~SG'â IOAN SLAVICI
OPERE
XIV
Text ales şi stabilit
C.	M O H A N U note şi indici
D.	V AT AM AN IU C
SCRIERI ISTORICE, ETNOGRAFICE. SOCIALE. ECONOMICE
'*
*
SCRIITORI ROMANI
EDITURA MINERVA Bucureşti, 19 87
SCRIERI ISTORICE ŞI ETNOGRAFICE
STUDII ASUPRA MAGHIARILOR
*
PUNCT DE PURCEDERE
Dacă ar exista ştiinţa unei psihologii universale, şi ne-am pune să judecăm din punctul ei de vedere asupra unei unităţi compuse din mai mulţi oameni, e probabil cum că rezultatele studiului nostru ar fi analoge cu cele purcese din studiul omului singuratec. Momentele, fenomenele îşi apariţiunile psihologice a'r fi în amin- * două cazurile calitativ aceleaşi, t numai cantitatea lor ar sta în proporţiune cu mărimea cauzelor din cari ele au purces.
Obiectul unui asemenea studiu ar putea fi, înainte de toate, omenirea, ca unitatea absolută a tuturor oamenilor cari stau într-o atingere spirituală oarecare. Sub unitate absolută, înţeleg o unitate fără privire la timp ori teritoriu, d.e. noi şi chinezii din secolul al X-lea. Sub omenire nu înţeleg mulţimea de oameni cari trăiesc astăzi pe pămînt, nu generaţiunea de astăzi, ci întregul lanţ de generaţiuni de la apariţiunea omului pe pămînt şi pînă unde creaţiunea, intrînd în vro nouă fază a activităţii sale, va nimici neamul omenesc — dacă aceasta se va întîmpla vrodată. Această omenire are o viaţă unitară : Istoria. îmi permit de a privi în legile acestei istorii, cum aş privi în legile psihologice, ce rează în fiecare om, şi de a demonstra din liniile ei generale analogia cu fazele observate în viaţa psihică a omului singular.
7
Omul singular vine de la naştere cu posibilitatea de a avea spirit. El poate cugeta şi voi; adecă activitatea organismului lui nu se mărgineşte într-aceea că el e în stare de a simţi cum îl afectează natura exterioară, ci el poate să comunice aceste afectări fiziologice la cu-noştiinţa cugetării sale ; mintea sa nu e numai pur şi simplu un complex haotic de reprezentaţiuni, ci în el e o scînteie, care despărţeşte, combină, organizează aceste reprezentaţiuni. Acestor combinări ale sale el are adesea intenţiunea de a li da existenţă reală în ‘lumea exterioară, şi atunci intenţiunea aceea se numeşte : voinţă.
Dacă un om s-ar dezvolta izolat, departe de orce atingere cu alt om, atunci dezvoltarea lui nu-i influinţată decît de natura exterioară. Spiritul lui, adecă complexul cugetărilor lui, n-ar conţinea drept material decît aceste impresiuni naturale, între cari au crescut el, impresiuni cari s-ar aşeza în mase pe temelia însuşirilor lui personale. El va cugeta despre ceea ce a observat în natura exterioară îşi despre sine însuşi faţă de aceste observări ale sale.
Unii susţin că sufletul omenesc conţine idei şi instincte înnăscute, cari însă nu se trezesc decît prin atingerea simţurilor cu lumea exterioară ; alţii însă neagă existenţa acestor idei înnăscute, şi se unesc cu părerea lui Locke, că sufletul omenesc la naştere e o tăbula rasa, egală la toţi oamenii, şi că deosebirea indivizilor rezultă din succesiunea impresiunilor lumii exterioare asupra cestui suflet. în cazul dîntîi, caracterul individual ar fi înnăscut, în al doilea, el e rezultatul împrejurărilor materiale şi morale, în mijlocul cărora trăieşte un individ. Presupunînd, însă, chiar că substratul sufletului e calitativ la toţi oamenii acelaşi, totuşi con-diţiunile anatomice fiziologice, de cari atîrnă viaţa acestui substrat, diferă la fiecare om. Anatomia şi fiziologia ne învaţă că pînă şi organisme egale funcţionează neegal; ele par numai egale. Orcum s-ar nimeri să fie dezlegarea acestei întrebări, una-i sigur : că de la naştere deja fiecare om e un individ nu numai într-un înţeles istoric-natural, adecă absolut, ci şi într-unul relativ ; el are însuşiri cari nu-1 deosebesc numai de orcare fiinţă ce nu-i seamănă, ci şi de oricare alt om.
Individualitatea e rădăcina, din care ieşi temelia pe care se dezvoltă spiritul omenesc ; ea nu numai că nu piere în decursul dezvoltării, ci din contră devine din ce în ce mai marcantă. Spiritele oamenilor sunt mai omogene la naştere deqt mai tîrziu. Chiar sub aceleaşi influinţe doi oameni se vor dezvolta neegal, căci atenţiunea lor fiind deosebită, influinţele vor produce în ei efecte deosebite. Unul va vedea foarte arareori sau poate niciodată în aceeaşi aparinţă ceea ce vede celalalt. San-guinicul nu va judeca despre soare, vînt, apă ş.c.l,, aşa cum judecă flegmaticul, omul sănătos nu aşa ca cel bolnav ş.a.m.d. Ba chiar acelaşi om va judeca în deosebite împrejurări deosebit : flămînd şi sătul nu voi judeca tot aceeaşi despre un iepure d.e. Cu atîta mai marcantă trebuie să devină individualitatea în adevărul şi coliziunile vieţei, unde fiecare om nu e supus numai influ-inţelor ce planează asupra tuturor, ci şi altora, cari-i impresionează numai persoana lui proprie. Astfel cugetarea fiecărui om se deosebeşte de a tuturor celorlalţi : 1. în stofa reprezentaţiunilor ; 2. în înşirarea acestora; 3. în modul de a-i imagina.
Spiritul omului e facultativ nemărginit; omul poate cugeta şi voi orice şi oricît. însă în faţa acestei nemărginiri obiective a spiritului stă antiteza subiectivă a mărginirii fizice a omului : omul nu poate observa orice şi oricît. Această mărginire fizică limitează si spiritul, care facultativ e nemărginit; căci, fiindcă obiectele cugetării sunt observările, acestea fiind mărginite în spaţiu, ele limitează cugetarea însăşi. Dezvoltarea spiritului individual se mai mărgineşte, afară de aceasta, şi în timp prin otarele neînlăturate ale existenţei omului singuratec : viaţa. Deşi facultatea nemărginită a spiritului presupune o chemare nemărginită, totuşi otarele în timp şi spaţiu trase împrejurul omului fac că ^cesta nu-şi poate ajunge chemarea sa nemărginită : el nu va putea fi ceea ce-ar trebui să fie, decît dacă va putea fi şi în observările lui tocmai aşa de nesupărat de margini, cum e în facultatea de-a cugeta ; . cu alte cuvinte : dacă puterea sa de combinare, care e nelimitată, va putea dispune de o masă atît de întinsă de observaţiuni, încît acestea să cuprindă tot ce e posibil de a se observa.
9
Omul singuratec, putînd facultativ să cugete orice şi oricît, el ar putea cugeta ce cugetă toţi oamenii la un loc. Imposibilitatea nu zace în fiinţa lui psihică, ci în mărginirea lui trupească, în neputinţa lui fizică. Toţi oamenii vor cugeta de aceea mai mult decît unul, pentru că toţi gîndesc despre observările lor toate, şi oricare din ei fiind un individ, numărul acestor observări va fi nemărginit de mare. Cercul cugetării omeneşti va fi dar, mai larg, dezvoltarea spiritului mai aproape de nemărginire, dacă vom putea face ca omul singuratec să nu cugete numai asupra celora ce a observat el singur, cugetat ca nefiind în legătură cu alţi oameni, ci şi asupra celora ce au observat alţii, ba chiar toţi oamenii laolaltă.
Prin împărtăşirea reciprocă a cugetărilor, dezvoltarea nu devine încă nemărginită, ci numai otarele ei sunt mai largi : un număr mărginit de oameni mărginiţi e un cerc mai larg al mărginirii, nu însă nemărginirea. însăşi. Dezvoltarea spiritului numai atunci ar putea fi nemărginită (cum pare a fi menită), cînd ea n-ar fi nelimitată numai facultativ, ci îşi în timp, sau zis cu alte cuvinte : omul singuratec numai atunci ar putea fi nelimitat în dezvoltarea sa spirituală, cînd ar fi în stare să cugete tot ce cugetă, au cugetat şi vor cugeta toţi oamenii. Insă numai ca idee ne putem imagina individualitatea unui om dezvoltabilă în nemărginire. Natura fizică a omului e în neputinţă de a realiza în ea această idee : realizarea' e supusă întîmplării. Spaţiul, prin corp, timpul, prin viaţă, ţin închise ca într-o cutie această idee a dezvoltării nemărginite, şi sunt ultima raţiune a toată mărginirea, a toata neîntregimea şi decăderea. De aceea omul singular nu poate ajunge idealul acestei dezvoltări; dar cu atît mai mult o poate o omenire nemărginită într-un timp asemenea riemărginit. Şi iată cum : Noi, întrucît suntem în atingere cu trecutul, purtăm în noi materialul de cugetări atît al trecutului, cît şi al nostru propriu ; noi posedăm şi ne folosim de comoara de gîndiri a genera-ţiunilor trecute. Cugetarea noastră e însă mărginită; noi nu cugetăm decît ceea ce cugetăm, suntem însă numai un moment în nemărginire. Cei ce ni vor urma
vor gîndi : materialul de cugetări moştenit de la noi plus cugetarea lor proprie ş.a.m.d.
Atingerea spirituală a mai multor oameni e societatea în înţelesul propriu al cuvîntului. Nemărginirea zace în individualitate, în aceea cum că tot omul e altul şi altceva decît ceilalţi semeni ai lui; ea nu se manifestă însă decît în societate. Fireşte : numai în alăturarea cu alte colori coloarea roşie e roşie ; pentru sine, necomparată cu o alta, ea nu e nici roşie nici neroşie, şi dacă toată lumea ar fi roşie, nici n-ar exista noţiunea acestei colori. Numai în alăturarea cu celelalte individe, individul e distinct; absolut singur el nu se compară işi nu se distinge de nimene. între individul singular şi societate e o influinţare reciprocă. Deşi conţinutul sufletului unui popor consistă în ceea ce e comun sufletelor individuale, totuşi fiecare din aceste aduce prin deosebirea sa mai mare ori mai mică un adaus, o nouă nuanţă în spiritul poporului. Adausul, pe care naturi privilegiate l-aduc în materialul cugetării publice, deşi a crescut din rădăcina spiritului naţional, totuşi e atît de specific nou, încît el îmbogăţeşte proprietatea publică şi devine element de cultură. Raportul dintre individ şi totalitate este elementul nemărginirii în dezvoltarea unui popor. Omul izolat fiind, nefiind pus în acest raport, vegetează ; abia în societate el îşi regăseşte fiinţa sa nemărginită, caracterul său nelimitat, asemenea cum magnetul abia în atingere cu metale, pe cari le atrage^ îşi manifestează puterea sa internă.
Aşa ne putem explica necesitatea cu care e legat omul de societate şi lipsa ce o are societatea de om; în acest înţeles putem vorbi de chemarea socială a unui om.
★
O dezvoltare izolată a unui om e peste putinţă. Prin naştere deja copilul e legat de sînul mamei sale ; vasă-zică dezvoltarea lui spirituală e expusă influinţelor naturale a împrejurimii lui şi celor spirituale ale mamei sale. Deja de la naştere sunt daţi cei trei factori principali ai dezvoltării unui om : individualitatea lui, in-fluinţele naturale şi influinţele^ spirituale (adecă sociale).
11
Contactul spiritual dintre copil şi părinţii săi e cea dîntîi formă a vieţei sociale : familia. Copilul, dezvol-tîndu-se sub influinţele părinţilor, el va cugeta mai mult ori mai puţin ceea ce cugetă şi ei, va judeca şi va trăi, cum judecă şi trăiesc ei. în decursul vieţei şi cugetării lor părinţii şi fiii îşi vor împărtăşi reciproc cugetele, şi se va naşte prin urmare modul în care ei şi le exprimă : limba lor comună. Pe lîngă toate acestea, orcare membru al familiei rămîne un individ, adecă membrii între sine eterogeni. Oricare membru se numeşte „eu“, şi numesc pe ceilalţi „tu“, „el“, „voi“, „ei“. în acest stadiu, fiii sunt o desfăşurare a individualităţii părinţilor lor.
Venind familia nemijlocit, ori mijlocit, prin unii din membrii săi, în atingere cu o altă familie, aceştia vor da de o eterogenitate mai mare vor vedea cum că între ei şi membrii familiei străine este o dischilinire mai mare decît între dînşii acasă. Conştiinţa omogenităţii lor relative, conştiinţa comună se va trezi, şi ei se vor numi „noi“ faţă cu membrii familiei străine. Această conştiinţă comună face din familie o individualitate de ordine superioară, care o putem numi personală faţă cu individualitatea naturală a omului singuratec. Conţinutul (ideal) al acestei individualităţi e de o parte aceea ce e comun în membrii familiei, de alta aceea ce o deosebeşte pe ea de altele.
Familia dezvoltîndu-se numeric #şi spiritual îşi va dezvolta şi individualitatea ei caracteristică. Cu cît ea va avea mai mulţi, cu atît gradul dezvoltării ei va fi mai mult, (fiindcă cu atîta se va putea observa şi cugeta mai mult. în dezvoltarea generală se vor dezvolta însă şi membrii singurateci ai familiei şi pe temelia individualităţii acestora se va naşte o eterogenitate din ce în ce mai mare între marginile familiei. Cu cît membrii familiei vor cugeta mai mult, cu atîta vor diferi mai mult în cugete ; ei vor vorbi o limbă comună, însă cu oareşicari abateri pe alocurea, vor judeca cam într-un fel, însă asemenea cu oareşicari abateri pe alocurea. Cu un cuvînt : din o individualitate personală se vor naşte altele iarăşi personale ; vom avea două categorii de familii : una mare şi mai multe mici. între familiile mici va fi o eterogenitate, iar partea comună a lor va com-
12
pune o altă individualitate de ordine superioară, familia cea mare, care o numim naţiune. Tocmai aşa cum nu se poate deştepta conştiinţa comună în o familie, înainte de a fi venit ea în atingere cu altele, nu există nici naţiune înainte de a fi venit ea mijlocit ori nemijlocit în atingere cu altele. înainte de acest moment nu există decît mai multe familii eterogene. Atunci cînd membrul unei naţiuni vine în atingere cu alte naţiuni, el observă eterogenitatea mai mare, atunci i se deşteaptă conştiinţa comunităţii lui spirituale şi numeşte pe ai săi : „noi“ — „noi românii“.
E de prisos a atinge la acest loc cum că nu originea comună, ci dezvoltarea comună e baza naţionalismului1. Acel născut român, care a crescut în China, poate fi un chinez rău, român însă nicicînd. Tocmai aşa o familie chineză poate deveni română, după ce şi-a pierdut individualitatea sa chineză, adecă de vor cugeta, judeca, trăi şi vorbi membrii ei româneşte, fără de a le şti acestea şi chinezeşte.
Naţiunea ca o unitate de oameni, cari au ceva comun în activitatea lor spirituală, e o individualitate personală de categoria a doua. în urma atingerii neîntrerupte a familiilor, cari sunt membrii ei, caracterul familial al singuratecilor devine din ce în ce mai palid şi mai neînsemnat, şi numai cel naţional apare în ei cu colori mai vii. Caracterul general şterge cele particulare şi le asimilează. însăşi naţiunea îşi pierde caracterul ei natural, încît nu tipul, structura corpului, a craniului, a fizionomiei, nu naşterea prezintă semne naţionale distinctive, ci elementele curat sociale, ca să zic aşa convenţionale a limbei, a portului, a obiceiurilor ; nu acei cari se nasc în ea, ci cei cari se dezvoltă în ea vor fi membrii ei.
Venind însă diferitele naţiuni în atingere, dle-şi vor influinţa reciproc dezvoltarea lor ; împărtăşindu-şi cugetele, aceasta va deveni comună. Atunci, cînd cugetarea omenirii ca unitate va suge în sine şi-şi va asimila caracterele individuale şi ţinoarea psihologică a naţiunilor,
1 Termenul de .„naţionalism44 este folosit de Slavici cu sensul de : patriotism.
13
cînd nivelîndu-se diferenţele, omogenizîndu-se cugetarea, caracterul întregei lumi va fi unitar, fiind în modul acesta toţi oamenii din toate naţiunile într-o atingere spirituală, atuncea spiritul va ajunge la acea stare a nemărginirii, la care pare a fi menit. Proprietatea spirituală a fiecăruia din popoare va fi devenit proprietate co-mtină, fiecare popor va trăi în toate şi toate în fiecare, •atunci fiece om va putea cugeta ce şi cum cugetă omenirea întreagă. Această omenire ar fi individualitate personală de ordine supremă, ar fi însăşi realitatea nemărginirii spirituale, dar e şi singurul ideal posibil al omenirii.
Acesta-i spiritul cugetelor în mărginirea şi nemărginirea sa. Individul, familia şi naţiunea sunt mărginite facultativ prin mărginirea lor în timp : omenirea, care e în , timp şi prin urmare şi facultativ nemărginită, e singura formă absolută a personalităţii şi prin asta ea e singurul obiect pentru acest studiu al personalităţii, care voieşte a conţine în sine toate formele şi aparinţele acesteia.
★
Voinţa omului e liberă, adecă nemărginită; omul poate voi orice şi oricît. Faţă cu această nemărginire a voinţei omeneşti stă mărginirea fizică de a putea da expresiune faptică acestei voinţe. Cînd însă un număr mai mare de oameni îşi întrunesc voinţa in privirea unui obiect, atunci marginele puterii faptice a lor se lărgesc şi fiecare din componenţii acestui număr con-centră în sine pînă la un punct oarecare voinţa tuturor. Şi cînd omenimea toată şi-ar întruni voinţa într-o privire oarecare, atunci individul, care voieşte acelaşi lucru, concentră în sine voinţa şi puterile întregei omeniri. Cu putinţă este, ca tocmai aşa, cum un om facultativ poate cugeta ce cugetă omenirea întreagă, să poată şi face ceea ce face omenirea întreagă. Să luăm exemple concrete. O colectivitate de oameni voieşte şi susţine respectarea averii private. Unul din acea colectivitate însă e jignit în averea lui privată. Atunci, pentru restituirea dreptului lui, colectivitatea îi împrumută voinţa
14
sa generală (legea) şi puţerea ei (organele executive cu tot prestigiul neviolabilităţii lor).
Cugetul, minţa şi fapta sunt formele în cari trăieşte personalitatea ; cugetul şi voinţa sunt viaţa ei subiectivă, prin faptă se începe manifestarea acesfei vieţi subiective în afară faţă cu lumea exterioară. Ca trei momente a aceleiaşi vieţi personale ele formează unitate: aceeaşi faptă e expresiunea aceluiaşi cuget. (Excepţiune nu e decît la silă, unde nu e însă voinţă. Voinţă nu e decît care-i liberă.) Mai mulţi oameni nu pot dară lucra spre acelaşi scop, nu-i pot întruni puterile lor spre aceeaşi
#	faptă, decît dacă vor voi şi prin urmare şi cugeta tot aceea. în acest adevăr zace însemnătatea socială a individualităţilor personale, cari devin prin asta o unitate de mai mulţi oameni, ce voiesc aceeaşi, un Stat (Statul normal).
Cînd familia, naţiunea şi omenirea ar avea o judecată, o cugetare comună, ea ar avea şi o voinţă şi prin urmare şi o faptă comună. (Fost-au, sunt sau fi-vor asemenea fapte, cari să fie expresiunea voinţei omenirii întregi ? sunt cel puţin pentru mine întrebări nedezlegate, deşi în existenţa unor asemenea fapte nu ar fi nici o contradicţiune. în Francia au voit adesea milioane de oameni acelaşi lucru.)
Din acest punct de vedere putem privi spiritul voitoriu : el, în expresiunea lui faptică, e mărginit, şi numai atunci ar putea fi şi în expresiune nemărginit, dacă aceasta ar putea fi succesivă cu desfăşurarea cugetării.
Atunci, cînd spiritul se manifestă faţă de lumea exterioară, se începe viaţa ; fapta e începutul vieţei personale, şi complexul faptelor unui om e viaţa lui însăşi. Individul natural (singuratec) prin faptă dă o expresiune voinţei sale, lucrării sale sufleteşti., Cînd recunoaştem însă o individualitate personală, care are o lucrare spirituală comună, unitară a tuturor membrilor săi, trebuie să recunoaştem cum că acestei lucrări unitare a sufletului trebuie să-i corespundă şi o faptă unitară. Ca exemplu concret putem lua orcare act mare din viaţa publică. Cugetarea e în popor şi în reprezentanţii săi, formularea acestei cugetări în voinţe sunt legile, aplicarea asemenea
15
unelor [sic /] a acestei voinţe e administraţiunea în isensul larg al cuvîntului.
Sunt idei generale, cum sunt ideea zeimei, a dreptului ş. a., cari nicidecum nu pot fi ideile omului singuratic* ci ele sunt âşâ de adînc amestecate cu viaţa publică încît prin ele personalitatea trăieşte şi se dezvolta. Aceste idei au [fost]în timpi diferiţi însă nicicînd expresiunea lor nu e fapta omului singuratic, chiar cînd acesta ar fi organul şi izolat, ci spiritul societăţii şi-l alege pe el de mediu de reprezentanţi, se personifică în el, Crist, Muhamed* Confuciu ş. a. nu pot să fi fost altceva decît expresiunea spiritului societăţii, în care ei au trăit ; şi am fi hazardat de a susţinea cum că Napoleon a cucerit Europa, iar nu ideile Revoluţiunii Franceze, a căror reprezentant se făcuse el. Individul e în acest caz un rezultat al epocei lui; nu el e purtătorul unei idei, ci o idee latentă în timp îl poartă pe el. Naţiunea franceză însuşi nu a fost iarăşi decît organul unor idei, carele-i trebuiau omenirei întregi*
•	astfel încît dacă n-ar fi fost ea aceea care a produs revolu-ţiunea cea mare cu ideile ei, trebuia ca o altă naţiune să producă un analog al acestei revoluţiuni. Deodată însă cu această teorie se nasc multe întrebări. Cum trăiesc şi manifestă întregul prin părţile sale ? E asta întâmplător* sau sunt legi conform cărora se desfăşură acest proces ?
De privim la o naţiune ca la un întreg social, vedem că generaţiunile singuratece nu sunt decît momentele dezvoltării generale : oamenii unei generaţiuni mor, alţii vin în locul lor — naţiunea rămâne. Dacă aruncăm, cu aceeaşi metodă, o privire peste trecutul acelui întreg, care-l numesc eu omenire, vedem cum că părţile lui* naţiunile, se ivesc, se dezvoltă* decad şi pier ; omenirea întreagă însă a fost, este şi va fi tot dezvoltîndu-se. Naţiunile dară nu sunt decît momente în dezvoltarea omenirii* fenomene şi aparinţe efemere. Şi cu aceasta se nasc întrebări nedezlegate încă : Cum se dezvoltă, cum decad şi cum pier ? Momentele acestea ale existenţei sunt ele întâmplătoare sau sunt legi conform cărora ele se desfăşură ?
Este o legătură cauzală în viaţa personalităţii absolute (a omenirii). Aparinţe ce-şi seamănă au urmări ce-şi seamănă, cugete egale produc fapte egale, rezultatele fap-
16
O/-
telor egale sunt egale ; în viaţa prezentă sunt procese cari decurg conform acestor legi şi sunt rezultate, cari purced din aceste procese. O naţiune nu poate să »rezulte din sine însuşi, înainte de ce ar fi fost ; pentru a se dezvolta din rădăcina ei, ar trebui mai întâi să existe ; nu poate apoi să rezulte nici din membrii săi,’ pentru că aceştia sunt indiferenţi în izolarea lor, ca indivizi pot fi membrii orcărei naţiuni, cum un atom poate fi parte constitutivă a orcărui corp de pe lume. O naţiune se naşte şi rezultă, dar şi piere prin spiritul general al lumii. Naţiunea romană a perit prin sine ? Ba !, ci prin spiritul eterogen al lumii de atunci. Din condiţiunile date se naşte şi trăieşte o fiinţă. In mare nu trăiesc decît animale de «apă, pe uscat — de cele de uscat. Secînd apa mării* condiţiunile de trai s-ar schimba, şi fiinţile ce trăiesc azi în ea, parte ar peri, parte şi-ar modifica organismele după nouăle condiţiuni de existenţă.
Lumea să schimbase, nu Roma. Roma era aceeaşi, dar lumea era alta, asta era jună, cealaltă bătrînă. Nui indivizii romani au perit, prăsila lor trăieşte şi pînă azi ; a perit naţiunea, adecă cugetarea, spiritul, individualitatea romană. Lumea a păstrat ce-i convenea, şi a lepădat ce nu-i convenea : ideile au rămas toate, însă nu în viaţă. S-ar putea zice că constelaţiunjea lumii prin mişcarea elementelor ei se schimbă — şi astfel se schimbă şi condiţiunile sub cari există un popor oarecare, şi atunci acel popor piere. El nu piere prin sine însuşi, ci prin aceea că timpul şi spaţiul în care trăieşte şi-au schimbat caracterul. Şi cum s-au ivit naţiunile şi statele de azi ? Oamenii s-au atins, s-au asimilat şi prin aceasta s-a născut în ei un spirit comun : individualitatea lor naţională. Adevărat ! Au voit însă aceşti oameni a fi naţiunea şi statul ? Au făcut ei ceea ce-au făcut voind ? Ori a fost o lege care i-a silit a fi ceea ce sunt ? Şi dacă a fost aceasta o lege, cum să o numim ? Există pentru personalitate o lege fără ex-cepţiune, un „trebuie“ absolut, ori nu ? Personalitatea e liberă, pentru că nu, poate fi un aseminea „trebuie44 ; dezvoltarea ei e însă un proces şi, ca atare, o succesiune regulată de legi. Personalitatea poate lucra contra acelor legi, ea nu se va dezvolta însă, ci va decădea. Naţiunea spaniolă a putut lucra contra legilor dezvoltării, tocmai
ca cea engleză conform acestora. Şi oare nu e chiar acea „lege cum că persoana care lucrează contra legilor dezvoltării şale decade44 ? Şi oare nu e însăşi decadenţa rezultatul unui proces regulat de lege.
Ce există nu poate exista decît în oarecare mod : acesta e modul de’existenţă, organismul, conform căruia trăieşte ceea ce trăieşte. Cînd recunoaştem ceea ce trebuie, că naţiunea adecă nu există numai în capetele unor oameni sau pe hîrtie, ci cu o putere şi mai mare în realitate, atunci trebuie să recunoaştem totodată cum că ea există în oarecare mod, are o lege a existenţei, un organism al vieţii. Cînd »omenirea cugetă, voieşte, lucrează şi se dezvoltă, cînd ea trăieşte prin aceste funcţiuni ale ei, atunci viaţa ei nu poate fi întâmplătoare, ea trebuie să aibă un organism. Pe acesta eu îl numesc organismul social, acel organism nematerial de raporturi, care conţine în el legile, conform cărora cugetă, voieşte, lucrează şi se dezvoltă omenirea prin oameni şi oamenii prin omenire.
Acest organism social e ceea ce-i esenţial în societate, în lipsa unui asemenea organism, conform căruia cauze şi rezultate stau în cea mai strînsă legătură, studiul socie- N tăţii nu ar fi decît o petrecere plăcută. Unde nu este un „trebuie44, pot fi cunoştinţe, nu însă ştiinţă sistematică.
★
Dezvoltarea proprie e progresiunea, calitativă a rezultatelor, c-un cuvînt : din mai bine-n mai bine ; decadenţa e negativul acestei progresiuni, adecă şi decadenţa e o dezvoltare, însă negativă. în modul acesta tot rezultatul devine cauza unui altuia sau oricare moment al dezvoltării ori decadenţei e rezultatul unui moment premergător şi cauza unuia următor. Rolul individului în acest nex cauzal e acela de a influenţa rezultatele acestea. într-alt chip dezvoltarea ar fi fără putinţă, am sta tot pe loc, cum stă natura. Individul dă ceva nou rezultatelor, modifică, cei ce urmează asemenea ş.a.m.d. întreaga viaţă socială e o ţesetură nemărginită de procese, un fir neîntrerupt de rezultate. Misiunea studiului social e de a căuta pe firile acestei ţesături legătura cauzală, de-a pricepe rezultatele din cauzele lor. De voim a pricepe timpul modern, trebuie să studiem timpul lui Rousseau; de voim a
18
pricepe ^timpul lui Rousseau, trebuie să studiem pe acel a lui Locke, Bacon ş. a. aşa, pînă ce nu mai putem sau nu mai avem ce studia.
Aşa poate fi vorba despre istoria ca material şi mijloc al ştiinţelor sociale. (Statistica nu e decît o clipă a istoriei cristalizată în cifre.)
Oricare individualitate, rezultând nainte de toate din sine însuşi şi numai după aceea din influinţele naturale şi sociale, se naşte lipsa de a împărţi istoria în : individuală (naţională) şi universală (a omenirii întregi) şi de a întreţese în viaţa spirituală şi elementele generale ale celei naturale (geografia).
Individul e expus mai mult la influinţele acelor elemente naturale şi sociale, cu carile stă în nemijlocită atingere $i rezultă prin urmare mai mult din acestea. Aplicînd această teorie la viaţa naţiunilor, vedem că două naţiuni cari stau în atingere teritorială sunt una pentru alta parte cauză, parte rezultat : de aici se naşte lipsa de-a ne cunoaşte înainte de toate vecinii,
★
*
După toate acestea ne mai rămîn trei întrebări : Are studiul social raţiune ? Este el cu putinţă ! Şi este el de lipsă?
Recunoscînd organismul social, recunoaştem cum că în viaţa societăţii sunt legi ,de caracter etern cari se vor manifesta neîntrerupt. De exemplu : că elementele eterogene se resping tocmai cum se atrag cele omogene ; că producţiunea bunurilor stă în proporţiune cu trebuinţele generale ; preţul lucrului de zi depinde de la preţul bucatelor. Preţul bunurilor e expresiunea în cifre a raportului din trebuinţa şi cantitatea lor existentă ; un individ, o naţiune care nu lucrează decade etc. Libertatea e condiţiu-nea fundamentală a dezvoltării personale ş.a.m.d. Studiul social cauţi aceste legi în manifestaţiunea lor şi, pe lîngă toate greutăţile cari însoţesc năzuinţa de a pătrunde în fiinţa vieţii sociale, manifestaţiunea des repeţită va face cu putinţă cunoaşterea acestor legi şi sistemizarea lor ; într-o .ştiinţă. Cunoştinţa acestor legi nu ar fi-însă decît o petrecere ingenioasă, dacă nu am recunoaşte însemnătatea individului în viaţa societăţii. Prin aceea cum că
19
omul singuratec poate ihfluinţa legile sociale în inanifes-taţiunea lor, cum că poate îmbunătăţi vrînd-nevrînd rezultatele acestor legi, înlăuritru (d. ex. greutăţi aşezate în calea lor), prin aceea studiul social nu devine numai raţional, ci şi necesar, ba cel mai îndreptăţit dintre toate ştiinţele, fiindcă se ocupă cu viaţa personalităţii de-a dreptul.
Acestea sunt ideile generale cari mă conduc în acest studiu. Aflai de bine de a le face cunoscute nainte de-a purcede la studiul special al obiectului pe care mi l-am ales ; ele sunt pe de o parte motivele cari m-au adus de a face acest studiu, de alta, principiile fundamentale ale lui.
Recunoscînd odată că orice fiinţă purcede şi se dez-voaltă djn rădăcina cea nedescifrabilă a individualităţii sale proprii, trebuie să recunoaştem, totodată, că e determinată în multe din însuşirile sale Caracteristice prin timpul în care trăieşte şi prin locul care-1 ocupă-n spaţiu. Aplicînd această teorie la individualitatea naţiunii române, putem zice că noi românii, deşi avem în sufletul nostru un sîmbure care diferă de toate celelalte naţiuni, totuşi noi n-am fi în multe ceea ce suntem, dacă nu am fi unde şi cu cine suntem. O mare parte a fiinţei n,oastre e de tipar străin ; suntem mai mult ori mai puţin un rezultat al naţiunilor, în mijlocul cărora trăim.1 Aceasta mă îndeamnă de a face cîteva reflecţiuni asupra naţiunii maghiare, cu care am stat, stăm şi vom mai sta în cea mai de-aproape atingere. Steie maghiarii ca amici ori ca neamici faţă cu noi, trebuie să-i cunoaştem, trebuie să ne ocupăm serios de studiul lor, ca să ştim. trata cu ei.
Pentru mine maghiarii nu sunt în cazul de faţă nici amici nici ne&mici : ei sunt obiectul unui studiu, care aş voi să fie serios, just şi sincer. Această profesiune a mea să explice tonul în care vorbesc în decursul acestui studiu despre ei.
1 Incontestabil naţiunile cu care poporul nostru a venit în contact, ca şi populaţiile străine stabilite succesiv sau colonizate în Transilvania au exercitat o influenţă, însă această influenţă < n-a avut niciodată o asemenea pondere încît să schimbe fiinţa naţională a poporului nostru.
20
I.	O PRIVIRE PESTE TRECUT
Faptele istorice nu sunt scopul, ci obiectul studiului social ; chemarea istoricului e de-a scruta după fapte ;	\
socialistul1 găseşte raportul intern dintre ele. Nici în studiul meu nu poate fi dară istoria decît temelia unei scrutări. Din drepturile istoricului nu-mi rămîne decît unul : de a nu recunoaşte de istorice faptele acelea care-mi par a sta în contrazicere cu altele sau cu logica istoriei. Afară de acest caz voi rămînea totdeauna pe lîngă faptele recunoscute, de-o parte ori de alta, de istorice.
Cam pe la anul 890 apar maghiarii pe scena europeană. Această apariţiune nu ne vom putea-o explica, de nu vom purcede de la spiritul Europei de pe acel timp. Din acest punct de vedere ni vor apărea multe bune, cari într~alt chip sunt rele, multe cu putinţă, cari azi par a-şi contrazice. Aspectul general al Europei din secolul al X-lea e baza istoriei maghiarilor ; nimic, ce se întîmplă în Europa, nu se poate pricepe, fără de a cunoaşte această Europă, aşa cum a fost pe timpul în care s-a întîniplat fapta pe care voim a o pricepe.
Popoarele antice locuiau în Europa, fără de a şti ceva unul de altul ; romanii nu cunoscură pe germani decît cu un secol înainte de naşterea l[ui] C[ristos]. In secolul dintăi al erei noastre se începe o mişcare a popoarelor europene şi ţine nouă secoli întregi. Această Europă era un ce neorganizat, un pămînt pe care locuiau mai multe naţiuni eterogene în raporturi întâmplătoare.
Faţă cu această Europă stă Europa de azi. Cînd zicem azi „Europa“, nu înţelegem mai mult terenul dintre trei mări şi un lanţ de munţi, nici popoarele cari locuiesc pe acest teren : Europa de azi e un întreg organizat; ea s-a organizat fără să fi voit, fără a şti cînd şi cum.
Europa din secolul al X-lea a fost mijlocul dintre aceste două antiteze : ea consta din două organisme neperfecte.
Pînă la anul 68 d. Ch., Imperiul Roman avea o pozi-ţiune ofensivă faţă cu germanii de peste Rin, „Valum Romanumşi Dunărea. Cu ocaziunea războiului civil
1 Aici cu sensul de : cel care se ocupă de studii sociale.
21
dintre Galba, Othon şi Viteliu, germanii de la Rinul de Jos luase, sub concederea lui Civilis, ofensiva faţă cu Imperiul; în 476 se începe domnirea germanilor în Italia ; f în 484 cucereşte Clodvig cele din urmă rămăşiţe a pămîn-tului domnit sub nume roman — acesta a fost un proces organic, care a avut cauzele şi urmările sale. De la secolul al IV-lea pînă la al VUI-lea se transformă toată Europa. Goţii nu pot peri lîngă Marea Baltică, ci trebuie să facă o cale de doi secoli mai înainte, spre a peri în Ispania ; aşa vecinii lor în Africa, hunii în Panonia etc. Toate aceste popoare nu au perit, decît ca să se poată ivi altele cu o viaţă nouă : mişcarea popoarelor a fost un progres pentru omenire ; din ea a rezultat căderea Romei, generalizarea lentă, dară sigură a ideilor romane, monopolizate pînă acum în Roma numai de'o clasă, şi organizarea Europei, care nu exista în sens propriu înainte de aceea.
Istoria unui om mare e istoria timpului său. Gu tot dreptul, mare nu e decît acela care e expresiunea fidelă a timpului său. Carol merită a fi numit „Mare“, fiindcă individualizează rezultatul mai multor secole : prin el se formează cel dîntîi organism general îri Europa. Cu formarea Imperiului Franco—Gal, Europa din Pontul Euxin şi pînă-n Apenini şi Marea Baltică deveni un organism unitar, căci toate popoarele cari locuiau ,pe acest teren începură a sta într-o legătură sau cel puţin într-o atingere.
In realitate, Imperiul Caroling a fost rezultatul secolilor anteriori; de nu ar fi zăcut unirea elementelor germane deja în fiinţa acestora, Carol, pe lîngă toată mărimea sa, nu le-ar .fi putut întruni. Prin aceea că au zăcut şi prin influinţele românismului ne putem numai explica, de-o parte, formaţiunea repede a naţiunilor germane şi franceze, de alta, secolul al X-lea, care nu a fost decît o reacţiune contra celor doi secoli anteriori.
Ce a fost Verdun ? Ce 887 ? Dezbinarea Imperiului Caroling nu o putem atribui numai ambiţiunii principilor ; imperiul a trebuit să se dezbine, fiindcă elementele lui, dezbinate în fiinţă, erau mai puternice decît puterea, care le lega laolaltă. Verdun e expres lipsa acestei dezbinări; şi 887 a delăturat lipsa expresă în modul acesta.
22
De la Verdun pînă la 887 sunt 34 de ani. Aceşti 34 de ani sunt pentru noi de cea mai mare însemnătate, fiindcă aceştia gătiră terenul pentru istoria de care ne ocupăm.
O arătare asemenea lui Carol vedem în Europa de nord : Svatopluc şi Imperiul Slav. Popoarele din această parte erau cu mult mai nedezvoltate, decît acelea cu cari se ocupa Carol. Imperiul lui Svatopluc îl putem numi efemer ; urmările lui au fost neînsemnate, numai una a fost general în Europa : ea se forma, se organiza pretutindeni ; naţiunile nu erau încă definitiv formate, statele nu erau încă mărginite.
Aşa era Europa cînd apărură maghiarii în mijlocul ei. Arătarea lor era ceva neînsemnat; lumea nu văzuse de opt secoli altceva decît asemenea arătări, şi oricare era îndestul de ocupat cu trebile sale spre a nu o băga în samă.
O	excepţiune în această privinţă făcură popoarele acelea, cu cari maghiarii veniră în atingerea mai de-a-proape. Popoarele cari locuiau de la Balcan pînă-n Carpaţi şi pe Şesul Panonic erau foarte însemnat atinse prin sosirea oaspeţilor maghiari, deşi se pare că mai tîrziu îi priviră cu indiferenţă. Despre aceste popoare auzim foarte puţin : o dovadă că erau unele dintre cele mai mulţămite şi mai pacinice popoare ale Europei de pe atunci.
Românii, cari locuiau pe Şesul Panonic de la Tisa pînă la marginile orientale, în Carpaţi şi pînă la malurile Pontului Euxin, erau dezbinaţi în trei principate române şi unul bulgaro-român (imperiu ?). Inundările diferitelor popoare nu au putut nimici acest popor — l-au dezbinat cel puţin. Cele trei principate curat române ne ating în acest studiu mai de aproape ; ele sunt o parte a Regatului Maghiar mai tîrziu 1. Afară de români mai locuiau oricari fracţiuni germane pe şesul de miez a Panoniei ; acestea le colonizase Carol după nimicirea avarilor la începutul secolului al IX-lea (808), şi afară de aceştia de la Tisa pînă în Germania fracţiuni slave sub principatul lui Zalân. Istoricii maghiari vorbesc lucruri minunate despre cucerirea acestor principate prin maghiari. Deşi aceşti istorici se contrazic pretutindenea, în lipsa datelor sigure, noi
1	V. Note, p. 711.
23
suntem siliţi de-a mşrge în urma lor, fiindcă şi nouă ne lipsesc datele. Naţiunea maghiară nu a fost nicicînd un factor de oarecare însemnătate în viaţa Europei ; de istoria ei lumea civilizată se interesează foarte puţin. Acei cîţiva străini cari se ocupă cu istoria universală nu se ocupă de istoria maghiară pe bază de documente istorice de-a dreptul, ei merg în urma istoricilor maghiari mai însemnaţi.
Istoria antică a maghirilor am putea-o numi o comen-taţiune a opului scris de un anonim, care se numeşte Notoriu Belae regis“ (doară Bela IV, care a trăit în secolul al XIII). înainte de acest anonim sunt foarte puţine şi neînsemnate documente istorice pentru istoria Ungariei. Ce avem de la Leo Bizantinul şi alţi scriitori greci şi germani e foarte puţin. Mai tîrziu a lucrat Thuroczd, Katona, Benko ş.a. ; în timpul mai nou Endlicher, Majlâth şi mai cu samă Horvâth, unicul, care merită numele de istoric naţional al maghiarilor. Pintre controversele acestora e foarte greu de a ieşi la un rezultat pozitiv. Eu mă •voi sili de a îndegeta încîtva diferitele părert, fără de a mă lăsa însă în citaţiuni, cari pentru noi nu pot avea nici un interes.
Istoria mai [de] demult a maghiarilor se pierde într-o negură deasă, din care nu pătrund decît nişte mituri fantastice, cari însă sunt, cu puţine abateri, la toţi scriitorii aceleaşi. Un nepot a lui Magog de lîngă Marea Azovică are doi ficiori : Hunor şi Magor. Ficiorii gonesc un cerb şi dau de un plai foarte ierbos între Don şi Volga, apoi rămîn cu vitele lor aici. Răpesc după aceea fetele unui rege vecin : aşa se nasc hunii şi maghiarii. Cum au ajuns apoi aceşti maghiari între văile de sus ale Uralului, unde au căpătat de la slavi numele de „Ugri“1, nu se ştie, destul că în secolul al V-lea, cînd hunii erau în Panonia, maghiarii erau aproape de Marea NordiOă. în secolul al VUI-lea, ba încă şi în al IX-lea, maghiarii sunt iarăşi lîngă Marea Caspică, unde par a se organiza în Dontu-anogheria“ 2. Atîta despre istoria maghiarilor pînă la mijlo-
1	De la „Cerno-Ugri“ — Munţii Negri (n.a.).
2	Dontu — Don-to, adecă gura Donului (n.a.).
24
cui secolului al IX-lea : maghiarii zic mai multe, nu însă şi mai mult.
Despre viaţa acestor maghiari nu ştim nimic sau foarte puţin. Una e sigur : cum că au fost o fracţiune a sciţilor, cari locuiau de la Don pînă în Asia în vecinătatea perşilor, masageţilor şi sarmaţilor. Sciţii apar.mai adeseori în istorie şi iară pier pentru secoli întregi. Cînd a voit Cya-xeres, regile mezilor, a se răzbuna contra Asiriei pentru jugul secular şi moartea tatîne-său, sciţii prădară în răstimp de 28 de ani Imperiul Med. De aici pier şi nu mai apar decît pe timpul lui Dariu I, care face punte peste Istru şi voieşte a bate pe sciţi, cari fug dinaintea lui. Din aceste două arătări, şi din altele mai neînsemnate, cunoaştem încîtva viaţa sciţilor. Herodot şi alţi scriitori antici îi cunosc ca pe o ginte călăreaţă, sălbatică şi şireată. Ei nu trăiesc în înţelesul adevărat al cuvîntului, ci vegetează rătăcind de pe un plai pe altul, ca nişte păstori — nu pacinici, ci prădători. Datinile maghiarilor de pe timpul sosirei lor în Panonia, religiunea lor (Zoroastru) şi mulţimea cuvintelor persice în limba maghiară sunt dovezi neîndoielnice că maghiarii, ca parte a sciţilor, au fost timp mai îndelungat în atingere cu perşii.
Unii istorici zic că deja în Dontumogheria s-ar fi orgar nizat maghiarii, iară alţii că numai după ce au ieşit din această patrie a lor. Sigur e că pe la mijlocul secolului al IX-lea maghiarii au fost siliţi de cazari, pecenegi şi alţi vecini ai lor, să-şi părăsească patria de lîngă Don şi să se oprească pe şesurile de lîngă Istru, în Moldova de astăzi. Maghiarii numea Istrul — Atei — şi patria aceasta a lor : Atelkoz (pămîntul dintre Istru).
în Atelkoz se zice că maghiarii şi-ar fi ales şepte capi numiţi hetu-mogori şi anume : Almos, Elod, Kun, Ond, Tas, Huba, Tuhutum (Tohotom), şi pe Almos de cap al naţiunii, de conducător, de „vezer“ 1. Aceşti şepte au jurat apoi credinţă unul altuia şi mai cu samă toţi lui Almos, vărsîndu-şi şi mestecîndu-şi sîngele în o urnă (pe care, după unii, l-ar fi şi băut). Naţiunea maghiară consta din 7 seminţii, 108 neamuri, 30 000 familii, 1 000 000 de suflete, 300 000 ostaşi (după Horvâth).
1 Căpetenie (magh.).
25
într-o luptă cu bulgarii, Leo Bizantinul a chemat în ajutor pe maghiarii din Atelkoz. Leo descrie pe maghiari de un popor curagios, şiret şi barbar, ei se nasc, trăiesc şi mor pe cal.
In cursulu mai departe a istoriei maghiare, părerile istoricilor lor se abat una de alta.
Unii zic că maghiarii ar fi fost chemaţi de Arnul£, regele Germaniei, în ajutor contra lui Svatopluc şi ei mergînd au văzut şesul ierbos dintre Dunăre şi Tisa şi au decis a se muta din Atelkoz pe acest şes.
Această părere nu trece. Maghiarii au intrat pe la Munkâcs, în Ungaria de azi; nu au putut dară veni de-a dreptul din Moldova. E apoi constatat cum că venind în Ungaria au trecut prin Kiev, unde au fost bine ospătaţi, au căpătat călăuzişi au venit întruniţi cu o fracţiune a cumanilor.
Cu mult mai corectă pare a fi părerea că maghiarii au fost siliţi să părăsească patria lor de la Dunăre. Asta convine cu totul cu logica istoriei din secolul al IX-lea.
Fiind anume bătuţi bulgarii de către bizantini, s-au răzbunat contra maghiarilor şi aceştia au fost siliţi să se retragă cătră nord, fiindcă bulgarii veneau de la sud.
Pentru acest fapt vorbeşte şi aceea că Etelcuzul căzu după aceea sub domnia bulgaro-românilor.
După o cale mai lungă maghiarii ajunseră, sub conducerea lui Almos, la Kiev, şi de aici descălecară pe la 890 între Carpaţi la Munkâcs, unde se ospătară 40 de zile. Almos muri apoi nainte de-a păşi-n Ungaria, tocmai cum a murit Moisi, după ce a condus pe israiliteni pînă la CanaanJ. Maghiarii aleg pe Arpad, fiul lui Almos, de conducător, ridicîndu-1 pe pavăză şi purced după acefea să cucerească Ungaria.
Nu sunt doară fapte în toate istoriile lumei care să-şi contrazică într-atîta, pe cît se contrazic faptele care voiesc scriitorii maghiari a le lăsa să treacă de fapte istorice în privirea cucerirei Ungariei. Toată această istorie e o compoziţiune arbitrară pe baza unui schelet foarte puţin cunoscut. Istoricii maghiari dovedesc aci două : că nu
1 Mitul despre naşterea lui Almos convine de totului cu mitul persan despre naşterea lui Cyrus. Muma lui Almos visează tot
I	cea visat Mandane, soţia lui Cambyxses (n. a.).
26
cunosc naţiunea maghiară, care-a descălecat |a Muncaci, şi că nu cunosc Europa din secolul al IX-lea. De le cunosc acestea şi totuşi zic ce zic, apoi sunt maghiari însă nu istorici. O cucerire a Ungariei prin maghiari nu are nici un înţeles, şi de ar şi avea, totuşi modul cu care se pretinde că ar fi fost făcută e peste putinţă. Maghiarii erau un popor nomad ; cucerirea însă nu are un înţeles decît pentru popoarele agricole. De ar fi însă adevăr cum că au cucerit maghiarii, atunci nu au putut să cucerească în cinci ani cinci popoare prin cinci lupte, fără ca să-şi fi părăsit aceste popoare patria, cum s-a întîmplat pretu-tindenea cu popoarele cucerite. Maghiarii nu au putut face decît ceea ce-au făcut şi alte popoare cari au cucerit: romanii, germanii şi slavii, nu alta, decît ceea ce au făcut alte pop’oare, care au fost cucerite. în cucerire este o lege care nu se schimbă nicicînd : popoarele cucerite or pier (ca popor), or îşi părăsesc patria (Europa de la secolul
III	pînă la al VUI-lea). Istoria cucerirei Ungariei, cum este scrisă, stă în contrazicere cu această lege : nu legea,, istoria minte.
Altul e procesul prin care s-a format Ungaria.
Cu toate acestea, eu mă voi ţine sitrict de faptele înşirate de istorici maghiari, rezervîndu-mi ca tot în acest studiu, însă fnai tîrziu (în istoria constituţiunei maghiare), să încerc a o descurca în această.
Maghiarii, plecînd după repaosul de 40 de zile de la Muncaci, provocară pe locotenintele lui Zalân, ca să li predea cetatea Ungvâr. Laborţ locotenentele e prins şi spînzurat; Ungvâr capitulează. Aceasta e cea dintîi faptă a maghiarilor, prin asta ei cuceresc părţile de sus ale Ungariei.
După această învingere, maghiarii trimiseră soli la principele Zalân ca să le cedeze pămîntul pînă în Sajo. Zalân se bucură de această solie jşi mai ales de darurile cari le capătă (cai albi, copii şi copile de ruteni) ; li dă apoi pămîntul cerut şi „apă din Dunăre, iarba de pe plai“. Maghiarii cuceresc după aceea în cîteva zile tot prin,ci-.patul lui Mariot, de la Muncaci pînă-n Carpaţi, conduşi fiind de Ede, Edomer şi Bars. Toate aceste lupte nu sunt decît nişte bagatele pentru ei ; popoarele cucerite se supun de bunăvoie.
27
în 890 ^\rpad trimite soli la Mariot (Men-Marot, pe care erft- ţ^ de,cazar) şi cere de la el pămîntul de lîngă Somiş. Mariot trimite răspuns negativ — nu cutează însă a se lupta contra căpitanilor Tas, Sabolciu şi Tuhutum ; ei se restrîng la ofensiva Crişului. Maghiarii cuceresc ţara pînă la Criş, fără a perde o picătură de sînge.
Tuhutum rătăceşte cu oamenii săi pe lîngă poala Car-paţilor. Un om bun îi spune : „Dincolo de munţii aceştia este o ţară frumoasă şi plină de aur şi argint“. Pel loc se trimit oameni spre a spiona ţara. Spionii se întorc şi aduc ştiri bune. Aceasta e introducerea în istoria Transilvaniei. Tuhutum trece peste Meseş ; bate prin o tactică şirată pe principele Iuliu (Geliu = Gyalu) şi sileşte pe* românii din Transilvania să-i depună la „Eskiillo“ jură-mînt de fidelitate. Principile nou rămîne după aceea în Transilvania şi trimite soli la Arpad, ca să ducă ştire despre domnia lui.
Cum vedem, pînă aici au cucerit maghiarii într-un an de zile mai mult de 1 500 de mile de pămînt fără nici o luptă. Aşa stă însă scris în istoria „Anonymus notarii Belae regis“ — şi prin urmare trebuie să fie adevărat.
. Arnulf, regele germanilor, se lupta de mai mulţi ani fără succes contra puternicului Svatopluc. Cheamă în fine pe maghiari în ajutor. Arpad se bucură^de ocaziune şi trimite c-o armată mare pe Huba, Bars, Lovard şi Kadoşa, sperînd, cum că prin convingerea lui Svatopluc,. va putea cîştiga o parte din imperiul acestuia. Svatopluc se retrage; maghiarii cuceresc ţara pînă-n Morava, Dunăre şi Carpaţi. Mai în urmă se dizolvă imperiul lui Svatopluc în urma certei fiilor săi, şi maghiarii au avantaje şi mai mari.
între aceste cuceriri se restaurează maghiarii pretu-tindenea ; fac cetăţi, pun judeţe ş. a., cu un cuvînt, ei se poartă ca un popor civilizat.
Zalân începe a se supăra pe maghiari pentru pămîntul ce l-a luat de la el; după mai multe îmblete capătă ajutor de la bulgari şi de la greci şi provoacă pe Arpad, ca să părăsească pămîntul lui. Arpad răspunde în mod maghiar. Lupta se începe la Alpâr : maghiarii nimicesc oastea aliaţilor şi ocupă imperiul nefericitului Zalân, care fuge la bulgari.
28
După^ această luptă crîncenă, Arpad convoacă o legislativă şi se consultă treizeci şi patru de zile cu mai-marii naţiunii despre trebile ţărei : fac constituţiune, împart ţara *etc. (Pusztaszeri gyiiles) i.
încheind Arpad constituţiunea, oştirile lui se resfiră peste toată Europa-de-Mijloc şi cuceresc la Maria Adriatică tot pămîntul : Simion principele bulgar le dă tribut, Serbia se supune, Sploto cu toată ţara devine provincie maghiară, Claudiu, principele român 2, se silesc a depune jurămînt de suzeranitate lui Arpad, Philippopolus şi Durazzo se iau în posesiune prin maghiari; c-un cuvînt, puterea maghiară nu mai are obstacule.
în vreme ce oştirile lui Arpad cutrierau lumea, înţeleptul principe au cucerit prin cîteva lupte neînsemnate Panonia pînă în Germania şi-şi pune capitala pe „Csepel“ (o insulă în Dunăre, nu departe de Pesta).
Cu acestea Ungaria ar fi fost cucerită. Un punct era încă numai care-i făcea lui Arpad oare triste : principatul lui Mariotu. Arpad trimite dară o armată în contra lui, ocupă capitala, Mariotu fuge şi trimite soli de pace la Arpad. Pacea se încheie ; Zoltân, fiul lui Arpad, ia de soţie pe fiica lui Mariot şi ţara rămîne cu drept ereditară a lui Zoltân.
Cu acest act se încheie cucerirea Ungariei. Arpad cuceritorul („Arpad a honfoglalou) moare în 907 şi lasă fiului său Zoltân, unul din cele mai mari imperii din Europa.
Cîteva observaţiuni merită această istorie, care se cuvine a fi înşirată între minunile creaţiunei spiritului omenesc.
După înşirarea hazardată a faptelor, pămîntul cucerit de maghiari era mai mare de 10 000 mile patrate. Acest pămînt l-a cucerit un popor, care, după datele istoriei ale înşişi maghiarilor, consta de 1 500 000 de suflete. Cad dară 150 de suflete pe cîte o milă pătrată. Această statistică nu ar fi minunată, dacă aceşti oameni nu ar fi avut a se lupta cu rezistenţa a cel puţin 500 de cuceriţi. Eu cuget şi cred mult că maghiarii au îmbiat numai pe locurile ce pretind a le fi cucerit.
1	Adunare în felul obişnuit în stepă — stînd călare (magh.).
2	Istoricii maghiari îl numesc „bulgar“ (n.a.).
29
Această părere a faiea nu e luată din vînt, ea rezultă din studiul celui dinţii secol a vieţei europene a maghiarilor.
După moartea lui Arpad pînă la Ştefan mai sunt trei principi maghiari : Zoltăn, Taksony şi Geza. Aceşti trei principi au domnit (?) 90 de ani, care răstimp îl numesc istoricii maghiari : „Rablo kalandok korszaka“ („Epoca aventurilor hoţeşti“).
Numirea aceasta cred că va caracteriza îndestul epoca aceasta a vieţei maghiare, fără a mai adăogi cu ceva. „Ocupaţiuriile lor cele mai plăcute erau aventurile războinice şi hoţeşti ; aceste le însoţeau apoi cu cele mai grozave deprădări ; ei îşi păţau (aşa-numitele) victorii cu cruzimi fără îndurare. Pretutindenea unde îmbiau ei, urmele lor erau sînge şi prădare ; ardeau satele, ucideau şi sluţau locuitorii“ \ aceste sunt cuvintele prin cari Horvâth ne introduce în istoria culturei (?) maghiare din secolul al X-lea, „în viaţa lor nomadă se mutau de pe un loc pe altul, de loc ce nu mai aveau turmele lor numeroase de vite destul nutreţ pe păşunele de pînă aici... e adevăr cum că maghiarul nu cunoaşte îndurarea şi umanitatea în luptele şi aventurile lui hoţeşti“. In atîta a mers această cruzime a maghiarilor, încît germanii au întrodus pretutindenea în litaniile lor : „Apără-ne pre noi, Doamne, de unguri“ 2.
Purcedînd de 'lşt aceste cuvinte ale istoricului maghiar, toată cucerirea maghiarilor ni se prezintă sub alte colori. Ei au putut umbla, într-adevăr, păscîndu-şi vitele, prin locurile pe unde zic istoricii lor : o cucerire însă nu poate fi constată nicicînd.
Ei, coborînd dintre Carpaţi, au început a-şi paşte vitele pe şesul ierbos dintre Alpi, Carpaţi şi Marea Adria-tică şi au rămas aici, parte pentru că în Germania nu puteau intra, aflînd prea mare rezistenţă, parte pentru că nici nu puteau afla iarbă mai frumoasă între alte locuri. Popoarele cari locuiau aici au privit mai întîi cu neplăcere la aceşti oaspeţi nechemaţi, mai tîrziu s-au deprins însă cu ei, văzînd cum că nu vin decît ca să meargă iar. Aşa
1	Horvâth Mihâly — Magyarok törtenete (n.a.).
2	Schütze, uns Herr, von den Ungarn (n.a.).
&)
ne putem explica numai curii maghiarii n-au aflat decît la început rezistenţa din partea popoarelor vecine. în adevăr nici n-au avut această cauza de a rezista : maghiarii nu pretindeau de la ele nimic, ci cerea numai păşună pentru cîteva zile. Vedem apoi cum că maghiarii pot paşte în pace, după ce vecinii lor vin la convingerea că cerirele lor nu se urcă mai sus.
Bătrînii şi copiii păscînd vitele-n pace, bărbaţii şi tinerii naţiunii încep a cutreiera lumea. E foarte natural,
o	hoardă de călăreţi surprinzînd nepregătiţi de luptă pe un rege or vro cetate a Germaniei impunea şi cerea o contribuţie. Această contribuţie e însă aşa de puţin o contribuţiune adevărată, fie cum erau satele cu forţa de vrun „Ritter“1 german de la nefericiţii comercianţi călători.	'	' '
De loc ce văzu maghiarii succesele frumoase ale aven-turelor hoţeşti, începu a ieşi în trupe mai mari şi a cutreiera mai cu samă Germania şi Italia. Aurul şi argintul li era maghiarilor barbari încă prea puţin cunoscute pe vremea aceea ; ei, cari se îmbrăcau cu piei de vite, nu puteau cunoaşte încă preţul acestor bunuri, cari erau de însemnătatea cea mai mare pentru popoarele civilizate a Europei de atunci. Tocmai prin aceste aventure le-au cunoscut însă şi cunoscîndu-le le-au început a le dori. Conduşi de aceste dorinţe îi vedem apoi cutreierînd Francia, Italia, Alsasul, Lotaringia, iar mai cu samă Bava-ria şi Grecia. Din aceste cutreierări nu ni-i permis însă nicicînd de-a conchide cum că ei au şi cucerit aceste ţări ale Europei. .	^
De cunoaştem starea Europei de pe vremea aceea, ne vom explica foarte uşor cum maghiarii au putut avea intrare liberă în orice ţară europeană. Toate ţările, despre cari se aminteşte mai sus, erau în o fază a dezvoltărei : Francia se organiza, în Italia era anarhie : regele Germaniei avea de lucru cu principii cari nu voiau a-1 recunoaşte, în Bizanţ era tot amorţirea seculară. Nu [e] ‘minune dar, dacă vedem cum Konrad I cumpără pe bani pace de la maghiari. O făcu asta grecii, o face Berengatu, regele Italiei, o făcu toţi, cari au lucruri mai însemnate de făcut
1 Cavaler (germ.).
31
decît de a se bate Cu maghiarii. Aceasta nu a putut însă ţine decît pînă ce s-a consolidat pacea internă a vecinilor, l-a fost uşor lui Henric I de a nimici la Merseburg armata numeroasă a maghiarilor dacă făcusă pace în Germania, şi de a-i ţine prin asta departe de marginile ţărei, fiind bătuţi apoi din nou de Otho I Ungă Augsburg, ei nu au mai neliniştit Germania.
Maghiarii fiind alungaţi din Germania au cutreierat cu atît mai mult celelalte părţi ale Europei de Mijloc* pînă ce nu fură primiţi din toate părţile cu mai multă energie şi bătuţi mai adeseori. Principele Geza începe a se plînge că i se împuţinează ostaşii în aventurile hoţeşti şi se sileşte din toate puterile de a face capăt excursiunilor periculoase. Tot pe timpul acesta începu a domni şi ceva influenţe civilitoare în Ungaria ; germanii trimit emisari catolici; în urma unui pact cu împăratul bizantin se cresc cîţiva copii maghiari în Bizanţ şi maghiarii începu p-ici» pe colea a se aşeza şi a se ocupa cu agricultura.
Această epocă confuză a istoriei maghiarilor e, cu toate astea, cea mai însemnată în istoria acestui popor şi a patriei lor, a ţărei adecă numite după numele lor. A pricepe această viaţă vagabundă e sinonim cu priceperea întregei istorii şi vieţi sociale a maghiarilor. în acest secul amestecat a decurs procesul prin care s-a format Ungaria — aş putea zice, fără voinţa maghiarilor.
Popoarele cu cari maghiarii au venit în contact pe vremea vagabundării lor’nu au cunoscut pe alt popor din Ungaria de azi decît pe maghiari. Românii şi slavii erau oameni pacinici : arau, semănau şi secerau ; maghiarii erau însă în cărţile lor de rugăciune. Aceea ce face azi cuvîntul diplomatic al Europei a făcut în secuiul al X-lea uzul general : toţi .ştiau de unde vin maghiarii hoţi şi numeau partea aceea a lumei, voind-nevoind, „Ungaria“, „Das ist das Land der Hungarn“1. Astfel a devenit în faţa Europei Ungaria de patria maghiarilor. Popoarele din Ungaria de azi se ocupau foarte puţin de această decretare. Ele aveau foarte puţin de lucru cu maghiarii. Românii şi slavii de pe şes, văzînd cum că maghiarii trec cu vitele peste sămănăturele lor, au început a le părea rău de
1	Aceasta e ţara ungurilor (germ.).
.32
ospitalitate ; o rezistenţă a fost însă fără putinţă — maghiarii se întorceau fără a*fi goniţi, după ce păscuse îndestul.
Românii se retraseră dar, tocmai ca slavii, între munţi, unde ştiau că nu vor fi tulburaţi. Nu este un istoric maghiar, care să ne poată arăta date despre aceea că maghiarii să fi domnit cîndva peste aceste popoare : ele au trăit lîngă maghiari, nu însă cu sau sub maghiari. Bâ încă s-ar putea dovedi că şi în timpii mai tîrzii au avut oareşcare autonomie şi au trăit cu dreptul lor propriu.
Pe la finea secolului al X-lea Geza începe a veni în contact cu împăratul german Otto al III4ea \ E verisimil cum că, prin influenţa clerului, Geza izbuteşte să capete de soţie pentru fiul său Ştefan2 pe fiica lui Enric de Bavaria, sub condiţiune cum că se vor sili din toate puterile lui să creştinească naţiunea maghiară. De aici încoace soarta naţiunei maghiare e condusă de spiritul german şi de interesele clericale. Un număr n^are de „Ritteri“ germani3 vin în Ungaria cu prinţesa Ghizela şi ei sunt de aici înainte fruntaşii ţărei şi compun consiliul principelui. Aceşti oameni veniră cu feciorii lor, cari formasă după aceea garda principelui.
După moartea lui Geza (997)* domneşte Ştefan trei ani ca principe; în a. 1000 primeşte apoi de la papa Silvestru II coronă,, cruce apostolică şi titlul de „rege apostolic al Ungariei“, Actul prin care s-a încoronat Ştefan şi soţia sa în 15 august a acelui an, a fost acela prin care s-a inaugurat Ungaria. E de crezut cum că despre această inaugurare aceia au ştiut mai puţin în a cărora interes ar fi fost mai mult.
Condus de germanii şi clericalii din jurul său şi răzămat pe trupele germane cari erau în Ungaria, Ştefan începu a domni ca cel dîntîi rege cu putere absolută. Maghiarii, cari erau un popor liber de la natură, au început o rezistenţă energică şi istoria maghiarilor, de aici pînă la cel
1	La 972 Geza capătă de soţie pe sora lui Micislaw, principele polon (n. a.).
2	Botezat de St. Adalbert, cînd era deja mare. Tot Adalbert a botezat Intre alţii şi pe însuşi principele Geza (n.a.).
3	Adeodat, Hunt, Pâzmân, Wenzelius ş.a. ca Radovan Bogat ete. (n. a.).
33
din urmă rege din familia Arpadiană, nu e decît o luptă continuă între rege şi naţiune, între trapele maghiare şi cele germane ale regelui. încă-nainte de-a fi Ştefan rege, avuse1 mai multe lupte cu conducătorii maghiari, unde zice Horvâth că „sie konnten der deutschen Tapferkeith nicht lange widerstehen“.1
Constituţiunea lui Ştefan a fost, pe hîrtie, parte o sancţionare a datinelor maghiare, parte o copie nefericită a dreptului german de pe timpul acela ; în viaţa lui Ştefan nu a putut avea însă nici un înţeles practic, fiindcă maghiarii pe vremea aceea nu locuiau încă stabil.
în această constituţiune a lui Ştefan nu e nici o Amintire despre celelalte popoare din Ungaria ; din, ce putem conchide cum că ea a fost numai pentru maghiari, iar de a fost pentru toţi, legea nu a făcut deschilinire între diferitele naţiuni.
încă pe cînd trăia Ştefan, cea mai mare parte a maghiarilor se creştinise şi erau induşi prin asta în o viaţă mai civilizată. O mare parte a naţiunii însă noma-deza încă şi rămase păgînă pînă în vremea lui Ladislau (1077—1095), care, se zice, că s-ar fi luptat mai în urmă contra lor.
După moartea lui Ştefan, Ungaria a căzut şi mai mult decît pînă acuma sub influenţile germane şi mai cu samă italiane. Deja cel dîntîi succesor a lui Ştefan, Petru (un italian de naştere, însă nepotul lui Ştefan) jura fidelitate de vasal împăratului Enric III. Naţiunea rezista contra acestor influenţe, regii însă, cu puţine excepţiuni, ies învingători. (întreg secuiul întăi a vieţei lor de stat consistă din aceste lupte : influenţile străine domnesc nemijlocit, afară de sub Ladislau I şi Koloman.)
Cu domnia lui Ştefan II (1114—1131) se începu influinţe nouă. Regii stau, cea mai mare parte, în legătură familială cu Curtea Bizantină şi prin aceasta începe a fi preponderante influenţele acestea. Pe lîngă influenţele greceşti îşi păstrează valoarea cele germane şi italiene. Regii voind a-şi cîştiga partidă între magnaţii maghiari, fac donaţiuni străinilor, şi mai cu samă italienilor. Prin asta se naşte apoi o deferinţă între casele domnitoare. (în
1 Ei- n-au putut rezista multă vreme vitejiei germane (germ.).
34
realitate nu domnea regele singur, ci dimpreună cu creaturele sale.)
Din crearea magnaţilor noi prin regi, a rezultat pentru ei tocmai contrariul de ceea ce au voit ei să ajungă prin aceasta. Magnaţii de origine străină se unesc cu elementele indigene, cînd văzu domnirea influenţelor greceşti, şi astfel cade domnia monarhică şi în locul ei vine pe la începutul secuiului al XlII-lea o oligarhie puternică. în anul 1222 regele Andrei II (1205—1235) e silit a face nobilimei, şi mai cu samă magnaţilor, cele mai mari concesiuni în Bula de aur. Luptele contra oligarhiei sunt de aci înainte în deşert şi mai cu samă după prada tătarilor (1241—2), în care au perit cea mai mare parte din razimul regelui, clasele de jos. Oligarhia domneşte p-înă la cel din urmă rege din familia Arpadiană (Andrei III f 1301).
După moartea Arpazilor, Ungaria a fost în adevăr mare. Sub regii din familia Anjou, iară mai cu samă sub Carol Robert şi Ludovic I (numit cel Mare, 1342—1382), Ungaria ocupă loc între cele dîntîi state în Europa. Cultura începe a se răspîndi ; puterea statului era în floare. Această mărime nu se poate nicidecum atribui ţărei înseşi şi cu atîta * mai puţin naţiunei maghiare ; regii au făcut Ungaria din secuiul XIV puternică : ei au fost puternici şi puterea lor era una străină. Mai mulţi dintre aceşti regi întrunesc cu Coroana Ungariei alte Coroane : ca Segismund (1395—1437) Coroana Ungariei cu acea a Imperiului Roman.
La începutul secuiului XV apar turcii. Sigismund se luptă cu dînşii şi se luptă mai tîrziu familia Huniadiană, care s-a ridicat în aceste lupte din clasele de jos la cele mai înalte. Ioane Huniade se luptă cu succes contra barbarului nou-venit, regele îi dă remuneraţiunea că, după ce el moare, fiul lui cel mai mare, Ladislau [...]> moare pe eşafod prin influenţele germanilor. Naţiunea se răzbună şi alege, după moartea lui Ladislau al V, pe junele Mathia Corvin de rege (1458—1490).
Prin alegerea lui Mathia, Ungaria s-a emancipat de influenţile străine. Acest rege care merită a ocupa un loc între cei dîntîi ai evului mediu a fost în stare să ridice Ungaria, prin însăşi puterile ei, la starea cea mai frumoasă
35
\
şi de-a face din ea stat european. Domnirea lui e caracterizată prin popor, care şi pînă azi i-â păstrat memoria în prover-bul : „A murit regele Matei, a perit dreptatea“. Mărimea Ungariei a fost sub el a4evărată a Ungariei, el a bătut pe turci fără ajutor străin, a bătut pe regele boem Podiebrad, a ocupat Viena, numai prin puteri ungare. Meritul e însă al lui, el a ştiut dezvolta puterile.
După moartea lui Matei, Ungaria decade tocmai aşa de repede, precum se dezvoltase de repede sub domnia lui. Regii din familia Iagello nu sunt în stare de a rezista reacţiunii oligarhice ; puţini ani după moartea lui Matei nu mai există în Ungaria rege decît după nume ; oligarhia domneşte mai necurmată decît pînă acum. Regele nu mai are sprijin decît în ţărani, cari sunt însă neputincioşi.
în epoca aceasta ni se prezintă un fenomen care e pentru noi de cea mai mare însemnătate. Aristocraţia, venind la domnire, se răzbună asupra ţărănimei, care pînă acuma fusese sprijinul regilor contra aristocraţilor.
Deja războaiele cruciate înmulţise trebuinţele aristocraţilor, cari ajunseră la putere încă sub domnia lui Ulâszlô L
Aceste trebuinţe deveniră şi mai mari sub domnirea lui Mathia, cînd cultura începu a se răspîndi în Ungaria. Magnaţii recurseră la puterile ţăranilor. Pînă aci, şi mai cu samă sub domnirea lui Mathia, ţăranii aveau, cu puţină excepţiune, toate acelea drepturi, ce le aveau şi nobilii : în Ungaria nu se putea vorbi despre o supunere a claselor de jos (ca pretutindenea în Europa) decît în sefcolul al XV-lea. Acuma — cînd magnaţii venise la > putere — începură a uzurpa drepturi faţă cu ţăranii, analoge celora ce Ie avea aristocraţia străina. Poporul se răscula contr^ acestei apăsări sub conducerea transilvanului Doja : el fu însă nimicit şi pedepsit cu cele mai criide pedepse. Ţăranul din Ungaria ajunse la o soarte mâi’ rea, decît oriunde-n Europa. Cu cîţiva ani mai tîrziu vine Werboezy cu Corpus juris al său, care sancţionează şi alte nedreptăţi speciale, căci, deşi această „carte de drept pozitiv44 nu a fost recunoscută, ea şi pînă azi e dreptul subsidiar al Ungariei. Pe vremea războaielor turceşti, aceste legi cari favorizeaza aşa de mult nobilimea de jos a putut foarte bine să vie în UZ;
36
Cartea adeasta s-a născut în adevăr numai cu nobilimea de jos, fiindcă cu puţin timp înainte de Werboezy, nobilimea de jos care, sub domnia Habsburgilor, juca cel dintăi rol — era de o însemnătate foarte mică.
între împrejurările acestea vine anul 1526 — turcii nimicesc ia Moliâcs trupele Ungariei cu totul -r- şi cu acest act se încheie istoria Ungariei de sine stătătoare. De aci nainte Ungaria e parte integrantă a Imperiului Roman 1 şi soartea ei e legată de soartea acestuia.
Regele Ludovic II murind în lupta de la Mohâcs, se proclamă de rege, cel mai puternic magnat, slovacul Zapolia. O partidă contrarie cheamă pe principele de Habsburg Ferdinand I, de contra-rege. După o luptă de jumătate secul, puterea habsburgică învinge şi această familie domneşte pînă azi în Ungaria. Sub regii din familia Habsburg nu mai putem vorbi despre o istorie a Ungariei, fără a alege din istoria Imperiului Roman ceea ce se referă la Ungaria. Acestea nu sînt însă de interes decît pentru istoria culturei unei naţiuni.
Aş mai avea încă cîteva observări în privirea Transilvaniei.
De la sosirea maghiarilor în Europa, pînă sub Leopold I, Transilvania e o ţară de sine stătătoare. Leopold I uneşte Coroana Transilvaniei cu a Imperiului şi în special cu a Ungariei, fără a ataca prin asta încîtva autonomia Transilvaniei, împăratul e principele Transilvaniei, tocmai ca regele Ungariei etc. Pe timpul independenţei vedem adeseori pe principii Transilvaniei în luptă cu regii Ungariei, dovadă despre aceea, cum că între aceşti doi principi nici raportul vasal nu era permanent. Transilvania, în întreaga şa viaţă de stat, n-a avut a face nimica cu Ungaria, şi n-a avut mai cu samă nici o îndatorire pozitivă faţă cu aceasta.
0	legătură mai strînsă se naşte între Ungaria şi Transilvania în urma periculelor comune din partea turcilor. Aceasta o vedem însă şi în principatele vecine a românilor, să nu o perdem nicicînd din vedere cum că Transilvania de azi constă nainte de secolul al XVII-lea, tocmai ca şi Ungaria, din mai multe părţi autonome, cum
1	Cu sensul de : Imperiul Roman de naţiune germană.
37
sunt Banatul făgărăşan, Căpitănatul Năsăudului, a muntenilor etc. Cum că aceste părţi autonome nu erau apoi unite permanent cu Transilvania şi atît mai puţin cu Ungaria e dovedit prin aceea că le vedem adeseori figurînd ca părţi întregitoare a Principatelor Române. (Făgăraşul se numără adesea la Ţara Românească, Năsăudul — la Moldova.) Partea aceea a Transilvaniei în care domnea elementul maghiar a fost şesul locuit de secui şi puţini maghiari : celelalte părţi ale Transilvaniei erau numai atunci supuse principelui transilvănean, cînd acesta era destul de puternic spre a le supune. De aici s-a născut apoi Unio Trium Nationum contra românilor autonomi.
i\cestea au fost în scurt Gesta Hungar[orum]. E de prisos a atinge că aceasta nu e a naţiunei maghiare, ci a Ungariei cu toţi locuitorii săi, care nu erau supuşi nicidecum unei domniri absolute a maghiarilor. Slovacii aveau autonomie, aceasta o dovedeşte Zopolia cînd se proclamă de rege ; românii din Banatul temişan, ai Capitanatului Cetă-ţei-de-Peatră şi mai cu samă a Maramureşului, dau dovadă în mai multe rînduri despre autonomia fior. Cliîm că faţă cu aceste elemente, cel maghiar a fost primus inter pares, nu se poate denega.
II.	INDIVIDUALITATEA MAGHIARA
Mai mulţi oameni trăind o bucată de vreme pe acelaşi teritoriu, într-o atingere neîntreruptă, se va naşte între ei un spirit comun. Spiritele unor asemenea oameni, dezvoltîndu-se sub aceleaşi influinţe naturale şi sociale, ei vor avea judecată, afecte, reprezentaţiuni mai mult ori mai puţin omogene, şi prin asta şi un mod al lor de exprimare, o limbă comună. Această omogenitate spirituală a mai multor oameni e temelia pe care se formează o naţiune.
Conştiinţa comună a unei grupe de oameni rămîne însă, mult-puţin, ascunsă înlăuntrul fiecărui membru al ei — pînă ce membrii ei singurateci, şi prin asta ea însăşi, nu vine în contact cu alte grupe. Chiar în omenire nu ar exista o conştiinţă comună, dacă ea n-ar fi deşteptată prin eterogenitatea dintre ea şi natura exterioară şi prin lup-
tele purcese din această eterogenitate şi îndreptate asupra naturei. Comunul presupune un ce contrar lui. Prin eterogenitatea care există între grupa străină şi cea proprie, conştiinţa comună, pînraci latentă, se deşteaptă în fiecare membru : fiecare simte într-un mod obscur1 că el, spiritualminte, stă mai aproape de membrii grupei sale decît de acelei străine.
Dezvoltîndu-se odată într-o grupă conştiinţa aparţine-rilor reciproce, aceasta se desfăşoară şi se clarifică din ce în ce mai tare. Coliziunea de interese dintre diferitele grupe naşte în fiecare din ele conştiinţa interesului comuji; limbele eterogene îl vor restrînge pe fiecare individ la grupa sa ; din dezvoltarea numerică şi spirituală a grupelor eterogene vor rezulta naţiunile eterogene.
Membrii unei naţiuni nu sunt omogeni, decît faţă cu alte naţiuni ; acasă între ei sunt eterogeni. în naţiune omul singuratec îşi păstrează individualitatea. Numai o parte din însuşiri vor fi generale, adecă comune tuturor sau cel puţin; părţii celei mari a membrilor naţiunei. Aceste însuşiri compun laolaltă individualitatea naţională, adecă însuşirile acelea a membrilor unei naţiuni, care-i făcu pe ei să fie o naţiune şi cari deosebesc generic o naţiune de celelalte. O asemenea însuşire e, înainte de toate, modul de a-şi exprima cugetele prin cuvinte, adecă limbă, datinele familiale, religionare, morale, de drept ş.a. Afară de aceea sunt şi; .calităţi personale şi aplecări psihologice cari disting caracteristic popor de popor. Amabilitatea francezului, fantezia italianului, flegma englezului, seriozitatea germanuluişireţia slavului, melancolia românului ş.a.
★
O naţiune, schimbîndu-şi locuinţa şi venind prin asta sub nouă influinţe naturale şi sociale, îşi va schimba şi ea, în decursul dezvoltărei sale, caracterul ei individual : viaţa cea nouă va produce .datini şi convingeri nouă ; influinţele naturale vor altera temperamentele, dar mai cu samă atingerea spirituală cu alte naţiuni eterogene va transforma tot modul de viaţă a unei naţiuni. Procesul prin care se desfăşură această reformare a unei naţiuni, va fi mai lin ori mai răpede, conform raporturilor diferite, în cari naţiunile pot sta : două popoare, între cari deose-
39
birea nu e mare, nu numai că se vor influinţa reciproc, ci se vor şi contopi în cel mai scurt timp, adecă se va naşte între ele un nou spirit comun ; două naţiuni însă, cari sunt cu totul eterogene* se vor atinge şi freca secuii întregi fără d& a putea observa între ele o apropiere de oareşicare însămnătate. Cantitatea de vreme cari e de lipsă pentru ca două naţiuni să se asimileze stă în proporţiune inversă cu eterogenitatea lor.
Raportul numeric şi spiritual pot modifica această lege a asimilării, nu o pot slăbi însă nicidecum. O naţiune mai mare va asimila în timp mai scurt pe una mai mică, decum s-ar asimila două mari ori două mici ; o naţiune înaintată în dezvoltarea ei va asimila mai lesne şi în timp mai scurt pe una necultă, decum s-ar asimila două culte ori două neculte ; naţiunea m^i eterogenă însă va rezista mai tare contra influinţelor şi va fi mai puţin receptivă faţă cu ele.
Aceste trei legi nu se contrazic nicidecum, din contra, ele coincid adeseori şi conlucră spre a accelera un proces. Naţiunea cultă şi mare asimilează în timp mai scurt una necultă, şi mică, care e şi puţin deosebită, pe cînd viceversa una necultă şi mică — foarte greu, ba poate niciodată pe una mare, cultă şi eterogenă.
★
Călărind, păscînd şi prădînd, au apărut maghiarii în mijlocul Europei: un	popor	sălbatec, liber	şi	nenfrînat
erau ei acum o mie de ani.	Azi ară, seamănă	şi seceră
acest popor; se ocupă cu industria, cu comerţul, cu literele. Acesta e rezultatul influinţelor europene ; împrejurările sociale ale Europei i-au silit pe maghiari la viaţă şi la o cugetare nouă şi azi îi vedem lîngă noi ca pe o naţiune europeană. Această schimbare mare a putut să rezulte însă şi din însuşi individualitatea! maghiară : şi în Asia ar fi putut să vie, după un timp mai scurt ori mai lung, la acest punct al dezvoltărei. Cînd maghiarii rămaşi în Asia, s-ar fi înmulţit într-atîta, încît şesul sarmatic nu le-ar mai fi putut îndestula trebuinţa de păşune a turmelor lor, ei ar fi fost siliţi	să are şi să sambne,	ca	să poată
secera. In realitate,	viaţa	europeană * a	civilizat pe
maghiari; rămînînd însă maghiarii în Asia, ei s-ar fi putut
40
civiliza tot aşa, deşi doar într-un timp mai lung ori în alt mod. între cultura şi trebuinţele un,ei naţiuni este un raport reciproc : cultura naşte trebuinţe nouă şi trebuinţele favorizează cultura ; acesta e caracterul şi puterea de viaţă a culturei. Civilizaţiunea maghiară e dară numai atunci una europeană, dacă nu are numai caracterul civi-lizaţiunei în genere, ci şi a celei europene în special, dacă cultura maghiară e fundată pe principii europene, dacă viaţa lor întreagă e o reflecţiune a vieţei europene. Nu-i asta : atunci cultura lor e străină.
în adevăr, am condamna Europa civilizată, dacăr-acum voi a nega puterea influinţelor ei faţă cu o naţiune necultă ele 4_5 milioane. Şi totuşi sunt silit a o face asta ! Eterogenitatea în care stă naţiunea maghiară cu întreaga Europă, caracterul asiatic 1 a maghiarilor a rezistat peste o mie de ani influinţelor europene. Ca o oază stă această fracţiune scitică în sînul Europei de o mie de ani, păstrîn-du-şi originalitatea sa asiatică pîn-în cele mai neînsemnate trăsuri. O antipatie naturală a fost totdeauna în această mină de oameni contra europenilor străini, şi — fie zis ca laudă ori ca condamnare — această antipatie a fost garanţia originalităţii lor. Este apoi păstrarea originalităţii, pentru maghiari, un bine ori un rău, la asta ne va răspunde istoria prin fapte.
Civilizaţiunea maghiarilor e o corupţiune a civiliza-ţiunii europene. Maghiarii au fost puţin receptivi faţă cu influinţele europene : ce au receput au receput rău. Afectele asiatice a maghiarilor au influinţat totdeatma cugetarea şi faptele lor, au alterat totdeauna principiile de viaţă, cari le-au receput de la europeni : aşa vedem apoi azi că noţiuni şi fapte europene au la ei un înţeles asiatic.
Aceste observări generale caracterizează încîtva individualitatea maghiară, ea consistă în asiaticitatea maghiarilor. Ei sunt un popor oriental, cu fantazia, cu zelul extravagant, care caracterizează Orientul, cu extremitatea în afecte, care o vedem în miturile şi poezia Orientului. Eu mă voi încerca de-a schiţa încîtva acest caracter asiatic.
1 V. Note, p. 710.
41
Să ne reprezentăm un moment pe maghiarii secolului al X-lea. Călări, liberi, sălbatici, în aventurele lor hoţeşti, neînfrînaţi, plini de puternice porniri psihologice, viforoşi în toate afectele,^ extravaganţi în toată fiinţa lor. Aşa a fost maghiarii atunci — şi de atunci pînă azi, pînă la Revoluţiunea din ’48, pînă la Parlamentul dualist; aşa a fost şi este*în viaţa publică, în petrecerile lor sociale, în durere şi amar, în fericire şi în nefericire.
Are limba maghiară un cuvînt, pe care noi, europenii, nu-1 putem traduce ; noţiunea e asiatică ; noi nu o avem şi prin urmare nici cuvîntul. Să ne închipuim armăsarul Sălbatec zburdînd prin deserturile Arabiei şi răpezindu-se ca o nălucă turbată cu capul în pept, cu coama fluturîndă în vînt şi sfăşiind aerul cu coada-i lungă : caracterul acestei scene îl numeşte maghiarul „szilaj66 i. Prin „szilaj“ maghiarul exprimă deodată ce noi nu suntem în stare prin perioade întregi. Toate extremităţile afectelor bune şi rele limba maghiară le exprimă prin acest singur cuvînt. în realitate, „szilaj" nu-i decît atributul calului bun şi sănătos ; maghiarii au făcut însă abstracţiune din el şi azi îl vedem figurînd pretutindenea. Viforul turbat e „szilaj fergeteg“; pasiunile viforoase sunt „szilaj szenvedelyek; o fantezie extravagantă e „szilaj kepzelem“; o vorbire plină de pasiune e „szilaj beszedAşa merge apoi asta pînă la nemărginire. „Szilaj(i va să zică extremitate în toate.
După ce cunoaştem noţiunea aceasta, putem face întrebuinţare de ea. Maghiarul e mai bine caracterizat, dacă zicem că el e „szilaj" în toate. El e demn de compătimire în viciile şi demn de admirare în virtuţile lui. în caracterul lui vedem cele mai frumoase virtuţi publice şi private schimbîndu-se răpede şi nemijlocit în pasiunile cele mai mîrşave.
înconjurat fiind maghiarul de cele, mai eterogene elemente, conştiinţa naţională se dezvoltă în €l mai mult decît în oricare naţiune a lumei civilizate : oricare maghiar, de la aristocratul incarnat pînă la ţăranul fălos, simte cum că el e partea unui întreg ; şi conştiinţa aceasta comună e adeseori aşa de puternică, îiţcît e în stare de
1	D. Bariţiu încearcă a traduce acest cuvînt în Dicţionarul său Ungaro-Român, însă fără succes (n a.).
42
a absorbi chiar şi conştiinţa individuală. Şi totuşi naţionalismul maghiar e mai departe de idealul naţionalismului decît oricare altul : el a căzut în extremităţi şi nu e mai mult virtute, ci viciu : cea mai frumoasă virtute, viciu !
Naţionalismul maghiar se manifestă în două forme : în o preţuire preocupată a tot ce e maghiar ; şi în o despreţuire oarbă a tot ce e străin sau nemaghiar.
Un dispreţ amestecat c-o adîncă compătimire îl ocupă pe fiecare om serios văzînd divinizarea oarbă cu care maghiarul voieşte a da un nimb sublim la tot ce e maghiar. „Magyar“ e pentru maghiar sinonim cu „perfect“ ; tot ce e maghiar e mai bun, şi tot ce e mai rău, prin aceea că e maghiar, devine cît se poate de bun — „Magyar emhera va să zică idealul omului sau celui mai perfect om.
Să luăm însă cîteva forme concrete, cîteva expresiuni mai generale ale limbei maghiare, în care vom vedea apriat reflexul acestui naţionalism divinizator :
Magyar isten va să zică D-zeu maghiar şi va să-nţe-leagă : D-zeu adevărat :
magyari vilâg	„ „lume maghiară“	„ lume fericită ;
magyar élet	„ „viaţă maghiară“	„ viaţă fericită,
		bună ;
magyar jog	„ „drept maghiar“	„ drept bun ;
magyar	„ „dreptate	
igazsâg	maghiară“	„ dreptate sîntă ;
magyar	„ „libertate	„ libertate
szdbadsdg	maghiară“	adevărată ;
magyar katona	„ „ostaş maghiar“	„ ostaş brav ;
magyar ebéd	„ „prînz maghiar“	„ prînz mănos ;
magyar ul	„ „vorbeşte -	„ vorbeşte logic,
beszél	maghereşte“	bine, frumos
amûgy	„ „sieşi	
magyarosan	maghereşte“	„ cumsecade
Să fie destul dintre multe aceste puţine ; cred că şi prin acestea noţiunea va fi îndestul de clarificată.
După acestea toate nu ne surprinde dacă vom auzi un ţăran maghiar zicînd cum că nu e viaţă mai plăcută
43
decît magyar közös véren szerzett hazărik ^ cum că nu este administraţiune mai bună decît „magyar osi consti-tutio“ 2 ; dacă vom auzi un profesor susţinînd de pe catedra Universităţii din Viena cum că Corpus> juris civilis3, Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch Code Napoléon nici se pot compara măcar cu Tripartitul lui Werböczy şi „magyar fenrend tartăs“ 5 ; nu ne va surprinde, în fine, dacă vom auzi pe un doctorand, de altmintrelea foarte inteligent, vorbind despre francezi în modul acesta : „A francziăknak magyar jogok van Elszâzshoz ; magyar harczolva szerezték Lotringent ; a părisîak csalc multjokhoz maradnak hivek ha oly igazi magyar hôsiességgel védik magokat“ (tradus : „francejii au drept maghiar pe Alsacia ; luptîndu-se maghiareşte au cîştigat Lorena ; parizienii rămîn fideli numai trecutului lor, dacă se luptă c-un aşa eroism adevărat maghiar“) şi aceasta nu-i maliţie la maghiari, e o preocupaţiune hemăestrită, maghiarul nu poate pricepe lucrurile într-alt chip decît cum Ie pricepe.
între mine şi mai mulţi inteligenţi de naţionalitate maghiară, a venit vorba despre ştiinţe la germani şi la maghiari ; şi din alăturar^ am ajuns, se-nţelege, la compar aţiune. După o dispută lungă şi viforoasă am putut izbuti ica oamenii buni să-mi conceadă că germanii au scris mai mult decît maghiarii, nu însă şi mai bine decît ei. Ei nu găsesc nici un motiv logic de ce să poată scrie un german mai bine decît Un maghiar, ca şi cînd maghiara} n-ar fi tot aşa om ca şi germanul ! Pînă aici ajunge cel mai nepreocupat maghiar, ba încă merge şi mai departe; El îmi va concede cum că Théâtre français şi teatrele de curte ale Germaniei sunt foarte bune ; nu poate însă nicidecum pricepe cum pot fi acestea aşa de bune ca Magyar Nemzeti Szinhâz 6. Voltaire. Rousseau, Victor Hugo, Goethe, Schiller, Kant şi Schopenhauer pot fi oameni foarte cuminţi şi de treabă, însă n-au putut fi fost un Petöfi, un Vörös-marthy, ori ceilalţi luceferi maghiari.
1	Patria maghiară cîştigată prin sînge comun (n. a.).
2	Constituţia străbună maghiară (magh.).
3	Codul civil (lat.).
4	Codul civil general (germ.).
5	Păstrarea orînduirii maghiare (magh.)
6	teatrul Naţional Maghiar (magh.).
Mai curioasă decît toate e credinţa istorică a maghiarilor. . Attila, Arpad, Kinzei şi Hunyady sunt focularele istoriei întregei lumi. Aceştia au fost „magyar hosok“, vasăzică eroi în înţelesul adevărat al cuvîntului. Vom vedea apoi fapte de însemnătate europeană puse în cadru maghiar şi bărbaţii de frunte ai istoriei universale lăudaţi prin aceea că faptelor lor li se pune atributul „maghiar“.
Despreţuirea a tot ce nu e maghiar e o urmare naturală ai acestei prea mari încrederi în sine. [...]
Acesta e caracterul public al maghiarului. Cel mai nalt principiu al lui e naţionalismul. Maghiarul e patriot mare ; ne înşelăm însă dacă credem că patriotismul său e patriotism adevărat ; el nu e decît atunci patriot, cînd poate identifica patriotismul cu naţionalismul. ^Magyar haza iu e pentru el sinonim cu „magyar nemzet 2‘ ; atunci cînd aceşte două nu pot fi sinonime, maghiarul e naţionalist şi nu patriot, e maghiar şi nu ungur, fie o institu-ţiune cea mai favorabilă pentru binele public, maghiarul e inamicul ei pin’ la moarte, dacă ea nu favorizează totodată şi interesele particulare ale naţiunii maghiare.
în viaţa sa socială-privată maghiarul e pe atît de amabil pe cît e de periculos. Nu este dară popor ale cărui petreceri să fie mai cordiale, mai plăcute şi mai nesilite decît ale maghiarului : el e sincer pînă la extremitate, ospitalier în înţelesul adevărat al cuvîntului şi amical fără nici o rezervă. Eu însumi am petrecut ca oaspe cele mai plăcute zile la un maghiar, care adeseori nici după două-trei zile nu m-a întrebat de nume. (Mi s-a întîmplat că am fost o săptămînă la un maghiar din Transilvania, care m-a adus în cea mai mare perplexitate prin aceea că nu mi-a dat ocaziune de a-i face cunoscut numele meu.) Fantezia lor vie, sufletul plin de simţiri, inima generoasă făcu societatea maghiarului foarte plăcută. Pre-tutinden^a unde el apare în societate cu însuşirile acestea, el e o arătare binevenită.
Să tiu perdem însă nicicînd din vedere că maghiarul e asiatic. Afectele lui sunt viforoase, dulceaţa lui e ne-
1	Patria maghiară (magh.).
2	Naţiunea maghiară (magh.).	,
45
sigură şi periculoasă. El nu are simţiminte — ci numai pasiuni. Un cuvînt nevinovat, u!n gest neînsemnat 6 în stare să producă o revoluţiune în toată fiinţa lui pîn-aci amabilă şi să-l puie într-un moment într-o stare psihică pe care germanul o caracterizează aşa de bine prin vorba „unzurechnungsfähig“ *. Şi aci nu este vorba de clase ori ţie cultură. Nu este petrecere, joc ori ospăţ ţărănesc, care să nu înceapă cu sărutări şi să nu sfîrşească cu capete sparte. Am văzut apoi advocaţi pălmuindu-se naintea tribunalului cu ocaziunea apărăfei cauzelor, şi aristocraţi spărgîndu-şi capetele cu tacul de la biliard. Toate acestea nu sunt un scandal, ci numai scene simple : oamenii se împacă şi petrec mai departe.
Raţionalismul e atmosfera maghiarului în viaţa privată tocmai ca-n cea publică, scenele neplăcute se nasc mai cu samă din el. E destul de-a zice d. ex. cum că un român, german sau orice altul e om de treabă spre a strica o petrecere maghiară. Maghiarul, în privinţa asta, e foarte sensibil. ln,cît pentru conştiinţa de drept, în maghiar nu e dezvoltată decît conştiinţa de dreptul public : fiecare maghiar îşi cunoaşte drepturile publice. [...]
Ambiţiunea şi aroganţa, cele două fundamentale însuşiri ale maghiarului sunt în strînsă legătură cu naţionalismul lui. Deja în arătarea exterioară a lui vedem exprese aceste însuşiri.# El umblă cu capul pe sus, cu faţa senină ; are o privire liberă — adeseori impertinentă, un îmblet sigur şi peste tot gesturi şi maniere afectate ; asupra vor-birei şi conduitei lui planează înfumurarea ; cu un cuvînt, el nu se sfieste nicicînd de~a exprima, prin faptă ori cuvînt, că el e în conştiinţa mărimei sale şi a mişeliei celorlalţi. Aşa e maghiarul ţăran de la plug şi aşa aristocratul din Parlament. Faţă cu aceste însuşiri ale naţiunii sale, unul din cei mai deşteptaţi maghiari zicea cu cîţiva ani înainte : „Nu ştiu e ţăranul maghiar mai mare aristocrat, ori aristocratul mai mare ţăran“ („Nem tudom nagyobb aristocrata a magyar iparaszt, vagy nagyobb paraszt a magyar aristocrata“).
1 Iresponsabil (germ.).	<	k	1
Din aceste puţine observări ne vom putea compune întregul individualităţii maghiare. Să nu condamnăm pe aceşti oameni, căci ei sunt demni de compătimire ; nu este doară naţiune în care să se întrunească atîtea virtuţi frumoase, ca în această naţiune asiatică, însă virtuţile ei sunt Urcate pînă la acea extremitate unde o virtute devine viciu [...]. Atîta spirit, energie şi curagiu, atîta putere de faptă se perde la aceşti oameni în viforul pasiunilor !
Aceşti oameni nu pot fi pentru nime şi mai cu samă pehtru societate un pericul. Ei sunt şi aş putea zice că după stingere fiinţa lor nu va lăsa nici o urmă. „A magyar szalma tuz" (maghiarul e focul de paie) o zice foarte caracteristic proverbul lor poporal, în ei nu este nimic adevărat, nimic permanent; în întreaga lor fiinţă nu este nici o putere intrinsecă. E frumos însă acest caracter pentru acela fcare-1 priveşte din depărtare, fără ca, prin o nenorocită coincidenţă istorică/ să fie silit a purta şi neplăcerile lui. Ei sunt asemenea acelor fenomene trecătoare ale naturei, care, cu atîta sunt mai frumoase, cu cît sunt mai trecătoare, ca curcubeul, ca aurora boreală. In aceste însă nu e nimic real, nimic adevărat, ele nu sunt în urma-urmelor decît o părere. [...]
III.	CULTURA MAGHIARA
Naţiunile, venind în atingere în decursul dezvoltărei lor, se vor influinţa reciproc şi prin asta se va naşte oareşicare comunitate în dezvoltarea lor spirituală. Acesta e în genere procesul recipierei, din care poate să rezulte pînă şi asimilarea unor naţiuni eterogene.
Am încercat a arăta deja în cele precedente cum că acest proces stă în legătură strînsă cu proporţiunile numerice şi spirituale iară mai cu samă cu aceea a eterogenităţii mai mari ori mai mici dintre naţiunile date. Legile despre care a fost vorba, în acel loc sunt principiuri fundamentale întru studiul culturii unei naţiuni.
Cultura, cu înţeles absolut, e gradul de dezvoltare a tuturor funcţiunilor personale (dezvoltarea spirituală, eco-
47
nomică, de drept etc.). în înţelesul acesta oricare om e cult şi oricare naţiune — cultă, fiindcă oricare trebuie să steie într-un grad oarecare de dezvoltare. Intr-un studiu al culturei, trebuie însă să o măsurăm pe acesta şi s-o facem relativă ; trebuie să alegem un stadiu normal în dezvoltare, de la care să purcedem în toată judecata noastră. Judecind în modul acesta, vom afla oameni culţi şl neculţi, naţiuni culte şi neculte.
La privirea dîntîi s-ar părea foarte uŞor de a afla .urt măsurar al culturei, nu e nimic mai natural, decît de a alege după plac un stadiu al dezvoltării şi de a purcede apoi de la acesta. Şi totuşi nu e aşa î Oricare măsură trebuie să fie îndreptăţită, trebuie să fie oarecum destinată prin natura ei normală de a servi de atare. Măsura culturei nu avem de a o căuta după plac în viaţa popoarelor culte, ea trebuie să zacă în noţiunea „cultura“.
Fără multă dialectică vom conveni că o naţiune care stă într-un stadiu normal al dezvoltării e o naţiune cultă.
Precum poate fi apoi acest stadiu, în diferite timpuri şi locuri diferiţ aşa, poate fi şi cultura naţiunilor diferită : vom putea găsi în timpul antic ori în Asia de azi o naţiune cultă, care, în sînul Europei de azi, ar trece de necultă. Prin asta nu am ajuns însă nimic ; întrebarea e tocmai aceea : Care ar fi stadiul normal al dezvoltării ?
în complexul unor naţiuni cu diferite graduri de dezvoltare spiritul social va tinde a deveni general prin nivelarea şi asimilarea acestor diferinţe. Naţiunile mai neculte vor înainta cu paşi repezi în dezvoltare spre a putea ajunge la acelaşi grad cu cele culte. Aceasta nu se va putea întîmpla decît prin recipiarea culturei : naţiunile neculte vor fi silite de a recipia cultura celor culte spre a putea ţine pas cu ele. E adevărat că din acest proces de recipiare poate rezulta asimilarea naţiunilor neculte. O conştiinţă naţională îndestul de deşteaptă va rezista însă la influinţele asimilătoare ; naţiunea, în care conştiinţa comună e îndestul de puternică va naţionaliza recepţiunea, adecă va acomoda cultura recepută trebuinţelor şi individualităţii sale naţionale. Cultura naţionalizată e cultură naţio-
48
nală şi naţiunea care ^re o cultură naţională e naţiune cultă K
Pe baza recepţiunii naţionalizate oricare naţiune va fi în stare de a produce în viaţa spirituală ceva nou, adecă de a se dezvolta mai departe de sine stătătoare. Acesta e stadiul normal al culturei : naţiunea care e în stare de a produce ceva nou de valoare generală o ntimim cu tot dreptul naţiune cultă. Naţiunile, care se restrîng numai la recipiare, trăiesc numai pentru sine, ele nu conlucră nicidecum la dezvoltarea socială a omenimei şi le putem privi într-adevăr ca neexistente pentru societate.
★
Precum se atrag elementele omogene, aşa se resping cele eterogene. Maghiarii s-au ivit în mijlocul Europei, trăiesc de o mie de ani între mai multe elemente eterogene între ele înşile şi eterogene faţă cu cel maghiar ; ei nu au fost asimilaţi şi şi-au păstrat originalitatea pînă azi ; viaţa lor europeană nu a fost însă alta decît o reac-ţiune neîntreruptă contra spiritului european.
Receptivitatea spiritului maghiar faţă cu influinţele europene nu poate fi decît momentană ; influinţele produc în acest spirit numai o strămutare efemeră şi prin urmare nici strămutare — ci numai efect. Spre a se dezvolta naţiunea maghiară conform spiritului european, trebuie să se dezbrace de individualitatea sa asiatică căci e fără putinţă o dezvoltare europeană pe bază asiatică. Zadarnice sunt toate pledoariile pentru naţionalitate : legile sociale sunt mai puternice decît voinţa individuală a unui om sau a unei naţiuni. Păstrîndu-şi maghiarii originalitatea schitică, vor putea recipia cultura latină a Europei ; nu vor putea însă naţionaliza această recepţiune şi cu atît mai puţin produce ceva pe baza ei. E fără putinţă, ca cugetarea asiatică, care e de tot eterogenă celei euro-
1	Sunt oameni care îşi închipuiesc că cugetă cînd leagă o abstracţiune de alta, fără ca să privească la adevărul vieţei. Aceştia sunt apoi acei cari voi esc a decreta cultura de cosmopolită, în adevăr, poate fi oricine cult, nu însă în acelaşi mod. De ce nu pot face francejii sistemă? De ce nu ştiu germanii să cugete clar ? Sau nu e cultura Germaniei o germanizare acelei latine şi în special a celei franceze ? (n. a.).
pene, să poate toarce consecvent mai departe firul cugetă -rei europene.
Spiritul nu poate recepe, decît ce poate pricepe şi nu poate pricepe decît la ce ar fi putut el ajunge şi pe calea unei judecăţi de sine stătătoare. Recepţiunea e în adevăr numai un proces mai răpede a propriei produceri spirituale ; deosebirea între producţiune şi recepţiune e în adevăr numai aceea că cea dintîi e o producţiune influenţată sau accelerată, cea de a doua — una de sine stătătoare.
Aş dori să fi izbutit a produce în onorab. cetitori prin aceste obiecţiuni ale mele numai o impresiune concretă şi permanentă : că nefiind maghiarii receptivi faţă cu spiritul european, ei nu au putut produce nimic de valoare generală ; cultura, cîtă o au, e de caracter exclusiv •— naţional. (Ceea ce rezultă totdeodată şi din naţionalismul lor extravagant.)
Nu va fi de prisos de a arunca în acest loc o privire scurtă asupra procesului formaţiunii şi dezvoltării numerice a naţiunii maghiare. Diferitele elemente care s-au contopit în această naţiune în viaţa ei europeană au conlucrat foarte mult la formarea spiritului general, iară mai cu seamă la dezvoltarea spirituală a maghiarilor. Ne pare rău că nu se poate face în acest loc o critică mai detailată : eu mă voi răstrînge la indegetarea liniamente-lor fundamentale a acestui proces — întrucît îmi va fi prin putinţă.
E de crezut cum că, deja în Dontumogheria, naţiunea maghiară era un complex al mai multor fracţiuni schitice. Numărul lor se urca cam la un milion (V. Horvâth M., Magyarok tortenete1).
în călătoria lor cătră Ungaria de azi s-a alipit la Kiev de aceşti maghiari o fracţiune a cumanilor. Numă-nul acestora nu se poate constata decît aproximativ. Con-chizînd din numărul conducătorilor cumani 2, ei au putut fi cu cazari şi paloţi cam la 3^-400 000. Rămăşiţele aces-
1	Istoria ungurilor (magh.).
2	Au fast şapte : Ede, Edomer, Ete, Bonger, Acsâd, B6jta şi Ketel (n. a.).
50
tora sunt şi azi în Ungaria şi .se deosebesc mult-puţin de ceilalţi maghiari.
Pînă la finele secolului al X-lea au rămas maghiarii din elemente curate schitice, cum au fost sosit în Unga-ria. Lăţindu-se creştinismul a început a intra diferite elemente străine, iară mai cu samă germani şi italieni în ţară. Regii Ungariei erau cea mai mare parte de creştere străină ; Curtea lor consta parte dintr-un număr mic de indigeni.
Aşa a fost în cei dîntîi secoli a domnirei regilor din familia Arpadiană. Cea mai mare parte a aristocraţiei maghiare de azi îşi are originea de pe acest timp.
Străinii veniţi la Curtea regelui (Ritterii şi Chevalie-rii) aduceau cu dînşii pe servii şi ostaşii lor (Knappe i> Lanzknecht 2), deja sub domnirea lui Ştefan vedem cum că regele bate pe cîţiva răsculători prin trupe germane. De aici înainte erau apoi mai totdeauna două armate în ţară : armata regelui, compusă din străini, şi armata magnaţilor, înrolată în ţară. Soldaţii regelui nu numai că căpătară mai tîrziu dreptul de indigenat, ci formară încă şi o clasă privilegiată. Aceştia apoi formau o parte însărcinată a nobilimei de jos, care în secolii din urmă joacă un rol atît de însemnat.
Cu ocaziunea prăzii tatarilor s-a împuţinat foarte lo-cuitorimea maghiară din Ungaria (şi tocmai cea maghiară pentru că ea locuia pe şes expus imediat năvălirii). Bela
IV	colonizează apoi pretutindenea străini şi mai cu samă saxoni din Germania. Tot pe vremea aceea intră şi un mare număr de cumani în Ungaria şi se aşează pe terenul privilegiat al Cumaniei (Kis-Kunsâg şi Nagy-Kunsăg3).
Precum au crescut domnirea elementelor străine, aşa a crescut şi numărul străinilor intraţi în Ungaria. Sub regii din familia Anjou şi Iagello, iară mai cu samă sub împărăţia din dinastia Habsburg îi vedem pe maghiari protestînd neîntrerupt contra străinelor trupe şi funcţionarilor străini.
1	Scutier (germ.).
2	Lăncier (germ.).
3	Cumania Mică .şi Cumania Mare (magh.).
51
Regii nu au putut însă ceda : ei au trebuit să aibă elementele lor străine în ţară, prin care să poată domni.
Aş putea zice că istoria s-a răzbunat oarecum contra acestei năzuinţe de domnire : străinii, care au intrat în ţară spre a domni peste maghiari, se luptă azi pentru domni rea maghiarilor. Acest efect a rezultat din natura constitUţiunii maghiare, a făcut fără putinţă omului singuratic orice mişcare mai liberă în clasele sociale — afară dacă aceste a fost maghiare. Intrînd cineva în clasele privilegiate ale Ungariei a devenit cel puţin de nume maghiar. Aşa am perdut noi românii, au perdut slavii şi celelalte naţiuni nemaghiare cea mai mare parte a nobilimei lor. Nenobilii puteau fi orice : nobilii numai „magyar nemeş"1.
Aceasta a ţinuţ pînă la cele din urmă decenii ale secolului al XVIII-lea.
Din absolutismul lui Iosif II şi Francisc I a rezultat o germanizare definitivă a inteligenţei din Ungaria. La începutul secolului al XlX-lea, foarte' puţini aristocraţi vorbeau limba ungară ; în oficiile Ungariei domnea parte limba latină, parte cea germană : cine vorbea limba maghiară trecea de magyar betjâr, de „hoţ unguresc“, de „om 'prost“. Naţiunea maghiară era ameninţată cu peire prin peirea inteligenţei sale. Reacţiunea maghiarilor contra lui Iosif II a fost de caracter curat politic ; tocmai aşa şi aceea care o vedem la începutul domnirei lui Francisc L
O	reacţiune socială nu se începe, cel puţin una generală, decît cam pe la 1820—30.
Deja pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea vedem cîteyş mişcări sociale neînsemnate. Partea cugetătoare a naţiunii, cîţiva poeţi slabi, începu a vorbi despre nişte lucruri care se făcea a nu le pricepe nimenea. Ele rămîn nebăgate-n samă. Cu cîteva decenii mai tîrziu ies alţi oameni înaintea unui public mai mare ; Kazinczy făcu cuţn făcu o literatură maghiară ; şi se găsesc oameni care îi asbulta cu plăcere, ba chiar şi de aceia care îi urmează.
Pe la anii 1820—-1826 se începe o mişcare socială prin iniţiativa mai multor poeţi, literaţi etc., în fruntea căreia
1	Nobil ungur {magh.).
52
se puse ubuI din cel mai mari* oameni ai timpului său „maghiarul cel mai mare44 (a leg nagyobb magyar), contele Francisc Szechenyi.
„Maghiarul nu a fost, ci va fi44, zice Szechenyi maghiarilor, şi naţiunea crede în el de atunci şi pînă azi ca într-un profet.
Conştiinţa naţională se deşteaptă în maghiarii deznaţionalizaţi cu o răpejune extraordinară. In vro cîţiva ani nu era altă limbă între ei decît cea maghiară, nu alte vestminte pe timpurile lor decît attila1 şi bekecs 2. Acela era om rău care îmbla fără pinteni, fără focos şi fără pană lungă la pălărie. E de prisos de-a atinge că acest val al mişcării spirituale răpi şi clasele culte ale străinilor în undele'maghiarismului. într-asta nu a constat însă naţionalismul maghiar. înţeleptul Szechenyi privea cu des-perare la numărul mic al naţiunii sale.
In această desperare striga el naţiunei sale : „Noi nu putem fi ce trebuie să fim, decît de vom fi toţi maghiari cîţi suntem în Ungaria.44 Naţiunea îl ascultă şi de atuncea pînă azi aceste cuvinte a marelui maghiar răsună ca un ecou etern în viaţa publică a poporului lor, de atunci pînă azi ele sunt supremul principiu de stat al maghiarilor*
Se dezvolta o sistemă de maghiarizare, cea mai perfectă din creaţiunile spiritului lor. Purcezînd din principiul cum că, „fiind în Ungaria numai cultura maghiară, vor fi toţi maghiari cîţi vor fi culţi44, ei au luat şcoalele de la cele mai de jos pînă la cele mai de sus în mînele lor şi au făcut prin introducerea limbei maghiare din influenţele de învăţămînt institute de maghiarizare.
Să întrebăm viaţa şi ea ni va arăta fructele acestei sisteme.
în şcoalele populare această sistemă nu a putut avea nici un rezultat — afară de acela că poporul a fost condamnat să meargă la şcoală fără să poată învăţa ceva. E o absurditate de a crede cum că ţăranul român, slovac, german ori sîrb va face fraţilor maghiari plăcerea de a învăţa limbă maghiară în şcoală, cînd el poate ara, semăna, şi secera şi cu limba sa proprie, fără a şti un cu-
1	Haină scurtă purtată de cavaleri (dolman) (magii.)
2	Scurteică (magh.).
33
vînt cel puţin din limba îngerilor. Pe lîngă tot respectul care l-ar avea dară nemaghiarii faţă cu maghiarii,* au cugetat ca să lase treaba limbei maghiare să stea locului. E natural cum că maghiarii văd azi că n-au alta de făcut decît de a accepta renaşterea altor popoare, care să nu fie supuse legilor dezvoltării sociale. Ei bine ! vom vedea.
Cu totul alta e poziţiunea acestei sisteme faţă cu clasele mai de sus ale societăţii. Atunci cînd opiniunea publică, cînd legea zice : „Tu nu eşti om cult, dacă nu eşti maghiar, tu nu poţi fi nici cancelist, dacă nu ştii limba maghiară !“, institutele maghiarizătoare nu mai sunt de lipsă ; e deja în interesul omului singular ca să înveţe limba maghiară. Aici maghiarizarea apare ca faptă filantropică, şi maghiarizarea institutelor de creştere ca o trebuinţă publică. Cum vorbea Gazeta Transilvaniei despre maghiarizarea institutelor ? Ce zicea d-nul Bariţu cu 40 de âni înainte ? Care sunt rezultatele sistemei în acest punct ? Eu le voi cita pe scurt.
Toate cuvintele sunt azi maghiarizate, jidanii botezaţi trec de maghiari ; din 2,5 milioane slovaci catolici şi luterani nu sunt 2,5 mii, care vorbesc ceva numai limba maghiară şi nu s>-ar numi maghiari, nu sunt douăzeci de bărbaţi, care să reprezinte cauza naţiunii lor în viaţa publică ; din 1,5 milion germani nu este unul în Parlamentul Ungariei şi nu este unul la plug, de la care să scapi cu capul nespart dacă-1 vei numi „german“ f românii şi sîrbii, care .nu s-au putut maghiariza din cauza religiunii şi a conştiinţei naţionale mai deşteptate, sunt azi corupţi'în originalitatea lor naţională prin cultura cîş-tigată la institutele maghiare 1. Asta e tot ; şi asta e destul. Naţiunile nemaghiare (afară de români şi sîrbi) şi toate veniturile nu sunt decît un capital, din care naţiunea maghiară capătă procentul în oameni culţi. Germanii, populaţiunea cea mai cultă şi mai avută a Ungariei, nu-şi dau copiii la şcoală, decît spre a face maghiari din ei. Slovacii numai atunci sufer să-i numeşti slovaci, dacă nu ştiu nici o iotă din limba Arpazilor. Ceilalţi nici nu merită vorba. Să ştim numai una şi vom şti destul : Mi-nisteriul de Interne al Ungariei are o secţiune, care nu
1 V. Note, p. 710—711.
54
se ocupă de alta decît de maghiarizarea numelor. Vom întîlni oameni care nu sunt în stare de a-şi pronunţa numele fabricat de cutare jurat cer cula, de cutare poet zelos ori diplomat focoşat (cu pană de cocoş la pălărie).
Aceste tărîţe cernute din făina Europei [...] sunt apoi elementul civilizator în Ungaria, constituiesc inteligenţa naltă a naţiunii maghiare. Ei recep cultura europeană, o falsifică regulat după un calup echivoc prin natura lui şi o predică apoi de pe catedrele gimnaziilor, academiilor şi universităţilor din Ungaria, conduşi de cel mai extravagant zel al maghiarizării. In aceste prelegeri se dezvoltă în genere nişte antiteze foarte ciudate. Pe de o parte aceşti oameni mari predică maghiarizarea absolută, pe de altă tot d-nealor pronunţă cît se poate de mizerabil limba ce pretind a fi a zeilor. Eu, cît am umblat la institutele, maghiare, nu ţin minte să fi avut mai mult decît doi profesori care pronunţau bine limba maghiară. (Am umblat la trei gimnazii şi o universitate.) îi vedem apoi pe aceşti oameni mari figurînd pretutindene în viaţa publică : în Parlament şi în oficii ; numai acolo nu, unde veniturile-s mici şi chemarea grea.
★
După această. fixare generală a nivelului pe care stă cultura maghiară de azi, să aruncăm o privire peste dezvoltarea ei de la începutul vieţii europene a maghiarilor pînă azi.
Trei faze diferite, domnire'a a trei idei generale vom observa în viaţa întreagă a naţiunii maghiare : suvenirile asiatice în cei dîntîi patru secoli a vieţii lor europene ; creştinismul în secolii ce urmară acelora ; naţionalismul în secolul al XlX-lea.
Pe lîngă aceste trei momente voi năzui de a grupa acele puţine cîte le pot zice cu această ocaziune despre cursul dezvoltării maghiarilor.
E foarte greu de-a zice ceva pozitiv şi suficient despre starea spirituală a maghiarilor din secolul al X-lea. Cît se ştie din puţinele date istorice, am indegetat deja mai sus. Aici mă voi restrînge la enumerarea acelor raporturi sociale care se ţin mai cu samă de cultură.
55
Cum ştim, maghiarii erau un popor nomad, încă îr* secolii XI şi XII să găsesc foarte mulţi cari nu voiau a se boteza şi a locui stabil. O dovadă nerăsturnabilă despre starea lor e şi aceea cum că regele Bela I moare în anul 1036 sub ruinele salei tronului.
Religiunea păgînă a maghiarilor a fost o sectă din Zoroastru. Zeul lor cel bun era „Iezden“ şi faţă cu acesta ^Nebunul „Armânoy“ (pers. Ariman). Aveau, afară de aceia, ca toate popoarele războinice, un zeu naţional, pre ^,zeul războaielor“ : „Hadür“. (Had — oaste, ür —domn — Herr der Heerscharen1). E de prisos de-a atinge cum că jertfele lor (de cai albi mai cu samă) se dedeau zeilor pe coline şi mai cu samă în zori la răsăritul soarelui. (Şi soarele îl divinizau, întocmai ca şi focul.) Funcţiunile religioase erau în mîna lui „Tâltos“, care aveau la ei o po-'ziţiune cu totul analogă cu a magilor persani ; ei erau deodată judecători, auguri şi consiliari. La maghiari n-a fost poligamie ; din contra ei îşi respectau soţiile, cumpărate cu. bani. „Feleseg“ — „jumătate“ (aşa-şi numeşte maghiarul soţia) dovedeşte cum că la maghiari de mult aveau muierea şi bărbatul drepturi egale (încît poate fi la ei vorba de drept).
în viaţa lor privată, ei n-au putut fi decît foarte simpli. Acoperişul locuinţei lor era cerul lui Dumnezeu, îmbrăcămintea, peile de vită (pentru cei mai de frunte — de fiară), şi nutrimentul — aceea ce produce natura fără o lucrare mai însemnată a omului, adecă : lapte, carne, peşti şi niscai poame pădureţe.
Nu se poate constata, e însă de crezut cum că maghiarii aveau pe acest timp oareşicare mod de scriere numit Ekivâs (scriere de crestături, răbuş). Această primitivă formă de scriere convine cu totul cu studiul natural al maghiarilor de pe atunci.
Cercul ideilor acestei naţiuni nomade a fost foarte îngust, ceea ce se poate vedea din mulţimea cuvintelor străine şi numărul mic de cuvinte asiatice din limba maghiară de azi. Duri au trebuit să fie aceşti oameni, tocmai
1	Zeul, stăpînul trupelor (germ.).
56
pe cit şi liberi, fiindcă nu există în limba lor nici cuvîntul „dur46, nici „fin“, nici „liber“ i.
Aceasta a fost starea maghiarilor nainte de-a fi creştinaţi E de crezut cum că religiunea a reformat răpede viaţa maghiară ; această reformă n-a pătruns însă pîn-în adîncul spiritului naţional : în viaţa lor vedem pînă şi azi încă forme asiatice.
Sub regii din familia Arpadiană vedem mai mulţi clericali din Ungaria stînd la nivelul culturei europene. Aceştia nu au fost însă nicidecum expresiunea spiritului naţional : ei erau cea mai mare parte străini aduşi de regi în ţară sau de nu, următorii acestora.
Mai este un tărîm pe care aflăm urmele spiritului maghiar din această epocă. Deja hunii aveau datina de-a ţinea ospeţe mari după fiecare luptă 2. La aceste petreceri cîntau apoi poeţii poporali (dacă-i putem numi aşa) despre faptele eroilor zilei. Aceste cîntări s-au păstrat pînă pe acest timp în memoria poporului, iară datina cîntăreţilor s-a dezvoltat într-o direcţiune foarte frumoasă. La curţile regilor şi magnaţilor vedem pretutindenea cîte un „fine-kes diidk3 care cîntă mai bine ori mai rău. Azi are literatura maghiară un număr mare din rămăşiţele acestei poezii primitive : ele sunt cea mai mare parte de caracter liric — foarte puţine epice. Caracterul naiv, formele simple şi marca originală ale acestor rămăşiţe lasă totdeauna în cetitor o impresiune plăcută.
Pe alt tărîm n-a fost activ spiritul maghiar. Un monument de mare însemnătate etimologică mai are de a fi pomenit, ca cea mai veche scriptură. Aceasta e o vorbire funebră cam de pe timpul lui Ştefan I (Secolul XI 4) pentru noi nu are această vorbire nici o însemnătate, fiindcă nu e concepţiune originală.
1	Noţiunea libertăţii e negativă. Numai acela ştie ce-i libertatea oare cunoaşte nelibertatea (n. a.).
2	Scriitorii romani şi goţi ne vorbesc despre aceste ospeţe (vezi Niebelungen) (n. a.)*
Cîntăreţ, cîntăreţ de biserică (magh.).
4	„Latiatuk filejm zumtukhel mik vogmuk /“ astăzi : „Ldtjâtok feleim mik vagyunk !“ (n. a.) — Vedeţi, oameni buni, ce sîntem noi ! (magh.).
57
Cam pe la începutul secolului al XV-lea cade poezia maghiară. Pretutindenea vedem o amestecare a ideilor profane şi religioase. Ridicîndu-se sub domnirea regilor din Casa Anjou, iară mai cu samă sub Matei I, cultura în Ungaria, vedem dezvoltîndu-se în locul poeziei căzute în extremităţi o proză frumoasă, care ajunge în arhiepiscopul Pâzmân (clasicul timpului său) la dezvoltarea definitivă. Caracterul acestei proze era religios — filozofic. (Traduceri din Sînta Scriptură şi puţine originale.)
Cultura era pe acest timp centrală : foarte puţine institute de creştere în ţară şi foarte puţini crescuţi în străinătate. Puţinele oficii din ţară erau ocupate parte de străini, parte de indigeni, care nu ştiau nici ceti. Cultură -puţină era la cler. Cultura era pravila, iată şi tocmai prin asta mărginită.
Afară de aceasta s-au produs foarte mult în Ungaria în limba latină — de nişte străini din Bologna, Paris şi Cracovia, acestea nu sunt însă productele spiritului maghiar. Unor asemenea li se poate atribui avîntul spiritual de pe timpul regelui Matei şi s-ar fi putut atribui cultura, ce ar fi urmat după aceasta, de n(u ar fi decăzut Ungaria după moartea lui Matei. (Matei voia să înfiinţeze
o	universitate în Buda şi avea o bibliotecă de Curte, în care erau mai mult de 40 000 volume — azi cea mai mare parte în Anglia şi Constantinopoli.)
Pe timpul războaielor turceşti a fost în Ungaria ce a fost pretutindenea : religiunea şi turcii au fost ideile conducătoare pentru doi secoli întregi. Dacă se ivea ici-colea cîte un fenomen pe orizontul spiritual, acesta era efemer şi-şi perdea însemnătatea în turburarea generală.
Sub domnia împărătesei Maria Tereza, Ungaria veni în mai de-aproape atingere cu Germania vecină. Colonizările multe, legăturile strînse ale maghiarilor magnaţi cu Curtea şi favorul de care se bucura nobilimea maghiară din partea împărătesei erau cei mai puternici factori pentru a ridica cultura în Ungaria. Acesta e timpul în care se naţionaliza cultura în Ungaria, dacă pot numi aşa despărţirea ei de biserică.
In această fază a dezvoltării se găsea Ungaria, cînd Iosif II voi a introduce principiile sale mari cu care fără a recunoaşte privilegii, ci numai drepturi pentru toţi, dădu
58
/
de cea mai mare rezistenţă în naţiunea maghiară, Opo-ziţiunea maghiară a izbutit a sili pe nobilul domnitor de a nimici nainte de moartea sa cea mai mare parte a insti-tuţîunilor salutare ce introdusese.
Am văzut mai sus, cum s-a dezvoltat din această reacţiune politică una socială.
Puţina cultură, care era în Ungaria, era curat germană şi ameninţa naţiunea maghiară cu asimilare. Nu e de negat cum că o asemenea credinţă este foarte problematică, naţiunea maghiară ar fi fost însă — de nu mai mult — împiedicată în dezvoltare prin influenţele germane, dacă voim a recunoaşte cum că o dezvoltare trebuie să fie naţională 1. Conştiinţa naţională se deşteaptă in maghiari şi creează un timp care merită a fi numit de scriitorii maghiari „mare“ (Nagy idok, nagy emberek — timpuri mari şi oameni mari).
Fără multă înţelepciune, conducătorii mişcării naţionale a maghiarilor au putut pricepe ceea ce noi românii nici pînă azi se pare că nu putem înţelege îndestul : cum că spre a se dezvolta o naţiune trebuie ca toate clasele ei sociale să rămînă într-o armonie spirituală şi că asta nu se poate decît lăsînd cultura să iasă oarecum din spiritul naţional al claselor de jos. In aceasta însă merseră ca totdeauna şi ca-n toată calea, pînă la extremitate : toată inteligenta se făcu „betyâr2; chiar încarnata lor aristocraţie începu a lua uzurile, îmbrăcămintea şi modul de viaţă a ţăranilor. De care logică adîncă fu conclus acest zel cred că o pricepe oricare dintre noi azi bine decum au priceput-o maghiarii pe atunci. Ei erau conduşi de un zel orb, al cărui reflex fidel îl vedem în toate productele spirituale ale maghiarilor din această epocă. Odele lui Berzsenyi, poezia lui Vorosmarty, lira lui Petofi sunt cele mai marcante expresiuni a unui naţionalism extravagant, care ignorează tot, afară de sine.
El bine!... maghiarii propăşiră însă în acest mod. Se înţelege că cultura care rezultă din acest zel nu putu fi
1	Individul rezultă din sine. Au nu suntem noi împedecaţi în dezvoltare prin influenţele maghiarismului ? Maghiarii singuratici s-au putut dezvolta prin influenţe germane, nu însă naţiunea maghiară (n. a.).
2	Haiduc (magh.).
59
decît de caracter exclusiv naţional. Se formară pretutin-denea societăţi literare. Revay şi Kazinczy creează pe baza unui document (vorbirea funebrală de care a fost mai sus vorba), aflat în biblioteca Curţii, o limbă maghiară ; în cîţiva ani nu se mai recunoscu naţiunea pe sine însăşi. Un număr bunicel de poeţi creară o literatură beletristică naţională : şi se încearcă, în fine, cîţiva de-a face şi ştiinţe maghiare (însă fără succes).
In acest stadiu e naţionalismul maghiar cînd intră în 1825 în Dietă : chiar între magnaţii maghiari sînt unii, care încep a pretinde de aici-nainte drepturi comune în loc de privilegiuri. Naţionalitatea, limba şi prin acestea elementul maghiar vine la domnire nu numai în viaţa publică, ci şi în cea privată a Ungariei. Nu numai în Dietă, în oficiu şi în scoale, domneşte de aici nainte limba maghiară, ci şi în familiile românilor, slovacilor, sîrbi-lor şi germanilor, acelora care voiesc a trece de oameni culţi.
Pentru literatura maghiară timpul acesta a fost epoca clasicismului (dacă convenim a numi clasicism culmea la care a ajuns dezvoltarea literară la un popor). Beletristica a ajuns pînă [la] 1848 la culmea dezvoltării sale. (Scriitorii mai noi ai lor sunt epigoni.) Toate virtuţile şi viciile timpului în care, şi naţiunii de care e produsă această literatură sunt fidel exprese în ea. Tocmai din astă cauză ea nici nu e frumoasă decît pentru acela care cunoaşte pe aceşti maghiari asiaţi, cu toate afectele lor viforoase, acela care nu-i cunoaşte trece fără a le atinge pe lîngă cele mai frumoase momente estetice. Aceea ce vom afla în literatura maghiară e de caracter exclusiv-naţional : forme, simţiri şi idei generale nu vom găsi în ea. Tot acea bizarerie, care o vedem în individualitatea maghiară o vom afla şi în lirica originală a lui Petofi, în dramele şi epopeile parte nereuşite ale lui Vorosmarty, în odele lui Berzsenyi şi le vom afla îh comediile lui Kisfaludy. Tocmai pentru că aceşti oameni au expres aşa de fidel timpul lor, cred eu a-i putea numi cu tot dreptul „clasicii maghiari“.
Cînd vorbim despre această mişcare spirituală, ne ocupăm de cultura modernă a maghiarilor. Pînă lă anul 1848 au cugetat maghiarii; de la 1848 încoace lasă pe
60
alţii să cugete pentru ei — şi ei lucră, lucră din toate puterile : De voim dară a cunoaşte maghiarii de azi, trebuie sâ-i studiem în această mişcare a lor.
Atunci cînd poetul ori filosoful, cînd omul cugetător nu cugetă conform timpului său, cînd nu e expresiunea fidelă a acestuia, el nu place; el e poet şi filosof pentru sine, el cugetă pentru sine şi nu pentru naţiunea sa. Individul nu are nici o însămnătate, dacă se reprezintă pe sine singur; atunci cînd reprezintă pe mulţi, atunci îl numim „mare“, fiindcă-i în adevăr mare. Vorosmarty, Berzsenyi, Kisfaludy, Petofi ş.c.l. au plăcut naţiunii maghiare, şi aceasta e dovadă că aceşti oameni nu au cugetat numai pentru sine, ci pentru toţi, sau cel' puţin pentru mulţi. Ei plac şi azi : cei de azi cugetă tot cum au cugetat ei. De cunoaştem pe aceşti oameni, de ştim ce au cugetat ei, cunoaştem şi ştim ce voiţn a şti şi cunoaşte.
în acest loc nu se poate vorbi despre aceea „ce au cugetat“ aceşti reprezentanţi a lucrărei spirituale a maghiarilor ; eu mă voi încerca de a arăta încîtva despre ce şt cum au cugetat ei.
Începutul lucrărei literare a maghiarilor a fost făcut de Revay, Kazinczy şi Fâj. Revay a pus baza gramaticei, Kazinczy a mers în urma lui şi a receput în scrierile sale din toate literaturile europene ; romanele lui Fâj au murit înainte de a se naşte.
Producţiunea originală se-ncepe cu Vor8smarty. El a scris mult, elegant şi serios, la el stă poezia maghiară în culme. Terenul lui Vorosmarty a fost epopeea naţională. Zalăn futăsa1, Cserhalom2 ş.a. sunt producţiuni care la maghiari nu au păreche. O descriere vie, o limbă condensată şi totuşi fluidă, forme originale şi bine colorate, idei şi simţiri nimerite şi, pe lîngă toate acestea, o unitate reuşită — sunt meritele lui Vorosmarty pe acest tărîm. Tot aceste însuşiri le vedem şi în produc-ţiunile de alt gen ale lui Vorosmarty : aici nu sunt însă la locul lor. Dramele lui nu au situaţiuni; odelor le lipseşte subiectivitatea, ele cad adeseori în descrieri epice
1	Fuga iui Zalan (magh.).
2	Numele unei localităţi care este folosit ca titlu al. poemului.
6}
exaltate, şi din producerile sale lirice sunt foarte puţine care s-ar putea măsura cu ale lui Kolcsey ori Petofi. Pentru maghiari, Vorosmarty e un clasic, pentru străini —-un om original, un „separatist“ — operele lui sunt şi azi
o	lectură plăcută. [...]
Pe lîngă Vorosmarty se grupează alţi poeţi, care pe tărîmul lor pot sta la un nivel cu el.
Berzsenyi stă pe un nivel mai nalt în odele sale naţionale decît Vorosmarty în epopee ; Kolcsey a produs puţin, însă mult bun în lira de salon (dacă voim să o numim aşa faţă cu cea poporală a lui Petofi); Kisfaludy (Săndor şi kâroly) au produs mult şi de multe feluri, mai cu samă merită însă să fie amintite comediile sale. Comediile nu sunt apte pentru scenă, dar caracterele originale şi ţesătura simplă le fac şi azi să fie o lectură plăcută. E păcat că au un caracter atît de local, încît nimeni nu le poate pricepe afară de acel care a purtat pinteni, focos şi pană la pălărie.
Vahot, Erdelyi cu ceilalţi „minorum gentiuma au produs mult şi adeseori bine, deşi caracterul e secundar.
Proza a fost puţin cultivată în această epocă. Unul însă merită a fi amintit aci cu tot dreptul. Romanele baronului Josika jsunt în limbă, în forme şi-n dezvoltare, aşa de bune, cît au putut fi pe acel timp. Ele sunt şi azi * cele mai bune în literatura maghiară. Despre „Apafy“ de ex. nu se poate zice mai mult, decît că e bun. Iosik (român de origine) nu a plăcut maghiarilor [...] Opurile lui sunt şi pentru străini o lectură plăcută.
încă un poet, romancier şi filosof au mai avut maghiarii pe acest timp, unul dintre cei mai mari maghiari, care nu a plăcut însă maghiarilor, fiindcă numai în simţirile sale a fost maghiar în cugetare însă european, un al doilea Szechenyi, un demn discipul al acestuia, baronul Eotvos, ministru de Culte, care a murit de curînd. Acest om, care a fost conducătorul sistemei de maghiarizare, care-n viaţa sa nu a fost condus de alta decît de naţionalismul său, nu a plăcut maghiarilor, pentru că, fiind crescut între străini, a cugetat nepreocupat. Doară a fost bine pentru noi, că naţiunea maghiară nu s-a încrezut îndestul în el, tocmai ca-n Szechenyi. Lira lui Eotvos, romanele lui: Karthausi şi A jalu jegyzoje9 sunt
62
singurele opere care putem zice că s-au produs prin ma-maghiari şi pentru cealaltă lume de oameni. Elotvos însă trece la maghiari în opurile sale de un fantast nepriceput.
Aceştia au fost bărbaţi, care aii creat epoca aceasta. Ca o individualizare a acestei mişcări spirituale pot fi amintite, ^Magyar Tudomânyos Akademia“ îşi „Kisfaludy Târsasâg“. Aceste întruniri literare au lucrat {mult şi făcut puţin. Bag sama că asta-i soarta întrunirilor literare !
Cam pe la anul 1840 se începe o nouă direcţiune în literatura maghiară. Literatura de pîn-acuma a reprezentat numai naţiunea maghiară în genere, de aici se începe o direcţiune special poporală, care ajunge în Petofi şi Arany Jânos la dezvoltarea sa definitivă.
Cîteva cuvinte despre acest popor, despre care a cîn-tat Petofi.
In bizareria caracterului maghiar este ceva foarte interesant, ceva ce aş putea zice că surprinde şi place oarecum. Maghiarul e într-adevăr sălbatec (szilaj) în toate formele vieţei sale. Sălbătăcia lui are însă o coloare fantastică. El e tocmai ca focul unui sat aprins în mijlocul nopţii întunecoase : cu cît arde mai turbat, cu atît spec-tacuiul e mai măreţ; cu cît periculul e mai mare, cu atît scena e mai serioasă ; cu cît e maghiarul mai exaltat, cu atîta e o arătare mai remarcabilă. El îşi începe-n genere jocul, cîntareia petrecerea : [...] „Rajta magyar !“ 1 .„Ne hadd magad!“ (Nu te lăsa!). El sparge capetele glumind şi cîntă Iuh ! juh ! cînd e mai supărat „Sirva vigad a magyarC(. „Plîngînd se bucură maghiarul“ sunt cuvintele prin care se caracterizează maghiarul însuşi. Aşa e el şi aşa îl vedem în lira lui Petofi şi în Toldi a lui Arany.
Cînd un nemaghiar trece peste poeziile lirice ale lui Petofi, va afla poate ici-colea idei, multă fantezie, puţină estetică şi doară şi mai puţină morală : pre Petofi nu-1 va admira însă decît acela care va şti şi va fi convins despre aceea că acest om a vorbit în Az drult (Nebunul), în descrierea pustiilor şi în oricare alt op al său pentru patru milioane de oameni. De voim a judeca din
1	Pe el, maghiarule ! (magh.).
63
puntul de vedere al originalităţii, atunci trebuie să con-cedem că rar găsim într-o aşa măsură ca la el1.
La Arany epopeea poporală stă tot pe acest nivel. Satira şi umorul lui Garay sunt originale, romanele lui Vas Gerben sunt o copie fidelă a vieţei poporului maghiar;
E de prisos a observa cum că această direcţiune poporală a fost cel mai puternic mijloc spre formarea spiritului comun a naţiunii maghiare. Prin poezia poporală s-a legat salonul de colibă ; prin ea a învăţat aristocratul a cugeta cum cugetă „betyăr-ul“ de pe pustiile lui Petofi2.
Atîta despre beletristica maghiară. Încercările în /tragedie, dramă şi comedie au rămas fără succes : şi asta e o urmare foarte naturală a direcţiunei unilaterale a spiritului maghiar. Vorosmarty a putut scrie epopee naţională bună ; drama şi tragedia nu se ocupă însă cu maghiari, ci cu oameni.
încercările Academiei Maghiare au avut în ştiinţă foarte puţin succes. La maghiari nu s-a putut dezvolta decît ce-a putut fi naţional. Istoria naţională e singurul ram a ştiinţelor (întrucît e istoria ştiinţă) care a ajuns la un grad mai nalt al dezvoltărei, Horvâth Mihâly merită cu tot dreptul de a fi numit de istoric naţional.
Unde maghiarii au fost ceva în ştiinţă, au căzut ca totdeauna în extremităţi. Ei au cugetat cum că a naţionaliza ştiinţa e a face ca nimene să n-o priceapă decît. ei. Terminii tehnici ai lor sunt o sistemă colosală de nebunii ingenioase. Limba lor [...] ajunge în astă privinţă la culme : omul trebuie să aibă o limbă mecanică, ca să poată suci şi desuci silabele ţesute după placul domnilor
1	Petofi, a fost de origine sîrb ; numele lui a fost Petro vi ci. Tatăl său a fost măcelar în Kunsâg (n. a.).
2	în timpul mai nou nu aflăm decît epigoni în literatura maghiară. Jokay scrie mult, elegant, romanele lui sunt însă fade şi de un colorit palid. Nuvelele lui Kuthy, poeziile lui Toth, Szo-kaly, Pongrâcz ş.c., comediile lui Kover sunt frumoase, nu corespund însă pe deplin pretenţiumilor artei. Singurul Berczik (în comediile: Mama şi A bajusz) merită a fi numit ca scriitoriu (n.a.).
64
/
chemişti i. Cîteva exemple : !Alâzatos szolgâja2 — Koszo-nom3, — Kedves egeszsegere 4, At elemek vegyulekebol eredett a letel 5 ş.a. bi în termini tehnici apoi : Eleny (oxigenul), Honeny (idrogenu), Elenyedett (oxidat), Elaselel-ecsesedesekben [sic!] ş.a.
Scrierile de caracter social ale lui Szechenyi (Hitel, Stadium, Keletnepe) şi ale lui Eotvos (Reform) sunt de însemnătate efemeră. în ele e prea multă fantezie spre a putea fi privite de lucrări serioase şi ştiinţifice. Ei nu au fost oameni de ştiinţă, ci maghiari care tremurau pentru viitorul naţiunii lor.	'
Aici au ajuns maghiarii pînă la anul	1848.	Inter	arma
silent musae. în luptele din 1848—49 poeţii maghiari s-au luptat cu alte arme. Absolutismul care a urmat re-voluţiunii şi opoziţiunea contra acestuia a ocupat na-^ ţiunea maghiară exclusiv pînă la 1860. Aci se începe viaţa de azi a maghiarilor : o luptă în	jurnale	şi	după
aceea una în Parlament. Mu$ae silent.
De* la anul 1848 n-a înaintat naţiunea în cultură. A făcut însă însemnaţi paşi în dezvoltare care era la ’48 centrală, s-a generalizat, :şi azi există în Ungaria o cultură generală.
Din sistema de învăţămînt foarte bună a lor a rezultat aceasta cu uşurinţă.
Să nu perdem nicicînd din vedere cum că principiul maghiarizărei e cel mai suprem în viaţa lor politică şi cum că institutele de învăţămînt sunt pentru ei institute de maghiarizare.
Organizaţiunea institutelor de învăţămînt a fost crea-ţiunea spiritului lui. Szechenyi. în anul 1848 Szechenyi ni se prezintă ca ministru de Comerţ în guvernul maghiar ; * cel mai demn discipol al lui însă, „născutul ministru al Cultelor“ 6, bâVon Eotvos organizează învăţămîn-tul în 1848 (şi în 1867—8) conform principiilor marelui său învăţător.
1	V. Note, p. 711.
2	Slugă preplecată (magh.).
3	Mulţumesc (magh.).
4	Pentru sănătatea dumneavoastră (magh.).
5	Din amestecul elementelor a rezultat viaţa (magh.).
6	Pzuletett cultusminister (n. a.).
65
Am arătat mai sus cum că maghiarizarea şcoalelor populare nu a putut avea succesul intenţionat. A avut însă un succes cultivator pentru poporul maghiar şi pentru acei nemaghiari, care sunt de o religiune cu maghiarii. .Şcoala populară stă la ei bine, învăţătorii sunt calificaţi şi rezultatul e favorabil. în poporul maghiar nu citesc şi scriu mulţi; acei care citesc, însă, citesc bine şi scriu ceva. Ţăranul maghiar cunoaşte istoria naţiunei sale de la Attila pînă la Kossuth, nu numai în sate, ci îşi pe pustie vom vedea în părţile Ungariei locuite de ei scoale* poporale în cea mai bună stare. Aşa putem zice că „Min-den magyar paraszt politikus“ (Tot ţăranul maghiar e un om de politică).
Sub sistema lui Bach aceste scoale nu au perdut din valoare — ba putem zice că absolutismul a fost pentru ele favoritor. Numai una a fost contra voinţei lor. Bach a crescut oameni şi nu maghiari. Şcoalele populare şi-au păstrat sub absolutism caracterul lor naţional; învăţă-mîntul mai înalt a profitat însă foarte mult prin emanciparea institutelor. Maghiarii zic cum că Bach a germanizat. El a făcut din institutele de maghiarizare aceea ce au trebuit ele să fie : institute de învăţămînt. De a introdus Bach limba germană în gimnazii, a făcut-o fiindcă cei ce învăţau erau germani.
Cînd luă Eotvos de a doua oară conducerea învăţă-mîntului Ungariei în mînă, el începu de unde îl lăsase, făcu din învăţămîntul Ungariei, învăţămîntul maghiar. Limba maghiară fu introdusă pretutindene în învăţămînt
—	fără privire la naţionalitatea şcolarilor, la limba care o vorbesc. în Temişoara, Poşoniu etc. se maghiarizară gimnaziile germane. Vedem apoi gimnazii în contingent tul cărora nu sunt mai mult decît 10—12 maghiari, sau care vorbesc limba maghiară, cu prelegeri şi examinări cu totul maghiare.
Aflu de bine de a schiţa mai de-aproape sistema de maghiarizare în aceste gimnazii.
Gimnaziul din Temişoara a fost german. Din cauza asta era foarte frecventat în vremea absolutismului, cînd
66
\
limba oficială era cea germană. Contingentul acestui gimnaziu consta din 40% germani, 20—253/4 sîrbi, 20— 25o/0 români şi 10—20% amestecături, între care puteau fi 5—10% care vorbeau limba maghiară.
în anul 1856 am mers la acest gimnaziu spre a Invăţş limba germană. Afară de literatura germană nu mi-a fost însă permis de a învăţa nimic în limba germană. Profesorii, care într-alt chip vorbeau foarte rău limba maghiară, propuneau în această limbă ; discipulii, care nu cunoşteau limba maghiară decît din geografie, erau siliţi de-a învaţa istoria etc., de a traduce pe Horaţiu ş.a. în această limbă. Ce succes a putut avea această sistemă? Şcolarii au învăţat ceva din limba maghiară şi nimic sau foarte puţin din aceea ce-ar fi trebuit să înveţe. Astfeli conducătorii trebei se văzură siliţi a permite ca cei ce nu ştiu limba maghiară să poată învăţa în gimnaziul inferior unele studii în limba germană. Profesorul propune apoi din aceste studii jumătate de oară în limba maghiară şi cealaltă în limba germană. Asta nu e însă totul. La începutul anului se prezentă profesorul pe catedră cu următoarele cuvinte-n gură : „O ştie fiecare cum că-n dulcea noastră patrie limba de învăţămînt e cea maghiară; naltul guvern a binevoit a concede însă, ca toţi cîţi nu posed încă această limbă etc... Eu voi prefera şi favoriza pe aceia, care vor învăţa în limba maghiară “ Urmează o vorbire însufleţitoare — şi anul s-a început, întreb : Ce vor face copiii ?
Şi rezultatul acestei sisteme ? Eu voi zice puţin şi asta va fi destul. în anul 1867 s-a înfiinţat în Temişoara o societate de lectură sub conducerea profesorului Hem-men (fiul unui ţăran german din comitatul Temişoarei). Influenţele acestui german au izbutit de a face ca din 200 de tineri, dintre care nu erau mai mulţi decît 30 care vorbeau limba maghiară, nu au votat decît vro zece pentru aceea „ca în şedinţele societăţii de lectură să se poată vorbi şi declama şi în limba germană“. De noi românii, sîrbii ş.a. nici o amintire ! Aceşti tineri vor fi apoi în viaţa lor cei mai zeloşi maghiari. Abia aşteaptă ca să poată face din numele „Binder44 — „Bodnâr44 ş.a.m.d.
Aşa e în Temişoara şi asta pretutindenea.
Cu această sistemă nu pot fi gimnaziile maghiare de-cît într-o stare deplorabilă. De luăm apoi în consider a-ţiune calificaţiunea profesorilor, am ajuns unde voim. Cea mai mare parte a gimnaziilor e în mînele clerului, care face apoi din acei oameni, care nu mai sunt buni de nimica, profesori la gimnazii.
Ce pot fi institutele de învăţămînt mai nalte lîngă aceste gimnazii ? Academiile cele multe din Ungaria sunt mai mult un curs practic foarte rău, decît academii, după cum înţelege altă lume acest cuvînt. Chiar Universitatea din Pesta nu merită nici rangul gimnazial. Acolo unde profesorul e silit de a-şi părăsi catedra pe tot semestrul cîte de zece ori din cauză că nu poate prelege de vuiet ; acolo unde omul ce poartă pălărie naltă e ameninţat de-a fi aruncat pe fereastră din al treilea rînd ; acolo unde se sparg capete în coridorul Universităţii ; acolo unde profesorii numai de nume sunt profesori : acolo poate fi orice, numai academie nu.1
Aşa stă învăţămîntul mai nalt din Ungaria şi cauza pentru care stă aşa sunt maghiarii şi maghiarismul.
Oareşicum mai bună e starea celorlalte institute pentru generalizarea culturei. Muzeul naţional, galeriile şi bibliotecele din Pesta sunt de caracter local ; bibliotece particulare, ca şi sociale-literare şi societăţi de lectură sunt în multe, însă nu în toate oraşele Ungariei ; la ţară sunt în puţine locuri asemenea institute.
Teatrul maghiar merită mai cu samă a fi amintit în acest loc mai în special.
„Magyar Nemzeti Szinhăz“ a fost fondat mai nainte de 1848. Deja, de la început, au jucat pe această scenă capacităţii însemnate. Egressy Béni (a mûrit pe scenă în drama Barancavicz Gyôrgy), Lendvay Marczi, Bulyovszky Lilla, Jôkayné (soţia lui Jôkay romancierul), Hollosy Kor-nélia, Priele2 Cornelia — au fost capacităţi care ar fi meritat să joace şi pe altë scene. Tot aşa de bine sunt unele
1	Politehnicul din Buda, Academia de agricultură din M.-Ora-dea şi şcolile reale în genere sunt institute de învăţămînt cari nu s-au putut încă maghiariza (n. a.)*
2	în textul de bază greşit : Pincel.
№
din capacităţile cari joacă azi pe scena pestană. Szerda-helyi în bon-vivant, Teleky şi soţia în dramă şi tragedie, Paulay şi soţia, Lendvay, Szigeti sunt talente, care stau în jocul lor pe un nivel mai nalt decît literatura maghiară. Din această cauză repertoriul acestei scene nici nu e naţional : întreaga literatură europeană e reprezentată în traducere pe jscena din Pesta. Traducerile din franţuzeşte ale lui Szerdahelyi şi Teleki sunt bune. Shakespeare e frumos în ungureşte i. (De-i bine ori ba — nu ştiu.)
Teatrul Naţional din Cluş e o copie a celui din Pesta. Persoanele care joacă rolurile principale pe această scenă trec în Pesta de capacităţi de rînd, oricare promit ceva. Prin aceasta a fixat nivelul la care stă teatrul din Cluş cel puţin relativ.
în provinţe teatrele sunt factorii lăţirei culturii. Toate oraşele mai însemnate ale Ungariei au cîte un teatru şi
o	societate de dramă, comedie îşi operetă mai bună ori mai rea. Ba chiar şi pe la ţară aflăm societăţi vagabunde ' („Vândor szineszek“). Astfel toată Ungaria e o ţesătură de teatre. Pe scenele provinciale elevii ieşiţi din şcoala teatrală din Pesta joacă rolurile principale. Prin toate scenele astea s-a dezvoltat un teatru popular foarte frumos. Comediile şi dramele populare ale lui Szigligeti (Szdkdtt katona, Csikos, Sobri etc.) au virtutea de-o nu fi .de caracter local, deşi sunt populare maghiare.
Muzica, sculptura şi pictura sunt cu totul nedezvoltate la maghiari.
Au ieşit din Ungaria cîţiva virtuoşi în muzică. Liszt, Remenyi ş.a. sunt însă din Ungaria, iară nu maghiari, însăşi muzica maghiară nu s-a dezvoltat pentru că caracterul ei nu e acomodat spre asta. Mosonyi, în csărdâs-urile feale, Furedi (actor ungur pentru scena poporală din Pesta — a murit), în cîntările, sale populare, sunt originali, adecă sălbatici şi viforoşi. Mai mult nimic. Operele naţionale maghiare (Bănk ban şi altele) sunt condamnate de a nu fi jucate pe scena din Pesta.
1	Tocmai aşa există în traducerea maghiară cea mai mare parte a presei beletristice din Europa (n. a.).
69
în sculptură şi pictură nu sunt decît speranţe (Mun-kâcsy, Arady ş.a.).	^
Ar mai rămînea ştiinţele. E o chemare foarte grea de a vorbi de lucruri asupra cărora părerile sunt esenţial diferite şi de a se baza pe argumente care tm sunt recunoscute în genere. în această poziţiune grea sunt eu. Să vorbesc însă adevărul.
Dacă aruncăm o privire generală peste literatura germană, franceză şi engleză, ne va surprinde eterogenitatea dintre productele acestor trei naţiuni. Germanul cugetă adînc şi sistematic, francezul simplu şi clar, englezul practic şi individual. în acest caracter specific constă chemarea şi valoarea unei naţiuni. Atunci cînd naţiunile n-ar avea individualitate, cînd ele ar cugeta egal, societatea nu ar avea lipsă de ele. Cînd toţi oamenii ar cugeta egal, toţi la un loc n-ar cugeta mai mult decît unul. Individul e unilateral, valoarea producţiunii sociale însă consistă în pluralitatea sa.
De produc germanii, francezii şi englezii fiecare pentru sine unilateral, toţi laolaltă rezumă toate laturile şi toate direcţiunile. E o întregire reciprocă. De aceea e mai bine pentru dezvoltarea spiritului ca în loc de 120 milioane francezi, germani ori englezi să existe trei naţiuni între siţie diferite.
Au maghiarii - această facultate specifică şi individuală ori ba ? Şi dacă o au, în ce consistă ea ? O naţiune trebuie să ajungă la gradul culturei, trebuie să producă ceva nou şi numai din această producţiune proprie a sa, din această emanaţiune predestinată a spiritului său, o vom cunoaşte. Maghiarii n-au produs încă ; noi nu-i cunoaştem. Germanii au sistematizat ştiinţa recepută de la francezi; i-au imprimat prin asta sigilul naţionalităţii lor — şi noi ştim că ei sunt capete sistematice. Ce au făcut italienii în ştiinţe ? Ei au cugetat mult şi bine, nu au cugetat însă aşa ca să poată fi deosebiţi în cugetarea lor de alţii. în ştiinţă ei nu ocupă un loc deosebit. Au depus însă italienii sigilul individualităţii lor naţionale în alt ram al dezvoltării spiritului omenesc : în artă se poate ca o naţiune să stea pe un nivel egal cu ei, nu va putea însă produce în genul ei. Tocmai aşa s-a manifes-
70
tat şi spiritul maghiar în alt ram al dezvoltării sociale : maghiarul e menit pentru viaţa publică 1. Starea lui izolată ne va explica foarte uşor direcţiunea aceasta. Să căutăm la maghiari fapte şi le vom afla ; pentru teorie ei nu au avut timp. Szecsenyi, Eötvös, Deâk Szemere Pal, Wesselenyi, Kossuth, Teleki, Andrâssy să ne vorbească mai mult despre acest adevăr.
Natura viforoasă, aroganţa şi antipatia contra spiritului european a maghiarului a concentrat toate puterile naţiunei pe tărîmul politic ; faţă cu ştiinţele, maghiarul e ignorant; pentru el e juratul cercual o persoană mai respectată decît profesorul de la Universitate. Jurnalişti, deputaţi, miniştri şi prefecţi se găsesc la maghiari; profesorii trebuie să-i ceară de la alţii 2.
Şi acum se poate vorbi despre ştiinţă.
Hoffmann, Konek, Pauler (ministru de Culte) Wenzel, Kautz, Taun, Telfy (maghiarizat). Toldy (Schädel)3, Purg-staller, Karvasy (economie politică — maghiarizat), Gre-guss, Ballagi (Bloch, judan botezat). Vâmbery Armin (Orientalist — judan botezat) ş.a.m.d. sunt oamenii care reprezintă ştiinţele în Ungaria. Toţi aceşti oameni vorbesc foarte bine gramatical, dar o pronunţare corectă căutăm în zadar pe catedrele Universităţii din Pesta. Şi gimnaziile ? Cea mai mare parte a profesorilor e slovacă, în atîta încît voind studenţii a-şi copia profesorii, vorbesc cu accent slovac. Eu am umblat la trei gimnazii şi nu ţin minte să fi avut mai mult de doi profesori care pronunţau bine limba frnaghiară.
Ce fac aceşti oameni cu ştiinţa ? E o afacere, cu puţină excepţiune. Dacă spiritul adevărat maghiar s-ar cristaliza pe tărîmul ştiinţelor, poate c-ar fi ceva în cîteva sute de ani — după ce se va dezbrăca maghiarul de asia-ticismul său cel puţin într-atîta, întrucît aceasta stă în contrazicere cu spiritul european.
1	„A magyar. szuletett politikus" — maghiarul e născut pentru viaţa politică — zice proverbul maghiar (n. a.).
2	V. Note, p. 710.
3	A scris istoria literaturei maghiare (n. a.).
Corelativitatea care există întf e cultura şi starea materială a unei naţiuni mă îndeamnă de a face în acest loc cîteva reflecţiuni despre starea materială a naţiunei maghiare.
Aristocraţia ^puternică e puterea naţiunilor ; o clasă ţărănească într-o stare mai mult bună decît rea, o clasă de mijloc (burghezie) încă foarte puţin dezvoltată — aceste sunt în genere momentele despre care se poate vorbi faţă cu starea materială a maghiarilor.
în urma desfiinţării iobagiei (boierescului) din 1848 şi mai cu samă a constituţiunilor liberale din 1860 şi 1866, procesul dezvoltărei materiale în Ungaria merge foarte răpede. Această grăbire nu rezultă însă din cultura poporului maghiar ; cultura lui nu e de natura asta ; progresul răpede al Ungariei rezultă din poziţiunea topografică a ei, şi raportul comercial în care stă cu Europa orientală şi occidentală.
De la 1848 Ungaria n-a progresat decît în producţi-unea materiei' neprelucrate (brute), producţiunea industrială n-a progresat nici într-atîta ca Ungaria să-şi poată îndestula trebuinţele sale ordinare fără de import — cu atîta de puţin pînă la export. Comerţul e de caracter intern, afară de importul şi exportul productelor naturale, mai cu samă a bucatelor, vinului şi puţinelor minerale. Toate acestea se referă la Ungaria, iară nu la naţiunea maghiară.
0	trăsură principală a maghiarului e cum că voieşte a fi în toate original, cum că el se lipeşte de datinele străbunilor săi şi atunci, cînd e convins că ele sunt pernicioase pentru el. [...]
Ocupaţiunea maghiarilor e agricultura. Ţăranul îşi lucrează pămîntul cum s-a lucrat din moşi-strămoşi ! în zadar sunt toate pledările, el rămîne pe lîngă „osz szo-kăs“ l. El lucrează bine ; nu însă aşa de bine; cum s-ar cuveni. Pe lîngă toate acestea [...] pămîntul mănos îi produce şi pentru export.
1	Obicei străbun (magh.).
72
Proprietarii mari sunt o copie a ţăranilor. Cei mai comozi arendează pămîntul la judani; cei mai economi lucrează singuri după datina veche. Maşine agronomice erau cunoscute numai după nume înainte de 1867. în acest an proprietarii mari au fost siliţi din lipsa de lucrători să-şi procure cele mai însămnate maşine.
0	excepţiune fac proprietarii străini şi cei maghiari de creştere străină. Kârolyi, Szapâry, Gyulay şi alţi cîţiva lucrează sistematic.
In timpul mai nou se observă ici, colea în economiile mai mari, o reformă în producerea de vite. Exportul creşte.
Viile se lucrează cu puţina excepţiune a unora din Tokai, Menessi —- Magyarât, într-un mod natural. Exportul şi rafinarea sunt în mînele nemaghiarilor.
Ocupaţiuni speciale 1 nu are nici o parte a ţăranilor maghiari.
Burghezia Ungariei e nemaghiară. Maghiarii înşişi nu au decît o industrie foarte primitivă şi de caracter local : productele ei nu corespund decît trebuinţelor ţărăneşti. Ei au ciubotari, fauri, rotari etc., ramurile mai nalte a meseriei şi industriei, fabricele şi lucrarea cu maşinele sunt exclusiv în mînele germanilor, judanilor şi ale altor străini. în timpul mai nou se formează pretutindeni asociaţii ; dar şi aceste-s numai'după nume maghiare.
în Ungaria există comerţ, el însă nu e maghiar. Comerţul cu străinătatea e în mînele străinilor, cel intern intr-ale germanilor şi judanilor, capitalul e în mînele judanilor 2. Maghiarul priveşte-n genere comerţul de ceva ce nu se potriveşte cu nobleţă fiinţei sale 3.
Ar fi să mai vorbesc despre Magyar Nemzeti Bank*, despre institutele de asigurare şi despre alte întreprinderi de caracter economic-naţional. Să rămînem însă ce
1	Cum au d. ex. românii din Cotul Albei minăria şi producerea vaselor ; slovacii' neguţătoria cu sticlă şi sîrmă (n. a.).
2	Din cauza emancipărei lor (n. a.).
3	Tocmai' ca noi românii, descendenţii marilor romani. Un nume frumos — însă un nume (n. a.).
4	Banca Naţională Maghiară (magh.).
73
suntem ; să nu fim maghiari, ci oameni, să nu identificăm Ungaria cu naţiunea maghiară.
Aceste întreprinderi sunt după nume maghiare ; în realitate însă străine.
Nainte de a încheia îmi mai permit cîteva observări subiective, care voiesc însă să fie modeste.
Naţionalismul ignorant al maghiarilor, tendinţele de maghiarizare şi influinţele sociale pornite de-aici au izbutit de-a identifica naţiunea maghiară cu Ungaria : pînă azi toate aventurile spirituale şi materiale ale Ungariei au fost atribuite, nu numai de maghiari, ci şi de străini, numai naţiunii maghiare. Logica faptelor poate că va coneede-o încă cîtăva vreme ; aceasta însă nu poate ţine mult : istoria nu se contrazice nicicînd. Pînă azi trebuie să-i privim pe maghiari de mai puternici decum sunt ei în adevăr, fiindcă dispun şi de puteri străine. Judanii cu capitalul şi germanii cu comerţul şi industria sunt o parte întregitoare a naţiunii maghiare. Să nu perdem însă nicicînd din vedere cum că capitalul, comerţul şi industria sunt trei lucrări, care nu se conduc de simpatii ori de idei, ci de interese. Lipiţi interesele lor de altă naţiune şi ele se vor lipi de aceasta : maghiarii vor fi ceea ce sunt în adevăr.
Maghiarii nu sunt mari şi puternici (încît credem că sunt) decît pînă ce vor fi priviţi ca atari. [...]
IV.	CONSTITUŢIUNE A MAGHIARA
Aflînd omul numai în viaţa socială adevăratele con-diţiuni pentru dezvoltarea s£ sufletească, noi nu ne-1 putern înfăţişa în gîndirile noastre concrete decît dimpreună cu raporturile sociale, în mijlocul cărora el trăieşte, fiindcă dacă l-am lipsi de aceste raporturi, ele nu ar mai fi aceea ce e într-un timp hotărît ,tocmai prin influenţa lor. Chiar raporturile întîmplătoare au o influenţă atît de mare asupra lucrării omeneşti, încît ele
74
devin un element întregitor al individualităţii : ele de-terminează nu numai direcţiunea în care sufletul e silit să lucreze, ci totodată şi cîtimea puterilor ce au să se consume în această lucrare i. în modul acesta, prin raporturile sociale ale fiecărui om, se hotăresc jnarginele între care el îşi poate desfăşura puterile sale sufleteşti : împrejurările în mijlocul cărora el din întîmplare se află, în constelaţiunea lor, pot favoriza dezvoltarea — dînd sufletului spaţiu spre a se mişca liber, e însă totodată cu putinţă să împedice dezvoltarea prin năduşirea sufletului, silindu-1 a se mişca într-un cerc îngust ori pe un tărîm sec. Şi în această deosebire, fiindcă viaţa socială poate aduce pre< om între raporturi, cari împedecă dezvoltarea lui, zace cel întăi motiv al formelor vieţei sociale : oricare dintre aceste forme are chemarea de a regula raporturile într-un mod, ca fiecare om să-şi poată dezveli întregul conţinut al sufletului său, fără de-a fi mărginit în această lucrare a sa prin voinţa oamenilor, cu care trăieşte împreună. Rezultatul acestei regulări e dreptul în realizarea lui practică.
în cea mai primitivă formă a vieţei sociale, în familie, dreptul apare în forma unei măsuri de oportunitate : dacă copiii nu se pot înţelege între sine, coliziunea dintre voinţele lor se aplanează prin voinţa tatălui, sub influenţa impresiunilor momentane. Această aplanare îşi află garanţia în superioritatea morală şi fizică a bărbatului. Aşa, chiar în cel mai primitiv stadiu al vieţei comune, dreptul are trăsăturile sale elementare : el se varsă din conştiinţa morală a omului sub influenţa impresiunilor din afară şi se manifestează sub scutul putere! fizice. La orice stadiu înalt de a sta omenirea, sub orice forme ce s-ar manifesta ideea de drept, aceste două trăsături sunt temeiul pe care dreptul însuşi se dezvoltă.
1	Ţăranul şi boierul ; ministrul şi concipistul. Se înţelege că trebuie să ţinem samă şi de puterile şi înclinaţiunile subiective. Chiar şi lucrarea curat spirituală a omului depinde de la suprafaţa timpului : în epocele de tranziţiune cele mai bune puteri ale unui popor se consumă în luptele politice (n. a.).
75
La începutul istoriei lor, maghiarii nu sunt departe de stadiile primitive : trebuinţele lor sunt mărginite, conştiinţa comună se restrînge la marginele familiilor naturale, atingerea dintre oamenii singuratici e numai întâmplătoare, şi, în urma acestora, raporturile lor sociale trebuiau să fie foarte simple. Nefiind încă continuitate în raporturile lor de aceeaşi măsură, dreptul nu putu să capete un caracter permanent, ci a trebuit să rămînă oportun. Dacă apoi, în aceste împrejurări simple, totuşi se isca din cînd în cînd cîte un conflict spre a cărui aplanare autoritatea părintească nu era destul de puternică, voinţa tatălui se ridica la valoarea ei originală prin con-simţul mutual ori pronunţat al membrilor familiei. Aceste manifestaţiuni de voinţă comună, sa înţelege, nu erau decît sporadice ; ele aveau loc numai în cazuri date şi sub influenţa aceloraşi impresiuni.
Încît pentru coliziunile dintre deosebitele familii ori grupe, ele îşi aflau aplanarea, naturalminte, numai pe calea luptelor : o convenţiune între două grupe deosebite ar presupune un stadiu mei dezvoltat în cugetare.
O	asemene convenţiune numai atunci ar fi fost cu putinţă, dacă mai multe grupe, asimilîndu-se, prin o atingere mai îndelungată, au început a trăi totodată şi o viaţă comună.
Corespunzînd formele vieţei sociale (statul, familia), chemării or prin asigurarea libertăţii individuale a omului a ceea ce el afară de viaţa socială nici nu ar fi putut perde, delăturează numai relele ce din viaţa socială ar fi putut să se nască : necesitatea a însăşi vieţei sociale rămîne dară pe deplin nemotivată, ea trebuie să aibă
o	chemare deosebită. Această chemare o aflăm în inconvenientul pregnant dintre voinţa subiectivă şi cea faptică a omului. în urma mărginirii sale fizice, omul, voind a manifesta lucrarea sa sufletească, pretutindenea dă de pedece, peste care nu poate trece. Aceste pedece sunt apoi adeseori numai pentru puterile omului singuratec, prea mari : dacă, conduşi de un interes comun, mai mulţi oameni îşi vor îndrepta puterile asupra lor, ele se pot de-lătura. Şi în această putinţă zace motivul suprem al vieţei sociale : ea are chemarea de a da omului acele con-
76
diţiuni de dezvoltare, care el singur, afară de societate, mi le-ar fi putut avea i.
Temeiul tuţuror intereselor e instinctul de conservare, acea trăsătură nobilă în firea omenească, care e comună în toate fiinţele vieţuitoare. Intr-astă privinţă omul e egal cu toate dobitoacele : doi cîni se bat între ei şi, venind apoi lupul, fac cauză comună contra lui ; caii se grămădesc auzind urletul şi oile s-adună lîngă stînă ; cînd ard pădurile Americei, tigrul leapădă prada din gheare şi face cauză comună cu mielul înspăimîntat; periculul comun face hienele blînde şi înfuriază mieii. A trecut pericolul : cînii se muşcă pentru un os ; caii pasc pe întrecute şi tigrul îşi urmează obiceiul vechi. Aşa e asta la fiare, aşa la dobitoace, aşa ,şi la om ; dacă omul e singur bîntuit, el are interes privat, singuratic ; dacă însă bîntuiala e comună, şi interesul e comun. Deosebirea e numai una : trebuinţele omului sunt atît de multe, încît el nici cînd nu le poate îndestula fără ajutorul celorlalţi oameni şi numai această continuitate a luptei noastre face cu putinţă ca viaţa socială să fie permanentă. Să nu ne mîndrim, noi oamenii ! trăim din spatele celorlalţi; îndată ce am fi convinşi cum că ne va merge bine fără ajutorul altora, cel mai bun ar părăsi mai întăi societatea şi cel mai rău ar rămînea numai spre a putea exploata mai bine foloasele poziţiunei sale.
în secolul al VUI-lea, înmulţindu-se popoarele din-prejurul maghiarilor, nu aflau destulă iarbă pe păşunele lor şi din această cauză începură a se îmbulzi din toate părţile asupra grupelor maghiare ce trăiau lîngă olaltă. Maghiarii fură siliţi în mod mecanic a se consolida. Că această consolidare a fost neconştiută, nici nu încape îndoială : instinctul de susţinere i-$r fi unit chiar şi contra voinţei lor. în reacţiunea lor comună, puterile mai deosebite, voinicii mai bravi şi mai curagioşi, se aleseră apoi de sine din masa celorlalţi şi se puseră în frunte ca
1 Părerea că aceasta ar fi chemarea tatălui, mi se pare rătăcită : ea nu poate rezulta decît în lipsa distingerei corecte, din identificarea statului cu însăşi viaţa socială. Nu e oare cu putinţă ca oameni din diferite staturi să aibă interese comune ? Statul, numai fiind totodată şi societate, contribuieşte la chemarea societăţii (n. a.).
v
conducători. Ar fi o naivitate adevărată maghiară, dacă ne-ar veni a crede că Almos şi consorţii săi au fost aleşi prin sufragiu universal!
Această nouă fază din viaţa maghiarilor a fost începutul procesului prin care se formă din diferitele grupe un popor. Continuitatea luptelor a produs conştiinţa le-găturei comune în membrii singuratici a diferitelor familii, iară marginile familiilor naturale dispărură pe încetul în urma atingerei' neîntrerupte. într-aceste împrejurări, şi dreptul a trebuit să părăsească, pe neştiute, familia şi să ocupe un loc mai înalt în viaţa socială. Raporturile erau mai complicate, conflictele mai dese : trebuia ca dreptul să vină numaidecît a fi o regulare conştiută a raporturilor, trebuia ca continuitatea raporturilor şi conflictelor de aceeaşi pătură să dea şi dreptului un caracter permanent, ca modul aplanării conflictelor analoge să devină o datină, o parte comună a gîndirei indivizilor din popor.
La toate popoarele, dreptul, după ce el a ieşit din familie, se aşază sub scutul simţului religios. Venind omul la conştiinţa dreptului, el îi dă o origine dumnezeiască şi-l cearcă numai la acele persoane, pe care le crede a fi într-o legătură misterioasă cu zeirea. Aşa şi la maghiari, în secolul IX şi X, toate conflictele se aplanau prin tăltos-i1 : ei erau atît izvorul cît şi puterea executivă a dreptului. Sfinţenia, cu care-i înzestra poporul, era destulă garanţie pentru validitatea voinţei lor.
Din interesele comune, maghiarii nu cunoşteau decît pre acela pe care-1 susţineau în luptele lor. Aşa conducătorii, în timp de pace, nu au fost deosebiţi de ceilalţi consorţi ai lor numai continuitatea luptelor a putut să-i facă permanenţi în poziţiunea lor. Deja din simplicitatea vieţei rezultă cum că aceşti oameni tot au trebuit să fie egali, fiindcă nici unul nu a avut vreun motiv spre a mărgini libertatea celuilalt. Pe lîngă toată răutatea sa, omul numai atunci se năzuieşte a profita de consoţii săi, dacă trebuinţele lui s-au înmulţit într-atîta, încît el, prin lu-
1	Judecători primitivi ; prezicători, tălmăcitori de semne (magh.).
78
i
crarea sa proprie, nu le poate îndestula; de aici înainte omul începe a-şi îndestula trebuinţele prin rezultatele lucrării altora. în stadiul primitiv al vieţii lor, toţi maghiarii aveau trebuinţe egale, fiindcă pînă ce trebuinţele sunt naturale, de caracter curat fiziologic, ele, la diferiţii oameni, sunt, cu puţină abatere, tot acelea. O inegalitate a trebuinţelor începe numai acolo unde trebuinţele se nasc pe cale artificială. Consoţii lui Almos au cunoscut trebuinţele artificiale tot aşa de puţin ca Almos însuşi : ei au vînat, au pescuit şi şi-au păscut vitele — spre a avea cu ce-şi stîmpăra foamea şi a se scuti contra vifoarelor. Almos nu a putut apoi mînca mai mult decît Benedeguez ; şi o pele de urs ori cal l-a acoperit şi pe el.
O dovadă destul de însemnată despre aceea cum că maghiarii au fost lin popor liber cînd au descălecat în patria lor de astăzi ar fi şi aceea că ei nu au avut noţiunea şi cuvîntul „libertateci au fost siliţi să le împrumute de la vecinii lor. Fiind omul de la natură liber, el numai în lipsa acestei stări naturale, numai devenind mărginit, poate ajunge la conştiinţa libertăţii : pînă atunci libertatea zace ca o. comoară nepreţuită ascunsă în sufletul omului.
Dacă nu ar fi întunericul, mai nu am şti c-a fost lumina. In cele zise pînă aici zace cheia priceperei pentru constituţiunea maghiară, din aceste tranzacţiuni simple spiritul poporului, sub influinţele vieţei europene, a creat organismul complicat ce-1 vedem azi în viaţă.
La sosirea lor în Ungaria, maghiarii nu au fost un popor organizat şi cu atîţ mai puţin un stat; erau numai elementele apte spre a forma un popor şi un stat. Procesul formării a decurs la anul 1000 după Chr. — şi anume cu cea mai mare răpejune în Ungaria, fiind maghiarii năduşiţi din toate părţile prin elementele eterogene. La început atît Almos cît şi ceilalţi conducători nu au avut funcţiuni organice decît în luptă, în timp de pace nu a fost nici o legătură organică în popor : fiecare a hoţit după placul, său privat, iară nu după un ordin superior, ori conform unei deciziuni comune.
Se zice în cronicele maghiare că Arpad, după cucerirea Ungariei, a împărţit pămîntul între conducătorii
79
grupelor. M-am încercat a dovedi că cucerirea şi cu atît mai mult împărţirea nu a avut nici un motiv. Oamenii qare au venit cu Almos nu au fost un popor, ci numai nişte grupe eterogene : cumanii au trăit deosebiţi de celelalte fracţiuni schitice — tocmai aşa şi aceste între sine. Chiar şi astăzi, după o viaţă comună de o mie de ani, poporul maghiar e eterogen atît în limbă cît şi în sufletul său. Aşa, împărţirea n-a fost în pămînt, ci în oameni. împărţirea teritorială nu are înţeles decît la popoarele agricole : maghiarii au păscut pe unde au aflat iarbă. Se înţelege cum că în această cutrierare a lor, ei au fost legaţi instinctiv de un cerc anumit.
Pînă ce bătrînii, femeile, copiii şi cei mai pacinici dintre bărbaţi au pescuit şi păscut vitele, partea mai cutezătoare a începuit a face excursiuni în ţările vecine.. Sufletul neliniştit, conştiinţa de putere şi dorul de a se lupta au fost la început singurele motive ce i-a împins la aceste aventure. Mai tîrziu după ce maghiarii veniră mai adeseori în contact cu viaţa europeană, după ce văzură splendoarea Bizanţului, bogăţiile Italiei şi ale Fran-coniei, se născură în ei nouă trebuinţe, şi motivele lor îşi schimbară caracterul. Pînă acuma vestmintele lor erau din piei de cal, lup, urs, leu ori leopard, lucrate cu foarte puţină măiestrie, acuma ei doreau splendoarea de care fură surprinşi în aventurile lor ; pînă acuma armele lor erau din fer oţelit prin meşterul iscusit al poporului* înzestrat cu trăsăturile artei primitive ; acuma ei doreau mănunchi de aur, arc cu verigi — şi buciume, la care să poată privi cu mîndrie. Aşa a fost asta în toate ramurile vieţei : în sufletele mai receptive trebuinţele artificiale au aflat începere. De aici înainte viaţa a trebuit să se pună pe un alt temei : oamenii au început a săpa unul sub altul.
în aventurile hoţeşti spiritele mai deosebite au fost conducătoare. Nime nu i-a ales ; nime nu i-a pus : lumea a mers după ei, condusă fiind de un interes individual.
Aşa a fost la cele dintâi aventure : mai tîrziu s-a introdus comanda pe viaţă. E foarte natural că conducătorul şi-a ţinut sieşi cea mai mare "parte din prada cîştigată, îşi a putut adăugi, în aventurele viitoare, şi valoarea sa economică către cea spirituală. Bogăţiile fac
80
pre oameni inegali; spiritele superioare domnesc spre a cîştiga bogăţii, şi spiritele inferioare domnesc — fiindcă, au bogăţii. Aşa şi calităţile sufleteşti numai cu începerea vieţei economice capătă o însemnătate deosebită : mai nainte, valoarea individuală zace în puterile fizice ale omului. Atît deosebirea sufletească, cît şi bogăţiile ' câştigate prin ea au trebuit să producă o inegalitate în poporul maghiar.
Murind un om, care prin superioritatea sa spirituală s-a deosebit de ceilalţi oameni, el nu poate lăsa fiilor săi calităţile sale sufleteşti; le lăsa însă bogăţiile sale. Prin aceste bogăţii urmaşii devin mai puternici, fiindcă ei întrunesc în mînile lor rezultatele lucrării mai multor oameni, şi aşa ei vor putea domni chiar dacă calităţile lor sufleteşti ar fi inferioare. Bogăţiile cîştigate prins valoarea individuală nimicesc domnirea acestei valori şi domnesc ele în locul ei. Acesta e începutul claselor sociale : ele au totdeauna îşi pretuindene un temei economic. Deja a doua generaţiune a maghiarilor din Ungaria constă din două părţi : din una bogată, şi una îndestulată cu puţinele sale resurse de trai ; din una domnitoare şi una care se supunea pe neştiute. Servilism nu a fost încă, a fost însă supunere instinctivă.
în oricare trebuinţă omenească avem să deosebim două trăsături fundamentale : cantitatea şi calitatea. îndestularea trebuie să corespundă atît gradului calitativ, cît şi măsurei cantitative a trebuinţei, ca ea să poată delătura
#	pofta pe deplin. Nefiind îndestularea deplină, pofta se reiveşte cu o putere îndoită şi îndeamnă pe om la o lucrare nouă. Această reivire a poftelor dă dezvoltărei economice caracterul nemărginit.
Pînă cînd natura, fără conlucrarea omului, poate îndestula — atît cantitativ cît şi calitativ — trebuinţele omeneşti, omul nu lucrează, nu cîştigă, ci vegetează oareşicum de pe azi pe mine. Viaţa economică se începe acolo unde omul, fiind odată lovit de lipse, cearcă a sef îngriji în mod pozitiv despre îndestularea trebuinţelor sale. Crescînd în decursul unui timp mai îndelungat numărul oamenilor ce locuiesc pe aceeaşi bucată de pămînt* trebuinţele lor se vor înmulţi, încît natura, care stagnează în productivitatea sa, nu le va mai putea îndes-
8Î
tuia singuratecele trebuinţe; se vor dezvolta totodată şi calitativ şi chiar dacă natura ar putea îndestula cantitativ trebuinţele, partea calitativă a poftelor rămîne, cel puţin în parte, neîndestulată şi afectează necurmat sufletul omenesc : omul va fi dară silit a începe o lucrare precalculată spre a ajunge la îndestularea sufletească. Această lucrare va purcede în trei direcţiuni deo- -sebite : omul va îngrămădi împrejurul său acele producte ale naturei care, în urma compoziţiunei lor che-mice, sunt apte spre a îndestula trebuinţele omeneşti \ va cerca a sili natura să producă în cantitate mai mare materiile de asemenea calitate 2 şi, spre a face îndestul părţii calitative a poftei, omul va modifica cu încetul productele naturale 3.
Venind maghiarii în contact cu viaţa europeană, nu numai multe dintre trebuinţele lor cele de mai nainte se modificară, ci ei adauseră către aceste totodată şi unele nouă. Dacă dară chiar nici nu ar fi crescut numărul lor, ei nu au putut trăi numai din vînat, pescuit, şi aşa fură siliţi a semăna, ca să poată mai tîrziu secera. Fără de a ţine samă de influenţele religiunei creştineşti ce în secolul al X-lea începu a se răzleţi între maghiari, deja din poziţiunea topografică a acestui popor nomad a trebuit să rşzulte viaţa cetăţenească.
Nu e aici locul de a intra mai adînc în însemnătatea _ vieţei agronomice. Momentul în care un popor pune cea dintâi sămînţă în pămînt e ruperea cu trecutul şi începutul unei vieţe nouă. Nouă gîndiri, nouă raporturi şi nouă interese se ivesc din sămînţă simplă şi reformă viaţa cu o repejune vulcanică din temei pînă în cele mai în-tîmplătoare forme ale ei. Cel ce a semănat are un interes, pînă acuma necunoscut, că numai el să şi secere; pă~ mîntul, care pînă acuma nu a avut nici un preţ, capătă în ochii omului o valoare deosebită ; însăşi puterile sale sufleteşti şi fizice numai acuma le ştie omul preţui pe
*	deplin. Rădăcinile ce ies din sămînţă aruncată pe faţa pămîntului nu leagă numai planta răsărită, ci totodată
1	începutul bogăţiilor (n. a.).
2	începutul păstoritului şi a culturei de pămînt (n. a.).
3	începutul măiestriei — cu frigerea de carne (n. a.).
82
şi pe om de pămînt; semănătorul va rămînea instinctiv lîngă sămănătura sa — şi-şi va face un cort care sâ-1 scutească de vifore. Se înţelege că această împămînte-nire la un popor întreg nu va urma deodată, ci numai succesiv, într-o bucată anumită de timp. Maghiarii au avut trebuinţă de doi secoli şi mai bine — spre a trece definitiv printr-acest proces.
în vremea în care maghiarii au devenit un popor agricol, şi celelalte sfere ale vieţei s-au dezvoltat. Slăbind, în luptele cu religiunea creştinească puterile pă-gînismului şi crescînd tot pe acest timp puterea unor singuratici din popor, aplanarea conflictelor au trecut de la „tâltas-i“ la aceşti puternici; deci dreptul a ielşit de sub scutul religiunei. Deja în secolul X vedem că maghiarii litiganţi cearcă împăciuire la acei puţini din grupele lor, care, prin puterile lor spirituale, prin bunătatea lor sufletească, ori prin bogăţiile ce le posed, «şi-au cîş-tigat o autoritate generală, sau poate chiar şi demnitatea de conducători în lupte. Judecind aceştia după datinele ce poporul le păstra în sufletul său ca moştenite de la străbunii săi, judecata lor era susţinută şi garantată nu numai prin aderenţii personali ai judecătorilor, dar şi prin voinţa generală a poporului. Aşa dreptul apare întăia oară ca expresiune mijlocită a unei voinţe comune.
E foarte natural că conducătorii au ştiut exploata favorurile poziţiunei lor. După ce maghiarii au început a semăna, numai o parte foarte mică a pămîntului fu ocupată de el, cea mai mare parte • rămase oareşicum comună. Această parte comună şi-o însuşiră apoi conducătorii cu început — şi anume aşa că, Ia început, condiţionară ocuparea pămîntului de la învoirea lor, iară mai tîrziu de la primirea oareşicăror obligaţiuni.
Întîmplîndu-se aceste pe nesimţite, conducătorii în popor nu au putut da de nici o rezistenţă, fiindcă zăcea mult-puţin în interesul fiecăruia ca	pămîntul	să	nu	se
ocupe după placul privat. Devenind	conducătorii	pe	zi
ce mergea mai puternici, ei făcură un pas mai departe şi prefăcură datina de a-i împăciui	într-un	drept :	ei
se făcură din un organ al dreptului	un izvor	de	drept.
Aşa la începutul secuiului XI fiecare conducător era domn absolut al grupei sale.
Pînă cînd numai singuraticii domnesc, cei domniţi sunt egali; nu există nici o clasă socială, fiind însă că fiecare dintre domnitori are un interes de a domni, domnitorii, conduşi de acelaşi interes, se vor alia, îşi vor întruni puterile spre susţinerea domnirei lor — de loc ce se va rădica vreo rezistenţă contr^ ei — şi aşa se născu clasele sociale, spre a da neegalităţii o putere permanentă. Un om moare, o clasă trăieşte sufleteşte. Aşa-numiţii principi maghiari, Arpâd, Zoltân, Taksony şi Geza, nu au putut avea influenţă asupra poporului întreg decît mijlocit prin conducătorii singurateci ; raportul între ei şi ceilalţi conducători — în cazul cel mai favori-tor — a fost o vasalitate foarte lîncedă, de ordine însă numai ocazională, deci otărîtă prin împrejurările momentului. Dietele, despre care vorbesc cronicarii maghiari, nu au putut fi dară alta decît o convenire spre a se înţelege înipreună asupra chestiunilor de interes comun pentru conducători; deciziunile unor asemene adunări nu au putut avea rigoarea legei, fiindcă nu era o putere care să poată sili pre fiecare, chiar şi pre conducătQri, a li se supune. Ar fi trebuit ca principele să dispună despre puterile celorlalţi conducători, ori ca însuşi el să aibă puteri mai mari decît oamenii săi, ca el să poată fi autoritate supremă.
La anul 997 fiul lui Geza, Istvân, creştin, crescut în cultura germană de atunci, urmează tătîne-său în conducere. Deja Geza, prin atingerea sa cu statele vecine, şi-a cîştigat o poziţiune preponderantă între ceialalţi conducători. Ştefan care avu de soţie pre o nepoată a împăratului german (roman), de sfetnici pre unii din cei mai de frunte bărbaţi ai timpului său şi de aderenţi pre Ritterii veniţi cu soţiile lor, împreună cu soldaţii lor
—	nu numai susţinu această preponderanţă, ci o şi rădică chiar la valoare absolută. Răzemat pe puterea ce o aduse din străinătate, lui nu-i fu greu a face cel întăi pas spre întemeierea unui stat maghiar 1 : condiţiunile erau toate
1	înainte de Ştefan nu era sţat maghiar ; el a dat atît margini teritoriale cît şi constituţionale (n. a.).
84
date, era numai lipsă de un om apt spre a le combinar şi a forma din elementele date un întreg otărît. Dacă Ştefan nici nu ar fi întrunit în sine calităţile cerute de acest :>2op, el le află, pe de o parte, în sfetnicii, pe de alta, în Ritterii săi — care de la început lucrară prin-tr-însul.
In viaţa socială ideea statului numai atunci se arată pe deplin, dacă raporturilor sociale li se dă o formulare pozitivă ; spre a forma un stat se cer trei condiţiuni temeinice : margini teritoriale anumite, un organism pozitiv pentru formarea şi executarea voinţei comune, şi conştiinţa comună despre necesitatea de a trăi împreună. Fiind aceste condiţiuni în parte deja date, meritul lui Ştefan zace într-aceea cum că el le combină şi împuternici.
Venind sfetnicii germani ai lui Ştefan în Ungaria, ei identificară poporul maghiar cu cel german şi priviră — naturalminte — toate raporturile din punct de vedere german. Această privire se reflectează din întreaga activitate a lui Ştefan : episcopate — după tipicul celor germane, o copie nefericită a comitatelor (Grajschajt, Gau-grafschaft) din Imperiul Roman şi sistema feudalismului cu vasalitate — din literă în literă. Se înţelege cum că toate aceste au fost nişte forme deşerte pentru un popor care eutriera de pe un plai pe altul.
însemnate nu au putut ajunge aceste instituţiuni decît într-atîta, în cît ele s-au putut acomoda vieţei concrete a poporului, ori în cît viaţa însăşi li s-a putut acomoda lor. Comitatele nu au fost create prin constituţiunea dată de Ştefan, ele s-au fost format cu încetul deja nainte de anul 1000 d.Cr. Pentru grupele deosebite cu conducătorii lor în frunte a fost mult-puţin, indiferent dacă Ştefan le-a decretat un nume, ori nu. Raporturile au rămas deocamdată tot acelea. Despre vasalitate, în înţelesul german al cuvîntului, la începutul domnirei lui Ştefan, nu a putut fi vorbă : fiecare comite era un domn. A fost însă raport vasalic între Ştefan şi Ritterii cărora li-a făcut donaţiuni. Dacă mai tîrziu vreunul dintre domnii comiţi maghiari nu au voit să stea în raport vasalic, Ştefan l-a silit cu ajutorul vasalilor săi să joare, iar
85
dacă n-a jurat, l-a alungat şi a pus pe un credincios al său în locul lui.
In genere, Ştefan a făcut cu conducătorii grupelor ce au făcut aceştia cu singuraticii din grupele lor. Şi orice nedreptate devine prin uz o lege sfintă.
Despre afacerile interne ale grupelor (comitatelor) Ştefan nu s-a îngrijit : conducătorii (comiţii, foispăn) au % avut îndatoriri anumite, pe care au cercat să le împlinească după plac'ul lor.
Dreptul privat, întrucît Ştefan s-a ocupat de el, se restrînge la oareşicare norme generale, ce se referează la raporturile religioase şi morale. (La urma-urmelor — numai în lumea de azi e cu putinţă ca înţelepţii unui popor să creadă că vor putea face pe un' întreg popor să nu cugete mai mult româneşte, ci franţuzeşte. Ştefan pare a fi fost mai înţelept decît urzitorii fericirei române.)
în constituţiunea dată de Ştefan aflăm două elemente fundamentale : partea formală împrumutată din dreptul german şi adusă pe cît se poate în armonie cu viaţa maghiară, şi partea materială, care în cea mai mare parte a fost numai o formulare pozitivă a datinelor poporale. Amîndouă aceste părţi au trebuit să rămînă, fiindcă, pe de o parte, poporul maghiar în starea sa primitivă nu putea să se împedece în formalităţi, pe de alta — partea adevărată a dreptului era tot aceea de pînă acum. O a treia parte mai era încă în drept : legile, ce Ştefan le-a primit de la germani fără a ţinea cont de viaţa poporului, legi pentru raporturi încă neexistente şi al căror spirit sta în contrazicerea cu gîndirea poporului. Aceste nu au putut păşi în viaţă decît după ce- raporturile pe care aveau a le regula se introduseră în viaţă, ori gîndirea poporului, sub influenţa noii vieţi, se modifică în fa-vorea lor.
Organizarea bisericei, împărţirea ţărei în episcopate, a*fost o procedură arbitrară, care numai prin răzleţirea şi întărirea creştinismului a putut ajunge la putere de viaţă.
Şi acum cîteva observări în privinţa părţii materiale a constituţiunei lui Ştefan.
86
Ca rege, Ştefan şi-a dat sie putere absolută în constituţia sa : atît legislativă cît şi executivă ; el era domnul tuturor oştirilor în ţară. Constituiţia impunea foştilor conducători, comiţilor, îndatorirea de a urma regelui, împreună cu feciorii lor, în toate luptele, ce regele avea a le purta cu vecinii săi. Drept răsplată pentru această sarcină comiţilor li se dedea domnia peste comitate (care într-alt chip au avut-o şi pînă acum) şi poziţiunea pri-' vilegiată în viaţa de stat; ei erau sfetnicii regelui în cerc mai larg şi executorii tuturor ordinelor mai nalte. Jurisdicţiunea, administraţiunea şi poliţia în comitatele singuratice era un drept pre care comiţii îl executau neinfluenţaţi de rege.
Nu poate fi îndoială cum că maghiarii, deja sub dom-nirea lui Ştefan, au ţinut diete formale. Despre o reprezentare la aceste diete nu se poate vorbi ; ele au fost conduse de „magnates“, „az orszăg jobbjai“ (boieri) adecă de comiţi şi episcopi. La început aceste diete nu au putut consta din mai mult decît 100—120 membri, fiindcă numărul funcţiunilor de rang mai nalt nu era mai mare. Ştim însă cum că la toate popoarele din datoriile publice a funcţionarilor mai mari, fiind ele unite cu un venit considerabil, se făcură drepturi publice, iara mai tîrziu chiar drepturi private, cu pretenţia de a fi moştenite : printr-acest proces trecu şi viaţa maghiară ; comiţia deveni o demnitate cu dreptul ereditar, ba mai tîrziu nici nu se ceru, spre a fi magnat, o funcţiune din cele mai nalte, ci numai origine magnatică şi un domen mare. Aşa a crescut apoi numărul celor ce compuneau Dieta, într-alt chip să nu confundăm aceste diete cu parlamentele moderne : cînd regele era mai puternic decît magnaţii săi, Dieta era o adunare în care se promulgau legile date de rege ; cînd regele era mai slab, Dieta era locul unde magnaţii se adunau spre a scoate de la rege nouă donaţiuni şi nouă privilegii. Interese adevărat comune foarte arareori au venit în asemenea adunări pe tapet. Dacă regele a avut trebuinţă de bani şi de oştiri, el a conehemat magnaţii spre a se învoi cu dînşii.
Comitatele au fost de la început o corporaţiune auto-iiomă. Cea mai mare parte1 a locuitorilor de prin comitate erau oameni liberi, nimănui supuşi decît regelui şi
87
\
funcţionarilor săi. Ei nu plăteau dări, nu purtau sarcini publice : singura îndatorire a lor era a sta cu armele în mînă în ajutorul regelui, cînd patria era în pericul. Aceasta era nobilimea comună (koznemesseg) ce consta din maghiarii rămaşi încă liberi şi din străinii ce fură privilegiaţi de rege. Toate drepturile lor constau în. autonomia comitatensă : faţă cu statul, ei nu aveau decît datoria sus-atinsă şi dreptul negativ de a nu fi domniţi.
O	mare parte din locuitorii din comitate, în decursul timpului a devenit economic independentă şi supusă, clamei magnaţilor. Toţi aceia cari, în lipsa pămînturilor, au fost siliţi de a se aşeza pe pămînturile dechiarate de magnaţi că sunt ale lor, trebuiră să primească oareşicare îndatoriri faţă cu domnii pămîntului. Mai tîrziu domnii de pămînt declarară şi pre unii din cei liberi de ai lor, şi dacă acestea n-avură destulă energie ori putere spre «a rezista, ei deveniră, prin uz, supuşi. La urmă, chiar însuşi regele făcu donaţiuni la comunele libere spre a-şi cîştiga aderenţi în momentele decisive. Aşa numărul supuşilor, care la anul 1000 d. Ch., era foarte mic, deveni în tot secolul mai mare. Acestea sunt ,,i°bagiiu sau< sU_ puşii domneşti.
Ca rezultat definitiv aflăm că, prin constituţia lui Ştefan, se formară trei clase în Ungaria : una care nu lucra nimic, ci trăia pe spatele altora, alta care lucra numai pentru sine, şi alta, care, prin lucrarea sa, trebuia să se susţină nu numai pre sine, ci totodată şi pre clasa nelucrătoare. Afară de asta, clasă iobagilor a fost aceea, care singură a trebuit să deie statului condiţiunile pentru existenţa economică, numai ei au plătit dare.
Pînă ce trebuinţele maghiarilor, ale Curţii şi ale statului au fost mărginite, starea iobagilor a fost uşor de suportat. Toate aceste trebuinţe s-au înmtilţit însă pe zi ce mergea ; soartea iobagilor trebui dară să devină din zi în zi mai nesuportabilă.
Constituţia lui Ştefan nu vorbeşte despre popoarele maghiare, ce, pe timpul acela, ar fi făcut parte din Ungaria. Asta ar fi o dovadă nerăsturnabilă că constituţia nu a făcut deosebire de naţionalităţi. Această interpretare mi se pare încă rătăcită, fiindcă deosebirea nu a
88
trebuit făcută, ea era deja dată. Cu siguritate apodictică, se poate dar conchide că constituţia lui Ştefan a fost făcută numai pentru poporul maghiar, popoarele nemaghiare trăiau lingă maghiari, nu însă împreună cu ei, Acesta e punctul de vedere, din care trebuie să purcedem spre a ne putea explica în mod îndestulător dezvoltarea constituţiunei maghiare.
Românii, slovacii etc. nu au putut face parte din comitatele maghiare, fiindcă ei nu au făcut parte din grupele maghiare. Atît românii cît şi slovacii au trăit în banalele căpitănatele şi districtele lor, chiar şi în seculii mai tîrzii, o viaţă autonomă. Csâk Maté, Zâpolya, Dragoş, banii Severinului, ai Timişului şi căpitanii districtului Ce-tăţii-de-Peatră ne-o dovedesc asta pe deplin. Nemaghiarii numai prin colonizări, au putut deveni locuitori ai districtelor, dacă ei au părăsit comitatele. Cum că la aceste popoare nu a putut exista tot acel drept rezultă la urma-urmelor şi din eterogenitatea sufletească şi deosebirea de viaţă a lor.
Să privim în special la românii ce locuiesc azi în Ungaria. Toate comitatele române afară de Satmar, Maramureş şi Bihor au făcut pînă în secolul XVII, parte din Transilvania. Către comitatul Aradului s-a anexat pe încetul cîte o părticică din Comitatul Zărandului, ce făcea pînă la anul 1863 parte din Transilvania. Comitatul Sol-nocului, asemene, numai acuma se anexă cătră Ungaria. Aşadară românii care locuiesc în aceste trei comitate (Arad, Zarand, şi Solnoc) au fost pe timpul lui Ştefan locuitori ai Transilvaniei şi nu au avut a face cu consti-tuţiunea lui Ştefan.
Dragoş părăseşte sub Ludovic cel Mare Maramureşul împreună cu o mare parte a românilor săi : p dovadă că numai Ludovic cel Mare încercă de întîia oară o domnie peste ei.
Cetatea-de-Piatră nici azi nu e comitat, nici azi nu e comite, ci capitan.
Românii din Bihor sunt parte anexaţi, parte- colonizaţi. Comunele anexate aveau privilegii nainte de 1848.
Banatul Timişan a fost cea mai puternică autonomie română.
89
Românii din Satmar şi de pe lingă Ungvâr au făcut parte din Maramureş pînă şi în secolii mai tîrzii.
Cu locuitorii acestor teritorii constituţia lui Ştefan nu a avut de-a ^face : ea a fost maghiară, vărsată din sufletul poporului maghiar numai pentru acest popor.
între regii maghiari şi capii autonomiilor vecine, la început nu a putut fi vreo legătură mai strînsă decît aceea dintre vecini. Dacă ei, ameninţaţi de acelaşi inamic, s-au aliat, această alianţă numai prin continuitatea intereselor comune a putut căpăta un caracter permanent. Faţă cu autonomiile mici, regele maghiar a fost o putere preponderentă ; aşa el şi-a putut rîştiga mai tîrziu oareşicare supremaţie peste capii autonomiilor, d.e. el i-a putut silîi, dîndu-le privilegii magnaţilor maghiari, să primească totodată şi îndatoririle acestora, raportul vasalic. Prin acest proces s-a format Ungaria, cum ea este azi : toate elementele nemaghiare au intrat numai prin uz în constituţia maghiară deja gata. Vedem mai tîrziu, cum că chiar şi maghiarii şi unii principi din Moldova şi Muntenia sunt magnaţi maghiari, „magyar fonemes“. La români şi slovaci nu au fost clase sociale : cine a voit dară a deveni „nemeş46 — a trebuit să devină „magyar nemeş". Pe lîngă toate aceste, nici un rege maghiar nu a încercat a anexa > vreodată autonomiile. însele ; ele au perit, cea mai mare parte, printr-un proces foarte natural : în luptele contra invaziunii turceşti.
în vremea în care domnea Ştefan I, cel Sfînt, autonomiile nemaghiare nu au fost venit încă în atingere cu poporul maghiar, pentru aceea constituţia nici nu le a-minteşte.
Cu ajutorul oştirilor străine, Ştefan a domnit cu putere absolută. După moartea lui Ştefan, Petru, un nepot al lui, italian de naştere şi creştere urmează cu drept ereditar la domnie. De la început magnaţii maghiari rezistară contra acestui domn străin, şi punîndu-se Samuil, asemenea o rudă a lui Ştefan, în fruntea lor, îl şi alungară mai tîrziu şi aleseră pre Samuil în locul lui. Peste cîţiva ani, Petru iarăşi alungă pe Samuil şi se proclamă, pentru a doua oară, pre sine de rege... Urmează o serie de regi tot aleşi ori proclamaţi. Despre aceste alegeri să nu ne formăm însă vreo noţiune modernă : care dintre preten-
denţi a promis mai multe donaţi uni şi privilegii, apela, cîştigîndu-şi mai mulţi aderenţi, deveni rege. Aşa se născură prin uz două drepturi : cel de alegere al magnaţilor, şi cel de donaţiune al regilor. Amîndouă aceste uzuri sunt susţinute de interesele magnaţilor, formal nu sunt însă introduse în constituţie. Pe lîngă aceste se susţine şi tradiţiunea veche : dreptul de alegere se restringe la marginile familiei Arpadiene.
între aceste împrejurări, autoritatea regelui nu a putut fi decît foarte degradată : ici, colea este numaii cîte un rege, care (ca Laszlo, Kâlmân) prin superioritatea sa spirituală a putut ridica autoritatea regatului; cea mai mare parte a regilor e numai un mijloc în mînele aristocraţiei, ce din zi în zi devenea mai puternică, fiecare rege se năzuia a duce pre creaturile sale la putere ; coronarea consta din o serie bogată de donaţiuni şi privilegiuri care creau aderenţii regelui — pînă la moarte : regele următor avea însă de a se lupta cu ei.
Începînd în secolul XII influenţele greceşti, ‘toate elementele germane şi italiene ale aristocraţiei se aliară cu magnaţii maghiari contra regelui ; această alianţă produse apoi căderea definitivă a demnităţii regeşti.
La anul 1222 Andrei al II-lea fu silit a da aristocraţiei cele mai mari concesiuni, a recunoaşte dreptul de a-legere şi de amestec în trebele comune. De aici înainte toţi regii din familia Arpadiană sunt numai păpuşi încoronate.
Carol Robert, Ludovic cel Mare (din familia Anjou) şi MÎatei Corvin mai sunt încă, sub domnirea cărora autoritatea regatului — parte prin superioritatea spirituală a regelui — se ridică la valoarea deplină ; aceştia nu sunt însă în stare a îndrepta ceea ce alţi 50—100 au stricat pînă acuma ; aşa, la finele secuiului XV, sub domnia celor doi din urmă Iaggeloni (Vlaslau şi Ludovic II) constituţia maghiară devine pe deplin oligarhică.
Asupra acestei schimbări trebuie să aruncăm o privire din punct de vedere economic, căci motivele ei adevărate sunt curat economice.
Pînă ce trebuinţele aristocraţiei au fost mărginite, pretenţiile domnilor de pămînt faţă de iobagii săi erau foarte moderate : ele se mărgineau la împlinirea îndatoririlor
91
acceptate de iobagi cu ocaziunea împămîntenirei lor. Sub domnia lui' Clarol Robe'rt şi Ludovic cel Mare, iar mai cu deosebi sub aceea a lui Matei Cor vin,, cultura se răispîndi cu răpejune în Ungaria : trebuinţele ise înmulţiră, fiecare dintre magnaţi voia a copia pe rege nu numai în arătările sale publice, ci şi în viaţa sa privată ; curţile magnaţilor erau întocmite după modelul regesc, călătoriile lor era pompoase, suita ce pretutindenea le urma era învelită în lux oriental. Şi iobăgimea avea să acopere spesele acestui lux bolnăvicios, trebuiau Bă lucreze pe zi ce mergea mai mult ca să aibă din lucrul lor pe zi ce mergea mai puţin folos. Din aceasta au trebuit să rezulte două : cum că aristocraţia a început a-şi aroga drepturi care nu le avea şi cum că iobăgimea îşi părăsea locuinţele şi se muta pe teritoriul altui domn de pămînt, care, ducînd o viaţa mai simplă, nu avea motiv de a pretinde peste măsură. Domnii de pămînt cerură dară ca iobagul să se silească a rămînea pe locul unde a fost, deci, un drept privat asupra puterilor ţăranului legat de pămîntul lor. Dîn-du-li-se odată acest drept, domnirea lui nu mai are margini.
Dacă regii ar fi fost puternici, ei ar fi rezistat contra aristocraţiei şi ar fi asigurat starea independentă a ţăranilor : ei însă, din contra, au fost siliţi a se susţinea numai prin favorizarea magnaţilor. Matei Corvin trăieşte şi astăzi în sufletul poporului, pentru că a avut destulă putere spre a înfrîna pre aristocraţi. După moartea lui nu a mai fost însă nimeni cu o putere ca a lui. Sub domnirea lui Vladislau apărarea domnilor de pămînt asupra iobăgimei, ba chiar şi asupra ţărănimei libere se începe cu o putere îndoită. Ţăranii se răscoală contra nobilimei, pradăl ţara şi suint bătuţi lîngă 'Timişoara. Qu aceasta se începe o adevărată iobăgie (Leibeigenschaft) în Ungaria. Pînă acuma domnul de pămînt avea numai un drept contractual cu iobagii săi : persoana iobagiului era liberă, el dispunea nu numai despre averile sale mişcătoare, ci avea chiar şi un drept ereditar asupra nemişcătoarelor primite de la domnul de pămînt, şi, ce e mafc mult, el putea protesta contra nedreptăţilor ce i se făceau din partea domnului de pămînt. Acuma, toate aceste drepturi le perdu ; domnului de pămînt i se dădu un
92
drept absolut asupra persoanei lui ; putea să-l vîndă, să-l ucidă, să dispună după plac despre el.
Starea iobagilor devine cu puţin mai bună decît a sclavilor, Uciderea unui iobag nu era crimă, averile mişcătoare ale lui erau condiţionate de bunăvoinţă, şi atît căsătoria cît şi testarea, de la învoirea domnului de pămînt : într-un cuvînt, ţăranul îşi perdu şi cel din urmă rest a personalităţii sale. Werboczy, un lingău al aristo*-craţiei, altfeli om de spirit şi studiat, compuse un Corpus juris Hungarici Tripartitum în care formulă toate nedreptăţile dorite de magnaţi. Această carte de drept privat şi public nu a fost nicicînd acceptată de vreo dietă legală ori sancţionată de regele coronat : ea intră însă prin uz, prinse putere în întrebuinţare privată atît de adînc în viaţa Ungariei, încîţ formează şi pînă azi dreptul subsidiar al ţărilor de sub Coroana Şf. Ştefan.
Cu puţin timp după catastrofa de la Timişoara urma alta la Mohâcs ; regele, armata şi independenţa ţărei pe-riră într-o singură luptă.
După căderea tînărului Ludovic II (1526), puternicul magnat slovac, Ioane Zapolia (nepotul unui haiduc) cîş-tigă Coroana şi se prochiamă pe sine de rege. în speranţa că ţara va cîştiga un ajutor contra turcilor, o parte mare a ţării aleasă de rege pre Ferdinand (I) de Habs-burg, fratele puternicului împărat roman Carol V. Lupta intre pretendinţi ţinu mai mult decît cinci decenii, şi se săvîrşi cu învingerea Habsburgilor. Pe lîngă că a avut să se lupte nu numai cu maghiarii rebeli, ci chiar şi cu turcii, totuşi dinastia de Habsburg se susţinu pînă în zilele noastre în Ungaria. în luptele sale contra maghiarilor, Habsburgii au avut o politică, care la orice timp a fost iot aceea : soldaţi străini, oficianţi străini şi rădicarea nobilimei comune, ce pînă acuma nu juca nici un rol.
Catastrofa de^la Timişoara a răpit în clasa iobăgimei cea mai mare parte din ţărănimea liberă; la începutul domnirei dinastiei de Habsburg, clasa nobilimei de jos juca un rol foarte neînsemnat. Noaua dinastie exploată această împrejurare în favorul său : ea nu făcu mai mult donaţiuni, nu dădu privilegii singuraticilor, ci se încercă
f Codul juridic maghiar tripartit (lat.).
a-şi cîştiga aderinţi prin privilegiarea şi înmulţirea no-bilimei de jos. Se înţelege, toate acestea se întîmplară pe contul iobăgimei. Destul, cum că prin această politică regii deveniră din zi în zi mai puternici, magnaţii mai slăbiţi şi nobilimea comună ajunse la o însemnătate mai mare! Autonomia comitatelor numai acuma ajunse la adevărata ei valoare prin introducerea congregaţiunilor co-mitatense regulate, ce pînă acuma erau numai nişte conveniri supuse influinţelor aristocraţiei; Totodată şi reprezentarea comitatelor, prin aleşii riobilimei comuĂe dădu Dietei o însemnătate noauă şi regelui un sprijin puternic.
în luptele contra turcilor, atît nobilimea comună cît şi aristocraţia se dechiară mai adeseori a împărţi între sine o dare voluntară. Această dare voluntară deveni uz : pînă în secolul XIX nicicînd nu s-a recunoscut însă formal datorinţa de contribuire a claselor privilegiate.
Un şir lung al regilor Ungariei fură totodată şi împăraţi romani. Ungaria se prefăcu îritr-o provinţă autonomă a Imperiului Roman. în zadar au fost toate încercările maghiarilor de a se emancipa de sub această tutelă, puterea ce domnea peste ei era preponderantă, şi îndoit preponderantă prin aceea cum că ei ştie a dezbina.
înainte de moartea sa (1740) Carol III (VI), cel din urmă din dinastia de Habsburg, face ţările sale ereditare să recunoască — în Sancţiunea pragmatică — dreptul de ereditate a dinastiei şi în spiţele sale de genul femeiesc. Aşa urmează Maria Tereza, şi după ea începe cu Iosif II, domnirea dinastiei de Habsburg-Lorena.
Ţările ce sub influenta invaziunei turceşti se întruniră’ sub aceeaşi coroană, deveniră, prin uzul întărit de Sancţiunea pragmatică un stat unitar. Sub regimul femeiesc al Măriei Tereza, această unitate nu cearcă nicicînd a se arăta în vreo formă a vieţei; de loc însă ce păşi Iosif II pe tron, el încercă din toate puterile nu numai a generaliza, ci a şi realiza ideea unui stat Habsburgic. Punîndu-şi de scop unificarea vieţei publice, el, spre a nu fi silit ca să jure pe constituţiunile diferitelor ţări, nu primi nici o încoronare, nefiind astfeli legat a ţine la tradiţiunile popoarelor ce le domnea, purcese la o regenerare a organismului de stat şi introduse în toate ţările acelaşi regim absolut, însă condus de cele mai, no-
94
bile intenţiuni. Ştergerea pe încet a deosebirilor de clase sociale, scăderea din privilegiile nobilimei şi înmulţirea drepturilor ţărăneşti, aceste au fost scopurile ce Iosif II şi le-a propus. Cu un cuvînt, el voia egalitate nu numai între ţări, ci şi între oameni. Acest scop a fost mare ; el a trebuit să deie de mari greutăţi.
Iosif a avut a se lupta nu numai cu cea mai puternică parte a statului, cu nobilimea condusă de interesele sale de clasă, ci şi cu tradiţiunile unei vieţi de nouă sute de ani. Şi apoi la urma-urmelor : aceeaşi viaţă e peste putinţă la nişte popoare cu totul eterogene, cum sunt cele cu care Iosif II avea a face. înainte de toate, ar fi trebuit ca gîndirea acestor popoare să se unifice (ce nu era cu putinţă) şi numai după aceea s-ar fi putut introduce aceleaşi forme de viaţă. Acest- scop Iosif încercă a-1 ajunge prin germanizare : nu a putut izbuti, şi nici a izbutit. Toată lucrarea lui Iosif nu a lăsat decît singură o urmă adîncă în viaţa popoarelor de sub Coroana Habsburgică : purcedere spre egalitate individuală. Lucrarea în celelalte direcţiuni purcedea din premise false : rezultatele ei au fost importante, însă efemere.
Răstimpul de la moartea lui Iosif II (1790) pînă la anul 1835 îl umple domnirea lui Francisc I (al II) (Leopold II domni numai 2 ani). în acest timp cade reacţiunea socială politică a maghiarilor.
Conştiinţa naţională, ce se deşteaptă ca reacţiune contra influenţelor germane, produse o serie întreagă de gîn-diri nouă la poporul maghiar, şi contribui nemijlocit la o reformă radicală a constituţiunei. Maghiaritatea fiecărui din popor era o însuşire, prin care aristocraţia deveni egală cu cel mai din urmă din ţărani. De această egalitate sufletească partea cugetătoare, fiind sub influenţele principiilor mari, ce conduc secolul nostru de la început, lega un şir lung de meditaţiuni politice, ideea egalităţii de drepturi şi îndreptăţirea, ba chiar necesitatea organică a' ei, se generaliza cu paşi repezi. Aşa lucrarea spirituală a poporului maghiar din secolul XIX purcede în două direcţiuni : spre asigurarea independenţei naţionale, şi spre introducerea egalităţii în drepturi. Amîndouă aceste sco-
95
puri se atinseră la 1848, prin reformarea constituţiunei şi garantarea ei din partea Coroanei.
într-adevâr, la 1848, in constituţia Ungariei s-au făcut foarte puţine reforme : ‘cea mai mare vparte a reformelor constă în o mărginire ori lăţire a drepturilor ce pînă acuma au existat.
Dacă regele moare, un membru al dinastiei de Hab-sburg-Lorena urmează cu drept de primogenit şi devine prin încoronare şi jurarea constituţiei rege constituţional al Ungariei (Pragmatica sanctio)
Legislativa ţării se compune din două Camere : din cea reprezentativă şi cea a magnaţilor2. Camera reprezentativă se compune prin aleşii comitatelor, cea a maghiarilor prin demnităţi — după naştere, oficiu, ori denumire din partea regelui.^
Comitatele sunt corpuri pe deplin autonome : administrarea lor internă se conduce de un comite supremi numit din partea guvernului ; toţi ceilalţi funcţionari corni tatensi se aleg în congregaţiunea comitatensă.
Se şterge orice deosebire de clase sociale şi se proclamă o egalitate în drepturi şi îndatoriri.
Administrarea centrală a ţării se dă în mînele unui ministeri responsabil, compus după uzul parlamentar.
Toate oficiile ce în decursul istoriei s-au introdus în organismul statului rămîn neschimbate.
Dacă aruncăm o privire mai adîncă în natura acestor mai însemnate puncte ale constituţiei de la 1848, vedem cum că ele nu sunt decît o întărire ori modificare a insti-tuţiunilor de pînă acuma. Autonomia comitatelor, Dieta, îndatorirea regelui de a se încorona sunt instituţiuni ce pr-etutindenea le aflăm în istoria Ungariei. Nou e minis-teriul responsabil şi nouă se pare a fi egalitatea în drepturi. Liberalismul în Ungaria, cel puţin la 1848, nu a fost însă scop, ci numai mijloc spre atingerea unui scop mai înalt. Pînă la 1848, numai clasele privilegiate au aflat loc
1	Sancţiunea pragmatică (lat.).
2	La început Dieta era compusă numai din magnaţi, mai tîrziu, sub dinastia de Hiabsburg, trimiseră şi nobilii comitatelor reprezentanţi : acuma Dieta se deosebi în două Camere (n. a.).
96
în constituţiunea maghiară ; iobagii nu se pot privi ca cetăţeni. Oricine a intrat dar în vreuna din clasele privilegiate ale Ungariei, fiind aceste* numai maghiare, ele au devenit de nume maghiar, „magyar nemeş“-
Din aceşt fapt foarte simplu* maghiarismul a tras o consecinţă pe cît se poate de falsă ; însuşi Szechenyi zice : „Lărgiţi marginile constituţiei, daţi tuturor popoarelor intrare în ea, ca ele să devină maghiare“. Tot în această logică zace şi motivul pentru anexarea Transilvaniei cătră Ungaria : era ca Transilvania să devină maghiară, prin îndesarea ei în cadrele constituţiei — această procedere. Deşi pornea din cele mai false premise, ea ar fi dus la rezultate mari dacă maghiarii nu ar fi lucrat cu vehemenţa care trebui să excite reacţiunea socială a popoarelor acelor care împreună făcu majoritatea ţărei : aşa procesul a trebuit să fie tot acela care-1 vedem inaugurat de Iosif II prin germanism.
Ineît pentru raportul între Ungaria şi imperiul întreg, armata şi finanţele erau comune. Ungaria avea, afară de asta, armata sa naţională — „magyar honvedseg“, o insti-tuţiune, ce în diferite forme, o aflăm în toate epocele Ungariei. (Armata nobililor, ce sub domnirea Arpazilor apără ţara — faţă cu armata compusă din soldaţi.)
După revoluţiune, sub absolutismul central constituţia de la 1848 rămase neschimbată pînă la introducerea ei în anul 1867. De aici înainte se făcură reforme radicale.
Despre delegaţiuni, armata comună, finanţele comune şi ministerul comun, despre întreaga sistemă de dualism, în acest loc nu poate fi vorba, fiindcă aceste sunt aşezăminte ce cad afară din sfera constituţiunei măghiare — regulînd raporturile ţării în afară. Vorbim dară de schimbările ce s-au făcut în marginile constituţiei maghiare şi despre adevăratele motive ale lor.
Judecind nepreocupat şi fără a fi parţial, nu ne putem îndoi că constituţia maghiară de la 1848 e într-adevăr liberală. Făcînd abstracţiune de cîteva anomalii ce în-tr-alt chip stau în contrazicere cu principiile fundamentale ale constituţiei, libertatea individuală, autonomia corpurilor sociale şi influenţa singuraticilor spre forma-
97
rea voinţei comune sunt pe deplin asigurate prin aşeză-mintele de la 1848.
Nemulţămirea nu s-a*putut dar naşte decît prin aceea că în ţară s-au ivit elemente care nu pot afla loc în constituţia ţării, aşa cum ea este, că s-au ivit pretenţiuni cărora constituţiunea nu le poate răspunde. De loc ce în Ungaria se cer alte drepturi afară de cele individuale, şi anume drepturi naţionale ce nu sunt maghiare, constituţia, care e numai maghiară, nu le poate da. Să nu perdem nicicum din vedere cum că constituţia nu e a Ungariei, ci a poporului maghiar. (Această credinţă şi totodată a-devăr se exprimă prin aceea cum că maghiarii recunosc în Ungaria naţionalităţi, nu însă naţiuni — nu recunosc decît „magyar polgâr“1 şi o naţiune politică maghiară, ideea concepută de ei.) Cînd dară naţiunile nemaghiare au pretins drepturi naţionale, ele s-au pus pe un tărîm ce stătea afară de constituţia maghiară, au declarat cum că nu mai voiesc a trece de maghiari, cum că poporul nu e mai mulţ identic cu Ungaria.
E o rătăcire cardinală a crede că naţiunile s-au pus pe tărîm constituţional, fiindcă pretenţiunile lor erau o negaţiune indirectă a valoarei constituţiunei. Toată împăciuirea a trebuit să se întâmple afară de constituţiune, între; popor, iară nu în o dietă constituţională, unde nu poate fi vorba decîţ de un popor, de cel maghiar. Aşa legea de naţionalităţi de la 1868, voind a afla loc în constituţiunea maghiară, a trebuit să se nască moartă. Această lege dă un drept : de a trăi cu limba sa proprie în corpurile autonome, adecă în comune şi comitate. Pentru ca acest drept jsă se facă iluzoriu, guvernul Andrâssy a trebuit să cerce a resfrînge cu orice preţ influenţele autonomiilor. Şi aici se abate constituţia maghiară de azi de la. cea din 1848 : la 1848 voinţa statului se forma din jos în sus, azi ea se formează de sus. Pînă cînd liberalismul adevărat s-a părut a fi favoritor pentru maghiarism, el a fost susţinut ; azi el se suprimă, fiindcă face cu putinţă ca elementele nemaghiare să influenţeze asupra voinţei statului. Să formulăm adevărul în cîteva cuvinte : constituţia Ungariei are chemarea de a asigura domnirea elemen-
1	Cetăţean maghiar (magh.).
98
tului maghiar peste toate .celelalte elemente; ea este formularea pozitivă a identităţii Ungariei cu poporul maghiar. In:cît> corespund acestui scop, ea rămîne neschimbată : în cît'nu, ea trebuie reformată conform chemărei sale (rătăcite).
Constelaţiunea împrejurărilor topografice, sociale şi economice, între care poporul maghiar trăieşte, face fără putinţă că încă azi să se formeze în Dieta Ungariei o majoritate nemaghiară : Dieta rămîne susţinută aşa cum este, fiindcă în ea se concentrează şi manifestă puterile poporului maghiar.
Cu totul altul e raportul în corpurile autonome. E peste putinţă ca în comunele şi comitatele nemaghiare influenţele majorităţii române, slovene etc. să nu fie predominante. Dacă dâră autonomiile ar fi susţinute aşa cum ele au fost pînă acuma, s-ar da condiţiunile de existenţă ale unei nouă puteri ce stă în contra celei din Dietă.
A trebuit prin urmare ca cercul de influenţă al autonomiilor să se mărginească, fiindcă delăturarea pe deplin era nu numai peste putinţă, ci totodată şi stricăcioasă : a trebuit ca* între aceste, maghiarii să asigure majorităţii din Dietă o predominare absolută. In scurt : a trebuit ca să se introducă aşezăminte care dau majorităţii din Dieta o domnire absolută.
Acest absolutism constituţional se realiză prin noua organizare a comitatelor şi oraşelor libere regeşti.
Congregaţiunile comitatense, forul comitatelor, nu se mai compun numai prin alegere, căci, astfeli, ar fi putut ieşi oricînd o majoritate nemaghiară, ci purcezînd din deosebirea economică între maghiari şi nemaghiari, se introduse censul. Din combinaţiunea alegerilor cu voturile virile se calculă apoi în toate comitatele (afară de cîteva revoluţionare) o majoritate maghiară.
S-ar putea întîmpla că cu acest calcul comitatele ici, colea totuşi să poată scoate o majoritate nemaghiară ori chiar maghiară, dar contrară guvernului. Trebuie dar mărginit cercul de autonomie a comitatelor, trebuie ca să se deie o bucată din viaţa comitatensă în mînele guvernului. Aceasta se ajunse prin despărţirea administra-ţiunei de jurisdicţiune. Pînă acuma aceste două ramuri erau unite în mîna comitelui suprem, iară funcţionarii se
99
alegeau tot de cătră congregaţiune ; acuma funcţiunile din jurisdieţiune se împlu cu denumiţii din partea guvernului. Apoi liberalii din România şi activiştii din Transilvania ne vor şti mai bine spune ce putere e drept de denumire în mina unui guvern.
Trei sunt dară oe guVemul Andrâssy le-a dat în constituţia maghiară : legea pentru naţionalităţi; organizarea comitatelor şi despărţirea jurisdicţiunei de adminis-traţiune. Toate aceste trei chestiuni se dezlegară într-un mod contrar principiilor din care purcede constituţiunea maghiară. Care sunt elementele constitutive ale Ungariei ?...
V.	GUVERNUL MAGHIAR
La un popor ori într-un stat, oamenii singuratici îndeobşte nu contribuiesc la dezvoltarea întregului decît prin dezvoltarea lor individuală ; partea cea mai mare a oamenilor cugetă numai atunci asupra chestiunilor de interes comun, cînd formele existenţei comune împedecă desfăşurarea puterilor individuale, cînd interesele comune şi private par a veni în coliziune. Sub influenţele conflictului momentan, masa scoasă din sfera regulară a *gîn-dirilor sale neavînd destul timp spre a cugeta asupra relelor ce o bîntuiesc, de ordinar purcede numai instinctiv la îmbunătăţire, fără a avea o conştiinţă corectă atît despre adevăratele cauze ale răului, cît şi despre mijloacele, prin care răul însuşi s-ar putea înlătura.
Atunci, cînd relele cu cauzele lor sunt evidente, cînd mărginirea individului prin societate ajunge la un grad neiertat, cînd conştiinţa despre rău străbate pînă la sufletul celui mai din urmă din popor, acest mod oportun de purcedere spre bine e nu numai natural, ci totodată şi singura formă sub care se dă chestiunilor sociale o dezlegare definitivă.
Cu totul altfeli atunci cînd răul nu bîntuieşte pe întregul stat, ci numai pe o parte a lui, c|nd răul e atît de ascuns, încît chiar nici aceia nu-1 simţesc pe care el îi bîntuieşte, cînd răul e urmarea unor raporturi com-
100
plicate spre a căror pricepere se cere un studiu neobosit. Şi aceasta e viaţa normală. Trebuie dar ca totdeauna să fie o parte mai mare ori mai mică a ■ întregului, care-şi pune de scop : a cugeta neîntrerupt asupra chestiunilor de interes comun ; a nu înceta nicicînd să urmărească firul dezvoltării întregului prin părţile sale ; a cerca din f constelaţiunea raporturilor sociale atît chemarea organică spre care întregul trebuie să lucreze, cît şi formele de viaţă sub care această chemare s-ar putea ajunge, şi a cerca în fine, ca totdeauna să prevadă, sau cel puţin să afle de loc la invirea lor, relele, care împedecă dezvoltarea comună, şi modul de a împedecă păşirea lor în viaţă. Comunicînd aceşti puţini rezultatul cugetării lor asupra chestiunilor comune cu partea cugetătoare a poporului, acest rezultat devine un bun comun mai nainte a inteligenţei şi mai tîrziu prin inteligenţă a poporului întreg. Acesta e procesul prin care se formează convingerile comune despre chestiunile comune, vasăzică opi-niunea publică (adevărată, neinfluenţată de interese).
Prin aceea că a adus la conştiinţa poporului trebuinţele şi modul raţional a îndestulării lor, inteligenţa, ca purtătorul opiniunei publice, a făcut destul chemării sale : însăşi îndestularea trebuinţelor, formarea a însăşi voinţei comune, rămîne în mînele întregului popor. Inteligenţa e organul care formează voinţele singuraticilor spre o voinţă comună, nu însă care formează însăşi voinţa co-. mună. Inteligenţa, care lucrează pentru un popor, fără ştirea acestui popor, păşeşte pe un tărîm fals, şi voinţa ei are mimai atîta valoare cîtă ar avea fără atributul „poporului“. Voinţa ei e numai a ei.
Afară de deosebirea sufletească dintre membrii singuratici ai unui popor ori stat, mai este încă o serie întreagă de împrejurări întâmplătoare ce fac fără putinţă unitate absolută de voinţă. Făcînd abstracţiune de la aceea că atît acelaşi rău comun, cît şi mijloacele de întrebuinţat spre înlăturarea lui, pot fi privite din diferite puncte de vedere, o împărechere în opiniunea publică va rezulta cu deosebire din deosebirea raporturilor locale, sufleteşti şi economice a oamenilor, ce au să o formeze. Adeseori un rău comun, pentru o clasă întreagă de oameni, e într-adevăr un bine ; adeseori răul e de natură
101
ca numai o parte locală ori sufletească a poporului poate fi bîntuită de el; şi adeseori tocmai asupra mijlocului în care răul să se înlătureze, părerile oamenilor vin în coliziune din motivul că din rău se naşte pentru o parte un alt rău. O asemene bucată din opiniunea publică dezbinată e aceea ce noi numim „partidă“. Acel stat, în care partidele s-ar forma numai după convingeri, ar trebui să fie idealul vieţei comune, adevărul bunătăţii omeneşti,: în lumea noastră prozaică partidele purced din interese şi numai fracţiunile lor din convingeri. Privite din acest punct de vedere, partidele sunt de cea mai mare însemnătate în viaţa socială : ele sunt forma sub care individul conlucră la formarea voinţei statului, la desfăşurarea ideii de stat şi a însuşi statului. Ele sunt elementul viu şi progresiv în viaţa de drept. O mişcare vie a partidelor e totdeauna dovadă despre un interes comun pu-tenie şi despre o purcedere răpede —r spre bine ori spre rău.
în epocele de tranziţiune mişcarea partidelor e mai mare decît oricînd. Fireşte ! fiindcă tocmai această mişcare e însuşi procesul de tranziţiune. Nicicîrid individul nu joacă rol mai însemnat decît în asemene epoce. De ordine, reprezentanţii unei mulţimi de oameni, capii partidelor, sunt individualizarea unei cugetări ori voinţe comune; în epocele de tranziţiune, din contra, indivi-.dul îşi generalizează cugetarea sa specială şi nu reprezintă mai mult, ci conduce. Astfeli nici nu sunt partide într-adevăr : oamenii se grupează după impresiunile momentane ici pe lîngă unul, ici pe lîngă altul, fără multă cercetare, fără motive adevărate, ci curat numai instinctiv i. Astă pipăire prin întuneric ne-o explicăm din fer-berea sufletească a timpului; pentru sufletele obosite de bîntuirea necurmată orice mijloc e bun : masa nu cugetă cum că caracterul tranziţiunei depinde de la acei puţini, ce prin poziţiunea socială ori prin superioritatea spirituală a lor sunt oareşicum chemaţi de a conduce mişcarea internă a statului. Un om singuratec, fie el cît de rău, îndeobşte, nu e periculos pentru stat ca atare. în epocele de tranziţiune fiecare popor e însă mai slab decît
1	Suprafaţa nefericitei Românii (n. a.).
102
oricînd şi aşa un om singuratic totdeauna poate fi hotă-rîtor, cel puţin pentru un timp determinat. Dacă dară tranziţiunea e condusă de” elementul bun al statului, de acele suflete nobile, care sunt în stare a perde din vedere interesele lor individuale faţă cu ale statului, ea va merge spre bine, spre dezvoltarea pozitivă ; dacă însă elementele care conduc mişcarea de tranziţiune sunt rele, sunt oameni care totdeauna şi în toate împrejurările se lasă seduşi de interese individuale, tranziţiunea va merge spre rău, spre dezvoltare negativă, statul decade1. Caracterul tranziţiunei depinde totdeauna şi de la motivele din care partidele purced. O partidă purceasă din motive false se formează şi discompune fără oareşicare urmări evidente ; partidele, ce se formează prin interese pozitive, nu pot însă peri nainte a fi asigurate aceste interese, şi în decursul vieţei lor ele sunt cu atît mai puternice, cu cît interesele ce le reprezintă sunt mai generale, cu cît ele sunt mai vitale, şi cu cît elementul spiritual în partidă e mai superior. Dacă aceste interese nu se pot asigura în stat, sau dacă nu sunt alte interese mai superioare, care să ceară sacrificarea lor, partida tinde spre desfiinţarea statului. Dacă dară între partidele şi fracţiunile unui stat nu este nimic comun, dacă ele nu mai au interese şi convingeri, care să fie destul de puternice spre a le întruni pe toate în momentele mari,, existenţa statului nu e mai mult susţinută de voinţa comună, el trebuie să se dizolve în elementele constitutive ale sale — de loc ce o putere dinlăuntru ori din afară înceată a mai lucra pentru susţinerea lui.
Să vedem — ca să zic aşa — manifestaţiunea acestor teorii în viaţa Ungariei.
Pe la începutul secolului XIX întreaga naţiune maghiară era o singură partidă : o opoziţiune contra guvernului din Viena. Convins, prin lungele sale experienţe despre greutăţile administrative care purced din îmbu-cătăţirea politică a Imperiului, guvernul din Viena, tindea a introduce o sistemă unitară în întreaga Monarhie
1	Presupun cum că numai elementele apte vor conduce mişcarea, deci adevăratele superiorităţi sufleteşti. Din contra chiar şi elementul bun duce spre cădere: Brăteanu, Kossuth (n. a.).
103
^Austriacă. Fiind această tendinţă negaţiunea privilegiilor maghiare, ea dădu în maghiari de cea mai mare rezistenţă, Opoziţiunea lor de pe acest timp era dară de caracter cu totul conservativ: maghiarii voiau a susţinea instituţiunile de pînă acum.
Cunoaştem încîtva, din cele zise mai sus, mişcarea spirituală ce caracterizează această 'bpocă a vieţei maghiare. în urma acestei mişcări, fracţiunea naţională se desfăşură cu încetul din partida conservativă şi, păşind în anul 1825, în frunte cu contele Szechenyi, ţpe băncile Dietei, se deosebi prin aceea cum că ceru mai mult de-cît o simplă conservare a aşezemintelor de pînă acuma.
Naţionalismul, cel puţin pînă acuma, a fost pretu-tmdenea ^isdţit de liberalism, teiidinţă de progres şi reforme ; el e azi oareşicum manifestaţiunea voinţei de a se mişca liber : partida', sau dacă voim fracţiunea naţională din Ungaria a fost dară totodată şi partida liberală, a progresului, şi partida reformei faţă cu cealaltă fracţiune, care voia a susţinea instituţiunile de pînă acuma.
Faţă cu guvernul din Viena, ambele partide erau un întreg compact.
Acum era numai întrebarea : Care dintre aceste două fracţiuni are să devină generală ? Partida conservativă, compusă din elementele epocei trecute, din aristocraţii ruginiţi şi lingăii acestora, avea pentru sine trecutul, dreptul pozitiv şi privilegiile scrise; partida naţională, compusă din elementele proaspete ale naţiunei, avea pentru sine viitorul, legile sociale, care impun dezvoltarea, şi avea valoarea ideilor cari le reprezintă ; generalizarea partidei naţionale a fost sigură, ea a fost începutul aceluia — ce va să fie.
în genere, începutul direcţiunilor nouă constă în me-ditaţiuni generale, în discuţiunea asupra unor principii mai înalte ; gîndirea epocelor însemnate nu apare nici-cînd în forme concrete şi practice, ci totdeauna şi pretu-tindenea înclină spre abstracţiuni mult-puţin poetice. La început domnesc frazele mari şi frumoase, pînă ce nu-şi perd conţinutul ideal şi cu aceasta nimbul seducător; atunci apare numai suprafaţa adevărată a timpului în
104
v
forma unei reacţiuni sănătoase a cărei lucrare serioasă desfăşură fructele din germenii crescuţi la căldura sufletească a generaţiunei trecute.
Aşa e pretutindene ; aşa a fost şi la maghiari. Szechenyi, Wesselenyi, Eotvos, şi ceilalţi anteluptători naţionali aveau o voinţă bună şi nobilă, nu ştiau însă a da .acestei voinţe o formulare concretă şi trăiau încă în lumea principiilor mari. Libertate, naţionalism şi progres
—	aceste erau acele trei ideale, pe care ei voiau a le transpune în lumea adevărului; forma însă, modul realizării lipsea pe deplin. O închipuire corectă, însă vagă
—	şi nimic mai mult.
Să nu ne înşelăm însă asupra bărbaţilor care conduseră mişcările spirituale ale acestui timp. Ei au avut nu numai gîndirea bună, nu numai nobleţea simţurilor şi ’vălul sincer, ci şi seriozitatea şi adîncimea sufletească care o cerea scopul regenerator de la dînşii. Szechenyi -a ştiut, nainte de toate, un lucru : cum că el nu va ajunge realizarea speranţelor sale, şi asta e destulă dovadă că «el a cugetat. El a lucrat spre a pregăti terenul pentru o generaţiune mai fericită — şi a lucrat mult şi bine şi fără a cerca merite. Fiind destul de serios spre a se convinge despre aceea cum că regenerarea dorită de dîn-sul nu poate rezulta decît din lucrarea sufletească a mai multor generaţiuni, şi-a iubit naţiunea şi patria mai mult decît dacă ar fi cercat a se urca la mărime şi nemurire nimicind prin vreun pas pripit tot ce s-ar fi putut ajunge cu încetul prin o politică precalculată. Aşa a fost- Szechenyi şi aşa partea cea bună a aderinţilor săi. Condusă de asemene bărbaţi, oricare naţiune ar fi stati în ajunul unei epoce de mărire, nu însă naţiunea maghiară, care fu condusă de la început pe terenul gîndirei preocupate. Fiind aceşti bărbaţi crescuţi în streinătate, ei, din însu-'şirile ce le aveaua mai nainte, la reînturnarea lor în patrie, nu au adus altă cu sine decît simţul de patriotism <şi naţionalitate, toate prejudeţele maghiare s-au perdut în experienţele făcute în nişte ţări mai fericite ; aşa ei nu au putut avea pentru sine opiniunea publică a maghiarilor decît pînă atunci pînă cînd alte elemente mai fsangvinice, mai rupte oareşicum din sufletul maghiar, nu vor părăsi faţă de ei. După ce maghiarii se crescură în
105
patrie aceste eleminte se şi disfăcură numaidecât: urmă o generaţiune de frazeologi cu o necesitate organică. Tînă-rul jurnalist Ludovic Kossuth începu a bate în masă cu nişte fraze frumoase şi seducătoare, începu a încînta pre maghiari prin formele sale ritorice, şi peste cîţiva ani el stătea în fruntea unei partide radicale, şi mai peste cîţiva ani deveni idolul naţiunei — „a nemzet bălvănya“-Aceştia fură roşii Ungariei de la 1840—49, chemaţi şi nechemaţi, bele trişti buni şi răi, oameni fără stare şi studiu, poporul proletar; cu un cuvînt toate elemintele cari se pot uşor aţîţa, toate acele urmau comandei lui Kossuth, tot ce partida naţională spera a ajunge prin lucrarea mai multor generaţiuni, Kossuth voia a ajunge cu ajutorul aderinţilor săi într-un moment bine venit.
Independenţa abs’olută a Ungariei, introducerea unei constituţiuni liberale şi maghiarizarea naţiunilor nemaghiare au fost stîlpii calculaţiunii partidei naţionale. Sze-chenyi voia însă a purcede cu un calcul sigur, cu o pre-cugetare rece şi cu încetul; el lua totdeauna împrejurările timpului în consideraţiune şi era totdeauna destul de prevăzător spre a nu deştepta gelozia popoarelor vecine ; Kossuth, din contra — n-avea timp de aşteptat, el era vehement în pretenţiunile sale, intolerant în acţiunea de maghiarizare şi demagog voind a fi democrat, în genere, Kossuth, fără să fi fost maghiar de origine, era prototipul maghiarităţii : viforos, chiar şi în viciile sale mare, şi peste toate încrezut în sine şi în puterile naţiunei sale. El a trebuit să domnească peste masele ce erau atît de omogene cu el.
Aşa să desfăşurară partidele cam pînă la anul 1845. Ele între sine, faţă cu guvernul din Viena, rămaseră insă unite; scopul lor final era acelaşi. Prin această .unire se ajunseră şi rezultatele de la anul 1947—48. Ministerul cel dintăi fu compus din toate trei fracţiunile. Ba-tthyâni era mult-puţin aristocrat (preşedinte). Szechenyi (Comerţ) îşi schimbă coloarea după împrejurări; Deăk şi Eotvos (Culte) erau cei mai de frunte din partida moderată ; şi despre Kossuth (Finanţe ?) dictatorul revo-luţiunii am vorbit.
Viaţa constituţională curgea la început bine. Acest început nu a putut avea însă, vreo durată lungă. Pînă
acuma partida radicală avea numai ocaziune de a vorbi jşi aceste vorbiri urmară fără a avea oareşicarei efecte concrete; în viaţa constituţională radicalismul păşi la faptă şi faptele lui avură mai mult rezultat decît vorbirile deşerte. Atît îngînfarea maghiarilor cît şi măsu-rele executive ce le luară contra popoarelor nemaghiare, deşteptară într-aceste o rezistenţă puternică. Pentru guvernul din Viena a fost destul a observa aceasta spre a începe o manevrare nouă : el, răzemat pe popoarele nemaghiare de sub Corona S-tului Ştefan, începu o politică mai conservativă. De cînd maghiarii au ajuns la putere [...], Kossuth avea honvezi şi credea că prin acestea va fi în stare a cuceri toată lumea lui Attila. în zadar au fost profeţiile şi' plîngerea lui Szechenyi, în zadar rezistenţa sănătoasă a lui /Deâk şi Eotvos. Austria scădea din drepturi şi Kossuth privi mişcarea generală din 1848 ca ocaziune binevenită spre a se face nemuritor prin re-dobîndirea independenţei naţionale a Ungariei. Revolu-ţiunea 'să deschise la începutul anului 1848. Kossuth începu a se lupta atît contra Austriei, cît şi popoarelor de sub Coroana Ungariei : maghiarii se luptară ca eroi — spre a perde tot ce au cîştigat prin politica lui Szechenyi şi depuseră la 13 august 1849 în Siria (Vilâgos, cot[mi]-tt[atul], Arad) armele înaintea rusului Paschiewitz 1.
După această lovitură, maghiarii rămaseră cîţiva ani amorţiţi. Factorii principali ai revoluţiunii îşi părăsiră patria, iar elemintele mai molcome se acomodară, cel puţin deocamdată, sistemei absolutistice, ce urmează necesar după revoluţiune.
Nainte de a merge mai departe, să aruncăm o privire generală peste popoarele de sub Coroana-Ungariei cercînd a vedea totodată tşi rolul lor atît în Revoluţiunea din 1848—9, cît şi în desfăşurarea politică a Ungariei.
în Ungaria (în înţeles mai larg), stăteau nainte de revoluţiune, faţă cu cele 4,5 milioane maghiari — afară de elementele reprezentate în număr mai mic, încă la 5 milioane slavi (croaţi, slovaci, sîrbi şi ruteni), la 1,3
1	Szechenyi a nebunit încă la începutul revoluţiei ale cărei urmări le-a profesat cu cîţiva ani mai nainte. Mort la 1850 în Institutul din Dobling lîngă Viena (n. a.).
107
milioane germani şi la 2,7 milioane români. Din aceste popoare singuri germanii nu tindeau a figura ca ura elenje'nt deosebit în Ungaria, toate celelalte pretindeau respectarea fiinţei lor naţionale. Atît croaţii cit şi românii din Transilvania începură a rezista cu energie contra tendinţelor de anexare ale maghiarilor : croaţii pe temeiul drepturilor lor istorice, românii ca majoritate a unei ţări care trăi o mie de ani o viaţă autonomă. Pe lîngă această rezistenţă politică se însoţi şi rezistenţa socială a românilor în genere, a sîrbilor şi a slovacilor ce locuiesc părţile de cătră apus ale Ungariei. Deja cu mult nainte de revoluţiune foile maghiare sunt pline de înjurături contra panslavismului, ce se manifestează la fraţii lor slovaci, aducîndu-li-se acestora de model patriotic fraţii români. Cu puţin timp nainte de revoluţiune şi la români această purtare exemplară se schimbă însă în un dacoromănism fanatic. Aşa în Ungaria era destulă ferbere internă spre a oferi cel mai apt teren pentru o revoluţiune. Guvernul din Viena încrezut, pe de o parte, în aceste popoare, pe de alta, în puterile sale proprii, maghiarii încrezuţi în armata lor naţională, începură fiecare lupta în cea mai bună speranţă. Scopul nostru [nu] e de a descrie în acest loc luptele revolu-ţiunii; e destul a şti cum că croaţii, sîrbii, slbvacii,, românii din Transilvania şi o mare parte a poporului român din. Crişana şi Timişana îşi rămaseră consecvenţi ; ei/s-au luptat pentru guvernul din Viena, sau mai bine-zis contra maghiarilor. Fiind luptele acestor popoare izolate, ele pentru popoare înşele nu au avut nici un rezultat ; pentru armata austriacă, tocmai prin această res-firare a lor, ele au devenit însă de cea mai mare însemnătate strategică, puterea austriacă era p-retutindene.
