IO AN SLAVICI 9f»$ fW să crească producţiunea1. Producţiunea şi: consumţiunea tind pururea de a se executa, şi în această tendinţă zace nemărginirea dez-voltărei sociale a omului : aici nu sunt margini; cînd are omul mult,- i se nesc nouă trebuinţe, şt el tinde de a avea şi mai mult. Indestulirea economică e numai momentană; ea nu este decît atunci, cînd producţiunea şi consumţiuîtea sînt congruente. Această congruinţă e îflsâ numai momentană, căci în momentul următori micşorează consumţiunea, productul său măreşte abundanţia trebuinţelor. De la superfluu pînă la deficit, de la abun-danţie pînă la lipsă nu este decît repezimea unui cuget. Am atins aceste adevăruri generale numai pentru că ele sunt cheia pentru priceperea economiei de caş|| îh special. Aş avea numai să fac o comentaţiune a termi-nilor „producţiune“ şi „consumţiune“ — încît ar fi de lipsă pentru aceia cari nu se ocupă mai destins cu economia. Producţiunea e oricare lucrare prin care se produc bunuri, adecă averi, adecă lucrarea prin care se dă bunurilor facultatea ori destinaţiunea de a servi spre îndestularea trebuinţelor omeneşti2. Ţăranul produce bucate, croitorul — veştminte, minariul — minerale, fabricantul — fabricatele, pictorul — tablourile; teatristul produce bun prin care se îndestulează trebuinţa ascultătorilor în formă de plăcere, şi toţi oamenii cari lucră pe terenul spiritual produc bunurile spirituale : învăţătorul produce calificaţiunea învăţăceilor săi, judele — dreptul concret, 1 Omul neîndestulit cu soartea sa lucră ziua şi noaptea. (Ori desperează şi nu lucră nemic. Despre asta mai sus.) (n.a.) 2 „Avere“ şi „bun“ nu sunt în -adevăr sinonime. „Avere“ e unitatea mai multor bunuri cari le posedă omul. „Avere“ de la habeo. Ceva poate fi avere fără a fi „bun“. „Bunu“ e numai aceea ce are însuşirea de a putea îndestuli o trebuinţă concretă a omului. în genere : economia e domnirea omului peste natură. Peste ce omul nu domneşte ori nu poate domni nu e „bun“. Razele soarelui îndestulesc trebuinţe vitale : nu sunt însă „bunu. Tocmai aşa nu e „bun“ o oală spartă care nu mai poate îndestuli neei o trebuinţă pe lîngă toate că o posedă omul. Tot ce e „bun“ trebe să fie „avere“, nu însă tot ce e „avere“ trebe să fie şi „bun“ (n.a.). 26 administratorul — ordinea şi securitatea socială, şi aşa mai departe. Chiar măturătorii straielor produc un bun care ni îndestulează trebuinţele în forma de plăcere — dacă mergem la preumblare. Cu un euvînt: oamenii au împărţit lucrul între sine; oricare lucrează pentru toţi •—tocmai cum lucră toţi pentru el. Călţunariul face căl-ţuni pentru toţi cari lucră pentru el — dîndu-i preţul lucrului în bani: mîncă însă dodată bucatele produse de ţăran, aonsumă vestmintele produse de croitori, merge la biserică, se provoacă la judeţ ş.a.m.d. Venitul nu e sinonim cu producţiunea ; el e rezultatul individual a producţiunei. Cineva poate avea venit fără să fi produs, şi poate produce fără să aibă venit. Venitul nu poate avea decît individul (natural ori personal). Consumţiunea e oricare lucrare prin care se nemicesc bunurile ca atari, adecă procesul prin care corespund bunurile scopului care li-a dat omul sau îndestulează trebuinţele pentru cari sunt produse. Agronomul produce bucate, parte ca să le mîîlce, parte ca să le semene spre a putea produce de nou. Cînd bucatele sunt mîncate şi cînd sunt semănate, ele sunt consumate. Consumţiunea e dară de două categorii : productivă şi neproductivă. (Sau cel puţin inumai mijlocit productivă ; de nu ar mînca agronomul nu ar putea produce.) Bucatele mîncate sunt neproductiv, cele semănate sunt productiv consumate. Mai o categorie a consumţiunei este cea naturală. Bucatele cari au putrezit sau nemicit în orice mod fără a corespunde scopului care li-a dat omul sunt definitiv consumate prin o lucrare naturală — nedependentă de om. Ele nu s-au consumat ca bunuri. Agronomul produce lînă. Lîna se consumă productiv prin acela care o toarce. Firul se consumă productiv prin fabricantul care ţese pănura, o neteze şi o colorează cu productele indianului consumate prin asta productiv. Ne-goţiatoriul, care vinde fabricatele, a consumat productiv preţul transportului, arenda boitei, leafa feciorilor cari asud etc., etc. Croitoriul consumă foarfeci, ace, aţă, diurnul cîitorvia feciori etc., etc. Şi inumai eu, care port vestmintele din pănura, care a trecut prin atîte mîne şi s-au produs şi consumat de atîte ori, numai eu consum vest- 27 mintele neproductiv. Toţi aceşti oameni au lucrat pentru mine; primesc însă remuneraţiunea în rezultatul lucrării mele pentru ei, în preţul veştmintelor1. Sperez de a fi chiarificat prin aceste noţiunile exprese prin „producţiune“ şi „consumţiune“. In acest înţeles sunt producţiunea şi consumţiunea două părţi a economiei. Economia va să zică — raportul între producţiune şi consumţiune: a economiza bine va să zică a produce conform trebuinţelor, adecă consumţiunei şi a consuma conform producţiunei. în genere pare fără putinţă de a putea produce mai mult decît se poate consuma 2 şi de a consuma mai mult decît se poate produce 3 în special e însă cu putinţă, fiindcă un om poate consuma ce a produs altul şi poate produce pentru altul ori alţii. Noi, europenii, consumăm productele Asiei etc. Anglia consumă bucatele Orientului, şi Orientul consumă maşinile Angliei. Un om singuratec, să zicem un perde-vară, consumă ce au produs alte 300 şi fuge după aceea în America. Putinţa unei inegalităţi eventuale în economia individuală e simburul ideal a teoriei despre economia privată. în această dispoziţiune zace un periclu: principiile, conform cărora s-ar putea delătura acest pericol, compun teoria economiei de casă. Bărbatul şi femeia sunt — ca soţ şi soţie — un întreg social; bărbatul e simbolul vieţei publice şi soţia a vieţei private. Singur e omul numai de jumătate aceea ce e. Un bărbat neînsurat e o tragedie nesuccesă în trei acte, în canea numai actul întîi are oareşicare interes scenic; actul al doile e bizar; actul al treilea e o apologie plină de sarcasm sau o comedie tragică. O femeie nemăritată e o parodie nimerită a bărbatului neînsurat, ori — daca voim — un roman scris cu mult spirit, oare nu l-a cetit însă nime. 1 Dacă nu rămîn cumva datori ad grecas (n.a.). 2 Căci dacă au oamenii prea mult, se culcă şi dorm tocmai ca chinezii (n.a.). 3 „Wo nichts ist, dort hat der Keiser sein Recht verloren“ (n.a.). 28 în caracterul public şi privat sunt date chemările bărbatului şi femeiei faţă cu economia. Toate acele funcţiuni economice cari ating viaţa publică cad sub lucrarea bărbatului; toate acele, cari sunt exclusiv private, cad sub grigea femeiei. Bărbatul e în economia privată organul funcţiunilor curat private. Nu sunt aceste teorii, nu legi presupuse : viaţa vorbeşte aici; legile se manifestă neîntrerupt — fără să ne întrebe — că voim ori ba, ştim ori ba. Priviţi la o femeie, care duce bucatele la vînzare, lăsîndu-^şi bărbatul acasă ca să împartă mîncă-rile pe prînz. Ce lucru sucit şi de rîs ! Soţia va vinde bucatele rău, şi soţul va ordona ca să se fearbă pentru 10 persoane în loc de 3, ori pentru 3 în loc de 10. Tot insul are funcţiunea sa dată de la natură prin calităţile care le are : bărbatul merge la pădure după lemne, şi soţia face cu ele focu. Pentru ce ? Oare nu ar fi mai bine şi întors ? Atunci cînd bărbatul ar avea calităţile femeiei şi femeia calităţile bărbatului, atunci ar putea şi avea funcţiuni egale : nu însă pînă ce are bărbatul două braţe musculoase şi femeia un sîn nutritori. Sunt mo-minte filosofice şi psihologice cu carile nu ne putem disputa : ele ni prescriu legea şi noi trebe să-i urmăm, tre-be să lăsăm ca ele să se manifeste prin noi. Producţiunea economiei private e mult-puţin sinonim cu „venitul“. — „Venitul1 e aceea ce vine din afară că-tră averea activă, aceea prin ce se înmulţeşte aceea ce avem. Un comerciant are venit din comerţ, un agronom din bucate, vite etc., care le poate straforma în bani; un oficiant are venitul din lucrarea sa spirituală în preţul productelor spirituale în leafă ş.a.m.d. Venitul, producţiunea e dar în economia privată aceea ce leagă viaţa privată de cea publică; regularea lui e funcţiune bărbătească. Bărbatul are de a se îngrigi de producţiune şi de consumţia productivă. Un om are de exemplu un venit anual de 10 000 fl. Familia consumă anual 3 000. El are a se îngrigi de capitalizarea celor 7 000, adecă de consumţiunea productivă. Dacă e acest om un agronom, el consumă banii cumpărînd pămînt, vite şi instrumente agro- 1 „Venitu“ de la venio-ire (n.a.). nomice, sau solvind servitorii ftc. Pe anul viitori vin apoi productele şi are din venit un venit nou, dacă a lucrat bine. Consumţiunea neproductivă e exclusiv privată : regu-larea ei e funcţiunea femeiei. Femeia are de a se îngrigi despre aceea cum* ce şi cît să se consume în familie.1 Bărbatul zice : „Tu capeţi 3 000 fl. pe anul acesta, şi cu aceasta şi-a gătat tot lucrul faţă de consumţiunea familiei. De aici înainte trebe să fie deviza femeiei „Divide et impera !“ 2 Ea trebe să împartă aceste trei mii aşa : ca ele nu numai să îndestulească trebuinţele familiei, ci să mai şi rămînă un superfluu pentru o scădere eventuală a venitului ori o mulţămire a trebuinţelor neprevăzute. Femeia trebe să ştie, în primăvară, de cît are familia trebuinţă pînă la toamnă şi toamna de cît pînă la vară şi trebe să ştie totdeauna care trebuinţe şi în ce grad se pot îndestuli prin suma care o are sub dispoziţiune. Aşa compun soţul şi soţia un întreg economic. Bărbatul are a se îngrigi de aceea ca el să producă atîta, prin cît trebuinţele familiei să poată fi îndestulite — adică conform consumţiunei; femeia are a se îngrigi despre aceea ca consumţiunea să nu fie mai mare decît produc-ţiunea, ca să nu îndestuleze şi să nu voiască a îndestuli mai multe şi mai mari trebuinţe decît se pot prin produc-ţiune. Să vorbim vulgar : bărbatul are să facă venitul mare şi soţia spesele mici. Cînd venitul e mic, soţia res-trînge trebuinţele şi spesează mai puţin ; cînd insă venitul creşte cu paşi siguri, soţia produce trebuinţe nouă şi spesează mai mult în proporţiune cu venitul. Aşa ajunge economia de casă la idealul său : la raportul egal între producţiune şi consumţiune. S-ar recere un studiu exact spre a vorbi cu detaiare sistematică despre tecnica economiei de casă : la acest loc nici nu se poate însă din lipsa spaţiului. Eu mă voi restrînge de a arăta în un mod practic liniamentele fun- 1 Chiar şi în consumţiune sunt lucrările publice funcţiuni bărbăteşti : femeia cumpără legume, oarne etc. — nu însă bucate în cantităţi mai mari. Femeia-i spune însă cît (n.a.). 2 A ferbe, a coase etc. sunt virtuţi foarte frumoase, nu aparţin însă economiei femeieşti. Ce, cît şi cum să se fiarbă şi coase etc. aceasta e economia. Să nu ferbem pentru 3 în loc de 10, să nu consumăm 20 cămăşi cînd am putea trăi cu cinci etc. (n.a.).. 30 damentale răzemîndu-mă pe bunăvoinţa onoraţilor cetitori, cari sper că vor întregi... Un exemplu concret dară : D-l Emiliu N... oficiant cu o leafă anuală de 1 200 fl. ia de soţie pe d-şoara îulia Z., care nu are nemica decît virtuţile sale femeieşti. Fac atenţi pe onoraţii cetitori la aceea cum că eu presupun cum că aceşti oameni sunt aşa cum trebe să fie —■ spre a putea corespunde chemărei economice. ; Să privim economia acestei familii de la începutul ei plnă ce o putem urmări în dezvoltare. : Acum, la început, se restrîng trebuinţele familiei la două persoane ; venitul e destinat spre a îndestuli aceste trebuinţe. E însă mult-puţin sigur cum că familia şi prin asta trebuinţele se vor înmulţi. Înmulţirea venitului nu se poate însă spera cu o asemenea siguritate. Urmare : familia nu poate consuma tot venitul; o parte a venitului trebe să se consume productiv, ca să fie trebuinţele viitoare paralizate. Chiar neci venitul nu e sigur. E foarte cu putinţă cum că, prin un caz neprevăzut, venitul scade — ori se nemiceşte definitiv. Emil poate deveni morbos, ori poate fi destituit. In această putinţă zace al doilea motiv spre a păstra o parte din venit. în urma unui calcul economic, a cărui îndreptăţire nu o pot arăta la acest loc, e raţional de a păstra o parte din şase din venitul anual: Emil trebe să pună 200 fl. la o parte. Această sumă nu e iertat însă să zacă neproductiv ; Emil o capitalizează ; el cumpără papire în ipoteca sigură, o dă în casa de păstrare — cu un cuvînt el speculează încît o poate face. 1 000 fl. cari au rămas în mînile Iuliei: ea trebe să-i împartă aceştia pe vipt, locuinţă, serviciu şi plăceri în proporţiune cu urgenţa trebuinţelor. Pentru vipt şi locuinţă dă mai mult, pentru serviciu mai puţin; la vest-mirîte se restrînge şi plăcerile numai atunci le poate cuita, cînd rămîne un superfluu care ea trebe să-i calculeze de la începtul anului, pentru fiecare lună. Afară de asta trebe să pună Iulia în toată luna din 80 — cel puţin 10 fl. la o parte, ca o casă de rezervă pentru trebuinţele neprevăzute. Aşa trebe să se împartă oricare economie sistematic in 4 case şi anume: in casa productivă (aici 1/6 = 200 fl.); în casa de rezervă (aici 120 îl. — ar trebui însă să fie 1/6 din 1 000 fl.); în. casa pentru plăceri (aici nu e iertat să fie mai mult de 1/12 din 1200 — adică 100 fl.) şi din casa curentă (aici doară: vipt 1/6 — 2/6; locuinţa mai mult 2/6 ; serviciu mai mult 1/12 şi vestmintele mai mult 1/8). Împărţirea făcută aici e improvizată ; neci nu o ştiu însă face ea bine, căci nu sum o femeie, şi e foarte greu pentru un bărbat fără putinţă. Consuma se poate mai mult şi mai puţin. A fipsa cît şi ce să se consume, ca să nu fie nici prea mult, nici prea puţin, asta e o problemă care nu o poate dezlega decît femeia crescută bine. Noi presupunem cum că Iulia e o atare femeie. împărţirea consumţiunei nu e decît partea întîi a economiei femeieşti; Iulia trebe să şi conducă consumţiu-nea ; ea trebe să se ţină de legea care şi-a pus-o, trebe să consume conform calculului care şi l-a făcut. Intr-alt chip, ar fi toată împărţirea iluzorie — o petrecere ingenioasă. Cele 4 case vor fi la Iulia marcant deschilinite. Ea nu ia spese pentru vipt mai mult decît suma defiptă pentru o lună, nu va scoate necicînd din banii destinaţi pentru locuinţă, şi va cumpăra vestminte conform sumei care a fost silită a o rezerva pentru aceasta, nu va ţnerge mai adeseori la bal, teatru etc. decît se poate din casa plăcerilor şi casa de rezervă nu o va atinge decît în cazuri extraordinare (e chemată la ospăţ, la botez ori devine careva morbos etc.). Pe papir sunt toate aceste frumoase şi uşoare. In adevăr însă ? O femeie trebe să aibă rutină, trebe să fie crescută aşa spre a putea fi în adevăr aşa. Iulia trebe să fie amabilă, plină de spirit; giurul ei trebe să fie plăcut, manevrele ei dulci şi atrăgătoare ; chilia ei trebe să fie pe lîngă toată simplicitatea plăcută, netedă, măturată, văruită. De nu vor fi aceste aşa, Emil va spesa cîte 50—80 cr. pe o cină în ospătărie; calculul va fi iluzoriu. In asta zace însemnătatea economică a unei soţii culte, a unei flori în fereastră, a unei sofa[le] comodă, a unui forte-pian etc. Bărbatul lucră de dimineaţă pînă seara : soţia lui trebe să-i înjunească spiritul 32 dacă vine acasă, să-i deie un nutremînt — că să poată lucra şi mine. Şi cînd nu o face femeia aceasta, atunci nu e femeie, şi-a perdut oragiul: bărbatul le va cerca la biliard, în ospătărie, lîngă pocale, la masa de joc şi aşa mai gios. Femeia trebe să aibă arme fiindcă e slabă: aceea e soţie buiiă, care poate face ca bărbatul să nu poată avea plăceri decît în giurul ei. De au fost aceste aşa în anul dintîi a vieţei familiale, familia va avea la finea anului un capital de 200 fl. şi Iulia în casa de rezervă cel puţin 30 fl., cari trec pentru anul viitori în casa plăcerilor. La finea anului se înmulţeşte familia cu un băiat:. In casa productivă nu trece pentru acest an decît 100 fl. Iulia manipulează cu 1100 fl. împarte din nou ; restrînge trebuinţele, trage de la sine spre a putea îndestuli trebuinţele băietului ş.a.m.d. La finea anului va avea femeia un capital de 300 fl... Să mergem aşa pînă la al 10-lea an ; familia va avea un capital de cel puţin 1 200 fl. căci, pe lîngă toate, cum că s-au putut naşte în acest răstimp^ 3—4 băieţi, procentele capitalului au înmărit venitul rm atîta, ca în tot anul să se poată pune la o parte cel puţin* 100 fl. De la al 10-fea pînă la al 13[-lea] an ¡se pot puine pe fiecare an cîte 200 fl. la o parte. In anul al 14-lea se începe creşterea externă a copiilor: familia nu poate pune de aci înainte decît foarte puţin sau chiar şi nemic la o parte. E însă asigurată formarea unui capital pentru copii : părinţii îi vor putea creşte conform stării lor sociale. Asta e cel mai puţin ce se poate întîmpla ; putem însă spera pe lîngă o economie bună şi formarea unui capital real pentru fiicele familiei. E de prisos ca să mai întreb : Cui se poate atribui un asemenea rezultat? Emil ar putea avea peste 10 ani 1 000 fl. datorii — dacă nu ar fi fost Iulia Iulia. Exemplul acesta l-am ales cu deadinsul. El e cel mai simplu. Modificările şi combinaţiunile sunt foarte uşoare. Emil a putut avea pe lîngă leafă şi o locuinţă proprie : venitul ar fi fost 1 200 fl. — chiria, care ar fi solvit-o în lipsa locuinţei proprii. Numerile sunt în calcul altele; principiul împărţlrei e însă tot acela. Bucatele se prefac în bani; pentru veniturile neregulate se 33 face un măsurariu normal, despre producte destinate spre vînzare se face un calcul de pret normal prin bărbat ş.a.m.d. Eu nu am voit decit a face pre onoraţii cetitori la trei lucruri atenţi : la însemnătatea economiei femeieşti, la greumîntele de cari dăm în ea şi la principiul impartir ei. Să ne întrebăm acu: E aceasta ştiinţa teorerică ori rutină bazată pe praxă ? E un profesor de economie ori un bancheri econom mai bun? Toate cîte le zice profesorul de pe catedră le face bancheriul în adevăr. Şi ştie acest bancher ce face ? Foarte arareori : el face condus de un instinct cîştigat prin experienţă, face fiindcă a dat cum că e mai bine dacă face aşa. Bancheriul e foarte arareori condus de principii. Profesorul are principiile cîştigate pe calea empirică : şi veţi avea un lucru de rîs dacă el va voi însuşi să realizeze aceste principii. A şti ce e economia, a şti cum să eeonomiseze e foarte uşor pe calea teoretică; a şti însă économisa asta nu se cîş-tigă decît prin praxă, prin economisare. Să ni închipuim o femeie, care e plină de spirit, cultă, amabilă şi cunoaşte, pe lîngă toate aceste virtuţi, foarte bine principiile calcului economic şi motivele împărţi-rei. Din nefericire a crescut însă această fată în pensionat şi şi-a cîştigat aceste cunoştinţe pe cale teoretică : ea nu ştie cît mănîncă un servitori în o şăzută, cît 3—4—7 ori io persoane deodată, nu ştie cîtă pîne e de lipsă pentru persoană pe lună, cîte cămeşi pentru un servitori în un an, cîte gîşte mănîncă în o lună o măsură-două de mălai, cîtă carne, cîtă măsură, cîtă unsoare etc. se recere pentru 3 persoane pe o zi: cu un cuvînt d-şoara nu ştie nemic decît că a învăţat în pensionat. Vi recomand această figură ingenioasă : peste trei-patru ani va putea să devină aceea ce a devenit alta în trei lune. Şi economia ? Se recomandă. Rutina ni va costa foarte mult. Economia e rutină ; ea trebe cîştigată pe calea practică. Şi în aceasta zace logica adîncă a creşterei de casă : fetiţa trebe să devină fată în mijlocul combinaţiunilor complicate a mumei sale spre a putea deveni econoamă. Si econoamă trebe să fie! O femeie în înţelesul adevărat, în înţelesul etic al cuvîntului, [e] numai aceea care e „mama şi regina familiei sale“. PREOŢIMEA ŞI ÎNVAŢĂMÎNTUL In toate vremile şi la toate popoarele preoţimea a înrîurit asupra dezvoltării sufleteşti mai mult decît oricare altă pătură a întregului social. Cu deosebire la noi, în Europa, la începutul purcederei sper o dezvoltare de cuprins mai mare, preoţimea era singurul purtători al luminilor intelectuale. Avînd ea a face tocmai cu formarea sufletelor, avea chiar misiunea ca să ieie asupra sa creşterea generaţiunilor viitoare, neputîndu-se Susţinea astfel decît făcînd din oameni creştini. In întreaga Europă m evuil mediu cultora era concentrată la cler. Numai prin aceea a devenit clerul la însemnătatea ce avea într-acele vremuri. Cultura, luată pentru sine, este o putere ! A doua parte a puterii sale a cîştigat-o clerul prin răspîndirea culturei ce avea : prin creşterea oamenilor potrivit cu principiile profesate în biserică, la a cărei cîrmuire erau chemaţi. Astfel, întreaga sistemă şcolară, ce avem astăzi, este urmată din aşezămintele primitive, introduse de cătră preoţimile veacurilor trecute. Chiar şi pînă în secolul XVIII, atît în lumea catolică, cît şi în acea ortodoxă, mo-nastirile erau singurele scoale pentru răspîndirea învă-ţăturei ordinare. Numai treptat şi numai pentru învăţătura mai înaltă s-au format universităţile. Precum şi azi, în toate vremile, universităţile au pregătit pre om pentru o anumită carieră, pentru o chemare concretă : pentru viaţă, luată în întregul ei, oamenii au fost pregătiţi de cătră cler. In monastiri s-a dat sufletelor direcţia în lucrarea sufletească ; cine, trecînd prin monas-tire, a păşit la universitate, a dus cu sine un suflet format. Mai tîrziu s-a format şcoale pe la singuratecele pastorii, luînd preoţii săteni creşterea credincioşilor săi asupra lor. Din şcolile de la monastiri şi din şcolile de la sate s-au dezvoltat pe de o parte sistema gimnaziilor, pe de alta, aceea a şcoalelor poporale, precum ele se află azi în viaţa noastră. Şi totuşi acest rezultat al lucrării preoţeşti este azi profanat. In partea cea mare a Europei învăţămîntul este sustras de la înrîurirea preoţească. Este asta bine, ori rău, aceea nu ne priveşte la acest loc : voiesc numai să constatez cum că clerul a fost purtătoriul învăţămîn-» tului şi cum că azi el începe a fi lipsit chiar şi numai de înrîurirea indirectă asupra generaţiunilor viitoare. în viaţa noastră, a românilor îndeosebi, rolul clerului a fost chiar mai însemnat decît la alte popoare. în fruntea familiei lor, preoţii români ai veacurilor trecute, ba chiar şi mulţi dintre aceia ai veacului prezent, nu numai au păstrat puţina cultură, ce aveau, ci, familiari-zînd-o, au devenit singura pază a firei naţionale. Fieşte-care familie preoţească era nu numai un organ civilizatori, ci totodată şi un stîlp al românismului. S-au înstrei-nat nobili, bogaţi, funcţionari înalţi, oameni cu nume strălucitori, s-au înstreinat de cătră popor toţi aceia, carii, sub înrîurirea împregiurului, au fost cuprinşi de o cultură mai înaltă. Cu poporul au rămas numai preoţii, numai „popii“, numai acei oameni cu puţina cultură, pe care azi mulţi dintre „inteligenţii“ de azi îi desconsideră. Purtaţi de purcederea ce se manifestă astăzi în Europa apusană, mulţi doresc şi la noi să „emancipeze“ învăţămîntul de sub înrîurirea clerului. Să nu discutăm dacă ar fi asta de folos ori ba ! Să ne mărginim a cerca numai fireasca înrîurire a preoţimei, numai aceea ce preoţii trebuiesc să facă cu privire la învăţămînt. Cu trei cuvinte : să nu cercăm drepturile, ci numai datorinţele fireşti ce preoţimea trebe să aibă în viaţa noastră de azi. Şi un drept trebuie să dăm preoţilor : acela, fără de care nu-şi poate împlini datorinţa. Preoţii, ca păstori sufleteşti, au nesmintit o datorin-ţă : ca să păstreze, să răspîndească şi să întărească gîn-direa creştinească. Asta este misiunea preoţimei : fără 36 de asta preoţii sunt organe de prisos în viaţa noastră socială. Avem preoţi numai pentru că ni s-a hărăzit de le strămoşi un şir de credinţe fericitoare şi voim ca aceste credinţe, ce fac o parte, cea mai înălţată din firea noastră, să fie purtate din neam în neam, de la noi la fiii noştri şi de la aceştia mai jos pînă ce nu se usucă viaţa noastră. Voim noi asta, ori ba ? Voim noi să fim şi să rămî-nem creştini, ori voim ca, urmînd unei mari părţi din lumea apusană, să ne lăpădăm de credinţele ce au dat strămoşilor noştri putere cutropitoare şi să purcedem spre gîndirea,— numită liberă, pentru că este lipsită de temei? Intr-aste avem să alegem. Dacă dorim cea din urmă, atunci preoţimea este de prisos : faceţi din biserici teatre; faceţi din monastiri fabrici ; faceţi din preoţi învăţători profani. Puneţi temei unei nouă vieţi, dar bine să băgaţi de seamă că, voind a face ceva nou, să nu stricaţi şi ce aţi avut. Dacă însă dorim, ce toţi zicem, ca să fim şi să ră-mînem creştini, atunci trebuie să dăm preoţilor două drepturi : unul pe care-1 au — ca prin predici să înrîu-rească asupra generaţiunilor prezente — şi altul, pre care unii voiesc a i-1 lua, — ca prin purtarea învăţă-mîntului să înrîurească asupra generaţiunilor viiţoare. în biserică numai se păzeşte gîndirea creştină; dar în şcoală ea se răspîndeşte. în şcoală se face creştin; şi acela a cărui suflet n-a prirnt direcţia creştină, în vîrsta sa fragedă încă din şcoală, acela în zadar va fi chemat la biserică. Astfel, în momentul în care şcoalele s-au luat din mînile clerului, preoţimea este devenită de prisos pentru generaţiunile viitoare. Asta toţi zicem că n-o dorim. Lipsind preoţimea de înrîurirea directă asupra generaţiunilor viitoare, credinţele nesmintit trebuiesc să slăbească din generaţiune în generaţiune, pînă cînd într-un proces mai scurt ori mai îndelungat, ele au să se şteargă cu desăyîrşire din sufletele oamenilor, întocmai precum s-a întîmplat asta la greci, romani şi jidani, după ce preoţimea a fost lipsită de înrîurirea ce la început, la 37 plămădirea vieţii, avea asupra vieţii comune. Procesele în toate vremile-şi rămîn egale : poporul ales s-a rădicat prin cultul divin şi s-a nimicit însuşi în lipsa de credinţă ; poporul Hellasului s-a rădicat prin gîndirea olimpică şi a căzut părăsindu-şi idealurile sale ; Roma a perit prin lipsa de credinţă şi a reînviat ca leagăn al credinţelor. Nici a noastră lume nu este altfel alcătuită : tot acele arătări şi în viaţa noastră trebuiesc să aibe tot acele urmări fireşti. Nesmintit, vina este numai a preoţimei, dacă o mare parte din lumea de astăzi se simte aplecată a lipsi preoţii de înrîurirea asupra creşterei: preoţimea ar fi trebuit să formeze generaţiunile de astăzi astfel, ca ele să nu poată avea o asemenea aplecare. Lipsa de credinţă nu poate să fie decît vina acelora ce aveau să adape sufletele cu credinţă. Pentru aceea însă nu mai puţin avem noi datoria ca să aruncăm o privire serioasă asupra stărilor în care ne aflăm, şi să statorim calea în care avem să purcedem pe viitor. Dacă preoţimea din trecut a fost prea puţin formată, pentru ca să poată corespunde chemării sale, ori dacă ea, prin legi ori datine, a fost împiedecată în împlinirea fireştii sale misiuni, atunci noi să ni formăm preoţimea astfel, precum ea trebuieşte să fie pentru ca să corespundă chemării sale şi să-i dăm drepturile ce trebe să aibă pentiru a-şi putea împlini da- torinţa. ' Fără cîtuşi de puţină sfială trebuie să recunoaştem cum că, îndeobşte, preoţimea noastră de astăzi este cu mult mai reformată, decît ca ea să poată corespunde celei mai grele şi totodată celei mai frumoase chemări ce un om poate să aibă. Nu numai măsura culturei aflată la preoţime este foarte mică, dar totodată mulţi dintre aceia ce ar avea să fie paza credinţei sunt înşişi slabi în credinţă. Preoţimea este privită mai mult ca o dire-gătorie, decît ca o chemare sfinţitoare. Fireşte vina nu este a noastră, ci a înrîuririlor, la care am fost expuşi. Tocmai pentru aceea însă astăzi, cînd, cel puţin pînă la un anumit grad, hotărîm înşine asupra noastră, suntem datori a ni pune cea mai intensivă silinţă pentru ca să formăm un cler, care nu numai va putea să păstreze rămăşiţele din trecut şi să repare scăderile aflate azi în viaţa noastră, dar totodată va fi destul de tare, pentru ca să ne poarte într-o cale plină de lucrări folositoare. Multe sunt de reparat în viaţa noastră, dar nici un aşezămînt naţional nu cere o mai grabnică îndreptare decît acela al formării preoţimei. Tocmai preoţii sunt aceia ce ar avea să fie ca vărsaţi dintr-o formă, avînd fiecare aceleaşi cunoştinţe, aceleaşi aspiraţiuni, aceleaşi principii morale şi urmînd aceeaşi direcţie în lucrarea lor sufletească. Iar noi nu avem chiar nici seminare, în care tinerii, prin o mai îndelungată convieţuire şi prin comunitatea creşterei, ar putea să devină omogeni în sufletele lor, fiind totodată scutiţi şi de relele influinţe ale vieţii zilnice. Şi pînă atunci însă, pînă cînd nu vom fi în stare să dăm aşezămintelor noastre de învăţămînt o îndreptare potrivită cu firea stărilor noastre, trebuieşte să îmbrăţişăm preoţimea ce avem astăzi, făcîndu-i cu putinţă ca să corespundă misiunei sale. Spre acest sfîrşit aşezămintele noastre de astăzi nu sunt îndestulătoare. Nu, din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate — pentru ca un preot să poată corespunde misiunei ce are în viaţa noastră de astăzi nu este destul aceea ce cerem noi, adecă ca el să aibă cît de multe clase gimnaziale, ba dacă se poate şi ştiinţe juridice. Atît cunoştinţele cîştigate în gimnaziu, cît şi acele cîştigate la facultatea juridică sunt pînă la un anumit grad de prisos, dacă nu stricătoare pentru preoţime. Şcoala teologică este aşezămîntul care pregăteşte pre tineri pentru cariera preoţească. O teologie bună, împreunată cu un seminari disciplinat, va face preoţi mai buni decît zeci de gimnazii ori facultăţi juridice. Tînărul ce voieşte a se pregăti pentru cariera preoţească are să înveţe atîte clase gimnaziale cîte sunt de lipsă pentru ca cineva să poată pricepe învăţăturile ce se propun în teologie ; mai mult nu numai este de prisos, dar poate să şi strice. Iară facultatea juridică poate să ni facă agenţi politici foarte buni, dar nicicînd preoţi buni. Un preot bun trebe să aibe cunoştinţe generale, trebe să aibă cunoştinţe teologice, canonice, istorice, economice şi mai ales pedagogice. 39 în special teologiile române au să formeze preoţi, carii sunt totodată cei mai buni învăţători. Pedagogia este puterea de viaţă a clerului nostru : el numai astfel se va putea susţinea,’ dacă fiecare protopop va fi un pedagog bun, dacă fiecare episcop — un cap şcolari. Intr-această direcţie avem dar să lucrăm ! Dar pentru ca preoţii de astăzi să-şi poată cîştiga cunoştinţele pedagogice, ce nu şi le-au putut cîştiga în teologie/nu numai să li dăm dreptul, dar să-i îndatorăm totodată ca ei să înrîurească direct asupra învăţămîn-tului. Nu este destul cum că dăm preoţilor dreptul ca să supravegheze şcoale, trebuie să-i îndatorăm la asta. In fiecare comună este un director şcolar. Oficiul este ad honorem. Pe oficiile onorarii să nu punem însă prea mult pond : să dăm acestui localnic director dreptul, iară preotului datorinţa ca să viziteze şcoala. Si apoi nu este destul cum că preotul intră în şcoală, priveşte la păreţi şi apoi părăseşte localul : să-l îndatorăm ca, spre exemplu, în fiecare lună o dată să ţină un examen formal, în care el însuşi face pe învăţătorul. Avem inspectori şcolari „onorari“. Ei bine ! onoarea rămîne onoare: dar să îndatorăm pre protopop ori pe unul dintre preoţii cu mai multe cunoştinţe pedagogice, ca el nu „ad honorem“, ci din datorinţa să inspecteze în-văţămîntul. Toate aceste nu numai pentru ca şcoalele să se în-drepteze, ci şi ca preoţii să devină pedagogi buni. Un drept încă pastorimei sufleteşti. Paza moralei, atît publice, cît şi private, este preoţimea. Noi nu putem să recunoaştem altă morală decît acea întemeiată pe credinţa creştinească. Pentru aceea, capii bisericeşti şi în special presfinţitul sinod arhieresc, ca supremul organ al păstoririi sufleteşti, are să cenzureze toate cărţile ce se propun băieţilor în vîrsta fragedă pînă la 15—16 ani. Sunt multe adevăruri ce pre omul cu mintea încă necoaptă pot să-l ducă la consecinţe false, slăbind în el credinţa creştinească. Asemenea adevăruri trebuiesc rezervate pentru o vîrstă mai tîrzie, dacă nu voim ca ştiinţele să ne întunece. Iară la asta nime nu poate să 40 fie competent afară de supremii propovăduitori ai ere* dinţei. Cu bărbaţii dispuneţi după plac ; dacă voiţi, ca odată şi cu bărbaţii din viitori să puteţi dispune, îi lăsaţi, ca copii, sub îngrigirea pastorilor sufleteşti ! Pentru ca credinţa răspîndită în popor să fie păstrată în deplina ei putere, la toate popoarele şi în toate vremile înrîurirea preoţimei asupra învăţămîntului a fost de lipsă. In special însă, într-a noastră viaţă, această lipsă este îndoită : preoţimea română trebuie să înrîurească asupra creşterei şi dintr-un alt punct de vedere, îndeobşte trebuinţa este numai religionară; la noi este totodată şi naţională. Pentru ca să ni se vădească acest adevăr, va fi de trebuinţă să aruncăm o privire asupra stărilor în care ne aflăm. Fieştecare naţiune este o existenţă ideală, un întreg psihologic, format pe temeiul comunităţii sufleteşti între oamenii ce compun naţiunea. Numai avînd în sufletul lor o parte comună cu a celorlalţi oameni ce compun poporul român şi numai pe temeiul acestei părţi comune se simţesc aplecaţi românii singurateci a lucra împreună, şi numai prin această lucrare-împreună devin ei un întreg social, avînd de scop ajungerea la fericirea sufletească şi îmbogăţirea magazinului de gîndiri a lu-mei prin rezultatele lucrării lor. Dacă milioane de români nu ar fi lucrat veacuri întregi împreună, pentru ca să desfăşure cuprinsul lor sufletesc, astăzi în orientul Europei ar lipsi acel tip propriu al gîndirii frumoase, pre care-1 cunoaştem sub numirea de „gust român“. Cîntecul trăgănat, poezia senină, doina duioasă, îmbrăcămintea de tradiţiuni antice, stilul clădirii române, şirul bogat de proverbii, în care sunt asediate înţelepţiile la care au ajuns românii în curgerea veacurilor, în scurt — toate manifestările sufleteşti ce dau poporului român remarca individuală deosebindu-1 de alte popoare, sunt arătările prin care există poporul român. Românii trăiesc muncind, mîncînd şi bînd ; naţiunea română trăieşte prin manifestările sale sufleteşti, ce formează firea ei individuală. A păstra această fire individuală şi a o dezvolta pînă la dezvălirea în- 41 tegului cuprins sufletesc este ţelul primordial al lucrării popoarelor şi în special a lucrării românilor. Nesmintit, gîndirea comună între români îşi are originea în comunitatea de sînge, adecă în naşterea din aceeaşi trupină; dar numai prin convieţuirea seculară şi prin dezvoltarea-împreună a oamenilor din acelaşi neam a cîştigat firea naţională cuprinsul ei material de astăzi. La naştere, sufletul omului este gol, un complex de aplecări fireşti şi numai prin înrîurirea- oamenilor şi a lumii din afară se umple acest gol. Dacă un român din vîrsta sa fragedă va fi lipsit de contactul cu ceilalţi români şi aruncat sub înrîurirea altor popoare, cu toate că în venele lui curge tot acel sînge, cu toate că aplecările lui fireşti sunt comune cu ale celorlalţi români, el în decursul dezvoltării sale sufleteşti nu va putea să-şi cîştige gîndirea special română, ci, abătut de la direcţia firească a dezvoltării sale, sufletul i se va forma în mod nefiresc. Asemenea om este o jertfă a stărilor între care a fost silit să se dezvolteze : el nici-cînd nu va putea să producă ceva mare prin lucrarea sa sufletească, deoarece întocmai precum este peste putinţă ca părul să rodească mere, este peste putinţă ca omul să producă ceva într-o direcţie care nu purcede din firea sa individuală... Alecsandri numai ca poet român a putut să fie ce este; şi ca poet român va fi el admirat de toate popoarele. Răul, care mai mult bîntuieşte viaţa noastră, zace tocmai aici. Românii culţi, numiţi inteligenţi, tocmai acea parte din popor care air avea să fie purtătoriul vieţii etice, sunt crescuţi în aşezăminte de învăţămînt streine. Din vrîsta fragedă, de la 7—8—10 ani, copiii români ser răpesc din mijlocul familiilor sale, se lipsesc de înrîurirea binefăcătoare a gîndirii române şi, duşi la şcoalele streine, pentru ca să-şi îmbogăţească sufletul prin învăţături folositoare, se aruncă sub înrîurirea unei gîndiri streine. Ei nu mai aud doinele, nu mai ascultă poveşti, nu mai stau la vorbe şăgace; intră într-un mediu nou, cu alte datine, cu alt port, cu alt gust, cu alte tradiţi-uni. Astfel sunt românii crescuţi: ei stau cîte 8—10—15 ani sub înrîurirea streină, tocmai în vrîsta dezvoltării lor, tocmai cu scopul de a se dezvolta. Nu este dar mi- 42 nune, dacă, cîştigînd învăţăturile folositoare ei pierd cea mai scumpă parte din sufletul lor, adevărata comoară firească, tipul român al gîndirii lor. In loc ca modul lor de vieţuire să fie o formă mai dezvoltată a modului de vieţuire poporală, ei, în arătarea lor,^ ne înfăţişează un strein trai, o străină gîndire. îmbrăcămintea lor este nemţească, în loc ca ea să fie dezvoltată în mod firesc din aceea a părinţilor săi : astfel locuinţa, astfel petrecerile, astfel gîndirea frumoasă, astfel întreaga viaţă. Aceia ce ni-au dat învăţături, în schimb, ni-au luat românitatea sufletului, în lipsa căreia rămînem imitatori comuni, fără orice trăsuri proprii şi originale în viaţa noastră. Trist cîştig, stricăcioasă îndreptare, ruinătoare îmbogăţire a sufletului nostru. De zeci de ani nu am fost în stare să producem un singur lucru care să rămînă. Ce am făcut azi vor strica cei de mîne; ce vom scrie mîne nu vor ceti cei de poi-mîne, pentru că nu am avut un singur om, care să fi fost în stare să scoată putere productivă din gîndirea poporului întreg, care să fi fost expresia individualităţii române. Fieştecare a vorbit pentru sine: şi numai gîndirile plămădite de veacuri şi zămislite de generaţiuni sunt mari. Nu pentru aceea este Rousseau mare pentru că a dat lumii învăţături mari, ci pentru că geniul său a scos aceste învăţături din viaţa poporului din care făcea parte. Nime, cine este singur, nu este mare : mare este numai acela care reprezentă milioane; mare este Alecsandri, pentru că vorbeşte pentru opt milioane de oameni ; pitici suntem noi, carii vorbim fiecare pentru sine. Dar vina nu este a noastră. A fost maşteră vremea în care ne-am format : suntem cuprinşi de o grea boală socială, din care numai munca premeditată a mai multor generaţiuni va putea să ne lecuiască. Astăzi vremile s-au schimbat. Intr-astă ţară, în care ne aflăm, avem dreptul frumos de a dispune înşine în privinţa formării generaţiunilor viitoare. Creşterea este în mînile noastre. Ni s-a dat dreptul, dar ni s-a luat mult din putinţă. Să facem — încît ni este cu putinţă. Pînă astăzi generaţiunile, ce nu sunt încă crescute, nu sunt încă corupte. Poporul este încă curat în gîndirea sa. •13 Să substragem aceste elemente sănătoase de la inrî-urirea elementelor stricate, pentru ca nu şi această parte a poporului să se strice. Sunt între „inteligenţii“ români caractere marcante, oameni, ce avînd o fire mai aspră, au fost mai puţin receptivi pentru înrîuririle streine. Aceştia au păstrat cel puţin o parte din românitatea sufletului lor. Nici unul nu este însă, care, treeînd prin şcoli, să nu fi per-dut o mare parte din puterea sa productivă. Astfel partea cea cu desăvîrşire mare sunt oameni nemţiţi, maghiarizaţi, ori cel puţin abătuţi într-o direcţie falsă de pur latinism; Blaj, Beiuş, Năsăud, Brad şi, mai puţin, Braşov. Este periculos a expune generaţiunile viitoare la înrîuririle directe a acestor oameni: ei pe lîngă cea mai lăudabilă bunăvoinţă nu pot decît să strice, abă-tînd băieţii în direcţia în care au fost abătuţi înşişi. Acest element nu poate să aibă decît înrîurire indirectă asupra învăţămîntului. Inrîurirea directă asupra învăţămîntului trebuiesc să aibe acele elemente, care mai puţin au răbdat sub înrî-urirea străină : adecă învăţătorii şi preoţii. Învăţătorii au învăţat puţin. Asta, atît pentru noi, cît şi pentru dînşii, nu este o împregiurare nenorocoasă. Invăţînd ei puţin, cu atît mai puţin au putut a se streini. Şi în viitor dară, mai bine să aibă învăţătorii mai puţină cultură, decît mai multă — ciştigată de la. streini. Preoţii, atît prin poziţia lor, cît şi în urma formării prin care au trecut, sunt o clasă de oameni mai culţi. Prin asta preoţii devin mai puţin români în gîndirea lor. Mulţi dintre preoţi au făcut prin tot acel proces strică-cios, prin care au trecut şi ceilalţi „inteligenţi“, stînd cîte 8—10 ani sub înrîurirea străinilor. în teologie tinerii învaţă puţin; dar tot aceea ce ei învaţă este parte creştinească, parte românească. Este o poleitură, prin care se şterge o mare parte din spoiala străină, cîştigată în gimnaziu. Preoţii îşi încheie creşterea românizîndu-se : ei sunt români slabi, dar totuşi mai buni decît acâdemiştii străini. După ce tinerii au absolvat studiile teologice, ei merg la parohii şi petrec toată viaţa în contact strîns cu poporul „de rînd“ însă necuprins de boala în care se află 44 „inteligenţii“. Invăţînd, preotul cîştigă însuşi o mare parte din perduta sa comoară sufletească. Şi mulţi, la zilele bătrîneţilor sunt români verzi. Pre aceştia „inteligenţii“ îi numesc „mocani“. în preoţi este cultura română : singur ei au fost în stare să producă şi într-astă vreme atît de ticăloasă lucrări ce vor rămînea, precum sunt acelea ale preasîn-ţiei-sale părintelui metropolit Andrei şi Vechia Metro-polie. în zadar voieşte „inteligenţia“ să ne latinizeze : noi rămînem creştini şi români! Ca încheiere încă un cuvînt. Dacă voim să rămînem creştini şi români, să îndreptăm aşezămintele pentru formarea preoţilor şi a învăţătorilor, substrăgîndu-i şi de la înrîuririle străine. Şi pînă atunci însă, pînă cînd nu vom avea oameni formaţi, să lăsăm copiii sub îngrigirea pastorilor săi sufleteşti ! ŞCOALA PEDAGOGICA DIN ARAD Mult şi de mult se vorbeşte despre reorganizarea Preparandiei. din Arad, dar, pesemne, la noi tocmai de acele lucruri se face mai puţină treabă, de care e mai multă vorbă. Şi pînă astăzi suntem tot unde am fost. Propunerea cîtorva studii mai nouă după sistemul vechi nu o putem numi schimbare, nu, cel puţin în sensul în care voim noi să pricepem schimbarea. Şi, nici nu este uşor lucru reorganizarea dorită, înainte de toate, vom da de greutăţi considerabile în aflarea puterilor pedagogice. N-avem oameni calificaţi, nu cel puţin atîţia, încît să putem alege între dînşii. Simţind această lipsă, sinoadele noastre eparhiale de cîteva ori au hotărît că vor trimite pe spesele eparhiei cîţiva tineri în streinătate, spre a se califica pentru cariera pedagogică. în special sinodul din anul curent a preliminat 3 stipendii de cîte 500 fl. spre acest scop. 45 Ei, bine! Dar anul scolastic s-a început, şi noi nu vedem publicarea concursului pentru aceste stipendii şi cu atît mai puţin pe acei trei tineri pornind în streină-tate. Nesmintit, trebuie să cercăm motivele prin care venerabilul consistoriu a putut să fie îndemnat a nu executa hotărârea sinodului. Este o misiune, pentru care putem să învinovăţim îndoit : pentru că nu s-a executat o hotă-rîre şi pentru că avem lipsă de profesori. Oferirea de stipendii condiţionate nu este singura şi nu mai ales cea mai sigură cale pentru crearea de profesori calificaţi. Mulţi dintre stipendişti îşi perd vremea prin cafenele, ajţii mor, şi iarăşi alţii ne părăsesc : astfel bucovinenii au putut observa că din 10 stipendişti i-au rămas doi ori trei profesori. Am putea dar pricepe omisiunea venerabilului consistoriu, dacă nu ar fi şi alte căi pe care am putea să purcedem. Suntem săraci, în-cît mai săraci nu putem să fim. N-avem bani de riscat. Cu toate aceste, avem lipsă de o şcoală pedagogică, organizată potrivit atît cu stările noastre, cît şi cu preten-siile ce ni se fac — şi avem lipsă de profesori pentru o astfel de organizare. Tocmai pentru că suntem pentru o astfel de organizare, tocmai pentru că suntem săraci, ni trebuiesc oameni cari să ne înveţe cum trebuie să lucrăm, pentru ca să ne îmbogăţim. Banii băgaţi în şcoală — băgaţi cu înţelepciune ! — sunt săminţe aruncate în pămîn-tuí roditori. Cu cît mai mult dăm azi pentru şcoală, cu atît mai puţin vom da în viitori la advocaţi, la juzi şi la temnicieri. Să nu fim dar scumpi, că numai noi perdem! Dacă nu voim să riscăm, este şi o altă cale mai sigură. Ea ni promite mai puţine, dar mai sigure rezultate. Crearea de profesori, prin aplicarea tinerilor, ce au aplecare şi studii îndestulătoare ca supleanţi ori profesori extraordinari. Să nu ne îndoim că vom afla tineri cari se vor aplica. Şi astfel nu vom da banii în zadar ori nu vom risca cel puţin : noi chiar avem lipsă de supleanţi. în organizarea provizorie a învăţămîntului confesional este statorit un fel de examen de ealificaţiune, ce fiitorii 46 profesori de „preparandie“ ar avea să facă înaintea unei comisiuni consistoriale. Să publicăm concurs, şi vom vedea dacă se vor afla ori ba tineri, cari să fie aplecaţi a se supune acestui examen. Făcînd apoi careva examenul, să-i dăm ocaziune ca să-şi completeze studiile, puindu-1 ca profesor supleant la şcoala pedagogică, cu o leafă, care n-ar avea să fie cu muilt mai maire decît stipendiul oferit. Suplinitorii instituiţi astfel numai atunci ar putea apoi să devină profesori ordinari şi să facă pretenţie la un salariu mai mare, daca, ih urma praxei şi a studiilor ce vor fi făcut, vor putea să facă examenul de pro-fesură ori, ceva şi mai bine — să ni prezenteze un compendiu acceptabil dintr-un ram special al ştiinţelor, şi anume din acela al cărui profesor ordinar doresc să fie. Ni se va împărea poate această procedură mai puţin folositoare decît cea dintîi. Nicicînd să nu perdem însă din vedere cum că tinerii ce merg la universitate şi cu atît mai mult tinerii pre carii i-am instituit ca supleanţi, aii destule studii, pentru ca să se poată forma fără profesori. Chiar şi la universitate tinerii învaţă mai mult prin studiu, privat decît de la profesori. £>ă calculăm apoi cu praxa ce o face un supleant şi nu ne vom îndoi despre aceea cum că supleanţii pot să devină profesori buni, cu toate că nu vor avea acea măsură a ştiinţelor ce un tînăr sîrguitor poate să cîştige în mediul universitari. Vorba este numai că, lip-sindu-ne banii, pentru ca să putem risca stipendii, trebuie să alegem o altă cale mai sigură. Nu ştiu, dacă ven. consistoriu şi anume senatul şcolari a făcut ceva într-astă privinţă. Trebuinţa este simţită, atît de simţită, încît nu ne sfiim a o spune pe scurt că omisiunea ar fi condamnabilă. Lipsa de învăţători îndeobşte, lipsa de învăţători buni, o altă şcoală pedagogică neconfesională, neromână, în faţă cu noi : ei bine! — pînă cînd să stăm încă la dolce far niente ?! 47 aşezămintele noastre In viaţa noastră niei o lipsă nu este atît de generală şi atît de adine simţită ca şi aceea a organizării aşezămintelor noastre de îrivăţămînt, potrivit atît cu stările noastre prezente cît şi cu aspiraţiile ce avem pentru viitori. Se poate zice fără oareşicare rezervă : este cea mai acută trebuinţă a v|eţii noastre, este condiţiunea primordială pentru dezvoltarea la care aspirăm. Privite din orice punt de vedere, astfel precum sunt, aşezămintele noastre de învăţămînt nu pot să satisfacă pretenţiilor ce trebuie să avem faţă de ele. Nu numai sunt puţine în raport cu populaţiunea română ortodoxă, ci totodată şi organizaţia lor este învechită, necorespunzătoare pretenţiilor moderne. Tocmai la noi însă, tocmai între împregiurările în care ne aflăm, trebuie să dăm acestor aşezăminte o însemnătate extraordinară. La alte popoare şi într-alte ţări aşezămintele de învăţămînt îndeobşte au o misiune simplă : a răspîndi cultura, ori a forma generaţiunile viitoare amăsurat cu ideile prodominante. La noi a.