună fiind limba română. Ne vine în minte un vers: „Făcând să cânte o minune prin w împletirea unei fraze." într-adevăr, minunea cântă şi nu poate să fie decât un mare poet acela care ne-o aduce în prag. De notat incapacitatea de evaziune totală „din real", a unei structuri profund contingente. Drama lui cea mare, intimă, este că n-a putut fi evazionist, formalist, simbolist, modernist, 15 romantic, n-a putut fi nimic din ce-ar fi dorit - rămânând doar un poet. Talentul 1-a târât dincolo de teoretizări (precum calul pe arabul rănit), temperamentul îl aducea mereu înapoi în cercul vieţii, nas în nas cu „tâmpită burghezie" şi cot la cot cu „aceşti contemporani ai mei". Toate buclele orientale (este 20 printre primii cântăreţi la noi ai Chinei, Japoniei, Coreii), ciucurii roşii cu care se înveşmânta „la tunica de satin", profitabile pentru laboratorul poetic, nu l-au smuls din cearcănul durerii sale. Ultimul refugiu - aşa trebuiesc înţelese versurile, ultima supapă a unui cazan care se încingea deasupra 25 unui clocot. De aici, o stare specifică, dincolo de răzvrătire sau acceptare: jalea... „De mine mi-e jale, de alţii mi-e jale!1
în legătură cu măiestria formală, ca să zicem aşa, deşi după cum ştim, şi forma este o chestiune tot de fond, ne vom opri o clipă asupra cărţii regretatului V. G. Paleolog: Viziunea şi 30 audiţia colorată sinestezică la Alexandru Macedonski, scrisă în 1944, la Corlate. Este unul din studiile temeinice care s-au scris la noi, în materie de „sinestezie". în Cartea de aur maestrul, cu care V. G. Paleolog a dat de mai multe ori mâna şi de la
644
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
645
care odată a primit un dar nepreţuit (un manuscris scris cu cerneluri diferite), făcea următoarea afirmaţie: „Macedonski rupe cu tradiţiunea din trecut, nu se adresează numai la două din simţurile cititorului, Ia al văzului şi al auzului. EI voieşte 5 ca al odoratului, al gustului, al pipăitului să intre în aceeaşi ca cele dintâi". Pornind de aici, şi de la mărturisirile între patru ochi, îşi dezvoltă criticul demonstraţia de înfrăţire a simţurilor în opera de artă. Un motto după un stâlp funerar chinez te introduce, cum se poate mai bine, în universul şi vechimea
io ideii: „A fost cazna noastră ocolul nehotarului, spusul şi nespusul şi aşezarea celor ce nu pot sta." Aşadar, exegetul brâncuşian îşi răsuceşte o clipă torsul urieşesc de la misterul pietrei de hotar, deci de la misterul formei plastice, asupra celui al cuvântului, văzut cu văzul, gustul, mirosul şi pipăitul.
/5 Temele şi variaţiunile sunt: „pluralizarea simultană a imaginilor şi coloratura lor", „Heraldica culorilor", „muzica tactilă", „Lumină şi grai" - la Macedonski şi nu numai la el. Chiar dacă acum cuvintele nu se mai „arată" scrise pe cer, ca în cazul citat din Biblie, ele - consideră autorul - legănă în fiinţa lor zei,
20 chirciţi, feţi de zei, ca să zicem aşa, gata să se scoale-n picioare, la o anumită chemare. „Cuvintele poattă în sânul lor un potenţial magic, care e în stare să detune ori să sfarme materia, atunci când sunt potrivite după un tâlc anume." Putinţa reîntoarcerii la vraja primordială a cuvintelor, la cuvinte
25 totemice, cuvinte statui, nu i se pare cu desăvârşire ratată: „Târându-şi arcuşul iar printre stânci, cuvântul va încerca prin vremuri avenire să se ridice iarăşi la potenţialul primordial şi magic, întru neînchipuita durere şi fără cât de nesfârşită pagubă, pierdut."
30 Una din concluziile demonstraţiei este pusă într-o paranteză: „Maestrul Macedonski posedând lipsa intuiţiei de pictorialitate, şi de muzicalitate melodică şi armonică a limbii, atât de datorinică şuieratului exprimat pe gama de quintă coborândă, se va căzni să-i dezvolte mai curând liniile
de înalt relief - înlăuntrul acestei quinte scoborânde - care reprezintă geniul vecinie al limbei noastre." Dincolo de exprimarea exaltată şi în dodii, să reţinem miezul, adică posibilitatea unei aplicaţii de acest fel pe poezia în discuţie. Dar acestea sunt, în cadrul studiului nostru, lucruri de amănunt. 5 Ce ne interesează, în primul rând, este potretul viabil şi vizibil al creatorului Nopţii de mai, la nivelul actual al lecturii. Se poate spune că întreaga sa poezie este un autoportret mişcat. Un dialog cu catastrofe reale ori imaginare, care-l ţin măcar în vervă, dacă nu întotdeauna în zonele marii creaţii, io Deznădejdea, am văzut, este invocată des şi e socotită când ca „o soră preaiubită", când „crud călău". Ea este în primul rând „fioroasă". Desnădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte I Şi incinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit I Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsaşi pe el un munte IDar mi-ai dat şi-a /5 ta putere spre a nu fi de el strivit. Sub această presiune minerală aproape, ţâşnesc, ca de sub munte, izvoarele poeziei cristaline, acele minunate „armonii muiate-n plângeri".
Iată o definiţie a zidirii poemelor: „punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns". Sunt dese adresările 20 directe: Voi carea-ţi trăit ca mine între cearcăne, înguste I Sfâşiaţi de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste. Sau: Aide soartă ne-mpăcată, scoală-te din nou la luptă... ISau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte, căci din somn m-am deşteptat; I Ia pumnalul laş dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă I Să-l înfigipân 'la prăsele într-un 25 suflet revoltat. Imperativele şi vocativele sunt capsule de energie pe planul limbajului. Şi prin aceste elemente creşte potenţialul de mişcare şi răscolire energetică.
De multe ori, citindu-1 pe Macedonski, te surprinzi gândindu-te la Eminescu. îţi bănui atunci subconştientul de io complicitate. O prejudecată dăunătoate, aceea a întâietăţii, a făcut ca geniului eminescian să i se alăture, în negativ, valoarea poetului de la Literatorul. Iată însă că peste timp cei doi „rivali", cu sau fără voia lor, temperamente deopotrivă de
646
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
647
iuţi la mânie şi încercate de nenorociri, parcă-şi dau mâna în conştiinţa critică modernă. Ne apare limpede astăzi că fără contribuţia importantă a celui de-al doilea, care, pe linia lui Eliade Rădulescu a făcut loc, cu vigoare, în lirica adâncă, graiului muntenesc şi oltenesc - limba română ar fi rămas mai săracă. Şi chiar înţelegerea poeziei lui Eminescu ar fi avut de suferit. La efortul ei extraordinar de abstractizare, pe de o parte, şi de plasticizare, pe de alta, experienţa macedonskiană adăuga o exprimare mai iute, nervoasă, fraza altfel colorată şi topica directă. Pe lângă sporul de abstracţiuni, neologisme, regionalisme etc, întâlnim la el şi o voluptate a descrierii, tip Călin. Iată ce departe împinge în Ospăţul lui Pentauro schemă luată din Bolintineanu: Rânduiala domnitoare e de meşter plăsmuită I Raci de mare ce spăimântă, stridii cu mărgăritar I Având dreptul fiecare dintre scoica siluită I Să ia boaba încleştată în calcariile tari. II Plăsmuiţi după natură, peşti din cărnuri delicate I Ce cu solzi de gelatină în argint se oglindesc, I Lângă paseri de tot felul, şi întregi şi despicate, I împreună cu vânaturi ne-ncetat se grămădesc. Nu vom stărui, analizând poeme îndelung studiate. Vom spicui însă versuri şi strofe, pentru plăcerea de a le mai vântura un pic în lumină: „O cer, natură, I O!Dumnezeu, mister albastru, IPeste blestem şi ură" (Excelsior); „Am fost un cântec care trece I Şi sunt un cântec încetat" (Oh, Doamne); „Iertare! Sunt ca orice om, I Sunt ticălosul peste care I Dacă se lasă o-ntristare I De toţi se crede prigonit, I Dar, Doamne, nu m-aipărăsit... I Sunt un om ca orice om — iertare" (Iertare).
Noaptea de noiembrie, de un realism macabru, ţine parcă mai mult de nuvela fantastică. De necitit seara. Macedonski introduce coşmarul în poezie. Aventura „de după" a omului este descrisă cu mare forţă plastică. De la tabloul atât de dur trecerea la atmosfera vaporoasă şi plină de curcubee din alte poeme te izbeşte plăcut, ca ploaia de primăvară: „ Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris, I La fund se duce iar gunoiul
ce înălţase o secundă I Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă... II Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, I Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare II [...] Voind să uit că sunt din lume, voiescsă aed că sunt din cer... " (Noaptea de mai); „Oh! Sufletul! - curatul 5 argint de odinioară" (Pe balta clară); „Calcă, culcă, împunge, rupe, taie, spintecă şi răpune" (Ospăţul lui Pentaur); „în arcane de pădure întunerec ce spăimântă, /Frunza tace lângă frunză şi copac lângă copac; INoapte tristă, 7ioapte mută, noapte moartă, cer opac I - Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea w cântă " (în arcane de pădure). Rar sunete de extaz mai autentice, ca în aceste versuri: „O! Doamne, ce frumoasă privelişte-n tot locul... I Ce pulberi strălucite prin ceruri se întind... I O! Doamne, tu cu stele încinsu-ţi-ai mijlocul I Şi eu cu biete slove mă-ncerc să te coprind" (Sub munţi). Şi s-ar putea cita înainte cu 15 îndestulare. Spuneam că poezia sa este un autoportret mişcat. Această mişcare se face printre oameni. Un temperament aşa de vulcanic şi năbădăios nu poate să nu-şi calce umbra înfuriindu-se cumplit pe Dumnezeu şi pe lume că 1-a călcat pe umbră. Nu putea să nu fie luat în copite, în învălmăşagul 20 luptei către care fugea şi de care încerca să fugă. Violenţa poeziilor sale sociale rar va mai fi atinsă! Numai cineva care avea o alunecoasă disponibilitate sufletească şi naivitate în relaţiile cu oamenii putea trece de la o extremă la alta cu atâta viteză. Erou aproape dostoievskian: „Dac-aş fi trăsnet v-aş 25 trăsni, I V-aş îneca dac-aş fi. apă I Şi v-aş săpa mormântu-adânc I Dac-aş fi sapă II Dac-aş fi ştreang v-aş spânzura, I Dac-aş fi spadă v-aş străpunge, I V-aş urmări dac-aş fi glonţ I Şi v-aş ajunge, II Dar eu deşi rămân ce sunt, IO voce adâncă îmi murmură I Că ■. sunt mai mult decât orice I Căci eu, sunt ură" (Ură). Este aici 30 gestul romantic al damnatului. (Versurile sunt însă slabe.) S-a făcut de altfel mare caz de romantismul lui Macedonski. O mare parte din efortul criticii noastre se îndreaptă, de obicei, spre încadrarea scriitorului în curent. Uneori cu atâta grabă şi
648
MARIN SORESCU
îndărătnicie, de parcă ar fi vorba dc o înmormântare rapidă şi se impune cu necesitate un coşciug. Odată „încadrat", forţarea înţelegerii operei se domoleşte şi criticile, periodice, la cifre rotunde, par mai degrabă formule de condoleanţe. Ca fost romantic, clasic sau modern, cutare scriitor nu spune mare lucru. Scriitorii mari sunt inclasificabili. Că Eminescu a fost ultimul mare romantic, asta nu explică farmecul inegalabil al poeziei geniului naţional. Putem afirma, tot aşa fără a spune mai mult, că şi Macedonski este primul nostru mare poet modern. Dincolo de aceste clasificări, frumuseţea operei sale mai rămâne încă a fi dovedită. în cele de mai sus am încercat doar o mică schiţă, un fel de prim tablou al elementelor din poezia lui Macedonski, elemente dintre care multe sunt nestemate.
„Ceea ce este uimitor în această existenţă ce pare tipică pentru rataţi este de a constata, la termenul pe care-l prevăzuse vizionarul, că nu minţise: fusese într-adevăr un mare poet", spune George Călinescu. Acum zgomotul de fond al vieţii, pe care a fost mereu analizată opera, este însă şi mai îndepărtat. Citată fără prejudecăţi, poezia sa prinde aripi. Ele par a creşte cu vremea, iar cuvântul „excelsior" se aude, într-adevăr, tot mai în cer. E drept, bucurându-ne de armonia Nopţilor, ne închinăm la Luceafăr; dar contemplând „luceafărul" nu putem să nu ne aducem aminte de Noaptea de mai a poeziei române:
„Veniţiprivighetoarea cântă şi liliacu-e-nflorit".
Arsă de sete, caravana poeziei macedonskiene continuă să caute absolutul, trecând printre critici care joacă table.
1979
COBRA ŞI MANGUSTA
OCTAVIAN PALER: POLEMICI CORDIME, VIAŢA PE UN PERON, CAMINANTE
în singularul roman Viaţa pe un peron, Octavian Paler descrie, la un moment dat, o luptă neobişnuită: cea dintre o 5 cobră şi-o mangustă. Beligeranţii stau încremeniţi, privindu-se în ochi, încercând să-şi hipnotizeze adversarul, cobra lăţindu-şi încet-încet fălcile şi secretând veninul mortal, mangusta pândind clipa când va înşfăca de ceafă temuta reptilă. Sub acest semn al tensiunii dramatice trebuie aşezat scrisul lui Paler. O 10 tensiune filosofică, intelectuală, albă, aparent inactuală şi universală (la noi nu există cobre, slavă Domnului, ci doar şerpi de casă nepericuloşi, şi nici manguste). Eroul romanului face precizarea că mangusta este imună la veninul cobrei. Lupta cu cobra - continuă povestitorul - este dată acum de mine, care 15 nu sunt imun. Măreţia acestei disperate încleştări ar consta, deci, tocmai în disproporţia dintre adversari: unul superdotat „tehnic", altul total vulnerabil. Imunitatea lui este înlocuită de o imensă spaimă. în spectrul acestei spaime, mereu crescânde în faţa unui pericol care pândeşte fix, sigur pe el, 20 pericol care poate fi atât bomba aceea, cât şi bătăuşul din colţ (precum şi de la până la), vom încerca să analizăm producţia literară a unui autor atât de necesar peisajului nostru.
Ca om, Paler este netipic pentru breasla noastră, nu-şi pune „geniul în viaţă şi doar talentul de operă", după fomula atât 25
650
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
651
de cunoscută, e retras, ocupat cu „serviciul" până peste cap, că te întrebi cum mai reuşeşte să scrie? De vreo câţiva ani, ne întâlnim pe la vreo şedinţă, dar schimbul nostru de idei depăşeşte rar politicosul „Ce mai faceţi", urmat de invitaţia, 5 când dintr-o parte, când din alta, de-a ne vedea odată, să discutăm „pe îndelete". Pentru că acel „Ce mai faceţi?", este rostit din toată inima; provine dintr-o simpatie care, în ce mă priveşte, are la bază scrisul acestui om a cărui tăcere elocventă e simetrică, într-un fel, cu tăcerea mea, - şi eu altul în târg
w decât cel de la masa de scris. Ba, odată, l-am văzut într-adevăr luând cuvântul şi pronunţând o filipică de s-au zburlit până şi scaunele. Cineva reuşise să-1 înfurie şi să-1 scoată din rezerva amabilă, îngăduitor decorativă. Pentru mine Paler reprezintă un caz. Un scriitor care ajunge, după ocolişuri, mai târziu la
15 literatură, când unii confraţi de generaţie, mai precoci, şi-au cheltuit chiar muniţia, fac sport sau sunt în recreaţia mare. Octavian Paler vine din urmă de mai multă vreme. „Cine e, domnule?", l-am întrebat odată pe A. E. Baconsky, care aducea deseori vorba de el. Veneam, pe jos, de la Uniunea Scriitorilor,
20 de pe Kiseleff, eram pe la Şosea şi ţin minte că autorul Panoramei literaturii universale s-a oprit în loc şi i-a făcut un portret, vorbind cursiv, parcă-şi pregătea pentru tipar frazele. Un crochiu demn de-o antologie românească, de-o panoramă a noastră. îl stima mult. Şi acum înţeleg de ce aceşti doi
25 oameni — pe atunci nu-1 cunoşteam decât pe unul - au putut fi atât de buni prieteni.
Prima carte despre care aş fi vrut să scriu a fost Caminante (Editura Eminescu, 1980). Am citit-o, un an mai târziu, după ce eu însumi călătorisem în Mexic, mergând la piramida
50 Soarelui şi făcând insolaţie aztecă. Acest „jurnal şi contrajurnal" mi-a produs o mare bucurie. Deopotrivă savant şi contemplativ, el e un model al genului, topind informaţiile diverse, istoria, geografia, artele plastice, mitologia, într-o viziune concentrată. Exactă obiectiv, aceasta se oglindeşte
permanent într-o altă viziune, cea subiectivă, amândouă I   dându-şi mâna, frăţeşte şi cordial. îmi pare rău că lipsa de spaţiu mă privează acum de posibilitatea unei analize amănunţite. Paler este un maestru al notelor de călătorie, gen în h   care s-a antrenat, e drept, îndelung şi în locuri extrem de foto- 5 genice - Egipt, Grecia, Italia - dar fotogenia şi bătătorirea locurilor de pelerinaj puteau fi la fel de bine un handicap. Oricum, biograful care o să scrie Pe urmele lui Paler va trebui -i   îl avertizăm - să alerge ca un ogar. Cenuşiu. Să descopere singur |   hotelurile la care a poposit, costul camerelor, numele ghizilor, io I  în ce priveşte Mexicul, amintim ca o curiozitate că doctorul din î  Răşinari, Ilarion Mitrea, a fost printre primii români care l-au |   vizitat, prin 1866-1867, studiindu-1 ca naturalist şi medic, '  învăţând chiar limba utah-aztecă, având şi contribuţii la î   clasificarea limbilor băştinaşe şi la descifrarea culturii maya. 15 (Vezi Enciclopedia descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.) însemnările şi notele lui
* Mitrea n-au fost scutite nici ele de un ghinion tipic românesc: | s-au pierdut. Nu ştiu dacă Maliţa a fost înainte sau după Paler,
# sau dacă n-au mers cumva împreună, dar i-am citit cu interes, 20 " la apariţie, un eseu despre Monte Alban.
ţ Mexicul lui Paler se autocontemplă, în lumina soarelui | tropical şi-a civilizaţiilor misterioase. Jurnalul are calităţile
* literare ale celorlalte cărţi, înscriindu-se în acelaşi triunghi al
• Bermudelor lui Paler, un loc unde pana, spre a nu se prăbuşi 25 , misterios, trebuie să ia altitudine. E sever construit, aproape
j ; sterilizat de întâmplări, care însă uneori, ca şi unii microbi, pot j 1 fi de folos. Scris în scurte blitz-uri (electricitatea e obţinută prin
frecarea cu podişul, cu vulcanul Popocatepetl, cu piramidele !    şi cu puzderia de vase din muzee), pare o descriere de nervi m
coloraţi. Cu bloc-notes-ul în mână pe piramida Soarelui ori
în ploaia de la Merida - totul e scris, mărturiseşte autorul -, .  la faţa locului. Şi de ce nu l-am crede? Noi luăm de bune toate
trucurilor, care duc la frumoase rezultate. Oricum, paginile
652
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
653
n-au pripeala hăituielii din hotel în hotel a unor astfel de isprăvi: sunt chibzuite îndelung, dense, trăite. Şi chiar dacă au fost scrise la faţa locului, vulturul laic, ce pândeşte şarpele cu pene, nu i-a dat peste mână. Mexicul poate fi şi o capcană. Un
5 prieten olandez îmi povestea, la Ciudad de Mexico, o întâmplare a unui turist american. Cazat într-un sat, aproape de Uxmal, acesta s-a aventurist într-o bună dimineaţă câteva sute de metri dincolo de incinta locuită, adică în plină junglă, şi văzând una din acele gropi circulare (numite „cenote"),
io frecvente în zonă, nu i s-a părut prea adâncă şi s-a aruncat în ea, s-o studieze mai bine şi s-o fotografieze. Yucatanul e bogat în astfel de „cenote", de obicei pline cu apă, foste locuri de sacrificiu ale triburilor maya. Aceasta era seacă. Dar şi mai adâncă decât crezuse omul, care n-a mai putut ieşi. După vreo
/5 două zile, gazdele, observându-i lipsa şi ştiind năravul turiştilor, au zis: „Hai să-l scoatem pe american din cenote". L-au găsit cu părul alb şi aproape nebun de groaza prin care trecuse.
Paler e însă un explorator prudent, care nu sare ho-doronc-tronc în groapa cu jaguari şi şerpi - preferă să-i
20 contemple sculptaţi şi să le descifreze misterul la rece. Jurnalul său conţine mai multă meditaţie decât hoinăreală. Erudiţiei tălpilor i se preferă tamtamul ecourilor în timpanul sensibilizat de lecturi, verificate pe viu, într-o deplină singurătate creatoare.
25 Acum să trecem la roman. Poate că era nevoie de-o carte abstractă ca Viaţa pe un peron, alb „detaşată" şi crâncen fantastică, apărută într-un moment de inflaţie a contingentului, de supraîncălzire a realului. Oare nu cumva proza românească merge buluc într-o singură direcţie, forţând cu berbeci de lemn
30 de cireş uşi care au fost de mult date de perete şi în spatele cărora nu se mai ascund cine ştie ce mistere? Desigur, nevoie de bune romane realiste este oricând. Dar materia „obsedantului deceniu", bine explorată în câteva romane memorabile, retopită şi repovestită de setiitori din ce în ce mai
nedibaci s-a subţiat. O carte bună este înfăşurată într-o sută, o mie de romane medii, ba vinele, multe, de-a dreptul proaste, care ies din ea prin sciziparitate, tehnica mimetică a insului consumatot de cerneală pelican fiind uluitoare. în proză ca şi în versuri. Autori care nu ştiu cum se construieşte o schiţă, 5 scriu pe nerăsuflate un gros roman — cu aceeaşi minimă substanţă. Poeţi cu posibilităţi modeste citesc un volum şi scriu
|    trei în stilul lui, izbutind să le şi publice pe toate... patru. Vine
1    apoi un critic grăbit care laudă imitatorii. Am citit undeva un lucru amuzant: la un concurs de muzică, Beatles, formaţia w
i i adevărată, care a concurat şi ea, a ieşit pe locul cinci! Atât de bine reuşiseră ceilalţi s-o imite!
' Iată de ce iau proza lui Paler drept un simptom al
saturaţiei cu un anumit gen de literatură. O încercare izbutită de a deruta pletora de fabricanţi de istorioare facile. Un punct /5
| - de plecare spre un astfel de univers... bun, rău, depinde cine-1 face.  (O precizare aproape  inutilă:  n-am nimic cu ■. realismul-rechizitoriu, amar, bărbătesc, tragic din romanele i serioase - atâtea câte sunt dedicate limpezirii unei epoci. Le
tcitesc cu plăcere, despre unele am şi scris. Mă enervează însă 20 manufactura.) Aşadar, Paler întoarce spatele documentului şi ** pleacă mai departe, în pustiu, vorbind singur, când mai tare, I când mai încet, când mai pornit, când mai blajin. Şi această . „polemică" se otganizează într-un soi de roman de groază, de groaza de a fi la locul tău, roman incitam, care te pune pe 25 j    gânduri. Eroul său n-are nume. îi vom zice Povestitorul. Cartea e un monolog, într-o gară pustie, unde nu vine nici un tren, poţi să te culci în voie pe calea ferată - ni se spune - că n-o să 1 I" mori sfârtecat dc roţi, tot acolo te trezeşti şi te întorci degeaba ■ * pe partea cealaltă. Ceasul din perete are o singură limbă şi 30 „Mersul trenurilor" nu indică decât ora de sosire şi plecare fără nici o destinaţie. Nu se întâmplă nimic, în prezent amintirea jţţ e pusă la stors şi ea furnizează peripeţiile. O carte în care să nu le întâmple mare lucru poate fi fără semnificaţie. Nimicul de
î
654
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
655
aici colcăie de viaţă - de simboluri, semne, cifruri - şi peronul imaginat poate fi ca un seif, pe care povestitorul încearcă să-1 deschidă, nu cu chei ori şperacle, ci pronunţând un lung „Sesam" sceptic şi inutil. Acest tip de proză o cârmeşte de la omul care „vede idei" al lui Camil Petrescu, la cel care, pe lângă că le vede şi el, la fel de bine, că nu e deloc chior, le mai şi aude. Povestitorul este un rafinat auditiv, cu o gloată de audiţii, venite în audienţă. Ba le mai şi pipăie pe creier, le mai şi miroase. Şi mai ales le simte - simte ideile pe propria piele, tăbăcită de teorii şi trăiri.
Se transformă el însuşi în idee, ori într-un complex nou -cvartal - de concepţii, aşa cum se metamorfozează personajul lui Kafka în gândac. Subiectul ar fi aşteptarea, dar înţeleasă „material" sau „temporar", cam cum ai zice „sfârşitul secolului XX". O pândă a subitului, amânat la nesfârşit, o aşteptare a aşteptării. Povestitorul locuieşte în această aşteptare, se stabileşte în ea provizoriu, dar ştie că acest provizoriu va fi veşnic. O aşteaptă pe Eleonora. Şi tu te gândeşti: care Eleonora? Eleonore Duplay, căreia Robespierre i-a spus în preziua execuţiei sale: „Mâine va fi o zi frumoasă" - cum ne face să credem autorul, dându-ne acest amănunt istoric? Dar mai suntem noi atât de revoluţionari... francezi? E drept, profesorul de istorie - vagul profesor de istorie, specializat în prezentul istoric şi în perioada revoluţiei burgheze din Franţa - se crede uneori Robespierre. (Magistral „procesul" lui Robespierre din finalul cărţii.) Aşteptarea lui e ca o ghilotină care cade încet, milimetru cu milimetru, undeva de foarte sus, de la facerea lumii şi de la izgonirea din paradis; şi gâtul condamnat îşi îngroaşă venele de încordare, se oblojeşte, se pipăie şi i meditează. Această meditaţie inflamată a gâtului şi-a întregului corp, devenit parcă un creier înnebunit de spaimă, constituie bagajul, singurul bagaj al eroului modern, pus în situaţia simbolică de a-şi cunoaşte limita, locul şi timpul său. Evideni, faptele sunt mai complexe. Da, există şi fapte, dar de o anumii.i
natură, stranie. Apar cobrele, îmblânzitorii de cobre, apar cei care sparg becurile dintr-un orăşel „dând drumul" la beznă, lăsând să se instaureze odată cu ea groaza de răufăcători, apar câinii care încet-încet devin fiare, şi iau în stăpânire străzile ca în Rinocerii, latră la telefon. Aici am putea eventual să ne ? indignăm: unde o fi auzit autorul lătrături la telefon? Poate la Grădina zoologică. Câinii sunt stăpâniţi, până la urmă, de dresori care sunt mai răi decât fiarele etc.
Simbolurile ne sunt parţial cunoscute din universul literaturii existenţialiste ori cea a absurdului. Broderia lor, w măiestrit lucrată, patosul cu care sunt aruncate în sus, incendiate, ca să ne cadă în cap, seriozitatea întreprinderii, constituie nota originală a cărţii, pe muche de satâr, cuţit, ghilotină. Ca în Ciuma lui Camus, povestitorul lui Paler suferă de-o molimă, care-1 zvârle bolnav de scârbă la marginea 15 societăţii. In simbolul unui peron. „Ciuma" lui e memoria. Acuitatea extraordinară a simţurilor varsă totul în memorie, zi de zi, ceas de ceas, până când ceasul nu mai are decât o limbă şi aceea aiurea. Eleonora, care are în roman halca ei de spaime, parteneră ideală a insului bizar, ajunge în aceeaşi gară care e 20 un fel de capăt al răbdărilor, de unde abia începe însă răbdarea. Răbdările prăjite - hrana amânată a partenerilor -se coc în mlaştina - aproape latino-americană, ca emanare de miasme şi colorituri. Dar nu suntem siguri dacă cea aşteptată a fost cu adevărat şi ea în gară, ori e tot o proiecţie a 25 Povestitorului. O incarnaţie a ţipătului pe care el doreşte să-1 radiografieze - şi izbuteşte, cu atâta risipă de artă. Am uitat Să spun că punctul iniţial al labirintului existenţialist al personajului îl constituie ţipătul unei femei concediate, ţipăt care nu stârneşte nici o reacţie pe feţele celor din jur. 30 Povestitorul, aflat la frizerie, se gândeşte că poate toţi ne găsim sub nişte clopote de sticlă. Şi de aici începe astenia lui, vreau să zic elogiul lui Erasmus, care cu secole în urmă ne-a prezis..., dar ce să mai vorbim! Jumătatea platonică a
656
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
657
povestitorului completează universul lui de spaime şi vise. Sunt inserate multe vise în roman, şi ele au ceva vechi, arhetipal. Le-am putea analiza cu ajutorul consideraţiilor lui Erich Fromm despre limbajul uitat. Acesta consideră, se ştie, limba
5 simbolică a viselor ca fiind înrudită cu cea a miturilor.
Citez un vis şi pentru suculenta limbii acestei cărţi, scrisă în „transă", dar o transă perfect şi lucid supravegheată, o transă „construită" cu instinct de termită care macină piramide. „Apoi am descoperit cu groază o râpă pe care umblau, în sus şi-n jos,
io elefanţi orbi. Râpa semăna cu povârnişul plin de ferigi întâlnit în drumul spre pădure. Şi era plină toată de omizi. Un strat gros de omizi pe care elefanţii le zdrobeau mergând, lăsând în urma lor un mâl alunecos şi scârbos care se lăţea în iarbă. Dar pe măsură ce omizile mureau zdrobite ca sub şenilele
/5 unor tancuri, altele urcau şi coborau, venind din toate părţile sub picioarele elefanţilor. Mâlul animal se îngroşa, picioarele elefanţilor se afundau tot mai mult în el şi am înţeles că nimeni nu avea scăpare acolo... omizile urmau să-i înghită pe elefanţi, să-i acopere sub nămolul lor foşnitor, dar intrând în mâzga
20 lăsată de omizile moarte, mureau la rândul lor în mlaştina aceea aproape vie..." Povestitorul alunecă în râpă şi se trezeşte, - spre a fructifica rodul plăsmuirii inconştientului, care îi furnizase un simbol: „Nu c şi destinul ca un elefant orb? m-am întrebat atunci. El nu alege între bine şi rău. Şi dacă
25 nimereşti între copitele lor..."
După acest tipar, întâmplate aievea, închipuită ori visată, plus o mică morală, sunt construite multe capitole. Paginile sunt un fel de fabule fantastice, ale unui Esop nimerit în secolul XX, când animalele s-au mai împuţinat, şi trebuie să le caute
30 în om. Frazele sunt lapidare, unele sună ca nişte maxime. „Tot ce ne înconjoară este format din hieroglife. Ele există şi aşteaptă un Champollion care să le dezlege. Dar oamenii nu prea au chef să devină Champollion." „îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi
timp. Dar de ce eu nu aveam nici una, nici alta?" Iată o pătrunzătoare observaţie a Povestitorului, răstignit între trăire şi înţelegere, cu înclinaţia dc a se autodevora şi de a fi o „victimă optimă" a mediului. „Din nefericire se pare că sunt victima optimă. îmblânzitorii n-au făcut decât să-mi arate 5 cobra. Eu le-am făcut singur treaba după aceea. Am visat cobra şi am făcut din ea o obsesie."
Trebuie să mai spunem că în acest roman Paler vine cu cele mai bune calităţi ale sale de eseist. O reală capacitate de a teoretiza, de a depista problemele, de a le despica. Un mic io tratat de filosofie sceptică. „Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacialma, domnilor! Nu există decât ţipătul şi tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat şi exclamaţia: Am mai văzut noi de-astea. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aiurită. Omul? Nu există omul decât în 15 tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. în realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. 20 Dar pe acesta nu-1 poţi vedea totdeauna: îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu călăii şi victimele, pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire." Maestrul lui Paler se pare a fi Camus, cel din Omul revoltat. Viaţa pe un peron este un edificiu, făcut să se vadă în peisajul prozei româneşti 25 de azi geometric, alb, însingurat. Trecând proba romanului, Paler rămâne dator să scrie în continuare roman. Noua carte va avea, presimt, un plus de carne în jurul nervilor. Durerea cerebrală va ceda din când în când locul unei dureri fizice cât de cât, care să ferească personajele de aglomerarea de simboluri 30 şi să le apropie şi mai mult de cititor, prin defectele lor neteoretice şi viaţa lor halandala. Obiecţia mea, minimă, ar fi aşadar excesul de rigoare şi aglomerarea de simboluri. Să continuăm însă analiza. Povestitorul este un specialist în ratări;
658
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
659
a ratat istoria, dreptul, şahul, ciclismul. în secolul al XlX-lea s-ar fi numit „un om de prisos". El ia pe cont propriu laşitatea omenirii, dă simultane cu 10-15 îndeletniciri, permiţându-şi să le piardă, cum spuneam, pentru a rămâne până la urmă cu
5 sine însuşi, pustiit şi fără iluzii. Adună din toate aceste înfrângeri o energie a disperării, care se presează şi se acumulează ca energia din cărbunele prins în stâncă. Monologul său e o ardere incompletă, asfixiantă. O lecţie de anatomie făcută pe propriul cadavru „în vid", devenit simbol
io al unei umanităţi ce simte aproape o voluptate perversă din destinul de a fi cobai. Personajul simte nevoia să se explice — din cauza asfixierii - şi, vorba lui: „Pe măsură ce mă explic mai mult, am impresia că mă încurc mai mult". El iubeşte marea, dar are parte de mlaştină. O mlaştină halucinantă, coclită, care
/5 şterge orice urmă şi peste care nu zboară nici ciorile, se opresc la buza ei, ca şi când s-ar lovi de un clopot de sticlă. Partea din afara lui - cei care se lovesc de partea dinăuntru sunt oamenii, condamnaţi la singurătate ca Povestitorul, ori cei care au acceptat deja condiţia de umbră, precum personajele
20 fantomă din mlaştină. Căci mai mare încă decât spaima de cobre a eroului este spaima de a nu deveni el însuşi îmblânzitor. Rareori am întâlnit în proza noastră atâta vehemenţă în apărarea condiţiei umane, cerbicia întărâtată a unui om hăituit şi atâta dârzenie surdă în slujba demnităţii.
25 Sunt multe elemente care ne-ar îndreptăţi să includem cartea în categoria romanelor filosofice — dar nu sunt sigur dacă prin aceasta i-aş aduce o laudă autorului. Pentru că uneori prin literatura filosofică se înţelege o literatură plicticoasă — ceea ce nu-i cazul. Oricum, ceea ce trebuie să remarcăm neapărat este
30 totala coerenţă de gândire, aici ca şi în altă parte, ceea ce probează existenţa unui sitem: nervos, osos (cu şira spinării) şi filosofic.
De aici trecem direct la Polemicile cordiale, tocmai ieşite de sub teascurile Editurii Cartea Românească. Vor fi aşadar
polemici româneşti, deci şi cordiale. Cu acest motto din J. Joubert: „Scopul disputelor nu trebuie să fie victoria, ci propria noastră morală", volumul însumează o suită de micro-eseuri şi intervenţii publicistice. Disparate, aparent, ele comunică în adânc, datorită frumoasei obsesii a adevărului. 5 Ca şi personajul din roman, autorul atacă acum, fără masca şi platoşa ficţiunii, probleme din cele mai spinoase ale culturii şi vieţii (nu numai literare). Ironie, sarcasm, cultură plastică, mitologică, filosofică, scepticismul, sau, mai precis, lipsa de
1 entuziasm facil, entuziasmul „bine temperat" sunt şi aici w ? calităţile rare ale unui luptător, care, întors din Mexic,
Grecia, Italia, intră în arenă şi vorbeşte ca în Hyde Park pe un pietroi: cei care-1 îmbrâncesc de pe pietroi, fie ca să vorbească .   ei, fie ca să dea cu pietroiul în orator, fie să i-1 vâre în gură ca
• lui Cicero, sunt şi ei prin preajmă - şi constituie auditoriul dar /5 şi motorul enervării sale, fapt care ţine discursul la un nivel
* înalt de indignare, care de data asta face proză.
2 Monologuri „vărsate", fărâmiţate, monologuri tos, ca ş| zahărul, care nu mai e de mult cuburi. Lăudând irealitatea
L („mai docilă, mă ascultă, mă menajează şi pot s-o modelez 20 :. f după voia mea, pe când realitatea e de atâtea ori refractară, ' ţr intransigentă sau chiar necruţătoare"), Paler pledează pentru : i o realitate pe măsura noastră, nu pe măsura ei, o realitate a
lumii de azi, mai puţin... aşa cum e. j *       Mici fabule morale, după modelul lui Leopardi, dar trase 25 î | mai spre noi, eseuri de o ingeniozitate formală, sub formă de | i scrisori, de discursuri, conferinţe fixează tipuri şi caractere. I f Unora, spune Paler, le convine „neutralitatea activă". Aceştia I T sunt profitorii tuturor luptelor de idei şi nu numai de idei, ci
I % şi ai bătăliilor propriu-zise. „Acum, recunosc, am mai puţine 30
II iluzii. Cu o întârziere regretabilă, am devenit mai lucid şi am I f înţeles de ce sunt atâţia care nu se amestecă în nici un fel de I - polemici, care preferă o gaură de şarpe şi, acolo, aşteaptă să I    vadă ce se mai întâmplă. Unii se amuză şi trag chiar concluzii
660
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
661
practice: Nu e bine să scoţi capul afară. Cel mai cuminte e să te laşi la fundul lacului, să iei o trestie în gură şi să respiri prin ea. Până trece furia." Refuzând să respire prin trestie, Paler se situează pe singura poziţie demnă de un intelectual, care ţ înţelege că mediul e cum şi-1 face omul şi că până la urmă toţi suntem responsabili de o anumită ambianţă culturală. De altfel, furia nu trece niciodată. Trecem noi, şi dacă am rămas indiferenţi la potlogării, ne facem vinovaţi prin tăcerea noastră.
10 Excelent mi se pare eseul Despre Platon, cu gândul la Lorca, gândit ca o scrisoare către Alexandru Paleologu. Punându-şi întrebarea de ce i-o fi izgonit Platon pe poeţi din cetatea ideală, observă că cetatea imaginată era o cetate a tiraniei. „Nimeni n-a spus aşa de clar că poezia este coşmarul tiraniei. Alungarea
15 poeţilor dintr-o asemenea cetate, în loc să-i jignească, le face onoare. Mai întâi, pentru că Platon ne lasă să înţelegem că tirania nu s-ar fi putut baza pe poeţi. Apoi, pentru că, spre deosebire de calomniatorii poeţilor, care au insinuat că poeţii pot fi corupţi, el nu credea probabil în această posibilitate, din
20 moment ce a preferat soluţia radicală; tirania, pare el să spună, n-ar fi fost desăvârşită câtă vreme poeţii ar fi fost toleraţi între zidurile cetăţii sale; chiar tăcuţi, ei ar fi rămas suspecţi, chiar supuşi, ar fi rămas primejdioşi. Ca atare, singura soluţie era ostracizarea lor. Eu nu cunosc un mai înalt elogiu adus poeziei
25 decât această teamă." Sunt de partea autorului, admirând încă o dată rigoarea platoniciană.
Sunt aici pagini elocvente despre situaţia culturii noastre, despre izbânzile ca şi scăderile sale, afişate deschis, fără false menajamente şi diplomaţii. îl preocupă atmosfera - şi putem
M) considera această carte ca un buletin meteorologic serios, făcut pe bază de observaţii atente ale deplasării curenţilor de aer, unde se întâlnesc cei reci cu cei calzi, ce se produce, dincotro vin norii sterili, dincotro cade grindina etc. Şi mai ales cine iese ciuciulete, când e să-1 plouă, şi se alege cu insolaţie, când
e secetă. E vorba de un studiu de câţiva ani buni. Nu putem preciza unde îşi arc Paler instalat observatorul cu o roză a vânturilor şi un pluviometru. E de la sine înţeles că autorul, de bună-credinţă, îşi asumă coeficientul de risc, inevitabil în toate ghicirile vremii, chiar şi după ce au fost lansaţi sateliţii 5 specializaţi, sau mai ales după această lansare. Din cauza asta şi din alte cauze, care nu mai ţin de atmosferă, ci de timp, tonul | e reţinut, minat de un scepticism apăsător, j „Cu iluzii nu e greu să fii Don Quijote" - citim în
1      Decadenţa lui Don Quijote. „îţi faci iluzii şi le urmezi. Dar dacă io i 1   nu le mai ai?" Şi urmează demonstraţia. De la astfel de f   premise, oarecum în răspăr, vădind stăpânirea materialului cultural, care devine, ca la unii poeţi, instrument de lucru, comparaţii, metafore, simboluri printr-un raţionament ingenios, fin, proaspăt, se ajunge la concluzii interesante. Paler K a studiat cu seriozitate eseiştii moderni (Hocke, din Lumea ca I      labirint, Camus). Abilitatea autorului constă, aşadar, în a pune ! |,   probleme. în a inventa subiectele. Şi abia după aceea intervine i .   talentul, care e în stare să nu rateze nişte starturi atât de ţi  incitante. întrebându-se de ce Hannibal n-a cucerit Roma, 20
după ce bătuse atâta drum tocmai cu acest scop, spetind şi | ţ   soldaţi şi elefanţi, ştiind mai ales că cetatea eternă, în panică, era cât se poate de coaptă pentru această ispravă a sa de arme, autorul glosează cu vervă despre antica enigmă. „Hannibal a înţeles atunci, îmi place să cred, că a învinge şi a cuceri sunt 25 două lucruri diferite, că o cucerire înseamnă mult mai puţin "   decât o victorie; adesea înseamnă chiar eşecul victoriei. Şi s-a ferit să-şi pună în pericol biruinţele asupra Romei, a refuzat -   să-şi asume umilinţa cuceritorului." Şi mai departe: „Ce lecţie superbă şi inutilă pentru cei care nu ştiu decât să cucerească io fără să învingă" (O enigmă a istoriei). Jucându-se serios de-a literatura, îşi imaginează două discursuri teribile ale lui Nero. „Puteam să vă ucid pe toţi fără nici o explicaţie. Nici măcar n-aş avea nevoie să zic: Omorâţi-i! Ar fi fost de-ajuns să arăt
662 MARIN SORESCU
cu degetul pe cei care urmează să fie înjunghiaţi. Dar am vrut să fac ceva pentru voi şi de aceea renunţ de bunăvoie Ia privilegiul zeilor de-a fi muţi, ca să vă spun de ce vă omor. Ei, bine, vă dau o şansă rară. Aceea de a muri nevinovaţi." Şi tot
5 pe această linie, de explicare sau explicitare a istoriei antice ori medievale, un Discurs imaginar al lui Giordano Bruno în faţa tribunalului de execuţie. „îmi dau seama, din felul cum mă priviţi, cât de convinşi sunteţi că putetea, şi a cerului şi a pământului, e întreagă în mâinile voastre." Mergând mai
10 încoace, pe firul istoriei universale („Istoria universală a infamiei" - spunea cu amărăciune Borges), în eseul Un tren spre Weimar, înscenează, pe baza unei informaţii reale, din timpul celui de-al doilea război mondial, reacţiile unor călători colaboraţionişti francezi mergând spre Weimar.
15 Aceştia au ocazia să asiste la scena de umilire a câtorva prizonieri compatrioţi. Sunt vreo cincisprezece reacţii diferite, care ne fac să bănuim că autorul se exersează în secret pentru teatru. Mai notez această frază a personajului numit „Al şaselea". „E greu să contrazici pe cei care îndreaptă pistolul
20 asupra ta. Deşi înţeleg că e un cerc vicios tragic aici. Pentru că prin frica noastră îl ajutăm pe Hitler să ne înfricoşeze şi mai mult. Sigur, poţi striga celor care te ţintesc: Toate închisorile şi toate tiraniile sunt provizorii. Numai libertatea e eternă! Dar, în clipa următoare, când soldaţii duc degetul pe trăgaci, trebuie
25 să recunoaştem că şi noi suntem ca şi tiraniile, ca şi închisorile. Provizorii." Am dat aceste câteva exemple pentru a arăta că sensul polemicilor trebuie înţeles mult mai larg. Se polemizează cu epoci şi instituţii desuete, cu prejudecăţi, cu filosofii, concepţii. Pe acest ton „cordial" şi cu fereastra larg deschisă
w către invenţia creatoare, Paler ne arată că se poate învăţa de la maeştri într-un singur fel: rămânând tu însuţi, şi studiindu-le arta cu pioasă veneraţie şi nobilă îndârjire în a le surprinde secretul. Contează mult familia de spirite în care te situezi de bunăvoie. Şi vocaţia, desigur. Autorul Polemicilor cordiale are
UŞOR CU PIANUL PE SCARI 663
în dreapta şi-n stânga umbre dintre cele mai demne de respect. Intră în arenă, dezvăluindu-şi cu sinceritate defectele: „nu pot să polemizez cu oricine; nu pot să polemizez despre orice; şi nu pot să polemizez oricum. Şi, destule ori, tranşeea mea de luptă este tristeţea mea." 5
Rod al acestei triple „neputinţe", cartea, care are pe copertă o Afrodită însângerată (Magritte), arată starea de scris excelentă a eseistului.
Autor de febre morale, îndemnându-ne parcă prin exemplu-i să ne vârâm noi înşine un termometru la subsuoară, io când aripă, când semnal de alarmă, Paler e reprezentantul unei culturi mature, care îşi permite saltul de la descrierea şi adunarea de fapte la operele de sinteză.
1983
ţ IjIL-
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
665
PROZATORUL DIONISIE ECLESIARHUL
Cronicar fără noroc, Dionisie, care şi-a zis Eclesiarhul sau Eclesiarcul, după ce-şi zisese mai înainte Dionisie - uitându-şi numele de mirean - Dumitru, la ieşirea din satul vâlcean s Pietrari, a început munca de „specialist" în scurgerea vremii când se schimbau macazeleîn istoriografie. Ideea de povestitot al faptelor începuse să obosească spiritele... Iar să începi de la facerea lumii? iar să amesteci întâmplările reale cu cele închipuite? Se cerea un spirit lucid, mai exact, mai sec... Lumea
io voia ştiinţă. Şi nu orice fel de ştiinţă... ştiinţa istoriei! Mai târziu se va vorbi chiar despre „ştiinţa literaturii". Cărturarul oltean n-a făcut greşeala de-a se lua după cerinţa pieţii spirituale a Craiovei şi a Bucureştilor, piaţă alertă, într-un efort disperat de sincronizare cu Europa, care tocmai degusta ideile
(5 Revoluţiei Franceze. Acestea fumegau ici-colo prin găurile date cu tunul de armatele lui Napoleon. Şi-a zis că respectivele tunuri puteau fi decalibrate. E cert, Napoleon îi era antipatic. (Şi, într-un fel, avea dreptate, că nouă ne-a adus numai ponoase!) Cu potcapul pe ceafă, ca, mai târziu, Creangă, cu 20 anteriul suflecat, cu pana de gâscă ascuţită - Nea Dionisie păşeşte într-o zonă de spiritualitate mult mai rafinată decât ideile lui Rousseau, Voltaire, Montesquieu, denaturate de răcani, ofiţeri şi asasini: el descoperă balcanismul. Intră în grecime, turcime, bulgărime, păşeşte în vechea limbă
9
românească. E un Anton Pann avânt la... povestea vorbei şi un Mateiu Caragiale înaintea lui... taică-su. Bineînţeles, ca Jourdain: fără să ştie. Credea, naivul, că trăieşte pe vremea lui Osman Pazvante. Era sincer înspăimântat de isprăvile Pazvantoglului, care, jefuind fără deosebire de rang, de 5 cultură, în stânga şi-n dreapta Dunării, a mers cu fărădelegile până acolo încât a dat foc chiar şi Craiovei! Să ardă din temelii, cu viaţa ei spirituală cu tot. (Era în locul fostei pieţe mari, de legume, bineînţeles, unde vine acum Teatrul Naţional.) Acolo se vindeau ideile. (Vezi cele patru vânturi, la stopul din w faţa fostei autogări, unde se mai simte şi acum un mare curent apusean.) Bineînţeles, boierii fugiseră. Craiova a ars singură. De groază, Dionisie îl face pe Pazvantoglu erou de epopee: un fel de Ulise, dat în pastele mă-sii de toată lumea, însă cu oarecare simpatie, o umbră chiar de admiraţie. Asta pentru că /5 rebelul de la Dii dăduse în judecată Imperiul otoman - pe vizir şi pe sultan, în special -, punându-le un fel de ipotecă pe-un paşalâc. N. lorga avea dreptate când vedea în gestul lui semnul revoluţiilor moderne, care pe urmele... etc. şi iar ajungem la Napoleon. însă subiectul acestei cronici este prezentarea 20 Hronografului Ţerei Rumâneşti scris de Dionisie Eclesiarhul în 1814—1815, în oraşul banilor, şi publicat între 15 iulie şi 15 decembrie 1934 la Râmnicu-Vâlcea, sub îngrijirea regretatului cărturar C. S. Nicolaescu-Plopşor. (După ce fusese mai întâi ,,adunat" de A. Papiu-Ilarian în Tezaur de monumente istorice, 25 Voi. II, în 1872.) De atunci n-a mai fost reeditat. Şi, dacă pot spune astfel, nici Dionisie n-a mai avut pretenţie: odată trecută prin foc viaţa spirituală a Craiovei, se încuibase în el scepticismul negru, cum că n-o să-şi mai revină vreodată. El a scris - Cronograful şi celelalte o mie una opere, condici, 30 pomelnice şi hrisoave, care încă nu-şi găsiră editorul, preţ de 0 sută cincizeci de ani - pentru plăcerea literelor româneşti (scria frumos, făcea nişte minunate litere greceşti, slavone, latine - căci era poliglot) „şi-a patriei cinstire". Cronograful
666
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
667
se ocupă de evenimentele Ţerei Rumâneşti, cum zice el, între 1764 şi 1815. Toate evenimentele sunt întâmplări din timpul vieţii autorului (s-a născut la 1759) şi asta contribuie la savoarea deosebită a lucrării, care sare din canoanele genului.
5 Chiar dacă această operă constituie „cel mai bogat izvor istoric pentru epoca anterioară revoluţiei lui Tudor Vladimirescu" (vezi Plopşor), fiind utilizată şi admirată, mai mult utilizată, dar şi admirată, însă în spiritul acribiei istorice, de Hasdeu, Xenopol, Iorga -, nu pentru merite documentare ne ocupăm
w acum de ea. Am dori să atragem atenţia asupra limbii literare — „vârtoasă şi spornică" precum folclorul - şi mai ales asupra valorii artistice deosebite a cărţii, care ne îndreptăţeşte să-1 considerăm pe Dionisie Eclesiarhul un înzestrat şi original scriitor român la începutul secolului al XlX-lea. Epoca 1-a
ii avantajat, e drept. A fost îngrozitoare! Cea descrisă. Dar şi o epocă plină de magneţi pentru amatorul de pitoresc. Un pitoresc crunt şi barbar, bineînţeles. Este perioada orientalizării maxime a ţărilor româneşti. Fanarioţii, intrând în palatul domnilor români, aşezat de mult la porţile Orientului,
20 trăgeau, ca Nastratin, porţile Orientului după ei: în obiceiuri, apucături, limbă, politichie. Dionisie cercetează în cronograful lui câteva domnii: Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Mavrogheni, Alexandru Moruzi etc. Şuţu, Ipsilanti şi Moruzi se încăpăţânează să domnească de două ori. Revin pe
25 scenă, la aplauze, cum s-ar zice, chiar dacă unii din predecesori părăsiseră această scenă scurtaţi de cap. Şederea pe tron a fiecăruia dintre ei este văzută în legătură cu... toată lumea. Ochiul istoricului este „atent la modul în care se zămisleşte „neunirea" între popoare. Cum unii „scocioresc" pricini de
30 război, cum peştele mare vrea să-I înghită pe cel mic ş.a.m.d. Se ţine sub observaţie mai ales zona balcanică. Reiese clar cum această zonă este, până la urmă, doar obiectul unor întâmplări hotărâte în afara ei. Chiar domnitorii fanarioţi, oricât de intriganţi şi de vicleni, uneori cu aerul de-a călări evenimentele,
'      sunt nişte biete păpuşi în mâna împăraţilor ce-şi dispută interesele. Pilduitoare este soarta abilului Gheorghe Hangerli. Oricât de abil, acesta nu poate ocoli o execuţie shakespeareană, j      pentru că interesul sultanului nu mai coincidea cu cel al I      supusului său, pe care-1 pedepsi, culmea!, pentru... lăcomie. 5 i       întregul  episod Hangerli ţine de marea literatură a cronografului, şi-1 lăsăm mai la urmă. încă n-am epuizat tipicul '       istoriei, pe care Dionisie, călugăr deprins cu atâtea dogme şi canoane, îl cercetează cu agerime şi-1 consemnează „cu dulceaţă". în primul rând, defilarea domnitorilor. Aceştia vin io „cu cucă" şi „cu tui împărătesc" şi intră în Bucureşti „cu mare halai". Urmează obligatoriu închinăciunea boierilor care se închinaseră în urmă cu doi, sau trei, sau cinci ani, cel mult, şi domnitorului precedent, iar cei care nu făcuseră acest lucru fuseseră tăiaţi scurt. „La leatul 1781 a venit domn ţerei /5 Nicolae Caragea Voevod, trimis de la Poartă de împăratul turcesc, cu cucă împărătească, cu caftan şi cu tui, după obiceiul Porţii şi intrând în Bucureşti cu pompă mare şi cu halai, şi şezând în scaunul domnesc, venit-a toată boierimea de is-a închinat şi i-a * *   sărutat mâna; şipuind toate trebile terii şi boieriile cu rânduială 20
bună era linişte şi bivşag, şi efiinătate era la toate {n.n. — Dionisie Hfc   va avea, în toată cronica, obsesia preţurilor, care trădează omul ridicat de jos, ştiind cât costă şi pacea şi războiul). Acest domn \ "    era un om bătrân şi din fire bun, stăpânit-a ţara patru ani cu ;      pace şi i-a venit mazilie de la Poartă. "Atât despre domnia lui 25 î      Nicolae Caragea. Două fraze. Ca un basm. în aceeaşi ramă este încadrat domnitorul care-1 urmează, Mihail Şuţu. Se spun aproape aceleaşi cuvinte... pentru că şi el vine... de unde vine... de la Poartă... şi tot „cu pompă", intră în Bucureşti „cu halai"... j      Şi ce face?. „Şade în scaun". Şi cine credeţi că vine la el rapid? 30 «      „Toată boierimea": „...şi i s-a închinat toată boierimea j      sărutându-i mâna". Fiind şi Şuţu tot „om bătrân", rămâne în scaun tot patru ani (senectutea nu-1 va împiedica să mai t *ţ   domnească o dată). Bătrâneţea domnitorilor se vede că era cu
668 MARIN SORESCU
priinţă ţării, pentru că autorul nu uita să noteze: „Eftinătate tot era la toate". Lucrurile sunt mai complicate la Mavrogheni. Acesta ţine să fie totul clar de la început: „...şi după ce a intrat în Bucureşti, a venit cu tot bălaiul la bisearica domnească [...]
5 şi a poruncit de-a face dascălul domnesc logos, adică cuvânt către toată adunarea norodului în biserică, că fieştecarele să se grigească a petrece bine şi cu fapte bune, căci cel ce se va prinde cu vinovăţie, i se va răsplăti de către Măria Sa cu pedeapsă grea în lumea aceasta, de nu-i va rămânea rămăşiţă a lua răsplătire
10 în cealaltă de la Dumnezeu. Şi de aici mergând în casele domneşti, avea după dânsul doi gealaţi îmbrăcaţi în cămăşi de zale, şi el era om înalt uscăţiv la obraz şi strajnic. "Abia după această lămurire, vodă lasă boierii să-i sărute mâna: în prezenţa celor doi gealaţi. Plin de iniţiative se dovedeşte în
15 zilele următoare: cheamă la sine pe Mitropolit, episcopii şi boierii. îi ospătează ce-i ospătează, ca după aceea să le ceară o pipărată notă de plată. A spus: „satară de bani pe Mitropolitul şi Episcopi şi pe boieri, încă şi pe neguţătorii cei mari să dea care 60pungi de bani, care 50, care 40, care 30, 20, 10, care 5".
20 Conchide cronicarul: „deci boierii n-au avut ce face, cu voe fiară voe, au dat ce li s-a cerut de Măria Sa, căzându-le ospătarea scumpă". Harnic în felul lui, iscoditor, acesta umbla „diptil" prin curţile oamenilor să vadă ce fac, după ce, în prealabil, poruncise ca nimeni să nu închidă casă sau dugheană. Gusta
25 pe la băcănii „cumpărând câteceva, şi de-i găsia vânzarea rea, îi ridica şi-i pedepsea foarte rău şi le lua gloabă". Pe hoţi îi pedepsea straşnic: „Iar pe furi de-i găsia, sau îi arăta alţii, numaidecât poruncea gealaţilor (fiind gealaţii după el) de-i spânzura, în uliţă, de o prăjină în furci". în mod curios,
30 poruncea să-i „înţape", fără nici o judecată, şi pe cei ce nu se duceau la biserică. Iar la biserică trebuia „de cu seară să se slujească utrenia împreună cu vecernia". Această forţare a uşilor Domnului nu place feţelor călugăreşti. Necazul lui Mavtogheni, pus pe ordine şi disciplină, fără a atinge însă
j UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI 669
înălţimea morală a unui Ţepeş, pe care încerca să-1 imite, doar '     în străjnicie, el urmărind, evident, scopuri de căpătuială, a fost i     războiul ruso-turc şi ocuparea Olteniei de către austrieci. în «     bătălia de la Porceni, pierd turcii, conduşi de Cara-Mustafa. i     „ Cara-Mustafa cu câţiva turci a venit la Craiova, feşteliţi şi plini 5 de noroi, şi cei mai mulţi au trecut Dunărea. Iar cei morţi, după ce i-au cotelit Nemţii, le-au dat foc cu lemne, ear o seamă de oaste, turci şi mai mulţi Arnăuţi ce era, se aşezase pe meterezuri şi da i     de acolo cu sâsânealele bărbăteşte în nemţi. Şi-i strica rău şi nu r ieşea afară din şanţuri. "Pe nesimţite povestitorul ne introduce w * în plin război european, numit de el „răzmeriţa nemţilor". De ' la relatarea schematică se alunecă în adevărata proză „de ,    analiză", cu amănunte strategice, portrete de comandanţi şi mişcări de trupe. Mereu eşti tentat să apelezi la cuvintele autorului, la frazele lui meşteşugite. /5 i Profitând de harababură, turcii (şi, spre-a lua-o înaintea
I - altora) vor să ocupe de-adevăratelea ţara, renunţând la 1 i intermediarii fanarioţi. Autorul se arată îngrozit de sculele i ~ civilizatoare cu care vin: „Şi a venit un paşă mare cu oastea lui | J din adâncul ţerei turceşti şi adusese saci arări plin de ştreanguri 20 şi curele şi lanţuri să lege robii şi mai mult Bucureştii îi era aminte". O adevărată lovitură de teatru: „Dar domnul Mavrogheni cu mare meşteşug şi cumpătare a tăiat pe acel paşă pe Dunăre şi l-a aruncat în apă neştiind niminea din turci ce s-o făcut acel paşă." Văzând că nu-i de glumă nici cu nemţii, 25 ;    domnitorul „s-a apucat de sănătoasa" şi-a trecut Dunărea, >    încercând să facă politică de la loc păzit: „şi deşi acolo poruncia j    turcilor să stea cu război asupra nemţilor să nu-i lase să intre în I    ţară, dar turcii văzând că şi el a dat dosul de a fugit din ţară nu-l mai băga în seamă." Nemţii se instalează la Bucureşti şi 30 Craiova, după care „s-au apucat de muzici şi de baluri, după f H tbiceiul lor f...] şi iubea şi boierii mai vârtos muierile, musicile s - fi balurile nemţeşti, că se aduna cu ei la cele veselitoare ". Aici nu ;   lipseşte decât descrierea acestor petreceri, închipuirea unor
i *
670
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
671
mari scene şi tablouri în stilul epocii, cu costume scumpe şi conversaţie mixtă - cuvinte nemţeşti amestecate cu grecisme şi turcisme - sunând ciudat mai ales în pronunţia consoanelor -pentru a ne da seama cât de aproape este Dionisie de proza
5 modernă. Cronograful este ticsit de astfel de nuclee de proză. Dionisie are într-adevăr stofă epică, iar „suflul" şi-1 trage din fapte. Aşa sunt episoadele cu fuga turcilor din Craiova, după bătălia de la Porceni. Ba chiar retragerea nemţilor, care, după baluri, muzici şi cucoane, „odată s-au rădicat din ţaţă şi s-au dus
io bătând tobele cu buzele umflate". Plastică este descrierea molimei de lungoare (febră tifoidă), care i-a cuprins pe ocupanţi: „... şi murea de stingea aici în Craiova şi prin sate, unde era, de le aducea tot cu carele armele şi hainele şi tulbele cu pălăriile, şi câţi se bolnăvia în oraş, îi aducea în spital şi dacă
/5 murea, începuse întâi a-i îngropa cu ţeremonii, petrecându-i cu câte un polc de soldaţi tot în rând până la beserică cu preot şi-i slujea apoi îi îngropa şi soldaţii făcea o mustră şi apoi pleca la cuartiru lor şi-i ducea cu patru soldaţi pe nosilă, şi punea peste coşciug postav negru; iar dacă au început a muri din greu, s-au
20 lăsat de ţeremonii şi-i încărca noaptea în care împărăteşti cu patru cai de la spital goi în piele, nici cămăşile nule lăsa pe ei şi-i ducea afară din oraş unde era şanţuri mari de sarahori săpate adânci; şi-i arunca din car în şanţ ca pe nişte snopi sau buciumi, aşa mai în toate nopţile căra din spital şi sarahorii trăgea pământ peste ei."
25 Iată ce frază generoasă, cu câtă mişcare - e drept macabră! -şi cu ce grijă de culoare şi precizie! Oamenii ajunşi la ghinion stârnesc compătimirea, măcar că erau duşmani. Mila este exprimată printr-un epitet: „nevoiaşii". „Iar ungurii husari nu murea, că mânca slănină şi bea vin, nici rumânii ungureni nu
30 prea murea, numai nevoiaşii de nemţi erau biruiţi mai rău de această boală." Şi cam aşa s-a terminat „răzmeriţa" nemţilor.
Vine domn Mihai Vodă Şuţu. Iarăşi nu reuşeşte să-i smulgă cronicarului mai mult de-un paragraf. în schimb, despre Alexandru Moruzi, urcat pe tron în 1795, are ce
povesti. Acest om era sucit „strecurând ţânţariul şi înghiţind i    cămila" (o zicală mai expresivă decât „scump la tărâţe şi ieftin !     Ia făină"), şi, în general, „strajnic şi aspru cu boierii". Şuţu se I     pricopsisie în scurta-i domnie şi cu câteva calamităţi: ciuma, lăcustele şi seceta - care vin când toate odată, când pe rând, 5 făcându-1 mai uşor de ţinut minte. Bineînţeles, foloseşte nenorocitele prilejuri pentru a stoarce bani - de Ia vii şi de la morţi. Aşa încât, atunci când îi vine mazilia, „s-a dus cu adunare multă de avuţie, fiind foarte maestru a strânge bani". A doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti a fost şi mai scurtă, io ' vreo şase luni. „Bătrân alb ca oaia", acesta este mazilit. Abia acum începe domnia lui Hangerli, a cărei relatare prilejuieşte pagini strălucite.
S-a văzut şi din exemplele de până acum în ce ar putea consta secrerul artei narative a fericitului călugăr: stilul direct 15 fără poticneli, familiarizare cu evenimentele, pe care ştie să le sintetizeze plastic, vorba neaoşă. Două personaje sunt protagonistele acestei nuvele istorice, în sensul celor scrise mai târziu de Negruzzi şi Odobescu. Gheorghe Hangerli, care
^ ocupă tronul Ţării Româneşti pe la 1789, şi Pazvantoglu. 20 " Acesta din urmă era „ostaş ziianţ, odobaşă între ostaşii turci, şi era în răzmeriţa Nemţilor sub stăpânirea lui Mavrogheni cu lefeaoa sa, şi după ce s-a făcut pace, aflându-se în cetate, a început a se arăta mai mare ca o aga între ceilalţi cetăţeni agale şi a se înălţa cu firea, şi unindu-se cu agalele cetăţii, i-a tras pe toţi a-i 25 ghioldaşi. "Bun portret pentru un început de ascensiune, cate debutează printr-o răzmeriţă împotriva paşei de la Dii. Acesta este pus sub pază în serai şi din paşă transformat într-un simplu
i     salariat: „Paşa era numai în saraiul lui slobod, cu puţintei turci în ascultare, neavând nici o treabă în mână [...]şi toată luna îi 30 trimitea şi lefeaoa paşii". Viclean, energic în executarea unor fapte nesăbuite, Pazvantoglu nu vrea să ştie nici de noul paşă
1 -  trimis de sultan: „nici nu l-a lăsat să intre în cetate, încuind porţile cetăţii şi luând cheile la el", lucru nemaiauzit şi atât de
672
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
673
ruşinos pentru bietul paşă, căruia: „îi zicea surlele şi-i bătea tobele din afară de cetate degeaba". Totodată, rebelul reuşeşte să-1 câştige de partea lui şi pe Leu-Paşa, trimis de asemenea să-1 nimicească. Acesta, duplicitar, se mulţumeşte cu un mic ciubuc: „şi fii sănătos, trimite-mi ceva băcănii". Tot aşa, cu daruri măiestrit descrise de călugăr, care avea simţul fastului şi ştia şi valoarea fiecărui lucruşor, cum spuneam, Pazvantoglu se întăreşte în cetatea din Vidin, devine o problemă pentru sultan. Noi oştiri trimise împotrivă-i stau neputincioase în jurul Vidinului, sleind populaţia, care trebuia să întreţină cu hrană şi furaje numeroasele oşti. în acest context, gospodarul Ţării Româneşti numai viaţă tihnită nu poate avea. „Vodă Hangerliu cu căpitan-paşa au făcut de aducea zaherea şi din ţeara Moldovii, istovind Ţeara Rumânească. "Lipsa de spirit gospodăresc se împletea cu jaful. „Dar ce folos că era făina adunată la ordie peste Dunăre, nu în saci, sau în niscai hambară pusă, ci pe pământul gol turnată, făcută moghii în sus şi mulţime dc vite, oi şi vaci, însă cei ce era cu acea treabă le şi vindea. Iar slujbaşii nici nu mai înceta dând zor lăcuitorilor, zicând ado, ado." Mai prejos nu se lasă nici Hangerliu: „ Vodă Hangerliu iară nu mai înceta să scoată dăjdi, cu cuvânt pentru lefile ascherliilor (şi câte şi mai câte), luat-a vinericiulşi oieritul îndoit şi mănăstirilor, nu numai că le-a oprit mila vinericiului, ci încă a apucat pe mănăstiri de au plătit şi vinericiulpe vinurile din viile mănăstirilor şi au dat oi, vaci, orz, grâu şi bani satarâ..." Era foarte greu! Şi autorul nu-şi poate opri un oftat: „O, vai de ţearâ era, mai vârtos de aceste cinci judeţe dincoace de Olt". Culmea birului, care stârneşte un fel de revoltă a clerului şi boierilor (populaţia de rând era mai tăbăcită), o reprezintă noul bir numit „văcărit". Se face un recensământ al vitelor, primul, cred, în Ţara Românească, numărătoare care va duce treptat la ruinarea păstoritului şi, în genere, a creşterii vitelor. Recensământul făcându-se iarna şi fiind zăpadă mare, nici o vită n-a putut fi ascunsă, aşa încât, după ce „tacsindarii" au
fixat taxele, plecat-au cu catastifele prin judeţe slujbaşii ispravnicilor: „slujbaşi şi numbaşiri şi creştini de era 7nai răi decât turcii, şi ca să nu scape cineva cu câte vreo vită au adus tacsindarii ţedule, adecă răvaşe pecetluite cu roşu, pecetea gospodu, după catastişe fieştecare om cu numele lui şi cu câte vite are... " Strâns 5 în mare grabă şi oamenii nimerindu-se săraci lipiţi, văcăritul a pricinuit multe fărădelegi din partea slujbaşilor. Amintirea acestei dări trebuie să fi fost destul de vie pe vremea întocmirii cronografului. Spaţiul nu ne îngăduie să mai cităm frazele de un realism crud, ieşite de sub pană scrâşnit, cu obidă. Mai ales 10 că am vrea să mai amintim două episoade legate de domnia lui Hangerli, contribuind la conturarea portretului acestui prea grăbit gospodar. Prima este o întâmplare ce ar putea avea haz, dacă n-ar fi groaznică prin semnificaţia ei, arătând halul de decădere morală şi de înjosire în faţa stăpânitorilor turci. Este 15 vorba de zaiafetul de la Bucureşti în onoarea unui căpitan-paşa (Capudan Hassan-paşa), care a pretins boierilor să vină „cu cucoanele lor la zeefet". Obrăznicie la care domnitorul a răspuns printr-o farsă: „...şi chemând vodă boierii, a venit după - poruncă jură cocoane. Vodă văzând că n-au venit cu muierile lor, 20 nu i-a silit, ci a trimis pe postelincul cel mare şi pe cămăraşi de au adus muieripodărese, curve şi cârciumărese însă au ales muieri mai chipeşe şi mai frumoase şi le-au îmbrăcat cu haine frumoase din cămara lui vodă, făgăduindu-le daruri domneşti să facă toată voia lui Căpitan-paşa şi a agalelor lui şi să se sloboază la chefuri 25 (n.n. — Va fi cunoscut Mateiu Caragiale acest text ?). Deci la vremea mesii le-a poftit la masă să şează cu boierii, şi aducându-k velpost(elnicul) le-a numit că sunt cucoanele boierilor, arătând: eată aceasta e Brâncoveanca, aceasta Golească, aceasta e Comeasca, aceasta e cutare şi aceasta e cutare Filipeasca. Căpitan-Paşa 30 Văzându-le s-a bucurat, şi şezând toate la masă cu boierii şi cu Vodă şi căpitan-paşa cu agalele, şi zicându-le muzicile la masă ţi după ce au mâncat s-a sculat şi ridicând masa a poruncit căpitan-paşa să joace boerii cu cucoanele lor şi au jucat şi ţâind
674
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
675
până seara şi earăşi punând masă şi după-masă jucând până la puterea nopţii şi încetând a zice căpitan-paşa lui vodă să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sunt bucureştencile iubitoare de împreunări şi aşa s-a şi făcut şi celelalte le-a dat în paturile agalelor [...]. Ear dimineaţa au dăruit turcii pe muieri bine, socotind că sunt cucoanele boieribr, şi le-au slobozit. Apoi cămăraşu le-a dezbrăcat de hainele cu care le-a fost îmbrăcat şi le-a dat drumu... "E o pagină prevestind, într-adevăr, proza mustoasă a Crailor de Curtea-Veche. Al doilea episod la care ne mai oprim este de natură tragică. Este vorba de uciderea mişelească a lui Vodă Hangerli. Mişelia constă în perfidia cu care sultanul înţelegea să se debaraseze de foştii colaboratori, trimiţând ucigaşi plătiţi să-l lichideze, şi în laşitatea slujbaşilor domnitorului, care rămân paralizaţi de cuvintele „Dur ferman bre!" ca la un „sesam, paralizează-te!". Ei lasă un capugiu şi un harap buzat să taie capul domnitorului în palatul său, ziua în amiaza mare, şi îngroziţi de spaimă nici nu le dă prin cap c-ar putea interveni. Este a doua execuţie de acest fel, după cea a domnitorului Grigore Ghica din 1777, al cărui sfârşit avea să-i prilejuiască lui Eminescu puternica accente de revoltă. Nu mai putem intra în amănunte. Acest episod are organizarea unei adevărate piese de teatru, cu intrigă, punct culminant şi deznodământ. întâi, un fel de duel al vicleniilor. Capugiul trăgând la Bucureşti, se face că are drum în altă parte, truc răsuflat de altfel, şi doreşte doar să-l vadă pe vodă. Vodă, înspăimântat de ştirea că-i însoţit de-un „harap fioros", se preface mai întâi a fi bolnav. Capugiul insistă: „ci voi să vorbesc cu măria-sa cinci-şase cuvinte, şi să plec că nu potzăbăvi". Vodă cedează: „să vie să-mi spuie". Unde se aşează capugiul, unde se aşează harapul? „Pe o laviţă sau pe un scaun. "Amănunte notate cu grijă de Dionisie, care ştie să gradeze. Faptul că harapul refuză cafeaua îl îngrijorează brusc pe domnitor. Dar e prea târziu: „...vodă a făcut semn postelnicului să mai cheme ciohodari în casă, grăindu-i franţuzeşte, şi ieşind postelnicul afară,
harapul a sărit repede în spinarea lui vodă, puindu-i laţul în gât, capigiul a slobozit amândouă pistoalele o dată în pântecele lui vodă; harapul îl sugruma cu laţul, trăgându-l cu amândouă mâinile jos din pat şi fiind şi vodă cu vârtute se zvârcolea, capigiul i-a vârât hangerul în pântece de i-a vărsat sângele; harapul şedea 5 pe el şi-i frângea grumazii, ear cebuciul şi peşchergiul a început a ţipa şi când a slobozit pistoalele a sărit ciohodarii şi a sosit cu ei dar capigiu a strigat: «dur bre ferman!» şi au stătut toţi, n-au îndrăznit să facă nimic dacă au auzit ferman." Mai jalnic este că nici după aceea nimeni nu vrea să se dezmeticească, io
$ lăsându-i pe cei doi ucigaşi să-şi facă meseria tacticos şi cu sânge rece. „Harapula tâat capul lui vodă viu şi tăvălindu-se în sânge şi puindu-i ştreangul de picioare, i-a tras trupul pe scări gios în curte şi dezbrăcându-l a luat banii, ceasornicul şi inelele harapul, şi trupul l-a lăsat în mijlocul curţii gol. " 15
Nu s-a terminat însă spectacolul zurbagiului de Pazvantoglu. Dramele acestea sunt parcă anume incluse de autor în marea panoramă balcanică, ce are în centru pe şeful cârjaliilor. Cu el va avea de furcă şi Moruzi, în a doua domnie.
*'       Amuzantă este întâmplarea lui Şuţu, care nu apucă să ajungă 20 decât până la Văcăreşti cu „tot angatlâcul lui". „Apoi vezi întâmplare, când a fost să plece halaiul, într-acel ceas a sosit un capigiu cu mare grăbire de la Ţarigrad cu ferman împărătesc de mazilia lui Şuţu Vodă şi tot venitul ţării ce va fi luat Şutul Vodă să-l dea înapoi lui Ipsilant vodă, fiind orânduit de împărăţie a fi 25 ear domn Valahiei." Se vede treaba că Ipsilanti (Constantin), care, de pe tron, fugise pur şi simplu la curtea ţarului, fusese mai abil şi protecţia sa mai eficace. îţi e şi lehamite să iei cunoştinţă de acest bâlci al marilor puteri, cu teatru de operaţiuni în Ţara Românească, în nenorocite momente. însă lucrurile trebuiesc 30 ştiute - şi calitatea de martor a lui Dionisie ne este nouă de mare folos, dându-ne putinţa de a cunoaşte, pe viu, durerea neamului.
Este destul de riscant să analizezi istoria din punct de vedere literar. E ca şi cum ai studia sirenele de pe braţele
676
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
677
marinarilor, pentru a cunoaşte fauna mării. Schimbarea unghiului se arată totuşi folositoare uneori, mai ales prin scoaterea la lumină a acelei „expresivităţi involuntare" de care se ocupă în ultima vreme insistent Eugen Negriei. Dar nu 5 pentru expresivitatea involuntară ne-am oprit acum asupra cronografului lui Dionisie, ci pentru expresivitatea pro-priu-zisă, cea voluntară, pentru măiestria artistică reală a unui scriitor aproape necunoscut (sau, în orice caz, neluat în seamă ca atare). Dacă i se pot aduce repoşuri de ordin istoric — o
io anumită naivitate, erori de informaţie etc, aşa cum s-a făcut -, acestea nu-1 afectează cu nimic pe prozatorul Dionisie Eclesiarhul. El preface în literatură bine tensionată şi structurată un material vast, cules nu atât din cărţi, hrisoave şi condici, cât din tradiţia orală şi mai ales din cele văzute cu ochii. Avea ochi
/5 limpezi, care se ştiau umple şi de vedenii. Datele fanteziste sunt chemate spre a împăna mai frumos lacunele. Aşa încât, cronica se prezintă şi ca o „alixăndrie" ori ca o baladă, ce a renunţat la versuri, pentru a spune pe şleau cum stăm cu eroismul, istoria şi tragedia. Un puternic suflu popular vine
20 din urmă, umflând pânzele povestirii. Un nou flux, ca, mai târziu, în opera unui Anton Pann ori Ion Creangă. Faptul e cu atât mai preţios, cu cât povestitorul, pe linia cronicarilor munteni, dar mai artist, contribuie la consemnarea graiului muntenesc-oltenesc, mai puţin folosit în literele române, dar
25 nu lipsit de frumuseţe şi expresivitate. „Deci intrând muscalii în hotarele Terii Rumâneşti, Paşa care era în Bucureşti a trimis o samă de oaste să stea muscalilor împotrivă, şi întâmpinându-i ca la 6 ceasuri de Bucureşti, a cerut turcii să vază ferman împărătesc şi arătându-i-l, dacă l-a cetit, a zis paşa că acel ferman
30 este vechi, ci altul mai nou să arate, dacă are, generar a poruncit să-i spuie că are şi ferman nou şi a început muscalii a da cu tunurile în turci, zicând, acesta este ferman nou... "(Vezi în acest citat folosirea conjuncţiei „ci", precum şi jocul de cuvinte „ferman vechi", „ferman nou"). Există un farmec al limbii
vechi, dat de expresiile populare - „a gusta papară", „a se ajunge cu preţul", „murea de se stingea" —, de coloratura orientală, de neologismele încă nefixate bine („generar", „feldmaşar", „lefeaoa", „siclet" (secret; „foarte cu mare siclet" se apropiau ostile muscăleşti). Cuvintele turceşti abundă: 5 naziru, derviş-aga, panganeturi, căputani beşlii, agale, odobaşi, ciohodari, binbaşii, bre, domuz, meidan, sarascher, starale, davă, geremea, madea. Mai puţine sunt cele greceşti: axiom, ectenie, diastima, ipolipsis.
înţelegând să facă din lucrarea sa nu un siloz de eveni- io Ş   mente, ci o cronică vie, Dionisie Eclesiarhul păzeşte ieşirea din ?    fanariotism, ţinând pana dreaptă, ca sabia sfinţilor militari de I "    pe pereţii mănăstirilor de la Tismana, Hurez, Arnota, în umbra I »    cărora a găsit, pe lumea aceasta, loc cu verdeaţă. Spusa sa taie |      pârtie în negura faptelor. Parfumuri tari se distilează în fraza-i »
înaltă, ca o tijă de crin. „Limba veche şi-nţeleaptă" are în ■      „dascălul slovelnic" - în acelaşi timp caligraf şi pictor de litere |      mari - un savuros cunoscător şi preţuitor. Notând fapte „carele ! "    le-am văzut si eu", istoria dintr-o dată se umanizează. '.      Spicuim, în continuare, amestecate, cuvinte, expresii, fraze care 20 vin să întărească cele spuse până acum, „fără a face împiedicare şi zăticnire" în acest studiu. Ba, credem, dimpotrivă. „Această , 4 întâmplare a morţii împăraţilor a fost cu voia lui Dumnezeu ca *   să se facă pace ", „... Leopold împăratul dacă a văzut aşa s-a lăsat s  a mai căuta cevaşi, nici o mai porni război, zicând că are teri 25 j H destule şi are cu ce trăi (s.n.), facându-i herestimospentru buna \ 4j venirea lui...", „iară de la inimâ-i cocea turta", „a fugit ; ş nemaiuitându-se înapoi". Alte turcisme: capichehaia, ibrişin, < m angarlâc („a tăbărât cu tot angarlâcul").
iîn timpul lui Hangerli, Pazvante îl omoară pe Leu-Paşa, 30 cu vicleşug - iar moartea acestuia este povestită amănunţit, creând un fel de preludiu la uciderea lui Hangerli însuşi. . „Muscalii au umplut cetăţile de oşti şi le-au luat sub zaptul
î lor. " Ipsilanti este înştiinţat de un om al lui că va fi mazilit: »■
678
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
679
„ci să fugă cu capu a mână, că nu va rămânea din neamul lui nici picior". Ipsilanti înjghebează oaste „de ţară", şi toţi „da năvală [...] pentru lefi". Dar făcându-se război, „uniiau început a fugi, şi dacă-i prindea, bătăi ce punea pe ei, muria bătându-l,
5 încă şi mort îl bătea, să se împlinească numărul hotărâreai... " Pazvante este, în scrisori, laconic ca un spărgător de bănci. Cere bani „că-mi trebuiesc" şi o informaţie militară. Iată scrisoarea lui către Ipsilanti: „De la slăvimea noastră, marele paşă al Diiului, Pazvandoglu, către tine, beiule Vlachii, prietinul meu,
10 multă sănătate, auzind c-ai venit sănătos m-am bucurat, te poftesc să-mi trimiţi 70 pungi de bani că-mi trebuiesc. Şi pentru muscali să-mi scrii câtă sumă de ostaşi sunt şi fu sănătos. " Ipsilanti îi răspunde cu ironie subţire: „iar că mă pofteşti să-ţi trimit bani, va fi ceva îngăduinţă până voi aduna şi eu: iar pentru câtă oaste
" muscălească este, vei vedea-o cândva veni aria în partea locului şi fii măria ta sănătos". Pazvante moare „de moarte bună"; în cazuri mai grave, scăparea lumii Venind, după opinia eclesiarhului, numai de la Dumnezeu, respectiv Alah: „şi din pântecele lui cel de aspidă i-a ieşit în piept ca o băşică cu venin, cât o nucă [...] şi slăbind a crepat ca un câine spurcat, scăpând ţeara şi domnii de acest balaur mare".
Francezii îl fac pe Bonaparte „voevod oştilor", el fiind atunci doar „obârster mare al oştirii". Asta i-a cerut oarecare
25 pierdere de timp cu diplomaţia: „Bonaparte s-a meşteşugit ca un maestru de a intrat cum s-ar zice pe subt pielea tuturor miniştrilor şi a tuturor boierilor mari ai Franţei". Cea mai mare problemă a lui Bonaparte a fost recunoaşterea lui ca împărat de către capetele încoronate ale Evropii (vezi pag. 150).
30 Confirmarea de împărat se dădea greu, instituindu-se împotriva lui Bonaparte un fel de grevă a monarhilor, îmbătrâniţi ca simpli regi.
Stil popular: „generalii nemţilor sunt foarte mitarnici" (iau mită).
La Viena „generalii muscăleşti şi cu francezii s-au bătut în parte". Ţarul Alexandru, văzând că Francisc a făcut pace cu Bonaparte fără ştirea lui, „şi-a ridicat mâna de pe nemţi" (dar nu pentru multă vreme). Savoarea frazei: Constantin (fratele ţarului) nu mai doreşte vărsare de sânge: „s-a întâmpinat cu 5 Bonaparte şi au zâs, îndestul este atâta pricină de oameni nevinovaţi şi atâta vărsare de sânge, poftim să megem la frate-meu împăratul la Petesburg, să facem pace". Şi s-au dus. Bonaparte obţinând, în sfârşit, numirea de împărat. Cu această ocazie se încheie pace în scris, care-i defavorizează pe austrieci „şi cele io care au luat de la nemţi au rămas bune luate". Hazul — aici intrăm în domeniul expresivităţii involuntare — provine din faptul că Dionisie povesteşte fără ceremonial nişte afaceri diplomatice, unele reale, altele putându-se întâmpla, ca în poveste, ce se încheie întotdeauna cu formula menită a te aduce '5 cu picioatele pe pământ: „mai mincinos cine nu crede".
Turcii Iui Pazvante, conduşi de Cara-Mtistafa, pradă Craiova. Nu cruţă nimic: „Până şi umblătorile le căuta ca să găsească bani". Şi adaugă scriitorul: „cum au şi găsit". Revoltătoare, într-adevăr, este lipsa de scrupul a turcilor împărăteşti, 20 care joacă farsa apărării de vrăjmaşi a locuitorilor, luându-se de formă după cârjalii „ca cum i-ar goni", participând, de fapt, şi ei la jaf şi trăgând, de formă, cu sâsânclele „în sus". „Ear turcii împărăteşti mergea şi ei după Cara-Mustafa, şi zâcea că-l gonesc din ţeară, şi dacă a trecut Cara-Mustafa Dunărea, au întors 2.5 Turcii împărăteşti în oraş cerându-le lefile de Li boieri, că au gonit pe vrăjmaşi, o, vai de ţeară. " Nici o altă cronică din această perioadă nu e atât de bogată în astfel de mărturii. Precum la Neculce, nici lui Dionisie nu i-au trebuit cărţi străine spre a le cunoaşte „că erau scrise în inima lui". Colegul său de studii 30 şi monahie, Naum Râmniceanu, va pune accentul, puţin mai târziu, mai ales pe latura străină de neam a „drăpănării" ţării, scriind şi el, pe aceeaşi linie, Tânguirea Ţârei Valacbiei. Xenopol, istoricul cel mai complet, va scrie, obiectiv, că epoca
680
MARIN SORESCU
fanariotă trebuie înţeleasă complex. El aminteşte pe bună dreptate că: „fărădelegile sunt mult mai vechi în ţările române, şi s-au întâlnit epoce de intrigi şi răsturnări ale domnilor pământeni care nu vor fi întrecute nici de vârtejul fanariot,
5 precum şi domnii de un caracter atât de jefuitor, încât este peste putinţă a fi lăsate în urmă de cele fanariote, pentru motivul cel foarte simplu că ele nu pot fi întrecute de nimene". Observând totodată: „înseamnă aceasta că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a ţărilor române, după bântuirile de mai înainte? Câtuşi
10 de puţin!"Dionisie ne arată limpede cum a fost această epocă. Cronograful Terii Rumâneşti putea sta cu cinste în mâna Vladimirescului, atunci când prin proclamaţiile sale (redactate şi ele într-o frumoasă limbă românească) dădeau glas de tunet prea îndelung mocnitei mânii.
/5 Nu ştiu dacă am reuşit să conving. Sper să se reediteze cândva această carte de negăsit, spre a fi la îndemâna oricui. Regret că n-am putut da şi mai multe citate, care sunt atât de incitante. Se poate zăbovi îndelung şi cu mare folos (etnografic, lingvistic, folcloric şi, bineînţeles, literar-artistic) pe opera lui
20 Dionisie Eclesiarhul, căruia i-am întocmit acum, cu atâta entuziasm, fişa de intrare în Uniunea Scriitorilor (în liniştea lui parohială, asta-i lipsea!). Mă laud cu această descoperire sau redescoperire, după cum şi de acum încolo multe generaţii de cercetători se vor mândri cu continua deshumare a unui atât
25 de preţios text, care are calitatea rară de a fi verde sub brazda timpului şi de-a învia la fiecare atingere.
1980
CU CARTEA PE MASĂ
i
i ■:
Ce mai putem face cu Istoria literaturii române, după ce ne-am procurat-o? S-o comentăm. Dar cum? Ca şi Parisul, ea poate fi criticată de departe, dacă n-o vezi, dar dacă te-ai instalat !     cât de cât în ea, te turteşte. Oricum, s-a scris mult despre ea, 5 '     s-a scris întruna de vreo douăzeci şi cinci de ani încoace. 1 întâi că de ce nu se reeditează. (Voci timide, de pe margine,
i     până la moartea autorului, voci din ce în ce mai articulate şi ! -  mai energice de atunci încoace, vocea temerară şi solemnă a i £ lui Geo Bogza mai tot timpul.) Apoi, acum, că iată, s-a io • "v reeditat. Eveniment, pe drept cuvânt socotit ca atare. Se pare - că şi-a stabilit rata apariţiei o dată la aproximativ 40 de ani. Epicentrul este într-o inimă, iar nu în Vrancea. Dar ne zguduie teribil. Dar toată această scriitură nu depăşeşte decât rareori ocazionalul. Mai degrabă luări de poziţie - pentru, una sau /5 ,     două, contra, sau cam contra - decât analize în toată puterea i     cuvântului. Apărută la marginea dinspre noi a perioadei dintre cele două războaie mondiale, trebuia analizată atunci, în 41, j . 42, dar n-au fost condiţii. Altfel, au apărut şi atunci o puzderie de note, notiţe şi note informative. După aceea, iar n-au fost 20 condiţii, fiind cu totul alte condiţii. Nu cunosc un studiu fundamental despre acest monument. Şi, vai, nu-1 voi scrie nici eu, acum, la moment. Voi îmbogăţi bibliografia marginală cu încă o notă marginală. Că n-am timp, deşi cinstit ar fi să spun:
682
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
683
nu mă ţin puterile. Şi pe cine îl ţin puterile? îl rog să se ridice în picioare. Mulţumesc. Staţi jos. Am luat la cunoşţtinţă şi aştept.
Eu vreau să pun doar o întrebare, care mi-a dat ptin cap
5 de mai multe ori, şi de care mi-e şi ruşine. O întrebare, mă rog, absurdă. Ce-ar fi dacă această carte de critică şi istorie literară ar fi, cum să zic?... greşită, din punctul de vedere al criticului şi istoricului literar? Adică fundamental greşită, în vederea de ansamblu, şi sitematic eronată, în fiecare capitol şi la fiecare
w caz în parte. Aşa cum se mai întâmplă. Judecăţi de valoare nevalidate de timp, opacităţi, aprecieri false, date încurcate etc. — aşa cum se mai întâmplă. Să admitem prin absurd, c-ar fi chiar aşa... Atunci ce-ar mai rămâne din ea? Şi îndrăznesc să răspund: tot aia! Acesta e lucrul extraodinar că Istoria... ar
if rămâne ca şi înainte. Tot un monument. (Minus erorile scuzabile geniilor, care ar permite lungi comentarii şi puneri la punct, erudite, din partea noastră.) Nu îndrăznesc să spun că farmecul chiar i-ar spori, pentru că a-r însemna să încurajez impostorii. Le-aş da apă la moară celor care nu sunt în stare
20 de-o aproximaţie, cât de cât, în jurul valorii. Vreau să scot în evidenţă încă o dată valoarea literară a Istoriei, extraordinarul talent de poet, prozator şi comediograf al autorului: talent umbrit adesea în aprecierile noastre de darurile excepţionale ale istoricului şi criticului literar.
25 în fond, câtă literatură e aici? Şi ce fel de literatură? Nu cunosc o altă carte românească, de învăţătură, din care să ai mai multe de învăţat din ale scrisului. O poţi lua ca un roman şi ai o comedie umană, cum s-a observat, care începe tacticos cu descrierea epocii, a porţilor evului mediu românesc şi a
30 întâielor manuscrise. Ţi se prezintă, apoi, câteva personaje cc mor înainte de a-şi spune numele, apoi altele, c-o viaţă mai înflorată, când peste vreme, când cu vremea peste ele, lăsând, la rândul lor, locul altora, din ce în ce mai precis conturate, c-un zbucium sufletesc mai bine pus la punct. Cartea arc
':      gradaţia unui roman balzacian şi-o intrigă mare, înnodată cu |      măiestrie din o sumedenie de intrigi mai mici intriguţe, bârfe i       şi sfori, şuşoteli şi pufniri în râs. Şi ce dacă eroii sunt poeţi, prozatori ori dramaturgi, ba chiar critici? Toţi sunt epici, cât se poate de epici, la ei acasă. O poţi lua, apoi, ca pe-o mare 5 dramă, întt-o mie şi una de acte, cu aruncări de la etaj, spintecaţi, otrăviri, morţi năprasnice sau agonii lirice prelungite; •      cu căderi de cortină, când vesele, când triste, şi repetate ridicaturi, la aplauze. Şi ce dacă personajele sunt literaţi? între propoziţia de început: „Prezenta operă nu iese din goluri" şi io această constatare finală: „Căci să nu uităm că pe Columna lui Traian, noi, dacii, suntem în lanţuri", este presată sângeroasa tragedie a tiparniţei noastre sufleteşti, i ■'.        Bineînţeles că această operă n-a ieşit din „goluri". Dar nici
din prea mari plinuri. Dacă în 1841, cu un secol înainte, ar '5 j      fi apărut o altă Istorie a literaturii române de la origini până I ,-   azi, ar fi fost altceva. O primă sinteză, chiar şi imperfectă, şi-ar fi făcut efectul. Separarea culturalului de artistic ar fi limpezit j     mult orizontul. Dar în 1941 literatura noastră abia depăşise , -   „foaie verde poezie", „foaie verde critică", „foaie verde de 20 | A roman". Exagerez conştient, aveam şi atunci o literatură mare, ' -l fireşte. Oricum, criticul a chit tot ce s-a scris până la el. Sugativa 5, minţii i-a funcţionat ca o sepie, absorbind valurile de cerneală. *  Dar n-a rămas doar în faza de erudiţie. Şi-a cultivat, paralele, I şi talentul literar, ucenicind modest la toţi care au scris înaintea 25
lui în limba română. Cu tenacitate, ca un pianist care - studiază de mic, nici nu s-a ridicat bine de-a buşilea că şi sare j T pe clape, uimind lumea. Şi-acolo îi rămân degetele toată viaţa. ! |!      Când s-a aşternut pe scris, Călinescu a lăsat deoparte toată I « modestia. A apărut ca un împărat roman al literaturii române, 30
scrutând cu ochi de vultur domeniul, mândru şi uneori t â înduioşat de priveliştea ce i se deschidea. Când Istoria... îi ieşea '. k de sub teasc avea 42 de ani. îşi pusese în minte să rareze toate I p genurile literare. Dar i-a ieşit tocmai pe dos. A strălucit în toate.
684
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
685
Mai târziu va încerca să teoretizeze metoda descoperită ca din întâmplare. Va numi istoria literară „ştiinţa inefabilă şi sinteza epică". Cum să analizăm acum „inefabilul" ştiinţei sale? Care este „tehnica criticii şi istoriei literare" aici? Atât „ştiinţa"
5 cât şi „tehnica" sa constau în talent. Nu în talent pur şi simplu, ci în geniu osingurădătatea. (Einmaligkeit-ul românesc e creat de autor în spiritul lui Cantemir.) Şi aici nu ne băgăm, deşi tocmai această analiză ne-o propusesem. A scrie o istorie a literaturii e ca şi când ai stoarce o lămâie într-un ocean, ca să
w nu ţi se aplece, de la peşti. Toate literaturile mişună de scriitori. Cum să-i prinzi? Şi mai ales cum să-i „serveşti"? Sunt celebre portretele pe care le-a făcut unor scriitori, pagini de mare artă, care pot figura în cartea de cetire a neamului. Ştie să amănunţească şi ştie să dilate, când e cazul. Ochiul său are mai
/5 multe pupile care se măresc pe rând ori concomitent. Izbuteşte să facă personaje din toţi scriitorii, fie că le acordă trei pagini, fie că îi bagă în seamă doar cu trei rânduri. Figuranţii care aduc tava pe scena literaturii noastre sunt vii, ca şi protagoniştii şi beneficiarii marilor monologuri. O floare
20 în mână, un petec în genunchi, o bâlbâială - sunt găsite amănunte care îi individualizează pe loc, în mare viteză. Autorul are mereu îndemânarea şi repeciziunea călăreţilor, ce din fuga calului trec demonstrativ de câteva ori şi pe sub murg şi, la urmă, îţi aruncă şi suliţa drept în ţintă. Cum izbuteşte
21 aceasta? Nu ştiu. Cartea pare scrisă dintr-o dată, în transă. Ai zice, rodul inspiraţiei. Dar la fiecare pagină dai de un alt soi de inspiraţie. Nu ştiu cum să spun, un alt sortiment de inspiraţie iese din cutie şi pare că a guvernat aşternerea pe hârtie a rândurilor, care greu se lasă stoarse de secretele facerii.
M Uneori, de pildă, priveşte opera prin meteahna autorului. Un capitol se intitulează: Tuberculoşii. Ioan Ciorănescu, Alex. Călinescu, N. Milcu". Şi cităm: „Alexandru Călinescu este ca şi Ioan Ciorănescu, un cântăreţ al propriei ftizii". Şi dintr-o dată ne interesează soarta omului, dintr-o operă ce rămâne în urmă,
-j ca groapa goală după înălţare. Cine se mai uită în ea? Acest dar ar fi periculos în mâna altui critic, pentru că ar schimba obiectul analizei. Dar pentru Călinescu devine o binecuvântată i i mană cerească, pusă în slujba unei literaturi, unde trebuiau î     fertilizate prin înviere multe mumii, uitate, schelete şi giulgiuri 5 j     roase de molii. Alt instrumentar folosit când analizează câte i     o operă. Florile de mucigai, de pildă, „sunt operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile." „Cerul gurii dedat cu mirodeniile" - îţi rămâne ş imediat în minte. E o imagine de poet, care întrece metafora m '-' argheziană, parcă prea apropiată de „florile răului". Criticul i n-are complexe în faţa materialului, oricât de valoros, care i ' î se prezintă stratificat şi esenţializat. Şi, în continuarea j # paragrafului citat, se aruncă şi o săgeată contra prostiei, în | 3> general, şi mai ales a prostiei gustului. „Cititorul necultivat în «
4 ţ sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi raritatea l£ şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais."
1 De multe ori întâlnim acest procedeu în aprecierea unei
4iopere: se emite opinia personală, insolită sau nu, cu mare grijă i % pentru expresie, ca să se „prindă", cum ai sădi o floare, şi 20
ţ totodată se dă şi cu flit, contra dăunătorilor. Paginile devin j 5 câmpuri întregi de fraze înflorite, parfumul biruind detergentul
5 % ţi acesta din urmă ţinând la distanţă de sute de ani opiniile ]     contrare. Iuţeala caracterizării, modul pregnant şi precis cu care
e atacat subiectul - sunt calităţi care ţin deopotrivă de 25 1 * talentul critic şi de talentul de prozator. Autorul priveşte cu ţ f; un sentiment de satisfacţie abia ascuns drumul poticnit dar ■ '" exact totuşi al judecăţii de valoare emise de Ibrăileanu: I : „Pentru cine are gustul infinitului mic, talentul criticului este
» învederat, el emite valuri, valuri de consideraţii, de asociaţii, 30 I « lăsând în drum o mulţime de paranteze şi întorcându-se spre I tti pune note, aplicând la critică, cu anticipare, metoda de ' - evocare a lui Proust. Abia după ce opera a fost făcută bucăţi t :: pe masa de disecţie, criticul, plin de sânge pe mâini, izbuteşte
686
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
687
a-i pune diagnosticul, niciodată în chip scurt, totdeauna în spiritul adevărului." „Chipul scurt" este mai ales specialitatea lui Călinescu.
Dar cum srăm cu „spiritul adevărului"? Pornisem de la ipoteza că diagnosticul pus n-ar fi exact, cât poate fi de exact un diagnostic critic. Şi cu toate acestea, ziceam, cartea ar fi rămas la fel de fascinantă. Da, paginile au viaţă, adevăr psihologic etc, tot ce trebuie pentru o capodoperă literară. Ca la Shakespeare, nu te mai interesează adevărul istoric, inexactitatea, pentru că dramele sunt rotunde, sc hrănesc cu poftă din propria lor substanţă, care le e suficientă. Călinescu ştie să povestească judecăţile sale critice, şi le povesteşte al naibii de frumos! Ele curg mătăsos, şi vorba ardeleanului care conremplă fascinat cum i se duce măgarul în prăpastie: „Paguba ca paguba, dar îmi plăcu cum se rostogoli". Iată cazul, ca să mai dau un singur exemplu, al colonelului Lăcusteanu. (Primul colonel din literatura noastră, văru-său, Cârlova, fiind doar sublocotenent.) Puţin ne pasă, la urma urmei, dacă istoricului literar i-a plăcut opul celui analizat, judecata de valoare trece oarecum pe locul doi în ochii cititorului, deşi toi portretul e realizat din judecăţi de valoare.
Cititorul e fascinat de acest personaj „negativ", creat de o pană măiastră. îl putem suspecta pe autor că i-au plăcut, în secret, însemnările colonelului. Şi cum să nu-i placă? Suni terfelite c-o candoare năprasnică toate valorile sfinte ale naţiunii din secolul trecut: vreo două revoluţii, domnia lui Cuza etc, instituţii şi binefaceri ale civilizaţiei. Lucruri îngrozitoare în fond, inacceptabile pentru nici un român. Totodată buna-credinţă a colonelului e de netăgăduit şi talentul literar unic. Călinescu rezolvă dilema în modul cel mai firesc: nu-1 poate lăuda, fireşte, dar nici nu se încarcă de uni contra unui om atât de interesant de studiat, devenit clientul său literar. „Un reacţionar pitoresc este colonelul Lăcusteanu." Tonul a fost găsit de la primele trei cuvinte epitetul „pitoresc"
îndulcind, atât cât era nevoie, miopia politică a „reacţio-.   narului". Felul în care e rezumată cartea lui Lăcusteanu ţine o cumpănă măiastră între cele două apelative: reacţionar şi j     pitoresc. Ne permitem un citat ceva mai lung: „Fuad-paşa,
văzând că face arestări din ordinul ruşilor, peste capul 5 :     guvernului, l-a întrebat fin de ce naţionalitate este, iar ;     lăcusteanu, foarte senin, i-a răspuns, că «aşa este soarta noastră a românilor! Care se scoală de dimineaţă, acela te ia de păr»." în revoluţia de la 1848 nu vede decât atâta că „dăscăleţii, . avocaţii, şi ciocoii rapaci", „craii" s-au ridicat să răstoarne pe io
boieri. Bonjuriştii din Moldova sunt „nebuni", înţelepţiţi cu ir bătaie de Mihai Sturza. Magheru e un „ciocoi de peste Olt", J Teii e „de familie cu totul obscură", Aristia e „un smintit, profesor de declamaţii teatrale", ideile revoluţionarilor, ca - suferinţa poporului de tirania boierilor, sunt „fleacuri". Iancu '5 Brătianu şi cu ai lui sunt „vagabonzi", „ştrengari", „mitocani". Bolliac e şi el „vagabond", Brătianu mai fiind pe deasupra „un ■ ciocoi din cei răsculaţi". lăcusteanu este unul dintre aceia care v la 1848 n-au înţeles nimic şi deci şi-a luat în serios misiunea l j| sa de apărător al ordinei legale, în contra chiar a superiorului 20 ; J*său Odobescu, pe care-l consideră „trădător!" Şi puţin mai î -ţ încolo citim: „în 1853 lăcusteanu îşi dădu demisia din armată ; ,p Unde nu mai avea «nici o perspectivă» şi privi posomorât toate \ 'e evenimentele mari ale patriei, mirat desigur de importanţa din f % ce în ce mai mare a vagabonzilor." Prin urmare, lăcusteanu 25 putea să nici nu mai scrie, ocupat fiind cu ale sale, furii şi mâhniri într-o epocă de adânci prefaceri revoluţionare, mie îmi e suficient ca personaj. El poate trăi şi ca o creaţie a unei istorii | ;i literare inventate. A unei istorii literare, dramă sau roman, sau
■'. fi una şi alta la un loc. Dar... e momentul să ieşim din mirajul 30 i 3- literar al cărţii şi să intrăm, chiar dacă nu dezmeticiţi de-a '    binelea, în cel critic -i     Spre a nu produce, Doamne fereşte, vreun şoc nedorit : ţ Călinescienilor. (Sau anticălinescienilor.) Cum să n-aibă
688
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
689
Istoria valoare critică ? Cineva îmi povestea recent, cu mult haz, neplăcuta întâmplare a unui distins slujitor al Thaliei, înrăit iubitor de licori tari, pe care un amic 1-a cinstit c-o votcă, de fapt, un pahar mare cu apă. „Hai să trăim!", zice actorul şi dă
5 de duşcă, băutura, după care i s-a făcut rău. S-a înecat, mai-mai să intre în comă. Cugetul său curat, ca şi gâtlejul, îşi luaseră toate măsurile pentru votcă. înşelarea „sistemului de aşteptări" putea pe drept cuvânt să-i fie fatală. Sigur că nu m-am îndoit nici o clipă de adevărul Istoriei literaturii române. Am spus din
w capul locului: „Să zicem prin absurd"... Am pronunţat deci cuvântul „absurd".
Criticul şi istoricul literar George Călinescu are tot timpul dreptate, chiar din punctul de vedere al specialistului. Dezbărate de metafore şi de orice stil, judecăţile sale literare sunt, mai
15 întotdeauna, incizii perfecte. Drama sau romanul se transformă la a doua privire (sau la prima) în tratat de specialitate. Valoarea critică nu voi analiza-o acum, afirmaţia aceasta fiind de mult demonstrată, a devenit chiar un loc comun. Ca şi valoarea literară, de altfel. Aceasta fiind însă un ioc comun mai puţin bătătorit,
20 unde mi-am permis să joc şi eu bătuta pe loc — sau tontoroiul. Obligat de insistenţa unor telefoane redacţionale, somat să mă pronunţ odată, şi crezând că scap cu câteva propoziţii convenţionale. Pentru că opul pe care-1 am pe masă inhibă. Spaimă a tuturor celor cu intenţii similare (în unele cazuri
25 poate fi vorba de o spaimă pozitivă, stimulatoare, de ce nu?) şi alinare a cititorului de rând, care, luându-1 în mână, i se şi lipeşte de suflet. Cu iconografie cu tot. Suntem, într-un fel, panouri mişcătoare ale acestei cărţi, care îşi găseşte în noi legătura şi ferecătura ei vie.
50 Ca om de meserie te inhibă, repet, şi totodată te îndeamnă la o exegeză fundamentală, de care şapte vieţi dacă-ai avea, n-apuci să te apuci. Te mângâi cu zicala bătrânului în faţa frumuseţii eterne: „Ce ţi-aş face, dacă n-aş pregeta." (Ca să vorbim în spiritul unui autor popular, apreciat în carte.)
Operă a unei minţi geniale, care a cuprins într-un zbor de zăgan (vultur astăzi dispărut din România) întreaga desfăşurare a literaturii noastre, ea are nevoie, spre a fi analizată cum trebuie, de condeiele reunite ale unei întregi literaturi. Drept care, ca analfabetul, pusei şi eu deştiul.
1983
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
691
BORGES SAU „INFINITUL ÎNCEPE DE LA DEGETUL MARE"
Citindu-1 pe Borges, îţi vine să crezi că numai la Buenos Aires există biblioteci; şi că singurul om care ştie să citească,
5 singurul alfabetizat, în sensul absolut, al cuvântului, este marele orb. Că toţi ceilalţi citim în scopul de-a nu înţelege, cum spune el undeva. Numai că şi această „neînţelegere" precară este, chiar şi ea, parţială. Tot mai pricepând câte ceva, ca prin ciur, anulând desăvârşirea măcar în direcţia negativă. Tare mult aş
io vrea, mă gândeam, ţinând în mână Cartea de nisip, o cuprinzătoare antologie din operele în proză ale autorului, într-o mlădioasă şi nuanţată versiune românească, datorată Cristinei H aulică , tare curios aş fi să-i pot vedea biblioteca personală. Şi să citesc măcar o carte cu adnotări. De fapt, multe din aceste
15 adnotări au sărit în literatura sa, cu bucăţi de tencuială, vreau să spun cu citate, cu tot, dându-i acel caracter unic de erudiţie la lucru; erudiţie eruptivă, care întrece orginalul, punctul de pornire, aşa cum lava întrece craterul. Citatele nu se preling ori curg incandescente pe versanţii vulcanului (pentru a păstra
20 * în 1972 Darie Novăceanu tălmăcea şi el, la „Univers", Moartea şi busola, o antologie din proza Iui Borges. Recent, Secolul20, nr. 5/6 din 1982, întocmea un adevărat dosar Borges, după modelul celui realizat mai demult de revista franceză L 'Heme. De asemenea, tot Cristinei Hăulică îi datorăm şi un temeinic studiu, Text şi intertextualitate, care analizează textul borgesian.
metafora), ele doar au declanşat erupţia, au gâdilat gâtlejul î muntelui, capabil să crească din sine însuşi, la nesfârşit. Sunt incluse în antologie proze „executate", cum îi place autorului să spună, trimiţându-ţi gândul fie la opere muzicale, fie la execuţiile unor corvezi ori la execuţiile pur şi simplu - şi, de > fapt, la toate acestea la un loc - între 1930, când îi apărea Evaristo Carriego, şi 1977, data publicării volumului Roza de ' azur. Mai precis: Cristina Haulică a selectat din vasta operă o bună parte de borgesianism pur. Voi înşira şi volumele, pentru că titlurile sunt, ele însele, semnificative. în afară de cele io două borne amintite, cititorul întâlneşte mostre din: Discuţii (1932), Istoria universală a infamiei (1935), Etcaetera (fără an), Istoria eternităţii (1936), Aleph (1940), Alte investigări (1952), Făuritorul (1960), Cartea fiinţelor imaginare (1976), Elogiul umbrei (1969), Relatarea lui Brodie (1970), Aurul tigrilor 15 (1972), Cartea de nisip (1975). Dacă mai adăugăm volumele de versuri Fervoare pentru Buenos Aires şi In faţa lunii (ambele în 1925), precum şi cărţile: Inchiziţii, Entitatea speranţei mele, & Pietre Menard, autorul lui Don Quijote (1939), Grădina *^ potecilor ce se bifurcă (1941), Ficţiuni (1944), Emma Zuuns 20 (1948) şi Un manual de literatură fantastică (în colaborare), lista fiind tot incompletă, putem observa cu ochiul liber ritmul inspiraţiei, acoperindu-1 perfect pe cel al respiraţiei. Se pare că autorul nu-i capabil să facă altceva decât să scrie. E ca un pilot încercat, care trebuie doar să-şi fixeze bine compasul, şi 21 aparatul străbate globul de la un pol la altul şi înapoi, de câteva ori. Ritmicitatea este sinonimă cu o repetiţie. Borges se repetă fără a se repeta. Se adânceşte în sine, se nuanţează, vine cu noi acumulări, într-un univers care a fost al său de la început. S-a trezit matur, imediat ce s-a eliberat de experienţa „ultraistă" şi 30 de utopia de-a face artă, înregimentându-se într-o ceată. I într-un curent, sau într-o şcoală. Şi-a fost sieşi deopotrivă şi ? ceată şi curent şi şcoală literară. De aceea unicitatea lui ni se pare „numeroasă", pentru a întrebuinţa şi noi acea figură de stil
692
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
693
numită oximoron, de care vorbeşte, constând dintr-un adjectiv arţăgos ce contrazice substantivul. Ni se pare că există mai mulţi Borges care scriu ca Borges, când cu mâna dreaptă, când cu cea stângă. „Sunt încă, măcar într-o măsură, Borges", spunea 5 autorul în 1930, părându-i-se că începe să îmbătrânească. Afirmaţie care putea fi făcută şi în 1983, pentru că universul lui a rămas neschimbat, deşi s-a îmbogăţit de-atunci enorm.
*
Unii au început să vânture ideea că pe piaţa mondială ar
io fi prea mult Borges. Un stoc prea mare, un fel de inflaţie de „univers metafizic". Autorul „ficţiunilor" se pare că întreţine, el însuşi, în secret această defăimare, minimalizându-şi scrisul prin declaraţii şi interviuri. Oricum, se poate spune că stafia lui umblă prin lume şi nu strică s-o cunoaştem şi noi. Una din
15 povestiri are ca protagonist un profet mincinos, căruia i se mai spunea şi învăluitul, pentru că purta mască şi umbla mereu însoţit de doi orbi. Aceştia, se zicea, şi-au pierdut vederea, fiindcă îndrăzniseră să-i vadă faţa. După ce câştigă mii de credincioşi slugarnici şi-şi încropeşte, bineînţeles, un numeros
20 harem de cadâne oarbe, are loc demascarea, din greşală, şi se observă chipul hâd şi ciuntit de lepros ai „învăluitului". O parte din ficţiuni sunt construite după tehnica învăluirii şi dezvăluirii. Vrăjitorul amânat (preluată din don Juan Manuel) ne face cunoştinţă cu decanul unei catedrale, care doreşte să
25 se iniţieze în magie. Magicianul îl avertizează asupra unei deficienţe de caracter: memoria scurtă. Iată-1 pe decan ajuns papă şi bănuiala se confirmă: în loc să-şi răsplătească binefăcătorul, îl acuză de practicarea magiei. Drept care, acesta, trezindu-1 la realitate, îl dă politicos pe uşă afară. Ruinele
30 circulare e o povestire pe ideea simulacrului, frecventă în opera lui Borges. Autorul susţine că el însuşi nu-i un scriitor adevărat, ci un simulacru de scriitor. L-am auzit afirmând aceasta în 1981 în Mexic. în cuvântul rostit după ce preşedintele
statului îi înmânase Premiul „Cervantino". O altă povestire: un învăţat îşi propune un exerciţiu ciudat. Să viseze un om şi să-l impună realităţii. Face îndelungi exerciţii de visare, observând cât de dificilă este această întreprindere. Visează mulţi inşi - unii impostori, care îşi spun ciracii lui. Dându-şi 5 seama de eroare, îi dizolvă şi apucă altă cale. Visează o inimă, apoi, treptat, fiecare mădular, ochii şi sprâncenele. în sfârşit, e mulţumit, plăsmuirea prinde viaţă, îl face să uite tot ce l-a învăţat şi-1 trimite să oficieze în alt templu. în final, plăsmuitorul observă că şi el este creaţia cuiva, care l-a visat, io
Loteria din Babilon face speculaţii în jurul jocului infinit al întâmplării, văzut ca o loterie absurdă, cu câştiguri în pedepse. Acestea sunt date de o societate secretă, cu apucături sadice. „Nici o decizie nu e ultima şi toate se ramifică în altele". E un joc „juridico-matematic". O „intensificare a întâmplării". 15 O „infuzie periodică a haosului în cosmos". Observăm că prozele lui Borges - le spunem aşa, pentru că ne ferim să le numim schiţe, nuvele sau povestiri; le spunem proze, mai ales Z pentru că sunt poeme, cum vom vedea mai târziu - prozele X lui, aşadar, se pot rezuma uşor. Fără a avea pretenţia că le 20 * prindem dintr-o dată miezul. Ele au, oricum, un fir epic limpede, care se încolăceşte ca un şarpe multicolor în jurul unei idei trăsnite. Trăsnită în sensul de însemnată şi însemnată cu fulger. O idee pe dos, o idee câş, o idee deschizătoare de perspective nebănuite. Tulburătoarea emoţie provine poate şi 25 de aici. în ce mă priveşte, mărturisesc bucuria copilărească încercată de câte ori îl citesc pe Borges. Parcă aş fi copil şi mi s-ar şopti la ureche - căci dacă Borges scrie cu ochii închişi poate că tot aşa trebuie să-l citim şi noi - basme, unul câte unul, sau cărţi întregi, fantastice şi de aventuri şi de război, care 30 sunt şi nu sunt cele pe care le ştiam. Bucuria provine din aceea că ştii subiectul, îţi e familiar şi, totodată, şi mai ales, că nu-1 ştii, şi eşti îndrumat de un ghid vrăjitor pe cărări nebănuite. Şi poate că îşi mai are izvorul şi-n constatarea pe care o faci
694
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
695
că binele, iată, nu învinge întotdeauna sau mai niciodată. Experienţa ta de matur, flatată, adaugă încă o nuanţă exuberanţei copilăreşti. Autorul se concentrează asupra primei şi ultimei fraze, singurele, zice el, pe care le ştie dinainte, atunci 5 când se aşterne pe scris. Atrag atenţia denigratorilor sistemului de poantă care, în fond, nu-i decât ştiinţa de-a termina, că ultimele fraze ale ficţiunilor au şi virtutea aceasta. A moţului de pupăză frumos împodobit - deasupra pupezei fiind bineînţeles colacul. Şi, la sfârşit, moţul care conţine nu
w numai strălucire, dar uneori chiar ideea ascunsă în penele scriitoare de infinite sensuri. Să mai citim o dată Congresul, Un ziarist se înscrie la un congres „al lumii". După câteva discuţii preliminare, adunare de material etc, instituţia se dizolvă brusc, spre stupoarea unora. Iniţiatorul are revelaţia
/5 că, oricum, un congres al lumii există; toţi suntem participanţi, conştienţi sau nu; şi că universul este un organism „ales", incluzând totalitatea fiinţelor şi lucrurilor sale. „Intuiţia centrală", după Jean D'Ormesson, ar fi alta, şi anume că „eşecul este un succes şi că proiectul este însuşi universul".
20 „Dacă îmi faceţi cadou această idee, bineînţeles o accept", răspundea Borges, poate zâmbind. (Vezi dialogul în Secolul20, nr. 5/6/1982, asupra căruia vom mai reveni, de altfel.)
Un Faust cu mai multă imaginaţie, o imaginaţie dezlănţuită, necruţătoare, ultralucidă, împăcând rigoarea cu absurdul
25 şi realul cu fantasticul, personajul borgesian, izbucnind şi acţionând doar în povestiri (ficţiuni) scurte, ca un fulger, ce nu poate înconjura certd decât frânt, trăieşte infinite faze ale iscodirii şi neliniştii creatoare. (Recitindu-mi fraza, văd că-i cam lungă. Să-i fie de bine! Altceva mă frământă pe mine
50 acum.) El se rostogoleşte prin istoria omenirii - uneori sinonimă cu istoria Infamiei -, prin cele o mie şi una de nopţi, prin fabuloase ţinuturi şi împărăţii, prin practici cabalistice, mistice, şcoli filosofice. Deşurubează totul şi, înşurubând la loc, rămâne în mână c-o piuliţă, cu un cuvânt, o idee, o
metaforă. Şi privind-o parcă uimit, se pune dintr-o dată pe contemplat. Şi-o contemplă, şi-o contemplă, ca-n poveste, zi de vară până-n seară, până scoate din ea cine ştie ce drăcie de adevăr. Şi tu juri că din toate acele imense şandramale, deşurubate şi înşurubate, acela e, într-adevăr, adevărul 5 adevărat. Acel şurub, acea piuliţă, acel cuvânt, acea idee. Iată puterea magică a artei: (precum şi bâlciul ei) să te facă să te dai de partea magicianului. Să te dai legat. Prin emoţie. Avea dreptate Alfonso Reyes să observe: „Opera lui nu cuprinde nici o pagină de umplutură. Chiar şi în cele mai rapide note io bibliografice există o perspectivă originală. înalţă cu mare uşurinţă critica la o temperatură de filosofie ştiinţifică. Fanteziile lui au ceva de utopii logice cu înfiorări de tip Edgar Poe", iar Ernesto Sâbato se arăta uimit de forţa de magnet uriaş cu care mintea autorului „ficţiunilor" atrage şi lipeşte de ii propriile-i pagini pilitura de fier provenită de pe un vast teritoriu: „Când se fac săpături în opera lui Borges, apar fosile disparate: manuscrise ale unor iniţiatori de erezii, cărţi de joc. Quevcdo şi Stcvcnson, texte dc tangouri, demonstraţii * matematice, Lewis Caroi, aporii eleatice, Franz Kafka, 20 labirinturi cretane, cartiere periferice din Buenos Aires, Stuart Mill, de Quincey şi fanfaroni cu pălării moi şi boruri largi." Şi nu uită să precizeze: „Amestecul e aparent: revin mereu aceleaşi ocupaţii metafizice cu diferite veşminte: o partidă de cărţi poate fi nemurirea, o bibliotecă poate fi eterna reîntoarcere, 25 un filfizon din Fray Bentos îl justifică pe Hume..."
Suntem tentaţi acum să ne întrebăm: este Borges un filosof? Autorul unui nou sistem metafizic? Evident, nu. Ar fi prea puţin pentru el un singur sistem filosofic. I -ar strânge, aşa cum î-am auzit odată pe Gheorghe Dinu spunând (poate c-a şi x scris-o) că nu-i plac peninsulele, pentru că-l strâng în somn. Reţin din caracterizarea lui Sâbato cuvântul „erezie" şi mă gândesc că mai ales acesta îi înfierbântă imaginaţia. Dacă s-ar fi îndeletnicit într-adevăr cu filosofia, ar fi creat o filosofie
696
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
697
eretică faţă de cunoaştere; sau una care ar fi depăşit cunoaşterea, aşa cum Cioran îşi imagina undeva „un mistic ce l-ar întrece pe Dumnezeu". Tot astfel, ca matematician, ar fi redus numerele la zero şi pe zero l-ar fi pus în fruntea lor. Evident, 5 avem de-a face c-o aventură dintre cele mai spectaculoase pe care mintea şi-o poate permite, săraca. Oricum, cred că e important, în încercarea de prindere într-o definiţie, cât de cât exactă, a spiritului proteic al lui Borges, consultarea unui oracol: biblioteca sa ori cea a oraşului Buenos Aires. îndelet-
w nicire de care vorbeam la începutul acestor însemnări. Pretinzând că n-a citit prea mult, ba chiar subliniind că nu i-a plăcut lectura, şi că, încă de mic, prefera să se uite la poze, Borges parcă s-ar feri de „oracol". Sau ăr considera lectura ca pe ceva ruşinos, aşa cam cum ar fi mâncatul, acţiune pe care
/5 Papini, dacă nu mă înşel, o vedea executându-se în strictă intimitate, în cabine speciale. Tribul degenerat din Relatarea lui Brodie procedează la fel, mâncatul „în văzul altcuiva" constituind un delict capital, la fel de grav ca „atentatul la pudoarea reginei". Admiţând, până la urmă, că a frunzărit
20 totuşi unele cărţi, aşa, pe sărite, Borges dă nume de scriitori care-i plac, însă nu l-au influenţat. „Autorii care m-au influenţat cel mai mult nu sunt cei pe care-i prefer, ci autorii pe care pot să-i imit. Desigur - aşa cum am mai spus - am fost inluenţat de Chesterton şi de Kafka. Dar nu sunt sigur că i-am
25 admirat în mod deosebit. Aş fi preferat să sufăr alte influenţe, nu ştiu dacă am vorbit până acum despre asta, dar aş fi dorit să fiu un discipol al lui Vergiliu sau al lui Voltaire. Nu sunt însă demn să fiu discipolul lor. Trebuie să mă mulţumesc cu Kafka şi Chesterton..." (vezi interviul citat din Secolul 20).
50 Luând în serios acest răspuns, atât cât se poate pune temei pe afirmaţiile pe care orice scriitor le face despre sine, amestecând, cu voie sau fără voie, „poezia cu adevărul", aş zice că influenţa lui Kafka nu este atât de mare. Chesterton îmi e mai puţin cunoscut. Starea de angoasă, de hăituit al universului şi de
I    vinovat fără vină, de vinovat în alb, stare fundamentală la autorul Metamorfozei, n-o întâlnim la Borges. El este echilibrat. Aproape un olimpian, în comparaţie cu tremuriciul metafizic I    al lui Kafka, exponent al individului agresat de univers. Insul j     borgesian trăieşte iluminări uneori nu mai puţin stranii, dar 5 cumva senine. Vasta insomnie din care-i izvorăşte opera, precum stelele din haos, înlesneşte mai degrabă o tainică osmoză, o calmă împăcare cu universul, care devine vorbăreţ, aproape flecar cu individul ce se apropie de el fără complexe. Nu ca un cuceritor, ci ca un iscoditor. Universul - dar ce vorbă io mare! -, lumea îşi vinde secretele, „se toarnă" singură inspiraţiei avide a lui Borges, un autor care nu se teme de moarte. Şi 1     neavând frică de moarte, nu se înspăimântă nici de viaţă, care tocmai de aceea i se prezintă într-o continuă, uimită revelaţie, j -   O hemoragie de revelaţii, de toată mâna şi de tot soiul, ce se 15 !     încalecă şi se contrazic, se bâlbâie parcă, revin, ameliorate, ţ î dintr-un alt unghi, dezvăluind continuu o tenace ori o blândă j ţ- poleială de mistere vărsate în univers. Sunt viziuni apocaliptice, \4f- dacă ne-am putea imagina un apocalips de vis, în care violenţele n-au de ce se izbi, precum cosmonauţii în vid. 20 c       Iată că, prin ricoşeu, ne-am mai apropiat c-o jumătate de j .  pas sau c-o şchioapă - unitate de măsură în înţelegerea metafizică - de insolita operă. Deci nu e Kafka. (Şi precis nu e nici o fântână, aşa cum se ştie, viaţa nu e o fântână.) Chesterton •     nici atât. Şi nici ceilalţi scriitori, care nu i-au plăcut şi l-au 25 influenţat, sau pe care i-a adorat şi nu l-au putut influenţa. Unul dintre aceştia, dintre cei mari, Cervantes, revine mereu. Aşa cum cântăreţul cere de la orchestră „Dă-mi un lai". Sau: „Un si majori', Borges face apel la tonul cărţii celebre. Şi nu Cervantes, ci Don Quijote îi dă cele mai inspirate la-uri, uneori prelungi: 30 f ~   „tra-la-la-uri", din inepuizabilu-i repertoriu. Printre cele mai j t  celebre scrieri din această serie este fără îndoială Pietre Menard, autorul lui Quijote, din Grădina cărărilor ce se bifurcă. „El nu j     voia să scrie un alt Quijote - ceea ce ar fi fost simplu -, ci pe
698
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
699
Quijote. Şi-i fără rost să mai adaug aici că niciodată nu a încercat o transcriere mecanică a originalului; nu-şi propunea să-l copieze. Admirabila sa ambiţie era să propună nişte pagini care să coincidă - cuvânt cu cuvânt şi rând cu rând — cu cele ale lui 5 Miguel de Cervantes." Un scop într-adevăr „înspăimântător", cu toate că: „Metoda iniţială pe care a conceput-o era relativ uşoară. Să cunoască bine spaniola, să redobândească credinţa catolică, să lupte împotriva arabilor sau turcilor, să uite istoria Europei dintre anii 1602-1918, şi să fie Miguel de Cervantes."
io Mă rog, metoda aceasta i se pare lui Menard prea uşoară. Renunţă la ea în favoarea alteia. Mă abţin cu greu de la a cita (de la preacirare) pentru a nu cădea, la rându-mi, în descoperirea fenomenală a lui Menard: să-l rescriu pe Borges. Totuşi: „Textul lui Cervantes şi cel al lui Menard sunt din punct de
15 vedere verbal identice, dar cel de al doilea este infinit mai bogat." Această creaţie mi se pare de-un umor colosal, un râs care mai că acoperă râsul - serios - al lui Cervantes. Acesta din urmă viza doar tradiţia cavalerească: Borges relativizează prin soiul special de ironie mania contemplării tradiţiei. El săvârşeşte totodată şi
20 o „temenică analiză" a limitelor inovaţiei în literatură şi în ştiinţa literaturii. Sunt, de altfel, numeroase intervenţiile lui Borges în domeniul esteticii şi criticii literare. Intervenţii â la Borges. în primul rând, atunci când vorbeşte în numele său, direct şi nu ocolit  (să observăm  că şi  personajele,  în majoritate,
25 întrebuinţează persoana întâi, fiind mai mult sau mai puţin difuzoare ale eului proteic al autorului), Borges îşi declină orice competenţă în materie. în timp ce, e limpede, esteticienii şi criticii ştiu de obicei totul, precis şi temeinic, fără a lăsa nici o fisură prin care să se poată strecura vreo urmă de îndoială. EI
50 vorbeşte în numele unui bu n-simţ comun şi al experienţei personale, şi aceasta, de altfel, la fel de banală şi la îndemâna oricui. Pretinde Borges: „Eu nici nu sunt scriitor adevărat, sunt un simulacru de scriitor", i-am auzit mărturisindu-se (mai fac şi eu pe grozavul!), cu ocazia amintită. Sta jos, cu bărbia rezemată
!      bătrâneşte în baston, privind drept, fără a vedea decât foarte I      departe, în viitor. Borges - un simulacru de scriitor? Evident, modestia îi stă bine, mai ales dacă ştii să-i guşti acea formă cu j      totul personală de umor acid şi de ironie de bază. Iată ce |      mărturisea, în 1969, în prologul la Elogiul umbrei, volum 5 |      incluzând „fără discordii" proză şi versuri: „Nu sunt deţinător al nici unei estetici. Timpul m-a făcut să deprind unele viclenii: să eludez sinonimele, care au dezavantajul de a sugera diferenţe imaginare, să eludez hispanismele, argentinismele, arhaismele şi neologismele; să prefer cuvintele obişnuite io cuvintelor uimitoare; să intercalez în povestire detalii circumstanţiale, pe placul cititorului de azi; să simulez unele incertitudini, căci dacă realitatea este exactă, nu este şi memoria la fel; să narez evenimentele (asta am învăţat-o de la Kipling şi !      din vechile saga ale Islandei), ca şi cum nu le-aş înţelege pe 15 •.      deplin; să amintesc faptul că normele anterioare nu sunt obligatorii şi că timpul îşi va lua sarcina de a le aboli." O lungă frază, bogată în învăţături, ca un tratat. Că autorul a meditat îndelung asupra meseriei scrisului, ne stă mărturie, bineînţeles, în primul rând opera; dar şi observaţiile exprese, de tipul celor 20 ' "   citate. în textul despre metaforă, din 1936, întâlnim, dincolo de erudiţie, admirabile intuiţii. Am putea, la rându-ne, să întocmim noi registrul complet al metaforelor întrebuinţate de Borges, sau măcar al celor mai însemnate, în afara celor prea cunoscute: spada, labirintul, oglinda, somnul, umbra, tangoul, 25 pumnalul. N-o facem. Aflăm că dacă întrebuinţezi „casa dinţilor", pentni a numi „gura", provocăm, în mintea cititorilor, „o agreabilă uimire", care apoi, la o privire mai atentă, se diminuează, din cauză că alăturările de acest fel sunt găunoase („laborioase şi inutile"). Condiţiile metaforei (metafora 50 înseamnă, cum se ştie, „transport") cerute de Aristotel („analogia între lucruri neasemenea") n-au fost respectate, după opinia sa, j      de unele şcoli (precum simbolismul ori modernişti). Metaforele j      lor sunt mai degrabă „obiecte verbale, pure şi independente,
700
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
701
precum un cristal sau un inel de argint..." Tot astfel, printre operele vizibile ale lui Pierre Menard, spune autorul, subliniind adjectivul, întâlnim, la litera b, şi una extrem de interesantă: „O monografie asupra posibilităţilor de a construi un vocabular
5 poetic de concepte care să nu fie sinonime sau perifraze la cele ce oferă limbajul comun, ci obiecte ideale create de o convenţie şi destinate în mod esenţial necesităţilor poetice." Desigur, prima reacţie este râsul. Ne dăm apoi seama că vocabularul poetic nu operează, în fond, decât cu „sinonime sau perifraze" la ce spune
w toată lumea. Cum nu ne-am gândit la asta până acum? Şi, în sfârşit, invenţia năstruşnică a unui fel de esperanto pentru uzul poeţilor, un limbaj paralel cu limbajul, ceva paralel şi imposibil. Ba putem merge chiar mai departe: putem medita dacă nu cumva limbajul poetic, aşa cum se prezintă, format din
15 „sinonime şi perifraze", nu este deja un esperanto, paralel şi parazitar? Mă folosesc de exemplul de mai sus, considerându-1 pilduitor şi pentru modul în care poate fi demontată fraza borgesiană, rachetă, dar ştiindu-i aversiunea pentru vorbele mari, să-i spunem mai simplu „scară", cu trei-patru-cinci trepte; la
20 fiecare treaptă, ni se oferă o surpriză dintre cele mai mari. Am stăruit, nu atât cât ar fi trebuit, desigur, asupra sugestiilor estetice ori de filosofie a scrisului. (Foarte mult am putea învăţa de pildă din notiţele, „recenziile" şi nu ştiu cum să le mai zic, la operele lui Whitman, Flaubert, Valery, Bernard Shaw, Cervantes.)
25 Desigur, şi Borges face critică literară! Căci, vorba lui: „Cititorii, în sensul ingenuu al cuvântului, sunt pe cale de dispariţie, pentru că toţi sunt critici potenţiali". însă critica sa este totodată creaţie critică (nu toată critica este creaţie critică) şi, în partea-i de critică, are o acuitate extraordinară. Nu poţi uita portretul pe care i-1
30 face lui Walt Whitman, de exemplu, care „şi-a dramatizat fericirea", - contrar obiceiului comun la poeţi (dramatizarea nefericirii). Acel aproape animalic „mă sărbătoresc şi mă cânt" al poetului american, uzând de o grandomanie inversă dacă se poate spune aşa. Nu: Ştiţi voi cine sunt eu?, în sensul că sunt
unic, unicat, ci: Eu sunt ca voi, eu sunt voi toţi, eu sunt anonimul. (îi rezum şi eu, cum mă taie capul, atât pe Borges cât şi pe Whitman.) Borges apreciază „impetuoasa umilinţă" cu care Whitman se varsă, mai larg şi mai învolburat decât Potomakul, în lumea americană. Asta nu-1 împiedică să-i 5 impute, cu alt prilej, faptul că „deliberatele-i enumerări nu depăşesc întotdeauna stadiul de insensibile înşiruiri".
Câteva cuvinte despre cărţile lui Borges, ca arhitectură a unor obsesii ciclice. Am amintit unele metafore cheie, labirintul, potecile ce se bifurcă etc. Beneficiind de privilegiul io de a nu-i fi putut citi cărţile, una câte una, la apariţie (motive obiective şi subiective) şi parcurgându-le odată pe toate, la rând ca la moară, remarcăm monstruoasa unitate — într-adevăr monolit —, probă a unei structuri care se cunoaşte bine şi nu se înşală sau nu se poate înşela. Asta, pe de o parte. Pe de alta, 15 monotonia lor sublimă (autorul foloseşte undeva epitetul „maniacală"), infinita lor varietate în unitate. în fiecare carte nouă găseşti, distingi un ticăit ce ţi-a devenit familiar, de ceas * cu bătaie suspectă; trebuie să fie montat în cine ştie ce maşină infernală, te gândeşti. Şi chiar aşa e - asta o ştii bine, de mult, 20 dar nu dibui unde e pitită maşina infernală. Şi iar începi o carte nouă şi iar percepi tic-tacul borgesian. Şi - culmea! nu te înspăimânţi. încerci strania bucurie de-a alerga mai departe, pe pagini - aşa cum fugim, prin romanele poliţiste, în căutarea criminalului, pe care dorim să-1 prindem înaintea 25 autorului. Şi - ceea ce nu se întâmplă cu romanele poliţiste -simţi nevoia de-a citi tare, şi pentru alţii, fraze şi pagini. (Din literatura română cu voce tare nu-mi vine să citesc decât prozele lui Arghezi, care se adresează şi gândului din ureche nu numai celui din suflet, prin ochi.) Cărţile lui Borges sunt cărţi de 30 parabole, culese cu hărnicie de albină din observarea vieţii, cât şi a lumii ideilor. Dacă nu ocoleşte „acele perplexităţi care nu fără un anume orgoliu, îşi asumă denumirea de metafizică", el, cu atât mai vârtos îş>^ş0^|>cMft4|/din mituri străvechi. Din
rjIDLIOTEC.'.
702
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
703
O mie şi una de nopţi, cum spuneam, din religii, din erezii. La fel, din enciclopedii, aceste ierbare şi insectare ale umanităţii, cărţi de descoperiri geografice, manuale. îi lipsea un manual de făpturi inexistente. A scris Cartea fiinţelor imaginare, 5 montând la loc jucăriile şi păpuşile create de-a lungul mileniilor de imaginaţia omenirii, nemulţumită cu oferta realului, oti suferind de un prea plin al imaginaţiei. Mai degrabă încercând să descopere cauza unor rele, ţapii ispăşitori ai nefericirii umane, care, bineînţeles, niciodată sau rar de tot,
io sunt chiar ispăşitori. (Cu excepţia ţapului, dar el e un biet animal real, de-al nostru.) Mă gândesc, din mitologia română ce dihanie nemaivăzută, naţională, ar fi putut fi inclusă aici? Ghionoaia? Balaurul cu şapte capete? Struţo-cămila, inorogul? (Lista rămâne deschisă şi sugestiile i se pot trimite direct lui
15 Borges, care promite a fi recunoscător.)
întâmplarea face ca în această perioadă să fiu... cum să zic? nu băgat până peste cap în proza latino-americană, aş dori asta dar n-am atâta timp, ci, mai modest, cu câteva lecturi proaspete din această proză. Care a speriat lumea. Iată Mârquez a
20 luat Nobelul ca pe nimica. Să-i amintim pe Bastos, Llosa, Carlos Fuentes, Sâbato şi lista se poate lungi... ce aduc ei nou faţă de infinitele posibilităţi combinatorii ale lui Borges? Au pus o mai mare bază pe epic. Pentru a scrie proză, am spus-o întotdeauna, acum o şi scriu, îţi trebuie şi o doză de prostie,
25 o câtime de nesimţire, care să-ţi îngăduie să îngrămădeşti cu inima uşoară tot felul de baliverne. Să te laşi furat de condei, făcând frazele, inclusiv cartea să se îngroaşe de banalităţile cele mai crase, care ar face pana unui poer, atent la stil şi metaforă, pur şi simplu să vomite. Bineînţeles, depinde de fiecare autor,
30 de talentul şi geniul personal, cum reuşeşte, cu toate astea, să salte romanul în marea sferă a artei. Un gen c-o forţă extraordinară. Dar naivitatea trebuie să existe, obligatoriu, şi-o poţi încercui la cei mai mari prozatori ai lumii din toate timpurile, la unii însemnând-o c-o cruce, la alţii cu două, trei,
*   până la nouă. Limita lui Borges e că n-a putut sări acest prag. Stilul său n-a fost în stare să facă pe prostul, din când în când. Când şi-a terminat ideea, a pus punct. Nu cum spunea Arghezi despre cineva: pune punct şi abia după aia îi vine ideea. (Citez din memorie.) Prozatorii latino-americani contemporani, care 5 mai toţi au tras cu coada ochiului la el (fâşii din mantaua-i fantastică, făcută ferfeniţă, întâlnim când ici-colo, când colo-ici, fără jenă), au deschis larg porţile naraţiunii: proză pe 1   săturate, privând-o de fibra metafizică şi extirpându-i splina, î  care o împiedica să alerge şi s-o ia chiar razna. O pană mai grea io 11   de cap, pusă la muncă de ocnaş. Scoţând din adâncuri, odată , j   cu tone de steril, şi grăuntele de aur - destul de mulţi grăunţi | «,   de aur, zâmbind lumii, prin prisma şi din unghiul prozei sale biruitoare. O proză revoluţionară (cuvântu-i tocit, dar nu l-am tocit eu), mărşăluind prin social de-a călare, cu pistoale la brâu 15 şi răcnete de generali vânaţi sau vânători. Rar Borges şi-a permis, în salonul elevat al prozei sale, vreo glumă în doi peri ori ceva ce ar putea aduce cu imprecaţia. Cei care au venit după "'   el, au făcut din blestem ieslea de toate zilele a cailor mai sus pomeniţi, şi din pamfletul virulent, mitraliera lor preferată. 20 Vezi lungile naraţiuni pe teme social-politice şi extraintimiste. Numai probleme majore au băieţii care vând lapte. Problemele cetăţii şi ale lumii. O a doua caracteristică, şi aici e vorba chiar de o noutate mai nouă a acestei proze, e că îşi vâră în sac tot fantasticul elibetat de Borges, care fantastic se zice că plutea 25 în aer deasupra Americii Latine. Plus toate experimentele ce în Europa nu s-au înfăptuit decât în poezie. Toate figurile de stil posibile, învăţate bine sau mai puţin bine, şi când sunt învăţate rău e chiar mai bine. Proza latino-ameticană este totodată şi poezie. Dar oare nu-i aceasta şi prima caracteristică 30 a scrierilor lui Borges? Despre poezia lui Borges, însă, cu alt prilej...
Tot atunci, şi despre Cristina Hăulică şi substanţialul t      studiu Textul ca intertextualitate.
704
MARIN SORESCU
Epilog
Masa de lucru a lui Borges este formată din două nopţi, puse cap la cap (sau o singură noapte cu prelungitor): orbirea şi insomnia. Prima îl împiedică să vadă; a doua îi toarnă, direct în urechile peniţei, univers lichid, perfect rotund, care picură pe foaia dc hârtie, devenită astfel receptacul de ecouri umede, de peşteră: lic-lic-lic-lic. La distanţe egale, picături asemenea, ca două triunghiuri asemenea (dar să fie rotunde!), a căror monotonie cosmică n-o mai percepi, după o vreme, cum planetele înseşi nu mai simt că se învârt ca năucele, după ce se mai obişnuiesc cu năuceala desprinderii. Pasăre de întuneric deci, cucuvea, să zicem, Borges iese la vânătoare când noi dormim. Poate că vânează chiar prin somnul nostru, scoţând ţipete care nu-s de cobe. Literatura lui nu-i o literatură de prevestiri. O Casandră este, se ştie, dăunătoare la casa omului. Momeşte nenorocirile, ce trebuie să se întâmple numai pentru a se păstra rigoarea prevestirii. Inspiraţia lui Borges nu are asemenea veleităţi catastrofale. Ea nu se complace în rău, ci se situează, mai degrabă, undeva dincolo de rău (ca şi de bine), specializându-se în contabilizarea excepţiilor de la regulă, a anomaliilor şi-a ciudăţeniilor gândirii, întâmplării. Aproape după fiecare povestire, ai putea pune un semn al mirării, mare, ca o bâtă. Pentru că, de fapt, ţi s-a dat în cap. Ai fost pocnit în moalele ideii sau în ideea fixă şi efectul variază de la om la om. Râzi, vociferezi sau cazi pe gânduri. Mărturisesc aici că mie pocniturile acestea îmi plac. Mă aşez de bunăvoie sub streaşină semnelor exclamării lui Borges, ca un maniac al uimirii. Ia mai dă o dată! Şi Borges clipeşte din genele sale, acum albe, ca nişte nopţi albe de la Buenos Aires, unde nu se arată aurora australă decât la cerere şi în secret minţilor mai polare. Clipeşte şi scrie.
1983
HENRI MICHAUX: ÎN CÂNTECUL MÂNIEI MELE E UN OU
A. FANTASTICUL ÎN POEZIA LUI MICHAUX. SAU: A ÎNFIAT UN MORT
Michaux n-are sistem filosofic. Unii au fost ispitiţi să-i 5 abordeze opera înarmaţi cu antinomiile lui Kant, dar n-au reuşit decât să sporească misterul. (Ceea ce nu-i rău!) Nu pretindem că vom lămuri noi acum lucrurile, un creator mare fiind mereu „o enigmă n'esplicată". Cred însă că în cazul acesta se poate face oarecare lumină, mult mai simplu. Cu licurici io culeşi din pădure. Michaux e un primitiv. Dacă un filosof intră îndoctrinat într-un trib de vânători de capete, riscă să fie mâncat — îndoctrinat gata - şi rezultatul cercetării sale gnoseologice va fi cel mult de esenţă jalnică şi pesimistă. Să nu se înţeleagă de aici că poezia lui Michaux ar mânca lectori. 15 Poate doar filosofi. Singurul care iese mistuit de viu din această aventură - spre a păstra metafora - va fi, oricum, autorul Arborilor tropicali, încolăcit de propriile versuri de natură carnivoră şi sugrumat ca Laocoon. Să privim poetul aşa cum este: un vrăjitor de trib. Ce valoare poetică au descântecele, 20 vrăjile, prezicerile, blestemele sale? Michaux n-are sistem filosofic, am mai spus. Şi nici nu-i trebuie. Poezia există câtă vreme crezi în ea. Când n-a mai putut crede în această fată morgana plutitoare — s-a ajutat singur. îşi crea, adică, o stare artificială de excesivă tensiune, drogându-se. Şi aşa mai scria o 25
706
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
707
carte. Care dintre operele sale să fie produsul mescalinei? Lointain intirieur, Au pays de la magie, Epreuves et exorcismes, ori care? Să nu exagerăm însă forţa creatoare a otrăvurilor, care -orice s-ar spune - conţin mai multă otravă decât poezie. Altfel,
5 orice sinucigaş ar fi un mare explorator liric şi istoria Angliei, colcăind de otrăviri şi decese dubioase, ar fi trebuit să creeze poeţi cu ghiotura. Sunt doctori care îşi încearcă mai întâi pe propria piele tăria anumitor medicamente, spre a vedea pe viu reacţiile. Ce simte un om când dă ortul? Un astfel de savant
w a mers până acolo încât s-a spânzurat de probă, pentru a gusta cele câteva fracţiuni de secundă de conştiinţă a morţii. Revelaţia n-a trecut dincolo de o uşoară învineţire în jurul gâtului. Altul şi-a tras un glonte în creier, şi n-a mai simţit nimic. Ce e tulburător în versurile poetului francez de care ne
15 ocupăm e aerul lor înţelept-enigmatic. Ca şi când ar veni din moarte. Poetul nu e un morbid, să ne înţelegem, ci un iscoditor şi un neliniştit. E Orfeu care întoarce mereu capul şi curiozitatea lui e de-a pururi fatală. Cu lirica lui Michaux intrăm în zonele acre, înecăcioase, de pucioasă, ale lirismului
20 de factură magică. Sferele de influenţă care se ciocnesc ca talgerele în silabele şi articulaţiile versului său sunt dintre cele mai primitive: vrăjile, descântecele. într-un fel, Michaux e un poet al unui timp scufundat, al unei civilizaţii moarte, al Adantidei care a existat poate cândva, un poet pre-antic, despre
25 care Platon şi-ar fi adus aminte vag.
„Să admitem că Michaux contemplă straniul lumii, dificultatea condiţiei umane cu un soi de laşitate melancolică" — spune Gaetan Picon. Contemplarea înseamnă, practic, o laşitate, o delăsare. Buda, cu capu-n piept, e un
30 distrat din punctul de vedere al pietonului, atent să nu-1 calce vaca sfântă. Poetul nu e activ decât atunci când se apără, cu vrăji, împotriva lumii. Dificultatea înţelegerii lui Michaux vine de la originalitatea lui, atât de pregnantă încât pare făcută. Şi, la urma urmei, e originală pentru că e comună. E naturală, ca
o cafea naturală. Stilul său se apropie tiptil, ca o vulpe, de monologul interior. Poezia franceză a întreprins totul spre a \% se îndepărta de vorbirea curentă, spre a deveni artificială, în * l sensul nobil al cuvântului, mă rog. De la Malherbe versul s-a lustruit şi subţiat - frumos, dar şi fără vlagă! Stihul lui Michaux 5 e prozaic şi nici nu prea seamănă a stih. Această proză supără , . şi derutează pe ceilalţi cititori, care nu sunt nici măcar filosofi şi nu văd în poezia lui Michaux chiar nimic. însă e doar o pojghiţă, sub care distingem cel puţin trei straturi masive de poezie: stratul fantastic, halucinant şi cel magic. Pe drumul io morţii I mama întâlni o uriaşă banchiză: IEa vru să spună ceva, era deja târziu. IO uriaşă banchiză de vată II Apoi ne privi pe fratele meu şi pe mine I şi plânse II îi spuserăm - minciună sfruntată — că pricepem totul I Şi atunci îi înflori pe buze un blând surâs de fată, I Şi era ea, adevărată, I Un surâs atât de 15 frumos, poznaş, aproape: I Apoi a cuprins-o uriaşa Opacă. (Pe drumul morţii).
Dincolo de relatarea reportericească, ne înfioară viziunea albă, imensă, de vată, a neantului. Sentimentul de neputinţă. Incapacitatea de a te agăţa de ceva, lipsa de căngi cu care realul 20 ' plonjează în ireal şi nu poate să-l apuce. O dulce laşitate, tristă. Toate acestea sunt poezie şi e nevoie doar să zgârii cu unghia luciul prozaismului, spre a te pomeni suspendat peste un abis de lirism. Această latură poate fi înţeleasă şi ca un ecou poesc, trecând cu reverberaţii prin pana lui Baudelaire. Borges, 25 neîndoios un geniu al fantasticului, are cuvinte mari pentru autorul lui Plume. „Michaux ştie perfect că nu există literatură realistă. A pretinde, cum spunea George Moore, că transcriem realitatea este absurd, cu atât mai mult cu cât transcriem numai Ceea ce e scris, dar realitatea nu e doar verbală, ci şi mentală, 50
* Apariţia unei antologii Michaux în româneşte echivalează cu un mic eveniment literar. Apelăm, în aceste comentarii, la tălmăcirea poetului Vasile Nicolescu, semnatarul şi al unui substanţial studiu introductiv.
708
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
709
psihică, onirică etc. şi limbajul e un sistem de simboluri. N-ar mai trebui să vorbim de literatura fantastică pentru că fantezia e doar o parte, desigur nu neglijabilă, a ceea ce ne-am deprins a numi realitate. în rest, noi nu ştim dacă universul
5 aparţine genului real ori genului fantastic." Mai ales Une certaine Plume oferă exemple concludente în acest sens. Placheta aceasta însă noi am înţelege-o şi mai bine apropiind-o nu de Borges, ci de Tablete din Ţara de Kuty a lui Arghezi. Ca şi acolo, se inventează un tărâm, se populează fantastic cu tot
io ce-i trebuie, mai ales cu întuneric creator de fantasme.
„în noapte, Iîn noapte, /întrupat nopţii, /Nopţii neţărmurite, I Nopţii, IA mea, frumoasă, a mea. INoapte, zămislitoare noapte I Cu strigătul, cu sfâşierea mea umplându-mă, cu spicele mele I Cu care năvăleşti peste mine I Şi care vâjâie groaznic, Ijur împrejur I
/5 Şi fumegi, pâclă groasă / Şi vuieşti Tu, noaptea" (în noapte). La Arghezi însă tonul pamfletar e mai evident, stilul mai plin de draci. în acest tărâm, eul cade ca piatra în fântână. „ Caut fiinţa pe care s-o cotropesc I Munte de fluid, pachet divin ". Şi, iarăşi, ce e fantasticul? De ce e Michaux fantastic? O nuvelă
20 a lui Papini, scrisă excepţional, vorbeşte de un necunoscut care i s-ar fi prezentat autorului, pe când acesta scria o pagină de memorii false. Necunoscutul 1-a implorat să-i asculte nişte producţii, dându-şi cuvântul că, în caz că verdictul va fi negativ, se va omorî; ceea ce a şi făcut, după ce autorul ascultase
25 îmbrobonat de sudoare istoria propriei sale vieţi. în dimineaţa zilei următoare povestitorului i se părea că şi murise, şi aştepta să-l îngroape. în poezia lui Michaux se întâmplă anumite peripeţii neobişnuite: „Boala pe care o am mă condamnă să stau la pat într-o nemişcare totală. Când plictiseala ia proporţii
30 neobişnuite în stare să mă dezechilibreze, dacă nu se intervine, iată ce fac: îmi zdrobesc craniul şi-1 întind în faţa mea, cât mai mult cu putinţă, iar când este foarte bine turtit scot cavaleria. Copitele lovesc în cadenţă acest pământ uscat şi gălbui. Escadroanele o iau la trap şi tropăie şi zvârle din picioare. Şi
acest zgomot, acest ritm clar şi bogat, această înfierbântare purtând fiorul luptei şi gloriei încântă sufletul celui care stă ţintuit la pat şi nu e în stare să facă nici o mişcare" (Lapat). Sunt nişte scurt-circuite, rudă cu delirul. O poezie compensatorie, cu forţa neobişnuită şi neobrăzată, care stă în ' îndrăzneala timidului. Poeziei de această factură - pe care n-a inventat-o Michaux şi care e de când lumea — i se poate reproşa lipsa de mister. E o boală cronică a criticii inadecvarea la subiect. Fiecare creator e un unicat, universul lui trebuie luat ca atare şi judecat dinăuntru. De ce e nevoie ca aceste versuri 10 să ajbă mister? Ele sunt frumoase tocmai pentru că n-au mister, sunt limpezi; în simplitatea cu care narează nişte aventuri extraordinare stă tot farmecul. E vorba de nişte parabole. Cel care emite judecăţi de valoare nu trebuie să procedeze ca un judecător care ar pronunţa toate sentinţele in virtutea unui singur articol de lege (cel pe care a putut să-1 memoreze). Cel care-am fost, culegerea din 1929, din care-am citat, aducea probe din călătoriile închipuite, isprăvile gândului. Un an mai târziu, poetul avea să publice o plachetă intitulată Ecuador, 2a încercând fantasticul drumeţiei.
Omul se aruncă în aventura călătoriilor, în vânătoare de amintiri. Observăm, până la urmă, că e vorba mai mult de nişte peisaje ale vieţii decât ale feţii pământului: „Aidoma naturii, aidoma naturii, aidoma naturii, I Naturii, naturii, naturii 125 Aidoma tuleiului, I Aidoma gândului, I Aidoma într-o oarecare măsură Globului pământesc, I Aidoma greşelii, blândeţii, cruzimii, IA tot ce nu-i adevărat şi nu mai conteneşte, şi florii cuiului bătut" etc. o înşiruire de gânduri vagi - spre a ajunge la „Aidoma mie, în sfârşit IŞi mai mult încă a ceea ce nu sunt" 30 (Amintiri).
Fantasticul înseamnă un ochi deschis mai mult decât trebuie, care înregistrează fenomene niţel şchioapă, două - sărite peste normal.
măcar cu o
[
710
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
711
b. halucinaţia. sau: delirul păsării nu interesează copacul
Aici observăm mai ales tonul profetic, verva predicatorului în pustiu, bolboroseala celui pus pe prorociri. „Cu acel curaj 5 care-ţi trebuie să fii nimic şi nimic din nimic, mă voi descotorosi de ceea ce părea să-mi fie indisolubil intim. îl voi ciopârţi, îl voi răsturna, îl voi rupe, îl voi da apoi de-a berbeleacul. Purificându-mi dintr-o dată pudoarea mea nefericită, nenorocitele mele combinaţii şi înnădeli. Lecuit de buba de-a fi cineva, mă voi
10 îmbăta iarăşi din spaţiul - ce m-a hrănit cândva" (Clovn).
E o tuse a disperării, o autoflagelare hrănitoare, aşa cum hagiului Barbu rupea din el. Cu această trepidaţie de moror poetic se intră în delirul profetic.
„Bang! Bang! Bang pentru voi toţi, neant asupra celor vii! I
15 Da, cred în Cel de sus! Cu siguranţă că n-are habar! I Credinţa, pingea netocită a celui care nu se-avântă. IO lume, lume strangulată, pântec sloi! I Nici simbol măcar, ci neant, mă opun, IMă opun IMă opun şi te-ndop cu hoituri de câini" (împotrivire). Se ştie că una dintre cele mai exacte profeţii ale lui Nostradamus,
20 în orice caz printre puţinele controlabile, a fost ghicirea fără aproximaţie a datei propriei morţi şi a împrejurărilor. (Ori, poate, actor cabotin, medicul şi astrologul vanitos să-şi fi ajustat moartea în conformitate cu cele prezise?) Michaux profesează, în exclusivitate, am putea spune, autoprofeţiile. Catastrofele
25 toate sunt menite să se spargă în capul eroului său liric. în acest sens, cuvintele omagiale pe care Ronsard i le închina lui Nostradamus i se potrivesc şi lui, numai în măsura în care acest erou liric se suprapune peste sufletul nostru comun: „On sait que le demon bon ou mauvais l'agite... I Comme un oracle antique
30 il a de mainte annee I Predit la plus grande part de notre destinde." Ce i se va înrâmpla acestui straniu personaj? „Clocotul sângelui meu în care mă scald/Mi-e cantor, veşmânt şi femeie. I E fură de crustă, se bucură şi se revarsă. I Mă umple de pietre,
de geamuri, de cioburi. I Mă sfâşie, trăiesc în explozii, II în tuse, în groază, în transă. I îmi înalţă palatele, I în pânză, în vălul urzelii, în pete I Le luminează" (Sângele meu).
Fleacuri de-ale miracolului vieţii! Ale vieţii văzute în cute, asa cum pupilele mărite de curiozitate ale poetului o 5 înregistrează. Surprindem gesticulaţia apocalipsei: „J'ai vu l'homme ă la tete diverse. A la tete semblable au râteau, il ramasse. A la tete semblable aux racines, il pompe. [...] J'ai vu l'homme a la tete semblable ă la balance, l'homme fait de moignons et de re'servoires autonomes ou comme un cintre l'homme aux seules io epaules" (J'ai vu). Există o mecanică anume a profeţiei, uşor de deprins la prima vedere, ca versificaţia albă. în aşteptarea lui Mesia, nu era oare lucrul cel mai greu depistarea prorocilor falşi? Prin vremuri, oamenii au învăţat să nu ia la propriu profeţiile. Acestea conţin îndeobşte nişte elucubraţii. Doar 15 ideea care se desprinde, zbârnâitoare şi otrăvită ca o săgeată, e precisă: o să fie ceva groaznic! Sigur, odată şi odată, o să fie ceva groaznic, ştim cu toţii. Dar sabia de foc, caii de pucioasă, caii verzi ori albaştri sunt metafore. Să ne închipuim că cineva ar realiza în laborator Apocalipsa lui Ioan Teologul. Doamne, 20 ce ar fi acest verset, tradus exact, care nici pe departe nu s-ar putea compara cu bomba atomică, să zicem. „Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce călărea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia şi cu foamete, 25 şi cu moatte şi cu fiarele de pe pământ." E drept, laboratorul ar trebui să fie cam mare - dar oare nu s-a mai încercat? Bomba e mult mai groaznică decât Apocalipsa. Totuşi forţa explozivă a Apocalipsei e infinit mai puternică, pentru că nu se poate tălmăci concret şi poate însemna în permanenţă orice. 30
Din scurta excursie în centuriile lui Nostradamus ne întoarcem la Michaux, dacă nu convinşi de potrivelile prezicerilor, măcar cu înţelepciunea de a ne feri de precizări în acest domeniu. De ţinut minte: Michaux descoperă, prin poemele sale de factură
712
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
713
profetică, alfabetul unor stări limită. Sub cuvinte se ascunde o mare teamă şi o singurătate. Intrat în zona neliniştilor veşnice, poetul va încerca primitivul gest de apărare prin vrăji.
Tot la acest capitol, aş mai dori să adaug câteva cuvinte
5 despre dostoievskianismul său. Ceea ce eroul liric face sub efectul mescalinei, multe personaje ale creatorului Marelui Inchizitor practică în mod curent, prin firea lucrurilor, mai bine zis prin natura lor de poeţi. Analizând sub raport poetic opera lui Dostoievski, tot ce e nebunie şi abis nu s-ar explica
w oare prin structura poematică a operei? Să recitim aceste însemnări din subterană: „O dată, trecând noaptea pe lângă un asemenea aşezământ, am văzut, prin vitrina luminată, cum nişte domni, după ce s-au bătut cu tacurile de biliard, au azvârlit un partener pe fereastră; altă dată astfel de istorii mă
/5 scârbeau; atunci însă, nu ştiu ce m-a apucat, dar m-am pomenit pizmuindu-1 pe domnul aruncat pe fereastră; şi-1 pizmuiam în aşa hal, încât am intrat pe loc înăuntru în sala de biliard. Ce-ar fi dacă aş sări şi eu la bătaie, dacă m-ar azvârli şi pe mine pe fereastră?" Ce-ar fi dacă? întreabă şi eroul liric,
20 ce-ar fi dacă? De altfel eroul liric - şi tocmai asta îl deosebeşte de cel epic - nu trebuie să aibă întâmplări, ci trăiri, sentimente. Dacă vom înţelege că toate aceste aventuri ale poeziei lui Michaux nu sunt peripeţii!, ci stări de suflet, vom deschide o mare fereastră spre înţelegerea poeziei sale.
25 C. MAGIA. SAU: CALARE PE MĂTURA
în ce priveşte aspectul vrăjitoresc al poeziei sale, am încerca să-1 sugerăm mai întâi printr-un fel de analiză formală. Am avut impresia de multe ori, aruncându-mi ochii peste poemele lui Michaux, că am de-a face cu nişte obiecte făcute din cuvinte. 30 De unde această senzaţie? O forţă extraordinară a sentimentelor de a se constitui plastic. Ideile parcă au relief. Şi, să
ne ducem cu gândul până la capăt: aceste obiecte care par J     poemele lui - ar reprezenta nişte totemuri. Cei care au frecventat Muzeul omului din Paris îşi pot aminti de imensele bârne cioplite de cutare trib din Africa sau Polinezia, un soi de coloane infinite puse să păzească de duhuri un trib, un sat j sau o familie. Michaux le-a cunoscut fără îndoială. O astfel de poezie-totem ar fi aceasta: „în cântecul mâniei mele e un ou, I i     Şi-n oul acesta e mama, tatăl, şi copiii mei / Şi-n acest tot e bucurie şi tristeţe laolaltă şi viaţă. INâpraznice furtuni ce m-aţi salvat, I Tu soare minunat, ce drumul mi-ai tăiat, I Există ură w | - în mine, puternică, străveche, I Şi pentru frumuseţe vedea-vom mai târziu. I Ajuns-am să fiu dur fărâmă cu fărâmă. I Dacă s-ar şti ce moale am rămas în adânc. I Gong sunt şi vată şi cânt înzăpezit" (Sunt gong).
Ideea simplă a oului primordial ne duce cu gândul la '5 Brâncuşi, care şi el era un primitiv. Această poezie se poate
- sculpta, reprezintă o idee cioplită. Versul cel mare e Dacă aţi ■- şti ce moale am rămas în adânc, plin de sugestii. Fărâmele de ^ mânie, puse una în capul celeilalte, creează, până la urmă,
- pădurea aceasta ciudată a cunoaşterii prin abisuri. Mânia nu 20 este a „bunilor mei", vindicativă şi năprasnică, ci mai mult o mânie mocnită, care poate îndemna doar la apărare. în prefaţa
la Epreuves et exorcismes,, autorul însuşi mărturiseşte că raţiunea de-a fi a poemelor lui e de „a ţine în şah forţele înconjurătoare ale unei lumi ostile". Dar şi de lumea ostilă 25 |    dinăuntru poetul trebuie să se apere prin vrăji. E acolo o fiinţă | . jenantă care se dezvoltă paralel. „J'ai laisse grandir en moi mon i : ennemi". Omul dedublat al lui Dostoievski are rude apropiate: j    „Je nourrissais en moi un ennemi toujours plus fort, et plus j'âiminais de moi ce qui m etait contraire, plusje lui donnaisjbrce 30 : et appui et nourriturepour le lendemain ". Apropiate formal de ţ descântece sunt unele poeme ca: „în noapte", „Lazăre, tu dormi", „Anne'e maudite". Cităm, din aceasta din urmă, primele versuri: ,Annee, I annee maudite I annee - nausee I
714
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
715
annie qui est en quatre I qui est en cinq I'annie qui sera bientot toute notre vie", unde o anume monotonie, repetarea în gol a unui cuvânt cheie, pot proveni din tehnica unui ritual păgân. Când poetul îşi asumă chiar faţă de sine misiunea unui oracol, i se întâmplă să-şi pună singur întrebările cele mai naive şi mai capitale pe care desculţii, şi nespălaţii, şi nenorociţii sufleteşte care alergau prin praf până la Delfi, să zicem, le puneau cu sufletul la gură Pitiei: Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce c aia? Şi atunci portiţa de scăpare pentru cel interogat: bălmăjala. Viitorul constituie, de pildă, un frumos subiect de meditaţie pentru Michaux, în limbajul Turnului Babei: Când mabii, I Când mahii, I Mlaştinile, I şi proorocirile nefaste, I Când mahahahahaşii, I Mahahaboraşii etc.
înţelege oare autorul ce-şi spune cu atâta patimă? Aceste „hu-hu-hu la luna şuie", cum ar veni în limbaj barbian, aceste elucubraţii, pot desfăta urechea şi chiar mintea, dar rămân nişte încercări mai mult sau mai puţin vrăjite şi eficace. „E o prostie să faci versuri aşteptând altă tăsplată decât a propriei tale mulţumiri, şi un poet e tot atât de folositor cât un bun jucător de popice" - afirma răspicatul Malherbe. Desigur, cuvintele acestea au un caracter polemic, însă dacă înlocuim propria mulţumire cu propria salvare — cred că am fi aproape şi de opinia lui Michaux. Şi el se consideră un bun jucător de popice. Sau, mai precis, îşi dă seama că trilul său, oricât de îmbătat de arome, fumuri, miasme, miresme - nu înseamnă mai mult decât un joc, o atdere în sine. „Delirul păsării nu interesează copacul" - sună un fragment de înţelepciune. S-ar putea divaga la nesfârşit despre îndreptăţirea legitimă şi a păsării la delir şi a copacului de a nu-1 interesa chestia.
Se înţelege, toate aceste aspecte se află amestecate, intrate unele într-altele, sudate intim. Rezultatul e ceva unic şi fermecător.
I Poezia franceză de azi nu e săracă în unicate. Saint-John Perse c nobilul ei, Prevert e trubadurul popular, scutierul, dacă vreţi. Chiar e enigmaticul închipuit. Universul lui Michaux are 5
;■ rădăcini în tradiţia franceză, orală şi cultă, aşa cum am încercat să sugerăm, dar aceste rădăcini trec dincolo, depăşind experienţa franceză, înfîgându-se în primitivism. De aceea îl numeam al lumii vechi, al Adantidei scufundate. „ Tăcerea-i glasul meu, umbra mea, cheia... boala I care suge din mine fără să mă golească vreodată 110 care se-ntinde, se desface, mă bea, mă consumă, I Marea mea
;     lipitoare doarme în mine " (Jocul de-a sunetele).
O expetienţă întreruptă de milenii îşi găseşte din nou •   vrăjitorul care s-o exprime şi s-o tacă. Michaux va intra în Academia Franceză călare pe mătură. în orice caz, în nemurire /5 astfel va intra victorios. Cu un termometru la subsuoară şi o pilulă
j : sub limbă. Tremurând între fantasmele, fantomele, strigoii timpului său lăuntric - poetul ne duce cu gândul şi la magul cititor în stele. în nişte stele pe care el însuşi, atunci când nu le
I & mai poate zări pe cele din slavă, şi le inventează deasupra capului: 20
f# „Deşi ei ştiu bine că stelele sunt altceva decât nişte lumini
t     formidabile presărând un cer părelnic, nu se pot abţine să nu facă şi ei nişte închipuiri de stele, ca să placă odraslelor lor, ca să-şi _ facă lor înşile plăcere, măcar aşa ca să-ncerce, din spontaneitate
' " magică." 25
'. 1971
|
Iar acum, dacă strângem într-o singură imagine acest triptic fantastic, halucinant, magic, pe care pretindem că l-am descoperit sub prozaismul autorului Vieţii în cute-ane ar fi imaginea unică?
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
717
PĂRERI DE POST DESPRE POEZIA DE DULCE A LUI VASKO POPA
Motto:
întreaga-i viaţă IBunica m-a numit în valaha ei de borangic I Pui de lup.
Când l-am citit prima oară pe Vasko Popa, era într-o vineri. Zi de post. Poezia pe care o descopeream era plină de bunătăţi, carnală şi aromată, de o senzualitate chiar şi a abstractului, cel încărcat de neodihnă. O poezie de dulce. De atunci datează primele păreri de post (cred că era şi în păresimi, păresimi pe care bunica lui Vasko şi chiar părinţii mei le ţineau cu sfinţenie) despre un univers, pe care, adâncindu-1, cu trecerea anilor, l-am îndrăgit. Dar am tras după mine acea vinere de demult şi au rămas părerile mele de post, - vreau să spun bucate sărace. Ceea ce nici nu-i rău, căci, prin contrast, vor sublinia dulcele unei poezii neobişnuite. Să ne înţelegem din capul locului. E vorba de un univers dur, colţuros, bolovănos. Cel mai puţin amar aici e sarea, chiar şi cea de lup. „Dulceaţa" stă în neobişnuitul acestei poezii, făcut de obicei din lucruri foarte obişnuite, care, cum se întâmplă la marii creatori, cu cât sunt mai obişnuite, cu atât izbesc mai mult prin ineditul lor. Să procedăm însă mai sistematic.
*
La o aruncătură de băţ de poezia română, pe care-o cunoaşte din faşă, beneficiind, în acelaşi timp, şi de tradiţia
sârbo-croată pe care-o ştie tot din faşă (cea de-a doua), Vasko Popa a apărut în Europa ca un fenomen de răscruce. O răscruce balcano-carpatină. Vârful cel mai înalt, aparent deal cu cucă, fiind piscul falnic de lângă Vârşeţ. Căci, gospodar, poetul şi-a ridicat singur în slavă muntele, l-a crescut şi l-a 5 oblojit, înconjurându-1 cu ceţuri şi bântuindu-1 cu viscole. Un Olimp propriu, cu zei şi idoli băştinaşi. Evident, poziţia geografică avantajoasă n-ar fi însemnat nimic fără harul său deosebit. Un talent drept ca bradul şi cinstit ca lacrima. Acesta a atras atenţia şi asupra zonei de obârşie. Vasko Popa este unul 10 dintre poeţii, era să zic „ai noştri", dar voi zice „din Iugoslavia", care a plecat cu traista-n băţ în lume, s-o cucerească, având în traistă cântece de-acasă. Ce fel de cântece, vom vedea imediat. Trudind la tălmăcirea versurilor lui, alături de Slavomir Popovici, pierzând un an şi-o vară, ba mai mult, din diverse 15 cauze, variind între tărăgănare şi ghinion, am câştigat mult mai - mult decât un an şi-o vară. Căci bucuria cunoaşterii, în ^ adâncime, a unui poet, pe care îl întâlnisem, e drept, de multe £ ori, nu-i de colea. Cunoşteam omul, dar poezia mai puţin. • Acum mesajul acestei lirici, răscolite, vine din urmă, aruncând 20 noi lumini asupra insului. Când am terminat lucrul, voiam să-i transmit lui Vasko entuziasmul meu într-o telegramă: „Tradus stop formidabil stop nobelul: stop după stop uşă stop". Dar mi-am adus aminte că nu răspunde la scrisori, rămânându-mi calea mai dificilă să-mi explic pornirea admirativă într-o 25 cronică literară. M-am înhămat aşadar la o analiză şi-o sinteză.
Mai întâi câteva date biobibliografice S-a născut la Vârşeţ în 1922.
Studii: Belgrad, Bucureşti şi Viena. Toate biografiile sale io menţionează cele câteva luni petrecute în câmpul de f concentrare de la Grossbetscherek; experienţa amară din lagărul nemţesc şi-aruncă umbra asupra câtorva din poemele sale. După război a fost ales pentru câţiva ani secretar al
718
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
719
asociaţiei de prietenie iugoslavo-franceză. A fost şef de secţie la Editura Nolit din Belgrad şi membru în Consiliul Regiunii Autonome Socialiste Vojvodina. Poetul este foarte mândru de Comuna Literară din Vârşeţ, experienţă literară unică în lume,
5 care numără printre membrii de onoare poeţi din multe ţări ale lumii, unul din ei fiind şi subsemnatul.
Debutează după război, cu versuri scrise în limba română. Volumele Kora (Scoarţa) 1953, Nepociu-polje (Câmpia neodihnei) 1956 şi mai ales Pesme (Poeme) 1965 îl impun
io atenţiei generale.
Au urmnat Uspravna zmelja (Ţara verticală) 1950-1972, Vuâja so (Sare de lup) 1975, Zivo mesp (Carne vie) 1975, Kuia nasred druma (Casa din mijlocul drumului) 1975.
Faima sa a cucerit lumea şi-a ajuns şi la noi, mai târziu,
15 fireşte, deşi distanţa dintre Belgrad (unde poetul locuieşte) şi Timişoara putea fi străbătută în câteva zile pe jos, de fiecare poem al său. Din 1965, au mai apărut încă vreo câteva volume de versuri, la intervale apreciabile — şi o antologie a poeziei sârbe, de la începuturi până în zilele noastre. întreaga operă poetică
20 i-a fost editată de Editura Vuk Karadzic din Belgrad.
Critica a observat căile de dezvoltare, cum se spune, ale acestei lirici şi a făcut şi consideraţiile de rigoare. Nu le reluăm. Spre a da, totuşi, o idee despre drumul parcurs, vom spune, simplificând, că două sunt zonele mari traversate. Prima,
25 incluzând plachetele publicate până prin 1972, care au ca miez un anumit intimism. Un eu asediat de „cerul secund", spre a împrumuta titlul unuia din volumele cele mai frumoase. Cerul secund e de fapt viaţa noastră individuală, primul cer, cel care ne interesează şi biologic şi ca „trestie gânditoare". Etapa
30 năvalnică a vieţii fiecăruia, cu o copleşitoare dorinţă de cuprindere. „Al meu", „îmi", „pe mine", „mie" - şi încă multe alte posesive se întâlnesc frecvent în poemele din această perioadă. îmi vei surpa cerul nesfârşit IPe care nu l-am zidit până la capăt I Tu roşul meu zmeu, spune poetul într-o convorbire
cu sângele său. Călătoresc I Şi drumul călătoreşte şi el, citim în
{ 1 altă parte. Observăm tenta medievală, un spor de nelinişte existenţial creatoare. O lirică de interogaţii. Cerul secund este cel din palma studiată într-o frumoasă privelişte. Suita de „privelişti" {în masă, în geamăt, în cuier etc.) reuneşte o serie 5 de mici studii, le-aş zice filosofice, ale unui intimist în convalescenţă. Acestea se completează de minune cu inventarul domestic din ciclul intitulat chiar aşa Inventar. Calul, măgarul, strachina, scaunul sunt tot nişte privelişti mai apropiate sau f   mai îndepărtate. între fălci I1 s-a aşezat omul I Cu cele patru io
' 'ţ puncte cardinale, aflăm despre cal. Concepute ca nişte ghicitori, acestea au savoarea definiţiilor lapidare, uneori năstruşnice. întorcându-se la sine, spre a se studia, mai bine
; jj   zis a se ghici în funcţie de tulburările sau anomaliile magnetice -   ale lui Eros, poetul creează emoţionante, pline de polen lieduri. 15 I-   îmi stai de veghe în cuta dintre sprâncene I Aştept să se crape de
t 4   zii Pe faţa mea." „Neliniştită te plimbi I Pe cearcănele mele " sau
* f? „Fărăprivirile tale sunt ca un caldarâm I Ca în mers să-ţi aştern straturi de flori. Sunt câteva spicuiri ale acestui orizont liric,
'      adâncit în generoasa intimitate în doi. Poemele au ceva din 20 solemnitatea senzuală a versetelor, constituindu-se într-o
; ;    Cântare a Cântărilor mereu contemporană.
A doua mare zonă de acţiune lirică ar fi cea a unei entităţi recuperate. Eul încearcă o obiectivitate şi o vărsare în marea masă anonimă. Prin paradox, tocmai această depersonalizare 25 aparentă creează şi cele mai dramatice şi cele mai pătimaşe strigăte ale subiectivităţii. Un anumit fel de subiectivitate, aşa cum depun mărturie volumele Carne vie şi Sare de lup. Această încercare de sistematizare este fatal arbitrară, ca toate încercările disperate ale criticii de a sistematiza cât de cât lirismul (cum 30 ai zice: sistematizarea visului, pe bâjbâite). Pentru că nu există două mari zone lirice în creaţia lui Vasko, ar putea interveni cineva, poate chiar eu, contrazicându-mă cu bucurie. Ci co-există nouă mari zone, ba nouăzeci şi nouă. Da, s-ar putea,
720
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
721
ba sunt chiar sigur de asta. Că tendinţe din ptima fază se întâlnesc la tot pasul în cea de-a doua şi că motive târzii le depistăm şi în lirica timpurie a lui Vasko - şi asta e perfect adevărat. Am profitat de ocazie pentru a mai da câteva citate, pentru că, oricum, ce rămâne totdeauna valabil dintr-o critică sunt în mod sigur citatele. Şi, după ele, eu împart criticii în două categorii. Critici literari pe care citatele îi confirmă şi critici pe care citatele îi contrazic categoric şi irevocabil la fiecare pas. Evident, categoria a doua e cea mai numeroasă. Dar totdeauna şi foarte tenace.
Totuşi, ce fel de poezie scrie Vasko Popa? Este vorba despre un spirit vizionar, care-şi organizează o bună parte din poemele mitologice sub tutela vechilor locuitori ai meleagurilor natale. Dacă Alfred de Vigny dedica, parnasian, o poezie lupului, o parte emoţionantă din opera lui Vasko Popa iese crâncenă şi înlăcrimată din bârlogul acestei minunate fiare, care nu se teme decât de trăsnete, având în blană-i multă electricitate. Acest omagiu adus unei fiinţe emblematice, astăzi aproape dispărută din natură, din cauza puştilor cu lunetă şi-a „civilizaţiei", a fost interpretat în fel şi chip. La carefel şi chip voi adăuga şi eu câteva păreri.
Citind ciclurile închinate lupilor ţi se face părul măciucă. Te gândeşti, atunci, că autorul, după câte-ţi aminteşti, nu este deloc fioros. Gestul, pe de-a-ntregul paşnic, are un resort superior. într-un mic eseu despre Machado, A. E. Baconsky făcea următoarea interesantă remarcă despre „poetul de azi, care începe să înţeleagă, după lungi itinerarii, că poezia mare a anilor noştri nu poate fi profesiunea celui ce linge cu voluptate canină creierele electronice sau leşină prin abstracţiuni absconse, într-un eter mistificat drapându-şi conformismul în elevaţie. Poetul creează, nu e creat, el nu poate fi simplul produs al unei civilizaţii." în această egală distaţare faţă de maşinismul exacerbat şi de găunoasa încifrare vede eseistul „lecţia supremă a liricii lui Antonio Machado".
Asemeni poetului spaniol, cu care de altfel nu are multe puncte comune, Vasko Popa nu se izolează în „eterul mistificat" şi inspiraţia sa nu e rodul maşinismului. Drumul său saltă într-o zonă de plaiuri „mioritice", turma fiind substituită cu haita. Asistăm la o primă deturnare de sensuri, pentru că noţiunii 5 „haită" i se atribuie sensurile blânde, de alintare, duioşie şi progres ale mult cinstitei turme de oi. Intoarce-ţiprivirea spre mine I Lup şchiop II Şi inspiră-mă cu focul din filei I Să încep a cânta în numele tău IIîn strămaterna limbă de tei II Scrie-mi cu gheara înfrunte I Linii şi scrijelituri cereşti I Să-i fiu tălmaci io tăcerii tale II Şi înşfacă-mă de mâna stângă I Să mi se-nchine lupii tăi I Şi să mă aclame păstor II întoarce-ţi privirea spre mine I Şi nu te mai holba la monumentul tău năruit I Lup şchiop. O
-   poezie, după cum se vede, de scrijelituri adânci într-un epos străvechi. O poezie pre-mioritică. Lupul, mereu la vocativ, e /5 un zeu îndepărtat, care trebuie strigat tare, din răsputeri. Versul
v   are o anumită sălbăticie, o duritate neprefăcută, e bolovănos
*" şi tandru în acelaşi timp, ca o înjurătură transformată în *• rugăciune şi invocaţie. Aş compara acele imnuri păgâne cu psalmii arghezieni. Dincolo de concertul îndârjit, muşcat, prins 20 în capcane, răscolit cu suliţi de fier, îşi face loc, precum firicelul de sânge la botul lupoaicei hăituite, un fior metafizic puternic. în jurul nostru fată liniştit I muierile norilor cu lână albă I Şi
• tunetele fac dragoste I Cu frumoasele noastre amintiri II Bucură-te păstorule de lupi II Belciugele ruginesc în ploaie I Şi surpă movilele 2.5 de nisip I Ce aduc cu trupurile noastre II Ştirbe curse de lupi prind I Rătăcite urlete de vânturi I Şi clâmpăne în gol. Acest peisaj -bârlog - îşi îmbogăţeşte sensul în strofa imediat următoare: Cu fălcile de sine stătătoare I Noi mestecăm albe pietre de câine I Şi le prefacem în argint hrănitor. Se poate glosa mult despre 30
~ filosofia păgână a acestui ciclu - reprezentând de fapt o carte întreagă - Sare de lup. Am urmărit cu mare desfătare estetică, ba aş zice chiar cu invidie, cum poetul zboară ca un zgripţor peste o fermecată împărăţie, străveche, furându-i sensurile
722
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
723
uitate, scormonindu-le c-un şomoiog aprins, fără să-şi pârlească mânecile şi punându-le, fumegoase şi scânteinde, pe hârtie. E un mare meşter acest Vasko Popa. Şi brăţara-i de aur se păstrează neştirbită şi când schimbă minteanul negru de
5 vraci copleşit de transe şi asediat de idoli mici de pământ bănăţean, cu pana savantă de cronicar de Renaştere. Ciclurile Pelerinaje, Izvorul lui Sava, Câmpia Mierlei rămân neîntrecute modele a ce am putea numi... dar cum să numim această lirică? Iată în întregime poemul Războinicii de la Câmpia Mierlei: Aici
io unde suntem I Am pus stăpânire peste câmpuri azurii I Şi peste sângeriul piscurilor jură de ploaie I Şi ne-am cununat I Fiecare cu steaua sa de rază. II Aici în împărăţia pe care am dobândit-o I Cu mâinile încrucişate pe piept I Continuăm bătălia I, O continuăm îndărăt II încă n-atn ajuns I Şi Dumnezeu ştie de vom
15 ajunge vreodată II Pân' la-nceputul bătăliei II De aici auzim I înaltul deasupra noastră I Cântecul verde al mierlei. Evocarea istoriei se face dinlăuntrul ei, din însuşi miezul emotiv, şi verbul păstrează, cald, aburul rostirii anonimilor care-au compus acele capodopere populare culese de Vuk Karadzic.
20 Totodată balada este esenţializată, adusă la zi, cu acel remarcabil simţ al autorului de-a fi modern. Avem, aşadar, de-a face cu o lirică de evocare non-figurativă, ca să zicem aşa, apelând la artele plastice. Deşi într-un alt ciclu, Turnul de cranii, ceea ce izbuteşte este tocmai figurativul. Istoria văzută
25 ca o frescă, unde peste tabloul votiv, hieratic şi cuvios, s-au suprapus, în straturi nenumărate, eroice scene de groază. Creaţia lui Vasko Popa este greu de încadrat - şi asta din simplul motiv că avem în faţă un creator - unic şi indivizibil. Un talent, pe cât de vizibil - cu ochiul liber - pe atât de
30 indivizibil, în grupe sau subgrupe ori încrengături lirice. Şi universul său se întinde de la el şi până-n ogradă şi mai încolo „departe în noi". Să mai întârziem însă „în ogradă".
Da, un ţăruş de care-şi priponeşte pegasul este satul — cu formele lui arhaice, transmise prin tradiţii şi dilatate fantastic.
Satul înseamnă lumea aceasta care se vede. M-am întrebat adesea, după ce l-am cunoscut mai bine pe Vasko, ce-o fi el, la urma urmei, în sinea sinelui său: ţăran ori orăşean? Zdravăn şi haiduc la înfăţişare, c-o sănătate de fier, nezdruncinată nici de salăţile cele pline de bacterii din 5 Mexic, ascuţit la minte, hâtru, e un superintelectual. Are la degetul mic toate şcolile poetice europene. Dar legăturile lui cu lumea satului sunt organice. „Bunica mea pune pe scândurele I Colaci cu lumânări aprinse II Boscorodeşte deasupra lor mesaje I Către bărbaţi şi femei răposaţi din sângele nostru I Şi le sloboade io pe Caras în jos" (Lumea cealaltă). Un sat încăput într-un
| năpârstoc de amintire, ca punerea zmeului într-un bob de linte; o aşezare sau comuniune esenţializată, care-i furnizează metafore, cuvinte sau întâmplări cu valoare metaforică. Ai zice că poetul, stabilit la Belgrad, nu suportă târgul şi primeşte 15 săptămânal de la ţară brânză şi ouă proaspete - cuibare întregi cu ouă de pasăre măiastră. Foarte sănătoase, cum s-au dovedit şi în cazul lui Brâncuşi, care dădea chiar o reţetă a longevităţii:
J   să nu consumi alimente şi să nu bei apă aduse mai departe de ^  treizeci de kilometri de locul de baştină. Această rază de vreo 20
"■ treizeci de kilometri considera genialul sculptor c-ar fi cuibarul tău, ce se transformă, la nevoie, în aureolă, care te ţine în „apele" tale. Mie, această cuibărire şi puiere în natal mi se pare aproape ştiinţifică.
Apoi, o altă bornă ar fi experienţa radical citadină. 25 Deschiderea către noutate şi experiment. Vasko Popa îşi organizează poezia pe cicluri. Dacă respiră regulat (n-am observat semne de astm), inspiraţia îi e ciclică. Scrie grupaje de câte 10-12 poeme, care, ca spiţele de la bicicletă, întăresc şi susţin acelaşi rotund ideatic. Acesta se rostogoleşte la vale 30 singur, urmărit de curiozitatea noastră. Funcţionează şi principiul avalanşei; în alunecare şi prăvălire sunt încorporate
t elementele din cale, deloc străine poeziei, ci fiind tocmai cele care-i trebuiau. Vreau să spun că poetul nu e un dezlănţuit la
724
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
725
întâmplare. E un dezlănţuit riguros. Şi discret, din umbră. Mai degrabă un constructor chibzuit, care foloseşte cu pricepere şi economie energia naturii. Aceasta este detectabilă în zonele cele mai diverse, mergând la substrat şi subconştient, trecând prin 5 istorie şi factologie şi ajungând la cotidianul, lăsat deoparte de cei mai mulţi autori, dar preţios în mâinile sale meştere. Pentru că acest cotidian gâlgâie de viaţă — ba e chiar viaţa minunată, absurdă şi plină de tâlc. Multe din poeme sunt scrise tocmai pentru degajarea acestui tâlc, preţiosul grăunte, pe care
10 vulturul inspiraţiei îl ocheşte de sus, şi-i dă drumul, fiindcă a văzut între timp o găină şi-a poftit la carne de găină, ca un disperat. Tâlcul e scos şi din jocurile de copii, ce devin minunate fabule morale, şi din relatările unor prieteni ori din întâmplările personale ale sufletului, pus pe plimbăreală prin
11 lume, întru căutare de petreceri ale intelectului. Leg înadins intelectul de suflet, pentru că sufletul poetului, în genere, nu-i un suflet de-a moaca, ci unul îndelung cultivat, băgător de seamă şi plin de litere din alfabete cunoscute sau uitate. Bun. Intorcându-ne la organizarea pe cicluri la Vasko Popa, să
20 spunem că aceasta dă o anumită ritmicitate, un efect de picătură chinezească, propice meditaţiei. Şi jocurile de copii propun o anumită rutină, stereotipie, repetiţii şi nonsensuri. Poetul reţine din toate acestea gratuitatea şi candoarea suverană. Poezia sa, lipsită de zorzoane, aparent limpede ca o
21 picătură de apă vie, este de-o mare savoare şi plină de năstruşnicii, greu traductibile. Aparent limpede, ziceam, fiindcă, adaug acum, sunt obligat să adaug, lirica lui Vasko este şi una a ambiguităţii. Aş zice că tocmai cu aceste aripi ale ambiguităţii se întinde ea peste lume şi cloceşte cele mai
M) frumoase idei şi sensuri. Mulţi poeţi de azi sunt fie decorativ metaforici, fie chiţibuşari ai amănuntelor, fie doar încâlciţi -încâlceala trecând, uneori, drept calitate. Puţini însă ştiu să ia din toate câte ceva şi din toate câte nimic, mai ales acest din urmă fapt, pentru că, aşa cum exclama filosoful Conta, care
la început a dat să fie poet („O, nimic, cât eşti de mare!"), Zona adâncă începe dincolo de lucrurile precis cunoscute. Poetul în discuţie îşi arată marca unică mai ales atunci când stabileşte legături imediate. între concret şi abstract, între absurd şi logic, între istorie şi prezent etc. Principiul ar fi acesta: unde dai şi i unde crapă. Fenomenul surpriză trebuie să fie prezent, neapărat — de aici şi bucuria, pe care o încerci la lectură. Un critic sârb, citind deci în original, ar putea veni cu scheme, .;.  săgeţi mergând care încotro, în jos şi-n sus, de la deal la vale.
* Curenţii marini de suprafaţă şi de adâncime, indicând ţesătura io măiestrită a liricii lui Vasko. Adăpată la cele mai diverse tendinţe şi direcţii, încuscrită cu toate izvoarele şi torcând de aici firul său unic de gheizer inconfundabil. O poezie în acelaşi timp de efecte. Dacă ne-am închipui-o ca pe-o întretăiere de şosele, am putea vedea luminile roşii şi verzi ale stopului. O ti poezie care poartă în acelaşi timp şi râsul şi plânsul, şi
";: solemnul şi cotidianul. Când e să treacă la stop - râsul şi
* solemnul trec pe roşu, plânsul şi cotidianul pe verde. Ca în
* pagina cealălaltă, totul să funcţioneze invers. Dar îl putem noi
' oare obliga pe poet să ţină seamă de semnele de circulaţie? 20 încă ceva, scurt, despre valoarea cuvântului. Titlul unuia din volume este Sare de lup. Ce înseamnă „sare de lup"? s-au întrebat, pe rând sau în cor, traducătorii lui Vasko. „Eu cted — scrie Sven Gustafsson - că sarea de lup este în acelaşi timp ceva pozitiv şi negativ. Sarea de lup poate fi asociată cu sarea pământului [...] 21 Ar putea fi asociată oare sarea de lup şi cu stricnina care se
• obişnuia odată ca otravă pentru animale?" Punând un semn de întrebare după această problemă, recenzentul suedez înclina totuşi spre accepţia dublă a simbolului. Cum pozitiv şi negativ
* deopotrivă i se pare şi simbolul lupului. In ce mă priveşte, dau 30 \ T- drept sigură accepţia pozitivă. „Sarea de lup" - e într-adevăr
o sintagmă construită după modelul „sarea pământului". Dar, cum spuneam mai înainte, poetul îşi ia toate libertăţile, face toate cotiturile şi meandrele de inducere în eroare (eroarea e
726
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
727
fertilă în poezie). Ca albina care pleacă şi se întoarce la stup pe drum cotit, spre a i se pierde urma. Să recunoaştem că din „sarea pământului" poetul nu osteneşte să scoată tot untul. Vorbind despre „lirismul esenţial al artei", Tudor Vianu
5 observa: „Arta nu este însă numai produsul impulsivităţii lirice, dar şi al unei inhibiţii ordonatoare. Prin această din urmă latură a activităţii sale, artistul gradează, alternează, obţine efecte de contrast şi le însumează; - cu un cuvânt: compune. Astfel ajunge el să dea o organizare .artistică operei sale, dar o
w organizare conţinând o semnificaţie adâncă pe care ne bucurăm s-o percepem prin acest mediu". Dacă în prima fază preponderent mi se pare „inhibiţia ordonatoare", în cea de-a doua tonul pare a-1 da „impulsivitatea lirică".
Oricum, întreaga operă a lui Vasko Popa este echilibrată,
15 „compusă", frumoasă. „Frumosul, spunea Kant (îndelung comentat de esteticianul mai sus citat), place fără concept." Noi am încercat însă să-1 explicăm. Trebuie să subliniem că, deşi universal, Vasko ţine să fie perfect localizat în timp şi spaţiu. Este un îndărătnic şi în ce piveşte vocabularul. Extrem
20 de zgârcit cu neologismele, el preferă aproape întotdeauna cuvintele vechi, mai mustoase. Acestea îi conferă operei o aureolă populară. E autorul unui nou epos. Uneori se pare că vorbeşte însăşi colectivitatea din care a plecat, mulţimea de anonimi din Banat, cate şi-au ales numele de Vasko, pentru
25 eul lor liric şi limba sârbă ca o haină înflorată de horă ori strai cernit de jelanie. Desigur, multe nuanţe se pierd la traducere. Se întâmplă să aud chiar acum la radio un viers popular, ce se cânta şi la mine în sat, în timpul războiului: „Trenule, maşină mică". Refrenul din care cântăreaţa scoate un plin de nostalgii
30 efect, este acesta: „Mărioara lui nenicu, măă". Cum să traduci acest „Mărioara lui nenicu, mă" din română în suedeză? Dar o poezie întreagă plină de capcane? Mai ales atunci când autorul, ca în cazul lui Vasko, e un cântăreţ de elită cu diplome de rafinament, acordate de marile şcoli poetice ale Europei. El
îţi învârte pe degete toate modernismele posibile. L-am putea caracteriza astfel: un modernist arhaic, avangardist cu măsură. El şi-a altoit tradiţionalismul din sânge cu ultimele cuceriri poetice, tăind, c-o custură, creanga foarte sus şi lăsând să înmugurească ceva ca o coroană nouă şi minunată: poezia sus- 5 numitului Vasko Popa, cetăţean al Vârşeţului şi al lumii.
1983
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
729
VASILE VOICULESCU, UN FRA ANGELICO MIREAN AL POEZIEI ROMÂNE
I. ŞINDRILA DE ARIPI
Despre Vasile Voiculescu eşti tentat să scrii mai degrabă o rugăciune decât o cronică. O rugăciune de iertare, în numele criticii (şi autocriticii), pentru gravele stricăciuni aduse spiritului său şi deloc meritata ofensă pricinuită trupului. Mă uit la chipul dintr-o fotografie (altfel nu mi-a fost dat să-l cunosc), ţepos şi alb colilie, cu ochi mari şi privirea vâlvoi, aţintită peste linia unui orizont imaginar, drept în sufletele noastre, dacă acestea ar avea puterea să se înalţe întotdeauna ceva mai sus. Şi mă întreb: a fost doctor? Poate vraci, descântător de zidirea lumii româneşti printr-o purificată plasmă; poate schivnic şi locul său de veci ar fi într-o firidă de prin preajma Buzăului, ori în Pârscovul natal. Luaţi cu scrisul nostru mărunt, pierdem din vedere valorile mari, si preocupaţi de amănuntul hiperbolizat ni se şterg contururile piscurilor din zare. în ce priveşte creaţia lirică a lui Vasile Voiculescu, verificată de timp, trecută prin ciur şi prin dârmon, dârmonul fiind mai aprig la cernere decât ciurul, nu avem a ne face însă griji-
într-un con de umbră, impus o vreme de împrejurări, apoi perpetuat prin forţa inerţiei, ea întâmpină cei o sută de ani scurşi de la naşterea autorului, resemnată, în acea stare de aşteptare proprie întregii existenţe a poetului. Acesta, situat
lil
pios chiar „la pragul minunii", cu auzul plin de fâlfâiri de fiinţe aureolate, a crezut până în ultima clipă în producerea minunii. Imanentă pentru el, minunea s-a şi produs, însă pe dos, răsturnarea nefiind capabilă să-l zdruncine în vreun fel.
Pentru criticul de azi, care absolvă o şcoală de ateism în 5 fiecare zi, problema cea mai spinoasă, atunci când se apropie de opera lui Vasile Voiculescu, este cum să escamoteze îngerii. Căci nu sunt doar doi-trei îngeri fâlfâind stingher în câteva strofe, ci zeci, sute, o escadrilă întreagă, două escadrile. Cu funcţie „strict mitologică", precum observa Călinescu, ei nici 10 nu trebuiesc muşamalizaţi. Să-i lăsăm aşa, în stare liberă, ca la Fra Angelico, unde aripile lor fac umbră deasă Florenţei însorite. N-ar fi fost oare păcat dacă i-ar fi ras italienii de pe ziduri?
Şindrila de aripi a poemelor părând mai degrabă 15 acoperişuri de case, face să zboare „spirit pur" în jurul nostru, răscolit de tălpile desculţe ale unui vizionar înnăscut. Deşi înaripaţi, îngerii lui deretică, merg pe jos cu milogii, dau pomană betegilor, ajută sufletele mai blegi să treacă strada. Nu e o fâlfâire sforăitoare, ci mai degrabă o rumoare de pene 20 caligrafiate cu gălbenuş de ou pe catapeteasmă de ţară. Tâmpla de imagini (expresia aparţine lui Mateiu Caragiale) ne e familiară. Aşa cum s-a mai observat, aceşti îngeri sunt întruchiparea unor sentimente. Excitând instinctul vizual al poetului, produc neuitate imagini. Aşa cum primăvara unii 25 oameni fac alergie la polen, la funigei, flori de salcâm, versul său intră în alertă la puful de arhangheli: Un sânge cald de înger sclipeşte pe ponoare I Şi calci cu teamâ-n iarbă ca-n fulgi de heruvim. Cântând fericirea „albită de dureri" şi cătând în această dulce suferinţă „sămânţa unui vers", Voiculescu, cu ale 30 sale „osanale de mireasmă", se situează printre puţinii poeţi cu antene în azur.
Curcubeu cu un capăt într-o sipiritualitate română, reală, păgână, precreştină şi creştină, şi cu altul într-un... Shakespeare
730
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
731
închipuit, poezia sa, umflată de curenţi de autentică vibraţie, tulbură şi astăzi. Pe orice culoare de spectru am poposi, ea aminteşte de valoarea ansamblului, ca şarpele evocat într-un memorabil poem, care, ciopârţit cu sapa, nu poate muri şi până 5 seara „în fiecare fărâmă s-a zvârcolit întreg". Acceptată şi respinsă pe rând pentru „tradiţionalism", „ortodoxism", „conceptualism", acum când iasmele s-au mai potolit, această creaţie poate fi privită cu seninătate. O poezie învingătoare, ce stă alături, fără complexe, de creaţia lui Arghezi, Barbu,
w Bacovia, Blaga, Pillat (în ordine alfabetică!) şi care are meritul că prelungeşte şi ea perioada dintre cele două războaie cu mai mult de un deceniu, sonetele fiind elaborate, după cum se ştie, între 1954 şi 1958. Nu ne propunem o analiză sistematică a acestei opere bogate. Astfel de exegeze s-au făcut în ultima
15 vreme. Aş aminti studiul lui Ov. S. Crohmălniceanu (Literatura română dintre cele două războaie mondiale, 1974). Cu caracteristicul stil sec, dar cu atât mai penetrant, criticul îi radiografiază lirica, înlăturând cu îndrăzneală prejudecăţi şi tabuuri, mai aproape, în apreciere, de Vladimir Streinu şi Ion
20 Pillat, admiratori entuziaşti, decât de Călinescu, mai degrabă rezervat în „istoria" sa. Observând că „la V. Voiculescu sentimentul religios apare înrădăcinat adânc din capul locului şi e străin de orice îndoială filosofică", criticul explică o întreagă latură a creaţiei acestuia prin conceptul „teandric", care
25 „impune conjugarea eforturilor umane cu cele divine" pentru aflarea izbăvirii. De aici peisajul frământat, apocaliptic, de încleştare ciclopică într-un peisaj atât interior cât şi exterior (de natură vulcanică) şi necesitatea pogorârii „extraterestrilor", ca să le zicem aşa. „Deus ex machina"? Nu, apariţii organice -
30 de natură anorganică, evident, cu totul şi cu totul de spirit. Poemele sunt ouă încondeiate „pe viu" în care sufletul continuă a trăi ca un pui, năzuind să spargă coaja, într-un univers minunat. Sufletul e, de altfel, un personaj frecvent şi activ în lirica lui Voiculescu.
Contopit cu eul liric, provoacă şi lasă să i se întâmple i     lucruri miraculoase. întâmplări de vis, cu o lume a copilăriei I     care se freacă la ochi, cu mânuţe dolofane încă fără aripi şi f     nehirotonisit: Cine mă iartă I C-am îndrăznit? I îngerul de la î     poartă INu m-a oprit; /îngerul de la trepte INu s-a uitat. IAlbe 5 si drepte I Trepte-am urcat. II îngerul de la uşă I S-a dat la o parte... IDoamne, ce cătuşă INe mai desparte?.. IAm intrat în odaie, /Ferestrele deschise: IFata cea bălaie I (îngerul din odaie) I Mi-ntinsese mâna şi murise. (îngerul din odaie)
Această defilare printre îngeri gardieni (darul premoniţiei?) io care îl lasă să treacă, tot mai adânc, spre „odaia" cunoaşterii ultime, această atmosferă de cucernic ceremonial absorbind vrajă şi emanând sfinţenie, arată o calitate rară: capacitatea poetului de-a fi simplu pe-o coordonată fundamentală, nemaicercetată la noi cu atâta intensitate. Atingerea minunii 15 înseamnă destrămarea ei: „Fata cea bălaie" moare instantaneu, după ce întinde mâna pelerinului întru cunoaştere.
într-un alt poem, situaţia se inversează: eul liric sau, cum Li să-i zicem, tot sufletul e cel care se află în ultima odaie şi îngerul
e cel care trece: L-am cunoscut de cum l-am zărit. I Trimis 20 i      înadins de soartă, I Mi-a trecut pe la poartă I Şi nu s-a oprit.
„L-am lăsat de-a trecut înainte", exclamă poetul, într-o halucinantă uimire. Cine a spus? „Aş vrea să fiu cel care trece acum prin faţa mea." Poezia lui Voiculescu, lăsându-se cercetată de trecători nepământeni (şi chinuitoarea întrebare 25 a autorului fiind: M-a văzut... nu m-a văzut? / Că nu mi-a luat aminte...) se luminează misterios, ca o oglindă privită de o altă oglindă. Niciodată golul metafizic n-a fost sondat, în spaţiul nostru, cu o atât de avidă, încercănată orbită. Şi cu atâta I - capacitate de stilizare românească, amintind de naiva fragilitate 30 } t- a icoanelor pe sticlă, ori de filosofia blândă şi împăcată a basmelor noastre. (Basmele fiind portul popular al rostirii româneşti.) Am văzut: îngerul e perceput cu simţurile unui copil, căruia i s-a cetit c carte de rugăciuni. Ce an bogat 1927!
732
MARIN SORESCU
U3UK ui, rt, owuu
Atunci apăreau Cuvinte potrivite şi Poeme cu îngeri. Arta poetică a acestui din urmă volum se numeşte „Coboară cuvintele". „Testamentul" lui Voiculescu este mai puţin bolovănos, deşi nici el lipsit de dramatism. Este dezvoltată în 5 stilul propriu, metafora cuvintelor „mieluşele mute" care merg la tăiere. Sufletul pe poteci întortocheate I Le mână şi le bate, suduind, la vale, I Plăpânde, blânde şi neînţărcate I Şi le duce şi le taie-n zalhanale.
Ce plastică este această mioritică supunere a cuvintelor
10 noastre: Fără de zbieret merg lajunghiere: I File-nnegrite umplu pământul, I Căci lumea zilnic tot mai mult cere, IFrageda carne de gânduri, cuvântul. Sufletul este de data aceasta „cioban rău, casap cu mâini crunte", pentru ca, în alt poem, să fie asemănat cu un râu în care va coborî „un fiu de Dumnezeu".
11 Şi în altă parte: Ostrov încins de ape e sufletul din mine, /Mâncat mereu de valuri şi bântuit de vânturi, I Deşi stingher de-a pururi, prin asprele lui vine I Se leagă-n adâncime de vastele pământuri. Un poem se numeşte Imn sufletului, altul Popas în suflet Ambele în volumul Urcuş din 1939. Caracterul difuz şi proteic
20 al „sufletului" al cărui inventar, dacă ar fi să-l întocmim, nc-ar plimba prin întreaga poezie voiculesciană, îndrumă analiza către o zonă frământată, grea de teluric, care tânjeşte spre purificare. Nu e vorba de o obsesie lingvistică - poetul numărându-se printre cei cu un vocabular extrem de bog;it
25 cât de o îndărătnicie de a poposi în spirit. „Dar carnea şi sângele nu ni se mai fac duh", lasă să-i scape, cu mâhnire, undeva, această dojana. Din familia spirituală a lui ("liailes Peguy, Francis Jammes ori Paul Claudel, aşa cum s-a observat, poetul român e un adorator al universului creştin, canonizat
30 însă de o viziune plastică ţărănească. Aceasta aproape laicizează fervoarea, îi conferă împăcare şi o contopire cu natura. I aş apropia mai degrabă de Rilke, cel din poemul Toamna: Cad frunzele, cad de departe, parcă I s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate; I cu gesturi de negare cad mereu. I Şi aide n nopţi
adânci pământul greu I de lângă stele în singurătate. II Noi toţi cădem. Mâna de colo cade. I Şi altele, şi toate, rând pe rând. I Dar este Unul care ţine-n mână I căderea asta nesfârşit de blând. (Traducerea lui Al. Philippide.) Această toamnă supravegheată cu  blândeţe  de   unul,   mai-marele  gravitaţiei  şi  al 5 imponderabilităţii, ne comunică acelaşi sentiment de acceptare şi planare într-un spaţiu saturat de legi, unde, neapărat, şi spiritul trebuie să şi le aibe pe ale lui. Dacă psalmii arghezieni au vehemenţă şi o revoltă abia reţinută, o pioşenie răstită („Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş"), poemele cu îngeri ale io :   lui Voiculescu sunt roadele unui suflet pentru care sfinţenia .   şi extazul emană ca o stare naturală. Pom crescut chiar în rai, el depăşeşte problema existenţei sau a nonexistenţei acestuia (şi a anexelor). Cusute cu firul de purpură şi aur al vorbirii populare, un fel de Varlaam şi Ioasaf rătăciţi în secolul douăzeci 15 -   şi în preajma războiului, acestea au cuvioşenia şi simplitatea icoanelor de vatră sau de stână: „Sunt născut la ţară, ceea ce I      socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea", mărturisea | * autorul într-un text fundamental pentru înţelegerea sa ţ-te  (Confesiunea unui medic şi scriitor). 20
Caută cuvintele rare, uneori dialecrale, vorbele bolo-f     vănoase, în dorinţa manifestă şi la Arghezi de a şfichiui
- comodităţile, lenea urechii şi minţii. Versul îi saltă nărăvaş, j .   „peste praguri şi expresii încremenite, I sus pe urcuşuri de
munte I şi un munte de calm şi tăcere I De unde apele au cărat 25 | toate vorbele mănunte". O altă calitate a acestei lirici, decurgând f- chiar de aici, este plasticitatea. Poetul şi-a exersat continuu f acest dar de a vedea minuni - mai vesele sau mai triste. Unele r poeme sunt eboşe ale viziunii, reţinând atenţia doar printr-un : amănunt, o pată de culoare. Nu acestea dau măsura întreagă 30 i     a harului său. Producţiile din primele volume sunt multe
stângace, cu influenţe vizibile, piese de laborator. Ele nu au
- ':. convins. Rezumând, Aurel Rău constata, pe bună dreptate, în
Studiul introductiv la ediţia din 1967: „Retrospectivă în cele
734
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
735
mai multe cazuri, critica n-a prea răsfăţat, ce-i drept, orgoliul autorului în privinţa primelor două volume amintite. (E vorba de Poezii, 1916 şi Din ţara zimbrului - poezii de război -1918, n.n)
5 Indicând accente răzleţe din Coşbuc, Goga, St. O Iosif, după o opinie mai recentă un fir de pornire macedonskiană, ele au fost adesea judecate în bloc. Puneau totuşi în evidenţă trăsături certe ale unui talent robust, convertit în realizări care ambiţionează să depăşească valoarea strict documentară."
w Odată ajuns la maturitatea expresiei, poetul cantonează într-o însorită „pârgă", ce se prelungeşte până târziu, ba chiar cu un spor de frumuseţe, ca în cazul Sonetelor închipuite. Să analizăm unul din poemele de zenit, luat aproape la întâmplare din volumul Destin. Nici plug, nici sapă: suflet. Ia sufletul cu
n tine, I Vezi, cumpăna de zodii spre scorpie se-nclină. I Şi-n grelele podgorii vărsate pe coline I Ne cheamă dimineaţa cu chiot de lumină. Un îndemn, prin urmare, de a ieşi în natură, înarmat -în locul uneltelor trebuincioase - doar cu suflet. Să reţinem din această strofă cuvântul „podgotii". Şi lutulşi calcarul, cum
20 sunt în veci săracii, lAzifuseră mai darnici, şi-n cel mai sterp ungher, I Nădejdea îşi înfipse puternică aracii, I Să urce viţa vieţii tot rodul ei pe cer. II întinde toamna-n slavă lungi funii de cocoare, I Tu ia ca pentru vrajă o tufă de pelin: I Voioşi, strivind ciorchinii în linuri curgătoare, I Din boabele durerii să facem
25 lumii vin. întâlnim aici multe lucruri care au legătură cu poezia. Aracii nu sunt înfipţi de om, ci de „nădejde" (o abstracţiune). „Să urce viţa vieţii tot rodul ei în cer", amplifică imaginea anunţată în versul anterior. Am putea spune că o rotunjeşte, mărindu-i cu câteva grade haloul. Se putea opri aici
30 poemul, nevoia noastră de simetrie, de „pocnet", „chiot de lumină" estetică, sau de rezolvare a unei tensiuni promise fiind satisfăcută. Dar odată intrată pe scocul creaţiei „viticole", imaginaţia nu se lasă până nu mai produce o metaforă (un lanţ de metafore, de fapt, subordonate celei centrale): din ciorchinii
amari ai toamnei sufletul stoarce vinul melancoliei. Poezia abia acum s-a împlinit. Avem - ca să vorbim gospodăreşte -întregul proces, de la sădirea viei până la stoarcerea vinului. Aceste imagini rotunde, cum le-am putea numi, fiecare al doilea vers fiind ca o copertă de carte, care rămâne totuşi 5 ■ deschisă până când metafora mare (pelinul toamnei) nu este epuizată, sunt tipice creaţiei lui Voiculescu şi le putem întâlni la tot pasul. Chiar în poezia imediat următoare, de pildă: „Inelul asfinţirii, de aur şi rubine, I Desprins de glezna nopţii alunecă pe şes". 10
Nu e o calitate neapărat a poeziei lui Voiculescu (Prin repetare şi dilatare devine, uneori, defect). Procedeul îl întâlnim şi la Pillat şi la alţi poeţi. E o modalitate aproape clasică, între cele două războaie. Capacitatea de sensibilizare a abstractului e poate mai mare la Voiculescu. Când eram elev 15 şi mi-a căzut în mână volumul Destin, descoperind cu stupoare un mare poet care nu se învăţa la şcoală (cum nu se învăţau î — mai mulţi mari pe atunci), am fost fermecat, în primul rând, •-     de invenţia metaforică. Versurile îşi păstrează şi azi vie puterea de seducţie, dar acum îmi dau seama că seducţia vine 20 -** şi din alte direcţii - o emanaţie a mai multor feluri de parfu-muri; bombardamentul unei grădini fermecate cu multe soiuri de farmece. Pentru a înţelege mai uşor logica versurilor citate, - sâ o comparăm cu mecanismul poeziei suprarealiste. Suparealistul nu va respecta în rupttd capului cerinţa primului vers sau a 25 I     versului-cheie. Ba el simte chiar o voluptate în a înşela „sistemul de aşteptări", pradă unei beţii imagistice greu de ordonat. Poezia, atunci când este, se naşte aici prin iradiere sau osmoză. Iubitoare de şocuri, ea refuză seninătatea. O mare parte din poeţii de astăzi şi foarte mulţi tineri - cu şi fără talent - 30 .-navighează în acest spaţiu baroc al inspiraţiei" vărsate", al ţ jl Inspiraţiei în stare difuză, în stare de orice (chiar de poezie). Intorcându-ne la Voiculescu, să-1 numim maestru al inspiraţiei Strunite, chemată să-şi disciplineze aleanul pe un adevărat
736
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
737
Stradivarius. „Surugiul la cuvinte" ştie să strunească în „ham de gând" şi mai ales în ham de expresie. Cultivarea concretului, ascuţirea căngilor de captat acest concret, tors apoi a dibăcie într-o horbotă de fire de păianjen, îl vor duce la „armoniile 5 intime" din sonete.
II. CHERVANUL CU MELANCOLII
Fulgul de păpădie aşteaptă cât aşteaptă şi dacă natura încremeneşte ştie să-şi fabrice singur şi adierea care să-1 azvârle în lume. Poezia lui Voiculescu dă s-o ia în sus.
w „în absolut, perplexităţile pascaliene la hotarele rugii cântăresc mai greu decât cine ştie ce taină smulsă lumii exterioare. Orice cucerire obiectivă presupune un recul lăuntric" -spunea Cioran, în celebrul studiu despre Valery. Poetul român, fără pretenţii scientiste, lasă să se umple mai ales de simţire,
15 trăire „la hotarele rugii". „Horebul lăuntric" îşi fabrică golul pentru recul în afară, având mai degrabă un minus de cunoaştere „realistă". Cu toate acestea, chiar şi din acest unghi, poezia rămâne vie şi merită a fi cercetată mai îndeaproape. Două sinteze pot fi semnalate: cea a experienţei post
20 eminesciene - epigonică, unele realizări remarcabile totuşi -şi cea a şcolii de la Gândirea, ea însăşi asimilându-şi creatot semănătorismul şi popotanismul. Devenirea lui Voiculescu a fost un proces îndelungat şi dramatic. Numeroasele „arte poetice", îndârjirea cu care revine la formularea unui crez,
25 desele definiţii pe care se simte dator să le dea gândului şi versului, trădează o nesiguranţă ce se perpetuează. Mai precis spus: pierderea echilibrului pentru un moment, din nevoia de autodepăşire. Oare întâmplător unul din volume se intitulează Urcuş? Chiar în faza sonetelor întâlnim dese trimiteri „tehnice"
50 la arta sonetului, e drept aici intervenind şi narcisismul speciei, perpetuat prin tradiţie, pe care autorul şi-1 asumă cu acea
umbră de ironie „închipuită". Şarpe capabil de multe năpârliri, uneori nu de tot, unii solzi rămânând şi crescând suprapus ca două unghii în carne, durându-1 şi pieile vechi aruncate şi cele mai noi, opera se realizează în etape. Să ne oprim asupra câtorva din izbânzile „laice". Volumul Pârgâ, din 1921 - cel 5 care-1 impune, este încă un volum de primă sinteză. Ca şi predecesorii săi, autorul vede poezia ca pe o „reflectare", care are un scop social şi moral. Mai ales moral. Sporul de originalitate adus s-ar încadra în capitolul numit didactic, prin '-   manuale: „Valenţe epice şi lirice în..." Poetul este încă un io •e   povestitor. Versurile cresc neapărat dintr-un sâmbure epic — *■   precum mustăţile spicului de grâu din povestea celor patru anotimpuri lucrătoare. Un obuz retează în vremea primului război mondial cei patru brazi sădiţi de părinte la naşterea celor patru feciori. E un semn rău. Iată că s-au prăpădit tuspatru pe 15 front. Fără întârziere, tatăl îndurerat pune să fie îngropate *   trunchiurile creştineşte si li se face slujbă de înmormântare, |  după datină, ca unor adevăraţi oameni. Reminiscenţă păgână. JE  Oamenii primitivi socoteau arborii nişte fiinţe vii, ba se şi •r   logodeau cu copacii (vezi Frazer). Poezia constă în această 20 înmormântare simbolică, în substituţia cu valoare metaforică. Versurile sunt simple şi vibrante ca nişte coarde lungi întinse pe o scripcă de cocean. „Când târziu sosi scrisoarea care-a-ntărit I Că cei patru feţi departe toţi s-au prăpădit/ Vestea groaznică un geamăt popii nu i-a smuls I El de mult îi îngropase şi-i jelea 25 de mult". Se simte încă tradiţia: linia Alecsandri-Coşbuc, j   poemul putând fi considerat o verigă de legătură cu clasicismul '?  eroic românesc. Un mod cu totul nou de naraţiune lirică întâlnim însă în poemele Hoţii de cai şi Ionică, de mai târziu: Pocnet de harapnic scurt a detunat. /Spartă-n gol tăcerea ţăndări 30 a zburat: / Val vârtej prin vadul nopţii trec năluci I Om cu ghebă f neagră, cai plini de clăbuci.
Deşi rimează verb cu verb şi substantiv cu substantiv, anume am zice, stilistul făcându-şi parcă în ciudă, poemul se
738
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
739
rostogoleşte frumos, într-un decor ce ne duce cu gândul la Panait Istrati: Hi, căluţii tatii, hii la drum întins I Pân-acuma nimeni urma nu ne-a prins. I Am gonit o noapte, de-am scăpa încai I Să intrăm în ţara hoţilor de cai [...] Iureş ca la nuntă.
5 Hii şi hai şi hai, I C-am pătruns în ţara hoţilor de caii'Un prilej de a evoca, tâlhăreşte, Bărăganul - văzut altădată solemn, poate prea somptuos, poetizam. în aur de pojarnic şi spumă de scumpie, I Rostogolind apusul la margini de pământ, I îşi joacă Bărăganul tahizu-i de câmpie I Cu iezere de ierburi zănatice în
io vânt. Farmecul versurilor din Hoţii de cai provine tocmai din podoabele sumare, din renunţarea la metaforismul excesiv, de tipul „aur de pojarnic", „spumă de scumpie'". Ionică" împinge încă şi mai departe dezbrăcarea de bodoabe. Ionică era un copil sălbatec, de ţară, I Neam de neamul lui nu ieşise din sat afară... I
/5 Maică-sa, o sărmană vădană, I Torcea zi-noaptea pentr-un pic de hrană I C-atât copilaş îi mai rămăsese din şase. I El crescuse în rând cu viermii de mătase. Povestea acestui făt-frumos umil, căruia îi părea deschisă măcar calea poveştii de rând şi care sfârşise prost, răpus de anghina, pare un ecou arghezian: Florile
20 de mucigai apăruseră cu doi ani mai înainte. Transpuse însă în lumea satului, florile au alt parfum, mucigaiul îşi dovedeşte calităţile tămăduitoare. Capodopera acestei direcţii epico-des-criptive o constituie Pe decindea Dunării. Un poem ce intrigă de la bun început, prin introducerea, chiar în titlu, a unui
25 cuvânt pentru cei mai mulţi misterios: „decindea". Pe decindea Dunării, la vale, Iprintre triste mirişti cu ciulini, I Trece-n baltă legănat agale, I Un chervan cu coviltir de rogojini. Mişcarea legănată a versurilor, cu număr variabil de silabe - 10, 11, 9 —, sugerează curgerea domoală a Dunării şi, parcă, totodată şi a
30 Bărăganului, străbătut halucinant de acest straniu, străvechi atelaj cu tracţiune animală. Somnolenţa toropită a peisajului „sub un cer de mari melancolii" este accentuată de amănunte semnificative: boii sunt „moi" şi „se lasă pe tânjală", şi pentru că le e lene, dar şi din alte motive: „grebenele roase-i
dor", sunt nişte boi munciţi, sătui de drum şi de mirajul Bărăganului fără fund. Osiile carului „gem cu-ncetineală", părând deopotrivă osiile acestui peisaj în deplasare lentă şi nesfârşită, osiile Dunării chiar, care, la vale, prin căldura-toridă poate scârţâi şi ea din valuri. Omul care „stă cu capul gol şi 5 mână" şi el „aţipit", ţine o „jordie" pe care, cunoscând-o, boii n-o prea bagă în seamă, dar, alături de el e şi o „ghioagă aprigă", „ghintuită cu alămuri noi". E un amănunt ce ne atrage atenţia, prevestind o schimbare, care se şi produce: insul s-a trezit şi, odihnit, începe să cânte, ca să-i treacă de urât: Când io deschide ochii, vultureşte, I Peste roata zărilor năpnd, I Inima-i se umple-n piept şi-i creşte I Parcă şesul, tot, ar fi moşia lui. II „Foaie verde firul pe lin iţii... "I Cântă cărăuşul cătinel I Şi, treziţi cu el odată cântă sciţii I Ce-au trecut cândva prin stepă, ca şi el. Acest pastel ar fi putut fi închinat lui Pârvan, şi el un cărăuş <5 cântăreţ pe drumurile vechilor sciţi şi geto-daci.
Arta „migălită" a poetului e bogată în astfel de izbânzi. - Cuvântul neaşteptat e de multe ori arhaic sau regional: „Gândesc la vierul trupeş, cum nu-i îngheaţă teful" (Gânduri de iarnă); „Lăptos ca o-mpiettitâ broboană de colastră"20 (Mărgăritarulbolnav); „Urc muntele de gând cu aspre galbe" (Horeb lăuntric); „Lăturaş, bălane, goană dc ceatlău"(Hoţii de cai); „Din redia pietroasă privesc departe cum pe / Un mal de aur arde o casă de chirpici". Sunt câteva exemple luate la întâmplare. Vorbele rare le-am subliniat, prezentându-le în 25 montura versului. Ele contribuie, alături de alte mijloace stilistice, la crearea universului voiculescian, de neconfundat. Alături de aluviunile lexicale, venind din toate direcţiile, cu vine aurifere şi simplu grohotiş pentru decor, să mai amintim, tot printre lucrurile cele mai la-ndemână, epitetul individual 30 de tipul: „carnea-nduioşată", „suava carne", „trecutul culpeş"; sau construcţii dc felul: „Carnea ţi-i de suflet, sufletul de carne", „Lăuntrica ta rouă se scutură de şerpi", „Un vultur înflorise pe-o pajişte de cer". Toate vădesc aptitudinile rare ale
740
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
741
poetului, dezinvoltura cu care stăpâneşte subtilele posibilităţi ale limbii. Amprentele digitale, se zice, dispar la câteva ceasuri de la oprirea inimii, în timp ce unghiile mai continuă să crească o vreme. In poezie, amprentele se păstrează. Mai ales
5 după. Mai degrabă obosesc lupele cercetătorilor, privindu-le, decât ţesătura fină să-şi altereze, sub privire (şi sub privirea timpului), vreo nervură, codificând atât de misterios personalitatea. Dacă proza actuală a recuperat cu îndrăzneală petele albe de pe harta întâmplărilor de după război,
io istoria literară mai are încă de adus la lumină amănunte din biografia unor scriitori însemnaţi. în timp ce prietenul său bun Ion Pillat se stingea fulgerător în 1945, destinul protejându-i seninătatea de imaginile unui deceniu dramatic, autorului volumului Pârgâ i-a fost dat să întârzie într-o toamnă-iarnă
15 prelungă; şi să culeagă, cu uscată mână tremurândă, fructele amare din aceiaşi pomi care înainte rodiseră fermecat. Cei care l-au cunoscut în acei ani au povestit despre suferinţele-i fizice lucruri în stare să înduioşeze şi pietrele. Comportarea bătrânului a fost la înălţimea operei - poezia română având
20 în Vasile Voiculescu şi un martir resemnat, încercând să înţeleagă ce era de neînţeles, mumificându-şi crezul. Din perspectiva zilei de azi - lucrurile acestea oricât ar fi de neplăcute, nu numai că se pot spune, dar chiar trebuie spuse, de dragul adevărului şi al spiritului justiţiar ce ne caracterizează.
25 Sunt două etape, care, în mod paradoxal, excluzându-se, se completează. Prima am numi-o: „Cântec pentru îmbrăcare". Imbrăcare cu spirit, bineînţeles, cu aureolă, şi am include aici poemele cu şi fără îngeri, cu drama năpârlirii de trup întru purificare. Continuă luptă cu materia, o materie păcătoasă,
30 zdruncinată şi frământată, şi înălţarea în vârful degetelor, pe crucea unei existenţe avide de sublim. Cea de-a doua etapă: „Cântec pentru dezbrăcare". Aici şi-ar putea găsi locul acele imnuri aduse femeii, frumuseţii carnale, în ttadiţie creştină, dar cu un spor de subiectivitate „păgână". Cele două coperţi
de ceaslov ar închide creaţia născută dintr-o organică nevoie de adoraţie.
II. „BACANTA DANSÂND"
N-am găsit un mai bun cicerone pentru lirica erotică a lui Voiculescu decât bacanta sa dansatoare: mişcare senzuală, graţie 5 vaporoasă, promisiune edenică. Contemplaţia îşi măreşte şi mai mult pupilele: devine extaz. Femeia - obiect de adoraţie mistică. Sentimentul religios al poetului îşi află aici un vast domeniu de desfăşurare. La început o descriere „păgână": începe să culeagă văzduhul cu piciorul! Lumina între pulpe, deschide ochii vii: în io alba colivie a coapselor mlădii IO neagră porumbiţă se zbate şi-şi ia zborul. Cu toate simţurile de veghe, inspiraţia se holbează, ca să zic aşa, la această minune a lui Dumnezeu, făcută mai degrabă să umple iadul cu păcătoşi.
Cel care, cu un penel atât de maestru, a zugrăvit 15 frumuseţile naturii, se simte acum la îndemână: femeia este ea însăşi natură, o parte desăvârşită a ei. Voiculescu se află câteodată în tradiţia credinţei sale. „în Orient - ne spune unul din cunoscătorii în materie - n-a existat niciodată aversiune faţă de natură, ci totdeauna admiraţie faţă de fenomenele ei, 20 socotite ca revelaţii concrete ale Creatorului [...]. Literatura ortodoxă e romantică cu 1800 de ani înainte de romantismul occidental." Dar să-i dăm cuvântul poeziei romantice:
Dar fluturele mâinii un vâlnic a desprins, I ce-şi desfăşoară norul pe sânii dimpotrivă, I Şi-n luminişul tainic, sub pântece 25 aprins, I Unde tânjeşte-ascunsă mult galeşa captivă. II Nu-i dans apoi, ci spulber de văl năuc. Şi cum I O-nvolburează pânza de horbotă-argintie, I Bacanta rătăcită e-o dulce vijelie I De linii fulgerate printr-un vârtej de fum. Ieşind din imperiul gândului, inspiraţia face exerciţii pentru „albinele simţirii". O descriere 30 de miniaturist în stil înflorat şi mustind de senzualitate.