După revoluţiune ideea de stat a Austriei', concepută în un mod pozitiv de Iosif II, ajunse la desfăşurarea ef definitivă. Toate ţările, autonome, pre care familia de Habsburg-Lorena le poseda cu drept ereditar, căzură sub o administraţiune centrală şi deveniră prin aceasta egale cu provinţele. Acest absolutism pentru popoarele nemaghiare din Ungaria era însă mai favorabil decît liberalismul de la 1848, căci ele intrară cu el în viaţa publică. Ici, colea cîte un nemaghiar începu a ocupa vreo»
108
poziţiune mai însemnată în organismul de stat fără de a fi silit a-şi lepăda caracterul său naţional; naţiunile insele, pe lîngă tot absolutismul, nu erau în mod pozitiv împedecate în dezvoltarea lor naţională, viaţa economică se dezvolta cu încetul, unde pînă acuma era jignită, şi la urma-urmelor, elementul, care domnea acuma, nu influenţa atît de nemijlocit, ca cel de la 1847—48. Absolutismul poate fi rău ; pentru stadiul de tranziţiune a Austriei, el pare a fi fost însă necesar.
Atîta să fie intermezul, şi revenim la maghiari.
Reculegîndu-şi maghiarii puterile, cu cîţiva ani după revoluţiune, ei se organizară din nou spre a se opune contra noii sisteme de guvemămînt. In această opoziţi-une pasivă a lor, ei arătară, mai mult decît în revoluţiune, ce e în stare un popor care voieşte.
După sistema nouă, atît guvernul cît şi legislativa (Reichsrath) centrală a imperiului erau în Viena; pe lîngă toate, cum că ei formau două partide deosebite, maghiarii în lupta contra inamicului din afară, urmară aceeaşi politică şi-şi păstrară pasivitatea în decursul în-tregei epoce de absolutism. Cu mijloacele lor materiale, aceasta nu a fost greu ; e însă în tot cazul o dovadă despre o opiniune publică nu numai dezvoltată, ci totodată şi constantă.
După ce armata austriacă fu bătută de mai multe ori, în anul 1859 Austria păşi pe un teren cu totul liberal : sistema abs’olu'tistică fu dată la o parte şi pînă la o regulare legală a raporturilor între diferitele provinţe se inaugură un guvern pro vizor.
Acum păşiră maghiarii de nou în viaţa .publică şi deosebirea dintre partidele lor apăru în forme mai concrete. Teleki, urmînd intr-un mod moderat principiile profesate de Kossuth, pretindea recunoaşterea independenţei depline a Ungariei : cu regele său, cu corpurile sale legiuitoare, puterea sa proprie. Cu un cuvînt : pre-tenţiunile partidei Teleki erau negaţiunea unităţii de stat a Austriei; ei nu voiau a recunoaşte, afară de capul de stat comun, nici o legătură organică între ţările de sub Coroana S-tului Ştefan şi cele ereditare ale familiei de Habsburg-Lorena. Faţă cu ţările de sub Coroana Sf. Ştefan partida aceasta voia a face tabula rasa cu tot tre-
109
cutul anexînd atît Transilvania, cît şi Croaţia cătră Ungaria.
Partea, în fruntea căreia stătea Deâk, era în preten-ţiunele sale cu mult mai moderată. Intr-adevar scopul final al acestei partide era identic cu a celei conduse de Teleki; deosebirea era numai într-aceea cum că moderaţii conduşi de Deâk luau totdeauna în consideraţiune şi împrejurările timpului, de la care maghiarii adevăraţi abstrag totdeauna. Deja Szechenyi a exprimat convingerea cum că pînă ce toate popoarele Ungariei nu vor fi maghiarizate, Ungaria nu poate exista decît rezămată de Austria. In urma politicei kossuthiane putinţa de a maghiariza fu nimicită pentru totdeauna, şi azi popoarele din Ungaria nu numai că nu erau maghiarizate, ci, din contra, ele, în răstimp de 15 ani, au avut destulă ocaziune spre a-şi desfăşura puterile lor naţionale. Aşa poziţiunea maghiarilor, la 1861, era cu mult mai greu decît la 1848, fiindcă azi afară de guvernul din Viena, mai stăteau încă faţă cu ei, în însăşi Dieta lor, germenii unei nouă puteri elementele primitive ale partidei naţionale.
In aceste împrejurări, Deâk era totdeauna destul de înţelept spre a începe o politică cu două feţe, cercînd reforme faţă cu guvernul din Viena şi rămîind conservativ. faţă cu naţiunile din ţară. Pricepînd el pe deplin periculul care ameninţă naţiunea maghiară din partea elementelor naţionale a fost destul de prevăzător spre a lepăda în aparenţă caracterul naţional al luptei sale. El se luptă ca patriot şi ca atare era în stare a aduce guvernului dir> Viena cele mai mari sacrificii, numai ca să cîştige oareşicari avantaje în lupta contra naţionalilor. Străbate în fine prin firele cugetării lui Deâk şi aceea cum că el, fiind convins despre neputinţa maghiarizării, a renunţat la acest ideal şi lupta lui nu este mai mult ofensivă, ci defensivă ; el nicicînd nu deschide împăcăciunea, care nu periclită interesele pozitive ale1 maghiarilor.
Pentru Deâk şi partizanii săi recîştigarea constituţiei de la 1848 era singurul scop ; cu asta în mînă spera apoi că va putea realiza mai departe firul aspiraţiunilor sale. Guvernul din Viena, încă tare în poziţiunea sa, nici
110
nu păşi la tranzacţiuni serioase cu maghiarii, şi aşa guvernul provizor, spre folosul popoarelor nemaghiare, rămase pînă la 1867. Această epocă de şase ani a stricat maghiarilor mai mult decît altădată secoli întregi, fiindcă în ea cade adevărata răzleţire şi consolidare a spiritului naţional. Acuma întăia oară s-a simţit românul din Transilvania puternic în Dieta ţării sale; acum întăia oară românul'a-ales ca român şi a funcţionat ca român; acuma întăia oară limba vreunui popor nemaghiar din Ungaria s-a introdus în oficiile comunale şi comitatense : toate aceste cîştiguri poporul voi a le şti asigurate şi pricepu pe deplin scopul luptei sale.
De la anul 1806 (prochiamarea „Austriei“ după dez-fiinţarea Imperiului Roman) pînă la 1866, Austria totdeauna şi-a ştiut păstra caracterul său de stat german. După perderea de la Koniggrătz, elementul german din Austria, lipsit de sprijinul ce-1 avea din afară prin legătura sa cu statele germane, a trebuit să-şi cerce un •sprijin înlăuntrul imperiului, ca, cel puţin într-o parte a imperiului, să-şi poată ţinea poziţiunea care o avuse pînă acuma. Din toate popoarele ce azi locuiesc în Austria, prin poziţiunea sa istorică, prin starea sa numerică şi economică, nici unul nu a putut să reflecteze alianţa sus atinsă mai cu drept cuvînt decît cel maghiar. Afară de asta, nici un popor nu avea atîta interes la susţinerea Austriei decît maghiarii care, fiind izolaţi între elemintele străine, cercau instinctiv un razem. Comunitatea de interese ce există între poporul german şi cel maghiar a trebuit să ducă în cel mai scurt timp la îm-păcăciune şi alianţă.
Sistemul de dualism, inaugurat spre a susţinea supremaţia germanilor într-una, şi a maghiarilor în cealaltă parte a imperiului, purcede din drepturile istorice ale Coroanei Sf. Ştefan. După acest sistem, toate ţările, ce azi fac parte din Austria, şi erau odineoară supuse Coroanei regeşti a Ungariei, trecu sub numele de „Ungar ia“, iară celelalte ţări ale imperiului — sub numele de „Austria“. Împărţirea se face prin rîul „Leitha“ ; imperiul se numeşte „Austro-Ungaria“ ori „Ungaro-Austria“.
In Ungaria — în înţelesul modern — se introduse constituţia de la 1848 cu nişte schimbări foarte neîn-
lii
semnate : ea e dară pe deplin autonomă, cu corpurile sale legiuitoare, cu executiva şi armata sa naţională. Integritatea de stat a Austriei se susţine prin, aşezămin-tele comune. Fiecare p^rte a imperiului trimite din Parlamentul său cîte o delegaţiune : aceste două $elegaţium compun apoi un cvasi-parlament pentru dezlegarea chestiunilor comune. Ungaria acoperă 30% din datoriile de stat. Atît armata cît şi o parte a finanţelor sunt comune. Reprezentarea imperiului în afară, Ministerul Externelor e comun.
La inaugurarea acestei sisteme, contele Iuliu Andrâ-ssy compuse guvernul, ce, fără a-şi schimba caracterul,, e susţinut şi pînă azi.
Să vedem în ce zace puterea acestui guvern : care sunt elementele ce-1 susţin ? Şi care sunt acele ce voiese a-1 răsturna ?
Urmînd Deâk în aparenţă o politică reală, el e susţinut de toate acele elemente ale Ungariei, pentru care viaţa ,nu e decît o mişcare spre un scop individual : oamenii ce nu pot, ori nu voiesc a ieşi din viaţa practică* ce nu sunt capabili de porniri sufleteşti mai înalte, cu un cuvînt, toate elementele conduse de interese materiale susţin guvernul de azi tocmai aşa, cum ar susţinea pre fiecare alt guvern, dacă acela ar fi destul de înţelept spre a favoriza interesele acestor elemente. Pentru Deâk şi guvernul de azi sunt : străinii în genere* germanii din Ungaria, judanii emancipaţi prin acest guvern, clasa comercială, cea a industriaşilor, şi la,, urma-urmelor, unul din cele mai influente elemente, clasa aspiranţilor la posturi. Cu aceste elemente, care merg cu toate guvernele, Deâk nu ar duce-o departe : pentru el nu e însă numai capitalul economic, ci şi cel spiritual. Acei puţini dintre maghiari ce sunt în cîtva capabili de a cugeta nepreocupat şi acei mulţi maghiarizaţi (nemţi, slovaci, ruşi, judani şi chiar români) ce compun adevărata inteligenţă a Ungariei, împreună cu ceata condusă de dînşii, toţi merg cu guvernul Andrassy. Numai în fruntea unor asemene elemente părăsite de toţi dumnezeii a fost cu putinţă ca majoritatea într-adevăr nemaghiară a unei Diete să facă unui guvern introducerea absolutismului de partid cu putinţă, numai cu ajutorul
112
unor asemene elemente cîţiva maghiari mai luminaţi au putut înrîuri asupra soartei Ungariei chiar şi contra adevăratei opiniuni publice. Partida deakiană e numai în Dietă în majoritate, în ţară ea nu e decît sporadică. Maghiarii aleg tiszaişti; românii şi sîrbii — naţionali; dea-kişti se recrută dar numai de la ruşi, slovaci, germani şi saşi, numai de acolo unde opiniunea publică e mai puţin dezvoltată decît chiar şi la românii. Puterea acestui guvern nu e subiectivă : ea purcede din slăbiciunea elementelor cu care are a se lupta.
După moartea lui Teleki, Tisza şi Ghyczy se puseră în fruntea partidei liberale, numită azi cea din stînga. Tot acele elemente ce le-am aflat la 1848 în partida lui Kossuth şi după încetarea bachismului în aceea a lui Teleki, le aflăm şi în opoziţiunea de azi : e^ reprezintă cugetarea adevărat maghiară. Corifeii partidei sunt poeţi,, beletrişti şi jurnalişti, membrii ei în Dietă sunt tot aceştia dimpreună cu cîteva suflete bune, însă exaltate, şi sprijinul ei de jos e masa poporului maghiar şi opiniunea publică maghiară. Încît pentru diverginţele dintre această partidă şi acea a lui Deâk, opoziţiunea ignorează Pactul dualistic cu toate aşezămintele sale, cerînd uniune personală. După ce predominarea elementului maghiar a încetat, această partidă nu mai poate avea decît un rol disciplinar în Dieta Ungariei, ea interpelează, protestă şi discută cu o zădărnicie rară. O răsturnare a guvernului de astăzi numai aşa ar fi cu putinţă, dacă această partidă s-ar alia cu un alt element al Ungariei, ori dacă s-ar produce o fuziune între partidele maghiare. Cazul din urmă e în tot momentul cu putinţă ; cel întăi nicicînd. Tiszaiştiî sunt maghiari şi prin urmare mai vehemenţi decît deakiştii. Faţă cu nemaghiarii, maghiarii sunt uniţi.
Elementele naţionale, acei puţini ce pînă azi reprezintă interesele naţiunilor nemaghiare, la început se alipiră de opoziţia maghiară, fără a căuta mai adînc de este oare ceva comun în scopurile lor ori ba ? Această alipire instinctivă e urmarea naturală a începutului : după ce naţionalii cugetară mai mult asupra poziţiunei lor, şi se
1 Saşii aleg din interes, şi maghiarii îneunjuraţi de nemaghiari de frică — deakişti (n. a.).
113
convinseră în mai multe ocaziuni despre diverginţa scopului qe partida susţinută de ea urmează, ei formară o mică partidă de sine stătătoare. Această partidă e singura putere care azi se luptă serios şi fără alternative contra guvernului.
Despre această aşa-numită partidă naţională să nu ne închipuim foarte mult. Pe mine numai lipsa unui termin mai potrivit mă face a-i da numire de „partidă“ unităţii acelor oameni ce azi în Ungaria ţin la recunoaşterea unor drepturi naţionale, ce încă nici chiar ca simple dorinţe, nu sunt pe deplin formulate. Aceea cum că mai mulţi oameni trag la îndoială îndreptăţirea aceloraşi aşezăminte publice, sau cum că ei lucrează spre acelaşi scop public nu face din ei un întreg determinat,' trebuie ca aceşti oameni să convină nu numai în alegerea scopului, ci şi în modul în care acest scop are de a fi ajuns, spre a forma ei o partidă. Partida e o bucată hotărîtă din opiniunea publică a unei ţări; criteriul ei este, cel puţin în lini-amentele generale, aceleaşi convingeri despre chestiunile comune la toţi membrii săi, aţintirea tuturor puterilor nu numai spre acelaşi scop, ci totodată în aceeaşi direcţiune. Numai prin combinarea tuturor puterilor sale individuale, mai mulţi oameni pot deveni o putere elementară în viaţa socială, pot dezvolta o tărie subiectivă destul de mare spre a influenţa decisiv asupra voinţei statului. Acest adevăr e tocmai aşa de apodictic, ca acela cum că 2 şi 2 sunt totdeauna numai de două ori cîte 2, iară niciodată laplaltă 4.
La naţionalii din Ungaria opiniunea publică se luptă pînă azi cu greutăţile începutului. Această luptă e însă^ serioasă, merită să ne ocupăm mai intens de ea, şi asta cu atît mai mult, cu cît adevăratul înţeles a istoriei maghiare moderne îl aflăm numai îni aprecierea deplină a acestui început. Luptele naţionale sunt azi viaţa Ungariei.
Am încercat mai sus (în Constituţia maghiară) a arăta cum că lupta naţionalilor contra maghiarismului a fost începută şi continuată nu numai pe teren fals, ci totodată şi în mod fals. Despre asta nu vom mai vorbi dară.
Nu se poate trage la îndoială cum că naţionalismul joacă azi, în Ungaria, un rol de compătimit. Să-şi pună
114
însă fiecare mîna pe pept şi să o mărturisească că aceasta nu e rolul ideei, ci al acelora ce o reprezintă. Pentru un stat poliglot nici o idee nu are mai multă tărie subiectivă decît aceea a naţionalismului. Naţionalismul, pentru Ungaria, e o putere elementară, expansivă, fiindcă el purcede din adevărul etern al divergenţei sufleteşti. De unde dar slăbiciunea cu care această putere pînă azi s-a manifestat ? Adevăratele cauze nu pot fi decît în purtătorul acestei idei, în încurcarea vieţei popoarelor ce pretind a fi naţionale.
Chestiunile naţionale sunt, înainte de toate, numai date, nu însă totodată şi formulate. în sufletele naţionalilor ar trebui să afle loc nu numai simţul pe deplin vag despre trebuinţa unei mişcări naţionale libere, ci totodată şi convingerea despre puterea cu care această mişcare liberă ar contribui la desfăşurarea puterilor sufleteşti ale popoarelor. Nu e destul că românii, slovacii şi sîrbii simţesc piedecele ce aşezămintele de azi le pun în calea dezvoltării lor naţionale, ei trebuie să mai ştie două : sub ce forme concrete se manifestă această împedecare, şi care ramuri hotărîte ale vieţii sunt bîntuite de ea. Numai după ce chestiunea naţională generală s-a desfăcut astfeli în părţile sale organice, va fi cu putinţă ca opiniunea publică să purceadă mai departe formulînd totodată şi modul dezlegării. Principiile generale sunt numai începutul direcţiunilor noi; epocele trăiesc prin analizarea şi introducerea în viaţa reală a principiilor. Noi, înainte de toate, trebuie să ştim concret „ce voim“, să formulăm un mod naţional în care voim, şi numai după aceea putem purcede la lucrare spre a realiza voinţa noastră.
Această voinţă concretă la naţionalii de sub Coroana S-tului Ştefan încă nu s-a format. Nu voiesc şi nici cutez a trage la îndoială cum că sunt mai mulţi, chiar şi foarte mulţi, dintre anteluptătorii naţionali din Ungaria, care nu numai au formulat chestiunile naţionale, ci au aflat totodată şi modurile pentru dezlegarea lor; e însă un fapt cum că aceste formulări şi modulări de dezlegare, fie ele cele maii nimerite, fie ele cele mai ingenioase pînă astăzi sunt numai o comoară ascunsă şi fără preţ, fiindcă ele nu s-au generalizat încă, nu au devenit o bo-
115
găţie sufletească comună a poporului. Şi aici e răul, în temei: opţiunea publică nu s-a format încă. Anteluptă-torii voiesc a conduce, cînd ei ar trebui să reprezinte ; reprezentanţii naţionali voiesc a vorbi pentru un popor, cînd vocea lor ar trebui să fie numai rezultatul unui murmur din afară. Procedura e falsă ! E fără putinţă a exprima voinţa acelora ce nu au nici o voinţă şi .e fals a zice cum că o exprimăm. Apoi nu e nici un popor atît de părăsit de toţi dumnezeii, ca să se poată încrede într-a-ceia pre care nu-i pricepe. La urma-urmelor fiecare om, fie el cît de prost, simte în sine atîta demnitate, încît să nu jure la o credinţă ce nu o are. Credinţa trebuie să i-o dăm şi atunci nu vom trece mai mult de agitatori. Nu dară în Dietă e terenul luptelor naţionale, unde e peste putinţă ca ele să decurgă cu demnitate şi succes, ci în comune, în comitate, în asociaţiuni, pretutirfdene unde noi suntem singuri ori în majoritate. Dieta să fie numai locul unde facem paradă în public'cu succesele cîştigate afară de ea
E cea mai mare rătăcire dacă cineva crede cum că o jurnalistică de bună-credinţă şi disciplinată este destul mijloc pentru formarea opiniunii publice. Un organ poartă opiniunea publică şi purtînd-o o generalizează ; asta e adevăr : cercul acestei generalizări e însă îngust; e un păcat pe capul nostru dacă putem crede cum că inteligenţa nu e numai o parte a poporului, ci identică în valoarea sa politică cu însuşi poporul întreg. Asta iară nu-i adevărat! Cel puţin în lumea de azi, fiecare om are drept de a voi rău dacă nu-i dăm o voinţă bună.
Purcezînd din adevărul că pericolul comun e totdeauna o putere ce uneşte chiar şi pre cei mai eterogeni oameni, pre cele mai eterogene popoare, aflu de prisos a mai aminti că solidaritatea între diferitele popoare din Ungaria, în lupta contra maghiarilor, e cea întăi condiţie pentru a ajunge la un succes pozitiv : că aceeaşi opiniune publică ar trebui să ţese între aceste popoare legătura sufletească, care prin alte împrejurări nu e dată. Voiesc numai a produce convingerea despre lipsa aceleiaşi opi-niuni publice cel puţin între marginile aceluiaşi popor.
1 Naţiunea sîrbească şi Miletics( n. a.).
116
\
Fiind popoarele sfîşiate în lupta lor, zbuciumarea e zadarnică.
Şi aici aflăm adevărata chemare ce guvernul maghiar de astăzi şi-a propus : împedecarea a orice dezvoltări naţionale nemaghiare. Privite din acest punct de vedere, toate faptele lui se vor arăta organice şi bine calculate.
La acest loc nu se poate judeca din punctul de vedere al intereselor maghiare ori române, ştiinţa nu cunoaşte decît un interes, adevărul, ea tinde a fi totdeauna justă, neparţială şi nepreocupată. Judecind din acest punct de vedere, naţionalismul e, pentru popoarele din Ungaria, purcederea spre o viaţă sănătoasă şi dezvoltătoare puternică ; pentru Ungaria însăşi, pentru stat ca atare, pentru acea Ungarie a cărei viaţă purcede din principiul unităţii naţionale, această idee e însă o putere elementară absolută. Ungaria nu poate exista decît în două cazuri : dacă din afară un pericul comun ameninţă pre toate popoarele ce o lociiiesc, ori dacă vreun interes comun al puterilor din afară o susţine chiar şi contra voinţei dinlăuntru. într-alte cazuri, statul poliglot, prin naţionalism, purcede spre a se desface în elementele sale constitutive. Condiţiunile de existenţă ale unui stat poliglot zac totdeauna în influenţile din afară : de loc ce aceste influenţe înceată ori se schimbă, statul, în lipsa condiţiu-nilor de existenţă, trebe să încete a mai fi, dacă cumva elementele eterogene ale lui nu s-au asimilat, compunînd un singur popor.
Aceasta e seria adevărurilor serioase, prin care guvernul maghiar e condus. El voieşte a susţine Ungaria, în favorul naţiunei maghiare, aşa cum ea este. Politica nu e mai mult patriotă ; ea e naţională maghiară. Statul însuşi, ca întreg, decade subt această politică în favorul unei părţi a sale.
-	Scopul se urmăreşte cu o stricteţă rară fără regret, cu un calcul precugetat. Formele sunt : nainte de toate, slăbirea economică a nemaghiarilor şi ridicarea aşezămintelor economice la maghiari, după aceea maghiarizarea, pe cît se poate, a tuturor institutelor publice de învăţă-mînt, de comerţ, industrie şi meserie, şi, în fine, in-fluinţarea directă şi indirectă asupra opiniunei publice a nemaghiarilor şi dezbinarea ei.
11?
Banatul, odinioară cea mai bogată provinţă a Ungariei, a stîrpit azi pe deplin; Transilvania decade, în părţile ,române, pe zi ce merge ; părţile locuite de slovaci au fost totdeauna sărace, şi azi nu se face nimic pentru ridicarea vieţei econmice. In părţile locuite de maghiari, din contră, se făcu, din bugetul comun, căi ferate, fabrice şi alte institute economice. Aşa vedem disproporţiunea economică dintre maghiari îşi nemaghiari crescînd din zi în zi. Maghiarii sunt minoritatea ţărei; cel puţin trei părţi de patru din bogăţii sunt, însă, în mînele lor... Şi bogăţiile sunt o putere.
Încît pentru influinţarea spiritului public a nemaghiarilor, să lăsăm la o parte institutele de învăţămînt : organizarea comitetelor, darea dreptului de denumire în mîi-nele guvernului, apariţiunea noului 'jurnal român (?) Patria şi influenţările directe prin comune şi comitate ne dau măsurariul cel mai corect pentru a putea aprecia îndestul puterea guvernului.
Ca încheiere numai cîteva cuvinte despre rătăcirile acestei politice întru adevăr consecinţe.
Politica maghiară purcede, nainte de toate, din o utopie, din credinţa absurdă cum ar fi cu putinţă ca un om, un popor ori un stat să se poată lupta cu succes contra unor legi sociale ce se manifestă priti noi, chiar şi contra voinţei noastre, cum că ar fi cu putinţă ca un popor de cinci milioane oameni, fără nici o superioritate spirituală, să poată asimila, ori chiar numai suprematiza, pre alte zece milioane de oameni ce sunt şi voiesc a fi. Aici sufletul maghiar se luptă contra unei puteri absolute ; un popor nu simte în sine nicicînd mai multă voinţă de a fi, nicicând mai multă putere de existenţă, decît tocmai în zorii renaşterii sale. Credinţe mari, aspiraţiuni falnice, speranţe puternice, acestea sunt stîlpii de care se anină gîndirea popoarelor în epocele de renaştere, acestea — motivele ce dezvoltă puterea sufletească. Pedecele puse în calea aceste} dezvoltări nu pot năduşi şi cu atît mai puţin opri ; ele, din contra, dau sufletului o putere elastică intensivă, contribuind la întrunirea şi îndreptarea împreună a puterilor spre acelaşi scop.
La deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale a popoarelor nemaghiare din Ungaria nimic nu a contribuit
118
mâi mult decît vehemenţa maghiarismului. Azi, după ce procesul e în curs, politica maghiarilor nu poate îi decît desperată.
Românii sunt „dacoromânislovacii şi croaţii — „panslavi“. Acesta e refrenul maghiarilor. Şi apoi nu se tem înţelepţii nepoţi ai lui Arpâd cum că nemaiîncetînd ei a opera cu aceste idei „utopice“, vor deştepta o gîndire dulce, o aspiraţiune sublimă, o speranţă seducătoare in sufletele popoarelor asuprite ?... Şi apoi când credinţele unui jpopor se întăresc, cînd speranţele lui nu se mai pot realiza prin vorbă, lege şi dreptate, el nu pare visînd, ci în lucrarea necurmată pentru realizarea dorinţelor sale.
Toate lucrurile au o măsură, peste care ele nu pot trece. Dacă membrii unui stat se simt împedecaţi în dezvoltarea lor prin aşezăminte publice, ei cearcă a delătura aceste aşezăminte. Pînă ce ei speră cum că prin lucrarea lor necurmată vor putea ajunge la succesul dorit, ei ră-mîn cetăţeni ai statului; de loc ce le-aţi luat încă această speranţă, voinţa de a fi, necesitatea de a se dezvolta, îi sileşte să graviteze în afară, cercînd realizarea speranţelor lor afară de stat. Pînă azi popoarele nemaghiare din Ungaria voiesc numai înpăcăciune : a cui va fi vina, dacă va veni odată un timp, cînd ele vor voi mai mult, chiar tot ce trebuie să voiască ?
în viaţa maghiarilor au fost două epoce mari : Ludovic I (cel Mare, Anjou) a făcut Ungaria puternică prin puterea ce o avea din afară, Matei Corvin prin aceea cum că a ştiut întruni toate puterile ţărei în lucrarea spre scopurile sale. Aceste epoce nu au fost însă ale naţiunii maghiare, ci ale ţărei întregi. însăşi naţiunea maghiară nu a avut decît o. epocă de mărire, aceea de astăfei. Astăzi naţiunea maghiară domneşte nu numai în Ungaria, ci chiar şi în întreaga Monarhie Austro-Ungară. De unde această putere nemaiauzită în viaţa popoarelor ? în ţările dincolo de Leitha, în Austria proprie, de la introducerea Dualismului pînă astăzi, încă nu au putut introduce cei şese ori şepte milioane germani o stabilitate în viaţa publică. Cauza ? Pentru că au a se lupta cu elemente mai dezvoltate. Ce vor face maghiarii, ce — contele Andrâssy, dacă şi de dincoace se vor dezvolta puterile ?... Şi ce vor
119
face, încotro vor merge maghiarii, dacă va veni o zi mare, un moment ce decide asupra soartei poapoarelor ?...
Un cuvînt la adresa contelui Iuliu Andrâs&y : El are o virtute care-1 apără de orice responsabilitate morală : •el nu conduce, ci însuşi e condus-
VI.	NOI ŞI MAGHIARII 1
Cetitorii studiilor asupra maghiarilor au găsit poate fără cale că în cursul acestor studii despre celelalte popoare ce locuiesc în Ungaria şi, în special, despre români, nu s-a vorbit decît indirect, cînd era să se studieze poziţia poporului maghiar între aceste popoare. însă într-un studiu de natura acestuia nici n-a putut să fie altfel. Scopul principal al studiilor asupra maghiarilor a fost ca să cunoaştem pe poporul maghiar, aşa precum el este, deci fără a-1 pune în comparaţie specială cu alte popoare* Spre acest sfîrşit am cercat ca, din sferele mai însemnate ale vieţei publice a poporului maghiar, să adun toate acele date care, supuse unei judecăţi nepărtinitoare, ne fac cu putinţă ca să cunoaştem pe acest popor. Aceste cercetări au fost conţinutul celor cinci părţi dîntîi ale studiilor asupra maghiarilor.
într-acest sens mărginit, pentru noi studiile asupra maghiarilor au o însemnătate foarte secundară. în viaţja popoarelor poporul maghiar joacă un rol cu mult mai însemnat pentru ca el, şi sub priviri obiective, să poate interesa. Privit însă din punct de vedere subiectiv, în special pentru noi, poporul maghiar este o chestiune ele interes primordial. Fiind noi, mai mult ori mai puţin, determinaţi prin maghiari, un studiu serios şi sincer asupra maghiarilor este un pas spre a ne cunoaşte pe noi înşine. Numai privite astfel, studiile asupra maghiarilor pot cere deplina noastră luare-aminte : ele au de scop
1	Studiul Noi şi Maghiarii formează concluziunea unui lung articol istoric al d-lui I. Slavici intitulat Studii asupra maghiarilor, publicat în anul V al Convorbirilor literare, într-un şir de numere. Din motive însă ce pot face obiectul unui studiu separat şi din alte motive personale ale autorului s-a amânat publicarea pînă acum (nota redacţiei) (v. Note, p. 701).
ca, prin punerea în vedere a raporturilor sociale ce se nasc din atingerea noastră cu poporul maghiar, să contri-buiască la cunoaşterea poziţiei ce ocupăm în complexul popoarelor.
în partea aceasta vom cerca dară să grupăm numai raporturile sociale mai însemnate, şi anume privindu-le din două 1 deosebite puncte de vedere : din acela al individualităţii naţionale, din acela al vieţei de stat.
A. RAPORT PSIHOLOGIC
Noi, poporul român, am fost nu numai în trecut, ci şi avem să fim în viitor determinaţi prin maghiari : atît gîndirile, cît şi faptele noastre adeseori au fost, şi încă vor putea să fie rezultatul influenţelor cu care ei apasă asupra noastră. Aceste înrîuriri pot să fie spre folos, foarte adeseori ele vor fi însă spre nefolosul nostru : este dar în interesul nostru ca să căutăm firea lor, pentru ca astfel, pe cît este cu putinţă, să prevedem relele ori foloasele ce putem aştepta din atingerea cu maghiarii. Motivul oricărei lucrări este, direct ori indirect, susţinerea vieţei : întru-cît maghiarii pot să ne folosească, noi trebuie dar să fim amicii lor ; întru-cît ei pot să ne strice, interesul de conservare ne împinge să lucrăm, cu toate puterile, spre slăbirea lor.
La acest loc, înainte de toate, să cercăm măsura înrîuriri lor cu care maghiarii au contribuit şi încă contri-buiesc la formarea individualităţii noastre naţionale. Sunt o mie de ani de cînd o mare parte a românilor şi, prin această parte întregul popor român, stă în contact neîntrerupt cu poporul maghiar : e peste putinţă ca un contact atît de îndelungat să nu fi lăsat urme adînci în sufletele acestor popoare. Aici nu poate dar să fie vorbă decît despre modul, gradul şi direcţia influenţărei. Aceste avem să le cercetăm.
Aruncînd o privire peste viaţa foarte agitată, a poporului maghiar, nu ne putem îndoi despre eminenta lucrare sufletească. Din puterile manifestate într-această viaţă să deosebim pe aceea a mişcării sufleteşti. Deşi, în
1	în textul de bază greşit : trei.
121
îndelungata sa viaţă, poporul maghiar a făcut un progres foarte mic, acel care cunoaşte pe acest popor este împins ca să cerceteze, nu puterea productivă, căci pe asta o simţeşte fiecare instinctiv, ci cauzele, în urma cărora progresul nu a putut să fie mai mare. Vorbind despre cultură, avem să revenim la această chestiune.
După un răstimp anumit, rezistenţa faţă cu alte popoare este o urmare a conştiinţei de productivitate intelectuală a poporului. în lipsa acestei conştiinţe ar fi fost peste putinţă ca, în răstinp de o mie de ani, poporul maghiar, la sosirea sa atît de primitiv, să nu fi primit de la alte popoare mai mult decît ce avea însuşi; păstrarea in-dividualităţei numai aşa a fost cu putinţă că maghiarii au produs însuşi ce le-a lipsit, ori că ei au reprodus, adecă naţionalizat, aceea ce au fost siliţi să primească de la alţii. Astfel, faptul că maghiarii şi astăzi sunt maghiari este un argument puternic pentru puterea lor productivă. Viaţa lor acută, lucrarea lor intensivă şi rezultatele de care ei se bucură astăzi nu lasă să ne îndoim că această productivitate, în comparaţie cu aceea a popoarelor dimprejur, este mai mult decît normală.
Puterea productivă a poporului maghiar s-a manifestat mai mult în potrivirea recepţiunilor la individualitatea proprie, decît în crearea formelor originale, deşi tendinţa nestîmpărată spre o lucrare originală a fost totdeauna motorul principal al vieţei lor : înrîuririle popoarelor străine asupra lor nu au fost însă cu mult mai puternice decît ca acea tendinţă să fi putut străbate. Noi avem să privim, dintre aceste înrîuriri, cu mai multă îngrijire pe acelea române.
Deşi limba este magazinul gîndirilor, jidanii sunt un argument puternic, ea nu este parte esenţială a naţionalităţii [...] Cuvîntul este numai o formă convenţională prin care oamenii îşi înseamnă noţiunile : aceeaşi formă poate să însemneze, după plac, şi convenţie, lucruri deosebite, ba chiar opuse ; şi apoi nu într-aceea „cura, ci în-tr-aceea ce zicem, consistă sensul, într-un studiu de natura acestuia, cercetările asupra limbei sunt numai mediul pentru ca să cunoaştem sufletul care a format limba. Aici, în special, avem să căutăm urmele înrîuririlor străine.
122
Cînd maghiarii au sosit din Asia, ei au adus cu sine un bagaj de idei foarte mic.
Atingerea cu popoarele europene au făcut însă peste putinţă ca maghiarii să se dezvolte în direcţia purceasă din firea lor specifică, pentru aceea, nu numai dezvoltarea lor a fost,foarte lină, ci şi comoara sufletească, cîş-tigată în cursul vremilor, conţine foarte multe elemente străine. în limbă semnele acestor înrîuriri străine sunt cuvintele de origine străină, mai numeroase decît acele originale.
Fiind fiecare noţiune deosebită de alta, în starea sa normală, fiecare popor are pentru fiecare noţiune un semn propriu, deosebit de semnele altor noţiuni. în contact cu popoarele europene, maghiarii n-au putut să purceadă astfel în formarea limbei lor. Ei erau siliţi ca să cunoască mai multe noţiuni deodată ; era dar peste putinţă ca totdeodată să-şi formeze şi cuvintele pentru însemnarea acelor noţiuni. Legea firească este ca, în asemenea cazuri, noţiunile străine să fie însemnate prin cuvinte străine. Atît eterogenitatea între maghiari şi celelalte popoare, cît şi conştiinţa naţională a maghiarilor a modificat însă această lege : maghiarii, parte nu puteau să pronunţe, parte nu voiau să întrebuinţeze cuvintele străine. Astfel aflăm, la maghiari, trei purcederi în formarea limbei : ei au însemnat noţiunile proprii prin cuvinte proprii, şi doară nicicînd, prin streine, o mare parte a noţiunilor streine tot prin cuvinte proprii, şi cea mai mare parte a noţiunilor străine prin cuvinte străine, dintre care numai un număr foarte mic este potrivit firei lor specifice.
Cuvintele „ember“ — om, „asszony“ — femeie, „vi-lâgu — lume, „nap“ — soare, „eg“ — ceri, 9±tuz“ — foc şi ait[ele] sunt originale pentru că ele însemnează noţiuiii pre care şi cel mai primitiv popor trebuieşte să le aibă. Foarte arareori, dar totuşi se întîmpla şi aceea cum că maghiarii însemnează noţiuni proprii prin cuvinte străine. Această formare este însă atît dş rară, încît nici nu merită ca să fie considerată. înrîurîrea străină, şi mai ales aceea română, se arată în formarea logică a cuvintelor. în rezistenţa lor contra spiritului european, maghiarii s-au ferit, în cît s-au putut, de cuvintele străine,
123
»
cercînd ca să însemneze atît noţiunile proprii, formate în cursul vremilor, cît şi acelea primite de la alte- popoare, tot prin semne originale. Comoara lor de cuvinte, fireşte, era prea mică spre acest sfîrşit: de aici urmează cum că ei au fost împinşi — sau să însemneze mai multe noţiuni prin acelaşi cuvînt, sau să purceadă la formarea logică a cuvintelor în mod strein. Astfel, spre exemplu, cuvîn-tul nap va să zică „ziuă“ şi totodată „soare“, er — „vină11 şi totodată „rîuleţ“. Numărul cuvintelor de astă natură este enorm.
Mai nefericită decît aceasta este formarea cuvintelor pentru însemnarea noţiunilor streine. Dacă logica formării este originală, atunci, îndeobşte, este pocită ; iară dacă este streină, ea nu se potriveşte cu firea limbei maghiare. Astfel „calendariu“ va să zică „naptăr“ (magazin de zile), „suma“ (a mai multor lucruri împreună) — va să zică „letszrăm.“ (n-rul existenţei). Această formare e cea mai iubită, însă cea mai neauzită ; formarea regulară e cea streină. „Casă“ — „hăz“, „căsătorie“ — „hâzassâg" (firea cu casă), „înrîurire“ „befolyâs“ (curgerea înlăuntru), „lume“ — „vilăg“, „lumină“ — „vilâg“. Este de însemnat cum că, în limba noastră, aceste cuvinte au un sens propriu, pe cînd în limba maghiară sensul li se dă după plac (nu totodată şi convenţie). Prin această formare limba maghiară a devenit una dintre cele mai în curent limbi ale lumei : sensul cuvintelor atîrnă totdeauna de cuvintele între care se găsesc ; acelaşi cuvînt, între deosebite cuvinte, are deosebit sens.	'
Limba maghiară se compune din mai multe cuvinte streine decît originale chiar nici aceluia care cunoaşte această limbă din temei nu-i va trece prin minte ca) să zică că, pentru aceasta, ea nu e maghiară. Cuvintele ce sunt întrebuinţate de către 'maghiari fără ca ele să fie potrjivite limbei lor sunt atît de puţine, îneît nici nu merita ca să fie considerate : cuvintele într-adevăr primite sunt atît de tare maghiarizate, încît omul se simte surprins cînd află origineş lor pentru că în limba maghiară ele au nu numai 8 formă proprie, ci şi un sens deosebit de acela pe care ele îl aveau în limba din care au fost împrumutate.
124
Astfel cuvintele : „kert“ — gard, „ugar“ — ogor, „mente“ — manta, „rend“ — rînd, „konyha“ — cuină, şi alte nenumărate. Toate cuvintele de astă natură sunt, precum am zis mai sus, atît de tare maghiarizate, încît, spre exemplu, noi românii am reprimit o mulţime de cuvinte proprii din limba maghiară şi astăzi ne sfiim a \ zice cum că ele sunt române, iară nu maghiare. Cruciada literaţilor români din Transilvania contra limbei poporale române nu lasă să ne îndoim despre acest adevăr.
O	asemenea putere reproductivă se manifestează în toate formele vieţei maghiare.
Din cele ce s-au zis pînă acuma ne este cunoscut cum că, afară de foarte puţine şi chiar şi aceste neînsemnate, aşezăminte sociale ce azi le aflăm în Ungaria sunt de origine streină, ele sunt însă atît de strîns potrivite cu firea specifică a poporului maghiar, încît nici chiar specialiştilor nu le vine în minte ca să tragă la îndoială originalitatea lor. Comitetul maghiar, comiţii supremi maghiari şi solgăbirăii maghiari sunt atît de aclimatizaţi, încît nimănui nu-i vine în minte să caute originea lor în viaţa germană.
în mijlocul Europei, poporul maghiar, pe lîngă toată rezistenţa sa, nu a putut să-şi păstreze datinile, sale. Mai mult decît orice altă l-a împiedecat într-astă privinţă creştinismul şi în special, catolicismul. Catolicismul a înrîu-rit cu mult mai puternic asupra vieţei popoarelor decît celelalte învăţături creştineşti şi, în special, cu mult mai puternic asupra maghiarilor, decît ca ei să-şi fi putut păstra datinele lor păgîne. Pentru aceea, la poporul maghiar nici nu poate să fie vorba despre datine poporale proprii, precum le avem noi, spre exemplu. Datinele lor casnice şi sociale sunt acele europene, precum le-a reformat creştinismul, păstrate curat, fără oareşicare potrivire la viaţa proprie. In datine, spiritul maghiar s-a restrîns la o simplă recepţiune.
Despre muzică, poezia şi jocurile maghiare avem să vorbim mai la vale ; aici este destul ca să ne aducem aminte cum că nime nu se îndoieşte despre originalitatea lor.
125
O literatură proprie au avut şi n-au avut maghiarii : cursul literar de astăzi se începe. însă numai în secolul XIX. De la 1826 pînă la 1848, într-un răstimp de-abia un pătrar de secol, maghiarii şi-au format o literatură pe care o pot pune fără sfială în faţa lumei. Ea este îngustă; ea este primitivă ; ea ieste însă şi o oglindă fidelă a sufletului maghiar; creaţiune proprie, o mică sumă de idei, pe care lumea, dacă maghiarii ar fi lipsit, nu ar fi putut să le aibă, un gram de diamant cu care maghiarii au înmulţit comoara de gîndire a lumii. Puţin, dar destul pentru ca să însemneze locul pe care un popor l-a cuprins în lume. Cine cunoaşte această literatură, acela, nefiind părtinitor, trebuieşte să aibă două convingeri: în maghiari este şi putere de producere originală, şi un popor numai lucrînd în direcţia purceasă din firea sa specifică poate să fie şi pentru omenire productiv.
Din aceste cercetări făcute asupra bogăţiei sufleteşti a poporului maghiar, avem să ne formăm un rezultat clar : în toate fazele vieţei sale poporul maghiar şi-a manifestat productivitatea intelectuală numai prin naţionalizare, adecă prin potrivirea recepţiunilor la firea sa specifică. Deci : toate puterile au fost consumate în rezistenţa contra înrîuririlor streine, pentru păstrarea speciei proprii. Productivi, în sensul comun al cuvîntului, au fost maghiarii numai în epoca mişcărilor naţionale. Gradul şi direcţia acestei productivităţi originale le vom studia mai la vale.
★
*	Pentru ca, spre a-1 pune în comparaţie cu poporul maghiar, să facem cercetare asupra poporului român şi, în special, asupra bogăţiei sale sufleteşti, trebuie să ne înfăţoşăm trecutul astfel, precum el a fost, iară nu precum l-am dori.
Maghiarii, de o mie de ani, de cînd ei se află în mijlocul Europei, sunt un* popor, oameni cu o viaţă proprie. Chiar dacă elementele sosite din Asia ar fi fost eterogene între sine, în momentul sosirei lor în Europa ele au trebuit să devină un popor, pentru ca această eterogenitate (în faţa eterogenităţii însutit mai mare cu popoarele europene), trebuia să dispară. Deci : în viaţa maghiară
126
conştiinţa naţională a fost motorul principal al faptelor. Maghiarii au trăit o viaţă de o mie de ani. [...]
în Orient au fost daci, să nu credem că au pierit toţi. Bogăţia Daciei a făcut pe o mulţime de oameni din Italia ca să treacă Dunărea : nime nu se îndoieşte despre aceea că urmaşii lor nici astăzi n-au părăsit acea ţară bogată. Mai tîrziu au venit goţi, huni, avari, bulgari, deosebite grupe slave, au venit mulţi şi deosebiţi oameni... Au venit şi apoi iarăşi s-au dus. S-au dus, dar e peste putinţă ca apa să curgă fără ca să ude pămîntul pe unde a curs. S-au dus dar cei mulţi şi au rămas puţini. Aici nu este loc pentru cercetări istorice; Dacia este însă poarta Europei, pentru aceea în ea populaţiunea a trebuit să fie amestecată.
Aceste elemente eterogene, dintre care cel latin era nu numai cel mai puternic, ci totodată şi cel mai superior, au înrîurit apoi unul asupra altuia. Limba cea mai frumoasă, cea mai uşoară de pronunţat a devenit comună : aşezămintele cele mai potrivite s-au păstrat în viaţă ; portul cel mai frumos şi mai amăsurat climei s-a generalizat, şi sufletele noastre au purces în lucrarea lor în direcţia cea mai plăcută. Astfel s-a format poporul român.
De la maghiari românii au putut să primească foarte puţin, fiindcă maghiarii însuşi n-aveau mult, în tot cazul mai puţin deeît românii. Ce is-a primit s-a primit numai prin maghiari de la alte popoare. [...]
Astfel, la români s-au introdus o mulţime de aşezăminte, dacă nu maghiare, cel puţin maghiarizate, pentru numirea cărora românii nu au putut să aibă cuvinte ; [...] pentru aceea ei au primit cu aşezămintele nouă şi numirile acelora. în limba românilor din contact cu maghiarii terminii juridici şi adminstrativi sunt primiţi de la maghiari; numai pentru acele noţiuni de astă categorie s-au păstrat terminii proprii care nici în contact cu maghiarii nu au trecut prin schimbări. Românul are judecătorul său, o noţiune proprie, deosebită de aceea maghiară ; pentru aceea un judecător maghiar este „birău44 (mag. „biro“). Tot aşa legea este „lege44, dreptul, „drept44, judecata „judecată44, contractul „contract44, pentru că, la urma-urmelor, aceste noţiuni, între toate împrejurările, rămîn tot acelea. Un comitat „vărmegye“, un comite,
i
127
„foispân“, un „szolgabiro“, un „notariusun „biro“, sunt însă noţiuni pe care românii numai în contract cu maghiarii au putut să le cîştige ; pentru aceea românul le înseamnă prin „varmegie44, „fişpan“, „solgăbirău“, „no-
tarăş44 şi „birău44
O purcedere mai firească decît asta nu poate să fie : birăul este „birău44, iară nicicînd „jude44 ori „judecător44, în zadar vom cerca dar ca să scoatem aceşti termini juridici din limba română ; ei vor peri numai atunci dnd aşezămintele însemnate printr-înşii vor fi scoase din viaţă. Românul voieşte să aibă pentru toată naţiunea cuvîntuî potrivit : „jurat“, dar juratul din comună şi „işcut44, („eskiidt“) juratul comitatens. Şi astfel este bine, căci fiecare cuvînt are numai un sens.
în cursul vieţei comune cu maghiarii, românii, prin maghiari, au devenit în contact cu popoarele din apus, cîştigînd astfel o mulţime de noţiuni, mai cu samă din viaţa meseriaşă, comercială şi industrială. însemnarea acestor noţiuni se face prin cuvintele popoarelor anumite, precum ele au fost preschimbate de maghiari. „Meşter“ este cuvîntuî „magister44, „Meister“, românul zice însă „meşter44 pentru că el n-a primit noţiunea de la latini ori germani, ci de la maghiari. Astfel s-a purces cu cele mai multe numiri.
Pentru noţiuni ce românii le aveau încă înainte de a fi venit în contact cu maghiarii n-au putut să împrumute cuvinte de la maghiari, fiindcă, avînd ei noţiunile, trebuiau să aibă şi cuvintele. Deşi arareori s-a în timpi at însă, totuşi, cum că unele noţiuni au perit pentru un răstimp mai îndelungat din viaţă, şi apoi intrînd din nou, ele au fost primite cu numiri maghiare. Astfel românul numeşte „libertatea politică44 „szabadsâglibertatea în genere „slobozenie44. Asemenea exemple sunt: lucru, muncă, robotă, ş.alt. Cuvintele astfel primite sunt rare.
Aruncînd o privire peste 'această înrîurire maghiară asupra limbei române în formaţiunea sa, trebuie să ne mărturisim că ea a fost folositoare ; ea a îmbogăţit limba noastră cu cuvinte, fără ca să fi apăsat într-un mod stri-căcios asupra formării intrinsece, asupra firei adevărate
* V. Note, p. 711.
128
%
a acelei limbi. Reacţiunea contra cuvintelor streine nu poate să fie decît urmare foarte firească a unei înferbîn-tări momentane ce a trebuit să se manifesteze la deşteptarea conştiinţei noastre naţionale. Acolo, unde contactul cu maghiarii este mai strîns, reacţia este, a fost şi a trebuit să fie mai puternică. Zădarnică şi trecătoare are să rămînă acea reacţie : cuvintele latine, prin care voim să suplinim pe acelea străine, sau nu se potrivesc cu firea noastră din secolul XIX sau, potrivite, capătă, prin uz, un sens propriu, deosebit de acela pe care oamenii ar voi să le impună. Bogat rămîne bogat, avut — avut, opulent — opulent iş.m.d.
Pe cît de puţin au pierdut românii în limbă, pe atîta de mult în aşezămintele politice originale abia au rămas, dac-au rămas, cîteva ruine. Vremile şi lumea în qare am avut să trăim a făcut peste putinţă ca să le păstrăm.
Despre port, datine şi literatură avem să vorbim mai la vale : aici este destul ca să ne aducem aminte cum că ele s-au păstrat. în port maghiarii s-au modificat puţin în datine şi literatură nimic.
Scoţînd miezul din aceste cercetări făcute asupra bogăţiei sufleteşti a poporului român aflăm cum că : în lipsa conştiinţei naţionale românii nicicînd nu au cercat să potrivească recepţiunile la firea lor specifică, ci din contra s-au lăsat înşişi ca să fie potriviţi, dacă puterea ce înrîurea asupra lor era destul de mare. Puterea productivă a poporului român se manifestă într-o direcţie opusă cu acea maghiară : maghiarii au lucrat spre păstrare, românii spre formarea individualităţii lor naţionale. Acesta este raportul concret, cuprins în puţine cuvinte. Măsura rezultatelor dobîndite din această lucrare, care este corectivul puterilor consumate, o vom cerca mai la vale.
Voind să pronunţăm cuvintele : „gyutupus kacsoveik-nek elejebe eresztette ezen embereknek legkedvesebb ebe-cskeit, mert lelkeikben nem letez kegyelet1 etc “ (o zicere cu sens corect), ni se va opri mintea în loc, căci*fără o dresură îndelungată nu ne va fi cu putinţă ca să satisfacem.
1	In faţa acestui fel de raţe a dat drumul căţelandrii cei mai îndrăgiţi ai acestor oameni, pentru că în sufletul lor nu exista milă (magh.).
129
Nu mai mică are să fie perplexia noastră fiind provocaţi ca să cercăm armonie în cuvintele : „szalmakalap karamâj-âriak alja barna szalaggal vala hatalmasan bevarva".1 Aici nici cea mai coruptă ureche nu poate să afle armonie. Această monotonie este apoi lege în limba maghiară. Limba maghiară se formează prin sufixe, precum «sunt „ek, ik, ak, ok, nek, njoJc, nak, tek, tok, etc. Este apoi lege (nu regulă) cum că la un cuvînt ce cuprinde un „a“, se pune numai sufixul cu „a“ şi m[ai], d[e]p[arte]. De aici urmează cum că, pentru un strein, limba maghiară trebuie să fie ceva foarte curios. „Megkoponyegesetelenithetnek"2 ori „megkâposztăsitalamthatnâlak" 3 nu pot să placă nimănui.
Şi totuşi maghiarii vorbesc această limbă, ba o vorbesc chiar cu plăcere. Mai mult : ea place şi străinilor ce o vorbesc. Ceva frumos trebuie să fie în ea. Acest frumos nu avem să-l căutăm acolo unde îl aflăm la noi, în armonia sunetelor, ci într-altă însuşire a limbei, pentru care europenii au foarte puţin sens, în accentuare. Pe cît e de grea de pronunţat limba maghiara pentru un strein, pe atît e de uşoară pentru un maghiar, care îi ştie da coloratura prin accentuare ; pe cît lipseşte în ea în armonia sunetelor, pe atîta o înfrumuseţează ritmul aflat în accent. Exemple nu se pot aduce într-astă privinţă : altfel, chiar fiind aduse, ele ar rămînea neprijcepute, pentru că urechea noastră pricepe numai ritmul armonic, ritmul curat ne este numai pe jumătate frumos. Lipsind în limba maghiară armonia, accentuarea s-a dezvoltat în ea mai mult decît în limbile europene : într-acest „mai mult“ avem să căutăm frumuseţea ei.
Mai mult decît lipsa de armonie, ceea cfe strică limbei maghiare este lipsa de claritate. Sintaxa este un amestec din cele europene, cu ceva temei original; o mulţime de cuvinte nu se deosebesc în sens decît prin accent, iară altele nu se deosebesc prin nimic, ci-şi află sensul numai în întrebuinţare. „Baf — necaz ;	„băj" — încîntare :
„oriil“ — se bucură, „oriil“ — nebuneşte, „kor“ — epocă,
1	Faţa de jos a borului pălăriei de paie era căptuşită gros* cu panglică maron (magh.).
2	Ar putea să te lase fără manta (magh.).
3	Te-aş putea lăsa fără varză (magh.).
130
„kör“ — boală. „£r“ — vină, rîuleţ, ajunge, se cqace ; / „fal" — părete, îmbucă, şi alt[ele] nenum[ărate] exemple : lop, Idp, lâp, lep, lep, kor, kör, kar, kăr, ker, kör, fö, fö, fü, vö, nö, lö, erö, kö, tö, tiö, pso, hö, jö, etc. — tot cuvinte cu sens propriu.
Atît în urma acestei lipse de claritate, cît şi în urma lipsei de armonie, limba maghiară are foarte puţină putere asupra streinilor : frumuseţea ei numai acela poate* s-o cunoască care o vorbeşte, pentru aceea nime nu să simte aplecat să o înveţe, iară dacă cineva s-ar simţi aplecat să o înveţe, din cauza lipsei de claritate, o învaţă cu greu.
In special românii nu au putut să înveţe această limbă şi nici nu o vor învăţa vreodată.
Limba română s-a format de cătră un popor pacinie, din una din cele mai frumoase limbi ale lumei, în răstimp de două mii de ani. în decursul acestei vremi îndelungate abia a fost un moment în care oamenii să fi cercat a-şi forma limba meştereşte“ : limba s-a format de sine, în vorbire, numai după fireştile legi ale armoniei, uşurinţei şi scurtimei. Pentru aceea, limba română atît de firească : în ea este mai mult element natural decît convenţional, ea s-a format mai mult prin natura fiziologică a limbei şi a urechii, decît prin voinţa omenească. Şi pentru că s-a format astfel, în ea sensul adeseori zace numai în forma convenţională, ci şi în întocmirea sunetelor. Vorbind oamenii, ei nicicînd nu au cercat originea cuvintelor, ci au, pronunţat cuvîntul astfel, precum părea mai potrivit cu firea noţiunei de exprimat. Astfel în limba română noţiunile puternice însemnate prin sunete ce, şi luate pentru sine, exprimă putere, şi din contra, noţiunile plăcute — prin sunete plăcute. Prin astă natură a sa, limba română nu numai este vorbită cu plăcere, dar ea, adeseori, este pricepută şi de aceia care nu o vorbesc. Cînd românul zice : „durerea zdruncină sufletul“, „apa curge limpede", „cerul se înalţă senin", „soarele streluce vesel", „fericirea e dulce", „fundul mării adînc" ş.a.m., chiar şi streinul care nu vorbeşte româneşte poate întrucîtva să simtă sensul.
în urma acestui raport, după legile fireşti, mijlocul de înţelegere între români şi streini, în special maghiari,
131
n-a putut să fie altul decît limba română. Şi, într-adevăr, în Transilvania, Crişana, Timişana şi Maramureş, limba română este vorbită de către întreaga populaţiune. Chiar şi acolo, unde românii se află în minoritate, ei îndeobşte, vorbesc numai limba lor. înţelegerea între şvabi, secui, saşi, sîrbi şi maghiari se întâmplă cele mai adeseori în limba lor comună, în cea română. Ba, cu deosebire, la tîrguri, chiar şi între sine vorbesc maghiarii adeseori româneşte. în comunele amestecate, unde locuiesc maghiari şi şvabi împreună, consiliul comunal conferează ro-nfîâneşte. Saşii di» Bistriţa nu precep pe cei din Sibiu decît vorbind româneşte. în Transilvania sunt comune maghiare care vorbesc mai bine româneşte, ba sunt cîteva în care oamenii vorbesc numai româneşte.
Prea exageraţi să nu fim însă în taxarea acestor cuceriri făcute de către limba română. în Ungaria sunt mai multe comune române rupte de cătră trupul naţiunei cuprinse jur împrejur de sate maghiare : aici, tot în sensul legilor fireşti, românii învaţă limba maghiară, vorbesc mai tîrziu cea română rău, şi mai la urmă nu grăiesc mai mult româneşte. în Giula, în cîteva sate din Biharia şi Maramureş românii îşi vorbesc rău limba, în Csaba vorbesc slovăceşte, în Szentes, Szarvas, Vasârhely şi încă cîteva sate de la Tisza — numai limba maghiară. Aceştia nici nu pot să fie scăpaţi de maghiarizare : ei au intrat prea adînc în trupul naţiunei maghiare.
O urmare netrecătoare au lăsat maghiarii în limba ro-rânilor ce stau în contact cu dînşii: acea muiare efeminată în pronunţarea lui n, t şi c/i, ce vatămă urechea română necoruptă atît de tare. însă ceva a trebuit să rămînă şi spre stricarea noastră. Slavii ne-au lăsat mai mult. ,
★
Din cele ce s-au zis pînă acuma asupra maghiarilor şi, în sprecial, asupra individualităţii lor naţionale, cunoaştem îndestul caracterul lor intelectual : ei sunt un popor în gradul cel mai înalt receptiv, însă cu o lucrare ce se deosebeşte în direcţie de aceea a europenilor, în tot cazul un popor cu multă capacitate de dezvoltare ; afectele lor sunt puternice, gîndirile lor marcante şi adeseori cu destulă originalitate, iară energia lor, în fapte,
132
chiar extraordinară. Nu ar fi dar decît să cercăm direcţia spre care ei se simt aplecaţi să lucreze.
Au ajuns maghiarii la un grad înalt al poeziei ori nu ? Au ei capacitatea ca să ajungă cîndva în cursul vieţei lor ? Luînd scrierile lui Petofi, Vorosmarty şi Bajza, şi fiind nepărtinitori, trebuie să răspundem în mod afirmativ ! în scrierile acestor trei poeţi din cînd în cînd ni se iveşte cîte o idee, care, în orice suflet format, deşteaptă afecte plăcute. Rare sunt aceste idei, însă deşi puţine, dar totuşi sunt.
In lipsa unei poezii poporale, s-ar putea zice cum că frumosul aflat la aceşti trei poeţi este urmarea înrîuriri-lor europene. La Vorosmarty şi Bajza o putem zice cu precauţiune, la Petofi însă nicicînd nu; el este singur în felul său, frumosul lui este scos din adîncul sufletului maghiar. Petofi; este dar acela, din ale cărui scrieri fără nici o rezervă putem să studiem frumuseţea gîndirei maghiare : ea este asemenea acelui frumos ce-1 aflăm în privirea scenei, ce ne înfăţişează un vifor turbat, năvălirea unui şiroi ori văpaiele ce se răspîndesc peste un oraş locuit de oameni. O frumuseţă grozavă, dar impozantă i
Astfel este caracterul maghiar.
In comparaţie cu aceasta, frumuseţea gîndirei române este asemenea aceleia aflate în privirea unei maice tinere, ce plină de fericire, veghează la leagănul fiului său dormitor, cercînd ca să descifreze sensul visurilor lui din trăsăturile feţei drăgălaşe.
Un popor ce, de mii de ani dezbinat, nu are dialecte, un popor ce, în lungul său proces de formaţiune, nici pe un singur moment nu a fost stăpînitor peste soarta sa şi totuşi şi-a păstrat gândirea pentru că era cu mult mai frumoasă decît ca oamenii să se fi putut dezlipi de ea : asta sunt românii.
In îndelungatul lor trai, românii, răspîndiţi printre Carpaţi şi peste şesul de lîngă ţărmul Dunării, au trăit; o viaţă proprie. Asupra lor n-au putut să înrîurească decît acele elemente din care, pe calea asimilării, s-a compus mai tîrziu poporul. Lipsa de cultură şi în special lipsa de cunoştinţă a vreunei limbi străine a ’făcut peste putinţă ca ei să vină în contact sufletesc cu vreunul dintre popoarele dîmprejurul lor. Pentru aceea, în toate vre-
133,
mile, numai păturile de deasupra a poporului* oamenii ce aduceau poporul în contact cu alte popoare, au fost expuse înrîuririlor slavone, mai tîrziu greceşti, franceze, germane şi maghiare. Dintre aceste înrîuriri asupra masei românilor, ce stau în contact cu maghiarii, numai acele slavone au apăsat încîtvâ; celelalte sunt cu mult mai proaspete deeît ca ele să fi putut pătrunde în miezul poporului român.
In special maghiarii nu au putut să înrîurească direct asupra gîndirei române din două cauze : pentru că ro-mâniii nu pricepeau limba lor, şi pentru că gustul lor este deosebit de acel maghiar.
Au înrîurit însă maghiarii indirect foarte mult asupra gîndirei române.
Aceea cum că românii din Transilvania au adunat o comoară de bogăţii sufleteşti cu mult mai mare deeît toţi ceilalţi români împreună nu este întâmplător : asta este
o	urmare a împrejurărilor între care ei au trăit. Şi între aceste împrejurări poporul maghiar ocupă locul principal.
Prin predominarea elementului maghiar în viaţa publică, românii din Transilvania au fost eschişi de la orice lucrare sufletească, afară de una : aceea a poeziei. Asupriţi fiind într-astă viaţă reală, românii, de cel puţin 400 de ani încoace, au fost împinşi ca să-;şi cerce fericirea într-altă lume, lumea ce şi-o creau înşişi. Deeît apropierea maghiarilor numai bogăţia originală a sufletului nostru a contribuit dar mai mult spre dezvoltarea poeziei române. „Doina44 este lumea în care, în cursul unei vremi de 400 de ani, şi-a aflat românul fericirea ; şi Doina este dezvoltată sub apăsarea maghiară. In ţările de la „Dunăre“ Hora e mai populară, pentru că ea este cîntecul vitejiei. Numai între astfel de împrejurări a putut poezia popu-
«ră română să ajungă la acea dezvoltare înaltă la care o lăm astăzi : ea este productul sufletesc nu al unui mo-ent, nu al cîtorva oameni, ci al unui întreg popor, în ^cursul traiului său îndelungat. Au produs generaţiuni întregi, şi iarăşi alte generaţiuni au revăzut şi întocmit productul. Oamenii au fost împinşi numai spre astă lucrare. Păstorul în setea sa de lucrare sufletească a cîntat „doine44, muncitorul şi-a astîmpărat soarta cu „chiote44
134
şagalnice şi pline de înţelepciune ; voinicii şi-au petrecut vremea în „hore44 ; bătrînii ,şi-au crescut nepoţii cu „poveşti44 ; babele au cîntat ajutorul vremilor bătrîne în „des-cîntece44 ; veteranii au cîntat vremile de vitejie în „ba- ^ Iade44 : toţi cîţi au fost, un popor întreg, au lucrat într-o singură direcţie, spre cîntarea frumosului.
Tot în urma acestei stări sociale a trebuit să se dezvolte şi muzica şi jocul poporal român. Oamenii îşi cercau fericirea.
Şi apoi au trecut vremile, şi, în trecerea vremilor, oamenii au lucrat, şi sufletele lor s-au îmbogăţit cu rezultatele acestei lucrări, şi prin această bogăţie poporul a devenit predomnitor în lumea gândirilor.
Este o lege dinamică : „lucrurile se mişcă în direcţia spre care sunt cu mai multă putere împinse44. Această lege este absolută : ea domneşte şi în mişcarea socială.
In contact cu românii, maghiarii, în cît ei au fost receptivi, au trebuit să meargă în direcţia în care au fost împinşi de cătră români.
Pentru preţuirea nepreocupată a acestei înrîuriri române asupra artei maghiare poporale avem să facem cercetare asupra fiecărui gen din această artă în special.
Mese — povestea maghiară, este genul mai original al poeziei poporale maghiare. Ca pretutindenea, nici la maghiari nu avem să cercăm originalitatea în povestea însăşi, ci în povestire. Tot acea poveste, spre exemplu, Ileana Cosinzeana, numită la maghiari Szep Ilonka povestită de cătră un maghiar nu este tot aceea ca şi cînd ar fi povestită de cătră un român. La maghiar imaginile sunt mai vii, la român — mai senine; la maghiar descrierea e mai strălucită, la român — mai limpede, mai înaltă. Astfel, Ilona maghiară are ochi înfocaţi şi plete negre ; regele locuieşte într-un palat de aur ; Ileana română are ochi blînzi şi plete aurii, iară împăratul locuieşte într-un palat de marmură albă. Frumuseţea maghiară e îndreptată spre sensuri, acea română — spre suflet. Lăsînd însă acest caracter special din vedere, mese este română.
1	llonca cea Frumoasă (magh.).
135
Printre figurile povestei din cînd în cînd ni se arată cîte o figură română în veşmînt strein : „cai năzdrăvani“, „Mama-Pădurii“, „S-ta Vinere“, „luptş cu zmei“ şi alte $ asemenea imagini tainice, proprii numai poporului român. Maghiarii au auzit povestea de la un român în limba română : pentru aceea, cînd maghiarul povesteşte, el adeseori vorbeşte cu sintaxa română („Megysz-elovam, kedves lovam szello sebesseggel ?“ în loc de „Kedves lovam szelld sebessegel megyst-e ? 2).
Monda (legendă), un gen al baladei maghiare, cuprinde întîmplări mitice, păstrate din viaţa asiatică a maghiarilor. Dintre aceste mituri s-au păstrat puţine în popor : cîteva sunt puse de cătră poeţii evului mediu în versuri, în gura poporului n-am aflat încă acest gen ; nu potjdar să mă pronunţ asupra lui.
Rege — balada maghiară, cu cuprins din istoria europeană a maghiarilor, în popor, îndeobşte, se spune în proză. Mai multe dintre baladele aflate în gura poporului maghiar, fiind primite de la români, n-au putut să se pună în versuri, între cele originale sînt multe versificate în versuri lungi. Atenţiune merită baladele păstrate de pe vremile turcilor şi în special, acelea din epoca Huniadienilor : Dobozi, Toldi, Hollosi, într-acestea chiar şi versul român este păstrat. Pentru o cercetare mai îndelungată aici nu este loc : fie destul ca să ştim cum că baladele maghiare de la vremile Arpazilor încoace se află şi la români, şi anume la români ele sunt mai frumoase. Kisfaludy a prelucrat foarte bine un şir întreg de aceste balade : aici înrîurirea română nu se poate afla.
Dai, dana, cîntecel poporal maghiar, este acel gen al poeziei poporale maghiare în care se află mai puţine elemente originale îşi mai multe române. Deja numirea dana arată cum că acest gen este „doina“ română. Să nu credem, însă, cum că dana stă la aceeaşi înălţime cu „doina“ :
1	Calul meu, dragul meu cal, alergi - cu iuţeala vfntului ? (magh.).
2	Dragul meu cal, mergi cu iuţeala vuitului ? (magh.).
136
^doina“ este un gen propriu al cîntecului sentimental, adeseori elegie, „dana“ este orice cîntec ; dololni sau da-no Ini va să zică a căuta în genere. Pînă ce „doinele“ sunt păstrate din generaţiune în generaţiune, în urma simţe-mintelor obşteşti ce sunt cuprinse în ele, dana este, îndeobşte, numai ocazională, pentru aceea şi trecătoare, locală : eîntece de hoţie, de amor, adeseori obscen, cîntece politice, şi în ele, adeseori, simţeminte, însă totdeauna o lipsă de gîndiri mai puternice. De aici urmează cum că, voind să cînte, poporul maghiar, învaţă poeziile scrise ale lui Petofi, Arany ş.a.
însă la urma-urmelor dana, aşa precum ea se află în popor, este „doina“.
După firea sa ritmică, limba maghiară nu se poate potrivi la ritmul armonic aflat în limbile europene : pentru aceea ritmul cîntecelor populare maghiare, care este mai ades cel popular român, îndeobşte este foarte rău.
Duce-m-aş cu luna-n nor-1,
Dar nu poci d-al mîndrei dor,
Duce-m-aş cu luna-n stele,
Dar nu poci d-al mîndrei jele.
Maghiar tai .acea formă :
—	—	v/	V	—	W
Kossoith Lajos azt izente
îHogy elfogy-ott a regementje (I prea mult)
’Ha m^g egy-szer azt îzem iMindnjâjunknaK el kell menni ?
Fă-me, Doamne, ce mî-i face,
Fă-mă, Doamne, curcubeu Pe la mîndra p’îngă brîu.
:1!Nu dfcraduc — pentru că nu ne priveşte, ci numai ritmul ţgn.dat). Dăm mai jos traducerea liberă a textelor în limba română : -2:Kî%gsuth Lajos a anunţat CCI i-a slăbit regimentul,
!I>acă mai anunţă o dată aceasta Trebuie să plecăm cu toţii (magh.).
13?
Maghiar
tot acea formă :
Hâjh be hunczut a nfmet,
Hcgy ă fene enn? meg.
A tiidejet, a majât Meg az oldâl bordâjat 1
Aceste două forme sunt cele mai obicinuite îndeosebi la maghiarii din contact cu românii.
De asemenea, foarte obicinuită este forma următoare, ce aflîndu-se la Tisa, pare a fi împrumutată de la slavii de sud. Originală nu este, pentru că ea nu se potriveşte cu limba :
Az Alfoldon halâsz legeny vagyok en,
Tisza partjân.kls gunyh6bân lakom en.2
Afară de aceste forme generale se află o mulţime de de altele, alese după plac, d.e. :
Gyere be,, rdzsârri/
Gyere be,
Csâk magâm vagyok
«	«/	W
Ide be.
K?t czigâny jegeny Hegedul,
Csâk magârn vâgyok (jârom) 3 Egyediil.
1	Ei, ce şiret e neamţul,
Mînca-l-ar naiba,
Să-i mănînce plămînii, ficatul,
Precum şi coastele (magh.).
2	Pe Pustă sînt flăcău-pescar
Pe malul Tisei într-o colibă locuiesc (magh.)
3	Vino înăuntru floricica mea
Vino înăuntru Numai eu singur sînt Aici înăuntru Doi flăcăi ţigani Cîntă la vioară Numai eu însumi sînt (umblu)
Singur (magh.),
138
în toate aceste forme lipseşte potrivirea silabelor în forma metrică, cuvintele nu se pronunţă în vers precum s-ar pronunţa în proză, pentru că ritmul nu-i scos din firea limbei, ci împrumutat.
în preţuirea părţii materiale a poeziei populare, din lipsa locului nu putem să intrăm. Altfel reamintesc aceea ce am zis în genere despre caracterul individual al poporului maghiar şi în special despre gustul său estetic.
Mai puternică decît în poezie a fost înrîurirea spiritului român asupra jocului şi muzicei, aflate astăzi la maghiari.
Maghiarii au un singur joc comun : csârdâs — „crîjmă-reasea“, afară de acestea încă vreo trei locale. Csârdâs constă din două părţi : „lassu" — „linu, şi friss „mănun-ţelw. Linul — lassu este Ardeleana română ; mănunţelul
—	friss este o compoziţie din jocurile româneşti Crişana, Bătuta, Pe picior, Logoşana şi Mănunţaua. Deosebirea este numai aceea că românul joacă lin, trăgănat şi cu modestie, iară maghiarul joacă înfocat, mai variat şi cu oareşicare bizarerie fantastică. Românul cîntă, cînd joacă ; [...] ; românul face gesturi uniforme, poate şi monotoane, iară maghiarul face sărituri altfel ritmioe. Mi-ar plăcea să fac încă o asemănare : privită la lună, scena formată de jocul român ni s-ar părea o luptă sagace a unor năluci blînde ; iară privind jocul maghiar ar trebui să ne vină în minte zisa poporală despre vîntoasele ce se veselesc în mez de noapte pe crucea drumurilor de ţară.
în asemenea mod au schimbat maghiarii şi ariile române, cîntate de cătră dînşii. Maghiarii cîntă în ariile după care joacă. Deşi lassu csârdâs este jocul român Ardeleana, aria, după care el se joacă, nu este aceea a Ardelenei, ci „doina“ română. Aria doinei române este dar temeiul muzicei populare maghare. Friss csârdâs se joacă după ariile jocurilor române. într-aceste arii se cîntă totodată şi versul de veselie. [...]. Dar muzica popiâ-lară maghiară a fost cultivată de către Furedi, Mosonyi, Sipos, Remenyi şi alţii : aici este această muzică cultivată, pusă în comparaţie cu acea română, aflată în popor. Acordurile sunt tot acelea, o dată mai viforoase; altă dată mai senine.
139
Afară de jocul csărdâs, maghiarii au încă pe aşa-nn-mitul Jcor. Acesta pare să fie o compoziţie cu kolo al slavilor de sud.
Muzică nu cunosc alta afară de acea română.
Ca încheiere încă cîteva observări.
Cu deosebi în vremile mai nouă şi cu deosebi în lumea germană se face multă vorbă despre maghiari, ba chiar multă paradă cu producerile lor originale. O în-fierbîntare trecătoare ! Pentru germani, oameni ce nu cunosc pe poporul român — şi nici nu putem pretinde ca să-l cunoască, deoarece chiar şi noi ne privim pe noi înşine foarte puţin — în producerile maghiare trebuie sa fie ceva ce pare nu numai frumos, ci şi original. Dar în momentul în care vor fi cunoscute adevăratele izvoare*, totul se va schimba. Poporul maghiar pînă acuma a priceput un singur lucru : a recepe. Atîta va rămînea, mai mult nu ! Poate că vor urma vremi cînd maghiarii, scăpaţi de sub înrîuririle străine, vor putea să purceadă la producere originală : atunci vorba e alta. Pînă cînd poporul este însă preocupat de chestiunile zilnice, el trebuie să roadă la productele altor popoare, predispuse mai mult pentru lucrarea sufletească.
Deşi poporul român este de secoli apăsat, deşi starea lui socială chiar şi pînă în' ziua de astăzi este mai mult ori mai puţin înjositoare, el priveşte pe popoarele din-prejurul său cu oareşicare dispreţ. Această arătare nu este întâmplătoare : ea este urmarea conştiinţei de superioritate spirituală.
După ce trebuinţele popoarelor din Apus au intrat succesiv pe deosebite căi în viaţa maghiarilor, poporul maghiar a fost nevoit să importeze o mulţime de producte din ţările străine. O producere proprie era peste putinţă, pentru că maghiarii trebuiau să înveţe ceea ce* în special, germanii din vecinătatea lor ştiau deja de multă vreme şi astfel, chiar adăugind spesele de transport, germanii produceau mai ieftin. Că maghiarii nu ar avea aplecare spre lucrarea economică, numai un diletant în ştiinţa economică poate să o zică. Pentru muncire toate-popoarele sunt deopotrivă aplecate. Alta este cauza : cm
1 Joc în cerc (magh.).
440
cit maghiarii consumau mai mult, cu atât mai mare devenea productivitatea germanilor şi cu atât mai tare se îmbogăţeau judanii, mijlocitorii economiei între germani şi maghiari.
Acesta a fost cel dîntăi stadiu.
Mai târziu lucrarea economică a fost transpusă în Ungaria. Cel mai firesc proces ! în Ungaria lucrul era plătit mai bine decît acasă ; deci, toţi aceia care pînă acuma produsese pentru Ungaria afară de Ungaria, au Intrat succesiv în Ungaria pentru a putea economiza şi spesele de transport. Pentru un ciştig cît de mic mulţi oameni merg nu numai în America, ci chiar şi la dracul, după vorba românului. „Das ist der Deutschen Drang nach O sten !“ 1 Bani ! Bani ! monedă sunătoare, şi apoi să vedeţi şi pe chinezi pe malurile Dunărei !
în Ungaria astăzi avem căi ferate, avem bănci, avem fabrice, avem fel de fel de aşezăminte economice : o ţară, căreia, în privinţa economică, nu-i lipseşte nimic afară ^de bani. Dar totul ce este s-a înfiinţat, se susţine* şi se exploatează de către germani, nu din Prusia, ci din ţară şi de cătră judani, nu persecutaţi, ci buni patrioţi. Pentru aceea, Ungaria are totul, ea ar putea trăi chiar şi fără de import : lipsesc însă banii, pentru că ei sunt concentraţi în mînele cîtorva judani, şi, este bine de însemnat, aici numai judani. Pentru aceea la noi toate sunt ieftine, numai banii sunt scumpi; chiar şi în Pesta, din a doua mină, banii se dau cu 13—15'%. In oraşele provinciale a ve ni bani 18—24%. La ţară se plătesc adeseori 20% pe iîngă ipotecă. Pentru că dacă avem mai multe bănci funciare, director este d-nul Katermann ; el nu dă decît d-lui Katzman cu 13% ; iar d. Katzman nu are profit dacă dă mai ieftin decît cu 18% d-nului Kătzlein, şi apoi d-nul Kătzlein e cel mai sărac dintre toţi, el trebuie să deie cu 35—40°/o- Cînd apoi maghiarilor nu le place acest joc, Katermann se face „Kandurosy“, „Katzman“ — „Macs-kâsy“ şi Kătzlein“ — „Cziczuly“. Un ,,Y“ la sfîrşitul numelui şi totul este bine î
1	Aceasta este tendinţa germană de pătrundere spre est (germ.).
141
Dar aici nu este loc pentru sarcasm. Adevărul este că Ungaria s-a ridicat, dar poporul maghiar merge îndărăt, căci e peste putinţă că acela să facă progresuri din a cărui spinare se îngraşă atît de mulţi. Maghiarii îşi plac însă cînd se identifică cu „ţara ungurească“ ; noi să nu păşim însă în urma lor [...].
Pînă acuma am putut să vorbim despre români sub un singur nume, acela de „român“, pentru că era vorba numai despre individualitatea lor naţională, care pretu-tindenea este tot aceea. De aici înainte trebuie să distingem, pentru că vorbim despre o viaţă atît de eterogană.
Prin firea împrejurărilor în care trăiesc, românii se împart în trei grupe : românii români, românii bucovineni şi românii ardeleni care sunt în Transilvania, Crişana, Timişoara şi Maramureş.
Ardelenii, mi-ar plăcea să-i compar cu o fată mare, care-şi aşteaptă peţitorii. Nici ei singuri nu ştiu cum stau. Despre o cultură practică, despre o viaţă economică, cu deosebi cînd voim să-i punem în comparaţie cu maghiarii, nici nu putem vorbi. Deşi maghiarii suferă sub apăsarea germanp-judanilor, ei au cel puţin o clasă de mijloc şi un comerţ naţional intern. Cum că o mare parte din clasa de mijloc şi din comercianţi sunt străini ori numai maghiarizaţi, este un lucru trist; dar la urma-urmelor, este numai o mare parte, şi, substrăgînd această parte din întreg, rămîne totuşi un ceva însutit atît de mare cît acela al românilor. Pentru că maghiarii, cel puţin pînă la un grad oarecare, sunt domni în ţara lor. Noi ? Şi noi putem zice că a noastră e ţara. Şi totuşi nu e !
Un scurt tablou al stării ardelene.
Înainte de toate este poporul, oameni ce trăiesc din munca pâmîntului, ori, pe alocurea, din creşterea vitelor. Abia de la anul 1850, scăpaţi de sub iobăgie, ţăranii noştri au putut cîştiga puţină avere. Dările mari şi cu deosebi judanii au luat şi dintr-aceasta o foarte însemnată parte. Dar proletari totuşi, noi, românii, avem din toate naţionalităţile mai puţini în Imperiul Austriei. Proletari au boemii, slovacii, nemţii şi maghiarii : noi abia vom avea 5%. Românii îndeobşte sunt săraci ; dar fiecare îşi are cel puţin cîte o bucăţică de pămînt lîngă casa sa. Fără pămînt vor putea să fie 5% ; iară fără casă poate nici
142
2%. Pentru aceea, la noi nici în părţile curat române ale ţărei, personalul servitor nu este român. Junele român cu anevoie primeşte altăţ slujbă decît aceea la un ţăran mai bogat. Iară servitoarele române sunt o arătare dintre cele mai rare, chiar şi în comitatele curat române, precum este Zarandul. Oamenii au trebuinţe foarte puţine pe lîngă foarte puţină avere a lor. Românii zic cu plăcere că românul nu intră bucuros în slujba altora. Da ! Foarte înţelepţeşte ! însă cine intră, fără să fie silit ? Românul nu este silit pentru că nu este proletar. Proletariatul începe numai de la inaugurarea noii constituţii şi, în special, de la emanciparea judanilor. Acum merge înainte cu paşi răpezi.
Cu deosebi, unde ei stau în atingere cu maghiarii, români se bucură de o .stare bună. Pe Şesul Ungariei, începînd de la Oradea-Mare pînă către Sigidin, este un şir de comune române foarte puternice. Cu atît mai rău stau românii în acele părţi, unde, precum în Timişana, trăiesc în contact cu şvabii. în Transilvania populaţiunea română sporeşte ; saşii îşi ucid copii încă în pîntecele mumei lor, urmînd un sistem cunoscut; secuii emigrează spre Orient; tot atîtea argumente pentru ca să nu ne îndoim despre un încet progres al românilor din Transilvani^. Ei stau rău, dar merg spre bine; merg încet, dar merg.
Mai rea este starea românilor în părţile spre Maramureş, pentru că aici sunt mai mulţi judani galiţiani, şi în Timişana, pentru că aici sunt mai mulţi şvabi. Aici românii merg îndărăt.
Cultura este în deosebite graduri răspîndită în popor. Unde starea economică este mai bună, şi cultura este -răspîndită în grad mai mare. In genere, stăm îndărătul maghiarilor.; pe alocurea stăm, cel puţin la acelaşi nivel cu dînşii. Cu deosebi în vremile mai nouă, învăţămîntul poporal, deşi are defecte, se poate numi bine organizat. Cel puţin atîta este că, cu deosebi în Ungaria (Crişana şi Timişana), fiecare sat are şcoală şi învăţător format româneşte. în unele comune sunt mai multe şcoli. Da/r mult rămîne de dorit şi mai cu deosebire un budget ! Noi facem totul din punga proprie, o pungă foarte goală.
143
Dintre ţăranii noştri unii sunt şi neguţitori de vite, porci, oi şi altele. Toţi aceştia se bucură de o stare bună.
Morala este păstrată, viaţa este candidă, afară dim părţile spre Maramureş şi în Timişana. Relele sociale nicicând nu urmează izolate. Pentru aceea, de la 1866 începe şi demoralizarea dimpreună cu căderea economică. [...]
In privinţa bogăţiilor, în privinţa stadiului de dezvoltare şi în privinţa puterei prezente stau mult îndărătul maghiarilor. Dar în privinţa moralei, ei sunt superiori» Cel puţin pînă acuma românii ardeleni sunt un sîmbure sănătos, oameni mezoşi, deştepţi şi spornici : astăzi ei se află într-un ferbinte proces de dezvoltare.
Cu o bucurie nespusă trebuie să privească scrutătorul vieţei noastre lenta, dar neîncetata dezvoltare a clasei de mijloc. Pînă acum avem toate meseriile necesare pentru îndestularea trebuinţelor poporului propriu-zis. Avem dubălari pentru opinci, avem ciubotari pentru ciubote* avem cojocari şi surtucari, avem fauri, avem şi rotari,, şi avem cel puţin atîţia măsari cîţi sunt destui pentru ca să facă coşciugurile pentru popor, încît nu este trebuinţă de străini. Dar alte meserii nu avem.
Comerţul nu este român decît în trei puncte : Braşov Lugoş şi Lipova. Chiar şi în aceste trei puncte, cel străir* este însă mai puternic.
Avem o fabrică de hîrtie în Zărneşti şi o bancă naţională în Sibiu, două lucruri după moda nouă. Fabrica nu-şi poate vinde hîrtia, iară banca n-are bani!
Mai puternică decît clasa de mijloc este aceea chemată spre răspîndirea culturei :	popii şi dascălii români.
Aceştia sunt cele mai înalte două pături ale poporului român ; de aici încolo a încetat totul, românitatea nu,. este decît deşartă de vorbe frumoase.
Atît preoţii, cît şi învăţătorii români, nu sunt oameni culţi, ei ştiu însă să cetească şi să scrie, şi deocamdată tşl atîta este destul pentru misiunea ce au. Doară tocmai aceea e bine că n-au cîştigat o mai mare cultură de la străini, căci numai în lipsa acestei culturi a putut păstrai cel puţin o parte din românitatea lor.
Sunt cîţiva preoţi români, oameni ce se numesc culţi, gimnaziaiişti absolviţi : nu toţi aceştia sunt popi români,
144
o mare parte sunt oameni inteligenţi, precum înşişi se numesc. Clerul greco-catolic, compus din oameni crescuţi nu numai în gimnazii străine, dar chiar şi în teologii catolice, poate să fie pătruns de ideea naţionalităţii, dar nu e nicicînd român verde în gîndire, căci pe aceasta a corupt-o creşterea. Masa, majoritatea preponderantă, sunt însă oameni ce, chiar dacă ar fi perdut o parte din românitatea lor, 111 neîncetatul contact cu poporul, a devenit iarăşi români. în aceştia zace puterea intelectuală a românilor din Ardeal, ei nu numai simţesc, dar şi gîndesc cu poporul, pentru aceea, în viaţa publică, ei sunt poporul, căci pe alţii poporul nu-i poate înţelege.
în sfîrşit, cîteva vorbe \şi despre acea parte а рок porului, care însăşi nu sei numără cătră popor, partea căreia îi place a se numi simplu „inteligenţăîn comparaţie cu „prostimeaprecum această parte numeşte pe popor.
Aceasta e o clasă de oameni, proprie numai poporului român, în special, în Transilvania.
Noi avem în Ardeal cinci gimnazii române : în Biaş„ în Braşov, în Beiuş, în Năsăud şi în Brad. Bune ori rele, destul că ele sunt : o însemnată parte a inteligenţei române iese din aceste gimnazii şi e firesc lucru că prea inteligentă nu poate să fie această Inteligenţă ; dar la urma-urmelor oamenii îşi fac studiile gimnaziale maghiare, gimnaziile române sunt foarte slabe. Şi nici nu poate să fie altfel ! Multe gimnazii maghiare au funda-ţiuni mari, iară unde fondaţiunile nu sunt îndestulătoare* profesorii sunt plătiţi din bugetul comunei. Şi apoi numai salariile bune fac profesorii buni. Cu şase sute fiorini salar anual, profesorii nu pot să fie decît diletanţi. Dar, astfel precum sunt, gimnaziile române sunt îndestulătoare. Progresul nu poate să fie silit! Răul primordial nu zace în măsura culturei ce se poate cîştiga la un gimnaziu, ci în direcţia spre care sufletele tinere se împing prin creşterea în gimnaziile române. Rele sunt gimnaziile noastre numai pentru că ele sunt şcoli prelatine.
Din momentul intrărei sale în gimnaziu, băietul nu se hrăneşte cu altă idee, decît aceea cum că el este strănepotul lui Traian, Cezar, Brut şi Caton. Astfel prm nutrirea unor idei deşerte ce negrij,ese temeiul adevărat
145
al dezvoltării, gimnaziul, în loc ca să dezvoalte mai departe individualitatea română a băieţilor, îşi pune toată silinţa ca să romanizeze. Germanismul ori maghiarismul nu împiedică mai mult dezvoltarea firească decît românismul1, căci fiecare înseamnă o direcţie în lucrarea sufletească deosebită de aceea purceasă din firea români-tăţii-
Aceasta este una dintre cauzele primordiale, din care la noi orice dezvoltare intelectuală, şi, în special, orice mişcare literară este peste putinţă. Tinerii ieşiţi din gim-^ naziile române, aceia care ar putea să lucreze mai mult pentru desfăşurarea întregului din care fac parte îndeobşte, sunt nişte capete încurcate ; ei singuri nu ştiu în care direcţie să purceadă, întreaga lor lucrare sufletească este lipsită de temei; iar modul lor de gîndire este măiestrit, şi nu urmat din firea lor naţională. Aceea ce sunt n-ar voi să fie, iar aceea ce doresc nu pot să fie : astfel rămîn nişte oameni fără un caracter naţional determinat.
iMai stricăcioasă încă decît aceasta, mai stricăcioasă este direcţia în care lucrează ceilalţi, aşa-numiţi români inteligenţi*. Unii sunt crescuţi în gimnazii maghiare, alţii în gimnazii săseşti şi alţii în gimnazii încă nu pe deplin maghiarizate (gimnaziile germane din Timişoara, Lugoş şi Poşoniu). Am arătat deja mai sus, cît de sistematic se corump sufletele tinere în aceste aşezăminte de învăţămînt.
Afară de teologiuri, românii nu au alte aşezăminte de învăţămînt mai înalte.
Astfel, pentru viaţă oamenii se formează numai şi numai sub înrîurirea spiritului străin.
Întreb acuma : cît de eterogeni trebuie să fie aceşti oameni în gîndirea lor, cînd ei s-au dezvoltat sub atît de deosebite înrîuriri ? Ei, între dînşii, nu se pot înţelege şi cu atît mai grea este înţelegerea între dînşii şi popor. Aici zace răul primordial al vieţei noastre : fiind în lucrarea lor sufletească abătuţi de la direcţia purceasă din firea românităţii, inteligenţii români ardeleni sunt
1 Slavici are în vedere aici exagerările curentului latinist care propaga purismul latin al limbii române şi al poporului român, excluzînd chiar şi pe daci.
146
o mulţime de oameni condamnaţi la neproductivitate. Oricît vor lucra ei, rezultatul lucrărei lor trebuie să rămînă numai de o însemnătate trecătoare, pentru că productul lor nu este o verigă în lanţul dezvoltărei naţionale.
Preocupaţi de românism, ori de alte direcţii străine firei lor primordiala, inteliginţii ardeleni nu pot să priceapă gîndirea poporului. Pentru aceea : limba vorbită de cătră popor este „coruptă“, poezia poporană este sarbădă, şi, îndeobşte, tot ce e poporul este stricat, pentru că nu este roman, ci român. Şi numai de cînd ne ferim de tot ce este român şi căutăm numai ce este roman, datează decadenţa noastră literară : numai de atunci avem o limbă pe care nici noi singuri nu o pricepem, numai de atunci o literatură (?) la care chiar nici literaţii nu ţin.
Dar nu numai privită din punctul de vedere naţional, cultura ardelenilor este redusă la nimic : chiar privind măsura culturei aflate îndeobşte, nu putem să ne asemănăm cu popoarele dimprejurul nostru. La noi doară şi din lipsa bunei stări, în toate ramurile vieţei oamenii sunt numai diletanţi. Oameni formaţi, formaţi în deplina putere a cuvîntului, lipsesc. In tot Ardealul nu s-ar putea afla zece oameni cărora să le fie cu putinţă să se formeze într-o singură direcţie, pentru că oamenii nu pot să lucreze amăsurat cu aplecările lor, ci ei sunt siliţi ca să lucreze, numai spre a putea cîştiga mai uşor pînea de toate zilele. La noi, pe lîngă alte nenumărate rele, este şi lipsă de temei economic.
Să cuprindem cele zise pînă acum despre inteligenţa ardeleană într-un scurt rezumat. Stările aflate astăzi în Ardeal sunt de o natură cu desăvîrşire trecătoare ; despre cultură naţională aici abia poate fi vor?ba; tot ce s-a produs de la 1848 pînă în 1870 în 1880 va fi uitat şi rezervat numai pentru magazinul luptelor noastre naţionale.
In Ardeal nu avem să căutăm cultură. Aflăm însă elementele cele mai miezoase pentru o dezvălire naţională puternică. Un popor, în multe privinţe homeric, o clasă de mijloc mică, dar adevărat naţională, un cler şi nişte dascăli potriviţi cu stadiul de dezvoltare în care ne aflăm,
147
şi o inteligenţă, deşi coruptă în romanizarea sa, pătrunsă de cele mai naţionale simţiri. Despre aşa-numiţii renegaţi, mai la vale. N-avem aproape nimic, şi totuşi foarte mult : dreptul ca să sperăm. Pentru o lentă, dar sigură dezvoltare nu lipseşte alta decît pacea între popoare şi o puternică înrîurire a românilor români, asupra românilor ardeleni. Şi această înrîurire, cel puţin în mod izolat, a şi început. în sfîrşit, oamenii mai înţelepţi îşi vin în fire, şi încep să simţească că ei totuşi nu sunt romani, ci ceva mai mult, adică români. Iar după ce-a pornit odată pe astă cale, grijă să n-avem, căci e peste putinţă a ne întoarce.
Atîta pe scurt despre românii ardeleni.
în Bucovina stările precum le privim, sunt şi mai bune şi mai rele.
în Bucovina sunt mai mulţi judani, ţara cade mai mult spre Orient : deci starea poporului de la ţară este mai rea, învăţămîntul poporal mai negrijit şi mişcarea populaţiei mai nefavorabilă decît în Ardeal. Cu deosebire împrejurul Cernăuţilor şi pe unde românii sunt amestecaţi cu rutenii, starea ţăranilor este desperată. înspre munţi populaţiunea este ca şi aceea din munţii ardeleni, dar mai nedezvoltată.
în Bucovina sunt însă mai multe bogăţii îngrămădite în mînile românilor, domnirea germanilor asupra bucovinenilor este mai indirectă decît aceea a maghiarilor asupra .ardelenilor, şi contactul între România şi Bucovina este mai viu decît acela dintre România şi Ardeal : deci zică cine ce va vrea, starea inteligenţei din Bucovina e mai bună decît a acelei din Ardeal. Inteligenţa din Bucovina, fie ea oricît de slabă, are în sine ceva pozitiv : ea produce puţin, dar cel puţin are să rămînă, pentru că este produs în direcţie naţională. însă pentru ca să nu fie multă vorbă, să zicem că ei sunt germanizaţi : dar cel puţin sunt numai germanizaţi, nu însă totodată şi romanizaţi, şi maghiarizaţi, şi saxonizaţi. Pentru aceea, bucovinenii, chiar dacă ei ar fi germanizaţi, se înţeleg unii pe alţii, iară ardelenii au numai pasivişti şi activişti, toţi oameni deopotrivă oneşti, toţi românii deopotrivă zeloşi, dar toţi oameni ce nu se înţeleg unii pe alţii.
148
în sfîrşit, puţine vorbe depre România, patria modestei culturi române, centrul din care au să se răspîn-dească razele luminilor peste celelalte • părţi ale romanităţii.
în marginile orientale ale Europei, după o epocă atît de grea, precum a fost aceea a fanarioţilor, [...] tocmai o ţară bogată, precum este România, nu poate să se afle decît în o situaţiune economică foarte rea. ?
De regulă, cu cît mergem mai tare spre Orient, cu atît mai puţină cultură aflăm în popoare şi în special în ţărănime. în România starea e însă şi mai rea decît cum ar putea fi, potrivit cu această lege. Deci : cauzele nu zac numai într-aceea că România e situată spre Orient. Agricultura nu s-a dezvoltat, precum că ţara e mare,, oameni puţini şi pămîntul roditor. în împrejurări normale din coincidenţa acestor condiţiuni ar fi urmat înmulţirea populaţiei. în România însă ţărănimea se afla„ şi în parte se află încă, în nişte stări sociale, care fac ca oamenii, deşi puţini, totuşi nu pot să trăiască bine. Iară traiul bun este condiţiunea primordială pentru înmulţirea populaţiei. Oamenii lucrează, dar rău şi puţin,, pentru că atît cît lucrează, şi chipul cum lucrează este destul pentru traiul lor zilnic. Q schimbare numai atunci ar putea să urmeze, în astă privinţă, dacă în urma în-mulţirei oamenilor, viaţa s-ar dezvolta, înmulţindu-se trebuinţele. Mai mulţi oameni şi mai multe trebuinţi, şi dezvoltarea este în curs. Dar [...] starea de pînă acum a ţăranilor români [...] face înmulţirea populaţiei române peste putinţă. Clerul slab, sărăcia în clasa de jos. lipsa, ‘de învăţămînt poporal, sunt numai urmări naturale.. Dezvoltarea nu se poate sili; ea numai se sprijineşte» prin sprijinirea fireştilor sale condiţiuni.
Capacitatea de hrănire a unei ţări totdeauna stă în comparaţie directă cu populaţia tocmai [a] acestei ţări. După ce în România populaţia este prea mică şi după ce această populaţie nu creşte, înmulţirea populaţiei prin incurgere de elemente străine este cea mai firească urmare. Şi apoi această firească urmare are încă o alta tot atît de firească, încă o mai mare scădere a populaţiei române. Străinilor le merge bine în România, deci ei se înmulţesc nu numai prin incurgere din afară, ci şi prinţ
14&
naştere. în special judanii din România, populaţia zisă persecutată, este una dintre cele mai spornice populaţii din Europa. Tocmai precum în Transilvania românii sporesc cu scăderea saşilor, în România juidanii sporesc pe contul românilor. Emigrarea secuilor din Transilvania spre România este o urmare, care arată foarte vădit cum că săcuii au putere de viaţă, fiindcă altfel nu ar emigra, ci, ca saşii, ar scădea ; dar puterea lor de viaţă e mai mică decit aceea a ardelenilor, şi mai mare decît acea a românilor. Nimeni nu emigrează într-o ţară unde poate să trăiască mai rău decît acasă. Secuii nu emigrează în urma unei prea mari înmulţiri, fiindcă altfel n-ar s]jori românii ardeleni.
Astfel starea populaţiei ţărane din România e cu mult mai rea decît aceea a populaţiei din Ungaria. >Stă-rile cele mai bune din România s-ar putea doară măsura cu cele mai rele stări ale românilor ardeleni. Dar, în astă privinţă, noi, cei asupriţi, stăm mai bine. însă numai "deocamdată. în România sunt date toate condiţiunile pentru o puternică dezvoltare. [...] La noi însă totul este problematic. în special astăzi ne aflăm într-un proces de decadenţă. De cînd şi noi ne aflăm într-o ţară liberă, mergem îndărăt.
Vorbind despre meserii, industrie şi comerţ, despre formele mai dezvoltate ale vieţii econoinice, avem să facem o deosebire marcată între românii ardeleni şi aceia din România. Pre ardeleni i-am privit ca pre o parte din populaţia unei ţări, oareşicum ca pre chirigii. Românii din România sunt un popor cu o viaţă propice, domni în casa lor. Ce la ardeleni a putut să fie mult, la români nici nu merită atenţie. Administraţie, jurisdicţie, organisme economice, aşezăminte de cultură : despre toate aceste la ardeleni abia a putut fi vorbă.
în Ardeal meseriile pot să ne îndestuleze ; este puţin dar deocamdată nici nu este trebuinţă de mai mult, cel puţin nu mare trebuinţă. Numărul care consumă ce nu se poate produce în popor 'este mic, oameni ce nu ne privesc foarte mult. Cu totul altfel în România. Aici consumaţia productelor străine e mai mare decît aceea a productelor din ţară. Sunt o mulţime de oameni ce nu consumă nimic din ţară. Se zice, deşi e greu de crezut,
150
că chiar şi pînea ce o mănîncă, este făcută din grîu român măcinat în străinătate. Asupra unei mari părţi a populaţiei trebuinţele au năvălit din ţările străine într-un moment. Astfel numai cele mai primitive trebuinţi se îndestulează prin munca celor din ţară. Totul vine din afară.
Meseriile n-au putut să se dezvolte din două motive. Oamenii au pămînt destul şi nu este o lucrare mai plăcută decît aceea a pămîntului, nu-i o viaţă mai bună decît acea a ţăranului. Apoi, pentru că în România cei mai mulţi oameni lucrează pămîntul, ţăranul este cel mai respectat om, căci opinia publică se formează prin părerile oamenilor, iară despre starea sa nici un om nu zice de rău. Astfel, oamenii nu se simţesc împinşi spre meserie, o stare mai puţin plăcută şi mai puţin respectată decît aceea în care ei se află. Lăsaţi să se înmulţească oamenii, ca să fie cîţiva ce nu pot trăi din buna rodire a pămîntului şi meseriaşii vor spori. Iară cînd vor fi, mulţi meseriaşi, clasa va fi respectată, căci cel puţin ei se vor respecta unii pre alţii. Al doilea motiv este concurenţa străină. Despre acesta, pentru un om versat în economie, destul atîta. Pînă cînd neamţul din Viena î/şi va vinde marfa mai ieftin decît bucureşteanul, nici vorbă de progres nu poate fi. Impozite mari vamale întfoducă cine va avea puţejre, şi totul se va schimba.
Cu atît mai greu se dezvoltă industria în România. La meserii se cer numai capitale personale : la industrie capitalele în bunuri sunt condiţiunea primordială a dezvoltării. în toate ţările industria s-a dezvoltat numai după ce meseria a format capitalul personal şi comerţul.capitalul în bunuri. Astfel trebuie să fie şi în România. Altfel România care într-acelaşi pericol în care se află Ungaria. A forma şi dezvolta industria prin capitale străine este a ucide capacitatea de dezvoltare industrială a populaţiei din ţară. Capitalul adus din străinătate agoniseşte pe contul elementului din ţară. în Ungaria, după ce capitalele străine s-au aclimatizat atît de tare, eu susţin că o dezvoltare industrială, în special a poporului maghiar, este peste putinţă. Deşi dar în România nu este industrie, starea industrială este cu desăvîrşire mai bună
151
decît aceea din Ungaria pentru maghiari. A nu avea industrie este avantajul* nostru asupra maghiarilor, căci dacă am avea, am putea să avem numai una străină. Ura contra concesiunilor străine şi iubirea pentru taxele vamale, manifestate de curînd în mod aşa de general în România, nu lasă îndoială că şi în această privinţă ne aflăm în curentul dezvoltării.
O credinţă foarte rătăcită a domnit multă vreme în opinia publică a României : cum că România ar fi o ţară cu destinaţiune eminamente agronomică. Da ! fireşte, pă-mîntul e roditor. Dar veni-vor vremi cînd România va produce mai multe bucate şi va exporta mai puţine. în -tot cazul e foarte curios că tocmai oamenii ce locuiesc pe malurile Dunării, o arteră ce intră pînă dincolo de miezul Europei, au putut să creadă că numai pentru că ţara lor e roditoare, ei n-au misiune comercială... în sfîrşit, în România nimic nu se dezvoltă mai răpede decît tocmai comerţul. Vrînd-nevrînd, pe malurile Dunării oamenii -sunt siliţi să facă negoţ. Acest comerţ pînă acum este amestecat. în Galaţi, Brăila, Giurgiu şi alte oraşe dunărene aflăm greci, români, nemţi, judani, francezi, englezi, fel de fel de naţii. Pentru români speranţa zace numai într-aceea că, dintre atîtea naţii, nici una nu predomină. De nemţi ne 'despart maghiarii; de greci n-avem să ne temem ; de francezi şi anglezi ne despart munţi, văi^ şi mări. Altfel asupra comerţului român, judanii singuri înrîuresc încîtva direct. Perirea economică a maghiarilor urmează însă tocmai din cauză că numai nemţii şi judanii înrîuresc asupra lor şi aceştia direct.
în privinţa comerţului intern naţiunea maghiară se bucură de o stare mai bună decît cea din România. [...]
în acest studiu nu se poate vorbi mai pe larg asupra stărilor econmice aflate la amîndouă popoare puse în comparaţie.
Privită îndeobşte, Ungaria ni se înfăţişează ca o ţară civilizată. Deşi multe ramuri ale vieţii publice nu sunt îndestul dezvoltate, unde nu aflăm stări de lucruri îndeplinite, aflăm cel puţin începuturi bune. Ungaria are .-căi ferate, mai multe bănci de asigurare, cîteva bănci fondare, mori de vapor de o foarte însemnată producţie şi alte fabrici. Privită astfel, Ungaria, ţara maghiarilor,
:152
nu sufere comparaţie cu România, singura ţară a românilor, în care mai în toate părţile vieţii publice, aflăm cele mai primitive stări. Comparaţie nu este însă făcută între ţară şi ţară, ci între popor şi popor. Din acest punct de vedere privite, stările ni se înfăţişază cu totul altfel. Românii, ca popor se află astăzi cu puţin peste stadiul în care se aflau maghiarii, cînd neobositul Szechenyi îşi punea toate puterile pentru ca să deştepte în Ungaria o mişcare economică — naţională maghiară. Sub apăsarea unor atît de puternice înrîuriri străine, precum erau cele germane şi judane, nu a izbutut. Astăzi maghiarii în ţara lor sunt domni în Dietă, încît aici pot să vorbească cît le place : toate celelalte părţi ale vieţii publice sunt însă predominate de germani şi judani, în ale căror tnîni se află bogăţiile, cel mai puternic motor al vieţii omeneşti. Este un proces economic foarte firesc că elementele străine, într-o anume ţară, înainte de toate, cîş-tigă averile mişcătoare şi numai mai tîrziu, cele nemişcătoare. Iara asupra vieţii politice numai acele elemente ale ţării înrîuresc într-un mod direct, care au bogaţii nemişcătoare. De aici urmează că în Ungaria, spre exemplu, puţinii sîrbi par a înrîuri mai mult asupra vieţii publice decît atît de puternicii nemţi şi judani, care, făcînd abstracţiune de la aceea că sunt cel mai bogat şi mai dezvoltat element al ţării, compun o populaţie cam de 3 milioane de suflete. Am cădea însă într-o foarte mare rătăcire, dacă am crede în această aparentă lipsă de înrîu-rire. Nemţilor şi judanilor le merge foarte bine în Ungaria ; altfel ei, ca şi românii şi sîrbii, s-ar afla în opoziţie cu starea lucrurilor de astăzi. Şi apoi ar fii ridicol a zice că aceia nu înrîuresc asupra unei ţări în care le merge bine... Dar înrîurirea este indirectă. Pînă astăzi, nemţii îndeobşte, iară judanii cu desăvîrşire, sunt comercianţi ori fabricanţi : ei nu au dară alte interese decît cele economice. Că aceste sunt satisfăcute se vădeşte îndestul dintr-o singură împrejurare : că averile nemişcătoare trec în mînele lor, că adecă capitalele lor au agonisit (din ţară) atîta, încît rămîne destul şi pentru rezervă. Să nu vorbim despre cumpărarea moşiilor mai mici. în numărul din 26 ian. a foaiei Neue Freie Presse, între anunţuri,
15a
un consorţiiu de capitalişti străini şi din ţară face oferte pentru cumpărare de moşii în Ungaria. De loc după aceste oferte urmează apoi alte 13 anunţuri, în care 13 moşii, situate în cele mai bogate părţi ale Ungariei, cea mai mică 400 iughere patrate, se propun de bunăvoie spre vîn-zare. Să se vîndă aceste moşii şi apoi înrîurirea străină va fi mai directă cel puţin cu un grad. Maghiarii în tot momentul vor fi mai mult siliţi ca să se privească ca străini în ţara lor.
Astfel, avantajul stării românilor consistă tocmai în lipsa acelor aşezăminte care, în Ungaria, sunt deja învechite şi care au adunat bogăţiile în mîna străinilor. Problematic este însă acest avantaj. Vor avea românii mai multă ori mai puţină putere de rezistenţă decît maghiarii ? Ura. manifestată în opinia publică a României contra concesiunilor cătră străini arată îndestul că românii se feresc de angajarea capitalelor străine... Vor putea ei face ceea ce voiesc ? Aceasta este o întrebare ce nu putem încă nici discuta, nici dezlega.
★
Ţăranul neamţ se scoală des-dimineaţă, îşi pregăteşte uneltele, le încarcă, îşi prinde caii şi porneşte la cîmp. Cînd soarele îşi revarsă cele întăi raze peste faţa pămîn-tului, el află pe sîrguitorul econom în munca sa zilnică. Astfel se începe lunea şi se săvîrşeşte sîmbăta seara. Numai duminica este ziua de odihnă : celelalte zile, afară de sărbători, sunt deopotrivă petrecute în productivă lucrare, Pentru aceea neamţul sporeşte : casa lui îndeobşte este binecuvîntată de Dumnezeu.
Să ne întrebăm însă, dacă această sporire, luată în sine, corespunde măsurei de ostenele, avute într-o întreagă viaţă de muncă. Prin lucrarea sa, ţăranul neamţ, nesmintit, agoniseşte mai mult decît de ce are trebuinţă : rămîne un prisos, care nici într-un caz nu poate să fie consumat de cătră producătorii înşişi. Pentru omul singuratic acest prisos, oarecum fondul de rezervă este de un folos numai problematic şi în tot cazul indirect. In special ţăranii germani auv trebuinţe nu numai foarte mărginite, ci totodată şi cu puţină excepţie, numai fiziologice. Neamţul se îmbracă după vreme, locuieşte bine şi mă-
154
nîncă să se sature : dar atît în îmbrăcăminte, cît şi în locuinţa şi mîncarea lui lipseşte acel element ideal care face cu putinţă o nemărginită dezvoltare. Toate sunt numai bune, numai îndestulătoare ; dar nici una nu conţine elementul din frumos, nici una nu cearcă să fie plăcută. Tocmai prin această fire a lor, curat fiziologică, trebuinţele ţăranilor nemţi a'u o margine : dacă un neamţ ar avea milioane, el nu ar putea să consume mai mult decît ce consumă avînd numai mii. Prisosul rezultat din munca sa este dar o măsură de bogăţii, pentru agonisitor, cu desăvîrşire sterpe. Prin neobosita sa lucrare, neamţul nu ajunge la cîştigarea plăcerilor ce se pot afla în această viaţă : el munceşte numai pentru susţinerea traiului zilnic. De aici înainte viaţa lui ieste stearpă ! Şese zile din şepte în neîmpăcată muncă, numai pentru! a face cu putinţă ca în cele următoare şese zile să poată munci mai departe. Şi în munca neamţului nu este acea parte frumoasă, care din munca altor popoare face o plăcută petrecere : cîntecul, vorba şagalnică, gluma şi jocul. Neamţul lucrează serios, mult şi cu neobosire.
Această fire specifică a neamţului nu poate să fie decît urmarea unei foarte simţite lipse de aplecare spre lucra-carea sufletească. Dacă ar avea mai mult în sine, el ar cerca mai puţin afară de sine : el ar munci mai puţin, ar agonisi într-o mai mică măsură, dar ar simţi mai multe plăceri şi ar iubi viaţa mai mult.
Despre lipsa de gîndire proprie a nemţilor ne convingem mai mult cînd privim duminica, singura zi de plăceri a lor. Neamţul este religios : religiunea este temeiul moralei, este lumea fericirii sale. O mare parte a zilei
o	petrece în biserică. Nu se poate tăgădui : o puternică purcedere de fericire (trebuie să mişte sufletul său cînd intră şi stă în biserică, cînd îşi pune darurile pe altarul dumnezeului său. Fericirea credinciosului este una dintre cele mai intensive. Dar tocmai religiozitatea, acest străin mod de a fi fericit, este o vădită dovadă despre aceea că neamţul în sine însuşi nu află gîndiri fericitoare. Popoarele bogate în gîndire îşi formează înşele idealuri dumnezeieşti !
Suntem departe de a conchide din lipsa de gîndire a ţăranilor germani la lipsa de capacitate de dezvoltare a
155
poporului german. Faptele ne-ar dovedi contrariul. Tocmai acel prisos, rezultat din munca unei părţi, face cu putinţă ca o altă parte mai mică să fie sustrasă de la munca pentru traiul zilnic. într-o mie de mitocani totdeauna se află şi cîte un om mai înţelept : acesta poate să lucreze în lumea gîndirilor, pentru că cei 999 muncesc pentru susţinerea traiului său zilnic.
Iată strînsa legătură între lucrarea economică şi aceea curat sufletească.
• *
Am cercat să înfăţişez în aceste scurte observaţii sarbăda viaţă a poporului german, pentru ca, vorbind despre viaţa maghiarilor şi aceea a românilor, cu atît mai viii să pară colorile cu care voi zugrăvi.
★
Arătarea din afară a unui individ totdeauna este, cel puţin schiţată, oglindirea sufletului său. Cînd vedem pe maghiar cu pinteni pe cizme şi cu pana în pălărie, ne este peste putinţă ca să nu urmăm că are gust, fie acela, după părerea noastră, chiar şi bizar. El nu poartă pintenii şi pana pentru că are trebuinţă de ele : le poartă pentru că cu pinteni şi pana îşi place. în acest place zace fondul : un semn că maghiarul nu este mulţămit cu simpla îndestulare fiziologică, ci el caută în plăcere îndestularea sufletească. O pipă frumoasă, un pieptar cu bumbi mulţi, un focos lucrat cu măiestrie ori un buhai încurelat îi este maghiarului mai scump decît neamţului un car cu patru boi. Este aici sens ori nu ? Dacă este, nu poate să fie altul decît acela că maghiarul ştie să se ridice peste viaţa zilnică în o viaţă mai frumoasă.
Despre locuinţa maghiarului ceva deosebit nu se poate zice. Regulat predomină în ea mai multă aplecare spre comoditate decît în acea a neamţului.
Maghiarul are o proprie cuină, un propriu mod de a prepara mîncărilel! o vădită dovadă cum că el nu mă-nîncă numai pentru ca să-şi astâmpere foamea, ci şi pentru ca să guste. Şi neamţul are o proprie cuină, un propriu mod de a-şi prepara mîncări săţioase.
156
Dar cea mai vie reflectare a sufletului este totuşi numai vieţuirea în întregul ei.
Cunoaştem firea viforoasă a maghiarului : temeiul caracterului său sunt afectele excentrice; semnul fundamental al gustului său este o predominantă aplecare spre colorile vii, sp.re bizar dacă voim. Tot această fire o aflăm reflectată’şi în viaţă.
Maghiarul lucrează puţin, partea mai mare a vieţii sale este petrecută în plăceri. Amăsurat cu firea sa viforoasă, maghiarul lucrează foarte intensiv : el adeseori într-o oră săvîrşeşte lucrul pentru care neamţul are trebuinţă trei oare. Dar lucrarea maghiarului este întreruptă : el lucrează, îşi aprinde pipa, mai aruncă cîteva înjurături, mai vorbeşte cu vecinul său, şi apoi iarăşi lucrează. Astfel, el, într-o oră, săvîrşeşte mai mult, dar, într-o zi, mai puţin decît neamţul. In munca maghiarului este însă acel element uşor, care face din muncă o petrecere plăcută. Fiind munca maghiarului o lucrare mai ales pentru susţinerea vieţii zilnice, prisosul urmat din ea este foarte mic. După ce maghiarul are destul, el rareori lucrează mai departe. Afară de asta, în trebuinţele maghiarului este acel element ideal care face cu putinţă o foarte însemnată dezvoltare. Maghiarul bogat poartă bumbi şi pinteni de argint, frîie şi şeaua lucrate cu mai multă măiestrie pentru calul său, cu un cuvînt el varsă în trebuinţele sale elementul destinat pentru plăcere.
Cea mai mare parte a vieţii sale, destinată pentru plăceri, maghiarul o petrece într-un şir de scene zgomotoase. La el zgomotul este sinonim cu petrecerea plăcută. De lucrat, maghiarul nu lucrează decît dacă este silit de nevoie : astfel el şi peste săptămînă îşi află cel puţin o zi de repaos. Atît această zi, cît şi duminica este petrecută în societate cu alţi oameni, vecini, prieteni ori neamuri. Maghiarul iubeşte societatea fără samăn. Pentru noi asemenea petreceri nu ar părea plăcute. Maghiarul nu poate să petreacă fără vin, fără ţigan şi fără tovarăşi. Cu aceştia împreună petrecerea lui este un amestec de jocuri şi înjurături. Cînd maghiarul e vesel, el înjură, dă cu focosul o dată în masă şi porunceşte vin. Dacă veselia lui ajunge la cel mai înalt grad, el plînge ori se bate.
157
Femeile îşi petrec vremea liberă în glumire, adeseori obscenă şi ctîeodată, în ceartă cu vecinele. Dar trecătoare este supărarea.
Junii şi junele joacă şi se înjură, cînd n-au alt lucru. Duminica, tinerimea satului, de loc după ameazi, se adună la un birt şi petrece acolo pînă în sara tîrzie. Bătăile la .asemenea jocuri sunt îndatinate. Dar feciorii poartă nădragi largi, cămeşi cu mîneci de asemenea largi, spălate curat, un pieptar scurt, dar plin de bumbi; fetele poartă o rochie scurtă, abia pînă la genunchi, un pieptar care nu lasă nimic de dorit în privinţa dezvălirei formelor trupeşti; fiecare parte arată în îmbrăcămintea sa un anumit gust, pară acela chiar şi rău.
Fondul vieţuirei maghiare este o nestîmpărată sete pentru a gusta plăceri : lipseşte însă în sufletul său acel element zămislitor, care ar putea să creeze formele necesare pentru astîmpărarea setei. Maghiarul este capabil de a gusta plăcere, nu este însă de a şi le procura însuşi. Pentru aceea este de trebuinţă ca o mai mică parte a poporului să-şi petreacă viaţa în căutarea acelor forme din frumos, care, potrivindu-se cu firea gustului poporal, pot să îndestuleze setea simţită. Pînă cînd vor lipsi aceste forme, maghiarul va bea, va înjura şi se va bate.
★
Nu este popor care să lucreze mai mult şi să producă mai puţin decît românul : pentru că în munca românului predomneşte elementul de plăcere. Pentru români lucrul de cîmp, îndeobşte, este o petrecere plăcută. Plugarul cîntă o doină în urma plugului său ; săpătorii îşi petrec vremea cu cîntece, cu glume, cu vorbe şagalnice şi cu chiote, trierătorii se aşează în umbra stogului şi stau de vorbă pînă ce caii frămîntă spicele, cu un cuvînt, lucrul luat pentru sine este partea secundară, mai neînsemnată, a petrecerei zilnice.
Dar ceva mai mult decît asta. Românul a ştut să îm-preune cu fiecare lucrare cîte o datină păstrată din vre-mile bătrîne, a ştiut să împodobească fiecare lucru de cîmp cu un şir de forme frumoase vărsate din sufletul său plin de putere alcătuitoare. Astfel fiecare specie de lucrare cîmpenească este o ocazie dată pentru o sărbă-
158
toare. Cînd plugarul întăia dată îşi lasă ferul plugului în ţarină, el este purtat în triumf pe grapa sa; cînd fetele şi flăcăii ies în cîmp pentru ca să plivească ne-% ghina din grîu ori să suie pe deal pentru ca să culeagă lăstarii neroditori de pe viţe, naica gospodăriţă îi aşteaptă acasă cu o cină gustoasă, iar stăpînul casei se gri-jeşte de un cimpoieş. Astfel, prăşitul păpuşoiului, trierea, culesul popuşoiului, strîngerea finului şi storsul vinului, fiecare sunt cîte o sărbătoare. Apoi vine iarna cu clăcile, şi şezătorile... O vieţuire compusă dintr-un lung şir de scene frumoase în arătarea lor.
Dintr-o astfel de, muncire nu poate să rezulte decît un foarte neînsemnat prisos.
Dar fie acel prisos oricît de mare, el numai cu privire la parte fiziologică a trebuinţelor se poate numi un prisos : în partea lor etică, trebuinţele românului nu cunosc margini în dezvoltare.
Cu cît o trebuinţă singuratică ori o clasă anumită de trebuinţe conţine mai multe elemente fiziologice, cu atî-ta ea este mai negrijiită la român. Pe un blid cu flori frumoase şi cu smălţuială sclipitoare, românul dâ( mai mult decît pentru mîncarea ce ar putea să se încarce în acest blid. La masa românului totdeauna vom afla mîn-cări puţine, simple şi naturale : vom afla însă şi blide frumoase, bocăli împodobiţi cu flori şi linguri dei lemn, lucrate cu gust. Pentru că, după părerea românului, mîncarea trece şi se duce, iară privirea lucrurilor frumoase dă o plăcere permanentă.
Intrînd în casa românului, din nimic nu aflăm mai puţin decît din comoditate. Aflăm însă pereţi acoperiţi cu ştergare frumoase, lăicere văpsite cu roş, vînăt ori gal-băn, împodobite cu flori şi pline de vase frumoase, pe grindă un şir de busuioc mirositor, paturi înalte, acoperite cu covoare lucrate de mîna proprie, iar peste aceste, perini pline de îmbrodituri. Intrînd astfel în casă, ni se întipăreşte o impresiune : că locuitorul acestei case caută mai mult plăcerea sufletească decît comoditatea trupească.
Categoria de trebuinţe în care mai mult domneşte frumosul este aceea privitoare la îmbrăcăminte. Vestmin-tul românului nu se poate numi potrivit cu vremea : vest-
159
mintele sunt tot acelea în iunie-augrtst şi în decembrie-ianuarie. Şi aici predomneşte elementul destinat pentru plăcerea sufletească peste acel al comodităţii.
Vestmîntul bărbaţilor români, în croitul său este foarte simplu. Croitul este însă astfel că el nu numai arată, dar şi ridică formele trupeşti. Cu sumanul, chin-tuşul ori cojocul său în spate, ţăranul român este o arătare cu mult mai respectabilă, şi în special un bărbat cu mult mai puternic, decît dacă el nu se înfăţişează numai în cămaşă. Nu mai puţin este poetică arătarea alcătuită din o căciulă înaltă, un suman de croi român, un şerpar legat peste cămeşă ce bate genunchii şi nişte cioareci strimţi, îndesaţi în obialurile colorate ale opincilor. Elementul frumosului neamestecat, o parte a vestmîn-tului, care nu are altă destinaţiune decît să facă vestmîntul frumos este podoaba alcătuită din flori, dungi, îmbro-dituri şi bumbi. Tatăl meu, ce era cojocar, a făcut unui om bogat din sat un cojoc din trei pei, fiecare pele cîte cu 1 f., 20 cr : acest cojoc a costat însă cînd a fost gata, 80 fior [ini]. Astfel înpodobirea şi lucrul unui material de 3 f., 60 cr. a costat 76 fior. şi 40 cr. Am văzut vînzîn-du-se bunzi (din 8—10 pei de miel) cîte 200—250 fior., şerpare cîte 80—100 f. Aceste cifre arată destul de vădit raportul între partea fiziologică şi cea etică a trebuinţelor de îmbrăcăminte a bărbaţilor români. Pentru a complecta cele zise asupra gradului în care românul doreşte a-şi place, voiesc să adaug numai una : sunt ţărani români, care nu şi-ar da pletele pentru un car cu patru boi. Dintre multe exemple numai unul : Un ţăran român din Orişana, om cu stare bună a fost condamnat la închisoare pe două luni. El a făcut apel : „Nu mi-ar fi, d-le, de două luni — îmi zise el — dar mi-i de aceea că mă vor tunde !w. După ce l-am asigurat că el va putea să-şi sufere pedeapsa fără a fi tuns, el nu a voit mai mult să apeleze. Şi omul acesta avea nişte plete proaste, ce mai mult semănau cu un fuior de cîlţi.
Despre vestmîntul unei femei române aflu de prisos a vorbi. în Timişana, de la 12—13 ani al vieţei, fetiţa începe să lucreze la hainele sale de mireasă. Şi pînă ce aceste nu sunt gata, ea nu poate să ia parte la jocuri. Cîtă frumuseţă, cît bun gust şi adeseori cîtă bogăţie este
160
apoi îngrămădită în un asemnea vestmînt de mireasă, o ştim toţi. Aflu însă de trebuinţă ca să însemn îndeosebi că croiala veştmintelor femeieşti este astfel, încît el cu desăvîrşire acopere frumuseţele formelor trupeşti. Este aici sens ori nu ? La grecii antici tot aşa a fost, şi femeile chinejilor, a poporului care are mai mult bun gust în îmbrăcămintea sa, poartă un vestmînt lung, care nici nu dezvăleşte talia. Frumuseţea originală nu are nevoie să îmbete sensurile cu formele alcătuite de natură. Decol-tarea damelor noastre este un semn le lipsă de putere productivă. Frumosul ce ni-1 arată este o marfă străină ! O Vinere scobită din marmură este un întrupat ideal dumnezeiesc : o femeie goală însă, fie formele ei oricît de frumoase, este cea mai urîtă arătare, pentru că în formele dezvălite curge un sînge cald, şi ochiul nu vede forma, ci fondul.
După această scurtă privire asupra trebuinţelor române, ne rămîne ca rezumat o convingere concretă : românul nu numai are aplecare spre gustarea plăcerilor, nu numai este capabil a vieţui într-o lume ideală, dar el totodată are în sine şi acea putere producătoare ce alcătuieşte formele frumosului. El lucrează însuşi pentru producerea mijloacelor dorite pentru îndestularea trebuinţelor sale etice. Femeile îşi fac înşile toate lucrurile de mînă, vărsînd în ele gustul lor individual; iar bărbaţii îşi procură cele trebuincioase prin comandă. Astfel, ceea ce nu este produs cu mîna proprie, este produs sub înrîurirea propriului gust. Am aflat un ţăran, care, aflînd pe cale o pălărie după cum se poartă în satul vecin, a lăsat-o jos, pentru că ei nu poate s-o poarte. Produsă după un gust străin, pentru el nu are valoare !
Cînd românul munceşte, el îşi uşurează munca prin o petrecere frumoasă : cu atît mai neamestecată este petrecerea lui în momentele sale libere. întreaga lui viaţă este un şir de scene pline de poezie întineritoare. La naşterea unui copil fetele mari fac ceremonia îndatinată şi ziua se petrece într-o simplă veselie. La cununie^ junele joacă cu flăcăii, bătrînii glumesc cu babele, vornicii strigă cinstele şi fac alte glume potrivite, bărbaţii se mîncă cu nevestele : oamenii petrec adeseori mai multe zile plăcut, fără să ştie cu ce. Chiar şi moartea unui om
161
este ocazie pentru înscenări frumoase. Pentru orice ocazie românul are datine cu înţeles tainic, un şir întreg de ceremonii ale unei religiuni, strecurate din geniul poporului, nu mai puţin frumoase decît simbolice. Afară de asta, de-a pururea tînărul spirit al poporului este nesecat în producerea noilor forme : bătrînii fac proverbii asupra întîmplărilor zilnice ; junii satirizează prin chiote improvizate, păstorii, inspiraţi de natura dîmprejurul lor, îşi varsă simţemintele într-o doină gemene cu acea natură ; babele îşi adorm nepoţii cu poveşti : întreaga viaţă se petrece într-o lume alcătuită din gîndiri frumoase. Şi această lume este temeiul moralei poporului român.
Din aceste scurte expuneri ni se vădeşte măsura în care fiecare dintre popoarele puse în comparaţie, este capabil a trăi o viaţă etică. Temeiul acestei capacităţi este, pe de o parte, gustul, pe de alta, măsura puterei producătoare. Nu poate fi nimic mai clar decît1 aceea că, la poporul maghiar, excentricitatea gustului este un factor demoralizător : fiind gustul prea pretenţios, sufletul nu poate să producă forme destul de vii pentru liniştirea dorinţelor sufleteşti. [...]
Nu mai puţin firească este demoralizarea aflată într-o populaţie amestecată : prin amestecarea oamenilor se amestecă şi gustul, perzînd el astfel şi caracterul său determinat. Oamenii nu ştiu înşişi ce doresc, care forme deşteaptă plăcere în sufletul lor. Urmarea este : stagnare şi căutarea de plăceri trupeşti.
In contact cu un popor mai civilizat, urmările trecătoare sunt tot acelea. Poporului i se dau lucruri produse potrivit cu un gust străin : asta, cel puţin pe un răstimp mai îndelungat, trebuie să producă o confuzie în gust şi o stagnare în producere.	'
Astfel, privită din orice punct de vedere, viaţa etică a unui popor are ca temei numai gustul bun, amestecat, ori rău. Şi apoi Babilonul, Roma şi Bizanţul au căzut după amestecarea limbelor. [...]■
★
Venind într-un mai strîns contact cu germanii, o mare parte a poporului maghiar, oamenii numiţi inteligenţi, au cunoscut şi şi-au însuşit trebuinţele germane. Afară
162
de asta, ţara era şi este plină de străini, oameni ce foarte bucuros ‘se numesc germani, judani ori maghiari, după cum se schimbă vremurile. Cu deosebi în vremile mai nouă, cultura mai înaltă se procură numai din Germania : majoritatea studenţilor de la facultăţile din Viena este maghiară. Axioma că acela nu e cult care nu vorbeşte nemţeşte, pentru Ungaria este un adevăr. Acel ce nu vorbeşte,.cel puţin pricepe. Din toate aceste a urmat un amestec de gust la clasa numită inteligenţă a poporului maghiar. Iar gustul amestecat este identic cu lipsa de gust.
O frază cu care timpurile ticăloase se scuză este aceea că nu toate timpurile produc oameni de geniu. Da, este adevăr că nu toate timpurile produc geniuri : timpurile proaste produc proşti.
Am arătat că poporul maghiar propriu-zis produce foarte puţin; astfel, funcţionarii, clasa la care mai ales' curge prisosul din popor, singura clasă de oameni inteligenţi maghiari, poate să dea foarte puţin pentru susţinerea artei şi ştiinţelor. Clasa de mijloc este amestecată şi cu mult mai nedezvoltată decît ca ea să poată precumpăni. Bogăţiile sunt adunate în mînile aristocraţilor şi a celor din clasa de mijloc care se ocupă cu lucrarea economică precum : bancheri, comercianţi şi antreprenori, toţi oameni parte germani, parte germanizaţi. Ast-' fel, dezvoltării etice a poporului maghiar îi lipseşte con-diţiunea primordială, cum s-ar zice cu un termen comun : punga publicului.
Dar' fie un public oricît de bogat, dezvoltarea etică stagnează, dacă acel public nu-şi dă banii pentru cîşti-garaa? de plăceri sufleteşti. însă a-işi da, ori a nu-şi da banii, depinde de la gustul său.
Singur filosoful e acela care nu este determinat prin public, ci prin vremea în care trăieşte. Evenimentele mari, iar nu crierii omului nasc gîndirile mari : gîndirea lumei este un şir de consecinţe ce se urmează în timpuri anumite: geniul este numai mediul, prin care aceste consecinţe păşesc în gîndirea oamenilor. Dar prin crierii1 unui mitocan nicicînd nu se vor manifesta asemenea gîndiri. Pentru păşirea în viaţă a unui adevăr mare se eer dar două împrejurări : un om înţelept şi un şir de întîm-
163
plări însemnate. Omul se găseşte totdeauna; întâmplările lipsesc adeseori. Nu-i vă veni nimănui în minte să zică că Schopenhauer, dacă el ar fi trăit înainte de Kant, ar fi cugetat precum a cugetat, în urma lui Kant, ori că Rousseau, trăind în vremea lui Schopenhauer, ar fi scris asupra contractului social. Dar, în toate vremile, atît Rousseau, cît şi Schopenhauer, ar fi fost oameni înţelepţi. Tocmai însă pentru că filosofii n-au a face cu publicul, ei mor de foame şi totuşi fac filosofie. Cu totul altfel oamenii care caută formele frumoase. Din deosebite motive publicul domneşte asupra acestora. Adevărul este mai mult absolut : frumosul depinde mai mult de gust.
La poporul maghiar, înainte de toate, oamenii care ar avea să lucreze întru căutarea frumosului, sunt în cea mai mare parte, crescuţi în străinătate. Gustul lor este, mai mult ori mai puţin, amestecat, stricat, germanizat. Prin asta se slăbeşte puterea producătoare deoarece nime nu poate fi ceea ce nu este.
Dar fie geniul format în străinătate : semnul adevăratei genialităţi este tocmai păstrarea individualităţii originale. De loc ce el păşeşte în ţara sa, el îşi capătă pur-cederea sa firească, numai dacă poate să intre într-un mediu sănătos. In Ungaria publicul, în partea sa cea mare, este compus din germanizaţi : deci aşa-numita inteligenţă mghiară ceteşte mai mult nemţeşte decît ungureşte. De asemenea şi productele originale (?) nu sunt gustate decît dacă ele sunt scrise într-o limbă maghiară nemţită şi după un gust curat german. Dar mai bun trebuie să fie aceea ce neamţul produce nemţeşte, decît aceea ce maghiarul cîrpeşte pe nemţie [...]
Precum este publicul, astfel trebuie să fie şi clasa artiştilor. Vedem strălucind cîteva nume bătrîne, oameni formaţi încă înainte de 1848 : Arany, Jokay şi alţii — puţini. Generaţia proaspătă este formată din judani şi nemţi maghiarizaţi, oameni ce produc după gust german. Alăture cu nemţii maghiarizaţi, maghiarii germanizaţi trebuie să peară, căci neamţul are numai să înveţe o limbă, iară maghiarul se luptă cu un întreg sistem de gîndire.
164
în special, asupra fiecărui ram al artei, aflu de prisos a vorbi; caracteristica îndeobşte este acea expusă : o puternică pornire spre germanizare. Ea nu numai este, ea trebuie să fie astfel; în şirul întâmplărilor, ea nu poate să fie alta ! Geniul cel mare al poporului : Szechenyi a prevăzut-o şi a nebunit.
★
Am văzut mai sus, în care grad poporul român este în stare să se transpună în o lume ideală. El are un gust propriu care hotăreşte asupra direcţiei lucrărei sale sufleteşti. Orice dezvoltare etică, care nu urmează din acest temei, care se potriveşte cu un alt gust, care este m-zultată din o lucrare în altă direcţie, este oricum, numai română nu.
Mişcarea spre bine în viaţa noastră etică să începe de loc după izgonirea fanarioţilor din ţările române. Dar, în toate vremile, această mişcare a fost lipsită de un sprijin destul de puternic.
în Ardeal, parte în urma înrîuririlor străine, parte pentru urmarea direcţiei latine, orice dezvoltare mai însemnată a fost peste putinţă. Bojincă şi Ţichindeal au fost necunoscuţi chiar şi în viaţa lor, iar despre Şincai vorbesc mai mult acei care nu-1 cunosc. Mureşan a’perit în arhivul eomitatens. Literaţii noştri moderni... dar ! literaţi, deoarece nu scriu cu potcoave, ci cu litere latine. Pe scurt, un public sărac, fără gust, şi nişte scriitori împinşi spre o direcţie străină, nicicînd nu vor putea să fie factori pentru o dezvoltare etică. De la Bojincă, Ţichindeal şi Şincai, românii ardeleni a mers înapoi.
în Ţările Române împrejurările au fost altele. Era o clasă de oameni mai mult ori mai puţin bogaţi : boierimea. Înrîuririle străine erau mai indirecte, deci gustul mai neamestecat. Astfel, în timpurile Revoluţiunei Greceşti se începe o înceată mişcare literară : cîţiva oameni încep să scrie simplu, fără pretenţie, şi cîteva familii boiereşti încep să Cetească şi să plătească munca sufletească. Se dezvăleşte o literatură primitivă, dar naţională, în deplina putere a cuvîntului, naţională nu în mate/ie, ci în formă, în gust. Dezvoltarea merge astfel pînă
165
în vremile lui C. Negruzzi, Eliad, Bolintineanu işî Alecsandri.
După anul 1840, boiefii români încep a-şi creşte copiii în străinătate. Cîţiva ardeleni impoartă şi în Ţările Române direcţia latînă. Pe la anii 1843—48 junii crescuţi în străinătate sosesc acasă aducînd cu sine idei nouă, idei mari de cultură, dar şi un gust străin. Urmare : confuzie în gust, confuzie în direcţiile de urmat în lucrarea sufletească, confuzie în viaţa politică, o totală confuzie socială şi Revoluţiunea de la 1848.
După anul 1848, generaţiunea nouă, formată în atmosfera liberală a Franciei se ridică la suprafaţa vieţei şi inaugurează o goană contra boierilor. Boierii se înstrăinează de cătră popor, dispar în vechea lor formă : dezvoltarea etică se lipseşte de condiţia primordială a dezvoltărei sale.
In această confuzie socială, oamenii îşi perd capul: Eliad, Bolintineanu îşi alţii cad în direcţia francezo-la-tină, şi devin în valoarea lor etică, trecători. Vedem oameni ce azi strălucesc, iar mine sunt uitaţi. Cu toată ziua, viaţa păşea într-o nouă fază.
Intr-o asemenea confuzie socială zace şi demoralizarea : cînd un popor şi-a perdut temeiul vieţei sale etice, el trebuie să decadă. Pe la anii 1858—1868 Ţările Române, România unită, este o ţara, în care atît morala publică, cît şi aceea privată nu sunt cunoscute decît de nume. Astfel, fără nici o sfială, putem să zicem : epoca de la 1848 este compusă din [...] Iancu, Muresan, Eliad, Bolintineanu şi alţii, oameni care au fost cu destulă iubire pentru binele obştesc, au desperat, şi-au perdut credinţa în bine şi-au murit nebuni.
A fost însă un om puternic în suflet, geniu al poporului, care nici în aceste grele împrejurări nu s-a perdut pe sine însuşi, nu a desperat, nu s-a abătut de la calea pe care a păşit : Alecsandri. El s-a format în lumea mare ; dar fondul sufletului său a primit tăria sa din privirea frumosului naţional. Poezia lui Alecsandri este gemene cu acea poporală : tot acea gîndire ridicată prin un gust format. Tocmai pentru aceea au fost vremi cînd această poezie atît de română a fost negustată de
166
cătră publicul român, care avea un gust atît de neromânesc. Alecsandri era izolat, dezgustat, şi numai i fericirea aflată în sufletul său l-a scăpat de ia soarta con-timpuranilor săi.
Ar fi prea mare cutezare, dacă am presupune o rea-voinţă la acei ce au stat în acest răstimp în fruntea vieţei române ; avem caractere nobile, dacă nu multe, cel puţin cîteva. Răul nu a urmat din reaua-voinţă a oamenilor, ci din încurcarea spiritelor. Nu în voinţă, ci în gîndire era fundamentul răului, în lipsa de înţelegere între cei buni, în lipsa unei sincere opiniuni publice. Numai în urma lipsei de înţelegere între cei buni, au putut cei răi, partea putrezită a poporului, să se ridice la suprafaţă. Şi nime nu vorbeşte mai mult despre onestitate, decît omul neonest : tocmai în această epocă neromână işi neonestă s-a făcut mai multă paradă de onestitate, naţionalitate, românism, libertate ş.a. Cei răi aveau mişcare liberă ; cei buni, dar slabi, se stricab, iar cei rămaşi buni, în lipsa fondului naţional, se îndestulau cu spoiala formată din fraze frumoase. Un număr foarte mic, oameni ce şi-au păstrat sufletul român, văzîndu-se împinşi în o lume străină, s-au retras din viaţa publică.
Productele spirituale, într-o asemenea epocă, nu pot să fie decît de-o valoare trecătoare.
După anul 1868 ferberea spirituală creşte cu paşi ră-pezi. Ea în scurt timp ajunge cel mai înalt grad. Spiritele pornesc în sfîrşit în patru direcţiuni : masa merge în direcţia franceză ; un număr foarte însemnat, în frunte cu Academia din Bucureşti, purcede în direcţia latină ; un mic număr de oameni crescuţi în Germania voieşte să fericească pe poporul român prin germanism; în sfîrşit cîţiva oameni, puţini la număr, dar puternici în suflet, se alipesc cătră Alecsandri. Această purcedere spre direcţiuni, deşi deosebite dar hotărîte, este cel dîntăi semn al mişcărei spre bine. Viaţa este încă încurcată, dar ea se limpezeşte : o arătare de asemănat cu prefacerea negurei în nouri compacţi. Mai înainte în junimea academică se naşte dorinţa, o dorinţă puternică şi instinctivă, ca cei buni să se unească şi să lucreze într-o
167
singură direcţie : Alesandri cîntă, deşi ceva înainte de vreme :
„O; umbră eroică,
Priveşte visul tău ;
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu !u
Procesul curge repede. în toată ziua numărul celor alipiţi cătră Alecsandri creşte ; azi putem să zicem fără nici o rezervă : Alecsandri este centrul vieţei etice a românilor. Germaniştii per, ori au perit ; francejiştii ne par sarbezi ; latiniştii sunt figuri ridicule ; direcţia română se întăreşte pe toată ziua. Vedem că oamenii ce stau pînă acuma în neîmpăcată luptă, spre surprinderea tuturora, lucrează împreună. Oamenii încep întrucîtva să se priceapă : pentru că au păşit pe un temei comun.
Aceasta este faza în care astăzi se află procesul de dezvoltare al României. O incontestabilă purcedere spre bine. Prea mari iluziuni să nu ne facem însă : binele abia este plămădit ; cea mai mică lovitură poate să izbească ţara în fierberea de mai nainte. Şi aici rezultatele depind de la întâmplările ce se vor urma, în viitor. Nu suntem în bine, ci am pornit numai spre bine !
Făcînd comparaţie între viaţa etică a maghiarilor şi aceea a românilor, înainte de toate, ni se va întipări în minte aceea că maghiarii merg spre rău, iar românii spre bine. Dar atît una, cît şi alta din aceste stări poate să fie trecătoare : comparaţia este a se face între măsurile şi gradurile culturei aflate la popoarele de comparat.
Cu privire la măsura culturei, poporul român este fără îndoială inferior. Literatura beletristică dinainte de 1848 a maghiarilor este bogată ; parte înainte, parte după 1848, s-a dezvoltat mai cu samă o literatură beletristică în proză. Atît poeţii Vorosmarty, Kisfaludi, Bajza, Pe-tôfi şi Arany, cît şi prozaiştii Jôsika, Jôkay, Degré, Vas Gereben ş.a. au fost foarte productivi. La români, însă, poeţii au scris puţin, fiind şi puţini la număr, iar din proza beletristică abia avem începuturi* Cu deosebire drama este la maghiari mai dezvoltată decît la români, numai Szigligeti a scris 101 piese, îndeobşte populare.
168
Nu mai puţin înapoi sunt românii în privinţa istoriei naţionale : noi abia avem cîteva începuturi, cronicari şi compilatori. Astăzi abie se face încercarea unei istorii critice.
Despre ştiinţă aflu de prisos a vorbi : ea atît la maghiari, cît şi la români nu este încă înpămîntenită.
De asemenea, înapoi stă poporul român şi cu privire la răspîndirea culturei. Poporul român îndoit atît de mare cît cel maghiar, abia are jumătate din publicul cetitor maghiar. în Ungaria sunt o mulţime de aşezăminte de învăţămînt, douăzeci şi cinci de 'teatre dintre care cinci bine organizate şi alte aşezăminte de astă natură, în România sunt începuturi de o valoare problematică.
Pictura, sculptura şi alte ramuri ale artei în Ungaria sunt mai dezvoltate decît în România ; însă ele nici intr-un loc nu merită atenţie. Muzica este deopotrivă nedezvoltată.
Chiar şi în anul trecut maghiarii au produs cel puţin îndoit ca românii.
Cu totul altul este raportul în privirea gradului înălţime! la care stă cultura fiecărui dintre popoarele comparate.
Poezia poporală şi arta poporală română îndeobşte, scrierile lui Alecsandri, ceva din Heliad, încercările istorice ale lui Hăjdău, ba chiar şi numai pledoariile cî-torva avocaţi din Bucureşti privite din punctul de vedere al frumosului şi adîncei pătrunderi, stau mai înalt decît orice scriere aflată în literatura maghiară.
★
înmulţirea ori scăderea populaţiunei sunt urmări ale stărilor sociale îndeobşte, şi în special al acelei economice şi a celei morale.
Cînd un popor în privinţa economică merge îndărăt, numărul copiilor nelegiuiţi creşte, cifra căsătoriilor scade, se înmulţesc boalele epidemice, viaţa morală decade, şi cifra mortalităţii se ridică treptat cu fiecare dintre aceste împrejurări. Mortalitatea mai ales de la 30 pînă la 45 ani e mare.
169
. Cînd intră demoralizarea în viaţă : oamenii sărăcesc, şi urmările sunt tot acelea, cu deosebirea cum că, în acest caz, e mare mortalitatea copiilor.
Mişcarea populaţiei maghiare ne arată tot această stare. Poporul este stors [...] în privinţa economică : el trebuie să decadă moralminte cu atît mai mult, cu cît, de altă parte, dezvoltarea etică este împedecată prin înrîurirea germanismului. Urmare : populaţiunea scade în mod îngrozitor. Mor bărbaţii între 30—45 ani şi copii pînă la 5 ani. Cînd în holda de grîu răsare ştir, griul nu se preface în ştir, ci grîul pere răsărind ştir în locul lui; de asemenea şi razele se răspîndesc nu atît prin asimilare, cît prin suprimarea celei mai slabe de cătră cea mai tare. Scad maghiarii : se înmulţesc germanii şi judanii. Cel mai firesc proces. Pentru ca să arăt cît de răpede este scăderea poporului maghiar, însemn că cifra vieţiiirei sale, socotită pe 10 ani, este 14, în vreme ce aceea a Transilvaniei, unde populaţiunea de asemenea scade, este 25.
Cauzele acestei stîrpiri nu zac în lipsa de putere de viaţă a poporului maghiar, ci în apăsarea economică şi intelectuală a poporului german asupra unei mase de abia de 4V2 milioane.
La români mişcarea populaţiunei este cu puţin mai favorabilă.
în anul 1872 se află în Transilvania, socotindu-se şi comitatele Solnoc, Zărand, o parte din Bihar, comitatul Aradului pînă la şes, şi districtul Chîoarului, deci în iTrnia, precum ea era la anul 1772, cu 100 ani mai înainte, astăzi se află la 2 milioane de români. La anul 1772, cu un secol mai înainte, se aflau tot pe acest teritoriu 677.000 români. Astfel, numărul românilor ardeleni, într-un secul s-a întreit. Nu tot în astă proporţie a crescut şi populaţia totală a ţărei. în 1772 Transilvania întreagă avea 1 milion 200 000 locuitori. Astfel numai populaţia cea română a crescut : saşii, secuii şi maghiarii cel puţin stau locului. Considerînd această împrejurare : numărul 25 al vieţuirei, în special români, este cel puţin 30, adecă mai mult decît dublul celui maghiar.
170
Cu deosebi de la anul 1866, deşi în proporţiuni mici, populaţia română a Transilvaniei scade, afară de districtul Năsăudului, unde stările sunt bune.
Pe Cîmpia Ungariei, cu deosebi in Timişana, populaţia română scade.
In BucoVina de la anul 1777, cînd ţara avea la 5 — 60 000 suflete, populaţia s-a înzecit. Dar aici avem să considerăm şi înmulţirea prin colonizări. Azi cifrele îmi sunt necunoscute; dar în urma celor expuse este de presupus o mică scădere.
Cea mai mare scădere a populaţiei române este în Moldova. [...]
în întregul său, poporul român scade, dar cifra scădere! în România se face mai mică, iar în Ardeal creşte.
Cauzele sunt expuse mai sus.
B. RAPORTUL POLITIC
Din cîte s-a zis pînă acum, cunoaştem îndestul firea individuală a poporului maghiar. Destulă putere productivă, afecte viforoase, o voinţă tare, energie în lucrare şi o puternică conştiinţă de unitate naţională — sunt momentele de căpitenie ale acestei firi.
Acum nu avem decît să alcătuim din aceste trăsături temeinice un întreg psihologic, caracterul pozitiv al maghiarului, privindu-1 mai ales în viaţa publică.
De o mie de ani poporul maghiar are o viaţă proprie : în astă îndelungată viaţă caracterul său, privit din oricare punct de vedere, a putut să se formeze şi să se desfă-şure? amăsurat cu individualitatea maghiară şi cu firea întîmplărilor petrecute în viaţă.
Neîncetatele lupte ce maghiarii aveau să poarte cu vecinii lor, au strîns legăturile între oameni, întărind conştiinţa lor de unitate între sine şi au oţelit pe poporul unit atît în trup cît şi în suflet, dîndu-i o rară capacitate de răbdare.
Rezultatele acestor lupte, de altă parte, a dat sufletului maghiar acea tărie pe care numai conştiinţa de putere poate să o producă. Maghiarul este hotărît, mîn-dru, energic, generos, El nici chiar în cele mai fatale
171
momente nu-şi perde credinţa în bme; pentru aceea* cînd e vorba de faptă, nici cînd nu-i lipseşte curajul : toate aceste trăsături ale caracterului său sunt rezultate istorice, întocmai precum temeiul lor, conştiinţa de putere, este o urmare a rezultatelor ce au avut maghiarii în viaţa lor. După o viaţă atît de bogată în fapte ca aceea maghiară, mai ales un popor înzestrat cu o vie închipuire, trebuie să se privească pe sine ca pe o fiinţă superioară.
Prin astă fire a sa, sub înrîurirea popoarelor dimprejur, poporul maghiar, în urma celui mai firesc proces, a devenit centrul pe lîngă care, în curgerea vremilor, s-a format un stat : Ungaria de astăzi. îh astă Ungarie, în urma unui bogat şir de împrejurări, o firească predominare a elementului maghiar nicicînd n-a putut să lipsească. La urma-urmelor, maghiarii au fost Ungaria ; celelalte ţări, fracţiuni de popoare, s-au anexat numai succesiv cătră statul format numai de cătră maghiari. Chiar şi după aceste anexări, poporul maghiar, atît prin numărul ce reprezentează, cît şi prin superioritatea sa psihologică, a trebuit să predomineze. Românii din Ardea] şi Timişana erau puţini la număr (în secolul XVIII abia 800 000 cu toţii) săraci, şi prin urmare lipsiţi de cultură. Slovacii din apusul Ungariei n-aveau mai bune stări decît românii. Sîrbii erau puţini. Croaţii în ţara lor proprie răbdau apăsarea maghiarilor. Toate aceste patru fracţiuni de popoare erau, unele mai mult, altele mai puţin, excluse de la viaţa politică. Maghiarii locuiesc în cea mai bogată parte a ţărei, sunt cei mai numeroşi, şi atît prin firea lor mezoasă cît şi prin conştiinţa de unitate, cei mai puternici în lucrare ; în mînele lor erau îngrămădite bogăţiile ţărei : astfel în Ungaria numai o viaţă politică maghiară şi numai o dezvălire intelectuală maghiară a jost cu putinţă.
★
Pentru ca să ne putem forma, înainte de toate, tre-buieşte să fim; şi numai fiind, putem afla aceea ce suntem. Românii, ca popor, încă n-au fost, ei nu au trăit încă în o viaţă comună : în zadar am cerceta dar caracterul lor, pentru ca să-l punem în # comparaţie cu acel al
172
maghiarilor. Suntem un popor, nu fără caracter, ci care nici însuşi nu-şi cunoaşte caracterul. Caracterul este modul de a vieţui, şi înainte de a fi vieţuit, nu putem să ştim cum vieţuim. Din asta nu urmează însă că românii de fel nu ar putea fi comparaţi cu maghiarii.
în Ţările Române de la Dunăre, cel puţin o parte din poporul român a trăit o viaţă comună, în care — deşi nu în gradul aflat la maghiar — individualitatea română a putut să se întipărească în modul de lucrare a oamenilor. Este cel puţin cu putinţă ca aici să se fi format caracterul românesc. [...]
în îndelungata lor viaţă românii n-au avut a se lupta mai puţin, ei au avut a se lupta chiar mai mult decît maghiarii. Pentru aceea, în trup şi suflet, românul este mai oţelit decît maghiarul. Capacitatea de răbdare a românului se măsoară cu aceea a iloţilor. în cele mai rele stări românul este mulţumit, căci în suferinţe s-a dezvoltat în lume.
Dar, tristă a fost soarta românilor, şi urmările acestei triste soarte se reflectează în caracterul său; de astăzi. Din atîtea grele lupte românii au avut atît de puţine rezultate : abia a fost un moment în care nu s-au luptat, şi totuşi abia a fost un moment în care ei au fost domni în ţara lor. [...]
După izgonirea fanarioţilor viaţa a fost prea încurcată pentru ca o dezvoltare a caracterului român să fi fost cu putinţă.
Toate rezultatele dobîndite în vremea mai nouă, nu sunt urmări ale propriei lucrări, ci ale înrîuririlor în-tîmplătoare ale popoarelor cu care trăim în contact : aceasta nu au putut dară să ridice conştiinţa de demnitate a românilor. De altmintrelea această epocă a fost îndestul caracteristică.
O formare a caracterului român va fi cu putinţă numai sub înrîurirea istoriei şi numai după intrarea vieţei publice în stabilitate. Astăzi aflăm numai caractere singuratice precum ele s-au aflat în toate vremile. Iancu a fost un caracter marcant, dar izolat.
Starea românilor din Ardeal a fost şi este mai rea decît a celor de la Dunăre : proporţionat cu acest raport şi caracterele sunt mai palide.
173
Cînd moldoveanul îşi înfăţişează timpurile de mărire ale străbunilor săi, ori munteanul priveşte la Mifaai, Mircea şi Vlad, e peste putinţă ca în sufletul lor să nu intre un simţemînt de bărbătească mîndrie. în Ardeal lipseşte chiar şi atîta : Horia şi Iancu sunt centrele a două mîndre, dar triste întîmplări ; unul a fost uitat fără vreme, iar celălalt a murit sub gardul unui neamţ. Este aici cu putinţă chiar şi numai umbra unui simţămînt de demnitate ? Oameni ce au lucrat astfel, ce au dobîndit astfel de rezultate din lucrarea lor, pot ei să nu creadă despre sine mai puţin decît sunt, să nu se dispreţuiască pe sine înşişi ? „Ne-am luptat ca leii ; am vărsat sînge ; am răsturnat stînci ; şi acela, care a fost mai viteaz între noi, a fost batjocurit |n viaţă !“ Un popor care-şi poate zice astfel de vorbe, trebuieşte să cadă în apatie. Ardeleanul este mîndru în sine, căci este conştient despre superioritatea sa intelectuală, în viaţa publică el este însă cuprins de apatie.
Atîta asupra caracterului român : el numai într-un stat naţional, cuprinzînd în sine pe toţi românii, va putea să se formeze definitiv.
★
Patria maghiarilor este „Şesul Maghiar“. între Carpaţi şi Alpi ; aici s-au aşezat maghiarii nomazi la sosirea lor în Europa, asta a fost Ungaria primordială, aici locuieşte masa poporului maghiar. Celelalte părţi ale Ungariei de astăzi s-au anexat numai succesiv cătră această matcă : Slo-vachia în vremile lui Csâk Maté, Maramureşul, cu o parte din Sătmar, în vremile lui Dragoş, Banatul Timişan, Chioarul, Zărandul, Sălagiul, o parte din Solnoc, Bihor şi Arad, în vremile mai nouă, Transilvania la anul 1866, iară Fruntaria Română etc. la anul 1872. Asta este ce maghiarii numesc azi „Ţara Ungurească“. Noi, însă, ce nu suntem maghiari, ci oameni cuminţi, să numim numai acel pămînt o „ţară ungurească“, unde locuiesc unguri, adecă şesul mai sus însemnat. Astă Ungarie avem să o privim din două deosebite puncte de vedere : din acel strategic, al capacităţii de apărare, şi acel economic, al capacităţii de hrănire.
174
Privită din punctul de vedere strategic, Ungaria este una din ţările cele mai rău/ situate. Părţile de cătră Orient sunt locuite de români : astfel intrarea în astă parte în ţară depinde mai mult de la români decît de la maghiari. în asemenea chestiuni portarul român este mai determinător decît domnul maghiar. Mărginile Ţărei Ungureşti sunt dar din astă parte, formate prin apa Mureşului. Dincolo de Mureş, abia se află cîteva colonii maghiare. Mai jos Mureşul curge în Tisa şi Tisa în Dunărea'. Astfel linia spre orient a maghiarilor este Mureşul, Tisa şi Dunărea. O linie care abia se poate numi strategică, deoarece Mureşul este o apă mică, ce cu deosebi în vremi de secetă, mai nu este o piedecă tactică. Peste Mureş, cătră Tisa, în partea maghiarilor, locuiesc tot atîţi români cît şi maghiari. Deci adevărata linie strategică a maghiarilor este numai apa Tisa, o linie, în împrejurări normale destul de puternică. Spre nord trecerile sunt cuprinse de români, ruteni şi slovaci. Spre sud o parte din Dunăre şi Drava desparte pe maghiari de cătră slavii de sud. De cătră apus lipseşte orice scutire serioasă. Astfel poziţia maghiarilor este tare numai între Tisa şi Dunăre.
Pămîntul locuit de maghiari este roditor. O foarte simţită lipsă de ape face însă valoarea lui mai mică. Aceasta s-ar putea însă înlătura prin canalizări. Ca locuitori ai unei ţări roditoare, maghiarii sunt plugari. Alte bogăţii, afară de rod, Ungaria nu dă : mineralele se află în părţile locuite de nemaghiari; din exploatarea lor ma,ghiarii trag un folos indirect, întrucît ei domnesc asupra acestor popoare, şi trecător, fiindcă această domnie nu are să ţină totdeauna. Privită din punct de vedere economic, Ungaria, chiar' dacă am admite că ea să întinde pînă în^ Transilvania şi Boemia, hicicînd nu poate să joace un rol mai însemnat. Situaţiunea topografică face peste putinţă orice dezvoltare comercială. Pentru ca să poate face comerţ, Ungaria trebuie coborîtă la mare, maghiarii trebuie să fie un popor agricultor şi industriaş. Ei îşi lucrează pămîntul, prelucrează productele brute ale ţărei lor, precum şî acelea ale Carpaţilor vecini şi totul a încetat. Comerţul pe Dunăre îl împart germanii cu acei de la gurele Dunării. Dar cu atît mai puternic
175
poate să se dezvolt© viaţa etică. Asta este firea înrîurirei topografice asupra maghiarilor.
★
Totdeauna în vremurile grele românii au avut o cetate* în care au fost scutiţi contra năvălirilor străine : Car-paţii. Puternică este Dunărea ; dar totuşi au fost vremi, cînd numai bîrloagele răcoroase au putut să dea Românilor adăpostire. Pentru aceea cuibul românilor este Ţara Oltului, aceea a Făgăraşului şi Ţara Moţilor : de aici au curs românii în vremile de pace asupra cîmpiilor şi s-au răspîndit precum îi aflăm azi. [...]
Avem o ţară pe care n-o ştim iubi îndestul.
Privit din punctul de vedere economic, pămîntu! locuit de români este cel mai bogat în Europa. Cîmpiile de la Dunărea şi din Timişana dau cea mai îmbelşugată rodire, iar adîncurile Carpaţilor1 îmbată minţile prin bogăţia d'e minerale. Nenumărate rîuri se varsă din Carpaţi în Dunărea : iar această maică bătrînă a rîurilor răsăritene ne sileşte ca să ne punem în legătură comercială cu lumea întreagă. Cîtă binecuvîntare aruncată într-o singură ţară. A trebuit să fie mai mulţi Dumnezei pentru ca să poată încărca atîta zestre pe un singur popor ! Şi» totuşi, poporul care locuieşte în astă ţară e cel mai prăpădit, cel mai părăsit de toţi Dumnezeii.
★
Am arătat mai sus cum maghiarii predominau în statul ce s-a format împrejurul lor. In urma acestei pre-domniri, toate bogăţiile, nu numai ale Ungariei, ci şi ale ţărilor anexate către ea, curgeau în mîinile maghiarilor. Viaţa publică era purtată de maghiari. Ei erau statul.
In secolul XVIII predomnirea maghiarilor purcede spre decadenţă.
înainte de toate, se înmulţesc nemaghiarii în Ungaria. Vin o mulţime de colonii din ţările germane. Slovacii sporesc în mod extraordinar. La anul 1766 în Transilvania sunt 540 000 români, la anul 1772, cu 6 ani tîrziu, 670 000„ cu 130 000 mai mult. Se anexează mai multe părţi locuite
176
de nemaghiari cătră Ungaria. Cu vremea, maghiarii se găsesc în minoritate în ţara lor.
Tot pe astă vreme Ungaria înceată a fi un stat pentru sine, intrînd în Imperiul Habsburgic. Poporul maghiar cade sub înrîurirea directă a germanilor.
Maghiarii păşesc ca predominaţi în secolul XIX. Viaţa lor pînă la 1848 este o înfierbîntată luptă contra înrîu-ririlor germane. în astă luptă, ca o urmare a conştiinţei de lipsa îndestulei puteri, se naşte ideea maghiarizării popoarelor din Ungaria, pentru maghiari cea mai nefericită idee. Fiziologic, psihologic işi politic, ea este peste putinţă : maghiarii poate că cunosc însă un alt punct de vedere, din care ea pare de realizat. în sfîrşit, ea este ideea maghiarilor : prin asimilarea nemaghiarilor ei voiesc să se întărească în lupta defensivă contra germanilor ; deci ei încep o altă luptă ofensivă contra acestora. Ei bine ! dar între 4 milioane de oameni, nu este şi unul înţelept, care să spună celorlalţi că intră între două focuri ? A fost unul dar acel unul a nebunit.
De aici înainte procesele sociale se încurcă. Deja, prin înrîurirea germanilor asupra maghiarilor, se slăbeşte aceea a maghiarilor asupra popoarelor din Ungaria.
Aceste purced spre o dezvoltare, e drept primitivă* dar în sfîrşit o dezvoltare.
în lupta contra maghiarilor, germanii pentru ca să slăbească pe maghiari, sprijinesc dezvoltarea nemaghiarilor diii Ungaria. Aceştia intră mai adînc în procesul lor de dezvoltare.
Cînd maghiarii îşi încep lucrarea spre maghiarizare* ei dau de nişte popoare cuprinse de un viu proces de dezvoltare, de popoare ce sunt şi voiesc să fie şi să ră-mînă ce sunt. Astfel, încercările maghiarilor produc tocmai efectul contrar celui dorit; o evidentă înstrăinare de cătră maghiari. Dacă maghiarii ar fi fost înţelepţi, ei ar fi trăit : „Ne prăpădesc nemţii : să mergem cu toţii în contra lor! Pîn acum ne-au unit turcii; acum să ne unească nemţii.“ Dar nu ! maghiarii să facă cremene din diamant !
Pentru ca să pună coronă rătăcirilor, maghiarii anexează cătră Ungaria tot ce s-a putut anexa : astfel de-
177
veniră ei înşişi, în ţara lor proprie, abia a treia parte
din ţară 1. ,
După Revoluţiunea de la 1848 nemaghiarii din Ungaria rămîn în ofensivă contra maghiarilor. Pînă la anul 1866 nimic nu stă în calea dezvoltării lor. Iar o epocă de 16 ani este schimbarea unei generaţiuni.
La anul 1866 procesul intră intr-o nouă fază.
Maghiarii încep să vadă că ei sunt cei mai slabi în ţara lor. Deci, ce fac ? în loc de a se uni cu aceia cu care de la fire sunt legaţi prin interese comune, ei caută ajutor contra lor tocmai la aceia contra cărora ar avea să se
1 Keleti Kâroly, într-o statistică premiată de cătră Magyar Academia numără în Ungaria cu totul: 13 219,350 suflete. între
acestea
1.	maghiari	—	6 307 587 ;
2.	români	—	2 321 903 ;
3.	slovaci	—	1 825 725 ;
4.	nemţi	—	1 816 089 ;
5.	sîrbi	—	284 826 ;
6.	croaţi	—	208 529 ;
7.	ruşi	—	418 040 ;
ţigani şi altele — 109 610.
Sunt în Ungaria, potrivit cu astă statistică, 4 popoare deosebite. Maghiarii împreună cu românii ori împreună cu nemţii, sunt majoritate. Singuri sunt minoritate. De asemenea, şi slavii luaţi împreună. In oricare caz românii ori nemţii hotăresc. Dar să privim împreună numărul maghiarilor mai de aproape. Statistica zice că sunt 6 milioane de maghiari — inexact! Trebuie să ne bată la ochi că din rubrică lipseşte numărul „judanilor“. Maghiarii privesc de maghiari pe toţi aceia care se „numesc“ pe sine „maghiari“ : astfel judanii nu sunt priviţi ca partea unui deosebit popor, ci ca parte a poporului maghiar. în Ungaria sunt cel puţin 500 000 judani deci cu atîta mai puţini maghiari. De asemenea avem să procedăm şi în privinţa nemţilor. Sunt în Ungaria 1 800 000 colonişti germani, oameni ce nu vorbesc limba maghiară. Germanii de prin oraşe cu profesiuni liberale, şi meseriaşii, chiar şi dacă nu vorbesc bine limba maghiară, sunt priviţi ca maghiari. Ştim apoi că în Ungaria nu este un singur oraş în care nu s-ar vorbi mai mult nemţeşte decît ungureşte. Sunt apoi slavi, croaţi şi ruşi, ce vorbind limba maghiară se numesc maghiari. Toţi aceştia împreună fac cel puţin 1 500 00. Astfel, în adevăr, în Ungaria nu mai sunt mai mult de 4,5 milioane maghiari. Cam atîta poate să fie şi numărul germanilor împreună cu judanii. Dar aceştia reprezentează inteligenţa şi bogăţiile. Numărul românilor este mai exagerat. De asemenea şi al slavilor, afară de rusneci (n. a.).
178
lupte, la germani. O deplină capitulare. Ba încă chiar şi cu judanii se aliară maghiarii numai ca să fie mai mulţi la împărţeală.
în aparenţă. Dualismul este predomnire a elementului maghiar, în adevăr el este însă forma înrîuririi germanismului spre Orient. Maghiarii domnesc, iar nemţii bagă banii în pungă.
Precum existenţa Imperiului Habsburgic, numit azi Austro-Ungaria este problematică, astfel chiar şi numai aparenta predominare a elementului maghiar este măiestrită.
Imperiul Habsburgic s-a format sub înrîurirea turcilor ; interesele comune ale ţărilor şi fracţiunilor de popoare a fost temeiul unirii; azi înrîurirea turcilor a încetat: interese comune nu sunt mai mult, stajtul este o existenţă fără temei social. Prestigiul Dinastiei, încurcarea vieţei şi coincidenţa intereselor altor state pot însă să dea Austriei o viaţă îndelungată.
Pentru germanii din Austria, cu deosebi de la Unirea tuturor statelor germane într-o împărăţie, existenţa Austriei este mai mult o chestiune de afecte, decît de interese. Lor aici le merge bine, dar nici în Germania n-are să le meargă mai rău. în tot cazul Austria este pentru dînşii numai o cale potrivită pentru înrîurire asupra Orientului.
•	Mai multă alipire cătră Austria este în poporul Boe-miei, în cehi. Intraţi în trupul poporului german, cehii se află în luptă pentru existenţa socială. Cu încetarea Austriei, încetează şi această luptă, încît Boemia numai în Austria este cu putinţă. Pesemne cehii nu prevăd aceasta îndestul !
Maghiarii ţin la Ungaria cum ţine credinciosul la fericirea vieţei cereşti. Ei ştiu că această Ungarie, numai scutită de prestigiul Habsburgilor, poate să existe. Astfel ei sunt cel mai credincios popor cătră ţară şi Dinastie.1
1 Aprecierea lui Slavici, că Ungaria nu putea deveni stat independent, din cauza situării sale geografice, este infirmată de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor istorice.
179.
Toate celelalte popoare, mici, mari, culte, neculte, precum sunt, au o singură aspiraţiune negativă : să piară Austria; precum s-a compus, aşa să se discompună, căci cîtă vreme ea va exista, ele nu pot să pornească spre o dezvoltare îndestul de vie.
In urma acestor stări, maghiarii sunt şi trebuie să fie ^oamenii zilei, favoriţii Dinastiei şi purtătorii vieţii publice. în Dietă ei au majoritatea. Această majoritate face legi şi îndreaptă trebile ţărei. Dar întîmplările sociale nu se petrec în Dietă. în Dietă se fac mascarade politice, cu deosebi în acea din Pesta. Majoritatea este compusă din maghiarizaţi şi germanizaţi, oameni ce iubesc starea lucrurilor de astăzi, numai fiindcă le este priincioasă lor. Puţinii buni în suflet sunt orbiţi de rezultatele aparente ce au avut în vremile mai nouă. Această majoritate nu este mai mult reprezentaţiunea poporului maghiar, decît a ţărei. înainte de toate, este o propagandă a germanismului.
Pentru înfrînarea nemaghiarilor din Ungaria, această majoritate a croit o leQe pentru naţionalităţi: ea dă nemaghiarilor mai multe drepturi decît trebuie pentru a-i împiedeca să se dezvolte, şi prea puţine, pentru ca) sa poată fi îndestulaţi. Mai rea nu poate să fie. Nu este o lege maghiară, căci maghiarul dă totul, ori nimic.
Românii nici într-o vreme nu au predominat. Din contra, abia rar au fost vremi în care unele părţi din popor să nu fi fost predominate de cătră alte popoare. Vremile au fost grele ; poporul nu s-a format încă îndestul, chiar şi firea topografică a ţărei în care locuiesc împărţea pe români în două grupe mari. Astfel, din bogăţiile ţărei lor, românii în toate vremile au tras puţin îolos ; în toate vremile ei au fost determinaţi prin alţii : în puţinele momente binecuvîntate n-au putut să se dezvolte.
în secolul XIX un bogat şir de împrejurări contribuie la îndreptarea stării poporului român.
Poporul sporeşte în mod extraordinar : o urmare a firei superioare şi a dezvoltatei vieţii etice.
O mai vie atingere între singuraticele părţi ale poporului, atingerea cu lumea latină şi comunitatea por-
180
nirei spre culturi, deşteaptă şi întăreşte conştiinţa de unitate naţională.
Coincidenţa intereselor europene sprijineşte constituirea României, a unui stat român independent.
O parte din popor, cîştigînd o poziţie independentă,, încît cel puţin direct nici o putere nu înrîureşte asupra ei, purcede, în cursul vremilor, după multe zguduiri, spre o dezvoltare stabilă. Leneşă este această curgere spre dezvoltare stabilă. Ea, însă, în şirul întîmplărilor, a şi pornit. România are să se lupte cu greutăţile constituirei politice şi sociale, cu înrîurirea politică şi economică a germanilor şi cu acea economică [...] a judanilor. Dar în sfîrşit : este un stat român independent, care pe' toată ziua dispune mai mult asupra soartei sale.
Celelalte părţi ale poporului român, în Bucovina, Basarabia şi Ardeal, nici astăzi n-au scăpat de sub înrîurirea directă a altor popoare. [...] în Bucovina, germanii înrîuresc politic, judanii — economic, ruşii şi polonii — social asupra românilor. în Ardeal aproape trei milioane de români, sub înrîurirea germanilor şi maghiarilor, sunt condamnaţi a se lupta mai mult pentru păstrarea decît pentru dezvoltarea firei lor naţionale. Dar înrîuririle îndreptate asupra românilor, afară de Basarabia, sunt mult prea slabe, pentru a putea frînge tăria sufletului român. în România, în Ardeal şi în Bucovina, românii, unii mai mult, alţii mai puţin, merg cu toţii spre bine. Rămîne numai ca cultura naţională, bogăţiile sufleteşti, adunate în România, să devină o proprietate a întregului popor. Admirînd pe oamenii cei însemnaţi,, încălzit de frumuseţile gîndirii lor, admirîndu-se pe sine însuşi, poporul român va spori în putere. Căci nu Bis-mark a unit Germania, ci gemurile poporului, care au adus temeiurile comunităţii sufleteşti 'şi le-au vărsat în formă frumoasă. Admirîndu-i pe aceştia, germanii cosmopoliţii, au simţit că nu sunt numai oameni, ci germani : fiecare a văzut în aceeaşi oglindă acelaşi chip, o parte din sufletul său propriu... Astfel, toate popoarele* astfel şi românii. Gemurile sunt faurii, ce prin ciocanele lor uriaşe, dau cea din luirmă lovitură întăritoare ferului învîrtoşit; de aici înainte opera este îndeplinită : parte rămîne lîngă parte, focul nu topeşte, puterea nu
18 î
frînge, rugina nu roade. Şi apoi cînd fiecare român se va simţi ca membru al unui popor de 8 milioâne de oameni, plin de credinţă în viitor, el se va simţi tare. Şi cine se simţeşte tare tare este... şi mulţi oameni tari formează o putere.
★
După ce am privit îndeosebi atît pe maghiari, cît şi pe români, în treii specii de raporturi, o scurtă privire peste viaţa politică luată în întregul ei, cu deosebi dacă vom împreuna cu aceasta şi compararea stărilor, ne va îndeplini tabloul.
Românii, în ţara lor, în România, au să se lupte numai cu greutăţile constituirei. Astfel principiul care îi conduce în întocmirea aşezămintelor lor publice este simplu : ce este mai bun, mai potrivit cu trebuinţele ţărei. Ca model ei au luat, după părerea lor, cele mai îndeplinite aşezăminte ale unui popor străin, dar înrudit. Lucrarea concretă este dar potrivirea vieţei după aşezăminte, şi potrivirea aşezămintelor după viaţă. O neîncetată schimbare în modul de vieţuire a oamenilor şi o neîncetată schimbare a legilor.
Maghiarii în ţara lor, în Ungaria, nu sunt pretutin-denea ca în casa lor. O mare parte a ţărei este locuită de străini. Pentru aceea principiul conducător în îndreptarea vieţei publice este altul : ce este mai bun pentru maghiari, mai potrivit cu viaţa poporului maghiar, şi ce este mai mult spre stricarea străinilor. Astfel, principiul este complicat şi aducerea lui la îndeplinire aproape este peste putinţă. Ei au luat ca model aşezămintele ce avuse în trecut. Pe aceste voiesc să le îndrepte. Deci o potrivire a vieţii după aşezăminte este peste putinţă K în România ea este un progres ; aici ea ar fi o decadenţă. Lucrarea este dară : a întocmi aşezămintele potrivit cu schimbarea vieţei. Nici asta nu este greu : numai procesul este mai lent.
în lucrarea sa, România este împiedecată în stările primitive adeseori stricate, prin confuzia socială, [...] prin apăsarea economică a germanilor şi prin influinţarea po-
1 V. Note, p„ 706.
182
litică a cîtorva popoare europene. Toate aceste pedeci sunt indirecte. Stările primitive şi acele stricate se îndreaptă. Confuzia socială înceată pe toată ziua mai mult; chiar şi astăzi abia se poate vorbi despre partidei absolute în România. Vedem adeseori unindu-se pe un tărîm elementele cele mai opuse ale ţărei. Camera deliberează săptămîni întregi asupra unui proiect de lege. Cătră sfîr-şit cade un principiu. Atunci guvernul îşi retrage proiectul, şi totul a încetat. Lupta n-a fost oarbă : pentru că era numai o vorbă de păreri ; scopul era tot acela : ce e mai bine pentru ţară.
Cu slăbirea acestor două greutăţi, ţara se întăreşte şi luptă mai uşor contra celorlalte. Cu cît se va îndrepta ţara mai mult, cu atît mai puţin vor putea să determi-neze influinţele străine. O singură chestiune este în România grea, cu desăvîrşire grea : aceea a judanilor. [...] însutit mai grea chiar şi decît aceasta e chestiunea naţională din Ungaria. Naţionalităţile înrîuresc direct asupra vieţei publice. Maghiarii sunt acolo unde ar fi românii dacă ar da judanilor drepturi. Dar situaţiunea lor e încă mai rea şi decît aceasta : românii şi atunci s-ar lupta 10 contra 1/3, maghiarii însă se luptă 1 contra 3. în lucrarea lor maghiarii au să se lupte :
Cu rugina aşezămintelor luate drept model, cu înrîu-rirea economică, socială şi politică a germanilor şi judanilor. Toate aceste înrîuriri sunt directe şi absolute : nimic nu le stă în cale. în România ele sunt numai indirecte. Maghiarii vor fi unde sunt românii astăzi cînd se vor desface de Austria, vor lua drepturile de la ju-dani, se vor pune în luptă socială cu spiritul german şi vor începe o proprie lucrare economică. Dar nici atunci nu vor fi, căci în Ungaria germanii şi judaniî sunt o populaţie de aproape 3 milioane, comerţul şi induistria este în mîna acestora şi spiritul poporului este deja stricat prin germanism.
Să vedem antitezele : fără drepturi politice, fără constituţie, maghiarii nu pot să se dezvolte. Dar drepturile şi constituţia folosesc şi naţionalităţilor străine. De este autonomie în comitate ,şi comune : comitatele şi comunele sunt tot atîte cetăţi de peatră pentru naţionalităţi ; de nu este autonomie : maghiarii nu pot să se dezvolte.
183
v
Pentru ca să scape din această dilemă, maghiarii sunt siliţi ca să fie nedrepţi. Şi apoi nedreptatea totdeauna strică aceluia care o face. Numai nedreptatea maghiarilor a răspîndit în ţară spiritul revoluţionar, nu agitaţiunile cîtorva oameni. Dar nici aceste nedreptăţi nu ajung, în Zarand, Năsăud, Făgăraş a încetat Ungaria a mai fi o ţară a maghiarilor. Iar în alte părţi,, precum în Arad şi Cracov maghiarii stau şi-şi mănîncă zilele.
Aici va fi potrivit să aruncăm o privire şi peste viaţa politică a românilor din Austria, şi în special a celor ardeleni.
Precum pretutindenea aşa şi în Ardeal tăria sufletelor este în deosebite graduri. Sunt suflete marcante, mai palide, slabe şi aşa mai departe.
Sunt oameni, ce de la firea lor n-au aplecare pentru lucrarea publică. Viaţa privată este tărîmul pe care ei vieţuiesc. Aceştia sunt mulţămiţi cu orice stare de lucruri. în Ardeal, asemenea oameni se numesc renegaţi, pentru că ei nu se luptă decît pentru binele lor privat. Ei bine ! cine îşi foloseşte lui, foloseşte şi poporului din care face parte. Dar sunt şi oameni, ce conduşi de ambiţiune ori alte pasiuni şi interesuri, iau parte activă în partida maghiarilor. Toţi aceştia sunt deakişti şi se numesc tot renegaţi, repet cuvîntul : renegaţi. Dar tot aceşti renegaţi nu sunt nimic mai puţin decît renegaţi: ei sunt oamenii intereselor personale, un element pe care-1 au toate popoarele. Este tocmai în interesul acestor oameni, ca ei să se arate ca români, deoarece tocmai pentru că sunt români, români ce s-au împăcat cu stările de azi, ei sunt favorizaţi. Acela apoi care nu reneagâ că este român, nu este renegat român. Toţi aceşti oameni sunt oneşti, ei folosesc românilor foarte mult : ei nu formează •o partidă pentru că sunt puţini şi în masa poporului nu află sprijin. Toată vina lor este că trăiesc din budgetul statului maghiar.
Alţii mai puternici în suflet, dar oameni zilnici, vo-iesc să facă o politică a oportunităţii. Aceştia, tocmai pentru că sunt români buni, arată simpatii pentru situa-ţiunea de astăzi. Este o politică nedemnă; dar ea ne foloseşte momentan...
184
Masa poporului este în opoziţie cu maghiarii. Oricî't de sfâşiaţi sunt românii ardeleni, într-un punct se unesc cu toţii : în lupta contra maghiarilor. Dar unii sunt împăcaţi, alţii neîmpăcaţi : un număr mai mic crede într-un viitor al Ungariei; numărul mai mare află viitorul numai în desfacerea de cătră' Ungaria. Confuzia în această parte face lupta ei mai mult ori mai puţin sterilă. Rezultatele negative sunt însă mari : maghiarii nu pot face aici un pas înainte.
în sîrbi partida naţională este mai unită, mai înfocată, dar sunt mai mulţi cei slabi la suflet.
Slovacii şi ruşii n-au inteligenţă 1 destulă.
Puterea pozitivă este numai în Croaţia, în luptă cu aceste elemente, maghiarii trebuie să meargă îndărăt.
O scurtă privire a situaţiunii concrete, în România este o armată întrucîtva organizată, deşi organizarea s-a împrumutat de la un popor străin. întru cît această organizaţie nu s-a potrivit, ea a trecut prin schimbări şi va trece încă. Este o armată primitivă ; dar ea nici nu are mari pretenţii.
în Ungaria sunt două armate : una numai a maghiarilor, alta, după împrejurări şi contra lor. Aceea numai a maghiarilor este bine organizată, tare, mare. Honvezii sunt aşezămîntul de predilecţiune a maghiarilor. Dar aceşti honvezi nu sunt o armată pentru lupte serioase. Şi Florea, şi Paia, şi Iano, şi Hamis, şi Sami sunt hon-venzi; oameni care, dacă ar putea, s-ar mînca unii pe alţii, nu pot să compună o armată puternică.
Finanţele României se află într-o stare destul de rea ; acelea ale Ungariei sunt desperate. Pentru aceea, nici nu vorbesc despre ele.
De la începerea domnirei lor în anul 1866, maghiarii, conduşi de dorinţa să se întărească cu orice preţ, au făcut o mulţime de spese ce s-ar fi putut amîna pe vremi mai bune. Ei totdeauna au calculat cu veniturile anului viitor fără a socoti că anul rău 1872 a mîncat şi din 1873. Deficit, datorii, procente, deficit nou, datorii nouă, procente mai multe. Total : lipsă de credit.
1	Aici cu sensul de intelectuali.
185
Învăţămîntul, comerţul, industria, administraţia din România sunt simple începuturi. In Ungaria învăţămîntul e amestecat cu intenţiunea de a maghiariza, comerţul şi industria se dezvoltă în mînile germano-j ud anilor, răpede, deoarece, graţie înrîurirei acestora asupra legis-laţiunei, ele sunt aproape scutite de dări, iar administraţia, o administraţie serioasă şi onestă, într-o ţară cu români îşi sîrbi, este peste putinţă.
Îndeobşte maghiarii sunt siliţi să facă prea multă politică; pentru aceea toate stările administrative sunt într-o stare desperată. Dacă un judecător sau un subprefect din România ar avea să petreacă trei zile într-un birou din Ungaria, el ar trebui să despereze. Nu este lege care să hotărască cercul de activitate al organelor subalterne. Un „szolgăbiro“ este un organ mort, o maşină în mînele vicecomitelui. Dacă însă acesta voieşte să fie mai mult, el poate, căci legea nu-1 împedecă. Nu oficiul face pe om, ci omul determină asupra puterei cuprinse în oficiul său. Cod penal, cod civil, legi pozitive, ordi-naţiuni ad rem, toate aceste lipsesc. Dieta face politică ; miniştrii sunt diplomaţi; judecătorii sunt oameni de partidă. Este o lege pentru procedura civilă : un proces ordinar pentru o valoare de 500 fl. costă 150—200 fl. şi durează 3—4 ani. O simplă inscripţiune hipotecară cere adeseori 8—10—12 luni de zile.
în România sunt legi, şi numai oamenii lipsesc ' în-cîtva. Dar acestea se formează.
★
Un tablou al comparării definitive.
Viaţa României se îndreaptă după viaţa unui popor pe care şi l-a ales drept model. Este un complex de stări grimitive ; adeseori rele, ce se luptă numai cu vremea ; este o purcedere din rău spre mai bine.
Viaţa Ungariei este o desfacere necurmată. Părţile se dezvoltă, dar nu împreună, ci fiecare în propria sa direcţie. Este un complex de stări opuse, ce se luptă între sine, este o purcedere din fire spre nefire.
186
ÎNCHEIERE
După ce am privit întreaga viaţă a poporului maghiar, atît în sine, cît şi în comparaţie cu aceea a poporului român, să căutăm a trage învăţătura ce ne-am propus să dobîndim din aceste studii.
In îndelungata sa atingere cu poporul român, poporul* maghiar în toate vremile şi-a păstrat poziţia predominantă. Nicicînd n-a fost dar poporul român spre stricarea poporului maghiar. Ba au fost vremi cînd românii erau providenţiali pentru maghiari. Românii cu piepturile lor, au oprit năvălirile osmanilor asupra Ungariei. Domnii Moldovei şi aceia ai Ţărei Româneşti precum şi Corvinii au hotărît soarta maghiarilor. Dar în toate vremile interesele românilor erau în coliziune cu acele ale maghiarilor. Pentru aceea între aceste popoare nicicînd nu aflăm alianţe permanente.
Deşi maghiarii predominau asupra unei părţi din poporul român, ei chiar ;şi numai acestei părţi au stricat foarte puţin, cu mult mai puţin, decît am fi dispuşi să credem. Unio Trium Nationum a fost o alianţă a trei fracţiuni de popoare ; iar relele urmate din feudalism a stricat atît românilor cît şi maghiarilor. Românii predominaţi de maghiari nu s-au dezvoltat : pentru că au fost puţini, pentru că i-a părăsit partea puternică, nobilimea, pentru că au fost vremi grele şi pentru că au fost‘predominaţi de maghiari. Maghiarii sunt numai cea din urmă cauză. Altfel ar trebui ca acei români ce n-au fost predominaţi de maghiari să se fi ridicat la un foarte înalt grad de cultură. Pentru aceea, între români şi maghiari nicicînd nu aflăm lupte permanente.
Sunt două popoare ce trăiesc mai mult unul Ifcngă altul.
Cătră sfîrşitul secolului XVIII raportul se schimbă.
Românii predominaţi de maghiari se înmulţesc. După Răscoala de la 1784—85 o mulţime de colonii române se aşază pe Şesul Ungariei. în români se deşteaptă conştiinţa de unitate naţională cu fraţii lor [de] dincolo de CarpaţL Se începe o dezvoltare intelectuală română în Ungaria. Astfel, succesiv românii devin o putere elementară pentru Ungaria şi, prin aceasta, şi pentru ma-
187
ghiari. La anul 1848, roifiânii ardeleni, întăia dată se bat [...]. Interesele zilnice sînt atît de opuse, încît o împăcare este peste putinţă. In Ungaria, români şi maghiari nicicînd nu vor trăi în prietenie. Românii au un ideal: unirea naţională. Şi maghiarii au un ideal: o Ungarie mare şi puternică. Aceste, lîngă olaltă sunt peste putinţă. Car-păţii nu pot să fie totdeodată româneşti şi ungureşti. Românii cer una : Ungaria să se discompună, şi ei să aibă partea lor din ea. Maghiarii dau orice, numai aceasta nu.
In luptă, mai au maghiarii pentru ei pe gefmani şl pe judani. Românii sunt sprijiniţi de fraţii lor de peste Carpaţi şi de fracţiunile slave din ţară. Astfel, maghiarii sunt oamenii zilei; înşişi puternici, au şi aliaţi puternici. Lupta curge <*ontra întregului popor; contra româniioor ardeleni şi bucovineni direct, contra României indirect» dar cu egală înfocare. Românili toţi, din toate ţările au un vrăşmaş direct şi neîmpăcat; pe poporul maghiar. Şi maghiarii au, şi anume, mai mulţi vrăjmaşi direcţi işi neîmpăcaţi : au pe români, pe slavii de sud şi pe slavii de nord. Cine este în mai mare pericol ? Noi care voim să fim, ori ei care voiesc să rămînă ? Asta este o întrebare de dezlegat cu o altă ocaziune.
Astăzi suntem şi trebuie să fim duşmani neîmpăcaţi. Acesta e rezultatul concret.
Dar să ne ridicăm la un punct de vedere mai înalt şi să privim mai adînc în viaţă.
Precum între oameni singuratici, aşa şi între întregi popoare, legăturile sociale au ca temei interesele pozitive ori comunitatea sufletului. Deosebirea este numai una : la indivizi determină mai mult simpatia, la popoare mai mult interesele.
Alianţele de astăzi ale maghiarilor au ca temei cele mai trecătoare interese : lupta contra slavilor, comună atît maghiarilor, cît şi germanilor. Dar această luptă pentru maghiari este defensivă, iar pentru germani ofensivă. Astfel, germanii nu sunt legaţi prin nimic. Interesele sînt comune numai în aparenţă. In adevăr : germanii gravitează spre Orient, iar maghiarii voiesc să stea locului.
Dar nu numai din astă cauză alianţa maghiară este falsă. Germanii, un popor cult de aproape 50 milioane,
188
sunt cea mai mare primejdie pentru maghiari, un popor necult, de-abia 5 milioane. Se zice că în suflet puternicul Decebal, simbolul virtuţii osteneşti, fiind provocat ca să fie „amicus populi romaniar fi răspuns : „Noi, dacii, amicii poporului roman? Eu, Decebal, amicul di-vului cezar Traian ? Nicicînd î [...]“ Astfel maghiara : ei, o mină de oameni, alipiţi către un popor ce mişcă valurile lumei, este o arătare ridiculă. Prin alianţa cu germanii, maghiarii au răsturnat toate stavilele puse pînă acuma în calea înrîuririi germane asupra lor.
Această alianţă, ca una ce nu are temei firesc, este trecătoare : sau ea se preface într-o neîmpăcată vrăş-măşie, sau poporul maghiar se stîrpeşte. Pînă la 1871, germanii austrieci au avut grijă de maghiari; de la 1871 maghiarii sunt caii nemţilor.
Alianţele fireşti ale maghiarilor sunt în altă parte.
Mişcarea cea mai impozantă a lumei în care trăim de la Christos pînă acum este aceea naţională şi apoi aceea a consolidării raselor. Aceasta este formarea legăturilor între popoare pe temeiul comunităţii sufleteşti. Rasele europene încep să graviteze una asupra celeilalte ; ele se ating, ele cearcă a se nimici una pe alta. Asfel, comunitatea sufletească şi anume păstrarea ei devine un interes pozitiv, unirea celor două temeiuri pentru legăturile sociale. Mai puternice însă decît interesele de rasă sunt acele naţionale.
Europa se împarte în trei rase. Maghiarii, turcii şi grecii rămîn la o parte, trei popoare care împreună sunt abia atît de mari, cît spre exemplu românii. Pot să stea aceste trei popoare în izolare ? Sau sunt ele silite să se alipească cătră una din cele trei rase.
Şi apoi dacă se alipesc, cătră care ?
în tot cazul cătră aceea cu care au mai multă comunitate sufletească, cu care au mai multe interese comune şi de cătră care sunt mai puţin primejduiţi.
Pentru ma?ghiari aceasta este rasa latină.
Cine cunoaşte firea germană, aceea slavă şi apoi cunoaşte şi pe cea maghiară, acela este convins că între maghiari şi aceste rase nul este nimic comun afară de noţiunea „om". Să facem însă comparaţie între caracterul francez şi acel maghiar, şi vom afla multă comunitate.
189
în Europa cele mai frumoase două caractere sunt acel francez şi acel maghiar. Adeseori exagerate, dar strălucitoare. Pentru aceea, deşi ei nicicînd nu au avut foloase de la franceji, maghiarii totdeauna au simpatizat cu ei.
în decursul acestor studii am avut ocaziunea să ne convingem despre înrîurirea românilor asupra poporului maghiar. In urma acestei înrîuriri poporul maghiar, în gîndirea sa, stă mai aproape de poporul român decît de orice alt popor.
Dar îndeobşte firea vie a poporului maghiar se potriveşte mai mult cu aceea a latinilor, care de asemenea este vie.
Deşi a fost şi este această comunitate în suflet între maghiari şi latihi, lipsa comunităţii de interese şi acea a atingerei sociale a făcut ca între dînşii niciodată nu am aflat alianţe mai îndelungate. într-o vreme neapolitanii au fost început comunitate cu maghiarii, dar aceasta nu era firească.
Comunitate de interese între poporul maghiar şi rasa latină este numai astăzi, şi anume de la început sec. XIX.
Oricît de mult se tem maghiarii de slavi, slavii pentru dînşii sunt numai în a doua linie periculoşi.
Să privim poziţia poporului maghiar.
De cătră apus sunt germanii, de cătră răsărit românii : rasa slavă apasă asupra poporului maghiar de cătră meazăzi şi meazănoapte. Această îndoită apăsare este însă cu desăvîrşire slabă. La nord sunt imediat rusnecii şi slovacii, cei dîntăi — în număr de vro 400 000» cei din urmă — în număr de creo 2 000 000, două fracţiuni de popoare spiritualmente inferioare şi deopotrivă neculte. De la firea sa, maghiarul este cu mult mai superior decît ca aceşti oameni mărginiţi în capacitatea lor de dezvoltare să poată fi un pericol serios pentru dînşii. Şi statistica ne arată cum că nici dintr-un element maghiarii nu asimilează mai mult decît din aceste două. Slovacii şi rusnecii n-au inteligenţă : aceasta este maghiarizată. Aceste /fracţiuni dară, numai în contact fiind cu rasa nordului, devin periculoase pentru maghiari. Dar să vedem acest contact. între rusneci şi ruşi sunt polonii, un popor care simpatizează cu maghiarii, un popor sfă-rîmat, un popor care este, dar nu voieşte să fie sclav.
190
Astfel din astă parte înrîurirea Rusiei spre meazăzi se opreşte sau cel puţin se slăbeşte în Polonia. De asemenea, slăbită este înrîurirea slavă de cătră Boemia. Prin Boemia vin mai multe înrîuriri germane decît slave. Despre acesta maghiarii s-au putut convinge în timpul absolutismului. Chiar dacă am face însă supoziţia că înrîurirea slavă de către nord este directă ; slavii în firea lor sunt inferiori poporului maghiar, şi maghiarii sunt mai neculţi numai decît boemii, partea ce pere, partea germanizată a slavilor» Celelalte părţi ale rasei slave toate sunt mai neculte decît poporul maghiar. Astfel, asupra gîndirii maghiare slavii de nord nicicînd nu vor putea să înrîurească.
De cătră meazăzi slavii nici nu pot să înrîurească asupra maghiarilor. Sunt nişte fracţiuni de popoare ce astăzi se luptă pentru existenţă. Nu poate fi nimic mai firesc decît perirea slavilor din Carinthia etc., slavi încuiaţi între două rase puternice, acea latină şi acea germană. Croaţii, dalmatinii, sîrbii, bosnecii şi bulgarii : sunt aceştia un pericul pentru maghiari ? Ei înşişi sunt slabi; o populaţiune de-abia 4 milioane de oameni, ruptă în 5 părţi, fără cultură şi aruncată sub înrîurirea directă a altor popoare. Şi apoi numai sîrbii şi croaţii sunt încîtva superiori [...]. Toate aceste popoare nu numai că nu pot să înrîurească asupra maghiarilor, dar ele' sunt susţinute numai prin sprijinul slavilor de nord. Fără acest sprijin, existenţa lor este problematică. .Calea firească a elementului maghiar este tocmai spre Marea Adriatică, iar nu spre Orient. Fiume şi Croaţia, nu însă munţii Carpa-ţilor pot ascunde viitorul poporului maghiar.
Rezultat : sub apăsarea slavilor de nord maghiarii nimicesc pe slavii de sud.
Pericul desăvîrşit pentru maghiari sunt numai germanii. Germanismul nu cere o parte din ţara maghiarilor, el cere sufletul, existenţa socială a poporului, cere ţara cu popor cu tot. Maghiarizarea germanilor din Ungaria este un rezultat aparent, este un moment în procesul de gernianizare a maghiarilor, este o indirectă, dar pozitivă germanizare. Marghiarii, numai amestecaţi cu elemente străine şi, cu deosebi, germane, sunt receptivi pentru germanism. Istria, înainte de a fi romanizată, s-a dezroma-nizat. De asemenea Francia şi Ispania. Asimilarea se în-
191
tîmplă numai în urma amestecului de sînge : unde elementul maghiar este neamestecat, el scade pentru ca să dea loc elementelor mai puternice.
Astfel, germanismul pentru maghiari este un desăvârşit pericul. Este întrebare dacă astăzi după o atît de intensivă înriurire a elementului german asupra lui, poporul maghiar are destulă putere originară, destulă fire proprie, pentru ca, deşteptîndu-se în el dorinţa de a fi* să se pună în luptă cu germanismul. Dacă are atunci această luptă nu poate să o poarte decît aliat cu românii* care deopotrivă sunt -primejduiţi de cătră germanism şi căutînd sprijinul rasei latine, a celui mai aspru duşman al germanismului.
în Orient maghiarii au un singur aliat firesc : pe poporul român. în Europa ei au un singur sprijin : rasa latină.
★
Orientul este o lume pentru sine. Este o proprie gin-dire în această parte a Europei, un propriu mod a creărei formelor frumoase, o proprie direcţie în lucrarea sufletească, determinată prin poziţia topografică, etnografică şi deosebită de aceea a lucrării sufleteşti apusene. Popoarele ce se află azi în Orient, dezvoltîndu-se, au să formeze o lume pentru sine, au să îmbogăţească lumea cu un bogat şir de gînduri nouă. în această lume, între popoarele din Orient, prin număr, poziţie topografică, fire individuală şi măsura dezvoltării, poporul român ocupă cel dintăi loc : este un popor latin de aproape 10 milioane de suflete (mai mult decît celelalte popoare împreună), locuieşte pe malul Dunării, cea mai bogată parte a Europei, şi este atît în gîndire cît şi cu privire la aşezămin-tele sale publice cel mai dezvoltat : el trebuie să fie purtătorul vieţii orientale şi totodată mijlocul legăturilor sociale între apus şi răsărit. Dar aceea ce poate şi ar trebui să fie poporul român, el va ajunge numai cu o singură condiţiune : dacă înrîuririle popoarelor dimprejur nu vor împedeca fireasca lui dezvoltare.
Să aruncăm o privire peste aceste înrîuriri.
Pentru români, slavii pot să devină, dar nu sunt un pericul. Faţă cu slavii de sud, românii sunt în toată pri-
192
vinţa superiori ; o înrîurire stricăcioasă a acestor elemente inferioare asupra românilor este imposibilă. Slavii de nord, în partea ce poate înrluri asupra sufletului românilor, sunt numai în număr superiori : ei apasă greu, dar nu asupra sufletului românilor. Slavii de nord numai în lipsa înrîuririi germane ar putea să strice românilor.
Pentru moment maghiarii în aparenţă strică poporului român mai mult decît slavii : ei împedecă dezvoltarea firească a unei mari părţi din poporul român, şi împedecă unirea şi dezvoltarea comună a poporului. Maghiarii sunt un popor cu mult mai mic, cu mult mai slab, faţă cu românii cu mult mai inferiori, pentru ca înrîurirea lor, care şi astăzi este numai negativă, să lese urme permanente în viaţa românilor.
Pericul serios şi desăvîrşit pentru români, prin număr, putere şi cultură, sunt numai germanii. Românii sunt un popor abia plămădit şi încă nu definitiv format : înrîurirea unui element atît de puternic precum este cel german, nefiind el oprit, trebuie să împedece formarea definitivă işi purcederea spre o proprie dezvoltare a românilor.
Providenţa a aşezat însă între români şi germani pe poporul maghiar. Orice înrîuriri pornite din Germania asupra poporului român, sunt numai indirecte; şi cîtă vreme există un popor maghiar, nu sunt aşa periculoase. Astfel, exiştenţa ori neexistenţa poporului maghiar hotă-reşte soarta românilor; numai în spatele maghiarilor o dezvoltare română este cu putinţă : lipsind acest scut, românii, sub înrîurirea germanismului, s-ar topi încet dar nesimţit, precum se topesc azi maghiarii.
Pentru români existenţa poporului maghiar este o condiţiune de proprie existenţă : după care căderea maghiarilor, existenţa poporului român este problematică. Este in interesul românilor ca să lupte pentru maghiari şi în special să lupte contra germanilor împedecînd înrîurirea lor asupra poporului maghiar. Cine dă în maghiari îşi taie creanga de sub picioare. Gravitaţiunea firească a românilor este peste Dunărea : unirea cu rasa latină, pe calea pe care a curs romanii în Dacia. [...]
în Orient românii au un singur aliat firesc : pe poi-porul maghiar. în Europa eu! au un singur sprijin : rasa la-
193
tină, din care fac parte. Interesele- românilor sunt interesele rasei latine.
★
Privită din punctul de vedere român, aceasta este starea firească a lucrurilor.
Pentru germani însă este firească pătrunderea în Orient şi nimicirea maghiarilor şi românilor, iar pentru slavi — nimicirea maghiarilor şi românilor şi astfel unirea raselor şi pătrunderea în litorale. Rezultatele atîr-nă de la faptele ce vor urma în viitor. întrebarea este : Pentru care rasă împrejurările vor fi mai normale? O întrebare ,cu care aceste studii n-au a face.
Un rezultat este singur : pentru români răul vine din Apus, deocamdată maghiarii sunt o stavilă mîntuitoare ; românii, numai după căderea maghiarilor, pot să fie serios ameninţaţi. Dacă, presupunînd o cădere a maghiarilor, pînă la această cădere românii nu se vor întări îndestul pentru ca să poată lupta cu germanismul, căderea maghiarilor aduce cu sine şi pe acea a românilor ; dacă însă românii vor ajunge această eventuală cădere, uniţi în suflet, întăriţi prin cultură şi puternici prin bogăţii, căderea maghiarilor; pentru ei are să fie începutul unei vieţi mîndre, căci în Orient, afară de maghiari, nu este alt popor care să poată împărţi rolul cu românii.
CRIŞENII NOŞTRI
STUDIU SOCIAL
în răspintenul format de apa Mureşului şi poalele apusene ale Carpaţilor, e aşezată o populaţiune română de vreo 500 000 suflete. Sunt crişenii, o parte a românilor ungureni. Din trei părţi crişenii se ating cu alte patru, grupe de români : înspre răsărit cu moţii, înspre miazăzi cu bănăţenii, înspre miazănoapte cu sălăgenii şi maramureşenii. înspre apus crişenii se ating şi parte locuiesc împreună cu elemente streine, şi anume — maghiari, şvabi, slovaci şi strbi.
Ca cea mai apuseană parte a poporului român, crişenii sunt de o deosebită jmportanţă etnică pentru noi. Ei sunt cotul cu care naţiunea română dă în coastele societăţii apusene, pentru a străbate înainte, ori a ţinea numai locul, pe care odată şi-a pus piciorul. Înrîurirea societăţii apusene în răspintenul crişenesc e mai imediată ; binefacerile ori stricăciunile acestei înrîuriri, înainte de toate, aici trebuiesc să fie simţite. Crişenii sunt cumpăna trăiniciei poporului român în faţă cu înrîurirea destruc-tivă a lumei apusene. Cîtă vreme ei se susţin cu tărie, dosul lor e ocrotit. îndată însă ce ei se sparg, naţiunea română perde graniţa etnologică de la Mureş şi e slăbită în acea de la poalele Carpaţilor. Atît pentru România, cît şi pentru Ardeal, nicidecum nu poate fi indiferent ce se petrece în răspintenul crişenesc. Sunt crişenii avant-garda etnică a poporului român înspre apus.
195
Convicţiunea că astfel este m-a îndemnat să adun la un loc, mult-puţin, ce ştiu despre crişeni, şi astfel să dau şi altora ce ştiu mai puţin decît mine, putinţa de a şti mai mult. E cel puţin bine să cunoaştem şi una şi alta, şi toate părţile poporului; cel puţin bine e să ne dăm seama cum stăm îndeobşte şi în unele părţi îndeosebi.
La rezultate mari nimeni nu se va putea aştepta. Cînd omul păşeşte pe o cale nebătută de nimeni, trebuieşte să fie la multă muncă bucuros de puţin folos. Nici do-* vezi să nu ceară nimeni : dovezi sunt zisele unui om care nu a dat încă nimănui drept a se îndoi despre ceea ce zice. Intr-un studiu de felul acestuia, izvoarele sunt mai ales în viaţa comună, iară controlul acestor izvoare este cunoşţinţa pe care fiecare o are despre această viaţă. Garanţia dar este aceea că zic ce zic, ştiind că mai sunt sute şi mii de alţi cari ştiu dacă am zis adevăruil ori ba.
Izvoare scrise sunt puţine. E vorba de o lume de care puţini s-au ocupat. Ce s-a întîmplât să găsesc era tocmai întîmplarea. Numaidecît aici voi înşira aceste izvoare, pentru a nu fi silit să risipesc vreme, muncă şi hîr-tie cu citaţiuni.
E o statistică a d-lui Keleti, două ale d-lui Fenyes, una a d-lui Ficker şi conscripţiunea oficială de la 1850. Toate aceste privesc pe crişeni numai indirect şi, precum se va învedera mai în urmă, sunt pentru aceste studii de o valoare foarte îndoioasă.
De-a dreptul privesc aceste studii tabelele statistice ale districtului Aradului, raporturile Consistoriului din Arad şi Oradea-Mare către Sinodul eparhial şi conscrie-rile parohiale începînd de la anul 1766 pînă în ziua de astăzi, material statistic preţios, pe care întîmplarea m[i]-a făcut parte să-l găsesc în arhiva consistorială din Oradea-Mare.
Restul sunt notiţe adunate în treacăt, despre cari mă cred dispensat a mai da seama.
Scopul acestor studii nu poate decît a ne da seama atît despre dezvoltarea etnologică a românilor crişeni, cît
î№
şi despre stările sociale, ,pe care le găsim azi la dînşii. bricît de scurtă ar părea această întrebare, răspunsul are să fie lung şi complicat. Pentru a înlesni dar străbaterea prin material, cred de cuviinţă a-1 împărţi în trei : I. Stări topografice şi etnografice; II. Stări economice şi etice; III. Stări politice.
Astfel vom înainta urmînd în fiecare parte şirul dezvoltării istorice a stărilor pînă în ziua de astăzi.
I. STÂRI TOPOGRAFICE Şl ETNOGRAFICE
înainte de a intra în cercetările ce voim a face asupra stărilor din răşpintenul crişenesc, e de trebuinţă să ne înfăţişăm, în liniamentele lor temeinice, stările din Ungaria, în cari găsim această parte.
Ungaria de astăzi este un complex de ţări, cari cu cîţiva ani în urmă n-aveau aproape nici o legătură organică între ele. Sunt ţările zise sub Coroana Sfîntului Ştefan : Ţara Ungurească, Ardealul, Graniţele Militare \ Banatul Timişului, Croaţia şi oraşul Fiume. La anul 1857 întinderile acestor ţări erau :
Ţara Ungurească ..... 3 123,45
Ardealul ................. • 1 054A27
Graniţele Militare .... 583,00 Banatul Timişului .... 521,12 Croaţia (cu Slavonia) . • 318,26
Fiume.................	0,34
Ungaria de astăzi .... 5 600,44
O milă2 austriacă este cîte 10 000 iughere de cîte 1 600 stînjeni2, adecă ceva mai mult decît 57,25 kilometre.
După anul 1857 Ţara Ungurească a cîştigat mereu în întindere. înainte de toate s-au rupt mai multe bucăţi din Ardeal şi s-au anexat în deosebite vremi către Ţara Ungurească, şi anume cu totul 99,42 mile2 austriace. De
1	V. Note, p. 713—714.
mile2 austriace mile2 austriace mile2 austriace mile2 austriace mile2 austriace mile2 austriace mile2 austriace
197
asemenea s-a anexat întregul Bafiat al Timişului. Înspre Croaţia s-au făcut schimbări mai multe din cari a rezultat însă o scădere de 16,32 m[ile]2 în întinderea Ţărpu Ungureşti.
La anul 1870 raporturile de întindere sunt aceste :
Ţara Ungurească • • 3 727,67 mile2 austr., adecă 66,55%
Ardealul................ 954,85 mile2	austr.,	adecă	17,06%
Graniţele Militare • 583,00 mile2	austr.,	adecă	10,41%
Croaţia ..............	334,58	mile2	austr.,	adecă	5,97%
Fiume...................	0,34	mile2	austr.,	adecă	0,01%
în sfîrşit, după anul 1870, s-au anexat şi Graniţele Militare către Ţara Ungurească. Ardealul s-a unit cu Ţara Ungurească mai înainte ; această unire însă nici pînă astăzi nu este îndeplinită. Croaţia este autonomă. Fiume are o deosebită organizaţie municipală.
Astăzi putem dar vorbi despre patru părţi ale Ungariei :
Ţara Ungurească • 225 441,55 kilometre2
Ardealul .............. 54 54:8,20 kilometre2
Croaţia ............... 43 444,51 kilometre2
Fiume ........_______________19,57 kilometre2
Ungaria întreagă • . 323 853,99 kilometre2
De la 1857 pînă în ziua de astăzi Ardealul a scăzut cu 99,42 mile2. Banatul Timişului şi Graniţele Militare au încetat a fi ca ţări deosebite, Croaţia ă cîştigat în întindere 16,32 mile2, iar Ţara Ungurească 1 187,22 mile2 sau aproape 68 000 kilometre.
Aceste sunt raporturile atît de iure, cît şi de facto.
Vorbind dar despre ţările de sub Coroana Sfîntului Ştefan, nu le putem privi în alte raporturi de întindere, cîtă vreme de iure ori de facto nu se vor fi statornicit altele. Cu toate aceste, dacă vor părea de trebuinţă, în-trucît nu-mi vor lipsi datele, mă voi sili să înfăţişez stările îndeosebi şi pentru ţările cari într-adevăr nu mai sunt.
Privind raportul între pămînt roditor şi neroditor, ni se arată următoarele deosebiri :
198
Pămînt roditor neroditor	roditor
Ţara Ungurească (la
1870)	31 297 991 iug.2 —	5	978 709	iug.2	=	83,96o/0
Ardealul	.	.	8 261 255 iug.2 —	1	287 245	iug.2	=	86,52°/0
Graniţele Militare ............ 4 672 729 iug.2 —	1	157 271	iug.2	=	80,15o/0
Croaţia	.	.	2 901 403 iug.2 —	447 797	iug.2	=	86,63%
în Croaţia este dar relativ mai mult pămînt roditor şi în Graniţele Militare mai puţin. Ţara Ungurească e la locul al treilea, avînd mai mică parte de pămînt roditor decît Aredalul. In Ţara Ungurească însă, partea mare din pămîntul roditor e muncită, iar în Ardeal şi Croaţia este pădure.
Raporturile sunt acestea :
Păm	Fîn	si
Ţara	arător	Vinaţe	grădini	Păşune	Pădure
Ungurească ...... 40,43o/0......1,61%.13,87%.......17,19%....26,19%
Ardealul ........ 26,16o/0....0,57<y0.19,07%....ll,06o/0...43,14o/0
Graniţe
Militare ........ 29,53o/0......1,07%.17,96<y0...16,69o/„..34,75o/0
Croaţia ......... 30,68o/a...1,97%....12,92%....11,23%....43,20%
Aceşti numeri, într-o expunere generală, fac alte lămuriri de prisos. Rămîne numai să ţinem seamă şi de aceea că pămîntul Ţării Ungureşti e cel mai mănos : rodirea e mai bună atît la fel cît şi la măsură. în Croaţia sunt vinaţe multe, dar vinurile nu se pot pune alăturea cu cele ungureşti. In Graniţele Militare sunt vinuri bune, dar puţine vinaţe în raport cu întinderea ţării. Vinurile ardeleneşti sunt chiar mai slabe decît cele din Croaţia. Tot aceste sunt raporturile şi în privinţa cerealelor : în Banatul Timişului, cît şi pe marele Şes Unguresc rodirea e cam deopotrivă şi în toate privinţele mai bună decît în ţările mărginaşe.
Bogăţia de vietăţi, atît casnice cît şi sălbăticiuni, în Ardeal e mai mare. Deşi în Ţara Ungurească, Croaţia şi Graniţele Militare au peşte în cele patru rîuri mari, iar
199
în Ardeal peştele e foarte puţin, raporturile, rămîn aproape tot acelea.
Bogăţia de minerale, de asemenea, în Ardeal, pare a fi mai mare; Fireşte, nimeni nu ştie ce mai poate fi încă în pămînt. Intr-astă privinţă nu rămîne decît să asemănăm numărul oamenilo’r cari trăiesc în fiecare ţară din exploatarea mineralelor cu întinderea şi populaţiunea unei ţări. Socotindu-se acest număr ca mijlociii pentru mai mulţi ani, s-au găsit în Ţara Ungurească 39 412, în Ardeal 9 957, în Croaţia 366, iar în Graniţele Militare 399.
Stările meteorologice în Ţara Ungurească sunt mai bune.
Am văzut mai sus împărţirea cultivaţiunei pămîntului pe întreaga întindere a Ungariei. în Ţara Ungurească se arată cîtăva lipsă de păduri. în celelalte ţări, cari sunt aşezate împrejurul ei, am putea însă zice că este prisos de păduri, întrucît s-ar putea vorbi de un prisos într-astă privinţă. Aşa lipsa e simţită numai pe o mică parte a marelui Şes Unguresc, cam pe bucata dintre Macău, Si-ghidin şi Felegyhâza. Pădurile dintre ţările mărginaşe în-rîuresc asupra Ţării Ungureşti. De asemenea înrîuresc munţii cari o înconjoară de trei părţi şi marea, de care se apropie în a patra parte. în Ardeal şi în o parte a Graniţelor Militare tocmai munţii, iar în Croaţia tocmai marea turbură întrucâtva climatul; în Ţara Ungurească schimbările meteorologice au un anumit tipic, de care se ţin în toate vremile. Frig şi căldură se împart egal pe ani ori cel puţin pe perioade. Chiar şi ploile sunt mai mult ori mai puţin periodice. Omul ştie cînd îniernează şi cînd se desprimăvărează. Anomaliile, pe £are le găsim, între altele în România, în Ţara Ungurească sunt cel puţin foarte rare, dacă nu peste putinţă. Firea locului nu sufere decît schimbări treptate. Aşa la Baja, pe marginea de miazăzi a Şesului Unguresc, nu putem întîmpina căldurile de la Iaşi şi nu gerul excesiv de la Bucureşti. Cu atît mai puţin vom întîmpina însă în aceeaşi zi frig şi căldură, urmîndu-şi în pripă. în Ardeal, ca ţară muntoasă, schimbările meteorologice sunt cu deosebire pripite. Mai puţin în Graniţele Militare şi în Croaţia.
împărţirea apelor în Ardeal e mai norocoasă şi în Ţara Ungurească mai nenorocoasă. Şesul Unguresc n-are
200
«decît două ape : Tisa şi Dunărea. Sava şi Drava curg pe la margine ; Mureşul, Timişul, Crişurile şi Şomişul abia ies pe şes şi numaidecît se dau în cele două rîuri mari. Celelalte ape din Ungaria abia mai pot fi numărate între ape. Din această rea împărţire urmează că uneori Ţara Ungurească sufere de lipsă ori de prisos de apă. Canalizările sunt cu putinţă, dar făcute nu sunt decît două mai însemnate.
Formaţiunea strategică a Ţării Ungureşti, astfel precum era la 1857, e cea mai nenorocoasă. într-adevăr Ţara Ungurească, ca ţară deosebită, e peste putinţă i. Ea nu are margini fireşti ; se sfîrşeşte, unde încep alte ţări. Cu putinţă este numai Ungaria, avînd ca graniţe fireşti Croaţia, Graniţele Militare şi Ardealul. Şi nici n-a fost vreme ‘ în care Ţara Ungurească să fi stat de sine^ fără de a fi .avut stăpînirea şi peste ţările dimprejur. îndată ce un vrăjmaş a apucat stăpînirea în Croaţia ori în Graniţele Militare, Ţara Ungurească se mărgineşte între Tisa şi 'Dunăre.
Chiar şi aceste margini sunt însă slabe.
Puterea de rezistenţă a Ungariei e numai în Ardeal, o cetate închisă din toate părţile. Dacă a intrat cineva în Ardeal, mai are să intre în Ţara Moţilor, în Năsăud, 3n Făgăraş, în Hunedoara şi în, Csik. Cînd dar Ungaria a căzut în Ungaria, mîntuirea ei nu e decît în Ardeal. »Şi foarte adeseori au fost vremi grele în cari Ungaria nu mai era decît în Ardeal. Să nu mergem mai departe : la anul 1849 Ungaria a fost bătută în Ardeal. Trebuie şă ne dăm aici seama despre o necesitate firească : Ţara Ungurească, Ardealul, Croaţia si Graniţele Militare sunt astfel înlegătuite, încît numai Ardealul e cu putinţă ca ţară «deosebită. Celelalte ar fi anomalii [...]<. îndeosebi însă •Ungaria nu este cu putinţă decît în unirea ţărilor acestora jpe lîfiigă uri centru în care e cea mai multă putere de :înrîurire.
Negreşit acest centru firesc pare a fi Ţara Ungurească, care j^şte cea mai mare şi mai bogată. Rămîne însă să ne
•*	1 Evoluţia ulterioară a evenimentelor istorice a demonstrat
contrariul.
201
dăm încă seama despre stările sociale pentru a putea ajunge la un rezultat neîndoios într-această privinţă.
In Ungaria, după numărătoarea de la 1870, sunt de facto 15 417 327, iară de iure 14 914 195 suflete.
Populaţiunea de facto se împarte pe :
Ţara Ungurească........11	117 623	adică	2	982 pe o	milă-
Ardeal ................ 2	101 727	adică	2	207 pe o	milă2
Graniţele Militare .... 1	200 371	adică	2	059 pe o	milă2
Croaţia ..............	927	722	adică	2 928 pe o milă2
Fiume ................	17	884	adică	—
Adică în celelalte ţări împreună nu e jumătate din populaţiunea Ţării Ungureşti.
împărţirea populaţiunii pe întreaga întindere a Ungariei e astfel că pe partea de meazăzi, adică pe Şesul Ungariei, în partea despre Ţara Ungurească a Croaţiei şi în partea despre apus a Graniţelor Militare ea este mai îndesată. Pe partea de meazănoapte şi răsărit, adică Car-paţii Apuseni locuiţi	de	slovaci	şi rusneci, comitatele
româneşti din Ţara Ungurească, Ardealul şi partea de la răsărit a Graniţelor Militare, populaţiunea se răreşte. Linia intermediară este de la Timişoara prin Arad — Si-ghidin — Debriţin — Pesta — Poşoniu, în care linie se pot pune 3 500 suflete pe o milă 2.
Cred că e de prisos a mai lămuri îndeosebi şi împărţirea culturei în populaţiune. între stările etnologice şi economice, precum şi între stările economice şi etice este un nestrămutat raport direct. Cu cît mai mulţi Oameni locuiesc împreună, între aceleaşi condiţiuni, cu atît mai mare e dezvoltarea socială. Legea e aşezată de o parte pe temelii psihologice, de alta — pe temelii economice. Chiar dacă îndesuirea s-ar face cu sila, ar trebui să rezulte din îndesuire o dezvoltare excesivă în raport cu împrejurimea. Neîncetatul contact între oameni sporeşte trebuinţele ; iar dezvoltarea socială e tocmai procesul în care se echilibrează trebuinţe şi producţiune.
Ţara Ungurească e în asemenea proces de dezvoltare excesivă. Pămîntul în Ţara Ungurească e mai bogat decît în ţările mărginaşe. Populaţiunea e prea mică în raport
202
Cu bogăţia pămîntului. Mai ales în ţările de la apus, însă populaţiunea e prea mare în raport cu bogăţia pămîntului. Aşa trebuia să pornească un curent de migraţiune înspre această ţară, care mai avea .bogăţii de prisos. în secuiul din urmă se pot constata două migraţiuni însemnate, aceea a românilor, şi aceea a nemţilor şi altor elemente apusene. Migraţiunea elementelor apusene este mai puternică, deoarece maghiarii au contractat o mulţime de trebuinţe cari nu puteau fi mulţămite decît prin producte din apus, dînd astfel un nou şi mai puternic motiv pentru migrare.
Aceste elemente nu numai au sporit populaţiunea, dar ele au adus totodată şi un fel de cultură zilnică, prin care înrîuresc asupra dezvoltării noului mediu social. Astfel, în scurtă vreme Ţara Ungurească a înaintat foarte mult atît pe tărîmul economic, cît şi pe cel etic, fiind într-însa o populaţiune de 3 milioane nemţii şi jidanii, care stă în toate privinţele la nivelul ţărilor din apus. Această parte a rădicat şi pe cealaltă, cu care stă în contact. Mai mare dezvoltare e dar acolo, unde aceste elemente s-au aşezat, adică la şes, cu deosebire în linia arătată mai sus, şi în Ardeal, de asemenea pe şes, dar nu în aceeaşi măsură.
în toate privinţele, Ţara Ungurească e superioară celorlalte trei. în privinţa stadiului de dezvoltare nu putem însă pune Ardealul la al doilea loc, trebuieşte să punem pe Croaţia. Graniţele Militare, în toate privinţele, trebuiesc puse la al patrulea loc.
Să vedem, în sfîrşit, care este împărţirea populaţiunii din Ungaria după naţionalităţi şi să căutăm cu deosebire partea care ne priveşte de-a dreptul, elementul român în statul maghiar.
Bntr-astă privinţă întîmpinăm greutăţi, faţă cu cari trebuie să mărturisesc că nu-mi este cu putinţă a scoate rezultate neîndoioase. Totul se reduce la combinaţiuni aproximative.
Din motive foarte vederate, la numărătoarea din 1870 nu s-au considerat deosebirile de naţionalitate. Guvernul maghiar se sfiia a spune adevărul şi simţea că neadevărul nu îi foloseşte nimic.
Guvernul viejnez a făcut, la 1851, o numărătoare, în care deosebirile de naţionalitate sunt considerate.
203
Afară de astea sunt trei statistice în cari împărţirea după naţionalităţi e făcută : a lui Fenyes, scrisă la anul 1867, a lui Ficker, scrisă la anul 1859, şi a lui Keleti, scrisă pe temeiul datelor din conscripţiunea de la 1870.
Datele pe cari le găsim în aceste din urmă patru se bat în capete. Negreşit avem însă să (ne împărţim încrederea între cele din urmă două. Fără a trage cîtuşi de puţin la îndoială iubirea de adevăr a d-lui Keleti, pe care îl cred mai exact, am cuvinte a trage la îndoială cel puţin exactitatea izvoarelor şi corectitatea calculului.
D-F Keleti ia de bază conscripţiunea de la 1870. Pentru a găsi dar numărul în care sunt reprezentate deosebitele popoare în Ungaria, d-sa purcede din numerii copiilor obligaţi la şcoală, fiind aceştia grupaţi după limba maternă. Această procedere e greşită atît teoretic cît şi practic.
E greşit principiul că popoarele au să fie grupate nu* mai după limba pe care o vorbesc, deoarece naţionalitatea nu consistă numai în limbă. Jidanii nu mai au limba lor* cu toate aceste, nimeni nu va trage la îndoială că ei au uin caracter deosebit în toate privinţele de caracterul altor popoare. De asemenea sunt maghiari cari vorbesc numai româneşte, şi români cari vorbesc numai limba maghiară.. Maghiarii de limba română se ţin însă şi sunt în toate* privinţele maghiari, întocmai ca şi românii de limbă maghiară români. Dacă s-ar admite acest principiu numail pentru că pare cel mai practic între toate, totuşi în Ungaria şi mai cu seamă în acest caz special el de fel nui poate fi admis. Cînd am voi să constatăm numărul total: al sufletelor după numărul copiilor între 7 şi 15, ori între* 6 şi 12 ani, nu am întîmpina nici o greutate, nujmai cfecăi am cunoaşte raportul între numeri.
Aici însă căutăm numeri relativi şi anume pe baza: limbei, în care s-ar putea da învăţătură în şcoalele primare. Negreşit micile minorităţi totdauna se vor peirde* în majorităţi. Intr-o comună în care sunt 3 000 de o naţionalitate şi 100 de alta, toţi copiii vor vorbi aceeaşi limbă. Nu va putea dar fi mai mult decît o singură na-ţionşliţaţe în acea comună.
204
Şi tocmai în Ungaria cele mai multe comuîne sunt astfel compuse. Nu rămîne însă nici o îndoială că numărătorii oficiali de la 1870, daca a fost un singur maghiar într-Q comună nemaghiară şi acesta a avut trei copii, pe toţi trei i-au pus ca maghiari. Dacă însă într-o comună maghiară s-au găsit 30 de copii din părinţi nemaghiari cari însă fireşte trebuiau să vorbească şi în limba maghiară, toţi treizeci au fost puşi ca maghiari, deoarece vorba era care să fie limba în şcoala acelei comune. Dar să admitem că numărătoarea era neminţită şi nu s-a perdut nici o minoritate în maiorităţi, să admitem că astfel nu a fost crescut numărul maghiarilor cu preţul scăderii celorlalţi.
Raportul între numărul copiilor şi acela al întregei popuiaţiuni nu e tot acela. In prejurul Pestei erau, 1^ 1872, 26% (7-14) copii obligaţi la şcoală şi tot im acea vreme înprejurul Sighidinului, Aradului, Timişoarei şi Debriţinului 23—25%, în Arva 16%, în Chioara, Zărand şi partea românească a Bihorului 15%- După un conspect oficial ai Inspectoratului Şcolar la Făgăraş şi Alba-de-Sus, astăzi sunt în Făgăraş 77 610 suflete, între care 11 469 copii obligaţi la şcoală, adecă 14,8%, iar în Alba-de-Sus 57 512 suflete, între cari 8 266 copii, adică 14,4%. Numărul copiilor stă în raport invers cu trăinicia oamehilor. D. Keleti nu a ţinut seama de acest raport şi nici nu, putea. La saşii din Ardeal este o anomalie ; nici de aceasta nu a putut ţinea seamă. In sfîrşit, numărul copiilor ^a deosebite popoare e deosebit chiar şi cînd aceste locuiesc împreună. De aceasta mai puţin s-a putut ţine seama, deoarece numărătoarea s-a făcut cu ruptul, fără a considera deosebirea de naţionalitate. Astfel d-1 Keleti arată prea mare numărul acelora ‘cari au mai mulţî copii şi prea mic numărul acelora cari sunt mai trainici, avînd mai puţini copii, oricare, ca saşii din Ardeal, îşi scad înşişi numărul copiilor.
însuşi d-1 Keleti mărturiseşte, cel puţin indirect, că nu-şi crede numerii îndestul de lămuriţi, găsind de trebuinţă a-i mai asemăna cu cei din conscripţiunea de la 1851, cu ai lui Fenyes şi cu ai lui Ficker.
205
Să vedem aceste şiruri de numeri puse alatureâ.
1851	1867	1859	1870
Conscr. ofic. Fenyes	Ficker ' Keleti
Maghiari 			 44,02%		,...54,80%			46,230/0-	.......49,84%
Germani 			 12,04%			10,02%			13,08o/0...	......14,32%
Români 				 12,00%			10,53«/«			12,34o/0..	...... 10,92°/0
Slovaci 					 16,04»/«			15,04%			16,06o/0...		16,420/0
Sîrbi 					 5,04%			 3,12o/0			 4,17o/0...	...... 2,58%
Rusi 				4,03%			 3,92%			 4,84°/o...		 4,03o/0
Croaţi			 0,05%			 1)23%			 l,28o/0...		 l,87o/o
Deosebiţi 				 4,09%			 l,16o/o			 l,46o/0...	....... 0,02%
Înainte de a purcede la examinarea acestor numeri, să ne dăm seama despre valoarea unui procent. lo/0 la -10 milioane este 100 000, la 11 milioane 110 000. Adică deosebirea este mare chiar fiind vorba numai de zecimi şi sutimi de procente, 0,lo/0 = 11 000, 0,01% = 1 100.
în privinţa numărului maghiarilor, deosebirea între
#	Ficker şi Keleti este de 3,61o/0, adică vro 400 000 suflete, iar între Fenyes şi conscripţia de la 1851 de 1 100 000. Faptul că tocmai Fenyes şi Keleti arată numerii mai mari, ne dă drept a crede că deosebirile nu sunt urmate numai din greşeală de calcul, ci şi din slăbiciunea patriotică. D-l Keleti învinovăţeşte pe Fenyes de acest păcat ; ne luăm dar dreptul a-1 învinovăţi şi noi pe d-sa. Să-i luăm însă numărul de bază şi să-l reducem la adevărata lui valoare.
Precum vedem, în această expunere numărul jidanilor lipseşte. Ei sunt puşi ca maghiari de legea mozaică. Ei chestiune de credinţă. Negreşit însă nici d-l Keleti nu va mai fi ţinînd la această credinţă. De la 1870 pînă la 1876 s-a putut încredinţa oricine că, mai ales în Ungaria, naţionalitatea jidanilor este un factor pozitiv : jidanii sunt jidani, un neam trainic care numai pare a se asimila cîteodată, dar se strecură prin veacuri fără a li se schimba firea. Ei nu sunt un popor, dar sunt fracţiuni dintr-un popor, care pretutindenea rămîne tot acela, este cea mai pronunţată individualitate naţională. Nu sunt maghiari, cel puţin după a mea părere, nu sunt.
206
Numărul maghiarilor trebuieşte dar scăzut cu 516 658, adică cu 4,65^/f, deoarece conscripţia 'de la 1870 număra atîtea suflete de legea mozaică şi acest număr negreşit nurhai prea mare nu este. -Chiar 3i după Keleti sunt dar# într-adevăr numai 45,19o/0 maghiari în Ţara Ungurească. Mai mult nu este cu putinţă. E însă mai puţin.
In rubrica „deosebiţi“, Ficker are l,46o/0, iar Keleti
0,02%. Deosebirea de vreo 15 000 suflete, pe care d. Keleti i-a numărat maghiari, sunt ţiganii, armenii, şoacăţii şi veniturile, cari nu se pot pune în grupe mai mari. Chiar aici Fenyes n-a mers pînă a pune pe aceştia maghiari. Şi, daca voim serios şi sincer a constata numărul maghiarilor, numai poate pe o parte armeni i-am putea numi maghiari. între toate împrejurările numărul se reduce la cel mult 44%, adică la cel de la 1851. Nici atîta nu poate însă fi. îndată ce germanii s-au sporit cu 2o/0 de la 1851 pînă la 1870, trebuieşte să se scază aceste două procente în altă parte, deoarece 10Qo/0 rămîne 100% în toate vremile. Şi nu ne putem îndoi cîtuşi de puţin că atunci cînd guvernul vienez spunea la 1851 că sunt 12% germani în Ţara Ungurească, negreşit mai mulţi nu erau. Tocmai atît de puţin ne putem îndoi că astăzi d-l Keleti ne arată mai mult un număr minimal, decît unul maximal. Germanii se sporesc prin migraţiune în Ungaria. Cu toate aceste, numărul lor trebuie redus, deoarece ei locuiesc mai ales în părţile unde procentul copiilor este mare, astfel d. Keleti a trebuit să-i sporească în calculul său. Nu e însă cu putinţă a statornici proporţiunea reducerii, fiindcă lipseşte orice temei pe care l-am privi ca neîndoios. Neîndoios pare a fi numai atîta că germanii s-au sporit cu vreo 2o/0, adică 200 000 suflete. Să nu perdem din vedere că valoarea procentelor la 1850 era alta şi anume una mai mică.
De asemenea s-au sporit jidanii. în conscripţiunea de la 1851, în rubrica „deosebiţi44, sunt 4,9%. între aceştia trebuiesc să fie şi jidanii, deci vreo 3,5%. Astfel ei s-au sporit cu cel puţin un procent, adică relativ neasemănat mai tare decît germenii. E dar o sporire de cel puţin 3o/0, care trebuieşte scăzută de la ceilalţi.
207
De la români, slovaci şi ruşi aceste 3o/0 mi pot fi
scăzute.	;
Tocmai aceste trei popoare sunt acelea la cari sunt, ţ)uţini copii, care trebuiesc dară să fie în calculul d-luE Keleti arătate mai mici decît ce sunt. Nu însă deopotrivă, tn unele părţi locuite de slovaci numărul copiilor e de 20%, în districtul Poşoniului chiar 24%. De i asemenea în comitatele Maramoroş, Ugocsa, Szatmâr şi Muncaci„. unde locuiesc rusnecii, procentele variază între 18 şi 21* Aşa vedem că între Ficker şi Keleti deosebirea e mică în privinţa lor, întrucît îi arată tot în proporţiunile de la 1851. Tocmai din cauza arătată mai sus, la slovaci^ Keleti arată numărul mai mare decît la Ficker, iar la rusneci îl arată mai mic. De la aceştia dar, nu pot fi scăzute cele trei procente, deoarece tocmai prin aceea! că şi astăzi se găsesc tot în proporţiunile de la 1851, se arată vederat că s-a sporit, întrucît astăzi valoarea procentului e mai mare.
Românii sunt arătaţi la 1851 cu 12o/0. E vederat c-an fost luaţi cu ruptul. Fenyes şi Keleti îi arată scăzuţi la 10,2 şi 10,92. Ficker îi arată sporiţi la 12,34o/0. Deosebirile sunt mari şi uşor de înţeles. întocmai precum Keleti arată pe ruşi spăzuţi în faţă cu Ficker, trebuia să arate pe români şi mai scăzuţi, deoarece românii mor îndeobşte între 60—70 ani, deci numărul copiilor e mic. Mai mare e numărul copiilor în Torontal, Timişoara, Arad şi Ciâ-nad, unde el variază între 25o/0 şi 21%. In Garaş, Zarand* Bihor, Sălagiu, Maramilreş, precum şî în partea muntoasă a Aradului el variază între 15 şî 18. După calcului d-lui Keleti românii se vor arăta dar foarte scăzuţi.
Ar fi prea obositor atît pentru mine cît şi pentru cititor a căuta proporţiunea scăderei în toate părţile. Sa ne mulţămim dar a o constata într-un singur caz, în districtul Aradului, în care cifra copiilor e mijlocie.
în statistica sa d. Keleti zice că în districtul Aradului sunt 63,90o/0 români.
Tabelul statistic al acestui district, arătînd stările tot la 1870, înşiră toate comunele cu locuitorii lor şi, în sfîrşity arată că districtul are o populaţiune de 271 988 suflete* dintre cari 197 309, adecă vreo 73o/0 sunt români. Deosebirea e de vro 10%. Şi, negreşit, tabelul local este cel maâ
208
exact. Datele sunt tot acelea, dar în cazul acesta calculul e direct.
Vedem dar că în districtul Aradului d-1 Keleti arată pe români scăzuţi cu cel puţin 20 000. Cauza e simplă:: pentru că în acest district românii au mai puţini copii. Cu atît mai scăzuţi va trebui însă să-i arate în alte părţi,, unde cifra copiilor e şi mai mică. Aşa, dacă la 200 000 români sUnt scăzuţi cu 20 000, la un milion vor fi scăzuţi cu 100 000. Urmînd acest calcul, ne vom încredinţa că numărul pe care îl înfăţişează Ficker decum să fie preai mare, e prea mic. De la români negreşit cele 3% nu pot fi scăzute. Românili se sporesc mai mult decît toţi, afară de jidani şi nemţi, cari migrează din afară. Destul de clară dovada e că după ce cu vro 15 ani în urmă s-a luat din Ardeal o populaţiune de vro 200 000 suflete, astăzi în Ardeal populaţiunea nu e mai mică decît înainte de a fl perdut acea parte. Sporirea s-a făcut însă numai în români, deoarece saşii scad în ruptul capului, iară secuii migrează în România. în Ardeal sunt comune cari, cut 20—25 ani în urmă, erau săseşti, în care însă astăzi abia mai sunt cîţiva saşi, ca şi în Avrig şi altele. Dacă în Ţara Ungurească nu s-ar constata o înmulţire atît de excesivă a românilor, e constatat că ei cel puţin nu scadV Numai în Banat sunt cîteva comune în cari românii dau loc şvabilor. Numărul acestora nu trece însă pînă la 10.
în special la românii din Arad şi Bihor am constatat,, la anul 1872, pe baza datelor oficiale, făcute de cinci ani*
o	sporire de 5% ; astfel nu mă îndoiesc cîtuşi de puţin că, de la 1851 pînă la 1870, românii s-au sporit cu cel puţin 150 000, adecă au rămas în aceleaşi proporţiunjL
Cele 3% nu pot fi scăzute decît de la maghiari, sîrbî şi croaţi. în studiile statistice, pe care d-1 Waszelovszky* urmează a le face de vro şase ani, constată,, cu îngrozire». v 'excesiva scădere a maghiarilor, fiind nesecat în recomandarea măsurilor administrative, prin cari s-ar putea pune capăt âcestei scăderi. Guvernul maghiar a şi: luat măsurile pe cari le credea bune şi tocmai acum se discută una,, organizarea serviciului sanitar. Scăderea maghiarilor e dar un lucru ştiut de toţi, şi nu înţelegem cum tocmai d. Keleti nu voia să-l ştie.
209*
De asemenea scad sîrbii, deşi în proporţiuni mai mici. Pretutindenea, unde sîrbii se ating cu maghiarii ori cu românii, ei se perd. Asta s-a constatat cu ocaziunea des-părţirei ierarhice a românilor şi sîrbilor, găsindu-se abia vreo 3-4 comune amestecate, în cari a mai rămas o majoritate de sîrbi. Dar sunt şi o mulţime de comune curat româneşti cari, numai cu 50 ani în urmă, erau sîrbeşti.
Cu deosebire în Bacica sîrbii se perd apoi între maghiari. Astfel în special bunevaţii, cari sunt sîrbi trebuiesc astăzi priviţi ca maghiari.
Croaţii din Ungaria se asimilează mâi mult decît oricare alt element. Afară de asta ei scad. La Keleti numărul lor e mai mare decît la Ficker, pentru că locuiesc în părţile unde cifra copiilor e mare. Din contră, numărul sîrbilor e arătat mai mic cu aproape 2%, nu însă din aceeaşi cauză. D-l Keleti a numărat o mulţime de sîrbi maghiari şi trebuia să-i numere după principiul pe care l-a urmat. Şi, într-adevăr, vorbind cu ruptul, este cel puţin 1% sîrbi, cari pot fi număraţi maghiari, de exemplu zentanii, szabadkanii, sighidinenii şi alţii. Numărul d-lui Keleti pare mai apropiat de adevăr. Sîrbii cari se ţin şi într-adevăr mai sunt sîrbi nu sunt în Ţara Ungurească mai mult decît 350 000.
Recapitulînd cele zise pînă acum, dobîndim următoarele rezultate în privinţa mişcării populaţiunii ungureşti ; se sporesc jidanii, germanii, românii, slovacii şi întrucîtva rusnecii, scad sîrbii, croaţii şi mai tare maghiarii. Aceste rezultate ni le dă şi d-l Waszelovszky, arătînd că, cu toate că o mulţime de germani, croaţi, sîrbi, jidani, slovaci şi rusneci devin maghiari, numărul maghiarilor scade.
Urmînd din aceste rezultate va trebui să privim numeri! d-lui Ficker mai apropiaţi de adevăr. Deosebirea între Ficker şi Keleti e ‘de 3%, adică cele 3o/0 puse în discuţiune. Dacă vom scădea însă şi numărul jidanilor de la d-l Ficker, ne vine o cifră maximală de 41%* Nu e cu putinţă să fie atîţia maghiari în Ţara Ungurească. Numărul lor e între 40 şi 41o/a.
Dacă am putea admite dar o populaţiune totală de 11 milioane în Ţara Ungurească, am putea statornici următorul şir de numeri :
210;
Maghiari .............*..41o/0 adecă 4 400 000 suflete
Germani ......................13,2% adecă	1 400	000	suflete
Români ..................12,8% adecă	1 300	000	silfîete
Slovaci ....................16,6o/0 adecă	1 800	000	suflete
Sîrbi......................... 3,4% adecă	560	000	suflete
Ruşi ..................... 4,5% adecă	500	000	suflete
Croaţi ..................... l,3o/0 adecă	140	000	suflete
Jidani .................. 4,6% adecă	510	000	suflete
Restul ţigani, armeni, boemi, slavoni, şoacăţi şi alte venituri.
Greutăţile sunt mai mici în privinţa populaţiunii ardelene. Numerii sunt următori :
Români Maghiari Saşi Deosebiţi
1851. Conscr.	ofic.....57,03%	26, 9o/0	10, 4%	5,0.4%
1867. Fenyes.............. 56,84....	35, 9%	8,02o/0	0,05%
1869.	Ficker	......... 57,55<>/0	26,98o/a	10,82%	4,65%
1870.	Keleti ............ 57,47%	31,7Ю/0	10,66%	0,16%
Despre d. Fenyes nu mai e de vorbit. Cînd d-sa îşi scria statistica, numai la statistică nu se gîndea.
Ceilalţi numeri nu se deosebesc. Deosebirea de 5% între Ficker şi Keleti în privinţa maghiarilor urmează din aceea că Keleti, şi astă data, pune pe ţigani şi jidanii; drept maghiari, rămîindu-i numai 0,16 „deosebiţi“. Simt însă în Ardeal 1,18% jidani.
Admiţînd dar populaţiunea de 2 100 000, am putea statornici în Ardeal următorii numeri :
Români ....................58% adecă	1 200 000 suflete .
Maghiari şi secui..........27o/0 adecă	550 000 suflete
Saşi .......   .. ..............11% adecă	225 000 suflete
Jidani .................... 1,18o/0 adecă	35	000	suflete
Restul ţigani, armeni şi ale venituri.
Populaţiunea de 1 200 000 a Graniţelor Militare şe compune din români, germani, sîrbi, puţini croaţi şi alte amestecături. Proporţiunile sunt cam a părţi egale între români, sîrbi, şi germani. Maghiarii în Graniţele Militare nu pot fi număraţi.
m
Populaţiunea de 927 000 a Croaţiei este aproape întreagă de croaţi şi slavoni. Maghiarii nici aici nu pot fi număraţi. Nu este o populaţiune constantă.