şezărnintele de învăţămînt au o misiune întreită : ele sunt paza naţionalităţii, scutul religiunei şi, poate mai la urmă, organismele pentru răspîndirea cul-turei. Ca români, ca creştini şi ca oameni, trebuie să ne punem toată silinţa spre îndreptarea lor. Pînă cînd fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, avînd propriile lor aşezăminte de învăţămînt, bune ori rele, precum sunt, pot forma tineretul, scutit de înrîurirea directă a vreunui popor străin pe temeiul firei sale naţionale, noi, fiind siliţi a ne forma în aşezămintele de învăţămînt ale altor popoare, deja din copilărie suntem expuşi înrîuririlor străine, abătuţi de la calea firească a desfăşurării sufleteşti şi făcuţi impotenţi pentru orice dezvoltare mai înaltă. Pentru aceea dînşii, deşi foşti odinioară îndărăptul nostru, azi au o mişcare literară şi îndeobşte o viaţă intelectuală proprie, a lor, iar noi în toate suntem numai copia falsă a popoarelor sub a căror înrîu-rire ne-am format. Trebuie să ne emancipăm de sub această înrîurire, dacă facem pretenţie la existenţă. Pînă 48 cînd tineretul nostru nu se va forma în aşezăminte române, nici nu putem gîndi la o viaţă intelectuală, proprie a noastră. Va trebui să ne îndestulim a nu fi măi mult respectaţi decît o copie palidă a unui tablou. Jurnalistica noastră este plină de lamentaţiuni asupra asupririlor secolare, asupra drepturilor sublime ce ni s-ar fi răpit, asupra tendinţelor de asimilare a popoarelor vecine şi, îndeobşte asupra unor lucruri, ce suna frumos — dar „a gol“ !... Mofturi! — toate sunţ^mofturi!... Am fost asupriţi; suntem lipsiţi de drepturi; suntem expuşi înrîuririlor străine. Dar aceste sunt stări rele, nu cauzele răului — sunt ce toţi ştim; n-avem lipsă ea jurnalistica să ni Ie spuie în ton prozopopeîe în fiecare zi. Vorba este ca să scăpăm de aceste rele: misiunea jurnalisticei ar fi cercetarea serioasă asupra căilor pe care această scăpare devine posibilă. Relele ni sunt eredite de la părinţi; cel mai mare rău este însă, cum că răul a devenit permanent, şi cauza acestui mai mare rău zace în noi înşine — în aceea că ni plac frazele frumoase, ni plac şi suntem satisfăcuţi, dacă le zicem ori auzim. Se scriu teancuri întregi asupra cestiunilor zilnice, fie ele oricît de bagatele, şi în această lucrare zeloasă nu rămîne o singură pagină pentru cauza permanentă. N-aVem drepturi? N-avem, pentru că am fost şi suntem un popor necult. Daţi poporului cultura şi el, făcîn-du-se 7'espectat, va şti a-şi cîştiga drepturi. Ne temem că vom fi deznaţionalizaţi ? Oţeliţi poporul prin cultură, şi el va rezista contra înrîuririlor străine, va rezista, precum a rezistat într-o viaţă de aproape două mii de ani. Făr’ de cultură însă toate opintirile rămîn o paradă deşartă. Pentru ca să rădicăm însă poporul la nivoul secolului, înainte de toate, este de trebuinţă ca în poporu însuşi să se formeze o clasă inteligentă cît de puternică care apoi în deosebire moduri să generalizeze cultura ce şi-a achi-rat. înainte de a avea această clasă menită ca să generalizeze cultura, în zădar ne vom nizui a rădica poporul: pentru cultivare condiţiunea primordială este ca să fie cine să cultiveze. Voim lucru imposibil cînd forţăm rădi-carea învăţămîntului poporal înainte de a ne fi format în-văţătoni. La toate popoarele mai nainte s-a format inteli- 49 genţia şi numai după aceea, prin inteligenţia formată, s-a răspîndit cultura. Nu şcoalele poporale, ci universităţile sunt cele dintîi aşezăminte de învăţăminte Şcoalele poporale se ivesc abia cătră finele secolului XVIII. Şi pentru toate timpurile acest şir istoric este cel firesc. Temeliile culturei nu sunt jos, ci sus. Defel nu trag la îndoială cum că în vremea mai nouă s-a format la noi o inteligenţie pe cîţ se poate de respectabilă. Trag însă la îndoială că această inteligenţie ar întruni în sine dbndiţiunile, care o fac capabilă de a răspîndi cultura în popor. Contingentul, în raport cu popu-laţiunea, este cu mult mai mic, decît ca să rămînă un prisos căruia i-am da misiunea specială a răspîndi cultura. Dar şi aceasta, atît de mica inteligenţie este compusă din oameni formaţi în aşezăminte străine, a căror cultură este străină. Poporul nu este receptiv pentru gîndirea lor. Un ţînăr ce a stat 8—12 ani sub înrîurirea profesorilor străini poate să fi devenit un om cult, foarte arareori va fi rămas însă român în gîndirea sa. Sunt oameni germanizaţi, latinizaţi, maghiarizaţi, ba adeseori chiar şi serbiţi. Astfel este partea cea mai mare, a inteligenţiei ’ noastre ; chiar şi limba de o vorbeşte este oricum numai romanească nu. Considerînd poziţia noastră politică, am pretinde prea mult, dacă am voi să purcedem la o îndreptare generală a răului. Pe toate terenele nu putem să purcedem : nu putem să ni formăm oameni pentru toate carierele. Parte, în urma preocupaţiunilor politice a maghiarilor, parte în urma „nenorocitei“ lucrări politice a noastre, prin care am întărit pe maghiari în preocupaţiunile lor, noi astăzi suntem priviţi ca populaţiune vrăjmaşă ţării în care trăim. Admiţînd toate cele ce se presupun despre noi, dezvoltarea noastră într-adevăr este un pericol pentru ţară, şi elementul care azi pretinde a reprezenta interesele ţării este în drept, ba este chiar îndatorat a-şi pune toată silinţa întru a împedica dezvoltarea noastră. Pînă cînd, prin o purtare politică ¡mai înţeleaptă, nu vom convinge pe contrarii noştri de azi cum că presupunerile ce se fac faţă de noi sunt neîntemeiate, pînă cînd nu-i vom convinge cum că şi noi aderăm la prosperarea ţării — pînă atunci nici nu putem gîndi la aceea că, dîndu-ni-se aca- 50 dernie, gimnazii şi alte aşezăminte culturale, să aflăm o dezvoltare liberă într-astă ţară. Să aşteptăm însă pînă ce vom scăpa de „păcatele ti-nereţelor“ ? Ba î Dacă nu pe toate, pe cîteva terene îndreptarea este posibilă. Anume ea este posibilă tocmai acolo, unde lipsa organizării intelectuale este mai simţită. Nu ni putem forma întreaga inteligenţie; avem însă drept şi pînă la un anumit grad şi destule puteri ca să ni formăm acea parte a inteligenţiei care este în special menită a răspîndi cultura în popor : preoţii şi învăţătorii. Aceştia trebuiesc să fie români verzi, români nu numai în sentimente, ci şi în gîndire ; altfel ei nicicînd nu vor împlini chemarea ce li se dă. Trebuiesc să fie români şi trebuiesc să fie totodată formaţi potrivit cu misiunea lor de astăzi. Nu numai româneşti trebuiesc să fie aşezămintele noastre, ele trebuiesc să fie totodată astfel organizate, ca să poată concura cu cele străine. Toţi aflăm că formarea preoţilor şi învăţătorilor noştri este defectuoasă, şi toţi admitem că ea este precum este pentru că organizaţia aşezămintelor — preparandia şi teologia — nu corespund pretensiunilor timpului în care trăim. Ei bine ! dacă este astfel, pentru ce nu cercăm cauzele defectelor ? Pentru ce nu facem cîtuşi de puţin pentru îndreptarea acelor aşezăminte ?! Deja înainte de cîţiva ani s-a ivit cestiunea reorganizării Preparcndiei şi a Teologiei din Arad. Nime nu trage la îndoială cum că este imperios. S-a făcut însă ceva ? Aproape nemic ! Şi unde este cauza ? Nu în sinod, nu în consistoriu. Trăim o viaţă constituţională : ce nu cere publicul organele executive ale sale nu sunt în drept să facă. Cauza este în opinia publică — cauza este jurnalistica noastră. Ni place să călărim pe caracterul naţional al bisericii noastre. Să fie ! Că ea este naţională. Dar naţionalitatea ei nu zace în aceea că putem să ne certăm în sinoade şi congrese; română este biserica numai prin misiunea ei civilizatorică. Aici să cercăm naţionalitatea ei ; altfel facem paradă de naţionalitate acolo, unde n-ar fi permis. 51 Păcatul mare, ce jurnalistica noastră de ciţiva ani încoace „tot mereu“ comite, este acela că agită spiritele numai pentru lucrarea politică. Astfel spiritele sunţ abătute de la alte lucrări de folos cu mult mai pozitiv. Misiunea jurnalisticii este a discuta cestiunile ivite şi a suscita cestiunile latente pentru ca astfel să destépte interesare în public şi să conclucre spre formarea opiniunei publice. A noastră jurnalistică însă discută şi suscită numai cestiuni politice : ştim cum că suntem strănepoţii di-vului Traian, cum că am fost asupriţi, cum că n-avem drepturi, cum că guvernul este compus din „tîlhari, călăi şi mişei“ — ştim o mulţime de lucruri pestriţe, pre care le cetim în fiecare ziuă. Nu ştim, însă, unde sunt cauzele relelor noastre sociale şi astfel nime nu cearcă calea pentru lecuirea lor. Certe personale ori articoli flagranţi aflăm destui ; aflăm şi himnuo de preamărire, ba chiar şi afronturi scandaloase aflăm ; nu aflăm însă un singur studiu serios asupra stărilor noastre sociale. Parcă jurnalistica ar fi aservită intereselor particulare a cîtorva „atleţi!“ „Atleţi?!“ — da, atleţi încît însemnătatea fieştecărui om se măsoară cu faptele prin care a folosit ori stricat societăţii. Dacă reacţia publicului nu va sili jurnalistica să părăsească această direcţie, rămînem ce suntem azi : o gloată vrednică a fi blamată de jurnalistică, ce însăşi susţine — şi un obiect de batjocură pentru alte popoare. Nu se va delibera cestiunea reorganizării aşezămintelor noastre de învăţămînt, dacă jurnalistica nu o va discuta şi nu va cere deliberarea ei. Ea va putea veni în viitoriul congres la ordinea zilei. Oamenii o vor discuta-o cu capetele pline de idei de partidă, vor hotărî şi vor porni acasă. Dar cu aceea, cestiunea nu va fi deliberată. Va fi un lucru primit, ca cele mai multe ce am făcut pînă acum. Parcă am fi „jobbăgy“ şi acuma atît de tari ni place „lucrul de clacă !“ Ce alţii discută ani întregi noi voim să deliberăm în 3—4 şedinţe congresuale. Ori află jurnalistica noastră, şi mai ales acea parte a ei care ştie să facă paradă de cele ¡mai comune lucruiri, cum că organizarea pretinsă este o cestiune bagatelă, pe care o singură cuvîntare a vreunui „atlet“ o va „tranşa?!“ $2 POZIŢIUNEA ORGANICA A AŞEZĂMINTELOR DE ÎNVĂŢĂMÎNT Oricît de tare am fi aplecaţi să credem că viaţa socială se îndreaptă după voinţa oamenilor, cercînd cu destulă seriozitate cauzele ivirilor sociale, va trebui să aflăm cum că şi în viaţa socială, ca în oricare alt organism, singura-tecile iviri, ce-şi urmează, stau în cel mai strîns nex cauzal. Nu pentru că oamenii doresc, voiesc ori chiar pretind, se întîmplă ce se întîmplă. Fieştecare întîmplare socială este consecinţa organică urmată cu nelipsire din stările sociale. Omul este numai mediul, prin care acest nex cauzal devine simţit. Chiar şi voinţa lui este obiectivă. El voieşte precum voieşte, pentru că stările în care se află sunt precum sunt. Cunoscînd acest adevăr, vom privi stările de astăzi ca urmări ale stărilor în care se aflau naintaşii noştri, vom privi fieştecare aşezămînt public ca o verigă în lanţul dezvoltării noastre sociale. Astfel vom simţi cum că nu vom fi în stare a pricepe stările de astăzi decît după ce vom fi urmărit cu destulă seriozitate procesul prin care ele au trecut aflînd ce ele au fost şi cum şi prin ce au devenit aceea ce sunt. Pentru priceperea stărilor sociale studiul istoric este indispensabil. Cineva poate să devină bun medic fără ca să fi făcut studii chiar şi numai asupra trecutului ştiinţei medicinale. Nimeni însă nu va putea să fie jurist bun fără ca să aibă cunoştinţe despre fazele prin care au trecut drepturile în decursul dezvoltării sociale de la cele mai primitive stări. Şi tocmai atît de puţin va putea cineva să vorbească asupra băncilor, asupra banului, comerţului, administraţiei, precum şi oricărei alte mişcări sociale, să vorbească cu destul temei, fără ca să cunoască fieştecare mişcare de la începutul ei. Pentru priceperea învăţămîntului studiul istoric este cu atît mai indispensabil. Nimic nu înrîureşte mai stricăcios asupra vieţii unui popor decît aşezămintele de învăţămînt, care, în lipsă de destulă pricepere, atît a învăţămîntului, privit pentru sine, cit şi a stărilor sociale, nu sunt alcătuite potrivit cu adevăratele trebuinţe ale poporului. Decît şcoli rele, mai 53 bine lipsă de şcoli, deoarece lipsa de înrîurire este mai bună decît înrîurirea stricăcioasă. Cum că aşezămintele noastre de învăţămînt corespund atît de puţin aşteptărilor comune este nesmintit o urmare a stărilor prin care am trecut. Chiar şi dacă am voi multe bune, nu am fost şi poate nici azi nu suntem în stare a ni face ce voim. Pînă la un anumit grad suntem înşine vinovaţi. Am lipsit a face îndreptări, pe care puteam să le facem şi, ce este mai rău *— am făcut îndreptări pripite, „îndreptări“ care într-adevăr sunt „stricări46. Acest păcat al nostru este urmare a unei boale sociale, în care ne aflăm de un şir de ani. Suntem toţi cu toţii îmbătaţi de „politică“. Unul nu este care să fie capabil pentru altă lucrare, afară de acea politică. Cînd apoi suntem siliţi a face un lucru străin politicii, suntem surprinşi : amînăm de azi pe mîne ori facem „lucru de clacă“. Sunt la noi un fel de oameni fruntaşi, ce pretind a vedea cariul în grindă fără ca să sfarme grinda, aceştia înşişi prea „comozi“, „ori prea ocupaţi“, pentru a face studii, ştiu că vor numi stiîdiul „zamă lungă“. Apoi da ! — pentru asemenea oameni nime nu scrie. Au fost însă vremi, cînd n-au fost aşezăminte de învăţămînt. Pentru ce n-au fost ? S-au ivit apoi aşezămintele de învăţămînt. Pentru ce ? Cum şi cînd s-au ivit ele ? Care a fost organizaţia lor la ivire ? Astăzi avem un întreg sistem de învăţămînt. Pentru ce este el, precum este şi cum a devenit el, precum îl avem ? Chiar şi aceşti „fruntaşi“ vor admite cum că aceste sunt cestiuni cari merită să fie tratate, ba chiar cestiuni prealabile pentru marea cestiune a realcătuirii aşezămintelor noastre de învăţămînt. Despre o istorie a învăţămîntului nu poate să fie nici vorbă la acest loc. Studiul istoric totdeauna trebuie să presupună cunoştinţa faptelor istorice. Premiţînd această supoziţie, vom cerca numai să dăm dezlegare cestiunilor puse mai sus, o dezlegare, încît ea priveşte stările noastre de astăzi. Nesmintit, cultura noastră de astăzi se anină de cultura clasică a elinilor şi romanilor. Viaţa noastră modernă nu este însă nimic mai puţin decît o continuare a vieţii romane şi respectiv eline. Urzirea vieţii europene prin creştinism cade într-o epocă, cînd înrîurirea romană a 54 fost încetată cu desăvîrşire. După căderea Imperiului Roman aflăm în Europa cele mai primitive stări. Din aceste stări primitive se dezvoaltă apoi viaţa pînă la stadiile de azi. Lumea clasică a înrîurit numai asupra acestei dezvoltări. In special învăţămîntul nostru, precum el este astăzi, n-are a face cu lumea clasică. în el, afară poate de cîteva numiri, nemic nu este împrumutat. începuturile lui cad dincoace de căderea vieţii romane. Cele dintîi şcoli ale noastre n-au fost imitaţie a şcolilor romane ori eline, ci o creaţiune proprie, provocată de stările de atunci. începuturile învăţămîntului se pierd în cei dintîi se-coli urmaţi după căderea Imperiului Roman. Dealtminteri este şi indiferent, cînd şi unde s-a ivit învăţămîntul întîia dată. Gestiunea de căpetenie este : In urma căror stări sociale s-a ivit şi dezvoltat el ? Cunoaştem stările sociale în care se aflau popoarele sub a căror năvăliri s-a dărîmat Imperiul Roman. Erau popoare aproape nomadice. La acest stadiu primitiv al dezvoltării sociale despre cunoştinţe mai întinse nici vorbă nu putea să fie. Oamenii, fiind puţini şi mărginiţi în trebuinţele lor, trăiau cu uşurinţă de pe o zi pe alta. In asemenea stări, lipsa învăţămîntului este firească ; nime nu o simte. învăţămîntul numai atunci a putut să se ivească cînd oamenii au început a simţi lipsa lui, cînd deci, în urma dezvoltării sociale, încurcîndu-se viaţa, oamenii au început a avea trebuinţă de cunoştinţe pre care numai un învăţămînt sistematic putea să-l dea. Lipsa simţită, trebuinţa de a avea cunoştinţe, a fost dar cel dintîi îndemn spre introducerea învăţămîntului.1 Simţită a fost lipsa învăţămîntului, înainte de toate, în biserică. La urzirea vieţii noastre moderne, sub înrîurirea creştinismului, biserica era totodată şi un aşezămînt pentru formarea sufletelor. Preoţii totdeauna au fost o clasă menită a păstori turma creştinească, a o întări în credinţă, a-i arăta căile ce o duc spre bine — deci a 1 Această lege este îndreptări pentru toate vremile : şi astăzi învăţămîntul nostru se dezvoaltă aţît de anevoia, pentru că aceia, carii ar avea să fie instruiţi, simţesc atît de puţin trebuinţa cunoştinţelor ce le oferim (n.a.). 55 forma sufletele astfel, ca ele în sine însăşi să-şi afle fericirea. Pentru a fi capabili de această meniţiune sublimă, preoţii trebuiau să şibă o anumită măsură de cunoştinţe. Dacă nu mai mult, ei trebuiau să ştie cel puţin a ceti, pentru ca să poată pricepe Sînta Scriptură şi funcţiona la ceremoniile bisericeşti. Astfel întîia dată învăţămîntul devine necesar în biserică : cele dintîi instruiri au de scop a forma tineretul pentru cariera preoţească, adecă a-1 înzestra cu toate acele cunoştinţe fără de care el nu este capabil de meniţiunea unui preot. Aici se vădeşte raportul între trebuinţe şi aşezămîntul menit a le satisface.1 In celelalte părţi ale societăţii lipsa învăţămîntului numai mai tîrziu a devenit simţită, şi anume atunci, cînd şi lucrarea pe alte cariere era condiţionată de la anumite cunoştinţe. Aceste cunoştinţe devin o trebuinţă, care provoacă învăţămîntul în acele pături ale societăţii în care ea este simţită. In stările primitive cineva, numai în urma naşterei ori a calităţilor sale individuale, putea să ocupe cele mai înalte posturi în stat. Erau domnitori, fruntaşi de oaste şi judecători înalţi oameni cari nu se distingeau decît prin naştere, hărnicie ori înţelepciune. Mai tîrziu viaţa devine mai complicată şi misiunea împreunată cu acelaşi post — mai grea : se iveşte dar trebuinţa ca acela care aspirează la o anumită poziţie în viaţa publică să aibă anumite cunoştinţe, să ştie cel puţin a ceti şi a scrie. Simţită fiind lip&a de cunoştinţe, învăţămîntul se iveşte în cele mai de sus pături ale societăţii. Fruntaşii ţărilor mai înaintate, boierii prin fapte ori de naştere, se îngrigesc ca urmaşii lor să aibă cunoştinţele, în lipsa cărora ei sunt siliţi a recurge la ajutoriul altora, şi anume a preoţilor. In aceste vremi preoţii sunt aproape singurii oameni cari ştiu a ceti şi scrie, avînd şi puţină cultură strecurată 1 Şi astăzi învăţămîntul nostru s-ar dezvolta mai repede, dacă instrucţiunea ar fi potrivită cu trebuinţele : dacă am oferi învăţăceilor tot de ce ei au trebuinţă şi numai de ce ei au trebuinţă (n.a.). 56 prin generaţiuni de la romani. Cu încetul ei devin dar învăţători în sensul modern al cuvîntului. La curţile boierilor se iveşte cîte un preot cu meniţiunea de a instrui copiii curţii, împărtăşindu-le cunoştinţele ce viitoriul pretinde de la dînşii. Cu cît mai mult se dezvoltă viaţa, lipsa cunoştinţelor cu atît mai general este simţită şi cu atît mai întinse rădăcini prinde învăţămîntul. Dacă în secolii VI, VII şi VIII, numai cea mai de sus pătură a societăţii simţea lipsa cunoştinţelor, în secolul IX şi X ea era simţită la cea mai mare parte a claselor privilegiate. Astfel aflăm că mo-nastirile cu încetul devin un fel de aşezăminte de învăţă-mînt, la care nobilimea îşi trimitea copiii, pentru ca să fie instruiţi. Acestea sunt începuturile învăţămîntului în viaţa noastră. El a fost provocat de către dezvoltarea socială şi anume de cătră trebuinţele ce s-au simţit în urma acestei dezvoltări. Nu pot să remarc îndestul cum că învăţămîntul numai acolo s-a ivit, unde lipsa de cunoştinţe era simţită şi cum că el era menit a răspîndi toate acele şi numai acele cunoştinţe a căror lipsă era simţită. întocmai precum a fost provocat, învăţămîntul a şi fost susţinut şi înaintat numai prin trebuinţele urmate din stările sociale. Cu cît dezvoltarea vieţii era mai înaltă, cu atît mai general simţită devenea lipsa de cunoştinţe, cu atît mai înmulţite cunoştinţele, şi cu atît mai mari dimensiuni cuprindea învăţămîntul. înainte de a trece la cercetarea asupra acestui proces de dezvoltare va fi de folos a anticipa prin o distincţiune clarificatoare cele ce vor urma. Privind atît direcţia ce urma învăţămîntul, cît [şi] po-ziţiunea ce el ocupa în viaţa publică, avem să deosebim în dezvoltarea lui două epoce marcant deosebite : cea dintîi — a înrîuririi religionare, pînă la finele secolului XVIII, şi cea de a doua — a înrîuririi sociale — de la cea dintîi revoluţiune franceză. Va înlesni priceperea, dacă vom trata fieştecare epocă îndeosebi, şi anume în cea dintîi epocă dezvoltarea sistemului de învăţămînt în partea sa mai veche — universitatea, gimnaziul şi aşa-numitele şcoli normale — iară 57 în a doua, în partea sa mai nouă, numită reală. învaţă-mîntul poporal este de un caracter propriu şi atît de im-portant încît pretinde o tratare specială. Cunoştinţele folositoare, ştiinţele şi îndeosebi cultura are o înrîuriire îndoită asupra vieţii omeneşti. Odată ea înlesneşte vieţuirea, altă dată o face plăcută. Astfel, privite ca trebuinţe simţite, cunoştinţele de orice natură pot fi de natură atît zilnică cît şi sufletească. Oamenii tind spre cultură mai ales din motive zilnice — pentru a-şi înlesni vieţuirea. Este însă în toate vremile un număr anumit de oameni cari privesc cultura ca o stare de fericire sufletească, deci tind a şti numai pentru că să ştie. Nesmintit, majoritatea oamenilor priveşte cunoştinţele şi ştiinţa ca mijloc de cîştig. Această majoritate, îndemnată de trebuinţele ce simţeşte, este înfiinţătoarea aşezămintelor de învăţământ, şi asemenea tot ea, elementul care lucrează pentru răspîndirea culturii. Cînd omul simte lipsa, el stoarce zer din peatră. Dar aceşti oameni nu urnesc lumea din loc. Ei tocmai în lipsa de cultură pun temei aşezămintelor menite a răs-pîndi cultura. Numai partea cea mai mică, oamenii, pentru cari studiul nu este numai mijloc de cîştig, ci înainte de toate o lucrare, prin care se gustă cea mai candidă fericire sufletească, numai aceşti osmeni urnesc lumea din loc şi rădică societatea la o treaptă mai înaltă. Ei adună cunoştinţele, şi numai după ce ei le-au adunat este răspîndirea lor prin împărtăşire cu putinţă. Prin lucrarea-împreună a acestor două feluri de oameni au fost create cele dintîi universităţi.1 In ţările mai înaintate ale Apusului, cu deosebire în păturile fruntaşe ale societăţii, oamenii simţeau pe cît se poate de viu trebuinţa de a-şi cîştiga anumite cunoştinţe. Viaţa s-a fost dezvoltat pînă la acel stadiu, unde ocîrmu-irea aproape în toate treptele a fost devenit, în lipsa cunoştinţelor, imposibilă. 1 Pentru toţi oamenii cultura este totodată o satisfacere a trebuinţelor sufleteşti ; prin cultură toţi devin capabili de a gusta frumosul. Deosebirea este însă că unii pun pond pe foloasele zilnice, iară alţii pe satisfacerea etică (n.a.). 58 Nu numai singuratecii, ci chiar şi ocîrmuirile ţărilor trebuiau să fie cuprinşi de îngrigire pentru formarea generaţiilor viitoare. Pe lîngă toate aceste, înfiinţarea aşezămintelor de învăţămînt era peste putinţă, dacă nu ar fi fost oameni, cari, şi în lipsa aşezămintelor de învăţămînt, şi-a ştiut cîştiga o anumită măsură de cunoştinţe. Aceştia, asemenea unor magazii, conţineau material, de care restul societăţii avea trebuinţă. Nu rămînea decît să se creeze un for unde ei să-şi poată descărca cuprinsul sufletului lor, fă-cînd comună bogăţia, ce pînă acum purtau în sine. Aceste foruri sunt universităţile. încă foarte din vreme, în secolii VII, VIII şi IX, «se aflau prin Europa apuseană, mai ales pe la curţile dom neşti, bărbaţi, cari cu încetul au început a dezgropa din ruinele vremurilor vitrege comorile gîndirii clasice. Din studiarea acestora şi din rezultatul meditaţiunilor proprii, în decursul vremilor ei şi-au cîştigat o cultură de un cuprins mai întins decît ce poate am fi aplecaţi să credem. Deşi ei petreceau în societate, cultura era însă mai mult ori mai puţin rezervată pentru dînşii. Pentru o împărtăşire de cuprins mai întins, lipsea atît îndemnul, cît şi ocaziunea. Pentru a-şi cîştiga această ocaziune au lucrat ei spre înfiinţarea celor dintîi aşezăminte de învăţămînt, a universităţilor. Rezultînd universităţile din lucrarea-împreună a oamenilor ce privesc ştiinţa ca mijloc de cîştig, cu oamenii ce o privesc ca mijloc de fericire sufletească, este vădit că organaziţia lor a fost întocmită astfel, ca ele să poată satisface atît trebuinţele zilnice ale unora, cît şi acelea sufleteşti ale celoralalţi. Universităţile ofereau nu numai cunoştinţe prin care susţinerea vieţii devine mai uşoară, ci totodată şi o cultură de cuprins mai înalt, prin care se dezvoltă capacitatea de a gusta plăcerile sufleteşti prin ştiinţe şi arte. De aici numirea „universitate44. Erau aşezăminte menite a răspîndi orice fel de cultură, a satisface toate trebuinţele intelectuale ale oamenilor. Pentru aceea ele cuprindeau toate ramurile lucrării sufleteşti : ştiinţele tocmai atît de mult ca şi artele. Se înţelege, toate aceste în stadiul pînă la care s-au fost dezvoltat pe acea vreme. Dar, cu toate aceste, meniţiunea principală a universităţilor era ca să formeze tinerii pentru anumite cariere. Tinerii le vizitau, mai ales, pentru a-şi cîştiga cunoştinţele de care aveau trebuinţă, pentru a putea păşi în urma părinţilor săi. De aici formarea „facultăţilor46. Atîte facultăţi, cîte feluri de cariere. Oricît de mică ni-ar părea măsura cunoştinţelor pe timpul cînd s-au ivit universităţile, nime fără anumite cunoştinţe pregătitoare nu era în stare să priceapă cele ce se împărtăşeau la universitate. Era dar de trebuinţă ca să fie un alt fel de aşezăminte de învăţămînt, în care tinerii să fie pregătiţi pentru universitate. Aceste aşezăminte pregătitoare erau „gimnaziile44. Încă înainte de ivirea universităţilor, copiii se trimiteau la monastiri pentru ca să fie instruiţi. Cu cît trebuinţa cunoştinţelor era mai general simţită, cu atît mai mare era numărul copiilor trimişi la monastiri. Dacă vom ţine cont de expediţiunile cruciaţilor spre orient şi de progresul comercial urmat după aceste expediţiuni, vom afla cum că, în secolele XI şi XII, cînd se ivesc universităţile, numărul copiilor trimişi pe la monastiri trebuia să fie destul de mare. Fiind apoi copii nu numai numeroşi, ci totodată şi de deosebită vrîstă şi formaţiune, trebuia să se facă între dînşii o anumită clasificare : cei ce ştiu mai mult trebuie să fie deosebiţi de cătră cei ce ştiu mai puţin. Statorirea atît a claselor, cît şi a cunoştinţelor de împărtăşit în gimnaziu s-a făcut însă numai după ce s-au ivit universităţile. Înainte de ivirea universităţilor, în-tr-adevăr nici nu existau gimnazii. Trimis la monastire> fieştecare învăţa ce învăţa, fără măsură hotărîtă. La deosebite' monastiri, ba chiar şi la aceleaşi monastiri, prin deosebiţi oameni se învăţa în deosebite chipuri. Nu era o normă pentru toţi; lipsea orice organizaţie premeditată. Asta a fost dată numai de către universitate. Fără nici o rezervă putem dar zice că gimnaziile sunt provocate numai de cătră universitate. Numai simţind lipsa de pregătire pentru universitate oamenii au organizat gimnaziile. 60 Acest raport între universitate şi gimnaziu a existat în toate vremile. El există şi azi. Gimnaziul nu este un aşe-zămînt de sine stătător, ci trebuieşte privit în subordinaţie cu universitatea, numai ca o parte a sistemului universitar. Făcînd supoziţia că universitatea nu există, gimnaziul devine cea mai absurdă creaţiune. Oamenii, cari au terminat cursul gimnazial, ştiu din toate cîte ceva, dar din nemic destul. Asta, pentru că ei au cîştigat cunoştinţele din gimnaziu numai pentru ca să fie capabili de studiul universitar. In gimnaziu nu se învaţă nemic : se cîştigă numai capacitatea de a învăţa. In deosebite vremi şi la deosebite popoare organizaţia gimnaziilor a fost deosebită. Totdeauna însă a fost statorită prin raportul cătră universitate. Cu cît mai tare se înmulţeau cunoştinţele, cu cît mai înaltă era cultura de împărtăşit la universitate, cu atît mai mari erau pre-tensiile faţă de gimnaziu. încă în secolul trecut, după un curs de 4—6 ani, tinerii erau primiţi la universitate. Acuma ştim că un tînăr are de a face un curs de 10—12 ani ]ftnă ce ajunge a fi declarat „matur44, adecă capabil de studiul universitar. Remarc această deosebire în ani pentru că ea este mai marcantă. Nu numai mai mulţi ani au însă tinerii să fie pregătiţi acum decît înainte de un secol; ei învaţă acuma totodată şi într-un an mai mult decît ce învăţau atunci. Şi într-astă direcţie are să se dezvoalte studiul gimnazial de aici înainte. Cu greu gimnaziul va cuprinde cîndva mai mult decît opt clase : dezvoltarea de aici înainte are să consiste în aceea ca, într-un an şi respectiv în opt ani, se va înVSţa mai mult şi anume totdeauna atîta, cît va fi de lipsă pentru a fi calificat pentru universitate.1 Prin aceste este statorit raportul între universitate şi gimnaziu. Cursul gimnazial este numai o pregătire pentru universitate. Astfel în gimnaziu se dau numai acele cunoştinţe, care sunt de trebuinţă pentru a fi capabil de studiul universitar. Mai mult ar fi de prisos, mai puţin n-ar corespunde scopului. Se pune dar în gimnaziu mai 1 Nesmintit, sistemele de astăzi sunt neîndeplinite : s-ar putea după un metod mai corect, ca în 6 ani să se înveţe poate chiar mai mult decît acuma în 8 ani (n.a.). 61 mare pond pe dezvoltarea sufletului decît p£ îmbogăţirea lui cu cunoştinţe. Dezvoltarea cugetării corecte, formarea gustului estetic şi deşteptarea aplecărilor fireşti ale tinerilor este scopul special al gimnaziilor. Pentru aceea în gimnaziu se învaţă multe lucruri, care omului laic i s-ar părea cu desăvîrşire de prisos.1 Folosul acestora se va vădi însă, dacă vom considera universitatea. Caracteristica învăţământului universitar este tocmai aceea cum că ea cearcă a satisface nu numai trebuinţele zilnice, ci totodată şi acelea sufleteşti. El nu numai îmbogăţeşte sufletul cu cunoştinţe de folos zilnic, ci-1 şi formează, pentru a fi capabil de gustarea frumosului. Prin asta universitatea merită numele ce poartă : ea răspîndeşte cultura în toate privinţile, formînd pe om nu numai pentru o anumită carieră, ci. şi pentru viaţa îndeobşte. Astfel cunoştinţele, ce în gimnaziu ar părea de prisos, privite în îndeplinirea lor, la universitate, devin cele mai folositoare. Aproape acelaşi raport există şi între gimnaziu şi şcoalele elementare ori „normale44, precum le numim noi. Deosebirea va fi însă evidentă, după ce vom privi la originea acestora. Originea şcoalelor normale cade în evul nou, mai ales în timpul mişcărilor provocate de Reformaţiune.2 Dezvol-tîndu-se meseriile în oraşele apusene, cu încetul lipsa de cunoştinţe a început a fi simţită şi în clasa numită „burghezia44. De puţine cunoştinţe aveau aceşti oameni trebuinţă. Dar oricît de puţin, trebuinţa era simţită. Provocate de această trebuinţă, s-au ivit şcoalele elementare prin oraşe. După ivirea Reformaţiunei, lipsa de cunoştinţe a devenit cu atît mai simţită. Reformaţiunea, prin firea ei, face pretenţia ca oricare aderent al ei să ştie ceti Sînta Scriptură. Pentru aceea învăţămîntul elementar este cu mult mai dezvoltat la popoarele reformate ori luterane. EI aici a fost susţinut nu numai de cătră trebuinţele zilnice ale poporului ci şi de cătră zelul preoţimei. El a 1 Astfel limbele clasice, care înrîuresc atît de mult asupra formării sufletului (n.a.). 2 Intîmplări prin care dezvoltarea a fost provocată : descoperirea Americei — comerciuni italiene, cultura aflată în Italia ş.a. (n.a.). 62 fost pe alocurea chiar forsat.--Ce.se învăţa şi se învaţă în aceste şcoli elementare ? Aceea şi atîta de ce şi de cît clasele sociale, pentru care sunt menite, au trebuinţă. Cu cît viaţa se dezvoltă, cu atît trebuinţele se înmulţeau şi cu atît mai înmulţite trebuiau să devină şi cunoştinţele de împărtăşit în şcoalele elementare. Stadiul de dezvoltare, în care ne aflăm azi, a provocat chiar un sistem nou : „şcoalele cetăţeneşti44, cu un curs de şase ani, un aşezămînt care nu este . decît o formă mai îndeplinită a învăţămîntului elementar. Să tragem acum o paralelă între universitate şi învăţămîntul elementar. Deosebirea este marcantă : universitatea formează oameni pentru anumite cariere; şcoalele normale ori elementare îi formează pentru viaţa zilnică. Vom vedea mai tîrziu cît de mare este importanţa acestei deosebiri. Cu vremea, şcoalele normale au intrat într-un fel de raport de subordonaţie cu gimnaziul. Azi ele sunt totodată şi un curs de pregătire pentru gimnaziu. Universitatea şi gimnaziul s-au dezvoltat într-atîta, încît trebuie să se facă pretenţia, ca şi acela care voieşte a vizita gimnaziul să aibă anumite cunoştinţe. Aceste cunoştinţe se pot statori prin cîteva cuvinte : să ştie atîta cit este de trebuinţă, pentru ca cineva să poată face studii, adică a ceti bine, a scrie bine, a cunoaşte raporturile numerice şi a fi receptiv pentru intuiţiune. Am cădea însă în rătăcire, dacă urmînd din acest raport de subordonaţie, am privi şcoalele elementare numai cu cursul de pregătire pentru gimnaziu. între gimnaziu şi şcoalele elementare nu este tot acel raport ca între gimnaziu şi universitate. In gimnaziu se învaţă numai atîta cît este de trebuinţă pentru universitate; în şcolile elementare se învaţă însă cît este de trebuinţă pentru gimnaziu, şi încă cît este de trebuinţă pentru stadiul de dezvoltare a’unor anumite clase sociale. Pentru aceea copiii în cele dintîi clase gimnaziale învaţă multe ce au învăţat deja în şcoalele elementare. Asta ar fi peste putinţă, dacă şcoalele elementare ar fi numai o continuare a gimnaziului. Este dar subordonaţie, nu însă acea subordonaţie de-săvîrşită pe care o aflăm între gimnazii şi universitate. 63 Universitatea, gimnaziul şi şcoalele elmentare formează un sistem încheiat de învăţămînt Deşi legătura între gimnaziu şi şcoalele elementare nu este atît de strmsă ca şcoalele elementare, în lipsa gamnaziuilui, să devină lipsite de sens, prin subordonaţia la care am tras atenţiunea mai sus, şcoalele normale totuşi devin o parte a sistemului. Să cercăm acum — unde este temeiul acestui sistem. Este el in universitate, ori în şcoalele elementare ? Este el sus, ori jos ? Gestiunea este de importanţă desăvîrşită. Aş putea zice : întregul acest studiu n-are alt scop decît a arunca lumina asupra acestei cestiuni. Dacă vom afla că temeiul este în şcoalele elementare, atunci ni vom pune toată silinţa ca sa dezvoltăm învăţa-mîntul elementar. Dacă însă ni se va vădi că temeiul sistemului de învăţămînt este universitatea, atunci, convinşi că în lipsa unei universităţi nicicînd nu vom avea un învăţămînt sănătos, vom jertfi orice pentru universitate. Clar este pusă cestiunea. Aici fie însă numai pusă. O vom trata numai vorbind asupra învăţămîntului nostru în special. Şirul de idei, aflat la noi este următoriul: Şcoli elementare, şcoli poporale înainte de toate, căci ^în lipsa acestora n-avem învăţăcei pentru gimnazii; avînd apoi destule şcoli elementare, să rădicăm gimnazii, formîn-du-ne auditoriu pentru universitate. După ce am clădit astfel temeiul şi am rădicat păreţii, să punem coroana prin înfiinţarea universităţei. O singură privire peste celea ce s-au zis pînă acum va fi destul pentru ca să ni se vădească naivitatea acestui şir de idei. El uită cu desăvîrşire cum că „auditoriul“ este ultima res la un aşezămînt de învăţămînt. Aşezămintele de învăţămînt sunt menite a răspîndi anumită cultură. Avînd această cultură, trebuieşte apoi să avem organele prin care cultura să' fie răspîndită. Numai apoi vine „auditoriu“ care să fie împărtăşit. Cum vom avea şcoli elementare înainte de a ni fi format înV&ţători în nişte şcoli mai mult decît elementare ? Cum vom avea gimnazii fără a avea profesori formaţi la 64 universitate şi cum vom şti ce să învăţăm în gimnazii, fără a avea o universitate, care să ni statorească măsura cunoştinţelor gimnaziale ? Cum vom răspîndi, în sfîrşit, o cultură, care nu este, deoarece numai la universitate o putem afla ?1 In decursul acestor studii am văzut cum universităţile au fost cele dintîi aşezăminte de învăţămînt. Numai în urma lor au fost celelalte posibile. Vedem raportul strîns în care se află părţile sistemului şi azi: pentru toate vremile universitatea rămîne temeiul sistemului. Un gimnaziu fără universitate rămîne o creaţiune anormală şi pe cum vom vedea cauza unui şir de nenorocire sociale 2. Prin aceste să privim cestiunea îndestul clarificată. In cea dintîi epocă, pînă cătră finele secolului XVIII, pînă aici s-a dezvoltat învăţămîntul. Am numit această epocă „a înrîuririi religionare“. Aflu de prisos a arăta mai de amănunt motivele, din care această numire îmi pare potrivită. învăţămîntul a purces din biserică, mai tîrziu a fost susţinut prin biserică şi pînă în cele mai nouă vremi a stat sub înrîurirea preoţimei. Pentru noi este însă de foarte puţin interes a cunoaşte urmările bune ori rele ale acestei înrîuriri. In epoca ce urmează, poziţia învăţămîntului în stat este cu totul alta; deci pentru a putea preţui îndestul această poziţie, a fost de lipsă a trage atenţiunea asupra poziţiei ce el a ocupat pînă la secolul XIX. Vorbind asupra învăţămîntului real, înainte de toate ar trebui să arătăm şirul de întîmplări, prin cari ştiinţele reale au fost provocate. Nicicînd omul n-ar fi ajuns a privi atît de adînc în alcătuirea universului, dacă uneV întîmplări, precum a fost inventarea acului magnetic ori descoperirea Americei nu-1 îndemnau spre nouă cercetări, ori altele, precum este inventarea ocheanei, şi altele, nu 1 Despre formarea la universităţi streine aici nici vorbă nu poate fi. Dealtminterea ea şi este cu desăvîrşire stricăcioasă (n.a.). 2 în universităţi aflăm culminaţiunea vieţii comune a singuratecelor popoare ; ele sunt magazinul de gîndiri ale naţiunilor. De aici deosebirea la deosebite popoare : în universitate aflăm oareşieum cristaliza'ţiiunea vieţii naţionale (n.a.). 65 îi dau nouă mijloace pentru cercetările sale. Şi chiar cîş-tigîndu-şi oamenii cunoştinţele pe care le au azi, ele nicicind nu ar fi ajuns la acea răspîndire, dacă dezvoltarea vieţii şi, în urma acestei dezvoltări, mulţimea trebuinţelor zilnice nu le făcea de trebuinţă pentru majoritatea omenirei. Aici nu este însă loc pentru o cercetare mai în de-amănuntul asupra strînsei legături ce există între dezvoltarea vieţii noastre europene şi aceea a ştiinţelor reale. Ne mărginim numai a statori deosebirea între meniţi-unea culturei clasice şi aceea a culturei pe care azi noi o numim „reală In toate stadiile dezvoltării sale, chiar şi în cele mai primitive, omul simte o aplecare nestîmpărată, spre a cerca cauzele arătărilor ce i se înfăţişează. A statori un nex cauzal între arătările ce alcătuiesc lumea este o lucrare de la care nici un om nu se poate sustrage, lucrare ce formează temelia firei noastre intelectuale. A reduce orice ivire la o cauză firească este cea dintîi şi cea mai acută trebuinţă sufletească a omului. Cu satisfacerea ei începe viaţa etică a lui. Astă trebuinţă îndemna pe om la orice lucrare sufletească ; ea a fost aproape singurul motiv al culturei clasice. Pentru aceea gîndirea clasică este atît de frumoasă în idealitatea ei. Ea este menită a satisface numai sufletul. Dar sufletul însetoşat de adevăr este satisfăcut şi prin numai o hipoteză, o simplă explicaţie. Pentru aceea — atît de puţin adevăr şi atît de multă poezie în gîndirea clasică. Ea tinde mai mult a satisface sufletul ei şi a forma caracterele decît a da foloase zilnice. De fericirea omului se îngrigeşte cultura clasică, privind susţinerea lui ca un lucru secundai:. Asta în cel mai strîns nex cu viaţa de atunci; pe vremile clasice, pentru susţinerea traiului zilnic, oamenii n-aveau trebuinţă de multe cunoştinţe. Alta este însă poziţiunea omului în viaţă. Un şir întreg de întîmplări răstoarnă credinţele lumei clasice, îndemnînd pe om la nouă cercetări. Nu mai puţin sunt apoi întîmplări cari dau vieţii zilnice o dezvoltare, ce nici nu sufere a fi comparată cu cea clasică. Trebuinţele se înmulţesc în toate privinţele. Comerţul întins peste faţa pămîntului şi industria dezvoltată devin puse pe te- 66 melii ştiinţifice. Astfel se nasc o mulţime de profesiuni care pretind un grad mai înalt de cultură, un şir întreg de cunoştinţe puse pe temei real. Pentru a face de prisos o cercetare mai răsplătită, să facem comparaţie între cunoştinţele ce în vremile clasice trebuia să aibă un conducător de naia, un ingineri ori un arhitect, şi între cunoştinţele ce tot aceşti profesionişti azi trebuiesc să aibă. Chiar dacă am abstrage de la ma-şine, vom afla cum că azi ştiinţa este menită nu numai a satisface sufletul, ci şi a servi totodată omului ca mijloc de susţinere zilnică, adecă a satisface şi trebuinţe zilnice. Incit el este menit a satisface trebuinţe zilnice, învă-ţămîntul este real. Prin asta am statorit raportul între învăţămîntul universitar şi cel real : Universităţile sunt menite a cultiva ştiinţele, ca şti-inţe, şi a forma caracterele. Institutele tehnice sunt menite a da formare teoretică şi practică pentru anumite profesiuni.1 Universităţile pregătesc totodată pentru anumite cariere şi anume cariere publice, care pretind o formare umanitară, deci nu numai un şir bogat de cunoştinţe, ci totodată şi o dezvoltare etică a caracterului. Dar şi această formare este numai secundară. Universitatea dă atît pentru jurişti, cît şi pentru filosofi ori teologi numai o formare teoretică. Ieşiţi de la universitate, tinerii nu sunt formaţi pentru carierele ce şi-au ales, ci sunt numai capabili de a se califica prin o praxă mai scurtă ori mai îndelungată. Cu totul alta este formarea ce o dă învăţămîntul real, provocat prin trebuinţele zilnice, el cearcă a satisface numai aceste trebuinţe. Aici la formarea etică a caracterului nu se priveşte : tinerii se formează numai pentru anumite cariere private, deci anumite profesiuni, care cer un anumit şir de cunoştinţe şi îndeletniciri practice. Mai clară este deosebirea : universitatea-şi pune de scop a dezvolta viaţa etică; învăţămîntul real este menit a dezvolta numai viaţa economică. 1 Compară : Joseph Jireceki, Handbuch des Prüfungs und Unterichtswesens, 1868 (nja.). 67 Premiţînd acest raport, îndată ni se va vădi inferioritatea învăţămîntului real faţă de acel universitar. în-tr-adevăr învăţămîntul real nu este decît în urma universităţii posibil. Universitatea dă cunoştinţele menite a fi răspîndite prin învăţămîntul real. Nemic nu vom afla la institutele tehnice ce, chiar într-o formă mai dezvoltată, n-am afla şi la universitate. Deosebirea este numai aceea că la universitate aflăm ştiinţe, iar la institutele tehnice un şir de cunoştinţe practice. Tot acei profesori pot să împărtăşească - ştiinţele, adecă teoretica, altă dată în direcţie practică. Astfel viaţa etică a unui popor în lipsa învăţămîntului real se poate dezvolta ; învăţămîntul real numai indirect, prin ridicarea vieţii economice, înrîureşte asupra vieţii etice. Statorind misiunea şi caracterul învăţămîntului universitar în raport cu acel real, nu va fi greu a afla pozi-ţiunea ce fiecare fel de învăţămînt trebuie să ocupe în viaţa publică. Universitatea, atît ca aşezămînt pentru formarea tinerilor pentru viaţa publică, cît şi ca foculariu de cultură a oricărui popor, în toate vremile a fost şi a trebuit să fie aşezămînt public susţinut de cătră puterea publică. Nesmintit, foarte multă vreme preoţimea a avut în-rîurire aproape desăvîrşită asupra învăţămîntului, susţi-nînd mai ales gimnaziile : să nu pierdem însă din vedere că, pe acele Vremi, înrîurirea preoţimei era tocmai atîta de mare şi asupra puterii publice. Deodată au încetat aceste înrîuriri. învăţămîntul real numai în urma dezvoltării universităţilor a devenit posibil şi numai în urma dezvoltării vieţii zilnice necesari. Am putea zice, în cea dintîi epocă, înainte de Revoluţiunea Franceză el nici nu exista. Cînd el s-a ivit însă, avînd a da o formaţiune privată, s-a ivit sub formă privată. După ce şi-au cîştigat anumite cunoştinţe de pregătire, tinerii ce s-au fost hotărît a-şi cîştiga pînea zilnică ca marinari, negoţiatori, ingineri, arhitecţi, ori maşinişti făceau numaidecît un curs practic. Din aceste cursuri practice, care pentru farmacişti, agronomi ori inginerii de la noi şi astăzi există, s-au dezvoltat deosebitele şcoli private. 68 Publice au devenit aceste şcoli numai atunci cînd anumitele profesiuni, în urma dezvoltării, cereau un grad mare de cunoştinţe, şi prin urmare o organizare mai în-întinsă a „şcoalelor“. Chiar şi în forma de astăzi aşeză-mintele de învăţămînt real pot să fie private : publice sunt, numai încît statul pare îndatorat a se îngrigi de dezvoltarea economică a membrilor săi. ÎNVĂŢĂMÎNTUL POPORAL PRIVIRE GENERALA întreaga viaţă socială este o ţesătură de corelaţiuni. Nu este o singură stare socială, care nu ar sta în strînsă legătură cu altele şi, prin aceste, cu întreaga viaţă. Pre-tutindenea stările îşi urmează, se condiţionează, ori să deneagă una pe alta. Pînă unele, oricît de izolate, ele au înrîurire determinatorie asupra cursului organic al vieţii. Numai lipsa de destulă pătrundere ne face să le izolăm ori că cercăm raportul lor cătră viaţă, unde el nu este. Această legătură nici într-o parte a vieţii nu este mai strînsă decît între trebuinţe şi mijloacele de satisfacere. Este de-a dreptul imposibil a gîndi la una, fără a cuprinde în gîndul nostru şi pe cealaltă. In viaţa omului singuratec nu este nimic mai vădit decît această legătură. întreaga viaţă individuală nu este decît un şir de trebuinţe şi satisfaceri. Viaţa socială este întru toate mai complicată. în-tr-însa legătura între trebuinţe şi mijloacele de satisfacere este mai ascunsă. Din aceea că noi nu o vedem defel nu urmează însă lipsa ei. Ea în toate vremile a fost. Chiar şi societatea numai prin aceea a fost provocată că oamenii simţeau trebuinţa de convieţuire ori trebuinţa de a se sprigini unii pe alţii. Oricît de ascunsă ar fi îndeobşte această legătură, este o parte a vieţii, unde ea ni se vădeşte pe deplin : învăţămîntul poporal. încercările zadarnice care s-au făcut pentru dezvoltarea forsată a acestui învăţămînt, încercările 69 ce s-au făcut pentru a-1 pune acolo, unde lipsesc pentru el premisele sociale, şi nu mai "piiţirl dezvoltarea lui gr; bită, după ce aceste premise a fost date ne impun convin^ gerea că numai măsura trebuinţelor hotăreşte asupra dezvoltării atît intensive cit şi extensive a învăţămîntului. S-a dezvoltat învăţământul poporal, unde a fost trebuinţă de el; iară unde nu, nici s-a ivit, a lipsit trebuinţa. Aici întîmpinăm o părere opusă — părerea de predilecţie a celor mai mulţi „români inteliginţi“. Cu deosebire „românilor inteligenţi“ le place a susţine „ca în toate timpurile şi pretutindenea a fost necesarăEi da! să admitem că ea a fost „necesară“. Ni se pune însă întrebarea : Cum poate lipsi atîta vreme ce a fost „necesari“ ? Ori „necesari“ este şi ea, după plac ori convenţie, poate lipsi ori nu poate lipsi ? Cum era cu putinţă ca oamenii să aibă secoli întregi trebuinţă de învăţămîntul poporal, fără ca să lucreze cîtuşi de puţin pentru satisfacerea acestei trebuinţe ? Ori omul poate avea şi trebuinţe pe care nu este aplecat a le satisface ? Purcedînd din această părere, „poporul român“, adecă „prostimea“1 (termen uzitat la „inteliginţi“) nesmintit are o „mare necesitate“ de învăţămînt. Cum de zelul său de a satisface această „mare necesitate“ este atît de mic ? Ori trebuinţa nu este „necesitate“, ori părerea „românilor inteliginţi“ conţine o contrazicere ; ori minte viaţa socială, ori rătăcesc „românii inteliginţi“. Una ori alta şi mai potrivit cea din urmă. Dar firească este rătăcirea „inteliginţilor“ noştri. Omul voind să măsure lumea, totdeauna se ia pe sine însuşi de măsură. îndeobşte, judecăţile oamenilor sunt subiective; numai puţini oameni şi numai ajunşi la un anumit stadiu al dezvoltării sufleteşti sunt capabili de a judeca obiectiv. N-avem dar să ne mirăm dacă îndeobşte, judecind asupra vremurilor trecute ori a altor oameni, oamenii pun şi pe alţii în acelaşi şir de idei* ori afecte, în care se află înşişi. Simţind trebuinţa de învăţămînt poporal, „inteliginţii“ noştri sunt aplecaţi a susţine că şi oamenii 1 Dealtmintrelea eu am văzut advocaţi foarte „proşti“ şi „proşti“ foarte inteligenţi (n.a.). 70 din vremile trecute trebuie să fi avut, ori „prostimea“ română de azi trebuie să aibă această trebuinţă. Se susţine asta cu atît mai mult, încît nime nu poate trage la îndoială cum că învăţămîntul este „folositoriu“ încît avem trebuinţă de el. Folosirea nu este decît satisfacerea unei trebuinţe. Este însă un lucru nemţesc în combinarea de idei a „inteligenţiei“ noastre. Cînd vede că părerea combătută aici, în faţa faptelor ce se petrec în viaţă nu poate fi susţinută, ea recurge la o portiţă : la trebuinţele latente. Ar avea adecă să fie două categorii de trebuinţe : trebuinţe simţite şi trebuinţe latente, adecă trebuinţe, pe care oamenii le au, şi trebuinţe, pe care ei nu mai ar trebui să le aibă. Ei bine ! dar ce mai este şi asta ? O nouă ediţie a „drepturilor naturalepe care „le avem de la moşi şi strămoşi“, le reachirăm prin naştere, „fac o parte constitutivă a firii noastre umane“ — şi totuşi nu le execută. Trebuinţele latente : foc ce nu arde, vifor ce nu se mişcă, tunet fără sunet. „E flămînd Pintea fără ca să-i fie foame.“ Să lăsăm bazaconiile nemţeşti ş* să ne coborîm la înţelepciunea „prostimei“ noastre. Prin coborîre ne vom afla ridicaţi la o înălţime, în care domneşte adevărul, acest feli al judecăţii neprefăcute. „Pune-i floarea în cumănac ; n-o poartă de nu-i voinic“, zice proverbiul românesc. Pe cît de nepretenţioasă este forma acestei vorbe bă-trineşti, pe atît de greu fondul de adevăr ce ea cuprinde. Intr-un singur proverb este plămădit un întreg sistem de judecăţi puse sub temelii neclătinate. In îndelungata sa vieţuire, poporul român neîncetat a observat o lege nestrămutată după care trebuia să se îndrepte : mînca numai cînd era flămînd ; dormea numai cînd îl coprindea somnul ; se îmbrăca numai după cum îi cerea inima; îşi clădea o casă numai cînd şi numai precum o dorea; în toate se îndrepta numai după aplecările sale fireşti. Şi apoi observa şi cum că nu numai el, ci toţi oamenii lucrează astfel; fieştecare pentru sine şi cu toţi împreună. Fără vite, fără oi şi fără turme n-a văzut [nimeni] păstori. Punea lumea clopot la biserică numai cînd oamenilor 71 le trecea prin fire, şi nime nu bătea „într-o ureche“, cînd nu era primejdie. Mojicul umbla dăbălat şi voinicul cu capul pe sus ; babele stau la vorbă, iar fetele mari se înşirau la joc cu flăcăii. Văzînd toate aceste, românul şi-a zis : „Cine-şi pune floare în cumănac, acela o poartă, că-i mîndru de ce e, fudul de voinic !“ Cine nu are mîndria voinicului priveşte floarea ca un lucru de prisos, ba chiar lucru ce se împotriveşte cu firea lui. Lucruri care pot satisface o trebuinţă pe care noi n-o avem pentru noi n-au nici folos, nici valoare. „Banul e pleavă în punga prostului.46 Dar să discutăm ad rem cu ţăranul român. I-am făcut şcoala; i-am pus dascăl; am pus chiar şi pedeapsa pentru părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală. Şi apoi ? Vizitînd şcoala, aflăm copiii la lucru — în cîmp, în deal — numai în şcoală nu. „Ei bine ! domnule — răspunde plugariul, fiind în urmă interpelat — n-are să fie popă din el; învaţă plugă-ritul, că din plugărit va trăi.“ Aici înceată toată discutarea. „Cine e popă ştie carte“, pentru că fără de carte popă nu va putea să fie. Plugariul ştie plugări, căci din aceea trăieşte. Cînd insă săteanul va simţi că, şi carte trebuie să ştie, pentru ca să poată trăi după cum îi cere inima, atunci nu numai îşi va trimite copiii la şcoală, dar el va face şcoală, el va plăti dascăl şi vorbele în vînt vor înceta. Decît tocmai a noastră viaţă nemic nu combate mai ager părerea ce de asemenea tocmai la noi predomină. Pentru aceea a fost de folos ca, înainte de toate, cu această viaţă să o confruntăm. Slăbită apoi prin această confruntare, cu atît mai neapărat va trebui să cază pe deplin în faţă cu trecutul. IVIREA ÎNVĂŢĂMÎNTULUI POPORAL Repetăm dar ce am zis mai sus : numai atunci — cînd, numai acolo — unde şi numai într-atîta — încît a fost trebuinţă, s-a dezvoltat învăţămîntul. 