742
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
743
Imagini fericite s-ar putea culege din multe poeme. Iată mult citatul „Cântecpentru dezbrăcare": Câţi îngeri de mătase ai de pază? I Când zboarâ-n lături fragedul lor stol I les sâni şi braţe, rază după rază I Din visteria trupului, domol. IIMai lin ca aştrii
5 coapsele-mpăcate IRotunde legi scriu, boiul când îţi culci, I Cum vii din carne şi eternitate I Întreagă miez de adevăruri dulci. II Deschid o stea şi norii despresoarâ I Cerescul pântec, cald, cu arcuiri I Lacteea cale a pulpelor coboară I Spre zodiile gleznelor subţiri. II Stihia-ţi urcă, albă se arată: I Calc nori şi îngeri, goală
io şi te rump I Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată I Tot adevărul trupului tău scump. Un astfel de poem plin de „lumina cărnii" ar anunţa, după Perpessicius, izbucnirea şi împlinirea târzie din sonete.
„Ultimele sonete închipuite ale Iui Shakespeare în
15 traducere imaginară de V. Voiculescu", scrise între 5 decembrie 1954 şi 21 iulie 1958, reprezintă, susţin într-un glas cercetătorii, culmea creaţiei sale. Două paradoxuri. Primul: aceste poeme de dragoste pătimaş-trupească şi înflăcărat-spi-rituală sunt scrise la bătrâneţe. Şi al doilea: „traduceri
io imaginare", ele reprezintă o culme a originalităţii. Elaborate în perioada în care apăreau în presa română sonetele marelui Will, unele semnate de traducători valoroşi, primele sonete s-au născut poate din dorinţa de a „corecta" unele traduceri. Sfârşind prin a concura însuşi originalul, ele sunt o sinteză a
25 tuturor darurilor poetului. Muzicalitate, plasticitate, capacitatea de a îmbina abstractul cu concretul, fericita alăturare de cuvinte neaşteptate. Şi bineînţeles, toate acestea puse în slujba unei adoraţii. Dumnezeu este înlocuit cu femeia. Numai un spirit profund angelic şi demonic în acelaşi timp
mi putea zămisli versuri în care raiul şi iadul se zvârcolesc şi se frământă, se îmbrăţişează şi se sărută. Se păstrează retorica medievală proprie sonetului: se vorbeşte de „chinuri", „dureri" pricinuite de „trădare", „mari otrăvuri" etc. Dar peste tot marea artă a poetului se face simţită: Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut
pe gură, I Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir... (CLVII); Sunt Argus, nu c-o sută de ochi, ci cu o mie IDe inimi arzătoare şi toate stând la pândă (CLIX); Ca viermele mătasei ţesusem ne-ncetat I în jurul tău un magic cocon de poezie; I Tu strălucitul flutur, l-ai rupt şi ai zburat I Din gingaşa-nchisoare 5 păzit cu gelozie (CLX); Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute I Dacă-mi lipseşti, tu însăşi esenţă a minunii? IAh, inima şi coarda-mi sunt deopotrivă mute, I Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii: I Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă, I Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului io viaţă.' Am spicuit numai câteva versuri din snopul de 90 de sonete, ultimul dar poetic al lui Vasile Voiculescu. Enigmatice ca şi sonetele shakespeariene, ele aşază pe fruntea poetului o cunună de lauri: ultima şi adevărata sa aureolă.
* 15
I
Structură mimetică până la un punct, Vasile Voiculescu are parcă nevoie de un impuls iniţial. El îşi alege un model,
' ' un canon, un cadru (Vlahuţă, Arghezi, Shakespeare, curentul semănătorist ori cel gândirist). Ajuns aici, se scufundă, dar nu 20 se îneacă. Dimpotrivă: versul prinde aripi, talentul înfloreşte. Canoanele biblice, evangheliile şi ritmica sărbătorilor îi furnizează un fel de zodiac creştin, inspiraţia agăţându-se şi încolăcindu-se pe patimi, înviere, sărbătorile de Crăciun. 25 Asimilând modelul, secreţiile gastrice ale versului funcţionează puternic: şarpele boa mistuie o căprioară. Poezia e şi pe dinăuntru şi pe dinafară. îngerii săi au frecvenţa carelor cu boi din
j      opera lui Grigorescu. Ei „ttag" un peisaj românesc idilic, mutând pământul în cer şi cerul pe pământ. Pune-le aripi io
.      păstoriţelor, torcătoarelor şi ciobănaşilor din pânzele maes-'",   trului de la Câmpina, mă gândeam într-o zi, şi vor începe să spună poezii de Voiculescu! Nu mă deranjează cuvintele mai rare întâlnite în opera lui; dimpotrivă, îndrăzneala mi se pare
744
MARIN SORESCU
justificată de talentul care ştie să le sădească la loc prielnic. Multe cuvinte ale limbii române s-au pierdut din nebăgare de seamă, din lipsa scripturilor şi sfiala scriitorilor în a le consemna. S-a spus, cu intenţie minimalizatoare, că „rescrie"
5 Evangheliile şi Noul Testament. Dar asta au făcut-o toţi pictorii, de la primitivii italieni încoace! Renaşterea întreagă nu-i decât o rescriere, pe pereţi. Şi darul plastic al poetului nu se putea dispensa de scene şi tablouri cunoscute: atât de cunoscute, încât de multe ori ai impresia că fac parte din însăşi familia sa (din
w familia-i spirituală în orice caz). Talentul vizual nu putea să nu-1 ducă aici. Iată o poezie în care intri ca într-o biserică de ţară, pictată de o mână profund credincioasă, care, luându-şi modelele pentru îngeri şi arhangheli din realitate, credea după aceea sincer în sfinţenia acestora. „Se încărca şi cu energiile altora,
/ţ care găseau în sufletul său teren fertil", îmi spunea într-o zi cercetătoarea Cornelia Pillat, care 1-a cunoscut bine în casa socrului său. „Exercita asupra cercului de prieteni o adevărată fascinaţie, cu atât mai intensă cu cât poetul ţinea parcă să stea cât mai în umbră. Scuzându-se că nu ştie nimic, dădea dovadă
w de cunoştinţe temeinice, în cele mai neaşteptate domenii." Crohmălniceanu, în studiul citat, observa înclinaţia puternică spre tot ce e primitiv, ancestral, obiceiuri, ritualuri, rituri.
Un zmeu, scorpie sau pajură îl trăgeau în adânc spre tărâmul „celălalt", cu aripi păgâne, în timp ce alte forţe misterioase îl
25 arcuiau spre eternul înstelat şi fixat de priviri de magi. Pradă a acestor contrarii care se anihilau, scriitorul rămânea pe pământ, descumpănit, plin de har şi fragil, mai ales fragil, ca un ou pe calea ferată.
1984
AVANGARDA CU GARDA DESCOPERITĂ
Motto:
Onorat public!
Am nevoie de consideraţia dumneavoastră. Ca să mă consideraţi este foarte uşor. Trebuie, pe 5 de o parte, să mă neînţelegeţi - şi pe de alta, să mă înţelegeţi. Până azi m-aţi neînţeles suficient. A venit vremea să mă înţelegeţi. ! *• EUGEN IONESCU
| ^ Casele te privesc rece de sub cozoroc de ţurţuri. în critică io se practică insistent, şi de unul singur, încurajat de o tăcere laşă şi complice, de struţi, printre care a apărut un mare producător de deşert, cacialmaua - un fel de barbut. E drept, numai pe partea dreaptă - când vii de unde te-ntorci - a străzii Brezoianu, şi săptămânal, de-a-ndătătelea. Avangarda românească, 15 de-a-ndărătelea. Avangarda românească a mai îmbătrânit cu un an şi are şi ea nevoie de consideraţia noastră.
Băgăm în computer nişte nume şi nişte cifre: 75 HP (1924), Punct (1924-1925), Integral (1925-1928), Urmuz (1928), unu (1928-1932), Alge (1930; 1933), Liceu (1932), 20 Viaţa imediată (1933), Pinguinul (1937), Meridian (1934-1936; 1941-1945). Şi câteva nume obligatorii (mai sunt şi altele, care nu sunt obligatorii, deocamdată): Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Stephan Roii, Geo Bogza, Saşa Pană, M. Blecher, Eugen 25
746
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
747
Ionescu, Constantin Nisipcanu. Până când computerul ne va furniza... ce? Esenţa esenţei avangardei române, care nu poate fi stoarsă decât cu mijloace tehnice avansate; până când computerul va scoate deci limba şi va spune „Cucu", să 5 încercăm câteva aproximaţii pe jos despre avangarda română. Pretextul este oferit de voluminoasa antologie Avangarda literară română, Editura Minerva) 1983 (Antologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Marin Mincu). Dar am alături şi Saşa Pană: Antologia literaturii române de avangardă
w (Editura pentru Literatură, 1969); Urmuz: Das Gesamte Werk, Editura Klaus Ramm, Mtinchen, 1983, ediţia a Il-a, traducere şi ediţie îngrijită de O. Pastior; Ion Popa: Avangardismul poetic românesc; Marco Cugno, Marin Mincu: Poesia romena d'avanguardia, Editura Feltrinelli, Milano,
« 1980. Puse pe lat şi aşteptându-şi rândul, cărţile încep să se corfească. Scândura din fibra hârtiei se pâlnieşte. Cărţi care se desfac armonică, ieşind una din alta, şi care se strâng iar, apucate de un fel de tremurici, febră a creaţiei, se strâng, până la Urmuz şi iar se desfac...
20 Ah, arhiva lui Saşa Pană! Am admirat-o odată, cu ani în urmă, împreună cu cercetătorul italian Marco Cugno. Ea, numai ea ne poate oferi, în continuare, surprize interesante.
In primul rând, ce este avangarda? Avangarda este atunci când soldatul o ia înaintea glonţului, care nu-1 va mai ajunge
25 din urmă, cu grosul armatei, din motive elucidate încă din antichitate. (Vezi Aliile şi broasca ţestoasă.) Marin Mincu procedează metodic: „Noţiunea de avangardă literară are de mult un sens acceptat de aproape toată lumea; dincolo de orice definiţie procustiană, ea indică totdeauna o schimbare pro-
x fundă în modul de a concepe şi de a structura obiectul literaturii. Se vorbeşte în general de o ruptură violentă Ia toate nivelele; tradiţia este răsturnată şi reconsiderată, gustul dominant al epocilor anterioare este contestat, structurile formale şi manifestele estetice sunt negate, raporturile consacrate dintre
emitentul de text şi referentul destinatar sunt deplasate într-o direcţie sau alta în mod arbitrar etc." Ediţia lui Marin Mincu, j ;   respectând nucleul celei italiene, publicată în colaborare cu '•     Marco Cugno, este cronologică; „pentru a scoate în evidenţă
o mişcare culturală cuprinzând o activitate ce se dezvoltă 5 '      într-un arc de timp destul de vast de la circulaţia orală a textelor lui Urmuz, datând cam din 1907-1908, până în 1947, când, f     odată cu lichidarea grupului suprarealist din Bucureşti, avangarda istorică ia sfârşit".
Mincu se mişcă dezinvolt prin avangardă. Intrând, din io ' '   curiozitate, prin pâlnia lui Urmuz şi ciocnindu-se, la ieşire, cu ' *>  Stamate, el rămâne cercetătorul serios şi cu aparat. Pasiunea pentru fenomen i se trage din Italia, prin contagiere, de la Marco Cugno, care de ani de zile adună ca o furnică document " -   cu document, mergând cu interesul penttu avangarda 15
românească până la exaltarea nobilă şi la chiţibuş. Mincu aduce '     în plus, acum, ecuaţia semiotică. „Sistemul de aşteptări", „emi-i£ ţătorul de text", „referentul destinatar", „cod" sunt termeni 1 ^   care s-au lipit mai puţin, la noi, pe fruntea avangardei. Un y|> zbenghi al noului val critic, să nu se deoache avangarda! Dar 20 f -   ieşind din pâlnie, autorul antologiei nu se izbeşte numai de • >    Stamate ci şi de Saşa Pană, şi de toţi care au scris, cu seriozitate şi aplicaţie despre perioada respectivă, Adrian Marino, Ion Pop etc. Aşa cum mă izbesc cu acum, pe lângă cei amintiţi, şi de Marin Mincu. îmi vine în minte o ilustraţie din abecedarid 25 din copilărie: bunicii, părinţii, copiii, ţinându-se unii pe alţii de mijloc şi încercând să scoată din pământ o gulie, pe care cel mai bătrân a apucat-o de coadă. Cel care e cel mai aproape ,      de gulie e, evident, Saşa Pană. Cel care cade pe şoricelul din desen e ultimul cercetător. Greu să treci peste antologia lui Saşa 10 Pană. Din cei 58 de autori antologaţi generos de editorul revistei unu sunt reţinuţi doar 24 (dacă am numărat bine). In schimb, creşte numărul pieselor din dreptul fiecăruia. Virgil Teodorescu ocupă spaţiul unei plachete obişnuite. Prea mult,
748
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
749
având în vedere că poezia sa a beneficiat şi de alte reeditări. Paginile economisite puteau fi distribuite unor autori mai puţin productivi şi mai nenorocoşi precum Tiberiu Iliescu, George Magheru, care n-au fost selectaţi.
Iată, Urmuz este primul scriitor român cu opera completă tradusă în limba lui Goethe. Colecţia în care a apărut (Text+Kritik) este dintre cele mai prestigioase, integrându-1 pe autorul Fuchsiadei în seria Friihe Texte der Moderne, alături de Andre Breton, Philippe Soupault, Theo van Doesburg, Maurice Maeterlinck, Editura Ram şi în primul rând O. Pastior — cel mai indicat, desigur, pentru o tălmăcire de virtuozitate - fac un gest de dreptate acestui autor şi, în general, literaturii române moderne, atât de necunoscută în Occident. Amintim, în treacăt, că lui O. Pastior i se datorează şi versiunea germană a primelor poeme, scrise în româneşte, ale lui Tristan Tzara. Destinul internaţional al lui Urmuz, aflăm din bogatul apatat critic, începe în 1965, când Eugen Ionescu publică în Les lettres nouvelles, câteva texte din scriitorul român, însoţite de-o prezentare, declarându-şi-1, cu onestitate, un precursor şi-un prieten mai mare. în 1967 Miron Grindea publica în revista Adam din Londra (nr. 322-23-24) câteva traduceri în englezeşte. Pe vremea aceea opera lui Urmuz nu putea fi găsită decât ca apendice la teatrul lui Ciprian! Soartă de suprarealist!
Avangarda presupune o stare de prudenţă, de încordare maximă, de mers în vârful degetelor, de primejdie imanentă, spre care te îndrepţi cu inima cât un purice, lăsându-te oarecum în voia destinului nefast şi consumându-ţi din plin resursele de vitejie pentru a-ţi masca spaima. Avangardistul literar însă, nefiind militar şi neavând de călcat peste câmpuri de mine, ori a se feri de spargeri de obuze deasupra capului -obuzele noastre şi ale lor, care îşi reglează tirul, e mai altfel, înlocuieşte mersul pe vârfuri cu tropăitul şi hărmălaia; prudenţa cu gafa, specializându-se chiar în faceri de boacăne în serie; încordarea cu relaxarea: dă cep dicteului automat.
Primejdia neexistând defel, avangarda şi-o inventează. Şi cu cât publiciştii sunt mai în afară de pericol, cu atât se arată ei mai arţăgoşi. îşi compun largi gesturi eroice, care pot fi admirate din faţă şi din profil. Prin gălăgia produsă - un zgomot de fond continuu - gamele şi bidoane de tinichea care 5 asurzesc - aduc, de fapt, un serviciu inamicului. Atrag atenţia asupra grosului armatei. Dacă e s-o luăm neapărat ca avangardă, apoi aceasta e mai degrabă avangarda inamicului, a duşmanului de moarte. Căci într-adevăr, pentru aceşti copii teribili duşmanul nu e înaintea, ci înapoia lor: tradiţia, ierarhiile stabilite, io formele clasice, gândirea comună, bunul-gust, bunul-simţ. Pe toate se simte avangardistul obligat să le renoveze, să le dea peste cap, să le revitalizeze, să le revoluţioneze, să le răstălmăcească, să le năucească. Moda manifestărilor sforăitoare e luată din propaganda electorală şi din obiceiul aruncării, pe front, din /5 avion, a unor hârtii derutante. Ce e drept, unele sunt bine scrise. Uneori suprarealiştii, de pildă, se arată mai poeţi în manifestele lor decât în poezie. Le e proprie setea de-a se impune, oricum şi cu orice risc, călcând chiar peste cadavre. Brr! am pomenit de cadavre. Avangardistul e în state să se prefacă în cadavru pentru 20 a putea trece peste cadavre. Dar nu mai mult. Un cercetător, rezumând cele nu ştiu câte trăsături specifice, pe care Adrian Marino le găsea, erudit şi inspirat, noţiunii de avangardă, observa, pe bună dreptate, că esenţa tuturor acestor trăsături e negaţia. Avangarda într-adevăr merge înainte, sau mimează 25 asta, răzând c-un măturoi tot ce este în urmă. Retroactivitatea ei furibundă e ca o mătură în flăcări. Futurismul, dadaismul, suprarealismul au negat cu vehemenţă, până la căpierea timpanelor contemporanilor, totul. Vitejia lui Andre Breton, în Celde-al doilea manifest al suprarealismului (din 1930), merge 30 până la a-şi face o dogmă din „revolta absolută, din revolta totală, din sabotajul în regulă".
Avangarda română a fost sincronică, ba mai mult, uneori devansând-o pe cea europeană, influenţând-o în bine. Şerban
750
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
751
Cioculescu, până şi el, i-a recunoscut, în felul său, o jumătate de pas înaintea celorlalţi: „învăţăcelul: - Aşadar, dacă nu vă supăraţi, ne putem făli, ca să zic aşa, cu cevaşilea protocroniştii? Eudoxiu: - De ce să mă supăr, de «cevaşilea»?"
5 Se caută cu disperare noi filoane lirice. Se încearcă alăturări de cuvinte noi, sucindu-se gâtul logicei. „Vântul e pătrat invers 50 lei util gazometru I interstiţial cheamă homar pentru esofag/ ein zwei pentru sept huit dieci I temperament scafandrier în portfeuille I sistem nervos apoteoză eu bumbac I omletă
io confecţionează clorofilă castrat / acul de siguranţă uşa s-a închis în inima cu acetilen etc, scrie Ilarie Voronca, unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai grupului, autorul mai multor manifeste. Din „vântul pătrat invers 50 lei util gazometru" etc. avea să-şi extragă mai târziu rădăcina pătrată un poet ca Nichita
n Stănescu, pe una din direcţiile sale de necuvinte. Adică, tot cu vorbele lui Voronca, „conştienta împotrivire faţă de fraza gramaticală şi plată". Spectatorul avea să-şi dea seama că de vrei, cuvintele nu mai sunt nişte păpuşi inerte ascultătoare. Cuvintele au viaţa lor, pe care şi-o cer şi o creează" („Gramatica", în Punct,
20 an. I, nr. 6-7, 1924). Şerban Cioculescu numeşte poezia Hidrofil, din care am citat, „elucubraţia de la un cap la altul, voit incoerentă" şi-1 felicită pe autor că a evoluat „într-un sens larg uman". Suprarcalismul românesc este un mare tablou (închipuind bătălia suprarealistă) în care fiecare bucăţică de ciob
25 colorat ori de marmură are darul de-a sări cât colo - dar nu mai mult - şi de-a intra în alte combinaţii. Se împacă astfel unitatea întregului cu libertatea individului. „Libertatea de a dormi pe o frunte", cum spunea, într-un târziu, Gellu Naum; „Libertatea de-a trage cu puşca", după zisa, într-un şi mai târziu, a lui Gco
30 Dumitrescu. Cine consultă efemeridele suprarealiste - vezi lista, incompletă, mai sus - constată peregrinarea continuă, până la foiala, a poeţilor de la o publicaţie la alta. Fiecare deplasare presupunând un nou program, un nou manifest, şi o veche „negare" şi a celorlalte programe, manifestări şi manifestaţii. Aş
putea spune că Renegarea negaţiei e tot ce-au luat ei, ca mai bun, din Hegel. Mâncăriciul pc limbă, pe care îl au aproape toţi, fără a fi vorbăreţi, ci doar exaltaţi, vizionari, trăind cu capul în noroi (în nori, am vrut să spun, dar, făcând un compromis între intenţie şi dicteu, voi articula: în noroiul norilor), e deopotrivă 5 şi mâncărime la tălpi. îi mănâncă talpa, se scarpină şi se gâdilă. Şi sunt trişti când râd, la gâciilătură, cu lacrimi de crocodil: albe perle gogoloiate şi gogoneţe, care se înşiră apoi frumos în cărţi trăsnite. Căci suprarealistul nu poartă paratrăsnet. Numai Urmuz îşi mai permite să-i pună lui Algazy, în chip de io paratrăsnet, desigur, pentru barba-i „rară şi mătăsoasă", „un grătar înşurubat sub bărbie şi împrejmuit cu sârmă ghimpată". „Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes I Şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens / Ileana care doarme cu porcii de tărâţe, I S-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe, I Pământului să mulgă răcoare 15 de cartof ! Toamna bacoviană geme-n ferestre: of — I Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa, dă-mi mâna IPriveşte, curtea, porcii şi râcâind ţărâna I Cocoşii albi". B. Fundoianu, din care am citat aceste versuri grele de seve, şi nostalgii, aduce cu inegalabil talent
ţjţ hlamida  tradiţionalistă sub  streşinile  de  cositor  ale 20 moderniştilor. El merită, desigur, un discurs aparte. Şi o mai dreaptă cinstire. Asasinat la Auschwitz la 2 oct. 1944, ultimele gânduri atinse de aripa morţii se vor fi legat, cum se întâmplă, de amintirile primilor ani (născut la Iaşi, în 1898), care îi colorează atât de personal versurile. Urmuz şi Fundoianu mi 25 se par a fi cele două extreme ale avangardei noastre (dincolo de destinul tragic al amândurora): la un capăt ruptura totală cu toată literatura şi crearea unui limbaj nou (nu în leopardă); pe de altă parte, blânda îngăduinţă a tradiţiei, meşteşugului curat şi a bunei intuiţii clasice lăsată să treacă prin cercurile de foc 30 ale avangardei. Care nu-i tragică, ci doar uneori tristă; şi care, ca să mascheze, ţopăie. Ţopăielile în bătătură duc, până la urmă,
' '   la bătături dureroase, cusute cu aţă albă. Cheful de arţag e ameliorat de calambunuri, iar literatura scurtcircuitată de
752
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
753
viziuni inspirate. Becurile suprarealismului nu se înşurubează în patroni, ci direct în nara calului-putere, hrănit uneori cu jeratec de la lăptăria lui Ghiţă Dinu. (Ce om fermecător! Am asistat, într-o seară, la restaurantul Casei scriitorilor, tduit, la
5 un duel extraordinar, greu de reprodus, între el - care semna şi Stephan Roii, permiţându-şi două vieţi — şi exegetul — abia revenit la uneltele sale - al lui Brâncuşi, Petre Pandrea. Amândoi mi-erau prieteni, amândoi îmi erau dragi. Şi evocând paharul de vin băut împreună atunci, vărs, din acel pahar, întru
io pomenirea lor, acum, o picătură sentimentală.) Apoi, calitatea suprarealiştilor de-a se înmulţi misterios. Ca acele pietre fermecate despre care vorbeşte Borges în Tigrii albaştri: aruncai trei-patru pietricele şi se făceau cincisprezece, le luai în mână şi erau douăzeci, le numărai din nou, ajunseseră două
75 sute. Suprarealiştii s-au înmulţit în subterane, după dezvoltarea oficială a grupului. Se potriveşte aici butada lui Stephan Roii, care nu ştiu la ce se referea: „Puţini am fost, mulţi am rămas". Căci, după război, mulţi dintre ei, speriaţi de „deparazitarea creierului", cerută de curent într-o doară şi devenită obligatorie,
20 au început să-şi pitească suprarealismul. în panta de la gârliciul beciului, prin poduri, studiind mersul vremii prin lucerna, prin sticle şi borcane goale. Unii începuseră să-şi rescrie opera! După aceea, mai trecând primejdia deparazitării, şi dându-se drumul la trecut, au început să-şi aducă aminte cu nostalgie de istoria
25 fluşturatică, romantică, generoasă în negări şi afirmări, a grupului. Şi-au rămas tot mai mulţi.
Evident, o antologie presupune, prin definiţie, câteva nume în plus şi câteva în minus. Dar care? în 1969, Sasa Pană nu se sfieşte să-i includă în Antologia sa pe Tudor Arghezi şi pe Ion
30 Barbu. Pornind de la criteriul sigur al colaborării la unele reviste suprarealiste. Tudor Arghezi la Contimporanul, Clopotul şi Integral, Ion Barbu la Contimporanul. Orice grupare se poate mândri cu astfel de nume. în ce-1 priveşte pe Tudor Arghezi, cel puţin, eu cred că, structural, avea o genă suprarealistă, dacă
nu chiar două-trei. Genă, geniu, tot aia. Aceasta (acelea) a(u) înflorit şi a(u) vibrat odată cu descoperirea şi teoretizarea metodei. Să nu uităm că Arghezi l-a detectat primul şi l-a botezat pe Urmuz. Publicându-1, sigur că i-a plăcut. A şi preluat creator câteva din procedee. în bucata selectată de Saşa Pană, 5 Cum se stârpesc şoarecii de tot, scrisă în 1928, umorul este însă mai degrabă clasic. Am spus clasic? Trebuie să rectific imediat, pentru că, după pasajul pe care îmi bizuisem afirmaţia, făcând imprudenţa rară de a citi şi pasajul următor, mi-am dat seama că umorul în chesriune este de-a dreptul urmuzian. Iară cele io două pasaje: /. Clasic. Stilul schiţelor umoristice; Caragiale, Cehov: „Eu aveam un mijloc personal de a stârpi şoarecii mei. Ca să-i stârpesc, trebuia întâi, ca orice inventator, să-i prind; căci a nu - prinde şoarecii este a nu-i stârpi, ba este chiar a le permite să se înmulţească, acestui animal, indeferent de sex, plăcându-i /5
; i dragostea mult şi el neţinând seama nici de monogamie, nici £  de orele la care se poligamilizează. Mă aşezam la o gaură din
*»^| casă, fără să aleg, ştiut fiind că la orice gaură corespunde un şoarece negreşit, ca la chioşcurile de ziare un tutungiu." //. Metoda Urmuz: „Trebuia deocamdată să verific dacă într-adevăr 20 era o gaură plină cu şoareci. M-am întins pe scaun şi am citit, aşteptând 11 luni, interval în care am învăţat limba engleză şi astronomia. Mi-am mutat apoi scaunul la altă gaură şi am aşteptat 22 de ani, până ce s-a ivit un şoarece care nu putea să iasă, din pricină că de când îl aşteptam crescuse enorm şi 25 devenise obez." Bune sunt întotdeauna citatele. îţi ridică
'      moralul. Cred că Arghezi trebuie inclus în orice antologie a avangardei române. Dar, cum spuneam, există şi nume neobligatorii. Unii dintre avangardişti ar fi trebuit să adopte metoda pe care şi-a aplicat-o atât de dur D. Caracostea: „Când 30 mi-am dat seama că nu am geniu, am renunţat să am talent".
Triunghi cu patru laturi (a patra ieşind din senin şi neputând fi demonstrată, ca o scamatorie, dar constituind tocmai ea partea de interes); unghi drept - spre a rămâne la
754
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
755
geometrie — care fierbe milităreşte la o sută de grade, în locul apei, care nu mai fierbe deloc şi se amuză făcând cercuri pătrate. Balon zburător, pentru ocolul pământului, pornit de pe sol românesc, cu oxigen, heliu şi balast românesc. Una din
5 puţinele mişcări ale unei literaturi bogate în curente şi fenomene, omologată şi pe plan internaţional.
Toţi suprarealiştii au un ochi plastic în frunte. Cu excepţia lui Urmuz, care avea ureche muzicală în peniţă, nu atât de perfecţionată ca a lui Fuchs. „Fuchs nu a fost făcut chiar de
w mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicei sale, mama, sa neavând deloc ureche muzicală... După aceea Fuchs a intrat direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din
75 modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două dintre sunetele ce îl compuneau,
20 alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă..."
Aflăm de la Miron Grindea, traducătorul lui Urmuz în
25 englezeşte (Adam, nr. 322-23-24), amănunte în legătură cu compozitorul Theodor Fuchs (1880-1953), pianist, autor de simfonii, concerte şi sonate. Dem. Demetrescu-Buzău a avut, aşadar, un model real, din care s-a inspirat „eroico-critic şi muzical", în proză.
30 Curios. Literatura noastră de avangardă e o literatură mare, deşi mulţi dintre autori, luaţi în parte, rămân minori. Urmuz este genial. Ar fi vrut să fie compozitor şi a ajuns cap de serie în literatură, deşi se pregătise pentru profesia de magistrat. Născut la Curtea de Argeş în 1883, îşi spunea „Buzău" şi alte
ciudăţenii ca acestea. Despre el am mai vorbit, pe larg, cu altă ocazie. Eugen Ionescu, numele, azi, cel mai cunoscut al grupului, era, în momentul producerii primelor texte, care figurează parţial în antologii, o timidă-scandaloasă promisiune. Elegiile pentru fiinţe mici din 1931 şi-au păstrat prospeţimea 5 „de carton şi vată", tristeţea autentică. Păpuşa cu tărâţe - „o păpuşă caraghioasă / şi julită (la nas)", cu „ochiul bleg şi plângăreţ, / gura strâmbă, / şi din cot, şi clin cap, şi din gât: / tărâţe, tărâţe, tărâţe" - prefigurează cântăreaţa cheală. Târâtele se vor fi urcat la cap şi se vor fi lăsat în limbaj. Fiind molima io îngerilor, evident şi tânărul debutant a avut o vedenie delicată: Fata când era încă la noi, vedea îngeri. IDar nu sunt îngeri!I Cine vede îngeri! II O, păpuşă de ceară! I Popa dădea din cap, I câinele negru şi mic lătra, lătra, Ifemeia în doliu ţipa, Işi un domn serios plângea în palme I când privea păpuşa de ceară. II Alb, alb, apoi. II /5 Nu cred în îngeri. I Nici tu? I Nici tu? II Fata când era încă la noi vorbea cu îngeri. Când i-am vorbit odată lui Eugen Ionescu despre această carte, spunându-i că mie îmi place şi sunt bucuros că a scris şi versuri, pentru că vreau ca dramaturgii să fie şi poeţi, a dat din mână a lehamite: păcate ale tinereţelor! 20
Pe mine, cărticica din '31 continuă să mă delecteze: are glezne fragile şi păpuşilor le stă bine când sunt elegiace. „Şi sorcova luminii în braţe i-o arunc", spunea Arghezi, „executat" crunt, în epocă, de Eugen Ionescu. „Păpuşile" lui Eugen Ionescu, cu această sorcovă românească în braţe, au început 25 să se mişte şi să se articuleze, devenind oameni; ba, mai mult, personaje. Elegiacul s-a metamorfozat grotesc. Un debutant extraordinar se arăta acelaşi în volumul Nu, publicat în 1934. Insul se descoperă pe sine, până la geniu, şi, învingându-şi timiditatea, trece dincolo. Pune mâna pe un stil: de 30 spovedanie, pe nerăsuflate, în felul lui Mîşkin. Dar, spre deosebire de acesta, el se spovedeşte de păcatele celorlalţi, de păcatele lumii, ale omenirii. Şi din când în când, gâfâind, face băşcălie la porţile Orientului. Balcanii fiind ceva mai departe.
756
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
757
„înainte de a fi celebru eram un ins mult mai simpatic şi mai puţin greţos. Am devenit de-o obrăznicie formidabilă, de o impertinenţă şi un cabotinism fără pereche. De când m-au înjurat prin gazete domni ca Pompiliu Constantinescu şi cu 5 proasta aia de Ionel Jianu, mă simt săltat peste măsură, şi caut, avid, alte înjurături prin gazete." Dar nu putem să nu continuăm: „Răul cel mai mare e că am devenit mult mai deştept decât pot fi şi orice obiecţie, orice critică, le iau drept elogiu, invidie şi neînţelegere a marelui meu geniu. Ar fi
io necesar să mă cred niţel cam prost şi pe ceilalţi niţel mai deştepţi. (Dar nu pot! nu pot!)" Extragem de aici un mic portret al scriitorului suprarealist tânăr: elegiac şi irascibil, contemplativ, care se autoflagelează, negativist, absurd, nonabsurd, cu har. O mare halcă de suprarealism este tăiată
15 adamic din coapsa realităţii şi se developează în negativ. De aceea gruparea, simţind excesul, va îmbrăţişa cu fervoare constructivismul. Ajunşi aici, să scoatem încă o dată în evidenţă plasticitatea. Mă refer atât la imaginile vizuale, care pot fi descrise avându-şi originea în vise, coşmare, halucinaţii,
20 cât şi la înfrăţirea cu artele plastice. Ceata suprarealistă a fost însoţită, „dinamitată", de artişti de mare talent, ca Marcel Iancu, Victor Brauner, M. H. Maxy, Hans Mattis-Teutsch. Idolul acestora era Brâncuşi, care s-a simţit de altfel bine în mijlocul inteligenţilor prieteni, ilustrând o carte a lui Voronca
25 {Plante şi animale, în 1929).
Unui studiu despre avangardă i-ar sta bine să rămână suspendat. Poate c-am greşit neţinându-mă strict de un plan, adesea în uz, care, propunându-şi plutirea în generalităţi, se dezvoltă după formula clasică: I. Introducere în generalităţi;
30 II. Tratarea generalităţilor; III. încheierea (generalităţilor). Tăind punctul trei... ceva lipseşte, nu-i aşa?
Avangarda, pe lângă alte merite, este fata noastră gătită, care, vrei, nu vrei, circulă prin lume. Pregătirile pentru călătorie sunt cele descrise de Urmuz, în schiţa Plecarea în
i      străinătate: „Din toate preparativele voiajului, cea mai mare
j parte erau îndeplinite; în cele din urmă, reuşi să plătească şi chiria, ajutat fiind de cele două bătrâne raţe ale sale, şi care nici
j      de astă dată nu-1 lăsară să alerge la mila vecinilor. Singurul
'       lucru ce îi cereau, în schimb, era ca să fie şi ele primite, cel 5 puţin o oră pe zi, în camera sa de lucru, ce exala un aşa de dulce şi îmbătător miros de ciurciuvele. Şi se sui în corabie."
Există acum un corpus de texte. Mai precis: un început lăudabil. Ar trebui, cred, republicate revistele în întregime. Sunt cercetători serioşi, care se pot înhăma la editarea câte unei io reviste, cum ar fi Meridian, cu o existenţă mai îndelungată, sau a mai multora la un loc, în cazul efemeridelor - ocazie pentru noi studii, noi relansări, noi lumini. în ce-I priveşte pe Mincu, apreciem efortul de reordonare a materialului, aspiraţia spre o nouă sinteză. Se uită curios, în modul său direct, dispus să 75 ia taurul de coarne, în litera şi în golul literei. Sunt emise
, »   observaţii demne de atenţie în legătură cu fiecare autor 4   antologat. Criticul scrie acum c-o pană ascuţită, şi fraza,
, £   nervoasă, e frumos caligrafiată: „Dacă ar fi să parafrazăm celebra formulare a lui Barthes le plaisir du texte, am putea spune 20 că la avangardişti arta ca atare îşi devine propriul principiu de «plăcere». Prin faptul de a fi fost folosită în trecut exclusiv ca «instrument de plăcere», pentru altul, în speţă pentru cititor sau spectator, ea devine acum în mod premeditat propriul său izvor de plăcere — de aici sadismul, masochismul, perversiunea textului 25 de avangardă, care îl ia în derâdere pe receptor şi se întoarce în formă de bumerang al plăcerii la emitentul său. Când nu este astfel, ea devine extrem de serioasă, atrăgând atenţia, ca un semnal de alarmă exasperat, înspre rosturile adevărate, situate în afara plăcerii, ale procesului semnificam. "Este surprins aici, cu fineţe, 30 pendularea „emitentului de texte" — iată că m-am molipsit —
ţ ; suprarealiste între „seriozitatea" şi „neseriozitatea" artei sale. O pendulare dramatică, pentru că, întârziind o fracţiune de secundă în neseriozitate, riscă să rămână aşa — şi unora li s-a
758
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
759
şi întâmplat - în timp ce o fracţiune de secundă în plus în zona profundă, gravă, îi pedepseşte cu primejdia de mulţi socotită la fel de mare - de a ieşi din avangardă. Mai bine mort decât în pământ - am traduce totul cu o zicală. Opera majoră 5 rămâne, totuşi, cea care provine din a doua abatere, călcarea în Valea Plângerii. Dar ea n-ar fi existat ca atare, dacă n-ar fi acţionat acest mecanism infernal de pendulare. Importante sunt şi abaterile de a doua şi a treia mână - semnalabile la scriitori apăruţi mult mai târziu, şi care nu pot intra nici cu
io încălţătorul în vreo antologie de acest fel. Citind pe sărite sau deprinzând avangardismul după ureche, aceştia au proliferat în ultimii ani. Se pot întocmi liste lungi de debutanţi şi nedebutanţi, recidivişti ai unui delict al altora, de mult clasat, şi care aşteaptă aplauze pentru „noutate". O altă
is distincţie la care aş dori să mă opresc este aceea a „emoţiei". „Artistul avangardist - spune Mincu — nu mai exprimă ceva exterior sieşi, ci se exprimă: el caută să depisteze mecanismul cel mai intim prin care se face trecerea sa în cuvintele devoratoare. Scriitura nu mai poate fi plăcere, ci încercare tragică, mereu
20 reluată, de exprimare a realului care se află dincolo de sistemul convenţiilor acceptate până în prezent de literatură. "De acord. Plăcerea scrisului devine neplăcerea scrisului — şi iată-ne într-un cerc vicios, pe care puţini l-au practicat însă, neiubind rotundul, nici măcar al cercului vicios şi preferând, cum
25 spuneam triunghiul... cu patru laturi! Realul de dincolo este, de fapt, „irealitatea imediată", de care vorbea Blecher. înfăşurat în aceeaşi incomodă irealitate extrem de sensibilă -cămaşă a lui Nessus - artistul încearcă să se despoaie de ea în cuvinte, pe nerăsuflate, că îl doare. O bolboroseală, un fel de
50 tura-vura, greu de controlat, dar care produce ceva ce seamănă cu arta, uneori e chiar artă. Drama limbajului nu e de altfel chiar atât de nouă. Au trăit-o şi romanticii şi alţii, de când există conştiinţa scrisului. întorcându-ne la antologia italiană, ea are meritul, ce trebuie subliniat, de-a introduce în circuitul
internaţional un număr considerabil de autori din Carpaţi (prea mulţi, căci vreo doi sunt în plus) şi de-a atrage atenţia asupra mişcării literare române de la începutul secolului. Marco Cugno, în studiul publicat în fruntea ediţiei, e atent la procesul dc efervescenţă, de şampanizare, aş zice eu, a culturii 5 noastre. Un mediu extrem de favorabil căutărilor şi experimentelor. Ghem de tendinţe şi direcţii fructificate pe plan mondial. „E cunoscut faptul că «avangardele istorice» au avut printre protagonişti scriitori şi artişti de origine română. E de ajuns să-i amintim pe Tristan Tzara şi Marcel lancu pentru 10 Dadaism, Victor Brauner pentru Suprarealism, sau pentru avangarda teatrală a anilor cincizeci, pe Eugen Ionescu. "După cercetătorul italian, complexul unor literaţi de a fi, Doamne fereşte, nesincroni cu literatura europeană, „stă la baza experienţei avangardiste". „Văzută din această perspectivă, avangarda va apare ca un punct culminant al unui lung proces, ţinând de sincronism, care traversează literatura română, în care rămânerea în urmă «istorică» faţă de culturile c-o tradiţie literară mai veche a dus inevitabil la o continuă asimilare organică de ^ influenţe externe, mai ales occidentale (chiar dacă uneori aceasta s-a caracterizat prin pendularea între deschidere şi refuz). "Acest efort constant a fost răsplătit însă prin momente fericite de „simultaneitate şi încă şi mai adesea de anticipări surprinzătoare", de felul lui Urmuz şi Tristan Tzara. Documentat, Cugno îi 25 citează pe Sorin Alexandrescu, cu un articol Paradoxul român, pe Eugen Ionescu, Adrian Marino - şi alţii - demonstraţia sa, făcută pentru un public în genere apatic la zvâcnirile noastre de geniu, fiind convingătoare. Din astfel de studii se va naşte, după părerea mea, şi ceva cu totul neaşteptat: interesul pentru 30 simbolismul românesc, curent aflat deocamdată în umbră, dar care a pregătit „insurecţia" avangardei. A invitat-o să existe. Să-şi ia avânt şi să-şi dea brânci. Vor beneficia, prin ricoşeu deci, poeţi importanţi precum, în ordine inversă, Minulescu şi Macedonski.
760
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
761
Deocamdată opera unor autori ca Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Stephan Roii, B. Fundoianu, Uarie Voronca merită osteneala unei cercetări, în continuare. Despre Eugen Ionescu - din prima fază -, să zicem că am vorbit. Despre Urmuz, la fel, deşi mi se pare, la fiecare atingere cu frazele lui, prevăzute cu pâlnii, grătare şi capcane - inepuizabil. V. Mincu este cam nedrept, nu numai cu Saşa Pană, dar şi cu Ion Pop -care are meritul de a fi analizat, primul, destul de pătrunzător, fenomenul, într-o carte întreagă. Trece prea rapid şi peste contribuţia lui Ov. S. Crohmălniceanu. în Literatura română dintre cele două războaie mondiale, voi. II (Editura Minerva, Bucureşti, 1974) sunt analizaţi, la capitolul Lirica avangardistă, Tristan Tzara, Ion Vinea, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Stephan Roii, Saşa Pană, Constantin Nisipeanu, Gellu Naum. Caracterizările succinte, precise şi esenţiale ale acestuia, precum şi bogata informaţie, meritau o mai mare atenţie. Stilul monografic este alert şi fiecare mic studiu se citeşte ca un roman: „ Când sosi în 1916 la Zurich, unde avea să-şi câştigefoarte curând, ca unul din întemeietorii mişcării Dada, o reputaţie mondială, Tristan Tzara, pe numele său adevărat Sami Rotenstock, nu împlinise încă douăzeci de ani. Se născuse la Moineşti, în 1896, şi debutase subpseudonismulSamyro, în Simbolul, cu a cărei toată partea redacţională era însărcinat numai el, cum ne informează o notiţă din numărul 3 al revistei. Publicaţia, scoasă în 1912, a avut o existenţă efemeră, dar a obţinut colaborarea a aproape tuturor reprezentanţilor «poeziei noi» la acea dată: Macedonsky, Ion Minulescu, luliu Cezar Săvescu, Adrian Maniu, Ion lovanaki (Ion Vinea), Al. T. Stamatiad, Emili sac. N. Davidescu, Claudia Millian, Eugeniu Ştefănescu-Est, Al. Viţianu, Şerban Bascovici, Al. I. Solacolu. "Am ales anume acest citat pentru a sublinia, la rândul nostru, rădăcina autohtonă a poeziei „şi mai noi" a lui
Tocmai redactam aceste însemnări când am aflat vestea stingerii din viată a Iui Al. Vitianu.
Tzara, de după „insurecţie". Chiar dacă, mai târziu, avea să-şi judece destul de sever începuturile (ceea ce, în fond, stă în temperamentul oricărui autor serios), acestea îşi au importanţa lor obiectivă. Obsesia „poeziei noi" 1-a măcinat, se ştie, pe Macedonski. Un personaj sucit, ce ne aminteşte de năzdrăvanul 5 din poveste, care nu ştie - de data aceasta de-adevăratelea — să stea în coşciug. Poezia veche e cea care, ţinând rolul morţii, trebuie să-i arate metoda clasică, şi poetul, păcălind-o, rămâne pe dinafară, şi disponibil tuturor căutărilor. De la el, microbul noului lirism a trecut la Minulescu şi Ia ceilalţi - „tuberculoşi" w sau nu, dar cu febră mare, organică. Sindromul obsesiv al noului, lucrând cu timpul, devine aproape dambla şi ia proporţii europene. O dambla simpatică, de altfel şi, ca să fiu sincer, mai simpatică la noi decât aiurea. Crohmălniceanu notează cu umor, vorbind de Saşa Pană, încercarea de sinucidere a la Urmuz a /5 acestuia: „Deşi îşi trăsese cinci gloanţe în cap şi unul i-a străpuns tâmpla ieşind prin gură, nu păţi nimic. Răuvoitorii susţinură mai târziu că leziunea cerebrală fusese totuşi hotărâtoare pentru naşterea revistei unu." Blând maliţioasă e fraza referitoare la ' „suprarealistul spontan", C. Nisipeanu: „Suferind de malarie 20 cronică, medicii au crezut că-şi datorează inspiraţia delirantă acceselor ei. Poemul^toxamai (A-m în sânge un patruped/cu trei. plopi în barbă I Ziua paşte un ied/ Soarele şi melcii în iarbă... "), scris la cererea doctorului Paulian, atunci când pacientul traversa o asemenea criză, a servit drept exemplu pentru o comunicare « 25 ştiinţifică». După vindecare, însă, poetul nu şi-a schimbat formula. "Primul critic care a suspectat starea sănătăţii mintale a avangardiştilor a fost G. Călinescu, în însemnarea despre Urmuz, scoţându-şi, însă, pacientul de sub orice bănuială de dereglare psihică, şi aşezând creaţia acestuia sub semnul jocului 30 pur. Nu s-a pronunţat, însă, asupra tuturor înnoitorilor, fiind, în general, circumspect.
Dar chiar dacă nu i-a blagoslovit c-un spaţiu mai acătării, nu se poate spune că autorul monumentalei Istorii nu i-a înţeles.
762
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
763
Deschiderea sa pentru nou era suficient de mare ca să încapă toţi. Avea o antenă în inefabil care înregistra fără greş mişcările pe cerul poeziei. Nu pot fi, deci, de acord cu Mincu atunci când afirmă că G. Călinescu „ia la propriu doar fronda nesemnificativă, gesturile 5 zgomotoase ce au însoţit mişcarea literară cu resorturi mult mai proficnde ce ţinteau să schimbe nu doar «ortografia» discursului poetic, ci chiar discursul însuşi"— Şi adaugă, la sfârşitul frazei: „în datele lui fundamentale {semnificatul şi semnificantul)". Nu-i tocmai aşa. Dintre criticii români mari, G. Călinsecu e singurul care i-a băgai
10 în seamă, simpatizându-i chiar, nu doar „în ortografia" lor, ci în intenţia însăşi de-a schimba „discursul poetic". De Ia intenţie însă până la fapte este un drum lung care n-a fost onorat, sau nu întotdeauna şi nu imediat, şi criticului nu-i putea scăpa discrepanţa.
A sancţiona „abuzul de metaforism", real la mai toţi
11 avangardiştii, abuz care a proliferat şi efectele se văd şi azi, într-o metaforită cronică, nu înseamnă a gândi plat ca... Titu Maiorescu. Avangatdiştii şi-au contrazis teoriile de multe ori şi asta a fost în favoarea artei lor, mai totdeauna. Ochiului dc cerber al criticului nu îi puteau scăpa „josurile" („jos arta", „jos
20 cu") prea apăsate, în numele unui crez vag, nevalidat. Niciodată să nu se mai spună la noi aşa ceva, îmi mărturisea, cu spaimă în ochi, ieri, un prieten, căci se întâmplă ca iu coşmarele care apoi se izbândesc. Blestemul prinde „Jos arta că s-a prostituat!" Dar ce s-a mai prostituat ea după aceea!
25 Miracolul cerut s-a produs după război, o vreme ajutat cu un brânci şi de unii dintre „revoluţionarii" artei. Celor ce negaseră tot timpul valorile „instituţionale", cum le numeşte, cu ironie, Mincu şi pe care Ie apăra criticul, în panică, într-adevăr, presimiţind pericolul, nu le-a fost greu să fraternizeze cu
Mi momentul. Chiar şi pentru o clipă - dar o clipă istorică, dându-ne înapoi cu o sută de ani (în locul avansului promis!). Valorile, în derută, s-au pulverizat. Pe Eminescu, făcut zob, a trebuit să ni-1 recuperăm mai târziu, din noroi, vers cu vers. (în 1949, mi se pare, apărea prima ediţie foarte prudentă.)
Evident, după ispravă, care nu era a lor, repet, - dar o zgân-dăriseră oricum, o presimţiseră cumva magic, avangardiştii, puţini câţi mai rămăseseră, au ieşit din joc scârbiţi şi s-au spălat pe mâini. |     Trecând „în opoziţie", dacă se poate spune aşa, au ridicat problema revalorificării clasicilor. Nu de reforme îi era, deci, teamă î lui Călinescu, ci de un anumit fel de reforme artistice; de haosul care vine după creaţia „instituţionalizată", haos care nu mai poate naşte decât nimicul. Mă rog, acest rechizitoriu se potriveşte la fel de bine Stelei Polare şi nu e cazul să ne inflamăm mai mult pana. Călinescu, având umor, s-a amuzat, colecţionând ciudăţeniile io \ "', avangardiştilor. Astfel, „teribilitatea" acestui „anunţ", inserat de î  i Ion Călugăru în unu şi adresat celor din Dorohoi; „— Sunteţi guşaţi!
* Numai unul dintre voi avu îndrăzneala să-şi poarte guşa pe faţă ". El reţine mai ales impresia de „farsă demonstrativă, însă a unor oameni inteligenţi care întreţin intelectualitatea ". Observaţiile lui ;.5
. ......     rămân valabile: „ Constatând cujusteţă că copiii şi demenţii au centrii
{     frenatori mai cruzi ori mai slăbiţi, suprarealiştii au arătat un mare ■»     interes pentru divagaţiile onirice infantile, ori pentru delirurile paranoicilor, transcriindu-le şi paştişându-le. în infantilismul lui Adrian Maniu e un prim simptom de automatism." 20 în ce priveşte demontarea mecanismului creator, este î _ surprinsă contrafacerea. Bănuiala de simulare se poate de-
• monstra la mulţi dintre ei. în fond, marele critic s-a ridicat împotriva exceselor. (Cum a făcut-o şi în cazul ortodoxiştilor.)
5 Or, copiii teribili ai cuvântului n-au fost, orice s-ar spune, 25 } economi cu excesele. Eugen Lovinescu se arăta încă şi mai r „opac" la fenomen. Aşa că greşeşte Mincu, „executându-1" t rapid pe Călinescu: „criticul se ocupă în Istoria sa mai mult ' de conţinutul poeziei decât de formele de expresie ale i - acesteia". A înţeles prea bine totul. 30 i
f * ţ
! v. Prin sticla mată a manifestelor, ca la maşinile de pâine, î     iarna, transpare desenul de gheaţă al unui crez artistic
764
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
765
adevărat, rămas în teritoriul artei, cu toate eforturile autorilor de a nu fi socotiţi artişti. Căci cuvântul artist presupune, după ei, un sens „burghez". Autorii de happeninguri, de prin anii '60, şi ei dorind cu orice preţ să epateze, făceau demonstraţii
5 de stat în patru labe, pe unt, ori în pielea goală într-o vitrină de sticlă. Acesta era „protestul" lor. Unii se postau chiar în cap. Tteceai, te uitai şi, după ce treceai, uitai mesajul. Manifestele „incendiare" de după primul război mondial par a fi scrise pe burtă, în tranşee mocirloase colcăind de şobolani. Ele sunt
io aruncate ca nişte petarde în inamic. Aruncătoarele de flăcări ale unor circari şi fachiri ai inspiraţiei. Cel mai cunoscut, Manifestul activist către viitorime, este semnat de Ion Vinea şi e important prin data apatiţiei: 1924; an în care Breton tocmai publicase primul manifest, definind suprarealismul ca „un
15 automatism psihic, prin care se propune exprimarea, fie verbală, fie în scris, fie prin oricare altă manieră, a funcţionării reale a gândirii. Dicteulgândirii, în absenţa oricărui control al raţiunii, în afara oricăror preocupări estetice sau morale. "Breton dădea şi sfaturi practice pentru compunerea textului suprarealist:
20 „Faceţi abstracţie de geniul vostru, de talent, de talentele voastre şi ale altora'. Spuneţi-vă că literatura e un drum trist care duce oriunde. Scrieţi repede, fără un subiect preconceput, destid de repede pentru a nu vă reţine şi a nu fi tentaţi să vă recitiţi [...]. Limba i-a fost dată omului pentru a face uz de ea în mod
25 suprarealist." între joc, pamflet, doctrină filosofică, acest text este transmis aproape instantaneu mediului suprarealist românesc - deja pregătit, aşa cum am arătat, printr-un lung exerciţiu -, mediu care intră în transă. „Jos Arta / căci s-a prostituat! I Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimă
30 a fetelor de orice vârstă", proclamă Ion Vinea. Ce cere? „Un bun reportaj cotidian" - în locul romanului „de aventuri sau de analiză", „un aparat fotogtafic perfecţionat" (care) „înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti". „Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură şi
anecdotă, expresie a formelor şi culorilor pure în raport cu ele însele." Directorul Contimporanului se arată, totuşi, ponderat, dorind, în fond, o emancipare a artei. Urmează „aviograme", „cablograme" scrise cu litere mari, „pictopoezia". Aceasta din urmă, „inventată de Victor Brauner şi Ilarie Voronca", este 5 definită astfel: „Pictopoezia nu e poezie. / Pictopoezia nu e pictură. IPictopoezia epictopoezie". Ilarie Voronca este cel mai activ autor de manifeste, semnând în 75 HP (oct. 1924), Punct (nr. 6-7, 1924, nr. 8/1925, nr. 9/1925) şi în Integral ' (nr. 4/1925). E pentru invenţie, inteligenţă, viteză şi w T inteligenţă (toate scrise cu majuscule) şi împotriva gramaticii î (ca expresie a convenţiei şi academismului). El se pronunţă apoi în favoarea sintetismului (scris tot cu litere mari): i „Cuvântuladevărat nu l-a rostit încă nimeni: cubism, futurism, " constructivism s-au revărsat în acelaşi dârz cerc: SINTEZA. 15 Toate străduinţele omului de azi şi de totdeauna, toate Mţ realizările din orice făgaş matematică, astronomie, medicină, jL chimie, inginerie, toate s-au cumulat fecund, s-au revărsat în arta Hp aceasta al cărei nume îl vom striga în plin: SINTETISM. "Tot I în Integral (nr. 6-7, 1925), Mihai Cosma cere efectuarea 20 i saltului: de la suprarealism la integralism: „Locuim la etajul57. 1 (Mai târziu, avangardiştii aveau să constate că solul nu permite, în ruptul capului, astfel de construcţii. Trebuie să ţinem seama, vrând-nevrând, de cutremure. - n.n.). De acolo viziunea noastră e intercontinentală. Stop. De la spiritul 25 ^ unilateral şi îngust al încercărilor separate, de la exploatarea, pe "^parcele, a sensibilităţii noastre, am ajuns la enorma sinteză contemporană: INTEGRALISM." Evident, integralismul f continuă şi azi, dar cu litere mai mici, din motive de lipsă de ^spaţiu şi de criză mondială. Revista unu e împotriva 30 Iconstructivismului şi, în 1930, „îşi revendică o conduită cu itotul ruptă de realitate, cu totul în afara constructivismului fftutilitarist". Interesante sunt toate articolele scrise la unu de Geo Bogza. „Scriu, fiindcă viaţa mă exasperează", declară el, cerând
766
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
767
„reabilitarea visului" şi văzând în Urmuz un „premergător". Frunzărim cu lăcomie aceste texte din antologii. Evident, multe rămân simple declaraţii, câtă vreme nu-şi găsesc încarnarea în nişte opere. Opera suprarealistă este însă o contradicţie din
ţ capul locului. Ea se creează ca o contraoperă, nu crede în artă. După cum misticul adevărat nu trebuie să scrie, căci şi-ar depăşi credinţa, scrisul ar deveni scop în sine, Dumnezeu, artistul avangardist se suprimă prin radicalismul lui. Din fericire, cei mai dotaţi şi-au trădat teoriile. De aceea cred că cercetătorul
io (oricare ar fî el, dacă nu va învăţa, între timp, de la noi) comite, invariabil, aceeaşi greşeală (pe care am comis-o şi eu): acordă prea mult spaţiu acestor manifeste. Ele sunt, repet, mai mult expresia unor intenţii, a unor dorinţe. Nu acoperă decât parţial realitatea. Produse ale inteligenţei speculative, ele n-au valoare
15 prea mare nici în sine, pentru că, de obicei scurte, nu apucă să formuleze decât frânturi de intuiţii. Existenţa lor, într-un număr aşa de mare, în spaţiul culturii noastre, demonstrează, în acelaşi timp, seriozitatea momentului românesc. Seriozitate care a scăpat în genere criticilor mari ai timpului, tocmai
20 pentru neseriozitatea lui (şi seriozitatea lor). Era o propunere de joc — un joc nemaijucat şi cu reguli fluctuante, care se inventau pe parcurs. O superbă, uneori, gratuitate ce nu-i putea ademeni pe critici, care sunt prin definiţie cu o jumătate de pas în urmă. (O critică în pas cu literatura este un
25 nonsens. Expresia „critica de întâmpinare" mă face să râd. O întâmpină din urmă? Cum?)
Totodată, critica românească era ocupată cu... întâmpinarea, iată, altor manifestări importante. Paralel, se produceau experimentele de la „Gândirea", tradiţionaliste dar şi
30 expresioniste, începuse să se vorbească de „fenomenul Arghezi" şi în general toţi poeţii mari dintre cele două războaie, cu care ne mândrim (nu cu, vai, războaiele) acaparau atenţia prudentă de altfel, conform definiţiei de mai sus a exegeţilor. Faţă cu aceşti adevăraţi înnoitori de gândire şi expresie poetică,
experimentele prea zgomotoase ale avangardei puteau apare ca o diversiune mai mult sau mai puţin gratuită. A copia moda franceză, cu otice preţ. De ce?
Ne vom ocupa cu altă ocazie de accentele inedite, proaspete, din opera de atunci a lui Tzara, Fundoianu, Voronca, autori care 5 şi-au devansat epoca, propriul avangardism, vreau să zic propriile teorii inflamate de viziuni contradictorii. încheiem cu o constatare care se putea bănui din capul locului: Avangarda românească se prezintă cercetătorului de azi ca un fenomen , complex, încă nu suficient studiat. A pregătit unele înnoiri, dar io a putut fi luată apoi ca pretext pentru cel mai ariergardist dogmatism. Asta e chiar culmea, cine şi-ar fi închipuit!
Tăria ei - în momentul de frumoasă explozie „gratuită", deci în folosul artei - e de-a se expune, de-a ieşi în ring fără nici un fel de antrenament „clasic", mimând doar averea unor 15 mânuşi de aer, fluturate ştrengăreşte. O provocare. Invitaţia la . » meci a unui adversar absolut al artei: scleroza, îmbătrânirea în > $ canoane. Adversar întotdeauna de temut. încasând crunte !»•♦ lovituri date de profesionistul întărâtat, avangarda, îmbrăţişând podeaua, scoţând caraghios limba şi făcând frânghiile ringului 20 praştie, ori prin fente dibace şi uneori geniale, l-a şi învins. în stilul jocului nemuritor al pirpiriului Chaplin.
1985
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
769
GEORGE MAGHERU, UN POET NEDREPTĂŢIT. ALTE POEZII POSTUME
Creşte-n ograda lui un paria.
5 îmi plac excepţiile, pentru că înviorează regula. Faţă de lirica românească post (prim) beacă, poezia insolită a lui George Magheru înseamnă o raznă în unghi drept (care fierbe la 90 de grade, cum spun unii), croindu-şi nestăvilită un cotidor aerian propriu. Coridor care traversează zebra de efluvii
w macedonskiene, minulesciene, maniste (Adrian Maniu), barbiste, — „grădini în evaporare" - mergând mai departe: înainte şi înapoi. înainte: întâlnind modernismul extrem (Urmuz, apoi suprarealiştii), înfrăţindu-se în secret cu acesta. Şi înapoi: ajungând la postumele lui Eminescu, din care se
;5 adapă temerar, precum curcubeul, care, încingând bolta, arc un capăt în râu şi măcar o ctdoare în mare. Atâta gândire eminesciană, - fără a vorbi de epigonism - întâlnim aici, atâtea obsesii şi ropot de tropi, că l-am putea numi pe Magheru ultimul mare eminescian. Cu un tonus - decepţionat - dacă
20 putem spune aşa - nespus de activ, mascat de zâmbetul maliţios şi de o fantezie arteziană şi căţărătoare.
Doream de mult să scriu despre acest caz, un caz Magheru, pe care l-am descoperit cu uimire şi cu bucuria confirmării unei bănuieli că ar trebui să mai existe şi-o altă particulă iradiind
25 poezii, pe o altă lungime de undă, mai tragic zvăpăiată. M-am
izbit însă de un critic, pe care eram tentat să-1 minimalizez, crezându-1 de multe ori complezent şi menţionabil, amestecând intuiţii juste cu adevăruri din domeniul politeţii: Perpessicius. Mai precis: n-am putut sări peste o formulă a lui.
în 1929, când lui Magheru îi apărea prima plachetă 5 Capricii, criticul a produs o nenorocită de cronică excelentă, într-o frază bogată şi mlădioasă, prinzând ca o plasă de păianjen irizările şi jocul de aparenţe al poeziei lui Magheru, fc îl situa pe acesta printre fantezişti. Ce înseamnă un fantezist?
* Nu înseamnă nimic. Toţi poeţii au fantezie. Rostită pe hârtie io frumos (da, Perpessicius avea dicţie), eticheta a fost pteluată
şi „fantezistul" uitat. Pe nedrept. Pentru că poezia lui mi se pare ,i  o fericită sinteză a liricii noastre din prima jumătate a acestui veac (şi cu ecouri din urmă, cum spuneam, eminesciene şi ^ romantice), sinteză pe care o duce până în pragul existen- /5 * ~*  ţialismului. Cu experienţe, experimente, ponoase şi angoase. - Asta, la o ultimă privire, când o studiezi stratificată şi rece ca
* şisturile după stingerea vulcanului.
înaintea unei încercări analitice, să scoatem pe masă volumele de versuri antume: Capricii (1929), Poezii antipoetice 20 (1933), Poeme în limba păsărească (1936), Poeme balcanice (1936). Apoi postumele: în 1966, când Romulus Vulpescu adună, sub titlul Poezii antipoetice, o substanţială antologie, adaugă, în sumar, şi un număr de 98 inedite (le-am numărat de două ori). Opera lui Magheru sporeşte acum cu încă un 25 volum. Se zice că trupul spiritual al unui autor, păstrând conturul său real, numai că invizibil şi diafan, veghează prin preajmă, până când ultimul rând scris de el vede lumina tiparului! Caietele sale încă nu s-au publicat şi cerneala e în ştergere. |;      Pândea partea contradictorie a lucrurilor, neîmplinirea lor, 30 -* cusurul lor. Transpuse în poezii, aceste observaţii întâi te fac să râzi, apoi te pun pe gânduri. S-a crezut că avem de-a face c-un caz tipic de umorist. Şi Perpessicius (revenim), la primul contact cu opera, sublinia tocmai această latură: „D-l
770
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
771
George Magheru este un erudit al tainelor metrice şi lexicale, un alecsandrin care a frecventat pe Lucian, pe Ovidiu, al Heroidelor, pe Aristophan, şi pe toţi parodiştii de seamă, care s-a delectat să dea bobârnace temelor solemne. Un militant al 5 calamburului poetic, am putea adăuga, dacă s-ar putea înţelege câtă fantezie şi cât spirit includ savantele d-sale aliteraţiuni, asonante şi anagrame. De aici impresia generală că asişti la una din bachanalele spiritului, unde totul este capriciu, instinct şi sacru delir al imaginaţiunii..." în
io continuare, criticul îl situa „între fanteziştii, care de !a A. Mirea descind, şi între poezia purităţii lexicale a d-lui I. Barbu". Asta în 1929. în 1966, în prefaţa semnată la amintitul volum antologic Poezii antipoetice, criticul va reveni asupra caracterizării, socotind-o „unilaterală". El recunoaşte că de fapt
15 „avem de-a face cu o poezie organizată, adâncită, infinit mai gravă, peste care adie boarea organic-îndurerată a presentimentelor funebre". George Călinescu e mai zgârcit în cuvinte, dar caracterizarea din coada istoriei literaturii, unde este citată „noua generaţie" mi se pare generoasă, situându-1 mai exact:
20 „printre hermeticii bizari". Dezvoltată, această formulă ar fi produs o interesantă imagine de poet. Căci este mult mai frumos să vezi în jerba lirică un produs al ermetismului, rudă bună cu „uvedenrodele" lui Barbu, mai degrabă un descântec de doctor în transă meta-lingvistică, decât jocuri ale fanteziei
25 şi inteligenţei. Vreau să spun, trebuie contat pe seriozitatea inspiraţiei! Bizareria să fie în ea înţeleasă în sensul în care era „bizar" Urmuz, atât de discutatul şi atât de fecundul (ciudat!) scriitor român, pe plan internaţional. (Tradusă în engleză, germană, italiană, opera săracă a acestuia declanşează subit
30 admiraţie pentru literatura română care produce lucrări para şi meta curioase. Retrasul Dem. Demetrescu-Buzău e recunoscut drept un mare suprarealist şi un precursor.) Posteritatea lui Magheru abia începe. El rămâne încă un poet de descoperit... Savantul cercetat de muze este un „savant
balcanic", care „Creşte-n ograda lui un paria". în legătură cu acest paria - să observăm că este vorba de însăşi limba română,
!     ca limbă poetică - Magheru simte o adevărată voluptate pentru situaţiile neomologate, pentru cuvintele neobişnuite, tare, de argou chiar, pentru expresiile colorate ori din limbajul unor 5 categorii ştiinţifice. Barbarismele se logodesc cu neaoşismele. Un ochi atent veghează să nu se depăşească niciodată creasta artistică. De multe ori autorul lasă sensurile pe muchie de cuţit, observând maliţios strania logodnă. Deschidem la întâmplare is, la însemnările lui Balcaneus: Vindeam cafea de Moka, oi de io merinos şi colofon I Şi sfeclă, rafinoză, linoleu, celuloid, lemn de mahon. I Decorticam orezul, descifram papirusuri, făceam negoţ I De teracotă, soleninâ, locometre, gloanţe «dum-dum», volţi. /în oficina mea, alături de o retortă şi-un periscop, IErau refrigerente, alambicuri curvimetre pentru orice scop. 15 Reţinem succesivele decorticări, nu numai ale „orezului", ci
' -' şi ale „refrigerentelor" şi „alambicurilor". Fiecare din aceste cuvinte prozaice are rolul unui torpilor. Vechea imagine poetică este subminată. Dar pentru torpilor se găseşte în poezia lui Magheru, evident, un „contra-torpilor": când nişte 20 cuvinte şi mai tehnice, când unele foarte obişnuite, uzuale; sau, dimpotrivă, luate din registrul cel mai „poetic". Ciocnirea lor
: submarină ridică trâmbe de apă, stârneşte irizări care bucură ochiul. Un poet al simţurilor - cele şase, plus altele necunoscute. Această poezie de „denivelări", de „trepidaţii" îmi place foarte 25 mult. Trezeşte spiritul din moţăiala. Denivelările sunt periculoase pentru cititorii comozi şi criticii duminicali, care le pot lua ca atare, fără a sesiza scopul şi arhitectura ansamblului, într-un fel, este şi bine că poezia sa a fost atât de puţin cercetată. Prea des răsucite, versurile îşi uzează garniturile - ca robinetele. 30 Sunt critici care forţează deschiderile ori închiderile şi le cunoşti mâna după daunele aduse „ştiinţei literaturii", cum îi plăcea lui Mihail Dragomirescu să spună. „Ştiinţei şi tehnicii literaturii", cum am adăuga noi.
772
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
773
Este foarte importantă aluvionarea balcanică la Magheru -o adevărată deltă strident ciripitoare a balcanismului nostru funciar, privit când cu detaşată ironie şi sarcasm, când cu înfiorare gravă. Se poate afirma că el este cel mai important 5 poet balcanic român. (Ori român, ori balcanic, ar putea obiecta cineva.) Pe linia lui Mateiu Caragiale şi Ion Barbu, desigur şi cu Anton Pann în frunte. De la legănătoarele versuri din 1929: „Bucureştiul, scaun ţării, azi sofa pentru cadâne", la această stampă de obor: „O casă-nghite lângă colţ trotuarul / Şi
io mă-mbrânceşte să mă calce carul". Şi până la sarcasmul năprasnic din Scrisori de fanariot: Pe arbori de foi de sânger ruginesc... I Doi petrecuţi în furci bălămbănesc I Lungesc de sfori ca roşcovi coşcovite, / Cu umbra măsurând vremi împuţite... I Puşcaşul fugare puşcăriaşul... I Vin ciori umbrind de timpuriu
15 oraşul... I Un zeu alfrigului şi disperării I Presară zahăr pe coliva ţării.
Iată un desen în aqua forte, menit să dea o idee despre talentul deosebit în plină erupţie. Este surprinsă, căscând, lenea orientală, lipsită de orizont, mizeria: „iMngi secole de plictis cască
20 gura I La geam umbros: e dascălul cu îiric I Şi tuns cu scări pe care saltă-un puric"
O largă privelişte socială, pestriţă, frământată, trândăvind ori dată în clocot, se deschide din parmaclâcul acestei opere. Amatorii de „problematică" pot găsi toată gama „reflectării".
25 Realismul crud, nota duioasă, sarcasmul. Fenomenele complexe ale vieţii orăşeneşti sunt observate atent, necruţător şi „tunse în scări".
Aşezate, cronologic, înaintea „răscoalei" târzii şi înăbuşite în sarcasmul lui Arghezi (Placheta 1907), aceste poeme ar
30 putea fi mai bine înţelese, în suculenta şi verva lor pamfletară. Un capitol generos pentru cercetător este, apoi, acela al laturei moderniste, componentă importantă a paletei acestui poet. Se pot detecta accente urmuziene (Casa dormea „păzită de-un căţel de usturoi"), aspecte cubiste, suprarealiste, constructiviste.
O mare parte din poeme au fost scrise prin 1922. Cam !      atunci se schiţează, de fapt, toate liniile directoare ale operei. Ca şi Urmuz, poetul era parcă speriat de propria-i invenţie şi încerca s-o bagatelizeze, pentru a nu părea în ochii celorlalţi prea bizar. îi plăcea să spună că scrie pentru sine. Şi cu toate 5 că unele poeme fuseseră compuse „în gând" de multă vreme, întârzia punerea lor pe hârtie, pentru a nu cădea în mâna vreunui prieten, care să lc dea la tipar... Spaima de public era într-adevăr foarte mare la însinguratul vizionar care, paradoxal, iubea omul, dar nu într-atât încât să se iubească şi pe sine, să w se includă în marele lui umanism. Anul 1924 este, după cum se ştie, anul primului manifest al suprarealismului când răsună tare toba lui Breton. Iată cât de sincron (cuvântul e la modă) era George Magheru! Din unghiul lui Balcaneus, Europa i se părea de altfel, în acel moment, „decadentă" şi 15 observa cum „melodiile electrizate" ale Americii „trec prin ;  bătrâna Europă / cu picioarele paralizate". în sugestivul ciclu Cartea modernă, ni se dau probe elocvente de nouă artă ■      poetică, viziuni şocante, eliptice şi enunţiative: Femei cu sufletul pietrificat, femei care seduc, Ifemei fotogene, femei cu sân caduc, 120 femei cu gândurile în scleroză, femei nobile, I Femei ca I^erseide căzătoare, femei perpetuum mobile, I femei care vând fructe bivalve, cuadruvalve, /femei rele, piperacee, crizanteme care dau anateme, / femei cu braţe lichefiante, femei cu ochii lenţi, I vânzătoare de surâsuri, femei cu ochii metalescenţi, I femei 25 multiflore, multiforme, depareiate, marionete, I balerine, modeluri, midinete, carmelite, parizete, I mimoze pudice, dactilografe, debutante, contraalte, I soprane celeste, sufragete, femei sfinte şi căzute în noroi... Totul s-ar putea opri aici şi-am avea o excelentă cascadă suprarealistă, prevertiană, „avânt la 50 lettre". Autorul nu se abţine de-a nu da şi explicaţia acestei „cozi" de nimfe de toată mâna. „S-au adunat la cinci şi-un sfert :•   ca să ajute pe orfanii de război." Nici versul acesta nu e rău, mai ales că ne permite şi o localizare mai strictă. Aceste poezii
774
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
775
trebuie să fi fost scrise imediat după încheierea păcii de Ia Versailles, când problema orfanilor de război era acută. Deci Magheru este mai acut modern, mai avangardist decât credeam... L-am amintit pe Prevert. Ar fi poate mai cinstit să-l 5 amintim pe Caragiale. Vă amintiţi cum începe schiţa Moşii? Desigur, independent de Caragiale, sau cu Moşii în subconştient, Magheru dibuie aici o sursă de poezie şi trece totul în registrul liric. Dar unde e lirismul? se va întreba, iar, cineva. Aici, îi vom răspunde. Lirismul e pretutindeni, ca
w Dumnezeu. Trebuie să ai curajul să-l descoperi. Acelaşi procedeu este folosit şi în poemul care începe cu: „Strategi, meteci, mercantili, ramolo, dandy" şi se termină cu „Şedeau la masa de joc". Şi în altele.
Nu doresc acum să intru în amănunte. Am semnalat doar
15 zona modernă, de mare forţă a poeziei lui Magheru, care nu trebuie să lipsească din nici o antologie a avangardismului românesc.
Volumul pe care-l comentăm e selectat dintre inedite şi vine să completeze şi să adâncească toate aceste aspecte. E o
20 carte nouă, scăpărătoare, un prilej de meditaţie, opera unei conştiinţe. Am spus „carte" nouă, rectific: un capitol din „Cartea" pe care a scris-o George Magheru. Ca orice mare poet, ca Whitman de exemplu - un exemplu de la antipod, de fapt, Magheru este autorul unor Fire de iarbă, multiplicate
25 până la dimensiunile unei adevărate preerii. îndârjite şi neînfricate fire de iarbă, hrană ierbivorelor indolente, dar şi podoaba ochiului şi culcuş pentru stele.
La o primă vedere şi această producţie poate fi rodul unui spirit clasicist şi baroc. Nume de zei, zeiţe, mituri, o vervă
50 neobişnuită, ambiţii cosmogonice etc. Peste deschiderea clasică ning fulgii unui paradis modern, devastat, cad sfărâmăturile şi şuruburile tehnicii. Ce părea întâi ironie, farsă, echilibristică devine filosofie amară, decepţie. Poetul se vrea un cititor „de prăpăstii", cu „otravă în liră". El urmăreşte cum
„lumea de funingine / întră în paragina de origină", asumându-şi rolul unui „Zeus înţepenit în ţipenie": Tot e decor, sub care se ascunde/ Un zeu obscur în catul creaţiunii I Ce caută prin umbre şi scântei I Problema pusă la-nceputul lumii I Şi rezolvată la sfârşitul ei. Evident, caracterul de postume trebuie 5 luat în seamă. Dar ele sunt cu atât mai preţioase, cu cât ne introduc mai adânc în laboratorul intim, nedistrugându-se flacăra vie a spontaneităţii. Ne surprinde întruna stilul, „ca unde ce se mişcă / Şi-ţi lasă chipul în acelaşi loc", ornat cu o inepuizabilă salbă de rime rare ce se înfig în memorie „ca 10 ciocănitorile în fag". Sonorităţi ciudate, în slujba unei viziuni fragede (vezi poezia Grădina mea). Tulburătoare sunt Scrisori pentru iubită, meditaţii amare pe teme de obicei dulci. Muza e văzută ca o iscoadă trimisă către materie, spre a-i afla secretele ultime, tainele lumii: Tu care de materie eşti pururi mai aproape 115 Mergi către minerale clipind, perfid din pleoape I înconjură-le dulce, cu mâna moale lanţ I Până de voluptate, îţi spun ca nişte-amanţi I învăluiţi în carnea-ţi ca-n purpură de regi I Secretele divine, obscurele lor legi IPe care tu cu limba ce vecinie a trădat I Le-ncredinţezi raţiunii mele de bărbat. Poetul revine 20 asupra ideii într-o poemă pe care o cităm în întregime: Ascultă marea-n tine când în porniri nebune I Se-nalţă ca o apâ-trasă-n cer de lună I Priveşte cum metalul din sângele tău sfânt I Se-ndreaptă spre magnetul puternic din pământ I Ca să pricepi că lanţul materiei ne încătuşe I Şi totuşi tu cea slabă cu mintea 25 de păpuşă I Dar cu simţirea rece şi inima de zale I Poţi lămuri secretul ascuns în minerale I Căci monstrul din metalul ce e în noi ascunşi De mângâierea-ţi caldă voluptos pătruns I Cu mine se-mpreună şi-n clipa care sperie I Materia e femeie, femeia e materie I Atunci tu fură-i iute, de sub uriaşa frunte I Legea 30 metalelor, aceeaşi în tine şi în munte I Şi spune-mi intuiţia avută despre lumel S-o judece hi rece virila mea raţiune. îl situam mai înainte, ca poet, într-o încrengătură minulesciană. (Se pot face zeci de apropieri între poeţii cei mai diferiţi - apropieri nebune.
776
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
777
Căci sunt, oricum, hazardate. Dar necesităţile metodologice ale unor aproximaţii - cât de cât - ne-o cer să cădem şi noi în păcatul criticului. Este şi riscant să-1 apropii pe Magheru de Minulescu. Şi el, săracul, zace într-un con de umbră şi abia 5 dacă centenarul naşterii sale a făcut câteva valuri în juru-i. Ne-a prilejuit printre altele întâlnirea cu „vocea" lui: două poezii printre puţinele câte or fi rămas înregistrate, în lectura sa.)
Acum, o scurtă privire în lumea ideilor lui Magheru. Observăm o reală înclinaţie pentru filosofie, un patos al cunoaş-
w terii, ai descifrării, al penetrării prin ceţuri. O minte odihnită, familiarizată cu abstracţiunile. La rotiţele logicii, se adaugă cele ale intuiţiei şi visării (în secolul nostru şi intuiţia şi visarea sunt evident pe roate) şi se pune astfel în mişcare o maşinărie ştiinţifico-burlescă-filosoficâ, instalaţie care distilează până la
15 urmă versuri subţiri ca razele de lună, ce încap şi prin urechea acului, ca şi cămila. Caracteristică pentru această direcţie mi se pare poezia Printre stele. Suntem aici şi pretutindeni, astrele ne stau în spinare, le subvenţionăm cu însăşi arderea noastră. Universul există - deducem din altă poezie -
20 prin crima de-a ne fura vremelnicia: Fluieră hai-hui I Un zefir din flaut, I Nu sunt nicăieri I în zadar mă caut. II întristat strigam I Cu un glas de leu IPretutindeni cer I unde-s eu, eu, eu? O dialectică a creşterii şi descreşterii universului întâlnim în poemul Stea găunoasă — o extraordinară viziune pe ideea continuei transformări a materiei. Universul e o fierărie, o topitorie şi-o mâncătorie: într-o stea aproape ţapănă I hi vârtelniţa care o deapănă I Altele-n maşini, care mai late, I Ca pe cânepi le topeşte şi le bate. I Astrul cel mâncat de putregai IE tocat şi luat pe un vătrai; l Altele, nepăsătoare şi alegre I Intră-n
3<) morile cu aripi negre I Şi se scurg în jos pe ţeava I Şi se-alege miezul lor de pleavă I Apoi bula gri I Rău se zgribuli I Şi a patra zi I Ursa putrezi. II Vai, stea viermănoasă, I Luntre găunoasă, I Şi pe dedesubt mâncată! Schimbările de ritm par a sugera diverse „hore" ale universului. Abstracţiunea ideii este compensată prin
materialitatea expresiei. Stelele se „râşnesc", li se scoate „sâmburul din coaje", altele „sfărâmături de glaje", „Aşchii de briliant"; „Date-s în tărbacă şi-abătute I Către unghiurile, patru tute. II Şoimi le ciugulesc I Corbi lepigulesc I Şi un stârc I Bagă ciocu-n sfârc I Vai, stea găunoasă, I Vai, stea 5 viermănoasă, I Ca de scorbură săpată I Şi pe dedesubt mâncată. "Plafonul de sus al meditaţiei îngândurate, cerul cu miliardele lui de stele, constituie o obsesie permanentă. Naşterea este văzută cosmic, într-un limbaj suculent: Veniră regii-magii văzduhului spintec I Cu mantii-ncălecate peste io pântec I Şi-apoi din culmi pe care nu le sui I Sosi Luceafiîrul cu stolul lui I [...] (Pe steaua alb întinsă peste ea) I Sui trei trepte netede spre sfeşnic I S-a închinat în shwă spre cel veşnic I Şi se rostogoli de trei ori; el I Trecu pe neştiute-n porumbel I Pe diademul pururea neveşted I Sus, tocmai în cosiţa de pe creştet. 15 Poetul e un pândar de taine, un indiscret al facerilor, un pârjolit de fulgerele creaţiei. El vorbeşte de „domnul cel mare de eter" şi vede „în pod la-ntretăierea a mii de curcubee". Un romantism întârziat şi naiv oglindindu-se în undele unui lac crepuscular. Şi tocmai pentru că este crepuscular, a dispărut 20 bucuria reflectării, a regăsirii, e doar un prilej de meditaţie (era să zic reflecţie). Poezia parc însuşi cântecul de lebădă, tradus în cuvinte de o stranie măreţie. Poema e construită — am putea spune — după calapodul eminescienei La steaua. Concluzia: Plăcerea pururea, aicea nu e I Şi nici durerea n-are eleşteu IE 25 doar o contopire albăstruie I In vecinicia unde doarme Zeu. In foarte multe poeme de dragoste eroticul capătă o tentă filosofică, un lirism în cunoştinţă de cauză. Din acest unghi, Iubita transformată în idee ni se pare un poem tulburător. Se răsuceşte parcă frumoasă cheie eminesciană din Miron şi x frumoasa fără trup: „Mai sus, înspre stelarul nostru grup I Femee chiar de mâna-mi neatinsă INu-mi sfâşii carnea, nu mi-o rup I Ci-n slava de lumină ninsă IMâ-nalţ, de-a pururi să te merit I Pierdută-n veci, pierdută pentru trup I Femee transformată în
778
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
779
idee I Te voi avea-n stelarul nostru grup I în rece cer, prin căile lactee". O înţelepciune asiatică (mai degrabă chinezească decât indiană) guvernează unele formulări. Parcă o vietate cu multe braţe şi belşug de sâni, ţinând în multiplele-i mâini globuri şi categorii filosofice dictează versuri ca acestea: „Posesia cu adevărat terestră / va fi la mii de leghe dc pământ" (Tară îndepărtată). în poezia în cer este asistată sau, mai bine zis, moşită naşterea unei stele, naşterea tradusă în metafore de bună vestire. Poezia ar merita o analiză aparte. Unele accente prefigurează parcă stilul din Cântarea omului. Se studiază apoi efectele cu narcotice, anestezice, stări aproape de moarte. Citiţi în această gamă Departe-i ţara calmă, cu curgerea-i melodioasă. într-o atmosferă rarefiată bate în gol o „aripă străină": Departe-i ţara calmă I Ca funerara amforă I Cu munţi albi de bromură I Cu râuri lungi de camforă. Sunt chemate cuvinte ciudate, menite să joace parcă un rol magic: Coloanele-unui templu I Palatele de-arcbonţi I Se frâng în condromite I Se-afundă-n condrioconţi. Un studiu interesant se poate face pe poezia Transfigurare. Observaţia medicului şi a biologului se uneşte cu o rară intuiţie a inefabilului, cu înflăcărată încercare de a penetra marele mister. Se remarcă dezintegrarea insului, pe măsură ce i se reduc simţurile. Pierderea auzului, de exemplu, declanşează un lung dezastru: Urechea când s-a destrămat I S-a auzit un dulce susur I De codri care-şi spun poveşti I în verdele lor dulce murmur I Şi s-a auzii un verde cânt I De mări cu plante minerale / Şi imnuri care ca pilaştri I Ţin nevăzute catedrale I Şi toate-aceste simfonii I Nu pregetau să se dezmierde I Pe când pământul veteran I Se-nvăluia în visul verde. înrudită este poezia cu titlul Voi nu vedeţi: Ah! Nu vedeţi că iese-un psalm I Din zbuciumatul, tristul ulm... Se cercetează, în continuare, procesul de destrămare a pământului care, parcă urmând transfigurarea „omului sfânt" din poemul precedent, se mută în cer. Materia „imaterială" a pământului „se reazimă pe o mireasmă".
-
Vântul şi păsările aduc praf şi seminţe pe turlele înnegrite ale bisericilor, făcând să răsară iarba. Tot astfel trecerea anilor îmbogăţeşte unele creaţii cu sensuri noi, răsărite din adânc. Aceste creaţii înseamnă că sunt clădite într-un loc binecuvântat şi cercetarea lor e plină de surprize. 5
Versurile lui George Magheru produc un sentiment de bucurie, straniu, născut dintr-o continuă zvâcnire fosforescentă, dintr-o permanentă păcălire a locurilor comune şi clişeelor, dintr-o capacitate de regenerare într-adevăr rară, amintind cozile de guşter care, rupte, se refac instantaneu în w poiană, şi vietatea ţâşneşte înainte ca o rachetă cu mai multe trepte. Bucurie cu atât mai preţioasă, cu cât este rodul unei dureri fizice permanente de când a început să se manifeste poetul, şi n-are nimic cu plăcerea de-a fi a unor spirite împăcate simplist cu sine şi cu toată lumea. 15
Vara mai ales, când mintea leneşă de abia mai poate calcula viteza cu care îţi intră o muscă mare pe fereastră, Capriciile poetului înviorează cititorul, cu ploaia lor de bule de oxigen, nemaisperat în moleşeala literară. Dar şi iarna, primăvara şi toamna, pot ele intra în terapia sufletească pe care o recomandă 20 Platon. Sunt şi multicolore aceste versuri şi culorile te plesnesc şi ele cu nuanţe mezozoice. „Flori pistruiate, flori de alpaca" le numeşte modest poetul, neîncăput în mişcarea literară din cauză că nu s-a declarat el însuşi poet şi critica funcţionând uneori după formula „La trei compromisuri" (am 25 văzut odată o firmă cu acest titlu curios), n-a înregistrat decât poeţii care se înregistrau singuri.
Stirpea oamenilor de acţiune (e nepotul generalului de la 1848 şi al lui Ion Ghica) a împins până la el, ca unda spre marginea lacului, doar floarea de nufăr a contemplaţiei şi .« visării, a neliniştii scormonitoare. Poetul este un general fără sabie şi un bey fără Samos. Păstrează nostalgia călătoriilor, guvernările îi sunt peste stele, iar vitejiile lui revoluţionare sunt vitejii „antipoetice". Aşadar, din clocotul vieţii politice şi sociale
780
MARIN SORESCU
a înaintaşilor, în clocotul vieţii interioare. Bacilii şi viruşii, microcosmosul în agresiune, nu i-au putut ştirbi cu nimic lui George Magheru macrocosmosul, spaţiul său real, pământul, lumea gândurilor, „şi cerul înstelat de deasupra".
Iată o sumară fişă a autorului de care am încercat să ne apropiem acum, autor important, pentru foarte mulţi însă -din păcate — un necunoscut. Un poet şi un nedreptăţit.
1981
CIORAN SAU „A EI TRIST CU METODĂ"
I. ROMÂNEASCA UNUI MARE STILIST FRANCEZ
Emil Cioran: Scrieri din tinereţe. Există un asemenea volum? Când a apărut? Nu există, încă n-a apărut" Dacă s-au 7 văzut cazuri de recenzii apărute înaintea cărţilor, de ce să nu 5 fie şi recenzii sau cronici apărute după 50 de ani? Editurile ' ,*, noastre au valorificat, în genere, moştenirea dintre cele două războaie. Ca un făcut, Cioran le-a scăpat printre degete. Gloria
§l-a căutat pe la Sibiu şi pe la Bucureşti, înainte de război. L-a găsit, de vreo zece ani buni încoace ca pe calul Bălan din w î i baladă, la Focşanii din Paris, cu pegasul priponit de-un i { leuştean; şi scriind aceeaşi carte „a amăgirilor". Omul acesta |     modest, având toate datele non-starului literar, cu părul ţepos J ^ şi ochii pătrunzători, care niciodată nu-ţi votbeşte de el şi te încurajează în proiectele tale, cu o hâtră umilinţă, ce te face /5 să crezi că el încă n-a debutat, că mâzgăleşte nişte ciorne pe ;    care are de gând să le prezinte cândva unui editor obscur, este i ■, într-adevăr o mare personalitate. Apropiindu-te de el zici că ! 4 nu e, pentru că nu se dă ca atare (am fost obişnuiţi, vai! ca - autorii înşişi să ne spună răspicat că sunt genii). Indepăr- 20 £ tându-te şi privindu-1 din zare, cu una (oricare) din cărţile sale " Streaşină la ochi, zici că da: e un scriitor şi jumătate! I jP     Pentru autorul Tentaţiei de a exista cel mai frumos oraş din ': * lume nu e Parisul (şi nici Craiova): e Sibiul! (Mi l-a evocat de atâtea ori cu vibrantă nostalgie şi vie emoţie.) Şi limba cea mai 25
782
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
783
dulce şi mai nuanţată pentru chiţibuşunile filosofiei şi dedesubturile abisale ale poeziei - limba română.
Adevărul e că o ostilitate faţă de acest scriitor a existat (cum a existat mult timp şi faţă de Panait Istrati, din motive de
5 invidie literară, în acest caz). Ea a fosr alimentată periodic de câţiva... cum să le zicem? inamici personali ai culturii. Şi -culmea! chiar de Emil Cioran însuşi, care nu ştiu din ce motive îşi urăşte opera şi nu-i prieten, mi se pare, nici cu omul Cioran. Cu care totuşi a încheiat un pact de neagresiune. Cert este că
io Emil Cioran nu-şi iubeşte în neştire operele. Nici pe cele din tinereţe, scrise în româneşte (două le vom analiza acum), nici pe cele de maturitate, în franţuzeşte; şi am impresia că nici postumele (probabil amestecate). Iată, într-adevăr, un părinte vitreg. Tată degenerat al copiilor spirituali, azvârliţi în haos,
15 cu complicitatea lui Gallimard. „Aceste năzbâtii", îmi scria, demult, pe-o carte a sa, celebră. Nu se interesează de ele şi descurajează iniţiativele de difuzare. S-a opus tuturor tentativelot de traducere din franţuzeşte în româneşte: „Nu! Nu! Ferească Dumnezeu! Atât ar mai trebui!" Şi de reeditare
20 a celor vechi: „Sunt nişte catastrofe!" Ca să taie cheful entuziaştilor, a produs câte o frază ambiguă, deci valabilă pentru orice cultură, dar decupată şi fluturată vehement de detractori: „Cioran e un antiroman".
O gogoriţă, bineînţeles! Cum ai zice: „Cioran scrie în secret
25 numai în limba urdu, pentru că-i urăşte pe francezi şi-i ponegreşte, în urdu, şi pe francezi şi pe urzi". Nimic mai românesc decât firea, temperamentul, universul scrierilor sale - asimilate acum tot mai mult la universal, printr-o rapidă recunoaştere. Marcă Cioran înseamnă o marcă românească. Cu sau fără voia
io autorului. Fatalitate! De trei ori fatalitate.
Opera este de altfel ciudată, ciufută, cu fixuri. Se ştie că una din caracteristicile românilor, suptă de la sânul mamei, e teama de curent. Să nu-i tragă curentul, în tren, în restaurante. Ţăranii dorm cu ferestrele închise, vara. Preferă
să se întindă pe laviţă în prispă. Românilor din străinătate le e teamă să nu-i tragă curentul din ţară. Şi viceversa. Curenţi şi curente - de suprafaţă şi de adâncime. Nici Cioran, nici Eugen Ionescu n-au scris prea mult, adică mai nimic despre românii din ţară. Nu le-o fi plăcut nici o carte, nici o piesă de 5 teatru, nici un tablou ori sculptură? îmi reproşa (mie!), de curând, un prieten. Am răspuns amintind de jurnalul Iui Eliade, plin de aprecieri pozitive la adresa culturii noastre. Din cei trei „crai" de la apus, de pe malul celălalt al lumii (de consum), iată că unul şi-a adus aminte. Poate că şi ceilalţi au io jurnale. în ceea ce-i priveşte pe entuziaştii din ţară, aceştia au făcut zid periodic în jurul operei pomeniţilor mai sus. Aşa, de dragul artei.
Un filosof care se cramponează toată viaţa în obsesia morţii - uzată până la strepezire de Nietzsche, Kierkegaard, 15 Heidegger, Chestov şi alţii - şi care nu se decide la gestul
, , eliberator... Depăşindu-şi condiţia propriei morţi, el se sperie sistematic de moartea speciei, a planetei, a cosmosului, spre
» 4» a se întoarce, în altă carte, spăşit, la propria-i „bubă". A autocu-noaşterii. O astfel de încrâncenare de a te ţine scai de limite, 20 ar putea obosi şi-un elefant. Un om cade noaptea într-o gură de canal. Şi, pipăind betonul, strigă disperat: „M-au închis! M-au închis"! Cioran reprezintă omul treaz nimerit în capcana - tot de beton — a lucidităţii şi strigând omenirii, care se plimbă distrată, pe deasupra - că e închisă. „Unde?" „Când?" 25
i      S-ar putea auzi ţipete. închisă în existenţa ei!
„în sine moartea este externă. Dar în mine ea s-a învechit şi nu mai e de folos. înţelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea. Cum adică: se poate epuiza nu numai viaţa dar şi moartea? Nu ştiu dacă uneori sau totdeauna, îmi 10
j      pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu
j are nici o semnificaţie. Voi muri. Atât." Şi citim mai departe, tot în Cartea amăgirilor: „Odată obosiţi de moarte şi învingând-o prin uzare, restul vieţii păstrează o marcă ciudată,
784
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
785
compusă din detaşare, mirare şi dezinteres". Detaşarea, mirarea şi dezinteresul de care se vorbeşte, rămân active. Mai ales mirarea, dar o mirare la pătrat, o uluială, mereu generatoare de apocalipsuri. Cioran este, după Ioan Teologul, cel mai
5 mare creator de apocalipse din câţi cunosc. El a văzut sfârşitul lumii cel puţin de 20 de ori - o dată cu fiecare carte a sa; descriindu-1 îngrozitor. Apocalipsa biblică e color, ca să zic aşa, flăcări, animale, smoală, fum, miros de pucioasă, mai vezi o femeie goală şi păcătoasă. în cele ale lui Cioran se arde alb sau
io doar în alb negru: ard ideile despletite, se alege praful de ele! Deşi aceste apocalipse nu seamănă între ele, au ceva comun: sunt tonice. Măresc pofta de viaţă. Cei care l-au criticat pentru tendinţa catastrofică, n-au înţeles esenţa filosofiei sale, de natură vitalistă, detaşată, şi pur speculativă. Neavând ce face
15 cu atâta pesimism, preschimbă pe joie de vivre mjoie de mourir. O beţie a aruncării în lumea heideggeriană. „Dar a avea moartea în urma ta? A privi înapoi spre moarte! Am înviat sau mi-am ocolit sfârşitul?" în legătură cu detaşarea: „Detaşarea de moarte ne duce spre sensul profund al detaşării. Căci numai
20 având şi moartea în urma noastră, putem vorbi de detaşare fără emfază. Atunci am înţeles că detaşarea nu înseamnă pierderea dureroasă a totului, ci apropierea de tot, fără să avem nevoie de el."
Cartea amăgirilor e un compendiu de definiţii şocante.
25 Despre extazul muzical (sunt extraordinare intuiţiile despre pictură şi muzică), despre „păcat şi transfigurare", „profeţia şi drama timpului", „spovedania lucrurilor". O lungă agonie lucidă, un „amurg al gândurilor". Eseul este poematic: un fel de versete, care pot fi decupate şi trăi independent. Mă
30 gândeam zilele acestea că bună este doar acea literatură care, odată aruncată în lume, se descurcă singură, fără autot. îsi produce singură anticorpii respectivi, supravieţuind oricărui flagel, luptându-se cu toţi microbii şi învingându-i. Are dreptate Cioran să se dezintereseze de cărţile sale; ele şi-au
început viaţa lor, s-au căsătorit cu editori bogaţi şi au făcut... copii! Milioane de exemplare circulă azi prin lume. Când autorul meditează „asupra celui mai mare regret... asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, 5 deznădejdi, obsesii şi torturi, de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecate moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista", întâlnim în sâmbure idei ce vor fi dezvoltate în cărţile viitoare. Buna inspiraţie de a nu-şi io construi de la început un sistem l-a ajutat pe Cioran să se descotorosească de eticheta de filosof, sărind gardul la literaţi şi întorcându-se, când se plictiseşte, la filosofi, pentru a-i devora, precum două personaje ale lui Urmuz, care se mănâncă de tot, „sub pretext că se gustă puţin". Francezii, 15 neştiind unde să-1 aşeze, îl socotesc cel mai mare stilist al lor. îl iubesc mânzeşte, considerându-1 detractorul lui Valery. Emil Cioran este un filosof care scrie după inspiraţie. ^   Publicând în 1934 Pe culmile disperării, inagura la noi „filosofia lirică". Un lirism filosofic mai acut chiar decât cel 20 al lui Blaga care, paralel, îşi construia un sistem - punând un maximum de rigoare, pentru un poet - şi păstrându-şi rezervorul liric în poezia propriu-zisă. Cioran începea ca un poet care nu va scrie niciodată poezie. Toate metaforele, comparaţiile, hiperbolele, trucurile şi capriciile poeziei le va 25 consuma în filosofie, cu o vocaţie de risipitor de daruri şi doruri. Dorul său e metafizic. Darul său e dat dracului — adică face pactul cu dracul. Până trece puntea. Dar nu vrea să treacă, pentru a rămâne suspendat, înspăimântat de balans. Totul îi apare blestemat, haotic, imposibil, în univers, iar existenţa 30 absurdă, câtă vreme există moarte („singura certitudine"). „Contradicţiile şi inconsecvenţele gândirii" sale se explică prin spaima de înţepenire într-un sistem (incapacitatea de a fi naiv, chiar atât de naiv!) şi prin apelul la inspiraţie, văzută ca o
786
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
787
ordonatoare sigură a adevărurilor adânci şi-a cunoaşterilor de dincolo de cunoaştere. „Mă încântă îngrozitor elanul barbar şi spontan al inspiraţiei, curgerea bogată a stărilor sufleteşti, sclipirea şi palpitaţia intimă, lirismul esenţial şi paroxismul
5 vieţii spirituale, care fac din inspiraţie singura realitate valabilă în ordinea condiţiilor de creaţie." Inspiraţia trebuie conectată la extaz, ce poate fi, după aprecierea filosofului, de mai multe feluri, nu numai cel mistic, îndeobşte cunoscut. Cunoaşterea prin iluminări îşi are izvoarele în tristeţe (văzută ca „o
io seriozitate închisă"), insatisfacţia totală („cei mai nefericiţi oameni sunt aceia care n-au dreptul la inconştienţă"), „beţia eternităţii", „singurătate (singurătatea individuală şi singurătatea cosmică"), dezamăgiri. Totul este „totul", „absolut" („dezamăgiri absolute", „suprem", „pe culmi"). Un
15 prea plin vital se converteşte într-un nihilism filosofic în stare să mişte şi pietrele, să pună pe gânduri pădurile, şoselele şi podurile şi să întoarcă vitele de la păscut. Foarte tânărul autor se antrenează în darul profetic şi face exerciţii de apocalips. O astfel de carte nu se poate scrie decât la ieşirea din adolescenţă,
20 când îţi pui răspicat toate problemele mari ale existenţei şi te iei de piept cu Dumnezeu. Mai târziu, mai cedezi, devii mai „înţelept", te mai îmblânzeşti şi te mai restrângi. Sunt întoarse pe dos adevărurile vechilor şcoli filosofice, gândirea este regândită în cheie existenţială. Autorului i se pare a avea
25 „monopolul suferinţei". Cartea întreagă este un ţipăt orgolios, de pipăire a limitelor. Tonul categoric reprezintă expresia unui eu în flăcări, situat precar pe marginea prăpastiei, pe care o scrutează cu o voluptate perversă. Mănăstirea lui Cioran este golul absolut, de pe care se aruncă sisific, cu aripi de şindrilă.
30 Un Meşter Manole care n-are de pe ce cădea, căci n-a construit decât cupole de negaţii şi a cărui cădere în haos n-ar putea isca izvoare. Nu durează, nu ctitoreşte. Disperarea este însă autentică şi capacitatea sa de creaţie se dovedeşte de pe acum extraordinară. „Saltul în neant" îi reuşeşte oricum, atrăgând
atenţia celor familiarizaţi în infern. Ceea ce s-a şi întâmplat, ş autorul explorând bolgiile danteşti ale gândirii, cu fiecare carte, ! neînsoţit şi întorcându-se, de fiecare dată dezamăgit. Se dezvoltă chiar un fel de paroxism al dezamăgirii care, cu fiecare nouă spirală, de atunci încoace, ameninţă să se transforme în 5 sistem. Optând în faţa vieţii pentru „atitudinea eroică", fiindcă spiritul său condamnat la luciditatea distrugătoare este incapabil de „atitudinea naivă", cea care produce echilibru şi fericire, autorul descoperă o dinamică a răului în „metoda agoniei". lirismul se converteşte într-o perpetuă flagelare şi io autoflagelare. Biciul de foc răsună cu şfichi groaznic prin bolţile spiritului, ce tânjeşte după absolut, fără să fim însă siguri că ar dori să se instaleze acolo, întrucât geniul său stă în căutare, interogaţie şi dezechilibru. Tânărul filosof este călătorul care nu se simte bine decât pe drumul dintre lume sau lumile 15 posibile şi imposibile. Căci pe drum îşi poate pune toate întrebările, poate exclama şi pune puncte, puncte... „Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filosof devine poet", spune undeva. Cultivând paroxismul deznădejdii, fiind „trist * i» cu metodă", el pare a umbla la butonieră, în loc de floare, cu 20 o funie de spânzurătoare: ca să-şi aducă aminte că e muritor, pe acest pământ „unde nimic nu se rezolvă".
Trebuie spus că această atitudine limită poate fi şi-o continuare a avangardismului românesc, mutat pe tărâm j filosofic. Călinescu, destul de avizat de altfel în materie de 25 i existenţialism, dar suspicios şi refractar la actele de bravură şi şoc, exagera desigur influenţa lui Kierkegaard şi a lui Nae Ionescu. Cioran debuta ca un prăpăstios eclectic, absorbind veninul „de pre toată floarea" otrăvită, indiferent unde s-ar fi aflat plasată, depăşind cu mult „juvenilul exerciţiu de seminar". 30 Atitudinea de frondă proprie generaţiei care se afirma atunci (Eugen Ionescu publica acea „carte ştrengărească" „Nu ") îşi are în Cioran un exponent absolut: nimic nu-i place în univers, începând cu propria-i persoană, un indiciu în plus că lumea
788
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
789
e imperfectă. „Sunt un om care ar trebui aruncat undeva într-un cazan cu flăcări"; „Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi într-o expresie 5 nemijlocită distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi soarta mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate
w viziunile de sfârşit şi magnific asemeni marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice
15 rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare." După cum se vede, avem de-a face cu un adevărat poem în proză inflamat, prea frumos scris pentru a fi adevărat. Vreau să spun că a lua, ideatic, în serios toate catastrofele metaforice ale lui Cioran,
20 înseamnă a nu-i înţelege esenţa scriiturii. Fraza este o ghirlandă de nenorociri, care se anulează prin abundenţă, o împletitură de şerpi din capul Gorgonei, ce sâsâie dar nu muşcă, o halucinantă panoramă a deşertăciunilor. Aş merge până acolo încât aş afirma că pesimismul lui Cioran e tonic.
25 Darea continuă în clocot, sub un clopot de bronz fără limbă, exacerbarea individualismului şi vărsarea în universal prin lirism, purifică filosofia sa de păcatul proprietăţii termenilor. „Mijloacele gândirii conceptuale sunt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă", citim. Fiecare pagină este un
30 vârtej de concepte care te aruncă „de-a dreptul în nimic". Dar un „nimic" fertil, nesterilizat, generos ca un haos - prin urmare un antinimic. Cioran este unul dintre cei mai vitali scriitori români. Studiind psihoza şi depresiunea (să nu uităm că nu peste mult timp avea să se declanşeze marea catastrofă a celui
de-al doilea tăzboi mondial), el este, fără să vrea, buretele ce absoarbe presimţirile, neliniştile, angoasele; şi îmbibat de ele până la refuz suferă „paroxismul interiorităţii şi al trăirii". Nu i-au mai rămas „decât motivele nemotivate s'pre a trăi". Şi reuşeşte s-o ducă, totuşi, şi să-şi afirme viaţa „prjn strigăte de 5 trăire". Tema centrală este moartea şi suferinţa care duce la ea. „Sentimentul pervers al morţii" nu-1 lasă să doarmă. Şi, totuşi, se trezeşte în fiecare dimineaţă c-o poftă şi mai mare de-a fi trist, de a epuiza suferinţa, de a escalada răul din lume. „Este mult mai importantă problema suferinţei decât a silogismului", io spune el. Aş asemăna scrierile lui Cioran cu pictura lui Dali: un teribilism de suprafaţă, mereu întrecut de substanţă şi artă. Partea teribilă este climatul care-1 stimulează, coaja de ou primordial ce se sparge, pentru a pătrunde înăuntru, în lumea esenţelor. Substanţa şi măiestria se accentuează în cealaltă carte 15 „a amăgirilor". Restrângem, penttu moment, investigaţia şi analiza doar la aceste două titluri. „După moarte, urmează iubirea umplută de o dibuire aeriană şi de o adiere plină de chemări." „După experienţa morţii, este aproape imposibil să ' înlături un zâmbet dezabuzat ce împreună căderile şi 20 triumfurile." Nemaifiind obligat să spună totul pe nerăsuflate, cum se întâmplă de obicei la debut, mai renunţând la întrebări şi la tentaţia de a se îngrozi, pana autorului câştigă în graţie şi volutele gândirii sunt mai suple. „Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea şi nu cu tine. Adoră viaţa 25 pentru infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustă-te de moarte până la nemurire." întâlnim nostalgia vieţii, care e aproape ca un paradis, pentru că e plină de contrariile fertile. Şi e atinsă problema cunoaşterii obiective.
„Orice s-ar spune: gânditorii rămân la suprafaţa vieţii. 30 Nefăcând altceva decât să cearnă amăgirile de adevăruri, ei rămân suspendaţi între amăgiri şi adevăruri". „Defectul meu este de a şti totdeauna ceea ce e mai esenţial şi mai necesar, de a avea prejudecata eternităţii. Soarele însuşi pare trecător
790
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
791
în această isterie a eternităţii." E foarte mult orgoliu în aceste scrieri. Se simţea deopotrivă adierea lui Pascal şi-a lui Nietzsche, plus o vehemenţă mult mai contemporană, care face ca sunetele monologului unui „disperat pasiv" să capete o
5 rezonanţă înfundată, de avânt frânt în lucruri. Mai spicuim câteva „versete": „Totul este de nespus şi toate lucrurile vor să vorbească. Apocalips sonor". „Gând absurd în muzică: o fizică în care s-ar pleca de la lacrimi în loc de atomi"; „Noi vrem să începem lumea noastră, căci cea creată de Dumnezeu e pe
io sfârşite." Forma aforistică pe care o îmbracă aceste gânduri le face uşor de ţinut minte. Fiecare frază îşi e suficientă sieşi şi se poate detaşa, aşa cum spuneam, sau se poate pune ca semn de carte la oricare pagină. Cioran scrie enunţuri, anunţuri mortuare ale gândurilor „amăgite". E maestru în optativul şi
15 infinitivul zicerilor. Iată câteva constatări ca nişte incizii fine pe retină: „A te detaşa elegant de lume; a da contur şi graţie tristeţii; o singurătate în stil; un mers ce cadenţează amintiri; cu pasul spre impalpabil: cu respiraţia în marginile tremurătoare ale lucrurilor; trecutul renăscut în inundaţia de
20 miresme; mirosul prin care învingem timpul; conturul lucrurilor invizibile; formele imaterialului; a te adânci în intangibil; a pipăi lumea purtată de miros; dialog aerian şi disoluţie plantată; a te scălda în propria ta răsfrângere". Sunt aici darurile unui scriitor stăpân pe materie şi pe spirit. O
25 singurătate agresivă, care procedează ca noaptea, estompând contururile şi mărind mult misterul. Prin atât de finele observaţii şi măiestrita întrebuinţare a limbii, Cioran, înainte de a deveni cel mai mare stilist francez, este un mare scriitor român. Opera sa de mai târziu îşi are rădăcini trainice în tot
30 ce a scris în româneşte. De multe ori îţi vine să râzi chiar, la urmă îţi dai cu mâna peste gură: stai, că aici e o filosofie adâncă! Chiar e, dar e spusă atât de răsucit, parcă e o spusă de... Caragiale! Cioran posedă simţul umorului bineînţeles ca orice mare tragic (Dostoievski îţi incită zâmbetul la fiecare pagină),
dar calambururile şi jocurile de cuvinte sunt mutate de la nivelul limbajului la cel al gândirii, pentru a întări tortura. De aici, vioiciunea, voioşia paradoxului său perpetuu, care se înnoadă şi se deznoadă sub ochii tăi într-un spectacol unic. Şi încă ceva. Spre deosebire de Borges care e saturat de citate şi 5 trimiteri (adevărate sau false), sau de Noica, un comentator întotdeauna solid, deşi suplu, - Cioran parcă n-arft citit nimic. E un înger. A ascultat doar vibraţiile culturii. Ca o muzică suavă şi purificată, care l-a pus pe gânduri.
Filosofia lui pare o emanaţie spontană, vaporoasă 10 într-adevăr, înăuntrul ideilor, cu scopul de-a le fisura, precum protonii şi alte particule mai noi, chiar din nucleu. A le dilata şi a le transforma în mirosuri. A le deturna sensurile. Orice idee la el devine fisionabilă. Uraniu. Cei care l-au vizitat la Paris au fost surprinşi de a-1 descoperi singur, fără nici o carte în jur. 15 Nici un fotograf n-a izbutit să-i facă poza clasică, pe fondul bibliotecii sale.
Mi-l închipui oficiind, la date fixe - de Rusalii şi Sâmbăta morţilor — o faptă bună ce poate avea virtuţi magice: aruncând pe fereastră, în inima Parisului, netăiate, cătţile pe care le-a 20 primit cu autograf. întru fertilizarea asfaltului. Gestul e de şaman, care l-ar fi citit pe Mircea Eliade.
II. „A INTRODUCE SĂLCIILE PIÂNGĂTOARE ÎN CATEGORII"
Motto:
Nu revendic cinstea de a putea citi un roman până la capăt.
Cu exasperarea cu care bărzăunul, intrat, vara, pe fereastră, se îndârjeşte să se izbească de oglindă, gândirea filosofului nu
792
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
793
iese nici în a treia carte (Amurgulgândurilor, Sibiu, 1940) din universul trasat de primele două. Univers ale cărui limite erau infinitul, moartea, sau stările de agonie şi extaz. Deci nişte limite care nu limitează, ci se pierd în ele însele. Acelaşi freamăt
5 metafizic presat în păstăi de maxime şi paradoxuri, care au câştigat în expresivitate. Rostirea românească se sărbătoreşte în acest volum important pentru fundamentarea eseului, ca gen. Până acum am numit scrierile lui Cioran când poeme, când proze, când filosofie etc. Făcând o sumă, obţinută însă
w nu din adunări cantitative, ci din salturi calitative, să le numim... mai propriu? eseuri. Eseuri de-o factură specială, nişte eseuri de Cioran. Şi aici, o paranteză. Lipsa eseului din literatura noastră îi dădea bătăiosului B. Fundoianu, la începutul carierei sale, ocazia unei generalizări, în parte pripită, în parte
'5 justă. O generalizare vărgată, ca o zebră, din care poţi să iei de bună când partea albă, când cea neagră. Măsurând gradul de civilizaţie după „nevoia de a glosa pe ideile celorlalţi, pe opera celorlalţi", Fundoianu constata absenţa eseului la noi „cum nu există în toată peninsula". Autorul „Priveliştilor",
20 extrem de dotat şi în domeniul speculaţiei critice, comitea o „exagerare fertilă". (Recenta Introducere în opera lui B. Fundoianu, a lui Mircea Martin, redeschide dosarul acestui foarte interesant scriitor, a cărui operă, atât în româneşte, cât şi în franţuzeşte, prefigurează oarecum cazul Cioran.
25 Fundoianu suferind de „păcatul bilingvismului", este împins de destin să ilustreze cu propria-i operă teoria greşită a culturii române cenuşereasă sau „colonie" a celei franceze, pe care nu poate decât s-o imite servil „dacă i se îngăduie". Motiv pentru care el se simte îndemnat să se integreze direct culturii „de
.w bază", dând, e drept, câteva opere importante în limba franceză, dar rămânând în mod fatal ancorat cu o parte importantă a creaţiei în spiritualitatea noastră. Subtilul şi temeinicul studiu al lui Mircea Martin, specializat în complexele literaturii române, ar merita o analiză aparte.) Partea pripită a afirmaţiei
lui Fundoianu consta în inexactitate: eseul în literatura română exista demult, de la Russo, Bălcescu şi, mai răspicat, de la Odobescu. Partea adevărată e că genul nu prinsese totuşi, '     trăind prin excepţii. Spre sfârşitul perioadei interbelice el :     cunoştea însă o adevărată înflorire, prin contribuţiile reunite 5 ale unor condeie de diverse orientări şi tendinţe: Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, D. D. Roşea, Blaga, Petre Pandrea etc. în acest context, Cioran experimenta eseul total, eseul radical, eseul absolut. închidem paranteza, care a fost cam lungă. Mai mult decât ca filosof- ideile filosofiei, se ştie, nu-s prea multe w şi sunt de obicei fixe - Cioran se afirma ca un mare scriitor. Curios! Tocmai scriitorii vor protesta, atacându-1 dinspre latura i ■  filosofică şi contestându-i... originalitatea ideilor. Ca şi când numai despre idei ar fi fost votba! Blaga s-a arătat deosebit de |     dur, făcând greşeala de a interveni ca un specialist. '5 1     Reproşându-i, în fond, lui Cioran păcate asemănătoare cu ale sale. Şi el se încercase în tehnica aforismului, sursele fiind oarecum comune, după cum întregu-i sistem filosofic se
• sprijinea, cu partea sa rezistentă, pe intuiţii literare, pe zicere:
| # nu pe idei, epuizate, dacă gândim în absolut, de vechii greci, 20
sau mai înainte de chinezi, indieni şi de şcolile orientale. | Cioran, în gândirea sa, e mai artist. Posedă un organ al limbii '     mai nuanţat. încăpăţânarea de-a persevera pe acelaşi ogor, arat
• şi răsarat, călcând pe bătătută locurile comune ale cugetătorilor
: de profesie, demonstrează indiferenţa sa faţă de şcoli, curente, 25 faţă de conţinutul, ca să zic aşa, al ideii. Lui îi place cum se rostogoleşte cugetul în prăpastie, în neant, mai precis, cum se reflectă această rostogolire în cuvinte. în cuvintele limbii române, deocamdată; în cele ale limbii franceze, mai apoi, unde se va simţi poate în adâncul conştiinţei un înfiat, un copil 30
t     orfan de nuanţele unei exprimări mai expresive. Că i-a depăşit pe stiliştii francezi, nici nu era greu, după ce îi depăşise
;     pe cei români! Aceştia, de la Caragiale încoace, sunt mult mai
;     ai naibii! De ce? Pentru că ei nu-şi pun probleme de
794
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
795
universalitate. Un francez gândeşte „ca să fie văzut", ca să-l admire toată suflarea. întreaga omenire. Românul gândeşte penttu Ion, penttu Vasile şi încă vreo doi-trei amici, care nu se lasă convinşi cu una cu două. Sunt suspicioşi, îţi pun la
5 îndoială inteligenţa, devenind tot mai sceptici, cu cât le dai dovezi mai strălucite de agerime. Ascuţirea minţii este aici o lege naturală, ca la greci (balcanismul are şi multe părţi bune) şi lupta pentru dicţia rostirii este pe viaţă şi pe moarte. Să-l suspectăm pe Blaga de invidie? Mai tânărul confrate, tot
io ardelean, prea se arăta sigur pe sine. Cioran scria, în fond, alt fel de poezie. Citită în această cheie, opera sa românească se încarcă de-o vie şi durabilă emoţie. Evident existenţială. Ca şi în celelalte cărţi, tristeţea este „un procedeu de cunoaştere". „Un vampir sugându-mi ultima picătură de sânge - şi-ncepând
15 apoi să cânte trist". Fiindu-şi propriul vampir, spiritul Iui Cioran fredonează arii „lacrimale" despre limite şi deznădejde, despre „orizontul funebru al culorilor, al sunetelor şi al gândurilor", cu o mare sonoritate. „Când abuzezi de tristeţe, din om te pomeneşti poet. Cum poţi să fii nici unul nici altul? -
20 Vorbind în proză despre moarte". Autorul vorbeşte în proză despre toate, dar gândeşte în poezie. Şi proza lui se incendiază şi năzuie spre emoţia lirică. Făcând din viaţă un „Apocalips zilnic", vede lumea „ca o prelungire a sufletului". „Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea, ajunge un clasic al
25 deznădejdii". Formulări fericite întâlnim la tot pasul. „Germinaţia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viaţa de câte ori cugetăm, încât un gânditor absolut ar fi un schelet ce şi-ar ascunde oasele în transparenţa gândurilor". „E atâta dramă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui
io par concepute de un trandafir în demenţă". „Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea n-ai unde să te duci niciodată".
Plin de tulburări fără cauză, sufletul său e primordial metafizic: „Remuşcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o
regreţi şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi responsabil de răul universului. Senzaţii de Satana în delir de scrupul. Principiul
! Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a 5 soluţiilor!" Această năpădire existenţială, teoretizată de predecesori, apare ca o imanenţă, într-un fel, ca o verificare individuală a teoriilor, dându-le un coeficient de trăire şi o particularitate, care întrece filosofia în sine. în această particularitate a spusei cioraniene, şi-n această experimentare w a abstractului, într-o baie de simţire exaltată şi inflamată, trebuie căutată, cred, originalitatea scriitorului-filosof. El nu
;     numai că gândeşte în marginile cutărui autor („Face
• conspecte", cum s-a spus cu ironie), ci reabilitează abstrac-
\     ţiunile lor, făcând, la urma urmei, „conspectul" mai interesant 15 t     decât originalul, cu un talent literar dincolo de filosofie. Cioran i     ne apare ca un cercetător abisal al omului, mai apropiat de Dostoievski decât de Kierkeeaard. Meşteşugul său e de a detecta contrastele din noi şi de-a le face să cânte, să plângă şi să se spovedească în mici monologuri, sau în frânturi de 20 1     suspine înşelate „în aşteptări". O cobră sustrasă deşertului Gobi, şi purtată tandru în sân, scoate limba şi sâsâie despicat f     la lucrurile pe care îmblânzitorul, expus în orice clipă, şi i     neasigurat, i le arată cu titlu informativ. Dragostea, plictiseala, f     surâsul, bătrâneţea, boala (numai abstracţiuni) sau marea, 25 t     cerul, munţii, norii, toate obiectele pleznind de concret, nu obosesc limba sâsâitoare a cobrei. Ea nu muşcă niciodată, dar e ca şi când ar face-o. Veninul ei suferă un proces de osmoză: 1     lumea înconjurătoare parcă ar fi un pustiu. Şi aici intervine
* paradoxul: un pustiu neobişnuit de vesel, populat somptuos. 30 j     Aruncă în braţele unui depresiv o carte de Cioran şi-i vei
' schimba hotătârea de sinucidere. Cioran e receptat azi în i Occident ca un scriitor tonic, şi pe bună dreptate. Citindu-1, f     oamenii se relaxează, gândindu-se că e cineva trist pentru ei,
796
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
797
şi că mai trist decât atât nici că se poate". Şi că n-au nici o şansa să-1 concureze. „De-aş putea deveni fântână de lacrimi în mâinile lui D-zeu! Să mă plâng în el, şi el să se plângă în mine!" „Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă. Şi 5 întrucât femeile sunt avide de dureri, participă la el", înstrăinarea de sine atinge un fel de apogeu în această carte, din care s-ar putea cita în neştire. Dintr-o raţiune sau alta, de fapt din mii de pricini. Curios cum o pană atât de precisă poate fi în acelaşi timp deşirată de-o ambiguitate maximă! Fiinţa
io devine un fel de peisaj exotic, pe care o contemplă spre a o nega şi o neagă spre a o recompune, concretiza. Autorul dispune de o infinită amărăciune, identificându-se, perpetuu, „cu fenomenul căderii". O analiză stilistică s-ar putea face cu mare folos pe aceste texte. Chiar şi critica mai nouă şi-ar afla un
15 obiect de studiu ideal, Cioran fiind, ca şi Borges, structurai în jurul câtorva subiecte, câtorva simboluri. E un scriitor obsesiv ca... nu ştiu de ce îmi vine în mine acum numele lui Cehov, al cărui univers infinit e înţesat de fleacuri esenţiale. Scriitorul român coboară esenţele în lumea perceptibilă, la
20 botul calului, ca să zic aşa; ni le face agreabile, deşi se străduieşte să le ambaleze în negru. Filosofia lui e vizuală: „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu, ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi". îl văd pe Cioran pe marginea unei prăpăstii, gândind o prăpastie şi mai mare. Cu Dumnezeu
25 cugetând trist pe umărul lui. De ce ne place spusa lui? Aceasta e întrebarea. Pentru precizie şi ambiguitate, cum ziceam. Arc o dialectică a rostirii, transformând banalul în paradox. O ştiinţă a aforismului, căpătată cu greu, dar atingând zone de înaltă măiestrie. Multe pagini sunt aforisme amânate, care se
30 degustă pe sine, şi nu ni se dezvăluie decât în mod poetic. Subliniind câte un cuvânt în frază îl luminează dintr-o dată altfel: „Idioţenia este o groază ce nu poate gândi asupra ei însăşi, un neant material. — Când separaţia de tine însuţi prin reflexie îşi pierde din tărie şi n-ai distanţă de propria ta groază,
o introspecţie atentă te obligă la o privire frăţească spre idioţi. Ce mare boală este groaza". Autorul a subliniat cuvântul „material". Tot pasajul se constituie ca o mică schiţă cehoviană, eliptică de erou. M-am întrebat adesea de ce nu s-a hotărât Cioran să scrie proză, unde ar fi putut trona, genul fiind un 5 sac fără fund care înghite oricâtă filosofie vrei, şi încă ceva în plus; are şi avantajul că poate deveni, la ploaie, glugă pentru eroii plouaţi de pesimism. Succesul ar fi fost eclatant". N-avea nevoie decât de deprinderea câtorva convenienţe şi trucuri. „Am încercat s-o fac, dar eroii mei nu se întâlneau", io mi-a spus într-o zi, râzând. Adevărul e că n-a vrut să facă nici o concesie artificiilor genului, pe care le demască, plin de vervă, în capitolul „Dincolo de roman" din Tentaţia de a exista.
„Nu revendic cinstea de a putea citi un roman până la capăt". Sunt surprinse „voluptatea non-semnificaţiei" şi '5 „meditaţia fără conţinut", metehne ale romanului mai nou. „Romancierul, a cărui artă e făcută din auscultaţie şi din bârfă, preface tăcerile noastre în trăncăneală". în concluzie: „Apariţia romanului fără substanţă a dat o lovitură de moarte romanului. Nu mai există povestire, personaje, intrigă, cauzalitate. 20 Obiectul fiind excomunicat, evenimentul abolit, nu mai rămâne decât un eu care-şi supravieţuieşte, care-şi aminteşte că a fost, un eu fără viitor, ce se tot cramponează de Imprecis, îl suceşte şi-1 răsuceşte, îl preface în tensiune şi această tensiune nu duce decât la ea însăşi: un extaz la hotarul Literelor, murmur 25 care nu e în stare să se prefacă în ţipăt, litanie şi solilocviu al Vidului, chemare schizofrenică neîngăduind ecoul, metamorfoză în ceva ce ne scapă şi care nu urmăreşte nici lirismul invectivei şi nici pe acel al rugăciunei... Aventurându-se Ia rădăcinile Vagului, romancierul devine un arheolog al absenţei prin 30 explorarea straturilor a ceea ce nu este şi nici n-ar putea fi, care sapă în insesizabil, desfăşurându-1 în faţa privirilor noastre complice şi nedumerite". Subscriind la aceste observaţii amare, pricinuite de o anumită derută în romanul contemporan,
798
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
799
înţelegem mai bine de ce Cioran a optat pentru eseul filosofic, pe care îl salvează de Ia pedanterie şi etimologism. El dă filosofiei un suflu, o comunicativitate spontană, o democratizează prin stil, o adânceşte şi o reformulează, supunând-o
5 unei iluminări de arc voltaic. Haina e franţuzească, dar croiala şi împunsătura rămân mereu româneşti.
Pictorul Archiboldo realiza portrete din legume şi zarzavaturi, fructe, rădăcini. în stilul său, am putea încerca un portret al filosofului la tinereţe: din idei. Fruntea - un neant
w eruptiv; în loc de ochi, două injecţii cu esenţă de panică; în loc de nas, un silogism amar. Cioran aude cu căţelul pământului, plimbat sub căruţa cu coviltir, dintr-un Răşinari oieresc într-un Paris cosmopolit. îndeletnicirea-i de bază e ca şi a Penei Corcoduşa: de-a spăla morţii, cu precizarea că morţii săi sunt
15 abstracţi, sunt stafii, care-au făcut din viaţă o lungă îngropăciune şi-au înviat în concepte ale sleirii spiritului; el dă să plângă cu lacrimi de sfinţi. O tensiune neobişnuită a ideilor, care fac scurt-circuit la marginea cunoaşterii. Aceste scurtcircuite - negru pe negru — sunt colecţionate şi date de
20 pomană omenirii în criză de energie. Conştiinţa jubilează în jerbe de negaţii, ca un fel de delir al paradoxului. Meta şi paralogica sa înţeapă percepţia în punctul sensibil - un călcâi al lui Achile rănit o ia la sănătoasa din fiecare frază, urlând de groază. Urlând însă frumos, cu stil. în cultura română poate
25 doar cei doi Caragiale, maniaci ai stilului, ne mai pot da o idee cât de mult contează cum spui ceea ce spui. (La Arghezi, care vorbea cum scria, cazna pare exclusă şi, paradoxal, scriitorul atât de personal, poate chiar stilistul nostru cel mai mare, pare lipsit de stil.) Cioran perseverează ca o ciocănitoare într-o
30 pădure uscată; creează goluri, rotunde, perfecte, dă iama în lumea larvară. Nu e nimic sub coajă! exclamă ciocănitoarea, c-o mică vietate albă şi orbită de lumină în cioc... „Totul e haos, nimic n-are nici un sens" — spune Cioran, dintre fagurii atât de geometrici şi mieroşi ai gândirii. Minţilor comode Ic
; poate apărea ca un eretic al gândirii. Răzgânditul din filosofie e ca răspopitul: fără nici un Dumnezeu. Răzgândirea lui Cioran e ciclică: se răzgândeşte ca să nu se fixeze. Răzgândirea i lui e mântuire într-un spaţiu al ideilor fixe, care au prins muşchi şi licheni şi arată mereu un nord veşnic îngheţat şi fără 5 speranţă. Un Adam care dă cu şarpele făcut colac în pomul cunoaşterii, suferind că merele îi pică gata muşcate. Vorbeşte cu păcat. Şi apăsat, parcă ar juca totul pe o singură carte. Şi toată cartea pe o singură frază. Şi toată fraza pe-un cuvânt. Şi tot cuvântul pe nespusul pe care-l spune. Am citit undeva sau to am visat că Cioran vorbeşte cu limbă de moarte? încă din tinereţe, de pe culmile ei disperate. Şi cu câtă voluptate, cu cât fast în rostire şi plăcere în proorocire! în răspăr cu inerţiile, el :      Iasă o dâră pe unde trece şi consemnează esenţe pe scoarţe de
copaci seculari, ori în parcuri, pe bănci proaspăt vopsite, cu 15 l      buna-credinţă cu care adolescentul încrestează numele iubitei. ; Citim în La tentation d'exister: „N-am avut senzaţia
: adevărului, tremurul existentei decât în contact cu analfabeţii: nişte ciobani, în Carpaţi, mi-au produs o impresie cu mult mai puternică decât profesorii din Germania sau isteţii din Paris 20 i şi am văzut în Spania nişte cerşetori al căror hagiograf mi-ar \ fi plăcut să fiu. Ei nu simţeau nici o nevoie de a-şi scorni o I viaţă: ei existau — ceea ce nu se întâmplă omului civilizat". Ce I păcat că trebuie să traducem toate acestea din franţuzeşte! |      „împrumutându-1" pe Cioran culturii franceze, am renunţat 25
Ila un scriitor excepţional, care până la urmă ar fi sfârşit prin a fi acceptat de toată lumea, deci anulat prin îmbrăţişare, micşorat prin reducere la scară, câştigând în schimb... ce? Un stilist francez care, ca şi Brâncuşi, transplantează la răscrucea \ de civilizaţii pasărea măiastră, care ştie să zboare fără aripi. 30 Brâncuşi sculpta ideea de zbor. Cioran face să zboare ideea pur şi simplu.
I -
1985
Partea a doua NEADĂUGITELE
EMINESCU, CEL DIN UMBRĂ
dionis
Se socotea Eminescu şi prozator, sau nu? Paginile de proză, câte au rămas sunt puţine; făcute cocoloş, ar încăpea în ciubotele poetului, ţinându-le drepte. Ori ai putea astupa un 5 şirag de scoici de la gâtul Cezarei. Dar ele vădesc, toate, un clocot, o mişcare a materiei, alta decât cea cu care ne-am obişnuit. Nu cred că autorul Geniului pustiu trebuie măsurat numai cu instrumentele cu care detectezi poezia sa. Eminescu avea şi conştiinţă de prozator. Mai precis: se socotea scriitor, w aşa cum ar trebui să fie truditorul român cu pana, lăsând să-i alunece degetele pe toată claviatura literaturii: şi nuvele, şi roman, şi articole politice, şi eseuri, scoţând de pretutindeni acorduri prea frumoase ca să poată fi duse până la capăt. Proză adolescentină de geniu. Avântuti de maree. Zbaterea unei 15 magme încărcate de erotism, care, în această fierbinţeală şi coacere, se regândeşte pe sine. Un leit-motiv este clipa şi veşnicia. Cum se poate transforma clipa în veşnicie şi invers. Ori, în limbaj bergsonian, ce e cu durata. Sărmanul Dionis e mai aproape de filosofie decât de lirică. Haina ce fâlfâie pe 20 umerii ideilor e înflorat romantică, e adevărat, dar îmbracă un conţinut, pe lângă care vorbele şi modul în care sunt înşiruite nu mai au decât importanţă stilistică. Ideea dublului vine, poate, învârtindu-se pe spiralele din filosofia indiană. Un
804
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
805
portret atârnat pe perete declanşează proprietarului posibilitatea unei înrămări în vieţi succesive - altele şi aceleaşi. „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica?
5 Nu cumva sunt asemenea acelor figuranţi, cari voind a reprezenta o armată mare trec prin scenă, înconjură fundalul şi reapar iarăşi? Nu este oare istoria omenirii asemenea unei astfel de armate, ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit
io în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regizor." Felul cum e tratată această sămânţă de strictă speculaţie filosofică face totodată din Eminescu un desăvârşit autor de nuvele fantastice, comparabil cu Poe. Bucata e o capodoperă. Şi c păcat că această latură, inaugurată strălucit, n-a fost continuată
15 la noi decât, târziu, de Mircea Eliade.
Iată cât de implicat era autorul Luceafărului în dezvoltarea, mişcarea prozei româneşti, şi e o mare nedreptate când, covârşiţi de valoarea poeziei, îl lăsăm în umbră pe cel care scria Avatarii faraonului Tla, Făt-Frumos din lacrimă, Geniu pustiu,
20 Cezara şi mai ales Sărmanul Dionis. Analiza acesteia din urmă se poate face cu mari delicii, din unghiuri multiple. Dacă te interesează fantasticul, îl poţi urmări cum se infiltrează, la început cu sfială, cum, apoi, dă buzna, ca întunericul ce se varsă dintr-o peşteră în alta. Ai crezut a dibui o pistă. îţi dai
25 seama că ai greşit. Eşti puttat în locuri şi timpuri diferite -personajul Dionis sau Dan sau Ruben, părând a juca ping-pong cu propriul cap aruncat cu paleta într-un perete (unde se află un tablou). Tabloul este când mai îndepărtat, când atât de  apropiat că intră realmente în erou
30 substituindu-i-se. Dionis se mută, după vechiul obicei bucureştean, la fiecare Sfânt-Dumitru ori Sfânt-Gheorghe, într-un loc, într-altul, într-un ins sau altul şi problema metempsihozei e descrisă amănunţit, ca o simplă cărăbănirc prin uliţe prăfuite, într-o căruţă cu hârţoage, boarfe, catrafuse.
Şi mai are Dionis ăsta şi un buchet de flori în mână! Căci Dionis e un îndrăgostit etern. „Trăiesc sub domnia Iui Alexandru cel Bun şi-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse sufletului meu", pare el că-i spune poliţistului de răspântie care i-a oprit caii, să-i caute de dinţi. Şi continuă: „Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul limpede al nopţii. Şi dacă-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul..." dar poliţistul nu-1 mai ascultă. îi dă drumul, totul e-n regulă. Dionis posedă varga magică a imaginaţiei şi se biciuie cu ea, mânându-se transformat încontinuu, ca şi când s-ar deşira în generaţii succesive pe drumuri nemaipomenite.
1976
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
807
UN MARE POET: ADY ENDRE
Orice vers al lui Ady Endre aruncă o mănuşă. Cititorul n-o poate ocoli, e obligat s-o ridice. E o trântă frumoasă, dreaptă, cavalerească în care însă tu vii cu tihna, tabieturile şi uneori amorţeala cotidiană, iar poetul, care are în piept „o inimă iute", se prezintă ca o balanţă dezechilibrată sublim. O balanţă c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt. O excepţională sensibilitate la nedreptate, la ură şi putreziciune îi încleiază unul din,talgere în solul mâlos. în timp ce aceeaşi uimitoare dăruire de-a inhala frumosul, eternul înalţă celălalt talger la zenit. Puterea zicerii sale nu e tremurul delicat, ci vuietul venind ca din prăpastie.
„De ştii iubi, iubeşte-mă pe mine. /Pentru că vai, de-atâţia sunt urât, I Şi, vai, să fii iubit i-atât de bine. "
Citindu-1 pe Ady, ai prilejul de-a medita în ce măsură poezia înseamnă autobiografie. Şi-n ce măsură biografia poetului se confundă cu istoria poporului său. Fără să-şi dea seama, poeţii fac treabă de dieci. Pică peste formulare cu banale rubrici fixe. Completându-le şi răspunzând cinstit la chestionare, ei umplu de fapt istoria însăşi a unui neam. Brâncuşi spunea că „sculptura se face pe dinăuntru". Dar parei numai sculptura? Tot pe dinăuntru se fac şi stihurile, şi am mai adăuga: viaţa mai ales se face pe dinăuntru. Celor care privesc poezia lui Ady pe dinafară - neputându-1 citi decât în
traducere — le e dat să tresară mereu: simt o mogâldeaţă mişcându-se, fantoma care rămâne vie sub orice haină.
Versurile poetului maghiar sunt frânte de semne de întrebare, de exclamaţii, abundă de repetiţii, rodul unui prea plin care nu mai încape. Iar punctele de suspensie marele liric şi le-a 5 copiat întocmai din zbuciumata şi tragica-i viaţă. Numai sudoarea mi se face I Mai recet tot mai rece, spune undeva. Când te trece năduşeala nu eşti desigur angajat într-o treabă de mântuială. Iar faptul că această năduşeala o simţi pe pielea ta tot mai rece şi mai rece, îţi taie cheful de-a fi întortocheat şi w discursiv. Cămaşa lui Nessus, îmbrăcată de el, a fost înmuiată în doruri. Transpiră în versurile lui Ady pusta maghiară. O ceaţă deasă e la temelia lor, din care ele răsar egale şi nestăvilite ca un grâu înfrăţit. Brumă, plâns, renunţare, spaimă, riduri - iată un azil de cuvinte, de care n-a putut scăpa. „Când vreau să uit, /5 mi-aduc aminte". Cum am defini pe scurt poezia sa? Ceea ce n-a putut uita Ady Endre — aceasta e poezia lui Ady Endre. Cel care spune „Şi fug şi fug şi fug", rămâne mereu în cadrul eternităţii. Dacă aţi văzut un suflet „priponit" în eternitate, acela e sufletul celui care în carul de foc al Sfântului Ilie exclama: „Oh, 20 ce greu e / Ochii să-i înalţi spre stele".
A murit în 1919. Nu împlinise 42 de ani. Dar ce vârstă au versurile?
1972
i -
VLADIMIR STREINU-. RITM IMANENT
Cu unele excepţii, marii critici ne-au lăsat câte o plachetă-două de stihuri; şi dacă Titu Maiorescu însuşi n-ar fi scris însemnările zilnice, şi-ar fi cheltuit energia şi nevoia zilnicului în versuri. Eugen Lovinescu e aproape poet în multe pagini din Paşi pe nisip, iar la G. Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, pânza freatică fiind mai la suprafaţă, izvoarele au ţâşnit. Nu altul este cazul lui Vladimir Streinu, publicat în carte decât postum, destinul său liric asemănându-se întrucâtva cu cel al lui Ion Vinea.
Ritm imanent (Editura Eminescu, 1971) adună poeme scrise de-a lungul unei vieţi, rezumând, într-un fel, dezvoltarea liricii româneşti între 1924, când e datată prima încercare, şi 1959, ultimul an înscris sub poema Texte.
Vladimir Streinu e poet al imaginarului (a nu se confunda cu imagistul). Primeşte sugestia lucrului şi o amplifică mult, constituind parcă din ecouri bolţile peşterii, iar nu invers: Brăţara-mi albă, de-o privesc oricând, I Rezumă-n forma-i rotunzimi de nud: I De-o-nclin oricum, ea rând pe rând, IE gleznă, coapsă, umăr, sânul crud. Contemplaţia brăţării pune în mişcare toate sugestiile feminine care se prind într-un fel de horă, destul de bine strunită de altfel de artistul cu un cult al formei aproape parnasian: Dar cum o ştiu de semeni disputată, I Hiperbolic brăţara-mi creşte lin I Şi globului orbită îi dilată I Din micul ei capriciu feminin. S-ar putea spune că
} UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI 809
j
avem de-a face cu o creaţie a părerii. Mie mi se pare că, ţie ţi se pare că. Toate aceste construcţii care au la bază „părerea" sunt un început de poezii, pentru că lucrul nu e reflectat ca ;    atare, ci prin potentele sale. Cu cât meşteşugarul e mai mare, cu atât vom descoperi mai multe feţe, unghiuri, perspective 5 nebănuite, în faptele, întâmplările cele mai banale. Dar sunt păreri şi păreri. Creatorul construieşte universuri închegate şi I     asta îl deosebeşte de cei cu năzăriri pur şi simplu. Globul întreg |     poartă brăţara iubitei, iar această brăţară îi e orbită însăşi, rostul J     astral, iată cum se împlineşte jocul metaforei, poezia fiind şi io |     poezie şi adevăr, ca la Goethe. Aud că Jupiter ar fi o stea ţ % lichidă, fără crustă, vărsată oarecum şi cel care din necesităţi \ t ţinând de legile creaţiei sale ar fi descoperit metafora „Jupiter stea lichidă", făcea în acelaşi timp şi ştiinţă pură, fără să-şi dea seama. Iată că domeniile se întrepătrund şi-şi dau mâna. Se /5 pare că impulsul iniţial al celor mai izbutite versuri porneşte, „ în cazul lui Vladimir Streinu, din arcul lui Eros. Sunt în această carte poeme de dragoste, dintre cele mai frumoase. E cântată ; « „perechea", în ton arghezian, dar un Arghezi dinainte de
Cuvinte potrivite, căci cifra din josul ultimului vers ne 20 . ^ întoarce în 1925.' Pe-acelaşi pisc din care, printre cremeni, I Mi-am răsucit eu trunchiul de gorun I Deopotrivă ceru-ţi r,  supse-asemeni I Mijlocul cald în mladă de alun II De ce ne-am strâns în ramuri mai aproape I De-aceea ne-am cuprins şi sub [    pământ, I Crescuţi ca dintr-un mal de limpezi ape, 125 Ce-mpletitura-n crengi ne-ar fi răsfrânt II Dacă din creştet, vântul ne desparte I Şi chemi în clatin depărtaţi anini I Cu vine-ascunse l     ce se pierd în moarte I Te ţin, îmbrăţişată-n rădăcini (Duplex). J -_      Ideea arborilor îngemănaţi nu e nouă. Aşa cum e exprimată I I e capabilă însă de fiori. Sevele aproape de cer sculptează două 30 '     trunchiuri deosebite, care îşi împreună coroana ori şi-o 1 ^ desprind „în clatin", dar au legături („vine-ascunse ce se pierd [ J. în moarte") comune, sub pojghiţa de pământ şi cremene, f % Cremenea, piscul, trimit un gând spre autorul psalmilor, cum
810
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
811
am spus, dar scăpărarea scânteii, ieşită din iasca vorbelor, este originală. Dragostea de femeie constituie aici parcă însuşi rostul versului, „Ritmul imanent". Există şi o mitologie a cărnii, paradisul pierdut şi regăsit mereu, dar dorul se aventurează departe de „scoarţele trupeşti", încercând a ghici inefabilul: ■ Orice alintare de trup se-abate: I Rostu-i rămâne pe suflet, -departe; I Ducem, alături înspre moarte I Singuri singurătăţii ferecate I Strigătul tău calm din desişuri I Veşnic necunoscut, j veşnic aproape, I Valuri ale aceleiaşi ape I Cursă peste lactee j prundişuri. " Dacă în Duplex accentul cădea pe îngemănare, aici | se observă prin ochean depărtarea fiecăruia „fereastră": j „Ducem alăturaţi, înspre moarte I Singuri singurătăţii ferecate ". j O „baladă astrală" reia ideea cuplului, fiind vorba de data 1 aceasta de soare şi lună, de-a adevăratelea. E cântată, să folosim şi noi termenul atât de drag criticii, eclipsa: „Azi, Soarele - a suit ca-ntotdeauna I Din răsărit pe căi albastre-n sus I Dar sub privirea lui toridă, luna I Mai palidă a căzut înspre apus. Poezia nu se ridică, din păcate, în zonele propuse şi mă întreb de ce? Poate e prea conceptuală, prea limpede alegorică, şi porneşte, ca să spun aşa, de sus în jos. Eminescu procedează la fel în La steaua şi fiorul îl simţim chiar şi la el abia spre sfârşit, când „umanizează": „Tot astfel când al nostru dor..." Există balada populată Soarele şi luna de o forţă extraordinară, pentru că I acolo, povestind, autorul anonim crede în dragostea dintre lună f şi soare, o ridică la rang de fapt, de întâmplare posibilă, care-i stârneşte participarea. Când gravitaţia funcţionează, când ochiul coboară spre pământ, totul se face vers frumos şi-o făptură neînsemnată cum e melcul, întrece, ca nimica, orice filosofie: Singurătate-melc, faptă curată, I Descânt ghiocul tău să mi-te-arăţi I Sub cerul care pare dintr-o dată I Plaje de melci şi scoici - singurătăţi. (Cerul „plaje de melci şi scoici" - ce mult se spune în câteva cuvinte!): Tristeţea ta de fragedă moluscă I Făptură doar de linişte şi smalţ, I Pe suflet ca pe-o foaie lauruscă, I Vreau spre bogate ceruri să o-nalţ. I Ca să priveşti cum
însuşi Dumnezeu, I Cu chip la fel de nevăzut culbece I Trecând prin noapte îşi înseamnă greu I Cu Calea Laptelui, el, urma rece (Invocaţie). Autorii de balade de mai târziu au în Vladimir Streinu, care prin 1928-1930 scria Romantică, Moment cinegetic de o indiscutabilă plasticitate şi un acut simţ al 5 înscenării, necesar întotdeauna genului, un mare precursor. Cităm o strofă: Am scos din panoplie o veche carabină I Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete; I Voi împâia o piele în pod sau pe perete, I Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină I Totala-ngălbenire ce stă să se arate, I Adusă-n blăni de şuie 10 sălbăticiuni roşcate. E amănunţit faptul implicării în „anotimpul prea galben" cu belşug de „vietăţi pădureţe", descrise cu voluptate şi tabloul se încheie în bună tradiţie cinegetică, am spune, cu o braşoavă vânătorească: Trăgând mai Lt-ndemână grea pungă cu alice, I Ochii buimac în toamnă 15 întunecimi complice II Şi-am slobozit din ţeava pe ceruri, arzător, I Un Orion şi şapte-opt cloşti cu puii lor. Acest fel de poezie, care lasă o portiţă deschisă şi ironiei subţiri, va fi reluat peste ani şi am putea cita Temutul vânător şi Aventura. Sunt aici frumuseţi lirice ce pot sta cu cinste alături de proza 20 avântată a Odobescului, cumpănind-o. Sfâşietor ca un psalm este şi fragmentul din plângerea anahoretului Sfântu Antoniu: Trimite, Doamne, mână ucigaşă I Să-mi stoarcă-n gură frunze de pelin, I Căci, iată pofte şi năpârci se-ngraşă I Din fructul spiritului meu divin II L^egaţi-mi, semeni, hoitul cu nuiele I Şi 25 muşce-l vultureşte, când învie, IO roată grea de ciocuri şi undrele I Pe Prometeul slut, de parodie. E o sete năprasnică de absolut, ce traversează poezia română a deceniilor trei şi patru şi numele lui Vladimir Stteinu se înscrie şi el în ceara aceasta de pecete.
înălţarea minţii „în fâlfâiri lucide de cristal", constituie 10 rodul unui antrenament, canoniri în limbaj adecvat, concepţia de purificare în evul mediu fiind aproape mecanicistă: cu cât arunci mai mult lest, cu atât sufletul se va urca mai sus. Lestul, carnea, cu cohortele-i de pofte e supus, dincolo de regimul
I
812
MARIN SORESCU
alimentar vecin cu greva foamei, unei continue biciuiri şi nu-1 putem întrece în plasticitate pe poetul care spune: Şi musce-l j vultureşte, când învie I O roată grea de ciocuri şi undrele. Din acest proces de desăvârşire au ieşit sfinţi împleticiţi în bărbi, \
5 cu priviri sticlind, inşi subţiri să încapă printre gratiile degetelor când îşi duceau mâna la ochi, să vadă în sine ori mai departe, oameni cu mintea sticloasă, de cremene. Acesta este faptul. Câteva exemple au fost suficiente pentru a genera, târziu, şi o literatură a „anahoreţilor", deveniţi simbol al dorinţei i
10 de înălţare spirituală. Un fel de icari ai lui Dumnezeu - ? Vladimir Streinu ilustrează cu poemul Sfântul Antoniu — şi în ţ mod magistral - această latură a scăpărărilor în sus, săpăturilor f în cer, arheologia întoarsă pe care a încercat-o poezia : românească. în contextul liricii sale, acest scurt poem face f
15 legătura între momentele de avânt ale sentimentului erotic şi j cele de atitudine lucidă, de cunoaştere de sine a individului, căzut prin însuşi fenomenul existenţei în „centru": Scrânciobul naltelor reci constelaţii I Suie şi cade-n rotundele-mi spaţii: II Câte vârtelniţi de timp sunt pe cer I Inima, toate, drept axă mi-o cer.   ' 'l
20       Diana şi Vis sau viaţă sunt două bijuterii lirice: Am văzut... am văzut pe Diana! I Eu ardeam în tufiş ca satirii: I Avea arc : vibrator cum e-al Urii I Şi tot arc vibrator şi sprânceana; I Luminos , o vestea cornul lunii, I Tremurau sub arginturi alunii... IEra ea... f ea era - năzdrăvana!IIEra ea... nu era - năzdrăvana?! I C-am •
25 sărit din tufiş ca satirii I Şi-am văzut doar pe cer steaua Lirii, I % Amintind arcul ei şi sprânceana; I Sta-n cereşti panoplii cornul lunii, IAromiţi visau veveriţe-alunii... IAm văzut... n-am văzut pe Diana?! Această vedere-nevedere fumegoasă de presupuneri pe un câmp hărăzit nălucirilor, constituie starea maximă a
30 ritmurilor lui Vladimir Streinu, poet de o autentică vocaţie, ale | cărui versuri au picurat o viaţă prin gheaţa unei necruţătoare j lucidităţi, adunându-se, strop cu strop, într-un ritm încet dar | imanent. Oare nu tot aşa se zămislesc şi stalactitele?
1975
BACOVIANUL BACOVIA
O repetiţie fără a repeta nimic, fără a cădea în monotonie. Strunire a unei singure coarde, care pe măsură ce vibrează este strânsă de pe instrumentul suflet şi făcută ghem, în aşa fel încât nici o atingere nu mai e aceeaşi, ci sună doar neschimbată 5 aceeaşi strună-vers în continuare. Plouă cu plumb, pocnesc sicrie de plumb, penele sunt de plumb - totul e apăsător la Bacovia: o senzaţie de strivire universală. Ca forţă a obsesiei poate fi comparat cu Kafka, unde fiecare frază e o insinuare a macabrului. O sensibilitate descumpănită şi care se descoperă io în continuare, ca şi când s-ar preda unui inamic invizibil, implacabil, ce gâtuie, de departe, din cer. Paradoxal, Ia poetul român nu-i vorba de nici o lamentaţie. El nu se plânge: oftează fără să-1 doară ceva, oftează alb, oftează negru, i s-a întâmplat un necaz omenirii, mai demult sau mai încoace, nici el nu ştie, 15 şi-i vine aşa să tragă aer în piept şi să scrie. Poeziile sale sunt scurte, versurile tăiate prea scurt, şi nici nu s-ar putea altfel. Bacovia nu construieşte un poem, nu lucrează asupra cuvântului ani în şir, el emană versurile - poemele sale sunt un triunghi de cocori, mai bine zis ţipetele acestui triunghi, triunghi dispus 20 mereu în aceeaşi direcţie, înţepând, zgâriind, sudul.
Orice vers al lui Bacovia trece prin urechile acului. „Ninge grozav pe câmp la abator I Şi sânge cald se scurge pe canal; I Plinâ-i zăpada de sânge animal I Şi ninge mereu pe un trist
814
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
815
30
patinor. ..IE albul aprins de sânge-nchegat I Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug/ Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fugi Pe câmp la abator I S-a înnoptat. II Ninge mereu în zarea 'nnoptată... I Şi-acum când geamuri triste se aprind, I Spre abator vin lupii licărind. IIubito, sunt eu la uşa-ngheţată..." Cu două versuri şi-un cuvânt, mai mult îngânat, mai mult ghicit, Bacovia se aşază în centrul poeziei mari, fără să vrea poate, fără să ştie, oricum fără să-l intereseze aceasta. Citindu-i trei poezii, îl termini. Dar aceste trei poezii pot fi alese mereu altele, triunghiul de care vorbeam mai sus rămânând acelaşi, numai că mişcat mai încolo pe o linie ideală. „ Trec corbii — ah, corbii I Poetului Tradem I Şi curg pe-nnoptat I Pe-un cer îngheţat." Precursorul român e Traian Demetrescu, şi trimiteri se pot face, şi s-au făcut, la Poe, Baudelaire, Verlaine, Rollinat. Ca să nu-i înşirăm decât pe cei numiţi de el. însă Bacovia îşi are simbolismul propriu, o şcoală întreagă cu precursori, pe care şi-i inventează şi cu imitatori; şcoală lichidată în faşă, sigilând la sfârşit stupul creaţiei sale cu ceară, etanş. Rămâne singur, unicat. Cei care, după el, au încercat versul convulsiv s-au dovedit autori de făcătură.
Bacovia inventează şi o bucolică întoarsă, gri, un pastel al abatorului, al macabrului, gospodar ca Alecsandri, dar care stă închis în casă, ca în sicriu, şi hohoteşte în „hî şi ha". Extenuat de liceu („Liceu - cimitir / Al tinereţii mele"), studiile sunt pe cont propriu, frecventează şcoala înaltă a unor obsesii. Două sau trei. Se învârteşte în rotogolul, copca lor, cu caietul cu scântei galbene la subsioara, cinstit şi modest, naiv ca un ucenic şi genial fără portofoliu. „Şi-auzi tuşind o tuse-n sec, amară I Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare. "Citite separat-poeziile pot părea sărace, citite toate laolaltă, ajung, prin reluarea ritmică a aceloraşi stări, la un vuiet straniu, mare, de avalanşă. Bacovia începe cu „Dormeau adânc sicriile de plumb" în 1916 şi termină cu „Dormeau adânc sicriile de plumb" în 1954. E mai mult decât un poet cardinal, e un savant: descoperă în
acelaşi an, 1916, bacovianismul, acele particole de tristeţe de margine de galaxie, de provincie de stea, pe care toţi le aveam în noi, pluteau în aer, dar nimeni nu reuşise să pună degetul pe ele să Ie arate, halucinant.
1974
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
817
VICTOR FELEA: CUMPĂNA BUCURIEI
Poezie pe sugativă, poezie de îmbibare. Emoţiile pătrund lent, ca apa într-un burete de mare, versul e greu şi parcă atârnă peste o balustradă, printr-o lumină difuză, de la albastru spre negru mat, submarin. O oarecare vâscozitate şi încetineală de peşti somnolenţi. Un basm scufundat în valuri, ceva imaterial, construit cu iscusinţă. „Un nume ciudat / Lângă fermecătoarea glorie a florilor I Un leagăn I Pentru somnul târziu I Al unor vechi sentimente. IO încrucişare de drumuri I Unde nimeni nu vine I Şi paradisul decade I Ca o grădină lovită cu pietre I In timp ce acrobatul înduioşat I Umblă foarte sus pe un fir de păianjen I Şi jos se mistuie basmul I Ca o fiinţă pierdută" (Basm).
Poemul se naşte aici din acumulare de stări vagi, legate de un nume, un leagăn, o răscruce de drumuri, toate capabile de sugestii multiple. Decăderea paradisului, ca o grădină lovită cu pietre: frumos spus. Aceeaşi tehnică a notaţiei, aş spune şi a nataţiei, o întâlnim în multe poezii. Citez în întregime pe cea intitulată Aproape: Aproape un elan / Aproape un mister fără crimă I înjunghiat I Şi cotropit de putrede ierburi I Iată revine rostogolindu-se I Un bulgăre mare şi negru INe va găsi el fulgerul cândva I Pentru pedeapsa protocolară I Ori poate un cal care fumegă I Intr-un amurg ploios I îmbibat de cea mai adâncă singurătate I Sfânt I Sfânt I Printre miracole posomorâte.
Această elegie, contemplaţie dureroasă a morţii „aproape un elan", probează deosebita acuitate a percepţiei. Senzaţia vizuală a însingurării. Tema e preluată în Târziu, pe o claviatură mai sacadată: Melancolie transparentă I Lucie albă I Ceva profund şi incomensurabil I Şi sufletul I Şi universul I Şi eu I Cel de 5 ieri I De totdeauna I Şi cum credeam că m-am schimbat. I Dar în curând I Nu voi mai fi nici o răscruce IE târziu.
Ne vin în minte versuri bacoviene: „Singur, singur, singur" / „Ce melancolie". Aici melancolia e transparentă şi epitetul cred că e cel nimerit. Se vede prin melancolie, se 10 străvede dincolo de ea, e o jale care depăşeşte provincia şi are atingere cu universul. L-am putea bănui pe autor de poză filosofică, dacă nu i-am cunoaşte obsesiile. Poezia se face cu obsesii, vrei nu vrei, şi artistul se simte bine cu clişeele sale (fotografice) care l-au prins exact. Pentru că vorbim de 15 fotografii, vom adăuga că orice carte e, într-un fel, un album i     al sufletului şi, frunzărind, e imposibil să nu dai peste î     repetiţii ale sufletului principal, fie singur, fie în grup. Dar aici stă şi farmecul, iar un ochi atent nu se va lăsa înşelat doar de ţ-ţi aparenţe şi va şti să citească în noile riduri apărute de ieri până 20 j     azi în colţul ochilor, acolo în imagine, mutaţiile şi înnoirile, î     Se va înţelege, sper, din cele spuse până acum, gravitatea cu 1     care Victor Felea stă în faţa inspiraţiei. Cum posedă darul de a transforma notaţia în meditaţie, ferindu-se de discursul liric care - pe vremea lui Lamartine — avea rigoarea aparentă şi 25 sonoră din Le lac, iar acum dezlânarea, lipsa de predicat din atâtea compoziţii ce umplu cărţi şi cărţi şi cărţi. Iată un poet î     care scrie scurt despre univers, fără a avea pretenţii că citeşte •     în stele. Un personaj important în lirica lui e aerul. Aerul e
„limpede", prin el „se văd conturele fixe ale depărtărilor", ori x :     cubic („Cuburi de aer întunecat / Apasă ţărâna, şi sufletul 5     meu"), ori „spălat şi netezit de îngeri". Cumpăna se ţine între aceste orizonturi, când mai dense, când mai rarefiate şi insul, „eul", chemat să oficieze aici, să dibuie misterul orizonturilor,
818
MARIN SORESCU
să ia atitudine în acest spaţiu ori, pur şi simplu, să facă act de prezenţă. „Nimic şi totuşi o lume I Nimic şi totuşi un suflet I Şi ancora întrebărilor ruginite I Şi starea aceasta imponderabilă I Şi spărturile negre ale existenţei I Atât de puţin învelitoare I Şi totuşi lumina vie a dimineţii / Care alungă întunecatele gânduri I Şi potriveşte dreaptă I Cumpăna bucuriei."
„într-un anumit sens, cercetările în legătură cu biografia lui Eminescu au izbutit să aducă mai mult întunecare decât lumină", spunea D. Popovici. Cu atât mai greu e de făcut lumină în biografia poeziei ca atare, unde „datele" dacă nu sunt mistificate cu bună ştiinţă, sunt atât de vagi şi contradictorii.
în genere, critica mi se pare mai degrabă o autopsie decât o operaţie, pentru că greu poţi vindeca o imagine, o metaforă, dacă sunt bolnave. Actul e totuşi necesar pentru cunoaştere. Chiar dacă facem mai degrabă întuneric decât lumină, poate chiar acest întuneric în jurul unei opere o aureolează.
Revenind la ultimul volum al lui Victor Felea, semnalăm, ca o constantă, împăcarea cu lumea. Tonul e al unui înţelept care a depăşit faza „gâlcevii" şi ia mapamondul, universul aşa cum sunt. Nu fără a se înfiora bineînţeles, altfel am ieşi din zona ce ne interesează, dar aceasta se face fără emfază, înfăşurat „în nervii stinşi ai ploii", cum spune undeva. ,JFaţă înfaţă cu lumea I'Adânc întristat cavalerul! Ah câte lupte în pierdere I Destinulfurtunile gerul."
O bacoviană izvorâtă din simpatie faţă de marele poet monocord. Partea a doua a cărţii ne oferă astfel de „momente", mici imnuri aduse „adevărurilor simple": Din nou dimineaţă IDin nou lumină şi lucruri I Şi adevărul simplu de a fi în viaţă I Atât de important pentru moment. I Din nou amurgul I Din nou ceva în plus şi ceva în minus I Şi adevărul simplu de-a te vedea un obiect I Din ce în ce mai fără importanţă.
Poem remarcabil. „Din nou ceva în plus şi ceva în minus" -încă un vers de ţinut minte. Cumpăna lui Victor Felea bucură.
(1975)
CONSTANŢA BUZEA: DE PE PĂMÂNT
Cartea talentatei poete Constanţa Buzea cheamă la lectură de la primele piese şi, după ce te-ai întâlnit nu arareori prin reviste şi cărţi cu versuri chinuite, sucite, te adânceşti, nu fără emoţie, în lectura volumului De pe pământ, scris frumos, simplu. Cu
< câteva excepţii (de care, cum e obiceiul, ne vom ocupa mai la urmă), volumul e ca un zbor lin, nestrident spectaculos, la o altitudine aproape egală. într-un cerc specific feminin, consacrat la noi de creaţia unor autoare ca Magda Isanos, Măria Banuş, Nina Cassian, tânăra apariţie aduce un fior inedit.
Clipoceala „molcomă" a andrelelor care croşetează, miros de duşumele proaspăt spălate, de carne care sfârâie în tigaie la bucătărie, plâns „cu faţa-n pernă", „a leagănului coardă" etc. -acesta e întâiul univers poetic al Constanţei Buzea. Pare
f aproape paradoxal, dar autoarea atât de înclinată spre lirismul „pur" nu stăruie prea mult asupra vârstei copilăriei, spre deosebire de foarte mulţi confraţi de generaţie, care s-au simţit obligaţi a-şi reconstitui biografia „interioară" a primilor ani. Nici ororile războiului, nici amintirile despre tata, fraţi, surori, care dacă au pornit încărcate de poezie din pana inspirată a lui Nicolae Labiş, au ajuns, acum, prin repetare, simple clişee. Amintirilor despre „odaia cea mai strâmtă din Obor", a cărei sobă ciudată i-a afumat anii „cei mici", poeta nu le dă prea mare atenţie (poezia respectivă, întâiul univers,
820
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
821
mai slabă, pare introdusă în volum mai mult de dragul tradiţiei) şi păşeşte încrezătoare în maturitate. Vreau să rup strâmtul cerc; I Lumea mă cheamă mereu. I Vreau şi în piatră să-ncerc I Gura condeiului meu (Plecare pe şantier).
5 E drept, maturitatea e încă plină de naivităţi, de exclamaţii şi uimiri. Dar toate acestea constituie, de fapt, însăşi modalitatea prin care poeta înţelege să răsfrângă lumea. Când nu e căutată cu lumânarea, ingenuitatea devine lirism autentic: Fetele cresc. I Simt dintr-o dată lumina, I Părul li se desface în
w ea I Ca într-o mare meduzele limpezi (Fetele cresc).
Autoarea construieşte „mari călătorii" şi se entuziasmează candid de propriile avânturi: Răsară luna rotundă la cotitură I Şi să trec prin tunelul ei luminos, I Pentru că vreau să văd I Stâncile-atârnândpânâ-n iarbă, I Ca nişte cerbi aplecaţi să pască. I
15 Să văd ruginind din piatră-n piatră I Paşii izvoarelor asprite de fier I Şi viaducte subţiri arcuindpeste prăpăstii...
Desenul e graţios, delicat şi strofa (cu excepţia viaductelor din ultimul vers, al căror arc s-a prăbuşit de prea mult uz) frumoasă.
20 Plimbându-se printre asemenea subiecte, parcă pentru a da avânt inspiraţiei, poetei nu-i reuşesc, totuşi (chiar când le abordează, cum vom vedea mai încolo), „temele mari", atât de fertile la alţii şi se simte mai la îndemână în observarea unor fenomene sufleteşti - dragostea, de pildă - sau în sesizarea
25 jocului de culori pe cerul anotimpurilor. Ea cântă „verdele înalt" care se aventurează în ramuri atât de subţiri, aerul cald care înfăşoară zidirile proaspete, săgeţile de iarbă „vibrând în pământ". Posedând o dexteritate a pastelului, extrage din „clopotul priveliştilor" acele detalii care trec de obicei
30 neobservate şi care conferă poeziei sale un gust inedit: „ameţeala amară de coajă încă vie" a copacilor tăiaţi de curând, pulberea albă de pe buzele oamenilor ce „se pregătesc de pace lungă" etc.
Ciclul cel mai reuşit, mai „rotund" din volum mi se pare Anotimpuri de dragoste. Aici Constanţa Buzea găseşte, de cele mai multe ori, cuvintele „cutremurate de dor" în a căror „ceară fierbinte" să se imprime imaginea unui suflet generos, pasionat. Asistăm la fluxul înfiorat al unui sentiment: Vezi câte 5 zări spre dragoste se-nclină... IŞi doar de tine-atârnăglasul meu I Eu m-am înfăşurat în soare roşu, I Ca într-o coamă leneşă de leu. (Amiază), ce trece prin zone de deznădejde „vastă", amintind de sfârşitul lumii: Pot să strig acum, I Pot să plâng şi să mor. I Unde eşti nu ajung cuvintele / Cutremurate de dor. (La o io despărţire), precum şi la refluxul sentimentului care lasă în urmă nisipul strălucind de o linişte cam suspectă: Nici un sunet de pas nu irită I Aerul. Vremea în clipe mă-mparte. I Lumea exterioară, spre vară se mişcă rotită; I Până te-ntorci, singură, lunec spre moarte (Până te-ntorci). 15
Dar iubitul se întoarce, bineînţeles, şi dragostea se multiplică frumos în ciorne şi variante. A fost observată de cronicari (N. Manolescu, Eugen Simion) naturaleţea acestor versuri, feminitatea lor nefeminizată cu orice preţ. într-adevăr, poeta reuşeşte în aceste creaţii să menţină prospeţimea viziunii unei 20 „simple femei îndrăgostite", spunând ca oricare îndrăgostită şi lucruri banale de album, dar obţinând şi adevărate izbinzi ale sale, ca această poezie din care cităm trei strofe:
Părul mi-era roşu când trecuse vara, I Părul meu de aur greu, nelegănat, I Prăfuit de ceaţă, ţintuit de brumă I — Ninge lin 25 pământul unde l-am culcat. /...Stau cu mâini legate, arcuite-n creştet, I Nu mă pot întoarce să te văd cum vii. I Părul s-ar desface, aş orbi o noapte / Şi-încă multe zile să-l adun n-aş şti. I Strânge-n pumni zăpadă şi grămezi de bulgări I Să-i arunci în părul care-abia-l mai ţin — I Se va face unul, poate, o agrafă I Să-mi, 30 elibereze mâinile de chin (Ninge lin pământul).
Acest cântec calm o defineşte poate cel mai bine pe autoare.
Deşi e prematur să vorbim de „arta" Constanţei Buzea, au fost citate totuşi aici suficiente versuri penttu a încerca o
822
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
823
„caracterizare". Mi se pare că poeta începe să capete de pe acum un profil al ei interesant, o distincţie în versuri, specifică. Spre deosebire de un alt tânăr poet, Ion Gheorghe, care „enervează" cuvintele, le întărâtă, le face să-şi arate colţi şi feţe noi,
5 nebănuite, Constanţa Buzea aşază vorbele în vers încet, cu grijă parcă să nu se atingă. Versul e molcom, lin, amestecând „roua cu mierea". Impresia de prospeţime provine din candoarea cu care e privită lumea sau, ca să folosesc termeni consacraţi în critică, din optica neviciată a poetei. Eroul liric din versurile
io Constanţei Buzea percepe realitatea cu simţuri primitive aproape, netocite, aşa cum Lizuca descoperea cu ochii mari o lume de basm, putând convorbi deopotrivă cu floarea-soarelui şi cu prichindeii. Realitatea i se destăinuie prin culori şi nuanţe sclipitoare, rotindu-se mereu într-un caleidoscop, care „îi spune
15 imagini". Ce-flăcări Lungi, adevărate hamuri I De piele galbenă şi incătârămată, I în care herghelii se pustiesc, I Tu spui imagini, le asmuţi galopul I Un tropot surd, atât le-ar trebui-Şi-un cârlionţ de fum între copite. (Focul).
Vântul, apa, pietrele, păsările, lumina populează cu
20 „sufletele" lor cele mai frumoase poezii din volum, dându-le nu ştiu ce fior care tulbură. într-o poezie intitulată, Dor de ploaie, parcă toate celulele fiinţei participă la acest dor: „Numaipăru-mi, plin de zborul/Păsărilor depărtate, IA ieşit cu mine-afară I Lung, de dor de ploaie.
25 Pescarii îi apar, într-o altă poezie, ca nişte oameni ciudaţi care se întorc înfăşuraţi în năvoade şi cu „bărbile răstignite pe piept". Altundeva aflăm cum podurile de salcie „au înfrunzit şi trăiesc" sub paşi.
Promiteam Ia început să nu trec cu vederea slăbiciunile
30 volumului şi să-i creez poetei posibilitatea de a medita asupra unor deficienţe pe care le voi semnala (ştiind cum se dau în vânt poeţii să mediteze asupra observaţiilor semnalate de cronicari). în primul rând, o impresie mai generală. Se face, mi se pare, prea multă broderie sentimentală în volum. Nu-i
cerem, fireşte, să agite bătăios în aer o spadă vehementă. Câteva poezii, ca Vagon clasa IL-a, într-o galerie la Petrila, îndeplinesc o funcţie decorativă. Se vorbeşte de bărbaţi care „dorm pe coridoare". în timp ce într-un ungher cîntă „armonica încet" (evident, mai mult o reminiscenţă livrescă decât o armonică 5 adevărată), de braţul care „s-a strecurat rotund pe sub pământ / şi smulge căfbunele / şi sprijină muntele". Şi din nou în poezia Tren spre Anina se aminteşte de „oameni cate dorm liniştit". Deşi cu versuri sau strofe citeţe, aceste compuneri nu-i reuşesc, şi-i de mirare cum, după ce a dat atâtea dovezi de io originalitate, autoarea o apucă senină pe drum bătătorit. Intrând în mină, ea cântă „graba luminii / ţâşnind din lampa mea înainte" - un mod foarte debil de a celebra munca minerilor ca şi imaginea aceasta tocită (la fel de tocită precum !     şi „muntele răsturnat", „lampa de carbid", „păduri stratificate" 15
etc, pe care le întâlnim în asemenea ocazii). Astfel de metafore, ;     care revin obsesiv, dovedind că poeţii nu pot scăpa de ele, le-aş numi metafore bumerang. O versificare pe cât de facilă pe atât de săltăreaţă în genul acesta sfătos: Vor fi odată multe, gata, I Dar nu mă tem că vom uita. /Mistria roasă şi lopata, IŞi scripeţii 20 ş     de macara, arată primejdia facilităţii, prezentă chiar şi în ciclul î     de dragoste. O scenă casnică: iubita îşi priveşte iubitul care scrie, i     apoi pregătind focul se gândeşte: „Eşti un om atât de bun ". Ii mai '     arată nişte fotografii şi-1 întreabă: „Nu-i aşa că mă iubeşti foarte ',      mult?"Mergând pe linia aceasta, autoarea nici nu simte când 25 se scufundă în banalitate: Eu frig carne şi între noi e viscolul, I M-am tot gândit la porcul/Pe care tu l-ai tăiat azi, I Viscolul seamănă mult cu un mistreţi Care-şi răzbună prietenul (Cântece de soţie).
Evident, aceste secvenţe domestice nu sunt apoetice în sine (Magda Isanos, de care Constanţa Buzea pare a se ţine mai 30 j      aproape, a făcut atâtea demonstraţii de poezie „a casei"), dar 1      e nevoie de mai multă forţă lirică. Alternarea de planuri: porcul concret (cel tăiat de bărbat) cu porcul abstract, dovedeşte şi o stângăcie în folosirea metaforei.
824
MARIN SORESCU
Părându-i-se uneori a vorbi prea simplu, poeta se complică inutil, chinuie imaginile, le răsuceşte, caută „profunzimea", întâlnim aforisme confuze: „Câtă pădure rabdă timpu-n frunză / Şi îl revarsă toamna inutil!" Ce înseamnă apoi „Vezi j 5 umbra? Fără tine-ar îi-mprejuru-mi..." \ :■
S-ar mai putea aduce observaţii pe linia neaprofundării j unor influenţe, a culturii poetice etc.
Această carte de debut impune atenţiei una din fostele „stele fără nume" ale Luceafărului, devenită acum o stea cu un NICHITA STĂNESCU:
10 nume capabil să câştige un loc propriu în rândurile tinerei O VIZIUNEA SENTIMENTELOR
generaţii.
1963
Citit, citat, elogiat, criticat pentru ciudăţenie, imitat cu furie de începători, mai ales în partea sa vulnerabilă, nu se poate spune că Nichita Stănescu nu s-a aflat, în aceşti trei ani 5 care s-au scurs de la apariţia primului său volum (Sensul '■      iubirii), în atenţia cititorului de poezie. Ne găsim, fără îndoială, în faţa unei naturi poetice evident înzestrate, a unui talent valoros, a cărui dezvoltare, uneori contradictorie, justifică într-un fel şi elogiile mari şi criticile. Această nouă şi io -     frumoasă carte constituie o oglindă fidelă a stadiului în care :      se află acum Nichita Stănescu, reprezentându-1 perfect în toate 1      laturile şi „cutele", care mai luminoase, care mai „obscure", ale i      creaţiei sale. Faţă de placheta sa de debut, el realizează acum (      un pas înainte. E un univers fascinant, însufleţit de frumoase 15 „contururi de balerină", care descind din te miri ce, rază, un fir de praf, o privire, amestecându-se cu schelele de aluminiu ori cu vârstele, încărcate de lirism, ale eului său liric, „suav lungan" care „înoată şi zboară în sus". Citindu-i versurile, încerci o senzaţie ameţitoare de plutire, de desprindere din lut, 20 |      o dulce „cădere în soare" sau „în Andromeda". Titlul ales de ţ *   autor - O viziune a sentimentelor - ni se pare potrivit, pentru că Nichita Stănescu este, în primul rând, un cântăreţ al stărilor i      de spirit, al sentimentelor prinse în vârtejuri, într-un veşnic
826
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
827
proces de devenire, de colorare şi decolorare. I s-a reproşat uneori pe nedrept (alteori pe bună dreptate) caracterul vag, cam „atemporal", al poeziei, Nichita Stănescu este totuşi un poet actual, care atacă subiecte majore ale vieţii. Aceasta o face
5 însă într-un fel specific, foarte discret, aproape niciodată pe bazele percepţiei primare, ci mai ales prin reacţiile pe care aceste percepţii şi senzaţii le produc în sufletul său. Din tot ce-1 înconjoară, el extrage „acea senină cântare", optimismul, omului care are o părere „din ce în ce mai bună despre viitor".
w „Feţe de oţeluri apăreau în deasa lumină Ipe care metalul topit o zvârlea. IIar săgeţile trupului extrăgeau o senină I cântare, din aerul care ne-nconjura " (Sensul oţelului).
Poetul e stăpânit de un sentiment „de trezire, de visare", văzând totul ca într-o uşoară plutire. Poezia sa se petrece parcă
15 într-o zonă unde respiri un aer special, „curentat" şi sensibilizat la maximum. E o atmosferă ca pentru o poveste de dragoste, unde totul trebuie să fie „altfel", unde se destăinuie tăcerile iar vorbele au alte înţelesuri. Autorul atrage într-un loc atenţia asupra acestui lucru. „Fiece cuvânt care-l spun e un trup
20 străveziu I de bărbat, de femeie, I e-un şir unduit tăind în două I gheaţa unui deşert ce scânteie. I Vechile nuanţe-ale lucrurilor în zadar le mai cauţi I statura lor necrescutâ, culorile lor în schimbare I atârnând spre gri, ca nişte capete de băieţi I aplecaţi pe-o balustradă, visătoare" (Spre Andromeda).
25 Poate de aceea cel mai mult reuşeşte în cântecele închinate „leoaicei tinere, iubirea". întâlnim aici o psihologie niţeluş complicată, dar fin şi exact caligrafiată. Simţurile sunt studiate cu o rară ascuţime, în toate meandrele şi încolăcirile lor de şerpi. De la muşcătura clasică a sentimentului („leoaică
30 tânără iubirea / mi-a sărit în faţă"), sentiment care, sosit pe neaşteptate, provoacă un fel de anestezie parţială: Mi-am dus mâna la sprânceană, I la tâmplă şi la bărbie, I dar mâna nu le mai ştie. I Şi alunecă-n neştire Ipe-un deşert în strălucire, Ipeste care trece alene I o leoaică arămie I cu mişcările viclene, I înc-o
vreme, şi-ncă-o vreme... (Leoaică tânără, iubirea), până la o seară de dragoste „deasă de suflet", „în care destinele noastre j     creşteau / ca iarba de primăvară", sau la senzaţia de beatitudine amoroasă, când stai şi „te bronzezi" la lumina dragostei: Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire, I numai gândul că sunt 5 şi că eşti, I Sprijineam pe târâitul greierilor coviltire, I sub care beam azurul decantat în ceşti. II Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele. I Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri . ...  albastre, Işi când orele se-nverzeau ca smaraldele, I ne bronzam la lumina dragostei noastre. (La-nceputulserilor), totul este văzut 10 amănunţit şi cercetat cu minuţiozitate, ca la microscop vieţuitoarele dintr-o picătură de apă. 1 Aceste poezii realmente foarte frumoase pot fi citate (cu
|     câteva excepţii, de pildă Sărutul, unde metaforele sunt sleite, imaginaţia mai flască), aproape în întregime: Mă curenta 15 ■  privirea ta / întâmplătoare. I Frunza tristeţii de pe chip I deodată mi-o smulgeai, I şi stam în soare, I cu chipul nemişcat şi-ndrăgostit. I Mă curenta privirea ta I întâmplătoare, I somnul 1 **- cu vise mi-l smulgea. I O, şi lăsa deasupra mea, în soare I doar »     ramuri de copaci I şi păsări rotitoare. {Aer de toamnă). 20 j într-adevăr, emoţia artistică e aici autentică, şocul - în
|     ciuda legănării ca de gondolă a versului - puternic, sentimentul
aflându-se mereu, ca să zicem aşa, „în priză", i Uşor subţiată apare emoţia, când autorul se apropie de
!, subiectele de inspiraţie mai imediată. Aici se simte o şovăială 25 \     (vezi Autoportret în timp de veghe).
\ Multe din poeziile lui Nichita Stănescu sunt axate pe
această temă: „ O, tu carne a mea visătoare, I o, voi, fosfores-j centelor oase". Rar poet care să fi găsit o atât de mare voluptate f în a-şi cânta fiinţa, în a-şi inventaria gândurile, senzaţiile, 30 | - „vedeniile". Autorul e un pasionat explorator, care se descoperă } întruna pe sine, cu un dulce sentiment de mirare şi încântare: E un sentiment de neuitat acela I de a şti I de a descoperi I harta universului în expansiune, I în timp ce-ţi priveşti I o fotografie
828
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
829
din copilărie! El se miră de faptul că are, să zicem, „două mâini", sau încearcă delicii făcând o neaşteptată gimnastică a capului: Aprigul profil mi-l mut / dispare umăr înspre umăr". Trupul „cu vedenii cu tot" poate constitui, fără îndoială,
5 izvorul unor minunate poezii lirice şi Nichita Stănescu însuşi ne-o demonstrează în câteva piese din volum. Către pace ne cucereşte prin viziunea foarte puternică asupra vârstelor: E-un trup de copil ce tine în braţe I un trup de adolescent, I e un adolescent ce ridică pe umeri I un trup de bărbat. IEun trup de
w bărbat ce ţine pe frunte I tălpile scorojite ale unui bătrân, I e-un bătrân cu mustata-ngălbenită I de tutun, I ce sărută pe gură I fantomele norilor, I cerul albastru, universul negru. I Viaţa aceasta a mea, ca un stâlp, I o dărui să sprijine bolţile voastre, I la nunţi şi la naşteri. (Către pace).
rt Iată o bărbătească odă adusă forţei musculare, domesticite: Din pieptul meu arămiu, I vărgat în părţi de viţe muşchiuloase, I aidoma vor ţâşni, mai târziu,! leii cu coame focoase, în friguri, I ca nişte explozii de aur vor ţâşni I şi vor bate aerul şi se vor prăbuşi, I şi se vor face temelii I şi terasamente şi diguri (Amfion,
20 constructorul).
Pericolul începe atunci când omoplaţii, falangele şi falangelele astupă orizontul poetului, devenind elemente lirice exclusive, cântate „în sine". Aici cred că au fost îndreptăţite unele critici care i s-au adus lui Nichita Stănescu.
25 într-adevăr, uneori ţi-e ciudă că autorul nu mai iese o dată din această hibernare poetică. Filtrate prin prea multă vată, sunetele lumii pot ajunge deformate sau prea debile. Planetele de sus către care „cade" uneori poetul, printr-o derogare de la legea gravitaţiei, sunt desigur frumoase, dar, după cum s-a
.w dovedit, lipsite de aer. Versuri ca acestea: Când două strigăte s-au înfrăţit în luptă I (iar semnul lor era contrar) I c-o muşcătură l-a ucis cel veşnic Ipe celălalt, numai secular se. resimt de o uşoară asfixiere. Mersul său printre oameni pare a fi stânjenit de senzaţiile proprii, care cresc ca o vegetaţie luxurianţii
şi în care te poţi uneori încurca de-a binelea. Nichita Stănescu j spune undeva „mai adâncă-i mereu / urma în pământ a | piciorului meu", arătându-se şi el preocupat de vitalizarea |    poeziei sale.
{ Şi acum, cuvinte de laudă pentru măiestria de care dă 5
|    dovadă, pentru grija şi atenţia cu care îşi lucrează versul. Pătrunzând în „laborator" întâlnim la tot pasul o abundenţă de instrumente perfecţionate - cântare fine pentru cântărirea orelor şi secundelor, eprubete pentru tot felul de reacţii ale sentimentelor, oscioare, piei de leopard (imitaţie) şi alte io i . ustensile folositoare „fiinţei sale". Poetul le păstrează pe toate acolo, pentru orice eventualitate, aşa cum în atelierul lui i     Velazquez se afla un uriaş cal de lemn, pe care a pozat Filip {    al IV-Iea. Câteva secrete se pot divulga. Multe din compoziţii !     pleacă de la o supraîncordare a unei stări (de atenţie, de aştep- 15 f    tare, de visare), din întinderea la maximum a unei senzaţii I •»- (frigul, ameţeala) sau chiar a unui nerv: „Eram atât de atent, I •  - încât se stingea-n cupole amiaza I iar sunetele îngheţau în jurul fV#» meu, Iprefkcându-se-n stâlpi răsuciţi. IEram atât de atent, I încât f " plutirea ondulată-a mirosurilor I seprăbuşea-n întuneric, I şi parcă 20 | - nic-iodată n-aşfi-ncercat/frigul" (Sfârşit de anotimp), ori: „Erai j     atât de copilăroasă încât I aproape ţi-era teamă să priveşti / copacii t     şi stelele în ochi" (Portret de adolescentă). j Poezia sa impresionează, printre altele, şi prin găsirea unor
i asociaţii neaşteptate, a unor legături inedite între lucruri. Dacă 25 l metaforele tocite, gen: luna, glob de aur sau, ceva mai ! modern, luna - satelit natural, te adorm, pentru că nu-ţi mai Ş spun nimic nou, metaforele pe care le găseşte Nichita ! Stănescu sunt cât se poate de noi şi neaşteptate. Unele sunt I    chiar atât de neaşteptate, încât „te dor". Vechile relaţii dintre 30
(lucruri sunt inversate, amestecate, „îmbunătăţite"; e o 1 germinaţie formidabilă a orelor, a sunetelor şi a culorilor, care ţ „se mănâncă" şi „se smintesc" între ele („roşu aprins sminti J    culoarea pală"). Există desigur şi exagerări în această privinţă.
830
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
831
Cifrul devine uneori prea greoi, de nedescifrat: „şi omoplatul se face Ipală subţire de helicopter, I ce se-nvârte, se-nvârte...". Ameţeşti. într-un sens, câteva metafore ale lui Nichita Stănescu rămân sărace. Mă gândesc la faptul că măcar unele
5 ar trebui luate dintr-o lume mai concretă, mai pipăibilă. Altfel ele rămân nişte spectaculoase bule de aer ce se ridică în sus (dorurile, speranţele), umbre care şiruiesc din umeri (vârstele) etc. Poezia se mai realizează la Nichita Stănescu fie prin materializarea întinsă până la maximum a unor abstracţiuni -
io sau chiar a unor expresii idiomatice, fie prin abstractizarea unor elemente din cele mai concrete, pe care poetul, într-o continuă căutare de esenţe, le „arde" cu înverşunarea cu care alchimiştii azvârleau în cuptoare totul - până şi mobila şi îmbrăcămintea - pentru a întreţine focul aducător de aur.
15 Astfel, privirile sale pot „turti" soarele ca pe o turtă (n-am altă comparaţie mai la îndemână), sau, tot ele, sunt atât de drepte şi de nemişcate, încât păsările s-ar putea odihni pe ele „ca pe nişte ramuri colorate". Altundeva, privirile au şi funcţii germinative: din ele dau „frunze albastre". O altă abstracţiune,
20 timpul, capătă însuşiri de metal moale, poate aluminiu, fiind „strivit" între piepturile îndrăgostiţilor. Sentimentele „se lovesc" în sufletul poetului, ca nişte poli electrici opuşi, producând scântei. Şi aşa mai departe. Procedeul celălalt, abstractizarea concretului, este şi el adeseori folosit. Sunt desi-
25 gur aici resurse infinite de poezie autentică, pe care bardul le explorează cu frenezie, reuşind uneori să ni le întoarcă în adevărate vibraţii lirice. Citez la întâmplare: „Du-mă fericire în sus şi izbeşte-mi I tâmpla de stele, până când I lumea mea prelungă şi în nesfârşire I se face coloană sau altceva I mult mai
30 înalt, mult mai curând" (Cântec). „E-un viitor pe care-l poţi atinge cu geana, / îndărătnica mea femeie" (Spre Andromeda). „Mă tem că n-am să te mai văd uneori I că o să ne crească aripi ascuţite până la nori I c-ai să te ascunzi într-un ochi străin I şi el o să se închidă c-o frunză de pelin. "Şi, în sfârşit, această strofă
dintr-o minunată poveste sentimentală: Pe urmă ne vedeam din \ ce în ce mai des. I Eu stăteam la o margine a orei, I tuia cealaltă, I |     ca două toarte de amforă.
\ în loc de concluzie la această „viziune a sentimentelor", să
| mi se permită şi mie o „viziune" asupra poeziei lui Nichita 5 Stănescu. Versul său mi-1 închipui ca pe o pasăre suav colorată, niţel ciudată, al cărei zbor graţios ne place şi ne încântă. Uneori, tot rotindu-se pe deasupra lucrurilor - mai aproape sau mai departe - ea face, ca să ne epateze, şi zboruri de virtuozitate: zboară dând doar dintr-o aripă sau chiar numai w dintr-o pană.
1964
! <
I -
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
833
CEI CARE AU CUVÂNTUL
încep să citesc Jurnalul filosofic al lui Constantin Noica, şi simt imboldul să transcriu. Omul Noica mă duce întotdeauna cu gândul la un calmant, nu ştiu ce fel de calmant,
5 că nu i-am găsit încă numele, în orice caz ceva extras din ierburi şi rădăcini rare, culese pe lună şi descântate cu vechi rostiri româneşti. Sorbi de câteva ori şi efectul se atată imediat, nu mai fugi, nu te mai vânturi, îţi găseşti un rost la tine acasă şi reînveţi să gândeşti.
10 Pentru mine omul acesta, atât de blajin, care trece, mai bine zis se strecoară cu servieta plină, printre oameni, către manuscrisele lui Eminescu, este profesorul ideal. Orice-ar spune, simt nevoia să scot plaivazul şi să iau notiţe. Acest tic de elev conştiincios şi ascultător îl mai am lângă Edgar Papii,
15 care de asemenea impune fără să vrea, cum făcea Ovidiu versurile. (Altfel, profesori există foarte mulţi; şi chiar ei nc atrag atenţia prin câteva vorbe antepuse, care ar fi un fel de von sau de, pe linie de tobă de carte.) Câteva observaţii care ţin de domeniul esteticii.
20 întâlnesc în Jurnalulfibsofic al lui Constantin Noica câteva adânci consideraţii despre tragedia greacă şi despre artă în general. („Consideraţii" nu-i, desigur, bine spus, „observaţii" nici atâta, şi iarăşi ne împiedicăm de limbaj, şi iarăşi inttăni în domeniul autorului „Rostirii", care are, printre altele, şi
meritul de a regândi limba română, ca posibilitate de absorbire şi exprimare a unei gândiri suple şi cu o rază lungă. Mai târziu, studiile lui Noica vor constitui poate norme ale terminologiei, dar până atunci lucrăm tot cum ne vine. Deci consideraţii.)
„Un artist începe din clipa când ştie să dea dreptate tuturor 5 eroilor săi." Pornind de la această constatare, foarte exactă şi recitind romane, piese de teatru mai ales, scrise mai demult sau mai încoace, să zicem că mai demult, unde eroii se luptă cu şanse inegale, din capul locului vedem cât de artişti sunt (au fost) autorii respectivi! Spune mai departe C. Noica: „Căci io nu redai viaţă decât când pui totul în echilibru, când dai tuturor dreptate. Aşa sunt eroii lui Eschil, fiecare cu dreptatea lui. Eteocle are dreptate să apere cetatea Troiei împotriva fratelui său Polynice, care o asediază cu oaste străină. Dar Polynice are dreptate s-o asedieze, căci Eteocle l-a lipsit de 15 partea lui de domnie. Şi ce e splendid e că şi cerul se împarte, până la urmă, în Cei şapte contra Tebei: jumătate urmează pe Polynice, jumătate pe Eteocle [...]. Regăsesc gândul acesta mai frumos, mai viu, mai complex în Orestia. Fiecare are dreptate să se răzbune. Răzbunările se cheamă una pe alta, se împletesc, 20 se ramifică şi se înlănţuie una pe alta. Răzbunare peste răzbunare, şi răzbunare lângă răzbunare. Egist are dreptate să dorească moartea lui Agamemnon, căci acesta e din neamul Atrizilor, care au chinuit pe tatăl său, Thyeste. Dar ucigaşul nu e el, Egist, ci propria soţie a lui Agamemnon, Clytemnestra, 25 care are dreptate să-şi lovească soţul, pentru că sacrificase pe fiica lor Ifigenia. Iar când Oreste, fiul lor, va lovi în Clytemnestra şi în Egist, amantul ei, nu mai ştii bine dacă răzbună moartea tatălui său, necinstirea de către mamă a căminului părintesc ori pierderea propriului său sceptru. Nu 30 mai ştii decât că totul strigă după răzbunare, prin vocea, prin gestul, prin fiinţa sorei lui Oreste, monstrul acela de pietate, dragoste şi ură, Electta. Dar răzbunările se încheie aici? Nu, căci şi umbra Clytemnestrei va cere răzbunare. Iar furiile,
834
MARIN SORESCU
Eumenidele, aţâţate de ea, urmăresc pe Oreste în numele dreptăţii, că şi-a ucis mama. «Ne place să fim drepte», spun furiile, iar lanţul nu se încheie decât în faţa înţeleptei Minerva. Şi ea va institui un tribunal de atenieni. Rezultatul?
5 Cu toată mărturia lui Apollo pentru Oreste, cu tot votul Minervei pentru el, numărul voturilor e egal. Totul e în echilibru, toată lumea are dreptate, O, ce adevărat este!" încheiem citatul aici, spunând că autorul are dreptate. Trec peste comentariul meu, din lipsă de spaţiu, şi, veţi vedea, şi de timp,
10 şi transcriu o altă însemnare, din acelaşi jurnal: „Am auzit pe Heidegger câte o oră la interval de doi ani. Spunea acelaşi lucru, sau lucruri pe care nu se poate să nu le fi spus încă de la prima lecţie. Am întrebat pe cei care-l ascultau de mai multă vreme, nu, nu se repeta pentru ei. Gândea, nu ştiu cum, în spirală
15 descendentă. Nu numai linear şi progresiv se gândeşte valabil. Poate niciodată linear, ci în spirală, în burghiu, ca într-un act de sondaj. Ştii de la început un lucru, îl spui neîncetat, sub altă formă până se spune singur." E frumos formulat a gândi în burghiu (spirală descendentă) şi a spune acelaşi lucru mereu, până
20 se spune singur. „N-am putut citi niciodată până la capăt Divina comedie. E o atât de monstruoasă ordine acolo!" „Şi înţeleg vorba ciudată a lui Augustin: e în noi ceva mai adânc decât noi". Aici citatele se încheie, pentru că persoana care-mi împrumutase, pentru câteva ceasuri Jurnalul filosofic, a venit şi mi-a luat cartea.
25 Sigur, aş fi vrut s-o citesc mai încet. Şi de mai multe ori. Şi să am timp să reflectez asupra afirmaţiilor, care sunt atât de fertile pentru arta românească şi gândirea românească.
Jurnalulfilosofic a apărut de mult, şi e una dintre cărţile fascinante ale acestui gânditor român, unul dintre cei mai originali
30 din câţi am avut, contemporanul nostru Constantin Noica.
Nu ştiu care este întervalul de reeditare a cărţilor bune, căci celelalte se reeditează mereu, şi din ce în ce mai mereu, până ajung să se reediteze singure.
1976
EUGEN JEBELEANU: CÂNTECE ÎMPOTRIVA MORŢII
Unele din versurile lui Eugen Jebeleanu îţi strecoară o senzaţie de groază. Parcă te-ai afla pe un câmp ceţos, bântuit de viscole de funingini şi radiaţii; ţi-e teamă să-naintezi, neştiind 5 ce te aşteaptă la următorul pas: o prăpastie? un schelet? o bombă? Autorul Surâsului Hiroşimei şi-a interzis parcă orice luminiş de gând şi de inspiraţie, atâta vreme cât mai există catastrofe umane. Versul său colindă ca o stafie pe urmele războiului, jeleşte locurile arse de incendii, unde n-o să mai răsară nicicând io iarba. Nu-i vorba aici de o obsesie, de o stare bolnăvicioasă, ci avem de-a face cu o conştiinţă de cetăţean care se consideră datoare să blesteme moartea, tocmai fiindcă iubeşte viaţa, să demaşte războiul, pentru că fiecare fibră a fiinţei sale doreşte pacea. în acest fel, poezia cultivată de Eugen Jebeleanu este o 15 poezie actuală, cetăţenească în cel mai înalt grad.
Volumul de faţă se înscrie în continuarea liniei poetice inaugurate cu Surâsul Hiroşimei. Nota cărţii o dă meditaţia filosofică „împotriva morţii", meditaţie de cele mai multe ori profundă, degajând un vibrant lirism. Poetul e un om 20 universal, nu atât în sensul dat de Renaştere, ci în acela că el se simte răspunzător pentru soarta întregii umanităţi, pentru soarta întregului univers. El deplânge suferinţele tuturor bărbaţilor ucişi de rafalele de mitralieră sau în camerele de gazare, chinurile tuturor femeilor, tuturor moşnegilor şi 25
836
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCARI
837
copiilor atinşi într-un fel sau altul de aripa neagră a măcelului. Sentinelă în post, autorul „cântecelor" rememorează cu o inspiraţie prodigioasă tot ceea ce numim, cu un termen general, „ororile războiului", pentru a deveni şi mai dârz în misiunea sa de „a apăra mai bine această viaţă ": Veniţi şi ajutaţi-mă, I să fac pe omul Om I să stea de strajă I şi chiar şi-n somn I să-i fie pletele, cabrate de memorie, I mari cataracte I ce cad în noapte arătând abisul I şi izbutesc să facă ziua I mai luminoasă (Ca să pot apăra).
Viziunea e de coşmar, ca în Capriciile lui Goya. în cuvintele sale, într-adevăr „cabrate de memorie", stăruie ţipetele, vaierul, vâjâitul bombelor prin aer, scheunatul mitralierelor, „pojarul cuptoarelor", „gâtlejurile orbite ale camerelor de crematorii" etc. Chiar când atacă o temă paşnică, demolarea unei case, de pildă, poetul o face în aşa fel, încât parcă te trec fiorii. Versul e uşor macabru: în casa asta-n care - mic - am stat, Isă nu mai locuiască nimeni niciodată. /Să nu mai locuiască nimeni, /niciodată, !între pereţii aceştia nu mai largi I decât un dric.
Eugen Jebeleanu posedă o calitate destul de rară şi anume aceea de a da lucrurilor o încărcătură aparte. Casa veche devine simbolul mizeriei dispărute. „Nimeni să nu-şi mai plimbe paşii I niciodată I pe sub acest tavan I spre care I rahitici îngeri de funingine Isuiau cununi de scrum legănătoare" (Strada gării 30), iar în pereţii unei case noi desluşeşte „o ţesătură şi un mortar I de neînfrânt, I o ţesătură şi-un mortar de coaste" (Dialog în cartierul nou). Atitudinea aceasta este „justificată" într-un frumos poem, poate cel mai izbutit din carte, închinat veacului XX, „veac uituc, veac plin de amintiri": Veac cu pieptul spart, prin care /- când tuşeşti - scuipi, vuind, Iazur, speranţe, talazuri, I miliarde de stropi: rândunele, I bujori, zori, aer condiţionat, avânturi necondiţionate, / heralzi ai soarelui, aerosoli, Iimnuri, cuvinte descătuşate, I libertate, iubire, oameni, înainte. Cuvintele sunt încărcate de dragoste şi ură, iar împletirea acestor două atitudini face să circule prin poezie un
puternic dramatism". Comparându-1 cu un zid „plin de trandafiri stelari şi plin de o lepră nemaivăzută", autorul invită veacul să-şi prăbuşească „plăgile, lepra", dar nu pentru a dezlănţui noi nenorociri: „Prăbuşeşte-le I dar nu ca un orb. INu ) ca un orb". 5 \ Partea a doua a volumului e, într-un fel, un memorial de
■      călătorie. Poetul ia note în drumul său, face „inscripţii" pe diverse locuri străbătute. Ce îi impresionează şi aici, în primul rând, retina, sunt tot aspectele morbide, feţele hidoase ale morţii. Totul este văzut ca printr-un geam afumat, în timpul unei w l      eclipse de soare. Insula Santa Măria e „oribilă" din cauza „acestor vii cadavre de jandarmi, feroci în uniforme". într-un restaurant :      din Veneţia, faptul că vede în rol de chelner un copil de 12 ani i      declanşează imediat resursele de umanitate şi de nobilă indignare 1      ale poetului. „...Atâta vreme cât copilul acesta I îţi spune c-a venit 15 i      să fie slugă I ca să-şi câştige viaţa. [...]/cum mai poţi fi în stare/
isă-ţi mângâi liniştit copiii?" (Atâta vreme cât...). într-o fântână romană ochiul său zăreşte „hohote de umbre *   pale" şi poetul realizează în continuare o splendidă imagine. „Se întunecă şi, iată, / crepusculul I te-a prefăcut, fântână, I în w ?      pasăre decapitată... /Zvâcneşte sângele, tresare, sare. ../Şi oameni }      palizi I cu mâinile în buzunarul gol, Iprivesc la tine ţintă I şi parcă-aşteaptă I să-ţi potoleşti pe totdeauna I zvâcnirea gâtului de piatră-nsângerată I şi zborul tot mai stins al penelor de ape I ca să se-apropie I-flămânzi, tăcuţi -1 şi să te-mpartă " (Fântâna 25 romană). Aceste creaţii „rotunjesc" viziunea poetului, conferă |      volumului unitate pe ideea - foarte preţioasă - că împotriva morţii nu se poate lupta decât dacă stârpim mai întâi surorile j       ei gemene, mizeria, foamea, invidia, lăcomia. Cântecele atacă fiecare, aşa cum am văzut, un aspect sau altul al acestor realităţi. 30
Practicând inspiraţia de natură gravă, solemnă, Eugen Jebeleanu săvârşeşte, uneori, păcatul de a fi prea grav, prea solemn. Tonul acesta „îl prinde" atunci când poetul se înclină „în faţa marilor monumente", „în faţa cimitirelor
838
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
839
mărunte", dar e nepotrivit într-un dialog de pe stradă mai puţin filosofic: „— Cât vor dura clădirile acestea? I — Cât va dura şi omul. /— De ce? Sunt ele din granit, Idin stânci, din marmori? I — Nu. I Sunt chiar din noi I şi din măsurătorile I elanului şi
5 răsuflării noastre " (Dialog în cartierul nou).
Calitatea se transformă - în acest caz - în defect, versul devine grandilocvent şi ţeapăn. Poetul e un cerebral, îşi construieşte poezia ca un inginer foarte priceput. Mi se pare a descoperi, ici colo, prea multă precizie inginerească şi prea
w puţină temperatură poetică. în acest fel, cuvintele nu fuzionează între ele pentru a-şi împrumuta sensuri şi sugestii noi, nu creează, influenţându-se unele pe altele, acel câmp magnetic special, ci rămân bine lustruite dat reci. „Să nu râvniţi la aur, să nu-l vreţi, I căci, iată, ei sunt plini I de aur I şi-n faţa
15 noastră pier I în secolul acesta I care nu este al lor" (Eldorado). Aşa e — îşi va spune cititorul - dar nu mă emoţionează, nu ştiu de ce. Abstracţiunile cu care lucrează foarte mult (moarte, sărăcie, mizerie etc.) rămân uscate, moarte, sărace atunci când autorul nu suflă peste ele suficientă viaţă poetică: ...Şi-apoişi
20 Foamea... Foamea dirijată Işi controlată cu-aparate radar, I tăcuta Foame, Foamea ce-i lăsată I cu bucurie să se tot întindă etc. (Prolog).
Pentru că aminteam mai înainte de retorismul care-i joacă unele feste, am cita aici o strofă dintr-un Madrigal pe schelă
25 pentru o muncitoare, în care tânăra muncitoare visând, pesemne îndrăgostită, pe schele vede în visul ei „uriaşigrei de beton armat, I cu pantaloni de piatră, I cu ochi electrici, I cu largi danturi de trepte".
întâlnim şi oscilaţii de natură imagistică, fie o istovire
30 metaforică („grei stejari de metal", „ţipătul sirenei ce-a sângerat văzduhul" etc), fie o efervescenţă metaforică de natură maşinistă: „Să fii viu, o, această I explozie — a nemuritorului motor I al bucuriei noastre zilnice, I hrănit cu inepuizabila benzină albăstruie I al zărilor pe care le aprindem!" (Să fii).
Se pare că poetul însuşi şi-a dat seama de aceste stridenţe ale volumului şi ca un contrapunct, la notele luate prea sus ale cântecelor împotriva morţii, întâlnim, mai ales în partea a treia a volumului, şi cântece pentru viaţă, mici poeme de dragoste, de pace, de muncă. Vetsul e cărnos, plin de seve, ca în Tezaure, 5 unde silueta iubitei se conturează frumos între fluxul câmpului („Gorganele cu sâni umflaţi de soare") şi refluxul mării („Ai sânii mici I şi-acuma ieşi din mare Işi te întinzi, de soare, lângă mine I cu trupul mic sunând de stele lucii I şi de mărgăritare albăstrii"). în altă parte e plin de candori, ca, de pildă, în celebrarea w luminii în care a adormit un obraz de copil „pe o mână de : lună" (Lumina). Poetul se arată entuziasmat de bunele animale (Oh, animalele!), iar cocoşii oraşului „a căror creastă pune în mişcare, / spiţele soarelui" fac obiectul unei poezii spumoase, plină de inventivitate, pe linia lui Edmond Rostand 15 din Chantecler. „Cocoşi ai oraşului... Ibună dimineaţă sans-culoţi [...]/incendii de aur localizate, Ipeceţi sburlite, I trâmbiţi civile î de pene, I incandescente ape de rubine I în care fâlfâie văzduhul" ^ etc. Abundenţa de metafore, declanşate de prezenţa cocoşilor J| („astre sburlite", „brichete în fumul transparent al dimineţii", 20 „cascade de magneziu" etc.) ne duce cu gândul şi la celebra Cioară a lui Topîrceanu.
Interesant din capul locului prin inspiraţia viguroasă, prin actualitatea sa vibrantă, acest ultim volum de versuri al lui Eugen Jebeleanu poate stârni discuţii fructuoase în legătură 25 cu modalitatea de poezie propusă de unul dintre creatorii noştri cei mai înzestraţi.
1964
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
841
O. HENRY
Proza americană cunoaşte astăzi „fenomenul Salinger". O ironie, aş zice sceptică, un zâmbet când candid, când amar, parfumul unei poezii dintre cele mai grave - iată ce
5 caracterizează proza acestui scriitor. De veghe în lanul de secară, apărut şi în româneşte , e în fond un poem filosofic deghizat. Faţă de Salinger, compatriotul său O. Henry, ca şi Mark Twain, pare un umorist de modă veche. Nu diminuăm prin aceasta cu nimic valoarea sa literară. Pentru a scoate mai bine
10 în relief trăsăturile specifice scrisului său, poate că e mai bine să ne amintim vechile comedii cinematogtafice ale lui Charlie Chaplin. Ca şi acestea, povestirile lui O. Henry sunt pline de urmăriri tragicomice, se aud pocnete de pistoale în noapte, se petrec răpiri, divorţuri, tot felul de scandaluri. Cojile de banane
15 pe care alunecă şi cad eroii pot fi considerate acele întâmplări ale vieţii de toate zilele, minuţios povestite de scriitorul american. Bătăile cu frişca, încurcăturile şi situaţiile bufe sunt întâlnite aici la tot pasul. E ceea ce făcea de altfel şi Mark Twain. Lumea lui O. Henry e însă mai diversă, perspectiva e
20 panoramică: bandiţi călări, ori pe jos, mascaţi ori nemascaţi, cu porecle dintre cele mai fioroase, jefuind cu dexteritate
Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965.
trenuri, apoi „lichidându-se" între ei; oameni de societate, care, din plictiseală, ospătează vreun cerşetor pentru a putea auzi „istoria vieţii" acestuia; cerşetori care inventează fără nici un chef istorioare lacrimogene; birjari asasini... din milă pentru aproape; rataţi şi palavragii, tineri săraci îndrăgostiţi, ce cu mari 5 sacrificii îşi fac cadouri inutile... Toţi aceşti eroi sunt puşi în !     mişcare de scriitor cu o artă de păpuşar sentimental ce ştie să i     improvizeze câte-o istorioară adecvată pentru fiecare dintre =     păpuşile lui. Comparaţia cu păpuşarul n-am făcut-o întâm-ţ ţ plător. Senzaţia de bâlci este puternică la lectura scrierilor lui io j - O. Henry. Ea provine atât din neobişnuita varietate de care aminteam, din caracterul „pestriţ" al întâmplărilor, cât şi din modul „clasic" în care îşi compune operele.
Născut în Carolina de Sud în anul 1862, O. Henry şi-a început existenţa în modul, pe cât de banal pe atât de istovitor, 15 i     al slujbaşului mărunt, terorizat de sărăcie. Schimbă câteva pro-|   i fesii, schimbă şi locul, fără ca norocul să i se arate de undeva, ţ " Căsătoria, cu o femeie de condiţie de asemenea măruntă, nu
* va însemna nici ea găsirea unei soluţii. în plus, durerea de a-şi
* pierde de timpuriu soţia, şi grija pentru unica lui fiică, nevoit 20 s-o crească singur. Deci, tot felul de greutăţi. Se poate spune
!     în această privinţă că O. Henry e cel mai nedescurcăreţ 1     personaj al său. La un moment dat, sondează posibilitatea unei oarecare independenţe economice prin înfiinţarea unei reviste umoristice (probabil, un fel de „Moft"). Dar tot fără rezultat. 25 j     Se pare că ultimii ani ai vieţii (moare în 1910) au fost mai l     luminoşi. Celebritatea pe care i-o aduc povestirile nu e însă '* urmată decât de o aparenţă de bunăstare şi scriitorul e torturat de predarea „manuscriptului" cerut săptămânal de marile
■ 1 cotidiene. 30
■ Din cele spuse până acum, cititorul îşi poate face o idee \     destul de vagă despre scriitorul de care ne ocupăm. Adevărul
" e că O. Henry îl pune pe istoricul literar în dilemă, fiind foarte greu de încadrat într-o singură rubrică. Sensibilitatea şi
i :
842
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCÂRI
843
talentul său joacă pe toate rubricile, pe care o mână dornică de clarificare ar fi scris: „umor", „satiră", „tragism", „ironie" etc. f
Să luăm de exemplu povestirea Tocmeala din Blackjack. Este I vorba despre două familii - una a lui Pike Garvey, care se ţ îmbogăţeşte peste noapte, cealaltă a lui Yancey Goree, care decade. }
Cea care parvine cumpără de la beţivanul Goree („care dacă n-a decăzut mai mult, e din cauză că nu s-a ivit încă prilejul"), casa şi împrejurimile. Noua situaţie n-o satisface însă pe deplin. S-ar părea că această familie are tot ce-i trebuie. Totuşi, ceva lipseşte. Fiecare familie „bună" poartă - aşa-i tradiţia - o duşmănie veche cu o altă familie. Lui Garvey îi lipsesc aceşti duşmani, fapt pentru care achiziţionează pe lângă casa cumpărată mai înainte şi duşmănia familiei respective, „duşmănie veche, de mâna intâi". O. Henry povesteşte în asemenea manieră toate aceste lucruri, încât până la jumătatea povestirii ai impresia că citeşti o parodie izbutită la adresa mult speculatei vendete. (închipuiţi-vă una dintre frumoasele ] povestiri despre Corsica ale lui Prosper Merimee, „americanizată") Numai că de la un punct încolo lucrurile se schimbă, . luând o întorsătură tragică. Constituie, de altfel, una dintre    } ■ marile calităţi ale lui O. Henry - aceste întorsături neaşteptate, ! acest „joc" foarte abil cu inerţia, aş zice, a cititorului. După ce f reuşeşti „să intri" în atmosfera unei bucăţi şi gândurile îţi dau o anumită direcţie, O. Henry schimbă brusc situaţiile. Efectul e remarcabil - dar despre asta vom vorbi mai încolo.
Răfuielile dintre familii l-au atras adeseori pe scriitorul j american, prin marea doză de ridicol pe care o conţin. în ! Cvadratura cercului ni se dau amănunte asupra „modului dc desfăşurare" a unei astfel de vrajbe: „Membrii familiei Flarkness erau împuşcaţi la plug, prin fereastră, la lumina lămpii, în drum, pe când se întorceau de la adunările religioase, în aer i liber, în somn, în duel, treji sau altminteri, câte unul sau în grupuri de familie, pe pregătite şi pe nepregătite". Când din !" ambele familii nu mai rămâne decât câte un singur ."
supravieţuitor, unul dintre ei, mai slab de înger, fuge, întrucât altfel „duşmănia ar fi să capete un caracter prea personal". Cu deosebită vervă, scriitorul ironizează patriotismul îngust al sudiştilor, extremismul lor excesiv.,
Revista Trandafirul Sudului, ai cărei redactori şi colabo- 5 ratori sunt aleşi numai după „virtuţi" strămoşeşti, are această deviză: „Din Sud, pentru Sud şi prin Sud". Sunt aici şi săgeţi îndreptate împottiva modului absurd în care se înţelegea promovarea literaturii. Când revista e gata să sucombe din lipsă de cititori, apare salvatorul Thacker, un om foarte vioi, „pro- io motor al tirajelor" oricărei publicaţii „care nu este tipărită în vreo limbă moartă". Spirit practic, el îl sfătuieşte pe directorul Trandafirului să achiziţioneze lucrările în funcţie de calitatea lor.
Şi pentru că a venit votba de spiritele practice, să observăm că ele constituie o adevărată mină de aur pentru O. Henry. /5 Cartea e plină de „oameni de iniţiativă", afacerişti fantezişti cu capul vuind de planuri în genul celor ale lui Don Quijote, apoi simpli „descurcăreţi" sau escroci în toată regula. Catedra defilantromatematică îi vizează pe aceştia din urmă, care ştiu să îmbine în mod ingenios filantropia („nu există plăcere egală 20 cu aceea de a te vedea filantrop"), cu specula cea mai ordinară („Filantropia, când e pusă pe bază solidă de afaceri, e unul dintre cele mai bune afacerisme").
întâlnim apoi rataţi, rataţi de toate felurile. în general, pentru ei autorul dă dovadă de multă înţelegere. Povestirea sa devine 25 aproape duioasă, ca în cazul bătrânului Berman din Ultima frunză. Pictor nerealizat, trăind din puţinii bani pe care-i câştigă pozând, acesta îşi încheie viaţa realizând o adevărată capodoperă: pictează o frunză verde pe iedera de la fereastra unei bolnave obsedate de gândul că va muri odată cu căderea ultimei 30 frunze. Bunătatea celor simpli, tăria lor de caracter, puterea lor de sacrificiu - acestea nu mai ţin de satiră ori de umor.
O. Henry e un maestru aproape desăvârşit al povestirii. Foarte rar se întâmplă să întâlnim bucăţi mai greoaie, cum e
844
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
845
de pildă Un raport municipal, un amestec de reportaj, foileton, povestire. Căci, de cele mai multe ori, scriitorul ştie să conducă firul acţiunii cu o mână sigură, aşa încât după lectura fiecărei bucăţi rămâi, cum se zice, puternic impresionat. Şi, în
5 acelaşi timp, uimit. Te aşteptai ca totul să se termine altfel -totuşi, deznodământul găsit de scriitor e cel mai bun.
Să pătrundem puţin în laboratorul artistului. Să luăm chiar Un raport municipal despre care am spus adineaori că e mai slabă. „Slabă", pentru nivelul O. Henry, bineînţeles. Chiar şi
io aici, întâlnim o mulţime de lucruri menite să capteze atenţia, în primul rând, e ingenioasă alternarea de planuri: cel artistic, cursul acţiunii propriu-zise, cu cel statistic, nararea seacă a unor date, cifre etc. Iată un pasaj:
„- Oraşul dumneavoastră, declarai eu pe când mă
15 pregăteam de plecare (şi plecarea este momentul generalizărilor dulcege) pare a fi un oraş liniştit, calm. Un oraş cu căminuri familiale, unde aş spune că puţine lucruri se întâmplă, în afară de cele obişnuite."
Şi urmează imediat ceea ce am putea numi planul secund.
20 „Face, în realitate, un comerţ mare de sobe şi vase de bucătărie cu Vestul şi Sudul, iar morile sale prospere au o capacitate care depăşeşte două mii de barile." Efectul comic e din nou remarcabil. Pe de altă parte, autorul conduce în aşa fel povestirea, încât pare că într-adevăr în oraşul despre care e vorba nu
25 se întâmplă nimic, e un oraş liniştit, calm. O lehamite veşnică pluteşte peste străzi şi case ca o fata morgana a plictiselii.
Singurul lucru demn de văzut e apusul soarelui, iar cine soseşte acolo după scăpătat, nu mai are pe ce-şi pune ochii. Dar, la sfârşit, îţi dai seama că, de fapt, toate acestea nu sunt decât
30 aparenţe, oraşul atât de liniştit colcăie de fapte extraordinare. O. Henry construieşte foarte multe povestiri pe această tehnică a aparenţei. Ca şi în cărţile poliţiste, intervin dese răsturnări de planuri; amănuntul trecut cu vederea la început se dovedeşte până la urmă relevant.
i Proza americană a cunoscut în acest sens creaţia
:    halucinantă a lui Edgar Allan Poe (amintiţi-vă Cărăbuşul de |    aur, Masca morţii roşii etc). O. Henry adaugă la calităţile '    excepţionale ale înaintaşului său umorul, tonul ceva mai degajat. în loc să citeşti cu ochii măriţi de groază, ca la lectura 5 lui Poe, citeşti zâmbind. Are un mod foarte captivant de a povesti O. Henry. Caracterizări năstruşnice ale personajelor, !     tot felul de aluzii la evenimentele timpului, paranteze în care-şi spune „părerea" despre cele întâmplate, toate acestea conferă schiţelor şi nuvelelor, mai bine zis „istoriilor" sale, un farmec io deosebit. Iată câteva citate: „Chalmers rupse scrisoarea într-o mie de bucăţele şi începu să uzeze covorul său preţios, păşind pe el în lung şi în lat, ca o fiară în cuşcă" (In Madison Square, o poveste ca din „O mie şi una de nopţi"). „De altfel, voi fi şi eu pentru dumneavoastră o adevărată Şeherezadă, neîntrerupt, 15 până la clipa scobitorilor" (Ibidem). „Pictorii tineri trebuie să-şi !     croiască drumul spre artă făcând desene pentru nuvelele pe care autorii tineri le scriu ca să-şi croiască drumul spre literatură" J i (Ultima frunză).
Sunt observaţii dovedind un ochi deosebit de ager, care nu 20 „patinează" pe lucruri, ci pătrunde în esenţa lor.
Autorul ştie să producă umor prin hiperbolizare, umflând mult lucrurile cele mai banale, ori prin graţioase eufemisme de felul acesta: „o persoană a cărei respiraţie ar fi aburit cu *     uşurinţă o oglindă, într-atât era de plină de viaţă" (Trandafirul 25 |     Sudului). Situaţiile comice abundă (întorsăturile vieţii). Omul I ^ de afaceri e într-atât de băgat în cifrele sale, încât „n-are timp" î     de declaraţii de dragoste. Simţindu-şi sufletul plin de fiori I -* pentru tânăra sa stenodactilografă (a cărei frumuseţe „nu se ',     poate descrie stenografie") îi vorbeşte în felul acesta: 30 f f      „Domnişoară Leslie, începu el pe un ton grăbit, nu dispun decât de o clipă. Vreau în această clipă să-ţi spun... Vrei Să fii soţia mea? N-am avut timp să-ţi fac curte aşa cum se j     obişnuieşte, dar te iubesc cu adevărat. Răspunde-mi, te rog,
846
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
847
iute - unii indivizi tocmai acum speculează urcarea acţiunilor Union Pacific."
Şi primeşte din partea iubitei următorul răspuns: „înţeleg acum, spuse ea blând. Eternele tale afaceri te-au 5 făcut să uiţi totul. La început m-am cam speriat. Bine, dar nu-ţi aminteşti, Harvey? Noi doi ne-am căsătorit aseară, la ora opt, în bisericuţa de după colţ!" (Romanţa unui agent de schimb supraocupat). E un final cu „poantă", urmărind un scop pur umoristic de data aceasta.
w Povestirile ocupând, de obicei, un spaţiu restrâns, autorul nu se lansează în analize psihologice. El ştie să compenseze aceasta prin alte virtuţi, care-i vin mai la îndemână. Totuşi, observaţiile de mişcare sufletească pe care le face, ca-n treacăt, sunt cu totul revelatorii - ca de pildă aceasta, referitoare la un
15 fals prieten ce-şi ucide tovarăşsul:
„Dar în acelaşi timp expresia de pe faţa lui Dodson se schimbase; arăta acum o rece ferocitate amestecată cu o cumplită lăcomie. Sufletul acestui om luase în clipa aceea expresia unei mutre drăceşti la fereastra unei case de oameni cumsecade"
20 (Drumulpe care apucăm).
Şi pentru că suntem la acest capitol al măiestriei literare, să adăugăm şi o calitate care poate deveni uşor un defect: digresiunea. Autorul lansează o idee oarecare - apoi începe să facă fel de fel de consideraţii în jurul ei, e adevărat cu un real
25 simţ acrobatic. Dăm un exemplu ...„iar cunoştinţele ei despre lume veneau doar din deducţii şi din inspiraţii. Cam din aşa ceva e alcătuit grupul mic şi preţios al eseiştilor etc." Câteodată, totuşi, când aceste paranteze sunt prea lungi, devin supărătoare, chiar dacă autorul începe sau termină cu o autoironie.
30 „Trebuie să vă povestesc cum se face că am ajuns aici, în Nashville, deşi vă asigur că digresiunea este tot atât de plictisitoare pentru mine, ca şi pentru dumneavoastră."
Unele povestiri încep cu adevărat abia după o pagină sau două, prozatorul simţindu-se dator să facă un fel de acomodare
a cititorului. E un procedeu întâlnit mai des la maeştrii secolului trecut.
Un caracter vesel îl au şi unele povestiri despre bandiţi (celebra bucată Răscumpărarea căpeteniei Pieilor Roşii, excelentă parodie a literaturii despre răpiri). E adevărat, tot în naraţiunile 5 cu subiecte din viaţa gangsterilor, hoţilor, afaceriştilor, întâlnim şi cele mai puternice accente de satiră, multe dintre ele devenind adevărate pamflete la adresa unor stări de lucruri cu care O. Henry nu putea fi de acord. Drumul pe care apucăm, e o scurtă „istorie" a milionarului ce porneşte de la io un act de hoţie „curată", la drumul mare, şi ajunge la jaful . „onorabil şi admis, mascat sub pavăza unui nume." Deşi, prin ; cuvintele unora dintre personaje, autorul pare a da vina pe pornirile, pe înclinaţiile rele ale individului („Nu-i după drumul pe care apuci, e ceva în lăuntrul nostru care face din >5 noi ceea ce suntem"), critica socială nu apare nicidecum diminuată. Expresia „Bolivar nu poate duce povară dublă -: devine un simbol al afaceristului care-şi „curăţă" prin orice '"mijloace calea către îmbogăţire.
Una dintre trăsăturile importante ale scrierilor lui O. 20 Henry o constituie, după cum s-a putut observa mai sus, tonul jovial, „finalurile fericite". S-a vorbit mult despre un oarecare idilism al său, demonstrându-se cum, pornind de la nişte întâmplaţi reale, destul de tragice în esenţă, scriitorul a ajuns la povestiri pline de haz. Nu cred că ar fi de vină o aşa-zisă inca- 25 pacitate de a vedea mizeria realităţii, a societăţii. Mai degrabă, natura specifică a talentului său îşi spune aici cuvântul.
Să nu uităm că ideea însăşi de a face literatură i-a venit lui O. Henry (pe numele său adevărat William Sidney Porter) la închisoare, unde ispăşea, în calitate de casier, lipsa unei sume 30 oarecare de bani. Multe dintre cele aproape trei sute de povestiri rămase de la el au fost concepute chiar acolo, artistul rememorându-şi viaţa plină de greutăţi, de instabilitate. Amănuntul acesta spune foarte mult. Astfel înţelegem mai bine
848
MARIN SORESCU
zâmbetul omului care a încercat să îndulcească „faţa neprietenoasă a vieţii, cu puţină formă şi ceremonie", cum scrie undeva chiar O. Henry.