Scopul acestor cercetări nu putea nicidecum fi, a fixa numerii, deoarece asta numai pin o conştiinţioasă numărătoare s-ar putea face. Trebuie dar să ne mulţămim a fi lămurit întrucîtva proporţiunile în deosebite ţari, pentru a putea construi cu ajutorul lor un tabel, în care ne înfăţişăm proporţiunile în întreaga Ungarie. Nu mai poate fi vorba de aceea ce ştim ; trebuie să ne mărginim a crede că avem cuvinte să priimim următoarele raportori :
minimum maximum
Maghiari 			5	000	000	5	100	000
Germani 			1	800	000	2	000	000
Români 			,~2	800	000	2	900	000
Slovaci 		-1	700	000 		1	800	000
Croaţi si slavoni .		900	000	1	000	000
Sîrbi				580	000 			600	000
Jidani 			560	000		580	000
Rusneci 			460	000 			500	000
Adică maghiarii sunt a treia parte a întregei popu-laţiuni; maghiarii şi românii, ori maghiarii, germanii şi jidanii sunt 'mai mulţi decît jumătate din populaţiune, îară slavii, adecă slovacii, croaţii, slavonii, sîrbii şi rus-necii împreună nu sunt încă a treia parte.
Aşezarea deosebitelor popoare pe întreaga întindere a statului e astfel că maghiarii sunt în mijloci, înspre meazăzi sunt slavii de sud, adecă slavonii, croaţii şi sîr-■bii, înspre meazănoapte sunt slavii de nord, adecă slovacii şi rusnecii, iară partea de la răsărit o ocupă românii. Germanii şi jidanii n-au pămîntul lor anumit, fiind numai printre celelalte popoare.
Dintre toţi, românii sunt aşezaţi mai bine, formînd un grup compact. Atît slavii de sud cît şi cei de nord sunt lungiţi.	‘
Maghiarii sunt o masă compactă numai pe o parte a şesului dintre Tisa şi Dunăre. In alte părţi ei sunt rup-turiţi prin alte popoare. O mare parte a lor e vîrîtă deopotrivă cu saşii între românii din Carpaţi. Astfel ve-
212
dem că românii ocupă aproape a treia parte din Ungaria* pînă cînd maghiarii dispar între celelalte popoare.
In Ardeal şi Ţara Ungurească, unde sunt românii şl maghiarii, sunt cu totul 80 de districte, mai mici şi mai mari.
După calculul d-lui Keleti, care arată maghiarii sporiţi,, într-unul dintre aceste districte sunt sîrbii in majoritate, în 3 sunt rutenii, în 6 sunt germanii (şvabii şi. saşii), în 9 sunt slovacii, românii sunt în 20 de districte majoritate-absolută, iară maghiarii numai în 29. Afară de asta românii mai sunt singura populaţiune a unui district din Graniţele Militare.
Dintre cele 80 districte, sunt patruzeci în care locuiesc români, şi anume :	,	.
29/1 şi 29/2
Românii din Graniţele Militare au fost împărţiţi în trei districte, între cari unul, cu centrul în Caransebeş* e curat român.
Pentru a preţui îndestul de exact aceşti numeri, trebuie să ţinem seamă că districtele în Ungaria sunt de deosebită întindere şi deosebit populate. Aşa în Zărand vreo 75 000 suflete, în Arad 271 000, în Bihor vreo 480 000. De altă parte, în- unele districte, neputînd admite procentele d-lui Keleti, am fost nevoit a calcula procentul românilor din raport către numerii înfăţişaţi.
Să căutăm acu poziţiunea topică şi etnică, pe care cri-şenii o ocupă în acest tabel general.
IN ARDEAL
1.	Năsăud 		99,10o/0 restul oficianţi si meseriasi		
2.	Huniedoara	• 94,13o/0	n	maghiari şi alte venituri
3.	Făgăraş 		. 93,63o/0,	n	maghiari şi alte venituri
4.	Szăszvăros 1	, 86,05o/0	n	mai ales saşi
5.	Alba-de-Jos	. 83,59o/0	55	secui
6.	Mercurea	. 79,49o/0	55	saşi
7.	Doboca 		79,19o/0	55	mai ales maghiari
8.	Szâszszebes 2	79,27o/0	55	mai ales saşi
9.	Solnocul 1	Orăştie. 2	Sebeş.	78,27o/&	»	mai ales maghiari
213'
10.	Turda ............	66,50o/0	„	maghiari şi secui
11.	Cluj .............	57,86o/0	w	maghiari
12.	Sibiu ............	57,80o/0	n	mai ales saşi
13.	Ujegyhâz 1	.....	57,77o/0	w	mai ales saşi
.14. Chichileu	....	55,24o/0	w	mai ales maghiari
15.	Alba-de-Sus....... 53,85o/0	„	mai ales maghiari şi secui
16.	Braşov ...........	44o/a	„	maghiari şi saşi
17.	Şincul-Mare.....43o/0	„	mai ales	saşi
18.	Sighişoara ....... 42o/0	n	mai ales	saşi
19.	Arieş ............ 43o/0	„ secui
20.	Chiholm .......... 40o/0	„	saşi
21.	Mediaş ........... 36o/0	„	saşi
22.	Hâromszek2.... 10o/0	„	secui
23.	Marosszek16o/0	„ secui
24.	Bistriţa ......... 12o/0	„	saşi
25.	Csikszek4 ........	8%	„	secui
ÎN ŢARA UNGUREASCA
1.	Zărand ........... 96,45o/0	restul amestecături
2.	Chioar............90,llo/0	„	mai ales maghiari
3.	Arad .............. 63,90o/0	„	maghiari şi şvabi
4.	Solnoc ........... 59,85o/f	„	maghiari
5.	• Grasna .........48o/0	„	maghiari şi rusneci
6.	Bihor ............ 46o/0	„	mai ales maghiari
7.	Maramureş ........ 45%	„	rusneci şi maghiari
8.	Sătmar............30o/a	„	rusneci şi maghiari
9.	Bichiş ........... 28o/0	„	maghiari şi slovaci
10.	Cianad ...........24%	*	maghiari şi sîrbi
11.	Ugosca..............	„ rusneci şi maghiari
IN BANATUL TIMIŞAN
1.	Caras ............ 81,24o/0 restul şvabi şi maghiari
2.	Timişoara ......... 42o/0 '	40%	şvabi	şi	7%(magh.
3.	Torontal.......... 15o/0	„	47%	şvabi	16o/0	magh.
şi 20% sîrbi.
1	Nocrich.
2	Trei-Scaune.
3	Mureş.
4	Ciuc.
214
Locuinţa firească a omului nii e nici pe şesul întins, nici în munţi. Aceasta,' înainte de toate, ne-o spune bu-nul-simţ firesc. Raiul pămîntesc, ca idee despre locuinţa primitivă a omului este o grădină frumoasă în care munţii şi şesul se întîlnesc. Şi daca astăzi oricare dintre noi ar fi aruncat pre o insulă nelocuită de oameni, el nu a*r putea să-şi aleagă locul de adăpost decît la poalele unui deal, de pe care privirea străbate cît de departe prin împrejurime. Motivul e tactic, ori dacă ne place, strategic. Tocmai acea siguritate pare încă a o oferi şi malul mării şi în mai mic grad malul unei ape mai mari. Astfel liniile, care la început trebuiau să fie locuite de oameni, erau linii strategice în sensul modern al cu v în tu lui.' Sălbatecii şi astăzi sunt aşezaţi în asemenea linii, întrucît mulţimea nu i-a silit a se răspîn^di şi în alte părţi.
Din această trebuinţă firească a alegerei locului urmează alt motiv fiziologic, pentru care oamenii nu-şi pot alege loc de adăpost nici pe şesul întins, nici în munţi. Astfel, precum organismul normal al omului e dezvoltat, el mai bine suportă stările meteorologice de la poalele munţilor, fiind de acestea mai apropiat. Atît pe şesul întins, cît şi în munţi, schimbările meteorologice îndeobşte sînt pripite. Nimic însă nu supără pe om, cît şi îndeobşte pe vietăţi, mai mult decît această pripeală. Cea mai învederată dovadă pentru aceasta e dorul de ţară a muntenilor duşi în cîmpie, un afect cunoscut şi considerat de cătră toţi care au a face cu muntenii. Regulamentele militare ale Austriei, în urma unei experienţe îndelungate, conţin chiar hotărîri speciale în această privinţă.
Munteanul, după ce a stat cîtăva vreme în .cîmpie, începe a-şi dori de ţară, şi consumat de acest dor, adeseori se îmbolnăveşte, ba, nu în puţine cazuri, chiar moare. Cauza dorinţei nu e însă frumuseţea ţării sale, precum un om dispus la romanticism ar fi aplecat a crede. Dorinţa -— zice Spencer — este aceea cînd un organ a devenit de prisos, lipsindu-i putinţa funcţionării. Dorinţa este cînd ne lipseşte o mişcare nervoasă de orice fel la care eram deprinşi. Daţi unui om în fiecare zi o bucăţică de arsenic. El se va deprinde cu această otravă şi se va îmbolnăvi după ce cîteva zile nu i se va da doza obicinuită. Munteanul e deprins la o asemenea doză. La
215
munte viaţa e grea. Aerul conţine mai puţin element hrănitor ; apăsarea atmosferei e mai mică : astfel respiraţi-^unea e mai anevoioasă. De altă parte stările meteorologice sunt mai schimbăcioase. Toate aceste fac ca la munte vieţuirea să întîmpine mai mari greutăţi decît la locuri mai aşezate. 'Şi organismul unui muntean, dezvoltat în Iluptă cu aceste greutăţi, pentru a fi trainic, trebuieşte -să fie mai tare în alcătuinţele sale. Pentru ca cea mai mică ‘apăsare a atmosferei să poată provoca o mai mare deschidere a torasului, sistemul nervos trebuieşte să fie mai impresionabil; iară pentru ca funcţiunea acestui mai impresionabil sistem nervos să nu turbure funcţiunea organismului sub înrîurirea pripelelor metereologice, el trebuieşte să aibă mai multă putere de rezistenţă.
Dar acum, acest muntean, în cîmpie, va simţi că o parte din tăria organismului său a devenit de prisos. Simţul acestui prisos e dorul lui de ţară.. Muncit de această dorinţă, însă, el, înainte de toate, să va îngrăşa şi numai apoi va începe să se manifeste într-însul reacţiunea orga-rnismului cătră mediul în care e pus.
Cîmpianul, dus la munte, se simte obosit, slăbeşte, dar e totdauna vesel. îndată însă ce organismul lui e mai slab, simte că nu va putea suporta, precum se zice* „aerul aspru“ al munţilor, ll vor suporta însă urmaşii ■lui, din generaţiune în generaţiune, cu mai multă lesni-<dune. Din neam în neam organismul se apropie de meciul în care îi este dat a funcţiona. Astfel rezultă deosebitul fel de oameni pe care îi numim munteni.
Acest proces de evoluţiune fiziologică e acelaşi la cîni, vite, cai şi alte vietăţi, ce trăiesc atît în cîmpie, cît şi an munţi. Totdauna şi întru toate mediul produce specia ^care se potriveşte cu el. Altfel trăinicia nu ar fi cu pu-ttinţă.
Înfăţişîndu-ne toate aceste într-un singur cuget, do-bîndim o vedere socială neîndoioasă : că dezvoltarea topică a popoarelor totdauna purcede de la linii strategice şi nicicînd nu merge spre munţi. Cîtă vreme este loc pe şes, munţii rămîn locul de adăpost al fiarelor. îndată însă ce şesul nu mai e în stare să hrănească populaţiunea, se iveşte lupta pentru pămîntul de sub picioare şi partea
216
cea mai slabă a populaţi unei e siliţi a căuta’ adăpost în tăriile munţilor. Nicicînd un om, fără a fi fost silit, nu a putut să intre în munţi. Şi nicicînd, intrînd, nu a putut intra fără speranţa de a ieşi iarăşi la larg'
Istoria nu poate decît să ne întărească în aceste vederi. Acolo, unde ea ar cerca să arate contrarul, trebuieşte să [ne] îndoim, cîtă vreme nu ni se arată lămurit motivele sociale pentru care a trebuit să se petreacă procesul anormal. Totdauna trebuieşte să credem că popu&ţiunea statornică a unei ţări este aceea din munţi. Intraţi odată oamenii în munţi, schimbarea fiziologică, care s-a petrecut cu dînşii, îi face să ţie cu tărie locaşurile lor. Şi tocmai dezvelirea tactică şi strategică a acestor locaşuri înlesneşte apărarea. De altă parte, numai împinsă de cele mai puternice motive sociale o altă populaţiune poate să se hotărască a lua locaşurile muntenilor. Pentru aceea, cînd uri istoric s-ar încerca să dovedească că pe teritoriul Carpaţilor este vro populaţiune mai veche decît românii, secuii şi slovacii, care astăzi sunt aşezaţi în guduroaiele munţilor, va trebui să ne arate cine era în munţi înainte de aceşti oameni. După migraţiuni, şesurile au putut să rămîie deşerte ; munţii, între toate împrejurările, trebuiau -să fie populaţi, deoarece muntenii nici cînd nu pot migra, ei trebuiesc să fie stîrpiţi, pentru a da loc altor popu-laţiuni. Care au fost dar luptele ce au silit pe români a stîrpi vro altă populaţiune, pentru a se aşeza în locul ei ? Care au fost luptele ce sileau pe români a nu rămînea pe şes, precum cere firea dezvelirii topice ? Care a fost, în sfîrşit, procesul, prin care românii au stîrpit pe vechii locuitori ai Carpaţilor ? Din toate aceste nimic î Avem numai dovezi că populaţiunile locurilor mai aşezate de pe teritoriul Carpaţilor stau ca vrăjmaşi în faţă cu românii. ,Şi aceasta e o veste firească din trecut. Dezvoltarea etnică de pe terenul Carpaţilor este aceea că elementul român, vîrît odată în Carpaţi, s-a înmulţit şi succesiv trebuia să îşi arunce prisosul de populaţiune, pe şes. Cînd au venit coloniile din Flandria, saşii de astăzi, şesul din Ardeal şi locurile mai aşezate, pe care le-au ocupat ei, trebuiau să fie deşerte. Altfel colonizarea nu avea sens. Românii, cît şi secuii erau îndesuiţi prin guduroaiele
217
lor în mai" multe grupe. Alianţa între maghiari, saşi şi secui, aşa-numita Unio Trium Nationum, n-a putut urma decît atunci, cînd românii, înmulţiţi în înfundături,- au început să buiască treptat spre locurile mai aşezate, intrînd în luptă socială cu elementele mărginaşe. Acesta e procesul pînă în ziua de astăzi şi rezultatul acestui proces şunt românii crişeni. în munţi românii se sporesc şi aruncă: mereu prisosul la cele mai apropiate locuri, luînd pămîntul de sub picioarele celorlalte elemente, ce s-au aşezat în apropierea lor. Acest proces urmează treptat, astfel încît putem urma cu destulă învederare înaintarea lui de la o linie strategică la alta.
în partea răsăriteană a Carpaţilor vedem mutîndu-se Scaunul Domnesc de la Cîmpulung la Argiş, de la Argiş la Tîrgovişte şi, în sfîrşit, de la Tîrgovişte la Bucureşti. Aici e învederată înaintarea procesului de la munţi înspre Bucureşti, unde populaţiunea şi astăzi înfăţişează nişte stări etice foarte îndoielnice. Tot atît de învederat e mersul procesului înspre miazănoapte şi înspre miazăzi, unde se manifestează în formarea deosebitelor banate de la Făgăraş prin Amlaş şi Timiş, pînă la Severin şi Craiova.
înspre apus, în centrul Carpaţilor sunt trei grupe deosebite care trebuiesc privite ca matce ale populaţiunei române. Sunt maramureşenii, în special în Ţara Oaşului, moţii şi mocanii. Aceste trei grupe ni se înfăţişează ca individualităţi sociale cu totul deosebite între ele. Fieş-tecare dintre ele are semnele sale deosebitoare în limbă, în port, în datine, în făptura oamenilor, cu un cu,vînt în toate manifestaţiunile vieţii sociale. Ele sunt însă strîns înlegătuite prin alte grupe rezultate din amestecul prisosului ce arunca fieştecare la alte locuri.
Crişenii sunt cu deosebire prisosul pe care moţii l-au aruncat înspre apus pînă pe Şesul Unguresc. Matca lor imediată sunt moţii : Ţara Moţilor este aceea spre care ei privesc cu o anumită pietate.
Să ne dăm în cîteva cuvinte seamă despre această matcă, pentru ca cu atît mai lesne să ne putem înfăţişa roiul.
Ţara Moţilor este o căldare mare, în care ferb vro două sute de mii de români verzi, trainici şi răi la fire.
218
împregiur sunt munţii mari, Găina, Bihorul, Vulcanul şi Detunata (4 000—6 000 urme), fieştecare un zid nestrăbătut, un labirint, prin care singur moţoganul ştie taina potecelor. Intrări sunt trei. Una de la Turda, care buie pe valea Arieşului pe Şesul Ardelenesc. Aceasta e strimtă, încît adeseori a trebuit să se sfărîme stîncile de pe malul apei, pentru a face loc carelor. în dreapta şi stînga se rădică stîncile, o icoană asemenea aceleia pe care ne-p înfăţişează strimtoarea de la mănăstirea Cozia pînă la Cîneni. Pe această cale, de altmintrelea netedă am mers pe jos o zi întreagă. Apoi, la Lupşa, înainte de a fi intrat în căldarea moţilor, calea se înfundă. Arieşul intră în strimtori şi bietul călător trebuieşte să apuce pe pripoare, care nu se mai pot numi cale. Pe aici nimeni nu va intra dar decît cu învoirea moţilor.
Altă intrare, mai bună decît aceasta, e pe la Hatna, ieşind la Bălgrad (Alba-Iulia). Despre practicabilitatea acestei căi la 1848 a dat comandantul maghiar Hatvani cele mai lămuritoare dovezi, perzînd în aceste strimtori din şase mii de voinici toate şase.
A treia intrare e de la Crişeni. La opt ceasuri de dimineaţă am plecat pe jos din Abrud şi la şase ceasuri am fost în Brad, la tulpina muntelui. E frumuseţă de cale, dar dată numai pentru oamenii pacinici.
Aceasta e tăria românilor din Ardeal. La anul 1784 aici era cuibul răsculătorilor ardeleni. Horia, capul răscu-lătorilor, „Rex Daciae“, era „pui de moţa, precum se zice, din Albac, de pe Găina, sau „Muntele Mare“. Cloşca era mocan, iară Crişan venit din cealaltă parte a muntelui. Tot aici a fost tăria românilor la anul 1848. Avram Iancu, martirul românilor şi jertfa răutăţii ortacilor săi, a fost născut în Vidra-de-Sus, tot pe Găina. Şi moţi sunt şi căpitanii Axente, Popa Balint şi alţii, tot aspri la fire, dar în durere, slabi de înger. Moţi au fost încă zecile de mii care au căzut în luptă să ştie lămurit pentru ce.
Moţii sunt oameni înalţi la statură şi îndesaţi la făptură, aspri în toate afacerile lor, nestîmpăraţi, muncitori neobosiţi, răbdurii şi mîndri. Moţul cel puţin ignorează tot ce nu e moţ. Pentru aceea în Ţara Moţilor altă se-
219
minţie nu poate prinde rădăcini. Ei nu au o singură trebuinţă pe care nu o pot mulţămi din productele lor proprii. Toate meseriile, în ţara lor, sunt în a lor mînă. Şi ce moţul face, e făcut „moţogăneşte“, adecă trainic, făcut ca să fie. Numai bucatele lipsesc. Dar moţul prăseşte vite, are meşteşugul său, neguţătoreşte : toate la un loc fac că casa lui e casă şi masa lui — masă. Totdiauna moţul e bine îmbrăcat, purtînd cioareci şi peptar, şi tot-dauna masa lui e bine ţinută, hrănindu-se cu pîne de grîu, deosebit de alţi români ce se hrănesc cu mălai. Tîrgurile, atît în Ţara Ungurească pînă la Tisa, cît şi în Ardeal, totdauna sunt pline de moţi. Moţul neguţătoreşte cu cele mai deosebite lucruri, „de la cute pînă la secure“.
La români el mai bine poate fi asemănat cu olteanul ; e însă cu desăvîrşire superior în toate privinţele pus îns asemănare cu oltean[ul].
Sate mai că s-ar putea zice că moţii nu au. întreaga ţară e un fel de sat mare. Cît ochiul vede, se resfiră casele, încît îndeobşte satele sunt numai administrativ despărţite. Sunt într-un sat cîte o mie de „fumuri“ şi adeseori mai mult, tot case clădite din lemn gros pe ziduri de piatră, astfel că dinjos sunt vitele, iară sus locuinţa. Stilul e tot cam acela pe care îl întîlnim pe la Cîmpulung şi de la Piteşti pînă la Argiş.
Viaţa moţilor e atît de bogată, încît s-ar putea vorbî o viaţă întreagă despre ea fără ca vorba să pară de prisos.. Aici, însă, e vorba de moţi numai privindu-i ca străbuni ai crişenilor, cred dar că atîta va fi destul.
încă un moment de repaos — un mic intermezzo.
Doo vorbe, care caracterizează pe moţi în ochii altora..
Pentru moţ şi trei copaci sunt pădure, este o bogăţie întreagă. Pentru că moţul nu risipeşte lemnul. Chiar nici: scînduri nu face. Face doage, apoi face cercuri de mesteacăn şi, în sfîrşit, moţul e cel puţin butar. Ardealul,. Ţara Ungurească, chiar şi Ţara Românească, cunosc ciu-berele moţogăneşti ca lucru bun, întocmai ca şi altele făcute de ei.
Un moţ odată voieşte a pleca cu un „transport“ de ciubere şi cercuri. Are însă un singur cal şi o singură{
220
şea, pe cînd negoţul e bogat. Cere dar în împrumut un cal şi o şea de la vecinul său. Pune apoi şeaua sa pe calul vecinului şi şeaua vecinului pe calul său, îndarcă şi pleacă. Trecând peste Găina, dă la o prăpastie 5 pe o potecă cam îngustă. Odată calul său cu şeatia vecinului scăpată peste o peatră, perde cumpăna şi se rostogoleşte avalma peste coasta stîncoasă. Moţul priveşte scena cită vreme o poate vedea.
„Aha ! dar frumos marse !“ (merse) — zice el apoi mulţămit. Pe urmă, aducîndu-şi aminte de pagubă ; „Aşa-i -— urmează — de cal calea ca valea, dar şeaua era a vecinului !“
Anecdota caracterizează uşurinţa cu care românul îndeobşte întîmpină poznă, pacoste şi pagubă ; e însă caracteristic că tocmai moţul e pus pe calapod.
Alta :
Întîlnim un moţ în Arad.
„De unde vii, bădică ?“
„De ici, de la Abrud“ răspunse moţul.
„Şi unde mergi ?“
„Ici la Dobriţin !“
Acest „ici“ este o cale de cel puţin trei zile. Dar dacă vom duce moţul la Pesta, cînd el, venind înapoi, soseşte la Dobriţin, îşi zice mulţămit : „Har Domnului ! că mă văd şi eu acasă !“ El nu măsură depărtările cu ceasul, ci cu ziua. De la Abrud pînă la Dobriţin el tot acasă e.
★
Ieşind din Ţara Moţilor înspre Ţara Ungurească, avem înaintea noastră o vale strimtă, care se întinde, mergînd pe jos, cale de vro şase ceasuri. Pe această vale sunt trei orăşele : Bradul, Baia-de-Criş şi Hălmagi. La Hălmagi începe a se rădica priporul şi calea merge pînă la Aciua prin deosebite greutăţi. De la Aciua se începe o vale lungită şi netedă, numită „Tăgăşele“. Nici un sat pe această vale, care, de altmintrelea, este o vale laterală, curgînd printr-însa un pîrîu, ce se varsă în Criş. La gura văii este un sat Gura-Văii. De sus, de la culmea de Bucureşti pînă la Gura-Văii este întinderea districtului Zărandului, numit altfel şi „la Crîşeni“. In dreapta şi stînga acestei căi, prin
221
văile laterale, cît şi pe munţi pînă aproape de culmile Tainei şi alş Bihorului, locuiesc zărăndanii, sau crişenii, în sensul propriu al cuvîntului.
Afară de aceste doo ieşiri, Zărandul mai are una pe la Băiţa, înspre valea Mureşului şi alta pe la Pleşcuţa, înspre Vidic, sau valea Crişului Repede. Cea de la Băiţa este o, cale întrucîtva mai bună decît ea, ce iese pe la Gura-Văii în valea Crişului Alb. Cea de la Pleşcuţa abia se poate privi ca o cale practicabilă. Astfel Zărandul este un loc închis în toate părţile, deşi dezvelirea terenului nicidecum nu dă locului acea tărie pe care o are Ţara Moţilor. E însă orişicum un locaş, în care locuitorii se susţin cu lesniciune contra oricărui vrăjmaş; — locul e tot" muntos.	.
Zărăndanii sunt o populaţiune de vreo 75 000 şuflete. Nu sunt însă acel fel de oameni făţoşi şi vîrtoşi cum sunt moţii. îndeobşte zărăndanii sunt oameni mărunţei, supţi, sprinteni şi afară din seamăn răbdurii şi mărginiţi în trebuinţele lor. Sunt însă destule dovezi că ei sunt cea mai veche şi cea dîntîi pătură a dezvoltărei topice a moţilor. Felul totuşi dintre toate e cel mai apropiat de al moţilor. E însă un amestec cu alt element ce trebuie să fi .fctet la aceste locuri înainte de a fi venit moţii.
Cînd. s-a petrecut acest proces ? E poate de prisos a mai cerceta, în ; cele din urmă opt secole nu găsesc nici
o	urmă de alţ popor la acest loc. Procesul poate să se fi săvîrşit în vremi mai apropiate ; negreşit însă cu patru secoli în urmă în Zărand erau, ca şi astăzi, români şi numai români. Despre aceasta se găsesc urme în istoria Ungariei. Dar cea mai bună dovadă este cea topografică, adecă numirea locurilor. Nici un munte, nici un rîu, şi nici un sat nu poate fi redus la înţeles imediat maghiar, slav ori. german. între munţi este pe lîngă Găina, Oul, Groapa-Lupului, Şelata, Moma şi altele. Văile sunt numite după, caracterul lor şi păraiele — după valea în care curg. în nomenclatura satelor, precum şi îndeobşte în nomenclatura locurilor, este însă un element ce pare cel puţin neînţeles. Pentru a pune pe fiecare cetitor în poziţiune de a judeca însuşi în această privinţă, cred că va fi bine să înşir satele din partea apuseană a Zărandului. Pentru
222
a completa tabloul, voi pune lîngă fiecare nume şi numărul sufletelor, precum sunt arătate în numărătorile oficiale bisericeşti.
Halmagi—755 ; Lescioara—197 ; Gălmăgel—1040 ; Sîrbi --497 ; Tîrnăviţa—224 ; Obîrşia—344 ; Dobroţi—223 ; Ris-(Oiliţa—801 ; Baldovin—181 ; Valea-Mare—U9 ; Leauti— 241 ; Tiuleşti—2601 ; Tomeşti—285 ; Strîmbâ—268 ; Steaua —286 ; Tîrnava—476 ; Vaţa-de-Jos şi de-Sus-—576 ; Cără-neşti—320 ; Ciungani—430 ; Pîrvăleni—593 ; Aci—418 ; Bă-sarabeasa—330 ; Brotuna—174 ; Acişor—382 ; Ionesti-Tăr-mura—241 ; Poienari—320 ; Tiveşit—252 ; Tisa—515 ; Lea-sa—444 ; Lungşoara—663 ; Vozdoci—125 ; Băneşti—496 ; Cristeşti—213 ; Brusturi—766 ; Bodeşti—378 ; Miermici— 171 ; Ciuci—678 ; Laruri—700 ; Groşi—198 ; Măguliri— 505 ; Vidra-de-Jos—732 ; Tălagi—854 ; Budesti—240 ; Aciua—979 ; Poiana—281 ; Aciuţa—580 ; Pleşcuţa—449 ; Gura-Văii—287 ; Dumbrava—366 ; Rostoci—344.
între aceste nume singur „Ciuci“ pare a fi maghiar — „Csucs“ va să zică în limba maghiară culme. E însă că satul Ciuci e pus pe malul Crişului Alb, deci nu are a face cu „csiic,s“-ul maghiar. Restul sunt nume româneşti pînă la unele rădăcini îndoioase, care pot fi tocmai urma acelui element stîrpit, care trebuie să presupunem a fi stat în treacăt la aceste locuri.
Precum vedem, satele sunt mici. între munţi nici nu poate fi altfel. Sunt sate resfirate după firea locului. în raport cu bogăţia pămîntului şi cu stadiul de dezvoltare economică, populaţiunea e însă îndesată, în&t migrarea este o trebuinţă statornică precum ne vom încredinţa în urmă, dîndu-ne seama despre stările economice şi etice.
Această parte apuseană e pentru acest studiu de deosebit interes, fiindcă ea se atinge cu a doua pătură a populaţiunei crişeneşti.
Am văzut cum din Zărand ies trei căi înspre apus : una în valea Mureşului, alta în valea Crişului Alb şi a treia în valea Crişului Repede.
Pe aceste trei căi s-a vărsat zărăndanii mereu înspre locurile mai aşezate, formînd a doua pătură în trei spiţe şi trei grupe deosebite : mureşenii, pădurenii şi vidicanii.
223
Mureşenii sunt o populaţiune ele vro 30 000 locuitori Felul oamenilor e aproape tot acela pe care l-am văzut în Zărand. Sunt însă îndeobşte oameni mai bine făcuţi şi mai deştepţi decît zărăndanii. Cu deosebire în viaţa economică, ei arată mai multă tărie decît zărăndanii. Nu rămîne îndoială că în Valea Mureşului s-au vărsat elemente româneşti şi din alte părţi, anume atît de la moţi,, cît şi de la mocani. La murăşeni nomenclatura nu mai e atît de nediscutată ca şi la zărăndani. Este într-însa un mic element maghiar şi înspre gura văii, în apropierea şesului, cîteva locuri sunt numite slavoneşte.
Pentru a scurta vorba, să trecem numaidecît Ia nomenclatura satelor care ne prezentă mai mult interes., 1
1	în Uevista contimporană se specifică „Va urma“ însă prin sistarea apariţiei revistei, studiul Crişenii noştri se întrerupe aici (v. şi Note, p. 712).
NUMISMATICA ROMÂNĂ PRELEGERE PUBLICĂ A D-LUl D. STURDZA
Şi totuşi sunt în viaţa aceasta momente de mulţumire ! Vorba e numai să le ştim căuta. Dacă suntem obosiţi de zbuciumările zilnice şi pare că am fi sătul de viaţă, să ieşim pe tărîmul neutral al iubirei de adevăr
•	şi e destul să ne aflăm mulţi pe acest tărîm, pentru ca să ne mulţumim coprinşi de o mulţumire întineritoare. Căci, la urma-urmelor, oamenii trăiesc împreună şi cu cit mai mulţi se pornesc pe aceeeaşi cajle, cu atît mai mare e încrederea fieştecăruia şi cu atît mai tare nădejdea de izbutire a tuturora. Un adevăr, ce strein şi ce sec este un adevăr, fie chiar cel mai mare, cînd el sade adăpostit în capul unui singur om ; şi ce senină rază este cel mai mic adevăr cînd sute, ba chiar mii de capete-1 cumpănesc în aceeaşi clipă, cînd el intră în viaţă şi începe a-şi face cale prin lume.
Această mulţumire ni s-a dat sîmbătă seara în sala Ateneului.
D. Dim. Sturdza avea să ţie o prelegere publică asupra Numismaticei române.
Dar în sfîrşit, d. D. Sturdza avea să spuie ceva şi, de cînd e lumea, oamenii care ştiu ceva sunt mereu purtaţi de dorinţa de a face altora împărtăşire despre ceea ce ştiu : ba chiar răsplata muncei puse întru scoaterea
225
la iveală a unui adevăr e aproape numai mulţumirea de a o putea împărtăşi unui număr cît de mare de oameni.
E mult cînd putem zice că sunt, în societatea noastră, oameni care au de a spune ceva ; acest mult ar fi însă foarte puţin, dacă ar trebui să ne încredinţăm că sunt puţini care vor să-i asculte.
Sîmbătă seară ne-am încredinţat că sunt mulţi.
„Numismatică română ? !u S-a pomenit vreodată un lucru mai străin de cercul de idei al românilor ! ! D-l Sturdza ne spune că abia trei streini s-au ocupat pînă acum de acest lucru şi că, între români, Săulescu a fost cel dîntîi, care mai ieri-alaltăieri a făcut o’ colecţie de monede româneşti. Astăzi sunt mai multe colecţiuni, între care cele mai bogate la Viena, la St. Petersburg şi la Societatea Academică Română. Dar, dacă sunt ? ! lumii prea puţin îi pasă de ele ! Pe cine să intereseze „numismatica română44 un lucru ce pare atît de academic şi atît
de sec în felul său.
Şi totuşi sala Ateneului era plină.
Era o seară, încît să te prinză mila de omul care trebuie să iasă la uliţă. O negură deasă şi poşomorîtoare, o ploaie ţîrîită, pe uliţă bălţi desfundate şi sloiuri lunecoase, încît la tot pasul trebuia să-ţi aduci aminte de trecătorii pe care-i văzuseşi căzînd : la 7 şi jumătate sala
însă era plină.	.	.	,
Ce-i drept, d-l D. Sturdza avea să vorbească ; dar cu
atît mai bine pentru cei ce n-au rămas acasă.
Nu credem de cuviinţă â face o dare de seamă asupra prelegerei. D-l D. Sturdza a expus cu riguroasa exactitate şi amănunţime ce caracterizează toate lucrările d-sale şi ne sfiim a spune pe scurt ceea ce sperăm că mai curînd ori mai tîrziu se va publica în întreg. Ne vom mărgini dar a expune în cîteva trăsături generale mersul metodic al prelegerei.
D. Sturdza începe mai întîi pe departe şi apoi tot mai aproape, pînă ce nu ajunge să tragă cercul magic al „numismaticei“ împrejurul ascultătorilor şi să-l încredinţeze că un lucru cu totul tainic nu e nici numismatica.
226
Astfel, după o scurtă introducere, pune în vederea ascultătorilor importanţa istoriei pentru toate ramurile de ştiinţă omenească, de la teologie şi pînă la astronomie. Arată apoi care sunt izvoarele istoriei, cum oamenii caută urmele trecutului şi cum ei adeseori din cîteva litere săpate în piatră îşi tălmăcesc întîmplările petrecute cu mii de ani.mai înainte.
Spre a învedera îndeosebi importanţa banului ca izvor istoric, d. Sturdza arată cum din o monedă găsită pe Insula Şerpilor ne încredinţăm că odinioară această insulă era locuită de greci şi cum foarte adeseori o monedă e singura mărturie despre viaţa unui domn ori poate chiar şi a unei ţări, efemere, dar importante ca faptă istorică.
După aceste, d. Sturdza face o scurtă şi interesantă dare de seamă despre originea banului ca reprezentant al valorii şi mijlocitor în daraverile omeneşti. La început oamenii schimbau lucruri prisositoare pentru alte lucruri de care şveau trebuinţă. îndată însă ce viaţa socială a intrat într-un stadiu de dezvoltare mai înaintată, acest schimb era jignitor şi încetul cu încetul s-a ales un anumit fel de lucruri de necesitate comună, pentru care se schimbau şi asupra cărora se evaluau toate celelalte. Astfel, grecii preţuiau toate lucrurile în boi şi romanii în vite.' De aici în latineşte pecunia — ban, de la pecus
—	vită. Numai dar într-un stadiu de dezvoltare socială înaintată banul şi cu deosebire banul de metal a devenit mijlocitorul averilor omeneşti.
Ca încheiere a acestei lămuriri generale, d. D. Sturdza arată că aurul şi argintul sunt cele mai bune metaluri pentru a se pune în funcţiune ca bani şi anume pentru că sunt metale trainice, se pot bine păstra şi muta de la un loc la altul, nu sufer sub înrîurirea atmosferei şi cu deosebire peritru că au valoare intrinsecă a lor, valoare ce rezultă din munca cerută spre a le scoate din fundul pămîntului;
Şi cît de poznaşă e lumea care nu are bani ! Nu de mult o cîntăreaţă, călătorind în America, a dat un concert pe o insulă din Ocean. Fiind apoi că locuitorii acestei insule nu aveau încă obiceiul de a plăti în bani, concertista a adunat la casă : patru porci, treisprezece curcani, vreo
227
500 nuci de cocos şi vreo 2000 de portocale. Se înţelege, darurile erau preţioase, dar nu pentru artistă, ce călătorea în America.
Banul e dar o mărturie despre un stadiu de dezvoltare socială mai înaintată ; el este aşa-zicînd signalmentul timpului în care s-a produs. Forma şi executarea banului ne arată chiar dacă stadiul de dezvoltare era mai mult ori mai puţin înaintat şi fără îndoială între deosebite popoare ale aceluiaşi timp cel mai înaintat are cei mai frumoşi bani.
De aici înainte urmează darea de seamă asupra monedelor româneşti.
Din cele ce ne spune d. Sturdza rezultă că încă pe la sfîrşitul secolului XII, se băteau bani româneşti; trebuia să fie dar pe teritoriul Carpaţilor o societate română bine întemeiată şi destul de dezvoltată în vremea aceasta.
înşirarea şi clasificarea monedelor despre care a vorbit d. Sturdza nu o vom face, deoarece ea numai întreagă poate să fie neînţeleasă. Ne mărginim a spune că darea de seamă ce ni s-a făcut era o plimbare interesantă pe cîmpul istoriei române.
Publicul pare a fi urmat cu viu interes pînă în sfîrşit şirul de dezvoltări şi aceea ce mai mult trebuie să ne mulţumească e că cea mai mare parte a acestui public erau tineri. Am avea însă să facfem acestor tineri, cu totul în treacăt şi cu totul în taină, o mică observaţie.
La Circ lumea bucureşteană a contractat o mulţime de apucături rele, de care chiar nici la sala Ateneului nu se poate desface. Astfel, la Circ, tot mai merge să facem zgomot cu picioarele ori cu băţul cînd voim să ne manifestăm aprobarea ; în sala Ateneului asemenea manifestaţie e însă o lipsă de bunăcuviinţă. Apoi, cînd d. Sturdza citea ce a zis Sulzer despre Mihai Viteazul, publicul tînăr a început să facă zgomot şi să zică : „Bravo“ ! Dar cine e bravo ? Atît Sulzer cît şi Mihai Viteazul au murit de mult; şi este o lipsă de bun-simţ a aplauda pe un om tocmai cînd citează, o lipsă cu atît mai mare, cu cît el însuşi zice destule lucruri bune şi frumoase.
228
Dar acestea sunt păcatele tinereţilor şi nu ne îndoim că, mai curlnd ori mai tîrziu, tinerimea română va şti să facă deosebire între Circ şi Ateneu.
D.	Sturdza a încheiat dînd expresie dorinţei ca publicul român să poarte un viu interes de numismatica română. Sala era însă plină şi aceasta ne dă dreptul de a crede că această dorinţă este aşa-zicînd împlinită. Aceia care au fost de faţă la prelegere au de aici înainte o idee lămurită despre ceea ce va să zică „numismatică44; pentru aceia banul vechi nu mai e un „ban rău44, ci o bucată de metal, plină de farmec, în care se ascunde o taină a trecutului nostru. Să fim dar încredinţaţi că vor pune pe „banul rău44 un preţ chiar mai mare decît pe ,moneda sunătoare44.
EPOCA FANARIOŢILOR
DOCUMENTE ISTORICE ADUNATE DE EUDOXIE HURMUZAKI (Tom. VI. 1700—1749 şi Tom. VII. 1750—1818)
Pe la sfîrşitul veacului trecut se ivesc în Ardeal cîţiva oameni izolaţi, care urmează cu mult zel lucrarea începută de cronicarii din Moldova şi Muntenia. în vreme însă ce cronicarii moldoveni scriau mai ales istoria Moldovei şi cei munteni pe acea a Munteniei, scrutătorii istoriei din Ardeal încep să adune materialul pentru istoria întregului popor român.
Colecţia de documente istorice a reposatului Eudoxie Hurmuzaki este o continuare a acestei lucrări şi fără îndoială cea mai însemnată lucrare în veacul nostru. Această preţioasă colecţie a fost cîştigată în profitul statului român prin iniţiativa d-lui Titu Maiorescu care, pe cînd era ministru de Culte şi Instrucţiune Publică în România, a mers însuşi la Cernăuţi spre a se înţelege cu familia defunctului Hurmuzaki. asupra modului predării şi publicării ei.
în acel nămol de documente e sădit un şir de gîndiri ce vor trebui să răsară cu vremea şi să deie tărie poporului român. E destul să cetim rezumatele documentelor pentru ca să ne încredinţăm că ele au fost adunate după un plan statornicit de mai nainte şi să aflăm unde voia
E.	Hurmuzaki să ajungă prin munca sa de treizeci de ani.
El au avut în vedere nu numai Moldova, ţara părinţilor săi, nici Bucovina, patria sa, ci întregul popor român. Cercul străbătut de ochiul lui scrutător era foarte întins. Oriunde, pe teritoriul Carpaţilor se găsesc români, el se
230
opreşte, caută dovezi şi astfel aduină toate izvoarele ce ne pot lămuri asupra faptelor, de la care, direct ori indirect, atîrnă soarta românilor.
Cele două tomuri ieşite pînă acum de sub tipar cuprind, pe 150 coaie, vreo opt sute de documente privitoare la viaţa românilor din anii 1700—1818, adică din epoca fanarioţilor.
De sine se înţelege că nici chiar aceste izvoare bogate nu ne lămuresc pe deplin asupra acestei epoce atît de învălmăşite ; ele aruncă însă multă lumină asupra faptelor petrecute şi mai ales asupra vederilor ce predomneau în societate. Adăugind ceea ce aflăm din aceste izvoare la ceea ce se mai ştie, icoana veacului trecut ni se înfăţişează aproape desăvîrşită.
în secolul XVIII soarta românilor atîrna cu desăvîr-şire de faptele petrecute în împărăţia Otomană şi de reia-ţiunile deosebitelor state europene cu această împărăţie. De aceea, abia este în Europa vreun popor de care, în cele 800 documente, nu s-ar face amintire. Firul, însă, pe care se înşiră întreaga colecţie, este lupta pentru existenţă a împărăţiei Otomane. Foarte puţine documente lămuresc lucruri străine acestor lupte.
Documentele privitoare îndeosebi la viaţa românilor se pot împărţi în trei grupe :
I.	Izvoare pentru istoria celor din urmă domni pămîn-teni şi a domniei fanarioţilor în Moldova şi Muntenia ;
II.	Izvoare pentru istoria Olteniei şi aceea a Bucovinei ;
III.	Izvoare pentru istoria românilor din ţările supuse Austriei.
Cele mai multe sunt scrisori şi instrucţiuni ale monarhilor din Europa sau ale cancelarilor lor, raporturi ale ambasadorilor sau ale altor agenţi diplomatici, îndeobşte corespondenţă mai mult ori mai puţin secretă şi oficială. Oameni care scriu pregătesc ori săvîrşesc ei înşişi faptele istorice şi astfel adeseori sunt preocupaţi, făţarnici şi vicleni. Tocmai pentru aceea însă cuvintele lor ne lămuresc nu numai asupra faptelor petrecute, ci şi asupra valorii ce li se atribuiau în acel timp. Citind documentele vedem chiar cum se întramă istoria.
231
Documentele sunt publicate parte în limba originală, parte în traducerea oficială aflată în arhivele în care sunt păstrate.
Cele mai multe sunt în limba germană, în cea latină, în cea franceză şi în cea italienească. In limba românească nu sunt comunicate decît două, iară în cea grecească trei. Un singur document se comunică în limba turcească, acesta însă împreună cu traducerea oficială aflată în arhiva din Viena.
I. ÎMPĂRĂŢIA OTOMANA ÎN VEACUL XVIII
La începutul veacului trecut Europa e cuprinsă de o îngrijire care n-a încetat nici chiar pînă. în ziua de astăzi. Pe la sfîrşitul veacului XVII oştirile otomane suferiseră înfrîngerea de la Zenta, în urma căreijt s-a încheiat Pacea de la Carlovăţ, pentru împărăţia Otomană cu atît mai fatală, cu’ cît ea ascundea în sine germenii unui nou război cu Habsburgii. In Tractatul de pace de la Carlovăţ, veneţianii cîştigaseră Moreea, Habsburgii Ţara Ungurească şi Ardealul, şi aşa Murăşul era graniţa între ţările stăpînite de Poartă şi nouăle provincii ale împărăţiei Habsburgilor. Abia rămînea, deci, îndoială că mai curînd ori mai tîrziu va trebui să izbucnească un nou război pentru statornicirea unui alineament de graniţe mai firesc.
însă, deşi se putea a prevedea, acest război nu punea pe Europa în îngrijire, fiindoă chestiunea pe care avea să o rezolve era pe deplin lămurită şi astfel părea un lucru cel puţin foarte probabil că, după ce graniţele împărăţiei Habsburgilor se vor fi întins pînă la Dunăre şi pînă la linia Carpaţilor, şirul războaielor între cele două împărăţii vecine va trebui să se încheie. O altă cestiune cu desăvîrşire nelămurită, vrajbă între turci şi ruşi — încă la începutul veacului XVIII ajunsese a fi pentru popoarele din Europa un nesecat izvor de îngrijiri.
Ţarul Petru se încuibase cu oştirile sale în Suedia şi în Polonia, pusese în mişcare popoarele din ţările despre Crimeea, din Caucaz şi de la Marea Caspică şi începuse a-şi cîştiga simpatiile creştinilor din împărăţia Otomană. Planul ce pusese în lucrare era de o urzeală atît de în-
232
*tinsă, încît nimeni nu putea să prevază unde va’trebui să ajungă cü dînsul ; toate Curţile europene vedeau, însă, că el năzuieşte a schimba starea de lucruri şi a zgudui •echilibrul european. Izgonirea turcilor din Europa era chiar la începutul veacului o eventualitate de care toate puterile europene ţineau samă în politica lor şi pe care însuşi Poarta o aştepta cu o fatală resignare, şi această resignare este una din cele mai de căpetenie cauze ale nemerniciei pe care o întîmpinăm în viaţa din veacul XVIII a turcilor.
Documentele privitoare la cei dintăi zece ani ai veacului ne lămuresc pe deplin despre aceasta şi cu deosebire •scrisoarea din 27 august 1700 (III) a împăratului Leopold
I,	corespondenţa lui Francise Râkôczi cu ambasadorul »francez Ferriol (XVIII, XIX şi XX), memoriile lui Râkôczi cătră marele vizir (XXI şi XXII), trei dialoguri politice publicate în Serai (XXV), proiectul de alianţă al Franţei cu Austria contra Turciei (XXVIII) şi raportul din 19 ianuarie 1708 al rezidentului Talman (XXXIV).
Temerea ce predomnea era că Austria se va alia cu IRusia şi, prin acţiunea lor comună, vor pune capăt împărăţiei Otomane în Europa. „Bisogna dunque tenere che, Jinita la tregua, l’Imperatore d’Alemagna attachi quest’ Jmperio per l’Occidente, nel tempo ch’il Czar din Mos-covia. l’attacherà per il Nord, se non si previene nel tempo medesimo, e poi avec leurs forges unies ils ne l’accablent zic agenţii lui Râkôczi în memoriul lor cătră marele Vi-:zir (XXI).
Aceeaşi temere e motivul cel mai de căpetenie al proiectului de alianţă între Franţa şi Austria, şi ideea conducătoare în dialogurile politice publicate în Serai; ea, în sfîrşit, hotăreşte pe., sultanul Ahmed a nu declara Austriei război, un război pentru care se făcuseră toate pregătirile (XXXIV). Şi niciodată în cursul veacului această temere nu s-a dumerit. Chiar la anul 1783 (T. VII — •CCXLIX), regele Frédéric II scrie ambasadorului Gaffron «următoarele : „II est certain autant qu’on peut juger, ici, ique les Russes se préparent pour faire notifier la guerre aux Turcs ; et on prétend, qu’ils sont convenus de partager le gateau. De sorte, que si les Russes gagnent quelqu’ autre chose sur les turcs, les Autrichiens aussi escamotte-
233
vont autant de leurs côté. Je comprends fort bien, que la Porte ne peut pas céder en tout cela ; et ce que vous ne marquez le 10 Juillet, me donne à connaître aussi, qu’elle ne le fera point en effet. Si les Turcs cédaient dans cette rencontre aux deux cours impériales, ils se feront dépouiller comme des Lâches ; au lieu que s’ils se défendent bien valeureusement, ils peuvent se flatter de sortir sans perte. Il y a apparence, que si une fois la guerre sera declarée, les autres Puissances ne verront pas tranquillement, que par un débordement d’ambition, les cours Impériales voulussent expulser les Turcs d’Europe.u
Dar nu numai politica orientală era stăpînită de această temere, ci eventualitatea izgonirii turcilor din Europa e în tot cursul veacului unul din punctele de plecare ale politicei europene îndeobşte.
Pe la începutul veacului, Bourbonii sunt în luptă cu Habsburgii, puterile apusene se grupează şi aceste grupări se fac mai ales ţinîndu-se seamă de starea lucrurilor din Orient.
Tocmai din cauză că par aproape de a se desface, împărăţia Otomană era terenul pe care se atingeau interesele tuturor popoarelor din Europa.
între puterile maritime, Inglitera şi Olanda aveau interese identice şi bine lămurite în Orient. Aproape totdeauna aceste două puteri sunt numite împreună ; chiar însă fiind despărţite, ele urmăresc acelaşi scop, păstrarea, pe cît se poate fără de sacrificii mari, a stării de lucruri aflate în Orient. Ambasadorii Ingliterei, îndeobşte în unire cu cei ai Olandei, atît la Constantinopol, cît şi la Viena şi Sf. Petersburg stăruiesc pentru menţinerea păcii, iară cînd izbucneşte vreun război, îşi dau silinţă să se facă mijlocitori între puterile războite, pentru ca astfeü să poată înrîuri asupra negocierilor de pace. Îndeosebi la Constantinopol ambasadorul Ingliterei e omul la care miniştrii Porţii caută şi găsesc sfaturi binevoitoare. In conflictele din Europa Centrală, Inglitera mai totdeauna dă, cel puţin indirect, ajutor Austriei, nu numai pentru că interesele ei sunt identice cu ale acestei puteri, ci şi pentru* că voieşte ca Austria să fie mai mult preocupată de lucrurile de la apus.
234
«
între cele 800 documente sunt vreo 40 care ne lămuresc asupra acestei politice conservatoare şi rezervate a Ingliterei şi Olandei.
Cu totul deosebită de aceasta e politica Franţei, asupra căreia găsim lămuriri în vreo 100 de documente.
Fiind în luptă cu Habsburgii, Cabinetul din Franţa îşi dă mereu silinţă să provoace un război între Austria şi Turcia. Cu deosebire pe la începutul veacului, ambasadorul francez e cel mai neobosit om în Constantinopol. Raporturile ambasadorilor Ferriol, Dessaleurs, Bonnac şi Villeneuve sunt pline de combinaţiuni îndrăzneţe asupra modului în care s-ar putea face ca turcii să ţie legată
o	parte din oştirile Austriei, pentru ca Franţa, cu atît mai lesne, să poată învinge pe cealaltă parte. Astfel în cea dintăî jumătate a veacului, Franţa stăruie mereu contra războaielor cu ruşii şi pentru acele cu Austria; iară cînd izbucneşte războiul între Turcia de-o parte şi Austria aliată cu Rusia de altă parte, cardinalul Fleury izbuteşte a face ca puterile războite să primească mediaţiunea Franţei. Corespondenţa privitoare la această mediaţiune, precum şi îndeobşte documentele privitoare la acest război sunt cea mai interesantă parte a întregei colecţiuni.
în a doua jumătate a veacului, Franţa e mai rezervată în politica orientală şi numai în puţine documente ni se înfăţişează ca una din puterile ce totdeauna sunt gata să deie Austriei dovezi despre cele mai bune dispoziţiuni. Astfel în cursul negocierilor pentru cedarea Bucovinei, ambasadorul Franţei, cavalerul de St. Prist cîştigă titluri la recunoştinţa Curţii din Viena.
Dar cea mai interesantă şi mai bine lămurită parte a acţiunii franceze în Orient este atitudinea Cabinetului Francez faţă cu rebelii din Ungaria şi Ardeal.
Rolul poporului maghiar în veacul XVIII e cel puţin tot atît de ridicul ca acel al polonejilor. După ce Tokoly perduse nădejdea de a putea izgoni pe Habsburgi din Ungaria, Franeisc Râkoczi i-a luat moştenirea şi a umplut ţările de la răsărit cu refugiaţi şi răzvrătitori de meserie. De la începutul veacului pînă în timpul împărătesei Maria Tereza aderenţii lui Tokoly, ai lui Râkoczi şi, în cele din urmă, ai lui Bercsenyi, mereu se necăjesc fără să poată izbuti; Nu trece an, în care agenţii pretendenţilor maghiari
235
să nu stăruiască pe lîngă miniştrii otomani pentru a se declara război Austriei şi nu trece război la care dînşii să nu ieie parte.
Pentru Franţa aceşti oameni nedumeriţi erau un element de care se putea folosi spre a face diversiuni supărătoare Austriei. Râkoczi primea deci ajutoare de la Cabinetul francez, era mereu încurajat, şi ambasadorii din Constantinopol îşi dau silinţă să-l ţie mereu în intimitatea lor.
Poarta Otomană de asemnea încuraja pe Râkoczi şi se folosea de.dînsul în războaiele ei contra Austriei.
In sfîrşit Spania, pe timpul războiului ereditar, le făgădui ajutoare foarte însemnate atît în bani, cît şi în
arme şi oameni.
Nimeni, însă, nici Cabinetul Francez, nici Poarta Otomană, nici cardinalul Alberoni nu credeau în izbutirea insurecţiei maghiare, şi Râkoczi nu era decît un om de care se foloseau şi unii şi alţii.
Numărul documentelor privitoare la insurecţiunea maghiară e de vreo 100, între care şi * corespondenţa principelui Francisc Râkoczi. Un singur document însă ne} lămureşte în puţine cuvinte asupra valorii istorice a în-tregei mişcări şi acesta e memoriul de la 10 august 1711 (LII) al ambasadorului Ferriol :
„A l’ègard des affaires de Hongrie — zice Ferriol — que fay si longtemps soutenues soit par le nombre d'officiers, que j’y ay fait passer, soit par les avances que fay faites au Prince Rakôczy dans ses besoins ou — parle crédit que fay donné a ses envoyés à la Porte, et dont on a vue la décadence dès que fay esté rapellé de F Ambassade, on peut dire, que c'était une diversion très utile* ù la France qui occupait 20 m. hommes des meilleurs, troupes de VEmpereur et qui lui coûtait huit à dix millions par an, n’étant pas même• en sûreté hors des Portes de la Capitale, et une partie de ses pays héréditaires payant la contribution, — au lieu que cette guerre finie* il n’aura plus rien à craindre et qu'il tirera de la Hongrie-et de la Transylvanie autant d’hommes et d’argent qu’il en fallait pour y faire la guerre.
J’cd veu la naissance de ses affaires qui ont commencé■ en 1676. C’est moy qui en ay rendu compte jusqu'à Icl
236
*Paix de Nimègue, et je puis produire des lettres interceptées du Prince Montecuculy, Président en conseil de 'guerre, au Général Leslié qui commandait l’armée de l’Empereur en Hongrie, par les quelles il luy disait que si’l ne pouvait pas arrêter les courses des Hongrois et terminer -cette guerre, il metait l’Empereur dans la nécessité de faire la paix avec la France. Comparons présentement •les temps : le Priiice Tekely n’avait alorş que dix à douze mille hommes et n’occupait que la plus petite partie de la haute Hongrie, et le Prince Rakôczy l’a occupée près-qu’entière des deux costés du Danube, et l’on a vu jusques 80 000 hommes sous ses Etendars, ne manquant d’ailleurs ni de courage ni des autres qualités nécessaires pour un général et pour un chef de party, de sorte que s’il "a eu "le malheur de succomber, on ne peut en attribuer la faute qu’à ceux qui ont préféré leur intérêt particulier au bien public.
De quelle utilité cette diversion ne serait elle pas dans la cenjuncture présente. Ce que les Hongrois faisaient de mauvais, estait contre eux, et tout ce qu’ils faisaient de bon, tournait ù notre profit ; il fallait les flatter et les laisser combattre selon l’ancien usage de leurs pères, ne se point obstiner à les réduire à une discipline dont ils n’étaient pas capables, et ne considérer que l’embarras où cette guerre jettait l’Empereur et le profit que la France pouvait en retirer ; en user autrement c’estait ne pas connaître le genie de la Nation, les intérêts du Prince Rakôczy et ceux de S.M.
ai vu avec douleur tomber le party qu’on croyait formé et soutenu avec tant de peines et de dépenses dans le temps qu’on devait en espérer un plus grand avantage“
Tôt atît de trist, dar mai plin de demnitate e rolul Suediei în cea dintîi jumătate a veacului. Sunt, în colecţia publicată, vreo 50 documente care aruncă lumină asupra încercărilor ce bărbaţii de stat ai Suediei făcuseră pentru încheierea unei alianţe între Suedia şi Turcia contra Rusiei. Partea cea mare a acestor documente e însă privitoare la petrecerea regelui Carol XII în Bender şi la întoarcerea lui în Suedia.
237
Alăturea cu maghiarii şi suedienii găsim aproape totdeauna pe poloneji, căutînd ajutor la Poarta Otomană. De la începutul veacului pînă la dezmembrarea făcută de cătră cele trei puteri vecine, Polonia e împărţită mereu în două părţi, dintre c^re una se razămă pe oştirile ruseşti tăbărîte în ţară, iară alta caută ajutor la Poarta Otomană. Totdeauna din Polonia pleacă doi ambasadori la Constan-tinopol, dintre care unul este recunoscut şi primit, iară celalalt e silit a se opri la graniţă.
între documentele publicate sunt peste 150, în care se vorbeşte despre Polonia. Date privitoare la împărţirea Poloniei nu se găsesc decît în cîteya note ale cancelarului Kaunitz şi în raportul de la 5 septemvrie 1772 (LXII) al baronului Thugut. Sunt, însă, răspândite, prin o mulţime de documente, date foarte preţioase privitoare la împrejurările în urma cărora împărţirea Poloniei ajunsese a fi un fel de necesitate politică. Cetind documentele, ne ră-mîne impresia că, încă pe la începutul veacului, Polonia încetase a fi un lucru serios şi că cea mai firească solu-ţiune a chestiunii poloneze a fost aceea care a urmat, în virtutea poziţiunii sale topografice, Polonia avea misiunea de a fi un zid despărţitor între Rusia şi ţările despre miazăzi şi, mai ales după ce luptele între Ruşia şi Turcia ajunseseră a fi un fel'de boală cronică în viaţa Europei, Polonia trebuia să fie un aliat credincios al împărăţiei Otomane. în loc însă de a năzui spre împlinirea acestei misiuni, polonejii se frămîntau în luptă pentru libertate şi absolutism. în adevăr, atunci cînd polonezii au suferit ca oştirile ruseşti să se aşeze în lagăre statornice pe pămîntul Poloniei, statul polonez a încetat a mai fi. Polonejii, însă, atît erau de zăpăciţi încît nici nu simţeau că soarta ţării lor atîrnâ de succesele armelor turceşti şi, în loc de a întîmpina primejdia ce-i ameninţa din partea ruşilor, înlesneau acţiunea rusească şi cereau fără de curmare ca fortăreţele din Moldova, între care cu deosebire Hotinul, să fie surpate. Numai o parte foarte neînsemnată a polonejilor vedea primejdia şi se lupta alăturea cu turcii. Aşa cum era, Polonia, pentru Poarta Otomană, era un nesecat izvor de supărări, şi pentru aceea turcii au fost cei dintâi care s-au gîndit la împărţirea Regatului Polonez. Mai curînd ori mai tîrziu, Polonia
trebuia să cază cu desăvîrşire sub stăpînirea rusească şi pentru Poartă era mai bine să nu cază întreagă. Astfel statele vecine, Austria şi Prusia îşi iau părţile pe care le cred necesare spre a-şi asigura graniţele, iară Rusia rămîne stăpînă pe restul regatului.
De aici înainte Prusia începe a înriuri mai cu dinadins asupra afacerilor din Orient şi anume ca rival al Austriei. Prin notele cancelarului Kaunitz foarte adeseori găsim cîte o frază aruncată în pripă, din care ne încredinţăm că Prusia a ajuns a fi pentru Cabinetul din Viena un vecin jignitor. Principiul politicei orientale a Prusiei pare a fi fost de a zădărnici orice plan al Austriei, şi aşa, între altele, Prusia este puterea care, cu ocaziunea negocierilor privitoare la cedarea Bucovinei, a stăruit pînă la sfîrşit contra cedării.
Documentele privitoare la Prusia nu sunt decît vreo douăzeci.
Cu desăvîrşire deosebită de această politică pînditoare a Prusiei e politica Republicei Veneţiane/La începutul veacului, Veneţia e aliată cu Austria şi, întemeiată pe' această alianţă, începe, la anul 1716, războiul cu Turcia. Asupra acestui război, nenorocit pentru Veneţia, documentele nu aruncă decît puţină lumină. După încheierea Păcii de la Passarowitz atitudinea Veneţiei faţă cu afacerile din Orient e foarte rezervată şi mai mult ori mai puţin identică cu acea Ingliterei.
Aceste sunt, în sfîrşit, ţările şi popoarele asupra cărora documentele de faţă aruncă lumină în privinţa relaţiunilor cu Poarta Otomană. Ele se pot împărţi în trei grupe : unele care îşi dau silinţă să păstreze starea de lucruri aflată în Orient, adică Inglitera, Olanda, şi, mai tîrziu, Veneţia ; altele, care caută ajutor la Poartă, adică maghiarii, suedienii şi parte din poloneji, şi iarăşi altele care vor să tragă foloase din nevoile Porţii Otomane, adică Franţa, Spania, Prusia şi altă parte a polonejilor.
De sine. se înţelege că asupra vieţii popoarelor din împărăţia Otomană ori a popoarelor ce atîrnau de această împărăţie documentele aruncă multă lumină. Astfel, sunt vreo două sute documente privitoare la tătari şi un număr destul de însemnat privitor la cazacii zaporovieni şi potcaleni, la armeni, la greci, la migrarea sîrbilor în Ţara
239
Ungurească, la încercările de migrare ale muntenegrenilor* la migrarea grecească în Rusia, la coloniile bulgare dirţ ţările răsăritene ale împărăţiei Habsburgilor şi la răspîn-direa neguţătorilor greci şi armeni pe teritoriul Carpaţilor.
Dar chestiunea cea mare a veacului e lupta între turci şi ruşi, asupra căreia aproape fiecare document ne £lă cîte o nouă lămurire, cel puţin indirectă.
Cetind documentele, aproape la fiecare pagină stăm uimiţi de măreţia luptei ce ni se înfăţişează. Sunt trei puteri mari încăierate : una — nemăsurată prin oarba ei nestatornicie ; alta — prin cunoscuta ei înţelepciune ; iară a treia — prin stăruinţa ei neîmblînzită. Era un, lucru atît de nefiresc, ca turcii, mai ales în starea lor decăzută* să mâi stăpînească popoarele din Orient faţă cu hotărîrea Rusiei de a pune capăt acestei stăpîniri. Aşa, însă, demoralizaţi cum erau, aceşti turci, 4n toate împrejurările, ni se înfăţişează ca bărbaţi. Chiar după ce au perdut nădejdea de izbutire, ei se simt datori a urma lupta pînă în sfîrşit şi îşi fac cel puţin această datorie. Vedem în Constanti-nopol acea viaţă destrămată, care este şi va rămîne poate singura în felul ei, vedem crucişîndu-se atîte şi atît de deosebite înrîuriri ; niciodată, însă, Poarta Otomană nu-şi perde bunul-cumpăt, niciodată miniştrii otomani nu se zăpăcesc, ci, în mijlocul celei mai mari încurcături, îşi păstrează sîngele rece. Cînd oştirile otomane sufăr înfrîn-geri şi uliţele Constantinopolului sunt pline de mase turbate, ministrul plenipotenţiar încheie negocierile de pace cu cuvintele : „Atît nu putem da : mai bine urmăm lupta pînă la. cer din urmă om, şi Dumnezeu ne va sta într-ajutor, fiindcă e dreaptă cauza pentru 'care ne luptăm !“
Aşa vorbesc turcii la Passarowitz, la Bucureşti, aşa în. cursul negoţierilor din anul 1738, aşa la Kuciuk-Kainardji şi la Şiştov, şi, precum vorbesc, aşa lucrează. Ei simt că nu o vor duce departe ; sunt însă hotărîţi a nu renunţa de bunăvoie.
Ruşii sunt însă tot atît de hotărîţi. în tot cursul veacului ei nu se simt ca fiind în pace cu turcii. Tractatele de pace nu sunt pentru dînşii decît acte de armistiţiu,, şi chiar privite astfel, ele sunt călcate. Nu s-a încheiat între Turcia şi Rusia nici un tractat de pace în care ţarul
240
să nu se oblige a-şi retrage trupele din Polonia şi a surpa una ori mai multe din fortăreţele despre Crimeea sau despre Marea Caspică ; după încheierea păcii trupele ruseşti rămîneau însă în Polonia şi ţarul ridica nouă fortăreţe. Dacă turcii stăruiesc pentru împlinirea condiţiunilor de pace şi Rusia nu e pregătită de război, Cabinetul din St. Petersburg stăruieşte pentru încheierea unui nou tractat şi mai ales Franţa se pune mijlocitor şi sprijineşte acţiunea rusească.
La anul 1711, ţarul Petru e încunjurat cu aliaţii săi de cătră turci şi este silit a cumpăra pacea. însă, abia scăpat pe pămîntul rusesc, el nu mai voieşte să ştie de această pace şi, în ciuda tractatului, lasă o parte din trupele sale în Polonia. Turcii fac pregătiri pentru un nou război ; dar, mai nainte de a se începe războiul, se încheie un nou tractat de pace.
Astfel se urmează în tot cursul veacului. Ţarul Petru moare, dar politica urmată de dînsul se păstrează, fiindcă ea nu era urzită de dînsul, ci rezultată din firea poporului rusesc şi din starea de lucruri aflată în Orient.
Şi, fără îndoială, Rusia ar fi izbutit a aduce la îndeplinire planurile sale, dacă nu ar fi găsit pe Habsburgi alăturea cu sultanii. încă la anul 1700 împăratul Leopold
I	dă ambasadorului Guarient instrucţiuni, din care ne încredinţăm că Curtea din Viena judecă drept despre acţiunea Rusiei în Orient. în tot cursul veacului Rusia e privită ca cel mai primejdios vecin al împărăţiei Habsburgilor şi pentru aceea Cabinetul din Viena totdeauna e gata să aducă jertfe mari pentru zădărnicirea planurilor ruseşti. Aproape fiecare din documentele publicate ne dă cîte o nouă lămurire asupra acestei politice înţelepte a Habsburgilor. Principiul ce predomina politica Austriei era de a-şi asigura graniţele spre Orient şi meazănoapte şi de a susţine pe Turcia în lupta contra Rusiei. Nota de la 1775, 6 ianuarie, a cancelarului Kaunitz (VII—LXXV) ne lămureşte în puţine cuvinte despre aceasta.
Pusă între Austria şi Rusia, Turcia se susţine, dar se susţine luptînd mereu. Şepte războaie mari au avut turcii să poarte în cursul veacului XVIII, iară timpul rămas între aceste războaie se petrece cu negoţieri de pace şi cu pregătiri de război. Documentele aruncă lumină cu
241
deosebire asupra luptelor petrecute pe pămînt românesc şi asupra negoţierilor de la care atîrna soarta Ţărilor Româneşti. Astfel despre luptele şi Capitulaţia de la Movila Răbiei sunt în colecţie cu totul vreo 15 raporturi şi două planuri ale lagărului rusesc încunjurat de turci, tătari, suedieni şi poloneji. De asemenea sunt raporturi multe şi detaliate despre luptele de la 1716—18 şi despre cele de la 1737—38, precum şi despre negoţierile în urma cărora s-au încheiat tractatele de pace de la Passarowitz şi de la Belgrad. Celelalte războaie între turci şi ruşi sunt mai mult trecute cu vederea. Colecţia cuprinde însă date privitoare la negoţierile de pace urmate între turci şi ruşi, şi astfel ne înfăţişează întreagă viaţa Împărăţiei Otomane în veacul XVIII.
IU. FANARIOŢII ÎN MOLDOVA Şl MUNTENIA
înainte de a începe negoţierile privitoare la Bucovina, Cabinetul din Viena trimite cîţiva ofiţeri din stat-major în Moldova însărcinîndu-i să studieze terenul şi să răspundă, între altele, la întrebarea : „Dacă s-ar putea găsi între Moldova şi Bucovina un alineament de graniţe, care ar scuti noua provincie astfel, ca, faţă cu atacul vreunui duşman,' Curtea din Viena să nu fie numaidecît silită a da perzării îngrijirile, osteneala şi cheltuielile avute în folosul provinciei ?u
Această întrebare ne încredinţează că Curtea din Viena era hotărîtă a nu anexa cele trei ţinuturi din Moldova decît după ce se va fi încredinţat că poate să-şi facă dintMnsele o moşie de veci, şi că, numai în cazul acesta, era hotărîtă a fructifica într-însele un capital de îngrijiri, de osteneli şi de bani.
în virtutea acestei hotărîri gospodăreşti, Curtea din Viena, numaideeît după ce s-a săvîrşit ocuparea Bucovinei, studiază, prin oamenii săi, terenul şi populaţiun,ea, aşază căi de comunicaţie, durează poduri peste ape, organizează ţara potrivit cu firea populaţiunilor ei, sporeşte numărul locuitorilor, într-un cuvînt, ia toate măsurile prin care crede că poate să aducă noua provincie la o bunăstare şi să-şi asigureze iubirea oamenilor ce se află într-însa,
242
Hotărirea gospodărească, în virtutea căreia Curtea din Viena lua toate aceste măsuri înţelepte în Bucovina, lipsea cu desăvirsii^e la Poarta Otomană faţă cu Moldova şi Muntenia.
înainte de toate, credinţa turcilor în viitorul împărăţiei lor era zguduită şi astfel în întreaga viaţă turcească lipsea prevederea gospodărească. între bărbaţii de stat ai Turciei nu era poate chiar nici unul care ar fi avut încredere în trăinicia împărăţiei Otomane şi pentru aceea lipsea într-înşii îndemnul de a face lucruri din care nu se vor putea trage foloase decît în viitor. într-o viaţă atît de nestatornică, precum era aceea a turcilor în veacul XVIII, fiecare căuta şi trebuia să caute a trage toate .foloasele din^clipa ce-i era dată.
în nota sa din 6 ianuarie 1775 (LXXV) cancelarul Kaunitz lămureşte pe deplin acest principiu faţă cu politica orientală a Austriei :
„Fără îndoială, — zice el — toate lucrurile vremelnice şi prevederile omeneşti sunt supuse la atît de multe complicaţiuni şi evenimente neprevăzute, încît e peste putinţă a hotărî de mai nainte cu destulă siguranţă la ce capăt vor avea să ajungă. Cu toate acestea, un ochi politic poate să prevază, cu toată probabilitatea că, dacă Rusia — lucru de care abia ne mai putem îndoi — se va folosi cu tot dinadinsul de' avantajele cîştigate prin Pacea din urmă, iară Poarta, potrivit cu starea decăzută a constituţiunii sale fundamentale, va rămîne în letargia şi neactivitatea ei de pînă acum, că zic, în această parte a Europei va trebui să urmeze mai curînd ori mai tîrziu o revoluţiune hotărîtoare (Hauptrevolution).
Această singură perspectivă e mai mult decît destul spre a ne îndemna să ne ferim de nişte legături şi tratate generale cu Poarta, care, fără de a ne aduce un folos actual, ar fi calculate pe timpuri viitoare, în care va exista poate o cu totul altă stare de lucruri../4
Şi întocmai precum diplomatul înţelept nu poate intra în relaţiuni calculate pe foloase viitoare cu un stat care nu dă garanţii de statornicie, bărbatul de stat, fie chiar înzestrat cu cea mai nobilă voinţă, e lipsit de îndemnul bun cînd credinţa în reuşita faptelor sale bune e zguduită.
243
Poarta Otomană avea motive de a lua Moldova şi Muntenia drept provincii ale împărăţiei Otomane. Nu avea însă nici un drept şi nici nu mai spera să-şi poată ■cîştiga. Fără îndoială turcii ar fi dorit să-şi facă moşie de veci din Moldova şi Muntenia'; ei însă nu mai sperau să poată ajunge la împlinirea acestei dorinţe, prevedeau că, mai curînd ori mai tîrziu, vor trebui să se lipsească şi de foloasele ce trăgeau pe nedrept din aceste ţări şi, pentru aceea, cîtă vreme aceste foloase le mai cădeau îndemînă, se împărtăşeau cu prisos de dînsele.
între anii 1714—1716, adică tocmai pe la începutul epocei fanarioţilor, un oarecare nenumit adresează Curţii din Viena un memoriu (LXXII), în care se rosteşte în următorul chip asupra stării de lucruri aflate în Moldova şi Muntenia :
„în trecut Curtea împărătească nu s-a preocupat deloc de aceste două provincii, fiindcă ţările împărăteşti nu se Întindeau pînă la ele, acum, însă, cînd m.-sa împăratul are prin mila lui Dumnezeu Ungaria şi Transilvania, trebuie să stăruiască cu alţi paşi şi într-alt mod să-şi aleagă şi apuce măsurile, şi să facă, pe cît se poate, ca Turcul, care e vecinul ei, să nu-şi stabilească şi sporească domeniul cu deplina asuprire a acestor provincii, căci, după cum năzuieşte Turcul, şi cearcă a aduce la ultima mizerie şi asuprire această sărmană gintă, e mai mult decît neîndoios că scopul lui e de a sărăci încetul cu încetul şi a stîrpi pe valahi şi pe moldoveni, pentru ca să nu se poată răscula şi unii cu tătarii ori cu alte naţiuni spre a ajunge la libertate, şi zidind azi o fortăreaţă, mîne alta, a se stabili apoi în numitele provincii şi a pune de guvernanţi paşaie cu oştire...“
Negreşit judecata memoriului era dreaptă. Moldova şi Muntenia erau pentru împărăţia Otomană un val de apărare, şi era cel puţin un lucru foarte firesc ca turcii să caute a se stabili cu deplină stăpînire în aceste ţări şi a slăbi pe moldoveni şi pe munteni, ca pe nişte popoare ce se aflau în tainică înţelegere cu vrăjmaşii împărăţiei. Dacă însă Poarta Otomană ar fi fost hotărîtă la aceasta, ea nu ar fi aşezat fanarioţi în Scaunele celor două ţări, ci ar fi urmat ca ţinutul Hotinului.
244
In curgerea veacurilor turcii s-au încredinţat că, atît în virtutea poziţiunii lor topografice, cît şi după firea oamenilor, Moldova şi Muntenia sunt ţări care nu pot să fie stăpînite pe timp mai îndelungat cu puterea. Chiar atunci cînd sultanii stăpîneau ţările dimprejur, legăturile între Ţările Româneşti şi Poarta Otomană nu s-au putut stabili decît pe temeiul identităţii de interese. Acum conştiinţa acestei identităţi de interese se perduse, iară încercarea de a stăpîni cu puterea asupra Ţărilor Româneşti ar fi fost 9 încercare nebunească. Pe cît de lesne se pot cuceri, pe atît de anevoia se pot stăpîni aceste ţări, deoarece graniţele lor sunt atît de întinse, încît pentru apă- -rarea lor se cer aproape tot atîţi oameni cîţi trăiesc în-tr-însele. Austria a refuzat a primi mica Oltenie sub cu-vînt că îi este mai lesne a o cuceri decît a o apăra, îndată dar ce moldovenii şi muntenii nu mai voiau să se apere contra vrăjmaşilor împărăţiei Otomane, Moldova şi Muntenia ajunseseră a fi nişte poziţiuni perdute pentru Poarta Otomană.
Cei din urmă domni pămînteni au fost în Moldova Dimitrie Cantemir, iară în Muntenia Constantin Brînco-veanu Basaraba.
Amîndoi aceşti domni au încredinţat prin faptele lor pe turci că totdeauna sunt gata să dea mînă de ajutor vrăjmaşilor împărăţiei Otomane. Sub scutul armelor moscăleşti, Dimitrie Cantemir proclamă independenţa Moldovei şi nu rămînea îndoială că Constantin Brînco-veanu ar fi proclamat independenţa Munteniei, dacă ar fi cutezat. Aceasta justifica dorinţa de a înlocui pe aceşti doi domni cu nişte oameni în care Poarta putea să aibă încredere. Nu justifica însă înlocuirea lor prin fanarioţi.
Bărbaţii de stat din Constantinopol cunoşteau prea bine pe fanarioţi, pe care îi luau drept nişte slugi viclene,, de care se pot folosi chiar şi în cele mai neiertate întreprinderi. Şi tocmai pentru aceasta îi puneau şi ţineau în Scaunele celor două ţări. Dacă Dimitrie Cantemir şi mai ales Constantin Brîncoveanu ar fi fost într-adevăr pămînteni şi nu ar fi fost adeseori priviţi ca străini în ţară, ei ar fi putut să ajungă la o putere cu mult mai primejdioasă pentru Poartă. Aşa însă, chiar voind a se lupta pentru dorinţele ţării, ei numai foarte anevoie puteau să adune
245
puterile poporului împrejurul lor. Poarta a pus dar fanarioţi în Scaunele celor două ţări, nu pentru că ar fi luat pe fanarioţi drept nişte oameni vrednici de toată încrederea, ci pentru că voia să facă peste putinţă orice acţiune energică din partea Moldovei ori a Munteniei, puind în Scaunele lor oameni cu desăvîrşire izolaţi şi atîrnători de bunul ei plac, oameni ce nu se bucură şi nici nu se pot bucura de încrederea poporului.
O altă ţară ar fi respins pe fanarioţi ; în viaţa românilor din veacul XVIII domnirea lor era însă o consecinţă firească a stării de lucruri'.
Fanariotul, aşa cum ne-am deprins a ni-1 închipui, nu era străin în Ţările Româneşti ; este un tip de caracter ce rezulta chiar din starea distrămată a societăţii orientale, un tip bine cunoscut şi îndestul de urît în Ţările Româneşti încă pe la începutul veacului XVII. El nu a produs decăderea societăţii orientale, ci a fost însuşi rezultatul ei. Cu cît societatea înainta în decădere, cu atît oamenii de felul acesta ocupau mai mult teren în viaţă, şi cu cît mai mult teren era ocupat de dînşii, cu atît mai grăbită era căderea societăţii. Pe la sfîrşitul veacului XVII, cu deosebire Muntenia, e cu desăvîrşire căzută şi, chiar din relativ puţinele documente privitoare la acest timp, ne încredinţăm că domnia lui Constantin Brîncoveanu nu era deloc mai binecuvîntată decît a oricăruia dintre fanarioţi.
Epoca fanarioţilor avea drept temelie un şir de adevăruri istorice, şi pentru aceea s-a întins peste o sută de ani. Avea apoi drept punct de plecare un principiu moral recunoscut de veacul XVIII şi aceasta o motiva şi, pînă’ la oarecare grad, chiar o justifica în ochii ei proprii.
în toate vremile faptele sunt judecate mai mult după rezultatele lor, decît după potrivirea ori nepotrivirea lor cu vederile morale ale societăţii ; în toate vremile oamenii stau uimiţi faţă cu omul care a izbutit să facă vreun lucru pe care numai puţini îl pot face şi, cuprinşi fiind de uimire, îndeobşte trec cu vederea modul în care l-a făcut; îndeosebi însă veacul al XVIII-lea nu ţinea deloc samă de valoarea morală a faptelor, ci numai de puterea de care ele înrîureau asupra vieţii. Era un fel de convenţie nu numai în societatea orientală, ci chiar în societatea europeană îndeobşte de a nu osîndi decît lucrarea zădar-
246
nică, şi de a recunoaşte vrednicia omului care prin orice fapte ajunge la ceva. Şi un veac atît de sec şi atît de sterp nici nu putea să aibă alt postulat.
Fără îndoială nici oamenii din veacul XVIII nu erau mai răi decît părinţii şi nepoţii lor ; nu erau nici ei lipsiţi de bunul-simţ moral ; ştiau şi ei să facă deosebire între fapta bună şi fapta rea : era însă răspîndită în societate convingerea că fapta rea nu e mai puţin necesară decît cea bună şi că acela, care voieşte să izbutească, nu poate alege mijloacele.
Cancelarul Kaunitz rupe fără de nici un drept o parte din trupul Moldovei şi pune la cale împărţirea Poloniei ; făcînd însă aceste mari nedreptăţi, el are mai mult conştiinţa de a-şi face datoria decît de a fi făcut o nedreptate, iar societatea rămîne mulţămită de izbutirea lui. Cînd .e vorba de i mijloacele de care trebuie să se folosească, el alege, între altele, mijlocul de a cumpăra cu bani şi cu daruri pe oamenii de influenţă, fiindcă acesta e utoul dintre mijloacele fără de care nu ar putea izbuti.
Ţarul Petru era luat drept un om mare. Nu s-ar putea însă închipui nelegiure de care ar fi rămas străin, şi nu se poate închipui micime de suflet deopotrivă cu aceea despre care a dat dovadă în lagărul său de la Prut. Dar nelegiurile şi micimea de suflet, dovedită în anumite împrejurări, sunt fapte prin care el a putut să ajungă la urzirea unei lumi nouă, şi pentru aceea pune lumea în uimire.
Boierii ţării voiau să răstoarne pe vreunrdomn, fiindcă era nelegiuit ; dar, voind să-l răstoarne, se. foloseau îndeobşte tocmai de mijloacele de care se folosea domnul spre a se susţine în domnie.
La anul 1719, Matei Cantacuzino adresează comitelui Virmond o scrisoare, pe care o iscăleşte : „Eu de ruda buna. io Mateia Stefanovschi, Drăghicean, Cantacuzino. Begzade.“ şi în care zice : „Pedibus igitur Illustrissimae et Excellentissimae Dominationis Vestrae Supplex advol-vor, et gratiam misericordiamque Vestram implor o, quatenus me pro Authoritate Vestra amplissima, qua apud Magnum Sultanum et praesertim Vezirium, ac universos Turcas pglletis, in Avitam Pat rum meorum Sedem, in Principatum scilicet Valachiae, reponatis...“
247
Vlrmond e ambasador al Curţii din Viena, şi acest ambasador e rugat a pune pe „Begzade Mateia Cantacu-zino“ în scaunul, ce „nune per summam iniuriam et vim Turcarum intrussus. possidet Nicolaus ă Maurocordato, Princeps exterus, ut pote Craecus, et Augustissimo Imperatori Vestro Carolo in paucis fidelis...“
Matei Cantacuzino face apoi o mulţime de făgăduinţe, între altele că va lua de soţie pe nora lui Constantin Brîncoveanu, că va trimite pe frate-său Antonie drept zălog la Viena ; că va trimite pe frate-său Alexandru şi pe ginere-său Manoil la Constan^tinopol, unde are un prieten credincios, numit Hacsi Useim Effendi Vracsali, că va da urmaşilor lui C. Brîncoveanu banii ce se află la mănăstirea St. Marc din Veneţia, moşiile cumpărate de estră C. Brîncoveanu cu bani gata în Ardeal şi dijma de la moşiile din Valahia ; iară dacă urmaşii lui C. Brîncoveanu ar muri fără de moştenitori, banii şi moşiile din Ardeal să fie moştenire dreaptă a împăratului ori a Camerei imperiale.
Cît pentru Virmond, Matei Cantacuzino se mărgineşte la următoarele :
9rPorro in recognitionem beneficii accepţi, optentique Principatus Bucurestani quam primum id expeditum fuerit, et Ego Kafftano indutus* fuero, Illustrissimas et Excelsissimae Dominationi Vestrae decern Marsupia para-tae pecuniae deferam, et alia decern Marsupia quam primum in Bucurestanam sedem' venero, statim mittam ; <et deinceps singulis annis, quibuo vixeo, octo Marsupia persolvam, et hoc Excellentissimi Dominationi Vestrae. Vezîrium etiam dignibus muneribus placare non dubito, modă îllustrissima, et Excelsissima Dominatio Vestra meus sit Patronus apud eundem et intercessor; sed :Secretd haec omnia agenda sunt et caute, ne Gregorius *a Maurocordato1 apud Vezirium Turcicus Inter pres, raliquid resciat, et negoţium interturbat“
Fără îndoială, cînd făcea aceste propuneri, Matei Cantacuzino simţea că lucrul pe care îl face nu e tocmai în regulă. Aşa se făceau însă asemenea lucruri în timpul acela şi, simţindu-se deopotrivă cu toată lumea de pe
1	înţelege pe Grigore Ghica — E. Hunmuzachi (n. a,).
248
timpul său, el se dezvinovăţea însuşi, ba chiar putea spera că nici alţii nu4 vor învinovăţi.
în atmosfera mprală în care vedem pe Matei Cantacuzino a trăit şi Constantin Brîncoveanu.
între documentele publicate se află un inventar (LXX) al comorilor pe care, după moartea lui Constantin Brîncoveanu, Mânu Apostolu le trecuse la Braşov. Sunt cu totul patrusprezece lăzi umplute cu aurării, argintării, petre scumpe, mărgăritare şi alte lucruri preţioase, afară de aceste, 16 pungi, cuprinzînd la un loc 48 mii galbeni în aur.
La Veneţia era de asemenea o sumă de bani rămasă de la Constantin Brîncoveanu şi, fără îndoială, o sumă
însemnată.
Moşiile din Ardeal erau cumpărate cu bani gata.
Afară de aceasta, Constantin Brîncoveanu trimitea miniştrilor Porţii şi hanului tatarilor mereu la daruri.
Documentele publicate nu ne dau decît puţine lămuriri asupra izvoarelor din care curgeau aceste bogăţii; chiar aceste puţine date ne încredinţează, însă, că comorile lui Constantin Brîncoveanu nu sunt un câştig pe deplin legiut.
Astfel vedem un pretendent de viţă pămîntească, care umblă să răscumpere cu preţuri foarte mari Scaunul domnesc, în care au şezut părinţii săi, şi, alăturea cu dînsul pe un domn pămîntean, care adună comori şi se susţine în Scaun dînd daruri nelegiuite miniştrilor şi altor oameni influenţi. în aceeaşi vreme, în documentele publicate, găsim dovezi despre făţărnicia şi lipsa de demnitate, despre micimea de suflet şi despre firea necruţătoare ale Iui Constantin Brîncoveanu. Dar tot acest Constantin Brîncoveanu, cînd i s-a propus să părăsească legea părinţilor săi, s-a jertfit dimpreună cu patru fii, pentru ideea la care ţinea timpul său şi prin aceasta ne-a dat dovadă că ţinea la buna părere a contimporanilor săi şi că nici faptele din viaţa lui nu puteau să fie împotriva vederilor ce predomneau în timpul său.
' Mai nainte, deci, de a se urca fanarioţii în Scaunele Ţărilor Româneşti, procederile pentru care suntem deprinşi a osîndi pe fanarioţi erau obicinuite şi chiar admise în societatea română. Nu ei au creat epoca tristă a decă-
249
derii naţionale, ci epoca, rezultată odată din faptele petrecute în veacul XVII şi din stareţ de lucruri aflată în veacul XVIII i-a adus pe dînşii, ca pe nişte oameni pe deplin potriviţi cu natura ei.
Misiunea fanarioţilor era de a organiza viaţa publică potrivit cu vederile societăţii şi cu starea de lucruri aflata în Orient şi ei şi-au împlinit această misiune. ,
Documentele publicate nu aruncă decît puţină lumină asupra vieţii interne a Ţărilor Româneşti ; ele ne lămuresc însă pe deplin asupra lucrurilor petrecute la Poartă* asupra relaţiunilor cîtorvb. dintre fanarioţi, ca dragomani ai porţii şi ca voivozi, şi atît documentele privitoare la Oltenia, cît şi cele privitoare la Bucovina, ne dau elemente din care ne putem alcătui icoana vieţii interne a Ţărilor Româneşti. Astfel găsim, răspîndite prin întreaga colecţie,, date privitoare la mişcarea comercială, la starea economică, la; împărţirea populaţiunii şi la sarcinile publice. Date privitoare la luptele interne sunt puţine. Fanarioţii, asupra vieţii cărora documentele aruncă mai multă lumină, Nicolai Mavrocordat, Ianachi Mavrocordat, Grigorie Ghica, Alexandru Ipsilanti, Constantin Moruzi şi Nicolai Caradja.
Alţi fanarioţi sunt mai mult ori mai puţin trecuţi cu vederea şi luaţi drept ilustraţie a timpului lor. Şi, în adevăr, deosebirea între un fanariot şi altul e atît de mică, încît e destul să cunoaştem viaţa unuia singur, pentru ca, prin deducţie, să ne alcătuim icoana întregei vieţi din veacul XVIII.
Domnia este o întreprindere îndrăzneaţă şi întreaga administraţie — o companie de exploatare publică.
în adevăr, Poarta Otomană nu trage prea multe foloase din Ţările Româneşti. Hatişeriful sultanului Abdul Hamid, de la anul 1784, specifică drepturile şi datoriile Principatelor şi înşiră abuzurile ce sunt oprite pe viitor. Afară de tribut, ţările mai dau anumite daruri, sunt datoare a-şi vinde oile pentru Constantinopol şi a da, în vreme de război, lemne de clădit, care şi bucate. Toate aceste la un loc nu ar fi o sarcină prea mare : sunt însă alte sarcini care nici nu se pot măsura.
Pentru miniştrii otomani Ţările Româneşti erau, în veacul XVIII, un chilipir, alt cuvînt mai potrivit nu se poate găsi. Sunt nenumărate chipurile prin care miniştrii
250
turci ştiau să cîştige bani din aceste ţări. Forme rnai mult ori mai puţin legiuite erau bacşişul şi peşchetul. Bacşişul, ca formă a desconsideraţiei, era mai puţin primejdios, fiindcă turcii nu primeau bucuros bacşiş, ori dacă primeau, cereau să fie de o mărime potrivită. Cu atît mai primejdios era însă peşcheşul, care, sub o formă foarte cuviincioasă, punea la cale nişte lucruri adeseori foarte netrebnice. Şi peşcheşul era atît de obicinuit, încît ar fi fost o lipsă de bună-cuviinţă a face vizită unui om cumsecade fără a-i duce un dar potrivit cu rangul lui şi cu bunăvoinţa pe care o aşteptai de la dînsul.
Un corelat al acestor două forme era „hatârul“.
. „Hatîr“, în adevăr, nu era decît un serviciu pe care îl făceai unui om fără să fii dator a-1 face, fără să jigneşti pe altcineva şi fără să-ţi calci vreo datorie. Cu vremea însă orice serviciu era luat drept „hatîr“. „Hatîr“ era şi aceea cînd cineva îşi făcea datoria ori cînd îşi călca datoria de dragul cuiva.
La Poartă se făcea, deci, înainte de toate, negoţul cu mulţimea de „hatîruri“ de care era capabilă o âdminis-traţie atît de zăpăcită ca acea a turcilor, şi toate aceste hatîruri se plăteau după împlinirea serviciului, în bacşişuri binevoitoare, ori, înainte de împlinire, în respectuoase peşcheşuri.
Dacă vreun paşă ori vreun alt funcţionar turcesc era însărcinat să plece la Craiova, el călătorea prin Galaţi şi de acolo în sus spre Iaşi, de la Iaşi se întorcea la Bucureşti şi de| la Bucureşti o lua spre Oraiova, adunînd mereu respectuoasele daruri ale oamenilor de bună-cuviinţă ori ale acelora care aveau nevoie de vrun hatîr, de vreo recomandaţie sau de vreo altă dovadă de bunăvoinţă.
Şi toate aceste erau luate drept o negoţitorie foarte cinstită.
Mai puţin pe faţă se urma cu cumpărăturile făcute pentru Poartă. Se cumpărau, cu bani gata ori în socoteala tributului, oi, bucate, lemne şi alte lucruri. Dacă era să se plătească în bani gata, banii rămîneau la mijlocitorul cumpărării ; iară dacă cumpărarea se făcea în socoteala tributului, voievodul plătea tributul întreg.
251
Lucrul nu era luat ca fiind tocmai în regulă, dar5. în sfîrşit, era un lucru care de sine se înţelegea şi nici nu putea să fie altfel.
Dar cel mai de căpetenie izvor de cîştig era Scaunul domnesc.
Din scrisoarea lui Matei Cantacuzino nu cunoaştem decît o parte mică a neguţitoriei privitoare la Scaunul domnesc. Virmond nu e decît unul dintre mijlocitorii afacerii. Marele vizir trebuia să fie cîştigat cu alte daruri potrivite, şi iarăşi alte daruri trebuiau să fie puse [la] în~ demînă pentru celalalt mijlocitor din Constantinopol şi pentru miniştrii otomani. Matei Cantacuzino recomandă apoi comitelui Virmond cea mai secretă procedură, pentru ca nu cumva Grigorie Ghica să afle ceva şi să zădărnicească toată lucrarea. A zădărnici însă lucrarea altora, în secolul XVIII, va să zică a plăti mai mult decît dînşii. îndată ce află despre încercarea lui Matei Cantacuzino, Grigorie Ghica face agenţilor şi prietenilor lui Nicoiai Mavrocordat cuvenitele împărtăşiri. Se adună bani şi se începe licitaţia.
Astfel se petrec lucrurile în tot cursul veacului. Documentele publicate în mai multe rînduri ne dau lămuriri asupra adunărilor de bani făcute spre acest scop.
Fanarioţii, atît la Constantinopol, cît şi în ţară, erau împărţiţi în două cete şi fiecare din aceste cete avea cîte un om al său.
Dacă una dintre cete izbutea să-şi pună omul în Scaun, cealaltă numaidecît începea să-i caute „cusur44,, să adune parale şi să lucreze pentru răsturnarea şi înlocuirea lui cu omul său. Spre a se susţinea dar în Scaun, domnul trebuia să plătească mereu.
Nici plătind însă, el nu o ducea departe, doarece sumele mari, precum am văzut din scrisoarea lui M. Cantacuzino, se plăteau, în ziua căftănirii şi în aceea a suirii pe tron. Dacă dar voievodul putea plăti, el era mutat în alt Scaun. Astfel se făceau deodată trei schimbări : un domn era mazil, altul era strămutat şi al treilea se urca în Scaun.
îndeobşte mazilul îşi cumpăra capul şi pleca în surgun, iară după ce sta cîtva timp surgunit, îşi cumpăra libertatea şi apoi iarăşi începea neguţitoria cu Scaunul dom-
252
nese. Viaţa lui Constantin Mavrocrodat e un preţios exemplu in această privinţă.
El e surgunit. în loc, însă, de a pleca în surgun, se adăposteşte în palatul ambasadorului Franţei, Dessalleurs. Miniştrii Porţii îi fac hatîrul de a nu şti despre aceasta nimic. în urmă se încep negoţierile. Constantin Mavrocordat pleacă în surgun, dar mai nainte de a fi sosit, primeşte firmanul de graţiere al sultanului. El se întoarce la Constantinopol, adună parale şi se urcă din nou în Scaunul domnesc.
Alexandru Ipsilanti, cel mai inteligent dintre domnii fanarioţi, primind mereu ştiri despre lucrarea neobosită a adversarilor săi, vede că nu se mai putea susţinea ; cere dar voie de a se retrage, pleacă din ţară şi surprinde pe miniştrii otomani cu daruri preţioase. El rănSîne mare şi tare în Constantinopol.
Izvoarele din care curg aceşti bani sunt deosebite, înainte de toate, familiile din care ies voievozii sunt bogate şi se bucură de oareşcare vază la Poartă. Ca oameni cu conexiuni, membrii acestor familii mijlocesc fel de fel de afaceri între miniştrii otomani şi agenţii puterilor străine sau alţi oameni ce au să reguleze interese la Poartă. Dacă în vreo afacere e trebuinţă grabnică de bani, ei se fac cămătari.
înainte de a fi voievod, fanariotul e dragoman, adică un om, fără de care nu se poate face nimic. Documentele publicate cuprind o mulţime de amănunte despre trebile ce făceau dragomanii. Pretenţiunile lor adeseori merg pînă la neruşinare. Astfel Grigorie Ghica, dragoman fiind, pretindea ca Curtea din Viena să-i dea o leafă anuală, cum dăduse naintaşului său Mavrocordat.
în sfîrşit voievodul ori viitorul voievod ia o zestre bună. Grigorie Ghica se căsătoreşte cu fiica lui Iaco-vachi Riso, care, după cum ne spune baronul Penklern, era unul din cei mai bogaţi şi mai cu vază greci din Cons tantinopol.
Dar sumele mari nu se adunau decît în momentul faotărîtor. O nfulţime de oameni întreprinzători atît din Constantinopol, cît şi din ţară, îşi puneau banii la un loc si formau astfel un capital mare, cu care începeau operaţiunile. După ce omul companiei se urca în Scaun,
253
toţi aceşti companioni ai săi plecau cu dînsul în ţară şi îşi scoteau banii cu carnete şi cu carnetele carnetelor cu tot.
Era un lucru foarte firesc ca şi mai departe lucrurile să se urmeze tot pe acest temei.
Voievodul era cu desăvîrşire izolat în ţară, şi atîrn^ atît de bunul plac al miniştrilor turci, cît şi de oamenii prin al căror ajutor se urcase în scaun. Calea pe care trebuia să umble era croită cu atîta asprime, încît trebuia să-şi pearză capul numaidecît după ce se abatea de la dînsa. Oricare ar fi fost vederile şi voinţa lui, trebuia să se supună poruncei împrejurărilor, altfel era părtaş de soarta voievodului Mavrogheni.
Voievodul a băgat bani în Scaunul domnesc şi acum trebuia să-i scoată. El mai trebuia să scoată banii cu care se susţin&a în Scaun, banii cu care-şi asigura capul, banii cu care-şi asigura viitorul şi, în sfîrşit, banii ce doreşte să aibă tot omul care cunoaşte puterea lor. Şi vorba era să cîştige toţi aceşti bani cît mai curînd, fiindcă nu ştia cîtă vreme îi va fi dat să şază în Scaunul domnesc ; ştia numai că prea lungă această vreme nu are să fie.
Deopotrivă cu voivodul trebuiau să urmeze şi ceilalţi oameni, care-şi băgase banii în Scaunul domnesc. Din peşcheşuri, din preţurile dregătorilor şi ale hatîrurilor,-şi din alte venituri legiuite ori nelegiuite ei trebuiau să-şi scoaţă cît mai curînd capitalul.
Era, în sfîrşit, un lucru pe deplin justificat că toţi aceia care şi-au cumpărat dregătoria, din ea să trăiască şi să-şi asigureze viitorul.
Astfel,, de la voivod pînă la vătăjel administraţia devenise o companie de exploatare, nu legiuită, dar justificată pînă chiar şi în ochiul exploataţilor.
Hatişeriful de la anul 1784 ne încredinţează despre intenţiunea Porţii de a schimba această stare de lucruri. Era însă peste putinţă a înlătura nişte nevoi urmate chiar din firea societăţii şi pentru aceea hatişeriful ajunge a fi un fel de sancţionare a lucrurilor pe care voieşte să le înlăture. Astfel, cetim în acest hatişerif, aliniatul următor :
„Deoarece voivozii din Moldova şi Valahia au voie a conferi diregătoriile ţării la supuşii mai cu vază ai ţării, la greci şi la oricine pe care îl cred a le fi credincios'1
254
şi vrednic de a lua parte la ocîrmuire, voivozii sunt liberi de a se folosi, după trebuinţă, atît de greci, cît şi de indigeni, cu toate aceste, să pună mai ales pe boierii tării în dregătoriile ce li se cuvin.“
Adică lucrul e rău, dar rămîne cum a fost.
Sarcinile publice legiuite nu erau mari în veacul XVIII ; erau însă mari sarcinile admise prin uzul comun, un uz, care foarte lesne putea să ajungă a fi un abuz. Insă şi mai nesuferită decît aceste uzuri şi abuzuri era lipsa de statornicie în viaţa publică şi economică. Ţăranii, boierii şi neguţitorii, care aveau să poarte toate sar-cinele, niciodată nu puteau prevedea cît de mari vor trebui să fie sarcinile unui anumit period şi pentru aceea gospodăria lor atîrna cu desăvîrşire de la norocul neprevăzut. Odată se găseau faţă cu un prisos de venituri, altă dată faţă cu un prisos de trebuinţe şi nimic nu împinge spre demoralizare mai mult decît lipsa prevederii gospodăreşti, fiindcă norocul neprevăzut îl duce pe om la exces, iară nenorocirea neprevăzută îl lipseşte de energie.
Un om i-ar fi trebuit acestui veac zăpăcit şi lipsit .de putere bărbătească, un om, care ar fi făcut din miile de oameni un popor ; dar acest om lipsea, fiindcă veacul nu era vrednic de dînsul. Boierii tăiaţi sau pribegiţi, haiducii risipiţi prin codri şi capetele luminate îngropate prin mănăstiri ne dau destulă dovadă că şi în acest veac se găseau germeni de tînără putere, dar că în atmosfera în care erau aruncaţi aceşti germeni nu puteau încolţi, ci trebuiau să piară.
Nevoile veacului erau atît de fireşti, faptele rele ale oamenilor păreau atît de justificate, încît oamenii cu firea sănătoasă şi îndeosebi ţăranii nu mai aveau încredere în nimeni, nu mai credeau în nimic şi nu mai aveau nădejde în puterea vremii.
III.	OLTENIA ŞI BUCOVINA
#	Documentele adunate de Eudoxie Hurmuzaki sunt nişte izvoare istorice mai mult ori mai puţin unilaterale. Culese fiind mai ales de prin arhivele din Viena, ele ne lămuresc cu deosebire asupra relaţiunilor dintre Aus-
255
tria şi ţările de la răsărit. Aşa, peste jumătate din documentele cuprinse în tomul VI sunt privitoare la ocuparea, administrarea şi cedarea Olteniei ; iară tomul VII ar putea să facă impresia unei colecţiuni de izvoare pentru istoria cedării şi organizării Bucovinei îndeosebi.
Privite la un loc, cele două tomuri fac un întreg atît ,de încheiat, încît ar fi greu să înţelegem pe unul fără de celalalt.
Negoţierile pentru cedarea Bucovinei nu se încep de-cît la anul 1775 ; încă pe la începutul veacului se iveşte însă ideea de a rumpe o parte din trupul Moldovei, iară pe timpul negoţierilor de la Passaroviţ, generalul Stein-ville, comandantul Ardealului, în o dare de samă, făcută după însărcinarea primită de la Consiliul de război, da plenipotenţiarilor împărăteşti lămuriri asupra importanţei strategice a terenelor despre Hotin şi stăruieşte ca mai multe puncte ale liniei Focşani—Cernăuţi să fie întrupate în graniţele Ardealului.
De asemenea, retrocedarea Olteniei se face după Pacea de la Belgrad şi, cu toate aceste, numai din raportul ofiţerilor de stat-major însărcinaţi cu căutarea unui aliniament de graniţe pentru Bucovina ne lămurim asupra^ motivelor pentru care Curtea din Viena a renunţat atît de lesne la posesiunea Olteniei.
în sfîrşit, amîndouă aceste fapte, atît de însemnate în istoria noastră sunt rezultate ale unei stări de lucruri despre care nu ne putem lămuri decît din amîndouă tomurile publicate.
Incepînd la anul 1716 război cu Turcia, Curtea din Viena nu arată deloc intenţiunea de a-şi înainta graniţele peste linia Orşova—Focşani, ori peste linia Focşani—Cernăuţi. Prinţul Eugen de Savoia începe operaţiunile în Banatul Timişorii, ocupă o mare parte din Banat, trece în Serbia şi înaintează apoi spre Sofia şi JNTicopoîi. în Ardeal nu sunt dislocate decît foarte puţine trupe sub comanda generalului Steinville, însărcinat a apăra graniţele despre Moldova şi Muntenia.
Muntenii şi mai ales oltenii sunt aceia care încep a lucra ca să realizeze ideea alipirii cătră Austria, ivita încă pe la sfîrşitul veacului XVII. Asprimea cu care Ni-colau Mavrocordat îşi începe domnia face ca mulţi dintre
256
boieri să caute adăpost în Ardeal. Rămăşiţele familiei lui C. Brîncoveanu, întreaga familie a Cantacuzineştilor, Goleştii, Floreştii, mai mulţi membri ai familiei Ştirbei, în sfîrşit, fruntea ţării era prin ţările de sub stăpînirea Habsburgilor.
însă pe la începutul războiului, aceşti boieri trimit o deputaţiune la Prinţul Eugen şi la împăratul, cerxnd scăparea ţării de sub jugul otoman şi încredinţînd pe Curtea împărătească despre credincioasa alipire a muntenilor. între documentele publicate sunt mai multe peti-ţiuni de feliul acesta, raporturi despre primirea făcută boierilor deputaţi şi hotărîri împărăteşti în chestiunea Munteniei. Din aceste ne încredinţăm despre înţelepciunea patriotică a acestor nenorociţi boieri, care voiau să caute un nou razem pentru ţara lor. Deşi în^ă condi-ţiunile lor era drepte şi cumpătate, sfetnicii Curţii din Viena nu erau de părere că împărăţia le poate primi.
în vreme ce boierii pribegiţi umblau pe la împărat* serdarul Barbu Brăiloiu, căpitanul Bengescu şi Nicolae Ro-setti adună oameni din Oltenia şi încep lupta contra turcilor. După multe stăruinţe, în sfîrşit, generalul Steinville le trimite ajutor, şi astfel turcii, puţini la număr, sunt siliţi a se retrage şi Oltenia rămîne ocujpată de miliţiile oltene şi de trupele împărăteşti venite din Ardeal.
Pe tot timpul războiului turcii fac pregătiri spre a năvăli în Ardeal. Acum, ca şi în tot cursul veacului, centrul operaţiunilor contra Ardealului e la Hotin, un punct, care dominează atît trecătorile din linia Focşani—Cernăuţi, cît şi trecătoarea dintre Moldova şi Maramureş, Aici se concentraseră rebelii maghiarii, o parte din tătari şi un corp de turci. Poziţiunea generalului Steinville era deci foarte grea, fiindcă linia ce trebuia să apere era foarte lungă şi comunicaţia între cele mai expuse puncte ale ei era aşa-zicînd peste putinţă.
Dar turcii sufăr mari înfrîngeri pe cîmpul de război de la miazăzi şi negoţierile de pace se încep.
Curtea din Viena cere Oltenia, ca ţară cucerită. Deoarece însă negoţierile se urmau pe baza principiului „uti possidetisplenipotenţiarii nu au putut stărui asupra cedării întregei Muntenii. Ei aveau însă instrucţia de a stărui ca Moldova şi Muntenia să rămînă sub ocrotirea
257
amînduror puterilor, avînd domni pămînteni aleşi de că-tră boieri îşi recunoscuţi atît de cătră Poartă, cît şi de că-tră Curtea din Viena. Tributul ar fi avut să se împartă în două.
Dar această condiţie nu era între condiţiile sine qua non, şi aşa, plenipotenţiarii Curţii din Viena au renunţat atît la această condiţie, cît şi la altele, privitoare la mai multe puncte din linia Carpaţilor.
Motivele pentru care Curtea din Viena nu a stăruit astă dată să-şi cîştige înrîurirea. hotărîtoare în Ţările Româneşti erau parte politice, parte strategice.
într-un timp foarte scurt împărăţia îşi înaintase graniţele pe întreaga linie de la răsărit, şi în Viena sarcina administrării noilor provincii părea cu atît mai grea, cu cît lipseau oamenii vrednici de încredere. Cu deosebire, în Ungaria şi Ardeal, Curtea din Viena avea să se lupte nu numai cu greutăţile rezultate din starea părăginită a societăţii, ci şi cu drepturi şi prejudicii înrădăcinate.
Un alt motiv, poate chiar mai puternic decît acesta, era lipsa de încredere în români. Ca popor ortodox, românii îi păreau Curţii din Viena un element de care ţarul Rusiei foarte lesne putea să dispună.
In sfîrşit, din punct de vedere strategic, Ţările Româneşti ar fi fost o prea mare sarcină. Cu deosebire pe un timp atît de complicat, cum era veacul XVIII, apărarea Ţărilor Româneşti ar fi consumat aproape jumătate din oştirile împărăteşti şi-ar fi dat loc la conflicte pe care Curtea din Viena avea motive de a le încunjura.
în mai multe rînduri i s-au făut Curţii din Viena propuneri privitoare la aceste ţări ; ea însă nu le primeşte. La începutul veacului îşi dă toată silin-ţa să-şi asigureze simpatiile românilor şi totdauna îi întâmpină cu bunăvoinţă. Cancelarul Kaunitz schimbă însă politica, şi cel întăi consul austriac, Raicevich, este însărcinat a fi obraznic faţă cu moldovenii şi muntenii, deoarece numai astfel poate să izbutească la dînşii.
Dacă însă nu voia să cîştige însăşi o înrîurire hotă-rîtoare în Moldova şi Muntenia, Curtea din Viena îşi dădea toată silinţă să ţină pe Rusia departe de aceste ţări. Această silinţă merge atît de departe, încît pe timpul negoţierilor de la Kuciuk-Kainardji, Rusia se obligă în
258
scris a nu stipula condiţiuni prin. care ar ajunge la pre-ponderanţă în Moldova şi Muntenia, iară cînd izbucneşte Războiul din 1789, Curtea din Viena ocupă aceste ţări ca aliat al Rusiei şi în pacea încheiată cu turcii pune condiţia că nu le va deşerta decît după ce se va fi în-, cheiat pacea m ruşii.
Istoria Olteniei verifică pe deplin prevederile Austriei. Spre a nu fi silită să ţină samă de drepturile boierilor, Curtea-, din Viena procédé în Oltenia ca în o ţară, cucerită, studiază ţara şi împrejurările, conscrie popu-. laţiunea, Cercetează cu de-amănuntul starea bisericei şi a mînăstirilor, într-un cuvînt, face toate pregătirile spre a da noii- provincii o organizaţie potrivită cu starea de lucruri; aflată, într-însa şi cu cerinţele unei dezvoltări sănătoase; Raporturile privitoare la aceasta sunt cele mai preţioase izvoare pentru cunoştinţa vieţii interne a românilor din-veacul trecut.
încă boierilor trimişi la Viena Curtea împărătească ie, făgăduise că va stărui ca George Cantacuzino să fie pus: în Scaunul Munteniei. Curtea din Viena îl numi deci ban al Olteniei, dîaadu-i' drept secretar pe un anume de. Porta,; care ştia româneşte, şi drept consilieri — patru boieri olteni.	-	•
Nu trecé-insă multă vreme şi schimbările: se . încep. Se ivesc neînţelegeri, se fac abuzuri, cu deosebire în lis-, tele de conscripţie, şi, încetul cu încetul, nemulţămirile se sporesc. Curtea din Viena trimite un consilier neamţ în Oltenia, în urmă trimite doi, înlocuieşte pe consilierii români cu alţii tot din rîndul boierilor, şi aşa zăpăceala de pe-o zi pe alta e tot mai mare.
La anul 1731 se încep petiţiunile. Unii dintre boieri se plîrîg. că *‘Sarcinile sunt prea mari şi că n-au destui \ oameni pentru cultivarea pămînturilor, alţii se plîng de asuprire şi cert să fie răsplătiţi pentru serviciile aduse Curţii din Vieţia. Episcopul de Rîmnic şi egumenii mănăs-, tirilor cer .drepturi, într-un cuvînt nemulţumirea e generală.
Cînd, în * sfîrşit, războiul izbucneşte între Austria • şi Turcia, Oltenia trece aşa-zicînd sub stăpînirea Porţii. .
între documentele publicate sunt numai puţine, privitoare la acest război. Cele mai multe sunt scrisori în
259
care împăratul Carol VI se plîrrge de aliaţii săi şi de pri-pirea cu care s-a încheiat Pacea de la Belgrad.
Numaidecît după încheierea acestei găci, în care se statorniciseră nişte graniţe fireşti pentru împărăţia Habs-burgilor, Cabinetul din Viena începe să lucreze pentru realizarea planurilor sale privitoare la asigurarea liniei Carpaţilor.
Sunt cu deosebire trei puncte, pe care Consiliul de Război din Viena ar dori să le cîştige : Orşova, Oituzul şi Hotinul, toate trei centre de operaţiune contra ţărilor de la răsărit ale împărăţiei. La două din aceste puncte, adică la Orşova şi la Hotin, turcii ţineau însă cu îndărătnicia lor obicinuită, astfel, încît Austria nu a izbutit să cîştige Orşova decît în Pacea de la Şiştov, iară Hotinul a rămas stăpînit de turci pînă în veacul nostru, cînd a trecut sub stăpînirea Rusiei.
în al treilea punct, Austria şi-a cîştigat poziţiuni dominante prin înaintarea pajurilor împărăteşti pe întreaga întindere a liniei Carpaţilor.
Astfel, partea slabă a greutăţilor de la răsărit ale Austriei a rămas aceea care e dominată de Hotin.
A asigura această parte era una dintre îngrijirile necurmate ale Cabinetului din Viena.
Numaidecît, la anul 1740, se încep conflictele de graniţe cu deosebire între Moldova şi Ardeal şi se urmează pînă la anul 1770, cînd se încheia, prin înaintarea pajurilor împărăteşti, convenţia verificată de turci privitoare la cedarea Bucovinei.
Centrul acestor conflicte e la Oituz, unde se întîmplă şi mai multe încăierări între moldovenii şi ardelenii ce coseau fîn ori păşteau turme pe pămîntul moldovenesc. Aici, dar, şi în celelalte trecători ale Moldovei, Curtea din Viena voia să cîştige prin uzurpaţiune terenuri care dominează pe duşmanul din Moldova. Ofiţerii însărcinaţi cu studiarea graniţelor arată, însă, că terenurile cîş-tigate prin înaintarea pajurilor nu dau decît puţină tărie graniţelor Ardealului şi că împărăţia trebuie să caute a cîştiga făşia de pămînt cuprinsă între Oituz, Hotin şi Cernăuţi, ca teren de retragere.
Cu deosebire după ce, prin împărţirea Poloniei, Austria se făcuse, pe o linie foarte întinsă, vecină cu Rusia,
260
ac£st teren de retragere ajunsese a fi o trebuinţă neapărată.
Nu mai era vorba de asigurarea graniţelor de la răsărit, ci de stabilirea unei comunicaţii directe între cele mai ameninţate două provincii şi de înlăturarea unei anomalii, care făcea ca stăpînirea Curţii din Viena, în Ga-liţia şi Lodomeria, să fie mai mult ori mai puţin problematică.
între Galiţia şi Ardeal comunicaţia nu era cu putinţă decît pe două căi : una mai lungă şi mai anevoioasă prin Maramureş şi alta mai scurtă şi mai îndemînatică prin Moldova. Comunicaţia directă nu se putea stabili decît prin Moldova.
După ce prin Tractatul de pace de la Kuciuk-Kai-nardji, ruşii se făcuseră mai primejdioşi decît totdeauna şi după ce turcii erau slăbiţi şi siliţi a căuta să^-şi asigure bunele dispoziţiuni ale Curţii din Viena, Cancelarul Kaunitz chibzui că momentul e potrivit spre a încerca să înceapă negoţierile pentru stabilirea acestei comu-nicaţiuni.
Răposatul Eudoxie Hurmuzaki a adunat cu deosebită îngrijire documentele privitoare atît la aceste negoţieri cît şi la organizarea definitivă a Bucovinei. între cele din urmă se află raportul baronului Eurenberg despre starea în care se afla Bucovina la începutul anului 1786, o adevărată comoară de date privitoare la viaţa economică şi morală a românilor în veacul XVIII şi o lucrare de adevărată valoare ştiinţifică. Nu pot trece cu vederea o observaţie făcută de dînsul, care poate să fie un preţios punct de plecare pentru istoria veche a românilor. Anume, baronul Eurenberg constată, cu părere de rău, că muntenii din Bucovina nu vor să cultive pămîntul de la munte, pentru motivul că nu ar fi bun de cultură : cu toate aceste, pe culmile munţilor se găsesc urmele unei vechi culturi agricole. Asemenea urme de cultură agricolă s-au găsit în urmă şi în alte părţi ale Carpaţilor şi, îndeosebi, pe culmile munţilor din preajma Oituzului.
Parte din adevărată pornire patriotică, parte îngri-jaţi de interesele proprii şi parte îndemnaţi de cătră generalii ruseşti, boierii moldoveni, cu voivodul Grigorie
261
Ghica în frunte, au lucrat contra cedării Bucovinei. îndată însă ce generalul Romanzov a primit daruri de la Cabinetul din Viena, îndată ce Rusia a părăsit pe moldoveni şi Poarta, slăbită prin războiul trecut, nu cuteza să refuze cererea Austriei, îndată, în sfîrşit, ce moldovenii înşişi nu puteau să apuce arma întru apărarea ţării lor, încercările boierilor din Divan trebuiau să rămînă zadarnice.
Din documentele adunate de răposatul E. Hurmuzaki nii rezultă că între cedarea Bucovinei şi moartea vv. Gr. Ghica e vreo legătură. în viaţa lui Grigorie Ghica, chiar după relativ puţinele date adunate de E. Hurmuzaki, sunt atîte fapte, pentru care pe timpul acela un om putea să-şi peardă capul, încît Poarta Otomană putea să justifice uciderea lui ca o faptă pe deplin legiuită. îndeosebi în cursul negoţierilor pentru cedarea Bucovinei, Grigorie Ghica îşi pune însuşi capul în joc, cînd pe faţă lucrează contra cedării, iară în taină îşi dă silinţă să se facă mijlocitor al Curţii din Viena pentru cedare. Atît cancelarul Kaunitz, cît şi baronul Thugut iau pe Grigorie Ghica drept un „grec făţarnic“ şi supărător, dar drept un om care nu are destulă înrîurire spre a; le zădărnici lucrarea, căruia nu-i dau o deosebită importanţă. Afară de aceasta, cedarea Bucovinei este o faptă împlinită şi aşa-zicînd uitată, cînd trimisul Porţii pleacă la Iaşi să pedepsească pe Grigorie Ghica, şi moartea lui pare a fi produs o impresie neplăcută la Viena.
în cele din urmă, după documentele cuprinse în volumul VII al colecţiei, moartea lui Grigorie Ghica este un lucru comun în veacul XVIII, şi, pentru a pune această moarte în legătură cu cedarea Bucovinei, ne mai trebuie şi alte dovezi. După cele cuprinse în această colecţie, Grigorie Ghica a fost jertfă mai ales a relaţiunilor sale cu Rusia (CLXIX—CLXXII).
Prin înaintirea pajurilor împărăteşti şi prin anexarea Bucovinei, Curtea din Viena ajunge la realizarea unei părţi din planul urzit încă la începutul veacului în prevederea unei lupte cu Rusia. De această luptă atîrnă soarta popoarelor de la răsărit şi îndeosebi aceea a poporului român. Acesta e înţelesul istoric al schimbărilor de graniţe petrecute de la începutul veacului XVIII pînă
262
în zilele noastre împrejurul pămîntului românesc. încetul cu încetul acest pămînt şi-a perdut graniţele fireşti şi au ajuns a fi un cîmp deschis, pe care două mari puteri au luat poziţiuni şi se pregătesc să dea lupta pe care în veacul trecut însă n-au ajuns a o da.
IV.	ROMÂNII DIN TARILE CÂZUTE SUB STĂPÎNIREA HABSBURGILOR
Numaidecît după ce împărăţia Otomană porneşte spre cădere, se începe pe teritoriul Carpaţilor o mişcare etnică ce se urmează în tot cursul veacului. Popoarele, ce pe timpul războaielor cu turcii fuseseră silite a se retrage în locurile mai adăpostite, încep să năvălească spre locaşurile de mai nainte.
Documentele adunate de Eudoxie Hurmuzaki cuprind foarte multe date privitoare la această mişcare atît de hotărîtoare pentru istoria Ţărilor Româneşti.
Pe întreaga întindere a teritoriului Carpaţilor popu-laţiunea era foarte rărită.
Ofiţerii de stat-major însărcinaţi cu studierea Moldovei preţuiesc populaţia aşezată pe teritoriul cuprins între Trotuş, Nistru şi Carpaţi la 30 mii familii, dintre care partea cu desăvirşire mare e adăpostită prin înfundăturile munţilor. în Bucovina, la anul 1775, nu se află decît 11 mii de familii. Voivodul Alexandru Ipsilanti se plînge, într-o scrisoare adresată baronului Thugut, că şesul din Muntenia e aproape deşert, în Oltenia nu se găsesc la anul 1719 decît 16 000 familii şi chiar la anul 1735 numărul familiilor nu e sporit decît la 35 000. Ne putem dar închipui cît de rară trebuie să fi fost populaţiu-nea de-a lungul Dunării şi îndeobşte la locurile mai puţin adăpostite din Moldova şi Muntenia.
în Ţara Ungurească şi în Banatul Timişorii populaţia, nu era mai deasă. în tot cursul veacului una din cele mai de căpetenie preocupări ale Curţii din Viena era de a spori populaţiunea în aceste două părţi ale împărăţiei.
Mai deasă era populaţia în centrul teritoriului, adică în Ardeal. Atît din aprecierile ofiţerilor de stat-major, cît şi din alte nenumărate fapte ne încredinţăm că aici,
263
în raport cu studiul economic şi cu productivitatea ţării, populaţia era chiar prea deasă.
îndată ce partea de pămînt dintre Tisa şi Carpaţi cade sub stăpînirea Curţii din Viena şi astfel e pusă la adăpost, se porneşte o mişcare spre această parte de pămînt.
După datele adunate de E. Hurmuzaki începutul acestei mişcări îl fac sîrbii trecuţi sub conducerea metropo-litului Cernovich pe ţărmul drept al Mureşului. j
Aceşti sîrbi se aşază, începînd de la hotarele Ardealului pe Valea Mureşului pînă la Sighidin, apoi, la dreapta, de-a lungul Podgoriei, de la Radna pînă spre Ienopolea. împăratul, făcîndu-i astfel grăniceri, sancţionează organizarea lor militărească, le dă privilegii atît politice, cît şi bisericeşti, iar în schimb primeşte de la dînşii jură-mîntul că-i vor fi credincioşi şi se vor lupta atît contra turcilor, cît şi contra maghiarilor răzvrătiţi.
Această punere la cale făcută cu sîrbii ne arată caracterul politic ce Curtea din Viena dă întregii mişcări.
Curtea din Viena nu avea trebuinţă numai de populaţie, ci şi de elemente în care să poată găsi un razăm contra vrăjmaşilor ei. Drept un element de feliul acesta au fost luaţi românii răspîndiţi prin Carpaţi şi pe la poalele apusene ale lor, şi pentru aceea, încă de la începutul veacului, Curtea din Viena începe să adune pe aceşti oameni risipiţi spre a-şi face dintr-înşii o armă puternică.
Deviza Habsburgilor era „Justiţia regnorum funda-mentum“ 1 şi, în adevăr, această deviză e temelia stăpî-nirii lor peste amestecul de popoare, din care se alcătuieşte Austria. Dîndu-şi mereu silinţă să mulţămească prin măsuri drepte mulţimea şi ocrotind mereu pe cei asupriţi, Curtea din Viena izbutise a împreuna toate popoarele, afară* de unul singur, împrejurul său. Pretu-tindenea, unde împăratul dispunea după placul său, bunăstarea se întemeia. Sarcinele nu erau mici; ele erau însă hotărîte şi cu preţul lor se cumpărau foloase vede-rate. Libertatea era înlocuită prin porunca ocîrmuirii ; această poruncă era însă dreaptă şi neindurată. în sfîrşit
1 Justiţia stăpînilor e fundamentală (lat.).
264
disciplina aspră şi statornică introdusă în viaţă garantau fiecăruia rodul muncii şi cîştigul drept.
Văzînd aceasta,, îndată ce vreo bucată de pămînt cădea sub stăpînirea Habsburgilor, populaţiunile năvăleau din toate părţile asupra ei. Astfel se aşază prin Ţara Ungurească, prin Banatul Timişorii, prin Bucovina şi prin Oltenia sîrbi, bulgari, şvabi, ruteni, şoacăţi, slovaci şi neguţitori greci şi armeni. Şi toate aceste elemente din nou venite se bucură de deosebita ocrotire a Curţii din Viena.
Dar numai mişcarea românilor este aceea care putea să hotărască prin noua dislocare a elementelor de acelaşi iei soarta teritoriului cuprins între Tisa, Nistru şi Dunărea. Şi dacă ne dăm bine samă despre această mişcare, ne încredinţăm că Curtea din Viena nu a provocat-o, ci ntfmai se folosea de dînsa.
Sunt două curente deosebite : unul spre Apus şi altul rspre Răsărit. O mare parte a mocanilor, trecînd mereu cu turmele de oi în Ţările Româneşti, populează şesurile de la răsărit deocamdată ca popuţie militantă şi apoi încetul cu încetul ca colonii stabile. împreună cu dînşii pleacă şi o parte din secui, cu deosebire spre Moldova. Voivozii din Moldova şi Muntenia îi scutesc pe toţi aceştia de sarcini, însă, mai ales mocanii, chiar cînd se aşază în Moldova sau în Muntenia, rămîn supuşi ai împăratului, care îi ocroteşte prin fermane de ale Porţii şi prin învoieli făcute cu voivozii.
Începînd cam de la anul 1740 pînă la sfîrşitul veacului, Curtea din Viena e mereu în conflict cu voivozii şi mereu cere să i se restituiască oamenii ce trec din Ardeal în Moldova şi Muntenia. Voivozii însă în aceeaşi vreme cer să li se restituiască oamenii trecuţi în Ardeal şi de aici în Ţara Ungurească şi în Banatul Timişorii.
Pornind astfel dintre munţi, încetul cu încetul românii ocupă locurile deşerte de pe cîmpia din Ardeal, acele de pe bucata de pămînt cuprinsă între Tisa şi 'Carpaţi, acela din Banatul Timişorii şi o parte din locurile mai aşezate ale Bucovinei. Populaţiunea din Bucovina se sporeşte cu ruteni veniţi din Galiţia şi din Maramureş; o altă parte foarte însemnată a sporirii se
265
face însă cu români veniţi din Ardeal şi din Maramureş, în Ţara • Ungurească se aşază mai ales moţi şi crişeni, iară în Banatul Timişorii mai ales mocani ; elementul oltenesc e încă foarte mare în Banatul Timişorii, iară în Ţara Ungurească, alăturea cu moţii şi crişenii, se mai aşază o parte însemnată din muntenii şi moldovenii care nu găsiseră loc în Ardeal.
Cu deosebire în Ţara Ungurească şi în Ardeal această mişcare întîmpină greutăţi mari, nu numai pentru că maghiarii, potrivit cu tradiţiunile lor naţionale, îşi dau toată silinţa să stăpînească pe români, ci şi pentru că cea mai mare parte a românilor, iobagi fiind, nu aveau dreptul de a emigra.
Documentele adunate de Eudoxie Hurmuzaki cuprind o mulţime de date privitoare la stăruinţa Curţii din Viena de a apăra pe români în această luptă a lor cu poporul, cu nobilimea şi cu administraţia maghiară.
Fiind mereu în luptă cu rebeliunea maghiară, Curtea din Viena nu putea să treacă peste legile Ungariei şi ale .Ardealului, ci trebuia să facă maghiarilor cel puţin concesiunile legiuite. Mîinile îi erau dar legate, atît în Ungaria cît şi în Ardeal, şi nu putea să deie popoarelor asuprite decît un ajutor indirect.
Numaidecît, la începutul veacului, Curtea din Viena recurge la ideea „Naţiunii Ilirice“, care ar fi avut să cuprindă pe toţi creştinii ortodocşi din împărăţie şi face pe întreaga această închipuită naţiune părtaşă de drepturile acordate bisericei sîrbeşti. Astfel, românii, ca parte a „Naţiunii Ilirice“, încep a se bucura cel puţin de libertatea cultului. Mai mult nu li se putea da fără a schimba legile şi fără de a înăspri lupta cu maghiarii.
Deşi românii erau un element din care Curtea din Viena putea să-şi facă o armă contra turcilor şi maghiarilor, ei, ca popor ortodox, erau bă'nuiţi de alipire cătră Rusia. Spre a-şi asigura dar acest element, chiar şi contra Rusiei, spre a-1 putea ocroti mai cu dinadinsul, spre a satisface dorinţele religioase destul de motivate la o curte catolică şi spre a face un nou pas către unirea împărăţiei, Curtea din Viena îşi dă toată silinţa^ să unească pe români cu biserica papistă.
266
Mişcarea cea mai însemnată în viaţa românilor de peste Carpaţi sunt luptele religionare urmate din această încercare a Curţii din Viena.
Unindu-se cu biserica statului, românii intrau în rîn-dul oamenilor ce puteau să se bucure de drepturi publice şi cîştigau un nou titlu la deosebita protecţie a împăratului. Cu toate aceste, numai o mică parte a lor s-a hotărît a se lepăda de legea strămoşească şi chiar şi aceasta fără de a-şi da lămurit samă despre ceea ce face, deoarece formele în amîndouă bisericele erau cu desăvîrşire aceleaşi. îndeobşte românii nu ştiau lămurit dacă sunt uniţi ori neuniţi şi nu-şi puteau da samă despre deosebirea ce există între cele două culturi, îşi alungau preoţii şi se băteau între dînşii.
Curtea din Viena, oricît de mult ar fi dorit să spri-jinească pe uniţi, ţinea mai mult la alipirea românilor decît la unirea lor cu biserica papistă. Astfel chiar Maria Tereza însărcinează pe comisarul împărătesc trimis la români să spună poporului că atît uniţii, cît şi neuniţii se bucură deopotrivă de protecţia Curţii împărăteşti, care nu va da nimănui voie să silească pe români a se lepăda de legea lor.
Soarta românilor uniţi cu biserica papistă nu era mai bună decît a celor ortodocşi.
între documentele publicate se află mai multe peti-ţiuni trimise împărătesei Maria Tereza de cătră românii uniţi, de cătră episcopul Ioan Klein şi de cătră catolicii din Ardeal. Toate aceste petiţiuni arată asupririle ce românii trebuiau să sufere din partea maghiarilor, deşi ei se unise cu biserica papistă. între aceste documente e cu deosebire un protest al episcopului Ioan Klein contra hotărîrilor Dietei din Ardeal şi răspunsul Dietei la acest protest. în răspunsul el, Dieta arată că românii, ca nişte oameni „pribegiţi“, chiar prin firea lor, fie uniţi ori neuniţi, nu sunt capabili de a cîştiga drepturi.
A lupta împotriva unei asemenea convingeri întemeiate pe tradiţiuni seculare, sancţionate prin legi şi motivate chiar prin interese pozitive era un lucru cel puţin foarte greu.
267
în ciuda protecţiunii Curţii din Viena, românii aşezaţi în ţările căzute sub stăpînirea Habsburgilor erau deci mereu asupriţi. Dar ei erau deprinşi cu traiul greu ! Deşi asupriţi, încetul cu încetul se întrămau şi se pregăteau la o nouă viaţă. După mai multe veacuri acum întâia oară se iveşte în viaţa statului o putere care ţine samă de dînşii şi pare a voi să-l ridice la sine. E în stat un judecător, care, deşi nu le poate da ajutor, le dă dreptate* este cineva, în sfîrşit, care ţine cu dînşii, e chiar împărăţia, de la care pot aştepta ajutor.
încetul cu încetul românii încep să nădăjduiască, să aibă încredere în cineva şi să fie mai îndrăzneţi.
împăratul Iosif II (CCLXXXI) ni-i descrie ca pe nişte oameni nedumeriţi ce cutrieră ţările, oameni fără de adăpost statornic, îndărătnici, deprinşi la excesele de tot fe-liul şi supuşi numai faţă cu preoţii şi bătrînii lor, oamenir în sfîrşit, care ştiu să rabde. Dar, zice împăratul, dacă ştii să convingi pe aceşti oameni că lucrurile nu pot fi altfel decît cum sunt, poţi să faci cu ei ce-ţi place.
Despre răscoala ardelenilor sub Horia şi Cloşca îr» documentele publicate nu se face amintire decît la um singur loc (CCXXXI), unde împăratul Iosif II o justifică, arătînd că ea a fost o urmare a asupririlor ce românii trebuiau să sufere.
După toate cele ce aflăm din documentele de faţă* motivul cel mai de căpetenie a răscoalei pare a fi fost lipsa dreptului de emigrare a iobagilor din Ardeal. Iobagii din Ţara Ungurească au cîştigat acest drept încă pe timpul împărătesei Maria Tereza, pe cîtă vreme cei din Ardeal, sporiţi peste măsură la nişte locuri mai puţin roditoare, erau siliţi a privi cum din toate părţile oamenii se mutau spre locurile mai îmbelşugate.
Despre viaţa intelectuală a românilor din aceste ţări documentele nu ne dau decît puţine dovezi, între care se cuvine să punem mai ales manifestul împărătesc cătră bucovineni (CLXVII), tradus din limba germană şi tipărit la Blaj.
★
Înfăţişîndu-se întreaga colecţie a documentelor, nu găsim într-însa decît un singur şir de fapie,, din care
268
rezultă oarecare unitate în istoria din veacul XVIII a românilor.
Înrîurirea Habsburgilor asupra poporului român e noul »element care se iveşte la începutul veacului şi hotăreşte in mare grad mersul întîmplărilor.
În vreme ce înrîurirea turcească şi cea rusească, deşi .mai puternice, se mărgineau la Ţările Româneşti, încetul cu încetul stăpînirea Habsburgilor se întinde peste mai multe din ţările locuite de români şi, în cele din urmă, prin înaintarea pajurelor împărăteşti pe linia Carpaţilor şi prin anexarea Bucovinei chiar şi Ţările Româneşti ajung a fi dominate de dînşii.
Atît în bine, cît şi în rău, această dominaţiune a ho-tărît soarta poporului român cel puţin deopotrivă cu Intîmplările petrecute la Poartă. De multe răle au fost feriţi românii numai fiindcă interesele lor erau identice cu ale Habsburgilor. Dar multe sunt şi nevoile pe care Habsburgii le-au pregătit românilor, ori prin care poporul român a trebuit să treacă numai fiindcă ei nu credeau de cuviinţă a-1 feri de ele. într-un cuvînt, înrîurirea e puternică şi se întinde peste întregul popor.
Datele adunate de răposatul Eudoxie Hurmuzaki sunt eu deosebire privitoare la istoria acestei înrîuriri.
SOLIDARITATEA ROMÂNA
I
Nu este ocaziune, în care pînă şi cel din urmă scriitoraş maghiar să nu spună că poporul maghiar are misiune europeană şi are să facă lucruri mari.
Nu pizmuim deloc misiunea ce maghiarii şi-o atribuie. Din contră, dorim ca nu numai sâ o aibă, ci să fie şi harnici de ea şi să facă lucruri mari. Una însă pretindem şi, credem, cu drept cuvînt : lucrurile cari le vor face, chiar şi dacă nu ar fi mări, să fie folositoare.
Dumnezeu le-a dat şi le dă şi timp şi ocaziune destulă să-şi arete hărnicia. Ba se poate zice că rar se va mai fi aflat undeva pe faţa pămîntului un popor, care să se bucure de o îmbelşugare atît de mare de favoruri providenţiale, prin care să-şi poată arăta hărnicia, dacă nu pentru lucruri mari, cel puţin pentru mici, dar folositoare.
Favoriţii sortiţi însă, poate că n-au vrut pînă acum să-şi arete chemarea pentru o misiune mare, pentru lucruri mari sau mici, dar folositoare.
Le facem nedreptate !
Maghiarii încă la venirea lor şi de atunci încoace au făcut lucruri mari.
Ne vom aminti de expediţiunile cele pustiitoare, cărora li s-au pus capăt prin înfrîngerile de la Merseburg şi pe cîmpia Leehului, amintim însă de fapte pacinice : bunăoară de introducerea feudalismului împrumutat de la germani.
270
Coloniile aduse din ţări străine, spre a concurge la înflorirea ţării, feudalii pe cît numai s-au putut le-au atras In sferele lor feudale şi, în chipul acesta, le-au abătut de la chemarea lor. în loc de a concurge la ridicarea culturei, o parte din ele s-au văzut nevoite a da mîna de ajutor la formarea unei sclăvii, care n-avea să fie rea, ca cea păgînă, dar nu mult mai bună.
Şi care a fost rezultatul acestei dezvoltări de lucruri ? S-au fericit cineva ?
0	seamă de oameni, între cari cu deosebire maghiari şi renegaţi în favorul maghiarilor, ce e drept, că li-au întemeiat un trai comod. însă popoarele celelalte ale Ungariei şi cele legate de soartea Ungariei, între care şi românii, au avut să îndure multe suferinţe.
Românii, care pe timpurile acele îşi aveau cnezii (juzii) lor proprii cu jurisdicţiune, după drepturile lor „olachale“, şi care plăteau cel mult „quinquagesima“ şi unele date neînsemnate castelanilor — în Transilvania mai curînd, în Ungaria mai tîrziu —, se pomenesc în partea cea mai mare dependenţi, pe urmă iobagi ; cealaltă parte, însă, între feudali, înstrăinată de tulpina din care odrăsliseră, şi între asupritorii neamului ei.
Ceea ce s-a întîmplat cu românii s-au întîmplat mai ales şi cu slovacii şi cu rutenii.
Dintre colonişti, saşii din Transilvania au avut a cădea mai mult în cursa împodobită cu daruri feudale. Dînşii, aduşi, după cum zic ei : ad retinendam Coronara, de bună seamă cea ungurească, şi pentru promovarea culturei, după cum presupunem noi, în evul mediu de-a rîndul îi vedem înregimentaţi. între feudali. Nu pentru Coroană, nici atît pentru promovarea culturei, ci contra poporaţiunii care forma talpa ţării. Acea vestită Unio Trium Nationum contra acelor ce „praeter mercedem la-boris nil habent“ 1 şi luptele dintre membrii aceluiaşi organism politic au fost rezultatul feudalismului în părţile transilvane şi persecuţiunea clasei de jos, între care şi românii neadmişi în nobilime, în ţinuturile ungurene.
Ungaria, obosită de lupte interne, în lupta nefericită de la Mohaci, fu despicată în trei părţi : spre a fi o parte
1	Nu au nimic în afară de plata muncii (lat.).
271
dată turcilor pradă de-a dreptul, alta spre a sta sub influenţa turcească, iar a treia pentru ca să fie a Habsbur-gilor.
Iată dar cea dintîi izbîndă a misiunii maghiarilor în Europa.
„Strălucirea“ „misiunii44, este însă şi mai învederată, dacă vom apreţui ce element a combătut alianţa feudală în români în tot timpul de la înfiinţarea Regatului încoace pînă la dezastrul de la Mohaci şi chiar şi după aceea, pînă la sfîrşitul feudalităţii în Monarhia noastră.
II
în capul alianţei feudale din ţările Coroanei ung [are] „ fie aceasta în formă de Unio Trium Ncitionum, fie m altă formă, au stat totdeauna maghiarii. Aceştia, după ce au venit la credinţa că va fi bine, dacă se va purta grige ca numai alianţei în fruntea căreia au stat ei, să-i meargă bine, şi-au mai zis : tot ce nu are loc alăturea cu ei, în poziţiunea cea privilegiată, trebuie despreţuit.
Şi în punctul acesta românii s-au bucurat (sit venia...) de despreţ în măsură mai mare. Pînă şi în legile destinate a-i asupri au vîrît termini de despreţ.
Tripartit, Aprobate, Compilate etc. mărturisesc destul de hotărît că despreţul românilor a fost, pînă în zilele noastre, o maximă de stat pentru maghiari şi pentru cei ce întindeau de aceeaşi coardă politică cu dînşii.
N-a fost înţelepţeşte din parte-le că a urmat aşadar,, pe cît e de trist, pe atît este de adevărat că aşa au urmat.
Dar aşa era atunci spiritul timpului.
Nici în timpul cînd omenirea a început să respire libertatea în măsură mai mare, pe la 1848, maghiarii nu s-au putut însă lipsi de plăcerea de a despreţul pe români. îi chemau să se lupte şi ei împreună cu dînşii pentru libertatea maghiară, dar îi despreţuiau şi atunci. Şi, ca totuşi să le pună românilor în perspectivă o recompensă pentru participarea la luptă, maghiarii le spuneau românilor că n-au decît să renunţe la naţionalitatea lor
272
românească şi atunci li se va permite a fi şi ei maghiari cu toate drepturile şi beneficiile maghiarilor.
Drept încuragiare şi atragere la şi cătră eldoradul acesta, în organele de publicitate ale lor, maghiarii numeau pe români : „Nyers tomeg“ (masă brută), va să zică : material potrivit de a face maghiari dintr-însul.
Nu numai organele de publicitate, oamenii „ştiinţei44* de pe catedre, în institute de „cultură44, aveau la tot momentul un vrav de poreclituri pentru băieţii şi tinerii români, cari căutau izvoare de cultură în institutele maghiare,* la îndemînă, cu care îi „îmbărbătau44 şi căutau să le stîrnească „dragostea“ cătră ştiinţă.
„Hora“, „Kloska“, „vad olâh“1, „vad nep“2, „vankuj“3 etc.* erau, şi după cum sîntem informaţi mai sunt şi astăzi, adresele, sub care „ştiinţa“ li se comunică, din rost maghiar celor însetaţi de ştiinţă şi încă în etatea cea fragedă, cînd omul e mai susceptibil şi cînd are să i se cultive ambiţiunea cea nobilă, prin care să devină un membru folositor al statului şi al societăţii. De impresiunea ce o face
o	astfel de procedere asupra tinenmei maghiare nici că mai perdem un cuvînt macar.
în ramul acesta al despreţului s-au desprins şi se desprind pînă în ziua de astăzi şi deregătorii administrativi. „Dumnezeul românilor“, „biserica românilor44, etc. sunt înjurături, cari în gura unor organe ale admi-nistracţiunii şi a acelor ce au să îngrigească de morala şi de ordinea publică, sînt mai adeseori chiar şi decît pînea de toate zilele. Aceasta e răsplata pentru că românii le dau pînea de toate zilele în gură, pînea, care nu o meritau, pentru că impunătorii nici că ştiu cum să o merite şi dacă ar şti, nu pot să o merite, deoarece lenea nu-i lasă ca să o merite.
E foarte de mirat, ba te îngrozeşti chiar cînd vezi că ignoranţa colosolă, care a cultivat într-atîta despreţul maghiar faţă cu românii, au devenit o boală contagioasă, de care nu se pot scuti cu desăvîrşire nici pe fotoliurile ministeriale, nici dincolo de porţile legislativei.
1	Valah sălbatic (magh.).
2	Popor sălbatic (magh.).
3	Necioplit (magh.).
273
Este adevărat că la lăţirea boalei acesteia contribuie foarte mult, poate că mai mult, concursul maghiarilor. Soiul acesta de paraziţi,	văzînd	ce specule minunate
poate face cu vanitatea şi credulitatea maghiară, o si exploatează fără de nici o sfială. Pentru ei sumuţarea maghiarilor asupra naţionalităţilor, prin urmare şi asupra românilor, este un izvor de cîştig în avere şi carieră.
Maghiaronii, spriginiţi	de	vanitatea	şi credulitatea
maghiară, au fost şi sînt	mai	răi	decît	uniunile şi alte
tovărăşii din evul mediu. Şi aceste vor împedeca mult timp înlăturarea solzilor	de	pe	ochii	maghiarilor, oa
aceştia să	nu-şi	poată	cunoaşte greşelile din trecut
şi să se poată îndrepta pentru viitor.
Românii însă pentru aceea, precum în trecut românii au rămas, aşa şi în viitor tot români vor rămînea.
Mai mult. Acum cînd cunoştinţa de sine le este aşa de dezvoltată se vor dezvolta şi mai repede de cum s-au dezvoltat pînă acum.
Dacă pe ici, pe colea, cade cîte o pleavă, care nu e în stare să învingă rezistenţa curentului şovinist, cu atît mai bine de grăunţele cele sănătoase. Ajung curăţite, limpezi ca aurul la destinul lor.
Românii,	din	cauza	aceasta, n-au	să fie suîpăraţi,
tocmai cum	n-ar	trebui	să se bucure	maghiarii pentru
că se înavuţesc cu pleava ce cade de la noi.
Maghiarii, cu toate- plevele căzute din grîul românesc, nu dau înainte.
Plevele noastre au dus cu sine chiar şi avere multă, nu numai oameni.
Ce s-a ales şi ce să alege din ele ?
A putrezit şi a dispărut pleava ; şi procesul acesta tot aşa se va repeţi de cîte ori pleava se va separa de •grăunţe. Căci grăunţul, chiar şi dacă putrezeşte, dă rod, pleava,	însă,	n-are	chemare nici	pleavă măcar să
rodească.
Desigur că românii şi în trecut au judecat aşa cum judecăm noi astăzi. Cu întristare ca şi noi vor fi luat şi în trecut notiţă de imprudenţă maghiară, dar văzînd că aceasta nu se poate înlătura s-au apărat cît s-au
274
pututN de dînşii şi şi-au văzut apoi de năcazurile lor; ba o seamă considerabilă de români, cei din ţările ungureşti, chiar şi de năcazurile maghiarilor.
Urmarea a fost, pqste aşteptare, că românii tut au dat înainte. Cu toate năcazurile cu cîte au avut să se lupte, ei n-au perit, din contră, stau astăzi în faţa maghiarilor, (cari numără,	cu	toţi renegaţii ,şi	maghiarii provizori
laolaltă, abia 5 milioane, [românii stau] cu 10—11 milioane de suflete, dintre care 3 milioane în Monarhia Austro-Ungurească.
Dacă maghiarii eru oameni mai prevăzători şi mai cumpenitori, cu elementele naţionale cari locuiesc în Ungaria, puteau, în adevăr, face serviţii mari civilizaţiunei şi Europei;
Se înţelege	că	despreţul faţă cu popoarele de	care
aveau trebuinţă la închegarea statului trebuia să lipsească înainte	de.	toate. Nici unul	din popoarele	care
constituie poporaţiunea nemaghiară	a Ungariei nil	este
eflement turburător şi destructiv şi pe lîngă aceea nu li se poate disputa trăinicia.
Şi ca să ne întoarcem la români, aceştia au dat şi alte dovezi, cu cari au dovedit că, dacă nu) peste, dar alăturea cu maghiarii, se pot pune orişicînd.
Aşa este ; românii sînt un element foarte probat şi foarte dovedit de trainic. In comparaţiune, poporul acesta a făcut mai mult decît oricare popor din vecinătatea lui.
Românii în timpul cînd maghiarii au venit în părţile aceste, au trebuit să fi trecut deja prin procesul de a fi absorbit elemente străine barbare în sine şi de a le fi mistuit. Cu alte cuvinte, rezistase deja tuturor invaziu-nilor pentru ca transformaţiunea din romani în români pe timpul acela să fi fost ajuns la stadiul de a fi terminată.
Nu ne vom amesteca în treaba istoricilor, cărora încă nu le-au succes a face lumină deplină asupra timpurilor în care sosesc maghiarii în părţile aceste. Ne mulţumim a ţinea socoteală de împregiurarea că poporul român, de care se face amintire în tradiţiunile istorice ale maghiarilor, format cum era, pe acele timpuri, deja era un popor respectabil. Din tradiţiunile acele, de altmin-
275
terea destul de sucite şi răsucite, ca să strălucească numai gloria maghiară dintr-însele, transpare că maghiarii co-borîndu-se de dinsusul Mării Negre, au ocolit pe români şi au tăbărît în mijlocul poporaţiunilor slave, care locuiau spre apus în vecinătatea românilor.
Să nu uităm însă că sînt şi istoriografi moderni cari susţin că românii s-au reîntors în ţările părăsite de ei ca români, în secolul al treilea [sic !]. Chiar admiţînd aceasta, deşi nu concedem că aşa a fost, românii nu perd nimic din însemnătatea lor. Ba trăinicia lor este cu atît mai impunătoare.
Dacă nişte „păstori“, cari s-au „furişat“ în ţinuturile de dincoace de Dunăre în Carpaţi şi în giurul Carpaţilor şi în 7—8 secoli au crescut la numărul de 10—11 milioane, pe cînd „cuceritorii“ şi „alcătuitorii“ de staturi în timpul acela au dat relativ înapoi, ce vor face urmaşii acelor „păstori“ „furişaţi“ în viitor, cînd trei milioane, care locuiesc în ţările ungureşti, abia mai au un milion între dînşii, din toate naţionalităţile cîte se află în Ungaria.
Sigur că, dacă li se va impune lupta, nu le va trebui opt secoli, ca să mistuie milionul de maghiaro-germano-ruteno-sîrbi, ce se află la răsăritul Ungariei şi al Monarhiei, răspîndit ca nişte insule mici într-un ocean.
Românii însă, fie ca locuitorii cei mai vechi ai Daciei de odinioară, fie ca „păstori“ „furişaţi“ în părţile acestea, au dat dovezi nu numai despre trăinicia lor, ci şi despre aceea că au însuşirea de a alcătui staturi.
Maghiarii, care nu într-un mod numai, şi nu numai o dată s-au străduit, pe lingă despreţ, a sămăna şi discordie şi vrajbă între români, ar trebui să ştie mai bine cîtă putere de viaţă au dezvoltat românii din ţările un-gfureşti] / Tot maghiarii ar trebui să ştie cîtă putere de viaţă au dezvoltat staturile întemeiate de români în evul mediu.
în acelaşi timp, cînd aveau să se apere de maghiari şi de poloni, căci amîndouă popoare aceste sumeţe umblau să cucerească între români, spre mirarea Europei, pînă şi spre mirarea Sfîntului Părinte din Roma, au înfruntat puterea turcilor şi a tătarilor, încît turcii au încheiat pacea cu dînşii în condiţiuni cum n-a mai obţinut alt popor de la acei cuceritori fără de milă.
276
Şi aceşti români, ut figura docet, au ştiut să-şi mîn-tuie ştaturile întemeiate odată şi printre intrigile fanari-otice, şi pe urmă să facă din el un regat independent, care încă pînă a nu fi regat, pe cîmpiile Bulgariei, a pus din nou lumea în mirare prin vitejia şi prin înţelepciunea sa.	/
Pe cînd aceste din urmă se întîmplau afară de sfera Monarhiei, românii dinlăuntru, pe lîngă toate prigonirile*, pe lîngă tot despreţul, cu care erau tractaţi, pe lingă toate certele cîte se aruncau într-adins între dînşii în timpuri cînd năcazul începea să-i apese de tot, se consolidau, se luptau împreună pentru dreptatea ce voiau să o recîştige ; însă, în acelaşi timp, nu încetau a fi mo-deluri de patriotism. Ei au apărat patria şi atunci, cînd îi tracta ca o maşteră pe fiii cei vitregi.
Maghiarii, dacă ştiau apreţui poziţiunea lor, dacă ştiau judeca cel puţin pe poporul românesc şi valoarea lui,, încă în evul mediu puteau ocoli înfrîngerea de la Mohaci şi puteau păstra în continuu Regatul Unguresc neatins, de puterea musulmană.
III
Ei bine ! dacă maghiarii în evul mpdiu de mijloc n-au, şftiut catastrofa, ar fi fost cu cale să fie mai circumspecţi, cel puţin pe la jumătatea secolului al nouăsprezecelea şi la anii 1848—9 să încongiure conflictul cu naţiona-
•	lităţile nemaghiare, locuitoare vechi în ţările ungureşti,, să încongiure conflictul cu dinastia însăşi. N-a fost pentru dînşii nici aceasta cu putinţă. Atunci, cu drept cu-vînt, se putea spera că au căpătat minte din lecţiunile de după catastrofă şi de după sfîrşitul conflictului, cel puţin în măsura în cît promiteau ei înşişi în ajunul zilelor în care stau să pună piciorul în scară spre a se avînta în şaua puterii.
Toate acestea le-am aşteptat noi, cari n-avem aspi-raţiuni de a conduce o lume, dar judecăm lucrurile mai liniştiţi.
Ei însă „conducătorii“, dacă ar fi după fanteziile lor,, ai „lumii“, n-au învăţat şi nu învaţă nimica din trecut.
27?
De la 1867, va să zică de şeptesprezece ani încoace, n-am observat, o singură dată, că ţin cont de slăbiciunile lor omeneşti din trecut, nici de promisiunile cu care se lăudau înaintea naţionalităţilor într-un interval de şepte ani, înainte de a deveni stăpîni ai situaţiunei.
Bărbaţii lor de stat, în şi afară de funcţiuni politice, pare că şi-au făcut drept programă ca din zi în zi să meargă treptat înainte in provocarea naţionalităţilor nemaghiare. Începînd de la izgonirea naţionalităţilor nemaghiare din funcţiuni, s-au amestecat în afacerile lor bisericeşti, şcolare şi sociale, şi acum au ajuns ca în organele lor de publicitate să-şi bată capul cum să facă legi speciale din care să pună lanţuri nouă pe braţele şi picioarele naţionalităţilor nemaghiare, fără de a altera legile liberale menite â rămîne o proprietate exclusiv maghiară.
Aţi auzit genialitate ? Maghiarii, cavalerii moderni ai libertăţii, vor cu ajutorul sclaviei intelectuale să „deştepte“ popoarele din somnul lor de moarte, în care le-au adîncit asupritorii lor.
Pînă acum suntem, ce e drept, numai pînă la articoli de ziare. însă din experienţa ce avem şi din împregiurarea că articolii sînt aplaudaţi şi de presa oficioasă a guvernului unguresc, nu vom greşi, dacă vom face concluziunea că articolii sînt vestitorii cugetelor, cu care se ocupă sferele normative ale guvernului.
Şi apoi cînd -guvernul şi-a ales o majoritate precum-penitoare în casa deputaţilor, cum şi-a ales în anul acesta pentru sesiunile parlamentare următoare, distanţa de la cuget pînă la proiect de lege nu mai e tocmai mare, iar de la proiect de lege pînă la o lege completă, în împregiurări ca cele de la noi, distanţa e şi mai mică.
Dar chiar cînd o schinteie de înţelepciune politică ar inspira pe bărbaţii politici ai maghiarilor, „ zicîndu-le că ideea cu legile speciale pentru naţionalităţile nemaghiare e mai greşită decît toate celelalte de pînă acum, moraliceşte sînt siliţi să facă reclamă cu dînsa. Deşi guvernul actual numericeşte este asigurat în casa deputaţilor, prin modalitatea cum guvernul şi-a făcut şi de astă dată majoritatea, i s-a pălit din nou şi foarte tare vaza înaintea opoziţiunei maghiare. Şi atît de cuminte este guvernul, încît opiniunea publică a opoziţiunei maghiare să nu o ig-
278
noreze. Deci mijloc mai probat ca şovinismul nu este, şi mai potenţat ca în legile speciale pentru naţionalităţile nemaghiare şovinismul n-a fost niciodată. Pentru ce nu l-ar întrebuinţa dar şi acum spre a mai domoli armele opoziţiunei ?
încă n-am putut ajunge a cunoaşte în întregul ei opiniunea opoziţiunei în punctul de care ne este vorba. Ştim însă din trecut că dacă se tractează de a lovi în naţionalităţile nemaghiare, opoziţiunea numaidecît slăbeşte din rigurozitatea ei cu guvernul. Ba am avut ocaziune, la proiectele privitoare la scoale, să vedem pe fraţii certaţi din dreapta şi din stînga casei deputaţilor ungureşti, îmbrăţi-ţîndu-se în chipul cel mai duios şi înjurînd frăţeşte pe „masa brută“ a olahilor, „dacoromani“, pe „panslavişti“, ruteni, sîrbi şi slovaci şi pe „nemernicii“ saşi, că sînt trădători de patrie, pentru că nu-şi urăsc cu desăvîrşire limba şi celelalte însuşiri naţionale, moştenite de la părinţi şi de la strămoşii lor.
„Ideea de stat e în pericol“, aşa se declamează în astfel de cazuri în presa maghiară de toate nuanţele. Şi se înţelege de sine, după cum , înţeleg maghiarii lucrurile că dacă „ideea“ maghiară „de stat“ va fi în pericol, şi din conducerea Monarhiei, a Europei şi din marşul maghiarilor în fruntea civilizaţiunei nu se va alege nimica.
Pentru încungiurarea unui astfel de potop, se plăteşte solidaritatea între partidele maghiare în faţă cu naţionalităţile nemaghiare.
Ar crede cineva că pe noi, pe români, ne va supăra solidaritatea aceasta.
Ne supără şi nu ne supără.
Ne supără văzînd-o îndreptată în contra binelui comun al tuturor popoarelor din ţările ungureşti, şi în contra adevăratelor interese ale Monarhiei, pentru că, fiind oameni fără aplecare la stăpînire, ne doare cînd vedem oameni cu ambiţiuni atît de exagerate, care trec în sumeţie, consumîndu-şi puterile în lupte sterpe şi zadarnice. Nu ne supără, pentru că dacă e vorba că printr-o solidaritate de aceasta au de gînd să ne stârpească sau să ne facă oricare alt rău, noi ştim, din capul locului, că nici încercarea aceasta nu-i va duce pe ma-ghiari la scop. Un popor care a rezistat altof năpăstuiri mai mari puţin îi pasă de în-
279
cercarea cea din urmă şi desperată a unor oameni cari nu ştiu ce fac.
Un lucru însă am vrea să aflăm de la bărbaţii politici ai maghiarilor : cred ei că prin modalitatea de mai sus dovedesc lumei chemarea lor de a merge în fruntea Ungariei, în fruntea Monarhiei ?
Dacă cred, se înşală amar. Timpul vorbelor late a trecut. Lumea de azi nu mai caută în gura oamenilor cari nu pregetă cu lauda proprie, ci aşteaptă să se vadă fapte. Faptele decid în ziua de astăzi.
Cu ambiţiuni deşerte azi nu merge nimene departe. De aceea nu ambiţiunea nobilă a maghiarilor este ceea ce ne jigneşte, ci cea deşartă, de care ne împedecăm în toate zilele. Contra naţiunii nobile nu am zice un cuvinţel măcar. Căci cine nu s-ar bucura cînd ar şti că în apropiere nemijlocită are pe cineva care de voie bună ia asupră-şi rolul de un fel de providenţă pămîntească.
Domnii aspiranţi la conducere însă ar trebui să ne arate, înainte de toate, ca să avem încredere într-înşii, că au simţit şi pentru istorie şi pentru dreptate şi, în sfîrşit, că ştiu cugeta şi la viitor.
Să ne arate că nu vor să facă tăbula rasa cu istoria naţională a fiecărei naţionalităţi şi drepturile acestora, şi că •viitorul se asigură pentru toţi mai bine, dacă fiecare naţionalitate va avea interes egal pentru apărarea căminului său.
Că maghiarii dispun de o majoritate numerică relativă ni se pare prea puţină calificaţiune pentru ambiţiunea de a sta în frunte şi a conduce. Şi mai puţină calificaţiune de conducători şi-au agonisit şi-şi agonisesc prin atitudinea cea „părintească“ şi prin rolul arogant de providenţă, cu care se încearcă a suprima orice mişcare întru cît nu este de provenienţă maghiară.
Şi fiindcă maghiarii altă calificaţiune nu' au dovedit spre a putea conduce popoarele nemaghiare, trebuie să se cugete aceste serios la modalitatea cum să scoată carul statului din nomolul în care maghiarii cu deşertăciunile lor îl cufundă.
Ceea ce maghiarii au zis că vor face singuri, pentru ca să amăgească popoarele nemaghiare, spre a le supremati-
280
za, sa caute a face ele, împreună cu maghiarii : să caute a rezolva cu „sîrguinţă conştiinciosă“, corespunzător îm-pregiurărilor celor grele ale timpului, problema spre folosul morahiei şi a ţării.
Spre sfîrşitul acesta să proceadă naţionalităţile nemaghiare solidare şi să silească moraliceşte şi pre maghiari a intra în solidaritatea lor.
Nu încape îndoială că pentru a ajunge la o solidaritate corespunzătoare problemei ce ar avea să rezolve împreună, se cere, înainte de toate, ca fiecare în parte să fie solidară la ea acasă.
Românii, fără de mare zgomot, au înţeles de mult necesitatea şi au şi făcut pasul cel dintîi, pentru că au proclamat solidaritatea ca bază la atitudinea şi la procedarea lor politică.
IV
Solidaritatea română de la 1881, îfanoită la 1884 numai în formă, e ceva nou, în esenţă ea a existat şi de alte dăţi.
Oricît de îmbucăţiţi au trebuit românii să trăiască pînă la 1884, împărţiţi în ţări separate, în împregiurări ce îi separau chiar şi în sînul unei şi acelei ţări, legăturile între dînşii niciodată nu s-au slăbănogit aşa de tare, încît să nu simţă toţi ca români. Mai că am putea, cu drept cu-vînt, zice, că apăsarea, ce îi gîrbovea pe toţi deopotrivă a contribuit ca să-i unească, în loc de a-i împrăştia.
în chipul acesta iată şi eni-gma dezlegată, care pentru noi n-a fost deloc nedezlegată, cum de românii a căror glas (după cum scria pe la începutul anilor cincizeci un profesor de naţionalitate săsească) n-a mai fost auzit. (?) pînă atunci, la cel dintîi răsunet de libertate au fost toţi un trup şi un suflet.
în Cîimpul Libertăţii de la Blaj, în faţa a patruzeci de mii de români întruniţi, cu deosebire din părţile transilvane, dar pe lîngă aceştia şi din alte părţi, s-a proclamat solidaritatea naţională : „unul pentru toţi şi toţi pentru unul (fiecare), cu convingeri morale patriotice şi totodată legale, deşi nu legale în înţelesul constituţiunei ardeleneşti
281
antemarţiale“ 1. Acolo, adecă în acelaşi cîmp solidari, au jurat mai întîi de toate împăratului credinţă perpetuă : au jurat „că vor fi amici amicilor împăratului nostru şi că pe cît naţiunile surori ne vor respecta pe atît vor respecta şi ei pe celelalte“...
La ceeş ce s-a proclamat în Cîmpul Libertăţii au aderat toţi românii cu prea puţine excepţiuni de tot particulare.
Românii, întăriţi prin solidaritate, au făcut minuni de vitejie, încît au uimit lumea ; iar pe oligarhimea care era îndatinată a căuta la români cu despreţ, ca la o masă brută, a cuprins-o răcorile.
Românii, însă, cari se luptau pentru tron şi patrie şi pentru dezrobirea lor şi pretindeau respectul reciproc de la naţiunile sorori, nu teroarea au vrut să bage în compatrioţi, ci reciprocitatea. Am vrut ca solidaritatea lor sub autoritatea împărătească să devină o solidaritate comună a tuturor popoarelor din patrie. Deci dacă ei au fost şi teribili în mînie, au fost provocaţi prin pîngărirea libertăţii şi egalităţii cu despreţ nou, cu insulte şi chiar şi cu cruzimi. Căci oare nu era libertatea pîngărită cînd în acelaşi timp, în care fu proclamată, s-au ridicat furci pe toate înălţimile, poreclite în batjocură şi „steaguri româneşti“, şi au pus pe secuii înarmaţi să terorizeze pe oameni dezarmaţi ?
După ce au combătut liberalismul cel fals şi mincinos al bărbaţilor politici maghiari, românii, cu toate că încă nu aveau teren pozitiv în aşezămintele ţării, însufleţiţi de deviza : veribus unitis şi la adăpostul altei devize „Drepturi egale pentru toţi“ s-au apucat cu toţii, cu amîndouă mînile, de opera culturei, de la care, pînă la 1848, au fost constrînşi politiceşte să se ţie în depărtare. în acelaşi timp, însă, au stăruit a li se da şi lor un loc mai cuviincios ca cel din trecut între naţiunile sorori conlocuitoare în ţară şi în monarhie.
în timpul absolutismului, este adevărat, pentru români mult nu s-a putut face. Erau împregiurări regretabile excepţionale. Acestea făceau românilor imposibilă activita-
1 A se vedea şi discursul cu care Andrei bar[on] de Şaguna a deschis Congresul Naţional din 1863 (n. a.).
282
tea cu succes pentru cîştigarea unui loc mai cuviincios în sensul pretins pe atunci de dînşii. Nu numai românii aveau să sufere de împregiurările excepţionale. în timpul acela nimenea nu era mai preferit. Toate naţionalităţile trebuiau deopotrivă să asculte şi să se supună ordinilor guvernului de atunci fără a delibera.
Un lucru acceptabil a fost atunci, între regretabilele împregiurări excepţionale. Administraţiunea, cu toate defectele absolutismului, era mai bună ca cea liberală constituţională de azi. De aceea românii, ca iubitori de ordine, au acceptat-o cu bucurie şi toţi din toate părţile s-au folosit de dînsa pentru a da înainte.
După ce a trecut absolutismul, iar se iveşte o eră nouă şi pentru români.
Cu puteri întinerite, românii, la 1861 şi mai tîrziu la 1863, s-au apucat din nou de stăruinţa pentru un loc cuviincios între popoarele conlocuitoare.
Abia s-a reînceput activitatea politică a românilor şi inimile româneşti şi fără declaraţiune formală se găsesc.
Afară de românii transilvani, cari legal se întrunesc prin reprezentanţi în congrese, se află cei din părţile ungureşti, precum îşi cei din Bucovina participînd ca privitori sau trimiţînd telegrame. Românii din Bucovina salută d.e. Congresul din 1863 prin o telegramă, trimiţîndu-i „Congresului şi preameritaţilor prelaţi bisericeşti adînc simţită salutare frăţească, omagii respectuoase şi felicitările cele mai intime la succesul desăvîrşit al dezbaterilor spre salutea naţiunei“.
După împărţirea politică de atunci, nici că se putea altfel. Atitudinea bucovinenilor, însă, şi cea a românilor din părţile ungurene, în special a lui Em. Gojdu, din timpurile acelea, a dovedit că românii în cauze naţionale şi patriotice se găsesc solidari chiar şi fără declaraţiuni formale..
împregiurarea aceasta desigur că în sferele politice mai înalte n-a fost scăpată din vedere.
Succesul românilor în solidaritate, cu deosebire în 1883, a fost încununat de rezultate strălucite, care sunt destul de cunoscute.
283
Dieta Transilvană din 1863—64, cu to&te apartinenţele acesteia, la care ne provocăm de atîtea ori, sunt a se atribui în mare parte atitudinei celei solidare a românilor şi conducătorilor lor.
Nu credem că greşim cînd zicem că rezultatele puteau fi şi mai strălucite dacă Icarii politici de atunci ai românilor ascultau de Dedalul lor şi în zborul lor politic nu se apropiau prea tare de soarele Cancelariei aulice de atunci.
Pînă cînd Icarii românilor urmau una şi aceeaşi linie în zborul politic cu Dedalul lor, soarele de atunci din Cancelaria aulică nu le putea face nici o stricăciune. Erau admirabili deputaţii români, deşi în mare parte funcţionari ai statului, pînă cînd n-au întors o parte spatele conducătorului lor. Kolozsvări Kozlony din zilele acelea a şi dat un atestat foarte significativ românilor din Dieta de la 1863—64, zicînd că n-ar fi aşteptat ca aceiaşi români pe cari patru sute de ani i-a persecutat şi apăsat constituţi-unea ţării să se facă apărătorii ei. Nu apăsarea o apărau românii, ci autonomia ţării şi prin aceasta constituţiunea, pe care vreau să o reformeze, pentru ca să poată îmbrăţişa deopotrivă şi cu aceeaşi căldură şi dragoste pe toţi fiii patriei.
Dar ispititorul s-a arătat între românii din Dietă, A venit anume de la Viena.
Erau atunci unii printre bărbaţii politici şi colaboratori ai sistemului de atunci, cari, mînecau din punct de vedere centralistic germanizator. Aceştia, seduşi, ca şi alţii mulţi, de cumpătul românilor, tălmăcit de slăbiciune, au crezut că ocaziunea este prea bine venită ca să nu lucre pentru nişte visuri cari au compromis în mare parte sistemul politic de atunci, Erau oameni şovinişti şi printre germani, cuprinşi de un rapt care culmina într-o „Reich der Mittelai şi cine mai ştie cîte alte.
Poate că un curent de aceste nefericite stăpînea pe ispititorul de care am amintit, şi, din motivul acesta, căuta să spriginească indirect mai mult elementul german şi în
1 Imperiu Central (germ.).
284
Dieta Transilvană. Prin astfel de necumpăt însă, s-a vîrît discordanţă între deputaţii români şi adecă între cei cari au pătruns şi n-au pătruns intenţiunea ; au înstrăinat naţionalităţile din Ungaria, şi pe maghiari i-au întărit în rezistenţa lor pasivă.
Sistemul va fi avut şi alte slăbiciuni dar aceste desigur că au contribuit la imposibilitatea, la care, în cele din urmă, a fost condamnat.
Voim să zicem că, dacă în urma procederei solidare de la 1863—64, succesele cele strălucite nu se ştirbeau şi nu se întrerupeau prin influenţe venite din partea unor prea zeloşi, sistemul nu se compromitea, iar solidaritatea românească era şi mai roditoare de cum a fost.
încă o dată, la 1865, s-a mai putut vede cît este de salutară solidaritatea. Cu toată neconstituţionalitatea Dietei din anul acela, ţinută în Cluj, procederea de atunci a dat românilor o bază, care dacă o vor şti exploata la timp vor lua mare folos dintr-însa.
Solidaritatea aceasta din urmă avea în sine germenul bolnăvirei sale, care se data dinainte de 1865. Schimbările constituţionale de după 1865 au nutrit boala. Discordanţa de la 1864, ajutată de indignarea în urma schimbărilor constituţionale de după 1865 pînă la 1869, a produs dezbinarea asupra modului de procedere.
Românii nu numai dintr-un ţinut, ci acum toţi din ţările ungureşti, convingîndu-se că discuţiunea seacă asupra modului de procedere nu este nici pentru dînşii, nici pentru patrie de nici un folos, deja, la 1881, au dat iarăşi mîna frăţească hotărîndu-se iarăşi pentru procederea lor solidară. Ei şi-au zis : „Problema cea mai însemnată pentru Monarhie şi ţară este ca toate popoarele să trăiască frăţeşte între sine. Să ne unim dar mai întîi noi la noi acasă, ca să avem cu un cuvînt mai mult pentru solicitarea de a trăi toate popoarele în unire spre fericire reciprocă/4 Această solidaritate s-a învoit la 1884.
Solidaritatea s-a înnoit şi reînnoit. Ea trebuie susţinută ca să deie şi rodurile ce suntem în drept să le aşteptăm de la ea.
285
V
Ca să ajungem la un scop măreţ, îndeobşte, trebuie stăruinţă multă şi neobosită, de multe ori împreunată cu resignaţiune, uneori cu resignaţiune extremă.
' La scopul precizat îndată la început prin cuvintele cele sublime ale monarhului : la buna înţelegere între popoarele Monarhiei spre a putea rezolva problema cea grea a Monarhiei în interesul civilizaţiunei, fără îndoială numai cu stăriiinţă de fer şi resignaţiune stoică se poate ajunge.
Complicaţiunea intereselor diverse din Monarhie pretinde stăruinţa şi resignaţiunea.
Caracteristicile amintite nu pot lipsi românilor, câci dacă le-ar lipsi, n-ar fi strănepoţii strămoşilor lor.
Strămoşii noştri, cari au venit din toată lumea romană în părţile locuite astăzi de români, prin stăruinţa lor cea: puternică au fost în stare să întemeieze aici o vatră de cultură, cărei [a] nici după aproape două mii de ani să nu i se poată şterge urmele cu totul.
Mai multă stăruinţă şi de tot multă resignaţiune le-au trebuit pentru ca să susţină ce au întemeiat.
Abia două secole au putut lucra mai în tihnă. Şi pe urmă, cînd pintre, cînd pe sub valurile poţoapelor barbare de la sfîrşitul secolului al doilea, căutau cum să' nil lase a întrerupe firul culturei pe teritoriul ocupat de ei spre sfîrşitul acesta.
Dau barbarilor de mîncare, îi îmbrăcau, în sfîrşit îi.pro-vedau cu toate, numai ca strămoşii să-şi poată continua opera începută.
Insă barbarii nu erau toţi deopotrivă. Nu toţi se mul-ţămeau cu cit li se da de voie bună şi cu cît luau ei cu. puterea. Erau unii sălbatici. Le plăcea să omoare oameni şi să pustiiască cu foc cetăţi şi sate.
Dinaintea acestora, strămoşii noştri fugeau în munţi şi în crepăturile pămîntului. Numai după ce vijeliile cele sălbatece se aşezau, se linişteau, se întorceau ca să înceapă firul de unde se întrerupsese.
Vijeliile aceste, în timpurile acele, se repetau des şi uneori durau mult, încît puterile strămoşilor noştri se sleiau.
286
Cu toate aceste, ei se vede că n-au desperat în cît să-şi părăsească vetrele şi nici n-au dispărut cu totul de pe faţa pămîntului, fără urmă. Pe lîngă ruinele, din care şi astăzi, după aproape două mii de ani, sîntem în stare să cetim mărimea şi tăria voinţei lor, au mai lăsat şi altă moştenire neştearsă. Inima cea nobilă, inteligenţa, limba, tipul, portul, obiceiurile! şi superstiţiile românului dintre Tisa şi Marea Neagră, dintre Dnistru şi Dunăre sînt moşteniri frumoase de la acei ce au aruncat aici pe locul în care trăim sămînţa cea dintîi a culturei şi a civilizaţiunei.
Ce folos ? va zice cineva, dacă urmaşii au rămas săraci lipiţi şi expuşi chiar capriţiilor acelora cari, în parte, de la dînşii au învăţat a cunoaşte elementele deprinderilor omeneşti, prin care au devenit capabili a trăi mai mult decît mulţimea de barbari cari s-au stins fără a lăsa altceva în urmă-le, afară de, bunăoară, vandalii, vestea despre sălbătăcia lor.
Şi totuşi folos este.
Elementul român n-a fost, ce e drept, în stare, totdeauna şi pe toţi barbarii, cu cîţi a venit în atingere să-i îmblînzească şi să-i domesticeze pentru a-i pregăti de propagatori ai civilizaţiunei. Dar dacă aceasta n-a fost în stare faţă cu toţi barbarii, i-a succes a îmblînzi pe unii dintre dînşii, făcîndu-i, parte propagatori ai civilizaţiunei, parte asimilîndu-i şi, prin aceasta, întărind elementul propriu în interesul culturei şi al civilizaţiunei.
Slavii, cari, după dispărerea avarilor, erau revărsaţi ca
o	mare asupra ţinuturilor astăzi locuite de români, prin contactul nemijlocit cu aceştia au luat obiceiuri pacinice şi au învăţat să muncească. Cîţi nu s-au dus ca să înfiinţeze comuniuni în alte părţi, s-au asimilat, încît astăzi în Transilvania numai în trei locuri mai există sub numele de ,,schiai“ şi numai prin religiunea aug. evanghelică se deosebesc de români, căci vorbesc numai româneşte.
Cumanii şi bisenii, despre cari se zice că trăiau din pradă şi din furat, s-au îmblînzit şi, cu timpul, s-au asimilat cu românii. Bisenii s-au asimilat cu totul, cumanii în parte, întrucît adecă n-au trecut la maghiari în Ungaria. In Diploma regelui Ungariei Andrei, de la 1223, dăm preste urme, din care este învederat că pe la începutul secolului al XIII existau pe lîngă români, bişeni încă
287
neabsorbiţi, dar deja îmblînziţi. Regele Andrei conferea uzul comun din pădurea şi apele românilor si bisenilor şi saşilor.
Cînd au sosit maghiarii, lipsiţi de cultură cu totul, contactul cu românii n-au putut rămînea fără pic de influenţă. Religiunea, care, după cum se vede, între altele şi din o diplomă a S. Ladislau, Ja început au avut-o comun cu românii, adecă pe cea orientală, dar mai mult numărul cel mare de nobili români, dintre care unii ajung şi pe tronul Ungariei, dovedesc un contact foarte viu între maghiari şi români. Contactul acesta însă n-a putut să nu influinţeze asupra ma-ghiarilor.
Sumeţia maghiară, se înţelege, aşa ceva nu va admite bucuros niciodată. Timp îndelungat maghiarii au negat că ar fi fost vreodată ortodocşi şi tot atît de tare au protestat contra românităţii Corvinilor, din sînul cărora, în evul mediu, s-a ridicat cel mai glorios rege al Ungariei.
Prin cele de mai sus nu voim să excludem alte influenţe civilizatoare asupra maghiarilor. Voim numai să zicem că sămînţa culturii, erezită 1 de poporul românesc prin stăruinţa acestuia, încă a contribuit la îmblînzirea şi la pregătirea elementului maghiar, spre a-1 face capabil de cultură şi civilizaţiune.
Potoapele cele multe ale barbarilor au dărîmat cetăţi, au pustiit sate, au distrus societăţi, încît dacă nu rămînea vestea de numele acelora, nu rămînea numele ţinuturilor, apelor şi munţilor, ar cugeta omul că elementul românesc a sosit ieri-alaltăieri în părţile locuite astăzi de ei. Românii însă prin stăruinţa erezită de la strămoşii lor au rămas şi s-au străcurat prin toate catastrofele ca, direct şi indirect, după împregiurări, să transplante mai departe elementul şi sămînţa culturei. Nu e mirare dară că filosofia poporului român a produs proverbul : „Apa trece petrile rămîn“.
Românii au rămas, dar opera începută de acei ce în-temeiaseră vatra culturei în părţile noastre, înainte cu o mie opt sute şeptezeei şi nouă de ani, nici astăzi nu este terminată.
1 Aici cu sensul de : moştenită,
288
De la acel timp încoace, în mai multe rînduri, cultura şi civilizaţiunea, în loc de a da tot înainte, a dat înapoi.
Jung în opul său Roemer und Romanen 1 expliqă cum s-a putut ca cultura să deie înapoi cînd spune că „domnii barbari nu vreau să ştie de drept, făceau imposibile mijloacele de subsistenţă, din care trebuiau derivate mijloacele de o cultură mai înaltă44.
Elementul român, în astfel de cazuri, cari în evul mediu n-au fost rare, trebuia să fie nu numai stăruitor, dar şi cu resignaţiune, mai ales de cînd a putut băga de seamă, că, d.e., contactul civilizator cu maghiarii în loc de a-1 întări, îl slăbeşte.
în apus popoarele subjugate de barbari, nefiind expuse la atîtea invaziuni de tot felul, cum» a fost elementul român în răsărit, au mistuit cu desăvîrşire pe subjugători.
Românii s-au mulţumit, în cele din urmă, cu influenţa morală asupra vecinilor, cari numai cu timpul s-au prefăcut în subjugători, după ce adecă au cîştigat elemente din elementul românesc pentru subjugarea acestuia. Nobilimea din Transilvania, din părţile bănăţene şi ungu-rene, în partea cea mai mare de origine românească, a contribuit foarte mult la subjugarea elementului românesc şi adecă în proporţiunea în care acea nobilime s-a înstrăinat de originea ei naţională.
Cu cît a crescut numărul dezertorilor naţionali cu atît a trebuit să descrească şi să se reducă şi influenţa elementului românesc asupra elementelor străine. Influenţa în cele din urmă s-a redus la o influenţă morală şi în se-colii mai dincoace era şi aceasta să se reducă, dacă nu de tot, dar foarte tare.
Modalitatea, cu care au influenţat românii asupra elementelor străine, e diversă.
Modalitatea aceasta însă nu poate fi normativă. Normativă este împregiurarea că o influenţă a fost, prin care s-a tors firul culturei şi al civilizaţiunei. Este normativă fapta că, în orice formă, dar, românii au stăruit, după putinţă, ca focul sacru să nu să stingă cu totul niciodată.
Cît au luat maghiarii parte la opera civilizaţiunei ştim. Ştim şi aceea că dacă era ca opera aceasta să rămînă în~
1	Romani şi români (germ.).
m
treagă numai pe umerii lor rămînea un lucru de tot problematic.
Saşii, deşi o mînă de oameni şi veniţi mai tîrziu decît maghiarii, au făcut mult mai mult în interesul culturei şi al civilizaţiunei. Ei puteau face şi mai mult dacă căutau îndată la început contactul cu românii şi să fereau de acea nefericită alianţa feudală din evul mediu, în urma căreia universitas Valachorum 1 a fost înlăturată, şi, cu aceasta, românii din Transilvania scoşi de pe terenul activităţii civilizatoare.
Dacă în contul binelui comun în trecut greşeli s-au făcut, acelea nu sînt cu totul nereparabile.
Timpul suprem ar fi însă să se repareze greşelile pînă nu bate altă catastrofă la porţile patriei comune.
Românii, după o experienţă atît de bogată, ca element stăruitor, cînd e vorba de scopuri măreţe, şi resignat pînă la extrem, cînd e vorba de a suferi pentru binele şi fericirea cuiva, cu deosebire însă cînd binele şi fericirea aceasta reprezentă totodată o idee, [cu] o misiune sublimai în viaţa popoarelor, precum n-a fost în trecutul cel îndelungat, mai îndelungat decît trecuturile celorlalte popoare conlocuitoare din ţară — contrar binelui comun, aşa nu vor fi cei din urmă, care să pună umărul spre a se repara ceea ce s-a stricat în timpurile de tristă memorie.
Cînd elementul românesc în ţările ungureşti a început a fi redus în activitatea sa, Ţările Române de la Dunărea-de-Jos au continuat cu avînt admirabil pentru timpurile acele misiunea civilizatoare. Arhivele republiciilor vene-ţiene şi genoveze mărturisesc de aceasta cu corespondenţa dintre dînsele şi dintre Ţările Româneşti de pe atunci. Dar şi în românimea din ţările ungureşti, cu toate încălcările turceşti, din cauza ambiţiunei ma-ghiare, cu toate maltratările unei oligarhii de renegaţi, care nu se gîridea decît
la trai bun şi fără de trudă----------nu s-a stîns focul sacru
cu totul. Caute cineva asupra activităţii româneşti de vreo treizeci şi şese de ani încoace ; asemenea activitatea românului, care la tot pasul trebuie să se lupte şi cu lipsa de mijloace materiale, cu activitatea altora, cari s-au îmbuibat de secoli în toate bunătăţile ţării şi deie-şi apoi
1 Comunitatea românilor (lat.).
290
verdictul preocupat, să vedem, va putea zice că românii sînt un element împrotrivitor culturei şi civilizaţiunei, sau că ei s-ar împrotrivi reparărei greşelelor din trecut ?
Este o împregiurare, care, dacă ne-ar lipsi, toate argumentele celelalte despre influenţa civilizătoare a caracterului românesc ar fi de ajuns aceasta ca să dovedească că românul a fost, este şi va fi totdeauna vrednic a conlucra la promovarea civilizaţiunei.
Popoare barbare din firea lor şi libere fiind n-au aplecări spre cultură ; din contră, un popor nobilitat şi cînd este apăsat are înclinări spre cultură şi civilizaţiune, şi îndată ce momentul soseşte şi pune în practică înclinarea sa.
Deci, dacă românii, în atîtea împregiurări, s-au dovedit prin activitatea lor solidară şi stăruitoare că sînt un element atît de bun, mai are loc îndoiala despre vrednicia lor de a participa la opera culturei alături .de .celelalte popoare din Monarhie ?
îndoiala nu are loc, mai ales cînd din deviza viribus unitis 1, din invitările solemne de la înălţimea tronului la atîtea ocaziuni momentuoase, se vede că spre sfîrşitul cel înalt şi sublim, la care este chemată Monarhia întreagă, sînt chemate să conlucre toate elementele capabile de a lucra pentru promovarea binelui comun şi a culturei.
Popoarele Monarhiei sînt provocate de la înălţimea tronului la conlucrare solidară. Trebuie că tocmai românii să lipsească ?. Să nu fie !
Deprinşi din firea lor la stăruinţă şi la resignaţiune, românilor nici solidaritatea nu le poate fi străină. Ei ştiu foarte bine qă, fără de aceasta, celelalte două, stăruinţa şi resignaţiunea, sînt paralizate.
Iată încă un motiv că românii s-au hotărît la o pro-cedere solidară.
Solidaritatea însă, după cum am pus cestiunea pentru românii din ţările ungureşti, mai are lipsă de puţintică întindere.	.	t
Solidaritatea, după conceptul actual, la românii din ţările ungureşti este mărginită la procederea în afaceri electorale pentru Dieta Ungariei.
1	Cu puteri unite (lat.).
291
După noi însă, aceasta este numai o părticică dintr-o parte a întregului.
Viaţa publică a românilor din ţările ungureşti, ca şi a altor popoare, nu se mişcă numai pe terenul electoral la Dietă.
Viaţa publică a românilor din ţările ungureşti, ca şi a altor oameni cu aspiraţiuni de a concurge la lucrări cari se ridică preste nivelul unui trai de azi pe mîne, are terenuri mai multe şi diverse : politice, bisericeşti, şcolare, literare, sociale etc.
între oarecare margini, dacă e ca lucrarea românească să aibă efect, şi cuvîntul românului să cumpănească şi pe terenurile acestea, românii să se observeze [în] solidaritate.
Reflexul de la lucrarea armonică pe toate terenurile va da un sprigin puternic solidarităţii noastre politice şi ne va deschide drum şi mai larg şi mai neted la concertul popoarelor Monarhiei în interesul culturii şi al civiliza-ţiunii.
VI
Aşa este. Solidaritate pe toate terenurile, ca solidaritatea pe terenul politic să fie cît se poate deţ eficace.
Avem cuvînt îndoit şi întreit, avem datoria să pretindem, să cultivăm, şi să promovăm în chipul acesta solidaritatea între români.
Ştim pentru ce. Experienţa ne spune că cu dînsa şi printr-însa, dacă este spriginită de stăruinţă şi cerînd trebuinţa de resignaţiune, se pot rezolva probleme însemnate.
In anii 1848 şi 1849, după cum am amintit deja, românii, prin solidaritate, au concurs la susţinerea Monarhiei, în anii 1861 şi 1863, iarăşi prin solidaritate, au concurs la consolidarea Monarhiei pe baze constituţionale, întemeiate pe principiul: „Drepturi egale pentru toţi“.
Se iniţiase rolul ei şi a treia oară..»
Dacă bărbaţii politici ai maghiarilor, la 1865, erau oameni cu adevărate vederi politice nu comiteau greşala cea mare ce au comis. Nu ignorau aşa de cu sumeţie pe români încît numai ca „clase de popor“, un nume fără nume.
292
să-i cheme la o Dietă care nu era legală, nici după vederile maghiarilor, nici după ale românilor. Iar dacă totuşi au comis greşala, cel puţin, trebuie să se deştepte cînd românii au protestat cu atîta tărie, atît în contra modalităţii cum au fost chemaţi la acea Dietă, cît şi în contra ilegalităţii Dietei, la care au fost chemaţi.
Dacă bărbaţii politici ai maghiarilor aveau cel puţin instinct politic, se fereau de a lovi pe români — după ce aceştia, din bunăvoinţa monarhului şi, a Monarhiei, reîn-traseră odată în domeniul constituţionalismului — cu pumnul în faţă, se fereau a-i degrada, fără de nici o consi-deraţiune, la „clase de popor“, pe aceia, cari prin lege sancţionată primiseră reîncetăţenirea de naţiune română după uzul şi după legile vechi ale ţărei. Trebuiau să se ferească, dacă aveau de gînd să ridice un sistem politic pe baza mulţumim reciproce şi nu pe baza scîrbirei.
Bărbaţii politici ai românilor, atît cei ce au fost mai tîrziu pentru abstinenţă de la alegeri, cît şi cei ce au fost pentru alegeri-, dacă nu toţi pînă la unul, dar în majoritate covîrşitoare — după cum zice românul — nu s-ar fi dat înapoi, cînd ar fi văzut că bărbaţii politici ai ma-ghiarilbr ştiu apreţia factorii cu cari aveau să întemeieze susţinerea unei situaţiuni, pe care norocul li-a pus-o în mînă şi dacă vedeau că bărbaţii politici ai maghiarilor respectează cel puţin dreptul public al popoarelor din ţările ungureşti, aşa după cum se laudă a-1 fi creat tot ei, spre a putea zidi pe el mai departe.
Bărbaţii politici ai maghiarilor şi guvernele ungureşti, cîte s-au compus dintre dînşii de la schimbările cele mai nouă constituţionale încoace, au ignorat şi factori şi uz şi legi din trecut. S-au înglodat cu toţii într-o idee fixă, dar străină de natura poporaţiunei, străină de uzul şi de legile de mii de ani ale ţărilor ungureşti; s-au înglodat în ideea fixă : statul unguresc să devină maghiar, iar naţiunile degradate deocamdată la clase de popor şi naţionalităţi, treptat să se facă maghiari ele limbă română etc.' şi în sfîrşit tokeletes magyarok ■— maghiari desăvîrşiţi.
Iată motivul că, îndată ce s-au aşezat bine în şaua puterii, maghiarii au rupt-o cu trecutul şi au inundat ţara cu un potop de legi şi ordonanţe, prin care numai
293
elementului maghiar i se dă puterea şi mărirea în ţările ungureşti, în care, afară de maghiari, dintre „maghiarii Ou buze străine“ numai aceia mai pot întră, care se leapădă şi de „buzele“ (limba) lor. Iar încît li s-a părut că cu proiectele de legi şi ordonanţele ministeriale scopul nu se poate ajunge, s-a adaus reuniunile de deznaţionalizare, ceea ce în împregiurările noastre este egal cu maghiarizarea.
Este curată norocire că între dorinţa şi puterea reali-zărei dorinţei la maghiari este o distanţă considerabilă. Filosof ia poporului maghiar, în consecinţă de slăbiciunea sa naţională, a creat proverbul : „sokat vinne a szarka, de nem birja a farka“ („multe ar duce ţarcă, dar coada nu e în stare“).
Impregiurarea aceasta < ne face de multe ori să fim răbdători şi să aşteptăm să treacă unda cea dintîi.
Căci dacă ar fi să avem a face cu întreprinderi de o energie intensivă, care să producă ceva solid şi durabil, situaţiunea noastră ar fi şi mai insuportabilă. Oînd ar fi puterea lor egală cu fanatismul lor, ar trebui să fim în-căieraţi cu dînşii în toate zilele. Fanatismul lor aşa e de mare încît, dacă ar fi cu putinţă, nu xs-ar odihni pînă nu ar absoarbe toate naţionalităţile nemaghiare.
Ca să nu creadă cineva că exagerăm — de ceea ce ne ferim, ca de lucru copilăresc —, amintim între alte ce am experimentat înşine ; un magnat n-a cutezat să ia pe un individ, de altmintrea bine calificat, de prefect pentru una din moşiile sale, fiindcă individul este român. A zis, că-i pare rău, că respectivul e român, pentru că-i place de purtarea lui în toată privinţa, însă nu cutează
să-l pună prefect preste moşie.
A întrat dar fanatismul naţional-politic al maghiarilor, terorizînd, pînă şi în afacerile economice private.
Dacă poporul român cel „incult“, după cum cu emfază îl titulează ziarele maghiare din Cluj, numai în comitatul Clujului ar imita pe poporul cel „cult“ şi „cavaleresc“ şi din motive de fanatism naţional s-ar capricia a nu merge la Cluj să cumpere sau să vîndă, ce s-ar alege de poporaţiunea maghiară din Cluj ?
în faţa acestora ni se obtrude întrebarea că atitudinea aceasta a guvernului şi a politicilor maghiari e „armonia
294
/
cea dorită“ şi sîrguinţa cea conştiinţioasă de „a rezolva corespunzător împregiurărilor celor grele ale timpului problema“ ce ministeriul de la fuziune încoace a luat asu-pră-şi să rezolve „în folosul Monarhiei şi a ţării ?“
Zicem cel de la fuziune încoace, nu pentru că am dispensa de responsabilitatea morală pe celelalte ministerii ungureşti şi pe ceilalţi bărbaţi politici ai maghiarilor, ci fiindcă ipostazul ministerial, care acum poartă numele Tisza, este la cîrmă şi de la el s-a cerut rezolvarea „corespunzătoare“ mai în urmă.
Ministeriul Tisza n-a rezolvat problema, deoarece nu şi-a bătut capul şi nu şi-l bate cum să o rezolve. El are cu totul altă programă : el vrea să „zdrobească“ naţiona^ lităţile nemaghiare.
Bătîndu-şi capul cum să zdrobească naţionalităţile nemaghiare şi din cauza aceasta lipsindu-i timpul pentru alte afaceri, cresc din an în an greutăţile ţărei. Ţara se îneacă în datorii; poporaţiunea părăseşte ţara ; comerţul, industria şi meseriile abia mai vegetează ; înfloresc ces-tiuni cum a fost cea de la Tiszaeszlar, răzvrătiri evreieşti, defraudaţiuni şi furturi din banii statului cu sutele de mii ; .se administrează defraudaţiunea cu ridicata de înşişi funcţionarii financiali cu cheltuiala statului purtîn-du-se chiar şi cărţi de compatibilitate, în toată regula despre dînsa.
Aceste sînt astfel de lucruri încît abuzurile electorale, care s-au dezvoltat sub egida acestui „scump“ guvern fiind obrăznicia cea mai cutezată pentru alte ţări, în Ungaria trece de nişte bagateluri, de nişte lucruri de glumă.
Mai lipseşte scăiuşul în gura presei naţionale din Ungaria şi d-1 Tisza şi-a „rezolvat“ problema. Ordinea va domni atunci în ţările ungureşti, nu ca în Varşovia, ci ca într-un cimiter !
După cîte s-au putut pînă acum în Ungaria actuală, de ce nu s-ar putea şi rezolvarea în chipul acesta ?
Răspunsul la întrebarea aceasta ne stoarce altă întrebare : Oare cealaltă parte din Monarhie se va mulţămi ca într-o zi să se pomenească legată de un cimiter ?
Nici cealaltă parte din Monarhie nu va rîvni la aceasta, d^r nici naţionalităţile nemaghiare din ţările ungu-
295
reşti nu vor suferi, în cele din urmă, ca „atotputernicul“ ministru să le „zdrobească“. Şi naţionalităţile şi Monarhia au interes ca să trăiască : naţionalităţile ca să apere Monarhia spre a se putea naţionalităţile, dezvolta după firea lor într-însa şi după firea Monarhiei.
Croaţii, în partea de dincoace, au început deja în anul trecut a se pronunţa cu petri şi cu arme în mîhi în sensul acesta.
Este regretabil dar adevărat.	.	.	■	:
Cehii şi polonii urmează pe alte căi mai domoale şi cu alte aspiraţiuni, dar se întîlnesc într-un punct cu croaţii, în punctul că vor o monarhie în care conducerea să nu mai fie exclusiv în mîna unui [a] sau două elemente.
Este o pornire aceasta, care încă n-a formulat o situa-ţiune nouă. Din pornirea aceasta însă se poate dezvolta o situaţiune nouă.
Pornirea aceasta dovedeşte cel puţin că este de lipsă o schimbare a lucrurilor, căci, după cum se croiseră, nu poate neted să meargă mai departe.
Nu zicem că va şi urma schimbarea; nu putem însă zice nici că schimbarea este absolut eu' neputinţă*
Pentru eventualitatea aceasta din urmă românii însă trebuie să steie şi mai bine încheiaţi de cum au fost la
0.861 .şî la 1863. '
Din toate punctele de vedere este dar bine că s-a pus temeiul solidarităţii, că se pune preţ pentru a o dezvolta. Dar tot atît de condamnabilă a fost, în timpul din urmă, încercarea, sub o firmă cu totul improprie, sub firma de „activism“, a susţinea şi nutri dezbinarea între români. Oameni scurţi de vedere sau orbiţi de interese particulare trebuie să fie în ziua de astăzi aceia care nu pricep, sau nu vreau să priceapă că altul era activismul susţinut pînă Ia 1881 şi altul este cel poreclit aşa de vreo cîţiva indivizi în ziua de astăzi. Atunci deosebirea între abstinenţă şi participare la alegeri era în modul de procedare. Astăzi acei ce se numesc activişti comit o falsificaţiune lipsită de orice sfială. Ei, dîndu-se legaţi guvernului unguresc actual, au părăsit terenul protestător de la 1865. Ei au repăşit cu totul de la postulatul unei Diete transilvane pe baza Legii electorale din 1864. Cu alte cuvinte, ei, sub firma activismului, pun pe guvernul actual,
296
•care ne despreţuieşte, care ne apasă şi care s-ar bucura cînd i-ar succede să ne nimicească cu totul, în poziţiune să poată zice că are părtinitori şi între români.
Ce cred acei indivizi oare că are să zică lumea contimporană, fără preocupaţiuni de interes particolar, de ei ? Ce pred ei că vor zice generaţiunile următoare despre îndrăzneala lor faţă cu falsificarea aşa de făţişă a actelor naţiunei române ? Cred ei în adevăr că se vor găsi oameni cari să jure în cuvintele lor ?
Ar fi trist cînd prin apucături nechibzuite pentru interese personale neasigurate, s-ar sparge solidaritatea unei naţiuni, atunci cînd i se aruncă mănuşa pe toată ziua, fiind insultată, fiind chiar atacată.
Sîntem insultaţi în comitatul Caras Severinului, în ■comitatul Sălagiului, în Cluj, în Ocna etc. Intr-unele locuri în alegerile deputaţilor la Dietă, într-altele în cele municipale şi sîntem atacaţi în existenţă, fingîndu-se „rema-ghiarizarea“ românilor din comitatul Hunedoarei din Cîm-pie şi înfiinţîndu-se reuniuni pentru maghiarizarea nemaghiarilor.
Rolul solidarităţii române, care nu se termină niciodată, este încă departe de a-şi fi împlinit misiunea.
Solidari să fim ! Nu numai pentru alegerile la Dietă, ■ci pentru apărarea existenţei noastre naţionale întregi, în interesul nostru care’este identic cu cel al patriei comune.
Nu sîntem iubitori de forme. De aceea nici nu propunem proiecte de regulamente sau de programe, după -,care solidaritatea să se ducă în îndeplinire. Avem regulamente, statute şi programe destule pentru toate terenurile pe care trebuie un popor să lucre pentru a se putea dezvolta corespunzător recerinţelor civilizaţiunei. în sensul acelora să lucrăm cu toţii şi să nu ne temem că scopul mu se va ajunge.
Una însă ne-am permite totuşi a pretinde de la toţi jromânii din ţările Coroanei ungureşti : să fie mai comu-jnicativi. Nimic din ce se întîmplă cu jignirea intereselor »noastre naţionale, în mare sau în mic, să nu rămînă nedenunţat ziarelor române.
Cu mijlocul acesta sîntem siguri că ajungem mai cu->fînd' la scop şi scopul eşţe şfînţ, căci este al nostru în.
297
special şi îndeobşte al popoarelor conlocuitoare şi al co-muniunei celei mari în care trăim.
Cu puteri unite, mic şi mare, fiecare pentru toţi şi toţi pentru fiecare !
[DEZVOLTAREA POLITICA A ROMÂNIEI]
Sibiu, 3 octomvrie st. v.
România se află în ajunul unei noi faze de dezvoltare.
Timp de douăzeci şi cinci de ani cea mai de căpetenie preocupare a oamenilor politici români a fost asigurarea poziţiunii statului întemeiat în nişte împregiurări atît de grele.
Dintru început, cînd prin alegerea lui Alexandru Ioan I, atît în Moldova, cît şi în Muntenia, se face primul pas hotărît pentru unirea ţărilor, puterile vecine, cele mai de aproape interesate, nu par deloc dispuse a se învoi cu această unire. în urmă ele contestă ţărilor unite dreptul de a se numi români, de a întră în relaţiuni directe cu alte state, de a încheia tractate, şi stăruiesc a le considera drept o parte din Imperiul Otoman. Românii merg, cu toate aceste, înainte şi, folosindu-se de împregiurări, proclamă ereditatea* tronului în familia de Hohenzollern-Sigmaringen, îşi dau o constituţiune întemeiată pe cele mai liberale^ principii, întră în relaţiuni directe cu alte state, încheie tractate comerciale, îşi cîştigă independenţa şi ajung, în cele din urmă, la recunoaşterea de cătră toate puterile a regalităţii statului român.
Sînt mari aceste succese, însă ele au trebuit să fie scump plătite. Fiind chiar existenţa statului mereu pusă în joc, interesele lui faţă cu străinătatea trebuiau să primeze faţă cu interesele lui interne. Cestiunile de politică externă erau acele care ajutau ţara şi astfel cestiunile de dezvoltare au rămas nerezolvate. Nu putea să se preocupe de propria sa dezvoltare o ţară care se simţea mereu amentinţată în existenţa ei.
298
Astăzi statul român a încetat a mai fi ameninţat în existenţa sa. După ultimul război şi mai ales după rela-ţiunile în care se află astăzi cu cele mai de frunte puteri europene, statul român poate să fie scutit de îngrijarea care 1-â frămîntat timp atît de îndelungat.
Acum e dar sosit timpul, cînd poate şi trebuie să se preocupe de dezvoltarea puterilor sale.
Sînt 'unele ramuri ale vieţei publice, în care dezvoltarea trebuia să se facă în toate împregiurările, dacă ţara dispune de destule elemente bune. Astfel sînt armata, poşta şi poliţia. Nimeni, văzînd armata, poşta şi poliţia română, nu se mai poate îndoi că, pe cît e de binecuvîn-tat pămîntul României, pe atît de destoinic e şi poporul ei. în anii din urmă s-a ridicat şi magistratura ţării, şi mulţi sînt de părere că nu mai lipseşte decît proclamarea principelui inamovibilităţii magistraţilor, pentru ca magistratura României să steie la nivel european. Nu mai puţină destoinicie a dovedit românul în viaţa economică, în timp de cîţiva ani ei au primit regia monopolului tutunurilor şi conducerea căilor ferate, şi amîndouă aceste servicii funcţionează cu deplină regularitate. Şi, în acelaşi timp, s-au mai găsit elemente şi pentru organizarea Băncii Naţionale şi alte aşezăminte economice. Au rămas însă nesocotite două mari şi importante ramure ale vieţii publice : administraţiunea şi instrucţiunea. Sînt încă multe de făcut şi pe celelalte terene ale vieţei sociale, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, însă îndreptarea âdministraţiunii şi ridicarea instrucţiunii sînt ceea ce trebuie să-i preocupe pe oamenii politicii din România în prima linie.
S-a susţinut, din mai multe părţi, că ceea ce făcea aproape preste putinţă îndreptarea administraţiunii era legea electorală cu colegiile ei restrînse, care îi stăpîneau aşa-zicînd pe miniştri, dîndu-le spriginirea lor numai în schimbul unor concesiuni, care adeseori nu se potriveau deloc cu interesele bunei administraţiuni.
Această lege s-a modificat acum şi alegerile pentru viitoarea Cameră se vor face după noua lege electorală, menită a-i face pe miniştri mai neatrîrnători faţă cu deputaţii şi cu rudele lor.
299
Cu ocaziunea alegerilor ce se vor începe în curînd se va arăta dacă noua lege dă, în adevăr, mai multă garanţă totodată şi pentru independenţa alegătorilor.
Precum ştim, conducerea alegerilor le este, după noua lege, încredinţată funcţionarilor judecătoreşti. Aceştia nu sînt însă inamovibili, ci pot să fie, după buna chibzuinţă a guvernului, orişicînd destituiţi ori permutaţi. Atîmă dar de guvern să conducă, dacă voieşte, alegerile prin oamenii săi de încredere. Nu credem că actualul guvern o va face aceasta. în tot cazul, însă, dobîndind şi pe baza noii alegeri maioritatea în viitoarea Cameră, el nu va mai avea nici o scuză, ci va trebui să înceapă lucrarea serioasă pentru dezvoltarea internă a ţării.
Începîndu-se apoi odată această lucrare, încetul cu încetul vor trebui să se descompună şi partidele acum existente în ţară, şi să se facă o nouă grupare a elementelor, potrivit cu noile preocupări ale ţării.
Această descompunere s-a şi început. „Marele Partid Naţional-Liberal“ şi „marele Partid Conservator“, formate amîndouă în cursul luptelor pentru asigurarea existenţei statului, astăzi, după ce poziţiunea ţării e asigurată, nu mai au nici un sens de a fi. Cu totul altele sînt preocupările ce vor trebui să determine de aici înainte gruparea elementelor. Astfel, în anii din urmă, asupra cestiunilor de dezvoltare internă, s-au dezlipit unele din elementele Partidului Liberal şi s-au apropiat de cel Conservator, în vreme ce elemente din Partidul Conservator, din contră,, se apropie de cel Liberal. Şi desigur în viitoarea Cameră vom sta faţă în faţă cu nouă partide, formate din punctul de vedere al dezvoltării interne a ţării.
[GENERAŢIA DE LA 1848 ŞI GENERAŢIA DE AZI]!
Sibiu, 20 noiemvrie şt. v.
Am zis-o, în mai multe rînduri, o ştim, o simţim, o accentuăm cu viuă recunoştinţă că mari sînt meritele ge-neraţiunii bătrîne, care la 1848 şi de atunci pînă în zilele
300
noastre a stat în fruntea mişcărilor noastre naţionale ; am tâipii «isă de la pietatea cu care sîntem datori a vorbi despre această generaţiune, dacă am trece cu vederea scăderile ei.
Ea s-a ivit cu revoluţiunea, revoluţiunea este începută şi totodată şi culmea gloriilor ei nu s-a lepădat de tra-diţiunile ei revoluţionare şi nici că putea să se lapede.
Au ştiut aceşti oameni să-i adune pe români în timp de primejdie, să-i ducă în faţa morţii şi să-i poarte în luptele sângeroase, dar n-au ştiut să-i ţină la un loc, să-i organizeze şi să-i poarte în luptele normale ale vieţii politice.
De aceea protestăm mereu şi ne supunem.
Ştim să ne adunăm şi să ne strîngem umăr la umăr, <!înd e vorba de lupte sîngeroase, dar nu ne-am deprins fncă a ne lupta în viaţa normală, cînd oamenii îşi măsură numai puterile, fără ca să le descarce unii asupra altora.
Şi noi, generaţiunile mai tinere, trebuie să avem conştiinţa că menirea noastră în societatea română este de a-i deprinde pe români la acest fel de lupte pacinice, de a-i organiza pentru ele şi de a-i da pregătiţi urmaşilor noştri
Intrind în societatea noastră, rămîi uimit de unitatea » de vederi şi de identitatea tendinţelor pe care le găseşti pretudindenea ; cu toate aceste, ai sentimentul că, deşi avînd aceleaşi vederi şi aceleaşi tendenţe, care preocupă întreaga societate, stai izolat şi nu poţi risca o lucrare în sensul vederilor împărtăşite de toţi, căci oamenii te părăsesc cînd ţi-e lumea mai dragă. Stau oamenii risipiţi, ca prin întuneric, şi nu ştiu parcă unii de alţii, nu au nici o legătură statornică între dînşii, o mulţime de puteri izolate, care n-au ajuns încă a se donstitui în element îiotărîtor.
E un lucru firesc acesta.
Poziţiunea pe care am avut-o în timpul absolutismului ni se prezenta ca fiind un rezultat al luptelor sîngeroase de Ia 1848 ; poziţiunea, pe care am avut-o în timpul „pro-vizorului“ ni se crease oarecum de-a gata, fără de concursul nostru : ne-am deprins dar a aştepta tot binele ori de la vărsarea de sînge, ori din graţia „împăratului“. Abia acum simţim că este adeseori mai greu a păstra un drept
301
derît a-1 cîştiga, şi nu ne-am deprins încă a cîştiga drepturi din.propia noastră vrednicie, dar nu cu. vărsare de sînge, nici din gratie întâmplătoare, deşi meritată poate.
De aceea, cînd ni se face vreo nedreptate, noi protestăm şi ne supunem, zicînd în noi : „Ori vine iar o luptă sîngeroasă, ori graţia de sus ne va aduce iar alinare“.
< Ei bine ! lupta sîngeroasă nu vine şi Dumnezeu să ne şi ferească de ca, iar graţia astăzi nu mai determină
soartea popoarelor. . .	..
Trăim pe la finele secolului XIX, cînd dreptatea nu li
se face dorit celor ce ştiu să se afirme.
Aceasta s-o învăţăm !
Dacă ministrul ştie că, atunci cînd dă la Sătmar intr-un român, crapă şi la Braşov, şi la Arad, atunci el să gîndeşte bine mai nainte de a da. Dacă însă el a făcut experienţa că oriunde poate da fără ca să crape undeva, atunci dă fără. sfială pe apucate, azi aici, mîne colo. Şi dacă eu nu sar astăzi pentru fratele meu, mîne mi se va da . mie lovitura.
Să sărim, în toate împregiurările, toţi pentru unul şi unul pentru toţi.; să se ştie odată că sîntem totdeauna gata să o facem aceasta, şi fieştecare din nou va rămînea
om întreg în ţara lui.
Aşa însă, ca astăzi, sîntem de batjocura celor ce -ştiu
să sară unii pentru.alţii.
Ce s-au făcut tinerii noştri ? Din floarea naţiunii
noastre ce s-a ales ?
Ştim cîte jertfe ne-au costat aceşti tineri şi cîte speranţe am legat de dînşii.
Cei mai mulţi s-au pregătit pentru profesură, adminis-
traţiune ori judecătorie.
întoreîndu-se acasă, ne-am bucurat cu toţii de dînşii, dar nu lc-am dat îmbrăţişarea cuvenită, n-am pus umăr la umăr, ca să le creăm poziţiuni în care pot să trăiască potvirit cu pregătirea lor şi să se formeze mai departe pentru purtarea sarcinilor publice.
Aceia dintre dînşii care dispuneau de oarecare avere ori care au avut parte să se căsătorească în condiţiuni bune, au stat aici, mai ales ca advocaţi, şi, încetul cu încetul, s-au îngropat, căci nu aveau teren de activitate potrivit cu talentele şi cu pregătirea lor.
302
Alţii, striviţi de greutatea vieţii, s-au frînt în ei şi s-au făcut agenţi ai guvernului.
Mulţi însă, foarte mulţi, poate chiar cei mai mulţi au părăsit ţara şi au trecut în România, sperînd că ii se va deschide acolo teren de activitate.
Cu toate aceste, curentul, odată pornit, nu s-a oprit în loe. Sperînd că, mai curînd ori mai tîrziu, va urma o îndreptare, părinţii români au urmat şi urmează a-şi trimite copiii la şcoală şi astăzi nu avem pe la aşezămintele de învăţămmt superior mai puţini tineri ca în trecut. în fieştecare an se întorc oameni pregătiţi în mijlocul nostru, stau cit stau pe aici, apoi ne părăsesc şi trec peste Carpaţi.
Văzînd că pentru oamenii cu pregătire juridică nu se deschide carieră în ţara noastră, tinerii noştri au început să studieze medicina şi ingineria.
Nici medicii, nici inginerii n-au fost toleraţi, şi astăzi aveni peste Carpaţi mai mulţi medici ieşiţi din mijlocul nostru, decît aici, iar .inginerii au trecut aproape toţi, pentru că aici n-au găsit aplicare.
I-am lăsat noi înşine să treacă, i-am alungat aşa*-zi-cînd din mijlocul nostru, căci nu ne-am strîns la umăr, ca să le creăm poziţiune. Astăzi n-am sărit pentru feciorul fratelui meu şi mîne a trebuit să mă despart şi eu de fe-ciorui meu.
Cavalerul Puşcariu este om cu mare trecere la guvern, dar unul dintre feciorii săi, inginer, a trebuit să treacă în România. Şi am dori să ştim dacă este între noi, românii cu ştiinţă de carte mai tineri, vreunul care n-a fost încercat de gîndul de a trece în România.
Sîntem „circumspccţi“ şi de cîte ori ajungem la strîm-torare, în loc de a pune pept la pept, ca să ne ajutăm unii pe alţii, ne gîndim să părăsim cîmpul de luptă şi să ne retragem spre ţara în care sperăm a putea trăi cu mai multă lesnire. Iară „circumspecţi“ sîntem pentru că ne simţim slabi, şi slabi sîntem, pentru că fieştecare numai pe puterile sale se poate răzima, si e părăsit de ceilalţi cînd lumea îi este mai dragă.
Pînă cînd are să se urmeze tot astfel ?!
E vorba de soarta fieşteeăruia dintre noi şi viaţa ne pune ea însăşi întrebarea foarte cinică : Ce se alege de
303
I
voi ? Ce fac băieţii voştri ? Care va fi soarta copilelor voastre ?
Poporul, asta o ştim cu toţii, se leapădă de noi, dacă părăsim cauza lui, iar guvernul şi în genere puternicii zilei n-au încredere chiar nici în aceia dintre noi care-ar fi poate gata să ne trădeze : nu ne rămîne decît să ne unim între noi, să facem legătură strînsă ca toţi să sară-orbiş pentru unul şi unul pentru toţi şi, uniţi odată, să susţinem împreună, nu i’ieştecare pentru dînsul, cauza poporului, pentru ca el să ne spriginească cu puterea lui -nesecată. Căci aşteaptă acest popor să ne vază pe noi uniţi şi strîns legaţi între noi şi este gata să meargă orbiş cit noi, îndată ce simte că nu sîntem oameni răzleţi, ci o putere, pe care se poate răzima.
[MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA]
♦
Sibiu, 30 noiemvrie st. v-
E zi de sărbătoare, ziua de Sfîntul Andrei, în care românii din ţările supuse Coroanei ungare şi îndeosebi cei de confesiunea groco-orientală îşi aduc aminte, dintre morţii lor, de cei vrednici de viaţă.
Viaţa omenească e scurtă, o clipă trecătoare în statornica vecinicie, o părere numai, şi, intraţi abia în viaţă, ne aflăm în faţa morţii : o ştim aceasta cu toţii; nu este zi, ceas nu este, în care viaţa să nu ne aducă vestea despre moarte; şi, cu toate acestea, puţini numai, foarte puţini, sînt oamenii cari şi simt totodată ce va să zică moartea. Căci prea lungă le este viaţa cea atît de scurtă celor mai mulţi şi, aproape la tot pasul, întîlnim oameni care nu ştiu ce să facă cu mulţimea de zile ce le este dată. Că este scurtă viaţa, că moartea vine prea în curînd, aceasta nu o simte decît acela care priveşte departe în viitor şi se simte pornit spre lucruri, care într-o viaţă, de om nu se pot scoate la capăt. Acesta, în ziua cînd îşi urzeşte planul de lucrare, simte, cu duioasă resignaţiune,
304
. că numai lucrînd mai multe generaţiuni de-a rîndul, abia târziu, după moartea lui, sc poate ajunge scopul ce-şi pune, şi în tot cursul lucrării sale sc întreabă, nemîngăiat, dacă urmaşii îl vor înţelege ori nu, dacă vor stărui ori nu a merge pe calea croită de dînsul, dacă nu cumva un rînd de oameni va părăsi ori poate chiar va strica lucrarea-începută de ce:alalt.
Unul dintre aceşti puţini oameni a fost metropclitul Andrei.
Ne cuprinde un fel de ameţeală cînd ne dăm seamă despre înălţimea de la care îşi privea el chemarea în mijlocul poporului său şi despre depărtarea la care străbatea privirea lui.
Ce erau românii pe timpul cînd el s-a ivit în mijlocul lor ? O mulţime de oameni săraci trupeşte şi stifleteşte, lipsiţi de drepturi, lipsiţi de pînea de toate zilele, lipsiţi de orişice legătură între dînşii, o poporaţiune predesti-nită parcă să peară de anemie economică şi morală. Şi totuşi el îi vedea ajunşi la înflorire din propria lor vrednicie, căci el a cunoscut că are viaţă lungă acest popor, care atît de mult a ştiut să rabde, că se va ridica repede, ca prin minune, îndată ce porunca timpului va ridica sar-cinele straşnice cu care era încărcat. Această credinţă în trăinicia românilor, această siguritate despre viitorul lor l-a făcut să întemeieze aşezăminte, care, abia după cincizeci, după o sută de ani îşi vor revărsa binefacerile asupra societăţii. Nu pe contimporanii săi, nu pe fiii acestora, nici chiar pe nepoţii, ci pe strănepoţii lor voia să-i ajute, căci el vedea pînă la dînşii, simţea cu o sută de ani mai nainte trebuinţele lor şi de pe acum voia să le pregătească ajutorul.
Şi astfel croite pe timpuri îndelungate sînt toate lucrările lui. El nimic n-a săvîrşit, ci a făcut numai începuturi pentru urmaşii acestora.
De aceea, în ziua cînd a primit sarcina de episcop, el a rostit vorba cea mare : „Omul, cînd se naşte, începe sâ moară ! “
O ! puţini sînt oamenii care au simţit vreodată înţelesul acestor cuvinte, şi mai puţini încă aceia pe care duioasa resignaţiune i-a făcut să le rostească. E o durere fără de margini în aceste cuvinte ; ele sînt plîngerea omu-
305
lui osîndit a trece prin viaţă. Acela însă, care a simţit această durere, acela care a fost vreodată pătruns de nimicnicia vieţii omeneşti, acela nu trece fără de veste, ci-şi încordează toate puterile, ca să lase o urmă adîncă în sufletele celor rămaşi în viaţă.
Şi a rămas această urmă în sufletele noastre. N-am gîndi astăzi precum gîndim, n-am simţi precum simţim, n-am voi ceea ce voim, n-am fi cei ce sîntem, dacă n-ar fi trăit timp dc douăzeci şi cinci de ani Andrei Şaguna în mijlocul nostru. Din an în an tot mai mult simţim că a trăit în mijlocul nostru un om care ne-a silit să gîndim ca gînsul, să voim ca dînsul, să voim ceea ce voieşte el, pentru că gîndirea lui e luminată, simţirea lui era un rezultat firesc al stărilor noastre şi voinţa lui era îndreptată sprt binele nostru adevărat şi bine înţeles. Şi de aceea Şaguna creşte cu timpul : pentru contimporanii săi este un om, pentru fiii lor un fenomen, pentru nepoţii lor o figură legendară, iar strănepoţii îl vor socoti între sfinţi, căci abia strănepoţii vor vedea cît de luminat a fost ochiul lui şi cîtă iubire a avut el pentru omenime, abia ei vor putea să strige : „Ceea ce a zis şi a voit el odinioară e adevărat .şi bine şi astăzi“.
Şi aceasta a şi voit-o Şaguna.
Aducîndu-ne, chiar în ziua cînd îşi începe lucrarea, aminte că va muri, el ne cheamă să urmăm lucrarea în-tepută de dinsul. Iară cînd la bătrîneţe ne spune că abia după moartea lui vom şti pe cine am pierdut, el prevede că sămînţa aruncată de dînsul va prinde rădăcini, răsadul va da în floare şi va aduce rod.
Adeseori striviţi de greutăţile cu care ne luptăm, se iveşte în noi îndoiala şi ne-ar fi parcă peste putinţă să credem că va mai putea trai îndelung poporul nostru cel atît de mult încercat. Să ne aducem atunci aminte, nu de bărbatul politic, nu de arhiereul, ci de omul Şaguna, care viaţa lui întreagă a lucrat din convingerea că îndelung vom trăi.
Ca tot ceea ce întră în viaţă, au şi popoarele legile lor fireşti : ele nu per nici cînd vor alţii să le pearză, nici cînd ar fi poate dispuse chiar ele înseşi a renunţa la existenţă, ci trebuie să se supună la porunca firii lor, care le ţine în viaţă. Şaguna a înţeles că mai e încă multă
306
sămînţă de viaţă în noi şi ne-a chemat să lucrăm, pentru ca viaţa fiilor noştri să fie mai fericită decît a noastră, iar a nepoţilor noştri mai fericită decît a părinţilor lor.
[ANIVERSAREA ZILEI DE 3/15 MAI 1848] ,
Sibiu, 1. mai st. v.
0	zi ne desparte de una dintre zilele cele mai memorabile de peste an. Este 3/15 mai, aniversarea care a devenit o zi de sărbătoare pentru tot sufletul românesc din ţinuturile Monarhiei Austro-Ungureşti, în special din Transilvania şi Ungaria.
Şi cu tot dreptul. Pentru că scumpe ne sînt suvenirile legate de acea zi.
Poporul român de secole nu se mai adunase la un loc. Românimea din ţările ungureşti nu se mai cunoştea pe sine ca atare. Românul, cînd se întîlnea cu alt român, îşi vorbea limba şi atunci afla că mai sînt români şi afară de comuna sau' de crîngul în care locuia el. Unii ştiau mai mult. Ştiau că mai există români şi în alte părţi.- O ştiau aceasta spre durerea adîncă a inimii lor, fiindcă aceştia erau în poziţiune a cunoaşte că românii au ajuns într-o stare, îneît numai ca indivizi, spre a îndeplini lucruri pentru alţii, mai au drept să existe pe lume. De a forma un popor, o românime cu	drepturi	ca alte popoare din	patrie,
de aceasta nu mai era vorba.	Tocmai	dreptul	pozitiv	al
ţării îl priva pe român de toate drepturile. Tocmai dreptul pozitiv al ţării îl califica de glebae adscriptus i, de tolerat usque ad beneplacitum regnicolarum2, de acela ce praeter mercedem laboris nil habet3.
Era grea situaţiunea aceasta, care, orişicum şi orişicît de puţin, sceptrul Habsburgilor începuse a o mai îndulci.
1	Legat de glie (lat.).
2	După bunul plac al	stăpînilor	(lat.).
:l Vezi nota 1 de la p.	271.
307
Oligarhia puternică în stăpînirea ţării se opunea însă şi monarhul însuşi, numai să nu scape din mînă comoara ce i-o dezgroapă braţele celor privaţi de drept. Oligarhia, devenită stăpînă pe situaţiune, nu se mulţumea numai cu pretensiunea ca rusticul să lucre ca zilier. Nu-i era permis acestuia nici a lucra orice lucrare. Românului, ca român, nu-i era permis a lucra o meserie, a se ocupa cu industrie, cu comerţ, cu atît mai puţin a învăţa carte, ca cu ajutorul acesteia să poată face vreo pretensiune undeva la o dregătorie publică de stat. Românului, pe lîngă robotă, îi mai era permis numai încă nu lucru : să se lupte, să-şi verse sîngele pentru patria care îi da în schimb numai sarcini grele, umilinţă şi batjocură.
Era de tot groasă ceaţa din noaptea politică a românilor : dar a Răsărit soarele libertăţii la 1848 şi noaptea şi ceaţa s-a risipit.
După secoli, românii, în Cîmpul Libertăţii, la Blaj, în 3/15 mai 1848, să reintîlnesc prin reprezentanţii lor spre a se validita ca popor, care de aici încolo voiesc a participa activ, nu numai la sarcini şi la greutăţi, ci şi la beneficii. Această activitate însă au început-o prin unirea pentru o procedere armonică şi protestînd contra oricărei întreprinderi politice care s-ar mai face pentru ei, fără de a fi întrebaţi şi ei.
Unirea lor pentru producerea armonică şi protestele lor s-au încheiat cu jurămîntul a 40 000 de români, cel mai solerîm ce s-a putut face vreodată sub cerul liber, în faţa lui Dumnezeu. Jurămînt, care mai tîrziu fu sigilat cu sîngele iarăşi al altor zeci de mii, căzuţi în luptele din 1848—1849, apărînd libertatea în renaştere şi tronul, care avea să o proteagă, spre a nu deveni prada despotismului, prorocit de Napoleon de pe insula Sf. Helena.
La 3/15 mai 1848 românii din Monarhia Ausţro-Ungară de astăzi au pus aşadar temei renaşterii libertăţii şi totodată şi naţionalităţii lor de iure, după cum este dovedit în istoria patriei noastre că existase acest drept cu mulţi, mulţi secoli înainte.
Pe baza programei inaugurate atunci, în Cîmpul Libertăţii, românii în special cei transilvăneni, au proces mai departe la 1861, la 1863 şi la 1865. De aceea, în anul
зов
acest din urmă românii, întruniţi la Dieta feudală din Cluj, în protestul lor, după ce au recunoscut că acea dietă nu a emanat din dreptul public al Transilvaniei, s-au rugat prea umilit ca să se convoace o dietă pe baza legii electorale transilvane de la 1863, ca aceea să discute chestiunea cea importantă pusă atunci la ordinea zilei.
Pe baza acestei programe au proces mai departe românii, chiar şi cînd au apucat pe cele două cărări, ce îi despărţeau în privinţa modului de procedere, pînă cînd„ la 1881, s-aii întrunit iarăşi la procedere comună.
Afară de bazele acestei programe, români nu se aîlă decît românii Viitorului, testaţi în oara decăderii sale ; cu durere trebuie să zicem ziarului cărui fundatorul său i-a fost dat altă menţiune, Telegrafului român.
Programa stabilită la 3/15 mai, steaua polară politică, cu deosebire pentru românii din Transilvania, aceştia au avut înţelepciunea politică a o pune sub protecţia Tronului Habsburgic.
Era un timp de tot ciudat cînd s-a făcut aceasta. Europa întreagă trecea prin criza transformării. Statele poliţiane din Europa se pregăteau pentru era constituţională. Monarhia noastră însăşi se părea că se clatină din temelii. Angajată în Lombardo-Veneţia, maghiarii s-au folosit de ocaziunc şi au cercat să se scuture de tronul Habsburgilor. Revoluţiunea pătrunse pină şi în. reşedinţa şi capitala Vienei. Era un fel de târbăccală în toate părţile, încît se părea omului că din Monarhie n-are să mai rămînâ nimica.
Şi românii ardeleni se pun şi resping lexiconul întreg: de frazele kossuthiane şi se alătură cu cea mai fermă rezoluţiune Ungă tronul, care altora li se părea că e zguduit cu totul.
Ne este uşor nouă astăzi, după ce-am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile, să zicem că aşa trebuia să facă. Atunci' însă, cînd nourii de fumul mişcărilor revoluţionare astfel întunecau orizontul, încît omul să nu poată vedea clar si-tuaţiunea, era cu totul grea deciderea. Cu toate aceste,, românii au nimerit-o. Ei au contribuit hotărîtor la conservarea Monarhiei Habsburgice şi prin aceasta ne-au. scutit de un viitor nesigur apropiat şi de altul sigur, dar mai
309'
îndepărtat, în braţele slavismului, care a crescut şi creşte mereu colosal.	:
Situaţiunea de astăzi va provoca în mulţi cugetul că steaua polară de la 3/15 mai 1848 şi-a perdut toată însemnătatea.
Nu este aşa.
3/15 mai şi-ar pierde însemnătatea numai cînd ar fi încetat două lucruri de a mai exista : Monarhia Habsbur-gică şi naţionalitatea română. Pînă cînd există aceste două, 3/15 mai îşi avea totdeauna însemnătatea sa.
Tronul şi naţionalităţile sînt esenţialul în monarhia poliglotă a Habsburgilor; sistemele constituţionale sînt modalităţile care sînt chemate a înlesni traiul părţilor esenţiale. Acestea sînt dar' supuse schimbării după trebuinţă.
Cerbicia maghiară ne supără astăzi pentru că nu numai ne molestează, dar ne şi înpedecă în chemarca noastră. Va atîma de la noi însă ca situaţiunea aceasta să nu dureze în vecii vecilor. Maghiarii stăruiese pe lingă ale lor, noi, în marginile legii, să stăruim pe lîngă al£ noastre.
însăşi maghiarii, văzînd că noi stăruim pe lîngă validitatea existenţei noastre ca element de ordine şi de civi-lizaţiune, se vor abate de la direcţiunea în care merg astăzi. Un regat bine încheiat tot le va conveni şi lor mai bine decît unul plin de cetăţeni nemulţumiţi şi deeît
o	fantazie de nu ştiu ce putere, cu care să se trezească, mîne-poimîne, în braţele de care strigă mereu în gura mare că se feresc.
Atîraă dar mult, îoarte mu]t de la noi, ea să ne vali-dităm de ceea ce sîntem şi de ce voim să fim recunoscuţi şi de alţii. Să ştim însă că aceasta nu se poate altfel decît atunci cînd nu vom perde din vedere steaua polară politică a noastră.
Aceasta o datorîm nouă şi o datorim compatrioţilor noştri şi monarhiei întregi.
Este întrebarea : Ce să facem noi astăzi ca să ne punem în poziţie de a corespunde dorinţelor atinse ?
înainte de toate, să căutăm ca să fim în privinţa unirii îşi concordiei chipul şi asemănarea celor de la 1848. Să procedem în armonie cum au proces ei, cu resignaţiu-
310
nea cu care au proces ei. Acesta e semnul în care vom învinge şi altul nu.
Promiţînd noi înaintea Atotputernicului că aşa vom face, vom serba mai corespunzător ziua cea memorabilă. Iar răsplata va fi binecuvântarea posterităţii noastre.
[LUPTA DE LA NICOPOLI. MIRCEA CEL MARE]
Sibiu, 18 august st. V.
Oficioşii din Cluj şi-au ieşit din ţîţîni, fiindcă ni-am permis a constata adevărul istoric că Ungaria a fost eliberată de Habsburgii ajutaţi de germani, pre cînd floarea naţiunii maghiare se afla dimpreună cu Râkoczi în tabăra turcească.
Ne pare foarte rău că acesta e adevărul istoric, dar adevărul adevăr rămîne şi ne vine la socoteală să-l constatăm şi noi, cum l-au mai constatat şi alţii, între altele Freinden-Blatt din Viena dimpreună cu alte ziare germane.
Cu toate acestea, după ştirile sosite din Bulgaria, nu este, credem, oportun să mai stăruim asupra acestui adevăr istoric. Multe lucruri nu s-ar fi petrecut în lumea aceasta şi de multe mizerii am fi fost cruţaţi, dacă maghiarii ar fi înţeles ceea ce nici pînă acum n-au ajuns să înţeleagă că trebuie să şi-i cîştige, iar nu să-i stăpînească şi exploateze pe români. Noi şi maghiarii împreună, ca aliaţi, am fi putut în trecut şi am putea .şi astăzi să facem multe treburi bune şi pentru noi şi pentru societatea europeană : cel puţin acum, după atîte experienţe triste şi în faţa unei situaţiunl ca cea creată prin evenimentele din Bulgaria, maghiarii ar trebui să se pătrunză de acest adevăr. Dacă nu se pătrund ei, ne vom pătrunde noi, şi cel puţin deocamdată nu mai continuăm discuţiunea asupra neînţelegerilor noastre din trecut.
Ne vom mărgini dar, numai la cîteva rectificări.
Oficioşii din Cluj, făcînd istorie, ar face bine să consulte pe cineva, care cunoaşte trecutul acestor ţări şi al
311
popoarelor ce locuiesc în ele, ca să nu emită drept adevăruri istorice nişte teze pe care numai ignoranţii le pot ■susţinea.
După istoria oficioşilor din Cluj, domnia turcească în Europa a fost întemeiată în urma trădării muntenilor la Ni copoii. Dacă la Nicopoli Mircea-vodă nu s-ar fi Unit cu -turcii, creştinii ar fi învins şi i-ar fi alungat pe turci peste mare, în Asia, de unde au venit. Mircea e dar de vină dacă turcii au învins la Varna, el e de vină dacă Con-•stantinopolul a fost luat de turci, el e de vină dacă Ungaria a fost înfrîntă la Mohâcs, el e de vină că Ungaria a gemut sub jugul turcesc, el e de vină că turcii au ajuns, la 1683, sub zidurile Vienei — iar Râkoczi „s-a. luptat ■dimpreună cu francezii civilizaţi pentru libertatea religioasă şi pentru independenţa naţională“.
Adevărul istoric este că la Nicopoli s-au adunat împre-•giurul regelui Sigismund o mulţime de cavaleri creştini, care se certau între dînşii asupra comandei şi asupra întâietăţii.
Ce căutau aceşti cavaleri certăreţi ? Glorie căutau, laurii voiau să-i smulgă unii de pe fruntea altora, aventuri căutau.
Alăturea cu aceşti cavaleri era şi Mircea-vodă cu oastea lui de munteni.
Ce căuta el aici la Nicopoli ?
V®ia să-şi apere ţara şi neamul şi legea faţă cu potopul păgîn ce venea din răsărit şi căuta reazim în Apusul creştin. îl căuta şi nu îl găsea în acest morman de -cavaleri, care în faţa lui Baiazid Fulgerul se certau între dînşii. El ştia cît s-au luptat domnii Ţărilor Româneşti, înaintaşii lui, ca să se susţină faţă cu vecinii creştini din Ungaria şi din Polonia, se temea de aceşti vecini şi nu •spera destul ajutor de la dînşii faţă cu puternica Semilună. Cu toate aceste, cu ei s-a dus la Nicopoli, cu ei voia să lupte. Cînd i-a părăsit ? atunci cînd i-a văzut că nu se pot înţelege între dînşii, că pînă chiar şi în faţa morţii ţinea fieştecare dintre ei să fie cel mai dintîi poruncitor — i-a părăsit atunci cînd s-a convins că nu mai poate să pună nici un temei pe dînşii,1 în momentul cînd soarta bătăliei era hotărîtă.
312
Cum rămîn eu cu ţara mea, după ce învinşi ori învingători, aceşti cavaleri se vor întoarce acasă ?
Vor mai veni ei să mă ajute pe mine care mă aflu expus în prima linie, ori, învinşi, mă vor părăsi, iar, învingători, vor profita de ocaziune spre a mă supune ?
Aceste întrebări trebuia să şi le pună, în situaţiunea în care se afla Mircea-vodă, orişicare domnitor înţelept.
Nu vom cerceta acum dacă bine ori rău a răspuns Mircea la aceste întrebări, şi nici nu le scoatem aceste la iveală pentru ca să calificăm fapta lui : adevărul este că Muntenia n-a fost niciodată paşalîc turcesc, a rămas timp de mai multe secole un azil pentru creştinii din Orient, şi regii Ungariei, cu drept ori fără de drept, au rîvnit toţi ia stăpînirea Munteniei.
Această rîvnă a avut-o chiar şi mult lăudatul Râkoczi: Ps cînd aliaţii se luptau pentru eliberarea Ungariei, Râkoczi stăruia ca Poarta să-l facă rege asupra Ţărilor Româneşti, dacă nu altfel, cel puţin cu numele.
Iară trecutul este punct de plecare pentru prezent şi viitor’. Ceea ce au făcut în timpul lui Mircea românii au făcut si în zilele noastre, tot pentru că n-aveau încotro. Nu de buna lor voie s-au unit România în cel din urmă război cu ruşii, ci fiindcă nu găseau în Europa Apuseană destui sprigin şi tot astfel ar fi siliţi să facă şi în viitor, dacă monarhia noastră nu-şi va schimba politica. Aici se întîlnesc interesele noastre, ale maghiarilor şi ale României acum, precum ele s-au întîlnit în trecut.
Şi astăzi, ca în trecut, maghiarii, cu voie ori fără de voie, serv&sc cauza duşmanilor noştri comuni, clnd, în faţa unei situaţiuni ca cea de astăzi, accentuează tradiţionala lor aversiune faţă cu Austria, care, dimpreună cu aliaţii ei, a eliberat Ungaria de sub jugul turcesc şi fac oarecum imposibilă menţinerea bunelor relaţiuni între monarhia noastră şi România.
Este învederat că astăzi, ca în timpul bătăliei de la Nicopoli, interesele României sînt identice cu ale monarhiei noastre, şi astăzi, ca atunci, România cu monarhia noastră are să facă cauză comună. Astăzi însă, ca atunci, politicii serioşi ai României trebuie să-şi pună întrebarea :
313
dacă pot ori nu să se razime pe un stat cu care atît de greu le este să menţină bunele relaţiuni şi în care chiar in faţa celei mai grave situaţiuni se produc discuţiuni amarnice asupra armatei.
Şi, desigur, că numai vina maghiarilor ar fi, dacă şi astăzi românii ar face -tot ceea ce au făcut acum patru sute de ani şi acum zece ani.
Atît în ceea ce priveşte purtarea românilor in lupta de la Nicopoli.
Iar cît pentru afirmarea că românii trebuie să-i fie recunoscători, lui Rakoczi, care le-a dat prima Biblie ro-r mânească, n-avem alt răspuns dorit pe acela pe care i l-am dat savantului maghiar Francisc Pulszky.
Ignorant nu este acela care nu ştie multe, ci acela care îşi permite a-i învăţa pe alţii ceea ce nici el nu ştie.
Oficioşii <3e la Cluj nu sînt datori să cunoască istoria dezvoltării noastr e literare ; sînt însă nişte ignoranţi dacă vorbesc, despre ea, fără ca să o cunoască.
Tipografia de la Alba-Iulia, deşi veche, nu dispunea, înainte de anul 1040, dc caractere chirilice. înainte de anul 1640 Râkoczi nu putea dar să tipărească cărţi româneşti.
Ştim, însă, că la Braşov, la Orăştie şi la Sibiu, saşii, în curînrî după 1550, au tipărit cărţii româneşti, îndeosebi călindare şis catehisme, iar în timpul de la' 1575 pînă la 1586 s-au tipărit o mare parte din cărţile noastre bisericeşti în ediţiuni din care există exemplare.
Vreo şesezeci de-ani în urmă Matei-vodă Basarab şi Vasile-vodă Lupul înfiinţează tipografii şi tipăresc cărţi româneşti în Moldova şi Muntenia şi acesta e timpul, pe la 1640—1650, eînd tipăreşte şi Râkoczi cărţi româneşti.
Râkoczi nu este dar un începător, ci un om care cedează unui curent creat de alţii, şi este o mare prezum-ţiune de a pretinde că maghiarii şi-au cîştigat vreun merit pentru dezvoltarea poporului român. Ar fi putut să-şi cîştige mari merite şi ar fi fost în interesul lor să şi le cîştige ; n-au înţeles însă nicodată ceea ce. nu înţeleg nici astăzi, ci totdeauna ei s-au folosit de putere, ca să ne, exploateze.
Să spereze cine poate că în viitor vor face altfel.
ICONARII
I
Ministrul de Culte şi Instrucţiune Publică al Ungariei a luat măsurile cuvenite, ca de aici înainte, la gimnaziul confesional greco-catolic din Beiuş, limba de propunere să tie cea maghiară, iar nu, ca pînă acum, cea română.
Nu ştim însă, în virtutea cărui drept au fost luate aceste măsuri; e însă lucru învederat, că ceea ce azi se poate la Boiuş, se va putea mîne la Blaj şi cu atît mai vîrtos la Năsăud. Iar cu închiderea gimnaziilor noastre greco-orientale din Brad şi Braşov sîntem de cîţiva ani mereu ameninţaţi.
Şi_ nu vor fi tolerate nici seminarele noastre.
Dieceza greco-catolică a Orăzei îşi creşte şi azi nepoţii în seminarul maghiar romano-catolic, iar’ învăţătorii şi-i pregăteşte într-o şcoală pedagogică pe care nu o mai putem socoti între cele româneşti. Şi iar e lucru învederat că ceea ce azi e cu putinţă îa Oradea-Mare se va putea mîne la Blaj şi cu atît mai vîrtos la Gherla, unde totul atîrnă de la bunul plac al guvernului din Budapesta. Şi n-are nimeni să-şi facă iiuziunea că biserica română greco-orientală va rezista şi după ce cea greco-catolică, fără îndoială mai bine situată şi azi mai bine păstorită, va fi renunţat la instrucţiunea naţional-română.
în mai multe rînduri şi cu multă stăruinţă s-a cerut, apoi, ca în o parte din bisericile române greco-catolice slujba dumnezeiască să se facă în limba maghiară, iar cărţile bisericeşti să fie purtate pretutindeni numai în limba aceasta.
Episcopatul, ţinînd seamă de spiritul comun al credincioşilor, a rezistat pînă acum : nu va mai rezista după ce şcoala străină va fi schimbat acest spirit. Şi iar niţ trebuie să ne facem iiuziunea că românii greco-orientali, păstoriţi precum sînt, vor fi mai conservatori ca fraţii lor gr[eco]-cat[olici].
Nu este în actualul stat ungar loc pentru viaţa culturală românească : aceasta ni se spune destul de desluşit chiar în coloanele ziarului Nemzet, cel mai autorizat
315
dintre organele de publicitate ale guvernului. Dacă se menţine actuala stare de lucruri şi dacă noi românii vom stărui în politica noastră de pînă acum, guvernul va jace şi aici la noi ceea ce a făcut la slovaci şi la ruteni, unde a maghiarizat încetul cu încetul toate aşezămintele de cultură.
începutul s-a făcut acolo, pentru că acolo rezistenţa era mai mică : n-are însă nici un înţeles acel început dacă aici, la noi, lucrurile rămîn tot ca mai nainte. Acum vine deci rîndul la noi, iar cît pentru noi primul pas bo-tărît s-a făcut la Beiuş, fiindcă acolo c mai mică rezistenţa.
N-avem însă decît să ne dăm seamă despre cele petrecute in timpul celor din urmă doi ani de zile, pentru ca să ne încredinţăm că pregătiri s-au făcut pretutinde-nea şi că guvernul şi-a dat toată silinţa ca pretutindenea. românii să fie incapabili de rezistenţă.
Pe cînd noi stăm astfel, lumea se umple de „icenari“.
Şepte mii, nu mai puţini, au pornit, aşa ne spune Revista politică, din Rusia înspre ţările de la gurile Dunării, şi altă legiune trebuie să pornească din eapîştea „culturii“ răspîndite de „EMKE“ — aşa cer oficioşii de la Kolozsvăr.
„Icoane pentru popor !“ strigă ei, căci „icoanele" sînt un mijloc de propagandă.
La Sălişte, aşa ne spun ei, se face un întreg cult din „icoane“ care înfăţişează pe Mihai-vodă Viteazul, ba asupra unei porţi stă chiar statua regelui României.
„Dar nu numai în Sălişte“ — urmează ei.
„De la un militar de rang foarte superior am aflat că, cu ocaziunea manevrelor militare, a găsit prin sate româneşti mai dosnice un foarte trist cult de icoane străine. Pre cînd prin casele maghiarilor a văzut cu bucurie un foarte plăcut dualism, care ţine alăturea cu -«Icoana» maiestăţii-sale pc a lui Kossuth, în casele nemaghiare a văzut de multe ori rege românesc, ba chiar şi ţar, dar «magyar ki-raly» nu.“
Nu noi le-am zis acestea ; cităm din coloanele unai ziar maghiar, organ al cercurilor guvernamentale din Cluj : românii pun pe păreţii caselor sale portretul regelui
316
Car ol I, pun chiar portretul ţarului tuturor ruşilor, dar nu pun portretul împăratului şi regelui lor.