72 Acesta este rezultatul la care ajungem în firul com-binaţiunilior abstracte şi nu mai puţin aceasta — învăţătura ce ne dă istoria învăţămîntului poporal. In cea dintîi epocă a dezvoltării învăţămîntului, înainte de Revoluţiunea Franceză, învăţămîntul poporal n-a existat. Începuturile ce se aflau pe alocurea (abstrăgînd de la Engliteira) mi pot să fie considerate. Acesta lipsea numai pentru că tocmai acea parte a populaţiunei, pentru care învăţămîntul poporal este menit^ nu numai nu simţea, dar nici nu avea trebuinţă de învăţămînt. Chiar dacă cineva ar fi vîrît învăţăturile cu sila în aceşti oameni, condiţiunile sociale, între care se aflau, făceau peste putinţă ca ei să tragă cîtuşi de puţin folos imediat din învăţăturile lor. Lipsind premisele sociale, învăţămîntul era nu numai pe deplin de prisos, ci totodată şi de-a dreptul imposibil. Era peste putinţă ca oamenii şi numai să gîndească la învăţămînt, cînd în viaţă nu era nemic ce ar fi putut excita această gîndire în-tr-înşii. Popoarele erau despărţite în mai multe pături, dintre care cea mai de jos, pe care noi în urma unei combinări curioase o numim „popor“, partea, ce tocmai ar avea să gusteze binefacerile învăţămîntului „poporal“ era aservită. In urma acestei aserviri ea nici într-un chip nu se poate folosi de învăţătură. Era hotărît un cerc anumit la care lucrarea ei trebuia să se restrîngă. Din acest cerc nime nu poate păşi; iară între marginile cercului orice învăţătură şcolară era de prisos. Şi am cădea în rătăcire, dacă am crede că „poporul“ nu ar fi fost pe deplin satisfăcut în. această aservire a sa. Numai prin supuşi domnesc stăpînitorii. Fără de slugi nime nu poate fi stăpîn. Roma a gonit pe Tarquiniu şi tot Roma a sărutat poalele lui August. Dar alţi romani au făcut una şi alţii alta. în supunerea sa, poporul priveşte starea sa ca cea mai firească, întocmai precum domnitorii cred că ei sunt de la fire meniţi a stăpîni; stăpîniţii cred că ei de asemenea de la fire sunt meniţi a fi stăpîniţi. Stările sociale devenite •odată stabile înrîuresc atît de puternic asupra gîndirii omeneşti, încît omul este silit a crede că în toate vremile ele trebuiesc să rămîie astfel precum sunt. Nime, nici chiar geniul nu se poate substrage de la această înrîurire. 73 Trăind într-o vreme, cînd societatea este împărţită în clase, atît Plato, cît şi Aristoteles, cerca să arate că unii oameni de la fire sunt meniţi a stăpîni, iar alţii a fi stă-pîniţi. Astfel, în vremurile feudale, în întreaga societate, nu poate fi nici chiar un singur om care numai să fi gîn-dit la învăţămîntul poporal. Chiar şi numai pentru gînd lipseau premisele sociale. Incîtva au fost date aceste premise în biserică. Şi în biserică însă ele numai după ivirea Reformaţiunei au putut produce o mică schimbare în curentul de idei. Pretin-zînd Reformaţiunea ca fiecare credincios să ştie ceti Sînta Scriptură, preoţimea se afla îndemnată a da şi poporul aplecat a primi învăţături. Vom afla însă că acest motiv este prea ideal pentru ca el să fi putut produce vreo mişcare mai însemnată în viaţă. Lumea numai la motive reale se mişcă din loc. Aceste s-au ivit în secolul XVIII. Pînă cînd poporul aservit era satisfăcut, el privea starea sa ca firească. Avînd trebuinţe puţine, el poate să le satisfacă cu uşurinţă. Nu poate dar nici gîndi la un trai priincios. Vremile vin însă şi se duc. Şi cu vremea nici omenirea nu stă locului. Ori ea merge înainte, ori ea merge îndărăt. Stagnaţiuni aflăm numai pentru că nu pătrundem pînă la mişcare. Cînd însă oamenii sunt satisfăcuţi de stările în care petrec, ei merg înainte. Sporesc în masă, sporesc în casă, şi D-zeu li dă gîndul cel bun — va să zică — sporesc în avere, sporesc în număr şi se înţelepţesc în gîndurile lor. Vaca fată trei viţei, la fieştecare fecior cîte unul. Şi nouă sunt de trei ori cîte trei. Astfel s-a dezvoltat viaţa pe nesimţite. Feciorul era mai .cuminte decît taică-su — şi decît amîndoi, nepotul, căci el punea cătră aceea ce a învăţat taică-său de la moşul, aceea ce a învăţat el de la taică-său şi încă ce el însuşi avea să lasă fiului său. Şi dezvoltarea înmulţeşte trebuinţele. Ce e bun azi mîne este slab; iară poimîne aflăm că ni-ar trebui ce alaltăieri nici nu gîndeam. In secolul XVIII, lumea a ajuns pînă acolo, unde oamenii aflau că sunt prea mulţi la împărţeală. înainte de asta erau mai puţini şi fiecare pretindea mai puţin; acu- 74 ma nu numai sunt mai mulţi, dar totodată fiecare-şi cere mai mult. Trebuie să se nască o luptă pentru susţinerea, vieţii. Viaţa se încurcă. Nime nu află firul de idei ce ar trebui urmat. Oamenii suferă, se întristează, se supără şi în silrşit îi cuprinde mînia — o mînie nehotărîtă, fără ca să se ştie contra cui este ea îndreptată. Dar nu ! Plugariul are să plătească dare la ţară — zilele de muncă la boieri şi dijma la alţi stăpîni. El începe a simţi că e „prea mult din puţin ce e puţin“. S-ar mişca şi pretutindenea se află oprit în cale. Numai acum i pare prea îngust cercul de activitate, la care este restrîns. Ar dori un cerc mai întins, ca prin o mai întinsă lucrare să poată cîştiga mai mult. Acum se ivesc genii. O gîndire ascunsă în învălmăşeala vieţii răsare asemenea unui soare în sufletul lor, aruncînd lumini binefăcătoare asupra întregului popor, din care fac parte. Reflectate prin oglinda sufletului lor, stările se clarifică întocmai precum în faţa soarelui negurile dimineţii se prefac în nori. Un gînd înduinnezeitor pe care toţi îl poartă în suflet, fără ca să-şi afle forma în care să fie cuprins de minte, o simţire nehotărîtă, ce străbate prin întregul popor, prinde forma în sufletul geniului. El este mare pentru că mii şi milioane de suflete cuvintă prin graiul său : „iVw e firească stăpînirea unora şi nu aservirea altora: de la fire toţi sunt deopotrivă Unul a zis şi milioane prind hotărîre. Ivită odată, îdeea de sine intră în viaţă. Purcezînd curentul de idei intr-astă direcţie, oamenii trebuiau să gîndească mai tîrziu şi la învăţămîntul poporal. Admiţînd egalitatea firească a oamenilor din această premisă, oamenii numaidecît trebuiau să tragă consecinţa cum că de asemenea toţi oamenii deopotrivă nu mai pot, ci şi trebuiesc să aspireze la dezvoltare. Acum şi numai acum s-a putut ivi trebuinţa şi în urma acesteia ideea învăţămîntului poporal. Numai acum aflau oamenii că ar fi fost bine, dacă de mult exista învăţămîntul poporal, căci atunci, ridicat prin învăţămînt, poporul de mult ar fi pus capăt inegalităţii sociale; numai acum oamenii îşi dau silinţa a realiza ideea învăţămîntului, pen- tru ca să fie cu atît mai degrab', cu atît mai neapărat realizată ideea egalităţii sociale. Acesta este însă numai un curent de idei. Atît ideea cît şi trebuinţa învăţămîntului poporal exista numai în minţile geniilor, cari cuprindeau în sufletul lor nu numai aceea ce a fost şi ce este, ci totodată şi aceea ce va fi. In poporu însuşi nici ideea, nici trebuinţa nu putea exista, deoarece lipseau încă stările sociale, pe care geniul le prevedea. Astfel, deşi ar fi fost bine, era imposibil ca înainte de egalitatea între oameni să fi existat în-văţămînt. Numai ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare, omul aspirează la libertate, şi numai fiind mai multă vreme liber, el aspirează la cultură. Trebuiesc chiar mai multe generaţiuni libere pentru ca un popor să fie ridicat pînă a aspira la cultură, independenţă etică. In viaţă procesele nu curg, şi stările nu-şi urmează precum ele pot în combinarea omului. Omul, din rătăcire, adeseori pune pe acelea ca şi cauze, care în viaţă numai ca urmări se pot afla. Din învăţămînt nici-cînd nu poate urma eliberarea unui popor, ci totdeauaa libertatea provoacă învăţămîntul pentru ca printr-însul să fie susţinută şi întărită în poziţia sâ. Este peste putinţă pentru ca un popor mai înainte să fie capabil de instrucţiune şi numai apoi de libertate, deoarece numai libertatea îi poate da acea capacitate. A trebuit dar să vină Revoluţiunea Franceză să dă-rîme vechiul sistem de convieţuire socială, să puie altul nou în locul aceluia şi numai o societate alcătuită pe temeliile noi a putut să ajungă mai apoi pînă la acea dezvoltare, unde învăţămîntul poporal nu poate să lipsească. După ce s-au şters deosebirile politice între oameni, poziţia fieştecăruia a devenit alta. Valoarea fieştecărui individ nu era statorită prin lege, ci prin calităţile individuale ale sale. Acelaşi ţăran, care înainte de asta nu putea să-şi aleagă nici o activitate, care trece peste un anumit cerc — acum putea orice, numai dacă era capabil prin fire şi creştere. Acuma el poate să-şi aleagă cariera după plac; între plugari şi ministru nu era decît o deosebire de capacitate. 76 Pentru aceea acum dezvoltarea capacităţii prin învăţămînt pentru toţi trebuia să pară folositoare, întocmai precum ea pînă acuma părea pentru o parte — clasele privilegiate. Numaidecît după constituirea societăţii pe temeliile egalităţii n-a putut însă să se ivească învăţămîntul poporal. Ca toate schimbările sociale, şi trecerea de la inegalitate a fost urmare a unui proces social mai îndelungat. Revoluţiunea Franceză este franceză numai cînd o privim în culminaţiunea ei. Intr-adevăr ea este un proces social, care numai porneşte din Franţa, dar decurge în întreaga Europă. El nu porneşte în anul 1789 şi nu se termină în anul 1814. Deja sub domnirea lui Ludovic XV premisele revolu-ţiunei sunt date, pornirea revoluţionară cuprinde sufletele şi, pornită odată, revoluţiunea curge fără încetare, manifestîndu-se din cînd în cînd prin zbucniri mai mult ori mai puţin zguduitoare. Revoluţiunea este europeană. în Franţa ea numai s-a manifestat mai întîi şi cu mai multă vehemenţă. Şi, o ! mult a folosit această vehemenţă popoarelor europene. Prin sîngele curs de la 1790 pînă la 1814 în Franţa s-a păstrat de sute de ori atît sînge afară de Franţa. Prin vehemenţa sa francezii au insuflat stăpînilor frica, slăbind rezistenţa lor în faţă cu cursul nestrămutat al vieţii. Pentru aceea francezii merită onoarea de a trece în revoluţiune sau reprezentanţi ai vieţii europene, dînd nume unei mişcări sociale, care în nord nici azi n-a trecut încă prin criză. Mersul revoluţiunei a statorit mersul învăţămîntului poporal. în acelaşi şir, în care statele s-au reconstituit pe temeiul egalităţii între oameni, în acelaşi şir ele purced la aplicarea învăţămîntului poporal. Unele state, precum Germania, par a face excepţie. Dar ele numai par. Să nu uităm cum că Germania este compusă din popu-laţiuni nu numai catolice, ci şi reformate. La noi revoluţiunea a trecut prin criza de la 1848. întocmai precum nu a pornit însă la 1847, ea nici nu a decurs la 1849. încă pe la începutul secolului XIX, aflăm 77 pornirile revoluţionare manifestîndu-se din cînd în cînd într-un chip ori altul; şi nici astăzi ideea din care a pornit mişcarea revoluţionară nu este pe deplin întrupată în viaţa noastră. Numai atunci, cînd pretutindenea şi în toate păturile societăţii oamenii vor fi conştienţi de drepturile ce trebuiesc să pretindă, şi într-astă conştiinţă toţi le vor pretinde şi susţine, numai atunci revoluţiunea poate fi privită ca decursă. Pînă atunci însă ne aflăm în curentul revoluţionari. în oamenii foşti în păturele de sus tot mai este încă o aplecare .spre trecut; şi nu mai puţin este în fosta pătură de mai jos un rest de supunere. Nu numai aristocraţi avem încă, dar avem şi o mare parte de iobagi, cari nici azi nu pot cuprinde cu mintea cum ei să poată fi chiar de la fire deopotrivă cu „domnia“. Judecind asupra dezvoltării învăţămîntului poporal, nu este permis să perdem din vedere că tot ne aflăm încă în curentul revoluţionar. Numai oamenii cari au trecut deja prin revoluţiune, voiesc să aibă învăţămînt. Ceialalţi nu cunosc foloasele şi cu atît mai puţin simţesc lipsa lui. Pentru aceştia învă-ţămîntul nu este trebuinţă. Un fel de trebuinţă latentă ar fi numai întrucît noi, ceia carii am trecut deja prin revoluţiune, necăjiţi de laşitatea cu care curge procesul la dînşii, ne simţim aplecaţi a crede că, prin forţarea învăţămîntului, vom putea grăbi cursul procesului. Şi pînă la un anumit grad această credinţă, din care ne simţim aplecaţi spre învăţămîntul silnic, nici nu este nemotivată. Răul este numai că noi ne credem prea puternici, puind pe învăţămîntul silnic mai mult pond, decît ce ar trebui. O privire asupra menţiunii învăţămîntului poporal va arunca destulă lumină asupra acestei îndoieli. MENIŢIUNEA ÎNVÂŢÂMÎNTULUI POPORAL Formarea economică. Învăţămîntul îndeobşte, şi cel poporal îndeosebi, înainte de toate este provocat prin trebuinţele zilnice ale oamenilor. Meniţiunea primordială a lui este dară : a satisface tocmai acele trebuinţe, de care el a fost provocat. 78 Cînd oamenii află că, avînd anumite cunoştinţe, ar putea să trăiască cu mai multă uşurinţă, ei cheamă un om care posedă aceste cunoştinţe şi îi plătesc pentru ca să împărtăşească tocmai aceste cunoştinţe — cel puţin — generaţiunei viitoare. Formula poporală este : „Ei! domnule! cine aş fi eu, dac-aş şti carte — dacă taica m-ar fi dat la şcoală. Dar alte vremuri au fost atunci!“ înainte de toate, meniţiunea invăţămîntului poporal este dar economică. învăţămîntul poporal trebe să răs-pîndească acele cunoştinţe, prin care se rădică capacitatea de producere a învăţăceilor. El trebe să dea şcolarilor toate acele învăţături, prin care dînşii devin mai capabili de a se mişca în viaţă, a dispune de capitalul lor personal (nu în bogăţii) şi a judeca corect asupra raporturilor economice, între care au să petreacă. Pînă la înşirarea felurilor de învăţături aici nu ne po-tem coborî. Numaidecît după reconstituirea vieţii pe temeliile egalităţii, în viaţa economică lipsa învăţămîntului ajunge a fi simţită. Mişcarea liberă dă curs repede dezvoltării economice. Şi cu cît mai grăbit este acest proces, cu atît mai îndegrab’ se iveşte trebuinţa învăţămîntului. Lîngă oraşe, precum şi pe cîmpie populaţiunea este mai îndesată, atingerea între oameni mai vie şi, ca urmare, procesul dezvoltării economice mai grăbit. Aici, numaidecît după reconstituire, oamenii cer şcoli. La oraşele mari deja generaţiunea care trece prin schimbare face pe cea viitoare părtaşă de binefacerile învăţămîntului. La cîm-pii, după împrejurări şi capacitatea de dezvoltare economică a populaţiunei, trebuinţa învăţămîntului se iveşte la a doua şi arareori la a treia generaţiune. Cu cît mai tare ne depărtăm însă de oraşe şi cu cît mai adînc intrăm între munţi, îndeobşte, cu atît mai rărită este populaţiunea, cu atît mai slab contactul între oameni şi, tot ca urmare, cu atît mai leneş procesul dezvoltării economice. Deşi populaţiunea creşte în propor-ţiuni constante, înmulţirea şi mai ales rădicarea calitativă a trebuinţelor merge foarte încet înainte. Oamenii par şi. mai conservativi. Trăiesc o viaţă plină de un fel de satisfaceri pentru noi nepricepute. Aici apoi trebuinţa 79 învăţămîntului se iveşte foarte tîrziu — adeseori numai în a cmcea-a şasea generaţiune — ba chiar după un secol întreg. Şi dacă privim cum românul trăieşte cu poveste şi doină, cu chiot şi horă între munţii săi plini de farmec nealinat, nu vom cerca multă explicare pentru ce acest om gîndeşte atît de puţin la viaţa zilnică. Sufletul său în tot momentul este cuprins de impresiunile naturei împodobite cu atît de multă dărnicie. Formarea etică. Dar nu numai pe cea economică viaţă este menit învăţămîntul poporal a o dezvolta : partea cea sublimă a meniţiunei sale consistă în dezvoltarea vieţii etice, în formarea sufletelor, adecă dezvoltarea facultăţilor intelectuale şi îndreptarea lor spre anumite direcţiuni de lucrare, prin care şcolarii ajung a fi folositori atît pentru sine însuşi, cît şi pentru societate. Prin aceea că a îmbogăţit sufletul cu anumite cunoştinţe de folos zilnic, contribuind numai spre uşurarea traiului zilnic, învăţămîntul poporal n-a satisfăcut decît cele mai primitive aşteptări; partea cea mai frumoasă a meniţiunii sale este de a face pe om capabil de fericirea sufletească, care numai vieţuirea mai îndeplinită ne-o poate oferi. Formarea religionară, Nimic mai mult decît religiu-nea nu fericeşte pe om. Religiunea este tocmai chipul în care omul prin sine însuşi ajunge a fi părtaş de cele mai înălţate satisfaceri sufleteşti. Este o lume proprie, alcătuită cu cea mai îndeplinită armonie, împodobită cu cele mai sublime imagini, o lume în care transpuindu-se, omul simte sufletul său cuprins de cele mai fericitoare mişcări. Suferinţele aflu stîmpăr ; nenorocirea află mîngîiere ; speranţă află cel izbit pînă la laşitate ; ba chiar nici păcătosul nu cearcă în zadar dulcea făgăduinţă a mîntuirii prin căinţă. Este calea pe care omul cearcă a ajunge la adevăratul scop al vieţii sale ; deci spre nimic învăţămîntul poporal nu poate să fie mai mult menit decît a face pe om capabil de a umbla pe această cale — a-1 face capabil de a se transpune prin credinţă în lumea fericirii. Formarea religionară a sufletelor este dar cea mai de căpetenie meniţiune a învăţămîntului poporal. De cînd' oamenii sunt capabili a se rădica cu sufletul peste marginile lumii văzute la o fiinţă mai îndeplinită, de cînd simţirea religioasă a cuprins loc în sufletul oamenilor, 80 trebuinţa formării religionare a existat. Prea indirectă, i prea ideală şi prea slabă este însă această trebuinţă pen- tru ca ea să fi putut provoca o mişcare mai însemnată în învăţămînt. Numai după ce învăţămîntul s-a ivit pro-, vocat de alte trebuinţe mai acute, s-a putut gîndi şi la 1 satisfacerea acestei trebuinţe prin învăţămînt. Depinde dâr atît de la felul religiunii, cît şi de la firea specifică a popoarelor încît să înrîurească trebuinţa formării religionare asupra învăţămîntului. La reformaţi învăţămîntul nu numai a fost susţinut şi pînă la un anumit grad chiar şi provocat prin această trebuinţă. De asemenea la popoarele ce sunt mai puţin capabile de a-şi crea i însele un fel de religiune specială, lipsa unei religiuni moştenite este mai mare, trebuinţa formării religionare mai simţită şi puterea, cu care ea înrîureşte asupra învăţămîntului, mai mare. La noi, românii, această înrîurire se reduce la un minimum ce consistă în a trimite copiii la şcoală, ca să înveţe „rogaţiunile“. Mai ales muntenii noştri nu află alt folos în şcoală decît acesta; numai pentru aceasta ei însă chiar nici nu vor susţine şcoala dar necum să o rădice. Formarea facultativă. Format -fiind sufletul şcolarilor r în direcţia religionară, rămîne ca el, cu numai puţină în- grigire, să fie format încă într-alte trei direcţii : cea fa-. cultativă, cea morală şi cea politică. Numai formaţi în toate aceste patru direcţii, viitorii cetăţeni pot fi priviţi ca îndestul pregătiţi pentru viaţa etică. Sunt nenumărate foloasele ce copiii trimişi la şcoală trag din simpla convenire şcolară. Chiar dacă ei n-ar în- i văţa nemic, intelectul lor este grăbit în dezvoltarea sa prin simplul contact între sine. In jocăriile şi chiar în certele lor, copiii sunt supuşi la o mulţime de impresiuni, ce toate excită gîndiri într-înşii, dînd judecării lor o anumită grăbire şi nu mai puţin o corectitate, în urma controlului, ce trebuie să existe, unde mai mulţi judecă do-dată. Să privim apoi la înrîurirea celor mai înţelepţi asupra celor mai neîndemînatici, ba chiar şi la acestor din urmă asupra celor dintîi. Unii folosesc prin firea lor mai binecuvîntată, iară alţii chiar prin rătăcirile lor îndem-•* nînd la o judecare mai corectă. 8! Toate acestea dezvoltă facultăţile intelectuale numai intîmplători. Foloasele neapărate rezultă numai din lucrarea sufletească, la care se supun şcolarii. Chiar numai învăţînd literile, copilul este silit a gîndi; şi gîndind el învaţă să gîndească. Mai mult folos aduce cetirea, şi mai mult cuprinderea celor cetite şi nesăvîrşit de mult combinările şi comparaţiunile ce copilul trebuie să facă cu noţiunile aflate în carte. Urmează apoi deosebitele cunoştinţe, cu care se îmbogăţeşte sufletul şcolariului. El este silit a cugeta asupra lor, şi a arangia mulţimea de noţiuni, ce a ajuns a coprinde în sufletul său. Şi în această arangiare el va avea un anumit grad de corectitate, deoarece atît raporturile . neschimbate înt»e numeri, pe care le are întipărite în suflet, cît şi formele gramaticale, în care i s-au înfăţişat noţiunile, au dat tărie puterii sale combinatorie. Dar nu putem urma în de-amănuntul acest proces de dezvoltare a facultăţilor intelectuale. Fie destul a remarca cum că din el rezultă cel mai pozitiv şi mai sigur folos al învăţămîntului. Pînă cînd vor păşi în viaţă, copiii pot uita tot ce au învăţat în şcoală ; una însă nu vor perde nicicînd — formarea facultativă, ce li s-a dat. Ei pot să ajungă a nu şti nemic; dar totdeauna voi rămînea mai deştepţi decît ce ar fi fost, dacă nu ar fi îmbiat la şcoală. Punînd numai mai mulţi copii de-o vrîstă laolaltă, cu puţină excepţiune vom putea deosebi pe aceia cari au vizitat şcoala. Faţa lor este mai deschisă, privirea mai liberă şi întreaga arătare, în grad mai mare ori mai mic, plină de conştiinţa de sine. Şi aceste deosebiri în cele mai multe cazuri rămîn peste întreaga viaţă. Nesmintit, sunt oameni neînvăţaţi mai inteligenţi decît alţii ce au încărunţit prin şcoli. Dar inteligenţa este un dar dumnezeiesc, un capital, pe care fieştecare l-aduce cu sine în lume. Dacă toţi „inteligenţii de la fire“ ar fi avut norocirea de a se putea forma încît erau capabili, cea mai mare parte a „inteligenţilor după* convenţiune“ ar fi azi la locul lor — la boi ori porci. Aici trecem însă peste cercul de idei al timpului în care trăim. Multă vreme va trece încă pînă ce oamenii vor ajunge a gîndi şi la aceea, ca [să] se facă fieştecare om părtaş la dezvol- $2 tarea, de care este capabil. Azi numai toţi sunt în drept, dar cei mai mulţi nu sunt aplecaţi, nu află ocaziune ori nu pot. Nesmintit va veni însă şi acea vreme, în care aceste negaţiuni vor fi încetat. Pînă atunci învăţămîntul poporal, menit pentru toţi, face cu putinţă ca fieştecare să se dezvolteze cel puţin pînă la un anumit grad. Nici pînă acolo n-am ajuns încă, ca numai pînă la un anumit grad, trebuinţa dezvoltării să fie simţită. Trebuinţa formării facultative este etica. Ea numai atunci poate fi simţită cînd, prin învăţămîntul provocat de trebuinţele zilnice, societatea a fost rădicată la un stadiu de dezvoltare mai înalt decît acela în care ea a pretins egalitatea, ori acela în care, mai tîrziu, a ajuns a fi capabilă de învăţămînt. Trebuieşte o anumită bucată de vreme pînă ce un popor eliberat află chipurile în care se poate folosi de libertate în lucrarea sa economică. Numai folosind apoi libertatea sa în lucrarea economică el ajunge a simţi, după o altă bucată de vreme, trebuinţa învăţămîntului. In sfîrşit, numai după ce a învăţat, el este capabil a aspira la o dezvoltare intelectuală mai înaltă. In întreaga Europă, afară de Sviţera şi poate Belgia, dezvoltarea vieţii n-a ajuns încă la acel stadiu, în care această aspiraţiune să fi pătruns pînă la cele mai de jos pături ale populaţiunei. îndeobşte trebuinţa formării facultative se iveşte numai prin trebuinţa formării politice, deci, la început numai mijlocit. Numai cînd oamenii ajung a fi aplecaţi să ia dinadins parte la lucrarea politică, ei încep a simţi lipsa de inteligenţă şi a privi dezvoltarea ei ca o trebuinţă acută. Formarea politică. Reconstituirea societăţii pe temelii liberale este rezultatul unei reacţiuni mai mult ori mai puţin acute a claselor ce au fost lipsite de libertate. După reconstituire, fiind satisfăcute prin libertatea cîştigată, aceste clase nu mai au motive prin care s-ar simţi îndemnate a înrîuri asupra vieţii comune. Ele iarăşi se alină, urmîndu-şi ca pînă aici lucrarea zilnică îndatinată. Dar nu multă vreme pot urma această lucrare pacinică. în societate tot mai este o parte, care, din interes ori prin sa curentul de idei în care se află, tot mai aderă la trecut. După ce s-au molcomit masele, această parte iarăşi se iveşte la suprafaţa vieţii şi anume — în reacţiune contra realcătuirii sociale. Ea voieşte să aşeze societatea pe temeliile pe care a fost constituită în trecut. Deci lupta iarăşi porneşte : poporul iarăşi este îndemnat a lua parte la purtarea vieţii publice, pentru ca să conserveze cîşti-gurile. Îndeobşte popoarele se mişcă foarte anevoia în această luptă de conservare. Oamenii par a crede că nu li se poate lua ce odată au cîştigat. Numai atunci dar, cînd aderenţii sistemului vechi atacă de-a dreptul bazele reconstituirii, poporul se rădică cu întreaga sa energie, devenind adeseori mai viforos decît în lupta sa de reformare, ba abuzînd chiar de poziţia sa, precum am vă-zut-o la francezi. Dacă însă atacul este mascat şi numai indirect îndreptat contra bazelor societăţii, trebuiesc cele neobosite agitaţiuni, pentru ca să scoatem poporul din molcomia sa. In lupta de conservare, poporul nu este dar aplecat spre lucrarea politică. El, numai silit, numai revoltat de cutezarea altora ori numai sub presiunea morală a claselor mai dezvoltate, ia parte la viaţa politică. In aceste cazuri apoi el este întru toate hotărît prin impresiunile sub care se află. Cîtă vreme el numai astfel ia parte la lucrarea politică, nu poate avea şi cu atît mai puţin simţi trebuinţa de formarea politică. El are şi simţeşte această trebuinţă numai atunci, cînd, ajuns la un stadiu de dezvoltare mai înalt, este aplecat a lua dinadins parte la viaţa publică. Cum vine acest stadiu şi care este caracteristica lui ? Şi astă dată trebuie să purcedem din dezvoltarea economică. In toate vremile dezvoltarea economică este premisa celei etice, întocmai precum cea etică — sprigînul celei economice. Ajungînd a fi liber, poporul, în toate privinţele, se dezvoltă mai grăbit. Cînd mişcarea socială este liberă, ea este totodată mai grăbită. Şi mai ales între dezvoltarea economică şi libertate legătuinţa de corelaţiune este foarte strînsă. Numai ajunşi la un anumit stadiu de dezvoltare economică şi mai ales aflînd că progresul economic în lipsa libertăţii a devenit imposibil, oamenii au re- 84 constituit viaţa pe temelii liberale. Libertatea ajunge a fi privită numai ca o condiţiune neapărată pentru o mai înaltă dezvoltare economică. Şi într-adevăr, dată fiind această condiţiune, dezvoltarea economică intră în cea mai grăbită mişcare. Trecînd un timp mai scurt ori mai îndelungat după reconstituire, viaţa economică ajunge la acel stadiu, în care numai libertatea nu este destulă pentru a face cu putinţă o dezvoltare mai departe. Oamenii încep a simţi trebuinţa de aşezăminte, legi şi îndreptări,, de o întreagă ocîrmuire publică, menită în special a regula şi favoriza cursul mişcării economice. Cînd dezvoltarea economică a ajuns pînă la acest stadiu, cînd oamenii simţesc trebuinţa de o îngrigire publică pentru viaţa economică, ei numaidecît cearcă să aibă o înrîurire cît de mare asupra vieţii publice. Iarăşi începe o luptă de refor-maţiune — reformaţiune în toate părţile vieţii, dar pornită din viaţă în special economică. Majoritatea hotărî-toare a oamenilor este condusă de motive economice ; numai puţini oameni lucrează din motive etice1. Au ajuns popoarele europene pînă la acest stadiu de dezvoltare ? Nesmintit! Cu toate aceste, partea cea mare a populaţiunilor europene şi astăzi numai silită ia parte la viaţa publică. Cum însă este asta cu putinţă ? — Numai astfel că ocîrmuirile n-au lăsat ca trebuinţa reformelor să fie simţită pînă în cele mai dedesupt pături ale societăţii, ci numaidecît s-au îngrigit de satisfacerea ei. Acolo, unde această satisfacere a lipsit, vedem cea mai ferbinte agitaţiune. Ca exemplu aduc numai mişcările comuniştilor şi îndeobşte a lucrătorilor din ţările mai civilizate. Nemic, mai vădit, nu ne arată decît aceste mişcări, că masele numai prin motive economice se lasă îndemnate la o mişcare mai viuă în viaţa publică. In lipsa de motive economice, poporul numai după presiuni morale se lasă folosit spre scopuri politice. O privire asupra vieţii noastre politice este destul — pentru ca să pună capăt tuturor îndoielilor. Este departe acest popor, precum sunt departe şi alte popoare euro- 1 Napoleon I numai prin aceea a putut deveni autocrat al celui mai liberal popor, că a satisfăcut toate trebuinţele. Oamenii nu aveau nici un motiv pentru a înrîuri asupra vieţii (n.a.). 85 ( pene de acel stadiu de dezvoltare,* în care să se simtă aplecare spre înriurire politică şi, ca urmare, trebuinţa formării politice. Masele pot fi privite ca un factor indiferent, care este hotărît numai prin înrîurirea claselor sociale mai dezvoltate. Pentru aceea, într-aceste clase, trebuinţa formării politice este atît de adine simţită. Formînd minoritatea, ele numai lucrînd împreună cu poporul poate să înrîurească cu destulă putere asupra vieţii publice. Astfel el cearcă a apăsa asupra poporului, a-1 hotărî să lucreze împreună cu dînsele şi privesc învăţămîntul ca cel mai potrivit mijloc, prin oare să înrîurească asupra poporului, răs-pîndind într-însul ideile de care însăşi sunt conduse în lucrarea lor. In această tendinţă sunt ascunse motivele învăţămîn-tului silnic. Partidele se luptă pentru înrîurirea asupra învăţămîn-tului. Fieştecare ar dori ca ea să aibă această înrîurire, ca ale sale şi numai ale sale idei să fie răspîndite în popor. Cestiunea învăţămîntului poporal ajunge a fi cea mai importantă cestiune publică : dar durere! totodată ea înceată a fi ce trebuieşte să fie, o cestiune de cultură, fiind privită mai ales ca cestiune politică. Multe şi mari sunt nenorocirile ce pot să urmeze din această tratare profanizatoare a învăţămîntului. Este un nou chip, în care cei de sus cearcă să-şi aservească pe cei de jos. Dar nici cu acest chip nu vom putea schimba cursul firesc al vieţii. Nesmintit, învăţămîntul trebe să pună toată silinţa întru formarea morală şi politică a cetăţenilor. Numai lăudabilă poate fi numită nizuinţa cu care cercăm a împărtăşi poporul de bogăţia sufletească ce am fost norocoşi a ne cîştiga. Asta s-o voim însă şi alta nu! Gîjidul care ne conduce în formarea politică nu poate să fie altul decît acela ca să dezvoltăm facultăţile şi să înzestrăm sufletul cu cunoştinţe, prin care poziţia omului în viaţa comună devine clarificată. Avem să facem pe om capabil a se hotărî însuşi în lucrarea sa politică : avem să facem 86 pe oameni capabili de a lucra împreună. Prin formarea facultativă şi împărtăşirea unui anumit grad de cunoştinţe geografice, etnografice, istorice şi juridice — prin o expunere conştiincioasă a stărilor sociale, vom ajunge fără multă greutate la realizarea acestei dorinţe. Păcătuim însă, cel mai greu păcat făptuim, cînd în formarea politică ne lăsăm conduşi de gînduri ascunse şi consideraţiuni politice, particulare şi îndeobşte false. Nu poate fi un păcat mai greu decît acela, cînd deja din copilărie înăduşim în viitorii cetăţeni capacitatea de a se hotărî însăşi; cînd, în loc de a-i face capabili de judecare nepreocupată, deja în vrîsta fragedă, dinadins îi preocupăm de un anumit şir de idei prin expunerea neconştiin-cioasă a stărilor sociale. Astfel împedicăm cursul firesc al dezvoltării intelectuale ; astfel pregătim cele mai strică-cioase frecări sociale. Da, căci noi numai am pretins a favoriza dezvoltarea firească, numai am pretins a face pe oameni capabili de a lucra împreună : într-adevăr am năduşit însă dezvoltarea prin preocuparea spiritelor şi ne-am pus toată silinţa întru a face pe oameni capabili de a trăi în vrăjmăşie unii cu alţii. Cu idei formarea politică n-are a face : ea trebe să se mărginească la expunerea conştiincioasă a stărilor sociale. Prin idei înrîureşte învăţămîntul numai asupra formării morale. Formarea morală. întocmai precum formarea politică face pe oameni capabili de a lucra împreună, formarea morală are să-i facă capabili de a trăi împreună. Morala, dimpreună cu religiunea sunt premisele vieţii sociale. Alcătuită numai pe temeliile de drept, convieţuirea socială este imposibilă. Dreptul statoreşte numai forma convieţuirii, numai condiţiunile între care oamenii au să petreacă : însăşi convieţuirea este însă [şi] morală. Interesele îndeamnă pe oameni la convieţuire ; numai prin înălţarea religionară firea lui se rădică însă la acea nobleţe, prin care el este capabil de convieţuire, şi numai prin legătuinţele morale, iubirea între sine, devin chiar incapabili de vieţuire izolată. 87 Prin nutrirea acestor sentimente învăţămîntul ajunge la culmea meniţiunii sale. Zadarnică este bogăţia, zadarnică cultura şi, dacă ar fi religiune care nu este totodată şi^ morală, zadarnică ar fi religiunea fără de morală ; bogăţiile duc la desfrînare, cultura la exagerări, religia la idololatrie şi toate trei, în lipsa moralei, la discompunere. Legile sunt zădarnice : ele nu pot regula o viaţă, care a devenit imposibilă. Aici este deci locul, unde prin idei, puse într-o lectură potrivită să înrîurim asupra formării caracterelor. Iubirea către bine şi scîrba în faţă cu răul trebe să fie nutrită din cea mai fragedă vrîstă pînă la bărbăţie. Cu cît mai mult ne va succede asta, dînd voinţei o direcţie bună, cu atît mai puţină osteneală vom avea în regularea vieţii. Intre oameni oneşti legile sunt de prisos. Dacă este simţită trebuinţa formării morale ? ! Nici-cînd n-au putut fi vremi în care ea să nu fi fost simţită : ea începe cu viaţa socială. Ea este însă o trebuinţă etică, care numai în sufletele ajunse la o dezvoltare mai înaltă decît a noastră va putea să fie acut simţită. Trebuinţele economice provoacă învăţămîntul poporal; trebuinţa formării intelectuale şi aceeia a formării politice îl susţin : trebuinţa formării religionare şi aceea a formării morale nici nu-1 provoacă, nici nu-1 susţin, el însă numai prin aceste va ajunge la dezvoltarea de care este capabil. Poziţia învăţămîntului poporal. Din oricare parte vom privi învăţămîntul poporal, aflăm că el este o cestiune cu desăvîrşire comună. In stadiul în care se află viaţa noastră astăzi, poziţia lui trebuieşte să fie publică ; el stă sub înrîurirea puterii publice şi este susţinut de cătră stat. Statul este îndatorat a se îngrigi de dezvoltarea cetăţenilor în toate privinţele; astfel învăţămîntul, ca mijloc menit în special spre favorizarea dezvoltării atît economice cît şi etice, este cel dîntîi obiect al îngrigirii sale. Privind însă mai ales abuzurile ce se pot face de învă-tămînt, este neapărat de lipsă ca el să stea sub înrîurirea puterii publice, căci numai astfel se pot pune stăvili în calea acelor abuzuri. Nesmintit, sunt ţări, în care poziţia învăţămîntului poporal este excepţională. Aici însă şi stările sunt excep- 88 ţionale. Astfel, la noi. La noi chiar puterea publică pare a simţi o anumită aplecare spre a abuza de poziţia sa faţă de învăţămînt. Şi în învăţămînt ea pare a cerca un mijloc de susţinere. Astfel este de trebuinţă ca alţii să aibă înrîurire asupra învăţămîntului. Cu acestea învăţămîntul poporal tot nu înceată însă a fi un aşezămînt public. Puterea publică tot este îndatorată a-1 susţine şi tot mai are o înrîurire indirectă asupra lui, înrîurire pe care trebe s-o aibă, pentru ca să împedece o posibilă abuzare din partea altora. Dacă puterea publică este în drept ori chiar îndatorată a introduce învăţămîntu silnic şi dacă ea, introducîndu-1, face bine ori rău — sunt Gestiuni, la care acest studiu a răspuns deja. Nesmintit, trebuiesc rădicate şcoli acolo unde este trebuinţă de ele. Aceste trebuiesc susţinute. Chiar nici o îndatorire de vizitare nu este de prisos. Este însă ridicolă for sar ea învăţămîntului acolo unde-i lipsesc premisele. Rezultatele unei asemenea forsări se reduc la un minimum, care consistă numai în formarea facultativă a cîtorva oameni, un folos, care defel nu se poate cumpeini cu măsura ostănelelor noastre. Viaţa defel nu urneşte din loc. învăţămîntul vine numai cu progresul economic şi pe acesta îi aducem prin favorizarea dezvoltării economice. Tîrguri, căi-ferate, drumuri bune, tot prin ce contactul între oameni devine mai viu, nu însă învăţămîntul forsat a creat cultura. Organizarea învăţămîntului poporal. Am cercat pînă acum să aflăm procesele sociale prin care învăţămîntul a fost provocat şi susţinut şi să statorim meniţiunea, precum şi poziţia lui în viaţa publică. Rămîne încă să vedem care ar trebui să fie organizaţia lui, pentru ca el să fie capabil de meniţiunea sa organică. Provocat şi susţinut prin anumite trebuinţe, organizarea învăţămîntului trebe să fie astfel, ca ea să facă cu putinţă satisfacerea tocmai (a] acelor trebuinţe. înainte de toate dar, aceste trebuinţe trebuiesc deosebite, precum sunt prin firea lor : trebuinţele economice şi trebuinţele etice. Deosebite sunt aceste trebuinţe — deci deosebite trebuiesc să fie şi organizaţiunile prin care cercăm a le sa- 89 tisface. In special : trebuinţele economice sunt de un caracter mai mult comun. De asemenea şi organizaţiunea învăţămîntului, încît el are să satisfacă trebuinţele economice, potrivit cu deosebirea acestor trebuinţe, în deosebite locuri şi deosebite stadii de dezvoltare trebuieşte să fie deosebit. Încît însă învăţămîntul are să satisfacă trebuinţele etice, organizaţia lui trebuieşte să fie omogenă. Formarea economică consistă în îmbogăţirea sufletului cu cunoştinţe practice, de care oamenii au trebuinţă în lucrarea lor economică. Fiind menit pentru populaţiunea constantă, învăţămîntul poporal n-are să îngreuneze sufletul cu toate acele cunoştinţe, care pot fi de folos în lucrarea economică îndeobşte; el trebe să se mărginească la împărtăşirea acelor cunoştinţe, care în special la locul unde se află şcoala sunt de trebuinţă ori pot ajunge a fi folositoare în cel mai de aproape stadiu al dezvoltării. Alte cunoştinţe nu numai sunt de prisos, dar şi împedecă totodată dezvoltarea dezgustîndu-i pe şcolari şi sustrăgîn-du-i de la cîştigarea altor cunoştinţe de folos mai indirect. La organizarea învăţămîntului, înainte de toate, trebe să facem dar o examinare precisă a stărilor locale. Stadiul de dezvoltare, raporturile topografice, precum şi acelea etnografice şi politice, îndeobşte interesele şi trebuinţele locale şi numai acestea au să hotărască atît măsura, cît şi felul cunoştinţelor de împărtăşit în şcoală. în oraşe, pe cîmpii şi între munţi, lîngă mare şi departe de ape, în Belgia şi la noi îndeobşte unde stările sunt deosebite, organizaţia învăţămîntului nu poate fi omogenă. Întocmai precum învăţămîntul, încît este menit a satisface trebuinţele economice, trebuieşte să purceadă din consideraţiuni locale, încît el este menit a satisface trebuinţele etice, trebuieşte să purceadă din consideraţiuni generale. De aici înainte, învăţămîntul poporal este un mijloc spre dezvoltarea sufletească în toate direcţiile. Şi abstră-gînd de la temeliile ei, această dezvoltare între anumite margini este tot aceea. Formarea sufletului consistă în dezvoltarea facultăţilor prin îndemnarea la lucrare, întru a face pe oameni capabili de fericirea sufletească prin 90 religiune, a-i face capabili de convieţuire prin formarea morală a caracterelor şi aH face capabili de conlucrare prin formarea politică. Pretutindeni dezvoltarea facultăţilor, religiunea, convieţuirea şi conlucrarea este deopotrivă de trebuinţă ; pretutindeni îngrigirea noastră de ele are să fie tot aceea. Sunt însă consideraţiuni mai înalte care nu permit ca formarea etică să fie deosebită ; învăţămîntul poporal tocmai prin formarea omogenă a sufletelor trebe să cerce a şterge şi acele deosebiri etice care sunt. Numai puşi pe un temei comun în lucrarea lor sufletească oamenii sunt aplecaţi şi capabili de a lucra împreună şi numai prin cea mai strînsă împreună-lucrare o societate este capabilă de o dezvoltare mai înaltă. Nici cu această omogenitate de formare nu ni este însă iertat a merge prea departe. Sunt margini puse de fire peste care trecînd lucrăm de-a dreptul spre năduşi-rea dezvoltării etice. Cestiunea formării etice, ca toate cestiunile etice, este naţională. Dezvoltarea etică, ca rezultat al lucrării-împreună, nu poate să fie decît naţională. Tocmai naţiunea este individul etic, acei oameni, cari pe temeiul comunităţii sufleteşti lucrează împreună. Oricare om, în dezvoltarea sa, este hotărît prin naţionalitatea sa; naţionalitatea este temeiul dezvoltării sale, sîmburele care trebuieşte adus la desfăşurare. La deosebite popoare — deosebite sunt religiunile, deosebite facultăţile, deosebită poziţia politică dar deosebite mai ales pornirile morale. Ar fi dar o zbuciu-mare nu numai zadarnică, ci totodată şi stricăcioasă, dacă, prin o instrucţiune omogenă, am voi să reducem deosebirile fireşti între mai multe popoare. Nu numai nu ni-ar succede să omogenizăm, dar, slăbind temeliile gîn-dirii naţionale, am face totodată să încete şi omogenitatea, care a fost dată ca rezultat a convieţuirii de pînă acum. în formarea etică elementul naţional este hotărîtor. La deosebite naţiuni formarea trebuieşte să fie deosebită. La fieştecare — potrivită cu firea popoarelor, astfel şi în formarea lor este şi trebuieşte să fie un element comun. Toate popoarele au trebuinţă de formare religionară. Unele sunt însă mai mult, altele mai puţin aplecate spre 91 religiozitate. Deci acolo unde aplecarea este mai puţină* îngrigirea învăţămîntului are să fie mai mare. Sunt apoi popoare aplecate spre exagerări religionare: la aceste în-văţămintul trebuieşte să fie un fel de moderator, împe-dicînd simţul religios a se rădica pînă acolo, unde el înceată a fi religios. Pretutindenea însă? formarea religio-nară rezultă din întipărirea credinţei în suflet şi din obicinuita participare la ceremoniile religioase. De asemenea toate popoarele deopotrivă au trebuinţă de dezvoltarea facultăţilor. Unele însă au o mai mare* altele o mai mică capacitate de dezvoltare. După gradul capacităţii se îndreaptă şi măsura îngrigirei. Cu deosebire însă unele popoare au deosebita aplecare spre a se dezvolta îjrtr-o anumită direcţie — iar altele într-alta. Învăţămîntul trebuie să dezvolte cu deosebită îngrigire acele facultăţi, care sunt mai mult capabile de dezvoltare, căci numai prin aceste ajunge poporul la culmea dezvoltării de care este capabil, numai într-aceste culminează firea sa individuală. în faţă cu această deosebire materială, modul formării rămîne aproape tot acela. Pretutindenea facultăţile se dezvoltă: prin convenirea şcolară, prin lucrarea sufletească regulată, prin matematică şi gramatică şi prin împărtăşirea de cunoştinţe, care dau cugetării un cuprins mai întins, precum elemente cosmologice, geografice, fizice şi priviri mai generale asupra vieţuirii organice. Individualitatea naţională hotăreşte numai — în care măsură să înrîurim prin fiecare din aceste. Este de prisos să mai statorim încît formarea politică precum şi cea morală au să fie deosebite la deosebite popoare. Tocmai viaţa politică şi cea morală sunt oglindirea neminţită a firii naţionale. Ar fi de-a dreptul o împotrivire cu firea, cînd am cerca să punem aceste vieţi pe alt temei decît pe acela pe care le-au pus firea. Este chiar o erezie contra judecării sănătoase şi numai a crede că am dobîndi alt rezultat decît încurcarea trecătoare a raporturilor sociale. în viiaţa politică fieşteoare eisite ho-tărît prin naţionalitatea sa ; şi cu atît mai tipică este formarea caracterelor. Dacă din nimic nu am cunoaşte pe un jidan, să-l lăsăm să lucreze şi vor înceta toate în- 92 doielile. Crescut într-o lume cu noi, caracterul lui tot a rămas tipic. Am arătat mai sus la ce trebe să se mărginească formarea politică. Este de prisos a reaminti dar la acesta mijloacele de formare. Formarea morală este un rezultat neapărat a oricărei instrucţiuni bune. Deja prin formarea religionară, facultativă şi politică sufletul se rădică la un anumit grad de independenţă; prin simţul religios, prin libertatea gîndi-rii şi, în formarea politică, prin privirea istoriei, germenii caracterului, facultăţile împreunate cu voinţa, purced spre desfăşurare, apucînd o direcţie morală. Cu acestea numai elementele primordiale sunt date : formarea etică îndeobşte şi cea morală cu deosebire numai prin o lectură potrivită poate fi adusă la îndeplinire. Atît formarea religionară, cît şi cea facultativă, politică ori morală trebuiesc să înceapă din cea mai fragedă vrîstă, deja în familie. Numai şcoala nu poate satisface. Cu atît mai neapărat de trebuinţă este însă ca ea să nu se termineze în şcoală : o literatură în special menită spre acest scop trebuieşte să îndeplinească ce în şcoală numai s-a început şi, cu deosebire, unde a încetat înrîurirea şcolară trebuieşte să înceapă înrîurirea preoţimei. în privirea formării etice şcolare nu este decît un fel de aşezămînt, unde oamenii se pregătesc pentru biserică. Şcoala este o biserică pentru oopii, şi biserica o şcoală pentru generaţiile mai în vrîstă ; un preot pentru copii este învăţătorul şi un învăţător pentru oameni preotul. Preoţi şi învăţători sunt şi unii şi alţii dodată. Premisele organizării. Fără a recapitula cele zise în-tr-acest studiu, ca rezultat final, vom putea statori premisele organizării învăţămîntului poporal. Am aflat premisele ivirii — stările sociale ; am aflat premisele susţinerii — trebuinţele economice şi etice ; am aflat meniţiunea organică — satisfacerea acestor trebuinţe : să cercăm acum a statori premisele organizării, deci, ce trebuieşte să fie dat pentru ca să putem organiza învăţămîntul poporal, ce trebe să avem pentru ca încercările noastre de organizare să nu fie zadarnice. 93 a. Cultura. Învăţămîntul poporal este menit a răs-pîndi un anumit grad de cultură în popor. Este dar, înainte de toate, neapărat de trebuinţă ca, în naţiunea pentru care învăţămîntul este menit, deci rezervată la mai puţini oameni, să se afle cultura cel puţin în gradul în care dorim a o răspîndi. O cultură care nu există ori care există numai la alţii nu poate să fie răspîndită. înainte de organizare, cultura trebuieşte dar creată, ori importată şi împămîntenită. A o crea prin învăţămîntul poporal ori a o importa şi împămînteni numai printr-însul este de-a dreptul imposibil. Cultura ce o răspîndim în popor nu poate fi decît potrivită cu firea lui naţională. Voind a răspîndi o cultură importantă şi neîmpămîntenită, punem poporul sub înrîurirea directă a naţiunei de la care am importat, îl abatem de la direcţia dezvoltării sale fireşti, şi, în loc de a grăbi dezvoltarea lui, o facem imposibilă. O privire asupra meniţiunii speciale a învăţămîntului va pune capăt tuturor îndoielilor. Cultura reală, ca mijloc de susţinere zilnică, este de un caracter cosmopolit; ea cu naţiunea nu are nimic a face. Nesmintit dar, încît cultura de răspîndit este reală, o putem importa de la alte popoare. Chiar toate cunoştinţele practice, prin care dăm şcolarilor pretinsa formare economică, pot fi importate imediat fără ca asta să fie în vreo privinţă spre stricare. Nu încă în formarea etică. Toate ştiinţele, afară de celea reale, au un caracter naţional tocmai atît de pronunţat ca şi gîndirea frumoasă, între pictura ori poezia franceză şi acea germană ori engleză nu este mai mare deosebire decît între filosofie ori tratarea istorică a acestor popoare. Este dar cea mai stricăcioasă încercare, cînd, înainte de a fi creat o cultură etică proprie ori de a fi redus cea împrumutată la caracterul naţional, voim să dăm poporului formarea etică, ca rezultat al acestei culturi. Din o asemenea forsare păgînească nu poate urma decît confuzia şi decadenţa. Ucidem germenii în momentul în care purced spre desfăşurare cînd voim să dăm desfăşurare altor germeni, cari lipsesc. 94 Un rezultat concret din toate aceste : universitatea este cea dîntîi premisă a organizării învăţămîntului poporal. Făr9 de universitate este imposibil a organiza un znvăţămînt poporal. Universitatea este acel organism naţional, prin care ştiinţele se culţivează, se împrumută şi se reduc la firea naţională. înainte de a fi fost astfel cultivate şi naţionalizate, ştiinţele nu pot fi răspîndite în popor. Este un dar danaic a da unui popor o cultură prin care-1 lipsim de comorile sale sufleteşti. Exemple să nu cercăm, căci cel mai trist exemplu suntem noi înşine — noi, cari aduşi în cea mai mare confuzie prin înrîuririle streine ce apasă asupra noastră, azi cercăm ca să aducem şi restul sănătos al naţiunei în această confuzie. Latinizaţi, nemţiţi şi maghiarizaţi, credem a face un act naţional cînd cercăm a comunica bolnăvia noastră cu poporul făcîndu-1 părtaş de aceea ce noi credem a putea numi „cultură“, şi ce nu este decît o învălmăşeală de limbă, idei şi datini în care nu ne înţelegem unii pe alţii, dar necum să fim capabili a lucra împreună. Astfel noi şi astfel şi alte popoare ce sunt părăsite de toţi d-zeii. Făr* de universitate, o proprie dezvoltare etică mai înaltă nici nu se poate gîndi. Popoarele care n-au universitate trebuiesc să fie satisfăcute a figura cîtăva vreme ca copii a altor popoare ce au universităţi şi apoi a înceta de a mai exista ca individe etice. Noi însă tot n-avem să desperăm : naţiunea română are universităţi. Primejduiţi suntem numai noi, partea cea mai orfană a naţiunei. b. Purtători de cultură. Fiind dată cultura, trebe să fie date şi organele, prin care să o comunicăm cu poporul : învăţători, inspectori şi administratori. Astfel nu numai universitatea, ci întregul sistem universitar este premisa organizării învăţămîntului poporal. A ne forma organele la strein nu este decît a importa de-a dreptul, proaspăt şi stricăcios : ele trebuiesc formate acasă, trebuiesc să aibă, în grad mai înalt, tot acea formaţiune, pe care dorim a o da poporului. O asemenea formare însă nuirtai prin mijlocirea universităţii este cu putinţă. Este absurd a pretinde ca învăţătorii să dea învăţături pe care înşişi nu le au, ori să formeze precum înşişi nu 95 sunt formaţi. Şcoalia poporală şi cea pedagogică trebuiesc să fie puse pe temei comun : nici una, nici alta nu pot fi organizate în lipsă de universitate şi sistem universitar, deoarece, întocmai precum şcoala pedagogică dă învăţători pentru şcoalele poporale, sistemul universitar dă profesori pentru şcoala pedagogică. Intr-astă direcţie în-văţămîntul poporal intră în cea mai strînsă legătură cu sistemul universitar. c. Literatura poporală. Chiar avînd şi destule organe îndestul formate, organizarea învăţământului nu va fi cu putinţă, dacă nu vom avea o literatură, prin care să dăm acestor organe spriginire în greaua lor lucrare. Destule şi îndestul de bune cărţi şcolare încă nu fac trebuinţă. Formarea şcolară, chiar dacă ar fi destulă, se perde cu vremea, dacă nu vom avea o literatură poporală, prin care să conservăm ce a dat şcoala şi să suplinim încă ce ea nu a putut da. d. Cunoştinţa stărilor locale. Dată fiind cultura, date fiind purtătorii ei, dată chiar şi literatura poporală, organizarea învăţămîntului poate să devină cea mai, nenorocită, dacă, prin studieri îndelungate, stările, interesele şi trebuinţele locale nu sunt cunoscute. Se vor organiza şcoli, care nu vor satisface deeît acolo, unde ele, din în-tîmplare, se potrivesc cu stările, şi apoi vom arunca vina asupra altora, fie popor, fie învăţători ori inspectori — şi rezultatele tot vor lipsi. e) Cunoştinţa firei naţionale este cu atît mai neapărată premisă a organizării învăţămîntului poporal. O naţiune trebe să se cunoască pentru a şti în ce chip şi în care direcţie are şi poate a se dezvolta. Făr’ de cunoştinţa aplecărilor fireşti, a facultăţilor specifice, a modului de a gîndi, a slăbiciunilor tipice şi îndeobşte fără de cunoştinţa firei individuale a unui popor, este peste putinţă ca să statorim modul în care putem să înrîurim binefăcător asupra lui. Date fiind toate aceste premise, nu lipseşte decît spiritul organizator, unul ori mai mulţi oameni, care cu considerarea tuturor trebuinţelor, a meniţiunii şi premiselor date să statorească un sistem propriu, ca şi stors din viaţa întreagă. 