1966
SCRISORI PRO VINCI ALE
Ştefan Bănulescu pune o distanţă de-o fugă de dropie: între el şi indiscreţia lumii. Şi, de asemenea, între el şi foaia de hârtie. E un distant, din sfială. Numai că, dacă telefonul se poate scoate din priză, coala nescrisă îl urmăreşte cu încăpăţânare, ca pe un 5 vânat rar. îl ţine mereu în bătaia puştii. Nu ştiu dacă mai avem azi un alt scriitor care să petreacă mai multe ore în faţa petecului, când scris, când scris şi şters, când alb, ca albul ochilor celor care ţi se uită în ochi. Dacă aş avea talent de desenator i-aş face astfel portretul: Bănulescu strecurând cuvinte, cu o 10 strecurătoare fină, purtând pe faţă masca nobilului chin. Aşa s-a născut Iarna bărbaţilor. Pagini antologice de proză
I ■   românească. Şi după aceea - tăcere. Iarăşi fuga, miile de
1      zgomote ale oraşului, plus zgomotele perceptibile doar celor cu auzul ciulit, căutările unui loc bun, a unei cerneli care să 75 nu facă „purceluşi" sau cum li s-o fi spunând la pete, a unei peniţe, de încredere şi aşa mai departe - întreaga strategie a
•      luptei cu cuvântul, pe care unii o cunoaştem mai mult, alţii
|     mai puţin, alţii din auzite.
| Am în faţă recentele Scrisori provinciale. „Scrisorile" ca 20
punct de plecare au un resort intim, compensatoriu. Fugi după : linişte, dar când ai atins-o, te deranjează ca o cascadă. Nu : cunosc un zgomot mai infernal decât Urlătoarea tăcerii! Şi |     atunci începi să-ţi apropii lumea. Te duce gândul, parcurgând
850
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
851
delicatele foiletoane - că autorul are universul aşezat în ordine pe-o faţă de masă şi, cu sfiala - îndrăzneală a creaţiei, trage încet de pânză şi-şi vâră tot mai sub ochi „obiectivele". Urmărim de fapt un spectacol al comunicării. „Primim şi 5 scriem din ce în ce mai puţine scrisori. Aflaţi în situaţia de a aşterne câteva rânduri familiare şi de a le expedia, avem trac şi o secretă teamă de ridicol şi inutilitate." Tonul cătţii îţi e dat de la prima frază. Şi, aş spune, şi tonusul. Bănulescu conversează cu ideile având grijă de-a păstra mereu o distanţă
io ceremonioasă. Tuturor ideilor le spune „dumneavoastră", chiar şi celor mai nesuferite. Acest climat diplomatic creează savoarea unui stil inimitabil, propriu omului şi artistului. Scrisorile sunt blând ironice, şi cum remarca Nicolae Manolescu, aparţin unui moralist. De mult n-am mai dat în
75 literatura noasttă peste o vocaţie pedagogică atât de frumos servită şi ar trebui să ne întoarcem înapoi la miezoasele scrisori ale lui Ion Ghica, Alecsandri ori la proza scurtă a lui Costache Negtuzzi. îmi vine în minte şi frumoasa carte Mici opere morale a lui Leopardi. Nimic crispat, acea curgere lină a gândurilor,
20 ba uneori chiar un chef de vorbă - lucru atât de rar. Uneori sunt disecate nişte atitudini, alteori dăm peste carnete de scriitor: „realitatea în căutarea ficţiunii", pagini care ne aduc în memorie vremea când autorul nu era decât un „pârlit de nuvelist". Greu de definit formula noilor proze. Nu există, de
25 fapt, o formulă, aluzia epistolară putând deruta. în cele mai multe bucăţi povestitorul e deghizat în ascultător şi comentator de confidenţe. Crainic de confidenţe. Un personaj important ar fi „prietenul" - ceva pe muche, între confesorul serios şi amicul moftangiu al lui Caragiale. Unul vine să-i povestească
x de noul cod poştal, prilej pentru autor de a face interesante consideraţii toponimice şi lingvistice, pline de savoare şi miez; un alt prieten îi vorbeşte cu nostalgie villoniană despre zăpezile de altădată, un al treilea pune pe tapet „subiectul zilei". Un fel de Hanu Ancuţei cu două personaje, dintre care unul
vorbăreţ şi avântat, celălalt ţinându-se disctet, cât mai în umbră, ascultând tăcut, zâmbind „înţelept ca un proverb". Ştefan Bănulescu reintroduce în circuit scriitotul ca personaj, f această carte dând pe faţă harul de narator. Cu un minimum I de ficţiune şi de regie sunt puse în ramă întâmplări, oameni 5 î şi idei. Se încearcă reabilitarea prestigiului breslei şi modelul | de scriitor la locul lui este Nicolae Filimon: „Prin Filimon, | prestigiul public al scriitorului începe să vină direct din f     substanţa şi prestigiul scrisului şi se cerea respectat chiar în lipsa
unor ranguri şi poziţii sociale moştenite sau dobândite prin io \     mijloacele vremii. Această nouă condiţie a scriitorului, mult mai dramatică (dar şi mai aproape de adevărurile meseriei), care-şi ia singură toată răspunderea, fără posibilitatea de a se ocroti înapoia vreunui regim preferenţial de impunitate, aveau X     s-o încerce după aceea, la modul masiv, numeroşi scriitori." /5 I ' în sprijinul acestor afirmaţii sunt citate mărturisirile lui Ion Ghica: „...câştiga puţin, prin munca şi talentul său; caracter : -i independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni, ura şi . Ş- dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea; modest până a roşi sş* când auzea laude pentru scrisul lui, n-a bănuit niciodată că era 20 '■     un scriitor de mare merit." Pe aceeaşi linie, portret-eseu se înscrie şi itinerariul „Haimanale-Ploieşti-Mizil-Bucureşti", pe I *  urmele lui Caragiale. „Lumea de parodie, Caragiale e posibil I -   să n-o fi întâlnit în chinuitul şi seriosul sat Haimanale. Copilul :     Catagiale, cu deosebite însuşiri native, plecând din Haimanale, 25 }     cu părinţii săi, spre Ploieşti, lua cu sine amintirea unei lumi |     simple şi de bun-simţ, precum şi amintirea, dacă nu poetică, cel puţin intimă şi cu frumuseţi la îndemână." De mare actualitate f "   mi se par consideraţiile despre arta scrisului din „Narcis era !     frumos, dar mai puţin artist", pledând pentru „stilul normal" 30 f -   adică, în contra (cu termen maiorescian) „stilului plâns" şi |     „stilului confuz". „Folosiţi stilul normal. E cel mai bun examen al prozei. Şi cu şansele cele mai sigure spre nemurire." S-a putut observa, chiar şi din cele câteva cuvinte, diversitatea „scrisorilor",
852
MARIN SORESCU
bogăţia de tonuri şi nuanţe. Dacă s-a luat ceva din genul epistolar, s-a luat tocmai această libertate de zbor de la una la alta, logica asociaţiei, eleganţa clasică a confidenţelor dc altădată. Ironie, autoironie, sfat, proverb, gingăşie - iată ţesătura cărţii. Şi pentru a încheia: sunt prozatori grăbiţi de nemurire. Aceştia se aruncă pe pagina albă direct din scutece ori din pat, cu aşternut şi cu maculatoare cu tot (atunci când se cred maturi), măcinaţi de o febrilitate vecină cu zarva pieţei, din invidie şi teamă să nu le-o ia altul înainte, Doamne fereşte! Şi există alţii, care aşteaptă, meditează şi scriu numai atunci când nu pot altfel. Bănulescu face parte din ultima categorie. 1976
AMATORISM MASIV. EUGEN BARBU, „ARBITRU ÎNTR-UN FOIŞOR SINGULAR": POEZIA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Prin apariţia volumului Poezia română contemporană, Eugen Barbu anunţă un serial de critică a literaturii române 5 „de la origini până în prezent". Va cuprinde: .Aventura limbii române", „Filonul popular, „Cronici şi cronicari", „Balcanismul literar (de la Anton Pann la Ion Barbu)"; apoi volume separate despre Eminescu, Creangă, Caragiale, Călinescu; apoi Proza română contemporană şi, în sfârşit, Critica română de-a io lungul timpului. Ambiţie absolut onorabilă. Să ne dea dumnezeu ochi buni s-o putem citi, căci Eugen Barbu, scriind mult scrie mărunt, iubeşte litera mică. Nu ştim dacă acest plan monumental va fi dus la bun sfârşit paralel cu o istorie „de asemenea polemică şi antologică" a sportului /5 românesc, unde Eugen Barbu şi-a asumat de asemenea rolul de arbitru de mai mulţi ani; vorba aceea, are, n-are pantaloni scurţi, steguleţ şi fluier în gură, el e acolo. Căci de-ar fi aşa, am putea urmări cu acelaşi interes şi aventurile lui Puck, monografiile hocheiului pe gheaţă, ale oinei ş.a.m.d. 20 Deocamdată, avem în mână un volum de vreo 500 de pagini, format Caieteleprincepelui, scris de bunăvoie pe două coloane, cu literă mică şi dedicat poeziei de azi. Este domeniul unde criticul Groapei, dacă se poate spune astfel, pare că se pricepe cel mai bine, din moment ce a început cu ceea ce, după 25 planul anunţat, trebuia să cam încheie. Să-şi cam încheie
854
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
855
cariera de critic. Se pare că ideea serialului i-a fost inspirată de Kojak, filmul pe care-1 urmărim acum cu toţii la televizor, dar pe care Eugen Barbu, fiind şi un prodigios autor de scenarii, a putut să-1 guste mai demult la casa de filme. Spun asta, 5 pentru că judecăţile (de valoare, sigur că da) pe care le emite la tot pasul (pe parcursul celor aproape 500 de pagini, pe două coloane, literă mică) seamănă ca două picături de apă cu procedeele omului ordinei americane, care face dreptate întotdeauna, riscându-şi viaţa şi chelia, apelând bineînţeles şi
io la întregul atsenal la îndemână: conlucrarea cu băieţii, ajutorul negrilor inimoşi, interceptarea telefoanelor, filajul fin. Gangsterii pe care cheltuieşte atâtea gloanţe sunt - să nu râdeţi -poeţii români de azi. Dacă nu se droghează, nu sparg bănci şi nu omoară, aceştia scriu în schimb versuri! Ei, păcatul e de
15 neiertat. Eugen Barbu are de la natură toate atuurile de a arbitra arta: e imparţial, suferă ca dracul fiert pentru adevăr, e incoruptibil ca Saint-Just şi Robespierre la un loc şi se înconjoară numai de oameni de bine, pe care nu-i poţi bănui cumva de ranchiună ori potlogărie. Dacă îi aduce cineva un
20 citat într-o limbă străină, îl verifică la Biblioteca Academiei şi tremură pentru o virgulă sărită. Spirit senin, necontingent, trăind retras în lumea abstractă a ideilor, frământat de problema morţii (confraţilor), şi a duratei bergsoniene în artă, el este tocmai de aceea chemat să ponteze prezenţele în poezia
25 de azi şi nimic nu-1 doare mai mult decât o nereuşită cât de mică în domeniu. A scrântit-o un pic Tudor George la o terţină? Eugen Barbu e în stare să-şi mănânce unghiile (e totuşi om) de ciudă, pentru că el crede în Tudor George. Abăluţă ratează o metaforă, pe care el o şi vedea în plasă, vreau să spun,
30 o şi vedea scăpărând, Eugen Barbu face o scenă de isterie - din dragoste pentru poezia bună. Să fiu scuzat pentru limbaj, dar am citit cartea lui Eugen Barbu şi-am mai învăţat şi eu de la clasici. Când mă delectez cu critica sa fină, îmi vine în minte tabloul frumos (sunt, desigur, subiectiv, s-ar putea ca lui E.B.
să nu-i placă) al lui Vermeer, intitulat Femeie cântărind aur. Numai acolo am mai văzut atâta minuţie, atâta grijă de-a nu greşi, atâta stăpânire în cumpănirea talerilor (nu arginţilor). Talentul adevărat, mare, este pentru Eugen Barbu aur curat, şi-1 semnalează oriunde-1 găseşte cu un entuziasm care merge 5 până la deşănţare, până la a-şi lua poalele-n cap — vezi partea despre Mutaşcu (şi alţii). Repet: oriunde-1 găseşte, chiar şi când
;      e vorba de indivizi recalcitranţi, pe care nu-i agreează ca persoană ori, spre a vorbi în limbajul său academic, îl
j      enervează mutra lor. De aceea zic: ar putea juca bine rolul io
1      cântăritorului de aur pe ogorul literaturii. Evident, în travesti.
, ,   Şi iarăşi, evident, să nu fie prea multe gropi, să nu aibă impresia
I      de concurentă ori lovitură sub centură.
I
| Acestea sunt gânduri care mi-au venit înainte de-a
i      parcurge cartea sus pomenită, numai luând-o în mână şi 15 <      uitându-mă la ea, savurând ideea de a citi-o. Se vede însă că '      m-am pripit. Cartea m-a dezamăgit. Evident, articolele despre poeţii de azi la rubrica Spirale, sunt docte, că doar sunt ţ *   făcute pentru Informaţia Bucureştiului. Mă aşteptam să aibă
ceva în plus, ştiut fiind că una e exigenţa Informaţiei şi alta a 20 \     Istoriei. Cartea lasă impresia de amatorism masiv. Că toţi ne 1      pricepem la poezie, şi totul e să ai curajul să pui mâna pe poeţi 1      şi să-i scuturi, dacă nu-ţi place cum scriu pe moşia ta (poezia ;      se pare că e moşia lui E. B.). El e omul însetat de absolut. Ia I      cu bune intenţii o carte de versuri şi dintr-o dată se izbeşte de 25 l      relativ. Ana Blandiana îl scoate din sărite, versurile ei au un astfel de nivel, că aproape-1 fac să se exprime în „miştoul elegant", mereu e gata să-i scape nişte vorbe mai tari, de altfel îi şi scapă în legătură cu mulţi poeţi. Dar cel mai frumos e când dă sentinţe culturale: cutare prea îi miroase a Saint-John Perse, 30 J     „Umbra lui Mallarme pluteşte peste cutare poem" etc, ştiut |     fiind ce familiari îi sunt Perse (de ce nu Persică?) şi Mallarme |      pe care, o, da!, îl gustă de când era atâta. Spaima lui Eugen 1 ;   Barbu e să nu creadă lumea că, Doamne fereşte, n-are studii
856
MARIN SORESCU
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
857
elementare şi medii, şi aşa mai departe. Complexul studiilor neterminate a dus la Caietele princepelui, maculatoarele publicate ale unui amator de gimnaziu, cu acces la o bibliotecă de cartier. Când îmi citeşte mie o poezie, unde credeţi că-i
5 zboară gândul? (Spre cinstea mea, recunosc.) „Gândul, spune cu toată seriozitatea E.B., mi se duce imediat la Montaigne, la Jacopone da Todi şi Goethe: „Sobald ein Mensch zum Leben kommt, / sogleich ist er alt genug zu sterben". Gând a-nvăţat E. B. nemţeşte aşa de bine, ca să i se ducă gândul
10 imediat la Goethe, în original? Poate când am fost (eu) la Berlin, şi-i era teamă să nu rămână în urmă. De altfel, aplecarea spre studiu a lui Eugen Barbu e notorie. E greu să-l scoţi din Etica lui Spinoza, duminica după-amiază, şi să-l trimiţi la „Dinamo", la un meci, pentru că îl enervează Pârcălab. Pe când
n Spinoza îl încântă înalt sufleteşte, spune el în Teorema a VII: „Ordinea şi înlănţuirea ideilor este aceeaşi ca şi ordinea şi înlănţuirea lucrurilor". Da, se vede de la distanţă că Spinoza nu fentează, îşi zice E. B. Şi pentru că tot suntem la filosofie, autorul Princepelui şi al lui Oaie şi ai săi a considerat
20 întotdeauna că locul său este în John Locke, să studieze, să se cultive ca un om de Renaştere, nu să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala, ca alţii, care sunt ahtiaţi după succese ieftine, îmreceri nesportive. Căci, spune acelaşi Spinoza: „Nimic contingent nu este în natura lucrurilor" (Teorema XXXX). Iar
25 Dan Mutaşcu (bizantinul) adaugă: „Adesea (recunosc c-o dulce ticăloşie) / simt ora goală prin toţi porii / şi aud prin umezeală / cum gâfâie luna / peste Sakuddion". Şi iată cum comentează Eugen Barbu aceste versuri, după ce i s-au pus probabil pe masă şi citatul şi cărţile respective: „Există aici o
x fragilitate ce-mi place foarte mult, cuvintele sunt lăsate să muncească foarte mult în memoria cititorului, o participare activă imediată intervine între lector şi poetul complice. O lectură mai atentă (autorul Groapei nu rămâne niciodată la prima lectură - n.n.) ne duce pe urmele scormonitorilor în
ş cărţi: nu lipsesc Mauricius cu Tratatul lui de artă militară, j Procopius din Cesarea cu Istoria lui secretă şi Războiul cu Goţii, Constantin Porfirogenetul cu Cartea sa de învăţătură pentru \ fiul său Romanos, Charles Diehl cu Bizanţul lui (Mărire şi \ decădere) şi acele neuitate Figuri bizantine, N. Bănescu cu 5 I Chipurile şi icoanele din Bizanţ, lorga cu Istoria vieţii bizantine î şi Bizanţ după Bizanţ, ca să nu mai vorbim despre sinteza ! bizantină"... etc, etc. citatul se lungeşte. Nu sunt uitaţi, î bineînţeles, Herman Ley, Harold Lamb, Theodor Matas, Marc Aureliu şi „dacă bag bine de seamă, chiar Sfântul Chirii io
-' al Ierusalimului cu Catihezele, Sfântul Clement Alexandrinul f 1 (Pedagogul), cum nu lipseşte Sfântul Ioan Damaschinul cu J 4 Dogmatica sa". Mult a mai citit se vede Dan Mutaşcu spre a ! rt scrie o cărticică la Albatros, un volum modest, într-un format j i aş zice meschin, intitulat destul de banal Scrisori bizantine 11 i '', (după cum o caracterizează chiar Barbu, desigur la prima I Jf vedere, pentru că „la o lectură mai atentă", şi după ce se I*înfundă prin biblioteci, scormonind în fişele de lector ale I • bizantinului Mutaşcu, pe la Vatican, British Museum şi M Săptămâna, dă de geniu). La astfel de poeţi, critici pe măsură! 20 ţ t- Eu să fi fost în locul lui Barbu, căzându-mi în mână Scrisorile
■y bizantine, nu m-ar fi dus gândul la Ion Damaschinul şi Marc [ %, Aureliu, ci, vă spun cinstit, m-aş fi gândit la Teaşcă, şi el
* bizantin în felul lui, cum să-l ciupesc un pic într-o „Spirală",
- pentru că Fănuş Neagu, care e un balcanic, prea-1 laudă şi-1 25 | ţine în braţe, ori asta miroase a cârdăşie. însă Eugen Barbu nu I ** mai gândeşte aşa rudimentar şi oarecum de-a moaca, aşa cum i - aş gândi eu în locul lui, cirind o carte de versuri. Nu, el e un 1 f erudit, un princepe al mormanelor de cărţi vechi (tăiate), o enciclopedie pe două picioare care se răsfoieşte şi se citează 30
I* singură. Un fel de Voltaire al nostru este Eugen Barbu (mutatis £ Mutaşcu). Aşa că Istoria lui polemică şi antologică a literaturii Şt române să n-o luăm ca pe-o istorioară bună pentru amatorii de bârfă deloc bizantină şi nici să n-o considerăm „antologică"
858
MARIN SORESCU
în sensul rău al cuvântului, un monument de prostie, ci să-i dăm cezarului ce e al cezarului: s-o citim cu evlavie, să-i aducem osanalele pe care nu le-au avut alţii, poate mai j înzestraţi de la otigini până în prezent şi să zicem că aşa ne [
5 trebuie. Eh, dacă s-ar face literatura şi critica numai cu ambiţie j şi pe bază de invidie! Impresia lui este că dacă şi-a luat o prăjină \ lungă în mână a şi sărit foarte sus. Chiar şi la mică înălţime ( (începând chiar de la genunchiul broaştei), Eugen Barbu ( dărâmă ştacheta. Şi sentimentul e de penibil repetat. Or, peste
io ce at vrea să sară el este Istoria literaturii lui Călinescu. Mă rog, spiritul de emulaţie...
Dacă prindem câţiva ani buni la producţia de hârtie şi } Eugen Barbu reuşeşte să publice toate volumele amintite, j această Istorie polemică a literaturii române va fi cel mai mare ; /5 monument funerar la Groapa, ilustrând strălucit că ce-şi face omul cu mâna lui nici dracul nu desface, şi orice pasăre pe j limba ei piere. I
TRATAT DE INSPIRAŢIE
POEZIA, PUR ŞI SIMPLU *
Dialoguri şi portrete
ADDENDA LA UN JURNAL DE CĂLĂTORIE
La început a fost, spun specialiştii, poetica. Apoi a urmat poietica, spun alţi specialişti. E cazul să mai vorbim şi de \ ~ poezie, totuşi. Despre poezie pur şi simplu. 1 După Pseudo-cynegeticos, trebuie să apară, odată şi odată, 5
ţ   - în literatura noastră, şi cu un titlu românesc, adevăratul tratat *     de vânătoare. Mult timp a trebuit să se scurgă de atunci, — 1 \ opera lui Odobescu a apărut - vă amintiţi? - în 1874 dar -ţ if cred că veţi fi de acord cu mine, după ce veţi parcurge filele | " tratatului meu - merita aşteptarea! O astfel de carte nu se poate io { ' încropi oricând şi oricum. Ce e poezia altceva decât o vână-|    toare? Cu adevărat, ea este o „vânare de vânt". Specificul acestei I    îndeletniciri este acela că vânătorul, cu ogar şi şoim, este j    totodată şi vânat: vânatul său de lux, unicul de altfel. Ochind se ocheşte, iar spaima lui e că s-ar putea să nu se nimerească. 75 Această vânătoare, spre deosebire de cea clasică, obişnuită, se face fără hăitaşi - dar larma şi hărmălaia ei este mult mai mare. Ciudat! Ce hărmălaie a făcut orbul Homer cu cele două povestioare ale sale hexametrice - îmi spunea indignat un prieten. Au fost de-atunci încoace războaie mult mai cumplite 20 |    şi rătăciri pe mare incomparabil mai încâlcite şi mai aventuroase. I '& De ce acestea n-au avut ecou? De-aia! i-am răspuns. Pentru că I    aceasta e poezia. Citeşte tratatul meu despre inspiraţie, toate j    volumele într-unui singur, pentru prima dată în istoria ei, şi-ai
862
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
863
să vezi. Ceea ce regret e că n-am putut începe tratatul cu Homer. Metoda noastră de lucru nu ne-a îngăduit să apelăm la clasici prea clasici, din cale afară de clasici, să mergem pe drumuri bătătorite. Am ales calea cea mai grea - resimţită ca
5 atare şi de Platon: calea dialogurilor. De aceea a trebuit să mă restrâng la contemporani. Şi, dintre contemporani, numai la cei pe care i-am întâlnit. Addenda la un jurnal de călătorie.
Metoda dialogului e bună din mai multe puncte de vedere, în primul rând: spun ei, ce au de spus, poeţii lumii. Să declare
io dumnealor ce au de declarat, eu doar îi trag de limbă şi trag concluziile. Inspiraţia fiind o boală extrem de complexă, „înalta boală" o numea Pasternak, prezintă o simptomatologie, care depăşeşte un singur ins, capacitatea lui de-a simţi toată simptomatologia, şi de aceea eta necesar să discut cu mai mulţi
15 inşi, nu doar cu unul, nu doar cu mine singur - cum se întâmplă de obicei în tratatele serioase. Cu atât mai serioase cu cât autorul a lucrat mai mult de unul singur. Apoi, dialogul e preţios, pentru că poţi să-1 întrerupi pe vorbitor, dacă e dispus să divagheze - toţi sunt dispuşi să divagheze! - şi să-1 întorci
20 la partea ştiinţifică a chestiunii, în mod politicos, desigur, să-1 faci să reia firul şi să se concentreze asupra esenţei. De asemenea — fiind vorba de nişte prieteni - şi chiar rude - toţi poeţii, având în Parnas aceeaşi muză abstractă, sunt, într-un fel, cumnaţi de inspiraţie - (nepot babei de unchiaş, se spune pe
25 româneşte) mi-am putut permite întrebările cele mai neprotocolare, pentru a obţine răspunsurile cele mai sincere şi mai dure.
Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia. Dc 30 ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul - mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire - se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat. Poetul stă paralizat între opţiuni, nefiind prin definiţie omul de acţiune. Ezitarea, bâlbâială lui, râzgândirea
continuă, sunt, de la sine, metafore. M-a interesat această stare - între opţiuni, mărturisesc - penttu că ea, studiată cu atenţie, poate spune multe despre om. Omul în adâncul sufletului său, omul faţă în faţă cu sine însuşi, omul-om (Antropos-Antropos). 5
Radiograma venirii ideilor în cap, a trecerii prin minte; cum visează poeţii şi ce s-alege de visurile lor, mobilul - sau imobilul, fiind vorba în cele mai multe cazuri de nişte fixaţii -inspiraţiei, cu toate subdiviziunile ei: erotice, politice, cetăţeneşti, filosofice, paremiologice, onirice, didactice etc. 10 Toate acestea intră în tratat. Sunt ca să zic aşa de domeniul tratatului, bunuti ale sale.
Poeţii invitaţi la această... faţă de masă rotundă, că masă nu pot s-o numesc, multe interviuri fiind luate în autobuz, în {     avion, pe vapor, ne vor lămuri asupra tuturor chestiunilor, 15 I     aducând totodată noi lumini. Pe puncte, evident, sistematic.
Dar pe puncte amestecate - să nu uităm că e o carte despre I - poezie - unde ordinea este exact contrariul ei şi precizia constă
i J  mai ales în vag. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu
ii e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului - aceasta e poezia. 20 (Până la sfârşitul acestei introduceri vteau să mai dau câteva
I definiţii, pentru că apoi, evident, îi voi lăsa pe invitaţi să vorbească, eu asumându-mi rolul celui care dă din cap, cu politeţe.)
1 Să mai repet cât de greu se scrie o astfel de carte? Dar ce 25
carte se scrie uşor, îmi veţi răspunde, şi pe bună dreptate. Toate cărţile se scriu greu, cu excepţia celor care se scriu singure.
I Odată găsit subiectul - poezia contemporană - tratat şi secţiune transversală - goana după subiecţi. O să credeţi că exagerez dacă spun că aproape am dat ocol pământului! Poeţii 30 nu stau înghesuiţi pe-un singur meridian, ca rândunelele pe-o singură sârmă de telegraf, toamna înainte de plecare. Rara avis — desigur — ei sunt dispuşi pe toate paralelele şi printre ele, ascunşi, în turnul lor de fildeş de scoică (fildeşul de elefant s-a
864
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
865
terminat). în turnul lor de pază, în turnul lor de bordei, în turnul lor vizuină, în turnul lor de cochilie de melc, în turnul lor de mase de oameni. A trebuit să-i caut. Corespondenţă, telegrame, întâlniri ratate etc. Socotesc un privilegiu rar faptul 5 de-a fi putut sta de vorbă cu atâţia oameni minunaţi, chinuiţi de himera creaţiei lor, somnambuli pe acoperişul idiomurilor natale, naufragiaţi pe insule de speranţă şi scriind pe coaja singurului palmier, pus în mijlocul insulei pentru decor. Puteam să iau totul drept taifas. Să transform călătoria în
io plăcere. Puteam să mă odihnesc pur şi simplu în compania poeziei confraţilor mei de pretutindeni, fără ambiţii de chirurg, care face secţiuni transversale, mai ales că uneori, prin locuri depărtate, îmi lipseau mijloacele de anestezie şi fără sadismul de a-i pune pe autori să se explice. Să-şi explice opera!
15 Auzi vorbă! Un poet vorbind despre misterul creaţiei proprii e ca un înger care şi-ar teoretiza aripile. Ce să spună despre ele? în mod normal, ele n-ar trebui să existe. Privită la rece - inspiraţia nu mai e nimic, nu mai dă din nici o pană - s-a pulverizat. Totuşi prietenii mei au acceptat să-şi pulverizeze opera,
20 cu propriile lor cuvinte, sub ochii mei îngroziţi. într-un fel, această carte e un sacrilegiu. O ofrandă pe altarul teoriei, care a inundat sfârşitul de mileniu, pentru a încheia, probabil, c-o sinteză a tuturor teoriilor la sfârşitul lui. Lucrul a durat, evident, foarte mult.
25 Spre deosebire de ştiinţă, poezia de azi nu este implicit mai nouă decât cea de ieri. Poate fi mai bună, poate fi mai rea. Cât de deştepţi erau grecii antici şi n-au beneficiat, săracii, de un reşou electric, de un telefon, un aparat de radio nenorocit să mai afle ce e în lume. Nu le-a fost dat să se bucure de electri-
30 citate. Un fleac de descoperire, o problemă de frecare şi un baston de ebonită. Orice minte palidă din vremea noastră posedă o cantitate de cunoştinţe enciclopedice cu mult peste nivelul celor mai luminate minţi de atunci. Cunoştinţe primite de-a gata, de-a moaca, făcând parte din placenta
j     spirituală a omenirii, pe care o moşteneşti cu inconştienţa |     laptelui pe care-I sugi. Dar în artă lucrurile stau altfel. Sufletul I     nu se dezvoltă în salturi şi nu suntem deloc siguri dacă suntem f     mai bogaţi lăuntric acum decât în urmă cu două mii de ani. »     în privinţa scrisului, constaţi că anticii, mult mai aproape de 5 i     inventarea alfabetului, scriau trăznitor de bine. Epopeea lui Ghilgameş pe tăbliţele acelea ciobite şi încurcate între ele, operele scribilor anonimi care compuneau cartea morţii lor, clasicismul greco-roman, mereu capabil să reîmprospăteze i ^ energia spirituală a omenirii prin puseuri de renaştere a căror 10
1      ^       . .     . A A I....
ţ ritmicitate ramane inca ascunsa - toate acestea sunt achiziţii definitive. Perfecţiunea a fost dusă la limită ca o coardă întinsă * ~ gata să pleznească.
| ; Te descoperi în faţa măreţiei spiritului omenesc incapabil de înnoiri, dar nici de învechiri. Te descoperi pios şi scrii... 15 poezii. Dar poţi să te compari cu incomparabilul? Când % * Ovidiu spunea „Parve liber sive me ibis in Urbem" era — sunt | £■ sigur - conştient că scrie pentru eternitate. Din Tomisul lui i -âSI îngheţat. Dar tu? Dacă există o luptă între generaţii - apoi \ ~i este aceasta. între cei antici şi moderni, între cei morţi de mult 20 I f- şi cei duşi şi mai de multişor - între odată şi-odinioară, iar nu 1 falsa problemă a gherilei între promoţii succesive — care, toate ) la un loc, sunt de azi şi nu se pot lua la trântă cu cei de atunci. I , Aceia, fiind primii, au pus mâna - şi se pare definitiv - pe j    sufletul nou al omenirii, explicându-i toate posibilităţile de 25
artă. Până în străfunduri, până la nuanţă, amănunt şi chiţibuş, f ^ Ierte-mi-se acest acces filosofic, nu ştiu cum mi-a venit, î Voiam să spun mai simplu, că va fi vorba de nişte poeţi ; contemporani, adică în viaţă, în accepţiunea în care viaţa poate I fi numiră viaţă şi să-i scuz pentru faptul că nu sunt clasici şi 30 § cu atât mai puţin clasici antici. Ei - alături de toţi ceilalţi -\ - duc greul poeziei contemporane. Şi nu e deloc uşor să duci greul poeziei, mai ales azi, când aceasta şi-a asumat, ca o disperată, atâtea responsabilităţi. Umilinţa de a fi vii o suportăm
866
MARIN SORESCU
totuşi. Un fel de mândrie secretă întăreşte conştiinţele, toarnă calcar în şira spinării si fosfor în oase. Poate că e nevoie de noi, nu-i aşa? Vorbesc în numele invitaţilor mei, care abia aşteaptă să se exprime. Imediat, cinstiţi barzi, imediat termin eu şi începeţi dumneavoastră. La dispoziţia dumneavoastră! Voi fi grefierul stării de graţie...
Am vorbit, poate puţin prea mult, din timiditate desigur, în primul rând şi din dorinţa de a vă primi pe un teren oarecum pregătit, limpezind eu însumi câteva probleme -legate mai mult de procedura tratatului. Sigur, vor urma lucruri de specialitate, de strictă specialitate, tocmai de aceea prefaţa trebuie să fie... aparentă, ca o uşă vopsită în alb pe o scenă, uşă pe care, dacă vrei să intri, nu intri: te izbeşti de tot lemnul ei; pentru că ea n-a fost făcută să intri pe ea, ci ca s-o vezi doar că e uşă. Aşa sunt toate prefeţele care se respectă: nu duc nicăieri. Şi ar fi şi păcat să ducă undeva un început atât de frumos!
RÂNDURI CARE NU MERG PANA LA MARGINEA PAGINEI...
Dialog cu Eugenio de Andrade
Sorescu- Stimate domnule Andrade, vorbiţi-mi, dacă vreţi, despre poezie. Nu omiteţi să începeţi chiar cu poezia dumneavoastră, pentru că pe mine mă interesează aceasta mai întâi, ca expresie a unei subiectivităţi. Plănuiesc un tratat despre inspiraţie, exemplificat cu mărturisirile câtorva poeţi de azi. Cele mai sincere, cele mai crude, cele mai subiective. Care e, după părerea unui valoros poet portughez, mecanismul inspiraţiei şi cum arată el la lucru?
Andrade-O, eu nu sunt un estetician. Ca poet sunt fidel pământului, omului, cuvântului. Cred că acest cuvânt al poetului e aproape material. Mi s-a părut că văd poezia aievea pe buzele mamei mele. M-am născut într-un mic sat numit Pâvoa de Atalai. Mama ştia multe cântece populare (romancero) şi asta mi-a luminat copilăria. Erau nişte poezii foarte luminoase, foarte limpezi. Ritmul lor e asemănător ritmului vorbirii - ţin minte asta. Acum când scriu trebuie să cunosc mai întâi ritmul.
S. — Ce declanşează procesul scrisului!
A. - Cred că ceva de ordin muzical. Scriu mereu în sensul ritmului oralităţii. Caut mereu cuvintele pe care le-am numit
868
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
869
materne, asta vrea să spună esenţiale. Caut cuvinte pline, calde, cuvintele esenţiale cu care ţăranii exprimă spontan simţirea inimii. Aş putea spune - cu oarecare lipsă de modestie - că fac o poezie în felul grecilor: cu patru elemente, ca presocraticii. 1 Apa, pământul, focul, aerul. Intervine însă şi un al cincelea element: imponderabilul.
S. — Cred că este acelaşi lucru cu inefabilul, de care se vorbeşte adesea.
A. — Da. Un inefabil poate ceva mai imponderabil. Cred, io ca Thomas Mann, că e mult mai greu să găseşti o simplitate luminoasă, cate e cea a lucrurilor în aşezarea lor. Sunt fericit de a mă fi născut şi de a mă fi născut ţăran, pentru că legătura cu pământul nu e doar o metaforă. Ea îţi dă o forţă în plus, un echilibru şi o linişte mare. 15       S. — Se pare că sunteţi un poet fericit.
A. - O, nu. Sau cine ştie, poate că sunt. Mi-am petrecut copilăria în contact direct cu apa, vinul, păsările şi toate celelalte lucruri naturale, pline, comune... S. - Normale.
20      A. — ... care aparţin tuturor celor ce au ochi să le vadă. Aceste lucruri constituie poezia mea. S. — Cum aţi ajuns la ea?
A.- M-am mirat într-o zi - trebuie să fi fost destul de mic -văzând că există cărţi, unde rândurile nu merg până la
25 marginea paginei. Asta m-a făcut curios. Am văzut că e ceva foarte muzical în aceste rânduri neterminate. Am fost luat prizonier de acest farmec al copilăriei. M-am gândit atunci că cel mai frumos lucru pe care ar putea să-1 facă un om e să ajungă poet. Evident, din acel moment am început să scriu.
30       S.— La ce vârstă?
A. — La 13-14 ani. La 15 ani am trimis câteva poezii unui poet foarte cunoscut. M-am întâlnit cu el într-o librărie din Lisabona şi mi-a făcut o critică încurajatoare. Mi-a pierit somnul pentru câteva nopţi, de fericire. Totuşi, nu mi-am
făcut multe iluzii. Am scris, am rupt multe poezii. La 18 ani am publicat prima carte. Pe cea de a doua la 20 de ani. Am abandonat aceste poeme de început. în antologiile mele reţin doar câteva, pentru a marca starea de debut. Cartea care m-a făcut cunoscut am scris-o la Cuimbra, când eram student, ţ (între 22-25 de ani.) ţ S. — Ce aţi studiat?
I A — Literele. Cartea se numea Mâinile şi fructele. Un titlu
}     inspirat din Gongora. Am publicat 18 volume de versuri şi mai | "t multe antologii. Eseutile le-am adunat în volumul Afluenţii io | ?. liniştei. De asemenea, interviurile în volumul Faţa precară. O l     antologie Camoes, cu o prefaţă a mea, s-a publicat într-un tiraj
de o jumătate de milion - pentru emigranţi şi necesităţile
şcolii.
S. — Şi ca traducător? 15 A. - Am tradus Sapho, o antologie din Garcia Lorca şi un - volum cu poeme din Ritzos, Reverdy, Machado, Enzensberger, : fe Guillevic, Montale, Saba.
«fJf| ^ care e ambianţa în care vă desăvârşiţi opera?
j» (întrebarea i-am pus-o ieri şi lui Brito.) 21. • ;       A. — Cred că poezia portugheză a început excepţional, în f     secolul al XlII-lea, cu acele poezii medievale numite Cantigas deamigo. Apoi am avut renaşterea, cu Cam5es în primul rând.
S. — Opera sa e tradusă şi în româneşte. Mă gândeam însă la poezia mai recentă, chiar la cea contemporană. r \ A. — Ajung şi la contemporani. Aş aminti numai marea
t ^ contribuţie a lui Pesoa, pentru epoca modernă. Dintre cei mai y ■- recenţi - poeţi interesanţi sunt Vitorino Nemesio, Jorge de I     Sena, Carlos de Oliviera, Ruy Belo...
S. — Mi se pare însă că toţi aceştia sunt morţi... 3 , A. — Da, pentru că nu aş vrea să mă refer la cei în viaţă.
5. — Ce preferinţe aveţi din poezia universală?
A. — în afară de autorii menţionaţi mai sus, din care am ;      tradus câte ceva, T.S. Eliot, Cernuda, Blok, Celan. îmi place
870
MARIN SORESCU
mult poezia orientală. Poezia japonezului Bacho. Poezia orientală e o poezie a omului care nu şi-a tăiat legăturile cu natura. Ca poet mă simt foarte îndepărtat de toate aspectele legate de publicitate. Locuiesc la Porto, cum aş locui în satul î meu, retras, dezinteresându-mă de tot ce se spune despre mine. Tot ce-am făcut, am făcut ca să ajung la poem. Sunt un om singuratic, în acelaşi timp mă simt însă solidar cu toţi ceilalţi, mai ales cu cei însetaţi de adevăr.
Fes, octombrie 1984
l
i
! i
î
i
RECITAREA CU VOCE ÎNCEATĂ Dialog cu Gerald Bisinger
Gerald Bisinger s-a născut în 1936 la Viena. Acolo a studiat psihologia şi literele (secţia limba şi literatura italiană) şi a lucrat între 1962-1970 ca redactor la revista de cultură 5 Nette Wege. Publică un volum de proză scurtă, obţinând Premiul „Theodor Korner" al oraşului Viena. Semnează apoi numeroase cicluri de versuri, eseuri în revistele Akzente, Neue Rundschau, Manuscripte, Literatur und Critik. în 1968 îi apare volumul 7 poeme de citit cu voce tare. L-am întâlnit w într-o zi la sediul „Colocviului literar".
Sorescu - Ce este în fond acest „colocviu literar"'*.
Bisinger - Colocviul literar din Berlinul Occidental funcţionează din 1963. Publicăm cărţi de versuri, antologii de proză ori eseuri, producem şi mici filme documentare ori J5 artistice. Am iniţiat, cu câţiva ani în urmă, o serie de filme încercând să desprindem profilul literar al unor oraşe mari. în planul nostru au figurat: Roma, Praga, Berlinul Occidental, Stockholm, Londra...
5.-0 misiune: Bucureştiul. 20
B. - Sunt sigur că Bucureştiul ar putea oferi un profil cultural interesant spectatorului din Vest. Din păcate, stăm destul de prost cu banii. Din oraşele înşirate mai sus, nu toate
872 MARIN SORESCU
au putut apărea până acum pe ecran, cu tot planul nostru. în general, executăm filme când acestea sunt comandate de televiziune. Aşa s-a întâmplat cu Roma şi Berlinul Occidental, la care am semnat scenariul. Cu literatura suntem în pierdere. După cum ştiţi, în Vest se citeşte mai puţin. Mai ales literatura pe care vrem noi s-o promovăm, în tradiţia literaturii de avangardă. „Colocviul" nu urmăreşte scopuri comerciale, în primii ani s-au publicat câteva cărţi destul de importante, după părerea mea, pentru noua orientare a criticii şi gândirii din Republica Federală Germania. Aş cita ca exemplu volumul A scrie proză - un documentar despre modul în care se scrie azi proză. Acest volum a fost rodul a cinci colocvii, adică a cinci serii de discuţii cu invitaţi din R.F.G., Elveţia, Austria şi Israel. Aceşti invitaţi (Peter Bichsel, Klaus Stiller, Nicolas Born, Hubert Fichte şi alţii) şi-au petrecut patru luni în Berlinul Occidental participând la şezătorile noastre. în volum se publică proza scrisă de ei şi discuţiile asupra acestei proze. O altă carte: Începuturi de roman.
S. - S-a plecat, probabil, de la cunoscuta idee a lui Valery despre surprizele pe care le-ar putea oferi o antologie a începuturilor de roman.
B: întocmai. 12 autori printre care Walter Hollerer, Klaus Reichert (traducătorul lui Joyce în germană), Karl Marcus Michel, Norbert Miller, analizează începuturile de roman de la Homer până la Thomas Mann, Joyce, Proust. Tot la acest capitol aş putea adăuga volumul apărut în 1964 intitulat Literatura trivială. Dacă priveşti critic această, să-i zicem, literatură, - sensul e foarte larg, aici incluzând-se romanele lui Karl May, romanele foileton, cele de anticipaţie, romanul poliţist, comicsul, romanul de familie etc, etc. - poţi afla foarte multe despre o societate, despre starea de spirit dintr-un anumit moment.
j TRATAT DE INSPIRAŢIE 873
I S- După câte înţelegem, nu o analiză a lucrărilor
I fundamentale, ci a celor de la periferie, care fără a da tonul, sunt . ţ întotdeauna mai numeroase decât primele.
B. — întocmai.
S. - Şi despre poezie?
B. - O poezie şi autorul ei. E titlul altei culegeri, în care fiecare poezie publicată e comentată chiar de autor. Seria volumelor de versuri am început-o din 1968. Au apărut până acum: Heinrich Boli, Walter Hollerer, Reinhard Lettau, Thomas Transtromer, Charles Olson, Ted Hughes şi încă I 1 mulţi alţii. Dacă ai observat, astăzi nu se scrie prea multă poezie
* în R.F.G. Ori, cel puţin, aşa mi se pare mie. Ea nu mai e la modă, nu se mai poartă. Unele din poeziile de prin reviste sunt destul de naive, sărace chiar şi din punctul de vedere al limbajului. E o diferenţă între poezia austriacă de azi şi cea
l k germană.
I S. — în ce sens?
B.- Conştiinţa limbii. Pentru majoritatea germană limba I '4 e numai un instrument de comunicare, în timp ce pentru noi, | ^ autorii austrieci, constituie şi un material în sine. Un cuvânt i^spoate avea mai multe sensuri. Trebuie să te adânceşti în « * descoperirea lor, să găseşti vorbele cele mai bogate. Pentru
poeţii austrieci limba germană e mai profundă, mai
complicată. Aici acest instrument de cunoaştere este văzut,
cum spuneam, cam simplist.
S. - O să-i întreb şi pe poeţii care nu s-au născut la Viena!
Să văd ei ce părere au.
B. - N-ar fi exclus să spună exact pe dos. Demne de atenţie
sunt în Germania Federală cercetările ştiinţifice care se fac în ;* acest domeniu la o revistă de ţinută ca Die Sprache im
technischen Zeitalter, condusă de Hollerer şi Nobert Miller. Nu r -  este o revistă propriu-zis structuralistă, ci e deschisă tuturor
* cercetărilor şi discuţiilor serioase despre problema limbajului.
S. - Ce crezi despre poezia concretă?
874
MARIN SORESCU
B. — E terminată. Există aici poeţi care se ocupă cu aşa ceva, pot fi citaţi Helmut Heisenbiitel de la Stuttgart, ori Franz Mon. în general acei care s-au îndeletnicit cu poezia concretă au trecut la altceva. Poezie concretă în sensul „clasic" nu se 5 poate face, căci totul s-a experimentat.
S. — Poeziile tale trebuie citite neapărat cu voce tare?
B. — Da, dar nici prea tare. Nu sunt adeptul gesticulaţiei prea largi. Le-am scris într-adevăr pentru a fi citite, „recitate", într-un cerc mai mult sau mai puţin intim. Eu însumi am făcui 10 lecturi în Berlinul Occidental, prin diferite localuri publice -acum câţiva ani erau în vogă întâlnirile literare din berării şi cafenele. Desigur, nu în orice fel de local, ci în acelea care organizau şi expoziţii de grafică, fiind mai mult galerii decâi cafenele.
15 S. — Incepuseşi să vorbeşti despre poezia austriacă. Parcă aş mai dori să adaugi ceva.
B. — Din păcate, şi acolo poezia se află în minoritate. Sc scrie mult proză, teatru, s-a dezvoltat apoi acel gen hibrid numit „radiodramă". Poeţii mai importanţi: Ernst Jandl, H.C.
20 Artman Friederike Mayrockers. Dintre cei mai tineri l-aş numi pe Reinhard Prissnitz. Autorii austrieci sunt aproape toţi publicaţi de revistele şi editurile germane. Un centru important c la Graz. în jurul revistei Manuskripte, care apare acolo, suni grupate personalităţi care contează în noua literatură germană
25 şi austriacă: Peter Handke, Barbara Frischmuth, Wolfgang Bauer şi alţii.
Berlinul Occidental, 1973
{       BORGES - UN PERSONAJ DE BORGES Dialog cu Jorge Luis Borges
Un om călăuzit de un baston pesemne fermecat, de vreme i     ce de mult timp cu el şi vede. Bastonul a contemplat până acum şi i-a povestit jumătate din glob. Ba ce zic: trei sferturi, 5 cinci sferturi, că i-a investigat şi haloul ceresc! înalt, drept, la * cei optzeci şi patru de ani, întotdeauna elegant îmbrăcat, cu : ;f1 cravată, gata parcă să se prezinte la o ceremonie simandicoasă... : ! ^Borges călătoreşte. Lumea aceasta, dacă nu-i tocmai o
recepţie - este un spectacol. Deschizi o uşă şi calci în miracol; w J    dai colţul unei străzi sau unui continent şi eşti altul. Traducând i • ni limbaj mitic românesc, am spune: un căutător veşnic de tinereţe fără bătrâneţe, care tot intră şi iese din Valea î    Plângerii, obosind fantasticul şi năucind realitatea. Mai ales potecile încâlcite, greu accesibile, dibuite în clipe fericite de 15 magi, profeţi, poeţi, filosofi, i-au îmboldit, curios, pasul. Vestimentaţia „burgheză", de salon, este o capcană - un mod de a-1 face neutru, pentru a avea intrare liberă chiar şi în cotloanele cele mai fantastice; ca un ambasador al raţiunii şi spiritului iscoditor, acreditat pe lângă misterele şi întâmplările 20 | . încărcate de inedit şi magie. Fiinţa sa, fragilă şi oţelită totodată, ^    se lasă, în drumeţii, îmbibată de cât mai mult concret: peisaj, I    întâmplări, figuri, mutre. Nişte pânze de realitate în care îl
876 MARIN SORESCU
învăluie, producând, la atingere, un fel de extaz al simţurilor. I-am văzut de multe ori chipul luminat de un zâmbet de copil uimit. Trebuie să fie un om trist, deşi în jurul lui pluteşte ceva ca o fericire, un fel de halou luminos, pe care gândirea 5 miraculoasă i-1 fabrică zilnic, şi care îi ţine şi de urât.
- Uite-1 pe Borges! Cel de la masa aceea nu este Borges? îi întreb pe prietenii cu care dejunez.
- Ba da. A sosit azi-dimineaţă din Italia. E, într-adevăr, el. E cu Măria Kodama, prezenţă atât de caldă şi de
w prevenitoare. Stau la o masă, izolaţi, în fundul sălii. Invitat dc onoare la toate marile festivaluri de poezie, numele său pe lista participanţilor pare mai degrabă o fantezie a organizatorilor sau un truc pentru a atrage alte personalităţi. Şi când Borges apare, dintr-o dată, poeţii se freacă la ochi şi nu le vine să
15 creadă. Congresul poeţilor, ajuns la a şaptea ediţie prin strădania unui comitet internaţional şi cu marele consum de energie organizatorică a lui Mimmo Morina, l-a avut anul acesta ca preşedinte pe poetul senegalez Leopold Sedar Senghor. Fostul preşedinte al Senegalului, şi înainte de
20 aceasta, fostul profesor de greacă şi latină, ceea ce vrea să zică erudiţie şi disciplină, a imprimat lucrărilor un caracter de marc seriozitate. Dezbateri pe secţii... Adevărate dezbateri!
Printre participanţi: Juan Octavio Prenz, Esteban Petkovich, Ruben Vela (Argentina), Maurizio Cucchi, Roberto
25 Sanesi, criticii Giancarlo Vigorelli şi Lorenzo Mondo (Italia), apoi Eugenio de Andrade şi Casimiro de Brito (Portugalia), Osten Sjostrand (Suedia), Luis Jimenez Martos şi Justo Jorge Padron (Spania), Titos Patrikios (Grecia), Evgheni Dolmatovski şi Anatoli Madiarov (U.R.S.S.).
30       Borges a onorat dezbaterile noastre cu vorba şi cu tăcerea sa. Sorescu — Cum aţi dormit, domnule Borges? Se doarme bine în Africa?
Ridică ochii limpezi şi mă priveşte, ca şi cum m-ar vedea. E dimineaţă. Marrakech-ul trimite în camera de hotel o lumină
i TRATAT DE INSPIRAŢIE 877
I
Igălbuie de Sahară - răsărit de soare multiplicat pe cristalele de nisip şi filtrat de palmierii foarte înalţi, ajungând cu pămătuful până la fereastră. Borges -Visam că sunt într-un hotel din Buenos Aires, în j    partea de sud a oraşului. Şi când m-am trezit am auzit 5 |    muezinul. Ştiţi ce spune?
I S. - „Nu există decât un Dumnezeu şi Mahomed eprofetul
j    său".
I B. - Da, asta am auzit. Şi mi-am dat seama că nu sunt la
'    Buenos Aires. Se doarme bine în Africa... (I-a plăcut 10 I * întrebarea). E o rezervaţie de animale pe aici, pe undeva... Nu I J| ştiţi cam pe unde vine?
*     S. - Departe... în Atlasul înalt... la câteva sute de kilometri. \ B. — Credeam că e prin apropiere. Am adormit
'    gândindu-mă c-o să aud răgete... '5 S. — De tigri albaştri? Răgetele pietrelor fermecate din
I^L-Atlasul înalt? Vă place dimineaţa asta? Vă plac dimineţile? B. — într-adevăr există o complicitate în această iluzionare. «ŞţPupă cafea, mai ales, mă simt bine. î        " S. - Cred că interviul e un animal ciudat şi-ar putea figura 20 j r fi el în cartea dumneavoastră cu animale fantastice. Un fel de f    Bahamut, făcut din două dihănii diferite, jumătate vizibile şi jumătate invizibile. Se sprijină pe un răspuns şi poartă în spinare o întrebare. Aş dori ca animalul nostru să fie mai mult răspuns. î    Fatalitatea de a fi întrebat mereu în legătură cu literatura 25 j    dumneavoastră va funcţiona şi de data aceasta. O acceptaţi? j        B. - Da.
j S. — N-am venit cu întrebări pregătite. Ieri, când coboram
| împreună în subsolul hotelului, unde se afla marea sală de ţ conferinţe, v-am auzit că număraţi cu glas tare treptele. Erau 30 i mai multe serii de trepte ca în povestirile dumneavoastră. : Socoteaţi fiecare buchet de trepte şi le spuneaţi mereu într-o altă limbă. Ştiţi să vă amuzaţi. Coborâţi ca într-un mister pe care l-aţi mai frecventat. Nu vă plictisiţi niciodată? Atunci mă
878
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
879
gândisem să vă întreb despre labirinte. Obsesia labirintului e o întrebare numai bună pentru Borges. De altfel toată lumea v-o pune.
B. - Vin din Creta. M-au făcut doctor honoris causa. în 5 loc să mă ajute să înţeleg mai multe despre labirintul cretan, m-au făcut doctor honoris causa în el. în labirint. (Râde) Această obsesie a labirintului e veche. Pentru că m-am simţii dintoteauna pierdut. Această pierdere e labirintul...
S. — Poate de aceea şi călătoriţi mult... Pentru a vă găsi în
10 lume... A făcut cineva o hartă a călătoriilor dumneavoastră?
B. -Nu.
S. — Regret numai că n-aţi fost şi în România. Sunteţi foarte iubit la noi. Şi nu numai iubit, credea şi bine înţeles. De curând, o tânără cercetătoare, foarte talentată, Cristina Hăulică, a
11 publicat o carte despre dumneavoastră Textul ca intertextualitate. V-a pus opera în ecuaţie.
B. — (Curios) Şi cum sună?
S. — Excelent. Este studiul cel mai interesant, din unghiul de vedere structuralist şi al metaliteraturii, pe care l-am citit
20 despre dumneavoastră. Autoarea vă cunoaşte bine creaţia şi pentru că v-a tradus în româneşte o bună parte din proze.
B. - Să-mi trimită şi mie cartea. Cărţile. Poate vin şi în România. Acum plec în Portugalia. Poate cu o altă ocazie. Când am fost a doua oară în Creta era un nor mare de praf
21 care venea din Africa. Măria mi-a zis că cerul care era albastru deodată s-a făcut galben...
S. — Vă pasionează rădăcinile lucrurilor, rădăcinile cuvintelor. Labirintul este poate o rădăcină a unui copac de piatră. De aceea vă simţiţi atras de el, că e rădăcină... 30 B. - Cuvântul „labirint" e o izbândă în sine. Un cuvânt ingenios. Vreau să scriu un poem despre Tezeu. Labirintul e acolo mereu şi noi suntem în labirint. A fost fabricat de cineva. Labirintul e un centru şi te simţi pierdut - cum mă simt eu mereu - într-un centru. Dar universul nu e un labirint. E un
haos. Ziua, noaptea, amiaza, cele patru anotimpuri - toate acestea ne fac să credem că tot ce ne înconjoară nu e haos, că există un cosmos secret. Şi că putem găsi un fir al Ariadnei. S. — E posibil?
B. — Nu ştiu. Trebuie să-l căutăm. Cineva a zis că a găsit î o soluţie, nu-i atât de important. Important e să cauţi. Să cauţi veşnic. Să cauţi mereu, chiar şi fără speranţă. Poezia e o încercare de orientare - în lume - ca ştiinţa. Când se vorbeşte de tehnică - şi asta se face întruna — se vorbeşte ca despre ceva copleşitor. Cred că e neînţeleasă. E o invenţie bună chiar dacă face lucruri oribile ca bomba atomică... Eram la Buenos Aires | când primul om a pus piciorul pe lună şi cineva m-a oprit pe stradă şi mi-a spus entuziasmat: Am ajuns în lună. Adică, noi,
|    oamenii. N-a spus nici ruşii, nici americanii.
' S. - îi iubiţi pe Jules Verne, pe Welles... şi aţi visat cu ei.
1        B. - Da, ei au privit cu mare îndrăzneală ştiinţa şi
! viitorul.
i S. - Cum aţi reuşit să-l convingeţi pe Welles să vă împrumute | ~'~ maşina timpului? (Zâmbeşte.) De la ştiinţa lor la poezie nu este
decât un pas... Aş dori să vorbiţi despre poezia dumneavoastră.
V-am tradus câteva poeme în româneşte... '   ■     B. — (Măpriveşte lung.) Sper că le-aţi ameliorat... Nu ţin
prea mult la poezia mea. 1        S. — Le-am lăsat aşa... ?5 B. - Poezia mea? Sunt fragmente, bruioane. Cred că
poezia, în general, nu-i mai puţin misterioasă decât muzica.
Ba poate e chiat mai misterioasă. Acolo sunt sunete. în poezie
sunt sunete dar şi idei, sugestii... Nu sunt un poet. Ci un om
bătrân care încearcă să fie poet. Dacă ar fi să aleg un poet dintre 30 |    cei care-mi plac... dar de ce să aleg unul, când sunt atâţia? I * Nu-mi place elocvenţa. Lucrurile sunt mereu aceleaşi. Iubirea, S    speranţa, memoria, uitarea. Important e ce se face cu ele, cu I    această experienţă. Câteodată am impresia că se va întâmpla
880
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
881
ceva. Ce întrevăd când scriu e începutul şi sfârşitul. Acum suni convins că fiecare subiect vine cu estetica lui.
S. — Există o legătură între muzicalitatea unei limbi şi muzicalitatea sugestiilor ce se găsesc în poezie? Eu cred că toate 5 limbile sunt apte pentru poezie. Din păcate, nu toate se bucurii de aceeaşi circulaţie.
B. — Am încercat în tinereţe să învăţ franceza, pe care o vorbesc destul de rău. (E o figură de stil, desigur. Dialogul nostru se desfăşoară în limba lui Voltaire şi franceza domnului Borges io eperfectă.) Apoi am studiat germana, i-am citit pe Holderlin, pe Heine... Am început să studiez anglo-saxona.
S. — Nu se poate spune că vă simţiţi rău în limba spaniolă.
B. - Poate că nu e limba mea preferară. Acum, Măria Kodama mă iniţiază în limba japoneză. 15       S. — Ştiu. Aţi numărat treptele şi în japoneză...
B. — Sunt bătrân, orb, şi-mi rămâne doar exorcismul literaturii... Limba e o tradiţie poetică... Toţi poeţii sunt importanţi pentru crearea acestor tradiţii... Desigur, importanţa lor nu e egală, dar toţi îşi au locul lor... 20 S. - învăţând o limbă străină ne-o însuşim cu acest halou de spiritualitate, de har, nu ştiu cum să-i zic, creat de frecventarea, întrebuinţarea, şlefuirea ei de către poeţi. Şi pe mine mă atrage, în primul rând, misterul inclus în poemele unei limbi necunoscute. O învăţ ca să pot rosti în original nişte sunete, nişte 25 rime. întrebuinţaţi multe cuvinte proprii în poeziile dumneavoastră. Asta creează dificultăţi la traducere, mai ales când e vorba de versul clasic.
B. — E adevărat. însă aşa îmi vine.
S. — Withman, de exemplu, e şi el plin de nume proprii, 50 poemele lui sunt vărgate de nume... la el, acestea sunt mai degrabă repere. în poezia dumneavoastră cuvinte precum Spinoza, Urbina sunt, cred eu, metafore — au valoare de material de construcţie. Lirica dumneavoastră înseamnă erudiţie — însă o erudiţie în stare de emanaţie poetică... Erudiţie clintită din locul
ei. Ca o stâncă rostogolită şi fixată pe buza unei prăpăstii. -    Neliniştită şi iscoditoare, o erudiţie pierdută... în labirint.
B. — Poate că e un alt fel de a vorbi despre mine. Caesar
a scris războiul cu galii la persoana a treia. Nu zicea: eu am ! i făcut asta, ci: „Alors, le brave est arrive". (Râzând) Le brave 5 :     era el.
Tot aşa generalul... (nu aud bine numele şi nu vreau să întrerup) zicea: Generalul (cutare) mi-a transmis... Generalul... Generalul era bineînţeles el... (Râdeşi mai cu chef) în general j     oamenii sunt foarte orgolioşi... io [ ,      S. — Ca şi generalii... Ca şi poeţii... Credeţi în inspiraţie? \ B. — Am mereu impresia de-a primi cadou gândurile. Poe
.   credea că e o invenţie intelectuală. Greşea, cu toate că a fost un mare poet. Când scriu, trebuie de multe ori să aleg între două versuri: unul e ce vreau eu să zic, celălalt e mai eufonic. 15 S. — îl alegeţi pe cel mai eufonic.
B. - întocmai. Aleg cuvântul care e mai puţin fidel gândirii mele, dar e mai fidel eufoniei. 1 ţ i      S. — Dar asta nu se întâmplă în proza dumneavoastră. ■        ' B. - Nu. încerc să traduc exact, cât mai exact gândirea... 20 | S. — Creaţia vă dă un echilibru?
| B. — Când nu scriu, mă simt vinovat. Fatum-xA meu este
i     de a scrie. Dacă nu scriu mă simt culpabil.
5. — Această stare de culpabilitate este creatoare.
B. — Dacă nu cauţi un lucru, nu-1 găseşti. Să-i dai 25 - memoriei o şansă. Poezia trebuie să se facă singură. în mod secret, subteran.
S. — Se vorbeşte de anumite obsesii în opera dumneavoastră. \     Tangoul, pumnalul, labirintul, tigrul. Ca nişte semne heraldice I     ale unei dinastii lirice cu un singur reprezentant. 30 l B. — Nu le-am căutat. Obsesia tigrului, de exemplu.
| ' Puteam să găsesc „leopard" sau „jaguar". Dar am ales tigrul. [     Chesterton îl numea „un simbol al unei teribile elegante". „A
882
MARIN SORESCU
symbol of owful elegance". După câteva clipe: „An emblem of owful elegance "...
S. — M-a impresionat mult cuvântul rostit la inaugurarea congresului. Mi-au plăcut încordarea frazelor, modul, ca să zic
5 aşa, descoperit în care vă prezentaţi opera. încercaţi s-o minimalizaţi, învăluind-o într-o tristeţe a eşecului. V-am auzit şi altă dată, la Morelia în Mexic, şi după aceea în Ciudad de Mexico. Spuneaţi că nici nu sunteţi scriitor; că literatura dumneavoastră e un simulacru. Pe de altă parte, ceea ce izbeşte,
10 în tot ceea ce aşterneţi pe hârtie, e tocmai marea importanţă pe care o acordaţi literaturii, cuvântului, culturii ca şansă a omenirii. Modul în care vă interesaţi de limbile moarte, de culturile fosile, de practicile pe cale de dispariţie, de soarta câte unui cuvânt din celtă sau islandeză. Toată această maree de
15 spiritualitate, care palpită pe paginile dumneavoastră mi se pare încurajatoare. O tensiune exemplară pentru scriitori.
B. — Dacă se vor arde bibliotecile, se vor face alte biblioteci. Vor apărea alţi scriitori — un nou Homer, un nou Vergiliu. Altfel, desigur. Destinul nostru e nostalgic. literatura
20 începe prin poezie şi ajunge foarte greu la proză. Sper că numele meu va fi uitat. Poezia mea uitată. S. — De ce, domnule Borges?
Ridică din nou privirea şi se uită în direcţia mea. Ochii rămân mereu limpezi, albaştri. 25       B. — E şi aceasta o speranţă.
A bătut cineva Ia uşă, semn discret că nu trebuie să-l obosesc prea mult. Mi-am închis carnetul de note, în care am notat doar câteva din cele spuse de interlocutor.
De altfel, autorului Cărţii de nisip îi place să vorbească, 30 aşteaptă prilejuri de a fi întrebat, e un vânat rar (pentru reporteri), căruia faptul de a se simţi vânat îi cauzează un fel de voluptate. Singurătatea orbirii se compensează într-un monolog-dialog continuu, cu sine însuşi. Nu acceptă prea des totuşi postura de intervievat. Faptul că mi-a acordat unul a
TRATAT DE INSPIRAŢIE
883
stârnit oarecare senzaţie printre prietenii participanţi la congres. „Ce ţi-a spus Borges?" eram întrebat. Am avut, de altfel, privilegiul de a sta mai mult în preajma sa, bucurându-mă de oarecare simpatie. Poate că reprezentam o lume mai puţin cunoscută, că scriu într-o limbă neolatină, incitantă pentru 5 marea-i curiozitate, deschisă tuturor orizonturilor. Mă întrebă ce au dat în româneşte anumite cuvinte din latină. Mă recunoaşte după glas. îmi zicea „il romeno". „Ce mai faceţi, domnule Borges?". „A, il romeno". „Ştiţi, în legătură cu importanţa cuvintelor în vers. De exemplu în versul «Deşertul to e stăpânit de lei» nu era mare lucru, nu?"
S. — în ediţiile succesive ale poeziilor schimbaţi mereu câte un cuvânt-două. Studiind aceste schimbări, se pot vedea punctele nodale ale poeziei. Poemul e ca o hartă chinezească a centrilor nervoşi din organism. înfigând, din loc în loc, câte un cuvânt nou, 15 faceţi un fel de acupunctura lirismului.
B. — Cuvântul e foarte important într-un vers. Mereu mi se pare că l-am pus pe cel mai palid.
S. — V-a plăcut ce a spus poetul ambasador Caranza: „Poezia este o activitate neeconomică, de contemplare" şi ea se opune 20 „ambiţiei delirante a tehnicii".
B. - Totuşi tehnica ne-a dus în lună! Cum se spune lună în româneşte?
S. — Luna.
B. — E mai frumos decât selene. 25 Altă dată când cobora în sala de conferinţe, la subsolul marelui hotel „Marrakech".
— Atenţie la scări. Sunt patru. Sunt şase, zice Măria.
B. — Cu o japoneză într-o parte şi cu un român în alta, merg la sigur. 30
- Şi cu un senegalez în faţă, adăugă Charles Carrere. Coborâm, cu mici pauze, câteva scări de trepte.
B. — (Odihindu-se) De ce-au făcut sala atât dc adâncă? S. — Pentru a subpământeni poezia. A o catacombiza.
884 MARIN SORESCU
B. — Ara citit o poetă română... cum o chema? (Gândul îmi zboară la câteva poete posibile... Oare care dintre ele?)
B. — Carmen Sylva? 5       S. — A, da. Aţi citit-o probabil în nemţeşte... B. — Demult, demult.
S. — Spuneţi undeva: „Pentru un adevărat poet, orice moment al vieţii, orice fapt ar trebui să fie intens poetic, dc vreme ce, în mod profund, acesta-i adevărul". Trăiţi totul la io fel de intens?
B. - Dacă aş fi poet... Poate că am prins unele momente privilegiate. Am scris mult la tinereţe, ca să am ce corecta acum.
S. — Consideraţi poezia ca rodul unei dorinţe, nu a unei întâmplări. Dorinţa, năzuinţa, suferinţa sunt motorul inspiraţiei -n sau, al fel zis, pentru că suntem lângă Sahara, cămila ei... Ce aţi dorit tot timpul?
B. — Şi dorinţele se schimbă.
S. — Se schimbă de la sine sau contribuim şi noi la schimbarea lor?
20       B. — Sunt ca peisajele dintr-un tren. Mişcarea le împrospătează mereu şi până la urmă percepi monotonia.
S. — Oricum, n-aţi putea sta pe loc. E uimitoare viteza dumneavoastră de deplasare... Parcă sunteţi în mai multe locuri în acelaşi timp. Plimbaţi pe glob o bibliotecă. Multe cărţi, aş spune, 25 aparente. între coperţile unor autori sunt ascunse, de fapt, operele dumneavoastră. Citiţi autorii preferaţi ca să vă regăsiţi?
B. — Am prieteni foarte buni, printre antici, printre moderni.
S. — în cuvântul dumneavoastră aţi recitat versuri dintr-un io poet persan, apoi ceva dintr-un autor asiatic, despre Himalaya, şi-o strofă din Shakespeare. Spuneaţi: „aceste metafore, găsite cu secole în urmă, şi în locuri diferite, sunt valabile şi azi".
B. — Le-am spus special pentru că unii poeţi de azi confundă poezia cu politica.
TRATAT DE INSPIRAŢIE 885
într-o seară am fost poftit să stau la aceeaşi masă. Cina s-a servit în sala de conferinţe, în timp ce pe scenă se desfăşura un ; frumos spectacol de folclor marocan. Dansuri focoase cu ■>■ pumnale, cu săbii, berberi în costume viu colorate, câteva alegorii, o nuntă cu mireasa purtată pe sus de patru bărbaţi. I se explica ce se vede pe scenă. A urmărit spectacolul cu mult interes, în timp ce admiratorii veneau să-1 întrebe câte ceva. ■     A participat la lucrările congresului. I-am sugerat, când mai X     urcă la prezidiu, să prindă o ocazie şi să recite câteva poezii. \   f Nişte prieteni poeţi aveau magnetofoane şi vroiau să-1 : w înregistreze.
* B. — „Nu pot aşa, nesolicitat. Roagă-mă dumneata, din { sală." O mică, nevinovată, complicitate.
La conferinţa de presă, care a încheiat congresul, marele •i poet a stat rezemat în baston, Ia masa prezidiului, cam la margine, gânditor, ascultând discuţiile poeţilor, ziariştilor, . * răspunsurile teoretrice şi de ordin practic date cu multă vervă i » şi erudiţie de Leopold Sedar Senghor, preşedintele congresului *b si neobositul secretar Mimmo Morina. A plecat apoi fără să f '- spună un cuvânt.
•j ■       Eu am mai rămas încă trei zile la Marrkech, profitând de f   : orele libere, pentru a vizita oraşul pe care ghidurile tutistice j   1 îl numesc „perla deşeretului". în spatele lui, dincolo de giganticele 1     ruine imperiale, păzite de palmieri înalţi, bombardaţi de valuri j     de lumină, începe Sahara. Asta se poate vedea şi după |   : cârdurile de cămile. Picioarele lor, lungi catalige, cu genunchii f -  umflaţi ca nişte perne, din cauza deselor îngenunchieri, spre j     a putea încăleca turiştii, răscolesc nervoase nisipul la periferie, dincolo de oază. O invitaţie la aventură. Nişte ptieteni mi-au spus că silueta poetului a fost zărită, mereu în tovărăşia tandră ■•   şi blând energică a Măriei Kodama, rătăcind, ba în piaţa Jamaa , !   El Fna, şi ascultând poveşti din O mie şi una de nopţi la umbra i     moscheii al-Kutubiyya, ba în spatele unui îmblânzitor de şerpi. \ ■•.   Bănuie cobra după intensitatea muzicii îmblânzitorului.
886
MARIN SORESCU
Borges - un personaj de Borges. Mereu în mişcare, derutând punctele cardinale şi fusul orar, în căutarea unor „analogii între lucruri neasemenea" - definiţia pe care Aristotel o dădea metaforei, sau a „absolutului surprins în 5 momentan".
în legătură cu spontaneitatea-i fenomenală, un poet argentinian mi-a povestit, râzând, o întâmplare semnificativă. Se aflau la masă cu mai multe personalităţi. Tocmai i se adusese... nu ştiu ce fel de mâncare spaniolă pe bază de orez. w Vine un ziarist şi-n loc să-l întrebe de Milton, Keats sau Chesterton — spune:
- Domnule Borges, ce credeţi despre acest orez? Borges îl priveşte o clipă şi-i răspunde:
- E grozav! Fiecare bob de orez şi-a păstrat individualitatea
15 sa.
în răspunsuri, unele, într-adevăr, fragmente şi bruioane din proze, fiecare cuvânt rostit de Borges nu se sfărâmă de celelalte, ci îşi păstrează intactă individualitatea sa.
Marrakech, octombrie 1984
„SĂ DĂM IMAGINAŢIEI CE E AL IMAGINAŢIEI"
De vorbă cu Nicolas Born şi Hans Cristoph Buch
Masa rotundă „în trei colţuri" cu Nicolas Born, Hans Cristoph Buch şi subsemnatul în Berlin, la umbra unor sticle 5 de bere, mai mult pline decât goale, pentru că eu sunr un băutor ratat, Born nu consumă alcool, iar lui Buch i-a lăsat în. grijă soţia cei doi copii (8 luni şi 3 ani) şi trebuie să fie cu mintea limpede. Asta mai e necesar şi pentru că, ocupându-se cu critica literară, el e cel cu direcţia. De curând a scos la io Editura „Rowolht" o nouă revistă: Literatur Magazin, despre care va fi vorba imediat, dar încă n-am terminat prezentările.
Born e poet. „Cel mai bun poet din Berlinul Occidental" -cum l-a numit Giinter Grass, în faţa unui fotograf, care umbla să-l prindă în poză pe cel mai bun poet din Berlinul (5 Occidental. L-a găsit, înalt, blond, cu figură de... fotografiat, spunându-i că vine la recomandarea lui Grass. (Aflu aceasta de la Buch.) S-a născut la Duisburg în 1937. A publicat volumul de versuri Ochiul descoperitorului (Rowolht, 1972) şi cu doi ani mai înainte la Editura „Kiepenhauer", Unde îmi stă 20 capul tot versuri, bineînţeles. Şi-a pus numele şi pe coperţile câtorva inspirate cărţi de proză pentru copii.
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
889
Hans Cristoph Buch — cu al său nume predestinat - este nu numai un autor temut de Eseuri, Critice şi Glose (Bowolht, 1972) şi al unei mai vechi culegeri de povestiri întâmplări nemaiauzite (Suhrkamp, 1966), ci şi un pasionat iubitor de cărţi. Un
5 bibliofil. De câte ori mergi să-1 vizitezi îţi pune sub nas cine ştie ce ediţie veche din Goethe ori Lessing. Şi eu sunt un bibliofil, dar sttănut în faţa cărţilor mai vechi decât ale mele. îmi arată rarităţi „cumpărate chiar azi". E foarte mândtu de achiziţiile sale. S-a născut în 1940 la Wetzlar. Asta nu înseamnă că Buch citeşte
io doar cărţi necitite de o sută de ani. E la curent şi cu tot ce e mai nou. O discuţie cu Born nu se poate face fără Buch. Şi viceversa. Şi iată de ce. Locuiesc în aceeaşi casă. Buch ocupând parterul şi având mereu legătura cu pământul, ca orice critic. Born, poetul mobilizează ultimul etaj — ca să-şi poată desface larg
/5 aripile inspiraţiei. El e pentru zările necunoscute.
Şi unul şi altul s-au căsătorit cu câte o doctoriţă care, din întâmplare, lucrează la acelaşi spital. Şi Born are grijă de două fetiţe: 7 luni şi 2 ani. însă astăzi are „frei" din partea doamnei sale care nu e de gardă. Când nu plâng copiii - şi se poate auzi -
20 cei doi prieteni vorbesc la telefon schimbându-şi impresiile asupra manuscriselor primite. Pentru că amândoi fac parte din colectivul Magazinului literar. Iată, dar, câte paralelisme poate aduce întâmplatea - deci, şi unul şi altul, ca buni marxişti ce sunt, au o idee clară, despre ce e aceea necesitate şi ce e aceea
25 întâmplare. Nu sunt robii întâmplării oarbe. Era să uit: amândoi au trecut prin Programul internaţional de la Iowa City în ani diferiţi, e drept. Şi unul şi altul au vile la ţară în acelaşi sat, lângă Hamburg. „S-ar putea s-o vând - zice Buch râzând — întrucât am un vecin nesuferit, la celălalt capăt al satului,
io poetul Nicolas Born, dacă-ai auzit de el. Adevărul este - îmi explica Buch — că pe aproape se construieşte ceva care face mult fum şi-mi pune în pericol de poluare praful din hârţoagele cele vechi". Born încă nu s-a hotărât să-şi vândă vila de la ţară. Desigur, cuvântul cel mai greu îl vor avea aici soţiile lor,
doctoriţele. Similitudinile semnalate mai sus, nu-i împiedică însă pe cei doi renumiţi scriitori să-şi aibă fiecare personalitatea sa, opiniile sale personale. Câteodată aceste opinii se bat cap în cap - şi trebuie să vorbească mult la telefon, în pofida ţipetelor din leagănele viitorului, până când reuşesc ca părerile 5 lor contradictorii să se completeze reciproc. Adică să aibă procentele de dialectică mult creatoare.
întrucât am stat de vorbă până acum cu mai mulţi scriitori din generaţiile mai vârstnice din R.F.G., ascultându-i cu atenţie şi cuvenitul respect pe care l-am acordat întotdeauna 10 l celor mai mari şi clasicilor, m-am gândit că n-ar fi lipsit de interes să completez confruntările mele şi cu exponenţii celei mai noi direcţii. Discuţiile noastre s-au înfiripat te miti unde ' pe la Akademie der Kunste, prin muzee, dar cea mai temeinică, în afară de cea de astăzi, mi s-a părut cea de la cafeneaua /5 Iscriitorilor din Bundesecke, de acum două săptămâni. în [picioare, la o masă înaltă — singura la care nu se puseseră I scaunele, căci era pe la două noaptea - discutam de zor, mai I erau şi alţi scriitori - gesticulând şi norocind pahare, iar Born juca cu furie la tonomat. A câştigat 15 mărci. Un noroc 20 • fantastic! pe măsuţă ce auzea banii zornăind jos, comanda alte rânduri de halbe. Iar acum continuăm această discuţie, acasă „la mine", un apartament pe cate D.A.A.D.-ul îl pune la dispoziţie invitaţilor, apartament care lor le era cunoscut întrucât, îmi spun, aici a stat înainte un poet din Columbia - 25 Nicolas Cuescun - bun poet, cate timp de un an n-a învăţat o boabă nemţeşte, da era foarte simpatic. Ne hotărâm, în încheierea mesei noastre rotunde, să-i trimitem o felicitare, nu pentru că n-ar fi vrut să-nveţe nemţeşte, ci ca de Anul Nou, să primească şi el o urare pentru '74 din apartamentul „său" io din Berlin, care acum e „al meu", şi care la anul va fi al unui s alt poet din cine ştie ce colţ al lumii.
Cam aceasta ar fi partea introductivă sau cu alte cuvinte ; masa rotundă fiind servită, să procedăm la discuţia propriu-zisă.
890
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
891
Sorescu — Răsfoind numărul unu al „Magazinului literar" am găsit opinii foarte clar exprimate despre literatura de azi din R.F. G. Am citit atent articolele. De altfel, ştiu că revista a stârnit după apariţie o serie de proteste, ceea ce nu e rău pentru o revistă 5 la început de drum, care vrea să se impună. Nu strică să şochezi puţin. Pe mine personal banderola „Pentru o nouă literatură, împotriva..." nu m-a şocat deloc. Ai putea să spui în câteva cuvinte care ar fi programul acestei noi publicaţii de literatură aici, unde revistele specializate sunt totuşi destul de puţine?
io Buch - Am fondar împreună cu prietenii mei această revistă, pentru că mi se pare că literatura în Germania Federală se află acum în fundătură. Situaţia este legată, bineînţeles, şi de starea politică. în anii '50 şi '60 am avut aici o literatură avangardistă, cu unele lucruri bune, dar care
15 însemna în acelaşi timp şi o întoarcere la formalism. S-a imitat la noi moda franceză - le nuveau roman — şi poezia americană. Apoi s-a stârnit un fel de reacţie, contra acestei tendinţe. Sorescu — Eşti de acord cu aceasta?
Buch — Nu. Au fost însă şi alte feluri de luări de poziţie, 20 contra formalismului şi apolitismului. S-a redescoperit vechea literatură de stânga care fusese multă vreme uitată. Sorescu — De exemplu?
Buch - Walter Benjamin. A început apoi să se dea mai mare atenţie lui Brecht. S-au făcut, însă, excese în partea
25 cealaltă, confundându-se arta cu propaganda pur şi simplu. Noi vrem o lireratură care să nu fie nici formalistă, nici sociologist-vulgară, care să poată cu mijloace artistice înalte să acţioneze puternic asupra conştiinţei omului. Dorim să le redăm scriitorilor curajul, să le arătăm puterea literaturii şi a
30 imaginaţiei. Cam acesta ar fi programul nostru.
Sorescu - Şi, tu, Born, ca poet, cu ce elan te-ai angajat-după câte am înţeles e vorba de o literatură foarte angajată şi cuvântul nu l-am folosit întâmplător - în această activitate de pionierat aici, pe acest drum?
Born - Cred că trebuie să dăm imaginaţiei ce e al imaginaţiei, adică dreptul său sacru de a-şi desface aripile, contra realismului înţeles în sensul cel mai simplist, care doar dublează realitatea. Realismul prea plat ucide imaginaţia, pentru că el se orientează numai spre realitate aşa cum e. Eu 5 sunt pentru o realitate artistică utopică.
Sorescu — Utopică!
Born - Utopică în sensul că literatura poate arăta ce încă *   nu este şi care poate nu va fi niciodată, f    Buch - Nu însă în sensul clasic al utopiei, sau ceea ce se 10 •^numeşte science-fiction.
Born - Să indicăm cititorilor profunzimea altor posibilităţi literare, care au fost suprimate printr-o realitate plată, ori prin mijloacele literare ce domină acum.
Sorescu - înapoi la suprarealism? 15 Born - Nu, la utopia abstractă. Cum să formulez mai clar? I "fşDoresc ca poet o literatură care să plece de la realitate şi s-o {^depăşească cu mult.
i        Sorescu - Cum ar veni aceasta în poezie?
{        Born — Dacă desetiu o situaţie concretă, de exemplu un 20
{   prânz, acest prânz ttebuie să rămână şi masa de prânz, dar în
|   acelaşi timp să devină şi-un simbol.
'.        Sorescu — Să însemne mai multe mese de prânz...
|        Buch - Poate chiar şi o cină!...
!        Born - Nu râdeţi că nu m-aţi înţeles bine. Fiecare zi 25 înseamnă o promisiune pentru fiecare din noi. Ne poate schimba cursul vieţii. în fiecare moment există rutina, care merge mai departe, dar şi noile posibilităţi care se pot dezvolta. Pot să-ţi citesc dintr-o poezie a mea câteva versuri? Sorescu — Te rog. 30 Born - (citind): „Am băut o cafea şi n-am mai fost acelaşi / {   alaltăieri a trebuit..." etc.
892
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
893
Sorescu — Cum se numeşe poezia!
Born — „Das verschwinden aller im Tod eines einzelnem." Buch - Eroul liric încearcă să se identifice cu cel care este ucis în acelaşi timp. E un simplu hazatd că tu devii poet sau 5 măcelar.
Born - Asta nu trebuie înţeles ca ceva mistic ori metafizic, ci ca o experienţă foarte reală, concretă.
Sorescu — Da, cred că înţeleg. Se obişnuieşte la sfârşitul anului să se facă bilanţuri literare. E o tradiţie veche şi glorioasă, cu w ocazia acestor bilanţuri s-au scris lucrări memorabile de critică.
Buch — Studiul lui Bielinski asupra literaturii ruse din anul... acela.
Sorescu - Nu pot urmări clasificările pe care le fac acum, la noi, criticii despre anul literar care a trecut. Deşi nu urmăresc 15 cu sufletul la gură clasificările ce nu-s făcute întotdeauna numai de un Bielinski, sau — la noi - un Maiorescu ori Călinescu — m-ar interesa părerea voastră despre anul literar 1973 în Germania Federală.
Buch — Chiar scriu acum un eseu pe această temă, pentru 20 o revistă.
Sorescu — Grozav, deci opiniile sunt calde.
Buch - în acest moment scriitorii aşa-zis reprezentativi ca Boli ori Grass au o importanţă mult mai „reprezentativă" decât literară, sunt mai mult oameni publici decât literaţi. Ei au 25 devenit „conştiinţa naţiunii", cum a spus Grass, dar din punct de vedere literar n-au mai produs opere care să intereseze prea mult. în schimb, am urmărit cu mai multă emoţie afirmarea unor tineri. Nu sunt încă prea cunoscuţi, dar au venit cu ceva nou în ceea ce au scris. 30       Sorescu — Care sunt aceşti tineri!
Buch - în proză: Peter Schneider şi Karin Struk, autorii unor romane cu un pronunţat caracter autobiografic. Cărţile lor sunt radicale, dar într-un sens psihologic sau al vieţii private. Se anunţă deja ca personalităţi. Povestesc fragmente
din viaţa lor, dar aceste experienţe devin exemplare şi pentru alţii. Se anunţă un interes nou pentru viaţa şi destinul individului în această societate anonimă. Spre deosebire de Grass, sau alţii, care în proză voiau să fie oarecum obiectivi, aceştia repun accentul pe subiectivism, pe experienţa privată. 5 Aceasta mi se pare ceva nou.
Sorescu — Şi în poezie, Born? Ce ţi-a plăcut cel mai mult anul \ acesta?
Bom — la început angajamentul politic, prost înţeles, a avut un efect dezastruos asupra poeziei. S-au scris nenumărate cicluri 10 de poeme propagandistice, dar la un nivel foarte primitiv. |      Sorescu — Şi noi am trecut prin asta.
Born — Excepţie au făcut aceia care au încercat să lege experienţele lor personale de problemele generale, dar asta la modul intim, organic. I-aş numi pe Renate Rasp, RolfDieter 15 Brinkmann, Peter Handke (înpoezia sa). Aceştia, dintre cei , tţ afirmaţi ceva mai demult. Cel care mi-a atras atenţia cel mai > m mult ca poet anul acesta a fost Jurgen Theobaldy, care a scos : 4$ o plachetă, într-un tiraj foarte mic, la o editură neînsemnată. 1 mft     Sorescu — I-am citit şi eu câteva poeme în revista voastră şi 20 £ m-au convins.
Buch — Din modestia lui binecunoscută, Born nu se trece pe el la aceste noi tendinţe în poezia germană de azi. Cartea : ^ sa, Ochii descoperitorului, a însemnat de fapt începutul acestei noi direcţii. Ea a fost citită nu numai de esteţi, ci a pătruns mai 25 adânc, bucurându-se de-o bună primire.
Born — Asta a fost mai degrabă o reacţie împotriva poeziei : 1j înguste, înfundate, prea intimistă ori strident politizată. *      Buch - Efectul politic e mult mai puternic atunci când e vorba de arta bună... 30
Sorescu - Care sunt pericolele ce pândesc literatura voastră de azi? (Iertaţi-mă că întreb şi eu cu formule nu prea noi.) \ Buch - Cel mai mare ar fi cel al comercializării. Aşa-zisele
best-seller- adesea cărţile cele mai puţin interesante. La noi e
894
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
895
din ce în ce mai dificil, pentru scriitorii buni şi încă necunoscuţi, de-a se face auziţi pe piaţa de carte.
Born — Best-seller-u\ este întotdeauna manipulat din umbră de aparatul de publicitate pus în funcţiune de editură. 5 Buch - Mai există apoi pericolul ca scriitorul să-şi piardă complet libertatea de creaţie. El depinde din ce în ce mai mult de editura sa, care îi spune ce trebuie să scrie ca să facă bani. Şi tot la acest capitol, dar în altă direcţie, tendinţa unor scriitori de-a se izola de tot, de a sctie doar penttu o elită, formată de w trei-patru prieteni - care nu se nimeresc să fie întotdeauna cei mai de elită. Foarte dăunătoare e şi literatura „de idei", ce se adresează cititorilor care au aceleaşi idei. Aceeaşi opinie politică. E o literatură cate nu schimbă nimic, nu are nici un efect.
15 Sorescu — Cred că nu e bine să le arătăm cititorilor din România numai părţile negative, poate că există şi aspecte pozitive în literatura din Germania Federală.
Borne. — Fiecare inovaţie poate deveni o modă, un „nouvelle vague", chiar lucruri foarte bune pot avea un efect 20 negativ, dacă sunt suprasolicitate. Până acum literatura noastră a fost foarte raţionalistă şi didactică. Avem nevoie de una care să fie subiectivă şi să emoţioneze.
Buch — La noi mai funcţionează încă teama de a avea sentimente, spaima de propriile trăiri. Asta nu înseamnă că 25 trebuie să ne întoarcem la sentimentalism. Trebuie numai să redescoperim emoţia.
Born — Să reactualizăm dreptul spontaneităţii în literatură. Formele şi genurile să nu fie nişte piedici.
Buch — Ideea lui Born nu e rea. De exemplu, şi eu cred că .10 frontiera dintre un poem şi o bucată de proză poate fi distrusă, dacă e vorba de o idee care nu încape în nici una din ele. Poţi scrie oricum, numai să fie viu, cu viaţă şi interesant. Formele nu trebuie să fie sanctificate.
Sorescu - Câteva cuvinte şi despre critică.
Born — Critica urmează pas cu pas dezvoltarea literaturii, dar acest pas cu pas înseamnă de fapt un pas în urma ei.
Buch — Critica face o acerbă publicitate literaturii de ieri.
Born — Şi încă ceva. Critica nu e, cred eu, datoare doar să clasifice cărţile. Ea trebuie să fie totodată şi literatură. Să arate 5 reacţia omului care a citit cărţile, reacţia subiectivă a criticului. El trebuie să spună cum a citit cartea, dacă aceasta l-a schimbat cu ceva, dacă a însemnat sau nu o experienţă penttu el. Cred că acest lucru e mai important decât nişte judecăţi de valoare pretenţioase şi de multe ori fabricate dinainte, care se 10 pot aplica la orice carte.
Sorescu - Numiţi-mi o astfel de carte de critică. Vreau să spun, una bună.
Buch — Hartmund Lange, cunoscut ca autor de piese de teatru, a scris recent un volum de eseuri: Revoluţia ca un vapor ii beat. I.ange este un scriitor marxist, stăpân pe filosofia lui Hegel, a lui Marx, dar şi un scriitor foarte temperamental. Asta e foarte important la un critic, să aibă temperament şi să ştie să şi-1 manifeste. Cred că mica lui carte de eseuri e mai importantă decât sumedenia de cărţi de critică universitară. 20
Born — Cei mai buni critici sunt autorii, adică scriitorii înşişi. Ceilalţi, profesionişti, au devenit instituţionali. Adică îi confunzi cu jurnalele în care scriu.
Buch — Aici Literatura stă sub cenzura banilor şi a succesului şi foarte puţini ajung s-o depăşească şi să ajungă 25 cunoscuţi. Se vând bine cărţile lui Grass, ale lui Handke, Enzensberger, pentru că numele lor e mereu în jurnale.
Born - Dar există, cum spuneam, şi alţi scriitori care ar merita atenţie. însă ei întâmpină dificultăţi cu editurile. Se publică greu. 30
Buch — Un lucru grav se întâmplă cu scriitorii străini. Chiar clasicii altor popoare sunt puţin cunoscuţi la noi.
Sorescu - Chiar voiam să vă întreb de ce nu se ştie nimic aici despre scriitorii români foarte importanţi ca Eminescu şi
896 MARIN SORESCU
Caragiale ori Ion Creangă. Acum exact o sută de ani, Eminescu, poetul naţional şi vocea cea mai gravă şi mai puternică a românilor, era student aici la Berlin. Caragiale este unul din dramaturgii de primă mână din lume — şi şi-a petrecut câţiva 5 ani buni din viaţă, de asemenea, aici la Berlin. Sunt sigur că, traduşi, ar putea să intereseze mulţi cititori. Asta în ce priveşte clasicii. Dar şi poeţii şi prozatorii români contemporani nu sunt mai puţin mari, după părerea mea, decât Handke ori... Aceştia sunt traduşi la noi şi cunoscuţi foarte bine, în schimb ce se ştie
w aici din literatura română?
Buch - Nenorocirea e că şi pentru clasicii noştri a slăbit interesul. în Germania Democrată lucrurile se prezintă altfel, există un plan sistematic de traduceri din literaturile străine, o grijă mai mare pentru clasici şi autorii contemporani
15 reprezentativi. Spun asta ca să-ţi arăt că nu e vorba de un naţionalism german, ci doar o problemă de capitalism. Aici, la noi, se traduce numai ce are un efect senzaţional. Adică literatura aşa-zisă „de protest", ori pornografia literară. Sorescu — Desigur, cu excepţiile de rigoare.
20 Born - Şi o altă chestiune. Editurile mici şi mijlocii dau repede faliment, neputând face concurenţă marilor edituri. Cum cei mai numeroşi scriitori aparţin acestor edituri slabe din punct de vedere comercial, chiar dacă artistic sunt mult mai însemnaţi, riscă să rămână anonimi.
25       Buch — Scriitorii încearcă să facă o editură a lor, la care să participe cu fonduri şi să ia parte la beneficii. Sorescu — S-a făcut aşa ceva?
Buch — Da, la început a luat fiinţă o editură pentru textele de teatru „Verlag der Autoren" la Frankfurt. Acum mai există 30 şi un magazin al cărţii care este proprietatea scriitorilor, la Munchen. Fiecare scriitor, membru al acestei întreprinderi, ca să-i zicem astfel, plăteşte o mie de mărci şi devine coproprietar sau coasociat. Librăria vinde cărţile tuturor scriitorilor, aici se organizează întâlniri cu cititorii, se fac şezători. Se încearcă să
! TRATAT DE INSPIRAŢIE 897
ţ
J   se înfiinţeze aceste „Autorenbuchhandlung" în mai multe oraşe j   mari din Germania Federală.
f        Born — Scriitorii şi autorii trebuie să se organizeze, după I    părerea mea, mai bine, pentru a împiedica monopolul presei I   şi al publicităţii. Pentru a împiedica marile edituri de a dicta 5 I    ce este şi ce nu este literatură. E de datoria scriitorilor de a f    fonda instituţii noi ca aceste cooperative, teatre, reviste. De f    asemenea, ei trebuie să-şi organizeze propriile edituri. Cred că |    acesta ar fi primul pas: înfiinţarea unor edituri ale scriitorilor, i  -. care să lucreze pentru ei, nu împotriva lor. io J '.     Sorescu — Bine, acestea sunt problemele voastre, eu, ca musafir, t -nu mă bag nu mă amestec. Observ însă că există într-adevăr chestiuni spinoase la ordinea zilei, în materie de organizare, de liberalizare de sub tutela unor monştri editoriali care deţin monopolul. Pe de altă parte, opiniile voastre despre noile direcţii şi tendinţe mi se par foarte 15 „ interesante şi aed că pot interesa deopotrivă şi cititorul român. Ca f 3Tj<? aibă o idee de ce e şi prin alte părţi. Noi am depăşit, pot să spun, de mult, aceste aspecte, nu mai există greutăţi cu orientarea ■ ^^scriitorului ori cu tutela editurii. Există şi la noi greutăţi, dar de altă \ * natură. Acestea mai ţin şi de modalitatea de a da o formă cât mai 20 | " artistică, unui conţinut bogat de idei — adică probleme de talent, \ ,. măiestrie, şi aşa mai departe. Dar văd că Buch stă ca pe ghimpi. I •      Buch — Cred că s-a trezit puştiul şi trebuie să mă duc acasă, I   să nu cadă jos din pat. Soţia e de gardă azi la spital şi sunt nu I - numai dădaca unei noi literaturi, ci şi dădacă acasă. 25 I .;.     în timpul acestei discuţii atât de aprinse şi atât de |   angajate, soţia mea, surprinsă de vizita organizată ad-hoc la I * telefon şi văzând că băutura de pe masă rămâne neatinsă, a fost f   cea mai inspirată: a servit mere coapte.
|        Telegrama de felicitare poetului Cuescun a rămas s-o 30
\   scriem cu altă ocazie. |
\   Berlinul Occidental, decembrie 1973
|
| ^ P.S. în luna aceasta, la 7 decembrie, s-a împlinit un an de * " la încetarea din viaţă a marelui poet Nicolas Born. Nu mi-ar
898 MARIN SORESCU 1
fi trecut prin minte că aceste însemnări, rătăcite printre hârtiile mele, vor fi încredinţate tiparului după un asemenea trist prilej. Un omagiu de departe unei înalte conştiinţe artistice. Ele au, într-un fel, şi valoare de document, Born făcând rar confesiuni
5 de felul celor de mai sus. Faima lui a crescut an de an, fiind considerat unul dintre autorii cu cea mai puternică şi fertilă ' influenţă asupra poeziei tinere din R.F.G. (mai mare decât cea a lui Enzensberger). „Dacă vrei să-i scrii - mă avertiza Giinter Grass într-o scrisoare din 4 decembrie 1979 — fă-o
io foarte repede fiindcă prietenul nostru Nicolas Born nu mai arc mult de trăit. Deja a suferit două operaţii de cancer şi doctorii ş îi mai dau doar câteva săptămâni. E groaznic să vezi un prieten : ca el prăpădindu-se atât de tânăr şi chinuit de dureri". Peste trei zile poetul se stingea din viaţă. Scrisoarea mea de atunci,
/5 îşi continuă drumul spre el.
Bucureşti, 1979 f
„PENTRU A MĂ CUNOAŞTE, EU TREBUIE SĂ SCRIU UN POEM"
Dialog cu Alain Bosquet
Sorescu - Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
Bosquet - întâi mă gândesc că, funcţional, - sunt două 5 feluri de-a scrie. Se scrie proză pentru un mesaj direct. Când scrii proză, ştii dinainte ce vei scrie. Pentru mine, poemul e mai întâi o necesitate fizică. Dar o necesitate fizică ţinând nu de-a zice un lucru pe care-l ştii, ci de a-mi descoperi, din scris, propria-mi identitate. Pentru a mă cunoaşte, eu trebuie să scriu io un poem.
S. — E foarte frumos spus, cred c-o să intitulez astfel discuţia noastră de azi. (Ne aflăm în locuinţa poetului, din Paris, la o oră târzie din noapte.)
B. — Este aici vorba de conştient şi inconştient. 13 Inconştientul întâi, apoi procesul scrisului, apoi conştientul.
S. — Aş vrea să-mi spuneţi ceva despre identitatea de acum a poetului.
B. — Ce reprezint eu acum? Bine. Prima etapă a fost refuzul în faţa francezei tradiţionale. Refuzul Iui Descartes, al Atenei 20 şi Romei. O etapă negativă. Apoi, acceptarea râsului, a psihanalizei şi a absurdului.
S. - Şi cea de acum?
900
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
901
B. - Probabil una interogativă. De a te întreba de prezenţa omului pe planetă. Unde suntem? Ce suntem?
S. — într-adevăr, ar fi multe de întrebat. Seria întrebărilor e lungă. Sabia lui Damocles este acum un semn de întrebare. Mai 5 poate fii această sabie suspendată de firul subţire al unui poem?
B. - Pentru mine poemul poate răspunde parţial la întrebări. Cum? Printr-un mariaj, incluzând disperarea, absurdul, imaginarul şi feeria...
S. — E bine că şi feeria îşi găseşte un locşor aici. io       B. - Pentru că omul nu e o reuşită perfectă a naturii, poetul are datoria, mai bine zis, simte necesitatea de a-I reînvia. Şi încă o frază. Poetul nu constată defectul omului, dar el constată că e liber să-şi imagineze omul sub o altă formă psihică.
S. — Este vorba de un drum în zig-zag? '5       B. - Da şi nu. Dacă vrei să adaugi: procesul acesta reprezintă un fel de speranţă pentru viitor şi în acelaşi timp din el va rezulta o metamorfoză a omului. Adică un om neprevăzut. Poemul construieşte un om neprevăzut.
S. - Va avea acest om nevoie de o altă poezie? 20      B. - {Zâmbind) Aici nu mă aventutez. Nu ştiu.
S. - Unul dintre ultimele dumneavoastră volume de versuri cupritide numai sonete. Le-am citit cu mare plăcere şi cu un fel de uimire, descoperind un alt Alain Bosquet.
B. — Am fost foarte şocat, de vreo treisprezece ani încoace, 25 de faptul că poeţii francezi nu vorbesc de lucruri cotidiene, tehnice. Ei vorbesc de om în general, adică de omul universal, ca şi cum acesta nu s-ar fi schimbat niciodată; ori între această poezie şi realitatea contemporană este o diferenţă enormă. Mă explic. Omul contemporan nu este un om abstract, ci unul 30 care trăieşte într-un anumit mediu, într-o anumită realitate socială, e confruntat cu mii de probleme, poate mari, poate mici, de securitate socială, maşină, concediu plătit, radiou, preşedintele Sadat asasinat în faţa camerelor de luat vederi, moartea lui Kennedy, iarăşi în direct, fotbal, week-end,
sexyschop, pornografie pentru toată lumea, pilule anticoncepţionale, drogurile, şomajul, whisky etc. Nimic din toate acestea nu există în poem. Adică pentru poetul francez, omul e neschimbat şi general. Eu vreau să integrez toate acestea în poezie. De aceea am apelat la forma veche şi demodată a sonetului. Adaug că aceasta este o experienţă pe f care o faci doar o dată.
| S. - O experienţă reuşită. Cu?n spuneam, sonetele m-au t încântat. Ieşind din spaţiul francez... De ce poezia europeană s-a î schimbat în ultimii douăzeci de ani?
| B. - Nu mai există poezie locală. Toţi marii poeţi de azi î se înţeleg între ei. Rimele au dispărut şi noi suntem, în sfârşit, - pentru prima dată în faţa a ceea ce s-ar putea numi poemul t absolut. Aceasta este, pentru mine, în acelaşi timp o evidenţă î si un mister. O evidenţă pentru că noi nu mai suntem copiile realităţii unilaterale, ci ai unui ansamblu de lucruri. Şi spun
(un mister, fiindcă misterul nu e exclus. Toţi poeţii acceptă ideea că rămâne totuşi ceva neexplicat. Şi că acest ceva nu trebuie niciodată explicat. Al doilea lucru: mecanismul poeziei este aptoape acelaşi pentru Europa, ţările arabe şi cele j două Americi. De Asia nu sunt sigut. Atitudinea mea faţă de % orice poet străin e aceeaşi. Eu zic: sunt de acord cu el pentru | că înţeleg două treimi şi pentru că, din fericire, nu înţeleg | cealaltă treime. Aş putea da chiar exemplu poemul tău despre I Shakespeare.
1      S. - Mă rog... dacă alt autor nu vă vine acum în minte... :'_ '      B. - Acest poem e pentru mine o definiţie a poeziei. L-ai asimilat pe Shakespeare cu Dumnezeu care, când se odihneşte, mai are încă ceva de făcut. Atunci tu zici: întâi trebuie să mori, , apoi învii pentru că mai sunt lucruri de făcut când totul e terminat. Şi al doilea paradox e că trebuie să mori puţin. Poezia de azi e aşa. E un paradox şi un fel de-a face posibil ceea ce nu-i posibil. Acum ştiu şi de ce. Pentru că poetul trăieşte : dintr-o certitudin^^^^erutucli'fte^absurdă, care nu are nici
"'ir?ilIOTli--......
902
MARIN SORESCU
timp, aici spaţiu, nici început, nici sfârşit. Şi asta poate că-i uneşte cel mai mult pe poeţii de azi.
Am vorbit de solidaritatea intelectuală instructivă a poeţilor, care există din această cauză. Dar aici intervine o 5 dramă: spiritul raţional nu-1 urmează pe poet. Marele scop al poetului este de a cuprinde iraţionalul celorlalţi. Iraţionalul nu raţionalul.
S. - Deci aceasta ar fi poezia faţă de ea însăşi. Dar poezia faţă de critică?
w B. — în Franţa şi în lumea occidentală se practică o critica a limbajului. E o critică lingvistică, morfologică, nu după sens, ci după structuta poeziei. Din nefericire, mulţi poeţi fac structuri, dar nu poezie. Mai exact, ei confundă cele douii noţiuni. De aici rezultă că nu mai există imagini, coliziuni, nu
/5 mai există sentimente. E la fel de aridă ca şi pictura nonfigurativă, ori ca muzica total atonală. Lipseşte o dimensiune afectivă, bucuria sau suferinţa umană. Pentru mine asta nu mai e poezie, e istorie a limbajului. Am rezumat asta zicând că poeţii au vrut să emoţioneze prea repede. Şi acum
20 le e teamă de-a mai emoţiona.
S. — Ce intuiţii aveţi despre poemele dumneavoastră viitoare? B. — N-aş vrea să vorbesc despre proiecte. Poemele mele viitoare? Voi publica în curând un volum intitulat O zi de viaţă. Nostalgie, bătrâneţe şi nevoia de cântec. Scriu acum alte
25 poeme, foarte scurte, libere, o specie de jurnal intim despre interogaţiile omului de azi. Ce e caracteristic omului e întrebarea perpetuă: de ce? cum? cine? Al doilea lucru - evident în aceste poeme mai noi - e solidaritatea cu natura - adică dialogul cu plantele, păsările, ca şi când ar fi oameni. Şi al
30 treilea element ar fi un fel de ecou al poeziei mistice arabe -foarte bogată şi generoasă. Un fel de parabole, proverbe. S. — Şi un detaliu biografic.
B. — Hiroşima. Am terminat un război de ev mediu şi faptul că omul moare de propria lui forţă e zguduitor.
TRATAT DE INSPIRAŢIE
903
Pentru asta poetul trebuie să reînvieze omul, pentru că omul î" de dinainte n-a fost prea reuşit. Eu cred că poetul are ceva de
zis în lume. El trebuie să încerce să convingă că noi nu suntem y făcuţi să fim victime la nesfârşit. Că dincolo de limbajul direct *f- există şi alte voci şi posibilităţi de comunicare şi apropiere.
Spirit mobil, iscoditor, neliniştit... O discuţie cu Alain -_ Bosquet are darul de-a te scoate din inerţii, te face să vezi idei, || probleme. O gândire care se scrutează pe sine, printr-un lanţ de interogaţii, ale cărui ultime verigi devin certitudini. Este iunul dintre cei mai mari iubitori de poezie din câţi am cunoscut. Având cunoştinţe întinse şi profunde în foarte multe literaturi, Bosquet traduce poezia din plăcerea de-a se informa, de-a gusta-o în original şi de-a supune-o la proba traducerii. Când dă peste ceva deosebit, se bucură ca de o creaţie a sa. Poezia bună a lumii constituie rezervorul lui de bucurie personală. Am avut numeroase discuţii cu el despre poeţi şi poezie, autorul cărţii Viaţa este clandestină uimindu-mă întotdeauna prin bogăţia informaţiei şi capacitatea de sinteză, ■fascinând prin deosebita căldură sufletească.
Paris, decembrie 1983
TRATAT DE INSPIRAŢIE
905
20
MICHEL DEGUY NU PERSECUTĂ POEZIA
Prepoziţional, conjuncţional, modal, pornind, cu Heidegger, de la greci în sondarea cuvintelor şi a sensurilor 5 lor particulare (din particulele limbajului), Michel Deguy este un poet ciudat. La 50 de ani a ajuns un fel de clasic al poeziei franceze noi, păstrându-şi poziţia insolită şi obligând ctitica să-1 accepte ca stare. Mai toţi exegeţii lui sunt de acord cu Henri Meschonnic, care afirma, în prefaţa volumului selectiv ) Poeme din 1970, că pentru Michel Deguy „poezia este limbajul limbajului". în acest limbaj al limbajului autorul Fragmentului de cadastru se avântă temerar, efectuând, cu succes, operaţii lirice comparabile, prin miraculosul lor, cu nişte voiaje extraordinare. Nu spune el însuşi: „Limba este o afacere prea serioasă pentru a fi abandonată lingviştilor?"
în legătură cu starea de reflexibilitate - refugiul preferat al liricii sale — aş observa că ea este şi plusul şi minusul acestei creaţii, extrăgându-şi energia vitală din perfecta - şi atât de greu de realizat — fuziune între cei doi poli. întâi, evaporarea poeziei prin meditaţia asupra ei (o anumită ariditate, încifrarea) şi, apoi, naşterea poeziei din vaporii realizaţi. Un fel de locomotivă cu aburi trece prin lirica franceză, avându-i în cabină - mecanic şi fochist - pe Michel Deguy. Odată cu
pufăitul mare, pufos şi... secret, care-1 duce înainte, poetul are, ca orice super-lucid, o contralocomotivă: pipa, nelipsita-i pipă, care-1 înalţă pe verticală, dând înaintării lui altitudinea contemplării. El realizează astfel o poezie esenţializată, lapidară şi lapidată: supusă unei bătăi cu piatră cerească (grindina zonelor reci şi fulgerate); o poezie care-şi impune supliciul schivniciei ideii şi abstracţiunii, întt-un Paris literar de multe ori prea lizibil. Se zice despre Deguy că este sclavul întrebărilor „Ce?" şi „De ce?"...
Dar e vremea interviului. Să-i prezentăm şi noi seria noasttă de „de ce"-uri.
Marin Sorescu-Ai, astăzi, cea mai grea sarcină posibilă: te rog, defineşte-ţi singur inspiraţia, situând-o, în acelaşi timp, în peisajul liricii franceze de azi. E important să ştiu părerea ta în această privinţă. Sunt adeptul unor interviuri abrupte.
Michel Deguy - Cum poţi vorbi simplu despre poezie? Cum să fac? E vast... Nu aparţin unei poezii conservatoare, nici avangardei, nu scriu o poezie spaţialistă, nici una obiectivistă. Se spune că sunt dificil la lectură. Dacă prin avangardă se înţelege ieşire din poezie, eu nu aparţin acestui curent. La Paris există acum grupuri (şi au fost şi mai înainte) care proclamă moartea poeziei. Fundamental, sunt ataşat fenomenului de continuitate a poeziei. Deci acesta ar fi cadrul general în care mă mişc, în care îmi merge pana. Repet: nici conservator, nici nu persecut poezia cu avangardisme moarte în faşă. Cele două axe ale interesului meu pentru poezie, poate contradictorii, ar fi următoarele: pe de o parte, consider că poemul este un fapt lingvistic, de limbaj, care îşi poate fi suficient sieşi. Dacă nu poate inventa ceva, trebuie măcar ca acest cod lingvistic să fie lizibil în poemul pe care-1 scrii; dincolo de ce spun cuvintele, de declaraţii etc. Pe de altă parte, mă gândesc că există chiar o viaţă poetică, un angajament global faţă de poezie: felul de a fi atent cu lucrurile (sau atent la lucruri), atent cu oamenii -felul de a vedea lumea, politica. Poet, despărţit în silabe,
906
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
907
sugerează şi eticul din poezie, modul în care contribui la observarea lumii, cu poeticul şi eticul tău. Pentru mine au marc importanţă, din acest punct de vedere, tradiţia suprarealistă -şi, înainte de suprarealism - Mallarme, care a creat o poezie a circumstanţei (împrejurării în care se află eul). Iar supra-realismul, fiindcă a fost capabil de-a provoca o situaţie lirică şi - împreună cu pictorii, muzicienii - de-a crea un eveniment. Acestea sunt cele două axe. S. — Cum ai ajuns aici?
D. — în tinereţe m-au obsedat cuvintele lui Rimbaud: „Je cherche le lieu e la formule". Trebuie căutată formula locului, m-am gândit. Aceasta a făcut din poezia mea un fel de marş spre natură, spre oraş, spre imagine.
S. — Oare n-ar trebui luată în consideraţie şi formaţia ta filosofică?
D. — Da, e important de ştiut acest lucru. Voi mărturisi că mi-am pus de la început întrebarea: Ce? Şi, deci, ce este poezia? Care e ecuaţia ei? într-un poem trebuie să fie întotdeauna puţină esenţă de lirism.
S. — Poezia ar fi un fel de vas pentru esenţa poeziei... Un vas pe care cred că trebuie să-lpurtăm în cap... De aceea în lirică înaintarea se face atât de greu... Chiar văd o cohortă de poeţi venind spre noi, prin timp, păşind încet, cu vase frumoase, măiestrit pictate, cumpănindu-şi-le pe creştet... Şi în frunte un bătrân orb, ducând un vas grecesc...
D. - Homer.
S. — Mă ierţi pentru această viziune... Darte-am întrerupt.
D. - Plecând de la întrebarea ce este poezia, am început studiul ei sistematic şi, concomitent, un fel de anchetă cu marii poeţi europeni... Studiez tradiţia, traducerea şi istoria poeziei... Aceasta este şi raţiunea pentru care scot o revistă, gândită ca un loc unde să se reflecte poezia şi unde să se pună problema traducerii ei.
S. — E vorba de o foarte frumoasă revistă, unică în felul ei, pe care o urmăresc şi-o apreciez foarte mult.
D. — O scot de patru ani. Activitatea asta mă pasionează. S. — Aş dori s-o pot prezenta într-o zi şi cititorilor revistei Ramuri, care nu-i aşa de specializată, dar iubeşte şi ea poezia. O altă întrebare: Când ai publicat prima carte?
D. — în 1960, la Gallimard. Este vorba de Fragmente de cadastru. Au urmat apoi: Poemes de la presqu'île (Poeme din peninsulă), Biefi (Canale), Oui dire (Din auzite).
S. - Titlurile sugerează un mod special de-a privi poezia — un \ fel de măsurătoare şi document, între măsurătoarea exactă şi | ^ document. Documentul inefabiluhu. Care a fost reacţia publicului?
^     D. — Foarte bună. Prima carte a luat un premiu important, ■   - preşedintele juriului fiind Jean Paulhan. Al doilea volum -I z Premiul „Max-Jacob". ţ   i     S. — Acum la ce lucrezi?
! D. — Două cărţi. Una de versuri: Donnant donnant
'•   ;: (Dând şi iar dând) şi alta de eseuri despre poezie. Adesea în
| : volumele mele de lirică am inclus şi fragmente despre poezie,
j "f un fel de comentariu integrat poeziei înseşi.
i _      5. — Accidente biografice?
\ ^     D. - Născut la Paris în 1930.
} S. — Acesta este într-adevăr un accident, un accident plăcut.
I D. — Părinţii intelectuali.
| S. — Alt accident. Te-ai născut printre cărţi.
j D. - Am început să scriu versuri de timpuriu. Pe la 14-15
ani. Evident, primele încercări erau departe de poeziile de azi. Erau, de fapt, imitaţii: scriam ca Baudelaire, Verlaine, Claudel. Poezia seamănă, în privinţa asta, cu pictura. înveţi meseria pictatului, executând copii proaste după maeştri. S. — Plec mâine la Paris şi n-am putut să mă dumiresc, care \    sunt ultimele tendinţe în poezia de aici. i r      D. — La tineri - un fel de nou realism. E-o mare infuzie | '■ americană. O poezie descriptivă şi brutală. A apărut o |    antologie: Noua poezie, la Seghers, răsfoind-o poţi să-ţi faci o j    idee despre această tendinţă. Sunt grupaţi aici poeţi foarte
908
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
909
tineri. Apoi - o altă tendinţă, pe care am putea-o numi textologică. Aceasta luptă contra poeziei, pretinzând că face texte. Există revista „TXT", cu e suprimat. Aici înfloreşte această mişcare poetică.
S. — In toate textele e suprimat e?
D. — Poate ar fi mai bine...
S. — Ar fi mai clar.
D. — Apoi mai există opere — care ţin loc de curente. Poeţi care-şi continuă opera lor. Cunoşti formula: „Fiecare poet -o tendinţă". Andre de Boucher, Ives Bonnefoy şi alţii. Aici cred că mă situez şi eu: o operă în desfăşurare. în afară de aceste direcţii, să mai amintesc şi poezia străzii sau a metroului. Există o mare cerere culturală din partea caselor de cultură, din partea multelor formaţii de muzică. Sunt fenomene care au slăbii poezia. Eu mă situez, mai degrabă, de partea lucrurilor dificile, care nu sunt rentabile cultural.
(Ne aflăm la cafeneaua „Deux Magots". O rază îmi bate acum în ochi. Prima rază de soare, după multe zile de ploaie, chiar de zăpadă, din acest sfârşit de martie friguros.)
D. — Există un lanţ aproape neîntrerupt de mari poeţi care au creat limba poetică franceză. Spun „aproape neîntrerupt", din cauza secolului al optsprezecelea, unde proza a fost mai tare şi poezia mai slabă (Rousseau etc).
S. — Ai încercat să scrii şi proză?
D. — Da, proza eseurilor. Sunt autor de poeme în proză şi de eseuri, după cum ştii. Am terminat o carte despre Thomas Mann şi acum lucrez Ia un eseu mai lung despre teatrul lui Marivaux. Asta intră şi în obligaţiile mele profesionale. Suni profesor de literatură franceză la Universitatea Paris VIII (Vincennes). Contactul cu tinerii mi se pare important. Observ în ultima vreme un mai mare interes pentru poezie.
Am întrerupt aici dialogul nostru. Este sâmbătă dimineaţa, Deguy urmând să plece la ţară, iar eu în Italia - amândoi fiind
foarte grăbiţi. Sunt bucuros pentru acest scurt răgaz cu un vechi prieten. Ne cunoaştem de vreo 15 ani şi sunt, dacă nu mă înşel, primul lui traducător în limba română. Trecem pe la el, să-mi arate colecţia revistei pe care-o conduce. Deşi stă la doi paşi, a venit până la „Deux Magots" cu bicicleta. Nu-1 văzusem până acum cu un astfel de atelaj. Ducându-şi bicicleta de căpăstru, străbatem cele câteva străzi, până în Rue Vaugirard, trecând prin piaţa Saint Placide, unde lumina a dat parcă buzna în această primă zi de adevărată primăvară.
Paris, aprilie 1980
TRATAT DE INSPIRAŢIE
911
LINIA DE FORŢĂ A UNUI POET PORTUGHEZ
Dialog cu Casimiro de Brito
Sorescu — Ce înseamnă pentru tine poezia? Nu numai aici, 5 în Maroc, unde ne-am întâlnit tocmai să explicăm acest lucru, la un Congres, ci şi peste drum, aş zice, în Portugalia ta. Peste Mediterana. Ce înseamnă poezia ta, la tine acasă? Brito. - Cred că poezia e o specie de animal. S. — Un animal rar, oricum, io       B. — Aristotel spunea: „Poemul e un corp viu". Eu gândesc ca el şi ca grecii presocratici, care erau convinşi că în fiecare fragment, în fiecare lucru mic, se află un fragment din lume. Pentru mine poemul e o metaforă a animalului universal. Acest animal e în acelaşi timp unu şi multiplu. Asta /5 înseamnă că e, în acelaşi timp, ceva foarte concentrat foarte coerent, dar şi foarte diversificat şi mereu androgin. S. - In ce sens?
B. - în sensul general al cuvântului. Androginul este un corp în care se condensează înaltul şi josul, masculinul şi 20 femininul, invidualul şi socialul. El răspunde la o nevoie de sinteză. Dacă poemul este totodată unu şi multiplu, poemul în general poate avea multe forme. Principalele linii de forţă
în poezie: logopoia, lofenopoia şi melopeia. Marea majoritate a poeţilor aleg una din aceste linii.
Când e vorba de un bun poet aportul său e de a împinge ceva mai departe linia sa de forţă.
5. - Şi care e linia ta de forţă? 5
B. - Explorarea dramatică a acestor trei linii de forţă.
S. - Adică?
B. - Ce încerc eu să fac e de a produce un fel de tablou
teatral în care aceste trei linii de forţă să acţioneze simultan,
ca personajele pe o scenă. I V-      S. - Pentru exemplificare aş vrea să ne referim la volumul tău
Labirint, pe care l-am răsfoit în timpul congresului. \ l      B.- Am lucrat la această carte timp de 12 ani. Am putut
în acest timp să-mi modific ideile sau să le completez. Cartea j . ■ s-a dorit să fie în acelaşi timp artă poetică, producţie poetică is \ ,-: şi un fel de istorie a poeziei. Am inclus în ea citate din poeţii j  s pe care îi admir... \ .«      S. - Am văzut. începi cu Homer. t -s-      B. - Bineînţeles.
î ■ S. - Citatele sunt uşor modificate. 20 ' * .B. - Da. Fac un fel de transfigurări. Cartea se doreşte o metaforă a lumii. Este o unitate, dar există, în acelaşi timp, loc I ' 1 în ea pentru civilizaţia orientală, de exemplu. Când dedic :: 14 poeme Orientului, mai precis direcţiei Zen a culturii f     orientale, eu citez acolo poeţi chinezi. 21
S. — Citezi sau transfigurezi? I B. — Am preferat să citez.
I S. — Şi ce ai citat?
| B. - Din Zen şi Han - doi filosofi foarte importanţi pentru
I     orientali. 30
S. - Venind mai încoace, la cine mai apelezi?
B. - La Dante, Camoes, Ezra Pound. Lumea e un î labirint, nu-i aşa? Dar ea înseamnă pentru unii şi o ieşire socială.
912
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
913
Ultimul poem al cărţii este dedicat revoluţiei portugheze.
S. — Dacă am înţeles bine e o carte capsubă, în care istoria ţării tale e integrată în istoria universală, iar gândirea lumii e concentrată în poeme emblematice. Mi-ai trezit interesul pentru 5 ea, o voi studia pe îndelete acasă.
Vorbeşte şi de cosmogonie?
B. — (Zâmbind) De cosmoagonie. Cele trei linii dominante se ramifică în altele, cum ar fi: fuziunea genurilor literare, căutarea totalităţii, captarea miturilor, căutarea misterului care
io se află în materie şi materia care se află în mister. Şi, în sfârşit, drumul până la tăcere.
S. — Cred că ai putea scrie directfilosofic Aceste probleme mă interesează şi pe mine. Cartea nu e prea abstractă? Şi, într-un fel, prea tezistă?
15 B. — Deloc! Axe însă contradicţiile poeziei. De exemplu poetul doreşte tăcerea. Dar singurul mijloc de-a găsi-o sunt cuvintele. Cine ştie, nu vorbeşte, şi cine nu ştie - vorbeşte. Noi trebuie să schimbăm zgomotul cuvintelor celorlalţi în muzică, pentru că e imposibil de-a transforma zgomotul în tăcere. Nu
20 suntem suficient de sensibili pentru a putea citi mesajul tăcerii. S. — E bme însă să mai şi vorbim, pentru că tăcerea e uneori prea mare. De altfel, pământul e înconjurat de-o tăcere groaznică.
B. — Nu ştim azi ce e mai rău: zgomotul care înconjoară lucrurile sau tăcerea care le înconjoară. Nu vorbesc de
25 aspectele sociale. Pentru că eu cred că fiecare cuvânt e încărcat de ideologie. Fiecare cuvânt e un fel de scoică produsă timp de secole şi conţine istoria întreagă a omenirii. Nu trebuie din cauza asta să exaltăm socialul, pentru că vorbele însele sunt pline de social. Legere - înseamnă în latineşte „a
30 înconjura o insulă". A citi înseamnă a înconjura, a interpreta. De aceea poetul trebuie să fie puţin enigmatic. Pentru că lumea e enigmatică. Noi nu vedem decât epiderma animalului universal, a lucrurilor, dar lumea e mai profundă decât această schemă pe care o putem percepe cu simţurile noastre.
Sunt alte aspecte pe care trebuie să le pipăim cu poemele noastre. Dacă poemul tău înseamnă numai un lucru, nu va însemna nimic. Pentru că el la fiecare lectură e altceva. De aceea trebuie să fim puţin enigmatici.
S. — Cum scrii: 5 B.- Zilnic, pe bucăţele de hârtie. Am mii de note. Versuri f     izolate, fraze pentru personaje, idei pentru eseuri. Zilnic fac acest lucru până într-un moment când am o idee generală care i     se transformă într-o obsesie. După aceasta, luni întregi, sunt '-   ' ocupat cu lectura notiţelor sporadice. Reţin fragmentele care io ■     îmi convin. în cazul Labirintului, când am produs această colecţie de fragmente, aveam în minte vreo 700 de pagini. I t După aceea am trudit ani întregi pentru a concentra aceste 700 j   * de pagini în 140. Am expulzat tot ce nu convenea spiritului ',     cărţii. Rar scriu câte un poem dintr-o dată. Trebuie să se nască 15 ! \ dintr-o obsesie. | ",'      S. - Iar obsesia cere timp.
£4     B. - Există poeţi existenţi (nu existenţialişti) cate simt nevoia să publice tot ce produc. Există şi poeţi esenţiali, care reţin un lucru şi elimină multe altele. 20 S. — Câte cărţi ai scris? Iartă-mi indiscreţia. B. - 16 de poezie, 4 romane, o carte de povestiri şi una de ' eseuri.
S. — O operă de pe acum impresionantă. Aş dori să mai spui - câte ceva despre tine. De pildă, când şi unde te-ai născut. Una 25 * e când spun eu toate astea şi alta e când le spune autorul însuşi. B. - M-am născut la Algarve, în sudul Portugaliei, în 1938. , '  Provin dintr-o familie de ţărani, care aspirau să devină mici comercianţi. Tata era analfabet, iar mama a învăţat carte mult mai târziu, ca să-mi poată citi cărţile. Numai pentru asta. Tata 30 a murit. Mama locuieşte acum la mine.
întrerupem aici discuţia. Ne aflăm în holul hotelului din ; *   Meknes, după o zi întreagă de călătorie cu autobuzul, prin
914
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
915
fascinantul peisaj marocan. Casimiro este unul din poeţii importanţi din Portugalia de astăzi, cu o aleasă sensibilitate şi un ascuţit simţ de observaţie. Am schimbat multe impresii în timpul acestei călătorii. Are o rară capacitate de a gândi literar, 5 împărţind rapid totul în categorii, clase şi grupe. Un scriitor adevărat, care merită să fie citit.
26 octombrie. Spre Casablanca. Dimineaţa, geamantanele nu vor să se închidă. Au încăpăţânarea catârilor. Prea multă greutate în ele — prea mult peisaj marocan. în autobuz continui
io interviul cu Brito. Pe fereastră: vii, păduri, turme de oi cu miei. Ne apropiem de Casablanca, un oraş cu peste trei milioane de locuitori, cum ne informează ghidul. De la Rabat, am mers o vreme de-a lungul coastei. Atlanticul dă din valuri, liniştit, împăcat cu sine, la câţiva kilometri de şosea.
15 Sorescu — Nu e obligatoriu, dar cred că ar face bine într-un interviu părerea unui poet despre ceilalţi confraţi ai săi. Cum se prezintă poezia portugheză, azi?
Brito. - Există trei tendinţe. Se poate compara poezia cu un copac. Fiecare poet e un copac literar. E puţin cam
20 cabalistic asta, nu? S. — Şi ce dacă?
B. — Cabala vorbeşte de asemenea de aceste trei părţi principale ale copacului: rădăcinile, trunchiul, frunzele. O tendinţă în poezia portugheză contemporană poate fi 25 comparată cu trunchiul copacului: mai seacă, foarte solară, concentrată, pură, chiar enigmatică într-un fel.
Reprezentantul principal ar fi Eugenio de Andrade, care priveşte-1 cum contemplă acum oceanul. Un alt curent pe care l-aş numi, cu puţină răutate, al frunzelor, se caracterizează prin 50 fabulos, dionisiac, orific. O poezie cu ascunzişuri de metafore. O poezie adjectiv. Un mare poet e la noi Herberto Helder. Foarte citit, dar unele frunze cu timpul cred că or să cadă.
S. — Si a treia direcţie?
B. — Cea a lui Antonio Ramos Rosa, a mea dacă mi se petmite să vorbesc despre mine şi a altor câţiva poeţi. E drumul rădăcinilor. Ceea ce e dincolo. întoarcerea la origini, dar mereu revenind la prezent şi la om. Pentru că rădăcinile sunt foarte atente la viaţă. Şi rădăcinile vor să se folosească în captarea soarelui de trunchiul puternic şi de toate frunzele lui.
La orizont începe să se zărească oraşul. Am trecut prin el într-o noapte, la venire, schimbând la Casablanca avionul. 5 Acum rămânem aici o zi întreagă, pentru sedimentarea | impresiilor, înainte de a părăsi Marocul. -$ Mekenes, Casablanca, octombrie 1984
TRATAT DE INSPIRAŢIE
917
internaţional de la Fano (27-28-29 mai 1982), antologia depăşeşte cu mult cadrul acestui colocviu, ţinut într-o provincie italiană, constituindu-se ca o adevărată radiografie a poeziei contemporane universale. Primesc această antologie cu puţin înainte de a pleca din ţară: un cărţoi capabil să umple ea singură 5 taşca poştaşului, care dându-ţi-o te priveşte lung a reproş.
METAMORFOZELE POEZIEI ITALIENE Dialog cu Fabio Doplicher
Rar se întâmplă ca un poet să fie şi un poet pentru inspiraţia altora. Cei mai mulţi se ascund în cochilia propriei 5 creaţii şi nu scot capul decât când îi descânţi, ca pe melc, cu propriile cântece. Atunci devin atenţi, volubili, îşi arată adevăratul fond, care este uman şi sociabil. Dar iarăşi cad într-un fel de letargie când îi scoţi dintr-un cerc strict de interese, când treci Ia lucruri care să privească literatura în
w general. Fabio Doplicher, dimpotrivă. Este un poet al altora, un poet al unei cauze, un artist-fetment, preocupat de soarta liricii italiene nu la modul platonic, de cafenea, ci cheltuind pentru încurajarea şi punerea ei în valoare, nu numai energie, ci şi o bună parte din salariul de truditor cu condeiul. A
/5 înfiinţat şi a condus o vreme revista trimestrială de cultură Stil/?, care a apărut câţiva ani, până când au descoperit-o chiar şi românii, ca fiind una dintre cele mai serioase şi mai interesante. Imediat după această descoperire, ca un făcut, revista a dat faliment, sau poate doar şi-a întrerupt, pentru o
20 vreme, apariţia. Apoi a scos, anul acesta, Poesia della metamorfosi, o vastă antologie de poezie contemporană, asemănătoare, într-un fel, cu Panorama... lui Baconsky. Adunând, în principiu, materialele prezentate la Colocviul
Fabio vine şi mă ia cu maşina din Piazza delle Muze. O esplandă care îmi deschise o largă privelişte a Romei, în partea ei nevăzută încă de mine. Cum ar veni, Roma pe dreapta. Văi, coline — alte văi şi alte coline. Altele decât cele cu care-mi obişnuisem ochii. Sunt cam obosit, din cauza alergăturii, îmi spune el, am un program îngrozitor de încărcat cu deplasări, conferinţe şi întâlniri în lungul şi-n latul Italiei. Discutăm la un restaurant de cartier, unde mâncarea este însă excelentă şi băutura la fel.
Doplicher: Pentru mine poezia este arta de a gândi. Cu asta nu fac o declaraţie de raţionalist. Dar cred că în Europa există un rol al gândirii care revine pe tapet. Adică, într-o epocă precum e a noastră, de iraţionalism, cruzime, eu sunt dator să mă simt mai uman, mai european. Apoi, eşecul marilor utopii, precum iluminismul, istoriile secolului trecut etc. Umanitatea traversează, cred, un vid. Sarcina poeţilor de vârsta noastră e de a lansa semnale în vidul trecerii timpului. Scriam într-un poem că opera noastră trebuie scrisă pentru oamenii viitori, care nu ne vor cunoaşte şi care nu ne vor fi recunoscători. Poeţii trebuie să fie deopotrivă critici şi apocrifi. Am senzaţia că trăim într-o fractură a timpului. Omul e la o răscruce, asemănătoare cu cea din secolul al XlV-lea când lumea burgheză se stabilea, îşi făcea culcuşul pe ruinele celei medievale, sau ca în secolul al XVIII-Iea când temele adevărului purtau o luptă aprigă cu toate formele de contrareformă ce bântuiau prin Europa.
918
MARIN SORESCU
Sorescu — Cred că e momentul potrivit să te întrerup puţin pentru a te ruga să te introduci, la locul tău, în acest mare fagure cultural şi istoric. In rombul pe care crezi că îl ocupă poezia ta -în contextul celei italiene de azi. Dar mai întâi, încă mai e nevoie 5 de puţină istorie: cum ai început să scrii?
D. - Ca toată lumea, am scris poezii de tânăr. în primul rând îndemnul cred că mi-a venit din lectura poeziilor tatălui meu. A fost printre primii traducători ai lui Strindberg în italiană. Era prieten cu Saba. Tatăl şi unchiul meu au trăit la io Florenţa, în perioada marilor cafenele literare, de după primul război mondial. Tata a murit când aveam şase ani, iar eu m-am descurcat mai mult singur. M-am mutat de la Trieste la Roma. M-am decis să fac numai poezie, în ciuda familiei, care nu dorea asta. '5       S. — Când ai publicat prima carte?
D. — In 1970. Era o carte de povestiri în versuri şi poeme. Apoi am scris La stanza del ghiaccio, singurul meu text experimental. Au urmat: Igiornidaiesilio, 1975, La notte degli attori, 1980. în timpul repetiţiilor c-o piesă de-a mea, am o petrecut multe nopţi într-un vechi teatru din Pisa şi-am cunoscut mai bine viaţa de actor.
S. — Ce poţi spune despre experimentele poetice italiene din ultimii ani?
D. — Noua avangardă italiană (;' novisimi etc.) a fost, pe de î o parte, ceva foarte interesant, pe de alta, un lucru contradictoriu. Pentru că avangarda, prin definiţie, nu trebuie să se propună mereu în aceeaşi formă. Ea îşi arde materialul, nu şi-1 reia. La nivel formal, cred că noile avangarde europene au repetat istoria avangardelor istorice. Repetiţia aceasta fiind, » cum spuneam, o contradicţie. Din punctul de vedere al anilor '80 se observă că panorama poetică nu mai e marcată de tirania avangardei. Chiar şi poeţii cei mai importanţi ai Grupului 63 se exprimă acum într-un mod care nu mai ţine de avangardă. 5. - De exemplu?
TRATAT DE INSPIRAŢIE
919
D. — Sanguineti scrie o poezie discurs, o poezie mai ironică, dacă vrei, dar într-un sens complet stabil, fără irizări şi păcăleli. Pagliarani a avut tot timpul în limbajul său o câtime de patos şi, aş zice, se simţea în ea o nevoie de comunicare. El este, după părerea mea, cel care a continuat mai mult decât alţii 5 tatonările în direcţia expansiunii limbajului, cum se zice. S-ar putea da multe alte nume. Porta, Spatola etc. Poate că avem nevoie de o altă avangardă. Dar ce e sigur, e că cea statutatâ s-a normalizat.
S. — în poezia ta sunt aspecte care se pot încadra în curentul w avangardist.
D. — Am făcut experimente lingvistice, dar nu cu scopul de a demonstra imposibilitatea comunicării. N-am vrut să simulez în poezie tăieturile, fracţiunile care există în societatea contemporană. După mine, noua avangardă a fost ceva /? mimetic. Diferenţa între noua şi vechea avangardă constă în rolul pe care attistul îl atribuie literaturii. Când Geotg Keiser a scris în anii '20 un text teatral, făcut numai din foneme, el s-a confruntat cu o societate burgheză care avea puterea de a comunica. însă noua avangardă utilizează fonemele - cazul lui 20 Balestrini, sau tehnica colajului - acum când de partea cealaltă nu mai există o ordine lingvistică ci numai criza burgheziei occidentale, care nu mai are curajul valorilor sale. în această situaţie, rolul poeţilor, dramaturgilor, al artiştilor, în general, este de a fonda, de a fundamenta un tezaur de 25 cunoştinţe şi simţiri estetice. într-o secţiune a unei cărţi am utilizat acest titlu: Apărarea poeziei.
S. — De cine trebuie apărată poezia?
D. - Mă refer la importanţa cuvântului semnificam. Poezia este conştiinţa, experienţa noastră culturală. La vremea lor, 30 Petrarca şi Schelling au scris şi ei câte o „apărare a poeziei". Agresiunile împotriva poeziei sunt, ca şi pe vremuri, multe şi destul de grave, de perfide. Poeţii trebuie să-şi apere singuri arta lor. Poeţii sunt fiii cuvântului, cum alţi oameni sunt fiii
1
920
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
921
serviciului, fiii pământului. E vorba de o muncă, iar ei trebuie să ia în mâinile lor instrumentele cuvântului. E o metaforă poetică, nu politică. Ce e important, e că poeţii de vârsta mea trebuie să se bată concret pentru poezie, spre a o face mai bună, 5 mai plină de nerv. Depinde de noi modul în care lumea poetică se va schimba. Nu cred în angajamentul abstract. Din acest punct de vedere eu sunt materialist. Critica a vorbit de materialismul meu cosmic. Dar există de asemenea un materialism cotidian, făcut din mici acţiuni şi dintr-o simpatie pentru w munca noastră. îmi place să vorbesc, să scriu, să întocmesc antologii cu poeţii italieni, chiar cu cei care nu sunt întru totul de acord.
S. — Eşti un altruist.
D. - în Italia, e drept, se practică mult discursul egoist. 15 Valoarea poetică a timpului nosttu nu se realizează negându-i pe ceilalţi. Trebuie să ai încredere în ei, chiar dacă nu-i iubeşti. Ei sunt oglinda noastră.
S. — Care e situaţia acum?
D. — Cred că există azi în Italia o mişcare poetică 20 interesantă, cu achiziţii importante. Pentru că anii '80 înseamnă pentru noi fixarea unei limbi italiene realmente vorbită şi gândită. Acum toată lumea nu numai că poate vorbi în italiană, ci începe să gândească în italiană. Asta e evident în teatru şi în poezie. Şi trebuie să ţinem seama de acest lucru. 25       S. — Permite-mi să fac o precizare pentru cititorul român. Spre deosebire de limba română, italiana este o limbă care cunoaşte o puternică diferenţiere dialectală. Nu se poate vorbi, ca la noi de o limbă populară: există mai multe limbi populare, utilizate de scriitorii dialectali în opere greu de înţeles dincolo de graniţa w provinciei respective. Acest aspect, dacă am înţeles bine, începe să se schimbe?
D. — Da. Radioul, televiziunea, cinematograful au unificat limbajul la nivelul inferior. Dar acest nivel este platforma pe care poţi să-ţi fondezi comunicare poetică.
S. - înainte de anii '80 care era situaţia? D: Exista o diferenţă literară enormă. Svevo, de exemplu, nu scria în italiană. El scria în limba italiană convenţională, utilizată de familiile de negustori din Trieste. Pirandello a scris în limba vorbită de birocraţia romană a timpului său, cu ; inflexiuni siciliene, desigur. Poeţii şi prozatorii n-aveau, până de curând, decât două posibilităţi: fie de-a scrie într-o italiană convenţională, pe care n-o vorbeşte nimeni, aşa-zisa limbă italiană literară (mă gândesc la D'Annunzio, un mare poet), fie să-şi aleagă un mediu social care să vorbească real o limbă literară italiană, dar nu limba naţională. Acum, în practica poporului există o limbă mijlocie care e, după mine, o limbă săracă, raporturile între cuvinte şi sensurile cuvintelor fiind nesatisfăcătoare pentru poet. Dar această limbă constituie un , material de lucru real.
S. — Cum se reflectă asta în poezia ta? D. - Toată critica spune că e vorba de un limbaj care nu se situează în tradiţia secolului 19 italian. Poate că asta ţine, pe de o parte, de formaţia mea, mai apropiat de Europa •t. Centrală (provenient din Trieste). Pe de altă parte este, cred, ■ şi o alegere pentru trebuinţele unui raport exact cu această limbă reală.
Aici se termină însemnările mele, scrise pe nişte foi mici, smulse de chelnerul foarte amabil din caietul său de socoteli şi note de plată. Restaurantul se cheamă, observ, „Ambasciata d'Abruzzo" şi-i întreb pe Doplicher dacă nu cumva am vorbit, fără să-mi dau seama, în limba abruzziană? „Nu, nu, a fost italiana convenţională", îmi răspunde. Dar deloc convenţională în ce priveşte poezia, adaug eu. Pe Doplicher l-am auzit citindu-şi din poeziile sale la Valencia, în 1982, cu ocazia primului festival de literatură mediteraneană. Alături de Piersanti, poet interesant şi teoretician incitam, şi de Giancarlo Vigorelli, foarte cunoscutul ctitic literar, creatorul curentului
922
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
923
european în Italia, prin revista de prestigiu Nova Rivista Europeea, el reprezenta câtimea - atât de generoasă -mediteraneană a Italiei, mult scăldată în valuri.
Poezia Iui Doplicher este o poezie a acutelor probleme
5 contemporane. O poezie interogativă, dură, eliptică, însă perfect inteligibilă. Funcţionează ca un talisman, care, concentrând în cuvinte simple, banale, uzate, cuvinte de pe stradă şi din „cuşca suflerului", o forţă magică, dată de încrederea în oameni, poartă noroc atât autorului, cât şi cititorilor.
10 Aceştia din urmă regăsindu-şi în miezul versurilor sale „torţa, mânia, profeţia, nevoia de a blestema".
*
* *
I-am citit de curând volumul La rappresentazione, apărut anul acesta la Roma, un volum emblematic pentru arta sa
/5 poetică. Doplicher gândeşte omul ca o reprezentare, o reprezentare în sine, „goală", pentru că voinţa, pe care Nietzsche o aşeza ca temei, s-a pierdut, crede autorul italian. Această reprezentare „se dilată, absorbindu-ne". Poezia se oglindeşte într-un „altul", cuvântul se înghesuie în plasa
20 materiei. Evident, un spectacol al receptării lumii, de către un om care este după o frumoasă definiţie citată de autor „un pământ care suferă". Măştile ce se succed pe acelaşi chip, conferă condiţia tragică. Cuvântul „ metamorfoză" revine des şi aceasta e gândită mai ales într-un sens alchimic, de
25 transformare continuă, dureroasă pentru a se obţine un absolut greu de prins. Poemele au ceva din patosul unor monologuri teatrale (autorul scrie şi teatru) şi sunt gândite polemic. Poeme de apărare. Manifeste ale generaţiei care urmează după / novissimi. Ele sunt pline de aluzii culturale,
30 pe linia lui Eliot din Ţara pustie, să zicem, şi unele explicaţii şi lămuriri dc la sfârşitul cărţii sunt binevenite. O astfel de poezie a stârnit interes. „Pentru Doplicher, laicul, raţiunea poeziei rezidă «dincolo» de poezia însăşi, într-o necesitate
devenită cuvânt", spune Georgio Caproni. Iar Ruggero Iacobbi observă pe bună dreptate: „Poetul caută în orice sens destinul omului în această temporalitate decăzută care e chiar soarta sa: rătăcirea lui îl conduce în universul concret al formelor şi semnelor legate de acestea în nucleul amar al realităţii..." Din punct de vedere formal, se încearcă respectarea fluxului intim al gândirii poetice, renunţându-se de cele mai .     multe ori la punctuaţie, şi lasă un poem, precum Apărarea poeziei, să curgă ca o singură frază. Aceasta sporeşte senzaţia !     „apocaliptică", scontată. Un apocalips blând totuşi, şi omenesc, î prea omenesc, uneori chiar duios şi logic, la care participă ■% raţiunea salvatoare — alături de talismanul unor nume ilustre: 1 Cervantes, Diderot, Empedocle, Faust, Petrarca, Shelley.
Roma, 17 noiembrie 1984
„EXISTĂ MULTE REPETIŢII, UN ABUZ DE «ŞCOLI», DE MODERNITATE, MULŢI EPIGONI"
Dialog cu Hans Magnus Enzensberger
î Dintre scriitorii de astăzi din Germania Federală, în afară de Henrich Boli, pe care Premiul Nobel l-a singularizat definitiv, cei mai disputaţi sunt Giinter Grass şi Hans Magnus Enzensberger. în plină putere creatoare, declanşând discuţii, stârnind pasiuni, propunând mereu noi modele
10 literare, a căror originalitate frapantă este uneori greu sesizabilă la prima vedere, aceştia doi dau tonul, ca să zicem aşa, sunt emblema unei literaturi bogate, profunde, străbătută de problemele dramatice ale omului de azi.
Având ocazia să-i cunosc mai îndeaproape pe amândoi, să
75 stăm relaxaţi la o bere, după miezul nopţii (blonda bere a discuţiilor de cursă lungă, plătită nemţeşte) sau să împărţim frăţeşte emoţiile unor lecturi publice, ce pot aduce oricând surprize, nu ştiu de ce mă simt tentat, încercând să scriu despre unul, să-1 evoc şi pe celălalt. Două firi atât de deosebite!
20 Mustăţile pe oală ale lui Giinter Grass care cer, parcă, sub bărbie, aşa cum remarca cineva, coarda unui sombrero latino-american, ascund zâmbetul unui om de treabă, trudnic lucrător pe ogorul prozei. Omul acesta măsliniu şi îndesat, lent în mişcări, aproape stângaci, citind până la capăt ziarele, dar
! TRATAT DE INSPIRAŢIE 925
I
j   neterminându-şi frazele când explică ceva, neatent la efectul pe care-1 va produce, nu-şi cheltuieşte într-adevăr verva decât în scris, unde aceasta izbucneşte irezistibil. în legătură cu aceasta, îmi amintesc cu plăcere de perioada când scria la romanul, astăzi celebru, Plătica. Locuiam cam în acelaşi cartier 5 şi, împreună cu poetul Nicolas Born şi eseistul Hans Cristoph Buch ne vedeam, seara târziu la o berărie, unde eram singurii clienţi la ora aceea şi patronul obosit se tot învârtea pe lângă . noi, întrebându-ne dacă mai dorim ceva (dându-ne de înţeles c-ar trebui să plecăm). Noi doream, de fapt, să aflăm cum i-a 10 ■ fciers lui Grass ziua, sau săptămâna de lucru, dacă treaba «avansează după aşteptări. Prozatorul povestea cam deslânat -«sărind de la un capitol scris la altul pe care-1 avea în cap - ceva Şcare semăna cu o carte de bucate reabilitată. Ne amuzam de * câte un amănunt pitoresc, dar cred că nu numai mie, care nu 15 i înţelegeam chiar toate felurile de mâncăruri de peşte, ci şi V celorlalţi, ni se trezea uneori bănuiala că marele roman - eram j- ţinuţi la curent cu numărul de pagini - va fi o catastrofă. Că , l'Tnaestrul este într-o criză. Ceea ce - faptele au demonstrat -%;era taman pe dos! Asta ca să dau o idee despre verva orală a 20 f■unui mare prozator. Spre deosebire de acesta, Hans Magnus ■ este un orator. Ţine monologuri, dialoghează cu plăcere, este plin de spirit şi prezenţă de sine. Şi mai greu de caracterizat, " pentru că e mai alunecos. Dacă Giinter e un calcan, Hans i Magnus e un tipar - pentru a rămâne în zodia peştilor. Cu 25 | totul alt soi de neamţ! înalt, blond, subţire, elegant. Umblă i vara îmbrăcat în alb prin Europa, ca o antifantomă a . * propriului renume. Nu stă mult într-un loc. La festivalurile ş; de poezie, la care este mereu solicitat, soseşte doar c-o zi înainte = de a-i veni rândul la lectură. După aceea, după ce-a cules w
aplauzele şi-a vorbit italieneşte, franţuzeşte, englezeşte, în limba - suedeză, ba chiar în nemţeşte cu admiratorii, admiratoarele şi j f le-a strâns mâna, câte două-trei mâini gingaşe, odată dispare. 1 î Auzi c-a plecat cu primul avion la Milano sau la New York.
926
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
927
E un lucid, un sceptic, un fel de nou lord Byron, mai stăpân pe amândouă picioarele (egale) şi fugind mai repede spre pericol. Nu vreau să vorbesc aici mai mult despre el şi despre opera sa, de pe acum una din cele mai impunătoare, penttu 5 că mi-a promis un „autoportret", dialogat bineînţeles. Aşadar: Sorescu - Spune-mi, pentru început, până ne mai încălzim, ceva despre poezia ta. în fond, ce crezi tu despre poezia pe care o scrii? Asta poate fi chiarfoarte interesant, mai ales dacă începem interviul aşa brusc, io       Enzensberger-Eu nu sunt un fanatic al literaturii. Este un lucru important în viaţa mea, dar nu-i singurul. Asta e cauza pentru care eu n-am să fiu un sfânt, da, un martir al literaturii. Există atâtea lucruri care mă seduc! Eu sunt un curios... S. — ... nu un om curios...
E. - ... curiozitatea este o boală a mea, ea mă duce, mă cară peste tot, în dragoste, în ştiinţă, călătorii, şi câteodată chiar în politică. Trebuie să trăieşti nu intens, s-a banalizat, ci să fii divers în trăirea ta, să te laşi dus într-un fel de diversitate a vieţii. Atunci şi literatura ta, cred, se va resimţi.
S. — Asta se vede din ce scrii.
E. - îmi place să fie forfotă în literatura mea, să se mişte S. - Şi cum se mişcă în poezia ta? Ar fi momentul să te
autodefineşti. Te rogdă-ţi o definiţie, pentru „Ramuri" (de care
ţi-am vorbit).
E. - Prefer ca alţii să mă definească; dacă te defineşti tu, asta poate funcţiona ca o capcană... S. — Şi ce dacă!
E. - Dacă zic de mine că sunt un romantic, la urmă vin criticii şi vorbesc numai de „romantismul" meu. La fel în politică. Nu pot zice că sunt aşa, sau aşa, că se vorbeşte imediai de opţiunea mea. Este adevărat că au fost schimbări în poezia pe care am publicat-o. Un itinerariu. La început am scris cărţi cu poeme diverse, acum mă interesează să construiesc obiecte poetice mai mari.
S. — Obiecte ai spus?
E. - Da, adică lucrări mai unitare. Cum sunt Mauzoleu, Scufundarea Titanicului.
i. S. - Cred că e o tendinţă mai generală de a se mări gradul fie „proză " în poezie.
E. - Da, dimensiunea narativă a liricii, s-ar putea spune... Acum nu-mi mai place modestia ambiţiilor. Trebuie să rişti ftiai mult, să încerci să faci lucruri mai mari. Nu ştiu dacă Jjoezia are efect, sau ce fel de efect are. Şi e bine că nimeni nu
fie asta - şi asta face poezia mai temută. S. - Dar ce te îndeamnă să scrii? \ E. - Pentru mine poezia este o metodă de a vorbi despre lucruri care nu se ştiu, în timp ce ştiinţa este o metodă de-a vorbi Mespre lucruri pe care le ştii. Prin poezie găseşti un fir de care jjîragi. Nu ştii niciodată ce lungime va avea firul. Aceasta este o .racteristică ce-o face suspectă. Pare subţire, subţire dar nu se iai termină. Un alt lucru care-mi place în poezie este că ea n-are iciodată o singură semnificaţie. Are mai multe în acelaşi timp. e aici incapacitatea cronică a bieţilor critici, care caută mereu ftingura explicaţie adevărată. Explicaţie care, bineînţeles, le scapă. I    S. - Poezia care nu-ţi scapă printre degete nu-i poezie.
E. - Trebuie să fii foarte abil ca să prinzi cu mâna un peşte Tn apă. Este un pic şi ca la box. în timpul meciului de box, 'lumea ptiveşte mereu pumnii... Dar mai importante sunt •picioarele. Boxul este, de fapt, o treabă a picioarelor, trebuie Să ştii să te mişti, să aluneci...
r'    S. — Şi când te scoli tot pe picioare trebuie să te pui.
E. - Trebuie să fii mereu în colţ, unde adversarul nu se aşteaptă. De exemplu, criticii mei zic mereu prostii. „Un tânăr om mânios" - în timp ce eu mă aflu în altă parte. Câteodată sunt mânios - dar mereu mă aflu în altă parte...
S. — ...a mâniei.
E. - întocmai. Criticii cred că tu eşti ceva fix, ca o plantă analizabilă. Analizează solul şi cred că te-au prins. Fac parte
928
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
929
din acel soi de oameni care îmbrăţişează în acelaşi timp activităţi diverse: conduc o revistă (este vorba de revista Kursbuch, după cum ştii), lucrez pentru radio, unde realizez din când în când o emisiune pe care nu ştiu cum s-o intitulez, scriu, traduc, 5 voiajez. Am realizat o versiune germană după Mizantropul de Moliere. Iar mai recent, m-am descoperit scriind chiar lieduri. O experienţă interesantă. în afară de asta, în Germania Federală mai semnez şi nişte, cum să le zic, discuri satirice, un i fel de cabaret german. La noi criticii sunt mai superficiali. Scriu j io articolul despre tine, parcă te-ar fi fumat demult. Nu mai citesc \ decât eticheta. Pe cutia de ţigări pe care scrie „Enzensberger" i ei vor să găsească înăuntru mereu aceleaşi ţigări. j S. — La noi sunt mult mai profunzi. Ai scris şi proză? E. -Da, un fel de roman despre viaţa unui anarhist spaniol 15 din războiul civil. Scriu multe eseuri, multe articole politice. S. — Acum ce orientare mai ai, cea mai recentă? Ştiu că ai fost întotdeauna un, cum se spune, progresist şi-un nemulţumit, I un „mânios", dar nu vreau să te caracterizez eu, tu ai cuvântul f acum.
20      E. — Politica este un lucru care ne scapă mereu. S. — Ce crezi despre momentul actual al poeziei? E. — Am impresia că s-a îndepărtat etapa cea mai bogată a liricii, sau e pe cale de-a se îndepărta. Există multe repetiţii, un abuz de „şcoli", de modernitate, mulţi epigoni. Cred că în
25 istorie (chiar în istoria poeziei) există mereu găuri, momente ' de oboseală. După care izbucnesc lucrurile noi. Cu cât mai productivă a fost o cultură, cu atât mai mare e golul care-o ! aşteaptă, la un moment dat. Priveşte literatura franceză 1 acum.
30       S. — O privesc dar... să nu se audă... De fapt, o priveşte... E. — Ce epocă de la Baudelaire şi până la Saint-John Perse!... Şi acum? Da, da, poezia nu este ca producţia dc automobile în continuă înnoire... serială.
S. — Câteva cuvinte despre spiritul culturii germane de azi.
E. - Germania Occidentală este niţel paradisul nebunilor. A devenit prea uşor să câştigi bani scriind. Există mulţi bani. Chiar un scriitor mediocru - ba poate mai ales acesta - nu o va duce greu. Există o subproducţie literară. Se scrie mult. E agreabil pentru scriitori să fie aşa. Pe de altă parte, unii - mă 5 refer la public - concep arta ca pe o distracţie, un mod plăcut de a-ţi petrece vremea. Ca fotbalul, jocul de bridge. Pentru că într-adevăr, capitalul mănâncă tot. Trebuie să ştii să zici nu. La noi există academii plătite de stat. Acestea mă plictisesc, nu vreau să particip la ele. Nu sunt academician. Asta m-ar face 10 să dorm. Prea mult concret, prea mulţi birocraţi ai culturii.
S. — Mobilul care te-a îndemnat să scrii?
E. - Aveam 17 ani când s-a terminat războiul. Am fost marcat de catastrofa focului şi-a Germaniei de după război: foamete, jale, ruine. Am găsit un fel de „stimulent" în această n catastrofă, un fel de gust pentru risc, şi un sens mai profund al incertitudinii. Eu nu credeam că lucrurile vor continua mereu aşa. Apoi, când s-a restabilit Germania Federală, eu nu doream asta, chiar m-am bătut contra acestei restaurări. Am detestat lumea filistină a lui Adenauer. Pentru asta debutul 20 meu literar a fost foarte agresiv. Toate aceste probleme germane au fost pentru mine profund traumatice. Cu timpul, am evoluat şi către umor negru, sarcasm, râsul nebunesc. De aici unele poeme epice ca Scufundarea Titanicului. Foarte important pentru mine a fost anul 1968, momentul mişcării 25 studenţeşti, la care am participat. Participarea la această acţiune antiautoritară a fost pentru mine un lucru aproape fiziologic. Ceva foarte excitant. Am luat parte nu dintr-un impuls moralist, pentru că nu găsesc în mine acea bunătate filantropică, gen doctor Schweitzer. Gândesc că societatea 30 noastră vrea să facă din scriitori nişte oameni bravi, misionari, martiri. Nu mă împac cu asta. Pentru că nu-i văd rostul. Şi dacă fac sacrificii şi lucruri active ca în '68, le fac poate şi pentru că asta mă amuză, nu?
930
MARIN SORESCU
S. — Eşti poate un „revoluţionar ruşinat", cunoşti formula.
E. - Mai ştiu şi eu?
S. - Acum în ce „fază " literară te afli?
E. — Un amestec de instabilitate, stabilitate, fericite, amărăciune. Toţi suntem nişte melancolici, de fapt... Mă gândesc la poeţi. Trebuie să ştim să ne purtăm melancolia.
S. — Văd că mereu eviţi formula definitivă a autodefinirii. De fapt, eram sigur că aşa se va întâmpla. Cele care ne definesc sunt cărţile. Ele trebuie citite.
E. - Te rog să laşi dialogul nostru deschis. Când mi-o mai veni vreo idee despre mine ţi-o comunic.
Rotterdam, 1979
GÂNDURI DESPRE „BEAT GENERATION" ŞI UN DIALOG CU LAWRENCE FERLINGHETTI
Boala de care suferă unii pacienţi ai mei, îmi mărturisea mai demult un medic, este cauzată de faptul că uită să respire. \ Se iau cu treburile, activităţile, realizările şi uită să tragă aer în piept. „Depinde şi de aer", am spus. „Depinde evident. Deci f ♦ uitând ei, prin organism nu mai circulă suficient oxigen şi de aici o serie de dereglări". „Omul modern uită şi să citească | 1   poezie", am adăugat eu, optimist pe atunci, ca şi azi, în ce \     priveşte funcţia poeziei. Dar, ca şi aerul, care e de atâtea ori \     de nerespirat, poezia merită ea să fie toată citită? în legătură >     cu aerul, aud că acum se taie şi pădurea ecuatorială, c-o viteză j     de o mie de hectare pe minut! Reîmprospătarea lirismului se face periodic prin eforturi individuale - mai rar, colective -şi nevoia noastră de lectură este astfel ţinută proaspătă şi fragedă datorită acestor puseuri de febră înnoitoare. Mi-am |     adus aminte de această discuţie, în Mexic, întâlnindu-1 pe Lawrence Ferlinghetti şi stabilind o discuţie despre poezia sa, '-     imediat ce vom avea o jumătate de oră liberă. A trebuit să-mi rememorez experienţa generaţiei „Beat", generaţia în care autorul Ochiului deschis, inimii deschise circulă ca un nebun pe tabla de şah, iar Ginsberg sare în formă de „L" precum calul
932
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
933
(Nu există nici rege, nici regină, nici ture, e un şah cu totul democratic.)
Aşa cum animalele în pericol se grupează spre a supravieţui, câţiva tineri poeţi din Statele Unite ale Americii s-au adunat prin 5 anii '50 într-un fel de haită lirică. Cuvântul „haită" presupune calităţi ca: mobilitate, urlet, rânjet, colţi ascuţiţi, foame, acţiune, deci sentiment epic. O haită care se apără atacând. Apără poezia — poezia lor, de cea care a prccedat-o - şi atacă, în acelaşi timp, violent, un mod de viaţă, nu lipsit de tare, contradicţii,
io prăpăstii. Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Gregory Corso, Philip Whalen, Gary Snider - şi nu în ultimul loc Iawrence Ferlinghetti -propuneau un fel de lirism fierăstrău, un lirism spadă, un lirism într-o ureche, revoluţionar însă şi benefic într-un moment de stagnare a poeziei - şi mai ales a interesului pentru ea; o moda-
15 litate menită să dinamiteze, să spargă canoane, fie ele bune sau rele, să nege, să impună alte valori, să ne facă să regândim conceptul esteticului. Pe lângă ei, Edgar Allan Poe, Baudelaire şi alţi „blestemaţi" au fost „o dulceaţă de poeţi", nişte naivi copii. Cu precizarea însă că ei au avut geniu. Noii cântăreţi şi-au asumat
20 zgomotos atât realitatea, cât şi suprarealitatea americană. Prima, printr-o cunoaştere la zi a problemelor încâlcite, a dorinţelor şi tendinţelor politice, a sloganelor şi, prin amestecul concret în mocirlă, printr-o intuiţie fără greş a direcţiei progresului. A doua, prin accesul, pe baza unor experienţe scandaloase, deochiate, blestemate, la un univers iluzoriu, incontrolabil, fluctuant şi
25 subiectiv.
Spre a fi luaţi în seamă, ei au intrat în scandaluri şi-n procese ca-n brânză. S-au pălmuit în parte cu poliţia de moravuri. S-au înhămat la drumeţii recitative şi dansante, au cerşit închisoarea, care după o vreme Ie-a fost tefuzată, sub diverse pretexte, până 50 la a le da vinovaţilor noii direcţii sentimentul că sunt duşi cu zăhărelul şi detenţia le e interzisă, condamnaţi să-şi ispăşească plachetele şi volumele în libertate. „On the road", vorba lui Kerouac, şi pe sub poduri. Când beţia descoperirii noului univers s-a domolit, experienţa lor a fost revendicată de
societate, computerizată, clasată, autorii belicoşi au devenit aproape clasici şi s-au domolit în acea recunoaştere care a traversat globul. Ia început dădeau spectacole, ori, mai bine zis, se dădeau în stambă la New York (oraşul care-a văzut atâtea!), apoi la Denver, New-Orleans. Centrul nervos a rămas, până la 5 urmă, San Francisco, unde Lawrence Ferlinghetti a venit în sprijinul „noii direcţii" cu o editură şi-o librărie.
Luată în grup, poezia lor apare ca un curcubeu din pânză colorată aruncat în diagonală peste Statele Unite, de la Atlantic la Pacific. Fantasticul lumii reale îşi dă mâna cu o w realitate lipsită de orice aură, plată şi anostă. Halucinaţia, concretul şi bârfa, blestemul, lozinca, vorba deocheată îşi revendică dreptul Ia vers. Un caleidoscop de virtuţi şi vicii! Această poezie poate fi acceptată sau respinsă, după cum te opreşti la un ciob sau altul al caleidoscopului. După treizeci 15 de ani, ea îşi arată mai bine laturile care au democratizat poezia; au readus-o, întâi, în piaţă, apoi în inima oamenilor, care e, la urma urmei, tot o piaţă mare, pe unde se vântură toţi şi atâtea. In compoziţia acestui nou soi de lirism intră şi sfărâmături clasice şi suprarealiste, un chef mare de vorbă, ca 20 vinul de apă chioară, un retorism fără pereche, apoi o poftă nebună de viaţă, simţită cu toţi porii şi dorită infinit mai bună, ori mai bună la infinit. Reazemul ideatic constă, după Walter Sutton (care le închină un pertinent capitol în American free verse — „ The modern revolution in Poetry"), în „rudimente de 25 idealism eclectic, exttas din învăţăturile budismului Zen şi din cărţile sacre din India" şi, aş adăuga eu, în filosofia baudelaireană a spleenului, acel „să dau de ceva nou". Dorinţă albă, inconştientă, de înnoire. Cu oricine împotriva oricui, cum scrie pe o statuie, pentru apărarea intereselor poeziei. 30
în dialogul cu Ginsberg, cu câţiva ani în urmă, acesta îşi mărturisea marea admiraţie pentru William Carlos Williams, care i-a şi prefaţat de altfel volumul-manifest Howl din 1956. Printre mentorii generaţiei, i-am putea aminti |>c Charles Olson şi pe Keneth Rexroth, decedat anul acesia în
934
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
935
vârstă de 76 de ani, care a fost, după părerea lui Octavio Paz, „un bun poet" şi un generos ghid într-ale poeziei. Citindu-le tuturor opera, nu putem să nu detectăm şi influenţa, în spirit, a lui Walt Whitman, unda sa de umanitate, frenezia vitalistă şi, în literă, pe cea a mai apropiatului Ezra Pound, cu experienţele sale poetice în zig-zag.
Ferlinghetti s-a născut la New York la 24 martie 1919 sau 1920. (Nu ştiam că ate un an de naştete fluctuant, că l-aş fi rugat nu să se fixeze, ci să mi-l dea pe cel care-i convine.) A studiat la Universitatea Columbia din New York şi şi-a luat un doctorat la Sorbona. A înfiinţat „City Light Books", e coeditor al Jurnalului pentru protecţia tuturor fiinţelor. A publicat următoarele volume: Picture on the Gone World (Imagine despre lumea dispărută), 1965; Starting from San Francisco (Pornind din San Francisco), 1961; An Eye on the World (Privire asupra lumii), 1967; The Secret meaning of Things (înţelesul ascuns al lucrurilor), 1969; A Coney Island of the mind (Ostrovul zurliu al minţii); After the Cries of the Birds (După strigătul păsărilor).
Ca şi Ginsberg, Ferlinghetti a trebuit să cucerească mai întâi miile, zecile de mii de iubitori de poezie (era să zic de „spectatori" şi n-ar fi fost prea departe de adevăr, fiindcă poezia lor are multe legături cu spectacolul) pentru a fi acceptat. Poeziile sale, scrise „c-un ochi pe lume", un ochi ca o ventuză de polip, au speriat ctitica. S-a vorbit de non-poezie, non-lirism, şi alte non-ud, invenţii critice absurde de cele mai multe ori, din care a rezultat până la urmă un mare da, sigiliul final al oricărei creaţii autentice, indiferent câte obstacole are de înfruntat. Rolul unor critici este de a fi etalonul neînţelegerii poeziei reale, cu adevărat înnoitoare, din vremea lor. Şi la noi mulţi se bat pe acest rol. înalt, voinic, cu barbă şi păr alb, ochi albaştri de nordic, Ferlinghetti nu-şi trădează vârsta.
Sorescu — Ştiam că sunteţi invitat la Congresul mondial de poezie de la Madri Mă aşteptam să vă întâlnesc acolo.
i Ferlinghetti - Da, aş fi dorit să vin, dat tocmai în acea
perioadă s-a nimerit o întâlnire a generaţiei noastre, cu ocazia unei aniversări. 25 de ani de la apariţia cărţii On the road de Jack Kerouac. întâlnirea a fost în Colorado. S. - Aţi fost toţi?
F. - Toţi cei în viaţă (Zâmbind) Şi... spiritele celor care nu mai sunt.
S. — Spuneţi-mi mai bine ceva în legătură cu poezia dum-■f   neavoastră. Orice. Eu nu iau interviuri tip. I       F. - As trebui poate un magnetofon. ;*       S. — N-am. Dar nu contează. Prefer să-mi notez. Tehnica i  avansată mă învaţă leneş şi mă inhibă.
*        F. — încă din copilărie lumea mi s-a arătat a fi ceva ; ">?   surprinzător, excitant şi absurd. La cinci ani mi se părea că văd 5f   pretutindeni în spatele lucrurilor un ecran luminat. Ca şi cum I   lumea ar fi fost o scenă, luminată din spate. Totul a rămas ■ ?   neobişnuit, absurd pentru mine chiar şi la vârsta de zece ani. X  Mai târziu mi-am dat seama că acest absurd nu este în spiritul .JL lui Kafka şi al lui Beckett, ci e mai degrabă un absurd ilariant, i-   care include ironia şi satira. Librăria pe care o am la San , *   Francisco se cheamă „City Lights" - titlul unui film de ?   Chaplin. I-am dat special acest nume. Chaplin a fost poate cel t   mai aproape de universul meu.
S. - De ce v-aţi apucat să scrieţi poezie? De ce n-aţi început dintr-o dată cu pictura, care vă preocupă acutn?
F. — Toate aceste trăiri de care vă vorbeam m-au împins *i    pur şi simplu spre poezie. Nu e vina mea. Scriu de la 7 ani. S. — A mai scris cineva din familia dumneavoastră? F. — Bunicul. Era profesor de limbi străine, în zona ^    Caraibelor. De origine portughez, sefard. Familia mea se găsea 1 *   acolo din secolul XII, venită din Portugalia. El era poliglot, c-un r %    talent într-adevăr excepţional pentru limbile străine. Se numea ' "*    Mendes Monsanto. A emigrat la New York, ca profesor. Un alt strămoş al meu, după mamă, dar care n-a scris, a pictat, a
i '
936
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
937
fost Cămile Pissaro şi el sefard deci, născut în Insulele Virgine. Tatăl meu era însă italian. A murit înainte de a mă naşte.
S. — Deci sunteţi italian, portughez, sefard, american... cu figură de nordic. (Las loc liber aici pentru un portret pe care vi-l voi face din memorie, când voi avea mai mult timp.)
Care a fost primul mare succes poetic?
F. — Această carte pe care v-am dat-o. (Este vorba de Coney Island ofthe mind.) S-a tipărit până acum într-un milion de exemplare.
S. — (Ceea ce e foarte mult. în Statele Unite o carte se tipăreşte şi în cinci sute. Tirajul obişnuit este de-o mie de exemplare şi se epuizează în câţiva ani.)
Dacă aţi fi critic literar, cum v-aţi caracteriza propria poezie?
F. — O poezie vie, scrisă pentru oamenii de pe stradă.
S. — O poezie jăcută mai ales să fie auzită de oamenii de pe stradă, pentru că, am văzut ieri în sala universităţii, aveţi un mod special de-a vă recita poeziile. Există ceva comun — chiar şi în felul de-a recita — la toţi beatnicii, Ginsberg, pe care l-am auzit mai des — l-aş numi poetul orchestră — se foloseşte şi de un mic acordeon. Dv. obţineţi bune efecte doar din intonaţie şi-o remarcabilă dicţie.Publicul a fost încântat. Dar v-am întrerupt.
F. — Şi aş mai adăuga: o poezie, americană, în tradiţia lui Kenneth Rexvorth şi Kenneth Patchen. O poezie foarte angajată, foarte vizuală. Fiecare poem al meu e un tablou complet. De altfel, ceea ce-mi trezeşte inspiraţia este o percepţie vizuală. Aseară aţi ascultat poemul Femeia pe acoperiş. Dacă aţi fost atent, acolo se află un tablou complet. La început o privelişte excitantă, ca o fotografie.
S. - Da, în poezia pe care o scrieţi şochează detaliul, care devine sau nu semnificativ. Apoi cascada de amănunte care, într-adevăr, se prind de retină, te impresionează aş zice cu mijloacele picturii ori ale fotografiei artistice.
F. — Concretul este cel mai poetic. Micile detalii fac poezia mare. Evident, există un punct când treci dincolo de concret.
S. — Atunci concretul trebuie să devină simbol.
F. — Criticii nu m-au aprobat prea mult. Sunt prea popular ca să fiu aprobat de o parte din ei. Ei privesc şi acum poezia cu ochi de snob. Ce place mulţimii nu-i poezie. Eu sufăr de păcatul de-a fi ptea clar.
S. — Ce funcţie acordaţi fragmentării versului, aşa cum apare în cărţile dv. ?
I F. - Fragmentarea versului e necesară pentru a arăta cum
I ' trebuie citită poezia. Cum trebuie accentuate cuvintele. $'     S. — Aveţi imitatori?
I(F. — Au încercat mulţi, după aceea s-au lăsat. Fiecare are sensibilitatea sa, care poate fi imitată doar superficial. Deosebeşti de la o poştă imitaţia de original. Doar naivii şi proştii de-a as dreptul cred că pot deveni mari imitând un fel de a scrie sau «- altul. Desigur, e bine să înveţi, să citeşti cât mai atent toţi poeţii, I şi să fii respectuos cu cei de la care înveţi cel mai mult. I      S. — De obicei, se întâmplă exact invers. Pe cei de la care iei 4 ceva îi negi, te faci chiar că n-ai auzit de ei. ■ mL     P- ~ De exemplu, sensibilitatea lui I .ars Forssel e greu de imitat, penttu că e numai a lui, o sensibilitate cu totul . J| aparte. Şi aşa cu toţi marii poeţi. De altfel, asta face fiecare *f  mare artist. Vede cum nu văd ceilalţi... La fel poemele dv. pe v  care le-am ascultat aseară. Sunt altfel decât tot ce ştiu eu despre • *"   poezie. Sunt poeme care te îmbogăţesc. (O amabilitate de confrate, desigur, pe care o notez totuşi pentru că... îmi face t- plăcere)
.1        S. — Ştiu că sunteţi îndrăgostit de San Francisco. Am trecut şi eu de atâtea ori prin acest oraş minunat. Unul din cele mai frumoase pe care le-am văzut. Anul trecut chiar am vizitat librăria „ City Lights ", dar n-am avut norocul să vă întâlnesc. i^L       F. - San Francisco are un farmec aparte. E un pic j H   european, un pic mediteranean. Librăria mea, aţi văzut, e sus, alături de „China Town". Eu locuiesc însă în debarcader. îmi i      place marea. Am fost cinci ani marinar. Iată, umblu c-o şapcă
938
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
939
de marinar, mă simt marinar şi trebuie să locuiesc mereu pc ţărmul mării. N-aş putea sta la munte.
5. - Cum vă împărţiţi timpul între pictură şi poezie?
F. - Acum, cea mai mare parte din timpul liber sunt, ca 5 să zic aşa, pictor.
S. — Cefei de pictură?
F. - Expresionistă, simbolică, sau simbolistă. La San Francisco începe să fie căutată o asemenea manieră. Voi deschide, de altfel, o expoziţie acolo, luna viitoare. îmi răpeşte mult timp şi librăria. w       S. — Care de fapt este o editură.
F. — Da, edităm cărţi. Ginsbcrg îşi publică noile cărţi la mine.
S. — Călătoriţi cu plăcere?
F. — Da, dar nu ca înainte. Când eram mai tânăr, am făcut tot Mexicul cu autostopul. La fel Franţa. Şi multe alte ţări. 15 Mereu singur. Dar acum parcă mă plictisesc numai cu mine. E mai bine mai mulţi.
S. - Unii sceptici spun că n-aţi fi propriu-zis beatnic din cauza unei penurii de vicii. E adevărat?
F. — {Zâmbind) Mă simt legat de această generaţie. 20       S. — Se face apropierea între poezia dumneavoastră şijazz. Vă place jazzul (pentru că poezia dv. presupun că vă place)'.
F. — Iubesc jazzul. Dar, cum spuneam, sunt mai degrabă vizual decât auditiv.
25 Discuţia are loc în holul Hotelului „Monrejo", de pe Paseo de la Reforma, nu departe de statuia imensă a îngerului Independenţei („El Angel"), care domină acest frumos bulevard, conceput de împăratul Maximillian ca un fel de replică la Champes Elisees. Deci în plin centru al unui oraş
30 ciclopic, cu peste trei milioane de autoturisme care merg încontinuu, claxonând şi împroşcând cu fum palmierii ce încearcă să se ridice tot mai sus, ca să respire. Hotelul nostru, însă, în plăcut stil colonial, este o oază mai liniştită. Programul
unui festival este totdeauna încărcat, cu vizite la întreprinderi, muzee de artă ori obiective turistice, recepţii, în afara şezătorilor de poezie.
Profităm de întârzierea microbuzului care trebuie să ne transporte într-o margine a acestui oraş fără margini. 5 (Sentimentul de „fără margini" îl ai într-adevăr în autobuz sau în taxi.) Maşina, din cauza aglomeraţiei, întârzie de obicei peste o oră. Ca să fim la timp în sala de spectacol, plecăm cu două t      ceasuri mai devreme şi spectatorii încă mai sunt nevoiţi să / *  aştepte peste ora fixată. Aşadar, în timp ce purtăm această 10 j- n discuţie, holul Hotelului „Montejo" este, ca să zic aşa, . § suprasaturat de poezie şi poeţi. Academicianul suedez Lars [ ş  Forssel se uită în stradă. A sosit aici puţin enervat, scos din ţ .1-   calmu-i proverbial. La două ore după decolare, avionului cu care călătorea şi se pregătea să treacă oceanul, i-a picat un n motor. Au trebuit să se întoarcă la Stockholm şi să aştepte până li se pune la dispoziţie alt aparat de zbor. Poetul englez Ted Hughes tot consultă ceasul. E la fel de voinic ca şi Forssel. Nu prea comunicativ nici el (când îşi citeşte poemele lungi, ;  narative, cu vorbe în doi peri, stă cu ochii în hârtii şi nu 20 h priveşte o singură clipă spre sală. A fost un mare chin pentru fotografi să-i surprindă privirea, atât de necesară unei bune fotografii.) Poetul şi prozatorul brazilian Ivo Ledo, scund, vioi, nervos, curios să ştie totul, schimbă cu Charles Tomlinson impresii din excursia la Teotihuacan, unde de altfel au fost 25 împreună. Nişte oameni admirabili amândoi. Tomlinson îşi notează într-un carneţel totul, probabil în vederea unui jurnal, ştiut fiind că principala calitate a memoriei este uitarea, cum spunea... cine? iată c-am uitat. Ca o curiozitate: prieten bun cu Octavio Paz, au scris împreună un volum de 30 versuri, prin corespondenţă. Paz un vers, Tomlinson un vers. Evident, sonete. Acum câteva zile, chiar la deschiderea festivalului, a citit unul, scris în întregime de el, ca răspuns la un sonet compus în întregime de Paz. Selecţia sa a fost bogată
940
MARIN SORESCU
şi interesantă. Poeziile se prezintă în limba originală şi în traducere spaniolă. Poetul înainte de a citi fiecare poem, rar şi răspicat, uşor emoţionat, în engleza sa impecabilă de profesor englez, a făcut, în spaniolă, şi un scurt istoric al poemului respectiv (despre ce este vorba şi în ce împrejurare a fost scris). Lucru foarte util pentru istoricii literari mexicani.
Sosirea microbuzului a întrerupt atât interviul, cât şi consideraţiile mele despre unii din participanţii la cel de-al doilea festival internaţional de poezie, Mexic 1982.
F. — Ne oprim aici... Cred că e destul. Nu ştiu ce-aş mai putea spune.
S. — Mai spuneţi o dată că vă place marea. Marea rimează foarte bine cu poezia pe care o scrieţi. Vă mulţumesc pentru răspunsuri, pentru proba de desen, autoportretul schiţat acum, şi pentru volumul de versuri publicat într-un milion de exemplare. îmi rezerv plăcerea de a-l citi în avion, de-a fi unul din cei un milion, în orice caz singurul care-l citeşte la o atât de mare înălţime, peste un atât de mare ocean.
Ciudad de Mexico, august 1982
EZRA POUND ÎMI DĂDUSE O SCRISOARE DE RECOMANDARE CĂTRE BRÂNCUŞI
Dialog cu Lars Forssel
Artur Lundkvist îl socoteşte tânăr poet. îl vizitez pe 26 decembrie, când oraşul e încă pustiu. L-a cunoscut pe Tristan Tzara Ia Paris, a fost în apartamentul lui de câteva ori. Tzara fusese căsătorit cu o suedeză, o pictoriţă, şi vorbea puţin limba aceasta cu o muzicalitate atât de aparte. Poetul român era înconjurat de tablouri de Miro, Picasso, Braque. Domnul Forssel îmi mărturiseşte că s-a apropiat de poezie sub influenţa lui Boris Vian, care scria şansonete şi într-o zi i-a vândut chiar drepturile cântecului Dezertorul, pentru un ftanc. Pentru melodia aceasta a scris un text care a avut succes. Au urmat alte cântece şi-a căpătat astfel o popularitate de care nu mai poate scăpa. „Dacă întrebi pe cineva pe stradă cine e Forssel, îţi va răspunde că scrie şansonete"... Abia după aceea şansonetele au devenit un lucru modern, o modă, toată lumea face asta, mai ales cântece politice. Nu mai e poezie, nu mai e nimic. El s-a îndepărtat de acest gen. Limba suedeză e foarte muzicală şi sunt mulţi cântăreţi suedezi cunoscuţi. Sorescu — Cum aţi ajuns la teatru?
942
MARIN SORESCU
Forssel — Am început ca poet, dar în primul volum de versuri era şi o piesă de teatru. După aceea am mai scris vreo 16 piese de teatru scurte şi lungi. Ultima a fost pusă în scenă de Bergman. Un lucru care ar putea să vă intereseze pe 5 dumneavoastră, românii. L-am tradus pe Erza Pound şi, bazându-se pe prietenia care se legase oarecum între noi, i-am solicitat o scrisoare de recomandare cătte Brâncuşi, pe care voiam să-1 cunosc. Când am ajuns la Paris, sculptorul era însă grav bolnav şi peste câteva luni a murit. Păstrez o lungă li) scrisoare pe care mi-a trimis-o atunci poetul american.
în legătură cu situaţia poeziei. Desigur, poezia este un act intim, ca o scrisoare, o telegramă. Am încercat să democratizez poezia. Suedia este o ţară mai austeră, doar 2-3 autori sunt mai căutaţi. Sunt contra poeziei ermetice, atât de profundă că 15 nimeni n-o înţelege, nu pricepi unde se termină profunzimea. Contra acestei tendinţe eu am început să scriu cântece. Asta era prin anii '40. Trebuie să stimezi gustul publicului, dar să nu faci concesii. Burghezia încă mai merge la teatru în Suedia. Muncitorii nu văd decât music-hall. Există aici o tradiţie de 20 teatru popular, care acum e aproape mort. Când eram copil, 3-4 teatre jucau vara, în aer liber la Stockholm, piese burleşti, foarte simple. Acesta a fost primul meu contact cu teatrul popular. Acum gustul e pentru music-hall, cum am spus „Hair"-ul s-a jucat aici trei ani. După '35, teatrul a rupt-o cu 25 publicul. Lumea merge la cinema. Am întâlnit oameni care mi-au spus că teatrul e un gen cam pervers, pentru că actorii se fardează. în timpul lui Shakespeare mulţimea vedea bărbaţii jucând Ofelia, dar acum nu se mai poate. Oamenii au devenit prea suspicioşi. Piesele de azi pe scenele noastre, }o sunt parcă prea lente. Tradusă din franceză, să zicem, piesa e întotdeauna prea lungă, căci în suedeză faci două rânduri din unul francez.
Stockholm, decembrie 1975
SINGURĂTATEA SINGURĂ ŞI SINGURĂTATEA PUBLICĂ
Convorbire cu Allen Ginsberg
Sorescu -Vă pun întrebarea pe care am adresat-o mai multor 2 poeţi de azi şi sper şi de mâine: ce gândiţi despre poezia dvs?
Ginsberg-Sunt student al modernistului William Carlos Williams în ce priveşte preocupările asupra ritmului conversaţiei cotidiene. Sunt studentul lui Erza Pound la materia cantitatea clasică a vocalelor (vocale lungi şi scurte). Sunt un învăţăcel . la şcoala budismului tibetan - cu maestrul Chogyma ; '.' Trongpa Iama, penttu cunoaşterea respiraţiei aerului. Deci, I     în concluzie, — modernist, clasicist, budist, hipi, evreu. S. - încă o frază despre ultima carte. G. — Se numeşte Minte respiraţie. Titlul indică deja preocupările mele şi conţinutul. Am petrecut ultimii ani practicând meditaţia clasică, asemănătoare şcolii zen. Ultimul poem este Ordinul Plutoniu.
S. — Contactul cu publicul este necesar respiraţiei poetice? \ ,       G. — încerc să echilibrez mentalitatea mea (care ţine de ;     temperament) practicând contemplaţia, pentru a dezvolta liniştea şi calmul de a mă confrunta egal cu solitudinea singură }     şi cu solitudinea publică.
944
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
945
S. — Cum vine chestia aceasta cu respiraţia? Nu respirăm toţi la fel? Sunt, trebuie să recunosc, un inconştient al respiraţiei. Respir cum îmi vine, respir aşa de-a moaca. Se poate şi altfel?
F. - Am petrecut perioada 1971-1972 la Calcutta şi Benares, locuind într-o cămăruţă modestă, pe malul Gangelui. Lângă piaţa de legume şi centrul cerşetorilor. O casă cu cinci etaje. Fiecare etaj avea o cameră mare cu fereastră spre balcon, unde locuia câte un brahman. Eu aveam o cameră fără mobilă. 15 dolari pe zi. Ne găteam noi sau mâneam la restaurant. Am întâlnit poeţi hindu foarte simpatici. N-am dat atunci peste un maestru de respiraţie. Aşa se respiră: stai cu picioarele încrucişate şi relaxat. Respiri. Adică respiri odată aerul şi-1 urmăreşti cum se duce ca şi când ar fi fum de ţigară. Ca pe un fir subţire care se destramă. Şi nu te gândeşti la nimic. Dar îţi vine un gând. îl laşi să-ţi vină. îl întrerupi când respiri şi iar cazi pe gânduri, pe gândul acela, ori altul la-ntâmplare, când dai aerul afară pe nas. Şi faci asta o oră, două. Eu când sunt în concediu ajung şi la opt ore pe zi...
5. — Deci o zi de muncă de respiraţie goală. Trebuie să fie foarte obositor.
G. — Deloc. Acelaşi gând îţi vine de sute de ori prin cap. Până la plictiseală. Când dai de plictiseală începe poezia.
S. — Când dai de plictiseală, începe poezia. Sună frumos, ca un vers. E versul dumneavoastră sau al meu, c-a reieşt din discuţie? Dv. l-aţi rostit ca proză, dar eu l-am făcut vers. ..L-am remarcat ca fiind vers. (Ginsberg zâmbeşte, Orlovski râde.)
G. — Ies la suprafaţă aşa toate obsesiile. Politice, sociale, sexuale. Le filtrezi şi faci astfel din ele un univers deschis. Te gândeşti că în loc să fie obsesii, gânduri care te apasă, sunt libertăţi, bucurii...
S. — Nu e un mod de a-ţifura căciula? De-a spune că e alb ceea ce e negru?
G. - E un mod de-a balansa viaţa agitată, agitaţia cotidiană, cu liniştea din tine, care există dar tu nu ştii de ea.
Scapi şi de conştient şi de refulări, destupi şuvoiul respiraţiei, al vieţii din tine care e respiraţia. S. — Cunoaşteţi limba idiş?
G. - Nu. Părinţii nu vorbeau idiş. Mama vorbea englezeşte, era comunistă. Tatăl, mai retrograd, era doar (      socialist. Se cettau acasă pe probleme politice. Aşa am fost !      inoculat de mic cu politica...
i S. — Revenind la singurătatea singură şi cea publică...
G. — Sunt acelaşi lucru. Trebuie să accepţi bucuros vidul celor două părţi şi să munceşti în bune relaţii cu acest vid, ca ; 4 şi când ar constitui o eliberare şi nicidecum o problemă. I ;»  Nicidecum o groază. în teoria existenţială există vidul ca spaimă. Acest vid, Sunyata, în sanscrită înseamnă şi deschis. Nu ceva ca o claustrofobie. Asta e cam filosofic, dar e bazat pe practică. Pe practica de câteva zile - festivalurile - şi pe cea de i      fiecare zi. Reîntorcându-mă din nou la respiraţie dispersez astfel t fanteziile, coşmarurile gândirii. Acest spaţiu unde respirăm aici * r  în hotel (ne aflăm în holul Hotelului La Piaza din Genova. '   -  Poeţii sunt în pauză, după masa rotundă...) este vidul însuşi, dar este foarte deschis drumul de la claustrofobie la eliberare.
(în jurul nostru se strâng fotoreporteri, clienţi ai hotelului, venind să-l vadă mai îndeaproape pe şeful generaţiei beatnicilor de acum două decenii, despre care s-a vorbit atâta. Poetul i      Orlovski îi face semn că e vremea mesei. în seara aceasta urmează o foarte importantă lectură, în una din pieţele ;      Genovei, unde se zice că vor veni circa 3000 de oameni. îmi | _..    exprim bucuria de a citi împreună deseară, de-a suporta '      singurătatea cu marele public — şi întrerup, aici interviul.) |      Adaug acum câteva impresii despre poet.
■ N-am întâlnit omul bărbos, îmbrăcat în barbă şi plete, ca un pustnic, scos cu cârligul de paie din bârlogul peşterii, care, cu ochii supăraţi de lumină, predică enervat în piaţa mare, tunând şi fulgerând. Aceasta este imaginea clasică despre poet.
946
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
947
Am întâlnit un om normal, plin de bun-simţ, îndatoritor şi politicos cu cei din jur, bărbierit proaspăt, cu un început de chelie, cu haine „nemţeşti" şi cu cravată. în faţa microfonului, leul acesta tuns, îşi înfoaie glasul ca o coamă - intră într-un 5 fel de transă. Recită cu glasul, cu capul, pe care-1 mişcă la dreapta şi la stânga, cu mâinile şi picioarele, străbătute de convulsii titmice. Cuvintele vibrează nu numai în voce, ci în tot trupul recitatorului, ca într-o cutie de rezonanţă „dată" la maximum. Nu ştii dacă recită sau strigă sau cântă — de altfel i totul este însoţit de sunetele unui mic acordeon, ca o poşetuţă, pe care poetul îl cară peste tot şi care scoate nişte sunete tulburi — de mare efect. De mare efect este totul - cei care nu l-au auzit pe Ginsberg recitând cu greu pot înţelege că poezia lui este scrisă pentru acest om, acest instrument şi acest mod de-a recita. La lectură se pierd multe nuanţe. Un adevărat poet, evident - care a făcut mult în aceste decenii, când publicul părea că se va sustrage cu totul poeziei în favoarea muzicii sau a fotbalului, ostenindu-se pentru cointeresarea, ca să zic aşa, a publicului la poezie, atât din punctul de vedere al fondului - probleme de strictă şi stringentă şi nesofisticată actualitate, cât şi formal, înfrăţind poezia cu cântecul. Afirmaţiile referitoare la încercarea de reînviere a tradiţiei orale, a recitatorilor de eposuri, se verifică. L-am văzut citind în aer liber la Genova, şi în sala teatrului din Genova, alături de poetul Orlovski şi de un cântăteţ american (îmi scapă numele). Comunicarea cu publicul se face imediat, e enormă. Poetul dă din cap, bate ritmul cu piciorul, urlă cuvintele - poemele lui au un caracter intim profetic, sar scântei din balalaica aceea în formă de acordeon. Democratizarea poemului american în secolul douăzeci datorează mult acestui tip de poet, acestui om inteligent şi cultivat, profund în simţire, dramatic fără a dramatiza, ori chiar dramatizând, dar cu artă; individ cu traume adânci, peste care a ştiut să se ridice, descoperind lumii un fond de umanism
uitat în sufletul nostru, ori ascuns, de care ne e ruşine, poate, şi făcând să vibreze în cercurile năpăstuiţilot din care s-a ridicat poezia ca artă şi mod de respiraţie. Poartă o traistă plină cu instrumente mici, primitive de care se folosesc diferite triburi. De pildă, nişte beţişoare australiene care, ciocănite, dau un 5 sunet uscat, de lemn bătut, cu care s-a acompaniat când a cântat-recitat poeziile-cântec ale lui Blacke. Iar acordeonul îl ţinea întt-o lădiţă-cutie. E de neconceput fără aceste ustensile -un fel de om-instrument. într-un alt moment liber, la o cafea, discutăm despre cunoştinţe comune. îi propun să continuăm . s interviul. De acord.
| S. — O ultimă întrebare, care contribuie tot la autodefinirea poeziei dvs. Cred că în Europa este întrebarea care vi se pune cel mai des: de ce nu mai purtaţi barbă? I-am văzut pe unii deziluzionaţi. Se aşteptau să vadă un tip costumat, ceva ca un om al zăpezilor.
G. — Am suferit în urmă cu câţiva ani o paralizie facială. Cum s-a întâmplat? Mi-am făcut un control medical şi-am fost bănuit că aş avea ceva la prostată. Am tămas în spital, pentru ' biopsie. Mi s-au dat antibiotice. După câteva zile am plecat acasă ■ şi mi-a venit rău. Era duminică, doctorul în week-end. I-am * telefonat. „Dublează doza". Am dublat-o. M-am simţit şi mai rău. M-am dus la spital şi mi-au făcut o injecţie în măduvă. Şi mai rău. Pe scurt: tratamentul acela era contraindicat, eu făcând alergie la antibiotice. După o lună am părăsit spitalul. M-am vindecat după aceea apelând la un doctor chinez care mi-a făcut acupunctura. Ca să vadă unde să mă înţepe m-a pus să mă rad -şi ras am rămas. Dăunează asta cu ceva poeziei? S. — Eu cred că nu.
G. - Am rămas cu un mic rictus şi câteodată îmi lăcrimează un ochi. Nu pot să-mi controlez un ochi, uneori. După cum vezi am descoperit plângerea fără durere.
Sinceritatea cu care vorbeşte şi se confesează Ginsberg este dezarmantă, ca şi poezia sa.
Genova, mai 1979
TRATAT DE INSPIRAŢIE
949
TRIBUTUL UNEI GENERAŢII ÎNCERCATE Dialog cu Egito Goncalves
Goncalves - Evoluţia mea poetică a fost marcată de situati.i specială în care s-a aflat Portugalia timp de foarte mulţi ani... 5 Când a început războiul din Spania, aveam 15 ani şi eram student. Am trăit drama acelui război. Apoi consolidarea dictaturii din Portugalia a silit întreaga mea generaţie să adop-c o atitudine politică.
Tradiţia portugheză, în poezie, este marcată de u i io puternic lirism, ce începe de prin secolul al XH-lea, odată ui trubadurii.
Sorescu - Şi care este situaţia poeziei acum?
G. - După 1974, situaţia s-a schimbat, în sensul că poezii şi-a reintrat în făgaşul ei normal. înainte de această dată, pentru 15 a face faţă situaţiei speciale de care vorbeam, poeţii căutau s;i îmbine socialul cu lirismul, scriind o poezie politică, mai mult sau mai puţin transparentă. De multe ori însă suferind dc simplism sau retorism. Mai important era să răzbată idealul de libertate. Judecând acum prin prisma esteticii, descoperim 20 prea multă proză în acele poezii, o manieră cam copilăreasca de exprimare. Acesta a fost tributul pe care a trebuit să-! plătească generaţia mea.
S. — In ce priveşte poezia dumneavoastră cred că situaţia trebuie nuanţată.
G. — Faptul că poezia mea s-a bucurat de o mai bună primire se explică poate prin aceea că am reuşit, uneori, cu o mai mare abilitate, să echilibrez cele două laturi, îmbinând 5 socialul cu liricul. Aşa, de pildă, în poeziile de dragoste. După 25 aprilie 1974 (data prăbuşirii dictaturii), poezia portugheză s-a schimbat. A urmat chiar un moment de gol, ca să spun aşa. înainte scriam contra dictaturii. Acum nu mai aveam contra cui să scriem. io
în 1975 s-a ţinut primul congres al scriitorilor portughezi. Au existat multe opinii, multe direcţii. S-a căzut de acord asupra unui lucru: că nu ştim cum să scriem în noile condiţii create.
Eram obişnuiţi să scriem pieziş, metaforic, pentru a deruta cenzura, iar noua situaţie ne găsea prizonierii acestui 15 stil. Cred că poezia portugheză încă n-a reuşit să depăşească această situaţie. Speranţe mari ne punem în noua generaţie.
S. — Din punct de vedere formal, ce fel de vers se bucură de autoritate?
G. -Versul alb. Am tradus din limbile bulgară şi maghiară 20 şi am văzut ce frecvenţă mare are versul clasic. La noi rima aproape că a fost alungată cu desăvârşire. Un poet care şi-ar rima versurile ar fi pentru Portugalia un caz insolit. Când am început eu să scriu, tendinţa era inversă: se spunea că poezia fără rimă nu e poezie. 25
S. — Numiţi câţiva poeţi portughezi de azi. Şi ca întrebarea să nu pară prea şcolărească v-aş ruga să-i numiţi pe cei de care vă simţiţi mai apropiat.
G. - M-aş referi la cei care au o mai pronunţată atitudine politică: Jose Gomes Ferreira, Sophia Mello Breyner, Luis 30 Veiga Peitao, Manuel Alegre.
S. — Ce credeţi despre poezia care se scrie azi în lume?
G. — Nu sunt eseist. A fixa tendinţe mi se pare un lucru hazardat. Cunosc câte 2-3 poeţi din fiecare ţară. E greu să spui ceva sigur. Din nişte antologii am luat cunoştinţă de câţiva 35
950
MARIN SORESCU
poeţi foarte buni din ţările mai mici. întâlnirile de poezie, oriunde s-ar face, sunt bune pentru că înlesnesc contactele personale, trezesc interesul pentru o cultură. Călătoresc începând din 1974, pentru că înainte nu puteam ieşi din ţară, noi nu aveam relaţii culturale. Traduc uneori, sunt curios să descopăr poeţi care i-ar putea interesa şi pe cititorii portughezi.
Egito Goncalves a publicat zece volume de versuri, face parte din conducerea Asociaţiei scriitorilor portughezi, fiind totodată preşedintele direcţiei ziariştilor şi oamenilor de litere din Porto. Ne aflăm la Sofia, ca invitaţi la Festivalul internaţional de poezie, care se ţine de multă vreme cu mare regularitate aici, bucurându-se de o prestigioasă participare, în afară de comunicări şi lecturi la Sofia, Uniunea Scriitorilor bulgari şi Ministerul Culturii ne-au oferit bucuria unei excursii prin ţară. Zilele trecute am vizitat oraşele Blagoevgrad, apoi Bransko, oprindu-ne în drum şi la frumoasa mănăstire Rila. Priveliştea măreaţă a munţilor Pirin, văile Rilei şi Strumei, cu climat mediteranean, duhul binecuvântat al locurilor prin care am trecut, ospitalitatea gazdelot, şi un adevărat cult pentru poeţi şi poezie - toate acestea sunt aspecte care ar merita, desigur, mai mult decât o consemnare fugară. Deocamdată, aici, doar aceste câteva detalii, pentru a fixa cadrul unei discuţii amicale despre poezia portugheză, mai puţin cunoscută la noi.
Sofia, decembrie 1979
IMORALA INOCENŢĂ A LUCRURILOR ŞI A VIEŢII
Dialog cu Giinter Grass
La început o fişă bibliogtafică. Născut în 1927, la Danzig. Căsătorit. Are copii. Rănit în război, apoi miner. A trăit o vreme în Berlinul Occidental, făcând parte din Grupul 47. în ultima vreme şi-a cumpărat o locuinţă la ţară, undeva în nord, stă retras şi lucrează. N-am spus „şi scrie", pentru că, o mai veche pasiune, îi concurează, serios, scrisul. A studiat, la Diisseldorf, sculptura şi gravura. Studii continuate la Berlin şi Paris. „înalta boală", ca să folosim o expresie a lui Pasternak, care a pus stăpânire, tiranic, pe el a fost, totuşi, scrisul. Acum e cunoscut în toată lumea. Şi în această „toată lumea" intru, bineînţeles, şi eu, având ocazia unor întâlniri de neuitat. Dar să nu fim nedrepţi: desenele, gravurile sale, vin acum „din urmă" cu mare forţă. Meticuloase ca execuţie, ele au o deosebită forţă vizionară. Şi sunt foarte căutate.
Giinter Grass a publicat, începând din anul 1956, importante volume de poezie, proză, teatru, eseistică: Die Vorziige der Windhuhner (Avantajele cocoşilor de vânt), 1956; Die Blechtrommel (Toba de tinichea), 1959; Katz und Maus (Pisica şi şoarecele), 1961; Hundejahre (Ani de câine), 1963; Ortlich betâubt (Anestezie locală), 1969; Theaterspiele (Teatru),
952
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
953
1970; Mariazuehren (întru lauda Măriei), 1973; Der Butt (Plătica), 1977; Dos Treften in Telgte (întâlnirea de la Telgte), 1979.
Heinrich Vormweg, prefaţatorul ediţiei de poezii alese de 5 la „Luhterhand", socoteşte ca esenţiale în poezia lui trei calităţi: adresarea directă, intensitatea şi plasticitatea. Desigur, mai sunt şi altele, multe altele la fel de esenţiale. Pentru elucidarea acestui univers vom profita de o discuţie cu autorul. Deci, în direct, cum s-ar spune, din Mexic, unde înfăţişarea de w latino-american a lui Grass se simte la ea acasă.
Sorescu - Lumea aşteaptă de la tine noi lumini în privinţa poeziei tale. Desigur, proza ţi-a luat cel mai mult timp. Dar sunt convins că te simţi foarte legat şi de activitatea de poet. Oare poezia poate fi numită activitate? Cred că mai degrabă 15 pasivitate, fiind rodul contemplaţiei. Totuşi lirica ta este activă; o contemplaţie efervescentă. Fermenţii acestei efervescenţe mi se par a fi o anumită tensiune politică, etică, socială, exprimată într-o manieră proprie, greu de definit, ceva neaşteptat în orice caz, un şoc agreabil, cu irizări ironice uneori. 20 Grass - Eu fac multe lucruri. Scriu poezie, e drept, desenez, scriu proză. Scriu încet. Şi acum am început să mă ocup mult şi cu sculptura. Dar între acestea, între aceste diferite posibilităţi de exprimare - să zicem, a fost mereu poezia.
S. — Ca o stare permanentă. 25       G. - Aproape ca o boală.
i>. - De al fel, aici, în Mexic, ai fost invitat ca poet. Debutul a fost, dacă nu mă înşel, în versuri.
G. - Da, prima carte a fost un volum de versuri Avantajele cocoşilor de vânt. 30       S. - Se poate spune că ai fost de la început în avantaj.
G. - Apoi am scris brusc, brusc dar tot aşa încet - o nuvelă destul de lungă. Şi, imediat, am simţit nevoia să scriu iar versuri.
S. — Ce fel de versuri? Ai putea să le explici? Suntem şi în secolul tuturor explicaţiilor şi mai ales al autoexplicaţiilor.
'• G. - (Zâmbind) N-am făcut niciodată teoria poeziei. Poate
j    aşa, ocazional. Ce e sigur, e că nu scriu niciodată poezie ]    experimentală. Poezie de dragul poeziei.
S. - Poezia ta e bolnăvicioasă, aş zice chiar asimetrică, are ceva
epic, uneori un epic absurd, e plină de întâmplări şi evenimente... ţ I G. - Când scriu - poezie sau proză - propriu-zis mă
confrunt cu diferite realităţi. Ce putem face noi e să simţim
lucrurile din jur, să le vedem în naivitatea lor. E greu să-ţi
păstrezi pentru mult timp această imorală inocenţă a lucrurilor • ~ şi a vieţii din jur. Un geolog încerca să mă convingă, odată, io
J, că există numai o singură realitate. Dacă sunt sigur de ceva, , jj este faptul că sunt mai multe realităţi. Iar această cunoaştere |     a multiplelor realităţi mă ţine treaz. îmi cere acel efort care
generează starea de veghe. I •      S.- Şi aşa poţi scruta, lua cunoştinţă, de inocenta imoralitate is j     a realităţilor. Acum o altă întrebare, care ar părea că se
îndepărtează de poezie. îţi place să călătoreşti? Sunt sigur că da. ■ Mie nu-mi place să călătoresc, de exemplu, dar caut mereu noi
ocazii de-a cunoaşte şi de-a întâlni oameni. Mişcarea aceasta te ' * ajută la scris? 20 ,   ■      G. -Desigur. Oricine cred c-ar dori să facă o călătorie în Mexic, |     nu? Noi cunoaştem un Mexic din lecturi, o „documentare" pe care
am făcut-o poate cu zece ani înainte... Curiozitatea ne împinge să-1 l    vedem însă şi pe viu. Şi iată ai ce vedea.
S. - Obişnuieşti să scrii în călătorii? 25 G. - Nu.
S. — Sunt multe lucruri sociale în poezia ta. Crezi în puterea 1 i cuvântului?
G. - Bineînţeles. O bună poezie e ca valuta, câteodată scade, câteodată creşte. Cred în valoarea reală a poeziei chiar ,10 j     dacă uneori ea suferă de inflaţie. Una chiar mai teribilă decât ' --- aurul. însă poemele despre noi, despre oameni îşi păstrează oricând valoarea. Sonetele lui Shakespeare, să zicem. Sunt la fel de proaspete. Pe de altă parte, poemul rămânând acelaşi,
954
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
955
interpretările se schimbă. Sonetele lui Shakespeare te încântă ca adolescent, reluându-le după douăzeci de ani descoperi alte şi alte sensuri.
S. — Ce simţi când îţi reciteşti poeme mai vechi? 5 G. — Dacă nu le-am mai citit demult — mă descopăr pe mine, dau de mine, ca în autoportretele vechi, sau îmi retrăiesc copilăria. Şi-mi aduc aminte şi împrejurările în care le-am scris. Asta nu înseamnă că le cred bune sau rele. Poeziile sunt, de fapt, fragmente de poezie. Tu crezi că le-ai terminat, dar w observi că ai putea să le continui.
S. — Acesta este poate şi motivul pentru care continuăm să scriem mai departe. Noi fragmente. Ca în arta mozaicarului.
G. — Da, da. Poeziile mele au răsărit aşa dintr-o dată. Recitindu-le, le iubesc ca pe nişte copii needucaţi şi mă gândesc /5 c-aş putea să mă ocup mai mult de ele.
S. - Needucaţi?
G - Da.
S. - Ai avut o mare influenţă asupra noii generaţii de scriitori din ţara ta.
20 G. — Există multe faze literare. Nu trebuie să ignori influenţele. Acum în Germania există un fel de cult mistic pentru geniu. Ca în secolul 19. Fiecare crede în geniul său.
S.—Am fost amândoi buni prieteni cu Nicolas Born. Ne-am văzut de multe ori toţi trei, uneori şi cu alţi scriitori. în această 25 călătorie chiar l-am evocat adesea. El continuă să fie prezent în gândurile noastre. Nici nu se putea altfel.
G. - Ce tânâr a murit! Desigur - un poet excelent. El s-a format foarte încet, până la un punct, apoi a înflorit dintr-o dată. Şi imediat - crud - moartea. Dacă-i urmăreşti poeziile, de la ultima, 30 observi un proces artistic neîntrerupt, care ar merita să fie studiat. S. — Born era un foarte bun mediu pentru poezie. G. - într-adevăr.
Lângă noi aşteaptă de câteva minute o doamnă, care a adus o sacoşă de cărţi: cărţile lui Grass în diferite limbi, pentru
\ autografe. Suntem tot pe terasa minunatului hotel, cu totul ! mexican „Vila Montana", din Morelia. La o altă masă răsună | vocea poetului portughez Eugenio de Andrade. „Vorbeşte prea !■ mult despre tăcere", observa râzând în cascade olandezul Bert 1 Schirbett. Vine şi o fetiţă de vreo nouă ani, a lui Aridjis, şi-1 5 ! întreabă pe Grass, aflat la ceasul greu al interviurilor şi autografelor: i Fetiţa— Ce e asta?
Grass — O carte.
Fetiţa — De ce scrii tu în nemţeşte?
Grass - Pentru că germana este o limbă frumoasă, io Puternică, dulce, expresivă. Şi mai ales fiindcă e limba mea
r1 " maternă. Orice limbă e bună pentru poezie, dacă este limba ta maternă. Tu când o să fii mare în ce limbă o să scrii?
; Fetiţa - în limba poeziei.
j Grass — Foarte bine, aşa să faci. '5
} După acest intermezzo, reluăm discuţia, dar nu ne mai
■: putem restrânge doar la poezie. Grass este şi un om politic şi problemele cele mai spinoase ale lumii de azi îl frământă. Ieri cineva îl întreba dacă poetul poate fi un profet în timpurile noastre. „Şi chiar dacă ar fi, - a răspuns Grass - foarte puţini 20 politicieni mai sunt dispuşi să asculte de glasul lui. în orice caz, \ poeţii trebuie să se simtă datori de-a arăta în continuare că suntem aproape de o catastrofă a umanităţii".
t S. - în ce ar consta această catastrofă?
G. - Bineînţeles, în primul rând problema înarmării. Apoi 25
contrastele între Nord şi Sud, întte naţiunile industrializate, \"     pe de o parte, şi lumea a treia, pe de alta. Căutăm să nu ţinem
seama de aceste contraste, deşi cunoaştem prea bine 1      fenomenele care le produc. Populaţia omenirii prin anul 2000 i      se va ridica la şapte miliarde. în prezent, nu suntem capabili .« ».*    să alimentăm nici patru miliarde şi jumătate. Mexicul
constituie un exemplu elocvent până unde poate duce
explozia demografică.
956
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
957
Ni se face semn să mergem la autobuz. Plecăm să vizităm un orăşel indian. Cu toată explozia demografică (în definitiv paşnică!), Mexicul merită să fie cunoscut.
Vom continua poate altă dată acest dialog.
Deocamdată, transcriu un gând al său mai „plastic" (Am desenat împreună în timpul şezătorilor ori pe la restaurante, pentru a ne amuza, figuri de participanţi şi de comeseni, eu schiţând figura şi el îndreptând apoi nasul, să zicem al lui
10 Rozewicz, ori bărbia lui Aridjis, cu mână de profesionist. La Hotelul Montana, apartamentul său e transformat într-un adevărat atelier).
Sorescu — In fond, e vorba tot despre inspiraţie, nu? Grass — îmi vine greu să vorbesc de desen. Tot ce-aş putea
rt spune este că eu desenez, conştient, de la trei ani. La scrisul conştient am ajuns mai târziu, către 14 ani, când m-am acomodat cu indispensabila rigoare a rimei. Cum n-am suferit niciodată de dubla mea profesie, şi nici nu-mi trece prin cap să renunţ la vreuna, - în ciuda numeroaselor somaţii -
20 desenez şi scriu alternativ. La drept vorbind, în loc să se excludă, a scrie poeme şi a desena obiecte concrete ale realităţii sunt activităţi simultane, posibile şi necesare. Toate obiectele pe care le găseşti în natură, chiar şi cele împăiate, îmi servesc de model. N-am desenat niciodată motive abstracte,
25 pentru că eu nu sunt decorator. Culoarea mă interesează puţin: gama care merge de la negru la alb îmi ajunge. Problema importanţei sociale a desenelor mele nu mă interesează. Imaginile nu ameliorează lumea, cel mult pot arăta contradicţiile realităţii ei. în timpul lungilor ani când am
x exersat o activitate politică, nu mi-a venit să desenez, pentru că politica deformează toate obiectele naturale sau le închide în butelii, în maniera statisticilor. Dar, de la o vreme, când n-am chef de scris, desenez şi fac gravură. Şi asta îmi place foarte mult.
Reţin din această mărturisire, crez poetic pieziş, reflectat | în oglinda celei de a doua pasiuni, importanţa pe care o joacă •     în opera lui Grass obiectele, aşa cum sunt, lumea, aşa cum e.
O pasăre împăiată este tot un fragment de realitate şi el n-o ;     introduce în colivie şi nici nu-i şterge apoi gratiile şi împăierea 5
spre a o face să cânte - după cunoscuta formulă a lui
Prevert - ci o lasă ca atare: natură vie cu pasăre împăiată. De ! aceea poezia sa are duritatea concretului nemistificat; tensiunea ! dramatică nerezolvată în happy-end, lasă loc grotescului şi i -- sarcasmului. Grass este un liric german furios şi un prozator io ' -| care îşi articulează „obiectele" marilor sale construcţii epice cu ' -  metafore puternice. Acestea joacă rol de vaselină, sau unguent
metafizic, la bielele-manivelele unei realităţi în mers.
Mexic, iunie 1981
TRATAT DE INSPIRAŢIE
959
„IMAGINEA NU E INDISPENSABILĂ POEZIEI"
Dialog cu Eugene Guillevic
Vizitat de multă lume, mai ales ttecători prin Paris - un
5 inconvenient decurgând din faimă, dar şi din faptul că poetul, deşi a depăşit sprinteneala primei tinereţi, circulă el însuşi ca un adolescent, deci întâlneşte lume, face vizite şi îşi dă adresa. Poetul acesta breton, cu o simpatică figură de faun îndrăgostit, surprinsă rapid de Picasso, este greu de găsit singur.
o Fixasem o întâlnire cu vreo câteva zile mai înainte, o întâlnire specială pentru un interviu, altfel ne-am întâlnit mereu, în diverse locuri — mai puţin în Paris, e adevărat. îi dau telefon să-1 anunţ că plec spre el. Vino, îi aud glasul răguşit la capătul firului, dar să ştii că nu sunt singur, am musafiri. Oricum, o
5 să discutăm şi aşa. E ciudat, într-adevăr, că e prima dată - după atâţia ani, când îl văd pe poetul acesta, a cărui lipsă la vreun festival e un fel de semn rău, şi se resimte, - când îl văd acasă la el, printre cărţile lui, privind pe fereastra Iui, şezând la masa lui de scris. Şezând, nu umblând. Musafiri sunt nişte poeţi
) mediteraneeni — şi o pisică. „S-a pripăşit aici de vreo săptămână. A mieunat la uşă. Am deschis. A intrat şi acum uite îmi umblă pe masă". E o pisică mare, sigură pe sine, cu personalitate. Luciile, soţia poetului, e plecată Ia nişte rude.
Discuţia cu Guillevic despre poezia lui şi despre poezie în
Igeneral am început-o cu vreo 15 ani în urmă. Discuţie de dragul artei şi de dragul poeziei. Acum trebuie să trecem şi la fapte - adică poetul să se concentreze, ca să dea răspunsuri memorabile şi eu să pun mâna pe condei, să consemnez. 5 ■ Guillevic — Nu sunt un teoretician al poeziei. Sunt un
practician. Nu scriu în funcţie de teorii. Scriu pentru că nu >     pot altfel. Pentru mine poezia este un mod privilegiat de a comunica direct cu lumea. Cu cea extetioară şi cu cea din _ lăuntrul meu. Important pentru mine e de-a intra în relaţii cu io j l, viaţa şi cu mine însumi. Pentru asta nu am alt mijloc decât limbajul.
Sorescu - Vă simţiţi mai liniştit explorând în jelui acesta realitatea? G. - Scriind un poem, care mi se pare bun, sunt fericit. | X A scrie îmi dă un fel de euforie. A scrie înseamnă a ieşi din 15 1     labirint. Pentru această ieşire întrebuinţez limbajul în felul meu. Un fel pe care nu l-am fabricat, ci mi-a fost dat, ca atare. Bineînţeles, poemul nu e un discurs. Adică el are întotdeauna mai multe sensuri, mai multe profunzimi. Eu niciodată n-am fost suprarealist. Dacă ar fi trebuit să mă zdrobesc, m-aş 20 fi zdrobit subrealist. Eu nu sunt, însă, deasupra realităţii ca ?     suprarealiştii, eu sunt asuprarealităţii.
; . Nu acord ca aceştia o mare importanţă imaginii. Pentru mine imaginea nu e indispensabilă poeziei. Cred că poezia contemporană se caracterizează mai ales printr-un abuz de 25
i      imagini. Prin ceea ce Breton numea „Ies stupefiantes images".
' *   Eu nu vreau să stupefiez. Aspir la luciditatea conştientă.
. î        S. — Unii susţin că, dimpotrivă, marea sursă de poezie ar fi inconştienţa opacă. O bună parte a criticii de poezie testează lirica mai ales după aceste criterii. Cu cât e mai inconştientă, cu atât w e mai mare şi cu cât e mai opacă, evident, cu atât mai abisală.
G. - încă de la prima mea carte mi-am zis că pentru mine important e de a atinge pământul. Am oroare de vag, de confuz, de nebulos.
960
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
961
S. — Poezia dumneavoastră se organizează geometric, într-adevăr. E o poezie care cristalizează.
G. — îmi place ca poezia să fie încercănată, înconjurată. Poemul e un centru, un nucleu.
S. — E o viziune de fizician.
G. - Da.
S. — Credeţi în inspiraţie? G. - Da.
S. — Şi cum munciţi?
G. — N-am reguli de muncă. Nici de loc, nici de timp. Pol scrie în tren, în avion, acasă la mine, sau pe stradă. Port cu mine un carneţel pe care-mi notez tot ce-mi trece prin minte. Chiar acasă mă apăr contra paraliziei pe care ţi-o dă foaia albă, scriind pe hârtie de mică dimensiune. De exemplu pe spatele cartoanelor de invitaţii la vernisaje. După aceea copiez aceste note într-un caiet, pe care lucrez. Când poemul este gata, atunci îl copiez pe o foaie de hârtie cu pătrăţele.
S. —... Ca aceasta pe care scriu eu acum? (Eu neavând carneţelul cu mine a trebuit să mă împrumut din stocul clientului.)
G. - ... da, asta e hârtia... Şi după aceea o pun într-un dosar.
S. — Cum aţi ajuns la poezie?
G. - Dintotdeauna. Din copilărie. Am început prin a imita pe La Fontaine, care a rămas pentru mine, şi acum, un mare maestru în ale scrisului. Până la 18 ani am scris multe caiete de versuri în stil clasic.
S. — Ceea ce credea nu regreţi. Trebuie început cu învăţarea regulilor prozodiei.
G. — De acord. Dar la 18 ani am descoperit cu uimire existenţa versului liber. Mi se întâmplă şi azi ca dimineaţa, până mă desmeticesc bine, să scriu câte un sonet. Pe care însă nu-1 păstrez.
S. - Eu traversez o fază inversă. Păstrez sonetul şi arunc poemul în vers liber. Mi-e sete de poezia în vers clasic, pe care am practicat-o şi eu în adolescenţă şi apoi doar sporadic. In chestionarul meu
obligatoriu intra şi o întrebare referitoare la călătorii. Ca un mijloc de schimbare sau de verificare a unghiului de vedere. Filosofii pot să stea într-un colţ, să vadă un singur copac, un singur oraş — şi să gândească lumea, eventual s-o transforme, dar poetul trebuie să circule. El e prin definiţie ambulant. Cu circul său de imagini, < pe care le ajustează după realităţi. Uitasem însă că nu vă plac imaginile...
G. - Nu-mi place să călătoresc, să mă deplasez, dar ţin să văd locuri noi, şi mai ales oameni noi. Particip la numeroase întâlniri şi colocvii pentru a regăsi sau a descoperi acolo prieteni.
S. — Chiar dacă aceste călătorii sunt obositoare.
G. — Evident. Cu înaintarea în vârstă, am tendinţa de a călători tot mai puţin. Dar, din timp în timp, nu pot rezista tentaţiei de-a ieşi în lume. îmi place să alternez solitudinea cu întâlnirea amicală. Nu sunt un urs sălbatic, mai degrabă un urs sociabil. Prietenia ocupă un loc important în viaţa mea.
Răspunzând la o altă întrebare, poetul îmi arată un raft din bibliotecă ocupat cu cărţile proprii şi cu traducerile numeroase ale poemelor sale. Pisica vine şi mi se aşează pe foaie — semn că discuţia s-a terminat.
5. - Deci punem punct cu această pisică? Aţi dresat-o aşa de repede: G. - (Râzând) Da, da... Ai văzut cum l-a zgâtâiat pe Adonis? (Unul din poeţii pe care-i găsisem acolo la venirea mea.) Stătea cu mine pe scaun şi ea l-a zgârâiat. Nu ştie să se poarte cu musafirii - continuă Guillevic. Dar n-am ce-i face.
Un poet euclidian, trăind în interiorul clipei, fără nostalgie, a cărui carte preferată este dicţionatul limbii franceze. Scrie triunghiuri echilaterale. Se poate vorbi de o anumită uscăciune a acestei poezii făcute din fire subţiri şi oţelite. Locuite de o mierlă, aceste poeme cântă şi atunci observi că presupusa ariditate este o blândă abstracţiune distilată cu mult rafinament. Născut în 1907, publică începând din 1942
962
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
963
volumele: Terraque, 1942, Exkutoire, 1947, Gagner, 1949, Carnac, 1961, Sphere, 1963, Avec, 1966, Viile, 1969, Pani, 1970, Encoches, 1970, Inclus, 1973. Editura Gallimard i-a publicat recent un volum antologic în colecţie populară, care
5 atinge tiraje foarte mari. Asta înseamnă că Guillevic este deja un poet deopotrivă stimat (de critică) şi citit, ceea ce este rar azi, mai ales în Franţa. L-am întâlnit prima dată în 1967, la Bienala de poezie de la Knokke le Zoutte, Belgia. Delegaţia franceză (Emmanuel, Bosquet) constituia punctul de atracţie
io şi m-am ataşat în mod spontan de aceşti oameni deschişi, prietenoşi, fiecare reprezentând o personalitate. Autorul Sferei, nu ţine neapărat să se remarce, în astfel de împrejurări, ia rar cuvântul, nu vine cu un discurs scris, ci improvizează câteva fraze în legătură cu scrisul. Preferă întotdeauna să-şi
15 citească poeziile, decât să vorbească despre ele. în discuţiile particulare e spontan, spumos, râde gros, se amuză şi societatea lui e căutată. Cred că nu fac o indiscreţie spunând că în jurul lui găseam întotdeauna femei frumoase, poete care ţineau să-i spună că l-au citit, că iubesc poeziile lui - şi asta în mod cu
20 totul dezinteresat, pentru că Guillevic n-a condus niciodată o editură, n-a lucrat Ia o revistă literară, nu face critică. Articolele lui publicate prin gazete le numeri pe degete. Vitalitatea tandră şi îndrăgostită a omului trece în poezia sa, cu un filtru abstract, care cenzurează anecdotica. Gaetan Picon
25 îl încadrează printre „realiştii poetici". „Un poem de Guillevic n-are o dezvoltare oratorică: este un cuvânt proferat brutal. Cele mai bune ne ating direct în inimă, ca gloanţele şi tot efortul lui Guillevic tinde să obţină prin condensare o forţă de şoc greu de închipuit în poemele diluate sau organizate. Cât
50 despre elementele care intră în compoziţia acestor dure mase explozive, acestea sunt cele mai simple, cele mai concrete. O astfel de poezie nu-i căzută din nori ori din umbrele inimii: decorul, materialul său sunt simple precum cina unui ţăran. Arbore rustic şi îndesat, ea creşte de-a dreptul din pământ".
Un frumos şi exact omagiu adus unei personalităţi care s-a dedicat în întregime poeziei, pe care o serveşte cu conştiinţa împăcată. Toate acţiunile sale din afara poeziei au fost încununate de insucces, poetul fiind, după mărturisirea sa, lipsit de simţ practic. Trecut de 70 de ani, refuză senectutea, părând instalat definitiv în maturitatea creatoare, continuând „să smulgă lucrurilor ceea ce cunosc ele despre om" (Picon).
Paris, noiembrie 1984
TRATAT DE INSPIRAŢIE
965
„DESCOPERI LUMEA DESCRJIND-O ŞI SCRIIND-O"
Dialog cu Uffe Harder
în Danemarca, slavă Domnului, eşti deasupra nivelului 5 mării. Ai perspectivă. O domini de pe uscatul care nu îndrăzneşte, e adevărat, să se dedea la prea multe încreţituri -câteva coline acolo! — dar se apără singur contra valurilor. Digurile create în Olanda de extraordinara îndârjire umană aici nu-şi au rostul. Un popas scurt, dar oricum mai lung decât ) obişnuita trecere prin aeroportul din Copenhaga, unde am schimbat de atâtea ori avionul neavând timp decât să pun un timbru danez pe câte o vedere cu toboşarul vremurilor vechi.
L-am întâlnit în aceste zile pe Uffe Harder. L-am căutat eu, apoi m-a căutat el, a luat parte activă apoi la conferinţa mea de la Uniunea Scriitorilor danezi, am făcut câţiva paşi pe străzi, de-a lungul canalelor, am râs, am vorbit despre cunoştinţe comune. Mai în vârstă cu câţiva ani decât mine, născut în 1930, cu părul vâlvoi, vioi, poliglot, cu simţul umorului - discuţia cu el îmi face bine. Azi vom discuta despre poezia lui - asta îi va face, sper -bine lui... Sau rău? Poeţii nu iubesc, am observat din acest serial de convorbiri, spovedania, nu le place să se explice. însă Uffe este în acelaşi timp şi un teoretician. Are faima unui mare poet -bineînţeles - a unui excelent traducător în daneză, poate cel mai
subtil, mai rafinat, spun specialiştii, echivalările sale daneze făcându-se după texte dificile: Apollinaire, Tzara, Michaux, Montale, dar şi Flaubert şi La Chanson de Roland (eu nu îndrăznesc să traduc nici măcar titlul).
E un perfect om de lume - şi lumea lui e foarte mare. E binecunoscut iubitorilor de poezie din multe ţări. Mai nou, din 1973 este şi membru al Academiei Daneze. Fiind cunoştinţe vechi, renunţăm la stilul protocolar. A publicat numeroase volume de versuri: Diguri rupte (1954), Panorame (1960), Poziţii (1964), Negru pe alb (1968), Aceste zile (1971), Acum şi acum (1979). Locuieşte într-o vilă frumoasă şi liniştită la un capăt al oraşului. Doamna Măria Giacobbe, soţia sa, este italiancă, ea însăşi scriitoare, autoate, printre altele, a unor cărţi pentru tineret, traduse şi în româneşte. A întocmit pentru Italia o substanţială antologie a poeziei daneze. îşi amintesc de o vizită în România, ca turişti, la mare, şi-mi povestesc cu umor despre un adevărat examen de latină susţinut la un mic muzeu din Braşov. Examen pe care se pare că Uffe l-a trecut cu brio.
Ne aflăm la locuinţa poetului, este seară, trebuie să mai sosească nişte invitaţi. Ne retragem la o măsuţă pentru discuţia de'mai jos.
Harder — încerc mereu să fiu foarte simplu când scriu poezie. Dar în acelaşi timp doresc să exprim cât mai exact caracterul ambivalent al lucrurilor. Sunt mulţi cei care spun că poezia mea nu e simplă deloc. încerc să pun întrebări, să creez îndoieli în legătură cu lucrurile care par certe. Când scrii de mai multă vreme poezie, descoperi că poemele sfârşesc prin a se constitui în grupuri. Termin o poezie, şi-mi dau seama, mai târziu, când o recitesc, că am reluat o temă pe care o mai exprimasem cu mult timp în urmă. Există tot felul de linii de contact de la o carte la alta. Este foarte greu să vorbeşti despre tine. Asta cere o sistematizare şi eu nu sunt deloc sistematic când scriu.
966
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
967
Sorescu — Totuşi ai atacat foarte bine această introducere în universul poeziei tale. Să păşim mai departe în acest univers.
H. - Am spus că nu sunt sistematic. Când se vorbeşte de temele poeziei, se crede că ele sunt făcute expres spre a ilustra 5 aceste teme. Lirica e însă mult mai spontană. Ajui spus la început că încerc să fiu simplu. Dar în acelaşi timp, ţin să precizez că poezia are nevoie de o anumită complexitate. Dacă zic „simplu", mă gândesc la modul în care mă exprim, nu c vorba nicidecum de gândire. 10       S. — Sunt cu totul de acord.
H. — Se poate vorbi de lucrurile cele mai complicate într-un limbaj nesofisticat. Universul poetic este chiar complexitatea lucrurilor. De exemplu.dificultatea comunicării. Dacă se poate înţelege şi comunica ceva din lucruri. Se 15 descoperă mereu alte laturi ale lucrurilor. Ele sunt aşa, dar şi aşa, cum le descopăr eu. încerc deci să exprim aceasta. S. — Deci lumea e o descoperire continuă — prin poezie. H. - Da. Şi o descoperi descriind-o şi scriind-o. Apoi, mă gândesc - şi asta e vizibil în poezia mea - că existenţa este, cum 20 să zic, foarte provizorie, ameninţată cu dispariţia. Asta dă -acest sentiment - o intensitate mai puternică momentelor triste şi lucrurilor care există.
S. — De ce filosofie te simţi mai aproape? H. - Acum e foarte greu să răspund. în urmă cu vreo 20 25 de ani mă interesa existenţialismul. Şi, de asemenea, suprareal ismul. însă acum poezia mea este mult mai reflexivă, mai meditativă. E posibil să se afle în ea trăsături şi elemente ce ţin de suprarealism. Dar nu numai atât. O filosofie proprie... nu îndrăznesc să spun că am. 30       S. — Cred că poeţii depăşesc filosofiile şi curentele.
H. - Poeziile mele mai recente încearcă să se apropie de-o filosofie, dar, cum spuneam, nu poate fi vorba de-un sistem. Apoi, mi-a plăcut mult pictura. Cred că şi aceasta m-a influenţat. S-ar putea cita poezii de-ale mele ca obiecte. Aşa
cum tablourile sunt obiecte. Mici unităţi care ar putea trăi independent.
5~. — Poezia ca obiect. Pictură cu cuvinte în loc de vopsele.
H. - Da, şi mai ales modul concret de a vedea... Dar, ca şi tine, eu îmi îngădui o deplină libertate. Magritte a pictat o ţ pipă şi-a scris sub ea: „Nu e o pipă". Când scriu şi eu pot spune: nu e realitate ce-am pus pe hârtie. E un poem. Schimbând elementele poemului, pot crea multe surptize. Să nu se creadă din tot ce-am spus că poezia mea e foarte tehnică, tehnicistă. Dar pentru mine şi natura e extrem de importantă, io Ea joacă un mare rol în inspiraţia mea. Natura şi pericolele care-o ameninţă şi pot s-o facă să dispară.
S. - Să trecem acum la poezia daneză contemporană, în general. O poezie foarte interesantă după părerea mea, dar mai puţin cunoscută în România. In a sa istorie a literaturii daneze, îs Paul Borum vorbeşte convingător despre mulţi poeţi de azi.
H. - Cred că e, într-adevăr, o poezie bogată. Am avut şi noi toate tendinţele care au existat şi în alte ţări. Tendinţe care, de fapt, sunt internaţionale.
5. — Ca stafiile care umblă prin Europa. Toate sunt 20 internaţionale. Cu excepţia uneia care e numai daneză: stafia tatălui lui Hamkt.
H. - într-adevăr, aceea e numai a noastră! Ce e special poate la noi, e că, în acelaşi timp, coexistă multe forme de poezie. Există poeţi foarte cunoscuţi care se reînnoiesc, există 25 mai multe generaţii de tineri care s-au manifestat fructuos în ultimul timp. în poezia tânără se poartă acum o polemică între două tendinţe. Prima (cronologic) o poezie aproape ca o autobiografie, aproape reportaj, mărturisire, cu caracter social şi politic adesea. Un pic documentaristă, aş zice. A fost un val 30 foarte important - cantitativ mai ales. Durează la noi de câţiva ani buni. Ea a permis multora, alrfel mai retraşi, să se exprime. In cadrul acestei tendinţe s-a dezvoltat, de pildă, un grup feminist. Şi apoi există cealaltă tendinţă. Poeţi între
968
MARIN SORESCU
20-30 de ani, ceva mai exigenţi. Un fel de exaltare a fanteziei şi imaginilor. Aceşti tineri cred că poezia trebuie uneori să nu aibă teamă de-a fi dificilă. Să nu se ferească de acest lucru. Ei cred că acest val neorealist, pe care l-am cunoscut, n-a fost suficient de hrănitor. Un întreg domeniu care ţine de sensuri, sentimente, fantezie n-a putut fi exprimat cu mijloacele neorealiste. Deci poeţii mai noi sunt împotriva acestui mod de-a scrie.
S. — Şi ei ce scriu?
H. — Scriu... „pe dos".
S. - însă sunt foarte criticaţi de cei care scriu „pe faţă ".
H. - întocmai. Şi apoi pentru a completa tabloul, mai sunt cel puţin o duzină de poeţi între 40-50 de ani, foarte diferiţi între ei, foarte interesanţi, dar care nu se încadrează în cele două tendinţe mari.