Noi nu ştim ca tocmai aşa să fie, dar oficioşii din ■Cluj, răzimaţi pe autoritatea unui militar de rang foarte superior, susţin că aşa este. Admiţînd, deci, că în adevăr aşa este, întrebăm : Asupra cui cade răspunderea, dacă acolo, unde odinioară stătea „împăratulazi nu stă regele Ungariei, ci regele României, ba chiar şi ţarul Rusiei ?
Numai asupra actualilor consilieri ai majestăţii-sale regelui Ungariei.
„Icoana“ e simbol şi „icoana“ regelui Carol I e simbolul unor dorinţe vii, care azi, aici, în ţara aceasta, nu se mai pot realiza.
Regele Carol I nu e atît de chipeş, ca să ieie vederile oamenilor pînă chiar şi în ţări învecinate dar e regele care le vorbeşte în limba lor, regele unei ţări în care românul e întîmpinat pretutindenea în limba lui românească, iar. ţara aceea e aici în vecinătatea noastră, mulţi dintre românii de aici au umblat prin ea, mulţi dintre dînşii îşi cîştigă într-însa pînea de toate zilele, mulţi au într-însa pe cei mai iubiţi ai lor.
Facă consilierii maiestăţii-sale regelui Ungariei, ca şi aici în ţara aceasta românii să fie întîmpinaţi în limba lor românească şi ca ei să nu mai fie siliţi a părăsi vatra părintească, şi militarii de rang foarte superior nu vor mai găsi pe păreţii caselor româneşti nici rege românesc, nici ţar, ci rege ungar — fie chiar şi alăturea cu Kossuth.
Dar portretul regelui Carol I inofensiv a fost totdeauna şi din zi în zi mai inofensiv devine.
De cînd zguduirea din martie 1888 a produs în simţă-mîntul comun impresiunea dureroasă că poate şi regele Caroi 1 să fie silit a primi drept consilieri ai săi pe cei spriginiţi de Rusia, de cînd în România guvernele, se schimbă tot la şese luni şi cad îndată ce arată cîtuşi de puţin înclinare spre puterile apusene, de cînd influenţa ţarului pare cea covîrşitoare în ţările din Orient, nu portretul regelui Carol I, cî portretul ţarului e cel primejdios.
Poate guvernul Ungariei să ieie portretul regelui Carol
I	de pe păreţii caselor româneşti şi să-l arunce în noroi, dar cită vreme românii nu sînt întîmpinaţi pretutindenea
317
în limba lor românească, numai pentru portretul ţarului face loc pe acei păreţi.
Acesta e pericolul care ne ameninţă.
Guvernul ungar poate lua contra noastră cele mai jignitoare măsuri, dar măsurile aceste sînt iraţionale şi, mai curînd ori mai tîrziu, forţa împregiurărilor îl va sili să revină asupra lor. Nu este loc pentru o viaţă culturală românească în actualul stat ungar, dar statul ungar nu poate să rămînă cel- actual, ci trebuie, dacă se conservă, să devină unul în care e loc şi pentru viaţa culturală' românească.
Sînt numai nişte,experimente măsurile luate de actualul guvern al Ungariei contra noastră.
Făoînd însă aceste experimente în nişte timpuri ca cele de azi, ei fac masele poporului român din zi în zi■ mai accesibile pentru ademenirile duşmanilor noştri comuni şi fac din -zi în zi mai imposibilă poziţiunea acelora dintre noi care văd. pericolul cel mare şi nu află scăparea decît într-o sinceră şi durabilă însoţire a românilor cu maghiarii.
N-are -în adevăr Ţara Rusiei agenţi mai preţuiţi, „iconari“ mai neastîmpăraţi ca oamenii de stat ai Ungariei.
Sînt acum patruzeci de ani, cînd invaziunea muscă-lească provocată de concetăţenii noştri maghiari, Un general rusesc, om evlavios, dar neorientat asupra stărilor de la noi, a intrat în biserica românească greco-catolica a unui sat din apropierea Sibiului, a înaintat cu sfiala cuvenită spre iconostas, şi-a făcut de trei ori crucea şi a sărutat icoana Maicei Domnului, apoi iar şi-a făcut cruce şi s-a retras în strană.
Românii adunaţi în biserică, deşi nu erau creştini „ortodocşiau fost atinşi dc evlavia înaltului dignitar muscălesc şi, văzînd că el se închină întocmai ca dînşii, şi-au işoptit unul altuia : „E dintre ai noştri!“
De cîte ori e vorba de ruşi, preotul cu barba căruntă, atunci încă om tinăr, ne povesteşte întîmplarea aceasta :
„Chiar eu — zise el — cuprins de curentul genera], am pomenit alăturea eu Sfîntul Părinte de la Roma şi pe împăratul nostru şi pe ţarul Nicolae şi i-am spus das-
318
călului din strană ca, în onoarea generalului, să cînte şi un Gas podi pomitme 1.u
Sînt mulţi oamenii care nu pot să-şi deie seamă despre importanţa acestei întîmplări, care riu s-a petrecut numai o dată şi numai într-un sat şi lasă, unde ea se petrece, urme foarte adînci.
După ce, timp de mai multe veacuri, s-a luptat mai ales pentru conservarea tradiţiunilor sale religionare, românul a perdut, încetul cu încetul, mult din conştiinţa lui naţională şi se simte mai mult creştin de rit răsăritean ca român, si e foarte înclinat a se identifica cu aceia •care sînt şi ei, tot ca dînsul, creştini de rit răsăritean.
Revista politică din Suceava ne spune că un tinăr român, care înfruntase pe o româncă din Roşia, pentru că nu voia să vorbească româneşte, a primit următorul răspuns : „Să trăieşti, domnişorule ! Vîndusem odată lapte la un domn din Cernăuţi. Domnul acela mi-a ţinut într-o zi o cazanie frumoasă şi mi-a zis că numai acela poate să aibă parte de rai şi de împărăţia cerului care vorbeşte în casa lui limba lui Dumnezeu adecă cea rusească. De atunciL mă feresc a vorbi româneşte cu soţul şi cu copiii mei, şi tot aşa face şi o vecină de-a mea.“
Tot Revista politică ne spune că un rus, fiind mustrat penti’u că n-a voit să meargă la masa unui văr al •său, care era român, a răspuns :
„Dacă m-ar fi poftit un rus, la el mă duceam cu dragă inimă, căci ia masa unui rus şi Dumnezeu şede, bea şi mănîncă cu plăcere, iar la a unui român, nu“.
Tot Revista politică ne spune că la un parastas din satul Boian un român a zis : „Odată vom fi cu toţii ruşi, şi fericit cel ce ştie ruseşte, căci în rai ruseşte se vorbeşte, îngerii ruseşte vorbesc, Dumnezeu de asemenea, şi la vremea de apoi, cînd va veni Christos să judece lumea, tot în limba rusească va vorbi“.
Şi multe de aceste ne mai spune Revista politică, dar toate cîte ni le spune sînt puţine în comparaţiune cu cele ce se petrec în Bucovina, în Basarabia şi în Mara-murăş, unde românii stau în atingere cu poporul rusesc şi sub înrîurirea directă a agenţilor panslavişti.
1	Doamne miluieşte (slav.).
319.
Iar ceea ce azi se petrece în Bucovina, în Basarabia şi în Maramurăş, mîne, ori poimîne s-ar petrece şi mai departe, înspre meazăzi şi apus, dacă cei mai luminaţi dintre bărbaţii ce s-au ivit în timpul celei din urmă sute de ani în mijlocul poporului român n-ar. fi lucrat pentru întărirea conştiinţei naţionale în toate straturile poporului român şi dacă noi, cei ce trăim astăzi, n-am' duce mai departe lucrarea începută de dînşii.
Românii, şi ca rasă şi ca individualitate naţională, sînt un popor trainic. Nici unul dintre popoarele din Orientul Europei n-a ţinut ca dînşii la limba şi la obiceiurile lui, nici unul n-a trecut prin atîtea greutăţi ca dînşii şi nici unul nu şi-a conservat firea deopotrivă cu dînşii. Veacuri întregi, de-a rînduJ, biserica lor a fost slavonă, şi în Moldova şi Muntenia actele publice erau scrise tot în limba slavonească, iar în Ardeal nu exista o clasă cultă românească. în timpul lui Matei-vodă Ba-sarab şi al lui Vasilie-vodă Lupu s-a deşteptat apoi conştiinţa naţională, dar preste cîteva decenii iar s-a ridicaţ deasupra o înrîurire străină şi timp de aproape o sută de ani viaţa publică în Moldova şi Muntenia a fost aproape cu desăvîrşire greacă. în curînd, după alungarea fanarioţilor, a mai urmat apoi şi protectoratul rusesc, care n-avea, în gîndul urzitorilor lui, decît scopul de a-i pregăti pe românii din Moldova şi Muntenia pentru ^trecerea lor în poporul rusesc, pre cînd aici, la noi, românii erau supuşi înrîuririi germane şi celei maghiare, ba chiar celei sîrbeşti.
In toate aceste timpuri grele clasele culte au şovăit şi s-au dat după păr, dar masele mari ale poporului românesc au persistat cu îndărătnicie păstrînd aproape neatinsă firea lor românească.
Dar nici unul dintre aceia, care au atentat la naţionalitatea poporului român, nu le-a impus românilor ca ţarul tuturor ruşilor, care vine ca reprezentant al lui Dumnezeu aici pe pămînt, ca cîrmuitor al celei mai mari împărăţii de pe faţa pămîntului, ca purtător al unei puteri providenţiale, în faţa căreia se cutremură o mie de milioane do oameni, din China şi Indii pînă în Englitera.
Cînd vede că nu numai în micile ţări din Orient, ci pînă chiar şi în Europa Apuseană ochii purtătorilor de
320
putere sînt îndreptaţi spre sprinceana ţarului şi că un strigăt de alarmă străbate prin lumea europeană, cînd sprinceana aceasta pare a se încreţi, cînd vede că regele Carol I, cu toată gloria cîştigată la Plevna şi cu tot spri-ginul ce i se dă din partea puterilor apusene, nu numai trebuie să tolereze propaganda rusească, ci a putut să fie silit a primi drept consilieri ai săi îi oameni care au profitat de propaganda aceasta spre a slăbi poziţiunea celor ce o combateau, cînd vede că aici, în Orient, uneltirea lui Hitrovo e mai hotărîtoare ca spriginul principelui de Bismarck, românul se cuprinde de simţămîntul că puterea ţarului e mai presus de toate şi că poporul român e împins şi el în mod fatal spre soartea celorlalte popoare care numai sub ocrotirea ţarului au găsit repaosul social.
Înspăimîntaţi de simţămîntul acesta, am zis noi, sînt acum cîteva zile, că atunci, cînd la Beiuş se impune limba maghiară, se face pe păreţii caselor româneşti loc pentru portretul ţarului.
Cc ne răspund acum guvernamentalii din Cluj ?
„Limba maghiară a fost impusă — zic ei ■— pentru că un băiat a rupt tricolorul maghiar.“
Colosală copilărie !
Un băiat nevîrstnic a făcut o ştrengărie şi l-a împins pe guvernul Ungariei să-i facă ţarului tuturor ruşilor un serviciu nepreţuit, săvîrşind o faptă foarte serioasă, prin care aici face imposibilă poziţiunea celor ce combat în-rîurirea rusească, iar în România le dau o puternică armă celor ce combat politica de alipire cătră puterile apusene şi lucrează pentru răsturnarea regelui Carol I — acest „agent“ al lui Bismarck şi „bun amic“ al guvernului din Budapesta.
Dar guvernamentalii din Cluj mai răspund şi ceva ce pare serios :
„Nu vor — zic ei despre susţinătorii cauzei române — să recunoască că statul acesta, ai căruia cetăţeni sîntem cu toţii, e Ungaria (Magyarorszâg), un stat maghiar, de la întemeierea lui pînă în ziua de astăzi, un stat, care totdeauna maghiar a fost în simţămintele şi în aşeză-mintele lui.
321
El nici azi nu poate să fie dizolvat. Dacă o eră abso-lutistică a bucăţit ţara aceasta şi a dat unor nechemaţi drepturi particulare, a nimicit ideea de stat şi a deschis teren pentru tot felul de idei, după trecerea acelei epoce nenorocite nu se poate cere respectarea acelor drepturi date în mod legitim, fiindcă ele vatămă trecutul istoric al statului şi slăbesc puterile lui pentru viitor.
Ultraiştii români nu vor să admită idcea statului maghiar, care în trecut n-a fost niciodată pusă la îndoială. Şi fiindcă n-o admit, rump tricolorul, simbolul statului, agitează contra aşezămintelor maghiare, şi în genere nu vor să se împace cu actuala stare de lucruri.
Care e atunci datoria guvernului statului maghiar ?
Ce ar face oare România, dacă ar vedea că simbolul ei e aruncat pc propriul ei teritoriu în prav?
Ce ar face oare francezul ori prusianul, dacă ar vedea că i-am rumpe vulturul ?
Dacă deci Tribuna, la vederea înlăturării unui pericol, avizează la buna înţelegere si la iubirea reciprocă dintre cetăţeni, atunci să-şi deie în prima linie silinţa de a îndemna pe proprii ei aderenţi la acea bună înţelegere şi iubire, iar nu la aceea ca prin rumperea steagurilor naţionale să vatăme sentimentul naţional.
Noi în zadar căutăm prietenia poporului român, dacă poporul român, luîndu-se după ultraişti, respinge prietenia aceasta.“
Ne rezervăm a ne pronunţa faţâ cu acest răspuns al guvernamentalilor' din Cluj. Deocamdată ţinem numai sa accentuăm că nu am vorbit niciodată şi nu vorbim mai ales de astă dată ca „conducătoridupă care „se ia“ poporul român, ci numai ca oameni care cunosc simţămintele poporului român şi le exprimă fără de sfială.
II
Sîntem departe unii de alţii, noi şi guvernamentalii din Cluj.
Statul acesta — aşa zic ei — a fost totdeauna maghiar, şi niciodată ideea de stat maghiar n-a fost pusă la îndoială, ci numai era absolutismului a nimicit-o.
322
Pentru noi, care aici în coloanele Tribunei nu scrutăm trecutul, ci exprimăm simţămîntul comun al poporu-■lui român şi propagăm ideea pentru viitor, e indiferent dacă au ori nu dreptate guvernamentalii din Cluj : ceea ce ştim noi şi ceea ce trebuie să spunem e că astăzi ideea de stat maghiar nu există în conştiinţa poporului român şi că cetăţenii noştri români nu sînt accesibili pentru ideea aceasta.
Românii din ţările Coroanei ungare s-au deşteptat din „somnul cel de moarte“ ca cetăţeni ai împărăţiei Habs-burgice şi tot aşa se mai simt şi astăzi : dualismul a slăbit într-înşii conştiinţa aceasta, guvernul ungar i-a depărtat de împăratul, dar nu i-a făcut accesibili pentru ideea de stat maghiar, ci mai vîrtos i-a înstrăinat de ea.
Orişicare ar fi adevărul istoric, adevărul actual şi singur important pentru omul de stat e acesta.
Insă, sînt acum două sute de ani, cu ocaziunea negocierilor de la Carlovăţ, oamenii de stat din Viena au recunoscut că e o cestiune de interes european ea românii să se emancipeze, încetul cu încetul, de sub în-rîurirea muscalilor atunci abia de curind Intraţi în viaţa europeană. De aceea noi, românit din ţările Coroanei ungare, am găsit la oamenii de stat din Viena, pre cit i-au iertat împregiurările, nu numai încuragiare, ci chiar şi ajutor în lucrarea noastră curat culturală.
Aşezămintele de cultură pe care le avem astăzi, toate, sub ocrotirea Austriei, au 'fost întemeiate, şi din aceste aşezăminte au ieşit oamenii, care nu numai aici, ci şi în Bucovina, Moldova şi Muntenia, ba încă chiar şi în Macedonia şi Epir au dus germenii vieţii naţionale române şi au deşteptat şi întărit în români iubirea de limbă, alipirea cătră neam şi mîndria naţională, cele trei porniri care trebuie să fie covîrşitoare în inima orişicărui român, dacă e vorba ca poporul român să reziste faţă cu ademenirile Rusiei.
Astfel a pătruns în conştiinţa românimii „deşteptate din somnul cel de moarteideea de „împărat“ şi „Împărăţie“ fiindcă ea era propagată de cei mai de valoare şi mai iubiţi dintre fiii poporului român, pe care „împărăţia“ îi ajuta în lucrarea lor pentru „deşteptarea românilor“.
Era absolutistică, de care se plîng guvernamentalii din Cluj, a înrîurit asupra românilor prin oameni ca Şaguna şi Şterca-Şulutiu, ca Andrei şi Petru de Cocsony, ca loan Popasu şi baronul Pop, într-unp cuvînt, prin. toţi cei mai de valoare ai noştri.
Nu tot astfel şi era constituţională.
Mai nainte de inaugurarea acestei ere oamenii de stat din Budapesta admiteau, ce e drept, şi ei că e în interesul statului ungar ca toate popoarele ce constituiesc statul acesta să fie mulţumite şi cel mai chibzuit dintre dînşii, Francisc Deâk, a expus un întreg program de politică înţeleaptă cînd a zis că nu voind să maghiarizeze cu forţa, ci făcîndu-le tuturor naţionalităţilor plăcere stările de lucruri'1 va cîştiga Ungaria toate inimile cetăţenilor săi.
De aceea, pe la începutul erei constituţionale, şi cei mai de valoare dintre oamenii noştri erau, mai mult ori mai puţin, dispuşi să ieie parte 'la viaţa publică a Ungariei şi să propage printre români ideea de stat ungar.
încetul cu încetul însă oamenii de stat din Budapesta s-au lăpădat de programul lor de mai nainte, şi oamenii politici ai românilor în curînd s-au convins că nu consolidarea statului ungar, ci prefacerea acestui stat într-unul naţional-maghiar e ceea ce îi preocupă pe concetăţenii noştri maghiari.
Şi ce vrea, în adevăr, actualul guvern ?
Vrea ca el, prin puterea publică de care dispune şi prin „reuniunile“ organizate sub ocrotirea lui, prin violenţă şi uneltire, să nimicească toate rezultatele lucrării săvîrsjite de români în timp de o sută de ani, să ne ieie unul cîte unul aşezămintele de cultură naţională întemeiate sub absolutism şi să slăbească în români iubirea de limbă, alipirea'cătră neam şi mîndria naţională, pentru ca să-i facă accesibili pentru lăpădarea de neam.
Foarte firesc dar, aceia dintre români, care se simt chemaţi a duce mai departe lucrarea începută de Şincai şi Maior, de Clain şi Lazăr, nu pot să ieie parte la viaţa publică a Ungariei şi nu, mai ales, să propage în mijlocul românilor ideea unui stat în care nu e lăsat loc sigur şi pentru viaţa' culturală românească.
Astfel, „era constituţionalăi( nu mai poate înrîuri asupra românilor decît prin oameni pe care românii nu bucu-
324
cros îi văd în mijlocul lor şi care mai vîrtos lei strică celor ce i-au ales şi trimis.
,Nu a voit guvernul ungar să înrîurească prin altfel dc oameni : oameni ca Anghelics şi ca cei ce îl încura-giau a căutat şi aici la noi — şi el va fi ştiind mai bine dacă i-a găsit ori nu. Nouă ne e destulă mărturisirea făcută în coloanele organului guvernamental din Cluj, că „ultraiştii“, iar nu „patrioţiisînt aceia după care se ia poporul român.
Guvernamentalii din Cluj nu sînt sinceri faţă cu publicul lor, cînd cer ca noi să propagăm în mijlocul poporului ideea de stat. Cînd acela care vrea în adevăr ca noi să propagăm ideea aceasta ne dă, înainte dc toate, putinţa de a lucra aşa, ca să nu nc despărţim de popor. Actualul guvern voieşte însă ca noi să ne despărţim de poporul nostru, dacă voim să fim socotiţi drept „buni patrioţi“.
Nu ne despărţim şi nu ne vom despărţi niciodată, pentru că nu ne Iartă să lăsăm acest popor pradă unoc ademeniri cu mult mai primejdioase decît toate violenţele şi toate uneltirile actualului regim ungar.
Atunci, cînd actualul guvern face toate opintirile ca să-i umilească pe români şi să producă în ei simţămîn-tul că nu poate să fie fericit în ţara aceasta decît acela care vorbeşte în limba maghiară, Rusia lucrează prin legiunile ei dc agenţi, ca să producă în români simţă-mîntul că nici în lumea aceasta, nici în cea de apoi, nu poate să fie fericit decit cel ce vorbeşte ruseşte, că numai rusul e om adevărat. Şi noi, care îi cunoaştem pe români, nu ne-am temut niciodată că ei se vor maghiariza ; ne temem, însă, că, slăbind în ei iubirea de limbă, conştiinţa de rasă şi mîndria naţională nu vor rezista cu destulă tărie faţă cu ademenirile ruseşti.
De aceea n-am căutat şi nu căutăm să ne punem noi înşine bine cu concetăţenii noştri maghiari, ci am stăruit ca între poporul român şi cel maghiar să se stabilească o sinceră şi durabilă înţelegere, nu am spus niciodată că voim noi înşine, ci am arătat ce trebuie să se facă pentru ca poporul român să fie mulţumit şi să se simţă îndemnat a lupta alăturea cu cel maghiar contra duşmanului comun. Pentru noi înşine ’am cerut numai
325
putinţa de a lucra ca să întărim în popor conştiinţa latinităţii, iubirea de limbă, alipirea cătră neam şi mîndria naţională, să luminăm masele, asupra pericolului ce ne ameninţă şi să le pregătim pentru rezistenţă.
Cu ce ne-am ales ?
Guvernul ungar nu numai că nu ne-a lăsat să lucrăm, nu numai că ne-a persecutat fără de îndurare, ci a mai ridicat asupra noastră şi pe aceia care nu oferă nici o garanţie că nu le vor face nune altora „serviciile“ pe care azi le fac d-lui Tisza.
Timp îndelungat oamenii de stat din Viena au dispus de masele poporului român, fiindcă au ştiut să înrîu-rească asupra lor prin oameni de valoare şi să le deie acestor oameni atît autoritatea cuvenită, cît şi mijloacele de care avem trebuinţă spre a-şi păstra iubirea şi încrederea românilor. Astfel, deşi nu era nici în statul austriac loc destul de larg pentru o viaţă românească, ochii românilor- erau îndreptaţi asupra Vienei, de unde fruntaşii români rar se întorceau fără ca să aducă vreo mîngăiere fie cît de mică.
Guvernul ungar a ştiut să producă în inimile românilor simţămîntul că astăzi Viena e cu desăvînşire impotentă şi de acolo n-avem să mai aşteptăm nici un ajutor, nici o mîngăiere.
Dacă aceasta au voit-o, oamenii de stat ai Ungariei şi-au ajuns scopul : reminiscenţele „erei absolutîstice“ sînt şterse, şi abia atunci, cînd se petrec lucruri ca cel de Ia Beiuş, îşi mai aduce cîte un om de fire mai reacţionară " aminte de timpurile în care s-au întemeiat aşe-zămintele noastre de cultură naţională.
Despărţindu-i însă pe români de „împărăţie“, oamenii de stat ai Ungariei n-au ştiut să-i cîştige pentru „Relgat(i. Nu i-au cîştigat, pentru că în „Regatul“ acesta nu e pentru viaţa românească nici măcar puţinul loc care era în „împărăţie“; nu i-au cîştigat, pentru că au înrîurit asupra lor prin oameni pe care românii nu-i văd bucuros în mijlocul lor — şi care niciodată nu le-au adus românilor nici cea mai mică mîngăiere din Budapesta ; nu i-au cîştigat, pentru că au făcut nesuferită viata acelora dintre oamenii politici care puteau, dacă li se da putinţa lucrării, să conducă pe poporul român.
326
Au ştiut deci oamenii de stat din Budapesta să-i scoaţă pe români de sub înrîurirea Vienei, au ştiut) să slăbească poziţiunea susţinătorilor sinceri ai cauzei române, au ştiut să facă preste putinţă organizarea maselor române, dar i-au silit pe români să privească mereu preste hotare şi i-au făcut accesibili pentru ademenirile celor ce le şoptesc că numai de afară mal poate veni mîngăierea pentru neamul românesc.
Acela care nu o voieşte aceasta n-are să impună limba maghiară într-un gimnaziu, care totdeauna românesc a fost, ci să stăruie, dimpreună cu noi, ca românimea să fie convinsă, prin fapte, că poate să-i mai vină mîngă-icre şi dinlăuntru, fie din Viena, fie din Budapesta, nouă puţin ne pasă, numai să-i vină cît mai curînd.
TEMPORA
Nu e do mult, ne aducem aminte cu toţii, cînd tinerimea din Budapesta, generoasă din fire şi cuprinsă de un nobil avînt, a trimis pe cei mai aleşi din mijlocul ei în deputaţiune pe cîmpul dc război din Bulgaria, ca să-i ducă lui Abdul Kcrim-paşa o sabie de onoare şi multe urări călduroase din capitala Regatului Ungar.
în curînd apoi Abdul Kerim-paşa, ajungînd să nu mai fie socotit vrednic de graţia padişahului, a fost revocat cu sabie cu tot.
Tot pe acel timp, aici, în Ardeal, prin frumoasele văi ale munţilor săcuieşti, se adunau arme şi se conscriau voinici pentru oragnizarea unei legiuni sprintene, care, printr-o manevră neaşteptată şi îndrăzneaţă, să risipească oştirea română, să ridice în fruntea afacerilor publice pe Lascăr Catargiu, atunci patriotic şef al celei mai patriotico opoziţiuni, şi, astfel, să facă preste putinţă alianţa României cu Rusia strimtorată de Osman-paşa.
în curînd apoi Curcanii au trecut Dunărea, au sosit Ia Plevna, au luat Griviţa şi, luptînd alăturea cu oştirile
327
ţarului, l-au ţinut pe Osman-paşa în loc pînă la sosirea gardelor împărăteşti.
Cîţiva ani în urmă, izbucnind un conflict între Sirbia şi Bulgaria, publicul patriotic din Ungaria îl punea pe regele Milan deopotrivă cu Osman-paşa şi-i trimetea cele mai călduroase urări cînd a pornit război contra Bulgariei.
în curînd, apoi, regele Milan a fost bătut şi silit să se retragă spre Belgrad din faţa bulgarilor victorioşi.
Eroul de la Slivniţa, principele Alexandru, atunci foarte urgisit a avut şi el mulţumirea de a fi mult lăudat şi mult iubit în capitala Regatului Ungar, numai însă în ajunul plecării sale din Bulgaria.
Sînt puţine aceste experienţe, dar destul de concludente pentru ca orişice om mai chibzuit sâ primească din ele convingerea că concetăţenii noştri maghiari sînt cam pripiţi în acordarea simpatiilor lor, şi sîntem convinşi că bărbaţii în adevăr vrednici, care constituiesc cel mai nou guvern al României, nu sînt deloc încîntaţi de căldura cu care a fost primită la Budapesta ştirea despre întoarcerea lor în fruntea afacerilor publice ale României.
Ei nu merită în adevăr laudele ce li se fac la Budapesta.
E fără îndoială în interesul monarhiei noastre ca dînşii ori alţi oameni ca dînşii să conducă statul român. Dar atît numai nu e destul; ei trebuie să mai fie, ca guvern, şi tari, pentru ca să-şi poată face binele pe care în adevăr îl voi esc. Ei nu au condus afacerile publice ale României şi, cu toată buna lor voie, cu toată superioritatea lor culturală şi intelectuală, n-au putut nici măcar să împedece pe alţii de a face rău, decum să fi izbutit a face binele pe care îl intenţionau — căci erau prea slabi.
în România numai partidele tari prin organizaţiunea lor şi prin popularitatea bărbaţilor de care sunt conduse, pot să-şi permită luxul de a susţinea independenţa statului român faţă cu orişicine; cele slabe, fie ele în opoziţiune, fie în fruntea afacerilor, sînt împinse de slăbiciune să profite de propaganda rusească, pe care o admit în opoziţiune ca mijloc- de a slăbi poziţiunea guver-
nului şi nu pot să o combată, cU hotărîrea cuvenită, cînd sînt la guvern.
De aceea numai Rusia, care nu vrea ca statul român să se consolideze, e interesată ca în România guvernele 'tiă fie slabe şi să se schimbe mereu.
Nimic însă nu poate să slăbească în România pozi-liunea guvernului faţă cu ţara mai mult ca laudele ce li se fac miniştrilor români la Budapesta. Cei mai iubiţi dintre oamenii de stat ai României perd, încetul cu în-•celui, încrederea concetăţenlor săi, dacă agenţilor ruseşti 3i se dă prea adeseori putinţa de a le zice românilor : „Iată cum maghiarii se bucură, că aceşti oameni vă guvernează !“
Sâvîrşim deci un act patriotic dacă le zicem compatrioţilor noştri maghiari ; Să ne bucurăm din toată inima, idar .9« ne bucuram în tăcere şi fără de ostentaţiune, căci >eu cit mai zgomotoasă, cu atît mai scurtă are să ne fie bucuria.
»Timpurile se schimbă şi nu putem să ştim dacă nu cumva mine ori poimîne oamenii pe care îi lăudăm astăzi se vor ivi alăturea cu alţii pe care îi supără laudele aceste şi pe care n-am putea să-i lăudăm şi unii şi alţii.
Interesul patriei noastre comune e ca România sâ aibă un guvern tare, căci numai aşa se va ţine seamă de dorinţele ei : să ne mulţumim că s-a făcut un pas înainte spre reâiizarea acestui scop.
Vom vedea apoi care e ti mp ut ce urmează.
ARDEALUL NOSTRU
A fost odată, de mult acum un timp, cînd mari cete tde oameni flămînzi, nesăţioşi şi de cea mai aspră fire, pornind de pe sterpele cîmpii de la meazănoapte, năvăleau furtunatec, călări pe cai sălbatici, spre ţările de la miazăzi, unde cerul e atît de senin, aerul atît de dulce, pămîntul atjt de mănos şi unde munca omenească în-
329
grămădise bogăţii nemăsurate. Minaţi numai de setea lor de pradă, năvălitorii aceştia nimiceau cu flacăra mistuitoare şi cutropeau ca valurile ieşite din albie tot ceea ce le cădea în cale, încît spaima li se ivea în fată, leşuri, scrum şi cenuşe le rămîhea în urmă.
Voit-a însă bunul Dumnezeu ca în preajma eîmpiilor să se ridice înalte ziduri de munţi, pentru ca prăsila oamenilor' de fire mai blîndă să nu se peardă, ci să se păstreze luptînd mereu prin văile strimte şi fnai adăpostite.
De aceea românii, care pe timpul acela erau nu singurii stăpîni, cum de obicei se zice, ci singurii paznici ai bogăţiilor adunate de omenirea muncitoare, au trimis aici în munţii aceştia cetele lor de oşteni trăiţi în războaie, ca să apere trecătorile şi să se pună stavilă potopului de popoare prădalnice.
Noi românii suntem strănepoţii acestor oşteni, şi nu trebuie niciodată să uităm că rostul venirii noastre pe pămîntul acesta e să stăm de pază în strîmtorilor munţilor şi să nu lăsăm pe nimeni să treacă înainte spre meazăzi.
Cum însă noi vom putea să ţinem piept cu năvălitorii, cînd Roma cea puternică s-a retras şi ea ? !
Romanii n-au fost învinşi, ci au căzut ticăloşindu-se ei înşişi din sine. Li s-a stins puterea pentru că s^-au lăpădat de bunele lor moravuri, s-au făcut desfrînaţi îşi risipitori şi au încetat de a se mai iubi unii pe alţii. •N-avem dar decît să păstrăm bunele moravuri, sa ne înfrînăm noi înşine pe noi şi să ne iubim unii pe alţii, pentru ca să fim tot atît de tari ca străbunii noştri în eiua cînd au pus piciorul pe pămîntul acesta.
Ardealul e o mare cetate zidită de Dumnezeu, în care nu poate nimeni să pătrundă, dacă om deplin e fiecare dintre cei ce stau azi pe ziduri şi înlăuntrul lor.
Sunt acum vro 650 de ani, cînd mongolii, cei din urmă prădători, au năvălit prin Ardeal spre Şesul Ţării Ungureşti şi peste şes pînă la mare, hotarele Ardealului erau la Caransebeş, Lugoj, Lipova, Ineu şi Oradea-Mare. Mai nainte însă, timp de vreo două sute de ani, ardelenii se luptaseră neîncetat cu cumanii, alt popor de prădători, care a şi fost oprit în înaintarea lui spre meazăzi. Rămaseră deci puţini oameni pe o mare întindere de pămînt.
330
Şi puţinii aceştia ar fi putut să-i oprească pe mongoli, dacă ei s-ar fi unit la timpul de mare primejdie. Regele Ungariei, atunci Bela IV, se afla însă în grea luptă cu nobilimea şi, în acelaşi timp, papa pornise o straşnică goană contra creştinilor de rit oriental din Ardeal. Ţara a fost dar pustiită, fiindcă erau învrăjbiţi între dînşii cei ce aveau s-o apere, pe timpul acela încă numai saşi, săcui şi români, precum spune regele Andrei III, intr-o diplomă de la 1291.
Venind mai tîrziu maghiari în Ardeal şi sporindu-se şi altfel ardelenii, ţara putea cu atît mai vîrtos să fie apărată, şi nici c-a mai putut vrun duşman să între decît după ce ardelenii ei înşişi i-au deschis porţile.
Au întrat turcii, fiindcă voivodul Ardealului Ştefan Laczkovid, încă la anul 1396, avea tainică înţelegere cu dînşii. Au intrat, fiindcă în timpul cînd Ioan Corvin se lupta ca să-[i] oprească la Dunăre, alt voivod al Ardealului se lupta ca să înăbuşe răscoala iobagilor afară din cale asupriţi, asupriţi ei, care mai nainte erau oameni cu drepturi depline. Au întrat fiindcă la anul 1514, cînd se pornise un război cruciat asupra turcilor, iar alt voivod al Ardealului, nenorocitul Ioan Zapolea, a ieşit cu oastea lui — nu asupra turcilor, ci ca să înece în sînge răscoala iobagilor care cereau să li se recunoască vechile drepturi mai înainte de a fi duşi pe cîmpul de bătălie. Au întrat turcii în Ardeal, fiindcă acest Zapolea n-a voit să se lupte la anul 1526 la Mohaci, care după bătălie s-a dus să sărute pulpana sultanului.
Atît în timpurile acestea, cit şi mai tîrziu, pînă la 1690, cît voivozii Ardealului au fost vasali turceşti, hotarele ţării erau tot cele vechi, adecă la Caransebeş, Lugoj, Lipova şi de aici înainte peste Ineu spre Oradea şi Baia-Mare, cum ele au fost precizate şi în Tractatul încheiat cu Poarta la Carlovăţ (art, 2). Erau dar pe această marc întindere de pămînd destui oameni ca să apere cetatea firească şi să le facă turcilor şi pe şesul întins nesuferită viaţă : oamenii aceştia erau însă învrăjbiţi între dînşii şi astfel neputincioşi.
Dar să nu ne închipuim noi, românii, că numai noi am suferit în aceste grele -şi urîte timpuri, Săcuii au fost şi ei despoiaţi de vechile lor drepturi şi libertăţi,
331
întocmai ca românii, iar saşii au perdut mare parte diix pămîntul şi din oraşele lor şi au păstrat numai cu mari jertfe puţine din vechile lor drepturi.
Dacă aceste asupriri nu i-ar fi învrăjbit pe ardeleni, Ardealul ar fi fost în timpul cutropirii turceşti tăria de apărare a creştinitâţii, şi dacă atunci, cînd împăratul a înapoiat iobagilor săi de la Năsăud, din Săcuime, din ţinutul Făgăraşului, din Munţii Sibiului, din părţile Haţegului şi de la Caransebeş vechile lor drepturi şi' libertăţi,, nemeşii ar fi înţeles glasul timpului şi ar fi făcut şi ei acelaşi lucru cu iobagii lor, mult sînge nu s-ar fi vărsat în zadar şi pămîntul Ardealului n-ar fi fost călcat la anul 1849 de copitele cailor căzăceşti.
De aceea mare rău li se face tuturora cînd se stimeşte vrajba între ardeleni, şi grea durere trebuie să ne cu-prinză cînd ne gîndim cum bucată cu bucată au fost rupte cele mai scumpe părţi din trupul Ardealului. Românii din părţile Caransebeşului, ale Lugojului şi ale Lipovei, murăşenii de la Şoimoş în sus, podgorenii de la Şiria, luncanii din părţile Ineului, vidicanii de la Beiuş şi sălăgenii cei numeroşi, peste un milion şi jumătate de români, abia îşi mai aduc aminte că ei sunt ardelenii de baştină, şi că abia acum de curînd au fost scoşi din Ardeal ■— nu din duşmănie, ci ca să fie scăpaţi de sub legile aspre pe care le croiseră voivozii Ardealului. Acam însă*, cînd acele legi au fost spulberate, ei trebuie să-şi aducă aminte că ardeleni sunt în puterea cuvîntului, că în Ardeal sunt cuibarele neamului românesc şi că străbunii lor au venit aici ca să apere Ardealul. Şi dacă în frăţească dragoste se vor uni, românii din adevăratul Ardeal sunt ei singuri destui oameni ca să apere pămîntui în care atîtea oase româneşti stau îngropate, care cu atîta sînge românesc a fost îngrăşat şi de atîtea sudori româneşti a fost udat, pămîntul cel sfînt, pe care românii atît de mult au suferit şi atîtea lacrimi au vărsat !
Al românilor e Ardealul acesta, cum a românilor era lumea cea veche, nu pentru că ei singuri îl stăpînesc» ci pentru că ei singuri sunt rînduiţi de Dumnezeu spre paza lui şi ei singuri pot să-l apere în faţa orişicărei năvăliri;
33?
"Dar numai bărbaţi fiind şi numai stînd uniţi împre-giurul aceluiaşi steag, cu inimile sus şi cu capetele ridicate, cum Ii se cuvine celor ce au un mare rost în lu-enea aceasta !
ARDEALUL [I]
Răposatul Grigore Brătianu, unul dintre cei mai călduros! susţiitori ai cauzei române, se plîngea adeseori că cercurile politice din România se interesează puţin de cele ce se petrec peste Carpaţi, ba pînă chiar şi între oamenii de stat ai României abia se vor fi găsind doi-trei care ştiu să pună cestiunea ardelenească în combinaţi uni ie lor politice.
,,Şi vin^i — îmi adaogă el intr-un rînd — e mai ales a d-voastre care trăiţi aici în mijlocul nostru şi nu vă daţi destulă silinţă ca să ne interesaţi de cele ce se petrec în Ardeal,“
„Te înşeli —■ i-au răspuns ei — silinţa ne-o dăm, dar nu prea ştim cum să procedăm. Noi, la şcoală, nu am învăţat istoria Ardealului, ci a maghiarilor, şi astfel nu cunoaştem trecutul ţării noastre mai bine decît «ţd-voastre. Mulţi nu şi-au dat bine seamă nici despre stările actuale. Ba au fost şi sunt şi de aceia care cred «că-i fac cauzei un bun serviciu dacă exagerează unele lucruri şi trec sub tăcere altele. Astfel, voind să vă luminăm, vă depărtăm adeseori de adevăr, şi în loc de a îace să vă interesaţi, vă respingem oarecum, fiindcă trebuie adeseori sâ faceţi experienţa că, fie din neştiinţă, fie din nepricepere v-am spus lucruri neadevărate.“
Ca să x-o dovedesc aceasta, am scos la iveală cîteva ■din neadevărurile propagate mai ales de ardeleni aici în România asupra Ardealului.
Sunt vreo optsprezece ani de cînd lucrez Ia publicarea documentelor istorice rămase de la răposatul Eudoxiu Hurmuzaki. Chiar dacă n-aş fi voit, în timpul acestei lu-•rerări îndelungate, a trebuit să-mi dau silinţa de a cu-
333
noaste trecutul poporului nostru şi să pun faptele petrecute în viata noastră în legătură cu cele petrecute în alte -ţări şi la alte popoare, care îmi erau mai bine cunoscute. E însă lucru firesc că ceea ce mai ales m-a interesat era istoria Ardealului. Am adunat dar mereu material pentru istoria aceasta, şi nimic poate nu m-a ademenit în viaţa mea mai mult decît gîndul că voi avea odată şi eu răgaz să scriu istoria românilor din Ardeal. Ca orişicare autor in spe, eram deci plin de viitoarea mea operă şi i-am spus răposatului meu amic o mulţime de lucruri, pe care el le găsea foarte interesante şi de mare importanţă pentru lămurirea cestiunii române.
„Aceste trebuie să le scrii şi să le publici cît mai cu-rînd'1, îmi zise el cu graba omului care putea totdeauna
să facă ceea ce vrea.
l-am arătat că lucrul nu se poate, fiindcă nevoile
vieţii mă silesc să fac altceva.
Peste vreo zece zile, în ajunul vacanţelor de Paşti, am primit apoi de la secretarul „Ligei“ o adresă, prin care mi se făcea împărtăşirea că Comitetul ar dori să publice în limba franceză şi în cea engleză o scurtă dare de seamă despre Gestiunea Ardealului şi mă însărcinează să fac eu originalul românesc pentru acea dare de seamă.
Nu mi-a rămas decît să fac ceea ce mă iertau puterile si timpul.
Am făcut un rezumat pe cît se putea de scurt pentru informarea străinătăţii. Am ţinut dar la patru lucruri :
1.	Să expun materia astfel ca să fie îndemnaţi a citi şi cei ce nu se interesează de ceşti unea Ardealului.
2.	.Să trec cu vederea ori să ating numai în treacăt Gestiunile care pentru străini sunt de importanţă secundară ;
3.	Să afirm numai ceea ce, în o discuţie obiectivă, se poate susţinea cu destul succes ;
4.	Să mă mărginesc la mărturii puţine şi la indicarea drumului pe care trebuie să pornească cei ce vor fi voind să se dumirească şi asupra amănuntelor trecute de mine cu vederea.
Mult regretatul G. Brătianu a murit mai nainte de a fi pus la cale traducerea şi publicarea acestei lucrări,
334
iară eu nu aveam cuvinte de a stărui ca publicarea să se facă, ci consideram originalul rămas la mine ca un adaos la „materialul“ adunat pînă aci.
Sunt acum vreo trei săptămîni însă, unul dintre cei mai distinşi reprezentanţi ai Ardealului, d-1 profesor universitar Aron Densuşeanu a publicat în Lupta un articol polemic, în care mă mustra că „mistific“ lumea. Nu putea să mă jignească această mustrare, fiindcă ştiam prea bine ce am zis ; m-a coprins însă nu fel de spaimă cînd mi-arn dat seama că acela care vorbea nu era un oarecare cineva, ci unul dintre fruntaşii dăscălimii, profesor universitar, ba chiar ardelean din cei mai avîntaţi.
Am luat deci hotărîrea s-ă public lucrarea, pentru ca să se folosească de ea cine va voi, chiar în coloanele Corespondenţei române.
Prieteni şi binevoitori m-au sfătuit să n-o fac aceasta, fiindcă publicul român nu e deprins să citească prin gazete lucruri serioase, şi astfel îmi voi risipi „opera“ şi voi da totodată şi Corespondenţei, abia înfiinţate, lovitura de moarte.
N-am ţinut seama de sfatul acesta.
Noi cei cîţiva oameni fără de importanţă şi fără de nimeni în dosul nostru, hotărînd să înfiinţăm Corespondenţa română, nu am voit să facem o „gazetă“ numai pentru amuza rea publicului. Dacă e vorba de aceasta numai, sunt în Bucureşti o mulţime de gazete, cu care noi nu putem susţine concurenţa. Aceasta o vor fi aflat şi cititorii noştri de pînă acum, şi dacă ci, mulţi-puţini, au putut ,mistui“ cele publicate în primele zece numere, vor citi fără îndoială şi darea de seamă făcută de mine — pentru străini.
Vom începe dar la începutul lunei viitoare publicarea, şi eu rog pe cititorii noştri, nu numai să citească ei înşişi Ardealul, ci să îndemne totodată şi pe alţii să-I citească.
Unitatea de vederi şi de sentimente nu se poate produce atît la oameni care cunosc bine lucrurile, şi studiul făcut de mine e un pas spre cunoaşterea unui şir de adevăruri.
335
CUCERITORI ŞI CUCERIŢI
D. P. Carp a ştiut să-şi facă reputaţiunea do om cia inimă deschisă, ceea ce, în adevăr, nu este. S-a întîmplafc adeseori că d-sa a făcut în public enunţiaţiuni. pe care alţii, care ţin să nu se pună degeaba în conflict cu sim-ţimîntul comun, nu se încumătă să le facă. Asta însăî nu va să zică inimă deschisă, ci cu totul altceva.
Am făcut deci cu deosebită mulţumire sufletească, constatarea că, după textul autentic publicat în Constituţionalul de P. Carp n-a zis în Senat că între români şS maghiari există raporturi dc cuceriţi şi cuceritori şi că maghiarii nu pot să-i considere pe români egali cu dînşiL în textul autentic se zice : „raporturile dintre romănv şi unguri erau in timpurile trecute raporturi de la cuceritor la cucerit şi că secole întregi fiecare ungur se credea de o rasă superioară românilor“.
D-nul P. Carp nu e dator să cunoască nici istoria Ungariei, nici desfăşurarea raporturilor dintre români şfi concetăţenii lor maghiari. Ar fi deci nedrept acela care i-ar imputa necunoştinţa în aceste materii.
li sade însă bine omului matur să vorbească numaji despre lucruri pe care le ştie.
Chiar şi dacă adevărat ar fi ceea ce a zis d. P. Garp nu era treaba unui ministru român s-o scoată la iveală,, aşa fără de nici o raţiune.
Adevărul e însă că nici maghiarii, ei înşişi, nu pretind? a fi cucerit vreodată fie Ardealul, fie restul pămintulut locuit azi de români, care se ţinea şi el de Ardeal în timpurile de care vorbeşte d. P. Carp. Un principe al maghiarilor, Zoltân a luat ca zestre, aşa ne spune istoria oficială, ţinuturile de pe Crişurî, iară primul rege al Ungariei .. Ştefan, a luat cu drept de moştenire Ardealul. Şi tot cu drept de moştenire au luat regii Ungariei şi Croaţia, Slavonia şi o parte din Dalmaţia. în toate aceste ţări drepturi aveau numai regii Ungariei : maghiarii, ca popor, ri-au avut nici un drept, şî legile create de adunarea nobilimii ungare nu aveau în Ardeal mai multă valoare decit în Moldova ori în Muntenia.
336
Au venit apoi turcii şi au trecut cu buretele peste întregul trecut. Nici în timpul stăpînirii turceşti, însă Ardealul nu a -încetat a fi o ţară cu desăvîrşire deosebită de Ungaria. Avea şi faţă cu Poarta, ,şi faţă cu Ungaria, aceeaşi poziţiune ca Moldova şi Muntenia. ^
Cu drepturi de cuceritori numai Leopold I ar fi putut să intre în Ardeal; el însă a intrat ca liberator, pe bazai învoielii făcute între Ludovic II şi Ferdinand I. Pe aceeaşi bază s-a încheiat Sancţiunea pragmatică cu ficştecare dintre ţările Coroanei ungare îndeosebi. Singură Coroana are drepturi în aceste ţări, şi de aceea ele se şi numesc ţări ale Coroanei ungare.
Abia la 3 848 s-au încumetat maghiarii să treacă peste întregul drept public şi să pretindă ca moştenitorii lui Ferdinand I, ai lui Leopold I şi al Măriei Tereziei să renunţe la drepturile lor neîndoioase asupra ţărilor ce se ţin de Coroana ungară.
Nu le spunem toate aceste pentru ca să combatem pe d-1 P. Carp, ci pentru ca nimeni în ţara aceasta să nu mai vorbească despre relaţiuni de -cuceritori şi cuceriţi între români şi maghiari.
Dar, ni se va zice, nu a zis nici d-1 P. Carp că maghiarii au cucerit, ci numai că ei au tratat pe români ca pe nişte cuceriţi. Dacă aceasta a voit d-1 Carp să o spună, atunci trebuia să-şi formuleze fraza cu mai multă precizie, fiindcă un om de stat trebuie să vorbească desluşit, pentru ca nimeni să nu poată trage din enunţiaţiunile lui concluziuni la care el însuşi n-a voit să ajungă.
N-ar fi însă adevărat nici în acest înţeles ceea ce a zis d-1 P. Carp.
Acea conştiinţă a superiorităţii de rasă, despre care vorbeşte d-1 P. Carp n-a existat niciodată la maghiari.
Se înşală d-1 P. Carp dacă crede că toţi maghiarii au fost vreodată nobili şi toţi românii au fost iobagi. Primele două răscoale au fost făcute tocmai de iobagi maghiari şi foarte multe dintre căpeteniile nobilimii erau români. Dacă e deci vorba de dispreţ, nemeşul unguresc nu făcea nici o deosebire între iobagiul român şi cel maghiar, iar dacă e vorba de ură, iobagiul nu făcea deosebire între nobilul maghiar şi cel român.
337
Ura de rasă n-a existat între români şi maghiari, ci numai dispreţul şi ura dintre clase, pe care d-1 P. Carp poate s-o studieze şi aici în ţara sa, unde nu sunt decît români.
Şi aceasta o nota caracteristică a discursului rostit de d-1 P. Carp. "
D-1 A. Lahovary le spune românilor de peste Carpaţi să fie mai condescendenţi, iar d-1 P. Carp află că cererile lor nu toate sunt legitime.
Se înţelege !
Amîndoi au avut nenorocirea de a fi născuţi şi osîn-diţi a trăi în mijlocul unui popor care n-a avut clasă nobiliară, şi^şi închipuie că maghiarii, care au ştiut să scoată din mijlocul lor o vestită nobilime, trebuie să fie
o	rasă de netăgăduită superioritate, faţă de care românii trebuie să fie condescendenţi, şi este o adevărată obrăznicie ca foştii iobagi şi feciorii lor, oameni ce trăiesc din roadele muncii lor, să voiască a fi deopotrivă cu foştii lor stăpîni.
Adevărul e însă că puţini sunt şi între maghiari, ca între români, boierii şi că nu e nici o deosebire între nemeşii de dincolo .şi ciocoii de dincoace, şi trebuie să ne pătrundem, în cele din urmă, cu toţi de convingerea că, anume pe pămîntul locuit de români, nemeşii sunt uzur-pători şi românii au cele mai neîndoioase drepturi.
Acesta e punctul de plecare al stăpînitorilor din Casa de Habsburg, care nu le-au dat, ci le-au restituit românilor drepturi din vechime avute.
Tocmai de aceea maghiarii contestă legitimitatea stă-pînirii împăratului Francisc Iosif I, înainte de încoronare, căci, admiţînd legitimitatea acestei stăpîniri, ar admite şi că drepturile cîştigate de români sunt bine eîştigate şi neîndoioase.
Pe cînd dar maghiarii persistă în punctul de vedere al Revoluţiunii de la 1848, românii sunt acum, ca atunci, pe tărîmul celei mai neîndoioase legitimităţi, de pe care nu se pot depărta fără ca să se lepede de drepturile lor.
Dar, strîmtorat de împregiurări, împăratul a renunţat în favorul Ungariei la drepturile Casei sale. Putea s-o facă ; nu putea însă să renunţe şi la drepturi, pe care în clipa renunţării nu le mai avea, fiindcă le restituise ro-
338
mânilor. Nu poate nici chiar un împărat să deie ceea ce nu are, şi la drepturi cîştigate de poporul român numai românii ei înşişi pot să renunţe.
E cineva de părerea că trebuie s-o facă, dacă n-au făcut-o pînă acum ? Sunt raţiuni de stat care cer această renunţare ?
Românii, ei înşişi, cred că şi interesele lor particulare, şi interesele generale române, şi interesele Casei de Habsburg cer să nu renunţe. Pentru dînşii dar Francisc Iosif
I	şi astăzi e împărat şi mare principe : e treaba guvernului din Budapesta, iar nu a celui din Bucureşti, să găsească chipul şi mijloacele spre a-1 face rege.
Iar guvernul din Bucureşti, dacă are cuvinte de a ajuta pe cel din Budapesta, trebuie să se ferească de enunţiaţiuni care îi îndîrjesc pe români şi să arate care anume sunt interesele mai mari şi mai generale care cer ca românii să aducă jertfă lepădării de drepturi.
Prea e mare fierberea atît în ţară, cît şi peste Carpaţi, pentru ca să ne fie permis a intra în discuţiuni jignitoare pentru români, şi preocupaţiunea de căpetenie a tuturor celor ce doresc pacea nu poate fi decît domolirea spiritelor. ,
O CRITICA
Un scriitor german, d-1 Traugott Tamm, a publicat, sunt acum trei ani, o carte intitulată Ueber den Ursprung der Rumänien1 în care combate cu mult succes cunoscuta teorie a d-lui Robert Rösler despre originea balcanică a daco-românilor.
E lucru îndeverat că această lucrare a scriitorului german n-a putut să le placă maghiarilor. Puteam deci să ne aşteptăm la o critică pe cît se poate de severă. Nici că e greu s-o faci, deoarece părţi slabe are orişicare lu-
1 J>espre originea românilor (germ.).
339
crare şi n-ai decît să stărui cu tot dinadinsul asupra acestora şi să le mai şi exagerezi, pentru ca critica să1 fie aspră.
Scriitorii maghiari au perdut însă foarte mult din re-putaţiuuea lor ca oameni de bună-credinţă, de aceea, se vede, au aşteptat ca un om cu o mai bună reputaţiune să facă pentru publicul german critica, fie ea chiar şi mai puţin aspră.
A făcut-o d-1 prof. dr. Schwicker din Budapesta şi a publicat-o în suplimentul numărului 26 (1 februarie) al ziarului Allgemeine Zeitung din Miinchen.
D-1 dr. Schwicker e, ce-i drept, un german din Ungaria, dar dintre puţinii care tot mai ţin la naţionalitatea lor. Are deci, pe cit aceasta în Ungaria e cu putinţă, iubire de adevăr şi e cunoscut ca scrietor de bună-credinţă şi vrednic de încredere.
De astă dată însă, a alunecat pe o pantă foarte primejdioasă, adecă a spus şi lucruri despre care nu e convins.
Voind să arate că d-1 Traugott Tamm, azi profesor la Universitatea din Kiel, nu e competent a se pronunţa în cestiunea originei poporului român, d-1 Schwicker zice : „în genere, găsim şi în scrierea d-lui Tamm constantă fapta fatală că un străin judecă despre un popor, despre istoria si despre firea lui, fără ca să cunoască limba acestui popor, fără ca să cunoască limba acestui popor, fără ca să îi fi observat şi studiat, din propria sa intuiţiune, viaţa, firea şi apucăturile acestui popor şi fără ca să cunoască productele literare ale acestui popor.“
. Argumentul e foarte puternic, nu însă spre a combate lucrarea d-lui Tamm, ci spre a răsturna critica d-lui dr. Schwicker, care le spune toate acestea fără ca să ştie, ba tocmai pentru că nu ştie că d-1 prof. Traugott Tamm cunoaşte bine şi din propria sa intuiţiune pe poporul român, productele lui literare, ba pînă chiar şi pe autorii despre care d-1 Schwicker nu poate vorbi decît din auzite.
A trăit d-1 Traugott Tamm ani de zile, aici la Bucureşti, în continuă atingere cu cercurile literare române şi a fost, nu o dată, şi prin Ardeal.
340
CICEUL
Pe la începutul anului curent s-a vorbit mult despre Ciceu, o moşie, care făcea parte din fondul grănicerilor de la Năsăud şi care, în urma dispoziţiunilor luate de guvernul ungar, a trebuit să fie pusă în vînzare. Grănicerii' români erau supăraţi pentru că fuseseră nevoiţi s-o vîndă, iar maghiarii erau supăraţi pentru că un român, d-1 advocat Iuliu Coroianu, a oferit cel mai marc preţ pentru ea.
Sunt între cititorii Vetrei fără îndoială foarte mulţi, care îşi vor fi aducînd aminte de Ştefan cel Mare şi de* Petru Rarcş, cînd aud ori citesc vorba „Ciceu“■
După înfrîngerea suferită la Baia, Matei Corvinul,. fiind urmărit de moldoveni, care intraseră în Ardeal şi. prădaseră Săcuimea, a intrat la învoială cu Ştefan cel Mare. Ştefan cel Mare, care pînă atunci ţinuse să nu se strice cu turcii, sc declară gata de a porni lupta contra-lor, iar Matei Corvinul se leagă să-i dea ajutor, rămî-ind ca să pornească şi el însuşi războiul după ce va fi făcut rînduială în Ungaria şi va fi învins pe rivalii săi, unul Frederic. III, împăratul roman, iar cellalt, Cazimir
IV,	regele Poloniei.
Pentru ca să fie asigurat contra oricicărei năvăliri, din Ardeal şi pentru ca, în cazul unei înfrîngeri, să aibă loc de retragere sigură, Ştefan cel Mare primeşte de la Matei Corvinul trei cetăţi : Ciceul, Bălvânyoşul şi Ceta-tea-de-Baltă.
Două din aceste cetăţi se aflau în faţa trecătorilor de la Rodna şi Bîrgău, cele mai importante din toate trecă-torile din Carpaţi.
îndeosebi Ciceul se afla în gura văii Someşului, din-sus de Dej, şi avea domenii foarte întinse. Astăzi sunt împrejurul Reiectgului şase Ciceuri, care, după nomenclatura oficială maghiară, sunt : Csicso-Keresztur, Csicso-Hagymâs, Csicso-Ujfalu, Csicso-Polyan, Csicso-Gyorgv-falva şi Csicso-Mihălyfalva. Cînd e dar vorba de Ciceu şi de Bâlvânyos, n-avem să înţelegem două castele, ci un întreg colţişor de ţară, toate înălţimile care domină valea din faţa Deilor, unde se întîlnesc cei doi Şomeşi.
34E
Ştefan cel Mare a stăpînit acest colţişor de ţară şi, prin el, ţinutul Năsăudului şi al Bistriţei, şi nu există nici o dovadă c^ Bogdan a perdut această stăpînire cîşti-gată de tatăl său.
loan Zapolea însă, declarîndu-se vasal al sultanului, n-a mai ţinut seamă de donaţiunea făcută de regele Matei Corvinul şi a uzurpat dimpreună cu alte castele şi domenii legale şi Ciceiul, făcînd donaţiuni din domeniile lui.
Urcîndu-se, la 1527, deci în curînd după bătălia de la Mohâcs, în Scaunul Moldovei, Petru Rareş ajută, ca om de încredere al Porţii, pe loan Zapolea contra lui Fer-dinand de Habsburg, moştenitorul legitim al regelui Ludovic II, care pierise la Mohâcs. El intră în Ardeal şi cîş-tigă în luptă cu partizanii lui Ferdinand, în Ţara Bîrsei, o victorie strălucită.
In urma acestei victorii ni cere ca Zapolea, aliatul său, să-i înapoieze cetăţile uzurpate şi mai ales Ciceul.
Puţin în urmă el cere de la regele Poloniei Pocuţia, pe care frate-său Bogdan o înapoiase, şi porneşte război contra Poloniei, care nu voia să-i dea Pocuţia.
Deoarece nici loan Zapolea nu voia să-i înapoieze Ciceul, Petru Rarcş cere intervenţia Porţii, care-i şi porunceşte lui Zapolea, în mai multe rînduri, să pună capăt acestui conflict.
în acelaşi timp însă Curtea din Viena se pune prin Mailat în legătura cu Petru Rareş, şi Mailat îi făgăduieşte acestuia că Ferdinand îi va înapoia cetăţile, dacă va ajunge la stăpînirea Ardealului.
Petru Rareş declară că inima lui e cu creştinii, dar interesele ţării sale cer să nu se strice cu turcii, fiindcă nu cutează să se razeme nici pe Polonia, nici pe Ungaria. Dacă e deci vorba să se avînte în luptă contra turcilor, el trebuie să fie asigurat din dos şi să aibă retragere liberă atît spre Ardeal, cit şi spre Polonia, cum a avut tatăl său. Nu se mulţumeşte deci cu cetăţile din Ardeal, ci cere totodată ca Ferdinand să intervie pe lingă regele Poloniei, ca acesta să-i înapoieze Pocuţia.
Ferdinand se învoieşte, trimite comisari anume la regele Poloniei şi înCep negocierile, pe care încăpăţînarea nobilimii poloneze le zădărniceşte în eole din urmă.
342
In timpul acestor negoţieri loan Zapolea, strîmtorat de Poartă, înapoiază Ciceul, pe care Petru Rareş îl ocupă şi-l pune în bună stare de apărare. Tot atunci însă, Zapolea, care era cumnat cu regele Poloniei, cîştigă dovezi despre negoţierile urmate în taină cu Polonia si cu Ferdinand şi denunţă pe Petru Rareş la Poartă.
în urma acestei denunţări, Suleiman Pomposul, care nu ştia de glumă, alungă din Moldova pe Petru Rareş, care se retrage la Ciceu.
De aceea Ciceul se numeşte şi astăzi Cetatea lui Rareş.
în curînd apoi loan Zapolea a murit, lăsînd în urma sa un singur copil, loan Sigismund, care, după învoiala făcută cu Ferdinand, ar fi vrut să rămîie numai ca vasal al regelui Ungariei, voievod al Ardealului. Muma lui însă, Isabella, nu voia să ştie de învoiala făcută de soţul ei, ci ţinea ca fiul ei să fie rege al Ungariei, şi a cerut intervenirea sultanului.
Ca să se insinueze la Poartă, sfetnicul lui Fra Giorgio Martinuzzi, un fel Ghcorghe Basta, îl surprinde pe Petru Rareş şi-l asediază în Ciccu, îl sileşte să capitulezc şi îl trimite legat la Constantinopol.
Precum ştim, Petru Rareş n-a fost tăiat, ceea cc sperau duşmanii din Ardeal, ci ridicat din nou în Scaunul Moldovii. Ciceul însă a rămas uzurpat de principii Ardealului, care au lăsat cetatea să se surpe, iar domeniul ei l-au bucătăţit.
Ciceul, care a fost pus acum în vînzare, o „valrct“ cetăţii.
Din cetate au mai rămas pe un vîrf de deal ziduri dc împrejmuire, în mijlocul cărora, unde a fost castelul, e loc neted ca masa.
Duminecile şi zilele de sărbători, cînd zilele sunt frumoase, flăcăii şi fetele se adună acolo sus, între ziduri, şi-şi joacă hora pe acel loc neted, undo a trăit odinioară, ajuns pribeag, unul dintre cei mai, înţelepţi domni ai românilor şi care ne reaminteşte o frumoasă parte din trecutul neamului nostru.
343
FAMILIA LUI MIHAI VITEAZUL
Cititorii noştri îşi vor mai fi aducînd, fără îndoială, aminte de o scurtă notiţă publicată între „varietăţile“ din numărul V al Vetrei despre doamna Stanca, soţia lui Mihai-vodă Viteazul.
Deoarece' în acea notiţă se admitea că doamna Stanca ■a fost rudă apropiată, fie nepoată, fie chiar fiică a cunoscutului mare ban lane Cantacuzino, deci de origine .greacă, s-au publicat în coloanele Timpului cîteva documente păstrate în Arhivele Statului din care rezultă că doamna Stanca era româncă şi moştenise de la părinţii ei moşia Măgurele de lingă Bucureşti, care a trecut în urmă la nepoata oi, Ele na-domn iţa, fiica lui Nico-lae-vodă Pătraşcu.-
Urmărind cestiunea mai departe, d-1 August Pessia-•cov din Craiova, arată-n o scurtă dare de seamă, publicată în numărul de la 1/13 mai al Timpului, pe baza unor •documente păstrate-n Arhiva Episcopiei de Rîmnic, că doamna Ştanca a fost fiica lui Radu Logofătul din Dră-_guiesti, ucis' de Alexandru-vodă Mihnea şi a jupîniţei Neacsei, a avut frate pe Dragomir şi fusese măritată, în prima căsătorie, cu Dumitru Banul din Vîlcăneşti,
După ce le-a constatat acestea, d-1 Pessiacov adaugă : „S-a adeverit o dată mai mult că Pătraşcu-vodă, fiul lui Mihai Viteazul, a avut o fată, Elena, crescută în pribegia părintelui său prin Germania, şi că, prin urmare, acest Pătraşcu-vodă n-a fost robit de tătari“.
Adevărul este că Nicolae-vodă Pătraşcu, feciorul lui Mihai-vodă, a luat, la Viena, în căsătorie pe verişoară-sa Ana-domniţa, fiica lui Radu-vodă Şerban, şi că, din căsătoria aceasta, s-au născut mai mulţi copii, dintre care au rămas în viaţă doi. Ilinea şi Mihai-vodă Pătraşcu, moştenitorul prezumtiv al lui Matei-vodă Basarab.
Cititorii şi mai ales cititoarele Vetrei se vor bucura, aşa cred, dacă le voi spune ce se ştie astăzi despre aceşti Jiepoţi ai doamnei Stanca.
N-am să fac un studiu istoric, ci voi înşira ca într-o poveste fapte adeverite prin documente istorice şi, după simţămîntul meu, foarte interesante,
344
I
în oclomvrie 1599 Mihai-vodă a intrat în Ardeal, în urma înţelegerii luate cu Curtea din Viena, care însărcinase pe generalul Gheorghe Basta să intre şi el cu oştirea comandată de dînsui şi să strîmtoreze pe Andrei "Băthory despre apus.
Acest Gheorghe Basta era un aşa-nurnit condottiere, o căpetenie, dc oaste, carc-şi punea spada în serviciul celui ce-1 plătea. După obiceiurile timpului de atunci, principii se puneau, cînd aveau trebuinţă de oaste, în înţelegere cu asemenea condottieri, care aduceau mercenari şi-i ţineau în socoteala lor şi primeau în timpul războiului subvenţiuni, iar după război erau plătiţi potrivit cu ■succcsele dobîndite. Condottiereie nu era deci general, în înţelesul ce i se dă azi cuvîntului, ci un fel de antrepre-prenor în afaceri de război. Deoarece mercenarii trăiau în socoteala lui, el îi lăsa bucuros să prade ţinuturile prin care trecea cu dînşii, şi era interesat să cîştige bătălii, pentru ca să poată despuia pe cei învinşi şi să aibă drept la răsplată.
Gheorghe Basta, un italian, intrase în serviciul lui Filip II, unchiul lui Rudolf II, şi venise în aceste părţi în fruntea unei cete de mercenari valoni adunaţi în Ţările de Jos, cu care rămăsese apoi în serviciul lui Rudolf II. El era om ambiţios şi pătimaş, dar vestit pe acele timpuri ca bun căpitan, şi nu unul dintre oştenii dc frunte şi-n început cariera militară sub comanda lui, între alţii şi Wallenstein, marele condottiere al Războiului de treizecâ de ani. El venea dar şi putea să vie cu mari iluziuni în Ardeal.
Pe cînd însă oştirea lui, trăind din pradă, înainta foarte încet spre Sătmar, munţenii au intrat năprasnic pe la .Buzău şi pe la Turnu-Roşu. Cardinalul Bâthory a grăbit dar spre valea Oltului cu oştirea ce putuse aduna în pripă şi a fost învins la Şelimbăr lîngă Sibiu.
Basta se afla abia pe la Tăşnad, cînd i-a venit ştirea că Andrei Băthory a fost ucis pe cînd fugea spre Moldova, iar Mihai-vodă a intrat în Alba-Iulia şi a luat stă-pînirea Ardealului.
345
Acest succes neaşteptat al unei căpetenii de oaste pînă atunci puţin cunoscute era o grea lovitură pentru vestitul Basta, care nu mai avea acum ce să caute în Ardeal.
In adevăr însă războiul nu era decît început.
Cardinalul Andrei Bâthory a fost numai agentul nobilimii ungare, care era încă în picioare şi lucra din răsputeri şi cu toate mijloacele, ca să scape dtş. sub stăpînirea împăratului roman, în numele căruia îi cerea Mihai-vodă supunere.
•	Ştiind că singur Mihai-vodă poate să susţină stăpîni-rea aceasta, nobilii îşi dau, înainte de toate, silinţa să-l răpună pe el.
Unii dintre dînşii se pun în înţelegere cu Ieremia-vodă din Moldova, cu ian Zamoyschi, cancelarul Poloniei, şi cu Sigismund Bâthory, care se afla în Polonia. Alţii umblă să ridice asupra lui Mihai-vodă pe paşa de Buda, pe cel de Timişoara şi pe boierii din Muntenia. Iar alţii fac la Curtea din Viena declaraţiuni de lealitate şi-şi dau silinţa să slăbească legăturile de încredere între împăratul şi Mihai-vodă.
în acelaşi timp ei exagerează nemulţumirea ce se produsese în poporaţiune din cauza pustiirilor . făcute de mercenari.
în faţa acestei situaţiuni, Mihai-vodă ia hotărîrea de a păstra el însuşi, ca locţiitor al împăratului roman, pe timpul războiului,stăpînirea Ardealului, iar în Muntenia lasă pe fiul său Nicolae ca locţiitor al său. El trimite apoi la împăratul o solie, prin care cere să i se trimită comisari împărăteşti, ca să le predea ţara, pe care pentru împăratul a luat-o ; cîştigă în partea sa pe săcui, pe saşi şi pe mai mulţi dintr e nobilii ungari, împarte donaţiuni între boierii săi şi ţine oştirea sa, compusă şi ea mai ales din mercenari, sîrbi şi cazaci, secui şi unguri, în cea mai aspră disciplină, deşi nu primise încă subvenţiunea ce-i fusese asigurată din partea Curţii din Viena, iar la Alba-Iulia găsise visteria, ca de obicei, deşartă.
în vremea aceasta Basta se oprise la Tăşnad. de unde ocupa cetăţi şi castele şi prăda ca un cuceritor în ţară cucerită. El nu va fi putut fără îndoială să facă altfel : aşa era obiceiul timpului, aşa erau deprinşi mercenarii
346
lui. Nu e, cu toate acestea, mai puţin adevărat, că nobilimea profita, ca să facă urgisită stăpînirea împărătească.
La 11 noiembrie 1599, Mihai-vodă îi adresează dar din Alba-Iulia o scrisoare, în care-i zice :
„Mihail, Voivodul Valachiei Transalpine, consiliarul şi locţiitorul în Transilvania al Majestăţii Sale cesaree şi regie sacratisime şi căpitanul suprem al oştirilor aceleiaşi Majestăţi în Transilvania şi în ţinuturile şi părţile supuse etc‘e.
„Spectabile şi magnifice domnule, amicc nouă preţuite, am înţeles, că domnia-voastră magnifică a intrat cu oştirile majestăţii-sale şi acum pradă aceste ţinuturi ale majestăţii-sale, ocupînd cetăţi şi castele. După ce ma-jestatea-sa divină a dăruit majestăţii-sale această provincie şi noi ne-am constituit în acest loc, nu se cuvine ca regiunea aceasta să fie pustiită ci, după putinţă, mai vîrtos apărată, ştiind ce fel de instrucţiuni avem de la majestatea-sa, cea ce veţi fi înţelegînd si domnia-voastră magnifică. Ajutorul magnificenţei-voastre nu se mai cere acum, dacă nu aţi venit atunci, cînd vi se cerea. De aceea vă rog prieteneşte pe magnificenţa-voastră să scoateţi oştirile acestea, ca să nu mai asuprească aceste ţinuturi ale majestăţii-sale...“ (Docum. privitoare la istoria românilor, culese de E. Hurmuzacki, voi. III, pag. 351).
Basta, jignit şi altfel în amorul lui propriu, nu numai că nu se retrage, dar se pune totodată în legătură cu aceia dintre nobilii ungari care simulau lealitate faţă cu împăratul şi lucrează atît direct, cît şi indirect, ca să discrediteze pe Mihai-vodă la Curtea din Viena. Astfel, încă la 16 noiemvrie, un alt italian, Paulo Giorgio Ragreseo, zice într-un raport adresat din Alba-Iulia împăratului că nu mai încape nici o îndoială că Mihai-vodă vrea să păs- . treze Ardealul pentru sine, deşi e urît atît de saşi şi unguri, cît şi de români, şi astfel trebuie neapărat să intre trupele împărăteşti din Ungaria-de-Nord şi să-l alunge. Tot în acelaşi înţeles stăruia şi Basta dimpreună cu cei de'un gînd cu dînsul.
Ştiindu-se înconjurat de duşmani, Mihai-vodă stăruie să i se trimită, cît mai curind subvenţiunea, trimite pe mai mulţi dintre căpitanii săi să-i adune mercenari şi ocupă punctele mai însemnate de la hotarele Ardealului,
347
Deva, Beiuşul, Chioarul şi altele : toate aceste sunt pentru duşmanii lui dovezi că vrea să păstreze Ardealul pentru sine. Mai mult : oştenii lui erau ţinuţi să plătească pînă la cea din urmă para (»voii zahlen“) tot ceea ce luau de la supuşi, lucru de necrezut pe acele timpuri, pe care Basta nu putea să i-1 ierte.
în ianuarie 1600 relaţiunile dintre Mihai-vodă şi Basta erau dar atît de încordate, încît comisarul David Ungnad roagă într-un raport de la 9 ianuarie pe împăratul să intervină, pentru ca, nu cumva Basta să provoace vreun conflict inoportun.
Conflictul nici nu se produce deocamdată.
Primăvara însă duşmanii lui Mihai-vodă se ridică din toate părţile şi Nicolae, ameninţat de turci, de Icrcmia-vodă Movilă şi dc o parte a boierimii, numai cu anevoie se mai susţine în Muntenia. Mihai-vodă ia deci hotărî-rea de a porni asupra lui Ieremia-vodă, pentru ca să-I alunge din Moldova şi astfel să spargă cercul, de care era strîns, şi să aibă totodată comunicaţiune liberă cu cazacii şi cu tătarii, pe care îi cîştigase în partea sa.
La 4 mai cl emite din lagărul de la Breţcu un decret, prin care numeşte pentru timpul cît va sta în Moldova pe banul Mihakea locţiitor al său, apoi trece hotarele şi, la 16 mai, vesteşte din Suceava pe comisarii împărăteşti că a alungat pe Ieremia-vodă în Polonia.
Acest nou suces îi înteţeşte cu atît mai vîrtos pe duşmanii lui. Turcii şi polonii îşi iuţesc pregătirile dc război, iar Basta se uneşte cu nobilimea, care adună oaste-îşi bani, pentru ca să asigureze ţara, precum se zicea„ pentru împăratul.
Primind ştiri neliniştitoare din Ardeal, Mihai-vodă pune trebile Moldovei în bună orînduială, apoi se întoarce pe la începutul lunii iulie în Ardeal,
Privirile lui erau îndreptate în afară, spre Polonia,, unde cancelarul Ian Zamoischi aduna oaste, ca să-l aducă pe Ieremia-vodă iar în Moldova, şi spre turci, care înaintau atît spre Muntenia, cît şi spre Ardeal. Astfel nu-şi dădea, precum se vede, seamă despre cele ce se pregăteau înlăuntrul Ardealului, şi la 2 august el îi adresează generalului Basta o scrisoare, prin care-I cheamă să vie
348
cu oştirile lui la Tăşnad, şi să stea în toată clipa gata, puindu-i cu toată seriozitatea în vedere să lase cuncta- * ţi unea de odinioară la o parte şi să vină iute, cînd va fi chemat.
La 15 august el vesteşte pe Basta că polonezii au pornit spre Moldova şi-l cheamă să vie fără de întîrziere.
Basta nu vine, dar Mihai-vodă primeşte primele ştiri despre uneltirile acum făţişe ale nobilimii, care trag în partea lor pe Moise Szekely dimpreună cu mulţi alţii dintre căpetenile oştirii sale, cumpără o parte din lefegii, care de mult nu-şi primiseră lefurile, îi adimenesc pe să-cui şi-l proclamă pe Basta guvernator împărătesc al Ardealului.
In primele zile ale lunii septembrie oştirile nobilimii se adună şi se întîlnesc cu ale lui Basta la Turda, şi, la 7 septembrie, staturile Ardealului declară supunere şi credinţă neclintită faţă cu împăratul, iar comisarii împărăteşti primesc această declaraţiune cu toată încrederea şi declară, din partea lor, că Basta va drege tot ceea ce a stricat Mihai-vodă.
Nu se poate înfăţişa în cîteva trăsături de condei strimtorarea în care se afla acum Mihai-vodă.
Cancelarul Ian Zamoyschi, Ieremia-vodă şi Sigismund Bâthory intraseră în Moldova şi înaintau ca să ridice în Scaun pe Simeon, fratele lui Ieremie.
O parte din boierii munteni se unise cu turcii, care trecuseră la Giurgiu, şi familia lui Mihai-vodă e nevoită să se retragă la Făgăraş cu puţinele averi pe cale le putuse scăpa.
Turcii înaintează atît spre Oradea-Mare, cît şi spre Deva.
Comisarii împărăteşti, adimeniţi de Basta şi de nobilime, îşi dau şi ei silinţa să prezente pe Mihai-vodă ca trădător la Curtea din Viena.
Lefegiii, pe care-i avea în oastea sa, nu mai erau vrednici de încredere.
Nobilimea refuză de a intra la învoială cu Mihai-vodă, care declară că e gata să părăsească Ardealul.
Aceasta e situaţiunea, cînd el suferă înfrîngcrea de la Mirăslău, pe valea Mureşului, din sus de Alba-Iulia.
349
După bătălie, el scapă cu vreo trei mii de oameni spre Făgăraş, ca să-şi ia familia şi să treacă în Muntenia.
La Făgăraş mai vine apoi Baba. Novac cu 4 000 de haiduci, Deli-Marcu cu 2 000 de călăreţi sîrbi şi armaşul Sava cu 1 000 de călăreţi moldoveni. Afară de aceştia, se mai adunaseră în lagărul de la Făgăraş vreo trei mii de secui, pe care nu se putea răzima şi îi şi trimite mai tîrziu acasă.
Cu oastea aceasta avea de gînd să treacă prin faţa Braşovului şi să iasă pe la Buzău, pe unde intrase. Pe cînd însă el înainta prin Ţara Bîrseî, îi vine ştirea că Moise Szekely i-a ieşit înainte şi a închis trecătoarea Buzăului cu copaci tăiaţi şi,răsturnaţi de-a valma în valea strimtă.
Iar din dos era urmărit de învingătorii de la Mirăslftu.
în situaţiunea aceasta el se adresează din nou la Ba sta, îi face mustrări şl stăruie să-i dea ajutor, ca să treacă în Muntenia şi să alunge pe Ieremie-vodă Movilă, care era unealtă nu numai a Poloniei, ci totodată şi a turcilor, deci un duşman al împăratului.
Atît Basta, cît şi fruntaşii nobilimii răspund la 25 septembrie din Sibiu în aceiaşi termeni.
„Am înţeles — zic nobilii — vestea şi solia ce măria-ta ni-ai trimis prin loan Zelestei şi prin mai mulţi boieri, precum şi scrisoarea ce ni-ai trimis printr-înşii în toate părţile ei o am înţeles. Nu credem de cuviinţă a răspunde astă dată Ia toate punctele scrisorii măriei-tale, ci răspundem numai la acele care alcătuiesc miezul lucrului, precum mărita-ta ne-ai vestit prin loan Zelestei şi prin boieri, adecă să ne trimiţi aici la Sibiu pe măriile-lor, pe muma măriei-tale, pe măria-sa doamna, pe Petraşcu-vodă -şi pe doviniţa Florica (az Nagysăgod Anial eo Nagt, a Vaidane azzont o Nagt, Petrasco Vaidat es Florika azzont), dimpreună cu toate comorile măriei-tale, pentru ca pacea între noi şi măria-ta să fie tare şi statornică : la aceste ne învoim şi noi şi primim solia şi ştirea ce ne trimiţi, dar numai aşa dacă le vei păstra aceste şi ni le vei trimite aici la Sibiu pînă sîmbăta viitoare“ (Docum. privitoare la istoria românilor, culese de E. Hurmuzaki, voi. IV; Prt.
I,	pag. 141),
350
Răspunsul dat de Mihai-vodă generalului Basta s-a păstrat într-o traducere germană, pe care nu e însemnată şi data. El însă e, după toată probabilitatea, de Ia 7 octombre, cînd Mihai-vodă se afla în Valea Buzăului.
„Scrisoarea d-voastre — zice domnul român — am citit-o întreagă şi am înţeles-o. înşiraţi, înainte de toate, dteva cauze, pentru care numai eu singur sunt vinovat de cele ce se petrec acum. Deşi aş putea să răspund cu scuze vrednice de consideraţiune, le las aceste, fiindcă sper că încetul cu încetul le veţi găsi d-voastre înşivă. Dau răspuns numai, în ceea ce priveşte tractatul de acum.
Cît pentru dorinţa de a lăsa, pentru mai multă siguranţă, familia mea şi comorile mele în mînile d-voastre, las hotărîrea la buna chibzuinţă a majestăţii-sale împăratului.
Adevărată e încredinţarea pe care am dat-o majes-tăţii-salc împăratului despre fidelitatea mea, căci nu e în lume zălog mai mare (decît acela pe care-1 dau), dar locul, pe care l-aţi deliberat şi luat în considerare, adică Sibiul, îl las la apreciarea d-voastre. Eu voiam să scap de robia turcească şi să mă bucur de bună libertate, şi aş avea acum să cad în schimb dimpreună cu familia mea în robia saşilor din Ardeal, fără ca ei să fie liberi, ce ar putea să mă îndemne la aceasta ?
Apoi aţi mai hotărît şi un termen atît de scurt, ca sîmbăta viitoare. Se vede, că nu ştiţi că eu sunt deja dincoace de munţi (Hai>as), căci nu voiesc să fiu închis în Făgăraş — lucru pe care nu voiţi să-l înţelegeţi şi să-I pricepeţi, ori poate credeţi că eu nu vă înţeleg inten-ţiunea ?
V-am trimis, cu toate acestea, pe Radu Clucerul, boierul meu de frunte, prin care veţi afla dorinţele ;şi voinţa mea...“
El spune apoi, între altele, că e gata să meargă la Curtea împăratului. „Dar, — urmează — pînă cînd voi merge eu la majestatea-sa, să meargă Ercsi cu un salvus conductus de la majestatea-sa şi cu o hîrtie asigurătoare din partea staturilor, să apuce drumul Rucărului şi să aducă familia şi curtea mea înapoi la Făgăraş, unde poate să stea, iară eu intru cu oastea în Muntenia, căci turcii
351
sunt la Ruşciuc şi vreau să fortifice Giurgiul..." (ibidem, pag. 21).
Plecînd deci de la Făgăraş, Mihai-vodă şi-a trimis familia prin trecătoarea de la Bran la Tîrgovişte.
La 7 octombrie, el le scrie şi comisarilor împărăteşti din Munţii Buzăului, în acelaşi înţeles, şi zice între altele : „Cît pentru fiul meu, nevastă-mea şi muma mea, voi face tot ceea ce-mi stă prin putinţă ca să vi-i trimit cît mai curînd, căci văd că măriile-voastre o preţuiţi aceasta mai mult decil toate jurămintele şi o solicitaţi atît de mult, ca şi cînd eu aş fi prizonier şi ar trebui să mă răscumpăr dîndu-mi feciorul...“.
Coborîndu-sc pe valea Buzăului, el află în curînd că Ian Znmoysehi şi Iereniie-vodă se află cu oaste de peste 20 000 oameni la Buzău, iar turcii sunt sosiţi la Bucureşti. El cere dar, în mai multe rînduri, ajutor, şi la 17 octombrie Pătraşcu-vodă soseşte în lagărul de la Illye-Vâros [ = l)lyefalva] însoţit de Stoica şi de metropolă tul de la Tîrnova.
„Băiatul — zice David Ungnad în raportul său către împăratul — a vorbit el însuşi şi a spus că a fost cerut de la tatăl său şi acesta i-a poruncit să se prezente ; a venit dar şi se pune la dispoziţiunea majestăţii-sale, căreia vrea să-i servească. Ochii băiatului, care poate să fie de vreo 14 ani, erau plini de lacrămi (?); altfel e bine, voios, zice că el nu are duşmani, nu se teme de nimeni. Dacă va fi păcătuit tatăl său ceva, el nu e vinovat, şi cere numai să fie dus la majestatea-voastră...
Femeile şi comoara au să vie şi ele. Pe băiat l-au dus azi la Braşov, şi Csâki i-a făcut toate onorurile, ca şi cînd tatăl său ar fi şi acum la putere ; după ce vor fi venit şi femeile, vor fi duşi toţi împreună la Gelău.“
Care vasăzică acum şi Sibiul era prea aproape de hotar şi vorba era să ducă familia lui Mihai-vodă la Gilău, dincolo de Cluj.
Comisarii împărăteşti, oameni tîmpiţi, abia acum încep să simţă că nobilimea îi înşală. Ea nu voieşte să-i jure împăratului credinţă, începe să-şi formuleze condi-ţiuriile.
352
„Pare-mi-se (mit diinkht) — zice David Ungnad in încheierea raportului — că Basta e în prea mare conivenţă cu ardelenii şi umblă prea mult după dînşii...“
Cam aşa şi era.
Nobilimea a simulat cîtă vreme avea trebuinţă de comisarii împărăteşti şi de Basta, ca să scoată pe Mihai-vodă din Ardeal; acum după ce Mihai-vodă ieşise din Ardeal şi era strîmtorat între Ieşi şi turci, iar Pătraşcu-vodă se afla în mînile lui Csâki, nobilii vorbeau mai deschis, şi unii dintre dînşii se adunaseră împrejurul lui Moise Szekelv, iar alţii sub steagul lui Sigismund Bâ-thory.
Ii
După ce şi-a trimis feciorul in Ardeal, Mihai-vodă a pornit la vale, ca să dea pept cu Ian Zamoysehi şi cu Ieremia-vodă Movilă, care înaintaseră pînă spre Ploieşti.
încă la 26 octomvrie 1600 se încep hărţuielile, şi două zile în urmă pleacă şi doamna Stanca în Ardeal. La 20 octomvrie, pe înserate, ea soseşte în lagărul lui Moise Szekely, care se afla în strîmtoarea Buzăului. Ziua următoare ea soseşte în lagărul lui Ştefan Csâki la • Lec-falu, şi, fiind obosită de drum, rămîne aici o zi, ca sâ odihnească. Astfel, abia la 23 octomvrie soseşte în lagărul de la Illye-Vâros [—Illycfalva], ca să treacă spre Braşov.
„Azi — raportează David Ungnad împăratului — a trecut soţia lui Mihai-vodă cu nouă trăsuri şi cu multe alte care pe lîngă lagărul de aici şi s-a arătat umilită (diemuetig) şi modestă faţă cu cei ce au ieşit ca s-o vadă. Era singură şi îmbrăcată în o blană de damasc roşu, căptuşită cu samur, iar în faţa ei şedea o femeie bă-trînă. Avea la trei trăsuri optsprezece cai admirabil de frumoşi.“
în vremea aceasta soţul ei suferise o grea înfrîngere pe Teleajen, lîngă Bucov, unde ţinuse timp de două zilei la 19 şi 20 octombrie, piept cu polonezii şi cu moldovenii.
„Două zile de-a rîndul am ţinut norocos piept cu polonezii — zice Mihai-vodă într-o dare de seamă adre-
353
sah't împăratului Rudolf II (Hurm., V, IV, p. I, pag. 236). Deoarcce însă din o parte mă strîmtorau polonezii, din alta-mi steteau în faţă turcii înarmaţi, iar din a treia parte, adecă din Ardeal, pe care îi socoteam amici, iar nu duşmani, a năvălit în Muntenia Moise Szekely, căpetenia oştirii lui Sigismund Bâthory, ncmaiputînd spera ajutorul ce mi se promisese din Ardeal şi fiind încun-giurat de atît de deosebiţi şi de încruntaţi duşmani, am fost nevoit să mă retrag de-a lungul munţilor spre Cra-iova şi să mă feresc de ferocitatea polonezilor, după cc atît de des am implorat ajutorul ardelenilor şi nu am putut să-l obţin. Le-am adus aminte pacturile, scrisorile da credinţă şi obligamentele, pe care le-au luat asupra lor, dar degeaba mi-am perdut silinţele, căci erau conjuraţi să mă peardă. Ajuns în aceste atît de mari primejdii, n-am ştiut să găsesc alt remediu decît să scap la maiestatea-voastră, căruia totdauna i-am fost credincios, ca să fiu părtaş de bunăvoinţa aceluia pe care l-am urmat totdauna cu devotament. în drumul acesta, avînd în coaste pe turci, în frunte cu beiul de Nicopoli îşi cu cel de Vidin, caic trecuseră Dunărea, ca să Je vie într-ajutor polonezilor, am trimis înainte pe banul Craiovei, ca să-i abată pe duşmani... Învingînd aceste greutăţi, am răzbit drept spre maiestatea-voastră nu cu multă oaste peste teritoriile majestăţii-voastre şi peste Ardeal, unde majes-tatea-voastră veţi fi binevoit a înţelege la ce feri de calamităţi, injurii şi insurecţiuni am fost expus. în multe locuri au dat năvală asupra oştirii mele şi au ucis-o fără de nici o consideraţiune. Din cetatea Devei, în Ardeal, au îndreptat tunurile asupra mea, şi mulţi dintre ai mei au căzut şi, prin asemenea calamităţi, nu într-un singur loc din Ardeal am trecut. Nemulţumiţi cu aceasta, ardelenii au trimis la Baia-de-Criş scrisori, prin care au poruncit cu asprime ca poporul să se ridice asupra mea. Afară de aceasta, m-au urmărit oştirile de la Lipova şi de la Ineu, dar, fiind prea puţini, n-au îndrăznit să dea năvală asupra oamenilor mei. Străbătînd prin astfel de calamităţi, am sosit la majestatea-voastră gol, despuiat de toate averile mele. întreaga mea vistierie, mărgăritarele preţioase, de care aveam multe, lucrurile de argint şi de aur, vestmintele nu de despreţuit, numeroşii cai, care
354
nu erau de mic preţ, în sfîrşit, tot ceea ce am avut în stăpînirea mea, am perdut din cauza credinţei mele către majestatea-voastră, şi perzînd odată acele lucruri, pe care le-am agonisit cu marc osteneală şi multă sudoare, nu mai ştiu încotro să mă întorc. Din cauza extremei stj-îmtorări n-aş fi putut să-mi urmez nici drumul, dacă n-aş fi fost ajutat de alţii.“
De la Bucov dar, Mihai-vodă s-a retras cu rămăşiţele oştirii sale, vreo trei mii de oameni, mai ales cazaci şi sîrbi, spre Curtea-de-Argeş. Aici s-a despărţit de mu-mă-sa-şi de fiică-sa Florica, care a trecut pe la Tumu-Roşu în Ardeal, ca să meargă la muma şi la fratele ei.
Dc la Curtea-de-Argeş, Mihai-vodă a trecut prin partea de sus a Olteniei. Strîmtorat de turci, el a intrat apoi, după toată probabilitatea, prin trecătoarea dc la Vulcan
#	în Ardeal şi, astfel, coborînd pe Strei la vale, a trecut, pe lîngă Deva, Murăşul şi a ajuns la Baîa-de-Criş.
După informaţiunile primite de comisarii împărăteşti din Ardeal, el a trecut spre Caransebeş şi Lugoş. Nu mai încape însă nici o îndoială că pe la Lugoş n-a fost : chiar dae-ar fi ajuns dar la Caransebeş,- a apucat de aici drumul spre Haţeg.
La 6 decemvrie, el vesteşte de la Hălmaj pe Paul Nyâry, că va sosi la Beiuş. De la Beiuş trece la Oradea-Mare, unde. lasă oştirea lui, şi la 12 decemvrie vesteşte pe împăratul Rudolf II că e pe drum spre Praga.
La 14 decemvrie se află la Debriţin ,şi abia la 12 ianuarie 1601 e sosit la Viena. Astfel el a petrecut pe drum aproape trei luni de zile.
în timpul acesta doamna Stanca a fost internată dimpreună cu copiii.ei la Gilău, unde situaţiunea ei a fost din c.e în ce mai grea.
îndată ce ştirea despre retragerea spre apus a lui Mihai-vodă a sosit în Ardeal, nobilimea ungară a început să vorbească mai pe faţă despre ridicarea în Scaun a lui Sigismund Bâthory si să strîmtoreze din ce în ce mai tare pe Basta şi pe comisarii împărăteşti.
în acelaşi timp Ian Zamoyski cere extrădarea soţiei şi a fiului lui Mihai-vodă ; însă Basta şi comisarii răs-
355
pund că aceasta numai în virtutea unui ordin primit de la împăratul ar putea s-o facă.
La Curtea din Praga dispoziţiunile nu erau însă deloc astfel ca împăratul să poată da un asemenea ordin..
în ciuda tuturor uneltirilor făcute de Basta, de comi-’ sării amăgiţi de dînsul şi de agenţii nobilimii, Curtea avea încredere în Mihai-vodă, şi la 15 decemvrie, adecă două zile după sosirea lui Mihai-vodă la Debriţin, împăratul Rudolf II, care nu primise încă ştire despre cele petrecute la Bucov, stăruie intr-un rescript adresat staturilor din Ardeal, să i se dea lui Mihai-vodă ajutorul cerut.
„Noi — zice el (Hurm. V, IV, P. I, pag. 209) — o dorim aceasta, cu atît mai vîrtos, şi vă punem în vedere ca în lucrul acesta să nu vă gîndiţi atît la Mihai el însuşi şi la ofensa pe care v-a făcut-o, cîtfla salutea voastră , şi a celor ce se ţin de voi, şi să vă arătaţi mai grăbiţi a le da ajutor acelora care îl cer contra duşmanilor împărăţiei.“
Mihai-vodă a fost dar primit cu braţele deschise la Viena, şi nobilimea ştia că aşa are să fie. Ea a trimis deci la Viena şi la Praga o deputaţiune ca să indispună Curtea faţă cu Mihai-vodă şi să facă, prin ameninţări, presiune asupra împăratului, care era om mărginit şi slab de înger. Deputaţiunea aceasta sosise la Viena mai-na-inte de Mihai-vodă şi se afla la Praga cînd el a sosit la Viena. îndată dar ce soseşte la Viena, Mihai-vodă roagă, prin o scrisoare de la 12 ianuarie 1601, pe Carol Magnu să facă tot ceea ce-i stă prin putinţă ca împăratul să nu le dea deputaţilor ardeleni răspuns mai-nainte de a fi vorbit cu dînsul.
în aceeaşi zi el îi adresează şi împăratului o scrisoare, în care zice, între altele :
„Şi deoarece am dat ardelenilor, drept ostateci, pentru statornica mea credinţă, pe soţia mea, pe fiul meu şi pe fiica mea, şi precum aud, viaţa lor se află între ardeleni în pericol, mă rog cu umilinţă să binevoiţi sa-cratissima-voastră majestate, a purta de grijă pentru salutea işî rămînerea lor în viaţă, şi să porunciţi cu asprime d-lui Basta să-i elibereze din mînile ardelenilor şi să-i trimiţă sub bună pază la Caşovia, ori în orişicare alt loc
356
de sub stăpînirea majestăţii-voastre, cum veţi crede ma-jcstatea-voastră mai bine.“
Intr-o altă scrisoare el cere ca să i se înapoieze caii de trăsură a nevestei sale şi caii de călărie ai feciorului său, precum şi alţi cai de trăsură ori de şa, care au fost risipiţi prin deosebite castele, şi ca soţia sa să poată veni nesupărată cu toată curtea ei în Ungaria.
Consiliul împărătesc face la 5 februarie propunerea să fie împlinite toate ccrerile lui Mihai-vodă şi să i se trimiţă lui Basta un ordin în acest. înţeles. Acum însă împăratul şi consilierii lui nu mai puteau să dispună nimic în Ardeal.
Nobilimea trimisese deputaţiunea la împăratul numai pentru ca să cîştige timp, şi pe cînd Mihai-vodă petrecea la Viena, în Ardeal se făceau pregătirile pentru ridicarca în Scaun a lui Sigismund Bâthory.
Deoarece regele Poloniei, încurcat atît cu cazacii, cit şi cu moscoviţii, se ferea de un conflict cu Rudolf II, cancelarul Ian Zamoyski n-a îndrăznit să intre cu Sigismund Bâthory'în Ardeal, ci s-a retras, după ce, în înţelegere cu Poarta, a ridicat pe Simeon-vodă Movilă în Scaunul Munteniei, şi Sigismund Bâthory a fost nevoit să se întoarcă şi el în Polonia. Nobilimea l-a ales, cu toate aceste, voivod al Ardealului şi a silit pe Basta şi pe comisarii împărăteşti să se retragă la Sătmar.
La 10 fevruarie, aproape o lună de zile după sosirea sa la Viena, Mihai Viteazul adresează dar împăratului o scrisoare, prin carc-i împărtăşeşte că a primit scrisoare de la familia sa, care l-a vestit despre cele petrecute.
„Deoarece — urmează el —- din cauza inimilor celor din Ardeal, care totdauna năzuiesc spre lucruri noi, toate sunt nesigure, mă tem, sacratissimă maiestate, pentru familia mea, caro ea singură mi-a mai rămas după ce am perdut toate pentru fidelitatea mea. Rog deci pe sacra-tissima-voastră maiestate să poruncească graţios pentru ca nu cumva nenorocita mea familie, care e nevinovată, să cază în extremă primejdie, ca vreunul dintre fidelii săi, care se află la hotarele Ardealului, să, ia cit ma'i curînd măsuri pentru aducerea familiei mele în ţinuturile supuse majestăţii-voastre. Dacă se va fi dat pe faţă
357
c-am păcătuit ceva faţă cu majestatea-voastră, vă închin de aici înainte viaţa mea, numai ca mult iubitele mele zăloage, care sunt cele mai nevinovate, să fie scăpate de robie şi de fiica în care se află în ceasul acesta.“ în acelaşi timp el le scrie căpitanilor săi rămaşi pe la Oradea şi Beiuş să facă tot ceeace omeneşte e cu putinţă ca să-i scape familia din Gelău.
încercările se fac, dar nu reuşesc şi astfel rezultatul lor e că doamna Stanca şi copiii ei sunt păziţi cu mai multă străşnicie.
Astfel Bartolomeu Somogyi, un om de încredere, îi scrie lui Mihai-vodă, la 23 martie, din Beiuş :
„Cît pentru familia măriei-tale, voi trimite şi acole mîne dimineaţă un răvaş, dar atît m.s. Pătraşcu-vodă, cît şi ceilalţi se află în bună sănătate. Cît pentru celelalte lucruri, voi purta de grijă aşa, că dacă dracii nu sunt la mijloc, îi voi aduce aici afară.
Pot să mai scriu măriei-tale că acum a sosit de ia Poartă solul împăratului în cursul adunării, şi a cerut împăratul pe Pătraşcu-vodă, Ineul şi Lipova, dar nu le-au dat şi nici nu le vor da nici într-un chip, fiindcă viind măria-ta aici, vor să-şi cîştige pacea prin Pătraşcu-vodă.“
Un alt om dc-ncredere, Nicolae Sennyey, îi scrie la 28 martie :
„Zău, aş fi dorit să umblu în treaba cu care m-ai însărcinat măria-ta, ca să aduc pe Pătraşcu-vodă din Gelău, dar după ce m-am întors de la măria-ta, aceasta nu era cu putinţă nici pentru mine, nici pentru altul, ca să aducem aici pe măria-sa, fiindcă se află sub mare pază ; îndată ce ai venit măria-ta aici pe pămintul nostru, după aceea nici nu-i mai dedeau voie să iasă să se joace..."
Iar alt om de încredere, Nicolae Zölyomi, îl vesteşte, la 29 martie, că Sigismund Bâthory a intrat din Polonia în Ardeal cu polonezii şi cu moldoveni şi că doamna şi Pătraşcu-vodă au fost ori vor fi curînd mutaţi la Făgăraş .
Nobilimea considera deci familia lui Mihai-vodă drept obiect de compensaţiune şi o ţinea sub bună pază. Simţind apoi că oamenii de credinţă ai lui Mihai-vodă umblă s-o scape, au voit s-o mute, însă nu la Făgăraş, ci
358
la un loc mai sigur, în castelul de la Gurghiu, tocmai în nordul Ardealului.
în vremea aceasta Mihai-vodă pleacă de la Viena la Fraga, se întâlneşte cu împăratul Rudolf II, şi pune la cale o nouă acţiune pentru recucerirea cclor trei ţări. Asigurindu-i-sc subvenţiile cuvenite, el încă în marlic însărcinează pe oamenii lui de credinţă să-i adurle mercenari la Oradea-Mare şi, la sfîrşitul lunei aprilie, el pleacă din Vicna, ca să se pună iar în fruntea oştirii.
Mihai-vodă a avut prima audienţă la împăratul Rudolf
II	la 1 martie, iar la 18 martie el s-a întors la Viena ca să ia subvenţiunea ce i se acordase pentru întreţinerea unei oştiri de 15 mii oameni. Două zile în urmă, la 20 martie, soseşte şi Sigismund Bâthory ]a Bistriţa, şi de aici înainte situaţiunea e lămurită şi succesul atîrnă de la grăbirea cu care se fac pregătirile. Cu toate acestea, o lună de zile în urmă, la 18 aprilie, Mihai-vodă se află încă tot la Viena şi abia în primele zile ale lunei mai el soseşte la Caşovia, unde se întîineşte cu Ferrante Gonzaga şi cu Basta, ca să stabilească planul de acţiune şi apoi să organizeze cetele ce alergau din toate părţile sub steagurile lui.
Astfel nobilimea şi Sigismund Bâthory, avînd timp de pregătire, adună 25 pină la 30 mii oameni, şi la începutul lunii iulie, Sigismund Bâthory iese în fruntea acestei oştiri în Sălaj şi tăbăreşte la Şimleu, ca să fie mai aproape de turci şi să tragă în parţea sa pe haiducii de la Tisa. Basta plcacă dar şi el de la Sătmar cu vreo zece mii de oameni şi se întîineşte la 7 iulie lîngă Majteny cu Mihai-vodă, care adusese la Dobriţin vreo şapte mii de oameni.
"Deşi avea oştire mai mare, Sigismund Bâthory nu s-a putut susţine la Şimleu, ci s-a retras, încetul cu încetul, spi‘e trecătoarea de la Ciucea. Astfel, strimtorat în cele din urmă la Goroslău, e nevoit să primească la 3 august lupta, în care perde 15 mii de oameni, 40 de tunuri şi peste o sută de steaguri.
După lupta de la Goroslău, Sigismund Bâthory se retrage spre hotarele Poloniei, iar Mihai-vodă intră în Ardeal dimpreună cu Basta, trece prin Cluj, unde este primit cu porţile deschise, apoi înaintează spre Turda,
359
unde e omorit fără ca să-şi fi revăzut familia, care ră-mîne timp îndelungat uitată.
Abia în octombrie 1602 Pătraşcu-vodă, adresează împăratului următoarea petiţiune :
„Eu Pătraşcu-vodă, fiul lui Mihai-vodă, rog prin această suplică a mea umilit pe majestatea-voastră cezaree, că voind, pe cînd trăia, sărmanul meu tată să mă trimiţă la curtea maiestăţii-voastre cezaree, după ce m-a trimis pînă la Cluj, ardelenii m-au făcut prizonier şi m-au făcut rob şi m-au trimis într-un castel,, care se cheamă Gelău (Giaslo), timp de doi ani. în care a mea robie eu şi sărmana mea mamă a rugat pe atotputernicul Dumnezeu ca, recucerind majestatea-voastră Ardealul, să fim eliberaţi şi sărmanii de noi din robie ; şi după ce Domnul Dumnezeu a conces sfînta sa graţie, că majestatea-voastră aţi recucerit Ardealul, să fiu eliberat şi eii cu sărmana mea mamă : de aceea mă rog pe iubirea lui Dumnezeu să-mi acorde majestatea-voastră graţia de a putea veni la Curtea majestăţii-voastre, şi să sărut picioarele majestăţii-voastre, să trăiesc şi să mor în rîndul celor mai mici servitori ai majestăţii-voastre cezaree. Rog de asemenea din nou pe majestatea-voastră cezaree să binevoiască a ordona il. domn Basta să-mi înapoieze efectele (robbe), pe care le-au lăsat tc*tăl meu şi muma mea, şi cu acele efecte voi veni la majestatea-voastră“ {Hurm., V, IV, P. I, pag. 328).
în suplica aceasta nu mai e vorba şi de Florica.
Drept răspuns la această suplică, împăratul cere, într-un rescript de la 10 octombre 1602, părerea lui Basta, care se afla atunci în negoţieri cu Sigismund Bâthory şi cu nobilimea. Iar la 21 decemvrie vesteşte pe arhiducele Matei că nu crede docamdată de cuviinţă să plece doamna Stanca cu fiul ei din Ardeal.
Abia pe la începutul anului 1604 Pătraşcu-vodă scapă din robie : acum însă el a rămas singur-singurel.
„Aflîndu-se bunica-mea, muma răposatului meu tată, călugăriţă într-una din mînăstirile din Valachia — îi scrie el' împăratului — şi primind ştire despre nevoile şi marile mele strîmtori, după moartea prea sărmanei mele mume, a hotărît numita mea bunică să trimiţă la mine pe unul din servitorii mei cu oarecare cimitare împo-
360
ciobite cu petri scumpe, cu oarecare furnimente de cai împodobite cu petri scumpe, cu cîteva tave de argint, cu o blană de samur şi cu alte preţioase, pentru ca să mă folosesc de zisele efecte în nevoile mele. Care servitor al meu plecînd de aici, în toată siguritatea şi cu bună pază pînă aproape de Tarnovo, au năvălit asupra lui în drumul de ţară soldaţi valoni din compania Ragn Grof si l-au prădat spre totala mea ruină...“ (ibid., 402).
Tînăr, de vreo nouăsprezece ani, Nicolae-vodă Pă-traşcu stă deci singur în lume .şi despuiat de toate averile pe care le adunaseră părinţii lui, ba pînă chiar şi «de rămăşiţele primite de la bunică-sa.
Din timpul petrecerii la Viena şi la Praga a lui Mi-hiai-vodă ne-au rămas cele mai bune portrete ale lui.* Unul dintre ele îl vom reproduce în numărul viitor ai Vetrei.
D-l D. Sturdza a făcut în şedinţa de la 20 noiembrie 1892 despre acest portret următorul raport :
„în vara acestui an, vizitînd Galeria imperială de pictură din Viena, am descoperit portretul lui Mihai Viţeazul Intr-un tablou mare al pictorului flamand Franz Franc-Sten. I, născut la Anvers, în anul 1542. Tabloul poartă numărul 822 în catalogul galeriei (p. 211). Acest tablou reprezintă cunoscuta scenă cînd prea bogatul rege Cresus arată înţeleptului Solon bogăţiile sale. Cresus este îmbrăcat în haină lungă şi splendidă, împodobită cu aur şi pietre preţioase; el arată o maro mulţime de vase do aur sculptate, pietre scumpe, coroane şi altele lui Solon, care stă la stoînga regelui, îmbrăcat simplu. La dreapta regelui este o femeie — soţia lui Cresus — îmbrăcată de asemenea în haine de mare lux şi împodobită cu scule de aur şi de pietre preţioase ; lingă dînsa, la dreapta, stă un bărbat care îi dă braţul. Acest bărbat, al doilea în însemnătate după Cresus, este Mihai Viteazul. Celelalte figuri din tablou sunt pe al treilea şi al patrulea plan. Figura lui Mihai-vodă este cea cunoscută din gravura făcută la Praga la 1601 de pe natură de Sadeler. Pictorul Franeken era contimporan cu gravorul Sadeler. Franc-ken lucra mult pentru Curtea imperială din Vi'ena, pe lîngă care trăia şi Sadeler, care a reprodus în gravură mai multe tablouri ale lui Franeken. Este dar evident
361
că aceşti doi artişti îşi cunoşteau reciproc lucrările. Se vede că figura frumoasă, nobilă şi impunătoare a voievodului nostru a plăcut lui Francken, şi de aceea a pus-o în .tabloul său cu Cresus, reproducînd-o după gravura lui Sadeler, aproape fără nici o schimbare, nici la figură, nici la costum, decît că a făcut pe Mihai puţin mai tînăr. Poziţiunea importantă, pe care o dă Francken eroului român în tabloul său, este o dovadă că personalitatea lui Mihai Viteazul a făcut o mare impresiune la Curtea din Viena.“
Despre aceasta avem foarte multe şi neîndoioase dovezi. Mihai-vodă a produs asupra contimporanilor săi o ^dîncă şi statornică impresiune.
Mai ales după moartea lui a ieşit tot mai mult la iveală că în el creştinătatea n-a perdut numai un luptător neînfricat, d totodată şi pe omul cu vedere largă, caro cunoştea ca nimeni afară de dînsul ţările de răsărit, avea cele mai întinse legături şi ştia să judece lucrurile şi oamenii şi să croiască cu multă prevedere planurile de acţiune. Pretutindenea dar, pînă în Englitera şi Svedia, se voi'beşte cu multă admiraţiune despre dînsul. Chiar peste cincizeci de ani după moartea lui, un om de încredere al împăratului Ferdinand III, voind să pună în evidentă virtuţile războinice alo lui Matei-vodă Basarab, ii zice acestuia „un al doilea Mihai“.
Fiul acestui mare, bine cunoscut, mult lăudat şi totodată nenorocit domn, era ţinut în robie şi umilit de nobilimea care răzbuna în el faptele părintelui său. împăratul Rudolf II nu putea să-l scape, deoarece după moartea lui Mihai-vodă, stăpînul situaţiunii nu era Basta, ci Sigismund Bâthory, şi Imperialii numai negoţiind cu Bâthory se mai susţineau în o parte a Ardealului.
In anul 1602, după ce Simeon-vodă Movilă e alungat din ţară, boierii vor să ridice în scaun pe Nicolae-vodă Pătraşcu, şi unul dintre fraţii Buzeşti merge în solie la Praga, ca să-l ceară. In zadar, căci puţin timp în urmă nobilimea îl părăseşte pe Sigismund Bâthory tocmai pentru că negoţia cu Imperialii, şi Basta e nevoit şi ei să se retragă spre Sătmar.
Astfel în Scaunul Munteniei se urcă Radu-vodă Şer-ban, rudă a lui Mihai-vodă şi continuatorul politicei lui,
362
iar în Ardeal nobilimea se adună împregiurul lui Moise Szekely, omul Porţii, care intră cu turci, tătari şi cazaci în ţară.
Pe la sfîrşitul lunei iulie 1603, Radu-vodă intră şi el în fruntea unei oştiri de vreo 15 mii de oameni în Ardeal, Se întâlneşte cu Szekely în Ţara Bîrsei şi, în primele zile ale lunii august, cîştigă o strălucită victorie. Moise Szekely rămino pe cimpui de bătaie, iar oştirea Iui se risipeşte.
în urma acestui succes dobîndit de Radu-vodă, generalul! Basta intră din nou în .Ardeal cu vreo 12 mii de oameni şi face, în unire cu Radu-vodă, o expediţiune asupra Timiş orii.
Acesta e timpul cînd Nicolae-vodă Pătraşcu, tînăr de vreo optsprezece ani, scapă, în sfîrşit, din robie şi se duce la Viena, unde e primit cu braţele deschise.
împăratul dă cele mai aspre porunci ca prădătorii să fie urmăriţi şi Nicolae-vodă Pătraşcu să-şi primească averea răpită ori, cel puţin, cuvenita despăgubire. Se şi iau . măsuri, ba i se promite unui mijlocitor, Chervatier, un premiu de 1 000 florini, dar urmărirea a rămas zadarnică şi Nicolae-vodă Pătraşcu, despuiat de toate, trăieşte mai departe din mila împărătească.
Abia peste patru ani el iese iar- la iveală, ca om de capul lui, în nişte împregiurăi'i care hotăresc pe timp îndelungat soartea popoarelor de la răsărit.
Nobilimea în eurînd se reculege şi se răscoală sub conducerea lui Bocskav, şi încă pe la sfîrşitul anului 1604 Radu-vodă porneşte din nou cu oştirea asupra Ardealului ; Basta însă refuză ajutorul ce i se oferă şi intră din nou în negoţieri cu nobilimea.
Rezultatul acestor negoţieri este că Imperialii iar sunt nevoiţi a se retrage din Ardeal şi Bocskay e părăsit de nobilimea care ţine la legăturile cu turcii.
împăratul Rudolf II era un om incapabil, lipsit de energie şi de pricepere, una din cele mai triste figuri în istorie. El s-a bucurat, cu toate aceste, de o pace îndelungată, deoarece contimporanii lui de la Constantinopol erau şi ci incapabili, iar Franţa, duşmanul secular al Casei de Habsburg era slăbită de lupte interne. După ce însă
363
Henric IV s-a urcat în Scaun, a publicat Edictul de Nan-tes şi a introdus ordinea în Franţa, situaţi unea era dira zi în zi mai grea pentru Casa de Austria şi tot mai mult pătrundea convingerea că Rudolf II nu e în stare să conducă afacerile.
în acelaşi timp nici Rudolf II, nici fratele său Matei,, nu aveau copii şi într-înşii se stingea ramura directă as Casei de Habsburg. Avea să urmeze la tron Ferclinand de Carinthia, un văr al lor, ale căruia drepturi de moştenire atît în Ungaria, cit şi în Boemia, erau discutate-şi discutabile.
în faţa acestei situaţiuni, nemulţumirile, pînă acurra înăbuşite, se dau pretutindenea pe faţă şi mai ales în Austria, în Boemia, în Moravia şi în Silezia încep să se mişte protestanţii.
Nobilimea ungară profită şi ea, ca totdauna, dc strim-torările Coroanei şi, pe la începutul anului 1606, după moartea lui Bocskay, se adună împrejurul Iul Gavril Bâthory, care nu se mai mulţumeşte să vie voivod al Ardealului, ci pretinde, ca rege al Ungariei, şi stăpînirea. asupra Moldovei şi Munteniei şi ţine să se intituleze-„Rege al Daciei“.
în acelaşi timp se mai ivesc alţi trei pretendenţi la Scaunul Ardealului : Paul Nyârî, Sigismund Râkoczi şe Drugeth de Homonna, iar unii dintre sfetnicii lui Rodolf
II	stăruiau ca Sigismund Bâthory să fie ridicat din nou? în Scaun.
Tot atunci se produce răscoala în Polonia şi răsculaţii intră în legătură cu Gavriil Bâthory.
în anul 1608 se limpezeşte, în sfîrşit, situaţiunea :: arhiducele Matei se proclamă rege al Ungariei; Sigismund Râkoczi recunoaişte pe Gavriil Bâthory voivod ai Ardealului, iar Radu-vodă Şerban din Muntenia şi Con-stantin-vodă Movilă din Moldova intră în legătură cu: Gavriil Bâthory.
Nicolae-vodă Pătraşcu pleacă acum 'din Viena, pentru? ca, în înţelegere cu Drugeth de Homonna, să adune haiduci, să străbată în fruntea lor peste Carpaţi şi să răstoarne pe Radu-vodă Şerban. în iunie 1608 el cade insa în minile lui Gavriil Bâthory, care se foloseşte' de el ca mijlocitor spre a începe negocieri cu regele' Matei,
364
Astfel, Nicolae-vodă Pătraşcu se întoarce iar la Viena.
Puţin timp în urmă sosesc însă la Viena soli şi din partea Jui Radu-vodă, care ţine la vechile sale legături cu Imperialii, şi astfel intră în conflict cu Gavriil Bât-
liory.
La 29 mai 1611 Gavriil Bâthory trimite marelui vizir lusuf-paşa o scrisoare, în care zice (Hurm V, VIII p. 337) :
„Sunt acum cîteva luni de cînd vă scriem mereu mă-riei-tale şl celorlalţi viziri de frunte şi rugăm pe puternicul îmipărat neînvins, ca Muntenia, ţară ce noi cu multă cneltuială .şi osteneală o, am cucerit şi supus iar sub credinţa puterniciei-sale, din care am alungat pe Şerban, ■trădătorul dovedit al puterniciei-salo şi vecinul nouă primejdios şi de-rele-voitor, şi în care am introdus, după porunca puterniciei-sale, pe Radu, fiul lui Mihnea-vodă, •cel trimis de strălucita Poartă, ca acea ţară să aibă parte de purtarea de grijă atît a puterniciei-sali? cit şi a mării lor-voastre, pentru ca sub miloasa purtare de grijă şi sub aripa puterniciei-sale să rămiie în pace ; am vestit de asemenea, în mai multe rînduri, pe putemicia-sa şi pe măriile-voastre că atît Şerban, cît şi Constantin, domnul de acum al Moldovei, sunt trădătorii şi duşmanii puterniciei-sale şi că ziua-noaptea uneltesc în ce chip să poată adăuga şi Muntenia, întocmai ca Moldova, la împărăţia şi la fidelitatea leşească, în urma cărora prin mai multe ale mele scrisori am stăruit pe lingă putemicia-sa şi pe lingă măriile-voastre ca să trimită ajutor pentru apărarea acelei ţări, pentru ca nu cumva să cadă, spre marea ocară a putemiciei-sâle, sub împărăţie leşească, dar pînă acum putemicia-sa n-a trimis nici un ajutor, şi iată acum Şerban cu oştiri mari, cu Ieşi, cu cazaci, cu moldoveni au intrat în ciuda puterniciei-sale, ca duşman, In Muntenia, pradă, strică, pustiesc ţara...“
Care vasăzică, dcoarece Gavriil Bâthory se unise c^i răsculaţii din Polonia, domnii Ţărilor Româneşti se unesc «cu împăratul şi cu regele Poloniei. Bâthory alungă, ce-i drept, pe Radu-vodă Şerban şi ridică în Scaun pe Radu Mihnea, omul Porţii, dar în curind Radu-vodă Şerban se Sntoarcc iar în ţară, apoi intră dimpreună cu Constantin
365
în Ardeal şi, pe la finele lunii iulie 1611, Gavriil Bă-thory sufere o grea înfringere lîngă Braşov.
Primind ştire despre înfrângerea aceasta, Imperialii intră şi ei în Ardeal, iau, în primele zile ale lunii august, Clujul, apoi înaintează repede spre Alba-Iulia şi-l strîmtorează pe Gavriil Bâthory la Sibiu.
în strimtoarea aceasta Gavriil Bâthory le cedează turcilor mai multe cetăţi şi astfel obţine ajutor de la dinşii. Cu ajutorul acesta el bate în septemvrie pe Imperiali, şi Radu-vodă e nevoit să se retragă spre Ungaria Superioară.
La aceste lupte a luat parte şi Nicolae-vodă Pă-traşcu, care se întoarce apoi dimpreună cu Radu-vodă 3a Viena. De Crăciun ei se aflau la Viena, unde Radu-vodă stăruie să i se dea ajutor ca să-şi reocupe Scaunul domnesc.
Timpurile nu erau însă de ast fel ca Radu-vodă să poată primi ajutor de la Curţea din Viena.
Puţin timp în urmă Rudolf II moare ,şi se ivesc primele semne prevestitoare ale Războiului de treizeci de ani. Matei e recunoscut, ce-i drept, şi în Boemia drept urmaş legitim şi ridicat în Scaunul împărătesc, dar el nu se susţine decît prin concesiuni. Turcii se fac dar stăpîni atît în Ardeal, cît şi în Muntenia, şi cea mai de căpetenie preocupare a Curţii din Viena e să intre la învoială cu Poarta, pentru ca să aibă mină liberă înlăuntru şi să poată asigura urmarea în Scaun a arhiducelui Fer-dinand, pe care nici boemii, nici mai ales ungurii nu vor Ră-1 recunoască de moştenitor legitim.
îndeosebi în Ungaria se ridică un nou pretendent, Gavriil Bethlen, care e sprijinit şi de Poartă, după ee, în noiemvrie 1613, Gavriil Bâthory e ucis de un zbir al nobilimii.
In negoţierile de pace, care se încep în martie 1614, Poarta stăruie ca Curtea din Viena să recunoască pe Gavriil Bethlen voivod al Ardealului, şi Gaspar Graţiani, care conduce, ca dragoman, aceste negoţieri, obţine recunoaşterea aceasta.
E lucru învederat că, în asemenea împrejurări, Curtea din Viena nu putea să-l dea Iui Radu-vodă Şei-ban ajutor
366
de trupe, ci trebuie să se mărginească la interveniri binevoi toare.
Deocamdată Radu-vodă Şerban se aşază la Timavia, de unde e datată toată corespondenţa lui.
Regele Matei stăruie, într-o scrisoare adresată la 7 mai 1612 sultanului, ca Radu-vodă Şerban să fie ridicat din nou în Scaun şi îi dă domnului pribegit mai tîrziu voie ca, dimpreună cu solii împărăteşti, să trimită pe un oarecare Negroni, om de încredere al său, la Poartă. Arhiducele Ferdinand, palatinul Ungariei, Gavriil Bethlen, ba pînă chiar şi paşa din Buda stăruiau şi ei pentru ridicarea în Scaun a lui Radu-vodă Şerban ; boierii din Muntenia stăruie şi ei neîncetat : în septemvrie 1615 însă pacea se ratifică fără ca Radu-vodă Şerban să fi fost ridicat în Scaun, iar după încheierea păcii nu mai putea să fie vorba de a i se da ajutor efectiv.
Pe cînd însă Curtea din Viena se afla în negoţieri cu Poarta şi cu Bethlen, Drugeth de Homonna trece, cu re-comandaţiune primită de la împăratul Matei, în Polonia, de unde se întoarce în fruntea cîtorva mii de oameni ca să atace pe Gavriil Bethlen.
Radu-vodă Şerban se uneşte cu Drughet de Homonna, pentru ca dimpreună cu el să intre în Ardeal şi apoi să treacă în Muntenia.
Nicolae-vodă Pătraşcu, care, în curind după aşezarea la Timavia a lui Radu-vodă Şerban, luase în căsătorie pe Ana-domniţa, fiica acestuia, ia şi el parte la această acţiune, în care regele Poloniei le dă toată sprijinirea, împăratul insă numai pe sub mînă putea să-i ajute.
Gavriil Bethlen cere ajutor de la turci şi, la 18 mai 1616, Ali-paşa de la Buda ameninţă că va considera pacea abia încheiată ca fiind călcată dacă Curtea din Viena nu va opri pe Radu-vodă Şerban la Tirnavia. Astfel, abia la 5 iunie 1618, după izbucnirea răscoalei din Boemia, împăratul Matei emite o carte de liberă trecere (Hurm.,
V,	IV, pag. 578), în care zice :
„Arătătorul prezentelor, Nicolae Pătraşcu-voievod, din părţile regatului nostru al Ungariei, comitatul Pojonu-lui, călătoreşte în Ardeal spre a pune la cale oarecare afaceri private ale sale...“
367
Puţin timp in urmă împăratul Matei moare şi boemii răsculaţi nu vor să recunoască pe Ferdinand. ci oier Coroana Boemiei lui Gavriil Bethlen, care se proclamase-rege al Ungariei şi pornise cu oaste mare spre Viena.
Acesta e timpul în care Radu-vodă Şerban face cele-din urmă încercări spre a-şi recîştiga Scaunul.
în vreme cp Nicolae-vodă Pătraşcu adună cu Drugeth de Homonna oaste, Radu-vodă trimite din nou un om de încredere la Poartă. în acelaşi timp stăruia şi rezidentul împărătesc, baronul de Mollart pe lingă marele vizir, iar ia 10 iulie 1619 împăratul Ferdinand 11 adresează sultanului Osman o scrisoare în interesul lui.
Din întâmplare însă Gaspar Graţiani, care în timpul acesta fusese ridicat în Scaunul Moldvei, pune la cale-încheierea păcii cu regele Poloniei, şi acesta nu mai spri-jineşte pe Drugeth de Homonna şi pe Nicolae-vodă Pătraşcu în întreprinderile lor contra lui Gavriil Bethlen. Astfel intervenirile binevoitoare rămîn zadarnice şi puţin timp în urmă Radu-vodă Şerban moare în pribegie.
Data exactă a morţii lui nu ni-e cunoscută. Intr-urt raport de la 16 octomvrie 1620 (Hurm. V, IV, pag. 599) a] veneţianului ^olo Minnio se zice însă :
„Se găsesc de prezent în Polonia feciorii lui Simeon-vodă, iar la Viena era Radu Şerban, voivodul Munteniei, care de curind a murit, iar acum trăieşte Pătraşcu, fiul. renumitului Mihai-vodă.
Radu-vodă a murit dar în vara anului 1620, cam pe-timpul cînd boemii au proclamat rege pe Frederic cle-Palatinat, iar Gavriil Bethlen a înaintat, ca aliat al Acestuia, pînă la Viena.
Tot atunci moare şi Drugeth de Homonna, şi Nicolae-vodă Pătraşcu se întoarce iar la Viena.
Abia acum se gîndeşte împăratul să asigureze soarta familiei lui Mihai-vodă şi a lui Radu-vodă Şerban, şi la 19/31 martie 1622 el dăruieşte lui Nicolae-vodă Pătraşcu castelul Laszkâr dinpreună cu averile ce se ţineau de el,, averi care, în urma morţii unui oarecare Andrei Szâszy trecuseră „ob defectum seminis“ la fiscul regal.
Adresa prin care Camera aulică încunoştiinţează pe Cancelaria aulică ungară despre această donaţiune se află,.
368
în urma unei norocoase întîmplări, în Arhiva Academiei; Române.
Pe dosul hîrtiei sunt scrise de mina lui Nicolae-vodă Pătraşcu, cu slovă citeaţă şi frumoasă, mai multe notiţe,, între care :
„3 (Cu litere latine) anno 1622, iunie 13, secundum novum 23. (Cu slove chirilice) muriiau Gavrilaş jiul la 9 ciasure nainte’ prînzului
4 (Cu litere latine) 1624 gen. 19, secundum novum 30. (Cu slove) născutusau Elinca, luni dimineaţa la 6 ciasure.“
Această Elincă e nepoata doamnei Stanca, în stăpî-nirea căreia trece mai tîrziu moşia Măgurele.
Vreo trei ani după naşterea ei, la 1627, Ana-domniţa e văduvă şi se subscrie în o petiţiune adresată împăratului „Anna Radulia cum liberis suis“, deci văduvă cu mai mulţi copii. Ea mai avea, în adevăr, pe lîngă Elincav şi un băiat, Mihai-vodă Pătraşcu, care s-a născut după Eli nea. Astfel Nicolae Pătraşcu n-a putut să moară decît după anul 1625. După toată probabilitatea, el a murit pe la începutul anului 1627.
Averile pe care i le dăruise împăratul Ferdinand II nu,le-a stâpînit niciodată, deoarece nobilimea din partea locului a găsit în legile Ungariei paragrafii, în virtutea cărora l-au oprit a lua stăpînirea. Sărac şi despuiat de toate a sosit la Viena, sărac a trăit şi în sărăcie şi-a lăsat văduva cu doi copii. '
NEPOTUL LUI MIHAI-VODĂ VITEAZUL.
în anul 1627, Ana-domniţa, văduva lui Nicolae-vodă Pătraşcu, rugă în numele său şi al capiilor săi pe împăratul Ferdinand II să ordone palatinului' Ungariei ca acesta să nu mai amîne sub fel de fel de pretexte procesul privitor la averile dăruite răposatului ei soţ.
După legile de atunci ale Ungariei, averile stăpinite în virtutea unei donaţiuni regale se întorceau iar la fisc, dacă se stingea familia celui ce primise dortaţiunea. Regele
369
nu putea să păstreze asemenea averi pentru dînsul,*dar avea dreptul de a le dărui vreunui alt credincios al său.
în categoria aceasta era şi castelul Laszkâr, cu domeniile lui, după ce Andrei Szăszy murise fără de urmaşi : regele dispunea de ele şi putea să le dăruiască.
Cînd însă procurorul regal voieşte să introducă pe Ni-colae-vodă Pătraşcu în stăpinirea averilor, vecini, rude laterale şi alţi pretendenţi se pun la mijloc şi protestează sub deosebite pretexte contra punerii în posesiune.
în urma acestei protestări, punerea în posesiune se amină şi se deschide un proces în faţa aşa-numitei judecătorii octavale, forul competent în ceea ce priveşte averile nobilitare. Punerea în posesiune avea deci să urmeze după ce acest for judecătoresc va fi constatat că protesta-ţiunile sunt lipsite de temei.
Cît a trăit însă Nicolae-vodă Pătraşcu, procesul a fost mereu amînat. După moartea lui, văduva stăruie, deci, ca judecătorii să se pronunţe.
împăratul dă cele mai aspre porunci ca procesul să fie pertractat la proximul termen aşa-nurnit octaval, deoarece Ana-domniţa şi copiii ei, cu toată dania, n-au din ce să trăiască.
Actele privitoare la acest proces au fost găsite de d-1 Alexandi'U Roman, membru al Academiei Române, şi se află astăzi în Arhiva Academiei Române. Ele constituiesc un adevărat monument în ceea ce priveşte justiţia ungară. Zadarnice au fost toate cererile şi toate poruncile date de doi împăraţi de-a rîndul : timp de aproape patruzeci de ani procesul s-a amînat mereu, pentru ca o samă din cele mai de frunte familii nobilitare să poată continua cu uzurparea averilor dăruite lui Nicolae-vodă Pătraşcu.
Sunt mai ales familiile Nyăry, Esterhăzy, Majtenyi, Hedervări, Keglevith, Bânffy, Erdody, Pâlffy, Revay şi Szdgyeny, toate bogate şi astăzi, care au luat parte la această uzurpaţiune.
Pînă chiar şi împăratul Leopold I e nevoit să dea, la
1■ iulie 1671, o poruncă straşnică pentru ca să se sfîrşească odată procesul pe care Elinca îl urma cu îndărătnicie şi aproape cincizeci de ani după moartea tatălui său.
Radu-vodă Şerban, bunicul despre mamă, murise şi el.
370
Intr-un document fără de dată, poate de la 1635, se zice (Hurm., voi. IV, pag. 622) :
„Michail, jiul lui Nicolae Pătraşcu, expune : Bunicei sale Elena, soţiei lui Radu-vodă Şerban, după moartea acestuia, la anul 1620, i s-au dăruit patru mii de florini, ca să-şi plătească datoriile. Are decretul.“
Nepotul cere după vreo cincisprezece ani să i se numere banii dăruiţi bunichii sale.
N-a pus însă nici acum mina pe ei.
Tot într-un document fără de dată, poate tot de la 1635, se constată că Ana-domniţa s-a împrumutat de la mai mulţi cetăţeni din Tirnavia şi-a dat zăloage, pe care creditorii nu voiesc să i le înapoieze după ce şi-a achitat datoriile. împăratul a dat porunci aspre ; ele au rămas însă zadarnice.
Ea cerc deci alte porunci, care rămîn şi ele zadarnice.
în timpul acesta soarta Anei-domniţa se întoarce însă spre bine.
Murind regele Gustav Adolf la 1632, Imperialii, se fac cu încetul stăpîni ai situaţiunii ; astfel George Răkoczi I, urmaşul lui Gavriil Bethlen, se pune bine cu împăratul, în acelaşi timp se ridică în Scaunul Munteniei Matei-vodă Basarab, unchiul Anei-domniţei, care trăia în burle relaţiuni cu George Răkoczi. Matei-vodă intră dar şi el în legătură cu Curtea din Viena.
Deoarece Franţa îşi dedea multă silinţă să producă un conflict între turci şi împăratul, Curtea din Viena ţinea mult la bunele dispoziţiuni ale domnului din Muntenia, mai ales după ce acesta învinge pe Vasile-vodă Lupul, domnul Moldovei, care, după toate semnele, era un agent provocator al Franţei. Matei-vodă, în tot cazul, şi-a cîş-tigat în timpul de la 1635 pînă la 1639 mari merite faţă de împăratul.
Aceasta însă nu-i făcea pe nobilii din Ungaria mai binevoitori faţă cu nepotul lui Matei-vodă.
Dintr-un rescript de la 28 ianuarie 1639 al împăratului Ferdinand III aflăm că Mihai-vodă era socotit pe timpul acela ca „dapifer“ între curtenii împăratului.
Corniţele Paul Pâlffy sechestrează şesezeci de taleri şi mai multe lucruri (aliis rebus familiaris) ale lui Mihai-
.371
vodă şi, în ciuda poruncii primite de la împăratul, nu le înapoiază.
Prigonită astfel fără de încetare, Ana-domniţa ia, în cele din urmă, hotărîrea de a se întoarce dimpreună cu copiii ei în tară. împrejurările politice sunt însă de ast fel <că Mihai-vodă Pătraşcu nu poate să plece.
în darea de seamă făcută asupra petiţiunii adresate de Ana-domniţa ,în chestiunea aceasta (Hurm. Voi. IV, pag. 654) se zice :
„Văduva rămasă de Nicodae-vodă Pătraşcu, odinioară voivod al Munteniei, reprezentă că, după moartea atît a tatălui său, Radu, cît şi a soţului său, amîndoi voivozi ai Munteniei, care, pentru fidelitatea lor cătră Augusta Casă de Austria, au pierdut nu numai ţările, ci totodată şi toate averile lor, ea a trăit dimpreună cu copiii ei departe de patrie, sub binevoitoarea protecţiune şi din oarecare pro-viziune a majestăţii-sale. Pentru care, graţie a majestâţii-sale, exprimă cele mai umilite mulţumiri.
Voind acum să se ducă să-şi viziteze rudele şl să-şi ia averile, se roagă, înainte de toate, să i se dea o carte de liberă trecere. Apoi, după ce din pensiunea regală de 50 florini pe lună numai cu greutate s-a putut susţinea, a fost nevoită să contracteze împrumuturi pînă la 4 000 florini; se mai roagă, deci, ca majestatea-sa să se îndure a o ajuta cu o sumă oarecare de bani, din care să-şi poată mulţumi creditorii şi acoperi cheltuielile de călătorie. Se mai roagă, afară de aceasta, ca cei 50 florini pe lună, care au fost rinduiţi pentru susţinerea ei, să treacă la fiul ei Mihai Pătraşcu dimpreună cu locuinţa ei concesă, pînă la întoarcerea ei, deoarece el nu are după Dumnezeu pe nimeni ca ocrotitor afară de majestatea-sa, sub a cărui tutelă binevoitoare îl lasă acum. Se roagă, de asemenea, să i se dea Senatului din Tirnavia ordin că, fie în prezenţa, fie în absenţa ei, să facă fără amînare dreptate în toate cauzele ei.“
în acelaşi timp Matei-vodă trimite la Curtea din Viena pc un oarecare Marcu Vladcovici, care stăruie ca împăratul să împlinească cererile Anei-domniţei.
în darea de seamă despre solia acestui Vladcovici se zice :
372
„Voind văduva rămasă de Pătraşcu să-şi viziteze patria şi rudele, se roagă voivodul ca majestatea-sa să-i dea voie de a se întoarce în patrie dimpreună cu fiică-sa Elena, iar pentru binevoitoarea protecţiune dată ei şi copiilor ei exprimă, ca cea mai apropiată rudă, majestăţii-sale cele mai mari mulţumiri. Iar pe fiul văduvei, Mihail Pătraşcu, îl recomandă majestăţii-sale cu toată umilinţa, lucru despre care nu zice nimic în scrisoare, nici despre altele, însărcinindu-l pe el să facă reprezentare cu grai viu. Cauza e că scrisoarea ar fi putut să cadă în mînile oamenilor răuvoitori. Roagă deci pe majestatea-sa sâ-1 aibă graţios în vedere. Căci numitul voivod neavînd copii, nu are pe nimeni rudă mai apropiată decît dînsul, care îi ţine loc de fiu şi de succesor, lăsîndu-1 drept dovadă de fidelitate la Curtea majestăţii-sale, în serviciul şi sub ocrotirea m.-s. Iar pe acesta nu numai voivodul el singur, ci toată ţara U doreşte urmaş —, ca pe jiul patriei (tanquam filium Patriae).‘t
împăratul încuviinţează toate cererile şi exprimă viua sa mulţumire în ceea ce priveşte hotărîrea lui Matei-vodă şi a muntenilor în cestiunea succesiunii. Acum însă, ca mai târziu, Curtea din Viena, chiar în interesul lui Mihail Pătraşcu, stăruie, întocmai ca Matei-vodă, ca lucrul să rămînă secret.
într-o rezoJuţiune, dată la 1643, în cestiunea cererilor făcute de Matei-vodă prin solul său Grigorie Raţiu, se zice că e de mare importanţă ca Mihail Pătraşcu să intre de cu timp în ţară, ca poporul şi boierimea să se deprindă cu el şi să-l iubească, căci altfel, dacă Matei-vodă ar muri mai nainte de intrarea lui în ţară, ar fi foarte greu să ocupe Scaunul,
Deocamdată însă el nu poate să plece, deoarece atît Vasile-vodă Lupul, cît şi George Râkoczi aşteaptă încetarea din viaţă a lui Matei-vodă, pentru ca să ridice fiecare din ei pe feciorul său în Scaunul Munteniei. Astfel plecarea din Viena a lui Mihai-vodă Pătraşcu ar putea să producă conflicte, în urma cărora ar izbucni războiul cu turcii. Şi tocmai acum, în timpul perioadei franceze a Războiului de treizeci de ani, Curtea din Viena ţinea
373
să păstreze pacea cu Poarta. Rămîne, deci, ca Curtea din Viena să se pună în înţelegere cu regele Poloniei, pentru ca, la timp mai potrivit, Mihai-vodă să se întoarcă cu ajutor leşesc în ţară.
Pierind, deci, în ţară dimpreună cu fiica ei, Ana-dom-niţa nu se mai întoarce, rămîne însă în corespondenţă cu împăratul Fordinând Itl.
în noiembrie -1644, Mihai-vodă pleacă, din însărcinarea împărătească (Hurm., V, IV, pag. 696), ca să desfacă pe români de Râkoczy (Valachos illos 'ă partibus Rakozia-nis avocare intenderet).
E, după toată probabilitatea, vorba de românii din Ardeal, deoarece tocmai pe timpul acesta în Ardeal românii sunt agitaţi de vii nemulţumiri. Se poate, însă, că Mihai-vodă Pătraşcu a fost trimis la românii din Mora-via, care se uniseră cu svedezii şi puseseră nu mai puţin decît 6 000 de călăreţi la dispoziţiunea lui Torstenson.
Un lucru e neîndoios : că de astă dată Mihai-vodă n-a făcut nici o treabă, tn Moravia românii au fost striviţi şi o însemnată parte din ei a emigrat în Svedia, iar în Ardea] Râkoczi e nevoit să încheie cu nobilimea nişte capitulaţiuni (1658), prin care românii (Ar. V. — Hurm. V, IV, pag. 705) sunt lăsaţi la discreţiunea domnilor de pămînt.
în mai 1651 (Hurm. V., V, pag. 4) Mihai-vodă Pătraşcu pleacă dimpreună cu Francisc Balassa de Gyarmat în Polonia, şi împăratul îi acordă moratoriu pe tot timpul cît va lipsi din ţară şi dă din nou palatinului Ungariei şi capitolului de Strigoniu ordine să termine fără întîrziere procesul privitor la castelul Laszkâr.
Anul următor, în august 1652, Mihai-vodă pleacă din Regatul Ungariei, şi împăratul ia sub a sa ocrotire pe oamenii de casă, pe servitorii şi pe plenipotenţiarii lui, precum şi toate lucrurile şi bunurile pe care le are în Ungaria şi anume în comitatul Nyitra.
Pe cînd la 1651 i'se zicea „Magnificus Mihael Voivodei, haereditarius Valaehiae Transalpina#“, la 1652 i se zice „Valaehiae Transalpinae Dominus“.
374
E deci lucru învederat că Matei-vodă stăruia ca moştenitorul lui să vină cît mai curînd în ţară. Acesta însă nu putea să treacă decît prin Polonia, deoarece prin Ardeal nu-1 lăsa Râkoczy să treacă.
In timpul perioadei franceze a Războiului de treizeci de ani, după ce situaţiunea Imperialilor era din ce în ce mai grea şi se putea prevedea că aceştia vor fi bătuţi, nobilimea ungară a devenit iar exigentă şi s-a pus în înţelegere cu francezii. Strîmtorat dar de nobilime, George Râkoczy II se dă şi el în partea francezilor şi face toate opintirile ca să producă conflict între Poartă şi Curtea din Viena.
în situaţiunea aceasta, Curtea din Viena se! pune în înţelegere cu* Matei-vodă şi cu Vasile-vodă Lupul ca să răstoarne pe George Râkoczi.
In acelaşi timp Polonia susţine o grea luptă cu cazacii de la Zaparog, nemulţumiţi mai ales din cauza persecu-ţiunilor religioase.
în strîmtoarea sa, hatmanul Bogdan Nmielniţki se pune în legătură cu ţarul Rusiei; cazacii, însă, care în toate timpurile au trăit în duşmănie cu moscoviţii, se unesc mai bucuros cu tătarii, şi cu turcii decît cu moscoviţii. Astfel se produce între cazaci o dezbinare, care hotărăşte soarta popoarelor de la răsărit.
în anul 3651, cînd Mihai-vodă Pătraşcu plecase în Polonia, regele Poloniei se afla în conflict cu George Râ-kâczi II, care se rezema pe turci. în anul 1652 insa situaţiunea se schimbă.
Legătura între cazaci şi moscoviţi se face, şi ţarul ia pe cazaci sub ocrotirea lui. O foarte înseninată parte din cazaci, însă, în frunte cu Timus, feciorul lui Bogdan, intră în legătură cu turcii şi tătarii,
Vasile-vodă Lupul intră şi el în legătură cu Timuş, căruia îi dă pe fiică-sa în căsătorie.
Cînd Mihai-vodă Pătraşcu pleacă, nu e încă încheiată căsătoria aceasta. în curînd însă după plecarea lui ea se încheie, şi George Râkoczi se dă acum în partea Poloniei, se pune în înţelegere cu boierii nemulţumiţi, surprinde pe Vasile-vodă, îl alungă din ţară şi ridică în Scaunul Moldovei pe Gheorghiţă Ştefan.
375
Peste puţin Vasile-vodă se întoarce cu cazacii ginerelui său Timus, alungă pe Gheorghiţă Ştefan şi-şi ocupă лаг Scaunul.
Deoarece Gheorghiţă Ştefan scapă în Muntenia, şi Matei-vodă îi dă adăpost, se produce între Vasile-vodă şi JVIatei-vodă un nou conflict. Vasile-vodă intră cu moldovenii şi cazacii în Muntenia, dar e bătut în mai multe riruduri, în cele din urmă la Finta, şi nevoit din nou să părăsească ţara, al cărei Scaun îl ocupă din nou Gheor-•ghiţă Ştefan, nenorocitul, carc a avut să plătească scump încrederea lui în Râkoczi şi în Polonia.
In mijlocul acestor învălmăşeli Mihai-vodă Pătraseu se pune în înţelegere cu cazacii lui Bogdan, partidul moscovit, pentru ca cu ajutorul lor -să străbată în Muntenia şi să-şi ocupe scaunul.
George Râkoczy П, care-şi schimbase acum politica şi faţă cu Curtea din Viena, se plinge de această intrare în legătură a lui Mihai-vodă cu duşmanii Poloniei, deci şi ai săi, şi la 2 aprilie 1654 împăratul Ferdinand III însărcinează pe Carol Ruf să-i spună că el nu are, nici n-a avut nici o învoială cu cazacii şi că Mihai-vodă Pătraşcu, care a plecat să-şi vadă ţara şi rudele, a ieşit din serviciul împărătesc.
Şi acum deci Curtea din Viena ţinea să păstreze toate formele, ca nu cumva George Râkoczi II s-o pună în conflict cu Poarta.
Dar- nici n-avea importanţă intervenirea ei pe faţă.
în urma îndelungatelor războaie izbucnise ciuma în Polonia şi în ţările învecinate cu ea. Mihai-vodă Pătraşcu străbate, ce-i drept, prin Polonia, şi ajunge la Curtea lui Bogdan Hmielniţki, dar peste puţin se îmbolnăveşte de ciumă.
In Scaunul Munteniei e ridicat apoi Constantin-vodă Şerban, fratele Anei-domniţei.
Mihai-vodă Pătraşcu, nepotul lui Mihai-vodă Viteazul, a fost, pe cît pot să-mi dau seama, cel din urmă Basarab :născut din căsătorie legitimă.
Data exactă a morţei lui nu se ştie : la 3656 el era mort,
•370
ROMÂNII ŞI BURG-UL DIN VIENA
I
Ştefan cel Mare după ce timp de patruzeci şi şepte de ani s-a luptat pentru neatârnarea ţării sale, li-a dat, aşa spun cronicarii, urmaşilor sfatul ca să nu razime pe creştinii de la Apus, ci să urmeze, dacă nu pot să ajungă la învoială priincioasă cu turcii, ei de ei luptă înainte.
Astăzi, după patru sute de ani aproape, putem să judecam, dacă sfatul acesta era ori nu bine cumpănit, şi admirăm cu toţii înţelepciunea lui Ştefan cel Mare.
Creştinii de la Apus, pe care ar fi avut să se razime moldovenii, erau ungurii şi leşii , căci ceilalţi erau departe şi prea puţin interesaţi de cele ce se petreceau în Moldova. Faptele petrecute au dovedit, însă, că ungurii şi leşii, chiar şi dac-ar fi f<?st de bună-credinţă şi ar fi voit, nu erau în stare să-i ajute pe moldoveni. Ungurii,, în curînd după moartea lui Ştefan cel Mare, s-au plecat în faţa puternicului sultan Suleiman Magnificul, iară leşii, încurcaţi între dînşii, se fereau de orişice- conflict cu tur,cii. Nu le rămînea deci, în adevăr moldovenilor decît să lupte ei singuri ca să stoarcă o învoială priincioasă de la turci.
Cu toate acestea, Bogdan, feciorul lui Ştefan cel Mare, n-a intrat la învoială cu turcii decît după ce s-a încredinţat din propriile sale păţanii că, în adevăr, nu are pe cine să se razime, ba, Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan ■cel Mare, deşi învoiala încheiată cu turcii era foarte priincioasă, a murit jertfă a luptelor interne provocate de cei ce nu voiau să se abată din căile umblate de părinţii şi bunii lor.
S-o aibă aceasta în vedere cei ce se neliniştesc, pentru că românii nu vor să se abată de la politica lor tradiţională.
Dacă Ştefan cel Mare, care a domnit a ti ta vreme cu înţelepciune şi a purtat atîtea războaie glorioase, n-a avut nici chiar în ceasul morţii lui destulă autoritate ca să curme cu vorba lui neînţelegerile dintre urmaşii săi, noi oameni de rind, care nici ţări nu stăpînim, nici răz-
377
boaie n-am purtat, ne facem de mul celor cu minte, cînd devenim nervoşi pentru că lumea nu vrea să primească părerile noastre, şi să se abată din căi umblate de părinţi, buni .şi străbuni.
Acela, care se simte chcmat a porni lumea pe căi încă neumblate, trebuie să aibă, înainte de toate, multă răbdare, apoi să mai şi facă ceva pentru ca oamenii să-1 creadă. Aşa numai cu vorbe, fie chiar şi bine alese, n-a ajuns încă nimeni să pună lumea în mişcare. Pînă chiar .şi Christos a J'ăcut minuni, ca oamenii să-l creadă — şi ştim cîţi erau care n-au voit, cu toate acestea, să-l înţeleagă...
Trebuie să treacă timp la mijloc şi să se petreacă multe fapte pentru ca românii să apucc căi de dînşii încă neumblate.
Azi ca atunci, după moartea lui Ştefan cel -Mare, şi ca totdeauna, la noi, ca pretutindeni, legi şi învoieli care mărginesc voinţa sînt respectate numai de cei ce au de cine să se teamă. Nu era dar destul ca au putut să ajungă la învoială priincioasă eu turcii : moldovenii trebuiau să steie şi mai departe mereu gata de luptă, pentru ca turcii să fie nevoiţi a-şi respecta învoiala făcută. Puşi însă în faţa celui mai straşnic dintre sultanii otomani şi rămaşi ei singuri în cîmpul de luptă, moldovenii au. perdut nădejdea de izbîndă şi credinţa în sine înşişi şi s-au plecat.
Cînd un alt fecior al lui Ştefan cel Mare, Petru Rare,ş, s-a urcat în Scaun, un nou factor s-a ivit în viaţa popoarelor de la răsărit: Habsburgul Ferdinand, fratele marelui stăpînitor Carol V, şi moştenitorul nenorocitului Ludovic II, pornise lupta contra nobilimii ungare, care con-testja legitimitatea sucesiunii lui şi se adunase împregiu-rul lui Ioan Zâpolya, care se declarase vasal al Porţii. Petru Rareş, şi el vasal al Porţii, s-a luptat alăturea cu Zâpolya. Aceia însă, care ar voi ca şi noi, să ne luptăm alăturea cu Kossuth, care duce mai departe tradiţiunile lui Zâpolya, scapă din vedere că noi nu avem să ne temem de un alt Suleiman Magnificul. N-au decît să cetească scrisorile pipă acum publicate ale lui Petru Rareş, pentru ca să se încredinţeze că-şi dedea bietul român foarte bine seama că, luptîndu-se alăturea cu Zâpolya,
378
nu cauza Moldovei, nici a creştinilor, ba chiai* nici a ungarilor, ci cauza turcilor o serveşte, ni-o spune lămurit eă numai de nevoie s-a pus alăturea cu Zâpolya.
Om umblat prin lume, trecut prin multe şi foarte deştept, Petru Rareş nu putea să nu simtă că, î’ntr-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, noul factor va schimba .soarta popoarelor din Răsărit, şi el e, în adevăr, acela, care, mai nainte decît toţi, şi-a dat seamă că pe timp îndelungat soartea poporului român e legată de soartea Casei de Austria, Ferdinand însă era numai cu numele rege al Ungariei, iar Carol V se încurcase în război cu Francisc I, al Franeiei, şi în luptă cu susţiitorii lui Luther. Petru Rareş n-a putut dar să se avînte, ci numai cu mare precauţiune s-a pus în legătură cu Ferdinand.
Zadarnică i-a fost însă precauţiunca, căci Zâpolya a prins de veste şi l-a denunţat sultanului, care apoi l-a alungat din ţară. Şi atît de făţarnic fusese Zâpolya, atît de puţin îl bănuia Petru Rareş, îneît ajuns pribeag, bietul domn a căutat adăpost la castelul său din Ciceu. De aici apoi partizanii lui Zâpolya l-au prins şi l-au trimis legat la Poartă.
„Aşa e — vor fi zicînd satisfăcuţi partizanii lui Kossuth — soartea celor ce nazimă Burg-ul din Viena : aşa aţi păţit-o şi voi care staţi în temniţă ori umblaţi pribegi.“
Fără îndoială că aceasta e soartea celor slabi, care nu se dau.
Cu totul altfel s-ar fi petrecut însă lucrurile, dacă fie Ferdinand, fie Petru Rareş ar fi fost mai tare, şi n-am fi nici noi nevoiţi să pribegim ori să stăm în temniţă, dacă am fi mai tari decum sîntem.
Din acest adevăr neîndoios noi tragem concluziunea că puterea Casei de Austria e un interes naţional românesc si că tăria românilor e chestiune de putere pentru Casa de Austria.
Se vor împlini în curînd patru sute de ani de cînd s-a pornit lupta pe care aderenţii lui Kossuth o urmează şi astăzi contra Casei de Austria. Lupta aceasta a fost pornită şi continuată de clasa aşa-numită nobilitară a exploatatorilor nesăţioşi, iar nu de poporul maghiar, care era exploatat. Spre a putea trăi din sinul altora, exploatatorii aceştia au profitat de toate strîmtorările patriei şi s-au
379
unit rînd pe rînd cu toţi duşmanii Casei de Austria. Noi românii, care eram ejxploataţi nu puteam să fim şi nici-n-am fost decît alăturea cu Casa de Austria şi in faţa duşmanilor ei. S-au ivit, fără îndoială, după timpuri şi împregiurări, oameni, care, fie din nevoie, fie din lipsă de pricepere s-au luptat contra Casei de Austria ; poporul român însă, în toate timpurile, ia stăruit în calea indicată de simţămîntul lui de conservare, şi un curent antîaus-triac n-a putut să producă chiar nici ruşii între români.
Bine pregătiţi, bine ajutaţi, şi afară din cale tari ar trebui să fie cei ce ar voi să-l producă astăzi.
Ni s-a zis că astăzi, după ce deosebirile de clasă nu mai există, cu totul altele sînt interesele naţionale române, şi ni s-a şoptit, din ce în ce mai fără perdea, că maghiarii sînt. atotputernici şi că nu e lucru cuminte să ne mai răzimăm pe Burg-ul din Viena într-un timp cînd Burg-ul e nevoit şi el să se plece în faţa maghiarilor.
Adevărul e însă, că exploatarea se urmează şi astăzi în altă formă, că Burg-ul, dacă se va fi plecînd, nu în faţa maghiarilor, ci în .faţa actualilor exploatatori se pleacă, şi că aceştia orişice am face noi, nu vor renunţa aşa numai din curată dragoste la beneficiile proziţiunii ce şi-au creat. Numai în desăvîrşită lipsă de bun-simţ am putea să ne lăsăm în voile lor, pentru ca să fie mai cruţători.
Calea aceasta a fost umblată şi ea tot de Petru Rareş, dar n-a putut decît să ducă din rău în mai rău.
Văzînd cît de rău e să înfrunţi vicleşugul nemeşilor ungureşti şi puterea sultanului, Petru Rareş a zis şi el că e în interesul lui şi în al patriei sale să se lepede de Burg, şi să se pună bine cu ungurii şi cu turcii. Dus dar ia Poartă, s-a apărat atît de bine, îneît sultanul nu numai că l-a iertat, dar l-a mai îşi trimis din nou domn în Moldova.
Şi a domnit Petru Rareş pînă la moartea lui nesupărat de nimenea, ba au ajuns chiar şi feciorii lui în Scaun, dar cu această a doua domnie a lui se începe cea mai tristă epocă în viaţa poporului român.
Văzînd că nu mai au de ce să se teamă, turcii nu şi-au mai impus respectarea învoielii făcute cu Ţările Române. Domnii se schimbau de azi pe mîne; veniturile ţărilor,
3B0
ba chiar şi domniile lor erau date în întreprindere; turcii se sporeau din zi în zi pe pămintul românesc şi despuiau fără frică şi fără milă ; o epocă de jaf şi de umilire care nu putea să ducă decît la starea din care prinţul Eugen de Savoia a scăpat Ţara Ungurească şi Banatul Timişoarei, unde turcii îşi făcuseră paşalîcuri.
Pe cînd Habsburgii se luptau, ca să-i scape pe maghiari din starea aceasta, urmaşii soţilor Iui Zăpolya şi predecesorii soţilor lui Kossuth se aflau în tabăra sultanilor, care ii ajutau să-şi facă cuibar în Ardeal, să ticluiască „Aprobatele şi Compilatele“ să despoaie pe români şi să-i reducă la starea de robi ai pămîntului apărat atîta timp de dînşii.
Poate oare om în toată firea să creadă că astăzi ar putea să fie altfel ?
Drepturi cîştigă şi păstrează numai cei vrednici de ele, iar vrednic e numai cel ce ştie să steie în toată clipa treaz şi neînduplecat.
Dar dacă astăzi ni se spune c-ar fi poate mai bine să ne dăm în partea asupritorilor noştri, fiindcă ei par puternici, ne întrebăm : Ce oare s-ar1 fi ales de neamul nostru, dacă Mihai Viteazul nu s-ar fi îmbărbătat şi n-ar fi apucat iar calea pe care Petru Rareş o părăsise şi în care umblăm şi noi ?!
II
Orişicît de nemernici se făcuseră românii, tot mai erau între dînşii oameni cu inimă bărbătească, pe care nu-i frînsese îndelungata asuprire şi care ziceau în fiecare zi : „Şi dacă de o mie de ori ar fi turcii tari şi dacă toată lumea m-ar părăsi, eu însumi nu mă părăsec pe mine
Mihai Viteazul e acela care i-a adunat la un loc pe aceşti oameni, hotărît să lupte pînă în sfîrşit fie chiar şi numai ajutat de dînşii.
Din acelaşi gînd- şi cu aceeaşi hotărîre am pornit şi noi luptş pe care o purtăm astăzi.
Era în natura lucrurilor că Mihai-vodă s-a hotărît odată să-şi caute soţi de luptă pretutindenea, unde lumea avea cuvinte de a fi nemulţumită cu stăpînirea turcească.
361
El s-a pus dar în legătură cu moldovenii şi cu ardelenii, cu sîrbii şi cu bulgarii, cu cazacii şi cu tătarii.
Tot aşa ne-am căutat şi noi soţi de luptă pretutin-denea, unde lumea are cuvinte de a fi nemulţumită cu stăpinirea „ungurească“.
Şi dacă soţi de luptă caută Mihai Viteazul si voia cu tot dinadinsul să-i, strîmtoreze pe turci, el nu putea să treacă cu vederea nici pe regele Poloniei, nici pe împăratul, atunci Rudolf II, nepotul lui Ferdinand.
Nici cazacii, nici mai ales tătarii, ba nici sîrbii şi bulgarii nu îndrăzneau să între în luptă, dacă nu erau încu-ragiaţi de împăratul. îndeosebi hanul a stăruit ca Mihai-vodă să-l pună în înţelegere directă cu împăratul.
Se impunea dar de sine gîndul că împăratul trebuie să aibă conducerea întreg ei acţiuni.
Îndată însă ce Mihai-vodă s-a pătruns de gîndul acesta, el nu putea să aibă pe poloni şi pe nobilii ungureşti decît în faţa sa.
Polonia nu putea să fie decît duşmanul unui om cu vederi atît de largi, care deschidea pentru înrîurirea Casei de Austria drum liber pînă la cazaci şi la tătari, iar nobilimea ungară avea cele mai strînse legături cu Polonia, care. era interesată ca Ardealul să fie slab.
Zăpolya, el însuşi fusese polonez ; Isabella, soţia Iui Ioan Zăpolya a fost şi ea principesă poloneză ; Sigismund Băthory, principele de atunci al Ardealului, era nepotul lui Ştefan, fostul rege al Poloniei ; chiar şi dacă nobilimea ungară n-ar fi avut dar tradiţiunile ei antiaustrîece, în-rîurirea Poloniei era destul de covîrşitoare, pentru ca Mihai să nu poată găsi soţi de luptă în Ardeal.
Iar fără de ardeleni, unirea cu împăratul era peste putinţă, ori cel puţin un lucru riscant.
Văzînd deci că bulgarii şi sîrbii nu cutează să intre în luptă, că cazacii stau pe gînduri şi tătarii cer asigurări de la împăratul, că Aron-vodă din Moldova a fost răsturnat de ardeleni, iar înţelegerea cu împăratul e peste putinţă, alt om, mai puţin hotărî tT ar fi pus sabia în teacă şi ar fi răbdat, cum au mai răbdat şi alţii.
Mihai Viteazul însă a pornit lupta cu puţinii pe care î-a putut aduna împregiurul său, pentru ca să îmbărbăteze şi pe ceaiaîalţi. Astfel în curînd vedem adunaţi sub
382
steagurile lui pe toţi cei cu inimă bărbătească, nu numai români, ci totodată şi sîrbi, bulgari, cazaci îşi săcui, şi oastea lui, deşi foarte împestriţată, nu sînt cete de mercenari, ci bărbaţi care se luptă pentru o cauză a lor sfîntă.
Aşa ca Mihai Viteazul am făcut şi noi.
Recunoscînd că cel dinţii interesat este Burg-ul din Viena şi văzînd că între noi şi Burg s-au vîrît urmaşii, asupritorilor din timpul lui Mihai Viteazul, am pornit de noi lupta şi am dus-o bărbăteşte înainte, ca să îmbărbătăm şi pe alţii.
Şi tot succesele lui Mihai Viteazul le-am avut.
După ce Mihai Viteazul a început să-i strîmtoreze pe turci, privirile popoarelor de Apus s-au îndreptat asupra celor ce se petreceau la gurile Dunării şi toţi creştinii stăruiau ca ardelenii să între şi ei în coaliţiune şi ca împăratul să se pună în fruntea mişcării.
Sigismund Băthory, om tinăr, catolic crescut de iezuiţi şi altfel capabil şi bine inspirat, voia să ieie parte la luptă. El însă avea în fata lui nobilimea îndărătnică şi plină de vicleşug care ţinea cu turcii şi cu Polonia, ocrotitorii ei. Nu Ie dedea însă mîna acestor răzvrătitori să mărturisească că nu vor să facă cauză comună cu creştinii ; au căutat deci să prezente lucrurile astfel ca şi cînd Mihai-vodă şi împăratul ar fi făcînd înţelegerea peste putinţă. De aceea Băthory a cerut ca Mihai-vodă să i se declare vasal, dacă vrea ca dînşii să se lupte împreună.
Ce a făcut Mihai-vodă ?
S-a declarat vasal al lui Băthory, a primit condiţiunea, tocmai fiindcă îi fusese pusă anume spre a face înţelegerea peste putinţă. N-ar fi pus nobilii condiţiunea aceasta, dacă ar fi crezut că Mihai-vodă o va primi ; de aceea, după ce el a primit-o, şi Băthory nu se mai putea codi, ei l-au siluit pe Sigismund Băthory să abzică şi să lase scaunul vărului său Andrei, care, deşi cardinal, era gata să între în voile ei, şi să facă treburile Poloniei şi ale Turciei.
în acelaşi timp în Moldova se urcă în scaun Ieremie Movilă, o altă unealtă a Poloniei.
Ce trebuie acum să facă Mihai-vodă ?
Să se deie învins ?
383
Nu însă ! El a căutat să între în legătură directă cu » împăratul, care era şi el interesat ca nici Moldova, nici mai ales Ardealul să nu fie în mînile uneltelor turceşti. Iar împăratul, nu din dragoste părintească, ci determinat de interesele propriei sale case, a acodrat lui Mihai-vodă o subvenţiune pentru întreţinerea oştirii îşi a dat generalului Basta ordin să se unească cu Mihai-vodă spre a alunga pe Andrei Bâtbory din Ardeal.
In vreme însă ce Basta înainta despre Sătmar încet şi prădînd satele, Mihai-vodă nu i-a lăsat lui Băthory timp de pregătire, ci a întrat năprasnic în Ardeal, l-a învins şi alungat el singur pe Bâthory, apoi.de la Al balul: a, l-a vestit pe Basta că nu mai are nevoie să înainteze, şi l-a rugat să nu mai prade satele, care acum erau împărăteşti,
Prin aceasta Mihai şi l-a făcut fără îndoială duşman pe Basta : nu e însă mai puţin adevărat că altfel nu putea să facă Mihai-vodă şi că orişice ar fi făcut el, Basta tot un mişel rămînea.
Urmează acum ceea ce bine trebuie să li se întipărească celor ce ar voi ca noi să facem cauză comună cu urmaşii uneltitorilor de atunci.
îndată ce Mihai Viteazul s-a stabilit, ca locţiitor a] împăratului, în Ardeal, atît nobilimea, cit şi Polonia şi-au schimbat politica.
Nobilimea a căzut în genunchi la treptele tronului împărătesc, şi n-a avut împăratul niciodată supuşi mai umiliţi şi mai credincioşi decît aceşti răzvrătitori înrăiţi. Iar Polonia se întoarce cu faţa zîmbitoare spre Casa de Austria, şi n-a avut împăratul amic mai dezinteresat decît regele Poloniei, care nu vrea decît evitarea orişicărui conflicat.
Rău-, fără credinţă, făţarnic, duşman primejdios, e numai Viteazul Mihai care şi' avea, în adevăr, alt gînd decît să înşele pe împăratul şi să-l pună în conflict cu adevăraţii lui prieteni. Atît de stăruitoare şi atît de bine conduse erau uneltirile spre a produce neîncrederea între Mihai-vodă şi împăratul, încît comisarii trimişi în Ardeal anume spre a desluşi lucrurile au fost şi ei ademeniţi mai ales de Basta, din care simţămîntul de rivalitate făcuse o oarbă unealtă a nobilimii.
384
Care era poziţiunea Curţii din Viena în faţa acestor intrigi ?
Habsburgii, care primiseră tronul Ungariei, anume ca să conducă luptele pentru eliberarea popoarelor din Răsărit, şi-au dat totdeauna silinţa de a angaja şi pe nobilimea maghiară în aceste lupte şi s-au ferit de conflicte cu Polonia şi cu Veneţia, care erau şi ele interesate ca turcii să fie învinşi. Şi niciodată însă Curtea din Viena nu avusese nici faţă cu Polonia, nici mai ales faţă cu nobi-libimea ungară, poziţiunea pe care i-o crease Mihai Viteazul. Acum, cînd nobilimea stetea umilită, iar Polonia cerşea prietenie, Curtea din Viena stetea pe gînduri şi era accesibilă pentru uneltirile magnaţilor, cari o asigurau că Ungaria se va potoli, iar Polonia va intra în alianţă, îndată ce Mihai Viteazul va fi sacrificat. Singur el era pedeca pentru pornirea unei mari acţiuni.
Aşa zicea Basta, aşa credeau comisarii, aceasta era părerea multora dintre sfetnicii împăratului. împăratul nu voia, eu toate aceste, să-i sacrifice pe Mihai, ci stăruia numai ca el să mai amine expediţia contra lui Ieremie Movilă, pentru ca să nu atingă deocamdată susceptibilităţile Poloniei. De aceea nu i s-a trimis subvenţiunea pentru întreţinerea oştirii.
Mihai-vodă însă nu mai putea să aştepte. Ştia că Basta stă în taină cu nobilimea, ştia că nobilimea lucrează în înţelegere cu Polonia : trebuia deci să facă expediţiunea în Moldova cit mai curînd, pentru ca să se asigureze că nu va fi lovit şi din spate, cînd va izbucni inevitabila luptă cu nobilimea. Din nenorocire însă, el fusese prea mult arriînat şi expediţiunea era tot prea tîrziu făcută.
L-a alungat, ce-i drept, pe Ieremie-vodă din Moldova, dar pe cînd el umbla prin Moldova, răscoala de mai nainte pregătită a izbucnit şi Basta s-a unit cu răsculaţii. Iar Mihai-vodă, care nici prădarea satelor n-o permitea, nici subvenţiunea n-o primise ca să poată plăti lefurile, se întoarce din Moldova cu cete de oameni flămînzi, nemulţumiţi şi demoralizaţi. Basta şi soţii Iui, care aveau bani, o ştiau aceasta şi s-au şi folosit de strîmtorarea în care se afla Mihai-vodă. Astfel, săcuii şi o parte din cazaci ău fost adimeniţi şi au trecut la răzvrătitori. Alte cete au trecut în timpul luptei. G bătălie în adevăratul înţeles
385
n-a fost la Mirăslău, unde Mihăi Viteazul a rămas în cele din urmă cu vreo patru mii de oameni.
Era lucru firesc să fie bătut şi la Telegean şi să peardă, în cel din urmă, tot, rămînînd singur de sine.
Ceea ce l-a adus însă aici n-a fost decît lipsa de încredere a Curţii din Viena, şi nu cu arma, ci cu uneltirea mişeîească a fost învins.
Situaţiunea în care ne aflam noi românii înainte de aceasta cu vreo zece ani, era analoagă cu aceea în care ne-am aflat sub Mihai Viteazul după bătălia de la Te-leagen.
IU
Prea repede ne-am ridicat noi românii, Poporaţiunea nebăgată de nimeni în seamă, am adunat bogăţii, ne-am sporit, ne-am organizat, am asimilat cultura apuseană, am dat dovezi despre o destoinicie politică neobicinuită la popoarele din Orient şi în timp de cîteva decenii am ajuns popor .ştiut de toată lumea pe care nimeni nu-1 mai poate nesocoti fără de a se căi.
E uimitoare lucrarea săvîrşită în timpul celor din urmă cîteva decenii de români din Ardeal, care poartă foarte inari sarcini publice, pentru care nu li se dă aproape nimic în schimb, şi, cu toate acestea, au mai jertfit milioane pentru organizarea lor şcolară şi bisericească fără ca bogăţia lor naţională să fi încetat a creşte.
Mai uimitoare încă e lucrarea săvîrşită în acelaşi timp de românii de la poalele despre răsărit ale Carpaţilor, care din două ţări ajunse din stăpînirile străine la cea mai tristă părăginire, au organizat un stat modem, asupra căruia toţi vecinii privesc cu ochi pizmăreţi.
Nu mai rămîne decît să ne dăm pe faţă şi destoiniciile războinice.
Că le avem, aceasta putea să o ştie orişicine, care cunoaşte pe „ficiorii“ noştri din oastea împărătească. Lumea cea mare nu-i ştia însă pe ficiorii aceştia ca români, ci ca „trupe ungare“, ba erau chiar şi între- cei ce se socotesc români mulţi oameni care nu considerau
386
virtuţile ostăşeşti ale românilor din Ardeal drept atribut al rasei, ci drept rezultat al dresurii făcute de nemţi.
Trebuiau românii să meargă Ia Plevna, la Rahova, la , Smîrdan, pentru ca nu numai lumea cea mare, ci pînă chiar şi mulţi dintre cei socotiţi români să se încredinţeze că bărbat e românul în cîmpul de luptă, el însuşi prin sine bărbat.
Cu totul altfel nc consideră lumea şi cu totul altfel ne simţim şi noi ‘înşine după această punere în evidenţă a destoiniciilor noastre militare'.
Iar aceasta tocmai într-un timp cînd privirile marilor popoare de la apus erau îndreptate cu nelinişte spre răsărit.
Turcii orişicît de urgisiţi ar fi ei, au menţinut, aşa cum au ştiut, ordinea în ţările din Orient, şi pentru popoarele civilizate ale Apusului e mai mult ori mai puţin indiferent cine stăpîneşte aici, numai dacă ordinea se menţine pentru ca ele să-şi poată face treburile. îndată dar ce faptele petrecute au produs în popoarele apusene simţămîntul că turcii nu mai sînt în stare să menţină ordinea, oamenii, de stat ai Apusului erau nevoiţi să caute o formă pentru asigurarea pacinicei dezvoltări în ţările din Orient. Forma aceasta s-ar fi găsit uşor, dacă popoarele stăpînite mai nainte de turci s-ar fi arătat destoinice de a-şi chivernisi ele însele interesele fără de zguduiri sociale. Aceste popoare, însă, deşi se bucură de multe simpatii n-au fost în stane să Ie inspire oamenilor de stat din Apus destulă încredere.
Nu ramînea, deci, decît ca vreo altă putere să ieie sarcina pe care sultanul nu mai e în stare să o poarte. Iar alegerea nu se putea face decît între Rusia şi Austria, şi dacă popoarele de la răsărit nu vor şti să se stă-pînească ele însele pe sine, vor cădea, cu necesitate organică, sub stapînirea uneia din aceste puteri.
Popoarele apusene preferă pe Austria, fiindcă e mai europenească şi totodată mai inofensivă, E însă întrebarea dacă Austria, slăbită de lupte interne e ori nu în stare să ieie în'luptă cu Rusia asupra ei sarcina lăpădată de sultan.
Era deci un interes general european ca să fie curmate în Austria luptele interne şi deoarece mai ales maghiarii
387
erau cei ce slăbeau Austria, Curtea din Viena a trebuit să între în voile maghiarilor, ca să scape de greutăţile pe care ei le făceau.
Se credea atunci că maghiarii, mulţumiţi odată, vor curma pentru totdeauna lupta contra Casei de Austria şi vor fi cel mai de căpetenie şi mai sigur razim al Monarhiei în lupta cu Rusia şi cel mai destoinic purtător al înriuririi ei asupra popoarelor din Orient. De aceea maghiarii erau pentru apuseni poporul de predilecţiune al Orientului ;şi, în adevăr, dacă aşa era, noi toţi ceialalţi trebuia să fim precum atîta timp am şi fost, sacrificaţi în interesul general al Apusului.
Aceasta e raţiunea poziţiunix ce Ii s-a creat maghiarilor în Monarhia Habsburgică ; acesta e punctul de vedere din care a prezentat domnul Beniamin Kâllay, în ştiutul său discurs academic, misiunea poporului maghiar ; aceasta e baza pe care se pun maghiarii cînd îşi prezentă atotputernicia drept o necesitate europeană.
Lupta contra acestei atotputernicii era lucru foarte greu într-un timp cînd popoarele de la Apus să spăriau de orişice mişcare mai energică în Orient şi mulţi considerau atacurile îndreptate contra celor ce abuzau de poziţiunea creată poporului maghiar drept nişte atentate contra Europei culte.
Ştiind-o aceasta şi văzînd cum noi românii ne ridicăm, urmaşii uneltitorilor din timpul lui Petru Rareş şi din a lui Mihai Viteazul au făcut ca străbunii lor şi ne-au prezentat pretutindeni drept un neam de turburători al ordinei, element primejdios, unelte ale Rusiei.
Ce am făcut noi ca să zădărnicim aceste uneltiri ?
Unii dintre noi, preocupaţi de organizarea noastră internă, au stat nepăsători în faţa acestor uneltiri. Alţii, voind să sparie pe cei puternici, au cochetat cu Kossuth, au căutat legături cu agenţii ruseşti, ori şi-au dat silinţa să producă aparenţele unei „iredente române“, ba fost-au şi oameni- care au insultat pe regele Carol I .şi pe sfetnicii lui pentru că-şi dedeau silinţa să cîştige încrederea Curţii din Viena, nu numai pentru sine, ci totodată şi pentru noi.
N-avem dar dreptul de a ne plînge, dacă, după un război purtat cu multă glorie, România a rămas izolată
388
şi a perdut o parte din vechiul ei pămînt. Tocmai fiindcă ieşiseră la iveală marile noastre destoinicii, le păream multora prea primejdioşi, şi chiar nici binevoitorii sinceri ai României nu cutezau să intervină în favorul unei ţări socotite drept cuibar de dizordine.
Şi înainte de război, şi după război, lucrurile s-ar fi urmat cu totul altfel, dacă, pe lîngă marile noastre destoinicii, ne-am fi bucurat şl de încrederea popoarelor şi mai ales a Cabinetelor apusene.
Fiindcă lucrarea pentru ca să ne cîştigăm încrederea aceasta, abia începută, .a şi fost părăsită, am ajuns în situaţiunea în care ne aflam pe timpul lui Mihai Viteazul după bătălia de la Teleajen.
Ce-a făcut Mihai Viteazul atunci ?
Ştiindu-se pe sine cu desăvîrşire sincer faţă cu împăratul şi dîndu-şi seamă despre interesele pe care Curtea din Viena le avea ca să-l susţină, el era încredinţat că-i destul să vorbească rost la rost cu împăratul, pentru ca să fie spulberate toate uneltirile duşmanilor săi, care erau şi ai împăratului.
S-a urcat deci în şa, a trecut printre duşmani, şi s-a dus la Viena şi de-acolo la Praga.
Şi lucrurile au urmat întocmai precum le prevăzuse el.
Nobilimea ungară, prinzînd de veste, a trimis în mare grabă la Curte o deputaţiune, prin care a stăruit ca împăratul să nu-i primească pe Mihai, ori cei puţin să^l primească după ce va fi ascultat încredinţările de lealitate ale răzvrătitorilor.
Mihai-vodă s-a întors, cu toate acestea, de la Viena cu bani, ca să adune o nouă oaste, şi cu ordin împărătesc cătră Basta ca să se unească cu dînsul.
Ca Mihai-vodă au făcut şi oamenii de stat ai României : în curînd după Congresul de la Berlin ei şi-au dat silinţa să zădărnicească uneltirile puse la cale contra poporului român şi să cîştige încrederea Cabinetelor europene şi mai ales a celui din Viena.
Ce aveau să facă românii din ţările Coroanei ungare, care erau în primul rînd calomniaţi ?
Nu poate să fie în toată firea omul care i-ar fi sfătuit să se abată de la politica lor tradiţională, tocmai
389
aoum cînd în politica aceasta iar se întîlneau cui fraţii lor din Valea Dunării. Au executat deci, cu atât mai vîr-tos, hotărirea încă de mult luată şi au trimis pe oamenii lor de încredere la Viena ca să prezint© împăratului Memorandul.
Dar aceşti oameni de încredere nu au fost lăsaţi să se apropie de tronul împărătesc, ba unii dintre dînşii zac în temniţă, iar alţii umblă »pribegi.
Aceasta dovedeşte numai eă sînt mai puternici exploatatorii de astăzi decît cei din timpul lui Mi hai Viteazul, şi că mare de tot c frica ce i-a cuprins.
în toate timpurile şi pretutindeni susţiitorii cauzelor perdute, cuprinşi de furia deznădăjduiţii, au crezut că pot, înlăturînd un om ori cîţiva oameni, să scape de soarta ce-i aşteaptă.
După Pharsala, republicanii au alergat în Spania şi în Africa pentru ca să adune nouă oştiri; după Tapsos, Cei mai oneşti dintre dînşii s-au sinucis; iar după Munda nu le rămînea decît să-şi caute scăparea omorînd .mişeleşte pe Iuliu Cezar.
Ştim prea bine că zadarnică li-a fost mişelia.
Tot zadarnică a fost şi mişelia lui Basta işî a soţilor lui, căci Mihai Viteazul era numai cea mai strălucită ivire în viaţa unui popor pornit spre renaştere şi, prin înlăturarea lui, nu se putea înăbuşi şi avîntul spre o nouă viaţă a poporului român.
A murit Mihai Viteazul, dar a rămas frica în inimile asupritorilor şi turcii n-au mai cutezat să-şi facă cuibar pe pămîntul românesc, iar principii din Ardeal au început a-şi da silinţa să-i momească şi să-i adoarmă pe români. A murit Mihai, dar ochii oamenilor de stat ai Austriei au rămas îndreptaţi spre români şi ochii românilor au rămas îndreptaţi spre Burg-ul din Viena.
A murit Mihai, dar fiul lui a îost şi nepotul lui plecat în Ardeal ca să-i ridice pe români pentru împăratul, dar Radu Şerban, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanul au stăruit fiecare, în felul lui, ca românii să nu se pună în conflict cu Casa de Austria. A fost omorît Mihai, dar prinţul Eugen de Savoia a realizat, în cele din urmă, o parte din planul croit de dînsul, şi românii, îmbărbătaţi odată, s-au ridicat, s-au sporit,
390
aii pornit spre dezvoltare şi s-au întărit, incit nu numai nemeşii, ci totodată şi turcii au perdut, în sfîrşit, nădejdea de a-i mai putea stăpîni. Martiriul lui Sava Bran-covici şi moartea lui Constantin Brîncoveanul sînt acte de desperaţiune ale asupritorilor, şi întreaga epocă fanariotă este ultima şi tot zadarnică încercare de a înăbuşi în români avîntul spre o nouă viaţă.
Nu ar fi rămas zadarnice, opintirile ungurilor şi ale turcilor, nu, mai ales, în urmă, ale muscalilor, dacă Curtea din Viena n-ar fi fost interesată ca românii să rămînă feriţi de orişice stăpînire străină pentru ea, şi' dacă românii n-ar fi fost şi ei destul de cumpăniţi, ca să simtă că numai rău poate să le meargă, cînd Burg-ul din Viena se află în strimtoare.
Memoriul, pentru care unii zac în temniţă, iar alţii umblă pribegi, e dovadă neîndoioasă că-şi cunosc românii şi interesele, şi poziţiunea în Monarhia Habsburgică. Pot unii să zacă în temniţă, iar alţii să umble pribegi, dar lumea cea mare ştie că românii au vechi tradiţiuni potrivite cu actualele interese europene şi că ei nu vor să se abată de la aceste tradiţiuni. Pot să steie în temniţă ori să umble pribegi, dar lumea ştie că calomniaţi au fost şi violentaţi sînt românii, care au cuvenitele destoinicii pentru împlinirea unei frumoase meniri în Carpaţi şi la gurile Dunării. Pot să steie unii şi să umble alţii, dar românii au cîştigat atît simpatiile, cît şi încrederea lumii, care mai nainte ori nu-i ştia, ori îi socotea drept nişte dezmetici pe care nimeni nu putea să pună temei.
în faţa acestei situaţiuni, exploatatorii au cuvinte de a fi nervoşi; e însă neiertată purtarea acelora dintre români, care chiar nici astăzi nu se mai astâmpără, ci zgîndăresc, asmuţă, împing mereu spre manifestaţiuni compromiţătoare pentru poporul român.
Ceea ce ne ridică pe noi românii mai presus de toţi . vecinii noştri e spiritul nostru de ordine şi de disciplină. Sîntem mai mult decît toţi ceilalţi elementul de ordine şi de civilizaţiune, de care Europa are trebuinţă aici unde ne aflăm noi; aceasta no ridică, ^ceasta ne ţine, aceasta ne ajută, aceasta ne-a făcut vrednici de simpatiile şi de încrederea popoarelor apusene, care ne
391
preţuiesc după foloasele pe care putem să i le aducem societăţii modeme.
Acela, care, român fiind, altfel vede lucrurile, ori nu-şi dă seama despre rostul luptelor noastre, oii serveşte cauza rivalilor, ca să na zicem chiar a duşmanilor neamului românesc.
1867—1903
D-l dr. Miilek, unul dintre fruntaşii maghiarilor din comitatul Aradului a publicat zilele aceste, în coloanele. unuia dintre ziarele din Arad, un fel de apel la înfrăţire, prin- care invita pe concetăţenii săi români să facă cauză comună cu maghiarii.
„Da — îi răspund amicii mei din Arad ■— voim înţelegere şi împreună-lucrare cu maghiarii, dar nu întru răsturnarea Tronului şi clădirea panmaghiarismului, ci întru întărirea Tronului şi consolidarea naţionalităţilor în sentimentul iubirii patriei comune, mamă deopotrivă bună tuturor fiilor ei, fără deosebire de limbă şi de naţionalitate !“
Mi-a fost d-l dr. Miilek coleg de bancă şi bun prietin din copilărie, de care adeseori şi totdeauna cu înduioşare îmi aduc aminte, îl ştiu om cult, în înţelesul cel mai bun al cuvîntului, şi nu mă îndoiesc că el vorbeşte cu inimă curată şi ţine, în toată sinceritatea, ca să se pună cît mai curînd capăt luptei nenorocite ce de atîta timp se urmează între maghiari şi români.
Nu se va fi îndoind nici el că şi eu tot cu inima curată vorbesc cînd îl încredinţez că, prin înţeleptul răspuns pe care i l-au dat amicii mei din Arad, exprimă simţămîntul comun al tuturor românilor.
Numai omul smintit poate să creadă că noi suntem duşmani neîmpăcaţi ai maghiarilor şi că ziua în care s-ar pune capăt luptei dintre noi şi dînşii nu ar fi pentru noi o mare şi frumoasă zi de bucurie. împreună am crescut noi şi dînşii, de aceleaşi idealuri ne-am însufleţit în
392
tinereţe]e noastre, braţ Ia braţ am umblat la 1861 şi pînă la 1307, preamărind pe Garibaldi, pe Klapka, pe Türr şi pe Kossuth, eram parcă anume lăsaţi de Dumnezeu ca, la bine si la rău, nedespărţiţi să rămînem, căci români şi maghiari aceeaşi soartă au, pe aceleaşi puteri se rea-zimâ şi de aceleaşi primejdii sunt ameninţaţi.
A venit însă timpul de la 1867 şi pînă la 1903 şi ne-a despărţit, ne-a învrăjbit, ne-a depărtat, încă e parcă peste putinţă să ne mai putem uni iar la un ]oc.
Şi nu e adevărat că interesele naţionale ne despart. Aceste cer să mergem în toate împrejurările împreună şi să ne ajutăm în lupta grea a vieţii unii pe alţii.
Ceea ce ne-a despărţit şi ne ţine învrăjbiţi e. lipsa de patriotism şi de adevărată iubire de neam a unei însemnate părţi din clasa cultă maghiară.
Pactul încheiat cu nemţii de peste Laita, cel încheiat eu croaţii si Legea pentru naţionalităţi n-au putut să ne tnuUumească pe noi românii, dar, sunt foarte favorabile pentru consolidarea statului ungar, în care maghiarilor li s-a asigurat o poziţiune predomnitoare. Nimeni în lumea aceasta nu era, deopotrivă cu poporul maghiar, interesat ca guvern şi societate să ţină în sfinţenie aceste temelii ale vieţii comune din Regatul Ungar.
Deprinşi, însă, a munci puţin şi a cheltui mult, mulţi dintre maghiari nu s-au putut împăca cu gîndul că trebuie să-şi deie osteneala de a învăţa româneşte, dacă vor să fie diregători în ţinuturi cu populaţiune română. Pe ei libertatea concurenţei îi jignea ; lor egalitatea li se părea o nedreptăţire ; ei ţineau să treacă, pretutindeni, înainte şt fără * a-şi fi dat osteneala să cîştige califica-ţiunea cerută de lege.
Acesta e adevăratul izvor al aşa-numitului şovinism maghiar.
Deşi interesele naţionale ale poporului maghiar cereau ca legea să fie respectată, aceşti paraziţi ai societăţii maghiare, care nu sunt în stare să privească lucrurile din punctul de vedere al binelui obştesc, ci iau statul ungar drept un fel de „Versorgungs-Anstalt 1! “ pentru
1	Instituţie de aprovizionare (germ.).
39a
neputincioşii neamului maghiar, au făcut gălăgie, au turburat ordinea, au dat năvală şi au silit, în cele din urmă, pe guvernul nespriginit de alţii să calce legea.
Astfel s-a stabilit, în practica vieţii constituţionale din Ungaria principiul că legile âu să fie respectate numai dacă ele nu jignesc pe Pista ôcsém l, pe Sanyi barătom 2 ori pe Feri komăm3 în interesele lor particulare.
Aşa nu mai puteam să rămânem prieteni !
Pentru ca românii să nu poată răzbi cu protestările lor în adunările reprezentative, s-a schimonosit întregul sistem electoral şi guvernul, a propagat corupţiunea, a prigonit pe cei ce stăruiau ca legile să fie respectate şi a creat o mulţime de legi monstruoase, care stau în contrazicere şi cu raţiunea de stat, şi cu pactul fundamental al ţării.
Astfel, maghiarii, creîndu-şi greutăţi din ce în ce mai mari şi mai numeroase, trebuiau să fie cuprinşi tot mai mult de simţămîntul că sunt prea slabi în faţa numă-roşilor duşmani pe care şi-i fac. împinşi apoi de rîvna de a-şi creşte puterea, ei s-au pus în conflict şi cu nemţii de pesté Laita, în cele din urmă şi cu Coroana la care cei nedreptăţiţi de atîta timp zadarnic caută firescul razăm.
Ce voieşte acum mie mult simpaticul dr. Mülek ?
Ca românii din Regatul Ungar să se unească cu maghiarii pentru ca împreună ,să se desfacă Ungaria die Austria şi să pună armata sub stăpînirea guvernului ungar.
De ce ? ! Pentru ca maghiarii să poată abuza mai uşor de putere şi pentru că Pista ôcsém, Sanyi barătom şi Feri komăm să nu mai aibă nevoia de a învăţa nemţeşte, dacă vreau să ia leafă de ofiţer, ci să poată înainta şi în rîndurile armatei fără ca să-şi fi dat osteneala de a cîştiga cuvenita calificaţiune.
Orişicît de iraţională ar fi o asemenea politică, sunt între români mulţi oameni care ar fi gata să o sprigi-
1	Frate (mai mic) Piş ta {magh.).
2	Prietene Sanyi (magh.).
:l Cumetre Feri (magh.).
394
nească, unii pentru că, avînd creştere maghiară, nu-i pot suferi pe nemţi, iar alţii, dorind să-i ajute pe maghiari a face peste putinţă existenţa statului ungar.
Chiar şi aceştia li-ar pune însă maghiarilor oarecare condiţiuni.
N-ar putea, de exemplu, nici aceşti români să facă cauză comună cu maghiarii decît dacă maghiarii s-ar împăca cu gîndul că, în viitor, nici judecător, nici funcţionar public, în ţinuturi cu poporaţiune românească, nici ofiţer în regimente româneşti să nu mai poată fi decît cel ce ştie bine româneşte şi îi cunoaşte îndeajuns1 pe români.
Ar mai cere apoi ca, în viitor, aşezămintele culturale maghiare să nu mai fie susţinute din budgetul statului, ci ca cele româneşti, din fonduri şi din contribuiri naţionale.
Ar cere, în sfîrşit, drept garanţie serioasă, o lege electorală europenească, prin care se stabilesc trei lucruri : un cens legal pentru toţi, cercuri electorale egale şi votare secretă.
E în Ungaria vreun om de stat care are destulă energie şi destulă autoritate ca să-i înduplece pe maghiari a primi aceste condiţiuni blagine ?
Daca este, apelul făcut de d-1 dr. Mulek, n-are să răsune în pustiu.
Dacă nu e însă un asemenea om de stat în Ungaria, românii sunt destul de înţelepţi ca să tragă, din suferinţele prin care ău trecut în timpul celor din urmă cîteva decenii, cuvenitele ooncluziuni şi să nu se mai dezbine, ci să steie strînşi cu toţii la un loc, gata a se uni cu cei ce sunt dispuşi a primi condiţiunile puse în dînşii.
Românii, toţi de pretutindeni, au multe cuvinte de a dori ca Monarhia Habsbungică şi statul ungar îndeosebi, ca parte Monarhiei, să fie tare, şi românii din Regatul Ungar îndeosebi servesc interesele nu numai ale patriei, ci totodată şi ale întregului neam românesc, dacă se unesc cu concetăţenii lor „întru întărirea Tronului“, cum zic amicii mei. Mare minune ar fi ca ei să se despartă vreodată de neamul lor şi să facă cauză comună cu cei ce vor să slăbească Monarhia Habsburgică şi să
395
înfiinţeze un stat ungar independent, care ar sta oarecum în aer.
Numai cu maghiarii cari vor restabilirea ordinei legale se pot uni românii.
O CRUCE DE PEATRĂ
Politica de alipire către împăratul a lui Mihai-vodă a fost continuată de Radu-vodă Şerban, tot Basarab şi el, care, curînd după urcarea lui în scaun, a intrat în Ardeal, ca să-l alunge pe asupritorul Moise Szekely, Acesta a perit intr-o luptă din apropierea Braşovului şi generalul Basta iar a avut mulţumirea de a primi, mare şi tare în Ardeal, declaraţiunile de supunere ale nobi-limei căite.
îndată însă ce Radu-vodă s-a întors în Muntenia, nobilimea a prins inimă, şi-a schimbat gîndul, a proclamat voivod al Ardealului pe Gavriil Băthory şi iarăşi l-a-alungat pe generalul Basta spre Sătmar.
Ani de zile dc-a rîndul a susţinut Radu-vodă, lupta cu noul uzurpator, pînă în anul 1611, cînd uneltitorii au obţinut mazilirea lui şi astfel a fost nevoit să caute adăpost la Viena, unde a şi murit.	.
La Viena l-a găsit Radu-vodă pe Nicolae Pătraşcu,. feciorul lui Mihai-vodă şi şi l-a făcut ginere, dîndu-i în căsătoric pe fiica sa Ana-domniţa.
Atît Radu, cît şi Nicolae Pătraşcu au făcut în mai; multe rînduri încercarea de a se întoarce în ţară, dar a urmat în curînd Războiul de treizeci de ani, care a consumat toate puterile împărăţiei şi abia Mihai, fiul lui Nicolae Pătraşcu şi nepotul lui Mihai-vodă şi a lui Radu-vodă a ajuns, după încheiarea Păcii def Westfalia,. să plece prin Polonia, ca să se întoarcă, cu mare în-cunjur, în ţara părinţilor săi, unde nu i-a fost dat să ajungă, căci a perit de ciumă.
Timp de jumătate de veac dar, nobilimea a chefiut în toată tigna, căci era slabă împărăţia. Cînd a încercat
396
însă Leopold I să facă rînduială şi-n ţările de la răsărit, ea s-a răsculat în frunte mai întîi cu Francisc Râkoczi, apoi cu Emeric Tokoly, răscoală „glorioasă“, căreia maghiarii ii zic „huruczvilăg“.
Ajutat şi de agenţii lui Ludovic XIV, răsculaţii au cerut şi au obţinut, în cele din urmă, intervenirea sultanului, şi s-a început lungul, greul şi, pentru creştini, gloriosul război, în care prinţul Eugen de Savoia a scăpat ţările. Coroanei ungare de sub jugul turcesc şi a schimbat soartea popoarelor de la răsărit.
Pe cînd oştirile împărăteşti se războiau la Rin, marele vizir Cara Mus ta fa-pas a a pornit cu oaste mare spre apus, a trecut nesupărat de nimeni de-a curmezişul Ungariei pe Dunăre la deal şi a încunjurat în cele din urmă Viena.
Muntenii şi moldovenii au fost nevoiţi să meargă şi ei alăturea cu Tokoly şi cu ceealaltă floare a nobilimii ungare în coada oştirii turceşti şi au luat parte la ase-diarea Vicnei.
Domn al Munteniei era însă Şerban Cantacuzino, fiul Ilincăi, fiicei lui Nicolae Pătraşcu şi nepoatei lui Mihai-vodă şi a lui Radu-vodă Şerban, Mama lui se născuse şi crescuse la Viena, trăise în apropierea Curţii împărăteşti şi se întorsese cu binecuvântarea împăratului Fer-dinand III în ţară ca să ieie moştenirea rămasă de la părinţii ei periţi în pribegie.
Nu putea omul acesta nici să fie duşman al creştinilor, nici să se însoţească cu Tokoly şi cu prea nobilii săi tovarăşi, cari au ridicat oardele musulmane asupra creştinătăţii. S-a supus dan poruncilor primite de la sultan. s-a dus cu oastea lui şi a luat parte la asediul yie-nei dar i-a vestit pe vienezi că acolo unde stă tabăra muntenilor, 11-e deschis drumul să iasă şi să între, cînd au nevoie, căci n-are nimeni să-i vadă.
Iar acolo, unde se afla tabăra muntenilor, stă şi azi drept semn de amintire o cruce de peatră, care se vede de pe Glorieta din Schonbrunn, ba îmi spunea cineva că m.-sa împăratul Francisc Iosif a ridicat la locul acela o capelă.
397
Dacă are nobilimea ungară tradiţiuni frumoase şi mari, au şi românii tnadiţiunile lor, care sunt titluri de nobleţă.
Ţine minte românul şi binele şi răul ce i se face, şi nu e în stare să se însoţească cu cei ce numai răul i l-au voit contra celor ce i-au voit binele şi i l-au făcut cîte-odată.
Aceasta s-o ştie cei ce văd crucea de peatră din preajma Glorietei de la Schonbrunn ori aud vorbin-du-se de ea.
TOT CRUCEA DE PEATRA
La 1683, cînd au pornit războiul, turcii erau în război şi cu Republica Veneţiei, cu Polonia şi cu moscoviţii. Era lucru firesc ca aceşti duşmani ai turcilor să între la învoială, şi s-a încheiat cuadrupla alianţă, în virtutea căreia beligeranţii numai împreună aveau să încheie pacea.
în virtutea acestei alianţe, regele Poloniei, atunci loan Sobieski, a grăbit cu oastea lui să despresoare Viena, s-a unit cu principii germani, care grăbiseră şi ei, şi turcii, bătuţi în lupta de la Kahlenberg, s-au retras spre Buda.
Pentru meritul de a fi luat astfel parte la despresurarea Vienei, Polonia cerea, drept răsplată, ca pacea să nu se încheie cîtă vreme sultanul nu va fi consimţit să-i deie cele două Ţări Române, Moldova şi Muntenia „utra-que Valachiau, cum zice solul polonez în adresa lui de
la 14 aprilie 1683.
Curtea din Viena respinge însă fără de încunjur, ceea ce pe nobilii polonezi îi umple de „legitimă indignaţiune“.
Nobilii unguri, Râkokczi, Tokoly şi ceilalţi kurucz-i erau, precum ştim, unelte ale lui Ludovic XIV, care-i îndopa cu bani şi le făcea treburile la Poartă. Era deci lucru firesc ca dîtişii să profite de indignaţiunea egalilor din Polonia şi în curînd s-au pus, prin mijlocirea agenţilor francezi, la cale negoţieri pentru încheierea unei
398
păci separate între Polonia şl Poartă — pentru ca împăratul să fie izolat (despărţit de ceilalţi).
In timpul acestor negocieri Polonia şi-a redus preten-ţiunile numai la Moldova stăruind ca împăratul să ia Muntenia : Curtea din Viena insă preferă să rămîie singură în faţa turcilor şi stăruie ca Poarta să nu-i cedeze Poloniei nici măcar o palmă de pămînt din Moldova, iar despre Muntenia nici să nu se facă amintire în Tratatul de pace.
Soartea războiului a fost holăt'îtă de prinţul Eugen de Savoia în marea bătălie de la Zenta, în urma căreia sultanul a cerut pace.
Acum Salm, Kinsky, Waldstein, Oetting, Kaunitz, Star-' hemberg Buceltini, şi încă cîţiva „nemţi“, întruniţi sub prezidenţa împăratului în consiliu de război, îşi dau părerea că Monarhia nu numai că nu are să stăruid ca Poarta să cedeze Poloniei cele două Ţări Române, dar e interesată să apere chiar cu arma ţările aceste, şi împăratul ia hotărirea, ca trupele să fie sporite şi în Ardeal, şi în Silezia, ca să-i împedece pe nobilii polonezi, dacă ar fi făcînd încercarea de a cuceri aceste ţări.
Pacea de la Carlovăţ s-a şi încheiat apoi fără ca Polonia să-şi fi întins stăpînirea spre Dunăre.
Acestea sunt lucruri care s-au petrecut acum două sute de ani, iar azi, după două sute de ani, cele două Ţări Române constituiesc împreună Regatul Român neatîmat.
Nu mai cercetăm de ce anume Curtea din Viena a ţinut atunci ca Ţările Române să nu treacă sub stăpînirea nobililor polonezi, ci ne întrebăm numai : Ce s-ar fi ales de aceste ţări, dacă dtunci ar fi ieşit învingători Ră~ koczy, Tokoly şi ceilalţi nobili soţi ai lor? Care ar fi fost soarta românilor supuşi Poloniei după ce Polonia a fost împărţită ?
Şerban-vodă Cantacuzino a pus crucea de peatră în preajma Vienei fiindcă simţea că Habsburgii sunt un . reazem pentru dezvoltare pacinică a popoarelor de la răsărit, şi urma a dovedi că el avea dreptate.
Se poate oare ca cei azi în viaţă, care ştiu mai multe decît Şerban-vodă Cantacuzino, să nu-şi deie seamă că Habsburgii au fost razimul dezvoltării lor pacinice şi sunt şi astăzi ?
399
Francisc, fiul lui Ludovic şi soţii lui nobili sunt şi ei tot turburători ai or dinei legale ca Francisc cel de atunci şi de asemenea nobilii lui soţi, oameni nesăţioşi, care, vorba lui Cassiu în lulius Cesar al lui Shakespeare sunt gata să se însoţească şi cu dracul spre a-şi asigura putinţa de a despuia în draga lor voie pe cei ce-şi petrec viaţa în muncă grea.
S-au schimbat însă timpurile, şi Francisc Kossuth cel de astăzi prea ar trebui să fie lipsit do bun-siinţ, ca să nu-şi dea seamă că nu mai e ,si azi un Ludovic XIV, nu mai e nici sultanul ceea ce a fost odinioară, nu mai e nici Polonic, că la Bucureşti nu mai e domn Şerban-vodă, iar în Ardeal nu mai sunt românii robi ai părmn- r tului, ci oameni cu rost, cărora urmaşul lui Leopold I vrea să le facă dreptate.
Are să se potolească dumnealui.
O NOUA PRIMEJDIE
„Căuta-vom pretutindeni pe duşmanii voştri şi ne vom uni cu dînşii, ca să surpăm puterea voastră !“ Aşa ziceau şi după încheiarea păcii de la Carlovăţ turburătorii ieşiţi din rîndurile nobilimii ungare.
Leopold I, regele legitim, scăpase ţările Coroanei ungare de jugul turcesc, sub care gemuseră peste o sută cincizeci de ani, dar Francisc Râkozi şi soţii lui nu îi mulţumeau pentru eliberarea patriei şi a neamului lor, ci alergau înainte, ca să-i găsească alţi duşmani.
De ce ? !
Pentru că eliberatorul, întrat odată în drepturile lui, era hotărît a nu-i mai lăsa să asuprească şi să despoaie popoarele cum îi lăsase sultanul, iar pentru „nemeş“ libertate e numai voia de-a stoarce în toată lărgimea măduva din oasele altora.
Murind Carol II, regele Spaniei, s-a stins ramura spaniolă a Casei de Austria .şi s-a pornit lungul şi greul război , pentru succesiunea la tronul Spaniei. Era peste
400
putinţă ca turburătorii să nu profite de ocaziune spre a-şi ţinea patria în continuă frămîntare.
Francisc Râkôzy, care se subscrie „François Prince“, şi agenţii lui stăruie, dimpreună cu agenţii Franţei, ca Poarta să pornească din nou războiul, întreţin în patria lor „focul sacru“ al turburării şi croiesc planul ca sultanul să unească Ardealul, Muntenia şi Moldova sub sceptrul credinciosului său „François“, care va mai primi apoi şi de la Franţa 33 000 de oameni, ca să-i alunge pe aus-triaci din ţările Coroanei ungare.
Turcii sunt însă oameni cu minte şi nu se avintă.
Mai e însă şi altcineva care profită de ocaziune.
Petru I, tînărul ţar al tuturor Rusiilor, văzînd că puterile de la miazăzi sunt încurcate în război, profită şi el de ocaziune ca să-şi întindă stăpînirea pînă-n Marea Baltică. După multe peripeţii, Carol XII, tînărul rege ai Svediei, e bătut la Poltava în anul 1709 şi e nevoit să caute scăpare în Moldova.
Acum „François Prince“ şi agenţii lui stăruie ca Poarta să pornească război contra lui Petru I, iar după ce Poarta nu vrea nici acum. să se avînte, oferă serviciile sale lui Petru I.
Cum ajunge Francisc Râkoczi să-i ofere lui Petru cel Mare serviciile sale ?
Văzînd că Rusia se apropie de Nistru, Curtea din Viena era foarte neliniştită si îşi dedea silinţa să înlăture războiul dintre ţar şi sultan. Abia scăpase Moldova din ghearăle Poloniei, ;şi acum un alt duşman încă mai primejdios se apropia de ea. Neliniştea a crescut dar cînd a mers vestea că voivodul Dimitrie Cantemir s-a unit cu ruşii, s-a închinat ţarului, că Moldova e dc fapt o provincie rusească.
Acum s-a stabilit principiul, formulat mai tîrziu, în-tr-o încheiere a Consiliului de război, că Monarhia Habs-burgică n-ar putea niciodată să stăpînească Ţările Române fără ca să între cu Rusia în conflicte, pe care trebuie să le evite, dar e interesată a priveghea ca nici Rusia să nu ajungă a le stăpînî, căci, stăpînindu-le, ar ame-ninţa-o pe Ungaria în existenţa ei.
Iată de ce erau turburătorii gata de a se uni fie chiar cu Rusia.
40Ï
Altfel a voit însă Dumnezeu.
Petru cel Mare a fost încungiurat la 1711 lîngă Prut de oştirea turcească, a capitulat şi a părăsit de astă dată Moldova, iar „François Prince14 a trebuit să mai aştepte şi să-şi croiască alte planuri.
Au recunoscut însă românii cu mintea limpede noua primejdie şi au rămas în inimile lor simţămîntul că în Viena e razămul firesc , al vieţii lor naţionale, ceea ce peste cîţiva ani a şi ieşit la iveală.
CONFEDERAŢII
„Confederaţii“ erau, sunt acum două sute de ani, ceea ce azi e „coaliţiune“.
în timpul Războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei turcii i-au lăsat pe creştini să se sfăşie între dînşii şi silinţele lui Râkoczi şi ale soţilor săi au rămas zadarnice. După ce s-a terminat războiul, Poarta a început să~şi facă pregătirile ca să cîştige, printr-un nou război, ceea ce perduse în Pacea • de la Carlo văţ. Ea înlăturează în Ţările Române pe domnii pămînteni, în care nu mai avea încredere, şi ridică în Scaunele domneşti fanarioţi, oameni de afaceri ai ei. Tulburătorii au organizat o „confederaţiune“ şi vorba era ca în vreme ce oaste otomană înaintează spre Belgrad, Râkoczi, Bercseni, Vay, Esterhâzy şi ceialalţi să plece de la Hotin cu tătarii şi cu domnii Ţărilor Române, să între în Ardeal, şi în Ungaria să izbucnească răscoala pregătită de confederaţiune.
In faţa acestor pregătiri, Petru cel Mare, care-şi avea şi el socotelile, îi face împăratului Carol VI propuneri de alianţă.
' Consiliul de război stăruie (13 oct. 1716) ca împăratul să refuze ajutorul oferit, căci ţarul ar fi un aliat primejdios îndeosebi în ceea ce priveşte Ţările Române, în care umblă să-şi cîştige, ca ortodox, simpatii.
402
împăratul rărnîne dar singur în faţa turcilor. Lucrurile nu ies, cu toate aceste, după cum le plănuise „confederaţiune au.
Boierimea din Muntenia nu se uneşte cu nobilii confederaţi, ci trimite în tabăra prinţului Eugen de Savoia o deputaţiune, din cărei face parte banul Radu; Popescu, vornicul Ştefan Bujoreanu, logofătul Grigorie Băleanu, spătarul Radu Golescu, vistiernicul Ilie Ştirbei, păhar-nicul Eustatie Leurdeanu, stolnicul Barbu Greceanu, ser-darul Petru Obedeanu, şătrarul Matei Kreţulescu, precum şi Vintilă Bucşanul, Drăghici Bălăceanu, Const. Bră-iloiu şi Ant. Florescu, toţi boieri de viţă veche, care stăruie ca prinţul să le scape ţara de asuprirea turcească şi împăratul s-o ieie sub ocrotirea sa.
Şi de astă dată însă Consiliul de război sfătuieşte pe împăratul să se mărginească a stărui ca Poarta să res-pecteze drepturile celor două ţări.
Prinţului Eugen de Savoia nu-i rămîne dar decît să le zică boierilor : „Oameni sunteţi şi voi; profitaţi dar de ocaziune, luaţi armele — şi scăpaţi-vă voi înşivă“'.
Această vorbă a marelui erou românii să n-o uite niciodată : totdeauna şi pretutindeni ei numai prin propria lor vrednicie pot să scape.
Trei oameni cu virtute : căpitanul Bengescu, Nicolae Rosetti şi Barbu Brăiloiu i-au ridicat pe olteni şi au alungat pe turci din banatul Craiovei, iar boierii de la stînga Oltului s-au pus în înţelegere cu comandantul împărătesc din Ardeal şi Nicolae Mavrocordat, fanariotul, a fost prins fără de veste în palatul lui de la Bucureşti şi dus la Sibiu, de unde n-a scăpat decît după Pacea de la Pasarovăţ.
Li-a trecut apoi confederaţilor pofta de ai mai intra cu tătarii în Ardeal şi răscoala pregătită de dînşii a fost amînată pentru timpuri mai priincioase — şi depărtate.
Deşi războiul a fost glorios şi prin Pacea de la Pasarovăţ, hotarele stăpînirii habsburgice s-a întins departe spre răsărit, pînă la gurile Oltului şi pînă la Nicopoli, o mare grijă îl făcea pe Carol al Vl-lea îngăduitor şi plecat spre concesiuni. Voind să asigureze fiicei sale Maria Terezia moştenirea, era nevoit să cruţe* pe nobilii zurbagii, să deie uitării cele petrecute şi să treacă cu
403
vederea, multe din nelegiuirile lor. Unul cîte unul s-au îndulcit dar „confederaţii“, s-au plecat, au cerut şi au căpătat iertare şi au urmat a stoarce şi sudori, şi lacrămi, şi măduvă din oase, ca să se încredinţeze marea mulţime a celor asupriţi că tristă-i este- afară din cale soarta cînd ocrotitorul ei firesc se află în strîmtoare.
Aşa ni-a fost rînduit şi nouă celor azi în viaţă, şi multe de tot au fost suferinţele, pe care a trebuit să le îndurăm în timpul din urmă, patruzeci de ani, pentru că numai făcîndu-se mereu concesiuni s-a putut menţine cel puţin aparenţa păcii şi a bunei rînduieli.
Lipsiţi am fi cu desăvîrşire de bun-simţ, dacă n-am recunoaşte în „coaliaţii“ de astăzi pe „confederaţii44 de odinioară !
RESTITUTIO IN INTEGRUM
Absolutismul inaugurat după Capitulaţiunea de la Vi-lagos va fi fost o necesitatea politică, dar era o stare nefirească şi nesuferită, care, ţiind prea mult, a slăbit Monarhia şi i-a făcut pe nemţi pentru timp îndelungat urgisiţi. Chiar şi românii, cari în timpul acela şi-au aşezat viaţa ‘ economică şi şi-au întemeiat aşezăminte culturale, se simţeau înăbuşiţi, şi mulţi dintre dînşii se căiau de a fi luptat în timpul evoluţiunii maghiarilor şi erau gata să se unească acum cu dînşii.
Mare uşurare a fost dar pentru toată suflarea Diploma de la 20 octombrie 1860, prin cara împăratul, în virtutea Sancţiunii pragmatice şi a suveranităţii sale, dispune ca, în viitor, să-şi exerciteze dreptul de a crea, de a modifica şi de a abroga legile, în înţelegere cu reprezentanţele ţărilor sale, deci decretează viaţa constituţională.
Deodată cu aceasta emite şi Rescriptul prin care dispune ca fiecare din supuşii să* sa se poată folosi, in viaţa publică, de limba lui maternă şi declară că e hotărît să nu sufere nici un fel de asuprire în ceea ce priveşte folosirea limbii materne.
404
în virtutea acestei dispoziţiuni, românii au început a se folosi de limba lor atît în administraţiune, cît şi la instanţele judecătoreşti, a-şi chivernisi înşişi treburile publice şi a nu mai suferi în mijlocul lor nici diregători, nici mai ales judecători care nu ştiau româneşte şi nu le cunoşteau păsurile şi obiceiurile.
Maghiarii n-au voit însă să se mulţumească cu drepturile decretate din voinţa suverană a împăratului, ci stăruiau ca lege să fie numai ceea ce a hotărît Dieta şi a sancţionat regele legitim, deci creeau „restitutio in inte-grum“, reactivitatea acelora dintre legi de la 1848 care fuseseră sancţionate de împăratul Ferdinand, ca rege al Ungariei al cincelea.
Li se va fi părînd multora de necrezut, dar e adevărat că nu erau puţini românii care stăruiau alături cu maghiarii.
Constituţiunea dată prin Diploma din octomvrie era opera feudalilor şi era străbătută, în toate amănuntele ei, de spiritul feudal; era deci lucru firesc ca oamenii porniţi spre avînt să încline spre fruntaşii maghiarilor, care se luptau pentru lărgirea drepturilor şi promiteau, în ceea ce priveşte viaţa naţională, libertăţi mai mari şi asigurări mai depline decît cele cuprinse în Rescriptul împărătesc.
Noi cei ce atunci eram băieţi şi umblam pe la şcolile maghiare, ne însufleţeam pentru aceste mai mari libertăţi, purtam torţile aprinse la manifestaţiunile de „înfrăţire“ şi strigam „Eljen 1 Kossuth ! Eljen Klapka ! Eljen Garibaldi !u
Aşa am crescut pînă în 1867, cînd, în urma dezastrului de la Sadova, s-a făcut „restitutio in integrum“. Iar strigam acum „Eljen !“ şi purtam torţile aprinse, uitîndu-ne cu un fel de milă la aceia dintre fraţii noştri care steteau * posomoriţi la o parte şi-şi ziceau plini de amărăciune ; „Care vasăzică — ne-au sacrificat nemţii !“
Ei nu aveau dreptate, căci împăratul se ţinuse de fao-tărîrea de a nu suferi nici un fel de asuprire şi încheiase Pactul cu condiţiunea că li se vor da românilor garanţii constituţionale pentru respectarea drepturilor ce li se acor-
1 Trăiască (magh.).
405
daseră prin Rescriptul de la 1860, şi de care s-au şi folosit nu numai în timpul „provizoriului“, ci şi după încheierea Pactului pînă la 1873.
N-a trecut însă mult, şi am început să simţim că am fost prostiţi şi că stăpînirea celor ce promiseseră mai mari libertăţi şi mai depline garanţii e mai rea decît a lui Bach.
S-a făcut, ce-i drept, înarticularea celor două metropo-lii române şi s-a creat Legea pentru naţionalităţi, dar chiar la crearea acestei legi a ieşit la iveală reaua-cre-dinţă a fruntaşilor maghiari, care au vîrît în lege pe acel „lehetosegig“, care las£ drum deschis pentru abuzuri.
Chiar nici aşa n-a fost însă legea respectată.
Dacă ar fi fost respectată, nobilii, în mare parte scăpătaţi şi jidoviţi, ori ar fi fost nevoiţi să-şi deie silinţa de a învăţa româneşte, ori nu ar fi putut să fie nici dire-gători, nici judecători în ţinuturile cu poporaţiune română. S-a călcat legea pentru ca ei să poată fi căpătuiţi şi să trăiască pe nemuncite.
Acesta e adevăratul rost al silinţelor de maghiarizare.
„Dac-am respecta Legea pentru naţionalităţi — îmi zicea un fruntaş al aristocraţiei ungare la 1888 — ar ră-mînea zeci de mii de familii de gentry peritoare de foame, şi jertfa aceasta nu poate s-o ceară nimeni de la noi. D-voastră treceţi în România, dacă nu găsiţi aici teren de activitate : ei nu au unde să se ducă.“
Aceste sunt faptele despre care nu-şi dau seamă tinerii încă lipsiţi de judecată, care nu înţeleg de ce zicem noi că românii nu contra poporului maghiar au să se lupte, ci contra rămăşiţelor corupte ale nobilimii maghiare care e nesăţioasă şi de reâ-credinţă şi faţă cu Coroana, şi faţă cu românii, şi faţă cu poporul maghiar, pe care-1 prostesc.
Dîndu-işi odată seamă despre aceasta, ei vor înţelege de ce ne-am petrecut viaţa ostenind fără preget să scrutăm trecutul şi prezentul şi să scoatem la iveală cuvintele pentru care românii niciodată nu vor putea să meargă alături cu maghiarii prostiţi de rămăşiţele nobilimii ungare, ci vor trebui să se unească cu orişicine contra lor.
întru fericire pomenitul Sigismund Borlea, care li-a fost timp îndelungat tovarăş de luptă, le-a spus chiar în Dieta Ungară, vorba lui Casiu, că se uneşte şi cu dracu,
dacă e vorba să susţie în luptă cu dînşii drepturile neamului său.
Aceasta e singura politică naţională pentru românii ' din Regatul Ungar; ei nu se pot uni decît cu maghiarii care se lapădă de nobilimea ce atîtea nenorociri a adus asupra patriei lor.
Punctul de razăm al politicii naţionale române e Diploma de la 20 octomvrie 1860. Dacă maghiarii au cerut atunci „restitutio in integrum“ pentru legile de la 1848, românii au să ceară azi „restitutio in integrum“ pentru drepturile ce li s-au acordat la 1860 şi de care s-au folosit timp de zece ani.
Diploma de la 20 octomvrie 1860 a fost emisă ca „lege fundamentală, perpetuă şi irevocabilă“ aşa a zis împăratul el însuşi : pe temeiul ei s-a încheiat şi 'Pactul dualist, care nu poate să iasă din ea.
Nu e în viaţa popoarelor regres fără numai în ajunul pieirii, şi românii din ţările Coroanei ungare, dacă sunt bărbaţi şi nu vor să piară, se vor uni cu toţii ca să stăruie pentru restituirea deplină a drepturilor pe care le-au avut in ziua cind s-a încheiat ? Pactul dualist, drepturi „fundamentale, perpetue, irevocabile“ şi vor face cauză comună cu orişicine care e gata să-i ajute a-şi asigura aceste drepturi şi e interesat a nu-i jigni în ele.
Restitutio in integrum : Mai mult da, dar mai puţin nu, şi ceea ce nu va fi cu putinţă azi, se va putea mîine ori poimîine, odată, fără îndoială, dacă numai românii, ei înşişi, nu sunt nişte nemernici, care se ceartă între dînşii pentru lucruri de nimic, cînd soarta fiecăruia dintre dînşii şi a neamului întreg atîrnă de la unirea lor într-un gînd.
ZIUA DE 3 MAI 1848
Nu era un lucru nou ceea ce s-a petrecut la 3 mai 1848 pe Cîmpul Libertăţii din Blaj.
Maghiarii porniseră revoluţiunea sub steagul ridicat la Paris, pe care erau scrise cu litere mari vorbele „Liber-
407
ta te, Egalitate şi Frăţietate“. Era deci lucru firesc ca românii, de atîta timp asupriţi, să alerge şi ei sub acel steag şi să lupte cu însufleţire alăturea cu acum foştii lor stăpîni, care se lepădaseră de bunăvoie de drepturile lor. Au şi fost între românii mai'luminaţi oameni care s-au însoţit cu revoluţionari maghiari, ba fruntaşi din Muntenia şi cei.din Moldova stăruiau s-o facă toţi aceasta, şi pe ici, pe colo -cîte un tînăr de la Paris a intrat în regimentele de „honvezi“.
Poporul cel mult avea însă trâdiţiunile lui şi nu punea temei pe făgăduinţele maghiarilor, era pătruns de convingerea că nobilimea ungară, puind o dată mîna pe putere, .se va folosi de ea ca să asuprească şi să despoaie în o nouă formă, şi nu voia, cu nici un preţ, să se unească cu maghiarii răsculaţi.*
Nu era simţămîntul dinastic, care-1 împingea contra maghiarilor, ci simţămîntul de conservare naţională — îl îndruma spre Casa Domnitoare care sute de ani de-a rîn-dul a avut să se lupte cu nesăţioasa şi neînfrînata nobilime ungară.
In faţa acestei rezistenţe a maselor române, atunci, nu tocmai numeroasa clasă cultă a românilor era pusă în faţa alternativei ca ori să se dezbine, ori să se izoleze. Cei mai mulţi şi totodată cei mai vrednici dintre fruntaşi se inspirau din simţămîntul comun al poporului şi ţineau să ducă mai departe trâdiţiunile stabilite încă în timpul împăratului Iosif II, ocrotitorul românilor, şi în timpul lui Leo-pold II, cînd au prezentat memoriul sub sumele de Sup-ples Libellus.
Marea adunare de pe Cîmpul Libertăţii s-a întrunit dar pentru ca să se constate că românii din Ardeal stăruie asupra politicei urmate de părinţii lor şi se simt asiguraţi în existenţa lor numai într-o Monarhie Habsbur-gică, în care împăratul are destulă putere, ca să înfrîneze pornirile asupritoare ale maghiarilor. într-un stat ungar autonom ori poate chiar neatîrnat nu e viaţă pentru români.
Acesta e rostul memorabilului discurs rostit de Simeon Bărnuţ işi al hotărîrilor luate de adunare ca concluziune la acest discurs.
408
De atunci şi pînă astăzi şi mai ales de la 1868 încoace se serbează în fiecare an ziua de 3 mai; sunt însă între cei ce iau parte la serbarea ei mulţi, care nu-şi mai dau seamă de însemnătatea ei şi cîntă cu însufleţire Deşteaptă-te române, fără ca să-şi reamintească împrejurările în care a fost scrisă cîntarea aceasta.
Au trecut vremuri grele peste noi şi-n trecerea lor ne-am încredinţat că avem multă dreptate cei ce susţineau la 3 mai 1848 că nu e pentru români putinţă de dezvoltare culturală, nu e viaţă naţională în statul ungar, şi că nici libertate, nici egalitate, nici înţelegere frăţească între români şi maghiari nu e cu putinţă.
Maghiarii au voit atunci şi vor azi o Ungarie independentă, pentru ca să fie a lor şi numai a lor. N-o spuneau aceasta atunci, dar azi o mărturisesc fără de înconjur.
Tot mai stăm, însă, la îndoială dacă aveau ori nu dreptate cînd susţineau că, răzămîndu-se pe îfnpăratul, pot românii să-şi asigureze libertatea de dezvoltare, culturală.
în trecerea vremilor grele, care au urmat, tot mai mult a străbătut temerea că acea împărăţie Habsburgică, în care e loc şi pentru români nu mai e cu putinţă, şi că împăratul puternic şi înţelept, care vrea si poate să-i ocrotească pe români, nu se mai reiveşte. Ba nu sunt puţini nici cei ispitiţi de gîndul că împăratul s-a unit cu maghiarii, vrea ca ei să-i stingă pe români de pe faţa pă-mîntului ungar şi-i ajută in lucrarea lor de distrugere.
Serbăm, cu toate acest*?, ziua de 3 mai, căci ea ne reaminteşte, pe lîngă toate celelalte, şi hotărfriea de a trăi, de a creşte şi de a ne întări, fie chiar şi-n luptă cu întreaga lume ce ne înconjoară, gîndul că nu poate nimeni să ne jertfească, dacă noi înşine nu ne dăm.
CRUCEA SI SABIA
• *
Rmduri-rînduri s-au înşirat, strecurîndu-se unul după altul şi veacurile de cînd s-a întrupat nesămuitul vestitor al păcii şi îndrumător spre iubire ; mii şi mii de oa-
409
meni luminaţi s-au dat înşişi pe sine jertfă stînd mărturie neclintită despre virtuţile lui mai presus de firea omenească ; milioane şi iar milioane de păcătoşi s-au căit şi i s-au închinat îngenunchind în faţa crucii, pe care a fost răstignit el; lumea e însă atît de înrăită, încît mereu am văzut cînd pe unii, cînd pe alţii, cu crucea într-o mînă şi cu sabia în cealaltă.
„Cel ce scoate sabia de sabie are să piară ! “ ii-a zis El celui ce a ridicat arma, ca să-l apere ; scoatem, cu toate aceste, sabia, ca astăzi şi noi cei ce-1 preamărim, ba o scoatem adeseori chiar în numele lui.
Ce adică ar fi putut să facă străbunii noştri cînd cetele de năvălitori sălbatici şi nesăţioşi se iveau în zarea, depărtării ? !
Ca să n\\ fie nevoiţi a scoate sabia, se dedeau la o parte şi se retrăgeau prin văi adăpostitoare, unde-şi petreceau viaţa răzbind prin multe şi mari nevoi.
Zadarnică le era însă răbdarea creştinească şi stăpânirea de sine, căci năvălitorii se năpusteau asupra lor şi tăiau pe cei ce li se puneau în cale, dedeau pradă focului tot ceea ce nu puteau lua cu; dînşii şi ducea în robie flăcăi cu braţe vînjoase şi fete cu obrajii curaţi şi rumeni.
Nu le rămînea, în cele din urmă, străbunilor . noştri
't »*
decît să ia arma, ca să se âpfere, să-şi păzească avutul şi să scape de urgie pe ai lor, iar, intraţi o dată în luptă, ei îşi desfăşurau toată bărbăţia.
Veacuri lungi, de-a rîndul, au trăit străbunii noştri în asemenea luptă cu cei ce voiau să-i prade şi să-i robească, şi Ţările Româneşti au fost înfiinţate anume spre a organiza această luptă de apărare, care e dovadă de iubire şi astfel împlinirea unei grele şi triste, dar sfinte, datorii.
Românii, fie munteni, fie moldoveni, n-au intrat niciodată în altfel de luptă, niciodată n-au aspirat, ba nici n-au voit să asuprească pe vreunul dintre vecinii lor, ei au dat numai pept cu cei ce-i asupreau ori voiau să-i asupreasă pe dînşii.
410
Mircea-vodă cel Bătrîn a trecut, ce-i drept, Dunărea şi s-a făcut stăpîn asupra Dobrogei, dar numai pentru că, stăpînind-o, îşi apăra mai uşor ţara.
Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare au ţintit să stăpînească Pocuţia, fiindcă, stăpînind-o, puneau mai uşor stavilă năvălirilor leşeşti.
S-a războit Ştefan cel Mare şi cu turcii şi cu tătarii, şi cu ungurii, şi cu leşii, totdeauna însă pe pămîntul ţării sale, deci în luptă de apărare. O singură dată a trecut hotarele şi anume urmărind pe regele Matei Corvinul, care năvălise în Moldova. Ca să aibă garanţii sigure că în viitor ungurii nu vor mai da năvală asupra Moldovei, el a luat în stăpînire trei cetăţi din gura trecătorilor despre Moldova; Ciceul, Cetatea-de-Baltă şi Bâlvânyoşul.
Mihai-vodă Viteazul a trecut şi el în Ardeal, dar numai ca să se apere, alungind de acolo pe Andrei Bâthory şi pe Ieremia Movilă, uzurpători amîndoi, unelte ale Poloniei şi duşmanii lui.
Nu poate nici unul dintre vecinii noştri să se plingă că i-am turburat vreodată liniştea, că l-am silit să ia armele, că am pornit vărsarea de sînge nedreptăţindu-1 ori voind să-l nedreptăţim... Asupriţi,-neliniştiţi, năpăstuiţi şi despuiaţi am fost totdeauna noi, şi-n luptă am intrat numai cînd era împlinită măsura îndelungei răbdări, ori cînd vorba era să le dăm altora ajutor.
Azi, în ajunul marei sărbători a minunatei întrupări, putem noi românii să ne ridicăm capetele şi să zicem fără de sfială că nici unul dintre popoarele de la Răsărit nu s-a pătruns deopotrivă cu noi de învăţăturile Mîntuito-rului, nici unul n-a împlinit deopotrivă cu noi voinţa lui Dumnezeu.
De aceea nu am voit să luăm, alăturea cu fraţii noştri în Cristos, parte la vărsările de sînge de peste Dunăre, care, în împrejurările date, ni s-au părut cel puţin de prisos. Şi, în adevăr, orişicare ar fi fost rezultatele războiului, pentru toţi cei ce au luat parte la el sunt mai mari perderile decît foloasele.
411
A ieşit apoi în timpul războiului la iveală că vecinii noştri de peste Dunăre nu sunt oameni de bună-credinţă, ci una zic şi alta fac, şi şi-au dat de gol tendinţe, în faţa cărora nu puteam, să rămînem nepăsători.
Oamenii iubitori de pace, cum suntem noi, nu numai un se avîntă din propriul lor îndemn în războaie, ci iau totodată cuvenitele măsuri ca nici alţii să nu-i poată sili a intra în război. Suntem deci nevoiţi să facem şi noi cei de astăzi ceea ce a făcut Mircea-vodă şi Alexandru-vodă, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi să ne asigurăm peste Dunăre o poziţiune, care ne face mai mult ori mai puţin inatacabili.
N-am fi avut nevoie de aceasta, dacă sîrbii, bulgarii şi grecii ar fi avut faţă cu noi purtările unor oameni de bună-credinţă şi nu ne-am fi încredinţat că pe asigurările lor binevoitoare nu putem să punem nici un temei. Vorba e de asigurarea în viitor a păcii, pe care vecinii noştri de peste Dunăre au turburat-o cu gînd ascuns şi-o vor turbura, fără îndoială, şi în viitor, dacă nu vom lua din vreme cuvenitele măsuri de apărare.
Cristos, a cărui minunată întrupare ne pregătim a o serba, n-a fost numai un vestitor al păcii, ci totdeodată şi îndrumător spre iubire, căci pacea nu e cu putinţă de-cît între cei ce se iubesc între dînşii. Cei stăpîniţi de nesaţiu ori de porniri duşmănoase nu se supun îndrumărilor date de dînsul şi e chestiune de dragoste creştinească să fie ţinuţi în frîu.
Acesta e rostul actualei noastre atitudini faţă cu vecinii noştri de peste Dunăre şi noi suntem în deplină concordanţă atît cu pornirile Domnului, cît tşi cu tradi-ţiunile, noastre naţionale, dacă cerem să ni se acorde prin bună şi prietenească învoială peste Dunăre poziţiunea, pe care, la nevoie, chiar în interesul păcii, suntem gata s-o luăm şi cu armk în mină, iar aceasta nu ca să ne întindem stăpînirea, ci să ne apărăm şi să ne împlinim menirea de păzitori ai păcii.
412
ROSTUL NEAMULUI ROMÂNESC
*
#Cei ce ţin să cunoască, pe cît cu putinţă, trecutul nostru, de obicei, se plîng că istoria românilor nu e cîtuşi de puţin interesantă şi astfel studiul ei e greu şi obositor.
Ei au toată dreptatea.
Ceea ce îi dă istoriei înţeles şi farmec sunt faptele săvîrşite de mulţi oameni împreună din lepădare de sine, în vederea binelui obştesc. Istoria romanilor, aşa cum o avem, ni se prezintă însă ca un lung, necurmat şi-n cele din urmă plicticos şir de lupte pornite din simţămînt de conservare individuală. Ici oamenii se luptă cu îndîrjire dînd piept cu* năvălitorii sălbatici şi nesăţioşi, care vreau să-i prade, să-i asuprească, să-i ducă-n robie ori să-i stârpească. Colo cîte un om stăpînit de setea de putere adună împrejurul său cete de luptători şi se războieşte ca să ia domnia ori s-o păstreze. Totdeauna şi pretutindeni elementul individual ni se pare hotărîtor şi cei mulţi ni se prezintă ca unelte.
Dîndu-şi seamă despre aceasta, B. P. Hâjdău şi-a dat silinţa să arate că faptele istorice au rost providenţial, deci că oamenii singuratici, orişicît de mari le-ar fi destoiniciile, nu sînt decît unelte ale Providenţei, care le potriveşte toate în vederea unui scop final. Privind lucrurile din acest punct de vedere, Mircea-vodă, Ştefan cel Mare, Mihai-vodă Viteazul ori Matei-vodă Basarab s-au născut cînd era nevoie de dînşii şi au fost înzestraţi cu destoiniciile pe care trebuiau să le aibă pentru ca să poată săvîrşi faptele rînduite de Providenţă.
Gîndul acesta nu e nou, nici original al lui B. P. flâj-dău : în toate timpurile s-a vorbit de oameni providenţiali, şi sunt şi astăzi mulţi cei ce se socotesc şi ei rîn-duiţi * de Providenţă.
Sunt însă mulţi, dacă nu chiar mai mulţi, cei ce nu cred această rînduială providenţială, şi mai potrivit cu felul de a gîndi al oamenilor din zilele noastre e gîndul că popoarele îşi desfăşoară viaţa fiecare potrivit cu menirea, în vederea căreia s-au închegat.
413
Pentru cei ce admit gîndul acesta, omul singuratec e tot unealtă, dar nu a Providenţei, ci a obştei din care fac parte, iar fapta istorică are să fie judecată din punctul de vedere al gradului în care contribuie la împlinirea meryrii istorice a celor ce-o săvîrşesc. Mircea-vodă, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Matei Basarab sunt oameni de mare însemnătate istorică findcă au săvîrşit fapte prin > care poporul românesc a fost dus spre împlinirea menirii lui.
Aşa ori aşa, istoria, orişicît de felurite ar fi faptele înşirate de ea, e interesantă fiindcă are unitate în ceea ce priveşte cauza şi scopul.
Dacă e deci vorba istoria noastră să fie atît interesantă, cît şi în toate amănuntele ei bine înţeleasă, trebuie să avem mereu în vedere menirea poporului românesc.	„
Obiecţiunea că se pot ivi îndoieli în ceea ce priveşte menirea aceasta n-ar putea s-o facă decît aceia dintre noi care, nefiind romani de baştină, nu sînt nici pre deplin asimilaţi şi astfel nu au simţămîntul menirii naţionale, care e tradiţional.
Numai printr-un fel de suficienţă ne-am deprins noi, românii, a-1 socoti pe împăratul Traian cuceritorul Daciei drept părinte al poporului român. Adevăratul plăsmuitor al neamului nostru este Iulius Cezar, care, încă vreo cincizeci de ani înainte de Christos, stăruise ca Dacia să fie cucerită.
Ochiul lui ager, care pătrunde departe, şi-n timp şi-n spaţiu, vedea cum popoarele risipite pe-ntinsele cîmpii de la miazănoapte, sporindu-se încetul cu încetul, pornesc, în cele din urmă, împinse de foame şi de frig, spre miazăzi, se năpustesc asupra înfloritoarelor ţări de sub stăpî-nirea Romei, nimicesc tot ceea ce le cade-n cale şi pun , capăt culturii eline-romane.
Năvălitorii puteau să treacă fie din Asia Centrală peste Persia în Mesopotamia, fie de pe ţărmurile Mării Caspice peste Caucaz în Armenia, fie de pe marele Şes Sarmatic pe rîuri ori prin strîmtorile munţilor la vale spre Dunăre, fie peste rîuri spre Rin, fie, în sfîrşit, din Scandinavia,
414
pe mare, printre Galia şi Britania. în gîndul lui Iulius Cezar deci legionarul roman era păzitorul lumii eline-romane, stătea cu un picior în Britania şi cu altul în munţii ce despart Mesopotamia de Persia şi nu lăsa pe nimeni să treacă spre miazăzi.
Pornit de la el, gîndul acesta a pătruns, încetul cu încetul, în sufletele tuturor legionarilor şi s-a transmis, prin moştenire, din generaţiune în generaţiune.
Iuliu Cezar, el însuşi,a luat la goană pe germanii ce se aşezaseră-n Galia, plăcut o expediţiune-n Germania şi alta în Britania, caţ^^|#%Lspăimînte pe cei ispitiţi de gîndul de a pomi miazăzi, şi a luat Galia sub stă-pîndirea romană dujpă ce încredinţase că galii nu sunt în stare să-şi apere ei în^îşf far a. ♦
El şi-a pus apoi-j d noi	pornească	un război îm-
potriva părţilor şi alti^u pQţţiva dacilor...
E destul să aruii$iram privire asupra unei hărţi a Europei, pentru ca să înţelegem rostul acestui al doilea război.	•	.	i	)	;■	•	’	*
Dunărea curge desjpr^f apus spre răsărit şi face o cotitură spre miazăzi, acolo unde se depărtează de Carpaţii Occidentali, la Buda de ast^i, iar ’alta spre răsărit, acolo unde ea atinge Carpaţii Orientali, la Porţile-de-Fer. E învederat că nu putea nimeni să treacă Dunărea prin nici unul dintre punctele ei de la prima cotitură pînă la gurile ei, dacă Carpaţii Orientali se aflau sub stăpînirea romană, căci lqgiunile romane rămîneau în dosul năvălitorilor.
Acesta e rostul cuceririi Daciei : Iulius Cezar stăruia ca ea să fie cucerită, pentru că numai fiind stăpîni asupra ei puteau romanii să ocrotească lumea elină-romană, apărînd hotarele de la Dunăre.
. Iulius Cezar a fost omorît şi n-a ajuns să-şi împlinească gîndul, dar gîndul lui a rămas şi s-a înfipt ,cu atît mai vîrtos în sufletele tuturor : orişicare legionar era cuprins de simţământul că el e păzitor al culturii eline-romane şi apărător al bogăţiilor adunate de lumea elină-romană.
415
• Stăpâniţi de gîndul acesta,' au purtat romanii în timpul lui August războaie în Germania, unde vorba era de rectificarea hotarelor prin ocuparea unor poziţiuni de care Roma avea nevoie spre a ţine piept cu năvălitorii barbari.
Tot sub stăpînirea acestui gînd ,a cucerit Claudiu Britania şi s-au războit Nero şi Vespasian în Siria.
Peste trei sute de mii de legionari stăteau întruna gata de luptă prin castrele de la hotare şi multe dintre popoarele vecine erau, cfa marcomami^ şi ca quarii de la Dunăre, luate în simbrie, ca^^^^^şi ele da pază.
Nu se poate dovedi, dar.^0 .^rpţabil că simbriaşi ai Romei erau şi dacii şi că roinanilVt fi avut nevoie să cucerească Dacia, dacă împărăţla^îo^ n-ar fi fost ameninţată despre Dunăre. '• ll ’
In tot cazul cucerirea Daci* ^ ^ fost făcută în pripă, nici în urma unei inspiraţiutfndoi^ntane a lui Traian, care şi la Dunăre şi în Parţia Ş-o J/Iiiiit — nu gîndul său, ci al lui Iulius Cezar.	4	î	^
în timpul celor o sută şi cincizeci de ani, care au trecut de la Iulius Cezar pînănla! • traian, privirile romanilor au fost mereu îndreptate spre Dacia şi nu multe mii, ci milioane şi iar milioane de oameni s-au pătruns de convingerea că Roma e, cum zisese Iulius Cezar, păzi-toarea ordinei, a păcii şi a culturii. Cu atît mai vîrtos s-au pătruns cei ce au luat parte la cucerirea Daciei* s-au aşezat în Dacia luată sub stăpînirea romană, ori au trăit în Dacia în timpul de o sută şi şaptezeci de ani care trece pînă la Aurelian.
Se poate că aceştia erau fel de fel de oameni adunaţi din cele mai deosebite ţări, dar toţi deopotrivă erau pătrunşi de gîndul că ei şi urmaşii lor au să stea neclintiţi în Dacia, să păstreze cu îndărătnicie firea romană şi să apere cultura.
Noi, românii, suntem urmaşii oamenilor stăpîniţi de gîndul acesta, care s-a transmis ca moştenire sufletească de-a lungul veacurilor pînă-n zilele noastre, cînd Vasilie Aleesandri l-a dat cu atîta căldură în Sentinela romană pe faţă.
416
Simţămîntul acestei meniri istorice e ceea ce i-a dat poporului român tăria de. a-şi păstra fiinţa în mijlocul unei lumi mereu zbuciumate şi de a stărui pe pămîntul acesta, unde atîte alte popoare s-au prăpădit.
Avînd mereu în vedere acest rost al neamului nostru, ni se luminează istoria în toate amănuntele ei şi ni se prezentă cu deplină unitate, ca un lung şir de fapte săvîrşite în vederea aceluiaşi scop.
Descălecătorii Ţărilor Romane nu sunt cuceritori, care iau stăpînirea cu sabia, ci ocrotitori ai neamului, care scot sabia ca să apere pe cei slabi, îşi eroii neamului românesc au pus lumea în uimire nu numai prin vitejia lor, ci şi prin înţelepciunea cu care au ştiut să-şi păstreze poziţiunea în faţa celor mai grele împrejurări.
Niciodată-n curgerea veacurilor n-am asuprit şi nici n-am voit să asuprim noi, românii, pe nimeni ; nici unul dintre vecinii noştri nu poate să se plîngă că i-am făcut vreodată silă, că l-am jignit în drepturile lui ori că l-am neliniştit; şi dacă au trecut vreodată oştiri române peste hotarele ţării, a fost numai ca să respingă ori să facă peste putinţă atacuri, iar Ţările Române s-au unit în cele din urmă ca să formeze o tărie pentru apărarea neamului românesc.
De aceea suntem şi ne şi socotim noi, românii, mai buni, mai nobili, mai vrednici decît orişicare dintre vecinii noştri, în toate privinţele mai presus de cei ce au venit, unde se află, fie ca cuceritori, fie căutînd adăposturi, ori s-au închegat asuprind pe alţii şi îşi petrec viaţa neliniştind pe cei de dimprejurul lor.
MIRCEA-VODĂ
Mircea-vodă cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Matei Basarab sunt cele patru figuri istorice cu deosebire strălucite, despre care se vorbeşte în şcolile noastre foarte mult, încît ar fi o adevărată minune
417
românul care nu s-ar socoti pe deplin dumirit asupra lor. Despre Mircea-vodă îndeosebi s-au mai publicat apoi în timpul din urmă şi prin coloanele ziarelor multe lucruri interesante. Gîndul meu nu poate dar fi să spun despre acest mare domn lucruri noi, pe care nu le-au mai spus şi alţii şi nu le ştiu cei mai mulţi.
Nu mai încape însă îndoială că foarte mulţi dintre noi cunosc istoria popoarelor apusene mai bine decît pe a poporului român şi numai puţini dintre cei ce o cunosc bine şi pe aceasta au deprinderea de a pune cele ce se petrec la noi în legătură cu cele ce se petrec aiurea. E, cu toate aceste, învederat că legătura există. Fiindcă nu suntem dumiriţi asupra ei, istoria noastră ne pare adeseori lipsită de înţeles şi astfel şi fără de farmecul originalităţii, mulţi zic chiar searbădă;.
Ştim, între altele, că Mircea-vodă s-a urcat în Scaun la 1386 şi a murit la 1418, deci c-a domnit timp de 32 de ani.
Atît numai nu e destul pentru ca să putem zice că ştim cînd anume a domnit el.
Timpul în sine nu e nimic : ceea ce-1 caracterizează sunt întîmplările petrecute într-însul.
La întrebarea „Cînd a domnit Mircea-vodă ?“ răspunsul se dă în mod raţional prezentîndu-1 pe domnul român în mijlocul contimporanilor săi şi înşirînd cele mai însemnate dintre întîmplările petrecute atunci.
Aceasta e ceea ce am de gînd să fac.
Vreo douăzeci de ani înainte de urcarea în scaun a lui Mircea-vodă, cînd sultanul Murad I şi-a mutat reşedinţa de la Brusa la Adrianopol, Franţa şi Englitera erau încurcate în războiul aşa-zis de o sută de ani şi se zbăteau totodată în lupte interne.
Eduard, Prinţul cel Negru, fiul şi moştenitorul lui Eduard III din Englitera, pretinzînd că are drepturi de moştenire şi în Franţa, cucerise o însemnată parte din Franţa şi-şi stabilise curtea la Bordeaux, iar regii din Casa de Valois abia se mai susţineau în scaunul Franţei.
Contemporan al lui Mircea-vodă era în Franţa nenorocitul de Carol VI (1380—1422), la început copil, în urmă un tânăr desfrînat, iar de la 1393 înainte chiar dement. Deşi războiul cu Englitera nu era încă terminat,
418
regenţi, rude, curteni şi favoriţi se luptau abuzînd de putere între dînşii şi ţara era frămîntată de fel de fel de răscoale.