96 [IMPORTANTA „INSTRUCŢIUNII“ PENTRU „DEZVOLTAREA CARACTERULUI NOSTRU NATIONAL“] Sibiu, 20 iunie st. v. [1884] Pavăza cea mai sigură întru apărarea şi dezvoltarea caracterului nostru naţional este instrucţiunea. De aci atîrnă în prima linie viitorul nostru politic şi economic. Şi fiindcă ne aflăm tocmai la sfîrşitul anului şcolar este bine să ne dăm seamă despre starea instrucţiunei la noi şi despre curentul care trebuie să străbată tot mersul instrucţiunei. Trăiţi sub cele mai triste împregiurări politice, lipsiţi chiar de dreptul de a învăţa carte în limba maternă, românii abia după 1848 încoace au început a respira mai liber şi a se gîndi la întemeierea instituţiunilor de cultură, care să-i scoată de la întunerecul în care îi aruncase barbaria timpilor trecuţi. 36 de ani sînt de atuncea ; nu este tocmai mult în viaţa unui popor, şi astăzi constatăm cu plăcere că am făcut progrese însemnate. Am ridicat mai în fiecare comună, unde se află români, şcoală primară cu limba de propunere românească şi de pe catedrele a patru gimnazii complete şi a unui gimnaziu cu patru clase se propovăduieşte tinerilor români lumina tre-buinciosă în lupta pentru existenţă. Negreşit nu ne putem mîndri că am ajuns la acea treaptă de cultură pe care se găsesc alte popoare europene şi în special cele despre meazănoapte ; dar cînd ne gîndim la greutăţile cu care am avut şi avem încă să luptăm, putem fi mulţumiţi de rezultatele ce am dobîn-dit. Am voi să vedem pe oricare dintre popoarele conlocuitoare, dacă, în împregiurările noastre, ar fi. putut să ajungă aşa departe precum am ajuns noi. Căci nu este lucru puţin a ridica, într-un interval relativ scurt, atîtea institute de cultură, fără nici un ajutor din partea statului sau din afară. Tot ce am făcut, prin noi am făcut, şi rezultatul la care am ajuns ne dovedeşte că poporul român este un popor plin de viaţă, un popor cu viitor. Nu se spărie de sarci- 97 nile cele grele ce i se impun de cătră stat, îşi . îndeplineşte, deşi amărît pînă în fundul sufletului, toate datoriile şi din toată sărăcia lui mai dă, pe cît îl iartă puterile, şi pentru şcoală. De asemenea vedem pe cei puşi în fruntea institutelor noastre de cultură înfruntînd cu bărbăţie năcazurile zilnice şi lucrînd cu zel şi devotament întru împlinirea sfintei lor misiuni. Am făcut progres şi încă mare progres. Aceasta ne umple inima de bucurie. Pe cît de mare este bucuria noastră, pe atît de mare este nemulţumirea în sferele politice maghiare. Aceste văzînd că, cu toată sărăcia şi cu toate pedecile ce ni s-au pus în calea dezvoltărei noastre, noi tot progresăm, în timpul din urmă s-au gîndit a ne în-greuia şi mai mult învăţămîntul nostru şi au creat două legi, una privitoare la şcoalele primare şi alta la şcoalele secundare, prin care ni s-au impus învăţarea limbei maghiare într-o măsură care jigneşte în mod simţitor îna-’ intarea noastră pe terenul culturei. S-au făcut destule încercări spre a se împedeca înfiinţarea acestor legi, care stau în cea mai mare contrazicere cu principiile pedagogice, dar toate încercările au fost zadarnice. Legile s-au făcut şi datori sîntem a ne supune. Ne-am supus. Am pus în practică dispoziţiunile legilor celor nouă. Avem însă fermă speranţă că maghiarii tot nu-şi vor ajunge scopul ce urmăresc. Ei nu ne vor opri în dezvoltarea noastră, căci ne vom îndoi puterile, şi nu ne vor maghiariza, căci nu atît mai viu vom susţine sentimentul nostru naţional. Abnegaţiunea, cu care apostolii luminei române au lucrat pînă acum, ne este o garanţă că şi pe viitor toţi cîţi se vor găsi în fruntea şcoalelor româneşti vor fi inspiraţi de aceleaşi sentimente frumoase. Ideea naţionalismului să nu o perdem niciodată din vedere. Impregiurările sînt grele. Valurile maghiarizărei s-au îndreptat spre noi, trebuie să ne gîndim la mijloacele de apărare. Dacă şcoalele maghiare de jos pînă sus sînt străbătute de curentul naţionalist maghiar, sacrifi-cîndu-se de multe ori chiar şi adevărul în interesul ideei naţionale, şi noi trebuie să căutăm [ca] ideea naţională să treacă ca un fir roşu prin toată cultura noastră. Să ne dăm silinţă a ne introduce în cîmpul mic dar frumos 98 al literaturei noastre, spre a cunoaşte trecutul, a înţelege prezentul şi a ne şti îndrepta paşii pe viitor. Comoara noastră sufletească trebuie să se compună din monedele cele scumpe ale producţiunilor noastre literare. Stăpîni odată pe această comoară, viitorul nostru este asigurat. In acest caz putem şti cît de bine ungureşte, putem cunoaşte pe deplin literatura maghiară, noi români vom rămânea. Pulsul vieţii noastre va bate pentru întărirea şi dezvoltarea poporului nostru şi în consecinţă a patriei noastre. La carte dar cu toţii şi în prima linie la carte româneasca. Să dăm ce este al cezarului, dar să nu uităm de a ne împlini datoria şi faţă cu institutele noastre de cultură naţională. DISCIPLINA Spiritul de disciplină al ţăranului român a pus adeseori în uimire pe străinii nepreocupaţi, şi fără îndoială el este una din cele mai fericite trăsături ale caracterului român. Cu toate aceste, sînt între noi oameni bine intenţionaţi, pe care îi supără spiritul de disciplină al românului. Aceasta e una dintre urmările robiei îndelungate — zic ei — şi se simt datori a cultiva în tinerele genera-ţiuni conştiinţa personală, independenţa de caracter. E la noi o întreagă şcoală, care lucrează în această direcţie, şi adeseori trebuie să ne mirăm cum aderenţii acestei şcoale nu înţeleg că e fals punctul de plecare al întregei lor stăruinţe. Supunerea slugarnică şi spiritul de disciplină sunt două lucruri atît de deosebite, încît se exclud unul pe altul. Omul se supune totdeauna numai de frică, avînd conştiinţa impotenţei sale faţă cu stăpînul său. 99 Disciplina, din contră, e rezultatul convingerei că singur omul nu poate să scoată nimic la capăt: ea este o renunţare de bunăvoie la independenţa personală, făcută de omul cuminte în propriul său interes. Dar să mergem la sat şi să vedem cum ni se prezentă aici spiritul de disciplină. Satul român este o corporaţiune pe cît se poate de sever organizată şi semnul extern al acestei organ izaţi-uni e portul. Ar fi foarte greu, dacă nu chiar peste putinţă, să găsim un sat care nu are portul său propriu atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei. Şi fie orişicît de mici deosebirile în ceea ce priveşte acest port faţă cu alte sate, tot locuitorul satului trebuie să le păstreze, şi orişice abatere de la ele e pedepsită. Tot astfel satul are particularităţile sale, în ceea ce priveşte limba, deprinderile şi obiceiurile, şi săteanul trebuie să le păstreze cu sfinţenie, căci altfel e pedepsit. Şi cine oare îl pedepseşte ? Gura lumii ! Iar aceasta nu face deosebire între bogat şi sărac, puternic ori slab, şi întocmai precum sărăcimea se uită mereu în ochii fruntaşilor, ca să nu peardă protecţia lor, de care are nevoie la timpuri grele, tot astfel nici fruntaşii nu pot să facă nimic de capul lor, căci foarte lesne şi-ar putea perde trecerea. Astfel oamenii se controlează unii pe alţii în faptele lor şi prin aceasta se păstrează ordinea şi moralitatea publică. Omul vrednic încetul cu încetul e pus în rîndul fruntaşilor, şi un fruntaş cu trecere poate să introducă înnoiri în portul, în obiceiurile, în deprinderile satului, poate să reformeze oarecum societatea; el însă nu poate s-o facă aceasta decît avînd trecere, iar trecerea numai prin faptele sale bune poate să şi-o cîştige. Orişice pas e făcut dar cu aprobarea publică. Urmarea firescă a acestei organizaţiuni este că românul nu e niciodată izolat, părăsit, rămas el singur, ci ne aflăm totdeauna faţă cu colectivităţi mai mici ori mai mari, alcătuite de oameni, care din instinct de conservare se spriginesc unii pe alţii. 100 Şi dacă n-ar fi fost aşa, de mult poate neamul româ-nesc s-ar fi stîns de pe faţa pămîntului, cum s-au mai stîns atîtea neamuri chiar în ţara în care noi ne aflăm astăzi. Ceea ce ne-a asigurat existenţa a fost această or-ganizaţiune socială, care l-a lipsit, ce-i drept, pe individ de independenţa personală, l-a ferit însă totodată şi de înrîurirea* străină şi l-a spriginit în toate împregiurările vieţii. Nu dar de supunerea slugarnică a robului e vorba aici, ci de spiritul de disciplină, care trebuia neapărat să se dezvoalte la un popor trainic în îndelungata luptă pentru existenţă, şi cînd îi vedem pk români disciplinaţi, trebuie să avem conştiinţa nu că ei sînt un popor de iobagi, ci că sînt un neam care s-a luptat cu bărbăţie şi mai e încă gata să urmeze lupta mai departe. Se înţelege că românul, individual luat, e supus faţă cu cei mai puternici ca dînsul, şi îndeosebi faţă cu autoritatea, fie ea orişicare, supunerea lui e necondiţionată. Şi aceasta aşa trebuie să fie : el se supune din convingere, ştiind că aşa e bine, aşa cere interesul lui. Nu-i vorbă, astăzi, că nu noi reprezentăm autoritatea, ar dori poate cineva ca el să nu se supună şi spiritul lui de disciplină îi va fi supărînd pe cei nerăbdători ; se poate însă ca mîne ori poimîne să reprezentăm noi autoritatea şi de aceea trebuie, nu să combatem, ci să cultivăm spiritul de disciplină. Dar trebuie să-l cultivăm mai ales pentru că numai prin el se poate ridica poporul român. E supus, ce-i drept, românul, însă numai cîtă vreme el se simte singur : satul român e adeseori foarte îndărătnic ; mulţi la un loc, românii sînt foarte îndrăzneţi, şi acelaşi român, care primeşte, singur stînd, în supunere lovitura, merge orbiş înainte, cînd se ştie aprobat de lume. Ai lovit însă azi pe un român, mîne o simt zece inşi această lovitură, poimîne o sută, în cîteva zile o simte satul întreg, şi, dacă e grea lovitura, mai curînd ori mai tîrziu amărîciunea trece ca un fel de epidemie de la sat la sat şi cuprinde un întreg colţ de ţară. Abia acum îşi ridică românul capul şi începe a se îndărătnici. 101 Şi de aceea românul e foarte primejdios pentru cei ce dispun de interesele lui. El tolerează timp foarte îndelungat abuzurile, rabdă nedreptatea ce i se face, sufere loviturile ce i se dau, dar ţine minte, adună mereu în el, nu iartă niciodată şi loveşte cu neîndurare, cînd se simte la largul lui. Şi, cu toate aceste, nu e făţarnic românul. El tace, şi acela care ia această tăcere drept slugărnicie se înşeală el însuşi: a lui e vina, numai a lui, dacă nu şi-a dat silinţă să-l cunoască pe omul cu care are a face. Cu atît mai mult se înşeală aceia care cred că spiritul de disciplină al poporului nostru s-ar putea combate cu succes. îl are românul din fire acest spirit şi ar trebui să-şi schimbe firea, pentru ca să nu-1 mai aibă, ceea ce nu se poate întîmpla decît în timp de mai multe ge-neraţiuni, ca simptom al unei epoce de descompunere socială. In unele din satele noastre mai mari, oameni care au învăţat cîte o buche, sfătoşi seci, răstălmăcitori de para-grafi şi în genere indivizi declasaţi, care nu mai sînt nici plugari, nici cărturari, au izbutit a turbura spiritele, şi lipsa de disciplină a trecut şi la popor. Constatăm însă două lucruri : întîi, că aceasta o simt mai ales organele noastre bisericeşti, iar a doua, că în asemenea sate oamenii dau îndărăt. Cu oameni nedisciplinaţi nici o treabă nu se poate face! De aceea să ne bucurăm de spiritul de disciplină al românului, să-l cultivăm şi mai presus de toate să ne ferim de a abuza de el, pentru că totdeauna puterea pe care i-o dă românului disciplina se îndreptează contra celui ce abuzează de dînsa. CĂRŢILE NOASTRE ŞCOLARE Timp foarte îndelungat întreaga noastră mişcare literară a stat, din cauza unei exagerări mai mult ori mai puţin, în loc. 102 încă atunci, cînd prin traducerea în româneşte a cărţilor bisericeşti s-a întemeiat literatura română, s-a pus şi una dintre întrebările ce preocupă şi în zilele noastre pre scriitorii români. Perzînd cultura romană, urmaşii coloniştilor aşezaţi în Dacia au perdut o mulţime de noţiuni şi dimpreună cu aceste şi cuvintele de care se folosiseră înaintaşii lor pentru exprimarea acestor noţiuni. Astfel românul a ajuns a fi sărac în noţiuni şi limba românească trebuia să fie tot atît de săracă în cuvinte. Venind în urmă în atingere cu deosebite popoare, românii au primit de la ele unele noţiuni pe care nu le mai aveau, şi dimpreună cu aceste şi cuvintele folosite pentru exprimarea lor. Astfel au intrat în limba română o mulţime de cuvinte străine, mai ales slavoneşti. Cu toate aceste, pe la finele secolului XVI, cînd s-au făcut primele traduceri în limba românească, noi nu aveam destule cuvinte pentru ca să exprimam cu propriile noastre cuvinte toate noţiunile cuprinse în cărţile bisericeşti. Traducătorii s-au ajutat pe cît le-a fost cu putinţă folosindu-se de cuvintele ce erau în uz la român, iar cînd aceasta nu se putea, au păstrat cuvîntul limbii, din care traduceau. Astfel a întrat în limba noastră un nou contingent de cuvinte străine, mai ales slavone şi greceşti. Pornind, în sfîrşit, pe la finele secolului trecut, societatea noastră spre o dezvoltare mai intensivă, în timp foarte scurt bogăţia noastră de idei a crescut în nişte pro-porţiuni atît de însămnate, încît proviziunea de cuvinte, de care dispuneau, nici pe departe nu putea să satisfacă trebuinţele noastre zilnice. Era un lucru firesc să luăm cuvîntul tot de unde am luat şi noţiunea, adecă să împrumutăm cuvinte de la popoarele, sub înrîurirea cărora ne-am civilizat. Aşa s-a şi făcut. Din întâmplare însă dascălii noştri au fost mai mulţi şi foarte deosebiţi în felul lor. Unii au primit pentru o noţiune un cuvînt, iar alţii altul, ba foarte adeseori unii au primit un cuvînt în o formă şi alţii acelaşi cuvînt în alta. Astfel s-a produs o nemaispusă zăpăceală în limba noastră, încît nu mai eram în stare să ne înţelegem unii pe alţii. 103 In acelaşi timp se pronunţă conştiinţa latinităţii noastre şi se naşte în noi dorinţa de a ne purifica limba. Ne punem dar să scoatem din uz cuvintele străine întrebuinţate de popor şi să le înlocuim cu cuvinte împrumutate din limba latină, ceea ce face că foarte în curînd marea mulţime a românilor abia mai e în stare să înţeleagă limba română scrisă şi vorbită de clasele mai culte. Pentru ca zăpăceala să fie desăvîrşită, unii mai primesc cuvintele latine îmtr-o formă, iar alţii într-alta. Această stare de lucruri trebuia să înceteze, dacă e vorba să înaintăm în dezvoltarea noastră. Cînd vorbim ori scriem, dacă avem în adevăr ceva de spus, cea mai de căpetenie preocupare a noastră e să producem în aceia la care ne adresăm cugetarea ori simţirea pe care o voim. Vrînd-nevrînd, alegem dar cuvîntul, de care se folosesc ei pentru exprimarea noţiunilor ce voim a deştepta în mintea lor. Astfel s-a stabilit şi s-a admis din partea literaţilor noştri de frunte că trebuie totdeauna să ne folosim de cel mai răspîndit cuvînt. Abia atunci, dacă sînt pentru aceeaşi noţiune două cuvinte deopotrivă de răspîndite, abia atunci putem să alegem pe acela dintre ele care ne sună mai plăcut, şi abia pentru exprimarea unor noţiuni, pentru care nu este cuvînt în limba noastră, împrumutăm cuvîntul fie din limba latină, fie din vreuna din limbile neolatine, după cum se potriveşte mai bine cu urechea noastră. In genere sîntem mai dispuşi a primi cuvîntul, în forma, pe care el a primit-o în vreuna din limbile neolatine, şi numai foarte arareori cuvîntul luat din limba latină clasică se poate păstra în limba noastră, aşa cum îl primim acum, Stabilindu-se o dată aceste principii, ele s-au impus de sine şi astăzi nimeni în cercurile literare mai hotărî-toare nu se abate de la ele. Trebuie acum, ca ele să străbată pretutindenea, unde se scrie şi ceteşte, înainte de toate în şcoală. Mai presus de toate, învăţătorul şi autorul de cărţi didactice trebuie să simţă că prima condiţiune a succesului didactic e să ne adresăm la şcolari în limba lor, să ne folosim faţă cu dînşii de cuvintele pe care le folosesc şi ei înşişi şi să nu le dăm cuvinte lor necunoscute, de-cît pentru noţiuni pe care nu le au încă. 104 Dacă trecem cu cîtuşi de puţină luare-aminte peste cărţile didactice, de care dispunem, putem să afirmăm fără de sfială că puţini numai dintre autorii noştri didactici au înţeles pe deplin acest postulat pedagogic şi nici unul n-a ajuns să ţină pe dindestul seamă de el. în cărţile didactice apărute în timpul din urmă se poate, cu toate aceste, constata un foarte însămnat progres în ceea ce priveşte limba. Ne rezervăm a face o dare de seamă despre cele mai de valoare dintre aceste, între care punem Higiena poporală de dr. G. Vuia, un manual de Geografie şi altul de Aritmetică de T. Ceontea, un Catechism pentru clasele gimnaziale de S. Micu, şi trei cărţi de cetire, una pentru şcoala primară de St. Pop, alta pentru gimnaziu sur-perior, ol V şi VI, de Alexiu Viciu şi a treia pentru gimnaziul inferior de I. Popea. Trei din aceste, Higiena poporală şi cele două cărţi de cetire pentru clasele gimnaziale, răspund la trebuinţe de mult simţite, şi trebuie să ne bucurăm că sînt totodată nişte semne de progres în literatura noastră didactică. POSTSCRIPT [LA „SISTEMUL GIMNAZIAL. VEDERI PEDAGOGICE“ ] Publicînd această interesantă dare de seamă, ne simţim datori a face din partea noastră unele rezerve, îndeosebi în ceea ce priveşte studiul limbilor clasice. Şi după inspiraţiunile filosofilor, şi după rezultatele ştiinţelor empirice moderne, inteligenţa omului este la naştere, ce-i drept, tabula rasa, un fel de carte bianca; amicul nostru din Viena scapă însă din vedere marea lege firească a ataivismiului : în dosul acelei tabule rasa este o întreagă comoară de aptitudini. Cînd se naşte, copilul nu este o fiinţă cu totul nouă, ci un fel de reapariţiune, o prerhenire a speciei, care a existat şi mai nainte. Cercetări neîndoioase au dovedit că aptitudini trupeşti cîştigate prin multă osteneală de un om se moştenesc ca 105 predispoziţiuni la fii, nepoţi şi strănepoţi. Astfel, ca să luăm cel mai comun exemplu, copilul omului muncitor, chiar în clipa naşterii, are în pălmi peliţa mai dură ca copilul unui om care n-a muncit cu palma. Iar această moştenire se întinde şi asupra aptitudinilor sufleteşti. Munca pe care o face un om cu capul lui nu se perde nici ea pentru specia omenească, ci tocmai precum beţivul dă naştere unui copil înclinat spre beţie, capul deschis trece şi el la urmaşi, deşi nu ca cap deschis, ca organizare nervoasă primitoare de dezvoltare. Două exemple concludente. Helmholtz a dovedit că nervul acustic nu e un singur nerv, ci o întreagă claviatură de fire nervoase : pentru fieştecare sunet pleacă spre centrul nervos un fir deosebit, şi acela, căruia îi lipseşte firul pentru un anumit sunet, nu poate să perceapă acest sunet, sunetul acesta nu există pentru el cu percepţiune distinctă. Dacă am cîş-tigat eu acest fir, pot să-l transmit drept moştenire la fiul, la nepotul ori poate la unul dintre strănepoţii mei. Şi de aceea muzicanţii mari toţi au fost odraslele din familii în care muzica s-a cultivat mai multe generaţiuni de-a rîn-dul. Acelaşi lucru s-ar putea dovedi, deşi, pe cît ştim, nu s-a dovedit încă, şi despre nervul optic, căci e ştiut că pictorii mari, începînd cu Rafael şi Michelangelo au fost odrasle din familii de pictori. Tot astfel atavismul se poate urmări pentru toate ramurile de activitate omenească. Dacă vom individualiza, vom găsi, se înţelege, că foarte adeseori cei mai luminaţi oameni dau naştere unor copii cu inteligenţă mărginită ; nu aceasta e însă regula. De obicei oamenii aşa-numiţi geniali nici nu au progenitură : ei sunt oarecum nişte nec plus ultra în scara dezvoltării omeneşti. Instrucţiunea însă trebuie să aibă în vedere omul normal, şi pentru omul normal legea atavismului e neîndoioasă. Şcoala are dar mai presus de toate să dezvoalte aptitudinile moştenite de la progenitorii săi. Aceste sînt la fieştecare copil ceva individual, şi astfel şi creşterea şi instrucţiunea are să fie individuală, adaptată Îa firea fieştecărui îndeosebi. Ştiinţa caută însă reguli generale, ceea ce este potrivit pentru cei mai mulţi, 106 şi aşa şi în pedagogie întrebarea cea mare este : Cum trebuie să procedăm ca la cei mai mulţi tineri să producem o dezvoltare firească, sănătoasă, normală a aptitudinilor intelectuale ? Cel mai bun mijloc e studiul limbelor clasice, gimnastica întăritoare ce se face prin acest studiu ! — aşa au răspuns cele din urmă trei secole. Se poate că este un mijloc mai bun ca acesta. Se poate, dar aceia care o susţin aceasta au să ni-1 arate. Ştiinţele pozitive nu sînt. O experienţă de cîteva decenii ne-a convins că prin studiile acestea firea omenească se coboară de la înălţimea ideală, în care a ţinut-o clasicitatea, pînă în circul maxim, unde se varsă sînge omenenc pentru mulţumirea omului. Sînt aptitudini pe care ştiinţele pozitive le lasă să se atrofieze ; nici studiile clasice nu le dezvoaltă pe toate, dar dezvoaltă pe cele mai multe. In aceasta consistă valoarea lor educativă. Un om dezvoltat în o bună şcoală gimnastică nu ştie nici să cosească, nici să bată cu ciocanul fierul pus la baros, are însă musculatura dezvoltată şi sistemul nervilor motori astfel deprins, încît poate să dispună totdeauna de întreaga sa forţă musculară şi în scurt timp învaţă şi coseşte mai bine ori bate mai bine cu ciocanul decît cel ce a cosit ori bătut cu ciocanul toată viaţa lui, dar n-a trecut prin şcoala gimnastică. Tot astfel studiile clasice nu ne aduc nici un folos practic, dar acela, care le-a făcut, dispune de aparatul gîndirii, învaţă mai lesne, înţelege mai uşor şi poate să pună ei de el într-un sistem unitar şi să dispună de ceea ce a învăţat. E însă în sufletul omenesc cu deosebire o parte pe care ştiinţele pozitive o lasă în părăginire, pre cînd studiile clasice o dezvoaltă, tocmai partea asupra căreia stăruie amicul nostru din Viena. Chiar admiţînd că sentimentul religios nu este una dintre pornirile primitive ale omului, veacuri îndelungate omenirea a fost purtată de acest sentiment, a vărsat şiroaie de sînge sub stăpînirea lui şi inspirată de el a creat cele mai măreţe opere ale ei. Nu se poate ca toate aceste să se fi petrecut, fără ca să fi rămas urme foarte pozitive 107 în organismul speciei noastre : copilul, care se naşte astăzi, are chiar în clipa naşterii lui înclinarea de a fi ceea ce au fost, dacă nu părinţii, bunii ori străbunii lui, un om mînat orbiş de un avînt spre ceva nepătruns de mintea omenească, ceva mai presus de toate. Creşterea, instrucţiunea poate să oprească această înclinare spre ideal în dezvoltarea ei, dar nu poate s-o stîr-pească, şi nu poate să fie nimic mai concludent ca fanatismul ateist, mînia oarbă cu care necredinciosul persecută credinţa, intoleranţa pretinşilor liber-cugetători, care nu pot suferi ca alţii să crează ceea ce vor ei. Studiile clasice dezvoaltă înclinările spre ideal ale omului, şi nu este cu putinţă ca cineva să se încălzească pentru cultivarea sentimentelor religioase, fără ca să fie părtinitor al studiilor clasice. încă o dată, aceste studii nu ne dau tot, dar ne dau foarte mult, şi în şirul ideilor conservatoare nu poate să fie vorba decît de întrebarea : Ce avem să mai adăugăm la studiile clasice, pentru ca sistemul să fie complet ? Ştim un om, mort acum, ateu şi socialist, care, ajuns ministru de Culte, voia să scoată studiile clasice din gimnazii, dar să le impună în şcolile secundare de fete, pentru că, zicea el, femeile sînt în societate partea care trebuie să se dezvoalte în direcţiune ideală. Omul acesta era în curentul ideilor moderne, ştia ce vrea şi unde doreşte să ajungă. Dar cît pentru noi îndeosebi, toată discuţiunea nu are decît o importanţă academică. Trăim în o ţară care nu ia parte la viaţa culturală a Europei, în mijlocul unei societăţi care nu se preocupă de cestiunile ce agitează opiniu-nea publică a popoarelor cu tradiţiuni culturale. In Ungaria aşezămintele de învăţămînt nu au menirea de a dezvolta aptitudinile generaţiunilor tinere, ci sînt organizate anume ca să împedece dezvoltarea firească şi să preocupe tinerimea într-un anumit sens. Putem noi să discutăm cît ne place; nouă deocamdată nu ne este iertat să profităm de experienţele germanilor atît de preocupaţi de cestiunile pedagogice : n-avem să formăm oameni, ci să croim cetăţeni după porunceală pentru un stat imaginar, care nu există, n-a existat şi nici va exista vreodată. 108 INTUIŢIUNEA IN ÎNVAŢAMlNT Somităţile pedagogice ale timpului nostru sînt de acord că învăţămîntul, în teză generală, trebuie să fie „intuitiv“, pentru ca să poată da rezultatele „dorite“, şi nici că se mai poate astăzi discuta acest principiu pedagogic, fără ca să fie socotit drept un ignorant acela care se încumătă a-1 pune în discuţiune. Şi, vorbind în teză generală, trebuie să şi admită orişicine adevărul că ceea ce numim „intuiţiune“ constituie unul din cele mai puternice mijloace de instrucţiune. Nu trebuie însă să perdem din vedere că foarte mulţi, dacă nu chiar cei mai mulţi din aceia care au să se folosească de acest mijloc puternic, nu ştiu nici ce va să zică „intuiţiune“, nici care anume sunt acele rezultate „dorite“. Astfel se face foarte adeseori abuz de „intuiţiune“, să perde timpul în zadar şi li se ia şcolarilor rîvna pentru învăţătură. Acest abuz poate, cred eu, orişicine să-l combată, fără ca să stingă principiul pus mai presus de orişice discuţiune şi fără ca să pară un ignorant în materie de pedago-gie. ^ - Căci la urma-urmelor, învăţătorii n-au să facă cu şcolarii ceea ce vor ei, ci trebuie să lucreze în vederea scopurilor pe care le urmăreşte societatea prin întreţinerea şcolilor. Iar scopurile aceste societatea ea însăşi le ştie mai bine. Ce-i drept, foarte mulţi dintre părinţi nu prea ştiu de ce anume trebuie să-şi deie copiii la şcoală. Iar alţii îi dau, fiindcă ştiu, din propria lor experienţă, că mai uşor se susţine în lupta pentru existenţă acela care ştie carte. Şi numai puţini au conştiinţa adevăratului folos pe care ni-1 aduce şcoala. Aceşti puţini însă ei sînt elementul care a hotărît mersul societăţii întregi: ei au făcut ca şcoala să fie ceea ce este. Atunci, cînd s-a enunţat principiul că orişicare părinte vrea, nu vrea, trebuie neapărat să-şi trimită copilul timp de mai mulţi ani la şcoală, societatea n-a avut în vedere numai folosul individual, pe oare îl trage 'fiecare din 109 instrucţiunea ce primeşte, ci mai presus de toate propriile ei interese de dezvoltare. Are fiecare copil să meargă la şcoală, pentru ca ge-neraţiunea ce urmează să fie în scara dezvoltării ridicată ceva mai sus ca cele ce se află în dosul ei: învăţămîntul e obligat pentru toţi, deoarece numai astfel se poate ca oameni din generaţiune în generaţiune să devie tot mai presus de celelalte fiinţe organice, pe care le ştim aici pe faţa pămîntului. Cuvîntul dezvoltare, şi aplicat la om, are tot numai înţelesul pe care i-1 dăm cînd vorbim de orişice fiinţă organică. Tot astfel şi cuvîntul cultură. In ghinda cea mică sînt cuprinşi toţi germenii stejarului uriaş, şi nu avem decît să aruncăm ghinda într-un pă-mînt priincios, pentru ca să fim siguri că acolo, unde am aruncat sămînţa, va fi odată stejarul. Insă într-un fel se vor desfăşura germenii, dacă vom lăsa ghinda în grija lui Dumnezeu, şi într-alt fel, dacă vom urmări cu luare-aminte dezvoltarea ştejarului şi vom face tot ceea ce ne stă prin putinţă ca să o favorizăm. în cazul acesta stejarul nu numai va creşte mai iute şi mai frumos, ci va fi totodată şi mai trainic. Această purtare de grijă pentru dezvoltarea stejarului e ceea ce numim noi cultura ştejarului. Nu este aici vorba numai de individ, ci de dezvoltarea speciei, şi scopul, pe care cultivatorul îl are în vedere, e producerea unui soi mai bun, mai frumos, mai priincios din punctul de vedere al omului. Omul civilizat, care stîrpeşte buruienile şi animalele ce i se par stricăcioase şi cultivă întreaga natură organică, din care poate să tragă folos, a ajuns în cele din urmă la convingerea că trebuie să să cultive mai presus de toate pe sine însuşi : cultivarea în acest înţeles e cel mai de căpetenie dintre scopurile şcolii în timpul nostru, un scop, asupra căruia trebuie să fie dumirit orişice om, care a primit sarcina de învăţător. Chiar admiţînd că, în clipa naşterii, oamenii toţi cuprind în ei germenii aceloraşi aptitudini, trebuie să admitem că nu-i au în acelaşi fel. La unii anumite aptitu- i 10 dini sînt mai pronunţate, iar la alţii ele să află în stare rudimentară. Astfel s-a constatat că copiii născuţi din oameni care muncesc cu palma, chiar în clipa naşterii au în palmă o piele mai groasă ca cei născuţi din oameni care îşi petrec viaţa în lucrare intelectuală. Şi dacă este adevărat că copilul meu moşteneşte pielea groasă de pe palma mea, ceea ce se poate vedea cu ochii, nu mai încape îndoială că el moşteneşte şi dezvoltarea mai mare a creierilor, deşi aceasta nu se poate vedea cu ochii. Intr-o societate cultivată, copiii trebuie deci să aibă chiar în clipa naşterii lor în mai mare grad anumite aptitudini pe care le credem foarte importante din punctul de vedere al fericirii omeneşti. Şcoala are să scoaţă la iveală aceste aptitudini şi să le desfăşure — după un plan premeditat — mai departe, pentru ca în generaţiunea viitoare ele să fie şi mai pronunţate. învăţătorul trebuie să ştie lămurit care anume sînt aceste aptitudini comune tuturor oamenilor. Organismul omenesc are patru părţi : sînt organele de nutriţiune, cele de reproducţiune, cele de mişcare şi cele de senzaţiune. E lucru de sine înţeles că mai ales organele de senzaţiune sînt acele pe care şcoala are să le dezvoalte. Iară organul, orişicare, să dezvoaltă prin o continuă lucrare. N-avem deci decît să ţinem organismul senzitiv al copilului în continuă lucrare, pentru ca să-l dezvoltăm. Toţi oamenii au ochi, urechi, nas, limbă şi degete, şi la toţi aceste cinci organe sînt construite în acelaşi fel; cu toate aceste, pictorul vede mai bine, muzicantul aude mai bine, femeile miroase şi gustă mai bine şi neguţătorul de pînzării pipăie mai bine ca alţii. Şi această mai mare capacitate senzitivă e rezultatul întrebuinţării mai dese şi mai cu luare-aminte a organului. Şcoala are deci să dezvoalte înainte de toate aşa-numi-tele sensuri ale copiilor prin aceea că îi pune pe copii să facă mereu întrebuinţare de organele lor şi să fie cu încordată luare-aminte la senzaţiunile pe care le primesc. In aceasta consistă prima importanţă a intuiţiunii. 111 Copilul, şi afară de şcoală, are o mulţime de senzaţi-uni; el însă trece cu oarecare uşurătate peste ele. Şcoala trebuie să-i deie deprinderea de a vedea cu toată luarea« aminte ceea ce vede, astfel, ca acolo, unde să uită, să nu mai rămîie nebăgat în seamă nimic din cele ce un ochi omenesc poate vedea. Atunci dar, cînd îi prezentă copilului un obiect, învăţătorul stăruie ca copilul să-şi concentreze întreaga luare-aminte asupra acelui obiect, să-şi deie seamă despre toate senzaţiunile pe care i le produce, şi să spună care anume sînt,acele senzaţiuni. Prin aceasta nu se dezvoaltă numai aşa-numitele sensuri, ci totodată şi creierul, ceea ce este lucrul de căpetenie. Nu poate nimeni să vadă ce se petrece acolo în craniul de os al copilului, dar e mai presus de orişice îndoială că s-a săvîrşit acolo o lucrare organică, atunci cînd copilul şi-a dat seamă şi ne spune care îi sînt senzaţiunile, şi că prin lucrarea aceasta creierul s-a întărit, s-a făcut mai destoinic pentru înmagazinarea senzaţiunilor. Şi, minunea lumii !, ceea ce omul a văzut odată şi a văzut bine, ceea ce a înmaganizat odată în creierul lui, rămîne acolo ca un cîştig sigur pentru toată viaţa. E foarte puţin ceea ce copilul poate să vază în şcoală, şi de aceea nici că poate să fie important cit vede şi ce vede, ci lucrul de căpetenie este cum vede. In şcoală el are să vază totdeauna aşa, încît să ia deprinderea de a vedea bine tot ceea ce cade în preajma vederii lui. Avînd odată deprinderea aceasta, lumea este pentru el mai bogată în iviri şi foarte multe lucruri, pe care omul uşuratic le trece cu vederea, ca şi cînd n-ar exista, în creierul lui să înmagazinează ca nişte foarte importante elemente de înţelegere. Aşa trebuie să înţelegem principiul pedagogic că inten-ţiunea e începutul şi temelia a toată învăţătura. Acela, care a luat odată deprinderea de a-şi da cu toată luarea-aminte seamă despre ceea ce vede, vede mai mult şi mai bine ca alţii, învaţă el de la el la fieştecare pas cîte ceva, ştie, în cele din urmă, foarte mult şi află mai lesne legătura dintre atît de deosebitele lucruri ce alcătuiesc universul. 112 Acesta nu e însă decît începutul învăţăturii. De obicei, cînd zicem om învăţat, om cu multă ştiinţă, înţelegem pe cineva, despre care presupunem că multe a învăţat, multe ştie, multe a înmagazinat în creierul lui. Şi este fără îndoială un lucru pe cît de frumos, pe atît de bun, ca să ştii multe. Folositor nu e însă lucrul acesta decît atunci, dacă ai totodată şi destoinicia de a dispune în orişicare moment de tot ceea ce ştii. Sînt foarte mulţi oameni, care multe au văzut, multe au păţit, multe au învăţat, multe ştiu, dar nu dispun de comoara îngrămădită în creierul lor. Nu e destul să iei bine aminte cele ce se ivesc în lumea aceasta, ci trebuie totodată să ai trezvia de a-ţi aduce aminte orişicînd şi ce lucru pe care l-ai luat odată aminte. Trezvia aceasta trebuie să o cultive şcoala în copil. Iar pentru ajungerea acestui mai însemnat scop intui-ţiunea nu este îndestulătoare. De creierul său omul nu poate să dispună aşa cum dispune de mînile şi de picioarele sale : de aceea i se în-tîmplă foarte adeseori că tocmai atunci, cînd trebuie, nu-şi aduce aminte lucruri pe care le ştie foarte bine. Ele sînt în memoria lui şi i se reamintesc mai tîrziu; atunci însă, cînd ar trebui să le aibă în vedere, pentru ca să poată înţelege ceva, nu i se prezentă în conştiinţă. Şi orişicîtă silinţă şi-ar da ca să şi le reamintească, organismul nu i se supune. Sînt anumite legi fireşti, după care lucrurile ni să aduc ele însele unele pe altele aminte. Dîndu-ne seamă despre cele ce să petrec în mintea noastră, constatăm că fieştecare lucru ne reaminteşte toate lucrurile cu care stă anume pentru noi în oarecare legătură. Astfel, dacă am fost undeva şi am auzit un cîn-tec, apoi, după trecerea unui timp mai îndelungat, auzim din nou acelaşi cîntec, ni se reamintesc toate lucrurile pe care le-am văzut, şi toate simţirile, pe care le-am avut atunci, cînd pentru prima dată am auzit cîntecul. Şi, în genere, senzaţiunile, pe care le-am avut în acelaşi timp, ori în acelaşi loc, fie ele orişicît de deosebite unele de altele, să reamintesc unele pe altele. Tot astfel să reamintesc lucrurile care au însuşiri comune şi anume cu atît 113. mai vîrtos, cu cît mai bine ne vom fi dat seamă despre această comunitate de însuşiri. Dacă voim deci să dezvoltăm în copil trezvia de a-şi aduce orişicînd aminte tot ceea ce ştie, trebuie să stăruim ca el să pună senzaţiunile pe care le are în legătură cu acele pe care le-a avut mai-nainte, să nu înmagazineze în creierul lui nici o impresiune, fără ca să-şi fi dat mai-nainte silinţa de a o ordona într-o grupă oarecare de im-presiuni. Iar legătura aceasta să stabileşte, ordonarea să face ea de ea prin constatarea asemănărilor şi a deosebirilor dintre lucrul pe care îl iai aminte şi lucrurile pe care le ştii mai-înainte. Fără de constatarea aceasta, deprinderile intuitive n-au decît valoarea că dezvoaltă aşa-numitele sensuri. Atunci cînd învăţătorul află de la copil care sînt însuşirile pe care le are obiectul intuiţiunii, trebuie neapărat să mai întrebe : Care sînt lucrurile ce mai au aceleaşi însuşiri ? Şi nu-i este iertat sâ meargă mai departe, fără ca copilul să-şi fi adus aminte toate acele lucruri. Numai estfel ia copilul deprinderea de a ordona toate impresiunile pe care le primeşte, numai astfel cîştigă organismul senzitiv destoinicia de a reproduce senzaţiunile odată avute, numai astfel se cresc oamenii care dispun de tot ceea ce ştiu şi nu uită cînd lumea le e mai dragă tocmai ce trebuie să ştie. Nici cu atît însă sarcina şcolii nu este împlinită. Omul ia aminte, îşi aduce aminte şi judecă. E mai presus de orişice îndoială că numai acela care ia bine aminte şi bine îşi aduce aminte poate să aibă o judecată dreaptă şi sănătosă ; nu e însă destulă deprinderea în luarea-aminte şi în aducerea-aminte, pentru ca judecata să fie ea sigură, ci în adevăr întreaga intuiţiune se face, pentru ca să dezvoltăm în copil destoinicia de a judeca drept, real, cu toată convingerea, pe baza propriilor sale intuiţiuni, astfel, ca totdeauna cînd constată vreun adevăr, el să aibă sentimentul că aşa este şi altfel nu poate să fie. In această tărie de convingere consistă deosebirea dintre omul cult şi cel indult: pe cînd omul incult e tare în 114 credinţă, dar şovăitor, cînd e vorba de propriile lui convingeri, şi toate i să par numai aşa cum i să par, omul cult e sigur că ştie ceea ce ştie, vede ceea ce vede, înţelege ceea ce înţelege şi face cu toată convingerea ceea ce face. Iar timpul nostru a trecut de mult peste întrebarea „Dacă este mai bine să stai la îndoială, ori să fii convins ?u şi ţine la principiul că mai bună este o convingere greşită decît nici una. Căci convingerea pe care o ai, dacă nu-ţi dă alta, îţi dă toată liniştea sufletească şi te face să-ţi concentrezi în lucrarea ta toate puterile. întrebarea e deci numai: Cum trebuie să procedăm ca să-i deprindem pe copii a judeca cu toată tăria de convingere ? Pentru ca să ne putem dumiri asupra acestei întrebări, trebuie să ne dăm înainte de toate seamă despre ceea ce înţelegem cînd zicem „a judeca Zicem că judecăm cînd constatăm un adevăr, şi zicem că constatăm un adevăr cînd scoatem la iveală legătura în care se află două iviri deosebite. Un adevăr este că lumina să revarsă din soare. O ştim aceasta din experienţa pe care de mii de ani o face fiecare din oamenii iviţi pe faţa pămîntului, şi sîntem atît de tare convinşi, atît de siguri că aşa este cum ni să pare nouă, încît acela care s-ar îndoi despre acest adevăr ar fi considerat în mijlocul nostru drept un smintit. Tot un adevăr este că boala numită „friguri“ să produce în preajma locurilor băltoase. O ştim aceasta din constatările făcute de cîţiva oameni, pe care îi socotim vrednici de toată încrederea. Tocmai de aceea însă numai puţini oameni ştiu acest adevăr, mulţi dintre cei ce-1 ştiu îl pun la îndoială şi poate nici unul nu este care îl susţine cu aceeaşi tărie de convingere cu care susţinem cu toţii purcederea luminii din soare. Tendenţa noastră firească e să ajungem în privinţa tuturor adevărurilor la tăria de convingere cu care susţinem purcederea din soare a luminii, ceea ce şi este cu putinţă. Căci nu poate să mai încapă nici o îndoială asupra vreunui adevăr care rezultă el de el din senzaţiunile noastre proprii, dacă aceste senzaţiuni nu sînt greşite. 115 Cît pentru copil îndeosebi, el poate să afle adevărul şi să ajungă la cea mai deplină tărie de convingere în privinţa lui în cinci deosebite chipuri : pe cale empirică, prin inducţiune, prin deducţiune, prin reflexiune şi din împărtăşiri făcute de alţii. Pe cale empirică primim convingerea în ceea ce priveşte adevărurile concrete, constatate, văzînd cu ochii noştri, auzind cu urechile noastre, pipăind cu mîna noastră. Deşi senzaţiunile noastre pot să fie greşite, adevărul care rezultă din ele e neîndoios. Astfel, după ştiinţa modernă, ceea ce numim „coloare“ nu există decît ca efect de lumină produs printr-un ochi în creierul omenesc, şi ştejarul în sine nu este verde, ci verde i să pare numai omului care îl vede. Cu toate aceste sîntem cu toţii tari în convingerea că ştejarul e verde, fiincă toţi oamenii verde îl văd, şi vorba e totdeauna de ceea ce este pentru om adevărat. Tot astfel orişice adevăr concret e pe deplin sigur pentru omul care are deplină încredere în senzaţiunile sale. Va înţelege însă orişicine că sînt foarte puţine adevărurile concrete, despre care copilul poate să se convingă in şcoală. Şi de aceea este foarte restrîns şi cercul intui-ţiunii în ceea ce priveşte recunoaşterea adevărului. Cele mai multe adevăruri copilul le află fie prin inducţiune, fie prin deducţiune, fie prin reflexiune, fie mai ales prin împărtăşirile făcute de învăţător ori cuprinse în manual. Abuzul de intuiţiune se face atunci, cînd voim să-i comunicăm copilului pe cale intuitivă un adevăr, pe care el pe altă cale îl află mai sigur şi mai uşor. Orişicare învăţător trebuie deci să fie pe deplin dumirit că despre intuiţiune nu poate să fie vorba, decît în ceea ce priveşte lucrurile care sînt prezente şi cad sub sensurile omeneşti. Cînd e vorba de alte lucruri, copilul are să recunoască adevărul într-alt fel. Astfel, în ceea ce priveşte limba maternă, poate totdeauna să fie instrucţiunea intuitivă, fiindcă întreaga limbă îi este totdeauna prezentă copilului, şi nu avem decît să-i reamintim cuvintele pe care le ştie, şi modul 116 în care le întrebuinţează, pentru ca să-l facem să afle el însuşi regulele gramaticale. Nu tot astfel în ceea ce priveşte geografia, istoria, ştiinţele naturale : aici numai foarte puţină intuiţiune este cu putinţă, şi cele mai multe adevăruri copilul le află fie de la învăţător, fie din cartea pe care i-o dăm în mînă, şi tăria convingerii atîrnă de la autoritatea pe care o are învăţătorul şi cartea. Aşa-numitele mijloace intuitive, hărţi, tabele, globuri, şi altele nu pot nici pe departe să suplinească realitatea, şi întuiţiunea în aceste materii se face numai pentru ca copilul să înţeleagă mijlocul intuitiv şi să ştie cum are să se folosească de el. Cuprinzînd astfel toate cele zise pînă acum într-o singură cugetare, ajungem la convingerea că scopul intuiţi-unii este numai cultivarea organismului senzitiv, deprinderea copilului ca să ia bine aminte ceea ce i se prezentă, bine să-şi aducă aminte ceea ce ştie şi să judece drept. Iar în judecată nu ne mărginim la constatarea adevărurilor concrete, care ni se impun ele de ele, ci derivăm adevăr din adevăr. Omul judecă atunci cînd îşi zice : Fiindcă lucrul acesta e aşa, celălalt trebuie neapărat să fie aşa. Şcoala are să-l deprindă pe copil a face aceste derivări în mod sigur şi clar, cu toată convingerea că aşa se face derivarea, precum el o face. Iar aceasta nu-i este cu putinţă decît învăţătorului, care este şi el însuşi dumirit asupra legilor fireşti, după care se petrec judecăţile în mintea omenească. începutul a toată judecata e inducţiunea, iar inducţiune numim generalizarea unui adevăr concret. Este în firea inteligenţei omeneşti de a generaliza adevărurile concrete. Astfel, convingîndu-se că liliacul, care zboară, are dinţi, copilul dacă nu cunoaşte alte fiinţe zburătoare primeşte convingerea că tot ce zboară are dinţi, şi este foarte uimit cînd se convinge în urmă că vrabia, care zboară şi ea, nu are dinţi. Tot astfel omul care cunoaşte animalele mamifere, dar nu ştie nimic despre chiţi şi balene, este convins că toate animalele mamifere au patru picioare, şi este foarte 117 uimit cînd află că chiţii şi balenele sînt mamifere, dar nu au patru picioare. De uimirea aceasta trebuie să-l ferim pe copil, fiindcă ea este izvorul îndoielilor. Omul care se convinge astăzi despre ceva şi află mîne că convingerea lui a fost greşită perde încetul cu încetul încrederea în propriile sale convingeri, devine în cele din urmă sceptic şi nu mai cutează să susţie nimic din toată inima. De acest scepticism îl ferim pe copil, dacă nu-1 lăsăm niciodată să să pripească cu generalizarea adevărurilor concrete, ci stăruim mereu să-şi dea bine seamă mai-nainte de a enunţa un adevăr general. Inducţiunea se face astfel că pe baza unui întreg şir de adevăruri concrete, rezultate din propriile noastre sen-zaţiuni, stabilim un adevăr general. Zicem deci: Fiindcă în o mulţime de cazuri este aşa, tot aşa trebuie să fie in toate cazurile. Tocmai de aceea, însă, niciodată, în privinţa unui adevăr, la recunoaşterea căruia am ajuns prin inducţiune, nu avem tăria de convingere cu care susţinem adevărurile concrete, rezultate din propriile noastre senzaţiuni. Pe deplin sigur nu este niciodată adevărul general. El e însă cu atît mai sigur, cu cît mai multe sînt adevărurile concrete, pe baza cărora îl enunţăm. învăţătorul, care' ştie de ce e vorba, va stărui deci totdeauna ca şcolarii să nu generalizeze decît pe baza întregului cerc de adevăruri concrete pe care le cunosc şi abia după ce au ajuns să cunoască multe adevăruri. Timp foarte îndelungat intuiţiunea are să să mărginească la constatarea adevărurilor concrete şi la gruparea lor, şi deprinderile de inducţiune să fac numai după ce şcolarul dispune de o comoară de cunoştinţe sigure. Altfel îl expunem să să inducă în eroare, ceea ce face ca el să pearză încrederea în propriul său rezonament. De sine se înţelege că, fără deprinderi de inducţiune, intuiţiunea e ca rîul care curge cît curge şi se pierde apoi în nisip. Mai importante însă sînt deprinderile de deducţiune. Deducţiunile să fac tot de ele în capul omenesc, şi dacă un om a ajuns odată la convingerea că soarele ră- 118 sare în toate zilele, el este pe deplin sigur că va răsări şi mîne. întocmai, însă, precum să poate* induce pe sine însuşi în eroare, omul poate să facă deducţiuni false, ceea ce e cu atît mai rău, cu cît în privinţa adevărurilor dobîndite prin deducţiune sîntem pe deplin siguri. Dacă este adevărat că nici o pasăre nu are dinţi şi că liliacul are dinţi, atunci nu mai rămîne nici o îndoială că liliacul nu e pasăre, deşi zboară ca păsările. Pentru ca să facă însă această deducţiune trebuie să fi ajuns prin inducţiune la adevărul general că nici o pasăre nu are dinţi, deci să ştii ce va să zică „pasăre“ şi să cunoşti foarte multe păsări, dacă nu chiar pe toate — şi să fi constatat în mod empiric adevărul concret că liliacul are dinţi. Altfel, ori răstorni adevărul general, considerînd şi liliacul între păsări, ori stai la îndoială asupra valorii concluzi-unii. Spre a feri copilul de această îndoială, învăţătorul va stărui ca el să nu facă deducţiuni pripite şi-l va deprinde să-şi deie bine seamă despre premise mai înainte de a trage coneluziunile pe care le are în vedere. Din toate acestea iese pentru orişicine cu deplină claritate la iveală cum trebuie să înţelegem ceea ce numim metod intuitiv. Cel mai simplu mod de a-i împărtăşi copilului cunoştinţele pe care le avem, adevărurile asupra cărora sîntem dumiriţi, întreaga noastră ştiinţă, e de a le spune lămurit ceea ce voim să le împărtăşim, aşa-numitul metod auto-ritativ. Copilul crede fără de nici o rezervă ceea ce află de la învăţătorul lui ori din manualul didactic, şi dacă nu i să spun prea multe neadevăruri, el nici că mai ajunge vreodată să să îndoiască despre cele învăţate la şcoală. El însă uită încetul cu încetul cîte ceva din cele învăţate, şi în cele din urmă rămîne foarte sărac. Pentru ca să nu uite, e destul să-i fie comunicate ştiinţele într-un sistem bine întocmit, ceea ce să şi întîm-plă atunci cînd metodul de predare e intuitiv. Dar şi după metodul autoritativ predarea trebuie să fie sistematică. Cu totul alta e dar importanţa intuiţiunii. 119 Dacă ar fi vorba ca copilul să înveţe mult, cel mai bun e metodul autoritativ, aplicat la un sistem clar; vorba e însă ca, pe lîngă cunoştinţe, copilul să mai cîştige şi deprinderea de a judeca cu capul lui ceea ce costă multă perdere de vreme şi multă bătaie de cap pentru învăţător. Căci atunci, cînd în loc de a-i spune copilului prin cîteva cuvinte adevărul pe care îl ştiu, mă căznesc a-1 face pe el să-l afle, nu numai perd o mulţime de timp, dar iau totodată şi o sarcină grea asupra mea. Această perdere de timp şi această mai mare osteneală sînt însă cu prisos compensate cînd vedem ce deştepţi sunt copiii cu care s-au făcut regulat intuiţiunile, cu ce uşurătate şi cu cîtă încredere în ei înşişi fac toate operaţiunile intelectuale, cît de bine ştiu să distingă şi să grupeze şi cu cîtă băgare de seamă examinează tot ceea ce li să spune. Trecuţi odată prin această preparaţiune, ei învaţă mai cu plăcere şi mai cu spor, îi fac învăţătorului mai multă mulţumire şi mai multă onoare, dar —mai presus de toate — ies din ei oameni oare sunt deprinşi a judeca cu capul lor şi a face din toată inima ceea ce fac. Nu e deci perdut timpul şi nu e perdută osteneala, dacă zicem: cînd vreau să-i comunic copilului un adevăr concret, îl pun pe el să-l afle — dacă se poate — din propria lui intuiţiune ; cînd vreau să-i comunic un adevăr general, îl pun să-l enunţe el însuşi, făcînd inducţi-une — dacă se poate — pe baza adevărurilor concrete despre care s-a convins din propria lui intuiţiune ; cînd vreau să-i comunic un adevăr la care nu poate să ajungă nici prin propria lui intuiţiune, nici prin inducţiune, îl pun să-l afle — dacă se poate — prin deducţiune din adevărurile despre care el este convins. Asta o înţelegem cînd zicem că mergem „de la cunoscut la necunoscut, de la mai apropiat la mai depărtat ceea ce este şi frumos, şi bine, şi practic, cîtă vreme este cu putinţă. Cele mai multe din adevărurile pe care copilul trebuie neapărat să le afle în şcoală sînt însă de ast fel, că el nici din propria lui intuiţiune, nici prin inducţiune, nici prin deducţiune nu poate să ajungă la ele. 120 Este un abuz neiertat, o adevărată schingiuire a şcolarului, cînd în privinţa unor asemenea adevăruri să procede după „metodul intuitiv“ care, în cazul acesta, nici că să poate aplica fără ca să se zăpăcească şcolarul. Şi acest abuz îl comit foarte adeseori aceia care nu şi-au dat bine seamă despre ceea ce este „intuiţiune“ în sens pedagogic şi „metod intuitiv“. în loc de a le comunica copiilor cunoştinţele în mod autoritativ şi după un sistem bine chibzuit, căznesc şcolarii cu opintiri intuitive asupra unor lucruri care sunt inaccesibile pentru intuiţiune. Ba se confundă adeseori ceea ce este sistem cu ceea ce numai metod este şi să scriu chiar manuale croite după un „sistem intuitiv“, încît să perde toată unitatea materiei. Dar despre aceasta — altă dată. Deocamdată un sfat dăscălesc : pe cît de nepreţuită e „intuiţiunea“ atunci şi acolo, cînd şi unde se poate să aibă drept punct de plecare propriile senzaţiuni ale copilului, pe atît de stricăcioasă e, cînd lipseşte acest punct de plecare. PREMIILE ŞCOLARE Avem noi românii, între altele, şi frumosul obicei ca pretutindenea, atît prin oraşe cît şi la ţară, încheiem anul şcolar cu sărbătoare adeseori foarte pompoasă. După ce s-au făcut examenele „generale“ şi „mediile“ au fost calculate, conform regulamentului, pînă la cea din urmă sutime pentru fiecare şcolar îndeosebi, se publică ziua şi ora pentru împărţirea premiilor. In acea zi şcolarii şi mai ales şcolăriţele pun haine de sărbătoare şi vin cu părinţii, cu rude, cu binevoitori la şcoală. Fiind vorba de încuragiarea instrucţiunii, de la care atîrnă progresul naţional, mai iau parte la sărbătoare şi căpeteniile autorităţilor publice, precum şi toţi amicii progresului. Astfel, mai ales prin oraşe, afluenţa este atît de mare, încît împărţirea premiilor nici nu se poate face în localul şcoalei, ci se alege pentru această ocaziune o 121 sală publică mai încăpătoare, la Bucureşti, de exemplu, sala Ateneului. Adeseori se expun caiete de desemn şi de caligrafie, mostre de lucru de mînă şi producte de industrie şcolară. Prin oraşe mai cîntă apoi şi muzica militară. Se ţin, în sfîrşit, discursuri pline de avînt patriotic si cultural. In faţa acestei manifestări de bucurie generală, şcolarii şi mai ales şcolăriţele, cari sînt mai simţitoare, stau cu inimile din ce în ce mai încleştate şi un fel de beţie cuprinde în cele din urmă întregul tineret, de dragul căruia se desfăşură atîta pompă. In sfîrşit — se începe distribuirea premiilor. Sînt pentru fiecare clasă mai multe premii : unele cu coroană, altele fără coroană, ba sînt şi menţiuni, şi cea mai distinsă dintre persoanele cari iau parte la sărbare împarte premiile şi încoronează pe premianţi, în vreme ce lumea aplaudează, iar muzica dă „tuşuri!