S. — Totuşi ei există.
H. - Revista română Secolul20 a închinat un număr ţării noastre, un număr excepţional aş zice, şi dens, şi bine informat, şi inspirat ca prezentare. Acolo pot fi întâlniţi câţiva dintre aceşti poeţi.
S. - Şi Uffe Harder, bineînţeles.
H. - Da, mi-a făcut plăcere să mă văd în acel număr.
Se aude soneria. Gazda mea se duce să-l întâmpine pe poetul Peter Paulsen.
Copenhaga, 1981
UN PROFIL AGITAT: ! , WALTER HOLLERER
I î
I ;      început de noiembrie. în curtea micului castel care
II adăposteşte sediul originalului Colocviu literar din Berlin, se ard I ?| frunzele. Greblate de vânt de pe crengi, apoi adunate mormane
de către vreun paznic prozaic, perucile stejarului secular, a unui ' ' plop canadian şi a altor numeroşi castani, sfârâie pe înfundate. ^ Se pot face asociaţii cu literatura. Cu poezia care se mistuie ;     isingură, în aşteptarea cititorilor, dar Walter Hollerer este, chiar '     după expresia Domniei-sale, „un sceptic optimist". Lumea ca vers încă nu pare epuizată; poezia mondială e plină de surprize. Lexicoanele pe care le-am consultat (Germania Federală e ■ şi ţara lexicoanelor!) nu sunt zgârcite în date despre Hollerer. S-a născut în 1929 la Sulzbach-Rosemberg/Oberpfalz. Studii de literatură germană şi filosofie. Personalitate marcantă a vieţii \- literare. în 1959 a fost invitat să citească pentru prima dată '* în cadrul Grupului 47, impunându-se de atunci, cu tot mai ' V- multă pregnanţă, ca poet şi eseist. Volume de versuri: Celălalt oaspete (1952), în afara sezonului (1967), Sisteme (1969). Primeşte în 1960 un prestigios premiu literar (şi, bănuim, şi Şi substanţial: al Asociaţiei Germane a industriaşilor). înfiinţează, ^ împreună cu Hans Bender, revista Akzente în 1964, în ' redacţia căreia rămâne până în 1967. Se numără, de asemeni,
970
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
971
printre fondatorii revistei Die Sprache în technischen Zeitalter. E iniţiatorul Colocviului literar din Berlin şi şeful departamentului de literatură de la Universitatea Tehnică din Berlinul de Vest. 5 Foarte sociabil. E o încântare să stai de vorbă cu dânsul. Plăcerea provine, probabil, şi dintr-un sentiment mai obscur: de-a răpi timpul unui om atât de ocupat. Cu cât eşti mai prins în o mie de angrenaje, cu atât mai multă lume se repede să te tragă de pulpană, să te împiedice de la activitatea concretă.
10 Vioi, nervos, fără însă a da semne de nervozitate, izbucnind din când în când în cascade de râs, domnul Hollerer se agaţă de idei ca un alpinist. Intră în elucidarea lor exhaustivă, pentru a le lăsa apoi baltă, în favoarea altora mai ftagede. Aduce în argumentare un aparat critic impresionant (formaţia
11 universitară), dar îşi permite şi luxul de-a nu se lăsa robit de clasici. Un cirat latinesc e înăbuşit spontan cu o scăpârătoate tălmăcire originală. Pare anume făcut să conducă reviste şi să iniţieze serii editoriale. Duce realmente în spinare o mare parte din atmosfera literară a Berlinului Occidental. Nu e un om
20 de granit ca vienezul H. C. Artmann. Nici nu se poate spune că e predispus la obezitate. Schiţez în gând acest profil, care-mi iese cam mişcat, din cauză că interlocutorul meu domină încăperea, aflându-se parcă în acelaşi timp în mai multe colţuri ale ei; luând o carte din bibliotecă şi interesându-se cum îmi
25 merge cu sănătatea, în timp ce-o răsfoieşte. Clima aici la Berlin - cum să spun? - nu e cea mai dulce. Dacă ai văzut cerul o dată pe zi, înseamnă că-ai făcut o gaură-n cer, pentru că acesta e întotdeauna acoperit de cumuluşi şi de nimbuşi. Chiar şi avioanele nu se zăresc, ci doar le simţi ca nişte injecţii
30 subcutanate, al căror rol e desigur de-a te calma. E greu de tradus această observaţie, dar domnul Hollerer intuieşte esenţa. Lasă din mână cartea şi trece bine dispus, la fereastră. Ca un ecou la cele spuse de mine, o ploaie piezişă începe să haşureze geamul. Suntem la etajul întâi al frumoasei vile, pe
vremuri proprietatea nu ştiu cui, acum lăcaş de cultură. Deasupra noastră bănuiesc turnul, care se vede atât de frumos de afară. Colocviul nu se poate spune însă că s-a retras într-un turn de fildeş. Ba dimpotrivă. Printre picături se zăreşte lacul Wannsee. La fel de haşurat ca şi geamul. îmi exprim speranţa -că ploaia nu se va atinge de focul sacru din curte. Pentru interviu n-am venit cu întrebările de-acasă, bazându-mă ca de obicei pe următorul raţionament: neavând întrebarea pregătită din timp, nici interlocutorul nu-mi poate servi răspunsuri de-a gata. Să fim spontani! Să ne surprindă propria întrebare când ;; vom deschide gura - iată secretul unor răspunsuri vii şi viabile.
5. - Cum se face că tocmai dumneavoastră aţi ales ca „firmă " ; a seriei pe care o conduceţi o poziţie atât de statică: şederea pe un scaun? Arăt spre colecţia cărţilor publicate până acum de L.C.B. Peste 30 de volumaşe care se află pe masă şi pe care domnul Hollerer le-a întors pe dos de vreo câteva ori. Pe coperta fiecăruia, autorul şezând pe un scaun. Ce semnificaţie daţi scaunelor?
H. - A, îmi răspunde repede poetul Frazelor, cu un zâmbet amuzat. Nu sunt propriu-zis scaune, sunt mai degrabă capcane. Sugestia ne-a venit de la Brecht, care şi el pleca de la un proverb: „cum te vei aşeza în pat, aşa vei dormi". (Pe româneşte deci: cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.) Şi la urmă să observaţi că e vorba de scaune diferite. Şi mai ales de atitudini diferite. Heinrich Boli stă picior peste picior, ţinându-şi cu mâinile împreunate genunchiul care parcă-1 doare, pe un scaun cu spetează de lemn. Edoardo Sanguineti se uită la aparat cu ţigara în mână, după un scăunel ca de tinichea, care parcă abia-1 ţine. lars Gustafsson stă cuminte, cu picioarele întinse frumos şi cu palmele pe genunchi, pe un scaun modest de bucătărie. Charles Olson şade - se poate spune chiar şade - turceşte pe ceva care e mai mult perniţă decât scaun. Reinhard I^ttau maschează scăunelul său şi parcă stă chircit în aer.
S. - Iar dumneavoastră, după câte văd pe coperta Poeziilor noi, sfidaţi toate poziţiile de până acum şi v-aţi aşezat în răspăr, pe un scaun simplu, sprijinindu-vă cu braţele de spetează.
972
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
973
H. - Asta şi pentru varietate. Dar şi pentru a arăta că există tot felul de stări. O infinitate de arte poetice, pe care un ochi format le poate citi chiar de pe copertă. N-ar fi lipsit de interes un studiu asupra poeţilor, după modul cum pozează. Problema 5 s-ar rezuma astfel în două puncte - ca să sistematizăm cele discutate până acum. - punctul întâi: pe ce stai, şi al doilea: cum stai.
S. — Pornind de la acest al doilea punct, mi-aş permite u întrebare mai generală: cum stă poezia astăzi în Germania io Federală?
H. - Stă în diferite feluri, principalul e că stă, adică se ţine. Nu are, bineînţeles, nici o legătură cu dezvoltarea industriei de mobilier, de scaune şi fotolii. Despre mişcarea poetică din Berlinul Occidental am o părere foarte bună. Nu c-aş fi eu aici,
15 adaugă domnul Hollerer, cu umorul care-l caracterizează. Dar Berlinul a avut întotdeauna o situaţie literară oarecum privilegiată. Literatura care se face azi aici se află în tradiţia unei arte grave şi serioase. Un oraş mare, când e pus pe artă, poate da un impuls puternic. Să ne amintim că aici au lucrat Heim
20 şi Benn. Aici a existat înainte de război revista de avangardă Sturm, legată de mişcarea de stânga. Ea l-a publicat, de exemplu, prima oară în limba germană pe Maiakovski.
5. — Şi tot ea, adaug eu, a avut strânse legături cu mişcarea de avangardă din România, mai ales cu revista „unu". Mi s-a
25 întâmplat să citesc de curând memoriile lui Saşa Pană, conducătorul acestei reviste, şi-am dat peste relatarea unui amănunt interesant: „Sturm "a dedicat un număr întreg scriitorilor de avangardă din ţara noastră. Asta s-a întâmplat în 1930.
H. - Iată deci că ne aflăm în continuarea unui mai vechi
50 dialog.
S. — Şi Colocviul pe care-l conduceţi? Care-ar fi programul său? (Iertaţi-mă că nu găsesc o întrebare mai puţin didactică.)
H. - Stimularea creaţiei originale noi. Promovarea unei arte moderne, în respect faţă de tradiţia progresistă din trecut.
Editurile mari au preluat mulţi dintre cei „descoperiţi" mai întâi de Colocviu. Vrem, totodată, să păstrăm şi caracterul intim, de cenaclu: pe cei „mari" îi publicăm cu faţete noi ale creaţiei lor: Boli a semnat la noi versuri, Giinter Grass, eseuri. Cei foarre tineri publică ce au mai bun. Deci o muncă de j tatonare, de luare a pulsului literaturii care se face azi în R.F.G. - şi în întreaga lume. Mărturisesc că mă pasionează această muncă. Lucrez cu plăcere la Berlin. La Hamburg unde societatea nu e atât de ahtiată după roadele spiritului, unde înclinaţia spre bunuri materiale poate rivaliza cu cea a io Turnului din Pisa, sunt sigur că mi-ar fi fost mai greu. Asta nu înseamnă că idealizez condiţiile noastre.
S. — Ce credeţi despre poezie, în general?
H. — Iată o întrebare grea.
S. — De mult o caut. 15 H. - Am scris multe eseuri pe această temă, fără să ajung la o concluzie. Din pendularea dintre „încifrare", adică ermetismul care, după părerea mea, e desuet, şi „descifrare", săgeata inspiraţiei trebuie să se oprească exact pe poezia adevărată.
S. — Ce înţelegeţi prin poezie adevărată? 21 H. - Care nu e plină de... goluri. Important pentru versurile pe care le scrii este să găseşti modalitatea de a îndesa în ele cât mai multe gânduri. Mulţi fac exact pe dos - se feresc de-a strecura, de-a scăpa din greşeală măcar un gând, un sentiment în ceea ce scriu. Eu sunt pentru expresivitatea 2. ritmică. Pentru descoperirea unei sintaxe care să depăşească metafora. Prin aproximaţiile care există întotdeauna în lirică, scopul ultim trebuie să fie ajungerea cât mai aproape de adevărul obiectiv. Poezia are puterea de a uni mai multe limbaje şi trebuie să facă uz de acest dar cu mai multă 3 îndrăzneală.
S. — V-a apărut de curând şi un roman. Am citit tot felul de recenzii „favorabile", cum se zice, n-am apucat să-l parcurg. Nu ştiu de ce titlul cărţii ini l-a sugerat pe Hannibal trecând Alpii.
974
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
975
H. — Da? Tot meditând asupra poeziei, am scris un roman, îl coceam în cap de mulţi, mulţi ani, era mereu anunţat ca o iminenţă. Mulţi se îndoiau c-o să-I mai termin vreodată. Ei bine, m-am concentrat şi l-am isprăvit! Ceea ce e curios -5 adaugă autorul romanului Ceasul elefant, cu un zâmbet abia mascat - este că, deşi poet, trebuie să observ în scrisul meu o consecvenţă de fier. Proza mea e ritmică. Romanul e continuarea unor lungi poeme. în lumina lui, poemele anterioare par nişte elemente de tranziţie. Deşi are mai
io multe sute de pagini Ceasul elefant nu e un roman în sensul tradiţional şi nici un elefant. Spun tradiţional, gândindu-mă la romanele care au o acţiune închegată. Are şi romanul meu o anumită acţiune, dar seamănă mai degrabă cu un poem. S. — Seamănă sau chiar este?
15 H. - Seamănă doar - e totuşi roman. Primul roman al unui poet. Şi la urma urmei, oare genul în care ne-am străduit noi să-1 încadrăm e tot atât de impottant? Am concentrat în el toate experienţele literare prin care am trecut. Un fel de roman creuzet. Tema?
20       S. — Mi-aţi luat vorba din gură...
H. — Supralicitarea tehnologiei - (asta se poate înţelege mai bine într-o ţară ca Germania Federală) - poate diminua mult fiinţa umană. Sau, mai clar: mă angajez, ca autor, alături de fiinţa umană, în pericol de a fi pervertită într-o simplă maşină.
25 Ca modalitate de expresie m-a preocupat găsirea unui limbaj care să depăşească limbajul. Posibilitatea penetrării prin structurile deja închegate şi tocmai de aceea uneori închistate, care opresc sensibilitatea şi gândirea.
S. — Principalul e să fie lizibil. Mă faceţi curios.
30       H. - A, de citit se citesc. Chiar şi eu, din când în când. 5. - Ce pregătiţi în prezent?
H. - Trei lucrări capitale. 1) O culegere de eseuri. Va aduna lucrările scrise în ultimii ani despre poezie, estetică, filosofie. 2) Un nou volum de versuri, cu poeme cascadă. 3) Al doilea
roman. V-aş ruga să-mi permiteţi să nu adaug mai mult despre aceste planuri mai apropiate ori mai îndepărtate. Sunt un om !     superstiţios. Dacă tot trăncănesc despre ce am de gând să fac, i     îmi piere cheful de-a mai lucra. Pe toţi ne paşte lenea. I S. — Şi eu sunt superstiţios în privinţa lenii. Sunt păscut şi 5
de ea şi de alţii. Şi, de asemenea, în privinţa planurilor literare divulgate dinainte. Dacă doriţi, n-o să amintesc nimic în interviu despre nici unul din cele trei puncte.
H. - Ba puteţi să spuneţi, dar aşa, la modul cel mai vag, . ;   vaporos. 10 ' «       S. — în volumul de eseuri vor figura şi cele publicate în J^kzente"? H. — Da. Fiind o revistă pe care am condus-o împreună cu Hans Bender, a trebuit, vrând-nevrând, să scriu mai mult i „   în paginile sale. De altfel, o socotesc şi acum una din cele mai | "   importante reviste din R.F.G. (unde există, din păcate, foarte 15 puţine reviste de litetatură!). Continuăm să avem relaţii.
S. — Consider ca un merit deosebit al revistei ,Akzente "faptul de a fi publicat în urmă ai câţiva ani o selecţie din scrierile lui Urmuz. , : H. - Şi, mi se pare, o antologie din tinerii poeţi români, adaugă repede domnul Hollerer, care are o memorie foarte 20 bună. Destul de puţin, să recunoaştem! După câte sunt informat literatura din România este şi ea foarte interesantă.
S. — Să nu aşteptaţi să vă contrazic. Aţi nimerit exact peste o părere a mea, pe care o spun peste tot, în gura mare, dar...
H. — Regret mai mult că nu cunosc limba română. îmi 25 §      place să citesc poezia în original. Intenţionez chiar, să vă vizitez j *   ţara. Revenind la reviste, aş mai menţiona Neue Rundschau, Deutsche Hefie şi Merkur.
S. — Sunteţi un pesimist sau un optimist? I H. - Un sceptic optimist. 30
S. — în calitate de critic, cu ce ochi priviţi propria dvs. poezie? Ştiu că în urmă cu câţiva ani aţi publicat la „Literarisches Colloquium" un foarte interesant volum intitulat: O poezie şi autorul ei, culegere de poeţi care se autocaracterizează, ca să nu
976
MARIN SORESCU
zi autodevoră (pentru că există şi unele tendinţe apologetice), cu mare apetit şi cu o reală pătrundere.
...Eu mi-am epuizat întrebările, domnul Hollerer nu mai are nimic de adăugat. Mai ales că agenda de astăzi îi este foarte
5 încărcată. Nici interviurile nu trebuiesc stilizate prea mult -şi, de asemenea, e bine să ştii când să te opreşti cu întrebările, care-ar putea deveni indiscrete. Afară s-a oprit şi ploaia. Sunt condiţii pentru o bună retragere, îi spun domnului Hollerer, uitându-mă când la cer, când la ceas. Poetul mă conduce
10 politicos până la uşă. Ne vom mai întâlni, desigur, prin Berlin şi sper, de asemenea, să ne putem vedea şi la Bucureşti. Ar avea ocazia acolo domnul Hollerer să întâlnească o mulţime de poeţi buni, care pot fi cunoscuţi şi apreciaţi în original. Limba română, dacă ştii, precum Domnia-sa, franceza, italiana şi
J5 latina, o poţi învăţa de cum pui piciotul în gară, ori pe aeroport. E o limbă frumoasă şi mai ales uşoară, nu ca germana. Hohotul spontan al domnului Hollerer îmi mai dă curaj să plec şi să înfrunt în plin centru al Berlinului Occidental mulţimea de cetăţeni serioşi Care zâmbesc rar şi nu
20 râd aproape niciodată. Deci există peste tot excepţii. Wannsee are valuri înspumate, de mare. Cerul limpezit face cu ochiul pinilor de pe maluri, care profită de lumină pentru a încerca o oglindire. Dincolo e Griinewaldul şi, peste tot şi sub toate, nisipul. Oraşul e înfipt în nisip ca o cămilă cu două cocoaşe.
25 în ambele cocoaşe apă suficientă - poţi circula cu vaporul. Când părăsesc cartierul Wannsee observ peste tot, prin curţile vilelor, focurile. „Un fum continuu — sunt, arse / actele secrete ale pădurii", ar fi spus poetul suedez Tomas Transtromer. Arunc o frunză in focul sacru. Ploaia nu l-a stins.
30 Berlinul Occidental, 1973
„LABORITHMUL" POEZIEI FRANCEZE Dialog cu Jean Clarence-Lambert
Eu - Care e raportul între poezia ta şi tradiţia franceză şi ce vrei să faci în poezie?
El— Sunt preocupat îndeosebi de problemele limbajului, 5 asupra căruia vreau să acţionez, făcând „săpături", înlăturând zgura. Apoi mă interesează activitatea conştientă asupra activităţii intelectuale. Trubadurii aveau două stiluri: un stil dificil, foarte încifrat, şi un altul popular. Gongora de asemenea. Aceste două tendinţe: închidere, pentru experiment, lucru asupra limbajului, şi deschidere pentru comunicare se găsesc în cărţile mele.
Eu — în acelaşi timp?
El— Câteodată în acelaşi timp. Câteodată separate. Poezia mai directă e poezia de exorcism, e poezia care munceşte, poezia mitică. M-am servit aici mult de aspectele concrete ale societăţii moderne.
Eu — O carte a ta se numeşte Cod. De ce acest nume?
El— Poezia e o inaugurare, nu o confirmare. Octavio Paz are un poem pe această temă. Un critic a spus despre Cod: „Este vorba de o metodă de scris şi de lectură, adică o metodă de-a învăţa să fim. A fi om, bineînţeles. întâlnim aici lucrurile
978
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
979
practice ale filosofiei contemporane" (Serge Brindeau: Poezia contemporană).
Eu — Şi de ce se numeşte Cod?
El — Toată lumea vorbeşte de coduri. Codul e preferat 5 stilului.
Codul e omul. Fiecare poem ne propune un cod. Eficacitatea acestui cod e de a lupta contra tendinţelor entropicc ale limbajului. Entropia, ştim, e pierderea unei cantităţi. Când faci sa treacă o căldură dintr-un corp în altul se pierde o cantitate. > In informaţie Ia fel: o parte din mesaj se risipeşte. A conserva energia, adică elanul vital în poem. Spre acest ţel se îndreaptă eforturile mele, de aceea am inaugurat „codul".
Eu — A doua carte a ta are un nume tot codificat?
El— Vorbeşti de Laborithme? I^borithmul e un cuvânt care conţine alte cuvinte, un fel de cuvânt valiză.
Lambert e autorul a patru cărţi de versuri. în Depeizarea, dominant e sentimentul dorului. Un dor fără obiect. Pentru Kierkegaard starea de absurd este de-a avea dor de casă când eşti acasă. lambert mărturiseşte că e foarte legat de viaţă, de concret. Trăieşte aceeaşi aventură în mai multe forme. A trecut printr-o experienţă suedeză, care s-a concretizat în poeme, traduceri, eseuri, apoi o experienţă mexicană, penrru a plonja acum în cea olandeză. Fiecare avem moduri diferite de cristalizare. Avem un fel de tipar mitic fiecare, şi acesta e câteodată ca un pat al lui Procust. Are teme care-l urmăresc un timp, şi le dă o formă. După aceea aceste teme pot reveni, dar într-o altă cheie muzicală. Unele cărţi ale lui Jean Clarence-IJambert sunt adevărate geamantane cu tablouri, fiind ilustrate de unii din cei mai interesanţi pictori contemporani şi apărând în tiraje mici, evident şi foarte scumpe.
Eu — Ce rol joacă vizualul în poezia ta?
El - Acest titlu poate să spună totul: Le voir dit (Văzut spune). Guillaume de Machault, poet şi muzician, a scris o carte de versuri de dragoste: Le veritable dire. Dar asta în
B
franceza modernă ar da „le voir dit". Vizualul mi se trage poate din aceea că m-am interesat de pictura nonfigurativă şi ceea ce Bachelard a numit „imaginea imaterială". Din această pasiune a mea s-au născut acele cărţi obiecte, ilustrate de Jordin Errant, Corneille şi alţii. j Eu — Mai spune ceva despre poezia franceză. El — Singura producţie umană pe care capitalismul n-a reuşit s-o comercializeze e poezia. Nu s-a reuşit să se scoată bani din poezie. Eşecul capitalismului e poezia. Cenzura împotriva ei e o cenzură economică. Mahara Ji e un tânăr care a devenit w milionar vânzând „adevărul spiritual". Totul e recuperat, budismul de exemplu, totul şi transformat în bani. Excepţie face doar poezia.
Mai e un aspect de semnalat al simbiozei dintre poezie şi pictură. Acela al tovărăşiilor de drum. Pictorul I.isensky a avut /5 o perioadă grea la începtit, când nu era cunoscut. N-avea din ce trăi şi m-a rugat sâ-I prezint unui galerist. Mai târziu m-am dus eu la Lisensky, care a devenit între timp o autoritate, şi l-am rugat să-mi ilustreze o carte de versuri.
Eu - Gândeşti în imagini? 20 El— în poezie cred că există toate dimensiunile limbajului, concept-vizuale, sonore. în Laborithme există un poem la sfârşit pe care-l considet sonor, în spiritul muzicii concrete. Am luctat cu grupul lui Pierre Shaeffer (inventatorul muzicii concrete). Eu — Despre poezia concretă? 25 El — M-am răcit de ea. Poemul Strungăriile franţuzeşti, e aproape poezie concretâ-vizuală. în Cod există poezie concretă-sonoră. Textele sunt luate toate din revista „Elle", dând aici peste o adevărată mină de mituri degradate, mituri fosile, cum ar fi spus Eliade. Le danger du lit conjugal 30 (Pericolul patului conjugal). Acest vers se poate schimba, schimbând câte un cuvânt după principiul serialului din muzica serială. Sunt acolo şi poezii simetrice, triade, structuri, triade variabile...
980
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
981
Eu - Lucruri complicate. Cum ai debutat?
El — Depeizarea, a apărut aproape simultan cu Comorile poeziei, care a constituit teza extrauniversitară, neputând intra la facultate. După aceea m-a pasionat mitologia contemporană, 5 făcând teatru şi poezie.
Levy Strauss a demonstrat că există două tipuri de gândire: gândirea logică şi gândirea sălbatică (de bricolage). A compune şi a descompune lucrurile pentru a face altceva. într-o piesă de-a mea e vorba de-o ucidere rituală într-o societate primitivă, după io schema lui Eliade. M-am jucat cu evenimentele. Piesa se numeşte Bris (Collage) K. O alta e o tragedie buff. O alta analizează raportul dintre fiu şi tată şi se cheamă Fiul revoltat.
Legăturile lui Iambert cu artiştii plastici, cu muzicienii l-au condus spre un nou mod de „a apuca materia". Prin anii '60
/5 când se pornise avangarda mai exista şi o altă avangardă care se crea concomitent la Paris şi în America de Nord, cu precursori şi punct de plecare în „Dada", în care efectiv bariera între spectator şi actor e complet înlăturată. Reacţia publicului trebuia să fie cu totul alta pentru că spectatorul era integrat
20 în spectacol. Adică, într-un fel, dezideratele lui Peter Broolc, venit mai târziu. La Paris grupul care încerca să facă spectacole de felul acesta se chema Domeniul poetic — incluzând artişti plastici, poeţi, dramaturgi. Piesele erau împănate cu reclame, în momentele cele mai dramatice, ca în filmele americane.
25       El — Domeniul poetic „a ambiţionat să scoată poezia din carte şi să dea cuvântul vorbelor din poem"... Eu - Vorbe, vorbe, vorbe...
El —Aşa am făcut aproape ocolul pământului, împreună cu un actor, încercând să lansăm Domeniul poetic. Am fost la 30 Tokio, Ierusalim, în Teheran, India, Cambodgia. Când se intra în sală spectacolul era deja început şi publicul era furios pe plasatori, crezând că i-au oprit să intre la timp, ori că au întâtziat ei.
Eu — Proiecte?
El- Leplaisire dificile (Plăcerea dificilă).
Jean Clarence-Iambert e un ferment de cultură, foarte bun pentru depăşitea momentelor de inerţie, ce survin adesea în poezie, plastică, teatru. E un entuziast lucid, nu-1 sperie nici succesele şi nici ratările, spirit ascuţit, ştie să râdă şi e foarte mobil în artă ca şi în viaţă, fiind greu de găsit la o anumită oră pe globul pământesc, pe care călătoreşte cu o mare dexteritate.
Haga, 1975
TRATAT DE INSPIRAŢIE
983
ARTUR FĂRĂ PREJUDECATA MESEI ROTUNDE
Nu ştiu ce vânt l-o fi purtat pe Artur Lundkvist prin România. Cred că popularul viscol al peregrinărilor, pe care
5 sufletul său de marinar eşuat pe uscatul unui vers, ca pe-o banchiză în derivă, l-a simţit mereu înfoindu-i pânzele. Hoinar prin lume, multiplicându-şi prezenţa prin intensitatea trăirii. Misiunea-i sacră e de-a cânta-o, de-a se desfăta, dulce-amărui de priveliştea-i pestriţă. Statura de uriaş candid,
w are nevoie de o contemplaţie la dimensiuni mari, de glob, şi poetul şi-a ţesut, încă din tinereţe, paşii, printre meridiane şi paralele: pentru a se impregna de o anumită concreteţă a lumii, ceţoasă, bună de prizat prin pori.
Opera sa e de seve, ţâşnind din rădăcini întinse pe mari
15 suprafeţe şi gâlgâind prin triunghiuri ce vibrează încordate. Poetul nu e din categoria celor care, frustrând, şi pândind momentul privilegiat, reţin din coroane de ramuri doar mugurii (aşa cum se colectează mugurii arborilor de cuişoară pentru deliciul cerului gurii). Viziunea sa nu e de condiment.
20 Lirismul său înseamnă inoculare fabuloasă, o îmbobocire totală, aş zice până la vestejire, îndreptăţind ciclul firesc al naturii şi dând nepărtinitor rând tuturor aromelor. Poate în căutarea unor astfel de soiuri de arome şi iazuri complementare, scandinavul poposea şi în Bucureşti în 1971.
[ L-am întâlnit la Casa Scriitorilor. Era însoţit de Măria
|     Wine, distinsă poetă ea însăşi, tovarăşa sa de viaţă. Se organizase i      o „întâlnite". Aceste întâlniri periodice semiprotocolare, cu t      scriitori care ne vizitează ţara, au ceva din spectacolul ţărănesc |      al peţitului. O mergere în petit care nici nu eşuează, nici nu 5 '      duce la căsătorie. Ambiguitate, stângăcie şi interes care încearcă să nu cumva să se păcălească. Stângăcia se naşte din excesul de-a fi pe planul oaspeţilor, despre care, de obicei foarte puţini au auzit! — pe de o parte. Şi pe de alta, din dorinţa acestora, sinceră, de-a fi la înălţime, de a face faţă unei situaţii 10 „literare", de a-şi arăta chipul cel mai fotogenic. Se stâlcesc trei-patru limbi. Fiecare din cei prezenţi dă să spună ceva important, legat, evident, de o carte pe care a scris-o sau la care scrie - marea operă! E întrerupt înainte de predicat de amfitrion, dându-li-se musafirilor posibilitatea de-a scoate din 15 }      buzunar propriile cărţi. Spre final, după un coniac şi o cafea, discuţia se dezleagă; românii vorbesc între ei, româneşte, nu f      s-au văzut de mult. Devin în schimb foarte volubili translatorii, care îşi angajează noi călătotii în ţările respective, pentru f* „perfecţionarea limbii" şi se lasă cuceriţi de comentariile pe care 20
destinşi, în sfârşit, oaspeţii le fac în jurul pozelor din cărţile 1 1    purtate cu ei.
întâlnirea la care mă refer n-a fost, din fericire, de acest fel. Faima scriitorului suedez era mare, numele său fiind aureolat în plus de nu ştiu ce mister de viking academician, înzestrat 25 cu virtuţi magice. N-ar putea el - la urma urmei? - să scoată literatura noastră din anonimat, învăluind-o cu ceţurile Premiului Nobel? Nu cumva a venit în acest scop? Etc. Etc. Nu ştiu cine se pregătea atunci pentru Nobel. (Trebuie să spun, în paranteză, că românii primesc în fiecare an Nobelul, 30 fără ca suedezii să ştie.) în orice caz, curiozitatea participării | era mare. Cred că eram printre cei mai tineri invitaţi la această întâlnire de taină. Fremătam şi eu - recunosc - de dorinţa de a-1 cunoaşte pe Lundkvist. S-au pus întrebări pertinente în
984
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
985
legătură cu subtilităţi ale operei sale - de pe atunci vastă. Intelectualii noştri sunt deosebit de subtili şi dibuiesc întrebări care nu-ţi vin în minte decât la a doua lectură sau a treia lectură, cu creionul în mână. Oaspeţii au răspuns cu
5 dezinvoltură şi amabilă implicare. Lundkvist s-a mirat şi-a râs de chiţibuşurile bibliografice puse pe tapet. A vorbit despre noi şi despre el. Un suflet mare care se bucură nordic şi candid. Nu ştiu dacă a pomenit sau nu cuvintele „miracolul românesc", gata de-a fi inclus, după unii, în colecţia de
io mitacole ale mapamondului. Am înţeles însă că s-a simţit bine la noi. Literatura română La interesat realmente. Avea să-mi confirme această bănuială, câţiva ani mai târziu, la Stockholm. Eram, ca să zic aşa, în trecere prin Scandinavia, atras de fiorduri, dc Odin, de Gulfstream, de scrierea runică. In ciuda
15 curentului cald, capitala suedeză era îngheţată, până la degerare. Oamenii vârâţi de tot prin cutii de blocuri noi, întru totul asemănătoare cu ale noastre, căci şi la ei se construieşte enorm, savurau anotimpul alb, visând, la alegere, banchize ori cămile. Poetul m-a primit cu un zâmbet luminos, risipindu-mi
20 timiditatea şi făcându-mă să mă simt bine. Şi academicienii ştiu să fie gazde perfecte. Doamna Wine mi-a pus pe-o măsuţă o ceaşcă de ceai fierbinte. Am vorbit despre frig, despre Neruda, despre călătoria în România. Cunoştinţele sale se îmbogăţiseră şi se decantaseră. Ne-am amintit de câţiva
25 prieteni comuni. (întâlnirea, care mi-a rămas bine întipărită în memorie, ca o urmă pe zăpada Suediei, am evocat-o cu alt prilej.) Am primit, cu autograf, două din antologiile mai recente apărute peste hotare: Huellas en la tierra, publicată la Barcelona, în 1974, şi Ein Baum mitFischen, tipărită la I^eipzig,
io în colecţia Reclam, în 1972. Suedezii, ca şi noi, ca toate ţările mai mici, nu beneficiază de ieşirea la mare a unei limbi de mare circulaţie. Spre deosebire de noi, însă, parcă fac ceva mai mult pentru ameliorarea inconvenientului şi a-şi pune în lumină valorile. Lundkvist este unul din partizanii traductibilităţii.
1      Chiar dacă n-ar spune-o şi explicit, tălmăcirile sale numeroase din Lorca, Eliot, Paz, Neruda, Perse grăiesc de la sine. Au 1   totodată şi ceva de exorcism: fie ca gestul, molipsitor, să I "   funcţioneze şi invers! în felul acesta, Lundkvist e un vajnic I     vrăjitor, în favoarea valorilor ţării sale, pe care le apără, de altfel, 5 I ,   şi prin numeroase intervenţii critice. Iar, ca vrăjitor, pe rug se I     arde singur, într-un spectacol cu flacără mare, care ţine de-o viaţă, insul fiindu-şi în acelaşi timp victimă care se perpeleşte, călăul care înteţeşte focul, şi milostivul care aduce surcele. Poet şi critic, prozator şi ziarist, autor de memoriale de călătorie... 10 o personalitate ce, prin diversitate, se concurează parcă pe ea însăşi... Dar poetul ocupă în operă locul leului... El înfioară totul şi laba majestoasă - cu ghiare înfipte deopotrivă în vis şi-n realitate, în subvis şi-n subrealitate, în supracoşmar şi în suprafantastic se simte emblematic... 15 ! Situându-se la „nord de tunet", poetul ştie să pregătească
minuţios această descărcare grozavă de energie prin aglomerări de descrieri, notaţii prozaice, întârzieri asupra amănuntelor. Poemul preferă să se ocupe de insignifiant I de ce-i aproape , •   imperceptibil, de ceea ce nu cântăreşte nimic [...] IPicături ce abia 20 f9' reflectă imagini minuscule, I muşchiul ca salivă uscată pe-o stâncă - aflăm dintr-o Poetică. Vitalismul e trăsătura care nu poate scăpa nici unui comentator, surprins de suflul aproape hugolian al acestei opere. C-o grijă infinită şi aplicaţie, autorul a adunat de pretutindeni, ţări, continente, cătune pene 25 „rare, pierdute", „care nu cântăresc nimic" pentru a-şi construi o imensă aripă viitoare. O aripă cu ţurţuri: un plâns al zborului, o revoltă distilată în lacrimi. Muzica mă face contemporan inimii. I Golurile vieţii sunt pauzele inimii. I Dar muzica este oare de vid şi plin al inimii, spune un gânditor român. Şi 30 transcriind aceste gânduri, aproape trist că a izbutit să • -   formuleze altcineva atât de frumos şi înaintea mea ceva ce ar fi putut să-mi treacă şi mie prin cap, „dacă aş fi fost în stare", | T  îmi amintesc de-o întâmplare a călătorului Lundkvist. Se afla
986
MARIN SORESCU
în Agadir, în timpul teribilului cutremur, care a distrus aproape totul,  până şi  amănuntele  nesemnificative,  până şi j imperceptibilul. Scăpat ca prin miracol, poetul va scrie - ce I putea face? - o carte zguduitoare de martor. Poate că una din j 5 calităţile majore ale lui Lundkvist este de-a fi reuşit să depăşească egoismul specific poeziei, fiind contemporan nu j numai inimii sale, ci şi un contemporan de nădejde al inimii noastre.
Bucureşti, 1984
VERSURI LA RĂSCRUCEA EZITĂRII Dialog cu W. S. Merwin
William S. Merwin se numără printre poeţii importanţi J ai generaţiei de mijloc din Statele Unite, generaţie care, ca ; mai peste tot în lume, este cea care duce în spinare povara poeziei. în ţara sa, stă alături de Allen Ginsberg (n. 1926), I Robert Bly (n. 1926), Philip Lamantia (n. 1927), W. D. I Snodgrass (n. 1926), Frank O'Hara (n. 1926). Ţ    .Merwin (n. 1927) publică versuri din 1952, când debutează editorial cu volumul A mask for Janus (0 mască pentru Ianus). Urmează The Dancing Bears (Urşii care joacă) 1954, Green with Beasts (Verde cu bestii), 1956, The Drunk in the Furnace (Beţivul în cuptor), 1960, The Moving Target (Ţinta mobilă), 1963, The Lice (Păduchii), 1967, The carrier ofladders (Purtătorul de scări), 1970, pentru care i se acordă Premiul Pulitzer, cel mai prestigios în Statele Unite, în 1971. Paralel, a desfăşurat o intensă activitate de traducător, din spaniolă şi franceză. Poet interesant şi dificil. Incifrat, iniţiatic. Cuvintele sunt ca o cicatrice a unui gând, unui sentiment. Se vede urma, dar trăirea e presupusă, durerea nu se manifestă. Versurile sunt piscurile abia săltându-şi fruntea din marea care a inundat lanţul de munţi. Ai putea să-1 consideri un ermetic, cu o notă mare la însuşirea lui T. S. Eliot,
988
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
989
cel din Ţara pustie. Dar la el, după o anumită familiarizare, sensurile se trădează mai repede. „Punţile nu-s arse, ci doar strânse", mărturiseşte undeva. Sau „Cu toate vorbele, tăcerea mea e una". Poezie la antipodul celei practicate de Ginsberg ori Ferlinghetti. Poezie de evitare a veştilor, interiorizată, ascetică. Discurs cu pleoapele strânse, murmurat, îmbrăcând uneori forma unor false pasteluri. O incifrare ritualică, de limbă veche, de descântec. Cuvintele, parcă, nu se articulează în fraze, sunt grele, robite dc secrete gravitaţii. Tidul unui poem mi se pare semnificativ pentn i această fază: Indigestia vampirului. Nu e vorba propriu-zis de un chin al rostirii (se întâmplă de multe ori ca poeţi cu dificultăţi de exprimare şi c-o gândire confuză să pară profunzi şi oraculari din cauza deficienţei). Merwin este cel mai cursiv şi mai explicit om, dar şi-a impus un regim de austeritate, „Ţinta mobilă"a versului său rămâne mereu neatinsă, dar aproximată, tot mai aproape, de versuri dornice de-a spune cât mai mult: „în timp ce merg / Numele ţi-l aştern lângă vocea mea"; „Lacrimi de lumânări", „rime pline de pene"; sau: „Eu, unicul fiu al clopotului".
Cântecul său este, „între două deserturi". Dar există, ars de soare, ascuns prin crăpături de stânci, cate se prefac, încet, încet în nisip, se face auzit, îi simţi lungimea de undă pe care - iată - am receptat-o cu simpatie.
W. S. Merwin umblă în sandale pe piciorul gol, între New York şi Hawai. Pendulează între profesiunea de poet şi cea dc traducător, iar în ce priveşte traducerile - între clasici latini, poeţii evului mediu şi modernii francezi şi spanioli. Din româneşte a tradus un bocet inclus în antologia sa din 1968 de Traduceri alese. Căsătorit cu tânăra şi frumoasa poetă din Hawai, Dana Naone, care umblă la ureche c-o floare roşie de eucalipt sau de leandru. (într-o zi de lenadru. într-o zi de eucalipt.)
în româneşte i-a apărut un volum selectiv, Poemele deceniului şapte (Editura Univers, 1977), tradus de Constantin Abăl uţă şi Ştefan Stoenescu, cel din urmă semnând şi o pertinentă prefaţă.
Sorescu - După un tipic, pe care l-am folosit şi în alte discuţii, aş dori ca tu singur să iei pulsul şi să pui diagnosticul poeziei pe care o scrii. E mai bine aşa. Aşadar, ce epoetul? Mai ţii minte aceste versuri: „Ştiu atât de puţin I Că orice mi-ai spune va fi o revelaţie"?
Merwin - Eu cred că poetul nu e ceva excepţional, dar e ceva unic. El vorbeşte cu sine, şi vorbind cu 'sine atinge şi problema esenţei celorlalţi. Un bun poet încearcă să facă totul, cu cuvinte limitate şi subiecte limitate. Cred că menirea poeziei este încercarea de-a aduce esenţa unei lumi inocente în lumea actuală.
S. - De ce ai început să scrii şi cum?
M. -Tatăl meu a fost pastor. Când eram mic, înainte de a învăţa să citesc, m-a atras sonoritatea imnurilor. Ia cinci ani compuneam imnuri pentru biserică. Poezia am întâlnit-o, propriu-zis, la 16 ani. Puţin mai înainte, la 14 ani, am părăsit New-Yorkul natal pentru a merge la Universitatea Princeton. După aceea am făcut un lung voiaj în Europa, stând câţiva ani în Spania, Portugalia, Anglia, Franţa.
S. - Cum priveşti acum spre primele tale versuri?
M. - Sunt în stilul clasic, cu influenţe din evul mediu provensal, portughez, italian. Mai apoi, cu fiecare carte nouă, am încercat să scriu mai direct. Când scrii direct, tu ştii, criticii spun că eşti obscur. La început. Apoi se mai limpezesc lucrurile.
S. - Ce gândeşti despre poezia de azi?
M. - Din toată lumea?
S. - Da.
M. - Am impresia că se trişează mult. S. — Eşti deschis la toate modalităţile? M. - Sper. Dar sunt unele pe care le prefer. Nu îmi plac cei care limitează poezia.
S. — Dacă mai ai ceva de adăugat...
M. - Da. Poezia în istorie, poezia în situaţia concretă a lumii actuale. Eu sunt extrem de pesimist în privinţa faptului c-am putea face ceva cu versul nostru. Dar am o speranţă
990
MARIN SORESCU
infinită în ce ne uneşte, în ce ne-a permis să scriem până acum. Se practică arta şi se va practica mereu, chiar dacă unii se îndepărtează de ea.
S. — Totuşi există şi o poezie bună azi.
M. - în poezia de azi, cu adevărat de azi, adică modernă, există o energie enormă, multă varietate. Constat şi o marc slăbiciune, a crescut parcă distanţa între artă şi problemele urgente ale timpului nostru. O slăbiciune la care particip şi vteau să spun că poate mă fac şi eu vinovat de ea. încerc mereu să pătrund mai mult în marea actualitate.
Morelia (Mexic), august 1982
MIMMO MORINA SI FATA MORGANA
I I
Mimmo Morina este cel mai mare poet din Luxemburg, ducatul fiind într-un fel un sigiliu pentru mica noastră marea Europă. Nu întâmplător apare aici acea revistă frumoasă şi întotdeauna interesantă, şi nu întâmplător această revistă este 5 scoasă chiar de Mimmo Morina, poet sicilian, care poate scrie şi în dialect, dar dialectul său preferat rămâne cel al poeziei: o poezie energetică, plină de curenţi de înaltă tensiune şi de curenţi marini, şi de curenţi morini, o poezie „trasă", prin urmare, şi voit răcită. Reîncălzită apoi până la incandescenţă io si iarăşi aşezată sub jetul rece al cotidianului. Citindu-i cele două volume A canne mozze („halucinantul jurnal", cum îl numeşte Alfredo Luzzi) şi Hiera (ediţie bilingvă italiano-franceză, cu traduceri de Guillevic şi o prefaţă de Giancarlo Vigorelli), m-am aflat în faţa unui zig-zag poetic. O mare vitalitate, care /5 explodează pur şi simplu în versuri ce n-au timp să se constituie definitiv, sau se fac şi se desfac sub ochii noştri. Un poet care scrie cu părtinire despre „duhoarea ruginii", „scrâşnetul de fierărie", alăturând verdele grădinii de verdele fierii. Versul are muşchii încordaţi, e un vers, aş zice, 20 muncitor (autorul însuşi se numeşte „proletar al inteligenţei"), asumându-şi prozaismul şi concretul, cu accente uneori ironice. Tehnica e a notaţiei şi a poeziei concrete. Fiorul liric e rupt sistematic, se intercalează ştiri şi buletine de ştiri, fapte
992
MARIN SORESCU
concrete şi abstracte, se revine apoi, la lirism, dintr-un alt unghi. „Unghiul ce falsifică perspectiva", spune poetul, aşezându-şi fotoliul în „unghiul obtuz". „Falsificarea" este, de fapt, tocmai găsirea stării de graţie, care întotdeauna este realitatea văzută altfel, la punctul de fierbere. Notând dintr-o răsuflare: „picurarea streaşinilor / grâul aplecat / mărul în pârgl miei lângă ugere pline Iploaie I somn I lumină ", poetul parcă decupează fâşii din realitate, punându-le deoparte, pentru o poetizare ulterioară. Se contează pe puterea de iradiere a cuvintelor şi senzaţiilor. O poezie a câmpului vizual, aş fi înclinat să zic, incluzând aici şi câmpul interior, cel magnetic, cu întâmplări sufleteşti, pe care, din pudoare, poetul pare a le bagateliza. După ce-am îndurat atâta I hotărăsc I SA NU MAI SUFĂR. Amintirile de ţăran sicilian ţâşnesc uneori, se combină cu impresiile şi informaţiile marilor şi micilor oraşe cosmopolite: „zgomote şi troznete Ifum de cârnaţi fripţi Iarome de hamburger cu ceapă Iparfumuri dulcege de siropuri I fel de fel de alimente obosite" „Se vinde umiditatea la solduri" sună ultimul vers dintr-un poem ce poartă titlul unei pieţe din Luxemburg. Aceste „solduri", colorate violent, provenind din multe izvoare, constituie violenţa şi democraţia acestei poezii din petice de proză şi lirism, eleganţă şi bruscare, accente pamfletare şi-o graţioasă undă elegiacă. Atent deopotrivă la gingăşia copiilor care culeg maci şi la frumuseţea femeii, Mimmo Morina rămâne, mai ales, un poet al mişcării - o mişcare discontinuă, frumoasă prin neprevăzut, cântăreţul acţiunii, al unei acţiuni mereu luată de la capăt, care este inspiraţie şi care la el se confundă cu însăşi respiraţia. Spunând: Şi-n aşteptarea războaielor I omenirea se descurcă, el îşi dovedeşte optimismul incurabil al „insulei ireale": cotidiana realitate ce uneori joacă (face figuraţie) şi în rolul de Fata Morgana.
Bucureşti, 1982
UN OPTIMIST INCURABIL: JUSTO JORGE PADRON
Ieri s-au încheiat lucrările Congresului mondial al poeţilor, cu o vizită şi un dineu oferit de primăria oraşului Toledo. Un congres mondial al poeţilor îşi are justificarea în însăşi profesiunea artiştilor cuvântului. Ttuditori în adevăratul £# înţeles al cuvântului, cel care presupune sudoarea frunţii, ei jiJI trebuie să aibă posibilitatea să discute şi să-şi apere munca, f     ' Mă întâlnesc, la Restaurantul „Los Galgos", cu poetul Justo Jorge Padron, cel care a dus în cârcă povara organizatorică a celor şase zile de congres, într-un moment economic dificil pentru Spania, ca şi pentru restul lumii. Trebuia, în acest festival, să mergem două zile în Canare şi să discutăm acolo, în bătaia brizei. Din cauza scumpirii hotelurilor, Canarele au căzut din program. Asta în legătură cu dificultăţile. Afară s-a r ■ mai răcorit. Un fluture poate zbura peste Muzeul Prado fără să ttanspire. E seară. Cinăm în restaurantul hotelului. Chelnerii îl cunosc pe „preşedintele poeţilor", pentru că aici au locuit -   şi-au luat masa participanţii.
%        S. — Deci acum respiri uşurat. Dacă scapi cu bine şi de acest %   interviu, poţi merge liniştit acasă, în Catiare, să faci plajă. O plajă bine meritată, largă, spaţioasă. Cum sunt falezelepe-acolo? Să-mi ţii şi mie o jumătate de metru de nisip, cu faţa spre soare. Prosop
994
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
995
aduc eu. Accept pescăruşi locali. Putem vorbi, în continuare, despre Congres? Mai suporţi?
P. - (Râzând) Am primit zilele acestea atâtea lovituri piezişe, atâtea ghionturi... Unii doreau să ţină congresul în 5 toamnă. Sau mai devreme. Mai devreme nu s-a putut din cauza mundialului de fotbal. Putem noi face faţă concurenţei? în toamnă e vizita papei. M-am încăpăţânat deci să-l ţinem acum, aşa cum fusese programat, pentru că altfel riscam să-l pierdem. Mă rog, nu toţi m-au înţeles. Au venit totuşi destui io poeţi: 123 din Spania, 200 de hispano-americani, 180 de străini. S-au rostit în aceste zile 57 de comunicări.
S. — Le-am ascultat pe toate cu sfinţenie. M-au interesat mult comunicările lui Osten Sjbstrand (Suedia), Nicanor Para (Chile), Eugene Guillevic (Franţa), Eugenio de Andrade /î (Portugalia), Mark Ştrand (S. U.A.), Pierre Emmanuel şi încă multe altele...
De când ai început să te ocupi de organizare? P. — Am fost ales preşedinte la congresul precedent de la San Francisco. Imediat după San Francisco am mers în Mexic, 20 pentru a lua contact cu poeţii de acolo. Octavio Paz şi ceilalţi. De la 1 septembrie '81 am purtat numeroase discuţii cu instituţiile spaniole pentru subvenţionarea acestei manifestări importante, patronată de regele Juan Cari os. M-a sprijinit mult Ministerul Educaţiei, care ne-a acordat cinci milioane de 25 pesetas. Apoi şi alte ministere: Ministerul culturii: 2 milioane de pesetas, Ministerul Afacerilor Străine: un milion şi jumătate, iar Ministerul Turismului ne-a oferit biletele de avion. Ministerul Ibero-american a suportat doar ce ţine de secretariat: 550 000 de pesetas. m       S. — Deci până acum tot probleme contabiliceşti.
P. — Astea mi-au scos sufletul! Am lucrat pe brânci 11 luni fără secretară, fără nimic. Eu m-am ocupat de toată corespondenţa (şi nu-mi place deloc să scriu scrisori). Singur a trebuit să rezolv şi celelalte probleme, care ţineau de
- Spania. Abia în ultimele luni am avut o echipă de şase
[secretare. S. — Cum a fost congresul de la San Francisco? j P. - Au participat mulţi poeţi, dar nu dintre cei mai buni.
î    Nord-americanii sunt, în general, meschini cu cultura. Totul j •     se plăteşte, şi poeţii n-au bani. La ei universităţile sunt foarte \     tari, dar ele nu fac întâlniri de anvergură.
S. — Depăşind sfera financiară, ce-ai mai putea spune despre congres?
i P. - Un succes pentru poezia mondială. Au venit, cum am io i % spus, peste 500 de poeţi, din 63 de ţări. S-au cunoscut mai
- ■§ bine, au putut schimba idei şi păreri despre arta lor, au vorbit,
în cunoştinţă de cauză, despre poezia din ţările reprezentate. A fost o bună ocazie pentru lirica de limbă spaniolă, majoritară la acest congtes, de-a se face mai cunoscută. S-a discutat mult /5 despre traduceri.
IS. — Şi eu cred că poezia poate şi trebuie să fie tradusă. Se pierde ceva într-adevăr, ceva destul de important uneori, dar tot , mai rămâne un pic de scânteie, care merită să fie cunoscută. • P. — Sper că după această întâlnire circulaţia poeziei în 20 is- lume să fie mai bună. Este minunat că se formează o conştiinţă de sine mai limpede a poeţilor. „Noi suntem nebunii de azi, dar vom fi bătrânii de mâine", a spus un poet senegalez. în cazul meu trebuie să-ţi mărturisesc, sincer, că 1 "   acest congres mi-a cerut un mare sacrificiu. Nu numai că m-a 25 blocat şi n-am putut scrie mai bine de-un an, dar a trebuit să ;   fac şi eforturi financiare, riscându-mi şi mica mea avere, pe care ■i   s-a pus ipotecă. De asemenea, a funcţionat, cum ai văzut, şi gelozia unor confraţi spanioli. Sunt bucuros, însă, că am putut face faţă dificultăţilor. 30 jl        S. — Te-ai descurcat destul de bine. Te-a avantajat şi faptul "f   că eşti tânăr şi ai inima tare. Cordul, cum zic doctorii. Poezia o scriem cu inima şi şocurile le primeşte cordul. Pentru că n-au lipsit în ce te priveşte duşurile, când calde, când reci. La urma
996
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
997
urmei, astfel de întreprindere poate fi şi o cură de slăbire, nu? Care e părerea ta despre poezia care se scrie azi în lume? Te întreb şi ca poet şi ca editorul unei foarte frumoase reviste, „Echivalencias", unde îţi propui să faci cunoscute cele mai izbutite voci, publicând poezii indite, în limba originală şi în echivalenţe spaniole şi engleze. Am văzut primele două numere. Sunt încântat. Autorii -de prima mână, traduceri izbutite. Prezentarea grafică înseamnă de asemenea un succes.
P. - Noua poezie a lumii se caracterizează, după mine, prin dinamism. Simbolul modernităţii este mişcarea, mutaţia. Poezia contemporană are datoria de-a căuta noi oglinzi pentru a se privi. Au existat momente de pendulare între realism şi imaginativ sau idealizare. De la naturalism la realismul romantic. De exemplu, în Spania, după războiul civil, a dominat poezia socială sau civică. Am spus de mai multe ori: poetul nu-i numai un artist sau un artizan, ci e, în acelaşi timp, şi-o conştiinţă critică a timpului său. în vremea dură a dictaturii lui Franco artistul a preferat să fie, făţiş, criticul sistemului. Nu s-a mărginit doar a fi artistul frumuseţii. Dar acum această formă de expresie nu mai e suficientă la noi. Poezia aceasta, obosită de ea însăşi, nu se mai poate deosebi uneori de pamflet sau reportaj sau articol publicistic. Ea a dat totuşi doi autori importanţi: Blas de Otero şi Jose Hierro. După această generaţie a venit alta, intermediară. Se cheamă, în critică, promoţia anilor '50 şi promoţia anilor '60. Jose Angel Valenţe, Gil de Biedrua şi Claudio Rodriguez mi se par mai importanţi. Cu ei se poate spune că s-a epuizat generaţia de după război. Aceşti poeţi au practicat o lirică diurnă, critică, străbătută, în unele cazuri, de un fior tradiţional, moştenit dc la Machado. Un lirism conectat poate şi la emoţia lui Leopoldo Panero. Maestrul lor a fost, într-adevăr, un mare maestru (el însuşi făcând parte din grupul anilor '27): Luis Cernuda, un artist al limbajului, al rigorii gândirii critice. O poezie riguroasă ca limbaj, repet, dar şi-o emoţie puternică şi-o
gândire profundă. Noua generaţie, cea a anilor '70, încearcă să reînnoiască totul.
S. - în această generaţie te incluzi cred şi pe tine. P. - Da. Mai poate fi amintit Pierre Gimferrer. Gimferrer, de exemplu, vine c-o altă viziune. El e contra structurii riguroase a poemului - aproape o regulă în epoca precedentă. Important pentru el sunt doar limbajul şi imaginaţia. Poezia sa a fost inspirată de mişcarea lui D'Annunzio şi „decadenţa" lui Verlaine şi Ruben Dario. Nu un Ruben Dario forte, ci unul decadent, cu o mişcare ca de gondolă. Poezia lui Gimferrer a creat un grup, „şcoala veneţiană", numit astfel pentru că s-a inspirat din şcoala Veneţiei. împotriva acestora s-a dezvoltat „direcţia substanţială".
S. - Deci, generaţii, constituite la rândul lor în grupuri, unele antagonice, altele fuzionând uşor între ele... Un tablou destul de clar al unei poezii vii, care îşi caută drumul şi care de multe ori l-a găsit, în mod exemplar. De ce „direcţia substanţială"?
P. - Eu am numit într-un articol această direcţie „direcţia substanţială" şi expresia s-a încetăţenit. Este vorba de poezia care-şi propune în acelaşi timp emoţia umană ca substanţă, dar acordă importanţă şi limbajului şi gândirii. O aventură a emoţiei, a gândirii şi a limbajului în acelaşi timp. S. - Ce aveţi voi comun cu generaţia anterioară? P. - Emoţia artistică, accentul pus pe gândire. Cu „veneţienii" avem comun două lucruri: acordăm aceeaşi importanţă limbajului, cum am spus. Dar limbajul e mai rafinat, - ne place să credem că stilul e mai subtil. Rolul aventurii imaginaţiei e mai mare. Asta înseamnă că poetul nu mai e linear. El se încarcă de vizionarism, e un poet mai complet. Realitatea lui e în acelaşi timp reală şi vizionară.
S. - Pedro de la Pena şi Antonio Colinas fac şi ei parte din acest val. Am citit poemele recente ale lui Pedro de la Pena şi mi-au plăcut mult.
P. - Poeţi excelenţi, amândoi.
998
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
999
S. — Cred că e timpul să vorbeşti ceva şi despre poezia ta. Primele tale cărţi s-au bucurat de o primire excepţională. Seniori ai poeziei contemporane, ca Vicente Aleixandre şi Artur Lundkvist, s-au arătat entuziasmaţi şi ţi-au dat în scris câtva
5 certificate peste care critica nu va putea trece uşor. Primul îţi situează Los circulos dcl infierno printre „cărţile cele mai importante ale noii poezii europene".
Iar al doilea o numeşte de-a dreptul „grandioasă". Chiar Jorgc Luis Borges s-a arătat „emoţionat" — şi el se emoţionează greu.
io Paz îmi spunea - cu marea dragoste pe care i-o poartă — că Borges n-a scris de bine nici un rând despre un poet viu de limbă spaniolă. Iată că ai obţinut să-i smulgi chiar o lacrimă. Cum au reacţionat reprezentanţii celorlalte direcţii şi tendinţe? Unii, probabil, au zis că eşti prea tânăr pentru atâtea elogii.
15 P. - (Râzând) Ai ghicit. De altfel lucrurile acestea cred că există peste tot. Important este să existe opera. Să avem noi timp să scriem mai departe.
S. — Căci restul nu mai e literatură, e critică.
P. — N-am terminat cu grupurile. Aş mai aminti grupul
20 raţional al lui Felix de Azua - o fuziune între absurd şi raţional, cu multe schimbări ritmice. Vrea să descopere o poezie iraţională, cu noi ritmuri suprarealiste. Aş putea vorbi ore întregi despre poeţi. îmi citesc cu pasiune confraţii. în ce mă priveşte, ce să spun? Mallarme spunea: „Poezia nu se scrie cu
25 idei, poezia se scrie cu cuvinte". Poezia reprezintă un limbaj al intensităţii verbale care, după mine, e plină de emoţie, de idei şi de cuvinte. Reticenţa, polisemantismul poeziei. Bogăţia semantică a reticenţei poeziei, mai bine spus. Un poet care poate fi interpretat în diverse feluri e un poet mai bogat. Să
30 nu osteneşti în opera de descoperire a Iui, dar autorul să fie cel care te îndeamnă la aceasta, prin bogăţia interioară. Prin aceasta cred că poezia spaniolă a ultimilor ani e poate mai valoroasă decât unele din tendinţele anterioare. S. - Din punct de vedere tehnic ce te interesează?
I
P. — Meditez şi lucrez asupra proliferării imaginii. O imagine care se deschide asupra ei înseşi şi de aici o altă imagine, tot deschisă şi aşa mai departe. Poemul este imaginea unei imagini care invadează totul, o imagine în expansiune. Unele poeme ale mele sunt o singură imagine proliferată. Poezia trebuie să aibă multe lucruri vechi, dar, în acelaşi timp, să nu dispreţuiască noul. Eu utilizez imagini vizionare, imagini proliferante, dislocarea timpurilor. Revelaţia, contemplaţia pot ajuta luciditatea, în forarea în mister. Noi poeţii suntem ciudaţi. Dtumul poetului e foarte complex, straniu, confuz.
S. — Ştiu că te pasionează şi munca de traducător. Toată lumea hispano-americană are ca a doua limbă tot spaniola. Mă bucur că nu faci parte din această categorie.
P. - Da, traduc cu plăcere. M-am ocupat o vreme de poeţii nordici. O limbă străină îţi oferă posibilitatea unui orizont nou. E o banalitate, dar şi o realitate. Vreau să citesc cât mai mulţi poeţi în original. Poate c-am făcut sacrificiul acestui congres şi pentru a asculta atâţia poeţi citindu-şi poemele în limba lor. De-aş avea ocazia, aş învăţa şi limba mali. Pentru că limbajul poeziei e unicul limbaj universal şi el m-a îmbogăţit cu atâta durere şi atâta iubire universală.
Madrid, hdie 1982
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1001
OCTAVIO PAZ LOCUIEŞTE O TRANSPARENŢĂ
I
Soldaţii Iui Cortes, trecând munţii şi văzând oraşul împăratului filosof Moctezuma, în imensa căldare, pardosită cu apă, în mijlocul căreia cetatea strălucea în soare, au fost uimiţi de privelişte şi de calitatea deosebită a aerului. Cineva cică ar fi exclamat: „La region mas transparente" (Regiunea cea mai transparentă). Octavio Paz locuieşte în Ciudad. Mexicul de azi, mă refer Ia capitală, este extrem de poluat şi chiar imensul înger de bronz al independenţei, de pe Passeo de Ia Reforma, respiră cu greutate de la înălţimea lui suverană. Am fost surprins, aşadar, întâlnind acest vers: „Locuiesc o transparenţă".
Poetul are totuşi dreptate. Poezia sa îşi deschide ochi secreţi plini de înfiorare, către transparenţele precolumbiene: o lume de mituri şi simboluri, simple dar cu miez şi organic legate de acele locuri care le-au produs, ca pe o emanaţie a piramidelor. Sau, aşa cum şarpele fabulos şi-ar fi emanai penele, dând o creaţie şi mai fabuloasă, „şarpele cu pene", Cuathocuatl. Măcar jumătate din creaţia sa se adapă din acesl izvor fermecat, dar nu la modul primar şi direct, cum s-ar putea crede, ci prin filtrele pe care întinsa cultură poetică
j modernă le-a pus la dispoziţia poetului, ca să-l pedepsească j poate! Paz se întoarce la originile sale, după ce a frecventat I * suprarealiştii, pe Benjamin Peret, Supervielle, Andre Breton, ' Pierre de Mandiargues, Henri Michaux. înainte de aceasta, existase o experienţă mai strâns legată de structura mexicană, S     o experienţă a marelui baroc hispanic, Quevedo şi Gongora,
* iar după momentul suprarealist, o şcoală a misticilor, începând j     cu Sor Juana Ifies de la Cruz, Novalis, Nerval. Trăgând
învăţăminte din această imensă hartă de culturi, versul său se răsuceşte în sine, nu fără efort, ca orice naştere şi năpârlire,
i ^ fixându-şi acul busolei, până la utmă, în direcţia Pietrei : Soarelui (Pedra del sol), faimosul calendar aztec, gravat pe-o imensă piatră monolitică, în faţa căreia am poposit şi eu, cu uimire, la Muzeul de Antropologie din capitala Mexicului.
\ ţ. Poemul care poartă chiar acest titlu, îl întoarce definitiv pe Paz acasă, de prin Europa şi din Indiile pline de mirodenii, dând
Icâştig de cauză jumătăţii nespaniole din sângele său. „î, „îndreptăţirea ramurei obscure" ar fi spus Arghezi. De la i , volumul de debut Luna Silvestra, din 1933, trecând prin i     experienţa volumelor Raiz del Hombre (Rădăcinile omului) şi
* ~ Baja tu clara sombra (Sub umbra ta clară), ambele în 1937, { » Entre la piedra y la fior, 1941, A la orilla del mundo, 1942 şi
până la Liberdad baja palabra (Libertate pe cuvânt), 1960, antologie cuprinzând întreaga creaţie de până atunci, şi până la Ladera este (Versantulde est), 1969, cea de a doua antologie incluzând poemele scrise 1962-1968, e un drum lung, dur, | * eroic, plin de învăţăminte.
I Am pierdut toate bătăliile,
l în fiecare zi câştigam o
Poezie
spune poetul. Pierdere şi câştig, o pierdere concretă şi un câştig ^ abstract, iată ritmul dş, în^jttfteSgj^^cuaţia acestei creaţii. Departe de a fi un reseSrmat, dimjJotnVă, un om al acţiunii,
1002
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1003
poezia sa nu e una de înfrângeri. S-au scris multe studii, cărţi, despre această poezie, Paz fiind cel care singur reuşeşte, după Pablo Neruda, să ţină în cumpănă proza latino-americană, atât de bogată şi, ca să zic aşa, atât de organizată. 5 Nu insist asupra ei. Aş releva doar caracterul contemplativ. Fie că e vorba de mituri ori idei filosofice, fie că e vorba de dragoste, lirica sa îşi păstrează o anumită concreteţe. Abstracţiunea goală nu poate da decât poezie filosofică, predestinată locului dintre cele două scaune, nici poezie, nici filosofie. Paz se fereşte
io cu dibăcie de acest păcat al mai tuturor meditativilor.
în poemele de dragoste, de exemplu, instinctul liric ştie să se lase biruit de bogata vegetaţie tropicală a metaforelor, mustind de seva naturii. Filosoful care stă în umbră e prins dc dansul metaforelor, încins ca de liane de fiori de cântare a
J5 cântărilor şi această discreţie face bine, pentru că aici „piatra ţipă", „zidul respiră", şi nu mai e loc pentru altceva. Iată un minunat avânt retoric al bărbatului îndrăgostit, tăiat dc fiecare dată de o muţenie colorată a femeii, care oferă întreaga natură în locul cuvintelor:
20 Iţi voi vorbi într-o limbă de piatră
(Răspunzi cu o monosilabă verde) Iţi voi vorbi într-o limbă de zăpadă (Răspunzi cu o canoe de fulgere) Iţi voi vorbi într-o limbă de sânge
25 (Răspunzi cu un turn de păsări).
„Monosilabă verde", „o canoe de fulgere", „un turn de păsări" tot ce e pus între paranteze de iubita tăcută e mult mai important, mai senzual şi mai adevărat decât lăudăroşenia bărbatului. Poezia de dragoste a lui Paz este într-adevăr „ Trup 50 cu multe mâini IPeste o talie invizibilă ". Referitor la arta poetului, aş spune că el ştie să cteeze ecouri. Găseşte, mai precis spus,
poziţia cea mai bună a cuvintelor, cea care le poate smulge cel mai melodios sunet al lor... Aş cita scurtul poem intitulat Aici: Paşii mei pe această stradă Răsună
Pe altă stradă Unde
îmi aud paşii Păşind pe această stradă Reală e doar negura.
i4
- ■
I
ii
Am evocat cu alt prilej câteva întâlniri cu poetul mexican, lăsând deoparte discuţiile referitoare la poezie şi climatul în care s-a format. Adaug aici un mic fragment de jurnal.
Duminică, august 1981
Paz - Bunicul meu a fost prozator, primul care a scris în Mexic despre viaţa indienilor. Scriitor modest, dar care s-a bucurat de succes. Avea o imensă bibliotecă. Aici am venit eu pentru prima dată în contact cu cultura. Citeam clasicii greci şi romani. îmi aduc aminte (Octavio zâmbeşte) cum mă roşeam când dădeam peste pasaje mai tari, referitoare la viaţa intimă, pe care mai târziu le săream pur şi simplu. Mă întrebi de Paris. Da, l-am cunoscut foarte bine. L-am cunoscut bine pe Supervielle, la care am şi locuit o vreme. Avea nişte fete foarte frumoase, şi toţi le făceau curte. L-am cunoscut şi pe Tristan Tzara. Pe vremea aceea era certat cu Breton. Benjamin Peret, de care m-a legat o frumoasă prietenie, mi-a spus odată câteva lucruri profetice: suprarealismul, zicea el, şi-a trăit veacul, şi-a îndeplinit misiunea. Acum el trebuie să stea ascuns să existe subteran. Cred că avea dreptate. O mişcare suprarealistă ar fi un nonsens. Tot de la el am auzit un minunat elogiu adus femeii. Femeia e păstrătoare a secretelor vieţii. Bărbaţii habar
1004
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1005
n-au de ele. Şi ştii ce e groaznic? Femeile vor să devină bărbaţi! Luptă să aibă aceleaşi drepturi! Am locuit o vreme în casa lui Peret. {Râzând) Nu i-am luat nimic. Am dat, sub birou, peste un geamantan de documente. Le-am răsfoit din curiozitate. 5 Scrisori, fotografii ale suprarealiştilor. Ştiu că era o fotografic a soţiei unuia dintre ei, goală până la brâu. O pictoriţă foarte frumoasă. Nici măcar poza aceasta n-am luat-o...
Şi întorcându-se către tânărul poet Francisco Serrano, care m-a adus până la locuinţa maestrului, bucurându-se de
io ocazia ivită de a-1 cunoaşte, acum, personal, pe Paz.
Ştii, spune Paz, românii au dat valori extraordinare Occidentului. Pe Cioran l-am cunoscut la o recepţie, cu mulţi ani în urmă. A fost singurul dintre prietenii parizieni care îmi dădea sfaturi practrice, pe cine să cunosc, pe cine să frecventez,
15 ce relaţii mi-ar fi mai utile. îi scriu rar scrisori, pentru că nu ştiu cum să mă adresez. El e filosof. Ştefan Lupaşcu, şi el un filosof foarte interesant, mi-a explicat multe lucruri de logică. Trebuia să fondăm împreună o revistă. Lupaşcu, Michaux, un pictor brazilian şi cu mine. Proiectul a căzut.
20 S. — Am citit de curând memoriile lui Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit". Mi-au plăcut, în general. Poate chiar mai mult decât poezia sa. M-a intrigatfaptul că dintre toţi poeţii pe care-i aminteşte, despre unul singur are, ori de câte ori vine vorba, cuvinte tari. Se trezeşte în el un nerv pamfletar, ceea ce
25 distonează cu tonul cărţii, destul de calmă şi echilibrată. Ori Huidobro este chilian şi, după părerea mea, un poet excelent. Dc ce această pornire a lui Neruda împotriva unui contemporan?
P. - Intră şi aceasta în moravurile vieţii literare latino-americane. Au existat, desigur, raţiuni personale. Cei
30 doi poeţi nu s-au prea înţeles. Primul meu contact personal cu Neruda a fost destul de dur.
Mama unei poete mexicane care a citit la festival, a fosr de asemenea poetă. Destul de cunoscută. Era o femeie distinsă şi frumoasă. Neruda mi-a trimis nişte poezii de-ale ei, însoţite
, de o prezentare a sa, rugându-mă să le public. Ceea ce am şi
i făcut, cu multă plăcere. S-a strecurat însă o greşeală de tipar. ' sf După apariţie, Neruda mă caută furios la telefon. Mi-a spus . Jf cuvinte grele, credea c-am făcut-o intenţionat. Suferea pentru
j acea stupidă greşeală de tipar. Era uneori suspicios şi impulsiv. 5 ! |§ Cine ştie ce i-o fi făcut Huidobro, în afară de alte deosebiri
ţ de opinii. După aceea, mulţi ani mai târziu, amintindu-i lui Pablo incidentul nostru telefonic, noroc că eu am fost atunci destul de calm, simţindu-mă oarecum vinovat (vinovat fără |     vină), si-a cerut scuze si ne-am îmbrăţişat. w
', 3|      îi relatez o întâlnire a mea cu Neruda şi Asturias, la Paris, m prin 1967. Eram pentru prima dată la Paris. Sosisem de la l ţt Bienala de la Knokke le Zoutte, cu nişte poeţi români, mai în -  vârstă, care m-au lăsat pur şi simplu în gară şi s-au făcut nevăzuţi. Aveam telefonul unui poet din Uruguay, Ruben 11 . ţ Bareiro de Saguer, pe care-l cunoscusem la festival. L-am sunat, I «jţ noroc că era acasă, a venit cu maşina, m-a ajutat să-mi găsesc 17 ■%  un hotel mai ieftin şi a doua seară petreceam cu Neruda şi 1 .î Asturias cu soţiile, alţi câţiva poeţi mai tineri, plus grupul Los _ '    Paragoaios, care se afla atunci la Paris. S-a discutat literatură, 20
* am băut, am dansat. M-am simţit foarte bine, înfiat de 1 i* ghetto-ul latino-american. Modul lor de a fi, cald, zgomotos, [ .   pasional, mi-a plăcut.
\ - i       Despre poezia sa, Paz refuză să vorbească. Scrie acum nişte
„mici poeme lirice"... Se pare că munca la revista „Vuelta" pe 25
f i care o conduce îi ia destul de mult timp. Lângă biroul său, într-o altă cameră se află un secretar, care este chemat să ne
: ;   facă nişte poze.
| 7        Deşi greu de prins într-o formulă, bogata poezie
latino-americană i se pare că are ca numitor comun o anumită 30 vehemenţă în exprimare. O drojdie într-un aluat de vorbe, crescând unele din altele, până se coc şi se rumenesc într-un jj. 4    fel de cântec general: o pâine pentru toată lumea. Frazele se '       excită parcă unele pe altele, se stimulează, se gâdilă şi până Ia
1006
MARIN SORESCU
urmă se încolonează în nişte poeme care pot fi mici monologuri, ori discursuri. Mă gândesc la unele poeme ale lui Neruda, la Joaquin Pasos, ori la brazilianul Carlos Drumond de Andrade. Pot apărea retorice, uneori chiar sunt, dar le stă
5 bine patosul analitico-metaforic, făcut pentru dimensiuni vaste şi pentru temperamente încinse. Poate că unul din secretele prozei latino-americane de azi constă în absorbirea acestei modalităţi poetice şi în meşteşugul captării fiorului liric şi al facerii prozei dintr-o poezie care se dilată. îţi vine să exclami
io ca în faţa unui şarpe plăpând care a înghiţit un iepure: nici nu mă gândeam că are o gură aşa de mare. Din acest punct de vedere Paz e mai puţin „specific" şi mai universal. Voluptatea zicerii îi lipseşte. El nu e o silabă din vocea colectivă, care se spovedeşte în gura mare. Versul său se sustrage corului,
15 individualizându-se public, în scurte incizii pe „pietre răzleţe", cu forţă emblematică. Simbolul copilului cu sfârleaza i se potriveşte: „De câte ori o arunc Icade Iexact în centrul lumii". Acest fel de poezie se structurează pe esenţe, căutând şi nimerind centtul lumii. E o poezie făcută din miezul
20 lucrurilor. O poezie de contracţie, cea care îţi încreţeşte fruntea şi provoacă bucurie tocmai prin acest îndemn la meditaţie.
Ciudad de Mexico, august 1981
ÎN LOC DE DIALOG... Cu Vasko Popa, la o ciorbă de broască ţestoasă
Mănânc o ciorbă de broască ţestoasă Cu Vasko Popa.
în lipăitul lingurilor noastre de inşi Profund continentali Se simte cum suferă tresărind Marea Nordului.
— înghite fără să te gândeşti, La broasca ţestoasă, zice.
— Da, dar nici ea să nu se gândească La mine, zic.
Prezenţa mării îmi face rău, mă tulbură, O simt pe aproape, Ca şi când cineva s-ar uita fix la mine. Nu putem fi amândoi odată, în acelaşi loc.
— Vezi că nu poţi face abstracţie De ce ai în lingură — zice
— Nu, că eu pot să mănânc şi crocodili Cu mărar,
îmi e totuna, abia la Vârşeţ, spre orient,
1008
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1009
încep să simt gustul mâncării Şi să am pretenţii...
- Când e satul pustiu, vara, pe la amiază, în Banat...
Linişte şi-odată începe o femeie Să bocească tare...
Are un necaz şi-1 povesteşte morţilor. Ce le spune ea e nemaipomenit, zice.
- Aşa e şi la noi în Oltenia. Ce-ar fi să facem o discuţie? zic.
Poate nu mai avem ocazia să stăm la aceeaşi supă De broască ţestoasă.
- De două ori în viaţă mi s-a-ntâmplat Să nu pot vorbi.
Nu am abilitatea vorbirii, zice. Nu sunt în stare să deschid gura, Fără să spun totul până la capăt. Aşa, între noi, putem sta de vorbă Până mâine-dimineată, zice.
Căruia i se pare că înţelege câte-un cuvânt. -Vechea limbă a indienilor din Balcani, Care are un trecut milenar, zice Vasko. - Şi tot viitorul în faţă, zic.
Rotterdam, 1976
f *
! f
20        Suntem la restaurantul „Armonie" Lipit de Doelem, care e peste drum De gară în Rotterdam, nu departe de port, Faimosul port, cel mai mare din lume, Susţin olandezii...
25 Şi suntem afară, pe terasă.
La aceeaşi masă, Octavio Paz cu Mariejo, Guillevic, Lambert, Adrian van der Staay şi Martin Mooij.
Noi doi vorbim tate, râdem cu gura plină, 30        Dăm din mâini şi ne simţim bine. - Ce tot vorbiţi? e curios Octavio,
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1011
„AM UITAT DE CE SCRIU"
Dialog cu Tadeusz Rozewicz despre poezie, teatru, despre Mexic, precum şi despre multe altele
5       Unul din cei mai mari scriitori polonezi de astăzi. Autor a peste treizeci de volume de poezie, teatru, proză, eseuri, scenarii cinematografice. Debutează în 1946 cu un volum satiric intitulat într-o picătură de apă. Urmează apoi, în cascadă, numeroase volume de versuri, printre care: Nelinişti (1947), Cinci poeme (1951), Versuri şi imagini (1952), Câmpia (1954), Poeme deschise (1956), Forme (1958) etc. Cu apariţia acestui univers însorit, blând ironic, profund uman, lirica poloneză se eliberează de morga clasicizantă ori de retorism, recuperează miezul poetic al prozei, devine mai actuală şi mai modernă. într-o poezie pe care i-o dedica, în acea perioadă, mai vârstnicul confrate Czeslaw Milosz îl saluta cu generozitate ca pe o speranţă şi totodată o mare împlinire. Un anumit scepticism, observaţia mereu proaspătă, rostirea nesofisticată fac versul său inimitabil. Aceste calităţi, pe care le vom întâlni şi în dramaturgia sa, au făcut ca această operă să aibă un profund ecou în rândul cititorilor avizi de creaţie şi adevăr.
Tadeusz Rozewicz s-a născut la 9 octombrie 1921. A studiat istoria artelor la Universitatea din Cracovia.
t »
i ■
Sorescu — Bănuieşti ce vreau să te-ntreb? Rozewicz — (Râzând) Ceva despre poezie. S. — întocmai. Ce ştii despre poezia ta? R. - Sincer? S. - Da.
R. - Acum nu mai ştiu nimic. (Subliniind) Nichts! Mai bine îţi spun ce-am mâncat aseară. S. — Am luat masa împreună, la restaurantul hotelului. R. - Da. Un sandvici jambon. (Repetând) Hambon. S. — De ce hambon?
R. — Eu nu ştiu spaniola şi trebuie să mănânc ce mi se dă. A trebuit să mănânc - ieri la prânz - chiar miel, care mie îmi face rău. Mirosul, înţelegi?... nu-1 suport.
S. — Deci nu eşti un pastoral?
R. - Ba sunt pastoral, dar îmi place peştele. Şi-am avut zzi-noapte vise foarte proaste. Am trăit momente de spaimă.
S. - Nu uita că suntem la un festival de poezie şi, oricum am coti, tot la poezie ajungem. La poezia ta.
R. — Despre poezia mea nu ştiu nimic, ţi-am spus. Poezia mea... ce e aia? Nu pot spune nimic intetesant. Nu pot să dau nici o definiţie. Trebuie să fim mai inteligenţi pentru asta. Am fost odată la Universitatea din Erlangen, Facultatea de Filologie. Am întrebat ce ştiu ei despre Mickiewicz. Nu, nu ştiau nimic! Credeau că e viu, face parte din delegaţie, vrun coleg de-al nostru. Şi doar erau specialişti! Atunci, ce pot spune eu despre poezia mea?
S. — Spune măcar cum o scrii?
R. - Rar. Acum scriu, într-adevăr, puţină poezie. Şi, în general, scriu puţin. Când eram mai tânăr, o, ce-mi mai mergea condeiul! O carte de versuri pe an. Asta timp de 15 ani! Acum două-trei Gedichte pe an. Foarte puţin.
S. - De ce?
R. - Prima problemă: nu mai am chef. în tinereţe, când compuneam o poezie eram foarte mândru, bucuros, nevoie
1012
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1013
mare! Dacă mai trăiesc mult zece, douăzeci de ani, mă întorc din nou la poezie. Pe .vremuri, dacă nu scriam timp de-o săptămână nici un vers, mă cuprindea spaima, credeam că s-a terminat cu talentul meu, gata s-a dus! Acum, nu-mi mai fac
5 probleme cu poeziile, cum mi-aş face cu teatrul sau cu un roman. Un poet poate scrie doar câteva poezii foarte bune. El poate scrie mult, şi dacă scrie mult, iar mai pică pe un momeni bun, cine ştie... Sau nu... Asta depinde...
S. — Dar ce faci tot timpul acolo la Wroclaw, că de vicios nu
i eşti vicios...
R. — Citesc, dorm, mănânc. Stau! Am multe poezii în cap. Aici, la Motelia, când n-am putut dormi, m-am gândit la câteva. Le am... unde am zis...
5. — în cap...
R. — Nu, în piept... Şi în cap, dar mai bine în piept... Trebuie să aştept un an, doi... Am răbdare, nu mă grăbesc.
S. — Mi-a plăcut poemul despre femeile bătrâne. Minunat poem. Ai văzut câte babe au venit, la urmă, la tine, cu ochii în lacrimi, să te sărute...
R. — (Râzând) într-adevăr, am avut mare interes pentru femeile în vârstă. Ce gândesc, ce fac. Pentru femei e mai greu. La o anumiră vârstă, ele nu mai pot crea, dar rămân, totuşi, femei. Ele sunt ca nişte fiinţe mistico-biologice. Bărbaţii sunt mai dotaţi pentru abstracţiune, pentru intelectualitate, să zicem. Puţini bărbaţi se ocupă de copii. în visele lor femeile rămân mereu tinere, sunt cochete. Ar fi bine să publici şi acesi poem, odată cu interviul. Eşti poet şi ştii că nu poţi explica până la capăt. Mai bine publici poemul. îl traduci tu. Eu înţeleg greutăţile acestor bătrâne, pricepi?
S. - Dar tu iubeşti şi femeile mai tinere.
R. - Foarte mult. Dar despre femeile tinere e foarte greu să scrii. Cred că tu ai putea s-o faci mai bine.
(Ne aflăm pe terasa Vilei Montana, din Morelia, statul Michuacan. Hotelul, o reuşită arhitectonică, se află pe o
înălţime. în vale se vede frumosul oraş colonial Morelia, iar în zare se profilează munţii. Peisajul mexican este o infinită perindare de văi, foste cratere, împrejmuite de munţi circulari. Treci cercul de munţi, alră vale... şi în zare se văd mereu munţii... Soarele dogoreşte straşnic, stăm sub umbrare, deşi e ora nouă dimineaţa. Suntem anunţaţi că trebuie să mergem la autobuze. Vom face o excursie în această dimineaţă în direcţia Petzcuaro. Pe terasă au apărut Vasko Popa, cu haina pe umeri, ca un chiabur din Vârşeţ, poetul american W. S. Merwin, de mână cu tânăra şi frumoasa lui soţie, poeta din Hawai, Dana Naone - care poartă şi acum, ca şi ieri, o floare tropicală la ureche -, apoi Giinter Grass, cu pipa în colţul gurii şi cu cincisprezece reporteri după el, Ginsberg, trist şi singur, Tomas Transtromer, vesel şi bine dispus, în felul său nordic, reţinut... Iată-1 şi pe Hamburger... încet, încet s-au strâns aproape toţi invitaţii. Sunt bucuroşi de ieşirea în „clocotul" Mexicului. Ne petrecem serile la teatru, unde lectura poeziilor ţine până la douăspreece-unu noaptea, în faţa unei săli arhipline. Deci, întrerupem aici discuţia noastră. Peste cinci zile. Ne aflăm în autobuzul care ne duce de la Morelia la Ciudad de Mexico. Avem aproape o zi de mers. Poeţii scriu vederi pe genunchi, dau autografe ziariştilor mexicani.)
R. - Hai să continuăm interviul acela.
S. — Ce-ai vrea să te întreb?
R. — Despre teatru.
S. — Sunt un admirator al teatrului tău, dar n-am vrut să-ţi spun. Sau, mai bine zis, n-a venit vorba. Vrei să ţi-l caracterizezi pe loc?
R. - Da.
S. — Nu. Mai bine spui tu ce crezi despre el. Poezia ai explicat-o foarte bine. O opinie despre activitatea ta de dramaturg aş putea emite oricând, dar e mai interesantă părerea autorului.
R. - Am scris în total cincisprezece piese... dacă nu mă înşel... Prima, Cartoteca, datează din'59. Trebuie să-ţi spun
1014
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1015
deschis că este o piesă scrisă în urma lui Becket. Nu după Becket, în urma lui. Oamenii credeau că nu se mai poate face şi un teatru realist. Nu realist... mă rog, ştii tu cum... ci realist-poetic.
S. — S-a jucat imediat?
R. - Aş! Directorii nu voiau s-o joace. Spuneau că nu suni roluri. Nu există personaje, caractere. Teatrele susţineau că c prea scurtă. Criticii nu înţelegeau nimic. Ziceau că sunt siguri că nu e teatru. în multe privinţe criticii nu sunt prea siguri, dar în faţa teatrului meu au fost siguri că nu e teatru. După aceea, când să se joace, în sfârşit, au început tăieturile... Şi aşa era destul de scurtă... Scene din piesă au fost repuse la loc abia după cincisprezece ani.
S. — Cunosc bucuriile acestea.
R. - ...Aşa-zisele „variante". Dar ele existau chiar în manuscrisul iniţial. Dar ştii tu, cel mai mare succes în Europa l-a avut Mariajul alb. 600 de reprezentaţii la Wroclaw, 500 la Varşovia.
S. — Cu multe personaje:
R. - Da. Toate rolurile sunt roluri principale. Şi, în plus, două roluri excelente pentru actriţe tinere. S. — Ai dat lovitura. R. - Da.
S. — Ce scrii acum?
R. - De trei ani, din 79 lucrez la o piesă nouă. înainte scriam o piesă în două săptămâni. Bătrânul ridicol l-am terminat în patru zile. Lucrarea nouă se intitulează Capcana. Titlu simbolic. Pot spune că am căzut chiar eu în această capcană. De trei ani, iată, nu mai pot s-o termin. Dacă în următoarele două luni nu găsesc soluţiile, voi spune că e gata. Le-o dau aşa. Nu trebuie să mă ţină ocupat mai mult. M-am săturat de capcană. Dar o să mai încerc. Caut nişte soluţii mai bune. Este vorba de nişte probleme între un fiu şi-un tată. Ceva precum complicaţiile între Kafka şi tatăl său.
S. — Câte pagini au piesele tale? Din reviste nu pot să-mi dau seama.
R. - Asta are vreo 70. Va avea 80-85. Să-ţi povestesc o altă piesă a mea. Se cheamă Sporirea populaţiei. Evident, despre sporirea populaţiei. La început, sunt vreo zece pagini despre 5 greutatea scrierii unei piese cu acest subiect. Cu statistici, poezii,texte din ziare etc. Un compartiment. Şase călători. Toată lumea e politicoasă. Apoi mai vin doi în compartiment... Lumea e ceva mai înghesuită. Mai vin zece... începe nervozitatea. Stau într-un picior, cocoţaţi... La urmă tot mai intră 10 douăzeci. Ţipete, bătăi... Şi tot mai intră... La sfârşit sunt patruzeci de inşi în acel compartiment, iar pe coridor o mulţime pestriţă care vrea să intre. S-a jucat doar în câteva teatre din Polonia. Regizorul poate face mult aici. Să ia informaţii din ziare, predici, discursuri etc. 15
5. — Când ai scris-o?
R. - Notiţe mi-am făcut din '66. Şi, în sfârşit, în '78 am aşternut-o pe hârtie. Acum am multe planuri. Aşa, cam pentru cinci-şase piese. Idei, personaje, scene. Cinci-şase ani mi-ar trebui să le scriu. Dar sunt pesimist c-o să le termin. 20
S. - Te pot întreba de ce scrii?
R. - Voi împlini în curând - în octombrie - 60 de ani. Şi nu voi mai răspunde de ce scriu. Când aveam 30 de ani ştiam de ce scriu. Dar e mult de-atunci. Am uitat de ce scriu.
S. - Dacă nu-ţi va sosi în octombrie o telegramă de felicitare 25 din partea mea (poşta merge cam încet în toată lumea, ori noi scriem prea puţine scrisori), te rog să primeşti interviul care va apare în revista „Ramuri" din Craiova ca pe un omagiu. O sărbătorire pe care ţi-o fac cititorii tăi din România. De fapt, eu te felicit de pe acum pentru cei 60 de ani! Să ai parte de încă mulţi 30 ani fericiţi, să ne putem întâlni de multe ori şi să continuăm discuţia aceasta la infinit.
R. - îţi mulţumesc. Sunt, într-adevăr, primele felicitări.
S. - Ceva despre călătorii.
1016
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1017
R. — Călătoresc cu plăcere. Am spaimă numai de bagaj. Mi se face rău când, înainte de plecare, îmi văd geamantanul şi trebuie să pun acolo, pantofi, pantaloni, cămăşi. M-apucă frica. Vreau mereu să iau cât mai puţine lucruri, dar nu pot. Pentru
5 mine foarte important în călătorii e când am pe cineva cu care să pot vorbi, să mă înţeleg bine. Aici, la acest festival, am mulţi prieteni. Singurătatea în astfel de situaţii e de nesuportat. Nopţile în hoteluri pustii... Acum înţeleg de ce foarte mulţi se sinucid prin hoteluri. îi apucă dintr-o dată spaima de viaţă.
w S. — Ce ai învăţat în călătoria din Mexic? Ai văzut vreo piramidă?
R. — Nu. Voi mai rămâne să văd măcar una. Am văzui mulţi poeţi şi nici o piramidă. Festivalul e festival. Nu e o călătorie turistică. După festival. 15       S. — Dar aici ai lucrat. Cred că n-ai uitat de cele două poezii pe care le-am scris împreună.
R. — Sunt poezii foarte importante pentru opera noastră, să nu le pierzi. Ai văzut că i-au plăcut şi lui Vasko. Când Vasko aprobă ceva, înseamnă că e un lucru foarte serios. (într-o 20 după-amiază, tot pe terasa hotelului, am scris, într-adevăr, două poezii împreună. Eu un vers, Tadeusz, un vers. Dau titlurile în traducere: Dacă am primi noi mexicanul premiu şi Despre aerul mexican pentru pompa noastră de bicicletă fără aer. Poeziile, citite de mine cu glas tare, au fost primite cu mare 25 însufleţire. Vasko Popa a râs în hohote şi după aceea le-a popularizat în discuţii de la om Ia om. în afară de asta, am mai lucrat în colaborare la un proiect de aparat. Se numeşte Aparat ieftin de pipăit pentru oameni sărmani.
S. - Am vrut să te întreb mai înainte, dar am uitat! Ce ţi-ai 30 dori de ziua ta?
R. — Să mă văd cât mai repede acasă. Ah, ce departe e Mexicul! S. - Am o idee de portret Rozewicz-călător. Dar merge numai desenată. Un mexican c-o pălărie mare, la masa unei cafenele, afară printre coloane, răsturnat în scaun şi citind ziarul... Şi tu,
aplecându-te să citeşti ziarul pe partea cealaltă, pe care se vede
, .   scris cu litere mari „Polonia ".
t
1 Ne apropiem de Citidad de Mexico. După un urcuş
j s   continuu prin meleaguri de neuitat, ne lăsăm uşor la vale spre I #  capitala ţării, care se află totuşi la înălţimea Caraimanului. 5 { ,   Uităm de discuţie şi privirea ne rămâne pironită asupra s     fantasticei panorame. Un oraş ca o imensă caracatiţă, care ţine cu tentaculele-i întinse în toate părţile aproape 18 milioane de locuitori... Este ora şase după-amiază. Am părăsit Morelia ■  azi-dimineaţă la zece. Poetul portughez Eugenio de Andrade, io 3| care a stat lângă şofer, îndemnându-1 să grăbească, pentru că j S are lansarea unei cărţi la ora 7, va prinde totuşi lansarea.
Mexic, august 1981
r
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1019
CONVORBIRE CU EDO ARD O SANGUINETI
Marin Sorescu -Te-ai gândit vreodată la poezia ta? Edoardo Sanguineti - (Râzând) Cum să nu? s      M.S. - Spune ce-ai gândit despre ea? Mor de curiozitate. Cum o interpretezi?
E.S. - Poezia, în fond, este pentru mine un fel de limbaj primar. Un fel de limbaj al originilor, la nivelul istoriei lumii. Şi la nivelul istoriei personale. Adică eu gândesc - fiindcă suni ) materialist - omeneşte. Gândirea a început odată cu ritmul muncii şi odată cu limbajul. Bun, acestea sunt lucruri cunoscute. Reţinem, însă, că omul lucrând a început a lucra şi limbajul, producându-1 într-un fel ritmic. Constituie un tezaur cultural preţios aceste legături dintre muncă, muzică şi ritm. Legături transmise în timp. Aceasta e datoria poeziei. Cântecul de leagăn are drept scop şi de-a învăţa copiii ritmul uman, cu cuvinte umane.
M.S. - De acord, dar am pornit prea de departe. E.S. - Cât priveşte poezia mea... Ultimele mele poezii suni tot mai mult ceea ce aş numi un „jurnal obiectiv". Adică ceea ce mă interesează, relatându-mi experienţele, nu sunt lucrurile şi întâmplările care-mi aparţin, ci încerc să descriu aceste lucruri şi experienţe ca un străin. Văzându-le ca pe nişte acţiuni
t
pe care le poate face un om din timpul meu, cu viaţa şi experienţa mea. Privindu-mă ca pe un altul. Moi cest l'autre -a zis Rimbaud.
M.S. — Ce-a zis Rimbaud? A, da...
E.S. — Subiectul - obiect de experienţă, cam aşa ar veni. 5
M.S. - Deci cum s-ar caracteriza ultimele tale volume de versuri, dacă ar fii să se caracterizeze singure — cu gura ta?
R.S. - Nişte cărţi poştale. Postkarten. Poezii scrise mai ales cu ocazia voiajurilor. încerc să adun impresiile tipice în forme foarte scurte. Postkarten vor să fie pentru mine ca nişte cărţi 10 poştale postume. încerc să mă privesc ca pe o experienţă deja trăită. Aceasta îmi permite distanţarea, ba mai mult: a mă privi ca pe un om deja mort. A mă situa într-un trecut terminat.
M.S. - Vorbeşti serios?
E.S.-Da. /5 M.S. - Scepticism?
E.S. — Nu, nici scepticism, nici nihilism.
M.S. - Ai găsit o altă sursă de poezie în această distanţare?
E.S. — Da. Asta îmi permite mai ales o atitudine realistă asupra mea. Această tentativă de înţelegere se propune ca 20 obiect de experienţă, integrată în propria viaţă. Asta îngăduie să-ţi vezi mai adecvat propria muncă, permite depăşirea unor opoziţii: eu şi ceilalţi, viaţă şi moarte etc. O atitudine dialectică, exprimând detaşarea de atitudinea individualistă egocentristă unde ce e important este că un om vorbeşte într-o 25 situaţie concretă. Iubesc mult în paginile mele ce e concret, precis, particular. Am scris o poezie cu mai multe reguli de a face poezie. E şi multă ironie, bineînţeles. Poezia se prezintă ca o reţetă culinară. Trebuie să te foloseşti, cum zice Stendhal, şi zic şi eu după el, de mici fapte adevărate, personaje reale, 30 indicaţii reale de loc şi timp. Acolo susţin că rolul poetului e de a se forţa să creeze cuvinte memorizabile (nu memorabile). Genul de poezie pe care-1 iubesc: epigrama. Ador modul acesta de-a face poezii frapante.
1020
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1021
M.S. - Eşti un scriitorgenovez, — te consideri genovez, nu?-cu ieşire la mare. De altfel, întreaga cultură italiană mi se pare că are această mare deschidere spre universalitate. Ce crezi despre momentul literar de azi din Italia şi implicit de aici, din Genova, 5 unde activezi atât de fertil?
E.S. — Cred că poezia italiană este o poezie la curent. Adică, foarte informată de ce se petrece în lume. Se traduce destulă poezie străină, dar există încă puţine contacte personale. Consider că această întâlnire - festivalul de poezie de la io Genova, cu tema Poezia şi publicul, la care participăm -depăşeşte o situaţie închisă, a contactelor private. Se face acum pasul la contactele organizate, la nivel instituţional. Am început c-o duzină de poeţi. S-a creat deja un nucleu de relaţii durabile şi care depăşesc barierele. O colaborare care are o semnificaţie socială. Poeţi care se întâlnesc cu Oamenii. Comuna din Genova face un serviciu public, cum fac autobuzele pe străzi, în oraş. Este pentru prima dată când se discută, într-o asemenea ambianţă şi de-o asemenea anvergură (în pieţe publice cu mii de oameni, la universităţi, licee, biblioteci), tema comunicării poeziei. Şi asta pe viu, cu unii dintre poeţii reprezentativi de azi.
*
(Fac o paranteză pentru a fixa locul acestui interviu şi pentru a mai introduce un personaj, cu scopul de-a lăsa o clipă interlocutorul meu, atât de asaltat în aceste zile, fiind gazda acestei întâlniri internaţionale - deci extrem de ocupat. Deci, cu scopul declarat de a-1 lăsa pe Sanguineti să respire. Căci ne aflăm într-un restaurant. Foarte intim, foarte plăcut, Cum programul nostru este extrem de încărcat în aceste zile, profităm de orice clipă liberă. Cum a fost acest răstimp între feluri. S-a adus şi felul doi. Languste rumenite, roşu pompeian pe crustă, şi Vasko Popa, mare devorator de pescărie
italiană - cum s-a dovedit în aceste zile - şi-a consumat porţia 1 şi şomează. Deci, să-i adresăm o întrebare.)
M.S. - Ce gândiţi despre poezia lui Sanguineti?... M-am % gândit că acest interviu l-am putea face în trei. j I      Vasko Popa - Să mă gândesc dacă răspund sau nu. Eu, 5 : : dragă Marine, nu dau interviuri niciodată. Asa, între noi, -     putem vorbi...
i M. S. - Ceva tot trebuie să fi citit de Sanguineti, doar sunteţi
i     vechi prieteni.
1       V.P. — (Râzând) Uite, îţi răspund, pentru că eşti membru 10 i'm de onoare al comunei literare din Vârşeţ. Şi el e membru de ; ţ onoare al comunei din Vârşeţ. Dar nu-mi place că e el de faţă. I V.      M.S. — Nu putem să-ldăm afară din Genova. EGenova lui.
V.P. — Mai întâi eu cred că practică una din modalităţile f *• poetice cele mai interesante din Italia. O poezie făcută din 15 > limbajul contemporan al tuturor oamenilor. Acest limbaj creează o melodie care provine dintr-o prozodie nouă, fără alte 1 7 urme ale uzanţelor vechi, tradiţionale! Acest limbaj a reuşit să ţ S inventeze forme noi poetice, care împacă individualismul cu INI- colectivitatea. 20 I (Mai introducem un personaj: Lasse Soderberg, poet din
r «;  Suedia, care, cu furculiţa şi cuţitul puse deoparte, participă , ^   acum la discuţia noastră.)
M.S. — Lasse, ce crezi despre această experienţă de la Genova? V.P. - (către Lasse) Te rog, zi ceva despre influenţa 25 comunei literare din Vârşeţ asupra acestei întâlniri. M.S. - Chiar, ar fi interesant. \ %'       Soderberg - Este, cred, singura iniţiativă de acest fel din I *   Italia. Foarte importantă. Ce m-a impresionat mult sunt î ,ţ    formele multiple, diversitatea manifestărilor. Trebuie neapărat 30 If   să continue acest festival. De ce cred eu că e important, în zilele noastre, să se facă întâlniri de acest fel pe plan internaţional? f"f    Pentru că limbajul poetic e azi în pericol de moarte. El trebuie să rămână un instrument viu şi-o alternativă la mass-media şi
1022
MARIN SORESCU
la limbajul publicităţii. Cu puţin spirit de invenţie poezia poate funcţiona în multe feluri. O ultimă iniţiativă în Suedia: există un număr de telefon pe care dacă-1 formezi ţi se citeşte o poezie. Cum telefonezi să afli ora exactă. Telefonezi ca să asculţi o poezie, spre a şti ora interioară, ora atemporală.
M.S. - Deci, suntem cu toţii mulţumiţi de colocviul de la Genova...
Soderberg şl Popa — Da.
M.S. — Voi introduce aceste afirmaţii pozitive în interviul meu cu Edoardo. Sunt, într-un anume fel, tot moduri de a-i caracteriza poezia. Chiar el susţinea că poezia trebuie să se bazeze pe amănunte, date concrete, neprevăzut.
E.S. - [Bifând în agendă pătrăţelul unde scria „interviu". Agenda sa e o adevărată pictură abstractă, cu date concrete. Un fel de tablou de Mondrian cu pătrăţelele scrise.) Am terminat interviul, nu?
Genova, mai 1979
POEZIA SI PUBLICUL
Participă: Edoardo Sanguineti (Italia), Charles Tomlinson (Anglia), Michel Deguy (Franţa), Gerald Bisinger (Austria), Hans Magnus Enzensberger (R.F.G.), Allen Ginsberg (S.U.A.), Vasko Popa (R.S.F. Iugoslavia), Adriano Spatola (Italia), Tadeusz Rozewicz (R.P. Polonia), Luciano Berio (Italia), Marin Sorescu (R.S. România), Lasse Soderberg (Suedia).
La Genova a avut loc, între 21-27 mai a.c, un colocviu internaţional de poezie, organizat de primăria urbei. A fost, după aprecierile presei italiene, una din cele mai prestigioase manifestări poetice din Italia, dc la război încoace. Tema: Poezia şi publicul. Au mai participat poeţii: Antonio Porta (Italia) şi Marcelin Pleynet (Franţa), care, însă, n-au putut lua parte, din motive obiective, decât la „dejunul" poetic, spre a spune astfel, citind în public şi răspunzând la întrebări, lăsând „masa" (rotundă) pe seama celor enumeraţi mai sus, din intervenţiile cărora subsemnatul a notat ideile principale. De fapt, aproape totul, minus pasajele unde n-am reuşit să descifrez ce-am scris (nu sunt stenograf de meserie şi trebuia, în acelaşi timp, să mă gândesc şi la intervenţiile mele). Oricum, textul, cât a rămas, poate da o idee despre acest festin internaţional neobişnuit, ţinut la o oră imposibilă, oră de debutanţi, şi
1024
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1025
prezidat de Edoardo Sanguineti, poet, critic literar şi profesor universitar foarte cunoscut. Bineînţeles, am întârziat. Discuţia, când am ajuns în sala de conferinţe a simptuosului Hotel „Piaza", unde eram cazaţi, şi i-am văzut pe toţi aşezaţi la 5 locurile lor, nu era însă prea avansată. Se discuta, ca între poeţi, despre limba discuţiei. „Nu englezeşte" - mi-a şoptit Vasko. Susţin şi eu limba franceză, care pusă la vot, câştigă, cu toate cârtirile anglofonilor. Deci:
Sanguineti — Ştiţi care e tema... (face un lung expozeu io despre poezia de azi şi publicul de azi, timp în care, mă uit pe pereţi, căznindu-mă să mă trezesc de-a binelea şi să mă familiarizez cu sala. Studiez până una alta figurile curioase ale poeţilor, încerc câteva caricaturi.)
Sanguineti-led am avut o lungă controversă cu profesorul 15 american... (Abia acum mă hotărăsc să iau note, în eventualitatea publicării „în exclusivitate" a acestei mese rotunde. Până să găsesc bloc-notesul - desenam pe şerveţele — prezidentul a terminat).
Tomlinson — Pot vorbi şi franţuzeşte, chiar dacă nu 20 înţeleg tot ce spun.
Popa — Este poate începutul unei epoci în care poezia orală ... (nu reuşesc să notez sfârşitul frazei).
Rozewicz-în lecturile publice există pericolul teatralizării. Prezenţa, frumuseţea sau urâţenia poetului, gesturile lui pot 25 influenţa. Aceste lecturi care se fac la Genova - dacă ne ajung şi dacă nu ne putem gândi şi la alte formule? (Rozewicz vorbeşte totuşi nemţeşte.)
Lasse Soderberg — Odată am auzit o poezie recitată dc Neruda şi mi s-a părut extraordinară. Când am citit-o, am 30 văzut că era fără valoare.
Sorescu — De obicei cei care au talente complementare scrisului, prezenţă scenică, de exemplu, dicţie adoră întâlnirile cu publicul. în sine acestea nu sunt nici bune, nici rele, adică sunt şi bune şi rele, depinde cum le priveşti. Desigur, idealul este ca
t •
o poezie care cucereşte masele să reziste şi la examenul individual. Ce-ai aplaudat în piaţă să poţi aplauda în gând şi acasă, reluând textul.
Bisinger - Poetul se realizează... (nu înţeleg ce-am scris). Poezia şi apariţia autorului în public au corespondenţe 5 intime. Ar fi bine ca publicul să citească versurile înainte sau după întâlnire. Pericolul întâlnirilor internaţionale este acela că fiind limbi ca spaniola şi italiana care sunt (pentru uh polonez sau neamţ) foarte frumoase în sine, acestea să-i handicapeze în faţa publicului pe cei care scriu într-o limbă / mai dură.
Deguy— Noi facem texte pe care le propunem. Unele au desigur valoare cultutală care poate trece imediat, dar mai rămâne, la un anumit fel de poezie, latura obscură a textului. Această obscuritate nu poate trece imediat în cadrul unei întâlniri cu sute de oameni.
Rozewicz - Când eu fac o poezie şi poezia este gata - s-a terminat cu mine. Eu nu mai contez pentru poezia respectivă. Eu mor, trăieşte ea. Dacă e să aibă viaţă ptoprie. Ea nu mai are nevoie de poet, de accesorii şi lucruri teatrale. Nu trebuie ca poetul să voiajeze cu poezia şi să-i facă publicitate. Poetul are nevoie de poezie şi de-aceea o şi scrie. După aceea, el poate înnebuni, ori se poate îmbăta, dar asta nu modifică poezia scrisă de el mai înainte. Ea rămâne aşa cum este, îşi va avea viaţa ei.
Ginsberg — Eu nu prea înţeleg subiectul, dar bănuiesc că subiectul este relaţia între poezia tăcută şi poezia cu voce. în engleză cuvântul „spirit" se referă la „respiration". Dar inspiraţia-respiraţia chiar în corp este centrala poeziei. Inspiraţia e absorbţia. Când respiră, cuvântul face o vibraţie în aer. Noi avem viaţa noastră secretă, subiectivă. Când prezentăm poezia în public comitem o trădare, oferim ce e intim din noi. A existat o lungă perioadă orală înaintea apariţiei presei. Tradiţia poeziei e orală - cea mai veche şi mai lungă.
1026
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1027
Mă gândesc la creaţiile epice mai vechi de două mii de ani. Băştinaşii australieni continuă de 12 000 de ani acelaşi cântec oral. Budhiştii, Millarepa (secolul XI) întâi rosteau cuvintele, spuneau cânturile cu voce tare, apoi învăţăceii lor le scriau. în America, 5 blues-urile sunt improvizaţii spontane, orale, la fel cu lucrările vechi ale Iui Homer. Milton şi Blacke (mistic, profetic, revoluţionar) vedeau poezia ca cu oratoriu. în cazul lui Dante poezia s-a înnoit prin practica limbajului colocvial, pentru a împrospăta apoi toată literatura din lume. Făcând într-un fel apel şi la tradiţia orală.
10 Soderberg - Se poate continua expozeul lui Ginsberg vorbind şi de muzică. Mi se pare că el a făcut şi muzică.
Ginsberg — Şi Homer a cântat.
Sorescu — Dar cine poate garată că a avut şi voce? Cel puţin nu la nivelul textului. Altfel ar fi rămas şi ca un mare cântăreţ.
11 De altfel, în limba română cuvântul „cântăreţ" este şi astăzi ambiguu, însemnând şi poet liric şi muzician.
Enzensberger - Mi s-a întâmplat şi mie o experienţă în felul acesta „homerică". Am scris cântece. Am întâlnit o cântăreaţă. Şi la urmă un compozitor. Această muncă nu numai că mi-a
20 oferit un nou spaţiu, dar, surprinzător, mi-a influenţat scrisul. N-am luat compunerea textelor ca pe o constrângere, ci ca pe o eliberare. La noi, rima a slăbit, a sărăcit. Cu aceste cântece eu m-am întors la rimă. Intervine mnemotehnica. Poezia se ţine mai uşor minte şi e mai clară. M-am văzut în
21 situaţia de a vedea şi altă lume. Scriam acum pentru această femeie, mai precis pentru acea voce. Mi-am împrospătat felul de-a simţi. Poezia este şi un mod de a ascunde. Noi suntem înconjuraţi de o sumedenie de stimuli. De foarte multe focare de excitaţie. Poezia, spre a se proteja de zgomotul civilizaţiei,
.w se ascunde. Chiar când zicem „eu" nu-i vorba de-un „eu" confesional. E un aspect de a se proteja al lirismului. Există o adevărată industrie care ne traduce ce gândim. (Universităţile, criticii.) De aceea noi trebuie să ne şi apărăm de „înţelegeri", cele mai multe dintre ele banalizatoare, superficiale.
Deguy—Văd opoziţie între tipul de poezie elaborară şi tipul de improvizaţie. Există experienţe diferite în diverse civilizaţii. Când se face poezie modernă franceză, se face cât mai departe de poezia orală şi de poezia imediat consumabilă. Se pleacă de la un punct zero. Mallarme a început această negaţie 5 orală. în Anglia nu e la fel.
Berio — în Italia poezia orală este întotdeauna scrisă, dar comunicată oral. *        Ginsberg - în legătură cu poezia franceză de după ir Mallarme. a fost o poezie privată. Dar, de asemenea, orală, 10 , »; muzicală. în Anglia, Blacke a scris o carte de cântece, pe care chiar el le cânta. Nu în public, ci pentru prieteni. Păcat că nu
* le-a făcut şi notele. Oricum, el le numea „cântece". Vechii oameni îşi făceau o meserie din a-şi perfecţiona memoria.
Sorescu — Memoria, se ştie, a slăbit brusc după inventarea 11 tiparului. Gutenberg ne-a luat minţile, într-un fel, a zdruncinat .^folclorul din noi. Slăbirea memoriei este, astăzi, direct ■ "^proporţională cu numărul de prese şi tipografii. Credea trebuie ' mjă ieşim însă din subiectul acesta al poeziei declamate, vecină cu ' TS cântecul, unde Ginsberg este maestru. E în pericol de-a vorbi 20
* numai el şi pe noi ne paşte lenea. Ar trebui observat încă un aspect,
• - acela al„subţierii"ţăranilor, fie prin intelectualizarea lor, fie prin
dispariţia acestei categorii în unele ţări. Ei sunt şi au fost ■rezervorul cel mare al creativităţii orale. Să învăţăm de la ei, cât i   se mai poate, câteva din tainele oralităţii. Eu am mare stimă 21 | - pentru acest aspect oral, chiar dică el ni se transmite scris uneori. .   Faţă de tradiţia cultă anemiată de diverse experienţe estetizante,
• * oralitatea este încă suculentă, plină de forţă şi ingenuitate. Cu i   această tradiţie orală ne putem vindeca de unele subiectivisme ale
| _ noastre. Subiectivismul este boala, incurabilă din fericire, a 10 lirismului, dar pentru a păstra riguros acest subiectivism, trebuie
|-î- să-l injectăm, din când în când, cu ser de oralitate.
1        Spatola — Să nu uităm că s-a creat o tradiţie sonoră. Tradiţia benzii magnetice, ca o experienţă creatoare. Unii pot
1028
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1029
utiliza banda ca instrument creator. S-a creat şi o poezie instrumentală. Poezia sonoră are o tradiţie apreciabila. Aici, la Genova, toţi poeţii au vorbit la microfon. Deci prin intermediul unui instrument tehnic. Iată că între emiţători şi receptori, deci între poeţi şi public, există un mijlocitor tehnic.
Ginsberg - Trebuie dezvoltată oare o industriofonie, pentru a evita microfonul? Când oamenii care cântă se adresează unei mulţimi în piaţa satului, ei se adresează fără microfon. E vorba de oameni nestricaţi de civilizaţie, care şi-au păstrat dicţia.
Sorescu — Şi care se adresează unor ascultători, ce şi-au păstrat şi ei urechea nepoluată.
Ginsberg—\n America s-a început desonorizarea, renunţarea la microfon.
Sanguineti - Blacke scria un fel de muzică de cameră.
Ginsberg — Cântecele de cameră ale lui Blacke pot servi la fel de bine mulţimile.
Soderberg- Permiteţi-mi să vă citesc poezia Capriciu a lui Sorescu. Am tradus-o din spaniolă în suedeză şi acum o traduc din suedeză în franceză.
Sorescu — Suportă oricât de multe traduceri.
Soderberg - Iată poezia: In fiecare seară I Strâng de prin vecini I Toate scaunele disponibile I Şi le citesc versuri. II Scaunele sunt foarte receptive I La Poezie, I Dacă ştii cum să le aşezi. II De aceea I Eu mă emoţionez, I Şi timp de câteva ore I Le povestesc I Ce frumos a murit sufletul meu I Peste zi. II întâlnirile noastre ISunt de obicei sobre, IFără entuziasme I De prisos. II In orice caz, I înseamnă că fiecare I Ne-am făcut datoria, I Şi putem merge I Mai departe. Aşa se pune aici problema comunicării. Ce să facem ca să citim poeziile noastre nu la scaune, ci unui public numeros?
Sanguineti — Dacă în Australia nu există un fel de nostalgie pentru vechile mijloace orale de acolo? Ginsberg a vorbit de tradiţia orală de acolo. Mă întreb deci dacă oralii
australieni nu au şi astăzi nostalgia unei şi mai vechi tradiţii, orale sau cum o fi fost.
Sorescu — Sau poate vor microfoane.
Sanguineti — Ce putem face pentru oralitatea noastră?
Ginsberg — Lecţiile trecutului, Homer, cântecele provensale, ţăranii de care vorbea Sorescu, toate acestea sunt aplicabile într-o situaţie tehnologică. Adică tehnologia face un spaţiu în care poetul, dacă vrea, poate improviza. Poate face poezii spontane. Bob Dylan aduna lângă el multe instrumente pentru a se inspira. Improviza şi cânta aceleaşi cântece într-un mod diferit, după instrumentul sau mijlocul tehnic respectiv. Experienţele poetice se potrivesc bine cu achiziţiile civilizaţiei moderne.
Sanguineti — Sigur că da. Dezvoltarea mijloacelor tehnice nu poate duce la descoperiri lirice, dezvoltă mijloace pierdute. Mă întreb dacă e valabilă şi reciproca? Dacă poate fi şi invers. Da, există o analogie între Bob Dylan şi tehnologia de azi. Dar există şi o diferenţă. Principalul e că trebuie să ştim că vocea noastră, filtrată prin telefon, e alta. Nu mai suntem noi în întregime.
' Sorescu — Cert este un lucru: că suntem inspiraţi, atunci când suntem, în felul cel mai primitiv cu putinţă. Adică, prin contemplaţie, extaz ş.a.m.d., aşa cum se întâmpla şi acum câteva mii de ani. Problema, aşa cum reiese din discuţiile de astăzi, este: trebuie să fim inspiraţi în singurătate sau în public?
Rozewicz — Eu pot avea taraba mea şi să zic: aici sunt poeziile mele, mult mai frumoase ca ale voastre. Dar aceasta este o problemă a mea. Existenţa mea, nu a poeziei. La nivelul lecturii se petrece un proces de teatralizare.
Vasko Popa - Am fost provocat de un cuvânt al lui Edoardo. Nu mai există tradiţii orale, ci numai o nostalgie pentru un timp revolut. Să nu uităm că poezia are ca sursă corpul uman. Şi că există o comuniune între izvoarele umane. Pe unele camioane din Grecia este scris cuvântul „Metafora".
1030
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1031
E bine să mergi la Atena ca să-ţi dai seama că civilizaţiile suni nişte „transporturi" (asta înseamnă „metafora"). Unul din rolurile poetului este de a aminti, din când în când, cu modestie, care este partea cealaltă a metaforei. Corpul tău,
5 timpul tău. Trăim într-o lume creată de noi, metaforă conştientă, dar când se face poezie avem de-a face cu metafora metaforei, unde s-a pierdut începutul, primul etaj al metaforei.
Bisinger - Viaţa poeziei în sine nu mă interesează. în ce mă priveşte, poezia mea are viaţă, pentru mine, cât timp exist eu.
io Poetul este actorul propriei creaţii.
Sanguineti - în concluzie (care nu e concluzie, e doar pentru mine)... Ce pot spune? Creaţia, chiar şi în singurătate, este făcută, poate, gândindu-ne la public.
Soderberg-Rămâne mereu problema scaunelor goale. Cum
ia să le umplem sau cum să le aşezăm? Am văzut aici Palatul Tursi cam gol şi liceele, unde am citit, umplute probabil cu forţa. în Suedia a existat un centru al scriitorilor (un fel de Uniune a scriitorilor) care a încercat să facă ceva contra birocraţiei culturale. Se organizau întâlniri cu cititorii la şcoli, spitale,
20 întreprinderi. Apoi, anual, se ţineau „zilele poeziei". O parte din aceste manifestări dăinuie şi astăzi. Se citesc poezii până la miezul nopţii în faţa unui public de câteva mii de persoane.
Deguy - Sunt poate mai pesimist decât mulţi dintre cei de-aici. în Franţa, greu poţi aduna laolaltă zece oameni care să
25 fie în stare să mai asculte poezii. (Michel Deguy este redactorul-şef al prestigioasei reviste „Po&sie", care apare la Paris).
Ginsberg-Lectura de poezie cea mai frapantă la care mi-a fost dat să asist a fost cea de la Muzeul de artă modernă din New York, în 1943, când William Carlos Williams a citit din
50 creaţia sa. M-a impresionat limbajul poemelor sale: moderne, cotidiene şi atât de clare că am înţeles că el nu face altceva decât să-şi vorbească. El era publicul.
Sanguineti - Sperăm să iniţiem o serie de întâlniri poetice care să aibă o anumită periodicitate. Asta depinde însă de
multe lucruri. Primăria oraşului Genova e cu iniţiativele (financiare), eu nu sunt decât consultant. Ce credeţi despre o astfel de temă: Poezia şi tradiţia folclorică? Sau: Poezia şi civilizaţia industrială? (Tăcere). Mi se par de asemenea interesante teme ca: Prozodia poetică azi, Poezia ca ritm.
Soderberg- Nu sunt rele. în timpul discuţiilor din aceste zile, câteva voci remarcau absenţa femeilor.
Enzensberger - Desigur, femeia ca temă. Femeia-muză, subiect de contemplaţie... A se vedea posibilităţile unei discuţii pe tema Poezia şi muzica. Apoi, în astfel de discuţii, a se evita aulele prea mari, sălile de tribunal.
Sanguineti - (Uitându-se la ceas şi ridicându-se) Deci este clar ce este cu poezia şi publicul? Vă mulţumesc penttu participare.
Genova, mai 1979
\
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1033
„TĂCEREA FACE ŞI EA PARTE DIN POEZIE"
Dialog cu Leopold Sedar Senghor
Sidar Senghor - înainte de-a Ie scrie, îmi trăiesc poemele. 5 Asta durează câteva zile, sau săptămâni, sau chiar ani întregi. Sunt poeme pe care le trăiesc demult, dar pe care nu le-am scris încă. Când mă încearcă o emoţie deosebită, sunt sigur că voi scrie ceva.
Sorescu — Şi începeţi să-i faceţi curte acelei emoţii, acelei trăiri.
10 L.S.S. - Da, întocmai. încerc s-o păstrez cu grijă, să-i prind vibraţia... Nu sunt vizual. Sunt mai mult muzical.
M.S. — Ne apropiem de spinoasa întrebare în legătură cu inspiraţia. Toată poezia dumneavoastră se caracterizează prin muzicalitate, printr-un ritm deosebit. Pana dumneavoastră are
11 în spate o generoasă cutie de rezonanţă: Africa. Toată Africa. En v-a învestit cu ancestrale ecouri.
L.S.S. - Am scris de curând o conferinţă despre inspiraţie. Nu-mi iau note pentru un poem. Vă dau un exemplu concret. Când prietenul meu Pompidou a decedat, m-a durui 20 foarte tare. Aş fi vrut să scriu o poezie. M-am temut însă, poate a lucrat şi inhibiţia, gândindu-mă că aceasta ar fi ceva prea politic. Dar, într-o dimineaţă liberă, dintr-o dată am începui să scriu elegia despre Pompidou, pe care am terminat-o în
ti
India, la Madras, printre negrii din India. Iată un exemplu de modul ciudat în care funcţionează inspiraţia. Un alt exemplu. Eram într-o campanie electorală prezidenţială. în Senegal poezia, cântecul, contează mult în astfel de împrejurări. într-o localitate, nişte tinere fete m-au primit c-un cântec improvizat. Eu am scris apoi un poem, răspunzând acestor fete. Deci lucrurile, gândurile intime ne îmbogăţesc cu sugestii venite din afară.
M.S. — Sunteţi, după părerea mea, un caz tipic de poet reprezentativ. Aşa cum spuneam adineauri, lirica dumneavoastră se simte responsabilă în sensul cel mai nobil al cuvântului, de destinul unei generoase colectivităţi. O poezie care este, ca să zic aşa, gravidă de Africa. Ea se naşte în Africa şi trăieşte de acolo.
L.S.S. - Pentru negri, arta e hrană spirituală prin excelenţă. Nu filosofia şi nici ştiinţa, ci poezia ocupă locul principal. O tânără fată, ca să se realizeze, să atingă idealul de frumuseţe, trebuie să fie şi poetă, şi să cânte frumuseţea iubitului ei. Poeţii sunt cunoscuţi în toată ţara. Poezia conferă nobleţe şi notorietate. Pe de altă parte, în etnia mea, un mijloc de a te face. remarcat, ca bărbat, este lupta, trânta, în piaţa satului, la un foc zdravăn de buşteni. Dar, ca un tânăr să fie împlinit, nu-i de-ajuns să-şi trântească adversarul în pulbere. El trebuie să ştie totodată să joace şi să compună poeme.
M.S. - Asta îmi aminteşte de luptele retorice ale grecilor în agora.
L.S.S. — Exact. Le-am spus odată senegalezilor mei: „Noi trebuie să fim Grecia neagră". Am aproape o adoraţie mistică pentru Grecia antică.
M.S. — Care vă eprogramul de lucru?
L.S.S. — Am rămas un ţăran. Mă scol la cinci dimineaţa şi mă culc devreme, pe la zece seara. în timpul zilei, iau din când în când câte o cafea, ca să mă înviorez. Scriu dimineaţa, între 8,30-12,30. După-amiază dictez scrisori, citesc. (Râzând) Sunt într-adevăr un ţăran.
1034
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1035
M.S. - Un ţăran african, bineînţeles. L.S.S. — Da, sunt şi foarte african. După micul dejun mă lungesc şi dorm un sfert de oră. E un mod mediteranean şi african de a tăia astfel ziua, cu o mică odihnă. 5      M.S. - De la greci să trecem la romani pentru a ajunge la români. Ştiu că aţi vizitat România.
L.S.S. - Da, când eram preşedinte. Am rămas încântat de ţara dumneavoastră. Nu spun asta de complezenţă. Mi-a făcut o puternică impresie. Românii sunt foarte aproape de romani io într-adevăr, nu numai prin nume, ci prin obiceiurile pe care le-am putut vedea acolo şi bineînţeles prin limbă. Ca fost profesor de greacă şi latină, pot spune asta în cunoştinţă de cauză.
M.S. — Limba română a conservat din latină din care a evoluat, pe lângă vocabular, virtuţi de logică şi claritate. 15 L.S.S. — în Senegal noi avem o secţiune clasică, unde elevii trebuie să aleagă întte latină-greacă şi, pe de altă parte, arabă clasică. 35% aleg latina şi greaca. în departamentul de greacă toţi profesorii sunt femei musulmane. Dar noi învăţăm şi alte limbi, printre care şi rusa. învăţăm toate limbile neolatine, engleza, 20 germana şi rusa. în ce priveşte limba dumneavoastră să vă spun un lucru. Sunt preşedintele Societăţii „Asturias", care studiază cultura latino-americană şi cultura africană. Vreau să integrez în programul nostru ţările neolatine de la Mediterană...
M.S. — Să nu uitaţi limba română. Suntem mediteraneeni is prin Pontul Euxin şi prin latineasca lui Ovidiu, pe care eu îl consider primul poet român.
L.S.S. — Asta voiam să spun: n-o să uit neogreacă şi limba română, care într-adevăr merită să fie inclusă tot mai mult în circuit. Consideraţi-mă un bun prieten al României. 50 M.S. — Revenind la poezie. Mă aflu pentru prima dată într-o ţară africană. O lume fascinantă, pe care aş dori s-o cunosc mai bine. Aici, pe sol african, cred că mi s-au luminat mai bine unele aspecte din poezia dumneavoastră. Se înţelege mai bine importanţa pe care o acordaţi ritmului, polifoniei. Apoi, există
în lirica dumneavoastră un anumit fel de energie: o energie în acelaşi timp misterioasă şi tansparenţă. Misterioasă, pentru că e poezie, transparentă, pentru că prin ea se vede circulând un mesaj profund, plin de umanism. Consider opera lui Senghor ca un elogiu adus Africii de fiecare zi, Africii umile, oamenilor simpli. 5 îndreptăţirea Ut artă şi la viaţă a tuturor triburilor. Poezia dumneavoastră e, într-un sens, withmaniană: e poezia unui continent. Cum se împacă reveria, contemplarea, cu această 1 energie telurică, vitalistă? Amândouă aceste aspecte sunt vizibile, 1     după mine, în tot ceea ce scrieţi. O contemplare care se bucură 10
de ea însăşi, dar se şi traduce în mod generos, într-un fluviu pentru .     alţii. Cum reuşiţi aceasta?
I .       L.S.S. — Răspund spunându-vă câteva lucruri din biografia scrisului meu. Am început să scriu încă din liceu, cum se ' întâmplă de obicei: imitând adică poeţi pe care-i citeam. Pe 15 romantici şi pe simbolişti.
M.S. - Cred c-afost o bună şcoală. ;4       L.S.S. - Exact. La 35 de ani eram profesor de franceză, A latină şi greacă. Atunci mi-am ars toate poeziile. A      M.S. - De ce? 20 "i       L.S.S. - Pentru că erau foarte franceze! Mi-am dat seama că pentru a fi eu însumi trebuie să apuc altă cale. M-am întors ji   la şcoala poeţilor populari africani. Am studiat poemele r *   populare, le-am analizat stilul. Acesta corespundea într-adevăr i     felului meu de-a fi. M-am apropiat tot mai mult de-o nouă 25 | _   estetică, cea a negrilor africani, bazată pe imagine, melodie şi | "   ritm. Când scriu un poem, efectul melodiei, aliteraţiei şi j     asonanta se declanşează în mod natural. (Zâmbind) Când scriu I     un discurs, trebuie să şterg mereu, pentru că îmi vin întruna ,     imagini poetice. 50 ■ *        Da, ritmul e aproape totul la mine. El vine ca şi imaginea fără să mă gândesc. După ce scriu, la a doua, a treia lectură, îmi dau seama că sunete, aliteraţii, totul s-a organizat după zvâcnirea unui ritm, aş zice, interior. Un ritm instinctiv,
i
1036
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1037
moştenit. Limba senegaleză e, poate, o moştenitoare a limbii vechilor egipteni. Oricum, se înrudeşte cu limba lor. în vechime, negrii ocupau toată Africa. Cuceririle antice, mai ales cele germanice - vandalii, ostrogoţii - i-au împins pe negri în 5 interior. Au albit coasta mediteraneană. Există înrudiri între limbile din India de sud şi cele din Africa. Limbi aglutinate, în Africa există două rase. De la Mediterană până la junglă -una. De acolo - prin junglă, altă rasă. Pigmeii. M-a pasionat studiul antropologiei sociologice. Sunt de meserie profesor, nu w politician.
M.S. - Această discuţie este prilejuită de cel de al VJÎ-lea Congres mondial de poezie care a adunat aici reprezentanţi ai tuturor continentelor.
L.S.S. — Special am ales Marocul, pentru că el face
15 legătura între arabi şi negri. Marocanii sunt metişi.
Când citeam Aristofan, aveam impresia că mă găsesc în satul meu. Şi la început nu ştiam de ce. Apoi mi-am dat seama că pricina era corul. Corul dansa, şi vorbea ritmic. Satele noastre şi acum joacă un Aristofan al lor. Rădăcinile acestei
20 arte sunt foarte vechi. Şi medicii şi-au dat seama de importanţa ritmului. Un mijloc de a vindeca un bolnav de nervi era să-1 pună să danseze. Ritmul se găseşte până şi-n rugăciuni. îmi aduc aminte din copilărie: oamenii se rugau dansând şi cântând ca Dumnezeu să vină prin cântec şi dans. Iată de ce
25 consider că ritmul e foarte important şi în poezie. De aceea mă străduiesc să scriu un poem polifonic.
Când eram student la Institutul de Etnologie din Paris, am învăţat că nu există poezie în literaturile orale africane şi c-ar fi vorba doar de „proză ritmată". (Ca şi când n-ar fi aceasta
30 chiar definiţia poeziei!) într-o zi, studiind, aşa cum spuneam, poemele senegaleze, am început să le pun în formule matematice. Ele au o metrică perfectă. Realitatea este mai complexă. Pot exista în versuri contratimpi şi sincope, adică tăceri. Tăcerea face şi ea parte din poezie.
M.S. - Aţi vorbit în comunicarea care a inaugurat congresul \    despre polifonie.
ţ *      L.S.S. - în Africa neagră cântecul popular înseamnă 11 întotdeauna cântec pe mai multe voci. Andre Gide a observat j    asta, printre primii. E o caracteristică a întregului continent. 5 în ce priveşte poeziile, ele pot fi pe rând cântate şi psalmodiate. Când sunt psalmodiate, ceea ce contează în ritm nu este numărul de silabe, ci numărul de silabe accentuate. Aşa se petreceau lucrurile şi în vechea poezie egipteană, şi la fel în vechea poezie semită sau vechea poezie germanică. 10 . M.S. - Aţi vorbit de revoluţia din 1889. Ce înţelegeţi prin
; • asta?
L.S.S. - Este data apariţiei cărţii lui Bergson: Essai sur Ies •     Donnees immediates de la Conscience.   O consider o dată ! J, importantă, pentru că a schimbat unghiul din care erau privite 15 ! '  literatura şi arta. S-a dat din nou prioritate raţiunii intuitive
I* Jt ^P1^ raPun" discursive. Spun din nou, pentru că grecii, ■| Platon şi Aristotel, cunoşteau acest lucru. Aşa se face că după această revoluţie din 1889, Africa a putut intra în concertul , , naţiunilor cu valorile sale estetice, influenţând, aşa cum se ştie, 20 l» artele plastice - cubismul şi expresionismul. Iar în poezie, a f influenţat suprarealismul. Ca să nu mai vorbesc de muzică, de ţ cântecul negro-african, de jazz, de blues. Răspândindu-se în toată lumea, acest melos, odată cu tehnicile noi, a adus şi o viaţă spitituală nouă. 25 | M.S. - Aţi amintit o frumoasă definiţie pe care senegalezii
i o dau poemului: „cuvinte care încântă inima şi urechea". Prin ! urmare la inimă se ajunge prin ureche. Poezia trebuie să aibă o '■ mare încărcătură muzicală... O vrajă ritmică. Consideraţi ritmul 1     african „nişte repetiţii care nu se repetă". 30
L.S.S. - într-adevăr, acelaşi cuvânt este reluat, aceeaşi '     sintagmă sau aceeaşi expresie, dar nu în aceeaşi manieră. Ceva se adaugă mereu. Cuvântul este situat într-un alt loc al versului sau este uşor modificat. Am exemplificat cu un poem imnic
1038
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1039
din Senegal. Acelaşi lucru se poate observa şi la egipteni. Iată un text din Cartea Morţilor:
Iată, am adunat toate Cuvintele pământului 5 De peste tot unde se află
Şi din inima întregii suflări omeneşti.
Le caut şi le adun Mai iute ca lumina soarelui Mai zelos decât un ogar o Sunt cel care face să se ivească zeii
Adâncului
Şi pe care odată împlinindu-şi menirea îi fac să se rostogolească-n Neant Şi-n pieirea prin foc.
5 Iată am adunat toate cuvintele
Puterii
Pe care le-am căutat mai iute decât
Lumina soarelui,
Mai zelos decât ogarul...
Se repetă şi aici câteva cuvinte fără să se repete...
...şi care contribuie mult la crearea unei atmosfere puternice, menită să inspire în cazul de faţă înfricoşarea în faţa unei imanenţe, ce funcţionează ca o roată de moară, măcinând când mai încolo când mai încoace.
M.S. - Şi în literatura noastră populară, blestemele, descântecele fmeţionează pe baza acestui principiu enunţat dc dumneavoastră, având nişte noduri de cuvinte, uneori inteligibile, ce revin plesnind auzul. Poezia pe care o scrieţi fructifică acest strat arhaic, pierdut demult în literaturile prea lustruite cu mijloace ca să zic aşa maşiniste, orchestrând bogăţia de mijloace
artistice emanând din tradiţie, într-o polifonie într-adevăr plăcută urechii şi inimii. Mă gândesc la poemele Femeie neagră, Mască neagră. îmi vine în minte Totemul:
Să mi-l ascund cât mai adânc în sânge
Strămoşul cu pielea de furtună scrijelită de fulgere şi tunete 5
Animalul meu de pază să mi-l ascund Stăvilarul nenorocirilor să nu se rupă. E sângele meu credincios care cere credinţă i     De pază la orgoliul meu
I     De mine însumi mă păzeşte w
i j
î i
t 4
m
i -
h
Domnul Senghor este desigur un interlocutor neobişnuit, un partener ideal pentru o discuţie despre poezie. Practician cu o îndelungată experienţă, cunoscător din interiorul cercului magic al tradiţiei poetice africane şi din interiorul cercului să-i zic tot magic, dar o magie mai „raţionalistă" a tradiţiei europene, încercând, după cum s-a observat, o sinteză a acestora, Domnia-sa are totodată şi un viu apetit teoretic pentru asemenea chestiuni. în teorie se simte acasă. E cel mai indicat să părtinească, în sensul cel bun al cuvântului, experienţa continentului său, care se zice că a fost primul leagăn al omenirii, aici s-ar fi ridicat omul la condiţia bipedă. Un continent de bambus şi de fildeş, continuând şi azi o antichitate vie şi-un clasicism oral autentic, dispărut aiurea de două mii de ani. Prin tradiţiile pe care Domnia-sa le apără ca un gladiator înarmat cu o floare, Africa artistică de astăzi este contemporană cu Hesiod, cu tragicii greci, cu Vergiliu şi Ovidiu. Cuvântul primordial, care plutea peste ape, când acestea s-au retras, s-a aninat de o creangă fermecară de palmier, a căzut şi s-a ascuns în golul unui tam-tam. E suficient ca pielea de capră, bine întinsă, sau pielea de şarpe, bine
1040
MARIN SORESCU
argăsită, sau mai ştiu eu ce piele de duh şi spiriduş, întinsă pe un ciur sau pe o tobă să fie atinsă de degetele cântăreţului intrat în transă, ca deodată minunea, ciupită de obtaz, să învie şi să se urce la cer. Dar nu înainte de-a trece prin sufletul ascultă-5 torilor. Minunea creaţiei care este, în acelaşi timp, muzică, dans şi poezie.
Omul Senghor, cu fruntea bombată şi peria deasă a părului abia încărunţit, este discret, modest, punctual ca un ceas solar sau o clepsidră cu nisip. Un om de societate, care ştie şi să râdă, 10 care se emoţionează alături de alţii la spectacole. Un perfecl european.
Peste câteva zile aveam să asist la o după-amiază omagială, având posibilitatea să ascult poeme ale sale rostite în mai multe traduceri. Dacă vocea autorului este oarecum neutră, albă,
15 intelectuală, vocea poemelor sale se dezlănţuie, pătrunzându-te de instinct şi de temperament. Cuvintele parcă se amplifică la un megafon nevăzut, bat ritmul, vin spre tine şi te prind în dans. Un dans la care participă şi buzele, murmurând şi nervii care se descarcă de electricitatea lor, provocând o dulce
20 desfătare. „Am venit pe lume să aduc bucuria" — spunea Brâncuşi al nostru. Esenţa artei adevărate este aceasta - de a provoca bucuria. Poezia lui Senghor reabilitează tam-tamul. în ea lucrurile îşi găsesc scobiturile, asperităţile şi unghiurile -devenind plăsmuitoare de ecouri. Instrumentele de suflat şi cele
25 cu coarde îşi au şi ele, în această lirică vastă, partea lor dc îndreptăţire. Ea este creată însă, mai ales, pentru cel mai polifonic instrument: inima omului de pretutindeni.
Marrakech, octombrie 1984
î
! „STINGHERE STELE - ORIZONT
1 * COMUN"
Dialog cu Osten Sjostrand
Osten Sjostrand, unul dintre poeţii suedezi din prima linie, |     cunoscut şi tradus în multe limbi, locuieşte într-un cartier al 5 l m Stockholmului, numit Nacka. Un mic orăşel, de fapt, ca un \     pescătuş alb, cu aripile întinse deasupra stâncilor roşcate, J. ^  dominând portul. Jos, apa se vede astăzi limpede şi albastră. M-am obişnuit cu apa golfului, ştiu după nuanţa ei cum e vremea, şi cum e vremea, aşa îmi este şi dispoziţia sufletească, io pentru că de vreo câteva zile locuiesc, din greşeală, pe un vapor. N-am ştiut ce fel de hotel este cel recomandat de agenţia de turism, ca fiind unul dintre cele mai ieftine (dacă nu chiat cel mai) şi m-am pomenit că şoferul de taxi îmi dă jos j      geamantanul lângă o „aripă" a golfului. O punte ducea la un 15 vapor ancorat de-un stejar. „Cred că c o greşeală! abia am venit, | eu nu plec, voiam la hotel". „Aici e hotelul dumneavoastră". Am rămas o zi, să văd cum e. N-a fost rău - m-am legănat 1 -   toată noaptea într-o cabină cu două paturi suprapuse, urmărind prin hublou ce dracu de stele se oglindesc în apa aia 20 "   rece de plumb veşnic reutilizat. Apoi, obişnuindu-mă, mi-a fost lene să-mi caut alt hotel. Sunt, oricum, un oaspete privilegiat (nu trebuie să părăsesc dimineaţa hotelul şi să mă întorc după
iviAKlM SURESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1043
orele 16). Personalul se poartă foarte atent cu mine. Aşadar, astăzi e o vreme rară - o duminică a vremii nordice: soare, senin; jos, cum spuneam, încreţire de spumă şi dantelărie albastră. Pescăruşii adevăraţi trebăluiesc în jurul vapoarelor. Pe 5 post de hiene, rechini şi sanitari - curăţă marea de peştii ameţii i de suflul motoarelor. Dezorientat şi cu ochii la peisaj, am coborât cu câteva staţii mai devreme. Transpir de singurătate şi incerritudine, urcând şi coborând pe-un drum întortocheai şi fără trotuar. Pe cine să întreb? Cui să-i arăt cartea de vizită
io a lui Osten? Pe lângă mine curge şuvoiul autoturismelor impersonale - proprietate impersonală a celorlalţi. în sfârşii, ajung. Un cartier solemn, de vile în bloc, contopite democratic; arhitectură suedeză specifică. Apartamentul lui Osten, spaţios, c-o scară interioară, cu mai multe biblioteci ordonate cu grijă,
15 primeşte lumina din plin. Prin ferestre intră şi cer şi-o parte din vedenia albă a mării. Poetul e mândru de o grădină de dimensiuni japoneze, care îi umple timpul liber cu ceea ce cântase Hesiod: lucrări şi anotimpuri. într-adevăr, din grădină vezi şi anotimpul, zic. N-ai grădină, nu zăreşti anotimpul, că
20 nu ştii când răsare şi se scutură floarea. Am fost invitat la prânz, întrucât Eva, distinsa-i doamnă, este încă la serviciu, Osten prepară singur bucatele, cu o mare dexteritate, în timp ce eu, cu permisiunea gazdei, mă uit la cărţile cu dedicaţie de pe masa de lucru. Vorbim prin uşa întredeschisă a bucătăriei.
25       — Unde aruncaţi atâtea cărţi care vă vin zilnic?
- Le dau la bibliotecă. Le reţin numai pe cele care-mi sunt adresate personal. Lundkvist le dă şi pe cele cu dedicaţie.
Mâncăm cu poftă, bucatele sunt gustoase. (La Malmo aveam să văd, câteva zile mai târziu, o antologie hazlie Cartea
m gastronomică, sau cam aşa ceva, scoasă de Osten în colaborare c-un prozator din sud.) După cafea, procedăm la protocolul luării interviului. Dar nu-mi mai găsesc pixul. L-am pierdut, tot scoţând din buzunar cartea sa de vizită, să văd adresa. îmi dă un pix. N-am nici bloc-notes. îmi pune în faţă câteva foi albe.
{ Sorescu - Brâncuşi mărturisea undeva că înainte de-a | 1 începe o lucrare, postea câteva zile: spre a putea intra, cu cugetul
ix curat, în starea de creaţie. „Nu e greu să facem un lucru, e greu "ţsă ne punem în starea de a-1 face". El, observa exegetul său Petre Ş,Pandrea, urma exemplul ţăranilor cioplitori de cruci, şi-al St iconarilor din satele româneşti. Aceştia se apropiau de umilele lor |Ş lucrări purificaţi, desfăcuţi de cele ale spaţiului material. Altfel, § nu le ieşeau frumoase nici crucile, nici icoanele. Credea şi luarea } unui interviu îţi cere o pregătire specială. Starea de-a pune i it întrebări. Dar acum pentru mine e prea târziu, suntem, iată, t %după masă. Prin urmare am ratat postul. Putem totuşi discuta despre poezie?
Sjostrand- [Zâmbind) Da...
M.S. - De altfel doctoriile se iau numai după masă... Şi cum orice întrebare ce ne îndeamnă la introspecţii e ca o doctorie amară... V-am citit colecţia de poeme publicată la New York în traducerea lui Robin Fulton, care semnează şi o condensată \ -ş prefaţă. Fulton, sintetizând şi alte opinii, vede trei straturi
Idistincte în inspiraţia dumneavoastră. - muzica, ştiinţa şi Spiritul. Pentru că „straturile"presupun ceva înţepenit, eu aş zice Că e vorba, mai de grabă, de-un trident neptunic, cu care poetul j. m & răscoleşte eul. Brazdele pe mare — sunt versurile. Iată, în cazul ţ aj în speţă, în aceste brazde de valuri se amestecă, în continuu, în doze variate, cele trei elemente. întrebarea ar fi aceasta: de ce i H muzica? de ce ştiinţa? de ce spiritul?
! Sjostrand— Orice poet îşi are un haos, haosul lui personal.
I ^ Este trecutul său, tezaurul de întâmplări, trăiri şi influenţe. S-a '<    întâmplat ca asupra haosului meu să acţioneze, în perioada de i fe formare, cele trei elemente de care vorbeaţi. | M.S. — Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
Sjostrand - Totul. Dar înainte de asta să-ţi spun ce m-a |^ determinat să scriu versuri. La început am vrut să mă fac oceanograf.
M.S. - Oceanograf?
f
1044
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1045
Sjostrand - Da. S-a întâmplat să-l citesc într-o zi, când eram foarte tânăr, pe Paul Valery. De la el am învăţat cum trebuie folosit cuvântul cel mai exact, ce valoare are o idee şi că limbajul e ceva foarte precis. Poezia poate capta în cuvinte 5 inexprimabila mişcare a spiritului, reactivând capacitatea omului de apărare. Mai târziu aveam să mă despart, oarecum, de Valery. într-un eseu din 1971 am vorbit, mai pe larg, despre crezul meu poetic. Cum nu s-a schimbat până acum, pot să ţi-1 dau (După un drum la una din biblioteci). Da, cartea nu w e tradusă. Mă refeream la funcţia poeziei... M.S. — Care e funcţia poeziei?
Sjostrand - Una de a atrage atenţia, de prevenire. Prin mijloace, care-i stau numai ei la îndemână, ne sensibilizează în faţa pericolului paraliziei sufleteşti, a spaimei ce ne
15 face receptacule imobile, meteoriţi pasivi pe fundul oceanelor. Şi poezia acţionează ca o forţă magică împotriva coşmarelor. Ea are un singur ţel. - să-şi croiască drum prin forţele distrugerii către inima, frumuseţea şi spiritul viu. Activându-ne sensibilitatea, ea ne poate ţine treaz simţul dc
20 dreptate.
M.S. — Despărţirea de Valery ar consta şi în aceea că pretindeţi lirismului mai multă... cum să spun?cuvânto-activitate (cum ar fi radio-activitate). Un spor de eficienţă...
Sjostrand - întocmai. începuturile mele poetice au fost în 25 suedeză şi franceză. în franceză, pentru că am petrecut un timp în Franţa; şi poetice, pentru că tata, lucrând în vremea aceea la o carte de vise, eu, ca distracţie, transcriam în josul manuscrisului propriile mele vise. Nu mă gândeam la poezie, evident. M.S. — Şi cum aţi trecut de la vise la ştiinţă? io       Sjostrand— Prin intermediul poeziei. Asta prin 1948. Prima carte mi-a apărut în 1949.
Al.S. — Poezia este o modalitate de a vă elibera de ceva, de o anumită energie, de exemplu? Un filosofi român, Rădulescu-Motru, susţinea, înainte de război, într-o carte
i 4
î r
celebră la noi, Personalismul energetic, că „personalitatea" este o diferenţiere care continuă viaţa, „trecând-o de pe terenul biologic pe terenul sufletesc". „La baza personalităţii — spunea el — este unitatea sufletească". Poezia, cred, ne ajută să găsim această unitate sufletească. ;
Sjostrand— Avea dreptate. E în mine o forţă pe care n-o pot reţine. Dacă nu scriu poezii, mă deformez. Parcă mi-ar creşte o cocoaşă. Poezia fiind cea mai apropiată de sufletul omului, de ce are el mai intim, mai misterios. Am descoperit apoi că partea misterioasă, intimă a omului este valabilă pentru . toţi. De aici marea forţă de comunicare a liricii. Trebuie să fiu cinstit cu simţămintele mele şi să încerc să mă traduc exact. Chiar dacă simt că sunt singur în lume, trebuie s-o spun.
M.S. — Credea această solitudine este cea care contribuie la apropierea oamenilor. în legătură cu personalitatea... Goethe vedea tocmai în acest context de însuşiri binele suprem. Definiţia, tradusă de Eminescu, sună foarte frumos în româneşte: „Spun popoară, regii, sclavii / Că din câte-n lume-avem / Numai personalitatea / Este binele suprem". Versurile lui Goethe sună bine, evident, şi-n nemţeşte, dar în nemţeşte nu k ştiu. Am insistat asupra acestei laturi, pentru că, aflându-mă în faţa unei personalităţi, ţin s-o ispitesc să-mi divulge, vorbind despre ea, mai multe din „componentele" sufletului nordic. Se zice, eu zic, de fapt, că există şi pietroaie şi gheţari în acest suflet nordic.
Sjostrand. - (Zâmbind) în al meu, în mod sigur. Am şi scris despre valoarea rocilor şi a apei, ca emiţătoare de unde poetice. Cel puţin în versurile mele. însă eu nu mă simt numai nordic. Mă simt european. Pentru mine Europa e ceva extraordinar. O comunitate. O sensibilitate particulară ne uneşte deopotrivă pe cei din Est cu cei din Vest, Sud şi Nord.
M.S. - Aţi călătorit şi în Est?
Sjostrand — Am mulţi prieteni în aceste ţări. Oare nu vă surprinde ce cunoscuţi sunteţi dumneavoastră, poeţii din Est, aici? Citindu-vă, ne uimeşte varietatea inspiraţiei. Şi noi ne
1046
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1047
simţim acasă în poezia voastră. Oamenii au nevoie de adevărul din poezie.
M.S. - Fiecare carte reprezintă pentru dumneavoastră continuarea unei stări de spirit sau şi divulgarea unei stări noi? 5 Sjostrand— Şi una şi alta. Continui mereu şi încep mereu, încep şi reîncep. Când reîncep, cred că e vorba de ceva nou, dar, recitindu-mă, îmi dau seama că unele lucruri le-am mai spus, dar se cereau exprimate şi altfel. E vorba de nişte obsesii.
M.S. — Cum să scăpăm de obsesii şi care sunt obsesiile w dumneavoastră speciale? De scăpat de ele, cred că nici nu e bine. Ele sunt o materie primă.
Sjostrand - Care sunt obsesiile mele e dificil de spus... Probleme de etică, de credinţă, probleme de adevăr, dreptate. Aş adăuga, în aceşti ani zbuciumaţi, şi problemele legate de ii pace.
M.S. — Suedia n-a mai avut un război de nu se mai ştie când ... mai mult de un secol şi jumătate... Nu vă e greu? Noi -ehe!câte şi mai câte... O avantajează poziţia geografică, asta e...
Sjostrand - Ce e curios e că exemplul nostru nu e 20 molipsitor. Aş vrea, în această privinţă, ca toată omenirea să fie     cum să zic, suedeză.
M.S. — Oricum, dacă va fi pace ne vom mai întâlni. Şi vom aprofunda atunci discuţia asta.
Sjostrand-Sunt optimist. 25       M.S. — Cum scrieţi? Aveţi încredere în inspiraţie?
Sjostrand - Da. Pentru mine izolarea, din când în când, în arhipelag, este prielnică. Memoria intră brusc în alertă, îmi e biciuită de bucurii şi amintiri, ce mă ating ca nişte lucruri reale. Adesea fac însemnări noaptea. Multe poeme au ca nucleu Jfl vise. Da, continui să visez. Şi cred că e bine. în Vest, poate că poezia s-a comercializat. Lectorul s-a îndepărtat mult de ea. Totuşi există mari poeţi şi uneori mari cititori. Spuneam că m-a interesat în mod special poezia din Est. Ştiu că pot s-o citesc în modul cel mai firesc, ca pe ceva natural şi că ea nu
este încă impregnată de meta-poezie ori de meta-artă, lucruri pe care le detest.
M.S. — Ca membru în Comitetul Premiului Nobel, ce credeţi
!despre poezia care se scrie azi în lume? Sjostrand- Sunt obligat să citesc multă literatură. Evident, şi 5 multă poezie. Nu e o obligaţie plicticoasă. Citesc şi uneori traduc. M.S. - Vorbeam adineauri de momentul dificil pe care-l \     traversează omenirea. Desigur, poezia e pentru pace. Dar poate, î      ea, face ceva? Are vreo putere?
Sjostrand — Da. în adâncime, dincolo de divergenţe şi 10 deosebiri, putem găsi izvoare comune. O poezie bună nu poate . f   fi decât o poezie umanistă. Lirica este un curent subteran, f  Reacţia ei este pură, spontană, şi dacă unele luări de poziţie, ;   de altă natură, nu se prea citesc, poezia este ascultată. Ea e o întâlnire. tt
Discutăm, apoi, despre noutate în poezie, despre o serie de • "   poeţi din lume şi despre unele cunoştinţe comune. Sjostrand se arată uimit de cunoştinţele lui Pierre Emmanuel despre poezia scandinavă. I-a citit, de curând, un extraordinar eseu închinat vocii grave, inconfundabile, a lui Gunnar Eckelof 20
'        ■ M.S. - Aş vrea să vă ştiu şi părerea despre poezia suedeză de
1 '       Sjostrand - Cuprinde tabloul complet al unei literaturi
\ '-   normale, vii, interesante. în poezie, după un credit exagerat acordat, într-o vreme, pamfletului, când s-a făcut prea mult 25 pamflet politic şi prea puţină artă, poeţii au devenit mai artişti. Se dezvoltă acum toate tendinţele. Poeţii sunt deschişi către întreaga lume şi se exprimă nu ca nişte voci locale, ci ca nişte
: *- voci şi conştiinţe europene. Am avut şi noi aproape o criză de 30 identitate naţională. Un fapt despre care o inteligentă şi incitantă ziaristă a scris un articol în Artes. Articolul a stârnit
;     ecouri vii, influenţând mult ministerul nostru de educaţie în
!     privinţa întocmirii programelor şcolare.
1048
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1049
M.S. — Criza a trecut?
Sjostrand— Nu, dar suntem conştienţi de ea şi sper s-o depăşim.
Soseşte doamna Eva, soţia poetului, ne povesteşte întâmplări de la şcoala unde funcţionează, apoi discutăm 5 despre România, pe care ar dori s-o cunoască mai bine. Timpul trece repede, trebuie să mă grăbesc întrucât la şapte sunt invitat la un vernisaj la Muzeul de artă modernă.
Aproximaţii despre Sjostrand
Născut la Goteborg, la 16 iunie 1925. Din 1953 se
io stabileşte la Stockholm, încercând să se impună în viaţa culturală a capitalei, printr-o susţinută activitate de critic literar şi muzical. Totodată, traduce versuri, realizezeă emisiuni la radio. Muncă febrilă, brăzdată de griji, cu unele succese literare. Crize acute de conştiinţă. Acest munte de om, aparent calm
is ca un gheţar la umbră, are alunecări teribile, în căutarea unei linişti interioare, pe care i se pare că o găseşte când şi când. Părăseşte Stockholmul, cu gândul să renunţe la tot, apoi revine fortificat după o experienţă insulară. Suedezii pot fi singuratici şi fără insule. Având însă atâtea în coastele ţării, îşi pot permite
20 periodic experienţa unei singurătăţi cu valuri. Temperamentul său robust învinge, aşezându-1 pe o linie de plutire victorioasă. Echilibrul pare să i-1 fi dat lirica, locul de întâlnire al diferitelor experienţe şi eşuări: eşuarea unei sigure cariere de oceanograf, a omului de ştiinţă cu apetitul noilor descoperiri,
25 a căutărilor spirituale. Poezia s-a dovedit, încă o dată, creuzetul fermecat, care transformă naufragiul în victorie şi perplexitatea în descoperire. Alexandru Philippide vorbea despre „Un Robinson cu insula în suflet". Găsindu-şi insula din suflet, Osten Sjostrand o umple cu runele sale personale,
50 pe care, pe măsură ce le scrijelează pe piatra vulcanică, le uită, spre a le descifra apoi cu uimire şi încântare. Volumele Iniţiere (1950), întoarcerea (1953), Zodia vărsătorului (1957), şi atâtea altele, stau mărturie acestei „descifrări" miraculoase.
Prietenii mei Thommas şi soţia sa Marianne Sandels mi-au arătat, lângă biblioteca din Uppsala, câteva pietre străvechi, cu inscripţii runice, care concurează, în orice caz completează, \ vestita bibliotecă. Ploile nu şterg descântecele, bocetele şi
cronicile. Poetul suedez de azi stă şi el înfipt, mă gândesc, în 5 ' inima timpului său, fiindu-şi şi piatră şi pietrar şi eveniment, în legătură cu asta, nu era rău deloc dacă-1 întrebam pe Osten cum şi-a fost sieşi eveniment al creaţiei. (Adică mai multă biografie.) în ce priveşte contextul - iată o listă ce ar fi putut constitui o bază de discuţie: despre Cronica lui Erik, compusă 10 - pe la 1320 de un anonim năvalnic: peste 4 500 de versuri! Sau . să-l rog să-mi comunice opinia personală despre vestitul poem j î Hercule al lui Georg Stiernhielm, cu merite mari în formarea ' 1 limbii literare suedeze. Sigur, ar fi fost folositor pentru f j cititorul român, dacă insistam mai mult asupra tradiţiei lirice
• * din ţara sa. Dacă „dublul" său muzical (un „dublu" mai general i aici, pentru că ştiu că Lars Forssel se interesează deopotrivă de
imuzică, ca şi Transtromer) are vreo legătură cu faptul că în vechime (şi chiar mai de curând) poezia suedeză se cânta: ea cerea muzică (precum baladele noastre), ba poate chiar mai acut, din cauza sonorităţii speciale a limbii suedeze, cu două accente, unul putând ţine loc şi de rimă. O limbă ciudată - pe care într-o vreme eram tentat s-o studiez (şi chiar j | am învăţat-o, până la primul accent. Auzind-o pe stradă, pot I | spune cu siguranţă: asta e suedeză! O s-o învăţ eu odată
* f şi-odată!). Rolul oraşului natal în inspiraţia sa (în oraşul deschis .   am petrecut şi eu, cu ani în urmă, o zi încheiată, luând vaporul
* pentru Amsterdam). Cât Ia sută este marin din naştere şi cât prin cultură? Cum se numeşte instrumentul cu care
t oceanograful măsoară adâncimea mării şi dacă sonda aceasta -
* cred că e un fel de sondă - semnalizează stâncile şi în poezie? Toate aceste întrebări, neîndeajuns de rotunjite, îmi trec prin minte formând mai ales acea stare de întrebare, mai generoasă
J     şi mai vie acum, după emoţia întâlnirii. Ele îmi împuiază capul
1050
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1051
la întoarcere, după ce poetul m-a condus la autobuz şi mi-a scris pe-o hârtie staţia la care trebuie să cobor. Hârtiuţa, bineînţeles, am şi pierdut-o. Voi coborî, oricum, undeva în Stockholm. O să mă dau jos din autobuz în Suedia şi, la urmă, 5 vorba aceea, mai întreb.
De fapt, toate răspunsurile se află în poezia lui Osten, situată în calea maritimă a Gulfstream-ului care, îmbrăţişând Suedia, încălzeşte şi bucură o bună parte din glob. O poezie de „stranii obscurităţi, stranii luminozităţi" (titlul unui
io volum), în care „visul nu e doar o faţadă" (alt titlu de volum). Ea e simetrică prin echilibru şi dezechilibru, prin căutări şi găsiri, ieşiri în larg şi întoarceri în sine... Autorul captează inspiraţia prin acea stare de contemplaţie ce merge până la abandonare în fluidul cosmic şi „fabrică" lirice impulsuri,
/5 transmiţătoare de curenţi. Mă simt şocat, ar fi spus, cică, dracul, după o primă întâlnire cu nu ştiu ce divinitate. îi călcase pe umbră, batjocoritor, şi umbra îl curentase. Avea dreptate să se simtă şocat. Sarcina (pozitivă) a versurilor noastre este să transmită aceste şocuri. Fie că face asta prin ondulaţii
20 universale - preluăm termenul filosofului Conta -, fie că o face pe alte căi, care, deocamdată, mie cel puţin, îmi scapă. Dacă poezia se achită de această treabă, poate fi liniştită. Omenirea are şanse de-a fi mai bună, aproape mulţumitoare. în ce-l priveşte pe Osten, să mai spun că el se arată un iscusit luptător
25 pe „baricadele misterioase". Scriind „între miezul nopţii şi zori", poezia i se aprinde la prima oră a dimineţii, fiind ca o stea care se vede şi ziua. Staffan Bergstein, critic şi profesor la Universitatea din Uppsala, i-a dedicat un amplu studiu, surprinzând câteva mecanisme. „Ambivalenţa, multitudinea
x sensurilor în evantai de sunete şi imagini nu constituie slăbiciunea sa. Dimpotrivă, ele creează forţa care permite menţinerea simultană şi efectuarea integrării unor sisteme dc referinţă aparent disparate. Sjostrand s-a dovedit maesttu în această misterioasă alchimie de fuziuni, proprie poeziei
moderne, graţie căreia elemente până atunci antinomice pot l    intra într-o combinaţie poetică, sub efectul unei presiuni emoţionale, foarte puternică, dar în acelaşi timp controlată." Pe lângă analiza pătrunzătoare a textului, Bergstein pomeneşte şi de o interesantă colaborare cu compozitorul Sven-Erik Băck. 5 După poemul In principio, Băck a compus un lied, într-o i    manieră originală: „Băck l-a pus pe autor să citească poemul, f    înregistrând lectura pe bandă, apoi a supus sunetele benzii la modificări electronice şi le-a combinat cu alte impulsuri electronice. Tonul poemului este deopotrivă o viziune a 10 ; t creaţiei şi-un apocalips. El se termină cu credinţa într-un Tu ' situat în spatele tuturor curgerilor existenţei şi în ceva care nu este comun şi uneşte toate cunoştinţele individuale, * spărgându-le izolarea: «Stinghere stele - / Orizont comun »". . în această ordine de idei, mi-am adus aminte de o discuţie K anterioară, despre folclorul muzical românesc. Sjostrand a prefaţat unele dintre primele discuri de muzică populară M. românească, apărute în Suedia, şi tot el a fost cel dintâi care a realizat aici un disc cu cântece de nai, impunându-1, în \    această zonă, pe Gheorghe Zamfir. Venind vorba astăzi şi 20 ŢŢ despre muzica românească, i-am sugerat, în caz că are loc vizita 1   în România, vizită pe care o proiectează pentru revista Artes, '    în primăvara lui '84, să nu ocolească Maramureşul. Va da, acolo, peste o adevărată rezervaţie de genii muzicale anonime, ;    pe care le poţi găsi în fiecare casă - muzica fiind duhul liber 25
al locului. Mie, dintre pictorii naivi, îi spuneam, îmi plac naivii ;    de tot. Şi-i dădeam exemplul lui Pavelescu sau Alexandru Savu. i 1. „Naivitatea" muzicii populare româneşti trebuie pusă (cum am I    şi făcut) între ghilimele, ea având în spate o civilizaţie multimilenară, exersată fără întrerupere de dinastii de genii 10 anonime. Aşa cum Zamfir „reinventează" pentru Occident naiul, un instrument străvechi, ducându-1 la perfecţiune, j    Maramureşul şi alte zone etnografice româneşti, desigur, îi pot ;    rezerva surprize fascinante.
1052
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1053
Busola arată mereu Nordul. în pădure, ne orientăm după muşchiul de pe copaci, care creşte numai pe partea nordică a scoarţei. Dar în Nord, cum găsim Nordul? Fără busolă şi fără 5 copaci. Noi singuri, cu Nordul, cum găsim Nordul? Citind poezie. Toată poezia nordică indică Nordul. Luându-mă după ea, am ajuns să-i cunosc pe Păr Lagerkvist, Harry Martinson, Artur Lundkvist, Măria Wine, Lars Forssel, Tomas Transtromer, Lars Gustafson, I^asse Sodetberg, Ceel Espmark.
io Pe unii i-am întâlnit în diferite ocazii.
Nu mai ţin minte unde l-am zărit prima dată pe Osten Sjostrand. Da, cu mulţi ani în urmă, cred că la Lahti, în Finlanda. îmi citise un volum abia apărut la Stockholm. Eu îi ştiam poezia prezentă prin diverse antologii. Atent,
15 binevoitor, iscoditor întru ale poeziei lumii, pe care o cunoaşte bine, el mi-a lăsat, de prima dată, o impresie tonică de calm nordic, afectiv. Sinceritate, bun-gust, tact şi precizie. L-am revăzut cu plăcere de multe ori de atunci, ajutându-mă să aprofundez o latură importantă a sensibilităţii ţării sale, pe
20 care o reprezintă atât de strălucit la festivaluri şi congrese. între timp, poetul a ajuns academician. Este directorul frumoasei şi prestigioasei reviste Artes (care are trei mame bune: Academia Suedeză, Academia de Belle Arte şi Academia de Muzică). Face parte din Comitetul Premiului Nobel. Eu, îi
25 spuneam, în glumă, odată, n-am fost ales încă nici în comitetul de stradă, şi mă lupt acum să înfiinţez un premiu al revistei Ramuri, ce ar consta în abonamente pe un an la revistă şi un bilet la Stadionul „Central" din Craiova, când joacă „Universitatea".
30       Evident, nu puteam trece prin Stockholm fără să-l caut. L-am sunat acasă şi mi-a dat întâlnire, seara, la Academie, unde prezida o întâlnire dedicată scriitoarei canadiene Anne Hebert. La început, un moment solemn. Ambasadorul Franţei i-a înmânat lui Sjostrand „Legiunea de Onoare". Un
frumos omagiu adus poetului suedez. După lecturi, Sjostrand, la discuţii, îmi anunţă prezenţa în sală. Ba m-a rugat să spun câteva cuvinte despre poeziile citite de Anne Hebert şi despre poezia română. Surprins, ca un elev neatent (tocmai studiam cu plăcere pereţii somptuoasei săli şi fizionomiile pârtiei- 5 panţilor încercând să ghicesc care e poet, care e prozator), am roşit , m-am ridicat în picioare, cu gândul să refuz amabila invitaţie. Zis şi ne-făcut... căci m-am pomenit vorbind. Opera scriitoarei canadiene o cunoaştem, poeziile chiar îmi plăcuseră, iar despre poezia românească... Era să pierd prilejul io de-a vorbi despre marii noştri lirici, în acea sală care a ratat şansa de-a cunoaşte mai bine măcar pe Blaga?
Acesta este, deci, Osten Sjostrand prezentat succint, acasă şi în târg, în diversele lui funcţii, feţe şi faţete; o personalitate activă, vulcanică. 15
Stockholm, 1983
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1055
DESPRE INSPIRAŢIE ŞI MULTE ALTELE Dialog cu Tomas Transtromer
Duminică. Un tren nu prea aglomerat mă duce în vreo două ore la Vesteros, un oraş frumos şi liniştit. în gară mă 5 aştepta Tomas Transtromer. în drum spre locuinţa sa, îmi arată oraşul, discutăm de una, de alta.
El— Poeţii suedezi pe care-i iubesc cel mai mult sunt morţi. Aşa de pildă Birger Sjoberg. Dintre cei în viaţă, îmi place Harry Martinson (născut în 1904). Da, şi Artur Lundkvist e un poet
10 mare. Poezia sa poate fi tradusă. E mai uşor să iubeşti arta ca amator. Relaţiile mele cu muzica sunt excelente. îmi face mare plăcere să cânt la pian, dar asta doar pentru mine, desigur. Pe când literatura... aici totul se complică.
Eu — Ce înţelegi prin aceasta?
11 El — Când scriu poezie, trebuie să mă gândesc mereu că asta sună fals, asta s-a mai făcut... şi-ţi cam piere cheful. Pe când în muzică nu ţin seama de toate acestea şi satisfacţia estetică e întreagă. Bineînţeles, din punctul de vedere al amatorului. Dacă aş deveni muzician profesionist s-ar schimba
20 problema.
Eu — Cam ce poeţi mai noi îţi sunt apropiaţi? El-Cred că am multe puncte comune cu poeţii americani. Nu cu cei prea academici, nici cu cei prea beatnici. Cu cei mai
de pe la mijloc, Robert Bly, Louis Simpson. Dar când am început să scriu, când eram mai tânăr, o mare impresie mi-au făcut-o poeţii francezi moderni. Am dat peste o antologie în suedeză - mi-au plăcut Eluard, Reverdy, Superville, Ponge, Rene Char. A fost un noroc să-i întâlnesc la 17 ani. 5 Eu — Ce crezi despre poezie?
El— Scriu numai atunci când e necesar s-o fac. Ce e specific poeziei e densitatea. în câteva pagini de poezie poţi găsi mai multe informaţii decât în oricare altă artă. Eu — Crezi în inspiraţie? | El- Da. Când scriu trebuie să fiu inspirat. Dar îmi asum şi dreptul de-a mai privi apoi o dată ce-am scris. Versurile făcute sub impulsul inspiraţiei nu se pot ţine singure. Ele sunt de neînţeles pentru cititorul care nu e şi el inspirat. Dar cititorul e rece, obiectiv. Şi poetul trebuie, după momentul inspiraţiei, să privească la fel de rece ce-a scris, cu ochii celui
;     din afară. Există desigur un mister în poezie. Dar trebuie ca
|  : această reţea de mister, nu s-o explicăm, ci s-o ajutăm să treacă.
} îs De aceea e bună şi luciditatea.
Ir'     . Eu — Ce scrii acum?
El - Un poem mai lung, Marile Baltice. Autobiografic şi
I     documentar, plin de lucruri vechi de pe timpul bunicului, care
| -   a fost căpitan de vapor. Va fi ca un sac în care pui de roate - şi
f ^ descrieri şi date biografice. Mama a fost învăţătoare. Eu m-am născut în Stockholmul de sud, partea mai proletară a oraşului, cu case vechi. îmi sunt mai dragi alte colţuri din Suedia decât
f 1   Stockholmul, unde oamenii au apucături de inşi din metropolă.
| 4- Da, partea veche a Stockholmuîui mă atrage şi acuma, mă simt acolo acasă. Vorbeam înainte de muzică. Celibidache a făcut mult pentru muzica suedeză. Lucrul său cu orchestra de aici a fost extraordinar. A fost şi la Vesteros cu orchestra din Srokholm şi-a
• •   dat concerte. Am cunoscut şi lucrările lui Dinu Lipatti.
Pe la ora trei plec cu Tomas Transtromer, să-i facem o vizită lui Lars Gustafsson.. Ocazie de-a se mai vedea şi ei, căci,
1056
MARIN SORESCU
deşi locuitori ai aceluiaşi orăşel, nu se prea caută. Discuţie la un foc de lemne. Despre laponi. Nu ştiu cum alunecă discuţia şi Tomas mărtuiseşte că cel mai faimos român e Dracula. Văzând filmul despre el s-a îndrăgostit de peisajul
5 românesc. îi spun că acel peisaj era trucat, să-l vadă pe cel adevărat, că merită. Apoi, spune el, Celibidache, Dinu Lipatti. Despre traduceri: şi ordinea cuvintelor contează. Poeziile lui nu se pot traduce bine în germană, unde verbul vine la urmă. Pentru poezia lui verbul vine prea târziu.
10 Doamna Gustafsson ne serveşte un ceai şi pune pe măsuţa joasă la care stăm o tavă cu prăjituri de casă. Lars Gustafsson spune că Tomas e poate primul poet din literatura suedeză care nu se atinge de alcool şi iată că sobrietatea lui s-a transmis. Aşa că de-aia bem noi acum ceai.
15  Vesteros (Suedia), 1979
ASPECTE LIRICE ARGENTINIENE i Dialog cu poetul Ruben Vela
J       Vela — Cred că există o diferenţă mare, aproape o ruptură
- între poezia spaniolă de azi şi poezia care se scrie în America
f J- Latină. Deosebirea provine din diferita utilizare a limbii şi 5
- poate şi din subtextul socio-economic al Americii Latine. Sunt două lumi diferite.
ţjf Aşa îşi începe Ruben Vela „discursul". L-am rugat să-mi J vorbească ceva despre deosebirile şi asemănările dintre operele fip scrise în aceeaşi limbă, dar în două continente separate. Ruben io
- Vela este şi ambasadorul ţării sale, după obiceiul latino-american '-" de a fi numiţi poeţi importanţi ca ambasadori. (Cazul lui Paz, ? al lui Aridjis, Caranza, ca să nu mai vorbesc de Neruda ori i Asturias.) Cuvântul „discurs" nu l-am folosit, aşadar
; întâmplător, deşi interlocutorul meu este omul cel mai puţin n
" formal, un bun prieten, deschis şi neprotocolar, cu întinse
- cunoştinţe despre literatura multor ţări. Anul acesta i-a $ apărut la Buenos Aires o antologie de poezie bulgară şi mi-a ' mărturisit interesul său pentru poezia română de azi, tot în
,  vederea realizării unei antologii. io Sorescu — Cum se explică aceste mari diferenţe, totuşi? V. - Sunt două lumi diferite. Poezia latino-americană e o poezie directă. Deloc discursivă. Ea încearcă să vorbească direct
1058
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1059
despre viaţă, integrând în fluxul ei peisajul. Omul latino-american trebuie să lupte contra condiţiilor social-politice şi totodată contra peisajului - un peisaj de proporţii gigantice, fără margini, care-1 înspăimântă prin proporţiile sale. Aceste două cerinţe nasc două tendinţe în poezie:
- poezia cu mesaj social
— şi poezia care reflectă imensitatea geografică. Mai precis, solitudinea omului în acest spaţiu vast.
S. — Mi se pare foarte interesantă această observaţie a ta. Aş dori şi exemple pentru fiecare tendinţă, spre a înlesni înţelegerea cititorului român.
V. — Ernesto Cardinal mi se pare reprezentativ pentru ilustrarea faptului social. Pentru cel de al doilea caz, aş cita teribila descriere a naturii din Machicpicchu de Neruda. Aceste poziţii generează, totodată, două forme de limbaj poetic: unul foarte direct şi altul baroc. Aceste două direcţii se pot întâlni chiar la acelaşi poet. Am vorbit de Neruda: el le ilustrează foarte bine pe amândouă. în acelaşi timp, marea tradiţie indiană, care există în America Latină, face şi ea ca literatura acestei zone să se diferenţieze de cea scrisă în Spania. Tradiţia poeziei indiene este puternică la noi. E vorba de-o poezie simplă, sensibilă, mustind de mituri. De aici decurge problema criticii literare în limba spaniolă. Nu se poate folosi acelaşi limbaj critic pentru cele două limbaje poetice! Eu cred că e foarte necesar de a nu se vorbi în bloc despre poezia de limbă spaniolă. E vorba de două expresii poetice diferite, exprimate în aceeaşi limbă. 5. — Cred că ai dreptate.
V. - Da, dar nimeni nu vorbeşte de asta în Spania. S. - De ce?
V. - Criticii spanioli sunt prea apropiaţi de tradiţia lor, prea mândri de ea. însă e necesar, cred, să înceapă a face distincţiile de care am pomenit. Poezia Americii Latine e o poezie a necesităţii, a urgenţei.
S. - Ţi-am citit frumosul poem despre America. Plin de forţă şi cu o reală încărcătură lirică.
V. — După marea generaţie poetică inaugurată de Ruben Dario şi continuată cu Cezar Vallejo, Huidobro, Neruda şi alţii e imposibil să mai scrii la noi un mare poem, pentru că toţi ţ aceşti poeţi l-au scris deja, în mod strălucit uneori. M-am frământat mult în legătură cu posibilitatea de a mai compune un poem adevărat despre America. Am studiat arheologia şi antropologia - sunt, de fapt, de meserie arheolog - căutând şi o soluţie poetică, pe lângă cele de strictă specialitate. Cheia w chestiunii mi-a furnizat-o compatriotul dumneavoastră Mircea Eliade.
El spune că fiecare fragment semnificativ reconstituie o totalitate. în timpul studiilor mele arheologice şi antropologice am început să scriu mici poeme despre America. /5
S. — Luând probabil exemplul cioburilor dezgropate, al fragmentelor de statui, schelete.
V. — întocmai. E vorba de un fel de notaţii, 3-4 versuri, fragmente pe care le-am dorit semnificative.
S. — Am văzut că toate aceste poeme încep la fel, cu acelaşi 20 cuvânt: America.
V. — Da. Prin repetarea conştientă a unui nume, poţi ajunge la un fapt semnificativ. Acest mod de-a scrie e foarte dificil. îţi cere o mare tensiune verbală. Şi se converteşte încet-încet într-un fel dc enervare. Atunci trebuie să te 25 întorci încă o dată la realitate şi să începi să scrii poeme sociale, pentru a nu pierde contactul între meta-poem - care poate fi general — şi realitatea socio-politică.
S. — Simţi nevoia unei contragreutăţi, pentru a-ţi da seama de adevărata pondere a poemului. 30
V. - Da.
(în continuare citim şi comentăm câteva poeme din cartea sa.) S. — Să profităm acum de faptul că eşti şi arheolog — şi încă unul dintre cei mai cunoscuţi, ai chiar o stradă care îţi poartă
1060
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1061
numele, şi să discutăm câteva probleme de specialitate. Adică tu să vorbeşti, ca specialist, şi eu să ascult ca un iubitor de arheologie, în primul rând, o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori: sunt chiar sigure datările acestea pe care le faceţi, de milioane de ani, de sute de milioane de ani? Nu se pot strecura şi erori?
V. — Nu. Datările sunt destul de precise. Alta e însă chestiunea. Cunoşti bine trecutul omului, dar nu-i poţi cunoaşte viitorul. Noi nu cunoaştem orologiul genetic al omului, nu ştim dacă în câteva mii sau sute de mii de ani omul nu se va sfârşi. însă avem obligaţia de a lupta pentru dreptatea şi demnitatea omului pe pământ.
S. — Dar nu crezi că omul a căsăpit, de când a devenit conştient de forţa sa, cam prea multe specii de pe această planetă? Şi că e în pericol să rămână tot mai singur, sfârşind prin a se autodistruge?
V. — E drept. Şi acum se vânează om pe om. Omul trebuie să-şi recapete statutul moral de fiinţă superioară.
S. — Unde ai făcut săpături?
V. - Acum 25 de ani mi-am început activitatea de arheolog, lansând ideea restaurării Porţii Soarelui - Tiwanacu — din Bolivia. Un oraş preincaş. Specialitatea mea este cultura litică (a pietrei). Sunt specialist paleolitic. Apoi am lucrat în Spania. Bolivia mi-a acordat ordinul cultural cel mai înalt, ordinul de maestru, iar în Spania, oraşul Valencia a dat numele meu unei străzi.
S. — Dacă o să mai ajung vreodată prin Valencia o să mă plimb pe strada ta „populând-o " cu gânduri de poet. îţi promit o poezie Strada Ruben Vela - Valencia.
V. - Apoi am trecut în diplomaţie. Am vizitat o dată şi România. Mi-a plăcut mult, poate o să mai revin.
S. — întorcându-ne la poezie, câteva cuvinte despre generaţia din care faci parte. Mi se pare o generaţie deosebită.
V. - Pentru mine poezia e şi o evaziune. Scriu poezie ca să mă salvez. Viaţa de diplomat e destul de monotonă şi plină
de proză. Generaţia mea e o generaţie pedepsită de evenimente sociale şi politice.
S. - De ce e pedepsită?
V. - Evenimentele din Argentina au constrâns-o să apuce o anumită cale. Să-şi asume socialul şi politicul. La noi poartă numele de „Generaţia '50". Ea debutează printr-o renovare estetică. Se încurajează şi se dezvoltă tendinţele moderne. Mai fac parte din această generaţie: Francisco Urondo, Râul Gustavo Aguirre, Alejandro Pizarnic şi alţii. O generaţie foarte combativă. S. - N-am înţeles de ce se consideră pedepsită? V. - Pentru că se află la mijloc, suferind presiuni din două direcţii: vechea gardă care continuă şi astăzi, cu Borges, care are 84 de ani şi l-ai văzut, e alături de noi viguros, la manifestările poetice, şi cea mai tânără promoţie de azi. Noi suntem sacrificaţi între cele două grupuri mari. într-o formă sau alta, toate generaţiile următoare s-au resimţit de influenţa generaţiei mele. Limbajul a devenit mai limpede, o economie f verbală, o mai mare exigenţă în ce priveşte valoarea cuvintelor. Acestea au fost achiziţii ale generaţiei noastre şi ele au fost preluate. în timp ce noi am încorporat experienţa lui Pessoa şi Drumond de Andrade, apoi poezia franceză de tipul Rene Char, ori italiană, Montale, Ungaretti sau experienţa nord-americană. Noi am găsit o legătură mai directă cu poezia universală, decât generaţia anilor '40, ori cea precedentă. Am absorbit, fructificat ce era mai bun şi mai potrivit nouă. Este, - -   oricum, o generaie care cunoaşte valoarea poeziei.
i ■:   Meknes, octombrie 1984
1 Peste câteva zile, în alt oraş şi în holul unui alt hotel, la o
bere rece, numai bună după oboseala şi căldura drumului, am simţit nevoia reluării dialogului cu prietenul meu argentinian. * S. - Când ai vorbit despre Borges, data trecută, mi s-a părut că sesizez oarecare răceală în glasul tău. E adevărat că voi, argentinienii, nu-l prea iubiţi?
1062
MARIN SORESCU
V. — Borges este un scriitor foarte important pentru că ne-a învăţat uzajul diferit al limbii spaniole. Am putea spune că el gândeşte în engleză şi scrie în spaniolă — o propoziţie însă prea lesnicioasă. Importanţa lui Borges în limbă e de-a fi descoperit > economia verbală şi folosirea insolită a adjectivului, valorizând în mod total substantivul. Problema pentru Argentina nu e cum scrie Borges. Problema e ce vom face în viitor. Borges e un monstru sacru. Generaţiile mai noi pot fi influenţate puternic de stilul său. Dar totodată, ca să poată supravieţui, ele trebuie să-1 uite pe Borges. Pentru că, repet, e o problemă de viitor. Acelaşi lucru în cazul lui Marquez. Sunt stiluri atât de absolute, încât pentru mult timp pot steriliza experienţele.
S. - Trebuie să-ţi mărturisesc admiraţia mea pentru acest mare scriitor.
V. — Argentinienii îl admiră — mai încape vorbă? - dar, cum spuneam, nu mai putem scrie ca el, nu ne putem permite acest lux.
Fes, octombrie 1984
GRIGORE VIERU SI LIRICA ESENŢELOR
„Prin iarba verde de acasă I Cu lanţul de rouă la glezne" Grigore Vieru, poetul din R.S.S. Moldovenească, cunoscut şi necunoscut nouă, dar care merită cea mai mare atenţie, lasă o dâră proaspătă ca lacrima de copil. El atacă poezia frontal 5 şi cu cea mai mate simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acoperişuri. Aşa cum pe copii câinii nu-i muşcă şi frigul nu-i taie, aşa cum pe somnambuli îi ţine aerul, artiştii umblă pe muchia dealului şi muntelui din cuvinte, cu lira sub braţ, nepedepsiţi cu prăbuşirea. Căci şi acolo, sus, este io pământul natal, ce nu te poate lăsa să cazi. Şi cerul este tot cer natal şi nu te lasă să te prăbuşeşti. Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă? Temele 15 obsedante ale poetului (unul din cei mai însemnaţi din R.S.S. Moldovenească, carte de vizită, fericită, a unei adevărate pleiade de barzi) sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi („Şi doar în limba ta I Poţi râde singur I Şi doar în limba ta I Te poţi opri 211 din plâns"), casa, pământul. Simbolul central va fi „mama", latură a creaţiei sale ce ar putea purta drept motto eminescianul „O mamă, dulce mamă, din negura de vremi", cu toată
1064
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1065
încărcătura de afecţiune şi ecouri pe care această melopee ne-o aduce în minte. în evocarea lirică de mare vibraţie a dătătoarei de viaţă, scapără, pe game diferite, toată sensibilitatea poetului, o întreagă energie pe care am putea-o numi „conştiinţa sa 5 afectivă". Autorul Stelei de Vineri este un romantic, cu dorul în glas şi în oase, fiinţa sa întreagă părând a fi un creuzet al cântecului liric. Pământul, tot ca motiv votiv, ca să spunem astfel, apare şi el în multe şi frumos şlefuite variante.
Ca să poţi săruta acest atât de generos pământ sfânt, ca să io ai acest drept, trebuie să fii „doină", „sămânţă", „sunet", „duminică", „ploaie". Spicuim câteva sunete-duminici: „Dar mai întâi I Să fii sămânţă. I Tunet să fii. I Ploaie să fi. I Brăzdat să fii. I Doină să fii. /Duminică să fii. I Ca să ai dreptul/A săruta I Acest pământ I îndurerat I De-atâta rod. Mamă de-aifi-n cer 15 stea lină I Te-aş găsi după lumină " sau: „ Uşoară, mamă, uşoară I C-aiputea să mergi călcândIPe seminţele ce zboară /între ceruri şi pământ I în priviri c-un fel de teamă I Fericită totuşi eşti I Iarba ştie cum te cheamă I Steaua ştie ce gândeşti" Sau: „Iar buzeletalc sunt, mamă, IO rană deschisă mereu I Mereu presărată cu ţărna I 20 Mormântul tatălui meu". Aceste exemple mi se par elocvente şi pentru puterea de sugestie a versurilor. Dincolo de cuvinte, mai e ceva: poezia. Şi dincolo de poezie mai e ceva: filosofia. Gândul îţi zboară fără să vrea la ideea de fiinţă esenţială, la probleme legate de întoarcerea în timp. Acelaşi diapazon înalt 25 în litica de dragoste: Stelele sus I Or fi urmele-i I Toate cuvintele I Se topesc în numele-i /[■■■] Buzele-i dulci I îmi sunt izvoarele. I Genele-i, lungi Iîmi seacă pânile. întâlnim comparaţii fericite: lacrima „ca un creier de privighetoare" şi sonorităţi inspirate: „Drago! O fieie, I Dulce mireasmă! I La gură femeie I La mijloc 30 mireasă ". Sau: Jdîatinale secunde IPicură, cling, cling IPe coasele dezumbririi. I Zorii pe frunte I Sarea îmi ling I Cea a iubirii." Şi un minunat tablou al timpului, văzut ca succesiune şi metamorfoză. „Merg eu dimineaţa, în frunte, I Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei .1 Mergi tu după mine, iubito, I Cu
spiculfierbinte la piept I Al lacrimei tale. I Vine moartea din urmă I Cu spicele roşii în braţe I Al sângelui meu. I Ea care nimic niciodată I Nu înapoiază I Şi toţi suntem luminaţi I De-o bucurie neînţeleasă" Vieru scrie o poezie de „legăminte", el neputându-se dărui decât total. Aminteam de poezia populară - şi ceva din 5 zvâcnetul ei a răzbătut şi în exemplele citate. Să-l adăugăm acum şi pe Mihai Eminescu. Iată: „legământul" cu acesta: Ştiu: cândva la miez de noapte I Ori la răsărit de soare I Stinge-mi-s-or ochii mei I Tot deasupra cărţii Sale. Şi mai deparre: Am s-ajung atuncea poate ILa mijlocul ei aproape ICi să nu închideţi cartea I 10 Ca pe recile-mi pleoape. II S-o lăsaţi aşa, deschisă, II Că băiatul meu ori fatal Să citească mai departe I Ce n-a dovedit nici tata. II Iar de n-au s-auză dânşii I Al străvechii slove bucium - I Aşezaţi-mi-o ca pernă I Cu toţi codrii ei în zbucium. Legământ mai face autorul şi cu tradiţia, pe care o cultivă în versurile sale 15 delicate, într-adevăr făcute „cu acul", fără paseism însă, sau ^   renunţându-se la achiziţiile sensibilităţii moderne. O &   întorsătură de vers, un epitet neaşteptat, un zâmbet — mi-l .aj» amintesc pe omul modern - inclus în tradiţie cu detaşare şi
s detaşat cu durere. Poezia lui Vieru este şi o lecţie pentru mai 20 * tinerii creatori de azi care se avântă prin preerii nevăzute > niciodată, fără a reuşi să mişte o frunză din sensibilitatea i noastră. Singura tresărire valabilă este cea pe care ţi-o poate da bătaia inimii, iar aceasta nu răspunde decât la sunetul cules direct din procesul vieţii. 25 I Fără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc
{ '   spumos — autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin, în matca î *   marilor teme a căror ocolire nu se poate face decât cu i      pericolul uscăciunii şi srerilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi, artist în nuanţe, el îşi clădeşte o lirică tainică sub cupola 30 adevărului.
X Privind în urmă, aşa cum spunea, cu atâta fermecătoare tandreţe şi credinţă - Grigore Vieru, poet cu trăsături de efigie romană - priveşte, de fapt, înainte. Toate aceste obiecte de
1066
MARIN SORESCU
adoraţie sunt deopotrivă şi viitor. Aceasta este şi menirea poeziei de a fi punte unică, un curcubeu de aur suspendat între două veşnicii.
O poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele
5 imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adoraţie. Grigore Vieru prelungeşte ecourile sensibilităţii etnice, adăugându-le nuanţe noi - Dealule, domn, dreptule, I Mare înţeleptule!j'Aur legănând în pai IFrică tu de hoţi nu ai? I — Rupe-mi-s-ar inima I Nu că hoţii m-ar fura, I Dar că hoţii
10 m-ar ara I Şi tot ei m-or semăna. I Dealule cu mamele I Şi cu sfinte poamele, I Cu izvoarele ce-adânci I Ne scriu numele pe stânci. O particularitate a acestei creaţii ar fi şi meşteşugul de a se estompa cu modestie, contopindu-se cu vocile venind dintr-o generoasă tradiţie. De la miniatural la evocarea largă,
15 lipsită de retorică, de la duioşie la revoltă (vezi poemul despre război), gama este largă, dovedind un creator complex. Compunând versuri pentru copii, poetul mărturisea că scriindu-le aude şi melodia, pe care o comunică apoi unui compozitor. Toate versurile sale au, de fapt, o melodie unică,
20 inconfundabilă, şi nu este de mirare că în spaţiul natal această creaţie este atât de populară şi îndrăgită. Vorbeam mai înainte de o conştiinţă afectivă. Trebuie să adăugăm la aceasta o conştiinţă propriu-zisâ de artist, în sensul tradiţiei romantice ilustrată de un Eminescu, dar şi de un Lermontov
25 şi Puşchin. In peisajul cam sofisticat al liricii contemporane, uneori prea compusă şi prea cerebrală, versul său ţâşneşte în lumină, proaspăt, cu forţă de gheizer.
„SCRIU SUB UN IMPULS... O ENERGIE MULT MAI PUTERNICĂ DECÂT MINE"
Dialog cu Andrei Andreevici Voznesenski
Există un vin, acru-acrişor , nu tocmai îmbietor pe care se mai întâmplă să-1 bei câteodată - din sticle destupate, ori băute î pe jumătate — ca oaspete, vin care-ţi strepezeşte pofta de viaţă şi pe care judecătorii îl numesc „vin de anchetă". Ceea ce vrea să-nsemne: „Ori îl bei, ori spui tot". Am în jurul meu, pe terasa Hotelului Motana din Morelia, doi prieteni poeţi: Andrei Voznesenski, pe care abia l-am învoit pentru câteva momente w de la o echipă de filmare ce pregăteşte un film cu el în Mexic, -îl pune să recite poezii în faţa copacilor şi să se plimbe printre pomi înfloriţi - şi pe W. S. Merwin, poetul american, atât de delicat, care-i face poze color tinerei sale soţii.
E ora 9 dimineaţa, abia am băut ceaiul - şi simt nevoia /5 vinului de anchetă — pentru că aş dori să-i interoghez rapid pe cei doi amici. N-avem prea mult timp la dispoziţie - plecăm nu ştiu unde, cu un autobuz care trebuie să sosească... unde mergem dom' Vasko? „La Patzcuaro, o să vezi tu ce e acolo"... - iar ei trebuie să-şi mărturisească păcatul poeziei 20 proprii, cât mai complet, eu urmând să-mi notez pe sărite răspunsurile pe şerveţele şi pe programul festivalului. Nu sunt un reporter disciplinat şi bloc-notesul îl pierd după primele
1068
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1069
ceasuri... Hotărârea acestei discuţii am luat-o subit, presimţind că programul va fi tot mai aglomerat în continuare şi nevoind să renunţ la opiniile confraţilor mei.
- Andrei, facem interviul acela?
— Cu plăcere!
(îl rog pe Merwin să stea pe aproape, până-i vine rândul să mediteze serios, cu voce tare, la rostul poetului în lume şi aici pe terasa aceasta înflorită şi însorită.)
Andrei Andreevici Voznesenski s-a născut în 1933, la Moscova. Poet de o marcantă originalitate, e răsfăţat de publicul din ţara sa. Se afirmă ca autor modernist încă de pe când era student la Facultatea de arhitectură, pe care a absolvit-o în 1957, anul consacrării sale lirice. Câteva titluri: Mozaic (1960), Parabole (1961), Para triunghiulară (1962), Antilumi (1964), Violoncelul, frunza de stejar (1974-1975).
Sorescu — Andrei, eu ştiu ce ai scris, sunt, cred, primul tău traducător în limba română, cu mulţi ani în urmă. Şi chiar dacă nu te-aş fi citit, am avut ocazia să-ţi aud poeziile (evident, nu toate) în interpretarea ta atât de personală. Pe de altă parte, şi tu ştiifioarte bine ce ai scris. îţi cunoşti poeziile pe dinafară (lucru din ce în ce mai rar la poeţi). Aşa că n-o să ne pierdem în amănunte bibliografice: câte cărţi ai scris, anul apariţiei, ce a spus critica. Publicului românesc îi eşti de mult familiar. Aş dori o scurtă definiţie a poeziei tale, aşa ca un blitz. Ce gândeşti despre creaţia ta şi, în general, despre tine ca poet. Nu-i propriu-zis o întrebare.
Voznesenski - Mai întâi vreau să-ţi spun că nu înţeleg nimic din poezia mea. Pentru că atunci când scriu poezie, obişnuiesc să improvizez. Mai precis scriu sub un impuls. Şi câteodată mă mir cum de-am scris eu asta. Cred, sper, că poezia mea e mai intelectuală, mai plină de spirit, mai deşteaptă decât mine. Aceasta ar fi raţiunea: tu scrii în momentul unei mari interiorizări. Acest timp este mult mai puternic decât toată sfera logică, decât magia, telepatia şi toate astea. Poate în viitor oamenii vor descoperi în ce fel de câmp magnetic am fost, când
am scris. Această energie este mult mai puternică decât mine. Poate că acum sunt conectat la sistemul energetic al ţării mele.
S. - Chiar la asta mă gândeam când te ascultam aseară, pe scenă, recitându-ţi poeziile. Eşti ca un difuzor puternic, conectat la înaltă tensiune, la cea mai înaltă tensiune.
V. — îmi regăsesc această energie când îmi citesc poeziile în public.
S. — Am văzut. Pe scenă eşti ca într-o transă. Ai un fel special de a recita. Structura intimă a poeziei tale cred că poate fi studiată în legătură cu această modalitate de a spune. Aici intră şi muzica versurilor tale. PoemulClopotele Moscovei, de exemplu, poate furniza o cheie pentru înţelegerea ta.
(Aş vrea să spun, în paranteză, că Andrei Voznesenski este unul din cei mai redutabili recitatori de poezie pe care i-am ascultat. Păşind pe scenă intră parcă într-un cerc magic, se transfigurează, vocea îi e alta, privirea alta. îşi alege o poziţie anume, în faţa scenei, cu picioarele desfăcute ca pentru a se sprijini cât mai solid, să nu fie luat pe sus de propria-i voce, care capătă uneori aripi de vultur. Ţine mâinile în buzunare. I-arn studiat bine toate mişcările, pentru că odată, la Rotterdam, a trebuit să citesc imediat după el, şi nu mai puteam de învidie, mărturisesc sincer. Stilul lui e adaptat la mase largi de ascultători, la stadioane de iubitori de poezie. Aşa îşi recita poate Maiakovski poemele făcute din asimetrii şocante. Eu poeziile mi le citesc pur şi simplu, fără intonaţie, o lectură albă.)
V. - Inspiraţia mea ţine poate de o energie genetică, transmisă de părinţi, prin gene. O moştenire. Ori aparţine unei generaţii a viitorului. Da, sunt sigur că talentul poetic este genetic, îţi vine nu doar din familia ta, ci de la întreaga comunitate de care aparţii. Iată un cerc. (Andrei îmi desenează un cerc, din care pleacă raze.) Poetul e punctul din mijloc.
S. — Crezi, aşadar, în forţa reprezentativă a poeziei. Poetul este nu un ales, că termenul e vechi, ci un om... cum să-i spun?
1070
MARIN SORESCU
reprezentativ, o sensibilitate predestinată să fie emblematică pentru un popor?
V. — Forţa poeziei constă în aceea că ea conţine, concentrată, spiritualitatea însăşi a unui popor. Vorbind dc marii poeţi, bineînţeles. De aceea toate popoarele îşi ocrotesc cântăreţii, vocile lirice.
S. — Ce scrii acum?
K-Aici?
S. — Nu, în general.
V. - Lucrez la un volum de versuri, numit... nu, nu-i spun titlul... în care voi include, alături de versuri, şi proză despre copilăria mea şi despre întâlnirile cu Pasternak, proză numită Cei 40 de ani ai mei. (Au apărut fragmente în Novîi Mir nr. 9 sau 10 din 1980). Vor fi foarte multe poeme în această carte.
S. — Ne cunoaştem de mult...
V. - Oho... de când eram tineri.
S. -Am început să-mbătrânim. Hai să ne pozăm împreună, spre a imortaliza momentul. Poezia ta e greu de tradus. Ştiai?
V. - Da. E greu de tradus, dar nu imposibil. Sunt poeţi mari, clasici, pe care dacă-i traduci dau un fel de proză. Dar poezia modernă se poate traduce prin echivalenţe. Eu, sper, scriu modern.
S. — Foarte.
V. - Se pot găsi pentru paradoxurile, metaforele mele, paradoxuri şi metafore echivalente, proprii limbii respective.
5. - De acord, cu condiţia ca traducătorul să se înhame de-a adevăratelea la această muncă, aşa de delicată, care nu prea rimează cu verbul „a se înhăma ", şi să aibă talent. Şi eu cred că poezia trebuie tradusă. Nu ne mai putem închide azi în graniţele unei limbi, pentm că ar însemna să abdicăm de la una din menirile fundamentale ale poeziei: să ducă mai departe ceva din spiritualitatea cea mai intimă a unui popor, pe care, aşa cum spuneai, poezia îl reprezintă în mod emblematic. Sperând că vom mai avea ocazia să mai discutăm despre opera ta, nu socotesc încheiat aici interviul nostru, îţi mulţumesc.
Morelia (Mexic), august 1981
m
ÎNCHEIERE PROVIZORIE
Pe vremuri poetul era considerat un prooroc. Literatura romantică îl vedea în rolul de prevestitor: o răscruce de nemulţumiri aruncate pe cer, un glas de tunet, în cate mânia se uneşte cu speranţa. începutul secolului douăzeci îi oferă şansa alegerii între două extreme: experimentator de meserie, sprijinit şi în fapta noului tip de emoţie, dar şi uneori în vorbe, mai mult în vorbe şi în nonsensuri decât în sensuri. Deci modernist (suprarealist, dadaist, futurist etc). Şi - cealaltă extremă - agitator, megafon în piaţa mare, tribun, amplificator de ecouri sociale, răstite cu vocea de bas a unui Maiakovski, de pildă. Evident, între aceste capete de curcubeu - restul lumii poetice. Care e situaţia astăzi?
Aş relua, la întâmplare, fraze din răspunsul poeţilor.
Justo Jorge Padrân (Spania), cel mai tânăr dintre cei intervievaţi — „Noua poezie a lumii se caracterizează, după mine, prin dinamism. Poezia contemporană are datoria de-a căuta noi oglinzi pentru a se privi. Au existat momente de pendulare între realism şi imaginativ sau idealizare. De la naturalism la idealism romantic. Meditez şi lucrez asupra proliferării imaginii. O imagine care se deschide asupra ei însăşi şi de aici o altă imagine, tot deschisă şi aşa mai departe. Poemul este imaginea unei imagini care invadează totul, o imagine în
1072
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1073
expansiune. Utilizez imagini vizionare, imagini proliferante, dislocarea timpului. Revelaţia, contemplaţia pot ajuta luciditatea, în forarea în mister".
Giinter Grass — „Acum în Germania există un cult mistic 5 pentru geniu. Ca în secolul 19. Fiecare crede în geniul său. Ce e sigur, e că nu scriu niciodată poezie experimentală. Poezie de dragul poeziei... Poeziile sunt, de fapt, fragmente de poezie, tu crezi că le-ai terminat, dar observi că ai putea să le continui".
io Andrei Andreevici Voznesenski — „Mai întâi vreau să-ţi spun că nu înţeleg nimic din poezia mea. Pentru că atunci când scriu poezie, obişnuiesc să improvizez. Mai precis scriu sub un impuls... Forţa poeziei constă în aceea că ea conţine, concentrată, spiritualitatea însăşi a unui popor. Vorbim de
/5 marii poeţi, bineînţeles. De aceea toate popoarele îşi ocrotesc cântăreţii, vocile lirice".
Hans Magnus Enzensberger — „Prefer ca alţii să mă definească. Dacă te defineşti tu, asta poate funcţiona ca o capcană... [...] Dacă zic despre mine că sunt romantic, la urmă
20 vin criticii şi vorbesc numai de «romantismul» meu. La fel, în politică. Nu pot zice că sunt aşa sau aşa, că se vorbeşte imediat de «opţiunea» mea. Este adevărat că au fost schimbări în poezia pe care am publicat-o. Un itinerariu. La început am scris cărţi cu poeme diverse, acum mă interesează să construiesc obiecte
25 poetice mai mari. Acum nu-mi mai place modestia ambiţiilor. Trebuie să rişti mai mult, să încerci să faci lucruri mai mari. Nu ştiu dacă poezia are efect, sau ce fel de efect are. E bine că nimeni nu ştie asta - şi asta face poezia mai temută". Şi tot Hans Magnus emite această observaţie sceptică: „Ani
30 impresia că s-a îndepărtat etapa cea mai bogată a liricii sau c pe cale de-a se îndepărta. Există multe repetiţii, un abuz de «şcoli», modernitate, mulţi epigoni. Cred că în istorie (chiar în istoria poeziei) există mereu găuri, momente de oboseală. După care izbucnesc lucrurile noi. Cu cât mai productivă a
fost o cultură, cu atât mai mare e golul care-o aşteaptă, la un i     moment dat. Priveşte literatura franceză acum". [ Alain Bosquet - „în Franţa şi în lumea occidentală se
[     practică o critică a limbajului. E o critică lingvistică, morfologică, nu după sens, ci după structura poeziei. Din nefericire 5 mulţi poeţi fac structuri, dar nu poezie. Mai exact, ei confundă cele două noţiuni. De aici rezultă că nu mai există imagini, I     coliziuni, nu mai există sentinţe. E la fel de aridă ca şi pictura nonfigurativă, ori ca muzica total atonală. Lipseşte o :     dimensiune afectivă, bucuria sau suferinţa umană. Pentru io i     mine, asta nu mai e poezie, asta e o istorie a limbajului".
Aceste frânturi de frământări ar putea dezamăgi pe amatorul de clarificări rapide şi definitive. Desigut, nu se înţelege prea limpede de aici tabloul poeziei mondiale. în Spania, unul crede în imagism şi dinamism; un german deplânge situaţia poeziei franceze; un rus crede în forţe magice. /5
'>     Polonezul Tadeusz Rozewicz spune că „a uitat de ce scrie", în ,  timp ce Alain Bosquet are nevoie de exorcismul poeziei pentru
! a se defini: „Ca să mă cunosc mai bine trebuie să scriu un poem". Chiar dacă par (ba chiar sunt) contradictorii, afirmaţiile cratorilor - care nu sunt, evident, critici literari - 20 şi se feresc să dea răspunsuri precise, de teama de-a nu furniza clişee, privirea din interior, din atelier, poate fi relevantă, totuşi. O primă observaţie generală ar fi diversitatea peisajului poetic; existenţa unui formidabil elan creator, cu apogeul prin anii cincizeci-şaizeci când mulţi dintre tinerii pe atunci şi-au 25 scris cărţile fundamentale, înlocuind „clasicii" veneraţi, - unii, defuncţi ori pensionari — şi propunând un tablou dinamic, viu,
| novator, de multe ori contestat. în Franţa, de exemplu, Saint-John Perse, Rene Char, Paul Eluard, Andre Breton, Prevert, Pierre Jean Jouve, plini de glorie, nu mai produc opere mari, al lor „infinir turbulent", expresia aparţine lui Michaux, se potoleşte, în timp ce afirmă şi îşi consolidează reputaţia Pierre Emmanuel, Bosquet, Michael Deguy, Guillevic.
1074
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1075
Numindu-i pe aceştia, am şi citat câteva din direcţiile majore ale poeziei franceze contemporane: fervoarea în interogaţie, căutarea „fizicii totale a omului şi a universului, a omului-univers" aşa cum o face Pierre Emmanuel. O lirică ce poate fi numită „naturalistă": în căutarea naturii lui Dumnezeu. La extrema cealaltă, am situa poezia lui Michel Deguy: cuvântul aici nu mai este logos, ci un instrument chirurgical, necesar pentru o operaţie abstractă, din care omul nici nu moare, nici nu învie. Guillevic ar fi reprezentativ pentru o geometrie a socialului. El orânduieşte fără excese inspiraţia în mici faguri.
în ce priveşte noul val - (să precizăm că există în Franţa o mulţime de noi valuri, unul mai nou decât altul, din care timpul va selecta ce e de selectat), există o nouă poezie filosofică: Jean Pierre Faye, Philippe Jaccottet, aici intrând, după unii, şi poetul amintit mai înainte, Deguy.
îmi vin în minte şi alte nume demne de luat în seamă: Lambert, Jean Orizet, Jean Breton, Robert Sabatier. Aceşti autori se împart pe şcoli, grupuri şi subgrupuri şi au, de obicei, câte o revistă tiranică şi exclusivistă, care teoretizează şi ţine jurnalul de bord al cercului, notând cu satisfacţie scufundarea zilnică a tuturor celorlalte direcţii şi erezii. Nu rareori se întâmplă ca unele direcţii anunţate ca naufragiate să navigheze liniştit mai departe, ducând, din pur egoism, şi portul poeziei cu ele. Nu intrăm în amănunte.
Poezia din Germania Federală, ca să mă refer doar la câteva ţări europene, este o poezie mai unitată. Mai puţină grijă pentru cum se spune şi mai multă pentru ce se spune. Porţile sunt larg deschise cotidianului, politicului, socialului, concretului. Mult speculatul, de către critică, sentiment al culpabilităţii, imediat după război, apoi asumarea responsabilă a prezentului au generat o poezie sarcastică, autoironică, pamfletară. O undă vizionară, apocaliptică, de timp în care „securea sta la rădăcina pomilor", se poate întrezări în unele
1v
voci. „Mica lecţie de a deschide gura mare"'a lui Giinter Grass mi se pare elocventă:
vrem să deschidem acum gura şi să predăm la ghişeu
oribilii dinţi de aur 5 smulşi şi culeşi de la morţi, ca să scapi, să-i poţi scuipa pe taţii cei burtoşi
— acum suntem şi noi taţi şi ne îngrăşăm —
trebuie să deschizi gura. w
tot astfel vor deschide la timpul potrivit şi copiii noştri gura
şi vor scuipa dinţii de aur marele putregai taţii burtoşi şi vor scăpa de ei.
Poeţi mai tineri, regretatul Nicolas Born, Michael Kriiger, ; Jurgen Theobaldy se lasă mai mult antrenaţi de cotidian, luând într-un fel pulsul vieţii mărunte şi banale, fără emfază retorică şi fără pretenţii de tribuni călări pe cai de apocalips. Ei iau viaţa aşa cum e şi „moartea pe cont propriu" (Kriiger), ori contemplă imaginea unui Holderlin mergând „în căutarea mării îngropate . în cer" (Vdlker von Târne).
„Poezia nu e locul unde se cultivă frumuseţea", spune Cristoph Meckel, într-un Discurs despre poezie. Şi mai departe:
Poezia este locul adevărului rănit de moarte Aripii aripi! îngerul se prăbuşeşte, penele zboară însângerate, vraişte în furtuna istoriei.
Gerald Bisinger, austriac stabilit în Berlinul Occidental, se simte atras de poezia concretă, în mod paradoxal mai
1076
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1077
aproape de experimentul italian al lui Sanguineti, mai dur, decât de vocalizele parodice ale lui Jandl, ori de imagismul devorant al lui Artmann. încununarea acestei tendinţe se află în opera lui Oskar Pastior, care scrie Gedichtgedichte - poezia 5 poeziei, descoperind absurdul şi miraculosul limbajului. Rădăcinile inspiraţiei sale fac o fericită atingere şi cu Urmuz şi mişcarea avangardistă românească, popularizată în spaţiul german de Pastior însuşi prin excelente traduceri.
„Poezia din Germania Federală îmi răspundea prin 1973
w Walter Hollerer, stă în diferite feluri, principalul e că stă, adică se ţine." întrebarea „cum stă această poezie" îmi fusese sugerată de coperta colecţiei pe care o conducea la „L.C.B." unde fiecare autor, văzut cu un excelent ochi artistic de Renate von Mangoldt, e aşezat pe un scaun. Şi adăuga Hollerer, cu
15 umor: „nu are nici o legătură, bineînţeles, cu dezvoltarea industriei de mobilier, de scaune şi fotolii". Autorul cărţii Râsul şi plânsul în literatura unei perioade de trecere scrie, în ceea ce-1 priveşte, o „poezie în cascade" (după propria-i mărturisire) şi dacă îl cunoşti bine şi i-ai auzit cascadele de râs molipsitor,
20 unice în Berlinul Occidental, eşti obligat să accepţi că acest fel de poezie îi e într-adevăr proprie.
E o caniculă grozavă
încât te apucă dintr-o dată credinţa,
ar trebui să-mi traduc trăznetul
25 spune în poemul intitulat Acţiune.
Fragmentarea discursului liric, autocenzura, răsturnarea sensului, repetiţiile simulând automatismul, pauzele, abolirea punctuaţiei, toate aceste modalităţi folosite de timpuriu în poemele lui Hollerer (care este şi un autor al unei utile
io antologii de documente referitoare la poetică: Theorie der modernen Lyrik. Documente zur Poetik, 1965), au fost preluate şi amplificate de poeţii mai tineri. Prin Hollerer şi prin acţiunea
f #
iniţiată de el la „Literarisches Colloquium Berlin", la Universitatea Tehnică din acest oraş ori prin antologiile publicate, s-au propagat tehnicile foarte moderne ale poeziei, unele de sorginte nord-americană (Olson). Din acest punct de vedere, lirica vest-germană s-a arătat foarte deschisă 5 înnoirilor cu un profit artistic considerabil.
Accentul ar trebui pus, evident, în continuarea acestei „analize spectrale", pe problemele de fond - deşi fondul şi forma formează, se ştie, un tot ce nu poate fi despărţit fără prejudicii; f § şi care, tocmai de aceea, e despărţit, mai întotdeauna, din io necesităţi tehnice. Aşa cum fac şi eu acum. S-ar putea adăuga accente nosi, ori nuanţe, la cele deja semnalate, în poezia Germaniei Federale; verva pamfletară, dimensiunea fantastică şi unda de amărăciune - aceasta din urmă vizibilă în multe din poemele lui Nicolas Born, care îşi dorea „o carte în care să intraţi 15 în primele pagini, ieşind doar odată cu ultimele". Pamfletul (nu interesează cât e de justificat) îşi găseşte un reprezentant în Volker von Torne. Voi cita spre exemplificare un poem intitulat Citind poezii noi, în care se vorbeşte chiar despre poeţi:
citind unele din poeziile voastre mai recente mă mir sincer cum se coagulează
nimicnicia voastră pe-ntinderea mai multor pagini. Insă
nu vreau să ajung atât de departe precum
Keneth Kock (în germana lui Nikolas Born),
la editura Rowholt, 1976, pagina 25) care susţine
că i-ar face cea mai mare plăcere
să sugrume pe câţiva dintre colegii săi dar ce-ar fi
să staţi aşa
şi să vă mai trageţi sufletul un timp?
în limbajul critic: o atitudine nervoasă, împorriva grabei cu care unii autori îsi confecţionează versurile. Există astfel de
1078
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1079
autori în toate literaturile. înverşunarea lui Michaux era chiar mai largă: se adresa tuturor oamenilor:
Rar văd un trecător
fără să nu-mi vină să-l iau la palme.
5 Fantasticul limbajului ar putea ocupa el singur un întreg capitol. L-am pomenit mai sus pe Oskar Pastior, care face din limbaj o maşinărie perfecţionată de scărmănat sensurile. El scrie: Cuvinte slobode (Offne Worte), Din certitudini spre nesfârşit (Vom Sichersten ins Tausendste) şi Auditive (Horichte).
io Rezultatul e perplexitatea, urmată de o bucurie a spiritului, eliberat prin artă de complexele unei singure logici. întreprinderea poetului e serioasă.
Mi se întâmplă să recitesc acum Alice în Ţara Minunilor. Carol Lewis rezisră la orice lectură, dovedindu-se de fiecare
15 dată extrem de modern. Cel care propunea pe la 1865 subiecte de discuţie în Ţara Minunilor, precum „diferitele ramuri ale aritmeticii (ambiţia, distracţia, umilirea, ironia), listele negre antice şi moderne, clasicii şi pungaşii", poate fî considerat un bun ghid în acest domeniu minunat. Stilul doct, realist, de povestire
20 obişnuită, contrastează şocant cu trăznăile, spuse într-un fel de delir al miraculosului, extras din obişnuitul, altfel temperat. Multe din astfel de ramificaţii şi nervuri au pătruns în poezia modernă, din toate ţările. Alături de Lewis Carol pot fi puşi şi alţi precursori. L-am numit, mai sus, pe românul Urmuz.
25 Stau şi mă întreb dacă nu există, dintotdeauna, un număr fix de stiluri şi tendinţe pe de o parte, iar pe de altă parte necesităţile vremii; ivirea unor talente extraordinar de dotate, într-o direcţie, şi perspicacitatea criticii fac să apară în lumină când unele, când altele. Un cristal rotindu-se în soare şi făcând
io să sclipească în mod capricios, anumite muchii azi, anumite muchii mâine. Timpul nostru, atât de realist şi pragmatic zguduit de angoase şi convulsii sociale îşi impune peceţile. Există poeţi de flux şi poeţi de reflux.
î Poezia vest-germană de azi mi se pare una de flux, în
: ascensiune, învolburată. Purtând pe creste şi sfărâmituri de vechi corăbii, mai mult sau mai puţin romantice şi „bete", dar : şi nave tinere, hotărâte, trădând o mare energie şi chef de viaţă. Iată, de pildă, poemele lui Heinrich Boli, atât de zgârcit cu 5 creaţia sa lirică. Poezia reprezintă pentru norocosul prozator ceva destul de important: arta de a învăţa să rămână vulnerabil. •     Muza lui — o femeie germană, muncitoare, călugăriţă, casnică, .     îi dă cu zgârcenie câte un cuvânt chinuit. Poemele divulgă l     cultivarea realului pestriţ năpădit de probleme, unde retorismul 10 j ,   nu se simte acasă.
Analiza s-ar putea, evident, adânci, printr-o critică de tip
!-5 detectivist, care produce probe şi pe bază de analize chimice şi grafologice. în concluzie: germanii au o poezie incitantă, plină de miez. Şi chiar dacă nu scriu atât de caligrafic, scriu 15 ■ ;  aplecat spre stânga, iar poezia lor are cărare la mijloc.
Şi dacă am trece din ţară în ţară, peste tot am găsi autori t f care ar merita să fie citaţi pentru o tendinţă sau alta. Există mai multe tendinţe decât elementele din tabloul lui Mendeleev, poezia fiind şi un domeniu al libertăţii de expresie, laboratorul 20 unei limbi şi al sufletului unui popor. De la poezia agitatorică, j     spre a folosi un termen devalorizat, pe linia lui Brecht, până la poezia dezagregării limbajului (Jandl). De la inspiraţia 1     psalmică şi imnică a lui Pierre Emmanuel, Padron, Osten ;     Sjostrand până la experimentele la graniţa halucinaţiei (pe linia 25 lui Michaux). Ori de la încorporarea aproape netransfigurată, qvasi reportericească, de tip nord-american a realului, până la =  distilarea de mai multe ori a aceluiaşi real în alcooluri tari... ..     Şi încă alte o sută de direcţii...
E cert că într-o doză mai mică sau mai mare toată această 30 î     recoltă trădează convingerea umanistă a autorilor, încrederea !     lor în cuvânt ca purtător al unui potenţial paşnic, apt să apropie oamenii. Poezia de azi este un barometru sigur al 1      lumii. Şi pentru a-1 cita din nou pe Bosquet, o filosofie, o
1080
MARIN SORESCU
pavăză „împotriva pericolelor dezintegrării, fie ea a sufletului ori a atomului, a conştiinţei sau a intuiţiei".
în acest cadru poezia română vine, evident, cu direcţiile şi tendinţele sale şi cu vocile inconfundabile ale câtorva creatori 5 originali.
UNIVERSUL CA VERS
; i      Toţi suntem curioşi să ştim cum zboară poezia, cu ce fel î I de aripi, pe care meridian înnodat la un capăt. La noi, în 1 1 România, zboară cu aripi de şindrilă - spuneam în glumă unor j | amici, relatându-le balada Meşterului Manole. într-o carte mai 5 ! '= veche a mea, pe care o consider de estetică (Teoria sferelor de j influenţă, 1969), încercam să analizez, cu exemple, modul în l-Jţ care poezia se poate naşte din atingerea cu filosofia (Lucreţiu), i £ din exploatarea vagului şi ambiguităţii (Saint-John Perse), a I *■ livrescului, devenit material de construcţie, în felul în care io }     oamenii îşi fac uneori case demolând cetăţi (T. S. Eliot) f     ş.a.m.d. Acestea ar fi nişte modalităţi aproape clasice. Există însă printre ele, şi paralel cu ele, zeci de râuri, pâraie, care vin i     din fluvii şi le întovărăşesc pe acestea spre ocean, creând acea ţesătură vie a peisajului poetic contemporan. O deltă 15 generoasă, unde pot poposi toate păsările, clocind şi scoţând puii lor ciudaţi, care trebuie să existe din moment ce există, ,     oricât de ciudaţi ar părea; care cântă în voie pe limba lor, îşi !     arată penajul multicolor în soare şi se bucură de viaţă. I     Ochiul meu, şi ochiul sufletului meu, nu poate ignora 20 această privelişte fascinantă. Desigur, preferinţele mele pot merge într-o direcţie sau alta, eu, personal, pot scrie altfel, cu [ -   totul altfel. însă nu am vanitatea de-a spune că modul meu
1082
MARIN SORESCU
TRATAT DE INSPIRAŢIE
1083
poetic este singurul valabil (aşa cum fac unii confraţi) şi tot ce se scrie în afara acestei viziuni ar fi non-poezie. Şi apoi chiar non-poezia e poezie, depinde cine o face... Am încercat, aşadar, să transpun în româneşte câteva din poemele care mi .5 s-au părut exemplare într-o privinţă sau alta. Ele pot da măcar o vagă impresie de ce se scrie azi în lume. Nu ne asumăm riscul de-a umple lacunele. Nici nu furnizăm modele. Unele discuţii le-am consemnat — aţi văzut — puindu-i pe autorii înşişi să-şi explice propria poezie; şi, dacă se poate, mecanismul acestei
10 poezii. Cei mai mulţi s-au eschivat — s-a văzut — şi chiar dacă eu am formulat această unică întrebare în multe variante, mai mult sau mai puţin voalate, ei au găsit tot atâtea tertipuri de-a se sustrage şi de a-mi vorbi de altceva. Dar şi acest altceva e interesant, spus de autori. Nu sunt obligai să accept toate
11 teoriile prierenilor mei. Discuţiile s-au purtat în modul cel mai democratic, de multe ori neştiindu-se cu precizie cine pe cine intervievează. Am stat de vorbă în holul hotelurilor, în avion, în autobuz, la restaurant, scriind răspunsul direct în româneşte. N-am intervenit după aceea asupra lor, pentru a nu literaturiza.
20 Ştiind că este vorba de un interviu, omul se crispează şi dispare spontaneitatea. în general, am folosit pentru însemnări momentele când poeţii se simţeau mai în largul lor. Filosofi sceptici, ca Pyrron şi Timon, îşi permiteau luxul - şi antichitatea accepta acest lux - de a contesta orice afirmaţie,
25 după principiul „Nu-i mai mult un luctu decât altul". „Nu definim nimic deoarece astfel am aluneca în definire", spuneau ei. Deşi există în mine o doză apreciabilă de scepticism, îmi mărturisesc aici păcatul definirii. Al definirii altora, mai ales. în cazul de faţă, i-am ajutat pe poeţi să se
30 definească, asistând - moaşă fără pic de înclinaţie — la încercarea lor de precizie. N-am găsit, pe unde am fost, o licoare suficient de acră, vin de anchetă, şi mă încearcă o bănuială că... mai ştii? clienţii mei n-au spus chiar totul despre măestria lor, cum şi-au făcut rost de talent, ce este acela talent
|    şi aşa mai departe. De aceea a trebuit să recurg şi la nişte <    traduceri din opera lor. Puţine, mult mai puţine decât aş fi dorit, din lipsă de spaţiu şi de timp.
Această antologie se vrea, pe lângă „mărturia «altei» generaţii" şi o oglindă concretă a poeziei vii, aşa cum se scrie 5 astăzi în lume. Un poet poate afirma un lucru, teoretic, şi, când trece la practică, să scrie taman pe dos. Ceea ce se-ntâmplă destul de des, intuiţia şi forţa poetică făcându-şi parcă un titlu I    de glorie din depăşirea nivelului teoretic, ori a capacităţii de 1 X exprimare teoretică. Iată de ce erau necesare şi unele versuri. 10 '; ' Diversă, diversificată, nuanţată, contradictorie poate, dar vie; i k confuză, stufoasă, dar vie, existentă, caldă. Le mulţumesc pe j / această cale tuturor celor care mi-au întins prieteneşte mâna i .' şi eu, profitând, am luat în suflet pulsul versului lor, pentru - -s a mă bucura de zvâcnirea lui ritmică şi misterioasă, făcând din J5 I ,; ea jucăria mea, în „ceasuri de repaus". Sau, pentru a apela la 1    un alt titlu de versuri româneşti din secolul trecut, titlu mult î -> îndrăgit de mine, Când n-am ce face. Când n-am ce face, ' / traduc, aş putea completa. E o mare bucurie traducerea. jLi Aproape la fel de mare ca şi tragerea pe sfoară, între copii, o 20 f   plăcere gratuită, de dragul jocului. Dacă gradul de gratitudine |    este mai mic, nu-ţi mai iese. Te încrâncenezi. Filosoful !    Constantin Noica îmi mărturisea, cu umor, că apucând să \     promită unei reviste câteva gânduri filosofice definitive, cu |     ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, a constatat, dintr-o dată, 25 că nu mai poate spune nimic; şi a fost nevoie de mult efort, răbdare, tactică şi strategie pentru a-şi păcăli mintea să sară :     peste hop. Ceea ce produsese blocarea fusese, cred, ameninţarea „definitivului". Dacă s-ar fi angajat să scrie nişte „însăilări", ideile ar fi ieşit definitive dintr-o dată. 30 Ce să mai spun?
Cu orice tertip ne-am apropia de o traducere, rezultatele '■ ţin de inspiraţie. De bunăstarea poeziei şi de starea inspiraţiei, i     Când crezi că ai prins-o, vezi că ţi-a scăpat. înveţi o limbă ca
1084
MARIN SORESCU
să poţi gusta un poet în original. Gustându-1 în original, nu « ştiu ce demon te îndeamnă să încerci să-1 tălmăceşti şi atunci | te izbeşti de mii de dificultăţi. Traducerea e, într-adevăr, o I treabă reciproc dezavantajoasă: ies terfeliţi şi autorul şi |
5 traducătorul. Bucuroşi totuşi chiar şi de terfelire, pentru că ar f fi putut-o păţi şi mai rău. Traducerea e necesară, bună, rea, { ce să mai lungim vorba! Regretatul A. E. Baconsky, în j monumentala lui Panoramă..., a simţit pe pielea sa dificultăţile j întreprinderii, rămânând o clipă descumpănit între „a trăda |
w sau a nu trăda": „în fiecare strădanie a traducătorului se implică fatalul coeficient de trădare: poţi trăda cuvintele, rimele, ; frazele, ritmul sau virgulele poetului, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă ori cu neştiinţă. Poezia nu e alcătuită însă din cuvinte, j ci din raporturi de cuvinte, care nu trec niciodată frontierele ;
15 unui grai fără să-şi modifice imperceptibil valoarea. în această zonă a traducerii se ascunde trădarea", spune el, optând pentru „spiritul poetului, pentru sunetul lui, care, trecut în limba noastră, impune uneori modificări de anatomie semantică, niciodată prea grave".
20 în ce mă priveşte, am respectat, pe cât s-a putut, spiritul, * litera, şi chiar punctuaţia (de multe oti lipsa de punctuaţie) a j originalului, cu ochiul grijuliu la punerea în pagină, atât de ş diferită la unii autori, care mizează pe o anume cadenţă a \ cuvântului. Versul clasic l-am tradus ca atare, cu unele excepţii. \
25 Oricum, această experienţă o consider importantă şi, aşa ; cum declaram cu altă ocazie, plăcerea a fost de partea mea.
JURNAL ROMANUL CĂLĂTORIILOR
I i
CEVA CA JURNALUL ŞI CA ROMANUL
JURNALUL ÎN PLOAIE: GENERALITĂŢI
Tot scriitorul român ar dori să aibă un jurnal, dar cine să i-l ţină? în ambele sensuri: cine să i-l scrie şi cine să i-l păstreze? în privinţa păstratului, ideea cu Biblioteca Vaticanului, a lui Camil Petrescu, nu era deloc rea. 5
De ce nu scriem, în fond, noi românii jurnale? Nu e vorba, în primul rând, de lenea balcanică - pitoreasca lene balcanică — cu explozia de vitalitate şi inteligenţă consumată în cafenele (acum cafenelele s-au mai rărit), cu nevoia de spectatori la marile trăiri intelectuale. Avem toate calităţile unor străluciţi grefieri ai io propriului nostru suflet, în expansiune continuă, ca galaxia. Şi cu toate acestea...
Civilizaţia, aşa cum se prezintă ed pe buza mileniului trei, aproape interzice jurnalul intim. Acest „intim" atrage curioşii. Scriitorul nu poate fi exact în jurnalul său, în primul rând din /5 cauza familiei şi, în al doilea rând, din cauza impiegaţilor de mişcare. Soţiile sunt curioase ca nişte impiegaţi, impiegaţii curioşi ca o soţie. Intuind aceasta, scriitorul— care, har Domnului, nu duce lipsă de intuiţie - încearcă să pareze, îşi simplifică viaţa sufletească până la Codul stării civile şi renunţă la tot ce ar putea 20 deranja în dreapta şi în stânga. Şi atunci, de ce să mai scrie?...