Mai bine nu mergeau lucrurile nici în Englitera, unde, după moartea lui Eduard III (1377), se ridicase în Scaun fiul Prinţului Negru, Richard II, un copil, de care abuzau unchii lui, , fraţii Prinţului Negru. La 1399 Richard
II	moare şi după moartea lui se porneşte aşa-zisul Război al celor două roze, în care piere „floarea Englite-riei“. Primii doi regi din Casa Lancaster, Henrie IV (1399—1413) şi Henrie V (1413—1422) sunt unii dintre cei jmai neajutoraţi contemporani ai lui Mircea-vodă.
Încă mai triste erau stările în Italia.
Cele două republici de neguţători, Veneţia şi Genova, se războiau îhtre ele ca să-,şi asigureze fiecare pentru sine pieţele de la răsărit.
La Florenţa, abia pe la sfîrşitul vieţii lui Mircea-vodă, după Conciliul de la Constanţa, se ridicase în frunte Gio-vanni de Medici.
Regatul Neapolului, care încă la 1282 pierduse Si-cilia, nu mai avea însemnătatea de odinioară, iar Roma nu mai era centrul vieţii politice din Italia.
După ce timp de atîte decenii papii îşi avuseră reşedinţa la Avignon, în anul 1378 a fost ales Urban VI, papă cu reşedinţa la Roma. în acelaşi timp a fost ales un contra-papă cu reşedinţa tot la Avignon, şi abia spre sfîrşitul vieţii lui Mircea-vodă ajunge papa de la' Roma să fie recunoscut de întreaga biserică apuseană.
La cea mai mare însemnătate se ridicase în Italia ducatul de Milan, pe care Giovan Galeazzo Visconti, ziditorul strălucitului dom, l-a mărit prin cuceriri de la Genova, de la Veneţia şi de la statul papal şi l-a duis în timpul scurtei (1385—1402) sale domnii la mare înflorire.
Tot în timpul lui Mircea-vodă (1402—1412) a trăit însă şi ducele Gian Maria Visconti, un fel de monstru, alăturea de care Vlad-vodă Ţepeş al nostru e un om blajin. Celor ce vizitează palatul ducal din Milan li se arată şi azi curtea în care Gian Maria îşi ţinea zăvozii flămînzi, şi terasa, de unde privea cum ei sfîişiau pe cei ce le cădeau jertfă. El a fost apoi ucis chiar în faţa al-
4Î9
tarului de către zbirii fratelui său, Filippo Maria, care nu era nici el om mai dulce la fire.
în Germania fusese pînă la 1378 împărat regele Boe-miei, Carol IV de Luxemburg, un om preocupat mai mult de interesele familiei sale decît de soarta împărăţiei aşa-zise romane. Contemporan al lui Mircea-vodă a fost Wenzel, cel mai mare dintre feciorii lui Carol IV, un om blajin, dar neajutorat. Sub ocrotirea lui profită Jan Hus de criza papală, ca să-şi pornească propaganda de reformaţiune.
Cel mai puternic între monarhii din Europa Apuseană era pe timpul acela regele Ungariei Ludovic I- de Anjou, om înzestrat cu mari însuşiri şi de la 1372 înainte stăpînitor şi al Poloniei. Mort la 1382, Ludovic I n-a fost nici el contemporan al lui Mircea-vodă, dar a hotărât mersul desfăşurării evenimentelor şi pentru timpul în care a trăit Mircea-vodă. în timpul lui şi, în parte, în urma stăruinţelor lui, s-a înfiinţat, între altele, statul moldovean în lupta cu tătarii din Crimeea, care numai încetul cu încetul s-au retras peste Nistru*
Afară de Polonia şi de tătari, în partea despre miazănoapte a Europei, mai aveau oarecare însemnătate marii duci din Casa Ruric, care erau însă tot vasali ai urmaşilor lui Batu-han.
Departe, spre răsărit, la Samarcanda, se ridică însă unul din marii cuceritori ai omenirii, Tamerlan sau Ti-mur Lene, care tocmai în timpul primei jumătăţi din domnia lui Mircea-vodă şi-a făcut expediţiunile spre Moscova, peste Persia în India, peste Mesopotamia şi Siria în Egipet, precum şi în Asia Mică. La Angora (1402), unde risipeşte marea oştire turcească şi-l ia rob pe Ba-iazid I Fulgerul, Tamerlan hotărăşte şi soarta poporului român, care răsufla mai uşor după ce nu mai are în faţa sa pe învingătorul de la Cosovo şi de la Nicopble.
Pe timpul cînd Mircea-vodă s-a urcat to Scaun, sultanul Murad I îşi avea reşedinţa la Adrianapol şi stă-pînea parte direct, parte indirect aproape întreaga Peninsulă Balcanică.
Împăratul bizantin, pînă la 1391 Ioan V, iar de acolo înainte Emanoil II Paleologul, era tributar al Turciei,
420
şi tot tributari erau şi Şişman III, ţarul Bulgariei, Lazăr, ţarul Serbiei, Twartka, regele Bosniei, precum şi albanezii. Rămînea acum ca turcii să înainteze peste Dunăre în Ţările Române şi pe Dunăre la deal în Regatul Ungar.
Cei mai de aproape ameninţaţi erau deci muntenii şi moldovenii, iar acestora cel mai apropiat reazem le era Regatul Ungariei, atunci unit şi cu al Poloniei.
Reazemul acesta nu le era însă nici unora, nici altora priincios.
Mai nainte de a se fi înfiinţat Ţările Române, lărgimile de la poalele Carpaţilor erau stăpînite de tătari, care făceau adeseori năvăliri de pradă în Ungaria. Atît în Muntenia, cît şi în Moldova, primii domni au fost apărători şi şi-au întemeiat puterea în luptă cu tătarii care, după toate semnele^ nici în timpul lui Mircea-vodă nu erau încă retraşi cu desăvîrşire peste Nistru.
Dintr-o diplomă a luj Ludovic I se învederează că Dragoiş-vodă a descălecat Moldova cu voia regelui Ungariei, al cărui vasal era, dar Bogdan-vodă trecuse munţii ca un fel de răzvrătitor şi nu se socotea vasal al Ungariei. După toate semnele, emigraţiunea din Mara-murăş a românilor se făcuse în urma prigonirilor reli-gionare.
Acelaşi lucru pare a. fi adevărat şi în ceea ce priveşte Muntenia, a cărei domni au avut lupte cu regii Ungariei, pe care nu voiau să-i recunoască drept suverani ai lor. '	■	n
Nici moldovenii dar, nici muntenii nu se puteau rezi-ma pe regele Ungariei decît declarîndu-se vasali ai lui.
După moartea lui Ludovic I, poziţiunea Ţărilor Române e şi mai grea.
Ţiind adică seamă de primejdia ce ameninţă despre răsărit, Ludovic I, rânduieşte că, după moartea lui, Maria, cea mai mare dintre cele două fiice ale sale, să se căsătorească cu Sigismund de Luxemburg, fratele împăratului Wentzel, şi ca acest ginere al său să moştenească tronul nu numai în Ungaria, mci şi în Polonia* Nobilimea poloneză nu voia însă să aibă, un rege puternic, cum ar fi fost fratele împăratului aşa-zis roman, dacă mai era şi r&ge al Ungariei. Ea a stăruit! deci pe
421
lîngă ducele Litvaniei, Iagello, care era încă păgîn, să treacă la. legea\*creştinească şi să ia în căsătorie pe Hed-viga, sora mai mică a Măriei, pentru ca să ocupe apoi el tronul Poloniei.
Nobilimea ungară nu voieşte nici ea să aibă un rege puternic şi să formează în Ungaria trei partide, unul, care susţine candidatura lui Sigismund, altul, care voieşte să ridice-n scaun pe Maria, iar al treilea, care sprijineşte pe Carol de Durazzo, un nepot al lui Ludovic I.
Sigismund, numai după frămîntări îndelungate, ajunge să fie încoronat rege al Ungariei şi se susţine în luptă atât cu Vladislav Iagello cît şi cu partizanii lui Carol de Durazzo.
în urma acestor împrejurări, turcii nu găseau în faţa lor destulă rezistenţă şi-au apucat înainte.
Pe cîmpul de bătălie de la Cosovo Mircea-vodă s-a luptat alăturea cu Petru-vodă Muşat, şi, precum se ştie, în bătălie a perit Lazăr, ţarul .Serbiei, iar după bătălie a căzut în robie Şisman III şi statul bulgăresc a fost desfiinţat, iar cel sîrbesc a fost împărţit în două : unul cu capitala la Niş, iar cellalt cu capitala la Belgrad.
Cu totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile, dacă la Cosovo s-ar fi luptat şi ungurii şi polonezii, ba chiar şi oştiri din Germania.
La 1389 însă, nu era încă hotărîtă în Ungaria ces-tiunea succesiunii la tron, iar după înfrîngerea de la Cosovo numai o acţiune comună a tuturor creştinilor ar mai fi putut să-i oprească pe turci în înaintarea lor. Au rămas însă zadarnice silinţele lui Sigismund de a pune la cale o asemenea acţiune comună, şi înfrîngerea de la Nicopoli a fost chiar mai dezastruoasă decît cea de la Cosovo. Sunt multe semnele că partizanii lui Carol de Durazzo aveau legături cu sultanul Baiazid I şi ei au fost cei dintîi care s-au retras de pe cîmpul de luptă. De asemenea unul dintre cele două regate sîrbeşti, cel cu capitala la Belgrad, n-a luat parte la acţiunea creştinilor, iar cellalt a fost desfiinţat în urma înfrîngerii de la Nicopoli.
După bătălia de la Nicopoli, cauza creştinilor era pierdută. Nu mai era în Europa nici o ţară şi nici un monarh care ar fi putut să continue lupta cu turcii. Si-
422
gismund a luat în urmă şi tronul Boemiei, ba s-a urcat şi în Scaunul împărătesc din Germania, dar cu atît mai multe şi mai mari erau greutăţile interne cu care avea să se lupte.
Uitîndu-se înprejurul său, Mircea-vodă trebuia să se pătrundă din ce în ce mai mult de gîndul că nu are pe cine să se razime şi că, numai profitînd cu înţelepciune de împrejurări, va putea să se susţie şi să-şi ferească ţara de soarta vecinilor săi de peste Dunăre.
El a şi rămas în gîndul urmaşilor săi om mare, pentru că, rezemîndu-se numai pe slabele lui puteri, a ştiut să profite de împrejurări astfel, ca să iasă biruitor.
ARDEALUL [II]
Mulţi, dacă nu chiar mai mulţi, vorbesc despre Ardeal fără ca să-şi dea bine seamă de unde şi pînă unde se-n-tinde Ardealul şi care îi este poziţiunea istorică. Ardeleni sau transilvăneni sunt pentru oamenii superficiali ungurenii care în Ungaria sunt cam ceea ce în România sunt ungurii — un lucru cu desăvîrşire neadevărat.
Adevărul e că Ardealul sau Transilvania e o ţară deosebită, care, cam pe la 1003 d. Ch., a trecut sub stă-pînirea regelui Ungariei ; dar nu prin cucerire, ci în virtutea unui drept de moştenire ş? n-a intrat în legătură organică cu Regatul Ungaria, ci avea Dieta sa deosebită, armata sa proprie şi legi deosebite de ale Ungariei, Voivod al Ardealului era de obicei primul născut al regelui, care, dacă nu avea copii, regele numea după bunul său plac pentru Ardeal un voivod, pe care, tot după bunul său plac, putea să-l revoace.
Ardealul acesta se-ntindea la mijloc între cele trei şiruri de culmi ale Carpaţilor de la răsărit, adică de la hotarele actualei Românii pînă-n linia înălţimilor despre marele Şes de la Tisa şi de la Dunăre, prin care sunt şase trecători mai însemnate : 1. Poarta-de-Fer, în Mun-
423
ţii Haţegului, sub Rătezat, aproape , de Grădişte, unde sunt ruinele Sarmiseghetuzei ; 2. Zam, dinjcs de Deva, pe unde iese Mureşul spre şes ; 3. Bucureşti, în Munţii Apuseni, între Abrud şi Brad ; 4. Ciucea sau Meseşul, pe unde iese din Ardeal Grisul Repede ; 5. Surducul, pe unde iese Someşul din; Ardeal şi 6. > Strîmbul, pe unde se face peste Muntele Rotunda trecerea spre Capnic şi Baia-Sprie.
Sunt deci în Ardeal trei lunci mai însemnate : spre răsărit Lunca Oltului; spre apus Lunca Someşului, iar la mijloc Lunca Mureşului, cu afluinţii Tîrnava Mare şi Tîmava Mică, Arieşul şi Streiul. Lunca Mureşului e cea mai întinsă, cam jumătate din întregul Ardeal şi în ea se află şi fosta capitală a ţării, Bălgradul sau Alba-Iulia (Gyulafehervar, Karlsburg).
Ţinuturile, parte muntoase, parte deluroase, care se întind spre şes, nu făceau parte din Ardeal, dar erau adăugate la el ca „Partes adnexae“ şi stăteau sub stă-pînirea Castelelor regale Caransebeş, Lugoj, Făget, Li-pova, Siria (Vilâgos), Zărand, Ineu, Beiuş, Oradea-Mare, Şimleu, Chivără şi Sătmar.
La 1526, cînd regele Ludovic II Jagellonul a perit în bătălia de la Mohâcs, voivod al Ardealului era Ioan Zâ-polya, care n-a voit să recunoască legitimitatea lui Fer-dinand I de Habsburg, ci s-a declarat vasal al sultanului Suleiman II. Doisprezece ani în urmă, însă, la 1538, în-tr-un tratat încheiat la Oradea-Mare, recunoaşte şi Ioan Zâpolya că Ferdinand e moştenitorul legitim şi-n ceea ce priveşte Ardealul. Nobilimea ungară ridică, cu toate acestea, şi de aici înainte în Scaunul Ardealului voivozi care sunt vasali ai Porţii, deci în adevăr nişte uzurpatori.
în timpul acesta castelele din părţile anexe erau stă-pînite după împregiurări, unele de turci, altele de voivozii uzurpatori, iar altele de regii Ungariei.
Un asemenea uzurpator ridicat de nobilime-n scaun era şi Cardinalul Andrei Bâthory, pe care Mihai-vodă Viteazul l-a răsturnat în înţelegere cu Rudolf II, stăpîni-torul legitim.
Era de mai nainte hotărît că Rudolf II nu mai numeşte în Ardeal voivod, ci numai locţiitor. Astfel Mihai-
424
vodă nici n-a fost, nici nu pretindea a fi voivod al Ardealului : era numai locţiitor al lui Rudolf II, voivodul legitim, şi ca atare stăruia să i se deie şi castele de care împăratul dispunea în părţile adnexe.
După moartea lui Mihai-vodă nobilimea iar a ridicat în scaun voivozi; cari erau vasali ai Porţii şi abia vreo sută de ani în urmă, în virtutea Tratatului de la Carlo-văţ, ajunge împăratul Leopold I să-şi asigure în mod definitiv stăpânirea Ardealului.
Curtea din Viena stăruie şi acum în hotărîrea ei de a nu mai numi pentru Ardeal voivod, ci guvernator ca locţiitor de voivod şi în acelaşi timp îşi dă pe faţă tendinţa de a despărţi de Ardeal părţile adnexe, ceea ce umple nobilimea ungară de viuă nelinişte.
După ştirile, mai mult ori mai puţin sigure, pe care le avem, poporaţiunea, atît în cea mai mare parte a Ardealului, cît şi în părţile adnexe pînă departe spre miazănoapte, unde se află Maramureşul, care nu era parte adnexă, erau români de legea răsăriteană drept-credin-eioasă. în urma stăruinţelor Scaunului papal regii Ungariei şi nobilimea ungară au prigonit pe aceşti ,,sciz-matici“ spre a-i îndupleca să primească catolicismul papal. Stăruind în legea strămoşească, o parte din românii de la meazăzi au trecut munţii şi-au întemeiat statul Munteniei, altă parte, cei din Maramureş, au trecut munţii şi-au întemeiat statul Moldovii, iară cei rămaşi au fost despuiaţi încetul cu încetul de drepturile lor. Drept asigurare pentru viitor, nobilimea a pus la cale uniunea celorlalte trei naţiuni, maghiarii, saşii şi secuii, care împreună alcătuiau minoritatea ţării şi după bătălia de la Mohâcs a susţinut legăturile cu Poarta, care o lăsă să-i despoaie după bunul ei plac pe iobagi. Temîndu-se acum că împăratul va lua sub ocrotirea sa pe iobagi, nobilimea intrase în legătură cu răsculaţii de sub conducerea lui Emeric Tokoly şi a lui Francisc Râkoczi. împăratul a fost deci nevoit să facă jurămînt că el şi urmaşii lui vor respecta drepturile şi privilegiile nobilimii şi nu vor uni Ardealul niciodată cu vreo altă ţară. De aceea în Ardeal soarta iobagilor a fost mai grea decît în Ţara Ungurească, unde mînile împăraţilor nu erau legate prin asemenea jurămînt.
42a
După retragerea turcilor, cîmpiile mănoase de la Tisa şi de la Dunărea-de-Jos au rămas aproape pustii. împăratul Carol VI şi împărăteasa Maria Terezia aduc în Germania, mai, ales din Wurterburg, colonişti, ca să le populeze, iar împăratul Iosif II sporeşte poporaţiunea cu români aduşi din Moldova, din Oltenia şi-n urmă din Ardeal.
în acelaşi timp în Ţara Ungurească sunt uşurate sarcinile iobagilor, cărora li se dă şi dreptul de liberă mi-graţiune, pe care iobagii din Ardeal abia după Răscoala lui Horia îl cîştigă.
Un mare pas spre* liberarea iobagilor face Maria Terezia prin înfiinţarea batalioanelor de grăniceri, pe care-i face oameni liberi îşi stăpîni pe pămîntul muncit de dînşii.
La începutul secolului XIX dar, români sunt nu numai în Ardeal şi-n părţile adnexe, unde au fost totdeauna, ci şi pe cîmpiile Ţării Ungureşti şi pe ale Banatului ; şi aceşti colonişti sunt, în toate privinţele, cei mai bine situaţi.
Nu mai e, însă, departe nici timpul cînd şi ceilalţi trebuiau să-şi cîştige drepturile, şi în ajunul Revoluţiunii de la 1848 nu-i mai rămîne nobilimii ungare decît să cedeze faţă cu Curtea din Viena, care încă de mult stăruia ca iobagii să fie declaraţi oameni liberi şi stăpîni pe pămîntul muncit de dînşii.
Dacă se-ntîmpla lucrul acesta, atît în Ardeal, cît şi-n părţile adnexe, adevăraţii stăpîni erau românii, care constituiau partea covîrşitoare a poporaţiunii. Nobilimea nu mai stăruie, deci, ca părţile adnexe să fie împreunate cu Ardealul, ba cere concesiunea ca împăratul să calce jurământul făcut de Leopold I şi să unească Ardejalul cu Ungaria.
A şi fost votată o lege care decretează uniunea cu Ungaria a Ardealului, dar legea aceasta n-a fost sancţionată.
Ştim prea bine că românii din Ardeal au protestat în Marea lor Adunare de la Blaj contra unirii cu Ungaria a ţării lor şi că uniunea nici nu s-a făcut la 1848, ci aproape douăzeci de ani în urmă, cînd cu încheierea Pactului dualist, deci în nişte împrejurări în care ea ar fi
426
putut să fie concordată şi cu interesele românilor, care în afară de Ardeal sunt mai numeroşi decît în Ardeal.
Absolutismul, care a urmat după Revoluţiunea de la 1848, a fost aspru, dar binevoitor pentru iobagi, deci şi pentru români îndeosebi. Încă mai binevoitor a fost aşa-numitul „provizorat", inaugurat prin Diploma de la 20 oc-tomvrie 1860, în virtutea căreia toate popoarele din Monarhie, deci şi românii, au dreptul de a-şi chivernisi ele însele afacerile şi de a se folosi fiecare de limba sa în viaţa publică. De aici înainte dar românii, pretutindeni unde se aflau în mase mai compacte, îşi alegeau dregătorii şi judecătorii şi se foloseau de limba lor atît în administraţiune, cît şi în faţa forurilor judecătoreşti. Tot atunci işi-au organizat bisericile şi învăţămîntul şi au înfiinţat aşezămintele culturale pe care le au. După ce s-a restabilit unitatea în viaţa bisericească şi în cea şcolară, românii ar fi primit şi uniunea în ceea ce priveşte viaţa politică, dacă ea ar fi fost făcută potrivit cu interesele lor legitime.
Una din condiţiunile sine qua non ale Pactului dualist era ca maghiarii să recunoască deplina legalitate a actelor săvîrşite de împăratul din deplinătatea puterii sale monarhice, între care era şi Diploma de la 20 octomvrie 1860. Drepturile ce-n virtutea acestei diplome li se cuveneau românilor în ceea ce priveşte biserica, şcoala, ad-ministraţiunea şi judecătoriile erau cîştigate pentru totdeauna şi uzul, odată stabilit, urma să fie păstratr Dieta ungară a şi votat legea prin care se asigurează autonomia bisericească şi cea şcolară, precum îşi legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, prin care se garantează păstrarea uzului de mai înainte.
Rezemîndu-se pe aceste, mulţi dintre români stră-ruiau, în frunte cu mitropolitul Şaguna, ca românimea să primească şi ea uniunea şi să-şi trimită reprezentanţii în Dieta din Pesta, ca să susţie acolo drepturile odată cîştigate. Foştii nobili stăruiau însă pentru unirea cu Ungaria a Ardealului tocmai pentru ca, puindu-i pe români în minoritate, să le poată nesocoti drepturile. De aceea majoritatea ardelenilor a protestat contra uniunii şi s-a pus în rezistenţă pasivă, adică a refuzat a-şi trimite reprezentanţii în Dieta din Pesta. Timp îndelungat
427
%
dar, numai românii din părţile adnexe, cei din Banat şl cei din Maramureş erau reprezentaţi în Dieta Ungară. De la 1887 înainte au drecretat apoi şi aceştia rezistenţa , pasivă, şi abia după vreo 18 ani au intrat românii din Regatul Ungar iar în acţiune.
Nici acum însă ei nu renunţă în mod formal la autonomia Ardealului : vorba e numai, pînă unde ar fi avînd să se-ntindă Ardealului autonom.
După cea* din urmă numărătoare oficială sunt în Regatul Ungar cu totul 3 325 000 români, dintre care abia vreo 1 500 000 în Ardeal; ceilalţi sunt risipiţi prin părţile adnexe, prin Banat şi Maramureş.
în Ardeal afară de români mai sunt secui, maghiari şi saşi. Numărul secuilor se urcă împreună cu maghiarii ia vreo 800 000. Ei trăiesc în mase mai compacte pe la Izvoarele Mureşului, ale Oltului şi ale celor două Tîrnavey. iar mai risipiţi prin lunca Mureşului şi prin a Someşului, prin împrejurimile Bălgradului, ale Turzii şi ale Clujului pînă spre Deeşi.
Saşii sunt vreo 250 000 de suflete, prin împrejurimile Braşovului şi ale Sibiului, pe Tîrnave şi-n partea de meazănoapte a Ardealului.
în părţile adnexe românii sunt în mase compacte,, amestecaţi numai pe ici, pe colo cu puţini maghiari şi cu încă mai puţini şvabi.
Dincolo de părţile anexe, spre Dunăre şi spre Tisar românii se-ntind în Banat printre şvabi şi sîrbi pînă la Panciova, Becicherec şi Sîn-Miclăuş. în Ţara Ungurească pînă la Macau, Bichiş, Leta-Mare şi Sătmar, unde masele poporaţiunii sunt maghiare, iar în Maramureş pînă-n rîul Vişeu, unde se-nvecinează cu rutenii.
Românii, care nu mai vorbesc româneşte, sunt în Ardeal pe la Izvoarele Oltului şi ale Mureşului, printre săcui, şi spre Tisa, prin ţinuturile haiducilor, dincolo de Dobriţin.
Autonomia Ardealului propriu-zis, fără de părţile adnexe, n-ar fi deci potrivită cu interesele românilor, căci prin ea aceştia ar fi dezbinaţi în două.
încă mai puţin potrivită ar fi autonomia unui Ardeal, care s-ar întinde pînă la Tisa, căci într-un asemenea Ar-
428
deal românii foarte uşor ar putea să fie puşi în minoritate.
Ar rămîne deci autonomia Ardealului împreunată cu părţile adnexe. Nici aceasta n-ar cuprinde însă pe toţi românii, căci vreo 400 000 ar rămînea sacrificaţi.
De aceea, atît la 1848, cît şi mai tîrziu, românii din Monarhia Habsburgică au cerut mai mult decît autonomia Ardealului, adică autonomia naţională. Ei n-au fost, dar nici nu puteau să fie, mulţumiţi cu situaţiunea ce li s-a creat prin Diploma de la 20 octomvrie 1860 şi prin Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, care e şi azi în vigoare, deşi autorităţile publice ale Regatului o nesocotesc, o răstălmăcesc, ori o calcă fără de sfială. N-ar fi mulţumiţi românii nici dacă legea aceasta ar fi aplicată cu bună-credinţă şi ar fi iar introdusă limba românească atît în administraţiune, cît şi la forurile judecătoreşti. Ei ar stărui să li se dea garanţii sigure că nu vor mai fi jigniţi nici în viitor în libertatea lor de dezvoltare.
Intrarea în lege prin executarea cu bună-credinţă a Legii pentru egala îndreptăţire ar fi însă o dovadă că rezolvarea prin bună învoială a chestiunii naţionalităţilor e cu putinţă şi că n-au dreptate cei ce susţin că numai într-o Monarhie Habsburgică unitar organizată mai e pentru românii din ţările Coroanei ungare libera dezvoltare cu putinţă.
Pînă acum n-a fost însă nimeni în stare să-i înduplece pe maghiari a se împăca cu gîndul unei asemenea intrări în lege, şi e, în acelaşi timp, lucru foarte îndoios, dacă mai e ori nu cu putinţă restabilirea unităţii în Monarhia Habsburgică.
SARBĂTOAREA UNIRII
La 24 ianuarie 1859 s-a făcut cel mai hotărî tor pas pentru înfiinţarea statului român prin împreunarea organică a celor două Ţări Române. Deşi au trecut însă de
429
atunci peste cincizeci de ani, unirea sufletească a poporului român nu s-a desăvîrşit încă.
Aceasta n-are nici să ne mire, nici să ne mîhnească, dar trebuie să stîrnească-n sufletele noastre îndemnul de a ne îndoi silinţele spre ridicarea nivelului cultural al societăţii noastre.
Gîndul unirii ţărilor din Italia într-un singur stat a pornit de la marele Dante, care a petrecut cea mai însemnată parte a vieţii sale cutreierînd pribeag de ici pînă colo.
Muntenia era abia de* curînd înfiinţată, iar Moldova îşi aştepta descălecători cînd în Italia se făcea o zeloasă propagandă pentru unitatea naţională. Cola Rienzi a adunat în Capitoliul de la Roma pe cei mai avîntaţi dintre propagatori, îşi Petrarca, contemporanul mai tînăr al lui Dante, a fost încununat drept poet al naţiunii italiene unite.
Au trebuit, cu toate aceste, să mai treacă nu numai zecimi, ci chiar sute de ani pentru ca împlinirea marelui gînd să fie cu putinţă.
Prea se deosebeau italienii unii de alţii, după ţinuturi, în ceea ce priveşte limba, obiceiurile, apucăturile, moravurile, întregul fel de a gîndi şi de a simţi, şi era nevoie de o stăruitoare şi îndelungată lucrare culturală spre a-i apropia sufleteşte pentru ca să alcătuiască împreună un popor bine închegat,
Ei se deosebeau unii de alţii şi-n ceea ce priveşte interesele de tot felul, şi trebuia să se stabilească-n Italia buna rînduială morală, condiţiunea neapărată pentru disciplina socială,, de la care atîrnă dezvoltarea economică, politică şi culturală, precum şi sporirea poporaţiunii. Gîndul cel bun şi mare s-a întrupat numai după ce prin o lucrare stăruitoare şi-ndelungată s-a făcut această pregătire firească.
Dîndu-ne astfel seamă despre cele petrecute în Italia, vom înţelege uşor că timpul trecut de la renaşterea noastră naţională e prea scurt, pentru ca în curgerea lui să se fi putut desăvirşi unitatea sufletească.
430
Dejşi e foarte 'mare deosebirea între italienii, care se deosebesc după ţinuturi în ceea ce priveşte limba, obiceiurile şi întregul fel de a fi, şi românii, care sunt pretutindeni de aceeaşi croială sufletească, chiar la începuturile renaşterii noastre naţionale s-a produs o mai mult ori mai puţin primejdioasă deosebire între masele mari ale poporului şi clasele mai instruite — aşa-zisa „pătură superpusă“ a lui Eminescu.
Deşi foarte în curînd s-au ivit în mijlocul nostru oameni cu bun-simţ ca Costache Negruzzi şi Vasile Alec-sandri, care şi-au dat seama despre relele urmări ale acestei deosebiri, abia tîrziu s-a pornit o mişcare condusă eu pricepere spre a face ca clasele aşa-zise conducătoare să se inspire din marile mase ale poporului în ceea ce priveşte felul de a gîndi şi de a simţi.
Această întoarcere spre nesecatul izvor al tradiţiuni-lor naţionale nu e încă desăvîrşit, şi, dacă Eminescu ar mai trăi, ar zice şi astăzi că-n ţara aceasta sunt oarecum două popoare : românii cei adevăraţi, care sunt oameni cu mari vrednicii, şi cetele de străini ori înstrăinaţi, care foarte adeseori nu sunt în stare să înţeleagă rostul vieţii noastre naţionale şi nu iau parte la bucuriile şi la durerile neamului românesc, şi de aceea fac rele şi cînd gîndul li-ar fi bun.
Alăturea cu această deosebire sufletească în ceea ce priveşte felul de a gîndi şi de a simţi mai sunt între „pătura superpusă“ şi marile mase ale poporului şi conflicte de interese materiale, care au să fie înlăturate cît mai curînd, dacă e vorba ca neamul românesc să-şi poată desfăşura toate puterile întru împlinirea misiunii sale istorice.
In această zi de sărbătoare, pentru românii cei adevăraţi, sfîntă, avem să ne pătrundem cu toţii de îndemnul de a face fiecare tot ceea ce îl iartă puterile pentru ca conflictele de interese să fie înlăturate şi unitatea sufletească a poporului românesc să se desăvîrşească cît mai curînd.
Unirea ţărilor într-un singur stat e binecuvîntată numai dudndu-ne la armonia socială pe cît se poate mai deplină.
431
PETRU-VODÂ cercel
Petru-vodă Cercel, fratele mai mare al lui Mihal-vodă Viteazul, a fost un fel de vîntură-ţară şi a avut o scurtă şi neînsemnată domnie, despre care istoriografii numai puţine amănunte ne dau.
Era odraslă dintr-un neam de oameni făr’ de noroc : tatăl său, Pătraşcu cel Bun, a fost la 1558 omorît de nişte boieri înhăiniţi ; Radu-vodă Paisie, bunicul său, a domnit în trei rînduri şi a murit în cele din urmă în surghiun la o mînăstire din Munţii Sinai ; tatăl acestuia, Radu cel Mare, ziditorul mai presus de toate frumoasei biserici de la Mînăstrea Dealu de lîngă Tîrgovişte, a murit pe drum, întorcîndu-se de la Buda, unde, la 1508, se dusese ca să ieie înţelegere cu Vladislav Iagellonul, regele Ungariei ; tatăl acestuia, Vlad-vodă Ţepeş, stătuse timp de doisprezece ani închis în cetatea de la Visegrâd dinsus de Buda şi apoi fusese omorît la o vînătoare.
E lucru învederat, că şi Petru-vodă Cercel, urmaşul acestora, trăia mereu cu frica-n sîn.
Temîndu-se, după moartea tatălui său, de Dănciuleşti* nu i-a rămas decît să părăsească ţara şi şi-a petrecut anii de tinereţe în pribegie, după toate semnele, mai ales prin Italia, căci scria poezii în italieneşte.
A fost însă şi prin Franţa, unde a intrat în legături de strînsă prietenie cu Henric de Anjou, care îi zicea „Vere“ în scrisorile ce-i adresa.
în timpul acestor pribegiri a luat — după moda de atunci — obiceiul de a purta cercei. El e înfăţişat cu cercei în bisericuţa cu deosebire frumoasă pe care a zi-dit-o la bolniţa mînăstirii Cozia, unde se află mormîntul străbunului său Mircea-vodă cel Bătrîn.
îi era msă ursit să umble şi el pe drumul bătut de părinţii şi bunii lui.
Murind, la 1572, Sigismund, regele Poloniei, se stinge neamul Iagellonilor, şi anul următor adunarea nobilimii alege pe Henric de Anjou urmaş în Scaunul regal.
Prin aceasta e hotărîtă soarta lui Petru? Cercel.
432
Henric de Anjou se-ntoarce, ce-i drept, după cîteva luni în Franţa şi se urcă drept Henric III în Scaunul regal, rămas vacant în urma încetării din viaţă a fratelui său Carol IX ; el are însă cu atît mai mare trecere la Poarta Otomană, care încă din timpul lui Francisc 1 era aliata Franţei contra Casei de Habsburg.
Era deci destul ca el să pună o vorbă pe lîngă sultan, pentru ca prietenul său Petru să fie ridicat în scaunul Ţării Româneşti.
A bine nu i-a fost însă această dovadă de prietenie.
Mare şi tare, atotputernic, era pe timpul acela în Polonia Ion Zamoyschi, căpetenia oştirilor. Duşman al Habsburgilor, cari, în virtutea înrudirilor cu Iagellonii, aveau oarecare drepturi asupra tronului regal din Polonia, Zamoischi era prieten al Franţei şi al Turciei, care de atîta timp se luptau contra Casei * de Habsburg,, şi, după retragerea lui Henric de Anjou, a .stăruit ca să fie ales Ştefan Bâthory, voivodul Ardealului, tot duşman al Habsburgilor. în Ardeal urmase apoi Christofor, fratele lui Ştefan Bâthory. N-ar fi putut deci Petru-vodă decît să fie supus faţă cu sultanul şi prieten al prietenilor lui pentru ca să-i fie lungă şi fericită domnia.
Mai erau însă la mijloc şi lăcomia fără de saţiu a mai-marilor de la Poartă, cari îi făceau urgisită domnia, şi uneltirile Dănciuleştilor, cari stăteau la pîndă şi se făceau luntre şi punte, ca să-l răpună.
.„Nu vezi, măria-ta, că împrejurările nu te iartă să scapi ţara de' asupriri, că li te faci tuturora din ce în ce mai urgisit şi că viaţa îţi este-n toată clipa pusă-n joc ? aşa zicea Baldi, italianul credincios, pe care-1 adusese cu dînsul.
Petru-vodă era şi el din ce în ce mai mult pătruns de simţămîntul că, numai părăsind ţara, poate să-şi păstreze viaţa, şi, în curînd, a luat hotărîrea de a porni iar pe drumul pribegiei. Hotărît odată, el a început să adune ceea ce putea să ieie cu dînsul, nu numai bani, ci şi scule, argint, aur şi pietre scumpe, mătăsuri, catifele . şi cusuturi cu fir, toate prin ascuns, oarecum hoţeşte, ca să nu prindă de veste duşmanii lui, cari l-ar fi prins, dac-ar fi aflat, şi l-ar fi dus la Poartă ca pe un fugar necredincios.
433
Vorba era să se strecoare pe nesimţite, ca să scape de urgia neamului său şi să-şi sfîrşească zilele vieţii în liniştită retragere.
Asemenea lucruri însă uşor se pun la cale, dară foarte cu anevoie sunt «scoase la capăt.
Gîndul italianului era să plece din apropierea hotarului, să treacă prin Ardeal, alegînd cel mai scurt drum, şi să călătorească mai departe ca neguţători, cari aduc mărfuri de la Ţarigrad şi de la Damasc.
Petru-vodă a plecat dar, ca alte dăţi, cu o parte din curtenii săi la Cozia, iar de acolo au trecut peste cîteva zile la Tismana luînd cu dînsul numai pe Baldi, trei slugi şi doi dintre cei mai credincioşi copii de casă.
La Tismana ieşea apoi în fiecare zi la vînătoare, iar într-una din zile stîrnindu-se o furtună ei1 au trecut pe la Lainici, ca să se coboare-n valea Streiului.
Cei de la Tismana nu-1 aşteptau pe vodă mai înainte de a se fi limpezit cerul; iară cînd ei au început să deie •cu socoteală că el nu se mai întoarce, fugarii erau trecuţi în valea Streiului.
S-a pornit acum goana nu numai în ţară şi-n Ardeal, ci şi din partea paşalei de la Timişoara şi mişunau pretutindeni zbirii cari le căutau urma. Tiptil-tiptil, însă, ascunzîndu-se şi azi, şi mîine, şi ici, şi colo, mereu cu inima strînsă, ei au sosit în cele din urmă-n valea Mură-şului, la castelul de la Lipova, care atunci se afla sub stăpînirea împăratului Rudolf II, regele Ungariei şi voivodul legitim al Ardealului, care avea cuvinte de a-1 lua pe domnul fugar sub ocrotirea sa.
Nu sunt însă-n lumea aceasta cu putinţă tertipuri prin care omul, orişicine ar fi el, poate să scape de .suferinţele ce-i sunt ursite : nevinovaţii neguţători nu erau în stare să dovedească cine sunt, de unde vin, unde se duc, şi cum au agonisit bogăţiile pe care le aveau la dîn-şii; ei au fost deci despuiaţi de avutul lor şi aruncaţi în întunecatele temniţi de la Muncaci.
Mult a suferit nenorocitul domn în acele temniţi, şi sunt o adevărată halima faptele săvîrşite de Baldi, ca să scape pe stăpînul său, a cărui urmă s-a perdut apoi.
434
PROBLEMELE EVOLUŢIEI POPORULUI ROMÂN
DE DR. GR. ANTIPA, MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE
E o carte de 408 pagini, format mare, care a fost publicată de Academia României încă-n timpul anului 1919 şi e pusă-n vînzare cu preţul de 20 lei.
E o scriere muncită cu toată inima şi cu multă pricepere, pe care toţi cei ce în orişice fel iau parte la viaţa comună pot s-o citească cu mare folos atît pentru dînşii, cît şi pentru ţară. Teamă mi-e că, cu toate aceste, numai puţini o vor fi citit pîn-acum, şi de aceea mă simt îndemnat să fac o scurtă dare de seamă despre cele cu-prinse-n ea.
Vorbind despre CULTURA, ca armă de luptă şi ca factor al evoluţiei44, autorul zice, la pag, 27 : „Cultura unui popor face parte din firea sa : ea este NAŢIONALA, în opoziţie cu ştiinţa, care, urmărind adevărul, unul şi acelaşi pretutindeni — este universală“.
Vorbind despre cultura ţăranului român îndeosebi, el reproduce, la pag. 152, dintr-o altă carte a sa (Pescăria şi pescuitul) următoarele :
„Poporul nostru a avut şi el o viaţă a lui proprie, specifică şi originală, astfel cum a mo,ştenit-o de la strămoşii săi îşi cum şi-a modificat-o potrivit cu condiţiunile de viaţă speciale ale ţării în care a locuit. El a avut — după regiuni — modul său special de a-şi face locuinţa, de a l*e mobila, de a-şi organiza gospodăria, portul său original, instrumentele sale de muncă pentru toate ramurile de activitate şi toate meseriile sale, maximele şi proverbele sale cu povăţuiri înţelepte, de care se conducea în viaţă, în zilele de veselie, ca şi-n cele de-ntristare, principiile sale de dreptate şi omenie, medicina sa etc. şi
o-ntreagă viaţă intelectuală şi artistică, care, deşi nu era scrisă, se transmitea din tată în fiu ca un tezaur cultural propriu al acestui popor. Toate aceste dispar cu o repeziciune uimitoare cu cît cultura modernă scrisă — pe care o adoptăm deocamdată mai mult în formele ei decît în
435
fond —4 se răspîndeşte mai repede, cu cit obiceiurile moderne se întind, cu cît produsele industriei egalizatoare năvălesc mai tare.
Cine va studia va găsi la poporul nostru, pe care — în superficialitatea ce caracterizează timpurile de astăzi
—	ne-am deprins a-1 considera atît de lipsit de cultură, o adevărată comoară de cunoştinţe în toate ramurile de activitate, învăţate de la strămoşi şi de la popoarele, cu care a venit în contact, şi perfecţionate printr-o experienţă de secole, făcute în concordanţă cu condiţiunile speciale ale ţării noastre. El va vedea că poporul nostru a avut şi cl specialiştii săi în toate direcţiunile, care, din nenorocire, dispar prea timpuriu biruiţi de aşa-zisa cultură modernă şi care au păstrat tradiţiile fiecărei ramure de activitate. El va găsi în toate meseriile noţiuni precise, instrumente de lucru, deşi grosolane, bazate pe acelaşi principiu ca şi cele moderne şi o nomenclatură foarte bogată pentru orice; specialitate..Acolo, unde noi, cei cu cultură modernă, introducem în mod cu totul inutil, cu toptanul, sub numele de termini tehnici, tot felul de vorbe străine, po-cindu-ne limba, poporul nostru posedă o întreagă termi-'nologie de cuvinte adevărat româneşti, frumoase şi bine nimerite. Aşa-zisa sărăcie a limbii noastre există numai pentru cei de sus, care n-o cunosc; poporul însă are o limbă cu mult mai bogată decît alte popoare, cu care poţi să-ţi exprimi cele mai fine nuanţe ale cugetării şi în care găseşti chiar în abundenţă nume pentru ce - obiect şi noţiune doreşti.44
Aceste sunt adevăruri neîndoioase pe care nu.are să le piardă din vedere cei ce iau parte la viaţa noastră comună, căci, mai zice autorul la pag. 154 :
„Această veche cultură, care de veacuri a străbătut în sîrigele poporului nostru şi e perfect asimilată, trebuie să servească de bază unei noi culturi : una trebuie să fie continuarea celeilalte, iar nu distrugătoarea ei44.
Mai lămurit iese aceasta la iveală pe pag. 57, unde autorul, vorbind despre statul naţional, zice :
„Numai viaţa naţională bazată pe o cultură proprie înalţă pe un popor şi-i dă tăria să-şi afirme dreptul la existenţă — prin modul cum îşi împlineşte misiunea su-
436
perioară faţă de omenire şi să-şi apere statul, orişicîtde-mic ar fi el, în lupta pentru viaţă şi progres.44
Cu alte cuvinte, popoarele lipsite de pietate către părinţi şi străbuni, care se leapădă de tradiţiunile culturale şi nu duc mai departe lucrarea pornită de cei ce au trăit mai-nainte, nu sunt nici vrednice, nici destoinice de a trăi.
Acesta e spiritul în care e scrisă cartea de către un om deprins a întemeia tot ceea ce spune-n faţa .celor deprinşi cu „superficialitatea ce caracterizează timpurile’ de astăzi “
Mai-nainte de a vorbi despre evoluţiunea poporului românesc îndeosebi d. Antipa îşi dumireşte cetitorii (Partea I, pag. 9—78) în ceea ce priveşte „evoluţiunea omenirii şi factorii de care depindea ea44.
Una din concluziunile la care ajunge e formulată-n următoarele :
„Viaţa naţională, într-un stat propriu, este o condiţie indispensabilă pentru ca un popor să poată scoate din firea sa maximul de energie vitală şi de activitate civilizatori e de care organismul său este capabil. Forma optimă de organizare pentru un popor e deci statul naţional constituit în limitele teritoriului ocupat de acel popor.“
„Statele eterogene, compuse din popoare mai mici ori fragmente de popoare, care convieţuiesc pe acelaşi teritoriu, însă bazate pe respectarea reciprocă a vieţii lor naţionale, cum sunt statele federative sau confederaţiunile de state, reprezenta forma optimă de organizare pentru a asigura viaţa şi propăşirea materială şi naţională a acestor popoare.“
Vorbind despre firea poporului român, autorul face constatarea că în Regat 82 la sută, iar în provinciile româneşti din fosta Ungarie chiar 87,8 la sută din întreaga poporaţiune sunt săteni.
„Suntem deci o naţiune de ţărani — urmează el — conservativă prin firea noastră : aici tocmai stă garanţia viitorului nostru.44
Cît pentru constituţuinea fizică, el constată că, înainte ' de război, în Vechiul Regat, coeficientul mortalităţii era de 25,3 la sută, din care jumătate copii pînă la cinci ani, •
437
adică o cifră, în care din toată Europa nu suntem JntrecuM decît de Rusia, unde la 1910 era de 31,4 la sută.
' „Astfel fiind — continuă autorul — vedem, dar, că şi astăzi, sub auspiciile civilizaţiei cu totul superficiale, în care se răsfaţă oraşele, la ţară continuă cel mai crud regim al selecţiunii naturale : acesta în adevăr alege numai pe cei mai robuşti pentru a conserva şi perpetua neamul, dar, dacă va’mai continua, ţinîndu-se seamă şi de noile pericole produse tocmai de această civilizaţie, va sfîrsi prin a nu mai avea de unde alege.“
Cu toate aceste, puterea de reprodueţiune a poporului român e destul de însemnată :
„Coeficientul natalităţii, care în Regat e de 39,9 la sută, e întrecut numai de Rusia (47 la sută) îşi de Bulgaria (40,3 la sută), iar creşterea poporaţiunii (excedentul naşterilor asupra morţijor) care e de 13,9 la sută e printre cele dintîi toate ţările Europdi.“
Cu deosebire interesante sunt amănuntele pe care autorul ni le dă în ceea ce priveşte puterea de adaptaţiune, inteligenţa şi voinţa, precum şi simţul estetic al românului :
„Pentru darul său de a observa — ni se spune între altele — e suficient să spun că naturalistul Hacquet, care a studiat pe la 1794 flora munţilor Moldovei, unde a descoperit planta pe care el a numit-o Aconitum Moldavium a scris că nu cunoaşte un popor care să fie mai bun botanist ca poporul român, care cunoaşte perfect toate plantele ţării sale, cu toate calităţile lor medicinale. De altfel aceasta trebuie să fie o calitate moştenită încă de la daci, căci Dioscondes încă admira aceste cunoştinţe ale Traciei şi citează o serie de nume de plante în limba lor, care s-au păstrat şi azi în limba noastră.“
Vorbind despre starea culturală a poporului român, autorul zice, între altele, la pag. 131 :
„Sistemul guvernării ţării prin partidele politice cu «organizări puternice» şi «disciplină de partid» — bazate mai mult pe comunitate de interese decît de idei şi aspi-raţiuni — a condus la politicianism, adică la acea se-crescanţă urîtă a celei mai nobile îndeletniciri a unui popor, care este viermele cel mai periculos, care roade la rădăcina organismului nostru social şi care a transfor-
438
mat instituţiunile statului într-o puternică maşină de exploatare a ţării pentru scopuri aşa-zise «politice» şi în realitate personale.“
„Poporul nostru a produs în adevăr destule capete politice remarcabile — înzestrate cu inteligenţa, talentul şi toate calităţile necesare — politicianismul însă le distruge sistematic şi nu le lasă să-şi dobîndească prestigiul şi influenţa necesară.“
★
Din aceste cîteva citate poate orişicine să-şi facă o idee clară despre felul în care autorul vede lucrurile şi ştie să ni le înfăţişeze. Puţine mai am să adaug.
Vorbind despre stările economice ale ţării, autorul face (pag. 203) între altele constatarea că, la 1913, erau în ţară 90 026 hectare vii cultivate, din care, după război, au rămas 86 000. Mai sunt şi 78 000 hectare livezi de pruni. înainte de război, statul român lua al şaptelea loc între statele Europei cu o producţie mijocie de 1 500 000 hectolitri, iar noul stat român va ocupa al patrulea loc în Europa. Dar urmează :
„Un cunoscut specialist (Schidt, Weinbau unei Keller-wirtschaft in Rumanien, 1918), viticultor de la Rin, scrie despre rodul viilor noastre : «Rar am văzut într-o ţară un rod atît de minunat şi de bogat ca aci în România. Un tablou, care reaminteşte pămîntul făgăduinţei, pe profeţii Iosua şi Kaleb. Strugurii atîrnă durdulii, dulci ca mierea, minunaţi ca formă, mărime şi calitate.» Tot el arată însă şi cît de puţin ştim noi să ne folosim de această bogăţie naturală atît de mare... „în lipsă de cunoştinţe, podgoreanul român perde, în cîteva minute, tot cîştigul muncii sale din întregul an, prin gospodărirea afară din cale primitivă a pivniţei şi zăcătorilor sale. Din această cauză ies atîtea vinuri stricate, oţetite, mucegăite etc. (adeseori cîte 15 la sută)“.
Vorbind despre producţiunea agricolă, autorul constată că pămîntul României e cel mai mănos din Europa, apoi ne prezintă următorul tablou comparativ în ceea ce priveşte media recoltei de grîu în chintale metrice pe hectar în timpul de la 1911 pînă la 1915 :
439
1. Danemarca	31,6	6. Suedia	21,0
2. Belgia	25,3	7. Austria	13,9
3. Olanda	25,2	8. Franţa	13,5
4. Anglia	21,3	9. Ungaria	13,4
5. Germania	21,7	10. România	11,5
Ceea ce dovedeşte că munca omenească, fiind săvîrşită cu pricepere şi cu bună rînduială, e mai mănoasă decît pămîntul.
„Chiar faţă de provinciile alipite — zice d. Antipa — producţia medie la hectar 111 Vechiul Regat 0 cu mult inferioară,' fiind întrecută cu peste 50 la sută de fostele provincii austro-ungare ; Banatul o întrece chiar cu peste <65 la sută şi chiar Maramureşul, unde condiţiile climei •sunt cu mult mai grele pentru culturile agricole, tot are
o	producţie medie la hectar cu vreo 15 la sută mai mare. Singură Basarabia se apropie de Vechiul Regat, întrecîn-du-1 totuşi cu vreo 5 la sută.“
Pe fiecare pagină ne spune autorul asemenea lucruri, pe care toţi au cuvinte de a dori să le ştie şi numai puţini au mulţumirea de a le şti.
Nu mi-ar şedea, cu toate aceste, bine, dacă aş încheia această scurtă dare de seamă fără ca să fac o observaţiune în ceea ce priveşte limba în care e scrisă cartea.
D. dr. Gr. Antipa. stăruie cu multă hotărîre asupra -adevărului că noi, cei cari [suntem] în viaţă, avem să ducem mai departe lucrarea pornită de părinţii şi bunii noştri. Urma deci să nu se folosească de aşa-zise neologisme şi pentru reproducerea unor cugetări, pe care părinţii şi bunii noştri le exprimau prin vorbe vechi, de care se folosesc şi azi toţi românii.
CRIŞENII
Sunt acum cincizeci de ani şi mai bine, în vara anului 1873, am luat asupra mea sarcina de arhivar al Consis-toriului din Oradea-Mare. Eram cu locuinţa în casele Consistoriului şi luam masa cu vicarul episcopesc, atunci
•440
întru fericire pomenitul Miron Roman. N-aveam deci aşa-zise oare de cancelarie, ci lucram acasă, după cum mă trăgea inima, îşi, în curînd, am ajuns să mă scol cu noaptea-n cap, ca să lucrez făr’ de răgaz pînă pe la miezul nopţii.
Arhiva erau adecă o mulţime de hîrţoage aruncate claie peste grămadă şi vorba era Qa eu să le-nşir după dată şi să le-nregistrez după conţinut. Chiar dintru-neeput am dat apoi peste o listă a parohiilor din dieceză. Erau tre-cute-n ea fiecare parohie cu numărul familiilor şi cu numărul căsătoriţilor, al morţilor şi al născuţilor, amănunte nespus de interesante pentru mine nu numai ca arhivar, ci şi ca om cu gîndul îndreptat atît spre trecut, cît şi spre viitor.
Mi-am pus dar de gînd ca — înainte de toate — să scot din mormanul de hîrţoage toate listele parohiilor, ca să mă dumiresc asupra proporţiunilor în care s-au sporit credincioşii. Pentru ca s-o fac aceasta, trebuia să iau una cîte una hârtiile şi să mă-ncredinţez care dintre ele conţine date privitoare la mişcarea poporaţiunii. Iar după ce am terminat această lucrare migăloasă, am aşezat lis-tele-n şir cronologic. Cele mai vechi dintre numărătoare erau din timpul împărătesei Maria Terezia, cam de pe la 1770. Aveam deci în faţa mea mişcarea poporaţiunii în timp de o sută de ani.
Am petrecut multe zile şi nu puţine nopţi făcînd socoteli ,şi m-am încredinţat că „poporenii“ s-au sporit pretutindeni, nu însă în aceleaşi proporţiuni. Pe cînd în-tr-unele parohii poporaţiunea era abia îndoită, într-altele ea se-mpătrise, ba pe ici, pe „colo era chiar înzecită. Nu mai încăpea deci îndoială că sporul nu era rezultat numai din excedente de naşteri, ci într-unele părţi şi din imigraţiune.
Cercetînd mai de aproape, m-am mai încredinţat că mişcarea poporaţiunii e de acelaşi fel nu numai în luncile celor trei Crişuri, ci pe toată întinderea de la Mureş pînă la Crişul Repede.	*
Românii din partea locului nu sunt pretutindeni acelaşi fel de oameni.
Murăşenii sunt de două feluri. Un fel de oameni sunt cei de la deal, de la Zam pînă la Radna. De la Radna la vale pînă la Macău au fost amestecaţi cu sîrbi.
441
Cu totul altfel de oameni sunt podgorenii, de la Radna pînă la Pîncota.
Deosebiţi atît de murăşeni, cît şi de podgoreni sunt cîmpienii pînă la Curtici, Chitihaz şi Giula.
Mult deosebiţi de aceştia sunt pădurenii din Valea Crişului Alb pînă pe la Igsăşel, luncanii de prin luncile de ia vale ale Crişurilor pînă pe la Salonta, vidicanii de la poalele despre Beiuş ale munţilor şi zărăndanii sau crişenii de pe la Aciua, Hălmăgiu, Baia-de-Criş şi Brad.
Fără multă bătaie de cap m-am încredinţat că mură-senii de la vale, podgorenii, luncanii, şi mai ales cîmpienii sunt în mare parte veniţi de curînd din alte părţi *.
La începutul secolului XVIII, cînd Habsburgii au reintrat în stăpînirea Regatului Ungar, aceste ţinuturi erau în mare parte pustii. Cea mai apropiată grijă a împăratului Carol VI şi a împărătesei Maria Terezia era deci să le populeze.
Douăzeci de ani în urmă turcii s-au retras şi din Banatul Timişorii, care de asemenea a rămas în mare parte pustiu.
Au fost aduşi pe ambii ţărmuri ai Mureşului parte sîrbi, parte şvabi din Germania şi mai puţini slovaci din nordul Ungariei. Românii, fiind iobagi, n-aveau dreptul de liberă migraţiune şi astfel numai puţini dintre cei nobili s-au mutat din Ardeal mai ales pe Cîmpie.
La 1740, după încheierea Tractatului de la Belgrad, însă Habsburgii s-au retras din Oltenia şi de aici înainte mulţi olteni au trecut mai ales în Banat.
Cîtva timp în urmă, fiind Grigoriu Ghica domn al Moldovei, mulţi moldoven^ au trecut munţii şi s-au aşezat mai ales în Podgoria Aradului şi pe Cîmpie.
Toiul migraţiunii române urrilează însă abia după Răscoala lui Horia.
încă de la începutul domniei sale adecă, Maria Terezia hotărîse pentru iobagii din Ungaria 24 zile de robotă pe an. Deoarece în A|pjeal robota era nelimitată, iobagii din Ardeal erau fireşte porniţi spre Ungaria. Abia însă cînd cu Răscoala lui Horia li-a dat Iosif II şi iobagilor din Ardeal dreptul de liberă migraţiune şi de aici înainte se revarsă spre şesul ‘mănos puhoiul românilor din Car păţi.
i V; Note, p. 748.
442
Mai erau apoi risipiţi printre aceştia şi maghiari, po-poraţiune parte mai veche venită de curînd.
Nu era destul să ştiu că poporenii diecezei s-au sporit, ci trebuia să aflu dacă s-au sporit ori nu deopotrivă cu ceilalţi locuitori din aceleaşi ţinuturi.
Am căutat, înainte de toate, să mă dumiresc în ceea ce priveşte parohiile în care românii trăiau mai nainte amestecaţi cu sîrbi.
Rezultate pe deplin sigure nu puteam să obţiu.
Nu mi-a rămas decît să cercetez condicile parohiale, în care erau trecuţi născuţii şi morţii şi să mă-ncredinţez dacă familiile cu nume românesc s-au sporit deopotrivă cu cele cu nume sîrbesc. Am făcut-o aceasta-n cîteva dintre parohiile de pe ţărmurul drept al Mureşului. Am găsit sîrbi pretutindeni scăzuţi, ba-n unele dintre parohii nici nu mai erau sîrbi. Erau însă familii româneşti, al cărora nume sîrbii le sîrbizaseră — ca Vidulovici, Bar-bulovici, Radulovici, Codreanovici, Moraroviei şi altele de felul acesta. în acelaşi timp am constatat că familiile au mulţi copii, cît vreme cele sîrbeşti sunt mai mult sau mai puţin sterpe — cu toate că ele erau mai înstărite decît cele cu nume româneşti. Am primit deci cqnvingerea că sîrbii, acolo unde au scăzut, n-au fost românizaţi, ci au dispărut încetul, în lipsă de progenitură.
în acelaşi fel s-au stîns, după toată probalibitatea, şi alţi slavi care au trăit prin văile Carpaţilor Răsăriteni. Nu mai încape nici o îndoială că sporirea poporaţiunii atîrna de la buna stare morală şi economică. Tot atît de adevărat e însă că poporaţiunea scade pretutindeni unde trebiiinţele sunt prea mari, şi sîrbii, deşi mai înstăriţi decît românii, aveau trebuinţe neasemănat mai mari decît aceştia.
Rămînea să văd cum s-au sporit şvabii, maghiarii şi puţinii slovaci, care trăiau alăturea cu românii. Mai era apoi şi că nu toţi românii făceau parte din biserica gr. [eco]-or.[ientală] şi aveam ,să ţiu seamă şi de mişcarea poporaţiunii gr. [eco]-catolice.
Aceste n-am ajuns să le fac, căci împregiurările au venit aşa că am plecat de la Oradea-Mare. Era şi de altminteri greu să răzbesc în arhivele bisericii romano-cato-
443
lice, în ale celei calvine şi-n ale celei gr. [eco]-catolice.
Azi împrejurările sunt cu totul schimbate şi ceea ce atunci era greu, azi se poate pune fără de greutate la cale.
Ne-ncredinţăm în fiecare zi că între ziariştii din capitala României Mari sunt puţini cei ce ştiu pînă unde se-ntinde Ardealul şi unde începe Banatul, Sălagiul ori Maramureşul. Sunt oameni politici, literaţi, fie chiar şi profesori de geografie, în gîndul cărora Aradul e în Banat, ba unul dintre miniştri şi-a dat nu de mult silinţa de a convinge pe cei ce-1 ascultau că „Ardeal“ e o parte limitată din ţinuturile „de dincolo“, iar „Transilvania“ sunt toate acele ţinuturi la un loc. Nu-i vorba, gaură-n cer din cauza aceasta nu se face, dar tot ni-ar şedea bine să ne dumirim cu toţi că „crişeni“ sunt toţi românii aşezaţi între moţi, bănăţeni şi sălăgeni, că ei au fost şi sunt avantgarda spre apus şi, în multe privinţe, cea mai înaintată parte a poporului român. Faptă vrednică de toată lauda ar săvîrşi deci cel ce şi-ar da silinţa de a face astăzi ceea ce mie nu mi-a fost dat să fac înainte de aceasta cu cincizeci de ani, ca să ştim cu toţii ce s-a ales de românii veniţi p£ la sfîrşitul secolului XVIII, din toate părţile, ca să sporească garda aceasta.
Datele sunt păstrate prin arhive, ba pe deasupra mai avem şi rezultatele celor patru numărători puse la cale de guvernul ungar.
SCRIERI SOCIALE ŞI ECONOMICE
NOUL BUCLUC UNGURESC
De cîteva zile vecinii noştri maghiari au stîrnit q nouă furtună. Guvernul maghiar a crezut de cuviinţă a opri exportarea şinelor, ce se crede că ar fi destinate pentru căile ferate ruseşti din România. Mai mult : a vrut a le confisca ca contrabandă de război ; în cele din urmă a ordonat ca ele să fie transportate la Viena, de unde erau aduse. Nu e destul aceasta : 300 uvrieri germani şi italieni, care voiau să treacă în România, au fost opriţi în calea lor şi siliţi a se întoarce la Pesta.
Toate acestea guvernul maghiar le face pe baza principiului neutralităţii, susţiind că neutralitatea îi impune a nu permite să se exporte din Ungaria lucruri, care ar putea să fie folositoare pentru una ori alta din puterile beligerante.
Suntem deprinşi cu lipsa de bună chibzuială a maghiarilor ; ei sunt un popor neastâmpărat şi întrucîtva copilăresc : pentru aceea niciodată nu am crezut de cuviinţă a ţinea în seamă zgomotul pe care îl stîrneau, ori a da importanţă opintirilor lor izvorîte numai din lipsa bunului cumpăt. Am văzut mitingurile şi iluminaţiunile turcofile, am auzit interpelaţiunile emfatice şi cîte alte manifestaţiuni nesărate ale maghiarilor, şi am zîmbit. Chiar atunci, cînd am primit ştirile despre lăzile de puşti şi despre organizarea unei invazii asupra ţării noastre, chiar şi atunci am compătimit numai pe zburdalnicii noştri vecini. In sfîrşit, cînd Românul ne surprinse cu
447
ştirea că 1 500 de secui, unguri ori honvezi au năvălit peste graniţele româneşti, am tăcut; nu ne-am îndoit, nu am crezut, nu am luat nici o atitudine hotărîtă [...].
Astă dată nu avem însă a face cu un popor, ci cu un guvern, despre care suntem datori a crede că ştie ce face. Chipul în care guvernul maghiar voieşte să interpreteze datoriile unui stat neutral, ne pare cel puţin foarte straniu. Principiul că guvernul unui stat neutral e dator a opri exploatarea a orice lucruri, care ar putea să fie de folos vreuneia din puterile beligerante ne duce
direct ad absurdum.
Este evident că România nu importă deeît acele obiecte care îi sunt de folos : deci, România fiind astăzi parte beligerantă, ar urma, după raţionamentul d-lui Tisza, oprirea totală a importărei oricăror obiecte venind din sau prin Ungaria.
Pe lîngă absurditatea faptului vine şi întrebarea foarte naturală dacă guvernul transleithan este competent de a dezlega de la sine o chestiune care interesează întreaga monarhie. Mai mulţi deputaţi au interpelat deja la Viena pe cabinetul cisleithan asupra acestor fapte.
Vom avea grijă de a comunica cititorilor noştri răspunsul la această interpelare. Pînă atunci, iată ce zice Fremden-Blatt în nr. său din 28 octomvrie despre această împrejurare :
„Atât lumea politică cît şi acea industrială aşteaptă cu cea mai mare nerăbdare şi îngrijire răspunsul ce va da ministerul cisleithan la întrebarea ce i-a adresat deputatul Zschock şi colegii săi asupra secvestrării şinelor la Orşova. Această curioasă afacere reclamă în adevăr urgentă lămurire şi regulare. Se vorbeşte deja că Compania de Navigaţie pe Dunăre refuză de a se însărcina cu transportarea unei însemnate furnituri de încălţăminte pentru România, dacă nu i se va plăti dinainte pentru că se poate prea bine ca guvernul unguresc să declare şi cizmele de contrabandă de rezbel, în care caz Societatea Navigaţiunei Dunărene ar fi nevoită a face gratis transportarea mărfurilor în chestiune.
Urmarea acestui refuz ar fi transportarea cizmelor pe linia Lemberg-Cemăuţi, unde exportatorii nu sunt expuşi
448
primejdiei de a vedea marfa lor declarată de guvernul unguresc ca contrabandă de rezbel şi înapoiată, poate chiar şi confiscată.
Desigur este un lucru monstruos ca acea marfă, care poate trece liberă şi neîmpedicat, ca obiect de comerţ internaţional, pe una din marile linii de comunicaţiune ale Imperiului Austro-Ungar, să fie confiscată ca contrabandă de rezbel pe o altă cale. Negreşit, de cînd dualismul e legea noastră fundamentală, ne-am deprins cu o mulţime de contraziceri : în cazul de faţă totuşi trebuie să stăruim din tot adinsul, ca în cestiunea ce va să zică contrabandă de război, guvernul din Pesta să nu hotărască după bunul său plac.
A hotărî în cestiunea aceasta este exclusiv de competenţa guvernului imperial central căruia i se vor adresa şi remonstraţiunile (sic !) eventuale pentru călcarea neutralităţii. Precum ni se asigură, Ministeriul nostru de Externe nu împărtăşeşte vederile guvernului maghiar relative la această afacere, ci din contră e de părerea! că şinele trebuiesc să nu fie luate drept material de război. Putem dar să avem speranţa că Ministeriul nostru de Externe va pune toată stăruinţa ca această afacere să se reguleze potrivit cu interesele industriei noastre/4
După toate aceste, noi stăruim a fi de părerea că guvernul maghiar a lipsit de la datoriile pe care le impunea neutralitatea proclamată în Imperiul Habsburgilor.
DOMENIILE STATULUI
De cîtăva vreme încoace „Domeniile Statului'4 sunt obiectul unei discuţiuni mai mult ori mai puţin animate. Unii arată că administraţia lor nu e bună, alţii dovedesc abuzurile ce se comit în paguba lor, şi iarăşi alţii îşi dau silinţă să ne lămurească asupra modului, în care statul român ar putea dispune de aceste „Domenii“, astfel, înclt nici capra să nu rămîie flămîndă, nici grădina vecinului
449
să n-aibă scădere, — in sfîrşit, cestiunea Domeniilor este una dintre marile cestiuni ale zilei, unul dintre lucrurile cari zăpăcesc ţara.
Din întîmplare, ne cade în mînă un hrisov de la anul 1552, în care voievodul Moldovei Ştefan dăruieşte monas-tirei Tazlăului, „unde este hramul naşterei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu“, un sat, anume Ostopcanii pe Bistriţa cu mori ş. al.
Acest hrisov dpmnesc se încheie prin cuvintele : „Iară după a noastră viaţă şi domnie, cine va fi domn ţării acesteia să nu strice a noastră danie şi întăritură, ci mai vîrtos să dea şi să întărească, iar cine s-ar ispiti, unul ca acela să fie blăstemat de Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii părinţi ce au fost la Niceea şi de toţi sfinţii ce bine au plăcut Lui, şi să fie asemenea Iudei vînzătorul, şi să aibă blăstemul lui Arie, îşi să aibă parte cu jidovii cei ce au strigat. asupra Domnului Nostru Isus Hrifetos, sîngele lui asupra lor şi asupra feciorilor lor.“
Precum ştim, aceasta e formula obicinuită în toate daniile domneşti şi boiereşti, şi cele mai multe dintre domeniile statului sunt, ca foste moşii monastireşti, supuse la această formulă magică.
Şi în adevăr pare că blăstemul străbunilor zace asupra acestor domenii, care, căzînd în mîna puterilor publice, au devenit mijlocul spre a crea în România o cl^să de boieri parveniţi. Ar trebui să ne îngrozim, dacă ni-am da seama zi de zi cîte mii intră din rodul acestor moşii în buzunarile unei cete de oameni căzuţi ca din senin; ar trebui să ne îngrozim, dacă ne-am da seamă că aceste moşii sunt cel mai lesnicios mijloc, pentru ca aceia care nu muncesc să exploateze pe ţăranul muncitor şi, în aceeaşi vreme, să sece pînă şi cel din urmă suc al pă-mîntului.
Şi toate aceste se fac pe o cale cu desăvîrşire onestă.
Statul român are peste una mie de „Domenii“.
Să presupunem că toate aceste, la un loc, au o capacitate de producţie ce echivalează cu numai 100 milioane lei noi.
Din acest venit, înainte de toate, îşi iau partea cuvenită deosebiţi administratori, advocaţi, ingineri, inspectori etc., etc.— parte cîştigată prin o muncă onestă.
450
După aceasta urmează deosebiţii arendaşi şi subarendaşi cu întregul lor aparat, oameni care îşi angajează capitalele şi muncesc din zori de zi pînă seara tîrzie.
în sfîrşit, din mijlocitorii de tot felul, agenţii şi sub-agenţii gheşeftarii şi subgheşeftarii, care de asemenea muncesc în mod onest.
Făcîndu-se toate aceste scăderi, rămîne statul cu a trefe ori poate chiar a patra parte din întregul venit, să zicem cu 30 milioane. Din aceste 30 milioane se acopăr apoi o mulţime de cheltuieli menite a satisface mai ales trebuinţele acelora cari şi-au împărţit cele 75 milioane. Socoteala e foarte lămurită : dar cine plăteşte ? Ţăranul !
Dar, în sfîrşit, naţiunea e suverană şi naţiunea dispune !
ŢĂRANUL ROMÂN [I]
Abia poate fi vreun alt sentiment omenesc atît de jignitor ca şi acela care ne coprinde cînd1 auzim pe un om vorbind cu oarecare zel şi lipsă de cunoştinţă din cauză despre un lucru, asupra căruia noi înşine suntem lămuriţi. Prostia din naştere, fiind un lucru neapărat, nu îl jignejşte pe acela care o găseşte la altul; cel mai prost om însă, dîndu-şi cuvenita silinţă, poate să-şi agonisească foarte multe cunoştinţe, iară dacă nu şi le-a agonisit poate să tacă : pentru aceea sentimentul ce te cuprinde, cînd auzi pe cineva vorbind în lipsă de cunoştinţă de cauză, e atît de nesuferit. Nimeni nu e dator a şti anumite cunoştinţe, de aceea însă tot omul e dator a nu voi să înveţe pe alţii ceea ce nu ştie el însuşi.
Şi este peste putinţă să stai faţă la vreo şedinţă a vreunui corp legiuitor românesc şi să asculţi cinci oratori de-a rîndul, fără ca între aceşti cinci să ţi se pomenească unul ce te gratifică cu acest sentiment. Tocmai în ţara noastră unde prostia din naştere e foarte rară, tot al treilea om are slăbiciunea de a vorbi despre nişte lucruri, asupra cărora nu este lămurit.
451
Niciodată însă această slăbiciune nu se dă atît de ades pe faţă ca atunci, cînd este vorba de soarta „ţăranului“.
Societatea română e dintre toate societăţile ce ne sunt cunoscute, cea mai îngrijată de bunul trai al plugarului. Atît în România, cît şi la românii din împărăţia Habs-burgică, „popor", opincă ori ţăran sunt cuvinte de efect, care apasă cumpăna în partea celor ce le rostesc.
Oricît de mare ar fi prăpastia pe care o zice cineva, ea trece drept o idee mare şi binefăcătoare, îndată ce o ştim înfăţişa ca pe un lucru izvorît din iubirea către „popor“. Noi aştialalţi, care din întîmplare nu suntem ţărani, şi nu purtăm opinci, noi parcă nici nu am face parte din acel „popor“ atît de mult iubit, parcă nu am avea alt înţeles şi altă chemare decît a ne frămînta între noi ca să aflăm căile către fericirea poporului.
La românii din împărăţia Habsburgilor această iubire are un înţeles firesc : este iubirea ce omul datoreşte acelora care l-au zemislit. în Ardeal, în Bucovina, în Ţara Ungurească şi în Banatul Timijşorii aproape toţi aceia care vorbesc, scriu despre trebile publice sunt ieşiţi din „popor“, sunt fii ori nepoţi de ţărani, şi aşa e un lucru firesc să ţie la matca din care au ieşit.
în România lipseşte această legătură firească, şi totuşi îndată ce e vorba de ţărani, fiecare dintre respectivii legiuitori grăbeşte să aducă partea sa de iubire şi de înţelepciune între folosul „sărmanului muncitor“. Trebuie, deci, ca, în lipsă de legături de sînge, să fie nişte convingeri din care izvorăşte această iubire cătră „opincă“.
înainte de toate am dori să ştim care sunt aceste convingeri ?
Am auzit adeseori vorbind pre bărbaţii noştri politici despre „popor“ ; niciodată nu am izbutit însă a ne lămuri asupra cuvintelor pentru care îl iubesc pe ţăran atît de mult.
Despre vederile „conservatorilor44 nu poate fi vorba, fiindcă ei sunt cunoscuţi ca nişte „vrăjmaşi neîmpăcaţi“ ai „poporului“ ; e însă vorba de acei „naţionali liberali“ care şi-au mistuit întreaga viaţă muncind pentru „fericirea poporului“ şi care nu pot înşira vzece cuvinte fără ca să-şi dea pe faţă iubirea neapărată. Şi nu punem în
452
vederea cititorului numai ceea ce au zis sau au scris căpeteniile Partidului „Naţional-Liberal“, d-nii C. A. Ro-setti şi I. Brătianu : căci d-1 C. A. Rosetti e ştiut ca un om care ţine să fie mai mult harliu decît adevărat în discursurile sale, iară d-1 Brătianu este unul dintre oamenii lipsiţi de idei lămurite şi statornice. Punem însă în vederea cititorilor totalitatea manifestaţiunilor acestui partid, şi-l întrebăm dacă vrodată această totalitate de manifestaţiuni i-a făcut impresia unui lucru de care se poate lămuri asupra cuvintelor pentru care trebuie să-l iubim pe „ţăran“.
Rostit de aceşti oameni, cuvîntul „ţăran“ aproape totdeauna ne face impresia lui din algebră. Trecem cu vederea că, de cîte ori şi-au dat silinţă să-i facă vreun bine acestui „ţăran“, totdeauna l-au zăpăcit şi jignit în dezvoltarea lui firească, şi nu stăruim decît asupra întrebării : Dacă vreodată Partidul „Naţional-Liberal“, ca „expresie a poporului“, a izbutit să ne arate destul de lămurit vederile sale despre poziţia şi chemarea ţăranului în societatea română ?
Mult timp eram la îndoială asupra răspunsului ce ar trebui să ne dăm la această întrebare. D-1 C. A. Rosetti a dat însă partidului său ocazie spre a-şi da în sfîrşit, pe faţă competenţa în materie rurală, şi aşa îndoiala nu poate să mai aibă loc.
Se întîmplă anume că o mulţime de „ţărani împroprietăriţi“ vînd pămînturile, pe care în timp de treizeci de ani număraţi de la actul împroprietăririi nu sunt în drept de a le vinde.
Aceasta e o mare nenorocire, fiindcă o mulţime de ţărani ajung a fi nişte oameni fără căpătîi.
Nenorocirea însă nu e aceea că ţăranii şi-au vîndut pămînturile şi nu le mai au : nenorocirea e că populaţi-unea rurală a ajuns în o stare în care foarte mulţi ţărani sunt dispuşi, ori de poate chiar siliţi, a se lipsi de darul ce li s-a făcut la anul 1864.
E mare nenorocirea aceasta dar nu e cea mai mare ; cea mai mare nenorocire este aceea că este cu putinţă în ţara noastră o Cameră şi un guvern, care cred că răul acesta se poate lecui prin flecuşorul de lege ce s-a „votat“
453
în curând. Oamenii aceştia cred, dragă Doamne !, că păcătoşii de ţărani nu şi-au vîndut pămînturile decât aşa din întâmplare, şi că îndată ce le vor înapoia pământurile vîndute îşi vor ânăspri Legea de la 1864, toate vor fi bune şi frumoase. Dar, la urma-urmelor, ei nu fac nimic, deoarece Legea de la 1864 opreşte odată vînzarea pământurilor date foştilor clăcaşi, şi daca această opreală nu a folosit nimic, nici de aici înainte folosul ei nu are să fie prea mare. Sunt împrejurări pozitive şi nevoi neapărate, sunt calamităţi devenite oarecum organice în viaţa noastră rurală, care-1 silesc pe ţăran să vînză chiar şi ceea ce nu e în drept a vinde; dacă nu se vor lua din vreme măsuri pentru înlăturarea acestor calamităţi, opreala nu va fi de nici un folos, fiindcă ţăranul este destul de inteligent spre a găsi „forma“, în care se desface de proprietatea ce, după legile economice, nu i se mai cuvine.
Nu e destul ânsă că guvernul şi Camera au crezut că pot ânlătura un rău ânrădăcinat printr-un fleac de lege, ci au mai făcut legea aceasta icu atîta lipsă de pricepere, âneît Senatul nici n-a putut să o ia drept bază a discuţiunilor sale în această materie, ci â trebuit să-şi croiască un nou proiect de lege:
Acest nou şi mai serios proiect de lege s-a dezbătut în şedinţa de la 16 decembrie a Senatului.
Nici astă dată omul lămurit asupra cestiunii nu a putut însă asculta pe cei cinci oratori fără de a fi gratificat cu acest sentiment jignitor, de care era vorba mai sus.
Fără îndoială, Senatul a dat dovadă despre o mai deplină înţelegere a lucrului de care e vorba; în curgerea dezbaterei s-a ivit însă o cestiiine care ne-a încredinţat că bunul-simţ al vieţii rurale lipseşte chiar şi în Senat şi că legiuitorii de la 1864 aveau acest „bun-simţ“.
Era vorba de interpretarea Legii de la 1864, care zice că numai comuna şi „săteanul“ poate cumpăra pă-mînt de la vreun fost clăcaş. întrebarea era : Ce trebuie să înţelegern sub cuvîntul „sătean<e ? E un lucru trist chiar şi aceea că s-a putut ivi această întrebare, deoarece
454
legea vorbeşte foarte lămurit şi dă expresie unui principiu economic foarte binecuvântat. „Sătean“ este un om care locuieşte în sat şi are „profesiunea“ de plugar : legiuitorul voia ca pământul să rămînă în mînele acestor „plugari“.
Fiind însă că întrebarea s-a ivit, d. Strat a propus un amendament, prin care se interpreta legea şi din care rezultă că pot să cumpere pământuri de la foştii clăcaşi toţi aceia care, sub o formă oarecare, au fost puşi în rolurile de împroprietărire, şi urmaşii acestora, dacă mai sunt şi astăzi plugari.
Aceasta e fără îndoială ceea ce zice şi ceea ce este bine să zică legea, căci interesul cel mare nu e ca pămîn-, turile să rămîie la foştii clăcaşi, ci la fosta clasă de clăcaşi, adecă la plugarii de astăzi ; interesul e să nu treacă la streini, la ciocoi, la tîrgoveţi, îndeobşte să nu treacă la oameni care nu le cultivă înşişi ci pun pe fostul proprietar să le cultiveze în folosul lor. Dară patrioţii liberali se temeau ca nu cumva unii dintre foştii clăcaşi să cumpere prea multe pămînturi şi aşa să se creeze un fel de aristocraţie săteneaseă. Vă închipuiţi că de acest lucru atât de neapărat pentru dezvoltarea populaţi-unei rurale, de această libertate economică, prietenii ţăranului, liberalii patrioţi atît de mult se temeau, încât au mers pînă la o falşă interpretare a textului Legii de la 1864 şi au făcut chiar şi pe un om ca d. M. Kogălni-ceanu să primească şi să susţie cu autoritatea sa această interpretare.
Astfel s-a propus un alt amendament, care zice că, sub cuvîntul „sătean“, de aici înainte, nu trebuie să înţelegem decît pe sătenii plugari ce nu au pămînturi. Luînd deci legea în acest înţeles, mişcarea proprietăţii rurale e cu desăvîrşire jignită şi ne aflăm în o ţară în care e aproape peste putinţă ca plugarul harnic să-şi agonisească cu o bucăţică de pămînt mai mult decît cel leneş, căci numai aceia pot cumpăra de la alţii cajri.nu au înşişi.
Trecem cu. vederea că astfel să calcă prin o falşă in-terpretaţie o lege garantată de constituţiune şi ne măr-
455
ginim a constata că această călcare s-a făcut cu scopul de a face populaţiunii rurale un bine.
Nu voim să zicem o vorbă mare ; o stare de lucruri însă, în care se pot ivi asemenea greşeli făcute cu bună intenţie, o asemenea stare de lucruri nu poate să fie trainică.
Marea mulţime a cetăţenilor din această ţară sunt ţărani şi, dacă noi, ăştia care luam parte la lucrarea publică, tot atît de puţin cunoaştem pe aceşti ţărani cu viaţa lor deosebită şi cu trebuinţele lor statornice, încît chiar şi atunci îi nenorocim, cînd voim să-i ocrotim, nu ne rămîne decît să aşteptăm ziua, în care zidirea ce urmăm a o clădi, va cădea asupra capetelor noastre păcătoase.
Cuprinşi de această temere, vom arunca şi noi cîteva raze de lumină asupra cestiunii. De sine se înţelege că nu putem avea pretenţia de a înrîuri asupra corpurilor legiuitoare. In viaţa publică însă omul nu îşi dă pe faţă vederile numai cu scopul de a face ca ele să fie primite drept puncte de plecare pentru croirea unei legi anumite. Cu deosebire ziarul Timpul urmăreşte prin lucrarea sa nişte scopuri cu mult mai depărtate, şi adeseori scapă din vedere succesele zilnice şi îşi dă cu atît mai multă silinţă a pregăti, încetul cu încetul, opinia publică la o mai bine întemeiată lucrare politică.
Pe cînd se discuta în Senat cestiuriea aceasta, tribunele erau aproape deşerte, şi aşa trebuie să credem că, în ţara noastră, nu se simte greutatea cu care apasă ces-tiunea asupra vieţii publice.
înainte de toate vom scrie dar spre a deştepta luarea-aminte’ a celor nepăsători asupra acestui şarpe veninos ce creşte mereu.
Corpurile legiuitoare îşi vor face „datoria“ vor împlini „formele44 cuvenite şi vor „vota44 legea respectivă, care nici de mare pagubă, nici de mare folos nu are să fie ; nouă însă ne rămîne cestiunea pusă tot cum a fost pînă acum. Mai ales generaţiile mai tinere trebuie să urmeze a o studia, fiindcă pentru ele rămîne mult amar de venin într-însa.
456
POZIŢIA LUI ÎN SOCIETATE
în şedinţa de la 16 decemvrie a Senatului unul dintre miniştri mai tineri, d-1 Eugeniu Stătescu, a luat cu-vîntul, pentru ca să susţie cauza „sărmanului muncitor44 îndeosebi faţă de atacurile d-lui Vioreanu.
Domnul E. Stătescu e un om nou, intrat în ministeri ca reprezentant al acelei junimi liberale inteligente, culte, şi mai presus de toate nerăbdătoare, ce de cîtva timp mereu stăruie să înlocuiască pe „baccelele“ Partidului Liberal, adecă unul dintre DU minorum gentium,
o	mărime a viitorului, într-un cuvînt un om ale cărui cuvinte trebuie să ne fie foarte preţioase, fiindcă ele exprimă vederile unui nou rînd de oameni politici, cu care ,va trebui să ne luptăm de aici înainte.
Ce e drept, E. Stătescu mai e, afară de aceasta, şi cel mai veninos dintre toţi oamenii politici din România, un om cu inima înăcrită, care nu poate vorbi fără să muşte, şi aşa foarte adeseori îi vine să aibă despre vreun lucru anumit nişte păreri cu totul ocazionale, şi să nu zică decît ceea ce se cuvine spre a supăra pe adversarii săi. Dară şi această slăbiciune este o expresie a partidului pe care îl reprezintă, şi noi trebuie să presupunem că reprezentantul junimei liberale inteligente şi culte e destul de onest spre a nu zice decît ceea ce crede că în adevăr aşa este.
Vorbind deci despre poziţia ţăranului în societatea noastră şi îndeosebi despre dreptul cu care poate pretinde ca interesele lui să fie cu deosebire ţinute în seamă, d. E. Stătescu a zis că el este acela care a conservat ceea ce mai avem. Iată dar cuvîntul pentru care trebuie să îl iubim pe ţăran.
La aceste cuvinte ale d-lui E. Stătescu, d. M. Kogăl-nieeanu, de asemenea om politic, deşi nu reprezentant al vreunei junimi inteligente şi culte, a răspuns că, fără îndoială, ţăranul este un om foarte cumsecade, dar că sunt în ţara aceasta o mulţime de lucruri pe care nu tocmai ţăranii le-au făcut ori conservat.
Ia să vedem acum cine are dreptate, d-1 E. Stătescu ori d-1 Kogălniceanu ?
457
Pe cît ştim noi, ţara aceasta âre un fel de istorie şi pe cît ne pricepem la asemenea lucruri, din această istorie luăm elementele pe care urmăm a ne întemeia viaţa morală şi politică. De la întemeiarea Ţărilor Româneşti pînă în ceasul cînd d-nii C. A. Rosetti şi I. Brătianu au văzut lumina zilei, s-au petrecut o mulţime de lucruri bune şi frumoase, fără de concursul „reprezentanţilor opincei44. Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, dimpreună cu alţi domni şi boieri, care au muncit cu arma ori cu capul în curgerea a cinci veacuri, toţi aceştia erau nişte oameni foarte cumsecade, fără ca să fie ţărani şi fără ca să aibă pretenţia de a reprezenta „poporul44 [...].
Poporul român e un copac, ale cărui crengi se întind peste mai multe ţări, dar numai în Ţările Româneşti a produs roade, fiindcă în celelalte ţări florile s-au scuturat de pe ramuri, iară aici ele au rămas lipite de izvorul din care au ieşit. Cu toate aceste, în ziua de astăzi vine un ministru şi reprezentant al unei oarecare junimi inteligente şi culte, şi trece cu buretele peste vredniciile acestor flori ale vieţii româneşti, ca şi cînd ar vrea să spuie, urbi et orbi, că viaţa românească nu s-a început decît în ziua, cînd liberalii au creat poporul român suveran.
Hunii, fără îndoială, erau şi ei un popor, dar nu s-a ales de dînşii altă decît un nume : Attila. Şi dacă elenii, egiptienii ori romanii nu ar fi produs ceea ce au produs prin floarea vieţelor lor, nici de dînşii nu s-ar fi ales mai mult. Iară dacă Macedonia, dacă ea nu ar fi produs pe Alexandru, astăzi nu ar mai vorbi [despre ea] decît oamenii cu învăţătură foarte temeinică. într-un cuvînt, viaţa socială aşa cum este, privită de sus în jos, nu are alt înţeles, decît ca mii şi mii de oameni să trăiască muncind de pe o zi pe alta, pentru ca alţi cîţiva să-şi poată urma tigniţi lucrarea în vistieria gîndirilor omeneşti.
Tocmai însă fiindcă noi nu sîntem decît floarea copacului, cînd ne deşteptăm des-de-dimineaţă, întâiul gînd trebuie să ne fie acela de a căuta să vedem dacă trunchiul, crengile şi frunzele sunt sănătoase. Din munca ţăranului ne hrănim, mereu trebuie deci să purtăm de
458
grijă ca această muncă să fie spornică şi ca rodul ei să fie binecuvîntat. Cu cînt copacul e mai sănătos, cu atît floarea e mai plină şi rodul cu atît mai îmbelşugat; cu cît ţăranului îi merge mai bine, .cu atît mai în tihnă ne putem urma noi lucrarea. Acesta e cuvîntul pentru care trebuie să-l iubim pe ţăran ; îl iubim atît pentru că el ne hrăneşte, cît şi pentru că noi îl povăţuim ; îl iubim pentru că el şi noi suntem împreună un popor, acelaşi popor, pentru că împreună ne dăm silinţă să întrămăm aceeaşi viaţă, îl iubim fiindcă zicem „noi44 cînd vorbim -despre toţi împreună.
Şi ţăranul ne iubeşte pre noi, dacă suntem adevărată floare, iară nu floare seacă. Sunt însă între noi oameni, care nici nu sunt floare, ci vnîzgă; păcatele acestor oa-meni-mîzgă trebuie să-i ispitească şi oamenii cumsecade. Aceştia sînt sucuri ieşite din trunchiul îmbolnăvit, care slăbesc copacul şi lipsesc floarea cea bună de hrană fără de care nu se dezvoltă decît anevoia şi nu-şi dă rodul deplin. Stârpiţi această mîzgă, acoperiţi urmele ei cu bă-ligar, lăsaţi apoi copacul să se dezvolte după firea lui şi veţi vedea cum floarea va fi plină şi cum rodul va fi frumos.
POLITICA RURALA
în viaţa socială fiecare om are un cerc oarecare, în mijlocul căruia trăieşte, pe care îl cunoaşte din intuiţiune şi în care se află cele mai imediate interese ale lui : în acest cerc omul voieşte să aibă înrîurire, şi această înrâurire i se cuvine.
Cercul social în care trăieşte ţăranul nostru e satul, şi pentru aceea în sat i se cuvine cea mai deplină înrîurire : aici el trebuie să fie stăpîn, iară nouă nu ni se cuvine decît dreptul de supravegheam Este o mare greşeală politică şi, în acelaşi timp, o mare nedreptate de a voi să organizăm viaţa comunală altfel decît aşa cum sătenii doresc să fie organizată, fiindcă aceşti săteni au obiceiuri, deprinderi, trebuinţe, interese şi vederi deosbite de aje ' noastre, au o fire anume a lor care trebuie să fie temelia organizaţiei şi această fire noi nu o putem cunoaşte atît
459
de bine ca ţăranul însuşi. Oricît de mărginit ne-ar părea acest ţăran, el, tocmai avînd puţine cunoştinţe, are foarte mult bun-simţ şi niciodată nu greşeşte cînd e vorba de apărarea intereselor, sale imediate. Adeseori ne-ar părea că e mai bine ceea ce dorim noi, decît ceea ce voieşte el; aceasta însă nu mai ales pentru să ne lipseşte bunul-simţ al vieţii rurale, care la dînsul e piatra înţelepciunii. Şi atunci, chiar, cînd am crede că nu e bine să facem după dorinţa lui, trebuie să ţinem seamă mai mult de această dorinţă, decît de vederile noastre.
Dară la sat ,se şi mărgineşte cercul de înrîurire al ţăranului, ba chiar şi aici numai trebile zilnice, interesele curat locale şi modul de a îndeplini sarcinile atîrnă de îa buna lui chibzuinţă. Organizaţia trebuie să fie făcută potrivit cu dorinţele săteanului; noi facem însă această organizaţie potrivit cu interesul tuturor; noi avem glasul hotărîtor, iară nu ţăranul. Fiindcă, însă, căi el trebuie să primească hotărârea noastră, noi trebuie să chibzuim această hotărîre astfel încît să o poată primi cu mulţumire. De asemenea noi hotărîm datoriile săteanului cătră stat şi suma sarcinilor ce are să poarte ; pentru ca însă hotărîrea noastră să nu fie păgubitoare ori poate chiar zădarnică, nu trebuie să însărcinăm pe ţăran cu datorii pe care nu le poate împlini, fără de a-şi vătăma cele mai de căpetenie interese ale sale, căci, orice hotărîre am lua noi, el trebuie să o primească.
în judeţ săteanului nu i se cuvine decît foarte puţină înrîurire. Cercul acesta e atît de întins, încît numai pe ici, pe colo, se află cîte un ţăran care îl poate cuprinde cu privirea : pentru aceea ţăranul îndeobşte prea puţin se interesează de ceea ce se petrece în judeţul său şi, dacă i-am da drept de înrîurire în judeţ, foarte adeseori alţii ar putea să abuzeze de acest drept al lui. Sunt însă în judeţ interese care nu sunt în adevăr interese ale judeţului ca atare, ci ale mai multor comune din judeţ, adecă interese comunale, şi, cît pentru aceste, ţăranului
i	se cuvine înrîurire în judeţ. Astfel, cînd e vorba de aşezarea unui drum bun, care leagă mai multe sate cu un oraş, ori cu drumul cel mare. Dacă un siţjgur sat ar fi, nimeni nu ar avea dreptul de a sili pe sătetfi să facă drumul, fiindcă la urma-urmelor, şatenii înşişi ştiu mai
460
bine dacă au ori nu au trebuinţă de acest drum şi dacă trebuinţa cumpăneşte cheltuiala ce ar trebui să se facă. Li se pot face propuneri, li se pot da sfaturi : dară nimeni nu se cuvine să aibă dreptul de a lua în locul lor hotărîre pentru aşezarea acestui drum.
îndată însă ce sunt mai multe comune, care au aceleaşi interese, judeţul are datoria de a pune la cale o înţelegere între aceste comune, şi dreptul de a sili pe unele dintre ele să primească hotărîrea tuturora. Nu i se cuvine judeţului dreptul de a hotărî în locul comunelor : şi acesta e dreptul de înrîurire a săteanului în judeţ. Pretutindenea, unde e vorba de interese cu deosebire locale, ţăranul trebuie să hotărască însuşi pentru că aceste interese el le simte mai bine, decît alţii le pot cunoaşte [...].
Dară vai şi amar de grădina al cărui grădinar nu cunoaşte însuşirile pămîntului şi firea deosebitelor ierburi ce prăşeşte ; vai şi amar de ţara a cărei „floare“ nu cunoaşte pe ţăran cu viaţa lui deosebită. Şi această ţară suntem noi, care foarte adeseori, voind să-i facem bine ţăranului l-am jignit în dezvoltarea lui firească ; în loc de a-i da drepturile de care avea trebuinţă neapărată, i-am dat altele cari îl pun la discreţiunea oricăror venituri; în loc de a-1 face stăpîn în satul lui, l-am făcut părtaş la o minciunoasă înrîurire în trebile ţării ; în loc de a ne da silinţă să cunoaştem trebuinţele lui adevărate, l-am însărcinat pe el să ne spuie — prin alţii — ce voieşte.
Fără îndoială este greu a cunoaşte viaţa rurală şi le este greu mai ales unor oameni care nu au ieşiţ din .„popor“, nu au fost crescuţi în mijlocul lui şi nu trăiesc bucuros la ţară [...].
LEGISLAŢIA RURALA
Ţăranul e pretutindenea înainte de toate ţăran. Nu numai la românii de peste Carpaţi, ci la nemţi, la sîrbi, la unguri şi la ruteni găsim aproape aceleaşi stări de lucruri îşi aceleaşi deprinderi în viaţa rurală pe care Ie vedem în satele noastre din România. La nici unul dintre aceste popoare disciplina nu e însă atît de aspră ca la români. Chiar în veacurile trecute străinii călători,, vor-
461
bind despre români, îi arată ca pe nişte oameni disciplinaţi şi cuviincioşi. Fără îndoială, disciplina urmează din împrejurarea că în toate vremile şi pretutindenea ţăranul român, a fost asuprit, şi aşa trebuia să se apere prin o organizaţie severă [...]. Bunacuvinţă nu putea însă să urmeze decît din cumpătul şi din fireasca iubire a românului pentru formele frumoase.
Cei dintăi legislatori, care au ţinut seamă de aceste, au fost nemţii. Organizînd Oltenia, ei constată că românii sunt organizaţi şi nu ating organizaţia comunală, ci o iau drept punct de plecare pentru organizaţia întregei provincii. Şi tot astfel urmează nemţii şi la organizarea Bucovinei.
Chiar maghiarii, ce atît de mult au asuprit pe români, cu toată lipsa lor de bun-simţ, au înţeles că interesele pozitive cer ca viaţa comunală să rămîie neatinsă şi au lăsat pe român lipsă în satul său, Nuimai însă după ce Habsburgii s-au făcut stăpîni pe ţările zise sub Coroana Sfîntului Ştefan, numai cu administraţia nemţească această libertate comunală a ajuns a fi garantată prin legi. Chiar împăratul Iosif II, care-şi pusese de scop a introduce o disciplină uniformă în întreaga împărăţie şi schimbase vechea organizaţie a Ungariei, niciodată nu a căutat să schimbe organizaţiile comunale ce găsise la deosebitele popoare, şi, vorbind într-un ordin de la 1785 despre români, zice : „îndeobşte, această naţiune cere ca să i se asculte plînsorile, şi să convingem cu cuvinte întemeiate pe cei mai bătrîni dintre dînşii, în care îşi pun toată încrederea: apoi putem să-i încredinţăm la orişice
Spre a putea deci dispune de români, trebuie să ciştigi pe omul în care ei îşi pun toată încrederea : aceasta era adevărat pe timpul lui Iosif II şi adevărat a rămas pînă în ziua de astăzi.
S-au făcut, în curgerea vremilor, o mulţime de schimbări în Austria ; nimeni însă nu a crezut de cuviinţă să atingă organizaţia comunală. Nici nemeşii, nici Curtea din Viena nu au căutat să uniformizeze ceea ce nu se poate fără de mari pagube, ci au suferit mai bucuros deosebite organizaţiuni comunale. A venit absolutismul nemţesc şi
462
a prefăcut întreaga viaţă publică; nu s-a atins însă de viaţa comunală. A venit chiar lipsa de bun-simţ a maghiarilor constituţionali, dar viaţa comunală a rămas neatinsă pînă în zilele noastre. Ce-i drept, legiuitorii maghiari n-au lipsit a face o lege comunală, au luat însă drept punct de plecare a legiuirii lor principiul : „Vom stabili relaţii şi proceduri numait acolo unde ele nu sunt stabilite prin deprinderea comună, iară de aici înainte vom sancţiona organizaţia pe care o găsim.“
Să vedem acum un sat de peste Carpaţi, pentru ca să ne putem face închipuire despre foloasele acestui principiu.
Legea hotăreşte ca fiecare comună să-şi aleagă, după bunul ei plac, un primar, un judecător, un perceptor, un tată al săracilor, un notar, mai mulţi ori mai puţini membri în consiliul comunal şi ca toţi aceştia să execute or-dinile ce ar primi de la autorităţile publice.
Dar această lege pune o singură condiţie pentru eligibilitate : ca alesul să fie om cinstit. Singur notarul trebuie să fi făcut un examen notarial înainte a-şi pune candidatura ; tocmai pentru aceea însă notarul se alege odată pentru totdeauna, cîtă vreme ceilalţi sunt aleşi pe un an.
Sătenii aleg. Pe cine aleg ? Pe oamenii cu autoritate, pe aceia la care ţin. Astfel primarul e fruntaşul cu cea mai mare trecere în sat, iar ceilalţi — îndeobşte oameni care ţin la dînsul. în această alegere după „trecere“ zace garanţia funcţionării regulate, căci primarul are o autoritate cu mult mai mare decît aceea pe care i-o dă legea. El e cel dîntăi om din sat şi singurul răspunzător despre cele ce se petrec; notarul, deşi om cu studii, nu e decît un scriitor, decît mîna dreaptă a lui. îndeobşte, primarul nu ştie să scrie şi să citească ; el însă răspunde despre aceea ce scriu şi citesc alţii şi nimic fără de ştirea şi învoirea lui nu se face. Primarul face, strică, porunceşte, şi satul primeşte cu mulţumire, fiindcă e omul lui acela de la care vin toate aceste.
Leafa primarului nu e decît de nume. Ea se schimbă, după mărimea satelor, de la 80 pînă la 200 florini, adecă de la 200 pînă la 500 lei noi pe an.
463
El stă în funcţie pentru „cinste şi datorie“ şi îndeobşte rămîne cîte cinci, zece, cincisprezece ani. Sunt familii, în care primăria este un fel de drept de moştenire, astfel că totdeauna un membru al familiei trebuie să aibă loc în sfatul satului. Dar tocmai pentru că primarul stă „pentru cinste şi datorie“ la locul său, el dispune de puterile satului, are braţe, pluguri şi care totdauna cînd îi trebuie în gospodăria sa privată. Primarul ară, seceră, prăşeşte, treieră, într-un cuvînt, îşi face toate lucrurile „de-a claca“, căci la dînsul oamenii lucrează „pentru cinste şi cmenie“.
Duminica acest primar merge la biserică, iar cînd oamenii ies de la biserică, el se opreşte în faţa lor şi le vesteşte poruncile de peste săptămînă. Dacă vine peste săptămînă vro poruncă grabnică, el „dă de ştire“ cu toba prin sat.
Are să se facă alegere de pîndari la ţarină, să se hotărască ziua secerişului, a culesului de porumb ori a viilor, să se aleagă pămînturile de ogoare, să se puie pădurari, într-un cuvînt, să se facă ceva în interesul satului întreg : oamenii sunt poftiţi la casa satului şi aceia care vin hotărăsc. Dar hotărîrea se face de cătră fruntaşi, şi mulţimea nu vine decît spre a-şi da părerea şi spre a stărui. Votare în regulă nu se face decît acolo unde legea o prescrie, şi în trebile interne ale satului legea nu se amestecă.
Tot astfel se urmează cînd e vorba de a se drege un drum ori un pod, de a se face un văd, de a se cumpăra un taur ori un armăsar pentru sat, de a se plăti birurile şi de a pune la capăt orice treabă ce priveşte numai pe săteni. Administraţia nu are voie de a se amesteca în viaţa comunală decît atunci cînd sătenii lipsesc de la da-'toriile lor şi la alegerile comunale, spre a constata că ele s-au făcut în bună rînduială.
Alături cu viaţa comunală, săteanul are viaţa sa parohială. Întruniţi în Sinod, sătenii îşi aleg popă, învăţător, curator şi epitropie bisericească, director şi consiliu şcolar şi membri în Sinodul protopopesc; ei hotăresc despre întreţinerea bisericii şi şcoalei şi despre toate cele se privesc viaţa intelectuală.
464
Astfel, vedem pe| ţăran mereu preocupat de trebile satului său şi mereu silit a se interesa de ele. El ştie prea bine că, în casa satului, biserica şi şcoala sunt ale lui şi că nimeni nu poartă grijă de ele dacă el le părăseşte. în acelaşi timp, ştie că nimeni nu are dreptul de a se amesteca în trebile acestor trei de căpetenie aşezăminte comunale, şi pentru aceea ţine la ele. Un nobil îndemn face pe săteanul cu dare de mînă stăruitor în bunele sale purtări, pentru ca astfel să poată ajunge a fi cinstit, cu un loc în sfatul satului, al bisericii ori al şcoalei, şi, îndată ce a cîştigat acest loc, îşi dă silinţa să-şi facă datoria, pentru ca întrecerea ,să-i fie cu atît mai mare. Iară săteanul de rînd are mulţumirea de a vedea încredinţate interesele sale oamenilor la care ţine şi de a-ţi zice : „Eu l-am pus la locul acesta ; eu i-am făcut cinstea aceasta“.
Iată deci viaţa comunală aşezată pe temelii sănătoase. Nu este cu putinţă un legiuitor mai genial decît însăşi firea lucrurilor şi tocmai pentru aceea ,nu este organizaţia mai bună decît aceea care se face de sine. Guvernele care au dispus de românii de peste Carpaţi au ştiut să se închine înaintea acestei organizaţiuni fireşti, şi, pentru aceea, totdeauna au dispus de puterile ţăranului român, fără ca acest ţăran să se fi simţit jignit în dezvoltarea sa. Chiar astăzi ţăranul român de peste Carpaţi, oricît de multe ar fi nevoile cu care se luptă, e mulţumit aici, e un cetăţean bun, că el mai ales în sat trăieşte.
Legiuitorii din România liberă şi românească au crezut, însă, că pot să organizeze viaţa' comunală cum le place lor şi s-o aşeze pe nişte legi copiate din alte ţări streine. Astfel, au ajuns a crea o stare de lucruri singură în felul ei. Sunt astăzi în satele româneşti două autorităţi deosebite : una firească, a fruntaşilor, şi alta silnică a funcţionarilor comunali. Căci nu este lege care poate lipsi pe fruntaş de trecerea ce are în sat, şi, îndată ce guvernul nu lucrează prin acest om, se pune în luptă cu satul. După organizaţia comunală de astăzi, ţăranii români nu mai privesc funcţiunile comunale ca o „cinste“, ci ca o slugărnicie şi numai arareori se găseşte cîte un ţăran cu trecere care umblă să se facă primar. Primarii şi notarii de astăzi sunt cea mai mare plagă pentru societatea rurală, căci, fiind luaţi chiar dintre streinii adu-
465
naţi în ţară, nu sunt decît nişte slugi ai administraţiei. E foarte rar în România comuna în care primarul e sătean din moşi strămoşi, om cu stare şi cu trecere, om care poate să dea sfinţenie morală măsurilor luate de cătră guvern ; în loc de acest om găsim un grec, un ardelean, un bulgar ori un fost vătaf, ce umblă şă-şi facă stare şi să se susţie prin acte de slugărnicie la postul său, un tiran în miniatură, pe care ţăranul îl ureşte şi pentru care îi este scîrbă de întreaga noastră organizaţie politică. Alăturea cu acest primar fruntaşul îşi păstrează autori ta teâ şi se foloseşte de dînsa, nu însă dînd mînă de ajutor puterii publice, ci înlocuind ori combătînd, unde se poate, această putere atît de silnică în lipsa ei de •bun-simţ
ŢĂRANI, CIOCOI ŞI BOIERI
Românul, de la fire, e om deschis şi vorbăreţ.
Oricine, trăind cîtva timp la ţară, s-a putut încredinţa că mojicul 'pune mai presus de toate plăcerea de a sta de vorbă cu alţii şi mai ales cu oamenii la care ţine, şi mereu îşi aduce aminte, mereu spune altora, ce anume
ii	zisese cutare şi cutare om de frunte, cînd mai sta de vorbă cu dînsul.
Oriunde ,s-ar ivi omul cu trecere, ţăranii se adună împrejurul lui.
In Ardeal, unde preoţii sunt oameni cu multă trecere în sat, dumineca şi în zilele de sărbători, ieşind de la biserică, creştinii nu pleacă numaidecît acasă, ci aşteaptă să iasă preoţul, îl întîmpină la uşa bisericei §i aşa merg cu dînsul mai departe. La răspîntie ei se despart în mai multe cete : unii însoţesc pe preot, alţii pe primar şi iarăşi alţii pe vrun alt fruntaş : pretutindeni, unde sunt mai mulţi oameni, omul cumsecade trebuie să fie însoţit de alţii; a merge singur e cea mai mare ruşine. Chiar cînd merge undeva, fruntaşul se cuvine să schimbe vorbe cu aceia pe care îi întâlneşte şi să nu meargă singur cînd mai merg şi .alţii pe' acelaşi drum. La lucru, în sfîrşit, la nunte, la cumetrii şi la orice altă petrecere el trebuie să poarte firul vorbei.
4 66
Aşa se .petrec lucrurile în Ardeal, în Ţara Ungurească, în Banatul Timişorii şi în Bucovina, aşa se petrec ele şi în România, pretutindeni, unde satele sunt vechi şi desăvîrşite în organizaţia lor internă. Pe la poalele dealurilor şi la munte, unde, în ciuda, civilizaţiei importate, condiţiunile bunei organizaţiuni rurale s-au păstrat pînă în/ zilele noastre, îndeosebi în Oltenia, pe Valea Argeşului, prin Musceli, pe la Tîrgovişte, Cîmpulung şi Rucăr, viaţa rurală, e aproape tot atît de disciplinată ca peste Carpaţi. Şi aici (sunt prin sate oameni cu trecere, la care ţăranul ţine, care, însă, în condiţiile de astăzi, numai anevoia pot să primească funcţiunea de primar, ci, alăturea cu primarul civilizat, îşi păstrează autoritatea morală şi împlinesc funcţiunile a un fel de cenzor convenţional. Pe aceşti oameni cu trecere îi însoţesc ţăranii din România, cu aceştia stau de vorbă şi cu cuvintele acestora se fălesc: deosebirea între România şi Ardeal e aproape numai aceea că în România preotul cu trecere şi viaţa bisericească mai totdauna lipsesc «din sat.
Nu se petrec însă astfel lucrurile prin cele mai multe sate din apropiarea oraşelor şi mai ales prin cele de dim-prejurul Bucureştilor.
Ar fi o mare greşeală a crede că organizaţia acestor sate s-a perdut în urma contactului cu lumea civilizată. In Bucureşti e foarte multă civilizaţie şi, cu toate aceste „mitocanul“ are convenţiuni sociale, la care ţine cu multă încăpăţinare, are fruntaşii săi, împrejurul cărora se adună şi trăieşte mai mult ori mai puţin izolat în mijlocul Capitalei, trecînd cu un fel de nepăsare dispreţuitoare pe lîngă celelalte elemente îngrămădite în „satul“ lui. Numai demoralizaţia lipseşte pe o populaţiune de organizaţia ei firească. „Mos“ va să zică obicei, convenţiune socială ; „moraliza“ va să zică a stabili convenţiuni sociale ; „demoralizaţie“, va să zică lipsă de convenţiuni sociale. Această lipsă nu se iveşte decît acolo, unde con-venţiunile nu s-au putut încă .stabili, ori unde nu se găseşte o veche populaţie covîrşitoare, care ţine la conven-ţiunile ei tradiţionale şi sileşte şi pe alţii să le primească.
In satele de curînd aşezate, ori în satele în care s-au îngrămădit fel de fel de elemente, organizaţia lipseşte deocamdată, precum ea trebuie să lipsească şi în satele
467
in care nu sunt decît mojici şi iar mojici, adecă numai oameni săraci. Chiar şi în aceste sate, lipsite deocamdată de organizaţia firească, oamenii se adună mereu şi stau de vorbă, căci sunt români şi românul la nimic nu ţine mai mult decît la vorba prietenească.
Dar acest ţăran român atît de deschis şi de vorbăreţ, ce mereu se adună împrejurul oamenilor la care ţine şi mereu se făleşte cu cuvintele auzite de la dinţii, acest ţăran e tăcut şi rezervat îndată ce noi ne ivim în preajma vederii lui. El are convenţiuni tradiţionale, la care ţine cu încăpăţinare ; nu voieşte însă să ni le impuie nouă, ^albăistrimeP ; nu voieşte chiar nici să ni le comunice şi pentru aceea, faţă cu noi, le ascunde.
Fără îndoială, cocona,şii veniţi cu diplomă din străinătate vor fi luînd această rezervă drept expresie a firescului sentiment de respect să cuprinză pe un mojic pus faţă în faţă cu nişte fiinţe atît de superioare ca noi, ăştia cu multă carte.
Foarte adîncă ar trebui să fie indignaţiunea acestor fiinţe superioare cînd — aşa din întîmplare — li-af fi dat să auză pe mojicii proşti judeoînd despre purtările noastre.
Aşa prost, cum e, ţăranul român nu poate înţelege cum ,pot să existe oameni fără de convenţiuni sociale.
Românul e om deştept, dar mărginit. Ca om deştept, înţelege şi judecă fără întîrziere ; ca om cu cunoştinţe mărginite, totdauna rămîne, însă, în îndoială asupra propriei şale judecăţi, deoarece nu o poate verifica din o mulţime de cunoştinţe, cum noi verificăm ori în cele mai multe cazuri credem a fi verificat părerile noastre. Centru aceea <e aproape peste putinţă a convinge pe ţăran; e însă cu atît mai lesne a-1 face să admiţă şi să crează. Lui toate lucrurile îi par numai. Ceva îi pare a fi bine, şi altceva îi pare a fi rău ; şi fiindcă mereu îi par numai lucrurile aşa cum le vede, el e mereu nedumirit şi înaintează în căile vieţii oarecum îngrijat şi fricos, temîndu-se ca nu cumva să facă un pas greşit. De această nedumirire nu-1 scapă decît autoritatea con-glăsuirii. Neavînd încredere în propriile sale vejderi, admite ceea ce admit cei mai mulţi oameni de seama lui ; astfel pentru dînsul e bine ceea. ce cred cei mai mulţi
463
oameni de seama lui a fi bine, e adevărat ori frumos; ceea ce îndeobşte se crede a fi adevărat ori frumos ; în loc deci de a merge „de capul său“, ţăranul are un tipie convenţional, de la care nu se abate, căci orice abatere de la acest tipic e o greşeală, ba adeseori chiar un păcat... în mînă cu tipicul, alcătuit din o mulţime de vederi şi reguli de vieţuire, el înaintează încet şi cu băgare de seamă pe cărările vieţei, dar pasul îi este sigur. Pentru aceea ţine la convenţiunile sale cu atîta îndărătnicie. în zadar ne vom încerca să-l abatem de la ele, arătîndu-i cum altfel ar fi mai bine decît aşa cum el crede a fi bine şi cum ceea ce el ia drept adevăr nu e decît o greşeală convenţională ; el admite, dar nu se abate de la vederile şi obiceiurile rămase din moşi şi strămoşi ; tipicul convenţional nu se poate modifica decît de cătră oamenii cu autoritate, încetul cu încetul şi pe nesimţite. Atlt de puţin preţuieşte acest om viaţa individuală, încît numeişte om „stricat“ pe acela care trăieşte de capul lui ; omul „cumsecade“ e tocmai acela care e „cum se cuvine“, care trăieşte potrivit cu cuviinţele, adecă convenţiunile societăţii în mijlocul căreia se află. Singur satul are dreptul de a stabili convenţiuni deosebite ; dacă însă aceste convenţiuni prea mult se deosebesc de ale altor sate, liimea îi cîrîie şi-i batjocoreşte pe săteni. în sat numai fruntaşii pu foarte multă trecere pot să se lepede de un lucru vechi şi să „scoată“ un lucru nou. Nu s-a pomenit un sătean, fie chiar om de mîna a doua, care să lepede portul satului, să are altfel decît ceilalţi săteni, să ţie la gospodăria sa alte scule şi alte rînduieli decît cele obicinuite în sat, într-un cuvînt, să facă ceva altfel decît cum în sat se face, ori să dea pe faţă vederi deosebite de cele comune, căci s-ar face de rîsul şi batjocura satului.
Ţăranul nu e individ, ci expresia individuală a unui sistem de vieţuire, nu este o fiinţă izvorită din sine însăşi, ci una croită după anumite regule convenţionale,, nu este un om îndeosebi, ci un om ca toţi oamenii, un creştin ca toţi creştinii şi mai ales un român ca românii din satul lui.
Deprins şi chiar silit a ţine mereu seamă de obiceiurile vremii si ale locului, românul nu poate judeca pe
469»
alţi oameni decît după obiceiurile lor. Oamenii proşti fac toate lucrurile de-a-ndoaselea, adecă se supun la nişte obiceiuri proaste, iar oamenii stricaţi se pun înprotiva obiceiurilor locului şi ale vremii : acesta e punctul de vedere al săteanului şi din acest punct de vedere judecă el purtările noastre. Ei ne iau drept nişte fiinţe superioare pe cît obiceiurile, vederile şi deprinderile noastre le par nişte „frumoase obiceiurişi ne despreţuiesc pe cît le părem nişte oameni cu „proaste obiceiuri
Cînd vor să ne ia drept fiinţe superioare, ne zic „boier“, iar cînd vor să dea expresie aversiunii şi dispreţului ce le inspirăm, ne zic „ciocoi \
Şi foarte puţini dintre noi sunt „boieri“, cînd nu suntem înşine de faţă; ciocoi suntem cu toţii, afară de cîţiva foarte puţini.
Sunt cinci feluri de oameni care alcătuiesc „albăstri-mea“ din România : 1. Rămăşiţele boierilor de odinioară ; 2. Slugile boiereşti şi urmaşii lor; 3. Tîrgoveţii; 4. Străinii adunaţi în ţară ; 5. Cîţiva oameni ielşiţi din popor şi aceştia mai ales feciori de popă.
Din aceste cinci feluri de oameni unul singur putea să aibă „frumoase obiceiuri“ — boierii; ceilalţi sunt parveniţi, adecă ciocoi.
Sunt o mulţime de împrejurări, în urma cărora boierii nu puteau să impună celorlalţi oameni de albăstrime convenţiunile tradiţionale ale boierimii.
înainte de toate, nici ei înşişi nu erau o clasă disciplinată, ci de mult încă trebuiau să primească în rîndu-rile lor fel de fel de parveniţi, care scădeau vaza treptei boiereşti. în zilele noastre apoi boierii au văzut cum încetul cu încetul ciocoimea se rădică alături de stăpînii de odinioară, ba chiar mai presus de dînşii ; aşa unii mai îndărătnici s-au retras pe la moşii ori în străinătate, unde găseau o societate potrivită cu pretenţiile lor, iar alţii mai îngăduitori şi mai ameţiţi de noile idei egalitare s-au pus alături cu ciocoimea. Cei retraşi pe la moşii au trăit cîtva timp ca nişte antichităţi curioase şi apoi s-au stins de pe faţa pămîntului nejăliţi de nimeni. Cei duşi în străinătate au trăit cîtva timp în mijlocul cercu-
470
rilor ce-şi doreau, apoi au căzut încetul cu încetul prin prăpăstiile capitalelor apusene, şi-au risipit averea ori, în cel mai bun caz, s-au întors în ţară cu nişte obiceiuri străine. Cei rămaşi în viaţa politică, în sfîrşit, s-au ciocoit. Astfel, vedem aşa-numita înaltă societate română de astăzi alcătuită din oameni ruinaţi, oameni demoralizaţi, oameni cu apucături străine, oameni parveniţi; îndeobşte din fel de fel de oameni, între care pînă acum convenţiunile sociale nu s-au putut stabili. Numai pe ici, pe colo se mai zăreşte cîte o adevărată rămăşiţă, mai mult ori mai puţin modernizată, a boierimii de odinioară, cîte un om mîndru, aspru, dispus a cere supunere, dară corect în purtările sale.
Cînd un asemnea om se iveşte în preajma vederii ţăranului român, acest ţăran* simte cu cine are a face şi nu se depărtează, ci se apropie. A vorbi cu un boier e pentru ţăranul român cea mai mare mulţumire ; niciodată el nu uită cuvintele auzite de la un boier şi mereu spune altora cum „boierul“ l-a întrebat ce face, cum
i-a zis vorbe bune, ba chiar cum l-a ocărit.
Ce înţelege însă ţăranul cînd zice „boier“? înţelege el pe proprietarul de moşii mari ? înţelege pe urmaşul unei familii vechi ? înţelege pe înaltul funcţionar ?
Nu ! — căci : „Boierul rămîne boier, chiar şi fiind legat şi cu teiul la brîu“.
înţelege deci pe omul cu anumite calităţi, vederi şi obiceiuri frumoase, comune unei întregi clase sociale ; el presupune că marele proprietar, urmaşul vechei familii, ori înaltul funcţionar, are aceste calităţi, potrivite cu „starea“, „neamul şi rangul“ lui; îndată însă ce nu le are, mojicul zice că : „Boierul s-a ciocoit
Şi, fără îndoială, în această sentenţă se exprimă foarte multă aversiune şi foarte mult dispreţ.
Boierul „ciocoit“ este acela care nu ştie să ţie în purtările sale seamă de drepturile şi datoriile stării şi ale rangului său, omul ce se abate de la vederile şi obiceiurile clasei din care face parte. Boierul mare trebuie să fie mîndru, aspru, darnic, dispus a cere supunere, drept şi corect în purtările sale ; îndată ce nu are aceste cţxli-
471
tăţi, ţăranul îi zice că s-a „ciocoit“. I se iartă boierului lipsa de dărnicie şi nedreptatea, i se iartă ;chiar o prea mare asprime : nu i se iartă însă prisosul de bunăvoinţă şi lipsa de bună chibzuială în purtările sale.
E „ciocoit“ boierul care întîmpină pe mojic cu prea multă bunăvoinţă, ori care nu ştie să-i vorbească în limba lui şi să-i zică la soroace : „Tacă-ţi gura, mojicule !“
Dară tocmai atît de „ciocoit“ e acela care se arată mai mîndru, mai aspru şi chiar mai darnic decît se cuvine după stare şi rangul lui. Acesta e adevăratul ciocoi.
Ciocoi sunt slugile boiereşti şi orice alţi oameni parveniţi, care vor să-şi deie aerul de boieri, oameni care nu fac parte din vreo clasă socială organizată, nu au con-venţiuni sociale stabilite, ci rătăcesc de capul lor printre ceilalţi, oameni „cumsecade
Iată deci cuvîntul pentru care ţăranul român e tăcut şi rezervat faţă cu noi. Suntem, în ochii lui, nişte oameni care nici nu pot să fie cum „se cadefiindcă nu avem decît foarte puţine convenţiuni sociale şi îndeobşte nu ştim care ar trebui să fie purtările noastre în anumite împrejurări. Singur bunul-simţ firesc ne este po-văţuitorul în cărările vieţii şi singur acesta ne poate câştiga trecere la ţărani. Căci ţăranul, atît de supus convenţi-unilor sale sociale, foarte bine ştie ce i se cuvine unui om după rangul şi starea sa, şi, îndată ce vede că vreunul dintre noi ştie să-şi potrivească purtările cu starea şi rangul, se apropie cu încredere şi are respect de dînsul.
El ştie că nu mai ţinem la credinţa strămoşilor noştri, că nu mai avem obiceiuri stabilite la nuntele, la înmor-mîntările, la petrecerile şi îndeobşte la întîlnlrile noastre ştie că facem toate lucrurile după capul nostru, după tipicuri streine, ori, în cel mai bun caz, după nişte vechi obiceiuri, la care nu mai ţinem decît în formă, ştie că nu suntem o societate organizată şi reprezentată prin fiecare dintre membrii ei, ci o seamă de oameni deşiraţi, dintre care nici unul nu reprezintă mai mult decît individualitatea, starea şi rangul său, Ştiindu-le toate aceste, el nu ştie cu cine are a face cînd vreunul dintre noi se iveşte în preajma vederii lui. Este un ciocoi, adecă un om cu calităţi şi obiceiuri nehotărîte, îndeobşte rele ori
472
cel puţin proaste, un om, în care nu poţi avea încredere, decît după ce l-ai cunoscut, personal.
Aşa ţăranul dat de deschis şi de vorbăreţ cînd vede pe vreunul dintre noi, numaidecit se retrage ca melcul în ghioaca sa şi aşteaptă să vază cu cine are a face. Numai într-un tîrziu şi numai după multă chibzuială se hotăreşte să zică : „Stăi, că ăsta-i un om, cu care poţi vorbi !
Şi omul despre care ţăranul îşi zice aceste cuvinte are trecere în sat şi nu dă decît de ţărani deschişi şi
vorbăreţi.
Românul, de la fire, e om cu multă abnegaţiune ; pentru oamenii la care ţine e gata să sară în foc. Acest cuvin t de abnegaţiune îl are împăratul Iosif II în vedere cînd, vorbind despre români, le zice comisarilor săi : „Arătaţi-vă vrednici de încrederea lor şi puteţi dispune după placul vostru de dînşii !“
Nu voim a înşira cazurile de abnegaţiune ce putem găsi în viaţa fiecărui sat; nu vom pune în vederea cetitorului ceea ce face un mojic pentru fruntaşul său şi pentru orice alt om la care ţine ; vom trece cu vederea chiar abnegaţiunea Curcanilor degeraţi şi morţi de foame, ca pe una ce parcă de sine s-ar înţelege ; vom vorbi numai despre abnegaţiunea ţăranului în viaţa politică, fiindcă scopul ne este a-1 cunoaşte mai ales ca pe un factor politic.
In România ţăranul nu ia parte la viaţa politică jşi face foarte bine, fiindcă la urma-urmelor, sunt alţii care pricep meseria aceasta mai bine decît dînsul. Rău e numai că nu are în viaţa publică nici părticica ce i se cuvine.
Cu totul altfel e în Austria. Aici ţăranul român e silit să ieie parte la viaţa publică, în care se găseşte faţă în faţă cu alţi ţărani, fie maghiari, nemţi, sîrbi, fie de orice altă limbă. Gestiunile sunt puse atît de lămurit, încît şi cel mai mărginit om poate să le înţeleagă şi să se intereseze de rezolvarea lor. Cînd lupta se începe, vorba e dacă românii ori streinii să biruiască, şi aşa ţăranul ştie sub care dintre steaguri se cuvine să lupte. Se în-
473
ţelege, toată această luptă nu are decît un înţeles negativ, căci e foarte rar omul ce ia de capul său parte la dînsa.
In fiecare sat sunt oameni cu trecere, fie ţărani, fie preoţi; satul merge după aceştia. Dacă oameni cu trecere sunt mai mulţi şi se înţeleg, ori dacă un singur om are trecere în sat, satul e unit în luptă ; iară dacă oamenii cu trecere nu se înţeleg, satul se împarte în mai multe cete protivnice. Astfel, la alegeri, de exemplu, nu ţăranii cu drept de alegător hotăresc, ci fruntaşii, preoţii şi orice alţi oameni cu trecere în sat. Nici aceştia nu hotăresc însă decît în sat; de aici înainte şi ei se supun altor oameni cu trecere înaintea lor.	*
în Ardeal nu sunt nici boieri, nici ciocoi, ci numai nişte oameni ieşiţi din. popor, care, după lipsa lor de convenţiuni sociale, seamănă cu ciocoii, iară după bunul lor simţ moştenit de la părinţi, se aseamănă cu boierii; aceştia hotăresc. Aproape toţi ştiu vorbi cu ţăranul, fiindcă •de la dînsul au învăţat a vorbi : ei nu au însă trecere în sat, ci numai la fruntaşii satului. în dosul fruntaşilor ori a preotului din sat, nimeni nu poate să opereze. Să vie chiar mitropolitul, mojicul îl trimite la nenea cutare şi cutare, ori la părintele cutare. Oamenii politici se pun dar în înţelegere cu fruntaşii din sat şi cu preoţii, şi, după ce şi-au asigurlat pe aceştia, abia mai poate fi vorba ca vreun alegător să voteze altfel decît aşa, cum i-a spus fruntaşul ori preotul său, căci votul se dă pe faţă.
Nu este ţară în care să se facă asupra alegătorilor presiunea ce se face în Ungaria. înainte de toate, votu** rile se cumpără cu bani şi băutură, şi ţăranul din Ardeal aproape totdeauna e dispus a-1 vinde, fiindcă ştie ce grozav de puţin îi foloseşte. Nu îl vinde însă decît fruntaşului ori preotului său; voturi izolate nu se găsesc, ci numai grupe de alegători. Unde fruntaşii ori preoţii sunt oameni slabi de înger, sate întregi ori părţi din; sate votează ,cu străinii; iară unde preoţii sunt români buni şi unde bărbaţii politici români au trecere: la fruntaşi, ţine orbiş la „cauza naţională“, nu pentru că ar fi pătruns de sfinţenia acestei cauze, ci pentru că aşa voiesc „oamenii lor44.
474
Tot acel ţăran român în România e făţarnic şi viclean.
Pentru ce oare? ’	’	:
Astăzi nimeni nu mai poate susţine că e vreo deosebire între românul de aici şi cel din Ardeal* între Moţ şi Curcan ; cum se întîmplă deci că unul e plin de abne-gaţiune, iar altul făţarnic şi viclean ?
în şedinţa de la 16 decembrie 1878 a Senatului, d. Opreanu vorbea despre un oarecare ţăran îmbogăţit, care ar fi avînd în sat mai mare trecere decît „boierul“. Aflîndu-se faţă cu acest ţăran bogat, mojicul nu e deloc făţarnic.
Şi el nu e făţarnic, pentru că nu poate fi.
Făţarnici suntem faţă cu oamenii despre care presupunem că nu ne cunosc, căci prin făţărnicie nu putem să înşelăm decît pe aceia care se lasă a fi înşelaţi.
Nimic mai mult decît făţărnicia ţăranului nostru nu dovedeşte că noi nu ştim vorbi cu acest ţăran, că nu-1 cunoaştem nici pe el, nici viaţa rurală din ţara noastră şi că, îndată ce am ieşit din tîrguri şi oraşe, ne aflăm în o lume streină şi nouă necunoscută.
Ia arătaţi-i acestui ţăran că ştiţi să vorbiţi cu el, că ştiţi ce se petrece în satu’ lui şi că-i cunoaşteţi atît puterile productive, cît şi trebuinţele neapărate, arătaţi-i că nu sunteţi străini în Ţara Românească şi veţi vedea cum îi va trece numaidecît pofta de a vă înşela prin vorbe şi purtări făţarnice : cîtă vreme însă el se simte mai înţelept în satul lui, va căuta să tragă folos din înţelepciunea sa.
Vicleşugul nu e decît un rezultat al făţărniciei.
Fără îndoială, prin făţărnicia şi vicleşugul său, ţăranul român se apără de noi şi arată că ne ia drept nişte exploatatori nepricepuţi. îndată însă ce ar vedea că făţărnicia nu i se trece, ar renunţa la arma vicleşugului, ca la una ce nu-i poate folosi decît faţă cu nişte oameni ce nu cunosc oamenii, ţara şi împrejurările. [...]
Trecerea, la ţărani, nu atîrnă nici de bunătatea sufletească, nici de alte calităţi personale şi „virtuţi emi-nenteu, ci numai şi numai de la darul de a şti vorbi cu oamenii şi a le arăta că te pricepi la o mulţime de lucruri. Fie bun, fie rău, omul ce are acest dar, dispune de fruntaşii satului şi prin mijlocirea lor de satul întreg.
475
E foarte lesne a cîştiga iubirea ţăranului; o au toate cucoanele blînde şi frumoase ; dai; bani ori altăceva ce poate fi de folos, şi el te iubeşte. Dară dacă nu te pricepi decît la atît, el zice : „E bun săracul !“ şi toată iubirea nu-ţi foloseşte alăturea cu omul care, în loc de a da, ia cu măsură nelegiuită, dar ştie cum să-l apuce pe fruntaşul satului şi cum să le vorbească sătenilor.
Cu toate aceste, noi, ăşti cui multă carte, nu ne dăm silinţă să studiem viaţa rurală, pentru ca, la urma-ur-melor, să ajungem a şti să vorbim şi noi cu nenea Stan şi cu nenea Bran.
DATE STATISTICE
Din bunăvoinţa unui d. binevoitori, sîntem în poziţiune de n împărtăşi dintr-o epistolă a d-lui Slavici următoarele pasage
interesante :
...De cîteva săptămîni lucrez mereu ca să mă lămuresc asupra răspîndirei românilor şi asupra populaţiunei române în genere. între altele, am luat listele parohiilor din diecezele române şi am notat pe harta cea mare a lui Scheda toate comunele în care se află creştini de două oonfesii naţionale. Aflu acum sus, tocmai la nordul Transilvaniei, pe Valea Murăşului, pe la Topliţa română, un întreg şir de sate cu numiri româneşti care au rămas nenotate. Sînt următoarele comune : Ostrova, Fiilpe, Galocăs, Ploptiş, Platonieşti, Moglănieşti, Lungani, Zencani, Vugani, Zancani, Chelemeniel, Ciobotani, Zabrac, Godemesterhă^a, Ucicani, Ilva, Neagra, Sueho-cani, Palota, Andreniasa, Batoşnia, Iod, Barzia, Deda, Cuieşdi, Galonya, Fulehăza1 şi trei „stîne“ de munte. Toate aceste sate se află înşirate pe Murăş, între Gyergyo şi Bistriţa.
Despre Gyergyo, dieceza Blajului se termină la Sala-mâs, Belbor şi Olâh Toplitza, toate trei sate, în care se vorbeşte româneşte.
Despre Bistriţa, dieceza Gherlei se termină la Ruşii-de-Munţi şi Morăreni, unde de asemenea se vorbeşte româneşte. Dieceza Sibiului nu are aici creştini decît în Topliţa dacă am notat bine. Numirile dealurilor, ale
1	Cauza poate fi că unele nume pe hartă sunt altfeli decum sînt în listele diecezelor române, aşa d.e. Palota Română, Polăţi Ivănceni, Ibăneşti, Ratesna, Restojna etc. (Red.).
477
văilor şi ale pâraielor sînt româneşti. în anul trecut, pe-trecînd la Borszek, am vorbit cu topliţeni, cari îmi spuneau că de la Topliţa înainte sînt tot români pînă la Bistriţa. Trebuie deci să presupun că satele înşirate mai sus sînt româneşti; cu toate aceste, nu le aflu nici în dieceza Sibiului, nici în a Blajului, nici în a GherjleL Te rog deci să-mi spui dacă ştii ceva despre românii din aceste sate şi, anume, dacă dieceza Sibiului nu are cumva creştini prin ele. Te rog dar încă o dată, să-mi spui ce ştii.
Te va interesa, fără îndoială, dacă-ţi voi face împărtăşire despre unele din constatările statistice pe care le-am făcut.
în, timp de 30 ani românii s-au sporit, însă nu cu mai mult decît 0,55% pe an, fiindcă au fost perioade în care au scăzut, ca de la 1871—1875.
Noi avem mai puţine femei decît bărbaţi, dar de la 20 pînă la 40 ani avem mai multe decît maghiarii, d.e.
Keleti nu are dreptate cînd zice că românii scad şi, afară de aceasta, arată numărul românilor aproape 300 000 mai mic decum este.
Despre aceasta te vei încredinţa din următorul calcul comparativ.
Keleti arată că, după numărătoarea de la 1870, au fost :
	In UNGARIA	în ARDEAL	COMPARATIV	DIFERENŢA
bărbaţi	225 532	33 827	= 178 883	.= — 46 649
femei	225 880	34 248	= 181110	=* — 44 770
bărbaţi	166 087	30 216	= 159 788	= — 6 299
femei	168 233	31 053	= 164 214	= — 4 019
478
. '6—10 11—15. 16—20 :21—30 '■31—40 ■41—50 50—sas
	In UNGARIA	In ARDEAL	COMPARATIV		DIFERENŢA
bărbaţi	428 220	79 719	= 421 570	— 		6 650
femei	437 189	80 841	= 427 403	= —	9 786
bărbaţi	639 690	121 000	= 639 872	= +	182
femei	650 452	121 439	= 642 194	= —	8 258
bărbaţi	606 694	110 613	= 584 943	= —	21 751
femei	617 276	109 066	- 576 763	= —	40 513
bărbaţi	495 597	94 795	= 501295	= +	5 698
femei	582 277	102 791	= 543 579	= —	38 698
bărbaţi	855 598	164 143	= 868 021	= +	12 423
femei	945 547	178 900	= 946 059	= +	508
bărbaţi	787 198	148 255	= 784 002	= —	3196
femei	768 357	145 649	= 770 221	= +	1864
bărbaţi	601 553	117 747	= 622 670	— +	21 117
femei	572 066	113 155	= 598 386	= +	26 320
bărbaţi	693 293	150 830'	= 797 619	= +	104 326
femei	650 884	134 040	= 708 850	= +	57 966
bărbaţi 5 499 462 1 051 145 =	5 558 663
femei 5 618 161	1 051 182 =	5 558 779
Total 11 117 623 2102 327 =	11 117 442
Dacă voim să ne lămurim asupra relaţiei între cifrele privitoare la Ardeal şi cele privitoare la Ţara Ungurească, ne întrebăm : Dacă populaţia Ardealului âr fi tot atît de mare ca a Ţării Ungureşti, cum s-ar împărţi ea pe vîrste ? Ga să aflăm răspunsul n-avem decît să ne dăm seama că populaţia Ţării Ungureşti e de 5,2 882 ori mai mare decît a Ardealului şi să înmulţim fiecare tifră din coloana privitoare la Ardeal. Aşa dobîndim co-
479
Ioana comparativă în care trecerea cu vederea decimalului al 5-lea a produs o mică diferenţă, de-abia 179.
Precum se vede din acest calcul, în Ţara Ungurească sînt cu 91 419 mai mulţi copii pînă la un an declt în Ardeal; dar în Ardeal sînt cu 162 292 mai mulţi oameni peste 50 ani.
Adecă în Ungaria trăiesc mulţi ? Nu ! Se nasc numai mulţi, ca să petreacă o viaţă efemeră. în Ardeal se nasc puţini, dar trăiesc mulţi.
Din 91 419 copii, ce erau în anul întîi, nu rămîn pînă la capătul anului al doilea decît 10 318. Deci numaidecît în anul întîi mor foarte mulţi şi rămîrîînd foarte multe mume fără copii, în anul următor, ele pot naşte alţi copii. Aşa cauza naşterilor multe din Ţara Ungurească e, înainte de toate, mortalitatea mare a copiilor. A doua e co-vîrşirea femeilor. Ce e drept, de la 20 pînă [la] 40 ani sunt în Ardeal mai multe femei decît în Ungaria, însâ femeile pot să nască şi nasc chiar de la 16 în sus, iară de la 16—20 în Ţara Ung[urească] sunt cu 38 698 mai multe femei decît în Ungaria. Konek arată că între 135 011 femei ce s-au măritat în anul 1876 — 45 748, adecă 33,89% erau mai tinere de 20 de ani. Afară de aceasta, mulţimea copiilor nelegiuiţi din Ţara Ungurească sunt născuţi mai ales din mume tinere. Astfel mortalitatea excesivă a copiilor şi covîrşirea bolnăvicioasă a femeilor face ca în Ţara Ung[ureaseă] să. se producă o mulţime de copii care întreţin mereu ţifra totală a populaţiei, fiindcă în proporţia în care se nasc şi mor, în aceeaşi proporţie lasă loc gol pentru alţii. Mie mi se pare această mişcare a populaţiei ca munca omului ce varsă mereu apă în ciur. Ardelnii varsă în sită şi aşa, cu toate că varsă mai puţină, sporiul se vede de la 20 ani în sus. Ba deja de la 5—10 ani în Ardeal sînt mai mulţi băieţi decît în Ţara Ungurească.
Şi să nu-mi iai vorbele drept glumă.
In Ţara Ungurească prevalează elementul pueril, iară în Ardeal cel viril şi cel senil. Aceasta nu poate să fie indiferent pentru caracterul populaţiei. Ungurii sînt mai copilăroşi, iară ardelenii mai aşazaţi. Aceasta nu numai pentru că în, o parte sînt mai mulţi copii,, iară în cealaltă
—	mulţi oameni maturi, ci mai ales pentru că atmosfera
480
în care creşte copilul ardelean e mai virilă şi mai senilă totodată. Pentru aceea treibuie să fim îngăduitori cu răs-făţările ungurilor ieşiţi din mijlocul societăţii lor mai puerile.
Interesant e să mai vezi şi mortalitatea excesivă a femeilor din Ţara Ungurească de la 10 pînă la 20 ani. în timpul acesta sînt în Ţ[ara] Ung[urească] cu 79 211 mai multe femei decît în Ardeal; cu toate aceste, de la 20—30 sînt mai multe în Ardeal. Mare e mortalitatea de la 16—20, ceea ce dovedeşte că în acest timp femeile sînt mai puţin cruţate decît în Ardeal.
Voi încheia prin o consideraţie generală.
Valoarea statistică şi mai ales valoarea politică a naş-terei nu o putem măsura decît după gradul în care ea sporeşte puterile unei naţiuni în lupta pentru existenţă. Sufletul, politiceşte, nu are valoare decît începînd de la vîrsta în care poate să ieie parte, prin muncă trupească ori sufletească, la lupta pentru existenţă. Copiii nu sînt decît materialul din care poate să iese oameni. Cît pentru bărbaţi, de la 15 ani în sus, sînt în Ardeal relativ mai mulţi decît în Ungaria, iară cît pentru femei numai de la 15—20 sînt mai multe în Ung[aria], ceea ce e bine pentru Ardeal, fiindcă mai ales aceste femei produc în Ţ[ara] Ungurească mulţimea de copii care se cresc cu cheltuieli mai mari ori mai mici şi apoi mor mai nainte de a fi ajuns vîrsta în care pot să aducă societăţii, drept răsplată, vreun folos. într-un cuvint, în Ardeal e o societate mai capabilă de a susţinea lupta pentru existenţă, fiindcă are relativ mai mulţi oameni făcuţi gata, care nu numai consumă, ci produc, şi care pot să se apere ei înşişi.
Dar sînt relativ mulţi bătrîni în Ardeal, bătrîni care trebuie să fie şi slăbănogi, cari nu mai produc şi nu se pot apăra. Da, însă aceşti bătrîni sînt elementul moderator, care ne dau o răsplată bogată în fireasca-le chibzuinţă şi înţelepciune şi care apără totodată şi bunele moravuri ale societăţii : ei sînt partea cu desăvîrşire etică şi, mai presus de toate, preţioasă a societăţii. Fiecare bă-trîn mănîncă, dacă ne place, bucata de pîne a unui copil şi aşa fiindcă avem mai mulţi bătrîni, trebuie să ne măr-
481
ginim la mai puţini copii. Aşa trebuie să fie : sporul trebuie să fie legat de sporul bucăţilor de pîne.
Cred că e de prisos să-ţi mai înşir motivele, în virtutea cărora eu susţin că relaţiile favorabile în împărţirea populaţiei din Ardeal rezultă mai mult din naţionalitatea maiorităţii populaţiei din Ardeal decît din natura locului şi a stadiului de dezvoltare. După arătările lui Keleti, m toate comitatele cu maioritatea română, cifra naşterilor e mai mică ; ea numai în comitatele prea amestecate cu maghiarii creşte, aşa că în com. Cluj o naştere cade la 24 suflete, în Sălagiu la 23, iară în Hunedoara, Făgăraş, Sibiu la< 27,29. în Udvarhely însă sînt mai multe naşteri, 1—22, în Csik 1—21, iară în Hâromszek 1— la 23, fiindcă ei sînt mai mulţi români (20%). Şi, tot după arătările lui Keleti,' la noi mor mai puţini, iară la maghiari mai mulţi. El însă zice că mor mulţi, fiindcă se nasc mulţi, în vreme ce eu susţin că se pot naşte mulţi după ce mor mereu alţii de le lasă loc. în toate populaţiile e tendenţa de a umplea golurile rămase : unele umplu aceste goluri, ca noi, cu odrasle trainice, iară altele, ca maghiarii, cu stîrpituri, care se perd pînă la 15—20 de ani.
Şi fiindcă aşa este, Keleti, chiar cu bună-credinţă, însă în virtutea unei prea vădite doze de ignoranţă, trebuia să scadă prin calculul său cifra totală a românilor. El a luat drept bază a calculului copLi obligaţi a umbla la şcoală. Precum vezi însă, ungurii au de la 6—10 şi mai ales de la 10—15 cu mult mai multe suflete decît noi : aşa ne-a scăzut pe noi şi i-a sporit pe dînşii. Am făcut acest calcul pentru vreo 30 grupe şi pretutindenea am dobîndit acelaşi rezultat. Keleti află în ţările de sub Coroana Sf. Ştefan vreo 2450000 români, Ficker 2650000, iară eu am constatat 2640000, ceea ce corespunde cu rezultatele ce am dobîndit şi pe baza calculelor făcute pe baza cifrei copiilor obligaţi la şcoală.
Ţi-am scris această lungă scrisoare mai ales pentru că cetisem o dare de seamă în Telegraful Român, din care străbătea foarte multă nedumerire asupra mişcărei populaţiei române din Ardeal. în adevăr, în cîţiva ani, ea a scăzut, dar atunci; a fost scădere în toată Ungaria, căci erau o mulţime de epidemii. Era însă lipsă de bună-credinţă din partea statisticilor maghiari de a lua drept bază
482
cîţiva ani izolaţi şi mai ales pe aceştia, căci doi-trei ani chiar normali să fie nu dovedesc nimic. Precum vezi, populaţia din Ungaria se poate spori, dar sporul e în fete şi copii. în Ardeal însă sporul e mic, dar spor în material bun.
[EXCLUSIVISM SOCIAL ÎN UNGARIA]
Sibiu, 28 iunie st. v.
în lucrarea lor pentru dezvoltarea pacinică oamenii se despart în partide deosebite, şi în genere, un partid sînt oamenii ce reprezentă aceleaşi interese şi împărtăşesc aceleaşi vederi.
La noi nu poate fi vorba de-o asemenea împărţire în partide deosebite.
Căci mai ales de la 1874 încoace noi nu lucrăm pentru dezvoltarea pacinică, ci trebuie să ne luptăm spre a ne asigura putinţa dezvoltării.
Numai în timpul lucrării pacinice, după ce ne vom fi asigurat această putinţă, va putea să fie Vorba despre o împărţire a noastră în partide, după vederile pe care le vom fi împărtăşind.
Maghiarii, popor îndrăzneţ şi încrezut în el, au dat luptei o formulare pe cît se poate de clară : ei admit că sînt în ţară deosebite neamuri de oameni, fiindcă aceasta nu o pot tăgădui, vor însă, ca dezvoltarea etică, cultura să fie numai maghiară. Putem dar ,să trăim în ţara aceasta, putem să muncim, să plătim contribuţiunea de averi şi de sînge, putem, să ne bucurăm de toate drepturile şi să ne supunem la toate sarcinele, nu putem însă să ne ridicăm mai presus de viaţa comună decît dacă vom fi primit formele de cultură stabilite de maghiari.
De aceea aşezămintele de cultură superioară, toate, fără deosebire, sînt maghiare, şi cel mai nou plan al maghiarilor este de a maghiariza încetul cu încetul şi instrucţia secundară, ba în cele din urmă şi pe cea primară, ca să nu mai fie cu putinţă a ne cultiva altfel decît în sens maghiar. în acelaşi timp, guvernul maghiar opreşte
483
pe stipendiştii noştri de la universităţile din Germania şi din Austria şi persecută în mod sistematic pe cei ce şi-au făcut studiile în străinătate.
Noi, românii, din contră, respingem înrîurirea maghiară şi voim să întemeiem aici, în Carpaţi, un strat de cultură neolatină.
Am dovedit-o aceasta prin jertfele ce am adus, ca să ne întemeiem aşezămlntele de cultură şi urmăm a o dovedi prin izolarea noastră faţă cu elementul maghiar.
îndeosebi această izolare ne dovedeşte că lupta ce ni s-a impus nu e politică, ci socială.
Mulţi dintre noi au crescut printre maghiari şi au încheiat intime relaţiuni de inimă cu maghiari; opinia publică română i-a silit să curme aceste relaţiuni.
E poate o stare bolnăvicioasă, dar este o consecvenţă firească a luptei sociale ce ni s-a impus, că românii persecută orişice comunitate de interese între români şi maghiari ; românul care se căsătoreşte cu o maghiară e respins din mijlocul românilor ; românca ce se căsătoreşte cu un maghiar e despreţuită de români; românul care are relaţii de amicie ori de tovărăşiei la negoţ cu maghiari e considerat de români ca un apostat; românul care vorbeşte ori scrie limba maghiară şi, în genere, ia parte la viaţa intelectuală a maghiarilor, perde încrederea românilor.
Toate aceste nu sînt lucruri plănuite de mai nainte, nu tendinţe propagate cu premeditare, ci rezultate fireşti în conştiinţa publică română ; ţăranul român e acela care exclude, despreţuieşte ori respinge, el e acela care zice că s-a spurcat cel întrat în comunitate de interese cu maghiarii.
Şi din zi în zi poporul merge mai departe în exclusivismul său : el nu-i ureşte pe maghiari, dar despreţuieşte pe cei ce fac cauză comună cu dînşii şi pe cei ce nu-i despreţuiesc pe aceştia.
Ce putem noi, clasele române culte, să facem faţă cu acest curent elementar ?
Nimic !
Căci n-avem nici o putere, atîrnăm de voinţa poporului care ne hrăneşte din roadele muncii lui îşi care ne dă această hrană după încrederea ce are în noi, după stima
484
de care ne bucurăm la dînsul, după treburile pe care i le putem face.
Aceia dintre noi care nu atârnă de voinţa poporului pot să facă aceea ce vor şi să se opună curentului general stabilit în popor; ei însă nu pot schimba acest curent, pentru că în ziua cînd i s-au opus au şi perdut toată trecerea, toată stima, toată încrederea, din acea zi poporul nu mai voieşte să ştie de dînşii.
Şi cu cît mai incult e românul, cu atît mai neîndurat este ; el nu rezonează, ci pleacă orbiş după sentimenul său firesc.
E însă un lucru de sine înţeles că fieştecare dintre noi are valoarea trecerii sale la popor ; în ziua, cînd se convinge că d-1 cutare nu are nici o trecere la popor, d-1 Tisza nu mai pune nici un preţ pe alipirea lui, oricît de mare i-ar fi vredniciile personale, căci în politică nu cu indivizii, ci cu colectivităţile se calculează.
întrebăm acum, precum am întrebat şi ieri : Acest popor, care persecută cu atita neîndurare orişice apropiere de maghiari, cu ce răsplăteşte el abnegaţiunea dovedită în interesul cauzei naţionale ?
Cu stima, cu iubirea sa şi cu tot ceea ce poate izvorî din această stimă şi iubire.
Atit nu e însă destul în toate împrejurările.
Şi cînd zicem aceasta, sîntem stăpîniţi de dorinţa ca şi poporul să afle c-am zis-o.
Ne adresăm dar cu frăţească dragoste la toţi cei ce stau în legătură directă cu poporul şi-i rugăm să le spună că Tribuna a pus această întrebare, şi e de părere că poporul nostru cere mult şi nu dă în toate împrejurările destul.
Românul, strîmtorat de puterea publică, se întreabă : „Dacă maghiarul mă loveşte, cine sare să mă apere?!“.
„Dacă guvernul îmi ia pînea copiilor, cine-mi ajută să le adun coji ?“ „Dacă turcul mă bate şi mă judecă, cine-mi dă satisfacţie ?“
Numai acela care e gata să sară să mă ajute, să mă răzbune, numai acela are dreptul de a cere să mă expun.
Sîntem trei milioane de suflete aproape şi stăruim ca fieştecare dintre noi să-şi facă datoria : prea bine ! —
485
dar atunci, înainte de toate, fieştecare trebuie să aibă simţămîntul că, la primejdie,nu rămîne singur, şi că, dacă se cere ca unul să facă pentru toţi, toţi sînt la nevoie gata să sară pentru acela unul.
Altfel să ne căutăm de treabă şi să nu ne punem la luptă cu un popor de oameni vrednici, care ştiu să se lupte şi nu se părăsesc niciodată unii pe alţii.
Guvernul Ungariei a nenorocit vreo zece-cincisprezece băieţi de la gimnaziul din Lugoj, aruncîndu-i pe drumuri, ca vai şi amar de ei.
Ştiam să-i lăudăm cînd făceau ceea ce au făcut şi poate că nici nu trebuiau să facă, ştim să-i hulim pe cei ce nu fac ca dînşii, dar viaţa stricată cine să le-o dreagă ?
E tristă soarta acestor tineri, tot atît de tristă ca şi a altora pe care i-a mai ajuns urgia guvernului ; le este dat celor mai mulţi din ei să devină existenţe catilinare.
Şi nu ştim dacă este ori nu în interesul Ungariei, ca să se sporească existenţele catilinare în mijlocul nostru, ştim însă că pentru noi ele sînt un pericol.
Căci poporul, ce-i drept, încă nu sare, dar tocmai de aceea el adună mereu mînia în el şi noi, care ne dăm silinţa să-l domolim, ne perdem din' zi în zi trecerea, şi dacă vor mai merge lucrurile tot cum merg, în curînd, foarte în curînd, poate, el nu va mai îmbrăţişa decît pe aceia care îl mînă unde voieşte el să meargă.
Maghiarii sînt orbiţi, şi adeseori stăm nedumeriţi şi ne întrebăm dacă mai sîntem ori nu cu minte noi, cînd ne dăm silinţa de a-i face să vază.
[OPINIA PUBLICA]
Sibiu, 12 oct. st. v.
Oamenilor iubitori de fraze pompoase le place să spună că presa e una dintre marile puteri ale timpului modern, fiindcă ea reprezentă opiniunea publică.
Ce este această opiniune publică, despre care se vorbeşte atît de mult ?
Ni se spune mereu că ea face şi desface, ridică şi răstoarnă, că miniştrii puternici se pleacă înaintea ei, ba chiar împăraţii îşi dau silinţa să o cîştige în favorile lor ; în ce consistă această putere atît de covîrşitoare ?
Omul este o fiinţă nemernică. La tot pasul ce vrea să facă în lume el are trebuinţă de spriginul altor oameni, şi mulţumirile vieţii sale aproape toate prin alţii le află ; cu toate aceste, om pe om jigneşte, şi cele mai multe dintre durerile sale omul numai prin alţii le are.
Organizarea socială e menită a pune capăt acestei contraziceri.
Viaţa omenească în sine este o sarcină grea ; trăind însă în o stare primitivă, fără de nici o organizaţiune, oamenii şi-o fac în cel din urmă insuportabilă. Sătui astfel de lupte, ei se înţeleg între dînşii să şi-o facă pe pe cit se poate de uşoară şi de plăcută. Realizarea acestei înţelegeri e punctul de plecare a tuturor pornirilor culturale, şi, cu cît o societate e mai cultă, membrii ei cu atît mai puţin se jignesc unii pe alţii şi cu atît mai multe şi mai mari sînt mulţumirile ce omul singuratic află prin alţii.
Vieţuind timp mai îndelungat împreună, oamenii stabilesc convenţiuni asupra purtărilor pe care trebuie să le aibă fieştecare dintre dînşii în deosebitele impregiurări ale vieţii, hotăresc ce este bine* şi ce este rău, ce se cuvine şi ce nu se cuvine în cazuri anumite, şi proclamă principiul că aceia care trăiesc potrivit cu convenţiunile sociale definitiv stabilite, urmează să fie socotiţi drept oameni cumsecade, iar aceia care le nesocotesc — o am e ni de nimic, şi că oamenii cumsecade trebuie neapărat să se ’ spriginească unii pe alţii în toate împregiu-rările vieţii şi să persecute fără îndurare pe oamenii de nimic. Trebuinţa de spriginire şi frica de persecuţiune sînt ceea ce îi sileşte pe oameni să-şi stăpmească înclinările rele şi să li se supună convenţiunilor sociale,, ca să fie socotiţi în rîndul oamenilor cumsecade, şi, dacă spriginul nu se dă, ori persecuţiunea lipseşte, societatea se [dezorganizează şi viaţa devine din ce în ce mai nesuferită.
Căci se cere oarecare abnegaţiune ca să bagi în toate împregiurările vieţii de seamă ca nu cumva să jigneşti
487
interesele necunoscute legitime ale altora, să cjai fiecăruia ceea ce i se cuvine, să rămîi între marginile ce ţi s-au hotărît prin convenţiunile' sociale, ca să fii socotit drept om cumsecade.
In societatea cu organizaţiune severă această abnega-ţiune află un echivalent în spriginul public ce ţi se dă drept răsplată. Ar fi însă o deşertăciune să^[mi] dau silinţa de a părea om cumsecade într-o societate, care nu-mi răsplăteşte abnegaţiunea, nici mă persecută, dacă nesocotesc convenţiunile ei. De ce adecă să-mi impui restricţiuni ?! Fac ce-mi place, şi prea puţin îmi pasă de opinia ce-şi vor fi făcînd alţi oameni despre mine !
Opinia publică a unei societăţi care ne dă răsplată e la început nesocotită şi în cele din urmă despreţuită, şi acest despreţ e semnul caracteristic al tuturor epocelor de decadenţă socială.
Dar sînt în toate societăţile oameni oarecum osîndiţi la abnegaţiune, oameni care vor să fie cumsecade, chiar şi dacă nu sînt răsplătiţi pentru aceasta, sînt nature superioare, care nu se mulţumesc a nu jigni pe nimeni, ci dau de la dînşii mai mult decît ceea ce li se cere, ostenesc, pentru ca să facă viaţa altora mai plăcută.
Aceştia, care nu mai sînt simpli oameni cumsecade, în societăţile cu organizaţiune severă, nu sînt numai spri-giniţi : el sînt distinşi şi "sărbătoriţi, pentru ca să se cul-tiveze într-alţii rîvna cea bună de a se face deopotrivă cu dînşii. In societăţi lipsite de severitate publică însă, ei se perd ca nişte visători fără de minte şi lucrarea lor nebăgată în seamă rămîne stearpă.
Voieşti dar să ştii dacă o societate oarecare merge înainte ori dă îndărăt, caută, înainte de toate, să te lămureşti asupra gradului de severitate, cu care ea persecută pe aceia care nesocotesc convenţiunile ei definitiv stabilite. Dacă este severitate, societatea merge înainte, dacă nu este, ea se află în o epocă de decadenţă.
Dar dacă nu are convenţiuni definitiv stabilite ?
Atunci ori le-a avut şi începe a le părăsi, ori abia acum şi le stabileşte. Dacă le-a avut şi le părăsejşte, se află într-o fază de discompunere, iar dacă abia acum şi le stabileşte, se află în o fază de închegare socială, faţă cu o problemă, care numai prin o severitate excesivă se
488
poate rezolva. Tocmai în timpul luptei pentru stabilirea convenţiunilor sociale oamenii sînt neîndurători unii faţă de alţii, şi dacă lipseşte această neîndurare, încercarea făcută pentru reînchegarea socială rămîne zadarnică în forma în care se face, şi societatea se dizolvă, pentru ca să se reînchege în altă formă.
Căci cum se stabilesc convenţiunile sociale ?
Un om exmite o părere. „Aşa e bine — zice el — aşa şi aşa se cuvine în cutare şi cutare caz şi în toate cazurile analoage ; aşa şi eu, şi rău face care face altfel !“ Publicul se pronunţă : unii admit părerea lui şi-i aprobă fapta, alţii combat părerea şi reprobă fapta. Unii socotesc drept om cumsecade pe cei ce fac, iar alţii pe cei ce nu fac ca dînsul. Unii sprigîîiesc, iar alţii persecută în aceleaşi cazuri. Numai prin această spriginire dintr-o parte şi prin persecutarea din cealaltă, părerea emisă de unul singur poate să devie în cele din urmă o conven-ţiune definitiv stabilită şi obligătoare pentru toţi membrii societăţii. Dacă lipseşte tăria de convingeri şi hotărîrea de a sili pe alţii să se supună unei regule stabilite de o parte a societăţii, oamenii rămîn zăpăciţi pînă cînd nu vine cineva care are această tărie şi această hotărîre, ca să-i disciplineze.
De această luptă pentru stabilirea convenţiunilor sociale e vorba cînd se zice că lupta e viaţă. întrebăm acum : noi românii cum stăm ?
Avem noi convenţiuni definitiv stabilite pentru toate împregiurările vieţii, ori ni se întîmplă adeseori că nu ştim ce se cuvine şi ce nu se cuvine în vrun caz dat ce trebuie şi ce nu trebuie să facem ca să fim aprobaţi de opiniunea publică română ? Există apoi şi la noi, în judecata opiniunii publice şi în răsplata dată de ea, severitatea, care e semnul epocelor de progres, ori sîntem mai mult ori mai puţin indiferenţi faţă de purtările ce ne par corecte şi mai mult ori mai puţin blînzi şi îngăduitori faţă de cei ce nesocotesc opiniunea publică ori poate chiar o dispreţuiesc ?
Ne rezervăm a căuta un răspuns la aceste întrebări, ca să ne lămurim unde stăm şi încotro mergem.
48a
[CONVENTIUNILE SI CLASELE SOCIALE LA ROMÂNII TRANSILVĂNENI]
Sibiu, 15 octombrie st. v.
Sîntem ori nu noi românii din Ţările supuse Coroanei ungare o societate disciplinată ?
E destul să petrecem un ceas într-un sat românesc, pentru ca să ne cuprinză sentimentul că ne aflăm în mijlocul unei societăţi definitiv constituite. Oamenii au toţi acelaşi port; casele lor sînt zidite în acelaşi fel; locuinţele lor au aceleaşi întocmiri ; ei toţi ne salută în acelaşi chip şi ne primesc în aceeaşi formă la Casa lor. Pentru toate împregiurările vieţii românul are, pînă la cele mai mici amănunte, convenţiunile sale definitiv stabilite, şi nu i se poate întîmpla niciodată să rămînă nedumerit şi să nu ştie ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facă. El nu mai este un individ izolat, un om de capul său, ci fnembrul unei societăţi care a hotărît definitiv calapodul pe care trebuie să-şi croiască viaţa, l-a scutit de sarcina de a se gîndi la tot pasul făcut în viaţă, cum trebuie să facă pentru ca să nu se strice cu lumea, şi îl controlează în toate împregiurările vieţii lui.
Dar românul trăieşte în sat şi numai convenţiunile satului său sînt pentru dînsul hotărîtoare. Străinul ori românul în sat străin are să se ţină de obiceiurile satului său. Dar dacă, aflîndu-se în satul său, românul se abate de la obiceiurile satului, el e luat în rîs, cîrîit, mustrat ori persecutat, după gravitatea abaterii. Astfel, fetele şi nevestele sînt date pradă gurilor rele, dacă nu se ţin de portul satului, nu sînt harnice ori umblă după secături, sînt ocolite de altele, dacă nu-şi păzesc cinstea, ba chiar silite să părăsească satul, dacă au purtări scandalizatoare. Satul român nu persecută numai pe oamenii porniţi pe căi rele, ci şi pe cei ce se însoţesc cu dînşii, şi pe cei ce îi ajută şi pe cei ce nu îi persecută, şi merge atît de departe în severitatea sa, încît le refuză făcătorilor-de-rele pînă chiar şi mormîntul în pămîntul sfinţit, înmormîn-tarea tradiţională şi pomana pentru odihna sufletului.
Această severitate e ceea ce face din noi unul din cele mai închegate şi mai trainice popoare. Acolo unde ea există, societatea se află în progres pre toate terenele,,
490
iar unde a început a slăbi, poporaţiunea sărăceşte, legăturile familiale slăbesc şi demoralizarea creşte.
Deocamdată însă, mulţumită lui Dumnezeu, numai prin unele sate, care stau în atingere cu oraşe, a slăbit disciplina socială, şi mizeria, la care duce lipsa de disciplină, îe va învăţa şi pe aceste mai multă minte.
Cum stăm însă cu societatea cultă română ?
O societate cultă română n-a existat în patria noastră mai nainte. Puţinii români care au învăţat carte s-au declasat, ieşind din clasa poporului care i-a produs, au întrat în clasele culte care existau pe atunci, în cea maghiară, în cea germană, ori în Bănat, şi în cea sîrbească. Astfel, timp îndelungat poporul român a dat un contigent destul de însemnat pentru sporirea claselor culte străine.
încă în secolul trecut, însă, mulţi dintre românii cu ştiinţă de carte, ieşind din popor, n-au întrat în nici una din clasele culte străine, ci au rămas declasaţi. O clasă cultă deosebită, românească, ei nu puteau forma, pentru că erau prea puţini şi prea risipiţi. Ei au stabilit însă o convenţiune socială, care este baza societăţii culte române : că este om de nimic românul care întră în vreo clasă cultă străină şi că românul cu românii trebuie să trăiască, să-şi petreacă şi să lucreze. Şi nu putem noi să ne închipuim astăzi cîtă abnegaţiune, cîtă încordare sufletească, cîte lupte s-au cerut, pentru ca să se stabilească această con-venţiune socială.
Chiar astăzi se cere oarecare abnegaţiune, ca, fiind om cu ştiinţă de carte, să stăruie a fi român, a trăi ca român şi a lucra în unire cu românii şi numai cu dînşii. Nu ne putem însă închipui că lucrul ar putea să fie şi altfel. Chiar dacă se iveşte pe ici, pe colo cîte un român, care are în el înclinarea de a întră în vreo clasă cultă străină, el ştie că va fi osîndit, despreţuit, persecutat de noi, dacă o va face aceasta, şi stă mult pe gînduri mai nainte de a se lepăda de neamul său.
Atît însă şi numai atît nu e destul pentru ca să asigurăm existenţa şi dezvoltarea societăţii culte române.
Avînd să aleagă între mai multe clase culte, oamenii înclină mai ales spre aceea în care află mai multă îmbrăţişare, mai multă încredere, în care sînt mai puţin expuşi la supărări, în care viaţa este mai plăcută. Şi poate
491
că clasa cultă română nici nu s-ar fi putut întemeia, dacă maghiarii ar fi avut o clasă cultă în care românul putea să găsească destulă îmbrăţişare, destulă încredere, destulă cruţare, în care el putea trăi fără ca să fie expus în tot momentul la fel de fel de jigniri. A fost insultat un; român, şi societatea în care a fost insultat nu i-a dat satis-facţiune prin reprobarea celui ce l-a insultat, nu i-a rămas dar decît să părăsească societatea, şi; dimpreună cu el, au mai părăsit-o şi alţi români ca să formeze o societate pentru dînşii.
Este de sine înţeles că aceştia, unindu-se, au luat angajamentul de a se îmbrăţişa, de a se cruţa şi de a se scuti de supărări unii pe alţii, mai mult decum erau în societatea pe care au părăsit-o.
Cînd vorbim dar de clasa cultă română, înţelegem pe românii care se ţin de acest angajament, şi trebuie să ne ţinem de el toţi, care avem pretenţia de a fi oameni culţi. Soarta societăţii noastre, succesul luptei noastre pentru cultură atîrnă de aceea ca să ne îmbrăţişăm unii pe alţii,, să ne cruţăm reciproc şi să nu ne facem unii altora viaţa nesuferită, ci mai plăcută decum ar fi în orişicare altă societate. Şi e destul să vedem că există şi se dezvoaltă clasa cultă română, pentru ca să fim convinşi că am înţeles-o aceasta, că am ştiut face ca românii cel puţin să se simţă mai bine între noi decît afară de cercurile* noastre.
Cine oare nu va fi stat, cu toate § aceste, adeseori pe gînduri, întrebîndu-se ce trebuie oare* să facă, în împre-giurările în care se află, pentru ca să fie aprobat de opi-niunea publică ? Cui nu i s-a întîmplat să fie reprobat pentru o faptă pe care a săvîrşit-o cu cele mai bune in-tenţiuni ?
Ţăranul român ştie totdeauna ce se cuvine şi ce nu se cuvine ; noi nu o ştim aceasta, pentru că societatea culta română nu are încă convenţiuni definitiv stabilite pentru, toate împregiurările vieţii. Pentru unele împregiurări am păstrat convenţiunile poporului nostru, pentru altele am primit convenţiunile societăţii culte maghiare ori ale celei germane ; tot mai sînt însă împregiurări pentru care nu avem încă convenţiuni definitiv stabilite, nu sîntem încă lămuriţi, ci unii susţinem o părere, iar alţii — alta. De
492
aceea, în societatea noastră, adeseori i se face individului nedreptatea de a fi osîndit pentru fapte pe care le-a făcut cu bună intenţiune, adeseori se trec cu vederea păcate grele, în genere, adeseori opinia publică este nelămurită.
Şi aceasta mai ales în ceea ce priveşte viaţa publică.
Nu e încă de mult de cînd luăm şi noi parte la viaţa publică şi chiar în timpul de cînd luăm parte stăm mai mult în rezervă ; e dar un lucru firesc, dacă nu avem încă convenţiuni sociale în ceea ce priveşte purtările oamenilor în viaţa publică.
Să fim bine înţeleşi.
Nu e aici vorba de principii politice, ci de modul în care ele urmează să fie susţinute, de ceea ce este ori nu este de bună-cuviinţă în viaţa publică.
Un om care a fost pedepsit pentru furt, ori o femeie care-şi părăseşte bărbatul cu necredinţă, se exclude din societatea oamenilor cumsecade. Cînd se exclude un om pentru purtările sale în viaţa publică ? Aceasta nu se ştie, şi fiindcă nu se ştie, se produc adeseori încordări nemotivate, căci unii sînt pentru alţii contra, unii aprobă, iar. alţii osîndesc, în acelaşi caz, şi astfel societatea se află în o necurmată frămîntare.
Această frămîntare este ea oare un semn rău ori e deopotrivă cu dospirea la pîne şi cu fiertul vinului ?
Fără îndoială, numai din această frămîntare poate să rezulte lămurirea opiniunii noastre publice. Trebuie însă să fim cu toţii trezi, ca în timpul acestei frămîntări lupta să nu devină personală, ca tăria de convingeri să nu devină ură, ca rîvna bună să nu devină mînie' comună, ca ambiţiunile şi interesele personale de tot felul să nu profite de fireasca fierbere în care se află societatea, pentru ca să perpetueze dezbinările. Ne certăm între noi, dar nu ne certăm pentru ca să ne învrăjbim, ci pentru ca ni-e mare dorul de unire şi căutăm formele de comună înţelegere.
In mijlocul acestei fierberi poziţiunea presei e pe cît de grea, pe atît de ingrată. Ea nu este puterea cea mare, căreia i se pleacă miniştrii, ci o şubredă busolă purtată de curentele ce se stabilesc în publicul încă nelămurit. Şi adeseori ziaristul conştiincios stă nedumerit şi nu mai ştie
493
cum. să se pronunţe, căci greu e să spui cum judecă lumea intr-un caz dat, cînd nici ea însăşi nu e lămurită pe din destul.
Dar aceasta e o teză pe care ne rezervăm a o dezvolta altă dată mai pe larg.
[ACTIVITATEA SOCIALA]
Sibiu, 18 ianuarie st. v,
E o mare lege firească, ce stăpîneşte întregul univers că nici o putere nu se perde, şi nu se poate ca cineva să lucreze fără ca să rămînă undeva urma lucrării lui.
Cu toate aceste, foarte adeseori omul se plînge că în zadar a nizuit, în zadar numai şi-a încordat puterile.
Cînd aceasta ?
Totdeauna cînd a făcut o rea întrebuinţare de ele.
Umblînd în cărările vieţii, te pomeneşti deodată în faţa unei stînci ce ţi s-a răsturnat de-a curmezişa în cale, încît nu mai poţi trece înainte.
Dacă te vei izbi în ea, te vei zbuciuma în zadar, căci prea puţine sînt puterile tale, ca să o sfărîmi, ori s-o urneşti din loc. E prea mare scopul în comparaţiune cu mijloacele de care dispuni tu, şi puterile ţi se vor risipi astfel, încît nici că vei simţi măcar efectele încordării lor. Te vei mistui numai tu însuţi, dar stînca va rămîne nemişcată în calea ta.
Om cu minte fiind, îţi vei trage dar seamă cu tine însuţi, dacă trebuie neapărat să urmezi înainte calea ce ai apucat odată, dacă nu poţi cumva ocoli pedeca ce ţi s-a pus în drum, şi numai atunci cînd firea nu te iartă nici să te abaţi din drum, nici să te întorci înapoi, numai atunci te opreşti în loc ca să chibzuieşti cum şi în ce fel ai să te foloseşti de puterile tale ca să-ţi deschizi cît mai curînd drumul.
Te vei uita dar bine împregiurul tău ca să vezi dacă nu cumva mai poţi găsi şi alţi oameni care vor şi ei să
494
meargă pe aceeaşi cale cu tine, pentru ca să lucraţi împreună.
Dar vă veţi fi adunat apoi destui, veţi pune deodată toţi cu toţii umărul, vă veţi încorda la un semn dat puterile şi veţi da prin o singură opintire comună pedeca în laturi.
Dacă însă stînca e mare şi voi sînteţi puţini şi slabi, ia fieştecare o parte numai din ea, o bucată, pe care o poate sfărîma, şi astfel, bucată cu bucată, lucrînd întins şi cu îndelungă răbdare, mai curînd ori mai tîrziu veţi ajunge să vă deschideţi drumul.
Zadarnic se zbuciumă numai acela care vrea să facă el singur ceea ce numai mulţi împreună pot scoate la capăt, ori să ajungă prin o singură opintire acolo unde numai prin o lucrare îndelungată poate să străbată.
Şi cărările vieţii sînt pline toate de asemenea stînci. Nu face omul în lumea aceasta un singur pas înainte, fără ca să deie de vreo pedecă. Mulţi îşi risipesc puterile în opintiri zadarnice, mulţi se opresc cuprinşi de apatie în loc, ori se întorc descurajaţi înapoi şi mulţi, lucrînd cu chibzuială, mor mai nainte de a fi ajuns să poată face pasul dorit.
Acestora trebuie să le rămînă mîngăierea că vor avea să lucreze mai puţin aceia care vor veni în urma lor.
Mîngăierea aceasta este ultima răsplată sigură a celor ce iau parte la lucrarea socială.
Căci totdeauna prin lucrarea socială se urmăresc scopuri atît de mari, încît mai multe generaţiuni trebuie să lucreze fără de curmare, pentru ca să le poată realiza, şi niciodată nu este cu putinţă ca cineva să-şi vază visul cu ochii, dacă visează frumos.
Acum o sută de ani, nemaiputînd suferi robia, în care erau ţinuţi, românii din Ardeal, întîia oară, după sute de ani, se adună mulţi la un loc şi pun umăr la umăr, pentru ca prin o singură opintire deznădăjduită să schimbe starea de lucruri.
N-a fost zadarnică opintirea lor, căci de atunci şi pînă astăzi ei merg mereu împreună şi simt din zi în zi mai clar că numai unindu-şi puterile vor putea să răzbească înainte. E însă enormă deosebirea dintre ceea ce au voit să obţină şi ceea ce au obţinut prin opintirea lor.
495
Căci ce au voit ei, şi ce voieşte orişice om în lumea aceasta ?
Voiau ca ei înşişi şi numai ei să se bucure de roadele propriei lor munci, să aibă bunul trai, care li se cuvine în virtutea propriilor lor osteneli.
Iar aici n-au ajuns nici ei, nici fiii lor, n-am ajuns nici chiar noi, nepoţii lor, aici numai prin o lucrare întinsă putem să ajungem.
Tot atunci, cînd unii au făcut opintirea aproape zadarnică, s-au ivit tot aici în Ardeal alţii, oameni mai luminaţi şi mai chibzuiţi care au zis : ,,Acolo unde voiţr voi să ajungeţi, nu se poate merge decît încetul cu încetul, lucrînd din greu mai multe generaţiuni de-a rîndul“. Şi aceşti oameni luminaţi şi chibzuiţi au început lucrarea aceasta, o lucrare pe care ştiau prea bine că nici ei* nici fiii lor, nici chiar nepoţii lor nu vor ajunge a o* sfîrşi.
Intr-un articol de ziar nu se poate cerceta cum s-a urmat lucrarea începută de ei şi cît de departe am ajuns, noi cu ea ; e destul că noi, cei care ne aflăm astăzi im viaţă, nu mergem de capul nostru, ci urmăm lucrarea înaintaşilor noştri, şi trebuie s-o chibzuim astfel, ca gene-raţiunile viitoare să fie dispuse a o duce şi ele mai departe.
Astfel, în zadar au lucrat bătrînii şi în zadar lucrăm şi noi.
Dacă ne vom uita însă mereu înapoi şi mereu înainte*, nu ne vom avînta niciodată prea tare, nu vom rîvni la* prea mult, ci ne vom mărgini să înaintăm puţin cîte' puţin, dar sigur, căci zilele nu întră în sac, şi acolo, unde noi nu putem ajunge, vor ajunge cei ce au să vină 111 urma noastră. Aşa mergem noi de o sută de ani înainte ;*• aşa să mergem şi mai departe. Nu este nimic mai rău în lucrarea socială, decît înaintarea pripită şi dacă cineva,, azi ori mîne, ar voi să ne împingă înainte, noi să ne oprim pe o clipă în loc şi să ne dăm bine seama ca nu cumva să mergem prea departe, încît să fim în urmă siliţi a da iar un pas înapoi. E mai bine să faci un singur pas mic, decît zece mari deodată, ca să fi apoi silit a da unul singur înapoi, căci acela unul ne demoralizează atît-
496
de mult, încît nu mai putem şti pînă unde vom ajunge în retragerea noastră.
De aceea să nu umblăm după idealuri frumoase, ci să ne dăm seamă de împregiurările în care trăim, şi despre puterile .de care dispunem şi să voim numai ceea ce se poate acum.
Ceea ce au voit părinţii noştri acum o- sută de ani nu se poate nici astăzi, după o lucrare atît de îndelungată, şi mult va trebui să mai lucrăm şi mult vor mai trebui să se schimbe împregiurările, pentru ca să ajungem a fi şi noi numai noi înşine stăpîni pe roadele muncii noastre.
Nu la bunul trai, aşa cum şi-l doreşte tot omul, trebuie să rîvnim, ci numai la un mai bun trai ca. cel de astăzi.
Iar dacă judecăm din acest punct de vedere, ne pătrundem de convingerea că mergem din rău în mai bine şi tot mai bine.
Sînt două lucruri de la care atîrnă bunul trai al omului : cultura şi bogăţiile.
Iar aceste nu prin luptă, ci numai prin lucrare paci-nică se pot realiza.
In această lucrare pacinică sîntem împedecaţi parte prin silinţele adversarilor noştri, parte prin neînţelegerile dintre noi înşine, şi dacă ne luptăm, ne luptăm numai pentru ca să ne asigurăm putinţa lucrării pacinice.
Ne rezervăm a întră altă dată în amănuntele acestei lupte.
[ÎNDRUMARE SPRE ÎNDELETNICIRILE PRACTICEJ
Sibiu, 9 februarie st. v.
Averea e una din cele mai de căpetenie condiţiuni ale bunului trai. Acesta e un adevăr pe care nu mai avem nevoie de a-1 întemeia, fiindcă-1 ştie tot omul şi-l simt cei mai mulţi în fieştecare zi.
Mai presus de toate îl fericim pe omul care are avere, fiindcă el poate să dispună de propria sa persoană după propriile sale înclinări. Pe cînd omul sărac, vrea-nu vrea, trebuie să lucreze pentru ca să-şi cîştige pînea de toate
497
zilele şi să săvîrşească adeseori lucrări pentru care nu are nici o înclinaţiune, omul cu avere lucrează atunci cînd e dispus şi aşa cum îi sînt dispoziţiunile. Şi de aceea, în teză generală, omul sărac nu face aşa de bine ceea ce face ca cel cu avere, căci unul lucrează mai mult ori mai puţin de nevoie, iar celalalt cu plăcere.
Chiar şi numai atît e destul ca să rîvnim cu toţii la avere şi să ne ajutăm unii pe alţii la agonisirea ei, ceea ce şi facem.
Cu atît mai greşită e direcţiunea în care au apucat-o spiritele în societatea noastră, în timpul celor din urmă cîteva decenii.
Popor agricol, noi am fost cuprinşi de dorinţa de a ne crea o clasă cultă şi ne-am îndemnat mereu unii pe alţii să ne dăm copiii la şcoală, ca să facem din ei preoţi, dascăli şi „domni“. Dorinţa aceasta e firească, şi este fără îndoială un merit pentru tot românul de a fi dat copiilor săi o educaţiune distinsă, de a fi sporit din progenitura sa clasa cultă română.
Un merit e în toate cazurile, dar de foarte multe ori totodată şi o adevărată jertfire.
€ Căci pentru foarte mulţi din cei ce au fost trimişi la şcoală învăţătura este o nenorocire, deoarece ei sînt lipsiţi de aptitudinile cuvenite. Dac-ar fi rămas ceea ce au fost părinţii lor, ar fi fost nişte oameni avuţi şi fruntaşi în cercul în care trăiesc, iar acum sînt cărturari peritorl de foame şi obiecte de batjocuri pentru semenii lor.
în general, lucrarea pe care o săvîrşim noi înşine ne pare grea şi ingrată, şi de aceea foarte mulţi părinţi zic : „Copilul meu să fie mai fericit ca mine, susţihîndu-şi viaţa prin o lucrare mai uşoară şi totodată şi mai bine răsplătită.“ Şi cea mai uşoară şi mai bine răsplătită oamenilor deprinşi cu munca fizică le pare lucrarea săvîrşită de cărturari, căci ei nu asudă, nu muncesc.
Şi este în adevăr şi uşoară, şi bine răsplătită lucrarea aceasta, numai însă pentru cei ce au cuvenitele aptitudini pentru ea : pentru cei lipsiţi de aceste aptitudini e şei mai grozav chin.
Un părinte care ar voi să facă faur din copilul său, cînd acesta are un pept îngust şi nişte braţe plăpînde, ar fi ‘ori un nebun ori un mizerabil. Tot deopotrivă cu
498
el e şi părintele care vrea cu orice preţ ca copilul lui să ajungă cărturar, cînd fruntea îi este stîrpită şi capul cioplit parcă cu barda în şepte colţuri. Dacă e silitor şi mai are şi noroc, un asemenea copil poate să treacă examenele şi să ieie, după vreo cinsprezece ani de muncă, vreo diplomă, dar tot numai coadă rămîne şi în condiţiuni bune n-are să fie decît sluga altor oameni cu capul mai deschis.	;
Părinţii au însă slăbiciune pentru copiii lor şi e rar părintele care nu-şi închipuieşte că e mare treabă de copilul lui. Nici nu poate fieştecare să judece în privinţa aceasta. Ceea ce numim deşteptăciune atîrnă de la o mulţime de lucruri : de la cantitatea creierilor, de la propor-ţiunile în care sînt dezvoltate deosebitele lor părţi, de la circulaţiunea sîngelui, de la felul în care se asimilează alimentele şi, în genere, de la stările, trupeşti, şi un copil cu cele mai frumoase aptitudini intelectuale prin vreo boală, prin vreun viţiu, prin abuzuri, ori în urma unei prea mari încordări poate să se tîmpească ori să ajungă om tîrziu la minte. Inteligenţa mai mult ca mediocră este rezultatul unei dezvoltări îndelungate, un rezultat care mai rar se produce şi dintr-o sută de copii, care, la vîrsta de doisprezece ani, promit foarte mult, desigur că nu sînt cinci, care la vîrsta de douăzeci şi patru îşi împlinesc ceea ce au promis. E, cu toate aceste, un criteriu destul de sigur şi în privinţa aceasta : acela care nu face în şcoală progresele cuvenite, acela căruia studiile nu-i fac plăcere, numai în cele mai rari cazuri va putea să ajungă departe. E datoria învăţătorilor, e mai presus de toate dorinţa părinţilor să-i zică : „Băiete, apucă-te de altă treabă, mai potrivită cu înclinările tale, căci pe calea aceasta n-o să te fericeşti niciodată !“
Sînt, ce-i drept, copii foarte deştepţi, care, cu toate aceste, nu fac cuvenitele progrese, fiindcă, lipsiţi de cuvenita priveghiare, umblă după ştrengării. Aceasta însă ' totdeauna se ştie, căci ştrengarul îşi face reputaţiune de ştrengar şi dacă e ceva. de capul lui, cîteodată tot se distruge. Şi de aceea \ nici ştrengăria nu e nici ea un motiv. Acela, care nu poate să-i deie copilului său cuvenita priveghiare nu trebuie să-l ţină la şcoală, căci un ştrengar lipsit de cuvenita priveghiare se părăgi-neşte şi tot n-ajunge în cele din urmă decît „brînză bună
499
in burduf de cine“, un cap deschis pus în serviciul unui caracter uşuratic şi, în cele din urmă, mişel.
Trebuie deci să ne cuprindă oarecare jale cînd vedem mulţimea de copii români trimişi pe la şcoli. Foarte mulţi dintre dînşii sînt săraci ca vai de ei, trăiesc în mizerie aruncaţi în cele mai de jos pături ale poporaţiunii orăşeneşti, lipsiţi de toată priveghiarea, de toată conducerea, de toată purtarea de grije.
Ce poate să iese din aceşti copii — oarecum lăpădaţi ? Ei se părăginesc, iau apucături rele, se demoralizează şi numai foarte puţini dintre dînşii ajung la ceva ; partea cea mai mare e osîndită a duce corupţiunea orăşenească la sate. Căci diamantul, ce-i drept, şi în gunoi tot diamant rămîne — dar diamantul e o piatră rară.
Sînt oameni de frunte care şi-au făcut studiile luptînd cu cele mai grele mizerii, cerşind poate milă, servind pe cei ce le dedeau bucata de pîne. S-a putut şi asta, se mai poate chiar şi astăzi : dar lucrul firesc e că acela care creşte umilindu-se, cerşind şi slugind pe alţii, nu poate să iese, potrivit cu educaţiunea lui, decît om înclinat spre slugărnicie. Numai caracterele de croi mare pot să facă excepţiune în privinţa aceasta ; oamenii mai mult ori mai puţin comuni ori devin slugarnici, ori se fac încăpăţînaţi şi cuprinşi de un fel de manie de a arăta că ei nu sînt slugarnici, ceea ce de asemenea e o nenorocire pentru dînşii.
Astfel îi vedem pe părinţi ostenind ca să-şi strice copiii ori să le pregătească o soarte din cele mai triste, mai ales în timpul de astăzi, cînd românul numai cu foarte anevoie poate să străbată în viaţa publică.
E o datorie pentru toţi cei ce ştiu să judece să lupte şi cu vorba şi cu fapta contra acestui curent fals care sporeşte în societatea noastră numărul existenţelor problematice.
E amară în lumea aceasta soartea omului sărac, dar •e cu atît mai mult amară, cu cît mai mult omul e om.
Nu e sărac pălmaşul sănătos care şede în coliba lui şi se hrăneşte el şi familia lui muncind patru zile pe săptă-mînă ; e chiar bogat dacă munceşte cinci zile şi pune la o parte cîştigul zilei de a cincea. Nu e sărac nici meşteşugarul care cîştigă pe zi şaptezeci de cruceri şi cheltu-
500
ieste numai şesezeci. E însă foarte sărac „domnul“ care cîştigă zece florini pe zi şi nu se simte- mulţumit nici cheltuind patru sute pe lună.
Un copil din oameni bogaţi, fruntaşi în satul lor, în ziua cînd a fost dus la şcoală, a ajuns băiat sărac, fiindcă exigenţele lui fireşti devin mari, şi din zi în zi tot mai sărac devine, fiindcă din zi în zi exigenţele lui cresc. Ajunge, în cele din urmă, om deplin şi întră în viaţă. Ce bunătate îl aşteaptă aici ? Oricît de deştept, de stăruitor şi de instruit ar fi, orişicît noroc ar avea, cîştigă atît, ca să poată trăi de azi pe mîne, potrivit cu starea lui şi cu oamenii în mijlocul cărora trăieşte. Un singur pas dacă ar face mai departe, se ruinează. Şi, la tot pasul, e ispitit să treacă hotarul, căci exigenţele oamenilor culţi sînt egale, şi cei mulţi, care cîştigă puţin sînt mereu ispitiţi să cheltuiască ca cei puţini, care cîştigă mai mult. Şi de aceea cei mulţi sînt săraci. Nu este însă nimic mai amar ca sentimentul omului de oarecare superioritate care trebuie să se tragă într-un colţ ori să facă ceea ce nu vrea pentru ca să poată satisface o parte din trebuinţele sale.
^Durerea aceasta n-o cunoaşte decît cei ce au simţit-o vreodată, şi părinţii care au simţit-o se gîndesc mult mai nainte de a le impune copiilor săi o carieră.
Dar ce să facem ? vor fi zicînd mulţi dintre părinţii care au mai mulţi copii.
Multe căi i se deschid omului în viaţă.
E, înainte de toate, chiar şi pentru copiii din familii mai sărace, cariera militară. Mulţi dintre aceia care sînt cărturari slabi ar fi bunivoşteni şi s-ar simţi foarte bine în uniformă, fiindcă au aptitudini pentru aceasta.
Mulţi alţii s-ar ferici ca neguţători, ca întreprinzători ori ca meseriaşi, dacă nu ca industriali, fiindcă au aptitudini pentru vreuna din aceste.
Noi însă voim să fim cu toţii „domni“, chiar şi dacă Dumnezeu nu ne-a făcut pentru treaba aceasta, şi la meserii, ba chiar nici la neguţătorie, nu se dau copiii care nu mai sînt buni de altăceva, ori n-au absolut nici un sprigin, ca şi cînd ar sta scris undeva că nici meseriaşul,, nici neguţătorul nu trebuie să fie oameni cu instrucţiune, cu relaţiuni sociale, şi de superioritate intelectuală. Ur-
501
imarea firească este că nu se încuragiază nimeni să apuce pe nişte cariere oarecum horopsite.
Avem neguţători, ce-i drept, puţini, dar avem, şi unii dintre dînşii şi-au făcut oarecare avere. Dacă însă averea aceasta nu e foarte mare, ori dacă cel ce-o are nu mai are şi relaţiuni familiale cu „domnii“, e privit de sus în jos în societatea română.
Cu atît mai rău le merge meseriaşilor români. „Domnul“ român nu întră, Doamne fereşte !, în relaţiuni cu ei. Oameni săraci, dar oneşti, care-şi cîştigă pînea de toate zilele cu munca lor şi fac adeseori şi oarecare stare, nu îşi găsesc între români nevastă, căci popa român, dascălul român nu poate să-şi mărite fata după un meşteşugar. Cît pentru „domni“, ei nici nu stau de vorbă cu dînşii. E
o	adevărată ironie cînd vezi oameni care cumpără pe credit şi hrana şi îmbrăcămintea şi „toaletele“ pentru deosebitele ocaziuni şi nu sînt niciodată în regulă cu conturile, oameni, care trăiesc ca vai de ei de pe o zi pe alta, se pun în „postură“, cînd vorbesc cu vreun meseriaş, care altfel le este creditor şi are bunăvoinţa de a nu-i executa.
Prezumţiunea aceasta trebuie să fie combătută. cu toată asprimea. Nu trebuie să uităm niciodată că toţi am ieşit din acelaşi izvor, şi dacă vreunul dintre noi începe să aibă fumuri, să-l întrebăm cu toţii : „Te rog să-mi spui cine ţi-a fost tată şi cine bunic ? De unde ai ieşit deodată boier cu nasul atît de subţire ?“
Numai astfel vom ajunge că în societatea noastră neguţătorul şi meseriaşul onest să se bucure de stima ce i se cuvine şi să fie pus mai presus de cei ce sînt o adevărată sarcină pentru partea productivă a societăţii.
Sînt mulţi părinţii care văd că copiii lor au aptitudini pentru neguţătorie ori pentru vreo meserie şi ar şi dori să lase a se ferici potrivit cu înclinările lor, dar li-i greu cînd se gîndesc la poziţiunea ce li se creează meseriaşilor, ba chiar şi neguţătorilor în societatea noastră şi numai puţini au destulă vîrtute, ca să-şi calce pe inimă. Dacă asemenea părinţi sînt oameni cu oarecare poziţiune în societate; ei îşi cîştigă mari merite pentru încuragiarea lucrării productive. Meritele aceste ni le cîştigăm cu toţii, dacă dăm muncitorului onest stima ce i se cuvine şi-i
>02
asigurăm în mijlocul nostru poziţiunea la care îi dă drept lucrarea lui.
Chiar ostentativă trebuie să fie consideraţiunea clasei culte române cu membrii productivi ai săi, pentru ca să nu se mai sfiiască nimeni a întră în rîndul celor ce sporesc averea noastră comună.
Le zicem aceste acum, pentru că sîntem după examenele semestriale, cînd mulţi părinţi se vor fi aflînd în nedumerire dacă trebuie ori nu să-şi mai ţină copiii la şcoală.
BĂNCILE NOASTRE
Zilele aceste ni se spunea în coloanele unui ziar din Cluj, că d-1 P. Cosma, directorul executiv al Băncii „Albina“ e un fel de potentat aici în Ardeal, deoarece nu numai dispune de toată înrîurirea , „Albinei“, ci mai ţine de chică şi cele 10—14 bănci româneşti ce s-au înfiinţat cu capitaluri române aici la noi.
Acum, un alt ziar din Cluj, guvernamentalul KgIos-zvdr, vorbind despre cauzele sărăcirii poporului român,, ne spune următoarele :
„Pe poporul acesta îl sărăcăceşte uzura, uzura naţională română.
Pînă acum la poporul român n-a fost la modă scrierea de poliţe şi de obligaţiuni. Pînă acum românul, de acolo din satul lui, dacă dintr-o sută se găsea unul care avea trebuinţă de vreun împrumut mai mare, căpăta bani şi de la institutul de bani maghiar, dar satul întreg vorbea ca de o minune că cutare ori cutare e dator cu atîta ori atîta. Iar sumele mai mici ca 5 ori 10 fl. le căpăta în sat fără de camătă de la oamenii lui buni ; nu trebuia să subscrie poliţă ori obligaţiune, era credit şk omenie, iar averea era scutită.
Erau, ce-i drept, şi cămătari. Cîte un nenorocit cădea în ghearele lui şi se ruina ; dar poporul în genere se ferea de asemenea cazuri ca de ciumă...	i.
503
Aceasta pe timpul cînd ideea băncilor române nu străbătuse încă.
Acum sînt institute de bani româneşti. Institutele de bani s-au constituit după ţinuturi ; drept capital de fondaţiune au incurs în ele mai ales banii românilor îmbogăţiţi pe spinarea poporului. Comunele au luat acţiuni etc.
Iar după ce s-au întemeiat bănci româneşti, trebuie să li se facă şi trecere. Oamenii au venit şi vin, ajung uşor la bani şi rezultatul este că sătenii sînt plini de datorii şi gem sub povara lor. Locuitorii români din părţile ardeleneşti, cu puţină excepţie, sînt împovăraţi cu datorii. Nici că mai pot să se mişte de povară.
E oare calamitate aceasta ? Mare calamitate ! Oamenii speculează acum prin sate unii la averile altora, se încurcă în garantări, în tot felul de obligamente, ba aiurea chiar şi în abuzuri de -încredere. Ei bine, să fie !
—	mai bine să liciteze băncile române ca alţii.
Acela, care ştie cum ajunge plugarul la bani, nu va aproba niciodată ca el să se împrumute de la institute de credit. îl plăteşte pe girant, îl 1plăteşte pe agentul care îi arată unde e banca, plăteşte pe cel care-l duce acolo, plăteşte pe toţi cei ce-i fac vreun serviciu în afacerea lui. Unde se urcă toate aceste accidenţii î?
Aceasta e ceea ce-1 sărăceşte! pe poporul român, de aceea nu mai poate plăti nici dările“.
Pre cît de trist e tabloul pe care guvernamentalii din Cluj îl fac despre starea economică a poporului român, pe atît de gravă e acuzaţiunea pe care o ridică contra 'băncilor noastre.
Mîngăierea noastră e însă că nici tabloul nu e fidel, nici acuzarea nu e întemeiată.
Banul nu are naţionalitate ; nu pot dar nici băncile "întemeiate de români să fie naţionale româneşti. Şi dacă românul are trebuinţă neapărată de bani, nici un binevoitor al lui nu-1 trimite anume la banca românească, ci acolo unde i se oferă mai ieftin banii.
Românii au înfiinţat cîteva instituţii de credit, pentru ca aceia dintre săteni care au bani disponibili să nu-i mai ţină ca pînă acum închişi în ladă, ci să-i depună
504
spre fructificare raţională, iar aceia care au trebuinţă neapărată de bani să se poată împrumuta în condiţii oneste şi să nu cadă în ghearele cămătarilor.
Dacă guvernamentalii din Cluj pot să ne recomande vreun institut de credit la care sătenii pot să-şi fructifice banii ori de la care pot să se împrumute în condi-ţiuni mai bune ca la cele înfiinţate de români, ne angajăm a stărui ca românii numai acolo să depună şi numai de acolo să împrumute bani.
Noi nu ştim deocamdată decît băncile înfiinţate de saşi, la care numai o mică parte din poporaţiunea noastră poate să se împrumute. Trăind dar într-o ţară în care guvernul nu face nimic spre a feri poporaţiunea rurală de cămătari, nu le-a rămas românilor decît să înfiinţeze ei aceste bănci — nu numai pentru români, ci pentru toţi cei ce au trebuinţă de ele.
Ştim şi noi că bazele pe care au fost organizate aceste bănci nu sînt cele mai sănătoase, şi nu aprobăm procedarea celor ce îl fac pe sătean să deie poliţă pe trei luni cînd prea bine se ştie că el abia preste un an ar putea să plătească. Nu tăgăduim că se găsesc pe ici, pe colo români care profită de strîmtorarea fraţilor săi săteni şi de nepriceperea lor, abuzează de buna lor credinţă şi-i încurcă in daraveri nepotrivite cu starea lor economică. Cunoaştem şi noi cazuri de exploatare neomenească şi ştim advocaţi care au cumpărat cu preţuri de batjocură moşii scoase pentru nimic la licitaţiune.
De aici însă pînă la acuzarea făcută de guvernamentalii din Cluj e o depărtare enormă.
Băncile române, chiar şi dacă n-ar fi conduse întru toate potrivit cu intenţiunile din care a pornit întemeierea lor, lucrează toate fără cheltuieli de regie şi operează cu capitaluri atît de mici, încît nu pot să fie o „calamitate“. Acuzarea guvernamentalilor din Cluj numai contra Băncii „Albina“ poate să fie îndreptată, şi numai1 contra acesteia nu pentru că banca aceasta e în adevăr o „calamitate“ economică, ci pentru că actualul ei director executiv nu s-a mulţumit cu poziţiunea sa firească, ci a mai ţinut să-şi creeze şi reputaţiunea de mare' potentat
1	în textul de bază : nici.
505
care „ţine de chică“ încă vreo 10—14 bănci — ceea ce nu-i adevărat.
E lucru foarte riscant să iai milioane cu 5% ca să-i împrumuţi pe la sătenii cu cîştig destul de mare, pentru ca să poţi plăti cele 5% dobînzi şi să-ţi mâi rămînă destul şi pentru lefuri multe şi mari, pentru tantieme mari, pentru dividente mari, pentru fond de pensiune şi pentru fond de rezerve. Cu desăvîrşire riscant lucru e însă cînd acela care o vrea aceasta îşi mai face şi duşmani, ţinînd să se impună atît în sus, cît şi în jos şi voind, să facă din cei ce stau în legătură cu banca o legiune de agenţi pentru întreprinderi, care nu privesc interesele băncii.
Noi însă sîntem siguri că vom fi aprobaţi de toţi românii, dacă îi vom încredinţa pe guvernamentalii din Cluj că ei exagerează lucrurile şi că nici „calamitatea“ nu e atît de mare cum şi-o înfăţişează, nici potentatul nu e atît de formidabil cum el însuşi ar voi să pară, pentru ca să fie luat drept un factor indispensabil..	■
E astfel datoria cărturarilor noştri de pe la sate să privegheze ca sătenii noştri să nu se împrumute decît în cazurile de neapărată trebuinţă, căci un plugar care se împrumută cu 7% a luat o povară grea, cel ce plăteşte 8% s-a băgat în jug, cel ce plăteşte 10% se* ruinează, iar acela care, numai plătind mai mult ar putea să afle bani, face mai bine dacă nu se împrumută, ci vinde ceva. Nu e nimic mai rău decît să munceşti din greu şi să trăieşti cu ceapă şi pîne pentru ca să plăteşti carnete.
Iar de aceasta nu guvernamentalii din Cluj, ci cărturarii noştri au să-i ferească pe sătenii români.
DOUA GESTIUNI MARI . \
Pentru noi românii sunt numai două cestiuni mari cari trebuie să preocupe întreagă gîndire a noastră. In afară de aceste două cestiuni — celelalte sunt de o importanţă secundară şi nu pot veni decît în al doilea rînd.
£06
Două cestiuni mari* care cer imperios încordarea tu-tulor forţelor noastre pentru rezolvarea lor, sunt :
Cestiunea naţională şi cestiunea ţărănească.
Ambele aceste cestiuni sunt strîns legate între ele, şi rezolvarea definitivă a uneia nu se poate dobîndi fără rezolvarea celeilalte.
Viitorul ţării româneşti depinde direct de salvgardarea şi păstrarea de nimeni neclintită a neamului român în Transilvania, Bucovina [...] ; căci p-acolo sunt hotarele fireşti, unde stau la pîndă neamurile duşmane cari au ochi ţintiţi spre pămîntul blagoslovit al României.
Şi cum să nu rîvnească la acest pămînt ? Cum să nu încerce pe faţă şi pieziş să-l cucerească, să răpuie neamul român, pentru a-i moşteni răzeşia ? ! „Verzi sunt dealurile tale — cînta Bălcescu — frumoase sunt pădurile şi dumbrăvile spînzurate pe coastele tale : limpede şi dulce e cerul tău ; munţii tăi se înalţă trufaşi în văzduh ; rîurile, ca un brîu pestriţat, ocolesc cîmpurile ; nopţile tale incintă auzul. Pentru ce dar, o bogata mea ţară, pentru ce gemi ?“
Pentru ce geme ţara ?
Pentru că talpa ţărei — ţăranul român piere în mizerie ! Pentru că la banchetul vieţii, întins de la un capăt al ţărei la altul, numai pentru ţăranul român loc nu e ! [...]
Duşmanii dinlăuntru ai neamului român sunt şi mai crunţi [...]. Milioanele lui Zappa, lui Şuţu, lui Gazoti şi altor sunt sînge din sîngele ţăranului. Şi totuşi, duşmanii ţăranului român strigă în gura. mare că, nu e îndestul de smerit, îndestul de chinuit, îndestul de sărac! A mai trebuit pe lîngă parcălabi, zapcii, subprefecţi noi, cu sutimi de geandarmi rurali, pentru a-1 smeri si chinui.
Privind la starea ţăranului român, orice patriot bun simte inima sa sîngerînd, şi că văduva, cu părul ei smuls, despletit, plînge şi se jeleşte pe mormîntul mut al celor 600 de ţărani omorîţi în ultima răscoală desperată a ţărănimei noastre !
Şi îndrăzni-vom oare noi, patrioţi buni, sub cortul pribegiei, să zicem românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia că „colo, în Valea Dunării, unde soarele li-
507
bertăţii se vede aşa de frumos, unde cimpiile sunt smălţuite şi păraile răcoroase, unde cerul e dulce, colo e ţara !“... A cui e ţara ? ! Ţara lui Zappa, ţara lui Şuţu !... sau ţara ţăranului român, care trăieşte într-un bordei umed, îmbrăcat în zdrenţe, hrănit cu mălai mucezit, slăbit de friguri şi otrăvit cu basamac, ţara ţăranului român, care, ca în evul mediu, e dator, pentru a trăi, să dea boierului limba de porc, muşchiul de porc, găini, ouă, unt şi toată munca sa de vara ! Nu vom îndrăzni, zicem verde, româneşte, pînă ce starea ţăranului român din patria mumă nu se va îmbunătăţi, pînă ce pentru ţăranul român din ţara liberă şi neatîrnată nu se va face tot ce trebuieşte făcut, pentru ca dînsul, vrînd-nevrînd să devie stăpîn pe munca sa, stăpîn în comuna sa şi apoi, emancipat economiceşte, să vie ca să ia parte directă la afacerile statului.
Ce trebuie făcut pentru ca ţăranul român să devie stăpîn pe munca sa, stăpîn în comuna sa ? Despre aceasta vom vorbi rîndul viitor.
SLUGILE
Ar fi foarte greu să ne închipuim iluziunile de tignă casnică pe care şi le va fi făcut d-1 Lascăr Catargiu în ziua cînd a adus venerabilei sale soţii ştirea că legea pentru regularisirea slugilor a fost, în sfîrşit, votată şi sancţionată.
Orişicare au	fost însă acele iluziuni, ele	au	rămas
deşerte, fiindcă	şi cu legea nouă lucrurile	au	rămas
tot cele vechi, ba mulţi se plîng că api e chiar mai rău decît mai nainte.
Se povestea,	pe timpul cînd s-a făcut legea cea	nouă,,
că	doamna Lascar Catargiu a avut într-una	din	zile o
mare supărare : a fost nevoită să ieie masa la „Capsa“, fiindcă bucătarul îi fugise, se îmbătase ori îi arse toate bucatele.
508
Au mai păţit-o, nu-i vorba, şi alte cocoane tot cam aşa, şi deosebirea e numai că acestea n-au luat apoi masa la „Capsa“, e însă lucru foarte trist că pînă chiar şi ministrul-preşedinte al ţării e expus la asemenea supărări. Care e soarta noastră, a muritorilor simpli, dacă nici şeful guvernului nu e sigur că va găsi o oală cu fiertură cînd se întoarce acasă ?
Era dar o gestiune de dignitate naţională ca stăpî-nirea să sechestreze toate slugile, pentru ca în viitor dignitarii statului şi cei mai de aproape ai lor să nu mai pată ruşinea de a nu găsi fără de întîrziere slugă, dacă vreuna din ele fuge, se îmbată ori face vreo poznă.
Contra acestei calamităţi suntem dar, aşa credem, asiguraţi prin legea cea nouă : nu ne mai temem că puternicii zilei vor rămîne fără de slugi.
Rămîne acum să se găsească cineva care găseşte chip . şi mijloace spre a ne asigura şi pe noi ceilalţi, care degeaba mergem pe la birourile de servitori, căci nu găsim niciodată ceea ce căutăm.
N-ar risca mult cine ar oferi un premiu de o mie de galbeni orişicărui care poate dovedi c-a găsit slugă, fie oît de proastă, la vreunul din biurourile de servitori, dacă n-a avut protecţiune bună.
Ni se spunea nu tocmai de mult, în coloanele unui ziar guvernamental, că nu se găsesc slugi pe la birouri, fiindcă sunt puţine, iar puţine sunt, fiindcă li se fac celor ce vin din Ardeal o mulţime de greutăţi la trecerea lor peste hotar. Dacă aşa este, atunci nu ne-ar rămîne , decît să ne mîngîiem cu speranţa, că mai curînd ori mai tîrziu se vor desfiinţa hotarele din Carpaţi, ca orişicare să poată veni aici nesupărat de nimeni.
Noi credem, însă, că mai e şi altceva la mijloc.
Sluiga e o greutate, o sarcină, o belea la casă. Oi luăm dar, o ţinem la casă, o hrănim, o plătim şi o suportăm — nu pentru că ni-e dragă, ci pentru că avem nevoie de ea, ca să facă ceea ce noi înşine nu voim' ori nu putem să facem, să ne servească. E curat nebun acela care o ţine numai aşa ca să ştie şi el şi alţii c-o are. Şi n-ar fi afară din cale de greu să dovedim că se găsesc şi asemenea nebuni în lumea aceasta.
509
Luxul, în genere, e un fel de nebunie, chiar şi dnd e făcut de oamenii, care pot să şi-l permită, e dar cea mai proastă; nebunie, dacă-1 fac oameni care nu şi-l pot permite. Cu atît mai vîrtos luxul de servitori, şi se face la noi mult lux de servitori.
Noi ne închipuim deci că nu găsim slugi pe la fai-urouri, pentru că mulţi dintre cei ce vor fi , găsind fae prea mare lux de servitori.
Aceasta e, credem noi, şi cauza, pentru care slugile sunt scumpe pînă la nebunie.
Omul căzut în păcatul luxului, chiar şi dac-ar cheltui din banii munciţi de dînsul, ceea ce mai rar se nimereşte, perde încetul cu încetul simţămîntul pentru valoarea banului. Puţin îi pasă dacă va plăti cu zece ori douăzeci de lei mai mult ori mai puţin pe lună ; vorba e să aibă cît mai curînd complet cuvenitul contingent de servitori. Chiar şi dacă nu are. din ce să plătească, ba mai ales atunci el promite mult — şi astfel urcă simbriile, pe care nu le plăteşte, şi pentru cei ce au prostul obicei de a le plăti.
Urmarea acestor proceduri este că nicăiri slugile nu se schimbă atît de des ca la noi şi că între slugi şi stăpîni e un adevărat război.
Nu sunt, se zice, slugi, şi, cu toate aceste, ulliţele, pieţele, circiumele sunt pline de slugi fără stăpîni, unele care-au fugit, fiindcă n-au fost plătite ori au fost rău tratate, altele, care au fost date afară, fiindcă sunt proaste ori obraznice. Viaţa fiind ieftină, ele stau mai bucuros, cît pot, fără stăpîn, decît să rişte din nou a intra la vreun stăpîn care nu le plăteşte cinstit ori le alungă ca proaste. Astfel, femeile se strică, iar bărbaţii se ticăloşesc, încît am ajuns că e mare minune să găseşti servitoare fără de „bărbat“ şi suntem nevoiţi să dăm în casele noastre cinstite adăpostire pentru viaţa desfrînată şi să ne expunem la toate boalele contagioase, pe care „bărbaţii“ pot să le aducă.
Urmarea luxului de servitori e, în sfîrşit, şi lipsa de calificaţiune a .servitoarelor.
în casele unde se face lux de servitori slugile n-au de lucru, se strică, se ticăloşesc şi devin pretenţioase
510
pînă la obrăznicie. Ele nu mai sunt bune de nimic pentru oameni care vor să le pună lai lucru şi să ţie bună rînduiala în casă.
Aceste sunt rele care nu pot să fie înlăturate prin legi, fiindcă ele rezultă din aberaţiuni morale, faţă de care legile ,sînt fără virtute.
Nu rămîne dar ca cei ce se luptă cu mizeriile ce ni le fac slugile să se înţeleagă intre dînşii să înfiinţeze o reuniune pentru înlăturarea acestor mizerii.
ŢĂRANII
Nu e în ţara acesta nimeni atît de iubit ca ţăranul, „talpa ţării“ şi puterea viuă a neamului românesc. Cînd vorba e de soarta lui, partidele se întrec şi oamenii politici nu găsesc termini destul de adecvaţi pentru exprimarea dorinţelor lor de a-1 vedea fericit. Liberalii îi iubesc pe ţărani, fiindcă nu ar fi liberali, dacă nu i-ar Iubi. Conservatorii îi iubesc, fiindcă adevăratul element conservator e ţărănimea. Democraţii îi iubesc, fiindcă adevăratul „demos“ e ţărănimea. Socialiştii îi iubesc, fiindcă ţăranii sunt „muncitori“.
Cu toată această iubire, însă, nicăiri în lumea asta ţăranul nu stă atît de rău ca-n România, unde el a ajuns să nu mai fie socotit în rîndul oamenilor.
Nu peste Carpaţi, nici în Bucovina, unde nemţii au purtat grijă şi pentru educaţiunea publică a sătenilor, dar în despotica Rusie şi în atît de mult cîrtita Turcie săteanul are în societate o poziţiune mai omenească decît în România cea atît de liberal organizată.
Stăpîniţi de prea multă iubire, organizatorii şi reformatorii statului român au luat pe săteni drept nişte oameni lipsiţi de pricepere, pe care trebuie să-i ocrotească, să-i ferească de ploaie şi de vînt şi să-i povăţuiască ca pe nişte orbeţi, ca nu; cumva să deie în gropi ori să se izbească cu capetele de ziduri. Astfel, a omorît în ei încetul cu încetul orişice simţîmînt de neatîrnare.
511
Dacă i-ar fi iubit ceva mai puţin, i-ar fi lăsat pe ici, pe colo şi de capul lor, ca să deie în gropţi, să se izbească cu capetele de ziduri şi să înveţe minte, căci nu e în lumea aceasta dascăl mai bun decît păţania şi nevoile vieţii.
E greu lucru să porţi treburile unei ţări ; se cer multe cunoştinţe, multă pricepere şi multă voinţă bună, ca să-l poţi face. E dar lucru firesc că sarcina aceasta ni-am rezervat-o noi ceilalţi.
Tot greu lucru e şi să porţi treburile unui judeţ : ne-am rezervat şi sarcina aceasta.
E însă păcat de marile noastre destoinicii, ca să ne mai muncim şi cu purtarea de grijă pentru treburile săteşti. Dacă i-am fi iubit mai puţin pel săteni, le-am fi zis şi noi, cum le-au zis alţii : „In satul vostru nu voim să ne mai amestecăm ; acolo să fiţi voi înşivă stăpîni şi chivernisitori, şi cuîn vi-o veţi face, aşa o veţi avea“.
S-ar fi ivit, poate, multe neajunsuri prin sate, dar tocmai aceste neajunsuri ar fi făcut ca astăzi să^ avem Isăteni care au conştiinţă comună, ştiu ce va să zică interese comune şi purtare de grijă pentru ele, îşi cunosc drepturile şi datoriile, oameni cu care poţi să te înţelegi.
In loct de aceasta avem săteni deprinşi cu gîndul că ei nu sunt răspunzători pentru nimic şi că tot binele şi mai ales tot răul de sus de la stăpînire vine, oameni care iau statul drept un duşman nemilos.
Aceasta e pentru toţi oamenii cu' judecată liniştită cel mai mare din primejdiile ce pot să ameninţe statul român, cî|ei Tron şi Ţară nu pe tunuri şi ziduri' de apărare, ci pe inimile acestor oameni azi atît de umilinţi se razemă.
Am speriat noi românii lumea cu cheltuelile nebuneşti pe care le facem atît aici acasă, cît şi mai ales călătorind prin alte ţări. Ni-a mers vestea că suntem oameni bogaţi, dintre care mulţi cheltuiesc pe zi ceea ce un sătean nu poate agonisi într-un an. Să fim oameni cu minte şi să nu credem că săteanul acela e atît de prost, ca să nu-şi deie seamă că nu din roadele pămîntului, ci din munca lui adunăm bogăţiile. E om şi el, om cu păcate, care ştie să se umplă de mînie cînd se întreabă :
512
„Ce primesc eu în schimb pentru partea ce se ia din roadele muncii mele ?“
Putinţa de a munci mai departe !
Atît primeşte el, mai mult nu.
Noi ceilalţi mai avem, dacă nu altă, cel puţin mulţumirea de a face undeva în ţara aceasta, într-un cerc drt de restrîns, ceea ce voim noi : El, care pe toţi ne hrăneşte şi ne apără, el, susţiitorul şi adevăratul ocrotitor al tuturora, nu mai e stăpîn nici chiar în casa lui.
îi mai rămăsese şi lui o părticică din viaţa comună, biserica, unde avea oarecare neatîmare : a fost pus şi aici sub stăpînire cînd cu legea pentru „îmbunătăţirea soartei“ clerului mirean.
Sunt vorbe goale cînd susţiitorii acestei nenorocite legi spun că săteanul plătea mai nainte mai mult decît 4 lei de cap. Ceea ce plătea atunci era dar din inimă curată, jertfă adusă pe altar cu mulţumire de om credincios : acum i se cere bir pentru o slugă care nu mai este a lui.
Asta-i face pe săteni să se frămînte, frămîntîndu-se, ei nu pot să-şi deie bine seama despre ceea ce-i doare, nici să-şi formuleze dorinţele, dar îşi reamintesc toate nedreptăţile ce li se fac.
Sunt oarecum înăbuşiţi de dragostea cea multă şi ar vrea să poată răsufla.
în foc cu legea aceea, şi să uităm că ea a fost făcută, căci din nemulţumirile produse de ea nu pot să tragă folos decît cei ce vor să dezorganizeze societatea noastră.
Multă lipsă de pricepere ori multă lipsă de bună-credinţă să cere, pentru ca cineva să afirme că fie susţiitorii actualului guvern, fie aderenţii sinceri ai Partidului Naţional Liberal se bucură de nemulţumirea sătenilor, care nu din întâmplare s-a manifestat tocmai în timpul cînd un mare număr de ofiţeri şi-a dat demi-siunea.
Cuvinte de a se bucura nu au decît oamenii care, în coloanele Luptei şi ale Adevărului, propagă spiritul de dizordine în societatea română şi lucrează pentru desfiinţarea actualelor noastre aşezăminte.
5i3
Singuri aceştia vor putea să tragă folos din legitima nemulţumire a celor ce constituiesc adevărata pubere a statului român.
CINE PLEACĂ ?
Călare pe un armăsar sirep, cu capul ridicat şi cu buzduganul în mînă, gata în fiecare clipă să se încaiere in luptă şi să-şi pună viaţa în joc — aşa ni-1 închipuim, .căci aşa-1 ştim pe bărbatul medieval — e omul stăpînit de un singur gînd : că el este el însuşi, singur în felul lui mai presus de toţi şi de toate, şi că i se cuvine să-i ţină în supunere pe toţi şi toate să le stăpînească. Întrupare a egoismului nelimitat, el e rîvnitor, nesăţios în poftele lui şi desfrînat în satisfacerea trebuinţelor sale. Aspru şi nemilos, el calcă în picioare ori în copitele , calului său holdele semănate de alţii, rumpe, frînge, dărîmă ori dă pradăţ focului bogăţiile pe care nu le poate lua cu sine, schingiuieşte şi omoară pe cei ce nu vor să i se dea robi, îşi consideră soţia ca sclavă, e gata să intre în luptă şi cu fraţii, şi cu fiii, şi cu părinţii săi spre a-şi susţine întîietatea şi nu e mijloc de care nu se foloseşte spre a-şi asigura succesul.
Noi românii nu am suferit niciodată în mijlocul nostru asemenea barbari. Am fost prădaţi adeseori, dar n-am prădat niciodată ; am fost robiţi, dar n-am robit pe nimeni ; am fost cuceriţi dar n-am cercat să facem cuceriri ; am fost siluiţi să ne lepădăm de lege şi de neam, dar nu am siluit pe nimeni să primească legea ori neamul nostru ; am suferit mult şi am răbdat îndelung, dar n-am făcut pe nimeni să suferă.
Viu s-a păstrat totdauna în inimile noastre simţi-mîntul că străbunii 'noştri au venit aici ca să menţie ordinea, să îmblînzească sufletele şi să apere hotarele lumii stăpînite de moravuri mai dulci. Eroii noştri, dar toţi, au fost apărători de ţară, de neam şi de lege, mari
<514
prin înţelepciunea cu care au ştiut să susţină dreptatea, si prin; bărbăţia cu care au respins pe asupritori, iar nu prin;■destoinicia; lor de a stoarce măduva din oasele altora.
Chiar Mihai-vodă Viteazul, căruia cei lipsiţi de judecată îi fac atîta nedreptate, a fost numai aprig' şi neobosit apărător. Ei n-a pornit lupta contra turcilor ca să strice legătura încheiată de Mircea cel Înţelept, ci ca să le impună şi turcilor respectarea ei, şi n-a trecut nici în Ardeal, nici, în Moldova ca să cucerească,. ci ca să alunge pe nişte uzurpatori, cari- îi erau duşmani, şi să restabilească starea legală. A avut şi el soarta lui Fran-* cisc de Guise şi a fiului său Henric, a lui Wilhelm de Orania, a lui Henric III, şi a lui Henric IV ; soarta lui Wallenstein a avut-o, căci aşa era timpul în care .trăia7 mişeleşte a.fost ucis* dar turcii n-au mai îndrăznit să-şi facă cuib pe pămintul românesc şi Poarta s-a lepădat de gîndul de a preface ţara în paşalîc. Nu pe aprigul luptător, ci pe învingător îl preamărim noi, căci murit-a el, dar cei rămaşi în viaţă au, scăpat de mari suferinţe, şi fără; de. dînsur n-ar fi, putut să urmeze epoca de înflorire naţională a lui Matei: Basarab.
Iară; Vlad-vodă iŢepeş, pe care unora le place să-l ia drept un fel de -monstru, n-a tras în ţeapă pe cei ce nu voiau să i. se supună, ci pe cei ce nu munceau, pe cei ce nu-şi făceau datoria, pe cei ce turburau ordinea şî pe cei porniţi spre jaf şi spre asuprire, pe barbarii timpului său, şi nu ar fi urmat epoca de înflorire a lui Radu şi a lui Neagbe, dacă Ţepeş n-ar fi făcut în Muntenia ceea ce Ştefan a făcut în Moldova şi Matei Corvi-nul în * Ungaria. Românul adevărat, orişiunde se iveşte el, e neînduplecat restabilitor al bunei rînduieli.
Mare a fost Vlad, între marii timpului său, si mai ap.es astăzi fiecare dintre noi trebuie să fie mereu cu ;gîndul îndreptat spre el, ca în toată clipa să avem în vedere că nu avem sâ suferim în mijlocul nostru decît oameni care^şi fac, în toate împrejurările, datoria, că, fiecare dintre noi are să muncească potrivit cu însărcinarea pe care a primit-o şi că nimănuia nu i se cuvine să trăiască din săul altora.	î
515:
Aceia care sînt stăpîni pe moşii întinse nu le au pentru ca să-şi poată petrece viaţa în răsfăţare, ci pentru ca, prin neadormită purtare de grijă, să facă f din ele grădini de frumuseţe, şi nu celor ce stăpînesc mari averi, ci celor ce ştiu să le chivernisească bine li se cuvine în mijlocul nostru stima generală*
Aceia cari ocupă poziţiuni înalte nu au fost ridicaţi în ele pentru ca să-şi poată face toate capriciile şi să încuragieze slugărnicia, ci pentru ca să! conducă o lucrare săvîrşită de mulţi împreună, să facă selecţiunea după destoinicii şi să privegheze, cu neadormire, ca fiecare să-şi facă îndeplin datoria, şi stima generală nu li se cuvine stăruitorilor ce-au ştiut să se ridice deasupra altora, ci celor ce nu scapă niciodată din vedere că cu teît mai mult eşti, cu atît mai multe şi mai mari îţi sînt datoriile, şi sînt neobosiţi în purtarea sarcinilor ce au primit şi neînduplecaţi faţă cu cei negligenţi ori neoneşti.
Aceia cari fac negoţ nu-1 fac pentru ca, profitând de nevoile, de slăbiciunile, de nepriceperea ori de uşurinţa altora, să agonisească mari averi, ci pentru ca să mijlocească schimbul averilor, şi stima generală nu i se cuvine celui ce a ştiut să adune milioane, ci celui ce ţine mulţi oameni în continuă şi rodnică lucrare, sporeşte bogăţiile ţărei şi prin conducerea înţeleaptă şi concurenţă onestă reduce preţurile şi uşurează traiul zilnic.
Tot astfel meşteşugarul nu-şi exercită meseria ca să trăiască mai uşor, ci ca, prin producte solide, să satisfacă în mod efectiv trebuinţele publicului, şi nu avem să suferim în mijlocul nostru cîrpaci, care nu-şi pricep meseria şi lucrează în pripă şi pe apucate, ci numai adevăraţi profesionişti, cari lucrează perfecţionîndu-şi meseria.
Nu se petrec însă tocmai aşa lucrurile în viaţa noastră, dar aşa voim să se petreacă. Mai e încă multă barbarie la noi : sînt încă proprietari care-şi lasă moşiile în părăginire ori le istovesc prin exploatare hoţească, sînt parveniţi cari s-au ridicat prin slugărnicie ori prin apucături mişeleşti, sînt neguţători cari se îmbogăţesc ruinînd pe alţii, sînt meşteşugari cari strică tot ceea ce le cade în mînă — sînt, dar voim să nu mai fie.
Dacă dar străinii cari s-au stabilit în mijlocul nostru se împacă cu felul de a vieţui, pe care îl voim noi, şi sînt gata să muncească întins şi cinstit alăturea cu noi, ei pot să fie siguri că-i vom îmbrăţişa cu stimă şi cu iubire, orişicare ar fi legea şi neamul* lor, căci îmbrăţi-şînd pe cei vrednici se ridică neamul nostru. Aceia dintre dînşii însă cari nu voiesc ori nu sînt în stare să se împace cu acest fel de a vieţui să nu-şi facă iluziunea că vom înceta vreodată a ne da silinţa să-i izolăm ca pe nişte înciumaţi.
Noi, care nici în timpurile de barbarie nu ne-am bar-barizat, am putut să fim ruinaţi eeonomiceşte şi să ne perdem cultura intelectuală, dar nu ne-am schimbat firea şi nu putem să suferim în mijlocul nostru oameni cari trăiesc secînd puterile de viaţă ale altora. Cu cît mai mult ne ridicăm prin cultură, cu atît mai vîrtos iese în noi la iveală firea cea adevărată a rasei noastre şi cu atît mai neînduplecaţi devenim faţă cu cei ce nu sînt în stare să iubească pe semenii lor şi să ia parte la lucrarea obştească, cu atît mai mult stăruim ca, prin legi bine chibzuite şi prin o severă disciplină socială, să se pună zăgaz contra tuturor apucăturilor barbare.
Dacă sînt dar între evreii din ţara noastră unii cari s-au hotărît a emigra, ei au luat hotărîrea aceasta numai pentru că, oameni cu minte, au simţit că aşa, ca pînă acum, nu vor mai putea să trăiască în mijlocul nostru şi se simt incapabili de a vieţui ca noi.
E o cestiune de iubire de oameni să-i încredinţăm că au toată dreptatea şi să-i sfătuim să-şi caute aiurea teren de exploatare. Aici la noi să rămîie numai cei ce voiesc şi pot să muncească întins şi cinstit şi să ia cu inimă curată parte la lucrarea noastră pentru ridicarea nivelului cultural al ţărei.
ROBIA MODERNA
Îmi terminasem studiile juridice şi-mi făceam practica prescrisă de lege pentru censura de * advocat.
51T
Intre clienţii pe cari îi primisem de la principalul meu* era şi o femeie care trăsese în judecată pe mama ei pentru partea ce i se cuvenea din moştenirea rămasă de la răposatul ei tată, vreo 400 florini.
După ce procesul a fost cîştigat şi sentinţa a primit formula executorie, am ieşit la faţa locului ca să pun în vînzare averea văduvei : o casă, o vie şi zece pogoane de pămînt, toate împreună pretinse judecătoreiste în
4	200 fl.
Deoarece nici la prima, nici la a doua licitaţiune nu s-a prezentat cumpărător, urma ca la a treia licitaţiune vînzarea să se facă cu orice preţ.	'
Aşa e porunca legii, şi acum s-au prezentat trei cumpărători : concetăţenii mei Spitzer, Steinbach şi Gold-berg.
Deoarece cheltuielile noastre de proces făceau 275 fl., eu am primit însărcinarea de a oferi suma aceasta, nici mai mult, nici mai puţin.
Concetăţeanul Spitzer a oferit 276, iar concetăţeanul Steinbach 277 florini... 277 fl. o dată, de două ori! — nu dă nimeni mai mult ? 277 florini de trei ori ! Averea preţuită judecătoreşte la 4 200 florini a fost vîndută cu 277 florini şi noi ne-am luat cheltuielile de proces, clienta noastră a primit doi florini, iar văduva, care mai avea doi copii, şi-a pierdut casa, via şi cele 10 pogoane de pămînt.
Lucrul acesta nu-1 ştiu din auzite : e cel din urmă proces în care am pledat, cea din urmă execuţiune la care am asistat.
Plînsetele' celor două femei, căinţa fiicei şi blestemele mumei n-au găsit nici un răsunet în inima cumpărătorului, care procedase, la urma-urmei, corect şi profitase numai de dreptul pe care-1 avea, în virtutea legii, ca cetăţean al statului ungar. Indignaţiunea mea însă pare că-1 atingea.
„Mă ştie — gîndeam eu — om civilizat şi cu oarecare trecere, ţine să nu se pună în luptă cu mine şi va fi accesibil pentru un act de generozitate/4
„Mi-e milă şi mie de sărmana văduvă, care a fost rău povăţuită, şi sînt gata să-i las întreaga avere-mi —
518
zise el; mă mulţumesc cu asigurarea hipotecară a pre-tenţiunei mele.“
După grele şi îndelungate negocieri am pus dar la cale o învoială, în virtutea căreia, văduva rămînea stă-pînă pe întreaga avere, fiica ei se mulţumea cu 50 florini, iară d. Steinbach rămînea creditor ipotecar pentru datoria de 1 200 florini, daţi cu camătă legiuită, 6 la sută. Văduva avea dar să plătească 72 florini pe an, ba chiar şi din această sumă se mai scădeau 25 fl., chiria odăii despre stradă a casei, în care d. Steinbach, om generos, voia să adăpostească o familie săracă.
Eram mulţumit, căci îmi închipuiam că am pus la cale un lucru bun.
„O ! — îmi zise primarul — de aceştia sînt în satui nostru peste o sută. Spitzer, Steinbach şi Goldberg sunt tovarăşi, au legături şi găsesc bani ieftini. Dacă ai moarte la casă, dacă păgubeşti cu un bou, dacă ai vreo nevoie grabnică, unul dintre dînşii te ajută, cellalt te încurcă, iar al treilea te scapă cumpărîndu-ţi averea. Fiindcă n-are ce să facă cu ea, el ţi-o lasă, dar te leagă cu hi-potecă de îi rămîi rob pe toată viaţa şi munceşti numai pentru dînsul.“
Luînd informaţiuni, m-a.ni încredinţat că cei trei tovarăşi legaseră astfel pe toţi sătenii mai nevoiaşi. Termenele de plată erau puse în ianuarie pentru ca pînă pe timpul secerişului creditorii să poată avea titlul executoriu, şi ei nu ţineau să fie achitaţi în bani, ci, oameni generoşi, se mulţumeau şi cu producte, ba chiar şi cu zile de lucru. Cine avea dar, fie la vii, fie la săpatul porumbului, fie la seceriş, nevoia de braţe se adresa la Steinbach, care avea totdeauna „oamenii luiu, pe care îi da cu chirie.
în acelaşi timp tovarăşii adăpostiseră în deosebite părţi ale satului, prin casele celor legaţi cu hipotecă, şase-sprezece familii sărace, care vindeau mărunţişuri pentru pui de găină, pentru raţe ori gîşte, pentru piei crude, pentru ouă furate din cuibare, pentru grăunţe furate din hambare şi pentru orişice alte producte', care se adunau în magazia lui Steinbach de unde vinerea erau duse la oraş.
519
O însemnată parte din poporaţiunea Ungariei e astfel robită, şi „înflorirea“ economică a statului ungar e mai ales rezultatul acestei robii, care face ca munca să fie ieftină, preţul productelor să scază şi producţiunea să crească, în vreme ce muncitorul cade în mizerie din ce în ce mai neagră îşi e din zi în zi mai istovit.
Aceeaşi e soarta muncitorului de prin oraşe. Nemai-putînd să susţină concurenţă cu fabricile, care lucrează ieftin şi prost, cei mai mulţi dintre dînşii au fost nevoiţi să intre în sîmbria capitaliştilor, care nu-i lasă să moară de foame.	,
Milioane de oameni au ajuns astfel să trăiască numai de azi pe mîine, muncind spre a spori bogăţiile altora, zbătîndu-se în mizerie fără de scăpare, agitaţi mereu de o viuă şi legitimă nemulţumire şi împinşi în mod fatal spre o catastrofă socială.
Se întâmplă adeseori că cele mai viguroase păduri de stejar, lăsate în părăginire, sînt înecate de plop, de salcie, de tei ori de alte esenţe, care cresc mai repede decît stejarul. Vîntul duce sămînţa de plop şi-o risipeşte printre stejar, şi plopul răsare în umbra stejarului, creşte cu chiu cu vai subţire şi lung ; ajuns însă deasupra, el îşi întinde crăcile, se îngroaşă în trunchi, îşi face rădăcini puternice şi ia aerul şi lumina stejarului care, încetul cu încetul, se umple de muşchi şi de bureţi şi $e usucă în cele din urmă.
Tot astfel se petrec lucrurile în viaţa socială a Ungariei. Un singur om rău e destul ca mii şi mii să cadă în robia celor ce nu iau parte la durerea obştească, ci trag folos din strîmtorările altora. Acela care s-a ridicat odată deasupra, îi înăbuşe pe cei rămaşi în strîmto-rare, şi aceştia nu se mai pot ridica la aer şi la lumină. Atît prin sate, cît şi prin oraşe, averile se adună, încetul cu încetul, în mînile cîtorva, care propagă demoralizarea prin, o vieţuire fără de frîu, îşi din zi în zi se sporeşte numărul celor ce nu mai au nimic, nu sînt stă-pîni nici pe propriile lor puteri şi sînt mînaţi spre ură neîmpăcată.
520
Românii au înfiinţat băncile lor ca să se răscumpere linii pe alţii şi să scape de robia aceasta. Băncile aceste, însă, susţimndu-se în luptă cu capitaliştii mari, îndeosebi muncitorilor agricoli nu pot să le dea bani destul de ieftini. Şi ele robesc dar, o robie mai uşoară, dar tot robi^. Comitatele din nordul Ungariei însă, unde nu »există asemenea bănci şi unde exploatatorii se sporesc mereu, sînt cu desăvîrşire ruinate, iar Şesul Ţărei Ungureşti e plin de o poporaţiune care se zbate mereu fiindcă propietăţile au trecut în mînile exploatato/ilor, care istovesc puterile muncitorilor.
Nu mai e dar acolo vorba nici de naţionalitate, nici de rasă, nici de religiune, ci de restabilirea bunei rîn-duieli sociale, de preîntâmpinarea unei mari catastrofe.
Dacă gospodarul trebuie să cureţe plopul şi salcia şi teiul din pădurea de stejar, dacă grădinarul trebuie să -cureţe pomii de omizi, de insecte, de păduchi, de ru-jgină, de muşchi şi de bureţi, oamenii de stat trebuie şi ei să pitivegheze ca cei ce nu sînt în stare să trăiască din roadele propriei lor munci să nu poată trăi sugînd imăduva din oasele celor harnici şi muncitori şi ca elementele viguroase să nu poată fi robite de cele paralitice.^..]
MIZERII
Adevărata măsură a culturii omeneşti e stăpînirea1, de sine.
E mai presus de orişice îndoială că cel mai puternic îndemn la lucrare sunt trebuinţele. Cu cît ele sunt mai multe şi mai mari, cu atît mai încordate sunt şi silinţele de a crea mijloace pentru satisfacerea lor. Privind deci lucrurile din punctul de vedere al economiei naţionale, sporul trebuinţelor e un îmbucurător semn de progres, căci el aduce cu sine şi sporul producţiunii şi animează comerţul, Meşteşugari, fabricanţi, neguţători,
521.
cămătari, samsari şi oameni politici, toţi se bucură cînd se încredinţează că trebuinţele publicului sunt în creştere, căci pe ,creşterea aceasta se întemeiază întreaga economie publică. Feţele tuturora sunt luminate de acelaşi zîmbet de mulţumire cînd prin coloanele ziarelor se face constatarea că vămile, regia, căile ferate, dările indirecte ori accisele dau venituri din ce în ce mai mari, căci nu numai casele publice se umplu, dară sporul consu-maţiunii e totodată un învederat semn de progres în ceea ce priveşte bunul trai şi mersul vieţii culturale.
Au trăit, cu toate acestea, şi mai trăiesc şi azi oameni cu minte, care s-au întristat ori se întristează în faţa sporului neîncetat al trebuinţelor. Unul dintre aceştia, Jean-Jacques Rousseau, a mers chiar pînă la afirmarea că în lipsa de cultură omul e mai capabil de fericire.
El n-avea dreptate. E însă învederat că fiecare trebuinţă e o nevoie şi că nevoile vieţei sunt cu atît mai multe şi mai grele, cu cît mai felurite şi mai mari ne sunt trebuinţele. Acesta e lucrul de care ne plîngem în fiecare zi, şi idealul nostru de existenţă, fericirea cea vecinică e o viaţă fără de trebuinţe.
Deşi dar mai puţin învederat, tot atît de adevărat e că trebuinţele mari sunt semne de inferioritate intelectuală ori morală, şi că cu cît cineva e mai sus în scara dezvoltărei omeneşti, cu atît mai mărginit e în trebuinţele sale.
Să ne închipuim un om de .superioritate deplînă, deştept, instruit, plin de vigoare trupească, frumos la chip şî la făptură, bogat, odraslă a unei familii de frunte şi stimat de toţi cei ce-1 ştiu. Omul acesta nu are decît să mai fie şi stăpîn pe pornirile sale pentru ca să fie fericit el însuşi prin sine, să se mulţumească cu puţin şi să nu se plîngă niciodată că i-a fost dat să trăiască în lumea aceasta.
O durere adîncă îi va cuprinde, cu toate acestea, întreaga fiinţă. Privind împrejurul lui, el vede numai oameni, fie mai puţin deştepţi, mai lipsiţi de instrucţiune, mai puţin viguroşi ori mai puţin frumoşi, fie mai isăraci ori mai puţin stimaţi, fie mai puţin stăpîni pe sine înşişi, nişte nevoiaşi, cari în fiecare clipă sunt ispi-
522
tiţi a se plînge c-au fost osîndiţi să trăiască. Oamenii aceştia sunt pentru dînsul un nesecat izvor de durere, şi durerea aceasta e pentru dînsul un necurmat îndemn de a se mulţumi cu puţin, ca să-şi poată petrece viaţa ostenind pentru alţii.
N-avem decît să ne uităm bine împregiurul nostru pentru ca să'“ne încredinţăm că au trăit, ba trăiesc şi azi în mijlocul nostru asemenea oameni superiori. Vor fi avînd şi ei slăbiciunile lor, căci tot oameni sunt, dar felul lor de a vieţui e dovadă că cu cît cineva se simte mai sus în scara existenţei omeneşti, cu atît mai puţin cere pentru sine ca să poată da cu atît mai mult pentru alţii, căci cea mai omenească din toate mulţumirile e să alini suferinţele semenilor tăi.
Nu e dar un moft, ci o vorbă foarte înţeleaptă cînd ni se zice : „Fie-vă milă de oamenii cu trebuinţe mari, căci ei sunt nişte nevoiaşi, şi opriţi-vă cu respect în faţa celor ce se mulţumesc cu puţin, căci ei sunt oameni adevăraţi.44
Mai e apoi un cuvînt pe care n-avem să-l trecem cu vederea.
; Purtarea de grijă pentru ziua de mîine este şi ea una din pornirile prin care omul se deosebeşte de animale. Cu cît mai mult eşti om, cu atît mai bine iese în tine la iveală această pornire, şi cu cît mai mult perzi pornirea aceasta, cu atît mai vîrtos te cobori însuţi pe tine în rînd cu animalele, care, stăpînite de trebuinţele lor fireşti, nu au nici o purtare de grijă pentru cele viitoare.
Milă să ne fie dar şi de oamenii nesăţioşi şi risipitori, care, însetaţi de plăceri trecătoare, scapă din vedere viitorul cu nevoile lui, şi cu respect să ne oprim numai în faţa celor ce-şi chivernisesc avutul cu multă cumpă-neală.
N-au, se-nţelege, să susţină aceste regule de vieţuire oamenii de afaceri, nici mai ales evreii, cari cumpără şi vînd, mijlocesc şi împrumută şi se susţin numai profitând de strimtorările celor lipsiţi de bună-chibzuinţă. Au însă să le susţie toţi cei ce sunt cuprinşi de durere cînd văd mizeriile în care se zbat semenii lor.
523
Sunt puţini nenorociţi cari au, în adevăr, trebuinţe mari. Cei mai mulţi sunt minaţi, fie de amorul propriu, fie de vanitate, fie de ambiţiune să facă lux în îmbrăcăminte, în hrană, în instalaţiuni casnice, în servitori, în reprezentaţiuni, în tot ceea ce constituie aparenţele culturei pentru ca să pară mai mult decît ceea ce sunt şi să	fie	toleraţi în societatea celor ce nu sunt	deopotrivă	cu	dînşii ori nu merită să fie socotiţi	în	rtodul
oamenilor cumsecade.
în	loc	de-a ne opri cu respect în faţa celor	ce	ng dau
pildă	prin vieţuirea lor înţeleaptă, noi stăm	uimiţi în
faţa celor ce caută să ne sperie prin nesaţiu, prin des-frîu şi prin risipă şi ne siluim înşine a face cheltuieli, ca să putem întreţine relaţiuni cu dînşii. Astfel, aşa-nu-mitele exigenţe sociale au ajuns a fi atît de exagerate* încît, omul cu minte e nevoit a renunţa la mulţumirea de a mai întreţine relaţiuni cu prietenii săi, care-1 obligă să facă cheltuieli nebuneşti.
N-avem dar decît să ne pătrundem de convingerea că adevărata cultură consistă în păstrarea măsurii drepte şi să ne îmbărbătăm unii pe alţii pentru ca să scăpăm de tirania cîtorva dezechilibraţi, care-şi vor veni şi ei în. fire îndată ce vor fi simţit că stima şi consideraţiunea nu pot s-o cîştige în societatea noastră decît oamenii chibzuiţi.
Statul român şi-a redus cheltuielile cu 10 la ,sută şi în timp de mai puţin decît doi ani a ajuns să iasă din cele mai grele strîmtorări. E puţin ceea ce s-a făcut. Multul se va face numai după ce fiecare dintre noi îşi va fi redus cheltuielile, şi sunt mulţi aceia cari ar trăi în larg şi dacă le-ar reduce şi cu 50 la sută.
Ne simţim eu toţii uşuraţi ştiind că poate statul român să plătească carnetele milioanelor împrumutate de la alţii spre a crea aşezăminte de utilitate publică ; fericiţi nu ne vom simţi decît atunci cînd vom fi ajuns ca noi înşine să primim carnetele. Şi nu ne trebuie decît cîţiva ani stăpînire de sine pentru ca acele milioane în mînile noastre să fie, căci binecuvîntat e pămîntul ţărei noastre şi muncitorii lui se mulţumesc cu puţin.
524
FAMILIA
Temelia vieţii sociale e familia. O ştim aceasta cu toţii atît de bine, încît e un fel de banalitate s-o mai zicem.
încă din copilărie mi s-a întipărit în minte învăţătura că Dumnezeu ne este tuturora părinte şi că astfel noi ne suntem unii altora fraţi. Am învăţat apoi la şcoală ori am citit în cărţi, în reviste şi în gazete că mărirea Romei din virtuţile familiale ale părinţilor a obîrşit şi, fiind vorba de virtuţile cetăţeneşti, nu uităm niciodată pe Cornelia, mama Grachilor. Ne dăm în acelaşi timp seamă că cea mai mare şi totodată mai veche dintre societăţile omeneşti azi în fiinţă, cea chinezească, prin păstrarea cu sfinţenie a cultului familial, a putut să dăinuiască, în vreme ce alte societăţi ajunse la mare dezvoltare culturală s-au deschegat.
Stăm, cu toate aceste, la îndoială cînd vorba e să tragem cuvenitele concluziuni din această premisă ne-îndoiqasă.
E învederat că bunul fiu, care-şi face datoria flaţă cu părinţii săi şi-şi dă în toate împrejurările vieţii sale silinţa de a nu-i mîhni prin faptele sale, e totodată şi bun frate, căci nu se poate să iubeşti pe un părinte f(ără ca să iubeşti şi pe copiii lui.
încă mai învederat e că acela care e bun fiu şi bun frate are să fie şi un bun soţ şi bun părinte, căci mulţumirea' părinţilor şi a fraţilor o facem cînd ne încordăm toate puterile ca să păstrăm buna armonie în viaţa casnică şi să scoatem oameni vrednici din copiii noştri, şi firea ea însăşi a pus mai multă iubire în părinte către copii decît în copil către părinţi.
E învederat dar şi că acela care, fiind bun fiu, bun soţ, bun părinte şi bun frate, s-a deprins a suporta scăderile altora şi a-şi căuta mulţumirea vieţii mulţumind pe alţii, are să fie om bun, deci şi bun prieten, bun tovarăş de lucrare, bun cetăţean, pe care putem să ne răzemăm în toate împrejurările.
525
Am sta, cu toate aceste, la îndoială cînd ni s-ar zice că e lucru foarte riscant să ne însoţim cu oameni care nu sunt buni fii, buni părinţi, buni soţi ori buni fraţi, şi că cea mai de căpetenie datorie cetăţenească e a creşte
buni fii. şi bune fiice.
N-avem însă să stăm la îndoială : a fi bun părinte e în adevăr cea mai de căpetenie datorie cetăţenească, şi patriotismul numai în familie se poate cultiva.