“. Sărmanele inimi tinere ! Ce ameţitoare trebuie să fie emoţiunile, de cari ele sînt cuprinse ! Ce fericire e să iei coroana în faţa lumii din mîna celui mai stimat de toţi pentru meritele tale, pentru buna ta purtare, pentru silinţa ta ! Ce împintenare e pentru toţi această fericire, şi ce mîhniţi trebuie să fie cei ce n-au avut bune purtări şi n-au fost silitori. Am fost cu toţii copii şi ştim cum săptămîni de zile de-a rîndul sufletele ni-au rămas cuprinse de asemenea emoţiuni, cum chiar şi astăzi ele se reivesc ca plăcute ori neplăcute reamintiri în noi. Nu mai încape nici o îndoială că în şcoală chiar mai mult decît în alte sfere ale vieţii, premiile sînt un puternic mijloc de împintenare şi că învăţătorii profită de acest mijloc cu mult succes — în interesul instrucţiunii. Instrucţiunea însă nu e scop, öi numai mijloc de edu-caţiune, şi părinţii trebuie să-şi dea seamă dacă nu cumva frumosul obicei al împărţirii premiilor are un rău efect în ceea ce priveşte educaţiunea. E destul să fii părinte pentru ca să ştii, şi fără de Pestalozzi, că preocuparea ta e să faci din copilul tău om capabil de fericire. Acesta e şi altul nici că poate să fie scopul educaţiunii. Orişicît vom discuta, totdeauna vom ajunge în cele din urmă la convingerea că părintele vrea 122 ca din copilul său să iasă om care sufere puţin şi se bucură mult în viaţa lui. Punctul de plecare al pedagogiei e deci convingerea că educatorul poate face ca cel crescut de dînsul să sufere puţin şi să se bucure mult în viaţă. Dacă admitem că nu poate, negăm raţiunea de a fi a pedagogiei şi respingem orişice discuţiune în materie de înrîurire educativă. Acela care nu crede că poate determina viaţa copilului său nici că-şi mai dă silinţa de a o determina, ci-şi lasă copilul în voia lui Dumnezeu şi a întîmplărilor. Are deci să-i fie indiferentă şi chestiunea dacă e bine ori nu ca copilul său să iele vreun premiu ori să asiste la premierea altora. Mă adresez dar numai la aceia dintre părinţi cari vreau să facă din copiii lor oameni capabili de fericire şi cred că aceasta să poate, că în adevăr un om bine-crescut sufere mai puţin şi se bucură mai mult în viaţă decît unul care n-a avut parte de bună creştere. Aceştia îmi vor da dreptate dacă le voi spune că şi-au dat copiii la şcoală, fiindcă sînt convinşi că instrucţiunea pe care o vor primi îi vor face mai destoinici de a se lupta cu nevoile vieţii, mai cunoscători de sine şi de lume şi mai cu minte. Instrucţiunea, orişicît de întinsă ar fi ea, e numai o completare a educaţiunii, una din pregătirile pentru viaţă, foarte importantă, dar subordonată scopului principal, dorinţei părintelui de a face din copilul său om, care sufere puţin şi se bucură mult în viaţă. Nu ne apropiem deloc de acest scop, dacă chiar dinadins cultivăm în viitorul om egoismul în toate formele lui. Rîvnitor şi pizmătăreţ, vanitos şi plin de amor propriu, ambiţios şi împins mereu înainte de spiritul de emu-laţiune, omul e mereu nemulţumit cu sine şi cu lumea, pe care mereu o nemulţumeşte şi astfel mult sufere şi puţin se bucură în viaţa lui. Şi singur acesta poate să fie efectul educativ al pompoaselor sărbări, cu cari se încheie la noi anul şcolar ; copiii învaţă, ce-i drept, mai mult şi învăţătorii îşi poartă sarcina mai uşor, dar inimile tinere se otrăvesc şi caracterele se strică pentru toată viaţa. O comparaţiune va desluşi mai bine caracterul acestui rezultat. 123 E lucru firesc că cu cît un copil e mai deştept şi mai silitor, cu atît el învaţă mai mult. Dumnezeu însă nu l-a făcut pe om numai pentru învăţătură, şi părinţii ar tre-(bui să-şi reamintească mereu sfatul marelui iubitor de oameni Pestalozzi, care zicea că, pentru copii, învăţătura are să fie o distracţiune, iar nu o muncă continuă. Copilul deştept, tocmai fiind deştept, se află în o stare de dezvoltare anormală, şi tot ceea ce e anormal e nesănătos. Sistemul lui nervos şi îndeosebi creierul e pornit spre o dezvoltare excesivă şi n-are copilul decît să mai fie şi silitor, pentru ca dezvoltarea aceasta să se şi facă. în natură încă e compensaţiune, şi dacă o parte a organismului se dezvoltă prea excesiv, această dezvoltare excesivă nu se poate face decît în paguba altor părţi. Astfel, tocmai între copii deştepţi şi silitori sînt mulţi plăpînzi, răi de stomac, slabi de piept ori nervoşi, cari, dacă nu mor încă tineri, devin oameni nervoşi, pentru cari viaţa e o lungă suferinţă. Ce mi-e bogăţia, ce-mi sînt onorurile, ce mi-e mărirea lumească, dacă n-am sănătate ?! De aceea, mai ales pînă la pubertate, preocuparea de căpetenie a părintelui trebuie să fie dezvoltarea trupească a copilului său, şi mai ales copiii deştepţi ies oameni fericiţi numai dacă mult aleargă şi ostenesc şi mult sînt bătuţi de soare şi de vînt, pentru ca stomacul lor să asimileze bine, plămînii să li se fortifice, pielea să funcţioneze regulat şi nervii să li se înăsprească. Părinţii se simt însă măguliţi în amorul lor propriu de „progresele eminente“ ale copiilor lor şi îi mină pe aceştia înainte, mereu înainte, dacă nu spre o moarte înainte de timp, spre o viaţă plină de suferinţe. Tot astfel şi premiile şcolare, distribuite cu mare pompă, ne dau oameni instruiţi, dar vermănoşi în sufletele lor, poate sănătoşi trupeşte, dar bolnavi sufleteşte. Mai e însă la mijloc şi statul, mai e şi naţiunea însetată de progres şi interesată a cultiva spiritul de emula-ţiune. La această obiecţiune aş putea să răspund că nu noi sîntem pentru stat, ci statul e pentru noi, şi că naţiunea nu poate cere să facem de dragul ei din copiii noştri oameni nenorociţi. Admit însă deocamdată că aşa este în 124 ceea ce priveşte băieţii, pe cari îi creştem pentru viaţa publică, în care nobila emulaţiune ne face să ne mîneăm ca cînii între noi; fetele însă, cari au să fie soţii şi mame, de ce să fie otrăvite şi ele?! De ce să le mai expunem şi pe ele în public ? De ce să le împintenăm. Nu au nici ele destulă vanitate în sufletul lor ? N-au destul amor propriu? N-au destul spirit de emulaţiune?! Ele şi viitorii lor soţi ne vor fi oare recunoscători, dacă le vom face mai îndrăzneţe, mai vanitoase, mai pizmătăreţe, mai încăpăţînate ?! Fără îndoială că nu. Cu toate acestea, le gătim şi pe ele, ba mai ales pe ele, le expunem, le încoronăm, le ameţim cu aplauze şi cu „tuşuri“. De ce ? Pentru că nu un scop, ci un mijloc e distribuirea premiilor şcolare. învăţătorii se folosesc de acest mijloc spre a-şi face sarcina mai uşoară, abuzează de slăbiciunile fireşti ale copiilor, pentru ca stăpînirea şi conducerea lor să le facă mai puţină bătaie de cap. Nu numai părinţii, ci totodată şi statul trebuie să stăruie pentru curmarea acestui abuz. Creşteţi oameni buni, dacă voiţi să aveţi buni patrioţi şi buni români. Numai acela care e bun fiu poate să devie bun părinte, bun soţ, bună rudă, bun preten, bun cetăţean, şi oamenii, cari se mănîncă între dînşii, nu pot să-şi ducă neamul decît la peire ; oamenii deprinşi a privi toate lucrurile din punctul de vedere al egoismului lor nu pot vedea nici în stat decît un aşezămînt menit a satisface propriile lui trebuinţe. Premiile şcolare ar trebui să fie suprimate, chiar şi dacă ar fi adevărat că prin ele şcolarii sînt împintenaţi a învăţa mai mult. Adevărul e însă, că fără de ele învăţătorul silitor poate să obţie rezultate mai mari şi mai sigure, şi nu şcolarii, ci învăţătorii silitori şi cu bune purtări au să fie premiaţi. Lor să li se facă sărbătoarea, lor să li se dea darul, ei să fie încununaţi şi aplaudaţi, iar şcolarilor să le rămîie nobila mulţumire de a-1 vedea sărbătorit pe învăţător, pentru că le-a făcut lor un bine şi de a-1 iubi cu atît mai vîrtos. 125 Iubirea aceasta e şi pentru ei un izvor de fericire individuală, şi pentru societate o garanţie de pacinică dezvoltare. Bucureşti CREŞTEREA RAŢIONALA Omul nu se naşte, ci se formează încetul cu încetul sub purtarea de grijă a altor oameni, nu creşte, ci e crescut şi viaţa lui nu atîrnă numai de la împrejurările fatale, în care ea să petrece, ci totodată şi de la intenţiunile altor oameni. După felul de a vedea al fataliştilor, această deosebire nu există, căci, fiind omul predestinat a fi precum este, intenţiunile sunt şi ele fatale. Cel mai modern, mai cunoscut şi totodată şi mai desluşit dintre fatalişti, Arthur Schopenhauer, îşi expune vederile în scrierea sa despre libertatea voinţii şi în două capitole răzleţe, unul (43) publicat de Iuliu Frauenstădt, la pag. 591 a volumului III, ediţiunea de la 1888, iar altul întitulat Ueber die anscheinende Absichtlichkeit im Schiksale des Einzelnen, face parte din Parerga şi parali-pomena, volumul V., pg. 215. în scrierea sa despre libertatea voinţii Schopenhauer porneşte din convingerea că existinţa omului e fără de început şi fără de sfîrşit, iar viaţa e numai o fază trecătoare a acestei existenţe eterne. Această concepţiune nu e originală : o găsim atît la brahmani şi la buddhişti, cît şi la Apostolul Pavel, care consideră viaţa drept un fel de vis, din care ne deşteptăm în clipa morţii. E felul de a vedea pe care Shakespeare îl exprimă în cunoscutul monolog al lui Hamlet : „A fi, or a nu fi ?!“ Originale sunt însă consecinţele, pe care Schopenhauer le trage din acest adevăr fundamental. Deoarece în lumea aceasta toate să petrec cu o fatală necesitate, gîndirile, simţămintele şi astfel şi faptele omului sunt şi ele necesare şi despre o libertate a voinţii în 126 această lume nu poate să fie vorba. Avînd pe tata drept tată şi pe mama drept mamă, născut în clipa în care am văzut lumina şi trăind în împrejurările în care ni să petrece viaţa, eu, omul, nu pot să fiu decît ceea ce sunt şi astfel nu pot să fac decît ceea ce fac. Fieştecare se simte, cu toate acestea, răspunzător pentru ceea ce face şi această conştiinţă a răspunderii ar fi iraţională, dacă omul nu ar avea liberă voinţă. Această liberă voinţă Schopenhauer o pune mai nainte de viaţă, afară de lumea aceasta. Mai nainte de a să fi întrupat, omul e atoateştiutor şi el îşi alege în toată libertatea şi clipa şi condiţiunile întrupării. Nu e deci nimeni vinovat de ceea ce face; e însă or sicar e vinovat de ceea ce el este. Acesta e g'indul pe care-1 exprimă românul cînd să dezvinovăţeşte, zicînd: „Ce să fac, dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu ?“ Schopenhaeur i-ar răspunde : „Tu însuţi te-ai lăsat aşa şi vina-ţi este că puteai să te naşti altfel, or să nu te naşti deloc“. Adm,iţind singură această libertate transcendentală, Schopenhauer susţine că viaţa empirică e de mai nainte hotărîtă p-înă în cele mai mici amănunte ale ei. Vorbind în capitolul 43 despre ereditatea însuşirilor el zice că omul moşteneşte caracterul de la tată, iar inteligenţa de la mumă şi-şi ilustrează părerea cu interesante exemple luate din istorie. Exagerat, ca de cele mai multe ori, el nu admite exemplele care nu se potrivesc cu părerea lui şi afirmă, între altele, că Domiţian cel atît de înrăit nu era şi după tată frate cu Titu cel atît de dulce la fire. în capitolul despre aparenta intenţionalitate în soarta omului singuratec el ajunge apoi la concluziunea că faptele noastre sunt productul necesar a doi factori, dintre care unul, caracterul nostru, e hotărît în mod nestrămutat, deşi numai a posteriori, deci încetul cu încetul iese la iveală, iar cellalt sunt motivele : aceste să află afară de noi, sunt date cu necesitate de mersul lucrurilor din lume şi determină caracterul cu o necesitate care e deopotrivă cu cea mecanică. Pentru ca să nu mai rămîie nici o îndoială el zice (pg. 219) într-o notiţă : „...încă la naşterea omului viaţa lui întreagă e hotărîtă în mod irevocabil pînă în amănunte“ 127 Din toate acestea nu rezultă că viaţa omului nu atîrnă şi de voinţa celor ce-1 cresc, şi educaţiunea are rostul ei şi din punctul de vedere al fataliştilor. „Fiecare recunoaşte — zice Schopenhauer la pg. 220 — ceea ce să potriveşte cu acest caracter al său atît de imediat şi de sigur, îneît de regulă nu reflectează şi nici că-şi mai dă seamă, ci face imediat ca şi instinctiv ceea ce e conform cu caracterul lui. Această recunoaştere, dînd naştere faptei, fără ca să ne fi dat în toată claritatea seamă despre ea, se poate compara cu acţiunile reflexe ale lui Marchal Hali. în virtutea ei, orişicare om, care nu e siluit fie de din afară, fie de preocupările şi de gîndu-rile greşite ale lui proprii, face, fără ca să-şi mai dea seamă, ceea ce se potriveşte cu individualitatea lui.“ Admiţînd că poate omul să fie siluit a face ceea ce nu să potriveşte cu individualitatea lui, Schopenhauer lasă cel mai larg teren pentru educaţiune. Ce e, la urma-urmelor, individualitatea aceasta şi cum să produce ea ? Oamenii toţi sunt acelaşi om, toţi au aceleaşi însuşiri omeneşti şi deosebirile dintre individ şi individ nu pot să fie decît rezultate accidentale ale dezvoltării petrecute în cursul vieţii. Două seminţe de mac să aseamănă foarte multe între ele şi sunt, cu toate acestea, foarte deosebite una de alta. E deci lucru firesc să fie cu atît mai deosebite firele de mac răsărite din cele două seminţe. In orşicare sămînţă sunt două părţi: germenul şi învă-lişul lui, care conţine prima hrană a germenului. Chiar şi dacă germenii ar fi întru toate deopotrivă, ei nu se pot dezvolta la fel, fiindcă la începutul vieţii lor nu să nutresc deopotrivă. Intr-o măciulie de mac să produc o mulţime de seminţe şi e învederat că acestea nu pot să fie la fel, deoarece unele au mai multă, altele mai puţină lumină. In timp secetos să vor pipernici cele din partea despre meazăzi, iar în timp ploios cele din partea despre meazănoapte a măciuliei. Viaţa individuală să începe deci în germen şi atît la începutul ei, cît şi mai tîrziu atîrnă de la împrejurările, în care ea să petrece. 128 De aceea grădinarul, voind să aibă indivizi frumoşi, alege cele mai bine dezvoltate seminţe, prepară pămîntul, în care le pune, răsădeşte în mai multe rînduri, udă răsadul în timp de secetă şi-l umbreşte-n timp de arşiţă. Prin această purtare de grijă el obţine exemplare frumoase, care samănă mult unul cu altul şi-i dau pentru viitor seminţe bine dezvoltate, dar nu ajunge să înlăture deosebirile dintre germen şi germen, sămînţă şi sămînţă, individ şi individ. Mai învederjată încă e în viaţa animalică această atîr-nare de la împrejurări a dezvoltării individuale. Orşicît de mult ar sămăna ou cu ou, un pui să deosebeşte de celălalt şi-n cursul dezvoltării deosebirile cresc, or scad potrivit cu împrejurările. iVi Presupixind deci că germenii sunt deopotrivă, deosebirile rezultă din împrejurările în care se petrece viaţa şi doi oameni sunt acelaşi om dezvoltat în două chipuri deosebite, două finţe, care au aceleaşi însuşiri, însă dezvoltate la una într-un fel, la alta într-altul. Schopenhauer susţine că deosebirile există chiar în germen, deci mai nainte de naştere, ba chiar mai nainte de concepţiune. De aceea, după a lui părere, singur tatăl hotăreşte caracterul individual şi de la mamă atîrnă numai începutul dezvoltării individuale. Părerea iui e riscată. Plantele să reproduc fie prin butaşi, fie prin altoire, fie din seminţe, deci prin germinaţiune. Dacă vom butăşi o mlădiţă de măr pătul, Vom obţinea un nou măr pătul, care e continuaţiunea aceluia din care am luat mlădiţa şi deosebirile dintre cei doi meri rezultă numai din împrejurările în care să petrece dezvoltarea. Dacă vom altoi însă mlădiţa de măr pătul într-un pădureţ, altoiul e continuaţiunea modificată a pădureţului. Din sămînţă de măr pătul, în sfîrşit, va răsări un măr, care nu & nici pătul, nici pădureţ, dar poate să semene fie cu patului, fie cu pădureţul. Părerea lui Schopenhauer n-ar fi riscată, dacă oamenii s-ar reproduce şi ei fie prin altoire, fie prin butăşire. Copilul însă nu e continuaţiunea nici unuia din părinţii săi, ci o fiinţă cu totul nouă, un iei de enigmă, care să dezleagă numai încetul cu încetul în cursul dezvoltării. 129 In ceea ce priveşte viat# germinală, economia naturei e cu desăvîrşite incalculabilă şi e zadarnică perdere de vreme să ne dăm silinţa de a ne dumeri asupra ei. E fără îndoială lucru apropiat de mintea omenească ca copilul să moştenească firea individuală a tatălui, ceea ce adeseori să şi întîmplă ; putem însă în fiecare zi să ne încredinţăm că poate copilul să moştenească şi firea mumei, a părinţilor tatălui, or ai mumei, ba chiar şi a rudelor mai depărtate. E dealtminteri şi indiferent cum să ho-tăreşte caracterul individual. Ceea ce să transmite prin moştenire nu sunt însuşiri sufleteşti, ci anomalii organice, fie lipse, fie prisosuri în dezvoltarea trupească şi ni-e destul să ştim că aceste anomalii pot în cursul dezvoltării să crească, or să scadă. Omul adevărat şi întreg, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, e desăvîrşit, pe deplin echilibrat, fără de lipse şi fără de prisosuri. Numai cursul dezvoltării, mediul, deprinderea şi nevoile vieţii pot să-i dezchiîlibreze fiinţa prin dezvoltarea escesivă a unei părţi din organism în contul celorlalte. Aceste dezchilibrări organice, rezultate din împrejurările în caire să petrece viaţa, sunt ceea ce constituie individualitatea şi tot ceea ce e individul e o slăbiciune constituţională, un păcat în înţelesul comun al cuvîntului. Organismul viu se adaptează după împrejurări. Funcţionarea regulată întăreşte organul, lipsa de funcţionare îl slăbeşte, iar încordarea prea mare îl ruinează. Astfel întreaga dezvoltare organică atîrnă de la felul de a vieţui şi e lucru firesc că oameni cari trăiesc în acelaşi fel seamănă unii cu alţii, avînd cam aceleaşi virtuţi şi aceleaşi păcate. Pe această asemănare se bazează naţionalitatea, care e rezultatul vieţii petrecute în aceleaşi împrejurări, în luptă cu aceleaşi nevoi şi sub stăpînirea aceloraşi preocupări. Oamenilor, cari trăiesc alergînd pe munţi, li se fortifică întregul organism, iar celor ce-şi petrec viaţa şezînd în casă li să slăbeşte organismul şi suferinţele de pept, de stomac şi de nervi ale societăţii noastre culte sunt urmări fireşti ale nefirescului nostru fel de a vieţui. Cu cît însă un organ e mai puternic, cu atît mai puternică e şi tendinţa lui# de a funcţiona, iar tendinţa aceasta se manifestă-n viaţa sufletească ca trebuinţă vie, ca înclinare predominătoare, ca slăbiciune. 130 E deci foarte adevărat că omul, prin acţiune sufletească, oarecum instinctiv, face totdeauna ceea ce se potriveşte cu firea lui individuală şi, lăsat în voile lui, el se dezehilibrează din ce în ce mai mult, deoarece părţile şi alt fel prea dezvoltate ale organismului se dezvoltă încă mai mult prin continuă funcţionare, iar părţile slabe slăbesc şi mai mult. Nu mai încape nici o îndoială că aceste anomalii constituţionale, deci şi înclinările rezultate din ele, se transmit prin moştenire din tată-n fiu, care le creşte-n cursul vieţii sale şi le transmite crescute generaţiunii următoare. Trebuie deci să ajungem prin această dezvoltare continuă la un fel de monstruozitate. La aceasta s-a gîndit Platon, cînd a zis că genialitatea e un fel de nebunie. Această dezvoltare continuă nu e însă firească. Firesc e ca copiii să fie nu mai slabi, ci mai tari, decît părinţii lor. Astăzi, după ce cunoaştem fiinţa bacteriilor şi a microbilor, în genere, ştim că nu se transmite nici o boală prin moştenire. Ceea ce să transmite sunt numai slăbiciuni constituţionale, în urma cărora anumite părţi ale organismului sunt „teren favorabil“ pentru anumiţi microbi. Mai puţin încă să transmit prin moştenire însuşiri morale. Să pot transmite numai predispoziţiuni constituţionale. Atît slăbiciunile, cît şi predispoziţiunile pot să dispară fie în timpul vieţii embrionare, fie după naştere : nu trebuie neapărat să moştenească copilul păcatele părinţilor săi şi fiinţa să poate echilibra în decursul dezvoltării, ceea ce să şi întîmplă foarte adeseori. De cele mai multe ori echilibrarea să face prin o norocoasă-nutriţiune în timpul vieţii embrionare. Fiindu-ne însă dată putinţa de a ne întări prin continuă deprindere părţile mai slabe ale organismului, ea să poate face şi după naştere şi rostul educaţiunii raţionale nu poate fi decît această echilibrare a fiinţii. La ea se gîndea Socrat, cînd zicea : „Cunoaşte-te pre tine însuşi“ ; la ea s-a gîndit şi Confuciu, cînd le-a dat părinţilor sfatul: „Stîrpeşte-n copiii tăi păcatele părinţilor tăi şi conservă-n ei virtuţile neamului tău“. 131 Nu să poate nimic mai iraţional şi rmi duşmănos decît creşterea, care are în vedere dezvoltarea aptitudinilor individuale, cărora ne place să le zicem talente, sau daruri fireşti. Orşicare asemenea „dar“ e un „păcat din născare“ şi prin cultivarea acestui păcat ajungem, ce-i drept, la mari destoinicii speciale, dar formăm oameni pasionaţi, maniaci, „într-o ureche“, care nu sunt stăpîni pe sine înşişi, de cele mai multe ori tînjesc şi foarte uşor ajung fie în temniţă, fie în casa de nebuni. E destul să-l lăsăm pe om în voile lui, pentru ca el să se dezechilibreze făcînd mereu ceea ce se potriveşte cu firea lui individuală ; să dezechilibrează cu atît mai vîrtos, dacă dinadins e îndrumat potrivit cu firea lui individuală. Societăţi întregi să pot sminti prin asemenea creştere iraţională şi n-am avea, poate, decît să ne uităm bine împrejurul nostru, pentru ca să ne încredinţăm despre aceasta. Dacă n-ar fi ordinea morală, care prin legi, obiceiuri şi „preocupări“ pune hotare voinţii individuale, oamenii toţi ar ajunge în cele din urmă nişte nebuni, care, nemaiputîndu-se înţelege între dînşii, trăiesc în continuă luptă şi-şi fac unii altora viaţa nesuferită. De aceea legiuitorii, înţelepţii şi povăţuitorii morali, care pun frîu voinţii individuale şi îndemnează pe fiecare spre vieţuire potrivită cu firea omenească, sunt consideraţi drept binefăcători ai omenimii; de aceea Cristos e Mîntuitorul neamului omenesc. Orşicare ar.fi păcatele moştenite de la părinţi şi orşicare ar fi împrejurările în care să petrece viaţa nu poate să fie decît fericit omul care trăieşte potrivit cu învăţăturile lui Cristos. Acesta e gîndul din care porneşte predestinaţiunea lui Ioan Calvin : e fericit acela căruia i-a fost rînduit să-şi petreacă viaţa ca creştin adevărat şi pentru vecii-vecilor nenorocit cel ce a fost osîndit să nu primească botezul şi învăţăturile lui Cristos. Privind lucrurile din punctul de vedere al acestei pre-destinaţiuni necreştineşti, totul e noroc or’ nenorocire şi raţiunea nu mai are nici o raţiune. Un noroc e să fi născut din părinţi buni şi înţelepţi, care nu cultivă-n tine părţile şi altfel prea tari, ci-ţi corectează şi desăvîrşese fiinţa prin fortificarea în margi- 132 nile putinţelor fireşti a părţilor slabe. Un noroc sunt împrejurările favorabile, în care ţi se petrece viaţa. Un noroc e mai ales mediul social, în care te dezvolţi şi de la oare atît de mult aitîrnă cultura iinteliginţei şi desfăşurarea caracterului. Îndeosebi noi românii din ţările Coroanei ungare suntem mereu ispitiţi a primi acest fel de a vedea, pe care poporul îl exprimă în zicătoarea: „Fă-mă mamă cu noroc şi-apoî mă aruncă-n foc“. In împrejurările, în care ne-am născut,, noi nu putem sa ne dezvoltăm în toată5 libertatea şi efrar între noi omul, car£ hu e"5jigfiit de simţămîntul că o parte din fiinţa lui e ramasă-it păraginire şi că el ar fi putut să fie , mai mult decît ceea ce este. La fiecare pas întîlnim în calea noastră oameni mult mai săraci sufleteşte, care-n urma împrejurărilor pentru dînşii priincioase ne sunt superiori în ceea ce priveşte formele culturale. Şi încă mai jignitor e simţămîntul care ne cuprinde cînd ne ' dăm seama că nicăiri în lumea aceasta noi nu suntem trataţi deopotrivă cu alţii, fiecare după Vredniciile sale. Laşa că nu putem să* ne dezvoltăm fiecare în măsura capacităţii sale de dezvoltare, dar la tot pasul vedem trecînd înaintea noastră oameni, care sunt în toate privinţele mai prejos de noi, în fiecare clipă" suntem daţi înapoi şi trebuie să ne umilim. Iar aceste, fiindcă suntem români născuţi în ţările Coroanei ungare şi pentru că ţinem la românitatea noastră. De aceea în clipele de firească amărîeiune mulţi dintre noi să consideră nenorociţi de a să fi născut români în zilele de astăzi şi în ţara părinţilor săi. „Ce aş fi eu — îşi zic ei în gîndul lor — şi unde aş putea să ajung, dacă n-aş fi român, or dacă nu m-aş fi născut în ţara aceasta ?!“ In faţa unei asemenea ispitiri omul rezonabil îşi zice : Din alt tată, din altă mamă şi-n alte-mprejurări altul s-ar fi născut şi e absurd să mă gîndesc eu însumi pe mine ca fiind altul. Fiecare dintre noi poate să fie numai el însuşi, şi fericirea, or’ nefericirea nu atîrnă de la împrejurări, ci de la cum te simţi tu însuţi în ele. Aceia, pe cari noi îi socotim mai norocoşi decît pe noi, pot să fie mult mai nefericiţi şi cei mai mulţi dintre dînşii şi sunt în adevăr. 133 E fără-ndoială adevărat că în foarte grelele împrejurări în care ni să petrece viaţa şi în continuă luptă cu oameni lipsiţi de bunul cumpăt, suntem ameninţaţi a ne dezechilibra, a ne deosebi din ce în oe mai mult de ceia-lalţi fraţi ai noştri şi-a ajunge în cele din urmă, să nu ne mai putem înţelege nici noi între noi. Aceasta însă nu trebuie neapărat să se întîmple : în dezvoltarea firească din orşice luptă nu slăbirea, ci fortificarea fiinţei rezultă. Orşicît de multe şi de mari ar fi păcatele, care din această grea situaţiune au rezultat în individualitatea noastră naţională, n-avem decît să le recunoaştem, să ni le mărturisim fără de sfială şi să le combatem fără de cruţare, pentru ca să ne corectăm fiinţa noi înşine prin noi. Această lucrare s-a început de mult şi să urmează fără de întrerupere în viaţa noastră. Mulţi au avut să sufere, pentru că nu s-au sfiit a mărturisi păcatele ce-au rezultat din îndelungata asuprire în caracterul românului, dar ei au suferit şi românul să corectează, — mai are încă păcate, dar să corectează mereu şi fiecare dintre noi are simţămîntul că mergem din rău spre bine şi din bine spre mai bine. Orbi ar trebui să fim, oa să nu vedem marea deosebire între ceea ce eram noi românii înainte de asta cu cîteva decenii şi ceea ce suntem astăzi şi, dacă greu e prezentul, e mare mîngăiere simţămîntul că are să fie cu mult mai bine în viitor. Simţămîntul acesta e ceea ce ne face să ţinem atît de mult la românitatea noastră : aceia care nu-1 au nu ţin să rămîie şi să fie socotiţi români, dar nu iau parte nici la fericirea noastră obştească. Dacă eşti deci om rezonabil, te simţi nu nenorocit, ci norocos de a fi român : nenorocit are să să simtă cel ce vede că neamul lui nu poate să păstreze poziţiunea pe •care a avut-o, ci trebuie neapărat să dea înapoi, mereu inapoi, ca să le facă şi altora locul fireşte cuvenit. Pe -cînd noi trăim cu nădejdea, ei trăiesc cu teama şi pe noi înşine ne nedreptăţim, dacă-i pizmuim. ’ In viaţa individuală această neatîrnare de împrejurări e mai învederată, decît în ceea comună. 134 Omenirea s-ar fi istovit de mult, dacă înrîurirea împrejurărilor şi a mediului social ar hotărî ele singure dezvoltarea individuală. Omul însă poate voind cu tot dinadinsul să se întoarcă la starea lui firească şi îndrumîndu-1 să facă mereu ceea ce este contra firii lui individuale, îi schimbăm încetul cu încetul firea. Astfel precum în cele mai bune împrejurări se produc oameni smintiţi, care zăpăcesc întreaga societate, în cele mai rele împrejurări să produc prin reqcţiune oameni desăvîrşiţi, care regenerează societatea prin îndrumările lor spre bună vieţuire. Reacţiunea aceasta porneşte totdeauna din vigoarea constituţională, fiindcă numai vigoarea regenerează. Păcatele să moştenesc, ori să cîştigă prin rea deprindere, virtuţile surit din fire şi, dacă le-am perdut, putem să le recîştigăm prin stăpînire de sine şi prin deprindere stăruitoare. Omul plăpînd e incorigibil, fiindcă nu e în stare să să stăpînească şi să ruinează prin deprinderi stăruitoare contra firii lui. Cu atît mai vîrtos copilul plăpînd. Punctul de plecare al educaţiunii raţionale e deci asigurarea vigoarei trupeşti, şi creşterea bună nu porneşte de la cap, nici de la inimă, ci de la stomac şi de la plă-mîni. Cu cît mai mari sunt destoiniciile intelectuale şi cele morale, cu atît mai mult înclină fiinţa spre dezechilibrare, cu atît mai mare trebuie deci să fie şi purtarea de grijă pentru vigoarea trupească. Numai după ce s-a asigurat vigoarea trupească putem să ne gîndim la cultivarea inteliginţei şi la desfăşurarea caracterului prin deprinderi potrivite cu scopul firesc al educaţiunii. Omul e din fire o fiinţă bine echilibrată, întreagă, desăvîrşită şi numai prin o dezvoltare nefirească el s-a dezechilibrat şi a ajuns plin de păcate individuale. Scopul firesc al educaţiunii nu poate să fie decît stîrpirea acestor păcate, anihilarea individualităţii, pentru ca firea omenească să iasă la iveală. Iar acest scop îl ajungem pu-nînd frîu înclinărilor predominătoare şi fortificînd prin continuă deprindere părţile slabe ale fiinţei. Prin hrană raţională, prin mişcare în lumină şi în aer liber, prin curăţenie trupească, prin deprindere la ordine 135 şi la disciplină se poate regula temperamentul şi un copil raţional crescut foarte în curînd ajunge să nu mai aibă nevoie nici de pedepse, nici de pază, căci ştie să se stăpînească el însuşi pe sine. Deoarece păcatele individuale s-au produs încetul cu încetul, în timp de mai multe g^neraţiuniy corectarea fiinţei nu poate nici ea să se facă deodată, ci tot numai încetul, cu încetul, pentru fiecare generaţiune în marginile putinţelor fireşti. Fie-n urma slăbiciunilor constituţionale, fie în lipsă de destulă purtare de grijă, jumătate din oamenii născuţi mor mai înainte de a fi împlinit vîr-sta de cinci ani; dezvoltarea fie în bine, fie în rău a societăţii se face în cei ce rămîn în viaţă şi prin o lucrare continuă din generaţiune în generaţiune. O DATORIE SFÎNTA Sunt acum patruzeci-cincizeci de ani, cînd noi cei azi bătrîni umblam la şcoală, nu-i trecea nimănuia prin minte să ne silească a-nvăţa o limbă pentru noi străină. Aceia dintre noi cari nu se mulţumeau cu puţina învăţătura pe care puteau s-o primească în şcolile noastre treceau La vreuna din şcolile ungureşti ori la vreuna nemţească şi, între cărturarii noştri de azi, sunt puţini cei ce au învăţat numai la şcoli româneşti. Ştim deci cu toţii, din propriile noastre suferinţe, cît de greu e să primeşti învăţătura într-o limbă străină, pe care n-o stăpîneşti îndeajuns, cît timp am perdut în zadar şi cît de multă silinţă a trebuit să ne dăm ca să putem ţine pas cu mai fericiţii noştri colegi care primeau învăţătura în limba maicii lor. Urmarea firească a fost că la vîrsta de douăzeci de ani eram înapoiaţi în cultură şi nu ştiam bine nici o limbă, nici pe a maicii noastre, în care nu ni s-a dat, nici pe cea străină, în care ni s-a dat învăţătura. Chiar şi unii dintre cei ce mai tîrziu, după multe silinţe, ne-am învrednicit a lua parte la lucrarea literară română, nu eram atunci în stare să le scriem părinţilor noştri în ro- 136 mâneşte, căci nu ne ierta firea să batjocorim limba maicii noastre. Iată de ce au stăruit totdeauna părinţii noştri şi stăruim şi noi ca românii să aibă şcolile lor. Nu e la mijloc nici politică, nici ambiţiune naţională, ci iubire de oameni şi dragoste părintească : ne cuprinde jalea adîncă văzînd că mii şi mii de copii sufăr chiar mai greu de cum am suferit noi în copilăria noastră şi grea durere îi cuprinde pe români cînd văd că copiii lor îşi perd timpul chinuindu-se să înveţe o limbă de care n-au nevoie şi pe care n-o pot învăţa, sunt opriţi în dezvoltarea lor firească şi ies în cele din urmă din şcoală piperniciţi sufleteşte şi fără ca să fi putut învăţa ceea ce le este de folos în viaţă. Acesta e adevărul cel mare, asupra căruia stăruim. Drepturile părinteşti sunt de la Dumnezeu şi nu este guvern, nu e Parlament, nu e împărat, care le poate mărgini şi cea mai mare din toate barbariile e să-i chinuieşti pe copii şi să-i opreşti în dezvoltarea lor firească, cea mai mare nemernicie e să laşi ca copilul tău să fie chinuit şi oprit în dezvoltarea lui sufletească. Părinţii noştri, oameni vrednici, ni-au cîştigat dreptul de a ne înfiinţa şcoli, ca în ele să ne creştem copiii după rînduiala firească. In tinereţile noastre, în oraşele prin care trăiesc români, numirile uliţelor erau puse şi în româneşte, dregătorii de tot felul erau datori să-l întîmpine pe român cu toată bunăvoinţa şi să-i vorbească în limba lui, judecătorii erau datori să-l judece pe român în limba lui şi să-i dea sentenţa în româneşte şi nimeni nu îndrăznea să se amestece în treburile bisericeşti şi în cele şcolare ale românilor. Cînd s-a înfiinţat actualul stat ungar aceste drepturi au fost garantate prin legi votate de Dieta Ungară şi sancţionate de regele încoronat al Ungariei. Aceasta e moştenirea pe care ni-au lăsat-o părinţii noştri. Cum au ştiut s-o păstreze românii din Ardeal şi cei din Banat şi cei din Ţara Ungurească şi cei din Mara-murăş şi odinioară vajnicii grăniceri, care în atîtea rîn-duri au purtat cu glorie steagurile împărăteşti ? 137 Au suferit ca inscripţiunile româneşti să fie şterse de pretutindeni, au suferit şi sufăr să fie batjocoriţi de di-regătorii hrăniţi din roadele muncii lor, au suferit şi sufăr ca-n ţara lor să fie judecaţi prin tălmăcitori, au suferit şi sufăr ca nici un act să nu mai fie scris în limba lor, au suferit şi sufăr ca numele satelor în care trăiesc să fie pocite, au suferit şi sufăr ca numele lor proprii să le fie pocite în actele de stare civilă, au suferit şi sufăr ca preoţii şi învăţătorii lor să fie nevoiţi a învăţa o limbă de care n-au nevoie în exerciţiul legal al funcţiunii lor, au suferit şi sufăr ca cei mai devotaţi dintre conducătorii vieţii lor intelectuale să fie prigoniţi şi aruncaţi în temniţe ori alungaţi din ţară. Ce-a mai rămas ? Ne-ar crăpa obrajii de ruşine, dacă nu ne-am da seamă că românii din ţările Coroanei ungare le-au suferit şi le sufăr toate aceste din spirit de ordine, din de-ferenţă către monarhul lor şi — trebuie să se spună şi asta — din iubire către fraţii lor de peste hotare, a căror viaţă nu vor s-o turbure. Furtunos ar curge însă şi Oltul şi Murăşul şi Someşul şi Crişurile toate trei, dacă n-ar fi aceste, şi Dunărea ar duce peste Porţile-de-Fier durerea înăbuşită de-a lungul ţărmurilor români, căci prea e mare batjocora pe care o sufere neamul românesc în Regatul Ungar, în care pactul fundamental e călcat în picioare şi drepturile, odată cîştigate şi pe deplin garantate, sunt nesocotite şi de guvern, şi de Parlament. Sufăr însă românii şi trebuie încă să sufere, pînă de nu va veni timpul priincios ca să se impună restituţiu-nea in integrum a drepturilor moştenite de la părinţii lor, la care n-au renunţat niciodată şi nici nu pot să renunţe, căci românul înainte merge şi numai înainte, iar înapoi nici un pas nu poate să deie. E însă un hotar, peste care nu poate să treacă nici suferinţele românilor. Ei sunt părinţi şi nu pot suferi ca copiii lor să fie chinuiţi, opriţi în dezvoltarea lor firească, osîndiţi a se pipernici sufleteşte şi a-şi pierde singura copilărie pe care o are omul în viaţa aceasta. 138 In virtutea învoielii făcute cînd cu înfiinţarea actualului stat ungar, românii nu numai că nu sunt datori a-i învăţa pe copiii lor limba maghiară, dar au dreptul de a cere ca din bugetul statului ungar să li se înfiinţeze şi lor şcoli româneşti şi să fie sprijinite şcolile înfiinţate de dînşii. Dreptul de a le impune copiilor români limba maghiară nu-1 are nici guvernul ungar, nici Dieta ungară, nici regele Ungariei. N-au avut niciodată şi, chiar dacă l-ar fi avut, au renunţat la el, cînd s-a încheiat pactul, pe temeiul căruia s-au legat românii a susţine şi ei statul ungar, şi tot ceea ce s-a făcut şi se face contra pactului e abuz, act de rea-credinţă, siluire barbară, călcare de lege, prin care românii în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu sunt dezlegaţi şi împinşi spre convingerea că nu e pentru ei viaţă binecuvîntată în statul ungar, în care legile nu sunt respectate. Aceasta au s-o mărturisească românii din Regatul Ungar — şi facă apoi guvernul ungar, Dieta Ungară şi regele Ungariei ce vor crede de cuviinţă. Din pietate către părinţii lor şi din iubire către copiii lor au să susţină legea şi nu se pot tîrgui, nu pot renunţa la nimic. Vremurile vin şi trec şi se schimbă : deocamdată românii au să-şi facă, cum şi-au făcut-o la Blaj, datoria sfîntă apărîndu-şi copiii potrivit cu nevoia vremii de azi — cu inima deschisă, cu toată hotărîrea^ dar în linişte. ŞCOLILE NOASTRE Noi românii am avut parte de norocul ca în ţările Coroanei ungare să putem înfiinţa numai şcoli confesionale, cari, stînd sub privigherea bisericii, au învăţători crescuţi de biserică, puşi în rîndul slujitorilor bisericeşti şi îndrumaţi a le da copiilor o educaţiune creştinească. Aceasta e în viaţa noastră cel mai bun lucru, pe care trebui să-l păstrăm cu multă sfinţenie şi pe care, după toate semnele, nici nu are să ni-1 poată lua nimeni cită vreme noi înşine nu ne vom fi lăpâdat de el. E lucru de mai puţină însemnătate că în aceste şcoli copiii sunt nevoiţi a învăţa o limbă pentru dînşii străină şi mai mult ori mai puţin grea. E chiar bine s-o înveţe, dacă au nevoie de ea în practica vieţii lor şi dacă o pot învăţa fără ca să peardă prea mult din şi altfel prea scurtul timp, pe care-1 petrec în şcoală. Răul e că mulţi n-au nevoie de ea, nici nu ajung s-o înveţe şi astfel perd fără de nici un folos timpul rînduit pentru învăţătură în adevăratul înţeles al cuvîntului şi rămîn înapoiaţi în dezvoltarea lor intelectuală. înlăturarea acestui neajuns nu e dar cestiune politică, ci pedagogică şi, în ultima analiză, cestiune de iubire de oameni. îţi sîngerează inima cînd vezi atîţia copii canonindu-se fără de nici un folos fie pentru dînşii, fie pentru societate şi-ţi dai seamă că prin aceasta, li se mai şi face urgisită o limbă. Legea e însă lege, şi cîtă vreme lumea nu se va fi cuminţit, ca s-o schimbe, supunerea c-ătră ea este o datorie, asupra căreia nu mai încape nici o discuţiune. E însă cestiune tot pedagogică şi tot de iubire de oameni să ne dăm seamă ce avem să facem pentru ca copiii să cîştige în vreun alt fel ceea ce au perdut în şcoală. Am fost înduioşaţi cu toţii văzînd spiritul de jertfă ce s-a dat în multe din satele româneşti pe faţă cînd s-â pus ceşti unea întregirii salariilor pentru învăţători. Ar fi însă o mare greşală să presupunem că sunt scăpate şcolile la cari salariile au fost întregite, ori că sunt perdute, acelea pentru care întregirea rămîne s-o facă^ statul. învăţătorii cu salarii întregite de comunele religioase au să fie mai independenţi decît ceilalţi colegi ai lor, dar şi unii, şi alţii sunt obligaţi a sacrifica atîte şi atîte oare pe săptămînă pentru studiul limbii maghiare şi e cestiune de bună-credinţă pedagogică să-şi facă în toată conştiinţa şi datoria aceasta. Trebuie să fim cu toţii dumeriţi că e mai mic răul de a pierde cîteva oare pe săptămînă în zadarnice silinţe de a învăţa limba maghiară decît acela ce ni s-ar face deprinzîndu-i pe copii să înşele autorităţile publice 140 ocupîndu-se în timpul acelor oare cu altceva. Mai ales într-o şcoală confesională copiii trebuie să se deprindă, înainte de toate, a fi cu inima deschisă şi de bună-credinţă şi a-şi face în toate împrejurările datoria — fie chiar şi cu oarecare repulsiune. E mai bine să rămînem mai mărginiţi, decît să înaintăm în dezvoltarea npastră intelectuală deprinzîndu-ne incă din copilărie cu mişelia, şi nu binele, ci răul nostru l-ar voi cei ce fie pe faţă, fie prin ascuns ar sfătui pe mvatatorii noştri să nu execute! cu bună-credinţă programul de studii ce li s-a impus. - ; Aceasta nici un învăţător ieşit din o bună şcoală pedagogica şi nici un slujitor al bisericii nu poate s-o facă. Acele cîteva oare pe săptămînă sunt dar perdute şi perdute şi trebuie să rămîie cîtă vreme nu se va fi schimbat legea — ceea ce mai curînd ori mai tîrziu va trebui neapărat să se întîmple. întrebarea practică e deci: De unde scădem acele cîteva lecţiuni ? „De orişiunde — numai nu de la limba maternă!“ — vor fi zicînd oamenii cu preocupări politice, care iau şcoala drept mijloc de propagandă naţională. Pedagogul însă, pentru care şcoala e mijloc de propagandă culturală, nu poate s-o admită aceasta, ci va zice : „Tocmai de la limba maternă !“ Omul, care-şi dă seamă despre rostul şcolii primare modeme, a trecut de mult peste ideea du desăvîrşire greşită că-n şcoală copiii au să înveţe ceea ce poate să le fie de folos în viaţa practică şi consideră şcoala drept un aşe-zămînt pentru dezvoltarea naţională a destoiniciilor intelectuale. Copilul are să facă-n şcoală gimnastică intelectuală îrivăţînd ceea ce poate să-l deprindă a observa bine lucrurile, a-şi face idei şi noţiuni clare şi precise, a înţelege bine şi a judeca drept pentru ca în viaţa practică să poate cunoaşte uşor, să înţeleagă bine şi să înveţe cît mai curînd cele ce după împrejurările date îi sunt de folos. Dintre toate studiile cel mai potrivit pentru dezvoltarea naţională a destoiniciilor intelectuale e al limbii, căci, studiind limba, copilul se luminează el însuşi pe sine deprinzîndu-se a deosebi nu numai vorbă de vorbă, ci totodată şi gînd de gînd, cugetare de cugetare, şi a înţelege şi judeca fie interpretînd cele spuse de alţii, fie exprimîndu-şi cugetările. De aceea e în şcoală limba cel mai de căpetenie obiect de studiu : copilul o învaţă nu pentru ca să ştie a vorbi şi scrie, ci pentru ca să se deprindă a gîndi. Orişicare dintre învăţătorii noştri mă va înţelege, dacă voi zice că e cestiune de metod ca dînşii să profite de lecţiunile de limbă maghiară spre a face această gimnastică intelectuală învăţînd oarecum deodată cu gramatica română şi pe cea maghiară. E şi pentru dînşii mai uşor, şi pentru şcolari mai puţin obositor, dacă dau numai cele mai neapărate regule şi fac multă şi stăruitoare analiză mai ales în ceea ce priveşte alegerea, întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor în ambele limbi. Urmînd aşa, nu numai vor ajunge la mai însemnate rezultate în ceea ce priveşte învăţarea limbii maghiare, dar vor face totodată ca oarele de limbă maghiară, altfel sacrificate, să fie întrebuinţate cu mare folos şi să rămîie destul timp şi pentru celelalte studii, fără de care şcolile noastre dau oameni în unele privinţe insuficient dezvoltaţi şi cel puţin în aparenţă mai mărginiţi decît cei ieşiţi din alte şcpli. Vor fi înţelegînd-o aceasta învăţătorii noştri, trebuie însă s-o înţeleagă cu atît mai vîrtos conducătorii şcolilor noastre confesionale, cari vor fi făcut fără îndoială şi ei adeseori dureroasa constatare că nivelul dezvoltării intelectuale e la noi ceva mai jos decît aiurea — fiindcă prea mult timp se perde fără de nici un folos învederat. Oamenii noştri politici urmează cu destulă bărbăţie lupta pentru neatîrnarea şcolii române, şi nădăjduim cu toţii că dînşii vor ieşi odată învingători. Copiii noştri cresc însă înainte şi nu pot să aştepte pînă atunci : noi," dăscălimea, trebuie deci să chibzuim un metod, prin care micşorăm răul, dacă nu vom fi putînd chiar să-l prefacem în bine. Studiul orişicărei limbi poate, dacă e naţional condus, să fie un preţios mijloc pentru dezvoltarea destoiniciilor intelectuale : de ce nu s-ar putea să facem din studiul limbii maghiare, de care nu putem scăpa, o astfel de unealtă ! ? 142 ŞCOALA ROMÂNEASCA Orişicare om cu judecată ştie că noi nu stăruim ca românii să aibă pretutindeni şcolile lor româneşti pentru ca copiii lor să înveţe în ele româneşte, ci tocmai pentru că ei ştiu româneşte şi numai româneşte şi astfel în şcolile româneşti învaţă şi mai uşor, şi mai bine, şi mai mult decît în altele. Lucrul acesta e atît de învederat încît nu e nici un om atît de prost,ca şa nu-1 înţeleagă. Dacă sunt dar în Ungaria oameni, care le spun românilor să nu-,, aducă jertfe pentru şcoli româneşti, căci e mai bine să-şi trimită copiii la şcoli maghiare, unde învaţă pe lîngă celelalte şi limba „stăpînirii“, aceşti oameni nu sunt proşti, ci de rea-credinţă, nişte amăgitori. Lasă că, pentru români în Regatul Ungar limba „stă-, pînirii“, după lege, e cea românească, dar nici nu e adevărat că în şcolile maghiare copiii românilor învaţă limba maghiară. S-a adeverit din experienţe îndelungate că copiii învaţă uşor o limbă pentru dînşii străină jucîndu-se cu alţi, copii ori trăind un timp oarecare între oameni care ştiu numai acea limbă, în şcoală însă sunt zadarnice silinţele de a-i învăţa o limbă străină. Lucrul acesta s-a adeverit în Franţa atît la bretoni cît şi la basci, în Germania atît la francezii din Alsacia, cît şi la polonezi, în Rusia chiar la români şi pretutindeni în Austria, ba chiar şi în Ungaria. După multă bătaie de cap şi multă perdere de timp, copilul ajunge, ce-i drept, să înveţe limba pentru el străină, dar în timp de cîţiva ani, după ce a ieşit din şcoală, o uită, dacă pe uliţă şi mai ales în piaţă lumea vorbeşte în altă limbă. Astfel dintre relativ puţinii maghiari din Ardeal, care n-au umblat prin şcoli româneşti, sunt mai mulţi care vorbesc româneşte,decît între românii siliţi prin şcoli a învăţa limba maghiară cei ce o şi vorbesc pe aceasta. Chiar la Cluj cel mai îndîrjit maghiar e nevoit s-o rupă pe româneşte, cînd n-are încotro. E dar timpul perdut şi osteneală perdută ceea ce găsesc românii care îşi trimit copiii la şcoli maghiare, unde 143 ei se căznesc mult şi învaţă mai puţin decît în şcolile româneşti, unde învăţătura li se dă într-o limbă pe care o ştiu de acasă. Cu atît mai vîrtos e timp perdut şi osteneală perdută impunerea limbii maghiare în şcolile româneşti, unde ea mai puţin poate să fie învăţată. Rezultatul acestor* impuneri e — nu deznaţionalizarea românilor, ci punerea lor în inferioritate culturală. Cum ar putea să ţie bietul de copil român pas cu cel maghiar, care nu e nevoie să peardă o însemnată parte din timpul lui căznindu-se să înveţe ceea ce nu poate învăţa ? ! El e osîndit să rămîie în toate privinţele mai prejos şi de copiii maghiari, şi de copiii români din alte ţări, unde nu se impune în şcoli o limbă străină. Aceasta e partea primejdioasă şi barbară a cestiuniL Românul din Regatul Ungar intră în lume cu gîndul că el e horopsit, nedreptăţit, pus là^mu'nôâ silnică şi cu fatalitate nemiloasă se produce în inima lui simţimîntul de repulsiune faţă cu limba concetăţenilor săi maghiari, pe care atît de mult s-a chinuit şi tdt n-a reuşit s-o înveţe. E de necrezut, ca oameni în toată firea, care se socotesc purtători de ctrltură şi ţin să conducă afacerile unui stat, să nu-şi deie seamă despre acest rezultat fatal al impunerei nesocotite a limbei maghiare. E, cu toate acestea, adevărat că nu sunt în stare să-şi deie seamă şi merg buimaci înainte. Chiar acum corniţele Apponyi ţine să silească cu orice preţ pe copiii românilor, ca nici lui Dumnezeu să nu i se mai adreseze în limba maicii lor, ci să-şi facă rugăciunile în limba maghiară, ca aceasta să le fie cu atît mai urgisită. Iar dacă noi venim cu inima deschisă şi le spunem care sunt adevăratele sentimente ale poporului român, stăruim să nu mai înainteze în calea ce au apucat, să nu mai învrăjbească două popoare care sunt rînduite de Dumnezeu să trăiască împreună pe aceeaşi bucată de pămînt şi au mari interese comune, ei strigă în gura mare că agităm, că noi sădim ura, şi ne prigonesc în fel de fel de chipuri. Ni se impune dar gîndul că o soartă nemiloasă îi împinge să meargă orbiş spre propria lor peire. O lume întreagă, binevoitorii lor toţi îi cheamă să-şi vie în fire, 144 duşmanii toţi îi îmbărbătează să nu se deie cu nici un preţ, iară ei nu vor, nu pot să înţeleagă şi merg îndărătnici spre împlinirea sorţii lor. CRUCIATA COPIILOR Sfintele sărbători ale Crăciunului! Ce erau ele odinioară şi ce sunt azi ? ? ! Ne sîngeră nouă celor mai bă-trîni inimile cînd ne aducem aminte de bucuriile copilăriei noastre şi ne uităm în ochii obosiţi şi reci ai copiilor de astăzi. Aceeaşi e lumea, dar a slăbit credinţa, s-au înstrăinat inimile, şovăie bătute de îndoială minţile, şi steaua nu mai luminează ca odinioară, îngerii nu se mai furişează din casă în casă, dimpreună cu tăinicia zilelor mari s-au perdut şi farmecul lor, un fel de ceaţă s-a ridicat din adîncimi întunecate şi s-a întins încetul cu încetul peste capetele ameţiţe.; Fără îndoială că nu din răsfăţare au ajuns cam pretutindeni în Franţa părinţii să-şi îndrumeze copiii a nu se mai supune învăţăturilor primite de la dascălii lor. Au făcut-o — zice Felicier Pascal în numărul de la 5 decembrie al ziarului VEclair — pentru ca isă le ocrotească conştiinţa. Nu Ii-a rămas decît să ieie hotărîrea de a se pune-n rezistenţă şi de a-şi arunca copiii în luptă. Şi iată că sărmanele de fiinţe încă mici, intrate abia de curînd în r viaţă, sînt nevoite să facă ucenicie în ceea ce, priveşte tăria de caracter şi stăruinţa în alipirea către ideile ce fac parte din firea lor, căci li-ati fost transmise ca moştenire, pentru care vor avea, poate, să rabde chiar de pe acum suferinţe. Această întrare în luptă a copiilor pentru apărarea credinţei şi a moravurilor tradiţionale nu ne aduce ea oare aminte de legendara cruciată a copiilor din evul i mediu ? Copiii din Franţa au fost, precum ştim, împinşi la luptă în urma intervenirii episcopilor, care au oprit o mulţime 1 de manuale întrebuinţate în şcolile publice. 