Asta, dacă înţelegem jurnalul ca document „abisal" al personalităţii în desfăşurare.
1090
MARIN SORESCU
JURNAL
1091
Cred că iniţial această specie de aceea s-a şi născut, să surprindă haotic, haoticul. Insă modalitateas-a diversificat, şi-a lărgit enorm câmpul de bătaie şi, practic, bântuie atâtea feluri de jurnale câţi autori de jurnale există. Am avut ocazia să întâlnesc şi să stau 5 de vorbă despre jurnalul ca modalitate - cu profesionişti ai genului, precum Max Frisch, Elias Canetti, Ionescu, Eliade, Ginsberg. Părerile sunt împărţite: fiecare îşi iubeşte propria modalitate, neexcluzându-le teoretic pe celelalte. Personal, sunt un scriitor al genului. (Spun, în paranteză: nu scriu nici un fel de jurnal, căci
m n-am timp, nici litere, nici spaţiu).
Mi-aş dori ca literatura noastră să fie mai bogată în documente de însoţire; scrisori, memorii, jurnale, carneţele cu numere de telefon... Ce mult a făcut pentru aura în posteritate a „Junimii ", cartea luiPanu, Amintiri de la „Junimea" din Iaşi! Prefer, dintre
11 documentele în discuţie, jurnalul telegrafic al lui Maiorescu: temperatură, telegrame, ore de întâlniri, numele celor cu care a luat masa, feluri de bucate... Adunate în timp (cum a fost în stare mentorul „Junimii"), toate aceste mărunţişuri şi amănunte creează vuietul colosal al unui grohotiş, alunecând pe un munte:
20 o puternică senzaţie de viaţă, de adevăr şi mişcare.
Există şi tipul de „roman indirect", practicat de Eliade. Singurul care a mai reuşit în cultura noastră să egaleze, cu o strategie şi o perseverenţă asiatice, disciplina nemţească a lui Maiorescu. Jurnalul lui Eliade - din care au apărut doar fragmente - aduce
25 un serviciu enorm culturii române, pentru că, circulând în lume, vehiculează un adevărat torent de nume româneşti, stârnind curiozităţi şi deschizând apetitul.
Am recitit de curând volumul'Nu al lui Ionescu, în excelenta traducere a lui Marie-France, care însoţeşte paginile cu o serie de
x note exacte şi bine cumpănite, referitoare la scriitorii români în discuţie. Iată, mă gândeam, tot un fel de jurnal, de un tip aparte, foarte grăitor despre belicoasa noastră spiritualitate interbelică.
O oarecare deziluzie mi-a produs jurnalul lui Galaction. S-ar putea să greşesc... Păstrez vie prima impresie. Poate că o să-l reiau altă dată, în altă stare de spirit.
Rebreanu este interesant şi în postura sa umană, cotidiană, domestică. Paşoptiştii au introdus, prin Heliade Rădulescu, 5 jurnalul-pamflet, jurnalul intim-politic, un prilej de a te răzbuna l    pe adversar şi de a te justifica în faţa istoriei. Vâna temperamental polemică a scăzut cu timpul născându-se jurnalele de care vorbirăm.
Alţi autori sunt mai buni în jurnale, decât în literatura lor. Aici se pune o problemă de principiu, sau cel puţin pe mine nu io mă interesează jurnalul care devine literatură. Ori, ori... Literatura îmi place separat. Jurnalul mă interesează, asa cum spuneam, ca document şi ca autenticitate. Unii dintre autori pe care nu i-am pomenit pot fi suspectaţi de nesinceritate şi de contrafacere. Şi mai am o pretenţie de la jurnal. Să nu-l scrie chiar oricine. '5 Mă interesează foarte mult, de exemplu, jurnalul lui Tolstoi, *ş§ care rămâne o capodoperă. Şi nu ştiu dacă din cauza personalităţii <■» autorului sau din cauza conţinutului propriu-zis, Tolstoi este ~&  dostoievskian în jurnal. AutorulFraţilor Karamazov rămâne mai î puţin abisal în paginile sale de însemnări. Să ne înţelegem: mai 20 puţin decât Tolstoi, Dar el a scris aceste „însemnări" cu gândul că face articole, în timp ce Tolstoi le consemna cu patima unui '   bolnav, care-şi tot ia temperatura. Mă refer strict la ceea ce s-a publicat ca jurnal şi nu la Notele din subterană, sau la ,     Amintirile din Casa Morţilor. Dostoievski rămâne autorul celui 25 mai interesant jurnal intim, necruţător şi năpraznic: opera lui întreagă. Şi-a ciopârţit însemnările zilnice, trăirile, punându-le pe seama eroilor.
întorcându-ne în ograda noastră, să aşteptăm. Există, probabil, unele texte nepublicate ale unor personalităţi dintre cele 30 |«   două războaie. Au fost semnalate pagini inedite de Alice Voinescu, lf   de exemplu.
Şi, să nu uit: să nu se mai devasteze periodic arhivele şi bibliotecile. Mă gândesc la vandalismul anilor '50, când, sub pretextul
1092
MARIN SORESCU
epurărilor, au fost arse şi aruncate în stradă cărţi, manuscrise, hrisoave cu pecete şi alte acte ale continuităţii. Pentru cei care le-au trăit, evenimentele acestea au fost atât de teribile şi lipsite de logică, încât inhibiţia s-a transmis, în genă, moştenitorilor. Nu cred că vom mai avea jurnale încă multă vreme. (Decât, poate, de perete.)
Copil fiind, am citit pe caldarâmul unui orăşel din Oltenia pagini răzleţe, scrise caligrafic, pentru eternitate, de nu ştiu ce mână încrezătoare în destin. Ploua şi literele intrau unele în altele, curgând la vale. N-a fost o viziune în stare să te încurajeze în ale scrisului...
MARIN SORESCU
CANNES
1966
■I '
Nimic mai nedesluşit ca imaginea Mediteranei din avion. Apa e atât de liniştită încât ori treci de ea în jos, ori o confunzi, vezi parcă în locul ei toate lucrurile pe care le-a reflectat de-a 5 lungul timpului: nori şi corăbii şi păsări. Aşa că prima grijă, după aterizare, a fost să realizez situaţia exactă a acestei mări, confruntând imaginea de sus cu cea de jos. M-am dus iute pe ţărm şi m-am uitat literalmente la ea. Era altceva. Parcă aveam în faţă în loc de o mare un bloc imens de marmură. Poate io numai din lipsă de timp Michelangelo, cel care avea pasiunea coloşilor, nu s-a apucat s-o descopere şi s-o sculpteze. Mi s-a părut că văd începute — la capătul unui val — câteva siluete, poate Sclavul!, poate Noaptea?
Pentru a vă face o idee de înmărmurirea Mediteranei vă voi /5 spune c-am aruncat în ea o frunză de salcâm din ţară, găsită întâmplător prin buzunar - că eu sunt un sentimental - şi a doua zi am văzut-o plutind în acelaşi loc. (La anul, dac-o mai găsesc tot acolo, o iau înapoi.)
Abia după toată această ceremonie, aproape asiatică, în 20 orice caz de om de la porţile Orientului, mi-am întors faţa spre Cannes, staţiunea ameţită deopotrivă de soare şi de filme.
Totul e alb şi vilele parcă rulează spre plajă pe invizibili rulmenţi de fire de nisip. Sezonul festivalului internaţional intră
1094
MARIN SORESCU
JURNAL
1095
dc fiecare dată în viaţa lascivilor meridionali locuitori ca un rom în bere: aduce o aromă exotică, de colţuri ale pământului, dă efervescenţă şi - de ce să n-o spunem — beţie. E emoţionant să te plimbi pe sub pavilioanele a peste douăzeci de ţări, înscrise 5 anul acesta la prestigioasa competiţe. Să te întâlneşti cu oameni „cunoscuţi" (la fiecare pas îţi vine să arunci un „Ce mai faci?"). Seara, când se pune în funcţionare briza, parcă scutură de pe ecrane vedetele, aruncându-le pe stradă, printre mine şi tine, în clocotul vieţii. Cei care au văzut-o pe Sărita Montiel la Bucureşti,
io să-şi închipuie o sută de Sărite la un loc. O mie. Şi imaginea pe care şi-o pot forma e încă palidă.
Pentru un pasionat al ecranului, Cannes înseamnă mult mai mult decât orice şi-ar închipui el. Fie şi numai cantitativ. Dacă ai pune cap la cap filmele care rulează aici într-o singură
15 zi, ar ieşi un drum tehnicolor lung până la Tokio. L-ai putea străbate pe jos în cel puţin un an. Noi, care umblăm pe aceste filme în numai câteva ore! Simţim cum ne dilatăm de atâtea tone de informaţie, de atâtea milioane de imagini. Ah, şi aceste stele de cinema pe care le întâlnim după ce ieşim de la vizionări!
20 Stau sub ploaia aparatelor de fotografiat cu aerul degajat cu cate noi ceilalţi facem duş. Au răspunsuri bine ticluite de acasă la toate întrebările posibile şi sunt capabile să-ţi dea o genială replică „spontană" şi la „Ce proiecte de viitor aveţi? " şi la „Comment ţa va?" In orice caz fiorul (mai potrivit): talazul de
25 lirism care circulă acum prin Cannes e dat şi de fermecătoarele prezenţe feminine. N-aş vrea să dau nume, dar după Gina Lolobrigida se ţin exclamaţiile lanţ (din care glasul meu nu e decât o verigă). Marina Vlady poate fi văzută făcând plajă, dimineaţa la ora patru, când sunt gata să izbucnească ultra-
m violetele. Poţi trece chiar prin dreptul ei, dacă ai răbdare să aştepţi la coadă. Iar Sophia Loren are şi anul acesta, orice s-ar spune, un zâmbet... un zâmbet (dacă n-o fi trucat).
| Cât priveşte festivalul propriu-zis - care film va fi preferatul
I "   juriului e prematur să ne pronunţăm. Vecinii noştri, polonezii, | ."   au privilegiul de-a fi deschis şi de-a încheia festivalul. Noi |     strângem pumnul pentru „Răscoala". Avem zvâcniri de inimă j '   de câte ori vreun film ni se pare mai bun decât al nostru. Ceea 5 I     ce se întâmplă cam des.
I Spre sfârşitul „sejurului", zilele par mai lungi (ah, dorul de
i casă!), ca rochiile de gală de pe vremuri - cu o coadă lungă în t     spate, modă pe care-o văd acum în reluare. Simţi o uşoară
.î melancolie în prieteniile care se leagă cam repede, cam forţat w j X (din lipsa de timp), în ilustratele, tot mai multe, ce pornesc
| acum de la Cannes spre copii şi familie, semnate, să zicem, Jean
i if Marais. (L-am văzut alaltăieri umblând pe o casă cu o spadă 4 în dinţi - dar nu cred că era înrr-un film.)
■ ...E noapte târziu, s-au terminat manifestaţiile artistice, con- o"
, j ferinţele de presă, cocteilurile. Caut, spre reculegere, ţărmul, s* Nu-i greu de găsit, pentru că, oricât a fi de ascunsă de verdeaţă « şi arhitectură, marea o ghiceşti de departe, cum spune Camus, » după calitatea aerului. Nimic mai vibrant, mai înşelător decât ,    M-editerana văzută din avion! Şi iată, nimic mai limpede decât 20
valul de Mediterana când te apleci peste el şi-1 vezi cum de aşa ' t  lentă mişcare începe parcă să prindă, ca un copac, muşchi şi .      licheni. Ceva ca o presimţire mă face să întorc capul. Peste Cannes, dinspre Arles, după aceeaşi „calitate a aerului", simt arzând spre lună ciprişii lui Van Gogh. 25
I :-
u
ii ti
h
*■
r
fi
JURNAL
1097
POTSDAM
1966
Oamenii de-aici nu transpiră. încheiaţi la toţi nasturii stau ţepeni la mese (câteodată aşa de ţepeni, încât ai impresia că sunt 5 încheiaţi chiar la un nasture în plus) şi beau bere. E cald, totul se volatilizează, dar ei sorb berea care face ochii copiilor albaştri şi nu transpiră. Stau ţepeni. Singura mişcare este să se aplece puţin pe spate, cu scaun cu tot, când duc halba la gură, pentru a tutna pe gât fundul lichidului. Atunci scaunul îşi ridică
w picioarele din faţă a avânt ca şi calul de bronz al lui Frederic cel Mare. Picioarele din spate însă se apleacă spre duşumea, până formează un unghiu de 75° (la umbră). Aici insul se opreşte şi meditează. Asta nu înseamnă nici căderea pe spate normală, nici şederea pe scaun normală. Echilibristica asta
15 puţin obişnuită m-a mirat foarte mult.
La Potsdam nu se bea bere. Albinele care intră aici (sunt păduri în jur) au ac în regulă. E o curiozitate a oraşului. Acele le sunt scoase şi puse în nişte rastele, ca puştile în vreme de pace. Albinele nu au dezlănţuit nici un război mondial. Dar oricum
20 e mai bine aşa. E mai sigur.
Toate locurile au, se zice, proprietăţile lor specifice, care-l influenţează pe om în însăşi zodia sa. Cele bogate în minereuri de magnetită te predispune la concentrare... asupra ta; cele de săruri dau naştere la colerici. Potsdamul conţine ceva care nu
s-a descoperit încă. Ceva care te dispersează. Te taie în două. Un gând aici, unul dincolo. A simţit asta încă de mult Frederic II care a cerut ca toate încăperile lui de lucru să fie rotunde. Ferestrele rotunde, uşile rotunde, frescele rotunde. Să se poată aduna împăratul de pe vastele sale spaţii. în schimb, ' la Cecilienhof predomină unghiurile; încăperile sunt poliedrice. Cecilienhoful e mai dramatic. Aici s-a semnat acordul de la Potsdam - 2 august 1945 (Stalin, Truman şi Attlee, pot fi văzuţi într-o fotografie. Churchill, care a participat la tratative, nu a putut semna, guvernul său căzând între timp). Cecilienhof şi Sanssouci! Două stiluri arhitecturale, două mentalităţi. Ce să-i faci ?
Sanssouci.Cineva a tradus pe româneşte: fără soţii. Cine venea aici lăsa grijile afară. Unde? Unde există acel afară pentru griji? Nu ştiu. Istoricii nu suflă nici un cuvânt despre asta. împăratului îi plăceau câinii: fiecare javră cu lacheul ei. Pentru răposaţi exista şi un cimitir canin. Cultiva de asemenea muşcăturile veninoase ale lui Voltaire. Filosoful a stat trei ani aici — chiar în camera asta - privind pe fereastră şi zâmbind voltairean. Câteodată suveranul iluminist (iluminist francez: toate cărţile din biblioteca lui erau franţuzeşti) îl invita la vânătoare în parcul castelului. Se aduceau animale sălbatice şi li se dădea drumul în bătaia puştii, exact în bătaia puştii (distanţa era calculată cu precizie de ministrul distanţelor). Şi vânatul era vânat. Plictisitor. Ca şi când lui Dumnezeu i-ar trece într-o zi prin gând să-şi trimită singur telegrame: le-ar primi imediat. Plictisitor.
Noul palat e mult mai răcoros decât toate celelalte. Are şi o sală în formă de grotă, cu stânci de mărgean, stalactite de diamant şi pereţi din scoici cu perlele scoase ostentativ la buza fiecăreia. Tablourile: Leda lui Michelangelo, Sfânta familie a lui Rafael sunt, bineînţeles, copii. Cele originale aparţin unor pictori francezi de talia lui Poussin. Mă impresionează şi astea, desigur, dar după Italia... Nu, Potsdamul nu e nici Veneţia şi
1098
MARIN SORESCU
nici Florenţa. Are totuşi farmecul lui, puterea lui de seducţie, verificată prin ani de atâţia vizitatori celebri (Lessing, I. E. Bach, Hugo von Hofmannsthal). Eminescu a fost şi el pe aici. îmi vin în minte versurile:
i Din Berlin la Potsdatn merge
Drum de fier, precum se ştie, Dară nu se ştie însă C-am luat bilet de-a treia...
încă de pe atunci, va să zică, oraşul atrăgea berlinezii care dădeau năvală spre el, duminica mai ales, cei săraci şi studenţi, ca poetul român, venind cu a treia. într-adevăr, Berlinul nu e prea departe şi iepurele acesta îmblânzit - scăpat de la faimoasele vânători — care respiră liniştit sub o tufă de lendrodendron înflorit ar ajunge acolo în cinci minute. Că ar tăia drept. Noi în schimb trebuie să ocolim Berlinul occidental şi facem cu maşina aproape o oră. Iar iepurele, cum spuneam, ar face numai cinci minute. Dar ce să caute el Ia Berlin ? Acolo oricum n-ar putea vedea decât jumătate din oraş, iar aici se poate plimba prin întregul parc.
JURNAL PARIZIAN
1969
30 noiembrie
Plecat din Bucureşti, ora 8,30, din Gara de Nord. Luni, după două nopţi şi-o zi de chinuri, din cauza sciaticii, am ajuns 5 la Paris. Sciatica e o boală nobilă - a avut şi Claudel - dar asta n-o face mai puţin dureroasă. Am plecat pur şi simplu de lângă sobă, ca să văd Iona, în montarea lui Radu Penciulescu. Nu numai sciatica m-a împiedicat să ajung la premieră, care a avut loc acum trei săptămâni. Un lucru amuzant: Rapi mi-a dat o '» perniţă electrică nemţească, făcută anume pentru „există nervi", în tren, cum mă apuca durerea, băgăm perniţa în priză, să mă încălzesc. După vreo zece minute, apărea responsabilul vagonului de dormit întrebând cine umblă la curent, că scade tensiunea. După vreo câteva ture, m-a prins şi mi-a interzis 15 categoric calmarea cu mijloacele electrice ale trenului. Perniţa am aruncat-o pe fereastră. După un moment de ezitare a apărut gândul cel bun, că voiam să i-o zvârl în cap. Numai entuziasmul meu nerod şi tinereţea mă fac să mă despart de soba românească, în astfel de momente de încordare de mijloc. 20
în Gare de l'Est mă aştepta Deloney, din partea Teatrului „Lucernaire". Ploua. Am apărut palid, „târând al meu picior", şi cu două geamantane în braţe. Românul dacă nu pleacă
1100
MARIN SORESCU
JURNAL
1101
„echilibrat", cu două haltere de bagaj, înseamnă că nu-i patriot. Bani: un franc şi-o marcă.
Luni, marţi, miercuri, cazat la Claude Rich (Boul. 5 Haussman 127), care s-a mutat la nevastă-sa. Un apartament simpatic, de burlac. într-o seară, cu mai mulţi prieteni - o lectură, Paracliserul, pe cate Claude Rich ar dori - şi cred că ar fi în stare - să-1 joace. A citit Monica Lovinescu, cu nerv şi o bună intonaţie. Traducerea îi aparţine.
Teatrul „Lucernaire" e recent înfiinţat, în ciuda faptului că e în plin Montparnasse (Rue d'Odessa, cam pe lângă gară), nu e cunoscut încă, nu prea are vad. Sala e excelentă, pentru un teatru mic, are intimitate şi căldură.
Penciulescu, mare om de teatru fără îndoială, a trebuit aici să se mulţumească doar cu ciupirea unei idei regizorale excelente, întrucât condiţiile sunt altele decât cele de la Bucureşti. Nu mai are la dispoziţie un actor ca George Constantin şi nici mijloacele materiale pentru un decor adecvat. Ingeniozitatea
20 este, aici, să faci totul din nimic. în mare parte, i-a reuşit. Actorul caută să suplinească lipsa talentelor actoriceşti cu cele de mim şi balerin. Se joacă pe bază dc saltea, ca decot, pe care actorul însuşi o manevrează. Vocea lui cam răguşită, fără posibilităţi de nuanţare, nu serveşte prea mult tragedia. înaintea
25 piesei mele s-a jucat la „Lucernaire" un spectacol cu femei goale - dar absolut goale - , susţinut de o trupă engleză. Publicul parizian - care e, şi el, ca orice public, amestecat, de toată mâna - desigur că s-a simţit mai atras de demoazelele goale, decât de tragedia serioasă - şi oricum prea lungă pentru graba
30 superficială franceză - a unui bărbat îmbrăcat într-o balenă, pe viaţă... Totuşi Claude Baignaire s-a descurcat bine. într-un
articol din Le Figaro, se sublinia reuşita şi nota aparte, profundă şi autentică, a spectacolului montat de regizorul român.
6 decembrie
Văzut spectacolul Le serpent — , creat de ansamblul „Open Theater". Text şi structură de Jean Claude van Itallie. Punerea ' în scenă de Joseph Chaikin. îşi propune — programatic -demolatea ideii de teatru, în sensul clasic, şi înlocuirea lui prin ritual. întoarcerea la ritual... Deci un prim clasicism. Se apasă pe primitivism mai exact. Vreo opt perechi de actori tineri imită, în pantomimă, mitul şarpelui. Ştiu de minune să creeze sentimentul ori starea de paroxism. încep cu gesturi mărunte pe care le amplifică, le amplifică. Spectacolul debutează cu ţ sunete turbate de instrumente bizare care ţin foarte mult, până se enervează sala, apoi o chestie de umplutură politică — un asasinat - , nu ştiu unde, unul cate trage şi ceilalţi mor, şi scena se reia de-andoaselea şi asta de câteva ori. Partea frumoasă începe de la Eva şi şarpele. Bărbaţii fac un grup de şerpi, scot limbile, obscen, o ling şi Eva se excită. Mâncatul merelor. Dumnezeu vorbeşte blestemând omul (iarăşi paroxismul ţipetelor). Cain şi Abel. O femeie e capră, un bărbat face pe ţapul. Cain îl frige, spintecă, roagă pe un altul şi-1 pun.pe Abel pe animale. Scena împreunării: fiecare cuplu imită toate poziţiile posibile de împreunare. O obscenitate agreabilă de altfel, pentru că dincolo de gâfâială, e linişte în sala arhiplină! Spectacolul, se joacă la Cite Universitaire şi sunt numai tineri, e punctat de intenţii umoristice. După aceea, bărbaţii devin copii, sug de-adevăra-telea, apoi moşnegi. Un spectacol altfel impur: amestecă mitul biblic cu sloganul, cu obiceiurile negrilor. Are o dedicaţie la zi etc. Nu e teatru: e structură mimică. Mă rog. Reţin (ca figură) o negresă foarte grasă, apoi blondul care făcea pe ţapul (mi se pare chiar Chaikin), foarte bun actor. Muncesc extrem de mult. Un fel de delir al mişcărijk*^1 te<^.y,?
1102
MARIN SORESCU
JURNAL
1103
Am împrumutat o maşină de scris exact ca a mea, care îmi dă sentimentul că sunt acasă. De când m-am mutat la pensionul - să-i zicem - PEN Clubului francez (Rue Pierre Charon),
5 am aproape zilnic apucături de scriitor. Scriu, adică. I-am întâlnit pe stradă pe D.R. Popescu şi Cezar Baltag, sosiţi într-o delegaţie de schimburi culturale. Au văzut un spectacol de teatru unde se plimba pe scenă un falus de un metru, mai tot timpul. D.R. spunea, cu umor, că mai bine îşi face şi el paltonul
io sul şi-1 vântură prin cameră şi nu mai plăteşte 13 franci.
*
„L'homme naîtra bientot directement de l'idee" (Dostoievski).
* *
„Minunea nu e decât o violare a raporturilor naturale între 15 lucruri şi chiar o violare a spiritului" (Hegel).
*
* *
„Adevărul şi fiinţa sunt amândouă şi în acelaşi sens categorii evident corelative. Nu se poate relativiza adevărul şi menţine totodată obiectivitatea fiinţei" (Husserl).
20 * * *
„Viaţa e poate moarte şi moartea e poate viaţă" (Euripide).
*
* *
Am visat o apă verde-albă. Un fel de canal, care avea pereţii înalţi şi într-o parte erau de sare. Şi izvora apa de aici. Şi tre-25 cusem apa aia de mai multe ori. Şi m-am mai repezit o dată
şi-am simţit voluptatea înotului - şi apoi parcă o slăbiciune, o străfulgerare că gata, nu mai ies. Dar m-am căţărat de mal şi am ieşit.
Distrat am vrut s-o-ntreb pe-o doamnă cât e ceasul şi-am î     întrebat-o ce vârstă are. 5
!     15 decembrie
Muzeul Rodin (Rue de Varenne, cam la capătul străzii). O - clădire frumoasă, cu o curte superbă. De fapt, un parc. . Gânditorul, Poarta infernului, grupul de apostoli. Lucrările de * afară sunt cele mai importante (ca şi când nu ar fi fost refuzate io | i de „Salon"). Multe portrete (5-6 Hugo, apoi Puvis de :     Chavannes, Gustave Gefroy cel cu cărţile despre muzee), nişte
femei. Impresionează Sărutul. Diferitele statui arătând atitudini .. ale trupului. Masca durerii, Femeie aşezată. Eternul idol: foarte , * expresivă poziţia ei, zice ceva, fătul-mână ieşind din marmoră. 15 | * De mirare o astfel de temă la Rodin, care era un clasic. Totul §8 e un elogiu cald - încălzit uneori, alteori călduţ- adus v™ corpului omenesc, trupului de femeie, mai ales. E un clasic. Un
Michelangelo, redus la scara modernă, fără avânturi colosale -
nici romantism deşănţat (tip Bourdelle, care e mai expresiv). 20 i „  Văzându-1 pe Rodin, îţi dai seama de ce-a făcut Brâncuşi ce-a | i făcut. A trebuit să se îndepărteze de forma aproape perfectă
(până la carne şi „biftec" - de la carne la biftec nu e decât un i j pas!) a maestrului, să apuce altă cale. înapoi la simbol. Rodin ! 4 a lucrat enorm, dar a fost mai puţin speculativ. Nu şi-a lăsat 25 J -' timp să se gândească, să imprime ideile în marmoră cu
degetul, ca în lutul moale. De recitit ce zice Rilke despre el -|    am uitat cu desăvârşire. De studiat opera sa. Poarta infernului ! î te duce cu gândul la Ghiberti de pe uşa Baptisterului din fi Florenţa, dar comparaţia îl dezavantajează evident. Iată-1 30 ' $  aşadar pe Rodin - cu al său infern discutabil, cum ar zice loan
Alexandru, — strivit între două porţi venind de foarte departe
din timp şi spaţiu: mica dar atât de vânjoasa lucrătură în bronz
1104
MARIN SORESCU
JURNAL
1105
de la Baptisterul din Florenţa a lui Ghiberti şi Poarta Sărutului de la Târgu-Jiu.
Un mare artist, totuşi.
Trei pânze de Van Gogh - sunt uimit să le văd aici: Lanul, 5 Portretul lui Pere Tanguy şi ceva cu copaci.
Bineînţeles, multe din operele importante ale sculptorului nu se află la muzeul ce-i poartă numele. Cum se întâmplă cu toate casele memoriale, de altfel. Găseşti o lingură, o copertă de carte, un preş şi trebuie să aluneci pe el în extaz.
io 17 decembrie
Schimbat pentru a treia oară locuinţa, într-o febră a cunoaşterii Parisului prin camere. Prin camerele sale. Tendinţa (graficul): de la ieftin, la mai ieftin şi de aici spre gratis, dacă se poate. Contradicţia (dialectică): unde e gratis e şi viaţă de familie şi 15 nu mă pot încadra în tabietutile altora. (Chiar când merg la Craiova nu stau la fratele meu, ci la hotel.) Nu mă simt bine la altul. Scurt. Domnul M. îmi găseşte o cămăruţă pe Avenue de Suffren. 2 pe 3, la etajul 6, fără lift - dar asta nu contează.
dezorganizare. Bătrâni care mor de foame (ceea ce cred). Unul a telegrafiat în America, la nişte rude, să-i trimită bani să se interneze în spital; banii au sosit abia peste zece zile şi l-au găsit mort, de foame, în casă. Iată un caz. Parisul e construit pe câteva straturi de găuri succesive: metroul, canalizarea, firele 5 electrice, garajele, gazul metan. La cel mai mic cutremur va fi o explozie totală. Mi-a citit câteva poezii, care nu sunt rele. E convins că la noi e mai bine din toate punctele de vedere. Convingere, ca şi poeziile. Lumea e uneori ca o clepsidră, fiecare fir de nisip vrea să treacă în jumătatea cealaltă. w
Mi-e lehamite şi vreau acasă. Am pus radiatorul în priză, să se facă oleacă de căldurică, măcar cât scriu. Mare mizerie dom'le! O zi lunguiaţă. Vreau să mă obişnuiesc să mă culc măcar la 12 iar nu mai târziu şi să mă scol la şapte (SufletuT). 15 Să lucrez dimineaţa. Ce-am învăţat astăzi? Că mizeria are straturi de jeg, mai multe decât îmi închipuiam. Că există o dezamăgire crescândă peste tot în lume.
20 Cină la G.D., poet. Lucrează la radio, cu vederi de stânga, după câte am înţeles. A sprijinit foarte mult Iona. Mi-a luat un interviu, pentru France Culture, plin de bunăvoinţă şi de admiraţie pentru teatrul şi poezia mea cu care, spre surprinderea mea, era foarte familiarizat. E un tip cu mustaţă de arnăut,
25 poartă pantaloni de plastic şi cizme. Locuieşte în banlieuc, dincolo de Port Saint Claude. Un apartament din trei camere, într-un bloc nou, cam ca ale noastre; onorabil apartamentul pe care plăteşte cam un sfert din salariu. Nevastă-sa şi o cumnată, în timpul cinei, a primit un telefon de la un amic şi s-a
30 indispus grozav. E cenzură severă la radio şi spiritele mai democratice sunt înlăturate. Franţa merge prost, după el. Mizerie şi
Pisicile siameze ale lui D. fac amor de faţă cu oamenii (spre deosebire de celelalte, de pe acoperişuri) şi sunt de o tandreţe, o curtoazie şi o ferocitate nemaipomenite în timpul actului. Mâţa mamă aşteaptă să crească mârtanul fiu - să se culce cu el.
Timp umed şi mi-e dor de îngheţul de la noi. 25 Ieri seară la Nicolle, sărbătorirea lui Iona. Vreo cincisprezece persoane, într-o odaie fără scaune. S-a stat pe jos, pe pat, în picioare, la bucătărie. Odille, într-o bluză românească. Val în mare vervă (toţi râdeau cu hohote). Chiar şi faptul că Alain
1106
MARIN SORESCU
JURNAL
1107
vorbea atât de bine franţuzeşte era un motiv de uimire perpetuă. Ce capabili sunt românii să-şi însuşească alte limbi! „Dar să-1 auziţi vorbind sanscrita - făcea Val (zi, mă, ceva pe ţigăneşte) sau rusa". „într-adevăr?" „Le ştie pe toate perfect?" „Ca franceza, ca româna, ca japoneza", zicea Val. „Cest fantastique" - pufăia din pipă Pierre Klee. (N-are nici o legătură cu pictorul, în schimb e Toulouse Lautrec, vorba lui Val; Klee, directorul administrativ al Teatrului „Lucernaire", fiind într-adevăr, mic, foarte mic de statură, bărbos, cu capul enorm. „Nu ştiu care dintre cei şapte pitici, dar precis e unul dintre ei" - tot Val.)
18 decembrie
Draci toată ziua. Discuţie cu Luc de Gustine, la Seuil. Figură de muşchetar nereuşit, fumează pipă (şi ăsta!), conduce seria de teatru a editurii. Avea pe birou Iona, o citise, n-a promis nimic. Teatrul, zice, merge prost în Franţa. Mai greu e să pătrundă scriitorul francez decât cel străin. Tineretul a spart puţin tiparele. Dacă înainte, în universităţi, autorii în viaţă erau ignoraţi total, acum parcă, parcă. Amabil dar distant. I-am lăsat adresa să-mi scrie la Bucureşti.
decembrie
Studiu pe viu, la Self-Service, Boul. Mich. Cum mănâncă studenţii, vagabonzii, fetele acelea uscate şi lungi, care trăiesc cu patru franci pe zi.
*
* *
Nu-mi găsesc locul, stilul, pierdut unghi de privire.
*
Aştept să se încălzească odăiţa. Un radiator s-a stricat. Chaufage!
* *
Prometeu masochist. Cei care au voluptăţi la suferinţă. Unii pun soţia sau servitoarele să-i bată - citesc un ziar. Alţii fac pe calul (trebuie să li se urce în spinare), altă categorie, pe câinele. Suferă la picioarele iubitei etc. Prometeu o fi fost masochist? |     Sau vulturul? (Să mănânci mereu ficat!)
I *
| î Cunosc bine Parisul, dar, de data asta, l-am găsit schimbat.
k Sena - seacă (pentru mine). De câte ori vin aici, trec prin atâtea
< \ emoţii, că-mi albeşte un fir de păr. Aştept să-mi albească bine
; i şi plec. Emoţii artistice, bineînţeles. Chagall, Picasso. Sunt prea
! I mulţi oameni mari la Paris ca să mai ai chef să vezi pe cineva.
t " * *
ff
IH Cel mai plicticos e un oraş străin, în preajma sărbătorilor, 4 * când toţi sunt casnici şi egoişti. Iar tu te simţi fără nici un rost. I '*  Parisul: o pompă aspiro-respingătoare, toţi au impresia că sunt
atraşi şi, de fapt, ei sunt respinşi cât colo. Greşeală optică.
Fustele cresc şi descresc. Acum văd că se poartă poalele lungi.
Cam ipocrit şi prea scump, în fond. Mansardele cheamă Tour
Eiffel, să-1 încălzească.
fit
* *
- v
La Luvru. Trei femei domină Luvrul. Marele muzeu e sub papucul următoatelor care acţionează independent:
Venus din Millo - cam la 20 de ani, cu părul lins, strâns într-un coc, frunte cam îngustă, ochi mici, buze senzuale, ciungă, goală până la brâu. Toate cucoanele o admiră, nici una nu-i dă mâna. Nu se ştie ce făcea cu braţele. Asta ar fi de s   descoperit - dacă aş sta mai mult la Paris.
1108
MARIN SORESCU
JURNAL
1109
Victoria de la Samothrace — frumoasă, avântată, în plină măreţie. Fără cap, dar abia dacă se observă.
Mona Lisa. Interesant cum această muiere între două vârste reuşeşte, numai prin zâmbet, să atragă atâta lume. Fără îndo-5 ială, atrage cel mai mare număr de curioşi. N-aş îndrăzni să-i numesc chiar admiratori.
* *
Saskia lui Rembrandt ar fi a patra, dacă am continua numărătoarea, concursul. Medalie de fum şi pentru un Rembrandt,
io din tinereţe, dacă s-ar da şi premii. Franţuzoaicele trase prin urechile acului o găsesc prea împlinită. Mănâncă prea mult. Rembrandt are aici aproximativ 20 de tablouri (trei autoportrete, halca de vacă, Pelerinii din Emmatis). Spaniolii: în păr (Pavilionul Flore), dar nu prea bine reprezentaţi. De ţinut
>5 minte. El Greco - Isus răstignit, adorat de doi donatori şi portretul unui bătrân. Goya - un portret admirabil. Velasquez. Murillo - bun. De studiat pe îndelete şcoala spaniolă. Partea statuară: egipteni, gteci, romani - câţi vrei; piese de prima mână. De cercetat mărunt, când nu ne-o durea capul. Sculp-
20 tură peste pictură, cade greu.
* *
Chagall - (retrospectiva de la Petit Palais). A lot of Chagall! exclama cineva, lângă mine. Face impresie bună, în tinereţe. Nud deasupra Vitebscului, Logodnicii etc. Văzui expoziţia de 25 două ori, cu comentarii — în fata multor pânze — pe care dacă le-am făcut verbal, nu mai am chef să le scriu. Asta înseamnă să te risipeşti!
între 1 şi 22 decembrie 1969 am schimbat ca un nabab următoarele locuinţe (căutând ceva ieftin, mai ieftin - până la |  gratuit — cum am mai spus-o. Căutând, cu alte cuvinte, absolutul):
1) Boul. Haussman 127, la o., care stătea la C.R. Am dor- 5 î     mit acolo vreo patru nopţi. Un apartament cu două camere, l     cu baie - destul de sărăcăcios de altfel. Gratuit. (. ţ,       2) Două nopţi la Pen Club (Rue Pierre Charon). Destul t II de comod, scârţâie parchetul şi prea cald. 13 franci pe noapte, j 1       3) 7—18 decembrie, la Pierre Emmanuel, în camera de w
T§ oaspeţi. Foarte bine, dar nu mi-am permis să stau prea mult
4. pe capul omului, oricât ar fi de amabil.
E- 4) 34, Rue de Suffren, etaj VI, fără lift, o mansardă, în care \ t geamantanul meu, trântit în mijloc, ocupă tot spaţiul. Nu | # puteam să-l deschid bine, din cauza sticlelor de sub etajera de 15
II bucătărie. Uşa nu se deschidea nici ea, decât patţial, din cauza I unei măsuţe (la care am scris). încălzire cu centrală proprie: un radiator, iar în momente de disperare, aragazul. Răcire totală, . $ până la îngheţ, la o jumătate de oră după ce stingeai dispo-j E. zitivul. Proprietarul - un portughez plecat în concediu, vop- 20 j f * sitor. Cum o fi trăind aici, în mizeria asta? Sunt şanse să se I ..-   elibereze o cameră la Pen Club.
luni, 22 decembrie
x f        Pe Ia trei, înapoi la Pen Club. O fi existând Pen Club şi în România? Cine se foloseşte de el? O cameră grozavă, nici 25 nu-mi vine să cred. Srau în mijlocul ei şi-o admir. 13 franci, . _    cu micul dejun, deci pot să rămân zece zile. Adio încălzire cu | f    radiator, să mă scol din oră în oră ca să văd dacă nu ard în ! f    flăcări; adio încălzire cu aragaz, ca să mă trezesc din cinci în ! -j    cinci minute ca să văd dacă n-am murit asfixiat. Cămăruţa aia — 10 acum parcă-mi e milă de ea, rămasă aşa singură...
1110
MARIN SORESCU
JURNAL
1111
marţi, 23 decembrie
Dormit greu, după o baie bună. M-am trezit obosit, pe la 10. Prânz la M., care mi-a adus şi geamantanul. Plimbare pe Champs Elysees. Mi-am spălat ciorapii, i-am făcut lună. Ce 5 să mai spăl, ce să mai spăl? în fond, văicărelile mele că nu-mi place Parisul, în ce şi-or fi având rădăcina? Mai târziu o să-mi fie ruşine. Totuşi, nu pot să nu observ şi aspectele proaste.
Spectacolele devin un mijloc de comunicare, în lumea intelectualilor. - Ai văzut... cutare? — Da. Şi încep să vorbească.
w Dacă unul se întâmplă să nu fi văzut spectacolul respectiv, n-au ce să-şi spună. Din cauza asta, toţi caută să vadă mereu ce e nou şi, zilnic, sunt atâtea lucruri noi deodată. Şi umblă toţi, ca ogarii, cu limba scoasă, după un vânat care e de domeniul inefabilului. Poate că totuşi face bine această goană, mai pune
15 spiritul în mişcare. îmi spunea cineva: Stai zece zile în Muzeul omului şi n-o să te plictiseşti. - Bine, şi după Muzeul omului? -Arta modernă. - Şi după arta modernă?
Gata, plec luni.
Oameni în toată firea, preocupaţi de ce-a spus cutare critic despre o aiureală.
Copacii de pe Champs Elysees plini de becuri. Fac 25 frumos. Curent, de 220 sau 110?
„La mort est une formalite desagreable, mais tous Ies candidats sont recus" (Claudel).
îmi trecuseră mai multe idei prin cap, dar le-am uitat. M-am învăţat cam leneş. Fie că nu gândesc tot timpul, fie că 5 uit ce-am gândit.
Temperatura de la Polul Nord a rămas aproape constantă de 25 000 de ani. Ei, ce zici?
1970 w
2 ianuarie
Revelionul l-am petrecut la nişte amici ai lui Briot. Pictori, cu soţiile. Foarte simpatici. Unul avea o moacă extraordinară, un umor teribil. Când am intrat, îl încălţa soţia. (Ei erau gazdele.) El făcuse o vizită medicală, nu ştiu pentru ce, zicea 15 că are un testicul efemer — şi din când în când dispare, trebuie să-1 caute. Când râde face riduri la fese - zice. Toţi comunişti pasionaţi, discutând, la un înalt nivel, politică. Nevasta gazdei, mică şi grasă, foarte energică. Doctoriţă, conduce o policlinică. Constat o pasiune extraordinară pentru politică, salariu, clasa 20 muncitoare etc. A nins puţin, chiar în noaptea Anului Nou, dar s-a luat imediat. Nu prea simt că e iarnă.
3 ianuarie
Domnul Cioran m-a invitat la un coniac. El nu bea. Am mers pe jos să-şi cumpere o pâine specială, de undeva pe lângă 25
1112
MARIN SORESCU
JURNAL
1113
Rue de Rennes. Discutat mult articolul său din N.R.F., contra lui Valery. Mereu catastrofal.
Expoziţia Klee. Cuprinzătoare, peste 70 de pânze şi multe, 5 multe desene. Aşa poţi să-ţi faci o părere, privind: Teatru botanic, Prinţul negru, Bătrân gândind, Savantul, Luptătorii, Oţele vechi, Natură moartă cu floare şi fereastră, Perspectivă cu uşa deschisă, Sat florentin, Mlaştina, Peşte înconjurat, Grădină cu săgeată indicatoare. Se observă latura ironică. De scris despre w ironia lui, de natură suprarealistă. Doi luptători care se cred unul mai mic decât altul (un desen). Combinaţiile lui de echilibru, labirintele, cercurile, cuburile, mozaicurile sale. Nimereşte lucrurile dintr-o dată. Fiecare pânză e un alt univers.
/5 Concert de orgă electronică, susţinut de o fată americană (Scott). Extraordinar. Era numai ritm, avea momente când parcă lua foc. (O metisă.)
- Bună de pus pe lumbago.
- Nu, că transpiră şi răcesc.
20      Tare de urechi trebuie să mai fie cel de la tobe!
10 ianuarie
Plecat ora 8,15, Gare de I.yon, spre Torino. Dat jos la Modanne, că-mi expirase viza italiană, luată încă de la Bucureşti. Pierdut două ceasuri pentru viză. Ajuns la Torino 25 pe la 9 seara. Scuze insistente din partea grănicerilor italieni (doi tineri), care aproape că-şi dădeau cu pumnul în cap (vorba vine) că făcuseră o gafă. îi impresionase foarte mult faptul că sunt tradus în italiană. Deci, de la graniţă până la Torino, cu acel tren mic, mergând încet prin peisajul nins proaspăt. Marco mă
îî
aşteptase la ttenul de 18, cum îl anunţasem. Am depus bagajele la Bagaglia, am mâncat la restaurantul gării şi-am intrat în primul hotel, „Due mondi" (2000 lire). Somn agitat, prea obosit şi-am mâncat prea mult. Apoi altă ţară, alt pat, alt aer.
11 ianuarie 5
Trezit pe la 9. Plec în căutarea lui Marco. Iau autobuzul 60, până la capăt. Mai merg vreo 20 de minute, pe jos, pe Via O. Vigliani (cum ar fi Drumul Taberei în Bucureşti, dar numai pe-o parte, pentru că pe partea cealaltă sunt Uzinele Fiat). Nici nu mă aşteptam să-1 găsesc pe bunul meu prieten acasă; prea w a-nceput prost această călătorie! îi las un bileţel în uşă, să mă caute şi mă întorc la hotel. M-am culcat. Pe la 2 mi-a telefonat el, a venit şi a insistat să mă mut la ei, Marisa încă n-a uitat româneşte, ba vorbeşte mai bine, iar Federica, născută în Bucureşti, a mai crescut. Rămân pentru o noapte, ca să avem '5 timp să mai stăm de votbă; ba am ieşit cu Marco şi-n oraş să-mi arate Torino. Am făcut o vizită profesorului Ovidiu Drimba.
12 ianuarie
La 9,30 iau trenul de Milano, unde ajung la 11,30. Iarăşi geamantane, lăsate la bagaje de mână, vizită în oraş, cam fără 20 chef de opere de artă. Iau seama acestui oraş mare şi puternic, dar parcă fără vino-ncoace. Instalat la Hotelul „Eden", lângă Stazione Centrale (2300 de lire), o cameră friguroasă, lângă baie.
13 ianuarie s Ora 12,55 plecat spre Belgrad.
JURNAL
1115
PRAGA
1970
Motto:
Iordache: Şi acum câtă leafa primiţi în mână? 5 Catindatul: Nu ţi-am spus că sunt catindat?
Nimic, de doi ani de zile, nimic, (şade) Iordache: Nimic? Catindatul: Nimic? Iordache: Dar... reţinere nu vă face?
io „ O simplă farsă de carnaval, precum se şi numeşte, veselă şi Jără pretenţii, şi un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de bună petrecere ". Sunt cuvintele lui Titu Maiorescu, în fond pline de înţelegere pentru Dale Carnavalului. Această farsă îşi găseşte în ultima vreme o înflorire aproape nesperată. 15 Totuşi explicabilă: după excesul de piese prea subtile, lumea mai vrea să se amuze pur şi simplu; după cum, după prea multe filme tari, îţi vine să mai aluneci şi pe frişca şi să te brambureşti pe uşa turnantă, ca în cinematograful mut.
Am văzut la Praga această ultimă premieră a lui Nenea Iancu. Dinu Cernescu, regizorul „Carnavalului", s-a strecurat printre contrariile, tendinţele divergente existente în stagiunea aceasta, cum vom vedea mai departe, plasându-şi bufoneria exact la mijloc, pleosc, reuşind să creeze un spectacol care să placă la toată lumea; să fie şi clasic şi modern şi incendiar pe 25 alocuri. D 'ale Carnavalului a prins. Şi acolo. Miţa Baston, care se mândreşte cu revoluţia de la Ploieşti se bucură de o strălucită
20
interpretare. Actriţa e de un temperament, în stare să aprindă două carnavaluri unul lângă altul. Replica: „O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost până acum în «Universul» ", stârneşte aplauze. Menţionăm prezenţele reuşite ale celorlalţi actori. Scenografia şi costumele Adrianei I^eonescu, foarte colo- 5 rate, foarte în ton cu nota vremii. Dar care e peisajul?
Piesele româneşti răzbat foarte greu în străinătate, una la 10-15 ani dacă nu se întâmplă să prindă toată lumea interesată de veste şi să împiedice lucrul la timp. E felul nostru de-a fi patrioţi. La Praga se revine cu o premieră românească după io 15 ani. Dinu Cernescu şi Adriana Leonescu sunt de felicitat. Otomar Krejca pune în scenă la „Divadlo na zabradli", într-un subsol, Ivanov de Cehov. Spectacol excelent, cu obiecţia că actorul care interpretează rolul titular, e prea flasc pentru a putea fi un erou cehovian. Interiorizarea lui e pe dinafară, de >5 cele mai multe ori, suferinţa, făcută. Milan Reihs se zice că e un actor bun, poate a avut o seară proastă. Bohumila Doljeşova în rolul Saşei e o apariţie diafană, plină de tot romantismul realist necesar. Viziunea lui Krejca: toate personajele pe scenă, firul acţiunii trecând de la un grup la altul, în timp ce celelalte 20 rămân imobile ca nişte stampe. Ai impresia că toată acţiunea e un lung fitil care odată aprins fâsâie pe scenă spre butoiul cu pulbere. Sentimentul de sufocare, de apăsare, de comprimare, îl ai tot timpul şi tot aştepţi explozia. Păcat, cum am spus, că actorul e depăşit de rol. Spectacolul, în genere, face o bună 25 impresie, aşa cum curge, dat cu încetinitorul reuşeşte să te antreneze, cu toată şurubăria de ceasornic fatal montat, sub ochii tăi, rotiţă cu rotiţă. (Acelaşi regizor semnează şi spectacolul cu Lorenzzaccio de Alfred de Musset, în aceeaşi manieră.) „Cinoherni club" e un teatru de buzunar, tot la un subsol, cel 30 mai bun teatru după părerea mea din Praga. Aici am văzut într-o după-amiază Mandragora lui Machiavelli, într-o sală ticsită de tineri care urmăreau şi se pasionau ca la un meci de fotbal. Teatru total. Actorii sunt si mimi, şi clovni şi
1116
MARIN SORESCU
JURNAL
1117
saltimbanci şi declamatori. Rar mi s-a întâmplat să văd ceva mai închegat, mai organic. Cred că opera aceasta a lui Machiavelli chiar aşa şi trebuia abordată: violent, cu umor gras şi bonomie. Nici nu-ţi mai dai seama că se joacă într-o limbă necunoscută. 5 Ceva asemănător a făcut la noi Esrig în Trolius şi Cresida. Am plecat de la spectacol cucerit, hotărât să ţin minte numele regizorului: Jiri Menzel. Este şi autorul unui film premiat la Cannes: „Trenuri strict supravegheate". în spectacolul cu piesa lui Arabal Arhitectul şi Regele Asiriei, la „Divadlo na zabradii"
10 (teatrul de la balcon), la un moment dat unul din cei doi eroi apare pe scenă în costumul lui Adam, încercând să închipuie cu palmele o fragilă foaie de viţă. După câteva mişcări graţioase (teatrul e profilat pe pantomimă), băiatul se întoarce cu spatele, trage pe el nişte chiloţi de damă şi-şi pune un sutien negru. Sc
11 gâfâie mult în piesa asta, se rage, se scoate limba, se miroase, se pipăie... Scene lubrice şi perverse. E o libertate compensatorie; nefiind vorba de nişte atitudini aluzive, nu supără. Mă rog. Niciodată nu mi-a plăcut Arabal, panica lui fabricată. Am văzut undeva un album foarte costisitor cuprinzând opera sa poetică,
20 nişte sonete de dragoste ilustrate copios cu goliciunea autorului, în plină inspiraţie. în piesa cu pricina, de altfel cea mai clară operă a sa, schema mi se pare în bună tradiţie de farsă tragică: pe o insulă apare un domn, singurul supravieţuitor al unui naufragiu, care întâlneşte un om de Neanderthal şi-i spune: sunt
25 singurul supravieţuitor al unui naufragiu, ajută-mă. Omul civilizat se laudă cu toate avantajele civilizaţiei (televiziunea, Shakespeare etc). Acestea nu-1 împiedică până la urmă pe canibal să înfulece civilizatul, cu civilizaţia sa cu tot. Supără însă îngrozitor răbufnirea necontenită a manifestărilor născute din
50 zonele tulburi ale patologiei sexuale. Spectacolul ca atare (regizor Jaroslav Gillar) nu e rău, cei doi actori Jan Preucil şi Oldrich Vlach dându-şi toată silinţa să estompeze excesele.
Am mai asistat la premiera piesei lui Brecht Mutter Courage la Teatrul Naţional, unde se aplauda de foarte multe
ori, publicul încălzindu-se, nu ştiu de ce, la replici altfel normale. N-aş fi crezut că şi Brecht, tocit ca o cizmă, de atâta uzură, mai poate entuziasma. Aş remarca simplitatea decorului. Un acoperiş accidentat de tablă, care se ridică şi se' lasă. O căruţă, tradiţională, mergând în răspăr pe scena turnantă, de-a 5 lungul războiului de 30 de ani. O căruţă ca o cocoaşă a mult încercatei mame. în final căruţa devastată de militari, cunoscând până şi ea ororile războiului, ajunge pe acoperişul care seamănă şi cu un câmp răscolit de gropi, iar Mutter Courage, emoţionant interpretată de Dana Medricka, se căz- 10 neşte cu ultimele puteri să o împingă în cer. Un spectacol cate ne pune pe gânduri. Regizorul Jan Kacer a subliniat cu măiestrie latura poetică a dramaturgului Brecht.
Concluzii: orientarea, după cum se vede, e spre repertoriul clasic. Cu Arabal se încearcă un experiment... în pielea goală. 15 Din păcate n-am putut să văd o piesă de un autor ceh, fie chiar şi istorică. lipsesc încă acele piese îndrăzneţe, curajoase, inspirate din actualitate, care să întruchipeze oameni vii, faptele de azi care uneori pot fi şi dramatice. (Fraza asta parcă am mai auzit-o.) Se vorbeşte de lucrările dramatice ale lui Topol, Havel, 20 Kohout, şi despte o piesă interesantă a lui Kundera. Cum se întâmplă, repertoriul original contemporan e lăsat probabil a fi perfectat pe parcurs, cât mai târziu, cu viii fiind mereu probleme. Ca o manifestare deosebită semnalez serile de poezie şi jazz de la „Viola": o cafenea literară patronată de Trustul 25 Alimentaţiei, dacă nu mă înşel, scăpată astfel de Protocolul cultural. Pe aici se perindă tot tineretul şi elita capitalei de aur. Am petrecut două plăcute ore de recital de versuri despre Praga, ascultat cu sfinţenie. Versurile lui Zeifert.
La balcon, în subsol, ori în sălile normale cu balcoane 30 poleite ale teatrelor mari, mişcarea teattală mi s-a părut în cele câteva zile de toamnă târzie cât am poposit aici, un fenomen dintre cele mai originale. Dovada unei mari vitalităţi şi a unei vii năzuinţe spre frumos.
1118
MARIN SORESCU
Praga a intrat în ceaţă pentru o bucată de vreme, din cauz, anotimpului. Dar iată că în săli oamenii strânşi unul lângă altJl ca Ia o grevă respiră pe texte şi replici vechi de când lumea sau noi de cand lumea. Săgeţile catedralelor pipăie prin ceată aerul 5 mai de sus.
EDINBURGH
i' ; i
i .1971
I % în primul rând, nu-ţi vine să crezi că Anglia e insulă. E atât de uscată, casele par nişte stânci locuite pe dinăuntru şi trans-! . formate, dinăuntru, în cetăţi şi castele, cu blazoane de sute de 5 j ani, încât ţi-e imposibil să gândeşti că la câteva sute de kilometri . „■ se află ameninţarea apelor. Anglia este într-adevăr continentală j" *- şi Canalul Mânecii poartă dantele.
j Ş în al doilea rând, nu ţi-ai fi putut închipui Edinburghul, 'P* oraş pe care-l bănuiai scufundat în ceaţă, depozitar al unor atât w ■ ' de frumoase avânturi spre artă. (în paranteză fie spus, existenţa I f faimoasei ceţi veşnice a acestor locuri este tot atât de greu de controlat ca şi butada românului născut poet.) Iar în inima acestot avânturi artistice din Scoţia cea mândră de fustele ei, !     Galeria Richard Demarco închipuie o roză a vânturilor mereu /5
agitată şi mereu orientată spre nou. • .       Această galerie a luat cu japca o samă de artişti români, spre -   lansare, directorul Demarco, entuziasmat după două vizite la Bucureşti, încumetându-se să aducă din Est pictori, sculptori, dansatori, poeţi, de care se pare că şi pe acolo geme pământul. 20 Experienţa sa a reuşit într-un mod nesperat pentru noi -,amănuntele se cunosc.
Richard Demarco, cu strămoşi în Italia, care i-au insuflat poate duhurile renascentiste de care e bântuit, este omul căruia
1120
MARIN SORESCU
JURNAL
1121
nu-i e foame, nu-i e sete, nu doarme, ci pur şi simplu există pentru galerie. Vrea să facă din aceste câteva săli un fel de loc de întâlnire al marilor artişti ai vremii, un salon care să-i fi plăcut şi lui Baudelaire. Crede că artiştii sunt, în afara artei lor, 5 nişte copii care trebuie ocrotiţi şi ţinuţi la cald, cu jucăriile lor fragile în braţe. El se doreşte un astfel de Mecena, fără bani, pe care-i compensează prin entuziasm şi atmosferă, într-adevăr, galeria săracă e plină de atmosferă. Deschisă la 10 dimineaţa, chiar de director, cu mâna lui, închisă la 1 noaptea, tot de el,
io tras spre casă de telefoane alarmante, timp de câteva ore pe zi, galeria se lasă văzută, uneori şi goală (lucrările pictorilor români au sosit cu o săptămână după vernisaj), pipăită, admirată. Când te-ai săturat de artă, cobori câteva trepte şi treci la masă, în restaurantul improvizat. Ţi-ai băut cafeaua, poţi vedea un spec-
15 tacol de teatru foarte modern, în aceeaşi sală. „Twick" - un spectacol cu patru actori după o carte a poetului american Robert Shuwe, prezent şi el. Seara, la 11 şi jumătate, te poţi întoarce să aplauzi dansurile excepţionale ale lui Minam Răducanu şi Gheorghe Căciuleanu, care seară de seară, în faţa
20 unui public înghesuit şi cu gura căscată de admiraţie, transpun în paşi solemni şi în ritmuri de lăcustă fiori ancestrali româneşti. Picioarele lungi ale lui Căciuleanu, poate cel mai bun balerin din câţi am avut, ghicesc pe podea locul cel mai încărcat de electricitate, care aruncă în sală efluvii de emoţie. Aceste doua
25 fenomene ar trebui să colinde lumea pe jos şi dansând.
Dinspre estuar vin pescăruşi uitaţi de reflux pe uscat şi, deveniţi citadini, dau ocol galeriei. Demarco poate intenţionează într-un viitor apropiat să întocmească o expoziţie cu ei şi să-i lanseze. Ce e la fel de impresionant aici, e dăruirea
io întregului colectiv, am zice noi, neştiind prea bine echivalentul englezesc. Fetele care înrămează tablourile, vând bilete, mătură şi toacă ceapă la bucătărie au studii universitare şi castel acasă. Iată că munca nu e o ruşine nici aici. Sunt şi deosebit de frumoase şi asta ne aminteşte de zicala noastră populară: când o
fiică a Albionului începe să fie frumoasă, nu mai termină. Bineînţeles, în expoziţie ochii noştri fugeau după nonfigurativ şi după lumea abstractă a ideilor reci.
Seara pe la 7, în aceste zile de neuitat ale Festivalului de la Edinburgh, toată galeria îşi lua tablourile în braţe şi se muta 5 în teatru, ca să-i aplaude pe Virgil Ogăşanu, Ion Caramitru, Irina Petrescu, Toma Caragiu, Marin Moraru, Ştefan Bănică. Aceştia în spectacole cu D'ale Carnavalului şi Leonce şi Lena am putea spune, dacă n-ar fi aşa de mulţi cei citaţi şi cei care merită s-au întrecut pe sine. Nu văzusem D 'ale Carnavalului la io Bucureşti şi am avut surpriza unui joc urcat pe culmea cea mai înaltă. E atât de specifică starea de mahala a acestei piese, încât greu ţi-ai fi transpus-o mentalfîn Scoţia. Dar băştinaşii, ca şi americanii sau franţuzii aflaţi la Festival, râdeau mai tare ca noi, uitând să mai asculte traducerea, când Toma Caragiu îl sfătuieşte pe Marin Moraru să nu plângă, ori când acesta din urmă, arătând şandramaua de frizerie, spune admirativ: „stă bine".
Şi iarăşi amănuntele se cunosc.
Şi acest teatru ar trebui, spre gloria noastră, să străbată lumea întreagă pe jos sau pe braţe.
în încheiere trebuie să spunem că ultima impresie a acestei vizite fulger e că, vorba lui Marin Moraru, stau bine şi scoţienii şi că, mai ales românilor, le-a stat bine, deosebit de bine, într-un context atât de prestigios. Uşa Galeriei Demarco nu s-a trântit bine în urma noastră, că şi simţim, ajuns din urmă, valul de impresii în care ochii de vizionar ai prietenului nostru închipuie doi pescăruşi în imensitatea oceanului, căci Anglia e totuşi o insulă.
JURNAL
1123
Vizitat topitoria şi fabrica de maşini agricole John Deer.
!Un prânz oferit de directorul societăţii, în clădirea de o arhitectură extraordinară a administraţiei. Tablouri şi obiecte de artă de mare rafinament. îi spuneam lui Tufique Ismail din Indonezia: „Ia te uită ce ştiu să facă americanii ăştia cu bani puţini". Lucrul la piesă merge ca melcul. JURNAL AMERICAN j îmi lipseşte maşina mea de scris Hermes Baby, veche de
vreo 50 de ani. Ne cunoaştem caracterele.
1972
Iowa City, 19 ianuarie
Prima zăpadă mare. (A mai nins de câteva ori, dar s-a topit imediat.) Azi-dimineaţă, pe birou, o gărgăriţă îngheţată. Am pus-o la încălzit - nu cred c-o să-şi mai revină. Oare ele hibernează?
Sunt aici de pe data de 3 decembrie 1971. (Escale: Belgrad, Dusseldorf, Londra, New York, Chicago, Cedar Rapids.) Am plecat la ora 9 dimineaţa din Bucureşti. La 10 am fost la Cedar Rapids. (Seara, bineînţeles, după ora locală, cu un plus de 7 ore. Primul avantaj, deocamdată. Am câştigat 7 ore.) Engleza începe să se mai limpezească. Citesc Primul cerc. Ieri am cumpărat cu un dolar de la un anticariat patru cărţi groase. Mă bucur, mai ales de o geografie a Americilor.
Nici vorbă de scris ceva. Prea nu te tulbură nimic! Totul artificial în jur - şi tu însuţi într-o situaţie artificială.
20 ianuarie
Am făcut o excursie Ia Moline, în Statul Illinois, cu autobuzul (toţi scriitorii).
Trecut peste Mississippi îngheţat. Puţin mai îngust, aici, decât Dunărea la Vadul Oii. Dar e aproape de izvoare.
9 februarie
\ i Colegul meu polonez Marek mă convinge că e totuşi bine să-ţi ţii un jurnal, notând chiar banalităţi, de cară ţi-e silă. Cică, peste ani, aceste banalităţi te ajută să-ţi aminteşti viaţa adevărată. (Amănunte pentru memoria afectivă.)
O scrisoare de la Eliade, scrisă în grabă, dar foarte caldă, şi Şi, după vreo câteva zile, Noaptea de Sânziene, amândouă ' V volumele, e drept, voi. II doar pentru lectură, că nu e încă legat. I Şi o nuvelă, Costume de general, pe care am citit-o imediat. Aceeaşi obsesie a retrăirii vieţii, a întâlnirii cu ea „o străină", l~ţ din altă parte. Personajul este un violoncelist bătrân, un geniu ' f ratat, urmărit de o prevestire, citită de mult, care îi releva faptul . arta trebuie făcută pentru Dumnezeu. *       Ideea teatrului ca joc, superior vieţii adevărate, pentru că ' jucând o tragedie poţi să ieşi din ea şi să intri în alta. Nuvela j«.   e pe linia fantasticului din La ţigănci şi La curţile lui Dionis, '   însă fără tensiunea acestora.
ţ *
! i Sora lui Vigi, Jenica, ne trimite o scrisoare. După o lungă
â poliloghie despre năzdrăvăniile fetiţei ei, de 2 ani, spune aşa,
M în treacăt, că aş fi primit Premiul Academiei, pentru Iona.
f Citind scrisoarea ei pe sărite, nu am nimerit pasajul, însă Vigi
| mi l-a arătat, făcând imprudenţa să-i vorbească de eveniment
1124
MARIN SORESCU
JURNAL
1125
şi lui Roy, care a dat sfoară-n ţară. Felicitări de la toată lumea. Sâmbătă seara un party la Arnold Lustig. Bineînţeles primul pahar acesta îl închină pentru noii oaspeţi maghiari (dramaturgul Ferenc Karinthy cu soţia) şi pentru vestea cea mare a decernării Premiului Academiei colegului român. Alte felicitări.
Lorcovici cu soţia. El foarte obosit, după o noapte dc nesomn. Mi-a explicat situaţia din Iugoslavia. Petrecerea a fost plăcută, am dansat mult.
Duminică am primit această telegramă: The International Writing Program, The Universityoflowaandthe United States of America, send their profundest congratulation to you for winning the Roumanian Academyprize. Your gouvernment was honored you and you honor all off us. This brings affectionatc personal wishes also
Hua Ling Nieth
Paul Engle
Elliott Anderson
Roy MacGregor - Hastie.
Nu primesc însă confirmarea oficială din ţară, deşi după relatarea Jenicăi, festivitatea ar fi avut loc pe 28 ianuarie.
Alte scrisori din ţară, trimise ulterior, de la Rapi, pe 30 ianuarie, de la colegele soţiei iarăşi nu pomenesc nimic. începe să mă treacă năduşeala. Nu s-o fi publicat ştirea?! I-am amintit soţiei farsa jucată de Tăutu unor poeţi aflaţi în croazieră pe Marea Neagră. Acestora le-a decernat elt< simulând un buletin de ştiri la staţia de radio amplificare, cuvenitele premii de stat pe anul respectiv.
Pe scurt, aştept cu înfrigurare poşta din ţară, dar nimic. Astăzi am primit o nouă felicitare de la şeful departamentului de limbă engleză, prof. John Gerber, căruia trebuie să-i răspund tot în scris. Lucrez la o telegramă de vreo două zile. Trebuie să fie modestă şi ambiguă, ca şi când n-aş fi primit premiul
11
respectiv, pe care presa locală îl echivalează cu Premiul Pulitzer. Câteva articole în ziar. (Decupajele mi se pun în repetate rânduri în cutia poştală cu cifru.) Asta a declanşat o criză de râs, în hohote, cu Vigi, care spune că se poate scrie o nouă piesă cu subiectul acesta.
După ce am atras astfel atenţia asupra ţării de baştină, încep să primesc tot ce se scrie în presa americană şi occidentală despre România. Ţi se face părul măciucă.
Ca să uit, mă apropii de poezia americană. (De studiat, mărunt.) încerc şi să traduc. Traducerea îmi dă întotdeauna sentimentul infinitului. Aceeaşi strofă poate fi echivalentă la infinit - dacă ai trăi mai multe vieţi.
Traducere din Edgar Allan POE
i
ANNABEL LEE
Trăia — câţi ani s-or fi scurs de-atunci oare ?
Lângă ţărmul acelei împărăţii O fecioară trăia pe lume, pe care
Numiţi-o pe numele ei: Annabel Lee, Şi mândra fecioară trăia ea de dragul
De-a-mi fi mie dragă şi de-a mă-ndrăgi.
Eram un copil eu şi ea o copilă,
Lângă ţărmul acelei împărăţii. Ne-am iubit c-o iubire mai presus de iubire
Eu şi a mea Annabel Lee. C-o iubire la care chiar îngerii-n ceruri, cu aripi,
începură cu jind a privi.
A fost chiar acesta motivul că-n grabă,
Lângă ţărmul acelei împărăţii, Un vânt se pogoară din nori şi-o doboară
Pe frumoasa Annabel Lee.
1126
MARIN SORESCU
JURNAL
1127
Astfel ruda-i aleasă îndată din ceru-i coboară
Şi de lângă mine-o răpi Şi o închise pe ea în mormântu-i,
Lângă ţărmul acestei îtnpărăţii.
5 O, nu-s nici îngerii-n ceruri ferice, Şi cu jind începură-a privi. A fost chiar motivul (o ştie o lume,
Lângă ţărmul acelei împărăţii) Că o aripă iese din nouri în noapte io        Şi-o ucise, ucise pe Annabel Lee.
C-o iubire mai presus ca iubirea
Celor mai vârstnici ca noi — doi copii Ne-am iubit şi-am dorit a trăi, Că nici îngerii-n cer nu-s în stare 15        Şi nici demonii de sub valuri pustii Să despartă-al meu suflet de-acela Al frumoasei Annabel Lee.
Nici o rază de lună de-atunci nu străluce fară un vis a-mi aduce
Cu frumoasa-mi Annabel Lee. Şi pe cer nu mai sunt stele, sunt doar genele-i grele
Ale luminii Annabel Lee... Cât e noaptea de lungă şi grea stau alături de ea De-a mea scumpă - prea scumpă - mireasă a lumii şi-a mea în cavou lângă marea cu ţărmuri pustii, Lângă ea, lângă ţărmul acelei împărăţii.
mai
20
25
Zgâne-norii umblă în catalige prin New York. Ca o colonie de extraterestri, poposiţi într-un imens furnicar, spre a cerceta la faţa locului, dacă există viaţă. Aud paşii bocăniţi ai Empire 30 State Butldmg-ului, supraveghind insula, de la înălţimea lui
Gulliver în ţara piticilor. „Piticii" sunt şi ei mărişori, clipind din telescoapele astronomice, mai interesate de misterul din Bronx, ori din Harlem decât de craterele lunare. Nicăieri oţelul n-a-nflorit; aici a dat muguri, pe ramuri, ca salcia de Florii, puse în vas de ocean, cu apă proaspătă. Dar nu cu imagini atât de 5 ortodoxe voi încerca să prind fantastica siluetă. Oraşul te duce cu gândul la floarea de cui.
Un peisaj de cuie de proporţii uriaşe, aşezate, când cu floarea în sus, când cu floarea în jos. (Aceasta este variaţia arhitectonică.) Piroane bătute uneori cu capul în granitul Manhattan-ului de 10 formidabila tenacitate a americanului. Nu-i de mirare, aşadar, că, dormind câteva săptămâni într-un hotel de pe 42 Street, am simţit voluptăţi de fachir. Mă perpeleam noaptea pe reclame. Reclamele cele mai aprige din lume; femei goale de cinci metri, cu un sân de cinci coţi, bandiţi strânşi zdravăn de mâna '5 în care sticleşte cuţitul şi cuţitul gata să scape în gura privitorului gură-cască de jos. Roţi de foc, limbi de lumină străbătând perdelele, odată cu vuietul venind în valuri din stradă şi-ncer-când să se înăbuşe în urechile mele. Aici e de mine, îmi spun. Tot căutam eu o experienţă tare! Iată-mă şi cobai al undelor 20 electromagnetice! De mult voiam să scriu ceva despre un fachir modern, care ştie să execute toate figurile fachirilor, cu aceeaşi măiestrie, numai că, spre deosebire de ceilalţi, - pe el îl doare. Acele îl înţeapă, sabia înghiţită îi rămâne în gât.
Săbiile New York-ului se iau cu apă rece. Mă gândesc la 25 cei care se vântură prin Wall Street (calul de bătaie al poeziei proletcultiste). Trebuie să aibă un bolovan în loc de inimă. Grefa li s-a făcut bunicilor, care au suportat-o fără a interveni fenomenul de respingere. Pietroiul a început să pulseze şi s-a transmis urmaşilor, ca o inimă normală. Am cunoscut un tânăr 30 care-mi spunea că a fost casier câteva luni într-una din băncile de aici. Oricine-ntinde mâna, spunea, chiar şi cel care vrea să-şi ia milionul — aşa-i că are ceva de milog? Ce ochi sticlind! ce tremur nervos pe buzele acelora care ridicau sume mici! Ce
1128
MARIN SORESCU
JURNAL
1129
nepăsare afişată, la cei care ridicau sume depăşind o mie de dolari! Un adevărat joc de bursă se putea citi pe obrazul unora. Mai târziu îi cunoştea numai după mină, nu mai făcea efortul de-a ridica ochii, să-i privească. Iată un loc demn de Dostoievski! 5 Probabil şi-a recrutat personajele tot aşa, punându-le să defileze prin faţa unui ghişeu de bancă şi ghicindu-le caracterul după felul cum umflau rubla ori copeica.
Wall Street-ul arhitectonic arată foarte bine: e un cartier compact, spongios şi absorbant ca un burete. închipuiţi-vă, m nişte trotuare ridicate în picioare şi prevăzute cu ghişee şi găuri. Obişnuiţii cartierului par a umbla pe yjereţi, călcând în ghişee, care îi mistuie. Altfel, destul de liniştit. Nici n-ai zice că, în aceste câteva sute de case, milioane de ciocane, venind din întreaga lume, cad greu pe efigia dolarului. Cea mai mare spaimă 15 a viţelului de aur e să nu i se pună coarne! Casele de bani sunt cu ochii în patru.
Axei Munthe spune dulce, în cartea lui faimoasă, despre nişte doctori care ar fi fost în stare să întrerupă operaţia pacientului, spre a verifica validitatea unui cec, înmânat înainte de 20 bolnav. Nu ştiu de ce am impresia că acest cartier e un chirurg dur, şi chiar în momentul acesta când se cercetează atâtea cecuri, multe operaţii au fost întrerupte şi bolnavii aşteaptă cu respiraţia tăiată. îmi pot permite aceste observaţii, întrucât am simţit eu demult că antipatia e reciprocă. Paşii mei sună a gol, 25 aparatele şi celulele electromagnetice, ori fotoelectrice au înregistrat asta... Buzunarul meu a ieşit prin cartier pur şi simplu ca să ia aer. Dar asta aduce a cobe... şi mă grăbesc să părăsesc cât mai repede străzile acestea, spre a nu influenţa cumva, Doamne fereşte, balanţa.
Cine să te-nţeleagă aici c-ai venit să contempli? A spune că eşzipoet, e ca şi când ai încerca să vinzi indulgenţe papei. Chiar
. m dacă te-ai da drept srafia lui Poe, n-ai avea mare succes. Ar .* trebui să explici cine-a fost Poe.
în mod paradoxal, Wall Street are cea mai bună vedere spre § Statuia Libertăţii. Cât suferă statuia din cauza acestei vecinătăţi
• se vede după cununa de ghimpi pe care o poartă în jurul frunţii. 5 Iarăşi am impresia că mă înţeapă ceva, iarăşi mi s-a pus un
I junghi sub coaste; din nou mă simt fachir. Dincolo de aceasta, | ; colosul de bronz are o măreţie reală, după cum, la picioarele l ' ei, în apele învolburate ale Hudsonului, care aici gustă sarea
I oceanului, există o amărăciune reală. ^America — citesc într-o io
t istorie de buzunar a Statelor Unite - este cea mai nouă dintre j I marile naţiuni, şi în multe privinţe cea mai interesantă. E intere-\ % sântă pentru că istoria ei recapitulează istoria rasei umane, adună j * la un loc întreaga dezvoltare a instituţiilor sociale, economice şi 1 3 politice. Interesantă de asemenea că asupra ei au acţionat multe 15
I dintre acele mari forţe şi factori care au modelat lumea modernă:
Iimperialismul, naţionalismul, imigraţia, industrializarea, ştiinţa, religia, democraţia şi libertatea şi pentru că amprenta acestor forţe asupra societăţii se relevează aici mult mai clar decât în istoria % altor naţiuni. Este interesantă pentru că, în ciuda tinereţii ei, este 20 i Ş astăzi cea mai bătrână republică şi cea mai veche democraţie şi ', ^ trăieşte pe baza celei mai vechi constituţii scrise din lume". Ex-ţ~f presia acestei mândrii o am sub ochi. Şi nu pot spune că nu [ j sunt emoţionat. Vuietul unui fluviu măteţ care-şi aduce valu-ţ rile, parcă alunecând pe rulmenţi, perspectiva Atlanticului, oaza 25 4j de lumini a oraşului, ca un cor de femei cu privirile aţintite spre ?i bagheta din mâna zeiţei. Atmosfera e, într-adevăr, grandioasă.
* Şi, mai presus de toate, statuia. „Mi-eşti dragă, creaţie a lui 1     Petru", exclamă Puşkin romantic, privind de la picioarele
; Călăreţului de aramă himera turnată în beton a unui oras 30 I  înălţat din mlaştini. Se spune că Petru cel Mare s-a folosit chiar
: |  de bici, frângându-1 pe spinarea unor nobili mai îndărătnici.
j t  Aşa i-a obligat să construiască câte un palat în oraşul său. Cum
1130
MARIN SORESCU
JURNAL
1131
va fi răsărit New York-ul, aici, pe un teren poate mai neprielnic decât mlaştina? Al cui bici va fi sfichiuit prin aer?
Un atavism, care-mi vine de la Toma Necredinciosul, mi-a rămas în buricele degetelor, ce se simt furnicate de nedumeriri 5 şi dorinţe de câte ori e vorba să-şi formeze vreo certitudine. Mă simt tentat să-mi aprind ţigara de la flacăra veşnică. Să-i cer foc — singura pretenţie pe care o am. Să fumez pe malul Hudsonului, cu picioarele în apă, cu Libertatea în faţă şi lăsând fumul să fie dus de briză în spate, înecând oraşul, atât dc
w susceptibil la poluare.
Ce-am admirat întotdeauna la americani e deschiderea lor, lipsa de prejudecăţi şi loialitatea. Având în vedere că mă aflu într-un dar făcut de francezi, cu ani în urmă, tânărului stat dc peste Ocean, având în vedere că-i cunosc destul de bine pc
75 urmaşii galilor, care nu sunt deloc mână spartă, mă gândesc ce i-o fi apucat să facă un cadou atât de neobişnuit? Proporţiile statuii ating colosalul - asta o simţi mai ales când eşti înăuntru. Eşti tentat să faci o comparaţie cu propria lor Statuie a Libertăţii, pe care francezii au înălţat-o pe Sena, în miezul Parisului,
20 şi care e, ca să zic aşa, aceeaşi, numai că mai economicos turnată. Să mi se ierte acest popas mai îndelungat lângă o operă plasată... oarecum la periferia New York-ului, ca şi când aş căuta pretexte laterale, şi m-aş feri să intru în probleme. E însă vorba de un simbol, chiar dacă aşezat mai câş. Şi, după cum
25 Parisul n-ar mai putea să respire, dacă s-ar pomeni într-o bună zi fără Turnul Eiffel, care e un fel de nas al lui Cyrano de Bergerac, ţinut cu mândrie pe sus, tot aşa capitala neîncoronaiă a Statelor Unite nu poate fi concepută fără Statuia Libertăţii. Te salut, creaţie a lumii vechi, cadou al lumii vechi, lumii celei
30 noi! Simbol al străvechilor năzuinţe ale omenirii! Fie ca norocul — că şi tu ai nevoie de noroc — să te aibă în pază, că vorba aceea, eu n-am nici o putere!... Mă duc şi vin... Problema e, când mai vin (când mai vin?) să te găsesc tot aici. Ştiu că de-ar
1 ■»:
Wsm-'
111
fi să se stingă lumina în toată cetatea de pe Manhattan, flacăra ta ar continua să ardă...
După acest toast pe inima goală — că e cam de dimineaţă, toast cu cea mai veritabilă spumă de ocean în loc de şampanie, 5 dar, oricum, din inimă, călătorul zorit se întoarce în oraş mergând o vreme cam de-a-ndăratelea, fie ca să nu jignească, fie spre a-şi bucura ochii... Cel mai mare oraş din lume! Sentimentul superlativului pe care-l încearcă new-york-ezul, mândru de a fi unul din cele 10 milioane de locuitori, înregistraţi la io recensământ, e umbrit, oarecum, de faptul că, la o adică, sunt aici cinci oraşe, ca degetele de la o mână: Manhattan, Queens, Brooklyn, New Jersey şi... lipseşte unul. Un moment, să ne orientăm. Că n-o fi răpit de gangsteri? Orientarea aici o facem după umbra celor câţiva copaci din Central Park şi după muş- 15 chiul, care creşte numai pe partea de nord a blocurilor de oţel. Şi după muşuroaiele de furnici, bineînţeles. Se poate spune că din cauza New York-ului nu se zăresc cele cinci oraşe care-l compun. Pentru că totul e sudat organic, ca podurile gigantice care unesc New Jersey de Manhattan; scobit organic, ca imensul 21 Holand Tunel (iarăşi cel mai mare din lume), ce trece vâjâind din miile de automobile pe sub Hudson. Cele cinci degete se pot aşadar strânge cu uşurinţă, formând un formidabil pumn de uriaş. Un uriaş de altfel blând - în linii mari - şi ospitalier -în linii mari şi verticale. 2
Puţine sunt locurile unde să ai mai plenar sentimentul de cetăţean al globului, ca pe 42 Streer. Cele cinci continente parcă îşi dau aici întâlnire, la o sticlă de bere şi un hamburger, în picioare, la botul calului, în bătaia reclamelor şi-a hârtiilor, purtate de vânt. Strada aceasta e sfoară de rufe imensă, pestriţă la 3 modul absolut, dacă pestriţul ar atinge cumva absolutul. îmi vântur şi eu inima largă de atâtea ecouri şi gulerul nescrobit pe
1134
MARIN SORESCU
JURNAL.
1135
primilor preşedinţi. Apoi, nu poc rezista tentaţiei de a lua loc la o masă într-una din săli şi de a asculta bâzâitul liniştii studioase. Ceea ce credeam că e muscă e o albină; suntem în mai, domnilor! în micul parc din jurul bibliotecii a înflorit liliacul. 5 Şi, prin ferestrele deschise, primăvara se oferă să întoarcă paginile.
*
* *
Impresiile mele de călător se aleg cu greu, lipsindu-le perspectiva. După câteva însăilări, reiau cu bucurie lucrul la o piesă începută, cu acţiunea în secolul XV românesc, având w avantajul unei duble perspective: de timp şi de spaţiu. Uit oraşul pentru câteva zile, am masa mea la etajul doi al bibliotecii şi măsuţa mea, peste drum, la o cafenea populară, unde merg să iau o cafea. Masa propriu-zisă o am la hotel. Soţia mea întinde pe pat un şervet, cu tot felul de bunătăţi, cumpărate 75 de la un magazin grecesc. Şi mă simt ca pe câmp, la praşila porumbului. E drept că masa de scris mi-a cam lipsit în ultimele luni, făcându-mi însemnări pe genunchi, înnodând gândurile, să nu le uit, în zborul avionului peste marele bazin al Mississippi-ului ori de-a lungul spinării Munţilor Stâncoşi. 20 M-am iscălit pe ape cu nume sonor: Ohio, Iowa, Potomak, Mississippi, Missouri, iar pădurile înalte din preajma orăşelului Seattle le-am privit ca pe „masa mea de brad", la care mi-a fost milă să mă aşez. Multe gânduri care ne trec p>rin cap şi pe care credem că le-am pierdut pentru totdeauna, neputându-le nota, 25 reînvie, la primul moment prielnic. Ca poiana de colibri, care începe să strălucească, de cum s-a lăsat întunericul.
întunericul meu creator e liniştea. Rămân pironit pe scaun, până când începe să-mi scârţâie mâna care scrie. Atunci închid caietul cu mâna cealaltă, care scârţâie şi mai tare..., mut uşor 30 scaunul, pentru a crea un alibi oaselor ostenite... şi pe-aci ţi-e drumul. Direcţia: clocotul vieţii...
Ce mai clocoteşte în New York? într-o seară, am făcut o I plimbare cu vaporul pe Hudson, în jurul insulei, admirând | ghirlanda de lumini a celor două porturi. Tot oraşul ca o I cascadă de foc, încremenită pe o anumită treaptă. O întâlnire % literară la noua bibliotecă română mă face să cred, pentru o J | clipă, că sunt undeva la Slobozia, sau într-un orăşel de pe gra-r v niţă, cu o populaţie care a început să uite ori n-a învăţat bine i ; româneşte. De altfel foarte politicoasă şi curioasă să asculte ţ | poezie. Sunt printre cei prezenţi şi americani dornici să afle câte | 4 ceva despre o ţară atât de îndepărtată, care nu e o profesiune, io
■ f (Unii credeau că România e o profesie!) Directorul bibliotecii, i 'f vechiul amic, cu umor englezesc, Dan Grigorescu, cu care am ! I discuţii despre muzeele din Statele Unite, căci şi eu sunt amator
I de pictură, e bucuros să le pună la dispoziţie cărţile şi revistele, ^ J discurile de muzică populară, să organizeze conferinţe, cu vizio- '5 ţ j nări de diapozitive şi filme. 1      Nu-mi explic aversiunea câinilor faţă de factorii poştali. V Adineauri a trecut un domn cu geanta, aceeaşi ca în toată fi lumea, şi o puşlama de mops, nu mai mare decât un manşon, sare să-1 sfâşie, domnule, întinzând la maximum lesa de care 20 e legat făcând-o pe biata bătrânică grijulie, care-1 plimbă, să
I ţ vibreze ca un arc tătărăsc. îmi place să număr câinii prin marile Jf oraşe, să-i studiez după rase, să-i clasific, să schimbăm câtc-un
: * rânjet, eventual să le iau un interviu. Zicala „o viaţă de câine"
■ , trebuie amendată, pentru că, dacă s-a înregistrat în ultima 25 J ■  vreme vreun progres real, a fost în direcţia îmbunătăţitii acestei
vieţi. Toate babele, care în copilărie s-au pasionat să înalţe ifţ zmeul, acum se pomenesc smucite de sfoara, având la celălalt j V cap o dihanie fără zbârnâitoare, gata să se înfăşoare după toţi -.   copacii şi, promiţând în fiecare moment să se piardă în slăvile 30 î   cerului. De altfel, câinii îmi sunt dragi. îmi amintesc de tablouri 4   celebre, pe care le-am admirat prin atâtea muzee. Iar această st   potaie, ce se îneacă de ciudă în urma genţii misterioase care a J i   dispărut în mulţime, pare scăpată dintr-o pânză a Iui Goya, de
II
1136
MARIN SORESCU
la Metropolitan Museum. Mă uit, dacă nu e încă plin de vopsea proaspătă.
- Ce-ai avut cu nenea? - îl întreb, în timp ce stăpâna îl mângâie şi-i netezeşte blana, încă străbătută de convulsii.
— Nu te priveşte pe tine! - îmi taie el scurt cheful de interviu, şi pleacă să se odihnească în tabloul lui Goya.
De vreo câteva zile tot îmi vine în minte o melodie dintr-un cântec banal care începea aşa: „în câmpia verde..." Mai departe,
w ce se mai întâmplă în câmpia verde?
Cred că nu se mai întâmplă nimic, de-asta am şi uitai. Vrând să scriu ceva despre câmpia americană, văd că nu prea merge. Creionul patinează. Numai aceste afurisite de cuvinte îmi bâzâie în cap: „în câmpia verde". Azi-noapte se făcea că
15 eram undeva pe un şes mare. Cineva îl sălta de la colţuri, ca pe o faţă de masă, aruncându-mă-n sus. Aluneca înmuindu-tălpile când în Ohio, când în Missouri, când în Mississipp:
...Paul Engle, care era pricina călătoriei mele în Statele Unite, parcă îmi arunca nişte cartofi... să mă ţin de ei... Potatoes.
20 Iată cum lucrează subconştientul, mi-am zis, trezindu-mă pe la miezul nopţii. M-am uitat pe fereastră: eram la Iowa. Parcă iar a ţăcănit ceva în subconştient. Câ şi când ai întoarce un deşteptător, punându-1 să sune la ora gravă.
îmi închipuiam cu totul altfel America. Toţi ne-o în-
25 chipuim cu totul altfel. Oraşe colţoase, ca dinţii de mamut, adevărate Turnuri Babei, balamuc mare. Şi dintr-o dată mă pomenesc depus întt-un oraş, nu mai mare decât o staţiune dc poştă pe vremuri... şi uitat aici... De vreo lună parcă tot aştept să se schimbe caii... Aproape jumătate din suprafaţa Statelor
30 Unite e scăldată de valurile monotone ale câmpiei. Am străbătut o mare parte din ea, pe timp de iarnă: mergi şi mergi şi nu tu cută, nu tu cucută... Câmpia se întinde albă, ca albeaţa
mi i...
JURNAL
1137
I f
i -?
rw
H
t .
I
dintr-un ochi mort. Albă şi netedă ca o palmă. Doar pe autostrăzile pline de polei vezi, din loc în loc, câte un gorgan: enormele Tiruri răsturnate azi-noapte. Transportul mărfurilor se face cu aceste măgăoi, care trec gemând greu pe lângă tine în fiecare minut. La distanţă de patru-cinci, cincisprezece ore, câte 5 un orăşel: Davenport, De Moins, Cedar Rapids, Minneapolis.
Europeanul, învăţat cu fizionomia greoaie a oraşelor medievale, înconjurate de ziduri ruinate şi ţintuite, ancorate solid de vreo matahală de catedrală, e tentat să ia aceste repezi înjghebări drept nişte staţiuni de poştă, cum spuneam. Există undeva, io între Iowa City şi De Moins, un peisaj straniu: o inundaţie, care a uitat să se mai retragă, a transformat o pădure întreagă într-un decor de groază. Cioturile răsar din gheaţă şi sclipesc sub crustă. Copacii, ajunşi de blestem, au cele mai fantastice înfăţişări... Dacă se-ntâmplă să treci pe lângă acest loc noaptea, i: şi dacă se-ntâmplă să fie şi lună plină... Dacă te ţin baierile şi te lasă inima să contempli... Apoi ai ce vedea! In inundaţia enormei câmpii americane, orăşelele au aerul îngheţat şi rece... stingher şi pustiu al acestor cioturi prinse de gheaţă. Oare n-am căzut eu în subiectivism? Le străbat în ianuarie şi-n februarie. 2 Cu câtă emoţie am aşteptat întâlnirea cu Mississippi. Ajung la Mississippi - Mississippi îngheţat. Bocnă. Puteai trece cu sania pe el... Era mai cuminte însă să tteci tot peste pod... Cine ştie ce fierbe sub sbârciturile lui de uncheş. Ajung la Missouri -Missouri îngheţat. Ce să mai vorbesc de Red River, Ohio şi 1 altele mai mici? Să fi tot fost defrişată marea pădure care hălăduia pe aici, scoasă din ţâţâni, numai de dragul de-a mări pustiul? Stavros, care le ştie pe toate, îmi spune însă că, dacă am puţintică răbdare, voi fi literalmente săltat în sus de boabele de grâu şi de porumb care nu aşteaptă decât primele raze de . soare, spre a ţâşni ca nişte săgeţi de vetdeaţă. Floarea-soarelui creşte mai înaltă decât în pânzele lui Van Gogh. Abia dacă ai timp s-o pictezi, că se duce în slava cerului...
1138
MARIN SORESCU
JURNAL
1139
în fine, oriunde ai merge trebuie să mergi călare, că te pierzi, ca în descrierile lui Gogol ori Odobescu... Un Bărăgan la puterea a noua... „Or fi şi dropii, te pomeneşti?". Fermele risipite cu zgârcenie, la distanţă de sute de hectare, se înăbuşă 5 în mijlocul unui ocean de verdeaţă. Pământul e atât de fertil, că fermierii nu ajung decât rareori să cultive întreaga bucată de pământ pe care o au... fiindcă nu-i lasă statul. S-ar produce prea multe grâne, şi s-ar strica preţul pe piaţă. Statul le plăteşte să cultive decât o parte. Cum ar veni le plăteşte să stea degeaba.
io Cortina verde nu se ridică decât toamna târziu. Atunci sar cei patru-cinci ţărani (de obicei fac parte din aceeaşi familie, sau din două familii înrudite) să-şi muncească judeţul... Au tractoare, semănători, tot ce trebuie. Când treci pe lângă fermele de vite, viţei, mânji, porci, parcă te-ar cunoaşte: nu eşti tu ăla
15 care le-ai înfulecat tot neamul, i-ai mânat în camioane pe distanţe de mii de kilometri, i-ai măcelărit prin abatoare pe la Detroit. Chicago? Nu eşti tu acela, dar semeni cu semenii tăi. Viţeii vin să-ţi sufle în palmă, porcii râmă vesel în jurul tău, mânjii se zbenguie... E uimitor ce neranchiunoase sunt vitele.
20 Amorţeala întinderii e aparentă. Mai bine zis, o binemeritată hibernare, după un an de muncă grea, la temelia Statelor Unite. Dincolo de oraşe grozave, cu uzine de maşini şi... de jucării, poarta uriaşă a ţării trece ca un otgon şi prin câmpie, se confundă cu albia Marelui Fluviu. Un prieten îmi spune o glumă,
25 în legătură cu jucăriile. Cineva lucra de mai mulţi ani la o fabrică de jucării, se pricopsise c-un copil şi-1 roagă nevastă-sa într-o zi să-i aducă şi lui o jucărie de acolo de unde lucrează. De dragul copilului, omul sustrage azi un şurub, mâine o piuliţă, poimâine nu mai ştiu ce fleac de piesă şi după vreo două
no săptămâni crede el c-a luat tot ce trebuie. Se închide în bucătărie şi începe să meşterească... Trece o oră, trec două, soţia se nelinişteşte. Ce tot faci, nu mai e gata jucăria aia? - Dragă, naiba s-o ia, oricum aş monta-o tot mitralieră iese. Gluma nu-i deloc rea, dovedeşte şi la poporul american un spirit ascuţit.
Putea însă, bietul om, la fel de bine să-i iasă o rachetă sau un mobil lunar. Câmpia verde e plină de minuni.
*
* *
Iowa City riscă să devină cel mai cunoscut oraş din Statele Unite. Profesorului Paul Engle de la universitatea de aici i-a 5 ■    dat prin cap să înfiinţeze, în plin peisaj campestru, un atelier scriitoricesc internaţional. Americanii sunt dispuşi întotdeauna să cheltuiască pentru ctdtură: aşadar cu fondurile universităţii -mândră de-a fi iniţiatoarea unui program scriitoricesc unic în lume, universităţile americane sunt într-o mare rivalitate şi o io întrecere reală - sunt chemaţi anual 15-20 de poeţi din întreaga lume, să-şi petreacă opt luni la Iowa. Să cunoască un pic America şi să se cunoască între ei, să-şi scrie acolo o parte din ■ operele lor nemuritoare... Li se pun la dispoziţie apartamente 1    moderne, luminoase şi spaţioase la Hotelul May Flower, pe 15 î # malul râului Iowa, într-un loc retras, unde nu se mişcă nici o ţst frunză, la vreo douăzeci de minute de mers pe jos până în oraş. |ft Au birouri mari la care să scrie, hârtie îşi pot lua cu topul de la „Eagle", un „supermarket" din apropiere, unde poţi găsi totul, de la ac până la maşină de cusut, de la chita de pătrunjel şi mor- 20 cov, până la purcelul fript, rămânând doar să-i pui morcovul în gură şi să-ţi înfigi furculiţa în el... Când oboseşti (scriind), cobori în holul hotelului, unde se află o masă de biliard... Sau te duci alături, unde se află o sală mare, cu cinci-şase mese de li ping-pong... Paletele şi mingiile le iei de la administraţie, în 25 * schimbul legitimaţiei de „mayflowerist"... Sau, pur şi simplu, | te arunci în swimming-pool-w\ cu apă proaspătă, înoţi văzând prin geamul de sticlă cum ninge în lume şi uiţi de toate... Ori intri să te înăbuşi în sauna... pe care poţi s-o deschizi cu cheia î apartamentului tău... sau faci gimnastică ori te antrenezi la 30 ■" haltere. Condiţii ideale pentru un scriitor... Numai că... eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte
1140
MARIN SORESCU
JURNAL
1141
ocupat, să nu-mi văd capul din treburi, ca să pot să mă aşez vi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot să mă scald 5 cât m-aş scălda... dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul... Nu-nţeleg de ce? Mărturisesc rar că sunt „tic profesie" scriitor, de teamă că o dată declarat scriitor... scrisul o să devină un fel de obligaţie. Ca aici, unde sunt invitat ca scriitor şi trebuie să scriu... Dar ce? Eu scriu întotdeauna de
io drag, sau mai bine zis de răul altor obligaţii, care se-ngrămădcsc prea multe, şi-odată le las pe toate baltă şi-ncep să scriu ele plăcere... Ciudată maşinărie mai e şi omul! La început totul mi s-a pătut frumos. Tâmplelor umflate şi ochilor înroşiţi de ob<> seala avioanelor, mai că nu le venea să creadă că se pot destinde
15 şi odihni... într-o săptămână epuizasem aproape toate surprizele pe care mi le putea oferi prea fericitul May Flower şi liniştitul Iowa City. Parcă tot aşteptam să înceapă... nu ştiu ce trebuia să înceapă... Aşteptam, în orice caz, să înceapă ceva ori sa se termine ceva... Mi-am adus aminte de o nuvelă a lui Maurots...
20 Un hotel foarte luxos, unde, în schimbul unei sume grase, erau primiţi cei care se plictiseau şi voiau să treacă pe lumea cealaltă într-un fel original. Originalitatea consta în aceea că mureai fără să ştii... pe nesimţite, ca o alunecare lentă... aşa cel puţ o i scria în prospect. Când sosea pacientul, era primit cu mare
25 pompă - încă nu funebră - cu şireturi de aur şi foarte politicoşi; era condus în apartamentul său fără cusur; pentru masă cobora în sufrageria, care se întrecea în gust cu mâncărurile cele mai fine şi unde se putea duce o conversaţie foarte înaltă cu ceilalţi clienţi... Pe scurt: începea o viaţă clasa-ntâi... şi treceau luni,
X aproape că uita pentru ce venise; se înfiripau idile, când într-o noapte... se pomenea mort şi nu ştia de ce... A, parcă avusese în ajun o discuţie cu patronul... şi-1 anunţase că s-a răzgândit... ar vrea să plece... viaţa e totuşi frumoasă... „Cum se numeşie nuvela?", mă întreabă amuzat colegul polonez Marek Skworniki,
I
sosit cu vreo două săptămâni în urma mea şi care nu se plictisea chiar aşa de tare, pentru că îşi aştepta nevasta... Avea deci o ocupaţie, deşi îl cam enerva faptul că-ntârzie... şi nu primeşte nici scrisoare. „Thanatos-Hotel"... îi răspund. Ideea nu-i rea... Dar hai mai bine să facem un ping-pong... şi să-ntrebăm 5 dacă mai vine poşta azi.
După o lună, încă nu-mi găsisem rostul... Făceam aproape zilnic drumul pe jos până la Universitate, de-a lungul unui râu vijelios, care se numea tot Iowa, ca şi oraşul, ca şi statul, ca şi universitatea şi pe care curgeau la vale crapi mari cu gura căscată 10 şi cu burta în sus. Undeva, în susul apei, intrase de curând în funcţiune o uzină nouă, care otrăvea acum apele râului... Ba nu, erau omorâţi special pentru că erau prea mulţi, iar americanilor nu le place carnea de peşte. Se consttuise un baraj undeva, în amonte, cu un dispozitiv care-i arunca în sus. Cădeau pe mal 15 şi la urmă, morţi, li se da drumul pe apă la vale... Ceva cam în felul ăsta... nu mă pricep la peşti morţi.
...Mă duc la un curs de engleză, trec pe la sediul Programului unde vreo câţiva scriitori răsfoiesc plictisiţi câte-o revistă... Paul Engle îmi zâmbeşte prietenos şi mă bate pe umăr. 20 How do you do, Marin? Everything is O.K.?
- Everything is O.K.
Spun toate acestea nu pentru a dramatiza uşor o situaţie, care, altfel, ar avea toate şansele să pară idilică. Şi factorul adajj-tare are un mare rol... Şi apoi, chiar acest Program cred c-ar 25 putea fi îmbogăţit şi nuanţat în ptivinţa înlesnirii unor călătorii, chiar la începutul sezonului şi a unor contacte mai numeroase cu scriitorii din localitate... De altfel e şi greu să mulţumeşti pe toată lumea: unii vor să fie lăsaţi în pace. Abia dacă se târăsc la întâlnirea de vineri după-masă, care e, într-un fel, obliga- 50 torie... Alţii vor clocotul vieţii... Alţii şi l-au adus de-acasă: colegul din Japonia a venit cu soţia şi doi copii, între doi şi patru ani. La fel Tomasz Salomn din Lijubliana, care are o fetiţă de vreo cinci ani, foarte dulce şi care e cea mai atentă ascultătoare
1142
MARIN SORESCU
JURNAL
1143
la şedinţele de cenaclu. De asemenea, unii sosesc mai devreme, alţii mai târziu. Eu am picat aici pe 3 decembrie, iar Programul a început la 1 octombrie (se respectă anul universitar). De obicei, europenii sunt cei care întârzie (noi, polonezii, maghiarii). 5 Marele câştig al întregului Program e acest cenaclu sui-generis, care se ţine în fiecare vineri după-amiază. Unul dintre participanţi e invitat să citească din poeziile Iui, pentru traducerea cărora în engleză s-a ostenit singur sau ajutat de Elliot Anderson, secretarul Programului, care ştie şi frântura zeşte - el însuşi prozator de talent, câteva săptămâni întregi. Totodată, invitatul trebuie să facă o prezentare a literaturii din ţara sa... Avem astfel ocazia să luăm cunoştinţă cu structura liricii multor popoare şi apoi să cunoaştem pe viu manifestarea ei, prin unul din creatorii contemporani. Nu voi uita seara pe ti care ne-a oferit-o brazilianul Jose Naud. Scriind un eseu despre poezia braziliană (eseu la cate a lucrat în bibliotecă aproape vreo două luni) a reuşit să ne convingă pe toţi de frumuseţea şi vigoarea liricii moderne braziliene (Andrade etc). Discuţiile, mai mult sau mai puţin în englezeşte, se prelungesc uneori trei 20 ceasuri, timp în care sala se umple de rum, se golesc multe sticle de bere ori de vin sau whisky. Poetul indian Mehrota n-a împlinit încă 25 de ani, poartă barbă, are un mers drept, ochii negri, plete... Indienii, prinţi, poeţi sau oameni de rând, nouă ne par cunoscuţi... şi suntem tentaţi să vorbim cu ei cam de 25 sus. Matei Călinescu îmi povestea nu de mult că în India i-a venit prin cap să întrebe, folosindu-se de cele câteva cuvinte ţigăneşti pe care le ştia... şi l-au înţeles. A ciordi, mangleală, haleală, mişto, diliu, candriu...
Experienţa o fac şi eu de câte ori am ocazia. Mehrota este 30 însă un om subţire, şi-a umplut biroul cu cărţi, îl interesează simbolismul francez şi mişcarea suprarealistă. E vegetarian şi nu bea nici măcar bere. Vorbeşte englezeşte de-acasă. Visul său a fost să publice într-o revistă din Londra, vis care i s-a şi realizat văzându-şi numele în London Magasin. „De ce tocmai acest
vis? - îl întrebă Anadad, când i-a venit rândul să ne prezinte poezia indiană. India ce cusut are? La Bombay nu există reviste? (De altfel, chiar Mehrota conduce una, în engleză.) De ce nu scrii în limba maternă?" în ciuda polemicii care a început, din care tânărul nostru prieten a ieşit cam scărmănat, poezia sa a 5 plăcut. Taufiq Ismail din Djakarta avea prieteni la televiziunea din Washington şi i-a invitat la May Flower, iar lectura sa, ca şi cearta care a urmat au fost filmate.
Interesantă prezentarea lui Anadad, din Israel, poet chinuit de proprietatea cuvintelor care, după părerea sa, sunt intra- m ductibile. Extrem de activ la toate discuţiile, Anadad vădeşte mult gust şi cunoaştere serioasă a poeziei universale. Sufletul acestor şezători e, desigur, Paul Engle, care ştie să stimuleze discuţiile, să le mai tempereze, când e cazul; are simţul umorului (american) şi-i place să glumească. Râde ca un copil când ti cineva, ori chiar el, lansează o vorbă de spirit. Deschis, prietenos, agitat, veşnic în plină activitate. Anadad cu părul vâlvoi, creţ şi în pantaloni scurţi, colecţionează hărţi şi face economii pentru o excursie în jurul Americii, la urmă. Trăieşte în Kibuţ.
Paul Engle, acest om cu ochi albaştri şi limpezi, mi se pare 20 tipul reprezentativ al americanului din câmpie. S-a născut în statul Iowa. După studii la Cambridge s-a reîntors aici, dăru-indu-se literaturii, universităţii şi cântării solului natal. E, desigur, poetul cel mai important al Middle East-ulm.
Uneori se organizează şi şezători cu public într-o sală mare, 25 în centrul oraşului, unde se citesc poezii, în limbile originale şi-n traducere, în faţa unui auditor respectuos şi atent, aproape speriat să nu cumva să nu înţeleagă tot. Bunul-simţ al omului din câmpie! în general, studenţi şi elevi. Fireşte, nu sunt primul care citesc poezii în româneşte la Iowa. Dar auzind 30 româneşte, aici, unde se rostesc, se cântă, se ţipuresc ori se îngână atâtea limbi, aproape că mă înduioşez de propriul meu glas.
1144
MARIN SORESCU
JURNAL
1145
Odată învins şocul depeizării, încep să privesc cu ochi atenţi în jur. Apreciez calmul provincial al oraşului. învăţat să-mi sune deşteptătoare enorme la ureche, în fiecare clipă, mă simt căzut într-o maşinărie tihnită, de ceas cu cuc. Iowa City e un ceas 5 cu cuc al preriei americane.
Maşinăria e, desigur, universitatea. Zâmbesc, gândindu-mă că şi noi, scriitorii, am fost aduşi aici, „cooptaţi" de această universitate, pentru a zice „cucu" în diferite limbi. Experienţa, oricum, nu-i de aruncat pe Iowa River.
io E prima Universitate americană cu care vin în contact. Sunt izbit de la început de două lucruri: caracterul de cetate, în adevăratul sens, căreia numai zidurile îi lipsesc şi care e pregătită cu toate cele, ca şi când ar trebui să facă faţă unui asediu de ani şi ani de zile. Universitatea are nu numai laboratoarele ei, dar
ÎS şi hotelurile ei, editura şi radioul, bugetul ei, băncile ei, autobuzele ei în oraş etc, chiar populaţia oraşului de 20 000 de suflete e a ei. Apoi, îmi place calmul acesta tihnit al clădirilor risipite pe nişte costişe şi forfota agreabilă de care sunt înconjurate. Asediatorii sunt, desigur, studenţii. Ei atacă Universi-
20 tatea cu mâinile goale, uneori chiar cu stomacul gol - studioşii mănâncă foarte puţin; fetele împart de multe ori cu băieţii porţia lor, ceea ce le ajută să-şi menţină talia. Profesorii sunt, cei mai mulţi, tineri, de vârsta mea. Cu câţiva mă împrietenesc. Am prilejul să asist la diferite cursuri.
25 Cea mai puternică impresie mi-a făcut-o Stavros Deligiorgis, conferenţiar la catedra de literatură comparată. într-o seară, la un party, la domnul Gherber, pe când atmosfera se încălzise şi mă uitam cum conversaţia iese din pahare mai spumoasă decât şampania, cineva îmi prezintă un tânăr cu părul vâlvoi,
30 în blue jeans, cu un aer mai degrabă stângaci. „Vedeţi că ştie româneşte" - mi se spune. „O, nu-i adevărat", s-a scuzat el... împreună am vorbit româneşte însă mult mai târziu, când ne-am cunoscut mai bine şi nu s-a mai simţit jenat că pronunţă stâlcit cuvintele ori face vreo greşeală. De altfel era sincer când
i se părea c-a uitat limba română. N-o mai vorbise din copilărie! i    Până la urmă şi-a adus aminte perfect. Mi-a arătat chiar nişte
poezii scrise în româneşte. {        S-a născut la Sulina şi primii ani i-a petrecut acolo în colonia grecească. Imediat după război, părinţii s-au întors în 5 Grecia. Nu pot uita descrierea Sulinei, aşa cum mi-a făcut-o I . Stavros, cu o acuitate extraordinară şi-o vie memorie a amă-; nuntelor, aşa cum copilul de atunci le-a înregistrat - fierbinţi ; şi sfârâind ca potcoavele încinse aruncate în apa rece să se % călească. îşi aducea aminte de o casă. Nu mai rămăseseră din 10 ţ ţ ea decât pereţii iar într-unui din ei era înfiptă o bombă neexplo-I'dată. Atârna aşa jumătate într-o parte, jumătate într-alta şi !    nimeni nu îndrăznea s-o scoată. Numai copiii se jucau liniştiţi | V în jur, români şi greci, de-a valma pupându-se şi înjurându-se j !f bilingv, scormoneau cu surcele, câte unul se înălţa la cer călare /5 ' i pe o coadă de mătură... Sulina fusese fortificată straşnic de , ţ nemţi. Tot portul era o cazemată. Din cauza asta fusese ţinta | unor cumplite bombardamente şi-a unui foc de artilerie sus-ţinut. Acum înţeleg mecanismul creării Iliadei: grecii au încă .'acea capacitate extraordinară a transformării realităţii în mit. 20 . Sulina - văzută ca o Troie. „De ce nu scrii Stavros un roman?" ■ -      Stavros scrie versuri în greceşte, în româneşte. Şi-n engle-' ■ zeşte, în ultima vreme. (Engleza o vorbeşte mai bine decât orice '    american sadea.) Pictează, trecând prin diferite perioade a unui 1    stil propriu, modern şi interesant. Tablourile lui se strâng stivă 25 în beciul casei, transformat în bibliotecă. Rafturi făcute de el din prefabricate şi scânduri. Aici se află cărţile scrise de el. Volume în exemplar unic, făcute de el la propriu şi la figurat I " (găseşte hârtia cea mai potrivită, le „tipăreşte" şi le leagă). - De
ce nu faci Stavros o expoziţie? exclam, când ne arată atelierul 30 î i lui. Stavros râde. Dă din mână, ca şi când ar spune: „Ei, fleacuri". '    în afară de asta, în timpul liber mânuieşte şi aparatul de foto-, » grafiar... N-am văzut o natură statică mai expresivă decât o j    scândură fotografiată de Stavros. Un gard de sârmă ghimpată
1146 MARIN SORESCU
în jurul unui şantier ori nişte tălpi pe asfalt în Iowa City... Fotografiile şi le developează singur într-un mic laborator improvizat de el... şi mi se pare că tot el face şi hârtia... în orice caz biblioteca lui, care e şi laborator şi sală de expoziţie când vrea el să î arate ce-a mai lucrat, şi sală de curs, pentru că aici îşi aduce studenţii o dată sau de două ori pe săptămână. E foarte îndrăgii de studenţi - printre care are faima unui geniu... De altfel, nici nu-ţi vine greu să-i recunoşti meritele... După o discuţie de o jumătate de oră cu el, te laşi cucerit şi-ţi vine să-i zici maestte...
io Axe solide cunoştinţe în cele mai variate domenii... E o enciclopedie. Orele petrecute în casa lui rămân cele mai plăcute. Muzica populară şi bucătăria grecească sunt foarte apropiate de cele româneşti. Soţia sa, Ioana, grecoaică, gazdă perfectă, are marele merit că îi suportă pe români.
'5 La români intră, bineînţeles, şi Stavros, cel sfârşit de talente multiple.
Colegă cu Stavros la Universitate e şi Gayatri Spivak. O tânără indiancă, specialistă în limba engleză, autoarea unor studii despre poezia lui Yates. Natura a înzestrat-o cu dărnicie
20 şi cu o minte luminată, dar şi cu o sttanie, nemaipomenită frumuseţe. Oriunde ar fi nu poate trece neobservată; cum nu trece neobservată o torţă, noaptea. Când Mircea Eliade ne-a făcut o vizită la Iowa, Gayatri, aflând vestea, m-a întrebat dacă n-aş putea să-i prezint savantul şi scriitorul pe care îl aprecia
25 foarte mult. „Desigur, a spus domnul Eliade, mâine-dimineaţă am un ceas liber..." Domnul Eliade e tipul savantului adevărat, căruia îi face plăcere să întâlnească oameni, să afle, să discute. Gayatri ne aştepta îmbrăcată într-un costum specific indian. Arăta mai bine decât oricând. S-a discutat despre nişte
x scriitori indieni, cunoştinţe de-ale domnului profesor, despre India... Venisem pentru o oră şi am stat vreo trei. La întoarcere, doamna Cristinei şi soţia mea, care mirosiseră ceva, ne aşteptau, să mergem la o plimbare. — Unde aţi fost?, ne-a întrebat, râzând, doamna Eliade.
| JURNAL 1147
I £
I I
j Ş       Profesorul a răspuns repede: — Dragă, am stat patru ani în
I< i India şi-a trebuit să vin la Iowa City ca să-mi prezinte Sorescu | pe cea mai frumoasă indiancă văzută în viaţa mea. După aceea, I câteva zile, mai în glumă mai în serios, doamnele s-au ţinut de | mine să le-o prezint, sau măcar să le-o arăt de la distanţă. Care 5 | este, domnule? Din păcate, Gayatri dispăruse ca prin farmec. . I  Am văzut-o săptămâna următoare, pe culoarele universităţii.
II Mi-a spus că, de obicei, când întâlneşti somităţi, încerci o
(uşoară deziluzie. întâlnirea cu Mircea Eliade însă a impresionat-o mult. Cunoscând omul Eliade, impresia despre el spo- 10 i  reşte Ia lectura operei.
Fiica unui mare ramajah din Calcutta, care a dezmoştenit-o | la încăpăţânarea acesteia de a se occidentaliza, Gayatri nu se I simte totuşi dezmoştenită. Am întrebat-o dacă ţine un jurnal, . *   unde să contabilizeze toate complimentele care i se fac. Ar ieşi /; şiş ceva interesant... Din păcate, toate se aseamănă, mi-a răspuns.
IDe altfel, seriozitatea cu care priveşte viaţa e la înălţimea frumuseţii. .. Din cauza aceasta, trăieşte multe drame. Aerul pe care se pare că s-a obişnuit să-1 respire e totuşi de tristeţe asumată. *W       Vreo 20 000 de studenţi îşi flutură pulpanele caietelor pe 20 î I   străzi. Când plouă, se aud creioanele ascuţindu-se. Rumeguşul i ?   lor îngraşă solul Iowei. Când urcă de la May Flower, spre oraş, fetele îşi uită părul în urmă, care pare atras de curenţii râului, 1 *   grăbind spre Mississippi. Casele au albeaţa unor halate... Intri 1 "■■    în casă într-un halat cald şi intim... De departe, oraşul îşi eta- 25 .•   lează parcă mai întâi o ceată de cercetători, ieşiţi pe câmp, "    aplecându-se asupra brazdei, ori plimbându-se cu boabe de porumb în mână. N-am auzit să se fi petrecut vreo spargere în cele câteva luni cât m-am încurcat în cea mai tihnită pânză de 1"    păianjen. De altfel, nimeni nu încuie uşa de la intrare, noap- .w
tea... E drept, hoţii nici n-ar avea ce să fure... Poate steagul care j l se înalţă pe senat. (Toate oraşele americane au în centru această ||l clădire care imită Casa Albă.) Cel mult un sătut unei studente j      ruşinoase, cu prejudecăţi de ţărancă sălbatică. Majoritatea
1148
MARIN SORESCU
JURNAL
1149
studenţilor sunt intelectuali la prima generaţie... Mulţi se întreţin singuri. Taxele sunt mari, cărţile scumpe... Un student la filologie, cu care jucasem într-o seară biliard, mi-a spus să-i citesc nişte poezii... Era miop, îşi spărsese, în urmă cu câteva 5 luni, o lentilă de la ochelarii lui cârpiţi şi acum citea cu un singur ochi. Sunt foarte scumpi ochelarii aici, mi-a spus. Iar spitalele... E o mare nenorocire să ai apendicită: te costă aproape o mie de dolari... E şi mai grav, dacă se întâmplă să mori în spital... acolo rămâi, până familia plăteşte nu ştiu ce sumă foarte
io mare... Nu te vezi aşa uşor nici pe lumea cealaltă...
Circulă multe maşini în oraş, dar unele merg doar în virtutea inerţiei: abia se ţin. Cineva s-a oferit odată să mă ducă până în centru. Când m-am urcat, mi-a atras atenţia să stau mai pe margine. Eram într-adevăr în pericol de-a cădea prin ea... Până
'5 în centru, prin spărtura maşinii am numărat pietrele de pavaj. Cititorului i se va părea că însemnările mele n-au nici o ordine... Ba văd lucrurile idilic, ba sar la nişte aspecte... Vina nu e a mea. Aici se sare de la una la alta cu cea mai mare uşurinţă. Există trambulină pentru orice, chiar şi pentru sări-
20 tul în Lună.
La Iowa însă contrastele sunt moderate. După cum mişcarea pe stradă e mai înceată, „provincială". Chiar gălăgia din baruri, restaurante şi săli de dans e ponderată, nu depăşeşte entuziasmul decent. La fel, viaţa de societate. Americanii nu
21 prea au cluburi la care merg şi cluburi la care nu merg, ca englezii. Sunt bucuroşi să-şi petreacă serile la câte un party. Ce e acesta? Un party e când mergi într-o vizită, mănânci în picioare, servindu-te singur, adică amestecând în aceeaşi farfurie câteva feluri, te duci la bufet, îţi torni whisky ori campari,
30 dansezi, râzi, te distrezi şi pleci, fără a reuşi să afli cine e gazda. Desigur, sunt şi întâlniri mai intime, la care eşti aşteptat la uşă de ambele gazde, ţi se prezintă toată lumea, discuţi literatură... şi pe la zece te uiţi după palton. Americanii se culcă devreme şi se scoală cu găinile... Cu găinile nu-i o metaforă, aici în
4
mijlocul câmpiei... Te scoli, de fapt, când încep să cânte păsările... Acestea ciripesc pe la ora patru şi jumătate, cinci. Există şi saloane literare foarte selecte, ca cel prezidat de doctorul Colby, un bărbat scund şi îndesat, cu fizionomie de nordic, tatăl a doi copii cuminţi, care se culcă devreme şi dorm liniştiţi 5 în pătucul lor de la etaj printre mormanele de paltoane ale musafirilor. Doctorul Colby e fermecător când citeşte povestirile sale la care asistenţa şi uneori el însuşi izbucnesc în râs. Scrie şi versuri. Regret că nu le am la îndemână. La o serată ţinută în una din librăriile oraşului am ascultat, stând pe pardosea, 10 turceşte, nişte destul de inspirate căutări lirice.
La sud de fluviul Ohio, se întinde statul Kentucky, faimos pentru hergheliile de cai de rasă şi pentru universitatea sa. Caii pasc aici o iarbă albastră, blue grass of Kentucky, care sună ca un vers. La invitaţia universităţii, mai precis a lectorului 15 Michael Impey, care ţine un curs de civilizaţie românească, am poposit pentru câteva zile la Kentucky, călătorind cu Grâyhundul de la Iowa City, o zi şi o noapte. Etam cu soţia.
La autogara am fost aşteptaţi de domnul Impey, un tânăr înalt, simpatic, şi destul de reţinut, ca orice englez. A studiat 20 câtva timp la Bucureşti şi a rămas îndrăgostit de limba română. Ni se rezervase un apartament cât toate zilele la Alumni House, casă de oaspeţi a universităţii. După ce ne-am odihnit, am avut ocazia să străbatem cu o maşină împrejurimile oraşului, vizitând şi hergheliile cele mai apropiate. închipuiţi-vă câmpuri 25 întregi cu grajduri. Ici şi colo caii, păscând. împiedicaţi şi încercând să sară gardurile. Fermele acestea aduc un venit mate proprietarilor, dacă ne gândim că un cal de curse costă câteva sute de mii de dolari. în una din fermele vizitate am putut vedea colecţia de trofee. Cupe aduse „în dinţi" de caii acelei 30 ferme din aproape întreaga lume. Exemplarele din grajd erau splendide, la întrecere cu caii de pe pereţi, părinţii, bunicii ori străbunicii lor, fotografiaţi. în preajma cailor, când poţi să vezi
1150
MARIN SORESCU
JURNAL
1151
de aproape, începi să urăşti maşina şi toate maşinaţiile care l-au îndepărtat pe om de natură. îţi vine să te iei de cravată şi să te duci de căpăstru în lume. Semn de protest împotriva discreditărilor acestor nobile animale. M-am gândit la hergheliile mol-5 doveneşti, faimoase odinioară şi mi-am amintit de multele referiri la vitejia cailor noştri, care au contribuit alături de călăreţi la scrierea istoriei noastre. Murgu, Suru, Pagu, Bălan, Albu, Roşu, Breazu, toţi au fost la război şi au căzut pe câmpul de luptă. Grajdurile, numite impropriu astfel, au aerul unor
io soldaţi, unde distinşii domni cai au venit la fwe o 'clock ciugulind din când în când câte o bucată de zahăr şi fornăind discret cu nările prin ovăz. Ronţăiala este odihnitoare. Domnii mai friguroşi îşi puseseră ceva pe spinare, câte o pătură strânsă în chingă. Ne-a atras atenţia coada legată cu multă grijă, artistic.
ti Aşa se poate spune că am admirat caii din Kentucky de la cap la coadă. Am regretat că nu am putut rămâne la cursele care se deschideau duminica următoare, să le văd coamele în vânt. La aceste întreceri vin geambaşi din toată lumea, se fixează preţuri, şi se fac afaceri. Seara am petrccut-o în casa profesorului
20 Impey, într-o ambianţă românească, icoane, covoare şi cancee, şi vorbind despre opera lui Arghezi, care constituia teza de doctorat a profesorului. Soţia sa, doamna Anca, româncă, este profesoară de spaniolă şi s-a dovedit o gazdă perfectă.
A doua zi, câţiva studenţi m-au plimbat prin clădirile uni-
25 versităţii. Am vizitat biblioteca, posedând un bogat fond de manuscrise ale scriitorilor americani, clubul şi am luat masa la restaurantul profesorilor. întâlnirea cu studenţii m-a frapat prin numărul mare de auditori, cunoscând mai bine politica României decât literatura ei şi încercând să afle ceva şi despre aceasta. Am
io răspuns la întrebări. Atmosfera a fost prietenoasă şi caldă.
Există şi un curs de limba română, al lui Impey pe care în ziua respectivă, profesorul l-a ţinut într-o berărie, cu dublul scop didactic: de a dezlega limba română a studenţilor săi şi limba engleză a oaspeţilor români, ceea ce i-a reuşit chiar dujiă
prima halbă. Imaginea despre Kentucky s-a întregit în zilele următoare, când am avut ocazia să ieşim mult în oraş, străbătând zeci de kilometri de câmpie. Ici colo, şoseaua trecea prin văi şi râpe. Am trecut peste Ohio, privind de pe pod cum se ducea de râpă la vale printr-un fel de defileu destul de pitotesc. 5 La mal tot felul de cabane pescăreşti, unde lexingtonenii vin să-şi petreacă week-end-ul, vara. Cabane plutitoare şi imaginea noastră în apă, cum ne uitam de sus, întregeau peisajul sălbatic. La întoarcere, am poposit la un fort, astăzi muzeu, unde am putut cunoaşte ceva din istoria luptei, să-i zicem pentru pace, io cu indienii. Fortul este o mică cetate din bârne şi turnuri de veghe, cu ferestruici pentru ochit. Sediul garnizoanei şi uneori al întregii populaţii albe care se adăpostea aici. De multe ori din Fort au pornit mii de gloanţe spre cetele indienilor, care, la rândul lor, au pătruns nu de puţine ori aici. Vai de scăfârlia ti celor prinşi. Pe masa mea de la apartamentul de la Alumni, am găsit o carte cu istoricul statului Kentucky. O mare parte e închinată cuceririi acestui stat. Groaznice mijloacele întrebuinţate de albi contra triburilor semisălbatice. Indienii dârji se pomeneau peste noapte „descoperiţi" şi încercau să se apere. Exter- 20 minarea s-a făcut cu sânge rece, nici vorbă de „genocid", cuvântul nu se inventase. Din toată povestea n-au rămas decât nişte forturi, ca acesta — muzee, unde poţi vedea obiecte casnice rudimentare, războaie de ţesut, vârtelniţe, albii de lemn, ceaune, pirostrii, arme de foc şi câteva porttete de comandanţi militari. 25
Seara la Lexington pare destul de monotonă, dacă nu te înfunzi într-un bar sau dacă nu mergi la un spectacol. Oraşul nu cunoaşte o viaţă de noapte a străzii, aşa cum suntem obişnuiţi să vedem la Paris sau la Roma (şi la Bucureşti, nu?). Deşi centru studenţesc, se pare că predomină programul fermierilor io şi al crescătorilor de cai, care se culcă odată cu găinile şi se scoală odată cu caii. Străzile, drepte, în uşoară pantă, par ele însele adormite de cum se întunecă.
1152
MARIN SORESCU
JURNAL
1153
O zi întreagă mi-a luat vizita poetului fermier Wendel Barry, care ne-a invitat la reşedinţa sa de vară şi de iarnă, undeva în creierul munţilor. Peisajul era „moderat sălbatic". Drumul, mai ales după ce s-a întunecat, devenise primejdios, pe buza prăpăs-5 tiilor. Din loc în loc, se vedeau indicatoare, vestind pericolul prăbuşirii pietrelor. Am trecut prin mai multe oraşe. O privelişte frumoasă ni s-a deschis deasupra oraşului Frankfurt (de asemenea centru universitar). Când am intrat în munţi, am putut admira acelaşi fluviu Ohio, care în unele locuri e de o
io mare limpezime, văzându-se castorii trebăluind în adânc. Foarte greu am găsit casa poetului, după cinci ore de mers de la Lexington, localitatea indicată de el numărând vreo cinci casc risipite pe povârnişuri. Poetul în cizme înalte de cauciuc tocmai sădea un pom. îndesa pământul la rădăcină şi fărâmiţa deasupra
15 balegă. S-a dus şi-a luat câteva căldări de apă, turnându-le la rădăcină. Ne-a invitat să-i admirăm stupii, care zumzăiau paşnic şi bucolic într-un fel cu totul neaşteptat în America. în jur cântau păsări, iar în faţa casei era un fel de adăpost, unde punea zilnic seminţe pentru vrăbii, pâine pentru porumbei. Casa avea
20 tot confortul orăşenesc. Am zăbovit câteva clipe în faţa bibliotecii. Poetul e profesor de literatură engleză la universitatea din Kentucky. De două ori pe săptămână face drumul la Ixxington, după care se înfundă în liniştea creatoate de aici. Avea nişte nelămuriri la un pasaj din Divina Comedie, în italiană, şi l-a
25 rugat pe profesorul Impey să-1 ajute, la traducerea câtorva cuvinte. La o cafea am improvizat un mic cenaclu, în prezenţa soţiei sale şi a fetei mai mari, de vreo 13 ani, citind câteva din poeziile mele, ascultate cu interes şi întrerupte de comentarii şi apoi ascultând câteva poeme despre fermele americane în
» lectura autorului.
Wendel Barry este şi în poezie, un îndrăgostit de natură şi de viaţa simplă. Retragerea sa în liniştea satului de munte poate fi un protest contra oraşului tentacular şi al vieţii agitate tipic americane. Exemplul său nu este unic, pentru că foarte mulţi
citadini simt nevoia să se rupă de fumul şi zgomotul oraşelor. Problema care se punea cu vreo 10 ani în urmă: cum vor arăta oraşele viitorului? cum vom reuşi să facem faţă civilizaţiei? pare a se rezolva în modul cel mai simplu. Oraşele mari nu vor deveni cu mult mai mari. Ba chiar se vor fărâmiţa, în jurul lor 5 creându-se mici localităţi independente. M-a întrebat dacă mai avem sate. M-a rugat să-i spun ceva despre fermele ţăranilor noştri, ceea ce am făcut cu mare plăcere. între timp, doamna pregătea masa. Trebuiau să pice dintr-un moment într-altul cei doi copii de la şcoala aflată la mare distanţă, unde mergeau w cu vreo ocazie, pe drum, sau, pentru mai mare siguranţă, călare. Am vizitat grajdul, în timp ce fata cea mare mulgea vaca. Doi viţei au început să ne dea târcoale. Am mers la porci. Găinile se pregăteau de culcare — odată cu seara. Am văzut şi nişte iepuri de câmp. Cina a fost o adevărată masă ţărănească, numai cu 15 mâncăruri preparate în casă, lapte, mămăligă cu boabe de porumb, slănină, ouă ochiuri, smântână. Mâneai din toate pe rând ori le amestecai după chef. Şi acum, scriind, îmi lasă gura apă. Asupra nopţii, cum ar fi spus Sadoveanu, ne-am luat rămas bun de la gazdele care ne-au condus pânâ-n drum, făcând cu 20 mâna în urma maşinii. Ne aşteptau multe răscruci şi Michael era atent să nu încurce drumul. Eu număram podurile peste Ohio. Mă aşteptam, cum sunt ghinionist, să înceapă tocmai acum căderea de pietre şi să ne întrerupă gândurile despre Teocrit, Vergiliu şi Horaţiu. 25
Cu ani în urmă, înainte de-a cădea cu totul în darul călătoriilor îmi făcusem un joc plăcut din descrierea unor locuri pe care nu Ie văzusem niciodată. Sadoveanu a scris despre un oraş unde nu s-a întâmplat nimic... Dar sunt locuri unde s-au întâmplat atâtea şi pe care nu le-am văzut. Din lecturi, din auzite - îmi ieşea oraşul dintr-un condei, alb şi proaspăt ca un
1154 MARIN SORESCU
ou. Lumea era un cuibar cu ouă de vultur, sus în vârful unui stejar sau unui plop şi cu câtă sprinteneală mă urcam să le dau jos. Am făcut astfel ocolul lumii de mai multe ori.
Acum, văzând San Francisco, parcă mi-l aduc aminte. Mă 5 leagă de el atâtea amintiri... San Francisco e tot cum îl ştiţi. A rămas neschimbat. Cele două pete de culoare în albul bine întins al oraşului: China Town, cu miile de dughene, pline de chinezerii - evantaie, toată gama de Buddha posibilă, lămpi, lănţişoare; apoi restaurantele invitându-te la tot pasul, pe uşa
10 larg deschisă, să te înfrupţi satisfăcător din cele zece feluri de orez fiert şi să bei ceai fără zahăr. Şi, coborând spre plajă, forfota bronzată a portului pescăresc. în bătaia aripilor de pescăruşi, ţipând după pradă, în fâlfâitul năvoadelor întinse la uscat, în zbaterea peştilor încă vii în coşurile mari, în mirosul greu de
'5 alge şi de scoici care „aşteaptă" să fie fierte... aici ar vrea să moară marinarul, debarcat dintr-o călătorie lungă; aici unde se îngână cea mai verde-albastră apă cu cel mai însorit şi mai binecuvântat uscat. Nările călătorului din patru vânturi se dilată ca la sălbăticiuni... Briza e plină de scorţişoară. Valul aruncă mereu peste
20 marginea oraşului miresme filtrate de cine ştie unde, din Hawaii ori Insula Paradisului.
Mi-era teamă c-au scos tramvaiul. Peste tot în oraşele mari am asistat la gălăgioase şi dureroase operaţii de extragere a şinelor de pe arterele principale. Am participat la durerea ora-
25 şului. Dar nu! Vechiul tramvai - primul tramvai din lume, aşa cum l-a inventat acum o sută de ani (cutare) e la locul lui. Pasagerii amuzaţi tocmai îl împing şi-1 întorc cu mâna pe placa turnantă. Mă arunc în el şi aştept să mă ducă sus, gâfâind, tras cu un cablu dedesubt, ca un funicular, ce ar urca muntele pe
30 brânci. Cobor din mers, spre a arunca o privire după un colţ de stradă unde mi se păruse că văd un cunoscut. Ce cunoscut aici? ţi-ai găsit. Sunt singur - pierdut şi fericit. Mă întorc, fug după tramvai şi-1 prind din mers. Tramvaiul ăsta a rămas ca o jucărie la-ndemâna oamenilor mari, mulţi privindu-1 foarte
| JURNAL 1155
J    de sus, ca şi când fiecare şi-ar avea avionul sau metroul său personal. Nici Golden Gate Bridge n-a fost scos. Podul acesta e atât de mare încât e simţit de caii din toată lumea, oricât de departe s-ar afla. Odată se opresc, încep să fornăie şi se pregătesc să-l încerce cu copita. în imaginea lor acesta e podul ideal: 5 1    podul peste ocean. Inginerul care l-a construit realiza aproape I    o minune a tehnicii: nu există stâlpi de susţinere decât la capete, mai încolo nici n-ar mai fi fost posibil, distanţa până jos fiind < enormă; oceanul adânc. Podul se ţine, ca să zic aşa, singur, cu s * nişte cabluri pe care şi le-a aruncat în cap. Ca un acrobat care 10 j ^ ar izbuti să rămână în aer ţinându-se zdravăn cu o mână de ; " cealaltă. Păşesc cu oarecare neîncredere. în fiecare din noi \ ' doarme un centaur, care nu se trezeşte decât în faţa podurilor. ' ' O lungă vibraţie răspunde primilor mei paşi; nu eu, gândurile
mele îl apasă... şi el simte că e un pod minunat, fermecat şi '5 ii  sensibil... Din cauza asta se zdruncină aşa. Sunt sigur. Cele două şiruri de maşini care aleargă nebune într-o parte sau alta nu ■\f trebuiesc puse la socoteală. După cum nici ele nu se arată prea flf sensibile la pitorescul locului. Merg de vreo douăzeci de minute ;.% şi nu se mai termină, ba cred că nici n-am ajuns la jumătate. 20 *-$ Nu trebuie să mă aventurez... dacă se dărâmă?... A ţinut cât ■ i a ţinut... şi i-o fi venit şi lui ceasul... Uite-1 cum dârdâie. Sunt ajuns din urmă de un grup de şcolari, cu pedagogul care-i tot dădăceşte, să nu se aplece peste balustradă. Ce gălăgie mai fac , : şi copiii ăştia!... şi cum se simte aici! e un loc unde şi modul 25 .  în care respiri contează! îmi ţin respiraţia. Un vultur pe cer îşi : ţine aripile întinse, ca şi când le-ar avea în proteze. Pare a căuta : ceva. Nu cred că şi-a pus ochii pe mine. Şi la urmă, nici n-are nimic în gheare, aşa încât mă paşte pericolul care I-a curăţat pe filosoful antic. Gândea tot aşa adânc şi un vultur care se rotea x -   în văzduh, luându-i chelia drept stâncă, a dat drumul broaştei ţestoase pe care-o ţinea în gheare. Desigur altceva pândeşte el: nişte animale ciudate înoată de zor spre pod. Sunt foci Morse? în urma lor vine înotând voiniceşte de după insulă un vapor.
1156
MARIN SORESCU
JURNAL
1157
Peştii aceştia, focele, sau ce-or fi - se dau la fund. Vaporul sc avântă pe sub pod. Exact în acelaşi timp vulturul alunecă peste pod şi peste capul meu. A fost un moment greu. Câte lucruri se mai fac şi peste capul nostru, Dumnezeule! Iarăşi îmi dau 5 respiraţia mică de tot - când, cu un huruit asurzitor un convoi de cisterne face harcea-parcea starea de elevaţie în care mă găseam, elevaţie suspendată peste ocean. Cisternele trec tropăind, oarecum supărate şi zorite, ca şi când cineva le-ar fi dat un picior. Orice motiv ar avea - de ce nu respectă liniştea podului?
io Unde se află? Şi eu care credeam că stabilitatea podului depinde de respiraţia mea. Aşa suntem întotdeauna tentaţi să ne credem şurubul intim de care se ţine osia înseşi a lumii. Trag aci adânc şi zgomotos în piept creând un gol sub vulturul care cade câteva sute de metri făcând hâc! Iar acest hâc dă aiuritei punţi
'5 un plus de instabilitate. Cred că tot aşa m-aş balansa pe dâra de aer lăsată în urmă de un avion cu reacţie. într-un târziu ajung la capăt şi fac cale întoarsă. în faţă se întindea un peisaj arid, stâncos. N-avea rost să mă îndepărtez de San Francisco. Cine ştie dacă mai ajung să-1 văd vreodată! M-am mai bălăcii
20 puţin pe pod.
Ce deosebire între San Francisco şi New York! Primul e ca un bob de rouă sclipind dimineaţa pe o foaie de cactus, lângă ocean. Celălalt ca o baltă de păcură în care se-mpotmolesc maşini şi oameni şi vite. Nu ştiu de ce îmi vin în minte imagini
2î din filmul italian Salariul groazei. E o deosebire de fond: San Francisco e gândit cu totul altfel: la dimensiuni umane. Şi e o deosebire de lustru: lumina. Aici e sudul... De ce i s-o fi spunând coasta de vest? Aceeaşi luminozitate care te învăluie în golful Napoli ori pe puntea vaporaşului care te duce spre Capri,
3« lăsând în urmă o dâră de argint înspumat din care sar peştişori ca la îndemnul unei baghete de dresor. Nu degeaba sirenele erau localizate de Homet cam pe-aici. Locul cel mai periculos pentru Ulise, care-şi băgase pumnii în urechi ca să nu se lase convins, dar ochii i se umflaseră cât cepele de mirare şi de
i
efortul pe care-1 făcea să nu-i placă. Homer nu ştia însă de existenţa unor alte coaste nu mai puţin frecventate, nu mai puţin bântuite de sirene.
Aşa cum se înalţă, albe, de dimensiuni nu atât de diferite încât să strice o impresie de monotonie, casele par nişte cruci. 5 întreg oraşul un mare cimitir de piatră albă - în care morţii umblă prin cruci până sus, cu liftul. Aceeaşi monotonie. Să fie San Francisco stafia albă a Oceanului Pacific? Mă căznesc să-mi fie frică de stafii. Dar în aceste condiţii ele devin simpatice. Nu, orice s-ar spune, oraşul are lipici... Te pomeneşti că cele patru 10 animale ciudate care înotau pe sub Golden Gate, de nu ştiam peşti sunt, morse sunt, mamifere, naiba să le pieptene — or fi fost sirene!... N-am simţit însă deloc avântul de a mă arunca. Uneori e un avantaj să n-ai ureche muzicală. (Ulise, ştiam, cânta la ţiteră.) Un nor poleit suflă-n lumina soarelui şi toată 15 vedenia se întunecă pentru o clipă...
La capătul podului poţi bea o cafea, într-un bar de geamuri, pe un scaun turnant care-ţi permite să căşti gura când spre golful neliniştit, când spre peisajul în costişă domoală, de var, al oraşului, când spre cafea. Când eşti înconjurat de trei părţi 20 de apă, cafeaua devine un punct de sprijin, cu atât mai binevenit cu cât e mai tare.
CINCI TĂLMĂCIRI
din Emily DICKINSON
N-am pierdut prea mult niciodată. Doar de două ori - în ţărână când eu Am stat cu cerşetorii-ngenuncheată în faţa porţii lui Dumnezeu.
1158
MARIN SORESCU
JURNAL
1159
îngerii de două ori, drept răsplată, Devastară prăvălia-mi de fum. De două ori mai săracă-s acum Spărgătorule, bancherule, tată.
Cerul — odaia de alături — Atât de departe. Acolo e un prieten bun E condamnat la moarte...
Ce forţă-n suflet, dacă-ndură, Aşa, făr'să clipească Zgomotul paşilor, venind, Şi-al uşii ce se cască.
Are un element alb Durerea. Nu mai ştiu; Când a-nceput, ori poate-a fost Când doar puteam să fiu.
Ea n-are viitor, e-n sine, Iar infinitu-i cere Trecutu-i, ce-i mereu deschis Spre noi vremi de durere.
Mai vastă-i mintea decât cerul Ca să-i încapă-n ea Pe unul, pe altul, şiruri lungi, Cu tine-alăturea.
Şi decât marea-i mai adâncă: La fund tot cad ca pietre Şi unul şi altul, ca găleţi Sorbite de-un burete.
Apoi, cântar dumnezeiesc, îi trage-n sus, pe rând, Spre a-i deosebi, precum Silabele din gând.
Vântul, ca omul obosit, Ca un drumeţ bătea. „Poftim ", prind eu curaj şi el Păşi-n odaia mea.
Vreau să-i ofer un scaun, dar — Ce musafir ciudaţi N-are picioare, e doar fum Şi-i veşnic agitat.
Din oase nu este clădit, Vorbirea lui apasă Lin, ca un stol de colibri Pe-o tufâ când se lasă.
O-nfăţişare nu-i găseşti. Din degete-i simţeam Cum izvorau mici melodii Ce se izbeau de geam.
Era doar adiere tot, Timid şijără glas. Pe umeri m-a atins, s-a dus Şi singură-am rămas.
JURNAL
1161
JURNAL OLANDEZ
1974
PLECĂRI
Sunt mai degrabă omul plecărilor, Decât al venirilor.
Mă simt foarte bine când plec. Unde? Nu contează. Vom vedea la faţa locului. Faţa locului e întreg globul pământesc, Care trebuie să-mi fie la fel de intim Ca şi globul ochilor.
Ai dreptate, cele mai mizerabile hoteluri Sunt la Paris. Asta se vede mai ales când Dai să-ţi faci o baie.
Decât să-ţi faci o baie, mai bine intri direct în
Mocirlă - spui. Ai dreptate.
Zici: Odată am închiriat o cămăruţă cât pumnul,
Frânt de oboseală am adormit şi când mă trezesc
Spre ziuă, văd un piron bătut în tavan.
Asta m-a intrigat. Ce să caute un cui în tavan?
Când mă uit mai bine, mă scol, mă uit,
Văd că de el era legată, c-o sârmă soba,
Să nu pice peste chiriaş.
Atunci m-a apucat râsul.
LuiR.P.
Râzând s-a frânt patul. Şi iar m-a luat râsul C-au început să bată vecinii de camere, se auzea Totul ca prin cutia de conserve - băteau ăia cu pumnii în pereţi, să fac linişte. Ia mai lăsaţi-mă în pace, să mă răcoresc, ce hotel e ăsta? $   Soba legată cu sârmă de tavan şi dacă râzi se frânge patul?! =.   Ai dreptate — acestea sunt călătoriile noastre,
Râdem de ele, sub ameninţarea unei sobe şubrede, Şi cu toate acestea ne simţim bine când plecăm.
Din nou Olanda - pe scurt. Digul şi spaima de furtună. Spaima subnivelului. Olandezii înaintează în mare în şir indian. Recuperează nisip, gunoaie. Nisipofagi. Talazofobia lor.
Amsterdamul. Fosta primărie, acum palat regal, în care nu locuieşte nimeni. Pescăruşii vin şi cer pâine. Vezi iarba verde, iarna. Casele în alb şi negru. Austeritate. Amsterdamul - o Veneţie săracă, fără plante. Poduri modeste de lemn, peste canale. înţelegi obsesia podurilor la Van Gogh.
Poetul Lambert, mare amator de artă, mă cară prin câteva galerii. Reţin o expoziţie a unui sârb, Velicikovici, foarte viguroasă; pe bază de şoareci. Naşterea cosmică — un şobolan. Şobolani spintecaţi, răstigniţi. Pictorul trece evident printr-o criză de deratizare. Mai figurează în expoziţie o femeie cu trei capete şi alte tablouri, unde domină monstruosul. Prezervative, cili, peri, şoareci ieşind din găuri. Galerista ne serveşte c-o ţuică tare, de porumb, care face foame şi... iată, dracul nu mai e chiar aşa de negru. „Dacă ne mai dă una, o să mâncăm un şoricel", îi spun doamnei Lambert.
în cartierul deocheat, nu strică să-ţi arunci un ochi pentru cultură generală. Altfel destul de curat, nici n-ai crede. Nici nu se compară cu Rue Pigalle. Femei în vitrine. Una, trecută de mult de o anumită vârstă, cu sâni foarte mari, uriaşi, expusă
1162 MARIN SORESCU |
şi ea, te priveşte de după geam. Pentru toate gusturile. „Baba sexy" — zic.
Oraş liniştit. Fără criminali. Se fură paşnic băncile, care disting vechiul oraş. în timpul ultimului război, evreii au fost evacuaţi, ! apoi s-au instalat nemţii - şi cum iarna era geroasă au pus pe foc case întregi de bârne. Impresie de austeritate (am mai spus). Majoritatea caselor sunt construite dupa 1600. Pe la 1650 în Amsterdam se lucra de zor. Anul îl vezi scris sus pe fronton, alături | de blazon. Pe una văd o pălărie, emblema breslei. Olandezii au construit o bună parte din Stockholm şi Copenhaga.
Probleme cu vărsarea Rinului care, după ce trece prin trei ţări, după ce face pe grozavul cu Loreley, mă rog, când intră în Olanda îl apucă un somn! Se lăţeşte, se lăţeşte şi nu vrea să se verse. Trebuie împins în Marea Nordului. Fumul Rotterdam ului poluează Suedia cu scrisul său negru pe alb. Suedia protestează. Nemţii, mi se pare, au construit un laser, detector de guri de poluare.
La Amsterdam casele sunt foarte siluetice. Au două ferestre înguste. în ele nu se poate naşte decât prin cezariană (bazinul strâmt). în vârf au un cârlig, pentru urcat mobila, cu scripetele. Orice casă are o oglindă spion, ca să vadă ce e pe stradă. Nu poţi înţelege oraşul, dacă nu ştii că e pe nisip. Mai mult în apă, pe bârne, care trebuie cufundate total în lichid, ca să nu putrezească.
Clădirile n-au voie să depăşească o anumită greutate, anunţată şi ştiută de constructori. Deci, spaima caselor, să nu ia în greutate, ca femeile care dorm lângă cântar şi nu mănâncă pâine şi se abţin şi de la alte bunătăţuri. Canalele ameninţate de astuparea cu nisip adăpostesc vechi ambarcaţiuni. Unele sunt transformate în locuinţe pe apă, cu muşcate la fereastră şi cu fotolii pe punte.
Muzeul lui Rembrandt, adăpostit în propria-i casă. Viaţa lui — o adevărată dramă. Era un om viguros. S-a căsătorit cu o femeie bogată, dar ofticoasă. Trei copii i-au murit de mici, apoi decedează Saskia, apoi ultimul copil. Casa lui e a unui bogătaş. Rembrandt făcea comerţ cu tablouri şi gravuri - unele
JURNAL 1163
din colecţia sa le mai poţi vedea aici. Pictorul decade după moartea Saskiei, trăieşte cu servanta. Nu se putea căsători ca să nu piardă averea fostei soţii. Se ruinează încet, cum se scufundă un bac în nisip. în vogă mare era atunci Rubens, Picasso-ul vremii. Cum se explică atmosfera biblică din tablourile lui? Evreii expulzaţi din Spania şi Portugalia vin aici, unde doresc să constituie un nou Ierusalim. Casa lui Rembrandt era aproape de centrul ghetto-ulm, trăia în plină atmosferă biblică. Cum acestora religia le interzicea să picteze, el le-a creat tablourile. Rembrandt cel impregnat de Vechiul Testament! De suflul colosal al acestuia. Atmosferă, din câteva linii, în desenele Iui.
Ieşi din casa cu etaj a meşterului şi iar te rătăceşti pe străzile înguste ale vechiului oraş, cu case la fel, ca tăbliile unui pat. Constructorii au folosit mult cărămida, nu piatra. Lemnul vopsit în alb şi negru îţi sugerează într-adevăr tăblia patului.
*
într-un desen al lui Rembrandt, Amsterdamul îţi apare ca uri loc jos, aproape mlăştinos, cu o seamă de mori de vânt, pierzându-se în zare, după legile perspectivei, în prim-plan părând o clădire masivă, două săgeţi de catedrală şi, evident, canalul, străbătut de vase.
Un alt desen se intitulează „Sinagoga", cu bătrâni în halate largi, bărboşi, cu capetele înfundate în adevărate acoperişuri, cum desenează copiii acoperişurile de case, călduroase — totul îţi dă senzaţia de zgribuleală, ca şi când ar fi frig, de data asta, în casa lui Dumnezeu. Reţinem, din cele două desene: că era vânt, curent al naibii în Olanda, de unde mori de vânt şi oameni zgribuliţi.
*
* *
O acuarelă a lui Carnelis Springer, din 1852, ne înfăţişează casa în care a locuit Rembrandt între 1639-1658, cu silueta
i . i -
1164
MARIN SORESCU
JURNAL
1165
înaltă, scară înaltă, ogive, în culori vărgate: roşcat cu alb. Prin apropiere, o catedrală şi lume, în faţă, amestecată, în costume care nu s-au îndepărtat prea mult de pictura de epocă (flamandă). Acum peisajul e oarecum schimbat.
Madame Taussend în Amsterdam. E muzeul figurilor de ceară, unde m-am plimbat câteva ore printre somităţi: Henric al VlII-lea, Winston Churchill, John F. Kennedy, Rembrandt, Van Gogh, Mahatma Gandhi, întârziind mai mult în faţa misterioasei Mata-Hari, care m-a primit goală până la brâu, doar cu un sutien de perle, salbă grea, cercei imenşi, un fel de diademă pe cap şi cu zâmbetul acela complice pe care l-a avut toată colecţia de femei celebre, frunzărită de mine febril, în liceu. Nu era înaltă Mata-Hari. La despărţire, i-am spus pe moldoveneşte: „Şezi mata-acolo, că eu mă duc direct la Napoleon". Dar unde e Napoleon? Nu e Napoleon. Iată un muzeu al figurilor de ceară care a sărit peste eroul de la Waterioo. în schimb, ni-1 arată, tot în mărime naturală, pe Henric al VlII-lea. Dar n-am fost niciodată tare în Henrici, îi încurc pe rupte.
Văzuţi de aproape, toţi oamenii mari te decepţionează. Van Gogh e de-a dreptul urât, prea roşcat şi tare ponosit, în ciuda geniului, prea pătat de culori pe veşminte. Părul e o vâlvătaie, n-are pielea fină - ai zice că e o paletă de culori, pe care s-a pregătit un roşu. Culorile ies din el. E un mediu al culorilor. Mi-au mai venit şi alte gânduri, dar deodată m-a apucat frica: eram singurul în carne şi oase la Madame Taussend! Am părăsit imediat muzeul.
Ideea cu decepţia: da, te decepţionează pe tine care ştii deja cine sunt, darămite pe contemporani, care habar n-aveau cum va lucra bursa viitorului în favoarea lui Rembrandt ori a lui cutare. De-aia, la momentul respectiv, oamenii mari, care nu pot să se impună prin forţa armelor în faţa femeilor ca
Napoleon, sunt nefericiţi, fiind confundaţi cu unii oarecare şi |î chiar preferaţi aceştia. Toti cei mari pică la concurs.
I
| 28 ianuarie
| Ca să înţelegi străzile Amsterdamului, trebuie să intri în § atmosfera perechii de bocanci scâlciaţi a lui Van Gogh. Şireturile | emanând în jur o oarecare oboseală. Priveşte-i autoportretul i întunecat, c-o halbă care-i vine în dreptul inimii, ca o decoraţie. Apoi, autoportretul în albastru, c-o barbă roşcată, în faţa şevaletului. La Muzeul Van Gogh, mulţi copaci.
Dai şi de-o carte. Portrete câş de femei urâte, babe.
Rijkmuseum. Patru Vermeer: Bucătăreasa, Femeia citind o scrisoare, Strada îngusta şi Primirea scrisorii. Rolul scrisorii la Vermeer (ar putea constitui subiect de lucrare de diplomă la arte plasice). De unde tot aştepta Vermeer veşti? Ce relaţii avea? Ce neplăceri? Rude în străinătate?
. Femeile lui sunt însărcinate - în general, şi scrisoarea e ca o bună vestire, vei avea un fiu, să zicem, sau o fiică. Aşteaptă parcă vestea printr-o scrisoare, se fac ele că nu ştiu. Dantela olandeză. O, dantela olandeză! Bărbaţi înecaţi în dantele.
Portrete printre lănci. Te duci cu gândul la Bătălia lui Uccello, dar aici sentimentele sunt de paradă. începe să-mi placă şi Frans Hals. îl înţelegi mai bine aici pe Peter de Hooch (vezi Casa de ţară).
Acoperişurile caselor foarte ţuguiate, să se scurgă ploaia. Poate de aceea şi unii olandezi au faţa, capul lunguieţ. Plouă mult. Natura se supără. Azi-noapte a vuit lacul, ca marea. Am simţit că, într-adevăr, Olanda se află sub nivelul mării. Pe
1166 MARIN SORESCU
olandezii din străinătate: să-i supraveghezi să nu fure pământ în buzunare, să ducă în patrie, să înalţe digul. Aici Demostenc s-ar bâlbâi de-a pururi, negăsind material de luat în gură. Da, pietrele sunt rare, aproape preţioase. Nu tu piatră, nu tu pământ. Nisip şi apă. Iar Marea Nordului, ce, aia e mare? Apă cu vânt. îmi vine în gând scoica pictată de Rembrandt, ca o piele de şarpe. Apoi nu ştiu de ce îmi vin în minte cei trei copaci. Cineva spunea despre femeile lui Rembrandt, din prima perioadă, că sunt mai mult haine decât femei. Absenţa cărnii, carnalului. Saskia vine cu un surplus de senzualitate.
La Muzeul Van Gogh, acum îmi dau seama, există obsesia încălţămintei: trei pânze cu perechi de bocanci, ori pantofi prăpădiţi. Apoi, un oarecare retorism frumos: o creangă înflorită pe un fond albastru. Semănătorul pe medalia soarelui. Un pod, copii la diferite vârste, lan de grâu, un interior c-o femeie cusând şi-un bărbat întors cu spatele. Spice de grâu, încă verzi, alt lan, mai copt şi, deasupra, un cer albastru-negru, de furtună. Autoportret cu pipă şi pălărie galbenă, atitudine pleoştită, visătoare. De studiat cum pictorul iese din culoare încet, ca un melc, lăsând în urmă o dâră cenuşie — mai profundă şi mai tristă. Cel mai frumos tablou: Vază cu flori galbene (floarea-soarelui). O gamă de autoportrete, din ce în ce mai decolorate; au ceva din mişcarea sacadată a filmului animat.
Am luat masa de prânz la Rijksmuseum şi cafeaua la Muzeul Van Gogh. Aici, la cafea, am şi răgazul să-mi arunc pe hârtie impresiile. Hârtia: plicurile vederilor cu reproduceri.
Iată şi un gând de alaltăieri:
BAI ANS
Valurile îşi varsă Halbe în cap, Catargul şi el beat cui.
| JURNAL 1167
!
I i Peştii asurziţi de muzica de jazz
| $ A vapoarelor.
11; Cât se mai chinuie şi oceanul
j :] Să păstreze un echilibru!
f-   i: * *
i
f - Nu scap nici Muzeul de artă modernă. E aproape de cele-1 ¥ lalte două. Văzut după, nu mai impresionează atâta. în faţa mea î « doi inşi care citesc, cu voce tare. Români. „Aceeaşi gaşcă pe
m. care-o vezi peste tot - zice unul. Picasso, Chagall (cu două-trei t f" tablouri, din prima perioadă), Fernand Leger etc. Celelalte ten-J ţ dinte mai noi (Rauchemberg, de pildă) nu le mai poţi înghiţi
* decât cu vodcă" - tot ei. De învăţat minte: nu trebuie să ames-i I tec muzeele, că iese un talmeş-balmeş. Tot insul de adineaori:
I; „Vomiţi pe sublim". Iată câteva nume: Corneille, Pinnot, Galizio, Pierre Arlechinski, Appel, Pedersen, Constant, Sol Meyer (mai i bun), Rycke Koch (bun).
T *
fJt Opt personaje şi nici unul nu se gândeşte la cadavru. Şi la <t urmă, sunt toţi prea în vârstă, ca să mai aibă chef să înveţe. Mai bine pozează c-ar învăţa, i 4 Cine e mortul? De ce-a murit? Nici unuia nu-i dă prin gând ! ] să se gândească de ce-a murit mortul. Toţi scrobiţi la maxi-\ţ  mura. Gulerele de dantelă au culoarea şi înţepeneala cadavrului.
Mustăţi (toţi) şi barbişon. Profesorul are pălăria pe cap şi-o I     atitudine de explicaţie. Cu mâna dreaptă ţine foarfecă, înfiptă în locul unde-a făcut incizia. Sunt scoase la iveală fâşii de carne |   (muşchi). La picioarele mortului o carte groasă, deschisă. E, 3  desigur, un tratat.
Defunctul pare că stă cu picioarele pe capitolele despre viaţa ■   de apoi. Dacă-ar fi Biblie. Dar e tratat şi a ajuns, se pare, Ia autopsie.
1168
MARIN SORESCU
JURNAL
1169
Numele profesorului e Nicolaus Tulp. După ce-ai aflai toate acestea, după ce ai contemplat marea operă a lui Rembrandt, zicându-ţi trebuie să fie ceva, din moment ce toată lumea o laudă, treci mai departe. 5 Mai vezi două autoportrete ale pictorului, unul matur, celălalt adolescent — îl compari pe unul cu celălalt, dai din cap -dau din cap şi unul şi celălalt, şi amândoi la tine şi treci mai departe. Un bătrân. Nu mai pozează. E exact aşa cum l-a surprins ttamvaiul întunecos al vatmanului Rembrandt, care i-a io spus: urcă şi abia l-a aşezat acolo, pe pânză, lângă fereastră. O femeie în vârstă, mama artistului, stă şi ea alături. Rembrandi coboară la prima şi urcă prin spate, aşa că dai de un alt autoportret, cu turban (credea că n-o să-I recunoaştem?). Treci mai departe şi minune: o pânză mare, o scenă din Vechiul Testament. 15 Cineva cântă la harfă. Doi negri mititei. Mergi mai departe, dar vezi că ai ieşit din Rembrandt şi te întorci la Lecţia de anatomie.
Ţi-a venit o idee. Dacă-ar învia mortul? Să stai acolo, până la Paşti. Şi să-i vezi pe ceilalţi ce vor face, când va învia mortul, care ar putea fi Cristos — pe tot ce pune Rembrandt mâna e 20 sfânt — şi-ar zice: „Pace vouă". Ce-ar face profesorul Tulp? Ar mai fi el atât de sigur pe denumirea latinească a cutăror striaţiuni?
Cele opt persoane, venite să pozeze, încep să se foiască, sub privirea ta insistentă. Ce vrea ăsta? De unde-a apărut?
Multe lucruri se pot spune despre Lecţia de anatomie, dar 25 nu te lasă doctorul Tulp. A ridicat foarfecă şi-ţi arată uşa. Te înclini respectuos, e totuşi doctor, o somitate şi îţi vezi de drum.
* *
Un interior de catedrală, semna? de E. de Wite (1616-1692): Ce-ar fi — mutatis mutandis - dacă tu ai fi cel care — Doamne 50 fereşte! - ai sta întins pe... Ia fugi cu gânduri de-astea de-aici... Ce e ăsta, catafalc? Masă de disecţie, desigur. Dacă, la Milano, te-ai simţi tentat să te amesteci printre apostoli, la Cina cea de
«j Taină a lui Da Vinci, de cc nu şi aici... dacă e să urmezi o
J logică... Privirea îţi scapă în geamul tabloului — da, da nu eşti
j| nici tu chiar atât de roşcovan, nu mai ai roşeaţa aia în obraz!
; C Parcă auzi foarfecă doctorului, hârşc! hârşc! Dar ăştia, care se
; ţ uită drept înainte nu simt nimic, nu văd cum te taie şi te 5
I spânzură... Ş-apoi cine? Cine face treaba asta? Un oarecare
f s Tulp... ha, ha, ha, cine-a auzit de doctorul Tulp! Că dacă-at
| i fi fost măcar un om cu renume, mai treacă meargă, hai să zicem
i că... mă rog! Dar ăsta să-ti umble-n măruntaie, măcelarul ăsta?
| jj Nu vedeţi ce mutră are? Cum or fi putând cei opt să rămână w
3 atenţi - vorba vine, fiecare se gândeşte la ale lui — fără să se
: * cutremure de drama ce se petrece sub ochii lor? Ori se gândesc
y poate că şi tu pozezi. Păi, dacă era aşa ţi-ai fi ales o poziţie mai
t convenabilă şi oricum îmbrăcat, ce tu eşti de nuduri, tu cu
# burta ta zbârcită? ;j ii        îl întrebi pe unul dintre ei cum îl cheamă pe răposatul, ca
I % să confrunţi spusele lui cu buletinul tău, sau al dumitale, citi-
Itorule. Nu te-a auzit, e, chipurile, concentrat... Tteci mai departe... tabloul acesta e tulburător, ţi-a spus cineva că e tulburător
*■ şi n-ai crezut. Iată, ţi-a luat minţile... treci mai departe... te opreşti 20 în colţul sălii şi iar îl priveşti... Slavă Domnului, răposatul nu
* s-a luat după tine, e acolo. Deci n-ai fost tu. îi faci cu ochiul, -5; adică îi dai de ştire că l-ai înţeles... Şi tu ai fost în pielea lui şi-ai i scăpat... adică să fie mândru... oricum condoleanţele tale!
j|| E bine să nu mergem prea departe cu interpretarea pictu- 25
i rilor, îi spui unei doamne, care s-a oprit pentru o clipă, în faţa . ţ    tabloului. Te priveşte lung... mă tem că m-a înţeles greşit, te
gândeşti! S-a dus. Ce să-nţeleagă femeile din pictură? Jjî Doctorul Tulp are rădăcină de lalea, dar, încolo, nimic
Ide floare. 30 Uite cât timp acordă ea unei capodopere unanim recunoscute!
■ ^ *
1170
MARIN SORESCU
JURNAL
1171
Muzeul de artă modernă din Haga.
Ca peste tot, în faţă, un Calder sau un Moor. N-ai ce-i face - au acaparat totul. Muzeul de instrumente muzicale. După ce-ai văzut bogăţia de instrumente primitive - aflate tot acolo, cele moderne vin ca o degradare, o decădere a muzicii. Muzica ajunge tot mai mult un lux, nu un ritm vital. Ritmul artificial al salonului. Muzica de cameră.
A plouat de dimineaţă. Iar soare. Iarbă prin parcuri, iarbă verde.
înainte, dacă vedeai o femeie pieptănându-se, erai obligat să te căsătoreşti cu ea. Trebuia s-o iei de nevastă.
Civilizaţiile trecute au un caracter presat, puternic condimentat. Eu le asemui cu ghiudemul. Poate şi pentru sugestia lor uşor sau de-a dreptul orientală. Sunt greu de perforat. Poţi foarte bine să-ţi rupi dinţii în ele. Am văzut mulţi sanscritologi ştirbi. Şi sunt legate, civilizaţiile trecute, c-o sfoară la un capăt şi la celălalt. Şi stau agăţate, spânzurate pe culme, în zarea istoriei. în genere, pe-o culme muntoasă - vezi Pantheonul, Himalaia, Pindul.
în jurul lumii, pe catalige N-am vapor, n-am avion.
Dar nici pe jos n-am chef să merg în jurul lumii. Căci ce poţi vedea - pe jos? Cerul? în vârful unor catalige eşti ca un turn în mişcare Poti zări idei.
Şi dacă-ţi iei un avânt bun Poţi merge, la nivelul acoperişurilor, Chiar după ce ţi-ai aruncat cataligele, Susţinut de prelungirea liniilor închipuite.
Un interior de catedrală de E. de Wite (1617-1692), Maes, Cuyp, Troot, Neer, Bray. Un tablou mare de Potter, cu un bou, o vacă şi-o oaie culcată pe uger, un miel, un berbec şi-un ţăran sprijinit de un copac. Peisaj, în spate, cu vite, mult cer deasupra, o broască în prim-plan şi frunze. P. Codde - o scenă galantă, I. V. Ostende - peisaj. Ruisdael - o marină, un canal de acelaşi şi tot de el un peisaj plat. J. Van Goyen, Ev. der Velde, Metsu, Heyde, Borch (1616-1691) autoportret şi o fată scriind, Boli, Sutmann, Hooch: o curte cu un bărbat şezând la masă, o femeie cu fustă roşie, în picioare. Oblonul roşu, gard de scânduri, mult cer. Pavaj de cărămidă. I. Vermeer (van Harlem) 1610-1670, un peisaj cu copaci. Celălalt Vermeer, cel mare (1632-1675), un canal cu o parte din stradă. Fata cu turban albastru. Are gura uşor întredeschisă, a spus sau o să spună ceva. Albul ochiului stâng uşor mărit. Trebuie să aibă 13-15 ani (când sunt olandezele frumoase). Crăpătura culorii. Cercelul, cum trage în jos turbanul. Fata aceasta trebuie să aibă febră. O febră uşoară dar periculoasă.
Vizavi se află un Fabritius cu un papagal pe o ladă. Copiilor le place să se joace cu papagalii. Mai sunt: Holbein (mici portrete), Cranach, Rubens, V. Dyck, Snyders, Tenniers, Haecht, Jordanes. Febra fetei m-a molipsit şi pe mine, nu mai sunt capabil să înregistrez nimic. Pe toţi aceştia o să-i mai văd eu şi prin alte muzee. Ori când mă mai întorc prin Olanda. Trebuie să ai timp să contempli pictura - să intri în starea de schimb de idei (ca şi când ai fi tu însuţi pus în ramă magică).
1172
MARIN SORESCU
JURNAL
1173
Vizitat muzeul instrumentelor de tortură, cu alte cuvinte puşcăria comunală din Haga. Eram singur pe coridoarele înguste, eu cu ghidul care aducea bine a călău, probabil că asta 5 intrase în examenul de recrutare. Puşcărie între 1400-1820. Săbii pe pereţi, adevărate, şi săbii de lemn. Acestea erau simbolice. In caz că deţinutul era graţiat, în ultimul moment - se întâmplau şi minuni, mai bine zis capricii ale suveranilor călăul atingea gâtul de trei ori cu sabia de lemn. Mulţi se pă-
io căleau - speranţa omenească n-are limită - crezând, cu capul alături, c-au fost graţiaţi, atinşi cu sabia de lemn. Tortura prin pictură. Cu capul ras. Condamnatul suferea picătura, care cădea în acelaşi loc - pic, pic, pic! dintr-un vas clepsidră, agăţat sus. Primele nu erau dureroase; şi nici următoarele, până începea
H să se formeze ecoul. Nervii intrau în rezonanţă şi picătura parcă devenea tot mai mare, ca un bolovan, o stâncă ce se rostogoleşte într-o peşteră goală. Depinde şi de imaginaţia fiecăruia - probabil că unii cântau la început, dacă n-aveau căluş. Am văzut un film parodie, în care pedeapsa i se aplica lui Fernandel, care
20 aştepta evenimentul de sus cu o curiozitate ce dădea figurii sale, atât de expresive, o aură de fericire: clipea, făcea cu ochiul, da din buze, încrunta ştrengăreşte sprâncenele: „la, ce-o să se mai întâmple!".
Adevărul e că nenorociţii din camera picăturii, fiind mai
25 puţin actori şi departe de camera de luat vederi, înnebuneau, după o zi. Ce lungă trebuie să fie o zi măsurată astfel, cu capul ras, simţind cum te transformi în stalactită! Iar după trei zile mureau. Fiind legaţi strâns, picătura se prelingea pe ei prin acelaşi loc, făcând un fel de jgheab pe corpul lor şi cădea jos,
30 la picioare, unde se află o piatră. Mai rezistentă decât capul, dădea şi ea semne de nebunie. Toate pietrele din camera aceea erau scobite ca nişte pive. Muribunzii vedeau în acele clipe de groază Olanda ca o piuă, cu margini de diguri şi, dincolo,
marea, cu infinitatea ei de picături, care stăteau oricând la dispoziţia călăilor. Vorba aia, capete să fie.
Olandezii îşi fac diguri şi-n casă. De plăcere, ori din obişnuinţă, în jurul căzii. De ce plouă atât de mult în Olanda? > Pentru că le place foarte mult să facă diguri! La început, visezi munţi în această câmpie joasă. La urmă bate vântul şi-n somnul tău. Şi ţi-i rade. Au făcut de câteva ori piramidele egiptene din pământ, încercând „să se suie-n copaci", pentru a fi peste nivelul mării. Cei care nu se supuneau acestei discipline de furnici w tenace înfundau carcerele, laolaltă cu cei reţinuţi pentru tot felul de alte pricini. Desigur, nu toate sentinţele erau drepte. Chiar şi mulţimea se putea înşela ca în cazul celebru al contelui de Wit, închis în această puşcărie şi linşat de populaţie, împreună cu fratele său. '5
E un episod dramatic al luptei dintre burghezie - cum se spune la istorie - şi nobilimea regală. Contele de Wit a fost regent vreo douăzeci de ani. Bănuit de atitudine pro franceză, acuzat c-ar fi vrut să-1 asasineze pe ducele, care ulterior va deveni rege - e aresrat, întemniţat. Apoi, la cererea maselor, masate în 20 faţa închisorii, e scos şi aruncat între oameni care se poartă ca o - cum se spune, haită? - de lei. E rupt cu ghiarele, bucăţele, bucăţele, sfâşiat. Iar după o vreme, după ce populaţia s-a spălat pe mâini şi şi-a curăţat unghiile - s-a dovedit nevinovăţia victimei. Statuia lui Wit o văd pe ferestruica îngustă, jos, în piaţa 25 unde a curs sângele lui. Ori o fi a altuia? Linşarea lui Wit s-a petrecut pe vremea lui Descartes şi-a lui Spinoza.
Mai puţin impresionant e pavilionul celor care trebuiau să moară prin foame. Dar şi aici ingeniozitatea călăilor s-a dovedit remarcabilă. Celulele se aflau dispuse, cu ferestruicile deschise, 30 în faţa bucătăriei. Se inhala sistematic mirosul mâncărurilor -n-or fi fost ele grozave, dar oricum mirosea a mâncare - care
1174
MARIN SORESCU
JURNAL
1175
se pregăteau pentru alte sortimente de condamnaţi. Există şi o cameră obscură - unde ai impresia c-ai orbit subit. Trec şi prin dispensarul închisorii - nişte nişe, unde bolnavii stăteau pe paie. Grea viaţă. Mirosul greu al aerului, unde duhorile par
5 stratificate, începe să-mi dea dureri de cap. în stradă mă întâlnesc cu o coloană de demonstranţi, cu pancarte şi lozinci - mi se pare împotriva scumpirii benzinei. în faţa coloanei mergeau maşinile poliţiei - tot cu benzină, bineînţeles, care lor, probabil că li se părea ieftină. „Problemele voastre, zic eu în gând, nu
io mă bag. Abia ieşii din puşcărie".
Suntem doi pe-un loc, sau mi se pare? Când vizitez un loc nou, mai apare, ca din senin, cineva. Unul care-a mai fost pe-acolo, plictisit de moarte, că el le ştie pe toate, le-a mirosit
15 pe toate, cu o doză de deja vu în sânge, în fine Unul (cu U mare) care cunoaşte marafetul (Casa Rembrandt de pildă) şi e dispus să ia totul în zeflemea, privind de sus, cum mă uit eu la şireturi, când mă încalţ. Şi altul (cu a mic, dar o să-l recunoaşteţi), curios ca un copil în magazinul universal, prost de bun ce e,
20 gata să rămână cu gura căscată la orice pas. Da, hotărât, pretutindeni car doi inşi cu mine, care se ţin de mână, se ceartă şi se trag încoace şi-ncolo - ceea ce mă împiedică, această despi-cătură a personalităţii, mă împiedică, vorba poetului, să merg pe jos. Pe punte. Olanda e ca o punte. Asta ar fi, dar nu-mi
25 place cuvântul, dedublarea, sfâşierea mea lăuntrică, lupta contrariilor pe propria-mi piele. Staţi să vă arăt - ar zice acum altul, prost de bun ce e. „Da' c'eşti copil?" trânteşte Unul un citat din clasici.
Am ajuns în Olanda? Am ajuns în Olanda. Aici trebuie să-ţi 30 pui ceară-n urechi ca tovarăşii - de zaruri ? - ai lui Ulise. Să n-auzi sirenele. Mă gândeam Ia cele prozaice, ale vapoarelor, în stare să te asurzească. Dar nu asupra poluării sonore aş vrea
f, să insist - există specialişti în treaba asta, treaba lor. Doream să atrag atenţia asupra vaselor. Atâtea vapoare prin porturi, câte oale la obor, de moşi. La Rotterdam, cel mai mare port - din lume, mi se pare - catarg lângă catarg (vizual), sirenă lângă sirenă (auditiv), mirosul a o mie şi una de mărfuri, nu neapărat 5 toate mirodenii (deci olfactivul); şi-ar mai fi şi pentru pipăit -dacă vrei să-ţi pui la încercare, la presiune, toate simţurile, dar lungim fraza. Catargele, ca beţele de chibrituri. Dacă-ar avea fosfor în vârf, ce vâlvătaie... „Vizual iarăşi!" - „Nu te alarma, vreau să-mi controlez şi reprezentările, poate scoatem şi-o statistică". 10
Căci ce ştim noi (doi) până acum despre Olanda? Lalelele -negre, mă rog - pânza de Olanda, renumita olandină de pe vremea bunicelor, cu dantelele acelea ca spuma, dantele de... Bruxelles (stai, c-am trecut graniţa), apoi Olandezul zburător, şi chibriturile olandeze... şi altele, dar nu-mi vin acum în minte. 15 în fond, ce-au făcut olandezii chibriturilor? Mă obsedează, văd, chibritul, ca o temă muzicală, revine, revine motivul secundar. Ce compozitori s-au născut pe aceste meleaguri? Dar să nu ne pripim. A, şi că e ţară de jos, asta ştiam - ţările de jos, Belgia şi Olanda evident, invers, Olanda şi Belgia, ca să flatăm un pic 20 subiectul. Deci, joasă, o ţară joasă, cu un dig mare, mare, mare, care era să se spargă odată, se făcuse-aşa o bortă şi-un copil a pus degetul.
Bagajul cu care te duci în Olanda e oricum, foarte redus, chiar dacă, la faţa locului, cunoştinţele de mai sus se dovedesc 25 solide, rămân, orice s-ar zice, în picioare, precum digul acela din cartea de cetire... Numai că trebuiesc adâncite. Să nu vorbim de adâncime într-o ţară de jos, adică de ce nu? Tocmai aceasta o caracterizează, spaima ei faţă de profunzimea mării Nordului (cred că şi mării trebuia scris cu M mare, dar în gând 30 *' eu pronunţ toate mările cu m mic), pomenită, Dumnezeu ştie || cum, peste nivelul uscatului. O ameninţare măcar cu un val, ţ în orice secundă - iată unde se putea naşte existenţialismul, dar *   nu s-a născut aici şi fenomenul îl vom explica tot noi altă dată,
1176
MARIN SORESCU
JURNAL
1177
pe bază de cifre şi fapte concrete. Nu că mă laud, dar am pus mâna pe nişte fapte extraordinare, să vedem cum vom şti să le descojim până la miez. Şi de aici nivelul e ridicat. Nivelul de viaţă. Ca o răscoală de zi cu zi împotriva stihiei. Peste tot sen-5 zaţia de spaţiu, cum n-o ai în Sahara - unde n-am fost, e drept, dar puteam să mă duc, de ce nu? în Olanda, cum am venit? Mai mult spaţiu în Olanda decât în Sahara, repet, vreau să spun, senzaţia de spaţiu. în orice caz, pentru o nenorocită de comparaţie nu trebuie chiar să fi fost în Sahara, căci de ce-avem
w intuiţie? Scurt. (Scurtulputea fi pus şi mai sus, adică înainte de: „Mai mult spaţiu". Acum e prea târziu.) Pentru că olandezii se pricep de minune la miniatural, în aşa fel încât să pară mare. Marea, ea însăşi le pare mică, şi cu această greşeală fericită de optică s-au şi apucat de lucru: i-au furat metru cu metru
'5 plaja, au dat-o înapoi, au speriat-o, au huiduit-o, culeg fir de nisip cu fir de nisip - şi e de prisos să mai spun că un aeroport al lor îşi are acum pistele exact acolo unde nu de mult se legănau valurile. Vacile se leagănă în ţarcurile verzi cu garduri de canale. Imense - nu numai ugerul cât capul unui căpcăun, ele
20 însele (vacile) sunt mari, bălţate dacă sunt bălţate - şi fermierul localnic ştie să le facă în aşa fel că-ţi umplu tot ecranul. Adică, aşa de bine le aşează el în pagină, paginatorul de vaci, pe pajiştea aia verde. Şi ce iarbă! Eh, că nu-mi place mie iarba, pardon! Şi nici măcar prietenilor mei! Grasă, domnule, s-o pui pe pâine.
25 Da, acestea animale de lapte! exclami şi pe bună dreptate. Nu ştiu câte kilograme produc, n-am îndrăznit să întreb, oricum... dacă nu curge pică.
Lalelele aduc anual aproape la fel de mulţi florini, ba mai mulţi decât laptele, o groază de bănet, drumul lalelei olandeze
30 în lume echivalează, cred, cu liniile aeriene, aşa cum se văd ele pe hărţile de reclamă, când stai în avion, aştepţi să pice - şi ca să nu te uiţi în jos, îţi arunci ochii pe câte-un ziar şi dai peste relatarea unei catastrofe aeriene, aci, la San Francisco, ori consulţi harta aceea cu linii care unesc marile oraşe, prinzând globul
ca într-o pânză de păianjen... Ideea nu ştiu de unde au luat-o, cert e că au într-adevăr câmpuri întregi de lalele. Le zăreşti şi din avion, dar le vezi şi aşa, de-a-npicioarelea, dacă-ţi lungeşti gâtul, când treci pe lângă grădini, - sunt de fapt câmpuri întregi, tot aşa cu ţarcuri de canale... Şi nu-ţi mai poţi lua privirea 5 de la ele. Ceva extraordinar! Mă gândeam dacă nu cumva această cultură a lalelelor nu s-a dezvoltat din cauza unui talent muzical special al băştinaşilor - o muzică secretă, emanată de milioanele de petale, roşii, albastre, portocalii, toate culorile curcubeului, pure şi în combinaţii, pe care ei o detectează. Ei io şi numai ei... Şi turcii, că de-acolo au importat la început lalelele, dar turcii şi-au pierdut, cu timpul, urechea. După cum nemţilor bachul li se trage de la izvoare, cântecul lor divin... (Joc de cuvinte intraductibil - n.n.) Nu voi ascunde faptul că nu mi-a dat nimeni nici o lalea, cât am stat în Olanda. Şi nici 15 n-am fost dus să văd digăraia, unul din ele, şi nici măcar nu mi-a dat nimeni un foc, în ţara chibritului olandez. Vreau să spun că există o mare indiferenţă pentru turistul ahtiat după pitoresc, e tratat ca un cetăţean de-al lor, lăsat în plata domnului să se descurce. Şi asta le face onoare acestor oameni cu 20 faţa lunguiaţă şi atât de gravi. Trebuie să-ţi culegi impresiile cu sudoarea frunţii tale.
Laleaua e Turnul Eiffel al ţării. Ori am mai spus-o? Nu, dar aveam intenţia să-ncep cu acest dicton făcut de mine şi n-ar fi fost deloc rău, că venea mai brusc. Era şi exact. M-am luat 25 însă cu vorba, abia acum mi-adusei aminte. Dacă la Paris eşti împins, pur şi simplu, îmbrâncit în turn, ca să vezi oraşul de sus (ce să vezi? ce să vezi mai întâi?), ca să ai un subiect gras de conversaţie, când te dai jos, frânt, aici subiectul ţi se prezintă gratis (dincolo plăteşti, te şi costă!). Pe cuvântul meu, şi lalelele, turnurile olandeze, sunt la înălţime. Te apucă ameţeala, nu alta. Şi Eiffelul şi ele (dânsele că merită. Corecturile mi le (ace Altul) au ieşit din mâna omului, numai că acestea din urmă, cu armătura lor de tulpine, cu vopseaua rezistând intemperiilor şi cu
30
1178
MARIN SORESCU
JURNAL
1179
fierăria bobocilor, în stare să suporte cerul acela imposibil, mi se par mai demne de admiraţie. O victorie a fierului asupra betonului, s-a spus despre turn. Bun, fie! O victorie a florii asupra... ne-am îndepărtat de subiect. Ce frumos e s-o apuci 5 pe drumul lui Odobescu, mai ales când, aici, ai în faţă un bărăgan de bălţate minunăţii... Priveşte un câmp de lalele: pur şi simplu vei amuţi. Ce înalte! Sau, cel puţin, aşa mi-au părui mie, care pun întotdeauna valoarea estetică pe primul plan. Şi ce mai au olandezii? îmi place să cred că n-am epuizai
io subiectul. Bineînţeles, din moment ce nici n-am fost la dig, dar cine să te ducă? Prierenii? Tragi cu puşca, Nici unul să sară, toţi muncesc, e adevărat, dar eu, dacă nu văd digul, nu mă-ntorc, până nu mă plimb o ţâră şi pe dig. Şi m-am plimbat. Suni de-o-ncăpăţânare!... Ala care-a zis „Thalassa", dacă-ar fi fosi
n olandez, ar fi adăugat imediat, tot în gura mare: „Digul digul". Abia la plecare, în drum spre Belgia, aveam să constat ce înseamnă să te lupţi cu fiara apoasă dezlănţuită. Şi-n linii mari -pe zeci de kilometri — s-o înfrângi, s-o sileşti să dea înapoi, să simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Un loc important
20 în importul lor e cimentul — adică munţi făcuţi praf, iau ciment şi de la noi — şi un ciment de calitate, mi-au mărturisit deschis.
Recapitulăm.
Un canal, o lalea, o vacă. Vaci cu ugere lalea. Se mulg lalelele. Inaptele curge pe canale. Marea e stropită cu lapte. Olan-
21 dezii servesc la micul dejun Marea Nordului, cu zahărul alături. Fazanii în pădurile-parcuri merg pe jos pe lângă maşini. Le dă mâna. Apa nu ştie dacă s-o ia la vale ori la deal. Căci nu e nici vale nici deal. Rinul şade-n cumpănă. Trebuie să-l hotărască omul, cu pompa, să se verse-n mare. Ptiu! bată-te să te bată de
30 Rin, băut de câteva ţări! Păşuni grase, cu garduri de apă. Şi corăbii... Câţi nori pe cer, atâtea corăbii. O corabie, un nor... O rază, scăpând printr-o crăpătură, dă peisajului brânci în pictura flamandă. După trei sute de ani vacile lui Cuyp sunt mai bălţate. Iar mulgătoarea poartă pantaloni în loc de fustă largă.
31 Şi spune: „Stop pentru vite!", oprind fluxul autoturismelor pe
şoseaua asfaltată. Seara cetăţenii se grăbesc să prindă ultimul canal, ca parizienii ultimul metrou.
Apoi: un surplus de păr. Piere, bărbi. Ce figuri copiate după Frans Hals! îndesaţi, cu vestă pe burtă, mustăţi şi perciuni. Amicul G., poet francez, etern adoraror al Taliei (nu zeiţa, că 5 n-am scris-o cu th), a sărutat un bărbat, travestit în fată. Din iuţeală de gută şi nebăgare de seamă. Stă şi-şi ştetge, scârbit, buzele de rujul de contrabandă. „Sois prudent, mon cher!" Altfel, femeile se deosebesc destul de bine.
Olanda stă ca un geamantan pe lângă Marea Nordului, io Face „hap" şi mai înghite câte-o halcă de fund de mare, în intervalul binecuvântat dintre maree. Cerul crăpat - ca un câmp, ori un crater, ars de secetă. Se cunoaşte secretul drămuirii fiecărei raze. Totul e de piatră. Şi n-au munţi. Totul e peste mare. Şi doar sunt sub nivelul ei. Galanţi, cultivă prundul /; mării, ca pe-o iubită. îi dau câte-o floricică, până-o cuceresc, îi dau câte-o floarea-soarelui, câte-un Van Gogh — şi pun şaua pe ea. Lângă Olanda, şi marea are canale. Fiecare gând e un început de dig. O vrabie, din cinci salturi, trece graniţa. Dar de ce s-o treacă? Are ce ciuguli, slavă Domnului. Nicăieri n-ai 20 sentimentul că te sufoci - dimpotrivă, senzaţia de spaţiu, vast. (Recitesc ce-am spus mai înainte, că mi se pare interesant. Vorbesc cu Unul.) Un copil a scăpat jos o cheie. Cheia de la ugerul vacii. I se dă pe mână de la vârsta asta? Toţi copiii cunosc, prin urmare, cifrul seifului cu lapte. 21
Eu nu pot trăi prea mult în preajma mării. Nu ştiu de ce. Repulsie reciprocă, dar a mea e mai pornită. De aceea îi admir pe olandezi, c-au deschis frontul pentru desfiinţarea, defrişarea ei. Simt apropierea furtunii c-o jumătate de zi înainte. îmi vâjâie urechile, mi se urcă tensiunea ori scade, dracu s-o ia, 30 curentul îmi injectează ochii. Aş fi bun de barometru în avion.
— Stop! Cros the cows! Să le lăsăm să treacă, admirând între timp tabloul care poartă acest nume.
Şi Unul şi altul?
Unul îşi ia notiţe şi altul fluieră în Olanda. 35
JURNAL
1181
SUEDIA
1974
ianuarie
ARHIPELAG LIRIC
5 Un început sau un sfârşit de munte? Un început sau un sfârşit de mare? Un început sau un sfârşit de pământ?
Peste tot această nehotărâre a reliefului.
Ochiuri de apă, pietroaie risipite pe ogoare.
Şi printre case, printre mesteceni şi pini,
Oameni albicioşi, cu pălării de pădurar cu pană
Şi-o mână de insigne în piept.
Forestierii, locuind în cabane, ca acel personaj din
nuvela lui Lundkvist, un blând uriaş, c-o nevastă
pitică, născătoare de nenumăraţi copii cât degetul.
Oare Golfstream-ul care cauzează iernii nordice
mâncând cu plescăituri zăpada, ori gheaţa de pe lacuri
Reuşeşte să încălzească şi inimile?
E un om bun, fiindcă pe-acolo trece Golfstream-ul — să se zică Curentul oceanic face apa călduţă, ca de ceai, însă nu toarnă şi în ceşti. Omul va fi distant,
Ceva neclar între timiditate şi răceală. Asta la început. Apoi uriaşul albicios îţi surâde, Insignele de pe piept prind sclipiri multicolore, în nord, spre Laponia, există un oraş care se pronunţă Veniz. Cât de mişcător îţi povestesc suedezii gluma cu turista americană care-a cerut la ghişeu un bilet pentru Veneţia. „I wont a tickit to Venis". De la Stockholm s-a urcat în cuşetă; a doua zi, coborând i * intră direct în nămeţi. „Dar unde-s canalele?" întreabă mirată. | | După cum Veneţia nordicului are mai puţine canale,
.- Tot aşa sufletul său comunică mai greu, are mai puţine • '   ţevi şi conducte spre lume. Dar atâtea câte există sunt suficiente! { ,ţ   La sfârşitul lui ianuarie, soare de primăvară (     în geamul trenului, şi-n gheaţa miilor de lacuri.
Sub gheaţa orbitoare, peştişorii călătoresc şi ei, ji jjj ca la geamul unui compartiment, spre Veneţia.
DRUMUL
Mai am de trecut o mare. Azi-noapte am văzut prundul mării. Se făcea că apa se retrăsese c-un deal, Ca prin sat pe la noi. Şi se aştepta acum fluxul. Nemaiputând fugi, eram curios Dac-o să-mi treacă peste căciulă. „Ia te uită, ce munţi sunt sub apă!" Şi aşteptam fluxul.
Marea Nordului îmi vine ca o mănuşă, Poate niţel cam lunguiaţă. Cine-a-mpletit-o din valuri Nu s-a gândit anume la mine.
1182
MARIN SORESCU
JURNAL
1183
Mănuşa, oricum, a fost aruncată.
Primesc provocarea pe puntea vaporului
Dând din cap
Şi mă apăr de romantismul
Pescăruşilor
Care se ţin după mine c-o aoreolă.
ARHIPEIAG
Femeile sunt gustoase,
Puţin cam sărate parcă,
Din cauza mării care le lasă pe pleoape
Un praf din zbaterile ancestrale.
Te simţi întrerupt
Cu acest arhipelag,
Unde insulele răsar deodată
Ca nişte şocuri de înaltă tensiune
In electricitatea caldului curent
Cum stau aşa orientat spre geamantanul de pe Portbagajul din faţă Răsăritul e
Tot ca la noi, se varsă darnic pe de lături.
Şinele pompează trenul
Care intră ca un ser tare
în venele cu mesteceni albi ale câmpiei.
HARTA
Gheţarii au fost săltaţi în sus
De brazi şi mesteceni, unindu-şi ramurile,
Luaţi pe braţe
Şi azvârliţi în Groenlanda.
Acum oile silabisesc iarba nordului. Ce linişte studioasă! Oi de mână, oi de tipar.
Săruţi o geană a mării Şi îndrăgeşi acest arhipelag sărat, Unde Eva te supune la şocuri electrice, Terapie sigură pentru reumatismul inimii.
Suedia
Punc-o virgulă într-un tratat de pace.
ORIENTARE
Trenul taie felii subţiri din peisaj
Şi le pune deoparte,
Ca o maşină de prăjit pâine
La micul dejun...
Soarele-mi vine în ochiul stâng,
PODUL
Vălurind, vălurind, Pădurile se dau cu capul De granitul stâncilor.
Greu e să fii pod peste mare, Deasupra - trenuri de marfă,
1184
MARIN SORESCU
JURNAL
1185
Dedesubt, vapoare,
Şi ameţeala apei, îndulcită continuu
De sărutul Golfstreamului.
PEISAJ MIŞCAT
Bucăţi de gheaţă pe lacuri.
Ca într-un pahar de whisky.
Când se lasă amurgul, dealurile sunt în
Pericol de-a fi confundate.
Corăbii bete, înţepenite între valuri, într-o atitudine de extaz.
Totuşi corăbiile care-au depăşit vârsta De optsprezece ani au voie să şe legene.
CASA PĂDURARULUI
Fiecare sat
Parcă e casa pădurarului, Fiecare om
Parcă are pene la pălărie.
Te simţi bine în Suedia, ca o sălbăticiune,
Mirosind vizuini pretutindeni.
Nu degeaba Linne a cules plante.
Nu văd chiar pe Nobel cu pene la pălărie,
Făcând să explodeze tainele pădurii.
Numai Stockholmul nu e casa pădurarului. Un oraş cu lifturi vechi
Ce urcă gâfâind, dar merg, oricum, până la capăt. La pensiunea unde am stat, pe Kommandorsgatan, Se mai află, acolo la etajul cinci, Şi „Grafina von Todleben".
Cum scria pe cartea ei de vizită pe care şi-o pusese pe uşă.
NORD
în pădurile de foioase
Doar cuiburile le-au mai rămas
Ca nişte frunze uscate, îndărătnice.
De cât timp nu m-am mai căţărat după
Ouă de cioară?
Ce-ar fi să fac asta aici şi acum ? Suspendat o clipă pe-o creangă, părând A cloci la marginea Stockholmului Nişte zări, nişte gânduri, Nişte zări-gânduri, care-ncep să dârdâie.
M-a rugat într-o zi să-i deschid o sticlă de vin,
Nu mai avea putere să tragă dopul cu tirbuşonul.
A insistat să beau un pahar. Era un vin vechi, un bourbon. 20
L-am sorbit, în timp ce vorbeam la telefonul public,
Acolo pe hol. Se uita dacă-mi place.
Trecuse de nouăzeci de ani, cred,
Spunea că, oricum, un pahar de vin îi face bine
Unui tânăr. 25
Grafina von Todleben! Mi-a rămas în minte, Bătrânica aceasta veche ca lumea, şi numele ei Atât de bizar.
Nu, Stockholmul nu-i casa pădurarului.
JURNAI.
1187
JURNAL DANEZ
1974
Pescăruşii de pe Baltica suferă că n-au ieşit la mare. Am simţit această stânjeneală la stolul care timp de două ceasuri 5 ne-a întovărăşit. Aproape n-au catadicsit să mişte o aripă. Nici măcar la suflul gândurilor mele. Au planat leneş deasupra noastră, a celor strânşi pe punte să admirăm nemărginirea mării. „Ce nemărginire? - păreau că spun ei, uimiţi de încântarea noastră naivă. Marea asta, dacă vrei, o treci pe jos. O prietenă
n de-a noastră, o barză, obişnuieşte adesea să stea într-un picior colo în larg şi apa abia dacă-i trece deasupra genunchiului". Cu toate acestea, aici circulă vase mari. Vasul în care suntem a înghiţit ca nimica trenul cu care am venit urmând să-1 treacă hopul, pentru ca apoi, când o da de tare să-şi continue drumul.
15 Alături, pe şine, mai era un mărfar şi printre ele multe alte maşini. Dacă n-am fi văzut dinainte marea, nici nu ne-am fi dat seama că suntem pe apă; ne-am fi mirat numai de ce staţionăm atât de mult într-o gară pustie. La ţărm, falca vasului se cască, uriaşă, şi trenul se desprinde uşor, ca un dinte de copil,
20 tras cu aţa. Călătorul care întârzie pe punte riscă să-1 piardă.
Călătoria în Danemarca o începi cu uimiri. Nu plouă şi nu e frig. Dimpotrivă: cerul are culoarea normală a cerului (albastru, bătând în albastru deschis), pe care la Berlin o vezi doar la înălţare ori Rusalii. Berlinul pare mai la nord decât Copenhaga.
Capitala mare a acestui stat mic trăieşte contradicţia semnalată «. de pescăruşi: a unei largi deschideri la o mare închisă. Aceasta i-a dus la răbufniri — ca acelea ale vikingilor, spaima barbară * a atâtor mări. Corăbiile lor, trase nu de mult din întunecimea | ,  mării, unde se odihniseră timp de secole, au aerul mirat al unor 5
animale geologice, readuse la viaţă. „Ce vă uitaţi la noi? De ce ■ , nu ne-aţi lăsat acolo să ne odihnim în timpul nosttu". Tot ex-" plozie înseamnă şi gândirea lui Kierkegaard - existenţială, cu probleme adânci şi crize de conştiinţă, într-o lume de comercianţi rotofei şi rumeni la obraji, la multe leghe de cele spiri- 10 tuale. După cum poveştile lui Andersen au însemnat iarăşi o răbufnire din realitatea plată şi tristă. Danemarca are mai multe ieşiri la basm, sau cel puţin tot atâtea câte are la mare. Primul danez pe care l-am cunoscut et a uscat din cauza saunei în care pierdea mult timp în fiecare zi, ca şi când ar fi intenţionat să 15 stoarcă toată apa din el şi să rămână uscat. Goana după uscat le e caracteristică: în jurul Copenhagăi au „fabricat" cu mâinile lor câteva insule artificiale. Pe ele cultivă flori - şi tunuri. Danemarca nu e, desigur, ţara tunurilor. Totuşi, ultimele produse îşi au explicaţia lor: cu ani în urmă englezii s-au apropiat 20 cu vasele militare de ţărm, făcând zob şi pulbere (să forţăm şi noi oleacă expresia) oraşul, în plină pace. La fel de aşezaţi ca şi grădinile lor, ca şi ogoarele care, toate, au aer de seră. Atât sunt de îngrijite - trase la rindea, cum observă un amic. Deasupra lor se ridică un abur bun, de pâine. Lanurile de grâu pe 25 cate le văd, din goană, sunt înalte, pe alocuri spicele au fost culcate de vânt, dar totul e încă verde, crud. Suntem la începutul lui iunie. Coacerea recoltei, trebuie împinsă din spate, înainte de începerea ploilor - şi oamenii parcă suflă cald peste câmp. Ţăranul danez e de o hărnicie proverbială, reuşind mi- 30 nuni de îndemânare şi chiverniseală. în jurul unor mori de vânt care nu-şi văd capul de treburi - cirezi de vite, turme de porci. Păşunile sunt atât de grase că se pot întinde pe pâine în loc de unt. O ţară joasă ca podul palmei, când o faci căuş să bei din
1188
MARIN SORESCU
JURNAL
1189
ea. O ţară unde catargele reprezintă punctele cele mai înalte, încotro să se îndrepte privirile, dacă nu spre aceste piscuri? Vikingii şi-au mutat cu ei munţii.
Coborând ca nişte vulturi peste jumătate din Albion, peste 5 Flandra... se crede c-ar fi ajuns până în America, descoperind-o înaintea lui Columb, spre marea ignoranţă a acestuia. Nu s-au găsit urme, nu s-a găsit nimic în această privinţă. Corăbiile lor, dezgropate ca nişte moaşte, tac chitic. Nu ştiu ce nu le convine şi poate s-ar scufunda pe loc, dacă n-ar fi ţinute zdravăn la ţărm.
io Sub ele fiordul lacom înghite în sec. Ar fi fost în stare să ajungă şi-n America. Şi de ce nu? Aveau apucături de adevăraţi descoperitori. Din mica lor insulă porneau cu bărbile roşcate, în flăcări şi catargele vaselor în dinţi. Descopereau azi Anglia, mâine Flandra şi voiau să le ocupe, pe bază că le-au descoperit.
15 Oare migraţia popoarelor - s-o luăm istoric - n-a fost o adevărată goană după descoperiri? Hoarde de Columbi, Vasco da Gama, Magelani şi Amerigo Vespucci pe cai... prin Europa răsăriteană o descopereau şi-o redescopereau şi dădeau s-o boteze. Sunt rugat să le spun o poveste unor copii, într-o seară -
20 ţara lui Andersen, respectam tradiţia. îi întreb dacă e adevărat că vikingii cei cu spirit de iniţiativă aveau în vârful lopeţilor nişte rulmenţi, care atingeau fundul mării şi din cauza asta corăbiile lor zburau aşa de repede, fiindcă mergeau pe jos... Alunecau pe rulmenţi. Rulmenţii mergeau prin unt. Fundul mării
25 e gras ca untul din cauza... Nu-i adevărat, ziceau ei (copiii), vikingii erau muşchiuloşi şi trăgeau la lopeţi al naibii de tare. „Dar voi n-aveţi muşchi tari, de ce abia vă târâţi la şcoală?"
Joaca preferată a copiilor e aici tot marea. Din Parcul Tivoli unde jucăriile, căluţii, tiribombele, balansoarele sunt în comun 50 se aruncă pe biciclete şi fuga la tărm. Trotineta, bicicleta, corabia - iată schema evoluţiei. Străzile au piste pentru bici-clişti. Marea - piste pentru corăbii. La ţărm îşi are fiecare puşti
corăbioara lui, mai mică sau mai mare. Se urcă pe ea şi pe-aci ţie drumul. Ruperea de familie, aventura beată, drogurile... (Dar am apucat-o pe altă pistă. Problema generaţiei tinere, a educaţiei - altă dată). „Unde te duci?" - le strigă mamele de la fereastră. „în lume". „Du-te, dar să vii repede, să nu afle taică-tău". într-o zi dau fuga până la Elsinor să-ntreb de Hamlet. Până la Castel, tot ţărmul era plin de corăbii... Plin de pânze. Marea semăna cu o piaţă unde se desfac solduri. Am văzut şi lebede bălăcindu-se în valuri. Lebede de mare. Am înţeles de ce stema veche a Danemarcei are o lebădă purtând coroană. Şi de ce frumoasa Leda e atât de prezentă în muzeele din Copenhaga.
JURNAI.
1191
BERLINUL OCCIDENTAL
[1974]
Cine şi-a încins măcar odată mijlocul cu Calea Princepelui elector (Kurfiirsterdamm) târăşte toată viaţa cureaua-i lată, de 5 piele încrustată cu floricele, de studenţi fără burtă, înalţi şi pletoşi, mâncând doi dintr-o farfurie, la marginea străzii, lângă tarabe cu inele de tablă şi mărgele de sticlă. Sclipeşte întunecai paftaua imensă, Gedăchnis Kirche, unde în fiecare sâmbătă seara Bach se aşază la orgă. Bombele au dat oraşul la-ntors,
io stampele vechi au cam ieşit la spălat. Fete înalte, blonde, taie străzile drepte, cu diamantul din inele, le înălbesc la râu. Spre a curge precum un bac cu cărbuni. Nu mai vezi nici un cal la Charlotenburg în piaţă; în faţa palatului, din toată parada cu fireturi, galoane şi tambur-major am rămas doar eu, care eram
ti mai la coadă, în mulţime, spectator, căscam gura. N-am poposit lângă Tegel să mă extenuez, Dumnezeule! In grădina umbroasă a conacului Humboldzilor îmi lipesc nasul de fiecare stejar din alee, ca de-o vitrină cu linişte. Liniştea o ascult într-o zi cu Aurel Stroe care-o şi orchestrează. Cercurile copacilor aş
a vrea să mi le-agăţ de urechi, de buze, ca sălbaticii. O ciocăni-toare dă cu pietre în sufletul meu, care face el însuşi cercuri concentrice, tot mai mari, până cuprind tot lacul, mă confund cu pădurea şi cu corăbiile cu pânze. Italianul din Savigny Platz mă întoarce cu picioarele pe pământ: a uitat să pună ulei în
25 pizza lui, o minune a secolului! Am venit aici pur şi simplu
să-mi las mustaţă. Să crească în lături, cât cuprinde, rad cu ele partea cealaltă a trotuarului. Dahlemul, televiziunea, totul. Mă iscălesc cu ele în treacăt pe fiecare frunză din Grunewald şi apoi i le dau vestului să le păstreze, suvenire din partea mea.
Am cumpărat un butoi cu bere, aştept să se golească, să trag 5 la butoi impresiile, scrise pe papirus, luat de sub ochii frumoasei Nefertite, din cetatea adormită, care se va face că nu mă mai cunoaşte peste o sută de ani; nici pe mine, nici pe dumneata, nici DAAD-ul, e prea mândră şi cu nasul pe sus. Timpul a muşcat-o de ureche, erotic şi de mii de ani se abţine să nu zâm- 10 bească princiar, gâdilată. Numai într-un butoi sigilat pot expedia astfel de însemnări. îl arunc în Sprea, e mai ieftin pe calea apei, deşi mai lung, de aici în Havel, în Elba, apoi în Marea Nordului, apoi ocolind pe oceane şi mări. Voi fi anunţat de portul Constanţa că mi-a sosit un butoi cu amintiri din Berlinul 15 occidental. Asta când voi fi bătrân şi cu imaginaţia pe drojdie. Vor pica bine, desigur, ce-ţi vine de la nemţi, oricum, e lucru solid şi garantat.
Acum stau cu ochii în patru să nu-mi scape un amănunt. Mănânc în picioare la un Imbis să am orizontul liber. Miros 20 de bratwurşti la ora prânzului, foi de viţă în saramură, măsline, telemea, sos picant turcesc, din Kreutberg. La aeroport avioanele fac o spărtură în cer, să mai iasă din fumuri. Maşinile! Van Gogh aici şi-ar fi tăiat cu siguranţă amândouă urechile. Chioşcurile de ziare sunt ca nişte zepeline umflate cu sâni mai 25 uşori decât aerul - se zice - coloraţi, de pe prima pagină, gata să-şi ia zborul la orice adiere. Viaţa e, într-adevăr, frumoasă şi prinde aripi pe ici pe colo. Miresele permanente, care te privesc în ochi, au un gând ascuns. Zâmbetul lor la lumina neonului e aproape ilizibil. Studiez cu lupa timbrele cumpărate cu kilo- 50 gramul în Wilmersdorfer. Le aşez pe ţări, pe serii - un mijloc plăcut de a-ţi petrece timpul. Le tot scriu prietenilor mei: „Lipiţi timbre frumoase pe vederi". Când nu primesc scrisori, n-am la ce medita dimineaţa, când mă bărbieresc în oglindă.
1192
MARIN SORESCU
JURNAL
1193
Maşina mea de scris e nouă, literele sunt mai hămesite decât tigrii şi leoparzii de la Zoo, nu ştiu ce să le dau să înfulece. Abia aşteaptă să facă praf halci mari din realitatea occidentală, având în buzunar asigurarea că n-o să-i rămână la stomac. O plimb cu taxiul. „Ia seama, îi zic, fii cu ochii în patru! Să te văd cum o să te-aşterni pe descrierea realistă". De câte ori bat un Won un ă, buricele degetelor simt înţepături, de parcă li se ia sânge la analiză. Bine spunea cineva că scriind despre un oraş te analizezi totodată pe tine. Stiuba lui Herbach blajinul, cu câţiva metri sub nivelul străzii, e plină ochi cu literatură progresistă. Nici sardelele n-ar sta mai înghesuite ca aceşti pasionaţi tineri, ascultând atenţi. Ce-o fi în capul lor? Toate ideile mari ale secolului. Acum au ieşit afară, de sub stradă, pe stradă, să mai ia legătura cu pământul, ca Anteu. Pe asfalt - dicteul automai al roţilor. Discuţiile unse cu fum, din pipe marinăreşti, se vor purta până spre ziuă la berăria din colţ. Ca şi cele urmând şezătorilor cu mare afiş, şi puhoi de amatori în sală — la Akademie der Kiinste, unde poţi obţine un autograf de la Giinther Grass ori Max Frisch. Ceva din tradiţia mare a bătrânului oraş se înnoadă aici din nou, precum bărbile lor rebele, deasupra halbei pe jumătate băută şi-a porţiei gustoase de fasole. Ia o expoziţie, deşi stătea pe loc, era să mă calce un Mercedes. Avea peruci de damă în loc de faruri şi cum sunt eu cu ochii Ia cucoane, de unde să ştiu că e un experiment? Trepida nervos pe-un câmp de farfurii albe. Două pistoane acţionau două greble care spărgeau ritmic farfuriile albe (paguba intrând în viitorul artei). N-am înţeles explicaţia. îl vom întreba pe domnul Ruhrberg, as în materie de plastică. La rândul său, domnul Ruhrberg va da din cap şi-1 va întreba pe sculptor, care va da din cap şi va întreba maşina, care va da din pistoane, care vor da din greble, care vor da în farfurii. „Ce sunt vinovate ele?", va zâmbi distinsul critic de artă. De altfel, nici n-a primit această „sta-tuie"-ttofeu în casa sa ospitalieră de pe Unter der Ecke, cel mai valoros muzeu de artă modernă, cartea de vizită a noilor galerii.
Scriitori din toată lumea, compozitori hipnotizaţi de concertele | lui Karajan, luând cu asalt acustica bisericilor, unii râcâind ţ 4 direct pe timpan, pictori tineri - toţi se simt aici ca la ei acasă. | j; Pictura cunoaşte un avânt, încerc să-i bag asta în cap maşinii '. . mele de scris, după ce m-am vânturat prin galerii şi muzee, am l luat atelierele la rând. Să nu uităm să scriem într-o zi despre Jurgen Waller, bolovănos, încordat, asimetric, aşa cum ne pri-j i veste din colţul tabloului Reitetfur das Rapital. în atelierul său, ' ■• o pasăre exotică se zgârie cu mâţa, pe care artistul, distrat, îşi % şterge uneori pensula. Ori despre „camuflajele" lui Karl Horst 4 Hodicke, de la prima bienală, motivele mutate cu cuţitul de tf pe un tablou pe altul, precum şi despre pânzele lui mari, între-T t.iiate de un fel de liane de culoare. Sunt reclame de neon şi im burlane, ori reclame pentru covoarele turceşti: Berlinul occi-ţ * dental îşi găseşte în Hodicke un romantic, care descoperă de-' ^ corativul străzilor, al faţadelor, totul văzut într-un avânt de
Iculoare. S-ar putea să fie şi-o ironie, ca în tabloul sugerând un glob pământesc, reclamă pentru pantofi. Mi-a plăcut mult * Pachetul de forţe, pânza viguroasă a lui Sorge. Pachetul de forţe, 3> aşa s-ar putea numi noul val care pleacă acum din Tegel. i f       Nicăieri o maşină de scris nu se simte mai bine decât la 1Ş Literarisches Colloquium, cetatea lui Walter Hollerer. E încon-' ^ jurată, medieval, de un şanţ de apă - Wannsee - şi are turnuri ' * de veghe, unde prietenul nostru Gerald Bisinger, înarmat cu g, un binoclu italian, scrutează orizontul, spre a descoperi de unde \ vin noile drumuri în literatură. Toate scaunele de aici au văzut ■|  lumina tiparului, blitz-\\\ inspirat al Renatei van Mangoldt le-a ■   aşezat cu grijă pe copertă şi la lumina cea mai favorabilă. Fiecare îşi are acum povestea Iui, simplă dar emoţionantă: pe acesta a pozat Henrich Boli, pe acesta a tras din pipă Max Frisch, pe celălalt a-ncălecat, plin de nerv, Elias Canetti. Ori au zâmbit f  blond suedezii Transtromer şi Gustafsson. Iată câţi oameni au trecut prin acest colţ de lume în ultimii ani - nu sunt singurul, orice s-ar spune. La Giinther Grass ori la Hans Magnus
1194
MARIN SORESCU
JURNAI.
1195
Enzensberger fereastra e luminată până seara târziu, semn cil „muncesc hârtia". Desigur, lucrează (mă asigură de asta şi poetul Nicolas Born, şi criticul Hans Cristoph Buch, două condeie straşnice, de mare viitor). Toţi fac muncă de pionierat, sc 5 înhamă la greu, transpiră, nu ca unul care caută metafore prin Eurojia Center şi-şi plimbă maşina de scris cu taxiul, e drepi, ca să se îmbibe, să pipăie, să miroasă. Hai acasă, îi zic, te-ai îmbibat, ai pipăit, ai mirosit. Era prea linişte la Giiritzelstrassc, pune-te pe răpăit, pe pocnit, constructiv ca o macara care dc-w molează, până vor ieşi colocatarii să strige: „Ruhe!" - cum s-a întâmplat când am vrut să-mi bat covorul pe balcon, crezân-du-măîn curtea patriarhală din Bucureşti. „Ruhe!" - mă răstesc şi eu la nişte câini care se zbenguie pe trotuar. Să-mi aud gândurile. Ori unde rămăsesem? ;î      Era să sărim peste Dahlem, tocmai locul unde mi-am îngropat cele mai frumoase ore, studiindu-1 centimetru cu centimetru, cum ar spune Mircea Horia Simionescu. Da, mă număr printre cei care au scotocit peste tot, am întors, ca să zic aşa, Dahlemul pe dos, fără să găsesc o operă mediocră - spun asta 20 cu furie. Capodopere una lângă alta, până la orizont, ca în energicul joc de bărbaţi „la kilometru" evocat de I. L. Caragiale. (Sticlele de bere, băute, erau expuse cap la cap pe podea şi cel care ajungea mai repede la perete câştiga jocul.) Arta aici abia dacă coboară sub Fra Angelico, Vermeer, Cranach - cu un lai 25 de palmă. M-am surprins uneori contemplând locul unor tablouri date la restaurat, fără să bag de seamă dispariţia sa, şi cu acelaşi pericol de a cădea în extaz. Atât de bine cunosc fiecare pată de culoare. Fiecare trăsătură de pensulă!
Detectez cu nervii curenţii care circulă pe străzi. Copii 30 înalţă zmee prin parcuri. Şi parcă toate smeele sunt legate cu aţă de măseaua mea de minte, opintindu-se pentru o extracţie cosmică. Da, uneori am cunoscut şi eu în Berlinul occidental febra creaţiei.
23 mai
Himmelfarht, Wannsee, plin de corăbii cu pânze. Vânt dinspre maluri. Poate din cauza lebedelor, care dau din aripi, cu capul afundat în apă, ca un joc de-a baba-oarba. Apoi şi vânt de sus - pe unde trec avioane. E înnorat. Apa e tulbure. Pare î un colţ nordic, cu bucăţi de pânze flamande, fără spărtura din nori, caracteristică. Pescari cu ustensilele lor ultramoderne pe mal. Castanii cu toate farurile aprinse.
Noaptea, când castanii pun faza mare... Atenţie, semnalizează castanii! io
Da, e primăvară, e înălţarea - iată-mă pe malul Wannsee-ului, printre copii, dând firimituri de pâine la lebede, printre pescarii cu geamantane de cârlige, ca şi când ar intenţiona să prindă balena albă. M-a prins înălţarea pe drumuri. Cu ce cârlige sfinte m-a prins înălţarea pe drumuri... /;
Liegewiese: Fushal untersagt! Bine că ni se atrage atenţia. Aseară, la Akademie der Kiinste, au citit versuri Jandl, Mayrocker şi Gerald Bisinger. Descompunerea limbajului poetic, şcoala formalistă vieneză — bună în accentele parodice şi ironice. O germană bazată pe cuvânt, silabă.
O bere, apoi, la S. Bahn, cu toată ceata. Impresie bună îmi face poetul şi criticul Jonkee. îl citisem, mai de mult, şi numele îmi era oarecum familiar. Interesantă modalitatea lui Bisinger de-a face poezie despre cum face poezia, amestecând citate, spunând cine i-a cerut poezia, ce revistă, cum o scrie şi cine-1 întrerupe în timp ce-o scrie. Totul în sfera lucidităţii. încântă mai ales cursivitatea aceasta cu hoputi.
- Ein Schwan, nocb ein Schwan, noch ein Schwan! exclamă lângă mine o tânără mamă, arătându-le lebedele celor doi copii mici, pe care-i ţine de mână. Pe banca mea, ascult cântecul de lebădă al poeziei concrete.
20
1196
MARIN SORESCU
JURNAL
1197
întârziind Ia controlul paşapoartelor, ieri, în aeroportul din Berlinul de Est am pierdut autobuzul spre Vest, care tocmai pleca. Un alt şofer, văzându-mă dezamăgit, nu era nici un taxi, s-a oferit să mă ducă el cu autobuzul mare până la frontieră, adică vreo jumătate de kilometru. Mi-a cerut pentru asta o sticlă de coniac, auzind că sunt român.
Culmea e că o şi aveam şi i-am dat-o bucuros cu un fel de mândrie naţională. Iată şi un produs de-al nostru care se caută!
NISIPUL
Numai când îţi dă în ochi Observi că oraşul e clădit pe nisip.
O dată, de două ori - şi bag de seamă, Lăcrimând
Clipind des din gene, dând capul pe spate, Că Berlinul e clădit solid pe nisip.
Sub S. Bahn, sub Europa Center,
Sub Zoo, intrând între copitele elefanţilor,
Sub Geadăchnis Kirche
Unde Bismarck a intrat în locul lui Dumnezeu
în mozaic, tronând, Sub toate rădăcinile Ce-au mai rămas Marea de nisip.
Pinul jupuit, când îşi trimite rădăcinile După hrană, dimineaţa, Face valuri,
Zguduie discret, în viscere, oraşul.
Griinewald-ul - la o aruncătură de băţ, cu pinii Ca o ceată de delfini, sărind din valuri, Lângă ţărm.
25 mai
La conferinţa de presă de ieri, vreo 40—50 de persoane, în sala mare de la Literariscbes Coloquium. Prezentarea făcută de Walter Holleter, directorul Colocviului, autorilor recent publicaţi: Ernst Jandl, Frederick Mayrocker şi Sorescu.
Prezentare caldă şi spirituală. A vorbit apoi Karl Ruhrberg. Autorii au spus şi ei câte ceva şi au citit poezii. Discuţii cu ziariştii.
28 mai
Berlinul e un oraş acut provincial, dar el nu ştie, îmi spunea ieri cineva, continuând: Nici tu nu-ţi dai seama de asta, decât după un timp. întâi vezi că e linişte, şi asta îţi place. Te simţi bine. Apoi te întrebi: Dar de ce e aşa linişte? De altfel, aceeaşi situaţie la Diisseldorf, Hamburg.
Nu există o capitală culturală, există provincii culturale. De altfel, toate aceste „provincii", în plină întrecere, fac mai mult decât o capitală. Nemţii au reuşit să descentralizeze viaţa culturală, mai mult decât francezii, unde Parisul e totul.
Sctiu în S. Bahn - cât îmi e acum de familiar! - mergând spre Dahlem. Lângă staţia Grunewald, observ pe fereastră un fel de manej. O doamnă tânără învaţă călăria. Jocheul ţine calul de funia lungă. Femeia abia se ţine sus. Crupele calului, crupele ei - totuna.
1198
MARIN SORESCU
JURNAL
1199
La Dahlem am sălile mele, unde mă duc direct. Vermeer: „Herr und Dame beim Wein" şi „Junge Dame mit Perlenhalsband". Pluş. Se văd cuiele de cupru lustruit, în scaun. Studiez speteaza scaunului şi vitraliul celui de-al doilea tablou. 5 Aici am ajuns. Cu Vermeer trebuie să mergi încet.
Gâtul femeii lui Veneziano nu-mi spune azi nimic. îşi lungeşte gâtul să vadă. Ce să vadă? Şi eu m-am schimbat mult între timp.
La Rafael încep să observ ramele. Şi cât l-am admirat - şi-admir, când sunt în toane mai bune.
Venus şi Simonetta lui Botticelli au, cred, aceeaşi perucă, la 15 care au contribuit, pe puţin, trei femei zdravene la minte şi la păr, cu blondul lor tezaur. Or fi fost nemţoaice, unde vezi aşa blonde în Italia?
Cum fac primii paşi în muzee, începe să mi se-nvârtă capul. Mă dor ochii. Poate din cauza nudurilor. Prea multă albeaţă -la soare te puteai uita - ori concentrare? Ca şi când aş intra într-o rază de lumină care e descompusă printr-o prismă. Mă descompun la rându-mi printr-o prismă. Alta.
Venus a lui Tizian, cu cântăreţul din orgă... E ca o duminică.
Leda cu lebăda, a lui Coreggio, face o bună impresie, îţi dă un sentiment de culpabilitate — ai pătruns într-o intimitate a zeilor şi zeiţelor şi eşti acceptat, dacă nu trăncăneşti. Gâtul lebedei printre sâni ar fi tăiat, azi, de cenzura parohială, să 5 zicem. Zâmbetul Ledei, „dezlănţuit", aproape obosit, vinovat, pleoapele lăsate în jos... Să trecem mai departe.
Dacă, printr-o minune, personajele din tablouri ar învia şi-ar lua locul vizitatorilor din muzee, aceştia, intrând în locul w lor, în rame... ce s-ar întâmpla? S-ar întâmpla următoarele: Personajele pictate, văzându-se vii, nu s-ar mira că se află într-o vecinătate aşa de ciudată, din epoci pe care noi le considerăm foarte îndepărtate, aşa cum s-au nimerit în colecţie. Vizitatorii intraţi în rame... ar duce cu ei secretul lor şi-al modului în care li s-au /5 pregătit (copt) culorile. în fiecare timp sunt contemporane mai multe epoci. Asta o vezi după cei înghesuiţi prin muzee.
ONOMATOPEE Poc! - butonul.
Sfâr! - liftul. 20
Cline! - cheie-n uşă.
Cline! cline! - cheia-n uşă, de două ori.
Zdrang! - şi lanţul.
Poc! - butonul televizorului.
Prîî! — prîî! pâr! pâr! Poc! Pac! împuşcături, acolo. 25
Gâl - gâl, gâl! - apa.
Zdrang! - capacul (coşciugului).
Pst! Friedenbof.
La întoarcere, nu mai zăresc, pe fereastră, călăreaţa şi calul. Tabloul impresionist cu călăreaţa şi calul. Cum se duc toate! ;w
JURNAL
1201
VENEŢIA
1974
1 iunie
Ajuns azi la prânz, după o călătorie de groază, cu rrenul de la Viena. Biletul meu de vagon-lit, cumpărat la Bucureşti, n-a fost anunţat acolo şi m-am pomenit fără loc. Dormit într-un picior. Nu, n-a fost somn. Gândit ce frumoasă e Veneţia, într-un picior. în plus, trenul a avut o întârziere de vreo trei ore. Ajuns la Veneţia pe la 12,30 (Plecat la 11 seara din Viena). întreb la gară de un hotel pe aproape. Stau la Villa Rosa, lângă Statione centrale (3000 lire, pe noapte). O cămăruţă fără ferestre, dar cu uşă spre terasă. (Nu se pot toate deodată.) O plimbare de probă prin oraş. Vederi şi Reisegeetichte.
FULGERE
Fulgeră cu aur,
Leii fac insolaţie de atâta aurărie.
Sfinţii îşi lasă treburile lor obşteşti, de pe pereţii
Curbaţi ca fruntea
Şi se îndeasă printre vizitatori.
Bazilica e prea mare, simt şi ei dorinţa
S-o parcurgă din alte unghiuri.
Unul a intrat în gândul meu, dau să-l trag de barbă,
îi simt aripile înfoindu-mi spinarea.
Iată-mă şi manechin pentru dumnezeire!
Bazilica e lucrată de ciocul porumbeilor,
Care au pus pietricică lângă pietricică.
Bazilica o mare guşă,
Unde se mistuie cer.
Pardoseala e vălurită - din diferite culori de marmoră. Aposrolii
Păşesc cu grijă pe catapeteazmă, nu mai găsesc treapta.
Li se pare lor sau Veneţia se scufundă?
Iată pardoseala e deja vălurită,
Lumea asta umblă pe valuri, în frunte cu mine.
Piciorul lor întârzie în aer o clipă.
Cineva a aruncat acum un bănuţ într-o fântână. Să se întoarcă în vis.
BĂRCILE
Frecându-se de parii de care sunt priponite, Cum mai seamănă gondolele cu cerbii, pe lună, Făcând dragoste cu scoarţa stejarilor din poiană, singuri, Puţin le pasă de influenţa arabă în arhitectura palatului ducal. împroaşcă, alb, ţărmul, şi-aşa înspumat. , Legănarea bărcilor are ceva din mersul de femeie. Bat ritmic pasul pe loc, Pradă fluxului mării
Excesul de senzualitate^e Ta logodnă* dogelui cu marea.
1202
MARIN SORESCU
JURNAL
1203
2 iunie
NUMĂRĂTOAREA LEILOR
Clopotarii de bronz Numără prin răcnete de clopot 5 Leii Veneţiei. Bang - o dată, tare, unul pe obelisc. Bang-bang - doi la intrarea în basilică, pe dreapta. Bang — unul cu aripi şi-o carte, Bang - altul cu aripi w Bang-bang - doi, de granit, cam deterioraţi, cam încălecaţi de
copii.
Bang - cel de piatră, din dreapta... Bang-bang — bang-bang, Numărătoare continuă...
Am scris pe biletele de hotel, pe cele de autobuze O să încep să scriu pe porumbei, Cu propria lor pană -întâi pe cei albi, imaculaţi. 20 Din turn mă uit după nori Cineva, în Piaţa San Marco. Prinde porumbei cu geamantanul.
Porumbeii strânşi pe boabe 25 Au scris, fără să ştie, cuvântul „coca-cola" Sub ochii lui San Marco!
I
Căţeii sunt tunşi ca leul veneţian. Doi s-au întâlnit şi se mârâie.
Fac politică
Ruinarea cărămizii, mucegăirea pietrei, putrezirea
lemnului,
cocleala bronzului.
La prânz laguna miroase a tavola calda. E ca o tavola calda, Unde plăteşti şi coperta.
OCOLIREA OCHILOR
Totul în Occident, e cum să ocoleşti
Ochii celor care caută să te privească în ochi.
Asta înseamnă că-ţi cer pomană.
Cum întâlneşti ochii cuiva, trebuie să-i plăteşti.
Expresia de durere, de milogeală.
2 iunie
Popas la o tratorie. Am luat seama unde am tras, aşa frânt de oboseală: Villa Rosa, Caile de la Misericordia.
Plecat spre Roma, la 10,30. Cam de dimineaţă. Patul prea moale, azi-noapte. Şi cu obloanele trase, dinspre terasă, beznă. Un ţânţar mi-a bâzâit o vreme pe la ureche. (Am tras obloanele ca să nu mă nimerească.) Apoi s-a auzit apa picurând. Pe la trei noaptea m-am trezit odihnit. Am aprins lumina să văd unde picură. Poate în camera vecină. Să fie oare un deşteptător care face pe clepsidra cu apă? Adorm din nou, mă scol pe la 8,30. O dimineaţă frumoasă. Grupuri de turişti veseli merg spre San Marco. Ducă-se. Viaţa mi se pare ieftină.
Am uitat să pun vederile la poştă.
1204
MARIN SORESCU
JURNAI.
1205
Ce văd din tren? Maci, câmpuri de maci, vii, pomi. Case acoperite cu ţiglă. Peisajul plat. Câteva minute mi-am clătii ochii în lagună. De la Bologna priveliştea se schimbă. Teren accidentat - deci pitoresc. Multe tuneluri.
Veneţia cu canalele sale.
Pate o lucrătură în lână, moale.
Ca un pulover
Pe care o fată frumoasă
Cu picioarele lungi, în mare,
Tot încearcă să-1 scoată pe cap
Şi i s-a-nţepenit în dreptul sânilor.
Restaurarea Veneţiei şi conservarea monumentelor sale costă un milion cinci sute de mii de dolari, după evaluarea UNESCO, din iulie 1973. Fondul internaţional pentru monumente are un comitet cu sediul la Veneţia şi New York. Nu ştiu dacă s-a început ceva, efectiv. Dar nici nu văd cum va fi salvată. Să dea Dumnezeu. în veselia şi bâlciul, bogăţia de-aici - tristeţea Pompeiului, înainte de erupţia Vezuviului. Presimţirea scufundării — chiar dacă aceasta e lentă. Primele trepte sunt deja în apă.
(Lasă Veneţia, să vedem ce ne mai aşteaptă şi la Roma.)
9 iunie
Din nou la Veneţia, pentru trei zile. Ca un făcut. Două nopţi la Hotelul II Principe etaj 1, camera 31. Costă 18 000 dc lire. Dar nu ştiu de ce. în toate hotelurile, fie de 1500, fie de 18 000 de lire trebuie să picure apa. Azi prânz lung la
Montselice — o localitate plină de farmec, lângă Padova. Emoţii cu autobuzul, care a urcat din greu muntele, spre locul restaurantului. De fapt, o casă de odihnă şi pensiune a călugărilor franciscani, în vârful unui mic munte. Urcarea a fost cu peripeţii - întrucât drumul era prea îngust pentru pulmanul nostru. Şoferul tot da înapoi, la cotituri şi aveai impresia că-i scapă frâna şi ne răsturnăm în prăpastie. Câţiva dintre scriitorii români au coborât şi-au venit pe jos. Privelişte splendidă de sus. Azi-dimineaţă au început luctările colocviului în sala bibliotecii castelului Montselice. Plictiseală. Lucrări prea lungi — despre Petrarca -în stilul acela doct şi didactic al specialiştilor.
SOMN ODIHNITOR
Să te trezeşti şi să nu ştii unde e lumina.
Să doreşti să mergi la baie şi să intri-n perete.
Mă deştept noaptea, pe la trei
Şi mă frec la ochi: în ce ţară,
în ce oraş, în ce an?
Ce bun e un somn greu,
Cu gândurile frânte, deşeiat de geamantanele în care îţi cari rufe, caiete de însemnări, ghiduri.
Deşteptarea la 7 dimineaţa, cu somnul nefăcut. Două nopţi la hotelul Leon Bianco, în Padova. Ajuns acolo vineri seara, tot grupul de scriitori români, după o zi cu pulmanul, de la Roma. Imediat, seara, recepţie dată de universitate. Discursul rectorului, apoi al conferenţiarului de limbă română, Sorin Staţi. Atmosferă caldă, tavola calda.
1206
MARIN SORESCU
10 iunie
Ani trecut peste toate podurile, şi într-un sens şi în celă-      ! t lalt. Nu mi-am dat seama când era în răspăr. Mergea atât de uşor şi-aşa, şi-aşa! De aceea, aici te pierzi uşor. S-ar fi putut să 5 fie acelaşi pod peste care am trecut cu domnul Edgar Papu, care adineauri era cu mine. Acum unde-o fi dispărut? în Veneţia
oamenii se caută ani de zile, rătăcind pe străzi. i „
v ■ OLANDA
Veneţia e ca un labirint. io       Uneori îmi dădeam seama unde sunt: Da, ştiu, sunt La Veneţia. Iată faţada cu coloane albe Şi plăci de marmură, iată podul, iată canalul.