Acela care n-a cîştigat în familie deprinderea de a trăi spre mulţumirea altora, numai cu ane voia va. mai fi putînd s-o cîştige, după ce a ieşit în lumea cea mare, şi numai omul lipsit de judecată poate să-şi pună nădejdea în cei ce nu sunt buni fii, buni părinţi, buni soţi şi buni fraţi, căci pe nimeni nu poate să iubească şi faţă cu nimeni nu poate să fie de bună-credinţă cel ce nu iubeşte pe cei mai de aproape ai săi şi el numai de interesele sale individuale e determinat. '
Dar sunt şi vor şi fi totdeauna buni patrioţi, care n-au avut parte să fie soţi şi părinţi. N-avem însă decit să cercetăm şi ne vom încredinţa că ei sunt buni fii şi au slăbiciunea de a-şi petrece viaţa în purtare de grijă pentru binele altora, căci deprinderea de a fi mulţumit cînd poţi să faci mulţumirea altora, cîştigată în copilărie, nu se ,perde niciodată.
Ceea ce nouă ne lipseşte e deprinderea aceasta, întocmai precum din cele mai bune şcoli ies cîte-odată oameni de nimic şi din cele mai proaste şcoli pot să iasă oameni distinşi, familiile cele mai bune pot şi ele să aibă membri degeneraţi, şi din familii stricate pot să iasă, prin o firească reacţiune, cei mai buni oameni, căci educaţiunea se întemeiază în familie, dar se desăvîrşeşte în lumea cea mare.
Avem şi noi mulţi buni fii, buni soţi, buni părinţi şi astfel şi buni cetăţeni, şi aceştia sunt cei ce conservă fiinţa societăţii noastre ; ei o conservă însă în luptă necurmată cu cei ce nu sunt deopotrivă cu dînşii şi nu sunt sprijiniţi în această luptă, nu au mulţumirea de a-şi şti meritele necunoscute, ci-şi găsesc răsplata numai în conştiinţa de a-şi fi făcut datoria.
Nu face societatea noastră nici o deosebire între omul ce poartă cu inimă curată sarcinile vieţei familiale
526
şi cel ce se fereşte de ele. Cu totul altul e punctul de vedere, din care ea-şi grupează membrii.
„Ai copii?“ „Să-ţi trăiască!“ „N-ai?“ „Dumnezeu să te ferească de ei!“, căci fără de copii e mai tigmtă viaţa.
Acesta e punctul de vedere din cart românul normal priveşte cea mai de căpetenie din cestiunile sociale.
Copilul nu mai e, cum era odinioară, un noroc la casa românului, ci o belea, şi lumea, în care trăieşti, nu te fericeşte, nici te ajută, nici te consideră mai mult, ci te plînge şi te respinge, dacă ai casa plină de copii.
Exigenţele societăţii fiind mari, exagerate, chiar nebuneşti, vrednici de consideraţiune şi de încredere sunt socotiţi numai cei ce pot răspunde la ele. Omul cu copii însă, dacă nu e cu desăvîrşire stricat, trage de la gura sa, ca să le dea copiilor săi, nu mai poate dar să ţie pept, ilar societatea nu ţine seamă de greutăţile pe care le poartă şi nu-1 iartă, căci e lucru de „rău gust“ să-ţi ne-gligezi relaţiunile! de dragul copiilor, şi tolerat e în societate numai cel ce-şi negligează copiii, dacă din nenorocire îi are, ca să-şi poată „cultiva“ relaţiunile.
Ce fel de oameni pot să iasă din aceşti copii care în toată clipa simt că ei sunt o sarcină pentru lumea în care trăiesc ? Dacă au parte de purtare de grijă, ei îşi iubesc părinţii, dar intră în lume cu gîndul că vor avea să poarte o luptă grea ; iar dacă sunt negligenţi, nu mai pot să iubească pe nimeni şi uresc societatea, care i-a horopsit din clipa .naşterii lor.
Acesta e adevărul asupra căruia trebuie să ne steie aţintite minţile.
Ne plîngem c-a slăbit simţămîntul religios, conştiinţa datoriilor şi pornirea spre bine, că copii bine crescuţi se strică îndată ce ies de sub privegherea directă a părinţilor săi şi că suntem nevoiţi a risipi o însemnată parte din roadele muncii noastre numai ca să fim toleraţi în societate.
Stăruim dar pentru îndreptarea moravurilpr.
îndreptarea aceasta numai din familie poate să pornească.
în familie se cultivă simţimîntul religios, conştiinţa datoriilor şi pornirea spre bine. Pot aceste, ce-i drept,
527
să se peardă în o societate stricată, dar nici în cea mai bună societate nu le putem cîştiga, dacă nu le avem din familie.
Puţin e dar ceea ce statul şi şcoala pot să facă pentru îndreptarea moravurilor noastre : cînd e vorba de familie, numai presiunea societăţii poate să aibă efect corectiv.
Dacă suntem în adevăr convinşi că temelia vieţii sociale e familia, trebuie să ne îmbărbătăm a trage din acest adevăr cuvenitele concluziuni pentru practica vieţii şi să facem o selecţiune firească, deosebind pe cei ce ţin de cei ce nu ţin în practica vieţii lor seamă de acest, adevăr.
Sunt bune moravurile noastre, căci prin ele ni-am păstrat timp atît de îndelungat fiinţa, dar suntem slabi, de înger noi, care ne lăsăm a fi terorizaţi de cei ce nu li se supun. Să-i terorizăm noi pe dînşii, să-i silim a respecta moravurile rămase de la părinţii noştri şi îndreptarea va fi făcută.
RĂZVRĂTIREA DIN ROMÂNIA
Jale grea cuprinde pe tot omul cu suflet curat, iar pe noi românii îndeosebi ne cuprinde şi ruşinea în faţa celor ce se petrec de cîteva zile pe pămîntul României.
Mintea ţi se opreşte în loc cînd îţi dai seamă că oamenii de stat ai României care în atîtea rînduri au dat dovezi de mari destoinicii, în ceea ce priveşte conducerea afacerilor publice, au putut să fie, cum au fost, surprinşi de cea mai îndîrjită din toate mişcările ce s-au produs pînă acum în mijlocul poporului român.
Surprinşi au fost însă şi cei acum răzvrătiţi ei înşişi : toate au venit şi pentru dînşii pe neaşteptate şi fără de * nici o pregătire, toate se urmează fără de plan şi fără de conducere — ca izbucnirea unei puteri elementare.
E adevărat că de puţină cultură a avut parte săteanul de aici şi că, în urma unei exploatări neomenoase*
528
ţărănimea e agitată de o nemulţumire mai mult ori mai puţin legitimă ; exagerează însă cei ce zic că nemulţumirea aceasta se dă pe faţă în răzvrătirile de azi.
Românul a trăit totdeauna în mizerie şi zice el însuşi că Dumnezeu să nu-i deie cît poate să rabde, iară noi, cari trăim cu dînsul, îl cunoaştem şi ştim să-i deschidem inima, ne-am încredinţat pe deplin că a avut el şi mai puţină cultură şi a suferit şi mai greu: decîi astăzi, fără ca să se fi răzvrătit. Nu, nevoile economice, orişicît de grele ar fi ele, aşa singure n-au putut să-l scoată pe ţăranul de aici din sărite. Sărac e, fără îndoială, ţăranul, dar sărac se simte mai ales pentru că nu are pe nimeni, nici popă, nici dascăl, nici primar, nici notar nu are, căci din aceştia stăpînirea şi-a făcut — nu oameni de încredere şi ajutori cu inima deschisă, ci unelte umilite. Pînă chiar şi feciorii ţăranilor sunt, după ce au învăţat carte, nevoiţi a se lăpăda de părinţii lor, dacă e vorba să-şi poată face drum prin lume.
Acesta e marele şi tristul adevăr care trebuie să fie mărturisit fără de încunjur şi de care trebuie să ţie seamă cel ce vrea să înţeleagă îngrozitoarele fapte ale sătenilor din România.
Nu ar fi 'foft cu putinţă cele ce se petrec, dacă preoţii, primarii, învăţătorii şi notarii ar avea cuvenita autoritate şi s-ar bucura de încrederea poporului, şi n-ar ii fost surprinşi stăpînitorii, dacă cei ce trăiesc în mijlocul poporului ori au ieşit d,ln mijlocul lui ar avea destulă trecere ca să poată îndrăzni să spună cu inima deschisă adevărul.
Marea nenorocire a timpului în , care trăim e că sunt încă puţini oameni care-şi dau seama că om e orişicare om şi că pe sine însuşi se înjoseşte cel ce umileşte pe semenul său.
Superioritatea, de orice fel ar fi ea, e luată drept un titlu spre a umili pe cel socotit inferior. E lucru firesc că cel ce suferă şi rabdă îşi descarcă veninul asupra celor ce-i sunt inferiori, şi-n cele din urmă veninul se descarcă asupra ţăranului, care le este tuturor inferior.
Iţi dă românul şi cămaşa şi pielea, dacă ştii să-l iei cu binele şi să-l omeneşti; dacă-1 jigneşti însă în simţă-mîntul lui de dignitate, rabdă cît e nevoit, dar fierbe-n
529
el şi nu uită, se supune, dar i se închide inima şi te paşte.
Aici e cheia înţelegerii.
Un ziar din Capitala României publică în numărul de la 15 martie o notiţă, în care ni se spune că un proprietar, d-1 Duiliu Zamfirescu, deci un om cu multă in-tuiţiune şi un observator fără îndoială bun, aflîndu-se la Ministerul de Interne, a zis că „în judeţul Prahova a observat o mare agitaţiune printre ţăranii din acel judeţ, cari păreau gatat a se răzbuna acum pentru cele mai mici neajunsuri се-au avut a suferi In decurs de mai mulţi ani66.
Acelaşi lucru îl spun toţi cei ce şi-au dat, ca mine, silinţa de a-i potoli pe oameni : i-a orbit setea de răzbunare şi i-a dezbrăcat de firea omenească.
De aceea au trebuit să izbucnească răscoalele mai întîi în Moldova.
Eu nu sunt deloc filosemit, dar inima mi-a sîngerat totdeauna cînd am văzut dispreţul neomenos, cu care evreii, chiar cei mai de frunte, sunt trataţi în Moldova. E deci lucru firesc că e vai de sufletul românului, care-a ajuns să-i fie ovreiului din Moldova slugă, şi mulţi au •acolo parte de soartea aceasta. A fost dar destul să se răzvrătească unul, pentru ca toţi să sară în picioare, şi mişcarea s-a pornit asupra evreilor — nu pentru că sunt ie vrei, nici pentru că despoaie, ci pentru că e greu, afară din cale, să te ştii batjocorit, pîriă chiar, şi de* cei mai dispreţuiţi oameni.
Nici n-au omorît la începutul mişcării moldovenii pe nimeni* nici n-au jefuit avutul nimănui, ci au devastat numai şi au batjocorit pe batjocoritorii lor.
Nu ar fi făcut-o nici aceasta, dacă ar fi avut cui să se plîngă şi de la cine să primească fie satisfacţiune, fie mîngăiere : ei se socotesc însă ca neavînd pe nimeni, ceea ce nu e adevărat.
Aici pe Argeş era linişte deplină şi riu-i trecea nimănui prin minte să se răscoale, dar ţăranii de aici nu ziceau „еь\ ci „noi“ cînd era vorba de cei din Moldova. M-am. mirat văzînd manifestarea acestui simţămînt de solidaritate naţională, foarte în curînd însă m-am speriat
530
încredinţîndu-mă că solidaritatea nu e „naţională“, ci de clasă socială. Ţăranii din Muntenia se simţeau una cu cei din Moldova — nu pentru că români, ci pentru că ţărani sunt şi unii şi alţii.	<
îndată ce a sosit vestea că au căzut cîţiva morţi, nici un sătean nu mi se mai uită în ochi şi de la oameni, cărora le-am făcut mult bine şi cari mi-au dat adeseori dovezi de iubire, nu am mai putut scoate decît vorbe ca .„Da, domnule !u „Tot ce se poate !w ori „De, mai ştiu şi eu ?!“
Era firească şi temerea, şi indignaţiunea de care au fost cuprinse clasele mai culte şi mai înstrăinate în faţa celor petrecute în Moldova, dar are multă dreptate ziarul englezesc care zice că aici nu numai energie, ci totodată şi prudenţă multă se cerea. S-au înşelat cei ce credeau că se vor speria ţăranii, dacă vor vedea că curge sînge : ei s-au îndîrjit ca fiara rănită.
A ieşit la iveală marele adevăr că cel ce nu se teme. dş Dumnezeu, de nimic nu se mai teme, şi groaznic suntem certaţi pentru că am suferit în mijlocul nostru pe atei şi pe batjocoritorii sfintei legi a părinţilor noştri.;.	■
Nu români, nu oameni, ci fiară încruntate sunt cei care se luptă azi pe pămîntul României, şi dacă am trec£ cu vederea valurile de sînge vărsat şi pagubele înspăimîn-tătoare, tot am rămînea deznădăjduiţi gîndindu-ne lă mî-nia neîmpăcată care rămîne în suflete şi care desparte ţara în două.	"	’	.	ţ
O singură mîngăiere ne rpmîne : că, în urma acestei grele încercări, conducătorii vieţii- noastre morale vor ajunge, în sfîrşit, să se convingă cu toţii că trebuie neapărat să fie ocrotiţi ţăranii prin măsuri înţelepte, nu numai în ceea ce priveşte starea lor economică, ci şi în viaţa morală, dar că atît numai nu e destul.
Ceea ce mai presus de toate îi trebuie României sunt arhierei cu vază deplină şi preoţi, cari se bucură şi în şuş de cinstea cuvenită, biserică în înţelesul cel sfînt al cu-vîntului îi trebuie, iar dac-o are pe aceasta, vin şi celelalte mai mult ori mai puţin ele de ele.
Jalea grea ne cuprinde şi ruşine adîncă în faţa dezlănţuirii celor mai josnice patimi, dar pierderile nu sunt prea mari, dacă ele ne vor duce la convingerea aceasta, căci adevărat, de mii de ori adevărat e că poporul român nu-
531
mai reîntorcîndu-se la legea şi la obiceiurile părinţilor săi poate să vecuiască şi că peirea lui sunt străinele legi şi străinele obiceiuri.
In zadar ne sunt şi cultura şi bogăţiile şi aşezămintele civilizatoare, dacă nu ne socotim fraţi unii pe alţii şi nu ne iubim între noi.
O ceartă dumnezeiască e ca românii ei îţişişi să-şi facă ceea ce nu le-au făcut nici turcii, nici tătarii, nici cazacii, chiar nici mongolii.
MEMENTO
Românul veacuri întregi de-a rîndul a suferit, om chibzuit însă, el s-a stăpînit, s-a supus şi a răbdat aştep-tînd să-i vie timpul de uşurare. E lucru firesc că, aştep-tînd mereu, inima i s-a închis, şi el tace, le primeşte toate cu umilinţă şi nu-şi dă pe faţă gîndurile nici mai ales pornirile, cari nu pot să fie decît îndîrjite. De aceea cei ce-1 ştiu numai cum el li se arată, îl socotesc om bleg şi lipsit de bărbăţie, cu care poţi să faci fără de frică tot ceea ce vreai.
Noi, care, ştiind să-î deschidem inima, îl cunoaştem cum el în adevăr este, suntem nu numai ca fraţi ai lui şi ca cetăţeni, ci şi ca oameni datori a spune adevărul asupra lui, şi, în faţa groaznicei nenorociri prin care trece neamul nostru, trebuie să facem cu toată căinţa mărturisirea că nu ni-am făcut îndeajuns datoria aceasta.
Marele nostru poet, stăpînit de cea mai curată iubire de oameni, a zis că e „teribil“ românul în mînie, iar Emi-nescu şi Coşbuc şi Goga numai zbuciumaţi de cea mai sfîntă durere au dat cu atîta claritate profetică pe faţă amărăciunea adunată în inimile românilor. Oamenii „cu minte“ însă au luat adevărul drept fantezie a unor visători, ba unii dintre dînşii puneau pe apostolii împăcării în rîndul mişeilor, care propagă spiritul de răzvrătire.
Au mai fost şi alţii, care, presimţind primejdia, au stăruit cu toată bărbăţia ca să se ieie cît mai curînd măsuri pentru împăcarea românului de atîta timp nedreptăţit ;
532
aceştia însă ori au fost urgisiţi, ori au grăit în pustiu ca Alimăneşteanu, care, vara trecută, le-a spus marilor proprietari cu toată asprimea adevărul.
Văzîndu-le aceste, mulţi dintre noi ne-am intimidat,, ne-am tras într-un colţ şi n-am îndrăznit să spunem adevărul alăturea cu cei ce au avut bărbăţia de a-1 mărturisi,, ci am lăsat să se înşele cei ce înşelaţi voiau să fie.
Să ne îmbărbătăm acum şi să ne facem îndeplin datoria.
Nu este adevărat ca străinii pripăşiţi în România sunt cei ce au pornit mişcarea nenorocită : aceasta o zic numai cei ce nu-şi dau seamă despre ,cele ce se petrec. Adevărul e numai că toată ţigănimea şi toţi oamenii fără de căpătîi s-au ţinut în coada răzvrătiţilor să profite de ocaziune, ca să-şi facă poftele. Aceia cari au umplut lumea de groază, sunt românii, şi trebuie să ştim şi noi şi să le spunem şi. altora că aşa e românul cînd lipsa de cruţare-1 scoate din, răbdare.
„In hostem suprema auctoritas esto“ ziceau străbunii: lui : aşa zice şi el, şi de aceea om cuminte duşman să nu şi-l facă.
O mare nedreptate fac dar aceia cari spun că guvernul României prevedea, ori putea să prevadă, că ţărănimea, are să se răzvrătească şi că el e vinovatul de a nu fi luat, din timp cuvenitele măsuri de precauţiune. Nici guvernul, nici opoziţiunea nu puteau să se aştepte, după un an de belşug, la aşa ceva. Chiar noi, cari trăim la ţară şi avem legături cu vlăscenii eram şi după pornirea mişcării din Moldova siguri că aici n-are să se întîmple nimic.
Agitaţi de adîncă nemulţumire sunt ţăranii încă de* mult, şi au fost totdeauna şi oameni cari şi-au dat silinţa sări scoată din minţi ; românul e însă rezistent şi-şi perde cu anevoie sărita.
Cum se face că acum, aşa deodată, şi-a perdut-o ?! In faţa acestei întrebări avem să ne dăm seamă că-n inimile românilor din Regatul Ungar s-a adunat amărăciune mar multă decît în ale fraţilor lor din Regatul Român, şi că priveghem cu. toţii ca ei să-şi stăpînească durerea.
Văzînd cum pe pămîntul României fraţii se omoară fără de milă între dînşii şi îşi nimicesc avutul, adunat cu multă sudoare, trebuie să ne cutremurăm gîndindu-ne la
533
o izbucnire pătimaşă, pe care duşmani nesocotiţi ai neamului românesc vor fi voind-s-o pună la cale tocmai spre a-i putea strivi pe români.
Zi şi noapte să priveghem ca nimeni să nu se poată * apropia cu vorbe ispititoare de fraţii noştri. Inimile lor numai nouă să ne fie deschise, şi unii cu grai viu, alţii prin scrisa noastră să-i mîngăiem şi să-i pătrundem de adevărul că adevărata bărbăţie în stăpînirea de sine consistă şi că cel ce îşi pierde stăpînirea de sine, fie mojic, fie boier, nu om, ci fiară este.
„Ţăranul s-â răzvrătit fiindcă e străin în casa lui“, a zis unul dintre marii proprietari întruniţi zilele aceste la Bucureşti.
Aşa este ! S-a răzvrătit fiindcă se vedea părăsit de toţi; fiindcă nu putea să se plîngă, nici să-şi uşureze sufletul* mărturisindu-şi durerile, fiindcă nimeni nu-1 mîngăia, frimerii nu-i dedea dreptate, nimeni nu-1 îmbărbăta să-şi poarte cu răbdare suferinţele.
Voi preoţi din Ardeal, din Ţara Ungurească şi din Bănat, pe care încă din timpuri mai bune împăratul vostru şi arhiereii voştri v-au înzestrat cu autoritatea cuvenită, păstoriţi-vă turma după rînduiala Sfinţilor Părinţi, mîn-găiaţi pe cei obidiţi, îmbărbătaţi pe cei slabi de înger, păstraţi încrederea obştească şi privegheaţi ca fiii voştri su7 fleteşti nimic fără de ştirea voastră să nu facă.
O mare mîngăiere a fost pentru întregul neam românesc că-n vreme ce în România toate sufletele sunt înecate în valuri de durere, la Lugoj s-au adunat mii de români pentru ca-n luptă bărbătească, dar liniştită, să aleagă pe un protopop şi să-l trimită ca om de încredere al lor în Dieta Ungară, ca să facă acolo mărturisire adevărata despre ceea ce ei gindesc, sunt şi vor.
Aşa avem să facem noi românii, şi preoţimea română întreagă trebuie să înţeleagă că acesta e drumul pe care are să-l apuce.
Voi ceilalţi cărturari de toate treptele nu vă depărtaţi de obîrşia din care aţi ieşit, nu vă-nstrăinaţi de fraţii voştri, fiţi mîndri de neamul vostru, căci nimic nu răzvrăteşte deopotrivă cu îngîmfarea celui ce s-a ridicat şi o mare mîngăiere e pentru întregul popor să fie „omenit“ de cei ajunşi în trepte mai înalte.
534
Aveţi cu toţii ambiţiunea amicului meu Brediceanu, care a dovedit că avea dreptate cînd a zis că „nu e ministru, dar are la el acasă putere mai mare decît toţi miniştrii“.
Iar puterea aceasta şi-o cîştigă fiecare spuind fără de încunjur adevărul asupra sentimentelor poporului, căci prin aceasta uşurează inimile celor amărîţi şi-[şi] face datoria faţă de neamul, faţă cu Ţara şi faţă cu Tronul.
Orişicît de oarbă ar fi mînia celor interesaţi ca adevărul să nu iasă la iveală şi orişicît de mult ar fi prigoniţi cei ce-1 mărturisesc, să stăm cu capetele ridicate şi să vorbim fără de şovăire, căci numai aşa se poate susţinea spiritul de ordine în "masele mari, care se zbat numai cînd glasul celor ce vorbesc pentru ele e înăbuşit ori răsună în pustiu.
„Voi să fiţi liniştiţi şi să vă căutaţi fiecare de treburile sale, căci suntem aici noi, care nu vom înceta a stărui să
vi	se facă dreptate.“
Aşa să li se zică românilor din Regatul Ungar, şi aşa să se şi facă.
SCRISOARE DIN FRIBOURG
1	mai st. v.. 1907
Iubiţilor mei prieteni,
Se-mplinesc două săptămîni de cînd mă . aflu aici, şi din ora sosirii mele şi pînă astăzi lacrămile îmi năvălesc mereu în ochi, iar ceea ce le stoarce e şi jalea şi ruşinea ce mă cuprinde cînd în faţa celor ce se petrec aici îmi aduc aminte de starea ticăloasă în care se află poporul nostru, şi-mi dau seamă despre zădărnicia muncii săvîrşite în timpul vieţii noastre spre a-1 îndruma spre o vieţuire mai omenească.
Nu am venit aici de bunăvoie, nici ca să mă „distrez“, ori să fac studii ; aflîndu-mă însă în această atmosferă curată, mi s-au despaiengenit ochii, mi s-a limpezit mintea şi, acum, după două săptămîni, mi s-a deschis inima.
535
Chiar din clipa intrării mele în ţara aceasta m-am simţit umilit văzînd curăţenia, simplitatea, soliditatea şi rîn-duiala aspră în toate pînă în cele mai mici amănunte, ca ceva firesc, de sine înţeles şi neapărat, care nici că se poate altfel.
Fîneţe şi ţarini, păduri, rîuri şi drumuri, case, curţi şi grădini, chiar grajduri şi coteţe, toate miroase, cum zice românul, a curăţenie, toate sunt frumoase prin simplitatea şi soliditatea lor şi prin buna rînduială în care sunt ţinute. Sunt aici toţi, pînă la cel din urmă, pătrunşi de gîndul că stăpînirea pămîntului se cuvine numai celui ce ştie să facă grădină de frumuseţe din el.
Am făcut aşa, neavînd altă treabă, plimbări prin împrejurimi şi am trecut pe la multe gospodării ţărăneşti. Ar trebui să scriu cărţi întregi, ca să pot înşira tot ceea ce am învăţat în ceea ce priveşte purtarea de grijă ca toate să fie curate şi în bună rînduială şi ca nici măcar o cracă uscată, o zdreanţă, un oscior, un fir de gunoi *ori un ciob să nu se peardă fără de folos.
Prin oraşe acest spirit gospodăresc iese la iveală în dimensiuni mari.
Nu vorbesc de Zürich, de Berna, de Lausana, nici mai ales de Geneva, giuvaerul ţărilor din Alpi, ci de Fribour-gul mai mic şi niai puţin bogat, de unde la tot pasul dai de o mănăstire, de o biserică, de un colegiu ori de vreo şcoală şi unde roiesc călugării şi călugăriţele de toate ordinele, precum şi şcolarii şi şcolăriţele ce s-au adunat nu numai din Elveţia, ci din Germania, din Franţa şi din Italia, iar din Orient cu deosebire din Bulgaria.
Am sosit seara, şi dimineaţa zilei următoare, pe la 8, cînd am ieşit, oraşul mi se părea oarecum mort şi-mi reamintea versul lui Eminescu : „S-a stîns viaţa falnicei Veneţii“. Abia pe ici, pe colo trecea prin stradele deşarte cîte un călugăr, cîte o călugăriţă, cîte o femeie ce se-ntor-cea cu coşul pe braţ din piaţă ori cîte un călător ce mergea ducîndu-şi geanta la gară, unde trenurile sosesc şi pleacă din zece-n zece minute. Cînd însă clopotele de la Tvumăroasele biserici au început să sune de ameazăzi, uliţele s-au umplut deodată de o lume, care grăbea ca să-şi ieie masa în toată tigna şi să mai şi poată răsufla mal nainte de a se întoarce iar la lucru.
536
Aici toţi sunt zoriţi ca să-şi facă treaba şi apoi să se bucure în toată tigna de viaţă, iar rostul chivernisitorilor oraşului e să le uşureze tuturora munca şi să le îndulcească traiul.
Oraşul e aşezat pe ambii ţărmuri ai rîului Sarina. Partea lui cea veche e îndesuită în valea strîmbă a rîului, sub stînci prăpăstioase. Deasupra acestor stînci, la înălţime de două şi trei sute de metri, se aflau în trecut numai mănăstiri şi castele ale cavalerilor. încetul cu încetul s-au zidit însă printre aceste alte case mari, şi azi viaţa industrială, cea comercială şi cea culturală a oraşului se desfăşoară mai ales în această parte de sus a oraşului. Şi aceasta e ruptă însă în mai multe bucăţi de cinci văi adinei şi prăpăstioase care coboară spre Sarina.
îţi vine să rîzi cînd vezi întocmirile îndrăzneţe pe care le-au născocit oamenii aceştia ca să lesnească comunica-tiunea între deosebitele părţi ale oraşului, să scuture drumurile, să le netezească, să le ţie curate şi să le umbrească.
Podurile de peatră sunt de puţin ajutor la asemenea locuri şi s-au zidit numai unde ţărmurii sunt apropiaţi şi nu prea înalţi. Peste prăpăstiile adînci s-au tras, ceea ce numai aici am văzut, punţi atîrnate de funii de sîrmă la înălţimi ameţitoare şi lungi de cîte trei şi patru sute de metri, ba la Grandfey cale ferată şi pietoni trec pe o şi mai înaltă şi mai lungă punte de fier, îneît te cuprind fiorii cînd priveşti de pe ea în adîncime. Ca să lesnească comunicaţiunea între partea de jos şi cea de sus a oraşului şi-au făcut şi funicular, şi scări şi serpentine pentru cară, iar ca să producă electricitate pentru lumină ieftină şi pentru tramvai, au tras de-a curmezişul Sarinei un zid de beton stăvilind astfel rîul, ca să aibă cădere. Cum trece însă tramvaiul peste prăpăstii ? Foarte simplu : au aşezat canal pentru scurgerea apei la fundul văii şi au umplut apoi prăpastia cu pămînt cărat de aiurea, ca locul să fie neted. Toate s-au făcut pentru ca lumea totdeauna grăbită să nu-şi piardă timpul ureînd şi coborînd şi să nu ostenească în zadar, căci omul îşi iubeşte ţara numai dacă î se face viaţa cît se poate de plăcută într-însa.
Din întîmplare, în clipa cînd scriu aceasta iar aud afară chiote.
537
Fereastra odăiţei în care' ştau dă spre piaţa din faţa gării, unde e adunată lume multă. A sosit trenul de la Berna şi cu el au venit vreo patruzeci de băieţi unifor-maţi, elevi ai unui liceu cari fac o excursie la Fribotţrg, In gară sunt vreo sută şi mai bine de fete însoţite de cîteva călugăriţe, care aşteaptă trenul ca să plece în excursie spre lacul de Geneva. Băieţii sosiţi dau din tren chiote, fetele chiuie şi ele fluturînd batistele iar lumea adunată le urează băieţilor bun-sosit, iar fetelor plimbare plăcută. Băieţii se înşiră cu frontul spre trenul în care se urcă fetele şi-o nouă izbucnire de veselie urmează cînd trenul se pune în mişcare, apoi ei se rînduiesc patru cîte patru, unul începe să le cînte din harmonică un marş, altul îl însoţeşte din clarinetă şi întră urmaţi de doi profesori laici în oraş, unde lumea îi salută de pe la ferestre şi de prin balcoane:.
Aşa se desfăşură viaţa aici, unde , toţi 'oamenii sunt voioşi, -ţoţi prietini buni între dînşii şi pretutindeni eşti întîmpinat cu zîmbeturi pe buze. t
Noi; cari am trăit o viaţă amărîtă mîncîndu-ne între noi, nici închipuire nu putem să ne facem, despre cele ce se petrec aici dumineca. Pentrp aceşti ;muncitpri cumpătaţi duminecă ; e în adevăr ziua lui Dumn^eu, care vrea ca omul să se bucure de viaţă, să tragă însuşi folosul din roadele muncei 'Sale şi să aibă cuvinte de a-i mulţumi pentru darul vieţii.: Din zori de zi pînă seara nu mai încetează chiotele şi cîntecele, şi tocmai bătrînii sunt cei ce le dau zor celor mai tineri. ■:
Ieri, luni, deşi' zi de lucru, a fost la Romanţ, un ora-şei din;. apropiere, o sărbătoare locală, şi o reuniune de cîntări din Fr^bourg a ţinut să-şi sfinţească steagul cu ocazia aceasta/’ Naşi au fost, o reuniune din Lausana şi una din Berna. Fribourgesii au plecat rînduri-rînduri, care cum a putut, unii chiar de duminecă, alţii numai luni, unii cu un tren, alţii cu altul, unii cu steagul fîl-fîind şi cu tănibălău, alţii cu steagul înfăşurat şi în linişte, iară cei rămaşi acasă şi-au căutat fiecare de treburile sale.	v	f
Seara pe la 8 cei de la primărie au început să descarce salve de tunuri ; sosise în preajma oraşului trenul cu care se întorceau acum, toţi împreună, Cei duşi la
338
Romont^ şi’pe piaţa din faţa gârii, pe ulité, pe la ferestre şi prin balcoane se îndesuia lumea.“ 1 v.
Ce izbucnire de urale în clipa sosirii în gară a trenului, care îi aducea şi pe cei din Berna. Cită gălăgie în vreme ce fribourghesii s-au rînduit cu; frontul spre tren şi şi-au desfăşurat steagurile, ca să facă salutare frăţească în clipa cînd fanfara oraşului a început să cînte marşul la punerea în mişcare a trenului.
Acestea au fost însă numai începutul.
Se poate spune, dar nu se poate descrie ceea ce a urmat.
înşiruiţi opt cîte opt, au pornit cu fanfara în frunte, după fanfară — femeile, cele mai multe matroane respectabile, unele ducîndu-şi copiii de mină,-în pas milită-resc şi ele, apoi cete-cete— bărbaţii, cu steguieţe în pălărie, fiecare ceată cu drapelul ei purtat de un stegar cu eşarfă lată şi cu marea pană de sturz la pălărie. Fanfara răsuna, tunurile bubuiau, lumea de pe stradă, de pe la ferestre şi de prin balcoane, izbucnea în urale, flutura batiste şi pălării, aprindea focuri bengale şi arunca rachete, iară cetele îşi cîntau fiecare cîntecul, unii franţuzeşte, alţii nemţeşte, iar alţii italieneşte, şi cînta cu ele lumea îngrămădită jos pe stradă şi sus, pe la ^ferestre şi prin balcoane, cîntau parcă şi zidurile şi pietrile din pavagiu, de era plin văzduhul de cîntare patriotică, încît abia se mai auzeau bubuiturile tunurilor*
Aşa a ţinut aceasta pînă pe la 8 şi jumătate cînd au început să sune clopotele ca să-i cheme pe credincioşi la rugăciunea de seară.	»
Acum s-a făcut deodată linişte, s-au deşertat uliţele, s-au umplut bisericile, iară eu m-am luminat şi am ajuns să înţeleg cum oamenii aceştia şi-au făcut rînduiala pe care o au, şi cum îşi păstrează tinereţa inimii pînă la adînci bătrîneţe.
Iar e mare gălăgie la gară. O mulţime de poşidic mărunt pleacă în excursie, ca să i se facă o zi bună şi frumoasă spre a-şi iubi ţara.
Cu ocaziunea serbării de la Romont, preotul, care a sfinţit steagul, a rostit o predică ce culminează cu vorbele „Dieu, patrie et amitié“ ; cu Dumnezeu se pornesc aici toate şi în dragoste f răţească lucrează toţi ; împreună pen-
539
tru binele patriei, care, în gîndul elveţianului, nu sunt munţii şi văile cu frumuseţile lor, nici satele şi oraşele cu bunele lor întocmiri, ci oamenii ce au făcut întrë dînşii legătură de a trăi paşnic împreună, ajutindu-se între dînşii la nevoi şi dîndu-şi cu toţii silinţa de a-şi face unii altora viaţa plăcută.
Nu bunele întocmiri, nici pricepera şi îndemănătăcia în toate, nici învăţăturile propagate prin fel de fel de şcoli, ci curăţenia atmosferei morale şi cumpătarea sunt ceea ce face pe oamenii aceştia mereu voioşi şi cu zîm-betul pe buze şi nu-i lasă să îmbătrînească şi sufleteşte* şi de aceea aici nimeni nu te întreabă cine eşti şi de unde vii, ci toţi vreau să ştie numai care-ţi sunt nevoile şi cum ar putea să-ţi vie într-ajutor.
Aşa numai oamenii religioşi pot să fie.
Şcolile, de orişice grad şi de orişice fel ar fi ele, aici toate sunt un fel de tinde a bisericei, şi-n rîndul celor mai nenorociţi oameni e pus cel căzut în rătăcirea că cel învăţat nu mai are nevoie de mîngăierea credinţei şi de tăria pe care ni-o dă ea, ca să putem înfrunta nevoile vieţii. Dacă învăţătorii, fie ei preoţi ori laici, îşi dau co- / piii regulat la biserică şi iau dimpreună cu dînşii parte la toate deprinderile religioase, sunt şi la Universitate profesori laici, oameni tineri, cari merg regulat la biserică, se spovedesc şi primesc sfînta cuminecătură alăturea cu salahorii. Aici omul, cu cît e mai luminat, cu atît mai apropiat se simte de Dumnezeu.
E la Fribourg un chirurg cu nume bun în cercuri foarte largi, elev al lui Rousi, dr. Clément, care are clinica admirabil instalată şi azi celebră. în zidirea clinicei acesteia e şi o capelă, ceea ce aici nici n-ar putea să lipsească, şi stăpînul casei, om de ştiinţă şi practician în cel mai material înţeles al cuvîntului, face duminecile şi sărbătorile la capela sa servicii de ministrant, purtînd în mînă cădelniţa, dînd răspunsurile şi făcînd îngenuncherile cerute de ritual, ceea ce nu-1 coboară, ci-1 ridică în gîndul concetăţenilor săi, dintre cari 430 au plecat vineri în pelerinagiu la Lourdes, iar alţii 1 200 s-au dus sîmbătă la Maria Einsiedeln.
Noi, cari ne petrecem traiul amar în zbuciumări zadarnice, nu înţelegem asemenea lucruri, ’dar tocmai de
540
aceea rămînem uimiţi cînd vedem curăţenia, simplitatea, soliditatea şi buna rînduială şi-n viaţa oamenilor de aici, şi-n lucrurile lor.
Mă uit împrejurul meu, văd amestecul de tipuri, cele mai multe pocite, privesc în feţele oamenilor şi-n ochii lor şi-mi aduc aminte de ţara noastră cea şi frumoasă, şi mănoasă şi de fraţii mei cei atît de chipeşi şi de trupeşi, atît de sprinteni şi de deschişi la minte, dar atît de sleiţi de muncă fără de cumpăt şi de foame îndelungată, atît de storşi de sudori şi de lacrămi şi atît de sălbăticiţi în urma batjocurei neîncetate pe care o sufer din partea celor lăpădaţi şi părăsiţi de Dumnezeu.
Ce-ar ieşi din poporul acesta, dacă i s-ar da tăria acum perdută a credinţei ? !
Sunt între noi mulţi cei ce se fălesc cu „progresele“ realizate în timpul celor din urmă cîteva zeci de ani, şi voi fi fost şi eu citeodată în rîndul acestora. Cu cît mai mult îmbătrînesc însă, cu atît mai mult mă pătrund de convingerea că nu înainte, ci înapoi am dat, iar acum, de cînd mă aflu aici, mă întreb din ce în ce mai stăruitor, dacă o să ne mai putem ori nu ridica din ticăloşia la care am ajuns.
Ce fel sunt „progresele“ ce am „realizat ? !“
Ni-am îmbunătăţit întocmirile, ni-am întemeiat fel de fel de aşezăminte, avem mai multă învăţătură, suntem mai destoinici în toate şi ni-am sporit bogăţiile : toate .aceste sunt fără valoare, dacă suntem mai puţin fericiţi decît părinţii noştri, şi noi înşine mai puţin fericiţi ne ‘socotim.
„Progresul“, aşa cum l-am făcut, ni-a sporit trebuinţele materiale, a sleit în noi puterea de a ne stăpîni pe noi înşine şi ne-a mînat spre cea mai aspră luptă pentru traiul zilnic. Nemulţumit fiecare cu poziţiunea ce i s-a creat prin nouăle întocmiri*şi cu partea ce i se face din bogăţiile sporite şi nemaifiind nici unul în stare să-şi găsească mîngăiere şi compensaţiune în mulţumiri sufleteşti, ne-am înstrăinat cu toţii şi am ajuns să îns-păimîntăm lumea prin izbucnirile mîniei noastre.
Nu, „progresele“, aşa cum le-am „realizat“, cultura, aşa cum am asimilat-o, învăţătura, aşa cum am primit-o,
541
nu ni-au • ridicat, ci ne-au coborît, nu ne-au < întărit, ci ne-au slăbit, căci ne-au înstrăinat de obîrşia din care am ieşit şi-au făcut să ne înstrăinăm unii de-alţii şi; să căutăm, mulţumirile vieţii numai în cele materiale.
Am scăpat adeseori vorbă cS şcolile, pentru care atît de mult jertfim, sunt, aşa cum le avem, o mare nenorocire pentru poporul nostru : o zic acum aceasta qu^tot.di^ nadinsul şi aş vrea s-o strig tare ca toţi să mă audă şi să-şi deie bine seamă dacă grăiesc ori nu adevărul.
Deşteptăciune, ştiinţă,, îndemănătăcie, vigoare trupească şi destoinicii sufleteşti, bogăţie' şi putere,, toate . sunt arme primejdioase pentru cel lipsit de statornicia îndemnului, spre bine,, iar pe aceasta nu poate şă ni-o deie decît religiozitatea adevărată. Orişicare ar fi religiunea, cel în adevăr pătruns de ea ştie şi să sufere şi sa rabde îndelung şi să'se stăpînească pe sine însuşi, îşi mfrîriează în toate împrejurările pornirile rele şi fac£ cu statornicie binele şi numai feriele — nu pentru că a fost mmtuit, nici pentru ca să se mîntuiască, ci pentru că numai aşţ se poate simţi fericit. Fără de religiozitate toat£ pornesc din impulsiuni momentane, toate sunt întâmplătoare şi îri-doioâse şi cel c^ azi face binele, mîne, în alte împrejurări şi sub alte impulsiuni, poate să-şi peardă răbdarea ori stăpînirea de sine şi să se folosească de puterile lui spre a face [răul] cel mai mare.	'
Numai prin cultivarea religiozităţii astfel înţelese masi poate să fie scăpat poporul rornîn de peirea spre care îl duc „progresele“ păgîneşti ce s-au „realizat“ în timpul celor din urmă cîteva zeci de ani.
Prea s-au sporit în mijlocul nostru cei orbiţi de puţina lumină ce au primit şi nu mai sunt în stare să-şi deie seamă cît de primejdioasă e cultura pe care o propagă : ne trebuiesc preoţi, înainte de toate, preoţi pătrunşi de căldura credinţei şi destoinici de a propovădui adevărul, păstori sufleteşti cu deplină autoritate, cari pot să înfrunte relele porniri ale celor lăpădâţi de lege, să ocrotească şi să mîngăie pe cei slabi şi să-şi stăpî-nească şi îndrumeze spre bine fiecare turmă.
Fără de asemenea preoţi învăţătorii de toate gradele, literaţii, diregători şi legiuitorii nu pot să ne ducă decît
542
la destrămare socială, de care jandarmii, judecătorii şi oştenii nu pot să ne scape.
în sufletele oamenilor trebuie să fie simplitatea, soliditatea, curăţenia şi buna rînduială, dacă e vorba ca ele să fie şi în lucrurile lor şi ca ei să poată trăi în pace şi în bună înţelegere împreună, dîndu-şi fiecare, ca aici, silinţa, de a îndulci viaţa celorlalţi.
SCRISOARE DIN BUCUREŞTI
11	mai 1907
Iubiţilor mei prietini
Am sosit, în sfîrşit, acasă şi iar mă simt străin în mijlocul oamenilor, iar mă sfiesc a spune ceea ce simt şi gîndesc, sufletul, limpezit în atmosfera curată a Elveţiei, iar mi s-a tulburat şi, uitîndu-mă aici împrejurul meu, mi-e parcă stau la îndoială dacă cele desfăşurate acolo sub ochii mei sunt lucruri în aievea petrecute, ori numai vedenii ale sufletului meu obosit aici de greaua muncă a vieţuirii.	’
Plouase la Fribourg trei zile de-a rîndul, dar, în dimineaţa plecării noastre, s-a luminat, ceaţa s-a ridicat de pe munţii acoperiţi pe mari întinderi de zăpadă şi ochiul străbătea departe peste marea gradină de frumuseţe, văi şi dealuri acoperite de proaspăta verdeaţă a primăverii. între Berna şi Zürich iar am dat însă în ploaie şi de aici înainte ploaia a venit mereu cu noi pînă spre Porţile-de-Fier, de unde se vedea acum, noaptea cînd am sosit, spre răsărit seninul înstelat. .
Ziua, se dezvelea, încetul cu încetul, din noapte cînd am trecut pe la Turnu-Severin prin apele Dunării ră-vărsate şi am început să urcăm spre înălţimea de la Palo ta. Cu cît mai mult ne apropiam de drumul şerpuit de culme, cu atît mai lungă ni se deschidea prin amurgul crepetului vederea spre Dunăre şi cu atît mai bine se desluşeau în zarea din ce în ce mai albă a revărsatului de zori văile rămase în urmă şi pilcurile de păduri,
543
în care privighetorile cîntau tot mai încet şi tot mai pe întrecute.
Din culme, în sfîrşit, se desfăşoară o privelişte parcă din altă lume.
Departe, în largul văii, la poalele dealurilor acoperite aici de crînguri şi colo de păduri dese, printre care se întind poiene şi luminişuri, trece Dunărea ca un lat brîu* de argint, şi, în lumina oarecum tainică şi sfiicioasă a răsăririi soarelui, toate pînă la Balcanii depărtaţi se arată ca prin vis.
Frumoasă e clipa aceasta pretutindeni, nicăiri însă ea nu e atît de fermecătoare ca aici, la poalele despre Dunăre ale Carpaţilor, unde seninul cerului e mai limpede decît apele Ronului la ieşirea lor din lacul de Geneva şi lumina ce revarsă cu îmbelşugare peste toate. Stînd cu ochii îndreptaţi spre cerul acesta, inima ţi se înveseleşte, valurile vieţii se alină şi mintea ţi se limpezeşte, încît o neistovită sete de viaţă te cuprinde ; spre pămînt să nu-ţi întorci însă privirea, căci sub cel mai frumos cer se petrece aici cea mai urîtă viaţă şi în lumina plină a zilei vederea se-ntunecă.
La marginea unei păduri dese şi acoperite de un frunziş bogat ca nicăiri în lungul nostru drum pasc cîteva vite, stîrpituri de vaci şi boi piperniciţi, sub paza cîtorva oameni zdrenţoşi şi istoviţi de foame şi de muncă fără de rost, un fel de iazme vieţuitoare.
Ceva mai la vale, se iveşte la stînga un sat risipit pe coaste, bătături pline de bălării şi de gunoi, prin care stau improvizate nişte case [...], iar mai la o margine se află ceea ce pe aici se ia drept biserică, o alcăituire părăginită din turnul căreia clopotele răsună din cînd în cînd în pustiu.
La o gară aşteaptă mai mulţi oameni sosirea trenului şi între dînşii se află şi un popă soios, nespălat şi nepep-tănat, păstor sufletesc al poporului, fiinţă în această lume „civilizată“ fără de rost, de care numai proştii mai au nevoie şi pe care toţi, chiar şi hamalii, o împing cînd la dreapta, cînd la stînga.
Trecînd aşa peste cîmpii arse de soare lăsate în pă-răginire de către oameni, sosim pe la ameazăzi la Bucu-
544
reşti, unde, precum în atîte rînduri am zis, răsare soarele pentru întreg neamul românesc.
Aici se schimbă lucrurile, căci între Dunăre, Prut şi Carpaţi nu e rînduială ca în Alpi şi disciplină şi oamenii nu stau unii lîngă alţii, ci unii peste alţii.
„Ori slugă plecată, ori dat în lături !“ se zice în coloanele Epocei (15 mai).
Cei ajunşi sus dispun şi pornesc, iar cei rămaşi mai jos se supun şi execută prin alţii cari stau şi mai jos decît ei. După treapta la care s-a învrednicit a se ridica, îşi ia fiecare parte din beneficii, dau dar cu toţii năvală şi se îndesuie, ca să ajungă sus, ori cel puţin să intre în simbria vreunuia dintre cei ce fac împărtăşirea, şi viaţa se petrece într-o goană sălbatică şi în care om se mînîncă cu om şi biruitor iese — nu cel mai muncitor, nici cel mai destoinic de a face binele, nici cel ce mai mult îşi iubeşte semenii, ci cel mai îndrăzneţ şi mai stăruitor, cel mai neruşinat cînd e vorba să mintă, să amăgească, ori să făţărească, cel ce cu multă dibăcie ştie să ridice-n slava cerului pe cei ce-i stau într-ajutor şi să grăiască de rău pe cei ce i se pun în cale. Sunt, nu-i vorbă, şi sus, şi mai jos şi oameni care vor binele şi vor să-l facă, dar aceştia se zbuciumă în săc şi ori se pleacă, închid ochii şi tolerează toate mişeliile, ori sunt luaţi drept nebuni, descreieraţi, visători fantastici, ori cel puţin drept fiinţe neajutorate şi lipsite de bunul-simţ practic, care au să fie puse sub epitropie. Alungat e din societate cel ce nu urlă cu lupii — vorba lui Lascăr Catargiu.
Aşa e această zi aici, sub cel mai limpede cer, şi nu sunt semne ca mîne să fie altfel, căci tinerimea şi în şcoală, şi în practica zilnică, spre asemenea vieţuire e îndrumată de conducători culturali, pentru care civili-zaţiune şi cultură e acelaşi lucru, care consistă în dezvoltarea spiritului utilitar, în sporirea trebuinţelor materiale şi în creşterea dibăciei de a le satisface.
Pentru ca să hotărască poziţiunea ce ţi se cuvine, nu cercetează nimeni ce eşti tu însuţi prin tine, ce ştii şi ce poţi, ce gîndeşti şi ce simţi, ce lucrezi, cum îţi faci datoria faţă cu familia ta şi în ce anume cauţi mulţumirea vieţii tale, ci cum te îmbraci şi ce mînînci, şi ce fel e casa în care stai, cum ţi-ai mobilat-o, cîte slugi ai
545
şi cum le plăteşti pe acestea, cum ieşi la plimbare, cum îţi faci şi cum primeşti vizitele, unde-ţi petreci vara şi cum te distrezi în timpul iernii.
Dacă eşti ori nu tu însuţi mulţumit cu tine, dacă te simţi ori nu fericit, acestea sunt lucruri banale : e fiecare cum ştie să pară.
La Bucureşti dar, unde trăiesc cei de sus şi slugile lor, sunt palate mari şi bogat mobilate, sunt străzi pavate cu lemn ori cu asfalt, pentru ca birjile cu roţi de cauciuc, trăsurile mînate de vizitii scoşi din cutie ori automobilele zgomotoase să nu zguduie trupurile delicate ale celor tolăniţi în ele şi se îndesuie pe „trotuare“ o lume elegantă, boieri şi cocoane, cari se îmbracă, după cel mai nou jurnal din Paris, în mătăsuri, în dantele şi în catifele şi s-ar simţi foarte nenorociţi dacă n-ar putea să cheltuiască într-o singură seară ceea ce un întreg sat agoniseşte muncind din greu într-o săptămînă cel puţin. Puţin mai rămîne deci şi pentru aceşti muncitori, şi să nu te pună păcatele să mergi şi pe la marginea oraşului, căci acolo e tot ca în drumul de la Porţile-de Fer pînă la Bucureşti, mizerie neagră sub ceri senin.
Sunt acum vreo treizeci de ani, cînd Eminescu îşi scria satirele, vorbeam cu şi atunci bătrînul Rietz, un sas, care petrecuse viaţa la Bucureşti, om înţelept şi cu mare trecere la ai săi.
„Aici — îmi zicea el — sînt două popoare care se duşmănesc între ele, die Valachen şi die Rumănen. Unii sunt oameni buni, cu minte şi muncitori, dar ceilalaţi sunt ein Gesindel — buni, cum a zis Eminescu, pentru temniţă şi pentru casa de nebuni.“
Sporindu-se prin propagarea culturii trebuinţele, valahii s-au mai romanizat şi ei şi duşmănia s-a înăsprit.
Nu ştiţi c-am fost totdeauna, ca voi, monarhist convins, deşi aş fi avut cuvinte să nu fiu. Acum, ajuns în pragul bătrîneţilor, aş fi, după trei săptămîni petrecute în Elveţia, ispitit să mă fac cel mai îndîrjit republican, dacă nu mi-aş da seama că în Salzburg în Tirol şi în Austria de Sus, sub stăpînirea împărătească, e tot ca în Elveţia, iar în Franţa, în America, unde e republică, e tot ca la noi, sub stăpînirea regelui Carol L x
546
Nu formele, ci pornirile oamenilor hotăresc mersul vieţii şi orişicare ar fi forma de organizaţiune socială, în mijlocul junei lumi rău pornite e vrednică de plîns soar-tea celor ce doresc binele şi vor să şi-l facă. •	.	j
Tocmai monarhist convins fiind dar, durerea adîncă mă cuprinde cînd mă gîndesc că istoriograful va scrie : „Zadarnice au rămas însă silinţele celor bine porniţi, şi după patruzeci de ani de domnie glorioasă regele Carol I, căruia Eminescu îi zicea «cel îngăduitor»,; a fost nevoit să armeze forturile Bucureştilor, ca să apere Ca^ Vitala. sa. contra celor ce le zidiseră, şi să descarce tunurile, eroism dureros şi nemaipomenit în istorie, în ma^ sele ne'armate ale muncitorilor oropsiţi, pe care legitima şi prea îndelungata nemulţumire îi scoaseră din minţi.“
; „Iară. vinovaţi— zice unul dintre consilierii Tronului
—	suntem noi toţi.“	!	;	j
Toţi afară de cei din cea mai de jos treaptă,; asuprş* căreia toţi calcă şi căreia i se şi zice „talpa; ţării“* -în deosebire de „talpa iadului.“	,	•	■	:
îmi răsună încă în urechi chiotele şi uralele şi fan^ fara şi< .cîntecele patriotice şi bubuiturile tunurilor descărcate la Fribourg, văd veselia, însufleţirea* focurile bengale şi rachetele risipite prin văzduhul curat şi ijiă cu-ţ tremur privindu-le aceste alăturea cu serbarea naţională ce s-a desfăşurat aici ieri, la 10 Mai.	, (• ; ;
Un prohod’ cu paradă militară a fost această serbare făcută de; oamenii obosiţi de greaua muncă a vieţii^, cuprinşi de viuă îngrijorare şi cu sufletele tulburate de mînie încă nepotolită.	u ■	n ‘	-
O,	popor nefericit, care nu mai eşti în stare să te. înveseleşti în zi de sărbătoare, pentru că te-ai lăpădat de obiceiurile tale cele bune şi te-ai depărtat de legea'din care bunii şi străbunii tăi au luat şi virtutea de a se mulţumi cu puţin, şi mîngăiere la timpuri grele, şi tăria de a răbda îndelung.	1	.
Am zis adeseori că pentru întregul neam românesc soarele aici la Bucureşti răsare ; n-am fost însă pătruns de adevărul acesta niciodată ca acum cînd mă întorc din ţara adevăratei lumini [...] Voi, care tot mai păstraţi o parte din moştenirea sufletească rămasă de la străbuni, ştiţi din suferinţele propriei voastre vieţi că ceea ce vă
547
mai mîngăie în greaua luptă pe care o purtaţi şi vă dă tăria de a răbda şi de a răzbi înainte sunt tăria credinţei şi iubirea dintre voi: iubiţi-vă şi fraţii de aici, spuneţi-le-o aceasta şi stăruiţi cu tot dinadinsul ca ei să se oprească din calea în care au fost porniţi într-un ceas rău şi să se întoarcă iar spre obîrşia din care au ieşit cu toţii.
Acum cînd spaima, îngrijirea şi părerile de rău au mai muiat inimile, glasul vostru nu va răsuna, poate, în pustiu.
Pămînt vor să le dea celor pînă acum oropsiţi şi şcoli şi administraţiune părintească şi judecători drepţi. Toate acestea sunt bune, dar nu preţuiesc nimic, ba pot să fie chiar primejdioase dacă nu li se va fi dat mai înainte credinţa care curăţă sufletele şi fără de care ştiinţa şi bogăţia sunt mijloace pentru săvîrşirea faptelor rele, iară jandarmii, judecătorii şi tunurile nu pot să ducă decît la mai îndîrjită răzvrătire.
Ceea ce nouă românilor de pretutindeni şi mai ales celor de aici ne trebuie, înainte de toate şi mâi presus de toate, e o preoţime adevărată, care ştie să stăpînească sufletele şi să le îndrumeze spre iubire, preoţime adevărată condusă de arhierei, iară nu de slugi plecate ale unor miniştri, cari se schimbă de azi pe mîne şi adeseori nici în Dumnezeu nu mai cred, nici de rînduielile sfinte nu mai ţin seamă.
Dumnezeu şi-a revărsat cu belşug toate bunătăţile asupra pămîntuîui pe care trăim, iară noi, răsfăţaţi, ne-am îngîmfat, ne-am lăpădat de dînsul şi am ajuns să fim deopotrivă cu sălbaticii.
„Sălbaticii — se zice în coloanele unei gazete din Lausana — nu sunt nici cei ce s-au răzvrătit, ci cei ce i-au împins spre/ răzvrătire şi vor acum să restabilească ordinea prin mijloace nemaiîntrebuinţate în viaţa popoarelor civilizate.
Ne-a certat Dumnezeu cu toată asprimea şi ne ceartă, dar numai ca bun părinte, ca să ne venim în fire şi să ne întoarcem iar la el.
Aceasta o vor înţelege toţi cei încă buni, cari nu sunt puţini [...]
548
t
Stăruiţi dar şi strigaţi şi voi în gura mare, ca toţi să vă audă şi toţi să se pătrundă de gîndul că numai prin biserică poate să fie îndrumat poporul românesc spre vieţuirea paşnică şi fericită şi că adevărata mărire li se va cuveni numai celor ce vor fi răuşit să ridice biserica română din starea de ticăloşie la care au adus-o cei ce se tem de purtarea ei.
SCUMPIREA TRAIULUI
Sunt scumpe toate ! aşa se plînge lumea mai ales prin oraşele mai mari unde pînă chiar şi aerul şi lumina soarelui se plătesc cu bani număraţi, şi toţi îşi dau silinţa să se dumirească asupra cauzelor în adevăr nemai-suferitei scumpiri a traiului.
E între ele una de natură culturală pe care cei mai mulţi o perd din vedere, deşi ea e, fără îndoiala, cea mai hotărîtoare : că ne scumpim noi înşine unii altora traiul.	*
în ţările cu rînduială de mult stabilită e tradiţiune trecută de la părinţi la copii că fiecare om cu rost îşi croieşte, potrivit cu veniturile la care poate conta cu oarecare siguranţă, budgetul de cheltuieli, din care numai la mare nevoie se lasă să fie scos. Prin oraşele noastre sunt puţini cei ce fac lucrul acesta, cei mai mulţi cheltuiesc pe apucate, adeseori chiar pe-ntrecute.
E, fără îndoială, lucru bun, frumos şi plăcut să-ţi cumperi loc de casă, să-ţi zideşti locuinţa după plac, să stai singur în curte şi să mai ai şi ceva verdeaţă în preajma casei. Aerul, lumina şi lărgimea sunt la un loc o mare binefacere, dar lucru mai mult ori mai puţin scump pe care, prin oraşe, numai oamenii cu oarecare dare de mînă pot să-l aibă, fără ca să fie nevoiţi a se căi. Costă locul, costă casa, costă lărgimea şi verdeaţa şi întreţinerea şi curăţenia şi costă slugile de care ai nevoie. La noi ţin, cu toate aceste, toţi să aibă lărgime,
549
aer, lumină şi verdeaţă şi să stea, pe cît se poate, singuri in curte. Sunt rar de tot cei ce s-ar mulţumi să-şi găsească o locuinţa potrivită la al doilea ori la al treilea, ca să nu zicem chiar la vreun al patrulea etagiu.
De aceea nici nu se prea pot găsi asemenea locuinţe : cine să le zidească într-un oraş croit pentru oameni cu dare de mină care pot să trăiască în lărgime ?!
Adevărul cel nemilos e că oameni cu dare de mînă sunt la noi chiar mai puţini decît aiurea. Astfel, unii au locuri pe care le lasă în părăginire fiindcă nu sujit în stare să zidească, iar alţii, care au zidit cu chiu cu vai, n-au fost în stare să-şi întreţie casele şi ori le-au lăsat să se ruinească, ori le-au părăsit în seama creditorilor, ori le dau cu chirie. Pretutindeni dar, printre casele bine întreţinute ale celor ce fac numai ceea ce pot, găsim locuri părăginite, curţi pline de gunoi şi de bălării ori case mai mult’ sau mai puţin ruinate, care nu găsesc cumpărători, şi cheltuielile pe care trebuie să le facă administraţiunea comunală cu pavagiul, cu iluminatul şi cu întreţinerea curăţeniei, sunt enorme în compara-ţiune cu numărul poporaţiunii şi cu destoinicia ei de'a agonisi.
E lucru firesc că toată lumea se sperie cînd se apropie terminul pentru plata chiriilor, din care trebuie să iasă tot ceea ce s-a cheltuit fără de măsură.
Acesta nu e însă decît un colţişor al neajunsurilor cu care avem să ne luptăm în traiul zilnic.
N-avem decît să ne uităm bine împrejurul nostru şi să ne dăm seamă despre cele ce se petrec pentru ca să ne încredinţăm că, în toate privinţele, se urmează această întrecere în cheltuielile fără de măsură, la mahala întocmai ca-n centrul oraşului, în oraşele din provincie ca-n Capitală.
Ai, n-ai, trebuie să dai, de vrei să te prezinţi cu faţa curată, şi prea de tot mare n-ar fi răutatea, dacă s-ar zice că nu cercetează nimeni cît şi cum agoniseşti, ci te judecă după cum te prezinţi şi după cheltuielile pe care le faci.
Aşa se scumpesc, se-nţelege, toate, ba trebuie să pară chiar mai scumpe decît în adevăr sunt.
550
Oameni subţiaţi prin „civilizaţiune“, noi „ne simţim44 şi nu ne mai mulţumim cu ceea ce putem să găsim în ţara noastră, ci ne satisfacem trebuinţele consumînd mai ales producte aduse de la mari depărtări şi trecute prin
o	vamă pretenţioasă. Aici la noi apoi acele produse sunt puse-n vînzare de neguţători, care plătesc chirii mari şi, tot oameni civilizaţi şi ei, au mari cheltuieli de întreţinere. Plătim dar şi producţiune, şi transport, şi vamă, şi chirie, şi întreţinere, şi ceva pe deasupra, ca să aibă negoţătorul oarecare cîştig. Numai puţini pot însă să le plătească toate şi astfel cei mai mulţi iau marfă proastă, care e şi mai scumpă, fiindcă n-are aproape nici o valoare reală.
Găsim însă pretutindeni prin oraşe, ba chiar şi-n Capitală şi oameni cu măsură, care se-ntind, precum zice românul, numai cît îi* ajunge plapoma, nu ţin să sperie lumea şi aceştia nu se plîng, ci tac şi merg înainte, deşi lucrurile nu sunt nici pentru ei mai ieftine decît pentru alţii.
Se fac şi la noi prin muncă cinstită din averi marî încă mai mari, din averi mici averi mari ori din nimic averi însemnate, dar numai chivernisind cu bună chibzuinţă, şi răul de care ne plîngem nu e numai economic, ci totodată şi cultural.
Vor fi prea mari vămurile şi alte sarcini publice, va fi multă lipsă de purtare de grijă, vor mai fi şi alte rel'e la mijloc, căci greşeli se fac pînă chiar şi la noi în fiecare zi, dar toate le-am trece mai uşor, daca am fi ajuns să ne deprindem cu gîndul că nu e ruşine să fii modest şi mărginit în trebuinţele tale potrivit cu mijloacele de care dispui, şi că se face de rîsul lumii cel ce vreai să pară mai mult decît ceea ce în adevăr este. /
Ne-am „civilizat“ în cele ce se văd cu ochii — poate prea mult; mai rămîne însă să ne civilizăm şi în cele, ce nu se văd şi să ne pătrundem cu toţii de gîndul că adevărata bună orînduială în societate se întemeiază pe buna rînduială pe care o are fiecare în ale sale.
Sărac, strîmtorat, nevoiaş, vecinic nemulţumit şi tîn-guitor nu e cel ce are puţin, ci cel ce vrea mereu mai mult decît ceea ce poate să aibă.
551
ÎN PREAJMA SĂRBĂTORILOR
E aspru gerul, şi multe inimi duioase sîngeră atinse de gîndul că sunt atîtea case pline de copii plăpînzi, în care lipseşte şi braţul de lemne, şi hrana îndestulătoare pentru sfînta zi de Crăciun. Aşa a fost anii trecuţi şi aşa are să fie şi în viitor, căci nu e chip să iasă biruitoare caritatea în război cu mereu rennoita mizerie.
Dacă ai fi stăpîn pe comorile pămîntului, tot nu te poţi bucura de viaţă cînd mizeria se întinde împrejurul tău, şi una din cele mai curate mulţumiri omeneşti e să te lipseşti însuţi pe tine de o plăcere pentru ca să poţi alina suferinţele altora. Zadarnice-ţi sunt însă silinţele.
în ţările cu veche cultură şi mai ales în Englitera, unde s-au îngrămădit bogăţii pentru noi fabuloase, s-a discutat timp îndelungat şi s-a scris o. întreagă bibliotecă asupra cestiunii dacă e ori nu cu putinţă ca numai prin caritatea celor înstăriţi să se pună capăt mizeriei.
S-au adunat date statistice asupra numărului celor ce se luptă cu nevoi mari şi asupra trebuinţelor neapărate ale lor, s-a ţinut seamă că cei înstăriţi au şi datorii potrivite cu starea lor, şi exigenţe fireşte şi în mod legitim împreunate cu poziţiunea lor socială, şi rezultatul azi neîndoios este că dacă cei înstăriţi ar da tot ceea ce le mai rămîne, după ce şi-au satisfăcut trebuinţele proprii, după un timp foarte scurt, mizeria li-ar sta iar rînjind în faţă.
Tocmai cei mai generoşi oameni au ajuns la convingerea că e impotentă caritatea şi că nu împărţind milă avem să combatem mizeria, ci dîndu-le oamenilor de lucru şi îndrumîndu-i spre vieţuire regulată.
Aşa e aceasta acolo şi cu atît mai vîrtos la noi unde şi prin oraşe, şi la ţară sunt atîtea mii de oameni, care stau zgribulind de frig şi lihniţi de foame şi nu fac nimic. Inimile au să sîngereze — nu pentru că atît de mult sufăr, ci pentru că atît de multe mii de braţe stau luni de zile de-a rîndul inactive parcă ar fi lovite de paralizie şi atît de multe bogăţii agonisite cu muncă grea sunt nimicite în lipsă de raţională chivernisire.
552
Aceasta e cestiunea cea mare ce trebuie să ne preocupe pe toţi.
E puţin ceea ce poate să facă statul pentru înlăturarea acestui rău, oarecum organic în stadiul de tranziţiune economică în care ne aflăm, şi trebuie să intervie societatea cu mai hotărîtoarea ei putere. Cu toţi să ne gîn-dim şi să facem fiecare cîte ceva pentru ca să nu mai rămiie şi în viitor atîtea mii de braţe inactive.
Lucrul nu e atît de greu cum li se va fi părînd multora. Nu avem decît să urmărim cu luare-aminte rezultatele obţinute de încă puţinii care au început o lucrare în acest sens, puind la cale întreprinderi prin •care dau de lucru, dacă nu la mii* la sute de brlatie. Silinţele lor sunt binefăcătoare nu numai pentru cei ce-şi cîştigă.. prin munca lor pînea de toate zilele, ci şi pentru consumatori, deci pentru întreaga societate. , .
N-avem decît să recunoaştem că e bună fapta lor, -şi să-i răsplătim şi prin stima şi prin iubirea obştească pentru ca să se simţă şi alţii îndemnaţi a face ca dînşii şi să. ajungă şi la noi la predomnire principiul că nu e nimic mai frumos decît să le dai multor oameni putinţa de a-ş l agonisi prin munca lor pînea de toate zilele.
Nu e însă vorba numai de un act de binefacere, ci totodată şi de apărarea marilor noastre interese naţionale.
O viuă îngrijire trebuie să ne cuprindă cînd examinăm datele publicate de Ministerul nostru de Finanţe in ceea ce priveşte încasările făcute la vamă.
Plătim în fiecare an numai ca taxe vamale milioane ipentru producte industriale adeseori foarte proaste, pe care alţii le-au făcut din materii prime cumpărate pe preţuri de nimic de la%noi şi pe care, cu. oarecare bătaie de cap, am putea să ni le facem înşine în condiţiuni cu smuit mai bune. Hrănim astfel pe nevoiaşii altora în vreme ce ai noştri rabdă foamea şi frigul şi-şi pierd irostul moral petrecîndu-şi timpul în lenevie.
Zadarnice sunt silinţele guvernului de a încuraja lucrarea industrială prin taxe protecţionale, căci în viaţa economică avîntul numai prin iniţiativa* particularilor şi prin conlucrarea tuturora se poate produce.
553
Orişicît de frumoase ar fi începuturile de pînă acum, ele sunt făcute mai ales în vederea satisfacerii trebuinţelor simţite numai de partea mai mică at societăţii, în vreme ce masele mari consumă o mulţime de producte aduse din alte ţări.
Vorba e deci să îndrumăm pe cei mulţi a lucra pentru satisfacerea propriilor lor trebuinţe, şi uşurarea se va produce în viaţa noastră economică numai după ce vom fi ajuns ca muncitorii noştri de tot felul să-şi satisfacă trebuinţele aproape numai cu producte industriale din ţară, ceea ce este cu putinţă, căci mulţi dintre noi au trăit într-un timp cînd nici ţăranii, nici tîrgoveţii noştri nu aveau nevoie de producte industriale străine pentru ca să o ducă bine.
Atît la ţară însă, cît şi mai ales prin mahalalele oraşelor mizeria nu e numai economică, ci totodată şi o firească consecinţă a părăginirii morale, a lipsei de rîn-duială şi de purtare de grijă pentru copii.
Oamenii deprinşi din copilărie a trăi în murdărie şi în dezordine, orişicît de mult ar agonisi, nu ştiu să chivernisească, nici să ţie măsură, risipesc într-o zi ceea ce au agonisit într-o săptămînă şi numai prin părinteasca purtare de grijă a altora pot să fie scăpaţi de mizerie.
Pretutindeni dar, unde asistenţa publică a toii- or-ganizată-n mod raţional, aceia care dau de lucru iau asupra lor şi sarcina purtării de grijă, aşa-numitul pa-tronagiu — mai ales în ceea ce priveşte edueaţiunea copiilor.
Nicăieri, poate, nu e nevoie de un asemenea patro-nagiu ca la noi, unde copiii cresc de capul lor, şi mai ales acum, în ajunul Crăciunului, aducîndu-ne aminte de cei ce sufăr, compătimirea noastră se îndreaptă mai ales spre copiii care nu sunt şi ei înşişi vinovaţi de starea tristă în care se află.
E mare şi grea lucrarea ce are să fie săvîrşită în ţara noastră pentru ca din zi în zi să fie mai mic numărul celor ce sufăr fără de vjna lor, dar sunt mari şi multe şi mulţumirile sufleteşti pe care putem să le avem luînd parte la această lucrare.
554
O	PROBLEMA FINANCIARA
Orişicare om cu rost, care-şi chiverniseşte avutul în jxioâ raţional, îşi face socoteala veniturilor la care poate să se aştepte cu destulă siguranţă, apoi îşi croieşte bugetul de cheltuieli aşa, ca la sfîrşitul anului să-i mai ră-mîie ceva, un excedent, cum zice românul, bani albi pentru zile negre, căci nu ştie nimeni ce are să vie.
Aceste excedente rămase în urma chivernisirii raţionale. a particularilor sunt aşa-numitele „mici economii“, care au însemnătate de tot mare pentru dezvoltarea economică. Ele sunt cu deosebire multe în Elveţia şi în Franţa şi prin ele a scăpat Italia de dezastrul financiar de care era într-un rînd ameninţată.
După părerea celor mai mulţi economişti, acest excedent are să fie cam 10o/0 din totalul veniturilor: mai puţin le rămîne celor porniţi spre risipă, iară mai mult zgîrciţilor.
Cu totul altfel stau lucrurile cînd vorba e de o întreprindere comercială ori industrială. Aici cheltuielile atîrnă de la nevoile întreprinderii, ne şi împrumutăm la nevoie şi chivernisirea e cu atît mai bună, cu cît mai mare e excedentul la sfîrşitul anului, 30, 50, fie chiar şi 100 la sută, dacă se poate.
Iar altfel avem să judecăm lucrurile cînd vorba e de gospodăria unui stat.
Aici se stabilesc, înainte de toate, cheltuielile, de care e neapărată nevoie, şi numai apoi se face socoteala veniturilor. Nu mai încape îndoială că chivernisirea e bună atunci cînd nu se cheltuieşte mai mult decît ceea ce s-a prevăzut, dar nici nu se încasează mai mult decît ceea ce s-a cheltuit.
De excedent nu e, aşa ni se pare, nevoie, căci statul nu e nici persoană particulară, care se teme de ziua c'e mîine, nici neguţător care ţine să-şi sporească capitalul de întreprindere.
E foarte firească îngrijarea ce ne cuprinde cînd exerciţiul budgetar se încheie cu deficit; prea mult n-avem însă să ne bucurăm nici cînd el se încheie cu excedent.
555
Nu afirmăm, nu facem critică, mi voim să dăm îndrumări, ci punem numai problema şi-o lămurim pentru ca orişicine s-o înţeleagă şi să şi-o rezolve cu bunul său simţ practic.
înţelege orişicare contribuabil că visteria statului nu e nici fabrică, nici bancă şi că ministrul de Finanţe nu e numai chivernisitor al avutului public, ci totodată şi conducătorul economiei naţionale. El scoate banii pentru acoperirea cheltuielilor statului din pungile cetăţenilor ; cea mai de căpetenie grijă a lui e, dar, ca pungile acele să fie totdeauna pline. N-are dâr să piardă din vedere că cele cîteva milioane de prisos care intră în casele statului, unde zac neatinse, s-ar fi fructificat în întreprinderi comerciale ori industriale, dac-ar fi rămas în pungile particularilor.
E greu să conduci un exerciţiu budgetar aşa ca nici să nu se cheltuiască mai mult decît ceea ce s-a prevăzut, nici să nu se încaseze fie mai mult, fie mai puţin decît ceea ce s-a cheltuit. E însă mai presus de toată îndoiala că idealul gestiunii financiare ar fi un exerciţiu cu desăvârşire echilibrat, fără deficit şi fără excedent. Deoarece idealul cu anevoie se atinge, e lucru omenesc, dacă' iese, la încheierea socotelilor, fie un deficit, fie un excedent. Semn rău e numai dacă fie deficitele, fie excedentele sunt un fel de regulă, căci aceasta dovedeşte că e greşit sistemul financiar.
După darea de seamă publicată de Direcţiunea contabilităţii generale a statului în timpul celor din urmă douăzeci de ani, am avut şi deficite, şi execedente periodice.
în primii şase ani am avut excedente, la un loc peste* 45 şi jum. milioane, dintre care 20 milioane în cel clin urmă an.	'
A urmat apoi, ca un fel de reacţiune, un period de deficite, în cinci ani peste 96 milioane, îndeosebi în anul 1899—1900 peste 35 milioane.
Urmarea a fost că s-a zdruncinat creditul şi banii; s-au scumpit atît pentru stat, cît şi pentru particulari^ şi nu numai statul se afla în faţa unui dezastru financiar, ci şi viaţa economică a trecut prin o grea criză.
556
Singurii care s-au bucurat au fost marii capitalişti, care .au putut să-şi plaseze banii în condiţiuni pentru dînşii cu deosebire avantagioase.
Spaima, de care am fost cuprinşi, ne-a împins iar spre un period de excedente, care în timpul celor din urmă şapte ani s-au urcat la vreo 250 milioane, într-un singur an, cel din urmă, peste 62 milioane.
Acum creditul s-a ridicat şi banii s-au ieftinit. Cei ce se folosesc însă sunt numai statul, care zilele aceste «a făcut în foarte bune condiţiuni un împrumut de 70 milioane, şi marii industriaşi, care lucrează cu capital ieftin.. Lumea cea multă însă, atît producătorii, cît şi mai ales consumatorii se plîng de scumpete, căci sîmt în fiecare zi că banii lor preţuiesc mai puţin decît mai nainte.
Plătim în fiecare an multe şi mari taxe vamale pentru obiecte de consumaţiune, care s-ar putea produce şi în ţară, dacă am avea capital de întreprindere. în vreme ce discutăm însă cestiunea cum am putea să aducem în ţară capitaluri străine, statul a încasat 250 milioane, de care, după propria sa mărturisire, nu avea nevoie neapărată şi care trebuiau să intre în casele de economie ori să fie utilizate în întreprinderi comerciale ori industriale..
Sunt, cu toate aceste, cu putinţă şi exerciţiile echilibrate, căci la 1880—1890 am avut un excedent de-abia
1	milion, ba un an mai înainte chiar unul de 680 mii.
Aşa li se pune contribuabililor problema. Marii proprietari, comercianţi ori industriaşi, care varsă în fiecare an mii şi mii de lei în casele statului, întocmai ca marea mulţime a contribuabililor mai mărunţei, care varsă încă mai mult fiindcă sunt mulţi, au să-şi deie seamă dacă nu cumva le vine la socoteală să avem — aşa pentru variaţiune — şi un period de exerciţii budgetare pe cît se poate de echilibrate.
Nu e aceasta cestiune de partid, nici de teorii financiare, şi hotărîrea de la contribuabili atîrnă : orişicare partid ar fi el la putere, el îşi va da silinţa să echilibreze exerciţiul, dacă ştie că aşa vrea lumea.
557
MORTALITATEA COPIILOR
Tragem azi luare-aminte a cetitorilor noştri asupra uneia dintre cele mai vitale cestiuni.
După datele extrase din Anuarul statistic ăl României, pe care le publicăm în altă parte a ziarului, în timpul celor din urmă ani poporaţiunea ţării s-a sporit în mod constant şi îndeosebi la ortodocşi sporul a fost relativ mai mare decît la catolici, la reformaţi şi la mozaici.	'
Lucrul acesta ar fi îmbucurător, dacă din aceleaşi date n-ar rezulta şi că la ortodocşi nu numai se nasc, dar şi mor mulţi copii.
In anul 1899, pentru care avem date sigure, au fost 163 547 cazuri de moarte, dintre care 49 546, deci peste 30 la sută, copii mai mici de un an. Aproape a treia parte din cei morţi nici n-au apucat dar bine să trăiască.
La noi, ca pretutindeni, mor în primul an de viaţă mai mulţi băieţi decît fete. Pînă la cinci ani mortalitatea e pentru ambele sexuri cam deopotrivă. De la 5 pînă la 40 ani ea e mai mare la femei. Fiind dar mare mortalitatea în primul an de viaţă, scade contingentul de bărbaţi. La noi au murit în anul 1899 cu 5 176 mai mulţi băieţi decît fete.
în acelaşi timp scade contingentul celor capabili de muncă.
Acolo unde mor mulţi copii, şi se nasc mulţi, căci femeia care-şi perde copilul, în curînd rămîne iar însărcinată. Deşi dar poporaţiunea se sporeşte, o însemnată parte din ea sunt un fel de efemeride, şi e foarte mare contingentul celor ce nu contribuie cu nimic la sporirea mijloacelor de trai.
Copiii nu sunt mormoloci care se prăsesc în baltă şi pier dacă balta seacă înainte de timp. Fiecare născut reprezentă un capital pe care ni-1 socotim după perderea capacităţii de muncă a mumei în timpul sarcinei, al lehuziei şi al lăptării şi după cheltuielile făcute cu naşterea, cu botezul şi cu întreţinerea. La aceste, dacă moare, mai adăugăm şi cheltuielile de înmormîntare.
558
Trecînd deci cu vederea durerile îngrămădite ale părinţilor care-şi perd copiii, mortalitatea copiilor e şi o calamitate economică, şi ne-am înspăimînta dacă am face socoteala cheltuielilor ce le avem în fiecare an cu copiii ce mor în curînd după naştere.
E^ vreo sută de ani de cînd preotul englez Malthus a formulat legea că poporaţiunea are tendenţa de a se spori mai repede decît mijloacele de trai şi astfel sporirea ei duce la mizerie. De atunci se discută mereu cestiunea cum are să fie menţinut echilibrul, şi pînă astăzi un singur mijloc raţional e admis : purtarea de grijă ca copiii născuţi să şi trăiască şi să ajungă oameni destoinici de a spori prin munca lor mijloacele de trai, căci copilul mort e capital perdut.
îndeosebi noi, popor mic, care vrea să trăiască şi să ajungă mare, în toate clipele vieţii noastre trebuie să avem în vedere această regulă de vieţuire naţională.
Nu încape îndoială că mortalitatea e mare fiindcă e mică purtarea de grijă, adecă sunt mulţi părinţi care ori nu ştiu, ori nu pot, ori nu vreau să poarte grijă de copiii lor.	.	.
Tot după Anuarul statistic, în timpul de la 1901 pînă la 1907 s-au născut o mulţime de copii parte nelegitimi, parte chiar lepădaţi, la ţară 2 pînă la 9, iar la oraş chiar 17,5 pînă [la] 19,4 la sută din totalitatea naşterilor. Aproape a cincea parte din copiii născuţi prin oraşele noastre sunt deci fiinţe nenorocite care au sarcină nesuferită mai ales pentru mumele lor, ursiţi pentru moarte.
Cauza mortalităţii mari a copiilor e deci mizeria fie intelectuală, fie economică, fie morală.
Mizeria intelectuală a celor ce nu ştiu să poarte grijă de copiii lor nu putem s-o combatem decît printr-un serviciu medical bine organizat. De aceea e dureros conflictul ce s-a produs între Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar şi Consiliul Saţiitar. Numai lucrînd aceste două organe în bună înţelegere poate serviciul nostru sanitar să aibă cuvenita autoritate pentru paza sănătăţii şi a vieţii în ţara noastră, unde oamenii nu ştiu încă să poarte grijă fiecare de sine şi de ai săi.
Mizeria economică nu poate să fie combătută numai prin legi şi măsuri luate pentru sporirea producţiunii.
559
încă Malthus a vorbit de abstinenţă drept hîijloc pentriit păstrarea echilibrului, căci, orişicît de : mtilt s-ar spori bogăţiile, o&menii care nu sunt depriiişi a-şi pune frîu vor trăi în mizerie. In lipsă de educaţiune morală, buna stare economică duce prin risipă la desfrîu şi-n cele din* urmă la mizerie şi la învrăjbire.
Cu atît mai puţin poate să fie combătută mizeria morală fără de îndrumarea educativă, pe care numai viaţa religioasă poate să ne-o deie.
Nu e vorba aici de fraze, nici de părere, nici de teorii, ci cifre neîndurate care ne spun cîţi copii mor în cu-rînd după ce s-au născut, cîţi dintre cei născuţi sunt nelegitimi şi cît de mare e între noi numărul celor ce nu sporesc prin munca lor mijloacele de trai, care e rezultatul practic al greşelii noastre de a ne fi lepădat şi de obiceiurile cele	bune	ale	părinţilor noştri	şi de a
ne fi înstrăinat de biserica	ce	atîta timp ne-a	îndulcit
firea şi a ţinut buna rînduială morală între noi.
Ne sporim fără de întrerupere, căci suntem neam de oameni plini de viaţă, pe care Dumnezeu l-a rînduit pentru lucruri mari ; dar nu e destul că mulţi se nasc., ci trebuie să mai şi purtăm de grijă ca din cei născuţi să iasă oameni adevăraţi şi vrednici de a trăi, iar aceasta nu e cu putinţă decît	după	ce ne vom fi adunat	iar împrejurul altarelor, la	care s-au	închinat părinţii noştri.
Acesta e glasul timpului, care vine. Să-l ascultăm !
POPORAŢIUNEA ROMÂNIEI NAŞTERI ŞI MORŢI
In anul 1899 poporaţiurţea României a fost. de 5 956 690 suflete, dintre care 5 451 587, adecă 91,52 la sută, au fost ortodocşi, 266 652, adecă 4,48 la sută, mozaici, iar 172 416, adecă 2,89 la sută parte catolici, parte reformaţi.
Intre ortodocşi 2 777 108 au fost bărbaţi, iar 2 674 679 femei. Numărul bărbaţilor întrece dar pe al femeilor cu 102429.
560
Intre mozaici 129 527, au fost bărbaţi, iar 137 136 femei. Numărul femeilor întrece dar pe al bărbaţilor cu 7 609.
La catolici şi reformaţi pentru 85 303 bărbaţi au foşt 87 113 femei. Şi aici dar numărul femeilor e covirşitor cu 1830.
Consultînd cifrele privitoare la naşteri, ne încredinţăm că totdeauna, şi la ţară şi prin oraşe, s-au născut mai mulţi băieţi decît fete. în timpul de la 1901 pînă la 1907 s-au născut 141 057 băieţi şi 86834 fete, deci cu 54 223 mai mulţi băieţi.
Consultînd însă cifrele privitoare la morţi, ne încredinţăm că şi mor totdeauna relativ mai mulţi băieţi decît fete. Astfel în anii 1898 şi 1899 au murit, în vîrstă pînă la 5 ani, 82 439 fete, dar 92 605 [băieţi], deci cu.
10	166 mai mulţi băieţi.
Cu cît mai mare e deci mortalitatea îndeosebi între copii, cu atît mai curînd ajunge să fie covîrşitor numărul femeilor.
Din aceste două constatări neîndoioase rezultă că nici naşterile, nici morţile nu sunt lucruri întâmplătoare, ci* este în economia naturii o rînduială pe care n-am ajuns încă s-o înţelegem.
Deşi se nasc mai mulţi băieţi decît fete, fiind mare mortalitatea copiilor în primul an, la 1899 au fost în ţară, pentru 631 559 băieţi, 630 716 [fete], deci cu numai 716 mai puţine fete. Prisosul de băieţi s-a consumat în primul an.
Din întreaga poporaţiune 2 386 180, deci peste 40 la sută sunt copii mai mici de 15 ani. Dacă mai adăugăm babele şi moşnegii, ne încredinţăm că aproape jumătate din poporaţiune sunt indivizi care nu sporesc mijloacele de trai.
O	LEGE NEMILOASA
Zilele acestea au fost aleşi după rînduiala legii cei doi I.P. Sf. Metropoliţi, care vor avea să-şi dea bine-cuvîntarea pentru reorganizarea Bisericii Naţionale
561
Române. Rămîne să se mai facă şi reforma Serviciului Sanitar şi să se pună capăt conflictului dintre Direcţiunea Generală a acestui serviciu şi Consiliul Sanitar Superior pentru, ca de aici înainte, să nu mai înregistrăm date ca cele extrase de noi din Anuarul stastic al României
Deocamdată însă ne aflăm în faţa unui alt Anuar.
Domnul Zamfir C. Arbore ne spune, în luminoasa introducere a Anuarului statistic al oraşului Bucureşti, că, în anul 1907, la 1 000 de locuitori, au murit în Capitală 25,2 şi s-au născut 29,4. Sporul e deci de mai puţin decît jumătate la sută — cu toate că se nasc relativ mulţi copii.
Din o mie de copii născuţi mor însă în timpul primului an de viaţă 222, deci aproape a patra parte, iar în primii cinci ani aproape 500.
Nu mai încape nici o îndoială că ne trebuie un bun serviciu sanitar şi multă purtare de grijă, ca să înceteze mizeria economică.
Ne mai trebuie însă şi altceva.
In anul 1906 s-au născut la Bucureşti 8 448 copii, dintre care numai 6 831 au fost legitimi, iar 1617 nelegitimi. In centrul vieţii culturale române, deci, lucrurile stau chiar mai rău decît în alte oraşe ale ţării, căci la
1	000 copii legitimi se nasc nu mai puţin decît 237 nelegitimi — fără ca să mai socotim şi pe cei lepădaţi.
7 040 dintre cei născuţi au fost ortodocşi, iar 1 070 de legea mozaică, şi pe cînd ortodocşii s-au sporit cu 881, deci cu 125 la mie, mozaicii au avut un spor de 416, ceea ce face 388 la mie, mai mult decît întreit.
De unde această mare deosebire între ortodocşii şi mozaicii din acelaşi oraş ?
Datele din Anuar ne-o spun şi aceasta, dacă ştim să le consultăm.
Intre copii legitimi s-au născut morţi, în timp de un an, 239, adică 3,5 la sută, iar între cei nelegitimi 96,« adică 6°/o-
Dintre cei 6 831 copii legitimi au murit în timpul primului an 1144, deci 168, iar dintre cei 1617 nelegitimi 474, adică 293 la mie.
562
Intre copiii nelegitimi, dar, mortalitatea e mai mare atît înainte de naştere, cît şi în timpul primului an de viaţă.
Ne mai spun apoi cifrele încă un lucru, care trebuie să ne pună pe gînduri.
între copiii ligitimi sunt 3 256 fete şi 3 575 băieţi, deci cu 319 mai mulţi băieţi, iar între cei nelegitimi avem 793 fete şi 796 băieţi, deci cu numai trei mai mulţii băieţi. La copiii legitimi singura lună octombrie a dat cu 14 mai multe fete, iar între cei nelegitimi cinci, ba în 1907 chiar şapte luni din douăsprezece au dat mai multe fete decît băieţi.
Nu e deci vorba de rasă, de higienă şi de rost economic numai, ci şi de rînduiala vieţii intime, pe care ni-o dă disciplina religioasă. La mozaici mortalitatea copiilor e mai mică‘pentru că la 1 070 copii legitimi s-au născut numai 18 nelegitimi de legea mozaică, pe cînd la Bucureşti, în genere, la o mie de legitimi se nasc 273 nelegitimi.
Aceasta nu ni-o spune nici vreun rabin habotnic, nici vreun popă bigot, nici vreun reacţionar ruginit, ci onorabilul ofiţer al stării civile, cel mai autorizat reprezentant al civilizaţiunii moderne.
Nu e însă numai moartea fizică, ci şi cea morală, care stă în strînsă legătură cu legitimitatea naşterii.
Nu de mult, bine ştiutul Lombroso a publicat o dare de seamă, în care arată, cu cifre statistice, că se sporesc în mod înspăimîntător cazurile de nebunie şi criminalii, care el crede că în viitor o să se mai împuţineze. N-avem însă decît să facem comparaţiunea cu cifra copiilor nelegitimi, ca să ne încredinţăm că, deopotrivă cu numărul lor, cresc ori scad şi crimele ori cazurile de înnebu-nire.
Aceasta e legea nemiloasă a răzbunării fireşti, pe care nici un parlament din lumea aceasta nu poate s-o -modifice, potrivit cu slăbiciunile oamenilor şi-mpotriva căreia nici cu măsuri administrative, nici cu şcoli bine conduse, nici cu geandarmi, nici cu tunuri încărcate nu putem să luptăm.
Să-nţeleagă oamenii noştri politici, mai ales cei tineri, glasul cifrelor neîndurate şi să nu mai steie pe
563
gînduri. E greşită şi primejdioasă întreaga îndrumare a vieţii noastre şi avem să mergem din rău în mai rău, dacă nu ne vom veni cît mai curînd în fire, ca să restabilim buna rînduială în viaţa intimă a fiecăruia.
Noi, care am învăţat puţintică carte, am învăţat ca să ne folosim de ceea ce ştim în practica vieţii. Nici odinioară înfloritorul Egipt, nici Babilonul, nici Asiria, nici Fenicia, nici Elada, nici Cartagina, nici Roma cea mîndră, nici, în atîte rînduri, strălucita Persie, nici împărăţia califilor n-au perit prin puterea duşmanilor, ci prin propria lor destrămare morală, împotriva căreia în zadar s-a luptat Iuliu Cezar cu legile lui altfel foarte înţelepte.
Să ne tragem concluziunile şi să ne facem datoria, dacă vrem ca neamul românesc să-şi împlinească menirea în viaţa popoarelor.
STAREA SANITARA A ŢÂRII
Din datele statistice publicate de noi rezultă destul de învederat că una din cauzele stagnaţiunii în mişcarea populaţi unei rămâneşti e lipsa de rînduială morală. Altă cauză e însă şi reaua stare sanitară a ţării.
Aceasta o recunosc atît Consiliul Sanitar Superior, cît şi Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar.
Consiliul Sanitar Superior ne spune în memoriul său că, în timpul campaniei pornite la 1907 contra holerei, lipsind directorul general al Serviciului Sanitar din ţară, Consiliul n-a fost informat, cum cere legea, despre mersul holerei, nici despre măsurile luate pentru combaterea ei. El a stăruit, deci, ca unul dintre membrii săi, d. dr. V. Babeş, să fie însărcinat a examina la faţa loT cului măsurile luate. Lucrul acesta nu s-a făcut, căci se zicea că stăruinţa aceasta e un semn de neîncredere, deci jicnitoare pentru Direcţiunea Generală.
Propunerile făcute de Consiliu pentru combaterea pelagrei, a tuberculozei şi pentru aplicarea măsurilor
564
dictate de Conferenţa de la Paris în ceea ce priveşte holera şi ciuma au rămas nebăgate în seamă.
Nu s-a ţinut seamă de dorinţa exprimată de Consiliu ca să fie pus, conform articolului 24 din lege, în cunoştinţă de starea epidemiilor ce bîntuie în ţară, în-cît n-a aflat la timp întinderea boalelor infecţioase şi nu ştia ce măsuri s-au luat pentru combaterea lor.
în faţa acestora subdirectorul Serviciului Sanitar a afirmat, într-un articol publicat în ianuarie 1908 prin coloanele ziarului Voinţa naţională, „că Consiliul Sanitar nu-şi îndeplineşte scopul şi e una din principalele cauze ale stării proaste sanitare“.
★
Directorul general a declarat, ce-i drept, „în plină şedinţă a Consiliului Sanitar, că dezaprobă părerea d-iui subdirector“, dar apoi timp de un an n-a mai luat parte ia şedinţele Consiliului, pe care, după lege, are să le prezideze.
Din aceste rezultă că atît Consiliul Sanitar, cît şi Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar recunosc că administraţiunea sanitară lasă mult de dorit. Un lucru e neîndoios : că în urma conflictului ce s-a produs între aceste două organe superioare ţara sufere.
„Cea mai înverşunată luptă între Consiliu şi Direcţiunea Sanitară — ni se spune în memoriu — s-a dus în ceea ce priveşte concentrarea fondurilor sanitare la Direcţiune.“
Vorba e de nouă şi jumătate milioane, despre care „cu toate insistenţele şi cu toate cererile Consiliului, Direcţiunea Sanitară nu a dat nici cea mai mică lămurire.“
S-au mai produs conflicte în ceea ce priveşte Regulamentul băuturilor alcoolice, infirmeriile şi moaşele,, actele medico-legale, permutarea medicilor şi proiectul de lege sanitară pe care Direcţiunea l-a alcătuit fără ca să fi cerut, precum prescrie legea, părerea Consiliului Sanitar.
Aceste sunt fapte expuse în „memoriul“ Consiliului Sanitar, asupra cărora noi n-avem să ne pronunţăm.
565
' Luăm însă statistica şi constatăm că, în timp de 14 ani, de la 1866 pînă la 1880, au fost numai doi ani în care, la Bucureşti, naşterile au covîrşit cazurile de moarte. In ceilalaţi doisprezece ani populaţiunea a scăzut. De la 1881 înainte, însă, avem o sporire constantă, ceea ce dovedeşte că starea sanitară e mai bună decum a fost.
Bună nu e însă, căci între 27 de ani nu e nici unul în care sporul să urcă la normal, unu la sută. Numai în anul 1897 avem un spor de 9,4 la mie : în toţi ceilalţi ani sporul e mai mic.
In ţara întreagă, în timp de 29 ani, de la 1880 la 1907, sporul a rămas constant, dară mai mare la ţară decît prin oraşe.
Pentru anul 1899 poporaţiunea a fost socotită la
5	956 690 suflete, dintre care 4 836 904 la ţară şi 1 118 786 în oraşe. In acelaşi an s-au născut la ţară 210 887, iar în oraşe 39 431 copii.
S-au născut dar la ţară 43 copii, iar la oraşe numai 35 copii la o mie de suflete.
Au murit însă în oraşe 30 921, iar la ţară 133 979 oameni.
Au murit dar atît la oraşe cît şi la sate cîte 27 la mie, şi la oraşe sporul a fost 8, iar la ţară 16 la mie, adecă îndoit, nu însă pentru că mortalitatea e mai mică, ci pentru că naşterile sunt mai multe.
Nu mai încape nici o îndoială că e în poporaţiunea românească o puternică tendenţă spre sporire, dar, pentru ca sporirea să se şi poată face, trebuie să mai fie şi cuvenita purtare de grijă pentru starea sanitară, care, atît la sate, cît şi mai ales la oraşe, lasă mult de dorit.
Această purtare de grijă nu e însă cu putinţă cîtă vreme nu există bună înţelegere în ceea ce priveşte conducerea Serviciului Sanitar, care trebuie -să fie ferit de orişice înrîurire politică, şi unul din marile interese naţionale e să se rezolve, cît mai curînd, în mod raţional, conflictul dintre Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar şi Consiliul Sanitar Superior.
Acesta e un război care costă în fiecare zi multe vieţi.
566
LINIA TURNU-ROŞU — BUCUREŞTI
Helmuth Moltke, marele general, a fost timp de vreo cinci ani, de la 1835 pînă la 1839 în serviciul sultanului Mahmud şi a luat parte şi la războiul purtat contra lui Mehmed Âli. După pe s-a întors iar în Prusia, a stăruit, în descrierea călătoriilor sale, asupra drumului de la Viena prin Pesta, Arad, Alba-Iulia şi Sibiu la Turnu-Roşu, iar de acolo, prin Piteşti, la Bucureşti ca fiind cea mai scurtă legătură cu Oonstantinopolul.
Austriacii au şi plănuit în urmă linia ferată în direcţiunea aceasta, dar n-au ajuns s-o termine decît pînă la Alba-Iulia.
După ce în urma încheierii Pactului dualist s-a constituit guvernul ungar, s-a încins o lungă şi animată discuţiune asupra continuării lucrărilor. Deoarece linia plănuită de austrieci trecea de la Bekes-Giula înainte pînă la Turnu-Roşu prin ţinuturi cu poporaţiune românească, guvernul a preferat în cele din urmă linia Ora-dea-Mare, Cluj, Turda, Teiuş, Sighişoara, Braşov şi Predeal care e mai lungă, dar trece prin ţinuturi cu poporaţiune maghiară. încă atunci se prevedea că interesele comerciale şi cele strategice îl vor sili în cele din urmă pe guvernul ungar şă primească drumul mai scurt pe la Arad, şi Alba-Iulia, şi România a primit cu multă greutate juncţiunea pe la Predeal.
Azi avem, ce-i drept, un tren, care trece prin Arad la Alba-Iulia, dar de acolo o ia cu încongiur prin Teiuş, Sighişoara şi Braşov la Predeal.	.	;
A trebuit, în sfîrşit, să se construiască şi linia mai scurtă de la Alba-Iulia la Sibiu şi de acolo la Turnu-Roşu şi să se facă şi juncţiunea din valea Oltului. De aici înainte însă drumul trece cu înconjur pe la Rîmnicul-Vîlcii şi Slatina la Piteşti. în acelaşi timp linia de la Alba-Iulia la Turu-Roşu nu e construită aşa, ca să şe poată face pe ea şi marea comunicaţiune internaţională.
Vine acum d. dr. Carol Wolff, unul dintre fruntaşii saşilor şi, preocupat de ridicarea oraşului Sibiu, stăruie
567
Intr-un articol publicat în numărul de la 24 februarie al ziarului Pester Lloyd ca întreaga comunicaţiune să fie făcută pe linia concepută de Moltke, care e] cea raţională, şi arată, între altele, că linia aceasta e de 803, cea de la Orşova de 878, iar cea de la Braşov de chiar 889 kilometri.
Atît d. dr. Carol Wolff, cît şi cei ce-au luat notiţă de articolul din Pester Lloyd, au perdut din vedere un lucru foarte însemnat : că cel mai scurt drum de la Turnu-Roşu la Piteşti nu trece pe la Rîmnicul-Vîlcii, ci de la Cîneni peste Olt la Titeşti1 şi peste Clocotici în valea Topologului, apoi la Curtea-de-Argeş, pînă unde avem calea ferată.
Rămîne deci să se construiască linia Curtea-de-Argeş, Clocotici şi Cîneni pentru ca să ajungem în cele din urmă unde am fi fost chiar de la început, dacă guvernul ungar nu ar fi pus interesele naţionale mai presus de cele comerciale şi de cele strategice.
Drumul e peste Clocotici la Curtea-de-Argeş nu numai mai scurt decît pe la Rîmnicul-Vîlcii, ci totodată şi mai sigur. Pe cînd valea Oltului e cu deosebire strimtă, spre Clocotici panta nu e piezişă, înălţimea nu e mare şi drumul nu e expus la intemperii.
Nu mai încape nici o îndoială că, în viitor, comu-nicaţiunea cea mare se va face pe la Turnu-Roşu atît spre Bucureşti peste Clocotici, cît şi spre Corabia pe Ia Rîmnicul-Vîlcii. Construirea liniei Cîneni — Clocotici
—	Curtea-de-Argeş n-are însă raţiune cîtă vreme de la Alba-Iulia la Turnu-Roşu linia nu e potrivită pentru marele transport internaţional.
Mai este un lucru pe care n-avem să-l perdem din vedere.
Moltke nu putea să prevadă că Românca va stăpîni Dobrogea şi va construi podul de la Feteşti şi portul de la Constanţa. Azi comerţul cel mare nu mai trece de la Bucureşti la Giurgiu şi peste Dunăre la Rusciuc, ci spre Feteşti şi prin Constanţa la Constantinopol şi de acolo spre Canalul de Suez şi spre Alexandria,
1	în textul de bază greşit : Titeni,
568
întreaga Europă Centrală dă năvală peste Ardeal şi peste România spre Orientul mai Apropiat şi spre cel Depărtat şi caută drumul cel mai scurt, pe care şi-l va găsi în cele din urmă.
Vrem ori nu, noi românii, toţi, şi cei din Ţara Un-gu: rească, şi cei din Ardeal, şi cei din Valea Dunării vom trebui să intrăm în curentul ce trece peste noi şi să luăm parte la marea mişcare comercială şi culturală a omenirii.
Nu s-a gîndit nimeni şi la ziua cînd s-a scurtat drumul spre Indii prin deschiderea Canalului de Suez. Nu e, cu toate aceste, mai puţin adevărat că, prin deschiderea acestui nou drum, am fost traşi şi noi în marea mişcare a omenirii. E frumos trecutul nostru, dar neasemănat mai frumos are să ne fie viitorul, dacă ne vom da cu toţi seamă că suntem în poarta prin care trece Europa spre Asia cea plină de bogăţii şi vom şti să profităm de poziţiunea ce ni s-a creat.
MIŞCAREA VITICULTORILOR
în timpul celor din urmă cîteva zile s-a dat din ce in ce mai mult pe faţă pornirea de a da conflictului dintre podgoreni şi viticultorii de la şes caracterul unei mişcări agrare.
După ce viile de deal, podgoria propriu-zisă, au fost distruse de filoxeră, mulţi dintre podgoreni şi-au sădit
vii	la şes. Aceste vii de şes, care se cultivă cu mai puţină cheltuială şi sunt în acelaşi timp şi mai dese, dau rod mai îmbelşugat, dar vinul lor e de calitate inferioară şi nu se poate conserva. El se vinde dar cu preţuri scăzute.
în urmă s-a început replantarea podgoriilor cu viţă americană, şi acum după ce s-au sporit şi au început să deie rod viile de deal, podgorenii, care au făcut mari cheltuieli cu ele, se pomenesc că nu pot să găsească
56»
cumpărători pentru vinurile lor de calitate superioară în concurenţă cu mai ieftinele vinuri de la şes.
Chiar dacă n-am fi ajuns încă, va trebui să ajungem în curînd la supraproducţiune în ceea ce priveşte vinul, \ căci, după datele oficiale, anul, viitor vor începe să rodească încă 7 000 hectare de vii de deal şi replantările se urmează.
Urmarea firească a supraproducţiunii e însă restrîn-gerea culturii, ceea ce nu e în interesul ţării, căci viile sunt uil însemnat izvor de bogăţie al ţării şi un mijloc de trai pentru o mare parte din cetăţenii ei.
Trebuia deci să se facă ceva pentru mărginirea plan-taţiunilor de vii, nu însă la deal, ci la şes.
Podgoriile sunt mari întinderi de teren, care nu pot să fie utilizate decît pentru cultura viţei, iar podgorenii sunt mii- şi mii de oameni, care din neam în neam îşi agonisesc pînea muncind la vii. în acelaşi timp vinurile pe care le produc sunt de calitate bună, sănătoase şi pot să fie conservate.	^
Viile de la şes sunt cultivate pe terenuri, care pot să fie utilizate şi altfel, sunt cultivate de plugari şi dau vinuri care, de cele mai multe ori, numai drese în fel de fel de chipuri pot să fie puse în consumaţiune şi astfel sunt şi stricăcioase.
Dacă. se mai plîng apoi şi sătenii de la şe£ că au* prea puţin pămînt pentlru plugărie şi pentru nutreţuri e chestiune de economie naţională să se ia, masuri pentru mărginirea plantaţiunilor de vii la şes.
în faţa acestor argumente ale podgorenilor, proprietarii mari ori mici de la şes pun unul singur : că nu are statul dreptul de a prescrie cum ,au şi cu^m n-au să se folosească de avutul lor. Astfel i se dă chestiunii un caracter acut pe care în, adevăr nu-1 are.
N-avem să cercetăm dacă sunt ori nu raţionale măsurile propuse de guvern, ci ne mărginim a stărui ca ele să fie apreciate numai din punctul de vedere al utilităţii lor.
După o depeşă sosită de la T.-Severin, la 22 februarie „s-a constituit Societatea podgorenilor din Mehe-
570
dinţi şi-a aderat în totul la moţiunea luată de congresul ţinut de podgoreni în sala «Dacia»“ din Bucureşti. Din Dorohoi dar pînă în Mehedinţi sunt multe mii de oameni pentru care e chestiune de existenţă ca să fie asigurată într-o formă oarecare rentabilitatea muncii lor în viile de deal. Acesta e un interes nu numai al lor îndeosebi, ci al ţării întregi, deci şi al proprietarilor de la şes pentru care viile nu sunt chestiune de existenţă;
Se poate dar găsi şi fără de zguduiri o soluţiune mulţumitoare pentru toţi, numai însă, dacă o căutăm fără pripire. Ceea ce produce amărăciunea e mai ales graba şi silnicia cu care suntem deprinşi a rezolva chestiunile.
Nu facem în graba aceasta deosebire între stat şi guvern, iară guvernul, care are majoritatea în Corpurile Legiuitoare şi se bucură de încrederea Coroanei, îşi închipuieşte că e destul atît pentru ca să-şi poa;tă impune voinţa. Urmarea e că se produc amărăciuni de care mai ales în timpuri ca cele de azi nu e nici o nevoie.	n
Aşa e aceasta şi-n chestiunea reorganizării judecătoreşti, în a celei sanitare ori în a celei bisericeşti : vorba nu e cum e bine şi mai potrivit cu interesele comune, ci care e azi mai puternic.
De aici lupta înverşunată chiar şi în chestiuni care s-ar putea rezolva prin bună înţelegere luată între cei direct interesaţi.
Nu se pune în discuţiune chestiunea dacă fie statul, fie mai ales guvernul are ori nu dreptul de a lua măsuri care jignesc pe cetăţeni în dreptul lor de proprietate, ci vorba e numai de înlăturarea unui conflict de interese.
Urmîndu-se discuţiunea în linişte şi fără considera-ţiuni pentru disciplina de partid, podgorenii şi proprietarii de la şes vor ajunge ei înşişi să găsească formula de rezolvare care se potriveşte şi cu interesele lor particulare, şi cu interesele generale ale ţării.
Chestiunea nu e politică şi n-are să i se deie caracter politic.
571
CARTELURILE ŞI SCUMPIREA TRAIULUI
Mulţimea cea mare a populaţiunii mai mult ori mai puţin sărace de prin oraşele noastre şi mai ales a celei din Bucureşti a fost cuprinsă de o adevărată spaimă în faţa urcării preţului, cu care brutarii au început să vîndă pînea tocmai în ajunul terminului de Sf. Gheor-ghe, cînd toată lumea se simţea apăsată de urcarea excesivă a chiriilor. Trebuia neapărat să ne dăm cu toţii seamă că nu numai preţul pînii şi chiriile s-au urcat, ci, în timp de cîţiva ani, s-a scumpit traiul, în genere, să ne dumirim asupra cauzelor acestei scumpiri şi să ne dăm silinţa de a chibzui cuvenitele măsuri pentru înlăturarea acestui mare neajuns economic.
Îndeosebi noi, avînd în vedere menirea Minerveî9 ca organ al intereselor generale, suntem datori să susţinem cauza celor mulţi. Aceasta însă numai întru cit ea e dreaptă şi fără ca să jignim pe cei ce sunt nevoiţi de împrejurările excepţionale să urce preţurile mijloacelor de trai pe care le pun în vînzare.
Am arătat, în mai multe rînduri, că consumaţiunea griului s-a sporit, iar producţiunea a scăzut în timpul celor din urmă cîţiva ani. în acelaşi timp s-au urcat şi cheltuielile de producţiune. E deci în toată lumea lipsă de grîu şi pretutindeni s-au urcat în mod firesc preţurile griului, deci şi ale făinei şi ale pînji.
Am arătat însă, în acelaşi timp, că la urcarea aceasta a preţurilor a contribuit şi o speculă ce se face la Chicago şi la New York, unde stau închise în magazii peste 23 milioane de hectolitri (sic !) de grîu.
Asemenea speculă se va fi făcînd, deşi, în dimensiuni mai mici, şi aiurea, fără îndoială şi în ţara noastră,, care e şi ea un fel de grînar. Nici aiurea dar, nici la noi, urcarea preţurilor nu e firească şi legitimă în gradul la care a ajuns.
Urmarea firească a scumpirii pînii e scumpirea tuturor productelor muncii omeneşti şi o generală nemulţumire. Am arătat cum, pentru înlăturarea acestei nemulţumiri, s-a propus în Italia suprimarea taxelor vamale, iar în Franţa interzicerea exportului de grîu..
572
Mai adăugăm acum că industriaşii din Elveţia, văzînd scumpirea griului, au fost surprinşi de temerea că nu vor mai putea produce cu cheltuielile de pînă acum şi astfel nu vor putea să susţină concurenţa cu alte ţări. Ei stăruie dar ca pînea să fie monopolizată pentru ca nici grînarii, nici morarii, nici brutarii să n-o mai poată specula. De la ieftinătatea pînii atîrnă existenţa atît de dezvoltatei industrii elveţiene.
Cu atît mai vîrtos atîrnă de la ieftinătatea pînei dezvoltarea abia întemeiatei noastre vieţi economice.
Nu-i facem deci nimănuia nici o nedreptate dacă stăruim să se ia măsuri pentru stăvilirea spiritului de speculă ce-n timpul celor din urmă cîţiva ani s-a dat pe faţă în formă de carteluri, nu numai în ceea ce priveşte pînea, ci in foarte multe sfere ale vieţii noastre economice.
Vom examina unul cîte unul aceste carteluri şi vom căuta mijloacele pentru zădărnicirea lor.
De astă dată ne mărginim a stabili, în cîteva trăsături, principiul general că ele fac orşice dezvoltare economică peste putinţă, căci înlătură concurenţa şi fără de liberă concurenţă dezvoltarea e peste putinţă.
în viaţa agricolă e un element de progres gospodarul care născoceşte mijloace şi procedeuri ca să ie ie o recoltă mai îmbelşugată decît alţii cu cheltuieli mai puţine.. El cîştigă şi, încetul cu încetul, se îmbogăţeşte, dar cîştigul e meritat, firesc şi legitim, iar îmbogăţirea lui are un efect binefăcător pentru toţi, căci, îndru-mlndu-se şi alţii a face ca dînsul, vor scade preţurile productelor agricole, de la care atîrnă întreaga viaţă economică.
Tot astfel meritat, firesc şi legitim e cîştigul industriaşului care născoceşte mijloace şi procedeuri ca să producă, cu cheltuieli mai mici, obiecte de consumaţiune de aceeaşi calitate ca ale altora, ori, cu aceleaşi cheltuieli, obiecte de calitate superioară. Şi prin a lui lucrare înaintează dezvoltarea industrială şi se scad încetul cu încetul preţurile obiectelor de consumaţiune, se iefte-neşte traiul.
Meritat, firesc şi legitim e, în sfîrşit, cîştigul negustorului care ştie să-şi facă proviziunile şi să le pună în
573
vînzare astfel ca să-şi găsească socoteala şi luînd pentrti ele un preţ mai mic decît alţii.
Agronom, industriaş, neguţător sunt binefăcători ai societăţii • numai dacă-şi dau silinţa să-şi facă treburile uşurînd traiul altora, iar pentru aceasta se cere bătaie de cap, spre care numai nevoile mari ale liberei concurenţe îl împintenează pe om.
E lucru comod să fii agronom, industriaş ori neguţător, după ce ai luat înţelegere cu concurenţii tăi şi aţi făcut legătură ca să cereţi preţuri la fel şi să nu vă mai supăraţi unii pe alţii. Aşa nu mai ai nici o bătaie de cap, dar nici nu te mai îndeamnă nimic să-ţi încor-’ dezi. puterile ca să realizezi vreun progres în ramura activităţii tale.
Combatem deci cartelurile pentru că ele împedieă progresul, economic şi produc în masele mari o legitimă şi din ce în ce mai viuă nemulţumire.
în.atît de binecuvîntata noastră ţară nu numai pînea, ci tot cepa ce e pentru hrana omului trebuie să fie mai ieftin decît aiurea. Şi, dacă am ţinut să avem şi o industrie naţională, nu a fost pentru că productele industriale să ni se deie cu preţuri mai urcate decît cele importate, ci pentru că cu atît mai vîrtos să ni se uşureze traiul.
IEFTENIREA TRAIULUI
In’ analele Chinei se spune că Confuciu sau Kung-futse, ceea ce va să zică „căpetenia înţelepţilor“, şi-a început cariera ca un fel de comisar de piaţă într-unul din numeroasele oraşe ale patriei sale. Deşi nu împlinise încă vîrsta de douăzeci de ani, el a ajuns în curînd om vestit fiindcă, în urma purtării lui de grijă, s-au ieftenit ca nicăieri şi ca niciodată mai înainte toate cele de trebuinţă pentru traiul zilnic şi concetăţenii lui, acum mereu voioşi, îl iubeau şi vorbeau cu multă laudă despre dîrisul.
574
Alte oraşe mai mari şi mai însemnate au trimis deci Ia el soli şi l-au rugat prin ei să le fie lor purtător de grijă.	'
„Aceasta nu se poate — le-a răspuns el solilor ; dacă voiţi să le fiu folositor celor ce v-au trimis, staţi un timp oarecare aici, urmăriţi cu luare-aminte ceea ce fac eu, apoi întoarceţi-vă şi faceţi fiecare la el acasă ceea ce m-aţi văzut pe mine făcînd.“
Urmînd sfatul acesta, trimişii oraşelor s-au încredinţat, cu oarecare mirare, că Confuciu ştie foarte bine care anume sunt lucrurile de care au trebuinţă concetăţenii săi, unde se pot procura aceste lucruri cu preţuri mici, cum pot să fie aduse fără mari cheltuieli şi ce fel âu să fie puse mai ieftin în vînzare. Toată înţelepciunea lui consista în potrivirea măsurii drepte ca cele de trebuinţă să fie totdeauna la îndemînă, niciodată prea mult şi niciodată prea puţin.
Asemenea purtători de griji trăiesc şi în zilele noastre, şi unul dintre aceştia e azi nouă tuturora mult simpaticul dr. Carol Lueger, primarul Vienei.
Numai puţini dintre noi vor fi putînd să-şi deie seamă cît de mult este iubit dr. Carol Luegeir de vie-nezii săi şi, mai presus de toate, de femeile din Viena, care ştiu mai bine decît soţii lor ce va să zică pentru traiul zilnic diferenţa de cîţiva creiţari pe zi.
Dr. Carol Lueger a ieşit la iveală în marele oraş de la Dunăre ca om însemnat, care-şi iubeşte semenii, şi-a atras asupra sa obşteasca luare-aminte prin lupta pornită împotriva semitismului ajuns la predominare. Numai încetul cu încetul s-a dumirit lumea că el nu e duşman al concetăţenilor săi evrei, ci se luptă numai în contra celor ce profită de nevoile oamenilor ca să stoarcă cu osteneală puţină şi fără rizic cîştiguri mari E>eoarece foarte mulţi dintre aceşti speculanţi erau evrei, specula li se prezenta drept apucătură semitică atît lui, cît şi multor altora, ceea ce ar putea să nu fie adevărat.
★
Vienezii sunt oameni totdeauna porniţi spre veselie, . de o fire cu deosebire dulce şi cu inima deschisă, încît e greu să trăieşti în mijlocul lor fără ca să-i iubeşti.
575
Lueger, care şi-a petrecut tinereţele bucurîndu-se împreună cu dînşii, se simţea dureros atins cînd vedea că feţele lor se întunecă, firea lor se înăspreşte şi inimile
li	se închid fiindcă toate se scumpesc şi viaţa e din zi în zi mai grea. Împins de durerea aceasta, el şi-a dat. toată silinţa să adune da un loc p£ cei ce doreau} ca dînsul să le uşureze vienezilor traiul şi să le redeîe iar veselia şi firea dulce şi inima deschisă.
Ar trebui să scriem cărţi întregi ca să arătăm cum şi-a împlinit el gîndul acesta, cum a ajuns primar al Vienei şi ce-a făcut în curgerea îndelungatului timp de cînd e primar, ca să uşureze traiul concetăţenilor săi. E destul că vienezii toţi, fără deosebire de neam şi de religiune, toţi se bucură pe urma silinţelor lui şi toţi vorbesc cu multă laudă despre dînsul.
Marii capitalişti, industriaşii şi neguţătorii, cu care intrase dintr-un început în conflict, şi-au dat, încetul cu încetul, seamă că, ieftenindu-se traiul, ei susţin mai uşor concurenţa cu semenii lor din alte oraşe unde traiul e mai scump şi nimeni azi nu mai îndrăzneşte să-l grăiască pe dr. Carol Lueger de rău. Nimeni poate n-a scos în mod atît de practic şi de învederat ca dînsul la iveală adevărul că totdeauna interesele celor săraci sunt legate de ale celor bogaţi şi că cei bogaţi pe sine înşişi se ajută cruţînd pe cei săraci, nimeni n-a propagat deopotrivă cu dînsul conştiinţa de solidaritate socială.
Nici n-a avut însă în viaţa lui preocupare mai constantă decît să propage simţămîntul acesta.
Una din cele mai admirabile creaţiuni omeneşti e organizaţiunea dată Comunei din Paris în timpul lui Napoleon III. Rămîi cuprins de uimire respectuoasă cînd afli amănuntele măsurilor luate pentru ca parizienii să aibă lumină destulă, aer proaspăt, apă bună, locuinţe sănătoase şi să poată păstra curăţenia, să se poată îmbrăca, — să se poată hrăni şi să găsească distracţiuni fără multă cheltuială. în acelaşi timp era neadormită purtarea de grijă ca productele parizienilor să afle pretutindeni consumatori, pentru ca industriaşii, neguţătorii, capitaliştii şi muncitorii din Paris să agonisească uşor şi mult. Oraşul a crescut dar repede şi s-a îmbogăţit, încît a ajuns în cele din urmă un fel de lume pentru
576
sine, în care orişicine s-ar simţi mai fericit decît aiurea, dacă în timpul grabnicei dezvoltări nu şi-ar fi perdut francezii religiozitatea şi rostul moral, fără de care trebuinţele sunt nesecate, mulţumirea nu e cu putinţă şi oamenii sunt din ce în ce mai porniţi spre învrăjbire.
Mai sunt multe alte oraşe, cari, prin înţeleaptă purtare de grijă, au crescut şi au ajuns la mare înflorire economică şi culturală. D-rul Carol Lueger n-avea însă nevoie să studieze nici practica lui Confuciu, nici organizaţia comunală a Parisului ori a altor oraşe : era destul să aibă în vedere nevoile de cari se plîngeau vienezii şi să caute mijloace pentru înlăturarea lor.
Preocuparea lui era, înainte, de toate, unde ' şi cum să găsească pentru vienezi pîine ieftină, carne ieftină şi, în genere, hrană ieftină şi întreaga lui activitate politică porneşte din preocuparea aceasta. Pentru ca să reducă chiriile, el a ridicat ori a făcut să se ridice zidiri mari şi a ieftinit transportul cu tramvaiele şi cu tram-carele, încît multora le dă mîna să nu stea în oraş, ci prin împrejurimi, unde locuinţele sunt şi mai sănătoase şi mai ieftine. Pentru ca la vreme de nevoie vienezii să nu fie exploataţi de speculanţi, el a purtat de grijă ca ei să găsească credit în condiţiuni uşoare. Nu mai puţină i-a fost purtarea de grijă pentru ajutorarea bolnavilor şi a săracilor, pentru ocrotirea orfanilor şi a văduvelor, precum şi pentru adăpostirea bătrînilor neputincioşi. Pînă la moarte i-a urmărit pe vienezi şi a înfiinţat pentru înmormîntări un stabiliment comunal ieftin, ale cărui venituri sunt destribuite pentru ajutorarea celor nevoiaşi.
N-a reuşit, ce-i drept, să înălture mizeriile, dar le-a redus pe cît e omeneşte cu putinţă, şi omul cu rost moral poate să aibă la Viena o viaţă tihnită, dacă munceşte şi ţine măsură în satisfacerea trebuinţelor sale. De aceea, peste toate se revarsă îndemnul lui ca vienezii să-şi păstreze religiozitatea şi să nu se lepede de rînduiala morală a părinţilor săi.
La viaţa politică a împărăţiei, d-rul Carol Lueger ia parte avînd totdeauna în vedere interesele Vienei. Prieteni îi sunt cei ce consumă productele vieneze ori le dau vienezilor obiecte de consumaţiune ieftine, iar duş-
577
man şi-l fac concurenţii Vienei, şi cei ce exploatează nevoile ei. El se foloseşte de înrîurirea pe care a cîştigat-o în viaţa politică, spre binele concetăţenilor săi.
Binele acesta nu l-a făcut însă nici el singur, nici în timp de un an, doi, ci ajutat de mulţi si în curgerea unui lung şir de ani.
Aceasta e taina cea mare a succeselor lui.
Au fost şi la Bucureşti primari care au avut şi tragere de inimă şi pricepere şi au desfăşurat mult zel pentru înflorirea oraşului. Au şi făcut ori au început, cel puţin, multe bune, dar nici n-au fost îndeajuns ajutaţi, nici n-au fost lăsaţi să continue lucrările odată începute, să intre în amănuntele vieţii comunale şi să se îndulcească de sarcina pe care au luat-o asupra lor.
Nenorocirea Bucureştilor a fost poziţiunea în viaţa politică a administraţiunii comunale. La noi primarul e un agent al guvernului, în adevăr al unuia dintre partidele politice, e nevoit să tîrască cu sine o clientelă alcătuită din elemente foarte împestriţate, să ţie seamă de interesele partidului care l-a ridicat în fruntea comunei şi cade ori stă cu guvernul pe care-1 serveşte. Nu are comuna un primar cu adevărat al său.
Ceea ce mai presus de toate ne trebuie este stabilitatea şi neatîrnarea administraţiunii comunale, primar care atîrnă numai de obştea orăşenilor şi e ajutat de oameni care cunosc, în urma unei îndelungate lucrări, nevoile oraşului şi ştiu cum au să fie ele înlăturate — primar, care e numai primar şi e şi mulţumit cu atît.
TOT SCUMPIREA TRAIULUI
Zilele aceste unul dintre colegii noştri, dîndu-şi părerea asupra celei mai actuale dintre cestiunile puse la ordinea zilei, scumpirea traiului, a scăpat vorba că toate s-au scumpit, fiindcă luxul e prea mare şi oamenii cheltuiesc fără de nici o socoteală.
Gîndul acesta e amăgitor şi ar putea să ducă pe mulţi în eroare.
m
Se face în adevăr mult lux în locuinţe, în mobilă, în slugij în îmbrăcăminte, în ,mîncare şi în petreceri şi nu mai încape nici o îndoială că, în urma acestei generale porniri spre lux, toate obiectele de lux se consumă în cantităţi mari şi astfel se scumpesc. Sunt scumpe şi locuinţele, şi mobilele, şi slugile, şi hainele şi mai ales mesele şi petrecerile, mai scumpe decît aiurea, încît mulţi oameni ţiind să petreacă şi bine, şi ceva ieftin, se stabilesc pe un timp oarecare în străinătate, unde abia acum se urmează lupta pentru impunerea tuturor obiectelor de lux.
Lumea nu se plînge însă că obiectele de lux sunt scumpe. Să le consume pe aceste aceia cărora le dă mîna să le plătească, iar ceilalţi să binevoiască a se întinde numai cît li-e plapoma. E greu însă cînd se scumpesc obiectele de prima necesitate, pe care le consumă cei mulţi, care nu fac lux, ci sunt mulţumiţi dacă pot s-o ducă de azi pe mîine.
S-au scumpit, de exemplu, cărbunii de lemn, care nu de mult se vindeau cu 8—10 1. suta de kilograme, iar acum sunt oferiţi cu 25—30 b. kilogramul. Sunt mulţi cei ce au nevoie de aceşti cărbuni, căci rufa călcată e şi mai frumoasă, şi mai higienică. Se poate însă să trăieşti şi purtînd rufe necălcate şi nu-ţi rămîne decît să le porţi, dacă-ţi sunt prea scumpi cărbunii. Făcînd mulţi lucrul acesta, se vor consuma mai puţini cărbuni, proviziunile de cărbuni vor fi mari şi preţul va scădea.
, .... ,. . ★ .
Ce faci însă dacă sunt scumpe zarzavaturile ?
Se-nspăimîntă biata de gospodină, care opreşte vreun oltean eu coşurile şi se duce în piaţă, dar şi acolo îi sunt preţurile prea urcate. Nu-i rămîne decît să se mulţumească cu ceea ce poate să cumpere mai ieftin.
Cînd însă pîinea,' carnea, peştele, laptele, ouăle, grăsimile de tot felul şi cele mai neapărate articole de băcănie sunt nu numai scumpe, ci totodată şi de calitate mai mult ori mai puţin proastă, adeseori chiar stricată, o foarte firească deznădăjdmre cuprinde pe toţi cei ce muncesc pentru ca ei şi ai lor să poată trăi — nu în lux, ci omeneşte.
579
Nu mai e aici vorba de politică, ci de nevoile vieţii de toate zilele şi e destul să fii om cu bun-simţ firesc pentru ca să înţelegi că o asemenea scumpire generală numai în lipsă de destulă purtare de grijă e cu, putinţă.
Dacă o sută de oameni de treabă şi foarte buni prieteni vor pleca împreună pe o corabie, ca să trfeaică Oceanul, vor lua cu dînşii şi destule proviziuni, ca să poată trăi în timpul călătoriei. Luînd din uşurinţă prea puţine proviziuni, în curînd se vor scumpi toate şi cei mai buni prieteni se vor învrăjbi, căci pînă la fundul pungii merge prietenia şi acolo de obicei se înfundă.
Tot cam aşa suntem şi noi cei adunaţi în Bucureşti şi prin celelalte oraşe mai populate ale ţării ; trebuie să fie cineva care poartă de grijă ca să le avem totdeauna aduse de aiurea la îndemînă.
Aşa, numai la voia întîmplărei, nu poate să fie lăsată o lume întreagă, care, muncind în felul ei, nu are răgaz să poarte însăşi grijă de sine.
Greaua stare la care am ajuns, trebuie dar — nu să ne pună în vrajbă, ci să ne adune pe toţi la un loc, pentru ca să chibzuim împreună ce este de făcut ca în viitor să avem totdeauna la îndemînă proviziunile de care avem neapărată trebuinţă şi să nu fim nevoiţi a scumpi traiul dînd năvală unii altora.
PENTRU IEFTENIREA TRAIULUI
In scurtul timp, de cînd există Minerva, am vorbit în coloanele ei foarte adeseori şi cu multă stăruinţă despre marele interes pe care-1 are fiecare să examineze bine alimentele, pe care le consumă* şi despre datoria autorităţilor de a privighea ca să nu se pună în consumaţiune alimentele ^stricate, murdare, şi astfel mai mult ori mai puţin primejdioase, Am urmărit în acelaşi timp cu toată luarea-aminte cazurile de otrăvire prin alimente şi le-am adus la cunoştinţa publicului pentru ca să pătrundă cu atît mai vîrtos simţiimntul că nu e
580
neglijenţă mai vrednică de osîndă decît cea privitoare la alegerea alimentelor. Sunt, cu toate acestea, încă puţini oameni cari îşi dau seamă că, mai ales în materie de alimente, scump e nu ceea ce se plăteşte cu bani mai mulţi, ci ceea ce e prost şi primejdios.
Se-mbolnăvesc mereu oameni şi mor copii pentru că laptele cu care se hrănesc e infect, plin de murdării şi de germeni de boală mai mult ori mai puţin prime jdioşi : sunt, cu toate aceste, foarte puţini cei ce mai cercetează dacă a fost ori nu sănătoasă vaca care a dat laptele ce cumpără pentru sine ori pentru copiii săi, dacă şi-a1 spălat ori nit mînile cel ce l-a muls, dacă erau ori nu curate vasele prin care a trecut laptele, dacă el a fost ori nu filtrat în mod raţional mai înainte de a fi fost pus în consumaţiune. In case particulare, în stabilimente publice, pînă chiar şi prin spitaluri se consumă laptele pentru a căruia curăţenie nu poate nimeni să ia răspunderea.
Aceste sunt cuvintele pentru care am stăruit totdeauna să se înfiinţeze cît mai multe lăptării sistematice.
Intr-un afiş de reclamă pe care ,1-am primit zilele acestea de la o asemenea lăptărie ni se spune că scopul ei este :
1.	De a v întinde cercul producătorului de lapte împrejurul oraşelor, prin locuri unde furagiul e mai ieftin, cumpărînd lapte de la ei şi producînd ţăranilor turte, borhoturi direct de la fabrici cu preţuri reduse etc.
2.	De a curăţi laptele pe cale tehnică şi de a furniza consumatorilor laptele şi derivatele lui fără murdării şi higienic.
3.	De a iefteni în urmă prin sporirea producţiunei, prin nutrirea raţională a vitelor şi prin organizarea transportului carnea, laptele şi derivatele lui, care sunt alimente de primă necesitate.
Unde lipsesc lăptăriile sistematice, laptele e furnizat orăşenilor de către mahalagii şi ţăranii din satele vecine, pînă la o rază de 5—10 kilometri, unde furagiul e scump. Laptele e adus de producători, ei înşişi pierd ziua cu distribuirea laptelui. Controlul Serviciului Sanitar e aproape imposibil îşi laptele e plin de murdării şi înj parte „decremat“.
581
Am vorbit în numărul de ieri despre o garniţă, inventată de d. D. Calmuţchi, prin care se asigură controlul laptelui în ceea ce priveşte densitatea, şi e de prisos a mai stărui ca numai laptele păstrat în asemenea garniţe plumbuite să fie cumpărat.
Nu se face însă pentru laptele din garniţe controlul decît în ceea ce priveşte densitatea, iar mai departe laptele poate să fie murdar ori poate chiar falsificat.
Tot avem deci să fim cu băgare de seamă, de la cine cumpărăm lapte, iaurt, unt ori brînză.
„Toată Capitala — ni se zice în afişul pomenit — aprobă activitatea Serviciului Sanitar şi oraşele din provincie speră şi ele îmbunătăţirea stării actuale ; ar fi însă bine dacă membrii Comisiunii Serviciului Sanitar s-ar informa mai bine despre aşa-zisele secrete de meserie, căci atunci ar opri cofetăriile, cafenelele şi restaurantele de a servi consumatorii cu un lapte plin de bălegar şi de murdării, ar opri pe băcani de a vinde unt făcut din frişcă bătută şi gheaţă zdrobită la un loc, ar opri laptele bătut nepasteurizat şi amestecat cu gheaţă.“
Noi credem că silinţele autorităţilor vor rămîne zadarnice cîtă vreme consumatorii ei înşişi sunt de o uimitoare nepăsare.
Le vine acreala pe gît după ce au mîncat lapte, cafea cu lapte ori unt, au dureri de cap, se-mbolnăvesc adeseori rău de tot după ce au luat o îngheţată, dar nu întreabă pe cofetar, pe cafegiu ori pe restaurator : „Domnule, d-ta de unde-ţi procuri laptele şi untul ? Ai strecurat raţional şi totdeauna curat, ca să curăţi murdăriile ? Unde şi în ce fel de vase-ţi păstrezi proviziu-nile ?u
Autorităţile numai în urma stăruinţei publicului şi ajutate de consumatori pot să intervie cu succes.
De ce să-şi facă restauratorul, cafegiul ori cofetarul cheltuieli şi bătaie de cap cînd ştie că nimeni nu i-o cere aceasta, că are consumatori şi pentru marfa proastă şi că nici în casele particulare nu e purtare de grijă pentru procurarea laptelui curat şi nu există strecurătoare raţionale şi totdeauna curate ?
Dar nu e la mijloc numai chestiunea de higienă.
582
îndată ce publicul stăftiie asupra calităţii, se produce o altă concurenţă, prin care se scad preţurile.
în Bucureşti distribuie lapte vreo mie de laptagii cu cel puţin 800 de cai de cotigă. Consumatorii au să plătească nu numai laptele, ci şi munca celor 1 000 de lăptari, nutreţul celor 800 cai şi uzarea cotigilor şi a vaselor. Ceea ce fac însă o mie de lăptari ar putea face zece lăptării cu 50 căruţe, o sută de cai şi tot atîţia oameni. Ca să-şi găsească socoteala, aceste lăptării ar fi interesate să îmbunătăţească rasa vitelor, să-şi procure laptele din localităţi unde nutreţul e mai ieftin şi să încurajeze producerea nutreţurilor aşa-zise „artificiale“. Am ajunge dar să consumăm nu numai lapte curat, bun şi ieftin, ci s-ar iefteni şi carnea fiind totodată şi de o mai bună calitate.
E lucru ştiut că laptele vacii sporeşte pînă la al cincilea viţel, deci ||înă la vîrsta de 7—8 ani. Gospodarul cu minte nu ţine clar vaci trecute peste 9 ani, ci le dă la măcelar. Tocmai la vîrsta de 6 pînă la 9 ani dă însă vita cea mai bună carne.
Noi consumăm carne proastă nu numai pentru că vitele sunt chinuite şi rău hrănite, ci şi pentru că ele sunt adeseori fie prea tinere, fie prea bătrîne.
Prin lăptăriile sistematice sprijinite de public scăpăm, în parte, şi de acest neajuns.
Societatea e, la urma-urmelor, totalitatea oamenilor ce fac parte din ea, şi atît răul, cît şi binele din casele singuraticilor porneşte. Autorităţile publice ne sar în ajutor numai dacă purtăm şi noi grijă fiecare de sine şi de ai săi.
OŞTIREA NOASTRĂ
De cînd cu dureroasa „dramă“ din Giurgiu ne sosesc mai de ici, mai de colo, ştiri, unele poate chiar exage-. rate, despre conflicte ce s-au produs între cîte un ofiţer şi un aşa-numit „civil“, încît s-ar putea crede că
583
oastea şi-a creat în ţara noastră o poziţiune mai mult ori mai' puţin grea.
Nu ne îndoim că exprimăm simţîmîntul comun al tuturora, de spunem că lucrul acesta nu e adevărat. Oastea română e a noastră a tuturora — chiar mai mult
—	fiecare dintre noi se socoteşte în timpul cel mai frumos al vieţei sale parte din oastea ţării, care e mîndria neamului nostru.
Tot atît de puţin adevărat ar fi dacă s-ar zice că oştenii de profesiune, ofiţerii, care conduc oastea, nu se bucură de consideraţiune şi de simpatii generale. Sunt puţine ţările în care ofiţerimea e îmbrăţişată cu atîta căldură ca la noi. Dovadă sunt jertfele mari, pe care le aducem ca să ne formăm un corp ofiţeresc, pe care putem să-l prezentăm lumii cu mulţumire. Tocmai şcolile militare de toate gradele sunt la noi acele în care tinerimea primeşte nu numai instruMiune, ci şi o edu-caţiune distinsă pe care mulţi şi-o. deStvîrşesc în străinătate, şi ofiţerimea noastră e socotită de mulţi drept floare a neamului.	■	♦
Dacă aşa este, una din datoriile ofiţerului român [e] să nu peardă niciodată din vedere poziţiunea ce i s-a creat din dragostea obştească şi să-şi păstreze poziţiunea aceasta prin o purtare plină de dignitate şi în toate împrejurările cumpănită şi binevoitoare.
Nu poate să zică nimeni că nu-şi dau ofiţerii noştri seamă despre această datorie împreunată cu poziţiunea lor.
Se întîmplă cîteodată că omul îmbrăcat în uniformă îşi perde bunul-cumpăt şi săvîrşeşte fapte nepotrivite cu rangul său. Acesta e însă omul, iară nu ofiţerul, şi n-avem să facem prin generalizare pe toţi vinovaţi de fapta săvîrşită de acel singur.
Pînă chiar şi la Giurgiu, unde întregul corp ofiţeresc s-a solidarizat, cei vinovaţi şi-au dat pe faţă spiritul de corp, fără de care armata e adunătură de oameni, şi au pornit în o direcţiune bună. Regretabil e numai că im-.pulsiunile momentane i-au împins prea departe. Prin această lipsă de cumpătare au jignit întregul corp ofiţeresc, şi de aceea au şi fost pedepsiţi de cei mai de aproape interesaţi, ca ofiţerul să fie^n toate împrejurările om vrednic de stima şi de simpatiile tuturora.
584
Cu aceasta trebuie să fie mîntuite toate, şi dacă ar mai fi cineva care vrea să ducă animozităţile înainte, acela e ori nesocotit, ori rău pornit şi nu e vrednic ca ofiţer adevărat să ţie seamă de dînsul. In societatea noastră un ofiţer cu purtări corecte nu poate să fie insultat fără ca toată lumea să se indigneze — şi mai frumoasă satisfacţiune decît aceasta nu se poate.
MASURILE DE APĂRARE
Atît primăria, cît şi poliţia din Capitală au luat în timpul celor din urmă cîteva săptămîni un întreg şir de măsuri pentru apărarea sănătăţii, moralităţii şi a siguranţei publice, şi nu mai încape nici o îndoială că, luînd aceste măsuri, s-au conformat cu dorinţa obştească.
N-avem însă să ne facem iluziunea că măsurile luate, deşi ele sunt foarte bune, vor produce şi efectele dorite de toţi. Suntem nevoiţi să revenim şi în cazul acesta ^asupra convingerii că cele mai bune silinţe ale admi-nistraţiunii comunale şi ale poliţiei rămîn zadarnice, dacă publicul, el însuşi, e indiferent ori încuragiază chiar pe cei ce se abat de la buna rînduială.
E puţin ceea ce poate să facă administraţiunea comunală pentru apărarea sănătăţii, dacă publicul, el însuşi, e lipsit cu desăvîrşire de educaţiune fizică. S-au închis, precum ştim, mai multe localuri de consumaţiune, care erau murdare şi unde se serveau alimente rău preparate ori stricate chiar. Acele localuri erau însă vizitate de •oameni care se simţeau bine în murdărie şi consumau cu poftă bună alimentele rău preparate ori chiar stricate. Aceiaşi oameni, ba şi mulţi alţii au prin casele şi mai ales prin bucătăriile lor multă murdărie şi consumă alimente stricate ori rău preparate: Această o ştim cu toţii, şi am spus-o şi noi de multe ori, chiar şi în primii numeri ai Minervei. Mai ales pînea şi laptele ce se consumă în Bucureşti sunt alimente de valoare foarte
585*
problematică, iar cît pentru articolele de băcănie e lucru ştiut că unii dintre băcanii din centru trimit mărfurile stricate la băcăniile de prin mahalale.
Aşa e cu carnea, cu brînzeturile, cu untul, cu pastele alimentare, cu grăsimile, pînă chiar şi cu zarzavaturile : ceea ce e stricat se trimite în mahalale unde sunt consumatori pentru orişice şi unde e aceeaşi muscărie ca prin birturile murdare.
E deci în Capitală un mare contingent de oameni care nu înţeleg măsurile luate, se simt jigniţi de ele şi-şi zic : „Mănînc şi beau ceea ce voiesc şi nu are nimeni dreptul de a-şi vîrî nasul în bucătăria, ba pînă chiar şi în farfuria mea !“
Nu mai încape nici o îndoială că ei au dreptate : poate să facă administraţiunea comunală ori poliţia oarecare control în piaţă, pe uliţă ori în localuri publice, dar şi aici e un hotar peste care nu poate să treacă, iar casele oamenilor îi sunt închise.
Nu e, cu toate aceste, adevărat că nu are nimeni dreptul de a se uita în farfuria altuia, căci murdăria şi alimentele insalubre sunt focare de boală nu numai pentru cei ce le sufăr, ci pentru întreaga societate. Dacă s-a ivit o dată o epidemie, sunt în primejdie şi cei ce păstrează curăţenia şi-şi aleg în mod raţional alimentele.
,,Are însă societatea mijloace de a face ceea ce nici administraţiunea comunală, nici poliţia nu poate să facă ?“ vor fi întrebînd unii.
Fără îndoială că are.
Lasă că orişice propagandă sănătoasă nu de la autorităţile publice şi nu din şcoli, ci din public porneşte, dar dispreţul obştesc e un bici de foc, care moaie şi pe cei mai îndărătnici şi-i supune bunei rînduieli. Dacă se ştie că e dispreţuit cel ce nu păstrează curăţenţa ^ şi se face urgisit cel ce pune în vînzare alimente stricate, îşi pun toţi frîu ; fiind însă publicul indiferent, măsurile luate de autorităţile publice nu pot să aibă decît un efect trecător.
Cu atît mai trecător e efectul cînd e vorba de apărarea moralităţii publice.
Ce mai e în stare să facă administraţiunea comunală ori poliţia cînd persoane cu poziţiune în societate, care
au pretenţiunea de a se bucura în cercuri largi de stimă, sub impulsiunea unui falş cavalerism, nu se ruşinează a lua sub protecţiunea lor femei uşoare, pe care le urmăreşte poliţia pentru că propagă nu numai demoralizarea, ci chiar şi boale urîte care au stricat şi strică atîtea vieţi ? ■
Nu e aici vorba de cîteva femei nenorocite, a cărora soartă cu toţii o plîngem, ci de întreaga noastră tinerime încă nestricată, care-şi perde simţul moral şi ruşinea firească, dacă singură poliţia mai stă din cînd în cînd pe la cîte o răspîntie de pază. Noi toţi, care avem, fie copii, fie fraţi şi surori, veri şi verişoare, toţi cei ce ţinem ca neamul nostru să-şi redobîndească vigoarea morală, toţi trebuie să stăm pe la toate răspîntiile şi-n toate ungherele del pază şi să sărim cînd vorba e să apărăm buna rînduială morală a societăţii noastre.
Acela, care trece cu vederea, sufere, ori chiar încurajează ceea ce nu este iertat e complice la propagarea lepădării de bunele moravuri, şi atunci, cînd autorităţile publice, orişicare ar fi‘ele, intervin pentru apărarea societăţii, cetăţenii n-au să le deie numai aprobarea, ci şi sprijinul lor efectiv.
Cele petrecute pînă acum sunt învederate semne ale unei porniri spre bine ; rărnîne însă să se pornească şi un din ce în ce mai puternic curent în direcţiunea odată apucată.
ADMINISTRAŢIA NOASTRĂ
Serviciul statistic de la Ministerul Industriei şi Comerţului a	publicat de curînd	datele	pe care le-a	adunat asupra	funcţionarilor din	ţară.	După aceste	date,
în timp de şase ani, de la 1902—1903 pînă la 1908—1909 funcţionarii de toate categoriile s-au sporit cu 11341, şi anume de	la 102 560 la 113 901.
E de la	sine înţeles că, în	acelaşi timp, s-au sporit
şi cheltuielile făcute cu retribuirea funcţionarilor, si anume cu 29 345 503 — de la 107 617 995 la 136 963 498 lei.
587
Acest spor şi în numărul funcţionarilor şi in cifra cheltuielilor" e dovadă neîndoioasă că, după orgânizaţiu-nea pe care ne-am dat-o, administraţiunea se complică în toate amănuntele ei, e din ce în ce mai costisitoare.
In timp de şase ani nu s-a sporit nici poporaţiunea în proporţiunea de la 102 jumătate la 114, nici suma bogăţiilor ţărei de la 107 jumătate la 137. Din an1 în an e deci mai mare contingentul celor ce nu iau parte- la munca productivă şi mai grea pentru toţi sarcina administra-ţiunii.
Mai e însă şi un alt lucru care trebuie să ne pună pe gînduri.
Îndeosebi la ministere, dimpreună cu corpurile legiuitoare şi la administraţiunile statului, funcţionarii s-au sporit cu 25 241 iar cheltuielile cu 37 018 061.
In judeţe dar, la comunele urbane şi la cele rurale au scăzut atît funcţionarii, cît şi cheltuielile. Sporul a rezultat dar nu numai pentru că s-au creat noi servicii,, ci şi pentru că o mulţime de servicii care, mai înainte erau judeţene ori comunale, au fost concentrate pe la ministere, ca să nu zicem centralizăte.
Constatăm, în virtutea cifrelor oficiale, această ten-denţă de concentrare fără ca să-i facem critica.
Cetăţenii, ei înşişi şi oamenii politici, îndeosebi am să-şi dea seamă dacă e ori nu sănătoasă şi binefăcătoare tendenţa aceasta.
Ne plîngem mereu de politicianism — pentru că ni* se pare că prea mult atîrnă toate de la interesele particulare ale partidelor, că prea mare e puterea oamenilor aşa-zişi politici, care privesc toate lucrurile din punctul de vedere al clientelei lor. Dacă e adevărat lucrul acesta, concentrarea întregei administraţiuni pe la ministere nu poate să fie conformă cu vederile noastre.
înţelegem ca miniştrii să ţie ca funcţionari cît se* poate de mulţi să atîrne de dînşii şi ca „sacul de grăunţe44, pe care-1 ţin în mînă, să fie cît se poate de mare* pentru ca nimeni fără de voia lor să mi se poată mişca., înţelegem ca partidele politice care iau puterea s-o» voiască şi ele aceasta. Obştia cea mare a cetăţenilor însă. e fireşte pornită a cere ca să i se lase şi ei înrîurire asupra conducerii afacerilor comune.
588
Ministerul de Interne plăteşte, de exemplu, pe an 25 350 417 lei, lefuri. Nu mai încape nici o îndoială că e foarte puternic om ministrul care distribuie atît de mulţi bani, căci sunt multe mii de familii, a cărora viaţă atîrnă de la bunăvoinţa, ba poate că şi de la bunul plac al lui.
Ministerul de Culte şi de Instrucţiune Publică distribuie şi el 19 324 527 lei. Puternic e deci şi ministrul de Culte şi Instrucţiune Publică.
O însemnată parte din aceste sume era distribuită mai înainte de alţii sub controlul miniştrilor, dar concentrarea s-a făcut pentru că nu era bine atunci şi conducerea e şi rftai sigură, şi mai comodă, dacă siant concentrate toate într-o singură mînă, aceea a ministrului, întrebarea e însă : Dacă e, mai bine acuma ?
Dacă mai bine e să avem inima deschisă şi să nu mai vorbim nici de liberalism, nici mai ales de democraţie, căci datele publicate de Serviciul statistic al Ministerului Industriei şi al Comerţului sunt dovezi neîn-doioase despre o hotărîtă întoarcere sppe sistemul de epitropisire, ca să nu zicem impunere.
Recunoaştem cu toţii că nu e la noi simţămîntul comun destul de dezvoltat şi el nici că se poate dezvolta cîtă vreme nu li se lasă' cetăţenilor cuvenita lărgime de a-şi conduce ei înşişi afacerile. Vorbim foarte mult despre dragostea către ţărănimea noastră, „talpa ţării44, şi cea mai bună dovadă despre aceasta i-am dat-o îndru-mînd-o să-şi chivernisească ea însăşi interesele materiale înfiinţîndu-şi bănci şi tovărăşii. Bunele rezultate, pe care le-am obţinut, au să ne încurajeze, ca să-i lăsăm mai multă lărgime şi-n chivernisirea afacerilor comunale, ale celor bisericeşti şi ale celor şcolare.
N-avem decît să ne aruncăm privirile peste hotare, fie chiar şi peste Dunăre, pentru ca să înţelegem că organele administrative ale statului au şi rol educativ şi nu trebuie să poruncească, ci să povăţuiască şi să controleze, căci nu e în lumea aceasta ministru care poate să conducă bine un popor incapabil de a-şi chivernsi el însuşi afacerile.
589
Cu atît mai multă lărgime trebuie să li se lase oraşelor, care au şi interese complicate şi oameni destoinici de a chivernisi dacă sunt bine controlaţi nu numai de autorităţile statului, ci şi de obştia cetăţenească.
Datele pe care le-am citat mai sus dovedesc că nu în sensul acesta se dezvoltă administraţiunea noastră, care e din ce în ce mai complicată şi din ce în ce mai costisitoare, fără ca să ne putem lăuda că e şi din ce în ce mai bună.
FINANŢELE NOASTRE
Direcţiunea contabilităţii generale a statului a publicat zilele aceste situaţiunea la 31 august 1909 a tezaurului public.
După datele expuse în această situaţiune evaluările budgetare pentru anul curgător sunt 435 685 322 1. 01 b.
—	iar din suma aceasta s-au încasat îrr primele cinci luni, pînă la 31 august, 160 750 565 11 06 b. — deci relativ puţin.
Anul trecut însă, cînd evaluările au fost şi ele mai mici, s-au încasat în primele cinci luni numai 140 106 589
1.	24 b.
Anul acesta dar s-au încasat în primele cinci luni cu 20 643 975 1. 82 b. mai mult decît anul trecut, un semn că veniturile statului sporesc.
întrebarea e însă de unde rezultă acest spor.
Veniturile brute ale Căilor Ferate şi ale Serviciului Maritim au dat ele singure un spor de 19 542 150 lei 61 b., iar drepturile de timbru şi înregistrare un spor de 1 849 134 1. 12 b.
Toate celelalte venituri sunt dar în scădere faţă cu evaluările şi în parte şi faţă cu încasările din anul trecut.
Cu deosebire însămnate sunt scăderile la dările indirecte, unde s-au prevăzut anul acesta cu 9 200 000 lei mai mult şi s-au încasat cu 1 367 630 1.» 70 b. mai puţin decît anul trecut.
590
i\ceste cîteva cifre sunt concludente în ceea ce priveşte întregul mers al vieţii noastre economice.
E lucru ştiut că veniturile impozitelor indirecte cresc ori scad deopotrivă cu consumaţiunea, iar consumaţiu-nea creşte numai cînd se sporesc mijloacele de trai şi bogăţiile în genere.
îndeosebi veniturile vămilor au scăzut fiindcă se consumă şi astfel se şi importă mai puţin decît în trecut.
La Căile Ferate şi la Serviciul Maritim sporul de venituri nu rezultă din import, ci din exportul mai mare decît în trecut, iar sporul la drepturile de timbru şi dö înregistrare e un semn că sunt multe nevoile de tot felul ale oamenilor.
în genere dar situaţiunea nici din punctul de vedere financiar, nici ca stare economică nu e îmbucurătoare şi mulţi vor fi trăgînd din ea concluziunea că taxele de transport sunt prea mari, ceea ce ar fi lucru pripit cîtă vreme nu cunoaştem venitul net al Căilor Ferate.
Mai bine nu se prezintă lucrurile nici după ce ne dăm seamă despre plăţile efectuate în timpul primelor cinci luni din anul budgetar.
Deşi în timpul acestor cinci luni s-au încasat numai 20 643 975 1. 82 b. — s-au cheltuit cu 44 653 766 1. 36 b. mai mult decît anul trecut. Diferenţa trece peste 24 milioane, care urmează să fie acoperite din încasările mai mari ale lunilor viitoare.
Aceste încasări se vor face, căci, mai ales- în timpul lunilor de toamnă, se adună roadele muncii săvîrşite în timpul anului, dar deocamdată situaţiunea se prezintă mai prejos de cea din anul trecut şi e de temut că multe din evaluările budgetare se vor dovedi că fiind exagerate.
PRODUCŢIUNEA INDUSTRIEI CASNICE
Guvernul a ţinut fără îndoială seamă de dorinţele generale, dacă în vederea actualei sesiuni a Corpurilor Legiuitoare a pregătit mai multe proiecte de legi pentru
591
cea mai bună organizare a muncii industriale. E în adevăr multă nevoie ca meşteşugarii noştri de tot felul să. fie ocrotiţi, ca să poată lucra cu spor şi pentru dînşii şi pentru societate în genere.
N-avem însă să perdem din vedere nici tradiţiunile economice ale ţării noastre, şi am face foarte rău dacă şi în organizarea muncii industriale ne-am orienta, ca în multe altele, după modele străine.
Cunoscătorii vieţii noastre economice, care, trăind o însemnată parte din viaţa lor la ţară, judecă în deplina cunoştinţă de cauză, toţi au constatat şi constată că una din cele mai însemnate cauze ale nevoilor economice cu care ne luptăm e că avem în ţară sute de mii de oameni care luni de zile de-a rîndul consumă, dar nu să-vîrşesc nici o muncă.
Problema cea mai mare în viaţa noastră economică e cum am putea face ca acele sute de mii de braţe să fie întrebuinţate şi în timpul celor cîteva luni într-o muncă roditoare.
în trecut cestiunea aceasta era în mare parte rezolvată.
Ştim cu toţii că, sunt acum cîteva decenii, nu numai sătenii ci şi mare parte din tîrgoveţii noştri nu aveau pentru îmbrăcămintea lor nevoie de producte străine. Mai ales în timpul lungilor seri de iarnă se torcea şi in, şi cînepă, şi lînă şi se produceau ţesături frumoase şi trainice, din care se confecţiona o îmbrăcăminte potrivită cu gustul ţării. Tot astfel cojocarii, abagiii, rotarii,, dulgherii, dogarii, olarii noştri erau mai ales plugari, care-n timp de iarnă mai agoniseau cîte ceva şi fiecare cu me'şteşugul la care se pricepea.
în concurenţa cu meseriaşii profesionali şi cu mărfurile străine de calitate adeseori foarte proastă această industrie casnică încetul cu încetul se perde. Silinţele de a o perfecţiona prin introducerea în şcolile primare a meseriilor sunt zadarnice, dacă nu luăm dispoziţiuni pentru ocrotirea ei faţă cu concurenţa făcută cu rea-credinţă.
N-avem decît să ne facem o socoteală sumară despre ceea ce se cheltuieşte în ţara noastră .pentru lucruri proaste şi despre ceea ce populaţiunea rurală ar putea
592
să producă muncind în timpul iernii ca să înţelegem importanţa industriei casnice pentru dezvoltarea noastră economică.
Măsurile luate pentru ocrotirea industriei profesionale au deci să fie chibzuite aşa ca, prin ele, să nu fie împedecată industria casnică în dezvoltarea ei. Dacă pentru dezvoltarea industriei aşa-zise mari am adus şi aducem jertfe, avem să ocrotim cu atît mai vîrtos miile de meşteşugari profesionali, dar n-avem să perdem din vedere nici pe aceia pentru care meşteşugul nu e o profesiune, ci o-ndeletnicire mai mult ori mai puţin mănoasă în timpul liber.
Trebuie să asigurăm industriei casnice anumite privilegii, dacă vrem ca ea să nu se peardă, cum atîtea lucruri bune s-au perdut la noi.
Românul e fără îndoială om isteţ şi îndemînatic şi n-are decît să fie îndrumat şi încurajat pentru ca să-şi producă el însuşi lucrurile de care are nevoie şi să iasă învingător în concurenţă cu alţi oameni mai puţin destoinici decît dînsul.
LEGEA SANITARA
Lupta pornită încă anul trecut contra proiectului prezentat de guvern pentru reorganizarea Serviciului Sanitar e oarecum organică în actuala fază a dezvoltării noastre politice. Ceea ce atît mulţi dintre medici, cît şi oameni politici cu mare autoritate combat nu sunt amănuntele legii, ci tendinţa de a concentra întregul serviciu sanitar în mînile unei singure persoane, care, după timpuri şi împrejurări, poate să fie şi lipsită de cuvenita pricepere ori preocupată de interese care n-au a face cu starea sanitară a ţării. Se crede dar că este în interesul bunului mers al administraţiunii să se lase mai multă lărgime pentru iniţiativa individuală a oamenilor de specialitate şi pentru discuţiune cu rost practic.
Tendinţa de a concentra e însă generală şi se dă pe faţă în toate ramurile activităţii noastre publice.
593
Avem în fiecare zi ocaziunea de a ne încredinţa cum a concentrat şi concentrează Ministerul de Finanţe toate veniturile comune în mînile sale. Dacă vor merge lucrurile tot aşa-nainte, vom ajunge în curînd ca funcţionarii comunali să fie şi ei plătiţi de stat, ca să atîrne direct de minister.	*
Aceeaşi tendinţă se manifestă în instrucţiunea publică. Corpul didactic se plînge mereu că legi, programe, regulamente, ordinaţiuni şi manuale didactice, prescrise după împrejurări, îl strîmtorează atît de rău, încît îi este cu neputinţă să se mai potrivească cu destoiniciile elevilor şi cu celelalte nevoi pedagogice. Ori se supun măsurilor luate din centru şi nu-şi fac în toată conştiinţa datoria, ori fac ceea ce le dictează bunul-simţ pedagogic şi le dau elevilor răul exemplu al nesupunerii către legi şi regulamente. Dacă vom merge tot aşa înainte, vom ajunge ca lecţiunile să fie conduse prin telefon din biurourile ministerului.
Aceeaşi tendinţă de concentrare a produs nemulţumirea în biserică. Atît preoţimea, cît şi credincioşii mai zeloşi se plîng că prea e hotărîtoare ba chiar singură hotărîtoare voinţa ministerului în biserică. Legea zice, ce-i drept, că suprema autoritate în biserică e Colegiul Arhieresc, Sfîntul Sinod dar, metropoliţii, episcopii şi arhiereii sunt aleşi aşa, că, în adevăr, totul atîrnă de la majorităţile politice şi de la ministrul susţinut de ele, fără de voinţa căruia nimic nu se poate face. Ceea ce vrea obştia creştinească şi preoţimea de mir e o corporaţiune bisericească subordonată Sfîntului Sinod, dar neatîrnătoare de partidele politice şi de autorităţile statului.
Intraţi odată în acest curent de concentrare, e lucru firesc ca mai ales Ministerul de Interne să voiască a stăpîni şi întregul Serviciu Sanitar şi legea sanitară acum propusă e potrivită cu „spiritul timpului“ prin care trecem.
Rămîne însă să vedem dacă acest „spirit“ e bun ori rău, şi cu ocaziunea discuţiunilor ce vor urma asupra legii sanitare se va revărsa lumină asupra întregului cuvînt.
Ar fi lucru pripit să zicem că nu are această concentrare părţile ei bune. Ea a fost, poate, impusă de îm-
;594
prejurări şi de nevoile deosebitelor servicii. Aceia, însă, care o combat, vor avea ocaziunea de a arăta şi părţile ei rele — după date adunate din viaţa practică. <
Sănătoasă e în viaţa comună, fără îndoială, numai tendinţa ca cetăţenii să-şi chivernisească ei înşişi interesele, iar autorităţile statului să se mărginească pe cît se poate de mult la control. Aceasta mai ales cînd e vorba de sănătate pe care fiecare şi-o păstrează mai bine el însuşi decît supus fiind epitropisirii. ;
TRAIUL ŢĂRANILOR
Zilele aceste iar s-a vorbit în Cameră despre traiul ţăranilor noştri, care e tot greu, deşi, în timpul din urmă, s-au făcut multe pentru uşurarea lui şi toţi suntem de acord că de la buna stare a ţărănimii atîrnă dezvoltarea în bine a vieţii noastre comune.
Nu mai e azi nimeni care nu-şi dă seamă că două izvoare de bogăţie şi de putere avem : pămîntul mănos al ţării şi braţele muncitoare. Pămîntul nu numai că nu sporeşte, dar se mai şi istoveşte, dacă nu avem , destule braţe spre a-1 munci şi dacă nu e cultivat în mod raţional* întreaga dezvoltare se razămă dar pe sporul braţelor şi pe priceperea cu care sunt conduse aceste în lucrarea lor.
După o statistică publicată de curînd în Germania asupra mişcării poporaţiunii din Europa în timpul secolului XIX, cea mai mare a fost sporirea în Rusia, unde ea trece peste 300% în o sută de ani. In Germania po-poraţiunea s-a întreit aproape, iar în Austro-Ungaria s-a îndoit. La noi sporul e cam ca în Germania. Pe cînd însă Austro-Ungaria şi mai ales Germania au dat în acelaşi timp mari contingente de emigranţi, la noi po-poraţiunea s-a sporit şi prin oameni veniţi din alte ţări ca exploatatori.
Una din cauzele nevoilor economice şi morale cu care ne luptăm este că muncitorii propriu-zişi nu s-au sporit în aceeaşi proporţiune ca consumatorii.
Dezvoltarea nu atîrrtă apoi numai de la numărul braţelor, ci şi de la vigoarea lor, şi cu sătenii noştri am păţit-o ca cu vitele noastre, cari, încetul cu încetul, s-au pipernicit, în lipsă de purtare de grijă şi-n urma unei munci prea încordate.
E, înainte de toate, paludismul, care a moleşit o însemnată parte din poporaţiunea noastră rurală şi a făcut pe mulţi oameni incapabili de a rezista faţă cu boa-lele şi de a munci întins. Pelagra, deşi boală urîtă şi grea, nu cere nici pe departe atîtea jertfe ca paludismul care-1 ţine pe om nici viu, nici mort.
In strînsă legătură cu paludismul stă alcoolismul. Dacă asemănăm datele statistice, ne încredinţăm că la noi se bea mai puţin decît aiurea, dar pe cînd alţii beau hrănindu-se bine, românul bea „pe inima goală“, fie pentru că paludismul i-a luat pofta de mîncare, fie pentru că nu prea are ce să mănînce.
După starea de azi a ştiinţei, băuturile alcoolice sunt aliinente în cel mai propriu înţeles combustibile, de care oamenii insuficient hrăniţi au trebuinţă, şi românul bea şi ca să-şi mai impinteneze puterile istovite fie de boală, fie de o muncă pentru el adeseori excesivă.
Astfel se perde încetul cu încetul rezistenţa faţă cu tuberculoza şi cu sifilisul, care se întind pentru că dau de organisme şubrede.
Vorba nu e apoi numai de o stare actuală, căci ruina organică se transmite şi la generaţiunea viitoare dinpre-ună cu consecvenţele ei morale şi economice, ba chiar şi politice.
După datele statistice adunate de curînd de biroul statisticy al Prusiei, în armata germană prevalează elementul rural, care e iţiai viguros, deşi' populaţiunea urbană e mai numeroasă. La noi vigoarea poporaţiunii, deci şi puterea statului, scade din generaţiune în gene-raţiune, deşi numărul sufletelor poate să crească1. în practica vieţii oamenii nu numai se numără, ci se şi cumpenesc, şi mulţi nevolnici nu sporesc puterea, ci o scad.
Nu mai încape dar îndoială că e pentru noi cestiune de existenţă să apărăm poporaţiunea rurală prin măsuri
596
sanitare şi s-o ajutăm prin măsuri economice a se hrăni mai bine. Jertfele aduse în vederea acestui scop nu pot niciodată să fie prea mari. Chiar limitînd orele de lucru pentru munca agricolă, n-am perde, ci am cîştiga. Numai cu atît însă nu am făcut destul.
Cel ce e sănătos şi are două braţe vînjoase nu e sărac, dacă mai şi ştie cum are să se folosească de braţele lui şi cum trebuie să chivernisească roadele muncii lui.
Pe la începutul secolului XIX se afla-n stare de plîns şi ţăranul elveţian, care azi e plin de vigoare trupească şi sufletească. [...]
Zadarnice sunt toate silinţele bune şi toatei jertfele cîtă vreme nu-i vom fi dat şi o condiţiune potrivită cu noile îrriprejurări în care-şi petrece viaţa.
MERSUL VIEŢII NOASTRE ECONOMICE
Cu ocaziunea discuţiunei asupra adresei d. P. Carp [s]-a stăruit, între altele, şi asupra faptului că, în timpul celor din urmă cîţiva ani, Ministerul nostru de Finanţe a încasat cu vreo 200 milioane de lei mai mult decît ceea ce, după propriile sale mărturisiri, îi era de neapărată trebuinţă.
Nu cercetăm dacă bine a fost ori nu aşa, ci ne mărginim a constata că aceste 200 de milioane ar fi rămas în pungile cetăţenilor, dacă n-ar fi intrat în casele statului.
Zilele acestea d. Chr. D. Staicovici, secretarul Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti, a publicat bilanţul pe anul 1907 ale societăţilor noastre anonime şi ale celor cooperative, o carte preţioasă pentru toţi cei ce iau parte la viaţa noastră economică ori se interesează de ea.
După constatările făcute, pe baza acestor bilanţuri,, existau, la sfîrşitul anului, 193 de întreprinderi economice care aveau un capital de 378 milioane lei.
597
Partea cu desăvîrşire mare din aceste 378 milioane sunt capitaluri străine. O însemnată parte din cele 82 500 000 lei, cu care lucrează băncile, sunt capitaluri străine.. Încă mai însemnată e partea capitalurilor străine 111 cele 106 milioane cu care lucrează întreprinderile industriale. Aproape întreg capitalul de 158 000 000 lei cu care lucrează. întreprinderile de mine şi de petrol e nu numai străin, ci totodată şi utilizat de străini.
Din cele 378 milioane dar numai puţin, abia vreo sută de milioane,, e avutul nostru, care în timp de cîţiva ani am aruncat . în casele statului, fără neapărată nevoie, vreo 200 milioane.	*
Nu e însă numai atît.
Examinînd bilanţurile publicate, ne încredinţăm că cea mai mare parte din cele 378 milioane e întrebuinţată pentru exploatarea pădurilor, a minelor şi a petrolului, deci a rezervelor de bogăţii rămase de la părinţii noştri. Capitalurile străine Se fructifică dar în exploatarea acestor rezerve, iară noi suntem aproape numai consumatori.
E deci lucru firesc că avem mare nevoie de bani.
Averea noastră nu sunt, ce-i drept, numai cele vreo sută de milioane angajate în cele 193 întreprinderi de tot feluL Mai sunt bani şi în casele particularilor şi îndeosebi în ale marei mulţimi de neguţători şi întreprinzători de tot felul. Pretutindeni sunt însă prea puţini în comparaţiune cu nevoile vieţii noastre economice, şi nu avem capitaluri disponibile, fără de care dezvoltarea comerţului şi a industriei nu e cu putinţă.
Sunt două lucruri foarte concludente pe care le constată secretarul Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti :	.
„Din cifrele ce publicăm — zice el ;— reiese în mod vădit că dividendele distribuite de întreprinderile industriale sunt cu mult inferioare dividendelor distribuite de bănci/4
Ne spune apoi că, făcînd socoteala generală, beneficiile nete ale întreprinderilor „reprezintă o rentabilitate de 4,4 la sută numai.“
5$8
Dacă e aşa, nici un om de bun-simţ nu-şi va risca capitalul într-o întreprindere cînd poate să-î fructifice mai sigur şi cu folos mai mare făcînd cămătărie.
Zilele acestea s-au publicat bilanţurile băncilor româneşti din Regatul Ungar, care, la sfîrşitul anului 1906,, lucrau cu un capital de peste 136 milioane. S-a constatat atunci că cele mai multe din ele dau bani prea scump şi că cele ce lucrează cu un capital mai mare reduc încetul cu încetul procentele. După cel din urmă bilanţ, băncile au lucrat cu 161 mii. şi 3 din aceste, „Albina“ din Sibiu, „Victoria“ din Arad şi „Timişoara“ au la sfîrşitul anului 1908 cu 8 milioane mai mult decît la 1906 şi numai 1 200 000 din acest spor provine din noi emisiuni de acţiuni. Cererile, cu toate acestea, sunt mari şi astfel reducerea procentului se face cu anevoie.
Ce facem noi, care avem o viaţă economică* cu mult mai complicată şi exigenţe nu numai mai mari, ci totodată şi mai felurite? Cererile la noi sunt şi mai mari şi reducerea procentului e şi mai anevoioasă.
Ea trebuie, cu toate acestea, să fie făcută, căci pentru un beneficiu de 4,4 la sută puţini îşi riscă capitalul cînd pot să taie cu mai mare folos cupoane.
Rentabilitatea întreprinderilor e mică tocmai pentru că e scump capitalul de întreprindere, iar scumpetea aceasta se resfrînge asupra productelor industriale.
în viaţa economică toate stau în cea mai strînsă legătură, şi dacă una se scumpeşte nu pot să rămîie ieftine celelalte. Pînă chiar şi bărbierul care te rade îţi zice : „Dă-mi mai mult, căci chiria, lumina, lemnele, hainele şi alimentele mi s-au scumpit şi nu pot să mai trăiesc ca pîn-acum“.
Cheia întregei noastre dezvoltări economice este ief-tenirea banilor — nu aducînd, ci adunînd capitaluri disponibile, făcînd şi toţi împreună, şi fiecare îndeosebi economii.
Iar dacă e neapărată nevoia şi de capitaluri străine, să le aducă cei ce le găsesc cu procent mai mic decît 4,4 la sută, şi statul e mai presus de toate interesat să ieie cît se poate de puţini bani scumpi de la contribuabili.
599
\
IAR SCUMPIREA TRAIULUI
Sunt luni de zile de cînd oamenii mai săraci de prin oraşele noastre se agită mereu şi stăruie să se ieie măsuri pentru ieftenirea celor mai neapărate dintre mijloacele de trai.
E insă de tot puţin ceea ce s-a făcut pînă acum pentru satisfacerea acestei cereri.
Făcînd comparaţiune între preţurile cu care se vînd aceleaşi obiecte de consumaţiune la noi şi în centrele de viaţă din ţările apusene, ne vine să zicem că, în adevăr, viaţa nu e la noi atît de scumpă ca aiurea. Omul, care se mulţumeşte cu puţin, trăieşte la noi mai uşor decît aiurea.
De aceea e şi cîştigul mai mic la Bucureşti decît în oraşele din ţările apusene. v
Greşesc, cu toate acestea, cei ce susţin că mai ales muncitorii de tot felul se plîng de scumpete numai pentru că le sunt trebuinţele prea mari în comparaţiune cu ceea ce pot să agonisească.
N-avem, înainte de toate, să ţinem seamă numai de cantitate cînd facem comparaţiune între preţuri, ci şi de calitate. Astfel grîul e la noi mai ieftin decît aiurea, pînea e însă foarte scumpă fiindcă ea e de calitate proastă na numai ca gust, ci şi ca valoare nutritivă.
Tot astfel carnea ce se pune la noi în comerţ e de cele mai multe ori de cea mai proastă calitate, luată de obicei de la vite chinuite şi rău hrănite, de cele mai multe ori şi prea bătrîne.
Laptele pe care-1 consumăm e în genere rău tratat şi în acelaşi timp ridicol de scump, iară ouăle sunt cîte-odată pentru cei mai mulţi oameni un obiect de lux.
Dacă vom ţine deci seamă şi de calitatea obiectelor ce se pun la noi în consumaţiune, ne vom ^încredinţa că pînă chiar şi zarzavaturile sunt prea scumpe. Cu atît mai scumpe sunt productele industriale de tot felul, încît e foarte adevărat dacă se zice adeseori că omul sărac, fiind nevoit a cumpăra lucruri de calitate proastă, le plăteşte toate prea scump.
600
în ajunul sărbătorilor de Crăciun s-a putut încredinţa orşicine că prin pieţele Bucureştilor şi prin prăvălii nu a fost înghesuială atît de mare ca în alţi ani. Erau mai ’ puţini cumpărătorii şi cumpăra fiecare mai puţin decît de obicei.
După mărturisirea multor neguţători vînzările au făcut anul acesta cam 2/5 din • ceea ce s-a vîndut anul trecut. S-au mai cuminţit oamenii, aşa se zicea, îşi mai mărginesc trebuinţele şi cheltuieşte fiecare mai puţin. Cei mai mulţi dintre cititorii noştri o ştiu aceasta fiecare din propria sa gospodărie şi suntem siguri că sunt mulţi cei ce n-au cheltuit nici jumătate din ceea ce erau obicinuiţi.
Muntele de pietate ni-a luat însă şi iluziunea că această scădere a cheltuielilor e rezultatul cuminţirii.
S-au făcut în ajunul sărbătorilor o mulţime de împrumuturi mici, dintre care peste 600 mai mici de 9 lei.
Nu doar de bunăvoie, ci din nevoie şi-au redus oamenii cheltuielile, işi poate orişicine să-şi închipuiască mizeria în care se zbate omul care, în ajunul Crăciunului, e nevoit să alerge la Muntele de pietate, ca să se împrumute cu 20, 10 ori chiar cu mai puţin de 9 lei.
Aici nu mai e la mijloc spiritul de risipă, ci neagra mizerie, care-1 strînge pe om de gît, iar mizeria aceasta nu se mărgineşte la cîţiva, ci coprinde o întreagă clasă socială.
Cauzele acestei mizerii sunt parte morale, parte economice dar, fără îndoială, şi politice.
Au dreptate cei ce susţin că, slăbind simţămîntul religios, se perde încetul cu încetul şi disciplina morală şi dimpreună cu ea şi măsura dreaptă în viaţa zilnică. Oamenii lipsiţi de simţămîntul moral se luptă de obicei cu mari nevoi şi sunt mereu nemulţumiţi, fiindcă nu-şi chivernisesc bine avutul şi, orişicît de mult ar avea, aceea ce au li-e prea puţin.
Nu mai puţină dreptate au cei ce susţin că produc-ţiunea nu s-a sporit la noi în proporţiune cu trebuinţele şi astfel lucrurile sunt mai scumpe şi nici cei ce au destul nu fac economiile cuvenite. Dările de seamă ale Casei de Economii arată, ce-i drept, că depunerile se
601
sporesc din an în an = şi au ajuns pînă sunt acum vreo doi ani la 60 milioane. Şasezeci de piilioane sunt însâ numai o parte din. economiile ce în adevăr se fac, şi nu putem să ştim nici dacă, în faţa economiilor făcute, nu sunt încă mai mari datorii, nici dacă nu cumva economiile sunt realizate mai ales de oameni care agonisesc în ţară, ca să aibă ce cheltui după ce vor fi plecat de aici.
Ştim însă, cu toată siguranţa, că lumea, se plînge de scumpirea traiului, fiindcă unele impozite sunt fie prea mari, fie nepotrivit distribuite şi fiindcă nu s-au luat măsuri ca transportul şi mijlocitorii comerciali să nu încarce în mod iraţional preţurile.
Aceasta e partea politică a cestiunii, pe car£ n-ati s-o peardă din vedere nici guvernul, nici opoziţiunea din Parlament.	; - ■
k REVOLUŢIUNEA ECONOMICA
Abia trece zi în care nu se ţin întruniri publice ori cel puţin, consfătuiri, nu se votează rezoluţiuni ori nu se alcătuiesc memorii. Relele se înmulţesc însă : neguţătorii se plîng. că; le stau prăvăliile goale ; meseriaşii se plîng că abia mai pot să-şi agonisească pînea:de toate zilele ; fabricanţii se plîng că le sunt prea mari cheltuielile de exploatare ; consumatorii de toate categoriile se plîng că s-au scumpit toate obiectele de consumaţiune ; coloanele ziarelor şunt pline ; de proiecte de legi, prin care se urca ori se scad impozite de curind votate, se modifică tarife ori, se refac legi abia create.
★
In toiul acestei frămîntări vine biuroul statistic şi ne spune că în timpul anului 1908 am importat fel de fel de mărfuri de peste 414 milioane, aproape cit Japonia, care în acelaşi an a avut un import de vreo 436 milioane.
602
Munca celor ce au adunat datele şi cheltuielile făcute cu biuroul statistic ar fi zadarnice, dacă nu ni-am da cu toţii seamă despre înţelesul cifrelor, ce ni se pun în faţă. Avem să adăogăm la cele 414 milioane şi anuităţile împrumuturilor pe care le-am făcut în străinătate şi vom fi cuprinşi de simţămîntul, fără îndoială nu plăcut, că muncim şi pentru ca să hrănim din roadele mănosului nostru pămînt şi pe alţii.
Germania, ea singură, ia pentru mărfuri de la noi 140, iar dinpreună cu anuităţile cam 200 de milioane.
După Germania urmează Austro-Ungaria, de la care am importat 95 milioane.
Mai ales acum cînd vorba e să intrăm sub regimul noii convenţiuni, avem să examinăm cu tot dinadinsul cifrele ce alcătuiesc suma de 95 milioane.
Lucrul acesta nu se poate face intr-un articol de ziar. Ne vom mărgini dar la un singur capitol.
Pentru animale vii, pielărie şi ţesături de lină i-am plătit Austriei aproape 20 milioane.
Cum se face că noi, ţară agricolă, îi suntem Austriei cu atît de mare sumă tributari pentru producte, în ultima analiză, agricole ?
Nu mai încape nici o îndoială că neguţătorii Austriei cumpără de la noi şi piei, şi mari cantităţi de lînă, pe care le prelucrează şi ni le trimit cu preţuri înzecite înapoi.
Ne-am amăgi, cu toate aceste, noi înşine unii pe alţii, dac-am zice c-ar fi destul să prelucrăm pieile şi lîna în ţară pentru ca să scăpăm de cele 20 milioane.
Păcatul oarecum fundamental al vieţii noastre economice e că ne-am ^subţiat“ mai presus de;; destoiniciile noastre industriale şi astfel sunt între noi foarte mulţi cei ce nu se mai mulţumesc cu pielea tăbăcită <şi cu postavul ţesut în ţară. Tăbăcăria şi postăvăria se dezvoltă, dar cu anevoie, pentru că consumatorii refuză marfa indigenă şi plătesc mai bucuros preţuri urcate pe cea străină.
De ce însă această preferinţă pentru marfa străină?
603
La	aceasta ne dă răspuns	foarte	lămurit	suma de
peste trei milioane pe care i-am plătit-o Austro-Ungariei* într-un singur an, pentru animale vii.
Am fost nevoiţi să plătim banii aceştia pentru vite şi mai	ales pentru cai de soi bun : e	amenda	naţională
îa care ne-a osîndit tribunalul	istoric	pentru că am lăsat să	degenereze vitele, caii	şi, în	genere,	odinioară
mult preţuitele noastre animale domestice.
Va trebui o muncă stăruitoare şi îndelungată ca să scăpăm de amenda aceasta.
N-avem decît să citim o carte de specialitate ori să stăm de vorbă cu un pielar mai inteligent, ca să ne încredinţăm că din pieile animalelor noastre chinuite^ rău întreţinute şi de obicei bătrîne nu scot nici fabricile din străinătate decît marfă de calitate inferioară. Cu totul alta e marfa ce iese din pieile animalelor de soi bun şi raţional întreţinute. Tăbăcăriile noastre tînjese şi susţin cu anevoie concurenţa, fiindcă cea mai mare parte din pieile pe cari le prelucrează sunt de calitate proastă.
★
Cu atît mai mari sunt greutăţile cu care se luptă postăvăriile noastre.
Un postav bun e moale la pipăit, uşor, rezistent, elastic şi nu face cute. Pentru ca să poţi produce asemenea postav, ai nevoie de lînă cu firul lung, subţire, tare şi creţ.
Cultivatorii englezi au lucrat zeci de ani de-a rîndul cu o stăruinţă uimitoare şi, încrucişînd oi de deosebite rase, au ajuns, în cele din urmă, să prăsească oi care le dau asemenea lînă. Cum ar putea să concureze cu cele englezeşti fabricile noastre, care torc lînă ţigaie, bună şi ea, dar mai scurtă, mai groasă şi mai puţin creaţă ?
Postavurile noastre sunt şi ele trainice dacă sunt ţesute cu bună-credinţă din lînă curată, dar ele sunt grele, aspre şi fac cute, incit,- după cîteva luni, haina făcută din ele pare prea de tot purtată. Dăm dar bucu-
604
ros mai mult pentru postavul englezesc, căci el e mai purtăreţ, ţine la tăvăleală şi pare nou şi după doi-trei ani.
Dacă e dar vorba să scăpăm de amenda de 20 milioane, avem să ne punem pe muncă stăruitoare, ca să ne prăsim animale de soi tot atît de bune cum sunt ale Austro-Ungariei.
Aşa, numai dintr-o învîrtitură, nu putem să scăpăm de consecinţele unui lung şir de păcate.
După starea de azi a ştiinţei, numai oamenii ignoranţi pot să creadă că poţi să întemeiezi industrii fără de materii prime de bună calitate, ori că e destul să. aduci din străinătate tauri, armăsari, berbeci ori vieri de soi bun, ca să ai o bună prăsilă. Lasă că, aduse de la apus spre răsărit, atît plantele, cît şi animalele au o învederată tendinţă spre degenerare, dar prăsila bună nu se poate produce decît prin selecţiune raţională şi prin neobosită purtare de grijă în timp de cinci, după unii chiar opt generaţiuni. Această îndelungată muncă avem s-o săvîrşim.
Mai uşor şi în timp mai scurt am putea să scăpăm de alte 22 milioane pe care le plătim Austriei pentru ţesături şi confecţiuni de tot felul. Dar despre aceasta nu vorbim astă dată.
Sunt peste patruzeci de milioane, în cîteva cqndeie, pe care le plătim Austriei într-un singur an şi e destul şi atît pentru ca negustori, meseriaşi şi fabricanţi să se agite şi toată lumea să se plîngă de scumpete. Mai sunt încă zeci de milioane care ar putea să fie distribuite în ţară în loc de a fi trimise peste hotare.
Aceasta e în viaţa noastră un conflict care nici prin legi şi regulamente, nici prin tarife, taxe ori impozite nu poate să fie înlăturat ; din revoluţiunea economică n-avem să ieşim decît dînd întregei lucrări naţionale o îndrumare raţională. Iar începutul n-avem să-l facem nici prin oraşe, nici prin mahalale, nici prin "biurouri şi prin ateliere, ci afară prin păduri, prin livezi şi la cîmp, unde se produc materiile prime pentru toate ramurile de industrie.
605
ASIGURĂRILE SOCIALE
Sunt multe, felurite şi mari nevoile vieţii şi ele sporesc deopotrivă cu îngrămădirea oamenilor şi cu dezvoltarea economică şi culturală în genere. Mai ales în Italia şi în Englitera s-au făcut studii temeinice din care re^-zultă, cu toată certitudinea, că, în faţa acestei neîncetate sporiri, caritatea publică, orişicît de dezvoltată ar fi ea, rămîne neputincioasă. S-a impus dar din ce în ce mai mult în ţările apusene gîndul că societatea e interesată a purta grijă de nevoiaşii ce trăiesc în mijlocul ei şi că statul âre să ieie asupra sa, pe lîngă toate celelalte, şi sarcina de a asigura pentru cazuri de boală ori pentru timpul bătrîneţelor pe cei ce-şi agonisesc prin muncă pînea de toate zilele. Era apropiat gîndul de a cere şi asigurare pentru cazul cînd lipseşte lucrul, pentru văduve, pentru orfani, ba şi pentru un prea împovărător spor de copii. Dacă vom merge dar astfel înainte, vom ajunge să facem din stat un aşezămînt pentru adăposr tirea nevoiaşilor şi a nevolnicilor de tot felul.
Minerva fiind organ al intereselor generale, noi nif avem nici să susţinem, nici să combatem tendinţa aceasta care poate să fie potrivită cu rostul adevărat , al statului. Suntem însă datori să expunem şi să lămurim, pe cît ne iartă priceperea, toate părerile, pentru ca cititorii noştrii să fe bine dumiriţi şi să-şi aleagă fiecare, potrivit cu firea şî cu interesele lui, drumul.
Spunem un adevăr, pe care nimeni nu-1 va tăgădui, dacă zicem că statul are să ieie asupra sa, înainte de toate, sarcina de a scădea, pe cît se poate de nzult> nevoile oamenilor.
Admitem cu toţii că mizeriile ne copleşesc cînd suntem bolnavi, cînd nu găsim de lucru, cînd rămînem, ca văduve şi ca orfani, lipsiţi de razăm, cînd ni se îngrămădesc copiii ori cînd bătrîneţele nu ne mai iartă sâ muncim. Izvorul cel mare şi nesecat al mizeriilor sunt însă propriile; noastre păcate, uşurinţa, lipsa de cumpătare, lenevia, risipa, desfrîul. Acolo unde aceste păcatâ lipsesc poate caritatea să ţină pept cu mizeria.
606
Societatea e dar interesată şi statul e dator sâ poarte •de grijă ca 'oamenii să fie îndrumaţi prin o bună edu-caţiune spre vieţuire raţională, să chivernisească binNe roadele muncii lor, să-şi stăpînească trebuinţele, să-şi păzească sănătatea, să-şi tragă fiecare de la gură pentru copiii săi şi să-şi pună-n fiecare zi cîte ceva Ia o parte pentru cazuri de boală ori pentru zile de bătrîneţe. Aşa şi numai aşa se poate asigura buna stare socială.
Sunt dar mulţi oamenii generoşi, dar totodată şi chibzuiţi, care consideră asigurările sociale drept o îneura-giare pentru cei cu rele porniri, dacă ele nu sunt făcute cu destulă cumpănire.
Unde vom ajunge, dacă uşuratecii, leneşii, risipitorii ori cei porniţi spre desfrîu se vor socoti asiguraţi şi pentru ei, şi pentru văduvele şi copiii lor, şi pentru zilele de bătrîneţe fără ca şi ei înşişi să-şi pună frîu ?
Au dar să se facă asigurări sociale, dar numai pentru cei vrednici şi numai în măsura muncii săvîrşite de cei asiguraţi.
E adevărat că societatea e interesată să aline suferinţele membrilor ei, dar e fals principiul că ea are şi datoria de a aduce jertfe pentru această alinare. Nu ca cetăţeni, ci ca consumatori avem să purtăm sarcinile asigurării, şi nu din impozite, ci din preţurile productelor au să iasă fondurile de asigurare.
Poate să le impună statul muncitorilor reţineri din salariile lor şi celor ce dau de lucru anumite îndatoriri pentru asigurarea muncitorilor, reţineri şi îndatoriri, care sporesc preţul productelor pentru cei ce le consumă. Nu e însă nici raţional, nici drept ca eu, cetăţean, să plătesc impozite, pentru ca din ele să li se deie asigurare şi celor ce nu sporesc avuţiile ţării cu producte pe care eu nu le consum.
Deşi ţoţi admit dar principiul general că au să fie asiguraţi muncitorii de tot felul, sunt deosebite părerile* în ceea ce priveşte felul asigurării şi amănuntele ei.
Dacă legea nu va fi croită cu destulă cumpănire şi nu se vor lua în acelaşi timp măsuri pentru îndrumarea spre vieţuire raţională a muncitorilor, nu numai sarcinile asigurării se vor urca din an în an, ci vom ajunge, în cele din urmă, chiar la o catastrofă socială.
607
Cînd e vorba de masele mari, experimentele se fac cu primejdii, şi nu e destul să ştim că, in Franţa, în Germania ori în Englitera, s-a făcut un lucru pentru ca să fim convinşi că el e bun şi pentru noi îndeosebi. Mai nainte de a ne hotărî într-un fel avem să-l studiem şi-n principiu, şi în amănuntele aplicării lui.
Altfel ne vom agita în sec, vom produce o mulţime de nemulţumiri şi tot nu vom rezolva cestiunea.
BANCA NAŢIONALA
E înduioşătoare îngrijirea de care au fost cuprinşi legiuitorii noştri cînd a venit rîndul să aşeze temeliile organizaţiunii moderne a bisericii noastre.. Temîndu-se ca nu cumva prin biserică să pătrundă, ca atît de adeseori în trecut, vreo înrîurire străină în viaţa noastră culturală, nu s-au mulţumit să rezerve pentru puterea lumească un amestec hotărîtor în cele bisericeşti, ci au mai şi rînduit ea, la treapta arhierească, să poată fi ridicaţi numai români, care din neam în neam sunt cetăţeni ai statului român.
Cu toată această măsură bine cumpănită, biserica a ajuns în o stare tristă, nu însă prin ea însăşi, ci-n urma abuzurilor săvîrşite ori tolerate de purtătorii puterii lumeşti.
întocmai precum biserica e regulatoarea vieţii noastre morale, ba-n ultima analiză chiar a întregei noastre vieţi culturale, Banca Naţională e organul central şi regulator al vieţii noastre economice.
Dacă ne dăm seamă despre ceea ce sunt Băncile Naţionale în ţările apusene, trebuie să faceri fără sfială mărturisirea că noi, avem numai un început de Bancă ■Naţională.
După părerea tuturor oamenilor cu minte, acest început e bun, dară el are oarecare Neajunsuri pe care avem încetul cu încetul să le înlăturăm.
608
Banca a fost întemeiată cu un capital pentru noi odată mare, dar azi mic; care, cu fondul de rezervă, s-a urcat la peste patruzeci de milioane.
Aceasta are să-^i bucure pe acţionari, căci ai lor sunt banii aceştia adunaţi în visteria băncii. Avem însă să ne bucurăm şi noi ceilalţi, care nu suntem acţionari, căci cu cît mai mult se adună în visteria băncii noastre, cu atît mai ieftini ne vor fi banii.
Iar trebuinţa de bani ieftini o simţim cu toţii.
Numai oamenii lipsiţi de bun-simţ pot dar să vorbească în gura mare despre drepturile acţionarilor de a dispune de milioanele adunate.
Li se cuvine acţionarilor cîştigul pentru că şi-au riscat avutul ca să întemeieze banca. Dar banca n-a fost înfiinţată pentru ca acţionarii ei să se îmbogăţească, ci pentru ca industria şi comerţul să poată avea capital din ce în ce mai ieftin, pentru ca să ajungem încetul cu încetul a nu mai avea nevoie de capitaluri străine şi pentru ca consumatorii să poată găsi, în cele din urmă, producte ieftine.
Au dar acţionarii să hotărască mersul afacerilor, dar nu numai ca acţionari, ci şi ca patrioţi, nu numai potrivit cu interesele lor, ci şi avînd în vedere interesele generale ale ţarii.
N-avem să ne mirăm dacă sunt mulţi cei ce găsesc că dividenda de 164 lei la acţiune e cam mare astăzi, cînd banii sunt scumpi.
Ne mirăm însă cînd vedem oameni care găsesc că e prea mică dividenda şi că se adaugă prea mult la fondul de rezervă.
Nu dividenda, ci fondul de rezervă e ceea ce acţionarii pun la dispoziţiunea ţării, partea cu care ei contribuie în fiecare an pentru înlăturarea mizeriei economice
—	fără ca să aducă o jertfă în înţelesul propriu al cu-vîntului.
E indiferent cine este şi cine nu este acţionar, cine va face şi cine nu va face parte din Direcţiunea Băncii Naţionala : vorba e şă fie români adevăraţi, icare nu perd niciodată din vedere c-au luat, faţă cu ţara, angajamentul de a chivernisi aşa, ca industriaşul şi neguţătorul român să poată găsi bani din ce în ce mai ieftini şi
609
peste cincizeci, fie chiar şi peste o sută de ani să ajungem a nu mai fi nevoiţi să cerşim de la alţii bani.
Să ne ferim, mai presus de toate, de păcatul pe care l-am făcut faţă cu Biserica. Banca Naţională nu este şi n-are să fie a unora ori a altora, ci a tuturor celor ce doresc înflorirea economică a neamului românesc, curată şi sfîntă ca biserica.
CU ORI FÂRA CONTENCIOS
Timp îndelungat am dus-a noi românii fără Contencios şi-am dus-o rău, iar de cîţiva ani avem Contencios şi-o ducem tot ca mai nainte.
Orişicîtă dreptate ar fi avînd dar cei ce stăruie să ne întoarcem iar la cele vechi, azi, după viile discuţiuni din Cameră şi din întrunirile publice, nu mai încape nici o îndoială că e în statul român nevoie de un organ pentru înfrînarea pornirilor spre abuz.
Aceasta n-o tăgăduiesc nici cei ce susţin că actuala lege nu se potriveşte cu spiritul Constituţiunii noastre.
Nu sunt românii mai răi, dar nici mai buni decît alţi oameni, şi sunt şi printre dînşii mulţi, care, fie de voie, fie din slăbiciune, fie din îndemn rău săvîrşesc — ori cel puţin tolerează — abuzuri.
N-avem să punem temei pe cele ce se şoptesc, ba ne place să credem că sunt exagerate chiar şi cele ce se spun în public despre păcatele vieţii noastre comune ; chiar dacă am admite însă că sunt foarte puţine şi de tot neînsemnate abuzurile ce se săvîrşesc în ţara noastră, avem nevoie de o lege — cel puţin — pentru ca abuzurile să nu se sporească şi să nu fie din zi în zi mai mari.
Sunt foarte frumoase vorbele ce s-au zis despre controlul opiniunii publice, al presei şi al monarhului.
Noi, care ne dăm în fiecare zi silinţa să exprimăm simţămîntul comun, nu vom zice că nu există în ţara noastră opiniune publică. Ce-am mai reprezenta dacă n-ar exista opiniunea publică ?
610
Urmăreşte publicul nostru cu viuă interesare şi cu încordată luare-aminte cele ce se petrec, şi toate sunt ştiute de toţi, toate sunt fie şoptite, fie spuse în gura mare, ba, mai ales cînd vorba e de adversari, aflăm şi multe lucruri care în adevăr nu s-au petrecut.
Cu ce ne-am ales însă ? ! Oamenii le ştiu toate şi judecă cu multă dreptate, dar consecinţa n-o prea trage nimeni.
Opiniunea publică e un judecător drept, poate chiar nemilos, dar nu are organ care îi execută sentinţa.
Mare minune ar fi să găsim în calea noastră vreun om care poate să se plîngă că concetăţenii săi l-au izolat, l-au despreţuit, ori l-au prigonit chiar numai şi numai pentru că a abuzat fie de poziţiunea sa în viaţa publică, fie de încrederea celor ce într-un fel ori în altul au intrat în legătură cu el.
In lumea de azi se şoptesc ori se spun în gura mare şi multe care nu sunt adevărate, hoţ nu e dar cel ce fură, ci numai prostul care e prins, judecat, osîndit şi hu ştie să învîrtească lucrurile aşa, ca pedeapsa să nu i se aplice.
Orişicare ar fi mijloacele de care te foloseşti ca să răzbeşti înainte, eşti vrednic de consideraţiune, dacă ştii să-ţi aduni averi, să-ţi creezi poziţiune ori să-ţi asiguri bunăvoinţa celor puternici.
Stînd lucrurile astfel, şubred razăm e şi presa, mult lăudata a patra putere în stat.
Chiar şi dacă consideraţiuni de partid ori de orişicare altă natură practică nu li-ar impune ziarelor oarecare rezervă respectuoasă faţă cu cei mari şi tari, de ,,gazetă“ se sperie şi se tem numai cei mărunţi care atîrnă de bunăvoinţa altora. Puţin îi pasă celui bogat, celui cu poziţiune înaltă ori celui ce are legături bune dacă în coloanele ziarelor va fi ori nu grăit de rău.
,,Gura lumii slobodă !“
Iar dacă e vorba de controlul aşa-numit constituţional al monarhului, care poate să împiedice abuzurile, n-avem să perdem din vedere că monarhul nu e geandarm, ci are geandarmi.
Au trecut timpurile cînd lumea putea să strige „mă duc pînă la Vodă !“ Azi nu se mai poate merge decît la Curtea de Casaţiune., Poliţie, procurori, judecători de ins-
611
tracţiune, Curţi de juraţi, toate au fost instituite pentru ca monarhul să fie ferit de răspundere, şi cei pătrunşi de spiritul monarhic adevărat nu vor arunca niciodată asupra monarhului vina pentru neajunsurile vieţii noastre publice.
Noi nu mergem nici cu guvernul, nici cu opoziţiunea şi nici nu susţinem, nici nu combatem actuala lege pentru înfrînarea pornirilor spre abuz. Exprimăm însă gîndul tuturora cînd zicem că o lege trebuie neapărat să fie, aceasta ori alta, dar una prin care se creează un organ pentru executarea judecăţii publice şi pentru acoperirea monarhului.
BOALA REFORMEI SANITARE
E de mult acum de cînd s-au pus în discuţiune reforma serviciului nostru sanitar, şi chiar dintru început deosebirile de vederi erau atît de mari, încît se prevedea că va trebui să mai treacă un timp mai îndelungat pentru ca realizarea acestei reforme să se poată face fără ca să se producă nemulţumiri prea vii.
Urmărind cu atenţiune cele spuse de o parte de susţii-torii, iar de alta de adversarii proiectului prezentat de guvern, am constatat încă de mult că, şi în materie de serviciu sanitar, lucru greşit li se pare multora prea stă-ruitoarea concentrare, ca să nu zicem centralizare.
S-a făcut o concentrare excesivă în administraţiunea finanţelor noastre, şi s-a zis că e nevoie de concentrarea aceasta pentru că în materie de finanţe trebuie să fie disciplină şi conducerea unitară. Sunt, cu toate acestea, mulţi oameni cu pricepere şi de buriă-credinţă care nu se îndoiesc că multe aşezăminte de utilitate publică ar funcţiona mai bine, dacă n-ar fi conduse de ministru, ci de oameni cu vocaţiune specială sub controlul lui.
încă mai excesivă e concentrarea ce s-a făcut în în-văţămînt, căci mai ales în instrucţiune şi educaţiune se
612
cere multă disciplină şi o conducere atît de unitară, încît nimeni să nu mai îndrăznească a răsufla de capul lui. S-a întins dar concentrarea şi asupra bisericii, căci şi-n biserică se dau învăţături şi se face educaţiune şi s-ar produce un fel de babilonie, dacă episcopii şi mitropoliţii n-ar fi ţinuţi de scurt din birourile ministeriale, de unde se revarsă binele moral şi intelectual asupra neamului românesc. Aceeaşi disciplină nemiloasă s-a introdus la teatru, căci teatrele — pînă jos la „şantante“ — sunt îşi ele şcoli naţionale.
Dar sunt însă oameni cu pricepere şi de bună-credinţă care străruie cu îndărătnicie în gîndul că, atît instrucţiunea, cît şi educaţiunea, dau fie în şcoli, fie în biserici, fie în teatre, rezultate mai bune, dacă sunt făcute de oameni cu vocaţiune, nu sub conducerea ministrului, ci sub privigherea lui.
Cu atît mai vîrtos sunt oameni cu pricepere şi de bună-credinţă care nu se împacă cu gîndul ca şi în Serviciul Sanitar să se introducă aceeaşi disciplină neînduplecată ca la teatru, bunăoară. Cînd vorba e de aşezăminte de binefacere trebuie să lăsăm cîmp larg pentru iniţiativa individuală şi să nu jignim pe cei caritabili în libertatea lor de acţiune.
Nu zicem nici că e bun, nici că e rău proiectul prezentat de guvern pentru reforma serviciului nostru sanitar, ci constatăm numai că el are neajunsul celor mai multe din serviciile noastre publice, concentrarea tuturor afacerilor în mîinile ministrului.
E firească pornirea ministrului de a se face stăpîn pe toate şi pe toţi, şi tot atît de firească şi slăbiciunea orişicărui partid politic de a-i da ministrului ieşit din sînul său această stăpînire.
Nu mai puţin firească e însă şi tendinţa oamenilor de specialitate de a-şi asigura dreptul de iniţiativă şi libertatea de acţiune, şi tocmai în partidul azi guvernamental, care se zice liberal, sunt mulţi oameni cu trecere care nu admit reforma sanitară, aşa cum o propune guvernul.
E mare lucru disciplina de partid şi multe bune, dar cîteodată şi oarecare rele s-au făcut prin ea. Vor vota, poate, şi astă dată mulţi dintre deputaţi şi nu puţin[i]
613
dintre senatori contra convingerii lor, dar jertfele pe care d. I. Brătianu le cere ori le aduce sunt prea mari şi legea va produce multe nemulţumiri.
Nu ne-am mira deci, dacă s-ar dovedi că au dreptate cei ce susţin că realizarea reformei electorale se va mai amina.
Privind lucrurile din punctul de vedere al intereselor generale, pe care le reprezintă Minerva, nici n-ar fi de dorit ca o asemenea reformă să se facă oarecum cu de-a sila, în luptă cu oamenii care şi-au petrecut şi-şi petrec viaţa ostenind pentru paza sănătăţei concetăţenilor lor. Am păţit-o şi aici cum am păţit-o cu legile privitoare la organizaţiunea bisericească şi cu multe alte legi, care, făcute în grabă mare şi cu de-a sila, au trebuit ori vor trebui să fie modificate chiar mai înainte de a fi puse, în toate amănuntele lor, în aplicare.
O amînare de cîteva luni, fie chiar şi de un an nu e o perdere, ci un cîştig.
UN RĂZBOI SFÎNT
De curînd întrunitul nostru Parlament are, aşa e vorba, să-şi înceapă activitatea votînd cîteva modificări propuse în legea sanitară pentru organizarea luptei contra boale-lor molipsitoare, care sunt o calamitate mai mare decît cel mai crîncen război şi cer jertfe mai multe decît cele mai sîngeroase lupte.
îndeosebi boalele speciale ale copiilor nu numai scad poporaţiunea, ci sunt şi din punctul de vedere economic
o grea plagă socială.
Copilul reprezintă o valoare reală, care poate să fie calculată cu multă aproximaţiune, dacă ţinem seamă de cheltuielile făcute cu întreţinerea lui şi de zilele în timpul cărora muma, atît înainte de naştere, cît şi ca lehuză, a fost incapabilă de lucru. Murind deci copilul, părinţii sufer o pagubă care e cu atît mai însemnată,, cu cît mai
614
mult a trăit şi a tînjit copilul, şi acolo, unde mortalitatea copiilor e mare, multe milioane se mistuie oarecum în sec, ca fiind aruncate pe fereastră.
Cu atît mai însemnată e paguba ce suferim în urma boalelor de care sunt atinşi şi oamenii ajunşi la deplină dezvoltare, iar paguba e cu atît mai mare, dacă boalele nu sunt scurte ca ciuma ori ca holera, ci-1 fac pe om, ca oftica, ori ca sifilisul, pe timp mai îndelungat, incapabil de muncă.
Apărarea contra unor asemenea boale e deci cestiune economică, şi de aceea, în societăţile bine aşezate, statul ia asupra sa sarcina de a conduce războiul contra unor asemenea boale izolînd pe cei atinşi de ele şi ajutîndu-i să-şi caute vindecarea — pe cît aceasta mai e cu putinţă.
Mai ales în Germania se cheltuiesc în acest război multe milioane şi, cu toate acestea, făcîndu-se socoteală, s-a constatat că lupta e purtată cu cîştig, căci încă mai multe milioane s-ar pierde, dacă nu s-ar fi luat măsuri ca bolnavii să nu se sporească.
Gestiunea nu e apoi numai economică.
Bolnavii aceştia nu numai propagă boalele de care sunt atinşi, ci transmit, prin moştenire, anumite infirmităţi, în urma cărora rasa degenerează. Lupta e deci şi cestiune de apărare naţională. Tocmai de aceea însă statul nu poate s-o poarte, ci numai s-o conducă şi să Ie dea oamenilor singuratici anumite mijloace pentru susţinerea ei : aceia care au să poarte lupta sunt mai ales bolnavii ei îşişi şi cei mai aproape ai lor. Dacă aceştia nu vor purta grijă fiecare de sine şi de ai săi, silinţele autorităţilor publice rămîn în mare parte zadarnice.
Alăturea cu statul are deci să lucreze şi şcoala, precum şi familia, îndrumînd pe fiecare să-şi păzească sănătatea, ferindu-se de contagiu şi căutînd vindecarea cîtă vreme mai e cu putinţă.
Una din cele mai caracteristice note ale omului în adevăr cult e neadormita purtare de grijă pentru păstrarea propriei sale sănătăţi. El are o vie trebuinţă de aer curat, nu poate să sufere murdăria, examinează bine atît băuturile, cît şi mîncărurile, mai nainte de a le gusta, şi cere sfatul medicului îndată ce se simte cîtuşi de puţin
615
indispus. Nu mai încape nici o îndoiala că iei nu s-a năs^-cut, ci ş. fost îndrumat prin o bună deprindere. Tot îndrumat prin o rea deprindere e omul care trăieşte în aer îmbîcsit şi în murdărie, mănîncă ori: bea tot ceea ce i se pune pe masă şi se caută, bolnav fiind, abia după ce vindecarea nu mai e cu putinţă.
Orişicare ar fi măsurile luate de stat pentru izolarea acelor atinşi de boale contagioase şi pentru vindecarea celor atinşi de ele, efectele acestor măsuri vor fi neînsemnate cîtă vreme spiritul public nu va fi şi el mereu preocupat de lupta ce avem cu toţii să pţirtăm contra acestui duşman îndîrjit. De aceea alăturea cu şcoala şi cu familia are să lucreze şi presa pentru încurajarea celor ce iau parte la luptă şi pentru luminarea încă foarte numeroşilor care cad bolnavi, fie din nepăsare, fie din uşurinţă.
NEVOI ECONOMICE
Zilele acestea s-a dat pe faţă între Camera de Comerţ şi Cercul Comercial din Bucureşti o deosebire de vederi care aruncă o vie lumină asupra întregului nostru fel de a gîndi.
Camera de Comerţ stăruie adică să. fie luate măsuri serioase pentru aplicarea legii privitoare la comerţul ambulant.
Se constată deci, în cea mai oficială şi mai autentică formă, că legea există, dar ea nu e aplicată, şi că s-au luat măsuri pentru aplicarea ei, dar aceste măsuri nu sunt serioase.
Cititorii noştri ne vor da, fără îndoială, dreptate, dacă vom face constatarea că sunt la noi multe legi cari nu se aplică fiindcă măsurile luate pentru aplicarea lor nu sunt destul de serioase.
Ici e la mijloc o mică greutate, colo o sfănţuială ori un hatîr, şi cei însărcinaţi a priveghea ca toţi să i se su-
m
pună legii, ori răstălmăcesc legea după plac, ori închid un ochi, ori dau chiar mînă de ajutor pentru călcarea legii. Nu e în gîndul celor mai mulţi păcat să faci aşa ceva, ba adeseori e socotit drept bădăran cel ce stăruie ou tot dinadinsul ca legea să fie respectată şi de cei mici 'şi de cei mari.
E învederat că de această uşuratică îngăduinţă nu oamenii cumsecade, ci cei de rea-credinţă profită, şi q foarte însemnată parte din mizeriile vieţii noastre rezultă din lipsa de respect faţă cu legile.
îndeosebi? comerţul ambulant ar fi un lucru foarte 'bun şi pentru cei ce cumpără şi pentru cei ce vînd, dacă printre aceştia nu s-ar strecura din cînd în cînd şi cîte un şarlatan, care înşală lumea păgubind şi pe neguţătorii cinstiţi. în vederea acestor şarlatani cere Camera de Comerţ măsurile serioase, şi Cercul Comercial, care e compus din neguţători cinstiţi, nu zice nici el ba.
Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte cererea Camerei de Comerţ ca să fie înăsprită legea pentru Înscrierea firmelor, căci actuala lege nu are nici ea cuvenita eficacitate.
Cercul Comercial le contra acestei înăspriri, căci mai ales pentru micii neguţători şi industriaşi ţinerea în evidenţă a afacerilor şi purtarea socotelilor comerciale sunt lucruri costisitoare şi adeseori vexatorii. N-ar fi avut Camera de Comerţ cuvinte de a stărui ca ^egea să fiei înăsprită prin „sancţiuni serioasedacă n-am fi făcut cu toţii experienţa că între neguţători, industriaşi şi meşteşugari sunt mulţi oameni care nu se ţin de angajamentele luate şi nu-şi ţin socotelile în regulă.
Pe urma celor uşuratici ori de rea-credinţă sufăr şi •oamenii de treabă. In genere, legile ar fi de prisos, dacă ■toţi oamenii ar fi cumsecade ; mişei sunt aceia care fac legile necesare.
Tocmai de aceea aceştia caută totdeauna chipuri şi -mijloace ca să zădărnicească silinţele legiuitorului, şi nici cele mai bune legi, nici cele mai aspre sancţiuni nu preţuiesc nimic cîtă vreme, în lipsă de disciplină socială, sunt toleraţi cei ce nesocotesc legile, le răstălmăcesc ori le calcă chiar.
617
Privind lucrurile din acest punct de vedere, e foarte mare deosebirea dintre Camera; de Comerţ şi Cercul Comercial.
Camera de Comerţ a fost creată drept organ, în toate privinţele autorizat, să susţie, cu priceperea cuvenită, interesele comerţului, şi ea îşi împlineşte menirea stăruind ca legile privitoare la comerţ să fie aplicate cu bună-credinţă şi ca să fie pedepsiţi cu toată asprimea cei ce nu li se supun.
Cercul Comercial e organ pentru1 susţinerea bunei re-putaţiuni a comercianţilor, deci a intereselor morale ale comerţului. El are să încurajeze buna-credinţă^ şi corec-titatea în toate daraverile comerciale şi să prigonească în cercul lui de înrîurire pe aceia dintre comercianţi care compromit clasa din care fac parte, prin acte de rea-credinţă şi, în genere, prin fapte incorecte. De aceea mai ales cercurile comerciale vor înlătura, dacă vor fi bine conduse, multe din relele de care suferă viaţa noastră economică.
NUMĂRĂTOAREA
Zilele acestea are să fie făcută numărătoarea despre a cărei importanţă am mai vorbit, sunt acum vreo două săptămîni. Pentru ca orişicine să-şi poată da seamă despre consecinţele unei numărători greşite, punem sub ochii cititorilor cele mai importante dintre datele privitoare la mişcarea poporaţiunii din Europa.
In cele mai multe dintre ţările din Europa poporaţiu-nea s-a sporit într-un an prin excedente de naştere cu
10	pînă la 12 la 1 000 de suflete. Sporul normal e deci cam de unu la sută. Intr-unele ţări el a fost mai mare, iar într-altele mai mic ; nicăieri însă el nu atîrnă de la cifra căsătoriţilor, nici de la cifra morţilor.
In Franţa au fost în anul 1909 la 10 000 de suflete 78 de căsătorii, iar în Germania 77, deci aproape tot atî-tea. Cifra normală e de 7 la mie, deci în ambele: ţâri au
618
fost relativ multe căsătorii. Cu toate acestea, în Germania, sporul poporaţiunei a fost de 138, iar în Franţa de numai 3 la 10 000 de suflete.
Această mare deosebire nu rezultă din deosebirea privitoare la morţi, care e şi ea mică.
Pe cînd într-unele ţări din Europa au murit peste 200, pînă la 300 la 10 000 de suflete, în Franţa au murit numai 93, iar în Germania ceva mai puţini, 171. Hotărîtoare au fost deci naşterile, căci în Germania s-au născut la 10 000 de suflete 310, iar în Franţa numai 196.
N-avem nevoie să stăruim asupra importanţei acestei deosebiri, în ceea ce priveşte viaţa economică, cea culturală şi cea politică. Înţelege orişicine că, după cîteva decenii, numai încape nici o asemănare între Franţa şi Germania, dacă mişcarea poporaţiunii rămîne tot cea de azi.
Tot atît de învederat e că poporul german e mai viguros decît cel francez şi că în Franţa stările morale nu sunt tot atît de bine ca-n Germania şi purtare de grijă pentru păstrarea sănătăţii e mai puţină decît în Germania.
Aceste concluziuni nu pot însă să fie trase decît dacă cifra poporaţiunii totale e sigură şi exactă ca-n Franţa, în Germania, şi-n genere în ţările apusene.
După datele adunate pe anul 1908, în Bulgaria, po-poraţiunea s-a sporit cu 161 la 10 000 de suflete^ ba-n Rusia chiar cu 185, trebuie deci să tragem concluzia că bulgarii şi ruşii sunt chiar mai viguroşi decît germanii, şi în Bulgaria şi-n Rusia stările morale şi cele sanitare sunt mai bune decît în Germania.
E însă mai probabil că cifra totală a poporaţiunii nu e exactă nici pentru-Bulgaria, nici pentru Rusia, şi astfel toate celelalte cifre sunt greşite şi anume prea mari.
în România s-au încheiat la 1909 nu mai puţin decît 63 212 căsătorii, ceea ce după calculele făcute atunci ar da 94 căsătorii la 10 000 suflete, mai mult decît în Germania (77) şi decît în Rusia, unde au fost numai 75.
Naşteri au fost în România 282 342, ceea. ce ar face 417 la 10 000 suflete, deci cu 107 mai multe decît în Germania, iară cazuri de moarte 188 325, ceea ce ar face 278 la 10 000. Sporul e mai mult decît normal, chiar mai mare decît în Germania şi anume 139 la 10 000 suflete.
619
Am putea deci să ne fălim cu stările noastre morale, economice şi culturale.
E însă mai cuminte să presupunem că cifra poporaţiu-nii totale nu e exactă, ci prea mică, şi astfel celelalte cifre ies prea mari.
Nu stăm la-ndoială cînd aflăm că-n Englitera şi-n Scoţia sporul poporaţiunii a fost normal, cam unul la sută, iar în Irlanda de numai vreo 6 la 1 000 de suflete. Tot atît de. puţin ne îndoim cînd ni se spune că-n Olanda şi-n Danemarca sporul a fost chiar mai mare decît în Germania, peste 15 la 1 000 suflete. Nu îndrăznim însă să punem temei pe cifrele privitoare la Bulgaria, la Rusia ori la România, căci ştim că pentru aceste ţări nu avem încă numărători sigure.
Numărătorile sunt pentru omul politic ceea ce pentru medic e analiza sîngelui, şi multe sunt stările sociale asupra cărora numai prin numărători conştiincioase ne putem dumiri.
BUCUREŞTI — CONSTANŢA
Ne vine de la Ploieşti o ştire în aparenţă lipsită de importanţă generală care, în împrejurările actuale, aruncă o viuă lumină asupra intereselor noastre de a stăpîni’ Dobrogea.
Fiind adică terminată instalarea conductelor pe care petroleul trece de la sondele din judeţul Prahova la Constanţa, exploatatorii petroleului au luat hotărîrea de a-şi muta şi ei fabricile de la Ploieşti la Constanţa, ceea ce ar fi o mare pierdere pentru Ploieşţi, dar un tot atît de mare cîştig pentru Constanţa. Ploieştenii au hotărît deci să protesteze într-o mare întrunire contra mutării, de la Ploieşti a fabricilor.
Nu vom cerceta dacă au ori nu ploieştenii dreptate.. E destul să recunoaştem că ei au cuvinte de a fi nemulţumiţi,
620
Sondele de petroleu sunt unul din marile izvoare de bogăţie ale ţării noastre, şi e în interesul nostru, în al marelui public consumator ca petroleul să se ieftinească. Dacă e deci adevărat că prin instalarea conductelor de petroleu şi prin mutarea la Constanţa a fabricilor se scade preţul petroleului, nu le rămîne ploieştenilor decît să se împace cu gîndul că fabricile vor fi mutate în apropierea portului de la Constanţa.
Cum ar fi, însă, dacă Constanţa n-ar fi şi ea tot a noastră ?
Fără îndoială că fabricile ar rămîne la Ploieşti, căci noi nu ne-am fi dat învoirea ca să fie instalate conductele de petroleu la un port care nu e al nostru. Ar fi cîştigat deci Ploieştii, dar ar fi pierdut comerţul de petroleu şi astfel şi consumatorii petroleului.
E deci învederat că nu e numai în interesul nostjru, ci şi al consumatorilor de petroleu din întreaga Europă, ca Dobrogea şi îndeosebi Constanţa să rămîie sub stăpî-nirea noastră, chiar şi dacă n-ar fi la mijloc decît petroleul.
Noi nu exportăm însă numai petroleu, ci şi alte producte de care popoarele din ţările apusene au nevoie. In acelaşi timp nu numai exportăm, ci suntem totdeodată şi cei mai buni consumatori din Orient ai ţărilor industriale din Europa. Comerţul nostru, export şi import, se urcă la aproape un miliard, şi o foarte însemnată parte din mărfurile ce ies ori intră trec pe la Constanţa prin Dobrogea.
Nu e destul nici atît : comunicaţiunea cu Indiile şi cu ţările din Orientul îndepărtat, în genere, se face şi ea prin Bucureşti peste Dunăre şi prin Constanţa, şi nu e departe timpul cînd drumul spre Indii va trece de-a lungul Asiei Mici.
Acestea sunt cuvintele pentru care noi am cheltuit milioane şi iar milioane ca să construim podul peste Dunăre şi portul de la Constanţa, să sporim populaţiunea din Dobrogea şi să ridicăm nivelul culturii economice de-a lungul drumului ce trece de la Bucureşti la Constanţa. Am făcut-o aceasta nu numai în interesul nostru, ci şi spre a dovedi că putem să-i fim societăţii europene folositori. [...]
621
POPULAŢIUNEA ŞI SCUMPETEA
Nu sunt cunoscute, însă, şi*nu pot fi cunoscute deocamdată, decît unele rezultate generale ale numărătoarei populaţiunii ţării, făcută în ziua de 19 decemvrie anul trecut. Cînd vor fi cernute şi publicate toate amănuntele, se vor putea face mai multe observări şi trage mai multe concluzii. Totuşi, asupra unora se mai poate stărui şi acuma.
Avem, de pildă, creşterea foarte însemnată a populaţiei în ţara întreagă şi îndeosebi în Capitală. Un spor de 21,7 la sută de la 1899 la 1912 pentru ţară este în adevăr dintre cele mai mari ce s-au putut şi se pot constata în orişicare altă ţară europeană. Iar în ce priveşte Capitala, sporul de la 276 178 locuitori în 1899 la 338 109 în 1912 (şi încă se pare că cifra constantă pentru acest din urmă an e sub realitate) — spor ce întrece în proporţie (22 şi jumătate la sută !) pe acela general din ţară — e iară dintre cele mai remarcabile şi explică, în acelaşi timp, multe lucruri.
Explică, de exemplu, în mare parte ceea ce numim şi de ceea ce ne plîngem sub numele de „scumpirea traiului“. în adevăr, un spor de populaţie şi mai ales o aglomerare de populaţie în o anume localitate, fatalmente trebuie să determine acolo o scumpire a traiului : lucrul acesta e la înţelegerea fiecăruia. Chirii, alimente, orice ar fi din moment ce sporeşte cererea nu e decît natural ca să se urce — şi odată urcate preţurile, cu greu sau deloc nu se mai coboară, chiar dacă cu timpul oferta, la^rîndul ei, vine să sporească şi ea şi să ajungă a se echilibra iarăşi cu. cererea.
Aşa este în ce priveşte aglomeraţiile mari de locuitori, oraşele mari, Capitala mai ales. Dar în ce priveşte ţara întreagă, explicarea contribuirii creşterii populaţiei la scumpirea traiului mai are o lăture — şi aceasta poate este cea mai interesantă.
Creşterea populaţiei însemnează, e drept, o sporire a cererii şi din această cauză poate să provoace o scumpire a traiului, — dar creşterea populaţiei ar trebui să însemne şi o sporire a producţiunii. Sporirea producţiu-
622
nii, la rîndul ei, ar însemna o creştere a bogăţiei, a bunei stări obşteşti — a tuturora şi a fiecăruia — şi iată cum atunci scumpirea traiului n-ar mai veni să ape9e ca o scumpire propriu-zisă, ci ar însemna numai o urcare de preţuri care, fiind proporţională între cheltuielile şi veniturile fiecăruia, ar lăsa în această privinţă lucrurile în starea lor de mai nainte : fiecare avînd să deburseze mai mult pentru întreţinerea sa va cîştiga în acelaşi timp mai mult, deci nu va suferi de pe urma „scumpirii traiului“, adică a scumpirii obiectelor de prima necesitate.
Aşa ar fi să fie, dar lucrurile acestea nu merg întotdeauna exact paralel : se întîmplă, din contră, mai întotdeauna, că sporul populaţiunii premerge sporului de producţiune, şi atunci se produce o rupere vremelnică a echilibrului — fără a mai vorbi şi de alte cauze cari contribuie, de asemenea, în această direcţiune — şi de această rupere se resimt greu dacă nu toate, dar desigur cele mai multe din straturile numeroase ce constituie societatea noastră întreagă.
îndeosebi e adevărat acest lucru pentru oraşe. De aci purcede orice scumpire a traiului, căci aci aglomeraţia de populaţie ţine mai puţin pasul cu sporul de producţiune. Oraşele sunt mai ales mari consumatoare ; cerinţele lor diferite, cerînd împlinire cu orice preţ, fac în mod natural ca acest preţ să se urce mereu.
Concluzia : Nu avem să ne bucurăm de sporul populaţiunii ţării sau oraşelor, a Capitalei noastre, numai din momentul şi cu condiţia ca acest spor să se resfrîngă, cel puţin în aceeaşi măsură, şi asupra intensităţii muncii naţionale productive.
PÎNE CALDA
Aşa-zişii „fabricanţi44 de pîne şi de franzelă din Bucureşti s-au prezentat zilele acestea d-lui ministru N. Xe-nopol şi l-au rugat „să menţină repausul duminical ro-
623
tativ“, căci cel „integral“ nu satisface nevoile publicului consumator.
De ce nu le satisface ?
Pentru că lumea dă năvală la pîinea „caldă“ sau proaspătă, ieşită de curînd din cuptor, iar pentru „fabricaţiunea“ pînei ori a franzelei se cere şase ceasuri şi astfel consumatorii nu pot avea pîine decît luni după-amiază.
Nu cercetăm dacă au ori nu patronii brutari sau fran-zelari dreptate, dar din cele zise de dînşii rezultă că pîinea „fabricată“ de dîjişii e bună numai cîtă vreme e „caldă“, iar dacă lucrul acesta e adevărat, se poate susţinea că tocmai repaosul duminical integral e acela care se potriveşte cu interesele publicului consumator.
Deşi e proverbial [ă] rîvna cu care lumea dă năvală la pîinea „caldă“, igieniştii sunt toţi de acord că hrana sănătoasă e numai pîinea stătută cel puţin timp de o zi întreagă.
Orişicît de curat ar fi grîul, făina nu e bună îndată după ce a ieşit din coşul morii, ci trebuie să mai steie. Tot astfel orişicît de bine frămîntată şi de bine dospită ar fi pîinea, ea nu e bună îndată după ce a ieşit din cuptor, ci trebuie să mai stea, căci dospirea aluatului se desăvîrşeşte numai după ce pîinea s-a răcit. Pîinea ieşită de curînd poate să aibă miros şi gust plăcut, dar e mai mult ori mai puţin cocă indigestă, care se mistuie cu anevoie şi trece în parte nemistuită prin stomac.
Dacă e deci adevărat că pîinea şi franzela ce se pun la noi în consumaţiune sunt bune numai cîtă vreme sunt „calde“, brutarii şi franzelarii ne dau marfă de calitate inferioară, care nu numai că e prea scumpă, ci ruinează totodată şi organele de digestiune. Interesul publicului consumator ar fi ca luni dimineaţă să cumpere o pîine gustoasă, care a ieşit sîmbătă din cuptor.
Se zice adeseori că noi, care ne fălim cu cel mai bun grîu, avem cea mai proastă pîne în Europa. N-o fi adevărat lucrul acesta. E însă adevărat că cei mai mulţi dintre igienişti sunt de părere că adevărata cauză înce-
624
pătoare a celor mai multe	boale	de	care lumea suferă
în ţările civilizate e pîinea	făcută	din	făină proastă,	rău.
frămîntată, rău dospită, nu pe din	destul coaptă	ori
consumată prea în curînd	după	ce	a fost scoasă	din.
cuptor.
Ar fi deci lucru foarte cuminte ca să se cerceteze, cu ocaziunea aceasta, dacă nu cumva ar fi cu putinţă să avem o pîine mai sănătoasă, care ar fi în acelaşi timp şi mai ieftină, căci ne-am hrăni mai bine mîncînd-o.
Lăsăm la o parte franzelăriile, care sunt o hrană de lux. Vorba e de aşa-numita pîine de toate zilele, care e hrana de căpetenie a maselor mari şi îndeosebi a celor mai mulţi copii.
E un fel de cestiune de siguranţă publică să se ia mă-S^ri _P°trivi'te pentru ca să fim totdeauna încredinţaţi că pîinea cu care se hrănesc cei mulţi şi pe care aceştia o plătesc destul de scump e făcută din făină curată şi nestricată şi a fost bine frămîtată, bine dospită şi bine coaptă, ca să nu fie nici crudă, nici acră, nici seacă, nici prea apătoasă, căci rău e şă fim înşelaţi la cîntar, dar încă mai rău e să fim nevoiţi a mînca o pîine de calitate proastă.
Îndeosebi pentru mulţimea cea mare a muncitorilor însă tot atît de important e să aibă o pîine care se poate conserva şi timp mai îndelungat şi e plăcută la gust şi sănătoasă şi după ce a stat mai multe zile. Iar aceasta nu atîrnă de la calitatea grîului, ci de la felul în care a fost plămădită, frămîntată, dospită şi coaptă pîinea. N-au deci nici „fabricanţii“ noştri de pîine şi de franzelă decît să plămădească, să frămînte, să dospească şi să coacă aşa, ca pîinea pe care o scot sîmbăta din cuptor să fie nu numai luni, ci chiar şi marţi, chiar mai bună decît duminecă dimineaţa — şi pot să se bucure de un repaus duminical „integral“. Publicul consumator în tot cazul n-ar avea cuvinte de a se plînge că nu găseşte „pîine caldă“.
625
SĂNĂTATEA SĂTEANULUI
Una din ccstiunile discutate în congresul din anul acesta al Asociaţiunii generale a medicilor cu multă rîv-nă binevoitoare a fost starea sanitară a sătenilor noştri.
Dac-ar fi să luăm, în înţelesul lor propriu, vorbele rostite în timpul acestor discuţiuni, poporul român e pornit spre degenerare şi silinţele noastre culturale au să rămîie zadarnice cîtă vreme nu vom fi reuşit să-i redăm ţăranului nostru vigoarea trupească pe care au avut-o părinţii lui.
D-l dr. Lupu a constatat, într-un raport bine motivat, că starea sanitară e în satele noastre ,,una din cele mai nenorocite“ şi mai mulţi dintre congresişti au luat cuvîn-tul ca să o confirme aceasta.
„Tuberculoza face ravagii la ţară — zice unul dintre aceştia — şi nu s-a făcut nimic pentru remediarea acestei stări de lucruri.u
„Ţăranul nostru e condamnat la o alimentaţie insuficientă — zice altul —, condiţiunile de locuinţă sunt şi ele foarte nenorocite ; administraţiunea are o purtare foarte vitregă faţă de populaţiunea rurală, şi astfel medicul are să înlocuiască pe preot şi pe învăţător“
Aceste sunt mărturisiri făcute de oameni cari vorbesc în cunoştinţă de cauză, care-şi fac datoria spuind adevărul şi a cărora bună-credinţă nu poate să fie pusă la îndoiala, iară nu de „politicieni“ pripiţi şi pătimaşi. Mai mult : ele au fost făcute în faţa ministrului de Interne, şeful administraţiunii, care n-a' pus la îndoială bunăvoinţa celor ce judecă cu atîta asprime. E mai presus de orişice îndoială că n-ar fi pus-o la îndoială nici ministrul de Culte şi Instrucţiune Publică, şeful preoţilor şi al învăţătorilor dac-ar fi fost el însuşi de faţă.
Ştim cu toţii şi mărturisim că rea afară din cale e starea sanitară a satelor noastre, ba ne dăm seamă şi despre urmările dezastroase pe care nenorocirea aceasta le are pentru viaţa noastră economică pentru dezvoltarea noastră culturală, pentru puterea noastră armată, pentru viitorul nostru — în genere. Cu toate aceste, puţin s-a
626
făcut pînă acum şi puţin se face „pentru remedierea acestei stări de lucruri“ căci cu totul altele sunt preocupările înteţitoare ale celor mai mulţi dintre noi şi nu ajungem s-o mai facem şi aceasta.
Stricăciunea a pornit de sus în jos şi din oraşe spre sate, a pătruns deodată cu civilizaţiunea şi de aceea siliri^-ţele medicilor sunt şi au să şi rămîie zadarnice cîtă vreme biserica şi şcoala nu-i vor fi îndrumat pe săteni spre vieţuire raţională şi administraţiunea nu le va fi asigurat putinţa de arşi agonisi mijloacele bunului trai.
Pentru masele mari ale poporului nostru „civilizaţiunea “, venită în pripă, n-a fost o binefacere fiindcă ea a zdruncinat buna rînduială morală şi. a sporit trebuinţele mai presus de toată aşteptarea.
Foarte adevărat e că atît tuberculoza, cît şi celelalte boale, fie .contagioase, fie constituţionale, cari secătuiesc puterile sătenilor noştri, îşi vor perde intensitatea, dacă oamenii şi mai ales copiii vor trăi în case mai bune şi se vor hrăni bine.
Locuinţele întunecoase, strimte şi umede şi hrana proastă şi neîndestulătoare sunt ceea ce mai ales îi face pe copii, îndeosebi, primitori pentru orice boale, dar mai bune nu erau casele nici mai nainte şi hrana nu e azi mai proastă decît în trecut.
In trecut însă sătenii trăiau mai izolaţi, deci mai feriţi de contagiu, munceau mai puţin şi, astfel, aveau trebuinţă de mai puţină hrană şi-şi duceau viaţa în mai deplină morală, mai feriţi de excesele care astăzi le dau brînci spre groapă.
Numai aşa intră-n rîndul celor vinovaţi preotul şi învăţătorul.
Tot zdruncinarea bunei rînduieli morale e-n cele din urmă cauza începătoare a stării triste la care e ajunsă poporaţiunea satelor noastre. Zicătoarea „minte sănătoa-să-n trup sănătos“ poate să fie răsturnată-n înţelesul că vigoarea trupească, încetul cu încetul, se perde în lipsă de sănătate sufletească.
Aceasta are, înainte de toate, să le-o redea preoţii şi învăţătorii sătenilor noştri.
627
FALSIFICĂRILE [I]
Orişice ar zice medicii noştri, e lucru neîndoios că strugurele e unul din cele mai nobile fructe, şi nobil e şi vinul, zeama dospită a strugurelui, de care atîţi oameni buni se încălzesc şi pe care atîţi poeţi au cîntat-o ori o vor mai cînta. Lasă că-i este plăcut gustul şi plăcut şi efectul, dar unul dintre oamenii cu mare autoritate în materie de nutriţiune, Armând Gautier, o pune în rîndul materiilor alimentare, de care omul, în anumite împrejurări, are nevoie neapărată. E în acelaşi timp un fel de otravă care, în doze potrivite, e stimulent cu efecte curative. Stricăcîos e numai abuzul de vin — ce-i drept, un abuz, spre care mulţi înclină.
Fiind aşa, sunt vrednici de cea mai aspră osîndă cei ce falsifică vinul, căci, abuzînd de această rea înclinare, ei le dau oamenilor o băutură proastă şi cu desăvîrşire stricăcioasă drept una, care, în măsură potrivită, le este priincioasă.
Noi, publicul consumator, ne unim deci fără de nici o rezervă cu podgorenii, pe care asemenea falsificări îi păgubesc, încît pot să-l ruineze în cele din urmă.
Vina cade însă şi asupra podgorenilor.
Falsificările se fac nu numai la noi, ci şi aiurea în toate, dar ele nu-i sunt de folos celui ce le face decît dacă consumatorul nu ştie să facă deosebire între ceea ce este veritabil şi bun şi ceea ce e numai o imitaţiune proastă.
Falsificată e, între altele, anume la noi pîinea de toate zilele.
Cei mai mulţi dintre consumatorii ei s-ar speria, dacă ar afla cîte şi mai cîte feluri de gunoaie sunt amestecate în grîul adeseori stricat, din care e măcinată făina din hambarele brutarilor noştri. Chiar fiind însă curat grîul, făina e fie umedă şi mucegăită, fie stătută şi acrită, iar la brutărie nici plămădirea, nici dospirea, nici coacerea nu e făcută cum se cuvine.
Cei mai mulţi dintre brutari lasă pîinea mai mult ori mai puţin jaeclospită ori necoaptă pentru ca rămîind
62B
în ea apa, cu care a fost plămădită, să apese mai grea la cîntar. Iar alţii o acresc cu piatră acră pentru ca să se mai umfle şi să pară bine dospită, cu toate că e crudă şi apătoasă. Asemenea pîine nu mai e hrană, ci boală în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului. Lumea o cumpără însă şi o mănîncă fiindcă s-a deprins cu ea şi nici nu prea găseşte alta. N-ar mai cumpăra-o însă, dacă s-ar găsi cineva care se învredniceşte a-i oferi o pîine din grîu curat, bine frămîntată, bine dospită şi bine coaptă.
Tot astfel şi vinurile falsificate găsesc consumatori fiindcă vinurile veritabile nu sunt de bună calitate.
Podgoriile noastre dau, ce-i drept, vinuri delicioase, numai, însă, dacă via e bine îngrijită pentru ca strugurii să se coacă bine, dacă vasele sunt curate, ca vinul să-şi păstreze calităţile şi dacă pritocirile se fac la timp şi în mod raţional. Sunt însă la noi foarte multe vinurile' stoarse din struguri fie necopţi, fie mucegăiţi, ţinuţi în vase mai mult ori mai puţin pline de duhoare ori stricate din cauza lipsei de îngrijire. Asemenea vinuri nu prea pot să ţie concurenţa cu cele falsificate, care sunt de obicei curate şi adeseori chiar mai puţin stricăcioase decît multe din cele veritabile.
Pe lîngă toate celălalte dar, podgorenii noştri au să poarte de grije ca cultivarea viţei să se facă pretutindeni în mod raţional şi ca vinurile să fie tratate astfel, ca ele să-şi păstreze bunele calităţi. Numai vinurile rele ori stricate fac cu putinţă punerea în consumaţie a vinurilor falsificate, şi măsurile legislative ori cele administrative sunt mai mult ori mai puţin zadarnice cîtă vreme consumatorii ei înşişi nu ştiu să facă deosebire între vinurile veritabile şi cele falsificate, ba le preferă chiar pe aceste,, care li se par mai gustoase.
Natura a fost şi este cu deosebire darnică faţă cu noi în ceea ce priveşte atît cantitatea cît şi calitatea roadelor pămîntului, şi nemernic e fără îndoială cel ce le falsifică fie într-un fel, fie într-altul pe aceste. Vinovaţi sunt însă şi cei ce nu ştiu să preţuiască îndeajuns darurile naturei.
62$
LIPSA DE BRAŢE
Ne aflăm în timpul secerişului, şi niciodată lipsa de braţe muncitoare nu e atît de simţită ca acum, cînd trebuie să dăm zor. Dacă-ncepem secerişul prea în curînd, grîul nu e încă copt şi pierde din calităţile lui, iar dacă-ntîr-ziem,, grăunţele coapte se scutură — şi se face risipă, îl ştim lucrul acesta şi el se întîmplă, cu toate acestea, în fiecare an, căci anume pentru seceriş n-avem destule braţe, şi mult timp va mai trece pînă ce vom fi scăpat de acest neajuns.
După cea din urmă numărătoare, poporaţiunea totală a ţării e de 7 248 061 suflete, din care 5 918 028, adică peste 80 la sută trăiesc prin sate, iar restul prin oraşe. Sătenii aceştia sunt aproape toţi plugari, ba ştim prea bine că plugari sunt şi o însemnată parte din tîrgoveţi şi din orăşeni. De aceea ne socotim ţară eminamente agricolă, în comparaţiune cu alte ţări, în cari partea covârşitoare a poporaţiunii sunt orăşeni, deci mai ales meşteşugari şi muncitori industriali. în Germania, de exemplu, raportul e tocmai invers : pentru 80 la sută orăşeni, nuţnai 20 la sută săteni.
Cu toate acestea, plugarii sunt la noi prea puţini.
După cea din urmă numărătoare, poporaţiunea a crescut ce-i drept, dar tot nu e destul de numeroasă pentru cele aproape 8 milioane de hectare pămînt cultivabil.
Socotind, cum de obicei se face, cîte cinci membri de familie, avem aproape 1 200 000 familii de plugari. Fiecare familie are deci să muncească aproape 7 hectare de pămînt, ceea ce e de tot mult, căci între cei cinci membri ai familiei sunt copii nevîrstnici, moşnegi şi babe, precum şi bolnavi incapabili de muncă, ca să nu mai ţinem seamă şi cei ce-şi fac rîndul la oaste.
Lipsa de braţe o simt mai ales marii cultivatori, cari se ajută, ce-i drept, cu maşini de tot felul şi cu muncitori aduşi de peste hotare, dar numai, arareori ajung să execute lucrările la timpul cuvenit şi-n bune condiţiuni. Aceasta e cea mai de căpetenie dintre cauzele pentru cari producţiunea agricolă e la noi şi cantitativ şi calitativ mai prejos de ceea ce ar trebui să fie.
630‘
Tot în urma lipsei de braţe, marii cultivatori cari se folosesc de maşini şi de muncitori aduşi din ţările învecinate, stăpînesc aproape jumătate din pămîntul cultivabil. Numai sporindu-se poporaţiunea satelor va trece încetul cu încetul o parte din acest * pămînt la micii proprietari.
Cea mai însemnată dintre urmările lipsei de braţe e însă tînjirea activităţei industriale.
<Orişicît de multe şi de mari ar fi adică nevoile cu cari se luptă sătenii noştri, viaţa e prin sate mai plăcută şi mai ferită de mizerii decît prin oraşe, şi sunt puţini oamenii cari se fac meşteşugari ori lucrează prin fabrici cîtă vreme li-e dată putinţa de a-şi agonisi pîinea muncind sub cerul liber, în adierea vîntului şi-n bătaia soarelui.
încă mult timp dar meşteşugarii şi muncitorii industriali au să fie în ţara noastră mai ales oameni veniţi de aiurea, unde prin sate e prisos de braţe.
La noi poporaţiunea are să se sporească mai ales la sate, unde e mare nevoie de braţe, şi viaţa industrială de prin oraşe nu va putea să ieie avînt decît după ce vom fi ajuns ca oamenii să fugă de pe la sate, unde nu mai găsesc de lucru, spre oraşele azi mai mult ori mai puţin rurale şi ele.
Există şi azi un curent despre sate spre oraşe, dar el e slab şi-n timpul din urmă sporul de prin oraşe nu l-au dat satele, ci oamenii veniţi de aiurea.
IAR REVĂRSĂRI
în natură toate sunt nemăsurate şi incalculabile, toate pot să ieie dimensiuni neaşteptate şi astfel silinţele omului de a se asigura contra calamităţilor naturale foarte adeseori rămîn zadarnice. Cuprins de simţămîntul acesta zice românul că înpotriva voinţei lui Dumnezeu nimeni nu se poate pune, căci nimeni deopotrivă cu Dumnezeu nu este.
631
E, cu toate aceste, adevărat că mare parte din nenorocirile, de care sunt-[em] loviţi, sunt urmări ale propriei noastre nesocotinţe, şi putem s-o zicem aceasta mai ales despre revărsările care, de cîţiva ani încoace, se ivesc cu un fel de regularitate nenduplecată.
S-a făcut adeseori şi în fel de fel de forme constatarea că aceste revărsări sunt urmări ale lipsei de pricepere cu care am stîrpit pădurile de pe coaste, şi n-avem să mai stăruim asupra acestui adevăr neîndoios.
Tot atît de neîndoios e că revărsările rîurilor noastre ar fi mai rare şi mai puţin primejdioase, dacă albiile lor -ar avea cotituri mai puţine, căci fiind albia dreaptă, apa curge repede şi-şi sapă drum din ce în ce mai adînc, iar pe la cotituri valurile se-nfundă, dau peste ţărmuri şi-nce-tul cu încetul se îngrămădeşte podmolul în albie.
Şi aceasta e lucru în general admis, şi toată lumea 'Stăruie ca coastele să fie împădurite şi ca rectificarea albiilor să se facă cît mai curînd.
Se cer, fără îndoială, mari cheltuieli pentru aceasta, orişicît de mari ar fi însă ele, suntem în cele din urmă in cîştig nu numai pentru că scăpăm de multe din pagubele revărsărilor, ci şi pentru că ni se sporeşte terenul cultivabil.
Mai e însă la mijloc şi lipsa de purtare de grijă a riveranilor, cari nu fac nimic ca să ţie albia mereu curată. Cînd vine mare, apa aduce mai un bolovan, mai un trunchi de copac, mai un copac scos din rădăcini, care Tămîne ici ori colo în albie şi încetul cu încetul se pod-moleşte încît se formează prin albie vîni, pe care cresc în urmă sălcii,	anini	şi plopi.	Viind iar mare	apa, nu mai
găseşte loc în	albie	şi sapă	ţărmuri de-şi lărgeşte albia.
Hîurile astfel părăsite în voia întîmplării au deci albii de tot largi şi	pline	de vîni,	încît partea cea	mai mare a
anului apa se	scurge numai	pe ici, pe colo	printre mi-
cile zăvoaie. în zadar am face şi rectificarea unor asemenea albii, dacă nu am lua măsuri ca albiile rectificate să fie totdeauna curate, căci, mai curînd ori mai tîrziu, am ajunge tot la starea de astăzi.
De cîte ori se reivesc deci revărsările, trebuie să stă-xuim cu tot dinadinsul ca administraţiunea să ieie mă-
*632
suri peiftru curăţirea albiilor. Nu e, la urma-urmelor, vorba de legi, ci numai de regulamente, în virtutea cărora autorităţile administrative să fie obligate a face instrucţiuni regulate de-a lungul rîurilor şi a lua dispoziţiuni pentru curăţirea albiilor. Trebuie să aiibă cineva răspunderea în privinţa aceasta, dacă e vorba să n-o păţim ca cu alte legi ori regulamente foarte bune îşi frumoase, de care însă nimeni nu ţine seamă.
Astfel sunt, de exemplu, legile şi regulamentele privitoare Ia vînătoare, la pescuit ori la curăţirea de omizi a pomilor, pe care numai cine vrea le bagă-n seamă.
N-avem decît să călătorim prin Valea Oltului, a Argeşului, a Şiretului ori a Bîrladului pentru ca să ne încredinţăm că multe mii de hectare de pămînt foarte mănos stau incultivabile numai şi numai pentru că proprietarii moşiilor peste care trec aceste rîuri nu fac nimic spre a-i asigura apei un curs regulat, nici pentru ca apa revărsată să se scurgă repede.
E în interesul comun ca asemenea proprietari nepăsători, fie' ei ţărani, fie boieri, să aibă cuvenita purtare de grijă pentru rîul de pe proprietatea lor, şi ea au să fie siliţi, dacă n-o fac din propriul lor îndemn.