145 încă mai îndîrjită e lupta în care au intrat copiii polonezi din Prusia, care sunt puşi la pedepse grele pentru că stăruie să păstreze limba şi legea părinţilor săi. Deşi istoviţi şi după mai multe oare de arest, chinuiţi de foame — zice d. Henric Welschinger — copiii aceştia, în loc de a se întoarce acasă, aleargă în biserică spre a aduna noi puteri morale pentru lupta viitoare şi-şi ridică mînile spre Dumnezeul iubirii. Mai ales fetiţele rezistă cu mult eroism. Ele şed cu ochii plecaţi — scrie iun învăţător în Germania — şi murmură dotări poloneze. Le fac mustrări, le ameninţă : rezultatul e că murmurul din ce în ce se-nteţeşte. Cînd melodia încetează într-o parte a clasei, ea porneşte cu atît mai stăruitor în altă parte. Cu toate pedepsele din ce în ce mai aspre, în anul 1906 au fost mai întîi 40 000, apoi 60 000, în cele din urmâ 120 000 copii, care s-au pus în grevă, iar lâ 1907 numărul s-a urcat la 140 000. Nu numai în Polonia şi în Franţa se urmează lupta împotriva credinţei şi a obiceiurilor rămase de la străbuni. Pretutindeni în Europa sunt oameni dealtminteri vrednici şi dornici de bine, care, pornind din păreri deşerte, îşi închipuiesc că se înalţă înşişi pe sine, dacă se leapădă de lege şi de obiceiuri, şi duc societatea spre fericire, dacă stîrpesc din inimile copiilor credinţa şi pietatea către străbuni. Deosebirea e numai că, aiurea, nu e ca în Prusia şi în Franţa, organizată "rezistenţa. Nu e organizată îndeosebi la noi românii nici în Regatul Ungar, nici mai ales în România, unde biserica abia ca de milă şi pe cerşite mai are o slabă înrîurire asupra educaţiunii viitoarelor generaţiuni. De aceea nu mai e Crăciunul ceea ce era odinioară, cînd bucuria era obştească şi pornită din adevărată credinţă. Cu totul altfel li-e Crăciunul acestor multe mii de copii, care sunt martirizaţi pentru că ţin la legea părinţilor săi. Aceştia au adevărate sărbători de bucurie — nu pentru că primesc daruri de la rude, de la părinţi ori de la prietenii acestora, ci pentru că lor le luminează steaua, li se furişează pe nevăzute îngerii prin case şi le sunt zilele mari pline de farmecul tăiniciei. 146 Ne-nfiorăm, cu toate aceste, cînd ne dăm seamă despre toată durerea adunată-n sufletele lor şi despre amărăciunea care le dă tăria de a rezista cu-ndărătnicie. Ce oameni o să iasă din aceşti copii, care de mici au fost îndrumaţi spre îndîrjire ? Unde o s-ajungă societatea noastră dacă astfel ne pregătim copiii pentru viaţă ? ! DISCIPLINA INTELECTUALA Săptămîna trecută un oarecare cineva, vorbind în coloanele unui ziar pînă acum serios despre bursa înfiinţată de Liga întru amintirea lui Şaguna, şi-a dat silinţa să convingă pe cititorii săi că nici ca organizaţiune, nici ca conducere didactică nu preţuiesc nimic şcolile noastre secundare, cele pedagogice şi cele de teologie, deşi mulţi oameni de valoare netăgăduită, mulţi învăţători buni şi toţi preoţii noştri şi-au primit pregătirea în ele. Citind însă cele scrise de acel cineva, ne încredinţăm că ne aflăm în faţa unui om care nu ştie ce va să zică şcoala, nu cunoaşte şcolile noastre şi vrea să înveţe pe alţii ceea ce el însuşi nu ştie. Lasă că nu-şi dă seamă despre deosebirile ce există între liceele din România şi gimnaziile aşa-zise complecte din Ardeal, în ceea ce priveşte programele de studii şi rînduiala învăţăturii, dar pune aşa-numitele şcoli normale din România în rînd cu preparandiile din Ardeal şi-şi închipuieşte că un seminar din România e tot o şcoală teologică în felul seminarului de la Blaj, ori al celui de la Sibiu, unde se dă pregătire specială pentru cariera preoţiei. Atît de bine e dumirit acel cineva, încît compară seminarul, care nu există la Oradea-Mare, cu cel ce în adevăr există la Iaşi. Dară partea dureroasă a celor scrise de acel cineva şr publicate în coloanele acelui ziar pînă acum serios e lipsa de cruţare faţă cu corpul nostru didactic, care are aceeaşi pregătire ca cel similar din alte ţări. Stăm şi ne gîndim şi nu putem să ne dăm seamă de ce adecă profesorii noştri de la Blaj şi de la Sibiu, cei c’e Ia Braşov, de la Năsăud, de la Brad ori de la Beiuş, cei 147 de la Gherla, de la Arad ori de la Caransebeş ar fi mai pe jos de alţii cari au avut parte de aceeaşi pregătire. Ori nu cumva din Regatul .Ungar sunt chiar din născare rânduiţi să nu se poată ridica în rînd cu alţi muritori ? Aceasta n-o va fi zicînd nici cellalt sfătos care a făcut constatarea dureroasă că nu se mai poate găsi între românii din Regatul Ungar nici unul vrednic de a fi primit în rîndul nemuritorilor din Academia Română. E, cu toate aceste, mare deosebirea între şcoala română din Ardeal şi cea din România. Şcoala română din Ardeal, dezvoltată pe temelii germane, îi îndrumează pe oameni să pară totdeauna numai ceea ce în adevăr sunt, şi orişicare tînăr ieşit din această şcoală se strecoară oarecum pe nesimţite, nu se îmbulzeşte, dă mai mult decît ceea ce promite, şi-şi desfăşoară valoarea numai încetul cu încetul, potrivit cu împrejurările şi cu sarcinile pe cari le ia asupra sa. Cînd m-am întors, la 1884, de la Bucureşti, unde trăisem timp de 10 ani într-un cerc de oameni foarte luminaţi, la Sibiu, unde am găsit pe dr. Aurel Brote, pe dr. D. Barcianu, pe Ioan Popescu, pe dr. Ioan Crişanu şi pe profesorul D. Comşa, îmi închipuiam că m-am coborît şi că acolo, la Sibiul ascuns într-un colţ al Ardealului, eu sunt lumina lumii şi sarea pămîntului. încetul cu încetul m-am încredinţat, însă, că mult mai am să gîndesc şi multe am să mai învăţ, ca să stau în rînd cu oamenii aceştia, cari vorbesc numai despre lucruri pe Cari le ştiu bine, le fac toate îndelete, cu cumpăneală şi după cuvenită pregătire şi te surprind în fiecare zi prin întinsele lor cunoştinţe şi prin siguranţa cu care le expun. Cam aşa sunt toţi cei ce au ieşit din şcolile din Ardeal, fie preoţi, fie învăţători ori profesori, fie oameni de ştiinţă ori de afaceri. Îşi face fiecare treaba ca neguţătorul care nu se avîntă, pe credit, în întreprinderi îndrăzneţe şi ţine totdeauna o parte din creditul său în rezervă. Şcoala franceză îl îndrumează pe om, din contra, să-şi deie silinţa de a părea totdeauna mai mult decît ceea ce este şi să deschidă şi cu capital mic prăvălie mare. 148 Din punctul de vedere franţuzesc, destoiniciile şi ştiinţa nu preţuiesc nimic, dacă nu ştii să le arăţi în dimensiuni mari, ca să sperii lumea cu ele. încă în şcoala primară copilul e deprins să fie îndrăzneţ, să se ieie la întrecere cu alţii şi să reprezente, iar în timpul studiilor secundare nu cei mai capabili, nici cei mai silitori apucă înainte, ci cei mai îndrăzneţi şi mai stăruitori, care ştiu să producă efect şi să se in-sinue. Ajuns la universitate, tînărul ieşit din şcoala franceză îşi dă silinţa să treacă cît mai curînd examenele şi dă pentru fiecare examen notiţe la gazete, ca lumea să ştie că a fost viu felicitat de eomisiuîiea examinatoare. După ce si-a terminat, în sfîrşit, studiile, el face vizite, ia parte la întruniri, scrie pentru ziare, ori pentru rbviste, ţine conferenţe, publică vreo carte şi poartă grija ca lumea să fie ţinută în curent prin notiţe, prin dări de seamă ori prin recenziuni despre tot ceea ce face ori zice. Ies fără îndoială şi din şcoala franceză mulţi oameni muncitori şi în adevăr capabili, dar şi aceştia-şi dau silinţa să pară mai mult decît ceea ce în adevăr sunt. In spiritul franţuzesc orişicare om mai de-dai-Doamne e o celebritate mai mică ori mai mare, dar totdeauna mai presus de ceea ce se cuvine să fie în gîndul altora. De aceea în şcoala franceză se învaţă multe şi oamenii sunt îndrumaţi a vorbi despre toate cu aceeaşi îndrăzneală şi cu aceeaşi superficialitate care pune pe cei neştiutori în uimire. Dacă privim lucrurile mai de aproape, şcoala franceză dezvoltă bunul-simţ practic în paguba disciplinei intelectuale. Profesorul ieşit din şcoala franceză e de obicei un „faiseur“ care Ştie să reprezente, vorbeşte despre toate cu multă siguranţă şi face lecţiuni pe cît de interesante, pe atît de superficiale. Profesorul ieşit din şcoala germană se pregăteşte însă pentru fiecare lecţiune, o porneşte greoi, intră în amănunte obositoare, stăruie asupra notelor caracteristice şi nu poate să fie urmărit decît de cei ce-şi dau toată silinţa să se lumineze. 3 Un scriitor ieşit din şcoala franceză are de gînd să publice o operă. Chiar mai înainte de a fi început s-o scrie se dau notiţe prin gazete. Alte notiţe se dau după ce opera 149» e gata, iar altele după ce ea a fost dată la tipar, iar după ce opera a apărut, ziarele şi revistele sunt inundate de recenziuni, încît lumea e cuprinsă de uimire. De această reputaţiune făcută se sperie acei oarecare cineva care despreţuiesc şcolile noastre din Ardeal şi pe profesorii lor — cari muncesc cu pricepere, dar fără zgomot. Ar fi, din contră, de dorit, ca şi în şcolile noastre din România tinerimea să fie îndrumată, spre disciplina intelectuală, pe care ni-o dau mai săracele noastre şcoli din Ardeal. Un singur lucru e adevărat, şi acesta are să fie spus cu toată hotărîrea : că în Ardeal se citeşte mai puţin şi să fac mai puţine studii decît în România, unde e un mai bogat centru de viaţă intelectuală şi sunt mai multe şi bibliotecele şi colecţiunile de tot felul. N-avem însă să punem în sarcina oamenilor ceea ce rezultă din tristele împrejurări în care românii din Regatul Ungar sunt nevoiţi a-şi urma lucrarea intelectuală. CRIZA UNIVERSITARA DIN ROMANIA Bucureşti, 8 aprilie n. [1910] De cîteva zile privirile tuturora sunt îndreptate cu oarecare îngrijire asupra agitaţiunii din ce în ce mai vii ^e s-a produs la cele două universităţi române, şi numai puţini îşi dau seamă că aceste agitaţiuni vor trebui să deie în cele din urmă întregului nostru învăţămînt superior o nouă şi mai bună îndrumare. Universităţile române au fost înfiinţate de oameni pen^tru cari profesura nu era carieră, ci apostolat. Unii dintre dînşii dispuneau de averi mari; alţii aveau şi alte ocupaţiuni, iar alţii erau deprinşi a-şi mărgini trebuinţele şi toţi priveau profesura ca cestiune de onoare şi ca cel mai frumos titlu de recomandaţiune. Astfel, mulţi dintre fruntaşii vieţii publice din România au ţinut să fie şi profesori la universitate şi oamenii tineri cari aveau m oarecare ambiţiune au ţinut totdeauna să obţie o catedră la universitate. E învederat că, folosindu-se de împrejurări, au reuşit pe ici, pe colo şi oameni care nu aveau fie cuvenita pregătire, fie vocaţiunea firească, fie destul zel, ca să facă cursuri universitare în înţelesul cel mai bun al cuvîntului. Lumea era deci nemulţumită cu felul în care se face recrutarea profesorilor universitari, care atîmă de la influenţele politice, de la bunul plac al ministrului de la fel de fel de alte interese, care n-au nici o legătură cu învăţămîntul. In acelaşi timp, oamenii de specialitate, cari au cuvenita pregătire şi ţin să-şi facă îndeplin datoria de profesori, neputmd trăi potrivit cu rangul lor din onorarul de profesor, sunt nevoiţi să-şi caute şi alte ocupaţiuni, care le răpesc timpul. Nu se face dar la universităţile române ceea ce ar trebui şi ar putea să se facă, dacă profesorii ar fi aleşi potrivit cu adevăratele interese ale învăţămîntului şi ar putea să se ocupe fiecare numai cu specialitatea sa şi nu numai să propage, ci să şi cultive ştiinţa. îndeosebi în ceea ce priveşte cultivarea ştiinţei lasă universităţile noastre mult de dorit, şi sunt puţini profesorii noştri universitari, cari publică din cînd în cînd cîte ceva. Unii dintre dînşii nici nu pot să se ţie în curent cu progresele ştiinţei în ceea ce priveşte specialitatea lor. încă de mult se discută dar cestiunea sporirii onorariilor pentru profesorii universitari, şi toată lumea admite că ea trebuie să se facă. In acelaşi timp, însă, se impun şi măsuri potrivite, ca profesorii universitari să poată fi numai oameni cari au cuvenita pregătire şi nu-şi pierd timpul cu alte ocupaţiuni. De aici pornesc agitaţiunile. Dîndu-i-se ministrului prea multă înrîurire în ceea ce priveşte numirea profesorilor universitari, se iveşte temerea bine întemeiată că numirile se vor face sub presiunea partidelor politice. Lăsînd colegiului profesoral lărgimea pe care o cere, fapte adeseori petrecute dau loc presupunerii că spiritul de coterie va fi hotărîtor la alegerea profesorilor. 151 Ieşi şi aici la iveală adevărul că nu de la legi, ci de la oameni atîrnă bunul mers în; orişicare ramură de activitate publică. Sunt în acelaşi timp mulţi profesori cari cer sporirea onorarului, dar nu vor să renunţe la ocupaţiunile, în urma cărora sunt nevoiţi a face cursurile în pripă şi fără ca să se fi putut prepara pentru; ele. Ar trebui deci să se preci-2eze cari anume ocupaţiuni sunt şi cari nu sunt compatibile cu sarcina de profesor universitar. îngrămădindu-se toate aceste cestiuni, rezolvarea nu se poate face decît după vii şi îndelungate frămîntări. Nu mai încape însă îndoială că agitaţiunea ce s-a pornit e un semn de pornire spre brne, că spiritele se vor lumina şi se va găsi în cele din urmă soluţiunea. Atît pricepere, cît şi dorinţa de bine e din toate părţile, şi învăţământul nostru superior nu poate decît să cxştige .dacăn cei însărcinaţi cu conducerea lui discută între dînşii. PEDAGOGIE SOCIALĂ CUVIINŢA VORBA DE CLAC Se vorbeşte de politeţă, de etichetă şi de bună-cuvi-inţă : sînt aceste, trei lucruri deosebite ori sînt numai trei cuvinte, care însemnează acelaşi lucru ? Sînt trei lucruri deosebite. O domnişoară a cîntat într-un salon ori la un concert de binefacere : buna-cuviinţă cere să ne manifestăm mulţumirea în modul cel mai puţin zgomotos şi mai puţin ostentativ, cu tot respectul, cu toată rezerva. Ar fi o lipsă de bună-cuviinţă de a bate cu piciorul în pămînt ori de a striga „bravo !“ mai tare decît ceilalţi. Căci, deşi se poate ca mulţumirea noastră să fie mai vie decît a celorlalţi, domnişoara aceea nu a cîntat mai vîrtos de dragul nostru. Dar a cîntat rău domnişoara : zicem din politeţă că a cîntat bine. Din bună-cuviinţă nu se poate zice aceasta; buna-cu-viiriţă cere numai să nu zicem că a cîntat rău şi să tăcem poate, dacă nimeni nu ne cere părerea. Unde e dar deosebirea între aceste două lucruri ? Buna-cuviinţă cere să nu jignim pe nimeni fie prin înfăţişarea, fie prin purtarea noastră, iar politeţa să ne facem pe cît se poate de plăcuţi pentru alţii, atenţi, îndatoritori, puind dorinţele altora totdeauna mai presus de ale noastre. în deosebire de aceste, etichetă sînt regule de purtare, care se stabilesc prin convenţiune şi pe care le învăţăm 155 din deprindere ori, mai anevoia, din cărţi făcute anume* pentru aceasta. Cum se leagă o cravată, cum se face un compliment, cum i se dă unei dame braţul, cum se sade la masă, cum se primeşte şi cum se întoarce o vizită, aceste şi altele de felul acestora sînt regule de etichetă,,, care în deosebite oraşe ori în deosebite cercuri sociale nu sînt aceleaşi. Buna-cuviinţă cere să iai informaţiuni despre regulele-de etichetă ale cercului social în care te afli, şi să te ţii 8 de ele. Ar fi o lipsă de bună-cuviinţă de a ne purta în-tr-o societate burgheză ca-ntr-una aristocratică. Politeţa e pretutindenea aceeaşi: a face în toate îm-pregiurările ceea ce le este plăcut, măgulitor, dorit celor ce se află în preajma noastră. Ceea ce trebuie să aibă tot omul e buna-cuviinţă. Căci trăim în lume, atîrnăm de ea, avem un mare interes, ca oamenii să-şi facă o bună părere despre noi şi este, pe lîngă toate celelalte, şi o lipsă de bună cumpe-nire de a face ca alţii să ne sdcotească mai răi decît sîn-tem în adevăr, şi rău este acela care jigneşte pe alţii. Tocmai de aceea buna-cuviinţă nu se învaţă, ci se simte, şi cel mai încult om, dacă nu este rău din fire, ştie în toate împregiurările vieţii cum să se poarte ca să nu jignească pe alţii. Astfel ţăranul român, fie chiar şi cel mai încult, e ştiut ea om foarte cuviincios, atent şi cu deosebire rezervat faţă cu oamenii ce-i sînt străini. Cu toate aceste, oameni cu cultură adeseori superioară sînt lipsiţi de buna-cuviinţă. Te uiţi la el, şi chiar şi numai înfăţişarea lui te supără : haina nu îi este curată, părul nu îi este peptenat, mînile nu îi sînt spălate, cînd merge pe uliţă, să duce parcă n-ar mai fi pe lume alţi oameni afară de dînsul, şi se loveşte de toţi trecătorii, cînd şade îşi pune picioarele în calea altora ori le expune vederii tuturora. Dacă stai de vorbă cu el, ori strigă prea tare, ori face gesturi agitate ori, ceea ce mai adeseori să întîmplă, nu alege deloc nici cuvintele, nici ideile, ci întrebuinţează cuvinte prea aspre şi spune de obicei mai mult decît ceea ce în adevăr a intenţionat. Dacă ai a face cu el timp mai îndelungat, e violent, -ţifnos, se supără pentru cele mai mari nimicuri şi, om bun ce este, ţi se pare adeseori insuportabil. Ai, în sfîrşit, sentimentul, că e lipsit de atenţiunea ’-elementară, pe care trebuie s-o aibă tot omul faţă cu semenii săi. Ei, bine ! de ce nu are acest om simţămîntul de bună-cuviinţă, care nu-i lipseşte nici celui mai incult sătean. L-a perdut — l-a avut, dar l-a perdut. Se perde simţimîntul de bună-cuviinţă şi trebuie neapărat să-.-se peşrză* cînd timp mai îndelungat trăim numai între oameni cu care avem relaţiuni confidenţiale, căci : faţă cu aceştia iubirea şi sinceritatea ţin locul bunei-cu-viinţe. Deprinşi a trăi cu asemenea oameni, sîntem mai mult -ori mai puţin indiferenţi pentru ceilalţi, şi dacă ei nu deşteaptă în noi iubirea, rămîne numai sinceritatea, iar aceasta e un element foarte supărător în relâţiunile cu oamenii ce ne sînt mai mult ori mai puţin străini. Foarte adeseori sinceritatea este identică cu mojicia. Deci dar şi prin urmare simţimîntul de bună-cuviinţă nu să poată dobîndi în familie : el se iveşte şi se dezvoltă prin relâţiunile noastre cu oamenii ce ne sînt mai mult ori mai puţin străini şi ajunge la cea mai înaltă dezvoltare în urma contactului mai îndelungat cu oamenii de tot străini şi nouă mult superiori ori poate nouă nesuferiţi. In acest caz el este tact, fineţă, dibăcie socială. Cu cît e mai larg cercul, în care trăim, şi cu cît mai deosebite sînt elementele care îl compun; cu atît mai repede se dezvoltă acest tact social în noi, căci pe cît comod e să tratezi pe un amic, pe atît de mare e meritul de a produce o bună impresiune asupra aceluia care-ţi este indiferent, ori poate chiar adversar. * Iar adversarul cel mai hotărît al omului este femeia : «cea mai bună şcoală de bună-cuviinţă sunt relâţiunile cu femei, pe care nu le iubim şi care nu ne iubesc pe noi. E o şcoală tristă aceasta, dar numai la început, în urmă devine cea mai plăcută. 157 BUNA-CREDINŢA Se vorbeşte de sinceritate, de inimă deschisă şi de bună-credinţă. Sincer trebuie să fie omul faţă de amicii săi, cu inima deschisă trebuie să-i întîmpine pe adversari, iar de bună-credinţă trebuie să fie în toate împregiurările, chiar şi aflîndu-se el singur. Buna-credinţă consistă în potrivirea faptelor cu in-tenţiunile mărturisite, şi punctul ei de plecare e buna in-tenţiune. Acela, care este convins că sînt bune intenţiunile sale, nu se sfieşte a le da pe faţă ; el lucrează dar totdeauna la vederea tuturora, şi orişicui îi este dată putinţa de a-1 controla în lucrare, de a-1 abate din calea ce-a apucat ori de a-1 paraliza. De aceea convingerea despre bunătatea intenţiunii ea singură nu e destulă : omul ie bună-credinţă e totodată convins despre legitimitatea scopurilor ce urmăreşte şi se simte, în împregiurările date, destul de tare spre a le putea realiza. Altfel el devine ridicol ori deşteaptă, prin zădărnicia silinţelor sale, mila celor ce-1 încungiură. Totdeauna dar numai oamenilor de oarecare superioritate le este dat succesul în lucrarea urmată cu buna-credinţă. Oamenii de rea-credinţă dovedesc dintre două una: ori că simt şi ei înşişi că sînt reprobate scopurile ce urmăresc, ori că se simt prea slabi spre a îndrăzni să lucreze pe faţă pentru realizarea lor. într-un caz ca şi în celălalt ei sînt lipsiţi de curagiul opiniunilor lor: totdeauna ei înşală lumea, fie ca să-i facă vrun bine, fie ca să-i facă vrun rău; totdeauna ei una zic şi alta intenţionează. Este evident că prin aceasta ei aruncă sămînţa neîn-crederei între oameni, împedecă orişice înţelegere, şi toate succesele lor poartă timbrul înşelăciunii şi, oricît de mari ar fi, au efect demoralizător. De aceea numai societăţile pornite spre decadenţă aprobă succesele dobîndite prin o lucrare urmată cu rea-credinţă. Roma republicană era brutală, dar de bună-credinţă, Roma imperială scuza rea- 158 ua-credinţă, iar Bizanţul proclamase reaua-credinţă drept virtute publică. Tocmai aceasta ne arată însă mărginile pînă la care poate să meargă omul cu buna-credinţă. îndată ce ne aflăm faţă eu duşmanii, reaua-credinli se iartă. Şi duşman este orişice om cu care nu voim ori nu putem să ne înţelegem, pe care nu ne rămîne decît să-l silim a întră în vederile noastre. De aceea, omule ! trebuie să ştii că-ţi este duşman acela care se apropie cu rea-credinţă de tine, şi numai degeaba stai de. vorbă, cu el, căci nu voieşte să se înţeleagă cu tine, ori nu poate ori n-are voie, n%l iartă interesele lui. Din contră, omul de bună-credinţă îţi este tovarăş în lupta pentru existenţă, şi oricît de violent ar fi atacul ce îndreptează asupra ta, stăi cu peptul dezvelit în faţa lui, căci el nu te răneşte, fiindcă îl doare lovitura pe care ţi-o dă Dar de unde ştim dacă cineva este ori nu de bună-credinţă ? Omul de rea-credinţă în genere nu afirmă, ci insinua că ai fi vrînd ceea ce nu vrei, că ai fi făcînd ceea ce nu doreşti a face, că ai fi zis ceea ce n-ai zis. [TINERIMEA ROMÂNA TRANSILVĂNEANĂ SI EDUCAREA EI ÎN SPIRITUL ÎNŢELEGERII SI UNIRII] Sibiu, 22 aprilie st. v. [1885] i „Jelui-m-aş şi n-am cui !u Rar trece zi dată de la Dumnezeu, fără ca românul să aibă cuvinte de a-şi reaminti acest vers începător al doinei. Ne-am jelui şi n-avem cui. De giur-împregiur, toată lumea ce ne încungiură e atît de mult preocupată de propriile ei interese, încît nu mai găsim pe nimeni dispus a 159 asculta plîngerile noastre şi a ne ajuta în strîmtorarea la care am ajuns. Dumnezeu, soartea, întîmplarea — cine mai ştie ce?! — ne-a aruncat aici, pe pămîntul acesta, în mijlocul unei mulţimi de neamuri străine de noi, care, supunîhdu-se la porunca firii lor, ne duşmănesc, unele mai mult, altele mai puţin, dar toate fără deosebire. Ne duşmănesc şi ne-au duşmănit. Dar aceasta e soarta omului pe pămînt : osîndit a fost, ca duşmănit de tot ceea ce nu este el însuşi să treacă prin lumea aceasta. Nu de aceasta ne plîngem. Oricît de multe şi oricît de mari au fost greutăţile prin care am străbătut în curgerea veacurilor, ele nu au putut să covîrşească puterea noastră de viaţă şi din an în an, din deceniu în deceniu, din secol în secol, tot sporind mereu în număr, în putere şi în valoare culturală a mers imamul nostru înainte. Ajuns acum aici, unde sîntem, ne uităm împregiurul nostru şi mintea ni se opreşte în faţa întrebării: Pînă cînd şi pînă unde vom me^ge tot astfel mereu înainte ? Cînd şi unde ne vom opri; şi unde se încheagă puterea, care ne va opri în loc ? Unde se urzeşte viaţa care va putea odată să pună hotar vieţii noastre ? Puterile ce astăzi se pun în protiva înaintării noastre ne pot amărî zilele, dar n-avem decît să le cumpănim cu setea noastră de viaţă, şi simţim, vedem cu ochiul viu că ele sînt prea mici şi prea risipite, pentru ca să ne poată opri în mersul nostru firesc. Precum stejarul ajuns odată cu vîrful deasupra copacilor ce-1 încungiură creşte fără îndurare mai departe pînă ce vermii nu încep să-d omoară din rădăcină, se dezvoaltă şi neamul românesc, creşte şi se întăreşte, şi pmterile ce astăzi se pun în protiva dezvoltării lui se mistuie numai ele de ele. Mult trebuie să mai crească aceste puteri şi multe din ele vor trebui să se închege într-una singură, pentru ca noi să ajungem la încheierea şirului de fapte ce constituie viaţa noastră. Cînd şi unde va putea să se închege această putere ? Care sînt elementele ce pot să o constituiască ? Trebuie s-o ştim aceasta, pentru ca om cu om, gene-raţiune cu generaţiune să lucrăm cu premeditare, ca ele 160 să nu poată creşte şi să nu se poată uni, ori, cel puţin, ca să crească încet şi să se unească cît mai tîrziu. Iată problema pe care generaţiunile azi în viaţă trebuie să o dezlege. Ar fi o nebunie să luăm pe poporul maghiar drept început al unei asemenea puteri covîrşitoare : în împre-giurările în care trăieşte, cu calităţile care sînt proprii rasei din care face parte, sub sarcina greutăţilor cu care trebuie să se lupte, acest popor poate astăzi să-şi mistuie o preţioasă parte din puterile sale, în opintiri zadarnice, nu va putea însă niciodată să ajungă la o desfăşurare de puteri, care să covîrşească pe ale noastre. întrebarea „Dacă e să fim ori să nu fim ?u ni se pune în toate zilele ; cu neîndurare, nu ni se va pune însă decît atunci, cînd germanii vor fi ajuns la Tisa fără ca să fi intrat în proces de descompunere socială, ori atunci, cînd popoarele slave, sporite şi întărite prin cultură şi bogăţie, vor fi ajuns a se uni, ca să-şi descarce în mod concentric puterile asupra noastră. Fie una, fie alta, soarta noastră e croită, hotărîtă cu veacuri mai nainte, şi n-avem decît să privim cu ochiul limpede în viitor, pentru ca să o vedem şi să o înţelegem. Noi înşine, singuri noi, nu vom putea să ţinem pept cu valurile cotropitoare ce se ivesc în depărtare, şi trebuie să ne căutăm aici, în preajma noastră, un razăm, un tovarăş pentru timpurile de grea cumpănă care pot să vină mîne ori poimîne, iar acest tovarăş nu poate fi altul decît acela, care numai dimpreună cu noi poate trăi şi dimpreună cu noi trebuie să şi peară. Iată de ce ne jelim, şi n-avem cui să ne jelim. Avem să ne jelim de aceia pe care Dumnezeu, soartea ori întîmplarea i-a lăsat să ne ajute, iar nu să ne strice. N-am avea decît să voim pentru ca să ne găsim spri-ginitori mulţi şi puternici. Da ! însă ei ne cer drept răsplată să trădăm pe copiii noştri; ei ne ajută astăzi ca să servim pentru ziua de mîne cauza lor. Le vine duşmanilor noştri fireşti la socoteală duşmănia dintre noi şi maghiari, ei împing pe maghiari contra noastră şi ne încuragează pe noi în rezistenţă, pentru ca să ne slăbim unii pe alţii şi să ni se ieie toată putinţa de a ne închega într-o putere capabilă de rezistenţă. 16î Maghiarii n-o înţeleg aceasta: trebuie să avem noi ambiţiunea de a o fi înţeles. Dacă ne-am gîndi numai la ziua de astăzi ori la cea de mîne, am şti noi cum trebuie să vorbim şi ce trebuie să facem. Sîntem însă popor cu multă conştiinţă de viaţă, vedem în gîndul nostru încă un lung şir de generaţiuni ce duc lucrarea începută de noi mai departe şi la tot pasul băgăm bine de seamă ca nu cumva urmaşii noştri să aibă cuvinte de a se plînge de ceea ce facem noi astăzi. Omul însă e om făcut din carne şi oase. Timp de două decenii am răbdat mult, dar am răbdat fără ca amărîeiunea să ne fi împins la gînduri pripite. Sîntem acum loviţi în cea mai gingaşe parte a trupului nostru naţional, în tinerimea noastră studioasă, sîntem ameninţaţi cu o generaţiune de oameni foarte înclinaţi a jertfi viitorul mai depărtat prezentului ori unui viitor mai apropiat. Am întrebat, sînt acum cîteva zile, dacă o voim ori nu aceasta, am arătat că nu o putem voi şi am arătat să facem ceva, ca să nu se întîrîiple să luăm cuvenitele măsuri, ca nici viitoarea generaţiune să nu pearză cultul bunei chibzuinţe, care e proprie rasei noastre. Un amic al nostru din Cluj face propunerea să le sărim într-ajutor tinerilor ce la Cluj, la Şemniţ ori intr-alte părţi au fost ori vor mai fi loviţi. Aceasta e prima şi cea mai firească impulsiune. Nu totdeauna însă prima impulsiune e totodată şi cea mai bună. Atît numai ar fi prea puţin ! Mai mult! După părerea noastră acesta e un lucru pe care nici nu trebuie să-l facem aşa izolat. Nu e vorba aci de cîţiva tineri, ci de întreaga generaţiune ce se află astăzi pe băncile şcolii. La Lugoj, la Cluj, la Braşov, la Budapesta şi la Şemniţ s-a răsuflat cu mai multă ori mai puţină vehemenţă o luptă în care este an-gageată întreaga noastră tinerime şcolară. Copilul de şepte ani, întrat în şcoală, începe să simtă că el nu poate trăi alăturea cu colegul lui maghiar, şi din an în an acest sim-ţămînt se întăreşte în el, din an în an conştiinţa că viaţa 162 lui întreagă are să se petreacă în luptă cu maghiarii este mai puternică şi tot mai puternică. Această cultivare oarecum premeditată a încordării dintre noi şi maghiari nu va înceta deloc, dacă le vom sări într-ajutor tinerilor pînă acum loviţi, căci mîne cu atît mai vîrtos vor avea să sufere alţii şi iar alţii, mai mulţi şi tot mai mulţi, mai greu şi tot mai greu. Trebuie să facem mai mult, să-i scutim pe toţi, să-i scoatem din starea nesuferită la care au ajuns. E vorba de copiii noştri, de speranţa noastră, de cel mai apropiat viitor al nostru : dacă nici acum nu ne vom uni cu toţii, atunci viaţa noastră e partea de nemernicie în istoria neamului nostru şi urmaşii se vor ruşina cetind pagina faptelor noastre. Să le sărim într-ajutor ?! Cine oare n-ar voi s-o facă ? Toţi o voim! Dar nu trebuie s-o facem cîtă vreme putem să ne temem că unii o fac, iar alţii strigă : Iată-i cum agitează ! Să ne unim înainte de toate cu toţii şi apoi putem face tot ceea ce vom crede de cuviinţă. Dar dacă nu ne vom uni ?! Ei ! nu ne vom uni şi atît: tinerii noştri vor simţi că nenorocirea lor este de a se fi născut în timpul nostru şi vor înţelege mai bine ca noi că numai unirea ne este mîn-tuirea şi că în lumea aceasta omul trebuie să-şi calce pe inimă. Mizeria în care îi lăsăm ori îi va nimici ori îi va face mai vrednici ca noi. Ne-am jeli şi n-avem cui, căci aceia care ar avea interes de a ne asculta nu vor ca să ne înţeleagă. [DESPRE DATORIA TINERETULUI DE A FI LA ÎNĂLŢIMEA VREMURILOR CE LE TRĂIEŞTE] Sibiu, 5 iulie st. v. [1886] Ce fac tinerii noştri ? Cu ce se ocupă ei în oarele lor libere ? Cine, oare, om preocupat de viitorul nostru, a putut să nu-şi pună foarte adeseori întrebările aceste ? 163 Sîntem un popor care veacuri îndelungate a avut să se lupte cu cele mai mari mizerii şi abia acum de cîteva decenii poate să primească şi el cultura mai bine situatelor popoare apusene. Bătrînii noştri azi încă în viaţă sînt prima generaţiune a clasei culte române. Cu toate aceste, nu numai am primit cultura apuseană, dar am şi început s-o adaptăm cu firea noastră particulară, s-o propagăm în masele poporului şi să ne dezvoltăm oarecum din chiar noi înşine nu numai în virtutea contactului cu alte popoare mai culte, încît putem astăzi să vorbim în toată conştiinţa de o cultură română. Este de sine înţeles că lucrarea începută de bătrîni are să fie continuată de generaţiunile mai tinere cu mai multă pregătire şi mai multă energie, fiindcă oamenii tineri sînt mai mulţi de cum erau bătrînii în tinereţele lor, au avut dascăli mai buni şi lucrează în condiţiuni mai priincioase. E oare din adevăr aşa ? Tinerii noştri sînt ei mai bine pregătiţi, lucrează ei cu mai multă energie ca bătrînii ? Noi înşine nu sîntem competenţi a răspunde la întrebarea aceasta ; nu trebuie însă să scăpăm din vedere că urmaşii noştri vor examina faptele noastre şi ne vor judeca. Bătrînii, care s-au luptat în tinereţele lor cu greutăţi foarte mari, s-au îngrijit, pe cît li-a stat prin putinţe, ca urmaşii lor să întîmpine mai puţine greutăţi, şi e destul de mare numărul tinerilor care astăzi se susţin pe la şcolile secundare şi pe la universităţi din fondurile create în cele din urmă cîteva decenii. Toţi aceşti tineri trebuie să simţă că ajutorul de care se împărtăşesc este un premiu de încuragiare şi că sînt datori a lucra pe întrecute, ca, ieşiţi în viaţă, să fie oameni cu care ne putem mîndri noi românii, care ridică nivelul societăţii noastre, care, repre- zentîndu-ne, ne fac onoare. Şi nobila aceasta ambiţiune trebuie să o aibă tot omul tinăr. Iar acela care e purtat de ambiţiunea aceasta nu se mulţumeşte, nu se poate mulţumi nici cu învăţătura pe care a cîştigat-o la universitate, nici cu cultura generală pe care a primit-o în cercurile colegilor săi, ci ia în serios adevărul că universitatea nu ne dă decît pregătirea pentru studiu şi lucrează mai departe ca să se ţină în cu- 164 rent cu viaţa intelectuală a timpului său şi îndeosebi cu viaţa intelectuală a românilor. O fac oare oamenii noştri mai tineri aceasta ? Sînt desigur între dînşii şi de aceia care o fac; vorba e însă dacă o fac cei mai mulţi. Sînt puţini la noi oamenii care au destulă avere ca să poată trăi şi pe nemuncite — i-am putea număra pe degete. Nu vom vorbi dar despre aceştia, pentru care este o ignominie să nu se ocupe, să nu se intereseze de viaţa intelectuală, cînd n-au altă treabă. Cei mai mulţi, putem zice chiar toţi, trebuie să lucreze, înainte de toate, ca să-şi agonisească pînea de toate zilele şi să adune, pe cît se poate, oarecare avere pentru copiii lor, ca advocaţi, ca medici, ca judecători, ca profesori, ca funcţionari de toate categoriile. Oricît de ocupaţi însă, tot le mâi rămîne mult timp liber : Ce fac ei cu acest timp ? Cum îl petrec ? II risipesc, ori se folosesc de el ca să se perfecţioneze fiecare în specialitatea sa, dacă nu mai mult ? E pentru fieştecare din ei o cestiune de interes personal, ca să fie cel puţin tot atît de destoinic în treburile lui, tot atît de pregătit pentru cariera lui ca ceilalţi colegi ai lui : înţeleg oamenii noştri mai tineri acest interes personal al lor ? E însă mai presus de toate interesul nostru naţional, ca, orişiunde ar fi pus românul, el să nu ne deie de ruşine, ci să ne facă onoare : advocatul român să fie un advocat la locul lui, medicul român să ţină pas cu progresul modern, judecătorul român să fie legist consumat, funcţionarul român să-şi cunoască resortul şi să se distingă prin zelul lui şi prin spiritul lui de disciplină. Nici chiar cu atît însă bătrînii noştri nu sînt încă răsplătiţi pentru ostenelile lor: ei au tot dreptul de a cere ca să ţinem seamă de lucrarea lor, să o cunoaştem, s-o continuăm şi să ne dăm cu toţii silinţa de a ne ţine în curent cu mişcarea intelectuală a naţiunii noastre. Şi nu este vrednic de stima generală românul cu pre-tenţiuni de om cult, care nu se ţine în curentul vieţii noastre intelectuale şi nu se interesează de lucrarea fraţilor săi, este un ignorant, oricîtă carte ar şti altfel. Societatea română are un mijloc puternic de a-i sili pe toţi cei ce sînt avizaţi ca ea să aibă totdeauna în vedere datoriile ce li se impun de actualul stadiu de dezvoltare în care ne aflăm, şi dacă se vor fi găsind în genera-ţiunile noastre mai tinere oameni care lipsesc de la aceste datorii, vina este a societăţii, a opiniunii publice, care este prea îngăduitoare. Trebuie societatea să ţină seamă de silinţele pe care şi le dă fieştecare spre a-şi cîştiga stima generală şi să facă deosebire între aceia care-şi dau mai multă şi aceia care-şi dau mai puţină silinţă. Ce face omul acesta ? Cu ce se ocupă ? Cum îşi petrece el timpul liber ? îşi dă el silinţă să ne facă onoare, oriunde s-ar ivi ? Să-şi pună societatea română aceste întrebări faţă cu tot omul tinăr ce se iveşte în mijlocul ei şi din zi în zi va scădea tot mai mult numărul celor ce risipesc în mod uşuratic cea mai frumoasă parte a vieţii lor. în mijlocul unei societăţi organizate numai oamenii geniali, nebunii şi ticăloşii incorigibili îşi permit luxul de a-şi petrece timpul aşa cum îi taie capul: oamenii cu cîtuşi de puţină ambiţiune fac ceea ce societatea cere de la dînşii, pentru ca să-i socotească vrednici de stima şi de iubirea generală. ONOARE ŞI ONORABILITATE Sînt acum cîteva zile, d-1 Septimiu Albini a publicat în coloanele Tribunei o declaraţiune, pe care mulţi o vor lua — dimpreună cu mine — drept o nouă dovadă că vederile despre „onoare44 şi „onorabilitate“ nu sînt încă în societatea noastră pe dindestul lămurite. „Onoare“ — aşa zice unul dintre cei mai mari filosofi — este consideraţiunea ce i se dă cuiva în relaţiunile vieţii zilnice. „Onoare“ e deci dacă îi dau cuiva salutarea obicinuită, cînd îl întâlnesc, dacă îi strîng mîna, dacă stau de vorbă cu el, dacă îl primesc în casa mea şi mă duc la casa 166 lui, îl poftesc la masa mea şi primesc, cînd el mă pofteşte la masa lui — într-un cuvînt, dacă îl consider deopotrivă cu mine însumi ori, cel puţin vrednic ca să întreţin rela-ţiuni cu el în vederea tuturora şi să-mi dau silinţa a-i face plăcute relaţiunile cu mine. Nu e însă „onoare“ şi „respect“ consideraţiunea pe care i-o dau cuiva, fiindcă fie în virtutea poziţiunii mele oficiale, fie prin legăturile mele familiale sînt dator a i-o da. Numai „respectul“ e datorit; „onoarea“ e cinste de bunăvoie, pornită din propriul îndemn şi de aceea mai preţioasă ca „respectul“. Nu e „onoare“ nici consideraţiunea pe care i-o dăm cuiva din afecţiune particulară cînd sîntem noi între noi, şi este cu putinţă ca din afecţiune personală să dăm fără ostentaţiune cea mai mare consi-deraţiune unei persoane pe care în faţa lumii n-o salutăm ; „onoarea“ e ostentativă, se dă în faţa orişicui, ea este o recunoaştere publică a vredniciei celui onorat. „Onorabil“ e deci omul căruia i se cuvine „onoarea“ obicinuită ,omul pe care îl putem onora faţă cu orişicine, orişiunde şi orişicînd, fără ca cineva să aibă dreptul de a se simţi jignit. Nu e deci „onorabil“ bărbatul care şi-a părăsit mişeleşte soţia legiuită, fiindcă onoarea ce i-o facem lui este o jignire pentru soţia părăsită, pentru rudele ei şi pentru toţi cei ce se interesează de ea. Nu e „onorabilă“ femeia cu purtări scandaloase, fiindcă onoarea făcută ei este o jignire pentru femeile cu purtări corecte. Nu e „onorabil“ omul care fură, înşeală, în general făcătorul-de-rele, fiindcă onoarea făcută lui este o jignire pentru oamenii onorabili. Toate aceste însă numai într-o societate în oare marea maioritate a oamenilor păstrează bunele moravuri. în mijlocul unei societăţi corupte, la Paris abunăoară, femeia adulteră ori înşelătorul de profesiune, pentru o foarte mare parte din societate, rămîn „onorabili“. Atîrnă deci totdeauna de la elementele din care se compune societatea dacă cineva este ori nu „onorabil“. Aceia care nu sunt consideraţi ^onorabili“ sînt excluşi din societate, pentru că orişiunde s-ar ivi, ei pot să producă supărări ori să ler creeze altora situaţiuni penibile. 167 „Onoarea44 făcută celui ce nu e socotit „onorabil44 în faţa celor ce se simt jigniţi de ea este o lipsă de tact social. O lipsă de tact e deci să salut pe bărbatul care şi-a părăsit soţia, cînd aceasta poate să mă vază, să-i strîng mina ori să stau de vorbă cu el în prezenţa ei, să-l primesc în casa mea ori poate chiar să-l pun la masa mea dimpreună cu dînsa. De aceea, dacă vreau să scap de sitiuaţiuni penibile, trebuie să curm relaţiunile fie cu dînsul, fie cu dînsa. Oricare om are să fie considerat drept obn onorabil, cită vreme el ţine la onoare, atît la onoarea sa proprie, cit şi la onoarea altora. N-are deci să fie considerat drept om onorabil cel slugarnic, linguşitor ori lipsit de dignitate, fiindcă nu ţine nici el însuşi să i se facă pretutindenea şi din partea tuturor onoarea cuvenită, şi totdeauna se vor găsi oameni care se vor simţi jigniţi, dacă-i punem alăturea cu el. N-are să fie cpnsiderat drept om onorabil cel ce compromite ori ca-lumniază pe alţii, fără ca să le dea cît mai curînd cuvenita reparaţiune, fiindcă cei compromişi ori calumniaţi totdeauna se vor simţi jigniţi de onoarea ce i se face lui. N-are, în sfîrşit, să fie considerat drept om onorabil cel ce rămîine nepăsător faţă ou insultele ce i se fac, fiindcă această nepăsare este un semn de dispreţ pentru aceia în faţa cărora a fost insultat, o dovadă că puţin îi pasă de părerea ce şi-o vor fi făcînd despre dînsul, aceştia deci sunt cu tot dreptul jigniţi de onoarea ce i se face lui. Doi oameni onorabili au, din întîmplare, un conflict : ei încetează a mai fi onorabili, căci orişicare onoare făcută unuia dintre dînşii este o jignire pentru celălalt. Tocmai de aceea însă un conflict ivit între două persoane este un lucru care priveşte întreaga societate din care fac parte aceste două persoane, căci pentru toţi membrii acelei societăţi se creează prin acel conflict o situaţiune adeseori foarte penibilă. Ţiganii, dacă au vreun conflict între dînşii, se ceartă, se încaieră şi, după ce se păruiesc iar sînt prieteni buni. Noi, oamenii care avem pretenţia de a fi culţi, nu ne certăm, ci schimbăm cîteva vorbe, apoi merge fieştecare acasă, pentru ca să se evite scandalul. 168 Şi pentru orişicare om de bună-cuviinţă este o cestiune de deferenţă către societate să curme deocamdată orişice relaţiuni cu acela de care este ori se simte insultat. Ei bine ! amicii mei, cunoscuţii mei, societatea întreagă (trebuie.să ştie dacă această curmare de relaţiuni e ori nu definitivă : trebuie să li-o spun aceasta cît mai curînd, pentru că altfel aş crea pentru alţii situaţiuni penibile. Dacă definitivă e curmarea de relaţiuni, cei mai de aproape ai mei vor curma şi ei relaţiunile lor cu cel ce m-a insultat, alţii îşi vor impune oarecare rezervă faţă cu mine ori faţă cu el, în sfîrşit, oamenii cu tact social vor şti că n-au să ne primească împreună la casa lor ori să ne poftească deodată la masă. După convenţiunile societăţii culte, orişice om de bună-cuviinţă are să se pronunţe în timp de trei zile, ba, în anumite împregiurări, chiar în timp de 24 oare. Nu.poate să fie nimeni obligat a întreţine relaţiuni cu societatea. Acela care se simte mai bine la el acasă ori cu un amic intim curmă relaţiunile, nu mai ia parte la convenirile sociale, pentru ca să nu supere pe alţii în prezenţa sa şi să nu fie supărat de mutrele altora; în cazul acesta însă e cestiune de tact social să nu mai dea şi să nu mai primească vizite, să nu mai poftească şi să nu mai primească, cînd este el poftit la mas?. Pentru oamenii care vin mereu în atingere cu lumea, întreţinerea relaţiunilor este o cestiune de bună-cuviinţă, căci n-are nimeni dreptul de a supăra pe alţii, şi atunci cînd mă; întîlnesc undeva cu un om, care ia curmat rela-ţitinile cu mine, creez pentru toţi cei prezenţi un fel de atmosferă încordată. Dacă nu stau deci acasă la mine, am să-mi regulez poziţiunea faţă cu toţi cei ce fac parte din societatea cu care vin în atingere. Jignit de un om pe care nu-1 socotesc vrednic de societatea aceasta, cer reparaţiune, în virtutea legii, de la poliţie ori ide la judecător, iar dacă nu e caz de urmărire ori nu vreau să măresc scandalul, mă mărginesc a-1 declara „nevrednic de societatea mea44 fie în public, fie în faţa cîtorva martori. Şi de aici înainte face cine cum vrea : oamenii cu tact vor şti însă că nu au să mă cruţe de societatea lor. Avînd însă conflict cu un om care se 169 bucură de oarecare consideraţiune în societate şi cu care din afecţiuni personale, fie din deferenţă cătră societate vreau să întreţin relaţiuni, voi căuta să ajung la împăcare. Cum însă ? Eu însumi nu mai pot să stau de vorbă cu el, nu mal pot merge la casa lui; voi ruga deci pe un prieten al meu ori pe un prieten comun al nostru ca să mijlocească împăcarea. Deoarece însă oamenii sînt mulţi şi de multe feluri şi acest mijlocitor iar putea să fie rău ¡primit, e con-venţiune socială să meargă doi împreună, fiindcă numai doi împreună pcit să deie mărturie valabilă. Trimiterea acestor doi prieteni, oameni de încredere, martori, orişicum i-am numi, numai nu secundanţi, este o onoare, pe care i-o facem numai omului care se bucură de oarecare consideraţiune în societate şi cu care vrem să întreţinem relaţiuni. Obligat nu este nimeni să-i facă cuiva onoarea aceasta, dacă omul care vrea să trăiască în atingere cu lumea şi să nu supere pe alţii, li-o face acelora pe care îi crede vrednici de ea. Şi onoare pentru onoare. Acela care primeşte pe martori şi stă de vorbă cu ei — ceea ce nu e obligat să facă — dacă doreşte continuarea relaţiunilor, ori dă reparaţi-unea cuvenită imediat, ori numeşte şi el doi martori din partea sa. Aceşti patru oameni onorabili, pe care trebuie să-i socotim totdeauna nepreocupaţi şi doritori de a vedea cît mai curînd înlăturată încordarea produsă în societate, ei singuri au să termine afacerea de onoare, şi condusă de oameni cu tact, afacerea de onoare se termină totdeauna cu o strîngere de mînâ şi cu vizite. Căci nu înăsprirea, ci înlăturarea încordării e scopul acestei „afaceri“. Aşa stau lucrurile în istorie : Fiat aplicatio ! FIAT APLICATIO Oamenii se adună în societate, pentru ca să-şi facă unii altora viaţa plăcută. 