Străzi prea înguste. Veneţia nu-i încape pe oamenii corpolenţi. De aceea are Canale Grande. Nu-l încape nici peTintoretto. 15 Tintoretto e pictor anti-bloc. Face picturi prea mari. în chiesa Frari, după o perdea de plastic, o pictoriţă restaurează un Tizian, sub supravegherea unui călugăr. E tânără, ar putea pune culorile cu sânii, aşa ar merita Tizian.
It
1974
14 iunie
Sosit la Rotterdam. O zi şi-o noapte cu trenul, de la Veneţia. Schimbat tren Miinchen - de aici cu Liegewagen. Minunată regiunea Innsbruckului şi toată zona de la Verona până acolo. Ai ce vedea. Innul - verde. Podul „Europa". Zăpadă până spre văi. La Miinchen ploua. Gară civilizată, se găsesc cărucioare pentru bagaj şi poţi să mănânci iute un Brâtwurst cu muştar si să bei o coca-cola.
Mă simt ca un buştean descojit.
Şi tu - răşină posibilă.
Stau în cot, în trecătoarea Brennero,
E atât de îngustă! Dacă pun creionul
De-a curmezişul, opresc trenul.
Casele rare, ca nişte incunabule.
Zăpada pe culmi, la mijlocul lui iunie
Brazii căzuţi, ca nişte beţe
Lângă o cutie de chibrituri vărsată,
Când şi-a aprins Dumnezeu luleaua.
1208
MARIN SORESCU
JURNAL
1209
Multe tunele, că nu apuci să scrii un cuvânt până la capăt, că se întunecă. De la Verona spre Innsbruck, prea multe tunele. La Veneţia am întotdeauna câte-o noapte de groază.
Tot ce faci e definitiv.
Vezi c-ar trebui să ştii şi puţină geografie, când ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap şi tot călătoreşti ? Cum se numeşte trecătoarea dinspre Innsbruck? Şi ce munţi sunt ăştia? Cel mai emoţionant e când treci peste viaducte. Apa Innului e verde -ochii tăi cum sunt? Dorul de tine m-a apucat la Bolzanno, dintr-o dată, ca o durere de măsele - şi iată sus pietrele de la Innsbruck. Şi eu, ce mândru mă simţeam pe schiuri!
Soarele e bârna din ochiul meu.
Veneţia îşi scutură bronzul la ore exacte.
Bate covorul de aer,
Plin de aur şi de exclamaţii,
Fâlfâit de porumbei.
Sunetele cad ca un fân cosit.
Ce odihnitoare e Veneţia când se fardează! Când îşi creionează podurile Dimineaţa în faţa Adriaticei, Oglinda ei - veneţiană.
îşi creionează podurile
Să fie cât mai arcuite peste prăpastie.
ECHILIBRU
Mustaţa mea zburlită foc pe Europa.
Pe curentul din trenuri.
Pe avalanşele din Alpi,
Pe pasul căprioarelor din trecători
La Bolzanno şi Innsbruck.
Dacă n-am două geamantane
Parcă mă ridic neîncetat de la pământ
Aşa par de uşor
Atât de mult m-am obişnuit să mă tragă-n jos Cele două geamantane - de-o parte cărţi De-o parte vederi.
Si umbrela în dinţi.
Cazat la Hotel Hilton, Veena 10, Rotterdam. Camera 322. (Cheia poţi s-o ceri şi-n româneşte că persoanele de la recepţie sunt dispuse să te-nţeleagă oricum, în fel şi chip. Asta da civilizaţie.) E, de fapt, un apattament întreg - deşi nu era nevoie. Sunt primul sosit la Festivalul de poezie. Revăd cu plăcere oraşul. Primire călduroasă la Dulem, Ian van der Staay şi Martin Mooyj, directorii festivalului, îmi arată locul unde se va desfăşura citania de versuri - o sală imensă, la etajul I al acestei clădiri de-o arhitectură atât de modernă. Pe pereţi fotografiile invitaţilor. Văd o poză a mea de-o jumătate de metru. Le spun că niciodată n-am fost un poet atât de mare.
1210
MARIN SORESCU
JURNAL
1211
Impresii din oraş: olandezii sunt foarte sănătoşi. Am căutat o jumătate de oră o farmacie. Deci farmaciile sunt rare, nu se înghit medicamente cu pumnul, ca la noi. Apoi: puţine magazine alimentare. Iar restaurantele mi se par scumpe. Un prânz modest: 10 guldeni.
Binecuvântată ţară, Germania, unde găseşti crenvurşti pe stradă la zece paşi, în fiecare zi, ca la defilare. Şi bere.
io Din această călătorie mă voi întoarce cu un caiet de versuri (sigur), cu mii de bătături, vânătăi, cuie în talpă şi cucuie (mai mult ca sigur) şi cu o tuse (eventual).
Un personaj: femeia care apare şi dispare. E răpită pur şi simplu, de nu ştiu cine. Are secretele ei, jumătate le trăncăneşte,
15 dar nu afli prea clar. Misterul întruchipat (cealaltă jumătate).
Zile pline; totul e foarte bine organizat. Dimineaţa participăm la „şedinţele" de traducere a poeziei - folclorului -indienilor din America de Nord, pe limba fiecărui poet. Primim textele ttaduse în engleză ori franceză. Rottemberg, care a scos două cărţi groase despre folclorul indian (ştie limba), ne citeşte înainte totul în original. Mai precis: cântă, imitând perfect ritmul, ajutându-se de o mică zdrăngănea.
In fiecare zi traducem o poezie sau două - toate sunt citite apoi în limbile respective şi comentate. O iniţiativă importantă a festivalului de Ia Rotterdam, de-a face cunoscut în fiecare an folclorul unei ţări. Mă pasionează treaba asta. Am avantajul de-a avea un cunoscător al limbii române care îmi laudă (sper obiectiv) traducerile: Vasko Popa. împreună am propus atenţiei festivalului pentru o ediţie viitoare folclorul din România şi Iugoslavia.
f
Ar putea participa - ca invitaţi - în afară de poeţi şi nişte reprezentanţi autentici - ţărani care să cânte.
întâlnire cu invitaţii care sosesc mereu. Pe unii i-am cunoscut în alte ocazii similare, alţii îmi sunt buni prieteni şi 5 ne revedem cu explozii de entuziasm: Vasko Popa, Guillevic, Enzensberger, Miroslav Holub, Jean Clarence Lambert. Sunt emoţionat de cunoştinţa lui Octavio Paz, care soseşte din Mexic, împreună cu doamna sa, Mariejo, amândoi foarte prietenoşi, parcă ne ştim de mult. io
Ce-a fost mai greu a trecut: aseară s-a deschis Festivalul de poezie. După ce au citit câţiva poeţi olandezi, am fost primul dintre invitaţii străini care au urcat pe scenă. Am citit vreo zece sau douăsprezece poezii, în limba română, fiind citite imediat 15 şi în olandeză de cătte poetul Cees Budingh. Foarte călduroasă primire — erau peste 500 de persoane, stând care pe scaune, care jos pe ciment, care în picioare.
Impresionant modul în care tineretul olandez primeşte 20 poezia (participanţii sunt în special studenţi, elevi, tineri profesori). Ascultă, în fiecare seară, timp de 4 ore, de la 8 la 12, cu acelaşi entuziasm, până la sfârşit. Reacţionează viu la poeziile care produc impresie.
întrebat de ce nu dă interviuri, Vasko mi-a mărturisit: „Nu am abilitatea vorbirii şi nu sunt în stare să vorbesc fără să spun
1212 MARIN SORESCU
totul până la capăt. Altfel, aşa între noi, putem sta de vorbă şi până mâine". Şi chiar lungim discuţiile noastre, seara, plimbân-du-ne pe străzi, singuri ori în grup. O bună dispoziţie continuă şi la hohotele noastre suntem mereu întrerupţi de prieteni, să traducem de ce râdem aşa cu poftă. Doamna Paz, franţuzoaică de origine, apreciază spiritul şi spune c-o să-şi ia un carneţel să noteze toate vorbele de duh pe care le spun. Zice că acum înţelege de ce Ionescu e român.
* *
Nu-mi place la Hilton, că se schimbă în fiecare zi lenjeria şi mereu mă culc în cearceafuri ude, pe care trebuie să le usuc „la pieptul meu". După câteva zile îmi creşte febra.
OIANDA
Olanda - un geamantan cu vapoare Lângă ţărmul Mării Nordului. Din când în când face „hap" Şi mai înfulecă o bucată de mare.
Olanda
Un geamantan plin cu fund de mare Oricât de bine s-ar închide Tot îi rămâne afară o lalea.
MAREE
Din când în când îmi simt lipsa Mai ales duminica - sau matţea -(Ca să evit cacofonia) Când sunt plecat la mare.
| JURNAI. 1213
4
25 iunie
Plecat din Haga, ora 8 dimineaţa, cu maşina. Vizitat Bruges, în fugă. Păcat. Ajuns la Bruxelles, pe la 2. Tras la Hotel Metropole, camera 336. La Haga, dormit o noapte la Royal Pension, cu 15 guldeni, o cămăruţă simplă şi curată, sus la etajul trei. Vedere spre altă casă, tot aşa, dar nici n-aş fi avut timp să mă uit. Ieri vizitat morile de vânt, apoi digurile. Mâncat heringi cu ceapă, în bătaia fluxului. O raită prin Rotterdam -portul imens, tunelul. Statuia omului fără inimă - zguduitoare, a lui Zadkine.
26 iunie
La 7 dimineaţa lăsăm în urmă Rotterdamul. Culcat pe la trei noaptea, după şezătoarea cu aproape o mie de spectatori înghesuiţi în toată clădirea Dulemului. în încheierea festivalului fiecare poet a citit câte două poezii - şi tot aşteptând să ne vină rândul îl vedem pe Paz, având emoţii ca un elev la examen. Apoi - până târziu, şuetă în camera lui Vasko Popa, cu vodcă (Paz, Rottemberg, De Berge, Lambert).
JURNAL
1215
PARIS
1974
26 iunie
w
Paris. Ajuns în cetatea luminilor, după trei ceasuri cu expresul, de la Bruxelles. în compartiment cu A.B. şi M.R. Am aflat că în hotel cu noi (Metropole) dormise, noaptea trecută, şi Nixon; aşa se explică prezenţa ostaşilor cu mitralieră, la intrare. Altfel, nici o panică. Trag la vechiul meu hotel „Lille", rue de Lille, unul dintre hotelurile modeste, desigur, nu chiar ca acela despre care Penciulescu spunea că decât să faci o baie mai bine intri direct în c... Dar nici nu străluceşte. M-am obişnuit cu el. Aici am nimerit, cu ani în urmă, de atunci, vin automat. Baia e pe sală, iar toaleta cu un etaj mai jos. Am stat aici cu Pârâianu şi Gopo în urma festivalului de animaţie de la Anncy (1967?) şi Pârâianu, mai lat în umeri, abia încăpea pe scări, urca într-o dungă, gâfâind.
Mă instalez în camera 12, etajul III. S-a renovat de cutând. Celelalte nu sunt gata. Sunt pline de găleţi cu vopsele, bidinele, lopeţi. Miroase îngrozitor a terebentină. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce dureri de cap mă voi trezi mâine. Dacă nu mi-ar fi fost lehamite să plec iar cu geamantanele târâş - mi-aş fi căutat altă gazdă. 28 franci, cu micul dejun. O fugă prin Cartierul Latin. Nu s-a schimbat nimic. Aceleaşi librării, aceiaşi gură-cască la mesele din stradă. Parisul, oricum, are farmec şi nu poate fi înjurat decât de la distanţă. O dată intrat în el, te
î prinde. O expoziţie Brauner, pe Saint-Germain (pictură imi-î tând figurile de turtă dulce). înfulecat un sandvici la Boul. Mich, şi la 9 acasă.
Indiferenţa marilor oraşe. Dar şi pe mine mă lasă rece, 5 uneori. Pot fi şi aurite. De cumpărat: vederi, banane. Mâine-seară tel. la Bucureşti.
27 iunie
Fluid magnetic. Toată ziua m-am gândit la Octavio Paz. Minunat om, mare poet, nici vorbă. (I-am recitit aseară Early 10 Poems, 1935-1955.) Pe la 9 seara luam cina, cocoţat pe un scaun înalt, la tejghea - nu ştiu cum se numeşte bodega, e colţ cu Escourial. Şi pe cine văd pe stradă? Octavio şi Mariejo. Plătesc repede şi fug după ei. „Asta nu-i posibil!", exclamă el, râzând. Ne îmbrăţişăm. îmi spune că impresia cea mai pu- n ternică de la festival i-am făcut-o eu şi cu Vasko Popa. Şi că eu am fost, de fapt, sarea festivalului. Amabilităţi, bineînţeles. Se grăbeau la o vizită. Mâine-dimineaţă pleacă la Londra. Regretă că nu trăieşte în Europa. America e prea mare pentru un poet. La prânz fuseseră la masă la Cioran şi se vorbise de 20 mine. Ce mic e Parisul, domnule! Acolo şi-a amintit mărturisirea pe care mi-o făcuse odată Cioran. Le-o spusesem şi se făcuse mare haz: „Să nu se afle, dar sunt un pesimist care iubeşte viaţa". întâlnirea cu ei mi-a umplut toată seara.
Micul dejun pică întotdeauna când nu ţi-e foame.
1216
MARIN SORESCU
JURNAL
1217
PLECARE
Nu-mi place patul câş,
Alunecând întruna spre uşă.
Dimineaţa la mansardă mă mănâncă podul palmei
Şi uşa capitonată.
Primesc sau o să dau bani ?
Şi mai sigur, o să plec.
Parisul se hrăneşte cu anonimi ca batoza cu paie. Şi 10 mănâncă pleavă. Păcat că aceasta se transformă-n hârtie. Dar tot pleavă. Ia din când în când câte doi trei anonimi - după moarte - şi-i ridică la rangul de sfinte moaşte. Nici unul dintre numele pe care le vehiculează - ceea ce face acum zgomot pe stradă - n-a fost în timpul vieţii aşa cum ne apare nouă, ci cum 15 ştie să-1 poleiască Parisul. Nenorocitul plus legenda - egal omul de geniu.
29 iunie
Dis-de-dimineaţă la Muzeul de Artă Modernă. Direct la Atelierul lui Brâncuşi. îmi transcriu titlurile lucrărilor în
20 ordinea în care mă învârt printre ele: Pogany (1919, piatră sau ghips alb), Cocoş (ghips alb), Fântâna lui Narcis (ghips), Coloana jără sfârşit (stejar crăpat), Coloana fiară sfârşit (stejar, mai mare decât cealaltă), Animal nocturn (lemn, observ că are acelaşi soclu ca şi Fântâna lui Narcis), O tânără fată sofisticată
25 (soclul: lemn ca toiagul. Ghips), Pogany (1913), ghips neterminat. Soclul de lemn. Prinţesa^ (1919, bronz aurit), Broasca ţestoasă (1941-1945), ghips, Cocoş (1924), soclu de lemn, statuia ghips. Un lemn fără titlu, un gogoloi de bronz (fără titlu), Cocoş (1924-1941), un alt Cocoş (1924-1941), începutul (lemn),
w Pasărea, Vaza, Tors de femeie, Copil adormit, Sărutul (piatră),
Cap de femeie (1907-1908), Tors de om tânăr (lemn), Pasăre (1940), bronz aurit, Tors de fată tânără, Macheta templului (1933-1937), Figură, Cap de femeie, Pasăre, Leda (1924), bronz aurit, Păsăruicâ (1925), Plantă exotică, Studiu pentru Pogany (pictură), Tors de fată tânără (având drept soclu Sărutul), Cocoşul, Bornă de hotar (1945), piatră, Vrăjitoarea (ghips, soclu de lemn). Paznicul sălii, un domn mai în vârstă, văzându-mă cum întocmesc inventarul, începe să-mi dea târcoale. Mai iese, mai intră, nu mă slăbeşte din ochi, n-ar fi exclus să fi dat şi vreun telefon. Deşi statuile lui Brâncuşi nu sunt dintre cele să le bagi în buzunar. De reţinut: ceata coloanelor fără sfârşit (cum ar fi la Fra Angelico, ceata îngerilor). Apoi: ceata cocoşilor. Meşterul crea cete de opere asemănătoare, ca şi când ar fi fost interesat de un ritm anume, o metrică (cel mai adesea populară). Chiar expuse şi privite separat, fiecare statuie are încărcătura de ritm, ca o frântură dintr-un vers. Poate că asta te fascinează la ele, fără să ştii ce anume. Apoi: statuile lui Brâncuşi cer să te-nvârţi în jurul lor - pentru producerea ameţelii. Soclurile sunt rotunde, ca pietrele de moară. Sau imitând motivul încrustaturilor de pe toiagul de alun, care se dă de pomană în Oltenia (cu o batistă legată de el, un măr înfipt în vârf şi un colac). Mi-am închis caietul şi mă uit cum rugineşte barda lui, înfiptă într-un ciot. Foca e o navă. O navă înaintând prin rugină. Rugina despică barda. Unde săreau aşchiile? Dacă pui cocoşii, păsările şi coloanele laolaltă, îţi iese o pădure măiastră, fermecată, de lemn, bronz, piatră. Ca pădurile din basme. „Atunci fata numai ce aruncă pieptenul în urmă şi-odată crescu o pădure înaltă şi deasă". în pădurea aceasta intri printr-o poartă de lemn ori de piatră şi stai rezemat de-o coloană infinită, pridvor la a fost o dată ca niciodată, şi n-o să mai fie niciodată ca odată. Paznicul vine şi se chiorăşte la mine de foarte aproape, cum mă chioram şi eu foarte de aproape la Primul pas. Ca să-1 enervez, iar deschid caietul şi scriu cu scrisul meu citeţ: Primul pas (ghips), Cap defemeie (pictură) - a mai fost sau e alta? Cap
1218
MARIN SORESCU
JURNAL
1219
de copil adormit (1906), marmoră. într-o altă sală decât cele ale atelierului sunt expuse, alături de alţi sculptori: Coloana fără sfârşit (1920), lemn, Muza adormită (bronz aurit), Cariatidă, Muza adormită (bronz neşlefuit, 1910), Foca. Foca îl înţelege cel mai bine pe Brâncuşi. îmi place Brâncuşi când plouă că are o focă a lui. Trebuie să dai noroc măcar cu două opere ale lui, să le pipăi, ca să fii cuprins de fluid. Să baţi laba măcar cu foca.
30 iunie—31 iulie
Alerta Brâncuşi continuă. Credeam că după documentarea din ţară şi eseurile scrise nu voi mai fi în stare să mă entuziasmez. De altfel, pentru asta am şi venit la Paris, făcând un ocol.
M.F. îmi spune că Moşul o simpatiza - cum îi plăceau lui copiii. Se realiza acea înţelegere între bunici şi nepoţi, peste capul părinţilor, acel „complot". îi povestea că pe vremea când era ciobănel avea o iubită şi se înţelegeau prin păr. Comunicau prin păr, cum i-1 bătea vântul, ori după cum era pieptănată ştia că e supărată ori veselă. Ea era pe un deal, el pe altul - mai bine zis de pe un plai pe altul — şi părul ca nişte tulnice. Pietonii Istrati avea casa alături de atelierul lui. Deşi amândoi cu telefon, Brâncuşi, când voia să-i vorbească, ieşea şi dădea cu pietricele în geam. „Mă duc, că mă cheamă Brâncuşi", zicea Istrati.
Această „documentare" îmi foloseşte foarte mult, pentru că filmul trebuie să fie făcut în spiritul acesta - de aruncare cu pietricele în fereastra artei, copilăresc, dumnezeieşte, nu pe tonul preţios, cu savantlâc mult, care nu e deloc în spiritul sculptorului. Când îl voi întâlni pe Pradinas, regizorul şi operatorul de la Televiziunea Franceză, cu care facem filmul - îi voi spune toate acestea. Cu el mă înţeleg bine, vede metaforic şi plastic. Am fost împreună, cu câteva luni în urmă, la Tg.-Jiti, Hobiţa, Tismana, Craiova, Mănăstirea dintr-un lemn.
ii ii
I
I
■
4 iulie
La Muzeul de Artă Modernă, unde de data aceasta nu mai merg ca un vizitator suspect, ci în calitate de cercetător. Am fixat o întâlnire cu Me"e Stern, care are în custodie atelierul. Studiez desenele lui Brâncuşi (nu se arată de obicei publicului şi Me"e Stern mi le pune cu amabilitate la dispoziţie. De asemenea, mapele cu fotografii realizate de sculptor. Autoportretul, femei, mulţi copii, un profil de femeie ca peisaj, un alt autoportret (uşor ironic), moş cu nasul cârn şi gât lung. Spirala: portretul lui Joyce (1929). Păsări pe cer, arătând cam aşa:
Parcă sunt motivele de pe covoare. Crocodilul cu rădăcini. Alte păsări pe cer.
Treptele creaţiei: în general, fotografia, desenele făcute de el, apoi, pornind de la fotografii, îşi regândea sculptura. Deci asalta materialul din două părţi: cu mâna omului - ce poate ea să „vadă" într-un model, apoi cu ochiul rece al aparatului de fotografiat (probabil unul vechi, dar bun). Tehnica stilizării. Niciodată de la prima realitate, ci de la a doua, a treia, îndepărtări succesive de motiv, spre metafora lui. îndepărtarea de „biftec", cum numea el sculptura tip Rodin, spre esenţă. De aceea spunea Brâncuşi: „Sculptura se face pe dinăuntru". Altă cale: găsea câte o piatră culcată şi parcă nici n-o mişca din loc. îi sugera: uşor, cu dalta, ochii, gura, aşa cum ar fi făcut stihiile înseşi, apele, vântul dacă ar fi avut vreme, dacă ar fi fost lăsate să lucreze şi n-ar fi fost întrerupte. Sculptura-stihie, s-o numim, provizoriu - adică ajutând natura, în direcţia ei. Dumnezeu, creându-1 pe Adam, nu i-a dat un pumn, ci doar a suflat, ori
1220
MARIN SORESCU
JURNAI.
1221
l-a atins cu degetul (vezi Michelangelo). Unele dintre lucrările lui Brâncuşi dau sentimentul acesta de uşor suflu divin. Capul de copil adormit, marmoră, sau Capul de copil adormit (ghips colorat), şi alt Cap, în piatră. Spre sfârşitul vieţii nu mai comunica decât cu câţiva prieteni - şi cu copii, aceştia putând intra oricând în atelierul său. E drept că în anii săi mai furtunoşi şi femeile aveau acces oricând în atelier. Unele chiar rămânând, sub forma unor atât de creatoare obsesii. Pogany. Are multe desene cu capete de femei. Câteva fire de pâr, sugerând bucle. A se cerceta importanţa magică a părului - comparaţie cu vreun descântec. Când ridica piatra pe un soclu nu lucra cu migală decât cocul - un nod de viaţă important (Cap de femeie). O sculptură în piatră se numeşte Timiditate. Timiditatea lui de a strica piatra şi dragostea. Era totuşi un migălos. Torcea piatra, orice material. Broasca ţestoasă, ca o navă cosmică - răgace cosmică. Trei tentacule, ventuze pe cer. Compar broasca de ghips cu cea de lemn. De contemplat portretul lui Elleen Lane - marmură cu conci. Brâncuşi avea proiecte de arhitectură. Unele statui puteau fi şi case, oraşe (pictorul olandez Constant expune astăzi astfel de proiecte). Pentru el o piatră găsită în drum era o muză adormită. Arta lui nu voia s-o trezească, ci doar să-i sugereze puţină viaţă în acest dulce somn dat de natură. Făcea nişte acolade, adâncitura buzelor, întunericul părului. Sărutul din 1925: piatra parcă e de pe Columna lui Traian. Micşorarea corpului uman, turtirea lui până la esenţializare. Capetele mari -care au mâini ce se cuprind. Omul începe în creştetul capului şi parcă se termină la gât. De aici încolo apare turtit. De ce pc Coloana lui Traian nu apare tălmaciul, care să traducă ce spun dacii chinuiţi romanilor învingători? Brâncuşi face artă dc tălmaci primitiv pe lângă forţele naturii. Sărutul {1908—1909), piatră galbenă. Părul e ca scoarţa de copac. Studiu pentru portretul doamnei Eugene Meyer (lemn, Paris 1916). Ce se reflectă în Începutul lumii?Te poţi reflecta chiar tu, în acest bronz lustruit, tu modificat ca pentru începutul lumii în forma aceea
; de ou ascuţit. Acest ou ar „bate" desigur alte ouă, dacă s-ar ciocni cu el, la Paşti. Meşterul are mai multe începuturi ale § lumii. Ce vorbeam mai înainte de arta lui în ceată. Sunt în ghips i şi marmoră, foarte asemănătoare cu Muza adormită. Coloanele % fără sfârşit din atelier au înălţimea de 3 m, 4,10 şi 5,58 m. Aş $ vrea să verific aceste cifre, dar, din întâmplare, n-am metrul la î mine. (Sunt din nou în atelier şi iar supravegheat. Asta ar mai \   lipsi, să mă vadă paznicul măsurând.) Măsor, totuşi, discret cu
Icotul ori şchioapa. Nu de alta, dar o eroare de câţiva centimetri la Coloană ar putea fi fatală, ca în zborurile interastrale, ar putea devia radical interpretarea noastră. De ce acest titlu: „Cupa lui Socrate"? A, că se bea otravă cu ea. Mi se pare că era destinată să stea pe pernă, lângă tine, s-o ai Ia îndemână. E de lemn şi seamănă cu caucul oltenesc, cu care ţăranii beau toată ziua, depăşindu-I pe Socrate (în amărăciune şi longevitate). în Leda te poţi oglindi. Se oglindeşte şi ea, pe soclu. Obsesia oglindirii -lustruirea aproape funcţionărească la Brâncuşi, ca de cot de slujbaş la canţelarie. Tot în seria sferelor, Danaida (bronz aurit), Negresa blondă (ghips) Nou-nâscutul (oţel inoxidabil).
4|       Din nou la desene. Direcţia părului şi bărbii în Autopor-\   tretul\vi\ Brâncuşi e spre stânga. Ochii ca găuriţi, sculptaţi. Sprâncenele groase, nasul abia schiţat. Dacă n-ar avea păr mult,
In-ar fi cu barbă, ar părea fălcos. Celălalt autoportret din profil: un moş mucalit. Joyce are ochelari şi cravată. E singura dată, cred, când iese din mâna lui Brâncuşi o cravată. Şi un guler. Acest portret „realist" se completează cu celălalt închinat amicului său, Joyce, în formă de spirală. De ce l-a făcut ca o spirală? Ce înseamnă literele de jos?
MARIN SORESCU
Păsările în spaţiu, în formă de păstăi. Pocnesc păstăilc păsărilor în spaţiu şi se vântură ouă de la începutul lumii...
Aseară regizorul Pradinas m-a învitat la o plimbare prin 5 Cartierul Latin, pe care am acceptat-o, considerând documentarea mea la Paris ca şi terminată. Lasă maşina lângă staţia dc metrou Rue du Bac, întrucât pe Boul. Mich. e greu de parcat, în timp ce ne strecurăm prin lumea înghesuită, pe străzile înguste, în jurul unuia cate înghite flăcări ori în timpul mesei la
10 un restaurant foarte condimentat de pe lângă Teatrul „Huschette", îi expun, poate mai legat de cum am scris acum, cam cum aş vedea eu filmul acesta. Unde trebuie să se ducă mintea, când ţi se arată cutare sculptură. Pradinas se arată încântat de felul meu de a vedea. Cum filmările din România sunt gata (regrei
15 că n-am timp să văd ce-a ieşit), va pleca în Statele Unite să cuprindă cu aparatul lumea fantastică a lui Brâncuşi. îi vorbesc de sculpturile de la muzeele din Chicago, Philadelphia şi New York, pe care le-am văzut la începutul lui 1972 la faţa locului.
VARŞOVIA
1975
Cer opac, aer mat, rară luminozitate, căldură mare. Vistula, apă curgătoare, oglindind oraşul vechi, la fel de nou ca şi cel nou (Varşovia este pasărea Phoenix, care şi-a pus cenuşa în cap şi-a reînviat), duce la vale afişe frumoase. Capitala mondială a teatrului pentru o lună - da, aici era de mine, pentru o săptămână, pentru câteva zile, cât încă mai arde în mine pasiunea cea nouă, a regiei. Să văd şi eu cum s-a mai pus în scenă. Ce? Şi dincotro bate vântul? Şi ce-o să mai avem trufanda, la Bucureşti, peste vreo trei ani, ca piese şi scenografie? Bergman, Strehler, Peter Stein, - astea sunt nişte nume! — prezintă spectacole, pentru care merită să dai doi bani. Ca să nu mai vorbesc de cele ale noastre, ale balcanicilor şi aşa mai departe... Când spun „aşa mai departe", însemnă că ttebuie să vă ducem cu gândul chiar departe în Statele Unite, Japonia, Uganda. Actori cunoscuţi, mai ales din filme, critici dramatici de renume ca Ossia Trilling, Roberto di Monticelli, Henry Popkin.
Neştiind unde să mă aşez, ca autor în viaţă şi regizor în rodaj, mă amestec peste tot, îmi car geamantanele de la un hotel 20 la altul - căci şi locurile la hotel şi cele la teatru sunt greu de obţinut. Am văzut şi trei piese într-o zi. Vorba aceea, zi de vară
1224
MARIN SORESCU
JURNAI.
1225
până-n seară. Valentin Silvestru, a cărui părere e ascultată cu interes în această lume de specialişti, îmi dă îndemnuri să stau până la capăt la vârsta de aur a mult lăudatului Theatre du Soleil, chiar dacă nu-mi place. După fiecare scenă, mă furnicau 5 tălpile şi ziceam: „Eu acum plec. Plec de la circ". (Se juca la circ.) „Mai stai puţin, să vedem de ce greblează cu atâta râvnă nisipul". Şi aşa am învăţat să am răbdare, cum stă bine unuia care cumpăneşte asupra artei. Priviri cu înţeles schimbat şi la Alice în Ţara Minunilor — jucată de o trupă fără vreo aptitudine
io spre minune. Uneori teatrul de felul acesta, zis sărac, este mai ales sărac cu duhul. Actorii şi regizorii cred că dezbrăcând spectacolul de orice recuzită pot renunţa şi la talent, ca la ceva perimat şi pompos. Ei bine, nu! Am pronunţat cuvântul „dezbrăcat" şi-mi pare rău. Este şi o modă a despuielii - de-a adevă-
15 ratelea şi vezi pe scenă... cum să vă spun eu ca să nu mi se taie? nudul gol. Asta tot în spectacolul francez al Arianei Muchine. Doi inşi, o pereche, sper soţ şi soţie, s-au despuiat şi-au stat cu picioarele în sus... Aici m-am ridicat eu să plec, ori... invers aici m-am decis să mai rămâm să văd cât pot să stea ei aşa.
20 Nu acestea au fost punctele tari ale festivalului, realmente de o înaltă ţinută. Pentru că greu poţi să-ţi închipui un Goldoni mai frumos şi mai curat precum cel imaginat de Giorgio Strehler, în Piaţeta. Mi-a plăcut ideea băltoacei din mijlocul scenei. Şi fiecare personaj, în goana nebună şi veselă a micii
25 gâlceve goldoniene, dădea în ea, cu alte intenţii, cu alte gânduri şi alte reacţii. Domnişoarele care scoteau capul j>rin decorul alb şi dat cu confetti vorbeau iute o limbă asemănătoare cu italiana, mai s-o-nţelegi. Şi lui Rapaport i-a plăcut mult acest spectacol, iat lui Valentin Silvestru, care l-a văzut la o altă oră, de ase-
30 menea, după cum mi-a mărturisit după aceea, seara, la telefon. Deci partea românească a dat o „înaltă apreciere", dar parcă numai noi? Personal am avut un „Bravo!" (înghiţit bineînţeles, căci nu sunt un expansiv) pentru colajul lui Tadashi Suzuki,
„Despre pasiunile dramatice", o căutare a elementului japonez în teatru, cum se explica în program. Sunt puse laolaltă, un fragment din teatru kabuki, o melodramă din secolul trecut, nişte cântece populare. E bun că dă şi o idee despre kabuki, arată şi parodia sa - spunea, la ieşire Roberto de Monticelli. : Cred că şi-a ţinut cuvântul şi-n scris, în foiletonul pe care-1 transmitea zilnic la Corriere della serra. Iată că mă hrănesc din auzite. De neuitat monologul actriţei Kayoko Shiraishi şi intrarea şi ieşirea din scenă a unui grup de actori al căror genunchi ridicat la bărbie dădea fiori ca şi mersul tropăit, încordarea de odgoane a muşchilor care se vedeau pe sub capoatele suprapuse şi zdrenţuite.
Paralel cu piesele incluse în festival, puteau fi văzute şi unele din cele mai bune spectacole poloneze, aduse din toată ţara, şi cu folos pentru observatorul străin. O remarcă: teatrele poloneze joacă, cu predilecţie, autori polonezi (cam 80 la sută). Altă remarcă: şi autorii polonezi sunt buni: Tadeusz Rozewicz, prezent cu lucrarea în patru labe şi Cartoteca, Witold Gombrowicz (Căsătoria), Slawomir Mrozek (Abatorul) etc. Funcţionează excelent spiritul de echipă, acum am putut să-mi dau seama la cele două montări ale lui Josef Szajna, Dante şi Replica. N-am văzut nimic de Grotowski, care e un fel de Petrache Lupu al regizorilor făcând puţine spectacole şi multă vâlvă, propovăduind un teatru în dispreţul teatrului şi-o evanghelie ceţoasă, cu accentul pe patimile actorilor. Aceştia sunt puşi să măture o noapre întreagă prin faţa clădirii şi după aia maestrul, care-i observă, se pronunţă dacă sunt buni de scenă sau nu (spun asta din auzite). Dar munca Iui Szajna mi se pare cu totul demnă de atenţie. Vine în teatru din pictură, deci acordă o mare atenţie scenografiei, elementului vizual. Apoi ştie să găsească ritmul piesei — de obicei săracă în cuvinte. în Replica nu se rostesc decât câteva silabe. Tratarea actorilor ca o medie între manechine, roboţi, oameni vii, de carne şi oase. O înclinaţie
1226
MARIN SORESCU
jre grotesc, mişcările sacadate, se folosesc proiecţii. Partea t doua a spectacolului dedicat Divinei comedii e excepţională ca ?i Rephca, ,n întregime. Se cară saci, scări, merg în carie, co-boara o scară târâş, cu capul în jos. Actorii stau nemişcaţi trei 5 sferturi de oră ş, sunt luaţi drept manechine. Şi tot lucruri de astea... Vor veni şi la noi.
PRIN MARAMUREŞ
1975
Troiţa de la Berbeşti. Trecusem de ea - e greu de observat, confundându-se cu o poartă, rugăm să întoarcă maşina. Da, o minunăţie! Se spune că a fost lucrată de nişte robi, originari din Săliştea Maramureşului; care munceau la Berbeşti, pe moşia boierului Rednic. Au vrut să facă o cruce „să nu mai fie alta ca ea pe apele acestea". („Apele acestea" adică Iza şi Mara.) Robii au fost eliberaţi, după aceea, de stăpânul care a fost mul-ţtţmit de troiţă. Acum e într-o stare cam proastă. (Cred unii că operele de artă ar ttebui să se îngrijească singure?) Au dispărut icoana Sfântului Gheorghe, chipul morţii, scara, suliţa, cocoşul, ciocanul şi cleştele.
Trifoi pe garduri (podine), ca pieile unor animale, întinse la uscat! Clăi de fân - soldaţi de paie (de fân) în dispozitiv. Cânepa uscându-se pe porţi, scoasă din Iza. Sarul Onceşti. Trecem prin satul Onceşti. Dacă intri într-o casă, vezi cam aceleaşi obiecte: laiţele împrejurul unei odăi; culmea cu scoarţe (aici se numeşte ruda). Paturile înalte, cu saltele umplute cu iarbă, ori frunze. Icoane pe sticlă.
Năneşti, sat.
Bârsana, sat.
Bisericuţa de la Jbâr (comuna Bârsana) e pomenită în documentele din 1310. în altar se află ceata îngerilor cu ochi mulţi (ca la Ţuculescu). Ceata heruvimilor celor cu ochi mulţi.
1228
MARIN SORESCU
JURNAI.
1229
Ceata celor cu şase aripi. Scurt popas la casa bătrânească a prietenului nostru D. Ni se arată o diplomă din 1607, de recunoaştere a nobleţei familiei Pasca de Ieud şi de întărire a domeniilor pe care le-a avut. „S-a acordat această diplomă de către Sigismund ' Racozi, anul 1607". Citesc cu voce tare, scuzând-mă că sunt la ora de silabisire.
Mâncăm pită cu slană, bem câte un pahar de vin. Bătrânii sunt foarte bucuroşi să aibă musafiri, prieteni de-ai băiatului lor. „Poftiţi mai", ne spune, la plecare, doamna. (Reţin expresia io „poftiţi mai".)
Strâmtura - loc unde au fost bătuţi tătarii, în 1717. Duceau cu ei peste 12 000 oameni, care au avut norocul cu aceşti maramureşeni de ispravă ce i-au pândit pe tătari la strâmtoare şi i-au împuţinat foarte. Debitul Izei a scăzut la jumătate în '5 ultimii ani, din cauza despăduririi.
Rozavlea, sat.
De la Rozavlea valea Izei se lărgeşte. Privesc spre culmile despădurite. Femei cu furci în brâu şi zăvelci vrâstate cu negru. (Se mai păstrează încă aici, ceea ce la mine, la Bulzeşti, a dis-
20 părut în ultimii ani. Dacă nu apucam să văd acolo, în copilărie, portul, obiceiurile, lucrurile vechi, credeam că nici n-au existat.) Case acoperite cu şindrilă. Numai femei pe drum. Bărbaţii sunt plecaţi: „pe lume". (Duşi la lucru prin ţară, în special la coasă, ori pe la construcţii, la Galaţi, Bucureşti, Cluj-Napoca.
25 Sunt foarte muncitori şi sunt căutaţi.)
Biserica din Rozavlea. Zugrăvia e mai bine conservata. Locaşul a fost adus aici din altă localitate, în 1817. (Majoritatea bisericilor au fost arse de tătari.) Construită din lemn de brad. Nu se foloseau cuiele. Aceasta a fost pictată în timpul lui 30 Francisc Iosef. Crâsnic înseamnă paracliser. în biserică femeile stau în spate, bărbaţii în faţă. Biserica e oarecum a bărbaţilor, înăuntru cuvintele sună, reverberare de pictura pe pânză,
aplicată pe scânduri. Pictura pe pânză e, de fapt, numai la locurile de îmbinare, în rest e direct pe lemn.
Sieu, sat. Aici se vorbeşte cu a în loc de ă. Merg pe cărare. Cojelcă, furcă de tors. La Ieud e obiceiul numit „adunarea nepoatelor". O dată pe an se duc femeile la moaşa satului, toate 5 odată, la cea care le-a fost moaşă. îi duc daruri. Există şi un ritual: trec pfin faţa moaşei şi rostesc (sau aceasta rosteşte?): „Să ai parte de sănătate, dumitale şi cea care te-a făcut pe dumneata". O spală apoi (deci ele îi spun aşa moaşei) cu apa dintr-un blid, în care e un ban şi darurile aduse i le vântură de trei ori io peste creştet (o spală cu daruri). Moaşa le dăruieşte ceva şi joacă „De-a babele prin casă'', un joc numai de femei. Interesant acest cult al moaşei, la Ieud. De altfel, este satul unde există cei mai mulţi copii pe cap de locuitor — media fiind cam 7-8. Unele femei nasc şi câte 12, pentru că aici se consideră cel mai mare 15 păcat să nu aduci pe lume copii. Vedem copii mulţi prin toate curţile şi femei tinere foarte chipeşe. Biserica din Deal, ridicată la 1364, este cea mai veche din Maramureş. Trec gârla, urc un povârniş. Biserica e închisă cu gard. Un cimitir cu cruci de piatră. Geamurile sunt foarte mici. De ţinut minte: scara din 20 lemn. Biserica a fost trăsnită anul acesta (1975), în iulie 16. Isac, Avram şi Iacov ţin în burtă (poala sufletului) iadul. Aici s-a păstrat „zbornicul de Ieud" (cel mai vechi). Ieudişorul, aşa se chema apa.
Femei spălând pânză. Bat rufele de pietre cu pranicul. 25 Biserica din Ieud Vale e făcută după 1717. Pictura din 1841. Mai soseşte un grup de turişti străini. O doamnă c-o maimuţă. O fi voie să intre cu maimuţa în biserică? E foarte sperioasă, sare pe umerii doamnei şi dă semne c-ar vrea să se urce pe pereţi (cu stăpână cu tot) să vadă pictura mai de aproape. La Ieud 30 bătrânii poartă alb, de aceea albia Ieudişorului e mereu plină, ca o albie de rufe. (La Săpânţa, mai mult galben.)
1230
MARIN SORESCU
JURNAL
1231
w
Mănăstirea din Peri, unde s-au scos primele texte rota-cizantei Meşter-grinda (grinda meşterului) în altar. Copiii se ţin droaie după noi. Blajinul Mihai Dimiu vorbeşte prietenos cu ei. Află că o familie poate avea până la 16-17 prunci (deci peste ce ştiam). Intrăm la familia Ticola Gh., 12 copii care trăiesc. Casa e ca o cetate şi tatăl comandant. Nu suflă unul. Fiecare cu „al lui servici": cutare la porci, cutare la miei, cutare la cai, altul la lemne (altul la tăiat şi altul la tocmit). Ierarhie straşnică, după vârstă. F=s, v=z: Să siu (să fiu), ziu (viu). Farină (făină). Numele prescurtate: Mari şi în general toate cuvintele mai lungi. Faimosul: mămăli cu brî cu la (Mămăligă cu brânză cu lapte). „Vino neică şi ţi-oi da/ Mămăli cu brî cu la".
Graba vorbirii. Vorbesc făcând din limba română un cod din cuvinte; păstrându-se primele silabe. Ma (mama), ta (tata). K Nu departe de aici la Cuhea, fenomenul e invers: se lungesc cuvintele. Mamaie (mama), Tataie (tata).
în fiecare luni e târg. Se strâng mai multe sate şi, înainte de a-1 auzi vorbind, îl cunoşti pe fiecare după haine şi după faţă. Are chipul într-alt chip, ca să zic aşa. La mine în sat bătrânii 20 spuneau: „te cunosc după săbaş". Pe Mara, de exemplu, oamenii au gâtul scurt. Intră şi fizionomia în rezonanţă cu văile, cu aerul. Vara toţi sunt duşi la fân, pe Ţibleş, cu purcel, cu vacă şi copii (cei de pân-acuma). Rămân acasă bătrânii, cu dealurile lor cunoscute, cu bisericile lor ţuguiate până sub tălpile lui 25 Dumnezeu — Cerul e mai jos şi tălpile aproape ating apele ca argintul - Tălpoi sfinte, ferecate în argintul apelor iuţi. Cei tineri se duc sub munte şi-şi fac curte. Repede se împlântă o cujbă pentru ceaun şi pietrele budzări şi năclad. Acolo e vaca legată, acolo e purcelul. Când se zăreşte de ziuă, toţi cei în 50 putere sunt pe brazdă, la coasă, cât e încă roua pe fân. (Ce ştiu cei de la oraş, care n-au tras odată cu coasa!) Seara - la poveşti. Şi aşa, din poveste în poveste, apare Prâslea, mereu înlocuit de un alt Prâslea şi mai Prâslea. Fânul îl transportă de pe plai, iarna, cu săniile.
i Ceaunul îl atârnăm în cujbă - ceaunul e legat c-un cerc de ^ drod (sârmă), apoi când serbe (fierbe) ceaunul, atunci punem farina, după ce s-a pus farina se crapă cu coleşerul în două, apoi | se amestecă, apoi se răstoarnă pe-o ştergură de cânepă păstrată 4 anume pentru coleşă. Apoi se ie din vârful coleşii o lingură, se 5 j   toarnă brânză şi ea se topeşte... Şi mâncăm cole cu brî cu la,
* că se pune şi lapte. Şi se mai ia slănina, se crapă până la sor -|   (şorici) şi atât e de bună, ţi-ai bate copiii. Asta e viaţa sus Ia
* munte, până spre toamnă. Toamna coboară muierile de la
ti   fân, toate grele, că acolo şi aerul şi apa, toate sunt bune. Am 10 Jj,  uitat să spun că seara fac focuri şi hânesc (horesc), de-a mai mare dragul.
Vizităm biserica din Bogdan Vodă (Cuhea), tot din lemn, şi tot din 1717. E făcută pe locul celei arse (lemnul arde, ăsta e neajunsul lui, mai ales în atingere cu focul — focul tătarilor, (5 dar vezi că maramureşenii se pun imediat pe treabă şi înlocuiesc lemn cu lemn). Numai bisericile de pe Valea Cosăului n-au ars atunci, n-au fost vătămate de tătari. Şi candelabrul la unele biserici e de lemn, cu lănţişoare tot din lemn.
Albul veştmintelor trebuie să fi fost legat în vechime de 20 vreun ritual, de e păstrat cu sfinţenie. Nişte găuri rotunde, perfect rotunde prin turle: sunt făcute de ciocănitori, duşmanele bisericuţelor. Scobesc cu ciocul după larvele presupuse a exista sub scoarţa ciudaţilor copaci. O ciocănitoare chiar acum lucrează, parcă tiveşte cu iuţeală şi îndemânare cheotoarea unui 25 mintean. (Găurile sunt aliniate şi la distanţă egală, ca şi când ar corespunde unor nasturi cusuţi pe cer.) Ce aud? „Du-te-n cas din tindă. în cas unde-s căsanii".
Scoate uioga cu horincă (sticlă cu horincă). Toţi beau dintr-un pahar, de obicei. întâi bea cel care umple paharul şi 30 la urmă, pe rând, ceilalţi. Când moare cineva, merg cu el, la petrecanie (la înmormântare). Femeile (rudele) sunt despletite. Bărbaţii au capul descoperit. („Mă uncheşe, să nu mori iarna,
1232
MARIN SORESCU
JURNAL
1233
că mi-or îngheţa urechile. Musai să ţâp dopul".) Mihai Dimiu l-a cunoscut cu altă ocazie pe primarul din Cuhea şi mergem la el. Un tip foarte interesant, cu adevărat stirpe de voievozi (după înfăţişare şi fel de a se purta). I se spune Moşul 5 (n-are cincizeci de ani, e falnic, îmbrăcat în port tradiţional). Vrea să-i facă, acolo la Cuhea, locul de baştină al lui Bogdan Vodă, o statuie, dar una mare şi pe cal. „Că atunci când or descălecat maramureşenii în Moldova, n-or fi descălecat de pe jos, ci de pe cal şi musai ca aici Bogdan să apară călare. (Un
io armăsar cât mai mare, îl îndemn eu, şi pe bună dreptate.) Dar nu un cal de cerşeală — se înfierbântă Moşul — doar toată ţara asta românească-o fi în stare să-i facă un cal Domnului român!"
Stăm pe laviţă, bem horincă, mâncăm coleşă, slană, pepine murat (castravete murat). Murătura e hircheleană (iute), ho-
15 rinca e tare, eu mă prefac că beau. Auzind că mă interesează cântecele, Moşul roagă pe cineva să cheme două muieri care beau un păhărel, două, să le vină glasul. încep să cânte. Au în buzunarul de la pieptar drâmba, o scot şi cântă. Mai cântă acum în Botiza şi în poienele de sub munte, muntenii. Pe femei
20 le cheamă Simon Măria din Vişeu şi Andraş Măria (41 de ani) din Bogdan Vodă. Glasuri extraordinare - una cântă mai subţire.
Prislop. Niciodată n-am stat într-un amfiteatru aşa de mare. Fundalul cuprinde şapte zări, ca nişte cortine care au căzut. Privirea e oprită de linia ca de seismograf a munţilor. Cu ce
25 umplem acest imens bazin? Văd codrii, felii printre ciucurii de la pestelcile fetelor, dincolo de roata de pene de păun de la pălăriile celor din Ţara Oaşului, de dungile negre de la zadiile celor din Moisei. Admir costumele celor 10-15 perechi, câte are o formaţie, lipite de peretele zării (din ace de brad). Par nişte
30 tablouri vii. Fiecare formaţie e o expoziţie de plastică, în primul rând, înainte de-a începe să joace, să intre în ritm. Cât s-au căznit să abstractizeze! Coloritul e extraordinar. Dacă un pictor le-ar picta o viaţă întreagă, s-ar face cunoscut în toată lumea.
Poate de aceea nu s-a dezvoltat înainte pictura noastră: nu era nevoie (decât de cea în frescă). Şcolile noastre de pictură, con-| temporane cu Renaşterea, sunt costumele populare. Pictură de ! şevalet. S-ar putea vorbi cu toată setiozitatea despre şcoala de î pictură (cu acul) din Ţara Oaşului, şcoala de la Bistriţa. De j ţ mult nu m-a cuprins un entuziasm mai mare, ca acum, când ; admir această beţie de culori vegetale, amestecate cu geniu. Jocurile mi se par sub sau, în orice caz, nu se ridică la nivelul costumelor. încet-încet mă fură însă şi paşii şi ritmurile şi toate r:  expoziţiile încep să tresalte şi e un amestec de curcubeie, un io |j  dans de curcubeie.
f Ajuns aici, pe Prislop, ar trebui să stai singut şi să te uiţi 1 în jur şi să plângi (cam o jumătate de oră). Aşa, degeaba. Ce f privelişte îţi deschide această culme, când îţi faci ochii roată m şi te vezi în osia însăşi a lumii româneşti. Nu-i exclus ca aici 15 H să se fi adunat şi în vremurile cele mai vechi oamenii, cu diverse fi  prilejuri, mai ales rele, folosindu-se de corn şi de tulnice.
■ Aerul pare făcut anume pentru rezonanţa de tulnice,
■ gata-gata să intre în tulnice. Iar azi e un aer colorat — sâni W săi rând sub catrinţe, sub bluze, sub arnici, respiraţia sânilor nu 20 •   intră în tulnice, rămâne pe dinafară, o adulmeci tu cu nările,
J   dedate cu umanul din femei, ca să zicem astfel. 30-40 000 de 1   oameni au urcat dinspre Maramureş, dinspre Bistriţa-Năsăud şi Suceava. Moldovenii au refăcut drumul invers „descălecătorului" Bogdan. Moldovenii sunt americanii maramureşenilor. 25 ;   Atunci au plecat pe cai şi pe căi, temerarii şi-au înfiinţat „America", băştinaşii fiind tot români, primind însă un !   impuls de aşezare şi vitejie. Totul la maramureşeni e răspicat, de la horincă, un fel de whisky care nu îmbată, ci dă o luciditate, face ochii să sclipească, până la casele ascuţite cu turlele 30 ca nişte fuse cu zurgălăi. Bisericile reproduc mărit arhitectura acelor fuse care au la bază o măiestrită îmbucare de beţişoare §    ce ascund câteva pietricele. Se numesc fuse cu zurgălăi ori cu
1234
MARIN SORESCU
JURNAL
1235
clopoţei pentru că sună când se-nvârt. Se zice c-ar fi o invenţie de soacră, să audă când nu-i cântă fusul nurorii. Cine spune că n-avem o arhitectură românească? Ia-o de la fus, fă-1 monumental şi vei vedea ce iese. Minunat simţ al proporţiilor şi am-5 biţia de a face totul din lemn.
Cin pe cui se scoate, dar şi lemn pe lemn se îmbucă. Dar nu se mănâncă de tot, nu se mestecă. O fraternizare a pădurilor, a bârnelor, ca la corăbiile călăfătuite. Şi un exclusivism al lemnului. La bisericile de pe aici nu găseşti un cui de fier, io până şi cuiele sunt de lemn. In iadul de pe pridvorul (ca să-i zicem astfel) unei bisericuţe mi s-a părut a zări un drac ce-şi bătea cuie-n talpă — ca medicii care-ncearcă pe pielea lor unele medicamente - şi totul era de lemn, şi cuiul şi talpa, că, al dracului drac, umbla prin iadul de flăcări în saboţi! Sunt la
15 Muzeul lemnului din Sighet, unul dintre cele mai interesante din ţară, şi mă simt cât se poate de bine în mijlocul acestei milenare industrii a cioplitului. Bârne, porţi, inscripţii de mirare: „De la facerea lumii" stau toate ca la un taifas. Obiectele, observă un amic, intră în relaţii, ele-ntre ele, şi cine deschide
20 uşa depozitului, o deschide doar ca să mai aducă ceva, un căuc, o furcă de tors, ceva. La urmă uşa se-nchide şi obiectele care încă n-au fost expuse în sălile muzeului îşi reiau conversaţia. Cer îngăduinţa să rămân un sfert de oră printre ele, să trag cu urechea. Sunt şi icoane primitive şi uşi de biserică şi priscol-
2j nicere — acestea vorbind toate pe nas. Mă interesez de una, de alta şi primesc pe loc răspunsuri şoptite. Fiecare obiect răspunde pentru sine, ca Ia armată, unde e o disciplină. Deci, cum c îmbrăcată lumea pe aici? - întreb o furcă bătrână cu zurgălăi. „Bărbaţii poartă izmene largi şi scurte până la genunchi, care
50 se numesc goci. Pe pulpe au obiele albe de dimie, iar opinca din picioare le dă o mare nobleţe naturală." Văzându-i cu câtă graţie execută cutare joc, te gândeşti că parcă au dansat numai în palate şi eleganţa cadrilelor de la balurile înaltei societăţi (din
filme) pare, comparativ, ştearsă. Aflu şi veşti senzaţionale. O biserică a fost trăsnită, acum în iulie. Şi-au încercat s-o stingă cu apă. Dar ea şi mai rău se aprindea. Tocmai veneau vitele de la păscut şi văzând că nu se stinge deloc cu apă, cineva a strigat: „Lapte"! Au pus mâna şi-au muls vacile, găleţile treceau de la 5 unul Ia altul şi aşa au stins-o. Şi incendiile — observ — sunt fudule pe aici. Au o mândrie a lor. Ori poate şarpele care stă încolăcit pe pomul din grădina raiului s-a dedulcit la lapte şi, când scoate limba şi sâsâie, ia foc electricitatea din cer şi trebuie să i se dea şarpelui porţia de lapte şi măr (că acum a început ;j să-l mănânce el. Lapte şi mere, rai sărac). Moşul din Bogdan Dragoş, fost primar, acum ajutor, că n-are decât patru clase, e un tip! Un bărbat înalt, frumos, cu faţa trasă, ochii sclipitori, îmbrăcat „ca acasă". Opinci, goci, cojocel pe umeri. Un neîntrecut orator. A fost şi la Bucureşti, când a vorbit ca deputat, n impresionând. O mare energie e în el şi o isteţime de ţăran, cum trebuie să fi fost şi primii descălecători porniţi din Cuhea. Şi femeile - cele două Mării care au cântat... Totul, de la voce până la vârful degetelor - splendid -, rasă - feminitate. Pielea fină, întinsă, fără riduri. Măria I, la 41 de ani, câţi zicea că are, 20 nu-i dădeai 30. Din depozit trec în sălile muzeului şi-mi notez pe o foaie de hârtie ce mi se pare mai interesant şi demn de ţinut minte. Memoria noastră, a mea cel puţin, e iute predispusă Ia uitare şi un cuvânt pe care-i găseşti scris peste câţiva ani îţi poate declanşa blitz-\A gândului şi revezi în străluminare 25 momentele şi întâmplările trecute la pasiv. Contemplându-le, din trecut, poţi să Ie înţelegi mai bine.
JURNAL
1237
PE VALEA TARCĂULUI
1975
Pe valea Tarcăului, îngustă ca un tunel pentru cerbii care realmente hălăduiesc pe-aci - şi trebuie să meargă toţi în aceeaşi 5 direcţie ca să încapă -, mai exista acum vreo zece zile zăpadă, spre marea bucurie a ochilor mei şi-a ochiurilor de apă, clipind viu, din preajmă. Există drumuri lăturalnice importante, ca spiţele unei roţi. Şi mereu, oricât de mult ţi-ai lua picioarele la spinare şi n-ai sta acasă cum nu stă vântul pe gard, vei fi în-io cercat de nostalgia că prea puţin o să poţi aduna, până la sfârşit, în suflet din frumuseţea întregii roţi, cu care ne-a fost dat să ne învârtim în jurul soarelui. Un gând frumos despre patrie găseşti oricând printre manuscrisele zăpezii, pe plaiuri, şi-n cocoloaşele din buzunarele oamenilor de zăpadă, gând curat 15 şi emoţionant, din inimă, cum s-ar zice, numai că nu le trece prin cap să-1 arate. Nu mi-am putut opri o pornire, pome-nindu-mă, prima dată în acest an, printre astfel de făpturi ale iernii, de-a scrie şi eu câteva cuvinte, în josul unei poieni, nu mai mare decât o pagină de carte (format valea Tarcăului). 20 Exerciţii de caligrafie, mai în joacă, mai în serios, ca să-mi îndrept şi scrisul, devenit tot mai ilizibil.
Am încredinţat zăpezii - să dea la tipar - impresiile mele despre acel petec de loc şi despre drumul forestier ce tocmai trecea pe deasupra, prăvălind poate prea mulţi brazi. Stam eu 25 ascultând cum apa spală pânza cerului jos, frecând-o cu pietre,
prinzând de pe poteci şi ecourile trecerii Vitoriei Lipan. O pereche de boi târau liniştiţi un buştean, cald încă, uriaş, ca un condei a lui Guliver, lăsând în urmă o dâră murdară de pietre şi pământ şi muşchi şi licheni - probabil că picase de pe partea care arăta nordul. „Atenţie, tracţiune animală", am citit pe-un 5 indicator agăţat de un brad la marginea drumeagului — şi-au citit şi plăvanii odată cu mine, fără însă a schiţa vreun gest c-ar înţelege, ci văzându-şi pur şi simplu de drum, târând buşteanul acela la vale, cu opinteli, cu hăis şi cea, dar dâra rămânea dreaptă şi neîntreruptă. Şi ei sunt tot patrie — iată cum mai cară bus- 10 tenii! Şi-mi venea să-i pup pe botul lor cald şi bun, după cum îmi venea să sărut munţii aceia, pe care-i vedeam pentru prima dată, nişte anonimi pe lângă Ceahlău, vecinul lor cel falnic, dar şi ei atât de iscusiţi într-ale frumuseţii şi măreţiei. Fiecare îşi vede de treaba lui, peste tot se munceşte, şi-n zile de sărbă- 15 toare - tu încearcă să înţelegi bine şi să te confunzi cu totul, îmi place patriotismul continuu al munţilor noştri. Mereu aici, reazem, mereu neclintiţi, fie albă, fie neagră, fie iarnă, fie vară, şi-ntre ei întotdeauna i-a fost românului cald şi bine.
Ţara mă cunoaşte de când eram atâta, cu ea m-am jucat 20 cu cercul şi cercul său mi se înscrie în fiecare an în oase, ca în trunchiurile de copac.
Cam atâta a încăput pe petecul acela de poiană imaculată, doar nişte, urme de cerb, pe care le-am păstrat ca punctuaţie. Şi eliberat de povară m-am îndepărtat „şi-am ieşit în câmp 25 râzând". Zăpada aceea cred că s-a topit - desigur, s-a topit, cu scrisul meu cu tot, s-a făcut pârâiaş, a curs în apa iute a Tarcăului, alunecând pe pietre ca pe rulmenţi. Tarcăul s-a vărsat în Bistriţa, Bistriţa a trecut prin lacuri şi prin puţuri. Iar aseară, aprinzând lumina, să mă aşez la masa de lucru, m-a izbit io feştila becului într-un mod cu totul neaşteptat. Ca şi când n-aş mai fi văzut electricitate, ori, mai precis, parcă aş fi cunoscut-o cândva, într-o altă viaţă? ori într-o altă zi? Ca şi când ar fi fost ceva rupt din mine.
1238
MARIN SORESCU
Da, mi-am spus, pe valea Tarcăului s-a topit zăpadă, petecul acela mâzgălit de mine. O, dacă-aş fi avut mai mult timp, ce lucruri nemaipomenite aş fi scris.
Oricum, e bine, te simţi bine, de câte ori vreun gând de-al tău ţi se întoarce acasă, seara, târziu, când rămâi singur. Tu mai ostenit decât el, el mai ostenit decât tine, dar ce stranie senzaţie şi binefăcătoare. Un mesaj mut din partea cotloanelor străbătute cu pasul, şi, totodată, şi-o încurajare, când în faţa colii de hârtie parcă-aştepţi ca cineva să-ţi spună: „Merge, dă-i drumul mai departe".
DRAGOMIR OT TÂRGOVIŞTE
I 1975
1
în poarta Mănăstirii Dealu (revenirea la mănăstire, în loc de ': mănăstire e salutară) te întâmpină coşuri de struguri mari, negri, i   impresionează liniştea împrejmuită cu ziduri şi chilii şi iarbă
- verde, aproape englezească din incintă. O cărare de lespezi aşe-
- >■ zate la o distanţă, nu mai mare decât a pasului mic, te conduce 1 \ prin iarba victorioasă (o inscripţie îţi atrage atenţia să n-o calci) ; ; la mănăstirea, bine pusă în pagină, răsărind exact în mijloc, pre-' i cum o ciupercă ghicită. Lăcaşul pe care l-ai admirat, răsu-' cindu-ţi gâtul, de pe şoseaua Târgoviştei, văzut de aproape e : '■■ peste aşteptări - şi peste cunoştinţele tale de istorie. Abia . i înăuntru, văzând mulţimea de inscripţii - ca la Westminster ! Abbey - îţi dai seama că lespezile de la poartă până la prag '   puteau fi de asemenea scrise - un fel de introducere în chiri-
Ilicele vechilor pisanii, şi că ai păşit pe un drum slăvit, - calea voevozilor. Valea de jos se numeşte chiar Valea Voevozilor. Gropniţa domnească, lăcaşul, afli că aici odihneşte în pace Vladislav al Il-lea (1446-1456), Radu cel Mare (1495-1508), Vlad cel Tânăr, Vlad înecatul, Pătraşcu cel Bun (1554-1557), Radu Bădica. Alături de aceştia un domn al Moldovei, Mihail Movilă şi apoi sora lui Radu cel Mare, care purta frumosul nume Jupâniţa Caplea şi încă mulţi alţii. La loc de cinste, sarcofagul adăpostind capul lui Mihai Viteazul. Ctitorul, Radu cel Mare, doarme întreg într-un sarcofag asemănător lângă
1240
MARIN SORESCU
zidul dimpotrivă. Se cunoaşte şi numele zugravului, Dragomir ot Târgovişte, care s-a ostenit pe aceşti pereţi între anii 1514-1515, pe vremea lui Neagoe... N-au rămas frescele, desigur, fiind răzuite în timpul numeroaselor invazii, care au 5 urcat Dealul. Cauţi al doilea strat din timpul lui Brâncoveanu, datorat mâinilor inspirate ale meşterilor Constantin, Preda, Nicolae şi Radu. Zugrăveala a fost de nenumărate ori refăcută şi dispărută ca prin farmec. Te gândeşti, în fum şi flacără că aici s-au tipărit cărţi (Macarie, 1508-1512), îţi închipui cum
io se întreceau caligrafii să scrie de mână, în timp ce un egumen, numitul Matei al Mirelor compunea între 1610-1624 o cronică în versuri. Ai citit cronica în versuri a lui Matei al Mirelor? N-ai citit-o. Sunt puţini vizitatori în această zi de miercuri -profiţi de ocazie penttu a-ţi umple buzunarele cu linişte. Tran-
15 scrii inscripţii, notezi ani, aproape pipăi tăcerea materializată, dai din cap. E bine. E bine că există Mănăstirea Dealu, unde poţi merge pentru o oră de istorie suind serpentina de la Târgovişte, sub ploaia de castane. La ieşire - aceleaşi coşuri tic struguri. Ai vrea să întrebi mai multe despre Dragomir or
20 Târgovişte. E tot cel care a pictat şi biserica mănăstirii Currea de Argeş? Sigur că da şi ce-a mai făcut? Cad castanele, s-au copi strugurii şi Dragomir ot Târgovişte poate că nu ştie. E frumos la Mănăstirea Dealu, e bine.
TARGOVISTEA
Târgoviştea a păşit cu dreptul, cu Mircea. Remarcăm un fel de dinastie a Vlazilor. Apoi momentul de apogeu sub vremea Viteazului. Pe Brâncoveanu îl văd prin pulbere de aur, cu tronul de lemn înflorat în braţe, reîntorcând fala de capitală, 5 după o pauză, o eclipsă, o strungăreţă în zâmbetul de frumuseţe. La 1659 răscoala antimusulmană a lui Mihnea al II-lea Radu. Un an mai târziu, turcii pun popreală pe Târgovişte, interzic domnitorilor să mai locuiască aici. Cărămizile zidurilor se vor topi în ploaie, cuburi de zahăr. Va urma o ruinare dulce. 10 Iar Ialomiţa e cărămizie, în timp ce Dâmboviţa se va îndulci cât mai mult către Bucureşti - pe atunci - oraşul care va prelua ştafeta. Sunt vremuri pe care Ţara Românească le străbate lăsându-le mai mult când într-o scară, când într-alta, mergând cu două capitale pe secol. '5
Bucureştiul era mic când se târgoviştea lumea aici, la răscruce de drumuri, drumeaguri, şleauri, branişti şi poteci. Cele care coborau din Ardeal erau arcuite peste munţi, ca un curcubeu. Celelalte din câmpie - domoale şi largi la suflet. Pădurile jucară rol de strecurătoare. Turcii pretindeau că vin la noi să 20 se caute cu venin de şarpe pentru reumatism (mai precis: venin de crocodil, însă deţineau informaţii greşite), să vâneze vulpi argintii (idem, informaţii eronate; poate vin chihlimbariu). Cum, necum, ce mai contează pretextul! Veneau să se caute,
1242 MARIN SORESCU
scurt. Dar trebuiau să treacă prin Codrul Vlăsiei. Acesta-i mai rădea, dădea cu ţesala pe ei, prin oşti. Pâlcurile ieşite la buza pădurii apăreau ca tăietorii de lemne accidentaţi, cu ţeapa-n spinare. întâlneau jderi şi râşi, cu blănuri domneşti pe ei. După aceea le puteau vedea şi pe umerii dregătorilor, în sala palatului lui Petru Cercel. Acest domnitor învăţat introdusese pentru canalizare ţevile din lemn de pin. înfrumuseţa şi Valea Ialomiţei, creând în jur grădini şi fântâni atteziene. Târgoviştea, cu cercelul lui Petru la ureche! Da, palatul îi venea oraşului ca o bijuterie sclipindă — gerunziul se folosea mult pe atunci. (Vezi şi cartea destul de rară, care ar trebui reeditată: Petru Cercel şi epoca sa, a învăţatului Ştefan Pascu). Aşa încât, la însemnarea din 1574 a unui străin: Palatul principelui era împrejmuit numai cu garduri de nuiele"şi până la încingerea cu ziduri, grădini şi arteziene, deşi n-a trecut mult timp, s-a bătut cale lungă. Urmând apoi, succesiv, pustiirile şi refacerile „de iznoavă". Viu trupele lui Gabtiel Bathory în 1610, ard şi afumă şi dărâmă timp de trei luni. Vine Matei Basarab şi reface totul, mărind şi întărind, aducând un spor de frumuseţe, şi-1 cheamă şi pe Vasile Lupu să se uite peste gard de pe pagina de istorie alăturată. Lui Paul de Alep i-au plăcut dar nu mai am loc de citate. Vine jaful din 1658 al turcilor şi tătarilor, apoi răscoala pomenită a lui Mihnea, apoi înăbuşirea şi ordinul turcesc, executai de noul domn, Gheorghe Ghica, de a distruge totul: „Numaidecât împărăţia au poruncit la Ghica Vodă care venise domn în urma Mihnii- Vodă de au surpat casile şi le-au jărâmat de tot, ca să nu mai fie scaun domnesc acolo căci mai supt munte fiiindu se temeau turcii de hainie".
Constantin Brâncoveanu reface în şapte ani palatul. Mai drege ceva şi la biserică, aşa că în pragul veacului al XVIII-lea totul era iarăşi lustruit, tras la rindea, cu podoabe din discuri de ceramică, lucrături în piatră, în lemn. Dezastrul din 1714... capetele care cad la Istanbul burduşesc şi umplu de jale şi spaimă. La 1813 erau pe locul curţii domneşti „nişte săpături
l JURNAI. 1243
me ziduri cu totul netrebuincioase... fiind de tot derepănate şi de Iniei o treabă"(Isaac Ralet, vezi şi „Ghidul"). La auzul expresiei \Sancta simplicitas, ne vine în minte acea amărâtă de babă luând f Cărămizi şi pietre din vatra sacră. Cu cea mai mare simplitate, I zidurile dărăpănate şi fără nici o treabă şi-au găsit treaba, in-f trând în diverse temelii. Se iau cu poala cărămizi din vatra sacră. ' Azi una, mâine alta. Azi o babă, mâine un moş. Ca să constru-I iască ce? Când s-au trezit romanticii cu jelania lor la Târgovişte, [ au cântat ce a mai rămas. Cioturile, scorburile beciurilor. Ion | Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu. Multe turnuri, turle şi faţade a pierdut Târgoviştea pe drum, ieşind parcă pe nevăzute pe Poarta Bucureştilor, pe Poarta Dolgopului, furişându-se de pe Uliţa Coconilor, pe drumul Olacului, odată cu poştalioanele şi mistuindu-se în zare. Nu le-aţi văzut?
Târgovişte - sună solzos, ca o fosilă lingvistică. Din cauza acestui sufix - iste pe care-1 mai întâlnim la cuvintele Lovişte,
' Batiste, capişte, branişte, zarişte, rarişte şi la alte câteva, destul de puţine. Loviştele Târgoviştei: jafurile şi prădăciunile turcilor, tătarilor, austriecilor, cutremurele naturale, sistematizările, renovările, cum a fost cea a lui Lecomte de Nouy, care în 1888, cum ar veni sub ochii noştri, a dinamitaţi)) biserica lui Neagoe
I din 1517-1518, spre a degaja locul, ca să facă alta alături. Parcă
i n-o putea face alături!
M-am dus la Târgovişte să caut un ban vechi, pe jos, printre
; ruine. Poate dau şi eu peste un ducat, precum cei găsiţi în
s cartierul Suseni (nume frumos, Joseni cred că nu există), de pe
| vremea lui Mircea cel Bătrân. Sau un ciob. Şi, pentru Vlad Ţepeş, să verific unde a purtat bătălia aceea de pomină. Ban
! de aramă n-am găsit. Nici ciob. Am fost dăruit cu o frumoasă strachină contemporană, din lut roşcat, pe care scrie Ion
" Heliade Rădulescu.
* *
1244
MARIN SORESCU
JURNAL
1245
Trecând ca vântul prin crâmpeiele de huceag care mai poartă, măcar în nume şi parcă pe scoarţa puţinilor stejari, ceva din rezonanţa Codrului Vlăsiei, mă apropiam de Târgovişte şi încă nu prinsesem tonul acestor însemnări, aruncat de mine
5 înainte, ca un buzdugan ghintuit, sunând, i-auzi, de trei ori în cea mai veche poartă ce s-a păstrat, Poarta Dolgopolului: bang, bang, bang! De şase ori, dacă punem la socoteală ecoul, dc douăsprezece ori dacă socotim ecourile la ecouri. Totul vibra de istorie, Ev mediu curat, Renaştere la noi acasă, curte cu
io etichetă europeană prin milostenia şi osârdia lui Io Neagoe Basarab — dar nu prindeam tonul. Buzduganul din poveste e un diapazon mult prea tare, bubuitor, chibzuim, gonind ca vântul şi ca gândul prin Codrul Vlăsiei, vorba vine, ce-a mai rămas, crezându-mă într-o butcă trasă de haiduci cu flinte şi
K asta doar la hurducături. Când, deodată, trebuii să frânez - şi maşina şi imaginaţia şi tot - şi să fac cruce c-un ciopor de oi. Ba o adevărată turmă: dulăi cu jujeu, măgăruşi însămăraţi, noa-tine, oiţe bârsane, lăiţe, bucălăieţe, care coborau la vale, cu scai de lână şi ţărână de la ţară între unghii. Ia-o mai domol, mi-am
20 zis, acesta e tonul. Intră la pas. Iar când ajungi, aşteaptă ia punte, fă-te că numeri cum trece trecutul pe puntea Ialomiţei -mai adormi, visezi, te mai trezeşti. Dacă nu ştii cartea veche, a fluierului, atunci roagă să-ţi cânte toamna din frunză şi Ialomiţa din solz de peşte. Şi numără. întâi şi-ntâi Mircea cel
25 Bătrân şi de Temei, căci el întemeiază. Apoi Mihail 1 (1418-1420), anii sunt înscrişi sub umbra fiecăruia, pe apă -, Dan al II-lea (1422-1431), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1446), Vlad Ţepeş (1456-1462), Vlad Călugărul (1481-1495), Radu cel Mare (1495-1508), Neagoe
x Basarab (1512-1521), Radu de la Afumaţi (1522-1529), Pătraşcu cel Bun (1554-1557), Petru Cercel (1583-1585), Mihai Viteazul (1593-1601), Radu Şerban (1602-1611). Ai aţipit? Şi nu i-am socotit decât pe voievozi. D-apoi curtea lor? D-apoi gloata? Numără. O mână le stă pe paloş, alta pe mistrie.
Echilibru fragil. Grija gospodarilor e să întărească şi să dezvolte acareturile, să deretice, să ridice turnuri, să spargă ferestre în zid. Totodată, să facă faţă batistelor, unele purtate chiar lângă cetate. Cea din 1595 s-a şi „pozat" într-un desen de LI. Boisardus şi-o gravură de Iacob Franco.
Mai trecură câteva sute de oi pe puntea Ialomiţei. Turma s-a subţiar, o dăm înapoi, s-o ia mai agale, peste bârnele în cumpănire şi clatin. Căci încă nu s-au terminat voievozii străluciţi: Matei Basarab (1632-1654), Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Aici turma îşi pierde ciobanul şi-1 plânge.
JURNAL
1247
FINLANDA
1976
Timpul unu: vara, 1976 3 iunie
5 O alergare prin pădure. A plouat de curând, frunzele sunt încărcate de stropi mari, din ciupercile strivite ies aburi. Ies aburi şi din mine. Plămânii anchilozaţi parcă acum învaţă să respire. în faţa mea, Antti a mărit pasul. Are damblaua sănătoasă a finlandezului: fuga. Toţi parcă ar fi pe urma marelui
w maratonist Paavo Nurmi - care are, sau ar trebui să aibă o statuie în centrul capitalei. Abia se mai vede printre copaci. Dacă face o glumă şi mă pierde în pădurea finlandeză, care, cum se ştie, ocupă 71% din suprafaţa ţării? Alergăm de vreo douăzeci de minute, dar mie mi se pare că am străbătut toată
/5 Finlanda: cam asta e: copaci, iarbă, veveriţe, poteci. Şi aer. Aer „cât încape".
După premierea piesei Matca şi cele câteva zile protocolare, mi-am permis un scurt respiro - bine zis „respiro" căci chiar gâfâi - finlandez. „Dacă stai la hotel, n-o să vezi nimic" mi s-a 20 spus. Hotelurile sunt peste tot la fel. Iată-mă acum, suflând greu, în miezul intimităţii acestor locuri. în scrisul meu neciteţ, nu fac deosebirea dintre o şi a. în Finlanda locurile se confundă cu lacurile... Or, câte locuri-lacuri au...? Intuindu-mi oboseala, prietenul s-a oprit... Ne întoarcem la pas, discutând despre
muzeul vizitat, asemănător Muzeului satului din Bucureşti, unde am ascultat ţărani cântând din gură, din frunză, din os de peşte şi-am văzut câteva formaţii de dansuri. Şi-n cântece şi-n dansuri, în costume, şi obiectele de uz casnic de prin case, ceva mi s-a părut cunoscut. La nivelul rădăcinilor, Europa are 5 aceeaşi pânză freatică, legături, comunicări secrete, asemănări structurale...
Bârfitorii spun că finlandezii stau în bărci, nu în case, şi că limba lor e un fel de zgomot care se poate produce, dar nu se poate învăţa. Nu-i adevărat. Azi am învăţat vreo 30 de cuvinte w noi. Vizită la părinţii lui Antti Litya. Mama sa de 61 de ani. Are 4 fete şi actorul acesta faimos, dar stă cu moşul în pădure. Suferă de singurătate. A plâns în vreo două rânduri. A luat o revistă pentru femei, unde îi apăruse o poză, şi i-a arătat-o. Am trecut lacul ca să-i aducem bătrânei ochelari. Citeşte doar când 15 aude că i-a murit vreo cunoştinţă, atunci consultă ştirile din ziare. Lacul - fără nici o încreţitură. Lac „tânăr". Am vâslit din nou - de mult nu m-am mai simţit aşa de bine! Finlanda te ajută să iei legătura cu natura. Sărbătoarea ei naţională ar putea să se numească „Sauna". E sâmbăta, în fiecare sâmbătă. O sen- 20 zaţie de viaţă uşoară, aeriană, provizorie. Nu ştiu dacă or fi crezând în viaţa cealaltă. Nici asta nu-i de aruncat! Nimeni nu se omoară să strângă aici comori. Sentimentul acesta e fragil, cred că vine şi de la scânduri: scânduri pe pereţi, pe tavan, scânduri pe jos. Casele acestea, parcă sunt lăzi, pe care ai putea să 25 scrii: „Fragil", Sau: „Aici se trăieşte uşor". Casele de pe lângă gări, ţi-e teamă să nu fie remorcate de vreun mărfar... Un mărfar îţi mută într-o noapte jumătate de oraş, dacă vrea. Mâine mergem la Turku...
Nu-mi vin în cap decât începuturi de poezii. Gândul în- 30 chegat despre aceste locuri, îmi scapă. Printre degete, printre lacuri, printre copaci. Un avion a decolat şi merge un moment paralel cu trenul...
1248
MARIN SORESCU
JURNAL
1249
15
Aici, ce pune omul, nu prea răsare. Creşte, ce creşte de la sine. Pădurile par tinere, căci copacii se dezvoltă încet, din cauza căldurii puţine. Multe păduri sunt, de fapt, lunci. Mesteceni şi alte foioase. Pe pietre se caţără pini. Semne, pe şosele, îţi atrag atenţia că s-ar putea să-ţi taie calea un ren. N-am văzut ren până acum decât la Muzeul de istorie naturală din Helsinki. Se zice că în iernile mai grele câte unul se rătăceşte până în centrul capitalei.
7 iunie
Peisajul ca o lentilă de ochelari, zgâriată pe alocuri de lacuri. Aseară am văzut un film la televizor despre „Lebensborn" - o organizaţie sanitară înfiinţată de Hitler cu lozinca: „Fiecare femeie - un copil pentru Fiihrer". Bineînţeles, un copil arian. Grupele îndrăgite de el: grupa nordică, grupa westfalică şi alta, turingică (mi se pare). Organizaţia aceasta venea în sprijinul mamelor celibatare, ce-şi puteau alege un bărbat care să îndeplinească toate condiţiile: sănătos, arian, frumos etc. Făceau dragoste, năşteau copilul şi-1 duceau la azilul asociaţiei. Asta era tot. (Prezentau un certificat că cine sunt, sunt sănătoase şi dădeau numele tatălui.) Medicul-şef al organizaţiei, „Lebensborn" trăieşte. Reporterul l-a filmat întins în pat, ramolit, jucându-se c-o zdrăngănea, mă rog dat bine în mintea copiilor. Apoi imagini documentare. Şi timpul, mă gândesc, se îmbolnăveşte din când în când, ca şi spaţiul.
25 9 iunie
Un fel de rezumat. O ţară într-o pădure. Plus o puzderie de lacuri. Plus răsuflarea mării. Faci saune (Mens... sauna in corpore sauna) şi calambururi, şi intri aburit în lac. Bei bere „Kott" şi culegi floricele pe câmpii. Totul e frumos. Dimineaţa m sunt foarte ocupat să dau mâncare la raţele sălbatice şi la pescăruşi. (Pe post de cenuşereasă a zilelor de vacanţă în Finlanda.)
Plouă, dar când mă gândesc la ceva frumos, se înseninează. Nu e o ploaie hotărâtă, energică. Te poţi tocmi cu ea.
COFA
Ce să pun în această cofă de lemn de pin?
Aş lua un lac. E rotundă ca el. ' 5
O cofă de aer, care picură întruna,
O cofă de cer,
Ferigile de la rădăcinile pinilor O cofă de parfum.
Pescăruşii vin şi-mi ciugulesc aspirinele. Ca să nu-i supăr w că m-au prins cu mâna goală, le dau ce găsesc prin buzunare. Azi n-o să-i mai doară capul.
Marea Baltică seamănă cu Marea Nordului. O asemănare care produce curent. Trage. Dar mă uit mai mult la mesteceni. Mesteacănul ţine de cald iernii lungi, care se lungeşte şi mai 75 mult spre Iaponia. Oricare dintre ei e gata să-ţi dea o măturică.
altă zi
...în curtea vilei Iui Daniel Katz câţiva scriitori boemi, frigând cârnaţi şi vorbind tare. Liisa Ryoma are mult umor, e inteligentă şi vorbeşte perfect româneşte. Cea mai bună tradu- 20 câtoare din limba română. împreună cu Daniel Katz, cunoscut prozator şi dramaturg, şi el plin de voie bună şi umor, formează un cuplu boem şi solid în acelaşi timp. Locuiesc într-o vilă, deschisă oricui, cu chiria neplătită de vreo câţiva ani (nu-mi dau seama când Liisa glumeşte sau vorbeşte serios). Primesc şi 25 eu o invitaţie aici pe termen lung. Le spun că n-o pot accepta. Gazda mea (pe care o cunosc şi ei) s-ar supăra, şi eu mi-aş pierde antrenamentul pentru cursa de maraton finlandez la care vreau să particip...
1
1250
MARIN SORESCU
JURNAL
1251
ultima zi
M-am trezit cu noaptea în cap: la 6,30. La 9 a plecat vaporul. Destinaţia: Stockholm. Ajunge acolo la 9, deseară. Cu încă un finlandez în cabină, cu care n-am reuşit să schimb decât câteva cuvinte. Vaporul e imens. Şase etaje. Am urmărit cum se desprinde de ţărm, cum se îndepărtează catedrala albă, apoi vasele din port. Acum sunt în sala de mese şi mă uit cum alunecăm la vale. Un pescăruş alunecă şi el la înălţimea mea. Vaporul e cât o grădină. Mă plimb printr-o grădină, care, la rândul ei, se plimbă pe mare. Gândurile se plimbă prin capul meu. Totul e limpede.
Gândurile se plimbă prin capul meu. Totul e plimbare.
Mă uit la valuri şi mă gândesc la tot ce a fost comparat cu valul. Părul femeilor, grâul. Şi ce mai face valuri? Dantelele văluresc. Apoi crizele economice. („Marele val din anul...") Simt nevoia să bag lichid în burtă. Aşa o fi zicând şi marea, când plouă. Câte un trauler strecoară apele teritoriale. Două babe se prăjesc de-a dreapta şi de-a stânga mea. Femei nereuşite, în toate felurile. O mare diversitate de femei nereuşite. Vaporul, aşchie finlandeză, sărită departe de trunchiul pădurilor în Baltica cea aparent băltită.
Mă uit la preţuri c-un ochi de gheaţă.
Am înnebunit căutând o cutie poştală. Unde naiba şi-or fi aruncând ăştia impresiile?
Vaporul se numeşte „Welamo" şi are următoarea fişă tehnică:
Construit în 1975. înălţimea: 22 m. Viteza: 26 de noduri.
Lungimea: 152 m. Capacitatea: 1200 pasageri şi 300 de automobile. 799 de cabine.
Isus mergea pe valuri cu 2 noduri pe oră. (Doamne iartă-mă!)
Pe perete se află două ceasuri. Unul arată ora finlandeză, celălalt pe cea suedeză. Mă uit şi văd că e trei fără un sfert. Mă
f uit peste zece minute (încep să fiu nerăbdător) şi ce văd: două
Ifără cinci. Când câştig, când pierd o oră. Depinde în ce parte se apleacă vaporul şi cum îmi alunecă privirea, ba la un ceas, ba la altul. Timpul doi: vara, 1979 5
I  marţi, 19 iunie
E unu noaptea; încă e lumină. Poţi să ghiceşti în palmă. Nici o stea. Cer senin. La şedinţa de azi-dimineaţă m-am pomenit numit în prezidium şi-a trebuit să spun ceva despre traduceri. Pentti Saarikoski, care conducea discuţiile, mi-a tradus poezia Capriciu şi a citit-o, spre exemplificare.
Au luat cuvântul Ott Ojamaa (URSS), Râul Rivero (Cuba), Lassi Nummi (Finlanda), Herbert Lomas (Anglia).
Dttpă-masă, excursie cu autobuzul la Jollola şi Văăski.
...Afară cerul e de-o seninătate noroasă. Niciodată nu e senin în întregime. Norii se fugăresc mereu. Ne întoarcem cu vaporul, mergând vreo 30 de km, bine dispuşi şi bând bere, glumind, vorbind în toate limbile, schimbând adrese. Egito Goca Ivez mi-1 prezintă pe compatriotul său, Fernando Namora, poet şi prozator important (un roman i-a fost tradus şi la noi de Roxana Eminescu). Lufti Ozok, poet şi fotograf din Suedia, de origine turcă, un bonom rotofei, râde sonor. „Face sărbătoare şi aruncă petarde", îşi aminteşte domnul Namora, un proverb portughez.
miercuri 20 iunie
Ia discuţiile de azi au luat parte: dramaturgul japonez Kobo Abe, Sandor Csotori (Ungaria), Yrjo Varpio (Finlanda), iar în sesiunea de după-amiază: Bernard-Henri Levy (Franţa) care a provocat un mic scandal, Penti Saarista (Finlanda), Kostas
1252
MARIN SORESCU
JURNAL
1253
Assimakopoulos (Grecia), Hector Sanchez (Columbia). După masa de seară am mers în oraşul Lahti. Am citit versuri pe scena teatrului, alături de: Keith Bosley (Anglia), Sandor Csotori (Ungaria), Jean Pierre Faye (Franţa), Ivan Dincov (Bulgaria),
5 Kirsi Kunnas (Finlanda), Herbert Lamas (Anglia), Osten Sjostrand (Suedia), Gust Gils (Belgia), Lassi Nummi (Finlanda), Remco Campert (Olanda), Erzy Lisovski (Polonia), Pentti Saarista. Acesta din urmă a şi prezentat programul, împreună cu Marianne Bargum. Poemele mele au fost citite în
o finlandeză de Daniel Katz.
Foarte interesant a fost, seara târziu, meciul de fotbal: Finlanda-Restul lumii. Am făcut parte din echipa invitaţilor şi cred că am şi băgat vreo două goluri, pentru că, la un moment dat, nu se mai ştia cine cu cine joacă. Şi dacă-ţi venea bine, băgai
> gol în poarta care-ţi era mai aproape. O veselie generală.
Emblema festivalului e o frunză. O frunză pe apă, pentru că discuţiile se poarta într-o poiană, la uşa unui cort, pe malul unui lac mare de vreo 30 de kilometri. Unul din cele o mie de lacuri din Finlanda. Stejari seculari, iarbă înaltă, cântece de privighetoare şi, alături, zbor, într-o doară, de pescăruşi. Peisajul e atât de frumos, încât e păcat să-l strici cu o discuţie de cinci zile. O discuţie mai mult sau mai puţin literară. Peisaj aproape paradisiac de unde, după recitări, luări de cuvânt despre traduceri (ce, cum şi de ce se traduce — tema festivalului din anul acesta), cei peste o sută de participanţi se vor simţi izgoniţi în poluarea oraşelor lor, să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii.
joi 21 iunie
Am remarcat conferinţa foarte interesantă a lui Osten Sjostrand, distinsul poet şi academician suedez, care conduce una din cele mai prestigioase (şi frumoase) reviste suedeze: Artes. Apoi cuvântul poetului olandez Remco Campert. Cina de adio am luat-o pe yacht. Câteva toasturi din partea
oficialităţilor. Am fost desemnat să răspund, din partea poeţilor şi bine că n-am ştiut lucrul acesta mai din vreme', în astfel de cazuri improvizaţia este mult mai izbutită şi mai bine primită decât un cuvânt pregătit dinainte. Brusc şi c-un pahar în mână, pot spune lucruri mai interesante, decât elaborând pe îndelete 5 (şi fără pahar în mână).
...N-am văzut reni, n-am făcut sauna. Am studiat coaja mestecenilor. O bună simplitate de pădurari la participanţii finlandezi, blonzi, bărboşi, plini de timiditate, în fond, deşi par fioroşi şi distanţi. Scriitorii, când se întâlnesc e bine chiar să ; nici nu vorbească. „Ce-o să facem aici?" mă întreba Remco Campert, în prima zi. C-o zi înainre primise în somptuoasa sală de recepţie a primăriei din Rotterdam premiul naţional olandez de poezie. Nimic, i-am răspuns, o să ne uităm unii la alţii.
SOARELE DE IA MIEZUL NOPŢII
Se simte curbura pământului.
Aici cerul e foarte apropiat de pământ
Un val. Deasupra — un nor.
în golul dintre valuri şi nori
O fâşie de cer senin, ca un suflet de copil
Cerul trage peste Finlanda jaluzelele.
Plouă printre gânduri.
Vuietul lacurilor împinge la mal un buştean.
Toată oboseala din oasele noastre
Iese la margine ca frunzele moarte la matginea apei.
23 iunie
în avion peste Finlanda. Copitele gheţarilor pline de apă. Lupta pădurii cu apa. O deltă. Am văzut în port o raţă sălbatică şi patru răţuşte mici. Verdele negru al pădurii, albastrul murdar
1254
MARIN SORESCU
JURNAI.
1255
al apei. Norii fugind înapoi speriaţi. Avionul companiei Air France e pe jumătate gol. Atunci când nu sunt unite într-un mare lac sofisticat - ca o prerie acvatică, lacurile mici parcă ar comunica între ele. Scandinavia este o confederaţie de lacuri, care au aderat la respectarea (suportarea) omului. Ca navigator stângaci. Trecem printre nori, ca printr-o pulbere de aburi din saună. Multe idei poetice mi-au trecut prin cap Ia Lahti şi le-am uitat pe toate. Nu se mai vede nimic jos.
Festivalul de la Lahti se deosebeşte de toate celelalte. în primul rând că e sub cerul liber, sub patronajul naturii. Apoi, mai toate celelalte festivaluri sunt strict specializate: de poezie. Aici sunt admise toate disciplinele, poeţii, aş spune că se află chiar în minoritate. Din doi în doi ani se scoate din pălărie o temă general-umană, general literară şi condeieri din toate colţurile lumii vin ca ulii şi trag din ea, la microfoane cu firele încurcate prin copaci, sub umbrele de ciuperci sau pălăria şarpelui, o analizează, o disecă şi-o dau gata, într-un dulce vacarm-babel. Teme: în 1968: Scriitorul şi puterea, în 1971: Scriitorul şi lumea conflictelor acute. în 1973: De ce ficţiunea? în 1975: Literatură şi identitate naţională. în 1977: Rolul scriitorului în societatea de azi. E mai degrabă un seminar decât un festival, iniţiat, mi se pare, în 1963, care, iată, durează, în ciuda tuturor crizelor. Eu am spus întotdeauna: ţările mici fac marile festivaluri! Ţările mijlocii fac mijlociile festivaluri! Şi ţările mari nu fac nici un festival! Mai mulţi scriitori din Statele Unite mi s-au plâns că n-au unde să se desfăşoare. „N-am ce vă face, le-am spus. Asta e situaţia! Pentru că eu am susţinut întotdeauna: ţările mici fac marile festivaluri" etc. Scriitori importanţi au trecut pe la Lahti, coloşi şi mastodonţi ai literaturii, care s-au lăsat lahtizaţi cu plăcere, cu voluptate chiar, simţind că e vorba de ceva rar. Dacă omul modern şi-a găsit, în sfârşit, echilibrul în îmbinarea armonioasă a inutilului cu neplăcutul, aici poate ieşi un pic din ritm: şi utilul şi plăcutul pot convieţui;
iată. Pe scurt: delegaţia română s-a simţit bine. O declar sus" şi tare, de-aici din avion. Şi cred că şi Mircea Tomuş, o declară sus si tare din avionul care-1 duce, mi se pare, spre Copenhaga. Deci unanimitate. Dar cine să te-audă, la înălţimea asta? „Legaţi-vă centurile de siguranţă".
JURNAI,
1257
BÂLEA
1976
13 octombrie
Cu cravară sau fără cravată? îmi pun cravata, având în 5 vedere că după aceea, vom avea mai multe şezători. Zi de vârf în cadrul manifestărilor de Ia Curtea de Argeş (a IV-a ediţie a Societăţii culturale „Neagoe Basarab"). Deci, dacă e zi de vârf, mergem şi sus. Inimosul doctor ne-a pus Ia dispoziţie două maşini. Una face praf, că merge înainte. în ea se află soţii w Vulpescu şi Adi Cusin - Romulus Vulpescu face mai mult praf, când merge înainte, căci e nervos, sfarmă piatră cu vorba. în cea de a doua, poetul Pituţ şi cu subsemnatul. Tăcere, peisaj corespunzător. Bun aer aveau cei vechi în capitalele lor! E un gând cu care am plecat de la Curtea de Argeş. Orice frunză care ti îmi pică pe umeri, mă înalţă - alt gând pe care l-am lăsat început la Bucureşti, nu mai ştiu în legătură cu ce şi acum nici nu mă mai interesează, pentru că mă înalţ de-a adevăratelea. Căruţe cu cai, care cu boi, câteva sute - apoi, sus, cetatea Poenari. Falnică aşezare. Mereu am vrut să urc pieptiş dealul 20 până acolo, să mă caţăr pe stâncă - şi întotdeauna am avut ceva presant. Căci avea un puţ care, săpat în piatră, o alimenta cu apă din Argeş - un puţ de câteva sute de metri. Aruncai un ban, până jos îi sărea smalţul, efigia. Serpentine, viaducte, prăpăstii -e foarte frumos. Mult s-a mai muncit pentru acest superlativ.
Un prim popas la baraj. Respirăm şi se aude, respiraţia dă ecou (gâfâitul nu). O frunză care cade lasă o dâră de-a lungul betonului. Jos oamenii se văd mici cât degetele lor. Iacul e (de acumulare) liniştit. Pare să n-aibă nici o idee de electricitatea din el. E modest şi mare. Maestrul Mierlescu, fotoreporterul 5 Uniunii Scriitorilor, e cu noi - ba a fost chiar în maşină cu mine, dar am uitat, că m-am luat, cu peisajul. Şi eu fotografiez cu ochiul liber. Deci ne face nişte poze. Să te fotografiezi pe toate locurile unde au muncit oameni — sfatul acesta nu l-am primit de Ia părinţi. Trebuie pentru arhivă. Oricum, cerem să io se vadă şi statuia. Rar monument mai izbutit, mai monumental decât această creaţie a lui Constantin Popovici. Nu ştiu cum se numeşte prin albume - parcă „Electricitatea", dar ambiguitatea lui e mai generoasă. Poate fi şi „învingătorul" şi „Prometeu", în prima secvenţă după ce-a luat focul. Sentimentul că scuip- ti tura supune măreţia naturii, o domină, prima dată încerc la noi această stare. Mierlescu ne face semn să nu ne mai gândim aşa de adânc - fiindcă a terminat. Ne-am fotografiat cu statuia, putem să nu ne mai gândim la ea. Mergem mult pe malul lacului! Am străbătut câteva trepte până aici. Şesul se termină 20 într-o plastă de fân. începea muntele. Fânul pe fond de munte -moale pe tare. Apoi cetatea Poenari, ca o altă clae de fân pe cer — tare pe moale, pe inefabil, istorie pe geografie a cerului. Apoi barajul, impresionant într-adevăr. Şi acum lacul, căruia îi tot pipăim o margine, ca şi când am vrea să-i scoatem un 25 ghimpe din talpă. Poetului Pituţ nu-i place marea, că e pleoştită ca o scroafă, nu poţi să-i dai de capăt; iar, noaptea, ascult-o pe întuneric, are senzaţia şi bucuria că ea se va sparge, frânge, fărâmiţa, însă muntele îi e aproape. Pentru că te urci pe el eşti pe el şi eşti cu el, o parte din el. (Sper să fi reţinut bine ideea.) 30 Păduri, pădurile sunt nişte baraje. Un hectar de pădure reţine aproape tot atâta apă cât un lac de acumulare. Deci atenţie cu defrişările. Când văd camioane cu buşteni încerc o tristeţe ancestrală. Ne-am angajat serios pe Transfăgărăşan. Lucrări de
1258
MARIN SORESCU
JURNAL
1259
consolidare, de întreţinere. Compresoare, smoală, pietre, zidari. Apa se infiltrează în munte şi au loc prăbuşiri, alunecări de teren. Păduri de fagi dansează sus. Automat asemăn trunchiul fagului cu pulpa de femeie. îţi vine să-l mângâi. Nu ştiu ce fel 5 de automatism. Izvoare ale Argeşului: Capra, Oticul, şi încă vreo două. Şi la o cotitură hop... ursul. Vulpescu îi dă pâine. Urs sălbatic cu Vulpescu domestic (căci e cu Ileana). Frumoasă arătare — ursul care mănâncă din mână. Stă sus pe buza povârnişului şi întinde gentil, ca într-un sonet renascentist, botul şi
0 se ospătează. îl hrănim pe rând — pâine de împrumut, s-au mai nimerit nişte excursionişti, care ştiau năravurile peisajului: să-ţi mănânce din mână. Peisajul care mănâncă din mână. Dacă pică ăsta pe mine, adio şezătoare, degeaba cravată. Ştie să calce? întreabă cineva. Nu ştie, nu-i la curent cu leacurile vechi. Bună
5 idee de-a popula Munţii Făgăraşului cu dobitoace atât de blânde. Aflăm că unii au fost omorâţi din greşeală, de oameni neavizaţi, crezându-se în legitimă apărare, când venea ditai Moş Martin cu laba întinsă. Asta parcă e Codin, câinele meu lup care seamănă cu un urs. Iar suim. Iar ochii cât cepele la peisaj.
1 Asta da, măreţie a naturii! Privelişte lunară, de pe partea nevăzută, unde se retrage ciobanul cu oile ziua, când iese din schimb. Grohotiş ţinându-se într-un fir de praf, să n-o ia la vale pe pereţii de tobogan. Drum sucit, foarte sucit, maşina urcă încet, prăpastie - dreapta, prăpastie - stânga. Cine cade, primul, aş-teaptă. îmi plac prăpăstiile pe stânga (parcă nu mă ameţesc aşa de tare). Maestrul Mierlescu se plânge că ultravioletele or să-i voaleze filmul. De la o anumită înălţime totul e posibil. Iată, mie îmi curge stiloul. Să fie din cauza scăderii presiunii? Ca ultravioletele ce să aibă cu cerneala? Cascada! O cascadă pe dreapta. Soarele bate din faţă, vine puternic din faţă, apa curge pe peretele ca un fier de călcat. Şi în lumină, picăturile parcă se şi evaporează, sfârâind. Irizări peste irizări. O poză, maestre Mierlescu, aici cu toţii - fie că se voalează, fie că nu. Un grup de scriitori români în viaţă, pe un fond de cascadă, la aproape
| 2000 de metri înălţime într-o zi de 13 (octombrie 1976) - e m ceva. De unde vine apa? Că nu plouă, nu nimica. Ba, dimpo-i trivă, nici ceaţă nu e, muntele e de o seninătate maioresciană. U Drumul face iar câteva fiţe, printre prăpăstii, până când, deo-1 dată, ne pomenim în tunel. De fapt, o peşteră, prin care umblă 5 Ş maşini şi unde plouă. Plouă, domnule, ca afară! Plouă ca | înăuntru, mă rog ploua ca afară, ca ploaia, numai că în loc de i nori, piatră - plouă din nori de piatră, pe parbriz potopul, şter-4 gătoarele se pun în funcţiune şi ne e să nu trăznească. Auzisem 'i, eu că Munţii Făgăraş ar fi ca un burete îmbibat de apă. L-am w
il prins într-un moment când îşi stoarce pietrele. Tunelul e lung, f capătul se vede în zare ca o bucăţică de fitil căruia i s-a dat foc.
II Dacă facem explozie, ieşim direct în soare. Din partea cealaltă se vede Ardealul — mai urcăm noi un dâmb — şi jos - lacul! Iar la poalele munţilor, peste zări pe care sunt întinşi la uscat câţiva '5 ■ norişori scorojiţi de secetă, se vede o aşezare omenească din zilele noastre. Dacă ar fi cu noi vreun arheolog, ar zări-o întâi ' pe-aia din neolitic, săpând adânc cu privirea. Frumoasă prive-: liste înspre Ardeal! Aerul e tare, plămânii se umflă, ne simţim \ mândri de ţara noastră, aici la cumpăna munţilor, tălpile ni se 20 înfig adânc în patriotism. „Ce Elveţia? Ia lăsaţi-mă în pace cu Elveţia" - aud pe cineva. Dar hai şi la lac, că de-aia venirăm. * Se numeşte Bâlea, e de origine glaciară, iar muntele e tot de jf origine glaciară, pentru cei care nu i-o cunosc şi pe care-i lasă |i   rece etimologiile. O fi adânc? O fi mare? De mare, vedem cât 2?
1 e, dar nu-i ştim adâncimea. Ce peşti o fi având şi cât or fi
* costând? Nu să-i prinzi (că mie mi-e milă, m-am ars odată c-un
2 chit), ci numai să-i întărâţi. Păcat că e o cabană aici şi timpul J   de contemplaţie îţi e mâncat de mici. Nu te uiţi la Bâlea mai
|f   mult de un minut, pentru că tentaţia bufetului întrece natura, 30 ~*   e supranaturală. Mai ales că pofta de mâncare creşte propor--#   ţional, cu cât te scufunzi în înălţimi. „Bâlea cascada 14 km"
# scrie pe un indicator. M-aş duce, dar ce să fac, dacă Vulpescu , f    e de mult înăuntru, ba şi-a comandat şi-o ciorbă? Tentaţia e
1260
MARIN SORESCU
supranaturală (am mai spus). De fapt eu am mâncat ciorba. Dar când scrii, trebuie să te pui pe tine în primul rând într-o lumină favorabilă, nu? Contemplu ghiorţăitul lacului, plin de ghigorţi. (Aşa trebuie să se numească peştii, ştiu că există, dar
5 nu i-am văzut niciodată.) Fermecat meleag, dar să nu fii singur. A fi singur într-un loc atât de dumnezeesc este egal cu zero. Ca şi când n-ai fi, mai bine stai acasă. N-ai cu cine schimba un cuvânt, o impresie... cineva care să-ţi înalţe şi spiritul, că trupul, uite, e la 2000 de metri, l-am cărat până aici cum am
io putut, dar sufletul? Cum ar mai avea ocazia să prindă aripi! Dar cu cine? Hai să-mi pun în gând o dorinţă.
Am intrat în frumoasa cabană de lemn, cu mese curate, aburi calzi, damf de ardei iute - şi am mâncat ciorba de mai sus şi anexele. Dar tot autorul lui Pantagruel (el l-a făcut?) mă
15 îndemna: „Hai, mă, c-am întârziat la şezători".
închid ochii câteva clipe pentru a-mi pregăti retina pentru frumuseţi, de pe partea cealaltă. Nu am prea mare încredere în aparatele de fotografiat, filmul se voalează. Să ne ţină Dumnezeu retina proaspătă ca acum, să pot face însemnări
20 până la capăt pentru volumul intitulat chiar aşa „însemnări de pe retină ".
CHEIA
1976
31 decembrie
Plimb căţelul pământului.
Nimeni nu e mai dibaci în a adulmeca urmele anului care 5 se duce, decât dihania asta mică, stând cu botul pe labe, în adânc, la capătul unui sistem de hrube şi peşteri; şi pe care mă îndur s-o scot la plimbare, din când în când, când aud în mine scâncet de fiară. Poate nevoia de a fi veşnic pe drumuri, setea de călătorii, nu e decât itinerariul obligatoriu pe care mi-1 im- io pune căţelul pământului. Sunt legat sufleteşte de toate gâzele pământului, de animale, păsări, de tot vânatul. La sfârşit de an, am norocul unui loc de început de lume. O căldare între munţi, cu zări care coboară în vârtej de spirale până la hornurile caselor, pe unde se varsă în cer alte spirale: respiraţia celor care 15 aburesc geamuri. A nins ieri, brazii şi tufele sunt în lame, ca nişte cucoane care au ţinut să-ţi ia ochii la revelion. Aerul e tare, distilat de nouă ori (numai la oraş se respiră poşircă). Stelele -toate la locul ştiut (ştiut şi cam uitat, căci luat cu treburi le văd din an în paşte, de un an nou, de un paşte). Par frecate cu 20 glaspapier de un vânt cu gheaţă care a bătut ieri de l-a potrivit în sus. (Venind azi spre Cheia am mai văzut pe creste fuioare de viscol, pe care le-am luat drept nori.) Nu departe, poarta
1262
MARIN SORESCU
JURNAL
1263
crestată a Zăganului, dată de perete. Muntele care a avut şi un vultur al său.
Cum se leagă lucrurile! în urmă cu câteva luni, un prieten pe care-1 admir pentru sensibilitatea şi cunoştinţele enciclo-
5 pedice, îmi arăta pana unui zăgan, moştenită din tată-n fiu, într-o familie de păstori, care dormeau în genunchi - patul echivalând cu locul unde se aşterneau nişte genunchiere — sprijiniţi în bâtă — poziţia cea mai bună de supraveghere a turmei chiar prin somn, în orice moment gata de plecare. în glasul său
io simţeam ceva din emoţia generaţiilor trecute - teama şi evlavia păstorilor faţă de acel zeu al înălţimilor, zăganul, care cerea din când în când jertfă o mioară. Planând peste poieni, o speria cu umbra aripilor ce măsurau în amplitudine trei metri, îndrumând-o către prăpastie... Ultimul zăgan — condorul Europei -
15 a fost împuşcat în urmă cu câteva decenii, îmi spunea amicul, cu tristeţe. De atunci am tot căutat să găsesc cuvintele unui blestem pentru vânătorul imbecil care a împuşcat ultimul zăgan, în acea beţie prostească pe care o încearcă cei care au posibilitatea de a privi printr-o cătare pe aceşti copii tot mai nepu-
20 tincioşi ai naturii - păsările şi animalele. Să mai lăsăm fiarele şi în natură, de frumuseţe, să nu le mutăm pe toate în om.
Aşa e căţelul pământului? Tu eşti o bestie mică, nimeni nu te-a văzut niciodată în afară de mine, tu eşti responsabil cu cutremurele, le simţi cu un minut înainte, latri, şi aici la Cheia
25 sunt înregistrate pe un grafic. Numai aici putea domni zăganul — planând peste prăpăstii, având sub ochiul ager această căldare - călduroasă, cu care or fi mers cu botezul Dumnezeu şi Sfântul Petru când mergeau prin lume cu căldăruşa de botez şi botezau lucrurile. Şi vulturul i-a dat numele muntelui.
30 Cumpănesc stări de melancolie că a mai trecut un an, cu stări de bucurie secretă, în acest loc unde se află o instalaţie pentru detectarea tuturor cutremurelor din lume. Am contemplat chiar o hartă a globului cu faimoasa centură de foc. O hartă pe care e trecută data tuturor cutremurelor şi numărul
victimelor. Dar cutremurele sufleteşti? Şi le înregistrează fiecare, cu instalaţii proprii, notând pe răbojul frunţii idealurile
ivictimei sub dărâmături. Am fost cam nervos anul trecut şi aici am aflat şi cauza... Trebuie să dormi orientat nord sud, pe direcţia liniilor de forţă ale pământului. Or, patul meu... cum ' a fost orientat? Am dormit pe sistemul vechi. Nu, îl răsucim... Aud răsucirea a o mie de paturi, plătesc cu răsucirea a o mie S   de paturi pe direcţia liniilor de forţă ale pământului, deci nord *   sud - suport cheltuiala parchetului scrijelat, mobila zgâriată, î   măcar o parte a omenirii să fie liniştită, să doarmă cu fruntea JL  sus în 1977. Căţelul pământului îmi spune că numai oamenii trec dintr-un an într-altul. Măcar în adâncul pământului să bată, anul care vine, vânt slab până la potrivit. Să nu mai fie cutremure.
Zăganul zăngăne din creste. Helicopter primitiv de piatră, ţâşnit din adâncuri şi prăbuşit la suprafaţă în masivul Ciucaşului, cu elicele, încă mai rotindu-se în vârtejuri de zăpadă. Pilotul - o pasăre, a continuat să mai zboare o vreme.
JURNAL
1265
CURTEA DE ARGEŞ
1976
octombrie
„Du-te la mănăstire". Cu acest îndemn shakespearian ne 5 îndreptăm spre Mănăstirea Curtea de Argeş. Nu ştiu dacă suntem chiar nouă dar, în orice caz, cu profesorul Edgar Papu suntem zece. Sunt curios dacă ctitoria lui Neagoe rezistă imaginii baladeşti pe care o avem în cap. Ba o şi întrece! Mulţi au descris-o ca pe o minune, începând chiar de la târnosirea-i, io în 1517. Gavriil preotul de la Sfântul Munte (Svetagore) zice despre Neagoe: „Sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă biserică". (Aşa se explică acel „zid părăsit" din legendă.) E clar că cel care-a gândit-o mai văzuse el clădiri civile şi divine, mai ales la Constantinopol, ticsit de monu-W mente amestecate, stând ca banii de aur puşi pe dungă, să încapă cât mai mulţi. Nici o tremurare de mână în arhitectură, ba dimpotrivă, un zbor rotit către slavă care te năuceşte.
„Tot din piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu". Bine zis „piatră săpată". Dacă România reprezintă, cum se spune, 20 locul de confluenţă dintre Orient şi Occident, apoi acest locaş este adevărata poartă a Orientului! De câte ori voi auzi expresia „la porţile Orientului", mă voi gândi la Mănăstirea Curtea de Argeş, la porumbeii de sub streaşină purtând în cioc un clopoţel de argint, care suna în dungă când veneau păgânii şi sunau în
clinchet când veneau ai noştri. Acum cum fac? Ascultaţi şi dumneavoastră, gunguresc. Stau să ascult fâlfâitul Meşterului Manole, rămas din veac în aer, ca o încreţire a aerului, încreţirea de la colţul gurii pe care o face zâmbetul operei desăvârşite, care tocmai şi-a pus punct şi se relaxează într-un surâs. Mănăstirea 5 aceasta înseamnă o uimire din tălpi până-n creştet. Baldachinul din faţa ei te face să te crezi în Catedrala San Pietro. E un foişor-lift, care parcă ar urca la cer şi s-ar pogorî, şi, punând piciorul în el, aştepţi să te transporte. E o pregătire pentru interior, un prolog în piatră la o epopee în piatră, un fel de 10 Cântă zeiţă, creştin. Apoi acel pridvor straniu care înconjoară temelia. Dând capul pe spate, privirea se agaţă de turlele cu ferestre oblice, ca şi când firul cu plumb al zidarilor ar fi fost deodată atras de un magnet puternic (o fi trecut polul frumuseţii pe-acolo, în drum spre Italia, venind din Orient). 15 Turnului din Pisa, Renaşterea românească îi răspundea cu turlele din Curtea de Argeş. Pictura, realizată după stingerea ctitorului, în vremea ginerelui său, Radu de la Afumaţi, ar aparţine lui Dobromir ot Târgovişte, care a lucrat şi la „zugrăvia" Mănăstirii Dealu, a bisericii Mănăstirii Tismana şi 20 a bisericii Mănăstirii Snagov. Ea a suferit mult, căci ce i se tot întâmpla miresei de piatră de la Curtea de Argeş? I se fura plumbul de pe acoperiş şi aurul. în repetate rânduri întâlnim scris în hrisovu-i: „plouă pe zugrăveli". Apoi, cutremurele de pământ, başca cutremurele armate. „Pietrele turnurilor, din 25 cutremurele de pe vremuri sunt mai toate mişcate". Apoi, incendii care topeau clopotele (până şi clopotele!). Aşa că greu a putut rezista aliajul de culoare pus pe pereţi de mâna zugravului Dobromir. Greu şi cu anevoinţă se mai poartă arhitectura veche — corabie pe uscat - prin valurile istoriei! Trebuie s-o 30 fereşti de foc, de mâna furilor, de mânia cutremurelor, să nu-i sufle vântul tâmpla şi plumbul acoperişului, să nu i se şteargă „zugrăvia". De aceea, eu când merg într-un astfel de locaş istoric aprind o lumânare şi pentru biserica însăşi - să rămână curată
1266
MARIN SORESCU
JURNAL
1267
şi luminată, să-ţi poată lumina privirea. Cum ne bucură pe noi acum această ctitorie de demult. După ce-am privit-o pe toate părţile — şi-o măicuţă ne-a explicat ce şi cum - şi după ce-am aprins şi lumânarea-i, mă aşez pe o bancă, sub nişte nuci, să mă mai bucur de perspectivă. în spate, sub dâmb, curge Manole în formă de izvor. Păcat că timpul nu ne mai permite să vedem şi fântâna. Secolul e din ce în ce mai mult al vitezei şi meşterul a sărit cam departe. Meşterii n-ar trebui să sară prea departe de trunchi. Mă reped să mai citesc o dată pisania din care aflu numele ctitorului Neagoe V(oie)v(o)d Basarab şi anul ctitoririi: leat 7025 (1517). îmi place leatul 7025 şi când vom ajunge iar acolo, pe drumul stilului nou, mai venim şi mai aprindem o lumânare. Şi mai e una: „ Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh... Io Neagoe Voievod din temelie ridicat-am acest sfânt şi dumnezeiesc locaş al Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi am început a-lzugrăvi şi nu l-am săvârşit, ducându-mă în veşnicul locaş. Rog pe cela ce Dumnezeu îl va înălţa în locul meu să-l săvârşească şi să-1 zugrăvească (şi) chipul lui unde eu am poruncit. Şi eu întru Hristos Dumnezeu, Io Radu Voievod am săvârşit în zilele egumenului Kir Gheorghie, în anul 7035 (1527), luna sept(embrie) 18 zile". Remarcăm ceremonialul pisaniilor, un adevărat stil diplomatic vizavi de Dumnezeu. Iar în ce priveşte leatul, rămâne cum am spus mai înainte.
*
* *
Nu poţi părăsi Curtea de Argeş fără să arunci un ochi asupra Bisericii Domneşti. Iar dacă-ţi arunci un ochi, ţi—1 arunci şi pe celălalt, iar dacă priveşti fix cu amândoi ochii acest vechi edificiu - cea mai veche zidire rămasă întreagă - te limpezeşti, ca în yoga, când fixezi tavanul. Un tavan vechi de secole, spre care s-au îndreptat mii de ochi, milioane, care reprezintă proba de vechime a cerului nostru şi aşa mai departe. Sunt cu
l profesorul Edgar Papu, care prin însăşi prezenţa sa îţi dă o stare
I | de adâncire în spiritualitate. Puţini oameni au darul de a te face
II mai bun, mai înţelept, mai aplecat spre cele esenţiale. în ce mă I priveşte, depinde foarte mult cu cine stau de vorbă. Cu un prost | sunt egalul său, la fel de prost vreau să spun. Ba-1 şi întrec, nu | pot să leg două vorbe. Cu un om luminat, dintr-o dată mă I relaxez, prind aripi - şi aceasta este starea pe care o încerc de | câte ori mă aflu în prezenţa acestui om minunat, de o modestie ; rară şi o cultură nemaipomenită. Reprezintă pentm mine tipul | profesorului creator — care nu te inhibă cu ce ştie, ci se pricepe I să-ţi călăuzească gândirea cu tact şi te face să-ţi descoperi (cu I uimire) centrii inteligenţei care dormitau, ori credeai chiar că M i-ai pierdut. N-aveam prea mult timp la dispoziţie şi impresiile 1 se precipită. Senzaţia de râcâit. Pereţii exteriori sunt râcâiţi de § tencuială, de „zugrăvie", de sfinţi. Albul varului, al mortarului
* şi roşul cărămizilor care se ţes ca într-un covor în formă de bise-I rică domnească. Monumentul a scăpat ca prin minune siste-j matizării lui Andre Lecomte du Nouy. (La noi sistematizarea
■ însemna până mai ieri, în primul rând, dărâmare, radere din S temelii, la urmă om mai vedea. Graţie iniţiativei unor bravi
■ localnici mai avem azi ce privi.) înălţată sub trei domni W (Basarab I, Nicolae Alexandru Basarab şi Vlaicu Vodă), locaşul ş e o „casă" a familiei Basarab. Intrăm în casă, ştergându-ne pe § picioare, în prag, şi cu ochii pe pereţi. Frescele! Iată ce tip de m frumuseţe românească - îmi spune profesorul arătând o ma-1 donă. Da, o Venus de Argeş, către care putea scrie fiul lui Mircea 1 acea faimoasă „carte", rămasă neexpediată, dar adresată, ori-1 cum, iubitei sale de la Argeş mai departe. Pictura cea veche -% câtă s-a păstrat — arată o mână sigură, viguroasă. Scenele şi j portretele te duc cu gândul la Giotto şi Cimabue. Ctitorul îşi I ţine capul pe gât ca pe o tavă a Salomeii. Mâinile întinse îna-1 inte, cu degetul mare răsfirat. Vladislav Vlaicu pare a explica
* ce vremuri va apuca ctitoria-i şi de ce vor fi aşa şi nu altminteri. m Primim explicaţii şi aflăm că în perioada 1967-1972, când s-au
1268
MARIN SORESCU
efectuat săpături, s-a descoperit fundaţia unei construcţii anterioare, din sec. XIII, apoi nişte monede bizantine din 1224 şi chiar româneşti de la Vlaicu, Radu şi Mircea cel Bătrân. Fragmente de ceramică certifică şi ele că aici ar fi fost reşedinţa 5 primilor voievozi Seneslau şi Tihomir - deci săpături-derdeluş pe care te tot duci înapoi spre izvoarele cursului anilor istoriei noastre. E bine să sapi în trecut, să pui mâna pe lopată - ca şi când ai pune mâna pe inimă. Arheologii, punând mâna pe sapă, parcă pun mâna pe inimă, repet, ca să aud cum sună acest io gând, şi aud cum sună şi fundaţiile nedescoperite, câte vor mai fi existând şi care-şi aşteaptă şi ele agricultorii lor, culegătorii de monede şi cărămizi. M-ar interesa un album cu Mănăstirea Domnească - să studiez şi acasă frescele, dar mi se spune că încă nu există. Păcat. (Găsesc în schimb în valoroasa lucrare a lui 'î Răzvan Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos splendide reproduceri şi preţioase sugestii şi informaţii în legătură cu subiectul în discuţie.) Scene mari cum este cea numită „Cortul mărtrisirii" merită un studiu şi cu lupa, pentru a aşeza aceste capodopere în contextul lor balcano-bizantin şi a le apre-20 cia inestimabila valoare. N-am lupă, dar lumina ultimei zile de toamnă cu soare (mâine va ploua, mă supără încheieturile frazelor) ţine loc de lupă şi măreşte vasele pe care le poartă pe umeri ori în braţe personajele de mare expresivitate ce merg, cu această mare expresivitate cu tot, spre ceea ce se cheamă „cortul mărturisirii". Cerul dă strălucire aurului, face să joace purpuriul şi albastrul vesmintelor. Primul ctitor a fost Basarab, există un portret al lui Nicolae Alexandru şi un tablou votiv cu Vladislav Vlaicu. îmi plac tablourile votive până la lacrimi. Cum ţin dumnealor, Domnul şi Doamna, câte o mână vârâtă w sub temelia bisericii, sunt gătiţi cu ţoalele bune, de duminică, şi se uită fix Ia zugrav. Au pe cap coroana. Biserica pe care o ţin Vlaicu şi cu Doamna lui este aşa cum o vedem noi acum, eu şi profesorul Edgar Papu, numai că râcâită pe dinafară şi fără chipul de deasupra. Tabloul îmi aminteşte o experienţă la care
25
JURNAL
1269
it
am asistat odată. Pui o foaie de hârtie sub un pahar de apă, tragi repede hârtia şi paharul continuă să stea în aer. Mâinile ctitorilor s-au tras de sub temelii, iar biserica stă pe acelaşi loc, o ţine aerul, zboară interior ducând în vreme acelaşi punct fix -şi acest zbot pe loc se numeşte durată. 5
Drumul spre Bucureşti devine o adevărată excursie de studii. Cu domnul Edgar Papu sunt dispus să studiez orice: cum merg furnicile pe copaci; de ce se învârte roara; ce impresie i-a făcut Mihai Viteazul, văzut de departe. Orice ar spune, e w interesant. Tot încerc să-l fac să vorbească.
Când am venit de la Bucureşti, am aflat lucruri uimitoate de la conducătorul auto. Observând că suntem amatori de senzaţional, ne-a spus o întâmplare — cică recentă — pe autostrada „de mor străinii după ea", Piteşti-Bucureşti. Unul a găsit n în porumb un om fără cap. O ia la fugă spre maşină. O lăsase lângă şosea. Acolo îl aşteptau doi inşi..., insistând să-i ducă în Capitală. Aveau pete de sânge. La strâmtoare omul se face a nu observa. „Suiţi", zice, conduce cu inima cât un purice. Când intră în oraş, începe să meargă în zig-zag, spunând că are dureri io de stomac, îl opreşte miliţianul, el îi face semn că are doi suspecţi. Omul circulaţiei le cere actele. Pe scurt: găseşte în geamantanul lor un cap de om. îl omorâseră pentru dantura de aur - avea toţi dinţii de aur. „îl pândiseră, se vor fi împrietenit cu el şi-or fi plecat împteună la drum iar când le-a venit bine, 25 haţ, hărşc!" „De-aia e bine să mănânci cu tinichele", zice nu ştiu cine. De-aia e bine să nu căşti gura, adaug eu. Şoferul ne-a mai spus cazul unei femei. Trăia cu cumnatu-său, soţul fiindu-i plecat pentru un timp în străinătate. Şi-a omorât copiii - trei copii mari — de teamă să n-o spună, când i-o veni soţul. La % masă i-a adormit cu un somnifer şi i-a ciopârţit. Au prins-o şi,
1270
MARIN SORESCU
JURNAI,
1271
însărcinată fiind, au băgat-o la închisoare, aşteptând să nască, pentru a o judeca.
Fapte de viaţă. Toţi ascultam cu uimire. Să crezi, să nu crezi? Şi o anecdotă: Unul se duce la un învăţat: - Domnule învăţat, aşa de scurtă e viaţa asta! Nu se poate face nimic, s-o mai lungim? Ba da. Să nu bei, să nu fumezi şi să te culci numai cu nevasta ta.
— Să nu beau, să nu fumez şi să mă culc numai cu legiuita? -Da.
— Şi aşa o să trăiesc mai mult?
— Tot atât, dar aşa de lungă o să ţi se pară viaţa...
E adevărat: ieşirea din starea de tensiune în care ne băga-seră poveştile de groază nu se putea face decât dând-o pe glumă.
Acum avem timp şi de admirat peisajul (porumb) şi de recapitulat impresii.
După o întoarcere de la Curtea de Argeş şi mai de sus, Bucureştiul pare pleoştit. (Ceea ce şi este.) Când mă gândesc la aburul ce se ridică din asfalt, ca dintr-un fier de călcat care nivelează umbra oamenilor pe trotuare — îmi vine să mă enervez grozav. (Ceea ce n-o mai fac.) Dar Bucureştiul e oraş frumos, la urma urmei. (Ceea ce şi este.) Când vii din străinătate, îi surprinzi farmecul unic imediat - pentru a-1 uita tot imediat, e adevărat, dar asta, uitarea asta, nu înseamnă că el nu există. Vorbim despre cartea lui Ramirez Estrada, Radiografia pampei, căreia Edgar Papu i-a scris prefaţa. Autorul e excepţional. Aflu apoi că unul din bunicii lui Diirer era român (!). Se ştia că erau veniţi din Ardeal, dar undeva în biografia lui se spune că unul era ortodox. Panait Istrati, ca fenomen românesc, chiar dacă a scris în franceză. Cum se transmit peste secole, milenii chiar, unele îndemânări: primele operaţii pe creier s-au făcut, aproape concomitent, în America şi în România. Or, se ştie că, atât la strămoşii lor, cât şi la daci, se făceau astfel de operaţii pe creier cu bisturie de piatră. Deci îndemânarea (şi preocuparea) s-a transmis. Cum se face că la o ţară înapoiată tehnic au apărut
J  campioni ai aviaţiei, pionierii ei, Vuia şi Aurel Vlaicu? în Dacia
■ înălţimile erau sediul oamenilor — existenţa atâtor amfiteatre la m înălţime — nu doar al zeilor, ca la greci, care localizau acolo 1 decât zeii. Această obişnuinţă milenară a omului la înălţime i-a I   stimulat, în dorinţa lor de-a zbura, de-a se urca în văzduh.
I        Mateiu Caragiale şi Lampedusa sunt singurele cazuri de ' I   străini care nu mai sunt epigonii lui Flaubert. Ba, ca stilişti, i   chiar îl întrec. O statistică a modului de transmitere a geniului B   la urmaşi.
I        Iată stenografiate pe timpan câteva subiecte de meditaţie,
■ pe care mi le propune colegul de bancă - de banchetă; stăm
■ amândoi pe bancheta din spate — domnul profesor Papu.
I Nu mă ruşinez să iau notiţe, dar nu-i nevoie, c-o să ţin I minte. îi spun c-o să-i aduc aminte să scrie câte un eseu despre i   fiecare din subiectele enunţate (unele chiar dezvoltate pe larg
■ pentru mine - şi pentru maestrul Mierlescu, aci în faţă) pentru
■ că, într-adevăr, merită să fie puse pe hârtie. Dacă n-o va face
■ dânsul, ameninţ c-o să scriu eu cum l-am văzut la Roma, I   plimbându-se pe Via Apia, pe Corso, c-un tranzistor pe umeri,
'     ascultând muzică uşoară şi uitându-se prin vitrinele cu mărun-i î    ţişuri, pe lângă Pantheon şi Chiesa Santa Măria sopra Minerva. i     Domnul profesor începe să râdă, cu uimire, f        — Cum aşa? Nu se poate. Eu c-un tranzistor pe umeri! 4        - Da, şi-a venit unul c-o motocicletă, s-a oprit şi v-a smuls
Itranzistorul şi-a fugit păcăind... (Râdem amândoi pentru că asta ar fi culmea puterii de închipuire: să-1 vezi pe domnul Papu în Cetatea Eternă hoinărind, stil hippy cu tranzistor!) Vai de mine, dar asta e extraordinar! Nu se poate.
I— Atunci n-aţi fost dumneavoastră, o fi fost profesorul Romul Munteanu. Şi, de fapt, n-avea tranzistor, ci o gentuţă f     şi realmente i-a fost furată din goana motocicletei.
Intrăm în Bucureşti. Nu mi se mai pare pleoştit. — Ba mi se pare pleoştit numai un pic, la margine - uşor de tot şifonat î     de atingerea cu praful câmpiei. Pe măsură ce înaintezi în el, se
1272
MARIN SORESCU
înalţă şi îţi apare în adevărata lui boltire de coviltir. E făcut după un calapod, unic, care — bineînţeles - s-a pierdut şi-1 caută străinii cu lumânarea, ca să-l imite. Nu glumesc.
în portbagaj avem fiecare câte o ladă cu mere de Argeş. Suntem ca doi recruţi, toamna, care se prezintă cu lădiţa în mână la centrul de recrutare, unde trebuie să ne tundă imediat şi să ne dea pe mâna caporalului. Acesta o să ne pună să scriem pentru gazeta de perete Impresii de la Curtea de Argeş.
[PEŞTERA MUIERILOR]
[1977]
Ajungem într-un loc sălbatic. Doi munţi care s-au bătut cap în cap şi s-au dat la o parte ca să mai respire. Dacă aş avea un aparat, aş filma cele trei capre (una e bălţată) care pasc sub povârniş, adunând un fir de aici, unul de pe stânca cealaltă. 5 Totul mai mult de dragul alpinismului şi ca să le filmez eu (dac-aş avea aparat). „Unde e peştera?" întreb după ce parchez maşina, lângă un alt grup de „Dacii"(locurile sălbatice sunt cele mai umblate). La vreo cinci sute de metri. Instrucţiuni la intrare: nu se intră decât în grupuri de cel puţin zece persoane, io nu se pune mâna pe cablul electric, interzisă ruperea stalactitelor şi stalagmitelor, precum şi rămânerea în urmă. Acestea sunt instrucţiuni scrise. Ne alăturăm unui grup organizat, 30—40 de persoane venite cu autobuzul 4 de la Călimăneşti. Am reţinut acest detaliu, pentru că în peşteră, când ţi-era lumea 15 mai dragă se auzea: „Cei de la patru, pe aici!" Linişte de mormânt în prima galerie. Temperatura este aici de plus 10 grade şi iarna şi vara. Dacă scriu vreodată ceva cu un pustnic, o să-i aşez un termometru pe o stâncă. Şi-un barometru. Şi când temperatura scade sau se ridică brusc, ori se schimbă presiunea, 20 el să dea fuga afară pe brânci, să vadă cine-a mai năvălit ori ce stea cu coadă a mai dereticat pe cer. Sau invers: să se vâre şi mai adânc în peştera umedă, ca viermele în hrean. Pereţii picură, asudaţi de învârtirea pământului, ori a aştrilor, noaptea.
1274 MARIN SORESCU
înaintăm poticnindu-ne în exclamaţii, sprijinindu-ne în ele ca în aplen-stockuri. „Vai ce frumos!" Ia te uită! Poate ies din Peştera Muierilor cu ideea clară care sunt stalactitele şi care stalagmitele - cele de sus sau cele de jos? Ce sânt cele de sus: 5 stalactite sau stalagmite? Şi cele de jos: tot stalactite şi stalagmite? Dacă nu uit chestia asta până la maşină, înseamnă că n-am mers pe brânci degeaba. înaintăm pe brânci vreo şapte zeci de metri. Cei cu sciatică oftează de cad pietrele. Din când în când închid ochii şi aud picuratul. Din zona de târâş-mar.ş
10 priveliştile sunt mai presus de orice închipuire. Domuri mari, domuri mici, dantelării de piatră, un turc, o japoneză, tot felul de forme închipuite de acul picăturii îndărătnice. într-o vitrină, un schelet de urs. A fost găsit pe altă galerie - care nu e accesibilă publicului, numai speologilor. Zăcea acolo alături
'5 de alte multe schelete. O colonie întreagă de urşi de peşteră, care au trecut printr-un cataclism cu sute de mii de ani în urmă, drept care s-au iscălit cu oasele lor, spre aducere-aminte. Vreun cutremur? A căzut pur şi simplu o stâncă uriaşă şi le-a astupat ieşirea? S-a schimbat brusc clima afară? S-a găsit şi o ţeastă de
20 om, tot cam de pe vremea aceea, ori mai mult. Nici el nu ne dă mai multe informaţii. Tace ca peştele. Pe alocuri pietrele pe care călcăm sunt rotunjite. Ghidul ne vine în ajutor: pc vremuri, pe aici curgea Râul Galben - cel care murmură acum în vale. Sub Râul Galben era altă peşteră şi apa care se infiltra
25 din albia râului forma acolo stalactite şi stalagmite. Decor de o mie şi una de nopţi, dacă pe vremea califilor ar fi existat lumina electrică. Peştera Muierilor este singura de la noi luminată cu becuri. (Bineînţeles numai partea carosabilă, cea plim-băreaţă, nu şi galeriile care prezintă interes ştiinţific. Şi e bine
X aşa, pentru că vizitatorii, cât ar fi de disciplinaţi tot strică într-o clipă ce-a făcut natura într-o sută de mii de ani. Mulţi se suie şi iau în braţe stalactitele şi ţin să se fotografieze astfel.) Ia ieşire o carte de impresii. Scociorăsc prin buzunare după pix. N-am. Aş fi scris că am trecut cu bine prin urechile muntelui şi că mi-a
JURNAL 1275
t
plăcut temperatura dinăuntru. Eu la plus zece grade mă simt
f bine. Cum mi-o ridici ori mi-o scazi cu un grad, transpir sau
' îngheţ. M-am născut cu un milion de ani mai târziu. Am ceva
! de urs de peşteră. îmi place să hibernez şi să-mi ardă o stalactită
• la cap, crescând cu un milimetru la zece mii de ani. 5 Dar astea sunt lucruri subiective. Ieşind la lumina soarelui să ne dezbărăm şi de subiectivism. Se numeşte a Muierilor
\ pentru că aşa i-au spus sătenii de la Baia de Fier. Şi de ce i-au
JE spus aşa, chestionez în gând ghidul care s-a întors să primească
JE alt grup. „Pentru că aici se ascundeau femeile, când se-ntâmpla io
M vreo năvălire ceva şi bărbaţii plecau la război. Şi tot aici - asta
• până de curând - se strângeau vara la tors de cânepă. La ume-
B zeală, cânepa se toarce mai bine". Deci clacă de tors în inima
■ muntelui. Afară e cald. Caprele, căpriţele se ţin de alt pai pe B versantul dimpotrivă. ;5
■ Mi-ar plăcea să rămân o noapte aici, spun, ca o concluzie
■ la întreaga mea oră de meditaţie de pe tărâmul muieresc. E un
■ hotel, mai la deal, dar sunt sigur că n-are camere. (Nu ştiu de
■ ce noi facem numai hoteluri fără camere.) Norocul ne iese în W cale. Chiar în trecătoare, într-un cort mare rotat dau peste un 20 B cumnat. Bun, problema cazării fiind rezolvată să studiem în
I continuare natura şi formaţiile ei geologice. Mă hazardez pe
■ sub hornurile de unde, continuu, alunecă pietricele. Nişte
■ păsărele mici (pitulici?) zboară sadovenian în amurg antrenând
■ chiar şi cu fâlfâitul aripilor minuscule bucăţele de calcar care 25
■ se desprind ca dintr-un mozaic neînchegat bine. Antrenează I altele mai mari. Aripile pun în mişcare clepsidra prin care se
■ va scurge întregul munte. Cele două munci: măcinarea de afară
■ şi armarea muntelui pe dinăuntru cu stâlpi din lacrimi.
■ Un fum înăbuşitor mă loveşte adus deodată de vânt. 30 1 Credeam că am scăpat de poluare. Aflu imediat sursa: La vreo
■ sută de metri câteva cuptoare de ars var. Ard de fapt bucăţi de I munte, muşcate cu buldozerul din peretele sfărâmicios. Cup-I toarele sunt acoperite cu smoală şi spre ele sosesc mereu
1276
MARIN SORESCU
camioane cu rumeguş. Oricât mi-ar plăcea strălucirea varului, încerc o dublă tristeţe: că mi se macină muntele şi că mi se taie codrii (de unde atâtea camioane cu rumeguş?). Măcar în locuri din acestea, adevărate monumente - ar trebui ca mâna omului 5 să fie mai zgârcită în gesturi de distrugere.
Târziu mă culc în maşină. Nu-i rău nici în maşină, experienţa e nouă pentru mine. în cort... dacă mă trage pământul? (Că l-a mai tras pe unul.) Mă trezesc în zgomotul tunetelor şi răpăitul ploii... Am observat de aseară (n-am numărat niciodată
io stele ca aici) că vârful muntelui are o crăpătură transversală şi căciula îi stă să cadă. Suntem chiar în trecătoare, să-şi scoată moşul căciula şi să dea cu ea de pământ, să nu-1 apuce cine ştie ce bucurie pe vremea asta. Nu mai pot adormi mult timp chiar după ce încetează ruperea de nori şi pot din nou urmări stelele.
» Ba chiar umbra gândurilor mele pe pereţi. Ce s-ar putea face cu acest masiv supus eroziunilor? Să fie acoperit cu plastic şi deasupra să se planteze iar păduri? (Gânduri de miezul nopţii.)
Cuptoarele încă mai fumegă. Arderea lor înăbuşită. Cum se face muntele var. Apoi curgerea înăbuşită din peşteră. Aşa
20 se nasc stalactitele, printr-o înăbuşire a curgerii. în sfârşir, înăbuşirea mea, aici în maşină, în mijlocul naturii, neputând să eieschid prea mult geamul maşinii, din cauza unui câine mare, negru care se tot învârte pe-aici. Asta e situaţia.
Dimineaţa citesc Viaţa Românească numărul 8. Revista
25 mi-a adus-o ruda mea văzând că e un articol despre mine. Să vedem dacă semnatarul cronicii, Cornel Regman, reuşeşte să-mi strice această zi splendidă. Deşi se vede că n-are nici o simpatie pentru operă şi critica e defavorabilă... ce contează, în acest context, că lui Cornel Regman nu-i cad bine cărţile
30 mele? Arunc Viaţa Românească în Râul Galben exact cu aceeaşi dezinvoltură pe care mi-o reproşează acritul exeget. Revista pluteşte la vale cu opiniile cronicarului cu tot. Şi iată-mă contribuind şi eu la poluarea mediului, mânca-i-ar peştii de isteţi, care fac literatura de pe margine, mâncând seminţe de dovleac.
JURNAI.
1277
După câte îmi amintesc Cornel Regman e agasat şi contrariat de toate cărţile despre care scrie, ca şi când ar fi obligat să le citească şi lectura l-ar fi smuls de la cine ştie ce îndeletniciri de stat, îndeletniciri înalte. Critica lui e zeflemisto-acrită, reproşându-ţi ţie că scrii cam cum ar vrea el să scrie şi n-apucă. 5 Umorul e facil şi pune întotdeauna trei puncte înaintea unor cuvinte pe care le consideră că pică precum nişte ghilotine. (Sufletul!) Şi asta îmi reproşează, că abuzez de familiarisme. Odată merge.
Dar să intrăm în peştera Polovragi. între timp am ajuns la w Polovragi (cronica lui Regman unde o fi ajuns?), cea mai mare peşteră din România. Se ştie unde începe - aici, nu se cunoaşte unde se termină. Undeva în Ardeal. Au fost cercetate galerii pe distanţă de vreo 12 km, ne spune un băiat care stă la intrare, cu o lanternă. Nu ne hazardăm mai mult de o sută de metri. '5 Peştera pare mult mai frământată decât cea a muierilor, mai bărbătească, oricum. Aici s-au adăpostit pandurii şi undeva există şi iscălitura lui Tudor Vladimirescu, săpată cu paloşul în stâncă, între Proclamaţia de la Padeş şi instalarea taberei de la Cotroceni. Minunată ţară care oferă cu atâta generozitate şi 20 câmpuri largi de dat bătălii şi ascunzişuri unde să-ţi lingi rănile. Labirintica noastră patrie; de piatră, trebuie să învăţăm s-o descifrăm şi s-o iubim şi pe aceasta. Să nu uit de Zamolxe. Aici la Polovragi ar fi sălăşluit legendarul, miticul Zamolxe. într-adevăr, peştera aceasta e mult mai bărbătească. Matriar- 25 hatul dincolo, patriarhatul aici - între ele o distanţă de-o aruncătură de băţ. Băţul însă nu-1 aruncăm, că ne mai trebuie. Cheile Olteţului, pe care de mult voiam să le văd, îţi taie răsuflarea. Dacă ar fi în Elveţia, toţi umblăreţii noştri le-ar fi închinat poeme întregi. Nu ştim să apreciem valoarea de la doi 30 paşi. Trebuie ca ea ori să moară, ori să se înstrăineze, ca să ne placă şi nouă.
Apa nu e mai lată decât pânza unui ferăstrău şi întocmai ferăstrăului se aude lucrând în adânc. Poţi să te apleci peste
1278
MARIN SORESCU
prăpastie, să încerci s-o vezi, dacă ai arcuri bune la genunchi şi şira spinării... Mi-e sete, dar preget să mai cobor până jos s-aduc un termos de apă. (Termosul ţine loc de ulcior. Pustnicul din peşteră, pe lângă termometru, barometru, să aibă şi-un termos în care să ţină fiertură de buruieni. Leacuri calde.) Dar e o fântână aproape. O ţeava înfiptă în munte. Apa curge ca vinul din butoi, când îi dai cep. Oriunde ai înfige o nuia ţâşneşte apa. îţi vine să te crezi înzestrat cu darul lui Moise. Pun gura la ţurţur. „Bea până te-ai face stalactită", aştept să aud pe cineva spunând. Da, dacă as sta în poziţia asta vreo sută de ani... Să -ţi picure-n cap muntele, îmbrăcându-te cu calcar. Calcarul din oase şi-ar da mâna cu cel din munte. Câte oase nefabricate încă în aceşti munţi calcaroşi! Circuitul materiei în natură. De aici poate setea mea şi plăcerea de a sta la taifas cu stâncile -fraternizează atomii din mine.
„Stai aşa, să-ţi fac o poză!" Prietenul CA. din Craiova, cu un grup. Mai la punct cu tehnica, are aparat de fotografiat. Eu nu fotografiez decât cu gândul şi developez cu pleoapele, noaptea când nu se-nchid. O maşină mare iese greu din chei târând buşteni de fagi cât un grup de turişti de gros fiecare. Viaţa e ca oul în mâna copilului, îmi vine, nu ştiu de ce, în minte o zicală veche. Dar uite că şi viaţa pădurilor, ce fragilă!
f 1
OLTENIA - MĂNĂSTIRI
1979
O excursie în munţii României include automat vizitarea frumoaselor noastre mănăstiri. Campinguri medievale, care te şi îngropau, la nevoie, oferindu-ţi şi liniştea de veci, care nu era deloc de dispreţuit faţă de asurzitoarea larmă a clipei.
Mai puţin frecventate decât cele din nordul Moldovei, mănăstirile Olteniei, multe din ele anterioare acestora, îţi pot oferi clipe de mare elevaţie, prin valoarea lor artistică şi frumuseţea sălbatecă a împrejurimilor.
Venind dinspre Banat, ar trebui să urci pe valea Vodiţei şi să vezi prima ctitorie a lui Nicodim. Din păcate, ea este de mult în stare de ruină. O idee de ce ai fi putut vedea, o ai la Tismana, unde se află şi mormântul lui Nicodim, cioplit în piatră de el însuşi şi aşezat modest în curte, la intrarea în biserică.
Ajungem la Cozia spre seară. Dintre toate mănăstirile româneşti, numai spre Cozia cobori. Spre celelalte urci. Cozia e în vale. Tismana e pe stâncă şi sub stâncă, Polovragi într-o grădină înaltă. Până ajungi la Horezu urci o pantă destul de înaltă. Cozia nu se bucură nici de împrejmuirea cu ziduri -existente iniţial, părăginite cam pe la 1847, când s-au şi dărâmat de tot. Zidurile ar trebui refăcute - urmele încă se văd - pentru
1280
MARIN SORESCU
JURNAI.
1281
a încinge mijlocul umbrei lui Mircea cu centura de linişte ce i se cuvine unuia dintre cei mai neosteniţi domnitori ai Ţării Româneşti. 32 de ani a ostenit cu arma în mână pentru liniştea noastră. Poate că şi şoseaua ce merge de la Râmnicul Vâlcii la 5 Sibiu şi trece chiar pe la poarta sfântului lăcaş, cu un trafic nespus de zgomotos şi aglomerat, ar trebui abătută, pe după muntele din faţă, unde există urmele vechiului drum roman.
Lume multă înăuntru, e sâmbătă. Păşind în mănăstire, nu se poate să nu te înfiori, oricât ai fi de ostenit de emoţii pa-
io triotice. Trecând pragul Coziei, întri adânc în istorie. In curând se vor împlini 600 de ani de la târnosire. Câte case - în fond e tot casă, numai că-1 are în pridvor pe Dumnezeu şi pe perete icoana lui Mircea, aproape tot atât de bătrân în zugrăvire - se pot mândri cu o astfel de vechime? Şi aici există tradiţia cu
'5 trasul cu săgeata. Mircea ar fi dormit sub un nuc, locului îi zicea şi Nucet (Cozia în pecenego-cumană ar însemna nucet) şi i s-a arătat în vis Sfânta Treime. Să creadă în ea, că va birui. Şi să construiască o mănăstire, pe locul acela, cu hramul Sfintei Treimi. Şi aşa va birui în luptă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă
20 ne gândim la luptele din epocă şi grijile nenumărate pentru ortodoxismul ameninţat, ne putem explica obsesia domnitorului şi gândurile lui, care se rezolvau şi în vis. Supajia visului pentru prea plinul veghii. De observat că bisericile-cheie la noi sunt cu Sfânta Treime, care ar însemna şi sfintele trei prin-
25 cipate. Cu mult înainte de Mihai, exista deci această conştiinţă de zi şi de noapte, cu ochii deschişi şi în vis. Dar să luăm seama la pictură. Fresca din pronaos e originară din 1391, cea mai veche pictură bizantină din mănăstirile româneşti. Fiecare cadru ar trebui studiat pe îndelete şi e forfotă ca la Capela Sixtină.
X Nu-mi amintesc bine, se ard ori nu lumânări la Capela Sixtină? Nu, pentru că ar fi păcat de picturi. Frescele pronaosului sunt apăsat afumate. N-ar strica să se ia măsuri de conservare a lor, având în vedere valoarea lor artistică. E o lumânare (în proiect) care nu face fum, să se dea drumul acestui proiect de lumânare,
să se aprobe şi să curăţim arderea, o purificăm. S-ar putea menţine un singur sfeşnic pentru domnitor şi pentru mama lui Mihai Viteazul, maica Teofana, care odihneşte, de asemeni, aici. La capul lor — într-un sfeşnic - lumânări fără fum, flacără pură. Celelalte sfeşnice, în pridvor. Pictorii din pronaos sunt necunoscuţi. E un fapt obişnuit. Până prin sec. XII, pictorii erau zugravi şi munca zugravului trebuie să fie anonimă, ca a sclavului. în schimb, dăm de semnătura celor care au repictat naosul, pe vremea lui Brâncoveanu, din ordinul Cantacuzinilor, înfăţişaţi pe peretele din stânga. Sunt: Preda, Sima, Ienache şi Mihăilă. Unii dintre ei au lucrat şi la Hurez. „Şi-a scris mult greşitul David, zugravul", întâlnim pe un brâu, scris cu chirilice. Aceşti restauratori repictează şi tabloul votiv. Mircea cu fiul său Mihail, pe care avea să-1 asocieze la domnie, oferind macheta bisericii Maicii lui Dumnezeu, aşezată, cu pruncul în braţe, pe un tron împărătesc. Mircea era uscăţiv. Poartă costum de cavaler medieval, cu o mantie pe umeri. Căptuşeala albastră a mantalei parcă ar fi învelit cu albastrul cerului armura grea. Apoi îţi atrage atenţia vulturul bicefal de pe genunchierele voievodului. Această stemă o purtau doar cei care aveau posesiuni, moşteniri bizantine. Şi Mircea stăpânea Dobrogea. Am învăţat la istorie ca pe poezie titulatura voievodului, unul din cele mai frumoase texte, care ar trebui să stea (şi pentru valoarea literară) în istoria literaturii:
„Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecin-stitorul şi de Hristos iubitor şi singur stăpânitorul, Io Mircea Mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovalahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului, Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorulid... „ Avea dreptate să poarte genunchiere de vulturi.
30
1282
MARIN SORESCU
JURNAL
1283
Frumoasă arhitectura tabloului votiv (o vom compara cu tabloul votiv, mai vechi, din Botniţa de peste drum). Biserica ţinută cu o mână de către agerul domn stă cu temelia pe creştetul feciorului Mihail, care o sprijină şi el cu stânga înălţată. 5 Pe dinafară. După cum frescele ar trebui observate la diferite ore din zi - pentru că viaţa lor se schimbă, după cum cade lumina, tot aşa mănăstirea trebuie contemplată din diferite unghiuri şi de la distanţe diferite. Cum intri pe poartă, îţi apare ca o încăpătoare casă a semicercurilor. Un semicerc mare, bolta
io naosului, se sprijină pe trei semicercuri mai mici, cu picioare de coloane, care formează trei arcade, ca trei uşi date de perete. Dacă n-ar fi turla, în spatele semicercului mare, ai crede că e vorba de o construcţie civilă, cu un cadran solar, imens. Turla ridicându-se masivă, tot pe bază de arcade cu brâuri de cără-
15 midă o ancorează în cer, dându-i stabilitatea divină cu care a înfruntat veacurile. Părintele Justin, care are amabilitatea să mă însoţească, îmi atrage atenţia asupra crucii formate din trei braţe orizontale. Cruce voievodală (cum mai vedem la Horezu, la Patriarhie şi la alte mănăstiri). Cele boiereşti au două braţe
20 orizontale (vezi schitul Cornetu a lui Mareş Băjescu). în timp ce bisericile monahale au un singur braţ şi suliţa şi buretele, semnul patimilor lui Cristos. Da, de acum înainte voi fi atent la crucile din vârful bisericilor, ştiind de departe cum şi ce fel sunt şi ce hram poartă. Văzută dinspre răsărit, de pe malul
25 Oltului, ctitoria lui Mircea îţi apare ca o cetate cu ziduri puternice, în stare să ţină piept şi valurilor Oltului şi altor valuri, mai puţin prietenoase şi mai murmurătoare. Aceasta a şi fost intenţia ctitorului. La vremuri de restrişte, cetatea cu sfinţi a făcut faţă cu multă vitejie şi râvnă. Câţi nu s-au închis în incinta
50 ei, scăpând de urmăritori? Ba sfântul locaş l-a şi împrumutat (acesta e cel mai bun cuvânt, l-a împrumutat) pe Mihai Viteazul cu plumb, luat de pe propriul acoperiş, să-şi facă domnitorul tunuri. Şi tunurile i-au fost de mare folos. Văzută din pridvorul
caselor monahale, mănăstirea îţi arată, în toată strălucirea, brâiele de cărămidă roşie şi mai ales discurile de sub acoperiş. Piatra şi cărămida formează un joc de alb şi roşu, albul predominând, dându-ţi un sentiment de linişte. Te uiţi la arcadele ferestrelor, sculptate în piatră, pipăi cu privirea dantelăria de 5 piatră a rozetelor. Aflu că pridvorul a fost construit în 1707. Am vrut să spun adineaori că îmi face impresia unui conac brân-covenesc şi asta tocmai din cauza acestui pridvor şi, iată, mi se confirmă. Brâncoveanu a pus pridvoare la biserici, făcându-le mai încăpătoare. Ieri la Horezu am aprins o lumânare şi la io mormântul gol al acestui mare ctitor de artă românească. El care a făcut atâtea biserici, şi-şi pregătise şi pentru sine, gospodăreşte, un frumos sarcofag, n-a avut parte de liniştea nici uneia din ele. Nu i-a încăput moartea în nici o zidire de-a Iui, pavând cu trupul său şi al feciorilor uliţele Istanbulului. (Cei doi voie- 15 vozi stau alături în tabloul votiv, din paraclisul de la miazănoapte.) Ar mai fi de adăugat că aceste sfinte ziduri au văzut (zidurile au şi ochi) şi nelegiuite profanări. Au fost legaţi caii chiar de mormântul lui Mircea, în timpul ocupaţiei din 1917.
S-a întunecat. Dăm fuga totuşi „în coastă", să vedem para- 20 clisul şi bolniţa, această minune de arhitectură. Umbrită de vecinătatea strivitoare a mănăstirii, această clădire este vizitată mai întotdeauna în grabă. E păcat. îi promitem părintelui Justin să revenim mâine în zori, când vom fi capabili să ne minunăm cum se cuvine. 25
Şi Bolniţa suie, e pe costişă. Acest modest paraclis al bobitei (se pare, primul „spital din Ţara Românească"), ridicat de Petru Voievod, care, călugărindu-se, avea să se numească Radu Paisie, rivalizează cu cele mai elegante şi mai chipeşe construcţii roma- 30 neşti. Văzând-o, aşa zveltă, avântată spre cer, gândul îţi zboară
1284
MARIN SORESCU
JURNAI.
1285
la Dragomirna, o altă bijuterie arhitectonică. Evident, comparaţia nu poate fi dusă mai departe, fiecare e frumoasă în felul ei, fiecare e, într-adevăr, „unică". Arhitectul a fost un ieromonah, Maxim, iar zugravii - David şi Vladislav. O discuţie 5 interesantă cu părintele, care binevoieşte să-mi dea câteva lămuriri. Sfântul Spiridon al Trimitundei, pus în situaţia dc-a explica simbolul Sfintei Treimi a luat în mână o cărămidă şi a spus: uitaţi, aceasta este pământ, apă şi foc. Toate la un loc creează altceva. în limbajul nostru am traduce prin unitatea în io diversitate. Pământul, apa şi focul au lucrat bine la această biserică. Baza e din piatră de râu. în pereţi vezi şi cărămizi aşezate vertical. Acestea dau construcţiei zvelteţe. Arcadele sunt foarte subţiri. Cornişa în zimţi de ferăstrău. Arcaturi foarte înguste, care o fac să pară şi mai înaltă. Lucrul îngust pare înalt. ti (Nu şi mintea îngustă.) Acoperişul a fost din şiţă, acum e din cupru. în vârf, crucea monahală. în interior se păstrează fresca de la 1543. Trec prin faţa tabloului votiv reprezentându-1 pe Petru Voievod cu familia. Fiul său, Marcu, are cearcăne mari. Părintele îmi spune că era bolnav la vremea zugrăvelii, suferea 20 de ftizie. Constaţi „realismul" portretelor. în portretul ispravnicului Stroe, în chipul medicilor (sfinţi tămăduitori zugrăviţi în glafuri). Pronaos: Pe lângă frescele religioase (asceţii, viaţa Sfântului Ioan Botezătorul şi Acatistul Maicii Domnului), dai şi peste portretul lui Mircea cel Bătrân. E mai vechi decât cel 25 de la mănăstirea din vale şi ţine dreapta pe piept şi mâna stângă pe umărul fiului său. Dar aceeaşi zvelteţe. Acum îmi dau seama: călugărul care a făcut această biserică a avur în minte statura voievodului. Ori a fost un călugăr îndrăgostit? E lucrată ca o furcă de tors. Mircea apare întotdeauna cu fiul său Mihail şi 30 fără soţie, cum era tipicul. Nu se ştie de ce această abatere. în naos chipurile de sfinţi militari. Deci sfinţi tămăduitori, apoi, sfinţi militari. Buni şi unii şi alţii. Aceşti soldaţi nu lipsesc niciodată din bisericile noastre. (Ideea de rezistenţă, de luptă.) Peste
tot predomină un alb-gri, caracteristic acestei biserici. Scena necredinciosului Toma e una din cele mai izbutite reprezentări din toată pictura medievală românească.
Bine conturată, frumoasă mâna mângâind un fel de pieptar. Priveşte înainte, mai degrabă în sus, cu încredere în 5 Cel de Sus. Are coroana pe cap, poartă piere, barbă şi mustăţi. Era osos, cu ochi mici şi sprâncene subţiri. Pare că abia s-a dat jos de pe cal şi stă să-1 picteze, drept şi ţeapăn, ca soldaţii Ia fotograf. Foarte expresive şi Răstignirea şi Coborârea de pe cruce.
Lângă paraclisul bolniţei, exista o clădire, în care locuiau io la început călugării bătrâni şi bolnavi, călători, oameni sărmani. Această bolniţă poate fi considerată începutul spitalului românesc. Tămăduirea era făcută cu slujbe, apoi cu leacuri empirice.
La baza artei religioase stă ideea omului căzut, care, prin har, prin intervenţie divină, se poate înălţa. în bisericile catolice ti şi protestante, ogiva, unghiurile ascuţite, îndepărtează omul. Bisericile noastte sunt ca nişte case, făcute din orizonturi tot mai mari. Acele semicercuri, pe care le-am remarcat pretutindeni şi sunt vizibile şi aici.
Bolniţa n-are deloc patetism, e proaspătă, ca o corabie cu 20 pânze, gata să pornească în larg. De veacuri porneşte în fiecare dimineaţă în largul său, care este starea pe loc şi largul istorici. O anume cochetărie de fată tânără vezi în toată găteala ei simplă şi zveltă, în talia turlei şi arcurile de sub tâmpla-i, ca nişte sprâncene trase cu condeiul. Te ispiteşte iar gândul că arhitectul ^ călugăr a avut în suflet un dor anume, care s-a sfinţit, materia-lizându-se într-o creaţie atât de frumoasă, izbăvindu-se prin creaţie. Şi-a jertfit în jinduiri cine ştie ce iubire păgână. Totodată, tinereţe emană întreaga pictură, cetele de sfinţi tinerei, care te iau în primire de la intrare, adolescenţi cu aripi purtând 30 crini. Zugrăvelile puteau avea un efect înviorător pentru bătrânii zăcaşi, cărora „bolniţa" le fusese destinată dintru început.
1286
MARIN SORESCU
JURNAL
1287
Ieşeau de-acolo cu sugestia tămăduirii, strecurată abil de „răsfoirea" tuturor registrelor cu picturi, care le înveseleau lumina ochilor. Că vederea trebuie să le fi fost bună, oasele îi dureau, încheieturile scârţâiau.
5 Părăsim şi noi ctitoria lui Petru Voievod, cu sentimentul de uşurare pe care-l ai când te întorci de la un dentist care a lucrat uşor şi ţi-a luat durerea cu mâna, ori cum se întorceau, înainte, oamenii de la duhovnic, spovediţi şi fără păcate vechi. Aseară am ascultat aici toaca şi clopotele, privirea ridi-
10 cându-ni-se atunci asupra împrejurimilor de rară frumuseţe, unde se ducea ecoul îndemnându-se singur, sus spre muntele Cozia, jos în vale peste argintul Oltului. Pentru ca totul să reintre în atmosfera cu care s-au obişnuit de veacuri stâncile şi brazii, mă alătur şi eu sugestiei părintelui arhimandrit
15 Gamaliil Vaida, stareţul Sfintei Mănăstiri Cozia: cele două clopote făcute de Mircea şi de fiul său Mihail, care în 1979 au fost strămutate la Argeş şi la Râmnic: „Credem că, în faţa lui Dumnezeu şi-a istoriei, ar fi potrivit ca aceste clopote să fie la ctitor şi ctitoria sa, pentru care ele au fost făcute şi donate
20 Coziei". (Vezi monografia: Gamaliil Vaida: Mănăstirea Cozia, 1977.) Clopotul cel mare se zice că sună „Mircea-Vodă, Mircea-Vodă", sau cel puţin aşa au fost obişnuite să-i tălmăcească de veacuri glasul aceste locuri şi mai ales oamenii acestor locuri. Şi nu înţeleg, când tipărim atâtea albume străine, de ce
25 atâta încetineală la întocmirea unor mari cataloage, în care să fie reproduse toate scenele de pe pereţii bisericilor noastre, cu detalii şi nescăpând nici un amănunt al penelului, când ştim bine că aceste ziduri sunt totodată pinacotecile noastre din evul mediu, cu care am putut sta alături de şcolile mari de pictură
30 ale vremii. Pe de altă parte, având în vedere înmulţirea factorilor poluanţi, suntem siguri că, aşa cum sunt redate culorile azi, nu vor mai fi la fel mâine. Această remarcă o fac aproape
la toate monumentele istorice, laice pe la care trec. Pretutindeni, vizitatorul dornic să ia cu sine o amintire nu găseşte decât două, trei vederi şterse. Cu această dorinţă părăsesc impresionantele meleaguri ale Coziei. îmi propun să mai vin, când voi găsi puţin răgaz să petrec măcar câteva zile aici, urcând pe 5 munte, poposind la Schitul Ostrov şi la Mănăstirea Stânişoara ori la Cornetu. Deocamdată, itinerarul meu mai cuprinde Mănăstirea Cotmeana, un alt locaş important, pe care încă nu l-am văzut, şi aş vrea să pot aprinde azi acolo o lumânare. Cu sau fără fum. w
JURNAL
1289
[1981- 1982]
octombrie
20
De studiat modul în care se leagă ştirile rele. (Studiu pentru acasă.) Ele vin în evantai - şi coadă de păun mi se pare potri-5 viră pentru vizualitatea lor. Numai că nu te împăunezi cu veştile proaste.
Deci azi, mai multe pieze-rele. Trec peste primele, o notez pe ultima. Spectacol la Sala „Majestic" cu Există nervi. Regia lui Ion Georgescu, joacă trupa teatrului din Baia Mare. Regi-
w zorul, foarte tânăr, a apăsat mult pe pedală. A ieşit ceva dincolo de comedie absurdă - un pamflet politic foarte transparent. în jurul meu, spectatorii îşi dădeau coate şi nu ştiau, să râdă, să aplaude... să se sperie? Ies în pauză, puţin enervat de traducerea prea transparentă a „mesajului". Cunoscuţii vin să mă felicite,
'■5 eu evit comentariile. Profesorul C. se apropie de mine:
- Ce-ai făcut, domnule, cum te-ai băgat în porcăria aia?
- Care ?
- Meditaţia transcendentală.
- Eu?!
- O să fie lată de tot. Eşti pe listă.
în partea a doua a spectacolului m-am tot frământat, fără să mai urmăresc atent jocul actorilor. Eu pe (istă? Pe care listă? Şi de ce? Nu l-am mai găsit după spectacol pe Caravia. Am plecat de la spectacol cu un gust foarte amar.
altă zi
Se înteţesc zvonurile în legătură cu o persecuţie foarte drastică a intelectualilor. Cei de sus sunt foarte nemulţumiţi de ei. Nu se dovedesc destul de fideli. Se eschivează de la „osanale". Bârfesc, critică, fug din ţară. Iarăşi cineva mă întreabă 5 dacă ştiu ceva de „meditaţie". Cartea mea, recent apărută, Viziunea Vizuinei, cică ar fi scoasă în cod. Sunt chestionat discret de doamna N., care m-a chemat într-o vizită, chipurile, să discutăm cartea. Mă deranjează insistenţa asupra aspectelor de parapsihologic, cică foarte transparente în carte. Dintr-o dată io încep s-o suspectez pe doamna N. de colaborare cu securitatea — şi mi se limpezesc anumite legături ale ei. S-ar putea să mă înşel totuşi. (Mania suspiciunii - ultima manie naţională. Toată lumea suspectează pe toată lumea.) Răspund evaziv -cum m-am documentat? Ce cărţi am citit? Cine mi-a dat ideea 15 asta gtozavă cu personaje când oameni, când animale?
Acum câteva zile nenea G. mi-a răspuns râzând: „Domnule, grozavă cartea aia a dumitale. O ţin pe noptieră şi citesc câte o pagină seara. E foarte densă. Bravo!"
încep să mă sperii de ce am scris. Ia să mai citesc o dată 20 Viziunea. într-adevăr, la noi unde totul se citeşte printre rânduri, lumea se poate întreba: cine e Ursul, cine, Vulpea?
(După ce am publicat Sărbători itinerante— poezii de dragoste - redactorul de carte M. Ciobanu, - m-a întrebat speriat: „Domnule, e unul care mă înnebuneşte de câteva zile 25 cu cartea dumitale. Cică a descoperit cifrul, că e vorba de ceva foarte grav acolo. Acum i-am dat drumul, cartea a apărut. Spune-mi ca să nu rămân prost: Aşa e? Ce-ai vrut să spui ?").
Pentru că am debutat cu un volum de parodii, lumea mă citeşte mereu ca să râdă. Se caută intenţii satirice peste tot - W şi, culmea, acestea chiar sunt găsite! Sunt o pradă uşoară pentru cenzură — se taie tot ce poate stârni zâmbetul.
1290
MARIN SORESCU
JURNAL
1291
La piese cenzura funcţionează şi retroactiv: merg la spectacole spioni (sau funcţionari la Ministerul Culturii), îşi notează discret replicile la care lumea a râs - si apoi, peste câteva zile se comunică Direcţiei teatrului: Din piesa cutare să se taie ' replicile... Regizorii nici nu mă mai întreabă: taie şi gata. Numai că peste un timp actorii uită interdicţia şi pun replicile la loc... până la o nouă razie sau o nouă... turnătorie. (Peste tot sunt turnători, Doamne!)
ianuarie, Oradea
w Nu-mi pot refuza plăcerea de-a întâlni actori. Am acceptat invitaţia lui Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat din Oradea. Sunt cu Virginia la un hotel central.
Aseară, premiera piesei mele Casa evantai, în prezenţa autorului - (Premiera oficială a avut loc mai de mult). Pro-
15 blema dedublării. M. Bradu a dat dovadă de multă abilitate şi de putere de seducţie asupra Ministerului Culturii - Direcţia teatrelor - pentru a obţine viza de reprezentare a piesei. Textul -n-am putut să-1 public nicăieri în România. L-am citit doar la Cenaclul „Ramuri" din Craiova - poate o imprudenţă, căci
20 probabil de aici au primit turnătoriile, „interpretările", care s-au lăsat cu interzicerea textului.
Decorul semnat de regizorul...; se prezintă un pat imens, nişte oglinzi şi lucruri de buduar. Actorii au jucat cu vervă -multe scene fiind aplaudate.
Aflu că secretarul literar de la secţia maghiară, (...) un ins distins foarte cultivat pe care l-am întâlnit data trecută aici, s-a sinucis. Mi-a luat un interviu atunci pentru ziarul maghiar şi apoi am avut o discuţie lungă. Mi-a făcut o impresie foarte 30 bună. Regret mult.
A nins! Troiene mari pe străzi. Crişul (Repede?) străbate un oraş îngheţat şi speriat de iarna asta grea şi deprimantă.
Aseară în vizită la Vetuţa - secretara teatrului. O fire deschisă, ageră la minte, cu mult umor. O prezenţă tonică. Soţul chimist şi filosof. A descoperit...
Ni se arată poze cu Noica, naş. Ceea ce reprezintă o raritate! Atmosferă plăcută, ne-am simţit bine! Mâine-seată, „la un păstrăv", nu ştiu unde, cu Mircea Bradu.
Bucureşti, mai 1980
Ceva nu e în ordine. O vizită la familia Chiaburu (la cererea acestuia). De câteva săptămâni insistă să trec pe la ei. Hai să vedem despre ce e vorba, îi spun soţiei - şi nu stăm mult, că am treabă. Stă în cartierul de vile...
Două lucruri m-au surprins neplăcut: când am coborât din maşină să intrăm, cineva dintr-o Dacie parcată în faţa casei ne-a fotografiat ori ne-a filmat. Vezi că ăştia te urmăresc, spune V. (Căcat - şi ce dacă!) Chiaburu a fost administrator la Fondul plastic şi mă aşteptam ca locuinţa lui să fie plină de tablouri, cadouri de la pictorii cărora le înlesneşte cumpărarea de materiale, rame, pânze, culori. Camera unde am intrat este însă goală - pereţii goi, cu excepţia unui afiş reprezentând un bărbat cu barbă... Senzaţie neplăcută - asemănătoare cu cea pe care am simţit-o când l-am văzut prima dată pe Marx - o poză enormă afişată pe coridorul Liceului „Fraţii Buzeşti" din Craiova, în 1947, cu puţin timp înainte de abdicarea regelui. Cine e? — întreb gazda.
„O să vină şi maestrul Stoian - care vrea să vă cunoască". Chiaburu şi soţia par fericiţi. Ne vorbesc iluminaţi de gimnastica pe care-o fac zilnic. Mănâncă foarte puţin şi au multă energie, şi chef de lucru. Soţia mea cere amănunte, căci e interesată să slăbească. Eu am de ani de zile o durere de splină -devenită în ultima vreme permanentă. E vorba de o stare nervoasă care se manifestă printre altele şi aşa. - „Mi s-a pus
1292
MARIN SORESCU
JURNAL
1293
splina", mă plângeam mamei. „Ideal pentru societatea socialistă, zic, să nu mănânci şi să dai randament sporit."
Statul e interesat într-adevăr să aplice metoda - spune cu însufleţire Chiabura. Am făcut rapoarte la CC. şi avem apro-5 barea de a experimenta metoda la Institutul de Psihologie. Academicianul Milcu este foarte interesat. De asemenea, Mânzatu... Nu vreţi să veniţi la o conferinţă?
- Nu prea am timp... Lucrez la un... (N-am spus la ce... de obicei nu spun la ce lucrez decât după ce am terminat. Sunt
10 superstiţios.)
Soneria - şi-a făcut apariţia un bărbat de vreo 35 de ani.
- Maestrul Stoian.
Mă aşteptam la cineva mult mai spiritualizat şi eventual bărbos spre o asemănare cu... gurul. Ne invită la rândul său la
11 conferinţă, care va avea loc săptămâna viitoare la Institutul dc Psihologie. Discutăm probleme de sănătate şi în ce fel metoda Domniei-sale - gimnastica asta — sau ce-o fi - ajută organismul.
- „O să vedeţi! E miraculoasă!"
Dacă avem de gând să ne ducem, ne roagă să ne trecem numele pe o foaie de hârtie, ca să aibă o evidenţă. Apar imediat două foi şi câte un creion. Ni se cere să scriem numele, vârsta, profesia. E ca un joc... dar, aruncându-mi ochii pe fereastra larg deschisă, îmi dau seama că discuţia se aude de afară şi observ că tipii din maşină continuă să filmeze...
„Ce dracu e asta?!" întind hârtia fără s-o semnez. încep să mă enervez.
— Hai! îi spun soţiei.
— Sunteţi cu maşina? întreabă Stoian, care îmi devine deodată antipatic:
-Da.
— Dacă vreţi să mă luaţi şi pe mine până la Academia Militară? Pe drum m-am tot gândit că trebuie să-i cer foile cu scrisul
nostru.
Oricum, tot n-aveam de gând să merg la experienţe psihologice. Mi-a fost jenă să-l pun în situaţie proastă spunându-i că nu mă interesează specialitatea lui. A coborât, iar noi ne-am oprit în micul parc din spatele Operei. Un câmp de levănţică, gata să înflorească. „Peste o săptămână, vezi că se reped ţigăncile 5 s-o culeagă, şi s-o vândă în piaţă. «Ia levănţică! Ia levănţică!»"
- Ce zici de toată chestia asta ?
- O înscenare idioată, zice soţia. Te-au păcălit...
- Şi ce-o să-mi facă? am ridicat din umeri.
Totuşi, apăsarea sufletească a rămas. Ceva nelămurit, greu, n ca şi când cineva mi-ar fi dat în plină stradă o palmă sau m-ar fi scuipat.
- Hai mai repede acasă!
Oradea
O călătorie ca în basme! '
Ceaţă densă, nu se vede la un pas. Maşina înaintează foarte greu pe un drum mai mult ghicit decât văzut. Noroc că e şi miliţianul cu noi invitat de Mircea Bradu - sau poate că el ne-a invitat pe toţi? Oricum, prezenţa lui... temperează intimitatea şi suntem mai puţin slobozi la gură. Da, se pare că el e gazda! Unde dracu vrea să ne ducă? Maşina merge acum pe câmp? O mare de alb. Pe undeva cică ar curge o apă, trecem printr-o pădure... s-a întunecat bine... (...) încearcă degeaba să pipăie un drum ascuns... Miliţianul povesteşte despre lupi umblând în haite... Numai de nu s-ar răsturna maşina... Urcăm o costişă... Am ajuns. în cabană e cald, focul arde în sobe.
Vai, am mâncat atâtea feluri de peşte, pârjoale de peşte, peşte saramură... plachie... aveau şi ciorbă... Toate minunile de peşte. Da, culmea este că până ne-am întors, s-a ridicat ceata... Si cred că eram la Salonta...
1294
MARIN SORESCU
JURNAI.
1295
februarie
în maşină de la Oradea la Arad
Drum alunecos - gheţuş. Deseară spectacol cu Casa evantai, la Teatrul din Arad. Va trebui să apar după aceea pe
5 scenă, la o discuţie cu spectatorii. Stau în spate cu Virginia. Mircea, în faţă lângă şofer. Străbatem sate îngropate în zăpadă, cu coşuri pe care se buluceşte fumul. Soarele palid face zăpada să strălucească să-ţi ia ochii. Scriu în gând un sonet - pastel de iarnă, un fel de gimnastică a poeziei.
io O maşină ieşită dintr-o curte e gata să traverseze şoseaua. Stă pe loc, cu motorul oprit. Aten...!, strig la şofer, dar până să termin, maşina noastră a fost lovită şi acum alunecă pe două roţi gata să se rostogolească, sau să intre într-un stâlp... Nici nu mi-e frică, număr stâlpii şi mă uit cum oamenii de pe
15 margine ţipă şi-şi fac cruce. Aştept să se termine... După câteva sute de metri târâş, maşina se opreşte. Şoferul nostru, speriat, pune capul pe volan... Oftăm uşuraţi... Ce-o fi asta? „Intenţionat a intrat în noi", spune şoferul...
A vrut să ne omoare? Norocul a fost că n-a apucat să iz-
20 bească maşina drept în mijloc, a prins partea din spate şi - iarăşi noroc - portiera deplasată a blocat roata din spate... Suntem la hotel. Degeaba încerc să mă liniştesc.
Oradea
Ieri zi, într-adevăr, proastă.
25 Spectacolul a mers bine, dar discuţia, după aceea... Am făcut rău c-am acceptat să mă urc pe scenă şi să răspund la întrebări. întrebările cam jignitoare... puse la cale... O „demascare" ca pe vremuri în proletcultism. „Unde aţi văzut dumneavoastră astfel de oameni la noi?" N-avea rost să mai
m încerc să continuu discuţia. M-am ridicat şi am părăsit scena. Bietul Mircea, a rămas să se descurce cu actorul Mâinea — cel care interpreta personajul care se dedublase.
Ghinioanele se ţin lanţ - să mă văd mai repede acasă.
Spaima de scris... Ştiu acum de ce mi-e frică să scriu... şi amân... şi amân cu tot felul de tertipuri - (precum acest turneu care începe să devină o aventură periculoasă). Scriind e ca şi când aş umbla la cuvinte, care dincolo de sensul şi întrebuinţarea comună, au o latură periculoasă - un fel de focos cu 5 care se joacă scriitorul, declanşând un fel de forţe amorţite care te iradiază... sensuri vechi se trezesc... stai cu ochii holbaţi şi te uiţi la hora cuvintelor - dănţuială, zbenguială, vârtej... Slăbeşti, nu mai ai poftă de mâncare, eşti „fermecat". Aştepţi să te vindeci terminând ce aveai de spus sau lăsând totul baltă w şi evadând. Plecând în lume.
Craiova
La Teatrul Naţional Mircea Cornişteanu repetă Există nervi. Premiera va fi gata pe curând. N-am avut timp încă să merg la o repetiţie. în distribuţie: Tudor Gheorghe... 15
Sunt anunţat de director că mâine e vizionarea. Dacă pot, ar fi bine să fiu de faţă.
Când am intrat azi în biroul directorului am găsit o atmosferă cam încărcată. Nervozitatea specifică acestei forme deghizate de cenzură. Comisia are drept de veto. Dacă ceva nu-i place, poate opri reprezentarea. (De obicei se cer nişte modificări, care, odată făcute, trebuie văzute cu ocazia altei vizionări), distanţa dintre vizionări fiind mare de câteva luni, se întâmplă să vină alţi tovarăşi cu răspundere, care fac alte observaţii.
Vizionările la Răceala la Teatrul Bulandra au ţinut un an de zile. Până când Dumitru Popescu a fost schimbat din funcţia de secretar cu propaganda şi a venit Cornel Burtică. Mult mai larg şi nesuspicios, acesta i-a dat drumul spectacolului fără să-1 vadă, în urma unei discuţii telefonice pe care am avut-o cu el, disperat că premiera se amână la infinit.
1296
MARIN SORESCU
JURNAI,
1297
Râzând: - Suntem informaţi că piesa e plină de... firile... Aşa e?
- Invenţii.
- Bine, atunci să-i dea drumul.
5 Burtică a văzut apoi piesa i-a plăcut mult, şi pe baza acestei (aprobări) piesa s-a jucat... 12 ani, încântând mii de spectatori cu spectacolul... căderii Bizanţului.
Dincă: Să vă servim cu o cafea? Dar e nechezol... Eu (...) Nechezol după...
io Dincă: Vine şi tov. prim-secretar. A cerut special 15 participanţi la vizionare.
Vestea asta mă îngrijorează pentru un moment. Apar: Miu Dobrescu, prim-secretar la Dolj, tov... secretar cu propaganda şi... Deci asta e comisia. Trecem în sală, începe spectacolul. Stau
15 singur mai în fundul sălii. Actorii joacă îndrăcit... Râd în gând şi mă amuz, de parcă n-ar fi piesa mea. Regizorul a găsit o mulţime de „rezolvări". După vreo cinci minute observ mişcare în rândurile comisiei. Primul-secretar şi-a scos un carneţel şi, pe întuneric, îşi notează ceva. Atunci toată comisia face acelaşi
20 lucru. Nu ştiu cum să-i avertizez pe actori s-o lase mai moale şi să mai sară unele replici... Nu mai e nevoie, cam peste o jumătate de oră, primul-secretar se ridică.
- M-am edificat...
Dincă: Discuţia o facem aici sau în biroul meu? 25      Miu Dobrescu: Nu mai e nevoie de nici o discuţie. (Către mine): Ai scris o porcărie. îţi baţi joc de femeia română, de ştiinţă, de societatea noastră...
E foarte pornit. Rămân perplex. Deşi tăbăcit de vizionări, unele destul de dure, nu mi s-a întâmplat totuşi niciodată să 30 mi se spună c-am scris o porcărie.
- Nu mi se pare — zic - şi-am mai bâlbâit nu ştiu ce. începusem să mă enervez. Dimpotrivă, reiese că are haz... mai zic în sinea mea.
Miu Dobrescu (către Dincă): Dumneata o să dai seama... O să te schimbăm, dacă mai pui pe scenă astfel de provocări.
- Dincă: Tovarăşe prim-secretar... Noi am considerat că e piesă bună... Consiliul oamenilor muncii a propus-o... Ceomeul a insistat, am fost de acord. Am obţinut aprobarea 5 de la Consiliul Culturii.
Dobrescu (către mine): E plină de venin...
Eu: E o piesă scrisă în 1964... De unde să ştiu eu... că (în gând) ce ajunge femeia română.
Dincă: Eu zic totuşi să mergem sus... Fetele noastre au io pregătit o gustare...
Miu Dobrescu (către suită): Hai să mergem... Cât oi trăi eu piesa asta n-o să se joace niciodată şi nicăieri...
Dă mâna cu Cornişteanu, cu Dincă... îmi întinde mâna -mă fac că nu observ şi mă-ntorc cu spatele. Rămânem câteva 15 minute să ne desmeticim. Reacţia primului-secretar a fost atât de neaşteptată şi de violentă încât ne-a luat tuturor piuitul...
Să mai încercăm să vorbim cu dânsul mâine - spune directorul teatrului, pe care acum îl preţuiesc mai mult pentru demnitatea şi curajul său... O fi fost într-o toană proastă - se 20 întâmplă tot felul de minuni în Dolj, de care trebuie să dea seama. Ba mai cade câte un avion, ba accident la Iug, ori vreo explozie la Işalniţa... Ca să nu mai vorbim de agricultură... care ne-a înnebunit pe toţi... Dacă Dumnezeu nu plouă. Altfel, ce e greşit în spectacolul nostru? Ce ne facem totuşi? Premiera e 25 anunţată, programul e tipărit.
Cer un program să-1 pun la arhivă, căci sunt bântuit de rele presimţiri.
aprilie...
De la redacţie îmi dă un telefon acasă adjunctul meu 30 Romulus Diaconescu, ca să mă duc la primul-secretar, după-amiază la ora 18. Mă gândesc că l-au cuprins remuşcările
1298
MARIN SORESCU
şi vrea să-şi ceară scuze. Mi-e şi milă că un om politic, cu atâta putere trebuie să-şi ceară scuze de la un biet scriitor.
Orele 18. Mă prezint la cabinetul primului-secretar. Secretara mă anunţă, intru, î      - Să vină tovarăşa...
Până apare secretara cu propaganda se uită în Scânteia de azi - Faptul că refuză să vorbească cu mine fără martori mi se pare de rău augur. Apare doamna.
- M-aţi chemat, tov. prim-secretar?
io - Da: (către mine) După ce c-ai scris o piesă proastă, o grosolănie la adresa femeii om de ştiinţă, savant, cercetător, o piesă antistatală... acum aud că faci parte şi dintr-o sectă... (în sinea mea): singura sectă din care fac parte, într-adevăr, e Partidul Comunist Român), (tare): Eu? Ce sectă?
15 -Te rog să-mi spui ce legătură ai cu secta Meditaţia transcendentală? (Apăsând pe cuvintele Sectă şi Meditaţie transcendentală)
- Ce legătură? Nici o legătură?
- Suntem informaţi că faci parte din secta Meditaţia 20 transcendentală care luptă contra Statului socialist. Acum îmi
explic atitudinea lui Ia vizionare.
- Eu credeam că m-aţi chemat să vă cereţi scuze... M-aţi insultat... nu permit să mi se vorbească aşa. Piesa a fost scrisă de mult... nici nu se pomenea atunci de lipsa de cafea, de
25 problema balcoanelor... de iepuri şi femei savant...
-Am oprit spectacolul... Dar şi mai grav e că faceţi parte dintr-un complot...
- Complot?
- O sectă periculoasă.
30      - Nu fac parte din nici o sectă. Sunt ortodox.
- Dă o declaraţie. Stai acolo şi scrie.
- Ce să scriu?
- Legăturile cu Meditaţia transcendentală.
JURNAL
1299
- Nu ştiu decât c-am fost odată într-o vizită la cineva şi mi-a fost prezentat unul care mi-a vorbit, într-adevăr, ceva despre Meditaţia transcendentală. Nu ştiam că e o sectă. Credeam că e un fel de Yoga.
- Ai dat o cerere de înscriere...
- Exclus aşa ceva... N-am dat importanţă acestei întâlniri.
- Te rog să scrii declaraţia!
- Bine, dar n-o scriu acum. V-o aduc mâine.
îi duc primului-secretar declaraţia cerută. E sub formă de io scrisoare, ştiind că va fi pusă la dosar. Relatez exact vizita mea la Chiaburii şi întâlnirea cu Stoian. (Mi-am adus aminte toate amănuntele.) Nu mă simt vinovat cu nimic. Şi la urma urmelor, meditaţia aceasta e un fel de Yoga - Occidentul e plin de tot felul de tehnici ale respiraţiei şi inspiraţiei - că doar sunt 15 scriitor, nu?
Miu Dobrescu nu mă primeşte. E ocupat. Las scrisoarea şefului de cabinet. Plec la Bucureşti speriat. (Să nu mi se întâmple ceva în tren!) Acasă o găsesc pe soţia mea destul de speriată. A avut un vis rău. îi relatez cele întâmplate. „Ei, vezi?" 20 Se duce la vecina noastră, Domnişoara Marta, o domnişoară bătrână, care discută cu spiritele, în special cu spiritul tatălui ei, să-i tălmăcească visul. Aceasta nu e azi în formă. în schimb îi spune că a trecut pe la ea cineva de la securitate, să ia informaţii, ce se întâmplă în casa noastră. Cine vine? Dacă vin străini? 25
„Nu mai strângeţi lume seara, ne sfătuieşte, întâlnirile astea sunt foarte rău văzute." (Mai vin actori, uneori, la un pahar de vin.)
Timişoara
Uniunea Scriitorilor a organizat la Timişoara un colocviu „despre pace" (despre lăsatul în pace ar fi fost mult mai potrivit, 30 îi şoptesc, în compartiment, lui...). O ocazie pentru mulţi
1300
MARIN SORESCU
JURNAI,
1301
scriitori de a se deplasa în Banat, în condiţii excelente, căci U.S. are bani.
In tren, cu Ion Horea în compartiment... se compun poezii suprarealiste. In compartimentul vecin D.R. Popescu, pre-5 şedinţele U.S., joacă şah cu Mircea Radu Iacoban. Chibiţează Traian lancu, directorul Fondului Literar; a avut grijă să ia câteva navete cu vin şi sandviciuri pentru drum. Suntem cazaţi la hotel...
w Aseară, am avut impresia că peste zi mi s-a umblat în hârtiile din valiză. Nu pot să dorm. Oboseala drumului? Cum aţipesc am coşmare. Mă trezesc speriat. Aseară, spectacolul de poezie la teatru. Pe scenă toţi poeţii - vreo 15, care trebuie să citească fiecare câte o poezie-două. Anghel Dumbrăveanu, se-
15 cretarul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, prezintă invitaţii, de la dreapta Ia stânga. Poetul... Prozatorul... cutare. Fiecare se ridică în picioare, face o reverenţă către sală, publicul aplaudă. Sala e plină, mulţi studenţi, elevi. Mă pregătesc să mă ridic în picioaret dar când ajunge la mine, prezentatorul se face
20 că nu mă observă şi trece la Berwanger, vecinul meu. Apoi... mai departe... Mă lasă la urmă, mă gândesc, pentru „efect". Termină... Dă să invite la microfon primul poet..., dar publicul a observat omisiunea... Sorescu, Sorescu... strigă cineva. Sala începe să aplaude. „Sorescu", „Sorescu". Mă ridic în picioare,
25 scuzându-1 pe A.D. „A uitat, iertaţi-1."
Figura se repetă însă când îmi vine rândul să citesc. Secretarul „Scriitorilor" din Timişoara, îmbrăcat azi într-un costum impecabil, mă sare din nou... Mă ridic singur, după ce-1 las pe Berwanger să citească; merg la microfon şi citesc Semne şi
30 Adam. Mult entuziasm în sală.
„Bătrâne, fii atent - îmi şopteşte apoi Berwanger... dar să nu mă spui... vezi că e ceva cu tine... Ceva nu e în ordine... Sunt
în Comitetul Judeţean de Partid... ca neamţ, ştii, minoritate si am mirosit eu ceva".
Discuţia despre pace în sala hotelului, apoi o vizită la nu ştiu ce întreprindere. în maşină, cu Berwanger. Zice: „Nu te 5 superi, ţi-aş da un sfat. Du-te repede la Bucureşti. Eşti lucrat serios. Du-te să te aperi". Ajungem la întreprindere, dar nu mai cobor... Rog şoferul să mă ducă înapoi la hotel. ,Am vreun tren acum dimineaţa? - Este unul la 12. îl mai prinzi".
La hotel un bileţel la recepţie. M-a căutat soţia. Să-i dau ii telefon urgent la România literară, lui Vasile Băran.
încerc să prind Bucureştiul, dar e imposibil. îmi fac bagajul şi, cu un taxi, merg la gară. Prozatorul Paul Atghel are şi el treabă la Bucureşti. Mergem împreună. După câteva ore în compartiment, trecem în vagonul-restaurant, unde găsim o /. masă liberă. Dăm de un vin bun şi încerc să mă îmbăt. P. A. e în vervă. „îţi spun eu, crapă mâine-poimâine. Şandramaua n-are cum să mai ţină, înţelegi? E frica în ei - înţelegi? Le ţâţâie curul de frică." Atunci ce au cu mine? îi povestesc spaimele mele. Sunt plin de rele presimţiri. „Nu fi copil, zice. Crapă ei 21. mâine-poimâine."
Spre surpriza mea în gară mă aştepta soţia pe care n-o anunţasem că vin.
- De unde ai aflat că sosesc cu trenul ăsta?
- De la Geta Dimisianu. Ea ştia de la Gabriel, care face parte din biroul de partid al României literare, şi de la Vasile Băran, care e şi el pe undeva pe aici. Apare şi Vasile.
A, uite-1 şi pe domnul Paul Aighel...
- Salut domn' Paul...
Mi-am luat la reye^ăftMte la-P>aui, mulţumindu-i că mi-a mai ridicat moralul. s
- Se confirma, domnule, ce-ţi spuneam eu, zic.
1302
MARIN SORESCU
- Vezi-ţi de treabă... nu mai au ei timp. Şi Paul râde pe sub mustaţă cu râsul lui molipsitor.
Vasile este omul cel mai vesel din lume, plin de voie bună, gata oricând să povestească o mie de lucruri cu haz. Acum arată îngrozitor - speriat, sumbru.
- E foarte bine că ai venit, zice - poate mai putem face ceva.
- Ce e, domnule, ce s-a întâmplat? zic.
- Domnule, mâine-dimineată trebuie să te excludem. S-au rezolvat toate cazurile astea cu Meditaţia. Doar tu ai mai rămas. A fost ordin de sus de tot să se rezolve totul, în 24 de ore. Pe toţi... câţi aţi fost i-a dat afară, afară de peste tot, înţelegi, s-au luat măsuri foarte grele - şi noi - organizaţia noastră trebuie să ne dăm acordul mâine-dimineaţă. Hai să ne sfătuim ce să facem şi cum facem. Nu mergem nici la tine, nici la mine... Ne plimbăm pe străzi... mi-e frică să vorbim înăuntru...
încep să mă sperii de-a binelea. După spusele lui Vasile ar fi vorba de un „complot împotriva statului", descoperit la timp...
-Aşa mi s-a spus să îţi spun - tu, fii atent, aici la mine...! Complot contra statului. — Şi spune-mi ce să facem?
- Şi ce legătură am eu cu complotul?
- Ce legătură, ce legătură? De unde să ştiu eu? De unde să ştiu dacă nu eşti chiar şeful lor.
- Hai că mă faci să râd...
- Eu vomit de azi-dimineaţă... se iau nişte măsuri că-mi vine rău de la burtă... Uite şi acuma... Cum dracu te-ai băgat tu în chestia asta... că doar eşti oltean de-al meu.
- Care chestie, domnule? N-auzi că nu ştiu despre ce e vorba?
- N-ai auzit de meditaţia transcendentală?
- Ba am auzit... de vreo săptămână încoace, dar tot lucruri vagi...
- Ai fost la întrunirile lor? -Nu.
- Te-ai botezat?
- Ce botez, eşti nebun? Eu sunt botezat de mult.
JURNAL
1303
I
- Lasă nu mai face pe prostul... Toţi vă botezaţi din nou cu nişte cireşe în mână... Vă pun un porumbel sau o pisică... sau un liliac... nu ştiu cu ce pe cap... şi vi se dă o mantră...
- Ce mi se dă?
- Mantra.
- Mantra?
- Care e mantra ta?
- Mantra mea este să mă pupe-n cur... partidul, dacă vrei să ştii.
- Lasă, să vezi tu cum or să te pupe... Te împuşcă, înţelegi?... Vor să te execute.
Discuţia a continuat în felul acesta câteva ceasuri, făcând pe jos mulţi kilometri în jurul străzii Apolodor. A rămas ca a doua zi la ora 7 dimineaţa să fiu la Casa Scânteii, unde vine o comisie de la Primărie să mă discute.
Pe drum nevastă-mea îmi relatează cum de-a venit la gară.
-Azi, în jurul orei trei, m-a sunat Geta Dimisianu... care m-a rugat să-i ies în cale, să ne-ntâlnim la Policlinica Sahia, spu-nându-mi că are să-mi dea o carte foarte importantă şi că e musai astăzi. Aveam o criză de colică biliară, vomam încontinuu şi de-abia îmi ţineam capul pe umeri. Am refuzat-o de câteva ori. La insistenţele ei, m-am îmbrăcat totuşi, m-am urcat în maşină şi m-am dus la Policlinica Sahia, pe Dorobanţi. Şi aşteptam în maşină să apară. După un timp, apare. Şi-i deschid portiera să urce să stăm de vorbă în maşină şi să-mi dea cartea ce avea de dat. Cu nişte semne de surdo-mut, mi-a făcut semn să cobor şi să încui maşina, că nu putem discuta acolo. Bineînţeles, n-avea nici o carte să-mi dea..., ci voia să mă pună în gardă cu ce urma să aibă loc. „Fii atentă, zice, Gabriel este în biroul de partid şi s-a discutat excluderea lui Marin azi-dimineaţă. Ştii ce înseamnă asta? Excluderea din Uniunea Scriito-rilor, luarea dreptului de semnătură, nu mai publică nimic, e scos de la teatre, de la radio... Nu i se mai pronunţă numele
1304
MARIN SORESCU
JURNAL
1305
nicăieri, înţelegi? Şi prin Forţele de muncă i se găseşte o muncă necalificată. Muncitor necalificat".
- Stai, Geta, stai... Pentru ce.
- Nu, că face parte din porcăria aia... Meditaţia transcen-5 dentală... Ştii ce s-a întâmplat cu Romilă, Andrei Pleşu, academicianul Milcu... Tot Institutul de Psihologie a fost desfiinţat...
- Când?
- Ieri...
- Domnule, nu face parte din nici o porcărie... w      - Parcă tu ştii...
- Ştiu sigur că am fost cu el...
M-a plimbat vreo trei ore pe jos (în maşină ne era frică de microfoane). Mi-a spus ea: -Ascultă-mâ, el vine diseară la 11. I s-a dat telefon şi-a plecat cu trenul de 1. Mi-a spus Gabriel, ii care, nu-ţi mai spun, de când a aflat chestia asta l-a apucat o dezinterie... de nervozitate... I s-a făcut rău... Ştii cât ţine el la Marin... De-abia a ajuns acasă, nu s-a putut ridica din pat, să vină el.
Nu mi-a venit totuşi să cred că tu vii la ora 11... 20      - Şi uite că am venit...
Se făcuse târziu... Trenul sosise pe la 11 seara; cât ne-a mai plimbat Vasile Băran pe străzi, povestind tot ce s-a întâmplat peste tot, după care i-am povestit eu ce-a fost...
„Marine, bagă de seamă, apără-te singur, cum oi şti, pentru 25 că numai tu ştii ce-a fost... Nouă ne-a spus că dacă vreunul din noi sare să-ţi ia apărarea, va fi exclus, alături de tine."
S-a făcut ora cinci dimineaţa. Dau să-mi pun pijamaua să mă culc.
Soţia nu mă lasă să mă dezbrac şi mă trimite la maşina de 30 scris să-mi ordonez de-acum cam ce-ar trebui să le spun mâine. Renunţ la culcare şi încerc să-mi adun gândurile... De unde să încep?
Bucureşti
Ăştia au înnebunit de tot, ori au intrat în anul morţii! Au § trecut într-adevăr la represalii, absolut aiurea, pentru a înspăi-I    manta populaţia. Altfel nu-mi explic.
1        Am schimbat câteva vorbe cu vecina noastră de srradă, 5 I    doamna doctor Lohan, o femeie distinsă. Se pregătea să intre I    în curte. Văzându-ne s-a oprit şi ne-a aşteptat. „Sunt înspăi-
Imântată", zice. „Ce credeţi că s-a întâmplat la noi, la psihiatrie? L-au dat afară pe Romilă". „Afară de unde?" - „Din Institut, din Medicină... O şedinţă îngrozitor de dură... E din ăia cu w meditaţia transcendentală..." Văzându-ne...
„Cum nu ştiţi? S-a scris în revista Pentru patrie. Am revista. V-o pun în cutia poştală."
Soţia şoptind: Te pomeneşti că asta te paşte şi pe tine... Se ;    zice că şi el ar face parte din secta asta... sau secta cum îi zice? 15
- Meditaţia transcendentală.
- Daaa?
Doamna doctor imediat s-a schimbat la faţă, s-a uitat în jur dacă a văzut-o cineva cu noi, şi-a luat la revedere şi a intrat în curte. Degeaba am aşteptat în zilele următoare revista. Nici 20 cu ea n-am mai putut sta de vorbă, deşi eram dornici să ştim ce e cu meditaţia asta.
JURNAL
1307
MEXIC Prima călătorie
1981
august, septembrie
î DESCÂNTEC DE SCOS PE
OCTAVIO PAZ DIN CASĂ
Labirintic, Octavio Paz Se ascunde, în regiunea cea mai transparentă, După mai multe straturi groase de 10 Ciudad de Mexico.
Undeva la rădăcina cactusului, în care vulturul devoră doi şerpi gemeni, Ce nu vor să moară, Până când ultimul turist întârziat '5 Nu le face două poze deodată Cu acelaşi aparat.
Liniştea lui Octavio Paz E ferecată cu şapte tabuuri, în numele corăbiei bete, 20 Călătorind pe valul
Dintr-o singură picătură de apă, Trecând Atlanticul în picioare, Octavio Paz, te somez să te-arăti.
Poeţii străini n-au curajul Să descopere Mexicul fără tine. îngăduie-le să ridice un văl De pe această lume nouă, Măcar la un colţ,
Undeva între piramida soarelui şi turnul de televiziune.
în numele tuturor vrăjilor incaşe,
A piramidelor maya,
A atlanţilor de la Tuia,
Octavio Paz, arată-te! Şi arată-ni-le!
Unde e Tuia?
Unde sunt piramidele?
Unde e Popul Vuh?
Unde suntem noi?
Ieşi din ghips, sfărâmând blestemul
împiedicării de pragul casei!
Şi zâmbeşte larg corăbiei cu poeţi.
Ei n-au caii lui Cortez, nici armuri strălucitoare,
Nici tunuri - nici archebuze,
Ci numai şi numai arma lor albă:
Versul.
Prestidigitatori săraci,
Aduc în mâneca inspiraţiei un porumbel.
Ei nu vor să plece cu comoara lui Moctezuma.
Nu se vor întoarce cu nici o altă comoară, decât c-o pană
Ea butonieră, cu care se scrie despre Mexic.
Poemele mele despre Mexic se vor numi «Cuatzacuatl-poeme»,
Poeme cu pene.
Ţie, Octavio Paz, îţi dedic acest prim poem!
308
MARIN SORESCU
JURNAI,
1309
PvAMĂ ALBASTRA
Pentru Betty şi Homero
în Olanda, Homero Aridjis
A fost un ambasador al poeziei mexicane.
Am înţeles atunci
Că aurul Mexicului
E poezia.
Chiar şi mâlul vulcanilor Apăsând greu pe pleoape E tot poezie. Veniţi să vedeţi Ne-au spus poemele Lui Homero Aridjis. Poftiţi în rama
Spaţiilor albastre de la ţărmul Unde Cortez şi-a ars corăbiile.
MERINDA
Mâncând merinda la Merinda Merinda ce-o pusei în traistă, Sunt iată căpitan de coastă, Căutând pe plăji de var silfida.
Silfida nu mi-i de nevastă - A nu mă însemna cu crida — E maya — aia ce adastă Să-i descifrăm efemerida.
Dar prin căldura de etuvă Uscat ţi-i gâtul ca o rufă. Sus, pe catarg, un steag ursuz.
Când orice palmier e-o tufă, De piramide-oi face abuz De la Uxmal la Veracruz.
(Merinda, 12 august, Hotel Bojorquez)
Hotel„Fiesta Palace"
1,30 noaptea. Dorm cu mici întreruperi de ieri după-masă. La aeroport mă aşteptau câţiva tineri din partea organizatorilor festivalului. M-au adus la acest hotel situat pe una din arterele principale. Televizor, aer condiţionat... Ciudad de Mexico seamănă, pe hartă, c-un crab uriaş, care încearcă să ajungă la munte. Pornind în acelaşi timp în toate direcţiile, fiecare picior voind să atingă primul stânca vulcanică. Pe noptieră, diverse pliante turistice, în mai multe limbi. Legenda înfiinţării oraşului, ocuparea spaniolă, crearea noii rase în vreo 300 de ani. Independenţa faţă de Spania în 1821, după lungi lupte. Şi aşa mai departe. Mă culc din nou. Dar nu mai pot dormi. Hotelul meu se cheamă „Fiesta americana". Un sandwici de 40 de etaje, într-o revistă de pe masă văd că, recent, aici a stat Sophia Loren cu soţul ei, Carlo Ponţi. Şi ca s-au simţit minunat. Poze fericite. „Dar dacă mă vor pune să-mi plătesc camera?" - mă sfredeleşte deodată o întrebare.
LOBBY
Geamantane pe rotile Aşteaptă să li se pună o etichetă, Precum că au văzut Ciudad de Mexico, în geamantane, stăpânul lor, Burduşit de impresii.
Hotel „El Presidente Chapultepec "
De două zile stau cu faţa spre munţii din zare. De la fereastra mea se văd, masivi şi totodată agili, gata să plece undeva.
1310
MARIN SORESCU
JURNAL
1311
O turmă de mistreţi de lavă împietrită mă umbresc şi-mi cern pe pleoape cenuşa lor. Ieri am petrecut multe ceasuri în Muzeul de antropologie. Un imens acvariu, unde statuile, măştile, craniile, scheletele, podoabele înoată ca peştii. Vezi straturile
5 de civilizaţii decantându-se, zâmbindu-ţi cu dinţi de mărgele şi colţi de jaguari. Totul e pus sub sticlă. Multă sticlă în această clădire ultramodernă. Mă întrebam ce i-o fi determinat pe vechii azteci, pe tolmeci, pe zapoteci, pe creatorii civilizaţiei maya, pe cei ai altor triburi fără nume să creeze atâta artă? Chiar
io atâta artă; până la saturaţie? Vulcanii, mi-am zis. Ei săltară din adâncuri o piatră poroasă, care nu aşteaptă decât să-ţi treci mâna peste ea, s-o mângâi, spre a deveni statuetă fragilă ca o lăcustă. Ori greoaie statuie colosală. Credinţa în zei a dai îndemn mâinii, să nu se lenevească. Dorinţa de nemurire. Mai
/5 bine-zis, spaima de moarte. Doamne, cât existenţialism în Muzeul de antropologie! Un suflet neliniştit, religios, metafizic, căzut ca o picătură de acid pe-un sol poros, bogat în piattă moale, în aur şi în pietre semipreţioase l-a făcut să înflorească minunat. Muzeul trebuie studiat sistematic, luând atent fie-
20 care civilizaţie în parte. Vasko Popa îmi spunea ieri: „Nici nu ttebuie să mai mergi nicăieri. Te plantezi acolo şi priveşti. Ai tot". Tot astăzi, lacom, am trecut şi pe la Muzeul „Rufino Tamayo". Pictorul de mare faimă, Tamayo (n. 1899), şi-a dăruit colecţia statului, care i-a construit o clădire specială, toi
25 în Parcul Chapultepec. (Mai târziu aveam să-l cunosc bine şi pe arhitectul Gonzales de Leon, autorul acestui impozant edificiu.) „Răsfoiesc" sălile, obosit şi cu gândul la precolumbieni. Pictură contemporană. Pânze de Picasso, Max Ernst, Leger şi autori contemporani, mai puţin cunoscuţi. Până la pop-art şi
30 artă cinetică. Câţiva tineri mexicani. Argentinianul Lcopoldo Maler are o „Cină de taină" natur, ca să zic aşa: o masă mare, cu treisprezece scaune în jur, împrejmuite cu sârmă ghimpată, iar sus, rotindu-se pe-un dispozitiv de rulmenţi, iepuri jupuiţi şi curcani spânzuraţi, vopsiţi în alb. Vânatul dă, pe deasupra, ocolul mesei, în acordurile unei muzici bizare. O altă
Jt curiozitate: o maşină - un fel de Ford - în mărime naturală, Ş făcută din nuiele şi surcele. Nu mi-am mai notat autorul şi i n-am luat nici numărul maşinii. Printre pictorii serioşi, un Ş Victor Brauner, o pânză intitulată „Pământ gânditor". Pânzele i donatorului, vreo 15 uleiuri, ocupă mai multe săli. Un talent 5 |   expresionist puternic, în tonuri gri, roşu, verde, aplicat la teme
autohtone. Intrarea - 30 de pesos. |        Azi-dimineaţă Ia 9,30, întâlnirea poeţilor, în barul hote-â   lului. îmbrăţişări, pupături. Primul pe care-l văd e Vasko. Au l j   mai sosit Michael Hamburger, din Anglia, Bert Schirbert, din w ;   Olanda, Lasse Soderberg, din Suedia, Ivan Malinowski, poet danez care stă în Suedia, cu nume slav şi figură de lipovean, uriaş. („ Trebuie să fie tirolez" - zice Vasko.) A venit prin i    Panama, pentru că, ieri, aeroporturile de pe Coasta de Vest au
fost închise, în urma unei greve. Prietenos, ca întotdeauna, 75 r   Homero Aridjis face onorurile gazdei. îşi ascunde extraordinara energie şi spirirtualitate grecească (el chiar e grec, după tată) sub masca unui indian modest şi timid din satul Morelia. h   Mâncăm omletă cu lubeniţă, la micul dejun, râdem şi, după tensiunea şi oboseala drumului, dintr-o dată, deconectaţi, rede- 20 venim noi cei de acasă. Ne simţim bine. Au sosit aproape toţi. Observ că-s cel mai tânăr invitat. Vom pleca peste câteva ceasuri c-un autobuz prin munţi şi văi adânci, în statul Michoacân, I    oraşul Morelia.
IIutii 17 august. Villa Montana, Morelia 25 Hotelul, stil vilă romană, cum am văzut la Pompei. Porticuri, piscină. (Fără frescele de la Villa dei Meşteri.) Apartamentele sunt imense, c-un cămin romantic şi inutil, ferestre I mari, tavanul din bârne. Am găsit flori pe masă, un coş cu • fructe şi sticle cu băuturi mexicane. O carte de vizită: „Celeste 30 f y Couahtemoc Cârdenas". Un gest frumos din partea guverna-I. torului statului Michoacân, Couahtemoc Cârdenas (fiul i     fostului preşedinte Lâzaro Cârdenas) şi-a soţiei sale, Celeste
1312
MARIN SORESCU
JURNAL
1313
Batel. Azi-noapte, la Villa Montana a fost găzduită şi doamna Carmen Romano de I.6pez Portillo, soţia actualului jjreşedinte al Mexicului, care a inaugurat azi festivalul. înainte de ceremonie, domnul Couahtemoc Cârdenas a oferit un cocteil. Morelia e un oraş colonial, cu multe vestigii arhitectonice bine păstrate. Turnuri, clopotniţe, catedrale, palate, un viaduct vechi. Pe-o scenă improvizată, în curtea interioară a palatului, s-a prezentat moda mexicană: fete îmbrăcate în costume populare, simple şi pline de farmec (costumele ca şi fetele). Apoi un program de dansuri, printre care unul cu măşti: „Dansul bătrânilor". Impresionant! Un „bătrân" cade de pe scenă în două rânduri. Când şi-a dat jos masca, am văzut că era chiar un bătrân adevărat. Hotelul ar merita să fie pictat. Fără etaj, în terase, ziduri răsărind, albe, dintre arbori şi flori tropicale. Plimbare cu Vasko, pe-o alee de eucalipţi, printre care suni intercalate statui. Câteva socluri goale, ce-şi aşteaptă eroul. „Şi personalităţile se plimbă pe-aici", zice Vasko. „Uite, soclul ăsta vă convine?" zic eu. „Nu, nu ăsta, că e la soare, ăla de la umbră". Micul dejun l-am luat la o masă mare, rotundă, ca pentru discuţii, cu Giinter Grass, Voznesenski, Hamburger. Ieri în autobuz: privelişti mexicane - pe geam, discuţii şi glume -înăuntru. Şoferul — prudent, şoseaua - o serpentină continuă. Vreo 300 km, în şapte ceasuri. Un peisaj frământat, râpe, prăpăstii. Cercuri concentrice de munţi. Pe alocuri, în mici petice arabile, lanurile de porumb. (îmi aduc aminte o glumă. întrebare: E adevărat că, la dumneavoastră, porumbul poate fi ca stâlpii de telegraf? Răspuns: Da, şi chiar mai rar.) Când coboram, în vreo vale, care prin definiţie ar trebui să fie răcoroasă - o căldură de etuvă. Simţeai nevoia să-ţi duci mâna la cap, să saluţi soarele şi să-1 rogi să se îndure de tine. înţeleg de ce mexicanul nu poate trăi fără sombrero. La Morelia - timp nepotrivit. Ca la noi în septembrie, ba nu, în august. Pe drum, zig-zagul vegetaţiei, variind după altitudine. Mulţi pini, eucalipţi, printre care zboară în zig-zag nişte fluturi neobişnuit
#
de mari, sus, desenează cercuri albe câte un vultur singuratic. Giinter, lângă mine, afumă cu nelipsita pipă peisajul. Taifas. Ne-am adus aminte de prieteni comuni, am vorbit despre literatură. Tadeusz Rozewicz ne face să izbucnim în râs, din când în când, cu observaţii ascuţite, în nemţeasca lui domoală. Azi au citit primii poeţi, la teatrul din Morelia.
Hotelul e în vârful unui deal de flori. De pe terasă, panorama urbei (bronz, coclit, var, cărămidă) se cere şi ea zugrăvită de-adevăratelea, nu în cuvinte. Am de gând să fac câteva schiţe mâine-dimineaţă. „Poate ne schimbăm meseria şi rămânem în continuare la un festival de artă plastică", zice Tadeusz.
Lista participanţilor e bogată. Festivalul se anunţă ca una dintre cele mai importante întâlniri poetice ale acestui an. în afară de cei deja amintiţi, mai iau parte: Elias Nandino, Tomas Segovia, Eraclio Zepeda, Oscar Oliva, Efrain Huerta, Carlos Montemayor, Ulalume Gonzâlez de Leon, Ramon Xirau, Jaime Augusto Shelley, Marco Antonio Montez de Oca, Juan Bafiuelos, Gabriel Zaid, Victor Sandoval, Jaime Labatista. Toţi aceştia din Mexic. Iată un buchet impresionant de talente, buchet din care nu lipseşte decât Octavio Paz, spre a avea strălucirea cuvenită. Am aflat azi că Octavio nu va putea veni la Morelia. în urmă c-o lună, s-a împiedicat de pragul casei şi şi-a fracturat ambele braţe. E încă în ghips. E tare nervos, din cauza aceasta - a festivalului, la care nu poate lua parte şi, evident, din cauza ghipsului şi-a durerilor propriu-zise. Ce ghinion!
Printre invitaţii străini: W. S. Merwin, Allen Ginsberg, Dana Naone din Statele Unite ale Americii, Andrei Voznesenski şi Pavel Boţu din URSS, Katerina Anghelaki Rooke din Grecia, Mazisi Kunene din Africa de Sud, Ida Vitale din Uruguay, Kofi Awoonor din Ghana, Seamus Heaney din Irlanda, Fayad Jamis şi Cintio Vitier din Cuba, Andre du Bouchet din Franţa, Gyorgy Somlyo din Ungaria, Eugenio de Andrade din Portugalia, Alvaro Mutis din Columbia, Kazuko Shiraishi din Japonia, Pablo Antonio Cuadra din Nicaragua,
1314
MARIN SORESCU
Tomas Transtromer din Suedia, Joao Cabrai de Melo Neto, din Brazilia, Jorge Luis Borges din Argentina.
miercuri, 19 august
Aseată am urcat pe scena teatrului din Morelia, alături dc 5 alţi cinci poeţi (printre care Marco Antonio Montis de Oca, Mexic, şi Ida Vitale, Uruguay). Fiecare a avut la dispoziţie aproximativ 40 de minute. Poeziile, citite de mine în româneşte, au fost prezentate în spaniolă, de cunoscuţii actori mexicani Beatriz Scheridan şi Claudio Obregon. Teatrul — arhiplin. w Reacţia publicului, neaşteptat de vie, cu aplauze după fiecare poem. La un moment dat, am avut chiar impresia că mă aflu în faţa unui public românesc. Poezia mea şi-a câştigat deodată foarte mulţi prieteni. In pauză, am dat câteva interviuri pentru ziarele mexicane şi televiziune. Sunt bucuros, mai ales, c-am 5 depăşit momentul de emoţii. Da' nu te poţi debarasa de trac, oricâtă experienţă ai avea!
joi, 20 august
CUVINTE
Azi-noapte am visat cuvinte.
Numai cuvinte, din diferite limbi.
Fugeau şi se amestecau întruna,
Dispăreau şi iar apăreau,
Ca nişte fiinţe vii,
Sau ca desenele animate
Pe-un ecran cât cerul.
E foarte obositor să visezi cuvinte.
Şi erau şi necolorate!
E mult mai plăcut
Să visezi muzică.
Tu eşti muzica pe care aş dori
S-o visez.
JURNAI.
1315
Lectura începe Ia şase şi ţine până aproape de miezul nopţii. Când ieşim, restaurantele sunt închise. Două seri la rând am sărit peste masa de seară. Aseară, am zbughit-o, în pauză, cu Tadeusz, Giinter, Vasko, să mâncăm un sandvici. Un sandvici şi o bere - 100 de pesos. O poetesă îl întreabă pe Tadeusz - .5 care nu vorbeşte decât nemţeşte — din cinci în cinci minute, dacă nu ştie şi englezeşte. El către mine, translator îngrijorat: „I-am spus de cinci ori că nu vorbesc englezeşte". „Nici franceza?" insistă doamna. „Poftim! zice el. Spune-i c-am murit." „Când?" „Ieri". Izbucnim în râs, şi trebuie să inventez ceva ca w poeta să nu se simtă ofensată.
Ajunşi la hotel, am rămas toţi pe terasă. Am cântat, am privit luna, am bârfit. Şi-am terminat prin a citi fiecare câte-o poezie în limba maternă. Am citit Capriciu, - Vasko mi-a tradus-o în franceză şi Hamburger în engleză. Giinter a citit ;.5 o poezie din noul lui roman, Merwin — o poezie inedită. Seany şi soţia lui au cântat c-un talent remarcabil.
Senzaţia festivalului o constituie, bineînţeles, apariţia bătrânului Borges. Mulţi credeau că n-o să vină. Sau că va veni doar până la Ciudad de Mexico, cu ocazia decernării Premiului 20 „Cervantino". II însoţeşte secretara sa, o femeie energică, scundă, uscăţivă. Se zice că e de origine japoneză. Borges merge ca şi când ar vedea. Toată lumea se uită Ia ochii Iui, care par mai mari. A recitat sonete, rar, stăpân pe sine, atent la efectul cuvintelor. După ropotul de aplauze, a fost asaltat de fotoreporteri 25 şi acest lucru i-a făcut plăcere.
Giinter Grass şi-a transformat apartamentul în atelier. Şi-a cumpărat un geamantan de măşti. „Nu sunt nici prea grele şi sunt ieftine", zice. M-a rugat să-i pozez. îl observ cu câtă linişte desenează. Va scoate o carte cu portretele prietenilor lui, scriitori. 30
Patzcuaro, Insula Janitzio
Vizităm oraşul Patzcuaro, într-un - de pe acum sudat — cortegiu de poeţi şi cineaşti. Localitatea este vestită pentru
1316
MARIN SORESCU
JURNAL
1317
atelierele de prelucrat cupru. Intrăm prin hale-expoziţii, cu vase din aramă şi lut. E duminică şi avem ocazia să vedem câteva ceremonii tradiţionale. Satul nu s-a depărtat bine de oraş - şi obiceiurile lui formează încă miezul artistic al urbei, care nu 5 se ruşinează de tradiţionalism.
într-o piaţă, câţiva tineri musculoşi, închipuind un fel de horă în jurul unui foc mare, stârnit cu foalele, făuresc demonstrativ, dintr-o bucată de atârnă, o tavă cât roata carului, bâtând-o cu baroasele, ritmic, în timp ce unul dintre ei o w învârte pe jar cu un cleşte uriaş.
Autobuzul ne duce până la malul lacului Patzcuaro, de unde, c-un vaporaş, ne îndreptăm spre insula Janitzio. Bem tequilla, pe punte, şi gustăm înfometaţi tortilla cu ardei. La restaurantul turistic, de pe malul lacului, aşezat printre porto-k caii cu mari fructe atârnând grele, mâncăm... na, că n-am luat lista de bucate! Am de gând să şterpelesc listele de bucate din călătoriile mele şi să le public separat, într-o carte, format mare.
Un sculptor mexican care l-a cunoscut pe Brâncuşi la Paris mă invită să-i văd atelierul, din Morelia. 20      Aflu lucruri interesante şi despre statul Michoacân. Pe insula aceasta, are loc în noaptea de 1 spre 2 noiembrie o ceremonie păgână: torţe şi măşti, dansuri. Un fel de omagiu adus morţilor. în 1943, în Michoacân s-a născut un prunc deosebit: vulcanul Paricutin, care în şase ani a crescut destul 25 de mărişor: 2573 metri. Şi să-ţi crească-n curte un vulcan -sună ca un blestem de Arghezi. La picioarele noastre, Iacul se întinde liniştit, ca un ochi de ciclop. Câţiva pescari, în larg, ţinând năvoadele, ca pe nişte aripi obosite pe botul bărcilor. Prânzul se prelungeşte. Spre seară, când ne aflăm din nou 30 în autobuz, începe o ploaie torenţială. Unii dorm, toropiţi, cu capul lipit de geam. Ziariştii îşi scriu însemnările pe genunchi sau se plimbă de colo până colo şi pun întrebări suplimentare. Discut îndelung cu Paul Lenţi, un distins iubitor de poezie de la ziarul The News, cotidianul englez din Ciudad de Mexico.
Durerea de cap nu mă slăbeşte deloc, de câteva ore. Se pare că M   tequilla, chiar în doze mici, nu-mi prieşte.
Din nou la Hotelul„Cbapultepec", Ciudad de Mexico
întoarcerea, cu acelaşi autobuz, în capitală mi s-a părut mai scurtă. Stau la etajul 32. Iarăşi priveliştea munţilor, în zare. Am 5 trecut deci prin aceşti munţi? Seară de poezie la televiziune. Am fost duşi în mercedesuri, cu motociclişti în faţă — un drum lung, de la un capăt la altul al oraşului. Asta a fost ieri. Azi-dimineaţă am participat la festivitatea de premiere a lui Borges, în unul din palatele prezidenţiale. Şeful statului, domnul Portillo, i-a io înmânat personal premiul şi diploma. Poetul a rostit un scurt cuvânt, stând jos, sprijinit în baston. Mi l-a amintit pe Arghezi. Un Oedip premiat. A spus, printre altele, că literatura lui e un simulacru de literatură. (Ideea simulacrului e frecventă în opera sa.) A scris mult la tinereţe, ca să-şi poată petrece restul zilelor 15 corectând. A citit în copilărie Cucerirea Mexicului, care l-a impresionat mult. A dat câteva citate şi-a recitit versuri. Emoţionant! După aceea, şeful statului ne-a primit pe toţi poeţii străini, într-o altă sală. A ţinut un mic discurs, spiritual, scu-zându-se de a fi inclus şi el printre scriitori, din cauza unor cărţi 20 de specialitate; cărţi care s-au bucurat, evident, de succes, din cauză că e cine e. Dar că ar dori sincer să fie scriitor. Când i-a venit rândul, Ginsberg a zis: „Ginsberg din Statele Unite ale Americii". Şi i-a înmânat un plic. „Un poem, în limba engleză". „Ce fel de poem i-ai dat, era chiar un poem?" l-am întrebat pe 25 Allen, mai târziu. „Da, era chiar un poem despre Mexic." A apărut, în sfârşit, şi Octavio Paz, cu această ocazie. Doamna Mărie Jose, suavul şi totodată energicul înger păzitor, ne atrage zâmbind atenţia să nu-i strângem tare mâna când dăm noroc — tot mai are dureri. Suntem bucuroşi să-l revedem. Octavio se 30 simte bine. îi spun că i-am scris o invocaţie, un fel de descântec de apariţie, pe-o carte poştală pe care nu i-am mai expediat-o, dar descântecul văd c-a avut efect.
1318
MARIN SORESCU
Festivalul s-a încheiat. O mare reuşită a lui Homero Aridjis şi-a soţiei sale, Betty, care au dus greul organizatoric şi diplomatic al întâlnirii. O reuşită a statului Michoacan, care a suportat cheltuielile. Şi-o reuşită a Mexicului, în general, care a 5 devenit pentru câteva zile capitala poeziei lumii. Protagoniştii au început să plece. Unii mai rămân câteva zile, găzduiţi dc confraţi mexicani. Tânărul Francisco Serrano a organizat aseară un party. Cu Rozewicz, Malinowski, Bouchet, câţiva juni poeţi mexicani, printre care Marco Antonio Campos, Hilda Bautista, w Victor Manuel Mendiola, Veronica Volcow. Casa lui se află la o margine a oraşului, într-un fost sat, integrat acum marei metropole. Cartierul se numeşte Coyoacan şi-şi păstrează încă farmecul patriarhal, cu vile frumoase fără etaj, grădini, pomi seculari. Locuinţa vizitată întrece aşteptările. Statuiete şi vase 15 mexicane. Pe pereţi, câteva pânze mari de Diego Rivera. Aflu că mama doamnei Serrano, care ne priveşte dintr-un frumos portret, executat de marele pictor, apare în mai multe fresce ale acestuia. îmi făcuseră, mai demult, invitaţia de-a rămâne câteva zile la ei. Am acceptat acum cu plăcere, cerând să-mi 20 prezinte camera „mea". Campos ia o carte din bibliotecă şi-mi arată un poem al meu (Retroversiune), tradus în spaniolă. F. vorba de cartea Afier Babei, a lui George Steiner.
joi, 27 august, Coyoacon
E plăcut în una din camerele copiilor lui Francisco. Citesc 25 şi scriu printre jucării, zmei, dragoni, măşti. Pe un perete, o hartă imensă a cerului mă face să mă cred din nou în avion. La prânz am fost la Radio, unde am avut o discuţie cu Marco Antonio Campos despre festival şi poezia română, şi am citit un ciclu de poeme. Acum, plouă cu găleata. Tadeusz, care mai 50 stă şi el câteva zile la un prieten, mi-a telefonat. E trist. Spune că prietenul lui i-a aranjat tot felul de întâlniri cu oameni de teatru care nu vin la întâlnire. Suferă de depeizare. Aseară, am asistat la o masă rotundă la Universitate, făcând parte dintr-un
JURNAL
1319
ciclu: „Los jovenesysus autores". Tinerii poeţi şi critici mi s-au părut bine pregătiţi teoretic, serioşi, încercând să se delimiteze de generaţiile mai vechi. (Au fost prezentate câteva referate despre opera lui Paz, printre care unul extrem de violent şi nedrept. Iată că nimeni nu-i profet în ţara Iui!) 5
Plecat azi în descoperirea „Ciudad"-ului. Pe jos. Sentimentul că te afli pe-un ocean. După ce-am luat seama cartierului, m-am întors, să mă documentez cum se ajunge la Muzeul de Antropologie. Patricia (soţia lui Francisco) l-a rugat pe şoferul lor să mă ducă cu maşina. M-am întors spre seară. Două ceasuri w cu autobuzul şi metroul. în metrou, o înghesuială cum n-am mai văzut nicăieri. Rar să scape cineva cu toţi nasturii la haine. Multă lume săracă. Aici simţi cel mai puternic explozia demografică.
— Citesc El laberinto de la soledad. Un stil eseistic bine ;5 strunit. Ochi de sociolog, mitolog, poet. în unul din capitole se vorbeşte de singurătatea mexicană în sărbătoare. Toate zilele sunt pretexte pentru fieste. La 15 septembrie e ziua naţională, pretext pentru o mare explozie populară. Paz vorbeşte convingător despre unele fenomene de masă. Ieşirea din piaţă, 20 nevoia de-a uita de conversaţii. Rădăcinile păgâne. Reîmpăcarea cu zeii, oferindu-li-se acestora ofrande. „Fiesta — zice eseistul — este înainte de toate evenimentul insolitului. Legile speciale, private, interzise, îşi au o zi a lor, de excepţie. Cu aceste zile sunt introduse o logică, o morală, o economie care contrazic 25 toate celelalte zile". Şi mai departe: „Moartea noastră iluminează viaţa noastră", „Spune-mi cum mori, şi-ţi voi spune cine eşti". „Pentru vechii mexicani, opoziţia dintre viaţă şi moarte nu era aşa de absolută cum e pentru noi. Viaţa se prelungea în moarte. Şi invers. Moartea nu era sfârşitul natural al vieţii, 30 ci făcea parte dintr-un ciclu infinit. Viaţa, moartea şi învierea erau stadii ale unui proces cosmic, ce se repetă la nesfârşit..." Poeţii mexicani citaţi: Jose Gorostiza şi Xavier Villaurentia.
1320
MARIN SORESCU
JURNAL
1321
Pentru unul, viaţa ca o nostalgie a morţii, pentru celălalt, viaţa ca o moarte infinită. Studiez atent acest splendid eseu, cu gândul la un interviu. Răsfoiesc şi volumele de versuri pe care le găsesc în biblioteca lui Francisco: I-a centena, reunind poeme 5 scrise între 1935-1968 şi Ladera este (1962-1968).
sâmbătă, 29 august
Prânz cu Marco Antonio Montez de Oca, şi soţia acestuia, doamna Ana Luisa, la un restaurant cu specialităţi mexicane. Seara - cină la poeta Ulalume Gonzalez de I^eon. Soţul său
io este arhitectul Gonzales de Leon, de care-am pomenit mai înainte, autorul clădirii Muzeului „ Tamayo Rufino". Cu Betty şi Homero, Andre du Bouchet şi Ramon de Xirau cu soţia. O vilă superbă, proiectată de el. îmi arată cu multă amabilitate picturile sale, unele expuse pe pereţi un fel de constructivism,
15 pornind de la Fernand Leger, şi-mi dă cu dedicaţie catalogul unei expoziţii deschisă... la Belgrad. Andre du Bouchet a făcut o vizită într-un sat, situat la vreo 600 km depărtare de capitală, în munţi, un sat greu accesibil, unde turiştii dau buzna totuşi din cauza statuetelor precolumbiene, aşa-zis „autentice", care
20 se mai pot achiziţiona acolo. O vrăjitoare face minuni pe bază de ciuperci halucinogene...
duminică
Vizită la Octavio Paz. Foarte aproape de hotel, pe Paseo de la Reforma, veghiat, s-ar putea spune, îndeaproape, de El
25 Angel - îngerul Independenţei, statuia imensă, care domină acest larg bulevard. Se pare că Octavio a depăşit momentul dificil - mai ales psihologic — al ghipsului. L-am găsit chiar foarte bine dispus. Mi-a arătat casa - un apartament cu multe camere, spaţioase, la etajul întâi al unui bloc. Mărie Jose ne-a
30 servit cu whisky şi cafele. Octavio evocă biblioteca tatălui său,
o bibliotecă bogată, moştenită. „Bunicul a fost scriitor. Primul jj    care a scris în Mexic despre viaţa indienilor."
Am stat de vorbă vreo trei ceasuri, fără să observ cum a trecut timpul.