De revărsări tot nu vom scăpa nici după ce vom fi-mpădurit coastele, vom fi rectificat albiile şi vom fi Iua£ asemenea masuri, dar pagubele ne vor fi mai mici şi numai rar le vom suferi.
ABERAŢIUNI OMENEŞTI
Suntem cuprinşi de viuă repulsiune cînd ne dăm seama citi oameni au perit în războiul de peste Dunăre, unii pe cîmpul de luptă, alţii răpuşi de boale nemiloase şi iar alţii pe urma azi renumitelor „orori“. Dacă ne gîn-dim bine, nu putem să-i socotim ca fiind în toată firea pe cei ce săvîrşesc ori pun la cale asemenea „hecatombe“ ; ele, cu toate acestea, se repetă cu multă regularitate şi
G33
nu numai cu toţii ne pregătim pentru măceluri, ci ne mai şi lăudăm după ce am săvîrşit fapta trîmbiţînd în gura mare numărul vieţilor, pe care ne-am învrednicit a le stinge, '
Mor oamenii în floarea: vieţii, şi rămîn pe urma lor mume cuprinse de âdîncă jale, văduve nenorocite şi orfani neajutoraţi, iar cei ce i-âu omorît ori i-au dus la moarte umblă cu capul ridicat — parcă-ar fi săvîrşit cele mai omenoase fapte.
Aşa este, aşa .a fost totdeauna şi tot aşa are să fie şi de azi înainte ' căci războiul şi luptele dintre oameni,, în genere, se urmează cu necesitate organică şi au în vedere de obicei un scop bun, care, fără de lupte crîn-cene, nu poate fi realizat decît fiind oamenii cu minte, iar foarte adeseori nu sunt cu minte.
Sunt însă şi „hecatombe“ lipsite de raţiune.
E lucru ştiut căy în timpul războiului de treizeci de ani, poporaţiunea Germaniei, prin lupte, prin fel de fel de molime şi prin foamete, a fost scăzută cam la a patra parte. Deoarece în acelaşi timp poporaţiunea Franţei s-a sporit, Ludovic XIV a ajuns la o putere covîrşitoare, pe care regii Franţei au përdut-o numai abuzînd de ea.
In secolul XIX se întîmplă tocmai contrariul : popo-raţiunea* Franţei scade, iar a Germaniei în timp de o sută de ani sra încinciţ. îndeosebi în statul german ea a sporit în timp de patruzeci de ani de la 40 la 65 milioane, încît Franţa, care a ajuns la 38 milioane, nu se mai putea măsura cu Germania.
Această scădere a Franţei nu e, precum ştim, urmare a războaielor mistuitoare, în care lumea pere în bătălii, de molimi ori de foame, ci oarecum voită, provocată dinadins de către oameni care ţineau să nu aibe copii. Toată lumea se întreabă deci, unde vor ajunge lucrurile dacă va urma în Franţa scăderea; iar în Germania sporirea, care aduce cu sine atotputernicia.
Aflăm acum că germanii au ajuns şi ei să sufere de boala care i-a istovit şi-i istovesc pe francezi : s-a făcut constatareâ că numărul avorturilor provocate dinadins se urcă, în timp de un an, în Germania, la vreo 500 000, cea ce va să zică — sinucidere lentă. Nu e răz-
634
boi, nici e molimă, nici e foamete, care cere atîtea jertfe, şi dacă lucrul acesta merge un timp oarecare tot aşa înainte, la putere covîrşitoare va ajunge în Europa acela dintre popoare care nu se sperie de progenitură.
Stăruim asupra acestui lucru fiindcă sunt şi la noi mai ales prin oraşe oameni care nu-şi dau seamă despre marea primejdie, împreunată cu gîndul că copiii sunt o sarcină urîtă, de care omul cu minte caută să scape.
Gîndul acesta e simptomul unei boale morale,4 care se iveşte oarecum periodic în societatea omenească şi a pus capăt multor stăpîniri.
La Roma ea s-a ivit în timpul lui Iuliu Cezar, vreo cincizeci de ani înaintea lui Christos cînd oamenii „cu minte“ toţi, bărbaţi şi femei, făceau tot ceea ce le stetea prin putinţe ca să nu aibă copii.
Iuliu Cezar creează un întreg şir de legi, prin care pune sarcini pe celibi şi pe familiile fără de copii, ca să descarce şi să uşureze familiile cu casa plină de copii. Silinţele lui au fost însă zadarnice, căci cauza răului nu era, mizeria, ci îmbuibarea. Nu cei săraci, care se zbăteau în luptă cu nevoile vieţei, ci bogaţii şi, -în genere, cei deprinşi cu trebuinţele mari se fereau de copii. De aceea, salvarea societăţei romane a fost creştinismul, care i-a îndrumat pe oameni spre stăpînirea de sine şi i-a pătruns de, gîndul că Dumnezeu vrea să se sporească neamul omenesc şi are purtare de grijă pentru toţi.
Tot astfel şi în zilele noastre boala atît în Franţa cît şi Germania s-a ivit mai întîi Ia cei înstăriţi şi cu trebuinţe mari şi numai încetul cu încetul a pătruns şi în masele mari ale poporaţiunii.
Ni-a fost viuă bucuria cînd am constatat anul trecut că poporaţiunea ţării noastre se sporeşte şi viuă ne este < şi cînd aflăm că şi în ţările învecinate se sporesc românii, căci de la sporul acesta atîrnă viitorul neamului românesc. Dacă însă aşa este, trebuie să fim nemiloşi faţă de cei ce se socotesc în drept de a nu purta sarcina unei familii grele şi să iubim şi stimăm mai vîrtos pe cei ce poartă cu voie bună sarcina aceasta,
E o boală morală, care foarte uşor se întinde, dacă n-o combatem cu toată hotărîrea.
635
REFORMELE
Se discută cu multă rîvnă cîteva reforme cu deosebire importante, care vor trebui, aşa se zice, să fie făcute dacă nu chiar la toamnă, în timpul iernii viitoare ori cel puţin la primăvară.
Nu putem să ne dăm seama cum au să fie făcute acele^reforme şi cînd anume are să fie cu putinţă realizarea lor. S-a întîmplat însă la noi, în mai multe rîn-duri, că s-au făcut cu oarecare grăbire reforme de mare importanţă creîndu-se legi care nu puteau să fie aplicate ori care în curînd au trebuit să fie modificate. S-ar putea ca să se întîmple şi astă dată aşa ceva şi astfel ar fi lucru pripit să zicem că se înşală cei ce cred că reformele discutate acum vor fi în curînd realizate. Noi însă credem c-o să mai treacă oarecare timp pînă ce ne vom fi dumerit cu toţii îndeajuns pentru ca să fie bine chibzuite reformele.
E, între reformele puse în discuţiune, mai ales una care cere multă cumpănire, iar aceasta cu atît mai vîrtos^ cu dt ea stă în strînsă legătură cu celelalte.
România e adecă centrul topografic al unei foarte însemnate părţi din ţările din răsăritul european. Atît în trecut, cît şi în zilele noastre se întîlnesc pe pămîntul ei oameni de pe întregul teritoriu al Carpaţilor, precum şi din întreaga Peninsulă Balcanică, ba chiar şi de prin insulele din bazinul oriental al Mediteranei. E aici o> amestecătură de limbi, de seminţii şi de obiceiuri, cum numai în puţine puncte din Europa mai găsim, deci unul din cele mai vii centre comerciale şi culturale. Cu toate acestea, ţara şi-a păstrat pînă acum caracterul naţional românesc. Gîndul nostru al tuturora e ca ea să-l păstreze şi de aici înainte, şi nu e între partidele noastre de gu-vernămînt nici unul care poate să fie bănuit că ar fi în stare să stăruie pentru vreo reformă, prin care ar fi pus în joc caracterul românesc al statului român.
Nu e cestiunea de amor propriu naţional această stârnire asupra românităţii statului român. N-avem decît să ne dam seama despre cele ce se petrec peste Dunăre şi peste Carpaţi pentru ca să ne încredinţăm că buna
636
cînduială şi dezvoltarea pacinică nu ar mai fi în ţara noastră cu putinţă, daca ea n-ar mai fi cu desăvîrşire românească şi numai românească. Păstrarea românităţii e deci un interes general european şi numai oamenii lipsiţi de simţămîntul realităţii ar putea să ceară de la moi reforme, prin care am pune în joc caracterul naţional românesc al statului sostru. O asemenea reformă ar fi insă orişicare întrăinare a pămîntului.
Vecina noastră de la apus, Ungaria, ne dă în fiecare zi ocaziunea de a ne convinge că acela care perde stă-pînirea pămîntului nu mai poate să păstreze înrîurirea hotărîtoare în viaţa publică. Maghiarii perzînd încetul cu încetul o foarte însemnată parte din pămîntul de sub picioarele lor, sunt nevoiţi să facă fel de fel de opintiri *spre a-şi păstra înrîurirea hotărîtoare în viaţa publică, şi orişicine poate să prevadă că nu mai e departe timpul cînd nu le ya mai rămînea decît să intre la învoială cu aceia care stăpînesc pămîntul alăturea cu dînşii.
Noi românii suntem ameninţaţi chiar mai mult decît maghiarii să ne perdem pămîntul, căci pămîntul acesta e cel mai sănătos în Europa şi cel ce l-a cumpărat odată are cuvinte de a fi mulţumit de felul în care şi-a întrebuinţat banii. De aceea la noi e tradiţională preocuparea^ ca pămîntul ţării noastre să nu poată trece în mîni străine, şi preocuparea aceasta a fost în toate timpurile hotărîtoare în ceea ce priveşte aşezarea dreptului de proprietate.
Pămîntul i se cuvine numai celui ce-1 păstrează pentru neamul nostru.
Ar fi destul să ne abatem cîtuşi de puţin de la tra-diţiunile noastre în privinţa aceasta pentru ca în timp foarte scurt mari capitaluri străine să fie puse-n circu-laţiune spre a cumpăra pămînturi mănoase în ţara noastră.
Suntem şi noi deci de părerea că e nevoie de reforme, dar în acelaşi timp suntem încredinţaţi că discuţiunile începute se vor mai urma pînă ce ne vom fi dumirit cum anume au să fie făcute reformele pentru ca prin ele să nu fie pusă în joc românitatea pămîntului nostru, deci . şi a statului român.
637
Poate orişicine să agonisească nesupărat de nimeni bogăţii cît de mari în ţara aceasta, dar pămînt n-are, în virtutea tradiţiunilor noastre, să stăpînească decît cel ce ţine să fie român în puterea cuvîntului.
NOILE ÎMPROPRIETĂRIRI
în dişcuţiunile urmate prin cercurile particulare se iveşte adeseori părerea că e un lucru mai mult ori mai puţin riscant să dăm prea mari întinderi de pămînt în stăpînirea ţăranilor.
Chiar şi dac-am trece cu vederea că numai puţini dintre ţăranii noştri sunt îndrumaţi a cultiva pămîntul în mod raţional,; sunt între ţărani şi oameni leneşi ori uşurateci, dacă nu chiar stricaţi, care nu sunt în stare să chivernisească o avere mai însemnată, şi n-ar îi lucru cuminte să li se dea şi acestora pămînturi.
Cei ce o susţin aceasta se razemă pe faptele care se petrec prin satele noastre.
împărţirea în bucăţi prea mici a pămîntului nu e singurul efect rău al legii de împroprietărire. Sunt între cei împroprietăriţi şi oameni care nu mai au în adevăr nici bucăţele mici de pămînt.
Deşi nu are dreptul de a-şi vinde pămîntul, săteanul poate să-l dea în arendă nu numai pe un an, ci şi pe mai mulţi ani de-a rîndul, şi nu sunt puţini sătenii care, fie la strimtorare, fie din uşurinţă şi-au dat pogoanele pe mulţi ani de zile înainte în arendă luînd cîte zece, ba, pe ici, pe colo, chiar şi numai cîte cinci lei de* pogon.
Omul e, la urma-urmelor, acelaşi în toate timpurile, şi e peste putinţă să nu ne aducem aminte de soarta lui Caius Gracchus, care înainte de aceasta cu vreo 2000 ani făcuse propunerea, ca să li se dea plebeilor pămînt, pe care nu pot să-l vîndă, ci au să-l păstreze pentru fiii şi nepoţii lor. Intenţiunile lui erau cele mai bune, dar între plebei erau prea mulţi oameni stricaţi pe care nu-i încînta gîndul că vor putea să petreacă viaţa muncindu-şi
638
fiecare ogorul, ci ţineau să aibă pămînt pentru ca, vinzi ndu~l, să trăiască din preţul lui un timp oarecare fără griji. între sătenii noştri vor fi puţini oameni de felul acesta, dar nu mai încape nici o îndoială că lucrul raţional e să le dăm sătenilor — nu pămînt, ci putinţa de a-şi agonisi fiecare potrivit cu vrednicia sa pămîntul pe care-1 munceşte.
Sunt unii, care merg chiar şi mai departe şi susţin că, în adevăr, nu stăpînirea pămîntului îi trebuie săteanului nostru, ci putinţa de a aduna avere muncind pămînt în condiţiuni pentru dînsul priincioase. Vorba e ca braţele muncitoare să nu mai fie obiect de speculă şi ca munca agricolă să nu mai fie exploatată de cei ce nu muncesc.
Mai ales cînd vorba e de averile deosebitelor aşezăminte de binefacere ori de utilitate publică e foarte discutabilă cestiunea dacă nu cumva arendarea în loturi mici, cu preţuri raţional stabilite şi pe termin lung, ba fie chiar nelimitat ar fi mai potrivită cu interesele noastre naţionale decît vînzarea pe vecie.
Nu e deloc proastă situaţiunea plugarului, care ştie că va putea să muncească nesupărat de nimeni bucata de pămînt pe care a luat-o în primire, ba chiar s-o şi lase moştenitorilor săi, dacă va plăti regulat arenda şi o va cultiva cum se cuvine. Ba sunt chiar şi particulari, cărora li-ar conveni să-şi asigureze în felul acesta o rentă sigură.
Nu zice nimeni că nu, dar e la mijloc o condiţiune neapărată : ca plugarii să fie oameni harnici, pricepuţi fiecare în ale sale şi, mai presus de toate, de bună-credinţă.
Dacă avem asemenea plugari, toate greutăţile se înlă-turează fără multă bătaie de cap, şi fără îndoială cel mai cuminte lucru e să-i facem pe săteni stăpîni asupra pămîntului, pe care au să-l facă roditor. Nedumeririle ne cuprind numai fiindcă avem cuvinte de a ne teme că mulţi dintre sătenii noştri nu vor fi în stare să chivernisească bine pămîntul ce li se va fi dat, şi exploatatori neomenoşi vor profita fie de nepriceperea, fie de uşurinţa unora, ca să creeze o situaţiune îh cele din urmă chiar mai rea decît cea de astăzi.
Guvernul e dispus să facă o nouă împroprietărire tocmai pentru că faptele de curînd petrecute l-au făcut să
639
aibă încredere şi în hărnicia şi în priceperea sătenilor noştri şi pune temei şi pe buna lor credinţă.
Rămîne apoi, ca împroprietărirea să fie făcută aşa, ca nimeni să nu poată abuza de slăbiciunile noilor proprietari.
INTERESE SUPERIOARE
Sunt afară din cale mari, chiar uimitoare, progresele pe care le-am realizat noi românii de cînd cu înfiinţarea statului român ; e, cu toate acestea, destul să ne aducem aminte de cele petrecute-n primăvara anului 1907 pentru ca să stăruim în convingerea că dovezi despre mari destoinicii administrative nu am dat în timpul acestor uimitoare progrese.
N-ar avea însă dreptate cel ce ar susţinea că împrejurările priincioase, ele singure, ne-au ajutat să înaintăm atît de repede. Pămîntul cu deosebire mănos al ţării şi poziţiunea geografică cea norocoasă a ei n-ar fi dat aceleaşi rezultate, dacă nu am mai fi avut şi muncitori agricoli îndemînatici şi deştepţi, care se mulţumesc cu puţin, şi dacă [în] clasa aşa-zisă conducătoare a ţării n-ar fi fost oameni înzestraţi cu mari destoinicii.
Lucrurile nu se petrec, ce-i drept, nici în adminis-traţiunea noastră, nici pe la forurile noastre judecătoreşti, nici în biserică şi-n şcoala noastră, ba nici în armata noastră cum trebuie să se petreacă ; aceasta însă nu pentru că nu ştim ce este bine şi ce este rău, pentru că nu suntem în stare să facem binele şi să înlăturăm răul, ci pentru că suntem oameni cu fel de fel de slăbiciuni şi nu am ajuns încă să ne stăpînim fiecare pe sine însuşi.
Chiar în ziua cînd prin unirea celor două ,,ţărişoare44 într-un singur stat ne-am început lucrarea naţională, noi trebuia să ne pătrundem cu toţii de gîndul că avem să aşezăm în mod trainic temeliile unei vieţi comune la care au să rîvnească toţi românii. Şi în adevăr, idealul „marilor fruntaşi“ era ca, mai curînd ori mai tîrziu, românii de peste Carpaţi, cei de peste Moina, de peste Prut ori de
640
peste Dunăre să fericească pe fraţii lor din România şi să se uite cu jind peste hotare, în ţara aceasta, unde toate merg mai bine şi se desfăşură mai limpede decît orişiunde.
A venit însă anul 1907, şi mulţi au fost cuprinşi de simţămîntul că românului îi merge mai bine şi peste Carpaţi, şi peste Moina, şi peste Prut, ba chiar şi peste Dunăre decît în România ,,liberă44. Nu era poate adevărat lucrul acesta, dar e destul că mulţi îl simţeau.
Acum alt simţimînt urît a cuprins pe mulţi.
Aceiaşi săteni români, asupra cărora ,,pătura superpusă“ — vorba lui Eminescu — a descărcat la 1907 tunurile, au alergat cuprinşi de viuă însufleţire sub steagurile ţării lor, gata de a-şi jertfi viaţa şi avutul, şi au fost trataţi cum nu se cuvenea, încît e fiecare împins să zică, cuprins de adîncă durere, că e pentru român m^i bine-n oştirea nemţească, în cea rusească ori în cea sîr-bească decît în cea românească. Nu e adevărat nici lucrul acesta, dar el se poate zice fără multă exagerare.
Toţi ştim foarte bine că interesele superioare ale statului român cer ca toţi românii să fie cuprinşi der simţi-mîntul că nu e pentru români nicăieri atît de bine ca în România şi că cea mai înaltă mulţumire a orişicărui român e să fie cetăţean al statului român. O ştim aceasta cu toţii, dar numai puţini dintre noi au şi virtutea cetăţenească de a ţine seamă de acest interes superior al ţării în toate împrejurările.
Alăturea cu acest interes superior al ţării e interesul superior al neamului românesc, care cere ca nu numai românii, ci şi alţii să fie cuprinşi de simţimîntul că nu e nicăieri atît de bine ca sub stăpînirea românească. [...]
STĂRI ÎNGRIJITOARE
Zilele acestea a apărut Anuarul statistic al Capitalei pentru anii 1910—1Q11. Datele statistice se adună şi se publică pentru ca să fim cu toţii dumiriţi asupra stării
641
în care ne, aflăm, şi să tragem cuvenitele concluziuni în ceea ce priveşte faptele noastre în viitor.
Aceasta e ceea ce voim să facem astăzi îndeosebi pentru starea sanitară a poporaţiunei din Capitală.
După însemnările Oficiului statistic în anul 1910 po-poraţiunea s-a sporit prin excedent de naşteri cu numai
2.5	la mie, iar în anul 1911 sporul a fost tot numai de
2.5	la mie — pe cînd sporul normal e de cel puţin 1 la sută. Ori naşterile sunt deci prea puţine, ori cazurile de moarte sunt prea multe.
Cercetînd cifrele mai de aproape ne încredinţăm că nu naşterile sunt puţine, ci numărul morţilor e prea mare şi anume îngrijitor de mare, mai ales în ceea ce priveşte copiii pînă la vîrsta de un an şi cei în vîrstă pînă la 5 ani.
îndeosebi în anul 1911 dintre 7 845 de morţi 2 025 au fost copii pînă la un an, iar 1 009 copii pînă la cinci ani, deci cu totul 3 034 copii.
Cum se explică această excesivă mortalitate a copiilor ? •
Una dintre cauze e de caracter curat moral : nu mai puţin decît 18,3 la sută dintre copiii născuţi vii au fost ilegitimi, adică, în general, lipsiţi de cuvenita purtare de grijă a părinţilor.
Alta dintre cauze e de origine morală : 451 copii au murit de debilitate congenitală, 55 de sifilis ereditar, iar boalele sifilitice se întind mereu.
Cea mai hotărîtoare dintre cauze e însă de natură socială : în timp de zece ani, de la' 1902 la 1912, cazurile de mortalitate în urma tuberculozei s-au sporit de la 1 035 (1902) la 1 576 (1912), deci cu mai mult de 50 la sută.
Sunt incalculabile nenorocirile ce rezultă din această continuă sporire a cazurilor de tuberculoză, şi una dintre ele este că cea mai mare parte din copiii născuţi dim părinţi tuberculoşi sunt plăpînzi şi, dacă nu mor în curînd după ce s-au născut, viaţa le este mai mult o tînjire.
S-a zis adeseori şi nu se poate zice nici destul de des, nici cu destulă stăruinţă că tuberculoza e o boală socială. Socială e pentru că fiecare dintre nenorociţii atinşi de ea este un membru mai mult ori mai puţin nefolositor şi totodată şi primejdios al societăţii, care e timp îndelungat incapabil de muncă şi propagă în acelaşi timp boala
642
pretutindeni pe unde trece. Socială e însă mai ales pentru că cu cît mizeria e mai mare şi mai generală, cu atît mai repede se face propagarea bolii. Aceia care sunt atinşi de ea sunt mai ales săracii şi oamenii destrăbălaţi care-şi petrec viaţa mai mult ori mai puţin în desfrîu.
Sporirea excesivă a cazurilor de moarte în urma tuberculozei e deci un semn neîndoios că e rău mersul vieţii noastre comune în toate privinţele şi că nu e organizată societatea noastră pentru rezistenţă.
Nici guvernul, nici autorităţile comunale n-au destulă putere ca să pună stavilă întinderii tuberculozei, dacă societatea, ea însăşi, nu e cu desăvîrşire pătrunsă de convingerea că fiecare trebuie să se apere însuşi pe sine şi să stăruie ca şi .alţii să se păzească. Tuberculoza nu e ca holera, cş. ciuma şi ca alte 'boli epidemice, care se ivesc din cînd în, cînd pe ici-colo, îşi iau jertfele şi iar dispar ; ea-i chinuieşte pe oameni ani de zile de-a rin-dul, îi seacă de puteri şi-i poartă printre cei accesibili şi nu dispare niciodată, dacă nu e combătută de toţi şi de fiecare îndeosebi.
REMEDII PROBLEMATICE
Se face în fiecare zi şi în fel de fel de chipuri constatarea, fără îndoială tristă, că sunt multe şi felurite neajunsurile vieţei noastre comune, şi mulţi cred şi iar alţii spun fără ca să creadă că îndreptarea va să rezulte, în cele din urmă, dintr-o sănătoasă reacţiune pornită din masele mari ale poporului. De aceea e din ce în ce mai generală stăruinţa ca prin o reformă electorală de carac-terter democratic să li se dea maselor mari înrîurire hotărîtoare în viaţa publică.
N-avem să cercetăm dacă sunt ori nu la noi marile mase pregătite pentru asemenea reformă ; admiţînd, însă, N că ele sunt pregătite, nu urmează că e destul să le asigurăm înrîurire hotărîtoare în viaţa publică pentru ca să fie înlăturate neajunsurile de care toţi ne plîngem.
643
Zicătoarea „De la cap se împute peştele“ nu din senin a fost plăsmuită. Ea rezultă din constatarea că, totdeauna şi pretutindeni, relele sociale de sus pornesc şi de la cei din frunte sunt propagate. Şi la noi stricăciunea e mai mare la oraşe decît prin sate, unde ea n-a ajuns încă să pătrundă în toate părţile. E însă foarte riscant să credem că, dacă răul a pornit de sus în jos, îndreptarea se va face pornind de jos în sus. Istoria tuturor timpurilor e dovadă că şi îndreptarea tot de sus porneşte. Ori-şicît de democratică ar fi deci organizaţiunea societăţei, cîtă vreme clasele aşa-zise conducătoare sunt mai mult ori mai puţin stricate, nu cei mai cumsecade, ci cei mai vicleni dintre cetăţeni vor trage folos din libertăţile publice.
Greşesc cei ce iau renaşterea prin creştinism drept dovadă că îndreptarea poate să pornească şi de la cei săraci şi neştiutori.
Creştinismul a pornit tocmai de sus în jos, de la cei luminaţi şi de prin oraşe, şi cei din. urmă care l-au primit au fost „paginii“ de la ţară. Lucrul acesta e atît de adevărat, încît noi românii pînă în ziua de azi le zicem „păgîni“, adică săteni celor ce nu au primit încă lumina învăţăturilor lui Christos.
Acelaşi lucru se întîmplă şi astăzi : orişice propagandă socială de prin oraşe şi de la cei mai luminaţi porneşte şi numai încetul cu încetul şi adeseori foarte tîrziu pătrunde la sate. Şi progresul mai întîi orăşenilor le este de folos şi numai tîrziu le îndulceşte şi sătenilor viaţa.
După cea din urmă numărătoare, 80 la sută din întreaga poporaţiune a Germaniei sunt orăşeni, deci intelectuali, neguţători, industriaşi, muncitori industriali, şi numai restul de 20 le sută trăieşte prin sate. Chiar şi dacă aceste 20 la sută n-ar şti să se folosească de libertăţile publice, se folosesc cele 80 la sută. La noi 80 la sută sunt săteni şi numai 20 la sută orăşeni, ba şi din aceştia o însemnată parte sunt în adevăr poporaţiune rurală, plugari şi muncitori agricoli. îtămîn deci abia vreo 15 la sută oameni care sunt îndeajuns pregătiţi pentru înrîurirea ce li se asigurează în viaţa publică, şi tocmai aceştia sunt aceia de la care porneşte stricăciunea.
644
Să nu ne prea facem deci iluziuni în ceea ce priveşte efectele reformelor de natură democratică.
Dacă, e vorba să ne ridicăm desfăcîndu-se de relele deprinderi, îndreptarea de sus are să pornească de la aceia asupra cărora sunt îndreptate privirile tuturora şi pe care cei mai mulţi şi-i iau drept modele în ceea ce priveşte felul de a vieţui.
Biserica se surpă, dacă arhiereii sunt oameni care le dau dreptate celor ce zic : ,,Fă ce zice popa, iar nu ceea ce face el“.
Şcoala se distramă, dacă profesorii sunt oameni rău nărăviţi, uşuratici, superficiali, lipsiţi, în genere, de dis- * ciplina intelectuală şi morală.
Tot astfel întreaga viaţă socială se turbură, dacă clasele conducătoare se lasă să fie terorizate de oamenii mai mult ori mai puţin stricaţi, cărora nu le dă mîna să în-tîmpine cu asprimea cuvenită neglijenţa, uşurinţa ori reaua-credinţă şi pentru care e cestiunea de conservare individuală să prezinte şi pe cei mai cinstiţi oameni drept nişte mişei.
Dacă e vorba să scăpăm de relele de care suferim, nu în reforme politice avem să ne punem nădejdea, căci, orişicît de bune ar fi aceste, vor abuza de ele cei rău nărăviţi. Avem deci, înainte de toate, să sprijinim cu toată căldura şi cu toată bărbăţia pe cei ce combat relele apucături de orişice fel ar fi şi orişiunde s-ar ivi ele, dar mai ales în mijlocul celor 80 la sută, în care nu a pătruns încă stricăciunea.
MIŞCAREA PODGORENILOR
In timpul celor din urmă cîteva săptămîni, atît înainte de culesul viilor, cît şi după ce vinul a stat din fiert, podgorenii noştri au ţinut cîteva întruniri în care s-au sfătuit între dînşii spre a găsi o scăpare din strîmtoarea în care au ajuns. E aceasta continuarea unei mişcări încă
645
de mult pornite, care stă-n legătură strînsă cu întreaga noastră dezvoltare economică.
După ce podgoriile noastre au fost pustiite de filoxeră, au fost cheltuite multe milioane spre a replanta viile. In acelaşi timp s-au ivit prin vii fel de fel de boale, care fac cultura viţei cu atît mai costisitoare, cu cît braţele muncitoare sunt din ce în ce mai scumpe. Podgoreanul trebuie să ştie azi multe, să se priceapă la toate, să fie neadormit priveghetor şi să scoată mereu din pungă, dacă e vorba să răzbească înainte. Nu e destul să muncească bine via, ci trebuie să aibă şi pivniţă bună şi să se priceapă şi la tratarea raţională a vinului, căci altfel e ameninţat să piardă roadele muncii sale. Se zice adeseori că via e un fel de loterie. O fi fost ori nu, odată : azi în adevăr loterie este, căci după toate celelalte nu numai preţurile sunt foarte scăzute, dar nici nu se mai găsesc cumpărători pentru vinurile de calitate mai bună.
Cauzele acestei calamităţi sunt parte viile plantate la şes, parte — mai ales — vinurile falsificate în fel de fel de chipuri, care pot să fie puse în vînzare cu preţuri mai scăzute şi astfel alungă din piaţă vinurile naturale.
Sunt şi oameni care găsesc că n-ai ce să le faci podgorenilor dacă marele public * consumator se mulţumeşte şi cu vinuri falsificate, care nu se deosebesc, dacă e vorba, decît foarte puţin de cele veritabile, căci conţin cam aceleaşi elemente chimice.
Părerea aceasta e foarte greşită.
Lasă că vinurile naturale conţin fel de fel de materii minerale, care produc efecte curative, dar combina-ţiunile chimice ale naturei sunt atît de subtile, încît numai oamenii lipsiţi de pricepere îşi pot închipui că poate să fie imitat vinul natural. El numai omului cu gustul tîmpit poate să-i semene a vin şi, chiar dacă n-ar fi stricăcios, e totdeauna lipsit de efectele mai mult ori mai puţin binefăcătoare ale vinului adevărat şi nestricat. Adevărul e însă că vinurile falsificate toate sunt mai mult ori mai puţin stricăcioase şi astfel e cestiune de higienă publică să fie urmăriţi cei ce înşală lumea puin-du-le drept vinuri naturale în vînzare.
646
N-avem apoi să pierdem din vedere că. este foarte mare numărul oamenilor care-şi cîştigă hrana de toate zilele muncind prin podgorii. E una din cele mai însemnate ramuri de producţiune agricolă care se ruinează, dacă nu se vor lua cît mai curînd măsurile cerute de podgoreni, şi pierderea proprietarilor de vii se resfrînge asupra ţării întregi.
Avem în cîteva dintre podgoriile noastre vinuri aşa-zise delicioase, şi ele n-ar fi „delicioase“, dacă efectele produse de ele în organism n-ar fi priincioase pentru buna stare trupească. S-ar putea deci găsi oameni care susţin că aceste vinuri n-au nevoie de intervenirea statului pentru ca să iasă învingătoare în luptă cu „poşirca“ vinurilor proaste ori poate chiar falsificate. Lucrul acesta ar fi adevărat, dacă publicul consumator ar fi alcătuit din oameni care ştiu să deosebească ceea ce e bun de ceea ce e rău. Din nenorocire însă cei mai mulţi dintre băutori şi anume cei ce beau mult sunt oameni care beau fie chiar şi otravă, fără ca să-şi deie seamă de primejdia în care se avîntă.
Vorba nu e deci numai de podgorenii ameninţaţi cu ruina economică, ci şi de nenorociţii de băutori pe care statul are să-i ieie sub ocrotirea lui, şi să-i scape din ghearele celor ce-i otrăvesc picătură cu picătură.
PÂMÎNT ŞI PĂMÎNT
De la un timp încoace se vorbeşte şi se şi scrie la noi foarte mult despre discuţiunile urmate în Anglia în vederea rezolvării cestiunii • agrare. Atenţiunea cu care urmărim acele discuţiuni e cu atît mai firească, cu cît rezolvarea cestiunii agrare se impune şi la noi — poate chiar mai mult decît în Anglia. Gîndul nostru nu e să cercetăm cum are să fie făcută rezolvarea aceasta, ci să arătăm c-ar porni pe o cale foarte greşită cei ce ar crede că la noi ea poate să fie făcută în acelaşi fel ca în Anglia, unde ea e pusă cu totul altfel.
«
647
Englezii încă de mult au încetat a fi popor de păstori şi de plugari, care-şi petrec viaţa sub cerul lui Dumnezeu şi în bătaia soarelui şi a vîntului. Cei mai mulţi dintre dînşii îşi agonisesc pîinea de toate zilele fie ca corăbieri ori pescari, fie ca neguţători ori ca muncitori industriali. Ei s-au îngrămădit dar prin oraşe şi prin preajma porturilor, unde alăturea cu mari bogăţii se desfăşură multe, mari şi felurite mizerii. Vorba e deci să se găsească o formulă pentru îndrumarea maselor de flămînzi spre cîmpiile întinse şi spre văile cu aer curat şi cu izvoare limpezi.
Noi suntem popor de plugari şi de păstori din care abia cam a cincea parte s-a adunat prin oraşe, cele mai multe deopotrivă cu satele. Sunt acum cîteva zeci de ani cînd nu ştiam să preţuim pămîntul ţării noastre pentru că nu eram în stare să-l cultivăm cu folos, şi părinţii plugarilor de astăzi erau mai mult păstori decît plugari. Aici la noi dar vorba e să se găsească o formulă spre a îndruma pe muncitorii agricoli să rămîie prin satele lor şi să-şi cultive pămîntul cu folos din ce în ce mai mare. Orişicît de multe şi de felurite ar fi prin satele noastre mizeriile) ele nu sunt la fel cu cele din Anglia unde atît de adeseori se întîmplă că oamenii harnici nu găsesc de lucru. La noi mizeriile nu rezultă din lipsa de lucru, nici chiar din lipsa de pămînt, ci din lipsa de pricepere din rele întocmiri şi din apucăturile rele cu care ne-am deprins.
Mai e apoi la mijloc şi marea deosebire în ceea ce priveşte rentabilitatea pămîntului.
E un principiu economic bine stabilit că cu cît pămîntul e mai sărac, cu atît mai preţuită e munca agricolă, căci cu atît mai mult atîrnă de ea rodirea. în virtutea acestui principiu, trece stăpînirea pămîntului în mîinile muncitorilor agricoli, nu însă şi în ţările mănoase unde pămîntul dă şi cu puţină muncă roade adeseori îmbleşugate. Aici pămîntul foarte uşor devine obiect de exploatare şi munca agricolă se depreciază.
De această depreciere se plînge lumea atît în Anglia, cît şi la noi. Pe cînd însă în Anglia ea e urmarea prisosului de braţe muncitoare, la noi, unde e lipsă de braţe, ea are cu totul alte cauze.
646
Ţara noastră e unul din grînarele Europei, şi unul din cele mai mari interese economice ale noastre e să susţinem cu succes concurenţa cu productele agricole ale altor ţări. La noi deci rezolvarea cestiunii agrare are să fie făcută astfel ca prin ea să fie asigurată superioritatea cantitativă şi calitativă a productelor noastre agricole. De aceea pe cînd pentru Anglia cestiunea e curat economică, pentru noi ea e naţională.
Cu cît mai mult înaintăm în civilizaţiune, cu atît mai strînse ne sunt legăturile cu consumatorii grînelor noastre şi cu atît mai multe sunt şi cuvintele de a ne teme că dînşii vor face tot ceea ce le stă prin putinţă ca să ia în stăpînirea lor mănosul nostru pămînt şi să-l exploateze potrivit cu interesele lor, cum exploatează şi alte izvoare de bogăţii ale ţării noastre.
Una e cestiunea agrară în Anglia, şi cu totul alta este ea la noi, care prin rezolvarea ei pripită putem să zguduim temeliile existenţei noastre naţionale.
CAUZE ŞI EFECTE
în marea mulţime a celor ce caută o mai mult ori mai puţin plăcută distracţiune citind cele publicate-n coloanele ziarelor sunt fără-ndoială şi oameni care nu-şi dau seamă despre durerea de care sunt cuprinşi scriitorii cînd se gîndesc că multe din cele spuse de dînşii răsună în deşert. Lucru de mirat ar fi dacă n-ar fi fost cuprins de durerea aceasta şi d. Zamfir Arbore cînd a făcut pentru Minerva constatarea că, în timp de zece ani, mor în ţara noastră peste jumătate de milion de copii, care n-au împlinit încă vîrsta de un an, ceea ce face a patra parte din cei născuţi.
„Ei, şi?! — vor fi zicînd mulţi — mai rămîn celelalte trei pătrimi. Oamenii se nasc pentru ca să moară : o fi mai curînd ori mai tîrziu — cam tot acolo vine. Moartea e un lucru tot atît de firesc ca naşterea.“
649i
Cu totul altfel ne înfăţişăm lucrurile, dacă ne gîn-dim la durerile adeseori foarte mari care sunt împreunate cu moartea copiilor şi facem totodată şi o socoteală negoţătorească despre roadele muncii omeneşti care au fost mistuite la naşterea copilului, cu întreţinerea lui şi la moartea lui. Sunt multe milioane aruncate în gîrlă cu copiii aceia, si, trecînd cu vederea cele morale, copiii morţi în curincf* după naştere sunt una din calamităţile economice oarecum organice.
îndeosebi pentru noi ei mai sunt şi un nesăcat izvor de nelinişte în ceea ce priveşte viitorul neamului nostru.
Ceea ce ne-a săltat în timpul secolului trecut a fost mai ales însemnata sporire a poporului nostru, şi nu se cere decît oarecare bun-simţ firesc pentru ca să ne pătrundem de convingerea că numai sporindu-ne înainte putem să ajungem la împlinirea idealului nostru naţional.
Azi dar şi încă mult timp de aici înainte cea mai de căpetenie dintre preocupările noastre trebuie să fie înlăturarea stărilor fie politice, fie economice, fie culturale, care yfac peste putinţă sporirea poporului român.
Cestiunea se pune cu deplină claritate.
Dacă mortalitatea copiilor e mare pentru că nu e îndestulătoare purtarea de grijă a părinţilor, societatea noastră sufere de o grea boală morală, ceea ce e foarte greu.
Dacăv mortalitatea e mare pentru că copiii sunt din naştere plăpînzi, societatea noastră e pornită spre degenerare, ceea ce e şi mai rău.
Suferim de amîndouă aceste rele, şi n-are să ne incinte gîndul că e mare şi cifra naşterilor. Cifra naşterilor creşte pretutindeni potrivit cu mortalitatea copiiilor, căci femeia care-şi are copilul la sîn, foarte arareori ră-mîne însărcinată, iar femeia al căreia copil a murit în curînd după naştere poate să nască de două ori în acelaşi an.
Vorba nu e apoi numai cîţi copii se nasc, ci şi ce fel de oameni ies din cei născuţi, iar cu ocaziunea recrutărilor ne încredinţăm în fiecare an că foarte mulţi dintre cei ce nu mor se fac oameni plăpînzi, pe care nu putem să ne răzemăm nici oastea, nici ca braţe muncitoare.
650
N-avem de asemenea să ne sămuim cu Rusia ori cu Germania, unde de asemenea e mare mortalitatea copiilor, căci ruşii şi germanii nu au să-şi creeze, ci şi-au creat poziţiune în lumea aceasta, iară noi rămînem în urmă, dacă popoarele de din prejurul nostru se sporesc mai repede decît noi.
Zadarnice sunt deci toate progresele cu care ne fălim, dacă nu vom ajunge cît mai curînd să creăm în ţara noastră stări politice, economice, culturale şi mai ales morale prin care se asigurează sporirea constantă a po-poraţiunii române şi păstrarea vigorii trupeşti a viitoarelor generaţiuni.
Nici bogăţiile-ngrămădite, nici ştiinţa lumii toate, nici vîlva politică nu preţuiesc nimic, dacă din zi în zi mai numeroşi sunt aceia cărora viaţa li-e nesuferită şi din an în an scade numărul celor destoinici de a înfrunta nevoile vieţii.
FARMECUL DREPTĂŢII
„Poporul îl poţi subjuga numai cu dreptatea, căci justiţia îl impresionează mai mult decît orişice alt lucru“
—	aşa zice un oarecare „musulman român“ vorbind în coloanele numărului din noiemvrie al revistei Buletinul Armatei şi Marinei despre românizarea turcilor ce se află sub stăpînirea României.
Adevărul exprimat în aceste puţine vorbe e atît de hotărîtor pentru întreaga desfăşurare a vieţii politice, încît nu putem să stăruim îndeajuns asupra lui.
în adevăr, poporul, orişicare ar fi el, numai cu dreptatea poate să fie subjugat, şi acolo unde nu e dreptate toate se schimbă mereu.
Stăm deci pe gînduri cînd „musulmanul romăn“\ vorbind despre românizarea poporaţiunii din ţinuturile adăo-gate din nou la România, zice „autorităţile noastre trebuie să considere poporaţiunea de acolo absolut ca română şi egală cu românii“.
651
„Nu trebuie — zice el — nici să persecute, nici să proteagă. Dacă ei persecută (pe turci), ei vor vedea că nu sunt în ţara lor, iar dacă-i va protege, ar însemna că-i consideră streini, căci pe al tău niciodată nu-1 persecuţi, nici nu-1 protegi. Dacă-1 protegi, mai întîi îl înveţi rău şi, îndată ce la vreun lucru nu-1 mai poţi protege, se naşte în inima lui ură, căci aşa e omul.“
Sunt foarte adevărate şi acestea dar, dacă sunt adevărate şi cele ce în fiecare zi se scriu ori se spun despre soarta săteanului român în statul român, n-ar face bine autorităţile noastre, dac-ar considera poporaţiunea de peste Dunăre „egală cu românii", căci românii sufăr şi rabd fiindcă sunt români, iar alţii *n-ar răbda, dac-ar suferi ceea ce sufer românii.
Mai ales acum cînd se vorbeşte atît de mult şi cu atîta însufleţire despre dragostea către sătenii horopsiţi, suntem ispitiţi a zice că autorităţile noastre trebuie să ieie încetul cu încetul deprinderea de a-i trata pe sătenii români ca şi cînd ar fi străini, ale cărora simpatii are să le cîştige şi să le păstreze.
Mai ales pe dînşii şi înainte de toate pe dînşii are să-i „subjuge cu dreptatea\ de care, după spusele tuturora, atît de mult sunt lipsiţi.
Nu e, se-nţelege, [vorba] numai de dreptatea pe care o căutăm pe la instanţele judecătoreşti. Chiar şi admi-ţînd că pe aceasta o găsesc întotdeauna cînd o au, * mai rămîne să nu fie nici sfănţuiţi, nici nedreptăţiţi, nici năpăstuiţi, de către autorităţile comunale, cu care viu în fiecare zi în atingere, ori de către alte diregătorii ale ţării lor. Şi ar fi foarte greu să-i dovedim drept nişte mincinoşi pe cei ce spun că săteanul român e foarte adeseori dat la o parte, îmbrîncit, alungat cu mare ocară ori sfănţuit cînd caută ,,dreptatea“.
Chiar nici în armată el nu găseşte totdeauna „justiţia“ ^ care atît de mult impresionează pe cei slabi şi neajutoraţi. Vor fi avînd pentru el multă dragoste generalii şi; colonelii, pe care nu-i vede decît — vorba românului
—	din Paşti în Crăciun, poate şi maiorii şi cîte un căpitan, doară cei mai mici, de care se-mpiedică-n fiecare zi şi la fiecare pas nu-i prea cruţă, le iau adeseori bucata de la gură, ba-i şi sfănţuiesc cînd au cîte ceva lafe
652
dînşii — cel puţin aşa se zice — şi tocmai din senin nu se vor fi scornind asemenea vorbe.
Chiar şi dacă numai nişte exagerări ar fi toate aceste, e rău că ele sunt cu putinţă, şi rămîne cu desăvîrşire neîndoios adevărul că toată dragostea manifestată cu atîta ostentaţiune către sătenii noştri e deşartă şi stearpă cîtă vreme nu vom fi ajuns să le asigurăm tuturora dreptatea, care ea singură subjugă sufletele şi pe care o caută-n statul român şi cei ce nu sunt români de viţă veche. Astăzi, cînd atît de mult se vorbeşte despre reforme radicale şi pornite din sentimente generoase care au să schimbe faţa ţării, avem să ne dăm cu toţi seamă că nici o reformă nu preţuieşte nimic cîtă vreme nu numai cei slabi şi neajutoraţi, ci totodată şi cei destoinici, dar modeşti, sunt îmbrînciţi de către cei îndrăzneţi şi stăruitori şi nu are nimeni siguranţa că-şi va găsi dreptatea şi fără ca să se fi folosit de mijloace, între oamenii cumsecade, neiertate.
NEVOILE PODGORENILOR
Cu ocaziunea discuţiunilor urmate de Congresul podgorenilor noştri a fost dezvăluită una din cele mai urîte părţi ale vieţii noastre comune : s-a făcut în fel de fel de chipuri	constatarea că nu e nici	o	libertate	de	care
nu se face	la noi abuz, iar încercările	de a «pune capăt
abuzurilor sunt în mare parte zadarnice, căci pe cînd unii dintre oameni se îmbogăţesc înşelînd pe semenii lor, alţii se lasă să fie înşelaţi, deşi pot să-şi dea seama că se face abuz de buna lor credinţă.
E învederat că vinovaţi sunt atît unii, cît şi alţii.
Noi, care privim lucrurile din punctul de vedere al intereselor mari şi permanente, nu ne preocupăm de nevoile cu care se luptă podgorenii, ci de marea nedreptate ce li se face atît lor, cît şi consumatorilor de vinuri. Ne punem	dar întrebarea : unde o	să	ajungem	şi	ce o
să se aleagă de neamul nostru, dacă	e	adevărat	—	ceea
653
ce zic unii — că nu suntem în stare să înăbuşim pornirile spre abuzul de bună-credinţă ? !
Trebuie neapărat să fim în stare, şi adevărul e numai că, fiind vorba de consumaţiune, silinţele legiutorilor şi ale autorităţilor publice rămîn zadarnice cîtă vreme publicul consumator nu rezistă şi el, ci se lasă să fie înşelat.
Nu mai încape nici o îndoială că trebuie să fie luate măsuri legislative şi administrative pentru ocrotirea vinurilor naturale şi sănătoase, dar în acelaşi timp trebuie să se facă şi ceva pentru ca consumatorii să nu beie po-şircă proastă cînd pot să găsească şi vin bun. Rămîne* deci, ca podgorenii să fie dumiriţi asupra mijloacelor de care au să se folosească spre a-i îndruma pe consumatorii de vinuri să bea numai vin curat şi sănătos.
In cursul discuţiunilor cestiunea vinului â fost pusă în rînd şi cu cestiunea grîului, şi este foarte adevărat că ele se prezintă amindouă în acelaşi fel.
întocmai precum ni-e greu să găsim vinuri curate şi bune, noi, care avem cel mai bun grîu, suntem osîndiţi să ne mulţumim cu pîne proastă, adeseori de tot proastă.
îndeosebi săteanul român e nevoit să se hrănească cu mămăligă pentru că e cu desăvîrşire proastă pînea ce i se oferă. Grîul fiind amestecat cu fel de fel de materii străine, mai e şi prost măcinat, iar făina e păstrată de cele mai multe ori la loc umed, încît în curînd se strică. După toate aceste, plămădirea, frămîntarea, dospirea şi coacerea sunt făcute în pripă şi astfel avem o pîne care, a doua zi după ce a ieşit din cuptor, nu mai e bună de nimic, deşi tocmai pînea aşa-zisă „caldă“ e o adevărată boală pentru cel ce se hrăneşte cu ea.
Cel mai mare binefăcător al ţării noastre va fi acela care-1 va deprinde pe săteanul român să se hrănească cum se hrănesc fraţii lui de peste Carpaţi, cu pîne coaptă în casa lui din grîu curăţit şi măcinat de el şi din aluat plămădit, frămîntat şi dospit de nevasta lui. Iar această binefacere va fi cu putinţă numai după ce îi vom fi dat săteanului o pîne gustoasă pe care s-o poarte timp de o săptămînă în traistă fără ca să mucezească şi fără ca să-şi piardă gustul.
Numai în acelaşi fel poate să fie rezolvată şi cestiunea vinului.
654
Vinul e unul din cele mai delicate producte. Dacă strugurii nu sunt bine copţi, dacă parte din ei sunt mucegăiţi, dacă vasele în care se stoarce mustul ori acelea în care e păstrat vinul nu sunt cu desăvîrşire curate, dacă pivniţa nu e curată şi destul de rece, vinul ia şmag, se îmbolnăveşte şi se strică în fel de fel de chipuri. N-are deci să ne prindă mirarea, dacă băutorii primesc bucuros şi poşirca falsificatorilor care nu e, la urma-ur-melor, nici cu „şmag“, nici îmbolnăvită, nici stricată, ci cam la fel cu apele aşa-zise „mineralizate“ pe ca*re atîţi oameni naivi le beau crezînd că ele, în adevăr, produc acelaşi efect ca cele naturale.
Cea mai puternică armă a podgorenilor. e deci vinul curat, frumos la vedere, plăcut la gust, produs şi păstrât cu îngrijirea cuvenită în pivniţe bune, şi în acelaşi timp şi ieftin, ceea ce se poate. Nu bea nimeni poşircă, dacă găseşte asemenea vin.
Sunt frumoase şi bune şi celelalte care au fost discutate în congres, dar mai presus de toate e aceasta, fără de care puţin preţuiesc celelalte.
CESTIUNEA AGRARA
Nu trece zi fără ca în coloanele mai multor dintre organele noastre de publicitate să fie discutată aşa-zisa „cestiune agrarăcare la noi nu e cu adevărat agrară.
Este foarte adevărat că prea e multă la noi proprietatea rurală mare, în comparaţiune cu cea mică. Tocmai la noi, unde vreo 80 la sută din totalitatea poporaţiu-nii sunt muncitori agricoli, partea covîrşitoare a pămîn-tului ar trebui să fie în stăpînirea celor ce-1 muncesc.
Tot atît de adevărat e că sunt multe, mari şi felurite nevoile cu care se luptă sătenii noştri, deşi ei sunt adevăraţii susţiitori ai statului român şi din roadele muncii lor trăim noi ceilalţi.
Nu este însă adevărat că sătenii noştri se luptă cu multe, mari şi felurite nevoi pentru că ei n-au destul
655
pamînt, şi sunt foarte greşiţi cei ce cred că e destul să le mai dăm sătenilor noştri pămînt pentru ca bunul ţării să pătrundă în satele noastre.
Ceea ce mai presus de toate le lipseşte sătenilor noştri e dreptatea. Orişiunde se duce, săteanul român e îm~ brîncit, dat la o parte şi nevoit a-şi face drum cu plecăciuni şi cu ploconeli. El, care poartă cea mai mare parte din sarcinile împreunate cu susţinerea statului, mai are	,
să deie din puţinele roade ale muncii sale şi pentru ca să paimească ceea ce, după dreptate, i se cuvine.
Acesta e lucrul de care se plînge el.
Iar aceia care-1 asupresc şi despoaie nu sunt cei de sus, ci cei mai apropiaţi de dînsul, cu care vine în fiecare zi şi la tot pasul în atingere, în viaţa publică funcţionarii inferiori, iar în armată aşa-numitele grade inferioare.
Vina celor mari este că nu le sunt ocrotitori sătenilor şi nu poartă de grijă ca cei mici să. nu abuzeze de pozi-ţiunea lor spre a-i stoarce pe săteni.	f
Ii mai lipseşte săteanului nostru cuvenita pregătire spre a susţinea din ce în ce mai greaua luptă pentru exis-	/
tenţă. Orişicît de muncitor ar fi, el nu ştie nici să muncească în mod raţional, nici să-şi chivernisească avutul.
El nu e deci în stare să tragă cuvenitele foloase din avutul lui şi e mereu ameninţat să peardă ceea ce a primit de la părinţii lui ori a agonisit în urma vreunei norocoase	\
coincidenţe a împrejurărilor.
Ceea ce mai nainte de toate avem dar să le dăm sătenilor noştri e ocrotirea legală, siguranţa deplină că nu va putea nimeni să abuzeze nici de buna lor credinţă* nici de lipsa lor de pricepere, buna rînduială în toate şi pretutindeni. Aceasta-1 va face să umble cu capul ridicat şi va întări în inima lui încrederea în aşezămintele ţării sale.
Abia după ce le-o vom fi dat aceasta putem să ne gîndim a-i da şi cuvenita îndrumare spre & munci în mod raţional şi spre a-şi chivernisi cu priceperea cuvenită avutul.	'	ţ
Nu e vorba aici numai de şcoală în înţelesul strimt al cuvîntului.
656
Chiar şi după ce li-am da tuturor sătenilor noştri putinţa de a învăţa să scrie şi să citească, ar mai rămînea să-i îndrumăm în practica vieţii — pentru ca să fie în stare a-şi cunoaşte în toate împrejurările adevăratele interese.
Cîtă vreme nu le vom fi dat aceste, sunt zadarnice toate silinţele de a le îndrepta starea economică. Putem, să trecem în stăpînirea lor întregul pămînt al ţării, căci ei nu vor fi în stare să-l păstreze, nici să tragă din el cuvenitele foloase, şi cîştigaţi ar fi numai cei ce trăiesc în belşug abuzînd de buna-credinţă şi de nepriceperea celor inculţi şi lipsiţi de ocrotire.
E în toate un şir firesc, de la care oamenii cu judecată dreaptă nu se pot abate, iar în şirul acesta astăzi nu avem să-l adimenim pe sătean făgăduindu-i marea cu sarea, ci să-l îmbărbătăm asigurîndu-i putinţa de a-şi agonisi din propria lui vrednicie pămîntul de care are nevoie.
PRESTIGIUL ARMATEI
Cea mai actuală dintre toate actualităţile e astăzi/conflictul ivit, după părerea unora, între armată şi lumea aşa-zisă civilă. Adevărul e că un asemenea conflict nici n-a existat, nici nu există, ba ni se pare chiar peste putinţă. La noi mulţimea cea cu desăvîrşire mare a oamenilor care au inima la loc şi ştiu să judece drept e pătrunsă de gîndul că oştirea e cel mai de frunte dintre aşezămintele,ţării, temelia întregei noastre vieţi naţionale şi cea mai sigură garanţie a viitorului nostru. Nu este jertfă pe care nu suntem cu toţii gata s-o aducem pentru sporirea puterii noastre armate, asupra căreia ne îndreptăm cu toţii plini de mîndrie naţională privirile.
Sunt puţini de tot oamenii care-şi dau silinţa să pro-page-n mijlocul nostru spiritul aşa-zis antimilitarist prezentând armata drept un fel de stat în stat şi serviciul
65?
militar drept cea mai nesuferită dintre sarcinile pe care . cetăţenii au să le ia asupra lor.
înţelegem simţimîntul de viuă repulsiune de care ofiţerii noştri sunt coprinşi în faţa acestor duşmani. împărtăşim şi noi simţimîntul acesta şi-l socotim drept un semn de sănătate socială.
Tocmai de aceea stăm adeseori pe gînduri în faţa mijloacelor de care unii dintre conducătorii armatei noastre se folosesc în lupta lor pentru susţinerea prestigiului armatei.
Nu mai încape nici o îndoială că se petrec în armata noastră şi lucruri care nu se pot ierta. Cei mai răi duşmani ai armatei sunt cei vinovaţi de aceste lucruri, iar prestigiul armatei îl scad cei ce trec cu vederea ori tole-rează-n armată fapte neiertate de care pot profita duşmanii neamului nostru spre a slăbi obşteasca încredere în armata noastră.
Trebuie deci să se facă deosebire între adevăraţii duşmani ai armatei şi oamenii cu durerea de neam care stăruie să fie curăţită armata noastră de elementele stricate, care o compromit, fac serviciul militar nesuferit, le dau duşmanilor arme şi pot să ne ducă-n caz de război
•	la o catastrofă.
Cei dîntîi interesaţi ca asemenea curăţire să se facă sunt ofiţerii noştri ei înşişi. Le sade foarte bine spiritul de camaraderie, în virtutea căruia sar cu toţii cînd vreunul dintre dînşii e atins, jignit în onoarea lui ori nedreptăţit. Aşa se susţine prestigiul corpului ofiţeresc. Acelaşi spirit de camaraderie cere, însă, ca cei nevrednici să fie înfieraţi şi eliminaţi, şi prestigiul se perde, dacă înfierarea şi eliminarea nu se face fără de milă. Aşa-zisele muşamalizări pot să treacă la poliţie, şi în genere, prin înfundăturile administraţiunii politice —■ în armată însă ele sunt foarte primejdioase.
Fără de milă au să fie loviţi cei ce îndrăznesc să cîrtească împotriva oştirii noastre, căci protivnici ai ţărei sunt.
Cu încă' mai mare asprime au însă să fie loviţi cei ce abuzează de poziţiunea ce li s-a creat în armată şi să-vîrşesc, ca militari, fapte în orişice fel neiertate.
€58
Aceasta au s-o ceară cu glas tare ofiţerii, care se simt jigniţi pentru că lumea generalizează şi face pe toţi ofiţerii vinovaţi de faptele săvîrşite de către unii dintre dînşii ori de către unii dintre subalternii lor. Generalizări se fac pretutindeni, căci corpul, tagma, cinul, breasla poartă în întregime vina, dacă nu eliminează pe cei nevrednici, şi prestigiu pot să aibă numai cei ce sunt în stare să^l păstreze şi să se impună.
îndeosebi în armată se cere mai presus de toate bărbăţie şi cea mai învederată dovadă de bărbăţie [e] respingerea celor nevrednici.
Străşnicia seacă poate să impună tăcerea, dar nu şi respectul şi atît gîndurile, cît şi simtimintele mulţimii se îndreptează numai spre cel ce nu se însoţeşte cu oameni nevrednici.
DRUMURI NOUA
Orişicare drum e lucru bun din toate puunctele de vedere, şi au toată dreptatea cei ce se bucură aflînd că se va dura între ţara noastră şi Serbia un nou pod peste Dunăre şi că în curînd vom putea să facem călătoria în Italia fără ca să mai ocolim pe la Constantinopol şi pe la Pireu. A mai fost un timp cînd mărfurile treceau pe drumul acesta de la noi în Italia şi din Italia la noi. Mai ales neguţătorii veneţieni descărcau ori încărcau pe coastele Mării Adriatice, mai ales la Ragusa, şi făceau de acolo drumul pe uscat.
Nu erau atunci multe rr^ărfurile pe care neguţătorii le aduceau din Italia înfloritoare ori le cumpărau de aici pentru italienii — deprinşi a-şi satisface trebuinţele consum'înd productele ţărilor depărtate. Noi dam mai ales meire, ceară, seu, piei şi lînă, iară ei ne trimiteau piei lucrate, fel de fel de ţesături şi puţinele obiecte industriale ori de artă de care avea nevoie boierimea, atunci nu tocmai numeroasă. Mai adunau apoi veneţienii
659
In Ţările Române voinici foarte preţuiţi, precum şi cai pentru oştirea lor adeseori numeroasă şi puternică.
Azi lucrurile stau cu totul altfel. Italienii sunt cei mai apropiaţi şi astfel şi cei mai importanţi dintre consumatorii produselor noastre. Pînă acum schimbul ăe bogăţii între Italia şi România a fost relativ neînsemnat pentru că comunicaţiunea se făcea cu înconjur mare, deci cu mari cheltuieli şi cu multă pierdere de timp. Stabilin-■du-se comunicaţiunea directă peste Marea Adriatică, italienii vor cumpăra productele noastre în condiţiuni atît pentru dînşii, cît şi pentru noi mai avantagioase decît pînă acum. Noi, de asemenea, vom putea să cumpărăm de la dînşii multe din productele industriale pe care azi le aducem din depărtări mai mari, fie din Germania ori din Belgia, fie din Englitera.
Noua linie de comunicaţiune are să ne apropie de Italia şi astfel va produce fără îndoială o schimbare în viaţa noastră economică, ba şi în cea culturală. Prea mari ilu-;ziuni nu avem însă să ne facem în ceea ce priveşte schimbarea aceasta.
Ar fi îndeosebi lucru pripit să exagerăm importanţa noii linii de comunicaţiune din punctul de vedere aşa-zis strategic.
E fără îndoială bine să avem cît se poate de multe poduri peste Dunăre. [...] Bun e deci noul pod peste Dunăre si din punct de vedere strategic, numai însă pentru că, la nevoie, să trecem peste el pe ţărmul drept al Dunării.
Rostul nostru atît în viaţa politică a popoarelor, cît şi in comerţul universal e şi de aci înainte, cum a fost în trecut, că ne aflăm la răspîntia marelui drum dintre Răsărit şi Apus, şi privirile noastre au să rămîie îndreptate tot spre comorile nesecate ale Indiilor Orientale, şi neîncetat avem să rîvnim ca elf pe la noi şi prin noi să se reverse spre Apusul doritor de a fi împărtăşit din ele.
Două izvoare au avut în toate timpurile şi au şi astăzi bogăţiile : producţiunea şi comerţul. Orişicît de mănos ar fi pămîntul ţării noastre şi orişicît de multe ar fi productele pe care putem să le trimitem altor ţări, bogăţii mari vom îngrămădi numai după ce prin mijlociri comerciale vom fi ajuns să ne facem parte şi din roadele muncii să-
•660
vîrşite de alţii. Iară mijlocitori comerciali nu vom putea» să ne facem decît luînd în stăpînirea noastră o parte din. drumul cel mare care leagă Apusul de Răsărit.
BĂNCILE POPULARE
Băncile populare sunt un lucru fără îndoială bun, şi; nici nu e nimeni care zice că nu sunt. Lucruri bune, dacă nu chiar încă mai bune sunt şi cooperativele şi tovărăşiile sătenilor. Dacă n-ar fi şi de folos, îi îndrumează pe săteni să-şi chivernisească ei înşişi avutul, şi de o asemenea îndrumare au, fără îndoială, nevoie.
Tocmai de aceea e însă foarte discutabilă cestiunea< dacă e ori nu lucru cuminte ca preoţii şi învăţătorii să ieie parte la conducerea acestor aşezăminte binefăcătoare.
Unii sunt de părerea că au preoţii şi învăţătorii şi chemarea de a le fi sătenilor mentori şi-n asemenea întreprinderi de utilitate publică, şi aceştia au luat şi iau zelul desfăşurat în aşa-zisa activitate extraşcolară drept merit de care trebuie să se ţie în toate împrejurările seamă. Dacă aşa este, luînd parte la conducerea băncilor, a cooperativelor şi a tovărăşiilor, preoţii şi învăţătorii împlinesc una dintre datoriile lor către ţară şi către neam.
Alţii admit numai că preoţii şi învăţătorii au şi ei» dreptul cetăţenesc de a lua parte la asemenea întreprinderi. Din punctul de vedere al acestora, nu poate nimeni să-i oprească pe preoţi şi pe învăţători de a conduce bănci, cooperative ori tovărăşii, dar printr-o asemenea activitate ei nu-şi cîştigă merite în ceea ce priveşte profesiunea lor. Face fiecare precum îl trage inima oii îl povăţuiesc interesele.
Iar alţii stăruie în gîndul că activitatea extraşcolară pe la bănci, cooperative şi tovărăşii nu e compatibilă cu profesiunea de luminător şi îndrumător moral al poporului.
Care e adevărul ? Cine are dreptate ?
661'
Drept un fel de răspuns la întrebarea aceasta Ministerul nostru de Culte şi Instrucţiune Publică a emis de curînd un ordin, prin care învăţătorii sunt opriţi de a mai lua asupra lor sarcina de casieri la bănci, la tovărăşii ori la cooperative.
’Suprema autoritate şcolară are nu numai dreptul, ci şi datoria de a lua o asemenea dispoziţiune, numai însă dacă e lucru dovedit că asemenea activitate extraşcolară e într-un fel oarecare jignitoare pentru bunul mers al învăţămîntului.
Aşa au să-şi pună întrebarea cei ce iau această măsură , drept un semn de duşmănie faţă cu întreprinderile economice ale sătenilor.
Nu numai preoţii, ci şi învăţătorii au menirea specială de a lumina poporul şi de a-1 îndruma spre buna vieţuire morală. Numai după ce au împlinit această menire pe cît de frumoasă, pe atît de grea au să mai ieie asupra lor şi alte sarcini. Ar fi însă grea afară din cale încercarea de a ne convinge că nu a mai rămas nimic de dorit în ceea ce priveşte luminarea marilor mase ale poporului nostru şi îndrumarea lor morală, încît învăţătorii noştri au să se mai gîndească şi la altele.
Nu e însă numai atît.
Orişicare om cu vedere clară trebuie neapărat să se pătrundă de convingerea dureroasă că spiritul de care e stăpînit întregul nostru învăţămînt e prea de tot realist şi utilitar. Dacă vom merge tot ca pînă acum înainte, foarte în curînd vom ajunge să nu mai avem în societatea noastră oameni care sunt în stare să se înalţe sufleteşte, să se lepede în anumite împrejurări de sine şi să trăiască nu numai cu trupul, ci pe ici, pe colo şi cu sufletul.
Ce fel de oameni o să iasă din sutele de mii de copii, care se-ndesuie azi prin şcolile noastre, dacă preoţii şi învăţătorii, asupra cărora li se îndreaptă privirile, .sunt şi ei oameni perduţi în preocupările împreunate cu cîştig, ori cu perderi ?
Aşa ceva se poate ierta aiurea, unde întregul mers al dezvoltării sociale e îndreptat spre idealuri, nu însă şi la noi, unde e socotit drept un fel de nebun cel ce în mo-
662
>
mentele de avînt pierde din vedere interesele sale individuale.
Se zice fără îndoială „Să nu faci ceea ce face popa, ci ceea ce el zice“ ; nu e, cu toate aceste, mai puţin adevărat că bun şi adevărat popă ori bun şi adevărat învăţător e numai cel ce şi prin felul său de a vieţui îndrumează spre bine pe cei ce stau sub înrîurirea lui. Bun povăţuitor îndeosebi la noi nu poate să fie nici preotul, nici învăţătorul decît fiind cu desăvîrşire dezinteresat.
Aceasta e ceea ce au să ne deie azi învăţătorii : nu-i opreşte nimeni de a da bune poveţe, dar au s-o facă aceasta cînd le rămîne răgaz şi fără ca să poată fi bănuiţi că nu din curată dragoste o fac.
TALPA ŢARII
Talpa, săraca, fie cea de la picior, fie cea de .la-încălţăminte, e foarte rău pusă unde se află, căci toţi pe ea calcă şi nici că se poate altfel cîtă vreme talpă e. N-ar fl dar nici bun, nici măgulitor gîndul din care am porni, dacă-n acest înţeles am lua vorba cînd zicem, luîndu-ne gura plină, că săteanul e talpa ţării. Am face mărturisirea că noi ceilalţi, cari nu suntem săteni, ţărani sau muncitori agricoli, toţi fără deosebire pe ei călcăm, ceea ce nu s-ar potrivi cîtuşi de puţin cu încredinţările de dragoste neprihănită, pe cari le dăm totdeauna cînd e vorba de „talpa ţării“.
Aceia cari au născocit vorba aceasta nu s-au gîndit însă la talpa pe care călcăm, ci la talpa casei, la bîrna, cea groasă, pe care e aşezată întreaga clădire, şi astfel „talpa ţărei“ va să zică temelia întregei clădiri sociale şi a vieţii politice îndeosebi.
Luînd vorba în înţelesul acesta exprimăm un gind* nu numai frumos, ci totodată şi bine lămurit : nu încape nici o îndoială că întreaga clădire se clatină, dacă talpa ei e şubredă şi se surpă după ce talpa a putrezit, şi că tot astfel se clatină şi se surpă în cele din urmă organi-
663
naţiunea sociala, după ce poporul a fost străbătut de duhul destrăbălării.
Sunt mii de ani de cînd cunoaştem desfăşurarea lucrurilor din lumea aceasta, şi din faptele petrecute-n curgerea acestor mii de ani am tras învăţătura că societatea omenească, orişicît de mare ar fi stricăciunea în straturile ei domnitoare, nu numai rezistă, dar se şi reînsănătoşează, dacă masele ei mari nu sunt căzute şi ele în destrăbălare f>i se descompune numai după ce mulţimea cea mare s-a stricat şi ea.
N-ar fi o prea -mare exagerare dacă cineva s-ar încumeta să spună că straturile domnitoare ale societăţii noastre au început să se strice, ba s-au şi stricat şi nădejdea noastră în ceea ce priveşte viitorul se razămă pe credinţa că talpa ţării e încă sănătoasă şi că din popor va porni mai curînd ori mai tîrziu o reacţiune primenitoare.
Fiind aşa, cea mai covîrşitoare din silinţele noastre .are să fie îndreptată spre ferirea maselor mari ale poporului de stricăciunea în care am căzut noi ceilalţi, şi-n fiecare zi, în toată clipa, trebuie să ne punem întrebarea : .„Dacă poporul e talpa ţăriii, care e talpa tălpii ? Pe ce se ^reazemă puterea de rezistenţă şi virtutea reînsănătoşă-toare a maselor mari ?tt
Drept răspuns la întrebarea aceasta stăruie unii să ne îndoim silinţele pentru răspîndirea culturii, iar alţii să ridicăm starea economică a sătenilor şi să deschidem în viaţa politică drum larg pentru înrîurirea maselor mari.
Acestea sunt lucruri fără îndoială bune, dar numâi ele singure pot să ne ducă mai curînd la rău decît la bine.
Dacă e adevărat că între noi sunt şi oameni mai mult ori mai puţin stricaţi, ei nu s-au stricat că erau lipsiţi de cultură, nici pentru că erau săraci, nici pentru că nu aveau înrîurire în viaţa politică. S-ar putea zice, din contră, că, mai ales, cultura rău înţeleasă, îmbuibarea şi participarea la viaţa politică sunt ceea ce i-a stricat. Tot lastfel ar putea să-i strice şi pe cei ce alcătuiesc mult lăudata talpă a ţării, dacă nu li se va da cuvenita îndrumare.
Temelia vieţii sociale e familia, şi sătenii sunt talpa ţării, pentru că în inimele lor e încă destul de viu simţă-
,664
mîntul familial. Ei sunt buni fii, buni soţi, buni părinţi, deci oameni buni, buni ca şi prieteni şi ca cetăţeni.
De cînd e lumea aceasta numai asemenea oameni au fost în stare să scoată la capăt lucruri mari, să închege “State şi să întemeieze împărăţii cu rosturi hotărîtoare în ceea ce priveşte îndrumarea spre bine a omenirii. îndată ce simţămîntul familial e slăbit, oamenii au început să se strice, şi cele mai puternice împărăţii s-au clătinat, şi mai curînd ori mai tîrziu s-au surpat.
N-avem nevoie să ne întoarcem la babilonieni ori la asirieni, nici la elini ori la romani pentru ca să ne încredinţăm despre aceasta : e destul să ne uităm împrejurul nostru şi să ne dăm seamă despre cele ce se petrec în bilele noastre pentru ca să ne pătrundem de convingerea că în lipsă de simţămînt familial, societatea omenească se spulberă, căci simţămîntul familial e obîrşia întregei bune rînduieli pentru vieţuirea împreună a oamenilor.
Vorbind deci de răspîndirea culturii în masele mari ale poporului, gîndul nu are să ne fie îndreptat spre dezvoltarea intelectuală, nici spre cea economică, ci spre cea morală pe care se razămă şi cea economică şi cea intelectuală.
Stăruind în căile spre care am fost împinşi în timpul celor din urmă vreo douăzeci de ani, nu vom putea decît ‘ să stricăm şi „talpa ţării“ făcînd-o prin cultura noastră deopotrivă cu noi, o adunătură de oameni cu gîndul îndreptat spre bunul trai trupesc şi lipsiţi de orice pornire spre lepădarea de sine.
PAUZA CEA MARE
Nu poate nimeni să ştie ce are să ne aducă ziua de xnîine, şi dacă unii se bucură, iar alţii se întristează cînd guvernul ţării se schimbă, ar fi lucru pripit să spunem cine anume are dreptate.
Un lucru rămîne însă mai presus de orişice îndoială : că sunt mari de tot pierderile urmate din orişice schim-
665
bare petrecută în conducerea treburilor şi că aceste pierderi pot să covîrşească foloasele totdeauna îndoioase ale schimbării de guvern.
Un biet de învăţător pleacă din satul lui şi e înlocuit la şcoală cu altul, venit cine ştie de unde. Orişicît de destoinic şi de binevoitor ar fi acesta, el va fi nevoit să piardă un timp oarecare ca să-şi dea seamă cum şi pînă unde au înaintat şcolarii şi să se orienteze asupra oamenilor şi asupra stărilor din sat, precum şi asupra împrejurărilor, în care are să-şi urmeze lucrarea. Timpul acesta e pierdut, o pauză mai mult ori mai puţin îndelungată pentru şcoală şi pentru şcolari.
Încă mai îndelungată şi împreunată cu pierderi adeseori foarte mari e pauza ce se produce în viaţa comunală cînd se schimbă consiliul comunal şi primarul.
Tocmai fiind oameni destoinici, pricepuţi şi binevoitori, noii chivernisitori ai treburilor comunale îşi vor da silinţa să se dumirească asupra stării de lucruri şi asupra nevoilor comunei şi numai după trecerea unui timp adeseori foarte îndelungat vor putea să înceapă o lucrare în adevăratul înţeles.
Sunt foarte multe interesele cari sufăr prin această pauză în ^pulsaţiunea vieţii comunale. Afaceri particulare nu pot să se desfăşure în mod normal şi lucrări publice sunt oprite în loc, dacă nu chiar întrerupte ori părăsite în urma schimbării persoanelor însărcinate cu conducerea.
O vie nelinişte ne cuprinde cînd ne gîndim că asemenea împedecări se produc în mii de comune şi mai ales prin orăşele şi prin oraşe unde întîrzierile sunt împreunate cu pagube adeseori de tot mari atît pentru obştie* cît şi pentru particulari.
Această mare pauză, cu toate acestea, se produce, şi, după actuala noastră organizaţiune, nici nu poate să nu se producă. Chiar şi dacă în administraţiunea comunelor nu s-ar face nici o schimbare, prefecţii sunt nevoiţi să le oprească toate în loc pentru ca să se poată dumiri asupra stării de lucruri şi să-şi croiască un plan de lucrare. De obicei apoi rezultatul aceste pregătiri sunt schimbări în administraţiunea comunelor, căci fără de aceste nu se
666
poate asigura rezultatul alegerilor generale, de la care atîrnă stabilitatea guvernului.
Nu zile, nici săptămîni întregi, ci luni de zile sunt petrecute cu alergări şi cu agitaţiuni puse la cale în vederea alegerilor, sume de tot mari şi multe puteri vii sunt mistuite numai spre a face cu putinţă lucrarea pozitivă şi mai mult ori mai puţin roditoare.
în faza actuală a dezvoltării noastre politice problema cea mai înteţitoare e să punem odată pentru totdeauna capăt acestor pauze mereu repetate în pulsaţiunea vieţii noastre publice. Sunt interese nu numai generale, ci totodată şi foarte mari, care cer să găsim cît mai curînd o formulă de organizaţiune, în virtutea căreia viaţa comunală să rămîie neatinsă cînd guvernul se schimbă. Vederile politice sunt indiferente din punctul de vedere al intereselor comunale, şi guvernul, orişicare ar fi el, e interesat ca treburile comunale să fie conduse cu pricepere şi cu bunăvoinţă fie chiar şi de oameni care nu împărtăşesc vederile lui în ceea ce priveşte mersul afacerilor de stat.
VIAŢA COMUNALA
Cînd vorba e de viaţa comunală, vedem în gîndul nostru mulţi oameni adunaţi la un loc ca să se sfătuiască între dînşii, să chibzuiască ceea ce e potrivit cu interesele şi cu aspiraţiunile tuturora comune şi să aleagă pe cei ce au să ia asupra lor sarcina de a scoate la capăt cele ho-tărîte.
O asemenea viaţă comunală nu există la noi prin oraşele mai însemnate, unde oamenii cu o cultură mai înaintată au să chivernisească interese adeseori foarte mari. Au cetăţenii dreptul de a-şi conduce afacerile comunale după buna lor chibzuinţă : nu sunt lăsaţi însă să se folosească în toată libertatea de dreptul acesta.
667
In viaţa comunală, pe care o avem, hotărîtoare sunt, ca-n alte amănunte ale vieţii publice, consideraţiunile politice, şi lumea cea mare găseşte că e lucru foarte firesc să se facă şi în administraţiunea comunală o schimbare radicală cînd se schimbă guvernul.
E foarte caracteristic acest fel de a vedea.
In gîndul omului cu mintea nealterată de doctrine politice guvernul are să se schimbe după ce s-au schimbat vederile oamenilor care alcătuiesc partea covîrşitoare a ţării. în practica politică de la noi însă au să-şi schimbe oamenii vederile după ce s-a schimbat guvernul. Aşa cere, precum se vede, armonia obştească şi n-ar fi socotit drept om în toată firea cel ce ar pretinde ca administraţiunea comunală să rămîie şi după ce s-a schimbat guvernul.
E de toată frumuseţea mişcarea ce s-a pornit prin oraşele noastre în vederea alegerilor în care va trebui să se dea o dovadă neîndoioasă că nu mai au oamenii vederile pe care le-au avut pînă ieri-aîaltăieri, şi că nu-i mai socotesc Vrednici de încredere pe cei ce au condus pînă acum, în virtutea încrederii obşteşti, afacerile comunale.
Nu mai încape nici o îndoială că dovada aceasta va fi dată şi de rîndul acesta, cum de atîtea ori a mai fost dată, căci unitatea cere ca afacerile comunelor să fie conduse potrivit cu vederile guvernului — orişicare ar fi el. O nenorocire prea mare nu e nici aceasta : se produce, fără îndoială, o zăpăceală oarecare, dar mai curînd ori mai tîrziu afacerile comunale iar se desfăşură — parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.
Cu totul altfel ni se înfăţişează lucrurile cînd vorba e de miile comune rurale, în care milioane de oameni au să-şi chivernisească treburile.
E pe cît de mare, pe atît de caldă şi sinceră dragostea pe care o avem cu toţii către săteanul ce alcătuieşte mult cîntata talpă a ţării şi nu mai încape nici o îndoială că şi el are dreptul de a-şi chivernisi după buna lui chibzuinţă treburile comunale. Ar fi, cu toate aceste, o mare exagerare, dacă am zice că afacerile comunelor noastre rurale sunt conduse potrivit cu vederile sătenilor şi cu interesele adevărate ale lor. în loc de a ne fi dat silinţa să-i îndrumăm şi să-i deprindem a-şi chivernisi ei înşişi treburile comunale, li-am dat fel de fel de epitropi, care
668
caută să-i fericească oarecum cu de-a sila, fiecare în felul său : într-un fel administratorul însărcinat de stat, intr-altul proprietarul ori arendaşul şi iar într-altul alţii. Astfel se produce în inima lui simţimîntul că soarta lui •e să fie tras de unii şi împins de alţii cînd înainte, cînd Înapoi, ca o fiinţă lipsită şi de pricepere şi de voinţă.
Cu deosebită putere se produce sentimentul acesta în ajunul alegerilor generale cînd toate sunt date val-vîrtej spre a da dovadă neîndoioasă că ridică ţara în slava cerului pe orişicine care e destul de dibaci spre a se ridica în fruntea ei.
FANTASMAGORII ECONOMICE
Sunt între marii noştri proprietari cîţiva, sunt mai mulţi, ba fie chiar şi mulţi, care s-au pătruns de înţelesul vorbei româneşti că „omul sfinţeşte locul« şi-şi dau multă silinţă să ridice printr-o cultură raţională valoarea pă-mîntului pe care-1 stăpînesc. Nu e însă mai puţin adevărat că cei mai mulţi dintre dînşii nu-şi dau seama că sunt datori să facă grădini de frumuseţe din moşiile lor şi că mai curînd ori mai tîrziu îşi vor pierde avutul, dacă nu-şi vor face datoria aceasta.
Cînd zicem, însă, că-şi vor pierde avutul, avem în vedere numai consecinţele fireşti ale lipsei de purtare de grijă, care, în viaţa economică, duce totdeauna la ruină. Nu se mai poate chivernisi azi moşia, nici cea mică, nici mai ales cea mare, cum se chivernisea sunt acum treizeci ori patruzeci de ani, şi aceia care nu-şi vor cîştiga cuvenita pricepere, mai curînd ori mai tîrziu, se vor ruina şi vor fi nevoiţi să treacă pămîntul în stăpînirea altora.
Acesta e marşul firesc al desfăşurării în viaţa economică, şi nici un om cu bun-simţ nu poate să stăruie în gîndul că pămîntul are să fie lăsat în stăpînirea celor ce nu sunt destoinici să-l chivernisească.
669
Privind lucrurile din acest punct de vedere, e foarte concludentă stăruinţa agronomilor ca să li se dea şi lor pămînt cînd se va face noua împroprietărire.
De ce să li se dea pămînt ?
Pentru că ei se pricep mai bine decît alţii la cultivarea şi la exploatarea lui.
Cam pentru acelaşi cuvînt stăruie şi învăţătorii, precum şi preoţii să fie împroprietăriţi.
Cererea aceasta li se va fi părînd multora atît de bine întemeiată, încît suntem nevoiţi să îtitrebăm : Şi de la cine adică să luăm pămîntul pentru ca să li-1 dăm lor ?
Fără îndoială de la cei ce nu sunt în stare să-l cultive şi să-l exploateze atît de bine ca dînşii.
Răspunsul acesta e consecinţa raţională a cuvintelor ^pe care absolvenţii şcolilor de agronomie îşi razimă cererea.
Ne aşteptăm, deci, ca dînşii, oameni pricepuţi în ale plugăriei şi buni cunoscători ai ţării, să ne arate, de ce anume mulţi, dacă nu chiar cei mai mulţi dintre marii noştri proprietari nu ştiu să-şi cultive şi exploateze în mod raţional moşiile şi astfel nu sunt vrednici să le stăpînească.
în loc de aceasta ei îşi dau silinţa să producă convingerea că sătenii noştri „în majoritatea lor sunt răi lucră-ori ai pămîntului“.
Dacă lucrul acesta e adevărat, întreaga pornire spre o nouă împroprietărire a sătenilor e o fantasmagorie politică din care nu pot rezulta foloase decît pentru cei ce profită de lipsa de pregătire şi pricepere a sătenilor.
Să li se dea, da ! pămînt învăţătorilor şî preoţilor, ba şi absolvenţilor de şcoli agronomice, care ştiu să-l cultive* şi să-l exploateze, dar nu are nimeni să ia pămînt de la cei pricepuţi îrî ale plugăriei, ca să-l dea unor neajutoraţi, care sunt „răi lucrători ai pămîntului“.
Nici un om cu bun-simţ gospodăresc nu poate cere-n toată seriozitatea să o. facem aceasta pentru ca să li se poată da în mod practic viitorilor plugari cuvenita îndrumare.
Fără ca să voiască şi fără ca să-şi dea seamă susţii to-rii exproprierii făcute în vederea unei nouă împroprietăriri adună argumente pentru producerea convingerii că
670
ceea ce ne trebuie nouă astăzi e crearea unei stări de lucruri, în care omului harnic, priceput şi chivernisitor, fie -el învăţător, fie preot, fie „agronom“, fie mai ales muncitor agricol, i se dă putinţa de a agonisi, în virtutea propriei sale vrednicii, pămînt — de la cei ce nu sunt vrednici să-l stăpînească.
Toate celelalte sunt fantasmagorii, care-n anumite împrejurări pot să fie foarte primejdioase.
AGRONOMII
Am mai stăruit o dată asupra mişcării de caracter, fără îndoială, simptomatic, pe care au pus-o la cale agronomii, cărora foarte potrivit le putem zice şi funcţionari agricoli. Nu ne-am pronunţat atunci şi nu ne vom pronunţa nici acum în ceea ce priveşte cererile formulate de această numeroasă şi îndeosebi pentru ţara noastră importantă clasă socială, ci vom privi cestiunea din punctul de vedere al intereselor generale.
Au multă dreptate cei ce susţin că, îndeosebi pentru noi, cea mai importantă clasă socială sunt muncitorii agricoli, iar aceasta nu numai pentru că sunt cei mai numeroşi, ci şi pentru că agricultura e cel .mai de căpetenie clintre izvoarele de bogăţie ale ţării noastre.
Orişicît de mănos ar fi însă pămîntul ţării noastre, rodirea lui atîrnă mai mult de la felul în care îl muncim, şi astfel unul dintre marile noastre interese comune e ca pămîntul să fie muncit nu numai cu stăruinţă, ci totodată şi cu pricepere.
Nu dar din particulară dragoste către sătenii, cărora mulţi le zic „talpa ţării“, ci în interesul obştesc avem să stăruim cu toţii ca muncitorii agricoli să fie ocrotiţi şi îndrumaţi a munci cu pricepere şi a-şi chivernisi în mod raţional avutul.
E învederat că aceia care sunt mai de-aproape chemaţi a le da îndrumarea aceasta sunt funcţionarii agricoli de tot felul, care conduc în mod practic muncile agricole. De
671
la priceperea şi de la rodul acestora atîrnă nu numai sporirea roadelor pământului şi ridicarea clasei întregi a muncitorilor agricoli. Nu pot, în privinţa aceasta, nici învăţătorii nici preoţii, nici funcţionarii administrativi să aibă înrîurire atît de hotărîtoare ca agronomii practici* care sunt o adevărată calamitate, dacă sunt răi, şi-o mare binefacere dacă-şi dau seamă despre menirea lor socială şi ţin s-o împlinească.
E foarte discutabilă cestiunea dacă e ori nu raţională rezolvarea cestiunii agrare aşa cum e vorba să fie făcută, prin o nouă împroprietărire a muncitorilor agricoli. Chiar raţională fiind însă, ea are să producă o mare perturba-ţiune în întreaga noastră viaţă economică.
Nu numai funcţionarii agricoli, care sunt cei mai bine dumiriţi, ci şi alţi cunoscători ai stărilor sociale de prin satele noastre sunt de părere că numai puţini dintre muncitorii agricoli, cărora e vorba să li se dea pămînturiy au şi priceperea şi stăruinţa cuvenită pentru ca să scoată din pămînt roadele pe care le-au ştiut scoate proprietarii ori funcţionarii lor agricoli. Veniturile agricole au dar să scadă şi, drept urmare a acestei scăderi, se va produce o criză mai mult ori mai puţin gravă în toate ramurile activităţii economice.
Cu drept cuvînt întreabă dar funcţionarii agricoli: „Cum rămîne cu noi ? !a
Dacă se face exproprierea proiectată, o foarte însemnată parte din conducătorii actuali ai muncii agricole rămîn oameni fără de rost. Vorba nu e ce vor face ei şl cum îşi vor agonisi mai departe pînea de toate zilele, ci dacă ţara poate ori nu să se lipsească de priceperea pe care ei şi-au cîştigat-o prin muncă îndelungată şi stăruitoare.
E învederat că nu poate să se lipsească.
Pe aceasta se-ntemeiază ei cînd stăruie să li se dea şi lor pămînturi, şi privind lucrurile din punctul de vedere economic ei au dreptate, căci nu mai încape nici o îndoială că pămînturile date în stăpînirea lor ar fi muncite mai bine decît cele trecute la săteni.
Vorba e însă că cestiunea n-are să fie privită numai din punct de vedere economic.
672
Grija cea mare a tuturora are să fie ca nu cumva din măsuri luate pentru ocrotirea muncitorilor agricoli să tragă folos tocmai numeroşii exploatatori ai lipsei de pricepere şi energie a sătenilor. Măsurile pripite foarte uşor duc la zguduiri sociale şi avem să ne gîndim bine mai înainte de a lua o hotărîre cînd administratorul unei moşii zice : „Luaţi moşia de la stăpînul meu de pînă acum, ca s-o împărţiţi între proştii ăia de săteni, dar să-mi daţi şi mie o parte din ea, că ţin şi eu să stăpînesc pămînt(t.
Unde se opreşte tendinţa aceasta de a lua de la unii şi a da la alţii ?!
BOALA VEACULUI
Cele cinci gloanţe descărcate de soţia unuia dintre miniştri Franţei asupra ziaristului ce intrase prea adînc în critica vieţii soţului ei actual scot la iveală din ce în ce mai multe fapte care dovedesc că e foarte primejdios gîn-dul fundamentalei deosebiri dintre morala publică şi cea particulară.
Deci cu oarecare osteneală se poate încredinţa oricine că groaznicele zguduiri prin care a trecut Franţa, sunt acum vreo sută de ani, ba pe ici, pe colo şi mai tîrziu, sunt urmările fireşti ale păcatelor de care cei mari şi taxi s-au făcut vinovaţi în viaţa lor particulară, sunt puţin de tot cei ce stăruie în gîndul că acela, care nu e om cumsecade în viaţa lui particulară, nu poate să ne inspire încredere nici în viaţa publică.
E, din contră, din ce în ce mai răspîndită părerea că în viaţa publică se trec cu vederea, ba se iartă chiar multe din cele ce-n viaţa particulară sunt neiertate, iar din părerea aceasta foarte uşor alunecăm la principiul că-n ceea ce priveşte drepturile şi datoriile nu sunt toţi oamenii deopotrivă.
Acela, care fie prin legăturile sale sociale de tot felul, fie prin averea pe care a moştenit-o ori a ştiut s-o agoni-
673
sească, fie prin inteligenţa sa superioară, fie prin ştiinţa sa, prin destoiniciile sale speciale, prin puterea sa de muncă ori prin stăruinţa sa a ştiut să se ridice deasupra altora poate să ne fie prin lucrarea sa foarte folositor. îi trecem deci multe cu vederea şi-i iertăm multe, dar după ce ni-a şi fost în adevăr folositor, nici nu mai cercetăm dacă e ori nu om cumsecade şi-n ceea ce priveşte partea mai intimă a vieţii lui.
Nu zice nimeni că nu aşa este, nici că trebuie să fie altfel. Tot atît de adevărat e însă că societatea se porneşte spre zguduiri, dacă deasupra se ridică oameni cu apucături rele. De aceea de tot sus nu punem în gîndul nostru decît pe aceia dintre oamenii publici care sunt cumsecade chiar şi-n cele mai intime amănunte ale vieţii lor. Adevărat binefăcător al societăţii nu poate să fie decît acela care, prin toate faptele lui, îndrumează spre bine şi numai spre bine pe marea mulţime a celor ce-şi în-dreptează cu un fel de admiraţie privirile spre dînsul.
De aceea a rămas întreaga lume cuprinsă de un fel de uimire mută în faţa celor cinci descărcături de revolver.
Lasă că numai rar se-ntîmplă ca soţia unui ministru atotputernic să săvîrşească asemenea fapte, dar lumea-şi pune-ntrebarea dacă nu cumva fapta aceasta e o dovadă că nu sunt tocmai cei mai cumsecade oameni care s-au ridicat în fruntea statului francez şi că mîne ori poimîne ar putea să urmeze si alte fapte la care numai puţini de tot se vor fi aşteptînd.
Boala veacului, în care nu de mult am intrat, e nu numai pentru Franţa, ci şi pentru cele mai multe dintre ţările apusene din ce în ce mai viuă nemulţumire cu stările de lucruri create în timpul celor din urmă cîteva zeci de ani şi pornirea spre mari prefaceri care mai-nainte păreau peste putinţă.
Cele cinci focuri sunt puţină treabă : lumea se aşteaptă ca cu ocaziunea aceasta să iasă la iveală şi lucruri pîn-acum mai mult ori mai puţin ascunse, care vor arunca o mai viuă lumină asupra stărilor din Franţa.
674
ŞURUBURI BUGETARE
într-un timp cînd statul român se lupta cu mari greutăţi financiare, li s-a impus funcţionarilor de tot felul să plătească fiecare din ei cîte cinci la sută din leafa sa pentru acoperirea cheltuielilor publice. Cîtva timp în urmă situaţiuneă financiară s-a schimbat, în aşa fel, încît, ani de zile de-a rîndul, socotelile statului se încheiau cu excedente mari, cam de 20 la sută pînă la 30 la sută. Funcţionarii au urmat, cu toate aceste, să plătească cele 5 la sută din leafa lor şi abia tîrziu impozitul a fost — nu suprimat, ci redus, de la 5 la sută la 3 la sută.
Nu e, cu toate aceste, vorba de numai 3 la sută, căci în vremea aceasta au fost urcate chiriile şi s-au scumpit din ce în ce mai mult lucrurile de prima necesitate, încît funcţionarii au ajuns ei să se lupte cu greutăţi din ce în ce mai mari.
Ţinînd seamă de greutăţile aceste, ministrul de Finanţe, om totdeauna generos, a hotărît să le dea funcţionarilor publici „îndemnizaţiune de locuinţă“.
Care vasăzică funcţionarii se află, fără doar şi poate,, în strîmtorare atît de mare, încît statul se cuvine să le vie într-ajutor dîndu-le îndemnizaţiuni... Cum se face atunci că acelaşi stat tot mai încasează de la cei ajunşi în strîmtoare cele trei la sută din leafă ?	1
Ni-e parcă ministrul de Finanţe, om care niciodată nu se încurcă, ne dă răspunsul : „încasez cele 3 la sută pentru ca să am de unde să plătesc îndemnizaţiunile“.
Adevărul e, însă, că cele 3 la sută le plătesc şi cei ce nu primesc „îndemnizaţiuni“.
Vorba „îndemnizaţiune“ are-n dosul ei înţelesul că funcţionarii publici primesc afară de leafă şi locuinţă şi sunt în adevăr nu numai la căile ferate, la poştă, la vămi şi în administraţiune ori în învăţămînt, ci în toate ramurile, o mulţime de funcţionari care au şi locuinţă. E învederat că aceştia nu vor primi şi „îndemnizaţiunea“ care
li	se cuvine numai acelora pentru care statul nu dispune' de locuinţe.
675
Ştim, apoi, că membrilor corpului didactic li se acordă împrumuturi ca să-şi cumpere ori să-şi zidească case de locuit. Nici aceştia nu pot cere ca să li se mai dea, pe deasupra, şi „îndemnizaţiuni“ de locuinţă.
S-a stabilit dar principiul că se cuvine ca statul să le dea funcţionarilor săi, afară de leafă, şi locuinţă, iar ne-fiind în stare să le dea locuinţă e dator a le da „îndemni-zaţiune“, potrivită cu „rangul“.
Cum rămîne însă cu aceia dintre funcţionarii publici care au casele lor ?
Aceştia, dacă primesc locuinţă de la stat, îşi dau propriile case cu chirie, iar dacă nu primesc locuinţă de la stat, iau cuvenita „îndemnizaţiune“.
„Tot aşa şi noi ! “ strigă cei ce-şi cumpără ori îşi zidesc case cu bani împrumutaţi de la stat. Ei se aleg deci şi cu case proprii şi cu „îndemnizaţiunea“ de locuinţă.
Toţi aceşti oameni foarte deosebiţi în ceea ce priveşte poziţiunea lor faţă cu ministrul de Finanţe plătesc la fel cele 3 la sută, ceea ce pentru unii dintre dînşii e o nedreptate.
O nedreptate e plata celor 3 la sută şi pentru funcţionarii particulari. Şi între aceştia sunt unii care primesc, iar alţii care nu primesc pe lîngă salar şi locuinţă, ba nici „îndemnizaţiune“. Cu toate aceste, toţi plătesc la fel cele 3 la sută.
Nu mai rămîne îndoială că are statul dreptul de a stabili impozitele pe care ministrul de Finanţe le socoteşte necesare şi funcţionarii particulari ar fi în mare eroare, dacă ar presupune că pe nedrept li se cer cele 3 la sută din salar.
Nedreptatea se face numai pentru că cele 3 la sută li se impun deopotrivă tuturor funcţionarilor, deşi ei sunt foarte deosebiţi unii de alţii în ceea ce priveşte poziţiunea lor faţă cu statul.
Atunci, cînd cele 5 la sută au fost impuse, măsura era justificată prin greutăţile financiare : azi, însă, cînd bugetele se încheie cu excedente mari şi ministrul poate să mai şi sporească bugetul cu peste 60 milioane pe an, nu se pot justifica decît impozite care apasă asupra tuturor la fel.
676
URCAREA CHIRIILOR
E o jale de nedescris printre chiriaşi în genere şi printre cei din Capitală în special. Chiriile au fost urcate considerabil anul acesta, după ce un lung şir de ani aui fost sporite necontenit.
Fără îndoială că proprietarii vor fi avînd şi ei motive să urce chiriile, dar oricîte motive ar avea, sporul din fiecare an şi în proporţiile considerabile în care e făcut nu e justificat.
Să cercetăm starea de fapt a proprietăţilor imobiliare din Bucureşti şi să vedem întrucît sunt în drept proprietarii să scumpească chiriile.
Mai întîi trebuie să constatăm că proprietarii au per-dut unul din motivele ce le invocau pentru scumpirea chiriilor.	,	.
Pînă mai acum vreo trei ani Creditul Urban avea în proprietatea lui un număr însemnat de imobile ce le închiria prin licitaţie. Procedînd astfel, chiriaşii amatori se concurau şi astfel urcau chiriile la imobilele Creditului. Ceilalţi proprietari luau ca normă preţurile obţinute de Credit şi urcau, Ia rîndul lor, chiriile.
Dar acum Creditul nu mai e proprietarul care să dea acea normă. Anul acesta Creditul are numai 44 imobile şi la anul viitor probabil că va termina cu vînzarea caselor ce-i aparţin.
Creditul acordă acum împrumuturi numai la persoane solvabile, iar chiriile urcate ce le încasează acele persoane, asigură plata regulată a ratelor, astfel că numai în foarte rare cazuri Creditul va mai deveni proprietarul caselor ipotecate.
Perzînd acest motiv de urcare a chiriilor, proprietarii mai pot invoca urcarea impozitului funciar şi a taxelor comunale. Dar această urcare se face cel mult la cinci ani
o	dată, pe cînd proprietarii urcă în fiecare an chiriile şi în acest scop au ajuns la regula aproape generală de a nu face contracte cu chiriaşii decît de durata unui an.
Motivul deci e prea neînsemnat faţă de procedarea proprietarilor care nu poate avea alt nume decît specula.
677	#
Mai pot invoca proprietarii motivul că fac reperaţiuni imobilelor închiriate, dar în marea majoritate a cazurilor nu se fac reparaţiuni şi aceasta e cauza principală pentru care chiriaşii emigrează necontenit. Cad tavanurile, crapă zidurile, se strică ferestrele, putrezesc duşumelile, se ruinează sobele — rari sunt proprietarii cari fac la timp reparaţiunile necesare.
Au mai găsit proprietarii şi alte motive pentru urcarea chiriilor, precum canalizarea stradelor, întinderea reţelei de tramvaie electrice, introducerea luminei cu gaz sau electricitate şi acum în urmă motivul că statul va acorda funcţionarilor publici indemnizaţii de chirii.
Fără îndoială că înmulţirea liniilor de tramvaie, canalizările şi schimbarea sistemului de iluminat sunt de mare folos pentru populaţia unui oraş, dar proprietarii nu contribuie decît cu foarte puţin la aceste schimbări în bine. Contribuţia cea mare o dau administraţiile comunale şi nimeni nu e în drept să facă obiect de speculaţiune din aceste îmbunătăţiri datorite bunelor gospodării publice.
Cît despre motivul ce-1 invocă proprietarii pentru sporirea chiriilor pentru că statul va acorda cîndva funcţionarilor indemnizaţii, e pur şi simplu scandalos. Nu cred să existe proprietar care să poată legitima urcarea chiriei cu 20—30—40 la sută în aprilie pentru că statul are de gînd să sporească şi el, într-o formă oarecare salariile funcţionarilor, la octombrie.
Li se poate aduce şi chiriaşilor învinuirea că dau prilej proprietarilor să urce chiriile, căci sunt mulţi chiriaşi cari se mută de bunăvoie prea des şi oferă chirii mari pentru a închiria apartamente mai bune. Aceştia sunt în majoritate dintre cei cari cîştigă banul cu prea multă înlesnire şi nu ştiu să-l preţuiască. Dar sunt şi dintre aceia cari sunt siliţi să se mute, pentru că nu mai pot sta în case nehigienice şi îngrijindu-se de sănătatea lor şi a familiilor, plătesc cu multă greutate chirii mai mari, numai să scape de zidurile umede şi mucegăite, de tavanele căzute şi joase, cînd nu fug de tirania şi josnicia proprietarilor cari se cred tutorii şi chiar stăpînii chiriaşilor.
678
Pînă aici numai constatări, dar mijloacele de îndreptare ? Ele aparţin în primul rînd administraţiei comunale, care ar trebui să simtă obligaţia morală de a veni în ajutorul numeroşilor şi necăjiţilor locuitori chiriaşi. S-ar putea ca primăriile să încurajeze înfiinţarea în societăţi cu mari capitaluri pentru construirea imobilelor de închiriat.
S-ar putea ca şi particularii să se asocieze şi să contribuie cu capitalul lor ia construirea de case higienice a căror închiriere le-ar asigura un venit sigur de zece la sută. Dar iniţiativa particulară nu a ajuns încă la dezvoltarea aceasta, încît .rolul întreg revine deocamdată tot administraţiilor comunale.
în Capitală există o societate a locuinţelor ieftine. E în adevăr o binefacere, dar acţiunea ei e limitată prin statute şi prin capitalul redus de care dispune.
Ne trebuiesc societăţi cu capitaluri de mai multe zecimi de milioane. Comuna le poate înlesni formarea şi existenţa, numai edilii să aibă bunăvoinţă şi interes pentru acest nou paria care se numeşte chiriaş şi care se cifrează la cel puţin 40 mii în Capitală.
NIVELUL MORAL
Nu e, fără îndoială, în Europa nici o ţară în care se vorbeşte atît de mult şi atît de stăruitor ca la noi despre lipsa de caractere şi despre necesitatea de a ridica nivelul moral. Se zice mereu şi e foarte greu să găseşti între noi oameni care nu admit că cele mai multe lucruri merg la noi rău şi nu pot să meargă bine fiindcă lipsesc caracterele şi nivelul moral e de tot coborît. Ne dăm dar mereu silinţa să născocim mijloace pentru formarea caracterelor şi pentru ridicarea nivelului moral, şi unul dintre cele mai puternice argumente pentru susţinerea orişicărei reforme pe care voim s-o facem e că prin ea se formează caracterele şi se ridică nivelul moral. E lucru firesc că
679
mai unii, mai alţii se folosesc de acest argument şi pentru susţinerea celor două reforme mari pe care vrea să le facă actualul nostru guvern.
Să le facem, să zice, căci prin ele ridicăm nivelul moral al ţărănimii române, cea mai importantă parte a' poporului românesc.
Raţionamentul acesta ia lucrurile de-a-ndoaselea puind cauza după efect, ca şi cînd am zice ca soarele a răsărit îndată ce s-a făcut ziuă.
De cînd e lumea stările morale s-au dat pe faţă în legiuri potrivite cu ele, dar nicăiri şi niciodată legile n-au schimbat moravurile — mai ales în bine.
Vorba „mizer„mizerabil“ ori „inişel“ va să zică vrednic de compătimire şi în acelaşi timp şi om stricat, păcătos, fără de caracter. Aceasta dovedeşte că sărăcia, nevoia, greutăţile vieţii îl împing pe om spre păcate, îl strică, îl nemerniceşte, îl lipsesc de caracter. Orişicît de neîndoios ar fi însă adevărul acesta din el nu rezultă că bogăţia, lărgimea, puterea îl dreg pe cel stricat şi-l fac bun, îl ridică moraliceşte şi-i oţeresc caracterul. Sunt, din contră, foarte multe cazurile din care rezultă că omul rău, cîştigînd avere şi putere, încă mai rău, mai hain, mai des-frînat — vorba românului — mai al dracului se face.
Dacă e deci adevărat că la noi e coborît nivelul moral şi oamenii de caracter sunt puţini, acesta e un puternic cuvînt pentru respingerea, iară nu pentru susţinerea unor reforme, care nu pot să aibă efecte binefăcătoare decît într-o societate cu nivelul moral mai ridicat, în care stăpînirea o au oamenii de caracter.
Pot să fie alte împrejurări ori alte interese care cer realizarea reformelor ; orişicare ar fi însă aceste împrejurări şi interese, deodată cu realizarea reformelor avem să ridicăm şi nivelul moral şi să formăm caracterele.
Cîtă vreme nivelul moral e coborît, nu numai oraşele şi orăşelele, ci şi satele sunt pline de exploatatori lihniţi, care stau la pîndă gata de a profita fie de uşurinţa, fie de nepriceperea, fie de slăbiciunile, fie de strîmtorările altora ca să se ridice deasupra, să-şi agonisească pe nemuncite bogăţii şi să-şi petreacă viaţa pe-nbuibate, ba pe ici, pe colo, şi în desfrîu. Numai în interesul acestora poate
680
să fie ca reformele să se realizeze în pripă, mai înainte de a fi fost ridicat nivelul moral şi fără ca să fi fost formulate caracterele.
Orişicare om cu judecată trebuie deci să se întrebe : „Ce s-a făcut, ce se face şi ce urmează să se mai facă pentru ca oamenii de rea-credinţă să nu mai poată face abuz nici de lipsă de pricepere, nici de uşurinţa, nici de slăbiciunea, nici mai ales de strîmtorările săteanului român ?“ Dacă lucrurile rămîn cum sunt astăzi, putem să-l facem pe săteanul nostru stăpîn pe toate bogăţiile ţării, căci peste cîţiva ani iar va fi ajuns la starea în care se află azi, dacă nu chiar şi mai rău. Cu legi tipărite pe hîrtie răbdătoare nu se îndreaptă stările morale, căci cei ce croiesc legile nu sunt niciodată atît de vicleni ca cei împinşi de păcatele lor să le calce.
NAŞTERE ŞI MOARTE
După datele statistice adunate asupra mişcării popora-ţiunei în anul 1912, cifra naşterilor a fost surprinzător de mare — o constatare primită de mulţi cu bucurie mai mult ori mai puţin viuă.
Tot atunci a fost publicată prin ziare ştirea că actualul prefect al judeţului Prahova a constatat cu viuă părere de rău că sunt în judeţ foarte numeroase concubinatele şi a luat hotărîrea de a cununa pe cei ce trăiesc în căsătorie nelegitimă.
Sunt fără îndoială şi oameni care găsesc o legătură strînsă între mulţimea concubinatelor şi mărimea cifrei naşterilor şi astfel nu consideră concubinatele drept o calamitate socială. Sunt chiar şi oameni zăpăciţi care iau sporirea concubinatelor drept o dovadă de progres în ale civilizaţiunii moderne, căci omul, pe care Dumnezeu l-a creat liber, n-are să intre în jugul căsniciei legitime, ci să trăiască tot atît de liber ca pisicile, cîinii, guzganii şi celelalte făpturi ale naturii generoase. S-a făcut chiar şi
681
absurda încercare de a dovedi cu cifre răbdătoare că la copiii legitimi mortalitatea e mai mare decît la cei nelegitimi.
Noi ne-am aşteptat ca, [după] toate aceste, să se mai facă şi constatarea că cifra mortalităţii copiilor e la noi cu deosebire mare. S-a şi constatat, în adevăr, că ea e la noi mai mare decît în orişicare altă ţară din Europa şi pentru orişice om cu mintea întreagă e învederat că naşterile sunt multe pentru că mulţi copii mor în curînd după ce s-au născut şi astfel mamele lor rămîn iar însărcinate.
Această excesivă mortalitate a copiilor e una dintre marile calamităţi economice de care e izbită societatea noastră, căci fiecare copil care se naşte şi moare reprezintă un mai mic ori mai mare capital aruncat pe gîrlă.
Calamitatea nu e însă numai economică.
Dacă e adevărat că sunt cu deosebire mulţi copii care mor în curînd după ce s-au născut, e învederat că ei mor fie pentru că se nasc prea plăpînzi, fie pentru că n-au parte de cuvenita purtare de grijă. Nu prea avem să ne bucurăm dar nici de cei ce mai rămîn în viaţă, căci numai puţini dintre dînşii sunt plini de cuvenita vigoare. Mulţi sunt mai mult ori mai puţin stîrpituri fie pentru că au fost născuţi plăpînzi, fie că cresc în lipsă de destulă purtare de grijă.
S-ar putea susţine că cei mai mulţi dintre copiii născuţi din căsnicii nelegitime sunt plini de vigoare trupească ori sufletească, dar e mai presus de toată îndoiala că numai foarte puţini dintre dînşii au parte şi de cuvenita purtare de grijă şi astfel cei mai mulţi ori pier ori se părăginesc, ceea ce e mai rău.
Să nu ne prea încîntăm dar nici cînd aflăm că se sporeşte poporaţiunea ţării noastre, căci vorba nu e numai citi, ci totodată şi cum sunt cei număraţi. Acolo unde mortalitatea copiilor e mare, e mare şi numărul născuţilor şi o foarte însemnată parte a poporaţiunii sunt copii mai mult ori mai puţin şubrezi, care consumă roadele muncii săvîrşite de alţii, în urma căreia nainte de a fi ajuns să muncească şi ei, ori rămîn toată viaţa lor nişte nevolnici şi nişte neputincioşi, pe care au să-i poarte alţii în spinare.
682
Dacă- nu ne vom îmbărbăta în curînd ca să punem capăt mizeriei morale în urma căreia partea cea mai mare a poporului nostru se zbate şi în mizerie economică, vom ajunge să-i stîrpim şi pe oameni cum ne-am stîrpit vitele şi caii odinioară atît de frumoşi. Spoiala culturală cu care ne fălim poate să ameţească pe unii dintre cei săraci cu duhul, dar nu pot să acopere nici mai ales să ascundă mizeria morală care tot mai mult se întinde în mijlocul nostru şi iese la iveală în toate amănuntele vieţii noastre.
FALSIFICĂRILE [II]
Pe la-nceputul săptămînii trecute a nins atît prin Bu-cegi, cît şi prin Munţii Vrancei şi, în genere, prin partea de sus a Moldovei şi cîteva zile de-a rîndul viile au fost atinse de brumă, unele mai mult, altele mai puţin, dar cam pretutindeni. Acum au dat deodată nişte călduri neobicinuite, care mînă vegetaţiunea cu mare repeziciune înainte. Dacă se-ntîmplă ca azi-mîne să urmeze cîteva zile ploioase, ca stropirea cu peatră vînătă să nu se poată face la timp, viile iar au să fie mănate. Mai e apoi pe ici, pe colo şi cîte o secetă ; mai dă şi cîte o grindină ; vin ploile continue înainte de cules, încît strugurii crapă şi se mucezesc : stă bietul de podgorean cu inima-ncleştată şi cu ochii ţintă la cer şi nu ştie cum va ajunge să facă culesul.
După ce-a trecut apoi prin toate aceste, se pomeneşte că nu-şi poate vinde vinul ori că e nevoit să-l dea ca de pomană, căci pivniţele sunt pline de vinuri drese, făcute şi prefăcute, ai căror fabricanţi nu se tem nici de brumă, nici de secete, nici de grindină, nici de ploi.
Mulţi oameni au răsuflat deci mai uşuraţi cînd s-a dus vestea că a fost prezentat corpurilor legiuitoare un proiect de lege pentru pedepsirea celor ce falsifică vinurile, şi nu puţini au fost cuprinşi de mînie cînd au aflat că acel proiect de lege nici n-a fost măcar pus la ordinea zilei.
683
ф
Noi nu suntem între aceştia. Trăind într-o ţară în care toate se falsifică, ba chiar şi multe dintre legi formulate anume aşa ca să poată fi interpretate potrivit cu interesele celor însărcinaţi a le aplica, nu ne mirăm deloc că n-a fost cu putinţă discutarea unui proiect de lege pentru pedepsirea falsificatorilor.
Ne mirăm, însă, că membrii guvernului şi ai partidului guvernamental, între care mulţi sunt podgoreni cu pivniţe mari şi pline de butoaie, nu şi-au dat seama despre urîta impresiune pe care trebuia neapărat s-o producă îndîrjirea cu care a fost respins proiectul de lege. Nu ne îndoim, cîtuşi de puţin, că vinurile pe care acei podgoreni le pun în vînzare sunt cele mai curate, cele mai naturale, cele mai adevărate, unele chiar delicioase : marea mulţime a cetăţenilor stă însă pe gînduri, nu crede ceea ce spunem noi, ci presupune că proiectul de leg£ a fost respins pentru ca nu cumva acele vinuri să fie date pe gîrlă.
Nu e, la urma-urmelor, vorba de o neguţătoric mai mult ori mai puţin necinstită, ci şi de sănătatea publică.
Orişicît de zeloasă ar fi propaganda făcută de antiso-cialişti, oamenii au să bea şi de aici înainte ca pînă acum, iar aceasta cu atît mai vîrtos, cu cît sunt specialişti cu autoritate hotărîtoare care afirmă că băuturile alcoolice sunt în anumite împrejurări un aliment necesar.
E deci în interesul tuturora ca băuturile să nu fie un fel de otrăvuri care ruinează încetul cu încetul organismul, şi multe din băuturile ce se pun azi în consumaţie sunt asemenea otrăvuri.
Cîtă vreme marii podgoreni, care pun multe vinuri în consumaţiune, nu profită de trecerea pe care o au pe lingă guvern ori chiar în guvern, ca să se pună capăt falsificărilor de vinuri, rămîne în mintea tuturora gîndul că sunt falsificate şi vinurile pe care dînşii le pun în vînzare. Ştim foarte bine că e greşit gîndul acesta, dar tocmai de aceea e cestiune de moralitate publică să fie rezolvată cît mai curînd cestiunea dregerii şi a prefacerii vinurilor care de atîta timp e discutată. Sunt interese nu numai economice şi sanitare, ci totodată şi morale precum şi politice care o cer aceasta.
ŢĂRANUL ROMÂN [II]
Unul dintre profesorii noştri universitari, om cu deosebire distins, avînd zilele acestea o convorbire cu un ziarist, a zis că ţăranul român din România liberă stă mai rău declt ţăranul român din ţările subjugate.
Lucrul acesta nu e adevărat aşa cum l-a spus acel cu deosebire distins profesor universitar, şi chiar dac-ar fi adevărat, avem să ne dăm bine seama despre ceea ce facem cînd suntem ispitiţi a-1 spune. Trăind însă în mijlocul unei Românii libere, noi românii de astăzi am luat încetul cu încetul deprinderea de a vorbi cu o siguranţă adeseori uimitoare şi despre lucruri asupra cărora nu suntem domiriţi şi sunt mulţi aceia cărora le place să zică ceea ce a zis acel profesor.
Adevărul e că numai unii dintre ţăranii români din ţările „subjugate“ sunt mai presus de cei din România „liberă44 şi că şi aici în România sunt ţărani care stau, în toate privinţele, foarte bine.
E multă mizeria prin satele noastre, dar nicăieri în România ţăranul nu a ajuns la decadenţa economică şi socială, în care el se află-n Maramureş şi prin preajma Clujului, pe ici, pe colo prin Sălagiu şi prin ţinuturile Bihorului.
Ceea ce-i mai ţine pe românii din acele părţi e purtarea de grijă a păstorilor sufleteşti, care e însă şi ea din ce în ce mai slabă.
Vorbind deci despre buna stare a românilor din ţările „subjugate“, distinsul profesor universitar n-a putut să se gîndească decît la ţărănimea română de la hotarele României, la cea din Banatul Timişorii ori la cea de pe şesul de la Mureş şi de la Crişuri, care e, în toate privinţele, înaintată.
Tocmai despre poporaţiunea aceasta n-avea să vorbească nici unul dintre susţiitorii proiectelor plăsmuite de actualul guvern.
E adevărat că mărginenii din Ardeal, mare parte dintre bănăţeni şi atît podgorenii cît şi cîmpienii din Ţara Ungurească sunt în toate privinţele ajunşi la o bună stare, pe care avem să li-o dorim tuturor ţăranilor români;
685
tot atît de adevărat e, însă, că ei nu s-au ridicat ca poma-nagii, din mila vreunui guvern ori a vreunui partid politic, ci prin propriile lor vrednicii, în grea luptă atît cu guvernul ţării lor, cît şi cu vecinii lor mai bine situaţi.
Dacă e deci să luăm drept punct de plecare pe acei ţărani ajunşi la bunăstare, adevărata iubire de neam nu cere să-i miluim pe săteni, ci să-i situăm ca pe nişte egali ai noştri şi să-i îndrumăm a munci cu rost, a chivernisi cu pricepere şi a-şi păstra avutul, să-i ferim de exploatatori şi să le asigurăm în toate împrejurările dreptatea.
Atît în viaţa economică, cît şi în cea culturală sunt înaintaţi românii numai unde ei trăiesc în atingere cu germanii, în Ardeal cu saşii, iar în Banat şi pe ţărmul drept al Mureşului cu şvabii. E învederat că aceşti vecini ai lor nu din dragoste le-au dat îndrumări, ci i-au făcut să se pătrundă din ce în ce mai vîrtos de gîndul că au să piară, dacă nu se vor îmbărbăta ca să se lumineze, să muncească cu virtute şi cu pricepere şi să-şi păstreze roadele muncii. Ceea ce statul austriac le-a dat în timpul de la 1850 pînă la 1870 a fost numai buna-rînduială3 siguranţa şi dreptatea indiscutabilă.
Ţăranul din România e şi el pătruns de gîndul că are să se prăpădească, dacă nu se va îmbărbăta şi e în stare să se lumineze în greaua luptă cu nesăţioşii exploatatori şi să muncească cu rost, dar îi lipseşte buna rînduială, siguranţa şi mai ales dreptatea în cel mai propriu înţeles al cuvîntului.
1	Aceste avem să i le dăm, înainte de toate aceste, şi avîndu-le îşi va agonisi el din propria lui vrednicie, cum şi-au agonisit fraţii lui de peste Carpaţi, şi averea de care va fi avînd nevoie. în lipsa de aceste el rămîne însă în toate împrejurările jertfit exploatatorilor de tot felul care l-au adus la sapă de lemn şi stăruie să-i mai daţi ca să aibă ce mai lua de la dînsul.
E să te moi şi să te topeşti de-nduioşare în faţa nemărginitei iubiri, cu care e îmbrăţişat ţăranul istovit de muncă şi de foame în această Românie „liberă“ în înţelesul că cel viclean, stăruitor şi îndrăzneţ poate să calce ori nesocotească-n ea legile, dacă ele nu se potrivesc cu interesele lui, să deie pe-mbrîncite la o parte pe cei mai-blajini şi să ia ce apucă şi de unde poate. De aceea stă
686
aici ţăranul român mai rău decît în ţările „subjugate“, unde e-ntîmpinat cu mai puţină dragoste, dar i se lasă putinţa de a agonisi prin propria lui vrednicie.
IN TOIUL LUPTEI
Dacă ar fi să punem temei pe cele spuse în întrunirile publice ori publicate prin coloanele organelor de partid, ţara noastră e împărţită în două mari tabere : una a oamenilor care ostenesc muncind fără răgaz pentru înflorirea neamului românesc şi pentru fericirea lui, iar alta a celor ce nu se gîndesc decît să-şi asigureze pe nemuncite traiul petrecut în belşug şi-n răsfăţare. După părerea unora, aceştia sunt susţinătorii reformelor propuse de guvern, iar după părerea altora, duşmani ai neamului sunt cei ce se luptă ca acele reforme să nu fie realizate, aşa cum pare a le fi plănuit guvernul.
Lucrul afară din cale trist ar fi, dacă fie unii, fie alţii ar avea dreptate şi mai îmbucurător n-ar fi nici dac-am pune temei pe cele zise-n toiul luptei electorale şi am crede că în adevăr la 'mijloc sunt numai interese particulare.
Poate să fie pornită din cel mai bun gînd propunerea ca să se ia fie chiar şi cu de-a sila pămîntul de la marii proprietari pentru ca să fie împărţit între muncitorii agricoli, care mereu se plîng că n-au pămînt şi că se luptă cu mari nevoi.
Pot însă să aibă dreptate şi aceia care susţin că o asemenea măsură ar fi pripită, primejdioasă pentru gospodăria noastră publică şi fără de nici un folos pentru muncitorii agricoli. E foarte adevărat că sunt multe, felurite şi mari nevoile cu cari se luptă muncitorii agricoli în ţara noastră, dar nu e încă dovedit că nevoile lor sunt multe, felurite şi mari pentru că nu au destul pămînt şi vor înceta îndată ce le vom fi dat pămînt. Pot dar să fie foarte buni patrioţi şi cei ce dau cu socoteală că nu-i vom face ţăranului nici un bine, dacă-i vom fi dat pămînt mai înainte de a-1 fi făcut destoinic să-l păs-
687
treze .şi să se folosească bine	de el muncindu-1 cu	pri-	;
ceperea şi chivernisindu-i roadele cu bună chibzuinţă.
Vorba nu e care sunt mai	buni patrioţi, ci care	sunt	(
oameni mai chibzuiţi, cei ce	stăruie să fie făcută	împroprietărirea cît mai curînd,	fie chiar şi cu de-a	sila,
ori cei care o iau mai domol şi ţin ca să se facă cuvenita pregătire pentru ea.
Tot astfel nu e încă lucru pe deplin dovedit că sătenii noştri ştiu să se folosească de puţinele drepturi pe care le au. Sunt chiar oameni vrednici, de altmintrelea, de toată încrederea, care susţin că pe ici, pe colo se ivesc fel de fel de şarlatani, care profită de nepriceperea sătenilor şi de firea lor mai mult ori mai puţin blajină ca să abuzeze de drepturile celor nu îndeajuns pregătiţi pentru viaţa publică. Pot dar să fie foarte buni patrioţi şi cei ce susţin că e lucru riscant, ba chiar primejdios să le dăm glas hotărîtor acelora pe care nu i-am pregătit în nici un fel pentru viaţa publică şi care nu cer nici ei drepturi, ci DREPTATE, bună rînduială şi ocrotire — faţă cu cei ce stau pe la toate cotiturile la pîndă ca să-i. exploateze.
Pot să greşească atît unii, cît şi alţii, căci oameni sunt cu toţii, dar încă mai mare ar fi greşeala, dac-am pune temei pe spusele celor ce voiesc să prezinte fie pe unii, fie pe alţii drept duşmani ai neamului.
E vorba de reforme cu deosebire radicale, care schimbă	i
din temelii întregul rost al ţării, şi e lucru foarte firesc ca oamenii mai cumpeniţi să stea pe gînduri, iar cei mai înflăcăraţi să-şi zică : „Ce-o ji să fie !“
Nu ne vor dumiri nici voturile alergătorilor, care din-Lre dînşii au dreptate, ci rămîne ca urmările să-i dovedească pe cei greşiţi în păreri.
IAR PÎNEA
Lume multă s-a emoţionat pentru că preţul pîinii a fost urcat cu cîte 2-3 bani de kilogram. Lucrul acesta e pe cît se poate de firesc, căci pîinea fiind la noi aşa-numit
688
i
aliment de căpetenie se consumă în fiecare zi pîini multe şi de multe ori cîte 2-3 bani face mult.
Nu cercetăm dacă e ori nu destul de motivată sporirea aceasta, ci admitem că părintele Capitalei, d. primar s-a dumirit îndeajuns mai nainte de a-şi fi dat învoirea pentru această sporire.
Profităm însă şi de ocaziunea aceasta pentru ca să stăruim din nou în ceea ce priveşte calitatea pîinii pe care o vom plăti de azi înainte cu 2-3 bani mai scump.
S-a zis adeseori şi nu se poate zice destul de des că pîinea pe care o consumăm noi este cea mai rea din Europa, deşi noi avem cel mai bun grîu.
Toată lumea ştie că pîinea proaspătă, ieşită de curînd din cuptor, nu e hrană sănătoasă. Noi, cu toate aceste, ne hrănim mereu cu pîine aşa-zisă „caldă“, pentru că pîinea pe care o găsim pe la brutării ziua a doua nu mai e bună de nimic.
Acei care vor plăti de azi înainte cîte 2-3 bani mai mult pentru kilogramul din pîinea aceasta ar dori să ştie dacă aceia care au dat învoirea pentru acest spor au făcut ori nu şi constatarea de ce anume pîinea acum mai scump plătită este atît de proastă încît a doua zi n-o mai poate mînca nimeni.
Lumea mai ştie că pîinea care nu e bine frămîntată,. bine dospită şi bine coaptă e o hrană primejdioasă nu numai pentru copii şi pentru oameni mai plăpînzi, ci şi pentru cei cu stomacul bun. Mîncînd şi azi şi mîine, şi poi-mîine pîine, omul încetul cu încetul se ruinează în ceea ce priveşte aparatul de digestiune şi devine din ce în ce mai puţin rezistent în ceea ce priveşte boalele de tot felul. A făcut ori nu cineva constatarea dacă pîinea e bine plămădită, bine frămîntată, bine dospită şi bine coaptă pentru ca cei ce o plătesc să nu se ruineze mîneînd-o ?
Sînt multe semnele că unii dintre brutari plămădesc aluatul cu peatră acră pentru ca pîinea, deşi nefrămîntată şi nedospită, să pară bine coaptă şi să conţină multă apă. Aceştia nu numai ne dau cu preţ urcat o pîine proastă, ci ne mai şi înşală la cîntar, căci în pîinea plămădită cu peatră acră 40—50 la sută sunt apă, care încetul cu încetul se evaporează.
689
\
Iar alţii dintre brutari pot să pună în consumaţiune pîine de grîu amestecat cu zoană, care e mai ieftin, pîine făcută din făină ieşită de curînd de la moară, stătută prea mult ori chiar~ mucegăită. Nici una dintre materiile alimentare nu poate să fie în atîtea feluri stricată ori falsificată ca pîinea, prin care întregi poporaţiuni pot să fie încetul cu încetul otrăvite.
Şi-a dat cineva silinţa să facă constatarea dacă e curat ori nu grîul măcinat prin morile noastre, dacă morarii ori brutarii noştri au ori nu hambare uscate şi bine aerisite, ca să păstreze făina, şi dacă, în genere, e bună şi curată făina din care se face pîinea pe care avem s-o plătim mai scumpă ? !...
Constatarea aceasta are să se facă cu atît mai vîrtos, cu cît sunt în ţara noastră milioane de oameni pe care nu suntem în stare să-i deprindem a se hrăni cu pîine — tocmai pentru că pîinea pe carfe li-o dăm e proastă şi nu poate să fie păstrată.
Ne sade nouă, ţară de plugari, foarte rău să ne hrănim cu pîinea cumpărată de la speculanţi, dintre care mulţi sunt oameni pripăşiţi de prin alte ţări, şi mare binefăcător al neamului românesc are să fie cel ce ne va deprinde să ne hrănim cu pîine bună şi sănătoasă, care *e totdeauna ieftină.
UTILITARISMUL
Facem în fiecare zi şi totdeauna nu numai cu oarecare mîndrie, ci şi cu tot dreptul constatarea că sunt mari, într-unele privinţe chiar uimitoare, progresele pe care le-am realizat în timpul celor din urmă decenii în viaţa «economică. Veniturile noastre naţionale nu s-au îndoit, nici nu s-au împătrit şi astfel s-au creat fel de fel de aşezăminte de utilitate publică, încît oamenii morţi, sunt acum patruzeci ori cincizeci de ani, nu şi-ar mai cunoaşte ţara, dacă, din întîmplare, ar învia din morţi şi s-ar uita împrejurul lor.
*690
Nu putem, cu toate aceste, să zicem, că noi cei de astăzi suntem mai fericiţi decît părinţii ori bunii noştri, ba mereu ne plîngem că sunt multe, felurite şi adeseori foarte mari nevoile zilnice cu care avem să ne luptăm, şi adeseori suntem striviţi de simţîmîntul că nu mai putem răzbi prin greutăţile de tot felul ce ni se ivesc în cale. Această nepotrivire nu poate să fie decît rezultatul unei
*	educaţiuni cu desăvîrşire greşite, în urma căreia bogăţiile sporite nu ne sunt de nici un folos, căci sunt risipite fără ca ele să ne satisfacă îndestul trebuinţele.
Părinţii noştri nu numai erau mai destoinici de a înfrunta toate greutăţile vieţii, dar aveau totdeodată şi trebuinţe mai puţine decît noi şi îşi îndulceau viaţa cu mulţumiri sufleteşti pe care noi nu mai suntem capabili a le gusta.
Sunt oarecum înspăimîntătoare deosebirile între noi şi părinţii noştri, în ceea ce priveşte hrana şi adăpostul, îmbrăcămintea şi comodităţile vieţii, distracţiunile şi întreţinerea relaţiunilor sociale. Cei mai mulţi dintre noi se simt nenorociţi dacă nu le au acestea potrivit cu exigenţele lor foarte adeseori nu numai exagerate, ci totdeodată şi nejustificate.
în acelaşi timp sunt puţini între noi cei ce-şi dau seama despre mulţumirile sufleteşti pe care le a\feau părinţii noştri evlavioşi duminicile şi zilele de sărbători, precum şi la alte ocaziuni cînd îşi împlineau datoriile de creştini. Nu mai luminează pentru noi soarele cum lumina pentru dînşii, florile nu mai au pentru noi mirosul pe care-i aveau pentru dînşii, legăturile dintre soţ şi soţie, dintre copii şi părinţi, cele dintre rude şi cele dintre prieteni nu mai au pentru noi farmecul pe oare-1 aveau pentru dînşii.
Toate aceste pentru că atît în şcoală, cît şi în societate, ba de cele mai multe ori chiar şi-n familie, am fost îndrumaţi a ne îndrepta gîndul totdeauna spre ceea ce poate să ne aducă vreun folos practic şi pozitiv.
Aşa sunt plăsmuite cărţile de citire pe care le dăm în mînile copiilor, aşa e condusă întreaga noastră instrucţiune, de spiritul. acesta e stăpînită societatea noastră şi toate straturile ei.
Oamenii porniţi spre avînturi mai mult ori mai puţin ideale, sunt un fel de smintiţi, iar aceia care renunţă la
691
foloase practice în vederea unor mulţumiri sufleteşti, pe' care numai puţini le mai înţeleg, sunt nişte descreieraţi. De aceea cerul senin, adierea vîntului, podoabele boitei înstelate, bogăţiile lumii vegetale, cîntecele păsărilor şi veselia vietăţilor zburdalnice nu ne mai încîntă şi bucuria de a sta împreună cu iubiţii noştri, nu ne mai satisface ca mai înainte. Suntem mereu însetaţi de plăceri care se cumpără cu bani, şi astfel, orişicît de mult am agonisi, nu putem să avem niciodată destul şi mereu ne uităm unii la alţii, dacă nu cu ură nepotolită, cu jind şi cu neîncredere.
E acesta un blestem de care nu putem să scăpăm de-cît îndrumîndu-ne copiii să se mulţumească cu puţin şi să caute în lume bucurii pe care putem să le avem gratuit, încîntîndu-ne de lumea totdeauna bogată în frumuseţi, în mijlocul căreia ne petrecem viaţa.
Nu e nici figură poetică, nici moft convenţional, dacă spunem că între cerşitorii lipsiţi de adăpost sunt mulţi oameni mai fericiţi decît bogaţii, care-şi măsoară în fiecare ceas bogăţiile, cuprinşi de simţămîntul că nu au destul pentru ca să-şi poată petrece viaţa potrivit cu exigenţele unei lumi care suferă de boala utilitarismului.
ÎNSEMNĂRI SOCIALE
O	CARACTERISTICA A VREMURILOR DE AZÎ. DUREROASA ACTUALITATE A CUVINTELOR „HOMO HOMINI LUPUS“. IDEEA SOLIDARITĂŢII ÎNTRE OAMENI SE PĂSTREAZĂ ÎNCĂ NEATINSA ÎN SUFLETELE Şl INTELIGENŢELE DE ELITA
Aceea ce caracterizează vremurile ce trăim, vremuri de agitaţie înfrigurată şi de goană nebună după ban, este fără îndoială modul cum contemporanii noştri se privesc şi se apreciază unul pe altul.
Niciodată cuvintele „Hommo, homini lupus“ nu au fost de o mai tragică actualitate ca în vremurile ce ne-a fost dat să le trăim. Poate să fie adevărat ceea ce a susţinut Rousseau că omul poartă la naştere în fundul sufletului
692
său germenele bunătăţei. De asemenea, adevărată poate fi şi convingerea aceluiaşi cugetător că aoel germene de bunătate s-a alterat numai prin şi din cauza influenţelor exercitate de natură şi viaţă, adică a întrunirilor condi-ţiunilor de trai.
Sufletul omului, eminamente bun, în adevărata lui esenţă, s-a putut înrăi, de-a lungul veacurilor, fără însă ca ideea nevoiei de iubire, de dezinteresare şi de solidaritate omenească să se piardă.
Niciodată, însă, sufletul omenesc nu s-a văzut mai ameninţat să cedeze ispitei răutăţei şi egoismului ca astăzi, cînd războiul a cauzat, pe de o parte, condiţii foarte aspre de viaţă, iar pe de alta, a scos la iveală toate patimile, toate apetiturile şi toate dorinţele ce nu au evadat niciodată cu atîta violenţă din adîncurile sufletului omenesc. Bogăţiile nemuncite şi banii ieşiţi ca din pămînt, averile făcute prin speculă şi prin exploatarea celor slabi, cumsecade şi cinstiţi, au creat raporturi sociale din cele mai aspre şi mai încordate, între oamenii făcuţi să se ajute, să se iubească şi să se susţie unii pe alţii în baza germenului iniţial al lui Rousseau, de bunătate şi altruism.
Pentru a vedea cît de duşmănoase sunt azi raporturile sociale şi ce rol de tristă actualitate joacă astăzi egoismul şi interesul personal, este suficient să priveşti, cu atenţie, împrejur, la oameni şi la modul cum aceştia se abordează şi-şi vorbesc.
E mînie ascunsă în ochii ce se caută şi necaz în privirile ce se studiază şi pîndesc. E nervozitate şi neîncredere în mîna ce se întinde şi duşmănie evidentă în cuvintele ce se pronunţă.
Unul se aşteaptă să fie speculat, păcălit, indus în eroare, de acel cu care e nevoit să se întreţie, din nevoie, şi sub presiunea necesităţilor vieţei.
Oamenii se aşteaptă să fie înşelaţi, dar aceeaşi oameni nu vor să-şi mărturisească, în fundul sufletului, că aceea ce îi conduce în viaţă şi pe dînşii este o nestăpînită dorinţă de cîştig.
Clientul care cumpără şi negustorul care vinde, proprietarul care închiriază şi funcţionarul chiriaş nu pun, în raporturile lor, numai dorinţa de a organiza convenabil pentru amîndoi o acţiune necesară şi un schimb indispensabil. Şi unii şi alţii pun ranchiună, necaz, in-
eoa
vidie, în ceea ce fac şi îşi vorbesc, influenţaţi cu toţii de aceeaşi atmosferă, de lipsă de iubire şi de solidaritate, ce caracterizează societăţile de azi.
Aceste stări de suflet bolnăvicioase şi întristătoare sunt sporite în mod fatal de legile neîndestulător meditate ale guvernanţilor, legi ce poartă, la rîndul lor, la bază, racila interesului personal şi de partid, ce creează clase de privilegiaţi.
Din sentimentul de ură şi de duşmănie nu pot ieşi decît haosul şi dezorientarea ce provoacă o profundă confuzie în judecăţile ce nu mai pot distinge şi fixa aceea ce se cuvine meritului şi adevăratelor valori.
Acest haos şi această dezorientare, incapabile de o selecţionare a valorilor, aruncă pe primul plan în locurile cele mai de frunte pe politicianul lăudăros şi vid şi pe îmbogăţitul proaspăt de război, în vreme ce merite reale şi intelectualităţi selecte rămîn neutilizate şi neînţelese, cu mîngîierea ce o dau speculaţiile teoretice şi încrederea în triumful, încet, dar sigur, al ideii de dreptate, de logică şi adevăr.
In această nobilă mîngîiere, ce nu este însă o resemnare, se păstrează ideea înaltă a solidarităţii sociale şi a dragostei de oameni, ce nu poate fi pricepută de mulţimea prea ocupată cu chestiunile de ordin pur material.
Deşi în vremurile acestea ne găsim în faţa unei în-frîngeri şi a unei dureroase scăderi morale, lupta, totuşi, continuă, dusă de minţile luminate ce caută, încet, cu mijloacele niciodată pripite, ale inteligenţei şi progresului, să facă loc sentimentului înalt al solidarităţii între oameni.
Speranţa trebuie să existe, deoarece speranţa şi ilu-ziunea sunt suportul vieţii omeneşti.
Să privim deci cu încredere activitatea înaltă dar modestă în discreţiunea ei a spiritelor de elită de pretutindeni, ce, pe deasupra, poate, a unei generaţiuni de sacrificiu, pregăteşte vremea cînd omul nu va mai fi lup, faţă de om.
Există o mîndrie şi în suferinţă şi durere. Şi oricare ar fi această durere şi această suferinţă, pe deasupra consideraţiilor şi explicaţiunilor, de ordin moral şi economic, spiritele nobile şi calme, pot totuşi să considere drept
694
o onoare prilejul de a pregăti, prin sacrificii personale, o viaţă mai rodnică, mai dreaptă şi frumoasă, acelor cari au să vie după noi.
ROBIA OMULUI
Liber e omul care, neatîrnînd de nimeni, face, pe cît îl iartă puterile, numai ceea ce voieşte el însuşi, din propriul său îndemn. Om liber e deci cel care, din dragoste către părinţii săi, către soţia sa ori către copiii săi îşi trage de la gură, aleargă şi osteneşte. Liber e cel ce se leapădă de sine şi aduce jertfe pentru ca să scadă suferinţele altora. Jertfa de bunăvoie, de orişice fel ar fi ea, e împreună cu o mulţumire sufletească nu numai curată şi adîncă, ci totodată dăinuitoare. Cel ce-o aduce se simte înălţat în gîndul său şi e mulţumit de sine însuşi nu numai cînd săvîrşeşte fapta, ci totdeauna cînd îşi aduce aminte că a săvîrşit-o. De mulţumirea aceasta are parte chiar şi cel ce numai vrea cu tot dinadinsul fără ca să fie în stare a săvîrşi fapta pornită din iubire de oameni.
Nesecat izvor de mulţumiri sufleteşti este iubirea de oameni, şi viaţa e dar nepreţuit pentru cel pătruns de ea.
Canon de spăşire, nemaisfîrşit şir de suferinţe e însă viaţa pentru cel ce şi azi şi mîne e nevoit să facă ceea ce nu se potriveşte cu îndemnurile inimii sale.
Jignit mereu în simţămîntul său de demnitate, cel siluit se simte înjosit, se răzvrăteşte şi se pătrunde din ce în ce mai adînc de cel mai urît dintre simţămintele omeneşti, ura, care-1 dezbracă de firea omenească pe cel stăpînit de ea.
Pe cînd iubirea, de orişice fel ar fi ea, luminează viaţa şi-o îndulceşte, ura o-ntunecă, o umple de amărăciune şi-o face nesuferită. Jale adîncă ne cuprinde dar cînd în căile vieţii întîlnim oameni care nu-şi iubesc nici părinţii, nici soţia îşi copiii, nici fraţii, şi-nspăimîntaţi ne
695
oprim în loc cînd ne dăm seama că mereu se sporesc aceia în inimile cărora nu mai e loc pentru iubire.
Cum am ajuns ca din ce în ce mai mulţi dintre noi să se dezbrace de firea omenească ?
Răspunsul la întrebarea aceasta-1 găsim dumirindu-ne .asupra celor ce se petrec în furnicare.
Ne-am deprins a lua furnica drept simbol al hărniciei, al lucrării paşnice şi-al lepădării de sine. Scrutînd, insă mai dinadins, ne-am încredinţat că furnicile din aceleaşi furnicare tăbărăsc asupra furnicii din alt furnicar care, din nenorocire pentru ea, rătăceşte printre ele, şi vie nu mai iscapă din mijlocul lor. Mai mult. Furnicile se războiesc în toată regula şi învingătoarele năvălesc în furnicarul celor învinse şi iau drept pradă do război nu numai pro viziunile, ci şi larvele, din care-şi cresc apoi robi. De aici înainte apoi învingătorii nu mai muncesc şi sunt atît de moleşiţi, încît nu le e destul că robii ostănesc pentru dînşii, ci cer ca aceştia să le bage hra-na-n gură.
„Mai şi mai decît oamenii !“ vor fi zicînd unii dintre cititori.
Nu ! Nu furnicile ca oamenii, ci oamenii ca furnicile.
Porcii dau şi ei năvală asupra porcului ce nu face parte din turmă şi se-ncolţesc între dînşii cînd lăturile sînt puţine. Gîştile şi curcile sar asupra celor ce nu fac parte din stol. Vulturii se bat între dînşii asupra hoitului. Nu omul, ci animalul din om se războieşte, şi ceea ce-1 înhăitează şi-l împinge spre vărsări de sînge sunt trebuinţele trupeşti, nevoile vieţii de toate zilele, care cresc în mod înspăimîntător.
Cu cît mai covîrşitoare e-n om firea animalică, cu atît mai multe şi mai felurite, mai mari şi mai înteţi-toare sunt trebuinţele trupeşti şi cu atît mai îndîrjit e-n lupta pentru existenţă cel stăpînit de ele.
Omul, care trăieşte mai mult cu sufletul, îşi găseşte-n sine însuşi mulţumirea vieţii şi e cuprins de firească scîrbă-n faţa celor ce asupresc pe alţii, propagă ura şi împing spre războiri.
<696
Azi asupritorii sunt învinşi, iar învingătorii merg mîndi cu asupririle înainte, căci, vorba lui Eminescu, fiecare rîvneşte la traiul din belşug pe nemuncite.
Milă să-ţi fie de robul nevoit să facă ceea ce-i porunceşte stăpînul, dar încă mai şi mai înjositoare e robia celui stăpînit de propriile sale slăbiciuni, de patimi neînclurate, de neputinţele sufleteşti, care-1 fac deopotrivă cu dobitoacele şi cu fiarele.
Robia cea mai grea, din care nici graţiare, nici amnistie, nici evadare, nici războiri, nici răscumpărări nu pot să ne scape, obîrşia a toată ura sunt trebuinţele, care ne fac nesăţioşi, ne-nvrăjbesc, ne umplu de ură şi ne-m-ping spre vărsări de sînge.
Aşa-zisa civilizaţiune din zilele noastre porneşte din sporirea trebuinţelor omeneşti şi tot numai prin sporirea trebuinţelor poate să fie dusă mai departe.
Scurmă unii pămîntul, străbat alţii mările, se zbat iar alţii prin văzduh, asudă mii şi mii muncind prin mine, prin fabricii, prin ateliere, şi prin biurouri pentru ca să sporească bogăţiile de tot felul care sunt, cu toate aceste, mereu prea puţine, căci oamenii sunt din ce în ce mai nesăţioşi şi mai înteţiţi.
Marea mulţime se zbuciumă chinuită de nemulţumiri şi mii mor în fiecare zi de foame pentru ca numai cîţiva să-şi poată trăi zilele-n îmbuibări, dar mulţumiţi nu sunt aceştia.
E-nspăimîntătoare, în neîndurarea ei, stăpînirea animalului din om, şi liber nu e decît omul care e stăpîn pe sine însuşi.
Cel ce-şi iubeşte deci semenii şi în adevăr vrea să-i vadă trăind, potrivit cu firea omenească, în pace şi în bună înţelegere, are să ostănească zi şi noapte spre a-i scăpa din*robia în care gem şi gîfîie, îndrumîndu-i a se mulţumi cu cele ce sunt de neapărată trebuinţă pentru vieţuirea omenească.
NOTE
SCRIERI ISTORICE ŞI ETNOGRAFICE
STUDII ASUPRA MAGHIARILOR
A apărut în Convorbiri literare, V, nr. 10, 15 iulie 1871, p. 153-159 ; «ir. 11,	t august 1871, p.	178-183 ; nr. 12, 15 august 1871, p. 196-199 ; nr.
13, 1 septembrie 1871, p.	210-216 ; nr. 14, 15 septembrie	1871,	p.	227-231	;
nr. 15,	1 octombrie 1871,	p. 239-243 ; nr. 17, 1 noiembrie	1871,	p.	265-271	;
-nr. 18,	15 noiembrie 1871,	p. 292-295 ; nr. 19, 1 decembrie	1871,	p.	299-308	;
nr. 20T 15 decembrie 1871, p. 323-328 ; nr. 21, 1 ianuarie 1872, p. 339-344 ; nr. 22, 15 ianuarie 1872, p. 353-357 ; nr. 23, 1 februarie 1872, p. 367-375 ; nr. 24. 15 februarie 1872, p. 387-395 ; VII, nr. 6, 1 septembrie 1873, p. 216-229 ; nr. 7, 1 octombrie 1873, p. 249-269 ; nr. 8, 1 noiembrie 1873, p. 295-310. Cuprinde : Punct de purcedere ; I. O privire peste trecut ; n. individualitatea maghiară ; III. Cultura maghiară ; IV. Constituţiunea maghiară ; V. Guvernul maghiar ; VI. Noi şi maghiarii : Raport psihologic ; Raport politic ; încheiere.
Studiul se publică iniţial cu titlul Studie asupra maghiarilor (nr. 10-14). Deschide numerele din 15 iulie 1871, 1 noiembrie 1871 şi 1 octombrie 1873. In nr. din 15 noiembrie 1871 la sumar se dă Stări... în loc de Studii... In nr. din 15 februarie 1872 se precizează : „(Sfîrşit)“. La reluarea tipăririi ultimei părţi, Noi şi maghiarii, în 1 septembrie 1873 se dă, ,în subsol, o notă explicativă pe care o reproducem. „Studiul Noi şi maghiarii formează concluziunea unui lung articol istoric a d-lui I. Slavici intitulat Studii asupra maghiarilor, publicat în anul V al Convorbirilor literare, într-un şir de numere. Din motive însă ce pot face	obiectul unui studiu	separat	şi	din alte motive	per-
sonale ale autorului s-a amînat publicarea pînă acum.“
Ioan Slavici considera, înainte de a-şi descoperi vocaţia de prozator, că studiul social constituia chemarea sa. „Studiul social —	îi scrie lui Iacob Negruzzi	în	27 aprilie 1871	— e
elementul	meu, aş putea zice	atmosfera	mea spirituală“	(I. E.
Torouţiu,	Studii şi documente	literare.	II.	„Junimea“, Bucureşti,
Institutul de arte grafice „Bucovina“, 1932, p. 181).
701
Asupra acestei probleme revine şi în scrisoarea din 7 iunie 1871. „Eu, ca jurist — îl informează pe I. Negruzzi —, ar trebui să mă ocup de politică, şi în adevăr mă şi ocup cu plăcere : ştiinţele socialo-politice sînt elementul meu“ (op. cit., p. 183).
Studiul este elaborat la Viena, primele cinci părţi, şi la Oradea, ultima parte. Corespondenţa cu Iacob Negruzzi cuprinde informaţii preţioase cu privire la procesul de elaborare şi condiţiile de lucru. „Eu sînt silit — mărturiseşte Slavici în aceeaşi scrisoare — a mă îngriji de susţinerea mea, sînt silit a pierde pe zi 4 ore de lecţiuni seci ; un spirit în acest mod obosit cu greu poate produce mult — şi cu atît mai cu • greu bine. în darn înainte de toate e omul numai om !“.
Slavici termină introducerea şi primele cinci părţi ale studiului înainte de 7 iunie 1871. „M-am nizuit a fi chiar [olari
—	îi scrie lui I. Negruzzi — şi am devenit prea scurt. Aşa s-a putut întîmpla cum că în studiul despre maghiari au intrat lucruri cari nu se ţin de maghiari, şi au rămas din el pe contul acestora unele c'are ar fi trebuit să le ieu în consideraţiune. Afară de cele două părţi cari le-aţi primit de la fratele Eminescu mai sînt patru : Individualitatea maghiară, Cultura maghiară, Guvernul maghiar şi Noi şi maghiarii. Din acestea, partea din urmă nu e gatau (op. cit., p. 183). Ultima parte se publică, cum am văzut, abia în 1873. Explicaţia pentru această întîrziere stă în faptul că Slavici este ocupat cu înfiinţarea Societăţii „România Jună“ şi cu organizarea serbării de la Putna din august 1871, ca apoi să părăsească Viena şi să se întoarcă în ţinutul natal.
Studiul este elaborat sub îndrumarea lui Eminescu, căruia se impune să-i atribuim şi recunoaşterea înclinaţiei prozatorului pentru cercetările istorice şi social-politice. „In fine am vorbit cu Slavici — îi scrie Eminescu lui Iacob Negruzzi în 4/16 septembrie 1870 — pentru articolele asupra ungurilor. Bietul om s-a cam descurajat, cînd a citit studiile de Xenopol, pentru că simţea că n-o să poată scrie niciodată astfel ; dar asta a fost totodată impulsul de căpetenie, care-1 va face să vă dea nişte articole într-adevăr bine scrise şi corect cugetate. Pentru asta însă şi-a destinat un timp de cîteva luni — pînă la Crăciun“ (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi ocumente literare. I. „Junimea“, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Bucovina“, 1931. p. 314). Eminescu se referă la lucrarea lui A. D. Xenopol, Studii asupra stărei noastre actuale, care începe să se publice în Convorbiri literare la 1 martie 1870 şi se continuă şi în numerele
702
următoare. Xenopol deschide studiul cu o introducere fără titlu, după care întreprinde un excurs istoric privind trecutul poporului român, ca să trateze pe larg despre reforma instituţiilor din România. Prozatorul putea împrumuta unele sugestii din introducere şi excursul istoric.
Slavici elaborează studiul, cu excepţia ultimei părţi, în mai puţin de un an. Eminescu îi comunică lui I. Negruzzi în 4/16 mai 1871 cuprinsul şi-i trimite introducerea şi prima parte. „Am copiat introducerea — scrie Eminescu — şi primul articol din studiile asupra maghiarilor şi vi le trimit ; v-aş ruga însă, în numele lui Slavici, că orice vi s-ar părea de prisps ori rău exprimat să coregeţi în deplină libertate. Studiile asupra maghiarilor sînt sfîrşite în brouillon, trebuiesc însă purisate“ (I. E. Tomuţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., p. 320).
Informaţii preţioase găsim în aceeaşi scrisoare a lui Eminescu către I. Negruzzi şi cu privire la înfăţişarea exterioară a manuscrisului. „îmi mai rămîne încă o îndoială — scrie Eminescu
—	: dacă veţi primi părţile, înainte de-a avea o privire în întreg. V-aş fi trimis originalul, însă parte limba, ce trebuie coresă la tot pasul, parte înfăţişarea exterioară a manuscriptului original mă sileşte să-l copiez eu şi vi-1 trimit parte cu part$, în caz de voiţi a citi manscriptul întreg înainte de-a tipări ceva din el, atunci îmi scrieţi să vi-1 trimit; înţelegîndu-se că atuncea v-aţi însărcinat d-voastră cu corectura lui. Calea aleasă de mine o cred prin aceea preferabilă, pentru că oriunde s-ar ivi neînţelegeri asupra sensului, îl am pe autor aici, şi-l pun sau să-mi explice pasagiile îndoioase sau să prelucreze textul* mai limpede. Introducerea a fost prelucrată de trei ori după olaltă“ (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., p. 321). I. Negruzzi acceptă propunerea poetului şi tipăreşte studiul pe măsură ce
i	se trimitea de la Viena.
Eminescu face şi cea dintîi caracterizare a studiului cu o perspectivă filozofică. „Venind la cuprinsul scrierii însăşi — îi atrage atenţia Eminescu lui I. Negruzzi în aceeaşi scrisoare — poate că vă va surprinde modul de cugetare din introducere. Şi mie mi s-a părut că sistema creată de Slavici e cam forţată, şl că omenirea nu e tocmai un organism aşa de perfect, precum susţine el ; deşi nu se poate nega cauzalitatea în istorie. în privinţa asta cred însă că disputele nu folosesc nimica, mai ales dacă se-ntîmplă că toată scrierea să fie turnată în calupul unui sistem, astfel încît, negînd calupul, se neagă ordinea internă
703
a scrierii însăşi. Cînd am citit eu introducerea, mi-am adus aminte de omul lui Pascal. «La suite des hommes — zice el — pourrait être considérée dans tous les temps et dans tous les lieux comme un seul homme qui apprendrait toujours». Intr-adevăr nu se poate ca cineva să caracterizeze mai bine şi-n mai puţine cuvinte : continuitatea în timp. Slavici dezvoltă ideea asta şi face din ea un sistem41 (op. cit., ,p. 321).
Editorii operei lui Eminescu trimit .pentru textul transcris în franceză la opera lui Pascal, Pensées, fără să facă alte precizări. Fragmentul reprodus de poet se găseşte însă în Prefaţa lui Pascal la o lucrare, Traité du vide, care n-a depăşit stadiul de proiect. „De sorte que toute la suite des hommes — se arată aici —, pendant les cours de tant de siècles, doit être considérée comme un même homme qui subsiste toujours et qui apprend continuellement“ (Oeuvres complètes. Texte établi et annoté par Jacques Chevalier. Paris, Gallimard, 1957, p. 534).
Deschiderea studiului cu Punct de purcedere nu pare să îie nici ea străină de îndrumările lui Eminescu de vreme ce două lucrări păstrate în manuscrisele sale, una de economie politică şi alta de drept, se deschid, prima cu Punctul de vedere, a doua cu Punct de purcedere (M. Eminescu, Fragment ar ium. Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 152—192). Cînd întreprind cercetări ştiinţifice la începutul activităţii lor scriitoriceşti, poetul şi prozatorul îşi urmau profesorii de la Universitatea din Viena.
# Slavici pornea în studiul său, cum arătă Eminescu,: de la concepţia potrivit căreia omenirea se prezintă ca un organism cu o continuitate infinită în timp. „Sub omenire nu înţeleg mulţimea de oameni — îşi defineşte poziţia Slavici încă din primele rînduri —, cari trăiesc astăzi pe pămînt,, nu generaţiunea de astăzi, ci întreg lanţul de generaţiuni de la apariţiunea omului pe pămînt şi pînă unde creaţiunea, intrînd în vro nouă fază a activităţii sale, va nimici neamul omenesc — dacă aceasta se va întimpia vrodată“ (volumul de faţâ, p. 7). Pornind de aici, Slavici îşi propune să urmărească continuitatea. în timp a poporului ungar de-a lungul întregii sale istorii. Izvoarele pe care le utilizează în excursul istoric sînt ungureşti şi indică numele istoricilor, fără însă să dea informaţii mai amănunţite şi asupra lucrărilor lor. Consemnăm numele istoricilor unguri la care trimite Slavici şi schiţăm un tablou al lucrărilor lor.
704
Jânos Thuroczy (?—c. 1488); Chronica Hungaroum (1488) ; Istvân Katona (1732—1811) : Historid critica primorum Hungariae ducum (Pesta, 1778) ; Historia critica Regnum Hungariae (I—XLI, Pesta, 1779—1817) ; Epitome chronologica rerum Hungaricarum, Trans-silvanicarum et Illyricarum (I—III, Buda, 1796); Jozsef Benko (1740—1840) : Transsilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus (Viena, 1778) ; Transilvania (I—II, Viena 1777—1778) ; Milkovia sive antiqui episcopatus Milkoviensis... explanatio (I—IV, Viena, 1781) ; Jânos Majlâth (1786—1855) : Geschichte der Magyăren (I—V, Viena, 1828—1831) ; Istvân Lâszlo Endlicher (1804—1849) : Anonymi Belae regis notarii de Gestis Hungarorum liber (Viena, 1827) ; Rerum Hungaricarum Monumenta Arpadiana (Sangalli, 1849) ; Mihâly Horvâth 1(1809—1878) Magyarok tortenete ; Monu-mpnta Hungariae Historica Diplomataria (1—IV, Pesta; 1857— 1859) ; A magyarok tortenete (I—IV, Papa, 1842—1846). Slavici parcurge aceste lucrări şi adoptă o atitudine critică faţă de ele. Istoricul ungar mai des folosit este Mihâly Horvâth, al cărui tratat se traduce şi în genmană, Geschichte der Ungam, în două volume, şi se tipăreşte în 1851 şi 1855. Eminescu îl informează pe I. Negruzzi în 11 februarie 1871 asupra stadiului de elaborare a studiului şi insistă asupra dificultăţilor întîmpinate în selecţionarea informaţiilor istorice. „Slavici lucrează mereu
—	arată poetul — la studiul asupra ungurilor. Greutatea cea mare e culegerea şi criticarea datelor. Cum că datele culese trebuiesc criticate una cîte una,, rezultă din imprlejurarea că toate, afară de aceea că nu-s contimporane, dar sînt şi scrise sub influenţa mîndriei şi a exagerării maghiare“ (I. E. Torou-ţiu şi Gh. Caradaş, Studii şi documente literare, I, p. 320).
Excursul istoric este întocmit cu o informaţie, astăzi depăşită în multe privinţe. Obiecţia principală care i se poate face nu priveşte chestiunile de amănunt, ci prezentarea istoriei poporului ungar fără o încadrare şi în istoria universală. Slavici reia aceste probleme în manualul său Istoria universală, în două volume, tipărit în 1891. Aici istoria poporului ungar este înfăţişată în funcţie de epocile istorice şi în cadrul istoriei universale. Trecînd peste aceste observaţii, excursul se citeşte cu interes, ca o naraţiune istorică, cu o galerie variată de personaje, unele cunoscute numai specialiştilor în istoria universală.
705
Probleme interesante pune în discuţie Slavici şi în legătură cu individualitatea ungară. Prozatorul împărtăşeşte opinia potrivit căreia condiţiile de viaţă într-o perioadă istorică îndelungată pot schimba fundamental individualitatea unui popor. Istoria poporului ungar oferea, credea Slavici, un exemplu ilustrativ în această privinţă. Popor nomad, ungurii devin un popor de agricultori şi un factor de civilizaţie şi cultură în centrul Europei. Exagerările în afirmarea individualităţii naţionale, la care se referă şi Eminescu în scrisoarea către I. Negrtizzi, se explică, cum arată Slavici, prin situarea geografică a poporului ungar între „cele mai eterogene elemente“ (p. 42). Ameninţarea cea mai mare venea din partea elementului german, superior sub raport numeric şi dezvoltare economică şi culturală.
Cultura ungară este prezentată prin valorile sale recunoscute şi în afara hotarelor ţării, cum sînt creaţiile literare ale lui Daniel Berzsenyi, Sândor Petofi, Mihâly Vorosmarty, Joszef Eotvos. Unele opinii ale lui Slavici privind cultura ungară se impun să fie amendate ca nefiind în spiritul realităţilor istorice. Un popor mic, cu mijloace materiale restrînse, nu poate fi comparat cu un altul, cu o economie dezvoltată şi cu vechi tradiţii în cercetarea ştiinţifică. Nu este însă mai puţin adevărat că profesorii de la Universitatea din Budapesta, la care se referă Slavici şi în alte scrieri ale sale, nu S' recrutau pe criterii profesionale şi nu se consacrau cercetării ştiinţifice. Slavici oferea la acea dată, dincolo de asemenea constatări, cel mai complet tablou asupra culturii ungare dinainte de 1871.
Examinarea vieţii politice din Ungaria din perspectiva desfăşurării evenimentelor istorice conduce şi ca la constituirea unui tablou ce reţine atenţia prin bogăţia de informaţii. Slavici insistă, pe bună dreptate, asupra politicii Curţii din Viena privind menţinerea Ungariei într-un „hinterland“. Purtătorii capitalului austriac, cu preponderenţă evrei, ocupă funcţiile vitale ale statului ungar. Slavici foloseşte pentru evrei termenul ,,jidani“, ca în tratatele din care îşi extrage informaţiile, şi cum circula în presa vremii. Prozatorul vorbeşte ca un martor ocular de exploatarea nemiloasă a ţărănimii ungare. Ţăranul ungar, supus unei duble exploatări, a administraţiei de stat şi a marilor latifundiari, prin arendaşii lor, nu manifesta interes, pe bună dreptate, pentru munca agrară, şi se îndrepta spre meserii ferite de multe asemenea servituţi.
70 6
Viaţa politică a poporului ungar este înfăţişată de Slavici ca o luptă dramatică, desfăşurată în cursul veacurilor pentru apărarea fiinţei naţionale ameninţate de germanism. Dacă această luptă era legitimă, tot aşa de legitimă era şi lupta popoarelor de sub stăpînirea ungară pentru apărarea fiinţei lor naţionale.
Guvernele de la Budapesta şi de la Viena invocau, cum arată Slavici, o presupusă ameninţare din partea românilor cu privire la întemeierea unei „Dacoromânii“, care să se întindă de la Marea Neagră pînă la Tisa şi mai departe. Ideea aceasta s-a născut la Curtea din Viena, cum se desprinde din scrisorile* schimbate între Iosif II, împăratul Austriei şi Ecaterina II, împărăteasa Rusiei ţariste, în septembrie-noiembrie 1782 (Joseph II und Katharina von Russland. Ihr Briefwechsel. Herausgegeben von Alfred Ritter von Arneth, Wien, Wilhelm Braumüller, 1869, p. 153—154, 172). Ameninţarea „dacoromânismului“ servea Curţii din Viena ca o justificare a politicii sale privind stăpînirea sa asupra Transilvaniei şi Bucovinei şi a extinderii acestei stăpîniri şi dincoace de Carpaţi. Teza aceasta este îmbrăţişată şi de gu~ vernele de la Budapesta şi formează unul din argumentele principale în justificarea politicii lor represive faţă de românii transilvăneni.
Problema ameninţării Imperiului Austro-Ungar de slavii de nord şi de slavii de sud este prezentată de Slavici pe baza tratatelor din care îşi extrage informaţiile. Atît Imperiul Austro-Ungar cît şi Imperiul ţarist erau împotriva constituirii de state independente la graniţele lor. Politica aceasta formează şi obiectul principal al întrevederii dintre Franz Joseph, împăratul Imperiului Austro-Ungar şi Alexandru II, împăratul Rusiei ţariste, de la Reichstadt, din 28 iunie / 8 iulie 1876. Acordul încheiat între cei doi împăraţi prevede, între altele, că nu trebuia £ă se îngăduie formarea unui mare stat slav în Balcani (Emil Diaco-nescu, Âcordul de la Reichstadt (1876) şi Tratatul de la Buda-pesta (1877), Bucureşti, Monitorul oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1943, p. 25-48, 68-69). Acordul de ia Reichstadt consemna într-un document oficial o orientare politică mult mai veche. Slavici are meritul de-a fi atras atenţia asupra ei cu cîţiva ani înaintea semnării documentului oficial, înapoierea culturală a popoarelor slave din graniţele Imperiului Austro-Ungar se explica prin sistemul de exploatare la care erau supuse. Situaţia cea mai grea o avea poporul bulgar, supus stăpînirii otomane. Avem motive, o dată mai mult, să nu fim
707
de acord cu unele expresii folosite de prozator, chiar dacă le preia din tratatele din care îşi extrage informaţiile. Prevederile acordului de la Reichstadt prezintă pentru discuţia noastră mare însemnătate. Se explică mai bine atitudinea ostilă a guvernelor de la Budapesta, cum vom arăta mai departe, faţă de România pentru proclamarea independenţei de stat şi participarea la războiul ruso-româno-turc din 1877—1878.
Curtea din Viena şi oamenii politici din Ungaria încheie Pactul dualist din 1867, ca urmare a înfrîngerii armatelor austriece în războiul cu Prusia 'şi Italia din 1867. Pactul dualist se încheie între burghezia şi aristocraţia austriacă şi moşierimea ungară, spirijinită de elemente din marea burghezie şi era chemat să asigure guvernelor austriece şi ungare egalitatea de drepturi în viaţa politică. Dualismul ţintea, scrie G. Bariţ, ca naţionalităţile de „peste rîul Leita să fie supuse germanilor, iar cele de dincoace maghiarilor două popoare domnitoare şi opt supuse ascultătoare, două limbi suverane şi opt aruncate după uşă“ Părţi alese din istoria Transilvaniei, III, Sibiu, 1891, p. 393). Guvernele ungare trec prin Dietă, îndată după încheierea Pactului dualist, o serie de legi îndreptate împotriva „naţionalităţilor“. Mai importante prin consecinţele politice pentru românii dirl Transilvania sînt două din ele — Legea pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria şi Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor — sancţionate amîndouă în decembrie 1868. Unirea Transilvaniei cu Ungaria se decreta fără consultarea populaţiei, iar cea de-a doua lege decreta că în Ungaria exista numai „o naţiune, naţiunea ungară unitară şi indivizibilă“. Legea prevedea că se acordau drepturi „naţionalităţilor“, ca folosirea limbii române în administraţie, în „măsura posibilului“ („a lehetösegig<(). Se deschidea astfel calea spre neasemuite abuzuri, atît guvernului, cît şi aparatului administrativ. Slavici se ocupă de această prevedere din Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor şi în Lumea prin care am trecut (Opere, IX, p. 230).
Noi şi maghiarii, ultima parte a studiului, poate fi privită ca o lucrare independentă, cum se precizează în nota redacţională, prin reluarea multor probleme analizate în capitolele precedente. Consideraţiile istorice, economice şi politice le în-tîlnim şi aici, cu deosebirea că acum se întreprinde şi studiul comparativ al stărilor din Ungaria şi din România. Situaţia precară economică şi culturală a românilor de sub stăpînirea austro-ungară, ca de altfel şi a celorlalte „naţionalităţi“ se
708
explica prin politica de maghiarizare care secătuia resursele financiare ale, ţării. Prozatorul susţine că Ungaria se afla în regres evident prin această politică, în vreme ce România se găsea pe drumul afirmării în plan economic, cultural şi politic. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor istorice confirmă această previziune a prozatorului, un tînăr, la acea dată, de 24 de ani, la începutul activităţii sale scriitoriceşti.
Contribuţia remarcabilă din această parte a studiului o constituie prezentarea comparativă a limbii române şi maghiare, a creaţiei populare şi a literaturii culte. Multe din observaţiile sale ar putea servi şi filologilor prin interpretarea competentă a interferenţelor lingvistice şi culturale dintr-o convieţuire comună în cursul veacurilor.
Slavici reia unele din problemele expuse în Studii asupra maghiarilor, cum am mai arătat, în scrierile sale de mai tîrziu. Politica de maghiarizare în liceul german din Timişoara este prezentată şi în Lumea prin care am trecut (Opere, IX, p. 217-222). Poezia despre Kossuth, din care citează (v. p. 137) o comentează în aceeaşi scriere memorialistică, în acest context şi cu semnificaţii mult mai largi sociale şi politice (Idem, p. 211—212). Limba română şi creaţia populară şi cultă sînt prezentate şi în monografia Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, din 1881 (Opere, XTIil, p. 539—557, 726—740). De altfel Slavici foloseşte în monografie şi armătura ştiinţifică din studiul din 1871—1873.
Studii asupra maghiarilor este o lucrare elaborată de Slavici pe baza culturii sale generale şi a utilizării cîtorva tratate din istoriografia ungară. Marea majoritate a consideraţiilor prozatorului se întemeiază pe experienţa sa de viaţă şi reprezintă observaţiile unui martor ocular al vieţii social-politice din Imperiul Austro-Ungar la numai cîţiva ani după încheierea Pactului dualist în 1867. Importanţa acestor consideraţii stă şi în faptul că vin din partea unuia dintre cei mai mari scriitori ai literaturii noastre. Nu este însă mai puţin adevărat că unele din aceste consideraţii ne apar, din perspectiva zilelor noastre, ca exagerări, interpretări unilaterale, uneori şi într-o terminologie nepotrivită.
Slavici expune, paralel, istoria poporului ungar şi „psihologia“ poporului ungar. Expunerea istorică se susţine, cum am văzut, pe informaţia de care dispunea la acea dată, în multe privinţe astăzi depăşită prin noile cercetări, îndeosebi în arheo-
709
Icgie, pe care	prozatorul nici nu le	pomeneşte. Erorile sale
sînt nu atît ale lipsei de informaţie cît mai ales ale stadiului cercetărilor istorice. Este suficient să amintim că şi A.D. Xenopol îşi începe tot	acum studiile	istorice.	De altfel Slavici	însuşi
manifestă rezerve faţă de izvoarele istorice pe care le foloseşte şi deplînge lipsa de informaţii documentare pentru unele epoci istorice (p. 26—27). Problema „psihologiei11 poporului ungar este expusă de Slavici în spiritul şcolii lui M. Lazarus şi H. Steinthal, fondatorii, la jumătatea secolului trecut, ai unei noi discipline ştiinţifice, Völkerpsychologie,	care se	bucura de mare	trecere
în anii cînd prozatorul îşi făcea studiile universitare. Noua disciplină ştiinţifică lua în considerare în definirea „psihologiei“ unui popor toţi factorii : spirituali, geografici, economici, politici. Slavici procedează în felul acesta, însă supralicitează „asiatismul“. Viziunea asupra popoarelor din Asia este unilaterală. Slavici este în contrazicere cu sine însuşi. Prozatorul este un mare admirator al culturii chineze şi indiene şi insistă în repetate* rîn-duri asupra „confucianismului“, care propagă spiritul de toleranţă şi convieţuirea paşnică dintre oameni (Opere, IX, p. 242, 294, 597, 620).
Guvernele de la Budapesta fac, după încheierea Pactului dualist, din politica de maghiarizare politică de stat. Ocupă un loc important în această politică instituţiile culturale şi îndeosebi cele	de învăţămînt.	Acestea	făceau pregătirea	„clasei
culte“ ungare, care se forma, în general, din aristocraţia şi burghezia ungară şi din elementele maghiarizate din rîndul „naţionalităţilor“. Slavici relevă faptul că aceste elemente maghiarizate ocupau posturi în învăţămînt pe toate treptele, de la licee pînă la universitate. Prozatorul pomeneşte în memorialistică şi de profesorii săi de la Universitatea din Budapesta.
între profesorii mei — scrie Slavici — nu era nici unul ale cărui lecţiuni puteam să le ascult cu plăcere. Unul singur, un evreu de altminteri simpatic, vorbea bine limba maghiară ; ceilalţi, Hoffmann, Kautz, Wenzel, îşi ţineau lecţiunile într-o limbă în toate privinţele pocită, încît îmi era oarecum ruşine să-i ascult“ (Idem, p. 227). Politica de stat ungară îngrădea sever dezvoltarea instituţiilor „naţionalităţilor“, încît intelectualitatea acestora nu-şi putea face pregătirea decît în cele maghiare. Slavici insistă în repetate rînduri asupra consecinţelor acestei politici culturale pentru „naţionalităţi“. Prozatorul arată, cum vom vedea mai departe (p. 724), că şi din rîndul românilor
710
se formează, sub presiunile guvernelor de la Budapesta, o „partidă română“ guvernamentală, care însă nu este sprijinită de masele populare. Politica de maghiarizare deschidea cîmp larg de exploatare elementelor neproductive, indiferent de naţionali tat3 şi sărăceau şi populaţia maghiară productivă. Elementele exploatatoare aveau tot interesul să menţină sistemul de guvernare cu instituţiile sale. Slavici întreprinde aici un prim examen asupra acestui aspect, ca să revină la el, mai tîrziu, şi în alte studii şi în numeroase articole publicate în cursul anilor.
Politica de stat a guvernelor de la Budapesta s? ducea şi prin maghiarizarea toponimiei, a onomasticii şi a terminologiei administrative şi tehnice. Latinismul unor intelectuali transilvăneni nu este decît o reacţiune împotriva politicii de maghiarizare. Din această perspectivă critică şi orientarea învăţămîntului în cele cîteva licee din Transilvania cu limba de predare română (p. 145).
Slavici îşi elaborează studiul cu întreruperi şi probabil că nu păstra o copie după textul trimis Convorbirilor literare, revista ieşeană. Ne-am explica în felul acesta unele afirmaţii contrad;ctorii. Prozatorul susţine, de pilda, că Ungaria „nu a fost nicicînd un factor de oarecare însemnătate în viaţa Europei“ (p. 24), ca mai departe să scrie că ea „ocupă loc între cele dîntîi state în Europa“ (p. 35). Slavici utilizează termenul „principate“, nepotrivit pentru epoca istorică la care se referă. Transilvania şi-a păstrat autonomia în tot cursul istoriei şi a fost încorporată la Ungaria prin Pactul dualist din 1867. Conştiinţa unităţii de neam şi apoi conştiinţa naţională s-au manifestat permanent în lupta poporului nostru pentru libertate şi unitate naţională.
Studiul este primit rău de presa oficială maghiară, cum se desprinde din articolul lui Slavici Politeţea maghiară, publicat în Albina în 2/14 septembrie 1873 (nr. 67, p. 2-3). Prozatorul critică, drept răspuns, politica guvernelor maghiare privind interzicerea folosirii limbii române în instituţii şi în actele oficiale. Asupra acestor aspecte insistă şi în Lumea prin care am trecut, la o distanţă de jumătate de secol (Opere, IX, p. 245-256).
Slavici încheie în Studii asupra maghiarilor examinarea situaţiei economice, culturale şi politice cu o întrebare ce trebuia să şi-o pună autorităţile asupritoare ungare. „Şi ce vor face, încotro vor merge maghiarii dacă va veni o zi mare, un mo-
711
ment ce decide asupra soartei popoarelor ?“ Desfăşurarea ireversibilă a evenimentelor istorice duce, cum prevestea prozatorul, la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi la crearea, pe ruinele sale, a statelor naţionale.
CRIŞENII NOŞTRI STUDIU SOCIAL
A apărut în Revista contimporană, IV, nr. 6, iunie 1876, p. 479—501 ; nr. 7, iulie 1876, p. 73—77 ; nr. 8, august 1876 p. 152—155. Se specifică : „Va urma“. Se întrerupe publicarea, prin sistarea apariţiei revistei.
Colaborarea lui Slavici la Revista contimporană, o publicaţie antijunimistă, ar	putea să surprindă. B. P.	Hasdeu publică aici,
în	nr. 7 din 15	februiarie 1876, farsa	Al	doilea rămăşag, care
stîrneşte mari supărări în rîndul junimiştilor. Poezia este citită la „Junimea“ în lectura excelentă a lui Eminescu şi V. Pogor stăruie ca ea să fie publicată în revista ieşeană (I. Ne-gruzzi, Amintiri din „Junimea“, Bucureşti, Editura „Viaţa românească“, 1921, p. 137-141). Slavici ia cunoştiinţă de farsă îndată după piJfblicarea ei. „Grăbesc a te încunoştiinţa — îi scrie lui I. Negruzzi în 4/16 februarie 1876 — că Hasdeu iarăşi ne-a făcut o poznă proastă. Poezia La noiţ semnată «Călescu» e un caraghiozlîc, pe care l-a făcut el. Mă iartă, dar nu în^ ţeleg uşurinţa «Junimei». Poezia aceasta este într-adevăr superlativul gogomăniei. Ei bine! Nu e nime în «Junimea», care să cunoască «Deşteaptă-te române» ? ! în sfîrşit — să ne gătim de luptă “ (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II. „Junimea'p. 275).
Citeva luni 'mai tîrziu îl vedem pe Slavici colaborator la publicaţia antijunimistă. Explicaţia stă în faptul că Revista contimporană, înfiinţată în 1 martie 1873, fuzionează în iunie 1876 ^ cu Revista literară şi ştiinţifică, cu o apariţie scurtă (15 februarie — 15 mai 1876) şi în locul lor iese Revista contimporană literară şi ştiinţifică cu începere din 1 iulie 1876. Orientarea ei	nu se schimbă, însă în Comitetul	de	redacţie intră şi M.
Kogălniceanu cu care Slavici tocmai tipărise broşura Răpirea Bucovinei. în Comitetul de redacţie intră şi prieteni apropiaţi ai	prozatorului :	I. A. Lapedatu, Ştef.	C.	Michăilescu, Ronetti
Roman, N. ScurtescU.
712
Slavici considera nimerit să dea Revistei contimporane un %,studiu social“, care nu-1 angaja în nici un fel faţă de orientarea publicaţiei. Cum era şi secretar al Comisiei documentelor istorice îşi propunea nimerit să facă o demonstraţie prin examinarea critică a unor izvoare istorice, puţin accesibile cercetătorilor. din România.
Slavici întreprinde o cercetare comparatistă a stărilor topografice şi etnografice din Ungaria spre a defini poziţia ocupată de românii de sub stăpînirea austro-ungară. Studiul comparativ al datelor se face pe baza lucrărilor lui Karoly Keleti (1833—1892): Hazânak es nepe a közgazdasdg es tărsadalmi sta--tistika szempontjâbol (Pesta, 1871) ; Elek Fenyes (1807—1876): Statistik des königreichs Ungarn (I—II, Pesta 1843—1844), A török birodaloiv\ leirăsa törtenetif statistikai es geographiai te-kintetben (Pesta, 1854) ; Adolf Ficker (1816—1880) : Bevölkerung der Österreichischen Monarchie in ihren wichtigsten Momenten statistisch dargestellt (Gotha, 1860). O importanţă deosebită, prezentau conscripţiile bisericeşti. Asupra acestui aspect insista în articolul Crişenii (publicat mult mai tîrziu, în 1923) de care ne ocupăm mai departe.
SlavicT păstrează, în general, numirile toponimice în forma din lucrările celor trei cercetători unguri. Noi respectăm textul prozatorului, cum procedăm şi în Studii asupra maghiarilor, însă le dăm în indice în forma din documentele noastre.
Slavici prezintă Ungaria ca un „complex de ţări“, cu individualitate proprie şi fără „nici o legătură organică între ele“ (p. 197). Prozatorul oferă un tablou asupra politicii guvernelor de la Budapesta, prin care încerca să unifice aceste „ţări“ pe cale administrativă. Graniţa militară, prezentată şi ea ca „ţară“ deosebită, se constituie între 1762—1768 şi se întindea din ţinutul Năsăudului pînă în Banat. Populaţia era militarizată şi avea menirea printre altele să pună stavilă băjenirii ţărănimii transilvănene în Moldova şi Ţara Românească. „Se înfiinţează, astfel, între anii 1762—1765, două regimente de graniţă româneşti, unul în părţile Năsăudului şi altul în partea sudică, din Haţeg pînă în Ţara Bîrsei şi trei regimente secuieşti, cuprinzînd întreaga re-.giune răsăriteană, făcînd legătura între regimentele româneşti. Acestea sînt completate cu alte două regimente înfiinţate în Banat între 1764—1768, unul româno-iliric şi altul germano-bănă-ţean“ (Din istoria Transilvaniei, il. Bucureşti, Editura Academiei
713
Republicii Populare Române, 1960, p. 172). Organizarea graniţei militare era chemată să servească şi politicii centraliste a Curţii din Viena şi propagandei catolice, prin care urmărea să realizeze unitatea Imperiului Habsburgic.
Studiul comparativ al datelor înscrise în statisticile lui Keleti, Fenyes şi Ficker demonstrează falsurile operate în recensămintele oficiale. Unul din aceste falsuri îl constituia şi trecerea evreilor între unguri. Slavici numeşte, ironic, falsurile operate în statisticile oficiale — „slăbiciunea patriotică“ (p. 206).
Concepţia lui Slavici cu privire la „stările etnografice“ este cea întîlnită şi în studiul anterior. Tipologia este definită şi aici în funcţie de zonele geografice.
Observaţiile mai interesante sînt cele privitoare la moţi,, pe care îi caracterizează ca oameni trăind în condiţii grele de viaţă, bine dezvoltaţi fizic, aspri („trainici şi răi la fire“), întreprinzători şi practicînd meserii care îi puneau în legătură cu toate tîrgurile din Transilvania şi Ungaria. „Moţul negustoreşte cele mai deosebite lucruri «de la cute pînă la secure» şi viaţa sa «e atît de bogată, încît s-ar putea vorbi o viaţă întreagă despre ea»“. Mai tîrziu Slavici ia apărarea moţilor în conflictul cu administraţia maghiară, iar aceştia îi vor trimite,, ca recunoştinţă, un album cu sute de semnături (Opere, XIII, p. 223-239, 629).
Problema primelor aşezări ale oamenilor stă de multă vreme în atenţia cercetătorilor, fără să se ajungă la un punct de vedere unanim acceptat. Slavici susţine că locurile preferate pentru noile aşezări sînt dealurile, în apropierea rîurilor. Satele sînt, în adevăr, mai dese în regiunile deluroase.
Slavici reia prezentarea românilor de sub stăpînirea austro-ungară în funcţie de zonele geografice în studiul Românii din Ardeal, din 1910 (Opere, XIII, p. 279-293).
NUMISMATICA ROMÂNĂ PRELEGERE PUBLICĂ A D-LUl D. STURDZA
A apărut în Timpul, III, nr. 13, 18 ianuarie 1878, p. 2.
Conferinţa lui Dimitrie A. Sturdza despre numismatică se ţine la Ateneul Român în 14 ianuarie 1878. Asistă la conferinţă un public numeros atras probabil atît de personalitatea omului politic liberal cît şi de ineditul subiectului. Conferinţa
714
t
i
se publică în revista Globul în aprilie 1878 (nr. 33, 15 aprilie
1878,	p. 517-520 ; nr. 34, 28 aprilie 1878, p. 533-539) şi în volum tot în 1878. D. A. Sturdza întocmeşte şi Bibliografia numismaticei române, pe care o tipăreşte în Analele Societăţei Academice Române (Tomul XI. Sesiunea 1878. Secţiunea I. Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, 1878, p. 105-164). Se dă şi un extras în anul următor.
D. A. Sturdza insistă în deschiderea conferinţei sale asupra importanţei numismaticii, ca disciplină auxiliară a istoriei şi prezintă monedele din domniile domnitorilor moldoveni din anii 1355—1666 şi domnitorilor munteni din anii 1360—1714. Slavici se opreşte la aspectul narativ al conferinţei şi omite sa orezinte succesiunea domnitorilor moldoveni şi munteni şi să descrie monedele din timpul lor. Informaţiile privind darurile oferite cîntăreţei de locuitorii unei insule din Oceania sînt inexacte.
D.	A. Sturdza arată că i s-au dat 3 porci, nu 4, 23 de curcani, nu 13, 5000 nuci de cocos, nu cinci sute şi mii de portocale, de lamîi şi banane, fără alte precizări. Este posibil ca D.A. Sturdza să fi operat aceste modificări la tipărirea conferinţei sale.
Contribuţia lui Gheorghe Săulescu în domeniul numismaticii este consemnată de D. A. Sturdza în Bibliografia numismaticii române (Bucureşti, Tipografia Societăţii Academice Române,
1879,	p. 36-37).
,	EPOCA	FANARIOŢILOR
DOCUMENTE ISTORICE ADUNATE DE EUDOXIE HURMUZAKI
Tom. VI. 1700—1749 şi Tom. VII. 175)0—1818
A apărut în Convorbiri literare, £11, nr. 9, 1 decembrie 1878, p. 325— 333 ; nr. 10, 1 ianuarie 1~879, p. 345—354 ; nr. 11, 1 februarie 1879, p. 396— 406. Cuprinde : I. Împărăţia Otomană în veacul XVIII ; li. Fanarioţii în Moldova Muntenia ; III. Oltenia şi Bucovina ; IV. Românii din ţările căzute sub stăpînirea habsburgică. Deschide numărul din 1 ianuarie 1879. Este reprodus în Timpul, III, nr. 268, 6 decembrie 1878, p. 2—3 ; nr. 272, 12 decembrie 1878, p. 2—3 ; nr. 274, 14 decembrie 1878, p. 2—3 ; ’IV, nr. 5, 9 ianuarie 1879, p. 2—3 ; nr. 7, 11 ianuarie 1879, p. 2—3 ; nr. 30, 9 februarie 1879, p. 3 ; nr. 36, 16 februarie 1879 p. 2 ; nr. 51, 6 martie 1879, p. 3 ; nr. 53, 8 martie 1879, p. 3 ; nr. 54, 9 martie 1879, p. 2 ; nr. 55, 10 martie 1879, p. 2.
715
Comisia documentelor istorice se constituie în noiembrie 1874 şi se formează din M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, D. A. Sturdza şi Th. Rosetti. В. P. Hasdeu refuză să participe la lucrările ei. Comisia îşi asumă sarcina să editeze cele aproape 6 000 de documente copiate de Eudoxiu Hurmuzaki, în marea lor majoritate din arhivele din Viena. Patriotul bucovinean încetase din viaţă în februarie 1874 şi documentele rămăseseră în păstrarea familiei sale, la Cernăuţi. T. Maiorescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, le preia de la familie în 7 aprilie 1874. Documentele priveau o lungă epocă istorică (1218—1818) şi erau redactate în germană, latină şi italiană, cîteva în franceză şi maghiară, puţine în româneşte. Comisia îl numeşte pe Slavici secretar al ei, trecînd în seama sa răspunderea pentru tipărirea documentelor. Deşi nu avea pregătire universitară de istoric, Slavici era cunoscător al acestor limbi, spirit ordonat şi cu mare aplicare la travaliul editorial (D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, p. 181-193).
Comisia documentelor istorice tipăreşte prima lucrare, Răpirea Bucovinei, după documente autentice, în aprilie 1875. Expune aici, cu extrase din documentele copiate de Eudoxiu Hurmuzaki, politica Austriei faţă de Moldova şi mijloacele folosite de Curtea din Viena pentru anexarea Bucovinei în 1775. Broşura este întocmită de M. Kogălniceanu şi I. Slavici şi se tipăreşte şi în franceză. Politica anexionistă a Austriei este caracterizată de M. Kogălniceanu în prefaţă în termeni fără echivoc. „Lucrarea sa de cotropire cea mai favorită — se arată aici —, care nu o expunea la nici un rezbel, la nici o greutate internaţională, pe care o urmă şi în timp de rezbel şi în timp de pace, şi să o spunem — o urmează şi astăzi — era strămutarea hotarelor, prin înaintarea pajurilor imperiale“ (Răpirea Bucovinei, după documente autentice, Bucureşti, 1875, р. VI). Broşura era pregătită ca răspuns la hotărîrea Curţii din Viena de-a sărbători împlinirea unui secol de la anexarea Bucovinei. Este trecută în Bucovina de Eminescu în octombrie 1875 şi difuzată în timpul „serbării seculare“. Administraţia austriacă dispune confiscarea broşurii însă nici o autoritate din lume nu mai putea împiedica circulaţia ei.
Tipărirea colecţiei lui Eudoxiu de Hurmuzaki se deschide cu Documente privitoare la istoria românilor. Volumul VII. 1750—1818 (Bucureşti, Din Stabilimentul de arte grafice Socec,,
716
Sander & Teclu, 1876) şi se continuă cu Documente privitoare la istoria românilor. Volumul VI. 1700—1750 (Bucureşti, Din Stabilimentul pentru artele grafice Socec, Sander & Teclu, 1878). Din această colecţie, Slavici mai editează încă 10 volume (T. Bălan, Eudoxiu Hurmuzaki şi colecţia sa de documente, Anuarul Institutului de istorie naţională, X, Cluj, 1945, p. 223-256). Slavici tipăreşte şi tratatul lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumänen, în cinci volume, între 1878 şi 1888, şi traducerea primului volum, făcută de Eminescu, 1879. Slavici însuşi traduce volumele II şi III pe care le tipăreşte în 1900. Volumele IV şi V nu sînt încă traduse.
Slavici pune domnia fanarioţilor în legătură cu starea de decădere militară, economică şi politică a Imperiului Otoman. Poziţia geografică a Moldovei şi Munteniei şi contextul politicii internaţionale nu-i îngăduiau să le stăpînească prin ocupaţie militară. Fanarioţii sînt trimişi să ocupe tronul Moldovei şi Munteniei,	ca oameni de	încredere,	deşi erau cunoscuţi la
Poartă ca „nişte slugi viclene“. Slavici demonstrează, în lumina documentelor, că fanarioţii erau expresia descompunerii societăţii turceşti. Ocuparea tronului Moldovei şi Munteniei era pentru fanarioţi o „întreprindere îndrăzneaţă“, iar administraţia introdusă de ei „o companie de exploatare publică“.
Regimul fanariot este înlocuit de mişcarea lui Tudor Vla-dimirescu, însă relele care apăsau ţara nu se explicau prin faptul că pe tron nu se aflau domni pămînteni. „Originea relelor se afla în structura economică şi socială înapoiată, în dominaţia otomană care secătuia resursele ţării şi în regimul capitulaţiilor care constituia	o piedică	în dezvoltarea Moldovei şi Ţării Româneşti“ (Istoria	României,	III.	Bucureşti,	Editura Academiei Re-
publicii Populare Române, 1964, p. 721).
Expunerea lui Slavici asupra documentelor din cele două volume se impune atenţiei prin viziunea de ansamblu asupra istoriei universale şi prin buna sistematizare. Consideraţiile sale au ca obiectiv principal definirea poziţiei diplomaţiei europene în „chestiunea orientală“. Mai interesantă este, fără îndoială, relevarea politicii Imperiului Habsburgic, prudentă şi contradictorie, după cum dictau considerentele strategice. Imperiul Habsburgic spera să realizeze unitatea sa prin catolicism, peste individualitatea naţională a popoarelor de sub stăpînirea sa. Această politică va fi	infirmată	de	dezvoltarea	evenimentelor istorice.
717
SOLIDARITATEA ROMÂNA
A apărut în Tribuna, I, nr. 83, 26 iulie/7 august 1884, p. 329 ; nr. 85, 28 iulie/9 august 1884, p. 337—338 ; nr. 88, 1/13 august 1884, p. 349—350 ; nr. 91, 4/16 august 1884, p. 361—362 ; nr. 95, 10/22 august 1884, p. 377—378 ; nr. 99, 15/27 august 1884, p. 393—394. Nesemnat.
Solidaritatea românilor din Imperiul Austro-Ungar se manifestă în plan politic prin hotărîri de-o importanţă majoră în 1881. Conferinţa alegătorilor români, care se ţine la Sibiu în 12—24 may‘1881, hotărăşte unificarea celor două partide politice — Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Naţional al românilor din Banat şi Ungaria, amîndouă din 1869 — şi întemeierea Partidului Naţional Român, care va reprezenta românii din Regatul Ungar pînă la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar în 1918. Conferinţa Naţională din 1881 nu izbuteşte însă să adopte şi o tactică unică în lupta politică. Se menţine, astfel, activismul, pentru românii din Banat şi Ungaria, prin participarea la alegeri şi la lucrările Parlamentului, şi pasivismul, pentru românii transilvăneni, prin ne-participarea la alegeri şi lucrările Parlamentului, ca formă de protest împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria, fără consultarea populaţiei. Situaţia aceasta se menţine şi la Conferinţa Naţională a alegătorilor români ţinută la Sibiu în mai 1884. Se recunoaşte însă că activismul nu conducea la rezultatele aşteptate. Guvernele ungare găsesc suficiente mijloace să împiedice pătrunderea în Dietă a reprezentanţilor populaţiei româneşti. Conferinţa naţională a alegătorilor români ţinută tot la Sibiu în mai 1887 adoptă pasivismul ca tactică unică în lupta politică. Conferinţa hotărăşte să întocmească şi un Memorand care să fie prezentat Curţii din Viena, cu revendicările românilor. Conferinţa îi alege pe G. Bariţ, preşedinte al Partidului Naţional Român şi pe Slavici, secretar (D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, p. 282-293).
Pornind de la hotărîrile Conferinţei Naţionale din 1881 reafirmate în Conferinţa Naţionalăă din 1884, Slavici oferă o privire retrospectivă asupra momentelor mai importante din istoria românilor de sub stăpînirea austro-ungară în care se manifestă solidaritatea naţională. O atenţie deosebită se impune să . se acorde epocii 1860—1867. Armatele imperiale suferiră în vara anului 1859 înfrîngeri grave la Magenta (4 iunie) şi Solferino
718
(24 iunie). Concomitent cu victoriile armatei franceze şi Sardiniei se răsculară şi ducatele Parma şi Modena, de sub stăpînirea habsburgică. Se aşteptau mari mişcări şi în provinciile din imperiu. înfrîntă pe cîmpul de luptă, cu finanţele ruinate şi speriată de-o nouă mişcare revoluţionară, ca cea din 1848, Austria se vede silită să treacă de la regimul absolutist, inaugurat în 1850, la	un	regim „liberal“. Diploma împărătească	din	octombrie
1860, la	care Slavici se referă şi în alte articole	ale	sale, pro-
clama egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, garantează libertatea religioasă, impune obligaţia generală în a presta serviciul militar şi a plăti impozitele. „împrejurările în care acest dar a fost acordat	—	scria K. Marx în 23 octombrie 1860	—	şi mînile
care l-au oferit îi imprimă mai curînd un caracter de subterfugiu decît	de concesie sinceră [...]. De altfel, analele istoriei
nu oferă exemple din care să reiasă că ar fi existat monarhi care să-şi fi îngrădit propriile lor privilegii şi să fi cedat în faţa revendicărilor poporului alt fel decît sub o puternică presiune din afară, după cum nu există cazuri ca ei să-şi fi respectat cuvîntul atunci cînd aveau posibilitatea de a-şi încălca, fără teamă de răspundere, jurămintele şi promisiunile“ (K. Ma^x şi F. Engels, Opere, voi. 15, Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 199). Cuvintele lui Marx se vor adeveri nu peste multă vreme.
Diploma împărătească din 1860 înscrie la punctul întîi că dreptul de a da legi, a le modifica şi abroga se exercita de împărat, dar „numai cu conlucrarea dietelor legal întrunite“. Românii se întrunesc la Sibiu în 1—4 ianuarie 1861, într-o mare conferinţă naţională şi decretează naţiunea română „naţiunea politică independentă de celelalte naţiuni“. Curtea din Viena, speriată de mişcarea de afirmare a , naţionalităţilor“, dă în februarie 1861 o Patentă împărătească prin care caută să tempereze prevederile Diplomei împărăteşti din 1860. Dieta Transilvană se întruneşte la Sibiu în 1 iulie 1863 şi românii trimit cel mai mare număr de deputaţi. Dieta votează un mare număr de legi, între care două de mare însemnătate pentru români — Articol de lege despre efectuirea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor ei şi Articolul de lege privitor la întrebuinţarea celor trei limbi ale ţării în comunicaţiunea politică oficioasă. Potrivit acestor legi, românii încetau de-a mai fi naţiune tolerată, se recunoştea egalitatea confesiunilor, iar limba română urma să se introducă în administraţia de stat unde românii formau populaţia majoritară (V. Moldovan, Dieta Ar-
719
dealului din 1863—1864, Cluj, Tipografia Naţională S.A., 1-932, p, 25, 42, 83). Românii transilvăneni cuceresc drepturi pe care nu le vor mai avea niciodată sub stăpînirea împărătească. Pactul	ţ
dualist încheiat în 1867 între Austria şi Ungaria pune capăt regimului „liberal“.
Slavici se opreşte pe larg la acest moment din istoria românilor transilvăneni şi spune că Dieta Ardealului era constituită ilegal. Avea în vedere faptul că Transilvania fusese alipită la	r
Ungaria în urma Revoluţiei din 1848. De altfel, deputaţii maghiari refuză să participe la lucrările ei (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 350-353).
Constituirea dietelor provinciale lasă să se întrevadă, posibilitatea organizării Imperiului Habsburgic pe baze federaliste, în care fiecare „naţionalitate“ să se bucure de drepturi egale în faţa Curţii din Viena. Aici stă şi explicaţia deselor referiri din articolele lui Slavici la încrederea în împăratul şi la măsurile care se aşteptau de la el în sprijinul revendicărilor popoa-	j
relor oprimate de sub stăpînirea austro-ungară. Aşteptările acestea vor fi înşelate, cum am mai arătat, prin atitudinea Curţii din Viena faţă de Memorandumul românilor din 1892.
Solidaritatea română este privită de Slavici într-un cadru larg în care include România. Se explică de ce ia în considerare întreaga populaţie românească de 10—11 milioane de locuitori, din care peste trei milioane trăiau în Imperiul Austro-Ungar, ca să o raporteze la populaţia ungară.
Slavici ia atitudine împotriva teoriei lui Robert Roesler (1840—1881) potrivit căreia romanii s-ar fi retras în sudul Dunării în secolul al III-lea şi că românii s-au format aici, de unde au trecut în nordul Dunării în secolul al IX-lea. Julius Jung (1851—1910), istoric austriac, profesor la Universitatea din Praga şi membru corespondent al Academiei Române, este unul din cei mai însemnaţi cercetători străini care se ocupă de istoria poporului român. Studiul său, Roemer und Romänen in den Donaulaender, se tipăreşte la Innsbruck în 1877- şi în el combate teoria lui Roesler cu argumente istorice şi etnografice.	)
Dintre lucrările sale mai amintim Die Anfänge der Romänen (Viena, 1876), Die romanischen Landschaften des roemischen Reiches (Innsbruck, 1881), Leben und Sitten der Römer in der Kaiserzeit (I—II, Praga, Leipzig, 1883, 1884), Zur Geschichte der Pässe Siebenbürgens (Innsbruck, 1892), Fasten der Provinz Dacien
720
I
mit Beiträgen zur römischen Verwaltungsgeschichte (Innsbruck, 1891), Mittheilung aus Apulum (Viena, 1900), Inschrift aus Apulum (Viena, 1909). Lucrarea privind trecătorile din Carpaţi este tradusă şi în româneşte, Contribuţiune la istoria trecătorilor Transilvaniei (Bucureşti, 1895). Studiul citat de Slavici este prezentat de Văsile Maniu într-un memoriu academic, Studii asupra scrisorii profesorului Dr. I. lung intitulată „Romanii şi românii din Ţările Dunărene“ (Bucureşti, 1878). Eminescu consacră şi el două recenzii studiului Die Anfänge der Romänen, prima în Curierul de Iaşi (nr. 119, 31 octombrie 1876), a doua în Convorbiri literare (nr. 8, 1 noiembrie 1876). Poetul atrage atenţia asupra metodei de cercetare a istoricului austriac („analogia evenimentelor asemănătoare“) şi propune ca această „metodă critică-comparativă“ să fie folosită şi de alţi cercetători care se ocupă de istoria noastră naţională (Opere IX, Publicistica, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 244).
Politica lui Kâlmân Tisza (1830—1902), primul ministru ungar (1875—1890), prin cap urmărea „să zdrobească naţionalităţile nemaghiare“ avea consecinţe multiple. Această politică întîmpină rezistenţa tot mai puternică a „naţionalităţilor“, care se orientau spre Curtea din Viena. Politica de deznaţionalizare monopoliza toate rezervele financiare, contribuind şi la sărăcirea populaţiei maghiare. Slavici observa, pe bună dreptate, că un mare număr de „paraziţi“ speculau „vanitatea şi credulitatea“ populaţiei maghiare spre a face din ea „un izvor de cîştig în avere şi în carieră“. Aceşti „paraziţi“ foloseau şi cuvintele de ocară la adresa poporului român, care intrau în limbajul lor cotidian.
Solidaritatea naţională reprezenta pentru Slavici la începutul activităţii sale la Tribuna sibiană forma de luptă împotriva unor guverne oligarhice, care monopolizară toate funcţiile vitale ale statului şi înlăturară din viaţa politică „naţionalităţile“.
[DEZVOLTAREA POLITICĂ A ROMÄNIIET]
A apărut în Tribuna, l, nr. 138, 4/16 octombrie 1884, p. 549. Editorial : Sibiu, 3 octomvrie st. v. Nesemnat.
Adunarea deputaţilor şi Senatul termină dezbaterile privind modificarea Constituţiei în iunie 1884. Se revizuiesc 25 de articole între care 13 se refereau la principiile legii electorale. Se
721
desfiinţează astfel Colegiul I şi se măreşte numărul deputaţilor şi senatorilor. Modificările aduse Constituţiei nu prevedeau însă şi introducerea inamovibilităţii magistraturii la toate nivelele (T. Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866—1900), Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co, Societate Anonimă, 1925, p. 213-217).
Slavici insistă asupra marilor înfăptuiri ale statului român în politica externă şi justifică unele aspecte negative privind situaţia internă prin preocuparea de-a asigura independenţa ţării în condiţii complexe ale diplomaţiei internaţionale. Sectoarele care prezentau mai mari neajunsuri i se păreau a fi administraţia şi învăţămîntul. Aprecia că legea electorală nu putea duce la rezultatele aşteptate cîtă vreme magistratura nu era inamovibilă. Slavici era bine informat asupra situaţiei partidelor politice din România. Partidul Liberal, la conducerea ţării, trecea printr-o' criză gravă. I. C. Brătianu, şeful guvernului liberal, este părăsit de C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu şi M. Kogălniceanu şi duce tratative cu conservatorii, care însă nu sînt încununate de succes.
Slavici considera că cele două partide politice — Partidul Liberal şi Partidul Conservator — îşi încheiaseră menirea după asigurarea independenţei statului naţional român. Această apreciere nu se va confirma şi cele două partide politice vor găsi mijloace să se adapteze la noile situaţii încă multă vreme.
[GENERAŢIA DE LA 1848 ŞI GENERAŢIA DE AZI]
Se publică în Tribuna, I, nr. 177, 21 noiembrie/3 decembrie 1884, p. 705. Editorial : Sibiu, 20 noiembrie st. v. Nesemnat.
Slavici porneşte de la constatarea că generaţia de la 1848, •din Transilvania pregătită pentru revoluţie, nu se situa la aceeaşi înălţime şi în organizarea luptei naţionale în condiţii normale. Asemenea aprecieri sînt însă infirmate de stările reale de lucruri. Este suficient să amintim de prezenţa reprezentanţilor generaţiei de la 1848 în Dieta transilvană din 1863—1864 (vezi p. 719—720). Am putea aminti şi întemeierea în 1861 a Aso-ciaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român care desfăşoară o activitate rodnică pe tărîmul luptei naţionale.
722
Generaţiile mai noi nu găseau teren de activitate potrivit cu pregătirea lor din cauza politicii guvernelor ungare care limitau accesul nemaghiarilor la funcţiile de stat. Consideraţiile lui Slavici au însă în vedere numai intelectualii pregătiţi pentru profesii ca cea de avocat, inginer ori medic. Intelectualii din lumea satelor desfăşoară o muncă plină de abnegaţie în ridicarea economică şi culturală a ţărănimii transilvănene.
[MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA]
A apărut în Tribuna, I, nr. 185, 1/13 decembrie 1884, p. 737. Editorial : Sibiu, 30 noiemvrie st. v. Nesemnat.
Slavici evocă personalitatea lui Andrei Şaguna în consens cu darea de seamă la monografia lui I. Popea, Arhiepiscopul şi metropolitul Andrei baron de Şaguna, pe care o publică în Convorbiri literare în 1880 (Opere, XIII, p. 11-43).
Eminescu îl caracteriza pe Andrei Şaguna om politic din „creştet pîn-în tălpi“ întrucît calcula tot ce întreprindea „cu împrejurările cele mai rele, nu cu cele mai bune“ (Opere, IX. Publicistica, p. 603)*.
[ANIVERSAREA ZILEI DE 3/15 MAI 1848]
A apărut în Tribuna, II, nr. 99, 2/14 mai 1885, p. 393. Editorial. Nesemnat.
Politica promovată de Curtea din Viena divide ei impera este aplicată şi de guvernele de la Budapesta dincoace de rîul Leita, care separa, cum am mai arătat, Ungaria de Austria. O măsură în acest sens o constituia înfiinţarea de partide guvernamentale, care să submineze poziţia partidelor naţionale. Se constituie astfel, la demersurile lui Kâlmân Tisza, primul ministru ungar, Partida naţională română moderată, de orientare guvernamentală. Organul de presă al noului partid politic este Viitorul, care apare la Budapesta, sub conducerea lui Iosif Gali, cu începere din ianuarie 1884, ca să supravieţuiască pînă în aprilie 1885. Slavici menţionează în acest context şi Telegraful
723
român, fapt de natură să surprindă. Miron Romanul, mitropolitul djn Sibiu, patronul ziarului fondat de Şaguna, se orientează spre „partida moderată“ în speranţa că va putea apăra în felul acesta autonomia bisericii ortodoxe transilvănene. Mitropolitul se înstrăinează de masele populare şi Slavici îl critică sever în numeroase articole din cotidianul sibian.
Complicarea vieţii politice din Transilvania prin înfiinţarea „partidului moderat“ de orientare guvernamentală explică apelul lui Slavici la solidaritatea naţională şi invocarea „protec-ţiunii tronului habsburgic“. Acestea considera el că erau căile prin care putea fi stăvilită „cerbicia“ nobilimii maghiare.
Revoluţia românilor transilvăneni din 1848 se încadra în lupta poporului nostru pentru unitatea statului naţional şi imperiile vecine erau interesate să oprească desfăşurarea ireversibilă a acestui proces istoric. „Consensul aproape unanim al poporului român la asemenea proiecte, tendinţe şi străduinţe, a avut darul să alarmeze pe cei ce vedeau o primejdie şi o ameninţare din partea noului stat. Nici Imperiul Otoman, nici Rusia ţaristă şi nici Imperiul Habsburgic nu puteau consimţi la asemenea răsturnări revoluţionare. Mai întîi fiindcă erau revoluţionare, iar cele trei imperii despotice duşmăneau orice asemenea manifestare. In al doilea rînd, fiindcă noul stat n-ar mai fi fost dispus să accepte nici suzeranitatea Porţii, nici protectoratul ţarului, ci şi-ar fi dobîndit independenţa. Austria ar fi pierdut provinciile'româneşti. Nu convenea crearea unui stat românesc cuprinzător nici guvernul revoluţionar deoarece «uniunea» forţată a Transilvaniei cu Ungaria, votată în Dieta din Cluj în mai, ar fi fost anulată. De aceea toţi cei interesaţi au contribuit pe faţă prin mijloace militare la înfrîngerea revoluţiei românilor“ (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983, p. 115).'
Problema federalizării Imperiului Austro-Ungar, ca stat poliglot, se pune în discuţie cu mai multă stăruinţă după încheierea Pactului dualist în 1867. Românii transilvăneni scot ziarul Federaţiunea în 1868—1876, care desfăşoară o activitate susţinută în această direcţie, însă care nu este încununată de succes. Clasicii marxismului admiteau federalismul, cum arătăm în altă parte, numai în anumite condiţii (vezi p. 736). „Oligarhia“ ma-
724
ghiară, stăpînă în viaţa politică a Ungariei, împiedică federalizarea, spre a-şi menţine privilegiile. Popoarele oprimate vor opta, la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, pentru constituirea statelor naţionale.
Evocarea zilei de 3/15 mai 1848 îşi putea pierde însemnătatea, scrie Slavici, dacă încetau să mai existe „monarhia habs-burgică şi naţionalitatea română“. Istoria avea să% demonstreze că „naţionalitatea română“ există şi fără „monarhia habsburgică“ şi amintirea evenimentelor din 1848 nu se şterge din memoria poporului nostru.
[LUPTA DE LA NICOPOLI. MIRCEA CEL MARE]
A apărut în Tribuna, III, nr. 189, 19/31 august 1886, p. 753—754. Editorial : Sibiu, 18 august st. v. Nesemnat.
Slavici se ocupă de poziţia lui Francisc Râkoczi II, principele Transilvaniei (1704—1711), ca aliat al turcilor şi conducător al răscoalei antihabsburgice (1703—1711) în editorialul [Privire asupra istoriei românilor pînă în secolul XIX] publicat în Tribuna în 9/21 august 1886. Presa maghiară oficială din Cluj îl înfăţişa pe Mircea cel Mare, drept răspuns, ca „trădător“ în lupta de la Nicopole din 1396. înfrîngerea aliaţilor era urmarea neînţelegerilor din tabăra creştină. Slavici administrează „oficioşilor“ maghiari şi o lecţie în privinţa slabei informări asupra istoriei şi mişcării culturale a poporului român.
Ştirile care soseau din Bulgaria priveau detronarea principelui Alecsander Battenberg (1857—1893), cneaz între 1879—1886, cînd duce o politică favorabilă Puterilor Centrale. Tribuna publică numeroase articole în legătură cu detronarea sa.
Ferenc Pulszky (1814—1897) amintit aici de Slavici, participă la Revoluţia din 1848 şi trăieşte multă vreme în exil ca, la întoarcerea în ţară, să ia conducerea Muzeului Naţional Ungar din Budapesta. Dintre lucrările sale amintim Jacobins in Hungary (1851), Magyar Jakobinusok (1861—1862).
Fraze cum sînt : „Gloria căutau, laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea altora“, „Voia să-şi apere ţara şi neamul“ ne îndrumă spre poemul lui Eminescu Scrisoarea III, în care evocă lupta de la Rovine.
725
»
ICONARII
A apărut în Tribuna, VI, nr. 248, 29 octombrie/10 noiembrie 1889, p. 989 ; nr. 252, 3/15 noiembrie 1889, p. 1005 ; nr. 253, 4/16 noiembrie 1889, p. 1009. Editorial. Marcate în nr. 252 şi 253 cu I, II.
Slavici supune unui examen ciritic teza guvernelor de la Budapesta privind unitatea statului ungar, deşi în graniţele sale locuiau mai multe „naţionalităţi“, care constituiau populaţia majoritară. Politica de maghiarizare urmărea însă ştergerea individualităţilor naţionale şi se foloseau, pentru atingerea acestui scop, cum am mai arătat, toate mijloacele atît în plan economic cît şi cultural.
Liceul din Beiuş, înfiinţat în 1828, se număra printre puţinele instituţii de învăţămînt cu limba de predare română care funcţionau în Transilvania după încheierea Pactului dualist în 1867. Politica de maghiarizare înstrăina popoarele din Ungaria atît de Budapesta cît şi de Viena şi căutau sprijin în afara graniţelor ţării. Slavici invocă în multe articole credinţa popoarelor oprimate din Imperiul Austro-Ungar în „împăratul“, ca răspuns la politica de maghiarizare. Aici merge mai departe . şi pune în faţa guvernelor de la Budapesta ameninţarea Rusiei ţariste. Propaganda „iconarilor“ era o exagerare. Problema aceasta stă şi în atenţia lui Eminescu în două articole, Iconarii d-lui Beldiman şi Iar iconarii, publicate în România liberă, primul în 13 noiembrie 1888, al doilea în 20 noiembrie 1888 (Opere, XIII. Publicistica, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p. 325—328). Poetul respinge opinia lui Alexandru Beldiman potrivit căreia prezenţa iconarilor pe teritoriul ţării noastre reprezenta o ameninţare politică şi arată primejdia reală a activităţii lor. „A atribui o gravitate politică serioasă acestui lucru [icoanelor] — scrie Eminescu — precum o face d. Beldiman, e o exageraţie şi o gogoriţă din cale afară fantazistă. Desigur nu aceste sînt mijloacele pentru a cuceri un popor. Răul ce se' naşte din fabricaţiunea acestor obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte precum le face un Rafael, un Corregio, un Murillo, ar goni lesne caricaturile orientale [...]. Portretele împăratului pot fi şi ele stricăcioase, dar împăratul
726
nu e nemuritor ; din momentul în care va avea soarta comună a tuturor oamenilor portretele sale nu vor mai însemna nimic.“ Prezenţa „iconarilor“ pe teritoriul ţării noastre se discuta, cum se vede, de mai multă vreme şi li se atribuiau un rol important, cum nu avură, în izbucnirea răscoalei ţărăneşti din 1888.
Slavici reproduce cîteva relatări dintr-un articol, Către să-tenii români bucovineni, publicat în Revista politică în 1889 (nr. 20, 15 octombrie, p. 14-16 ; nr. 21, 1 noiembrie, p. 15-20), tot spre a pune sub ochii guvernelor de la Budapesta ameninţarea Rusiei ţariste. Intîmplările relatate se petrec în Bucovina care se afla tot sub stăpînirea Imperiului Austro-Ungar şi ilustra politica urmată de Curtea din Viena în provincia anexată în 1775.
Slavici considera că românii transilvăneni, ca de altfel şi celelalte popoare oprimate, nu mai puteau aştepta de la Curtea din Viena „nici un ajutor, nici o mîngîiere“. Această apreciere se va confirma cîţiva ani mai tîrziu prin refuzul Curţii din Viena de-a primi delegaţia memorandiştilor şi condamnarea celor cu amestec în întocmirea Memorandumului la ani de .temniţă (vezi p. 733—736).
TEMPORA
A apărut în Tribuna, VI, nr. 257, 9/21 noiembrie 1889, p. 1025. Editorial. Nesemnat.
Ungaria se proclamă neutră în războiul din 1877—1878, însă adoptă, cum am mai arătat, o atitudine ostilă faţă de ţara noastră. între aceste măsuri se numărau şi pregătirile militare de la graniţa cu România, ca şi interzicerea activităţii comitetelor de ajutoare a răniţilor în Războiul de Independenţă. Călătoria tinerimii de la Universitatea din Budapesta la Constantinopol să-i înmîneze lui Abdul Kerim sabia de onoare se înscria printre manifestările de simpatie faţă de Imperiul Otoman. Călătoria este persiflată de Eminescu într-un articol, Triumfuri ieftine, publicat în Curierul de Iaşi în 5 ianuarie 1877 (Opere, IX* Publicistica, p. 299).
Partidul Liberal pleacă de la conducerea ţării în martie 1888, ca urmare a răscoalei ţărăneşti şi se instaurează un regim
727
conservator care va dura pînă în 1895. Asistăm la o mare instabilitate a regimului conservator şi numai în doi dni — 1888—1889 — se schimba, patru guverne conservatore. Guvernul la care se referă Slavici se constituie în 5 noiembrie 1889, sub preşedinţia generalului G. Manu. In guvern intră T. Rosetti, Al. Lahovari, M. Ghermani, Gr. G. Păucescu şi M. Vlădescu. Guvernul se forma, cum arată Slavici, din personalităţi de seamă ale vieţii politice din România.
Propaganda ţaristă constituia una din armele partidelor din opoziţie pe care o foloseau ca să ajungă la conducerea ţării. Această propagandă „o admit în opoziţiune ca mijloc de a slăbi poziţiunea guvernului“ (p. 328—329).
Guvernul „tare“ al generalului G. Manu, cum îl numeşte, se schimbă în noiembrie 1890.
4
ARDEALUL NOSTRU
A apărut în Foaia poporului, I, nr. 7, 14/26 februarie 1893, p. 25—26.
Săptămînalul Foaia poporului începe să iasă la Sibiu în decembrie 1892, ca publicaţie destinată mai ales ţărănimii. Este condusă de Ioan Rusu-Şirianu, nepotul lui Slavici, pînă în decembrie 1894. Publicaţia sibiană se bucură de mare popularitate şi apare, cu o întrerupere în timpul primului război mondial, pînă în 1947.
Slavici evocă istoria Transilvaniei într-o expunere pentru popor, cu informaţii întîlnite şi în celelalte lucrări ale sale. Modalităţii de expunere i se alătură, ca fapt vrednic de reţinut, condamnarea graniţelor administrative, impuse de stăpînirea austro-ungară, prin care urmărea să destrame comunitatea naţională 'a românilor transilvăneni.
Armatele imperiale ţariste, la care se referă Slavici, sînt conduse de generalul Ivan Fiodor Paskievici, cunoscut prin reprimarea răscoalei poloneze din 1830—1831. Generalul ţarist zdrobeşte trupele revoluţionare din Transilvania şi actul capitulării se încheie la Şiria, comuna natală a lui Slavici,, în 13 august 1848. Aceste evenimente le evocă şi în memoraiistica sa {Opere, IX, p. 182, 325, 737).
728
ARDEALUL [I]
A apărut în Corespondenţa română, I, nr. 12, 28 noiembrie 1893, p. 1. Editorial.
Slavici explică împrejurările în care întocmeşte studiul ArdealuU destinat străinătăţii. Grigore ^ T. Brătianu (1849—1893), preşedintele Ligii culturale pentru unitatea culturală a românilor, intenţiona să-l tipărească în franceză şi engleză spre a informa opinia publică europeană asupra poziţiei ce-o ocupau românii în Imperiul Austro-Ungar. Moartea lui Grigore T. Brătianu, întîmplată în 27 februarie 1893, împiedică tipărirea studiului în broşură, cum se programase iniţial. Slavici publică o suită de articole, Cestiunea română, în Voinţa naţională, în octombrie-noiembrie 1893, în care se ocupă de situaţia românilor transilvăneni, şi face vinovată nobilimea maghiară de situaţia popoarelor din Ungaria. Aron Densuşianu critică opiniile lui Slavici într-un articol, Cestiunea română, publicat în Lupta în 28 octombrie 1893, exemplificînd cu o serie de acte brutale îndreptate împotriva românilor, la care nu participă nobilimea maghiară. Aron Densuşianu nu lua în considerare, faptul că şi în acele întîmplări izolate se reflectă tot politica promovată de cercurile conducătoare, maghiare. Prozatorul se hotărăşte, în urma acestor atacuri la adresa sa, să publice studiul în Corespondenţa română, unde apare în decembrie 1893 (Opere, XIII, p. 109-186, 617-623).
Articolul cuprinde informaţii preţioase privind geneza studiului, obiectivele urmărite prin întocmirea sa şi împrejurările in care se tipăreşte într-o publicaţie cotidiană.
CUCERITORI ŞI CUCERIŢI
A apărut în Corespondenţa română, I, nr. 19, 8 decembrie 1893, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici porneşte în comentariul său de la discursul lui P.P. Carp ţinut în Senat şi publicat în Constituţionalul în 5/17 decembrie 1893 (nr. 1296, p. 1-2). Informaţia istorică este cea din Studii asupra maghiarilor şi din monografia Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, întîlnită şi în alte lucrări ale sale. Ministru al Domeniilor în guvernarea conser-
729
vatoare, P.P. Carp este învinuit că se pronunţa în chestiuni pentru care nu avea pricepere. „îi sade bine omului matur — notează ironic Slavici — să vorbească numai despre lucruri pe care le ştie.“
Excursul istoric ne apare ca o lecţie dată unuia dintre oamenii politici de seamă ai vremii.
O CRITICĂ
A apărut în Corespondenţa română, II, nr. 3, 30 ianuarie 1894, p_ 8—9. Semnat : S.
Cartea lui TraugÖtt Tamm, Ueber den Ursprung der Rumänen„ poartă subtitlul Ein Beitrag Ethnographie Südosteuropas şi se tipăreşte la Bonn în 1891. Cercetătorul german se foloseşte de lucrările lui Eduard Griesebach, Theodor Mommsen, Franz Mik-losisch şi combate teoria lui Robert Roesler care contesta continuitatea românilor în Dacia. Slavici ia atitudine împotriva acestei teorii în monografia Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, din 1881 (Opere, XIII, p. 654-655).
Nu cunoaştem articolul din ziarul Allgemeine Zeitung, însă informaţiile lui Slavici cu privire la cercetătorul german sînt exacte. Traugott Tamm era cunoscător al limbii şi culturii române. Academia Română îl alege membru corespondent al ei.
CICEUL
A apărut în Vatra, I, nr. 7, 1894, p. 210—211.
Foaie ilustrată pentru familie, Vatra este întemeiată de I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc, ca publicaţie bilunară. Primul număr iese la jumătatea lui ianuarie 1894, fără data zilei şi lunii, cum se procedează pe întreg parcursul celor doi ani de apariţie a revistei. Explicaţia stă în imposibilitatea de-a respecta termenele respective, probabil din cauza unor dificultăţi tehnice privind reproducerea materialului ilustrativ foarte bogat, obiect de admiraţie şi azi pentru arta tipografică.
Editorialul programatic Vorba de acasă, din primul număr, este scris de Slavici şi semnat de I.L. Caragiale şi G. Coşbuc. Vatra îşi propunea să fie „un organ literar pentru toţi românii, un mijloc pentru propagarea aceluiaşi fel de a simţi şi de a
730
gîndi în toate părţile poporului român“. Fondată în anii acţiunii memorandiste, revista urmărea să fie, în plan literar, expresia solidarităţii naţionale. Vatra se alătură astfel Tribunei sibiene, întemeiată cu un deceniu mai înainte, care îşi desfăşoară activitatea, cu acelaşi program, în plan politic pentru solidaritatea naţională.
Conducătorul efectiv al revistei a fost G. Coşbuc, care redactează rubricile permanente şi publică o serie de poezii — Mama, Noi vrem pămînt, Ştefăniţă-vodă, Voichiţa lui Ştefan, Lupta vieţii, In opressores, Paşa Hassan, Doina, Sub patrafir, Scara, Iarna pe uliţă, Dragoste învrăjbită — printre cele mai reprezentative pentru creaţia sa. I.L. Caragiale publică Reformă, Poveste şi traduceri. Slavici tipăreşte aici, integral, romanul Mar a, una din capodoperele sale, nuvelele „Hanul ciorilor", Gogu şi Goguşor, Ceas rău, Mitocanul şi evocările istorice Ciceul, Familia lui Mihai Viteazu şi Nepotul lui Mihai Viteazu.
Slavici evocă cetatea Ciceul, posesiune a domnitorilor moldoveni, Alături de Unguraş şi Cetatea-de-Baltă, cu infortnaţia din documentele Hurmuzaki, pe care le edita de mai mulţi ani. Documentele privind domnia lui Petru Rareş se tipăresc în colecţia Iui Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, pentru epoca 1451—1575 (Volumul II. Partea I, Bucureşti, Stabilimentul de arte grafice I. V. Socec, 1891, p. 31-245).
Cele şase Ciceuri, pe care Slavici le dă după nomenclatura maghiară, sînt : Cristeştii Ciceului, Haşmaşul Ciceului, Ciceu-Corabia, Ciceu-Poieni, Ciceu-Giurgeşti şi Ciceu-Mihăeşti.
Evocările din istoria poporului român ocupă un spaţiu extins în paginile acestei reviste. Se publică chiar în acest număr alte două evocări istorice, una a lui Em. Grigoroviţa, Negru-vodă, şi alta a lui Simeon Florea Marian, Dacii, „tradiţie populară din Bucovina“. Asemenea evocări, în care s? glorificau în-întîmplări	din	istoria îndepărtată a	poporului român,	erau investite în	anii	acţiunii memorandiste	şi cu semnificaţii	politice.
FAMILIA LUI MIHAI	VITEAZUL
A apărut în	Vatra, I, nr. 10, 1894 p.	289—291, 294—295 ; nr. 11, 1894,
p. 321—323, 326 ; nr. 12, 1894, p. 353—355, 358. Deschide toate numerele.
731
Slavici porneşte în evocarea sa de la o discuţie cu privire la originea doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul.. Vatra publică în nr. 5 din 1894 (p. 156) o notiţă, Cel dintîi român care şi-a luat nevastă o grecoaică, în care se susţinea, fără documente^ că doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, era nepoata lui Iane Cantacuzino, un grec bogat, cu mare trecere la Constan-tinopol. Poziţia acestuia la Poarta Otomană explică ascensiunea lui Mihai Viteazul, ban al Mehedinţului, ban al Craiovei şi domn al Ţării Româneşti.
Discuţia. în legătură cu doamna Stanca este determinată de apariţia notei din Vatra, menţionată mai sus. Problema este reluată într-un articol, Cine a fost domniţa Stanca, publicat în Timpul în aprilie 1894 (nr. 81, 10/22 aprilie, p. 2 ; nr. 82, 12/24 aprilie, p. 2 ; nr. 83, 13/25 aprilie, p. 2). Articolul lui August Pessiacov, Doamna Stanca a lui Mihai Viteazul, se publică tot în Timpul, în 1/13 mai 1894 (nr. 96, p. 2). Slavici îşi scoate informaţia din colecţia lui Eudoxiu Hurmuzaki, Documente pri vitoare la istoria românilor (Volumul III. 1576—1599 — Bucureşti, Stabilimentul grafic Socec & Teclu, 1880, p. 351 ; Volumul IV. Partea I. 1600—1649, Bucureşti, Stabilimentul grafic Socec & Teclu, 1882, p. 141, 209, 230-237, 328, 402, 578, 596-601 ; Volumul
VIII.	1376—1650, Bucureşti, Stabilimentul grafic I. V. Socec, 1894? p. 337-339).
Evocarea lui Slavici oferă o privire asupra politicii Curţii din Viena faţă de Transilvania, prin care provoacă instabilitatea vieţii 1 politice în această parte a Europei şi facilitează intervenţia ţărilor vecine şi în Moldova şi Muntenia.
NEPOTUL LUI MIHAI-VODA VITEAZUL
A apărut în Vatra, I, nr. 13, 1894, p. 365—387, 390. Deschide numărul.
Viaţa lui Nicolae-vodă Pătraşcu este evocată de Slavici tot pe baza documentelor Hurmuzaki. Prozatorul trimite la Documente privitoare la istoria românilor pentru epoca 1600—1649 şi 1650—1699 (Volumul IIV. Partea I, Bucureşti, Din Stabilimentul de artele grafice Socec & Teclu, 1888, p. 622, 654, 696, 705; Volumul V. Partea I, Bucureşti, din Stabilimentul grafic Socec & Teclu, 1885, p. 4-5).
732
Alexandru Roman (1826—1897), descoperitorul documentelor privind procesele urmaşilor lui Mihai Viteazul cu nobilimea maghiară, este profesorul lui Slavici de literatura română la Universitatea din Budapesta. Sînt de reţinut şi informaţiile despre românii din Moravia. Eminescu publică şi el un articol, Românii. din Moravia, în Curierul de Iaşi, în noiembrie 1876, cu aprecieri privind portul, obiceiurile şi muzica lor (Opere, IX. Publicistica, p. 246, 657—658).
Slavici oferă aici unul din cele mai ilustrative exemple privind lipsa de autoritate a Curţii din Viena. Nobilimea maghiară nu lua în considerare „rescriptele“ imperiale, cum face şi în alte împrejurări cînd îşi apără interesele ✓ sale. Popoarele oprimate aşteptau zadarnic să fie sprijinite de „împăratul“ în revendicările lor. De altfel nobilimea maghiară, susţinută şi de alte elemente, va încheia Pactul dualist în 1867.
ROMÂNII ŞI BURG-UL DIN VIENA
A apărut în tribuna, XII, nr. 42, 22 februarie/6 martie 1895, p. 166— 167 ; nr. 43, 23 februarie/7 martie 1895, p. 171—172 ; nr. 52, 5/17 martie 1895, p. 207—208. Redacţia însoţeşte ultima parte a articolului cu o pre^ zentare introductivă, pe care o reproducem. „In numărul 42 şi 43 am publicat sub acest titlu doi articoli care n-au fost scrisi în redacţie. Al treilea articol pe care îl publicăm astăzi s-a întîrziat din cauză că pier-zîndu-se în mod suspect pe poştă, a trebuit să fie rescris încă o dată.“
Memorandumul românilor din Transilvania şi Ungaria este semnat la Sibiu în 26 martie 1892 de I. Raţiu, G. Pop de Băseşti,
E.	Brote, V. Lucaciu şi S. Albini şi tot atunci se hotărăşte să fie dus la Viena, în luna mai, de o delegaţie formată din 300 de persoane. Documentul dezvăluia stadiul înaintat de transformare a instituţiilor în instrument de oprimare a popoarelor şi arată că legile se întocmeau spre a nimici individualitatea lor naţională.
Memorandumul... demonstra, cu o bogată documentare, că politica de stat ungară favoriza „posesorii maghiari faţă de clasa română muncitoare“ (Memorandumul românilor din Transilvania şi Ungaria către Maiestatea Sa Imperială şi regală apostolică losif, Sibiu, 1892, p. 19). Memorandumul era chemat să arate opiniei publice europene că masele populare din Imperiul Ăustro-Ungar erau agitate de mari nemulţumiri provocate de-o stăpî-
733
nire despotică. Memorandumul... era chemat, pe de altă parte, să oblige Curtea din Viena să-şi dezvăluie în faţa opiniei publice atitudinea faţă de popoarele oprimate din imperiu. „Trimiterea Memorandumului la Viena şi mai ales scontata lui respingere însemna doar .un prilej pentru o vastă agitaţie în jurul problemei naţionale din Transilvania, a revendicărilor politice ale naţiunii române. De la apelul la împărat, apelul la opinia publică europeană“ (Din istoria Transilvaniei, II, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, [1961], p. 260). Delegaţia românilor nu este primită în audienţă de împărat, iar Memorandumul, trimis guvernului de la Budapesta. Procesul memorandiştilor se judecă la Cluj în mai 1894 şi sînt condamnaţi la ani grei de temniţă I. Raţiu, G. Pop de Băseşti, V. Lucaciu, D. Comşa, D. Popovici-Barcianu, N. Cristea, I. Coroianu, T. Mi-hali, Aurel Suciu, M. Veliciu, R. Patiţia, G. Domide, Dionisie Roman, P. Barbu, S. Albini. E. Brote, implicat în proces, nu se prezintă în faţa instanţelor judecătoreşti şi pleacă în exil, cum fac S. Albini, după condamnarea sa, şi A. C. Popovici, condamnat mai înainte, în alt proces. Justiţia maghiară pentru cinci fraze din Memorandum — pe atîta se întemeia acuzarea —■ dă verdict de condamnare la 31 de ani temniţă (Procesul Memorandului românilor din Transilvania. Acte şi date, I, Cluj, 1933, p. 305 şi urm.).
I. Raţiu pronunţă la proces cuvinte memorabile prin care condamnă politica de oprimare a popoarelor. „Ceea ce se discută aici, domnilor — declară I. Raţiu —, este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă [...]. într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voas-tre, nu putem decît să acuzăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump legea şi limba. De aceea nu mai sîntem aici acuzaţi, sîn^-tem acuzatori“ (Tribuna, nr. 100,	14/26 mai 1894, p. 397).
Condamnarea memorandiştilor la Cluj este criticată în presa românească de toate orientările politice. „Noi socialiştii — scrie Munca — nu putem fi decît pentru drepturile naţionalităţilor şi dezrobirea popoarelor, mai ales pentru dezrobirea tuturor românilor. De aceea protestăm contra sentinţei juraţilor din Cluj, protestăm împreună cu fraţii noştri socialişti unguri, care şi ei, ca şi noi nu pot decît să vestejească purtarea burgheziei ungureşti“ (nr. 13, 29 mai 1894, p. 1).
734
Condamnarea memorandiştilor stîrneşte un ecou puternic şi în presa din străinătate. „întreaga mişcare memorandistă, care •cuprinde anii 1881—1895, cu memoriile şi replicile ce au precedat şi pregătit înaintarea Memorandului este o grăitoare manifestaţie a solidarităţii naţionale, a unităţii strînse a poporului nostru“ (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, 1, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983, p. 224).
Slavici examinează situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar după întemniţarea memorandiştilor la Vaţ şi Seghedin şi plecarea unora dintre ei în exil. Problema principală pe care o pune în discuţie priveşte atitudinea Curţii din Viena faţă de românii din Imperiul Austro-Ungar. Cercurile politice maghiare, reprezentate în principal de nobilime, zădărnicesc primirea delegaţiei românilor în audienţă la împăratul şi patronează osîn-direa memorandiştilor la ani de temniţă. Nobilimea maghiară joacă un rol important la Curtea din Viena şi în căderea lui Mihai Viteazul, cu cîteva secole mai înainte. Slavici oferă un tablou destul de cuprinzător asupra luptei lui Mihai Viteazul cu ,,clasa nobilitară a exploatatorilor nesăţioşi“. Asupra acestui aspect insista şi istoricii de mai tîrziu (N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I—II, Bucureşti, 1935, p. 259-299, 41-66).
Orientarea popoarelor oprimate din Imperiul Austro-Ungar spre Curtea din Viena era dictată, cum spune Slavici şi cu alte prilejuri, de „simţămîntul de conservare“. Aduce în discuţie şi rivalităţile dintre Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul ţarist în această parte a Europei, care vor culmina în primul război mondial. Despre pretinsa imixtiune a „agenţilor ruseşti“ şi despre „ii'edenţa română“ am mai vorbit (în comentariile noastre {vezi p. 707, 728). „Simţămîntul de conservare“ le dicta românilor din Ungaria, ca de. altfel şi celorlalte popoare oprimate, să invoce sprijinul Curţii din Viena, deşi evenimentele istorice arătau la ce se puteau aştepta.
Sfîrşitul tragic al lui Mihai Viteazul şi condamnarea memorandiştilor demonstrau că „împăratul“ era prizonierul camarilei din jurul său şi al nobilimii maghiare. Aspectul cel mai evident al acestei stări de lucruri îl constituia tocmai îngrădirea în exercitarea prerogativelor sale. De altfel Curtea din Viena nu avea nici un interes, cum am mai arătat, să sprijine revendicările românilor transilvăneni, în care vedea o primejdie permanentă prin idealul de unitate naţională (vezi p. 707).
735
Slavici defineşte drumul de urmat de românii din Inxperiul Austro-Ungar în acest context politic printr-o frază cu caracter aforistic. „Drepturi cîştigă şi păstrează numai cei vrednici de ele, iar vrednic e numai cel ce ştie'să stea în toată clipa treaz şi neînduplecat.“ Aceste adevăruri se vor confirma în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor istorice.
1867—1903
A apărut în Tribuna poporului, VII, nr. 183, 7/20 octombrie 1903, p. 1. Editorial.
Apelul lui Lajos Miilek se publică în Fiiggetlenseg şi Tribuna poporului îi consacră un editorial, Un apel, în 30 septembrie/13 octombrie 1903. Colegul lui Slavici la Liceul din Arad, şvab maghiarizat, pleda pentru apropierea dintre români şi maghiari, fără să facă distincţie între poporul maghiar şi clasele exploatatoare maghiare. „Urîm şovinismul maghiar — scrie Tribuna poporului —, dar nu pe poporul maghiar, urîm minciuna constituţională purtată în vîrful baionetelor geandarmireşti, dar nu însăşi libertăţile constituţionale“ (Tribuna poporului, nr. 178, p. 1). Cotidianul arădan pleda pentru federalizarea Imperiului Austro-Ungar „prin consolidarea naţionalităţilor în sentimentul iubirii patriei comune, mamă deopotrivă tuturor fiilor ei, fără deosebire de limbă şi de naţionalitate“. Marx şi Engels admiteau federalizarea, cum arată V.I. Lenin, numai în anumite condiţii sociale „ca «un pas înainte»“ (V.I. Lenin, Opere complete, ediţia a doua, voi. 22. Statul şi revoluţia, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 72). Marx avea în vedere, cînd admitea federalizarea, situaţia din Irlanda şi aprecia, cum arată tot Lenin, că „subordonării prin violenţă a Irlandei de către englezi îi este de preferat o federaţie între 'Irlanda şi Anglia“ (V.I. Lenin, Opere complete, ediţia a doua, voi. 27, august 1915 — iunie 1916, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 264). Presa popoarelor oprimate din Imperiul Austro-Ungar avertizează guvernele ungare în repetate rînduri că transformau Transilvania, prin politica lor, într-o „Irlandă a Ungariei“.
Guvernele ungare îşi asigură prin Pactul dualist încheiat în 1867, cum am mai arătat, deplină libertate de acţiune dincoace de rîul Leita, care separa Ungaria de Austria. Maghia-
736
\
rizarea „naţionalităţilor“ devine în dualism politică de stat şi în aplicarea ei se folosesc toate mijloacele de la dirijarea resurselor financiare în această direcţie pînă la introducerea limbii maghiare în toate instituţiile de învăţămînt. Politica de maghiarizare era susţinută, cum arată Slavici în mai multe rînduri, de o parte a „clasei culte“ maghiare, cu alte cuvinte de cercurile politice conducătoare. Această politică aducea mari prejudicii şi poporului maghiar prin orientarea resurselor financiare într-o direcţie neproductivă a economiei naţionale.
Evocarea evenimentelor din 1861—1867, din timpul şcolarităţii la Liceul din Arad, este reluată şi în memorialistică (Opere,
IX,	p. 211-212).
Cînd Slavici cere ca în administraţie să fie numiţi funcţionari din rîndul populaţiei majoritare în ţinuturile respective, sprijinirea aşezămintelor culturale naţionale, o lege electorală echitabilă pornea de la Diploma împărătească din 1860, ale cărei prevederi fuseseră însă abrogate, cum am mai arătat, îndată după promulgarea ei (vezi p. 719). Observator atent al vieţii politice din Imperiul Austro-Ungar, Slavici nu se poate opri să nu constate că popoarele oprimate îşi puneau speranţa în spirijinul Curţii din Viena însă „cei nedreptăţiţi de atîta timp zadarnic caută firescul reazim“. Popoarele oprimate din Ungaria nu aveau ce aştepta de la Curtea din Viena, cum va demonstra desfăşurarea evenimentelor istorice. Popoarele oprimate vor opta, în 191;8, nu pentru federalizare, ci pentru constituirea statelor naţionale.
O CRUCE DE PEATRA
A apărut în Tribuna, X, nr. 29, 11/24 februarie 1906, p. 1. Editorial.
Slavici comentează evenimentele istorice din a doua jumătate a secolului al XVI)I-lea, cînd Imperiul Otoman ajunge în expansiunea sa. pînă sub zidurile Vienei. Expansiunea otomană determina instabilitatea pe tronul Ţării Româneşti şi Moldovei şi conflicte de interese în Transilvania.
Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti, este continuatorul politicii antiotomane a lui Mihai Viteazul în condiţiile expansiunii turceşti spre , centrul Europei. Domneşte în 1601, 1602^-1610,, 1611 şi poartă lupte cu Moise Szekely şi Gabriel Bâthory, sus-
737
ţinuţi de Poartă, pe care îi învinge la Braşov în 1603 şi respectiv 1611. Pleacă în exil la Viena, unde desfăşoară o activitate susţinută, cum arată şi Slavici, pentru ocuparea tronului, însă fără succes. Moare la Viena în 1620.
Emeric Thokoly (1656—1705), mare latifundiar, principe al Transilvaniei (1690—1691), conduce lupta nobilimii ungare, susţinut de Imperiul Otoman, împotriva Habsburgilor. Francisc Râkoczi, şi el mare latifundiar, principe al Transilvaniei, conduce răscoala antihabsburgică, cu, sprijin de la Poartă şi al lui Ludovic al XlV-lea. începută în părţile de sus ale Tisei, răscoala se extinde şi în Transilvania. Râkoczi este părăsit atît de nobilimea ungară, care trece de partea imperialilor, cît şi de iobagi, înşelaţi în promisiunea că vor fi eliberaţi de servi-tuţiile feudale. După înfrîngerea răscoalei, Râkoczi pribegeşte prin Polonia, Rusia şi Franţa, ca să se stabilească în Turcia. Moare aici în 1735. Lasă o lucrare memorialistică, Histoire des revolutions de Hongrie, care se tipăreşte postum în 1739 (Istoria Românieiy III, p. 244-252).
Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti şi Gheorghe Duca, domnul Moldovei, sînt siliţi să urmeze armatele otomane în expansiunea spre centrul Europei şi asistă la asediul Vienei în 1683. Prin emisarii săi, Şerban Cantacuzino face unele servicii celor asediaţi.
Slavici se referă la monumentul ridicat de Şerban Cantacuzino pe locul taberei sale. Monumentul se păstrează şi azi.
TOT CRUCEA DE PEATRÂ
A apărut în Tribuna, X, nr. 34, 18 februarie/4 martie 1906, p. 1. Editorial.
Imperiul Otoman pierde prin Pacea de la Karlowicz din 1699 o mare parte din cuceririle sale din Europa, iar prin Pacea de la Passarowitz din 1718, Austria ocupă nordul Serbiei, Banatul şi Oltenia. Dacă Imperiul Habsburgic se opune pretenţiilor Poloniei asupra Moldovei o face în spiritul politicii sale expansioniste spre răsăritul Europei. De altfel ocupă Bucovina, partea de nord a Moldovei, în 1775.
Slavici reia discuţia din articolul anterior cu privire la lupta antihabsburgică a lui Emeric Thokoly şi Francisc Râkoczi,
738
sprijiniţi de Poartă şi de Ludovic al XlV-lea. Asupra acestui aspect am stăruit mai sus. Să mai notăm că Slavici foloseşte termenul „curuţi“ („kurucz“), numire tradiţională pentru răzvrătiţii în genere, derivînd de la „cruciaţii lui Doja“ în opoziţie cu „lobonţii“, susţinătorii „noului regim“ (Istoria României, III, p. 244).
Lajos Kossuth (1802—1894), unul din conducătorii Revoluţiei
ungare din 1848—1849, la care se referă Slavici în articolele sale, trăia în Italia şi moare la Torino. Din exil ducea o. campanie susţinută prin mijloace propagandiste împotriva Curţii din Viena.
Monumentul ridicat de Şerban Cantacuzino pe locul taberei sale este astăzi în perimetrul Vienei prin extinderea oraşului îii curs de trei secole.
O NOUĂ PRIMEJDIE
A apărut în Tribuna, X, nr. 39, 25 februarie/10 martie 1906, p. 1. Editorial.
Slavici invocă politica Imperiului Habsburgic faţă de români lă începutul secolului al XVIII-lea, ca răspuns la măsurile guvernului de ia Budapesta faţă de popoarele din Ungaria. Albert conte de Apponyi (1846—1933), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii (1906—1910), elabora legea care îi poartă numele, adoptată în 1907, prin care se prevedea ca instrucţia să se facă în limba maghiară şi copiii românilor să fie deprinşi cu ideea ca „apar-ţinînd naţiei maghiare“ (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, p. 377).
Politica Imperiului Habsburgic faţă de români în secolul al XVIII-lea îi «serveşte lui Slavici ca o lecţie a istoriei, pe care o dă guvernului de la Budapesta. Curtea din Viena manifesta interes faţă de Moldova şi Ţara Românească, nu dezinteresat, cum am mai arătat, ci pentru faptul că provinciile româneşti intrau în vederea politicii sale expansioniste spre răsăritul Europei. De aici şi neliniştea Curţii din Viena cu privire la alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru I, ţarul Rusiei, şi zvonurile despre aşa-zisa transformare a Moldovei în provincie rusească.
Imperiul Habsburgic îşi va realiza, parţial, politica expansionistă prin ocuparea Bucovinei în 1775.
739
CONFEDERAŢII
A apărut în Tribuna, X, nr. 44, 4/17 martie 1906, p. 1. Editorial.