170 Acela pe care atingerea cu oamenii îl supără n-acre de-cît să rămînă acasă la el. Acasă la el are să rămînă şi acela care nu are trebuinţă de alţii pentru ca să-şi petreacă viaţa în mod plăcut. Acasă la el însă are să rămînă mai ales acela care nu se simte nici capabil, nici îndemnat de a le face altora viaţa mai plăcută de cum ştiu ei înşişi să şi-o facă. Stau deci acasă la mine, cînd sînt bolnav, posomorit, mîhnit ori trist, fiindcă n-am nici dreptul de a aduce neplăcuta mea stare sufletească în societate, nici cuvenita atenţiune pentru cei oe vin în atingere cu mine. Stau la mine acasă şi atunci cînd o bucurie personală ori familială extraordinară mă preocupă, căci n-am nici în cazul acesta cuvenita atenţiune pentru alţii şi pentru mulţi bucuria mea ostentativă ar putea să fie supărătoare. Dacă e cineva care voieşte să ia parte la durerile ori la bucuriile mele, să mă mîngăie ori să mă felicite, n-are decît să-mi facă onoarea de a veni la mine, ca să mi-o spună. Mie nu mi se cuvine să provoc manifestări de simpatie faţă cu persoana mea ori faţă cu cei mai de aproape ai mei, şi o provocare este ivirea mea în societate. Cu atît mai puţin mi se cuvine să provoc manifestări de antipatie. Mai nainte de a mă prezenta deci în societate, trebuie să-mi dau bine seamă ca înfăţişarea, purtările şi vorbele mele să nu supere pe nimeni. Rămîn deci acasă, dacă fie în faţă, fie la mîni, orişiunde, la loc văzut, am o bubă, un abces, o umflătură, ceva ce ar putea să atingă neplăcut pe oamenii mai nervoşi. Rămîn acasă, dacă nu pot ori nu vreau să mă îmbrac potrivit cu exigenţele oamenilor ce compun societatea, fiindcă îi supăr dacă mă prezent în mijlocul lor în haine fie prea de tot modeste, fie — mai ales — prea de tot scumpe. Omul cu tact social trăieşte şi se îmbracă — nu potrivit cu punga şi cu exigenţele sale proprii, ci potrivit cu exigenţele societăţii în mijlocul căreia trăieşte. Rămîn, în sfîrşit, acasă la mine, dacă nu pot ori nu vreau să mă port ca oamenii ce compun societatea ori să vorbesc ca dînşii, căci îi supăr dacă fac ceea ce ei nu fac 17* ori vorbesc cum ei nu vorbesc. Dacă nu sînt nici cunoscător, nici chiar iubitor de muzică, n-am să mă duc unde se face muzică ; dacă nu sînt cunoscător ori iubitor de literatură, nu mă duc unde se face literatură; dacă nu mă interesez de politică, nu mă duc unde se discută politică ; dacă nu ştiu ori nu vreau să joc, nu mă duc la bal; dacă nu ştiu ori nu vreau să joc cărţi, nu mă duc unde oamenii joacă cărţi : într-un cuvînt nu întru în societatea în care se face ceea ce eu nu ştiu ori nu vreau să fac, fiindcă în societatea aceea eu sînt un membru cel puţin de prisos, adeseori supărător, un „Strică petrecerea Ei bine î ce fac, cînd fie din vina mea, fie în urma unei năpăstuiri, am avut vreun conflict cu cineva? Mai pot eu să mă duc în societate ? In clipa cînd întru, ochii tuturora se îndreptează asupra mea şi o atmosferă de neplăcută încordare se produce împregiurul meu. Oamenii, vrînd-nevrind, se gîndesc la incidentul neplăcut, unii şoptesc, alţii vorbesc mai tare; unii aprobă, alţii dezaprobă ; dacă sînt om ce se bucură de oarecare consideraţiune, trebuie neapărat să se producă un fel de dezbinare în întregul cerc social. Omul cu tact rămîne deci deocamdată acasă şi îşi dă toată silinţa de a se reabilita, ca să nu mai producă o senzaţiune neplăcută, cînd fie de bunăvoie, fie silit de îm-pregiurări se iveşte în societate. In „societatea“ noastră românească conflictele se produc mai lesne şi mai des ca în alte s6cietăţi. Constituită abia de curînd din elemente ieşite în partea lor cea mai mare din masele poporului, societatea română cultă din ţările Coroanei ungare nu are încă şi nici că poate avea tradiţiuni familiale şi convenţiuni sociale definitiv stabilite şi general admise. Ţăranul român are obiceiuri, datine şi deprinderi, într-un cuvînt, convenţiuni sociale pentru toate împregiu-rările vieţii, şi unui ţăran român ieşit din „casă bună“ nu i se poate niciodată întîmpla să nu ştie ce se cuvine şi ce nu se cuvine. Noi însă, clasa cultă, a trebuit să ne lăpădăm de o mare parte din convenţiunile sociale ale părinţilor noştri. Am primit în multe privinţe convenţiunile pe care le-am găsit în societatea cultă maghiară şi mai ales — la cea germană. Tot ni se mai întîmplă însă adeseori să nu ştim hotărît şi cu toată siguranţa ce se cuvine şi ce nu se cuvine în anumite împregiurări ale vieţii. De aici lipsa de maniere, lipsa de bună-cuviinţă, tonul adeseori bădărăneec, în urma cărora se produc dese conflicte şi se înveninează relaţiunile sociale, încît oamenii cu „obrazul mai subţire“, deprinşi cu maniere mai severe, cu purtări mai cuviincioase şi cu un ton mai distins nu bucuros petrec în societatea noastră. Iar vina nu este a individului, ci a societăţii, căci „manieră“, „cuviinţău şi „ton distins“ sînt noţiuni convenţionale. Intr-una din zile, pe timpul războiului franco-german, principele de Bismarck trecea cu cunoscutul Busch de-a lungul uliţei. Lumea saluta, iar principele de Bismarck, un om, care totdeauna ştie ce se cuvine, răspundea la saluturile ce i se făceau. Busch răspundea şi el. „Domnule —■ îi zise în cele din urmă cancelarul — lumea mă salută pe mine !u E deci un fel de „bădărănie“, un lucru „necuviinciosa să răspunzi la o salutare, care nu te priveşte. Asta însă numai acolo, unde aşa e convenţiunea socială. Pe aici, pe la noi, buna-cuviinţă cere să răspunzi la salutările ce i se fac omului cu care te prezenţi în public, şi un „bădăran“ ar fi acela care nu răspunde. Dar dacă nu ştie că aşa e obiceiul pe aici ? Tot bădăran rămîne, căci treaba lui e să se informeze cît mai curînd despre formele convenţionale ale societăţii în mijlocul căreia petrece. Dar dacă în unele privinţe convenţiunile sociale lipsesc ? Atunci societatea nu e încă definitiv constituită, oamenii, pre lîngă toată bunăvoinţa, nu ştiu cum să se poarte, ca să-şi facă unii altora viaţa plăcută, şi bunul-simţ firesc trebuie să ţină locul bunei-cuviinţe. Dacă lipseşte şi bunul-simţ, ţi se întîmplă adeseori să superi pe cineva fără ca să fi voit a-1 supăra ori să fii supărat de cei ce nu vor să te supere. Iar supărarea, ivită odată, se întinde şi creşte, dacă nu-i punem cît de curînd capăt, fiindcă celui supărat îi lipseşte ceea ce se cere neapărat pentru întreţinerea re-laţiunilor sociale, dorinţa de a le face altora plăcută viaţa ; el, din contră, e împins de supărarea lui a lucra în ciuda celor ce l-au supărat. Intr-o familie condusă cu înţelepciune e deci cea mai supremă regulă de viaţă ca nimeni să nu se culce supărat, şi acela, care vrea să-şi pregătească copiii pentru o viaţă ferită de supărări zadarnice, să le întipărească de la cea mai fragedă vîrstă principiul: Luminarea nu se stinge mai nainte de a se fi stîns supărarea! Omul căruia i s-a întipărit acest principiu, nici în casa lui, nici în societate, nu poate să fie un propagator de supărări, căci, orişicît de simţitor ar fi, cînd simte că a supărat pe cineva caută numaidecît să-l împace, iar dacă el însuşi e supărat, ori se retrage, ori îşi da silinţa de a curma cît mai curînd supărarea. Numai omul lipsit de bună eduoaţiune se încăpăţinează şi vrea să aibă totdeauna şi cu orişice preţ dreptate. Şi tocmai încăpăţînarea e ceea ce înveninează relaţiunile sociale, căci nemernic e omul, şi dacă nu vom fi îngăduitori, dacă nu vom ţinea seama unii de susceptibilităţile altora, dacă nu vom şti să ne călcăm pe inimă, nu este cu putinţă să trăim împreună decît certîndu-ne mereu unii cu alţii. Iar împreună trebuie să trăim, fiindcă numai cu toţii împreună putem să facem ceva. Să-şi caute acum fiecare cazurile concrete pe care le ştie şi să-şi deie seamă dacă aplioaţiunea teoriei se potriveşte ori nu. ŞOVINISMUL Mulţi dintre străinii aşezaţi în România şi mai ales unii dintre germani, oameni altfel rezonabili, au slăbiciunea de a lua pe susţiitorii cauzei naţionale române 174 drept nişte „şovinişti“ şi cred a face un lucru cuminte, dacă o şi spun aceasta chiar cu oarecare ostentaţiune. Ii cunoaştem pe români şi ştim că e foarte greu să găseşti între dînşii „şovinişti“ în adevăratul înţeles al cuvîntului. Trebuia deci să credem că aceia care găsesc pînă chiar şi un curent „şovinist“ la români nu dau vorbei înţelesul cel adevărat. Ca să ne încredinţăm dacă avem ori nu dreptate, am luat lexiconul de conversaţi-une a Iui Mayer, volumul III, şi l-am deschis la pagina 972 (ediţia IV), unde se află vorba „Chauvinismus“. „In genere -— ni se spune aici — şovinismul însăm-nează un «patriotism, exagerat», care se manifestă îm «vanitate naţională» şi «în mania de mărire naţională». Acesta e, pentru germani, înţelesul convenţional, comun, adevărat al vorbei „şovinism“ şi germanul care ne zice că suntem „şovinişti“ ori nu-şi dă seamă despre ceea ce zice, ori îşi dă şi atunci afirmă că patriotismul nostru e exagerat, că suntem cuprinşi de vanitate naţională şi avem mania măririi naţionale (Vergrosserungs-suchtj. E lucru învederat deci că bună nu e părerea pe care o are despre noi şi dovadă de respect faţă cu noi nu dă cînd crede de cuviinţă să-şi exprime părerea aceasta. Vom cerceta deci în toată liniştea dacă ei au ori nu dreptate dacă sunt ori nu între români — undeva — „şovinişti“. Ca să începem de la cea mai depărtată parte a poporului român, vom constata, înainte de toate, că nu poate să fie vorba de „şovinism“ la românii din Macedonia, din Sîrbia, din Bulgaria ori la cei din Basarabia. Aceştia şi-au păstrat pînă acum naţionalitatea oarecum fără de voia lor, nurţiai şi numai în virtutea superiorităţii de rasă, fără ca ei să-şi fi dat silinţa de a combate pe cei «ce voiau să-i deznaţionalizeze. E lucru neîndoios că dînşii nu sînt „şovinişti“ în înţelesul german al cuvîntului. \ Cam tot astfel sunt şi românii din Bucovina. Bucovina e o parte din Moldova, adecă ţară românească ; nu e deci nimic mai firesc decît ca românii să-şi deie silinţă de a păstra caracterul naţional român al acestei, ţări, făcînd tot ce le stă prin putinţă ca să asimileze 175 elementele străine ce s-au aşezat în mijlocul lor. Atît de puţin au fost însă şovinişti, încît astăzi ţara a perdut ca-racterul ei românesc, limba germană e tolerată pînă chiar şi în satele curat româneşti, clasa cultă română şi mai ales aşa-numita boierime vorbeşte şi scrie mai mult nemţeşte ori poleceşte decît româneşte. A trebuit să vie un român din Ardeal, Aron Pumnul, ca să pornească în mijlocul lor lupta pentru apărarea naţionalităţii lor, o luptă oare chiar şi astăzi, după 44 ani, se urmează fără prea multă energie. Veneticii s-au făcut stăpîni şi exploatatori nemiloşi şi nu ar fi, desigur, un „patriotism exagerat“, dacă vechii pămînteni s-ar apăra cu toată bărbăţia — ceea ce nu prea fac. Nu ! Şovinişti românii din Bucovina nu sunt. Dar sunt „şovinişti“ cei din ţările Coroanei ungare. Recunoaştem şi noi că între aceştia sunt „şovinişti“. Dar nici că se poate altfel. In şcolile maghiare, din cărţile maghiare, în atingere cu societatea maghiară şi sub actualul regim din Ungaria, un singur lucru poate tinerimea să cîştige : „şovinismul“. Şi d£\că tinerii germani din Banat, din Bacica, din Scepuş ori din părţile de peste Dunăre devin cei mai dezechilibraţi şovinişti maghiari, să se poate ierta şi cîtorva tineri români păcatul de a fi devenit sub înrîurirea maghiară, şovinişti români. Curent şovinist nu e însă nici la românii de peste Car-paţi. Şi acolo ar fi înăbuşit de românimea bine chibzuită glasul celui ce ar voi ca românii să le facă vreodată altora ceea ce azi li se face lor. Românul, prin chiar firea lui, e tolerant şi unde toleranţă este, şovinismul e peste putinţă. Rămîne, în sfîrşit, România, unde străinul se bucură de aceeaşi libertate ca românii ei înşişi. Dar nu şi de aceleaşi drepturi — ni se va zice. Fără îndoială că nu. Are fieştecare numai drepturile ce i se cuvin. Românii surit aici pe pămîntul acesta ei singuri de baştină; ei singuri au menirea de a menţine ordinea socială. Ţara aceasta ar deveni un adevărat balamuc dacă orişicare venetic aşezat în ea ar avea drept de înrîurire asupra conducerii afacerilor publice. Li-e greu şi româ- 176 nilor să se înţeleagă între dînşii : înţelegerea ar fi cu de-săvîrşire imposibilă dacă ei ar mai avea să se sfătuiască şi cu deosebitele elemente străine pe care, la urma-urme-lor, mai ales dorul de cîştig i-a adus pe acest pămînt mănos. Nu are însă nimeni în ţara aceasta cuvinte de a se plînge că este Jignit în viaţa sa culturală : aici vorbeşte şi se închină fiecare cum vrea. Se vor fi românizînd fără îndoială mulţi dintre străinii aşezaţi pe pămîntul românesc, dar nimeni nu-şi dă silinţa să-i românizeze, nimeni nu-i sileşte, ci asimilarea se face după legile fireşti. Aceia dar care vorbesc de „şovinism“ nu pot înţelege decît tendenţa de a înrîuri asupra românilor din ţările de dimpregiur, ca ei să-şi păstreze naţionalitatea. Chiar nici tendenţa aceasta nu e destul de puternică aici în România. Simţimîntul de conservare naţională e firesc şi lupta orişicărui popor e legitimă dacă ea are în vedere apărarea naţionalităţii. Dacă e deci adevărat că sunt românii ameninţaţi în existenţa lor naţională, dorinţa de a apăra pe acei români nu e „şovinism“, ci o firească pornire spre legitimă apărare. îndeosebi cercurile politice române nici măcar de această dorinţă nu sînt predomnite. Sunt numai rezoanele de stat care determină aceste cercuri. Ca să o scoatem aceasta cît se poate de clar la iveală, ne vom opri la cea mai depărtată parte a poporului român, la macedoneni. Oamenii noştri politici, în genere, nu se prea interesează de cele ce se petrec la macedoneni. Prea sunt depărtaţi, oarecum prea înstrăinaţi acei fraţi ai noştri. Oamenii noştri de stat însă, toţi s-au interesat şi se interesează fiindcă ei au priviri mai largi, văd mai departe şi înţeleg că pot să vie împregiurări în care atît România cît şi alte state vor fi interesate ca noi, românii de la Dunăre, să avem înrîurire hotărîtoare asupra fraţilor noştri de la Olimp şi de la Pind. Nu e dar „şovinism“, nu cestiune de simţăminte, ci o cestiune de pricepere ca să ne dăm, pentru toate împregiurările, silinţa de a ne cîştiga acea înrîurire. 177 E şi acolo un razăm al puterii naţionale române; avem noi românii să împlinim şi acolo o menire paci-nică ; putem şi acolo să facem societăţii europene bune servicii. Şi cu atît mai vîrtos pe aici prin apropiere, unde multe ar merge rău de tot, dacă n-ar mai fi la mijloc şi statul român, ca regulator al pacinicei dezvoltări culturale. VIAŢA ŞI PUTERE Fapte mari, care hotăresc pe timp mai îndelungat mersul vieţii comune, totdeauna şi pretutindenea numai mulţi oameni împreună au săvîrşit. Adevărul acesta e atît de învederat, încît te cuprinde mila, cînd îţi iese-n cale cîte un biet de muritor, care nu e în stare să-l înţeleagă şi îşi închipuieşte că poate şi el prin sine să fie factor hotărî-tor în viaţa obştească. Nu ni-e dată, fără îndoială, tuturor deopotrivă putinţa de a înţelege mersul vieţii comune, şi totdeauna sînt între noi oameni care văd departe, înainte, şi simt azi ei singuri ceea ce mîne vom simţi cu toţii, voiesc astăzi ceea ce noi ceilalţi abia mîne ori poate chiar poimîne vom voi. Ei pornesc dar înainte, îşi dau silinţa să ne dumerească asupra propriilor noastre porniri şi să ne înduplece a merge după dînşii, stăruie şi ne îmbărbătează. Nu sînt oameni de rînd aceştia, şi e firesc simţămîntul de admi-raţiune ce ne cuprinde în faţa lor după ce am ajuns în-tr-un tîrziu acolo, unde ei cu mult mai nainte ne văzuseră : e în adevăr ceva providenţial în prevederea lor, în tăria de convingeri, în hotărîrea lor bărbătească, şi ne e ca şi cînd lucrurile ar fi trebuit să vină cu totul altfel, dacă n-ar fi fost şi ei la mijloc. Şi dacă avem noi simţămîntul acesta, e lucru potrivit cu firea omenească să-l aibă şi ei înşişi. Marii propagatori de idei, oamenii de stat şi mai ales monarhii, care au avut succese mari, ar trebui să fie prea sus în scara dezvoltării omeneşti, pentru ca să se poată mulţumi cu gîn-dul: Am avut norocul de a trăi într-o epocă de dezvol- 178 tare şi de darul de a înţelege timpul în care trăiesc. Dacă e adevărat că nu şi-au dat silinţa de a împedeca desfăşurarea firească a lucrurilor, sîntem îngăduitori faţă cu dînşii şi le iertăm pretenţiunea, altfel ridicolă, pe care o au, £înd zic : Eu le-am făcut toate, fără de mine lumea ar fi rămas tot în mizeria de mai nainte şi e destul să voiesc eu, pentru ca să fie bine voit! Nu putem însă şi nici că avem să fim îngăduitori cînd pretenţiunea aceasta o are vreun om care în viaţa lui toată a dat numai dovezi că nu e în stare să înţeleagă desfăşurarea firească a societăţii în care trăieşte, şi totdeauna a fost pedecă în lucrarea comună. Sîntem cu toţii pătrunşi de simţămîntul că ne pregătim pentru o faptă mare, care va hotărî pe timp îndelungat mersul vieţii noastre comune. Eram mai nainte o mare mulţime de oameni răzleţi, care nu însemnam nimic, fiindcă n-aveam o viaţă comună. Viaţa noastră se începe din ziua în care am început să ne ’ adunăm la un loc, să ne înţelegem între noi, să simţim şi să voim la fel, şi cu cît mai mulţi ne vedem adunaţi, cu cît mai strînsă e înţelegerea între noi, cu -atît mai vie ni-e viaţa şi cu atît mai tari ne simţim noi înşine şi mai puternici ne socotesc alţii. Cum izvoarele de prin înfundăturile văilor se scurg unul cîte unul şi se adună pîraie, vîlcele şi rîuleţe, pentru ca să se împreune în cele din urmă toate în rîu cu albie largă şi adîncă, pe care nimic nu-1 mai poate opri în curgerea lui, aşa ne-am adunat noi românii mai nainte risipiţi în popor ce merge cu hotărîre înainte, încît lumea, care mai nainte nici nu ne ştia, priveşte spre noi uimită, parcă am fi răsărit aşa, deodată din pămînt, şi cuprinsă de simţămîntul că are să ţină seamă de noi în toate combinaţiunile ei. Cum oare am putea să fim îngăduitori faţă cu oamenii, care, neînţelegînd rostul închegării noastre şi voind să ne abată din calea noastră firească, ne despart şi ne fac să ne mistuim puterile frămintindu-ne între noi ?! Acela care ne socoteşte rău porniţi aşa cum sîntem proşti ne socoteşte pe noi şi cu minte se socoteşte numai singur pe sine. E numai urmarea acestei pretenţiuni ridicole, dacă-i răspundem : „Ba prost eşti tu, care tot n-ai ajuns încă să înţelegi ceea ce mii şi mii simt şi ştiu!u 179 Mai departe însă n-avem sa mergem. Prostia omenească e atoatecovîrşitoare, şi omul se împacă mai uşor cu mizeriile din lumea aceasta,r dacă primeşte fără de rezervă principiul că orişice mişelie e, în cele din urmă, o prostie. Nu însă orişice prostie e totodată şi mişelie, şi prostia aceasta nu e mişelească, nu are deci să deştepte în inimile noastre simţăminte de repul-siune. Ce să-i faci omului care nu e în stare să înţeleagă ceea ce lumea toată voieşte. Nu-ţi rămîne decît să-l plîngi! Să-i plîngem şi noi pe aceia dintre noi care pînă chiar şi astăzi umblă răzleţi, dar să nu-i urîm, ci mai vîrtos să-i iubim şi să-i cruţăm. Poate că mîne ori poi-mîne tot vor ajunge şi ei să înţeleagă, şi deschis trebuie să le fie în toată clipa drumul spre albia cea mare a curentului naţional. Viaţa noastră şi puterea noastră este iubirea pe care o avem în toate împregiurările unii pentru alţii : prin ea ne-am renăscut, prin ea trăim, prin ea ne întărim, prin ea avem să ne ridicăm mai presus de cei ce ne apasă ; să nu lipsim de ea pînă chiar nici pe cei ce nu ţin s-o aibă şi se pun pe sine în gîndul lor ridicol mai presus de obştea românească. Ceea ce noi facem astăzi nu e decît continuarea unei lucrări pornite de oameni luminaţi, cărora iubirea de neam le-a dat destoinicia de a împlini o menire providenţială : tari în gîndul că pe drumul croit de dînşii numai bine putem să mergem, n-avem să ne mai perdem timpul cu nimicuri. BOGĂŢIA 1. IMPORTANŢA ETICA A AVERILOR In urma dezvoltării excesive pe care ştiinţele exacte au luat-o în secolul acum trecut, mulţi oameni luminaţi şi mult ştiutori, deprinşi a privi toate lucrurile din punctul de vedere al desfăşurării organice, au ajuns să pună la îndoială deosebirea dintre om şi animale şi să consi- 180 dere întreaga viaţă sufletească numai ca manifestare a vieţii trupeşti, ajunse la o mare desăvîrşire organică. Ei nu mai admit că stările sufleteşti sunt cauza dezvoltării trupeşti şi că organismul a ajuns la mare desăvîrşire, fiindcă el e un mijloc pentru manifestarea vieţii sufleteşti, ci susţin că gîndim, sîmţim, şi voim în mod conştient, fiindcă organismul nostru trupesc a ajuns încetul cu încetul la mare desăvîrşire. Dacă e adevărat lucrul acesta, tot ceea ce noi gîndim despre o viaţă sufletească neatîrnătoare de cea trupească sunt plăsmuiri deşarte. în rîndul acestor închipuiri deşerte avem să punem şi libertatea voinţei omeneşti, fără de care viaţa etică nu are nici o raţiune. Toate în lumea aceasta se petrec cu necesitate organică neînduplecată ; actele de voinţă nu pot nici ele să fie scoase de sub această lege a neînduplecării organice : avînd firea mea individuală şi deprinderile mele cîştigate prin creştere, eu, omul, trebuie neapărat să voiesc ceea ce voiesc, şi, în împrejurările date, nu pot voi altăceva. Voinţa omenească e în mod fatal determinată de individualitate şi de împregiurări. Orişicît de bine întemeiat ar părea acest adevăr, el nu se împacă cu conştiinţa noastră. Săvîrşind fapta, noi oamenii suntem mulţumiţi, fie nemulţumiţi de a o fi săvîrşit. Acest sîmţămînt de responsabilitate individuală nu are nici o raţiune, dacă actele de voinţă se urmează cu necesitate organică neînduplecată. Nimeni nu se poate socoti vinovat de a fi săvîrşit o faptă rea ori mulţumit de a fi săvîrşit o faptă bună, dacă nu are sîmţămîntul că-i este dată putinţa de a face, şi binele, cînd face răul, ori şi răul, cînd face binele. Iar acest sîmţămînt îl au toţi oamenii care sunt în „toată firea“. De sîmţămîntul acesta se frîng toate argumentele evo-luţioniştilor. Beţivul bea fiindcă are o excesivă trebuinţă de a bea ; mulţumindu-şi trebuinţa aceasta, urmează în mod firesc să fie mulţumit de a fi băut. El însă nu poate să nu-şi deie seama că face rău bînd cît bea, şi îşi face mustrări pentru că a băut prea mult. în faţa mulţumirii trupeşti 181 e deci totdeauna o mâhnire sufletească, şi e învederat că beţivul nu voieşte să beie, ci e nevoit a bea. E patima lui ceea ce îl siluieşte, şi el îşi face mustrări fiindcă nu e în stare să-şi stăpîneaseă pornirea pătimaşă. întocmai ca beţia, orişicare slăbiciune şi mai ales orişicare patimă îl siluieşte pe om, şi nu mai încape nici o îndoială că faptele, pe care le socoteşte rele, omul nu le săvîrşeşte de bunăvoie, ci sîluit de vreo slăbiciune ori de vreo pornire pătimaşă, pe care n-o poate înăbuşi, deci nevoit de relele sale deprinderi. Orişicare slăbiciune şi mai ales orişicare patimă este o neputinţă etică: de aceea îi şi zicem omului stăpînit de patimi că e un neputincios, un nevoieş, un păcătos, un mizerabil, adecă om vrednic de compătimire — săracul de el! El se sîmte umilit însuşi prin sine, înjosit şi nemernic, mai mult animal decît om, şi-şi face mustrări pentru că sîmte că nu ar avea decît să se îmbărbăteze şi să-şi încordeze toate puterile, ca să-şi stăpîneaseă pornirile şi să se ridice în rîndul oamenilor. In această stăpînire de sine consistă libertatea voinţei : cu cît mai mult e stăpîn pe sine însuşi, omul e cu atît mai liber şi mai neatîrnat de stările materiale şi cu atît mai covîrşitoare este în el firea omenească. Intre toate fiinţele vieţuitoare omul el singur are putinţa stăpînirii de sine. Animalele toate sunt cu desăvârşire stăpînite de pornirile lor fireşti, oarecum pătimaşe, roabe ale pornirilor sale, nevoite a face ceea ce fac şi nu pot să facă altfel. Dacă nu ar fi între om şi animal altă deosebire, aceasta singură e destulă pentru ea să nu ne încumătăm a-1 pune pe om în rîndul animalelor, căci între cel mai primitiv om şi cel mai dezvoltat animal deosebirea e mai mare decît între cel mai dezvoltat animal şi cea mai primitivă plantă. Numai perzîndu-şi stăpînirea de sine, omul se dezbracă de firea omenească şi se pune însuşi în rîndul animalelor. La această înjosire nu-1 duc pe om numai neputinţele etice, slăbiciunile şi patimile, ci totodată şi neputinţele materiale, nevoile vieţii, între care cea mai covîrşitoare e sărăcia. 182 In aceasta consistă importanţa etică a bogăţiei. Bogăţia e stăpînire. Săracul e şi el nevoieş] neputincios, păcătos şi vrednic de milă, mereu siluit de împre-giurări şi numai în rare clipe ale vieţii lui mulţumit cu sine şi cu lumea în mijlocul căreia trăieşte, iar bogatul, dispunînd nu numai de sine însuşi, ci totodată şi de cei săraci, poate să facă ceea ce voieşte şi să le poruncească şi altora şi astfel e mereu mulţumit, se sîmte mai presus de alţii, umblă cu capul ridicat şi priveşte fie cu milă, fie cu dispreţ asupra nevoieşilor pe care nevoile vieţii îi silesc să între în voile lui. Agonisirea averii, buna ei chivernisire şi păstrarea ei e deci o cestiune de dignitate omenească. Cu cît mai mult ai, cu atît mai mult te sîmţi, cu atît mai mult însămnezi, cu atît mai sus stai în scara dezvoltării etice, cu atît mai învederat scoţi în tine însuţi firea omenească la iveală. Risipitorul îl înjoseşte în sine însuşi pe om, iar bine-chi-vernisitorul îl ridică şi-l cinsteşte. 2. FIINŢA CEA ADEVĂRATĂ A BOGĂŢIEI Averile, ele însele prin sine, nu au nici o valoare efectivă. La lucrul acesta ne gîndim cînd zicem că bogăţiile nu-1 fericesc pe om. Sunt chiar împregiurări în care bogăţia e o nenorocire. Orişice avere e mijloc pentru satisfacerea trebuinţelor, şi valoarea efectivă a avutului atîrnă de la suma trebuinţelor. Sărac e omul care nu are destul spre a-şi putea satisface cele mai fireşti şi mai neapărate trebuinţe. Ceea ce-1 face nevoiaş şi mereu gata de a li se supune altora nu e lipsa de averi, ci prisosul de trebuinţe. Omul care are destul e avut, înstărit, cu dare de mînă. El poate să facă numai ceea ce voieşte el, căci îi dă mîna să nu li se supună altora. Bogat e cel ce are mai mult decît ceea ce îi este de neapărată trebuinţă. Prisosul de averi e ceea ce-1 fade* stăpîn şi asupra altora. Vorba nu e dar numai cît ai, ci totodată şi cît îţi trebuie neapărat, şi omul cu mari averi e sărac, dacă îî 183 sunt multe şi mari trebuinţele, iar cel cu puţină avere e bogat, dacă s-a deprins a se mulţumi cu puţin. Bogăţia e rezultatul stăpânirii de sine. ( Orişicît de mult ar agonisi, omul, Oare nu e în stare să se Stăpînească pe sine, rămîne sărac, căci trebuinţele cresc şi se sporesc deopotrivă cu sporirea mijloacelor de a le satisface. E uşor să posteşti, cînd n-ai ce mînca ; e însă greu să-ţi stăpîneşti poftele, cînd mijloacele de satisfacere îţi stau la îndemînă. Acela dar, care nu numai agoniseşte, ci şi păstrează şi adună averi, îşi dovedeşte virtutea şi e vrednic de stimă nu numai pentru că are ceea ce are, ci totodată şi pentru că avutul lui e un rezultat al stăpînirii de sine. încă mai vrednic de stimă este omul care ştie să chivernisească şi să păstreze averi, pe care nu el însuşi le-a agonisit. Cel ce a agonisit averi a fost la început sărac, s-a înstărit în urmă şi a ajuns în cele din urmă să fie bogat. El s-a îmbogăţit dar păstrînd măsura trebuinţelor, la care era nevoit a se mărgini cînd era sărac. Cel ce chiar dintru început a fost bogat n-a fost niciodată nevoit a-şi mărgini trebuinţele, ci în toate clipele vieţii lui avea la îndemînă mijloacele de-a le satisface şi astfel era mereu ispitit să-şi risipească bogăţia. El nu putea dar să păstreze decît stăpînindu-se mereu şi chivernisind cu bună chibzuială. E mai uşor să aduni bogăţii agonisite prin munca ta proprie, decît să păstrezi averi agonisite de alţii şi nu avem decît să ne uităm împregiurul nostru, pentru ca să ne încredinţăm că averile adunate sunt risipite mai ales de cei ce nu ei înşişi le-au agonisit. Orişicît de mare ar fi deci meritul de a fi agonisit averi, noi stimăm mai mult pe cei ce agonisesc averi, căci nu avutului, ci virtuţii i se cuvine stima. Numai în înţelesul acesta, ca dovadă de virtute, ia averea parte la personalitatea omului. Orişicare om e individ ca orişicare animal şi orişicare plantă. In deosebire însă de animale şi de plante, omul mai are, pe lîngă individualitate, şi personalitate, şi noi îi preţuim pe oameni numai după personalitatea lor. 184 Ne iese în cale un om necunoscut, şi întrebăm : „Cine «e acesta ?“ Răspunsul nu ni se dă niciodată prin expunerea însuşirilor individuale, ci totdeauna prin înfăţişarea personalităţii lui. Un om, care nu are nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră, nici rude, nici prieteni, nici profesiune, nici poziţiune socială, nici casă şi masă, e un om fără de căpătîi — un individ; el nu are nici personalitate şi e considerat de noi ca „un nimenea“. O persoană, „cinevaom vrednic de încredere e numai cel ce are rost şi legături în societate. Lucrul acesta este foarte firesc. încredere nu poate să ne inspire decît omul care e stăpîn pe sine însuşi, şi ceea ce ne face să ne stăpînim sunt mai ales iubirea, stima şi consideraţiunea către aceia cu care stăm în legături mai strînse, fie părinţi, fraţi şi rude, fie prieteni, tovarăşi de afaceri ori superiori şi colegi. Voind dar să ne dăm seamă despre valoarea etică a unui om, noi nu ţinem seamă de însuşirile lui individuale, ci căutăm să ne dumirim asupra legăturilor lui sociale. Omul care stă singur în lume, străinul între străini, nu poate să ne inspire nici o încredere. îndată ce se căsătoreşte, el ni se pare mai mult om, fiindcă e legat de cineva şi ne inspiră încredere, fiindcă presupunem că iubirea cătră soţia lui îl ajută să se stăpînească şi să stăruie în căile cele bune. încă mai multă încredere ne inspiră acelaşi om, dacă soţia lui face parte din o familie bine reputată şi număroasă, dacă-şi crează o poziţiune în societate şi, mai ales, dacă are copii. Nimic nu determină voinţa omului deopotrivă cu iubirea către copiii săi şi cu purtarea de grijă pentru viitorul lor. De aceea fiecare copil sporeşte personalitatea părintelui : cu cît mai mulţi copii ai, cu atît mai mult eşti om şi cu atît mai multă încredere găseşti. E deci lucru firesc că şi personalitatea părinţilor determină personalitatea copiilor. Cei născuţi din părinţi cu mari averi ori cu înaltă poziţiune se bucură de mai înaltă stimă, de mai multă consideraţiune şi mai ales de 185 mai multă încredere decît aşa-numiţii parveniţi, deşi aceştia s-au ridicat din propria lor vrednicie şi astfel au o mai mare valoare individuală. Cea mai mare stimă o inspiră înalta poziţiune socială şi, cu toate acestea, şi la oamenii cu cea mai multă po-ziţiune socială ţinem seamă de naştere, de legăturile familiale şi de avere. Bogăţia îndeosebi adaugă la personalitate numai ca factor relativ. Omul sărac e strîmtorat şi neputincios şi astfel nevoit a-şi stăpîni pornirile fie bune, fie rele. Bogăţia, fiind putere, îl face pe omul cu porniri bune mai bun, iar pe cel cu porniri reîe mai rău : în adevăr binecuvîntată e bogăţia numai pentru omul cu porniri bune; pentru cel cu porniri rele ea e nenorocire. De aceea, voind să ne dumirim asupra personalităţii unui om, noi cercetăm mai întîi naşterea, legăturile familiale, poziţiunea socială şi numai în acele din urmă starea materială. 3. CONCLUZIUNI PRACTICE Fiind adevărate cele zise mai sus, bogăţia e rezultatul sigur al bunei educaţiuni şi bogat poate să fie orişicine, dacă se deprinde a se mulţumi cu puţin. Avem însă să facem deosebire între educaţiune şi creştere. Creşterea e purtarea de grijă pentru dezvoltarea celui crescut şi ea poate să fie fizică, morală, intelectuală şi profesională. Cea mai de căpetenie e creşterea fizică, adecă purtarea de grijă pentru păstrarea sănătăţii şi pentru dezvoltarea priincioasă a organismului trupesc. Fără de sănătate şi în lipsă de bună dezvoltare trupească, creşterea morală şi cea intelectuală sunt peste putinţă, iar creşterea profesională e fără de folos. Crescuţi pot să fie numai cei ce se află sub privegherea şi conducerea noastră, care nu pot să fie necurmate. 186 îndată ce scapă de sub conducerea noastră, ajung la co-vîrşire pornirile lor individuale, şi în fiecare zi putem să facem experienţa că copii foarte bine-crescuţi, îndată ce ajung de capul lor, pornesc pe căi greşite. Pe om dar avem să-l deprindem de mic a se conduce el însuşi pe sine, a-şi face el însuşi creşterea a se stăpîni din propriul lui îndemn : această deprindere e educaţiunea în deosebire de creştere. Noi oamenii creştem şi animale, şi plante şi le nobili-tăm prin selecţiune şi purtare de grijă, ba putem să modificăm prin dresură firea animalelor, potrivit cu voinţa noastră ; educaţiune i se poate face numai omului care se determină însuşi pe sine. îndeosebi educaţiunea fizică e nota caracteristică a omului cult, care e continuu preocupat de păstrarea propriei sale sănătăţi şi caută în toate împregiurările ceea ce e priincios pentru buna sa dezvoltare trupească. In fic-care clipă a vieţii sale el se examinează pe sine, îşi ştie insuficienţele trupeşti, se cruţă şi se păzeşte şi astfel ajunge să fie deplin stăpîn pe trupul său. Educaţiunea fizică astfel înţeleasă e cel mai sigur izvor de bogăţie. Cea mai mare nevoie sunt boalele şi insuficienţele trupeşti care fac viaţa nesuferită şi dezvoltarea sufletească peste putinţă. Numai omul smintit poate să-şi adune avere, să se îmbogăţească cu ştiinţe ori să-şi facă carieră ruinîndu-şi prin o prea încordată lucrare sănătatea, căci fără de sănătate bunurile lumeşti nu preţuiesc nimic. Numai omul plin de vigoare trupească poate să fie stăpîn pe sine însuşi, să se mulţumească cu puţin: omul plăpînd e mereu nemulţumit cu sine însuşi şi cu lumea în care trăieşte, mereu nerăbdător şi pornit spre ceartă, capricios şi exigent, un fel de duşman a toate. Mizeriile morale ale timpului în care trăim sunt consecinţe fireşti ale lipsei de educaţiune fizică. în urma prea mar ei încordări nervoase, cei mai mulţi dintre contimporanii noştri sunt oameni cu desăvîrşire 187 plăpînzi. Fie nevrastenia, fie ftizia, fie insuficienţa inimii, a stomacului, a rinichilor, ori a ficatului, fie boale clar pronunţate îi fac să nu mai poată trăi decît înfăşuraţi în mătase şi bumbac, unşi cu fel de fel de alifii şi purtaţi oarecum în palme. Această lume plină de nevoiaşi tot săracă rămîne orişicît de multe bogăţii ar îngrămădi, căci exigenţele ei sunt în mod firesc nelimitate. Un cap sănătos şi două braţe harnice îi sunt omului plin de vigoare trupească destulă înzestrare pentru ca să se simtă bogat şi fericit în lumea aceasta ; omul plăpînd trebuie neapărat să se simtă mereu nemulţumit şi să se socotească nu numai deopotrivă cu animalele, ci chiar prejos de ele. E deci bine să agonisim avere şi să le lăsăm copiilor noştri mari moşteniri, dar toate bogăţiile nu preţuiesc nimic, dacă nu le dăm şi educaţiune fizică. Destoinic a-şi stăpîni pornirile trupeşti, omul e cu atît mai destoinic a stăpîni pe cele sufleteşti, care sunt totdeauna mai puţin viclene. Nu e în lumea aceasta om în toată firea care poate să săvîrşească fapta rea fără ca să-şi deie seamă că e rău ceea ce face. El o săvîrşeşte numai ca rob al pornirilor sale. Din robia aceasta îl scăpăm deprinzîndu-1 de mic a se conduce el însuşi pe sine. De la deprinderea aceasta atîrnă toată fericirea omenească. Ceea ce-1 face pe om să se simţă nenorocit în lumea aceasta e numai conştiinţa propriei sale vinovăţii. Acela care-şi face în toate împregiu-rările datoria e senin şi liniştit în sufletul lui, orişice i s-ar fi întîmplînd; Cu cît mai mari sunt greutăţile pe care le întîmpină în calea sa, cu atît mai înălţat se sîmte în sufletul său omul care nu are să-şi facă nici o mustrare. De aceea omul vinovat caută şi el să se dezvinovăţească şi în fiecare zi întîlnim oameni care făcînd vreo greşeală umblă să scape de mustrări zicîndu-şi : „De, ce să fac, dacă aşa m-a făcut mama! Aşa mi-e firea! Aşa m-a lăsat Dumnezeu?!“ Totdeauna această încercare de dezvinovăţire e zadarnică, fiindcă avem sîmţămîntul că putem, dacă voim, să ne corectăm fiinţa. 188 j Omul se naşte, ce-i drept, cu predispoziţiuni organice, dar slăbiciunile morale se produc în cursul vieţii, iar pasiunile se stabilesc numai la vîrstă mai înaintată. Nu ne putem închipui slăbiciune, pe care omul nu poate s-o înăbuşe şi s-o învingă, dacă se îmbărbătează şi voieşte cu tot dinadinsul. Numai uşurinţa şi nepăsarea fac ca slăbiciunea, necombătută, să crească mereu şi să devie în cele din urmă pasiune. Omul bine-crescut cade foarte uşor fiindcă, deprins a fi stăpînit şi condus de alţii, nu ştie să se stăpînească şi conducă el însuşi pe sine. Cel mai rău născut şi mai rău crescut om îşi corectează însă fiinţa, dacă se deprinde a se corţduce însuşi pe sine. încă mai mare e importanţa educaţiunii, în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală. Buna creştere ne dă oameni înzestraţi cu cunoştinţe folositoare, copii şi tineri, care-şi trec bine examenele, dar oameni, care nu mai învaţă nimic după ce ies din şcoală. Educaţiunea intelectuală desfăşură destoiniciile intelectuale şi cultivă iubirea cătră ştiinţă, ne dă deci oameni, pentru care lucrarea intelectuală e o mulţumire sufletească şi care învaţă, prin urmare, viaţa lor toată. Astfel ni se întîmplă în fiecare zi să-ntîlnim oameni eminenţi, care au fost şcolari slabi, şi oameni de rînd, care au fost şcolari eminenţi. In lumea aceasta răzbeşte numai omul care face cu toată inima şi astfel cu mulţumire ceea ce face. Principiul acesta se aplică mai ales în ceea ce priveşte educaţiunea profesională. Orişicît de bine pregătit pentru profesiunea ce şi-a ales, omul lucrează fără de mulţumire şi astfel rămîne viaţa lui toată un cîrpaci, dacă nu are tragere de inimă pentru specialitatea ce şi-a ales. Cu spor şi eu bun efect lucrează numai omul care nu lucrează de nevoie, ci pentru că lucrarea ce săvîrşeşte e pentru el o mulţumire. Bogăţiile sunt rezultat al educaţiunii, pentru că ele sunt produse de cei ce lucrează cu mulţumire şi ştiu să se stăpînească înşişi pe sine. Aşa avem să înţelegem marele adevăr că „omul nu prin ceea ce are, ci prin ceea ce este e bogat şi că bogat poate să fie orişicare om prin bună educaţiune“. 189 CREŞTERE ŞI EDUCAŢIUNE Creştere şi educaţiune nu sunt, cum mulţi vor fi cre-.zînd, acelaşi lucru. Creşte orişicare fiinţă însuşi prin sine, dezvoltîn-du-se potrivit cu firea sa individuală şi cu împrejurările în care i se petrece viaţa. Firea individuală rămîne neschimbată, iar împrejurările sunt variabile şi mai mult ori mai puţin priincioase : din ghindă numai stejar poate să răsară, dar stejarul se dezvoaltă mai repede şi creşte mai mare, dacă este priin-cios locul, şi rămîne pipernicit, dacă e sădit în umbră ori în pămînt sterp. Putem dar să creştem şi plante, şi animale, şi oameni avînd purtare de grijă ca împrejurările să fie priincioase pentru dezvoltarea lor. Singur omul poate să se crească şi el însuşi pe sine purtînd grijă, ca împrejurările să fie priincioase pentru desfăşurarea lui trupească şi sufletească. Această deprindere de a purta însuşi grija de sine e ceea ce înţelegem noi cînd zicem „educaţiune“, şi fiindcă numai omul poate să poarte grije de sine, nici plantelor, nici animalelor pe care le creştem nu putem să le facem şi educaţiunea. E deci mare şi învederată deosebirea dintre creştere şi educaţiune şi un om bine crescut poate să fie lipsit cu desăvîrşire de educaţiune. Fiind bine crescut, el e dezvoltat trupeşte şi sufleteşte, dar, dacă nu are şi educaţiune, se perde îndată ce rămîne de capul lui şi nu mai poartă alţii grije de dînsul. Tineri plini de vigoare îşi ruinează în curînd sănătatea, dacă n-au fost deprinşi a purta înşişi grijă pentru păstrarea ei. Fete crescute cu multă îngrijire cad în curînd dacă n-au fost deprinse a-şi stăpîni slăbiciunile şi a se conduce ele însele pe sine. Oameni cu studii eminente se perd încetul cu încetul în masele mari, dacă, nede-prinşi a se cultiva însuşi pe sine, îşi curmă studiile îndată după ce şi-au luat diploma, pe cînd cei ce au educaţiune intelectuală merg mereu înainte şi ajung la bătrî-neţele lor între cei mai luminaţi. 190 Omului dar nu creştere, nici dresură, ci educaţiune are să i se facă : el nu condus şi stăpînit are să fie, ci îndrumat a se conduce şi stăpîni însuşi pe sine. Cum ? Fără îndoială numai lăsîndu-i destulă libertate pentru ca totdeauna să simtă că el însuşi sufere, dacă nu poartă grijă de sine. Dumnezeu e mai presus de toate drept şi, dacă ne-a dat tuturora putinţa de a fi părinţi, ne-a şi înzestrat pe toţi cu destoinicia de a fi buni educatori. Nu poate dar nimeni să se plîngă, nici să se dezvinovăţească dacă copiii nu-i ies cum i-ar fi dorit. N-ai decît să-l iubeşti pe copil pentru ca să-i voieşti binele şi să ştii ce este bine şi ce este rău pentru el, şi n_ai decît să porţi grijă de copil pentru ca şi el să te iubească, iar această iubire a lui e cel mai puternic mijloc de educaţiune. Iubindu-te, copilul se bucură cînd te bucuri tu şi se întristează cînd te vede trist, ţine să te mulţumească prin purtările lui şi se simte nemîngăiat cînd ştie că te-a mîh-niţ. Dacă i-ai cîştigat odată iubirea, este stăpîn pe voinţa lui şi n-ai nevoie nici să-i porunceşti, nici să-l siluieştî, nici să-l îndupleci prin pedepse, nici să-l ademeneşti prin făgăduinţe, căci el face tot ceea ce tu vrei din propriul lui îndemn, din dragoste curată, mînat numai din dorinţa de a te vedea mulţumit de dînsul. Eşti ori nu de faţă, ştii ori nu ce vrea să facă, el se întreabă în toate clipele vieţii lui dacă te-ar mîhni ori nu săvîrşind fapta şi mulţi sunt oamenii care în zilple de nenorocire se bucură că nu le mai trăiesc părinţii, iar în zilele de bucurie plîng că nu mai pot şi părinţii lor să se bucure cu dînşii. Om fericit în toate zilele vieţii lui iese din copilul crescut în astfel de iubire, căci tot cum îşi iubeşte părinţii îşi va iubi şi fraţii şi prietenii şi soţia şi copiii, viaţa lui toată va face din dragoste curată tot ceea ce face — şi totdeauna va fi mulţumit el însuşi de faptele sale. Ceea ce-1 face pe om bun, răbdător, .dulce la fire, însetat de binele altora şi neînfrînt în luptele lui cu nevoile vieţii e copilăria fericită şi plină de soare, ale căreia farmece se revarsă asupra întregei vieţi ca mîngăiere neistovită în zile de restrişte. 191 Prima regulă de educaţiune e dar: Lăsaţi copiii să se bucure de viaţă, daţi-vă silinţa să le înzestraţi sufletele cu reamintiri plăcute, ca scumpi să le fie oamenii cu care trăiesc şi scumpe locurile în care copilăresc, şi privegheaţi cu neadormire ca să nu le perdeţi iubirea. IUBIREA Iubirea e fără îndoială, în toate formele ei, una din cele mai plăcute stări sufleteşti, un simţămînt dulce care dă farmec vieţuirii noastre şi ne face şi mai duioşi, şi mai destoinici de a ne stăpîni pornirile rele şi de a înfrunta nevoile vieţii, şi cel mai mare binefăcător al nostru este — nu cel ce ne iubeşte, ci cel ce ne umple sufletul de iubire. De aceea, în toate timpurile şi pretutindeni, copiii au fost socotiţi drept cel mai nepreţuit dar de la Dumnezeu, căci e în finea omului iubirea către copii şi numai oamenii dezbrăcaţi cu desăvîrşire de firea omenească nu mai sunt în stare să iubească nici chiar pe copiii lor, pe cînd cei întregi se simt nenorociţi, dacă nu au copii şi nu pot să găsească mîngăiere decît în iubirea către copiii altora. Firea a sădit în nemărginita ei înţelepciune simţămîn-tul acesta în inima omului fiindcă sunt multe jertfele, mari greutăţile, grele loviturile împreunate adeseori cu purtarea de grijă pentru copii şi numai o nesecată iubire poate să ne deie înţelegerea, tăria neînfrîntă, răbdarea îndelungată şi bunăvoinţa fără de margini a adevăratului părinte. Orişicare om cu bun-simţ va înţelege cît de mare dreptate are Confuciu, cînd zice că adevăratul părinte nu e cel ce l-a născut pe copil, ci cel ce poartă grijă de el şi-i dă iubirea nesecată, care ea singură poate să-i lege pe toată viaţa. Nefiind lucru voit de om, ci rînduit de Dumnezeu, naşterea nu poate să îndatoreze ea singură prin sine nici pe născător, nici pe cel născut. Au, fără îndoială, tatăl şi muma unul către altul, faţă cu rudele lor şi faţă cu socie- 192 tatea, datoria de a purta grijă de copilul lor şi de a-şi da silinţa să scoată om cumsecade din el, dar faţă cu copilul nu au şi nu pot avea nici o datorie, şi tot ceea ce fac pentru dînsul numai din iubire curată fac. De aceea sunt fără de margini datoriile către părinţi şi numai pervertit omul poate să le zică părinţilor săi : „V-aţi făcut datoria purtînd grijă de mine !“ La astă pervertire nu poate s-ajungă decît cel ce nu-şl mai iubeşte părinţii. Nu e doar destul să iubim pe cei luaţi sub purtarea noastră de grijă, ci trebuie să mai şi cîştigăm iubirea lor şi să ştim a ni-o păstra, căci această iubire a lor către noi e cel mai puternic mijloc de educaţiune, prin care îi stăpînim toată viaţa. Fiinţă neajutorată, copilul trebuie neapărat să iubească pe cel ce poartă grijă de el. Chiar şi dacă nu suntem în stare să-l iubim, îi cîştigăm iubirea purtînd grijă de el. Dacă însă uşor se cîştigă iubirea aceasta, ea încă mai uşor se perde, şi-n educaţiunea raţională cea mai constantă preocupare e să ne ferim de tot ceea ce poate să ni-1 înstrăineze pe copil. Se vorbeşte mult şi adeseori despre importanţa simţă-mîntului religios în educaţiune, dar sunt puţini cei ce-şi dau seamă cum anume simţămîntul religios hotăreşte întreaga desfăşurare a vieţii sufleteşti, şi adeseori întîlnim în calea noastră oameni care nu se îndoiesc că poate să fie cineva om cumsecade şi fără ca să fie religios. Fără îndoială că poate, vorba e numai ce fel de om. Un lucru e neîndoios : că cel ce nu-1 iubeşte pe Dumnezeu, care poartă grije de toţi, nu-şi poate iubi nici părinţii decît cîtă vreme are nevoie de dînşii. Mai curînd ori mai tîrziu el se înstrăinează şi de părinţi, şi de fraţi, şi de rude şi se alipeşte numai de cel ce-i aduce vreun folos ori îi îndulceşte intr-un fel ori într-altul viaţa. Poate fără îndoială şi cel religios să se înstrăineze de părinţii lui, căci slăbiciunile şi patimile adeseori îl zăpăcesc pe om, dar mai curînd ori mai tîrziu el se întoarce şi se căieşte — ca fiul perdut. E o mare nenorocire să nu mai poţi crede, dar, întocmai precum poţi să cîştigi iubirea copilului şi fără ca să-l iubeşti, poţi să cultivi în inima lui simţămîntul religios şi fără ca tu însuţi să fii pătruns de el şi lucru acesta trebuie neapărat să-l faci, căci fără de el toate silinţele-ţi sunt zadarnice. Poate şi copilul lipsit de simţămîntul religios să fie cuminte, deştept şi silitor, dar el în curînd va umbla de capul lui şi nu ştie nimeni unde va ajunge în cele din urmă, căci el nu are nici un razăm sigur în el însuşi. Sunt mai ales două lucruri, violentarea şi abuzul de iubire, care înstrăinează chiar şi pe copilul religios şi cu atît mai vîrtos pe cel lipsit de religiozitate. înainte de toate, de acestea are să se ferească educatorul, dacă e vorba să nu peardă iubirea copilului. Ştiin-du-se şi trupeşte şi sufleteşte superior, şi mai mare şi mai înţelegător decît copilul, educatorul scapă cîteodată din vedere că el numai superioritatea sufletească are să şi-o arate şi uşor ajunge să fie ispitit a-1 silui pe copil, ceea ce pe acesta îl umple de frică, îl face îndărătnic şi-l în-răieşte. Şi încă fiind în leagăn, copiii sunt adeseori violentaţi de cei ce nu-i iubesc îndeajuns. Fiinţă plăpîndă şi gingaşe, copilul se obicinuieşte uşor şi se deprinde cu rînduiala, pe care i-o facem. Dacă azi la o oră hotărîtă îl îmbăiem, îl hrănim, îl primenim, îl legănăm, îl purtăm în braţe, ori îl plimbăm, mîne simte la aceeaşi oră trebuinţa de a i se face ceea ce i s-a făcut şi plînge, dacă nu ne aducem aminte de el. E atît de bine ştiut, încît se zice, aşa mai în glumă, că copilul bătut ieri vrea să fie bătut şi azi. Ne dăm cu toţii seama că e priincioasă rînduiala în toate pentru sănătatea şi pentru buna dezvoltare trupească a copilului. Nu toţi ne dăm însă seama că cu ea se începe educaţiunea morală a omului. Copilul care se deprinde de mic cu sîmţămîntul ce trebuie neapărat să se facă la anumite timpuri şi în anumite împrejurări, nu numai că e ascultător, ci are totodată să iasă om, care-şi face datoria din propriul lui îndemn şi cu toată mulţumirea. E dar om nesocotit educatorul care nu se ţine de rînduiala pe care el însuşi i-a făcut-o copilului. Nu numai îl face dezordonat şi nesupus, dar îl mai şi înstrăinează, 194 căci numai omul brutal poate să-i zică unui copil : „Aşa voiesc : aşa are să fie!“ Prima regulă de educaţiune e dar să le croim copiilor numai legi, de care suntem hotă-rîţi a ne ţine noi înşine în toate împrejurările, căci orişice abatere e violentare. E brutal educatorul care cere de la copil azi ceea ce ieri n-a cerut, care azi îl opreşte de a face ceea ce ieri i-a dait voie să facă, ori care-şi schimbă diispoziţiunile de azi pe mîne. De asemenea educator copilul fuge în cele din urmă şi se ascunde. Cu desăvîrşire nesocotit e însă educatorul care-1 ia pe copil cu puterea, şi nu e nimic mai revoltător decît un copil luat pe sus, care.-.ţipi, ocâeneş-tey zg-îrie şl dă din mîni şi din picioare, ca să scape din braţele puternice care-1 strîng. Dar e vioi, neastîmpărat, nesupus şi pornit spre drăcii. Fără îndoială numai pentru că nervii îi sunt prea excitaţi, şi Herbart ne-a spus care e leacul firesc pentru potolirea nervilor copilăreşti, şi ştie şi românul cum se scot drăciile din copii. Nu o dată cea mai bună dovadă de iubire e certarea cu dreptate. ABUZUL DE IUBIRE Cele mai multe din simţemintele omeneşti sunt nu numai stări sufleteşti fie plăcute, fie dureroase, ci totodată şi izvoruri de îndemnuri. întocmai precum cel chinuit de sete aleargă să-şi găsească apă şi să-şi stîmpere setea, cel muncit de ură e însetat de răzbunare şi aleargă ca să-şi stîmpere ura lovind pe cel urît, şi dacă apa consumă setea, fapta răzbunării consumă ura. Iubirea, fie interesată, fie dezinteresată, e şi ea nu numai o plăcută stare sufletească, ci totodată şi un izvor de îndemnuri binevoitoare. Ne bucurăm de cel iubit, ne simţim mîngăiaţi cînd îl ştim mulţumit, îi dorim binele şi ne dăm silinţa de a-i face viaţa plăcută. Silinţa aceasta e măsura iubirii şi se dă pe faţă în dovezile de iubire : 195 cu cît mai mult iubim, cu atît mai mare ni-e silinţa şi cu atît mai multe şi mai grele dovezi dăm despre iubirea noastră. Dacă ura se poate consuma prin fapta răzbunării, se poate consuma şi iubirea prin dovezile de iubire. Lucrul acesta e învederat mai ales fiind vorba de iubirea interesată. Iubim pe un prieten, care ne este fie folositor, fie plăcut prin inteligenţa şi prin purtările lui, şi iubim pe femeia care e înzestrată cu multe însuşiri nouă plăcute şi poate să ne îndulcească viaţa : nu mai încape nici o îndoială că iubirea nu se stînge, dacă dovezile de iubire, pe care avem să le dăm, trec peste măsura dreaptă. E un om nesocotit cel ce zice : „Dacă mă iubeşti, fă-mi cutare lucru“ şi om înţelept cel ce răspunde : „Fiindcă ţin să te iubesc şi de aici înainte, nu am să ţi-o mai fac şi aceasta“. Dovada de iubire o dau pentru mulţumirea mea, şi e învederat că mulţumirea aceasta e şi mai vie, şi mai curată, dacă dau dovadă fără ca să mi se fi cerut. Tot atît de învederat e că mai viuă e şi mulţumirea celui ce primeşte dovezi pe care nu le-a cerut. E deci lipsit de bun-simţ cel ce cere dovezi de iubire : omul cuminte le primeşte cu mulţumire şi le dă din propriul lui îndemn. Dacă e adevărat lucrul acesta cînd vorba e de oameni mari, cu atît mai adevărat e fiind vorba de copii. \ Iubirea copilului numai interesată poate să fie şi: ■abia încetul cu încetul, mai ales prin dezvoltarea simţe-mîntului religios, devine dezinteresată. Foarte mulţi, dacă nu chiar cei mai mulţi oameni, abia la maturitate, ori după ce sunt şi ei părinţi, îşi dau samă despre iubirea părintească de care au avut parte, şi încep să fie pătrunşi de devotament filial. Copilul iubeşte pe cel ce poartă grijă de el şi-l iubeşte numai potrivit cu purtarea de grijă, şi abia unele dintre fete au adevărat devotament faţă cu părinţii lor. Părinţii sunt însă adeseori ispitiţi a cere prea mult de la copiii lor. Păcatul oarecum organic al părintelui e să ţie ca copilul lui să fie cel mai frumos, cel mai voinic, mai cuminte, mai deştept şi mai silitor dintre toţi copiii, întru 196 toate mai presus de alţii, şi sporul în bine al copilului e cea mai mare mulţumire părintească : fericit e părintele cînd se poate lăuda cu copilul său. Nu însă pentru mulţumirea noastră ni-au fost daţi Gopiii, şi purtarea de grijă pentru dînşii e o sarcină frumoasă, dar adeseori foarte grea pe care avem s-o purtăm cu îndelungă răbdare şi tînguire, aşa cum ni s-a dat. Dacă e adevărat că iubirea noastră către copil ne face sarcina aceasta plăcută, iar iubirea copilului cătră noi ni-o face mai uşoară, e chestiune de bun-simţ să nu facem nimic ce poate să slăbească iubirea şi în noi şi în copil. Slăbeşte însă iubirea şi în copilul de la care se cere ceea ce pentru el e prea greu, ori poate chiar peste putinţă, şi în părintele care nu primeşte de la copil dovezile pe care le cere. Crescînd, copilul ajunge să mai iubească şi pe alţii şi să aibă slăbiciuni, şi e în dezvoltarea lui o fază, în care, stăpînit fie de iubirea cătră alţii, fie de slăbiciunile lui, el nu mai ţine seamă de dorinţele părinţilor săi. Mai ales la vîrsta aceasta avem să fim cu deosebire cruţători faţă cu dînsul, dacă e vorba ca el să nu se depărteze de noi şi să-şi facă voile fie prin ascuns, fie cu o neruşinată nepăsare de noi. Sunt porniţi pe calea căderii copiii care au ajuns să-şi zică : „Dar pe tata şi pe mama n-o să-i pot mulţumi niciodată“. Omul înţelept nu cere de la nimeni dovezile de iubire, ci le primeşte cu mulţumire cînd ele i se dau din îndemn curat şi cu toată inima; cu atît mai puţin poate să le ceară de la copilul care nu prea e în stare să-şi deie seamă despre durerea pe care o produce cînd le refuză. De la copil avem să le primim toate aşa cum ne vin, cele bune ca dar din prisos, iar cele rele ca lucru firesc. II iubim fără îndoială mai mult, dacă ne face multă bucurie ; dar el are nevoie de mai multă iubire şi de o mai stăruitoare purtare de grijă, dacă adeseori ne mîhneşte, şi trebuie să-i şi dăm această mai multă iubire şi mai strălucitoare purtare de grijă, căci el nu e vinovat de a fi precum este şi numai prin neistovita bunăvoinţă a educatorului poate să fie îndrumat spre îndreptare. 