MUZEUL DE ANTROPOLOGIE
Sunt obosit încă de la intrare. Lipseşte primul om. Eu sunt acela.
Refac istoria - şi sunt obosit încă de la intrare. Mă aşteaptă tatuajul dinţilor, Turtirea craniului, Penele în nas, în urechi. O să mi se dea un trib, Pentru care va trebui să mă lupt.
în aer - zeii - planează, Ca nişte păsări nevăzute, Stoluri, întregi. Simţi fâlfâirea aripilor? Lacomi, cer sânge. O picătură de sânge pentru un strop De ploaie.
Sângele se va preface în ploaie.
Dar şi mai frică îmi e de corvoada Ridicării piramidei. Tot eu? De ce tot eu Să îmbrac piramida veche cu una nouă? Băgându-i pe mânecă dragonii.
1322
MARIN SORESCU
JURNAL
1323
vineri, 4 septembrie
Toată dimineaţa la Muzeul de antropologie, cu Tadeusz şi Jan, traducătorul lui. Mormântul prinţului cu mască, descoperit într-o piramidă. Statuete, oale. Alte morminte, „piedra ţ del sol". Iau masa, apoi, singur, în restaurantul muzeului (208 pesos); Un fel de bufet cu menu fix. După-amiază, la Hotelul „Mexico" să văd frescele lui Siqueiros. Brutale. Un dramaturg sumbru. Seara, la cină, la nişte prieteni.
Mergem într-un sat, în munţi, să jucăm fotbal. Câţiva tineri 10 poeţi - o societate veselă.
sâmbătă
Călătorim de-un ceas. Ieşirea din oraş dificilă, trafic îngrozitor. Fum. Cer mohorâr. într-adevăr, casele par o oaste gata să ia cu asalt muntele. Mai întâi, muntele e un deal, cu
15 arbuşti, tufe, smocuri de iarbă arsă. Acum, pe dreapta, cactuşi, pe stânga — cactuşi. Lăsăm în urmă dealul, altă vale. Iarăşi, mii de case. Alt oraş? Acelaşi. Acelaşi Ciudad, - un vulcan în plină erupţie. Zgură şi iar zgură. Respiraţia e îngreuiată şi de altitudine: 2400 metri, mi se spune. Oraşul se extinde. Cocioabele
20 dau buzna peste caii care pasc iarba săracă. Mergem în direcţia Puebla. La stopuri, copii vânzând, printre maşini, ziare şi sandviciuri. Câteva camioane cu viţei, spre marile abatoare. Unul se uită printre scânduri, cu nişte ochi mari, limpezi, plini de curiozitate. Privirea ni se întâlneşte o clipă. Mă impresio-
25 nează tot mai mult animalele. Cu cât înaintăm spre periferie, aerul e tot mai greu — deşi suntem mai aproape de munţi. Inrrarea pe autostradă costă 43 de pesos. Benzina e mai ieftină decât apa minerală. O vale largă şi, în zare, munţii cu fular de nori. Porumb. Porumbii lor albi. Au câteva zeci de soiuri de
50 porumb alb. Tortilla se face din mălai din acesta alb, trecut prin apă de var. Se face aluatul şi se coace. O cumperi şi-o încălzeşti. Mexicanii preferă tortilla caldă. Mămăliga lor presată ca
un semn de carte. Lipia lor de mălai. Urcăm. Copaci pitici, iarbă înaltă. Drumul tăiat în deal de nisip. în pisc, văd alte lanuri de porumb. Aerul e mai curat - azi am obsesia aerului —, dar presiunea mai mare. O pădure de pini. O stână. Urcăm de zor. La noi nu există şosele asfaltate la înălţimea aceasta. Dar 5 înălţimile acestea există? Stânci vulcanice. în ziarul de azi — o poezie a lui Borges despre Mexic. Francisco — el conduce - a pus o frână bruscă. „Respete los signales"— o tăbliţă, pe marginea şoselei. Coborâm. încă vreo câteva zeci de kilometri — mi se spune, şi vom ajunge în satul Rio Frio, unde locuieşte editorul, w Mergem la un editor, sau mergem să jucăm fotbal? „O să vezi." îl găsim pe domnul... (nu i-am reţinut numele) cam de vârsta mea, în fundul unei curţi imense, o livadă, de fapt. Ne aştepta, înalt, osos, cu mustăţi, părul lung. Ne arată casa şi tipografia. Aici se tipăresc cărţile ce apar în editura lui. Câţiva inşi fac toată 15 treaba. Jucăm fotbal la 2600 m altitudine. Mănânc puţin, am chef să mă plimb. Un nuc bătrân. Jos, în iarbă, nuci căzute. Vremea căderii cojii. Culeg, sparg câteva nuci. Când deodată îngheţ! Pe trunchiul nucului, de care tocmai voiam să mă reazim — un şarpe. Foarte aproape de mine. Şerpii veninoşi de 20 aici au o faimă foarte proastă. Te omoară în câteva secunde. Mă îndepărtez încet, cu ochii ficşi la panglica aceea colorată care stă la soare. îl chem pe editor, îi arăt şi încremeneşte şi el. „Sunt de cinci ani aici şi e primul pe care-1 văd. Iar copiii mei umblă desculţi prin iarbă!" Vin şi ceilalţi, se uită, eu fotografiez. Şarpele stă nemişcat. Vor să-1 prindă, încerc să-1 gonesc cu o pietricică, dar el nu se mişcă. Vine un ţăran, un indian: „Nu, nu e veninos, zice, e de apă". îl prinde c-un crăcan şi-1 sileşte să intre într-o sticlă. Ce gură mare cască! M-am rugat să nu-1 omoare şi-am regretat faptul că l-am „pârât". Mi-au promis să-i 30 dea drumul departe în pădure.
25
1324
MARIN SORESCU
JURNAL
1325
duminică, 6septembrie
Escaladez Piramida Soarelui, c-o mână ţinând deasupra capului umbrela, împreunată, cu cealaltă, gata să mă sprijin de trepte. Soarele dogoreşte cu putere, pericol de insolaţie. Nu ştiu 5 câte trepte, am impresia că urcuşul nu se mai termină. O femeie tânără urcă voiniceşte, cu copilul în braţe. Mai târziu, copilul de azi îşi va aminti, poate, cu mândrie. „Când suiam eu pe Piramida Soarelui"... Aş fi vrut să număr treptele, dar e prea cald. La poalele piramidei, băieţandrii vânzând răcoritoare şi m statuete-fluier.
joi, 10 septembrie
La un drink, la Octavio. începuse un fel de furtună. Octavio, volubil, prietenos, în ciuda faptului că nu se simţea tocmai bine — cum mă avertizase Măria Jose, şi rolul meu era
n tocmai să-i ridic moralul. Are încă dureri la mâna stângă, foarte acute, când e înnorat. Şi senzaţii de sufocare. De câteva ori, i-a spus soţiei sale să deschidă larg geamul. După whisky, s-a înviorat. Vorbeşte despre Neruda, apoi despre studiile sale orientale. Câţiva ani, zice, am studiat filosofia chineză, indiană,
20 apoi pe Heidegger, Hegel, Marx. Pentru ca, la urmă, să-mi dau seama că toate fuseseră bine spuse şi sintetizate de greci. Ce mare ocol trebuie să faci ca să-i redescoperi pe greci! Mai ales, pe cei de la sfârşit - Plotin, de pildă, când începuse deja creştinismul.
25 Ne amuzăm scriindu-i unui prieten comun, filosof, o ilustrată c-o broască ţestoasă. în camera alăturată, lucrează secretarul său, care este chemat şi rugat să ne facă o poză.
I-a plăcut mult eseul meu despre poezie (Postfaţa la Tinereţea lui Don Quijote), pe care ar dori să-l publice. îmi scrie o poezie
50 într-un caiet. Conducându-mă până la lift, îmi arată pragul de care s-a împiedicat şi-mi atrage atenţia la trepte. Ne îmbrăţişăm sperând că ne vedem la anul.
ff        - Ce bine ar fi dacă ne-am vedea şi în România, zic. 1        - Dacă sunt în Europa şi mă inviţi dumneata, vin.
I        Azi, n-am treabă, mă duc la muzeu. Mi-am pus în gând să i.   rămân acolo până o să pot deosebi o statuetă olmecă de una 1    toltecă; şi pe cea toltecă de cea zapotecă; şi pe cea zapotecâ de 5 I    cea... şi cea... M-am încurcat, o iau de la capăt, olmecii nu-s |    tolteci, toltecii nu-s zapoteci. Cine i-a învins pe... ? Şi pe ei cine 1    i-a împins mai la vale... şi mai la urmă cine... mai la deal? Zeci *    de triburi parcă defilează prin faţa mea! Inşi turtiţi de griji, legaţi i|    cu lanţuri de câte-un ştiulete de porumb şi târând câte-un w 1    zeu-căţel după ei. Iată-i jucând pelota, pe stadionul dreptun-I    ghiular de la umbra piramidei. Dar cum au apărut piramidele? jf    Subiecte de meditaţie (când o să am timp, la anul): Calendarul jj    aztec; biblia maya, Moctezuma. Astronomii maya, care ştiau cu i    precizie traiectoria planetei Venus, olmecii... Ia te uită ce inte- 15 1     resanţi sunt olmecii! Practici păgâne pe bază de droguri, adorau I     Marele jaguar. Statuetele lor, răspândite concentric în jurul I     oraşului Tabasco, în cercuri tot mai mari, cuprind, încing cu |     pământ, prin pământ, tot Mexicul. Sunt primii constructori ■1     de oraşe. Au construit cel mai mare edificiu din lume: piramida 20 I     din Cholula, lângă Puebla (dacă ştiam asta, acum o săptămână, I     dădeam o fugă): 475 m. (Iasă, că-s sătul de piramide! zice lenea 1     din mine, cu glas de jaguar. Ce mă tot fugăreşti?!) Triburile I     maya creează, în sud, două imperii, unul după altul: primul în I     Guatemala şi Honduras, al doilea în Yucatan, care se stinge 25 I     misterios cu vreo 80 de ani înainte de venirea spaniolilor. (Peste I      un an aveam să mă plimb prin Yucatan, fără a putea descifra j      însă misterul apariţiei şi dispariţiei acestei civilizaţii uluitoare. Evident, din lipsă de timp. Dar să nu anticipăm.) Au filosofie. Un calendar de 20 de luni de câte 19 zile şi 5 sărbători. Biblia 30 lor, Popul Vuh, fixează creaţia omului cam pe la anul 3113 înaintea erei noastre. Aici se vorbeşte şi despre potop. Da, fiecare trib ar trebui studiat cu atenţie. Aflu că n-au dispărut chiar toate. Mexicul e încă plin de triburi. La începutul
1326
MARIN SORESCU
JURNAL
1327
secolului nostru, tribul Yaquis a luptat împotriva introducerii trenului, şi a altor fiare ale civilizaţiei, şi a învins.
îmi dau seama c-am vorbit prea puţin despre Ciudad. O Veneţie care şi-a consumat laguna. îmi închipui oraşul lui 5 Moctezuma mâncând valuri de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, până intimidează laguna. Ca şi Veneţia, Ciudadul se scufundă an cu an, în nămol, în căutarea comorii împăratului filosof.
O să scriu însă un jurnal necontemplativ şi nelivresc. Am w venit să pun piciorul, să pun mâna, să pipăi, să gust, să miros. Un jurnal al cerului gurii, al buricelor degetelor şi al tălpilor. Să stabilesc olfactiv vechimea piramidelor. Să mă fotografiez pe trepte. Pe anumite trepte. Un Mexic senzorial, la primul sistem de semnalizare. Să nu mă las târât în erudiţie, aforisme /.5 şi metafore. Toată problema e că n-am disciplina lui Giurescu, care, la Seattle, şi-a notat în carneţel, sub ochii mei, numele restaurantului unde am mâncat, ce am mâncat, numele sălii unde ne-am produs; eu, cu poezii, Domnia-sa — ţinând o savantă conferinţă. (Jurnalul său american, mi se pare, tocmai 20 de aceea, excelent.) Ori disciplina lui Mircea Eliade.
Cu faţa spre El Angel, iau masa pe terasa Can-Can a Hotelului Montejo. Mi se aduc patru felii de lubeniţă. Le pun deoparte. N-am devenit chiar atât de mexican să pot mânca fructele înainte.
25      Aseară, domnul C. mi-a relatat cum se omoară un taur. Poate că ar trebui să văd o coridă. Nu în Mexic, întâi în Spania, s-o luăm de la rădăcina coridelor. Dar mi-e milă de tauti. Chiar n-o fi scăpând nici unul? Mâine părăsesc Mexicul.
x Bucuria întâlnirii, absolut din întâmplare cu tenorul Dan Iordăchescu (care la Bucureşti locuieşte aproape de mine dar nu ne-am întâlnit niciodată). Petrecem seara împreună, cu un grup de prieteni. Povesteşte cum a căzut odată cu avionul, cam
un kilometru, până când pilotul a reuşit să redreseze aparatul. Au murit, izbiţi de pereţi, cei care nu erau legaţi cu centurile de siguranţă. Această relatare nu e de natură să-1 dispună pe cel care se pregăteşte să facă o lungă călătorie peste mări şi ţări.
A doua călătorie
1982
lSaugust
VOI PIRAMIDE...
Voi, piramide, porturi pentru zei, Demult, demult, pustie vă e rada, Pe lespezi negre nu mai gem acei Sortiţi să-i fie ploii albe nada.
Nici sacerdoţii-n noi, de oameni, piei Pe trepte nu mai zăngănesc, cu spada. Din inimi smulse, picuri roşii, grei Fertilizau cu şerpi de foc ograda.
Şi cine să-i ghicească clipei zborul, Din jocul de pelota ce ucide? îşi lasă capetele în firide Astăzi învinsul, mâine-nvingătorul.
Aud în piramide cum se-nchide Trecutul şi cum trage greu, zăvorul.
(Uxmal)
1328
MARIN SORESCU
JURNAL
1329
CÂND ÎNOTAM...
Când înotam în Caraibe, Cătându-i lumii-acestea hibe, Te miri ce hibe-i căutam Şi-n Caraibe înotam.
Cocotierii nuciferi Stăteau pe plajă, grăniceri, Să nu mă pişte vreo meduză, Din Veracruz, vreo veracruză.
(Can-Cun)
ŞI GÂNDU-ACESTA...
Şi gându-acesta din ce trib e, Ce-mi ţopăie printre ce note? în Yucatanul cu colibe Şi jaguari de jad, în grote.
O iotă nu mai ştiu, ce iote Ştiau! De sânge să se-mbibe, Zvârlind după Chak Mool pelote, Să-l îmblânzească, dezinhibe.
TRAFICANTUL DE STAIACMITE
Ca traficant de stalacmite în peştera din Yucatan, Ca o stafie ce-şi permite Şi-o apariţie în van.
Aştept în grotă picătura Din Făt-Frumos un simplu făt Pe-un de piatră punând gura Şi dându-mi mintea îndărăt.
MERGÂND, MERGÂND SPRE CHICHEN ITZA...
Mergând, mergând spre Chichen Itza, Mă leg de junglă cu liane. Mă tes în iţa şi chichiţa
Acestor curse şi capcane. 5
în mâna-ntinsă spre banane, Un pumn de lacrimi pune-arşiţa Şi osteneala ta în van e De nu-ţi iubeşte zeul spiţa.
(Catrenelepentru sonetul îîiceput. 10 în realitate merg spre localitatea Uxmal.)
Şi iată-mă cu straie ude în ceata lor de paparude Cerşind la zeităţi rigide.
Deodată tunetul s-aude î; Şi pleoapa cerul îşi deschide Şi din ciuperci cresc piramide.
Ce locuiesc în piramide Şi dau la vrăbii sulfamide.
PIAJA
Plaja simţurile-ascute. Se simte bine şi-s plăcute Toate-aceste piţiboace De la Sena pân' la Gange.
De la Amazoane-n sus Toate ne-ntrebate îs,
mo
MARIN SORESCU
JURNAL
1331
De la Amazoane-n jos Orice vorbă-i de prisos.
Nici o limbă nu-i destulă Spre-a rosti vorba de hulă. Vezi pe plăji buze sărate Doar de briză sărutate.
Tuturor le crapă buza în Veracruz, la Siracuza.
(Can-Cun)
IAPSUS
Soarele sudează cu fulgere blânde
Imensele nuci cu lapte
Dând o greutate majestuoasă
Palmierilor placizi.
Dacă arborii ar fi ceva mai scunzi,
Ai zice să sunt femei de-ale locului,
Cu sâni funcţionali.
Câmpia toropită
Nu-şi mai aminteşte
Cum au răsărit aceste piramide
Din ce seminţe?
Ecouri întârziate, cu Chak Mool Se-amestecă mereu în tunetele năpraznice. Ploaia invocată cu fervoare altă dată Şiroieşte pe faţada piramidelor în misterioşi blânzi şerpi de piatră.
Voi piramide, porturi pentru zei, De mult secată-i rada voastră.
16 august
COZUMEL
Pierdut, pierdut pe-o insulă pustie.. Pustie nu-i, dar insulă tot este Tărâmul fermecat dintr-o poveste Te gâdilă la tălpi şi te îmbie
în jur e-o mare atât de străvezie Că vezi şi umbra norilor pe creste Ce scufundate-au fost fără de veste Şi peste care-not de peşti adie Visând zăpezi şi pini de-o veşnicie.
Degeaba caută tropicului hibe Eu care n-am un yaht în Caraibe Dar am acces la scoici şi la nisip
Las versu-mi de azur să se îmbibe Mă tatuez cu cântece de trib Şi-ademenesc sirene cu tertip.
DIN NUCI DE COCOS...
Sorbind din nuci de cocos zeama Şi călărind ţestoase broaşte, Pe ţărmul unde valul paşte Tihnit verzi alge. Panorama
Se face-a nu mă mai cunoaşte. Şi peşti de aur îmi iau seama. Te-mbeţi arar, din joi în paşte, Si într-o nucă-ţi este crama.
1332
MARIN SORESCU
JURNAL
1333
Din toată lumea mă adun
Să văd cam cum e la Can-Cun:
De e cum e, sau cum se pare?
Isla Mujeres râde-n zare 5 Şi-mi face semne să nu spun,
Zvârlind cu pescăruşi în mare.
(Can-Cun)
17 august
JUNGIA
w înjunghiată de miresme, junglă.
Pe sub liane jaguarul umblă, Iluminând cu ochi de onix valea, Spre piramida care-i taie calea, Momindu-1, cu o inimă de om,
15 S-o muşte şi să ude pom cu pom.
Izvorul s-a ascuns adânc în rocă. Şi boarea-i o prelată ce sufocă Şi pe colac de şerpi, în bolovani, Seminţele pocnesc stârnind vulcani.
20 Iar băştinaşii scunzi, cu mersul strâmb
Dau foc pădurii,-n zori, şi pun porumb. Şi îl prăşesc doar noaptea, goi, pe lună, Izbind cu sapa-n bulgărul ce sună. Şi lanul creşte. Iată, cu porumbul
25 Creşte şi jungla, grea cum este plumbul.
La anul, numai jungla creşte-n loc. Şi-un indian spăimos răcneşte: foc!
(Cozumel)
Ciudad de Mexico, joi, 19 august
Festivalul a început, de fapt, aseară, în casa lui Octavio Paz. 5 Ajungând pe la ora 7 la „Montejo", două surprize: am uitat să-mi rezerv cameră, în continuare, la hotelul unde mi-am lăsat bagajele, drept care n-am mai găsit loc (peste două zile mi-au promis însă o cameră), şi un bileţel la recepţie, de la Octavio, care mă invita la cină. îmi mut calabalâcul de la Hotelul Piaza io Vista Hermoza şi abia am timp să mă schimb. Printre oaspeţi: Lars Forssel, poetul şi academicianul suedez, în casa căruia, din Stockholm, am petrecut câteva ore foarte plăcute, cu câţiva ani în urmă; lawrence Ferlinghetti, pe care-l întâlnesc pentru prima dată; Adrian van der Staay, ministrul culturii din Olanda; Hans '5 Magnus Enzensberger (a păţit ceva la mâna dreaptă şi-o ţine legată de gât c-un bandaj); Ted Hughes, cu soţia; Iehuda Amichay, cu soţia; Charles Tomlinson, cu soţia; Homero şi Betty Aridjis. Mă simt ca acasă şi ca între prieteni. Octavio e bine dispus, Mărie Jose a pregătit o excelenră cină. Toţi sunt 20 bucuroşi că festivalul va avea totuşi loc. O victorie a lui Homero, a lui Paz şi a celorlalţi poeţi, care-au dus în aceste zece zile, cât am fost turist în Yucatan, o susţinută campanie în presă, în apărarea ideii de continuitate poetică în lume. Cea de-a doua ediţie va avea loc sub egida Universităţii în Capitală. 25
Din cauza succesului de public al primei ediţii (o antologie cu poemele participanţilor s-a epuizat rapid), la care s-a adăugat publicitatea cu ocazia incidentului, interesul pentru festival a crescut enorm. Imensa sală „Nezahualcoyotl" este arhiplină. La intrare, în hol, vin să mă salute tineri şi tinere de care îmi :w amintesc vag, dar care mă ţin minte din Morelia, de anul trecut. Sunt ziarişti, poeţi, profesori. Trei zile de poezie au trecut ca prin vis. Au participat (aşa cum sunt aşezaţi într-o fotografie
1334
MARIN SORESCU
JURNAI.
1335
publicată în cotidianul Excelsior): Octavio Paz (Mexic), Lars Forssel (Suedia), Hans Magnus Enzensberger (R.F.G.), Charles Tomlinson (Anglia), Marin Sorescu (România), Ted Hughes (Anglia), Yehuda Amichay (Israel), Sergio Mondragon, Homero Aridjis, Marco Antonio Campos, Mărgărita Villasenor, Manuel Ponce, Marco Antonio Montez de Oca, Elva Macias (Mexic), Eawrence Ferlinghetti (SUA), Mazisi Kunene (Africa de Sud, în exil), Ernesta Mejia Sânchez (Nicaragua), Aii Chumacero (Columbia), AJejandro Aura (Mexic), Ledo Ivo (Brazilia). Lectura poeziilor a fost făcută de autori, în limbile originale, şi, în spaniolă, de actorii Beatriz Sheridan şi Enrique Rocha.
„Cel mai aplaudat poet de până acum", mi-a spus, la sfârşit, amabil Ferlinghetti. Ziarul Excelsior mi-a publicat câteva poeme şi tot acolo mi-a apărut un interviu.
Duminică, în ultima zi, la lectura de închidere, fiecare invitat străin a citit câte două poezii, iar mexicanii - câte una. Am citit Shakespeare şi Istorieoterapie, primite deosebit de călduros, de-un public care, am impresia, mă cunoaşte bine şi mă simpatizează.
Duminică dimineaţa, vizităm în grup Muzeul „Frieda Kahlo". Remarcabile uleiuri şi desene ale acestei pictoriţe şi obiecte de artă precolumbiană. în apropiere, o altă casă muzeu. Tomlinson îşi ia notiţe. Forssel cere amănunte şi zâmbeşte enigmatic. Ferlinghetti e plin de interes, Homero mărturiseşte că intră pentru prima dată în această casă-fortăreaţă din Coyoacon. O dimineaţă limpede, te gândeşti că, nu degeaba, pe vremuri, aceasta era numită „regiunea cea mai transparentă", în una din aceste seri, familia Serrano ne-a invitat la cină, cu mâncare specific mexicană. Pe pereţi, portocalele lui Rivera, care-mi sunt acum familiare. Paz mi-a lăudat în câteva rânduri, în faţa asistenţei poezia. I-a elogiat pe Eugen Ionescu, Panait Istrati, precum şi Emil Cioran, „cel mai mare prozator francez contemporan", „marele cadou pe care românii l-au făcut literaturii franceze". Cu Ştefan Lupaşcu şi Henri
î Michaux, trebuia să scoată o revistă la Paris, cu mulţi ani în
î urmă, dar, până la sfârşit, proiectul a rămas baltă. "|        Pe la douăsprezece noaptea, se oferă să mă ducă la hotel,
-î cu maşina lui, ziaristul şi artistul fotograf (de-a dreptul excep-
s ţional) Garcia Como.
I
| luni,
excursie la Tuia. Cu Lars Forssel şi familiile Amichay şi Hughes, într-o maşină pusă la dispoziţie de organizatorii festi-* valului. Cam două ore de drum întins, din Capitală. Renumiţi i atlanţi. Piramida într-o stare de ruină avansată. Oraşul, destul i de sărăcăcios. Cald. Sus, pe piramidă, trebuie să-mi pun pe cap I o batistă. Ne fotografiem. La întoarcere, vizităm o mănăstire I faimoasă, ridicată imediat după conchistă. Bazarul e alături. | Câinii, plimbându-se alene prin bazar, mi-i amintesc pe I Mozoc şi Codin şi mi se face dor de casă. I Ajunşi la oraş, trecem să bem un wisky la Homero. O echipă
Ide la televiziune (canalul 13) ne ia la fiecare câte un lung interviu. La plecare sunt invitat la studiou pentru un alt interviu. De data aceasta, o discuţie cu fermecătoarea Cristina Rubialez. marţi,
I la Teotihuacan. O ascensiune pc piramida lunii, de data
| aceasta. Abia urcând, îţi dai seama de dimensiunea ei uriaşă. ; Partea din spate n-a fost restaurată. E ca un imens povârniş de I smocuri de iarbă, arbuşti, cactuşi. Admirăm un muşuroi de ; furnici, jos, pe aleea morţilor. Apoi intrăm într-o adevărată l livadă de cactuşi, ale căror fructe, zemoase şi răcoritoare, ne \ îmbie la lupta cu ţepii. Există o tehnică a culesului acestor I fructe. Greu de învăţat însă şi, după două, trei degustări, [ palmele îţi sunt o perniţă de ace. După un timp, ghimpii ies I singuri, dacă îţi treci mâna prin păr. Zona întreagă, de zeci de 1     hectare, este cu totul şi cu totul arheologică. Cum, de fapt, toată
1336
MARIN SORESCU
JURNAL
1337
America Centrală este cu totul şi cu totul arheologică. N-au fost dezgropate toate piramidele. Una este „în lucru". Echipele de arheologi şi de zidari, săpători, savanţi, istorici sunt la faţa locului, foarte pătrunşi de importanţa misiunii. Culegem, în 5 trecere, cioburi de vase precolumbiene, săpând pur şi simplu cu vârful pantofului în pământul generos, care ştie atâtea, dar nu vrea să spună. Ajungem seara târziu în oraş şi luăm cina (care ţine loc şi de masă de prânz) „voios şi teferi" la Restaurantul „Calul de mare", undeva pe strada Universităţii.
io Teoria călătoriei
înstrăinare. într-un loc străin nu mai eşti tu însuţi. Eşti tu, plus acel loc străin, care „re strânge", deci acţionează asupra ta. (Cum necum.) Fie că-ţi place, fie că nu, are un efect asupra ta. Admiri, deteşti, eşti entuziasmat, oftezi etc. De fapt, e locul
15 acela care se pune în valoare, prin tine. Prin urmare, nu mai eşti tu, în stare pură, tu cel adevărat. Prin urmare, călătorind, nu călătoreşti tu, călătoresc peisajele, şoselele, podurile, stâlpii, livezile pe care le vezi. Prin urmare, tu acela care te ştiai, ai rămas acasă. Prin urmare, dacă tot nu eşti tu, nu e mai bine
20 să şezi acasă? Să nu mai înduri oboseala? Căci oboseala - şi cheltuielile de nervi, transport şi cazare, tu le suporţi, tu cel propriu-zis.
joi seara
Cină, la Enrique Fierro, poet din Uruguay. A participat la 25 festival, iar soţia sa, doamna Ida Vitale, poetesă, a citit anul trecut, la Morelia. Un apartament în bloc. Mâncăm o supă de legume şi-o friptură cu salată verde. De salata verde nu prea e bine să te atingi aici în Mexic, din cauza unor microbi care îţi fac harcea parcea ficatul. Toţi beau apă fiartă. Setea de apă 30 normală am încercat-o aici zilnic.
; vineri,
I        prânz la Restaurantul „Champs Elysees", la câteva străzi de i   Hotelul „Montejo", invitat de prieteni mexicani.
Doamna Gironella, soţia cunoscutului pictor, vine să mă î    ia de la hotel, spre a vizita expoziţia soţului său, undeva, într-o 5 parte a oraşului ce-mi e mai puţin cunoscută: cartierul San Angel. Domnul Alberto Gironella, care ne aşteaptă la expoziţie însoţit de un editor spaniol, e un bărbat înalt, spătos, cu barbă de marinar spaniol, mare amator de corride, care îl şi inspiră, î    Picturile sale îmi fac o puternică impresie. Vigoare, rigoare, io |    fantezie, culoare, modernism - o sinteză extrem de originală. \    Iubeşte poezia, a făcut afişul festivalului. Din vânzarea unui |    tablou al său, donat organizatorilor, s-au acoperit o parte din 1    cheltuielile acestei manifestări, rămasă în pană de Mecena. De t    la expoziţie, trecem la atelier şi la vizitarea casei - o vilă lumi-(    noasă şi încăpătoare, pe strada San Angel.
Observ pe perete un desen original de Brâncuşi. Ce ambasador extraordinar al spiritualităţii noastre acest artist din Hobiţa! Mă gândesc, ar fi un eveniment o expoziţie a lui Gironella la Bucureşti. De ce nu?
I    CĂI ARE PE GEAMANTAN
i
IO ţară suită în pod. Un pod în semiobscuritatea regiunii „celei mai transparente". Te împiedici la tot pasul de străchini, | oale, statuete holbate, baroce ori hieratice, figurine, cioburi de I toate felurile. Mai degrabă ceramişti decât războinici, vechii 1 locuitori cu capul teşit se băteau cu oale, în loc de săgeţi. I Cioburile intrau în pământ şi locul devenea imediat arheologic. Peruci ale câtorva spanioli (autentice şi pline de praf) şi cărţi
1338
MARIN SORESCU
JURNAI.
1339
poştale ale numitei Malinche către numitul Cortez (mistificate în secolul al 17-lea). Biblii şi un exemplar al cărţii sfinte Popul Vuh. Şobolani şi păianjeni mari, otrăvitori, broaşte ţestoase leşinate de căldură şi lipsă de mişcare. 5 O apăsare în regiunea inimii şi-un ţiuit fin în urechi îţi aduc aminte că podul e la 2400 de metri. Te uiţi prin lucarnă şi vezi munţii; abia de-aici încep, fermi, mândri. „Daţi-mă jos", îţi vine să zici. Eşti ameţit de talmeş-balmeşul de civilizaţii pre-columbiene haotice, dornice să se afirme pe sfărâmăturile altor
io triburi. Ai băut şi puţină tequilla. Gura îţi arde din cauza ardeiului. „Daţi-mă jos'" şi când ajungi la Veracruz, căldura tropicală te moleşeşte dintr-o dată. Şi vezi că nu se poate sta decât în apă - doar capul puţin ridicat deasupra nivelului mării. Şi-o iei de-a lungul coastei - şi dintr-un salt, cu avionul, schimbi ocea-
« nul: degeaba, Pacificul e la fel de tropical aici, ca şi Atlanticul (sau invers). Şi te gândeşti că mult mai bine e pe platou. Şi iar te sui în pod, unde continui să-ţi cauţi, printre terfeloage şi măşti aztece, o păpuşă indiană aducătoare de noroc.
în Mexic, speranţa de viaţă la naştere e de 62,76 ani pentru
20 bărbaţi şi 66,76 ani pentru femei. La femei, mai ridicată, în ciuda grijilor casei şi-a numeroaselor sarcini. Toate mexicanele tinere sunt gravide şi ţin câte un copil în braţe. Speranţa celui din braţe e la fel. Şi s-ar putea ca speranţa de viaţă să sporească în viitor: ţara e bogată în sucuri de fructe, vitamine şi proteine
25 şi lipide. Ţară bogată, clădită pe piloni de vulcani activi şi capricioşi.
Aşadar, mâine, la orele 15, plecarea. 11 ore de zbor, fără escală, până la Madrid, cu un avion al Companiei „Iberia".
Singurul sport pe care-1 practic de ani de zile e că-mi car 30 singur geamantanul. Sunt hamalul meu de lux. în geamantan, albume, pliante, cu gândurile altora despre locurile pe care le-am văzut, pe care n-am timp să le citesc. Unele nici nu mă interesează. Atunci de ce le mai car? Felul meu de a învăţa
oratoria călătoriilor - albumele, pliantele, cărţile cu dedicaţie; pietricelele pe care Cicero le lua în gură.
Mexicul a fost văzut de prea mulţi inşi pentru a mai putea oferi impresii neîncepute. Are un turism uluitor - e ca un stadion într-o duminică de meci, un vacarm extraordinar, unde 5 tălăngile româneşti sunt rare, evident. Unii dintre vizitatori s-au pronunţat în scris. O frumoasă carte este Caminante a lui Octavian Paler, pe care am şi citit-o în răstimpul dintre cele două călătorii. O carte densă, contemplativă şi filosofică, despre care voi vorbi mai pe larg cu altă ocazie. Mircea Maliţa are şi w el un instructiv eseu despre Monte Alban. Cioran îmi spunea odată că a dat să scrie proză, dar a trebuit să renunţe pentru că personajele lui nu se întâlneau. (Defectul jurnalului, sau al însemnărilor de călătorie ca specie literară - e că te întâlneşti prea des cu tine. Devii propriul tău personaj şi te tot întâlneşti K cu tine până la năuceală. Ce-ai văzut tu, ce-ai gândit tu, ce ţi s-a spus ţie, ce-ai mâncat tu.) E o mare îndrăzneală să ţii săptămânal, într-o revistă, o rubrică voiajeră, agasând toată lumea cu călătoriile tale, când orice cititor, fie el şi olog, ar vrea să fie el cel care umblă (chiar şi în cărucior) şi să se minuneze el de 20 „spectacolul lumii". Evident, cele mai bune jurnale de călătorie sunt, după părerea mea, cele total sterilizate de microbul literaturii. Cele din categoria însemnărilor zilnice ale lui Maiorescu. însemnări prescurtate, precise, utile.
Nu sunt în stare să am program fix, zi de zi, ori dacă îl am, 25 nu-1 scriu, sau dacă-1 scriu, pierd foaia.
Aş vrea să am pana lui Ilie Năstase (pana, nu racheta), spre a scrie o carte gtoasă, cu titlul, conţinutul, acesta: Salutări din lume. S-ar schimba doar data, pe fiecare pagină, şi localitatea. Cartea ar fi, vă asigur, foarte critică. Aşadar, Salutări din Mexic. 30 Dar e prea târziu, am apucat de le-am explicat.
întâlnirile poeţilor seamănă întrucâtva cu campionatele de tenis. Te duci pentru o săptămână, ţi se face un program, vezi
1340
MARIN SORESCU
ce ţi se arată, citeşti când eşti programat, mai vezi un magazin de artizanat şi abia dacă ai timp să mâzgăleşti prietenilor, vineţi de invidie, cartea ta poştală cu salutări din lume. N-apuci să vezi mare lucru, iar dacă vezi, n-apuci să meditezi, să vezi alte 5 lucruri şi mai cu moţ, alte întâmplări mai bălţate, unele peste altele - până se face un talmeş-balmeş de întâmplări şi impresii.
Toate drumurile mă enervează. Chiar şi cele care duc la Roma. Orice şedere acasă mă enervează, n-am stare, şi aş vrea
w să plec pe toate drumurile. Odată văzut cu geamantanul în mână, mă liniştesc brusc şi nu trebuie decât să-mi arăţi direcţia unde aş vrea să mă duc, şi mă duc întins. Pe jos, cu avionul, cu trenul, cu căruţa, cu teleguţa. Plec cu plăcere (enervat însă), şi mă întorc cu aceeaşi plăcere (enervat însă), oriunde şi de
15 oriunde. în voiaje, mă orientez după muşchiul de pe geamantanul meu, care-mi arată întotdeauna sudul.
Deci, mâine, părăsesc Mexicul şi jurnalul meu parcă nu s-a terminat. Ce-i lipseşte, Dumnezeule? Cea de-a treia călătorie, de sinteză. Prima, m-a luat pe neaşteptate, cea de a doua... pe
20 aşteptate, şi - am trăit în tensiune.
Mă gândesc să refac acasă aceste însemnări, fie îmbogă-ţindu-le, fie simplificându-le de tot, până la o esenţă de vizită în Mexic. De fapt, două esenţe tari de vizită în Mexic. Dar îmi e să nu fie prea „tari". Fie, transformând totul în poezie...
25 poeziile puteam să le scriu însă şi la Bulzeşti, privind muncile agricole desfăşurându-se în ritm susţinut, pe deal, sau la Craiova, în noua ceainărie de pe Calea Unirii, şi nu mai băteam atâta drum. Călătoriile, vreau să spun, sunt de proză şi de dulce, şederile pe loc sunt de versuri şi de post.
50      Vom vedea.
Şi acum, ura, şi la aeroport.
JURNAL AFRICAN
1984
octombrie, Marrakech
La marginea Marrakechului, pe buza deşertului, cămilele placide rumegă fete morgane. Sunt de fapt dromadere, fac dâră pe cer cu o singura cocoaşă.
Aerul dansează încins de cele trei sute de zile pe an de soare torid; şi te miri cum sub o asemenea cupolă de foc albăstrui s-a putut întemeia o aşezare fără seamăn. Oraşul reprezintă de două ori o oază: o dată pentru că e verde şi binecuvântat de izvoare; şi o dată pentru că a rămas, din cele mai vechi timpuri, o insulă de civilizaţie. Romanii au construit aici - vezi ruinele. Califii arabi şi-au avut aici reşedinţa - vezi palatele, moscheele, minaretele. Eu nu le-am văzut încă decât „răsfoindu-le" în viteză, pentru a-mi potoli prima curiozitate. Abia sosit mă îmbib de atmosfera locului: havuzuri, grădini de portocali, şi mă prăjesc la faima mai puternică decât soarele a unui Marrakech focar de cultură. Loc numai bun pentru o întâlnire cu scopuri contemplative. Căci în acest cadru se desfăşoară de câteva zile cel de-al Vll-lea Congres Mondial al Poeţilor. Cea mai prestigioasă întâlnire poetică a anului.
Lista participanţilor e mare, acoperind toate continentele. Nume cunoscute, intrate de mult în istoria literaturii şi în
1
1342
MARIN SORESCU
dicţionarele enciclopedice, alături de altele în plină afirmare. Critici literari de prestigiu, ziarişti ai unor mari cotidiene. Toţi s-au întâlnit să dezbată, într-un mod surprinzător de ordonat, şi aş zice chiar birocratic, având în vedere cunoscuta fire boemă 5 a artiştilor, probleme de specialitate. Adică, pe puncte: I. Estetica secolului XX. Melodie şi ritm; II. Dialogul culturilor sau creaţia ca factor de dezvoltare; III. Poezia mediteraneană. Cele trei secţiuni sunt conduse de Leopold Sedar Senghor, totodată şi preşedintele congresului, de suedezul Osten Sjostrand, poet de io mare autoritate, directorul revistei Artes, şi dc reputatul critic italian Giancarlo Vigorelli, creatorul curentului european în Italia, promovat de revista Nuova Rivista Europea. Vigorelli e al patrulea vulcan activ al Italiei, spun despre el cei care îl cunosc mai bine.
'5 Printre participanţi: Jorge Luis Borges, Ruben Vela (Argentina), Eugene Guillevic, Georges Emmanuel Clancier (Franţa), Maurizio Cucchi, Mimmo Morina, Lorenzo Mondo, Roberto Sanesi (Italia), Justo Jorge Padron, Luis Jimenez Mârtos (Spania), Rosemarie Wilkinson (S.U.A.), Evgheni Dolmatovski
2» (U.R.S.S.), Eugenio de Andrade şi Casimiro de Brito (Portugalia) şi încă mulţi alţi poeţi din Egipt, Iran, Islanda, Insula Mauritius, India, Coreea de Sud, Austria, Australia, Iugoslavia, Tunisia, Turcia, Venezuela, Grecia, Malaezia, Arabia Saudită, Camerun, Canada. Ordinea este, după cum se vede, spontană, aşa cum
25 îmi vin în minte ţări şi poeţi, în acea frumoasă democraţie a memoriei. Chiar dacă nu s-ar fi discutat nimic la acest congres, faptul că poeţi din atâtea ţări ale lumii şi-au întins mâna prieteneşte şi au schimbat un surâs — încă înseamnă foarte mult. îi împărtăşeam acest gând, într-o dimineaţă, lui Mimmo
30 Morina, neobositul arhitect al acestor întâlniri, sub generoasa cupolă a umanismului şi a păcii. Mimmo e bucuros că eforturile lui se pare că vor fi încununate de succes. „Poeţii sunt aici", îmi spune el, zâmbind de sub vâlvoiul unei mustăţi de corsar. Dar în afara celor trei secţiuni amintite, au avut loc
JURNAL
1343
câteva dezbateri „în plen", cu comunicări şi lecturi poetice -un prilej pentru participanţi de a se cunoaşte, în calitate de poeţi şi teoreticieni.
yyAcest congres — a spus în cuvântul inaugural Ixopold Sedar Senghor - se doreşte o brazdă mai mult în construirea păcii şi a cooperării internaţionale, cu ajutorul creaţiei artistice, într-o lume în care grupurile ameninţând cu arme, din ce în ce mai sofisticate, par a domina vocile senine ale înţelepciunii". Şi mai departe: „Estetica de azi este, graţie poeziei, o sursă fecundă în dialogul culturilor, dincolo de deosebirile ideologice şi politice, dincolo de rase şi continente, pentru o lume solidară în cooperarea de a oferi şi de a primi, într-o lume care să stimuleze crearea frumuseţii".
Ministrul culturii din Maroc a citit apoi un mesaj din partea şefului statului marocan, regele Hassan II, sub al cărui înalt patronaj se desfăşoară lucrările congresului.
Toate aceste ştiţi mi le transmit mie însumi „prin cablu". Am pus un palmier, care domină curtea interioară a hotelului Marrakech (aici totul este Marrakech), şi are rădăcinile înfipte chiar deasupra marii săli de festivităţi — căci, din cauza căldurii, arhitectura caută spaţii subterane, umbroase, l-am pus pe el să-mi urce până la fereastră, sintetizat în cercuri de unde şi seve, zvonul poeziei lumii la lucru. Amestecat în vălmăşag, n-am răgaz în timpul ziiei să-mi notez impresii, şi voi socoti acest palmier trimisul meu special în realitate şi metafora ei. Căci am de gând să scriu un jurnal marocan. Măcar câteva file, din care să-mi fac un fes să mă apere de insolaţie, prin Sahara, când voi încerca să mă iscălesc pe nisip.
Două momente mi-au atras în special atenţia, considerân-du-le emblematice pentru această „acţiune poetică". Lectura în piaţa Jamaal F'na din centrul oraşului, piaţă faimoasă în toată lumea pentru intensa ei viaţă specifică evului mediu oriental. Parcă tot oraşul, dar şi berberii din Atlasul înalt, dar şi locuitorii uscăţivi ai Saharei se adună aici, într-un pestriţ du-te-vino
1344
MARIN SORESCU
JURNAL
1345
neîntrerupt, de dragul de-a ieşi în lume, de a-şi striga marfa, de-a afla ştiri, a se lecui, ba chiar ca să asculte poveşti. Era destul de îndrăzneaţă ideea de-a întrerupe această pulsaţie haotică şi totuşi atât de bine structurată cu o... lectură! Reacţiile puteau 5 fi cele mai neaşteptate. Totuşi, pe o scenă improvizată, cu acoperiş de foaie de cort, spre a ne feri de razele unui soare necruţător, vreo douăzeci de poeţi am citit, timp de câteva ore, poezii în limba maternă. Mii de oameni de toate vârstele şi profesiile, beduini descălecaţi şi femei cu faţa acoperită ascul-
10 tau cu evlavie şi o curiozitate pe care am pus-o pe seama urechii lor muzicale deosebit de fine. Era pentru prima dată când clienţii souck-ului ascultau o nouă poveste dintr-o mie şi una de nopţi, una în versuri, fără s-o înţeleagă deocamdată, dar cu cel mai mare respect pentru sensul adânc al poeziei pe care nu
'5 pierdeau nădejdea că or să-1 priceapă.
Marocanii sunt, m-am convins, oameni cu un viu respect pentru orice manifestare ce ţine de artă. Alergăturile lor de cai şi tragerile cu puşca din goană sunt un spectacol care bucură, deopotrivă, ochiul, urechea şi sufletul.
20 într-una din aceste după-amieze s-au întrecut Ia Marrakech nenumăraţi pegaşi din toată lumea.
Piaţa Jamaal F'na merită şi o privire în detaliu. Un aparat de filmat ar fi, desigur, mult mai potrivit.
Povestitori, prestidigitatori, vânzători de apă, de ceaiuri, de
25 ierburi şi rădăcini, de seminţe, tămăduitori, ghicitori, dresori de maimuţe, îmblânzitori de şerpi. îmi cumpăr o tichie albă, de bumbac, nemaiputând să suport soarele care îmi bate direct în creştet. „De ce nu te-ai tocmit?" - îmi spune poetul portughez Casimiro de Brito. „Puteai s-o iei la jumătate de preţ".
50 Tocmeala intră aici în regula târgului — negustorii, odată ce ai intrat în legătură cu ei, nu te mai slăbesc, sunt în stare să-şi laude marfa o jumătate de oră, te pun să încerci diferite caftane, dacă simpla curiozitate te-a împins într-o dugheană cu îmbrăcăminte specifică, lasă din preţ la jumătate, încă mai scad,
văzând că te codeşti, ies după tine în stradă, te îmbie cu un ceai tare de mentă. Miroase a lemn de cedru, a rumeguş de cedru: I    într-un mic atelier cu uşile date la perete, ca peste tot, tâmplarii i    trag la rindea nişte măsuţe rotunde cu trei picioare, cu totul asemănătoare celor de prin satele noastre. Mai încolo un ma- 5 gazin de marochinărie, altul de covoare, altul de mărgele de sticlă. Trec catâri gravi şi importanţi, cătând nişte desagi cu lucerna înfoiată, de ocupă aproape toată străduţa. Băieţi cu tăvi cu ceaiuri fierbinţi. Fete cu faţa acoperită, cerşetori şi copii care vând tot felul de fleacuri. Nu rezist rugăminţii unuia dintre ei w care mă încarcă urgent cu o cămilă de artizanat. Dromaderul meu — talisman. Meşteşugarii marocani au într-adevăr mână de aur - şi cea mai mare bucurie e să contempli marea varietate de obiecte făcute de ei din piele, aramă, pietre semipreţioase, lână, sticlă, lemn, — în miile şi miile de ateliere, prăvălii şi du- 15 ghene, care abia dacă ocupă câţiva metri pătraţi, într-o devălmăşie perfect delimitată totuşi — o devălmăşie de stup neodihnit. 4     întreaga piaţă şade la umbra mărfurilor, ori sub nişte acope-f     rişuri de pânză, sute, mii de acoperişuri, ca nişte imense smee I     de stambă care nici nu se înalţă nici nu se hotărăsc să cadă. în io •      timp ce alături Medina - partea veche a oraşului şi centrul co-mercial, cu dulcea răcoare a acoperişurilor de ţiglă roşie te îmbie la pierzanie - de-adevăratelea - pe străzile înguste şi întorto-ţ     chiate ca un labirint. Borges însuşi, care venea chiar din Creta, n-a rezistat nici el unei incursiuni. Ce impresie i-o fi lăsat ochilor 25 săi albaştri şi muţi acest labirint viu, de oameni pestriţi, vegheat h      sever de minaretul Koutoubia, vechi de peste opt sute de ani? | Facem câteva poze, mai mulţi poeţi, cu un vânzător de apă.
I Un berber gătit în culori ţipătoate, asemănător unui căluşar, î purtând în spinare burduful de oaie plin cu apă, iar la brâul M> lat împodobit cu ţinte şi bani găuriţi, zeci de păhărele de aramă, legate cu lănţişoare şi panglici. Cine n-a simţit dogoarea Saharei f pe cerul gurii nu-şi poate imagina ce preţ poate avea apa aici -\\      şi drămuirea izvoarelor constituie un negoţ rentabil. (îmi vine
1346
MARIN SORESCU
JURNAL
1347
în minte populara saca de pe vremuri, din Dobrogea noastră.) Cei care se adapă pe stradă, în felul acesta, sunt localnicii, imuni, aleşi prin selecţie naturală. Turiştii, avertizaţi în legătură cu frecventele epidemii provocate de apă infectată, nu 5 consumă decât apă minerală, care e ceva mai scumpă decât vinul. Dar o fotografie cu vânzătorul de apă nu face rău la stomac - nu-i aşa? După consumarea pozatului, negustorul ne cere la fiecare plata unui pahar. M-am avântat de câteva ori în miezul oraşului, când cu grupul italian, Vigorelli şi pictoriţa
w Caria Tolomeo, fascinată de culorile medinei, Lorenzo Mondo, critic şi istoric literar cunoscut, exegetul lui Pavese, când cu cercul de prieteni portughezi (Brito, Andrade, Teresa Salema), ori francezi (Guillevic, Georges Emmanuel Clancier), minu-nându-ne cu toţii, trecând pe la cobră, pe la maimuţă, pe la
'5 ghicitori, glumind şi râzând, simţind binefacerile orelor dc relaxare în clocotul unei vieţi inedite.
Un al doilea moment emoţionant a fost întâlnirea dintre Leopold Sedar Senghor şi Jorge Luis Borges. Unul, care şi-a asumat timp de douăzeci de ani greaua misiune de-a conduce
20 destinele ţării sale, altul, cufundat, până la dureroasa dramă a orbirii fizice, în labirintul fascinant al unei tiranice biblioteci. Doi poeţi care se vedeau pentru prima dată - reprezentând fiecare un mod foarte precis de-a sluji poezia, dar asta neîm-piedicându-i de-a se stima şi preţui reciproc. Salutând prezenţa
21 poetului argentinian, care a sosit cu puţin după începerea lucrărilor, sprijinit până la prezidiu de Măria Kodama Senghor, preşedintele congresului aducea totodată un omagiu nu numai marelui poet, dar şi celui mai vârstnic participant. Născut în 1899, Borges arcuieşte către rotunjirea finală a zbuciumatului
x nostru secol, cu un nezdruncinat optimism, curcubeul fascinant al poeziei care se autocontemplă.
Faptul că Leopold Sedar Senghor a acceptat să prezideze lucrările acestui congres a ridicat prestigiul întâlnirii, ajunsă acum la a şaptea ediţie, cu popasuri la Manilla, Taipeh,
Baltimore, Seul, San Francisco şi Madrid, într-un nobil maraton al versului pe glob. Noul preşedinte a înţeles să nu se achite în mod formal de sarcina asumată. Ba dimpotrivă. C-o energie nebănuită, cu o disciplină de profesor de latină, meticulos şi aproape chiţibuşar, întocmeşte programul fiecărei zile, 5 care să se respecte întocmai, dă cuvântul în mod democratic tuturor celor care doresc să-l ia, intervine în discuţii cu lămuriri şi precizări, trage concluzii.
De statură potrivită, mai degrabă scund, sculptat parcă în abanosul cel mai rezistent, cu ochi ageri, deschis, prietenos, mi-a io făcut chiar din prima zi o profundă impresie. Am avut ocazia, la banchetul inaugural, să stau la aceeaşi masă cu Domnia-sa, o favoare pe care mi-a făcut-o prietenul meu senegalez, poetul Charles Carrere. Foarte atent cu numeroasele delegaţii care veneau să-l salute, să se fotografieze împreună sau să ciocnească n o cupă de şampanie, domnul Senghor nu şi-a neglijat nici comesenii, interesându-se de fiecare în parte, răspunzând la întrebări, făcând aprecieri asupra poeziei, vorbind de continentul aftican.
într-una din zile, i-am spus că aş dori să-i iau un interviu, 20 pentru o carte despre inspiraţie. Şi-a consultat agenda şi mi-a fixat o întâlnire chiar în ziua aceea, la ora cinci după-amiază.
Hotelul „Mahmounja" se află nu departe de hotelul meu, totuşi iau taxiul, pentru a fi sigur că nu întârzii şi spre a fi scutit de repetatele oferte ale grupurilor de tineri, vorbind toate 21 limbile posibile şi care ţin morţiş, într-un mod care nu depăşeşte buna-cuviinţă, să-ţi fie ghid. Când mergi în souk-ul artizanal, e chiar indicat să-ţi iei un astfel de ghid, pentru a nu te rătăci pe sutele de străduţe care te absorb ca nişte pompe. Ajung cu o jumătate de oră înainte. Mă plimb în frumosul parc al x hotelului. La ora fixă mă anunţ la recepţie şi secretarul domnului Senghor coboară şi mă conduce la etaj, unde poetul ocupă un mare şi frumos apartament, ca oaspete şi prieten al şefului statului marocan.
JURNAL
1349
BARI
1986
noiembrie
Ceea ce impresionează în primul rând la Bari este imensul 5 ecran albastru (chiar şi în această lună târzie) al mării, care aruncă reflexe asupra oraşului cu peste 400 000 de locuitori, strecurând fâşii de lumină printre străduţele înguste - uliţe pentru catâri şi cai cum n-am mai văzut decât în Maroc -scoţând în relief porticuri, arcade, firide. Uliţele nu sunt supra-3 aglomerate, bate briza, Marea Adriatică „trage aici", te gândeşti că undeva e o uşă mare dată de perete. Dar sunt mii de uşi larg deschise - chiar aceste străduţe labirintice, cu case de piatră albă, cu un etaj sau două, care primesc direct în plex seninul ca şi clocotul valurilor. Am explorat într-o după-amiază partea ; veche a oraşului, ghidat de profesorul de literaturi nordice (suedeză, daneză) Franco Perrelli, barez împătimit care parcă are istoria oraşului în buzunar, dar ţi-o etalează neostentativ, ba chiar cu oarecare detaşare blând ironică. Facem vizite rapide prin librării şi dughene, sunt lăsat să contemplu câteva monumente, edificiile - care te trăznesc prin armonie şi frumuseţe -Catedralei şi Bisericii Sfântul Gheorghe. Construcţii de prin secolele... Aici istoria a rămas parcă încremenită, prinsă într-o răşină ori chihlimbar care încetineşte mişcarea. Prin chihlimbar sună şi paşii noştri printre coloanele albe, pe dale de piatră
poroasă şi tot prin chihlimbar se aud glasurile unor măicuţe, în faţa unui altar, care învaţă sau repetă ca să înveţe şi pereţii o rugăciune în latineşte. La Sfântul Gheorghe se simte tradiţia bizantină - icoanele mari de sfinţi seamănă cu frescele noastre de la Tismana. N-am timp prea mult pentru a mă impregna 5 de atmosferă, mi-ar trebui câteva zile măcar ca să se formeze şi apoi să-mi vină din urmă impresiile, cu toate legăturile culturale, cu toată iţăraia lor de sentimente, sugestii, idei poetice. Timpul pe care-1 am la dispoziţie reprezintă o pistă prea scurtă pentru ca gândurile mele să poată decola — de la io concret la abstract, transformându-se în metafore.
în plus am încă în urechi vuietul avioanelor reale, cu care am venit de la Lyon la Milano şi de acolo, după o aşteptare moţăitoare (m-am trezit prea de dimineaţă şi înainte de orice plecare, chiar dacă plec cu căruţa nu pot dormi: atavism, spaima /î de plecări înscrisă în gena mea ţărănească), cu un avion mai mic şi mai înghesuit aici la Bari. Am dormit două ore însă la Hotelul Victor, undeva la hotarul dintre oraşul vechi şi cel nou, şi acum iată degust un colţ minunat de lume nouă (pentru mine) şi veche, foarte veche în sine. Am avut întotdeauna 20 atracţie pentru vârful cizmei Italiene, acolo unde peninsula calcă apăsat pe mare, spre Africa, reuşind performanţa unică în lume - neatinsă oricum de nici un pictor, desculţ ori încălţat bine de a merge înainte stând pe loc. Bari se situează cam pe la glezna peninsulei (cea din stânga, cum vii dinspre Roma, şi 25 cea din dreapta cum vii din Africa), aşa că e departe de a însemna o extremitate şi dorinţa mea de-a da o fugă până în Sicilia pare hazardată. Italiana acestor locuri e mai dură, şi în urmă cu vreo 20 de ani când am început s-o rup pe italieneşte, vorbind direct în limba română, în tren de la Roma Ia Florenţa 30 ori la Napoli, cu gureşii călători care imediat intră în vorbă, ca la noi la clasa a treia de pe vremuri, mi se spunea: „Siete di Bari". Nu negam (n-aveam cuvinte), dar am ţinut minte că dialectul de aici trebuie să fie mai apropiat de limba noastră. Ceea ce e şi adevărat. Franco îmi spune câteva fraze în dialect, pe care 35
1350
MARIN SORESCU
le înţeleg aburit, ca printr-un geam aburit, dar cu pete luminoase. Grecisme, cuvinte arabe, turcisme, sau dialectelor din Puglia, că sunt mai multe, acel caracter dur, închis, energic, mai puţin cantabil - şi ca român simţi vibrând în tine un balcanism 5 bizantin şi urechea îţi ţiuie de vechi civilizaţii presate, al căror parfum a molipsit şi latina noastră vulgară.
La întoarcere din expediţia noastră fulger, o surpriză: intrăm într-un atelier şi profesorul nu ştia ce surpriză plăcută îmi face. Nu ştiu ce înclinaţie neglijată, dorinţa din copilărie 10 de a desena mă face să mă simt bine în ateliere şi pictorii sunt de la început, prietenii mei. Maestrul era acasă: un senior de statura lui Arghezi şi chiar aducând puţin cu el la înfăţişare, încă viguros, lucrând, se vede, de plăcere. Se numeşte Raffaele Spizzico, este considerat cel mai mare artist plastic al oraşului '5 şi al zonei şi buna reputaţie se adevereşte pe loc. Maestrul ne arată cu multă bunăvoinţă, cu acel frison al comunicării specific meridional, mai multe lucrări aflate în atelier: pe categorii: de la sculptură în bronz la statui şi statuete de teracotă policromă, o serie de vase originale şi năstruşnice, cu alură de catedrale de 20 pământ ars, până la gravuri şi picturi în ulei. E un om orchestră, se simte bine în orice gen. în ce priveşte pictura, pânzele sale respiră într-adevăr duhul locului. Un aer grav şi puternic colorat — având ceva din violenţa lui Kokoska (al cărui elev a fost). Altele sunt mai domoale, peisaje cu bărci, peşti azurii, o 25 natură statică între pointilism şi un pointilism vărsat dacă se poate spune astfel. O altă fază îmi aminteşte de peisajele lui Catargi, din ultima sa perioadă: culoare discretă, un calm al simţurilor, o împăcare cu lumea. Schiţez rapid cu o cretă colorată un portret, maestru îl aprobă amuzat şi îmi dăruieşte un 30 album. Sunt foarte multe mărturii, gesturi de preţuire şi admiraţie, alături de numeroase reproduceri. Transcriu o apreciere a criticului german Kurt Wengler: „Un bun realism, motive, o pictură solidă. Verdele diamantin al vegetaţiei, respiraţia caldă a cerului, tremurul albastru pe albul-gălbui al zidurilor, con-i5 vulsiile pământului, orizonturile gigante ale spinărilor montane,
JURNAI,
1351
totul e pur, are altitudine poetică. Abia acum, italienii din sud au învăţat să-şi vadă pământul lor, acum acesta vorbeşte într-un mod copleşitor."
Sunr mai multe teatre în Bari, evident. Şi iarăşi evident, nu de la teatrele stabile, cum se numesc aici, eu le-aş zice „defi- 5 nitive", definitive în toate sensurile acestui cuvânt - soliditate dar şi nemişcare, înţepenire - te poţi aştepta la iniţiative interesante. Teatrele naţionale îşi respectă grandoarea candelabrelor, culoarea proaspătă a pluşului, lustrul de pe bronzul amoraşilor de deasupra cortinei. îndrăzneala lor merge până i la a face o nouă montare, foarte costisitoare, dar semnată de un regizor în vogă, a unui text prăfuit ori a unei opere. Căderile nu le scot din inerţie. Streler a semnat de curând, la Paris, o montare mediocră a Operei de cinci parale.
Teatrul Abeliano şi câinele său păzitor. întâi despre câine. Când să intru pentru prima dată în clădirea nu prea arătoasă a teatrului, s-a repezit la mine un câine, care stătea la uşă, în locul unde de obicei se cer biletele. S-a repezit să mă miroase, nu să mă muşte, nici nu m-am speriat, sunt învăţat cu câinii: sunt umani. M-a mirosit, a văzut că sunt om de teattu, s-a gudurat şi m-a lăsat să intru. Am crezut că e al vreunui spectator. După aceea l-am văzut mereu prin preajmă, în pauze îşi făcea şi el apariţia, nu ştiu dacă venind din sală, unde la premiere cică stă cu botul pe labe şi e numai ochi şi urechi (şi limba scoasă, în momentele de suspense), sau de afară din clocotul vieţii. Clocotul străzii - ttaficul la Bari e îngrozitor şi ca să treci strada trebuie să ai inimă tare şi nervii de oţel. Câinele însă rezistă atât la piese cât şi la vacarmul maşinii, umblă de colo-colo, cu demnitate şi curaj. A fost mereu cu noi, a urmărit lucrările colocviului nostru european, de la cuvintele de salut rostite de autorităţi şi până la conferinţa de presă din final urmată de o cupă de şampanie. S-a ales şi el cu nişte pişcoturi. Părea mulţumit de desfăşurarea evenimentelor. Rasa: maidanez bariot. Numele: nu-mi aduc aminte. O comoară de câine şi adevărata
20
1352
MARIN SORESCU
JURNAL
1353
mascotă a teatrului. Am vrut să scriu despre el o poezie, s-o citesc la sfârşit, dar nu mi-a venit ideea poetică. Mai aştept.
Cât priveşte Teatrul Abeliano, este un teatru tânăr, înfiinţat în 1970, condus de un grup de specialişti, entuziaşti şi cu ambiţii mari şi nobile. Cu tot respectul arătat clasicilor şi tradiţiei, Grupul Abeliano consideră că mişcarea teatrală înseamnă chiar mişcare: căutări de noi soluţii scenografice şi regizorale, descoperirea unor texte noi, impunerea unor noi valori. Anul trecut a organizat un colocviu naţional cu subiectul „Autorul italian", cu participări prestigioase şi discuţii vii şi interesante (pe care le-am putut citi în revista Prova editată de Teatru). Noul nu se ceartă cu vechiul, dovadă că în repertoriu figurează opere de Pirandello, Strindberg, Cehov. (Oare pot fi numiţi aceşti autori „vechi"?) Dar tradiţia asimilată cu grijă şi respect nici nu împiedică sau taie calea valorilor contemporane. Colocviul la care particip se numeşte: „Proiect european: Dramele sfârşitului de secol". „Un colocviu internaţional pentru a înţelege direcţia noii dramaturgii şi a teatrului tânăr care circulă în arterele Europei. O tentativă preliminară de testare a viitorului sensibilităţii noastre pe făgaşulsfârşitului de secol", se spune în programul tipărit. Din discuţiile cu Rosangela Barone, Vito Signorile, Fabio Doplicher, Vittorio Carofiglio, Giuseppe Farese am înţeles că se urmăreşte prin acest colocviu explorarea unor zone mai puţin cunoscute, punerea în lumină a experienţelor teatrale din ţările mai mici, sau cu o limbă de mai mică circulaţie, care pot avea şi au fără îndoială experienţe interesante dar n-au intrat din diverse motive în circuitul valorilor. Un sondaj în teatrul european contemporan — în partea sa mai puţin văzută. Se vorbeşte mult de teatru francez, ori englez — care au mijloace fantastice de propagandă - dar se uită celelalte ţări. în acest sens au prezentat comunicări vii, incitante, Fabio Doplicher („Ce este teatrul european contemporan"?), Fintan O'Toole (critic teatral din Dublin — Irlanda: „Teatrul şi Societatea"), Rosangela Barone, de la Universitatea din Bari: .Anglia şi Irlanda, o recunoaştere", Luigi A. Santoro, de la Universitatea din I>ecce: „Spania, ţinutul
Ş   unui vis", „Note pentru somnul raţiunii" de A. Buerro Vallejo. î   Au fost cercetate, cum se vede, regiuni geografice. Să adăugăm ţ   comunicarea scandinavistei Adamaria Terziani („Suedia, radio-|   fonic"), cea a Renatei Mohrmann, de la Universitatea din Koln, f    despre revoluţia regiei în spaţiul germanic şi intervenţia directorului municipal din Viena, Reinhard Urbach, despre tradiţie şi experiment în noua dramaturgie austriacă. Foarte interesant, apoi comunicarea lui Franco Perelli, tot despre spaţiul scandinavic, văzut prin ochiul magic al scenei. Vito Carofiglio a vorbit f    despre „Franţa, Belgia şi Quebec: experienţe care se întretaie". $    în acest context, mie mi-a revenit sarcina de a vorbi despre tea-trul românesc, ceea ce am şi făcut cu mare plăcere. „Realitatea mea", cum s-a intitulat comunicarea, a fost acceptată, urmă-f    rită cu interes, mai ales că exploram un spaţiu aproape virgin j,    pentru participanţi.
Cunoştinţele restului lumii despre teatrul românesc, clasic
* şi contemporan sunt din păcate destul de vagi — şi aproape totul | rămâne de descoperit. Eforturile în această privinţă nu trebuiesc I    economisite (şi după cunoştinţa mea, ele au şi început să se
* facă - instituţii şi personalităţi specializate — parcă ceva mai sistematic în ultima vreme). Scuzându-mă pentru pedanterie, am înşirat foarte multe nume şi titluri de piese, ocupându-mă sistematic, atât cât sunt eu în stare să sistematizez, de perioada Alecsandri-Caragiale, perioada Camil Petrescu—Blaga, pentru a ajunge la dramaturgia contemporană: autori, regizori, actori, experienţe, experimente, specific românesc şi sinteză europeană. Consider că teatrul nostru, ca şi poezia, se află pe un promontoriu, ocupă un loc avansat, oricând capabil de surprize. Scena românească trebuie să dialogheze cu lumea, fără prejudecăţi şi complexe, pentru că n-a dus niciodată şi nu duce nici acum
[      lipsă de valori.
JURNAL
1355
VOINEASA
1988
De la Voineasa la Vidra, 20 km. Am dormit la Voineasa, într-o cabană, lângă hotel. Obosit dc drumul de la Bucureşti 5 până aici (am plecat la opt dimineaţa, cu un microbuz).
Grupul nostru este destul de amestecat. Pe drum s-a armonizat, oarecum, fixându-ne pe o stare de voioşie de vacanţă, sau o austeritate blândă, la unii dintre noi. Ne simţim bine. Acum urcăm spre Vidra şi eu scriu, pe genunchi, în io microbuz, şi cuvintele alunecă dintr-o parte în alta, căci am apucat-o pe un drumeag nefinisat, fost drum forestier. Bolovani mari, intrând sub roţi, aruncă maşina cât colo.
Pe partea stângă, să nu uităm, e prăpastia. Reală. Scăpân-du-mi privirea în ea, mă trec fiorii. '5 Staţiunea Voineasa se află deasupra satului cu acelaşi nume. S-a creat acum 20 de ani. Un inginer şef de şantier a primit două sute de mii sau două milioane - nu contează suma — să facă barăci pentru muncitori. S-a dus la şefii lui, la Bucureşti: „Mă lăsaţi să fac de-a dreptul case?". L-au lăsat, pe moment. 20 După aia, mult mai târziu, l-au dat în judecată pentru deturnare de fonduri. A câştigat el. Pe scurt, au rămas casele.
Peisaj de chei - cheios. Pe Lotru în sus. Lotru înseamnă hoţ, haiduc (M. Beniuc se considera mare lotru), dar i-a fost
dat acestui minunat râu să fie el furat de tot. N-a mai rămas nimic din el. Totul a fost captat, tras la ţevi şi tuneluri, pentru multele hidrocentrale. Un firicel subţire se strecoară ruşinat printre pietrele crăpând de sete. Ne apropiem de Cataracte. Păstrăvii cică suiau pe cascadă în sus, câte 8-10 metri, şi reuşeau să urce spre izvoare, la Obârşia Lotrului. Peisajul trebuie să fi fost într-adevăr sublim.
Cuvântul des folosit, în excursia asta de documentare: captare. Captarea apelor. S-a reuşit. Natura a sărăcit.
Privesc plaiurile, sus. Ix>c de obârşii. De Mioriţă. (O variantă a fost culeasă în zona Vaideenilor.) Trei haiduci: Voinea, Ciungu, Mălai, au dat numele localităţilor: Voineasa, Ciungetu şi Malaia, spune legenda. Dar nu e obligatoriu să fie aşa. în apele râului, pe aici, se culege aurul cu sita şi ciurul. Fugind de radiaţii, urc la munte. Muntele s-a ascuns în apele Lotrului, iar acestea au intrat, şerpi, flăcări, în pământ. Curg radiaţii pe albia moartă. Mă gândesc mereu cum se căţărau păstrăvii pe cascade în sus, urcând pe coama de cal, scuturată nărăvaş, a Lotrului.
LOTRU
Cascade fără apă... Pietre curg
în ele însele, încet, încet.
Şi-un drum de murg se duce la Ciunget
Şi-atât de trist e drumul fără murg.
Alunecă, reptile reci, şi cad Pietroaiele de sus, la Cataracte. Şi Lotru fără ape-i tot-un vad Şi-o tragedie-n nu ştiu câte acte.
Mica sclipeşte-n sute de foiţe De Biblie, repovestind geneze. Obârşie aici de mioriţe -Furatul Lotru cin' să-l căineze?
1356 MARIN SORESCU
Şuvoiul încăput pe dedesupt E ca un steag, târât în iad şi rupt.
Am plecat de la Voineasa pe la ora zece. Ieri, când am apucat-o pe Gura Lotrului, am poposit la primul baraj. Un lac 5 mare, adânc. în mijloc, amenajată, o păstrăvărie. Vizităm puier-niţa de păstrăvi. Miroase puternic a icre. întt-un bazin, sute, mii de pui de lostriţă, aduşi aici pentru a li se da o creştere aleasă şi a se popula cu ei, apoi, alte lacuri. Un peşte căutat de pescari, cu aură de legendă.
Fulgeră la coada lacului Vidra,
Sclipesc foile de mică pe păstrăvi.
înfricoşaţi, peştii îşi depun icrele
în locurile mai umbroase de la frântura fulgerului.
Pe Valea lui Stan joacă banii.
Se aprind focuri cu zimţi.
(Mai mult nu spun căci e secret.)
Fosta albie e o potecă
Pentru lacrimile care se strecoară la pas
Printre pietre.
în apropierea lacului, drumul devine mai lin. Contemplu barajul enorm. S-a cărat aici piatră câţiva ani. Convoi de vehicule, basculante. Sudoare, efort, ură, accidente de muncă. Are miez de argilă (ca şi barajul de la Siriu).
Privirea îmi alunecă pe luciul apei.
Peisaj tihnit. Munţii, plaiurile... Nume pline de magie: Puru, Pietrele, Mogoş, Sărăcin, Goata.
JURNAL
1357
Spre Ardeal, Munţii Cindrelului, Munţii Sureanu şi, între ei, Valea lui Patru. Spre sud: Munţii Căpăţânii (Vârful Ursu: 2103 m) şi Munţii Parângului (Vârful Parângul Mare: 2519 m).
Aceştia - Parângul şi Munţii Căpăţânii, se văd din Bulzeşti, când e senin. Dintre ei izvorăşte Olteţul.
La Vidra se amenajează o staţiune alpină. Se află aici, acum, câteva vile, pe care Ie vizităm. Sunt fostele barăci pentru muncitorii de la baraj, construite de la început ca nişte case, care printr-o mică renovare au fost ridicate în rang. Acum sunt în construcţie câteva hoteluri. Vorbind cu inginerii constructori despre Sadoveanu, care hălăduia pe vremuri nu departe de aceste locuri pe Valea Frumoasei (unde ajungea prin Ardeal). Şeful şantierului ne spune că ar exista posibilitatea cumpărării sau construirii unei vile a scriitorilor. Un loc numai bun pentru inspiraţie, într-adevăr.
Bem un nes, căscăm ochii la peisaj, întoarcem diligenta şi plecăm. Mereu prea grăbiţi.
Ciunget. Popas în miezul pământului. O oră de literatură ştiinţifico-fantastică. Vizităm o hidrocentrală, pe dedesubt. Intrăm cu microbuzul pe un tunel lung de aproape 1 km, care coboară în pantă cam 100 m. La capătul galeriei, cum s-a apropiat maşina, se deschide automat o uşă, microbuzul rămâne, noi intrăm. O hală imensă, unde se repară o turbină. Nişte panouri. Câţiva muncitori. Primim explicaţii.
Te încearcă un nelămurit dar apăsător sentiment de frică. Această apăsare grozavă a muntelui violentat o simţi în fibre. Mai sunt două sau trei etaje în jos, iar sub ele - Lotrul, care vine furios, în pantă şi e pus să dea viaţă hidrocentralei. Partea tehnică n-am reţinut-o. Când mă văd afară, în bătaia vântului, respir uşurat.
Oricum, n-ai crede că se află la noi asemenea construcţii înfricoşătoare. Ne grăbim să ajungem la Olăneşti, unde mâncăm de prânz, la un restaurant. După vreo două ore, pornim spre Râmnicu Vâlcea.
JURNAL
1359
BRĂILA
1996
3—5 aprilie
Nu te întâlneşti în fiecare zi cu Dunărea. 5 Am privit-o pe eclipsa totală de lună - printr-un ciob de sticlă afumată. Tot ca pe un fenomen ceresc. Cerul fiind acoperit de nori groşi, m-am uitat cum curge - încercând să contemplu eclipsa în apă. O pată totală, pe valuri, în cleşte de linii închipuite de astronomi.
Brăila, cu străzile ei în semicerc - parcă ar fi un depozit de bumeranguri. I,e arunci şi se întorc la Dunăre. Străzile sunt „prinse" de fluviu, ca de un magnet. Sau ca liliecii de bârna clopotniţei. Un oraş plin de curenţi, care înalţă şi duc în lume.
Ia un colocviu despre imaginarul mediteranean am ascultat, nu demult, un elogiu adus brăileanului Panait Istrati (Grenoble 18-21 martie). Vibranta evocare se datora doamnei Pierrette Renard, rectorul Universităţii din localitate. Numele lui a fosr pomenit şi de alţi vorbitori, din ţările aparţinând bazinului mării dintre pământuri. Spaţiul mediteranean şi-1 revendică, şi pe bună dreptate, pe marele vagabond. Vizitând muzeul care-i e dedicat, aici la Brăila, încerc să-l înţeleg, astăzi ca şi alte daţi, în punctul lui de pornire. Chestionez pantofii cu număr mic, geamantanul elegant de piele, fotografiile făcute de el, imaginile vechiului oraş. Spovedaniile lui sunt cuceritoare prin
francheţea şi tensiunea trăirii. J\4-am născut la Brăila, în anul... dintr-un tată contrabandist grec, şi o mamă... "Iată uluiala bucuriei din punctul maxim al carierei lui literare: „ Toată intelectualitatea Franţei, de la Romain Rolland la Leon Daudet, m-a salutat cu o dragoste umană, care mi-a dezmorţit oasele îngheţate de gerul siberian al vieţii mele de câine huiduit. Şi doar veneam şi eu cu o franţuzească de contrabandă, un vocabular extrem de redus, o sintaxă barbară, dar Franţa rămâne tot... Franţa. Posed scrisori autografe de la Georg Brandes care a scris şi lui Rolland admiraţia sa [...]. Renumiţi critici de artă din Franţa, din Italia, Suedia şi alte ţări îmi trimit studiile lor, unde pretindea repet în Franţa cazul luijoseph Conrad în Anglia ". îmi vin în minte cuvintele lui Rolland: „Douăzeci de ani de viaţă rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de pribegie şi trudă, ars de soare, bătut de ploi, fără adăpost şi prigonit de paznicii de noapte, flămând, bolnav şi stăpânit de patimi şi crăpând de mizerie. El face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuş, caldărar, mecanic, zidar, lucrător de terasamente, hamal, servitor, purtător de reclame, zugrav de firme, vopsitor de case, ziarist, fotograf.
Legea bumerangului a funcţionat şi aici. A plecat „aruncat" şi s-a întors. Nedorit. Cu câteva luminoase excepţii (Sadoveanu, Arghezi), scriitorii români nu-l prea iubeau, printre altele şi fiindcă izbutise să publice în franţuzeşte, înaintea lor şi avea un nume omologat (înaintea lor).
Revenim la Dunăre. în copilărie, când învăţam să înot, la baltă, mi se spunea, după ce eram aruncat de pe mal, că totul e să ştii „să calci apa". Acum „calc apa" cu un mic vas şcoală, cu zbaturi. Vasul „Borcea", de pe vremea lui Carol I, mi se pare, poreclit şi „Bătrâna Doamnă". Foarte funcţional. Căpitanul îmi spune că mai e doar unul asemănător, pe Mississippi. înaintăm contra curentului, pe canalul Brătucu.
- Păcat că imensitatea aceasta de ape harnice, părăseşte atât de iute tara! exclamă cineva.
1360
MARIN SORESCU
JURNAI.
1361
- Ba să iasă cât mai repede, zice căpitanul. A plouat mult în toată Europa şi dacă şi zăpezile se dezgheaţă brusc, e bucluc mare. Deja suntem la cotele de alarmă.
Apa e însă liniştită. Nu citesc pe luciul ei nici o taină, înaintăm, printre îndepărtate maluri, străjuite de plopi. în umbră, pe pământul sigur se ascund bordeie - atât de binevenite vara — unde sticla de ţuică stă înfiptă ca un cuţit în pepenii verzi. La vedere, o cherhana - şi mai în faţă, bărcile. Pe malul celălalt, o turmă de oi. Vasul nostru trage la mal, se lipeşte de el. E ancorat cu un cablu de un trunchi de plop. Păşim pe insula mare, pe partea inundabilă de lângă dig. Printre frunze — un şarpe. Stă încolăcit şi nu aude comentariile noastre (sau nu-1 interesează). Anul acesta şerpii s-au dezgropat târziu. Un frig de vreo cinci luni de să nu scoţi un şarpe din casa lui. Doarme pe grămăjoara-i de frunze uscate. împuns de colţul ierbii - el însuşi pare un pai de anul trecut; mototolit. Să nu cumva să-1 deranjaţi - îi rog pe prietenii mei, strânşi ca la urs. S-a trezit. Pleacă încet, vrând parcă să ne demonstreze ce înseamnă mers sinuos de şarpe. Merge la Dunăre, să bea apă tulbure, în zona aceasta n-am mai fost de pe vremea inundaţiilor, din 1970. Eram cu Ivasiuc. De pe vapor se vedeau oamenii supăraţi întărind digul. Prin Baldovineşti am mers cu amfibia, pe şoseaua inundată. Animalele înecate pluteau la vale. Atunci cred că s-a născut ideea piesei Matca.
*
* *
Pe dig. Celălalt dig, construit să protejeze satele. Ţine şi loc de şosea. Un du-te-vino de la bărci la „şosea", unde se vinde peşte proaspăt. O mică piaţă se creează ad-hoc. Se cumpără crap, ştiucă, somn, scrumbie. Ar mai trebui să fie, îmi spune cineva, batcă, babuşcă, oblet, mreană, plătică, avat, caras, biban, şalău. Aflu de la un pescar că au dispărut în ultimii ani din apele acestea: linul, ghigorţul, caracuda şi regina peştelui. Se înmulţeau în salba de bălţi inundabile care însoţeau fluviul.
Desecarea acestor bălţi apare acum, tot mai clar, ca o prostie. I    Un fel de a ne fura singuri căciula. Damblaua de a reda agricul-§    turii pământuti noi - justificată poate aiurea - a dus la scoa-|    terea peştelui din ţară. în afară de Insula Mare a Brăilei, care i     şi ea pare acum epuizată şi ameţită de îngrăşăminte, toate locurile „redate agriculturii" n-au rodit decât câţiva ani. Nu mai avem bălţi de-a lungul Dunării, dar nici teren agricol ca lumea. Avem „săraturi". N-avem peşte.
f E încă vie povestea ultimului morun pescuit în zona Brăilei.
I îl văd atârnat, imens, într-o poză, pe pereţii pescăriei. Cam de | vreo trei ori statul unui om. Morunul înoată în volte. Dinspre | fundul apei spre suprafaţă. Reuşeşte în felul acesta să sară peste j ptostovale şi să evite multiplele capcane. Doi pescari l-au agăţat i cu o setcă. I-au dat în cap cu toporul. L-au tras la mal şi s-au '{ chinuit până l-au pus în barcă şi l-au răsturnat pe mal. 1 L-au tăiat, i-au scos măruntaiele, l-au spălat pe dinăuntru
cu furtunul. îl priveau, aşezat pe nişte lăzi răsturnate. Şi deodată, la vreo şase ore după ce fusese scos din apă şi vreo două după viscerare, numai ce se pomenesc cu el că se ridică drept în cap. Şi când pocneşte o dată cu coada în perete s-a zguduit clădirea de beton... Cei din împrejurimi au crezut că e vreo explozie. Atâta viaţă are în el morunul. Şi aşa e de puternic. Scena fusese văzută de cel care povestea. Martorul ocular era şi acum impresionat şi oarecum mândru că asistase la o astfel de întâmplare. „Când îl pescuieşti, să ieşi din raza cozii, că dacă te loveşte, te face praf." Un morun are până la 30 de kg de icre I, negre. Trăiesc în perechi. După ce l-au prins, în 1986, multă vreme pescarii din zonă i-au aşteptat perechea. Unii susţin că f       ar fi fost capturat pe la Olteniţa sau Bechet. Alţii că ar fi scăpat.
Ocolind şiret toate capcanele şi toate setcile a alunecat 1        direct în legendă.
ADDENDA LA UN JURNAL DE CĂLĂTORIE
REÎNTOARCEREA ÎN CENTRUL LUMII.. DIALOG CU MIRCEA ELIADE
începe să se vorbească şi la noi despre Eliade. Cam târziu, din păcate - întârzierea noastră balcanică, academicul, balcanicul nostru sfert de oră, sau de secol!... Spiritul domnului Eliade trebuie să se simtă, totuşi, bine în această efervescenţă, ca de debut.
Ne-am încrucişat de câteva ori paşii, în ultimii douăzeci de ani şi, chiar când se afla pe alte meridiane - pe meridianele lui — îl simţeam aproape. Cum simt aproape biblioteca mea. Dar omul era o bibliotecă vie — universală, de-adevăratelea, în sensul celei proiectate de Heliade Rădulescu - şi, alături de el, te simţeai şi tu mai adunat în esenţa ta cea bună. Ştia să-ţi descopere şi să-ţi dea cadou „largul tău", ca să te simţi în largul tău lângă el - şi discuţia cu acest savant avea caracterul intim al unor vorbe schimbate între prieteni. Nu l-am văzut niciodată solemn. Nici n-avea timp, sau răbdare, să încremenească în poziţie de statuie, fiindcă era mereu furnicat de gesturi, de idei.
La Iowa City, prin anii '70, ne-a făcut bucuria - mie şi lui Bănulescu - de a ne vizita şi de a rămâne câteva zile la Hotelul May Flower (hotel intrat în memoriile tuturor celor care au trecut pe la International Writing Program). Mi-l amintesc, într-o seară, în apartamentul meu de două camere în mijlocul unor scriitoti adunaţi din cele mai îndepărtate colţuri de lume,
1366
MARIN SORESCU
JURNAI.
1367
înghesuiţi aici special ca să-1 vadă şi să stea de vorbă cu Savantul. (Un japonez îl citise în ţara sa; un polonez mă ruga să mediez pentru un interviu; mai erau un chilian, chinezi, coreeni, cehi etc.) Vestea sosirii lui Eliade electrizase poeţii şi „delegaţia" 5 noastră crescuse brusc în ochii tuturor. Eliade, sosit cu doamna Christinel, s-a comportat ca omul cel mai obişnuit de pe lume, răspunzând simplu la întrebări, râzând, fumând, lăsându-se fotografiat. Chiar păstrez o poză pe care am să v-o arăt cu prima ocazie. I-am prezentat-o, într-una din zile, pe asistenta de
io literatură comparată de la Universitatea Iowa, Gyatry Spivak. O indiancă de o rară distincţie fizică şi intelectuală de rasă. îmi spusese că vrea să-1 vadă. L-am însoţit împreună cu Stavros Deligiorgis în apartamentul ei din acelaşi hotel cosmopolit şi am asistat, timp de două ceasuri, la o conversaţie indiano-ame-
W ricana foarte animată. Doamna Eliade ne aştepta, nerăbdătoare, în hol. Am auzit din gura profesorului aceste cuvinte. „Dragă Christinel, am petrecut patru ani în India ca să vin acum la Iowa City şi să-mi prezinte Sorescu pe cea mai frumoasă indiancă pe care am văzu t-o în viaţa mea". Ceea ce era adevărat...
20 Şi eu care n-am fost în India puteam să jur. Mai târziu, Gyarty mi-a mărturisit şi ea că savantul îi făcuse o vie impresie.
Mircea Eliade ne întorcea, de fapt, vizita pe care i-o făcusem la Chicago, cu puţin timp înainte. Fusese o generoasă invitaţie pe care ne-o adresase, prilejuindu-ne o seară de neuitat, în
25 locuinţa sa neostentativ românească. Se aflau acolo, multe personalităţi de la Universitatea din Chicago şi alţi prieteni din oraş. Unii erau lingvişti, cunoscând limba română. Alţii, istorici şi critici literari. Nume cunoscute în America. Ca la un veritabil cenaclu, ne-a prezentat oaspeţilor. S-au citit apoi, în englezeşte
30 şi în româneşte, pagini din literatura noastră. în legătură cu puterea de muncă, voi spune că, dându-i, în acea seară târziu (să fi fost ora două?) piesa Paracliserul, mare mi-a fost surpriza a doua zi când întâlnindu-ne la cafea, mi-a făcut o minuţioasă analiză, aş spune entuziastă. (Regret numai că n-a şi scris-o!)
Mi-a mărturisit că n-a putut dormi şi a stat până a terminat lectura. Aş fi vrut să-1 întreb atunci - cum am dorit să-1 întreb de mai multe ori - unde găseşte atâta energie; care e secretul forţelor sale veşnic treze?...
Desigur, amintirile nu sunt specialitatea mea. Erau 5 specialitatea lui Mircea Eliade. Am admirat totdeauna la acest om capacitatea de a transforma totul în act de cultură, în document. Carenţa noastră, a românilor, sunt documentele şi un fel de paralizie în faţa scrisului. Dacii n-au scris în piatră; vlahii n-au scris în lemn decât răboaje; modernii nu notează w nimic, pierd actele, dau foc bibliotecilor. Inteligenţe extraordinare se consumă într-o efervescenţă orală, nutrind uneori un dispreţ suveran pentru „consemnare". Eliade răzbună, într-un fel, acest ponos al nostru. Arhivar de impresii, de amintiri, de hârtii şi hârtiuţe, caligraf de ev mediu, poetizând, desigur, 15 un pic amintirea, dar fixând-o, totuşi, cu precizie, ca pe un fluture colorat în insectarul Domniei-sale. Graţie acestui gest (unii zic „acestei manii") s-au păstrat vrafuri de fapte, gânduri, date din istoria noastră cotidiană. E poate şi cel mai mare autor de scrisori din câţi am avut. (Mereu se plângea că îi răpeşte mult 20 timp corespondenţa. „Dar ce să fac, dacă-mi place grozav să primesc scrisori?" - zicea.) De altfel, misivele sale - cu acele litere mari şi citeţe, aproape şcolăreşti - sunt neliterare, au aceeaşi spontaneitate şi lipsă de morgă ca autorul lor. Unele sunt „tehnice" - comunicări de bibliografie, ţinere la curent 25 cu ce-a mai scris sau s-a mai scris despre. Nu făcea discriminări între „adresanţi". Din acest punct de vedere, savantul era ca o femeie frumoasă care zâmbeşte tuturor. S-ar putea publica în România câteva volume din această prodigioasă corespondenţă - oricum, spre folosul nostru. 30
De multe ori întreba dacă măcar se citesc cărţile lui în România, chiar dacă nu se scrie despre ele. Şi, în perioada aceea, nici că se scria! O sclipire îi strălucea în ochi când îl asiguram că tinerii se interesează de opera sa şi îl citesc. O probă o avea chiar în cel din faţa Iui. (Na! că de data asta, modestia nu-mi 30
1368
MARIN SORESCU
JURNAL
1369
dă ghes!...) Mă familiarizasem cu scrierile lui încă din adolescenţă, citind cu pasiune aproape tot ce găsisem în româneşte. Câţiva anticari avuseseră grijă, să găsesc cam tot. Cred că această vână şi nobilă încăpăţânare de scriitor român în Statele Unite
5 i-au ţinut trează limba română. „Limba în care visez" a devenit loc comun şi putem s-o păstrăm în tezaurul nostru de maxime. Voiam să subliniez că scriitorul real din el l-a ţinut strâns legat de realitatea românească pe care, dacă n-a trăit-o atât de mult timp, a visat-o. Visa plauzibil şi „inventa" realitate. Proza din
io ultimele decenii e saturată de obsesia unui Bucureşti devenit ca prin minune axis mundi. (Sigură că da!) întoarcerea numelui său din litera tipărită în România s-a întâmplat târziu, deşi de multă vreme exista un curent pro Eliade, în cercurile bine informate din Bucureşti. (Cele prea bine informate erau contra.)
/5 L-am întâlnit prima dată la Roma, în 1966. Locuia într-o pensiune pe Corsou. I-am făcut o vizită, tot cu Bănculescu. A coborât în holul hotelului şi primele sale cuvinte au fost: „Dumneata eşti Sorescu... dumneata eşti Bănulescu..." Am băut un cappucino la un bar, peste drum. După aceea ne-am plimbat
20 prin oraş. A început atunci o prietenie care avea să dureze. Eu, cel puţin l-am simţit tot timpul ca pe un prieten mai mare. Peste un an, la Paris, i-am solicitat un interviu şi, spre surprinderea mea, mi l-a acordat. I-am dat întrebările scrise şi, a doua zi, mi le-a înapoiat „răspunse", făcând un fel de pariu
25 că nu voi putea să le public în România. Imediat nici n-am putut, este drept. Interviul avea să apară peste un an sau doi în Luceafkrul, menţionându-se data reală a consemnării lui. Această apariţie i-a făcut o mare bucurie.
Era prima dată când numele de Mircea Eliade apărea, negru
30 pe alb, în ţară. (Dificultăţile acestei „aventuri" a publicării fiind reale.) Bănulescu a publicat şi el în SecolulXX o introducere la povestirea La Ţiganei.
Acest mare călător se întorcea, în felul acesta, acasă şi emoţia tuturor a fost mare.
Paris, octombrie 1967
Două fluvii au fost, cu deosebire, fertile în creaţia lui Mircea Eliade: Gangele, într-adevăr măreţ (care l-a fascinat, de departe, 5 şi pe Eminescu), neguros de lotuşii putrezi ai unor vechi straturi de civilizaţie - şi Dunărea balcanică, respirând şi ea vechi istorii şi legende. Aş aşeza creaţia excepţională a lui Mircea Eliade sub semnul „mişcătoarelor cărări" ale valurilor, ca şi ele mereu în-noindu-se, mereu alunecând. io
Trăind în contemplaţia arhaicelor mituri, ca a unui alt cer, poate mai adânc, răsturnat în cuvinte, savantul a descoperit aştri şi constelaţii mai noi, le-a calculat mişcarea şi legile intime, s-a lăsat mistuit de farmecul lor. Există un cosmos în memoria popoarelor, spre care trebuie să ne îmbarcăm din când în când, 15 pentru a ne cunoaşte mai bine! Dacă medicii n-au reuşit încă să ne lungească viaţa înainte, putem să ne-o lungim înapoi, cu mii de ani de tinereţe, de memorie, pe care trebuie să ne-o aducem aminte.
încărcate de nelinişte, cu mâlul fertil şi nedogmatic, studii 20 şi tratate ca Yoga. Essai sur les origines de la Mystique Indienne, Trăite' d'Histoire des Religions, Le mythe de lEternel Retour, Images et Symboles şi atâtea altele, constituie puncte nodale în gândirea filosofică occidentală şi nu există curent sau mişcare de idei mai nouă, care să nu-şi aibă măcar o rădăcină în ele. 25
Dacă o istorie a culturii universale nu se poate scrie fără a se ţine seama de contribuţiile fundamentale ale eruditului român, cu atât mai mult nu pot să-mi închipui o istorie a literaturii române, văduvită de activitatea, la fel de prodigioasă, a scriitorului Mircea Eliade. E vorba de atâtea cărţi, pline de 30 tensiune faustiană, cum le definea Pompiliu Constantinescu, care, începând din 1930, de la Izabelşi apele diavolului şi până la Noaptea de Sânziene, apărută în versiunea franceză, sau, mai
1370
MARIN SORESCU
JURNAL
1371
de curând, la excepţionalele Nuvele, fac dovada unui neobosit demon epic şi îmbogăţesc cu o dimensiune nouă scrisul românesc.
O fi existând în sufletul prozatorului Mircea Eliade puţină invidie pe eruditul şi filosoful Mircea Eliade, care-1 „umbreşte" 5 pe plan internaţional, întrucât lucrările sale beletristice concepute mai toate în româneşte sunt mai greu de „exilat" într-o altă limbă. Tot aşa Hasdeu, autorul lui Răzvan şi Vidra, va fi fost furios pe Magnum Etymologicum. Dar există neplăceri care nu le sunt date decât unor personalităţi excepţionale!
w Circulând, ca un motiv de baladă românească, dar pe o arie mult mai largă, între Carpaţi şi Oceanul Indian, între Atlantic şi iarăşi Carpaţi -, omul sărbătorit anul acesta, cu ocazia celor 60 de ani, în atâtea locuri ale globului, e pentru noi un exemplu de dăruire şi modestie, un simbol al eternei căutări şi eternei
15 reîntoarceri.
Cu ocazia acordării titlului de Doctor honoris causa, rectorul nu ştiu cărei universităţi din Statele Unite a rostit: „Deşi român, numele tâu, Mircea Eliade, aparţine umanităţii". Am putea adăuga: deşi aparţine umanităţii, numele lui Mircea Eliade e
20 în primul rând românesc. Rostindu-1, nu simţim şi noi o bătaie de inimă mai puternică?
Ascund ochelarilor blajini ai domnului Mircea Eliade emoţia acestor gânduri intime, cu care am venit la întâlnire şi-i arăt o listă cu întrebări la care l-aş ruga să răspundă. Dialogul de
25 mai jos, mai bine zis monologul (vreau să profit cât mai mult de vecinătatea profesorului şi-i pun întrebări laconice), se desfăşoară, în prezenţa unor prieteni, într-o cafenea din Paris, nu departe de Muzeul de artă modernă.
Marin Sorescu - Şederea dumneavoastră în străinătate nu v-a
io împiedicat să scrieţi în româneşte. Ce ne puteţi spune în legătură cu aceste opere?
Mircea Eliade - Este drept că în ultimii douăzeci de ani, m-am concentrat mai mult asupra cercetărilor de istoria şi filosofia religiilor. Am putut astfel publica 15 volume, şi altele
, sunt în pregătire. Dar trebuie să precizez că multe din aceste opere, scrise şi publicate după 1948 la Paris, au fost concepute sau începute în ţară. Trăite" d'Histoire des Religions, bunăoară, tipărit la Editura Payot în 1949, şi tradus astăzi în 9 limbi, cuprinde în esenţă cursuri pe care le-am ţinut la Facultatea de 5 Utere din Bucureşti, prin 1934-36. Pe de altă parte, trebuie să adaug că m-am considerat şi mă consider încă, în primul rând, scriitor român. Nu cred că a fost an, din 1940, de când am părăsit ţara şi până astăzi, în care să nu fi scris măcar o sută de pagini în româneşte: eseuri, nuvele, romane şi, acum în io urmă, memorii. Evident, comparate cu producţia mea literară din ţară, aceste câteva mii de pagini nu impresionează. Dar cred că printre ele se găsesc, hai să Ie spunem, capodoperele literaturii mele. în primul rând, romanul Noaptea de Sânziene, apărut în traducerea lui Alain Gouillermont sub titlul Fâret interdite 15 (Gallimard, 1955). E o carte ambiţioasă şi de mari proporţii (aproape 1500 de pagini dactilografiate) în care cred că am reuşit
• să îmbin cele două tendinţe, iar, pe de altă parte, semnificaţiile
* absconse, simbolice, ale evenimentelor istorice. De altfel, Noaptea de Sânziene se leagă de multe din cărţile mele de istoria religiilor 20 şi filosofie, pentru că în centrul ei se află problema Timpului. Evident, ar fi atâtea altele de spus, dar văd că ai o listă întreagă de întrebări la care va trebui să răspund. Aş vrea să mai adaug doar atât: Noaptea de Sânziene este cel mai bine scris din toate romanele mele, e scris într-o limbă românească pe care, din 25 păcate, o cam neglijam în tinereţe.
j în afară de acest roman masiv, am mai scris multe nuvele.
1 Un volum a apărut acum câţiva ani la Madrid şi altul va apărea în curând. Vreau să-ţi citez doar LaŢigănci, nuvela în care adesea sunt ispitit să văd capodopera mea literară. în sfârşit, lăsând la 30
\ o parte nu numai un mare număr de eseuri şi studii critice, şi un Glossarium (urmare la Fragmentarium, publicat în 1942) de multe sute de pagini, şi un Jurnal de câteva mii de pagini, care îşi are interesul lui, pentru că am cunoscut mulţi oameni
1372 MARIN SORESCU
şi am fost martorul multor evenimente istorice (bunăoară, bombardamentul Londrei, din toamna lui 1940), — o altă operă literară de proporţii este Autobiografia mea. Primul volum a apărut acum un an la Madrid, cu subtitlul: Mansarda. Este
5 povestea copilăriei, adolescenţei şi a anilor de studenţie, în mansarda casei părinteşti din Strada Melodiei nr. 1, până în toamna lui 1928, când am plecat în India. Alte două volume sunt scrise, ducând povestea până în martie 1940, când am fost numit consilier cultutal la Londra. Câteva fragmente au
io apărut în revistele româneşti din Occident..
- Dacă v-aţi gândit la reeditarea operelor dvs. din România?
- Ce scriitor ar putea renunţa la jumătate din opera lui? Evident, aceste scrieri din tinereţe ar trebui revizuite. Aş prefera ca reeditarea operelor literare să se facă paralel cu scrierile critice
15 şi beletristice. Bunăoară, Maitreyi ar trebui să apară cam în acelaşi timp cu India şi Şantier;întoarcerea din Rai şi Huliganii, concomitent cu Oceanografia, şi aşa mai departe.
- Sunt foarte comentate în străinătate scrierile dumneavoastră. Cum apreciaţi aceste comentarii?
20 — Mi-e greu să vorbesc despre succesul şi influenţa lucrărilor mele de istoria religiilor şi filosofie. Tot ce pot spune este că toate aceste cărţi au fost excelent primite de critici, că au fost încontinuu retipărite şi continuă să se retipărească în franceză, limba în care au fost scrise, şi că au fost traduse în unsprezece
25 limbi, printre care japoneza, poloneza, neo-greaca şi toate limbile scandinave. Concepţiile pe care le-am apărat s-au impus astăzi în lumea întreagă şi sunt discutate în cărţi ca aceea a profesorului Thomas Altizer, Mircea Eliade and the Dialectics of the Sacred (1965) sau în teza de doctorat, despre Mircea Eliade
50 şi fenomenologia religiilor, Mircea Eliade şi concepţia Timpului. Nu ştiu câte din aceste cărţi şi teze de doctorat se găsesc în bibliotecile din ţară. Voi încerca să le expediez, măcar la Biblioteca Academiei. După cum ştii, Ia Universitatea din Chicago, unde sunt „Distinguished Professor" şi şeful departamentului
JURNAL 1373
1 de istoria religiilor, apare History ofReligions, oarecum o conti-I nuare a revistei Zalmoxes, pe care am publicat-o la Bucureşti * şi Paris, între 1938-1940. Şi tot pe temeiul lucrărilor mele i ştiinţifice mi-a fost acordat tidul de Doctor honoris causa de către Yale University şi am fost ales membru al Academiei Americane. 5 Dar să lăsăm pomelnicul „onorurilor", căci e lung şi melancolic...
— Proiecte ?
- Lucrez, concomitent, la trei cărţi capitale, începute cu mulţi am în urmă: o istorie a religiilor, din preistorie până la Nietzsche, care ar trebui să fie opus magnum, să încununeze o io activitate de aproape 40 de ani; o Istorie a religiilor primitive, pe care o scriu în englezeşte, şi De Zalmoxis ă Gengis-Khan, o istorie comparată a religiilor şi credinţelor populare din Dacia (şi în această lucrare încerc să utilizez materialele folclorice, alături de cele arheologice, pentru înţelegerea credinţelor reli- 15
■   gioase arhaice). Cu oarecare noroc, aceste trei cărţi ar putea fi 4   încheiate în 4-5 ani. Deocamdată a apărut la New York şi 1   Londra o lucrare de 640 de pagini: From Primitives to Zen, iar 4   la primăvară va apărea la Chicago o carte de metodologie a *!   istoriei religiilor. Din nefericire, ca şi în tinereţe, nu mai pot 20 •   scrie literatură, acum, când am răspunderea celui mai mare departament de Istoria Religiilor din Statele Unite, decât în vacanţele de vară. Voi completa Autobiografia şi sper să termin un mic roman început cu mulţi ani în urmă.
JURNAL
1375
CU DOMINIQUE DE ROUX
Paris
Cred că în sinea lui aparatul de fotografiat, care trebuie să ţăcăne întotdeauna rapid, tânjeşte după un răgaz când să se pună serios pe făcut poze. Nu la fracţiunea de secundă, ci la lună, la an, la secol. Poze solide şi nemişcate. Sufletul nostru, care n-are nici el timp să-şi regizeze impresiile, le culege cum se întâmplă de-a valma, are poate şi el nostalgia unor simţiri " „pe-ndelete", „aerate", pentru eternitate. Totuşi impresile astea căzute în el, în nişte condiţii tehnice nu tocmai cele mai bune, * se dovedesc până la urmă cele mai hrănitoare, ca plevuşcă din mări, şi atât de exacte încât nu-ţi trebuie decât puţin efort ca să descifrezi cu ajutorul lor un eveniment, o semnificaţie.
Dintr-o vizită făcută nu demult cu un grup de prieteni la locuinţa sa din Paris (târziu după ora 1 noaptea!) mi-a rămas în minte un Dominique de Roux cavaler romantic al ideilor, în rafturi, pe birou, pe fotolii o hoardă de cărţi, cărţi de toate I felurile, ca nişte lopeţî de pământ. Atunci chiar m-am gândit \ la un personaj dintr-o poveste care, băgat până la gât în pământ, nu se sperie de duşman ci îi strigă: „Mai toarnă-mi!" La această trăsătură vitejească şi romantică se adaugă o doză de suspiciune . şi cinism decurgând dintr-o mare luciditate. Vrăjitor, putând | în sfârşit să practice şi magia neagră, tocmai începe să se îndoiască şi de magie: „La ce bun toate astea ?"
Dominique de Roux iubeşte atât de mult cărţile încât îşi permite să se îndoiască de ele şi să le urască. Aici cred că-şi au sursa atât „desfiinţările" sale iconoclaste, care-1 fac atât de temut în lumea pariziană, cât şi noua ordine pe care încearcă s-o imprime, prin pasiunea pe care o pune în învierea şi urcarea la 5 ceruri - aş zice - a unor noi valori, adevăratele valori ale secolului. „Trăim timpul cataloagelor şi criticelor — spune el. - Trebuie deci să uităm tot şi să păstrăm câţiva piloni." E o treabă temerară, aproape donquijotească, dar simţim până în cerul gurii cocleala amară a morilor de vânt şi trebuie cineva să lupte cu ele. w
Un editor plin de curiozitatea manuscrisului necunoscut şi un excelent prozator, capabil să-şi traducă fără trădări tumultul propriilor frământări şi viziuni. Un autor de romane care se poate converti uşor într-un eseist, capabil să scrie un studiu ca Moartea lui L.F. Celine. Şi în fond un om entuziast cum puţini /5 am întâlnit, un pasionat pentru care litera tipărită înseamnă, la modul organic, magie, în măsura în care ea respectă sau nu adevărul, un bine sau un rău personal care i se face. Cine mai este capabil astăzi să mai asculte gândurile unui alt om ?
Aplaudat frenetic de un mal al Senei, comentat de celălalt 20 mal, dar peste tot considerat o personalitate excepţională, Dominique de Roux, degustător fin de licori tari, se plimbă printre butoaiele cu hârtie ale omenirii, cu ochii ficşi, ascultând fantasticele sunete ale cuvintelor în care crede.
Iar acum, când îl am în faţa mea mă uit şi văd un băiat 25 înalt, mai mult timid decât impulsiv cu care nu mă intimidez să stau omeneşte de vorbă.
Marin Sorescu — Discuţia cu un autor e bine să înceapă întotdeauna, ştiu din proprie experienţă, de la ultima sa carte tipărită. Eu sunt foarte supărat ori de câte ori un cunoscut pe care 30 nu l-am văzut de mult, ocoleşte vorba şi nu-mi spune frontal ce crede în legătură cu ultimul meu volum. Aşadar, despre „Moartea lui L.F. Celine"...
1376
MARIN SORESCU
JURNAL
1377
Dominique de Roux - Am în pregătire un nou eseu L 'ouverture de la chasse. Pentru a vorbi despre o epocă l-am ales pe Ceiine, acela care a reprezentat ca personalitate grandoarea şi abjecţia vremii. Martirii şi sfinţii nu sunt interesanţi. Totodată dacă l-am ales pe Ceiine este pentru că, alături de Marcel Proust, el este scriitorul cel mai important din secolul XX, ca mărturie şi ca scris. Opera lui Marcel Proust este descrierea unei jumătăţi a apocalipsului, adică descrierea degenerării burgheze; Ceiine este descrierea celeilalte jumătăţi a tragediei, adică a degenerării restului, şi mai ales trădarea conceptului de revoluţie.
Iată ce-am încercat în eseul meu despre Ceiine, şi-am făcui asta mai ales cu scopul de a ne elibera de culpabilitatea părinţilor noştri care încă se mai prelungeşte. Noi cei născuţi prin 1940, ca să nu mai retrăim acel trecut, trebuie numai să ni-1 amintim.
L 'ouverture de la chasse este poate pentru mine ocazia de a reflecta la începutul secolului XXI, epocă de tranziţie scientistă, de tehnocraţie, când omul trebuie să „absoarbă" toată maşinăria pe care o pune în marş. Spiritul avansează mai repede decâi scriitorii, mai repede decât orice, de-a lungul obscurităţii, de-a lungul amorurilor. Scriitorul nu mai poate fi atunci, dacă nu se angajează la reînceperea Cuvântului, decât o batjocură, acea ambiguitate de care vorbeşte în cărţile sale Maurice Blanchot. Trebuie deci să se pună punct acestei stări, nu atât pentru, câi prin generaţia noastră. Trebuie regândită angajarea scriitorului. Se poate spune că în secolul XIX artistul era un mare consolator, un martor foarte exterior, cel care ducea lacrimile generaţiei sale. De aci - degenerarea continuă până la a deveni martor la propriile mărturii, până la noul roman, inclus aici, care ne-a arătat unde se înfundă sterilitatea. Dacă le-am urma exemplul am face şi noi la fel, nu ne-am mai scrie jurnalul pentru a reconstitui o devenire, ci numai pentru a-1 publica într-o colecţie la modă sau specializată.
E vorba, prin urmare, nu de a crea o nouă şcoală, de a pune punct unei metode, este vorba, mai ales, de a uita toate cărţile,
de a ne detaşa de lumea asta de cataloage şi enciclopedii, utilizată de Borges pentru admirabilele sale ficţiuni. Există un prea mult de orice. A scrie înseamnă să revii la literă, să aspiri la fericita imobilitate a clipei care s-a oprit şi nu mai poate porni.
— Surprinzător este că întregul eseu cu frazele sale sacadate şi prăpăstioase, sunând a sentinţe şi a versete biblice, are arhitectura unui adevărat poem. Eu cred chiar că investigaţia dumneavoastră e de natură poetică, de aici aripile ei largi, zborul înalt şi spectaculos. Aveau dreptate poate cei care au considerat cartea drept ţipătul violent şi deznădăjduit al creatorului veritabil pus în faţa realităţilor unei vremi, Ceiine rămânând cumva, pe planul doi, doar pretextul acestui ţipăt. în orice caz, tocmai acest caracter poetic i-a pus în derută pe alţii, care - n-au înţeles-o, luând metaforele ad litteram. Reflectaţi şi asupra problemelor de stil?
- Eu cred că orice scriitor veritabil este un poer, căci a scrie este şi o chestiune de ureche, ca să spunem astfel, adică să laşi să se audă un gând, o idee, un sentiment. De asemenea este o chestiune de suflu şi de incizie ca acest suflu să poată trece. Spaima de scris pe care o încearcă orice scriitor în faţa hârtiei albe e un fenomen clinic, de incizie, trebuie să te tai la gât: dacă n-ai face această incizie suflul n-ar putea trece şi ai plesni. într-o epocă a imaginii, a publicităţii, a fărâmiţării atenţiei, poezia este forma cea mai „publicitară" a neliniştii oamenilor, a viziunii şi previziunii.
- în caietele L'Herne pe care le conduceţi, propuneţi, în fond, prin valorile pe care le promovaţi, o nouă ierarhie a personalităţilor artistice, ca la jocul de şah o nouă aranjare a pieselor. Noi, şi toţi cei care joacă şah, ne dăm seama, după atâta vreme, că sunt piese care luptă cu adevărat şi altele care cam stau degeaba... Până acum cred că aţi câştigat bătălia, cu Michaux, Pound, Borges, Ceiine, Bernanos.
— Linia caietelor L 'Herne s-ar putea numi linia unicatului. în mijlocul atâtor sectarisme, confuzii, manufacturi, cataloage, e bine să prezinţi câteva mari personalităţi pentru a permite să
1378
MARIN SORESCU
se înţeleagă ce este adevărată creaţie. Ca să scrii trebuie să mai ieşi din tine din când în când, trebuie să te sprijini în afară pe ceva, pe câteva opere, câteva vieţi, câteva morţi, pe câteva spaime veritabile. Linia caietelor L 'Herne este într-adevăr aceea de a-1 prezenta pe Bernanos, de a-i face dreptate lui Borges, revela pe Pound, sprijini pe Michaux...
— Ceva despre primul dumneavoastră contact cu România.
— Această călătorie în România este pentru mine foarte importantă. Vin dintr-un oraş anemiat de atâţia profesori. Aici găsesc o ţară unde scriitorii nu sunt atât de sofisticaţi, nu trebuie să se supravegheze continuu ca să scrie, o carte este un veritabil Cuvânt. Nu întâlnesc aici acea îngrozitoare maşină de decojit a criticii noncreatoare, academiste, vrei să spui „apă" iese „apă", vrei să spui „pâine" iese „pâine". Poetul nu-i mai important decât mecanicul trenului Bucureşti-Constanţa, ci este pur şi simplu diferit. Altfel dacă ai urma lecţia lui Francisc Ponge n-ai învăţa decât cum trebuie să intelectualizezi săpunul şi să tai firu-n patru.
Plec din România cu planul unui caiet L'Herne consacrat în întregime unor reprezentanţi ai poeziei tinere.
UN ANUME ŢUŢEA
octombrie 1967
L-am întâlnit azi pe unul Petre Ţuţea. (îl cunoşti pe unul Ţuţea? m-a întrebat Emil Cioran la Paris.) -Nu.
- E genial! Caută-1 la adresa asta.
Mi-a dat să-i aduc o pereche de pantofi enormi („i-am căutat în tot Parisul").
Locuieşte într-o mansardă, pe lângă Cişmigiu. Am fost cu Virginia. Am plecat copleşiţi. Vorbeşte tare, în paradoxuri -şi râde homeric. îl prinsese pe Nichita cu nu ştiu ce „potlogărie de stil". Zicea: „L-am prins, hoţomanul, l-am prins!". Ne-a condus până în staţia de tramvai, de la Virgiliu. Tramvaiul întârziind, s-a apucat să facă portretul lui Stalin. Oamenii ciuleau urechile şi holbau ochii. Când se lămureau despre ce e vorba, se îndepărtau. „Ruşii au inventat comunismul ca să scape de ei înşişi, că nu se mai pot suferi. Petrogradul, fereastră la Europa, cum o voiau ei, i-a năucit".
„L-am prins. L-am prins!" zicea. C-o bască pe cap, îmbrăcat modest. O cămăruţă întunecoasă, pe scara de serviciu. în aceeaşi casă locuieşte o funcţionară de la „Animafilm". Când i-am spus că l-am vizitat pe Ţuţea a început să râdă. Vecinii îl cred nebun.
1380
MARIN SORESCU
JURNAL
1381
4 martie 1968
PROBA DE VORBIRE
Ne vizitează acasă, în Pajura, Petre Ţuţea. Urcă uşor scările, la etajul patru. înalt, hainele curg pe el. Slăbit de puşcărie. Cu 5 o cravată portocalie. Vorbeşte tare. „Când m-au arestat a doua oară, le trebuia o probă de vorbire şi m-au înregistrat din casa vecină. Puseseră magnetofonul pe fereastră sub un ştergar".
Ne vorbeşte despre lecţiile ţinute în puşcărie. „Am făcut 13 ani puşcărie, dar nu-mi pare rău. Aveam cui vorbi. Unde mai w găseam eu aşa auditoriu? Numai savanţi, numai miniştri. Până şi gardienii plângeau, când le vorbeam de Platon, şi-i transportam în lumea ideilor pure".
„Eu am fost născut să fiu geometru şi legiuitor. Am înaintat Ministerului Agriculturii un memoriu de reorganizare a agriculturii."
La masă a băut un păhărel cu ţuică şi un pahar cu vin. Nu e atent ce mănâncă. îi vine câte o idee şi-o spune, rămânând cu lingura în mână. Practică o filosofie oratorică. O dicţie grozavă. Frazele au cadenţă specială. Cuvintele îşi pun în lumină aura.
E bucuros că i-a apărut prima parte din eseul Bios, în Familia, nr. 1/1968. Vorbim despre Ion Barbu (a cărui poezie e în vogă, de vreo, câţiva ani).
— Ion Barbu — ha-ha - e greu de materialitate, de pământ. Pute a materie şi a sex. Din când în când mai ridică fruntea spre cer şi i se pare că nu pute chiar aşa. Asta e idealismul lui. Nicidecum nu poate fi vorba de idei platonice. (Şi râzând): E tot atât de platonic cât un armăsar! Dar un armăsar nu-i mai puţin frumos, că nu e platonic. Aspiraţia lui Barbu spre puritate e de natură compensatorie, izvorând din suprasaturaţia de carnal, de teluric. E mai degrabă mistic decât raţional, matematician. Capitolul următor din cartea mea se va numi „Eros":
1) Portretul unei zeiţe carnale: Venus. 2) Al unei zeiţe sterpe, caste, fugace, reprezentând amorul rece: Diana. (încă vreo câteva subîmpărţiri.) Ce spunea Nae Ionescu despre Freud? A extins libido-ul, amorul, de la fiziologie Ia cosmos, unde intră şi chimie şi fizică şi geologie şi Dumnezeu, tot. Şi mai este asta ştiinţă 5 cum sunt eu popă!
Ne-a povestit proiectul unei piese: Despre un călugăr care e foarte evlavios şi foarte prost şi nu înţelege nimic din discuţiile înalte teologice ale celorlalţi. Rugându-se de Dumnezeu, acesta îi dă minte. Devine înţelept, că nu-l mai înţeleg ceilalţi. Apoi i i se ia deşertăciunea. Dumnezeu i-a licărit şi această posibilitate, ca să-i arate că nu e nimic, tot evlavia e totul.
- Şi când va fi gata, domnule Ţuţea?
- Cred că la Sfântul Aşteaptă. Ştii ce e cu mine? Nu termin nimic.
I-am pus un termen: să-mi dea textul în trei luni. O să vorbesc de pe acum cu un teatru...
- Dintr-un măr oprit se trage sistemul moral al păcatului. Dintr-un măr căzut, sistemul modern al cunoaşterii
newtoniene.
- Totul pe bază de mere?!
- Ha, ha, ha!
în general, a fost mai puţin paradoxal, mai puţin strălucit, azi.
- Eu n-am beneficiat de Ia ei decât de o perforare totală a carierei mele. Nu sunt nici academician, nici ministru, sunt un vagabond superior. (Râzând.) Un luptător pensionar. 430 lei pensie plus sporul de la Uniunea Scriitorilor prin bunăvoinţa dumitale. I^e-am spus: Am făcut 15 ani de serviciu şi 13 de puşcărie. 13 ani de puşcărie stalinistă echivalează cu 100 de ani de serviciu. Daţi-mi pensie 115 ani de serviciu! (Râde tare.)
în general nu vorbeşte despre anii de detenţie. Nu regretă că a făcut puşcărie.
- Ţara Românească este Dumnezeul nostru şi n-ai voie să crâcneşti. Să te simţi onorat că te lasă să mori pentru ea. în
1382
MARIN SORESCU
JURNAI.
1383
regulamentul prusac e înscris un articol care le cere ostaşilor „ascultare de cadavre" pentru Prusia, care nu există, ci e o idee absolută şi cere ascultare absolută.
Noi trebuie să vă dăm vouă o torţă, vouă tinerilor. Şi ce 5 vă dăm?
Un muc!
A stat vreo trei ceasuri şi a vorbit încontinuu. Abia dacă am reuşit să-i spun ideea noii piese, Paraclisierul, pe care am terminat-o astăzi şi aş fi vrut să i-o citesc. I-a plăcut mult ideea. io A luat să citească Iona. Conducându-1 spre troleibuz îmi spune: „N-am nici un spor la scris din cauză de scrupul absolut". Nici un „şi" nu trebuie să scrii fără să-1 cauţi în dicţionar: dacă între timp şi-a schimbat sensul?
Nu ştiu despre cine mi-a spus râzând că este „un prost K mineral".
26 octombrie 1968
ŢUŢEA ŞI MONADELE
Iarăşi o întâlnire memorabilă. Nu e omul dialogului, ci al monologului. Trebuie să ai timp să-1 asculţi. E bine dacă îţi mai 20 şi notezi câte ceva. Nu se supără că i se fură ideile. Le spune la toată lumea. Făcut să vorbească la răspântie, în patru vânturi. Profet şi ţaţă. Tună în pustiu şi se ceartă la gard cu ideile. Am încercat, ascultându-1, un fel de tristeţe, cea pe care ţi-o dă contemplarea unui torent limpede de munte: ce păcat că toată 25 această splendidă distilare şi strălucire se pierde în van. I-am spus că ar putea fi scriitor american, dacă ar dicta cuiva. — „Nu scriitor, fdosof, nu american, ci valah".
- Mă plimbam cu Emil şi cu Mircea la marginea Bucureştiului. Am vorbit toată noaptea. Emil Cioran îmi zice: 50      — Ai făcut atâta risipă de spirit în noaptea asta, mă Petrică, încât monadele lui Leibniz ar trebui să te pupe-n cur
i
de invidie. (Râde tare.) Zice: Ce-ar fi să dăm foc Bucureştiului? E cea mai infectă capitală din lume. Dar Eliade: — Cum să-i dai foc, mă Emile? Uite, mai are şi străzi frumoase. Le-am zis: O stradă frumoasă întt-o capitală! Aşa şi tuberculoşii au câte un bujor în obraji, cu trei zile înainte de-a muri. Mai târziu, 5 am făcut o şedinţă cu arhitecţii pentru reorganizarea edilitară ideală a Bucureştiului. O capitală pentru 12 milioane de locuitori. Cu un centru geometric, cu baloane de oxigen, străzi drepte şi largi. Şi toată lumea locuind în apartamente egale, pentru că atunci când organismul se împute în centru se reface spre io periferie. Să dea exemplu capitala! Forma oraşului trebuia să absoarbă şi să înăbuşe invazia Asiei spre Europa. L-am înttebat ce părere are despre Titulescu. - Nu sunt titulescot. Titulescu a făcut greşeli. Ce-i spuneam eu unui ministru neamţ? Românii sunt 15 politicieni înnăscuţi. Oricine poate reprezenta ţara. Mergi în piaţă, dai cu banul în sus şi pe cine cade, îl iei, îl razi frumos, îi pui pălărie pe cap şi-1 pui să conducă. Şi ceva mai încet: Uită-te la asta - îmi zice, arătând în sus. Nu ştie să pronunţe independenţă şi face o politică externă mai bună decât De Gaulle. 20
Faţă de noi, unii vecini sunt la nivelul maimuţei, în materie de politică. Ei au făcut ce numesc ei revoluţie — în fond o răscoală, să scape de ocupant. Şi rezultatul: sunt şi mai ocupaţi. Noi i-am condus pe ruşi cu flori până la graniţă - şi le-am rupt fălcile pe plan internaţional. Acum România contează mai mult 25 decât Moscova, fără să se tragă un foc de armă.
- Care e suportul nostru specific?
- Sunt trei coordonate româneşti: Dumnezeu, natura şi istoria. Românii nu au nici entuziasmul facil al istoriei, nici deznădejdea înfrângerii. Soldatul român: cenuşiu, slăbuţ, dar 30 care niciodată n-a fost biruit.
I-am dat, la ultima întâlnire, volumul de versuri Poeme. Sunt curios ce părere are.
1384
MARIN SORESCU
JURNAL
1385
- Dumneata ai intrat cu instrument raţional, logic, în domeniul misterului. Blaga a făcut mister pe mister — o tautologie. Suprapunere de mistere. Dumneata ataci temele eterne. Ar trebui să pui acest motto: „Tot ce nu are legătură cu absolutul
5 nu mă interesează". Bacovia, care a fost poet mare, se trădează când scrie proză, eseuri. Nişte prostii. El era spontan. Călinescu nu are dreptate când spune că eşti spontan. Eşti raţional şi ăsta e un elogiu mai mare. Din când în când trebuie să vii cu luminişuri clasice, vers încorsetat în ritm şi rimă, pentru a de-
io monstra că ce e clasic, e etern. Simbolul hârtiei pentru lumea eternă nu e spontan, e logic. (Face analiza poemului „Hârtie".)
- Ce aţi lucrat în ultima vreme, domnule Ţuţea?
- Mă gândesc să scriu o piesă Prometeu, în şase părţi. I. Prometeu împăcat cu zeii. II. Prometeu furând focul.
J5 III. Prometeu pedepsit pentru obrăznicie, înlănţuit. IV. Prometeu reîntors la oameni. Se bazează pe două mituri: mitul lui Sisif şi mitul eternei reîntoarceri. Un Prometeu ciclic.
- E o idee mare, care pluteşte în aer de vreo două mii de ani.
- Prometeu uman, generos, e o falsă imagine. Omul nu 20 merită să fie iubit. Trebuie să fii aspru cu el, ca să-i faci bine.
Altfel, nu-1 primeşte, nu-1 apreciază. Platon susţine că faţă de ideea absolută, ideală de om, omul real e o degradare.
Ţine mult la piesa lui şi se bucură dacă aduci vorba de ea. De vreo două ori şi-a pierdut şirul. Suferă de ceva. Ce om grozav!
25 „Filosofia e artă. Arta noastră, cum spunea Kant: «Die Filosofie ist unsere Kunst». Citiţi fraza de la sfârşitul Raţiunii practice: Două lucruri mă fac să mă cutremur: când privesc cerul înstelat, care îmi arată că sunt înlănţuit într-o ordine şi când simt lumea morală din mine, care îmi dovedeşte că sunt stă-
X panul lumii. Şi filosofii au stil. Iată Kant. Nu mai vorbim de Nietzsche, Bergson." Mi-am mai notat, în timp ce vorbea, câteva frânturi din monologul d-lui Ţuţea:
- Tot ce intră prin găurile ochilor nu e adevărat. Trebuie gândit logic. (Acum îmi dau seama de ce consideră a-mi face
un mare elogiu numindu-mi poezia lirica raponaui.) Numai pe Platon se pot face revoluţii. O sută. Pentru că e un lac raţional îngheţat. Ideal. Dar pe Marx, care e nisipos şt material, niciodată. Revoluţia rusă e un exemplu de revoluţie biomecanica, făcută pentru materie şi nu pentru spirit. Si răspunzând la nu ştiu ce întrebare a mea: ,Ţrebuie să ieşim din coada haosului slav .
JURNAL
1387
DIALOG ÎNTR-UN ACT CU MAX FRISCH
Max Frisch fumează pipă. O ţine în colţul gurii. Colţul din dreapta. în zadar vei aştepta vreo schimbare, o ţine cu dinţii. Face scurte pauze ceremoniale, ca s-o umple cu tabac, după care 5 pipa se întoarce în acelaşi ioc. E inclusă de multă vreme în peisajul uman Max Frisch, împreună cu ochelarii mari, cu ramă groasă şi vederi largi, prin vreme şi peste vreme. Faţa rotundă şi blândă, cu trăsături pe care nu ţi le poţi închipui încruntate, câteva riduri pe fruntea lată, aşa ca-ntr-o doară, câteva fire io argintii pe la tâmple, aşa, ca într-o altă doară. Biografia e într-adevăr un joc, domnule Frisch?
Desigur, nu că un scriitor elveţian fumează pipă e important. Extraordinar este ce-a reuşit să scoată din ea. Pentru că aşa cum stă sprijinit, adâncit în pipa sa, pare un miner care-a K dat, sub rădăcinile muntelui, de un filon preţios şi greu de definit. Felul Domniei-sale de a se concentra e pufăitul - iar un om ca mine vede în acest pufăit şi în rotocoalele care leagă viaţa de vis, piesele sale incisive şi cu multe muchii, vădind într-adevăr o mare „dragoste pentru geometrie". Şi, deopotrivă, 20 proza robustă, nervoasă, tulburătoare a unor cărţi ca Homo faber, Stiller ori picăturile de viaţă dulci-amare din Jurnale.
Marin Sorescu — Vă consideraţi mai mult dramaturg ori în primul rând prozator?
Max Frisch - De şase ani n-am mai scris teatru. Nu pot să spun că sunt însă numai prozator. De la o vreme, teatrul a început să mă obosească. Acum sunt foarte prins cu proza, într-adevăr. îmi place mult forma jurnalului literar, care îţi oferă posibilitatea de a comunica direct, dacă nu cu cititorii, cel puţin 5 cu tine însuţi. E un mod de eliberare. Jurnalul înseamnă locul de întâlnire întte două lealităţi: ficţiunea (tot ce-ţi închipui despre viaţă), care şi ea poate fi o realitate — şi realitatea propriu-zisă (şi ea o ficţiune). Când ai un jurnal desfăşurat pe o perioadă mai lungă şi-1 reciteşti, vezi că te afli în faţa unei magme io fierbinţi, care mereu se frământă şi prinde forme neaşteptate.
— Vi se întâmplă să găsiţi contradicţii între ce aţi crezut şi aţi scris cu ani în urmă şi părerile dumneavoastră mai recente ?
— Oho, destule.
— Şi ce faceţi? IS
— Mă mir. Dau din umeri. Jurnalul l-am început din raţiuni practice, mai ales. N-aveam timp să scriu lung, detaliat, înfoiat. Profesiunea mea de bază (sunt arhitect) nu-mi lăsa în acea vreme decât foarte puţine momente pentru ambiţiile mele literare. Trebuia să notez în fugă, pe genunchi, cum se spune, anumite 20 gânduri. Eram plin de idei, dar n-aveam cum să le aştern pe hârtie, pentru că ar fi însemnat să-mi pierd slujba. Am găsit această formă prescurtată, telegrafică, de-a le nota, în vederea neuitării lor, adică a reluării şi a dezvoltării, când voi avea răgaz. Răgazul scriitoricesc a sosit, dar atunci mi-am dat seama că 25 n-are rost să stric, ca scriitor, ceea ce am făcut ca arhitect. Ce era notat în fugă, era foarte exact.
— Nu vă puneţi problema de stil?
— Ba da, dar nu în detrimentul conţinutului. Există o infinitate de stiluri. Şi la urmă, ceea ce nu pot suferi în jurnale e 30 literaturizarea. Primul meu „carnet" din perioada 1946—1949
a apărut în 1950. Cel de al doilea (1966-1971), anul trecut.
— Acum mai continuaţi ?
— Da, dar numai pentru mine.
1388
MARIN SORESCU
JURNAL
1389
—Aş ţine şi eu un jurnal, dar mi-e teamă că se citeşte. Faceţi prin urmare o deosebire între jurnalul intim şi cel încredinţat tiparului? -Da.
- Care e deosebirea?
- Cel intim e... mai intim. Reprezintă viaţa mea privată, care nu poate să intereseze marele public.
- Daţi-mi voie, Jurnalul intim al lui Tolstoi e la fel de interesant ca şi literatura sa. Din multe puncte de vedere, poate chiar mai interesant. Autorul învierii îşi nota cu precizie toate evenimentele mari şi mici ale vieţii, uneori cu patima autoflagelării, parcă. Nu ezita să treacă acolo scăderile, greşelile sale, crizele, frământările de conştiinţă. Jurnalul lui Tolstoi e — nu fac un paradox -dostoievskian. Această formă „intimă" nu cumva reprezintă proza cea mai autentică şi mai „tare", care se poate face azi? în literatura română există „însemnările zilnice" ale lui Titu Maiorescu (note de plată, telegrame, ciorne de scrisori, temperatura la umbră şi la soare — ceva fascinant, vă asiguri), „Jurnalul literar", adică scris îngrijit, în vederea publicării (deşi a apărut postum) al lui Gala Galaction, iarăşi de mare interes, şi „ memoriile " lui Nicolae Iorga din „O viaţă de om aşa cum a fost" - ceva colosal. V-am citat trei tipuri deosebite de jurnal... spre a vă convinge că şi jurnalul dumneavoastră intim interesează la fel de mult publicul şi îl puteţi încredinţa tiparului.
- Discuţia pe această temă poate fi foarte lungă...
- Dar de la acest dialog până la teatru cred că nu mai e decât un pas. Aşadar, ce credeţi despre teatru? Am impresia că v-aţi cam înstrăinat de el şi mi-ar părea rău.
- îl iubesc şi acum mult, cum se întâmplă cu prima dragoste. V-am spus că prima dragoste literară a fost teatrul?
- Da, dar nu ştiu dacă am notat. Notez acum. De ce teatrul?
- Eram elev de liceu, la Ziirich, când am descoperit că pe scenă se pot reprezenta cu succes frământări sufleteşti foarte complicate, cum sunt, de pildă, cele erotice. Mişcarea personajelor, gradarea sentimentelor, comunicarea imediată cu
publicul m-au fascinat. Pe vremea aceea la Ziirich nu era un teatru prea bun, dar mai târziu s-a întărit. Mai ales din 1933, când o seamă de regizori, actori şi autori dramatici din Germania au început să se exileze. Unii au venit la noi.
- Ce autor a jucat un rol în stimularea dumneavoastră ca 5 dramaturg ?
- Brecht. Am fost în bune relaţii cu el. în 1948 se întorsese din Statele Unite şi s-a instalat pentru doi ani la Ziirich. Ne vedeam des şi-i arătam ce-am scris. Era foarte prietenos cu noi, cu tinerii. Discutam despre teatru şi, în general, despre litera- io tură. Tot pe atunci mă împrietenisem şi cu conaţionalul meu, Diirrenmatt. Ziirich-ul a rămas tot timpul războiului, şi chiar după, un loc important pentru mişcarea teatrală de orientare antifascistă. Deşi pasiunea pentru dramaturgie era mai veche,
în acea perioadă însă, m-am simţit stimulat şi de mediu să scriu 15 piese. Mă împrietenisem cu actorii, cunoşteam bine toţi regizorii.
- Prima piesă jucată?
-Acum cântăm din nou, în 1945.
- Ce credeţi despre teatrul de azi şi ce formule vă mai plac,
în afară de cea a pieselor dumneavoastră? %
- Cu riscul de a mă repeta: Brecht. într-o vreme m-a interesat teatrul lui Sartre. Absurdul, ca şcoală dramatică, nu e pe gustul meu. îi recunosc totuşi rolul pozitiv jucat în revitalizarea limbajului, a metaforei. Ca artă regizorală, şcoala lui Grotowski. Nu numai autorul e important, desigur, ci şi regizorul, toţi actorii. 25
- Şi invers. Actorii, regizorul, dar şi autorul, cât de cât.
- Da, uneori există pericolul de a se face abstracţie de autor. Ideal ar fi ca scriitorul de piese să lucreze numai pentru o echipă pe care o cunoaşte bine şi care poate să-i şi sugereze piesele. E bine să ai un teatru „al tău", din multe puncte de vedere. 30 Exemplele lui Shakespeare şi Moliere pot fi suficient de concludente, sper. Scriind pentru o anumită trupă, ştii la ce să te aştepţi. Altfel, te citeşti, te vezi mereu prin alţi ochi. Nu o dată
se întâmplă să nu te recunoşti.
1390
MARIN SORESCU
JURNAL
1391
- N-aţi încercat să faceţi şi regie ?
- A, nu.
— De ce?
- Pentru că n-am calităţi de dresor. Nu pot să-i conving pe 5 actori să mă asculte, mai ales că uneori nu pot jura că indicaţiile
mele ar fi mai bune decât ale lor. E greu să te pui cu ei...
- In tragedia greacă era întotdeauna vorba de un destin. Aveţi vreo idee unde a dispărut destinul din teatrul contemporan? Implacabilul declanşat de „mo'ira", cu ce a fost înlocuit?
io - Nemaiexistând zei, nu mai există nici destin, nu mai există nimic. Aici e tragedia. Nimicul. Teatrul s-a risipit, s-a vărsat. El nu mai poate reprezenta conflictele lumii - pentru că acestea îl depăşesc cu mult. Trebuie să se restrângă la conflicte individuale, teme general-umane: iubire, prietenie etc. Există, am
15 observat, o tendinţă uneori prea violentă împotriva temelor „private". Dar nu întotdeauna cu rezultate remarcabile.
- Vă referiţi poate la unele piese ale lui Peter Weiss?
- Şi la. Intenţiile sunt bune întotdeauna, dar nu-mi place modalitatea.
20      - De ce?
— Dacă te documentezi prea mult în scrierea unei piese, nu mai rezultă o piesă, ci un document. Or, dacă e să alegi între două documente, te duci la cel autentic, nu la cel contrafăcut.
- Credeţi, prin urmare, în forţa creaţiei, a imaginaţiei?
25 — Da. Nu trebuie să copiem realitatea. Cinematograful, televiziunea pot face asta mai bine şi cu mijloace mai adecvate.
— Care a fost cea mai bună înscenare a unei piese a dumneavoastră?
— Biedermann şi incendiatorii, la Royal Court, Londra, în 50 1960. Apoi Contele Oderland la Theâtre de l'Odeon, Paris.
— Ce regizori? Ce actori?
— Nu-mi mai amintesc.
— Ce sentiment încercaţi când vă vedeţi jucată o dramă?
- O, asta depinde de atâţia factori! Câteodată am impresia că m-am dus la un spectacol al unui autor plicticos, de care n-aş mai vrea să aud. Câteodată sunt însă profund mişcat.
- Despre public?
- Am avut noroc cu publicul şi iată de ce. Trăind şi scriind 5 în Elveţia, am cunoscut bine lumea de-acolo cu aspiraţii, vicii, mod de trai. Descriind-o criric, publicul s-a recunoscut şi a reacţionat, în moduri diferite, dar a reacţionat, n-a rămas pasiv. Nu poţi face teatru în pofida publicului! Dacă el nu te vrea, eşti un autor mort. io
- Nici mort nu-i rău! Nu ştiu cum o fi în Elveţia, dar după cât am reuşit să cunosc eu teatrul de aici, mi-am dat seama că dramaturgii răposaţi se bucură de un regim privilegiat. Şi nu morţii mari, cu care ne mândrim, clasicii, ci ceilalţi. Un prieten de-al meu, un tânăr autor francez, mi-a relatat deunăzi urmă- 15 toarea discuţie cu directorul unui teatru din Berlinul occidental,
î    căruia îi prezentase o piesă de-a sa pentru lectură. Acesta i-a spus: „Nu v-o putem primi, pentru că la noi repertoriile se întocmesc
$ cu doi ani înainte ". La care dramaturgul i-a replicat: „Iarpiesele le comandaţi cu două secole înainte!" Directorul n-a schiţat nici 20 cel mai mic zâmbet la ironia franţuzului, care viza un aspect, aş zice, trist: prea multe comedii muzicale, vechi piese de bulevard, farse şi tot trufandale de-astea. Intr-unfel, înţeleg „greva" dumneavoastră de-a nu mai scrie teatru.
- în general, există o bâjbâială în acest domeniu. Dar a fost 25 oare vreodată altfel? I.ucrurile bune se aleg încetul cu încetul
şi se impun.
- Pe mine mă doare aceastâ-încetineală.
- Eu scriu acum proză, cum vă spuneam.
- Ce anume? io \          - Am terminat o carte de povestiri dintre cele două războaie, în prezent am pe masa de lucru un roman.
- Cum se numeşte ?
- Habar n-am. E ultimul lucru la care mă gândesc.
1392
MARIN SORESCU
JURNAI,
1393
— Ce-aţi învăţat până acum de la viaţă?
— C-am făcut o mulţime de greşeli. Am fost însă norocos, putând să sar peste ele.
— Sunteţi prea cunoscut publicului din România, ca să mai 5 încerc eu să vă caracterizez opera. Dar dacă ar trebui s-o faceţi
dumneavoastră personal, ce-aţi spune despre această operă?
— Un fel de literatură care poate fi numită confesională. Setea de identitate. Cine eşti tu ca fiinţă în univers, cine suntem noi.
— Cine suntem?
io - N-am reuşit încă să aflu. De aceea continui să scriu. Te cauţi în mijlocul societăţii în care trăieşti. Deci căutarea ta are şi un sens politic. Eşti legat de mediu. Trebuie să vezi mai bine, să încerci să sprijini perfecţionarea societăţii.
— Credeţi că scriitorul poate schimba ceva?
'5 - Nu cred. Dar, în orice caz, e obligat de conştiinţă să ia atitudine împotriva nedreptăţii, a violenţei, a stagnării. Depinde şi de locul unde te afli. Eu, trăind aici, în capitalism, datoria mea e de-a critica această societate. Dacă aş trăi în altă parte, aş încerca s-o critic constructiv, în măsura posibilităţilor şi-a
20 puterii mele de înţelegere.
— Vă place să călătoriţi? Mie nu. Dacă aş avea mai mult timp v-aş spune şi de ce.
— încă mă mai deplasez, cu plăcere, dintr-un loc într-altul. Sunt un om curios să văd, să aflu. Călătotiile cu un caracter
25 prea oficial mă cam obosesc. Vezi numai ce ţi se arată cu degetul. De felul meu sunt domol şi vreau să-mi formez singur o părere, să descopăr lumea singur.
— America aţi descoperit-o singur?
— Da, am trăit la New York doi ani. Apoi, vreo cinci ani 50 la Roma. Am fost de două ori în Uniunea Sovietică, de trei ori
în Mexic, apoi în Europa m-am plimbat mereu. Totuşi, de fiecare dată, mă întorc cu mare plăcere la Ziirich, unde m-am născut şi am o casă...
— Memorială?
- (zâmbind) O, nu... Dar plină, oricum, de amintiri...
- Aţi scris vreo poezie ?
- Nici una. N-am talent.
- Cât timp vă ia elaborarea unei piese ?
- Un rol mare îl joacă inspiraţia, mediul, starea sufletească j şi încă mulţi alţi factori. Acum cântăm din nou am dat-o gata într-o lună. Pentru „Biedermann" mi-au trebuit doi ani.
...Discuţia a mai continuat astfel, aproape două ore. Doamna Frisch, venind cu nişte cumpărături din oraş, a intrat să-mi mulţumească foarte amabil pentru florile aduse. Odată io a sunat telefonul. Ridicând receptorul, distinsul meu interlocutor a spus simplu: „Ja, Frisch". Aşa e obiceiul aici tu eşti cel care-ţi rosteşti primul numele, nu cel care te caută. Dar nu toţi procedează astfel. Despre unii se spune că ridicând receptorul... aşteaptă. Ieri, când i-am telefonat în vederea acestui interviu, 15 m-a întrebat: cam când mi-ar conveni? Am fixat ora în funcţie de programul meu, ca şi când eu aş fi cel mai ocupat. Nu deşi geaba a dat din colt în colt, când l-am chestionat azi ce-a învăţat de la viaţă. Da, domnul Frisch mai face greşeli şi acum: nu ştie să se poarte ca un om mare. E prea de tteabă, îngăduitor, plin 20 de atenţie pentru cei din jur, fie că aceştia l-au citit sau nu. Nu s-ar fi supărat dacă l-aş fi deranjat să discutăm aproape două ore despre vreme. A nins, de câteva zile, dar n-am adus vorba despre zăpadă.
JURNAL
1395
ÎNTÂLNIRE PE DRUM CU LARS GUSTAFSSON
noiembrie 1973 Berlinul Occidental
Poet, dramaturg, romancier, eseist. Lars Gustafsson s-a născut în 1936, undeva în Suedia, şi de atunci scrie în continuare. Cel puţin aşa i se pare, pentru că, întrebat când s-a apucat de scris, începe să râdă, nu-şi mai aminteşte, crede c-a scris dintotdeauna. îi spun că un savant român, pe numele său Nicolae lorga - care printre altele a învăţat limba suedeză în tren, în drum spre Stockholm, unde se ducea să rostească un discurs la Academie - mărturisea cam acelaşi lucru, neputându-şi aminti când a început să citească. Asta îl amuză pe Gustafsson. Seamănă cu lorga în ceea ce priveşte barba. Doar un început de bărbiţă, îmbinată cu un sfârşit de perciuni. E de statură potrivită, roşcat, timid, la prima vedere, dar ştiind, la nevoie, să-şi apere ideile şi poziţia în univers, cu o îndârjire pe care nu i-ai bănui-o. Contează ca unul dintre scriitorii reprezentativi de azi din ţara sa. îl întreb dacă e adevărat zvonul c-ar fi mai cunoscut în R.F.G. decât în Suedia? „S-ar putea", spune el repede, zâmbind, „mai ales că lipsesc de vreun an şi mai bine şi nu mai conduc nici o revistă. Când ai încetat de-a mai avea o revistă, talentul îţi scade în ochii criticilor cel puţin la jumătate". Primeşte, în schimb, o mulţime de gazete şi e rândul meu să mă mir: mie confraţii nu-mi trimit nici una. îl întreb cum suportă înţepăturile criticii, făcute în lipsă. Le suportă bine. Suntem
colegi de D.A.A.D. şi ne întâlnim destul de des. Se scuză că n-a putut participa la seara de muzică şi poezie, organizată miercurea trecută la „Mixed Studio", unde s-au prezentat bucăţi muzicale de Aurel Stroe şi Anatol Vieru şi versuri de subsemnatul. Regretă foarte mult, dar a trebuit să fie în acea zi la Miinchen, unde avea lansarea unei cărţi, la Fischer Verlag. Ca o consolare, îmi arată un număr mai vechi din Bonniers Literara Magasin, unde-mi publicase câteva poeme. Deci, într-un fel ne cunoaşteam înainte de-a ne întâlni.
Apartamentul lui vest-berlinez din Kantstrasse e cam brambura şi oarecum nostalgic: ieri i-au plecat soţia şi copiii înapoi în Suedia. Clădirea e destul de veche, printre puţinele rămase locuibile după război. Trecutul parcă se resimte. Un lift în care pui piciorul cu spaimă şi când apeşi pe buton nu te aştepţi la nimic bun, te urcă hurducându-te la ultimul etaj. Ar putea figura, ca un detaliu, în unul din cele trei subiecte de scenarii de film pe care le pregăteşte amicul meu. Tema: groaza. Groaza de iubire, groaza de societate şi de nu ştiu mai ce. Chiar astăzi urmează să-i vină un prieten, cu care trebuie să discute aceste proiecte. De sus, de la fereastra imensă a apartamentului său, se vede gara Zoo. Plecarea şi venirea trenurilor, scoţând din amorţire clădirea: mă gândesc că poate şi liftul e sensibil la căile ferate. Deci Gustafsson are o poziţie specială: cu un ochi la mersul trenurilor şi cu celălalt la animaţia marilor magazine ca Bilca şi Ka De Ve. Se poate zări şi Europa Center şi de asemenea, ce-a mai rămas din Gedăchtniskirche. Cum poate să scrie aici? Poate, a lucrat în ultima vreme la un roman. E drept, a mai trebuit să se repeadă din când în când la vila sa de lângă Stockholm, să-şi umple urechile cu linişte. Luăm prânzul împreună la un mic restaurant din apropiere. Tot discutând literatură, găsindu-ne o mulţime de amici comuni, îmi vine ideea unui interviu. Dar care, cui? Ne tocmim o vreme şi învinge politeţea balcanică. îmi notez începuturi de cuvinte pe câteva şerveţele, între supa de nu ştiu ce fel de iarbă şi deliciosul orez
1396
MARIN SORESCU
JURNAL
1397
cu carne de cocoş amestecată cu carne de porc - dacă am înţeles eu bine nemţeşte. Multe feluri de plante şi mirodenii. în ceaiul aromat am încercat să strecurăm câte o bucată de zahăr şi eu şi el; ceea ce echivalează cu un sacrilegiu.
întrebându-1 pe un franţuz, care sunt dramaturgii lor cei mai importanţi, îmi spune Gustafsson, franţuzul mi-a răspuns: „Beckett şi Ionesco". „Bine, i-am replicat eu, dar unul e irlandez şi celălalt român". (îi spun că şi Vasko Popa, pe care mi-1 lăudase cu câteva minute mai înainte, ca un bun poet, este român de origine, vorbeşte româneşte ca popa.) Asta îl pune pe gânduri. Nu cumva şi el, Gustafsson, o fi tot român? Există ceva neclar într-o rămurea din arborele său genealogic; o să se intereseze.
A început prin a scrie poeme, dar a debutat cu un roman, pe când era încă student la Universitatea din Uppsala. A studiat filosofia, literatura, sociologia şi estetica, specializându-se în filosofia pozitivistă în Anglia, unde a stat vreo doi ani. Prin 1956, Uppsala era un centru studenţesc foarte vioi, cu multe cenacluri literare, care l-au stimulat. Acolo şi-a publicat prima carte, în 1957, un mic roman simbolist, destul de departe de ceea ce scrie azi. Până în prezent a publicat 21 de cărţi şi asta mă face să mă simt în inferioritate. Transcriu titlurile volumelor de versuri: Aeronautul (1963), Dimineaţă în Suedia (1964), O călătorie în centrul pământului (1966), Fraţii Wright sosesc la Kitty Hawk (1968), Declaraţii de dragoste (1968), O femeie se fardează (1969), Camera caldă şi camera rece (1972).
Marin Sorescu — Cum ai putea caracteriza poezia suedeză de astăzi?
Lars Gustafison - Când am început eu şi colegii mei de generaţie să ne manifestăm, situaţia poeziei suedeze era cam aceasta: se ajunsese la un adevărat hăţiş de simboluri, în care era foarte greu să te descurci, să te mişti. Noi, tinerii, eram baraţi de faza barocă a modernismului scandinav. Când spun noi, mă gândesc la Goran Sonneri, Goran Palm, Thomas Transtromer şi alţii. Voiam o poezie mai simplă, care să spună
I    ceva. Deci noutatea adusă de generaţia noastră a fost simpli-1    fi ca rea limbajului poetic. Nu era cine ştie ce filosofie aici, dar I    asta s-a resimţit ca ceva pozitiv. Cred că e foarte important de f    a păstra caracterul magic al poeziei. §        - Ce înţelegi prin asta?
I — Dacă vrei o formulă, ar putea fi aceasta: simplitatea şi
magia este adesea acelaşi lucru. Trebuie să-i dai lumii caracterul magic al obişnuitului, să-i redescoperi electricitatea. Să permiţi
1 obiecrelor, fiinţelor să devină vizibile - oamenilor mai ales — să le redai exisrenţa. Acest program nu e prea departe de prag-
î matismul lui Francis Ponge. Evident, în cursul anilor, poezia mea s-a schimbat. A devenit mai personală, mai autobiografică, în orice caz, nu aşa de formală, ca la început. Şi estetica mea
- a evoluat - vreau să cred. Când eram tânăr, mă bizuiam pe o estetică destul de relativă. Dacă cineva mă întreba: de ce e frumos acest tablou, răspundeam: pentru că foarte multe persoane
\     îl acceptă. Lucrurile însă sunt mai complicate. Gândeşte-te la
►     un arheolog care ar face săpături, undeva în deşert: descoperă
" ceva şi, înlăturând cu o pensulă nisipul, are bucuria de-a vedea cum ies la lumină contururile unei amfore, să zicem. Arta începe ca un lucru subiectiv, dar ajunge a fi ceva obiectiv. Un lucru pe care îl găseşti. Acesta e miracolul.
— Şi dacă nu-l găseşti, aşa-i că dispare orice miracol?
— Bineînţeles, nu sub orice dună de nisip zace o amforă; poţi da de multe ori şi peste nişte schelete şi acesta încă ar fi un caz fericit.
— Eşti un inspirat, scrii repede?
— Poezia îmi vine foarte repede - ori nu-mi vine deloc. Când îmi vine, îmi vine periculos de repede. Aproape că nu
Ie o muncă cinstită, solidă. Cu proza se schimbă povestea. Nu revin prea mult asupra poemelor, adică nu transform prea mult forma iniţială.
1398
MARIN SORESCU
JURNAL
1399
— Paralel te-ai exercitat şi ca eseist, ai făcut critică. Unii spun că nu e bine să fii lucid, adică să ai păreri prea clare, că asta strică inspiraţiei, ţi-o usucă, devii prea cerebral.
— Prostii, nu te lua după ei.
— Eu nu mă iau, dar îmi era teamă ca nu cumva tu...
— De altfel, critica e o treabă jurnalistică. Dar proza e într-adevăr o muncă. Trebuie să zăboveşti mult la masa de lucru.
— Văd că asta te cam sperie...
— Da, bineînţeles. îmi e groază că stau ca un popândău, ore întregi, privind o foaie de hârtie. Pe de altă parte, e chiar agreabil să scrii un roman: continuitatea în acţiune e un sentiment de securitate. Ce iubesc în proză e exact ce nu-mi place pentru că lipseşre la poezie: continuitatea.
— După nuvela pe care ai citit-o la „Mixed Media "acum vreo două săptămâni, s-ar părea că această continuitate de care vorbeşti e luată în sens foarte larg. Nu excluzi din acţiune absurdul. Dacă l-ai citi pe Urmuz,, sunt sigur că ţi-ar place. Caută în revista Akzente, au apărut câteva bucăţi acum câţiva ani, cu o prezentare de Eugen Ionescu. Ionescu recunoaşte în straniul prozator român un precursor al său. Dar, revenind la proza pe care o scrii, cum ai evoluat? Ca să vorbim în limbaj critic.
—Am început ca simbolist, pentru a ajunge la realism şi chiar mai mult decât realism, cum era cazul în nuvela Eficacitatea pe care ai ascultat-o. Poezia şi proza sunt meserii absolut diferite. Dacă scrii mereu poezie, devii tot mai „poetic", viziunea ţi se îngustează, sărăceşti (chiar şi material). De altfel, sunt numeroase cazurile celor care s-au ocupat şi cu altceva. Poezia în sine e un lucru discutabil.
— Care ar fi problema poeziei, la ora aceasta?
— Să nu devină un lucru ornamental. Această problemă se pune mai mult în ţările de Vest. Metoda industrială de a produce viaţa a distrus funcţionalitatea artei. Trebuie să te lupţi pentru a o revitaliza. Bineînţeles, aceasta trebuie privită diferenţiat. Există eforturi care sunt mai efective şi eforturi sterile.
I Un exemplu pentru ultimul aspect: concretismul. Nu-mi place I poezia concretă. Sunt, cum îţi spuneam adineauri, pentru sim-I plificarea gestului liric, până la contactul cu vorbirea zilnică. I Numai când ajung aici cred că pot realiza minunea. Artificială j mi se pare şi poezia care pleacă de la droguri şi stări de halu-| cinaţii. Mai interesantă este metoda liricii reprezentative; a te , face exponentul unei categorii de oameni. Contradicţia: poezia e totuşi un act individual ; trebuie să fii atent să nu cazi în ; mimarea unor sentimente. Pentru că nu ştii niciodată ce e în « sufletul omului, în sufletul aproapelui, ■f - Câteva nume de poeţi preferaţi?
— Vii sau morţi?
— Viii
— Vasko Popa, Herbert Zbigniew, Robert Bly, Simpson, parcă Guillevic, Enzensberger... Cel mai bun poet german din ultima vreme rămâne totuşi Paul Celan.
| —De acord, mai ales că a trăit multă vreme la Bucureşti. Ştiai?
î — Nu ştiam, ţi-am spus eu că...
| - Mare pierdere pentru poezia germană că a murit.
— S-au prăpădit o mulţime de poeţi buni în ultima vreme, k      Auden, Neruda.
— Am rămas singuri, observ eu, uitându-mă înjur. Şi ca să schimb vorba. Eşti fericit?
— De ieri, da. Am linişte şi pot să mă concentrez. Dar asta nu durează decât o zi sau două; începe să m-apuce dorul de casă, de copii. Iar pe plan internaţional, există destule motive de îngrijorare: atâtea crize, atâtea probleme, conflicte politice. Adică, vorbind pe şleau: ai avea de ce să fii pesimist. Lucrul straniu e că, dincolo de astea, se speră, se lucrează ceva. Câteodată poţi fi în acelaşi timp un pic pesimist şi foarte fericit...
...Cazul lui Lars Gustafsson. Acest scriitor suedez are 21 de cărţi în spate. E totuşi sfios şi plin de bună-cuviinţă, ştiind să I        zâmbească şi să guste o glumă. în cărţile sale îşi pune energic
1400
MARIN SORESCU
JURNAI.
1401
problemele cele mai spinoase ale lumii contemporane. Omenirea e, până la urmă, o problemă personală a fiecăruia dintre noi. Când am spus c-am rămas foarte singuri, m-am referit Ia faptul că nu mai eram decât noi în restaurant şi băusem tot
5 ceaiul. Am plătit nemţeşte, cum e obiceiul aici şi am plecat, fiecare la treburile lui.
Am de făcut un drum mai lung, pe jos. Mai întârzii puţin în forfota gării Zoo, pe unde trece şi trenul care pleacă la Bucureşti. Lumea a ieşit de la slujbă. Forfota pietonilor nu e
i întrecută decât de forfota maşinilor. Om lângă om şi maşină lângă maşină. Din Gedăchtniskirche, despre care vorbeşte Mateiu Caragiale în Remember, a rămas numai partea din mijloc, cea cu ceasul. Acesta merge şi acum, dar limbile parcă se mişcă în gol. De o parte şi de alta s-au construit o turlă, în stil
; uşor american, şi o sală unde, sâmbăta, se cântă muzică de orgă de Bach. înghesuiala e puţin mai încolo: la Ka De Ve, cel mai mare magazin universal din Berlinul Occidental. Magazinele universale iau locul templelor. Omul încearcă un sentiment mistic, cade în extaz în faţa soldurilor de stămburi, a vitrinelor
1 cu inele şi broşe, a umeraşelor cu haine de blană. Parcă ar fi în faţa unor moaşte. Mereu îi tresare inima: alte reduceri (iluzorii) de preţuri. Ca şi când ar fi orice moment pe punctul de-a pune mâna pe nişte moaşte de ocazie. Te descalţi înainte de-a intra în moschee. La magazinul universal vii ca să te încalţi şi să te îmbraci cât mai bine. Mă strecor prin societatea de consum ca prin urechile acului. Nu vreau nici să fac pagube, nici să aduc beneficii. Mai casc gura prin faţa chioşcurilor cu ziare. Litera tipărită, mirosul de plumb! De obicei pe alături se află şi un Imbis, unde poţi mânca un Bratwurst cu sos şi bea o bere. Nu poţi cumpăra toate ziarele din lume — asta te-ar şi încurca, multe ştiri sunt contradictorii. îmi fac obişnuita lectură zilnică de titluri de articole. „Trăim pe un vulcan" (Nu mă miră). „Ne vom cumpăra iarăşi cai?" „Au apărut calendarele pe 74". „Două milioane DM în 90 de secunde. Cel mai mare furt din istoria
încercată a furturilor de DM" (De la banca din Frankfurt. Dar de ce în 90 de secunde? Hoţii au câştigat cumva şi vreun pariu?), „Măria Callas dă şoferului 10 pfennigi bacşiş". (Poza şoferului de taxi rămas perplex.) Trecând mai departe, îmi atrage atenţia o reclamă pentru televizoare vechi: fotografia mă- 5 rită a unui tip în costum vărgat, care scrie cu creta pe o tăbliţă: „Mai ieftin decât atât ar fi o crimă". în sfârşit, iată şi soarele. Se vede ca printr-un ciob afumat. N-am citit nimic despre vreo apropiată eclipsă. Nordul, oricum se resimte. Dar în Suedia, cum o fi în Suedia? Discuţia cu Gustafsson mi s-a părut tonică, w Am descoperit chiar o băutură comună: „miedul". Fraţii Jderi se cinsteau parcă destul de des cu mied. în suedeză se pronunţă la fel şi e tot pe bază de miere. împăraţii bizantini aveau gărzi personale formate din suedezi. Ar putea fi vorba deci de o influenţă... bizantină? Ipoteza lui Gustafsson. Ori directă, de '5 la suedezi la noi, ori invers? La urma urmei, ori de unde ar veni o băutură, e binevenită. Bine că există. La un stop, îmi vin în minte nişte versuri din poezia sa, Maşinile: „ Unele maşini s-au ivit devreme, altele mai târziu./în afara timpului pentru care au fost create/ Lumea nu are loc pentru ele./Ghiuleaua lui Heron. 20 Catapulta. Arcul voltaic". Versurile lui ţi se strecoară cu perfidie în memorie, tocmai pentru că pornesc de la nişte observaţii aparent banale, dar luminate la flacăra arcului voltaic. Au forţa advărului redescoperit. I-am spus că i-a apărut o carte şi-n româneşte. într-o traducere foarte bună. Da, ştia. S-a mirat cât 2: de informaţi sunt cititorii noştri.
Gustafsson s-a dus întins acasă. Parcă-1 văd urcând ca deus in machina în liftul acela misterios, care, zguduindu-1 din temelii precum o rachetă, l-a proiectat sus, la ultimul etaj, la masa sa de scris. Sunt sigur că a şi început o nouă piesă, ori un nou roman. Grăbesc şi eu pasul. Nu e bine să ne-o ia suedezii prea înainte.
30
R8«f,^x
JURNAL
1403
DIALOG CU ELIAS CANETTI
27 mai 1974 Berlinul Occidental
Elias Canetti- Româna este, din păcate, singura limbă 5 latină pe care n-o vorbesc. Dar cred că nu mi-ar fi greu s-o învăţ. Am petrecut şase ani lângă graniţa dumneavoastră, la Rusciuc, am fost în vizită pentru câteva săptămâni la Braşov. Tatăl meu a făcut şcoala la Braşov.
Marin Sorescu-Aţi semnat romane, teatru, eseuri. Ce credeţi, io trebuie să se specializeze scriitorul sau nu?
— Nu, dimpotrivă. Nu există o regulă în acest sens. Eu n-am scris poezie. Adică, n-am publicat. Vreau ca fiecare operă să aibă un caracter unic, să nu se repete. Ceea ce scriu acum nu trebuie să semene cu ce-am pus pe hârtie ieri. Când observ o tendinţă
15 de asemănare, arunc.
— Cum aţi scris Orbirea?
— Când eram tânăr intenţionam să fabric şi eu o comedie umană în 8 volume - dimensiuni modeste! -, care să exploreze până la limitele nebuniei. O iluminare de la limită. După
20 romanul Orbirea, am văzut c-am spus totul şi-am renunţat la celelalte şapte. îmi place mult Gogol. Ce mă interesează e limbajul special al fiecărui personaj. Orice caracter e exprimat cu un număr limitat de cuvinte. O femeie simplă gândeşte şi se exprimă într-un limbaj restrâns. Gogol e neîntrecut meşter
25 în zugrăveală. Unde dă cu bidineaua nu se mai şterge. Poate
că ceva din sufletul său să mă fi atins şi pe mine. Dacă ne r   gândim însă la Suflete moarte aceea este o frescă lineară. La mine e vorba de o structură definită.
- Suflul acesta satiric provine, în cazul dumneavoastră, din scepticism? 5
- Nu. Ce-am spus în roman e crud, dar eu doresc să fie mai bine. Există acum un curent de literatură neagră, care mă revendică, dar nu aparţin, de fapt, acestui curent. Centrul filosofic al cărţii este lupta crâncenă contra morţii. Freud crede că există un instinct al morţii. Freud crede că există un instinct al morţii io în om, care îl mână spre distrugere. Eu nu accept asta, sunt împotrivă. Există desigur multe distrugeri, dar să nu luăm asta
ca o tendinţă fundamentală a omenirii, un rău de care nu se poate scăpa. Eu privesc poeţii, artiştii în general, ca o pasiune constantă a omenirii pentru imortalitate. Ei sunt un fel de precursori, cei 15 care prelungesc viaţa, apăsând pe ceea ce e frumos.
- Sunteţi pasionat de civilizaţiile vechi. De ce le studiaţi?
- Ştiu şi eu? Poate pentru a le cunoaşte mai bine. Poate pentru că şi eu sunt vechi. (Zâmbim amândoi. Domnul Elias
*    Canetti are aproape 70 de ani, dar nimic mai vital decât 20 Domnia-sa.)
- Care e moştenirea pe care ne-au lăsat-o societăţile primitive?
- Una foarte mare. Societăţile primitive nu cred în moarte. Există credinţa că fiecare moarte e un asasinat, un lucru nenatural. Iată o mare învăţătură. Am o pasiune sălbatică (dom- 25 nul Canetti zâmbeşte iarăşi) pentru toate miturile. în englezeşte poţi găsi multă literatură documentată, iar dumneavoastră aţi dat un mare savant în materie, pe Mircea Eliade. Din studiul
: miturilor am învăţat importanţa traxisformării. Ceea ce distinge : omul de animale e că omul este o colectivitate. în individ sunt 30 mai mulţi inşi, mai multe personalităţi. Nu e nou. Poeţii au mai spus-o. Dar am ajuns la concluzii interesante. Orice om are, latente, mai multe talente. Greşeala societăţii de azi e specializarea. Societatea viitoare trebuie să dezvolte toată paleta de
1404
MARIN SORESCU
JURNAI.
1405
înclinaţii ale individului. Să-1 obişnuiască şi cu meserii diferite. Aici artiştii sunt privilegiaţi, pentru că pot uza în creaţie de talentele lor multiple.
- Atunci înseamnă că arta e un fel de energie atomică, ne-5 descoperită încă.
- Da, e bine spus. Rezervorul nemaipomenit de energii care există în fiinţa umană!
- Câteva cuvinte despre Nunta.
- E o piesă violentă. Sentimentul posesiunii, în căsătorie, io duce uneori, la o distrugere totală. E ca un cutremur permanent
în casă! Am publicat trei piese. Altele trei sunt inedite. Trebuie distanţă în aprecierea unei opere. Scriu şi pun deoparte. Dacă-mi mai place peste câţiva ani, public. Nu-mi sunt la inimă acei care se pornesc prea iute, aruncă pe hârtie zece, 15 douăzeci de pagini fără să ştie nici ei ce urmează.
- Opinia dumneavoastră despre absurd, structuralism?
- în teatrul meu sunt poate şi lucruri absurde - dar nu ţin de modă. în ce priveşte structuralismul, ca mod de gândire, am multă îndoială. Există lucruri în Levi Strauss care sunt rele. Aşa
20 e pesimismul său total. Ştiu de unde i se trage. El a studiat vechile societăţi din America. Triburi mici de câte o sută de persoane, care mor pe rând şi tribul dispare. Asta ar fi în mic şi soarta omenirii. Adică fără speranţă. Eu nu gândesc astfel. Structura devine totul în acest curent. Grămăticii au instaurai
25 un fel de dictatură.
- Dictatura literelor asupra cuvintelor.
- Savantul meu din Orbirea poate fi considerat un fel dc precursor al structuralismului. Asta mi-ar displăcea.
- Am citit cu mult interes studiul despre mase.
30 - Am încercat să disting între diferitele forme de mase. Unele sunt foarte periculoase, altele au un rol pozitiv. Am lucrai aproape toată viaţa la cunoaşterea lor. Am crezut în cele revoluţionare şi cred şi acum. Am văzut apoi masele fasciste. Există şi mase religioase. Eu examinez comportarea lor psihologică.
4 încă se mai pot aduce contribuţii la cunoaşterea acestora, nu s-a făcut totul. Sentimentul puterii e, în nucleu, în sentimentul puterii faţă de un mort. Sunt inşi care se vor înconjuraţi de mii de morţi. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât beţia puterii e mai ameţitoare. Ia Hitler sentimentul puterii apare chiar în timpul 5 primului război mondial.
- Ceva despre „Jurnal".
— Nu e un jurnal în sensul strict. Când am început să lucrez serios la Masele şi puterea, am devenit sclavul unei munci care m-a copleşit. Vedeam ce nebunii s-au făcut în istorie. Asta era io teribil şi aproape nu mai puteam trăi. Şi atunci, pentru a-mi prelungi existenţa am început să scriu în fiecare zi, o oră doar,
ce voiam. Liber. Şi aşa s-au născut însemnările. Aveam foarte multe caiete pe care nu le-am considerat „opere". Recitindu-le, m-am gândit că ar putea interesa. Am publicat o mică parte. 15 După cum eu sunt foarte recunoscător culturii pe care am asi-jf    milat-o, tot aşa alţii ar putea beneficia de modestele mele desco-I    periri. Poate că cineva va da peste acest rezervor de idei şi va I    exclama: „Ia te uită!" sunt acolo de toate. Jurnalul înseamnă *    contrariul operei finite, care are structură. Când l-am publicat, 20 am crezut că va interesa doar poeţii şi prozatorii. Dar am fost uimit să-1 văd printre lucrările cele mai citite. Asta se explică prin caracterul său nesofisticat. Aşa cred că trebuie să fie jurnalele - lucruri începute, sugestii, idei, pe care să le preia şi să le termine alţii. Da, interesul provine din faptul că nu sunt ter- 25 minate, sunt proteice, conţin viaţă neliteraturizată. Operele ter-i    minate devin, într-un fel, cadavre. Atunci oamenii lasă cadavrele, au chef de viaţă. Merg spre note, însemnări.
M-am despărţit de Elias Canetti, acest fanatic al optimismului, cu un sentiment tonic. Preponderente sunt totuşi forţele 30 cele bune din om şi din natură. Aceasta e concluzia la care a ajuns domnul Elias Canetti, după o viaţă întreagă de studiu, scrutând tainele sufletului si iscodind lumea.
JURNAL
1407
UN POET CA O IEŞIRE LA MARE
Artur Lundkvist stă la bloc. Cerul e jos şi, din când în când, se amestecă în hârtiile sale. Când bate clopotul la biserica din apropiere, pinii sună larg ca foioasele. în spatele blocurilor, pie-5 trele par pâini scoase din cuptor. în dimineaţa aceasta de iarnă lumina patinează pe pietre şi alunecă în mare. Stockholm-ul are la hlamidă nasturi de apă. Sideful Balticii străluceşte după case, golful, ţine loc de curte şi de grădini.
îmi amintesc de la Bucureşti înfăţişarea sa zdravănă, bort nomă, de voinic al nordului, cu multă lumină pe faţă. După câţiva ani îl întâlnesc la fel de sprinten, amabil'şi dispus - chiar dacă e extrem de ocupat cu voiajele, primirile, Academia, să purtăm o discuţie. Ambianţa apartamentului său e plăcută, tablouri, cărţi imense ale prietenului Neruda, care îl vizita aici 15 deseori (cărţile sunt nişte ediţii tablou, pot fi înrămate). Distinsa poetă Măria Wine, soţia artistului, ne înconjoară cu pahare, să ni se dezlege limbile. Artur Lundkvist vorbeşte spaniola... nu mă hazardez... şi engleza. O alegem pe aceasta din urmă. Pus în astfel de situaţii, îmi amintesc preparativele care 20 se făceau înaintea duelurilor, desemnarea armelor: pistol, sabie şi măsurarea distanţei. Aşadar vorbim englezeşte, de la doi paşi. Nu mi-am notat ce am spus eu despre poezie, crezând c-o să ţin minte, şi ştiind că, la o adică, pot găsi oricând altceva. Iată răspunsurile maestrului:
Artur Lundkvist - Cred că poezia câştigă tot mai multă influenţă, chiar dacă nu are atâţia cititori ca proza. Sarcina ei e de a se menţine la un înalt nivel artistic. Poezia modernă a descoperit zone noi în fiinţa umană. în acest sens se poate vorbi de funcţia de cunoaştere a lirismului. 5
îmi sunt cunoscute eseurile valoroase şi cercetările întreprinse de interlocutorul meu în domeniul esteticii. Şi-a defrişat singur pădurea: întâi a tradus poeţi destul de diferiţi, apoi a încercat să le pătrundă, teoretic, sistemul. Un Lundkvist în halat de pădurar şi în „pădurea de simboluri", luând în mână io şi examinând calitatea rumeguşului de stejar şi luminozitatea foşnetelor.
Marin Sorescu - Cât de departe poate merge descoperirea? Există şi pericolul de a pierde legătura cu lumea.
- E un câmp imens pentru descoperiri. Şi chiar dacă acestea 15 sunt complicate, merită osteneala. Poezia trebuie să transforme lucrurile intelectuale în viziuni senzoriale şi senzorialul în abstract. Ea acţionează, după cum vedeţi, ca o roată, nimic nu lasă aşa cum e, modifică totul, căci nu numai calcă - ea, roata -dar şi învârte, schimbă mereu perspectiva. Adevăraţii creatori 20 îngemănează gândirea cu simţirea. Lirica italiană hamletizează prea mult. Puţină retorică e necesară, dar nu prea multă. Retorismul acesta e un fel de pregătire pentru inspiraţie, cum ar fi invocaţia către zeiţă în epopei.
Vorbim apoi despre poeţii tineri suedezi, pe care îi cunosc 25 mai bine. Nu scriu acum ce cred eu despre ei, spun altă dată, mai pe larg. Să vedem ce părere are domnul Lundkvist:
- Sunt mai mulţi buni. Lars Forssel, Tomas Transtromer, Sandro Key-Auberg, Gunar Harding, cel mai tânăr, este viguros, acum aflat în câmpul magnetic al lui Appolinaire, şi-al ameri- 30 cânilor. Foarte productiv este Sonnevy, dar în pericol de a trivializa poezia scriind despre orice. Lars Norrel experimentează
1408
MARIN SORESCU
JURNAL
1409
un fel de înşiruire de idei fixe în versuri. Poate că o picătură de folie e necesară, dar una mică, nu mai mult, un vârf de ac. Adevăratul creator trebuie să combine realismul, şi<asta se face aproape de la sine, cu fantasticul. Aşa cum se-nvârteşte roata. 5 Nu se pot absolutiza experienţele. Există poeţi populari proşti şi există poeţi populari geniali. Există absconşi mici şi „dificili" mari şi populari în acelaşi timp. îmi place poezia cu cinci degete - căreia să nu-i lipsească nici una din posibilităţile de a veni în contact cu claviatura simţirii.
io       (Un moment de linişte. Să-1 întreb despre planuri? Fie ce-o fi!)
— Ce planuri aveţi?
— în curând îmi va apărea un roman despre Alexandru Macedon. L-am conceput ca pe un poem epic. Mă interesează istoria. Romanele istorice pot fi alegorii, pentru că istoria se
15 repetă - nu orice, esenţa. Ies alegorii chiar când autorul nu intenţionează acest lucru. (Merge în bibliotecă şi îmi aduce o carte a sa în româneşte, Voita cerului.)
— Credeţi că poezia e traductibilă?
— Da, cea modernă mai ales. Am tradus peste 20 de volume 20 de poezie din franceză şi engleză. Câteodată, citindu-mi versurile în spaniolă sunt surprins, găsindu-le parcă mai bune. Poetul nu trebuie să fie aservit muzicii, muzicalităţii, ci să-şi păstreze independenţa. Să conţină şi gânduri. Rimbaud a fost primul mare modern.
25 Mai vorbim de una, de alta. Ce ştie domnul Lundkvist despre literatura română, ce ştiu eu despre cea suedeză? Scor egal, cinci-şase la cinci-şase. Suntem de acord că trebuiesc sporite eforturile. Când a fost în România, printre alte amintiri plăcute, şi un incident. A plecat cu trenul şi la graniţă vameşii
30 l-au pus să-şi numere banii. El spune că a fost invitatul Uniunii Scriitorilor şi pronunţă numele lui Zaharia Stancu. La auzul numelui lui Zaharia Stancu miliţienii au făcut drepţi şi l-au salutat. Domnul Lundkvist râde din toată inima. Ei, se
| întâmplă spun eu... Să iau metroul ori autobuzul? Aşteptând I autobuzul, deschid Copacul cu peşti, o antologie din opera * poetului în eleganta colecţie „Reclam". Ce mi-a scris? „Lui Marin Sorescu prietenia care trebuie să-i unească pe poeţii din ţări diferite". (în astfel de ocazii se face un schimb de „The best 5 wishes" americăneşte, şi fiecare e mulţumit.) Citesc pe nerăsuflate, în aerul rece în care se simte surâsul Golfitream-\A\x\ poezia care deschide volumul:
DĂ-NE UN VIS
Muncim undeva în adânc, precum într-o hrubă 10 Ochii ni-s plini de funingine. Mâinile noastre sunt răngi
neîncovoiate şi puternice ciocane.
Dă-ne vis luminos, fii pentru noi ca o soră care ne însoţeşte şi poate sta de partea noastră în întuneric, *■ care ne mângâie cu vorbe, însufleţitoare şi ne pune mâna-i 15
răcoroasă pe frunte.
Dă-ne un vis despre lumina zilei, acolo, undeva departe, despre vântul de afară, despre tresărirea pământului şi a florilor în ploaie, despre copacii care îşi înalţă îmbelşugate coroane ceruite, despre casa de-acolo cu micile-i 20 fericiri, despre râsul copiilor săi dimineaţa, când se spală, ori seara când ultimele mingi dansează sub stele.
\      Dă-ne un vis luminos - şi mâinile noastre vor deveni din nou ciocane puternice şi răngi neîncovoiate
Lucrăm undeva în adânc, într-un sicriu, 25 Am avea nevoie de-un vis luminos.
Poezia a fost scrisă în 1929. Omul pe care-1 cunosc e întreg !      aici, simplu, profund, fratetnizând cu oftatul de pretutindeni. Nu, mai bine iau metroul. Staţia e mai departe, am timp să-mi prelungesc bucuria. Să-mi pun impresiile la punct. Ce-o fi în 30
1410
MARIN SORESCU
caietul meu, Dumnezeule? Dar să deschid să văd dacă-mi mai înţeleg scrisul. Prefer să citesc din carte. Ia să mai scuturăm noi Copacul cu peşti. Un poet adevărat într-o ţară face cât o ieşire la mare.
5 CEL MAI MARE
Soarele, care răsare şi luminează ţara
ploaia, care cade şi, vâjâindpeste păduri, munţi şi mări, trece mai
departe,
primăvara cea care dă împărăţia pământului W în grija unei zeiţe roditoare
cercurile verii şi foşnetul grânelor,
furtunile toamnei şi poamele căzând în iarba veştejită
roua dimineţii, cântecul păsărilor şi mireasma pământului,
jăratecul amiezii, 15 cenuşa amurgurilor şi ultimele sclipiri în ferestre,
răcoarea nopţii, geamătul,
omul care ară câmpul şi satură maternul pământ femeia care aprinde focul, coace pâine, rămâne gravida, face copii şi-i alăptează la sân 20 toate acestea sunt mari şi pline de-o nesecată poezie.
Şi ce sunt, faţă de acestea, numele, gândurile şi literele noastre ?
O astfel de meditaţie îmi e foarte apropiată. Omul cu care am stat de vorbă până mai adineauri, călătorul neobosit, scrutătorul de peisaje dar şi de universuri culturale, mă urmăreşte 25 multe zile de peregrinare prin Suedia, zâmbind prieteneşte, cu gustul de adevăr al prestigioasei sale creaţii...
ACASĂ LA ANTONIO BUERRO VALLEJO
miercuri, 6 mai 1979 Madrid
De la Puerta del Sol, câteva staţii cu metroul, într-un cartier de blocuri. Am ţinut ca în aceste câteva zile petrecute la Madrid 5 să-l văd pe autorul piesei Generoasa fundaţie, care m-a entuziasmat anul trecut la Bucureşti, în montarea inspirată a lui Horea Popescu (Teatrul Naţional). Chiar aşa cred că i-am spus |      domnului Vallejo, la telefon, că aş dori o discuţie cu autorul \      dramatic. Curios: numărul de telefon mi-l dăduse poetul Lasse io t      Soderberg din Malmo, care i-a tradus piesa mai sus amintită ?      în suedeză şi s-a bucurat, îmi spunea, de mare succes la Stockholm. •       El nu reuşise să-l vadă, Vallejo primeşte rar, este un izolat. Nu stă prea bine cu sănătatea. Este un om slăbuţ, cu ochii vioi, părul rar şi cărunt. Figură de suferind. M-a primit, scuzându-se 15 că-l găsesc în pijama. Azi-noapte a dormit prost. Trecem în birou. Biblioteca - pe pereţi desene.
Marin Sorescu -Aş vrea să ştiu părerea dumneavoastră despre dumneavoastră.
Antonio Buerro Vallejo - Pot să spun multe lucruri proaste. 20 {       Cred că noi toţi, scriitorii, suntem în căutarea unor proiecte pe l       care nu le vom găsi niciodată. Dar pe acest drum, putem găsi i       câteva lucruri. Aceste mici lucruri sunt tezaurul nostru. Din fericire sunt un tezaur suficient. Pentru pacea noastră, pentru împăcarea cu noi. Acest acord cu noi înşine, găsit prin exerciţiul 25 artei, nu este un acord static, este un acord dinamic, cu multe
1412
MARIN SORESCU
JURNAL
1413
satisfacţii şi asta ne permite să ne urmăm drumul. Viaţa socială care ne înconjoară ne dă totdeauna subiecte şi motive pentru dinamismul nostru. De aceea şi piesele pe care Ie scriem azi nu mai sunt piesele pe care le-am fi făcut în trecut. Putenrfi fericiţi, dacă această evoluţie personală este o evoluţie pozitivă. Pentru că noi şum bine că există mulţi scriitori ale căror ultime cărţi sunt mereu mai proaste. Este un pericol pe care-1 avem cu toţii. Dar există de asemenea posibilitatea ca, fiind atenţi, cu ochii deschişi asupra realităţii, creaţia noastră să fie din ce în ce mai bună.
- Sunteţi un optimist, domnule Vallejo?
— Optimist este excesiv spus. Sunt, mai bine zis, un om cu speranţe. Speranţa cea mai bună este speranţa care cunoaşte bine cauzele şi motivele disperării.
- E bine că ajungem aici. Spuneţi-mi ceva despre dumneavoastră, câteva amănunte biografice.
— în adolescenţă am fost pictor. Mi-am început studiile la Belle Arte, în Madrid, în 1934. Desenam, pictam din copilărie. Am studiat doi ani. Aici m-a prins războiul civil. Am făcut războiul ca republican şi la sfârşitul lui am participat la o mişcare clandestină, am fost închis şi condamnat la moarte. După un timp, pedeapsa mi-a fost comutată. Am stat şase ani şi jumătate în închisoare, în diferite oraşe. La Madrid, la Dveso, din nou la Madrid, apoi la Ocana - de unde am ieşit, în fine, la lumină. Deci n-am putut să-mi continui studiile de artă. De pictură însă nu m-am lăsat. Am început să scriu însă şi teatru, aproape fără speranţă. în 1949 am concurat, tot aşa fără speranţă, la premiul cel mai important din Spania, Premiul „Lope de Vega". A fost o surpriză să aflu că mi-a fost decernat pentru piesa Istoria unei scări. Piesa s-a jucat la teatrul spaniol şi-a avut un foarte mare succes... Aceasta mi-a permis să încep profesiunea de dramaturg, cu mai mult curaj. Dar cu aceasta au început şi dificultăţile. Trecutul meu politic era un obstacol foarte mare pentru o dezvoltare normală, ca literat. Oricum, anii au trecut,
eu am scris, cu succese şi eşecuri, şi astfel mă prezint acum în faţa dumitale. (Domnul Vallejo zâmbeşte, blând.)
- în România eram de faţă când spectacolulfăcut de Horea Popescu cu Generoasa fundaţie şi prezentat la Festivalul naţional de teatru de la Braşov a fost îndelung ovaţionat şi-a primit premiul întâi. Eu am aplaudat atunci foarte tare şi textul, deci, pe dumneavoastră. îmi place tonul pieselor dumneavoastră. Vocea lor interioară.
- Nu sunt un scriitor prea fecund. Am scris 21 de piese în 30 de ani. Cea de a doua piesă a mea mi se pare reprezentativă: este un fel de nucleu al teatrului meu ulterior. Se cheamă în obscuritatea ardentă. Este o piesă un pic simbolică, despre o instituţie de orbi. O altă piesă: Cu cărţile pe faţă, jucată şi la Bucureşti, ca şi Somnul raţiunii.
- La Teatrul din Baia Mare, în regia lui Liviu Ciulei.
- Da, aşa cred. Aceasta este piesa mea cea mai jucată în lume. în fine, aş mai aminti Lucarna.
- Cum aţi caracteriza aceste piese ?
- Sunt nişte parabole, nişte piese metaforice. Străinii cred că noi am făcut în Spania o, să-i zicem, bună literatură parabolică din cauza lui Franco, din cauza cenzurii. Bine, există o doză de adevăr. Dar ar fi simplist, să fie doar asta. Noi scriem, cu cenzură sau fără cenzură, o literatură parabolică, metaforică, pentru că aceasta este o condiţie proprie artei. O condiţie care nu ne îndepărtează de realitate, ci dimpotrivă, ne duce în chiar mijlocul realităţii. Am putea spune că anumite opere, piese, poeme create sub Franco, tocmai fiindcă sunt parabolice se plasează printre cele mai directe şi mai combative opere create în Spania timp de 50 de ani. în ultima vreme scriitorilor spanioli, şi mie, unii ne spun: „Bine, nu mai e cenzură, aşteptăm ca voi să scrieţi cu toată claritatea şi fără precauţii". Eu răspund: „Desigur, puţin mai multă claritate decât în trecut e bine, dar nu prea multă, fiindcă aceasta dăunează artei."
- Aţi scris şi poeme ?
1414
MARIN SORESCU
JURNAL
1415
— Mărturisesc cu toată modestia şi umilinţa că am comis şi poeme. Câteva. Nu sunt un bun poet liric, acesta e adevărul. Pot fi poet în teatru, nu în lirică.
— Ce credeţi despre momentul literar actual din ţara dum-5 neavoastră?
— E o întrebare complexă. Pentru a simplifica mult, eu cred că suntem într-un moment bun pentru poezie, pentru roman, povestiri în general. Din nefericire nu-i un moment bun pentru teatru. Există tineri autori interesanţi, dar nu un teatru redes-
10 coperit în sensul adevărat la cuvântului. Există un bun moment în cinema, film. Multe dificultăţi pentru film — ieri şi azi, aici la noi. Cu toate acestea avem regizori de film foarte mari.
— Ce poeţi vă plac mai mult?
— Dintre cei în viaţă? 15      - Da.
— Mulţi foarte buni. Unii în vârstă aproape clasici: Vincente Aleixandre, Damaso Alonso, Luis Rosales. Apoi poeţi din generaţia mea, sau mai tineri: Blas de Otero, Jose Hiero, Gabriel Celaya, Ramon Garcia Sol,
20 — Se discută mult, în toată lumea, despre angajare, despre rolul social al artei. Cum vedeţi această problemă?
— Arta are un rol social, evident. Chestiunea e de a şti cu exactitate forma şi dezvoltarea acestui „rol social". Există tendinţa de-a confunda menirea socială cu serviciile sociale. Nu
11 e acelaşi lucru. Există serviciul social al afişului publicitar, de exemplu. Dar, în artă, vocaţia socială este legată de structura proprie formei artistice. De aceea de multe ori nu-i uşor să vezi transcendenţa socială a unei piese, a unei poezii care, prima dată, îţi apare ca nonsocială. Dar ea este formidabil de socială!
v Trebuie să cunoaştem foarte bine în ce măsură arta îşi îndeplineşte misiunea ei, rămânând totuşi artă. Dacă arta nu ţine seama de specificul său, nu mai e nevoie de artă. Or, eu cred că ne e foarte necesar complementul artei, alături de gândirea raţională, pentru o înţelegere mai complexă a lumii. Nu vreau
să zic că arta e iraţională. Dar ea reprezintă un alt lucru decât gândirea strict raţională.
Nu ştiam că domnul Vallejo este şi pictor şi printre întrebări şi răspunsuri am început să fiu atent şi la desenele pe care le remarcasem de la început pe pereţi. Desene în peniţă, 5 executate cu o mână sigură şi minuţioasă, chipuri de inşi încruntaţi, energici.
— Sunt ale dumneavoastră? întreb, arătând cu capul şi insistând mai ales asupra unui chip de bărbat frumos, care îmi părea cunoscut. io
— Da. Camarazi de detenţie. Ştii că la puşcărie unii învaţă câte o meserie, fac figurine de şah din miez de pâine. Eu mi-am adus aminte de desen. Şi surprinzându-mi privirea asupra portretului înrămat cu multă grijă: Ştiţi cine este.
— Credea da. L-am mai văzut, dar nu ştiam că l-aţi cunos- n cut aşa de bine pe Hemandez... el este, nu? Poeziile lui sunt pline de ecouri.
— Am stat în aceeaşi celulă, o vreme. Pentru el n-a existat ieşire. Este singurul portret al lui făcut pe viu, şi din cauza aceasta e reprodus peste tot, cred că nu pentru calitatea dese- 20 nulu i, ci din cauza asta.
— îmi daţi voie să fiu reporter până la sfârşit? Aş dori să fotografiez câteva desene.
— Bineînţeles, bineînţeles. Putem face o poză şi împreună...
A chemat băiatul (cred că student, lucra la biroul lui în 25 camera de alături), a făcut prezentările şi l-a rugat să ne imortalizeze. Apoi am încercat eu meseria de fotograf amator (destul de amator, pentru că pozele n-au ieşit).
M-am despărţit de domnul Vallejo cu sentimentul că am cunoscut un om mare. Mare nu numai prin operă, dar şi prin ,w experienţa de viaţă, simplitatea şi modestia sa.
1
DIALOG CU HORIA DAMIAN
9 iunie 1979 Paris
Marin Sorescu - Cum ai ajuns la ideea de „colină"? 5      Horia Damian — Sunt aici două aspecte care trebuie deosebite. Primul e legătura cu copilăria, mai precis, cu am intirile din copilăria mea. Peisajul Dobrogei, gorganele scitice, aşa cum le-am înregistrat eu atunci, când mergeam cu căruţa cu tata, de la Constanţa la Mangalia. Pe vremea aceea nu erau trenuri i ori nu le-am văzut eu. îmi amintesc de un drum fantastic cu căruţa. Acesta e aspectul biografic. Celălalt ţine de tehnic. O simplificare a formelor şi în acelaşi timp o idee ieşind din geometrie. Geometria pură nu m-a interesat. Lucrările pe care le-am făcut prin '51—'53 utilizau geometria, dar nu ca efect geometric al picturii, ci ca un efect liric. în exagonul acela pe care îl vezi pe perete — din 1953 - faţetele nu sunt egale. Ideea este o idee lirică, liberă, utilizând geometria. Colina rezultă dintr-o nevoie de simplificare şi se acordă totodată cu concepţia mea profund antigeometrică în sens matematic.
- Despre celelalte faze, până la coline. Ar fi interesant să aflăm chiar de la maestru comentariul detaşat — şi în cunoştinţă de cauză — al acestui parcurs.
- Eu inventez puţine forme. Toate formele mele sunt intuitive şi spontane. Desenez fără gânduri preconcepute. Formele
JURNAI.
1417
vin singure. Nu sunt calculate, nu rezultă dintr-o combinaţie. Asta e o chestiune de inspiraţie...
— ...grefatăpe nişte obsesii.
— Inspiraţia în sine nu valorează nimic. Ea e valabilă dacă există o structură, dacă întâlneşti în drumul ei un substrat. Aş spune chiar altfel: pentru că există un substrat, există şi inspiraţia. Inspiraţia înseamnă o dispariţie a sistemului mental şi o priză directă cu substratul profund al formelor, al senzaţiilor care fac originalitatea artistului.
— Cu alfabetul lui intim, ocult.
— Materialul legat de un aspect etnic, nu e cum şi-1 închipuie lumea (de obicei folcloric). La Brâncuşi este vorba de o etnie transfigurată. Dacă substratul etnic nu e transfigurat de un aspect cultural, este inutilizabil.
— Care e ultima lucrare?
— Ar trebui s-o vezi. Este un oraş, un oraş întreg.
— Să nu fie tot Parisul, că-lştiu.
— îmi amintesc că în cartea de cetire erau nişte poze reprezentând cercuri avare. Mi-au rămas în minte. Am imaginat o sculptură formată din trei cercuri concentrice. Cam aşa. (îmi desenează pe un carton.) în centru e un tumulus, ca o colină. După asta vine primul cerc. După asta... un semicerc... apoi al treilea... Acestea sunt nişte tumulusuri. Patru. Aci e o intrare. Alta. Alta. Trei intrări. în total nouă intrări. (Terminat, desenul arată într-adevăr ca un oraş circular, un labirint circular, simplificat, străjuit de creneluri.) Cineva, văzându-mi lucrarea, mi-a pus sub ochi acest text din Bhagavat-Gita: „ The embodied soul, who has controlled his nature having rennonced all actions by the mind (inwordly) dwells at bast in the city of nine gates, neither working, nor causing tvork to by done" (Bhagavat-Gita, cap. V, 13). Ce zici?
— Ce să zic ? Cum se traduce ? Glumesc! Efrumos... pot să transcriu citatul?... „Sufletul încarnat care-şi domină perfect natura, renunţând mental la toate acţiunile (interioare nu exterioare)
1418
MARIN SORESCU
JURNAL
1419
se menţine senin în oraşul său cu nouă porţi, fără a suferi şi fără a fi cauza vreunei acţiuni". Sună frumos.
- (râzând) Dă-1 în englezeşte, mă, dacă eşti deştept.
- O să citesc şi eu cartea asta, poate constitui un motto mi-5 nunatpentru lucrările tale. Pornind de la gorganele din Dobrogea
tot la suflet ajungem, văzut mitic. Aş vrea să ştiu dacă ai mai adăugat vreo poartă oraşului tău, după lectură ?
- (râzând) Nici una.
Ne aflăm în locuinţa artistului, un apartament spaţios, sus io la etajul opt mi se pare, pe unul din marile bulevarde ale Parisului. Prietenul comun C.T., prin intermediul căruia l-am cunoscut pe Damian, era de faţă şi cred că el a fost cu ideea unui interviu. Eu studiam puţinele lucrări expuse prin casă şi ceream amănunte în legătură cu expoziţiile. Horia Damian -tt găsesc acum prilejul să spun - este unul dintre artiştii cu mare nume în lumea specialiştilor, modestia sa naturală şi un cod simplu, aproape ţărănesc, al discreţiei adăugându-se - ca nişte atribute în plus, în măsură să ni-1 apropie şi mai mult - la calităţile de mare pictor contemporan. Nu spun mai mult, veţi 20 vedea de ce. „De ce nu-i iei tu un interviu - dacă o să ţi—1 dea" -zice C. mustăcind şi încântându-ne în acelaşi timp pe amândoi. „Eu, ca să-ţi spun drept, chiar aveam de gând" - zic.
- (Cugetând) Poate pe săptămână viitoare.
- A, nu. Mâine plec. Hai să stăm de vorbă acum.
25 Si aşa am putut nota aceste preţioase mârtufisiri ale compatriotului zgârcit la cuvinte şi declaraţii artistice. Ne-am dus la atelier, într-o altă parte a Parisului. Pe drum, pictorul se arăta preocupat de discuţia noastră şi oarecum îngrijorat de modul în care o voi reda, spre a ne salva de stereotipia obişnuitelor
io interviuri.
- Nu da date de expoziţii, nu vorbi de cea de la New York. Lasă-i pe specialişti. în asta sunt mai tari decât tine, au fişe, spun că n-a fost în '76 a fost în '75 etc.
— Ai dreptate. N-o să le fac concurenţă. Voi reda discuţia noastră întocmai. Sper să am timp altă dată să scriu ceva deosebit, 5 ceva ca un poem, despre lucrările tale care îmi plac foarte mult (şi care la noi am impresia că încep să facă şcoală, printre tineri). Aş vrea să pot să-ţi execut şi eu un portret (din cuvinte, bineînţeles), să te văd printre colinele tale, ca un faraon ieşit să fumeze în faţa piramidei. Dar până atunci am crezut că este mult mai impor- io tant să te prezinţi singur. N-ai şi o poză?
JURNAL
1421
DIALOG CU CLAVO
1982, Madrid
Javier Clavo este unul dintre cei mai importanţi pictori spanioli din generaţia de mijloc. Am spus pictor? Este în egală 5 măsură sculptor, gravor, ilustrator de carte. Despre seria de gravuri închinate lui Azorin, Rafael Casariego scria: „Este evident că una din calităţile de bază ale gravurilor lui Clavo este puritatea liniei, rezultatul unui talent de rasă, a sensibilităţii şi a unei formule neobişnuite în zilele noastre. Ca gravor domină
w tehnica specialităţii, armonizând concepţia şi execuţia pe planşă cu o spontaneitate şi prospeţime greu de egalat".
Are un atelier imens, pe-o stradă în pantă, care duce la Piaza del Tores, loc frecventat cu entuziasm de artist. M-a convins să-1 însoţesc şi eu într-o duminică. Spania văzută fără o coridă -
15 e ca şi când te-ai întoarce de la mare fără să fi făcut baie. Ce să spun? Am suferit şi-am plâns pentru fiecare din cei şase tauri, extraordinari, sacrificaţi. Aceste animale superbe, care năvăleau în arenă clocotind de forţă şi sănătate, pentru ca după douăzeci de minute să fie scoase târâş, de nişte cai de circ. L-am deza-
20 măgit pe prietenul meu tot întrebându-1 cu spaimă: „Mai urmează vreunul?". Clavo mi-a explicat atunci toată tehnica tauromachiei. Păstrez chiar nişte schiţe cu coride „pentru un poet", desenate pe şerveţele. în tinereţe a fost toreador. Cunoaşte literatura şi toate operele plastice legate de subiect. La
25 muzeul stadionului figurează şi lucrări de-ale sale. Cum eu am
j| rămas, în continuare, de partea taurului, l-am rugat să mai A vorbim şi despre pictură. Despre pictura sa, mai ales, care mă m   interesează în cel mai înalt grad.
t        Ne aflăm, aşadar, în atelier. Am venit într-o fugă, de lângă |'    Puerta del Sol, dar tot am întârziat două ceasuri: mi-a sunat 5 î    ceasul! Timp în care pictorul a lucrat, uitând şi el de mine, că doar şi el e artist. îmi arată un peisaj abia terminat. Miroase a culori proaspăt amestecate, „nuntite" atât de armonios. Bem un ceai fără zahăr. Afară e foarte cald.
Marin Sorescu — Ce înseamnă pentru Clavo a picta? io Javier Clavo — Ceea ce înseamnă şi pentru tine poezia: a trăi.
- Se poate vorbi de un program riguros de muncă?
— Dacă aş şti ce-o să fac mâine, n-aş mai aştepta. Aş face de azi. Căci mâine s-ar putea să nu mai fiu. în ce priveşte pictura, sunt unul dintre aceia care învaţă mereu. Etapele: am 15 fost şi eu, bineînţeles, clasic. Apoi am descoperit romantismul,
la urmă impresionismul. Am fost unul dintre primii abstracţi    ţionişti din Spania. Apoi taşist. Apoi... apoi... Totul, totul!... I     Cu acestea, descoperite pe cont propriu, am început să-mi fac ţ    şi mi-am făcut pictura. Pe de altă parte, pictura mea nu-i a mea. 20 Nimeni nu are pictura, poezia sau muzica sa. Pentru că tot ce-au făcut ceilalţi este mereu prezent în ce creăm noi acum. Bine, sunt şi aceia care se cred genii, care-au descoperit totul, ei au făcut lumea etc. Dar eu spun: nu, n-am făcut lumea. Lumea era făcută. Făcută rău, dar făcută. Şi când voi pleca, 25 lumea nu va fi terminată. O vor găsi alţii şi vor încerca s-o facă ei. Deşi ea este făcută, cum spuneam. Terminată şi în acelaşi timp neterminată. Şi tot aşa... A picta, a avea un prieten, a bea un pahar cu vin, a avea o femeie alături de noi, asta înseamnă a trăi... Politică, bani, situaţie... nu mă interesează. 30
j „în realitate viaţa nu este mai mult decât reprezentarea pe
j      care ne-o facem despre ea", repet eu citatul din Azorin care figurează în cel mai recent catalog al lucrărilor sale. Păcat că nu-mi
1422
MARIN SORESCU
JURNAL
1423
vine în minte nimic din Quevedo, pe această temă. Quevedo este iarăşi una din pasiunile (şi bibliofile!) ale lui Clavo. Am vorbit într-o zi despre Historia de la vida del Buscon, llamado Don Pablos, ejemplo de vagabundosy espejo de tocanos („Istotia vieţii 5 lui Buscon, numit Don Pablos, pildă a vagabonzilor şi oglindă a golanilor") şi mi-a arătat o veche ediţie a versurilor acestuia.
- Câteva date biografice.
- Sunt născut la Madrid, în ziua cea mai importantă pentru mine, ziua în care m-am născut. Am făcut prima expoziţie când
io aveam unsprezece ani. Pe a doua am deschis-o la 25 de ani. în felul acesta m-am ferit de-a fi un copil minune. Deşi n-am încetat niciodată de-a picta. La 17 ani am plecat la război. Am făcut războiul. Apoi închisoarea. Tot ce se poate face normal. Am ţinut foarte mult la libertatea mea.
15      — Vorbeşte-mi ceva despre culori.
- Culorile sunt lumina. Toată lumea o ştie. Unde e multă lumină, ai puţine culori. Din cauza asta, în Spania, dominante sunt albul şi negrul. Aceste culori ale Spaniei au condiţionat şi omul. El zice: da sau ba. Sau alb sau negru. Să luăm doi pic-
20 tori semnificativi spanioli: Velasquez şi Zurbaran. Velasquez a pictat cavaleri îmbrăcaţi în negru. Acesta este un simbol al Spaniei din timpul său. Zurbaran şi-a îmbrăcat călugării săi în alb. Iată cele două extreme spaniole. Alb şi negru. „Guernica" lui Picasso e în alb şi negru. Nimic mai mult. N-a pus culoare.
25 în această privinţă, Goya a atins maximul, realizând acea pictură neagră. Iată rezultatul de alb şi negru şi excesul luminii în ţara noastră.
- Şi tu cum lucrezi cu această lumină?
- Fiecare artist distribuie lumina într-un mod aparte. 50 Rembrandt, de exemplu, are o parte de lumină şi trei părţi de
umbră. La fel El Greco şi Ribera. Sunt pictori care cântăresc altfel: o parte de umbră şi o parte de lumină: Velasquez, Rubens. Sunt alţii care au trei părţi de lumină şi o parte de umbră. Aici
intră impresioniştii. Andaluzia noastră este toată în alb-negru. f N-o cunoşti? Iat-o. (îmi arată un album. Străzi, case, totul ţ    înecat în alb.)
t Discutăm apoi despre tablourile aflate în atelier. O minu-
§    nată serie cu Toledo, oraş la care se pare că ţine mult. Toată 5 1    pictura sa este de un mare dramatism. Cu câteva zile în urmă mi-a explicat cu pasiune, colorat şi foarte exact, aproape fiecare pânză. Acum însă vrea să intre în amănunte. îmi arată fotografii, desene, pânze executate în timpul vizitelor sale în România.
- Singura expoziţie despre România a unui pictor spaniol w f     ea mea. Am făcut o expoziţie itinerantă în oraşele Spaniei cu
'     peisaje, portrete, schiţe din România.
(Mă opresc în fiaţa unei pânze înfăţişând nişte femei scoţând cartofi.)
— Am mult respect pentru ţărani. O clasă care a suferit cel 15 mai mult. Am rămas apoi cu nostalgia Deltei. Are delicateţe,
; fineţe, subtilitate. Acea senzaţie de umiditate. (Apoi, oprindu-se •ţ în faţa unei imense pânze cu un Toledo halucinant). Aici e t altfel. Toledo e o cetate frumoasă, c-un profil aparte, greu de găsit aiurea, pentru că oraşele îşi pierd acum profilul. E un 20 centru, o inimă a Spaniei. Acolo sunt vinuri bune. Toledo este un compendiu al tuturor civilizaţiilor. Poţi găsi goticul alături de Renaştere. Pentru mine oraşele cele mai importante din lume sunt Toledo şi Veneţia.
Continuăm să „răsfoim" pânzele din atelier. Interioare, nu- 25 duri robuste, iarăşi privelişti din Galicia, bărci, ierni, catedrala San Marco, debarcadere, Ponte Rialto, câteva coride. Un sentiment de plenitudine respiră seria de nuduri şi portrete feminine. Femeia este, mă gândesc, la fel de importantă pentru Clavo (pentru toţi pictorii interesaţi de frumos) ca şi Veneţia 30 î şi Toledo. Iată o tânără privindu-se în oglindă: o bucurie a culorii care ia cunoştinţă de sine.
1424
MARIN SORESCU
Colorist înnăscut, Clavo nu rămâne la învelişul decorativ. Trece dincolo, forţând pitorescul, aşa cum forţează soldaţii câte un fluviu. Caută dramaticul, miezul de foc, nervul. Toată lumea a văzut sticle cu băuturi exotice (mai mult sau mai puţin),
5 având pe fundul lor , captivă, câte o rădăcină de cine ştie cc plantă rară care dă aromă şi tărie. Te miri ce firicel de rozmarin, ce rizom de bălărie aromatică. Ptivindu-le, am avut impresia că şi pânzele lui Clavo ascund sub coaja străvezie, sub pelicula de smalţ şi culoare o vrăjită rădăcină îmbătătoare: fiorul încercat
10 de artist, care se transmite prin pulsaţii şi vibraţii, creându-se acea stare de bucurie, proprie adevăratei creaţii.
De statură potrivită, vioi, neliniştit, cu ochi sfredelitori, mustaţă şi barbă ţepoasă, ca un personaj de El Greco, Clavo îşi ostoieşte energia lucrând zi de zi. Ca în prima zi. Trece de
15 la pictură la sculptură (atelierul de sculptură se află în altă parte). Gravează, desenează şi se odihneşte schimbând disciplinele. în pictura pe care i-am admirat-o în câteva după-amiezi, navighează fluturând o vâslă albastră de Veneţia şi una înflăcărată de Toledo, pe pânze de o bărbătească sensibilitate. Umiditatea
w Deltei Dunării abureşte şi adie peste unele, dintre ele. Chipurile şi priveliştile din Bucovina şi Maramureş se înfrăţesc în marile muzee cu chipurile şi priveliştile din Galicia şi Andaluzia. Penelul lui Clavo pare a fi ruda iberică a meşterilor de la Voroneţ şi Suceviţa, pe care îmi mărturisea a-i fi admirat într-o
25 zi de toamnă în „atelierul" deschis al Ţării de Sus.
DIALOG CU GIANCARLO VIGORELLI
octombrie 1984 Milano
La Milano am ajuns după o noapte de călătorie cu trenul, de la Roma. Fixasem o întâlnire cu Giancarlo Vigorelli. în 5 poarta casei, am găsit un plic: Pour Soresco. Mă roagă să-1 aştept, se va întoarce repede. Cu ochii cârpiţi de somn, după o odihnă aproximativă, evaluez turistic frumuseţile oraşului. (Vitrine, o piaţă de peşte, librării...) Direcţia Domul. Mă întorc peste o oră. Giancarlo şi Caria Tolomeo mă aşteptau. Locuinţa e tapi- io sată cu cărţi, ca şi redacţia frumoasei publicaţii Nuova Rivista Europea, situată în apropiere. Revista are un director, care e totodată şi redactor: Giancarlo Vigorelli. Mai pe seară continuăm discuţia începută la Marrakech.
Marin Sorescu — Febra aşa-zisei avangarde italiene a trecut, 15 îmi spuneaţi în Maroc. De ce? Poate dezvoltaţi această idee.
Giancarlo Vigorelli - Poezia italiană se află într-o fază de schimbare. Mai ales când s-a constatat că a fost o avangardă de imitaţie. Membrii diverselor grupuri mai mari, mai mici, au produs multă vreme o poezie de fabricaţie stereotipă, imi- 20 tându-se unii pe alţii. Pe de o parte, asistăm, în Italia, la un fenomen de reevaluare a unor poeţi care n-au fost consideraţi până acum ca făcând parte dintre protagoniştii poeziei noastre, alături de Ungaretti, Montale, Saba, Quasimodo. De anul trecut s-a început publicarea masivă a operei poetice complete 25 a unor Betocchi, Caproni, Luzi, Atilio Bertolucci. Ei, bine,
1426
MARIN SORESCU
JURNAL
1427
toată lumea, mai ales tinerii, chiar mulţi dintre aceştia aşa-zişi avangardişti au fost uimiţi de importanţa acestor poeţi pe care îi descopereau abia acum. Poeţi în vârstă de 70, 80 de ani.
— Care au probat de multă vreme însă că sunt poeţi...
— Da, de foarte multă vreme... între timp se uitase asta... Fiecare este o personalitate puternică. Se constată că au avut
o autonomie totală chiar faţă de Montale, Ungaretti şi alţi mari. Ne-am dat seama că poezia italiană nu trebuie să fie limitată la numele, până acum consacrate, ci ca să le facă loc, cu generozitate, un loc de cinste, pe merit, lui Betocchi, Caproni, Bertolucci, Luzi.
— Dintre aceştia Mărio Luzi e destul de cunoscut în România. Poate chiar mai bine decât în Italia. Dragoş Vrânceanu i-a tradus o carte cu mai mulţi ani în urmă.
— Natural, cei patru au fost cunoscuţi bine şi în Italia şi în străinătate. Dar n-au fost consideraţi mari poeţi. Acum, însă, având la îndemână opera completă, toată lumea a căzut de acord că e vorba de nişte poeţi importanţi, umbriţi de personalitatea celorlalţi şi încă mai mult de aşa-zisa poezie pură, poezie ermetică etc, la modă în epoca lui Ungaretti şi a lui Montale. în Nuova Rivista Europea am scris pe larg despre acest fenomen şi despre poezia lui Sereni sau cea a lui Bertolucci.
— Poeţii nu sunt manipulaţi de edituri ?
— Una din probele că poezia traversează o perioadă de criză e furnizată chiar de situaţia editorială a poeziei. Cea mai mare parte a editurilor aproape că au eliminat poezia din planurile lor. A dispărut colecţia lirică de la „Einaudi". „Guanda" a sacrificat producţia de texte poetice. Chiar „Lo Specchio" de la „Mondadori" evită publicarea tinerilor poeţi şi preferă operele unui poet cunoscut. „Garzanti" publică opera completă a unor poeţi, cum sunt cei pe care i-am amintit, la care s-ar putea adăuga Bioggia Marin, care are 90 de ani, sau Sandro Penna (decedat). Au dispărut aproape editorii calificaţi, care să încurajeze apariţia tinerilor poeţi.
— Şi atunci ce fac tinerii?
— Caută, se agită. La Genova „Edizioni San Marco dei Giustiniani" le-a venit în ajutor. Nu trebuie uitat, ba, dimpotrivă, trebuie elogiat pentru excelentele servicii pe care le aduce poeziei de calitate Vani Scheilviller, de aici din Milano. El a fost şi rămâne unul dintre editorii cei mai calificaţi cu ale sale plachete aparent modeste, dar întotdeauna de mare prestigiu. Aici au apărut Pound, Montale, Ungaretti, Guillen (spaniolul), Sbarbara.
— Sbarbara ?
— Da. E poetul pe care Montale I-a imitat mereu. Era cu vreo 15 ani mai în vârstă decât autorul Oaselor de sepie. Primul Montale îi datorează mult lui Sbarbara. Scheilviller publică desigur şi tineri poeţi. Producţia sa n-a fost niciodată comercială. El face artă de dragul artei adevărate. Se poate spune că în Italia el este editorul ideal de poezie, care evită marele tiraj şi marea publicitate. Adeseori el a fost cel care a contribuit Ia succesul şi gloria poeţilor mari.
— Să nu uităm critica italiană.
— Sunt cunoscuţi, chiar pe plan european, critici precum Cecchi, Debenedetti, Carlo Bo, Eco. Dar aş vrea să scot în evidenţă un nume. Un critic şi un eseist care depăşeşte critica literară. Şi chiar domeniul literaturii germane şi al Europei Centrale, în care e specialist. E vorba de Claudio Magris. Un tânăr formidabil, care locuieşte la Trieste. A publicat mai multe cărţi. Pentru mine e numele cel mai important care există azi în critica italiană. El e totodată şi un interpret avizat al crizei valorilor astăzi.
— Ce s-a întâmplat cu „1 novissimi"?
— Ei au practicat un joc al puterii. Dar rezultatul pe care l-au dat e modest. Singurul nume care a venit din Grupul 63 e Umberto Eco. Succesul, i-a venit de la excelentul roman prefabricat care face radiografia evului mediu, şi care n-are nimic de-a face cu toate dereglările avangardei.
1428
MARIN SORESCU
— Vă referiţi la „Numele trandafirului"?
— Desigur.
— Dar Sanguinetti?
-Acum doi ani am fost în juriul premiului Biella. I s-a decernat acest premiu pentru opera poetică completă. Personal, nu am fost niciodată un admirator al poeziei sale, chiar dacă i-am admirat talentul de filolog, de critic şi de ex-pontifex al Grupului 63. Premiul care i s-a acordat a fost pentru a celebra şi a lichida totodată socotelile noii avangarde poetice italiene.
— Cum se practică, în ziare şi reviste, critica literară.
— în ziare aproape că nu se mai practică. Locul ei a fost luat de mici notiţe, care nu reprezintă judecăţi de valoare, ci ţin mai degrabă de publicitate. Se mai ia din când în când câte un interviu autorului, când îi apare o carte. (Râzând) Ce poate spune autorul? Că a lucrat 7 ani la roman şi speră să se facă după el un film. Poeţii sunt mai nenorocoşi. Ei nu pot spune că speră să se facă după poeziile lor un film. Se întâmplă lucruri curioase. Sunt autori care renunţă la drepturile lor, cerând să li se facă publicitate cu banii care li s-ar cuveni. Cum cei bogaţi publică şi ei cărţi, ziarele sunt pline cu articole publicitare care anunţă cărţi geniale, despre care mâine nu se va mai şti nimic.
DIALOG DESPRE POEZIE CU MĂRIO LUZI
Sorescu — Cum vă explicaţi drumul dumneavoastră de la poezia apropiată de ermetism la o poezie mai comunicativă?
Luzi — Era nevoie de a reîncarna, de a reînviora limbajul liricii italiene. D Annunzio, Pascoli aveau o elocvenţă mobilă, foarte poetică. Dar asta denatura totuşi limbajul poetic. Sarcina noastră, a celor care am venit după, a fost de a recuceri natura intimă a limbajului poetic. De a găsi acel limbaj care e specific, profund, şi se deosebeşte de toate celelalte. Atunci a > fost pusă sub lupă toată istoria poeziei italiene, privită din unghiul specificităţii. S-a reconsiderat tradiţia profundă a lui Petrarca, Dante, Leopardi.
S. — In ce direcţie ?
L. — Cea a creativităţii limbajului. Esenţa creativă. Ceea ce făcea într-adevăr liric limbajul lor, nu retorismul. S-a aruncat liantul care e necesar, dar care nu e esenţă. Aşa s-a născut gustul pentru nou, pentru simbolism mai ales, pentru Mallarme, care a făcut o muncă similară în literatura franceză.
S. — Vorbiţi-mi de grupul dumneavoastră.
L. — Este ceea ce a fost numit mai apoi Grupul ermetist. Francesco Flora ne-a botezat aşa. O etichetă care a rămas. Indica un orizont al căutărilor italiene. Se întâmpla prin anii '30. Vreme de dictatură şi publicul a fraternizat cu o anume introvertire.
1430 MARIN SORESCU
S. - Poate că ar fi mai exact spus introvertite a limbajului decât ermetism. Cine făcea parte din acest grup ?
L. — Tineri ca mine. Alfonso Gatto, de exemplu. Critici precum Carlo Bo, Oreste Macri, Pierro Vigongiari şi alţii.
S. — Se întâmpla la Florenţa?
L. — Florenţa era poate centrul. Dar şi în alte oraşe (Vittorio Sereni făcea, de asemenea, parte din acest grup). La această acţiune de reconsiderare generală a naturii poemului şi limbajului au participat şi poeţi foarte stimaţi atunci, precum 'Montale, Ungaretti şi Quasimodo. Toate acestea au făcut ca poezia şi problemele ei să aibă un fel de priorirate în cultura italiană. In fascism singurul domeniu care n-a fost atins de corupţia politică a fost poezia, care s-a repliat asupra ei însăşi, fără a trăda existenţa.
S. — Şi în ce vă priveşte, care a fost apoi drumul?
L. — Fundamentală a fost experienţa războiului, în sensul total al cuvântului, care cuprinde luptă, rezistenţă, suferinţă. Refuzul societăţii fiind suprimat, discursul a devenit cu timpul foarte subiectiv. Am simţit nevoia recuceririi esenţei elementare a lucrurilor. Am redescoperit importanţa realităţii minuţioase.
S. — După câte înţeleg, drumul unui poet şerpuieşte printre uitări şi regăsiri — şi nimic nu e întâmplător. Totul e în funcţie de accidentele timpului şi bineînţeles de zestrea fiecăruia. Intrarea şi ieşirea din ermetism v-au fost oarecum dictate de anumite momente istorice — dar şi individuale.
L. — Simbolismul a rămas, dar a trebuit să găsim un sprijin şi în realitatea lucrurilor. în puterea marelui simbol al vieţii, am început să privesc cu mare interes limbajul cotidian. Mă fascinează inocenţa sa. Identitatea cuvintelor. Subiectivitatea lor simplă şi fundamentală. O subiectivitate obiectivă, totodată.
Esenţa comunicării poate că s-a restabilit astfel în adâncul poeziei mele. între limbajul poetic şi limba comunităţii am căutat o corespondenţă şi o identificare, care n-au însemnat o pierdere de putere, ci mai degrabă absorbirea sensului comun la nivelul poetic. Şi asta s-a petrecut independent. Pe o cale
JURNAL 1431
nevăzută, interioară. O dialectică foarte personală, independentă de neorealism care începuse atunci să câştige teren.
S. — Filmul neorealist, romanul neorealist...
L. - Da, n-au avut influenţă directă. Poate s-au interferat. Dar nu se pot confunda.
5. — Ce cărţi le socotiţi tipice pentru cele două perioade? Care din cărţile dumneavoastră ?
L. — Pentru prima perioadă Avvento notturno şi Un Brindisi. Şi pentru a doua perioadă Premizie deldeserto şi Onore del vero. Am traversat şi o criză, după distrugerea şi ruina războiului. Ambianţa istorică înecase, năclăise imaginea omului pe care ni-1 creasem. Ne-am confruntat - cel puţin aşa s-a întâmplat în cazul meu — cu o criză de identitate, o rătăcire totală, pierderea încrederii în om şi în destinul său. Subiectele înseşi au fost puse în discuţie. Chiar de către poeţi. Poezia mea câştigând în pluralitate, ipostaze, a câştigat ca să zic aşa confruntarea cu vechea retorică tradiţională a poetului, care vede lumea într-un fel de opoziţie cu eul său. M-am simţit amestecat în lume, aşa cum este ea, cu contradicţii, cu boala ei. Cred că poezia din ultima vreme e o poezie marcată din interior. Din criza crizei. E un haos cu tot farmecul şi toată tragedia lui.
S. - Şi cum s-ar putea caracteriza poezia dumneavoastră din această etapă ? Ce definiţie daţi inspiraţiei şi cum a funcţionat ea în cazul dumneavoastră?
L. - Fiecare poet îşi trăieşte viaţa într-o dimensiune proprie, într-o ordine a lui - care e poate dezordine, mai ştii? La aceasta se raportează tot ce cunoaşte, experimentează. Toată proba realului se raportează la această ordine-dezordine. Poetul lucrează mereu asupra operei sale. Dar momentul critic îl reprezintă neprevăzutul. Contactul electric dintre ocazional şi permanent. Există un sistem - un cuvânt cam pretenţios - dar în fine fiecare poet e un sistem, care poate funcţiona cu o viteză sau alta în moduri diferite.
S. — ...şi care se poate pune în lucru într-un mod neprevăzut.
1432
MARIN SORESCU
L. - Găsesc că poeziile se formează într-un timp puţin recog-noscibil. îţi aminteşti că ai gândit ceva, într-un fel fragmentar. Ţi-a trecut ceva prin cap. Ai făcut prizoniere câteva lucruri. Şi vine un moment când aceste fragmente pierdute în timp sc 5 coagulează şi-şi găsesc forma. E momentul operativ al poemului.
S. — Ce înţelepţi erau anticii când începeau cu invocaţia către muză.
L. — Toate resursele tehnice ale meseriei şi de asemenea puterile obscure, inteligenţa, semnificaţia profundă a operei 10 nu-i sunt clare poetului când se declanşează poemul.
S. —E ca un curent pe care îl declanşează şi care îl poartă cu el. Ca un torent.
L. — Da, un torent: Autorul înoată în el cu abilitate, dat nu ştie de unde vine şi unde îl duce. Mai târziu îl poate înţelege 15 sau nu. Poezia mea mai recentă are o morfologie specială. A început cu o carte intitulată NelMagna. Au urmat apoi: Su fbn-damenti invisibili şi Alfuoco della controversia.
Se aude clacsonând. Ne aşteaptă autocarul care trebuie să ne ducă la o lectură - o întâlnire cu publicul iubitor de poezie 20 din Corfu.
Suntem la o cafenea mai liniştită, din apropierea Hotelului Hilton. întrerupem aici discuţia şi ne grăbim spre hotel.
Corfu, septembrie 1985
DIALOG DESPRE POEZIE CU IVAN DRACI
Sorescu — Ştii ce înseamnă draci în limba română? Draci (Zâmbind) - Pluralul de la drac. Diavoli. S. - Ai ceva diavolesc în poezie? D. - Mai ştiu eu?
S. - Ce înseamnă poezia pentru tine?
D. - O cunoaştere a vieţii, a metaforelor şi a logicii. O să mă întrebi acum, îmi dau seama, care este diferenţa dintre ştiinţă şi poezie?
S. - Chiar o să te-ntreb. Care e diferenţa dintre ştiinţă şi poezie?
D. - Poezia se naşte dintr-o forţă bună, solară.
S. - Cum ţi-ai defini propria poezie?
D. - Parcă merg cu bicicleta pe cer.
S. — Se întâmplă să ai pene?
D. - Se răstoarnă din când în când, slavă Domnului. Criticii aştern în faţa mea nori, ca să nu cad.
S. - Cum şi când ai început să scrii?
D. - Am scris versuri înainte de a vorbi. în acel timp trăiam ca într-un joc de cuvinte. Cuvântul e cea mai mare taină care există.
5. - Clasicul nostru, Arghezi, spunea: „De când am început să scriu, am uitat şi să vorbesc". Am observat, în aceste zile, aici la Buşteni, şi, îmi aduc aminte şi din călătoria noastră pe Nipru,
1434 MARIN SORESCU
spre casa lui Taras Sevcenko, modul tău de a fi retras, interiorizat. Te simţi bine în tovărăşia propriilor gânduri?
D. - Azi am stat o oră şi jumătate la geamul camerei mele de la hotel şi m-am uitat la piedestalul crucii de pe Caraiman. 5 Ce sentiment copleşitor! Ce bucurie mi-au creat în suflet aceste momente! Am contemplat pădurea, care parcă voia să-mi transmită ceva, ceva de necuprins într-o singură minte. A mea se bucură doar cu muzica acestei privelişti.
S. - înţeleg că astfel de momente constituie materia primă a 10 scrisului tău, care se declanşează ca un arc, imediat ce se produce încordarea necesară. Ce înţelegi tu prin inspiraţie?
D. - Momentul de maturitate a sufletului. Când acesta e fulgerat de o stare de spirit. Atunci se deschide ca o floare. E o foarte scurtă clipă. IS      S. — Cum îţi „pregăteşti" sau „prepari" „clipa de adevăr"?
D. - Inspiraţia e tot atât de puţină ca şi adevărata înţelegere a vieţii. Dar când soseşte nu poate fi oprită. Irumpe ca un vulcan. Aşa înfloreşte o floare. Aşa se scriu versurile.
S. - Există o legătură între versificaţia clasică — în mare stimă 20 la poeţii ucraineni de azi - şi modul de a vedea lumea?
D. - Da. Avem o bogată tradiţie folclorică. Apoi, literatura noastră cultă, care a perfecţionat modul de simţire. De aceea poezia rusă şi ucraineană sunt mai reticente în ce priveşte versul liber. 25      S. — Tu totuşi îl scrii, uneori.
D. - Sunt unul dintre cei puţini. Tinerii îl folosesc mai mult. Din cauza aceasta tirajele se reduc şi se tot reduc.
S. -Dece?
D. - Pentru că... ştiu şi eu... conştiinţa tradiţională a citi-30 torului nu e încă pregătită să înţeleagă versul liber. Preferă să citească poezii scrise în stilul lui Puşkin şi Sevcenko.
S. — Pentru că a venit vorba. M-a impresionat veneraţia pe care o au ucrainenii pentru Taras Sevcenko, un mare poet, pe care
JURNAL 1435
l-am îndrăgit, citindu-i opera şi cunoscându-i viaţa atât de zbu-1    ciumată. Ce înseamnă Sevcenko pentru dumneavoastră, ucrainenii?
D. - Ce reprezintă pentru dumneavoastră Eminescu, sau pentru ruşi Puşkin. „Cobzarul" pentru noi e ca o Biblie. Pentru că Sevcenko a mers spre crucea de pe Golgota şi s-a răstignit 5 singur pe soarta poporului. (Repetă, vădit emoţionat); Sevcenko s-a răstignit singur pe soarta poporului.
S. — Tendinţe noi în poezia ucraineană?
D. - Mă bucur mult că se scrie o poezie foarte variată. Pe de o parte, se continuă modelele clasice, cum spuneam. De io exemplu: Dmetro Pavliciko, pe care îl cunoşti. Sau metafo-ristica profundă a lui Nikolo Vingranovski. Sau lirica publicistică şi filosofică a lui Boris Oleinik. Să nu uităm lirica raţională, pur logică şi spiritual feminină a Linei Kostenko.
5. — Ce tiraj are o carte de poezie? '5
D. - De la 2000 la 10000.
S. — Un tânăr cu cât începe?
D. - 2000. N-are încă un nume, nu e cunoscut.
ţ
*
Ivan Draci s-a născut în 1936, în satul Telijenţi, regiunea 20 Kiev. A studiat la Universitatea din Kiev, iar după absolvire a urmat cursurile superioare de scenarişti de la Moscova. A publicat 15 cărţi: culegeri de versuri, scenarii de film şi studii critice. Căsătorit. Are doi copii. Soţia e matematiciană. A scris şi „versuri pe cartela perforată" (titlul unui ciclu). Alte volume: 25 Floarea soarelui (1962) şi Sabia sufletească (1984). între aceste două titluri emblematice, floarea-soarelui, ca o emanaţie florală a nesfârşitei stepe şi tăişul unui gând neîmpăcat se desfăşoară creaţia unuia dintre cei mai importanţi şi interesanţi poeţi ucraineni de azi. O lirică în acelaşi timp modernă şi nostalgică, 30 având profunde intuiţii şi observaţii, îndrăgită de oameni.
1436
MARIN SORESCU
D. — Sunt unul dintre vierişti, îmi spune poetul, răspunzând la o întrebare nepusă. îmi place poezia sa, iar omul îmi e foarte drag. E vorba, bineînţeles, de Grigore Vieru.
Ivan Draci participă în aceste zile la Colocviul de literatură pentru tineret, organizat de Uniunea Scriitorilor la Buşteni. Prezenţa sa mi-a reamintit scurta mea vizită la Kiev, anul trecut, întâlnirile cu scriitorii Korotici, Pavliciko, atmosfera de spiritualitate şi prietenie. Kievul mi-a făcut o puternică impresie. Un oraş cu plămâni puternici, respirând în luna mai mireasma castanilor înfloriţi ce străjuiesc bulevardele largi şi bucurându-se de curgerea răcoroasă a Niprului. Grupul de scriitori străini, participanţi la un colocviu despre arta traducerii, a avut ocazia să admire de aproape fluviul. într-o călătorie de mai multe ceasuri cu o navetă rapidă, spre oraşul de baştină al lui Sevcenko. Statuia poetului, imensă, pe malul înalt, domină întinderea. în muzeu sunt adunate cu sfinţenie relicve legate de trecerea sa prin viaţă, manuscrise şi tablouri. Crâmpeie din această călătorie revin în discuţia cu Ivan Draci, într-o seară limpede, sub umbrele maiestuoase ale Bucegilor.