Slavici continuă comentarea evenimentelor istorice de la sfîrşitul secolului al XVUI-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, cînd puterea militară a Imperiului Otoman intră în declin după despresurarea Vienei în 1683. Expansiunea Imperiului Habsbur-gic spre răsăritul Europei determină şi orientarea românilor spre Curtea din Viena. Boierii munteni întocmesc un memoriu pe care îl adresează împăratului Carol al Vl-lea în 14 septembrie 1717, prin care cer sprijinul Austriei pentru eliberarea Ţării Româneşti de sub influenţa otomană. Unii boieri moldoveni, sprijiniţi şi de biserică, se adresează lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei, cerînd intervenţia acestuia în acelaşi sens în Moldova. Nici împeriul Habsburgic şi nici Imperiul ţarist nu dau curs acestor demersuri din considerente de oportunitate politică.
„Confederaţii“ erau, în opinia lui Slavici, Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, şi Francisc Râkoczi al II-lea, principele Transilvaniei, care se ridicau împotriva Habsburgilor. Cer în această acţiune spirijinul tătarilor din Hotin. Infrîngerea turcilor la belgrad (1717) de către armatele imperiale, conduse de Eugeniu de Savoia, -îl determină pe Mihai Racoviţă să se retragă din^ Transilvania.
Slavici îşi extrage informaţiile privind evenimentele din 13 octombrie 1716 şi 14 septembrie 1717 din colecţia lui Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor. Volumul
VI.	1700—1750, Bucureşti, Din stabilimentul pentru artele grafice Socec, Sandor & Teclu, 1878, p. 163—164, 192—193).
Cînd vorbeşte de suferinţele românilor din Imperiul Austro-Ungar pe care le îndurau de vreo pa.truzeci de ani, Slavici se referă la Pactul dualist încheiat între Austria şi Ungaria în 1867.
Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, acorda mare importanţă participării sale la viaţa publică din Transilvania. O mărturie în această privinţă o constituie şi monumentul, cunoscut sub numele de Stîlpul lui Vodă, pe care îl înalţă. în comuna Vama din Bucovina, pe drumul care trece în Transilvania, care „Stîlp“ se păstrează şi astăzi.
740
RESTITUTIO IN INTEGRUM
A apărut în Tribuna, X, nr. 61, 29 martie/ll aprilie 1906, p. 1—2. Editorial.
Conferinţa Naţională a alegătorilor români, ţinută la Sibiu în ianuarie 1905, hotărăşte părăsirea pasivismului adoptat la Conferinţa Naţională din 1887 (vezi p. 718) şi intrarea „în activitate“ prin participarea la alegeri. Conclusele conferinţei înscriu o serie de revendicări în favoarea ţărănimii şi muncitorimii.
Absolutismul este inaugurat, cum am mai arătat, în 1850, ca urmare a Revoluţiei din 1848, şi durează pînă în 1860. Curtea din Viena duce în aceşti ani o politică de centralizare a puterii. Susţinătorul acestei politici, Alexander baron von Bach (1813—1893), Ia care se referă Slavici, se găsea în fruntea Ministerului de Interne (1849—1859). Diploma împărtească din octombrie 1860 marca „instaurarea regimului liberal“, căruia îi pune capăt încheierea Pactului dualist din 1867. Asupra prevederilor Diplomei împărăteşti din 1860 am mal stăruit în comentariile noastre (vezi p. 719). Slavici face o distincţie categorică între poporul maghiar şi nobilimea maghiară, „nesăţioasă şi de rea-credinţă“ „şi faţă cu românii, şi faţă cu poporul maghiar“.
Sigismund Borlea (1828—1883), unchiul dinspre mamă al lui Slavici, este ales deputat la Hălmagiu, în comitatul Zarandului, în legislatura din 1866—1869. Ţine în Dietă cuvîntări energice în apărarea drepturilor popoarelor oprimate din Ungaria. Dieta votează în 1868 Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor şi Legea privind învăţămîntul. Se decreta în cea dintîi, că în Ungaria nu exista decît o singură naţiune, „una şi indivizibilă, naţiunea maghiară“. Acum declară Sigismund Borlea că se unea şi cu dracul, cînd era vorba să susţină „drepturile neamului său“. Nimic nu caracterizează mai bine ca această declaraţie publică din Dietă motivele pentru care românii transilvăneni invocau des, cum face şi Slavici, autoritaţea „împăratului“. Contemporanii îl preţuiau pe Sigismund Borlea pentru curajul cu care apăra drepturile românilor. Este înmormîntat, fapt semnificativ, la Ţebea, lîngă Avram Iancu.
Inaugurarea „regimului liberal“ stîrneşte mare însufleţire şi în rîndul tinerimii studioase şi Kossuth, Klapka şi Garibaldi reprezentau pentru ea eroi naţionali în lupta pentru libertate^
741
popoarelor. Asupra acestui aspect insistă şi în memorialistica sa (Opere, IX, p. 211-212).
Slavici întocmeşte acest editorial în ajunul convocării consfătuirii cercurilor electorale în vederea alegerilor pentru Dieta ungară. De aici şi caracterul de manifest politic al editorialului.
ZIUA DE 3 MAI 1848
A apărut în Minerva, I, nr. 137, 4 mai 1909, p. 1. Editorial. Semnat : î. SI.
Slavici deschide acest număr care publică sub titlul general Eroii Revoluţiei ardelene din 1848 mai multe articole consacrate Revoluţiei din Transilvania din 1848. Sînt de reţinut articolele însemnătatea zilei de 3 rr^ai 1848 şi Nicolae Bălcescu despre Revoluţia ardeleană din 1848, precum şi biografiile lui Avram Iancu, Andrei Şaguna, Alexandru Sterca-Suluţiu, Axente Sever, Simeon Balint, Andrei Mureşanu, Simeon Bărnuţiu, George Bariţiu, Va-sile Moldovan.
Situaţia politică din Transilvania în timpul Revoluţiei din 1848 este prezentată de Slavici din perspectiva popoarelor oprimate- de sub stăpînirea austro-ungară. „Maghiarii au voit atunci
—	scrie Slavici — şi vor azi o Ungarie independentă pentru ca să fie a lor şi numai a lor“ (p. 409). Asupra acestui aspect se pronunţă şi clasicii marxismului. „Cînd a izbucnit revoluţia din februarie 1848 — scrie K. Marx — maghiarii au crezut momentul sosit de a întemeia pe ruinele celorlalte naţionalităţi marea patrie ungară, puternică şi viguroasa naţiune maghiară“ (K. Marx, însemnări despre români, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România, 1964, p. 146).
Slavici face aprecieri juste şi asupra importanţei hotărîri-lor luate la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. „Adunarea de la Blaj prin maturitatea dovedită în cumpănirea lucrurilor si a hotărîrilor luate a fost o manifestare fără precedente. S-a cerut acolo p viaţă omenească pentru mulţumile oprimate, drepturi naţionale pentru poporul român, unirea politică într-un singur stat a întregii naţiuni române“ (Mircea Muşat, Ion Ar-deleanu, De la statul geto-dac la statul român unitari Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, p. 250).
Prozatorul face precizarea că românii transilvăneni se conduc în Revoluţia din 1848 după „simţămîntul de conservare
742
naţională“, nu după „simţămîntul dinastic“. Judecind situaţia romanilor de sub stăpînirea austro-ungară în perspectiva istorică, Slavici apreciază că monarhia habsburgică nu sprijinea revendicările românilor din graniţele Imperiului Austro-Ungar.
CRUCEA ŞI SABIA
A apărut în Minerva, V, nr. 1448, 25 decembrie 1912, p. 1. Editorial.
Slavici evocă, cu prilejul unei sărbători religioase, politica de pace a poporului român, promovată în cursul veacurilor. Domnitorii români n-au avut altă preocupare decît apărarea ţării şi a independenţei naţionale. Exemplifică cu domnia lui Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Ştefan cel Mare ia în stăpînire cele trei cetăţi : Ci-ceul, Cetatea-de^Baltă şi Unguraşul, ca să aibă siguranţa că nu va fi surprins de invazii ale ungurilor.
România nu participă la primul război balcanic (octombrie 1912 — mai 1913), deşi unii din beligeranţi se dovedeau a nu( fi „de bună credinţă“ în politica lor faţă de ţara noastră.
ROSTUL NEAMULUI ROMÂNESC
A apărut în Buletinul armatei şi marinei, IX, nr. 1, ianuarie 1913, p. 20—21. La rţibrica „Momente din istoria naţională“.	v
Comitetul de redacţie al Buletinului armatei şi marinei se reorganizează în ianuarie 1913 şi în el intră, alături de ofiţeri, N. Iorga, S. Mehedinţi, G. Murgoci, D. Karnabatt. în comitet intră şi Slavici, ca redactor literar. înfiinţat în 1905, Buletinul... continua revista Cercul publicaţiilor militare (1890— 1903) şi-şi propunea să dezvolte, cum arată în editorialul din acest număr, „un program de cunoştinţe generale“. Buletinul... îşi mai propunea să fie, în noua componenţă redacţională, şi „un memorator şi o colecţiune a diverselor ramuri de cunoştinţe“. Buletinul... adoptă, o dată cu intrarea civililor în redacţie, o atitudine critică faţă de politica internă şi externă a guvernului liberal şi este exclus din rîndul publicaţiilor militare. Conducerea revistei o ia Slavici în noiembrie 1913, ca să-şi înceteze apariţia o lună mai tîrziu.
743
Slavici îşi propunea să înfăţişeze în paginile revistei militare momente mai importante din istoria naţională. Domnitorii care stau în atenţia sa sînt Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Matei Basarab. Considera că în acest articol introductiv se impunea să-şi precizeze concepţia cu privire la rplul personalităţii în istorie, şi să ofere o privire generală asupra extinderii Imperiului Roman.
Propaganda războinică este combătută de Slavici în chiar paginile unei publicaţii militare.
MIRCEA-VODA
A apărut în Buletinul armatei şi marinei, IX, nr. 5, mai 1913, p. 168— 169. La rubrica „Momente din istoria naţională“.
Slavici iniţiază prin evocările sale istorice un curs de istoria naţională pentru cititorii publicaţiei militare. Informaţia este cea din Studii asupra maghiarilor şi din celelalte lucrări ale sale în care prezintă trecutul poporului nostru.
Personalitatea lui Mircea cel Mare este evocată prin comparaţia cu marii săi contemporani. Inşirarea luptelor domnitorului muntean, cum se proceda în manuale, este înlocuită cu încadrarea în istoria universală.
Buletinul armatei şi marinei îşi sistează apariţia, cum am arătat, în decembrie 1913 şi Slavici nu-şi îndeplineşte programul privind evocarea unor „momente din istoria naţională“.
ARDEALUL [II]
A apărut în Calendarul Minervei pe 1914, XVI, Bucureşti, Minerva, [1913], p. 49—54.
Calendarele se bucurau de-o largă circulaţie în mişcarea noastră culturală şi meritul revine generaţiei de la Dacia literară, care ştia să facă din ele publicaţii de transmitere a unor cunoştinţe practice şi de formare a gustului literar. Interesul arătat de cercurile largi de cititori acestor publicaţii este speculat de unii editori şi le degradează prin cuprinsul lor. „La noi în România — scrie Eminescu într-un articol, Calendar pe 1878, publicat in 11 septembrie 1877 —, unde calendarele se editau odată de
744
oameni ca Alecsandri, Kogălniceanu, Asachi ş.a., au ajuns astăzi o speculă curată şi conţin, unele din ele, lucruri stricăcioase pentru limbă şi pentru obiceiuri şi nici un fel de lectură folositoare“ (Opere, IX. Publicistica, p. 426).
Calendarul Minervei pe 1914 este întocmit în spiritul vechii tradiţii şi, alături de informaţiile obişnuite în asemenea tipărituri, găsim poezii de O. Goga, St. O. Iosif, V. Eftimiu, proză de •AL Cazaban, N. Dunăreanu, evocări ale unor personalităţi, Aurel Via [cu, Panait Cerna, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, articole ştiinţifice, cronici teatrale şi cronica vieţii politice.
Slavici operează o delimitare a Transilvaniei în cadrul administraţiei maghiare de la acea dată. Descrierea geografică şi retrospectiva istorică readuc în discuţie informaţii cunoscute din publicistica anterioară. Se dau şi aici informaţii despre tactica folosită de românii transilvăneni în lupta politică sub absolutism <1850—1860), regimul „liberal“ (1860—1867) şi după încheierea Pactului dualist în 1867. Sînt marcate şi momentele în care românii se declară pentru activism şi pasivism şi se insistă asupra poziţiei lor faţă de unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără consultarea populaţiei.
Expunerea narativă, pentru un cerc larg de cititori, cuprinde unele impreciziuni. Mihai Viteazul apela la sprijinul împăratului Kudolf al	II-lea,	spre a-şi	întări	poziţia faţă de nobilimea maghiară (N.	Iorga,	Istoria lui	Mihai	Viteazul, I—II. Bucureşti, 1935,
p. 252-299,	41-66).	Eminescu	scria,	încă în 1876, că voievodul ro-
mân a fost „o jertfă a politicii austriece“ (Opere, IX. Publicistica, p. 164). Cîmpiile Ungariei de la Tisa şi Dunăre sînt pustiite de ocupaţia otomană, ţinuturi care şi altfel nu erau prea populate. Asupra acestor ţinuturi se fac stăpîni „haiducii“, cum numeşte Slavici bandele, pentru lichidarea cărora se va apela la armată. Porcarii din Moara cu noroc făceau parte din această lume.
Federalizarea Imperiului Austro-Ungar se punea în discuţie şi în ajunul primului război mondial. Aurel C. Popovici (1863—1917) se face cunoscut ca teoretician al acestei orientări politice, ca să lupte, ulterior, pentru unirea Transilvaniei cu România. Slavici se îndoia şi el că mai era „cu putnţă restabilirea unităţii in monarhia habsburgică“. Destrămarea Imperiului Austro-Un-gar era previzibilă, ca urmare a desfăşurării ireversibile a evenimentelor istorice.
745
SĂRBĂTOAREA UNIRII
A apărut în Ziua, I, nr. 171, 25 ianuarie 1915,, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici compară unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 cu procesul de unificare statală a Italiei. Durata în timp a acestui proces nu este însă singurul aspect care trebuie luat în considerare. Italia era împărţită în regate şi ducate şi se vorbeau mai multe dialecte. Moldova şi Muntenia erau separate doar printr-o graniţă politică şi se vorbea aceeaşi limbă atît dincoace cît şi dincolo de Milcov. Poporul se manifesta într-o „unitate sufletească“ desăvîrşită. Nu era desăvîrşită „unitatea sufletească“ a „claselor culte“, care se găseau sub unele influenţe culturale străine. C. Negruzzi şi V. Alecsandri aduc contribuţii din cele mai importanta la înfăptuirea „unităţii sufleteşti“. Se impune însă să se ţină seama că ei se întemeiau pe „unitatea sufletească“ a poporului.
Omologarea „claselor mai instruite“ cu „pătura superpusă“ nu este în spiritul adevărului. Eminescu definea cu acest termen elementele improductive care exploatau deopotrivă masele populare şi „clasele instruite“ (intelectualii de la sate şi oraşe, funcţionarii care trăiau din munca lor).
Cola di Rienzo (Nicola di Lorenzo Gabrini, 1313—1354), la care se referă Slavici, este tribun al Republcii din Roma din 1347. Personalitatea sa este evocată, în literatura noastră, de Samson Bodnărescu în tragedia Rienzi, publicată în 1868 (Scrieri. Antologie, prefaţă, note, bibliografie de Aurel Petrescu. Text sta-blit şi glosar de Paul Lăzărescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 247—356).
PETRU-VODÂ CERCEL
A apărut în Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii, I, nr. 5, 27 aprilie 1913, p. 4—6.
Slavici colaborează la acest săptămînal ilustrat înc£ din primul număr care iese în 30 martie 1918. Publicaţia îşi propunea să ofere o literatură educativă tinerelor generaţii în condiţiile social-politice de după primul război mondial. Alături de Slavici, colaborează la revistă AL Macedonski, G. Coşbuc, G. Ga-
746
laction, G. Topîrceanu, L. Rebreanu. Se dau multe traduceri din literatura universală.
Slavici schiţează viaţa lui Petru Cercel cu cîteva informaţii istorice privind familia şi peregrinările sale prin ţările europene. Prozatorul reia istorisirea vieţii sale în naraţiunea Vînturâ-Ţară pe care o publică tot într-o revistă pentru copii şi tinerime doi ani mai tîrziu (Opere, VIII, p. 793-853, 908-909).
„PROBLEMELE EVOLUŢIEI POPORULUI ROMÂN“
DE DR, GR. ANTIPA, MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE
A apărut în Adevărul literar şi artistic, III, nr. 102, 5 noiembrie 1922,
p. 2.
Cartea lui Grigore An tipa, Problemele evoluţiei poporului român, se tipăreşte în 1919, ca a treia din seria de Studii şi cercetări, care apar sub auspiciile Academiei Române. Biologul român este autorul unor tratate ca Fauna ichtiologică a României (Bucureşti, 1909), Regiunea inundabilă a Dunării (Bucureşti, 1910), precum şi a numeroase comunicări ştiinţiifice. Pescăria şi pescuitul în România este un tratat fundamental de aproape 800 de pagini, cu 403 figuri în text şi 75 de tabelq şi apare tot sub auspiciile Academiei Române în 1916. Tratatul este anticipat de-o altă lucrare, Studii asupra pescăriilor din România (Bucureşti, 1895).
Slavici nu face o recenzie în înţelesul adevărat al cuvîntu-lui, ci o selecţie de extrase prin care vrea să atragă atenţia cititorilor asupra problemelor puse în discuţie. Selecţia extraselor arată că prozatorul acorda mare atenţie statisticilor şi în ultimii ani ai vieţii.
CRIŞENII
A apărut în Cele trei Crişuri, VI, nr. 5, mai 1925, p. 75—76.
Publicaţia de la Oradea grupă în jurul său pe cei mai de seamă scriitori din toate provinciile româneşti. Se cuvin reţinute numele lui OL Agârbiceanu, Lucian Blaga, Aron Cotruş, V. Eftimiu, G. Galaction, G.M. Zamfirescu. Alături de ei semnează
747
articole istorici şi critici literari : G. Bogdan-Duică, E. Lovmescu, istorici : S. Dragomir, N. Iorga, I. Lupaş, filologi : V. Bogrea, S. Puşcariu.
Slavici prezintă munca sa la Consistoriul din Oradea, cînd îşi culege informaţiile pentru studiul Crişenii noştri, pe care le reia şi în Lumea prin care am trecut (Opere, IX, p. 253-254). Afirmaţiile potrivit cărora unele ţinuturi ca zona de la Ha dna pînă la Pîncota, Valea Crişurilor pînă la Salonta şi Banatul Timişoarei rămîn pustii în anume epoci istorice nu corespund adevărului. Colonizările din Transilvania sînt fenomene complexe, dictate de interesele Curţii din Viena, politice, economice, naţionale, militare. Slavici relevă, dincolo de aceste rezerve, o mişcare firească a românilor transilvăneni în vatra lor strămoşească.
Crişenii este ultimul articol pe care îl publică Slavici în presa vremii. Cîteva luni mai tîrziu se stinge din viaţă Ia Panciu, în Moldova. Prozatorul se orientează încă de la primele studii spre istorie, ca să-şi încheie activitatea scriitoricească cu o evocare a preocupărilor sale în domeniul istoriei naţionale.
SCRIERI SOCIALE Şl ECONOMICE
NOUL BUCLUC UNGURESC
A apărut în Timpul, II, nr. 239, 21 octombrie 1877, p. 2. Nesemnat.
Guvernul de la Budapesta proclamă, oficial, neutralitatea Ungariei în războiul ruso-româno-turc din Balcani, pe cînd în realitate sprijinea, pe toate căile, Imperiul Otoman. Presa noastră publică, în traducere, Proclamaţia maghiarilor, în care se fâcea apel ca tinerii să vină în sprijinul armatei otomane. „Tinerii maghiari — se arată în Proclamaţie... — din oricare oraş, din oricare sat, sînt chemaţi a se înrola supt arme pentru ajutorarea fraţilor noştri turci“ (Românul, 3-4 octombrie 1877, p. 883). Proclamaţia este semnată, între alţii, de generalul Gyorgy Kiâpka şi scriitorul Jokai Mor.
Politica ostilă a guvernului de la Budapesta faţă de România se explică prin faptul că ţara noastră participă la războiul din Balcani pentru cucerirea independenţei. Slavici exemplifică această politică prin măsurile restrictive adoptate de guvernul de Ia Budapesta cu privire la tranzitul prin Ungaria chiar al unor lucrători. Măsurile guvernului ungar aduceau prejudicii exporturilor austriace către ţara noastră. Cotidianul Fremden-Blatt reprezenta interesele Curţii din Viena. Se desprinde din extrasul integrat de Slavici în articolul său că existau mari disensiuni între guvernul austriac şi cel ungar după încheierea Pactului dualist în 1867.
Conflictul de graniţă la care se referă Slavici formează obiectul unor dezbateri furtunoase în presa maghiară cu ecouri şi în cea românească. Românul scrie în 1 octombrie 1877 că o trupă maghiară, formată din 1000 pînă la 1500 de oameni, încalcă graniţa noastră la Cloşani, în Mehedinţi (Românul, 1 octombrie 1877, p. 875). Ştirile se dovediră false şi Monitorul ofi-
749
cial publică un Comunicat în această privinţă (Monitorul oficial al României, nr. 222, 2/14 octombrie 1877, p. 5720).
Conflictul de graniţă este comentat de Eminescu într-un articol, Austro-Ungaria [„Despre intrarea..“], publicat în Curierul de laşi în 7 octombrie 1877 (M. Eminescu, Opere, IX, Publicistica, Bucureşti, 1980, p. 432, 783-784). Poetul îl caracterizează „foc de paie“. Atît Eminescu cît şi Slavici întîmpină, încă de la început, cu mari rezerve asemenea ştiri.
DOMENIILE STATULUI
A apărut în Timpul, III, nr. 71 31 martie 1878, p. 2—3. Nesemnat.
Statul român deţinea proprietăţi întinse, intrate în stăpî-nirea sa, în parte, prin secularizarea averilor mănăstireşti, una din reformele lui Alexandru iloan Cuza. Statul arenda aceste proprietăţi îndeosebi unor oameni politici din guvernul aflat la conducerea ţării. Aceştia Îs arendau, la rîndul lor, altor persoane. Slavici oferă exemple ilustrative privind tranzacţiile la diferite nivele, toate făcute în dauna ţărănimii. Prozatorul notează ironic în finalul articolului că pînă şi veniturile puţine, cîte reveneau statului, se împărţeau, în cele din urmă, între cei care patronau tranzacţiile.
Documentul din care citează este dat de Ştefan Rareş la Hîrlău, în 6 mai 1552. ,-,Iar după viaţa noastră — se arată aici
—	cine va fi domn dintre copiii noştri sau din neamul nostru sau iarăşi pe cine îl va alege Dumnezeu să fie domn al ţării noastre Moldova, acesta să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci să întărească şi să împuternicească acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Tazlău. Şi cine ar cuteza să clintească dania şi întărirea noastră, acela să fie blestemat de domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos şi de 4 sfinţi evanghe-lişti şi de 12 apostoli fruntaşi, Petru şi Pavel şi ceilalţi sfinţi proroci ai lui Dumnezeu şi de 318 sfinţi purtători de Dumnezeu, cei de la Nicheia şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu şi să fie asemenea lui Iuda şi lui Arie cel blestemat şi să aibă parte cu Iudeii care au strigat asupra lui Hristos Dumnezeu : sîngele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, care este şi va fi“ (Documente privind istoria României. Veacul XVI.
A.	Moldova, Voi. II (1551-1570), Bucureşti, 1951, p. 27).
750
Asemenea prevederi se înscriau în practicile obişnuite în cancelariile domnilor români din secolul al XVI-lea.
Documentul, întocmit în slavonă, circula în secolul trecut într-o traducere românească din 1813. Slavici ia cunoştinţă de el desigur la Comisia documentelor istorice. Prozatorul edita, cum am mai arătat (Opere, X, p. 931, 965 ; XI, p. 638, 639 ; XIII, p. 619, 622), Documentele Hurmuzaki, una din colecţiile care stau la baza istoriografiei noastre naţionale.
ŢĂRANUL ROMÂN [I]
A apărut în Timpul, III, nr. 279, 20 decembrie 1878, p. 1—2 ; nr, 280, 21 decembrie 1879, p. 1—2 ; nr. 281, 22 decembrie 1879, p. 1—2 ; IV, nr. 4, 6 ianuarie 1879, p. 2—3 ; nr. 10, 14 ianuarie 1879, p. 2—3 ; nr. 11, 16 ianuarie 1879, p. 2—3. Cuprinde o introducere fără titlu, şi capitolele Poziţia lui în societate ; Politica rurală ; Organizaţia rurală ; Ţărani, ciocoi şi boieri. Este reprodus în Telegraful român, XXVII, nr. 11, 27 ianuarie v. 1879, p. 33—34 ; nr. 12, 30 ianuarie v. 1879, p. 47—48 ; nr. 13, 1 februarie v. 1879, p. 55—56 ; nr. 15, 6 februarie v. 1879, p. 60 ; nr. 16, 8 februarie v. 1879, p. 64. Reproduce numai capitolele Poziţia lui în societate şi Ţărani, ciocoi şi boieri.
Slavici consacră acest serial problemei agrare, ca urmare a dezbaterilor din Adunarea Deputaţilor şi din Senat cu privire la modificarea unor prevederi din legea din 1864. Nu era pentru întîia dată cînd se discuta această problemă. Legii i se aduc în ctirsul anilor mai multe modificări, mai importantă fiind cea din 1872, cînd se introduce prevederea scoaterii ţărănimii cu forţa („mânu militari“) la munca cîmpului (Gheorghe Cristea, Contribuţii la istoria problemei agrare în România. învoielile agricole (1866-1882). Legislaţie şi aplicare, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977, p. 47-103, 109, 137-141).
Legea este adusă din nou în dezbaterea Adunării Deputaţilor şi Senatului în 1878. Adunarea Deputaţilor discută în şedinţa din 20 mai. 1878 Proiectul de lege din iniţiativă parlamentară pentru tocmelile agricole şi executarea lor, pe care îl trimite Senatului, cum cerea procedura parlamentară. Senatul numeşte o comisie care supune Proiectul... unei noi elaborări. Proiectul de lege pentru menţinerea şi executarea art. 7 din legea rurală de la 15 august 1864 este prezentat de V. Boerescu în şedinţa Senatului din 16 decembrie 1878 şi se poartă pe marginea', lui
751
dezbateri furtunoase (Monitorul oficial al României, nr. 281» 19/31 decembrie 1878, p. 7891—7902 ; nr. 282, 20 decembrie 1878/1 ianuarie 1879, p. 7924—7931). Ioan Slavici se referă Ia poziţia ostilă adoptată de Paul Dem Vioreanu (?—1881), ministru de Justiţie în guvernarea liberală, faţă de ţărănime şi la replica lui Eugen Stătescu (1836—1905), care în calitatea sa de ministru de Justiţie apără proiectele guvernului liberal. Slavici se opreşte şi la poziţia adoptată de Ioan O*. Strat (1836—1879), autor al unor lucrări fundamentale, cum este Tratat complet de economie politică (Bucureşti, 1870). Economistul român aduce în dezbaterea Senatului textul art. 7 din legea din 1864. „De la promulgarea decretului acestuia — se arată aici —, în termen de 30 de ani, săteanul sau moştenitorii săi nu va putea înstrăina nici ipoteca proprietatea sa, nici prin testament, nici pentru acte între vii, decît cătră comună sau către vreun alt sătean.
După trecerea de 30 de ani, el va putea dispune de proprietatea sa, după regulile dreptului comun şi în caz de vînzare* cu rezerva dreptului de preempţiune a comunei“ (Monitorul oficial al României, nr. 282, 20 decembrie 1878/1 ianuarie 1879, p. 7925). Prevederile acestui articol fuseseră încălcate în foarte multe cazuri şi persoane care nu trăiau în sat deţineau proprietăţi luate pe diferite căi de la sătenii împroprietăriţi în 1864. Discuţii se poartă, cum arată Slavici, şi în legătură cu (definirea termenului de sătean. „Sub cuvînt de sătean — propune Ioan D. Strat în amendamentul său — nu se va înţelege decît acele persoane cari au fost înscrise în rolurile de împroprietărire a legii rurale din 1864, în calitate de foşti clăcaşi, sau moştenitorii lor, cari au încă azi profesiunea de plugari.“ Amendamentul stipula, cum nu este greu de observat, excluderea persoanelor care nu locuiau la sat şi nu s^ îndeletniceau nemijlocit cu muncile agrare.
Pera (Petru) Opran (1815—1885), deputat şi senator liberal, este autor a numeroase lucrări : Chestia proprietăţii.., în România (Paris, 1858), Chestia proprietăţii de moşie în România (Craiova, 1881). în cuvîntarea sa din Senat, din 16 decembrie 1878, expune practicile puse în aplicare de unele persoane care se dau „consăteni“ şi pun stăpînire pe pămînturile ţăranilor împroprietărit’ în 1864.
Pornind de la aceste dezbateri din Adunarea Deputaţilor şi din Senat, Slavici expune opiniile sale în chestiunea ţărâ-
nească. Problema fundamentală pe care o pune în discuţie priveşte competenţa legiuitorilor. Demonstraţia sa se susţine pe constatarea potrivit căreia intelectualitatea românilor transilvăneni se ridica din popor şi stătea în legături nemijlocite ca poporul. Nu exista în Transilvania, în adevăr, o aristocraţie românească, ci numai una maghiară. Oamenii politici se recrutau din rîndul celei din urmă. Oamenii politici din România aparţineau, în general, moşierimii, tot aşa de străină de suferinţele ţărănimii ca şi aristocraţia maghiară. De aici şi distincţia pe care o face între „ţărani“, „boieri“ şi „ciocoi“.
Măsurile legislative înscrise în legi rămîneau, credea Slavici,, literă moartă cîtă vreme nu erau puse în aplicarea prin adeziunea ţărănimii. Prozatorul pledează, în fond, pentru cea mai largă descentralizare, cu o autoconducere şi o autogospodărire^ deplină a comunelor. Merge aşa de departe încît conducerii judeţene i se lasă numai dreptul să intervină în litigiile dintre comune. Slavici se pronunţa prin pledoaria sa pentru descentralizarea excesivă împotriva amestecului oamenilor politici îrb viaţa satelor.
Slavici vine şi în publicistică cu viziunea din proză asupra satului românesc. Este prezentată şi aici tot o lume închisă, care se conduce după legi stabilite într-o experienţă milenară de viaţă. Şi aici ca şi în proză sînt de cel mai mare interes observaţiile sale asupra psihologiei ţăranului român.
DATE STATISTICE
A apărut în Telegraful român, XXVIII, nr. 77, 3 iulie 1880, p. 307.
Slavici pregătea în 1880 monografia Die Rumänen in Ungarn; Siebenbürgen und der Bukowina, care se tipăreşte la Viena şi Teschen în 1881. Considera că statisticile oficiale asupra demografiei provinciilor româneşti de sub stăpînirea austro-un-gară nu erau satisfăcătoare şi apelează la V. Mangra, profesor la Institutul teologic-pedagogic din Arad şi la alţi intelectuali transilvăneni să-i trimită date din registerele de stare civilă ale parohiilor privind mişcarea populaţiei româneşti (E. Glück, G„ Neamţu, D. Vatamaniuc, Studii şi documente privind activitatea lui Ioan Slavici, I—II, Arad, 1976, p. 57).
Scrisoarea, din care se reproduc aceste fragmente, pare să fie determinată de prelegerea publică Consîdevaţiuni asupra stă-
753?
rei poporului şi a mijloacelor prin cari s-ar putea ajuta, ţinută dc M. Toma la despărţămîntul Asociaţiunii transilvane în Gura-Rîului în 21 octombrie 1879. Prelegarea se publică în Telegraful român în noiembrie 1879 (nr. 133, 13 noiembrie v. p. 530-531, nr. 134, 15 noiembrie v. p. 535).
*	Cartograful Iosif Scheda (1815-1888) întocmeşte trei lucrări, * Harta Europei, Harta Austro-Ungariei şi Harta Turciei. Slavici se referă, desigur, la cea de-a doua, care cuprinde 20 de planşe.
Tabloul statistic este reprodus şi comentat în monografia din 1881 (Opere, XIII, p. 472-476, 675-679).
[(EXCLUSIVISM SOCIAL ÎN UNGARIA]
A apărut In Tribuna, I, nr. 62, 29 iunie/11 iulie 1884, p. 245. Editorial : Sibiu, 28 iunie st. v. Nesemnat.
Politica de maghiarizare promovată de guvernele de la Budapesta avea în programul său şi scoaterea limbii române din cele cîteva licee întemeiate de românii transilvăneni cu mari sacrificii pe întinderea a mai bine de un secol. Se întemeiaseră astfel la mari intervale, pentru o popylaţie de cîteva milioane, liceele din Blaj (1754), Beiuş (1828), Braşov (1850), Năsăud (1863), Brad (1869). Slavici insistă asupra acestor instituţii de înyăţă-mînt în Studii asupra maghiarilor, însă nu pot fi' împărtăşite rezervele sale cu privire la pregătirea care se dădea aici elevilor (p. 145). Aceste licee se situau cel puţin la nivelul colegiilor străine.
Politica de maghiarizare urmărea, pe de altă parte, transformarea învăţămîntului primar în învăţămînt de stat cu limba de predare maghiară. Şcolile poporale (primare) erau însă susţinute de comunităţile naţionale de sub stăpînirea austro-ungară.
Guvernul ungar era prezidat în 1884 de KSâlmân Tisza (1830—1902), încă din 1875, şi rămîne în fruntea sa pînă în 1890. Intelectualii popoarelor oprimate de sub stăpînirea austro-ungară valorau pentru Tisza, cum arată Slavici, numai în măsura în care se bucurau de încrederea unor cercuri largi ale conaţionalilor lor. Altfel spus, îi puteau servi în politica de maghiarizare.
754
Slavici aminteşte de întîmplările de la liceul din Lugoj spre a ilustra pînă unde mergea exclusivismul maghiar în instituţiile de învăţămînt. Liceul maghiar din Lugoj era frecventat de mulţi elevi români, în absenţa, aici, a unei instituţii de învăţămînt cu limba de predare română. Elevii români înfiinţară o Societate de lectură, care activa paralel cu cea oficială şi o bibliotecă cu cărţi româneşti. Societatea de lectură este desfiinţată, ca fiind „nepermisă“, şi se procedează la sechestrarea bibliotecii. Sînt eleminaţi din liceu printr-o Ordinaţiune ministerială Ioan Lupulescu şi Ştefan Lipovan, din clasa a Vl-a, Ioan Popovici şi Victor Vlad, din clasa a Vl-a pentru faptul că activaseră într-o „societate neaprobată de minister'1. Mai sînt sancţionaţi alţi 14 elevi pentru acelaşi motiv. Ioan Lupulescu trece în România şi ajunge secretar al Ligii culturale, iar Ioan Popovici şi Victor Vlad sînt scriitorii de mai tîrziu Ioan Popo-vici-Bănăţeanul şi Victor Vlad-Delamarina (D. Vatamaniuc, I. Popovici-Bănăţeanul, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p. 24-36).
Slavici considera că „urgia guvernului“ ungar împotriva elevilor din Lugoj îi condamna să devină „existenţe catilinare“. Expresia aparţine lui Eminescu, care o foloseşte în această formă în publicistica sa din Timpul din anii 1877—1883.
[OPINIA PUBLICA]
A apărut in Tribuna, I, nr. 146, 13/25 octombrie 1884, p. 561. Editorial : Sibiu, 12 oct st. v. Nesemnat.
Opinia publică reprezintă, în opinia lui Slavici, forţa socială în măsură să susţină rezistenţa comunităţii naţionale româneşti de sub stăpînirea austro-ungară la politica de maghiarizare. Stabilirea unor „convenţiuni sociale“ între membrii comunităţii naţionale capătă o însemnătate deosebită în contextul asupririi sociale şi naţionale.
Slavici merge foarte departe în aceste consideraţii ale sale cîiţd susţine că în funcţie de existenţa sau inexistenţa unor asemenea „convenţiuni sociale“ se poate vorbi de progresul sau regresul unei societăţi. Prozatorul pleda, în fond, pentru solidaritatea naţională a românilor din Imperiul Austro-Ungar.
755
[CONVENŢIUNILE ŞI CLASELE SOCIALE LA ROMÂNII TRANSILVĂNENI]
A apărut in Tribuna, I, nr. 148 16/28 octombrie 1884, p. 539. Editorial : Sidiu, 15 octomvrie st. v. Nesemnat.
Slavici reia problema „convenţiunii sociale“, pusă în discuţie in articolul anterior, şi o examinează pe baza realităţilor satului transilvănean şi a poziţiei „clasei culte“ româneşti din Imperiul Austro-Ungar. Prozatorul înţelegea prin „convenţiuni sociale“, cum se desprinde de aici, organizarea unei societăţi închise, cu norme de conduită stabilite pe baza unei lungi tradiţii şi păzite cu cea mai mare stricteţe. Opinia publică funcţiona în baza acestor „convenţiuni sociale“ şi sancţiona abaterea de la ele cu severitate, mergind pînă la excluderea din comunitatea naţională.
Intelectualitatea română din Imperiul Austro-Ungar sau „clasa cultă“, cum îi spunea Slavici, nu ajungea încă să-şi stabilească „convenţiuni sociale“, după care să se călăuzească în tot ce întreprindea. Explicaţia este găsită în absenţa instituţiilor româneşti de învăţămînt şi obligativitatea frecventării celor ungureşti. Politica de maghiarizare ridică, pe de altă parte, obstacole de tot felul în calea intelectualităţii „naţionalităţilor“ din Ungaria în ocuparea funcţiiilor de stat. De aici şi instabilitatea poziţiei „clasei culte“ în lupta naţională.
Slavici critică intelectualitatea română din Imperiul Austro-Ungar şi în alte articole ale sale şi stîrneşte proteste în rîndul acesteia. Prozatorul este învinuit că transforma Tribuna în organul său de presă. Cotidianul sibian răspunde într-un articol, Păcatele noastre, publicat în acest număr. „In coloanele Tribunei — se arată aici — nu vorbeşte d-1 Slavici precum îi vine iui la socoteală, ci se exprimă vederile şi aprecierile comune unui cerc de oameni, şi cînd a primit direcţiunea acestui ziar, d-1 Slavici a luat angajamentul de a se desface, cînd intră în redacţiune, de relaţiunile sale personale, ca să rămînă un servitor fidel al opiniei publice. De aceea el are răspunderea că vederile şi aprecierile exprimate în coloanele Tribunei sînt împărtăşite de un cerc oarecare de oameni.“ Slavici ia conducerea Tribunei, cum singur arată, împotriva stăruinţelor lui V. Alecsandri, T. Maiorescu, Carol Davila, P. P. Carp şi a altora (Opere, IX, p. 271). Dacă Slavici se desparte de asemenea personalităţi cînd ia conducerea Tribunei, nu este mai puţin adevărat că prozatorului îi aparţine orientarea politică a cotidianului sibian.
756
Consideraţiile lui Slavici privind satul transilvănean, societate închisă, nu trebuie interpretate ca o pledoarie în sprijinul unor stări de lucruri patriarhale. Societatea închisă reprezenta, în opinia sa, una din căile de rezistenţă la politica de maghiarizare.
[ACTIVITATEA SOCIALA]
A apărut în Tribuna, III, nr. 15, 19/31 ianuarie 1886, p. 57. Editorial : Sibiu, 18 ianuarie st. v. Nesemnat.
Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784—1785 este evocată de Slavici, fără să fie numită direct. Prozatorul insistă asupra caracterului social al răscoalei şi recunoaşte că revendicările răsculaţilor nu au fost îndeplinite nici atunci şi nici mai tîrziu, după scurgerea unui veac de la izbucnirea ei.
Răscoala din 1784—1785 marchează un moment important în istoria noastră naţională. „Răscoala lui Horea — scrie D. Pro-dan — e prima zguduire puternică a orînduirii feudale din cuprinsul ţării noastre. Ea deschide procesul revoluţionar, de răsturnare a raporturilor feudale. Dar mai e în acelşi timp şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania, izbucnind aceasta cu putere elementară acum chiar de la temeliile sale“ (Răscoala lui Horea, Ediţie nouă, revăzută, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984y p. 13).
Slavici considera că răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan,. pornită din Munţii Apuseni, a contribuit la trezirea conştiinţei românilor din Transilvania pentru o activitate economică stăruitoare prin care să cucerească şi poziţii politice în lupta naţională.
[ÎNDRUMARE SPRE ÎNDELETNICIRILE PRACTICE]
A apărut în Tribuna, IV, nr. 31, 10/22 februarie 1887, p. 121—122. Editorial : Sibiu, 9 februarie st. v.
Exista o tendinţă generală în societatea din Transilvania în orientarea tinerei generaţii spre ocupaţii care o înstrăinau de îndeletnicirile practice. Argumentele lui Slavici potrivit cărora
757
pentru practicarea unor ocupaţii în afara muncii fizice se cer însuşiri intelectuale nu puteau convinge şi nici perspectiva asigurării unor condiţii de viaţă omeneşti prin practicarea meseriilor. A deveni „domn“ nu reprezenta un ideal în sine, ci o cale de eliberare din servituţile sistemului de guvernare austro-ungar. Ocuparea de funcţii de stat şi în instituţiile confesionale ducea la ieşirea de sub regimul obligaţiilor fiscale şi de altă natură care apăsau asupra ţărănimii transilvănene. Dincolo de asemenea rezerve, Slavici rămîne în ziaristica noastră din secolul trecut unul din cei mai stăruitori susţinători ai orientării noilor generaţii spre ocupaţiile practice.
BĂNCILE NOASTRE
A apărut în Tribuna, VII, nr. 34, 13/25 februarie 1390, p. 133. Editorial. Semnat : X.
Băncile româneşti din Transilvania ofereau împrumuturi mai avantajoase decît cele maghiare. Aici îşi aveau explicaţia şi atacurile din presa maghiară împotriva lor şi zugrăvirea tabloului sumbru asupra ţărănimii ca urmare a practicilor uzurare. Slavici insistă asupra rolului pozitiv al băncilor româneşti din
w
Transilvania, nu însă în măsura care se cuvenea. Prozatorul face rezerve asupra termenelor, prea scurte pentru împrumuturi, însă tocmai această practică în operaţiile bancare asigura o mai mare circulaţie a capitalurilor băncilor româneşti. Partenie Cosma, directorul „Albinei“ din Sibiu, cea mai importantă bancă românească din Transilvania, se număra, cum am arătat, printre adversarii cotidianului sibian şi ai mişcării tribuniste (Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, p. 269-375).
Băncile româneşti din Transilvania şi îndeosebi „Albina“ din Sibiu au o contribuţie pozitivă în sprijinirea ţărănimii ca să-şi recupereze din proprietăţile lor intrate în cursul anilor în stăpî-nirea grofilor unguri.
Slavici părăseşte Sibiul în 3 martie 1890, îndată după publicarea articolului Băncile noastre şi se întoarce la Bucureşti. Conduce Tribuna' aproape şase ani şi face din cotidianul sibian un
756
m
ziar de luptă pentru înfăptuirea idealului de unitate naţională a poporului roman.
DOUĂ CESTIUNI MARI
A apărut în Corespondenţa română, I, nr. 33, 24 decembrie 1893, p. 2. Nesemnat.
Cotidianul bucureştean Corespondenţa română începe să a-pară în 16 noiembrie 1893, sub redacţia lui Ioan Slavici, ca organ de presă în sprijinul acţiunii memorandiste. Prozatorul trece în primul plan chestiunea naţională, pentru ca să se ocupe totuşi de cea ţărănească.
Slavici face o demarcaţie categorică, cum proceda şi Emi-nescu, între „clasele pozitive“, angajate în munca productivă, şi .„pătura superpusă“, care specula munca celor dintîi. Din în-şirarea unor nume ca Zappa, Suţu, Gazoti, ale căror milioane reprezentau „sînge din sîngele ţăranului“ se vede că prozatorul punea chestiunea pe teren strict economic. Deşi aceştia — şi alţii asemenea lor' — intraseră în stăpînirea milioanelor, nu ei reprezentau ţara.
Slavici foloseşte, pentru citatul din Cîntarea României, extrasul din România viitoare care circula în secolul trecut. Extrasul se deschide cu o Precuvîntare a lui N. Băl-cescu datată Paris, 8 august 1850. în jurul paternităţii acestui poem în proză, atribuit cînd lui N.. Bălcescu, cînd lui Alecu Russo, s-au purtat lungi discuţii în cursul anilor. Problema nu este nici astăzi elucidată,, în absenţa unor documente revelatorii lăsate de contemporani.
SLUGILE
A apărut în Corespondenţa română, II, n'r. 3, 30 ianuarie 1894, p. 6—7. Nesemnat.
Problema servitorilor este privită de Slavici ca o racilă a societăţii româneşti din vremea sa. Sporirea acestei categorii sociale o explică prin aplicarea spre lux şi risipă. Situaţia prezenta şi un alt aspect. Sporirea acestei categorii sociale se explica şi prin imigrări. Mulţi români de sub stăpînirile străine îşi
759*
părăseau ţinuturile natale şi treceau in „ţară“. Aici se angajau servitori fie şi numai temporar, ca apoi să-şi întemeieze gospodărie. Prozatorul evocă viaţa unui asemenea „imigrant44 în O viaţă pierdută (Opere, II, p. 251—282). O chestiune gravă i se părea şi scăparea acestei categorii sociale de sub controlul educativ. Propune, în acest sens, înfiinţarea unei „reuniuni“ care să ţină evidenţa servitorilor şi desigur să se ocupe şi de aspectul educativ.
Slavici interpretează importanţa legilor în funcţie de aplicabilitatea lor. Concepţia aceasta era şi a lui Eminescu, cu care redactează Timpul cu două decenii mai înainte.
ŢĂRANII
A apărut în Corespondenţa română, II, nr. 6, 13 februarie 1894, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Propaganda partidelor politice nu putea schimba, susţine Slavici, situaţia grea a ţărănimii şi ea continua să fie printre cele mai rele din Europa. Guvernul conservator, la conducerea tării, ca şi cel liberal, mai înainte, întocmeau legi „ocrotitoare“, care sechestrau în realitate munca ţărănimii.
Prozatorul vede posibila o îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii în descentralizarea administraţiei guvernamentale şi libera gospodărire a comunelor. Problema aceasta se discuta de multă vreme în presa noastră.
Consideraţiile lui Slavici privind situaţia ţărănimii se impune să fie judecate şi în perspectivă istorică. Asistăm, astfel, la unul din cele mai serioase avertismente date cercurilor guvernamentale asupra unor stări de lucruri care prevesteau marea răscoală din 1907.
I
CINE PLEACĂ ?
A apărut în Apărarea naţională, III, nr. 85, 18 aprilie 1902, p. 1. Editorial.
Cotidianul bucureştean Apărarea naţională începe să apară din 15 ianuarie 1900, ca din 3 noiembrie 1902 să devină organul
*760
de presă al Societăţii „Apărarea naţională“. Conducerea ziarului o ia B. P. Hasdeu în 2 ianuarie 1902, ca să rămînă în fruntea sa
pînă în 12 iunie 1902. Slavici îşi începe colaborarea la ziar în directoratul lui B. P. Hasdeu ca să o continue şi după ce acesta se retrage de la conducerea sa.
Criza economică de care este lovită ţara noastră la începutul acestui secol deschide purtătorilor de capital un vast cîmp de speculaţii prin ruinarea ţărănimii, meseriaşilor şi a întreprinderilor industriale. Slavici îi trece pe exploatatori în aceeaşi categorie, fără să facă distincţie de naţionalitate. „Oameni sîntem şi-l iubim pe om — scrie el în articolul Barbarie modernă, publicat în Apărarea naţională în 9 aprilie 1902 —, fie el turc, maghiar ori evreu, dar tocmai iubind pe oameni, trebuie să fim cuprinşi de	viuă repulsiune faţă	cu indivizii degeneraţi,	care
nu iubesc şi ei	pe semenii lor	şi nu	sporesc prin munca lor	rod-
nică bogăţiile ţării, ci îşi petrec viaţa adunînd în mîinile lor roadele muncii	săvîrşite de alţii, ca	prin	ele să-i robească	cu
a.tît mai vîrtos	pe cei muncitori“ (nr. 79,	9 aprilie, 1902, p.	1).
Pornind de	la această concepţie	cu privire la purtătorii	de
capital, Slavici	extinde consideraţiile	sale	critice şi la proprie-
tarii de moşii care practicau o „exploatare hoţească“, la meseriaşii şi comercianţii care se îmbogăţeau prin ruinarea altora.
Slavici continuă orientarea politică a lui Eminescu care cerea ca cei care nu practicau îndeletniciri productive să-şi caute aiurea teren de	exploatare. De	altfel,	prozatorul se situa pe	linia
poetului şi în	preţuirea ce-o	arăta	lui Mihai Viteazul, Mircea
cel Mare şi Vlad Ţepeş.
ROBIA MODERNA
A apărut în Apărarea naţională, III, nr. 90, 26 aprilie 1902, p. I. Editorial. Este reprodus în Tribuna poporului, VI nr. 82, 4/17 mai 1902, p. 3.
Slavici oferă un tablou, cu date concrete, asupra sistemului cămâtăreşc de exploatare a ţărănimii din Cîmpia Arădană, ţinutul său natal. Consecinţele sistemului cămătăresc de exploatare din Transilvania, practicat şi în România, îi serveşte prozatorului să justifice introducerea unor măsuri prin care să fie protejate clasele sociale ce desfăşurau o muncă productivă.
761
iEditorialul anticipează, prin informaţiile privind activitatea sa în cancelaria avocatului Mircea B. Stănescu din Arad, evocarea din Lumea prin care am trecui, publicată postum (Opere? IX, p. 245-253).
MIZERII'
A apărut în Apărarea naţională, III, nr. 109, 1 decembrie 1902, p, 1—2. Editorial.
Problema stăpînirii de sine, ca trăsătură de caracter a omului superior, este pusă de Slavici în discuţie în multe din scrierile sale. Stăpînirea de sine constituia, în concepţia sa, factorul principal în cenzurarea „trebuinţelor“. Prozatorul se ocupă de „trebuinţe“ şi în tratatul său de estetică publicat în Educatorul în 1883—1884 (Opere, X, p. 195-215).
Slavici considera, cum se desprinde din editorialul de faţă, că sporirea „trebuinţelor“ este o dovadă de „inferioritate intelectuală ori morală“.
FAMILIA
A apărut în Apărarea naţională, IV, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 1. Aî doilea editorial.
Prezentarea educaţiei în familie este făcută în spiritul expunerii din cursul Poveţe pentru buna creştere a copiilor, ţinut de Slavici la Institutul „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele şi tipărit în 1897. Aici consacră un capitol întreg educaţiei în familie (Opere, XI, p. 234-238).
Consideraţiile lui Slavici, pedagogul, sînt reluate de Slavici, ziaristul, şi aplicate la viaţa politică. v
RĂZVRĂTIREA DIN ROMÂNIA
A apărut în Tribuna, XI, nr. 65, 21 martie/^ aprilie 1907, p. 1—2. Editorial.
Cînd izbucneşte răscoala ţărănească din 1907, Slavici se afla la Măgurele, lîngă Bucureşti, unde conducea Institutul „Ioan
762
\
Otteteleşanu“ încă din 1894 şi unde rămîne pînă în 1908. De aici colabora la Tribuna, cotidianul ârădan, care începe să apară din 6 ianuarie 1897, cu titlul Tribuna poporului, ca organ de presă al „tinerilor“, după ce Tribuna, înfiinţată la Sibiu în 1884, intră în stăpînirea „bătrînilor“. Deşi cu rol important în fondarea şi conducerea Tribunei sibiene, Slavici se alătură „tinerilor“ şi este unul din cei mai activi colaboratori ai cotidianului arădan. După ce Tribuna sibiană îşi încetează apariţia în 29 aprilie 1903, cotidianul arădan preia acest titlu cu începere din 7 ianuarie 1904. îşi sistează apariţia în 10 martie 1912.
Răscoala izbucneşte, cum se ştie, în nordul Moldovei şi se extinde cu repeziciune în toată ţara. Ion Ionescu de la Brad descrie în lucrarea sa, Agricultura română în judeţul Dorohoi, sistemul de exploatare al proprietarilor şi arendaşilor în această parte a ţării. Exemplifică cu practicile unor arendaşi care, după ce sărăceau populaţia de pe-o moşie, se mutau pe alta şi singura lor preocupare consta în îmbogăţirea grabnică (Agricultura română în judeţul Dorohoi, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1866, p. 283). Sătenii intentează acţiuni penale, însă administraţia nu le ia în considerare şi pune la dispoziţia proprietarilor şi arendaşilor puterea militară („mânu militari“), să sechestreze bunurile ţăranilor şi să-i arunce la închisoare (Gh. Cristea, Contribuţii la istoria problemei agrare, p. 80-85).
Guvernul conservator, la conducerea ţării în momeţitul izbucnirii răscoalei ţărăneşti, nu poate face faţă situaţiei şi cedează puterea Partidului Liberal, care face apel la unirea tuturor oamenilor politici ca împreună să deschidă ochii celor „rătăciţi şi răzvrătiţi“ şi să-i convingă că „oamenii nu pot trăi nicăiri’ şi niciodată în dezordine“ (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918, p. 381). Guvernul liberal recurge la reprimarea răscoalei prin violenţă şi evită să ia măsuri radicale pentru schimbarea situaţiei ţărănimii. Dezbaterile din Adunarea deputaţilor şi din Senat se duc în jurul unor proiecte de legi de mică însemnătate şi se evită să se aducă în discuţie reforma agrară. După dezbateri aprinse este promulgată Legea pentru învoieli agricole în decembrie 1907, care proclamă libertatea părţilor Ia încheierea contractelor. Reforma agrară nu se: va înfăptui datorită opoziţiei latifundiarilor din cele două partide politice, deputaţi şi senatori, schimbării guvernelor la conducerea ţării şi izbucnirii războaielor balcanice şi apoi a primului răz-
763
boi mondial. Astfel înfăptuirea reformei agrare se va amîna pînă în 1921 (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare clin România pînă la 1918, p. 381r429.).
Slavici trăia la Măgurele, în Bărăgan, în mijlocul ţărănimii şi cunoştea condiţiile grele de viaţă ale acesteia sub dubla exploatare : a administraţiei de stat şi a proprietarilor de moşii, reprezentaţi, cu puţine excepţii, prin arendaşi. Prozatorul remarcă faptul că răscoala izbucneşte în nordul Moldovei împotriva, unor arendaşi evrei. Constatarea aceasta nu schimbă realitatea istorică. Răscoala este determinată de sistemul de exploatare şi nu de arendaşi, ca naţionalitate. Se explică de ce ea cuprinde şi judeţele în care arendaşii erau români. Să mai notăm că arendaşii ocupau un loc important în structura agrară a României , din secolul trecut.
Prozatorul se pronunţă împotriva sistemului de exploatare a ţărănimii, însă orientează discuţia spre lipsa de răspundere a intelectualilor satului în ridicarea nivelului cultural şi moral al populaţiei rurale. Acest aspect îşi avea însemnătatea sa insă nu putea juca un rol determinant într-o „răzvrătire“ a ţărănimii, care se extinde în toată ţara.
Observaţii importante face Slavici îndeosebi cu privire la psihologia ţăranului român, surprinsă în unul din cele mai dramatice momente din viaţa sa. Se impune să fie reţinută îndeosebi constatarea că ţărănimea se manifesta prin solidaritatea de „clasă socială“.
Slavici era un adept al nonviolenţei, ca practică în relaţiile sociale. Critică sistemul de exploatare, dar se pronunţă, concomitent, şi împotriva mijloacelor violente indiferent cine le folosea. Poziţia ce-o adoptă faţă de evenimentele din ;.„ţarău se impune să fie judecată şi în contextul publicisticii sale. Prozatorul îşi desfăşura activitatea sub lozinca „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare“ şi România reprezintă, în concepţia sa, centrul vieţii politice, economice, sociale şi culturale pentru toţi românii. Guvernele de la Budapesta şi Viena exploatează „dezordinea“ din România spre a-şi justifica permanentizarea stă-pînirii lor asupra provinciilor româneşti. Avertismentul pe care îl dă Slavici intelectualilor satelor îi vizează şi pe cei ai românilor de> sub stăpîniri străine să stea permanent în mijlocul poporului în lupta naţională.
764
MEMENTO
A apărut în Tribuna, XI, nr. 71, 28 martie/10 aprilie 1007, p. 1—2.
Hditorial.
Activitatea publicistică a lui Slavici se desfăşoară la Tribuna din Sibiu, cum am văzut, sub lozinca „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare“ şi prozatorul este vădit stînjenit cînd comentează evenimentele din 1907. Răscoala este interpretată, ca şi în articolul precedent, ca o consecinţă a nedreptăţilor îndurate de ţărănime. Opinia potrivit căreia răscoala era opera unor instigatori, cum se susţinea în unele cercuri politice, este respinsă în termeni categorici. Vina principală o purtau, susţine Slavici şi acum, aceia care se îndepărtaseră de ţărănime încît aceasta se considera „străină în casa sa“. De aici şi îndemnul adresat românilor din Imperiul Austro-Ungar la conlucrarea strîn-să între intelectualitate şi popor. Situaţia românilor de sub stă-pînirea austro-ungară era însă diferită de cea din România. Acolo îndurau asuprirea străină deopotrivă intelectualitatea şi masele populare şi duceau o luptă comună pentru cucerirea li~ bertăţii naţionale.
Poeziile lui G. Coşbuc, Noi vrem pămînt şi O. Goga, Clăcaşii, la care se referă, probabil, Slavici, nu sînt legate de evenimentele din 1907. Prima este din 1894, iar a doua din 1905.
Coriolan Brediceanu (1850—1909) se bucura în Banat de mare autoritate. Face parte din Comitetul Central al Partidului Naţional Român (1881—1892), iar bănăţenii îl trimit deputat în Dieta Ungariei (1906). Familia se face cunoscută şi prin alţi reprezentanţi ai săi, folclorişti, compozitori şi dirijori.
Constantin Alimănăşteanu (1865—1911), inginer de mine şi autor a numeroase lucrări de specialitate, ţine la cel de-al treilea congres al proprietarilor agrari din 22 octombrie 1906 o conferinţă, Proprietatea mare şi chestia ţărănească, care se tipăreşte şi în volum în 1906. Problema ţărănească este examinată sub mai multe aspecte : politic, economic, social şi naţional. Aprecierile sale sînt importante pentru cunoaşterea unor aspecte ale cauzelor care au dus la răscoala din 1907.
Slavici susţine şi după evenimentele din 1907 că România reprezenta centrul vieţii noastre politice şi culturale. „E cu toate acestea adevărat şi azi — îi scria lui N. Iorga — că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare“ (Opere, IX, p. 311).
765
SCRISOARE DIN FRIBOURG
A apărut In Tribuna, XI, n:\ 101, 6/19 mai 1907, p. 1—3.
Călătoria lui Slavici la Fribourg, în Elveţia, trebuie pusă în legătură cu interesul său pentru instituţiile de învăţămînt din această ţară. Fiul său mai mare, Titu, îşi face aici studiile, de unde trece la Academia Agricolă din Hohenheim (D. Vata-maniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, p. 417, 442-443).
Comparaţia stărilor de lucruri din Elveţia cu cele din România este în defavoarea ţării noastre. Consideraţiile critice sînt însă făcute cu o mare compasiune pentru viaţa poporului nostru. Slavici explică şi „buna rînduială“ din Elveţia prin autoritatea de care se bucurau biserica şi slujitorii săi. Nu se poate face totuşi o comparaţie între stările de lucruri din Elveţia şi cele din ţara noastră. Elveţia se declară ţară neutră încă în secolul trecut şi peste ea nu trec războaie pustiitoare. Buna organizare a şcolii şi a altor instituţii era urmarea stabilităţii într-o lungă perioadă istorică a acestei ţări. Slavici avea în vedere, cînd supralicitează rolul bisericii, situaţia din Transilvania, unde această instituţie susţinea lupta maselor populare împotriva stăpînirii austro-ungare. Această viziune asupra rolului bisericii ne întîm-pină şi în alte articole din această epocă. Slavici este un raţionalist şi ţinea să implice slujitorii bisericii în activitatea practică de ridicare culturală a maselor populare. Orientarea aceasta este infirmată de dezvoltarea învăţămîntului de stat şi de laicizarea sa.
Scrisoarea este şi un document literar, important prin descrierea peisajului social elveţian, puţin reprezentat în literatura română.
SCRISOARE DIN BUCUREŞTI
A apărut în Tribuna, XI, nr. 112, 19 mai/l iunie 1907, p. 1—3.
Slavici porneşte de la constatarea că peisajul nostru geografic nu era mai prejos decît cel elveţian, însă peisajul social oferea o privelişte întristătoare. Ne întîmpină şi aici compasiunea pentru viaţa grea a ţărănimii. Explicaţia o găsea tot în aplecarea spre lux şi risipă a cercurilor conducătoare.
766
Aprecierile pentru care trimite la ziarul Epoca sînt cuprinse intr-un articol, Vechile cadre, publicat în 15 mai 1907 (nr, 110, p. 1). Se critică aici măsura guvernului liberal, venit la con-» ducerea ţării în 13 martie 1907, prin care se înlăturau funcţionarii puşi în slujbe în guvernarea conservatoare.
Slavici împrumută expresia lui Eminescu şi-l numeşte pe Carol I „cel îngăduitor“. Poetul folosea acest epitet spre a denunţa lipsa de autoritate a lui Carol I în viaţa politică a ţării, ca urmare a necunoaşterii poporului nostru. „Regele a comis greşeala — scrie Eminescu în manuscrisul 2264, 383 r — de-a judeca pop[orul] rom[ân] după oamenii care-1 înconjoară şi fiindcă aceştia n-au avut onoare, r[egele] a crezut că poporul românesc n-o are, fiind [că] aceştia n-au ruşine casnică şi publică r[egele] a crezut că p[oporul] r[omân] n-o are“ (Opere, XII. Publicistica, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p. 497).
Prozatorul are în vedere Scrisoarea III, cînd se referă la „satirele“ lui Eminescu în care elogiază patriotismul şi condamna demagogia.
Caracterizarea societăţii româneşti făcută de Gustav Rietz, tatăl, este reluată de Slavici în închisorile mele, din 1921 (Opere, IX, p. 363).	*	/
Consideraţiile lui Slavici din cele două „scrisori“ supără pe „mai marii zilelor“ şi vor grăbi înlăturarea prozatorului de la conducerea Institutului „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele (Opere, IX, p. 351).
SCUMPIREA TRAHULUI
A apărut în Minerva, I, nr. 8, 20 decembrie 1908, p. 1. Editorial. 'Nesemnat.
Slavici părăseşte direcţia Institutului „Ioan Otteteleşanu*’ din Măgurele în iulie 1908, ca să ia, cîteva luni mai tîrziu, conducerea Minervei, una din cele mai importante publicaţii ale vremii. Noul cotidian bucureştean începe să iasă în 13 decembrie 1908, cu sprijinul unui colectiv redacţional larg, în care intră, între alţii, I. Scurtu, V. Anestin, N. Timiraş, G. Caliga, G. Ocăşeanu, V. Savel, N. Pora. Articolul programatic, Cuvîntul nostru, vorbeşte de susţinerea „intereselor generale“, fără a
767
manifesta înclinare spre partidele politice. Ideile nu sînt noi şi le întîlnim în multe articole publicate de Slavici în Telegraful român, Timpul, Tribuna, Corespondenţa română, Tribuna poporului. Programul este întocmit sub influenţa mişcării muncitoreşti din ţara noastră şi a răscoalei ţărăneşti din 1907. Minerim îşi propunea să urmărească „cu deosebită grijă“, „mişcările per. nite în viaţa muncitorilor“. Slavici înscrie, pentru prima dată, în programul unui ziar pe care îl conduce, îndatorirea de-a înfăţişa şi viaţa muncitorilor.
Programul ziarului, cu deschidere largă spre viaţa cotidiană, explica şi gruparea în jurul său a celor mai de seamă scriitori, critici şi oameni de ştiinţă ai vremii. Colaborează M. Sado-veanu, O. Goga, D. Anghel, I. Bărbulescu, G. Bogdan-Duieă, C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinţi, C. Murgoci, G. Ţiţeica. Slavici este şi el un susţinător dintre cei mai activi ai părţii literare şi încă din nr. 1 începe să tipărească romanul Din două lumi, care ocupă peste 50 de foiletoane ale cotidianului bucureştean (Opere, VIII, p. 9-487).
Orientarea politică a ziarblui se reflectă şi în articolele lui Slavici, pe care le publică, cu puţine excepţii, ca editoriale. Prozatorul pledează pentru schimbări în viaţa grea a maselor muncitoare şi articolele sale se constituie, cum vom vedea mai departe, într-un adevărat jurnal al vieţii cotidiene.
Slavici pune în discuţie în editorialul de faţă o problemă nouă în scrisul său. Prozatorul se pronunţă pentru transformarea Bucureştiului, oraş extins pe orizontală, într-un oraş pe verticală. Avea să se schimbe, o dată cu această transformare, însuşi modul de viaţă al bucureştenilor.
ÎN PREAJMA SĂRBĂTORILOR
A apărut în Minerva, I, nr. 11, 23 decembrie 1908, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici respinge concepţia potrivit căreia caritatea, patronată de stat, putea înlătura sărăcia. Exemplifică cu situaţia din Anglia, în care se adunaseră bogăţii fabuloase, fără ca să se pună capăt sărăciei. Se cuvine observat şi faptul că acele bogăţii se îngrămădeau în Metropolă din exploatarea coloniilor. Propaganda din Anglia, ca şi de aiurea, pentru actele de cari-
768
tate era susţinută de cercurile clericale, pentru menţinerea autorităţii în lumea celor exploataţi.
Opiniile lui Slavici, cunoscute şi din alte articole, cu privire la buna autogospodărire şi educaţia morală, se întîlnesc şi aici. Merită însă să reţină atenţia faptul că vedea salvarea din sărăcie prin dezvoltarea stabilimentelor industriale şi de altă natură, care să ocupe cît mai multe braţe de muncă. Slavici nu merge însă mai departe să ceară şi schimbarea sistemului de guvernare, îneît să se asigure şi repartizarea echitabilă a produsului muncii.
O	PROBLEMĂ FINANCIARĂ
A apărut în Minerva, I, nr. 24, 9 ianuarie 1909, p. 1. Editorial. Ne*-semnat.
Slavici analizează întocmirea bugetului în spiritul concepţiei sale privind buna gospodărire a resurselor financiare. Cifrele privind excedentele şi deficitele pe o foarte lungă perioadă de timp sînt extrase din tabelul Gestiunea bănească definitivă în anii 1862—1906/7, întocmit de Ministerul Industriei şi Comerţului şi tipărit în Anuarul statistic al României (Bucureşti, Imprimeria Statului, 1909, p. 674).
Guvernul liberâl, la Conducerea ţării dih 1907, este' învinuit că nu proteja dezvoltarea industriei naţionale. Prozatorul manifestă mare încredere în cuvîntul opiniei publiée. Asistăm la începutul secolului, cum vom vedea mai departe, la mişcări greviste în diferite sectoare ale vieţii economice a ţării.
MORTALITATEA COPIILOR
A apărut în Minerva, I, nr. 52, 6 februarie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Problemele demografice sînt comentate de Slavici pe baza Anuarului statistic al României, publicat în 1909 (Bucureşti, Imprimeria Statului, 1909, p. 21-78).. Cauzele mortalităţii copiilor sînt găsite în „mizeria fie intelectuală, fie economică, fie morală“. Acestea erau şi cauzele care subminau, după părerea lui Slavici, vitalitatea poporului nostru.
769
Consecinţele mortalităţii infantile sîht jildecate în perspectiva istorică. Slavici este, astfel, îngrijorat ! de scăderea forţei de muncă, chemată să sporească avuţia naţibnală. Este propusă şi aici educaţia morală, ca o cale de depăşiri ‘ â greutăţilor prin care trecea ţara. Asemenea deziderate rămîn neîmplinite în faţa dezvoltării ireversibile a societăţii româneşti.
Teoria lui Thomas Robert Malthus (1766—1834), la care se referă Slavici, este expusă în lucrarea Essay ori the principie of population as it affects the future improvemeht of society din 1798. Economistul englez este autor şi al altor lucrări importante, Ân inquiry into the nature and progress of rent (1815), Principles of political economy (1820), The measure of value (1823). Malthus propune în Eseul... său măsuri restrictive împotriva înmulţiriii populaţiei, întrucît nu cresc în proporţia cuvenită şi mijloacele de subsistenţă. Teoria malthusiană este infirmată de dezvoltarea istorică. Omenirea găseşte pe fiecare treaptă a acestei dezvoltări mijloacele de subsistenţă prin progresul tehnicii şi ştiinţei.
POPORAŢIUNEA ROMÂNIEI v
NAŞTERI ŞI MORŢI :
A apărut in, Minerva, I, nr. 52, 6 februarie 1^9, p; I. Semnat: SI.
Slavici trimite la acest articol în editorialul Mortalitatea copiilor cu care ne-am ocupat mai sus. Informaţiile sînt extrase tot din Anuarul statistic al României şi erau chemate să exem^ plifice problemele puse în discuţie în editorial. Expunerea teoretică se completa cu cea statistică.
O	LEGE NEMILOASA
A apărut iii Minerva, I, nr. 59, 13 februarie 1909, p. 1. Editorial, Nesemnat.
Slavici reia discuţia, începută în editorialul Mortalitatea copiilor din 6 februarie 1909, privind situaţia demografică a ţării, îşi extrage cifrele pe care le comentează din prefaţa lui Zamfir
C.	Arbore, Demografia anilor 1906—1907, cu care se deschide
770
Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe 1906—1907 (Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Gobl Fii, 1908, p. 25-30).
Cesare Lombroso (1835—1909), psihiatru şi antropolog italian este autor al unor lucrări care stîrnesc discuţii în lumea ştiinţifică : Genio e follia (Milano, 1864), Genio e degenerazione (Pa-lermo, 1898). Tipăreşte şi un Trattato profilattico e clinico della pelagra (Torino,. 1892), Un articol al lui Cesare Lombroso, Forme noi de delicte, se publică în traducere în Noua revistă româna în august 1909 (nr. 17, 30 august, p. 268-270).
Zamfir C. Arbore (1848-1933) era şeful biroului statistic şi' colaborator la ziarul condus de Slavici, fapt care explică apre-cierile elogioase privind şi munca sa de statistician.
STAREA SANITARA A ŢARH
A apărut în . Minerva, I, nr. 62, 16 februarie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Criticile la adresa Consiliului Sanitar Superior sînt cuprinse în editorialul O propunere, publicat de doctorul V. Sion în Voinţa naţională în ianuarie 1908 (nr. 6778, 10/23 ianuarie, p. 1 ; nr. 6779, 11/24 ianuarie, p. 1).
Memoriul Consiliului Sanitar Superior asupra raporturilor sale cu Direcţiunea Generală a Serviciului sanitar şi asupra proiectului de modificare a legii sanitare (Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva“, 1909, 15 p.) este semnat, între alţii, de medicii C. Dimitrescu-Severeanu (1840—1930), Grigore Romniceanu (1845—1915), V. Babeş (1854—1926), Toma Ionescu (1860—1926). Memoriul se tipăreşte înainte de februarie 1909, cum se desprinde dintr-o dare de seamă, Memoriul Consiliului Sanitar Superior, publicată în Minerva în 2 februarie 1909 (nr. 46, p. 3).
Informaţiile privind situaţia demografică sînt extrase din cele două anuare, Anuarul statistic al Bucureştiului pe 1906—1907 (Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Gobl Fii, 1908, p!. 10-11) Anuarul statistic al României (Bucureşti, Imprimeria Statului,; 1909, p. 21—35).	^
Conflictul dintre Consiliul Sanitar Superior şi Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar avea la bază neînţelegeri in repartizarea fondurilor.	,,
771
LilNIA TURNU-ROŞU — BUCUREŞTI
A apărut în Minerva, I, nr. 64, 18 februarie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Construirea căilor ferate în Imperiul Austro-Ungar îi oferă prilejul lui Slavici să demonstreze, cu fapte concrete, că şi în acest sector se aplica o politică ce favoriza pe maghiari. Politica preferenţială, care greva sub raport economic şi asupra populaţiei maghiare, pierde terenul în faţa presiunilor economice. Prozatorul se opreşte la mutaţia spectaculoasă a „vadurilor“ comerciale din ţara noastră. Se văd şi de aici roadele cuceririi independenţei de stat.
Cartea generalului Helmuth Karl Bernhard conte von Moltke (ll300—1891), la care trimite Slavici, Briefe der Zustănde und Begebenheiten in der Tiirkei aus den Jahren 1835 bis 1839 se tipăreşte Ia Berlin în 1841 şi într-o nouă ediţie în 1877.
Slavici nu ţinea seama de dificulţăţile tehnice cînd propunea, ca traseu măi scurt, peste Clocotici spre Curtea-de-Argeş.
MIŞCAREA VITICULTORILOR
A apărui în Minerva, I, nr. 72, 26 flebruarie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Congresul podgorenilor se ţine în sala „Dacia“ în 23 februarie 1909 şi Minerva publică o dare de seamă, Congresul podgorenilor de deal, in 24 februarie 1909 (nr. 70, p. 2). Aici se reproduce şi Moţiunea, în două puncte, în care se fac propuneri pentru sprijinirea viticultorilor prin măsuri legislative. Telegrama din Tumu-Severin în care se anunţa constituirea în Mehedinţi a unui comitet al podgorenilor este piiblicat în Minerva în 25 februarie 1909 (nr. 71, p. 4). Telegrama dă numele persoanelor din comitet şi arată că acesta aderă la Moţiunea Congresului podgorenilor.
Slavici examinează situaţia viticultorilor sub raport economic şi se pronunţă împotriva transformării ei într-o Chestiune politică.
772
CARTELURILE ŞI SCUMPIREA TRAIULUI
A apărut în Minerva, I, nr. 128, 25 aprilie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Brutarii din Capitală declară grevă şi Minerva publică mai multe relatări despre ea şi chiar o anchetă printre morari (nr. 127, 24 aprilie 1909, p. 1). Municipalitatea ajunge la înţelegere cu greviştii să-şi reia lucrul. Preţul pîinii se scumpeşte totuşi, ca urmare a ridicării preţului griului pe piaţa mondială.
Slavici vedea în carteluri o limitare a iniţiativei personale şl o piedică în calea progresului.
IEFTINIREA TRAIULUI
A apărut în Minerva, I, nr. 153, 25 mai 1909, p. 1. Editorial. Ne<-semnat.
Condiţiile pentru o bună gospodărire a oraşelor le constituiau, în opinia lui Slavici, independenţa administraţiei şi primarului faţă de partidele politice, stabilitatea şi conlucrarea strînsâ cu „obştea“. Un exemplu în această privinţă oferea Karl Lueger (1844—1910), primarul Vienei. Alegerea sa în consiliul municipal nu este sancţionată de Franz Joseph, împăratul Imperiului Austro-Ungar, trei legislaturi, pentru orientarea politică în problema „naţionalităţilor“. Karl Lueger stă la conducerea primăriei vie-neze începînd din 1897 şi pînă în 1910 la moartea sa (Franz Stauracz, Dr. Karl Lueger. Zehn Jahr Bürgermeister, Wien und Leipzig, Wilhelm Braumüller, 1907, p. 56—118).
Karl Lueger arată cea mai largă înţelegere faţă de popoarele oprimate de sub stăpînirea austro-ungară. Românii transilvăneni îl preţuiau în mod deosebit pentru atitudinea sa adoptată faţă de memorandişti în 1892. împăratul Franz Joseph refuză să primească delegaţia celor peste 300 de reprezentanţi ai românilor transilvăneni, care venise la Viena să-i prezinte Memorandul... cu revendicările lor. Karl Lueger este personalitatea politică din Viena care trece peste dispoziţiile imperiale şi îi primeşte pe memorandişti cu cinstea cuvenită reprezentanţilor unui popor nedreptăţit sub stăpînirea austro-ungară.
773
Slavici evocă personalitatea primarului Viënei în mai multe articole, Lueger şi românii, Ziua lui Lueger, Carada şi Lueger, toate din 1910 (Opere, X, p. 790-796).
Confucius este filozoful la care se referă Slavici mai des în memorialistica sa. Prozatorul ia cunoştinţă de învăţăturile sale încă în epoca studiilor universitare la Viena. . în atenţia sa stă tratatul lui G. Pauthier şi M. Bazin, Chine .moderne ou description historique, géographique et littéraire det ce vaste empire, dfaprès des documents chinois, tipărit la Paris tn 1845. Slavici se referă la el în memorialistică şi în alte scrieri ale sale.
Slavici ilustra cu învăţătura lui Confucius şi cu exemplul lui Karl Lueger teza sa privind importanţa independenţei politice şi stabilităţii în administraţia municipală.
TOT SCUMPIREA TRAIULUI
A apărut în Minerva, I, nr. 165, 1 iunie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.	!
Problema scumpirii vieţii este explicată de Slavici şi în acest editorial prin dezechilibrul dintre producţie şi consum. Aplecarea spre lux şi risipă a unor categorii sociale nu justifică decît parţial această stare de lucruri. Societatea românească se găsea în criza economică care afecta şi ţările vecine. Prozatorul era însă încredinţat că solidarizarea opiniei publice putea uşura viaţa grea a maselor muncitoare.
PENTRU IEFTINIREA TRAIULUI
A apărut în Minerva, I, nr. 206, 12 iulie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici trimite la articolul Lăptarii şi-au găsit naşul publicat în Minerva în 11 iulie 1909 (nr. 205, p. 1) Este prezentată aici, cu desen, „garniţa“ inventată de Dumitru Calmuţchi, un bidon asemănător cu cel în care distribuie laptele prin Comerţul de stat.
Prozatorul manifestă o încredere nedezminţită, cum se desprinde şi de aici, în opinia publică.
774
OŞTIREA NOASTRĂ
A apărut în Minerva, I, nr. 213, 19 iulie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Drama din Giurgiu este comentată în toată presa românească, pe zeci de coloane. Un avocat, Anghel Rădulescu, împuşcă un sublocotenent din garnizoana Giurgiu. Colegii sublocotenentului se solidarizează cu el, deşi avocatul săvîrşeşte acest act în legitimă apărare. Procesul se judecă la Giurgiu şi Minerva publică ample reportaje de la corespondentul său special (nr. 202, 8 iulie 1909, p. 1 ; nr. 203, 9 iulie 1909, p. 1 ; nr. 204, 10 iulie 1909, p. 1). Avocatul este achitat de Curtea cu juraţi.
Slavici ia apărarea oştirii într-un moment cînd se crease o opinie defavorabilă ei în opinia publică românească.
MASURILE DE APĂRARE
A apărut în Minerva, I, nr. 260, 4 septembrie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Cotidianul condus de Slavici se ocupă de măsurile luate de organele administrative din Capitală în numărul precedent (nr.
259,	1 septembrie 1909, p. 1). Prozatorul ţine să sublinieze că ele stăteau în atenţia ziarului încă de la întemeierea sa în 1908. Aceste măsuri sînt însă privite şi acum ca ineficiente dacă nu acţiona opinia publică („un bici de foc“).
•	ADMINISTRAŢIA NOASTRĂ
A apărut în Minerva, I, nr. 319, 2 noiembrie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.	; .
Slavici extrage cifrele pe care le comentează din Statistica funcţionarilor publici reprodusă în Minerva, în 1 noiembrie 1909 (nr. 318, p. 2). Prozatorul interpretează datele statistice în spiritul concepţiei sale potrivit căreia centralizarea excesivă în administraţia de stat prejudicia interesele comunelor.
Apelul frecvent, pe care îl face Slavici la statistici, nu trebuie să surprindă. Pminescu le acorda şi el o importanţă aparte
775
şi cita opinia lui Goethe în aceasta privinţă „Dacă cifrele nu guvernă lumea, ele arată cel puţin cum este guvernată“ (M. Emi-nescu, Opere, XI. Publicistica, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p. 241, 277).
FINANŢELE NOASTRE
A apărut în Mînerva, I, nr. 328, 11 noiembrie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Direcţia contabilităţii generale a statului trece situaţia evaluărilor bugetare în tabloul Gestiunea bănească definitivă în anii 1862—1909/10 tipărit în Anuarul statistic al României din 1912 (Bucureşti, Imprimeria statului, p. 414). Slavici examineazăă situaţia tezaurului public numai pentru primele opt luni. Importantă în demonstraţia sa este comparaţia cifrelor cu cele din anul precedent pentru aceeaşi perioadă. Studiul comparativ al cifrelor nu justifică evaluările optimiste ale tezaurului public în guvernarea liberală.
PRODUCŢIUNEA INDUSTRIEI CASNIOE
A apărut în Minerva, I, nr. 339, 22 noiembrie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
!
Slavici se pronunţă pentru protejarea industriei casnice prin măsuri legislative întrucît putea ocupa multe braţe cu munca productivă. Avem „în ţară sute de mii de oameni, care luni de zile de-a rîndul consumă, dar nu săvîrşesc nici o muncă41 (p. 592). Slavici nu ia în discuţie şi preţul de producţie în indus- * tria casnică, mult mai ridicat decît cel din industrie. Măsurile legislative despre care se discuta mult în presa noastră nu pot opri ruinarea industriei casnice de concurenţa capitalistă.
LEGEA SANITARA
A apărut în Minerva, I, nr. 342, 25 noiembrie 1909, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Modificarea legii sanitare făcea parte din programul de reforme legislative ale guvernului liberal. Victor Babeş îi consacră
776
un articol, Proiectul de lege sanitară a guvernului, publicat în Noua revistă română în 6 decembrie 1909 (nr. 7, p. 99-102). „O lege bună — se arată aici — trebuie în prima linie să dea cu-vîntul hotărîtor în alegerea personalului superior oamenilor de ■ştiinţă iar dreptul de control ştiinţific al serviciului sanitar şi al întrebuinţării bugetului trebuie încredinţat unui consiliu stabil, compus din tot ce avem mai experimentat şi mai competent an ştiinţele sanitare.“
V.	Babeş caută să pună capăt prin intervenţia sa în conflictul dintre Consiliul Sanitar superior şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar. Nu punea însă în discuţie, cum face Slavici, şi chestiunea centralizării excesive a administraţiei de stat în guvernarea liberală.
•
TRAIUL ŢĂRANILOR
A apărut în Minerva, I, nr. 350, 3 decembrie 1909, p. 1. Editorial. IsTesemnat.
Parlamentul îşi deschide noua sesiune în 15 noiembrie 1909 şi Mesajul Tronului laudă guvernul liberal pentru activitatea din sesiunea trecută. Proiectul de răspuns este întocmit în acelaşi spirit şi este criticat sever atît pentru modul cum prezenta politica internă cît şi cea externă a guvernului liberal.
în şedinţa Adunării deputaţilor din 27 noiembrie 1909, N. lorga arată că în trecut ţăranul nu avea nici o valoare politică şi ţine să precizeze că „din nenorocire nici astăzi ţăranul nostru nu are o adevărată valoare politică41 (Dezbaterile Adunării deputaţilor, nr. 8, 28 noiembrie 1909, p. 35). M.Moisescu, ţăran, deputat în Colegiul III, prezintă în aceeaşi şedinţă un tablou sumbru asupra vieţii ţărănimii. „D-lor, negru — spune el —, îngrozitor «de negru este tabloul care înfăţişează epoca prigonirilor, nedreptăţilor, despuierii, care au apăsat asupra vieţii ţărăneşti“ (Dezbaterile Adunării deputaţilor, 29 noiembrie 1909, p. 39).
Sistemul de guvernare nu îngăduia introducerea de reforme prin care să se schimbe condiţiile de viaţă ale ţărănimii. Slavici stăruia ca ţărănimea să-şi „chivernisească“ timpul, puterea de muncă şi rodul muncii.
Cînd atribuie starea de mizerie a ţărănimii lipsei de pricepere, Slavici avea în vedere probabil şi cuvîntarea lui M. Moiseseu din Adunarea deputaţilor. „Eu sînt sătean — arată acesta —,
777
t
care am de la tatăl meu moştenire coarnele plugului, şi dacă pot să trăiesc ceva mai bine decît bătrînul meu tată, este că eu ştiu să le port mai bine decît dînsul“ (Dezbaterile Adunării deputaţilor, p. 39).
Slavici observa, pe bună dreptate, că o parte a ţărănimii trăia „într-un fel de buimăceală“. Aceasta era consecinţa sistemului de guvernare criticat şi în Adunarea Deputaţilor.
MERSUL VIEŢII NOASTRE ECONOMICE
A apărut în Minerva, I, nr. 359, 12 decembrie 1909, р. 1. Editorial. Nesemnat.
Adunarea deputaţilor discută situaţia economică a ţării în şedinţa din 4 decembrie 1909, în care ţine şi P.P. Carp o lungă cuvîntare (Dezbaterile Adunării deputaţilor nr. 15, 6 decembrie 1909, p. 125-130). De aici reţine şi Slavici cifra încasărilor făcute de Ministerul de Finanţe.
Chr. D. Staicovici tipăreşte mai multe lucrări cu informaţii utile pentru cine cercetează viaţa economică din ţara noastră. Mai importantă este Activitatea Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti de la înfiinţarea sa pînă la 1 aprilie 1906 (Bucureşti, Tipografia G.A. Lăzăreanu, 1906, 409 р.).
Situaţia băncilor din transilvania este prezentată pe baza articolului lui Eugen Brote, Creşterea capitalului băncilor româneşti, publicat în Tribuna din Arad în 6/19 decembrie 1909 (nr. 266, p. 1-2).
Examinarea cifrelor din bilanţul băncilor, aşa cum o întreprinde Slavici, arată că principalele ramuri ale economiei naţionale erau acaparate de capitalurile străine care exploatau în folosul lor şi bogăţiile naturale ale ţării.
IAR SCUMPIREA TRAIULUI
A apărut în Minerva, II, nr. 380, 5 ianuarie 1910, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici adoptă o atitudine independentă faţă de partidele politice şi priveşte critic comunicatele oficiale privind bunele rezultate în unele sectoare ale vieţii economice. Depunerile la
778
Casele de economii, observă el, se realizau, în bună măsură, spre a fi cheltuite în străinătate. Sărăcirea populaţiei productive era însă evidentă, cum arată scăderea puterii ei de cumpărare,
Prozatorul discută problemele vieţii cotidiene solidar cu cei ce îndurau „neagra mizerie“.
REVOLUŢIUNEA ECONOMICA
A apărut în Minerva, II, nr. 400, 26 ianuarie 1910, p. 1. Editorial.
Ne semnat.
Consideraţiile economice ale lui Slavici surprind adesea aspecte pierdute din vedere. Industria noastră nu era competitivă pe piaţa internă, însă explicaţia nu stătea numai în stadiul înzestrării tehnice. Prozatorul găseşte explicaţia şi în degradarea progresivă a materiei prime. Economia naţională era condamnată de „tribunalul istoric“ prin degenerarea raselor de cai, vite şi ol. Biroul statistic da cifra globală a importului pe 1908 şi în tabelul Importul României în anii 1907—1910 pe mari categorii de mărfuri din Anuarul statistic al României tipărit în 1912 (Bucureşti, Imprimeria Statului, p. 322).
Slavici nu pierde prilejul să condamne acea parte a societăţii româneşti care consuma peste „destoiniciile noastre industriale“.
ASIGURĂRILE SOCIALE
A apărut in Minerva, II, nr. 410, 5 februarie 1910, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Asigurările sociale stau în atenţia guvernelor din ţara noastră încă din 1888. P. P. Carp prevede organizarea prin bresle a două ajutoare, de boală şi de înmormîntare, cu obligaţia muncitorilor să cotizeze 4% din salarii. Problema asigurărilor sociale este reluată în 1902. Legea pentru organizarea meseriilor din acest an introduce şi prevederi privind asigurările sociale, ca urmare a presiunilor exercitate de mişcarea muncitorească. Dar încă de pe acum se discută despre adoptarea unei legi speciale privind asigurările sociale. Această lege pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurările muncitoreşti se întocmeşte în
779
1912 şi prevedea asigurarea socială obligatorie pentru toate categoriile de salariaţi (Asigurările sociale în România. Evoluţim şi stadiul lor actual. Supliment la Buletinul oficial, nr. 1-2, 1939,. p. 4-5).
Slavici scrie editorialul într-un moment de incertitudine cu privire la prevederile legii asigurărilor sociale. Manifesta temerea ca nu cumva legea, care se pregătea, să facă din Asigurările-sociale o instituţie de caritate, pentru cei care nu depuneau o muncă utilă.
BANCA NAŢIONALA
A apărut în Minerva, II, nr. 427, 22 februarie 1910, p. 1. Editorial.. Nesemnat.
Slavici considera că Banca Naţională trebuie să fie o instituţie „a tuturor celor ce doresc înflorirea economică a neamului românesc“. Pune în discuţie această problemă în ajunul alegerii noului comitet de conducere. Minerva publică o scurtă dare de* seamă, Adunarea şi alegerea de la Banca Naţională, în 23 februarie 1910 (nr. 428, p. 1), din care aflăm că sînt desemnaţi Antons Carp şi Vintilă Brătianu, directori şi C. Alimănăşteanu, cenzor..
Banca Naţională era, cu o asemenea conducere, o instituţie a guvernului liberal.
CU ORI FÄRÄ CONTENCIOS
A apărut în Minerva, II, nr. 430, 25 februarie 1910, p. 1. Editorial-Nesemnat.
Legea contenciosului, organ administrativ chemat să se ocupe-de litigiile dintre stat şi persoanele fizice, este pusă în djscuţie de guvernul liberal în cadrul măsurilor sale generale privind? schimbările în legislaţia ţării. Minerva se ocupă, într-un articoly. Suprimarea Contenciosului, publicat în 13 ianuarie 1910 (nr. 387*. p. 1), de expunerea de motive, cuprinsul legii şi raportul Curţii de Casaţie. Consacră acestei chestiuni şi un editorial, Legea contra Contenciosului, publicat în 14 ianuarie 1910 (nr. 388, p. 1)~
730
t
Slavici se pronunţă în favoarea unui organ investit cu puteri Juridice pentru „executarea judecăţii publice“. Asemenea opinii ou sînt luate în considerare şi contenciosul este desfiinţat în urma unor dezbateri animate din Parlament.
BOALA REFORMEI SANITARE
A apărut în Minerva, II, nr. 438, 5 martie 1910, p. 1. Al doilea editorial. Nesemnat.
Serviciul Sanitar sta în atenţia presei încă din anul precedent, cînd devine public conflictul dintre Consiliul Sanitar Superior şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar.
Proiectul guvernului era de natură să nemulţumească, arată Minerva în editorialul Reforma sanitară din 2 martie 1910 (nr. 435, p.. 1), prin propunerea privind înfiinţarea unui depozit central de medicamente şi prin acordarea dreptului de farmacist personal, fără ca el să poată fi transmis în familie.
Slavici stăruie pentru adaptarea legilor la specificul fiecărui domeniu de activitate şi vede o mare primejdie, cum arată •şi în alte articole, în centralizarea excesivă în administraţia de stat.
UN RĂZBOI SFlNT
A apărut în Minerva, IV, nr. 1427, 4 decembrie 1912, p. 1. Semnat : I. S.	,
Parlamentul român îşi deschide lucrările în 26 noiembrie 1912, cu Mesajul Tronului, întocmit de T. Maiorescu şi Take Ionescu f.Istoria Parlamentulm şi a vieţii parlamentare din România, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983, p. 442). Mesajul nu cuprinde nici o referire Ia legea sanitară (Dezbaterile Adunării deputaţilor, nr. 1, 27 noiembrie 1912, p. 1). Mesajul... declară că România adopta o politică neutră în criza balcanică.
Guvernul conservator este criticat sever de opoziţie pentru adoptarea politicii de neutralitate şi se pronunţă pentru folosirea forţei în raporturile cu Bulgaria (Istoria Parlamentului şi <a vieţii parlamentare, p. 442).
781
Slavici pleda, în acest context politic, pentru un război împotriva bolilor, care secerau viaţa copiilor şi primejduiau viitorul poporului român.
NEVOI ECONOMICE
A apărut în Minerva, IV, nr. 1431, 8 decembrie 1912, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Camera de comerţ ţine o conferinţă în 6 decembrie 1912 şi Minerva publică o dare de seamă asupra ei, Conferinţa delegaţilor Camerei de comerţ cu d. N.D. Xenopol ministrul Industriei> în 7 decembrie 1912 (nr. 1430, p. 2). Conferinţa votează şi o Moţiune în care se propun măsuri stricte pentru aplicarea legii privitoare la comerţul ambulant şi modificarea unor prevederi din legea comerţului şi cea a falimentelor.
Delegaţia desemnată de Conferinţă este primită de Nicolae
D.	Xenopol (1858—1917), ministrul Industriei şi Comerţului, care promite să satisfacă cererile Camerei de comerţ.
Slavici orientează discuţia în direcţia bunei conlucrări la toate nivelele serviciilor publice pentru aplicarea strictă a legilor.
NUMÂRÂTOAREA
A apărut în Minerva, V, nr. 1438, 15 decembrie 1S12, p. 1. Nesemnat.
Studiul compartiv al cifrelor din recensămintele populaţiei îi servesc lui Slavici să facă aprecieri asupra viitorului popoarelor. Se va confirma, astfel, previziunea sa cu privire la situaţia demografică de mai tîrziu, din Franţa şi Germania.
Slavici îşi extrage cifrele pentru căsătoriile şi naşterile diţi ţara noastră din Anuarul statistic al României din 1912 (Bucureşti* Imprimeria Statului, 1912, p. 34, 22).
BUCUREŞTI-CONSTAN ŢA
A apărut în Minerva, V, nr. 1437, 22 ianuarie 1913, p. 1. Editorial» Nesemnat.
Guvernul conservator, condus de T. Maiorescu, duce tratative cu guvernul bulgar, în timpul primului război balcanic (oc~
782
tombrie 1912 — mai 1913) pentru rezolvarea diferendului teritorial. Guvernul bulgar respinge cererile formulate de guvernul român şi convinge ca rezolvarea diferendului să fie transformată, spre mediere, conferinţei ambasadorilor marilor puteri la Petesburg. Protocolul se va semna în 25 aprilie / 9 mai 1913 (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România, p. 443).
Slavici respinge, cu argumente economice, politica ostilă a unor cercuri guvernamentale străine faţă de ţara noastră în 'timpul primului război balcanic.
POPULAŢIUNEA ŞI SCUMPETEA
A apărut în Minerva, V, nr. 1513, 3 martie 1913, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici stabileşte o interdependenţă între sporul populaţiei şi scumpirea vieţii atît la oraş cît şi la sat. Apreciază că sporul populaţiei ar trebui să se răsfrîngă asupra „intensităţii muncii naţionale productive“. Prozatorul pierde din vedere faptul că sporul populaţiei nu se reflectă, concomitent, în munca productivă.
PINE CALDĂ
A apărut în Minerva, V, nr. 1571, 2 mai 1913 p. 1. Editorial. Nesemnat.
Brutarii din Capitală ţin o mare întrunire în 28 aprilie 1913 în care adoptă o Moţiune de protest împotriva transformării repausului duminical în repaus rotativ. Minerva publică o dare de seamă, Meetingul brutarilor din Capitală, în 30 aprilie 1913 (nr. 1569, p. 2), din care luăm cunoştinţă de cuvîntările ţinute la Ministerul Industriei şi Comerţului în prezenţa lui N.D. Xenopol, ministru la acest departament, şi de amploarea demonstraţiilor de stradă. Repausul rotativ fusese introdus de patronul unei franzeiării care lucra cu muncitori străini.
Brutarii fac în faţa redacţiei Minervei o manifestaţie de simpatie pentru sprijinul acordat de ziar în revendicările lor.
783
SĂNĂTATEA SĂTEANULUI
A apărut în Minerva, V, nr. 1606, 6 iunie 1913, p. 1. Editorial. Ne*-semnat.
Congresul medicilor îşi ţine lucrările în 1-2 iunie 1913. Minerva publică dări de seamă în care rezumă rapoartele şi discuţiile purtate (nr. 1602, 2 iunie, p. 2 ; nr. 1603, 3 iunie, p. 3)~
Slavici invocă raportul prezentat de Petre Cazacu şi Nicolae, Lupu, Medicul şi mediul rural în România, în care se arată că medicii desfăşurau o slabă activitate în lumea satelor. Extrasele integrate în editorial sînt făcute din cuvîntările participanţilor la discuţii.
Rapoartele consemnează faptul că în absenţa medicilor la sate, asistenţa sanitară fusese lăsată în seama învăţătorilor şi preoţilor. Se cere ca medicii să răspundă chemării lor pentru ca învăţătorii şi preoţii să se ocupe de ridicarea culturală a satelor-
FALSIFICÂRILE [I]
A apărut în Minerva, V, nr. 1613, 10 iunie 1913, p. 1. Editorial. N’e-semnat.
Falsificatorii de vinuri, intermediari, în general,. între producători şi consumatori, dictau, prin practicile lor,, asupra preţurilor şi ameninţau cu ruina podgorenii care nu-şi puţeau desface produsele în condiţii convenabile. Presa ia apărarea podgo^ renilor şi sprijină cererea acestora pentru adoptarea unei legi * care să pună capăt acestei stări de lucruri.
Minerva publică mai multe reportaje» în sprijinul podgore»-nilor, Falsificatorii de vinuri (nr. 1602, 2 iunie 1913, p. 3), Ruinarea podgorenilor (nr. 1604, 4 iunie 1913, p. 1), Agitaţia podgorenilor (nr. 1608, 6 iunie 1913, p. 1).
Slavici invocă în demonstraţia sa autoritatea lui Armand Gautier, cunoscut prin tratatul său, Ualimentation et les régimes chez Vhomme sain et chez les malades, tipărit într-o a doua ediţie în 1904 (Paris, Masson et Cie, Éditeurs, 1904, p. 342-351). Prozatorul îl prezintă pe Armand Gautier ca una din „primele autorităţi în materie de alimentaţie“ şi în monografia Institutul „Ioan Oiteteleşanuu din Măgurele, din 1894 (Opere, XI,. p. 295-304* 397, 405, 408, 411, 415-417).
784
LIPSA DE BRAŢE
A apărut în Minerva, V, nr. 1618, 18 iunie 1913, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Guvernul român hotărăşte în 26 iunie 1913 să intre în ceL de-al doilea război balcanic (iunie-august 1913) şi cheamă sub-arme rezerviştii, în cea mai mare parte ţărani. Aici stă explicaţia pentru agravarea lipsei braţelor de muncă în timpul secerişului. Erau însă şi altele. Deşi populaţia rurală reprezenta 80% în raport cu cea urbană, lipsa braţelor de muncă se simţea permanent în economia agrară. Marea proprietate extindea continuu, suprafeţele cultivabile pentru exportul de grîne, fără să ţină. seama de numărul braţelor de muncă şi slaba înzestrare cu mijloace mecanizate.
IAR REVĂRSĂRI
A apărut în Minerva, V, nr. 1620	20	iunie	1913,	p.	1. Editorial. Nesemnat.	'*	■
Presa publică numeroase informaţii privind inundaţiile din: diferite judeţe ale ţării. Minerva îşi informează cititorii, despre inundaţiile din Tir gu-Jiu, Tîrgu-Neamţ, Focşani, Dorohoi şi. Iaşi (nr. 1618, 18 iunie 1913, p. 3 ; nr. 1619, 19 iunie 1913, p. 3).
Slavici face vinovaţi pe „ţărmureni“ pentru pagubele pricinuite de revărsările de ape şi propune ca mijloc de combatere a acestei calamităţi naturale împăduririle, rectificarea cursului rîurilor şi îndiguirile. Se vor pune în aplicare, mai tîrziu, şi alte: mijloace de stăpînire a rîurilor din ţara noastră.
ABERAŢIUNI OMENEŞTI
A apărut în Minerva, V, nr. 1667, 6 august 1913, p. 1. Editorial.. Nesemnat.
Cotidianul condus de Slavici face o largă publicitate comunicatelor Marelui Stat Major, cu listele ostaşilor şi ofiţerilor români căzuţi pe front sau răpuşi de epidemia de holeră în cel
785
»-de-a! doilea război balcanic (nr. 1657, 27 iulie 1913, p'. 1 ; nr. 1658, 28 iulie 1913, 1 ; nr. 1659, 29 iulie 1913, p. 1 ; nr. 1662, 1 august 1913, p. 2 ; nr. 1665, 5 august 1913, p. 3).
Slavici condamnă participarea României la cel de-al doilea război balcanic. „Mor oamenii în floarea vieţii —* scrie el indigenat — şi râmîn pe urma lor mume cuprinse de adîncă jale, văduve nenorocite şi orfani neajutoraţi, iar cei ce i-au omorît "ori i-au dus la moarte umblă cu capul ridicat — parcă ar fi -săvîrşit cele mai omenoase fapte“ (p. 634).
REFORMELE
A apărut în Minerva, V, nr. 1685, 24 august 1.913, p. 1. Editorial. rNesemnat.
Parlamentul îşi deschide lucrările după intervenţia României în cel de-al doilea război balcanic în 3 iulie 1913 în sesiune extraordinară. Mesajul Tronului explică motivele intrării României în război. T. Maiorescu, primul ministru, prezintă un ^proiect de lege, prin care se dispune admiterea declarării stării de asediu şi se adoptă şi un alt proiect de lege prin care se ^deschide un nou credit pentru apărarea ţării. Corpurile legiuitoare îşi sistează activitatea pînă în noiembrie 1913 (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, p. 443-444).
Proprietatea latifundiară din Ungaria se destrăma, ca urmare a ruinării grofilor care îşi petreceau viaţa în marile oraşe din apusul Europei. Unele proprietăţi sînt cumpărate chiar de slujitorii lor.
Guvernul conservator era angajat în complicaţiile internaţionale, ca urmare a intervenţiei României în războiul balcanic ^i presa îl solicita să acorde atenţia cuvenită şi politicii interne.
NOILE ÎMPROPRIETĂRIRI
A apărut In Minerva, V, nr. 1691, 30 august 1913, p: 1. Editorial.
'Nesemnat.
Proprietatea ţărănească asupra pămîntului era supusă unui ;proces de fărîmiţare prin împărţirile succesive între membrii "familiei. Slavici propune cîteva soluţii pentru împiedicarea aces-
7786
tui proces de sărăcire â ţărănimii, care însă m* puteau fi aplii-cate în cadrul aceluiaşi sistem de guvernare.
Guvernul conservator nu avea în programui său în acest moment chestiunea împroprietăririi ţăranilor, motiv pentru care Slavici precizează că ea se discuta „prin cercurile particulare44*..
(INTERESE SUPERIOARE
A apărut în Minerva, V, nr. 1701, 9 septembrie 1913 p. 1. Editorial'. Nesemnat.
Slavici examinează situaţia internă a României în lumina concepţiei sale potrivit căreia „ţara“ reprezenta centrul politie şi cultural pentru toţi românii, indiferent de graniţele carfc îi separau, ca urmare a unor vicisitudini istorice. Sînt făcute vinovate clasele exploatatoare pentru jertfele ţărănimii din 190? şi pentru cele din cel de-al doilea război balcanic.
Eminescu expune teza sa cu privire la „pătura superpusă4*' într-un serial {„«Romfinul» a contractat năravul~.“]v [„Urmînd discuţiunea..“], [„Nu ne îndoim că distingerea[„Ce pofteşte «VIndépendance roumaine»	[„Căutînd	a	explica,	J*],	publi-
cat în Timpul în iulie-august 1881 (M. Eminescu, Opere, XII, Publicistica, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p. 266-270, 272-273, 276-281). Eminescu definea cu acest termen elementele care speculau munca populaţiei productive din ţara noastră.
STĂRI ÎNGRIJITOARE
A apărut în Minerva, V, nr. 1713, 11 septembrie 1913; p. 1. Editoriak. Nesemnat.
Slavici comentează cifrele din prezentarea introductivă, Demografia, făcută de Zamfir C. Arbore la Anuarul statistic al oraşului Bucureşti pe 1910 şi 1911 (Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Gobl Fii, 1913, p. 5-19). Scriitorul cetăţean este alarmat de* sporirea cazurilor de tuberculoză în care vedea una din cele mai mari primejdii pentru „mersul vieţii noastre comune“.
Mortalitatea copiilor stă în atenţia sa şi în. alte articole (p. 558-560, 560-561, 649-651, 081-683).
78?
REMEDII PROBLEMATICE
A apărut în Minerva, V, nr. 1717, 25 septembrie 1913, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici manifestă mari rezerve faţă de „reformele democratice14 pe motiv că punerea lor în aplicare se dovedea ineficientă. Reforma electorală era chemată să dea maselor o „înrîurire hotărîtoare în viaţa publică“. Slavici se îndoia de acest lucru cîtă vreme nu se ridica nivelul cultural al corpului electoral. Considera că tocmai în această direcţie mai rămînea mult de făcut, situaţie în care se găseau şi alte ţări din Europa.
Cînd vorbeşte de creştinism, Slavici se referă, cum face şi în altă parte, Ia epoca în care împăraţii romani, începînd cu Nero (64) şi sfîrşind cu Diocleţian (303), îl persecutau pentru aspectele critice la adresa societăţii. După Edictul din Milan din 313, creştinismul devine religie de stat.
Slavici punea în discuţie o problemă dintre cele mai importante cu privire la ridicarea culturală a* corpului electoral. O parte a acestuia, fără pregătire culturală, va deveni clientelă a partidelor politice de guvernămînt.
MIŞCAREA PODGORENILOR
A apărut în Minerva, V, nr. 1741, 19 octombrie 1913, p, 1. Editorial. Nesemnat.
Slavici face loc în coloanele ziarului unui articol al lui I.M. Dumitrescu, Cestiuni viticole, în care se dau „sfaturi pentru viticultori“, cu privire la tratarea vinurilor (nr. 1734, 12 octombrie 1913, p. 2). Stagiar la Institutul oenologic din Dijon, I.M. Dumitrescu se limitează la chestiunile de specialitate. Slavici extinde discuţia şi la problemele sociale.
PĂMlNT ŞI PÂMÎNT
A apărut în Minervat V, nr. 1752 30 octombrie 1913, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Discuţiile privind rezolvarea problemei agrare, la care se referă Slavici, se purtau şi în ziarul Minerva. Două repor-
im
taje ample, sub titlul Chestiunea * exproprierii prezintă opiniile proprietarilor din Dolj şi din Oltenia* (nr. 1735, 13 octombrie 1913, p. 1 ; nr. 1740, 18 octombrie 1913, p. 1).
Slavici restrînge discuţia la compararea situaţiei agrare din Anglia şi cea din România şi observaţiile sale sînt de cel mai, mare interes. Prozatorul se situa, în fond, pe poziţia lui Emi-nescu, care condamna introducerea unor instituţii străine cu ignorarea realităţilor naţionale.
CAUZE ŞI EFECTE
A apărut în Minerva, V, nr. 1769, 16 noiembrie 1913; p. 1. Editoriala Nesemnat.
Consideraţiile demografice ale lui Zamfir C. Arbore sînt cuprinse în editorialul Jumătate de milion de copii morţi în IO' ani, publicat în Minerva în 12 noiembrie 1913 fm\ 1785, p. 1).
Mortalitatea copiilor stă permanent în atenţia lui Slavici prin consecinţele sale în plan social, economic şii politic.
FARMECUL DREPTĂŢII
A apărut în Minerva, V, nr. 1776, 23 noiembrie 1913, p. 1. Editoriala Nesemnat.
Conferinţa de pace cu ţările participante la cel de-al doilea război balcanic se ţine la Bucureşti în iulie 1913. Conferinţa hotărăşte ca în componenţa României să intre judeţele Durostor şi Caliacra stăpînite de Mircea cel Mare (Mircea Muşat, Ion Ar~ deleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti,! Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 340).
Slavici îşi face extrasele din ar-jticolul Recrutarea tinerilor musulmani dobrogeni în armată, semnat : „Un musulman român“, şi publicat în Buletinul armatei şi marinei în noiembrie 1913 (nr. 11, p. 245-246).
Discuţia este extinsă de Slavici de la chestiuni particulare la situaţia ţărănimii faţă de care organele administrative manifestau o dragoste cu „ostentaţiune“, „deşartă şi stearpă“.
78®
NEVOILE PODGORENILOR
A apărut în Minervu, V, nr. 1779, 26 noiembrie 1913, p. 1. Editorial, desemnat.
Congresul de viticultură şi oenologie îşi începe lucrările în 22 noiembrie 1913 în prezenţa lui C.C. Arion, Take Ionescu, Dinu Brătianu, D. Zamfirescu. Congresul durează trei zile şi Minerva publică dări de seamă asupra lucrărilor sale (nr. 1776, 23 noiembrie 1913, p. 3 ; nr. 1777, 24 noiembrie 1913, p. 3 ; nr. 1776, 25 noiembrie 1913, p. 4).
Comentariul lui Slavici are în vedere referatul lui C. Iarca, Fraudele şi represiunea, prezentat la congres, în care se arată că falsificarea vinurilor ameninţa podgorenii cu ruina şi primej-duia sănătatea publică.
CESTIUNEA AGRARA
Ă apărut în Minerva, V, nr. 1783, 30 noiembrie 1913 p. 1. Editorial, desemnat.
Slavici porneşte de la constatarea că exista o disproporţie Intre marea proprietate şi mica proprietate, situaţie cu atît mai jgravă cu cît „muncitorii agricoli“ formau 80% din populaţia ţării. Nu considera însă că împroprietărirea, singură ea, putea rezolva chestiunea agrară din ţara noastră. Această reformă, cu implicaţii profunde în viaţa societăţii româneşti, se impunea să fie pregătită prin schimbarea atitudinii faţă de ţărănime. Organele administrative, cu care ţărănimea venea în legătură, o tratau brutal şi nu găsea nicăieri ascultare pentru plîngerile sale.
Cînd făcea asemenea aprecieri, Slavici avea în vedere faptul că dezbaterile din Adunarea deputaţilor şi din Senat nu lăsau să se întrevadă posibilitatea înfăptuirii reformei agrare într-un timp apropiat. împroprietărirea ţăranilor se va legifera, cum am mai arătat, abia în 1917.
PRESTIGIUL ARMATEI
A apărut în Minerva, V, nr. 1792, 8 decembrie 1913, p. 1. Editorial. Nesemnat.
790
Problema conflictului între armată şi „lumea civilă“ este readusă în discuţie cu prilejul excluderii Buletinului Armatei* şi Marinei din rîndul publicaţiilor militare.
DRUMURI NOUA
A apărut în Minerva, V, nr. 1793, 10 decembrie 1913, p. 1. Editoriali Nesemnat.
Slavici vedea în deschiderea de noi căi comerciale prin ţara noastră luarea în stăpîniife, treptat, a „drumului cel mare“, care lega apusul de răsăritul Europei.
Podul peste Dunăre între România şi Serbia, ce se proiecta, nu se construieşte din cauza izbucnirii primului război mondiak
BĂNCILE POPULARE
A apărut în Minerva, V, nr. 1795, 12 decembrie 1913, p. 3. Editoriali. Nesemnat.
Slavici comentează un ordin al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice prin care se interzicea învăţătorilor să ocupe postul de casieri la bănci, tovarăşii ori cooperative. Asemenea dispoziţii, juste în fond, nu ţineau seama de stările reale de lucruri. învăţătorii aveau o pregătire, fie şi sumară, pentru ca să îndeplinească sarcina de casieri. Slavici pune drept condiţii să nu-şi neglijeze munca de educatori şi să nu dea loc la suspiciuni de ordin moral.
TALPA ŢĂRII
A apărut în Minerva, VI, nr. 1818	7	ianuarie	1914, p. 1. Editorial*
Nesemnat.
Guvernul conservator este înlocuit de la conducerea ţării în 4 ianuarie 1914, cu un guvern liberal, care dizolvă Corpurile Legiuitoare în 11 ianuarie 1814 şi fixează noi alegeri pentru 2—12 februarie 1914. Guvernul liberal îşi asigură în alegeri majorităţile necesare în Adunarea deputaţilor şi în Senat, să poată
791
pune în aplicarea reformele pe care le anunţă încă de la v^e-nirea sa la conducerea ţării la începutul lui ianuarie 1914. Lucrările Parlamentului se deschid în 21 februarie 1914 şi se menţine programul de reforme. Figurau pe primul loc reforma electorală şi reforma agrară. Dezbaterea asupra reformelor propuse de guvern se amînă din cauza izbucnirii primului război mondial în 15/28 iulie 1914. Discutarea lor va fi reluată la Iaşi in 1917 (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în României, p. 446-448).
Programul de reforme propus de guvernul liberal stă în atenţia lui Slavici în editorialul de faţă şi în cele care urmează. Prozatorul se situează, în discutarea lor, pe o poziţie independentă de partidele politice.
PAUZA CEA MARE
A apărut în Minerva, VI, nr. 1819, 9 ianuarie 1914, p. i. Editorial. Nesemnat.
Schimbările dese de guvern sînt prezentate de Slavici ca unul din cele mai mari neajunsuri ale vieţii politice din ţara noastră. Campaniile electorale dese şi costisitoare provocau perturbări în toate sectoarele vieţii publice. Situaţia aceasta se agrava şi mai mult prin înlocuirile de personal în administraţia «de stat. Slavici se pronunţă pentru găsirea unei „formule de or-.ganizaţiune“ care să nu afecteze prin schimbările de guvern „viaţa comunală“. Stabilitatea o putea asigura continuitatea în muncă, însă ea era şi o garanţie pentru promovarea pe criterii profesionale în administraţia de stat.
VIAŢA COMUNALA
A apărut în Minerva, VI, nr. 1828, 18 ianuarie 1914, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Campania electorală pentru alegerile parlamentare, programate în 2—12 februarie 1914, se desfăşura cu mare violenţă. Partidul Conservator şi Partidul Conservator-Democrat atacau programul de reforme, la care ne-am referit mai sus, promis de guvernul liberal pentru noua legislatură.
.792
Slavici stăruie, pe linia opiniilor sale din editorialul anterior, ca schimbările de guverjn să nu proiucă perturbări şi în administraţia comunală. Face mărturisirea că în consideraţiile sale se situa pe poziţia „omului cu mintea nealterată de doctrine politice“.
FANTASMAGORII ECONOMICE
A apărut în Minerva, VI, nr. 1854, 13 februarie 1914, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Partidul conservator apăra în campania electorală interesele marilor proprietari şi ataca guvernul liberal pentru introducerea reformei agrare în programul său din noua legislatură, fără să arate în ce consta ea. De fapt se propunea exproprierea marii proprietăţi şi trecerea pămîntului în stăpînirea „cultivatorilor“.
Slavici avertizează marii proprietari că de vreme ce nu-şi lucrau pămîntul şi-l lăsau în seama arendaşilor, pierdeau dreptul asupra lui. „Acesta e mersul firesc — precizează Slavici — al desfăşurării în viaţa economică.“
AGRONOMII
A apărut în Minerva, VI, nr. 1872, 4 martie 1914, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Parlamentul îşi deschide lucrările în 21 februarie 1914, cu Mesajul Tronului, care făcea apel la colaborarea tuturor partidelor politice în înfăptuirea reformelor. Deputaţii şi senatorii conservatori atacă violent guvernul liberal pentru programul său de reforme. P. P. Carp le prezintă mai periculoase decît mişcările revoluţionare (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, p. 447). Adunarea deputaţilor şi Senatul adoptă propunerea privind modificarea Constituţiei pentru înfăptuirea reformelor. Alegerile pentru Constituantă sînt fixate pentru 18—20 mai 1914.
Dezbaterile din Parlament cu privire la reforma agrară se reflectă şi în editorialul lui Slavici atît în privinţa caracterului
793
reformei agrare cît şi asupra categoriilor de „cultivatori*4 ce urmau să fie împroprietăriţi. Asemenea unor deputaţi şi senatori se* întreabă şi el cit de departe se putea merge în reforma agrară fără luarea şi a unor măsuri de ocrotire a „muncitorilor agricoli“.
BOALA VEACULUI
A apărut în Minerva, VI, nr. 1882, 13 martie 1914, p. 1. Editoriala Nesemnat.
Situaţia din Franţa este comentată de Slavici în lumina unor întîmplări tragice care au loc cu cîteva zile mai înainte. Soţia lui Joseph Caillaux (1863—1944), ministru de Finanţe, îi împuşcă pe Gaston Calmette (1858—1914), directorul ziarului Figaro, pentru faptul că denunţă unele afaceri veroase ale omului politic francez. Minerva publică mai multe dări de seamă despre evenimentele din Franţa (nr. 1875, 6 martie 1914 p. 1 ; nr.
1876, 7 martie 1914).
Slavici interpretează evenimentele din Franţa, petrecute la cel mai înalt nivel în ierarhia socială, ca o mărturie a prăpas-tiei ce se săpase între morala publică şi morala particulară. Această „boală a veacului“ caracteriza şi societatea din alte» ţări europene.
ŞURUBURI BUGETARE
A apărut în Minerva, VI, nr. 1884, 15 martie 1914, p. 1. Editoriali. Nesemnat.
Măsurile luate de Ministerul de Finanţe privind acordarea „indemnizaţiunei de locuinţă“ funcţionarilor sînt analizate de Slavici prin neconcordanţele dintre ele. De aici luăm cunoştinţă că nu exista nici o evidenţă cu privire la poziţia contribuabililor faţă de acest departament. Ministrul de Finanţe era, notează ironic Slavici, „om totdeauna generos“.
794
URCAREA CHIRIILOR
A apărut în Minerva, VI, nr. 1885, 16 martie 1914, p. 1. Editorial. (Nssemnat.	■	■
Justificările ce le aduceau proprietarii de imobile pentru wcarea chiriilor, arată că specula se generalizase şi intrase în practicile cotidiene. Slavici vede salvarea chiriaşilor din acest coşmar prin înfiinţarea de societăţi pentru construirea de locuinţe ieftine. Această propunere se va realiza mai tîrziu.
NIVELUL MORAL
A apărut in Minerva, VI, nr. 1914, 17 aprilie 1914, p. 1.
Partidul Liberal invoca în campania electorală pentru Constituantă importanţa celor două reforme : electorală şi agrară, pentru ridicarea nivelului cultural al ţărănimii. Slavici respinge -această justificare pe motiv că prin reforme guvernamentale «iu se formau caractere de care avea nevoie societatea românească. Contesta şi aspectul programatic al legilor. Avea în vedere, evident, societatea organizată pe liberul-schimb şi nu •cea cu economia planificată.
NAŞTERE ŞI MOARTE
A apărut în Minerva, VI, nr. 1926, 29 aprilie 1914, p. 1. Editorial.
nSTesemnat.
Mortalitatea copiilor este prezentată de Slavici şi în acest «editorial, cum face şi în cele anterioare, ca o calamitate economică şi socială. Din compararea cifrelor statistice scoate încheierea că laudele oamenilor politici privind ridicarea nivelului cultural erau chemate să ascundă „mizeria morală“.
FALSIFICĂRILE [III
A apărut în Minerva, VI, nr. 1928, 1 mai 1914, p. 1. Editorial. Ne-
semnat.
795
Problema adoptării tonei legi împotriva falsificatorilor de vinuri se pune în discuţie la congresul de viticultură şi oenologie din noiembrie 1913 (v; p. 790). Proiectul nu este luat în disT cuţie de guvernul liberal. Slavici se face şi acum interpretul îngrijorării podgorenilor loviţi şi de unele calamităţi naturale.
ŢĂRANUL ROMÂN [II]
A apărut în Minerva, Vi, nr. 1930, 8 mai 1814, p. 1. Éditorial. Ne-semnat.	,
Slavici suspectează guvernul liberal că în propaganda sa electorală pentru Constituantă lasă să se înţeleagă că voia ca prin reforma agrară să-i „miluiască“ pe ţărani. Se pronunţa şi acum pentru îndrumarea spre munca productivă şi luarea unor măsuri care să pună ţărănimea la adăpost de „exploatatori“.
Starea .economica a ţărănimii din România şi din provinciile româneşti de sub stăpiniri străine este prezentată diferenţiat, fapt care merită să reţină atenţia în mod deosebit. Slavici este suspectat adesea că înfăţişa în culori frumoase starea economică a ţărănimii transilvănene. Aici operează distincţii importante şi arată că ţărănimea din Maramureş, de pe Valea Someşului spre Cluj şi din ţinutul Bihorului era ţinută de stăpînirea austrô-un-gară într-o stare de înapoiere economică şi socială, cum nu se găsea nicăieri în România.
Guvernele austro-ungàre îi lăsa ţăranului român de sub stăpînirea lor, scrie Slavici, „putinţa de-a agonisi prin propria lui vrednicie“. Acesta era singurul domeniu — şi el restrîns — care scăpa de sub controlul total al politicii de maghiarizare şi ger-manizare.
ÎN TOIUL LUPTEI
A apărut în Minerva, I, nr. 1949, 21 mai 1914, p. 1.
Campania electorală pentru Constituantă este prezentată de Slavici ca o dispută între partidele politice pentru ca să ajungă la conducerea ţării. Cele dou$ reforme : electorală şi agrară serveau ca mijloc de propagandă de a obţine voturile alegătorilor.
796
Ţărănimea cerea,: susţine Slavici* „dreptate, bună rîriduială şi ocrotire“. Act de dreptate era însă şi trecerea pămîntului în proprietatea celor care îl munceau generaţie după generaţie.
IAR PÎNEA
; Apare în Minerva, VI, nr. 1966, 8 iunie 1914, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Parlamentul ales pentru revizuirea Constituţiei se întruneşte în 5 iunie 1914, cînd se citeşte Mesajul Tronului în care se exprima încrederea în deputaţi şi senatori în noua legislatură. Proiectele de răspuns insistă asupra acordului privind reformele, însă discutarea lor se amînă pentru toamnă, ca să fie reluată abia în 1917 (Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, p.; 448).
•	Slavici găseşte nimerit să arate că printre măsurile „părinteşti“ pe care le lua primăria era tocmai scumpirea pîinii. ;Nu se ocupa însă şi de calitatea ei. Asupra acestui aspect insistă şi în articolele anterioare.
UTILITARISMUL
A apărut în Minerva, VI, nr. 1972, 14 iunie 1914, p. 1. Ecţitor;ial. Nesemnat.
Slavici evQcă exemplul generaţiilor anterioare care în condiţii modeste de viaţă, în raport cu cele de mai tîrziu, se bucura <le „mulţumirile sufleteşti“. Face vinovată societatea din vremea •sa de utilitarisiri, în care nu putea găsi satisfacţiile „batrinilor“.
Optica aceasta este a fiecărei generaţii faţă de cele anterioare.
ÎNSEMNĂRI SOCIALE
A apărut în Timpul, XXIII, nr. 57, 11 mai 1923, p. 1. Foileton. Nesemnat.
Concepţia lui Jean-Jacques Rousseau potrivit căreia omul se naşte bun de la natură dar că societatea îl perverteşte stă în atenţia lui Slavici încă din epoca studiilor universitare la
797
%
Viena. Memorialistica sa cuprinde informaţii bogate în aceasta privii^^'rşI^Tfil^pi^e.- .la- .opera gînditorului francez se întîînesc şi în alte scrieri ale sale.
Societatea românească, abia ieşită din război, oferea în opinia lui Slavici, un cîmp larg de speculaţii elementelor carieristice şi corupte, grăbite să se îmbogăţească. Salvarea o vedea în acele elemente ale generaţiilor de după război care aveau să impună triumful adevărului şi dreptăţii.
Problema elitelor în înţelesul pe care îl dă Slavici se discuta, des la noi şi aiurea în momentele de mari prefaceri sociale.
Slavici se oprea numai la aspectele negative din viaţa societăţii româneşti de după primul război mondial. Se realizase marele act al desăvîrşirii unităţii statului naţional român, idealul de veacuri al poporului nostru şi se legiferase reforma agrară, care se înscria, cu toate limitele ei, ,printre cele mai importante acte de dreptate făcute ţărănimii după primul război în ţările europene (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Voi. II. Partea I. 1918—1933, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 287-290).
ROBIA OMULUI
A apărut în Omul liber, I, nr. 6, 15 ianuarie 1924, p. 41. Editoriali. Semnătură autografă.
Omul liber începe să iasă ca publicaţie „social-literară“ la
1	noiembrie 1923. „în pustiul moral al vremurilor noastre — se arată în articolul programatic — vom zvîrli sămînţa ideilor generoase, fecuifde. E cu neputinţă ca ea să nu-ncolţească pe ici* pe colo“ (nr. 1, p. 7). Este una din publicaţiile apărute îndată după desăvîrşirea unităţii statului naţional român cu deschiderea largă spre cultura, literatura şi mişcarea ştiinţifică europeană. Dintre scriitorii români colaborează G. Bacovia, C. Bal-tazar, I. Voronca, P. Istrati, I. Pas. Revista îşi încetează apariţia-în iunie 1925.
Slavici defineşte libertatea individuală într-un moment dnd societatea românească trecea p?in mari prefaceri. Considera şi acum că primejdia cea mai mare venea din partea sporirii „trebuinţelor“ a unei părţi a societăţii româneşti.
798
Contemporanii lui Slavici sînt surprinşi să constate că probatorul îşi păstra mobilitatea intelectuală pînă în ultimii ani ai vieţii şi trata cu o bună informare orice problemă i se propunea să o piiiă la discuţie. „Ştiinţă, tînărul bătrîn avea mai multă — scrie T. Arghezi — decît toţi intelectualii de toate vîrs-tele laolaltă. Ştia înfiorător de multe lucruri, documentat, aprofundat, geografie, istorie, literatură, matematică, limbi moarte -şi vii, totul îi era familiar, slujit de-o memorie vastă. Şi ni| se supăra niciodată dincolo de limitele eleganţei“ (Vremea, nr. 692, -28 martie 1943, p. 6-7).
INDICI1
I. INDICE DE NUME
A
Abdul Hamid : 250.
Abdul Kerim : 327, 727.
Acsâd : 50.
Adalbert de Präga : 33. Adeodat : 33.
Agârbiceanu, Ion : 747;
Ahmed III : 233.
Alberoni, GiuliO :: 236.
Albini, Septimiu : 733, 734. Alecsandri, Vasiie : 166—169, 416, 431, 745, 746, 756. Alexandru II : 101.
Alexandrii cel Bun : 411, 412, 458, 734.
Alexandru Macédon : 458. Alexandru-vodă Mihnea : 344. Ali-paşa : 367.
Alimănăşteanu, Constantin :
533,	765, 780.
Almos : 25, 26, 78—80.
Ana (soţia lui Nicolae Pătraş-cu) : 344, 367, 369, 370—372, 374, 376, 396.
Andrâssy, Gyula (Iuliu) : 71,‘ 98, 100, 112, 119, 120.
Andrei (v. Şaguna, Andrei).
Andrei II : 35, 91, 287, 288,
Andrei III : 35, 331. '	'
Anestin, Victor : 767.
Anghel, Dimitrie : 768.
Anghilics : 325.
Antipa, Grigore : 435, 437, 440, 747.
Apponyi, Alberat : 739.
Arady, Zsigmond : 70.
Arany Jânos : 63, 64, 137, 164, 168.
1	Indicii cuprind numele şi denumirile din textul lui Slavici şi din note. Sînt înregistrate, în general, în forma consacrată, iar cele care apar în alte forme le corectăm şi trecem în paranteză forma în care apar în text şi facem, cînd este cazul, trimiteri. Prezentăm în paranteză şi numele complet al scriitorilor latini şi orientali. Facem menţiuni, de asemenea, pentru omonimiile onomastice şi de altă natură. ‘Cifrele culese cursiv trimit la comentarii şi note.
801
Arbore, Zamfir C. : 562, 649, 770, 771, 787, 789. Ardeleanu, Ion : 720, 739, 742, 789, 798.
Argentai, Charles-Augustin de Ferriol : 233, 235, à36. Arghezi, Tudor : 799.
Arie : 450, 750.
Arion, Constantin Ci. : 790. Arnet, Alfred Ritter von : 707. Arnulf : 26, 28.
Aron Tiranul (Aron-voda) : 382. Arpad (Arpad) : 26, 28—30, 45, 79, 84, 119.
Asachi, Gheorghe : 745.
Attila : 45, 66, 107, 458.
August (Caius Caesar Octavia-nus Augustus) : 416. Aurelian (Lucius Domitius Au-relianus) : 416.
Axente Sever, loan : 219, 742.
B
Baba Novac : 350.
Babeş, Victor : 564, 771, 776,
777.
Bach, Alexander, baron von :
66, 741.
Bacon, Francis, baron de Ve-rulam : 19.
Baco via, George : 798.
Baiazid I Ilderim (Fulgerul) : 312,420,422.
Bajza, Jozsef : 133, 168.
Balassa de Gyarmat, Fran-
-	cisc : 374.
Baldi : 433, 434.
Balint, Simion : 219, 742.
Ballagi (Bloch), Mör : 71.
Baltazar, Camil : 798.
Bânffy (familie) : 370. .
Barbu, Patiţia : 734.
Barbulovici (familie) : 443.
Bariţ (Bariţiu), George : 42, v 54, 708, 718, 742.
Bars : 27, 28.
Basarab (familie domnitoare) :
376,	396.
Basta, Gheorghe : 343, 345—351,
353,	355—357, 359, 360, 362,
363,	384, 385, 389, 390, 396.
Bathory, Andrei : 345, 346, 384, 411, 424.
Bathory, Christofor : 433.
Bathory, Gabriel (Gavriil) : 364—366, 396, 737.
Bathory, Sigismund : 346, 349, 353—355, 357—360, 362, 364, 382,383.
Bathory, Stefan : 382, 433.
Battenberg, Alecsander : 328,
725.
Batthyany, Lajos : 106.
Batu (han tătar) : 420.
Bazin, Antoine-Pierre-Louis : 774.
Bălan, Teodor : 717.
Bălăceanu, Drăghici : 403.
Bălcescu, Nicolae :	507,	742,
759.
Băleanu, Gfigore : 403.
Bărbulescu, Ilie : 768.
Bărnuţiu, Simeon : 408, 742.
Bela I : 56.
Bela IV : 24, 51, 331.
802
Beldiman, Alexandru : 726. Benedeguez : 79.
Bengescu : 257, 403.
Benko, Jozsef : 24, 705. Bercsenyi, Miklos : 235, 402. Berczik, Ârpâd : 64.
Berengar (Berengatu) : 31. Berzsenyi, Dâniel : 59—61, 706. Bethlen, Gavril : 366, 367, 368, 371.
Binder : 67.
Bismarck, Otto, prinţ von : 181,
321.
Blaga, Lucian : 747*
Bocskay, Istvân : 363, 364. Bodnâr : 67.
Bodnărescu, Samson : 746. Boerescu, Vasile : 751.
Bogdan I : 421.
Bogdan III (Bogdan cel Chior) :
342,	377.
Bogdan-Duică, Gheorghe : 748, 768.
Bogrea, Vasile : 748.
Bojincă, Damaschin : 165. Bojta : 50.
Bolintineanu, Dimitrie : 166. Bonger : 50.
Bonnac, Jean-Louis 'Dusson, marchiz de : 235.
Borlea, Sigismund : 406, 741.
Bourbon (v. Casa de Bourbon).
Brancovici, Sava : 391.
Brăiloiu, Barbu : 257, 403.
Brăiloiu, Const. î 403.
Brătianu, Constantin (Dinu I. C.) : 790.
Brătianu, Dimitrie : 722.
Brătianu, Grigore : 333, 334,
729.
Brătianu, Ion C. : 103, 453, 458, 614, 722.
Brătianu, Vintilă : 780.
Brediceanu, Coriolan : 535, 765.
Brîncoveanu, Antonie : 248.
Brîncoveanu, Constantin : 245, 246, 248, 249, 257, 390, 391.
Brote, Eugen : 733, 734, 778.
Brutus (Brut), Marcus lunius : 145.
Buceltini : 399.
Bucşanul, Vintilă : 403.
Bujoreanu, Ştefan : 403.
Bulyovszkv, Li 11a : 68.
Buzeşti (fraţii) : 362.
C
Caillaux, Joseph : 794.
Caliga, George : 767.
Calmette, Gaston : 794. Calmuţchi, Dumitru : 582, 774. Cambyses : 26.
Cantacuzino (familie) : 257. Cantacuzino’, Alexandru : 248. Cantacuzino, Antonie : 248. Cantaeùzino, George : 259.
Cantacuzino, Iane : 344, 732. Cantacuzino, Matei : 247—249,
252.
Cantacuzino, Şerban : 390, 397, 300, 738, 739.
Cantemir, Dimitrie : 245, 401, 458, 739.
Cara Mustafa : 397.
803
Ca.adja, Nicolai : 250.
Caragiale, I. L. : 730, 731.
Cardaş, Gheorghe : 702, 703, 705.
Carol I (regele Românie) : 317,
321,	388, 546, 547, 767.
Carol II (regele Spaniei) : 400.
Carol V (Carol Quintul) : 93,
378,	379.
Carol VI : 94, 260, 402, 403, 418, 426, 433, 442, 740.
Carol IX : 433.
Carol XII : 237, 401.
Carol I Robert : 35, 92.
Carol IV de Luxemburg : 420.
Carol cel Mare (Carol Mag-nul) : 22, 23, 356.
Carol de Durazzo : 422.
Carp, Anton : 780.
Carp, Petre P. : 336—338, 597,
729,	730, 756, 778, 779, 793.	•
Cassius (Casiu), Caius Longinus : 406.
Catargiu : 508.
Catargiu, Lascăr : 327, 508, 545.
Cato (Caton) : 145.
C'azaban, Alexandru : 745.
Cazacu, Petre : 784.
Cazimir IV : 341.
Călescu P. A. (pseudonim al lui B. P. Hasdeu) :	712.
Cerna, Panait : 745.
Cernovici (Cernovich), Arsénié : 264.
Cezar (Caius Iulius Caesar) :
145,	390, 414—416, 564, 635.
Chendi, Ilarie : 745.
Chervatier : 363.
Chevalier, Jacques : 704.
Cirus (Cyrus) II cel Mare : 26. C'ivilis, Iulius : 22.
Clain (v. Micu Clain, Samuil).. Claudiu (principe român) : 29., Claudiu (Appius Çaecus Claudius) : 416.
Clément : 540.
Cloşca (loan Oarga) : 219, 263,.
273, 757.
Clovis I (Clodvig) : 22. Codreanovici (familie) : 443. Cola di Rienzo (r. Gabrini^ Niccolô di Lorenzo).
Corns a, Dimitrie : 734. Confucius (Cung Fu-tzi) : 16*.
574, 575, 577, 774.
Constantin Şerban Rasarab, zis Cîrnul : 376.
Cornelia (mama Gracchilor) 525.
Coroianu, Iuliu : 341, 734.,,. Correggio (Antonio Allegri, zis il) : 726.	:
Corvini (familie) ; 187r 288. Cosma, Partenie : 503, 758. Coşbuc, George: 532, 730, 731» 746, 765.
Cotruş, Aron : 747.
Cresus : 361, 362.
Cristea, Gheorghe : 751, 763. Cristea, Nicolae : 734.
Crişan (Marcu Giurgiu) : 219,. 757. '
Csâk Maté : 89, 174.
Csâki, Stefan : 352, 353.
Cuza, Alexandru* loan : 298* 750.
Cyaxare (C^axeres) : 25.
804
D
Dante Alighieri : 430.
Darius (Dariu) I : 25.
Davila, Carol : 756.
DănciuLeşti (familie domnitoare) : 432, 433.
Deâk, Francise : 71, 106, 107,
110,	112, 113, 324.
Decebal : 189.
Dedal : 2i84.
Degré, Ala jos : 168.
Deli-Marcu (Marcu Viteazul) : 350.
Densuşianu, Aron : 335, 729. Desalleurs (ambasador) : 235,
253.
Diaconescu, Emil : 707.
Dimitrescu-Severeanu, C. :771. Diocletian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus) : 788. Dioscoride (Dioscorides) : 438. Doja (Dozsa), Gheorghe : 36;
739.
Domide, Gherasim : 734. Dragomir (boier) : 344. Dragomir, Silviu : 748.
Dragoş (voievod) : 89, 174, 421. Drugeth de Homonna,
Gyorgy: 364, 367, 368. Duca, Gheorghe : 738. Dumitrescu, I. M. : 788. Dumitru Banul : 344. Dunăreanu, Nicolae : 745.
Ecaterina II : 707.
Ede : 27, 50.
Edomér : 27, 50.
Eduard III : 418, 419.
Eduard [V : 418.
Eftimiu, Victor : 745, 747. Egressy, Béni : 68.
Elena (soţia lui Radu Şerban) : 371.
Eliad (u. Heliade Rădulescu, Ion).
Elinca (Elena — domniţa, fiica lui Nicolae Pătraşcu) : 344,
369,	370, 373.
Elôd : 2:5.
Emanoil II Paleologul : 420. Eminescu, Mihai : 431, 532, 536,
546, 547, 641, 697, 702—706,
712,	716, 717, 721, 723, 725— 727, 733, 744—746, 750, 755, 759, 761, 767, 775, 776, 787,
789.
Endlicher, Istvän Läszlö : 24, 705.
Engels, Friedrich : 719, 736.
Enric III (v. Henric llil).
Enzenberg, Carol, baron de :
261.
Eötvös, Jözsef : 62, 63, 65, 66, 71, 105—107, 706.
Erdelyi, Jänos : 62.
Erdödy (familie) : 370.
Eric de Bavaria (v. Henric de Bavaria).
805
Ercsi (emisar al lui Mihai Viteazul) : 351.
Esterhazy (familie) : 370. Esterhâzy, Antal : 402.
F
Fây (Fâj), Andrâs : 61.
Fényes, Elek : 196, 204—208,
211,	713, 714.
Ferdinand I : 37, 93, 337, 342,
343,	378, 379, 382, 424.
Ferdinand II : 366—369.
Ferdinand III : 362, 371, 374,
376,	397.
Ferdinand V : 405.
Ferdinand de Carinthia : 364.
Ferriol (v. Argentai, C.harles-Augustin de Ferriol).
Ficker, Adolf : 196, 204—211,
482, 713, 714.
Filip II : 345.
Fleury, André-Hercule, cardinal de : 235.
G
Gabrini, Niccolö di Lorenzo :
430, 746.
Gaffron : 233.
Galaction, Gala : 746, 747.
Galba : 22.
Gall, Iosif : 723.
Garay, Janos : 64.
Garibaldi, Giuseppe : 393, 405,
741.
Gaspar Gratiani : 366, 368.
Gautier, Armand : 628, 784.
Gazoti : 507, 759.
Ete : 50.
Eugeniu de Savoia : 256, 257, 381, 390, 397, #03, 740.
Florescu (Fioreşti) (familie) : 257.
Florescu, Ant. : 403.
Florica (fiica lui Nicolae Pă-traşcu) : 350, 355, 360.
Francise I : 52, 95, 379, 400;
433.
Francise Iosif I (Franz Joseph) : 338, 339, 397, 707, 733,773.
Francken, Frans : 361, 362.
François Prince (v. Râkôczi, Francisc).
Frédéric II : 233.
Frédéric III : 341.
Frédéric de Palatinat : 368.
Füredi, Mihâly : 695 139.
Gavrilaş (fiul lui Nicolae Pă-traşcu) : 369.
Gelu (voievod) : 28.
Geza : 30, 32, 33, 84.
Gheorghe Ştefan (Gheorghiţă Ştefan) : 375, 376.
Ghermani, Menelas : 728. <3hizela (regină) : 33.
Ghyczy, Kâlmân : 113.
Glück, Eugen : 763.
Goethe, Johann Wolf gang : 44, 776.
-805
Goga, Octavian : 532, 745, 765, 768.
Gojdu, Emanoil : 283.
Goldberg : 518, 519.
Golescu, Radu : 403.
Goleşti (fraţii) : 257.
Gonzaga, Ferrante : 359. Gracchus (Caius Sempronius) : 525, 638.
Gracchus (Tiberius Sempronius) : 525.
Greceanu, Barbu : 403.
Habsburg (v. Casa de Habs-burg).
Hacquet Balthasar : 438.
Hacsi Useim Effendi Vracsali : 248.
Hadoaste : 56.
Hasdeu (Hajdău» Bogdan P. : 169, 413, 712, 716, 761.
Hatvani, Imre : 219.
Hedervâri (familie) : 370.
Hedviga (fiica lui Ludovic I) : 422.
Heliade Rădulescu, Ion: 166, 169.
Hemmen : 67.
Henric I : 32.
Henric III : 34, 433, 515.
Henric IV : 364, 419, 515.
Henric V : 419.
Henric de Anjou : 432, 433.
Henric de Bavâria : 33.
Herodot : 25.
Hitrovo : 321
Hmielniţki, Timofei (Timus) : 375, 376.	'
Greguss, Agost (August) : 71. Griesebach, Eduard : 730. Grigore III Ghica : 248, 250, 252, 253, 262, 442. Grigorovita, Eimanoil : 731. Guarient : 241.
Guise, Francois de Lorraine, duce de : 515.
Guise, Henric I, duce de : 515. Gustav Adolf : 371.
Gyulay (proprietar) : 73.
Hmielnitki, Zinovi Bogdan : 375,376.
% Hollösy, Kornelia : 68.
Hoffmann, Fr. : 71, 710.
Hohenzollern-Sigmaringen (v. Casa Hohenzollern-Sigmaringen).
Horatiu (Quintus Horatius Flaccus) : 67.
Horea (Vasile Ursu Nicola) : 174, 219, 268, 273, 426, 442,
757.
Horvath, Mihäly : 24, 25, 30,
34,	50, 64, 705.
Huba : 25, 28.
Hugo, Victor : 44.
Huniade, Huniazi : 35, 45, 136»
Hunt : 33.
Hunor : 24.
Hurmuzaki, Eudoxiü de : 230, 248, 255,	261—264,	266,	269,
333, 347,	350,	354,	356,	36Ö*
365,. 367,	368,	371, '372,	374,
715, 716,	731,	732,	740,	751.
Hus, Jan : 420.
807
I
Iancu, Avram : 166, 174, 219,
741,	742.
Iancu de Hunedoara : 331. Iarca, C. : 790.
Icar : 284.
Ilina (Ilinca) (fiica lui Radu Şerban) : 344, 397. loan V : 420.
loan de Hunedoara (Huniade) : 35.
loan Klein (v. Micu, loan Ino-cenţiu).
Ionescu, Dumitru (Take) : 781,
790.
Ionescu, Toma : 771.
Ionescu de la Brad, Ion : 763.
Jökai, Mor : 64, 68, 164, 168, 749.
Jokainé : 68.
Iorga, Nicolae : 7$3, 745, 748, 765, 777.
Iosif II : 52, 58, 94, 95, 97, 108, 268, 408, 426, 442, 462, 473, 707.
Iosif, St. O. : 745.
Iosua : 439,
Ipsilanti, Alexandru : 250, 253, 263.
Isabella (şoţia lui loan Zâ-polya) : 343, 382.
Istrati, Panait : 798.
Iiştvan (v. Ştefan I cel Sfînt).
Iuliu (v. Gelu).
Iuliu Cezar (v. Cezar).
Iusuf-paşa : 365.
Josika, Miklös : 62, 168. Jung, Iulius : 289, 720, 721.
Kadoşa : 28.
Kaleb : 439.
Kâllay, Beniamin : 388. Kâlmân (Koloman) : 34, 91. Kant, Immanuel : 44, 164. Karnabatt, D. : 743.
Kârolyi : 73.
Karvasy, Ägoston : 71. Katermann : 141.
Katona, Istvan : 24, 705. Kätzlein : 141.
Katzman : 141.
K .
Kaunitz, Wenzel Anton prinţ von Kaunitz-Rietberg : 238,
239,	241, 243, 247, 258, 261,
262,	399.
Kautz, Gy. : 71, 710.
Kazinczy, Ferenc : 52, 60, 61. Keglevich : 370.
Keleti, Kâroly : 178, 196, 204—
211,	215, 478, 48S, 713, 714. Kietel : 50.
Kinzei : 45.
808
Kisfaludy, Kâroly : 6ţ)—62, 136,
168.
Kisfaludy, Sândor : 62, 136.
Kinsky : 399.
Klapka, Gyôrgy :393, 405, 741,
749.
Kogălniceanu, Mihail :	455,
457, 712, 716, 722, 745.
Kôlcsey, Ferenc : 62.
Koloman (v. Kâlmân).
L
Laborcz (Laborţ) : 27.
LaczkOviei, Ştefan : 331.
Ladislau I : 34, 35.
Ladislau V : 35.
Lahovary, Alexandru : 338, 728. Lapedatu, I. A. : 712*
Liazarus, M. : 710.
Lazăr (ţarul Serbiei) : 421, 422. Lazăr, Gheorghe : 324.
Lăzarescu, Paul : 746.
Lendvay, Mârton (Marczi) :
68,	60.
Denin, V. I. : 736.
Leon VI Filozoful (Leo Bizantinul) : 24, 26.
Leopold I : 37, 233, 241, 337,
370,	397, 400, 425, 426.
Leopold II : 95, 408.
Leslie (Leslié), Valter : 237. Leurdeanu, Eustatie : 403.
M
Macedonski, Al. : 746.
Magog : 24.
Magor ; 24.
Konek, Sândor: 71, 480. Konrad 1: 31.
Kossuth, Lajos : 66, 71, 103, 106, 107, 110, 113, 137, 316,
317,	378, 379, 381, 388, 393,
400,	405, 709, 739, 741.
Kôvér, Lajos : 64.
Kreţulescu, Matei : 403.
Kun : 25.
Kuthy, Lajos : 64.
Iipovan, Ştefan : 755.
Liszt, Ferenc (Franz) : 69.
Locke, John : 8, 19.
I/omforoso, Cesare : 563, 771.
Lovard : 28.
Lovinescu, Eugen : 748.
Lucaciu, Vasile : 733, 734.
Ludovic II :	37, 91, 93, 337,
342,	378, 400, 424.
Ludovic XIV :	397,	398,	400,
634, 738, 739.
Ludovic I de Anjou (Ludovic cel Mare) : 35, 89, 92, 119, 420—422.
Lueger, Karl :	575—577, 773,
774.
Uupaş, loan : 748.
Lupu, Nicolae : 626, 784.
Lupulescu, loan : 755.
Luther, Martin : 379.
Mahmud II : 567.
Mailat (Majlâth), Istvân : 342. Maior, Petru : 324.
809
Maioresfeü, Ti tu L; :: 230, 716*
722,	756, 781, 782, 786. Majlath, Janos ; ?4;70& M:ajtényi (familie) : 370. Malthus, Thomas, Robert : 559, 560, 770.	-	/ v
Mandane : 26.
Mangra, Vasile : 753.
Maniu, Vasile : 721.
Manoil : 248.
Manu, Apostol u : 240.
Manu, Gheorghe : 728.
Maria (fiica lui Ludovic I) :
421,	422.
Maria Tereza : 58, 94, 235, 267,
268,: 337, 403,. .426, 441, 442. ' Marian, Simeon Flor^ : 731. Mariot , (Men-Maröt) (IVlèriu-morut) : 27—29.
Martinuzzi, Gheorghe : 343. Marx, Karl : 719, 736, 742. Matei, (împărat) :	360,	364—
368	<"	'	'
ï$.atei Basarab 3l4r 320, 344,
5 362, 371—373, ,375, 376,, 390, ^ 413, . 414, 417,. 5i5, 744. ÿatei. (Mathia.) Çorvin :	35,
" 36/58, 91, 92, 119r; 341, 342, r 4,11. 515.	,.r	■
Mavrocordat, Constantin ; 253. Mavrocordat, Grigore {v. Gri-gore Ghica),
Mavrocordaţ, Ianachj,,: 250. Mavrocordat, Niçolae :	248,
250, 252, 256," 403.
Mavrogheni, Nicolae : 254. Medici, Giovanni de : 419. Mehedinţi, Simion : 743, 768. Mehmed Ali : 567.
Micislaw : 33^
Michailescu, Stèfan 7 Ï 2:
Micu,, loan* Inocenţilor 267, Micu (Clain), Samuil : 3244; Mihai (Michsul) (fiul;; Xul. №*• colae Pătraşcu) 344#; 369» 371^376,.,396. (
Mihai' Viteazul* ‘174, 228^ 316, 344—349,; 351—353, 355—362,
368,	369' ‘ 381—386,' 388^-390, 396, :397; '4ll-—4I4’1 417,S 424, 425, 432;:' 458, 515;: 7M~^733*
735,	73?S‘74$—745v7Gh Mihalcea (ban) : 348.
Mihali, Teodor : 734.
Mihnea III (Mihail Radu) :
365.
Miklosich;’ FraftZ % f3d.
Milan (v. ' Obfeftovic; Milos). Miletic (Mileties), . Svetozar : ri..ii6,_ , . _ ;;/; ; rv ; ’ Minnio, Polo : !3i68!
Mircea cei ii^re (Ceî ifetrîn) : ,174, 311—3tŞ,'r4Ilf 412, 414, 417—423, .432, 4o8,' 515, :'725,
743,	744,'761,’789. v Mocsony, Andrei : 323.
Mocsony, Petru : 323.	.
Moisescu, M. \'<1.77.
MdisP (Moîse) :i 26i >{	;	■
Moldovan, Vasiie : >fl9t %42. Mollar(: 361	’	?
Moltke, He^muthv Karl 'Bern-hard, con,te , von,: 5^7, 568,
772. v
Mommsen, Teodor : 730. Montecuccoli, Raymund : 237. Morarovici (familie) : 443.
Mor uzi, Constantin :.25f},i Mosonyi, Mihâly : 69, ;139* ;iv: Movilă, Constantin i‘$64, ;365*- '
810
Movilă,	Ïëreîïiië;î vî 348—350,
353,^383; 385; '41 Îi -1"
Movilă, Siméôn : 349; 362, 368. Muhamed’i 16.
Mülek, tajos :	392f;	394, 395,
736.	■ •
Munkâcsy, Mihâly î 70..'
Murad I : 418, 420.
Mureşan, Aiidréi;: ' ‘ÎQ5.^; 116Gp
742.	/■':	■	,v	■■!	?:■;■'*
Murgoci Munteanu, ;■ Gheor^ ghe : 743, 768. 1	/	-
Murillo, Bartolomé Esteban i 726.	»
Muşat, Mircea : 720; 739; 742, 789, 798.
Napoleon. :I Bonaparte :	16,
308.
Napoleon HI : 576. ;: ‘	;
Neacşa : 344.
Neagoe Bäsaräb515.
Neamţu, Gh. :	753.
Negroni : 367.	......
Negruzzi, C. :.	16f	431,	701,
746. " '
Negruzzi, Iacob :	701—7®3\
705,706, 712.	. ï
Nero (Tiberius Claudius Dru-sus Germanicus):i4il6,-788. • Nicolae I : 318.	^
Nicolae Pătraşcu (domn) : 344;
346,	348, 350, 352; 353, 358; .360}—3705 396, 732.	;	, ■!	'
Nyâry (familie) : 370.
Nyâry, Pâl;<Paul) ; 355; 364;
Obedeanu, Petru : 403. Obrenovic, Milos : 328. Ocăşeanu, G. : 767.
Odobescu, Al, : 716.,
Getting : 399.	'
Ond : 25,
Opran, Pera (Petru)': '475, 752.
Pâlffy ^familie) : 370* ’ \ Pâlffy, Paul : 371.: Pangracz,. Lajos j ;64.i ; Pas, Ipn : 798.
Osman II : 368.
Osman Nuri Paşa (Al Ghazi) : 327, 328.
Otho I : 32.
Othon (Marcus Salvfus) : 2^. Otto al III-lea : 33.
Pascal, Blaise : 704. Paschiewitz (Paskieviçi), Ivan Fi odor : 107, 728.	‘
Pascu, Ştefan : 724, 735.
811
iPatiţia, Romül : 734.
Paulay, Ede : 69.
Pauler, Tivadar : 71.
(Pauthier, Guillaume : 774.
Pâzmân : 33.
Pâzmâny (Păzmân), Péter (Pierre) (arhiepiscop) : 58.
Pătraşcu cel Bun : 432.
Pătraşcu-vodă (v. Nicolae Pătraşcu)
Păucescu, Gr. G. : 728
Penklern : 253.
IPessiacov, August : 344, 732.
Petôfi, Sândor : 44, 59—64, 133, 137, 168, 706.
Petrarca, Francesco : 430.
Petrescu, Aurel : 746.
Petro viei (v. Petôfi).
Petru (rege ungar) : 34, 90.
Petru I (Petru cel Mare) Alekseevici :	232,	241,	247,
401,	402, 739, 740.
Petrii Cercel : 432, 433, 747.
Petru Muşat : 422.
Petru Rareş : 341—343, 378—
381,	388, 731.
Prielle, Cornelia : 68. Podiebrad, Gheorghe : 36. Pogor, Vasile : 712.
Pop, Vasile Ladislau : 324.
Pop de Săseşti, Gheorghe :
733,	734.
Popasu, loan : 324.
Popea, loan : 723.
Popescu, Radu : 403.
Popovici, Aurel C. : 734, 745. Popovici-Barcéanu, Daniil :
734.
Popovici-Bănăţeânul, loan : 755.
Pora, Neculai I. : 767.
Porta, de : 259.
Prinţul cel Negru (v. Eduard IV).
Prist, St. : 235.
Prodan, David : 757.
Pulszkÿ, Férenc (Francise) : 314, 725.
Purgstaller, Jôzsef : 71. Puşcariu, loan : 303.
Puşcariu, Séxtil : 748.
R
Racoviţă, Mihai : 740.
Radovan Bogatu : 33.
Radu cel Mare : 432, 515.
Radu Clucerul : 351.
Radu de la Afumaţi : 458.
Radu Logofătul : 344.
Radu Mihnea : 365.
Radu Paisie (Petru de la Argeş) : 432.
Radu Şerban : 344, 362—368, 370—372, 390, 396, 397, 400,
737.
Rafael (Raffaello Sanzio) : 726.
Ragreseo, Paulo Giorgio : 347. Raicevich (Eaicevici) : 258. Râkoczi I, Gheorghe : 371, 373, 374.
Râkoczi II, Francisc :	233,
235—237, 311—314, 397, 398, 400—402, 425, 725, 738, 740. Râkoczi II, Gheorghe : 375, 376. Râkôczi, Sigismund : 364.
812
Ratiu, Grigore : 373.
Katiu, loan : 733, 734. Râdulescu, Anghel : 775. Kâdulescu-Motru, Constantin :
768.
Rebreanu, Liviu : 747. Reményi, Ede (Edmund) : 69,
' 139,
Rêvai, Miklôs : 60, 61.
Révay (familie) : 370.
Richard II : 419.
Rietz, Gustav : 546, 767.
Riso, lacovachi : 253.
Roman, Alexandru : 370, 733. Roman, Dionisie : 734.
Roman, Miron : 441, 724. Romanzov (v. Rumantiev, Piotr Alexandrovici)
Romniceanu, Grigore : 771. Ronetti Roman : 712.
Rosetti, C. A. : 453, 458, 722. Rosetti, Nicolae : 257, 403. Rosetti, Theodor : 716, 728. Rosier (Roesler), Robert: 339,
720,	730.
Rousi : 540.
Rousseau, Jean-Jacques : 18, 19, 44, 164, 522, 692, 693, 797. Rudolf II : 345, 354—357, 359, 362—364, 366, 382, 424, 425,
434,	745.
Ruf, Carol : 376.
Rumantiev (Romanzov) Piotr (Alexandrovici) : 262.
Russo, A. :	759.
Rusu-Sirianu, loan : 728.
Sadeler, Aegidius : 361, 362. Sadoveanu, Mihail : 768.
Sal in : 399.
Samuil (rege ungar) : 90.
Sava (armas) : 350.
Savel, Vasile : 767.
Säulescu, Gheorghe : 226, 715. Schädel : 71.
Scheda, Iosif : 477, 754.
Schidt : 439.
Schiller, Friedrich : 44. Schopenhauer, Arthur : 44, 164. SchwLcker, Johann Heinrich : 340.
Scurtescu, Nicolae : 712. Scurtu, Ion : 767.
Sennyey, Nicolae : 358. Shakespeare, William : 69, 400.
Sigismund I de Luxemburg :
35,	312, 421, 422.
Sigismund II August: 432. Silvestru II : 33.
Simeon II (ţar bulgar) : 29. Sion, V. : 771.
Sipos : 139.
Slavici, Titu-Liviu : 766. Sobieski, Jan : 398.
Soliman (Suleiman) Magnificul : 343, 377, 378, 424.
Solon : 361.
Somogyi, Bartolomeu : 358. Spencer, Herbert: 215.
Spitzer : 518, 519.
Staicovici, Chr. D. : 597, 778. Stanca (soţia lui Mihai Vitea-
813
zul) 344, 353, 355, 358, 360,
369,	732. '
Starhemb^rg, feuido : 399. Stauracz,. Frân2 * 773.
Stănescu, Mircea B. : 762. Stătescu, Eugen î 457', 752. Steinbach : 518, 519.
Steinthal, H. : 710.
Steinville : 256ţ 257. Sterca-Şuluţiu,, Alexandru (v.
Şuluţiu-Sterca^ Alexandru). Stoica (vistier al lui Pătraşcu) : 352.
Strat, Ioan D. : 455, 752. Sturdza, Dimitrie A. : 225—229,
361,	715 716.
Suciu, Aurel : 734.
Suleiman (v. Solim&n).
Sulzer, Franz Joseph : 228. Svatopluc : 23, 26, 28.	:
Szapdry (proprietar) : 73. Szaszy, Andrei : 368, 370; Szechenyi, Ferenc (FranciSc) ; •! 53.	'
Szechenyi, Istvan : 62, 65, 71, 97, 104—107, 110, 153, 165. Szekely, Moise : 349, 350, 353;
354,	363, 396, 737.
Szemere, Pal : 71,	,
Szerdahelyi, Kalman : 68—69. Szigeti, Joszef : 69.
Szigligeti, Ede : 69, 168. Szogyeny (familie) : 370. Szokoly, Viktor : 64.
Ş
Şaguna, Andrei : 282, 304—306,
323, 427, 723, 724, 742.
Şincai, Gheorghe : 165, 324.
Şişman III : 421, 42â.
Ştefan I ce] Sfîiit: 33, 34, 51,
57,	84—90, 33H.
Ştefan H : 30,‘34.
Ştefan cel Mare : 341, 342, 377,
378,	411—414, 417, 450, 458,
515, 743, 744.
T
Taksony 30, '84.
Talman : 233.
Tamm, Traujgott :	339,	340,
730.	'
Tas : 25, 28.	'	.
Ştefan Rareş : 750.
Ştefăniţă (Ştefan cel Tînăr) :
377.
Ştirbei (familie) : 257.
Ştirbei, Ilie (vistiernic) : 403; Şuluţiu-Sterca, Alexandru ■
323,	742.
Şuţu : 507, 508, 759.
Tăun: 71.
Teleki : 69.
Teleki, Jözsef :	71,	109,	110,
113.
Telfy : 71.
814
Thököly (Tököly), Empric : 235,
237,	397, 398, 425, 738.
Thugut, Franeisc Maria, baron :;.238, 262, 263.
Timiras, Nicojae : 767.
Timur Lenk (Tamerlan) : 420. Tisza, Kalman : 113, 295, 325, 448, 449, 485, 721r 723, 754. Toldy (Schädel), Ferenc : 71. Torna, M„ : 754,. .
Topirceanu, Gheorghe : 747.
T
Tiehindeal, Dimitrie : 165.
Toroutiu, I. E. : 701—703, .705,
712.
Torstensson, Lennart; 374. Toth, Kalman : 64,
Traian (Marcus Ulpius Traia-nus) : 145, 189, 414, 416. Tuhutum (Tohotom) : 25, 28. Thuroczi, Janos : 24, 705.
Tiirr, Istvan (Stefan) : 393. Tvartko (Twartko), Stefan :
421.
Tiţeica, G. : 768.	■	.	[
y
Ulâszlô I : 36.	:	Urban,	VI	:	419.
XJngnad, David : 348, 352, 353.
yafrot* Imre : 62. .
Vâmbéry, Armin : 71.
Vas Gereben : 64, 168.
Vasile Liipu :	314,	320,	371,
373, 375, 376.
Vatamaniuc, « Dimitrie :	716*
718, 753, 755, 758, 766» Vatamaniuc, Magdalena D :
704.
Vay, Laszlo : 402.
Veliciu, Mihail : 734.
Vespasian (Titus Flavius Ves-pasianus) : 416.
Vidulovici (familie) : 443. Villeneuve : 235.
Vioreanu, Paul Dem. :	457,
752. .	.	.
Virmond : 247, 248,. 252, Visconti, Filippo Maria : 420. Visconti, Gian Maria : 419. Visconti, Giovan Galeazzo :
‘ 419. ’	' .
vVitellius (Viteliu), Aulus : 22. Vlad Delamarina, Victor : 755. Vlad Tepes : 174, 419, 432, 515, 7 61.
Vladcovici, Marcu : 372. Vladimirescu, Tudor : 717. Vladislav (Vlaslau) Iagello : 91,
422.
815
Vladislav II Iagello : 91, 92, 432.
Vlaicu, Aurel : 745,
Vlădescu, Matei : 728.
Voltaire (Frangois-Marie Arouet) : 44.
Voronca, Ilarie : 798. Vorosmarty, Mihâly : 44, 59-62, 64, 133, 168, 706.
W
Wald stein : 399.
Wallenstein, Carol : 345, 515. Waszelovszky : 209, 210. Wenceslau : 420, 421.
Wenzel, Gustav : 71, 710. Wenzel (i?. Wenceslau). Wenzelius : 33.
Werboczy, Istvân (Ştefan) : 36,
37,	44, 93. .
Wesselenyi, Miklos : 71, 105. Wilhelm de Orania : 515. Wolff, Kâroly (Carol) : 567,
568.
X
Xenopol, A. D. : 702, 703, 710.	Xenopol,	N.	D.	:	623,	782,	183*
Zalân : 23, 27, 28.
Zamfirescu, Duiliu : 530, 790. Zamfirescu, G. M. : 747. Zamoyski, Jan : 346, 348, 349, 352, 353, 355, 357, 433. Zâpolya (Zapolia), loan: 37, 38, 89, 93, 331, 342, 343, 378, 379, 381, 382, 424.
Zapolya, loan Sigismund : 343. Zappa (milionar) ; 507, 508, 759. Zelestei, loan : 350.
Zoltan : 29, 30, 84, 336.
Zolyomi, Miklos (Nicolae) : 358. Zoroastru : 25, 56.
Zschock : 448.
II. INDICE DE NUME GEOGRAFICE ŞI ISTORICE
Abrud : 219, 221, 424.
Aci : 223.
Acişor : 223.
Aciua : 221, 223, 442.
Aciuţa : 223.	'
Adrianopol : 418, 420.
Africa : 22, 390.
Alba de Jos : 213.
Alba de) Sus : 205, 214.
Alba-Iulia : 219, 314, 345—347’,
349,	366, 384, 424, 428, 567, 5 08, 721.
Albac : 219.
Alexandria : 568.
Alpâr : 28.
Alpi (v. Munţii Alpi).
Alsacia (Alsas) : 31, 44.
America : 77, 141, 227, 228, 546.
Amlaş : 218.
Andreniasa : 477.
Anglia (Inglitera, Englitera) : 58, 234, 235, 239, 320, 362, 418, 419, 440, 552, 606, 608, 620, 647-^649, 660, 736, 768, 789.
Angora : 420.
Anvers : 361.
Apenini (v. Munţii Apenini). Apulum (v. Alba-Iulia).
Apus ~(v. Occident).
Arabia : 42.
Arad : ^ 89,	107,	170, .174,	184,
196, 202,	205,	208,	209,	213,
214, 221,	302,	392,	442,	567,
599,	736,	737,	753,	762,	778.
Ardeal (v. Transilvania).
Argeş : 218, 220, 530.
Arieş : 214, 219, 424.
Armenia : 414.
Arva : 205.
Asia : 25, 40, 48, 123, 126, 312,
569,	710.
Asia Centrală : 414.
Asia Mică : 420, 621.
Asiria : 25, 564.
Aşchileu : 28.	'
Atelcuz (Etelkoz) : 25, 26. Augsburg : 32.
Austria : 107—112, 119,142,179,
180,	183,184,215, 231, 233—
817
236,	239,	241,	243,	245,	255,
256,	259,	260,	262,	264,	313,
323,	364,	379,	384,	387,	388,
390,	394,	400,	440,	462,	473,
484,	546,	603,	605,	707,	716,
B
Babilon : 162; 564.
Bacica : 210.
Baia : 341.
Baia-de-Criş :	221,	354,	355,
442.
Baia-Mare : 331.
Baia-Sprie : 424.
Baja : 200.
Balcani •: 23, 544, 707, 749.
Baldovin 223. ;
Balota 543.
Bâlvânyos (v. Unguraş).
Banat: 38, 89, 118, 174, 197— .199, 209, 214,' 256, 2$3, 265,
266,	,381, 426, 428, 440, 442,
444, 452,. 467, 491, 534, 685,
686, 713, 718, 738, 748, 765. Basarabia : 181, 319, 440, 507.
Batoş (Batoşniâ) ; 477.
Bavaria : 31, 33.
Băiţa : 222.
Bălgrad (v. Alba-lŢulia).
Băneşti : 223.
Bărăgan : 764.
Băsarabeasa : 223.
Becicherec : 428.
Beiuş : 145, 315, 316, 321, 326,
332, 348, 355, 358, 424, 442,
726,	754.
Bekes-Gyula (v. Biehiş-Giula). Belgia : 440, 660*;
719,	720, 723, 724, 736, 738, 740.
Austro-Ungaria (v. Imperiul Austro-Ungar).
Avignon : 419.
Avrig : 209.
Belgrad : 242, 256, 260, 328, 402,
422,	442, 740.
Bender : 237.
Belbor (v. Bilbor).
Berlin : 389, 772.
Berna : 536, 538, 539, 543.
Bichiş : 214, 428.
Bichiş-Giula : 567.
Bihor, Bihar, Biharea (cetate) : 89, 132, 170, 174, 205, 208, 209, 213, 214, 219, 222, 685, 796.
Bilbor : 477.
Bistriţă : 132, 214, 342, 359, 450,, 477, 478.
Bizanţ : 31, 32, 80, 162.
Bîrgău : 341.
Blaj :	145, 268, 281, 308, 315,
407, 426, 477, 478, 742, 754.
Bodeşti : 223.
Boemia:	175,	179,	191, 364,
366, 367, 420, 423.
Boi an (Bucovina) : 319.
Bologna : 58.
Bonn : 730.
Bprdeaux : 418.
Borsec : 478.
Borza (Borzia) : 477*
Bosnia : 421.
818
Brad : 145, 219, 221, 315, 424,
.	442,	754.
Bran : 352.
Braşov : 144, 145, 214, 249, 302, 314, 315, 350, 352, 353, 366, 396, 428, 567, 568, 738, 754.
Bratislava (Pojon, Posoniu) : 66, 146, 202, 208, 367.
Brăila : 152.
Breţcu : 348.
Britania : 415, 416.
Brotuna : 223.
Brusa : 418.
Brusturi : 223.
Bucov : 353, 355, 356.
Bucovina : 148, 171, 181, 230,
231,	235, 239, 242, 243, 250,
255,	260—263, 265, 269, 283,
319,	323,	452,	462,	467,	507,
511,	707,	715,	716,	727,	729,
731,	738—740, 753.
Bucureşti :	167,	169,	200;	218,
240,	251,	335,	339,	340,	344,
352,	400,	403,	467,	530,	534,
543—547, 550, 551, 562,- 563,
Caliacra : 789.
Canaan : 26.
Canalul de Suez : 568, 569. Capitala (v. Bucureşti).
Capnic : 424.
Caransebeş : 213, 330—332, 355, 424.
Caraş-Severin : 208, 214, 297. Carintia (Carinthia) : 191, 364. Carlovăţ, Carloviţ (v. Karlo-witz). .
566—568,	571,	572,	578,	580,
582,	583,	585,	586,	597,	598,
600,	601,	616,	620—623,	642,
677, 679,	702,	704,	712,	713,
715—722, 724, 726, 731,'73Z, 734—736, 740, 742, 744—747, 750—752, 755, 757—758, 762, —765,	767—769,	771—773,
776, 778, 779, 782, 783, 787, 789.
Bucureşti (Transilvania) : 221,
424.
Budapesta (Buda, Festa) : 29,
58,	68, 69, 71, 141, 180, 202, 205, 221, 315, 321, 324, 326—
329,	339,	340,	346,	367,	398,
415, 427,	43?,	447,	567,	705,
707,	708,	710,	711,	713,	.723,
725—727,	733,	734,-739,	749,
754,764.
Budeşti : 223.
Bulgaria :	277,	311,	327,	328,
421,	438,	536,	619,	620,.	725,
781.
Burgul (v. Viena).
Buzău : 345, 350—352.
Carpaţi :	23, 26—28, 30, 133,
174—176, 187, 188, 191, 195;
212,	217,	218,	228,	230,	232,
240,	25-8,	260,	261,	263—265,
267,	269,	276,	303,	333,	338,
339,	341,	364,	386,	391,	421,
423,	442,	461,'463,	465,	467,
484,	509,	511,	544,	545,	636,
640,	641, 654, 686, 707, 721. Carpaţii	Apuseni (Carpaţii
Occidentali) : 202, 415.
819
«
Carpaţii Orientali (Carpaţii Răsăriteni) : 415, 443. Cartagina : 564.
Caşovia : 356, 359.
Ga ucaz : 232, 414.
Călimăneşti (Transilvania) : 477.
Călina : 477.
Cărăneşti : 223.
Oeaba : 132.
Cenad (Csanâd) : 208, 214. Cernăuţi :	148,	230, 256, 257,
260,	319, 448, 716. Cerno-Ugri (v. Munţii Negri). Cetatea-de-Baltă : 341, 411,
731,	743.
Cetatea-de-Piatră (Chioar) :
38, 89, 170, 174, 205, 214, 348. Cetatea lui Rareş (v. Ciceu). Chelemeniel (v. Călimăneşti). Chicago : 572.
Chi-chileu • 214.
Chiholm : 214.
China : 13, 320, 574.
Chioar (Chioara) (v. Cetatea-de-Piatră).
Chitihaz : 442.
Chivără : 424.
Ciceu : 341—343, 379, 411, 730,
731,	743.
Ciceu-Qorabia : 341, 731. Ciceu-Giurgeşti : 341, 731. Ciceu-Mihăeşti : 341, 731. Ciceu-Poieni : 341, 731. Ciobotani : 477.
Ciuc : 201, 214, 482.
Ciucea : 359, 424.
Ciuci : 223.
Ciugani : 223.
Cîineni (Cineni) : 219, 568.
820
Cîmpia Arădană : 442, 761.
Cîmpia Leahului (Lech, Li-cus) : 270.
Cîmpia Libertăţii (Cîmpul Libertăţii) :	281, 282, 308,
407, 408.
Cîmpia Pan^onică : 23.
Cîmpia Sarmatică : 414.
Cîmpia Transilvană (Cîmpia Ardealului) : 219, 297, 442.
Cîmpia Ungară (Cîmpia Ţării Ungureşti, Şesul Ţării Ungureşti, Puszta) : 143, 171, 174, 187, 199, 200, 202, 218, 330, 521.
Cîmpulung : 218, 1220, 467.
Clocotici : 568, 772.
Cloşani : 749.
Cluj : 69, 214, 285, 294, 297, 309, 311, 312, 314, 316, 317, 321—323, 325, 352, 359, 360,
366,	428, 482, 503—506, 567,
685,	717, 719, 724, 734, 796.
Constantinopol :	58,	234,	235,
236, 238, 240, 245, 248, 250, 252, 253, 312, 343, 363, 434,
567,	568, 659, 727, 782.
Constanţa : 568, 620, 621, 782.
Constanţa (Elveţia) : 419.
Corabia : 568.
Cornişor (Strimba) : 223.	1
Coroana ungară (v. Ungaria).
Cosovo (u. Kosovopolje).
Cotul Albei : 73.
Cbzia : 219, 432, 434.
Cracov (v. Cricău).
Cracovia : 58.
Craiova : 218, 251, 344, 354, 403,
732,	752.
Crasna : 214.
Cricău (Cracov) : 184.
#.
Crimeea : 232, 241, 420. Cristeşti : 223.
Cristeştii Ciceului : 341, 731. Criş, Crişuri : 28, 201, 221, 336, 442, 685.
Crişana : 108, 132, 142, 143, 160. Crişeni (v. Zărand).
Crişul Alb : 222, 223, 441, 442. Crişul Negru : 441, 442.
Crişul Repede : 222, 223, 224, 424,441.
Croaţia :	110,	185,	191,	197—
203, 212, 336.
Csaba (v. Ceaba).
Csepel : 29.
Csicsö-Györgyfalva (v. Ciceu-Giurgeşti).
Dacia : 127, 276, 364, 414—416,
730.
Dalmaţia : 336.
Damasc : 434.
Danemarca : 440, 620.
Debreţin (Dobriţin) : 202, 205, 221, 355, 356, 359, 428.
Deda : 477.
Deia : 341.
Dej (Dei) : 341, 348,. 428. Detunata : 219.
Deva : 348, 349, 354, 355, 424. Dijon : 788.
Dnistru (v. Nistru).
Döbling : 107.
Doboca : 213.
Dobrogea : 411, 568, 620, 621. Dobroţi : 223.
Dolj : 789.
Don : 24, 25.
Csicso-Hagymâs (t>. Haşmaşul Ciceului).
Csicsö-Keresztür (v. Cristeştii Ciceului).
Csicso-Mihâlyfalva (r. Ciceu-Mihăeşti).
Csicso-Polyân {v. Ciceu-Poieni).
Csicsö-Üjfalu (v. Ciceu-Cora-bia).
Csik (v. Ciuc).
Csikszek (v< Ciuc).	*
Cuiesdi (v. Petruş).
Cumania Mare : 51.
Cumania, Mică : 51.
Curtea-de-Argeş : 355, 568, 772.
Curtici : 442.
Dontu (Don-to) (r. Gura Donului).
Dontumogheria (t>. Gura Donului).
Dorohoi : 571, 763, 785.
Drava : 175, 201.
Drăgoeşti : 344.
Dumbrava : 223.
Dunărea : 21, 26—29, 127, 133, 134, 141,	152,	173,	175,	176,
192, 193,	201,	212,	232,	237,
263,	265,	276,	287,	290,	316,
327, 331,	354,	383,	391,	397,
399, 411—412, 414—416, 421,
423,	426,	428,	448,	543—545,
568, 575,	589,	621,	633,	636,
641,	652,	659,	660,	720,	745,
7 91.
Durazzo : 29.
Durostor : 789.
821
E
Egipet : 420; 564.
Elada {v. Grecia).
Eldorado : 273.
Elveţia : 536, 546, 555, 573, 766. Englitera (v. Anglia).
Epir : 323,
EsküILo (v. Aşchileu).
E'teicaz (v. Ateleuz-Etelkôz). Europa : 16, 21—24, 27, 29, 31,
Făgăraş : 38, 184, 201, 205, 213,
218,	332, 349—352, 358, 424,
482.
Făgăraş (banatul Făgăraşului) :
38.
Făget : 424.
Felegyhâza {v. Roşiori).
•Femeia : 564*
Feteşti : 568.
Filea (Fulpe) : 477.
Filpeş : 477.
Finta : 376.
Fiume : 191, 197, 198, 202. .Flandrâ : 217.
Galaţi : 152, 251.
Galia : 415.
Galiţia : 261, 265.
, Oàlôcâs (v. Gălăuţaş). Galonya (u. Călina).
Găina (v. Muntele Găina). Gălăuţaş : 477.
■’$22
32, 35, 36, 40, 41, 48, 49, 55,
69,	125—127,	149,	150,	152,
174,	176, 190, 192, 193, 231—
234,	238,	243,	272,	275,	279,
309,	312,	313,	320,	380,	391,
415, 420,	422,	438,	439,	569,
595, 618,	621,	624,	635—637,
649, 679,	682,	689,	711,	732,
735,	737—740, 754, 760, 786, 791.
Florenţa : 419.
Focşani : 256, 257, 785*
Franconia (v. Franţa).
Franţa (Francia) :	15,	31,	80,
166, 191, 233, 235—237, 239,
241,	253,	363,	364,	371,	379,
401,	418,	432,	433,	440,	536,
546,	555,	572,	608,	618,	619,
634,	635,	673,	674,	738,	782,
794.
Fribourg :	535,	536,	538,	540,
543, 547, 766.
Fülehâza (v. Filea).
Fülpe (v. Filpeş).
Gălmăgel (v. Hălmăgel).
Gelău (v. Gilău).
Geneva : 536, 538, 544.
Genova : 419.
Germania : 23, 26, 29, 30—32, 44, 49, 51, 58, 163, 167, 179,
181,	188, 193, 344, 415, 416,
420,	422, 423, 426, 440, 442, 484, 536, 595, 603, 608, 615, 618—620, 630, 634, 635, 644, 651, 660, 782*
Gherla : 315, 477, 478.
Gilău (Gelău) :	352,	355,	358,
360.
Giula : 132,, 442.
Giurgeu : 477.
Giurgiu :	152,	349,	352,	568,
583,	584, 775. Godemesterhâza (v. Stînceni). G-orăslău : 359.
Gotha : 713.
Hâromszék (v. Trei Scaune). Hatna : 219.
Haţeg #332, 355, 713.
Hălmagiu :	221,	223,	355,	442,
7 4L
Hălmăgel (Gălmăgel) : 223. Hăşmaşul Ciceului : 341, 731.
Grandfey : 537.
Graniţele Militare :, 197—203, 211,213*7 itf.
Grădişte : 424.
Grecia (Elada) : 31, 564.
Gri viţa : 327. •
Groapa-Lupului : 222.
Groşi : 223.
Gura Donului : 24, 25, 50. Gura-Rîului : 754.
Gura-Văii : 221—223.
Gurghiu : 359.
Gyergyo (t\ Giurgeu). Gyulafehervâr (v. Alba-Iulia).
Hîrlău : 750.
Hohenheim : 766.
Hotin : 238, 244, 256, 257, 260,
402,	740.
Hunedoara : 201, 213, 297, 482.
laşi : 200, 251, 785, 792.
Ibăneşti : 477.
leriopolea : 264.
Ilieni : 352, 363.
Illyefalva (v. Ilieni).
IIva : 477.
Imperiul Austro-Ungar (Aus-tro-Ungaria, Dualismul, Imperiu, Monarhia, Monarhia Habsburgică) : 111, 119, 179, 272, 275—277, 279, 280, 285, 286, 291—293, 295, 296, 307,
308, 310,	388	391,	395,	427,
429, 449,	595,	603—605,	707,
709, 712,	718,	720,	724—727,
729, 733,	735,	737,	740,	743
745,	754—736, 765, 772, 773.
Imperiul Bizantin (Curtea bizantină) : 34.
Imperiul Carolingian : 22.
Imperiul Franco-Gal : 22.
Imperiul Habsburgic (Împărăţia Habsburgică, Monarhia Habsburgică) : 103, 107, 142,
823
177, 179, 232, 2(40, £60, 272,
322,	326, 391, 395, 399, 401, 404, 409, 429, 449, 452, 714, 717, 720, 724, 738'—740.
Imperiul Med : 25.
Imperiul Otoman (împărăţia Otomană, Poarta Otomană, Poarta, Turcia) :	231—240,
242—246,.' 249—251,	253,
254,	256, 258, 259, 262, 263,
269,	298, 313, 331, 337, 342,
343,	357, 358, 363, 365—368, 374—376, 378, 379, 380, 398, 399, 401—403, 420, 424, 425, 433, 511, 515, 717, 724, 727,
732,	733—740, 749, 754.
Imperiul Roman :	21,	22, 35,
37, 85, 94, 111, 744.
Imperiul Slav : 23.
Imperiul ţarist: 735,
India : 320, 420, 569, 621. Indiile: Orientale : 660.
Ineu : 330, 331, 354, 358, 424. Inglitera (v. Anglia); , Innsbruck : 720, 721.
.Insula Şerpilor : 227;
Iod : 477.
Ioneşti-Tărmura : 22.3.
Iosăşel : 442.
Irlanda : 620, 736, i Ispania (v. Spania).
Istria: 191.
Istru : 25.
Italia : 22, 31, 80, 127, 419, 430, 536, 555, 572, 606, 659, 660,
708,	739, 746.
Ivănceni : 477.
Izvoarele Mureşului : 428. Izvoarele Oltului : 428. Izvoarele Tîrnavelor :' 4:28.
' %
Japonia : 602.
К
Kahlenberg : 398. , »
Karlowitz (Carlovaţ, Carlo-viţ) : 232* 323, 331, 399, 400,
402,	425, 730.
Karlsburg, (v. Alba-îulia),
Kiel : 340.	...
Kiev : 26, 50.
L
Lainici : 434.
Laruri : 223*
Kis-Kunsâg (v. Cumania Mică). Königgrätz : 111.
Kosovopolje (Cosovo) ;	420,
422.
Kuciuk-Kainardji ;	240,	258,
261.
Kunsâg : 64.
Laszkâr (castelul) : 370, 374.
824
Lausanne (Lausana) : 536, 538, 548.
Leasa : 223.
Leauti : 223.
Lecfalva, Lecfalu (v. Let). Leipzig : 720, 773.
Leita (Laita, Laitha, Leitha) :
111,	119, 393, 394, 708, 723,
736.
Lemberg : 448.
Leseioara : 223.
Leta-Mare : 428.
Let : 353.
Lipova:	144,	330—332,	354,
358,	424, 434.
Lituania (Litvania) : 422. Lombardia : 309.
Londomeria : 261.
Lorena : 44.
Lotaringia : 31.
Lourdes : 540.
Lugoj : 144, 146, 330, 331, 332
355,	424, 486, 534, 755. L\inca Crişurilor : 442.
Lunca Mureşului : 424, 428. Lunca Oltului : 424.
Lunca Someşului : 424, 428, Lungani : 477.
Lunguşoara : 223.
Lupşa : 219.
Luxemburg : 420—422.
Macău : 200, 428, 441.
Macedonia : 323, 458.
Magenta : 718.
Magyarât (v. Măderat).
Majteny (v. Moftinul Mare).
Maramureş :	38,	89,	90,	132,
142,	144, 174, 208, 214, 257, 261, 265, 266, 319, 421, 425,
428,	440, 444, 685, 796.
Marea Adriatică : 29, 30, 191,
659,	660.
Marea Baltică : 22, 401.
Marea Caspică :	24,	232,	241,
414.
Marea de Azov (Azovică) : 24.
Marea Mediterană : 636.
Marea Neagră : 276, 287, 707.
Marea Nordului : 24.
Mari a Einsiedeln (localitate în! Elveţia) : 540.
Marossz6k (v. Mureş).
Măgulici : 223.
Măgurele : 344, 369, 762, 764 784.
Mănăstirea St. Marc (Vene ţia) : 248.
Mănăstirea Tazlău : 450. Mediaş : 214.
Mehedinţi : 570, 571, 732, 749 772.
Menessi (ü. Miniş).
Mercurea : 213.
Merseburg : 32, 270. Mesopotamia : 414, 420.
Meseş : 28, 424.
Miermici : 223.
Milano (Milan) : 419, 771, 788. Milcov : 746.
Miniş : 73.
Mirăslău : 349, 350, 386. Mînăstirea Dealu : 432.
825
Modena 719.
Moftinul Mare (Majteny) : 359.
Moglăneşti : 477.e
Mohaci (Mohâcs) : 37, 93/271, 272, 277, 312, 331/ 342, 424,
425.
Moldova : 25, 26, 33,. 90, 165, 166,	171,	173,	187, 230,	231,
238,	242-—247,	249, 250, 254—
261,	263,	265,	269; 290,	298,
312,	314,	320,	323^ 336,	337,
342,	343,	345,	346/ 348,	349,
364,	365,	368,	371,	375,	377,
379,	380,	382—385,	398,	399,
401,	402,	408,	410,	411,	417,
421,	425,	426,	429/	430;	438,
442,	450,	458,	467,	515,	530,
531, 533, 660, 683, 713, 715—
717,	732, 737—739, 740, 746, 748, 750, 763, 764.
Moina : 640, 641. i ■	,
Moma : 222.
Morava : 28.
Moravia : 364, 374, 733v
Morăreni : 477.
Moreea : 232.
Moscova : 233, 420, ,
Movila Răbiei : 242.
Muncaci (Munkâcs) :	26/	27,
208, 434.	\
München : 340.	.î
Munda : 390.
Muntele Găina, Muntele Mare i:
219,	221, 222.	,	;	’
Muntele Oul : .222.
Muntele Rotunda : 424.	.	1
Muntenia . (Valahi,a) :	38,	90;
165, 166, 173, 230, 231,, 242—
246,	249, 250, 257—259, 263, 290, 298, 312-T-314, 320, 323, 336, 337, 346, 348, 350, 351,
354,	357, 362, 364—368, 371—
373,	376, 379, 396, 398, 399, .401—403, 410, 417, 421, 425;
429,	430V 458, 475, 515,; 5,31,
660,	715, 71i; 721, 722,. 732,
746.
Munţii Alpi : 30, 174, 536, 545. Munţii Apenini : 22.
.Munţii Apuseni : 424, 757. Munţii Hâţegului : 423, 424. v Munţii Negri : 24.	': :	,.
Munţii Retezat (Rătezat) : 423. Munţii Sibiului : 332.	-
Munţii Sinaiei :< 432. -	:; > :
Munţii Urali : 24.	-	:	;	r	v;
Munţii Vraifcei : 683i Mureş :r 1,75, 195/. 2Q1, 214, 232,
264,	35Ş, 424, 441, 442,: 443,
477,	685, 686. t :-v -.v . Muscel : 467.	'i	/.
Nagy-Kunsâg (v, Cumania Mare).
Nantes : 364.
Năsăud : 38, 145, 17i; 184, 201,
213,	315, 332, 341, 342, 713, 754.
Neagra : 477.
Neapole : 419:' '	!	’
New York : 572.
Niceea : 750,	.	.	(
Nicopole (Nicopoli) : 256, 311,
312,	314, 354, 403, 420,, 422^ 725.	v.
Nimâgue : 1237.
Nistru (Dnistru) : 263, 365, 287, 401,420,421.	:
Obîrşia : 223:
Occident : 140, 194, 233, 265,
377,	383; 387, 388, 660, 661. Oceania : 715.	*
Oceanul Atlantic : 227, 580.
Ociţia Sibiului ; 297.
Odorhei : 482.
Oituz : 260, 261.
Olâh Topiitza (v. Topliţa).
Olanda : 234, 235, 239, 403, 440,
568,	620.
Olt : 403, 568.
Oltenia : 231, 245, 250, 255-^
'	257,	25.9/ 263,	265,	355,	42$
.	•	442;	462/ 467,	715,	738,	789.
- i’.; - ! ■ • ! ‘ ' P
Palermo : 771. t .
Palota (v. Balota).
Palota (Palota Română) : 477. Pancioya : 428.
Panciu : 748*	,
Panonia : 22, 23—25, 29.
Papa : 705.
Paris :	58, 407,	408,	546,	565,
576,	577, 704,	752,	759,	774,
784. .......,
Parmâ : 719.
Părţi a : 416.
Pâssarowitz (Pasarovăţ) : 239,
240,	242, 256, 403/ 738:
Niş : 422. Nocrich : 214. Nytra : 374.
Oradea (Oradea-Mare) :	68,
143,	196, 315, 330, 331, 349-,
355,	358, 359, 424, 44Q, 443;
567,	702, 747, 748.
Orăştie : 213, 314.
Orient : 41, 127, 143, 148, 149,
175,' 179, 188, 191—194, 234, 235, 238—241, 250, 313, 317,
320,	321, 386^-388, 536, 621. Orientul Apropiat : 569. Orientul Europei : 320. Orientul îndepărtat : 569, 621. Orşova : 256, 260, 448, 568. Ostopcani : 450.	•	i
Ostrova : 477.	\
Oul (v. Muntele Oul). ! '
-.H
'	1	"	:	;	Я	.	.	:' î--jf
. ? /:"! ( f ; :
:rr;. : * :	ryi
Peninsula' fealcamcă : 420,- 636i Persia : 414, 420, 564. *
Pesta (t?. Budapesta).	л
Petersburg : 226, 234, 241, 783.1 Petriş : 477.	■'}
Pharsala : 390.
Philippopolus : 29.	'
Pireu : 659.	«
Piteşti : 220, 567, 568.
Pîncota : 442, 748.
Pîrvăleni : 223.	^
Platoneşti : 477.
Pleşcuţa : 222, 223.	'	*
Plevna : 321, 327, 38?.
827
Ploieşti : 353, 620, 621.
Plopiş : 477.
Plop tis (v. Plopiş).
Poarta (v. Imperiul Otoman). Poarta-de-Fer (Haţeg) : 423. Pocuţia : 342, 411.
Podgoria Aradului : 264, 442. Poiana ; 223.
Poienari : 223.
Pojon, Posoniu (t\ Bratislava). Polăţi : 477.
Polonia : 191, 232, 238, 241,
247,	260, 312, 341—343, 346, 348, 350, 357—359, 364, 365,
367,	374—376, 382—385, 396,
R
Radna : 264, 441, 442, 748.
Ragusa : 659.
Rahova : 387.
Ratesna : 477.
Răsărit (Orient) : 265, 379, 385,
411, 660, 661.
Răstoliţa : 477.
Rătezat <v. Munţii Retezat). Regatul Neapolului : 419.
Regatul Polonez (v. Polonia). Regatul României (u. România).
Regatul Ungar (v. Ungaria). Reichstadt : 707, 708.
Republica Veneţiei, Republica Veneţiană : 239, 398.
Restojna (r. Răstoliţa).
Reteag : 341.
Rin : 21, 22, 397, 414, 439.
Rişculiţa : 223.
Rîmnicu-Vîlcea : 259, 567, 568.
398—401, 411, 420—422, 432, 433, 738»
Poltava : 401.
Pontul Euxin : 22, 23. Porţile-de-Fier : 415, 543, 546. Praga : 355, 356, 359, 361, 362, 389, 720.
Prahova : 530, 620, 681.
Predeal : 567.
Principatele Române (v. Muntenia, Moldova).
Prusia : 141, 239, '567, 596, 708. Prut : 247, 402, 545, 640, 641. Puszta (u. Cîmpia Ungară). Putna : 702.
Rodna : 341.
Roma:	17, 22, 162, 276, 318,
330, 414, 416, 419, 430, 525, 564, 635, 746.
România (Regatul României) : 100, 102, 148—154, 166, 168,
169,	171, 181—183, 185, 186, 188, 195, 200—209, 230, 298, 299, 300, 303, 313, 316, 317,
322,	327—329, 333, 388, 389,
399,	406, 423, 437—440, 444, 447, 448, 450, 452, 457, 461, 465, 467, 470, 473, 475, 507, 511, 528—531, 533, 534, 560,
567—'569,: 619, 620, 636, 641, 651,660,585, 686, 703, 708, 709, 713, 721, 722, 727, 728, 743— 745, 747, 749—753, 761—767,
769,	770, 776, 779, 781, 782— 784, 786. 787, 789, 791—793, 796—798.
828
Romont (Elveţia) : 538, 539. Ron : 544.
Rostoci : 223.
Roşia : 319.
Roşiori : 200.
Rovine : 725.
Rucăr : 351, 467.
Rusciuc : 352, 568.
Rusia : 191, 233, 235, 237—241, 243, 258—260, 262, 266, 316—
318,	323, 325, 327, 329, 375, 387, 388, 401, 438, 511, 595, 619, 620, 651, 707, 724, 726,
727,	738—740. Ruşii-de-Munţi : 477
Sadova : 405.
Sajo (v. Şieu).
Salamâs (v. Sărmaş)*
Salonta : 442, 748.
Salzburg : 546.
Samarcand (Samareanda) : 420. Sangalli : 705.
Sardinia : 719.	>
Sarina : 537.
Sarmisegetuza : 424;
Satu-Mare (Sătmar) :	89,	90,
174, 208, 214, 302, 345, 357,
362,	384, 396, 424, 428.
Sava : 201.
Săbolciu : 28.	’
Sălaj (Sălagiu) : >174,, 208, 297,
359,	444, 482, 6$5.
Sălişte : 316.
Sărmaş : 477.
Scandinavia : 414.
Schonbrunn : 397, 398.
Scoţia : 620.
Sebeş : 213.
Secuime : 332.
Seghedin (Sighidin) : 143, 200, 202, 205, 264, 735.
Serbia : 29, 132, 256, 328, 421,
422,	659, 738, 792.
Severin : 89, 218.
Sfînta Elena : 308.
Sibiu : 132, 144, 214, 298, 300 304, 307, 311, 314, 318, 345 350, 351, 366, 403, 428, 477,
478,	494, 497, 567, 599, 708,
718,	719, 721—725, 728, 733 754, 754—758, 763, 765. Sicilia : 419.
Sighişoara: 214, 567.
Silezia : 364, 399.
Sinai : 432.
Siria : 416, 420.
Sîn-Miclăuş : 428.
Sîrbi : 223.
Slatina : 567.
Slavonia : 197, 336.
Slivniţa : 328.
Slovacia : 174.
Smîrdan : 387.
Sofia : 256.
Solferino : 718.
Solnoc : 89, 170, 174, 213, 214. Someş : 28, 201, 341, 424. Someşul Mare : 341.
Someşul Mic : 341.
Spania : 22, 191 236, 239, 390
400,	402.
829
Spoleto (Sploto) : 29.
Şţ. Petersburg (г?. Petersburg). Steaua : 223,
Stincerii : 477.
6trei : 355, 424Г ' b ^ Strigoniu : 374.
Strîmba (u. Cornişor).
Strîmbul : 424.
Strâmtoarea Buzăului (v. Tre-cătoarea Buzăului).
Ş
Şelata : 222.;
Şelimbăr s 345.	p>
Şesul Ardelenesc (r. Cîmpia Transilvană).
Şesul Panonic (v. Cîmpia Pa-nonică).
Şesul Sarmatic (v. Cîmpia Sarmatică).
T
Taina (culmile Tainei) : 222. Tapsos : 390.
Tarnovo : 361.
Tazlău : 450, 750.
Tălagiu : 223.
Tăşnad : 345, 346, 349.
Teiuş : 567.
Teleajen (Teleagen) : 353, 386,
389.
Teschen : 753.
Timiş : 89, 201, 218.
Timişana :	108,	132,	143,	144,
160, 176.
Timişoara: 66, 67, 92, 93, 142,
146,	160, 171, 172, 202, 205,
Suceava ; .3*19,'.348*	> 1
Suhocani : 477.	i
Suedia (Svedia) : 232, 237;^3>2j
374,	401, 440.	*	•
Surduc : 424.	?	'
Szarvas : 132.
Szâszsebes (r* Sebeş). Szâszvâros (v. Orăştie).
Szentes : 132.
Şesul Ţării Ungureşti' (u. Cîrn • pia Ungară)l f ‘	;	.	-
Şieu : 27.	-
Şimleu : - 359, 424.
Şincul-Mare : 214: ^
Şiria : 107, 332, 404, 424, 728. Şiştov : 240, 260.
Şoimoş : 332» •
208, 214, 346, 363, 434, 442, 452, 467, 599,709,748. Tirnavia : 367, £71, 372.
Tirol : 546.
Tisa : 23, 26, 132, 138, 175, 201,
212,	220, 264; 265, 287, 359,
423,	426, 428, 707, 738, 745. Tisa (sat) : 223.
Tismana : 434.
Tiszaeszlâr (procesul de la) :
295.
Titeşti : 568.
Tiuleşti : 223.
Tiveşti : 223.
Tîrgovişte : 218, 352, 432, 467.
Tîrgu-Jiu : 785.
Tîrgu-Neamţ : 785.
Tîrnava : 2*23, 352. '
Tîrnava Mare : 424, 428.
Tîrnava Mică : 424, 428.
Tîrnaviţa : 223.
Tîî'nOvâ : 352..
Tokaj (Tokâi) : 73.
Torneşti : 223.
Topliţa : 477, 478.
Torino : 739, 771.	:
Torontal ; 208, 214.
Ţracia : 438.
Transilvania* (Ardeal) : 20, 28,
37, 38, 45, 89, 97, .100, Д08,
11Q,	111,	J.1Ş,	Д25,	132,	.134,
142,	143,	145,.	147,	148,	150;,
165, 170, 171—176,, 181, 184,
195, 197—203, 205, 209, 211,
•	213,	217,	219,	220,	230,*	232,
235,	236,	244,	248,	256,	258,
260,	261, 263—268, 271, 287, f 289, 290, 307, 309, 320, 327,
Ţara Bîrsei : .342,	350,	363,
713.
Ţara Făgăraşului : 176.
Ţara Moţilor :	176,	218,	219,
221, 222;: /;) -s, : ■
Ţâra Gasului': 218,
Ţara Oltului 1^6.
Ţara Românească (Valahia) (v. şi Muntenia) :	187,
197—203, 207, 209, 210, 213,
220,	241—243, 248—250, 254,
329—337,	340,-343,	345,
—349, 351, 353—360, 362—
364,	366, 374, 375, 381, 382,
384,	386, 387, 390, 396, 399-^
403,	411, 423-7-429/433, 434, 442,r 444, -452,* 466, 467, 474:, 475, 477-T-483, 495, 496, 503, 507, 509 515, 534, 569,' 685,
686,	707, 70&, 711, 714, 718— 722, 724-^726, 728,: 729, 732 —734, 736—73$, 740/ 742, 744, 745/748, 753, 757/758, 761, 76b, 778.
Trecătoareâ Buzăului : 353.
Trei Scaune : 214, 482.
Tria (Ţrnia) i 170. r .
Trotuş ; 263.
Turcia - (p, imperiul • Otoman).
Turda:: 214,'219, 349, 359,428, 433.
Turnu-Roşu :	345,	355,	567,
568,	772.
Turnu-Severin : 543, 570, 772.
256,	263;. 265, : 269, >312,
347,	^ --sea/j /.,37#^;.;-; 433,. . .475":
713,	717; 7-3?,. 737.,. 738yJ3%
740.	■;	.	i.-	,	vr
Ţara Ungurească- (v. Ungă-» ria).	......
Ţarigrad (v. Constantinapol). Ţările de Jos,: 345. . ..	,
Ţările Române, Ţările Romaneşti (ti. Moldova, Ţara Românească).
Ţebea : 741. i	••	^
Ш
u
Udvarhely (v. Odorhei).
Ugocea (Ugocsa) : 208, 214. tTjegyhâz (v. Nocrich).
Ungaria (Coroana ungară, Regatul Ungar, Ţara Ungurească) : 23, 24, 26, 27, 29, 32—37, 50—55, 57—60, 65, 66, 68, 69, 71—74, 79, 81, 85, 88—90, 92—94, 96— 100,	103—104,	106—115,
117—120,	132,	141—143,
150—154, 163, 164, 169, 172, 174—180,	182—188,	197—
205, 207, 210—214, 220, 221,
232,	235—237,	244,	258,
263,	265, 266, 268, 271, 272, 275, 276, 277, 280, 285—287, 288, 295, 297, 304, 307, 311—
313,	315, 317, 318, 321, 323,
324,	326—328, 331, 336—338,
340,	341—343, 347, 357, 364, 366—369, 371, 374, 379, 381,
385,	389, 393—395, 397, 400,
401,	402,	405,	407,	409,
420—426, 428, 429, 432, 434, 437, 440, 442, 447, 448, 452, 462, 467, 474, 478—483, 486, 490, 515, 520, 521, 533—535,
569,	599, 637, 685, 706, 708,
709,	711, 713, 714, 718, 720, 723—727, 729, 733, 734, 736,
737,	739, 740, 742, 745, 7491 754, 756, 765, 786.
Unguraş : 341, 411, 731, 743.
Ungvâr : 27, 90.
Ural (v. Mtinţii Urali).
Uricani : 477.
Valahia (Valachia) (v. Muntenia, Ţara Românească). Valea Argeşului: 467, 633. Valea Bîrladului: 633.
Valea Buzăului: 351.
Valea Crişului Alb : 442.
Valea Crişurilor : 748.
Valea Dunării : 390, 507, 569. Valea-Mare : 223.
Valea Mureşului:	222—224,
264, 349, 434, 477.
Valea Oltului : 345, 567, 633. Valea Şiretului: 633.
Valea Someşului : 341, 796. Valea Streiului : 434.
Valea Topologului : 568.
Vama : 740.
Varna : 312.
Varşpvia : 295.
Vasârhely : 132.
Vaţ : 735.
Vaţa-de-Jos : 223.
Vaţa-de-Sus,: 223.
Vechiul Regat (v. România). Veneţia :	239,	248,	249,	309,
385, 398, 419, 536, 538. Verdun : 22, 23.
Vidic : 222.
Vidin : 354.
Vidrsfrde-Joâ : 223.	;
Vidra-de-Sus : 219.
832
Viena : 36, 44, 103, 104, 106—
110,	151,	163,	226,	232,	234,
241,	242,	248,	255,	257—267,
284,	309,	311,	312,	323,	326,
327, 344—346, 355—357, 359, 361—366, 368, 369, 373, 377—
379,	380, 383, 388—391, 396 —399, 401, 402, 425, 447, 448, 462, 567, 575—577,	702—
705,	707,	714,	716,	718,	720,
721,	723,	726,	732—735,	737
West falia : 396.
Za brac :: 477.
Zam : 424, 441.
Zaporojie (Zaparog) : 375. Zarand : 89, 143, 170, 174, 184, 205, 208, 213, 214, 221—224, 7 41.
—741, 749, 753, 764, 773, 774, 798.
Vilâgos (v. Şiria).
Visegrâd : 432.
Vişeu : 428.
Vîlcăneşti : 344.
Volga : 24.
Vozdoci : 223.
Vugani : 477.
Vulcan : 219, 355.
Wiirtenburg : 426.
Zăicani (Zancani) : 477. Zăxneşti : 144.
Zencaini : 477.
Zenta : 232.
Ziirich : 536, 543.
III.	INDICE DE SCRIERI LITERARE, ISTORICE ŞI FILOZOFICE, REVISTE ŞI ZIARE, SOCIETĂŢI CULTURALE, LITERARE ŞI ARTISTICE, INSTITUŢII, ORGANIZAŢII ŞI PARTIDE POLIITICE ETC.
A
A bajusz (A. Berczik) : 64.
A falu jegyzöje (I. Eötvös) : 62.
A magyarok törtenete (M. Horvâth) : 705.
A török birodalom leirâsa törieneti, statistikai es geographîai te-kintetben (E. Fenyes) : 713.
Abafi (M. Jösika) : 62.
Academia Agricolă din Hohenheim : 766.
Academia Română :: :1:67, 226, 369, 370, 435, 720, 730, 747. -
Acordul de la Reichstadt (1876) şi Tratatul de la Budavesta (1877) (Emil Diaconescu) : 707.	>:
Activitatea Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti de la înfiinţarea sa pînă la 1 aprilie 1906 (Chr. D. Staicovici) : 778.
Adevărul: 513.
Adunarea de la Blaj (1848) : 426, 742.
Adunarea Deputaţilor (Parlarpecnt) :	299, 300, 453—454, 591, 595,
602, 610, 614, 721, 751, 752, 763} 777, 778, 781, 786, 790—793, 797.
Adunarea şi alegerea de la Banca Naţională : 780.
Agitaţia podgorenilor : 784.
Agricultura română în judeţul Dorohoi (I. Ionescu de la Brad) : 763.
Al doilea rămăşag (B. P. Hasdeu) : 712.
Albină: 711.
„Albina41 (v. Banca „Albina“).
Allgemeine Zeitung; 340, 730.
Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch : 44.
Amintiri din „Junimea“ (I. Negruzzi) : 712.
An inquiry into the nature and progress of rent (T. R. Malthus) :
770.
Analele Societăţei Academice Române : 715.
Anonymi Belae regis notarii de Gestis Hungarorufn liber (I. L, Endlicher) : 24, 28, 705.
Anuarul Institutului de istorie naţională : 717.
Anuarul Statistic al Bucureştiului: 771.
Anuarul Statistic al Capitalei pentru anii 1910—1911 : 641. Anuarul statistic al oraşului Bucureşti: 562, 771, 787.
Anuarul statistic al României : 558, 559, 562, 769, 770, 771, 7l6, 779,
782.
Apărarea naţională : 760—762.
Approbatae Constitutiones (Aprobate): 272, 381.
Ardealul (I. Slavici) : 335, 729.
Ardealul (articol I. Slavici) : 744.
Ardeleana (dans popular românesc) : 139.
Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna (I. Popea) :
723.
Arhiva Episcopiei de Rîmnic : 344.
Arhivele Statului (Bucureşti) : 344.
Articol de lege despre efectuireă egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor ei: 719.
Articol de lege privitor la întrebuinţarea celor trei limbi ale ţării în comunicaţiunea politică oficioasă: 719.
Asigurările sociale în România: 780.
Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român (Astra) : 722, 754.
Asociaţiunea generală a medicilor : 626.
Ateneul Român : 226, 228, 229, 714.
Austro-Ungaria [„Despre intrarea...“] (M. Eminescu) .* 750.
Az orult (Petofi) : 63.
B
Banca „Albina“ : 503, 505, 599, 758.	'
Banca Naţională : 299, 608—610, 780,
Banca „Timişana“ (Timişoara) : 599.
Banca „Victoria“ (Arad) : 599.
Bânk bân (J. Katona) : 69.
Barankovics Gyorgy (F. Erkel) : 68.
835
Barbarie moderna (I. Slavici): 761.
Băncile noastre (I. Slavici) : 758.
Băncile populare : 661.
Bătuta (dans popular românesc) : 139.
Bevölkerung der österreichischen Monarchie in ihren wichtigsten Momenten statistisch dargestellt (A. Ficker) : 713.
Biblia: 58.
Bibliografia numismaticei române (D. A. Sturdza) : 715.
Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii: 746.
Biserica Naţională Română : 561, 562.
Briefe der Zustände und Begebenheiten in der Türkei aus den Jahren 1835 bis 1839 (H. K. Moltke) : 772.
Bula de aur; 35.
Buletinul armatei şi marinei române: 651, 743, 744, 789, 791. Buletinul oficial: 780.
C
Cabinetul din Viena : 239, 242, 248, 260, 262, 284.
Cabinetul din St. Petersburg : 241.
Cabinetul Francez : 235, 236.
Calendar pe 1878 : 744.
Calendarul Minervei: 744, 745.	j
Camera (v. Adunarea deputaţilor, Senatul).
Camera Imperială (v. Reichsrat).	.	(
Camera de comerţ şi industrie : 597, 598, 616—619, 782.	i
Campania de Navigaţie pe Dunăre : 448.
Cancelaria aulică (v. Cabinetul din Viena).
Capitoliul din Roma : 430.
Carada şi Lueger (I. Slavici) : 774.
Casa Arpadiană : 34, 35, 51, 54, 57, 91, 97, 136.
Casa de Anjou : 35, 51, 58, 91, 119, 420.
Casa de Austria (v. Casa de Habsburg).
Casa de Bourbon : 234.
Casa de Economii : 601, 779.
Casa de Habsburg (Casa de Austrie*, Curtea din Viena, Curtea împărătească, Casa Domnitoare, Coroana, Dinastia, Habsburgii, Monarhia, Tronul) : 37, 51, 94, 96, 179, 180, 232, 234, 235, 241, 242—244, 247—248, 253, 256—269, 271, 272, 307, 309, 310, 311,
330,	339, 342, 345—347, 349, 351, 361—364, 367, 371—376, 379—
836
382,	384, 3$5, 386, 388, 389, 391, 392, 394, 395, 397, 399, 400, 401, 406, 408, 433, 442, 462, 490, 535, 547, 571, 706—708, 714—716* 718—721, 723, 727, 732, 733—735, 737—741, 748, 749.
Casa de Habsburg—Lorena : 94, 96, 108, 109.
Casa de lagelio : 36, 51, 91, 422, 432, 433.
Casa de Lancaster : 419.
Casa de Valois : 418.
Casa Hohenzollern-Sigmaringen : 298, 512.
Casa Ruric : 420.
Căile Ferate Române : 590, 591.
Căpitanatul Cetăţii-de-Piatră (Chioarului) : 38.
Căpitanatul Maramureşului : 38.
Căpitanatul Năsăudului : 38.
Către sătenii români bucovineni : 727. i„Căutînd a explica..“] (M. Eminescu)*: 787.
/„Ce * pofteşte «L'Indépendance roumaine» (M. Eminescu) :
787.
Ceas rău (I. Slavici) : 731.
Cel dinţii român care şi-a luat nevastă o grecoaică : 732.
Cele trei Crişuri : 747.
Cercul Comercial : 616—618.
Cercul publicaţiilor militare : 743.
Gestiunea română (Aron Densuşianu) : 729.
Gestiunea română (I. Slavici) : 729.
Gestiuni viticole (I. M. Dumitrescu) : 788.
Chestia proprietăţii de moşie în România (Pera Opran) : 752. Chestia proprietăţii... în România (Pera Opran) : 752.
Chestiunea exproprierii : 789.
Chine moderne ou description historique, géographique et littéraire de ce vaste empire d'après des documents chinois (G. Pauthier, M. Bazin) : 774.
Chronica Hungarorum (J. Thurôczy) : 705.
Cine a fost domniţa Stanca : 732.
Circul din Bucureşti : 228, 229.
Cîntarea României (A. Russo) : 759.
Clăcaşii (O. Goga) : 765.
Codul lui Napoleon : 44.
Colegiul I : 722.
Colegiul III : 777.
Colegiul Arhieresc : 594.
■Comisia documentelor istorice : 713, 716, 751.
837
Comisiunea Serviciului Sanitar : 582.
Compilatae Constitutiones (Compilate) : 272, 381.
Comuna din Paris : 576.
Comunicat : 750.
Conciliul de la Constanţa : 419.
Conclusele conferinţei [naţionale a alegătorilor români clin 1905] : 741.
Conferinţa naţională a alegătorilor români (1881, 1884, 1887, 1905) :
718, 741.
Conferinţa de la Paris : 565,
Conferinţa delegaţilor Camerei de comerţ cu d. N. D. Xenopol ministrul Industriei : 782.
Conferinţa naţională a alegătorilor români (1887) : 741.
Congresul de la Berlin : 389.
Congresul de viticultură şi .oenologie : 790.
Congresul Naţional (1863) : 282, 283.
Congresul podgorenilor : 653.
Congresul podgorenilor de deal : 772.
Consideraţiuni asupra stărei poporului şi a mijloacelor prin cari s-ar putea ajuta (M. Toma) : 753, 754.
Consiliul de Război : 256, 260, 401—403.
Consiliul Sanitar Superior : 559, 562, 564—566, 771,, 777, 781. Consistoriul din Arad : 196.
Consistoriul din Oradea : 440, 748.
Constituanta (1914) : 793, 795, 796.
Constituţia : 610, 721, 722, 793, 797.
Constituţia maghiară : 114.
Constituţionalul : 336, 729.
Contencios : 610.
Contribuţii la istoria problemei agrare în România (Gh. Cristea) ; 751, 763.
Contribuţiune la istoria trecătorilor Transilvaniei (J. Jung) : 721. Convorbiri literare : 120, 701, 703, 711, 715, 721, 723.
Corespondenţa Română : 335, 729, 759, 760, 768.
Coroana Boemiei : 368.
Coroana Transilvaniei : 37.
Corpurile Legiuitoare (t\ Adunarea Deputaţilor, Senatul).* Corpus juris (v. Tripartitum).
Corpus juris civilis : 44.
Corpus juris Hungarici Tripartitum : 93.
Creditul Urban : 677.
838
Creşterea capitalului băncilor româneşti (E. Brote) : 778. Crişana : 139.	>
Crişenii (I. Slavici) : 713.
Crişenii noştri (I. Slavici) : 748.
Csârdăs : 139.
Cserhalom (M. Vorosmarty); 61.
Csikos (E. Szigligeti) : 69.
Curierul de Iaşi: 721, 727} 733, 750.
Curtea Bizantină .* 34.
Curtea cu Juraţi : 612, 775.
Curtea de Casaţie : 611, 780.
Curtea din Budapesta (Curtea Ungară) : 51, 58, 60, 88. Curtea din Praga : 356.
Cuvîntul nostru: 767.
D
Dacia literară : 744.
Dacii (S..FI. Marian) : 731.
Dacoromania : 707.
De la statul geto-dac la statul român unitar (M. Muşat şi I. Arde-leanu)720, 739, 742, 789.
Demografia (Z. C. Arbore) : 787.
< Demogrßfia anilor 1906—1907 : 770.
Dezbaterile Adunării Deputaţilor : 777, 778, 781.
Dicţionar ungaro-român (G. Bariţiu) : 42.
Die Anfänge; der; Romänen (J. Jung) : 720, 721.
Die romanischen Landschaften des roemischen Reiches (J. Jung) : 720.	^	-	'
Die Rumänen in Ungarn, Sibenbürgen, ttnd der Bukowina (I* Slavici) :709, 729, 730, 753.
Dieceza greco-catolică (Oradea) : 315.
Dieta Ardealului din 1863—1864 (V. Moldovan) : 719, 720.
Dieta de la Cluj (1865) : 285, 309, 724.
Dieta Transilvană (Dieta Ardealului) (1863—1864) : 267, 284, 285,
296,	719, 720, 722.
Dieta Ungară : 42, 46, 54, 55, 60, 65, 87, 94, 96, 99, 104, 110—113, 116, 153, 180, 186, 267, 284, 291—293, 297, 405, 406, 423, 427, 428,
534,	718, 741, 742, 765.
Din două lumi (I. Slavici) : 768.
339
Din istoria Transilvaniei: 713, 734. .
Diploma împărătească (1860) : 404, 405, 407, 427, 429, 719, 737, 74K Diploma regală (1223) : 287.
Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar : 559, 562, 564—566*
771,	777, 781.
Doamna Stanca a lui Mihai Viteazul (A. Pessiacov) : 732.
Dobozi (baladă populară maghiară) : 136.
Documente privind istoria României: 750.
Documente privitoare la istoria românilor (E. Hurmuzaki) : 347,
350,	352, 354, 356, 360, 365, 367, 368, 371, 372, 374, 716, 717, 731,
732,	740, 751.
Doina : 134.
Doina (G. Coşbuc) : 731.
Dr. Karl Lueger (Fr. Stauracz) : 773.
Dragoste învrăjbită (G. Coşbuc) : 731.
E
Edictul de Nantes : 364.
Edictul din Milan : 788.
Educatorul: 762.
EMKE (v. Erdelyreszi Magyar Közmüvelödesi Egyesület). Episcopia de Rîmnic : 344.
Epitome chronologica rerum Hungaricarurrţ Transilvanicarum et lllyricarum (I. Katona) : 705.
Epoca: 545, 767.
Erdelyreszi Magyar Közmüvelödesi Egyesület (Societatea transilvană de cultură maghiară) : 316.
Eroii Revoluţiei ardelene din 1848 : 742.
Essay on the principie of population as it affects the future im-provement of society (Th. R. Malthus) : 770.
Eudoxiu Hurmuzaki şi colecţia sa de documente (T. Bălan) : 717-
F
Falsificatorii de vinuri: 784.
Familia lui Mihai Viteazul (I. Slavici) : 731.
Fasten der Provinz Dacien mit Beiträgen zur römischen Verwaltungsgeschichte (J. Jung) : 720—721.
840
Fauna ichtiologica a României (Gr. Antipa) : 747.
Făurirea statului naţional unitar român (Şt. Pascu) : 724, 735.. Federaţiunea: 724.
Figaro: 794.
Foaia poporului: 728.
Forme noi de delicte (C. Lombroso) : 771.
Fragmentarium (M. Eminescu) : 704.
Fragmente zur Geschichte der Rumänen (E. Hurmuzaki) : 717~ Fraudele şi represiunea (C. Iarca) : 790.
Fremden-Blatt: 311, 448, 749.
Függetlenseg: 736.
G
Galeria imperială de pictură (Viena) : 361.
Gazeta Transilvaniei: 54.
Genio e degenerazione (Cesare Lombroso) : 771.
Genio e follia (Cesare Lombroso) : 775.
Geschichte der Magyaren (J. Majlath) : 705.
Geschichte der Ungarn (M. Horvath) : 705.
Gesta Hungarorum : 38.
Gestiunea bănească definitivă în anii 1862—1909/10 : 769, 776-Globul: 715.
Gogu şi Goguşor <1. Slavici) : 731.
H
„Hanul Ciorilor“ (I. Slavici) : 731.
Harta Austro-Ungariei (I. Scheda) : 754.
Harta Europei (I. Scheda) : 754.
Harta Turciei (I. Scheda) : 754.	,
Hazânak es nepe a közgazdasäg es târsadalmi statisiika szempont-jâbol (K. Keleti) : 713.
Histoire des revolutions de Hongrie (Fr. Râkoczi) : 738.
Historia critica primorum Hungariae ducum (I. Katona) : 705. Historia critica Regnum Hungariae (I. Katona) : 705*
Hitel (I. Szechenyi) : 65.
Hollosi (baladă populară maghiară) : 136.
Hora (dans popular) : 134.
841
I
I.	Popovici-Bănăţeanul (D. Vatamaniuc) : 755.
Iar iconarii (M. Eminescu) : 726.
Iarna pe uliţă (G. Coşbuc) : 731.
Iconarii cl-lui Beldiman (M. Eminescu) : 726.
Ileana Cosinzeana : 135.
Importul României în anii 1907—1910 pe mari categorii de mărfuri : 779.
In opressores (G. Coşbuc) : 731.
Inschrift aus Apulum (J. Jung) : 721.
Inspectoratul Şcolar (Transilvania) : 205.
Institutul „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele : 762f 763, 767, 784. Institutul oenologie din Dijon : 788.
Institutul teologic-pedagogie (Arad) : 753.
Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut (D. Vatamaniuc) : 716, 718,
758,	766.
Istoria contemporană a României (T. Maiorescu) : 7£2.
Istoria lui Mihai Viteazul (N. Iorga) : 735, 745.	^
Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918 : 763, 764, 781, 783, 786, 792, 793, 797.
Istoria României : 717, 738, 739.
Istoria universală (1. Slavici) : 705.-Iuliu Cezar (W. Shakespeare) : 400.
I
închisorile mele (I. Slavici) : 767.	-,
însemnări despre români (K. Marx) : 742,	-
însemnătatea zilei de 3 mai 1848 : 742.	'
J
Jacobins in Hiţngary (F. Pulşzky) : 725.
Joseph II und Katharina von Russland : 707.
Jumătate de milion de copii morţi în 10 ani (Z. C. Arbore) : 789. Junimea : 712.	,
>842
K
Karthausi (J. Eôtvos) : 62. Keletnépe (I. Széchenyi) : 65. „Kisfaludy Târsasâg“ : 63. Kolozsvâr : 316, 503. Kolozsvâri Kozlony : 284.
Li
Ualimentation et Ies regimes chez Vhomme sain et chez Ies ma-lades (A. Gautier) : 784.
La noi (B. P. Hasdeu) : 712,
Lăptarii şi-au găsit naşul; 774.
Leben und Sitten der Romer in der Kaiserzeit (J. Jung) : 720. Legea Contenciosului: 780.
Legea din 1864 : 454, 455. . _ ,
Legea electorală (Ungaria) : 296.
Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor : 392, 406* 708,
741.
Legea pentru învoieli agricole: 763.
Legea pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria: 708.
Legea privind învăţămîntul : 7411 Liceul din Arad: 736, 737.
Liceul din Beiuş : 726.	1
Liga culturală pentru unitatea culturală a românilor : 334, 729, f 55.
Lueger şi românii (I. Slavici) : 774.
Lugojana <dans popular românesc) : 139.
Lumea prin care am trecut (I. Slavici) : 708, 709, 711, 748, 762. Lupta : 335, 513, 729.
Lupta vieţii (G. Coşbuc) : 731.	v
M
Magyar Jacobinusok (F. Pulszky) : 725. Magyar Nemzeti Bank : 73.
Magyar Nemzeti Szinhâz : 44, 68. Magyarok tôrténete (M. Horvâth) : 30, 50.
843
Magyar Tudomânyos Akademia : 63, 64, 178. .
Mama (A. Berczik) : 64.
Mama (G. Coşbuc) : 731.
Mara (I. Slavici) : 731.
Marele Stat Major : 785.
Mănunţaua (Mărunţaua) (dans popular românesc) : 139.
Medicul şi mediul rural în România (P. Cazacu, N. Lupu) : 784. Meetingul bruţarilor din Capitală: 783.
Memorandumul românilor din Transilvania şi Ungaria : 390, 718,
720,	727, 733—735, 773.
Memoriul Consiliului Sanitar Superior: 771.
Memoriul Consiliului Sanitar Superior asupra raporturilor sale cu Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar şi asupra proiectului de modificare a legii sanitare : 711.
Mesajul Tronului (1909, 1912, 1913, 1914) : 777, 781, 786, 793, 797. Milkovia, sive antiqui episcopatus Milkoviensis... explanatio (J. Benko) : 705.
Minerva : 572, 580, 585, 606, 614, 649, 742, 743, 767—797.
Ministerul Comerţului (Ungaria) ; 65, 106.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice : 230, 589, 626, 662, 716,
791.
Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică (Ungaria) : 62, 65, 71, 106, 315, 739.
Ministerul de Externe : 449.
Ministerul de Externe (Imperiul Austro-Ungar) : 112.
Ministerul de Finanţe : 553, 556, 594, 597, 675, 676, 778, 794. Ministerul de Finanţe (Franţa) : 794.
Ministerul de Finanţe (Ungaria) : 106.
Ministerul de Interne : 530, 589, 594.
Ministerul de Interne (Austria) : 741.
Ministerul de Justiţie : 752.
Ministerul Domeniilor : 729.
. Ministerul Industriei şi Comerţului : 587, 589 769, 782, 783. Mitocanul (I. Slavici) : 731.
Mittheilung aus Apulum (J. Jung) : 721.
Moara cu noroc (I. Slavici) : 745.
Monarhia (v. Casa de Habsburg).
Monitorul Oficial al României: 749—752.
Monumenta Hungariae Hisiorica Diplomătaria: 705.
$44
Mortalitatea copiilor (I. Slavici) : 770. Munca: 734.
Muzeul Naţional Ungar : 725.
N
Negru-Vodă (Em. Grigoroviţa) : 731.
Nemzet : 315.
Nepotul lui Mihai Viteazul (I. Slavici) : 731.
Neue freie Presse : 153.
Nicolae Bătcescu despre revoluţia ardeleană din 1848 : 742, Noi şi maghiarii (I. Slavici) : 120, 701.
Noi vrem pămînt (G. Coşbuc) : 731, 765.
Noua revistă română : 771, 777.
[„Nu ne îndoim că destingerea..“] (M. Eminescu) : 787.
%
Numismatica română (D. A. Sturdza) : 225, 226.
O
O propunere (V. Sion) : 771.
O viaţă pierdută (I. Slavici) : 760.
Oeuvres completes (B. Pascal) : 704.
Oficiul Statistic : 642.
Omul liber : 798.
Opere complete (V. I. Lenin) : 736.
Opere IX. Publicistica (M. Emines.m) : 721, 723, 727, 733, 745, 750. Opere XI. Publicistica ,(M. Eminescu) : 776.
Opere XII. Publicistica (M. Eminescu) : 767, 787.
Opere XIII. Publicistica (M. Eminescu) : 726.
Opere II. (I. Slavici): 760.
Opere VIII (I. Slavici) : 747, 768.
Opere IX (I. Slavici) : 708—711, 728, 737f 742, 748, 756, 762, 765, 767. Opere X (I. Slavici) : 750, 762, 774.
Opere XI (I. Slavici) : 762, 784.
Opere XIII (I. Slavici) : 709, 714, 723, 729, 730, 754.
Opere voi. 15 (K. Marx şi Fr. Engels) : 719.
Ordinaţiunea : 755.
845
p
Pacea de la Belgrad : 260.
Pacea de la Karlowitz (Carlovăţ) : 232, 402, 738.
Pacea de la Nimègue : 237.
Pacea de la Passarowitz : 239, 403, 738. .
Pacea de la Şistov : 260.
Pacea de Westfalia : 396.
Pactul dualist : 407, 426, 427, 567, 708—711, 720, 724, 726, 733, 736,
740,	741, 745, 749.
Parlamentul, (v. Adunarea Deputaţilor, Senatul).
Parlamentul din Viena (r. Rêichsrat).
Parlamentul dualist : 42.
Parlamentul Ungariei (v. Dieta Ungară).
Partida Naţională Română Moderată : 723.
Partidul Conservator : 300, 722, 792, 793.
Partidul Conservator-Democrat : 792.
Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria : 718. Partidul Naţional Liberal : 300, 453, 457, 513, 722, 727, 763, 795. Partidul Naţional Român : 718, 765.
Partidul Naţional Român din Transilvania : 718.
Paşa Hassan (G. Coşbuc) : 731.
Patenta împărătească (1861)' : 719.
Patria : 118.
Păcatele noastre (articol nesemnat) : 756.
Părţi alese din istoria Transilvaniei (G. Bariţ) : 708.
Pe picior (dans popular românesc) : 139.
Pensées (B. Pascal) : 704.
Pescăria şi pescuitul (Gr. An tipa) : 435.
Pescăria şi pescuitul în România (Gr. Antipa) : 747.
Pester Lloyd : 568.
Politeţea maghiară (I. Slavici) : 711.
Poveste (I. L. Caragiale) : 731.
Poveţe pentru buna creştere a copiilor (I. Slavici) : 762.
Pragmatica sanctio (Sancţiunea pragmatică) : '94, 96, 337, 404. Precuvîntare, (N. Bălcescu) : 759.
Principles of political economy (Th. R. Malthus) : 770.
[Privire asupra istoriei românilor pînă în secolul XIX] (I. Slavici) : 725.
Problemele evoluţiei poporului român (Gr. Antipa) : 747.
Procesul Memorandului românilor din Transilvania : 734.
846
Proclamaţia maghiarilor: 749.
Proiectul de lege din iniţiativă parlamentară pentru tocmelile' agricole şi executarea lor: 751.
Proiectul de lege sanitară a guvernului <V. Bab£ş) : 777.
Proiectul de răspuns : 777.
Proprietatea mare şi chestia ţărănească (C. Alimănăşteanu) : 765* Puterile Centrale : 725.
R
Răpirea Bucovinei după documente autentice : 712, 716.
Răscoala lui Horea : 187, 426, 442.	1	"
Răscoala lui Horea (D. Prodan) : 757.	'	/	“	■	'	•
Războiul celor două roze : 419-	'	’
Războiul de Independenţă : 727.	’ ■ v	■	"
Războiul de treizeci de ani : 345, 366; 373, 396.	*
Războiul pentru succesiune (Spania) : 402.
Recrutarea tinerilor musulmani dobrogeni în armată (articol) : 789. Reform (J. Eotvos) : 65.	;
Reforma sanitară : 781.	1	-	•	1
Reformă (L L. Caragiale) : 731.	;;
Regiunea inundabilă a Dunării (Gr. Antipa): 747.	-
Reichsrat (Camera Imperială) : 109, 112, 241, 242, 248, 260, 262y 368. Republica din Roma: 746.	-	v	:	-	-	vi
Rerum Hungaricarum Monumpnta Arpadiand (L L. EJndlicher) : 705.	.	•
Rescriptul împărătesc: 404—£06,	;	>
Revista contimporană : 712, 713.	-	.	j: ;• ;
Revista contimporană literară şi ştiinţifica : 712*,
Revista literară şi ştiinţifică : 712.
Revista politică: 316, 319, 727.
Revoluţia din 1848 : 42, 166, 426, 427, 720, 741. ,	,
Revoluţia din 1848x (Transilvania) : 724, 742.
Revoluţia din 1848 (Ungaria) : 107, 108, 178, 739«.
Revoluţia Franceză : 16.	;
Revoluţia Greacă : 165.
Rienzi (S. Bodnărescu) : 746.
Roemer und Romanen (J. Jung) : 289, 720.
România după Marea Unire (M. Muşat, I. Ardeleanu) : 798. >
847
România liberă : 726.
România viitoare : 759.
Românii din Ardeal (I. Slavici) : 714.
Românii din Moravia (M. Eminescu) : 733.
Românul: 447, 749.
[„«Românul» a contractat năravul..“] (M. Eminescu) : 787. Ruinarea podgorenilor ; 784.
S
Sancţiunea pragmatică (v. Pragmatica sanctio).
Scara (G. Coşbuc) : 731.
Schütze, uns Herr, von den Ungarn : 30.
Scrisoarea III (M. Eminescu) : 725, 767.
Senatul : 299, 300, 336, 453, 454, 456, 457, 475, 591, 602, 614, 721, 729, 752, 752, 763, 781, 786, 791—793, 797.
Sentinela romană (V. Alecsandri) : 416.
Serai : 233.
Serviciul Maritim : 590, 591.
Serviciul Sanitar Superior : 559, 562, 564—566, 581, 582, 589, 593, 594, 613, 771, 777, 781.
Sinodul : 594.
Sinodul eparhial : 196.
Sinodul protopopesc : 464.
Sînta Scriptură (v. Biblia).
Sobri (E. Szigligeti) : 69.
Societatea Academică Română (v. Academia Română).
Societatea „Apărarea naţională“ : 761.
Societatea de lectură (Lugoj) : 755.
Societatea Navigaţiunei Dunărene : 448.
Societatea podgorenilor : 570.
Societatea „România Jună“ : 702.
Stadium (I. Szechenyi) : 65.
Statistica funcţionarilor publici: 775.
Statistik des königreichs Ungarn (E. Fenyes) : 713.
Statul şi revoluţia (V. I. Lenin) : 736.
Stîlpul lui Vodă : 740.
Studii asupra maghiarilor (I. Slavici) : 120, 701, 709, 711, 713, 729,
744,	754.
848
Studii asupra pescăriilor din România {Gr. An tipa) : 747.
StwHi asupra scrisorii profesorului Dr, .1. lung intitulată „Romanii şi românii din Ţările Dunărene“ (V. Maniu) : 721.
Studii asupra stărei noastre actuale (A. D. Xenopol) : 702, 703. Studii şi documente I. »Junimea“ (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş) : 702, 705.
Studii şi documente literare II. „Junimea“ (I. E. Torouţiu) : 702,
712.
Studii şi documente privind activitatea \ui Ioan Slavici (E. Glück, G. Neamţu, D. Vatamaniuc) : 753.
Sub patrafir (G. Coşbuc) : 731.
Supplex Libellus Valachorum : 408.
Suprimarea Contenciosului: 780•
Szep llonka (M. Vörösmarty) : 135.
Szökött katona (E. Szigligeti) : 69.
Ş
Ştefăniţă-vodă (G. Coşbuc) : 731.
T
Teatrul Naţional (Cluj) : 69.
Telegraful român : 309, 482, 723, 724, 751, 753, 754, 768.
The measure of value (Th. R. Malthus) : 770.
Théâtre français : 44.
„Timişana“ (v. Banca „Timişana“).
Timpul (1876—1883) : 344, 456, 715, 732, 749—751, 755, 760, 768, 787.
Timpul (1923) : 797.
Toldi (baladă'populară maghiară) : 136.
Toldi (J. Arany) : 63.
Traité du vide (B. Pascal) : 704.
Transilvania (J. Benkô) : 705.
Transsilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus (J. Benkô) :
705.
Tratat complet de economie politică (I. Strat) : 752.
Tratatul de la Belgrad : 442.
Tratatul de la Karlowitz (Carlovăţ) : 232, 331, 425.
849
Trattato profilÜtiicöhe clvrdcd ăetid "pilăgia• i(bäsarö''XÖMbf‘ö66)'i • 771.	;	'f,t"	:-v-	'V.	n*M.r	.•
Tribuna (Arad) : 737^-741, 762; 763; 7(55", 766, 7^8, 778.	*
Triimna (Sibiu)1: 322, 485," 718;: 72*—723,725—727, 731\ 733, 7$4> 754—758, 763, 765, 768.	'	'■	:
Tribuna poporului: 736, 761, 763, 768. THpartitüV-lui^Werbäczy^CöfpüS' juris) : ~36* 44.
Tripartitum (Opus Tripartitum Iuris Consuetudinarii Inclyti Regni Hungariaö) : 272.	-	j	‘'	,	;	‘	^
Triumfuri ieftine (M. Eminescii) : 727.	:	f?	:	•	;
Tronul (v. Casa de Habsburg).	!	•	^ ' 1
V
Üeber den Ursprung der Rumänien (T. Tamm) : 339, 730.
Unio Trium Nationum : 38, 187, 218, 271, 272.
Universitatea din Budapesta :'*68, 71, 706, 710, 727, 733.
Universitatea din Elveţia : 540.
Universitatea din Kiel : 340.	‘	i
Universitatea din Praga : 720.
Universitatea din Viena : 44, 704.
[„Unrund discuţiunea...“] (M. Eminescu) : 787.
Vândor szineszek: 69.	,•
Vatra: 341, 344, 361, 730—732.	'	• .
Vechiie cddre : 767.	:	'	'	:
Veneţia (M. Eminescu) : 536.
„Victoria“ (v. Banca „Victoria).
Viitorul: 309, 723.	.	,	;
Vîntură-Ţară (I, Slavici) : 747.	/	.	,
Voichiţa lui Ştefan (G. Coşbuc) : 731.
Voinţa naţională: 565, 729, 771.
Völkerpsychologie : 710.	>	<	’	<	-
Vorba de acasă (I. Slavici, I. L. iCaragiale, G. Coşbuc) : 730, ■ Vremea: 799.
850
W
Weinbau und Kellerwirtschaft in Rumänien: 439.
Z
Zalăn ţutăsa (Fuga lui Zalân) (M. Vörösmarty) : 61.
Ziua : 746.
Ziua lui Lueger (I. Slavici) : 774.
Zur Geschichte der Fässe Siebenbürgens (J. Jung) : 720.
i
CUPRINS :
SCRIERI ISTORICE ŞI ETNOGRAFICE
Studii asupra maghiarilor................................	7(701)
Punct de purcedere ..................................	7
I. O privire peste trecut	........	21
III.	Individualitatea maghiară	. ..........	38
III.	Cultura maghiară .........................	47
IV.	Constituţiunea maghiară...................	74
V.	Guvernul maghiar .........................	100
VI.	Noi şi maghiarii................................	1^0
A.	Raport psihologic...........................	121
B.	Raportul politic............................	171
încheiere ...........................................	187
Crişenii noştri. Studiu social...........................	195(712)
I. Stări topografice şi etnografice	....	197
Numismatica română. Prelegere publică a d-lui D.
Sturdza .............................................	225(714)
Epoca fanarioţilor. Documente istorice adunate de Eudoxie Hurmuzaki (Tom. VI. 1700—1749 şi tom.
VII.	1750—1818)......................................	230(715)
I.	împărăţia Otomană în veacul XVIII ....	232
II.	Fanarioţii în Moldova şi Muntenia	.	.	.	242
HI. Oltenia şi Bucovina ....................	255
IV.	Românii din ţările căzute sub stăpînirea Habsburgilor.........................................	263
Solidaritatea română I, II, III, IV, V, VI...............	270(718)
[Dezvoltarea politică a României]........................	298(721)
[Generaţia de la 1848 şi generaţia de azi] .	.	.	.	300(722)
[Mitropolitul Andrei Şaguna] .........................	304(723)
[Aniversarea zilei de 3/15 mai 1848]......................	307(723)
[Lupta de la Nicopoli. Mircea cel Mare]..................	311(725)
852
Iconarii I, II.............................................  .	315(726)
Tempora	......................................	327(727)
Ardealul nostru ................................................	329(728)
Ardealul [I]	......................................	333(729)
Cuceritori şi cuceriţi *.....................................	336(729)
O critică	......................................	339(730)
Ciceul....................................................... . 341(730)
Familia lui Mihai Viteazul I, II.............................	344(731)
Nepotul lui Mihai Vodă Viteazul .............................	369(732)
Românii şi burg-ul din Viena I, II, III......................	377(733)
1867—1903	.................................. 392(736)
O cruce de peatră .............................................. 396(737)
Tot crucea de peatră ................................	398(738)
O nouă primejdie ............................................... 400(739)
Confederaţii	............................... 402(740)
Restitutio in integrum ......................................... 404(741)
Ziua de 3 mai 1848	..................................... 407(742)
Crucea şi sabia ................................................ 409(743)
Rostul neamului românesc ....................................... 413(743)
Mircea-vodă	.........................................	417(744)
Ardealul [II] . . I..........................................	423(744)
Sărbătoarea Unirii	.................................. 429(746)
Petru-vodă Cercel	............................... 432(746)
Problemele evoluţiei poporului rorr<ân de dr. Gr. Antipa
membru al Academiei Române................................	435(747)
Crişenii	..............................* . . . . 440(747)
SCRIERI SOCIALE ŞI ECONOMICE
Noul bucluc unguresc	............................	447(749)
Domeniile statului	...............................	449(750)
Ţăranul român [I]	 ...................................  .	451(751)
Poziţia lui în societate ....................................457
Politica rurală	...............................459
Legislaţia rurală	............................461
Ţărani, ciocoi şi boieri ....................................466
Date statistice	.........................................	477(753)
[Exclusivism social în Ungaria] .............................	483(754)
[Opinia publică]	....................	486(755)
[Convenţiunile şi clasele sociale la românii transilvăneni] 490(756)
[Activitatea socială]	...............................	494(757)
{îndrumare spre îndeletnicirile practice] . . .	. .	497(757)
853
Băncile noastre 			- v . i 503(758)
Doua eestiuni mari 			. . 506(759)
Slugile . 				. . . 508(759)
Ţăranii 		. . . 511(760)
Cine pleacă ?		 ,	
Robia modernă 			. . . ; 517(761)
Mizerii 		 . . . .	. . , 521(762)
Familia 		 . ... .	.i 525(762)
Răzvrătirea din România . , . . ... .	. , 528(762)
Memento ..... . ; .	. , . 532(765)
Scrisoare din Fribourg . . . 			. . . 535(766)
Scrisoare din Bucureşti . .		. . .. 543(766)
Scumpirea traiului 			. .... 549(767)
în preajma sărbătorilor 		. . . , 552(768)
O, problemă financiară 		. . . : ’ 555(769),
Mortalitatea copiilor 		 .	. . . ,558(769)
Poporaţiunea României. Naşteri şi morţi	. .. . 560(770)
O lege nemiloasă 			. . . 561(770).
Starea sanitară a ţării			. . ... 564(771)
Linia Turnu-Roşu— Bucureşti 		. . . 567(772,)^
Mişcarea viticultorilor . ....... .	. . . \ 569(772)
Cartelurile şi scumpirea traiului ... .	; ; : 57:2(773)
Ieftenirea traiului . . . . ... . . .	. . . 574(773);
Tot sbumpirea traiului . . . . . .	. . . / 578(774)
Pentru ieftenireâ traiului • • • • • •	. . . 580(774)
Oştirea noastră , ..........	. . . 583(775)
Măsurile de apărare 		. . . . 585(775)
Administraţia noastră 			 .	. . . . 587(775)
Finanţele noastre 		. . . . 590(776)
Producţiunea industriei casnice 		. \ . . 501(776)
Legea sanitară .........	. . . . 593(776)
Traiul ţăranilor .	. . . . 595(777)
Mersul vieţii noastre economice 		. . . . 597(778)
Iar scumpirea traiului 		. . . . 600(778)
Revoluţiunea economică 		. . . . 602(779)
Asigurările sociale 		 .	. . . . 606(779)'
Banca Naţională 			. . . . 608(780)
Cu ori fără contencios 		. . . .610(780)
Boala reformei sanitare .......	. . . * 612(781)
Un război sfînt .........	. . . . 614(781)
Nevoi economice 		. . .' . 616(782)
Numărătoarea 			. 618(782)
854
Bucureşti—Constanţa............................... 	620(782)
Populaţiunea şi scumpetea	..............	622(783)
Pine caldă	..................................... 623(783)
Sănătatea săteanului	................................. 626(784)
Falsificările [I]	.	.	............................... 628(784)
Lipsa de braţe	..................................... 630(785)
Iar revărsări	..................................... 631(785)
Aberaţiuni omeneşti	............................... 633(785)
Reformele	...............,	.	.	............... 636(786)
Noile împroprietăriri ...............................'.	.	.	.	638(786)
Interese superioare	................................. 640(787)
Stări îngrijitoare	............................ • • 641(787)
Remedii problematice	............................... 643(788)
Mişcarea podgorenilor	............................... 645(788)
Pămînt şi pămînt	................................. 647(788)
Cauze şi efecte	................-.................... 649(789)
Farmecul dreptăţii........................................	651(789)
Nevoile podgorenilor	............................... 653(790)
Cestiunea agrară	,	.	............................... 655(790)
Prestigiul armatei	.................................. 657(790)
Drumuri nouă	..................................... 659(791)
Băncile populare	................................. 661(791)
Talpa ţării	........................................ 663(791)
Pauza cea mare	................................. 665(792)
Viaţa comunală	............*........................ 667(792)
Fantasmagorii economice	.......................	669(793)
Agronomii	........................................ 671(793)
Boala veacului	.................................. 673(794)
Şuruburi bugetare	*  .............................. 675(794)
Urcarea chiriilor	................................. 677(795)
Nivelul moral	..................................... 679(795)
Naştere şi moarte	................................. 681(795)
Falsificările [II]	..................................... 683(795)
Ţăranul român [II].............................................	685(796)
în toiul luptei	..................................... 687(796)
Iar pînea	................................	688(797)
Utilitarismul	............. 690(797)
însemnări sociale	.............	692(797)
Robia omului	......................	695(798)
, Note . . . . . . . . ... ........................................699
Indici.........................................................801
855
Lector : DACIANA VLĂDOIU Tehnoredactor : AURELIA ANTON
Bun de tipar 12.VI.1987 Coli ed. 46,75, coli tipar 53,5
Tiparul executat sub comanda nr. 5284/987 la ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA BACĂU strada Mioriţei nr. 27. REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA
IO AN SLAVICI
<$>