Buşteni, 1 iunie 1985
DIALOG CU MIROSLAV HOLUB
10 mai 1987
Spre seară, în tren de la Edinburgh la Glasgow. Acum două ceasuri am părăsit Glasgow-ul, ca să luăm din capitala Scoţiei rapidul de Londra, unde trebuie să fim neapărat mâine dimineaţă. Aici ne-am dat seama cu stupoare că acesta, la care aveam reţinute locurile, la vagonul de dormit, pleca de fapt din Glasgow! înapoi, deci, spre oraşul de pe ... trebuie să fie şi Glasgow-ul aşezat pe o apă, nu? (îmi propun să-i aflu numele acasă.) E o călătorie fulger, uiţi şi cum te cheamă... De la Edinburgh am fi avut o legătură abia mâine, în zori, şi pe-o rută cu mult mai lungă. La Glasgow — azi o lectură, noi doi şi poetul, profesor la Oxford, David Constantine. O întâlnire adevărată, nimic formal, rece, englezesc (mă rog, scoţian), întrebări spontane, sincere, răspunsuri frumoase şi uneori cu haz (judecând după reacţia publicului). După aceea - un drink, cu interviuri, poze etc. Şi când ne simţeam mai bine, a trebuit să plecăm val-vârtej la gară. Şi iată că, ameţiţi din cauza succesului sau nu, ne-am urcat într-un tren greşit. Adică cel la care am fost conduşi de către organizatorul întâlnirii, poetul Brian McCabe. Şi el tot poet, deci cu scuze.
S. — Nu mai prindem rapidul...
1438
MARIN SORESCU
JURNAL
1439
H. — (Cam nervos): Ducă-se dracului! (Nu-şi găseşte locul. Consideră absurdă toată chestia asta.)
S. — Atunci... ce facem? Facem interviul acela ?
H. — Mda!... Sigur! Avem destul timp. 5      S. — (Pregătindu-mi nişte margini de ziar pe care să se poată scrie): In franţuzeşte însă, că eu scriu... direct în româneşte...
Pe Miroslav Holub l-am cunoscut la Praga, cu mulţi ani în urmă. Ne-am mai întâlnit o dată sau de două ori de atunci, cu multă plăcere. Deopotrivă poet şi om de ştiinţă. Un poet w profesionist, ca să zic aşa: are o profesiune clară. Fizician. Cercetări în imunologie. Se uită prin microscop la nişte scârbe de microbi, sau de viruşi, uite-aşa de mici...
Şi asta de ani şi ani de zile, cu o satisfacţie mereu crescândă... Muncă de cercetare. Are la activ lucrări de specialitate. 15       E un om sobru, care impune respect. Faţa prelungă, ochi mici, vioi. Se poartă îngrijit îmbrăcat. Educaţie englezească.
Temperamental nu e rudă cu Svejk, dar nu e nici străin de un anumit fel de umor. Un interiorizat, care îşi permite şi luxul exteriorizării, ca o supapă la o viaţă sufletească intensă. Legă-20 turile lui cu lumea nu sunt tăiate - chiar tot timpul - şi asta e bine pentru poezia pe care o scrie.
Călătorim împreună de câteva zile. Am străbătut o bună parte a insulei. Am schimbat impresii turistice (ce-am văzut pe geam, prin vitrine, pe străzi, pe cer), social-economice (ce-am 25 citit prin ziare) etc, etc. şi literare. Ne-am amintit de prieteni comuni. Am citit împreună versuri în câteva oraşe. Dar înainte de-a ne întâlni la Newcastle (mă aştepta în gară, împreună cu poetul Neil Astley), Holub a participat la alte întâlniri.
Am făcut parte la începutul festivalului din grupuri diferite.
30      S. — Cum a fost lectura aceea în staţia de metrou? H. - (Surprins): De unde ştiţi ? S. — Mi-a spus un poet. H. - Asta pentru interviu ? S. - Da, de ce nu?
H. — (Zâmbind): Ceva în orice caz, inedit. ...Ne-am prezentat la ora cutare în gara Waterloo... Câţiva poeţi, cum era stabilit. întâi a citit Ken Smith vreo zece minute. La urmă un poet... nu ştiu cine... care... a cântat ceva. La începutul lecturii lui Smith erau acolo câţiva beţivi... apoi tot soseau din toate 5 părţile. „Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" întrebau. Nimeni nu ştia să le explice. Toţi erau curioşi să afle. Se aşteptau la niscai informaţii despre mersul trenurilor... O fi deraiat vreun tren ?! Nu erau obişnuiţi să asculte poezie în gară, când toţi fug cu geamantanele în toate părţile... Femeile... s-au acomodat mai io repede... Figuri intoxicate de dragoste. Da, ele păreau interesate, nu le deranja poezia. Problema de ordin tehnic, era să vorbeşti în microfon, pentru că altfel... în zgomotul acela... nu s-ar fi auzit nimic. Vorbind în microfon, privind figurile... era foarte agreabil. Când am început eu, fugiseră aproape toţi, că pleca- 15 seră două trenuri deodată... Mai rămăseseră vreo şapte persoane... au mai venit şi altele... Şi era interesant să le vezi că poezia le stupefiază. Le atrage.
S. — Chiar dacă nu înţelegeau bine ?
H. — Ba înţelegeau. Un bun poem era aplaudat imediat. 20 Asta însemna că măcar câţiva pricepeau.
S. — A fost prima dv. lectură în gară?
H. - Premieră absolută! Dar în Newcastle am citit şi într-o catedrală cu microfoane. Acustica nu era însă potrivită pentru versuri. 25
S. — Ce credeţi despre „Poetry Life " (Aşa se numeşte acest mare festival de poezie, la care participăm, festival care îmbracă formele cele mai neobişnuite de comunicare cu publicul.)
H. — O manifestare importantă. E un început. Dialogul cu prietenii poeziei este însă mai bun când lucrurile se organizează 50 central. Era bine dacă, la Londra, s-ar fi făcut o singură mare întâlnire, cu toţi poeţii, decât aşa, pe grupuri mici... Sau să fi început măcar c-o asemenea întâlnire-mamut, spre a atrage atenţia presei, a publicului, şi după aceea să fi urmat împărţirea poeţilor pe grupuri mai mari sau mai mici... 35
1440
MARIN SORESCU
JURNAL
1441
S. — Noi am picat acum într-un grup bine organizat. (Noi doi şi din când în când câte un poet englez.)
H. — Da. Astăzi a fost frumos. Foarte bine la Glasgow. Şi ieri şi alaltăieri.
Ieri am citit la Edinburgh... Alaltăieri la Newcastle... Programul e destul de încărcat.
Holub scrie o poezie simbolică. Unele poezii am început să i le învăţ pe dinafară şi în cehă şi în englezeşte tot auzindu-le. Şi el la fel, pe ale mele, în româneşte şi-n englezeşte. Lucrează cu metafore, fără balastul cuvintelor inutile.
S. — De ce aţi ales această cale ?
H. — Meseria mea de imunolog poate că m-a obligat la asta. Mai întâi, mă interesează ordinea logică. Când am început să scriu, mi-am zis că această poezie trebuie să utilizeze un minimum de cuvinte. Cât mai multe viziuni, metafore, dar un minimum de cuvinte. Pentru că în poezie cuvintele pot constitui, când sunt prea multe, răul principal. Noi am trăit în condiţiile unei împresurări a cuvintelor - ca să zic aşa - cuvinte inutile, fără o funcţionalitate.
S. — Umplutură, se zice la noi. Agresiunea cuvintelor e, într-adevăr, groaznică.
H. — Primul volum l-am publicat în 1958. După aceea au urmat, la Praga, încă 13 cărţi de versuri, dintre care unele au fost traduse şi-n alte limbi.
S. — Ce legături pot exista între imunologie şi poezie ?
H. — în lumea modernă, scriitorul trebuie să cunoască ceva sigur. El trebuie să aibă o precizie mai mare. E bine să fie educat pe linia profesionalităţii. Această mare profesionalitate în domeniul cuvintelor este meseria poetului. Educaţia mea ţine de domeniul obiectelor. Realitatea obiectelor, a cercetării ştiinţifice mi se pare foarte aproape de lirică. Cercetarea pe care-o facem în laboratoare este o luptă cu misterul, cu întunericul, cu necunoscutul.
S. — Vorbiţi întotdeauna cu multă pasiune, ba chiar cu dragoste despre activitatea ştiinţifică. Ţin minte prima întâlnire de la Praga. îmi vorbeaţi despre poezie ajutându-vă de microscop.
H. — Lumea microscopului este miraculoasă. O lume a realismului magic. Din punct de vedere vizual, dar şi filosofic, îndoielile mele ştiinţifice le transfer în imperiul cuvintelor. Iată o altă raţiune de a nu folosi multe vorbe. De-a nu fi vorbă-lungă.
S. — Trebuie să ne îndoim concis. Deci să fim.
Dar iată că ajungem la Glasgow. Când am mai văzut noi oraşul acesta? Facem haz. Schimbăm gara, ne interesăm de tren. (Vom merge toată noaptea.) Avem la dispoziţie vreo două ore, până la plecare. Căutăm pe rând un restaurant convenabil, unul plecând în recunoaştere şi celălalt rămânând să păzească bagajele. Restaurantele din gară sunt expresuri, se stă în picioare. Zgomot, fum. Găsim un restaurant chinezesc pe-o străduţă apropiată. Atmosferă specifică acestor atât de plăcute localuri. Atmosferă (pe care n-o mai descriu). Zâmbete chinezeşti şi miros de ceai. O dulce moleşeală orientală. E prea plăcut (şi mâncarea prea gustoasă) ca să ne mai îndârjim în subtilităţi estetice...
15 mai 1987
în tren de la Norwich la Londra. Am citit aseară împreună la Universitatea din Norwich, în sala muzeului, printre nişte mari plante exotice. Afară burniţa. Sala era, de fapt, un fel de grădină artificială. Vreo două sute de studenţi, stând în picioare, ori pe scaune, aşezate după inspiraţia fiecăruia, ne-au ascultat cu atenţie şi bunăvoinţă. Pe mine m-a prezentat poetul Paul Muldoon, un vechi prieten. Nu ştiu de ce îmi vine în minte o imagine care m-a impresionat azi-dimineaţă. Mergând cu Muldoon spre Facultatea de literatură comparată am speriat o mierlă, care clocea în cuibul ei clădit într-un coş pus pe o bicicletă părăsită. Priponită acolo la parcajul de biciclete şi
1442
MARIN SORESCU
uitată. Am trecut prea aproape de coş şi mierla s-a trădat zburând. N-am fost liniştit până când n-am văzut-o că se întoarce şi-şi reia activitatea de clocire. Nu voiam să încep ziua c-o faptă urâtă. îi povestesc toate astea lui Holub. E o introducere pentru 5 a întreba (trecând la tonalitatea solemnă a interviului). S. — Ce credeţi despre inspiraţie ?
H. — Pentru mine e clar că spre a scrie trebuie să găsesc ideea metaforică. E vorba de conexiunea normalului cu supranaturalul. Posibilitatea de-a traduce într-o imagine o situaţie soro cială, politică etc. Sunt imagini care revin şi mă obsedează, până găsesc versurile. încerc să scriu poemul în cap. Situaţia e similară c-o experienţă de laborator. Acolo încerci cu aparatele, aici cu gândul.
S. — Când începeţi să scrieţi, poemul e deja terminat ?
15 H. - Da, dar asta durează o lună, două. S-a creat o maşină independentă în cap. William Carol Williams vorbea de-o mică maşină de cuvinte. A scrie nu înseamnă numai să transcrii ce-a fabricat maşina. Cuvintele, verbele nu sunt toate cunoscute. Ele se descoperă în procesul scrierii. îmi dau seama, uneori, că
20 interpretarea verbală distruge maşinăria şi atunci abandonez poemul. Funcţionează, de asemenea, când descriu, presiunea emoţională. Dar emoţia se aşază pe structură, care s-a format deja mental.
S. - Prin urmare, inspiraţia naşte întâi o schemă - o osatură 25 pe care încercaţi să o umpleţi cu cuvinte, cu emoţie.
H. — Da, punând-o pe hârtie, eşti năpădit de variante. îţi iei toată libertatea pentru hazardul formulării, optând pentru una din ele. După ce-am scris un poem, îl las până dimineaţa următoare. Atunci simt, de pildă, că e prea patetic, sau că a fost X rău formulat. începe etapa a doua. Dacă poemul mi se pare viu, a doua zi, îl las printre hârtii câteva săptămâni. îl uit. Şi când îl descopăr - acesta e momentul esenţial. Este stadiul final. Pot să-mi dau seama dacă e bun sau prost. Cât despre meseria de poet, trebuie să încerci mai multe formule. Să te familiarizezi
JURNAI.
1443
I I
cu gramatica poeziei. Pentru un lucru nou, trebuie să ştii şi să repeţi ceea ce s-a făcut deja. Mă fascinează poemele cele mai tradiţionale, de la Virgiliu, la Dante... Apoi marele ferment suprarealist. Suprarealismul e poate cel mai apropiat de structuta mea. De aici au pornit şi William Carol Williams, Ferlinghetti, Russel Edson şi John Asberry - lectura acestor poeţi mă stimulează.
S. — Am observat că poemele dumneavoastră se declanşează mai ales atunci când prind realitatea pe picior greşit, ca să zic aşa. Au un nerv polemic. Vor să lumineze ceva.
H. — Această trăsătură polemică există în poezia mea, contra voinţei mele. Căci mie nu-mi place. Urăsc tonul profesoral. Nu pot să scriu decât atunci când sunt nemulţumit cu condiţia umană. Condiţia vieţii noastre, condiţia artistului, e viaţa sub presiune. Noi ne asemănăm peştilor marini, obişnuiţi cu colosala presiune a adâncimilor. Când ieşim, suntem pierduţi. Pierdem tensiunea - care e geniul literaturii şi umanul, banala latură omenească, atât de importantă în artă.
S. — Vă ocupaţi cu imunologia. Ea vă apără şi de alţi microbi ai vieţii ?
H. - Da. Timusul la şoarecele fără timus - aceasta este munca mea de ani de zile. Toată lumea zice că şoarecii n-au timus. Eu pornesc de la bănuiala că există timus şi la ei.
S. — L-aţi cunoscut pe Holan?
H. — Desigur. Mare poet. Era un om extrem de izolat. A stat ani de zile închis în casă. Suferea de mania persecuţiei. Se ascundea pur şi simplu. A ieşit odată pe balcon, dar ascuns într-o ladă, să nu-1 privească cineva cu luneta. A refuzat să fie spitalizat şi agonia şi-a făcut-o vreo trei zile întins pe duşumea, între două camere. Dormea ziua şi scria noaptea. în ultimii ani, scria poeme scurte, pe cărţi poştale, şi le iscălea: „De mine, Vladimir Holan". Om ciudat. Poezia sa - greu de tradus.
Luminile care se înmulţesc, trenurile ne anunţă că am ajuns la Londra. Interviul nostru se încheie, provizoriu, aici.
JURNAL
1445
ÎN DIALOG CU W. D. SNODGRASS
29 iunie 1991 Bucureşti
Barba zburlită, de patriarh, şi ochelari cu multe dioptrii, de bibliofil. Statura înaltă de handbalist. Voce puternică, sonoră, W. D. Snodgrass ştie să se bucure de partea lirică şi inocentă a vieţii. Iubeşte animalele, câinii în special — e o matahală candidă, dezarmată, care râde uşor şi sănătos. Cucereşte cu dreptul copiilor de-a lua ce le place. Este autorul mai multor volume de versuri, devenite clasice în literatura americană. Pasiunea de care n-a scăpat este muzica. A făcut studii muzicale. A dirijat coruri şi orchestre, a cântat la vioară şi la pian. îmi spune zâmbind: „închipuieşte-ţi că şi acum, la vârsta mea, încă mai iau lecţii de canto!" I s-a părut că n-a fost bun în muzică şi s-a lăsat. Dar, după cum se vede, nu de tot. A făcut şi teatru — şi iarăşi s-a lăsat. De poezie n-a scăpat niciodată. Nu s-a lăsat ea de el. A debutat cu volumul Heart's neadle - pentru care a primit Premiul Pulitzcr în 1960. Au urmat alte cărţi. Formaţia muzicală şi urechea la pândă de sonorităţi şi melodii l-au apropiat de poezia noastră populară, de Eminescu şi, în general, de limba română. Nu ştiu ce-o fi muzical în spiritualitatea noastră, dar cert e că acest poet american se simte bine în tovărăşia ei, o iubeşte şi o cultivă. L-am rugat să-mi spună câteva cuvinte. Evident, despre inspiraţie.
- Ce credeţi despre inspiraţie? (Aşa brusc).
- O, Doamne! Nu mă gândesc la asta. Dacă se întâmplă, bine... Tu, probabil, nu ştii când se întâmplă... Simţi că ai fost inspirat, a doua zi doar, când te priveşti în oglindă şi arăţi schimonosit şi ai limba amară... Când eşti într-adevăr inspirat - 5 asta e un accident... Găseşti o hârtie lângă masa ta... Te uiţi la ea şi îţi vezi scrisul... Şi te gândeşti: „O, da... Eu am scris astea... cum le să zic?... Acum două, trei nopţi... sau acum o lună... Nici nu sunt rele, astea... cum să le zic... versuri..." Nu crezi că e ceva deosebit de bun... dar nici prea rău... Da, e ceva acolo... Şi aşa se face opera. Inspiraţia nu e un miracol. Un miracol e că avem minte... creier... şi în cadrul acestei minţi - pe care o are doar omul - funcţionează şi inspiraţia... Aşa cum te-ai ridica de jos şi-ai începe să mergi.
- Ce poţi spune despre poezie, în general?...
- E importantă pentru mine.
- De ce?
- Pentru că e singurul lucru pe care pot să-l fac bine. Singurul lucru pentru care cred că sunt cât de cât dotat. Am încercat să fiu muzician - n-a mers. Am încercat să fiu dramaturg -n-a mers. Am cântat la vioară, pian, chitară - rău. Scriu poeme. Poate e ceva bun. Vom şti asta peste vreo 50 de ani.
- Cum ai început să-l traduci pe Eminescu?
- De poezia lui Eminescu m-am îndrăgostit — nu ştiu cum. Aşa cum te îndrăgosteşti.
- Ţi-aipacut studiile la. Iowa. Cunosc Universitatea de acolo. Mi-a plăcut oraşul. în Iowa River am aruncat şi eu cu pietre încercând să fac „rate" pe valuri. Ce poeţi americani îţi plac?
- Donald Hali, Anthony Hecht - aceştia mi-au fost şi profesori la Iowa. îmi place poezia semnată de Elisabeth Spires, iar dintre cei decedaţi m-am simţit atras de poezia lui Randhall Jarrell, Robert Lowcll, Elisabeth Bishop.
- Pe Elisabeth Bishop am întâlnit-o şi eu, cu ani în urmă. Am citit împreună la festivalul de la Rotterdam. Ne-am văzut ultima
1446
MARIN SORESCU
JURNAI.
1447
oară pe aeroportul din Amsterdam. A venit la mine şi mi-a spus că i-au plăcut poeziile pe care le-am citit la festival. — O mare poetă. Ştii, a murit.
5 W. D. Snodgrass a sosit în România pentru a patra sau a cincea oară. Asta înseamnă o performanţă pentru un poet american. Este, de data asta, însoţit de Kathy, soţia sa, critic literar temut şi consilier de încredere în materie de scriitori şi literatură. Ne-am întâlnit de câteva ori. Prima dată la Bucureşti, prin
w 1969, când mi-a spus că tocmai văzuse Matca la Teatrul Mic. A doua oară la Dellaware. Am făcut împreună o lectură la Universitatea din localitate, unde poetul conduce un atelier de creaţie. Şi a treia oară acum. în 1971, după o vizită mai lungă în Statele Unite, am adus în România traducerea sa din Mioriţa,
H care a şi apărut într-o carte. {Mioriţa, Ed. Albatros, 1972). După o şedere de vreo zece zile în România, cu vizite la Iaşi, Braşov, mă vizitează acum, împreună cu Kathy, la Bucureşti, în ajunul întoarcerii în Statele Unite. Sosesc spre seară, de la Burtea, unde au fost cazaţi. I-a prins pe drum o ploaie torenţială
20 cu stropi mari şi grei, care au făcut drumul o pânză de apă. Discutăm despre vreme, ofcourse, despre ţânţarii de la Buftea -tropicali, care nu i-au lăsat să doarmă, despre lectura noastră de ieri la casa „Prietenii Statelor Unite" şi despre multe altele. Mai sunt de faţă Marco Cugno, din Italia şi câţiva prieteni ro-
25 mâni. Admirăm frumosul album despre cimitirul de la Săpânţa, realizat de poet, cu câţiva ani în urmă - fotografii şi textele de pe cruci (traduse în englezeşte). Domnul Snodgrass cunoaşte temeinic stratul nostru popular. A tălmăcit mai multe balade. Ieri a citit, cu modulaţii particulare impresionante, Mioriţa şi
io Damian şi Sila - în tălmăcire proprie. îl iubeşte pe Eminescu şi cunoaşte poezia română contemporană.
- Ştiind ce înseamnă grija bagajelor şi febra dinaintea călătoriei, nu te-aş mai întreba decât atât: Cum scrii?
- De obicei acasă. Avem o casă de lemn, la o margine de pădure.
- O ştiu. E minunat acolo.
- Multe păsări, vulpi. Acolo îmi place să lucrez. Dar cum nu poţi sta tot timpul acasă, lucrez pe apucate, unde mă nimeresc. Sunt multe de spus despre ce scriu. Ştii ce? N-ai vrea să-ţi trimit în scris, cum scriu! îmi expediezi o scrisoare, cu câteva întrebări, şi eu îţi răspund.
- De acord.
JURNAL
1449
ACASĂ LA EMIL CIORAN
22 octombrie 1991 Paris
„Să dezvolţi atâta pasiune în toate, încât cel mai mărunt gest 5 să fie o revelaţie integrală a ta. Să vorbeşti ca un condamnat la moarte; fiecare cuvânt să aibă marca definitivatului, a unei încordări ultime. Nu uita să-ţi multiplici vibraţiile interioare până la limită, până la absurd. Ca un condamnat la moarte, sufletul tău să se topească şi să se avânte într-o nelinişte extatică, într-un tremur io de groază crescut până la voluptate. în fiecare clipă să fii la marginea fiinţei tale. "Aş fi vrut să discut aceste gânduri din Cartea amăgirilor ax autorul lor, care a împlinit anul acesta 80 de ani.
Şi această fulgurare din Amurgul gândurilor: „Sunt un Iov fără prieteni, fkră Dumnezeu şi fără lepră". Această din urmă 15 carte mi-a surâs din vitrina unei librării. A apărut, după o jumătate de veac, tradusă în limba lui Voltaire. O fi tradus-o autorul însuşi? Nu. Constat că a fost publicată în Editura „L'Herne", de îndrăgostitul de Cioran şi arhitectul unei stranii şi temeinice colecţii. L-am numit pe Constantin Tacu. 20      Mai rămân trei zile la Paris. I-am telefonat domnului Cioran, cu gândul să fixăm o întâlnire pentru mâine sau poimâine, dacă va avea timp de mine. „Unde sunteţi?", îmi răspunde la celălalt capăt al firului, vocea atât de cunoscută. Nu puteţi veni azi, acum?"
Autorul Neajunsului de-a te naşte, cu toată faima sa de disperat, poate fi un prieten - dacă-1 pot numi astfel — plin de tandreţe, uimitor de simplu şi de uman. Nu face literatură, când vorbeşte, nici filosofie. Se coboară la nivelul interlocutorului, ca să zic aşa. 5
în orice caz, ştiu că de vreo douăzeci de ani de când îl frecventez pe domnul Cioran -, m-am simţit bine în această casă şi la-ndemână în faţa spiritului celui mai temut din Franţa. Tocmai pentru că personalitatea gazdei se ascunde, din politeţe. Atacă numai în scris. De aceea omul acesta mi-e drag şi aş io fi fericit să mă numesc un cursant la lecţiile sale de simplitate.
A rămas neschimbat - ca Turnul EiîFel, un simbol al neero-dării şi al verticalităţii. îl găsesc însă, de data aceasta, mai melancolic. Parisul i s-a părut dintr-o dată, ieri, trist şi rece. Un labirint. Emil Cioran n-a fost niciodată altfel decât pe culmile 15 disperării, dar o disperare aş spune luminoasă, al cărei proces produce căldură şi fulgere, şi toate acele efect bune care se pot naşte dintr-o fuziune, altminteri catastrofală.
I-am mărturisit că Literatorul vrea să-l sărbătorească.
„Ia ce bun să sărbătoreşti un om care împlineşte 80 de ani?" 20
„Spiritul nu are vârstă, domnule Cioran. Noi sărbătorim tinereţea dumneavoastră şi prin asta ne sărbătorim un pic şi pe noi, cei care credem în victoria spiritului. Acum de altfel sunt la modă demolările, deci nu facem conformism."
Discuţia, pe care am convenit să o consemnez, a pornit, 25 fireşte de la ediţia franceză a ultimei sale cărţi, scrisă în româneşte.
Marin Sorescu — Constantin Tacu a făcut un lucru bun punând în circulaţie această carte.
Etnii Cioran — Tacu e un foarte bun editor, un prieten. 50 Cartea a apărut la Paris în aceeaşi zi în care am primit de la Bucureşti reeditarea versiunii româneşti! Nemaipomenită coincidentă.
1450
MARIN SORESCU
JURNAI,
1451
—Am acasă prima ediţie despre care am şi scris cu mult înainte de a fi voie. Ce părere aveţi citindu-vă paginile aşternute pe hârtie în urmă cu 50 de ani?
— Sunt foarte surprins.
5 - Se vede că aţi rămas constant. - Obsesiile care v-au urmărit la Sibiu ori la Bucureşti şi-au păstrat buchetul. Sunt şi acum ca noi. De la început aţi picat peste un combustibil artistic extraordinar.
— Am scris Amurgul gândurilor la Paris şi la Bucureşti. Sunt w 50 de ani de atunci...
— Am văzut la Televiziunea Română dialogul „la distanţă" dintre dumneavoastră şi Petre Ţuţea. Un film realizat de Liiceanu. Un document emoţionant pentru români. Aţi fiost primul care mi-aţi vorbit de Ţuţea, pe vremuri. Iar domnul Ţuţea v-a evocat
O apoi, cu multă căldură. Acum e suferind, la spital. începe să fie recunoscut ca o mare personalitate.
— E un geniu oral. Când vorbeşte n-are egal. Am fost împreună la Berlin - mă căuta şi-mi ţinea prelegeri toată ziua. Eu mă dusesem acolo să învăţ nemţeşte. Faţă de româna lui,
20 limba germană era searbădă şi nu-mi venea să învăţ nimic. Pe vremea aceea el era de stânga. Când l-am cunoscut a venit cu un ziar rusesc şi, înainte de a-1 deschide, şi-a făcut semnul crucii. E o ruşine că l-au închis.
— L-aţi cunoscut bine şi pe Mircea Vulcănescu.
25 — Era un geniu verbal! Avea farmec personal. Unul dintre oamenii cei mai subtili şi inteligenţi şi în acelaşi timp unul dintre cei mai umani. Un om pe care nu-1 poţi uita. ÎI admiram. Era inimaginabil de bun. Că a avut destinul ăsta e o ruşine pentru români.
v      - Când a venit la Paris?
— în timpul războiului. Ştia perfect franţuzeşte. Toată lumea cate l-a cunoscut a rămas fascinată şi apoi, tot eram întrebat ce a ajuns acest om?! Ce să ajungă? A murit în puşcărie. (Domnul Cioran face un semn cu mâinile în lături - a
I ; disperare românească. Apoi continuă.) Geniul lui era un geniu j! verbal. Avea, când vorbea, farmec şi distincţie. Nu un otator, jî ci mult mai mult. Omul acesta a avut toate calităţile şi-a trebuit i', să înfrunte un destin, că poţi să înnebuneşti când te gândeşti, j Memoria lui era absolută. Avea toate calităţile, înţelegeţi, toate 5 î    calităţile şi nici un defect!
El n-avea duşmani - şi-a avut destin de răstignit. Destin de criminal. în jurul lui erau atâţia prieteni, iar faptul că nu l-au salvat e o dezonoare. Ar trebui să fie considerat martir.
- Cum vă explicaţi că în generaţia aceasta au fost atâţia 10 oameni extraordinarii
- A fost un suflu, greu de explicat. Un elan, o ambiţie... Tineretul era o realitate. Toate şedinţele acelea conduse de Comarnescu...
Cei între 20-30 de ani erau un ferment şi o forţă. Speranţa era posibilă.
- V-aţi dat seama că totul se va termina în curând?
- Eu, da. Şi de la un timp n-aveam decât o idee. Să părăsesc România. M-am împrietenit cu Dupont, directorul Institutului francez din Bucureşti. El m-a trimis ca bursier francez la Paris.
■ - Când?
- Prin '35.
- De ce aţi început să scrieţi?
- Vianu a avut o mare influenţă asupra mea, ca profesor. Era colosal de cultivat. Mi-a cerut un articol. După aceea am scris la mai multe gazete.
- Pe Eliade îl iubeaţi atunci?
- Da, da. Eram prieteni. Vianu punea o condiţie: ca să fii admis la seminarul lui trebuia să ştii nemţeşte... Toţi intelectualii ştiau nemţeşte. în definitiv stânga şi dreapta nu existau. Toţi se cunoşteau.
- ...şi toţi ştiau nemţeşte?... -Da.
I - Şi Noica?
1452
MARIN SORESCU
JURNAL
1453
— Noica a venit la Paris cu aceeaşi bursă ca şi mine. După un an părăseşte Parisul.
- A fugit în România?..
— Se stabileşte în România şi primeşte şase ani de detenţie 5 recompensă! (Acelaşi gest de disperare românească.) Ideea lui
formidabilă: voia să aibă influenţă în România. La Paris a lăsat o impresie nemaipomenită. Putea face-o carieră extraordinară în Franţa. Dar ideea lui era să aibă influenţă în România.
- Ceea ce a şi reuşit.
io - Era un om foarte calculat, în sensul bun şi suspect al cuvântului. Voia să fie cineva în România. Un fel de profet.
— Deşertul profetului Noica era România...
- Când apărea el într-un cerc, toţi erau în jurul lui. Era încântător.
15      - De ce n-aţi scris şi proză?
- Fiindcă n-am putut. Aş fi putut scrie amintiri, dar n-am făcut-o.
— O întrebare „tehnică", oarecum despre procesul scrierii: Cum se desfăşoară? Scrieţi la masă? Vă aşezaţi la masa de lucru?
io      — Da, la masă!
— Totul pare foarte spontan.
- Da, pentru că nu scriu repede. Am citit enorm, enorm în tinereţe. Natural şi Dostoievski. Citeam ca un nebun. După studii, mi-am dat seama că nu filosofia mă interesează, ci litera-
25 tura foarte personală. Ca student n-am citit decât filosofie şi eram captivat de stilul filosofic. După aceea am schimbat. Bucureştii înseamnă pentru mine Fundaţia Carol. Mergeam în fiecare zi la bibliotecă. Am aflat cu groază că a ars. (Domnul Cioran retrăieşte cu emoţie anii de formaţie intelectuală şi această retrăire
30 este uimirea.) Cantitatea de cărţi pe care am putut s-o înghit! în trei ani de zile am citit atâtea cărţi - şi ce cantitate de adnotări am putut face pe marginea lor! Locuiam la căminul Stănescu. Neîncălzit iarna, bineînţeles. însă era biblioteca în faţă. Şi din cauza apropierii şi a frigului aproape toată ziua mi-o
petreceam acolo. Făceam adnotări. Aş fi vrut să mă duc să răsfoiesc cărţile pe care le-am avut în mână. Ani de zile viaţa mea s-a redus la asta. Devenisem orgolios. Citeam cărţi rare, greu de găsit în altă parte. Când am intrat în viaţa literară, mi-am dat seama că citisem mai mult decât ceilalţi. Pe mine 5 asta m-a făcut. Sunt creatura Bibliotecii Fundaţiei Carol! Scriitorii dacă treceau o dată pe săptămână pe acolo. Aveam mare dispreţ pentru ei.
- In cât timp aţi scris „Pe culmile disperării"?
- Foarte repede. Este sigur că dacă n-aş fi scris cartea aceea io mă sinucideam. Mama era foarte speriată. Sufeream de insomnie într-un hal îngrozitor. Neputând dormi, mă plimbam pe străzile Sibiului. Şi mama era speriată. Am scris cartea şi asta m-a eliberat. La miezul nopţii prin Sibiu. Bordeluri. Prostituate foarte amabile... Şi eu cu gândul la sinucidere... Asta m-a salvat. 15 Cartea aceea.
E târziu şi nu vreau să abuzez de generoasa ospitalitate. La mulţi ani, domnule Cioran!
Să ne închipuim că Biblioteca Fundaţiei n-a ars şi că ea vă aşteaptă. Oricum, nu putea fi pârjolită întreaga Românie! Vă 20 aşteaptă acolo atâtea amintiri, atâţia oameni minunaţi, atâţia prieteni, ca nişte cărţi cu adnotări, pe care numai dumneavoastră aţi putea să le mai descifraţi. La revedere!
* *
Părăsind Rue de l'Odeon, mă gândeam că există două feluri 21 de exil românesc. Unul activist, agresiv până la exasperare, care ia faptul de-a fi părăsit România drept un capital valabil în sine, pentru toată viaţa, capital care trebuie însă valorificat zilnic prin atitudini negativiste. Să-ţi înjuri mama, tatăl, bunicii, locurile natale, capitala, provincia, Munţii Carpaţi, Marea Neagră, - 30 identificând abuziv România cu un regim şi cu o clasă
1454
MARIN SORESCU
politică. Să dezvolţi zi de zi o ură nemaipomenită. Speriat că s-ar putea ca lucrurile să se schimbe în bine, să-i asmuţi şi pe alţii împotriva ţării tale tulburând apele, cu o voluptate masochistă. Acesta e exilatul român abuziv şi profitor. Şi există şi tipul de exil superior reprezentat de Cioran, Eliade, Vintilă Horia, Tacu, Virgil Tănase, Aurora Cornu şi de foarte mulţi alţi români, Cioran n-a făcut niciodată paradă de patriotism. Ba a arătat şi păcatele românilor cu vehemenţă, aşa cum le-a analizat şi pe ale altora. Dar ce vibraţie interioară în blestemele sale pure! Şi cât de intens a trăit el drama României! Nu e întâmplător că după decembrie 1989 el s-a întors la limba română, ca limbă oficială a discuţiilor sale nediplomatice cu toţi românii.
OSKAR PASTIOR SAU POEZIA CARE SE VORBEŞTE PE SINE
în 1987 criticul Klaus Ramm îngrijea la Editura Hanser din Miinchen o cuprinzătoare şi originală carte de citire din opera lui Oskar Pastior. Jalousien aufgemacht este o carte de căpătâi pentru cei interesaţi de aventura poeziei germane contemporane, ajunsă, prin experimente, precum cea a lui Pastior, la limita de sus a decantării. Poeziile lui Pastior, spunea Christoph Meckel, el însuşi poet de marcă, sunt „vesele-nevestele, rele şi frumoase, precise şi difuze, transparente şi opace - şi, totodată, o măiastră progresie a poeziei europene. Reflectând toate experienţele lingvistice posibile, reţinând toate dezlegările limbii, punând în discuţie toate convenţiile".
Născut în 1927 la Sibiu, Oskar Pastior a început liceul în oraşul natal, întrerupându-1 pentru o perioadă de 4 ani deportare şi muncă forţată în mină la Dombas, ca german din România. Reîntors în ţară, şi-a terminat studiile medii, înscriindu-se şi absolvind Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia germanistică. Din 1969 s-a stabilit în Berlinul occidental. E autorul a numeroase volume de poezie experimentală, printre care: Gedkhtgedichte (Poemepoem), Der krimgotische Făcher (1978), Wechselbalg (1980), Sonetburger (1983), Anagrammgedichte (1985), Modeheft(1987), Lesungen mit Tinnitus (1986). Apri-mit mai multe premii literare. Temeinic cunoscător al literaturii
1456
MARIN SORESCU
JURNAL
1457
române, din care a tradus mai ales poezie. De asemenea, lui i se datorează excelenta versiune germană a prozei lui Urmuz. Dialogul, care a apărut într-o primă versiune (cu multe greşeli de tipar!) în 1990, a fost consemnat în primăvara aceluiaşi an, la Rotterdam, într-o trattoria italiano-olandeză decorată cu machete de vapoare. Festivalul internaţional la care luasem parte, organizat cu atâta dăruire de Martin Mooij, cu lecturi în oraşul gazdă, dar şi în multe alte localităţi din Olanda, se afla în ultima zi. Vorbisem adeseori despre poezie, convenind când vom avea vreme să ne aşezăm la masa tratativelor în vederea unei discuţii organizate, care să fie dată publicităţii.
Aflat în plin proces de clasicizare, alături de Giinter Grass, Hans Magnus Enzensberger ori Michael Kiiger, autorul poe-melorpoem şi al palindroamelor trebuie să-şi asume şi el riscul interviurilor care dezvăluie şi explică.
Marin Sorescu — De mulţi ani faci în spaţiul limbii germane una din experienţele cele mai radicale. în poeziile tale, nu numai cuvintele, dar şi literele, sunt importante.
Oskar Pastior-Nu renunţ niciodată la semantică, dar poezia o văd şi-o aud până şi în particulă. Scriu ca să nu fiu tradus.
- S-ar putea să fii tradus in româneşte. Ştiu câţiva poeţi care sunt tentaţi să încerce nişte echivalenţe.
- Pe mine însumi mă interesează să traduc doar intraductibilul. Când scriu sonete, anagrame, palindroame - mă interesează libertatea pe care o pot stoarce din aceste constrângeri. Pe lângă cele cunoscute, eu adaug constrângeri în plus. La sonete am fost atent ca fiecare vers să aibă acelaşi număr de bătăi la maşină. Şi latura din dreapta să fie dreaptă. Ca şi cea din stânga.
- Faci ca poezia să se înscrie, de fapt, într-o formă geometrică.
- Da. Şi rimarea nu e o treabă de ultimă silabă, sau de ultimele silabe. Tot rândul rimează. Rândurile în întregime rimează, după schema abba-baab-cdecde. Primul sonet de acest fel s-a născut spontan, ca şi al doilea... şi al cincilea... Dar
văzând asta, şi neputându-mă opri, am studiat aceste crâmpeie de anagramă şi m-am apucat de-am scris un volum întreg de Anagrammgedichte. Rândurile de pornire le-am luat din Poveşti de calendar de Johann Peter Hebel.
După ce am plecat din România, prima carte a fost o culegere, la Suhrkamp, cu poezii scrise (în cea mai mare parte) la Bucureşti. Locuţiuni, dar cumva sparte, fărâmiţate în moleculele lor. Prima carte scrisă aici a fost Gedichtgedichte (Poe-mepoem). O sumă a problemelor legate de cum faci o poezie. Descriind nişte poezii imaginare au ieşit texte poetice.
A fost ca o plimbare în culisele procesului de creaţie Gedichtgedichte Luchterhand (1973). Au urmat două cărţi: Horicht (Despre tot ce se aude), apoi Fleischeslust (despre tot ce se mănâncă. Un fals tratat de bucătărie).
— Cum ai traduce în româneşte „Fleischeslust"?
— Poate aşa: „ Voluptatea cărnii". Sunt acolo nişte reţete fictive. A ut mat, apoi, carrea: Der krimgotische Făcher („Evantaiul crimeo-gotic"). Subtitlul este „Lieder und Balladen". Aici am inventat un dialect care nu există, nici nu poate exista şi e bineînţeles intraductibil. Acest dialect are la bază: limba maternă care e germana, dialectul ardelenesc vorbit la Sibiu, limba română, limba maghiară, crâmpeie de rusă învăţate în lagăr, crâmpeie de engleză, franceză şi greacă. Greaca farmaceutică. Şi latina, bineînţeles. Şi, desigur, ca în tot ce scriu las la latitudinea receptorului să-şi caute sensul său, să-l introducă în text, conform biografiei sale lingvistice...
— Aici simt nevoia unei precizări, pentru cititorul român. Poezia lui Pastior e înfăşurată în multe straturi, în multe cămăşi, care se lasă sau nu dezvelite. La primul contact însă ceea ce frapează este aspectul comic. Lumea reacţionează cu degajare de bucurie la auzul poeziilor sale. Am fost martor la multe lecturi foarte izbutite. — Pastior citeşte impecabil şi cred că poeziile sale trebuie ascultate în lectura lui. De altfel, s-au fhcut multe înregistrări şi aproape fiecare post de radio german are o mică arhivă
1458
MARIN SORESCU
JURNAL
1459
sonoră Pastior. Acultătorul (cititorul) este pus în faţa unui năstruşnic dispozitiv de râs. Râsul e molipsitor. Cititorul (ascultătorul) gustă bucuria invenţiei. Aceasta ar fi o foaie, cea de deasupra. Urmează altele... şi altele, pe care studioşii nu vor osteni să le descifreze. 5 - Am observat că aceste poezii crimeo-gotice funcţionează la fel la Los Angeles ca şi la Paris. Eu suprapun, un fel de sintaxă afectivă: întrebare, răspuns, mirare.
în KopfnufiJanuskopf- poezii în palindroame - de fapt e vechea problemă existenţială: eu sunt câmpul de bătaie dintre
io determinism şi indeterminism. Tentaţia de-a fi în acelaşi timp subiect şi obiect de cercetare. în mod obiectiv, îmi pun la dispoziţie creierul ca obiect de cercetare. Asta corespunde şi descoperirilor fizicii de azi, cu dispariţia contradicţiei dintre obiect şi subiect. Se vorbeşte chiar de voinţa liberă a ionilor.
15 Aş vrea să precizez că niciodată nu vin cu ceva preconceput. Proiectele se nasc spontan, cum spuneam dintr-o curiozitate la pândă. Sau din interes - în sensul interesse, a fi la mijloc, a fi amestecat.
- Fiind la mijloc înseamnă că lucrezi la două capete?
20 - Da, simultan, la două capete, de la început şi de la sfârşit, către un mijloc necunoscut. I,a palindroame silabice, la textele mai lungi de exemplu am început cu Mehr hocuspocus Homer -(Totul e conceput fonetic). Lucrând la anagrame m-am săturat de litere. Cu această ocazie mi-am dat seama de partea
25 vulnerabilă a litereleor. Dacă inversez obţin Lieb, obţin Bell-care nu merge. Dacă inversez un x obţin sc. Şi asta m-a făcut să văd că şi literele sunt ceva arbitrar. Sch nu poate fi întors. Anagramele, de fapt, permutarea literelor, creează o stare de suspendare a timpului. Timpul se elimină. Şi asta m-a iritat.
50 Ştiu că timpul există şi e ireversibil. Şi procesul citirii, Dos Lesen, merge într-o singură direcţie...
- Cred că asta se întâmplă în toate limbile.
- La palindroame m-a interesat ce fel de timp ia fiinţă în funcţie de unitatea de măsură pe care o iau în mod arbitrar ca bază. Iese o altă realitate dacă iau cuvinte întregi drept cea mai mică unitate de măsură şi alta dacă iau silaba. în schimb, la palindroame nu m-au interesat concepte mai largi ca ciclicitate. 5 N-am vrut să fac prin asta ceva mistic. Am vrut să aflu cum decurge citirea. Şi în caz ipotetic să fac nişte texte care se citesc singure.
- îmi place ideea textelor care se citesc singure. Cum ai ajuns aici? Probabil că aceasta are legătură cu poezia concretă care se w practica prin anii '50—'60.
- Bineînţeles, prin acei ani făceau poezie concretă poeţi ca Max Bense, Heissenbiitel, Franz Mon, Gomringer - aceştia îmi vin acum în minte. Există anual un colocviu de poezie nouă
la Bielefeld. De mulţi ani se adună aici aceşti autori de poezie 15 concretă, dar şi alţii mult mai tineri, care merg în alte direcţii. Fiecare rezolvă „noul" altfel, cum poate. Toţi însă pornesc de la convingerea că limba şi procedeele de creaţie au un caracter material.
La acest colocviu de la Bielefeld mai vin Jandl şi Friederike 20 Mayrocker... apoi tinerii austrieci, Pierre Garnier, Franz Josef Czemin...
- // cunosc pe Jandl şi Mayrocker, am citit împreună, în urmă cu mulţi ani, la Akademie der Kiinste în Berlinul occidental. Pe vremea aceea poezia lor se baza foarte mult pe fonetism şi dialectal, 25 dar era... încă destul de semantică. Nu ştiu în ce direcţie au evoluat. Poezia ta cum se poate numi ?
- Eu fac într-un fel legătura între poezia foarte abstractă şi poezia care se gustă cu auzul. Poezia pe care o practic are de-a face cu şiretenia limbii. Limba e mai şireată decât mine şi 30 ascultătorul se simte acasă în poezia mea pentru că ascultătorul n-are impresia că eu vorbesc despre ceva, ci că eu doar vorbesc
şi poezia se vorbeşte pe sine. Poezia mea e şi barocă. Tradiţiile îşi spun cuvântul. Există multe straturi. Şi poeziile acestea au
1460
MARIN SORESCU
JURNAL
1461
valenţe libere la fel de fel de culturi şi cunoştinţe. Impulsul cel mare a fost desideologizarea limbii. Un fel de apel către ascultător: oameni, aveţi grijă cum vorbiţi, aveţi grijă să nu cădeţi în capcana dogmaticilor, lozincarilor, ideologilor. Pentru că aşa 5 cum vorbiţi, aşa şi gândiţi. Şi cum vorbiţi şi gândiţi aşa sunteţi şi aşa acţionaţi.
Eu nu fac deosebire între gândire şi limbă. Şi inamicul numărul unu al popoarelor a fost Platon.
— Platon? Mie mi-au venit în minte acum alţi filosofi... mai io recenţi.
— Da, Platon. A adus atâta nenorocire cu noţiunile sale de fericire, iubire, fidelitate, care sunt atât de mari şi frumoase, încât niciodată nu poţi să le atingi şi atunci eşti nefericit.
— Aşa mai înţeleg.
K — Dacă n-ar fi fost Platon, n-ar fi fost nevoie dc nici un psihiatru. Asta spun în glumă pentru că am constatat şi eu că ideile generale există şi au putere.
— Idei general umane,
— General umane şi general inumane.
20 Pastior este un erudit al lirismului, care aplică vagului şi inspiraţiei rigori de geometru. Studiază entropia poeziei, vorbirea care cade in sine, ghemuindu-se până la cuvânt şi silabă. E multă dinamică în cărţile sale, familiarizate cu legile vitezelor mari - şi există în ele un fel de gălăgie cosmică, produsă de 25 distrugerea catastrofală şi de înfiriparea din particule şi molecule. Această artă germinativă degajă uimire, bucurie şi oarecare spaimă. Are dreptate când afirmă că sunt poezii pentru auz. Ele se aud şi între ele şi se cheamă de la o carte la alta, într-o cascadă de ecouri produse de o orgă ale cărei ţevi tatonează misterul.
OSKAR PASTIOR
PATRU POEME
|     In Poezia suflului se demonstrează de ce ţ     epica are şi trebuie să aibă un suflu mai lung decât '     lrica aceasta se produce cu ajutorul unui dispozitiv -      constând din muştiuc pretext sau membrană suport înveliş şi un calendar demonstraţia se face astfel celor cu picioare scurte şi şolduri late statistica le conferă un ecou mic dar rază mare idealiştii pe de altă parte preferă figura cu galion în acest mod prin intermediul muştiucului pretextului sau membranei suportului înţelesului şi calendarului sunt antrenate două camere de mingi de fotbal şi orice îndoială e înmuiată cine mai crede totuşi că poezia suflului ar fi ceva lipsit de armonie bate văzduhii.
*
în rândul întâi se află un A şi încă un A sunt cei doi A din rândul întâi în rândul doi se află un A şi încă un A sunt cei doi A din rândul întâi dar schimbaţi între ei în rândul trei se află un A şi încă un A nu mai sunt cei doi A din primul rând ci cei doi A din al patrulea rând numai că schimbaţi înrre ei ceea ce iese la iveală în rândul cinci unde se află un A şi încă un A deci doi A din rândul patru numai că neschimbaţi între ei poezia poate fi citită orizontal şi vertical ceea ce sporeşte efectul în mod frapant vă rog să executaţi desenul.
în prima strofă se află patru cuvinte frumoase în
strofa a doua se află patru cuvinte urâte cele patru
cuvinte frumoase se referă la un cuvânt nespus de urât
care nu se află în poezie şi nu are nimic de a face cu
cele patru cuvinte urâte cele patru cuvinte urâte se
referă iarăşi la un cuvânt nespus de frumos care de asemenea
1462
MARIN SORESCU
JURNAI,
1463
nu se află în poezie şi n-are nimic de a face cu cele parru cuvinte frumoase din prima strofă, cele două cuvinte care nu se află în poezie deci cel nespus de urât şi cel nespus de frumos se referă însă
5 la rândul lor amândouă la un al treilea cuvânt care nu se află în poezie şi n-are nimic de-a face unul cu celălalt acest al treilea cuvânt care ar putea fi denumit deci punctul de referinţă al celorlalte două care nu se află în poezie şi bineînţeles nimic neavând de-a face unul
10 cu celălalt, n-are de-a face nici cu cele patru cuvinte frumoase din prima strofă nici cu cele patru urâte din strofa a doua este un trist caz de maşinaţie extraliterară poezia ar putea foarte bine să apară dar să nu fie scrisă titlul prevăzut AIÂTURI.
alias doamna duncan sticlete artificial încărcat într-o parte mai doarme încă ceas de pontaj eroare cu iluminaţie din interior alias capcană de oameni şade sub un mare candelabru şi taie felii din tacâmul ei cu vânat din nasul şefului ei liliputan din aşhabad cu ochii mari şi timizi metaforele zece şi unsprezece şi doisprezece fac coadă ce-o să le aştepte când poezia carnivoră nu s-a sfârşit însă e în esenţă schiţată schimbarea rolurilor are caracter.
în poezia carnivoră fata şade pe prima metaforă laleaua pe nasul şefului liliputan din aşhabad şi acesta pe un pic de ghimber albastru cine întârzie trebuie drept pedeapsă să facă reverenţe la a doua metaforă
20 în faţa marelui candelabru înainte de a intra acolo aşteaptă doamna duncan la volan şi-i înmânează o cască de voiaj metafora a treia din faţă e mai mult înaltă decât lată din lateral mai lată decât înaltă ea conţine un tacâm cu vânat camuflat ca o trusă de prim
25 ajutor şi un sticlete artificial cu a patra metaforă încă nu-i nimic de făcut ea e încărcată mai muk într-o parte şi doarme metafora a cincea e lesne de remarcat emană un miros cleios şi funcţionează după introducerea unei monede a şasea lipseşte aceasta e
30 însă o eroare deoarece luminează din interior de metafora a opta însă să te fereşti ea e falsă şi ticăloasă mai mulţi cititori dintre care o drogheriţă şi doi filologi care s-au încurcat cu ea sunt de atunci daţi dispăruţi asta ar putea trece drept tertip însă mă rog
35 unde ar duce metafora a noua nu e metaforă fata lalea
JURNAL
1465
OSKAR PASTIOR ŞI ANUL LICHTENBERG Despre geneza unei poezii
M. Sorescu - Să vorbim întâi despre Lichtenberg, un creator atât de interesant şi de ciudat, care nu putea să nu-l intereseze pe autorul de enigme şi invenţii poetice care eşti. Descoperi constrângeri, cu pasiune de detectiv al constrângerilor, casă pui apoi la muncă imaginaţia. Din acest punct de vedere, fizicianul german — mai precis zis profesorul de fizică — nu te lasă indiferent.
O. Pastior - Mi-a plăcut Lichtenberg pentru atitudinea sa de investigator curios şi tentat de imposibil. Aforismele sale sunt o splendoare intelectuală. Acum, pe 4 iulie, se vor împlini o sută de ani de la naşterea sa. Tot anul este Anul Lichetnberg. A fosr profesor de fizică experimentală, cred că la Gottingen. Era urât, cocoşat şi a luptat, într-un fel, ca fizician, şi împotriva fizicului. Recent, am citit o broşură despre conjunctivul la Lichtenberg, scrisă de Albrecht Schone. Un eseu lingvistic cu totul remarcabil. Analizează toate conjunctivele, cu toate nuanţele de optativ, din scrierile lui Lichtenberg, mai ales cele din Sudelbucher (Ciorne şi notaţii zilnice). Obsesiile lui: ar trebui să se inventeze, ar trebui să fie posibil... ceva imposibil. Deci, cu tot sarcasmul lui, Lichtenberg — un optimist.
— Voi încerca să transpun în româneşte ultima ta poezie. „O piesă cu totul remarcabilă."
■
— E un omagiu convergent, pentru că în acest timp am fost contaminat de forma sextinei italiene a trubadurilor, însă prin intermediul grupului contemporan OULIPO (Ouvroir de la littirature potentielle) din Franţa. Aici s-ar încadra Georges Peret, Queneau, Jacques Raubaud şi Harry Mathews (care a 5 avut o bursă la Berlin şi a locuit pe Schluterstr. 52, unde ai stat şi tu). în acest grup intră şi mulţi matematicieni care încearcă să valorifice diferitele constrângeri formale pentru geneza unor texte — altfel, acestea nu s-ar naşte niciodată. încă o paranteză: formula generală pentru sextină este reluarea cuvintelor rimă în fiecare strofă, în succesiunea 6, 1,5, 2, 4, 3 din strofa anterioară.
— Revenind la Lichtenberg.
— Am luat pur şi simplu un mic text din Sudelbiicher, în care Lichtenberg descrie un mecanism ciudat, scos la licitaţie din casa unui sit englez. în acest text mi-am subliniat cuvintele şi locuţiunile verbale preferate, din care, pe cele mai îndrăgite, le-am luat drept cuvinte rimă. Iar pe celelalte pentru umplerea poemului, care deci...
— Care deci?
— ...nu conţine nici un cuvânt de-al meu! Toate cuvintele îi aparţin omagiatului...
— Ştiu că la palindroame ai lucrat foarte mult.
— Vreo trei ani.
— Sextina cât ţi-a luat?
— Numai vreo trei săptămâni... fiind răpit cu totul de curiozitatea cercetătotului. Să pun - sau mai bine zis sextina să pună - în funcţiune maşina ciudată a lui lichtenberg. De altfel, acest text îmi era familiar, pentru că îl citasem în legătură cu Urmuz, în prefaţa la Opere complete Urmuz— Ed. „Text Kritik".
— Când am scris eseul meu despre Urmuz, în 1966, eu nu-l cunoşteam pe fizicianul german, autor de „ciorne" ale imposibilului. „ Constructivismul"de care dă dovadă scriitorul român poate fi într-adevăr composit cu viziunea iluminată din frazele
1466
MARIN SORESCU
JURNAI,
1467
ingenioase ale lui Lichtenberg. Fără a fii fizician, Urmuz a umblat cu destulă îndemânare la maşinăria limbajului. Părăsindu-i pe Lichtenberg şi Urmuz, să ne întoarcem la ultima ta carte: „Vocalisen & Gimpelstifie", apărută acum la Hanser. Ascul-5 tându-te citind la întâlnirea de ieri — de la librăria din Koln (unde, de altfel, şi tu m-ai ascultat pe mine citind) şi văzând reacţia plină de însufleţire a publicului, mi-a venit în minte acea aserţiune a lui T.S. Eliot şi anume că poezia se poate comunica înainte de a fi înţeleasă. Cititorul o intuieşte spontan şi desco-10 perindu-i, apoi, mecanismul, bucuria e cu atât mai mare. Ştiu că scrii împotriva traducerii. Poezia ta, credea nici n-are nevoie de traduceri — ci doar să i se ataşeze cărţii o bandă cu poeziile în lectura ta. Asta mi se pare important, pentru că e modul cel mai nimerit de interpretare a lor. în felul acesta, poeziile tare ar „trece " 15 în toate limbile, comunicându-se, chiar dacă nu sunt, sau înainte de a fi înţelese în întregime. Din câte am dedus eu, este vorba de nişte jocuri şi nişte constrângeri severe, tinzând la eliberarea acelei energii a poeziei în sine. Limbajul are în adâncul lui poezia în sine, a cărei eliberare cere desigur strategii şi trucuri. Care este 20 tehnica şi strategia acestei cărţi?
- Am pus la sfârşitul ei un fel de postfaţă unde mă explic, cred eu, destul de limpede: „Cei 39 de sticleţi încondeiaţi continuă traiectoria proiectului din palindroame („opfus lanuskopf), doar într-un singur punct, acela de a păşi, de astă 25 dată fără reguli severe de joc, pe urmele „Cuvântului înaintea obiectului, înaintea cuvântului, înaintea obiectului" etc. - cu singura dorinţă în raniţă de a urma, în mod, ca să zic aşa, tranzitiv/intranzitiv, „Şnurul precognitiv al limbajului" care, împins din spate, deschide drumul. Rezultatul: mici „orgii" nu numai de armonii sonore, ci şi de polisemie şi polivalenţă sintactică. Dar, totuşi, şi destui sticleţi (mă gândesc la păsăreasca lui Clemens Brentano), cum şi creioane şi urme surprinse. „Vocalizele" scrise Iarna/primăvara (1990/91) se servesc fără jenă, uneori stângaci, de plinul ornamentasticei vocale „din
50
toată lumea". Modul de confecţionare e cât se poate de simplu: iarăşi şi iarăşi, pe şnurul vocalelor din rândul de pornire, deci perpetuând acest şnur succesiv în fiecare rând: numai vocalele contează, consonantele n-au importanţă. Asta nu poate merge bine şi nici nu merge bine. Important devine, pe parcurs, chiar 5 neimportantul, consonantele preiau fabricarea sensului - până la neimportantă, când apar iarăşi vocalele dătătoare de sens. Şi aşa mai departe. O metodă care o ia razna. Desfăşurării i se face bagajul, textului i se face raniţa, limbajului i se face gâtlejul, exorcismului exorcismul. Dacă astfel de vocalize funcţionează io totuşi, asta se datorează inerţiei. Pasămite figurile sintactice sunt mai rezistente decât vocabularul. Sau mai prostănace, fiindcă ele se cramponează să memoreze „prepoziţia" lor cuprinzătoare, care nu există, fiindcă ele însele fac parte din ea. De sine mergătorii contra însoţitorilor de drum, vocale contra consoane: 15 încă unui „dualism" i se face proba poetică subcutanată spre a i se vedea „şubrezenia".
OSKAR PASTIOR
O PIESĂ CU TOTUL REMARCABIlA
De-ar exista o limbă în care falsul să nici nu se 20 poată spune sau, cel puţin, în care orice gafă împotriva adevărului ar fi, totodată, şi una gramaticală.
Georg Chrisroph LICHTENBERG
O mică maşină de artă acţionată de un cilindru
indescriptibil, cu trei aşa-zise „poziţii", a căror explicare ar pune trei sisteme diferite-n mişcare,
în caz de urgenţă mărimea-i nedepăşind o cauză;
si de nişte mai mult decât
1468
MARIN SORESCU
JURNAI,
1469
semkransparente foaie,
ca şi de-un locaş pentru două-trei aripi
de moară.
Din când în când, pe aripa stângă de 5 moară
se statuează un corp şi o suflare, al căror cilindru
s-ar putea chiar scoate; dar atunci acele foaie
W  ca şi armonia prestabilită a anumitor poziţii
ar trebui învârtite la o anumită distanţă de numita cauză
dublă şi doar aşa transmisă într-o 15 mişcare
perpetuu defectă picioarelor sale - dar nici o mişcare
mai mare de 4-5 ţoii n-ar deşira atâta aripile de moară; 20 de asemenea, o furnică a cărei influenţă şi cauză
ar putea, dacă suflă întruna, explica acel cilindru
preţios - şi alte două până la trei poziţii 25 fizice ale manivelei faţă de respectivele preţioase foaie
La o distanţă dată, ce n-ar depăşi însă numitele foaie,
ar fi de explicat, la nevoie din corn fin, 50 acea mişcare
iar în caz de mică urgenţă şi acele poziţii ale aşa-zisului „şurub fără sfârşit" faţă de aripile de moară
(adică fixate de influenţa sistemelor pe cilindru)
putând fi scoase din îndelungata cauză
a operei comunicate (să zicem de cauză la o distanţă dată) - dar atunci şi din foaie ar trebui scoase un corp şi-o suflare iar pe cilindru
de adăugat în semitransparenra mişcare la nevoie, de data asta de fildeş uzat, o aripă de moară
pentru anumite aşa-zise „duble poziţii".
Astfel, lângă două până la trei poziţii prestabilite o foiţă de aur s-ar rupe: fără nici o cauză
răsucită, nu mai mare decât o aripă mare de moară
trei furnici distincte ar transpune micile foaie
în corn, iar distanţa în mereu precara mişcare
către ţolul din armonia faimoasă a marelui cilindru.
Când şi când, pe aripa stângă de moară un şurub şi un corn prin statut stau iar numitul cilindru
suflat; numai că atunci manivelei degeaba-i pui foaie.
JURNAL
1471
LA POALELE VULCANULUI TEIDE
TENERIFE, 31 MARTIE 1992
Pe data de 31 martie a.c, Chiar sub nasul vulcanului Teide, De coasta insulei Tenerife S-a apropiat un banc de poeţi.
Se ştie că poeţii Sunt bogaţi în fosfor Şi-n inspiraţie. Consumând poezie, îţi lungeşti mult viaţa, La ambele capete.
Pescuitul lor se va face doar
Cu cele patru elemente presocratice:
Foc, apă, aer şi pământ.
Cine zăreşte primul Un poet citind pe ţărm Va cădea pentru un an întteg într-o stare lirică salvatoare.
* *
Stau la etajul 14. O cameră pe colţ, cu doi pereţi dând spre ocean. Nu-mi plac, în general, camerele pe colţ — că e frig şi mă simt atârnat. Parcă aş fi tot în avion. Deschizând uşa şi intrând, m-a izbit albastrul oceanului, năvălind prin peretele de sticlă. Apoi vuietul acesta de cascadă al valurilor! Mi-am zis că sunt cazat sub Urlătoarea. Vecin cu o mare Urlătoare. Nu-i rău. Lasă, să vedem. De pe balcon priveliştea e nemaipomenită. Hotelul „Maritim" formează un unghi drept cu Oceanul Atlantic. Iar eu sunt situat undeva pe verticală, cu spatele la Teide.
în Tenerife te încearcă două spaime: prima e cea a scufundării bruşte a insulei. Unii localizează legendara Atlantida cam în această zonă, Arhipelagul insulelor Canare reprezentând rămăşiţele acelui dezastru. A doua ar fi pericolul erupţiei vulcanului Teide. Dar nu numai a lui. Toată insula mişună de vulcani - crescuţi ca negii pe un dovleac mare. O adevărată orgă de vulcani. Par modeşti, la locul lor - se zice că dorm. Dar dacă se întorc în somn? Noi pe unde fugim? Pe unde fugim acasă?
Nu există, am aflat, o asigurare contra vulcanului. Poeţii — vor fi privilegiaţi căci vor eşua pe câte un vers. Au sosit astăzi toţi, venind din toate direcţiile ca albinele la urdiniş. Cu polen pe aripile avionului. I-am întâlnit pe Guillevic, Ostan, Sjostrand, lasse Sodeberg, Alan Browjohn, Peter Porter, Takis Varvitsiotis, Mateja Matevschi, Jacques Gaucheron. Jorge Justo Padron şi Cleopatra Filipova au avut mult de muncă şi s-au descurcat exemplar, reuşind să pescuiască din toată lumea şi să aducă pe insulă, vii şi nevătămate, atâtea fragede făpturi. Toţi am călătorit câte 10-12 ore, dar ne simţim bine. Eu, personal, eram mai obosit la 9 azi-dimineaţă, când am plecat de la Otopeni decât la 9 seara când am ajuns la hotel. Dând ceasul cu 2 ore în urmă. Am schimbat avionul la Frankfurt şi apoi la Barcelona. Trei ore de zbor de la Barcelona, peste ocean. Când ne-am apropiat de insulă a ţâşnit deodată din nori o spinare de balenă imensă. Vulcanul Teide! L-am contemplat plin de respect. Peste câteva zile aveam să-l „gust" pe îndelete, urcând până
1472 • MARIN SORESCU
sus, în imensul crater de 25 de km. Am aruncat un bănuţ ca într-o fântână.
2 aprilie 1992
ASTEROID
Ca un asteroid care începe să prindă viaţă.
Şi viaţa începe, iată, cu caprele.
Ca un asteroid care începe
Să prindă capre, momindu-le cu smocuri
De iarbă uscată - sau arbori de lavă,
Norii ca iezii bălţaţi,
Sar peste bolovanii unui râu încremenit.
Hula oceanului împinge malurile Spre centrul insulei Ţuguind-o
Norii se strâng aici în vârf,
Ca un cuibar unde cloceşte marele vultur.
*
Aici a poposit Columb, mergând să descopere America. America fiind descoperită, noi am sosit degeaba? îl întreb pe Justo. Nu, vor fi şi surprize.
Acest prim festival este el însuşi o surpriză. Intitulat „Atlantida", îşi propune să refacă, din sfărâmături, un continent scufundat. Acest continent, evocat de Platon, poate fi cel al speranţei în mai bine, pe care numai poeţii ştiu s-o încropească, din cioburi, dărâmături, scufundări. Vechiul vis al lui Justo Padron a căpătat contur.
Marin Sorescu - în urmă cu vreo 15 ani, scriam despre tine că eşti un optimist incurabil.
k JURNAI. 1473
. * Justo Padron - Acum sunt doar un optimist moderat, îmi
t răspunde râzând. închinăm în sănătatea „Atlantidei" un coniac 1 „Cadernal". E cel mai bun coniac spaniol, ne asigură Justo, pe | mine şi pe Mateja Matevschi. întâlnind prieteni vechi, ne sim-l     ţim toţi mai tineri cu 10-15 ani.
Improvizez un fel de „tufuri" lirice, pe care le citesc în autobuzul care ne transportă zilnic de la hotel în portul Garachico - la vreo 40 de km. Arhipelagul Canare este format din şapte insule. (Se văd toate, dacă te sui pe falnicul copac drago, care duce în cârcă 2000 de ani.) Una e încă fierbinte - acolo ar trebui să mergem, la sfârşit, să ne gravăm poemele. în lavă. în Tenerife deosebirile sunt mari între partea de sud şi cea de nord. Sudul e un fel de pustiu dezolant. Râuri de lavă încremenite, poiene pustiite. Partea de nord bucură privirea cu vegetaţia ei bogată şi luminoasă. Bananieri peste tot, ca nişte mici armate pornite la asaltul înălţimilor. Vii, portocali, lămâi. Ocupaţia culegătorilor e rentabilă. Populaţia relativ nu-* meroasă gravitează în jurul unor orăşele şi porturi. }■ Garachico a fost până în secolul XVII port principal al
t insulei. O mare erupţie a devastat insula - astupând golful. Portul de azi e mult mai mic, dar destul de prosper. Poposim la prânz la restaurantul de pe ţărm. Mese întinse, sub umbrare chiar printre stânci spălate de valuri. în faţă, blocând intrarea în port, o imensă rocă — o ancoră azvârlită de Dumnezeu. Desenez pe şerveţele peisaje marine, cu ochii după balena care trebuie să se ivească în larg. în urmă cu vreo două luni, una s-a ciocnit aici c-un vapor!
Măria Kodama, soţia lui Borges, a sosit ieri din Argentina. Desigur, drumul cel mai lung, dar e obişnuită, pentru că marele călător, autorul „Tigrilor albaştri" a purtat-o de atâtea ori pe distanţe şi mai mari. Practic era într-o perpetuă călătorie.
Marin Sorescu — Dragă Justo, hai să continuăm dialogul 1      nostru început la Madrid, în 1982, cu ocazia congresului
1474 MARIN SORESCU
poeţilor. E vorba de discuţia scrisa - altfel noi ne-am mai întâlnit, cu diferite ocazii, şi-am stat mult de vorbă. Ne-am întâlnit în Corfu, bineînţeles, mi-a făcut mare plăcere să fiu martor la încununarea ta la Struga. O dublă încununare, aş spune, pentru că, tot acolo, te-ai căsătorit cu minunata ta soţie, aici de ţaţă, Cleopatra Filipova, acum colaboratorul tău de nădejde şi care te fereşte de multe necazuri. Muză şi înger păzitor. Eu am motive în plus s-o simpatizez, fiindcă a studiat şi limba română, fiind o studentă silitoare, prima din grupă - cum mărturiseşte - şi aş putea vorbi cu ea româneşte. Te-a ajutat enorm în organizarea acestui dificil festival. Am avut ocazia acum să ne întâlnim cu mulţi poeţi spanioli - şi înţeleg această competiţie şi ca un omagiu adus liricii iberice. Printre participanţi se numără Luis Rosales, Torcuato Luca de Tena,]oaquin Calvo Sotelo, Leopoldo de Luis, Alfonso Canales, Santiago Castelo. L-am cunoscut, cu alte ocazii, pe Enrique Badosa, Luis Jimenez Martos, Pedro de la Pena ori Carlos Murciano, şi ei prezenţi. îţi mărturisesc, am fost profund marcat de atenţia plină de respect şi curtoazie de care s-au bucurat seniorii liricii spaniole de azi, un Luis Rosales, un Torcuato Luca de Tena. Asemenea gesturi onorează. Cum vezi poezia modernă a ţării tale ?
Justo Padrân - Poezia modernă spaniolă se sprijină pe trei stâlpi: Ramon Jimenez, Miguel de Unamuno şi Antonio Machado. Din Jimenez porneşte generaţia 27 (Lorca, Aleixandre, Cernuda, Guillen, Aionso Damaso, Salina). Din Unamuno: Miguel Hernandez, Leopoldo Bonero, Luis Rosales, Dionisio Ridruego. Pe coloana Machado s-a aşezat generaţia 50: Claudio Rodriguez, Lope Angel Valenţe, Jaime de Bierma.
— Poezia ta unde s-ar încadra?
- Eu fac parte din generaţia 70. Ea acordă o mare importanţă limbajului şi imaginaţiei. Sunt printre puţinii care s-au lăsat contaminaţi deopotrivă de mesajul lui Unamuno, al lui Machado şi al lui Jimenez. Pentru mine, poezia nu e numai imaginaţie şi limbaj, ci şi gândire filosofică şi emoţie. Am
I
i JURNAL 1475
I I
1
| încercat o sinteză a celor trei direcţii: estetismul lui Jimenez, I gândirea filosofică a lui Unamuno şi emoţia umană - dimen-| siunea subiectivă - a lui Machado. Cel puţin aşa a apărut lirica f      mea în ochii unor comentatori.
; - Prietenul nostru comun Victor Lvanovici a întoanit cu mult
profesionalism şi competenţă bibliografia operei tale. M-am bucurat să întâlnesc şi numele meu acolo, cu articolul publicat în „SecolulXX". Care e cartea de poezie de care te simţi mai legat?
- Cercurile infernului. Am scris-o cu sentimentul că ea mă va justifica, nu numai ca poet, ci şi ca fiinţă umană. De ce tocmai ea a fost tradusă în 17 limbi şi altele, la care ţin mai mult, nu? Pentru că aici ideea este cosmogonia omului contemporan, în poezie, plenitudinea e mai importantă, are o putere mai mare decât perfecţiunea. Cele mai bune cărţi ale liricii europene sunt cele ale unor căderi sau insuccese, care încorporează o mare ambiţie. Mândria unei căderi face mai mult decât o carte perfectă. într-o mare cădere simţi forţa, vârtejul, violenţa. E imperfecţia şi măreţia visului. Sartre spunea că omul
j       e fiinţa care alege prăbuşirea.
- Care sunt poeţii din generaţia ta de care te simţi legat?
- Gimferer... de el mă leagă aceeaşi preocupare estetică penttu limbaj şi imaginaţie. Cu Antonio Colinas mă întâlnesc în cultul emoţiei şi al trăirii. Cu Pedro de la Pena în interesul pentru gestul filosofic. în sfârşit, cu Juan Luis Panero împart convingerea că poezia trebuie să se bazeze pe experienţă şi trăire sufletească intensă. Da, sunt 4-5 creatori din generaţia mea cu
Icare am unele puncte comune. Am încercat, cum îţi spuneam, o sinteză a esteticii fondatorilor poeziei moderne spaniole, înainte, fiecare pornea doar de la o latură a operei acestora sau doar de la unul dintre cei trei mari de care am pomenit - fun-damentându-şi scrisul fie pe cultul limbajului, fie pe trăirea tragică ori pe emoţia umană.
- Ştiu că tu consideri poezia un gest de legitimă apărare. Apărare a vieţii, a frumuseţii lumii.
1476
MARIN SORESCU
- Prin acest festival, am dorit să fac dintr-un loc periferic al Europei un punct geometric al liricii internaţionale, invitând numele emblematice ale poeziei de azi. Să adaug frumuseţii locurilor demnitatea versului. Ai văzut ce oameni minunaţi sunt 5 aici. Ei meritau din plin distincţia unei astfel de întruniri lirice.
1
i
1
I
i
UN ARTIST: TAN SWIE HIAN
Singapore. Nume sonor, cu adânci şi speciale rezonanţe, însemnând, pentru cititorul român de la începutul secolului, extremul exotism. Culme a evadării şi-a aventurii!
Iată-mă, aşadar, în această visată irealitate îndepărtată. La 5 faţa locului, îi constat fascinaţia. Alta, cu totul alta decât cea imaginată. Pentru câteva zile oaspete al Asiei de Sud-Est, în punctul ei prin excelenţă creator - în acest oraş care se construieşte mereu pe sine, lărgindu-şi cercul în mare. Nu iscă-lindu-se pe valuri, ci împingând valurile înapoi. Singapore w înseamnă, în limba descoperitorilor asiatici ai acestui tărâm -oraşul leului...
Trec de câteva ori, cu grupul nostru de artişti, pe lângă statuia uriaşă a leului. Himeră şi emblemă. Sfidând oceanul. Având în spate presiunea echivalentă a popoarelor Asiei. Un /5 alt fel de sfinx, într-un alt fel de deşert: oceanul.
Forţa modernă a oraşului, de neimaginat pentru noi, la adevăratele dimensiuni - pe verticală, stă în această victorie a arhitecturii. Ar trebui văzute imaginile. Cutia de rezonanţă a saltului spre cer, a victoriei betonului, aluminiului şi sticlei o 20 constituie însă cultura. Zonă de activă confluenţă. Chinezi majoritari, reprezentând 75%, malaezieni şi indonezieni (14%), indieni şi pakistanezi (8%).
1478
MARIN SORESCU
JURNAI,
1479
27 august 1994
Pe o stradă mai lăturalnică, într-o casă care are în faţă un Buddha cu colan de orhidee la gât (câte un colan asemănător am primit şi noi, la sosire), se află singurul muzeu al unui artist în viaţă. E dedicat pictorului şi poetului Tan Swie Hian. îl vizitez în una din zile împreună cu domnul Constantin Lupeanu, bine orientat în tainele artistice ale oraşului, cunoscător temeinic al limbii şi culturii chineze. Această vizită o consider una din bucuriile călătoriei. Muzeul ocupă partea de sus a casei. La parter şi primele două etaje — colecţia foarte bogată, de artă orientală, a domnului Tan Tien Chi, prieten şi admirator al artistului. Domnul Tan Tien Chi ne-a făcut onoarea de-a ne prezenta numeroasele piese de mare valoare, pe care le-a adunat din toată Asia Extrem Orientală.
Buddha din aur, cu palmele întinse pe lângă corp (Thailanda), Buddha cu faţă de copil (superbe piese!), Mandarin din Borneo, în picioare, Mandarin aşezat; mobilier, pictură chr'nezească... Marin Sorescu— N-aveţi un catalog al colecţiei dumneavoastră? Tan Tien Chi - Nu apuc să-1 fac. Până apare catalogul, dispar exponatele, căci sunt cu vânzare - îmi răspunde zâmbind domnul Tan Tien Chi. (Nu e prima dată când regret profund, în sinea mea, că nu sunt un om bogat, să pot achiziţiona obiecte de artă. Le recomand pe cele văzute aici oamenilor noştri de afaceri, cărora arta le spune ceva.)
Tan Swie Hian s-a impus printr-o operă de proporţii, care include deopotrivă pictura, sculptura, caligrafia, poezia, traducerea de poezie. (în tradiţia culturii chineze, poetul trebuia să aibă talent la pictură şi caligrafie, după cum, la romani, ne amintim, scriitorii, ca şi militarii, de altfel, învăţau ortografia — bineînţeles cu precizarea de rigoare: Poeta nascitur, orator fit.)
în acest sens, artistul pe care îl vizităm este un tradiţionalist, un „antic". Fascinaţia creaţiei sale: ştie să dea modernitatea arhaicului. (Ceea ce spune Douanier Rousseau despre Brâncuşi.) în muzeu sunt expuse picturi în ulei, desene în tuş, sculpturi
în piatră şi o caligrafie pe ciment, versuri sau comentarii la exponate. Există şi vitrine cu cărţi şi traducerile sale. Surpriză plăcută: domnul Tan Swie Hian vorbeşte perfect franţuzeşte. A stat o vreme la Paris, unde a studiat, a expus, şi-a făcut prieteni printre poeţii francezi. Constatăm că avem chiar amici comuni, ca şi preferinţe comune din poezia franceză ori germană, întârziem câteva ore în muzeul Domniei-sale. Ascult explicaţii, îmi notez primele impresii.
Transcriu fragmente dintr-o discuţie, purtată la o ceaşcă de
ceai chinezesc.
- Sunt mereu inspirat. Nu ştiu de ce. Mă plimb şi lucrez patru ore pe zi, în grădină. Fac incantaţii budiste. Nerostite. Vorbesc în gând cu florile, cu plantele.
Tan Swie Hian provine dintr-o familie de oameni simpli. S-a născut în 1943. Părinţii — neştiutori de carte. A studiat la Singapore - secţia de limbi moderne - franceza şi engleza. Cunoaşte, evident, şi chineza! E la a treia generaţie de chinezi stabiliţi în Asia de Sud-Est. Tatăl a fost pescar. Mama a murit săptămâna trecută şi artistul e profund mişcat. Cu câteva zile înainte de a-şi da sfârşitul, la vârsta de 91 de ani, el a început s-o pregătească, vorbindu-i despre vămile prin care va trece. I-a cântat psalmi. Din momentul stingerii, opt ore fără întrerupere, i-a rostit această incantaţie: Amidhava Buddha. în cartierul chinezesc din centrul oraşului, am păşit în unul din templele chineze. Se ardeau un fel de lumânări, ca nişte paie înalte, frumos mirositoare. Oameni pioşi, ajunşi de vreun necaz, veneau să se conecteze la infinit, în acel loc privilegiat. Nu departe, în alt cartier, am intrat şi într-un templu indian - se pare un templu faimos, la care vin să se roage indieni de la mari depărtări. Templele indiene au frontoane somptuoase, cu sute de personaje umane, venite s-o adore pe zeiţa care apare în mai multe ipostaze. Pe ziduri — vacile sfinte, de ghips, cu smalţ de culoarea untului, rumegă placide idei de fecunditate şi împăcare cu sine. Templele chineze sunt sobte, fără multe ornamente. Credinţe,
1480
MARIN SORESCU
JURNAL
1481
religii, filosofii, rase coexistă la Singapore într-o armonioasă îngăduinţă. Un oraş, într-adevăr, creuzet de civilizaţii.
- Pictura mea este o viziune. Culorile şi formele îmi vin deodată. Nu am preferinţă. Ideea se prezintă cu forma şi culo-
5 rile ei. Desigur totul izvorăşte dintr-o stare, pe care mi-o creez prin contemplaţie. Picturile în tuş îmi iau câteva zile.
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră a scrie poezie?
- Totul porneşte de la viziunea asupra lumii - viziune care e globală. Am în minte idei, imagini - şi le materializez în
io funcţie de specificul lor. De fapt, se repartizează singure: unele devin poezii, altele picturi ori sculpturi. Tema mea este întregul univers.
- Cum vă integraţi în tradiţia chineză?
- Legătura ar fi cea de limbă, de ideogramă. încerc să pun 75 laolaltă spiritul filosofiei antice chineze, cu budismul şi lumea
chineză cunoscută la Singapore.
Scrie în ideograme vechi (considerându-se aproape de poezia dinastiei Tang - sec. 8-10), dar forma nu mai e fixă. Cele mai multe poezii sunt în vers liber. Consideră că scriind
20 aşa ajută la răspândirea limbii şi filosofiei chineze. A tipărit în China cinci cărţi de versuri care au trezit un interes deosebit, prin modul modern de a toarce în vers nou fiorul liric şi epic tradiţional. A tradus în limba chineză poeţi indonezieni, mala-ezieni, dar şi pe T. S. Eliot şi pe Michaux.
25 Omul plin de modestie, împăcat cu sine şi lumea pe care o scrutează pe toate căile, fără ostentaţie însă, ci cu bucuria participării la miracolul existenţei — ce vine dintr-un trecut şi are un viitor - este într-adevăr un artist al sintezelor. în toate sensurile - Orient-Occident-Asia Centrală şi Asia de Sud-Est,
io sinteză în cuvânt şi arte vizuale. Mână de aur şi minte de diamant. E interesat de captarea energiei cosmice prin metodele meditaţiei budiste. Captare, dar şi eliberare de energie — prin metodele artei. Această energie este luată din materia ordinară
ce se vede în jur, dar şi din cea privilegiată —, roci cu fosile de 500 000 de ani - ca în statuia Rest de piatră.
Natura este semnul unei existenţe mai înalte. Toate culturile sunt importante - şi cele din Est şi cele din Vest -, spune Tan Swie Hian. Istoria, civilizaţiile, geologia oferă ma- 5 terial de creaţie. Meditaţia îl ajută să cearnă amănuntele, să găsească simbolul.
Revăd însemnările făcute rapid, în muzeu şi îmi amintesc cutare sculptură, cutare pânză. Pietrificarea aromelor — ulei pe carton. Peisaj subtil, joc de galben şi mov cu nori irizaţi de albas- J tru şi verde. îţi vine în minte versul celebru al lui Baudelaire. Sau tabloul despre mişcarea budistă - budism cubist, aş zice. O înaintare şi-o devenire spre aur a materiei, tablou de puternică emoţie spiritualizată. Am admirat mult desenele în tuş, pe hârtie de orez, de dimensiuni mari, refăcând cu mijloacele graficii şi într-un limbaj mai accesibil europenilor, universul filosofic al artistului. Un univers al cărui beneficiar şi personaj central e omul, văzut în ipostaza de copil, plin de candoare, călărind sau prinzând de coarne un animal, de tânăr contemplând şi luând în posesie lumea, sau de matur şi om bătrân, copleşit de dispariţia materiei, care a căzut în sine. (Portretul lui Gandhi.) Portretele sale au o excepţională vigoare. Ca şi poezia, care se comunică „înainte de a fi înţeleasă" (cum cerea T. S. Eliot), ele se comunică înainte de a şti despre cine e vorba, dacă „au pozat", de pildă, Qi Bai Shi ori Qu Yuan. M-a încântat ciclu! Zece imagini de Oxherding Stora, precum şi peisajele aflate la jumătatea drumului între figurativ şi abstract. Un frison poetic- titlul unei lucrări de mari dimensiuni-circulă peste tot şi, depăşind pictura, trece în statui. Una dintre statui reprezintă o floare de lotus şi este plasată într-o firidă exterioară a casei, invitând lumea la înţelepciunea artei, ce ajută la perfecţionarea omului. Perfecţionarea sufletelor — proces infinit. Mă gândesc că întregul muzeu Tan Swie Hian poate fi o emblemă a enigmaticului Singapore - oraş, insulă, ţară. Un
1482
MARIN SORESCU
simbol al creativităţii, al potenţării tradiţiei prin vocaţia modernităţii, al deschiderii spre universal. într-un interviu pe care I-am acordat ziarului de mare tiraj ce apare în limba chineză la Singapore, spuneam că, descoperită de europeni, arta lui Tan Swie Hian îşi va câştiga fără îndoială mulţi admiratori. Mă înscriu de pe acum printre aceştia.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
I. ÎN VOLUME
TEORIA SFERELOR DE INFLUENŢĂ
Primul volum de eseuri a fosr publicat în 1969, Bucureşti, Editura Eminescu. Coperta Andrei Olsufiev, 250 p. în casera tipografică, imprimată pe ultima pagină, se menţionează: „Apărut în 1970", dată ce coincide cu cea preconizată de autor într-o variantă preliminară a volumului, aflată în arhiva Marin Sorescu. Volumul cuprinde două părţi: I. Poezia (cu 11 capitole) şi II. Filmul. Cinematograful şi desfiinţarea lui (contribuţii la o estetică a filmului) - eseu -(cu 20 de cronici).
în arhiva Marin Sorescu se afla o mapă, cuprinzând dactilograme cu corecturi şi adaosuri mss., precum şi cupuri din revista Cinema. Pe pagina de titlu, autorul a scris doar: „Marin Sorescu. Teoria sferelor de influenţă (Poezia). Eseu 1970. Editura pentru Literatură", ceea ce poate însemna că, iniţial, scriitorul a avur intenţia de a publica numai eseurile despre poezie. Structura volumului de arhivă este însă identică cu cea tipărită: eseuri despre poezie şi cronici cinematografice publicate în revista Cinema (1968), rubrica „Cronica unui posibil cineast".
Prima parte, Poezia, cuprinde numai 6 capitole din 11, câte numără volumul, primul fiind, aici, Linişte şi nelinişte în natura lucrurilor, urmat în ordine de: Straturi lirice în balada populară; Baudelaire cel numeros; Anabasis — un poem care hibernează; Unghiuri drepte şi unghiuri ascuţite în poezie; Patimile după Urmuz.
Textele dactilografiate, identice cu cele publicate în revistele literare unde au apărut prima dată, sunt completate de anexe mss.
1486
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1487
Partea a doua a mapei - 12 cupuri din revista Cinema, primele 12 texte din volumul apărut, urmate de alte texte dactilografiate: Răsare luna ca o serie de probleme (4 p. dactilo şi un frgment manuscris, eliminat în volum); Ulise o bănuie pe Penebpa; Acţiunea după Hegel; Charlot.
Mapa aflată în arhivă cuprinde şi un exemplar complet al variantei din volumul apărut, text dactilografiat, feră corecturi, paginile fiind numeotate de la 1 Ia 141.
La pagina 142, „Sumar - I- (poezia)", cele 6 texte cu o nouă modificare a ordinii: Baudelaire cel numeros devine capitolul II; Straturi lirice în balada populară - capitolul III.
P. 143, „II - Filmul", menţionează toate textele din volumul dactilografiat (ordinea este aceeaşi cu cea din forma definitivă până la Acţiunea după Hegel), urmată de Toate direcţiile (textul lipseşte în volumul dactilografiat, ca şi în cel tipărit), Charlot şi Desfiinţez cinematograful (text care, de asemenea, lipseşte în ambele variante).
Faţă de cuprinsul primei variante au fost adăugate, ulterior, următoarele texte:
la cap. I. Poezia: Metamorfozele lui Ovidiu; îndelungata slujbă; Poezia prozei — divagaţionismul; Rilke şi lirica obsesivă; Masca lui Anton Pann.
la cap. II. Filmul: Femeia ca atare; Sută la sută; Un pas pe lună, doi paşi pe pământ; întoarcerea lu Ovidiu.
Volumul Teoria sferelor de influenţă a fost publicat o singură data (ediţie pe care o reproducem acum), cu următoarea structură:
I. Poezia.
II. Filmul. Cinematograful şi desfiinţarea lui (Contribuţii la o estetică a filmului).
I. POEZIA Cap. I
(p. 7)   STRATURI LIRICE ÎN BAI ADA POPULARĂ
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 16, 31 iulie 1965, p. 8 şi nr. 18, 28 august 1965, p. 8, unde lipseşte însă fragmentul: „în Balada MonastiriiArgeşului..." (p. 13, r. 29 - p. 16, r. 11).
în volumul dactilografiat, cu corecturi mss. din arhiva Marin Sorescu, eseul (24 p. dactilografiate) este inclus ca al doilea capitol, |      după Linişte şi nelinişte în natura lucrurilor. Textul este identic, >      fragmentul de la p. 16, r. 12-13: „în Cometarii la legenda Meşterului Manole... Aia e o cărămidă, folosită ca ceva «constructiv»", nedactilografiat, a fost intercalat ulterior, într-o anexă mss.
în volum: Marin Sorescu Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 7-29; Marin Sorescu Cronici literare. Cuvânt introductiv, note şi anexe de George Sorescu, Scrisul Românesc, Craiova, 2004, p. 158-165 şip. 172-177.
Cap. II
(p. 25) LINŞTE ŞI NELINIŞTE
ÎN NATURA LUCRURILOR.
în mss. din arhiva M.S. este primul capitol al volumului (9 pagini dactilo cu corecturi mss.). Textul este identic cu cel publicat în volum, în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 30-40.
5 Cap. III
(p. 33)        METAMORFOZELE LUI OVIDIU.
j Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 13, 29 martie 1969, p. 3,
|       rubrica „Cronica fantezistă".
j în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 41-48.
Cap. IV
(p. 40) BUADELAIRE CEL NUMEROS
1 Publicat prima dată în Ramuri, nr. 12, 15 decembrie 1967, p. 24,
j       cu menţiunea: „Cuvânt rostit la Namur (Belgia), în septembrie 1967,
«cu prilejul Colocviului Internaţinal „Baudelaire". în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 49-52.
1488
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1489
în volumul mss. din arhiva Marin Sorescu, Baudelaire cel numeros, reprezinră Capitolul III, iar în sumarul aceleiaşi variante, Capitolul II.
Precizarea din revista Ramuri este tăiată cu cerneală, la corectarea dactilogramei.
Cap. V
(p. 43)   ANABASIS - UN POEM CE HIBERNEAZĂ
Publicat prima dată în Contemporanul, nr. 10, 11 martie 1966, p. 3. Citatele sunt date în revistă numai în limba română.
în mss. din arhiva Marin Sorescu este Capitolul IV. Citatele au fost şi aici date iniţial numai în limba română. Ulterior scriitorul a introdus anexe mss. cu textul în limba franceză.
în volumul: Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 53-60; Cronici literare, p. 178-182.
Cap. VI
(p. 50)       UNGHIURI DREPTE ŞI UNGHIURI ASCUŢITE ÎN POEZIE
Publicat în două numere consecutive din Luceafărul: nr. 21, 27 mai 1967, p. 6, cu acelaşi titlu şi cu subtitlul T.S. Elliot: Ţara pustie; nr. 22, 3 iunie 1967, p. 6. în Luceafărul versurile sunt citate numai în versiunea românească.
în volumul din arhivă (dactilogramă cu mss.) reprezintă Capitolul V. Toate citatele în limba engleză sunt adăugate ulterior în Anexă (text mss.).
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 61-83.
Cap. VII
(p. 69) ÎNDELUNGATA SLUJBĂ
Publicat prima dară în trei numere din Luceafărul (rubrica „Cronica fantezistă"): nr. 4, 25 ianuarie 1969, p. 3, cu titlul
îndelungata slujbă; nr. 5, 1 februarie 1969, p. 3, cu titlul Prezenţa
stihiei feminine; nr. 10, 8 martie 1969, p. 3, cu titlul înalta boală.
Există şi ninsori sentimentale. 1 în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 84-99.
I Cu titlul Un poet exemplar, textul a constituit prefaţa volumului
ÎP Boris Pasternak, Lirice. Tălmăcire şi prefaţă de Marin Sorescu. 1     Bucureşti, E.P.L.U., 1969, precum şi a celei de a doua ediţii, revăzută
şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers, 1989.
în prefaţa la Lirice există un fragment în plus.
La p. 80, r. 22 după: Poetul mărturisea odată că nu-i place stilul său de până în anii 30, urmează:
„S-ar putea scrie un poem despre ritmurile lui Pasternak, - şi ^ mi-ar fi poate mai la îndemână —, despre nemaipomenita lui dibăcie f de-a vâna, fără laţ, păsările cele mai rare ale cuvânrului. Cu mâna î goală, şi fără a le suci gâtul. Aşa, doar ca să se uite în ochii lor, o clipă, |      şi să le facă să-şi piardă un tril pe-o margine de vers. Uneori, învie
Ifosile de păsări dispărute, care zboară, caraghios şi solemn, prin faţa noastră. Cuvintele rare sună în buzunaru-i de la haină, amestecate cu mărunţişul vorbirii de toate zilele. Rar scoate din mânecă şi câte-o expresie mai aşa, vreau să zic «fabricată», unicat, a cărei fâlfâire ftilgurată te urmăreşte mult timp. Ghivent de ţeava de puşcă versul lui, pe care cuvintele ies învâr-tindu-se şi se duc învârrindu-se şi nu omoară pe nimeni. Ferească Dumnezeu! Capătă doar un lustru şi bruschează inerţia noastră, îmbrâncesc ţinerea de minte să fie trează. Un studiu tehnic al acestei versificaţii ar fi de mare folos. Utilizând constant versul clasic ms, îl supune unor înnoiri, care mai târziu vor fi achiziţii mai ales ale versului liber. Ca vocabular şi flux al gândirii. învăţând de la înaintaşi, amestecându-se printre futuriştii şi formaliştii, atât de huliţi mai apoi, s-au lipit de gândirea sa poetică, precum ţurţurii de streaşină, în iarna siberiana, multe din cristalizările mişcărilor novatoare, de la începurul secolului.
Rima, prezentă întotdeauna, nu e, ca să zic aşa, dogmatică. Asonantele vin bine, mereu ca un zbenghi în frunte. îşi permite libertăţi în numărarea silabelor, uneori după respiraţia spontană a ideii. Citiţi o strofă, la întâmplare. Veţi găsi dinrr-o dară ceva comun, ceva enigmatic, ceva foarte şocant şi proaspăt. Toate acestea la un loc,
1490 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1491
în doze mereu diferite, cu schimbări de ton şi de accente, conferă, pe lângă tăietura precisă şi rapidă, de cimilitură parcă, un aer de provizoriu-definitiv, dacă se poate spune; ceva care încă mai păstrează căldura creaţiei şi nu s-a osificat. Parcă mai aşteaptă o scliviseală a destinului, pe care o face, până una-alta, cititorul, cu infinită plăcere, crezând că pune de la el, dă lustru citind cu voce tare, când de fapt autorul i-a oferit totul: şi perfecţiunea, şi neglijenţa aparenră, şi şansa acestui miraj.
Evident, toate acestea nu-s de natură să încurajeze un traducător! însă mereu trebuie să ne înhămăm la lucrurile cele mai grele, şi pentru popriul antrenament şi, desigur - şi de dragul aflării în vecinătatea unui înalt mesaj liric. în roate literaturile înrâlneşti şi foarte mulţi grafomani, mediocrităţi acaparatoare şi uniformizatoare şi când dai de-o conştiinţă artistică precum a lui Pasternak, respiri din rărunchi, simţi nevoia de contemplaţie ca în faţa unui pisc înzăpezit de cer".
Versurile lui Pasternak, traduse de Marin Sorescu, cum se menţionează şi în Luceafărul (L), prezintă variante în volum (V): p. 71, r. 22-23: Cu lacrimi vii voi asista. V
Cu lacrimi vii voi apăra L r. 23-24: La îndelungata slujbă-a ta. V
îndelungata slujbă-a ta. L r. 24—25: Mă-ntrebi de-a cuiporuncă-anume
Limba smintitului se aprinde! V
Ai să mă întrebi oare cine porunceşte
Limbii smintitului să se aprindă. L p. 73, r. 28:      Grea cruce să iubeşti pe unii! V
Grea cruce să iubeşti pe alţii! L p. 74, r. 11-13: O, dacă mi-ar fi dat să pot
Alături să le-nşir.
Opt rânduri eu aş scrie, opt
Despre-ale patimii-nsuşiri. V
O, dacă mi-ar fi dar să pot
Ci-i dincolo de fire!
Opt rânduri eu aş scrie, opt
Despre iubire. L r. 16-17: Greşit- că n-ai fi vestală,
Intraşi c-un scaun, Viaţa mea
Ai scos-o ca din raft suflând
Tot praful de pe ea. V
Vestală nu eşti, ai intrat
C-un scaun. Viaţa mea
Ai scos-o ca din raft, suflând
Praful, ah, praful de pe ea. L r. 19-20: Iţi aruncă rochia tot astfel. Cum crângul,
frunzele, frumoase. V Arunci veşminte de pe tine. Cum crângul
frunzele vâlvoi. L
r. 20-22: Dar cine-s şi de unde? Din acel timp sfârşit, Rămaseră doar bârfe,
Iar noi, noi am murit? V Dar cine suntem? Unde Pornim aşa grăbit? De-atunci s-alese bârfa,
Iar noi, noi am murit? L r. 25-28: Noi - cabluri, „Pieptul nu-mi atinge Trece curent înalt Unul spre altul nu împinge Deodată dintr-un salt Iar eu şi-aşa, de când mă ştiu, Cu-ataşament de slugă, Minunea braţelor femeii
Evlavie şi rugă. V
Noi suntem cabluri. „Nu m-atinge
Curentul electric ne străbate
Carbonizaţi unul pe altul
Să ne arunce iarăşi poate
Iar eu şi-aşa, de când mă ştiu
Cu-ataşament de slugă
Minunea braţelor femeii
O cânt şi mă usucă." L p. 75, r. 2-11:   „într-o scrisoare datată
1492 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
		30.X.53, dăm ... (Voprosî	
		literaturi, I, 1966.)	V
		fragment lipsă	L
r.	14:	înţepa-mă-vor, păcate	
		Să le ispăşesc pesemne.	V
		înţepa-mă-vor, cu vina	
		Că le tot amân, pesemne.	L
76, r.	9:	Părea c-un şarpe într-însul are.	V
		De parcă şarpele îl are.	L
78, r.	7-8:	Cum, vara, roiesc rnusculiţe.	V
		Aşa cum roiesc musculiţele vara.	L
r.	11-12.	Strângea tavanul luminat	
		tot umbre bizare.	• V
		Pe tavanul luminat	
		Se culcau umbre amare.	L
r.	13-14:	Şi doi pantofiori lunecau	
		Cu zgomot sec, jos.	V
		Şi cădeau doi pantofiori	
		Cu zgomot jos.	L
Cap. VIII
(p. 81)     POEZIA PROZEI. DIVAGAŢIONISMUL
Publicat prima dată în Luceajarul, nr. 31, 3 august 1968, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă", cu titlul Divagaţionismul. în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 100-106.
Cap. IX
(p. 86) PATIMILE DUPĂ URMUZ
Publicat în Luceafărul, rubrica „Cronica fantezistă", nr. 36, 7 septembrie 1968, p. 4 (Stamate şi bazele teoretice); Luceafărul, nr. 37, 14 septembrie 1968, p. 3 (Războiul cu Gayk); Luceafărul, nr. 38, 21 septembrie 1968, p. 3 (Nuntă); Luceafărul, nr. 42, 19 octombrie 1968, p. 3 (Să învăţăm scris-cititul).
[ NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1493
în volumul-dactilogramă cu corecturi mss. din arhiva scriitorului este capitolul VI.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 107-129.
Cap. X
:     (p. 104) RILKE ŞI LIRICA OBSESIVĂ
i Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 40, 4 octombrie 1969, p. 8,
-       rubrica „Cronica fantezistă".
| în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 130-140.
[ Cap. XI
[      (p. 114) MASCA LUI ANTON PANN
î
Publicat prima dată în L,uceafkrul, nr. 38, 20 septembrie 1969, p. 8, rubrica „Cronica fantezistă". ' Acelaşi text, cu acelaşi tidu, constituie postfaţa volumului: Sergiu
Dan şi Romulus Dianu, Viaţa minunată a lui Anton Pann. Roman. !       Ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Barbu. Postfaţă de Marin f       Sorescu. Craiova, Scrisul Românesc, 1996, p. 135-150. | în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 141-161.
II. FILMUL. CINEMATOGRAFUL ŞI DESFIINŢAREA LUI
(p. 131)       INVENTEZ CINEMATOGRAFUL
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 1, ianuarie 1968, p. 10, rubrica „Cronica unui posibil cineast".
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 165-169.
1494 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1495
(p. 135) IABIRINTUL ŞI PAPAGALUL
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 2, februarie 1968, supliment, p. XIX. în revistă textul este precedat de un „motto"': ,A compus el Iliadă şi Odiseea, Dar să vedem ce mai dă".
(Obiecţii contemporane lui Homer, versiune orală) în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 170-173.
(p- 138) CONOVĂŢ
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 3, martie 1968, supliment, p. V.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 174-177.
(p. 141) GRAMATICA ACŢIUNII
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 4, aprilie 1968, supliment, p. I.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 178-182.
(p. 145)      COMPLEMENTUL ŞI ATRIBUTUL (Gramatica acţiunii. II)
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 5, mai 1968, supliment,
p. I.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 183-186.
(p. 148) ZERO SUB ZĂPADĂ
(Gramatica acţiunii. III)
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 6, iunie 1968, supliment, p. I.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 187-190.
(p. 151) WATERLOO SAU CALCULUL
PROBABILITĂŢILOR
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 7, iulie 1968, supliment, p. I, cu subtitlul: (Documentar).
în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 191-194.
(p. 154) PUNCTUL ŞI LINIA MOARTĂ
(Plastica fdmului. I)
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 8, august 1968, supliment, p. I.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 195-199.
(p. 158) MOARTE PRIN CRINI
(Plastică. II)
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 10, octombrie 1968, supliment, p. 9.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 200-202.
(p. 161)      TREMUR PENTRU HOI ,1 .YWOOD
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 9, septembrie 1968, supliment, p. 9.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 203-207.
(p. 165) DORUL DE AFRICA
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 1, ianuarie 1969, p. 44-45.
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 208-211.
1496
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1497
(p. 168) RĂSARE LUNA CA O SERIE
DE PROBLEME (Tot despre document)
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 2, februarie 1969, p. 9.
în revista Cinema, la sfârşitul textului se află un fragment care a fost eliminat în volum:
„Concluzie: Răsare luna conştiincioasă, noapte de noapte — ca o serie de probleme care se luminează în insomnie. Documentul mare — document mic, totul se clarifică şi aparatul de filmat trebuie să surprindă arcul deschis de fruntea care se lasă dinspre bolta înstelată spre pieptul unde-ţi bate inima. întâmplări de totă ziua; întâmplări nemaipomenite, evenimente, mişcări interioare — cine spune că se plictiseşte trăind şi murind?"
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 212-215.
(p. 172) ZGUDUITURI REPETATE ÎN
CUTIA CU CHIBRITURI
Publicat prima dată în revisra Cinema, nr. 3, martie 1969, p. 9. în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 216-220.
(p. 176)        ULISE O BĂNUIE PE PENELOPA
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 4, aprilie 1969, p. 9. în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 221-224.
(p. 179)
Publi.
ACŢIUNEA DUPĂ HEGEL (Rezumat conştiincios)
'licat prima dată în revista Cinema, nr. 5, mai 1969, p. 9, cu acest text drept motto, text eliminat în volum:
„Credeţi că Gioconda n-ar mai vrea să scape din când în când -marţea şi vinerea - de surâs!".
Faţă de volum, în revista Cinema la sfârşitul textului se află următorul fragment:
„Şi cu asta am ajuns, pe ocolite, la problema eternului feminin, care nu se putea înţelege fără despicarea filosofiei. Cinematografia nu poate trăi fără vedete, cum nu poţi respira fără nas. Fără ochi, fără sprâncene, în cazul de faţă. într-o cărticică despre Arta actorului Tudor Vianu vorbea de «eliberarea prin mască», «Plăcerea de a trăi sub o mască, aşa cum se realizează în mascaradele pe care le regăsim în civilizaţiile tuturor popoarelor, răspunde unei nevoi de eliberare, căreia viaţa practică nu-i oferă niciodată satisfacţia dorită». Ar fi de cercetat cât e mască şi cât e adevăr integral în vedete. (E clar că ele împietrind într-o poză nu se mai pot elibera din ea.) Credeţi că Gioconda n-ar mai vrea să scape din când în când - marţea şi vinerea - de surâs? Ah, ce s-ar mai strâmba! Aşa, pentru sine - să râdă cu gura pân' la urechi, în faţa oglinzii - sau să-şi facă gura pungă -ce s-armai schimonosi, măcar marţea şi vinerea! Dar nu se poate. Nu şi nu! Câte frumoase ale nopţii şi ale zilei nu au nenorocit filmul -luându-le posibilitatea de a trăi fără atitudine studiată? Soarta de faraoni, constrânşi de a avea o piramidă. Ce s-ar fi întâmplat dacă un faraon n-ar fi vrut să intre în piramidă (după moarte)? Cred că ar fi fost înviar - întâi demumificat, desîmbălsămat, i s-ar fi băgat măruntaiele la loc şi ar fi fost readus în simţiri. Pentru a i se mai spune încă o dată, clar şi răspicat că, murind, un faraon e musai să aibă sarcofagul lui acolo, înăuntru. Stelele îşi poartă sarcofagul în afară. Să ne gândim la Greta Garbo (primul nume care-mi vine în minte când sunt somat să-mi scriu cronica de cineast). Să ne gândim la ea -cine şi-o închipuie în afara rolului, cine poate să şi-o închipuie în afara rolului? Eu unul nu, tu altul nu - şi e suficient pentru a trage o concluzie. Dar ce viaţă mai e aceea? Rămâne de cercetat ştiinţific şi cibernetic. Capitolul următor se va numi Femeia ca atare sau Sondaj sub mască."
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 225-228.
1498 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1499
(p. 182)
CHARLOT
Publicat prima dată în Gazeta literară, nr. 31, 4 august 1966, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 229-231.
(p. 184)
FEMEIA CA ATARE
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 6, iunie 1969, p. 9, cu următorul motto:
„Un film fără o femeie e surd. Nu se aude nimic Nu se vede nimic Nu se distinge nimic".
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 232-236, a apărut fără motto.
(p. 188) SUTĂ IA SUTĂ
(Despre poleială şi idealism)
Text publicat prima dată în volumul Teoria sferelor de influenţă, 1969, p. 237-243.
în formă identică, textul se găseşte în arhiva Marin Sorescu, dactilogramă fără nici o corectură, cu menţiunea mss. „neapărut".
(p. 194) UN PAS PE LUNĂ, DOI PAŞI PE PĂMÂNT Probă documentare
P. 9.
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 9, septembrie 1969, ).
în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 244-246.
(p. 196) ÎNTOARCEREA LUI OVIDIU
încercare de precizie cadru cu cadru
Publicat prima dată în revista Cinema, nr. 7, iulie 1969, p. 9 în volumul Teoria sferelor de influenţă, p. 247-252.
INSOMNII
Volumul a fost publicat o singură dată: Insomnii (Microeseuri), Editura Albatros, 1971, 120 p. Ilustrator: Sabin Bălaşa.
Respectând cronologia elaborării textelor, Insomnii ar fi trebuit să inaugureze în creaţia soresciană capitolul eseisticii. Probabil că scriitorul a avut această intenţie, de vreme ce, în 1968, publica în revista Luceafărul (nr. 25, 22 iunie, p. 4) un text intitulat Prefaţă la Insomnii, text care, de altfel, va deschide, doi ani mai târziu, cartea respectivă.
Volumul reuneşte, aşadar, primele microeseuri, publicate, începând din martie 1966, de Marin Sorescu la rubrica „Cronica fantezistă" din Gazeta literară şi pe cele din 1968 şi 1969, aceeaşi rubrică, transferată în Luceafărul. între ele sunt intercalate mărturii despre propria-i creaţie (Există nervi şi Iona), precum şi Postfaţa (la Tinereţea lui Don Quijote).
Addenda — Convorbiri, care încheie volumul, cuprinde trei interviuri: luate de: Michaela Bulgărea (Tomis, 1968); şi Marina-Luiza Cristescu (Amfiteatru, mai 1967), precum şi un interviu publicat în Gazeta literară, 17 februarie 1966. în ediţia de faţă ele sunt reproduse în capitolul consacrat interviurilor.
Ulterior apariţiei cărţii, titlul Insomnii a devenit, în 1973, genericul unei rubrici de scurtă durată în revista Argeş (nr. 2, 3, 4). Două dintre eseurile soresciene publicate aici - Aureola crailor şi Stavroghin - au fost incluse în volumul următor, Starea de destin.
1500 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 203) PREFAŢĂ LA INSOMNII
Text publicat prima dată în Luceafărul, nr. 25, 22 iunie 1968, p. 4, rubrica „Cronica fantezistă", în volumul Insomnii, p. 5-6.
(p. 205) BRÂNCUŞI
Publicat prima dară în Luceafărul, nr. 25, 22 iunie 1968, p. 4, rubrica „Cronica fanrezistă", împreună cu Prefaţă la Insomnii. în volumul Insomnii, p. 7-8.
(p. 207)      CÂND LITERELE ERAU DE LEMN
Publicat în Luceafărul, nr. 30, 27 iulie 1968, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 9-14.
(p. 212) „...CU ARBORELE DURERII"
Publicat iniţial în Luceafărul, nr. 29, 20 iulie 1968, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 15-19.
(p. 217)    HISTRIA ŞI PERMANENŢA PRAFULUI
Publicat în Luceafărul, nr. 38, 13 iulie 1968, p. 4, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 20-23.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1501 (p. 220) RAVENNA - MOZAICURI
|
Publicat în Luceafărul, nr. 24, 17 iunie 1967, p. 3, rubrica „Note de drum".
în volumul Insomnii, p. 24-27.
(p. 223) ROMA, VENEŢIA, FLORENŢA
Publicat în Gazeta literară, nr. 22, 2 iunie 1966, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în Gazeta literară este un fragment în plus, plasat după fraza: „Să cânte broaştele!" (p. 224, r. 3):
„Acum începe corul sirenelor din lagunele Veneţiei. Veneţia! Ştim, veţi zice, iei de colo gondola, angajezi un ghirarisr, suspini pe sub Ponte dei Sospiri şi trăieşti atmosfera. Da, şi asta, dar nu numai :       atât. Mai e... Veneţia!"
jir în revistă, după datare - 1966- este consemnat şi locul: „Pajura"
jţ       (cartierul bucureştean unde a locuit, un timp, Marin Sorescu). | în volumul Insomnii, p. 28-30.
;      (p. 226)       CÂŢI OAMENI ÎNCAP ÎN LUNĂ?
i
! Publicat în Gazeta literară, nr. 27, 7 iulie 1966, p. 3, rubrica
„Cronica fantezistă".
În volumul Insomnii, p. 31-34.
(p. 229)  UN TUI PENTRU TABĂRA ŢIGANIILOR
Publicat, iniţial, cu titlul Patimile după Budai-Deleanu. Parodia
parodiilor (Divertisment trist), în Luceafărul, nr. 39, 28 seprembrie
1968, rubrica „Cronica fantezistă", „,
t . ...ii»»* Kilrâ»
I In volumul Insomnii,-^i*55-38.
f r;IDLIOTEC ■
li
1502 NOTE. COMENTARII. VARIANTE I
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1503
(p. 232)       CONSULTAREA PĂIANJENULUI
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 32, 10 august 1968, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă ".
Reflecţiile asupra artei negre au fost determinate de vizionarea colecţiei de la Neuchâtei, expusă Ia Bucureşti, cum rezultă din nota de subsol din LMceafărul: „Vezi expoziţia de la Dalles, organizată de Muzeul din Neuchâtei, Elveţia".
în volumul Insomnii, p. 39-44.
(p. 237)   DEMONUL, DEMONII, DEMONISMUL
Publicat în Luceafărul, nr. 26, 29 iunie 1968, p. 4, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 45-50.
(p. 242)
BILANŢ AMAR
Publicat în Luceafărul, nr. 1,4 ianuarie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă". Text datat: 1968. în volumul Insomnii, p. 51-53.
(p. 245)
PIETA
Publicat în Luceafărul, nr. 6, 8 februarie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 54-58.
(p. 245)
EXISTĂ NERVI
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 11, 15 martie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 59-61, textul este datat 1968; republicat în voi. Răceala, Editura Creuzet, 1994, p. 123-124 (preluat din Luceafărul, fără ultima frază).
(p.251)
IONA
Publicat prima dată în Caietul-program al Teatrului Mic din Bucureşti, stagiunea 1968-1969. A fost republicat în Luceafărul, nr. 12, 22 martie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 62-63; datat: 1968.
(p. 253)
ESTETICA LUI ION BARBU
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 8, 22 februarie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 64-67.
(p. 257)    LEGEA CORPURILOR SCUFUNDATE
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 7, 15 februarie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 68-69.
(p. 259)
MICHEIANGELO
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 9, 1 martie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 70-71.
(p. 261)
KAFKA SI ROMANUL MODERN
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 22, 31 mai 1969, p. 2, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 72-7A.
1504 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p- 264) GEAMGIUL
Publicat în Luceafărul, nr. 21, 24 mai 1969, p. 2, rubrica „Cronica fantezistă", p. 75-76. în volumul Insomnii, p. 75-76.
(p. 277)
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
HENRY MOORE
1505
Publicat în Gazeta literară, nr. 10, 10 martie 1966, p. 8, cu ocazia Expoziţiei de sculptură şi desen Henry Moore, deschisă la Sala Dalles din Bucureşti, în februarie-martie 1966.
în volumul Insomnii, p. 91-93.
(p. 266)
PROFESORUL
Publicat în Luceafărul, nr. 20, 17 mai 1969, p. 2, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 77-80.
(p. 269)
A FACE MITURI
Publicat în Luceafărul, nr. 37, 15 seprembrie 1969, p. 7, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 81-82.
i
i
I
1
(p. 279) POSTFAŢĂ
(LA TINEREŢEA LUI DON QUIJOTE)
Textul, în forma identică, a constituit Postfaţa volumului de poeme Tinereţea lui Don Quijote, Bucureşri, Editura Tineretului, 1968. Nu a mai fost inclus în ediţia de autor, Poezii I, 1990. A fost reprodus în notele ediţiei Marin Sorescu, Opere I. Poezii, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 1644.
în volumul Insomnii, p. 94-98.
STAREA DE DESTIN
(p. 270)
INVITAŢIE IA ESTETICĂ
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 15, 12 aprilie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 83-85.
(p. 273)
LOO
Publicat în Luceafărul, nr. 3, 18 ianuarie 1969, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă".
în volumul Insomnii, p. 86-91.
Editura Junimea, Iaşi, 1976. Coperta: Gabriela Buhoiu, 160 p.
Volumul, care preia titlul unui text publicat în Luceafărul (nr. 46, 13 noiembrie 1971, p. 6), cuprinde în cea mai importantă secvenţă a sa eseul consacrat teatrului antic grec: Tragedia greacă sau Starea de destin.
Ideea publicării în volum a eseului cu acest titlu datează din 1971 când scriitorul a ordonat o parte din textele publicate în 1970 şi 1971 la rubrica „Teatru" a revistei Luceafărul într-un volum dactilografiat (aflat în arhiva Marin Sorescu), cu următoarea pagină de titlu: „Marin Sorescu, Tragedia greacă sau Starea de destin, 1971". Structura volumului a fosr păstrară în capitolul cu acelaşi titlu din ediţia de la Editura Junimea (1976), cu o singură excepţie: intercalarea unui nou capitol, Un copil m-a întrecut în simplitate (preluat din Luceafărul, nr. 47, 20 noiembrie 1971).
1506
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1507
Un alt document din arhiva Marin Sorescu, un volum purtând titlul Starea de destin, datat 1973, dezvăluie un alt proiect editorial, cu o structură mai puţin obişnuită. „Sumarul" volumului, scris de autor pe ultima copertă, cuprinde trei părţi:
„Tragedia greacă sau Starea de destin
- Foyer
- Mohamed se lasă de scris prin hăţişurile Valah iei ". Volumul este prefaţat de un text - două pagini manuscris -
purtând, în concordanţă cu sumarul, titlul Carte cu trei coperţi. Reproducem, în continuare, acest text inedit:
„Paginile care urmează reprezintă, succesiv, trei hopuri peste care trece, mărturisit sau nu, oricine are de-a face, mai întâi cu teatru.
Un spirit mai academic ar spune trei etape ale devenirii, desigur nu obligatoriu neapărat, cum nici talentul se pare că nu e decât invenţie (pe cale de dispariţie).
Prima aplecare, şi o mărturisesc, cea mai comodă - pentru dramaturgul de azi - este cea spre experienţa tragicilor greci - mereu cu colţurile buzelor lăsate în jos, peste groapa comună a întregii dramaturgii care Ie-a urmat. A doua e necesitatea de a fi spectator -ai, n-ai chef. Iar a treia ipostază: practica, care - cum se spune, şi, uneori nu fără dreptate - ne omoară. De aceea veţi întâlni aici o tragedie.
Aşadar, de la tragedia greacă Ia ce s-a tras din ea în spiritul modern şi ce-a mai rămas în spectacol, ca spectacol, iar de aici Ia tragedia personală.
Iată o carte cu trei coperţi, care se pot închide sau, mai bine zis, lăsa ca nişte cortine succesive.
Unii vor spune că era suficientă prima, pentru a cădea. Dar cum căderea tragediei antice greceşti ne aduce mai puţin, iar cea din mijloc e de foaier, am inventat-o pe cea de a treia.
Câteodată - veţi vedea de ce prin aceasta - vine Mahomed la munte, în bună tradiţie habotnică".
Cuprinsul volumului-dactilogramă, în continuare: De la p. 3 la p. 58, filele primului capitol au fost extrase din dosar, textele respective fiind, desigur, incluse în volumul publicat în 1976.
I-a p. 59 începe capitolul II, Mirtilşi Chloe (pagină mss.).
De la p. 60 la p. 62, prefaţa acestui capitol, Foyerul, text inedit - (titlul este scris de Marin Sorescu, însă textul, dictat probabil de autor §       este consemnat de altcineva.
I „FOYERUL
I
| însemnările care urmează nu-şi propun să fie decât nişte
î însemnări despre teatru, aruncate pe hârtie la repezeală şi având aerul unui foyer, unde, după înţepeneala scaunelor şi a gâtului în cămaşa scrobită, omul îşi dă drumul la gură şi spune nesofisticat ce are pe |, suflet. Că i-a plăcut cutare, că nu i-a plăcut cutare lucru, că ăsta e f teatru (fie cu semn de întrebare, fie cu semn de exclamare), că aşa şi pe dincolo. Timp de doi ani, am fost omul din foyer, care t aprinzându-şi o ţigară, a încercat să vadă prin fum, în adevărata ei lumină, scena şi problemele sale. Sau problemele ei, uite, cum intri ; în dramaturgie începe controversa. Meditaţiile noastre nu au ţinut : mai mult decât ţigara respectivă, fiind chemaţi şi de gong să vedem urmarea şi de alte fapte de viaţă, după aceea. Intenţia autorului este de a încerca, vreodată, o estetică a teatrului românesc (o estetică a tragediei elene, aflându-se în prezent pe masa de lucru, unde va mai zace încă multă vreme). Deocamdată ne mulţumim cu aceste cioburi din caleidoscop, în care se înghesuie de-a valma şi se fărâmiţează, după legile spargerii unui geam în cioburi, piese româneşti şi străine, impresii despre actori, ce înseamnă regie, machiaj, costumaţie etc. Nu este treaba noastră de a face cronica teatrală cotidiană. Mărturisim că ne-am simţi mai în larg scriind teatru propriu-zis, decât comentând teatrul altota. Cum însă nu poţi trece indiferent pe lângă fenomenul teatral românesc, care rămâne fenomen deocamdată numai prin jocul unor actori extraordinari şi prin viziunea câtorva regizori, ne-am gândit că şi chiar nişte şuşoteli de foyer pot avea caracterul unui document. Documentele de acest fel pot avea măcar valoarea acelor ştiri laconice din secolul trecut, care începeau şi se sfârşeau aşa: «Când a ars teatrul de la Cişmeaua Roşie, de-au murit atâtea suflete», «Când s-a dărâmat teatrul de la ...» şi aşa mai departe. Neavând de întâmpinat, din fericire, astfel de catastrofe, cată să mutăm dramatismul pe scenă şi arderea în sufletul actorilor, cu sclipiri în ochii celor de pe scaune."
1508
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1509
De la p. 63 la p. 142 se află dactilogramele cronicilor dramatice publicate în Luceafărul, la rubrica „Tearru", susţinută de scriitor în 1970 şi 1971.
Ordinea textelor în volum nu respectă întru totul cronologia apariţiilor din revistă.
Sumarul capitolului II este următorul:
O piesă de Buchner şi câteva citate; Până la Leonce şi Lena;Actorii râd şi plâng în locul nostru; O piesă falsă; AlfredJarryîn româneşte; Un om de teatru; Regizorii tineri; Teatre mici, teatre de buzunar, teatre de buzunar de ceas; Liru, liru; Mirtil şi Chloe; Dichotomii teoretice; Spectacol popular la Giurgiu; Emoţii, aşa şi pe dincolo;între glumă şi crispare; Goldoni la Ploieşti; Sarea în bucate; Drumuri şi poduri; Ion Caramitru; Happening & fluxus; Despre teatrul lui Blaga şi un experiment; Grupul „Zero"; Cronicarul dramatic; Sală mică, teatru mare; Autorul la mijloc, Pitce touchSe, piice joue'e!
Nu fuseseră incluse în acest proiect de volum, din aceeaşi suită, urmăroarele tablete:
între lăptucă şi spanac ; Avangarda din vale; Farsa tragică; Băieşu între dramă şi comedie; Sufleurul, o personalitate cu tradiţie; Ca un făcut; IosefK.; Un spectacol în sine; Sarajevo cu ieşire la munte; Casandra; Pregătiţi-vă pentru teatrele de vară; Thalia română; O jumătate de pagină; Cum bate ceasul la Edinburgh;Virgil Ogăşanu - Don Quijote şi Stagiune la Praga; Râdeau mai tare ca noi (publicate postum în Jurnal, romanul călătoriilor).
Cel de al treilea capitol, a treia „copertă" aşadar: ,(Marin Sorescu. Mohamed se lasă de scris prin hăţişurile Valahiei. Piesă în 5 acte", este o primă variantă a piesei Răceala (106 p. dactilografiate, cu corecturi mss. ale autorului). Pe ultima filă a piesei, următoarea menţiune (mss.): „1971-1973 (Iowa City, New York, Bucureşti, Berlin)".
Abandonarea acestei formule compozite şi structurarea ulterioară a volumului, mai degrabă după ideea impusă de titlu decât pornind de la provenienţa textelor dintr-o anumită rubrică („Teatru"), a determinat pe autor să reţină, în cele din urmă, din această variantă, un singur capitol: Tragedia greacă sau Starea de destin şi să elimine toate textele care alcătuiau capitolul Foyer. în schimb, în Starea de destin au fost incluse alte eseuri, dintr-o etapă ulterioară a creaţiei, ce puteau fi subsumate titlului.
"* Pe de altă parte, în acelaşi în, 1976, când apare Starea de destin,
I în nr. 3 al revistei Teatru, Marin Sorescu a publicat, într-o altă -î      variantă, piesa Răceala.
J     (p. 285) TRAGEDIA GREACA
i SAU STAREA DE DESTIN
Eseul, alcătuit din 19 capitole, a apărut prima dată, integral, I      înrr-o altă succesiune a fragmentelor în revista Luceafărul (rubrica
* „Teatru"), din 3 octombrie 1970 până în 13 noiembrie 1971. în |      cronologia publicării, primul text este Corul, iar ultimul - cel care
* a dat titlul eseului şi al volumului - Stare de destin. I în Luceafărul, fragmentele au apărut astfel:
* Capitolul I. Cei vechi, nr. 23, 5 iunie 1971, p. 6, rubrica „Teatru"; j Capitolul II. Tragoi, nr. 27, 3 iulie 1971, p. 6;
Capitolul III, Corul, nr. 40, 3 ocrombrie 1970 p. 6;
(într-o noră din Luceafărul, se menţionează că traducerea versurilor cirate în text aparţine lui George Fotino.)
Capitolul IV. Moira, nr. 24, 12 iunie 1971, p. 6;
Capitolul V. Oedip, nr. 25, 19 iunie 1971, p. 6;
Capitolul VI. Antigona - leită taică-său, nr. 32, 7 august 1971 şi nr. 33, 14 august 1971, p. 6;
Capitolul VII, Fecioara urmărită de tăun, nr. 26, 26 iunie 1971, P. 1;
Capitolul VIII. Fiorul la cei vechi, nr. 34, 21 augusr 1971, p. 6; Capitolul LX. Tragedii pe săturate, nr. 35, 28 august 1971, p. 6; Capitolul X. Trecerea prin sabie (I), nr. 39, 25 septembrie 1971, p. 6;
Capitolul XI. Trecerea prin sabie (II), nr. 40, 2 octombrie 1971, p.6;
Capitolul XII. A rumega bine, nr. 29, 17 iulie 1971, p. 6; Capitolul XIII. Structuri, nr. 42, 16 ocrombrie 1971, p. 6; Capitolul XIV. Frica şi mila, nr. 43, 23 octombrie 1971, p. 6; Capitolul XV. „Un copil m-a întrecut în simplitate", nr. 47, 20 noiembrie 1971, p. 6;
Capitolul XVI. Purificarea, nr. 44, 30 octombrie 1971, p. 6;
1510 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Capitolul XVII. Despre natură, nr. 41, 9 octombrie 1971, p. 6; Capitolul XVIII. Iji un Uman, nr. 45, 6 noiembrie 1971, p. 6. (în acelaşi număr al revistei, la finalul textului, se află un P.S. referitor la piesa Surorile Boga de Horia Lovinescu.)
Capitolul XIX. Stare de destin, nr. 46, 13 noiembrie 1971, p. 6; în volumul Starea de destin, p. 5-59.
Capitolele I-V, VII, XI-XIX sunt republicate în volumul Marin Sorescu, Cronici dramatice. Cuvânt introductiv, note şi anexe de George Sorescu, Scrisul Românesc, Craiova, 2005, p. 47-49; 102-116, 119-138, 142-148.
(p. 337) GHILGAMESU
Prima parte a eseului până la paragraful: „Tot în zei Ie era nădejdea! (p. 337-340, r. 7) a fost publicată în Luceafărul, nr. 36, 6 septembrie 1975, p. 6, rubrica „Ferestre", cu titlul Ghilgameş. După un fragment existent numai în forma finală a eseului, cea din volum (p. 340, r. 23 - p. 342, r. 9) urmează din nou un fragment publicat anterior primului, cu titlul Ideea„dubluhu"la cei vechi, în Luceafărul, nr. 31,2 august 1975, p. 6, rubrica „Ferestre."
în volumul Starea de destin, p. 60-69.
(p. 346) POD PESTE MARE
ŞI PUNTE PESTE MUNTE
Publicat prima dată, cu acelaşi titlu, ca prefaţă la volumul Novac şi Zâna. Balade fantastice, Bucureşti, Editura Minerva, 1973. în volumul Starea de destin, p. 70-89.
(p. 366)      CAMUS ŞI NEVOIA DE IMPOSIBIL
A apărut prima dată în revista Luceafărul, în trei numere consecutive: nr. 20, 15 mai 1971, p. 6, cu titlul Nevoia de imposibil;
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1511
\
nr. 21, 22 mai 1971, p. 6, cu titlul „Neînţelegerea"; nr. 22, 29 mai 1971, p. 6, cu titlul Camus revoltat.
în volumul Starea de destin, p. 90-98.
II
r.
(p. 375) TEATRUL LUI ALECSANDRI
^ Personajele lui Alecsandri cu faţa la Caragiale
' Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 28, 10 iulie 1971, p. 6.
în volumul Starea de destin, p. 99-107.
1
•      (p. 384) STAVROGHIN
[ SAU O VIAŢĂ ÎN BATJOCURĂ
Publicat prima dată, parţial (p. 384-386, r. 20), în revista Argeş, nr. 3, martie 1973, p. 15, rubrica „Insomnii", sub titlul Stavroghin (I). Textul eseului de la paragraful: „S-ar putea să fie de origine mistică sau un fel de început de abces al absurdului (p. 386, r. 20-21) până la final (p. 387) nu a mai apărut în revistă. . în volumul Starea de destin, p. 108-112.
(p. 388) BRÂNCUŞI FĂRĂ SFÂRŞIT
Parţial, textul a fost publicat în România literară, 1974.
în nr. 24, 13 unie 1974, p. 8, sub titlul Brâncuşi fără sfârşit, a apărut capitolul X: Vorbea cum cioplea.
în numerele 22 şi 23, 30 mai şi, respectiv, 6 iunie 1974, p. 8, sub titlul Inventar, a apărut capitolul XI (acelaşi titlu ca în volum) al eseului.
în volumul Starea de destin, p. 113-139.
1512 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 413) AUREOLA CRAILOR
Publicat, prima data, în revista Argeş, nr. 2, februarie 1973, p. 20, rubrica „Insomnii".
în volumul Starea de destin, p. 140-146. La includerea eseului în volumul Starea de destin (S) autorul a făcut mici modificări faţă de revista Argeş (Ag):
p. 414, r. 13-14: Fiecare dintre cele trei ... de detriplare, S Ai impresia că fiecare din cele trei ... de
detriplare, dacă se poate spune, Ag
r. 18:      Acţiunea întreagă - S
Acţiunea întreagă este în speţă Ag
p. 415, r. 4:      logodnica nenorocoasă a lui Paşadia S
logodnica nenorocoasă - Ag
r. 12-13: text lipsă S Am citit de curând o carte a unei scriitoare japoneze care relatează mai multe vieţi de
curtezane. Ag
r. 16-17: cheia înţelegerii S
cheia înţelegerii cărţii Ag
r. 24:      „du-te de spală morţii" S
scăldarea morţilor Ag
r. 25:      spălând o epocă defunctă S
scăldând o epocă defunctă Ag
r. 30:      aureola ciobanului Bucur S
mitulciobanului Bucur Ag
r. 31:      Mateiu Caragiale s-a aplecat S
autorul s-a aplecat Ag
p. 416, r. 11:    într-un fel simpatic S într-un fel simpatic. Asupra acestui aspect
vom reveni. Ag r. 27:       colecţionează arhaisme de o dată, chiar
mai veche S
colecţionează arhaisme Ag
r. 30:     Dar e şi o ruină S
însă e şi o ruină Ag
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1513
p. 418, r. 21-23: Cunoaşteţi portretulChiajnei... cu armele domnia". text lipsă
S Ag
(p. 419)       OARE AHAB ESTE CHIAR AHAB?
Publicat, prima dată, în România literară, nr. 46, 14 noiembrie 1974, p. 20-21.
în volumul Starea de destin, p. 147-155,
UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI
Volumul apărut la Editura Cartea Românească, 1985, 350 p, cuprinde cronicile literare publicate de Marin Sorescu în reviste în perioada 1963-1985.
Cea mai mare parre a materiei o constituie cronicile din Ramuri (1978-1985), unde Marin Sorescu a semnat „Cronica literară", şi ele sunt incluse, toate, în primul şi cel mai consistent capitol al cărţii: Aproximaţii definitive. Excepţiile, puţine, le constituie: articolul consacrat lui D. R. Popescu, în care cronica din Ramuri se întregeşte cu mai vechiul text publicat în Luceafărul, 1976 (despre Vânătoare regală); cel despre Adrian Păunescu, unde cronica din Ramuri, 1981 (Medicul de circă planetară), este precedată de cea din 1971 (Istoria unei secunde); Eugen Simion şi „Scriitori români de azi", publicat în România literară (1974), şi Cu cartea pe masă, preluat din Viaţa Românească, 1983.
în cea de a doua secvenţă, Neadăugitele, sunt incluse texte mai vechi începând cu cele publicate în Luceafărul (1963, 1964, 1976), România literară (1971), Familia (1975) şi Ateneu (1975).
Cu ocazia acordării Premiului „G. Călinescu" al Revistei de istorie şi teorie literară, pe 1986, pentru volumul Uşor cu pianul pe scări, scriitorul - „cel mai călinescian (în spirit, nu în literă) dintre criticii de azi", cum îl caracteriza N. Manolescu la apariţia volumului (România literară, nr. 26, p. 9) - comenta astfel propria atitudine critică: „Scrisul meu se împarte între veneraţie şi vehemenţă polemică
1514 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
blândă însă, şi creatoare". [Revista de isorie şi teorie literară, nr. 1-2, 1987.)
(p. 431) PREFAŢĂ
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 5-10, datată: Bucureşti, iunie 1985.
Partea întâi APROXIMAŢII DEFINITIVE
(p. 441) GEO BOGZA, POETUL
Publicat prima dată în Ramuri, 15 septembrie 1978, p 3, rubrica „Cronica literară".
Inclus, fără modificări, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 13-19.
(p. 449) MITURILE PE CÂNTAR -
GREUTATEA OMENIRII ÎN VISE. MIRCEA ELIADE: ASPECTE ALE MITULUI
Publicat iniţial în Ramuri, nr. 2, 15 februarie 1979, p. 3, 10, rubrica „Cronica literară".
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 20-30.
într-o scrisoare datată 20 martie 1979, adresată Iui Marin Sorescu (arhiva Marin Sorescu), Mircea Eliade corectează greşelile tipografice găsite în propriu-i text, citat de Sorescu în cronica sa şi mulţumeşte autorului „pentru comentariul... năzdrăvan şi foarte exact Aşa trebuie să scrie un poet despre mitologia înaintaşilor săi (australieni, indieni etc.)".
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1515
(p. 461) CONSTANTIN NOICA
ŞI SENTIMENTUL FIINŢEI
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 8, 15 august 1978, p. 5, 15. Inclus, fără modificări, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 31-38.
(p. 469)   ROMANE DESPRE ŢĂRANI ŞI CRITICI DE LA ORAŞ. ION IĂNCRĂNJAN: SUFERINŢA URMAŞILOR
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 11, 15 noiembrie 1978, p. 3-5, rubrica „Cronica literară".
Inclus, fără modificări, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 39-48.
|(p. 482) UN MAGNAT AL POEZIEI ŞI MAGMA SA. NICHITA STĂNESCU - OUĂ ŞI SFERE
I Publicat prima dată în Ramuri, nr. 3, 15 martie 1979, p. 3-15,
Irubrica „Cronica literară". Inclus, cu textul identic, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 49-58.
(p. 490) A.E. BACONSKY ŞI DRUMURILE FĂRĂ DRUM. CORABIA LUI SEBASTIAN
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 1, 15 ianuarie 1979, p. 3, 11, rubrica „Cronica literară".
Inclus, cu textul identic, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 59-66.
1516
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1517
(p.499 ) ESEURILE LUI DAN HĂULICĂ
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 1, 15 ianuarie 1980, p. 3, 15. Inclus, fără modificări, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 67-75.
(p. 508) ADRIAN PĂUNESCU:
FRAGMENTE DINTR-O EPOPEE
Studiu alcătuit din două părţi:
I. Istoria unei secunde, datat: 1971;
II. Medicul de circă planetară. „Manifest pentru sănătatea pământidui". Datat: 1981.
Partea a Il-a a fost publicată prima dată în revista Ramuri, nr. 3, 15 martie 1981, p. 3, 14, rubrica „Cronica literară".
La includerea în volumul Uşor cu pianul pe scări (p. 80-92), a fost eliminat un fragment din textul publicat în Ramuri. p. 525, r. 27-29: Şi s-a petrecut o minune: tot scriind el aşa,
dintr-o dată s-a întristat. U „în copilărie, venind de la Barca la Craiova, Păunescu trecea uneori şi prin comuna Maglavit. Nu-i era chiar în drum. Dar multe nu ne sunt în drum şi nu le ocolim deloc! Maglavit ce nume frumos! Dacă vom descoperi cândva o vitamină românească, să nu stăm pe gânduri şi s-o botezăm Maglavit! (O sugestie a unei persoane care iubeşte Oltenia.) în acest sat îl putea întâlni Adrian Păunescu pe cel mai cunoscut om din sud-vestul Doljului, Petrache Lupu. Un cioban între două vârste, cu audienţă zilnică sus. Dumnezeu cică îi făcea confidenţe răsunătoare. Bubuia Oltenia. (E drept, pe vremea aceea, să fi fost '49, '50, '51, sfântul păcurar era în dizgraţie şi credincioşi nu-i mai rămăseseră decât câinii.) Proaspăt (şi repede) alfabetizat, scria zilnic mai multe autobiografii «ca să recunoască tot» şi supus unui tratament «blând» de desacralizare, asista «chiabur» la mecanizarea Maglavitului. Cum să-i treacă, pe atunci.
prin cap puiului de oltean, că peste ani va prelua, ducând-o mai departe, ştafeta minunii? E drept, minuni de altă natură, în pas cu tehnica. Oare afluenţa de la «Flacăra»; orbi, ologi, oameni care şi-au pierdut buletinul ori soţia, au făcut puşcărie, vor serviri, vor să scape de reumatism, degastrită, de cancer — toată această învălmăşeală de suferinzi şi dezmoşteniţi, care îl aşteaptă pe Adrian să apară la «Casa Scânteii» nu ne aminteşte de clientela «moşului»? îl aşteaptă şi Adrian nu apare, epe teren. Sau apare, flancat de doi naişti şi trei vraci, virtuali candidaţi la Premiul Nobel, dacă ne-or ieşi serurile şi vor sta pe loc cercetătorii americani, care lucrează în laboratoarele lor ultramoderne pe microbi luaţi direct din Suedia. Psihoza tămăduirii declanşată de ani de zile de lăudabilul gazetar — unul dintre cei mai mari —, avântul dat de el cercetării medicale - e drept că de amatori — încurajarea oricăror licăriri de rezultate bune, în ciuda corului de proteste ale unor instituţii specializate - toate acestea trebuie trecute la «minuni în vremea noastră». Şi unde n-au dat rezultate vracii, anchetatorii şi oamenii de la spaţiu - distribuitori de apartamente, după cum se ştie - a intervenit poetul. Păunescu a citit mulţimii, care-l aplauda cu braţele pline de cereri, versuri patriotice. S-au terminat sorcovele, a trecut la pluguşoare, a istovit şi cele patru perechi de boi din pluguşoare, şi pe bădiţa Traian, a trecut la sonete. «Ehe! - acum i-acum» - cum ar fi zis Marin Preda. Dar i-au ieşit şi sonetele. Vreau să spun, dezinvoltura cu care Păunescu a trecut de la metru popular la metru antic (transformându-l, e drept, uneori, în kilometru modern) e nemaipomenită. Dar iarăşi s-a petrecut o minune:" R
1518
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1519
(p. 527)       SERBAN CIOCULESCU - OMUL, OPERA ŞI MAI ALES AMINTIRILE
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 11, 15 noiembrie 1982, p. 3, 15, rubrica „Cronica literară".
Inclus, cu textul identic, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 93-105.
(p. 541) EUGEN IONESCU
FAŢĂ CU VICTOR HUGO însemnări neisprăvite despre un studiu neterminat
Publicat prima dată în SecolulXX, nr. 1-3, ianuarie-martie 1982, p. 9-14.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 106-114. p. 542, r. 31-32:     apare acum „traduit du rumain"
la Gallimard, c-o prefaţă a sa. U apare acum ... cu o prefaţă a sa si o postfaţă pertinentă semantă de tizul mai tânăr şi ionescolog, Gelu Ionescu. Sc Textul a fost eliminat de cenzură, probabil, pentru că Gelu Ionescu părăsise România la data publicării volumului.
(p. 580)
CALMUL CREAŢIEI
Sub acest titlu sunt publicate în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 143-154, două cronici consacrate lui Dumitru Radu Popescu:
I. Vânătoarea regală - publicată prima dată, cu titlul Un prozator exemplar, în Luceafărul, nr. 45, 6 noiembrie 1976, p. 6, rubrica „Feresrre";
II. Despre „F" şi D.R. - publicară prima dară în Ramuri, nr. 5, 15 mai 1979, p. 3, 5, rubrica „Cronica literară".
în revista Luceafărul textul primei cronici continuă cu un fragment eliminat în volum:
p. 528, r. 20:     text lipsă U „Nuvela aceasta e poate cel mai fascinant lucru care s-a scris în proza românească în domeniul fantasticului absurd. E cutremurătoare şi ea singură ar face gloria unui mare prozator." /,
(P. 593)    MAIORESCU ŞI DUBLUL SĂU, TITU.
RĂSFOIND JURNALUL" MAIORESCIAN
(p 551) SOCIAL SI PACE ÎN
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
Publicat prima dară în Ramuri, nr. 6, 15 iunie 1980, p. 3, 5, rubrica „Cronica literară".
Inclus în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 115-129.
(p. 568) GHEORGHE GRIGURCU:
POEŢI ROMÂNI DE AZI
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 8, 15 august 1979, p. 7, 15, rubrica „Cronica literară".
Inclus în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 131-142.
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 3, 15 martie 1980, p. 3, 11, rubrica „Cronica literară".
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 156-168.
(p. 609)       DON JUAN SAU DON ... NARCIS?
EUL SUPRADIMENSIONAT Nicolae Breban: Don Juan
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 2, 16 februarie 1981, p. 3, 11, rubrica „Cronica lirerară".
Inclus în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 170-180.
1520
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1521
(p. 621) EUGEN SIMION
ŞI SCRIITORII ROMÂNI DE AZI
Publicat prima dată în România literară (două numere consecutive), cu titluri diferite: Istorii literare, în nr. 17, 25 aprilie 1974, p. 8, şi Scriitori de azi, nr. 18, 2 mai 1974, p. 8.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 181-186.
La includerea primei cronici în volumul Uşor cu pianul pe scări s-a eliminar un paragraf:
p. 622, r. 18:     text lipsă U „O dovadă de ineficientă: G. Călinescu a scris singur o carte oarecum similară, singur, reper, şi-a apucar s-o şi pună în mâinile cititorilor în timp util (şi, în ce vremuri!), iar colectivul sau colectivele constituite pentru scoaterea din nou la lumină a acestei opere extraordinare şi vorba ceea gara scrisă, nu izbutesc nici măcar s-o reediteze, de atât amar de ani! Creaţia este încă, până una-alta, un gest individual. S-ar putea să greşesc, să fiu subiectiv (mira-m-aş!). Aceasra este însă situaţia". Rl
(p. 628)       RECONDITIONAREA ARTISTICĂ A LITERATURII
Publicat, iniţial, în Ramuri, nr. 10, 15 octombrie 1978, p. 3, 15, rubrica „Cronica literară".
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 187-195.
(p. 637)     ARGUMENTE PENTRU LIRICA LUI ALEXANDRU MACEDONSKI
Publicar prima dată, cu titlul: Un mare poet. Argumente pentru lirica lui Alexandru Macedonski, în Ramuri, nr. 4, 15 aprilie 1979, p. 3, 10, rubrica „Cronica literară".
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 196-206.
(p. 648) COBRA ŞI MANGUSTA
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 4, 15 aprilie, 1983, p. 3-11, rubrica „Cronica literară". Cu subtitlul: Octavian Paler: „Polemici cordiale" „Viaţa pe un peron", „Caminante".
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 207-220.
(p. 664) PROZATORUL DIONISIE ECLESIARHUL
Publicat prima dară în Ramuri, nr. 7, 15 iulie 1980, p. 314, rubrica „Cronica literară".
Textul identic: în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 221-236.
(p. 681) CU CARTEA PE MASĂ
Publicat prima dată în Viaţa Românească, nr. 8, august 1983, p. 39-42, rubrica „Cartea românească de învăţătură".
Inclus, cu textul identic, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 237-244.
I      (p. 690)      BORGES SAU „INFINITUL ÎNCEPE ; DE LA DEGETUL MARE"
|
| Publicat prima dată în Ramuri, nr. 9, 15 septembrie 1983, p. 3,
r       14, rubrica „Cronica literară".
Inclus, fără modificări, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 245-259.
(p. 705) HENRI MICHAUX:
ÎN CÂNTECUL MÂNIEI MELE E UN OU
Publicat prima dată în România literară, nr. 18, 29 aprilie 1971, p. 23, 28.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 260-269.
1522
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1523
(p.716)      PĂRERI DE POST DESPRE POEZIA DE DULCE A LUI VASKO POPA
Eseul a fost publicat prima dată în Ramuri, nr. 6, 15 iunie 1983, p. 3, 10, rubrica „Cronica literară".
Textul a prefaţat volumul: Vasko Popa, Sare de lup, Bucureşti, Editura Univers, 1983.
La includerea în volumul Uşor cu piamdpe scări (U), p. 270-280, au fost adăugate următoarele paragrafe faţă de Ramuri (R):
p. 716, r. 7-24: Când l-am citit prima oară pe Vasko
Popa... însă mai sistematic. U
text lipsă R
p. 717, r. 27:     şi-o sinteză. U şi-o sinteză. Trebuie însă să schimbăm
instrumentele. R
r. 29:    S-a născut la Grebenac U S-a născut la Vârşeţ
p. 717, r. 30 - p. 718, r. 6: Studii: Belgrad, Bucureşti şi
Viena ... fiind şi subsemnatul U
text lipsă R
p. 718, r. 7-10: Au urmat Uspravna... drumului) 1975 U
text lipsă R
r. 19-20: întreaga operă poetică... din Belgrad U text lipsă
(p. 728) VASILE VOICULESCU, UN FRA ANGELICO MIREAN Al. POEZIEI ROMÂNE
Eseul în trei părţi a fost publicat prima dată în două numere consecutive din Ramuri, cu următoarele titluri: Vasile Voiculescu, un Fra Angelico mirean al poeziei române, în nr. 6, 15 iunie 1984, p. 5, rubrica „Cronica literară", şi Chervanulcu melancolii, în nr. 7, 15 iulie 1984, p. 7, rubrica „Cronica literară". Subtitlul I. Şindrila de aripi nu există în revistă.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 281-296.
(p. 745) AVANGARDA CU GARDA DESCOPERITĂ
i Eseul a fosr publicat prima dată, cu acelaşi titlu, în două numere
!       succesive din Ramuri (nr. 1, 15 ianuarie 1985, p. 7, 13, şi nr. 2,
15 februarie 1985, p. 5, 15) la rubrica „Cronica literară".
în arhiva Marin Sorescu se află o variantă a părţii a doua - p. 756,
r. 26 - p. 767, r. 23 -, constând în 7 file dactilografiate de autor, cu '       însemnări mss. la p. 7 verso (D)). Este o redactare anterioară celei
publicate în Ramuri, cu multe intervenţii stilistice. în textul definitiv
au fost adăugate mici fragmente şi eliminate altele. în variante redăm |-       pe cele mai importante:
|-- p. 758, r. 22-25: Plăcerea scrisului devine ...cu patru laturi. U | text lipsă R
|       p. 760, r. 6:      text lipsă R, U
.Atrăgând atenţia tuturor viitorilor cercetători, că | manifestele avangardiştilor nu trebuiesc luate chiar
I ca literă de evanghelie, reprezentând mai degrabă un
I nivel teoretic şi o stare de spirit decât o realitate
I artistică - primii care nu le-au respectat au fost avan-
1 gardiştii înşişi - totuşi le vom studia şi noi, cu mare
I atenţie.
I Deocamdată, o ştire de ultima oră: am scos diverse
I fraze pe care Ie voi folosi când îmi vor pica bine:
I «între porturile Moldova Veche şi Turnu Severin,
I navigaţia a fost oprită din cauza sloiurilor, pe restul
| Dunării fiind îngreunată de sloiurile ce curg pe lăţimi
ce variază între 40 şi 80 la sută. în porturile Constanţa şi Tulcea, timpul este prielnic activităţii spre deosebire de porturile Galaţi şi Brăila unde activitatea a trebuit să fie redusă ca urmare a temperaturilor scăzute» (România liberă, 11 ianuarie 1984). Cu
Iaceastă ştire să ne mai mirăm că nu ne alunecă pana? Iarnă grea - asta ca localizare -, şi mi-e dor de... Ori cum era versul acela al lui Alecsandri? «Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă...» Tare mi-e dor de ceva idilic.
1524
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1525
Chinurile lui Mincu sunt cel puţin duble decât cele îndurate de Ovidiu. De la Tomis, sulmonezul nu visa decât să vadă Italia. Din Italia, slătineanul, afiliat un timp la Constanţa din motive de far, nu visează decât să-şi vadă [...], conectată la Europa, şi, odată ajuns în ţară, gândurile-i fug la Roma. Acest du-te-vino îl îndârjeşte şi-1 ţine treaz. Pe picior de plecare, pe picior de venire, spiritul său nu-şi poate permite astâmpărul molcom. Prinzând momentele de acalmie internaţională şi găsind ca un pescăruş dibaci - care să-I ducă pe aripile vântului şi fără consum de energie, care, la arderea lui, ar ruina două ţări - curenţi cei mai potriviţi, el răzbună zeci de intelectuali stătuţi care şi-au înghiţit din timiditate şi din nebăgare de seamă orizontul. De când şi-a agonisir o Italie, pe care o ciocneşte energic, când pe la botul cizmei, în Sicilia, când tocmai sus pe tureatcă şi la răsfrângerea ei, în lume, tinzând spre un maximum de ecou, Mincu a crescut, cum era şi normal, mai întâi în proprii ochi. Care erau şi cei mai exigenţi. A crescut în modul fătului din poveste: cât cresc unii într-un an, el creşte într-o zi scurtă. Orgoliului său supradimensionat, vecin cu cel al prozatorului N. Breban (a nu se vedea în asta o crirică) îi pică greu acum să mai vadă restul lumii fără el. Cum adică fără mine? Fără Marin Mincu? Dar ce rest al lumii ar mai fi acesta? Să nu se cieadă că vreau să şarjez. O spun deschis: Marin Mincu e o personalitate vărgată, în stilul zebrei şi îmi e simpatic, pe unele dungi. Nu le pot accepta chiar pe toate, pentru că şi eu am orgoliul meu. Pe vremuri am dus chiar un mic război de guerilă - fără supărare. Consider că a făcut progrese, în studiu ca şi în capacitatea de înţelegere. „Antologia literară de avangardă" e deocamdată punctul. Ca şi avangardiştii, care au deranjat în momentul apariţiei, Mincu e pentru o parte a criticii un rău necesar. E chiar foarte necesar unei anumite culturi, să ghicească
el, căreia dintre ele. Robul navetei cu trenul (avionul nu-1 poate suferi şi invers), are timp să facă depresurizarea în compartimentul plin de inşi transpiraţi duhnind a tutun, şi nu mai trebuie să suporte carantina de câteva săptămâni. Picat în Bucureşti, de la Gara de Nord se duce direct la editură. Ajuns la Roma, Statione Termini, e cu mâna pe telefon. Are în el o energie făcută să treacă prin ploi masive de plumb, ca particulele neutre. Căci placa de plumb poate fi numită indiferentă faţă de valorile noastre. Mincu a reuşit s-o găurească: ici cu un studiu despre Barbu, colo cu trei traduceri, dincolo cu...
Să ne întoarcem la suprarealişti. Aveau şi ei nevoie de un astfel de om, ce dracu! Toţi i-au ciupit, i-au gâdilat, i-au întors buzunarele pe dos. Bruma de agoniseală găsită (căci războiul şi apoi seceta i-a costat şi pe ei mult) a fost scoasă pe piaţă, bunul nimănui, luaţi fraţilor din dicteul automat şi din imaginile poporului! Mincu vine acum cu cărţoiul: aceştia sunt suprarealiştii, asta e avangarda, toată la un loc, fiindcă eu nu mă pretez să mă ocup de fiecare în parte sau de doi trei. Şi astfel e dată pe mâna publicului, a „degustătorilor", toată banda. Asta e, spălaţi-vă cu ea pe cap. Procesul acesta de acceptare, de teoretizare îl începe - continuă chiar el, pe linia înaintea mergătorilor amintiţi de noi şi amintiţi şi de el mai mult sau mai puţin". D
(p. 768)       GEORGE MAGHERU, UN POET
NEDREPTĂŢIT. ALTE POEZII POSTUME
Publicat, prima dată, cu titlul Un poet nedreptăţit. „Cântece la marginea nopţii". Poeme inedite de George Magheru, în Ramuri, nr. 7, 15 iulie 1981, p. 3, 11, rubrica „Cronica literară". în revista Ramuri lipseşte fragmenrul, „îl siruam mai înainte ... înregisrrate, în lectura sa.)" de la p. 755, r. 32 - p. 766 r. 7.
1526
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1527
Textul identic şi cu acelaşi titlu a fost publicat drept prefaţă Ia volumul George Magheru, Cântece la marginea nopţii. Poeme inedite. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Sorescu. Craiova. Editura Scrisul Românesc, 1982, p. 5-15.
Marin Sorescu mai publicase în Ramuri, nr. 8, 15 august 1978, p. 13, un grupaj de poezii [Cântecul naufragiatului, Stea cu stea, Dar odată ochii îşi vor stinge) de George Magheru, însoţite de următoarea notă de prezentare:
„Născut la Craiova în anul 1892, decedat la Bucureşti în 1952, George Magheru a lăsat o operă densă, din păcate încă nu suficient cunoscută. Avea gustul ideii filosofice, o vervă scânteietoare, mânuia cu mare subtilitate ironia. A fost trecut de unii istorici literari la «fantezişti», critica timpului nefiind capabilă, în acest caz, să străpungă masca pe care şi-o arborase însuşi poetul. Dar opera sa e mult mai complexă şi se dovedeşte, după trecerea anilor, de un modernism viguros şi viabil, pe care multe alte opere dintre cele două războaie, mai discutate, mai elogios primite, l-au pierdut. Prin fondul de tragism, scuturat de râs - dacă se poate spune astfel -, prin depozitul impresionant de ritmuri, rimele noi în lirica noastră, şi, în fine, prin lexicul deosebit de bogat, George Magheru nu se înscrie doar ca un demn urmaş al unor înaintaşi de renume (revoluţionarul Gheorghe Magheru şi scriitorul Ion Ghica), ci şi ca un mare poet, precursor al unor înnoiri în structura lirică românească. Cercetătorii le vor detecta cu aparatele lor critice, cititorii le vor simţi simplu, firesc şi le vor îndrăgi. Căci combustiile în care s-a cheltuit sufletul zbuciumat al lui George Magheru, suflet profund românesc în nobleţea artei sale, nu ne pot rămâne indiferente. M.S."
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 319-330.
(p. 781) CIORAN SAU „A FI TRIST CU METODĂ"
Eseul a fost publicat, iniţial, în două numere ale revistei Ramuri, cu titlul:
,Afi trist cu metodă", prima parte a eseului (I. Româneasca unui mare stilist francez), în Ramuri, nr. 6, 15 iunie 1985, p. 5, 13, rubrica „Cronica literară";
,A introduce sălciile plângătoare în categorii', partea a doua, intitulată tot astfel şi în volum, în Ramuri, nr. 9, 15 septembrie 1985, p. 3.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 331-350.
Ia lectura eseurilor, Emil Cioran i-a transmis lui Marin Sorescu o scrisoare, publicată în Literatorul, nr. 8-9, 1996, p. 7 (Vezi textul scriisorii în secţiunea: Repere critice).
Parte a doua NEADĂUGITELE
(p. 803) EMINESCU, CEL DIN UMBRĂ
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 1-2, 10 ianuarie 1976, p. 1, 9, rubrica „Ferestre", cu titlul Dionis.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 351-353.
(p. 806) UN MARE POET: ADY ENDRE
Publicat prima dată în LMceafărul, nr. 49, 4 decembrie 1976, p. 6. în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 354-355.
(p. 808)    VIADIMIR STREINU: RITMLMANENT
Publicat prima dată în Familia, nr. 10, octombrie 1975, p. 3, rubrica „Cronica literară".
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 356-360.
1528
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1529
(p. 813) BACOVIANUL BACOVIA
Publicat prima dată în Ateneu, nr. 3, octombrie 1975, p. 1. în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 361-365.
(p. 816)    VICTOR FELEA: CUMPĂNA BUCURIEI
Publicat prima dată în Familia, nr. 11, noiembrie 1975, p. 3. în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 363-365.
(p. 819)    CONSTANŢA BUZEA: DE PE PĂMÂNT
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 16, 3 august 1963, p. 2. în volum: Uşor cu pianul pe scări, p. 366-371; Cronici literare, p. 77-81.
(p. 825) NICHITA STĂNESCU:
O VIZIUNEA SENTIMENTELOR
Publicat prima dară în Luceafărul, nr. 6, 14 martie 1964, p. 2, rubrica „Cronica literară".
Inclus, identic, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 372-377.
Republicat în volumul Marin Sorescu, Cronici literare, ed. cit., p. 103-107.
(p. 832) CEI CARE AU CUVÂNTUL
Text datat: 1976. Publicat în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 378-380.
(p. 835) EUGEN JEBELEANU:
CÂNTECE ÎMPOTRIVA MORŢII
Cronica a fost publicată prima dată în Luceafărul, nr. 2, 18 ianuarie 1964, p. 2, rubrica „Cronica literară".
Inclus, identic, în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 381-385. Republicat în: Marin Sorescu, Cronici literare, p. 108-111.
(p. 840) O. HENRY
Publicat prima dată ca studiu introductiv la volumul O. Henry, Poveste neterminată, Bucureşti, Editura penrru Literatură Universală, 1965, p. 5-11.
Inclus în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 386-393.
(p. 849) SCRISORI PROVINCIALE
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 38, 18 septembrie 1976, P. 6.
în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 394-397.
(p. 853)   AMATORISM MASIV. EUGEN BARBU, „ARBITRU ÎNTR-UN FOIŞOR SINGULAR": POEZIA ROMÂNA CONTEMPORANA
Text datat: 1975, publicat în volumul Uşor cu pianul pe scări, p. 398-402.
TRATAT DE INSPIRAŢIE
Volumul de 526 p., publicat la Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985, este alcătuit din două secvenţe: Poezia, pur şi simplu.
1530 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1531
Dialoguri şi portrete; Secţiune transversală printr-o mireasmă. Universul ca vers (Traduceri din lirica contemporană).
în ediţia de faţă este inclusă numai prima parte, în care Marin Sorescu consemnează dialoguri, configurând portrete ale scriitorilor de pretutindeni, întâlniţi la congresele şi festivalurile internaţionale de poezie la care a participat.
Ideea alcătuirii unui rratar de poetică, extras din aceste convorbiri, datează, probabil, din 1982, când poetul a adunat între coperţile unui dosar, aflat în arhiva Marin Sorescu, cupuri din presă şi câteva texte dactilografiate, alcătuind un volum cu titlul provizoriu: atelier internaţional de poezie".
Un prim sumar al volumului (18 titluri) a fost schiţat pe o filă mss. aflată în dosar:
1. Dialog cu Clavo
2. Un optimist incurabil. Justo Jorge Padrân
3. Singurătatea singură şi singurătatea publică. Convorbire cu Allen Ginsberg.
4. Dialog cu Andrei Voznesenski şi Merwin
5. Discuţie cu Jean Clarence-Lambert
6. Dialog despre om şi natură (Canetti)
7. Dialog cu Uffe Harder (Descoperi lumea descriind-o şi scriind-o)
8. Dialog cu Giinter Grass (Imorala inocenţă a vieţii şi a lucrurilor)
9. Mimmo Morina şi Fata Morgana
10. Gânduri despre „Beat Generation" şi un dialog cu Lawrence Ferlinghetti
11. Un poet
12. Despre inspiraţie şi multe altele
13. De vorbă cu Nicolas Born şi Hans Cristoph Buch
14. Convorbire cu Edoardo Sanguinetti
15. Am uitat de ce scriu. (Dialog cu Tadeusz Rozewicz despre poezie, reatru, Mexic şi despre multe altele)
16. Dialog cu Hans Magnus Enzensberger
17. Acasă la Antonio Buerro Vallejo
18. Dialog cu Horia Damian.
La sfârşitul anului 1984, răspunzând la întrebarea: „Ce a însemnat anul 1984 pentru Dumneavoastră?" (Scânteia tineretului. Supliment literar şi artistic, nr 53, 30 decembrie 1984, p. 9), Marin Sorescu anunţa un titlu mai apropiat de cel definitiv: O secţiune transversală prin versul contemporan.
Alte dialoguri, realizare în anii 1982-1984, au completat sumarul iniţial, dublând numărul convorbirilor şi portretelor de scriitori, în ciuda eliminărilor operare - Dialogul cu Clavo (pictor), Dialogdespre om şi natură (CanettU Acasă la Antonio Vallejo (dramaturg), - întrucât Tratatul în forma sa definitivă avea să fie unul de poetică, adică: „Radiograma venirii ideilor în cap...; cum visează poeţii şi ce se-alege de visele lor, mobilul... inspiraţiei, cu toate subdiviziunile ei: erotice, politice, cetăţeneşti, filosofice, paremiologice, didactice etc."
Convorbirile cu scriitori şi oameni de cultură excluse din Tratat sau realizate după apariţia volumului (1985) au intrat în sumarul volumului postum Jurnal. Romanul călătoriilor.
(p. 861) ADDENDA
IA UN JURNAI. DE CĂIĂTORIE
Redactat în 1985, textul este publicat în voi. Tratat de inspiraţie, p. 6-9, ca prefaţă la prima parte a volumului Poezia, pur şi simplu. Dialoguri şi portrete.
(p. 867)    RÂNDURI CARE NU MERG PÂNĂ IA MARGINEA PAGINII... Dialog cu Eugenio Andrade
Textul dactilografiat, cu puţine corecturi mss., se află în volumul, din arhiva Marin Sorescu, Atelier internaţional. Interviuri luate de Marin Sorescu. Datat: „Fes, octombrie 1984".
Publicar prima dată în volumul Tratat de inspiraţie, p. 10-11.
Dialogul a avut loc cu ocazia celui de al Vll-lea Congres Mondial al Poeţilor (Marrakech, 1984), după cum precizează Marin Sorescu în ancheta Ce a însemnat anul '84pentru Dv. ? (Scânteia tineretului, Supliment literar şi artistic, nr. 53, 30 decembrie 1984, p. 9).
1532 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 871)       RECITAREA CU VOCE ÎNCEATĂ Dialog cu Gerald Bisinger
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 30, 26 iulie 1975, p. 6, cu titlul Un poet. Datat: Berlinul occidental, 1973.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 12-15, împreună cu o ilustraţie: Gerald Bisinger, pictură în ulei de Eva Măria Geisler.
A mai fost publicat în volumul postum furnal. Romanul călătoriilor, Editura Fundaţiei „Marin Sorescu", 1999, p. 275-277.
(p. 875)   BORGES - UN PERSONAJ DE BORGES Dialog cu Jorge Luis Borges
Publicat prima dată în Secolul XX, nr. 6-7, 1984, p. 5-12. în Secolul XX, la p. 17, r. 5, mai sunt citaţi între participanţi: Eugene Guillevic şi Georges Emmanuel Clancier (Franţa).
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 16-22. Datat: Marrakech, octombrie 1984.
(p. 887) „SĂ DĂM IMAGINAŢIEI CE E
AL IMAGINAŢIEI" De vorbă cu Nicolas Born şi Hans Cristoph Buch
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 12, 15 decembrie 1980, p. 20, 18 cu titlul: De vorbă cu Nicolas Born şi Hans Cristoph Buch.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 23-30, cu două fotografii: Nicolas Born (p. 25) şi H. C. Buch (p. 26). Datat: Bucureşti, 1979.
(p. 899) „PENTRU A MĂ CUNOAŞTE,
EU TREBUIE SĂ SCRIU UN POEM" Dialog cu Alain Bosquet
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 5, 15 mai 1984, p. 20. în volumul Tratat de inspiraţie, p. 31-34, însoţit de fotografia: Alain Bosquet împreună cu Saint-John Perse, în 1961 (p. 32) şi un
I. NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1533
I'.
fragment autograf dintr-o poezie de Alain Bosquet. Datat: Paris, decembrie 1983.
(p. 904)      MICHEL DEGUY NU PERSECUTĂ POEZIA
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 8, 15 august 1980, p. 16. I în volumul Tratat de inspiraţie, p. 35-38. Datat: Paris, aprilie
1980.
(p. 910)        LINIA DE FORŢĂ A UNUI POET PORTUGHEZ Dialog cu Casimiro de Brito
Publicat prima dată în Argeş, nr. 10, octombrie 1985, p. 16. După r. 9, p. 910, în revista Argeş se afla următorul fragment, eliminat la includerea dialogului în volum:
„S. - Un animal rar, oricum. Apropo am citit că a fost semnalat undeva, prin Africa, un fel de dinozaur, un animal fosilă uriaş. Acum s-a pornit împotriva lui o expediţie de oameni de ştiinţă care vor să-l ►        captureze şi să-l studieze. Cum nu vor reuşi să-l prindă viu, rezultatul I        acestei expediţii va fi uciderea rarului exemplar. Ştirea m-a enervat ^        îngrozitor. Dar poezia, oricât ar fi de rară, cred că e un animal prins de mult".
Datarea, în revista Argeş: octombrie 1984, Maroc.
în volumul Tratat de inspiraţie p. 39-42. Datat: Meknes
i        Casablanca, octombrie 1984. I
f
|        (p. 916)   METAMORFOZELE POEZIEI ITALIENE Dialog cu Fabio Doplicher
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 4, 15 aprilie 1985, p. 16, cu titlul: Poezia metamorfozei italiene.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 43-47, împreună cu o fotografie a scriitorului italian intervievat (p. 45). Datat: Roma j        17 noiembrie 1984.
1534
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1535
(p. 924)   „EXISTĂ MULTE REPETIŢII, UN ABUZ DE «ŞCOLI», DE MODERNITATE, MULŢI EPIGONI" Dialog cu Hans Magnus Enzensberger
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 10, octombrie 1979, cu titlul Dialog cu Magnus Enzensberger.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 48-51. Datat: Rotterdam, 1979.
(p. 931) GÂNDURI DESPRE
„BEAT GENERATION" SI UN DIALOG CU LAWRENCE FERLINGHETTI
Publicat prima dată în revista Ramuri, nr. 10, 15 octombrie 1982, p. 16, 15.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 52-57. Datat: Ciudad de Mexico, august 1982.
(p. 941) EZRA POUND ÎMI DĂDUSE
O SCRISOARE DE RECOMANDARE CĂTRE BRÂNCUŞI Dialog cu Lars Forssel
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 40, 2 octombrie 1976, p. 6. în volumul Tratat de inspiraţie, p. 58-59. Datat: Stockholm, decembrie 1975.
(p. 943) SINGURĂTATEA SINGURĂ SI
SINGURĂTATEA PUBLICĂ Convorbire cu Allen Ginsberg
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 4, 15 aprilie 1980, p. 15. în volumul Tratat de inspiraţie, p. 60-62. Datat: Genova, mai 1979.
(p. 948) TRIBUTUL UNEI GENERAŢII
ÎNCERCATE Dialog cu Egito Goncalves
Publicat în volumul Tratat de inspiraţie, p. 63-64. Datat: Sofia, decembrie 1979, cu prilejul Festivalului internaţional de poezie.
(p. 951)   IMORAIA INOCENŢĂ A LUCRURILOR ŞI A VIEŢII Dialog cu Giinter Grass
I Publicat prima dată în Ramuri, nr. 4,15 aprilie 1982, p. 16. În
revistă textul se încheie înainte de: „Ni se face semn să mergem la autobuz", (p. 956, r. 1 - p. 957, r. 14).
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 65-69, împreună cu o postfaţă: Giinter Grass. Datat: Mexic, iunie 1981.
\      (p. 958)     „IMAGINEA NU E INDISPENSABILĂ '[ POEZIEI" '•, Dialog cu Eugene Guillevic
i
: Publicat prima dată în Ramuri, nr. 5, 15 mai 1985, p. 9.
t în volumul Tratat de inspiraţie, p. 70-73, însoţit de un desen de
Picasso făcut poetului francez în anul 1963 (p. 71). Datat: Paris, \       noiembrie 1984.
\      (p. 964)    „DESCOPERI LUMEA DESCRIIND-O ŞI SCRIIND-O" Dialog cu Uffe Harder
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 3, 15 martie 1982, p. 11, cu menţionarea ţării căreia aparţine poetul, „Danemarca".
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 74-77, împreună cu fotografia Iui UfFe Harder (p. 76). Datat: Copenhaga, 1981.
1536 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 969) UN PROFIL AGITAT:
WALTER HOLLERER
Publicat prima dată în Tribuna, nr. 18, 2 mai 1984, p. 12, cu mici modoficări faţă de volumul Tratat de inspiraţie (V), în plus:
p. 969, r. 3:      început de noiembrie V
început de noiembrie în toamna trecută T
r. 4:      Colocviul literar din Berlinul V
Colocviul literar din Berlinul Occidental T
i. 5:      Greblate de vânt de pe crengi V
Greblate de vânt de pe ramuri T
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 78-82. Datat: Berlinul occidental, 1973.
Dialogul a fost inclus şi în volumul Jurnal. Romanul călătoriilor, 1999, p. 268-274.
(p. 977)   „LABORITHMUL" POEZIEI FRANCEZE Dialog cu Jean Clarence-Lambert
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 43, 25 octombrie 1975, p. 6, rubrica „Ferestre", cu titlul Discuţie cu Jean Clarence-Lambert.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 83-86, însoţit de un desen de Pierre Alechinsky, reprezentându-1 pe poet. Datat: Haga, 1975.
(p. 982) ARTUR FĂRĂ PREJUDECATA
MESEI ROTUNDE
Publicat în volumul Tratat de inspiraţie, p. 87-89. Datat: Bucureşti, 1984.
Este al doilea text sorescian despre poetul Artur Lundkvist. Un dialog cu poetul suedez a fost publicat în Luceafărul, nr. 36, 4 septembrie 1976, p. 6, sub titlul: Un poet ca o ieşire la mare, text republicat în volumul postum, furnal. Romanul călătoriilor, 1999, p. 282-285. M. Sorescu a publicat în traducere proprie două poezii de Artur Lundkvist: Dă-ne un vis şi Cel mai mare.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1537
(p. 987)     VERSURI IA RĂSCRUCEA EZITĂRII Dialog cu W.S. Merwin
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 2, 15 februarie 1983, p. 15, cu precizarea că scriitorul este american.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 90-92. Datat: Morelia (Mexic), august 1981.
(p. 991)   MIMMO MORINA ŞI FATA MORGANA
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 7, 15 iulie 1983, p. 20. în volumul Tratat de inspiraţie, p. 93-94. Datat: Bucureşti, 1982.
(p. 993) UN OPTIMIST INCURABIL:
JUSTO JORGE PADRON
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 12, 15 decembrie 1982, p. 20.
Dialogul a avut loc cu prilejul celui de al Vl-lea Congres Mondial al Poeţilor, Spania, 19-24 iulie 1982.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 95-98. Datat: Madrid, iulie, 1982.
O referire la acest dialog se face într-o altă convorbire (2 aprilie 1992) cu poetul spaniol, publicată în Literatorul, nr. 18, 1992 - La poalele vulcanului Teide - text inclus în volumul postum Marin Sorescu, furnal. Romanul călătoriilor, 1999, p. 315-319.
(p. 1000) OCTAVIO PAZ
LOCUIEŞTE O TRANSPARENŢĂ
Publicat în volumul Tratat de inspiraţie, p. 99-103. însemnări făcute la Ciudad de Mexico, august 1981.
(p. 1007) ÎN LOC DE DIALOG...
Cu Vasko Popa, la o ciorbă de broască ţestoasă
Publicat prima dată în volumul Tratat de inspiraţie, p. 104-105. Datare: Rotterdam, 1976.
1538
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1539
(p. 1010) „AM UITAT DE CE SCRIU"
Dialog cu Tadeusz Rozewicz despre poezie, teatru, despre Mexic, precum şi despre multe altele
Publicat prima dară în Ramuri, nr. 1,15 ianuarie 1982, p. 7. în volumul Tratat de inspiraţie, p. 106-110.
(p. 1018) CONVORBIRE
CU EDOARDO SANGUINETTI
Publicată prima dată în revista Ramuri, nr. 12, 15 decembrie 1979, p. 5.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 111-114, însoţit de o fotografie a lui Sanguinetti (p. 112). Datare: Genova, mai 1979-
(p. 1023) POEZIA ŞI PUBLICUL
Convorbire realizată în mai 1979, la Genova, cu mai mulţi scriirori participanţi la Colocviul internaţional de poezie. Publicară în volumul Tratat de inspiraţie, p. 115-121.
(p. 1032)     „TĂCEREA FACE SI EA PARTE DIN POEZIE" Dialog cu Ldopold Sedar Senghor
Publicat prima dată în România literară, nr. 17, 25 aprilie 1985, p. 21, cu titlul: Poemul polifonic. Tăcerea face parte şi ea din poezie. împreună cu acest dialog, sub un generic comun - Pagini dintr-un jurnal african şi un dialog cu LiopolA Sidar Senghor, Marin Sorescu a publicat în respectivul număr al României literare şi un al doilea text: Congresul Mondial al Poeţilor, inclus postum în volumul jurnal. Romanul călătoriilor, 1999, p. 217, cu titlul Jurnal african (1984, octombrie, Marrakech).
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 121-126. Datat: Marrakech, octombrie 1984.
(p. 1041) „STINGHERE STELE - ORIZONT COMUN" Dialog cu Osten Sjostrand
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 3, 15 martie 1984, p. 16, 15. în volumul Tratat de inspiraţie, p. 127-134; fragment autograf dinrr-o poezie a lui Osten Sjostrand (p. 128).
(p. 1054)   DESPRE INSPIRAŢIE ŞI MULTE ALTELE Dialog cu Tomas Transtromer
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 7, 14 februarie 1976, p. 6, rubrica „Ferestre".
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 135-137; fotografia lui Tomas Transtromer (p. 136). Datat: Vesteros (Suedia), 1979.
(p. 1057)     ASPECTE LIRICE ARGENTINIENE Dialog cu poetul Ruben Vela
Publicat prima dată în România literară, nr. 39, 26 septembrie 1985, p. 21, cu titlul: Dialogcu Rubin Vela. Poezia AmericiiLatine.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 138-141. Datat: Meknes, octombrie 1984 şi Fes, octombrie 1984.
(p. 1063)   GRIGORE VIERU ŞI LIRICA ESENŢELOR
Publicat prima dată ca prefaţă la volumul Grigore Vieru, Izvorul şi clipa. Antologie de Mircea Radu Iacoban, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 5-9.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 142-145; cu o fotografie a lui Grigore Vieru Ia vârsta de 50 de ani, cu dedicaţie pentru Virginia şi
1540 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1541
Marin Sorescu: „Celor doi copii dulci Virginia şi Marin Sorescu -aceste jucării. Cu dragGrig. Chişinău, 25. II. '85" (p. 143). Datat: Morelia (Mexic), august 1981.
(p. 1067) „SCRIU SUB UN IMPULS... O ENERGIE MULT MAI PUTERNICĂ DECÂT MINE" Dialog cu Andrei Andreevici Voznesenski
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 2, 15 februarie 1983, p. 15, cu titlul: Dialog cu Andrei Voznesenski (U.R.S.S.). în revistă lipseşte fragmentul introductiv (p. 1067, r. 4 - p. 1068, r. 3). Dialog realizat în Morelia (Mexic), august 1981.
în dosarul din arhiva Marin Sorescu, Atelier Internaţional. Interviuri luate de Marin Sorescu, alături de cupura din revista Ramuri, se află în Anexă dactilografiată de scriitor şi acest fragment.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 146-148.
(p. 1071) ÎNCHEIERE PROVIZORIE
Publicat în volumul Tratat de inspiraţie, p. 149-154; cuprinde şi citate ilustrative din interviurile incluse în volum.
(p. 1081) UNIVERSUL CA VERS
Prefaţa părţii a doua: Secţiune transversală printr-o mireasmă, a volumului Tratat de inspiraţie,^. 156-158.
JURNAL. ROMANUL CĂLĂTORIILOR
Volumul proiectat de Marin Sorescu şi publicat postum la Editura Fundaţiei „Marin Sorescu" (Bucureşti, 1999, 338 p. Ediţie
îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu) reuneşte cea mai mare parte a însemnărilor de călătorie, publicate de scriitor de-a lungul timpului în paginile revistelor literare.
Volumul are două părţi: /. Ceva ca jurnalul şi ca romanul; II. Marin Sorescu în dialog.
Primele astfel de texte au apărut la rubrica „Cronica fantezistă" din Gazeta literară: Roma, Florenţa, Veneţia; Pieth; Michelangelo; Cannes; Potsdam. Un an mai târaiu, în Luceafărul, - „Note de drum" despre Ravenna-Mozaicuri. Cu excepţia însemnărilor despre Cannes şi Potsdam (uitate până acum în paginile Gazetei literare), micile eseuri au fost incluse în volumul Insomnii, din 1971.
Seria notelor de călătorie este reluată în 1974 în România literară şi în Ramuri, iar din 1975 în Luceafărul, rubrica „Ferestre", unde apar cele mai multe fragmente ale Romanului călătoriilor. Alte părţi au fost publicate, sporadic, în Viaţa Românească şi SecolulXX.
în 1993, pagini de însemnări, publicate în Literatorul, completează cu alte secvenţe ale periplului geografic românesc harta călătoriilor scriitorului.
Ideea strângerii într-o cane - „ceva ca jurnalul şi ca romanul" -datează, probabil, de la mijlocul deceniului al nouălea, când scriitorul se referă la acest capitol al creaţiei sale în prefaţa Tratattdui de inspiraţie (1985), intitulată Addenda la un jurnal de călătorie.
Proiectul a fost definitivat abia în 1996, când Marin Sorescu a revăzut textele, a republicat cu modificări şi completări o pane dintre ele, sub titlul generic de furnal, adaogând şi alte noi fragmente, în Literatorul, începând cu furnalul parizian (nr. 1-2, 1996).
Partea a doua a volumului ce poate fi considerată, prin analogii cu prima secţiune a Tratatului de inspiraţie, o altă Addenda la jurnal, este constituită din dialoguri cu scriitori străini sau români din exil (singura excepţie este Petre Ţuţea, aflat şi el, de altfel, până în 1989 în exilul interior). Se completează astfel suita convorbirilor cu poeţii reuniţi în Tratat..., cu alţi creatori contemporani, neincluşi în volumul din 1985, dedicat poeziei, sau intervievaţi după apariţia acestuia: prozatori, dramaturgi, eseişti, traducători, pictori ş.a.
Ediţia de faţă include şi câteva texte omise în volumul furnal. Romanul călătoriilor (1999). Este vorba de dialogurile cu Miroslav
1542
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1543
Holub, cu Ivan Draci, cu Mărio Luzi şi cu W. D. Snodgrass. De asemenea, paginile de călătorie din 1966 - Cannes şi Potsdam.
Nu au mai fost preluate din sumarul Jurnalului două texte care aparţin Tratatului de inspiraţie şi sunt publicate la locul respectiv: Un profil agitat: Walter Hollerer şi Recitarea cu voce înceată. Dialog cu Gerald Bisinger.
(p. 1089)   JURNALUL ÎN PLOAIE: GENERALITĂŢI
Text publicat prima dată în Caiete critice, nr. 3-4, 1986 Qurnalul ca literatură), p. 78-79, cu titlul Aceşti grefieri ai sufletului. în volumul Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 7-9.
(p. 1093) CANNES
Textul publicat prima dată în Gazeta literară, nr. 19, 12 mai 1966, p. 2, rubrica „Cronica fantezistă", este datat: Bucureşti, 1966. Nu a fost inclus în volumul postum Jurnal. Romanul călătoriilor.
(p. 1096) POTSDAM
Publicat în Gazeta literară, nr. 29, 16 iunie 1966, p. 3, rubrica „Cronica fantezistă". Datat: 1966. Nu a fost inclus în volumul Jurnal. Romanul călătoriilor.
(p. 1099) JURNAI. PARIZIAN
Text publicat prima dată în Literatorul, nr. 1-2, 5-19 ianuarie 1996, p. 5, 12 şi nr. 3, 19-26 ianuarie 1996, p. 5, cu titlul Jurnal. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 11-24. Datat: 1969.
(p. 1114) PRAGA
Publicat prima dată în Literatorul, nr. 44, 31 octombrie 1970, p. 6, cu titlul: Stagiune la Praga.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 25-28.
Textul din Jurnal. Romanul călătoriilor prezintă numeroase modificări stilistice, multe completări şi, pe alocuri, eliminări, faţă de
acela din Lireratorul (L).
p. 1114, r. 21-23: stagiunea aceasta ... reuşind să creeze /
text lipsă L
r. 24-25: şi incendiar pe alocuri /
lipsă în L
p. 1115, r. 1:    Actriţa e de un temperamenr /
Actriţa Alena Vravova e de un temperament L
r. 6:        Dar care e peisajul? /
lipsă în L
r. 9:        E felul nostru de a fi patrioţi /
lipsă în L
r. 13:      Spectacol excelent, cu obiecţia /
lipsă în L
r. 20-21: în timp ce celelalte rămân imobile ca nişte
stampe. J
lipsă în L p. 1116, r. 16-17: E o libertate compensatorie; nefiind
vorba de nişte atitudinii aluzive, nu supără. /
frază lipsă în L
r. 28-30: Supără însă îngrozitor răbufnirea ... ale
patologiei sexuale. J
frază lipsă în L p. 1117, r. 2-3: N-aş fi crezut că şi Brecht, tocit ca o cizmă,
de atâta uzură, mai poate entuziasma. / N-aş fi crezut că şi Brecht, cu tirade linse ca
nişte frizuri, mai poate entuziasma. L
r. 11-12: Un spectacol care ne pune pe gânduri. J
lipsă în L
r. 20-24: Se vorbeşte de lucrările dramatice ... Ca o manifestare deosebită
text lipsă în L r. 26-27: dacă nu mă înşel, scăpată astfel de
1544
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1545
Protocolul cultural /
lipsă în L p. 1118, r. 1-2: Praga a intrat în ceaţă pentru o bună bucată
de vreme; din cauza anotimpului. /
lipsă în L
(p. 1119) EDINBURGH
Text publicat prima dată în Luceafărul, nr. 38, 18 septembrie 1971, p. 6, rubrica „Teatru", cu titlul: Râdeau mai tare ca noi, uitând să mai asculte traducerea. Datat: 1971.
Variante:
p. 1121, r. 1-2: Bineînţeles, în expoziţie, ochii noştri fugeau după nonfigurativ şi după lumea abstractă a ideilor reci. / lipseşte fraza L în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 29-31. însemnările despre spectacolul Teatrului „Bulandra" au fost precedate, la rubrica „Teatru" din Luceafărul (nr. 36, 4 septembrie 1971, p. 6), de un air text: Cum bate ceasul la Edinburgh.
(p. 1122) JURNAL AMERICAN
Fragmente importante din furnal american, datat: 1972, au fost publicate în Luceafărul, 1975, la rubrica „Ferestre", astfel: nr. 12, 22 martie 1975, p. 6, cu titlul Floarea de cui; nr. 13, 29 martie 1975, p. 6, cu titlul 42 Street; nr. 17,26 aprilie 1975, p. 6, cu titlul Statuia; nr. 24, 14 iunie 1975, p. 6, cu titlul San Francisco (fragment al cărui text a rămas neschimbat).
în 1996 scriitorul a republicat paginile de jurnal în Literatorul, numerele 29-35, iulie-august, sub titlul generic Jurnal american, adăugând două noi fragmente: Staţiunea de poştă şi Blue grass of Kentucky. La republicare nu s-a respectat cronologia jurnalului. Fragmentele apar în Literatorul astfel: prima secvenţă, cu titlul Jurnal american, 1972, şi traducerea din E. A. Poe în Literatorul, nr. 33,
1996, p. 5; Floarea de cui I (datat, greşit, mai 1971), în nr. 29; Floarea de cui II, în nr. 30, 1996, p. 5 (în exemplarul din arhiva M. Sorescu, este corectată datarea: „mai 1972"); Staţiunea de poştă I, în nr. 31, 1996, p. 5, 14; Staţiunea de poştă II, în nr. 32, 1996, p. 5; Blue grass of Kentucky, în nr. 35, 1996, p. 5; Cinci tălmăciri din Emily Dickinson, în nr. 34, 1996, p. 5.
Secvenţa intitulată, în Luceafărul, Statuia (p. 1130-1131) prezintă câteva diferenţe faţă de textul din furnal, constând în eliminarea unor fraze sau a unor cuvinte:
p. 1130, r. 8:     cu picioarele în apă, cu Libertatea în faţă... / cu picioarele în apă, cu Statuia Libertăţii în faţă. L
r. 9-11:   atât de susceptibilă la poluare. Ce-am admirat / atât de susceptibilă la poluare. Ce-o fi în capul ei?" mă gândesc. în cap nu se poate intra, însă restul e practicabil. împreună cu mai mulţi turişti, iată-mă pierdut în burta statuii, pipăind libertatea cu degetele. Ce-am admirat L
r. 20-21: numai că mai economicos turnat. Să mi
se ierte. J numai că mai economicos turnat, după cum am avut ocazia să verific câteva luni mai târziu, mânat de aceiaşi demon al preciziei. Pe Sena, printre pete de ulei şi cutii de conserve, alunecau trişti şi la voia-ntâmplării, peştişori morţi, plătici sufocate în deşeurile metropolei. Pe Hudson se plimbă cu burta-n sus, învârtiţi de curenţi în jurul statuii ditamai crapi, moruni, dacă nu chiar rechini. Vii sau morţi, nu contează! Acum e vorba
doar de proporţii...
Să mi se ierte L r. 32-33: Mă duc şi vin... Problema e, când mai vin
(când mai vin?) să te găsesc tot aici. /
text lipsă în L
p. 1131, r. 14:   Că n-o fi răpit de gangsterii f
Că n-o fi răpit de indieni? L
r. 17:      Şi după muşuroaiele de furnici, bineînţeles /
Şi după muşuroaiele de furnici, bineînţeles.
1546
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1547
Ei aşa m-am orientat întotdeauna, pretutindeni, numai după muşuroaiele de furnici, fie în pădurile din preajma Craiovei, fie la Londra sau la Paris, pretutindeni... Şi de bine de rău m-am descurcat. Dar acum nu-mi iese o cincime din New York. Da, uite la nord, cum stau cu faţa spre Time Square se vede... ce se vede? L s. 22-23: Cele cinci degete se pot / Cele cinci degete (al cincilea The Bronx, na, că l-am găsit!) se pot /. Textul publicat în Literatorul a fost inclus, identic, în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 32-63.
(p. 1160)
JURNAL OLANDEZ
Poezia Plecări, datată 1973, deschide, în Literatorul, unde este publicată prima dată, Jurnalul olandez. Datat: 1974.
Dedicaţia: Lui R.P. (probabil Radu Penciulescu), ca şi strofa a doua amintesc însemnările din Jurnal parizian.
Fragmentul de la p. 1161, r. 10 (ianuarie. Din nou Olanda...) la p. 1165, r. 2 (Toţi cei mari pică la concurs.) a fosr publicat prima dată în Luceafărul, nr. 38, 20 septembrie 1975, p. 6, rubrica „Ferestre", cu titlul Nordul pe scurt.
Fragmentul de la p. 1167, r. 18, la p. 1168, r. 26, a fost publicat prima dată în Luceafărul, nr. 37, 13 septembrie 1975, p. 6, rubrica „Ferestre", cu titlul Citindu-lpe Rembrandt.
Fragmentul de la p. 1174, r. 12, la p. 1179, r. 35, a fost publicat prima dată în Viaţa Românească, nr. 6, iunie 1979, p. 38-41, cu titlul Dedublarea în Marea Nordului.
Jurnal olandez a fost republicat în 1996, în Literatorul, nr. 5, 2-9 februarie, p. 5, 15: poezia Plecări şi fragmentul datat: 28 ianuarie, cu tidul Jurnal (p. 1165, r. 3 - p. 1167, r. 26) şi în nr. 6,9-16 februarie, p. 5, fragmentul următor (p. 1167, r. 18 - p. 1171, r. 4), cu titlul: Lecţia de anatomie. La republicarea în Literatorul, textele din Luceafărul 3.u suportat mici rectificări stilistice.
p. 1161, r. 11:   Din nou Olanda - pe scurt... Pentru toate
gusturile. „Baba sexy" - zic. Lt
lipsă în L p. 1162, r. 30-31: Viaţa lui - o adevărată dramă Lt
Viaţa lui - ce dramă L p. 1163, r. 8:    centrul ghetto-ului Lt
centrul lor L p. 1164, r. 26-28: Am părăsit imediat muzeul. Ideea cu
decepţia Lt
Expresia românească: a avea nasul de ceară.
Un început de muzeu în aceste vorbe. Mă pipăi.
Fug. Sunt viu. Ideea cu decepţia L p. 1167, r. 18 - p. 1171, r. 4: Fragmentul intitulat în Luceafărul,
Citindu-l pe Rembrandt, prezintă, de asemenea,
modificări în varianta din Literatorul (text intitulat
aici Lecţia de anatomie): p. 1168, r. 22:   Cele opt persoane, venire să pozeze... Lt
Domnii veniţi să pozeze... L r. 25:      A ridicat foarfecă şi-ţi arată uşa. Lt
treci mai departe. L p. 1169, r. 6-10: Ş-apoi cine? ... Nu vedeţi ce mutră are? Lt
lipsă în L r. 21-31: Slavă Domnului, răposatul nu s-a luat după
tine ... unanim recunoscute! Lt
text lipsă în L Textul Jurnalului olandez, republicat în volumul Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 64-81, este identic cu cel din Literatorul.
(p. 1180) SUEDIA
Publicat în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 82-87. Datat: 1974.
(p. 1186)
JURNAI. DANEZ
Publicat prima dată în România literară, nr. 19, 9 mai 1974, p. 8, cu titlul Jurnal danez. Un fragment - de la p. 1187, r. 22 („\& fel
1548
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1549
aşezaţi ca şi grădinile lor...") până la sfârşit (p. 1189, r. 12) - a fost publicat şi în Luceafărul, nr. 26, 28 iunie 1975, rubrica „Feresrre", cu titlul: Danemarca.
în furnal. Romanul călătoriilor, p. 88-90. Datat: 1974.
(p. 1190) BERLINUL OCCIDENTAL
Un prim fragment a fost publicat prima dată în România literară, nr. 39, 26 septembrie 1974, p. 24, cu titlul însemnări din Berlinul Occidental. Smee de hârtie în Volkspark (p. 91-95). Datat: 1974.
Delap. 1195. r. 1 (23 mai) până la sfârşit (p. 1199, r. 30), textul a fost publicat în Literatorul, nr. 27, 1996, p. 5, cu titlul Jurnal 1974. Berlinul Occidental.
în furnal. Romanul călătoriilor, p. 91-99.
(p. 1200) VENEŢIA
Cele mai multe fragmente au fost publicate prima dată în România literară, nr. 9, 26 februarie 1976, p. 24, cu titlul în parohia lui San Marco. însemnări în alb-negru, astfel:
Cu data: „/ iunie 19." în România literară, fragmentele de la p. 1200, r. 4 - p. 1201, r. 27. După versurile intitulate Bărcile, în România literară, se publică poezia Economie, cu care se încheie prima zi, variantă la versurile fără titlu din p. 1202, r. 16 - p. 1203, r. 9: Datat: 1974.
„ECONOMIE
O să încep să scriu pe porumbei,
Cu propria lor pană,
întâi pe cei albi, imaculaţi.
Din turn mă uit după turiştii români.
Cineva în Piaţa San Marco
Prinde porumbei cu geamantanul.
Porumbeii strânşi pe boabe Ca turcii pe galbeni.
Ruginirea cărămizii, mucegăirea pietrei, putrezirea lemnului, Cocleala bronzului.
Lasă Veneţia, să vedem ce mai e şi pe la Roma."
Cu data „2 iunie", apare în România literară fragmentul de la p. 1203, r. 19-p. 1204, r. 4.
în continuare, în România literară, la data „10 iunie", variantă versificată a fragmentului de la p. 1206, r. 6-12:
„Aici oamenii se caută ani de zile, rătăcind pe canale turnante.
Un labirint.
Uneori îmi dădeam seama unde sunt: da, ştiu, sunt
La Veneţia, lată faţada cu coloane albe
Şi plăci de marmoră, iată podul, iată canalul."
Fragmentul următor, de asemenea, variantă: p. 1206, r. 17-18: E tânără, ar putea pune culorile cu sânii,
aşa ar merita Tizian / Ar putea pune culorile, cu pletele, aşa ar merita Tizian. Rl în furnalul venefian publicat în România literară, există acest fragment în plus:
„LEPRA TURIŞTILOR
ANT1TUR1STULII
Vreau acasă la părinţi. Mai bine să te plimbi cu vaporul, decât să căşti gura prin muzee. în primul rând, că apa n-are titluri. Valurile n-au titluri. Vin unul după altul, ca şi tablourile lui Tintoretto, Veronese, Tizian - dar nu se numesc Răstignirea, Cina cea de taină etc. - nu trebuie să Ie ţii minte. Peste tot în muzee aceeaşi gaşcă. Spuneţi-mi un muzeu serios unde să nu dai de un Rambrandt. Aci,
1550
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1551
la Veneţia, Tintoretto bate recordul - câţiva kilometri de pereţi. E drept, sunt şi săli unde n-are decât o pânză sau două şi mă bucur. Zic: aici l-au ras băieţii. Că şi pe-atunci era o invidie întte confraţi. Te pui cu artiştii! Dar la urmă, iar dau de-o biserică-ntreagă lucrată numai de el. Uite ce le cocea!
*
Partea bună a călătoriei: opreşte procesul de clasicizare. Te simţi student, năduşeşri. îţi cari singur bagajul. Mănânci în picioare, mai rabzi. Te tocmeşti. Cu alte cuvinte, îţi ieşi din piele. Te întorci regenerar."
Jurnalul veneţian, mai puţin fragmentul datat 1 iunie 1974, a fost republicat, cu variantele menţionate (şi completat cu alte grupaje de versuri), în Literatorul, nr. 10-11, 8-22 martie 1996, cu titlul Veneţia 74. Această varianră a fost inclusă în volumul Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 100-106, precedată de fragmentul din 1 iunie 1974.
(p. 1207) OLANDA
Text publicat prima dată în Literatorul, nr. 12-13, 22 manie -5 aprilie 1996, p. 5, cu titlul Jurnal. 1974.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 107-112. Datat: 1974.
(p. 1214) PARIS
Cea mai mare parte a capitolului, de la 29 iunie 1974 (p. 1215, r. 8) până la final, a fost publicată prima dată în România literară, nr. 8, 19 februarie 1976, p. 7, cu titlul însemnări în alb-negru.
La republicarea în Literatorul, nr. 15, 12-19 aprilie 1996, p. 5, sunt introduse în Jurnalul parizian şi alte însemnări datate: 26 iunie, 27 iunie, 29 iunie.
Textul iniţial, cel publicat în România literară, suportă mici modificări.
p. 1218, r. 13:   M. F. îmi spune că Moşul o simpatiza / Mărie France, îmi spune că Moşul o simpatiza Rl r. 28-29: de la Televiziunea Franceză, cu care facem
filmul - îi voi spune toate acestea. / de la Televiziunea Franceză, cu care facem filmul - în colaborare cu Televiziunea română - îi voi spune toate acestea. Rl
p. 1218, r. 31-p. 1219, r. 1: Mănăstirea dintr-un lemn. 4 iulie. / Mănăstirea dintr-un lemn. La Craiova, fascinanta întâlnire cu moşul V. G. Paleolog, care e o forţă a naturii. 4 iulie. Rl
p. 1222 r. 18:    Şi să observe că harta călătoriilor lui
Platon, de o parte şi de alta a Mediteranei, între Cyrene, Sais, Athena, Syracusa şi Taras, seamănă cu Domnişoara Pogany. Amicul meu zâmbeşte. Platon mergând pe mare, pe trăsături de fată. Rl Fragment lipsă în Lt Textul din Literatorul, intitulat Jurnal. 1974, a fost reprodus în
Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 113-120.
(p. 1223) VARŞOVIA
Publicat prima dată în Literatorul, nr. 14, 5-12 aprilie 1996, p. 5, cu titlul Teatnd Naţiunilor la Varşovia. Datat: 1975. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 121-123.
(p. 1227) PRIN MARAMUREŞ
Publicat prima dată, cu acelaşi titlu, în 1977, la rubrica „Ferestre", în Luceafărul, în 4 numere: nr. 7, 12 februarie 1977, p. 6 (rextul de la p. 1227 - p. 1229, r. 2); nr. 8, 10 februarie 1977, p. 6 (p. 1229, r. 3 - p. 1232, r. 21); nr. 14, 2 aprilie 1977, p. 6 (p. 1232, r. 22 -
1552
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1553
p. 1234, r. 5); nr. 15, 9 aprilie 1977, p. 6 (p. 1234, r. 6 - p. 1235, r. 27). Datar: 1975.
în 1996, rextul a fost republicat cu mici variante în Literatorul, nr. 38, 20-27 septembrie 1996, p. 1,5; nr. 39, 27 septembrie-4 oc-
tombrie, 1996, p. 5, faţă de Luceafărul.
p. 1227, r. 10:   Acum e într-o stare cam proastă. Lt Acum e într-o stare cam proastă, neîngrijită. L r. 18:   laiţele împrejurul unei odăi Lt laiţele de jur-împrejurul unei odăi 1. r. 20-21: Icoane pe sticlă. Năneşti sat Lt Icoane pe sticlă. Cântecul unui maramureşan ajuns în America: „Iar acolo ce să vezi?
Numai negri şi englezi." L p. 1229, r. 20:   Geamurile sunt foarte mici. Lt Tot de lemn de brad, geamurile sunt foarte mici. L
Textul din Jurnal. Romanul călătoriilor (p. 132-138) este identic cu cel din Literatorul.
(p. 1236) PE VALEA TARCĂULUI
Text publicat prima dată în România literară, nr. 14, 3 aprilie 1975, p. 4.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 139-140. Datat: 1975-
(p. 1239)       DRAGOMIR OT TÂRGOVIŞTE TÂRGOVIŞTEA
Suita de însemnări despre Târgovişte a fost publicată la rubrica „Ferestre" a Luceafărului în 1975. în nr. 4o, 4 octombrie 1975, p. 6, un prim fragment (p. 1239-1240), cu titlul Dragomir ot Târgovişte; în nr. 42, 18 octombrie 1975, p. 5, fragmentul intitulat Târgovişte în batiştea vremii, în fine, în nr. 45, 8 noiembrie 1975, p. 6, De din vale de istorie■ (p. 1241-1245). Datat: 1975-
în 1996, scriitorul a republicat în Literatorul, nr. 41, ll-18oc-tombrie 1996, p. 5, cu ritlul De din vale de istorie şi Târgovişte în batiştea vremii. Primul fragment, Dragomir ot Târgovişte, uitat probabil, nu a fost inclus nici în Jurnal. Romanul călătoriilor. ÎI publicăm acum împreună cu celelalte două, întrucâr reprezintă o parte a aceluiaşi text, păstrând pentru celelalte două, ordinea atribuită de scriitor. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 166-169.
(p. 1246) FINLANDA
Pagini de jurnal publicate prima dată în SecolulXX, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1982, cu rirlul In Finlanda, printre poeţi. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 124-131. Datat: 1976.
(p. 1256) BÂLEA
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 43, 23 octombrie 1976, p. 1,2, cu titlul Fior pe lacul Bâlea. Datat: 1976. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 141-144.
(p. 1261) CHEIA
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 2, 8 ianuarie 1977, p. 6, cu titlul Zăganul.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 145-146. Datat: 1976.
(p. 1264) CURTEA DE ARGEŞ
Primele două fragmente (p. 1264 -1266, r. 24 şi p. 1266, r. 25 -p. 1269, r. 5) au fost publicate prima dară în Luceafărul, nr. 50, 11 decembrie 1976, p. 8, rubrica „Ferestre", cu titlul Pridvorul cu
1554
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1555
crini, şi nr. 51, 18 decembrie 1976, p. 4, cu titlul Despre durată. Datat: 1976.
în 1996, când textul a fost republicat în Literatorul, nr. 40 (Colegul meu de banchetă, Edgar Papu) şi în nr. 42-45 (Despre durată şi Pridvorul cu crini), scriitorul a adăugat alte pagini de însemnări despre călătoria la Curtea de Argeş.
Textul din Literatorul a. fost inclus în Jumal. Romanul călătoriilor, p. 159-165.
(p. 1273) [PEŞTERA MUIERILOR]
Publicat parţial (p. 1273 - p. 1275, r. 5, în Ramuri, nr. 10, 15 octombrie 1977, p. 1, cu titlul Periplu geografic.
Textul integral, prima dată, în furnal. Romanul călătoriilor, p. 147-151. Datat: 1977.
(p. 1279) OLTENIA - MĂNĂSTIRI
Două fragmente de jurnal, publicate prima dată în Literatorul, nr. 47, 28 noiembrie - 3 decembrie 1993, rubrica „Răzleţe", cu titlul Aşchii de drum. Lumânarea fără fum. Minunea are legile ei.
în furnal. Romanul călătoriilor, p. 153-158. Datat: 1979.
(p. 1288) [1981-1982]
Pagini de jurnal publicate prima dată, postum, de Virginia Sorescu în România literară, 17-23 iunie 1999, cu titlul Sunt bântuit de negre presimţiri... Republicate în furnal. Romanul călătoriilor, p. 170-184. Nu au fost, cu o singură excepţie, datate de autorul lor. Putem presupune, potrivit situaţiilor relatate, a premierelor teatrale şi a apariţiilor editoriale că ele au fost scrise în 1981-1982. Textul datat: „Bucureşti, mai 1980", a fost intercalat aici de Marin Sorescu, întrucât evenimentele curente puteau fi puse în legătură cu cele înregistrate la data respectivă.
(p. 1306) MEXIC
Texte publicate prima dată în SecolulXX, nr. 265-266, cu titlul Poezie imediată. Alte două cuceriri ale Mexicului. Câteva fragmente (versuri) nu au fost publicate în Secolul XX: Merinda (Prima călătorie), Când înotam, Şi gându-acesta, Traficantul de stalactite, Mergând, mergând spre Chichen Itza..., Plaja, Lapsus, Cozumel (A doua călătorie). Datat: 1981-1982.
(p. 1341) JURNAL AFRICAN
Publicat prima dată în România literară, nr. 17, 25 aprilie 1985, p. 20, cu titlul Pagini dintr-un jurnal african. Congresul Mondial al Poeţilor. în acelaşi număr al României literare, Marin Sorescu a publicat şi dialogul cu Leopold Sedar Senghor, care a prezidat Congresul, dialog inclus în volumul Tratat de inspiraţie, 1985, p. 121-126. Datat: 1984.
în Jumal. Romanul călătoriilor, p. 217-222.
(p. 1348) BARI
Text publicat în furnal. Romanul călătoriilor, p. 223-227. Datat: 1986.
(p. 1354) VOINEASA
Publicat prima dată în Literatorul, nr. 46,16-28 noiembrie 1993, cu titlul Aşchii de drum. Datat: 1988.
în furnal. Romanul călătoriilor, p. 228-231.
(p. 1358) B RĂII A
Publicat prima dată în Cronica Română, 1996, cu titlul Dunărea la Brăila.
1556 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1557
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 232-235. Datat: 3-5 aprilie 1996.
Zona geografică dunăreană, Delra Dunării, a fost evocată şi într-o proză rimată, De-a Delta Dunării, publicată în Tribuna României, nr. 137, 15 iulie 1978, p. 9, pe care o reproducem aici:
„DE-A DELTA DUNĂRII
Delta, după cât ştiu, seamănă cu lacul cel Cenuşiu, unde pelicanul bătrân stă toată ziua grav, aşteptând un fotograf. Ca să-i iasă poza bine, nici nu se mişcă din loc. Şi ţine şi-un peşte-n cioc. Dar, râdea un guguştiuc, cică peştele-i de cauciuc! Aici, în deltă, vedeţi, pe lângă foarte mulţi pelicani, mai există şi lişiţe, nagâţi şi cormorani. O, aici sunt toate păsările de pe pământ (dacă nu şi ceva în plus, adică păsările din Luna de sus). S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, ca să facă plajă. Eu mai cred că ele bat mările şi poienele până aici şi ca să-şi arate penele. Pentru că, anual, în Delra Dunării se deschide, penrru o lună şi jumătate, Expoziţia păsărilor neîmpăiate. Nu vedeţi că toate au sprâncenele şi penele care mai de care mai frumos colorate? Unele şi le vopsesc cu verdeaţă de alge din fluviul Gange, altele cu untură de crocodil din Nil, sau mai ştiu eu cu ce boia din Africa. După aceea îşi lustruiesc penele cu un pluş şi îşi fac ciocul cu ruj. Bineînţeles, la sfârşitul sezonului pasărea cea mai frumoasă primeşte premiu o broască ţestoasă.
Intrăm acum într-o pădure unde nu cresc mure. Copacilor înalţi, care au în vârf un pămătuf, li se spune în limba deltei «stuf». în fiecare dimineaţă, aici e raiul puilor de raţă, de nagâţ şi de bâtlan. Trestiile le ţin loc de tobogan. Se suie unul în capul altuia până când ultimul ajunge în vârful trestiei, cea mai înaltă, şi de-acolo alt pui îi dă brânci în baltă. Acolo încep să bea apă - nu ca să se înece, ci, aşa, le place, că e rece. Să ştiţi: păsările astea toate ştiu de mici să înoate. Cineva spunea un lucru nou: că ele ar învăţa să înoate chiar în ou. Cică în fiecare găoace cartea de citire zace. Când puiul de raţă învaţă pe de rost totul, sparge coaja cu ciocul. Şi cât e el de pui toată balta e a lui.
Ce să vă mai spui? Apa asta, pe care pluteşte plaurul, e scumpă ca aurul. în primul rând, e dulce, de Ia cercul de la suprafaţă rotund şi până la ierburile de la fund. Şi apa dulce aduce. Unde mai pui aceste
păsări şi aceşti pui, aceşti peşti, de care nu ai Ioc să te-nvârteşti; şi aceşti brotaci care scot limba la fluturi şi la gândaci! Vedeţi stuful că-şi scutură pămătuful? Ei, aflaţi, că eu, cu o şmecherie, pot scoate din stuf hârtie. C-am aflat că-n fiecare trestie ce se leagănă peste mâl stau coli de hârtie sul. Dacă eşti scriitor eşti fericit: cu o trestie de-asta te-ai procopsit. Scoţi tot papirusul din ea seara, şi trestia se umple la loc dimineaţa. Pe o trestie de-asta, îţi poţi mâzgăli, cum vrei, toată viaţa.
Şi acum să lăsăm lotca să ne poarte mai departe. Păcat că ea nu poate trece de-a curmezişul prin toate coclaurile şi pe sub tot păpurişul. Dar iată aci un cârd de bâtlani pescari, cu ciocurile aspre bătute de vânruri mari. Dacă le dau nişte guvizi, ei o să ne fie ghizi.
Câte unul, uşor, trecem din barcă pe spinarea lor. Aşa... E mai bine aşa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o să ne rămână nici o insulă necunoscută, nici una, nici o barză nearătată cu mâna. Ba chiar şi stelele din baltă le vom număra. Şi-n timpul ăsta, lin, lin, pe sub picioare vom simţi cum se varsă Dunărea în mare".
ADDENDA LA UN JURNAL DE CĂLĂTORIE
(p. 1365) REÎNTOARCEREA ÎN CENTRUL LUMII... DIALOG CU MIRCEA ELIADE
A fost publicat prima dată în Luceafărul, nr. 33, 17 august 1968, p. 43, cu titlul Dialog cu Mircea Eliade.
Textul integral a fost publicat în Caiete critice, nr. 1-2, 1988, p. 102-107, cu titlul Reîntoarcerea în centrul lumii, urmată de Diabg cu Mircea Eliade.
în 1996, Dialog cu Mircea Eliade apare în Literatorul, nr. 37, 13-20 septembrie, p. 5, cu următoarea notă a scriitorului:
„Primul inrerviu cu Mircea Eliade publicat, după război, în România. Apariţia în revista Luceafărul a. însemnat o hărţuială de peste un an, cu scoateri din pagină şi discuţii lungi cu cenzura şi cu
\
1558
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE 1559
«forurile». Paradoxal, duşmanii cei mai înverşunaţi nu erau atât activiştii, cât unii scriitori foarte influenţi «sus», interesaţi ca lista neagră a «transfugilor» să fie actuală la infinit. M.S. - 1996'. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 239-243
(p. 1374) CU DOMINIQUE DE ROUX
Dialog publicat prima dată în Contemporanul, nr. 33, 18 august 1967, p. 2.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 244-247.
(p. 1379) UN ANUME ŢUŢEA
Text publicat prima dată în Literatorul, nr. 35, 3-10 septembrie 1993, p. 5- Un al doilea portret Petre Ţuţea este publicat în Literatorul, nr. 29-31, 13-20 august 1994, p. 5, cu titlul Geniuloral la examenul scris.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 248-253.
(p. 1386) DIALOG ÎNTR-UN ACT
CU MAX FRISCH
Publicat prima dată, cu acelaşi titlu, în Contemporanul, nr. 3, 18 ianuarie 1973.
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 254-260.
(p. 1394) ÎNTÂLNIRE PE DRUM CU
IARS GUSTAFSSON
Publicat prima dată în Contemporanul, 7 decembrie 1973. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 261-267.
(p. 1402)        DIALOG CU ELIAS CANETTI
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 16, 19 aprilie 1975, p. 6, cu titlul Dialog despre om şi natură.
Republicat în Literatorul, nr. 7, 1996, cu un prim paragraf în plus. Acelaşi text în furnal. Romanul călătoriilor, p. 278-281.
(p. 1406)     UN POET CA O IEŞIRE IA MARE
Publicat prima dată în Luceafărul, nr. 36, 4 septembrie 1976, p. 6.
în furnal. Romanul călătoriilor, p. 282-285.
în volumul Tratat de inspiraţie, p. 87-89, este publicat un eseu despre poetul Artur Lundkvist, intitulat: Arturfură prejudecata Mesei Rotunde.
(p. 1411)     ACASÂ IA ANTONIO BUERRO VAIXEJO
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 11,15 noiembrie 1979, p. 15. Republicat în Literatortd, nr. 4, 26 ianuarie-4 februarie 1996, p. 5, cu titlul Jurnal. Acasă la Antonio Buerro Vallejo.
Inclus în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 286-290.
în Ramuri este un fragment în plus, la începutul interviului:
„Sorescu: Vă cunosc de mult, căci m-am întâlnit adeseori cu lumea operei dumneavoastră, fie sub formă de cărţi, fie sub formă de spectacol. Sunt emoţionat să întâlnesc şi omul care a creat această lume. în afară de ceea ce ştiu eu."
p. 1415, r. 11:   Da. Camarazi de detenţie / Da. Tovarăşi de detenţie. R
(p. 1416)        DIALOG CU HORIA DAMIAN
Publicat prima dată în Ramuri, ianuarie 1980. în Jumal. Romanul călătoriilor, p. 291-293. Datat: Paris, 9 iunie 1979.
1560 NOTE. COMENTARII. VARIANTE
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 1420) DIALOG CU CLAVO
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 8, 15 august 1983, p. 16. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 294-297. Datat: Madrid, 1982.
(p. 1425) DIALOG
CU GIANCARLO VIGORELLI
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 7, 15 iulie 1986, p. 16, cu titlul Un critic italian despre poezie. Datat: octombrie 1984, Milano. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 298-300.
(p. 1429) DIALOG DESPRE POEZIE
CU MĂRIO LUZI
Publicat prima dată în Ramuri, nr. 8, 15 august 1986, p. 14, rubrica „Atelier internaţional", cu titlul Dialoguri despre poezie şi subtitlul, Mărio Luzi (Italia): „Am simţit nevoia recuceririi esenţei elementare a lucrurilor".
(p. 1433) DIALOG DESPRE POEZIE
CU IVAN DRACI
Publicat prima dară în Ramuri, nr. 8, 15 august 1986, p. 14, rubrica „Atelier internaţional", cu titlul Dialoguri despre poezie şi subtitlul, Ivan Draci: „Inspiraţia: Momentul de maturitate a sufletului".
(p. 1437)      DIALOG CU MIROSLAV HOLUB
Publicat în Ramuri, nr. 2, 15 februarie 1988, p. 10; datat: mai 1987.
(p. 1444)    ÎN DIALOG CU W. D. SNODGRASS
Publicat în Literatorul, nr. 2, 15 ianuarie 1991, p. 5; datat: 29 iunie 1991, Bucureşti.
(p. 1448) ACASĂ LA EMIL CIORAN
Publicat prima dată în Literatorul, nr. 10, 8 noiembrie 1991, cu subtitlul Sunt creatura Bibliotecii Fundaţiei Carol din Bucureşti. în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 301-306.
(p. 1455) OSKAR PASTIOR
SAU POEZIA CARE SE VORBEŞTE PE SINE
Publicat prima dată în Literatorul, nr. 6, 14 februarie, 1992, p. 5, rubrica „Răzleţe".
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 307-314.
(p. 1464) OSKAR PASTIOR
ŞI ANUL LICHTENBERG Despre geneza unei poezii
Text publicat în Literatorul, nr. 13, 3 aprilie 1992, p. 5, rubrica „Răzleţe".
(p. 1470)    IA POALELE VULCANULUI TEIDE
Publicar prima dată în Literatorul, nr. 18, 1992, p, 5, 13.
în Literatorul, partea a doua a textului, dialogul cu Justo Padron, este intitulat Poezia ca gest de legitimă apărare. (Frânturi de dialog).
în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 315-319.
1562
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Un alt dialog, din 1982, cu Justo Jorge Padrdn a fost publicat în volumul Tratat de inspiraţie, 1985, p. 95-98.
(p. 1477)       UN ARTIST: TAN SWIE HIAN
Dialog publicat, prima dată, în Literatorul, nr. 39, 1994. Inclus în Jurnal. Romanul călătoriilor, p. 320-324.
CUPRINSUL
I. ÎN VOLUME TEORIA SFERELOR DE INFLUENTĂ
Cap. I
Straturi lirice în balada populară................. 5
Cap. II
Linişte şi nelinişte în natura lucrurilor ............ 25
Cap. III
Metamorfozele lui Ovidiu ...................... 33
Cap. IV
Baudelaire cel numeros ........................ 40
Cap. V
Anabasis - un poem care hibernează .............. 43
Cap VI
Unghiuri drepte şi unghiuri ascuţite în poezie ...... 50
Cap. VII
îndelungata slujbă ............................ 69
Cap. VIII
Poezia prozei. Divagaţionismul .................. 81
Cap. IX
Patimile după Urmuz ......................... 86
Cap.X
Rilke şi lirica obsesivă ......................... 104
Cap. XI
Masca lui Anton Pann ......................... 114
1564
Inventez cinematograful .....................
Conovăţ ..................................
Gramatica acţiunii ..........................
Complementul şi atributul (Gramatica
acţiunii. II) ..............................
Zero sub zăpadă (Gramatica acţiunii. III) ........
Waterioo sau calculul probabilităţilor ............
Punctul şi linia moartă. Leonardo da Vinci .......
Moartea prin crini ..........................
Tremur pentru Hollywood ...................
Dorul de Africa ............................
Răsare luna ca o serie de probleme (Tot
despre document) .........................
Zguduituri repetate în cutia cu chibrituri ........
Ulise o bănuie pe Penelopa ...................
Acţiunea după Hegel (Rezumat conştiincios) .....
Charlot ..................................
Femeia ca atare ............................
Sută la sută (Despre poleială şi idilism) ..........
Un pas pe lună, doi paşi pe pământ. Probă de
documentare .............................
întoarcerea lui Ovidiu (încercare de precizie cadru cu cadru) ...................................
INSOMNII
Brâncuşi .................................
Când literele erau de lemn ....................
„...Cu arborele durerii" ......................
Histria şi permanenţa prafului .................
Ravenna - mozaicuri ........................
Roma, Veneţia, Florenţa .....................
Câţi oameni încap în Lună?...................
Un tui pentru tabăra ţiganilor .................
Consultarea păianjenului .....................
Demonul, demonii, demonismul ..............
Bilanţ amar ...............................
Pietâ ....................................
131 138 141
145 148 151 154 158 161 165
168 172 176 179 182 184 188
194
196
Există nervi ................................... 249
Iona......................................... 251
Estetica lui Ion Barbu ........................... 253
Legea corpurilor scufundate ...................... 257
Michelangelo ................................. 259
Kafka şi romanul modern ........................ 261
Geamgiul .................................... 264
Profesorul .................................... 266
A face mituri .................................. 269
Invitaţie la estetică.............................. 271
Loo ......................................... 273
Henry Moore ................................. 277
Postfaţă (la Tinereţea lui Don Qujote) ............... 279
STAREA DE DESTIN
Ghilgameşu ................................... 337
Pod peste mare şi punte peste munte ............... 346
Camus şi nevoia de imposibil ..................... 366
Teatrul Iui Alecsandri ........................... 375
Stavroghin sau o viaţă în batjocură ................. 384
Brâncuşi fără sfârşit ............................. 388
Aureola crailor................................. 413
Oare Ahab este chiar Ahab? ....................... 419
2Q5 UŞOR CU PIANUL PE SCĂRI 207
2i2 Prefaţă....................................... 431
217 Partea întâi
220 APROXIMAŢII DEFINITIVE
223 Qeo Boeza, poetul.............................. 441
226 ' w-   •     /                        • — •
^ Mituri pe cântar - greutatea omenim in vise.
Mircea Eliade: Aspecte ale mitului ................ 449
227 Constantin Noica şi sentimentul fiinţei ............. 461
242 Romane despre ţărani şi critici de Ia oraş. Ion Lăncrănjan:
245 Suferinţa urmaşilor ........................... 469
1566
1567
Un magnat al poeziei şi Magna sa. Nichita Stănescu -
ouă şi sfere ................................. 480
A. E. Baconsky şi drumurile fără drum. Corabia lui
Sebastian .................................. 490
Eseurile lui Dan Hăulică ......................... 499
Adrian Păunescu: Fragmente dintr-o epope
I. Istoria unei secunde ........................ 508
II. Medicul de circă planetară. Manifest pentru sănătatea pământului .............................. 512
Şerban Cioculescu - omul, opera şi mai ales Amintirile . 527 Eugen Ionescu faţă cu Victor Hugo.
însemnări neisprăvite despre un studiu neterminat ... 541
Social şi pace în Cel mai iubit dintre pământeni ....... 551
Gheorghe Grigurcu: Poeţi români de azi............. 568
Calmul creaţiei
I. Vânătoarea regală .......................... 580
II. Despre i^şi D. R.......................... 582
Maiorescu şi dublul său, Titu: Răsfoind „jurnalul"
maiorescian ................................ 593
Don Juan sau Don... Narcis? Eul supradimensionat
Nicolae Breban: Don Juan ..................... 608
Eugen Simion şi scriitori români de azi ............. 621
Recondiţionarea artistică a literaturii ............... 628
Argumente pentru lirica lui Alexandru Macedonski .... 637 Cobra şi mangusta. Octavian Paler: Polemici cordiale, Viaţa
pe un peron, Caminante ....................... 649
Prozatorul Dionisie Eclesiarhul .................... 664
Cu cartea pe masă .............................. 681
Borges sau „infinitul începe de la degetul mare" ....... 690
Henri Michaux: în cântecul mâniei mele e un ou
A. Fantasticul în poezia lui Michaux sau: A înfiat
un mort ................................ 705
B. Halucinaţia sau: Delirul păsării nu interesează
copacul................................. 710
C. Magia sau: Călare pe mătură................. 712
Păreri de post despre poezia de dulce a lui Vasko Popa .. 716 Vasile Voiculescu, un Fra Angelico mirean al poeziei
române
I. Şindrila de aripi ........................... 728
II. Chervanul cu melancolii................ 736
III. „Bacanta dansând".................... 741
Avangarda cu garda descoperită .................... 745
George Magheru, un poet nedreptăţit. Alte poezii
postume .................................. 768
Cioran sau „a fi trist cu metodă"
I. Româneasca unui mare stilist francez ........... 781
II. ,A introduce sălciile plângătoare în categorii"   ... 791
Partea a doua NEADĂUGITEEE
Eminescu, cel din umbră. Dionis .................. 803
Un mare poet: Ady Endre ........................ 806
Vladimir Streinu: Ritm imanent ................... 808
Bacovianul Bacovia ............................. 813
Victor Felea: Cumpăna bucuriei.................... 816
Constanţa Buzea: De pe pământ ................... 819
Nichita Stănescu: O viziune a sentimentelor .......... 825
Cei care au cuvântul ............................ 832
Eugen Jebeleanu: Cântece împotriva morţii ........... 835
O. Henry .................................... 840
Scrisori provinciale .............................. 849
Amatorism masiv. Eugen Barbu, „arbitru înrr-un foişor
singular": Poezia română contemporană............ 853
TRATAT DE INSPIRA ŢIE
Addenda la un Jurnal de călătorie ................... 861
Rânduri care nu merg până la marginea paginei...
Dialog cu Eugenio de Andrade ................. 867
Recitarea cu voce înceată. Dialog cu Gerald Bisinger .... 871 Borges - un personaj de Borges. Dialog cu Jorge I.uis
Borges .................................... ^75
„Să dăm imaginaţiei ce e al imaginaţiei". De vorbă
cu Nicolas Born şi Hans Cristoph Buch........... 887
„Pentru a mă cunoaşte, eu trebuie să scriu un poem".
Dialog cu Alain Bosquet ...................... 899
Michel Deguy nu persecută poezia ................. 904
1568
1569
Linia de forţă a unui poer porrughez. Dialog cu Casimiro
de Brito................................... 910
Metamorfozele poeziei italiene. Dialog cu Fabio
Doplicher ................................. 916
„Există multe repetiţii, un abuz de «şcoli», de modernitate,
mulţi epigoni". Dialog cu Hans Magnus
Enzensberger............................... 924
Gânduri despre „Beat Generation" şi un dialog cu Lawrence
Ferlinghetti ................................ 931
Ezra Pound îmi dăduse o scrisoare de recomandare către
Brâncuşi. Dialog cu Lars Forssel................. 941
Singurătatea singură şi singurătatea publică. Convorbire cu
Allen Ginsberg ............................. 943
Tributul unei generaţii încercare. Dialog cu
Egito Goncalves ............................ 948
Imorala inocenţă a lucrurilor şi a vieţii Dialog cu
Giinter Grass............................... 951
„Imaginea nu e indispensabilă poeziei". Dialog cu
Eugene Guillevic............................ 958
„Descoperi lumea descriind-o şi scriind-o". Dialog cu
UfFe Harder............................... 964
Un profil agitat: Walter Hollerer ................. 969
„Laborithmul" poeziei franceze. Dialog cu
Jean Clarence-Lambert ....................... 977
Arrur fără prejudecata Mesei Rotunde .............. 982
Vetsuri la răscrucea ezitării. Dialog cu W. S. Merwin  . . . 987
Mimmo Morina şi Fara Morgana .................. 991
Un optimist incurabil: Justo Jorge Padron ........... 993
Ocravio Paz locuieşte o transparenţă ............... 1000
în loc de dialog... Cu Vasko Popa, la o ciorbă de
broască ţestoasă ............................. 1007
„Am uitat de ce scriu". Dialog cu Tadeusz Rozewicz .... 1010
Convorbire cu Edoardo Sanguineti................. 1018
Poezia şi publicul .............................. 1023
„Tăcerea face şi ea parre din poezie". Dialog cu
Leopold Seclar Senghor ....................... 1032
„Stinghere srele - orizont comun". Dialog cu
Osten Sjostrand ............................ 1041
Despre inspiraţie şi multe altele. Dialog cu
Tomas Transtromer.......................... 1054
Aspecte lirice argentiniene. Dialog cu poetul
Ruben Vela................................ 1057
Grigore Vieru şi lirica esenţelor .................... 1063
„Scriu sub un impuls... o energie mult mai puternică decât
mine". Dialog cu Andrei Andreevici Voznesenski . . . 1067
încheiere provizorie............................. 1071
Universul ca vers ............................... 1081
JURNAL ROMANUL CĂLĂTORIILOR
CEVA CA JURNALUL ŞI CA ROMANUL
Jurnalul în ploaie: generalităţi ..................... 1089
Cannes ...................................... 1093
Potsdam ..................................... 1096
Jurnal parizian ................................ 1099
Praga ........................................ 1114
Edinburgh .................................... 1119
Jurnal american ................................ 1122
Jurnal olandez ................................. 1160
Suedia ....................................... 1180
Jurnal danez .................................. 1186
Berlinul Occidental ............................. 1190
Veneţia ...................................... 1200
Olanda ...................................... 1207
Paris ........................................ 1214
Varşovia ..................................... 1223
Prin Maramureş ............................... 1227
Pe Valea Tarcăului ............................. 1236
Dragomir ot Târgovişte .......................... 1239
Târgoviştea ................................... 1241
Finlanda ..................................... 1246
Bâlea ........................................ 1256
Cheia ....................................... 1261
156?
1570
jj^.            Curtea de Argeş................................ 1264
[Peştera Muierilor] ............................. 1273
.              Oltenia - Mănăstiri ............................. 1279
[1981- 1982] ................................. 1288
g Mexic
"                    Prima călătorie ............................. 1306
A doua călătorie   .... ............. 1327
Gân                     african......./fW^^^^S. [ \ [ |  [ [ \f4l
_ Voineasa  . . .
bZfa           Brăila..................... 1358
Sing
Trit ADDENDA IA UN JURNAL DE CĂLĂTORIE
Reîntoarcerea în centrul lumii... Dialog cu
Imo                Mircea Eliade .............................. 1365
Cu Dominique de Roux ......................... 1374
„Ini;           Un anume Ţuţea............................... 1379
Dialog într-un act cu Max Frisch .................. 1386
„De           întâlnire pe drum cu Lars Gustafsson ............... 1394
Dialog cu Elias Canetti .......................... 1402
Un            Un poet ca o ieşire la mare ....................... 1406
„Lai          Acasă la Antonio Buerro Vallejo ................... 1411
Dialog cu Horia Damian......................... 1416
Am          Dialog cu Clavo ............................... 1420
Ven           Dialog cu Giancarlo Vigorelli ..................... 1425
Mir           Dialog despre poezie cu Mărio Luzi ................ 1429
Un           Dialog despre poezie cu Ivan Draci ................ 1433
Oct          Dialog cu Miroslav Holub........................ 1437
în li          în dialog cu W.D. Snodgrass...................... 1444
Acasă la Emil Cioran ............................ 1448
,An          Oskar Pastior sau poezia care se vorbeşte pe sine ....... 1455
Cor, Oskar Pastior şi anul Lichtenberg. Despre geneza
poe:                unei poezii ................................ 1464
„Tă          I-3 poalele Vulcanului Teide....................... 1470
Un artist: Tan Swie Hian......................... 1477
„Sti.