197 AUTORITATEA Educaţiunea raţională îi este peste putinţă celui ce n-a cîştigat iubirea copilului şi nu ştie să şi-o păstreze. Singură, iubirea aceasta nu e însă destulă pentru stăpînirea copilului care li se supune de bunăvoie numai acelora a cărora superioritate o recunoaşte. Această recunoaştere a superiorităţii e ceea ce numim autoritate. E lucru uşor să ne cîştigăm autoritate faţă cu copilul mic, care e neajutorat trupeşte şi sufleteşte, lipsit şi de pricepere, şi de judecată, în toate privinţele mai prejos de noi, şi astfel fireşte pornit a ne imita şi a face ceea ce-i zicem. Crescînd însă, copilul se face din ce în ce mai neatîr-nător, îşi dă seama despre cele ce se petrec împrejurul lui şi mai curînd ori mai tîrziu ne judecă după faptele noastre — adeseori cu multă asprime. Dacă dar uşor se cîştigă autoritatea, ea uşor se şi perde şi sunt anumite lucruri de care trebuie să ne ferim, dacă vorba e să n-o perdem. Are fiecare păcatele sale de care trebuie să se ruşineze. Ruşinea aceasta e cel mai neîndoios semn al bunei simţiri: stricat cu desăvîrşire e numai cel fără de ruşine, care nu-şi mai ascunde păcatele, ci se făleşte oarecum cu ele. Dacă trebuie însă, în genere, să ne ascundem păcatele şi să ne stăpînim relele porniri, trebuie cu atît mai vîr-tos să fim îndeosebi în faţa copiilor stăpîni pe noi înşine şi să nu ne dăm de gol, căci prin aceasta ne coborîm înşine pe noi în gîndul copilului. Cîteva din multe. 1. Nu-ţi perde răbdarea, căci numai oameni slabi sufleteşte şi-o perd. Ceea ce te ridică şi-n gîndul tău şi-n mintea altora e liniştea cu care înfrunţi supărările ori primeşti insultele, şi mulţi educatori, mai ales învăţători, îşi perd autoritatea fiindcă prea adeseori ori prea uşor se lasă să fie scoşi din sărite. îndată ce a simţit că nu ştii să-ţi păstrezi bunul cumpăt, copilul caută dinadins să te enerveze, căci fiecare-şi măsoară valoarea individuală după efectul pe care e-n stare să-l producă asupra altora. 198 2. Nu nedreptăţi nici pe copil, nici pe alţii în faţa copilului, căci nedreptatea se face fie în clipele de nerăbdare, fie din egoism, din amor propriu, din vanitate ori din ambiţiune, deci totdeauna în urma unei rele porniri, care te înjoseşte. Cea mai înjositoare nedreptate e să socoteşti pe alţii mai răi decum în adevăr sunt, să le pui la îndoială buna-credinţă, să-i grăieşti de rău ori să-i osîndeşti pentru faptele săvîrşite cu bună intenţiune, şi dacă le faci aceste în faţa copilului, omori în el credinţa-n bine şi-l îndrumezi să te judece şi el pe tine cum tu judeci pe alţii, cînd nu e în stare să înţeleagă motivele faptelor tale, ceea ce atît de des i se întîmplă. 3. Nu suferii să fii umilit în faţa copilului, căci umilinţa suferită de tine îi umple sufletul de durere şi-l în-răieşte. Acela care nu cruţă copiii e un mişel fără de inimă, în faţa căruia extrema asprime e legitimă apărare, şi dacă sare cloşca-n capul celui ce vrea să-i atingă puii, i se cuvine şi mumei să-şi apere copilul răspingînd cu toată hotărîrea insulta ce i se face în faţa lui. 4. Să nu-l minţi pe copil şi să nu minţi pe nimeni în faţa lui, căci minciuna e mijlocul celui ce ajuns în strîm-toare se simte slab şi neajutorat. Cel mai puternic împărat îşi perde şi el prin minciuna învederată tot prestigiul ; cu atît mai vîrtos şi-l perde educatorul, dacă fie în glumă, fie cu bună intenţiune, fie ca să scape de vreo supărare spune în faţa copilului ceea ce nu e adevărat. Minciuna totdeauna şi în toate împrejurările e împotriva firii omului, căruia i s-a dat graiul ca să poată mărturisi adevărul, şi copiii, încă nestricaţi toţi, se revoaltă cînd în faţa lor se spune ceea ce dînşii ştiu că nu-i adevărat. Dacă-i minţim, revolta se produce atunci cînd el îşi dă seamă că nu era adevărat ceea ce le-ai spus şi nu numai ne despreţuiesc, dar mai iau şi deprinderea de a minţi. Tot un fel de minciună e şi cînd făgăduim ceea ce nu voim ori nu putem să împlinim, şi copilul, care nu uită, ne despreţuieşte dacă nu ne ţinem de vorbă. 5. Nu te apuca de lucruri la care nu te pricepi, că-ţi dai de gol neputinţele şi te faci de ruşine. Ruşine nu e să fii neştiutor ori nepriceput, ci să pretinzi a şti ceea ce tu nu ştii. 199 Părinţii lipsiţi de ştiinţă de carte şi mărginiţi pot să-şi păstreze autoritatea în faţa copiilor săi instruiţi şi deştepţi, dacă se mărginesc la ale lor, căci autoritatea ţi-o dă adevărata superioritate intelectuala, iar aceasta consistă în cumpenirea dreaptă. întocmai precum ignorant nu e cel ce ştie puţine, ci cel ce pretinde a şti şi ceea ce în adevăr nu ştie, om lipsit de autoritate este cel ce nu ştie să-şi măsoare puterile şi vrea să se impună şi cînd nu se poate. E învederat că educatorul care nu ştie să-şi păstreze autoritatea e adeseori nevoit să împinteneze prin recompense ori să constrîngă prin pedepse ceea ce e totdeauna rău. SLĂBICIUNEA PARINTEASCA Nu e între simţemintele omeneşti nici unul care e bun ori rău, bun e orişicare, dacă e cumpenit, iar rău, dacă e covîrşitor. Numai stăpînirea de sine, măsura dreaptă, e în toate bine. Şi în iubire dar atît prea puţin, cît şi prea mult e păcat, deci o nenorocire, şi numai nici prea mult, nici prea puţin e virtute şi temei al fericirii. Dacă pot să abuzez de iubirea cătră mine a altora, pot să fac abuz şi de propria mea iubire către alţii ori să-i las pe ei să abuzeze de iubirea mea, iar abuzul, ori-şicum s-ar fi făcut el, consumă iubirea. Prin abuzul de iubire, în vreuna din aceste trei forme, se istovesc multe prietenii, se strică multe case şi se nenorocesc mulţi copii. îţi este drag copilul, şi e pentru tine o mulţumire să-l vezi, să-i auzi glasul, să-l porţi în braţe, să-l săruţi, să-l găteşti şi să-l areţi altora. Mulţumire e mai tîrziu să-i asculţi vorbele, să-l pui să reciteze, să cînte, să joace, în genere, să-şi arete „talentele44. Nu e rău ca părintele să aibă mulţumiri pe urma copilului său, dar rău e să nu fim cumpeniţi în darea pe faţă a acestei mulţumiri, căci copilul nu e jucărea, nu păpuşică, nu obiect de distracţi- 200 une, ci fiinţă din carne şi din oase, în care e şi un înce-puţ de viaţa sufletească. Chiar şi între prieteni ori între femeie şi bărbat prea desele ori prea stăruitoarele manifestări de iubire sunt plictisitoare şi slăbesc în cele din urmă legăturile. Ele sunt cu atît mai rele faţă cu copiii, care nu judecă, numai tîrziu cunosc iubirea interesată şi foarte uşor ajung să-şi închipuiască că te-ndatorezi şi-şi cîştigă mari drepturi faţă cu tine, dacă au bunăvoinţă de a te lăsa să-i mîngăi. Pornit din fire spre mişelie, copilul alintat foarte în curînd simte că ai slăbiciune pentru el şi, îndată ce a sim-ţit-o aceasta, începe să te „tetorizeize“. E lucru ştiut de toţi, copilul care cade şi se loveşte, apoi, dacă se vede singur, se scoală şi merge mai departe ca şi cînd nimic nu i s-ar fi întîmplat, dar începe să plîngă amarnic îndată ce se iveşte în preajma vederii lui cineva, pe care-1 ştie avînd slăbiciune pentru dînsul. E învederat că ceea ce-1 face să plîngă nu e durerea, ci dorinţa de a te vedea dîndu-ţi silinţa să-l mîngîi. In faţa unui asemenea mişel omul cuminte îşi stăpî-neşte firea şi-şi dă dragostea pe faţă numai cu multă cumpătate şi la ocaziuni potrivite, drept răsplată pentru bune purtări ori drept semn de iertare după ce copilul a fost pedepsit. „Mama ne sărută adeseori şi îndeosebi totdeauna serile, după ce ne culcam, tata însă numai de tot rar ne mîngîia — povestea o fetişcană... Intr-una din seri adormisem mai tîrziu ca de obicei şi eram încă trează, cînd tata s-a întors de la lucru şi ne-a sărutat şi el. M-am făcut că dorm, iar ziua următoare am stat trează, pînă ce a venit el, ca să văd dacă ne sărută ori nu în toate zilele.“ Vezi d-ta mişelie de pui de om, care stă pîndă ca să te prindă dîndu-ţi pe faţă slăbiciunea, pentru ca să poată profita de ea. Ştie românul de ce zice că buni sunt copiii numai cînd dorm : numai atunci să-ţi dai de gol slăbiciunea faţă de dînşii, ba chiar şi atunci trebuie să te încredinţezi mai-nainte că în adevăr dorm. 201 Simţind slăbiciunea educatorului, copiii se fac pre-zumţioşi, volnici, neascultători, şi ţipă, răcnesc, se bat cu pumnii în cap, îşi smulg părul ori se trîntesc de pămînt dacă nu li se face voia. Aceasta e grea boală sufletească, pe care numai prin stăpînirea de noi înşine putem s-o lecuim, iar dacă n-o lecuim la timp, mai curînd sau mai tîrziu ne căim amarnic, căci mai curînd ori mai tîrziu ni se va pune pistolul în piept. In toate se cere măsură dreaptă, dar nicăiri atît de multă ca în purtările noastre faţă de copii. E foarte aspră vorba „maşter“, cu toate că bune sunt cele mai multe mume maştere. Chiar bune fiind însă, ele nu-şi dau seamă că acel copil, pe care tu l-ai născut, numai prin multe semne de iubire ţi-1 poţi face supus şi ascultător. Tot astfel învăţătorul şi orişicare alt educator care nu pentru ai săi copii are purtarea de grijă, numai avînd multa răbdare şi dînd multe semne de iubire poate să se facă stăpin pe sufletele copiilor. Părintele adevărat însă nu are niciodată să scape din vedere că el nu e „maşter“, ci păzitor rînduit de Dumnezeu al copilului. BĂRBĂŢIE Frumoasă vorbă î Adimenitor gînd ! Sărac lipit pă-mîntului şi prigonit fără de milă să fii şi te simţi înălţat prin tine însuţi, stai cu capul ridicat şi te uiţi fără de sfială în ochii orişicui cînd te ştii om întreg şi cu inima deschisă, care nu se înjoseşte, nu minte, nu se făţăreşte, nu ascunde adevărul asupra simţămintelor sale şi-şi face datoria în toate împrejurările. Duşmanul care te ureşte te stimează şi el şi se ruşinează cînd loveşte-n tine. Fiţi, românilor, bărbaţi totdeauna şi pretutindeni şi creşteţi-vă-în bărbăţie copiii, căci bărbăţia e podoaba neamului nostru şi prin ea avem să ne ridicăm atît în conştiinţa noastră, cît şi în faţa lumii. 202 Uitaţi-vă împrejurul vostru şi daţi-vă seamă cum îi judecă lumea cea mare pe puţinii, care, fie de frică, fie ademeniţi de făgăduinţă ori înduplecaţi de simbrii, se pleacă, se ascund ori au chiar neruşinarea de a se lăpăda în zile de grea cumpănă de marea obşte românească. înecaţi sunt în dispreţul românilor şi zadarnice sunt silinţele stăpînilor nedrepţi de a le spăla ruşinea, căci cu cît mai mult îi ridică cu atît mai mult îi înjosesc. Drept sluji nemernice îi iâiîi şi cei ce se folosesc de dînşii, şi aruncaţi au să fie ca nişte unelte netrebnice în clipa cînd n-o să mai fie nevoie de dînşii. Bărbaţi să fiţi, românilor, totdeauna şi pretutindeni şi în bărbăţie să vă creşteţi copiii! Daţi-vă seamă ce simţiţi voi în inimile voastre cînd privirile vă stau îndreptate ¡asupra celor ce se expun pentru dreptate şi sufăr şi rabdă şi nu se moaie orişicît de grele ar îi loviturile ce li se dau. Cu cît mai multe sunt şi mai grele loviturile pe care le primesc, cu atît mai vîrtos îi stimaţi şi-i iubiţi şi cu atît mai vîrtos se pătrund şi cei ce lovesc de simţămîntul că aceştia sunt între români oamenii cei adevăraţi şi vrednici. Ca dînşii să fiţi, românilor, şi . copiii aşa să vi-i creşteţi, ca să fie ca dînşii ! Dacă stai în faţa unui om vrednic, pe care-1 socoteşti mai presus de tine, spune-i verde-n faţă adevărul asupra simţămintelor tale, căci cea mai mare lipsă de respect e să minţi, să te făţăreşti, să-ţi ascunzi gîndurile, să-nşeli. Pe Dumnezeu, care vede şi ştie gîndurile tuturora, nu poate nimeni să-l înşele. Mişelul-mişeilor e deci cel ce vrea să înşele pe împăratul său, care e cel mai apropiat de Dumnezeu, şi pe sfetnicii lui, care sunt cei mai apropiaţi de dînsul. Cea dintîi şi mai mare datorie a cetăţeanului e să aibă inima deschisă faţă cu stăpînirea, şi de multe nenorociri ar fi ferită societatea, dacă, împlinindu-şi cu toţii datoria aceasta, stăpînitorii n-ar mai putea să fie amăgiţi de răi şi de mişei asupra adevăratelor sentimente ale mulţimii. Faceţi-vă, românilor, această datorie cetăţenească şi creşteţi-vă copiii aşa, ca şi ei să şi-o facă. 203 Cu atît mai vîrtos mişel e cel ce n-are inimă deschisă faţă cu cei mai de-aproape ai săi şi-şi amăgeşte părinţii, soţul, fraţii, prietenii ori tovarăşii ele luptă. Omul întreg îi spune chiar şi duşmanului său verde în faţă adevărul! Acum e timpul ca toţi cei ce vreau să fie socotiţi fiii vrednici ai neamului românesc să se pătrundă despre adevărul acesta şi să spună fără de încunjur, respicat şi cu toată hotărîrea, că niciodată românii nu vor renunţa la drepturile cîştigate de părinţii lor şi nu vor înceta a se lupta ca să Îe fie respectate de toţi acele drepturi. S-o ştie aceasta toţi concetăţenii lor, ş-o ştie lumea toată, s-o ştie stăpînitorii, s-o ştie mai presus de toate monarhul, pentru ca nimeni să nu mai poată fi amăgit cu gîndul că românii vor fi adormiţi. Să se ştie că s-au deşteptat românii din somnul cel de moarte şi mereu treji au să rămîie. ’ Fiţi, românilor, bărbaţi, ca şi copiii voştri să vă cinstească precum voi vă cinstiţi părinţii. ESTE FERICIRE ? E parcă o lipsă de bun-simţ să mai întrebăm dacă e ori nu fericire în viaţa omului : Căci de ce oare ne-am fi născut, dacă nu pentru ca să avem mulţumirea de a fi ?! Punem, cu toate aceste, foarte adeseori întrebarea, ba nu sînt între noi puţini cei ce, striviţi de durerea de a fi, se tînguiesc că nu e în lumea aceasta fericire cu putinţă. Deoarece fericit e numai cel ce el însuşi se simte fericit, nu mai încape îndoială că au toată dreptatea cei ce se tînguiesc : ei în adevăr nu pot să-şi găsească în lumea aceasta fericirea. Chiar admiţînd însă că toţi oamenii care trăiesc azi pe faţa pămîntului se simt nefericiţi, nu ne-am încredinţat că nu poate fi fericit omul care e cum trebuie să fie. Nu mai încape nici o îndoială că e o mulţumire foarte viuă şi pozitivă să mănînci cînd eşti flămînd ori să bei apă rece, curată şi proaspătă cînd ţi-e sete. Foamea dar şi setea sunt, dacă le satisfacem la timp, porniri plăcute, 204 şi tot plăcută e şi lucrarea prin care ne procurăm mîn-carea ori băutura. Mergînd mai departe, trebuie neapărat să ajungem la convingerea că orişice act de viaţă trupească, funcţionarea orişicărui organ, orişicare trebuinţă organică firească e o plăcere care duce la o mulţumire. Durerea se iveşte numai dacă trebuinţa nu e satisfăcută la timp ori dacă vreunul dintre organe ori chiar vreo parte a organismului nu poate să funcţioneze normal. Pentru omul, care prin neadormită purtare de grijă ştie să-şi păstreze sănătatea, trupul e deci un izvor cin plăceri, de mulţumiri şi de îndemnuri spre o plăcută lucrare, şi numai fericit poate să se simtă cel ce respiră cu plâmîni sănătoşi aer curat, umblă cu ochi deschişi în lumina soarelui, lucrează purtîndu-şi din bătăile inimii sale viguroase sîngele prin vine, mănîncă cu poftă şi doarme adînc. Izvor de dureri e trupul numai pentru cel ce se lasă pe sine însuşi în părăginire, nu se stăpîneşte şi-şi ruinează trupul prin excese ori prin desfrîu. Acesta nu e însă om adevărat, ci mai mult ori mai puţin stricat şi se simte neféricit fiindcă nu e cum trebuie să fie. Mulţumirea de a fi cum trebuie să fii şi de a-^ţi fi făcut în toate îihprej urările datoria e în om atît decovîrşi-toare, îneît cel ce s-a deprins cu ea vrea mereu s-o aibă şi suportă şi dureri trupeşti, şi nevoile mari ale vieţii, şi răutatea semenilor săi, fără ca să se socotească însuşi pe sine nefericit. Suferinţele-1 întăresc şi-l înalţă. E deci învederat că cel ce nu e mulţumit cu propriul său fel de a fi aleargă neastâmpărat prin lume, fuge de sine însuşi şi se plînge mereu, că viaţa e un lung şir de suferinţe. încă mai puţin poate să se simtă nefericit cel ce-şi dă seamă că şi alţii sunt mulţumiţi de dînsul şi că se înalţă din ce în ce mai mult atît în gîndul său, cît şi în al altora, Grea şi nesuferită i se pare viaţa numai celui ce se vede dispreţuit şi intîmpinat cu repulsiune de semenii săi ori se coboară din ce în ce mai mult în gîndul său şi-n al altora. Egoismul, în toate formele lui, ca amor propriu, ca vanitate, ca ambiţiune, fiind bine cumpenit, e un izvor de mulţumiri curate şi pozitive, pe care numai ¿él 02 este poate să le aibă, şi dacă Eminescu zice că cel ce nu este nu simte dureri, oamenii, care sunt stăpîni pe 205 sine înşişi îi răspund că cel ce nu este nu simte mulţumiri. Cu atît mai vii, mai pozitive, mai curate şi mai nesă-câte sunt mulţumirile pe care omul şi le face prin lăpă-darea de sine, prin fapte pornite din iubire cătră alţii, fie cătră obştie, fie cătră membrii singurateci ai ei. Ceea ce faci pentru familia ori pentru patria ta, pentru neamul tău, pentru biserica ta, jertva pe care o aduci, ca să alini suferinţele altora, îţi îndulceşte pentru totdeauna viaţa,, căci nu numai fapta, ci chiar şi numai intenţiunea ^bună n-o uiţi niciodată şi te simţi mîngăiat în sufletul tău de cîte ori îţi aduci aminte de dînsa. Cel ce săvîrşeşte fapte pornite din iubire cătră alţii îşi adună comori neperitoare,. pe care nu poate nimeni să i le răpească, şi ceea ce poate să ne strivească e numai reamintirea faptelor rele pe care le-am săvîrşit. Numai pe sine însuşi se osîndeşte dar cel ce zice că omul e zemislit anume spre rele făptuiri şi nu poate să facă decît ceea ce face. In lumea aceasta e în toate, pînă în cele mai mici amănunte, cea mai desăvîrşită raţionalitate. îndată^ dar ce eu omul îmi fac mustrări cînd săvîrşesc vreo faptă rea şi sunt mulţumit numai săvîrşind fapte bune, e învederat că numai fapta bună e potrivită cu firea mea cea adevărată şi nu mi-aş face mustrări, dacă n-aş şti că fapta rea e împotriva firii omeneşti şi-mi e dată putinţa de a nu o săvîrşi. E deci fericire în viaţă, dar numai pentru omul care e cum trebuie să fie, şi ştim cu toţii, şi fără să ne mai spună cineva, că om adevărat, cumsecade, aşa cum trebuie să fie e numai cel ce are neadormită purtare de grijă pentru sine, se stăpîneşte în toate împrejurările şi săvîrşeşte numai fapte pe care el însuşi le socoteşte bune. Restul vieţuirii nu poate, cu toate aceste, să fie numai acesta. Trăim purtînd grijă de noi înşine, stăpînin-du-ne relele porniri şi săvîrşind fapte bune pentru ca să putem avea liniştea sufletească, fără de care nu putem să ne bucurăm de viaţă. Ceea ce ne dă bucuria de a vieţui, adevărata fericire de a fi, sunt mulţumirile pe care le simţim cînd ne per-dem pe noi înşine în privirea lumii ce ne încungiură, ne 206 uimeşte prin raţionalitatea şi ne încîntă prin frumuseţa ei, înălţarea sufletească. Cel chinuit de dureri trupeşti, zbuciumat de patimi, strivit de nevoile vieţii ori muncit de mustrări nu are liniştea cuvenită, nici repaosul neapărat ca să se poată înălţa cu sufletul, nu vede lumea ce-1 încungiură, stă mereu lipit de pămînt şi se plînge neîncetat că viaţa e suferinţă numai. îi şi este în adevăr, dar numai pentru că el însuşi nu e cum trebuie să fie. Nu e între noi muritorii nici unul cum în adevăr trebuie să fie, şi de aceea suferim cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin, fiecare potrivit cu vrednicia lui. Cei cu desăvîrşire mulţi ţinem însă să trăim, ceea ce dovedeşte că tot e mai multă plăcere decît durere în viaţa omenească şi că e vrednică viaţa de a fi trăită. li“ ‘ ' " DISCIPLINA PUBLICĂ ' -i / ! De cîtva timp, poliţia din Capitală are mult de lucru şi noi, ziariştii, nu putem să ne plîngem că trebuie să alergăm prea mult pentru ca să găsim cîte o ştire mai de senzaţiune. Nu, tocmai afară din cale „mort“ nu e sezonul : azi unul ori una încearcă ori reuşeşte chiar să se sinucidă; mîine se produce mai ici, mai colo cîte o încăierare din care ies mai mulţi răniţi şi cel puţin cîte unul mort; nu lipsesc nici scandalurile prin localuri publice, nici pungăşiile mai mult ori mai puţin rafinate, dar la^ toate le pune vîrf „banditismul“ de prin părţile mai mărginaşe ale atît de întinsului nostru oraş. De ! Aşa e prin oraşele mari, unde se adună din toate părţile fel de fel de oameni, între care şi mulţi pe care numai poliţia „vigilentă“ poate să-i ţină în frîu. N-ar mai avea poliţia nici un rost dacă n-ar fi şi asemenea oameni. N-ar fi însă o prea mare exageraţiune, dacă am zice că cei mai mulţi dintre aceşti oameni nu vin de aiurea, ci se prăsesc chiar aici la Bucureşti, încît nu mai avem nevoie de import pentru ca poliţia să aibă de lucru, ci am putea chiar să exportăm. 207 într-una din zile, la colţ, unde Calea Moşilor taie Bulevardul Carol, unde e totdeauna multă lume, trei fetiţe de vreo 11—13 ani se întorceau cu ghiozdanele lor de la şcoală. Cîţiva băieţi îmbrăcaţi în uniformă de liceani se legaseră de ele şi le urmăreau cu oarecare stăruinţă, în-cît una din ele începuse să plîngă, ceea ce le făcea băieţilor mult haz. Unul dintre trecători, om cărunt acum şi după întreaga lui înfăţişare foarte respectabil, voind să ieie fetiţele sub ocrotirea sa, le-a făcut băieţilor cu toată bunăvoinţa observaţiunea că nu le şade bine ceea ce fac. Băieţii l-au luat cu „huidiu !“, ca pe unul care se amestecă în treburi care nu îl privesc, iară trecătorii, oameni dealtminteri foarte cumsecade, rîdeau de dînsul, ba unul i-a aruncat chiar vorba: „Ce te legi de băieţi, domnule !?“ Orişicine, care a trăit un timp oarecare la Bucureşti şi n-a umblat cu ochii închişi, ştie foarte bine că asemenea lucruri se petrec în fiecare zi pe la toate răspîntiile, căci în gîndul multora obrăznicia e un semn de deşteptă-ciune. O fi şi aşa, dar nu mai încape îndoială că, tolerînd asemenea manifestări de „deşteptăciune“, creştem ştrengari din care foarte uşor ies pungaşi şi în cele din urmă şi „bandiţi64 care se înhăitează pe la marginile Capitalei. Acei cîţiva liceani tot aveau un rost oarecare şi se temeau fie de profesorii lor, fie de „cei de acasă“'. Ei intră, cu toate acestea, în lume cu o „mentalitate“ foarte sucită, care poate să-i ducă la multe rele. Sunt însă, mai ales prin Dealu-Spirii, prin împrejurimile gării, prin Tirchileşti şi în părţile dinspre Obor ale Capitalei, o mulţime de copii părăginiţi care n-au nici un rost şi de care nu prea poartă nimeni de grijă. Ei umblă răzleţi, de capul lor şi cresc la întîmplare : ce-o să se aleagă din ei, dacă noi oamenii maturi zicem cu toţii că nu ne privesc purtările lor ?! Cînd e vorba de lucruri care se petrec în public, orişicine e interesat, deci şi în drept, şi dator a nu lăsa pe copii şi pe oamenii tineri să apuce căi rele, căci întreaga societate sufere dacă se perd bunele moravuri. 208 Disciplina publică îndeosebi în ceea ce priveşte tinerimea nu poate s-o păstreze poliţia, ea singură, ci trebuie să-i venim cu toţii într-ajutor. Aceasta numai puţini o fac la noi şi de aceea avem prea mulţi ştrengari din care ies în cele din urmă fel de fel de făcători-de-rele ori fel de fel de nenorociţi ce nu-şi pot găsi rostul în societate. Dacă înregistrăm dar cu toată stăruinţa ştirile triste pe care le primim despre faptele rele ce se petrec prin mahalalele Capitalei, o facem ca să pătrundă din ce în ce convingerea că statul e impotent îri ceea ce priveşte păstrarea disciplinei publice, dacă nu e ajutat de întreaga societate. După cum am ajuns să înfiinţăm o întreagă organiza-ţiune pentru ocrotirea animalelor, e sosit timpul să ne gîndim cu tot dinadinsul şi la o organizaţiune pentru ocrotirea şi îndrumarea spre bine a copiilor pentru care părinţii lor nu vor, nu pot ori nu ştiu să aibă cuvenita purtare de grijă. EDUCAŢIUNEA FIZICA A MASELOR CONFERINŢA D-LUI I. SLAVICI Domnilor, Societatea noastră nu e un aşezămînt de binefacere, nici unul de utilitate publică în înţelesul obicinuit al cu-vintului, ci ligă adevărată, adică o însoţire făcută spre a purta cu puteri unite lupta împotriva unui duşman nemilos al fiecăruia dintre noi şi al societăţii în genere. Veţi fi ştiind că azi oftica nu mai e socotită drept o boală individuală, ci are caracterul unei plăgi sociale, care cere jertfe mai multe şi mai grele decît toate războaiele. Omul atins de turbare se repede orbiş asupra altora ca să-i muşte şi să le comunice şi lor înspăimîntă-toarea boală de care a fost cuprins el însuşi. Tot astfel şi 209 ofticosul are pornirea bolnăvicioasă de a da mai departe oftica, încît ni se impune gîndul că boala vrea să se întindă şi să distrugă. Aceeaşi pornire se dă pe faţă la sifilitici şi la beţivii cuprinşi mereu de neastîmpărul de a ademeni şi pe alţii să beie. In fiecare clipă suntem noi oamenii sănătoşi ispitiţi ori ameninţaţi şi astfel e firească în noi pornirea de a ne însoţi ca să ne apărăm, înăbuşind boala unde ea s-a ivit şi ferind de ea pe cei încă sănătoşi. Aţi auzit vorbindu-se de războaie şi de bătălii, în care mii de oameni rămîn morţi pe cîmpul de luptă şi iar alte mii sunt greu răniţi. Daţi-vă însă seamă cîţi oameni sunt răpuşi de aceste boale şi cîţi tînjesc de o zi pe alta, incapabili de a-şi agonisi prin munca lor mijloacele de trai; înfăţişaţi-vă toate nenorocirile ofticoşilor, ale sifiliticilor şi ale alcoolicilor şi veţi înţelege că nu e nici un război atît de crîncen ca cel purtat de noi, Liga aceasta, din care ar trebui să facă parte toţi apărătorii sănătăţii publice. Care ni e însă arma în această luptă ? Una singură : educaţiunea. Lucrul acesta trebuie să-l înţelegeţi mai ales d-voas-tre, viitorii educatori publici. Medicii ne spun că, în timp de holeră, oamenii toţi sunt mai mult ori mai puţin plini de microbii holerei, dar cei viguroşi răpun microbii şi rezistă şi numai cei plă-pînzi cad bolnavi şi sunt răpuşi de microbi. Tot astfel microbii ofticei se găsesc în gura celor mai mulţi oameni, dar numai cei plăpînzi cad în luptă cu ei. Organismul are din chiar plăsmuirea lui mijloace pentru combaterea boa-lelor care-1 atacă şi boala iese învingătoare numai dacă e istovit organismul fie de excese, fie în lipsă de hrană, în genere, în lipsă de purtare de grijă. Dacă e deci vorba să apărăm sănătatea publică, avem, înainte de toate, să-i îndrumăm pe oameni a purta grija fiecare de propria sa sănătate. Această îndrumare e educaţiunea fizică în înţelesul adevărat, în deosebire de cultura fizică. D-voastre, care faceţi lecţiuni de pedagogie, mă veţi înţelege dacă voi spune că grădinarul care pune sămînţa în pămînt şi priveghează ca planta încolţită să aibă tot- deauna pămîntul afinat la rădăcini, umezeală şi lumină destulă şi să nu fie înecată de buruieni, cultivă planta ca să se dezvolte bine -şi să-i dea rod îmbelşugat, dar nu e un educator. Tot atît de puţin e educator gospodarul care cultivă în mod raţional orişice fel de animale în vederea foloaselor ce pot să-i aducă. Vaca are, de exemplu, atîta lapte cît e neapărat de trebuinţă pentru ca viţelul să se hrănească bine, cam 4—5 litri. Noi mulgem însă vaca pentru ca să ne hrănim noi înşine cu laptele ei. Dacă-i dăm dar nutreţ destul, ea produce mai mult lapte, ca tot să aibe şi viţelul destul. Astfel, prin purtare de grijă şi prin selecţiune raţională,, am ajuns încetul cu încetul să avem vaci care dau 20 litri de lapte. Veţi admite însă că am făcut cultura vacii, dar nu educaţiunea ei. Tot astfel putem să purtăm grija şi de om, ca toate organele lui să se dezvolte bine, ca să fie totdeauna sănătos şi să dispună în toate împrejurările de toate puterile sale. Prin aceasta îl creştem şi îl cultivăm fiziceşte, dar educaţiunea nu. i-o facem. Sunt mulţi oameni care, avînd parte de o bună creştere fizică, la vîrsta de 20 ani ni se prezintă cu obrajii rumeni, cu formele pline şi plini de vigoare în toate privinţele, dar peste cîţiva ani îi vedem ruinaţi trupeşte şi sufleteşte, fiindcă n-au avut ei înşişi purtare de grijă pentru păstrarea propriei lor sănătăţi. Omul se deosebeşte de toate celelalte fiinţe vieţuitoare prin aceea că poate şi el însuşi să poarte grijă de sine. Numai îndrumarea spre această purtare de grijă pentru sine însuşi e educaţiune şi de aceea nu putem vorbi de educaţiune la plante ori la animale, ci numai la om. Om cu educaţiune fizică, domnilor, e acela care, fie el viguros ori plăpînd, are în toate împrejurările purtare de grijă pentru păstrarea propriei sale sănătăţi, caută lumina, aerul curat, apa limpede şi curăţenia în toate, nu excedează niciodată, nici nu mănîncă, nici nu bea prea mult ori ceea ce nu-i prieşte, e în toate împrejurările cu măsură şi stăpîn pe sine. Asemenea oameni găsim pretutindeni şi la tot pasul prin ţările în adevăr culte ale Apu- 211 sului : la noi sunt puţini, ba puţini sunt chiar şi cei ce îşi dau seama ce va să zică educaţiune fizică. Liga noastră are în vedere să facă educaţiunea fizică astfel înţeleasă a mulţimii, deprinzînd pe oameni să poarte fiecare din ei grijă de propria sa sănătate. Eu am văzut aici bolnavi care au venit luni de zile de-a rîndul, regulat, ca să li se facă injecţiunile recomandate de ştiinţă şi m-am încredinţat că boala de care sufăr dă încetul cu încetul îndărăt. Lucru pentru întreaga societate mai important e însă că dînşii stăruie să vie şi se deprind a ţine seamă de poveţele d-lui doctor, care le spune să trăiască cît de mult în aer curat şi la lumină, să se ferească de murdărie, să nu excedeze, să păstreze măsura cuvenită în mîncare şi în băutură, să aibă ei înşişi purtare de grijă pentru sine. Aceşti oameni, azi trei sute, peste cîtva timp alte trei, încetul cu încetul mii de inşi, duc bunele deprinderi fiecare în cercul restrîns în care-şi petrece viaţa şi astfel se propagă în întreaga societate un spirit sănătos. Chiar şi dacă mici ar fi binefacerile de care se împărtăşesc cei ce caută aici sănătatea, e mare afară din cale folosul pe care-1 trage societatea angagiată în luptă cu cele mai nemiloase boale şi membru al ligei noastre e orişicine care-şi păzeşte sănătatea şi stăruie ca şi alţii să facă la fel cu dînsul. închei, domnilor, această scurtă expunere, întorcîn-du-mă de unde am plecat. Făcîndu-le, după putinţele noastre, bine celor atinşi de o boală grea, scădem şi astfel prea multele suferinţe ale oamenilor şi vrem să-i fim folositori societăţii. Lupta pentru care ne-am însoţit e însă atît de grea, încît numai luînd cu toţii parte la ea vom putea să ieşim biruitori. CUVlNTAREA D-LUI ION SLAVICI Doamnelor şi domnilor, Intr-o conferinţă ţinută aici asupra educaţiunei fizice a maselor am zis că Liga noastră nu e un aşezămînt de 212 binefacere, ci o însoţire făcută spre a purta lupta împotriva unui duşman nemilos, care cere jertfe mai multe decît cel mai crîncen război. Am arătat atunci cum, îndrumând pe bolnavii ce caută aici ajutor să poarte fiecare din ei grijă de propria sa sănătate, facem educaţiunea fizică a maselor şi pregătim societatea pentru luptă. Daţi-mi voie să arăt azi şi efectele morale ale acestei lucrări pornite din casa aceasta. Suntem intraţi în iarnă şi fiecare dintre noi are la tot pasul ocaziunea de a se încredinţa cît de mulţi sunt oamenii care n-au pentru ei şi pentru copiii lor nici adăpost călduros, nici încălţăminte şi haine potrivite cu asprimea timpului, nici hrană îndestulătoare. La noi, ca pretutindeni, e multă mizerie, iar mizeria umple inimile de amărăciune şi-i îndîrjeşte pe oameni. Chiar fiind ei înşişi vinovaţi de starea în care se află, cei ce se luptă cu nevoi mari se uită cu jind la cei ce trăiesc în lărgime, se socotesc nedreptăţiţi şi sunt adeseori porniţi spre mînie. Mai ales aceasta-i învrăjbeşte pe oameni, îi înrăieşte şi-i împinge spre duşmănie şi spre fapte rele, încît suntem adeseori ispitiţi să zicem că omul e cea mai fioroasă dintre toate fiinţele vieţuitoare. Acela dar, care alină suferinţa ajutînd pe cei ce se luptă cu nevoi, îi împacă pe oameni, îi apropie unii de alţii, îi face mai buni îndulcindu-le firea şi ridică nivelul moral al societăţii. Daţi-mi voie să ilustrez acest adevăr printr-un exemplu luat din viaţa practică. Pentru ca nu cumva să se simtă cineva atins, nu voi lua acest exemplu din viaţa noastră de aici. Împăratul a înfiinţat pentru fraţii noştri de peste Car-paţi o episcopie pe care a înzestrat-o cu mari averi, încît episcopul are venit de vreo jumătate de milion pe an. Unul dintre episcopi care a fost ridicat în scaunul a-cestei diecese, om cu inima largă, căruia îi plăcea să trăiască, nu numai şi-a cheltuit toate veniturile, ci a mai făcut şi datorii în timpul păstoriii lui. Mulţi ziceau că e risipitor, dar cei ce au trăit în apropierea lui şi prin împrejurimile lui îl binecuvîntau pentru că le dădea putinţa de a agonisi cîte ceva prin munca lor şi nu puţini şi-au întemeiat "bunăstare familială pe urma lui. El îşi zicea adeseori : „Averea nu e a mea, dar mi se cuvine să dispun de veniturile ei şi le chivernisesc pe aceste aşa, ca să folosească şi alţii şi să mă binecuvîriteze“. După acesta a Urmat în scaun un fost preot, deprins cu viaţa modestă de la ţară. Acesta, găsind averea într-o stare părăginită şi dorind s-o aducă iar în stare bună, şi-a pus poară şi a urmat viaţa de mai înainte. Puţini mai puteau acum să trăiască prin împrejurimele scaunului episcopesc şi nimeni nu mai putea să-şi facă stare ; încetul cu încetul însă s-au adunat bogăţii prisositoare şi episcopul a început să înfiinţeze aşezăminte de binefacere, între altele un internat pentru băieţi şi altul pentru fetele preoţilor mai săraci şi împovăraţi cu mulţi copii. Mulţumirea lui sufletească era să uşureze sarcinile părinţilor, şi-şi trăgea de la gură ca să poată avea cît mai în-deplin mulţumirea aceasta. A fost dar, este şi va fi binecuvîntat cîtă vreme vor exista aşezămintele binecuvîntate de el. Aceste sunt, doamnelor şi domnilor, cele două forme ale binefacerii sociale. Puţini sunt, ce-i drept, cei ce-şi dau seamă că binefăcător e şi cel ce le dă de lucru celor ce sunt în stare să-şi agonisească mijloacele de trai prin munca lor. Lucru bun, frumos şi tuturora folositor e însă să conduci cu pricepere şi cu bună chibzuinţă mulţi oameni în lucrarea lor, să porţi grijă de mulţi, să osteneşti pentru uşurarea multora şi să ajuţi pe mulţi a-şi agonisi pînea de toate zilele. Mai ales prin aceasta se apropie cei bogaţi de cei săraci şi se pătrund cu toţii de simţămîntul că atîrnă unii de alţii şi că numai împreună se pot ferici. încă mai vîrtos se produce simţimîntul acesta cînd le venim într-ajutor celor ce nu sunt în stare să-şi agonisească prin munca lor mijloacele de trai şi în rîndul acestora avem să punem pe cei chinuiţi de boale, pentru stîr-pîrea cărora s-a înfiinţat liga aceasta. E greu să te lupţi cu mizeria, dar umbli desculţ şi zdrenţuit şi rabzi şi la frig şi la foame cîtă vreme eşti sănătos : ceea ce-1 răpune pe om, îl răieşte şi-l lipseşte de vigoarea fizică şi morală e mai ales boala. De aceea purtarea de grije pentru cei bolnavi e cea mai mare din- m tre toate binefacerile şi cel mai înrăit om se îmblînzeşte şi el şi iubeşte pe cei ce-şi dau silinţa să-i aline suferinţele şi să-l facă iar sănătos. Binefacerea aceasta se revarsă asupra întregii societăţi, nu numai pentru că redînd unuia sănătatea apărăm şi pe cei ce-ar putea să ia boala de la dînsul, ci şi pentru că recunoştinţa celui însănătoşit îi priveşte pe toţi. Am asistat în cîteva rînduri aici, în zilele cînd d. dr. Mitulescu îi trata pe bolnavii veniţi să-i ceară ajutorul. Erau pline toate încăperile acestei case de bărbaţi şi femei, băieţi şi fete, care veniseră aici aduşi de credinţă nestrămutată că li se vor alina suferinţele, mulţi dintre ei veneau de luni de zile regulat, ceea ce n-ar fi făcut dacă n-ar fi fost convinşi că-şi vor redobîndi în cele din urmă sănătatea şi nu s-ar fi simţit din ce în ce mai bine. Văzînd nădejdea oglindită pe feţele lor, era peste putinţă să nu-mi aduc aminte vorbele Mîntuitorului nostru : „Credinţa ta te va mîntui pe tine !“ Şi-n adevăr, plini de încredere în d-1 doctor, tari în credinţa că el îi va scăpa şi ascultîndu-i poveţele, mulţi dintre dînşii erau înaintaţi pe calea însănătoşirii! Aceştia sunt, doamnelor şi domnilor, cei mai zeloşi propagatori ai tendinţelor reprezentate de liga noastră. Orişiunde se duc şi cu orişicine se întîlnesc, ei zic : „Fe-riţi-vă de boale, purtaţi grijă de propria voastră sănătate şi aveţi încredere în priceperea medicilor şi-n bunăvoinţa lor!44 Şi ei găsesc mai multă ascultare decît noi, ceilalţi* cari nu vorbim din experienţele propriilor noastre suferinţe. E însă un alt lucru care m-a atins mai mult. Se cere multă conştiinţă profesională şi multă iubire de oameni pentru ca un om să săvîrşească gratuit munca încordată pe care d. dr. Mitulescu o săvîrşeşte examinînd bolnavii ce vin aici şi-ntrebîndu-i cu stăruinţa cerută de ştiinţă. S-ar putea însă zice că d-sa o face aceasta pentru ca să se încredinţeze despre temeinicia ştiinţei al căreia apostol e. Cu totul altfel ni se prezintă jertfele pe care le aduce d. Grigore Alexandrescu spre a susţine acest aşezămînt pentru alinarea suferinţelor. D-sa nu are şi nu poate să 215 aibă alt interes decît cel pornit din cea mai curată iubire de oameni, şi de aceea este nobilă bucuria pe care o simte cînd îi vede pe bolnavi venind ia casa deschisă pentru dînşii şi se încredinţează că nu îi sunt zadarnice jertfele, că cei ce caută aici alinare sunt din zi în zi mai plini de vigoare şi mai voioşi. Mulţumirea de a se fi încredinţat despre aceasta îi este răsplata, căci fapta săvîrşită cu gînd bun se răsplăteşte ea însăşi prin sine. N-avem, cu toate acestea, să perdem din vedere că cel ce săvîrşeşte fapte bune e răsplătit şi prin recunoştinţa şi iubirea obştească. De recunoştinţa şi iubirea aceasta se-mpărtăşeşte întreaga clasă socială din care face parte d. Grigore Ale-xandrescu. Dacă între oamenii cu dare de mînă ar fi mai mulţi care fac ca d-sa, n-ar mai fi despărţite clasele noastre sociale, n-ar putea să răzbească între noi spiritul de învrăjbire, nici pornirea spre răutate, căci cei ce se luptă cu nevoi ori se zbat în suferinţe şi-ar ridica ochii cu dragoste şi cu încredere spre cei ce pot să le vie într-ajutor. Acesta e efectul moralizator al lucrării pornite de liga noastră. Orişice faptă bună nu numai uşurează traiul, îi şi face pe oameni mai buni şi mai rezistenţi faţă de relele ispitiri şi astfel ridică nivelul moral al societăţii. Nu mă îndoiesc dar să dau pe faţă gîndul tuturora, dacă-i urez d-lui Grigore Alexandrescu viaţă îndelungată şi puteri totdeauna depline, ca să-şi poată urma lucrarea şi să aibă şi mulţumirea de a vedea cum din ce în ce mai mulţi îl însoţesc în calea pe care a deschis-o pentru binele societăţii noastre. FIERUL ROŞU Oamenii cari privesc lucrurile din depărtare ori n-au timp ca să se gîndească se vor fi mirînd că asupra legii teatrelor s-au făcut discuţiuni atît de vii şi de îndelungate. 216 în adevăr, însă, discuţiunile nu s-au urmat asupra teatrelor, ci asupra unui rău generâl al vieţii noastre publice, care a ieşit şi-n legea teatrelor la iveală. Nu numai la noi, ci pretutindeni, şi nu numai astăzi ci în toate timpurile, cei ce dispun de putere cad uşor în ispita de a nedreptăţi pe cei slabi, cari nu li se par destul de supuşi. Li-e celor puternici apropiat gîndul că ei n-au să se supună legii cînd li se pare că vreun interes public cere ca să se abată de la ea. Sunt chiar oameni bine porniţi, care pierd din vedere că cel mai mare dintre toate interesele publice este ca toţi să se supună necondiţionat legilor odată create. Nici nu susţinem dar, nici nu combatem guvernul cînd constatăm că şi la noi sunt mulţi oameni cari cer ori fac hatîruri, părtinesc pe unii ori păgubesc pe alţii, abuzează fie de încrederea, fie de bunăvoinţa superiorilor, jignesc pe inferiorii lor în simţimîntul lor de demnitate şi-i nedreptăţesc dacă nu intră în voile lor. E firească tendinţa de a da un fel de acoperire legală pentru asemenea apucături. Tendinţa aceasta se dă pe faţă în foarte multe din legile noastre, întocmai ca-n cea teatrală. Cei ce ajung, în sfîrşit, să ocupe vreo poziţiune mai însemnată în viaţa publică ţin să fie, pe cit se poaite, feriţi de răspundere şi caută să-şi asigure putinţa de a dispune după bunul lor plac în cercul lor de activitate. Această tendiniţă a fost combătută în legea teatrală întocmai ca-n alte legi ce s-au votat ori urmează să fie votate. I se face nedreptate actualului director general al teatrelor, căci tendinţa pe care a dat-o domnia-sa de gol în proiectul prezentat de ministrul său o au şi alţi directori generali de tot felul, ba s-ar putea zice chiar şi mulţi miniştri. Reacţiunea ce s-a produs contra acestei tendinţe e un semn de sănătate socială şi trebuie să ne bucurăm de ea cu atît mai vîrtos, cu cit nu numai opoziţiunea, ci şi sus-tiiătorii sinceri ai guvernului şi-au ridicat glasul pentru apărarea celor slabi. Trebuie să pătrundă din ce în ce mai mult şi să ajungă în cele din urmă la stăpînire covîrşitoare gîndul că cu 217 cit mai sus te urci în scara vieţei publice, cu atît mai vîrtos ai să le fii tuturora pildă vieţuitoare în ceea ce priveşte supunerea către legi şi respectarea drepturilor ce li se cuvin altora. Omului mic şi slab, fie el subaltern, fie simplu cetăţean, trebuie să i se asigureze putinţa de a cere repara-ţiune deplină cîind se simte jignit fie în demnitatea sa, fie în drepturile, fie în interesele sale legitime. Iar asigurarea aceasta e iluzorie dacă nu e garantată prin convingerea tuturora că aşa trebuie să fie. Orişicare ar fi legile, atît cei mari şi puternici, cît şi cei mici şi slabi se feresc cînd ştiu că întreaga societate se ridică cuprinsă de indignaţiune cînd cineva e fie părtinit, fie prigonit. Discuţiunile ce s-au urmat în timpul din urmă în Corpurile noastre Legiuitoare, în întruniri publice şi prin coloanele ziarelor, chiar şi dacă nu vor fi avînd rezultate practice în ceea ce priveşte legiuirea, au morale şi încă mai importantul folos că ne îndrumează spre această luminare a sufletelor. N-au cei ce iau parte la viaţa noastră publică niciodată să piardă din vedere că nu preţuieşte vieţuirea noastră nimic, dacă prin lucrarea noastră nu suntem pildă nu numai pentru întregul popor român, ci şi pentru popoarele din Orient. SECTARISMUL „Pînă în pînzele albe“, prieten dar şi duşman. Aceasta e parola sectarului, pentru care cei uniţi cu dînsul sunt totdeauna şi în toate împrejurările oameni de treabă şi înzestraţi cu mari calităţi, iară cei de altă părere nu pot să fie decît nişte mişei şi nişte imbecili. Aşa era cînd cu Mafia şi cu Camora din Sicilia. Mafia era o grea plagă pentru patrie, căci membrii ei, ajunşi odată la putere, jefuiau în toată libertatea, violentau pe cei ce li se puneau în cale ori omorau fără frică 218 de pedeapsă. Cetăţenii cu porniri generoase s-au unit ca să scape patria de urgia Mafiei. Şi ei se foloseau însă tot de oameni ca cei din Mafia şi în interesul patriei treceau cu vederea jaful, violentarea ori omorul, dacă eţau să-vîrşite de camorişti. La fel se petrec lucrurile în Rusia, unde aderenţilor credincioşi li se iartă multe, precum şi în Ungaria, unde susţiitorii devotaţi ai „ideii de stat“ se bucură de multă ocrotire. In lupta pentru idealuri mari, te foloseşti de oamenii pe care poţi să-i găseşti. Aceasta e scuza orişicărui sectar : el prigoneşte fără de milă pe cei ce nu intră în vederile lui ori nu sunt la fel cu dînsul şi trece cu vederea toate imbecilităţile şi iartă toate mişeliile celor ce i se supun orbeşte^ Acest spirit de sectarism orb înveninează cîteodată şi viaţa noastră publică, încît deosebitele partide ori fracţiuni nu-şi mai stau ca adversari, ci ca duşmani neîmpăcaţi faţă-n faţă şi marea mulţime a cetăţenilor nepreocupaţi de interes de partid se pomenesc în faţa unor scene respingătoare. Oamenii cu porniri rele şi cu apucături urîte n-au decît să intre în slujba vreunui sectar şi să fie aderenţi devotaţi pentru ca să fie siguri de ocrotire şi să poată săvîrşi nepedepsiţi orişice mişelie. Disciplina de partid cere ca toţi să le sară în apărare şi să garanteze pentru onorabilitatea lor. Lumea îi ştie, cu toate aceste, aşa cum ei în adevăr sunt şi-i preţuieşte după vredniciile lor. Ei sunt dar interesaţi a face ca lumea să creadă că nu sunt nici alţii mai buni decît dînşii şi să grăiască de rău şi pe cei mai onorabili oameni. E lucru ştiut că femeile cu moravuri uşoare au mania de a-şi bate joc de femeile cinstite şi de a născoci fel de fel de veşti compromiţătoare în ceea ce le priveşte. Tot astfel sunt şi oamenii stricaţi. Nu e pentru dînşii mulţumire mai mare decît să se vadă puşi în rînd cu cei vrednici de toată stima. Bănuiesc dar, răstălmăcesc îapte ori născocesc şi găsesc de rău mai întîi pe şoptite, apoi în gura mare, pentru ca să se producă pretutindeni simţămîntul că nu sînt nici alţii mai buni decît dînşii, că toţi suntem nişte răi şi nişte infami. Dacă ar fi să «.’edem fie chiar şi numai a zecea parte din cele şoptite de dînşii, nu e în lumea aceasta neam de oameni atît de ticălos ca noi. Aceasta e nota caracteristică a aiscuţiunilor ce se urmează de cîteva zile în Corpurile noastre Legiuitoare, prin întrunirile publice şi prin coloanele ziarelor. Nu mai ştii ce să crezi şi ce să nu crezi, adevărul e că sunt puţini cei interesaţi a crea atmosfera aceasta, în care ei se simt mai bine şi pot să umble cu capul ridicat, iar vinovaţi sunt sectarii care, puind interesele de partid mai presus de cele naţionale, tolerează pe aceşti puţini şi-i acopăr. Oameni de cea mai perfectă onorabilitate sunt gata să ia asupra lor răspunderea şi odiul pentru fapte pe care în fundul inimei lor le detestă şi să stea alăturea cu nişte păcătoşi pe care îi dispreţuiesc şi între patru ochi îi şi tratează cu dispreţ. Ceea ce ne lipseşte celor mai mulţi e numai bărbăţia de a-i respinge pe cei cu apucături rele orişiunde s-ar ivi ei, de a nu ne însoţi decît cu cei de seama noastră şi de a nu-i primi pe nemernici nici în rîndul slugilor noastre. N-am fi putut să facem progresele pe care în adevăr le-am făcut în toate privinţele şi perduţi am fi pentru viitor, dacă n-ar fi oameni cumsecade cei mai mulţi dintre noi. Păcatul ni-e numai că tot n-am ajuns încă să eliminăm şi să punem la locul lor pe cei nevrednici, care profită de spiritul sectar ca să-şi asigureze poziţiuni în rînd cu muncitorii cinstiţi. PATRIOTISMUL Patria e ţara părinţilor, căreia îi mai zicem şi ţara-mumă, fiindcă prin ea ne-am născut sufleteşte. E bucata de pămînt, adeseori de tot mică, unde ne-am petrecut copilăria şi ne-am îndrumat a gîndi şi a simţi. Adaptaţi fiind trupeşte şi sufleteşte cu clima, cu împrejurările, cu 220 oamenii şi cu felul de a vieţui de pe acea bucată de pămînt, nu putem să ne simţim nicăieri atît de bine ca pe ea, şi o dorim totdeauna cînd suntem departe de ea. La cei ce şi-au petrecut copilăria prin munţi ori pe ţărmuriî mării acest dor de ţară e atît de viu, încît poate să ia caracterele unei boli grele — nostalgia care duce Ia moarte. Cu dorul de ţară e împreunată de cele mai multe ori şi durerea de neam a celui ce petrece departe de poporul în mijlocul căruia a crescut. Din dorul de ţară şi din durerea de neam izvoreşie iubirea de ţară, numai însă la oameni cari au avut copilărie fericită... în sufletul omenesc se leagă pentru totdeauna unele de altele cele ce s-au prezentat împreună luării-aminte, şi celui ce a avut in timpul copilăriei sale multe bucurii, îi sunt scumpi oamenii prin cari le-a avut, şi pline de farmec locurile, unde îi ştie pe acei oameni. Nu pot însă să-şi iubească nici ţara, nici neamul, oamenii care au avut copilărie amărîtă şi lipsită de lumină. Iubirea de ţară şi de neam se cultivă făcîndu-le copiilor cît se poate de plăcută viaţa., şi îndrumînd pe copii şi pe oamenii tineri să facă excursiuni şi călătorii, pentru oa iubirea să se resfrîngă asupra unui cerc cît se poate de lung. Această iubire nu e însă numai ea prin ea patriotism. Poate cineva să fie rău patriot, cu toate că ţine la ţara şi la neamul său, şi bun patriot şi în o ţară în care nu şi-a petrecut nici copilăria, nici tinereţele. Pentru ca să fii bun patriot, ai să fii, înainte de toate, om bun, adecă bun fiu, bun părinte, bun soţ, bun frate, bun prietin, care-şi face din propriul său îndemn şi pentru propria sa mulţumire datoria. Aceasta ne-o spune Ovidiu în versurile : „Aurea prima sata est aetas quae vindice nullo Sponte sua legeni, fidem, rectumque colebat“ Deoarece, fie din egoism individual, fie din simtă-mint familial, ori de clasă, fie din intoleranţă naţională, fie din spirit de corp, oamenii sunt adeseori de rea-cre- 221 dinţă şi se nedreptăţesc unii pe alţii, toate familiile, toate clasele sociale, toate popoarele şi toate corporaţiunile cari trăiesc pe o bucată de pămînt bine limitată s-au solidarizat pentru ca să asigure şi să apere împreună drepturile lor şi ale orişicăruia dintre membrii săi. In vederea acestei asigurări a dreptăţii s-au înfiinţat statele, se croiesc legile şi se creează aşezămintele comune de tot felul. După vremuri şi împrejurări, s-au ridicat deasupra familii cu destoinicii mari, şi au stăpînit ca dinastii, potrivit cu propriile lor interese, s-au impus clase sociale şi au asuprit pe celelalte, au luat cîte un popor conducerea în luptă cu altele, ori o corporaţiune mai puternică a ho-tărît mersul întregei vieţi comune. Totdeauna însă cei de rea-credinţă,abuzînd de poziţia ce şi-au creat ca să facă nedreptăţi, au fost dâţi în cele din urmă la o parte, şi statele în cari nu s-a putut asigura dreptatea pentru toţi s-au risipit, căci rostul firesc al vieţuirii în state e asigurarea dreptăţii, şi cel mai înalt interes al statului e respectarea necondiţionată a legilor, fie ele chiar şi păgubitoare pentru stat. Aceasta ni-a spus-o Scipion Africanul Emilian cînd, vestit despre moartea cumnatului său, Tiberiu Gracchul, care, din iubire către patrie, nesocotise constituţiunea, a rostit vorbele : „Ga el să paţă toţi cei ce vor mai face ca dînsul!“ Şi în adevăr, în urma faptei lui Tiberiu Grac-chul s-au dezlănţuit crîncenele lupte de peste o sută de ani în cari a perit republica romană şi s-au sleit puterile vii ale poporului roman. Legile rele au să fie schimbate, dar cîtă vreme sunt în vigoare nu pot fi călcate, nici chiar cînd prin aceasta s-ar înlătura nedreptăţi. Patriotismul consistă în neînduplecata stăruinţă asupra dreptăţii astfel înţelese, şi patriot e cel ce nu e în stare să facă nedreptate şi e gata să-şi jertfească munca, avutul şi sîngele în lupta purtată împotriva celor ce o fac. Educaţiunea patriotică porneşte dar din familie, care are să ne dea oamenii buni în toate privinţele, şi se desă- 222 vîrşeşte prin cultivarea spiritului de corp şi a simţămîn-tului naţional, dîndu-ne oameni întregi, cari se stăpînesc pe sine, şi nici din egoism, nici din simţămînt de clasă, nici din iubire de neam, ori de ţară, nici de spirit de corp, nu fac ori nu sufăr nedreptatea. Prin această neînduplecată stăruinţă asupra dreptăţii ia simţămîntul comun şi patriotismul îndeosebi caracterul de extremă asprime ce se dă pe faţă în pedepsele aspre, precum şi în războaie, căci măsura iubirii cătră toţi e dispreţul şi prin exagerare ura şi mînia oarbă cătră cei ce fac nedreptăţi. SIMŢĂMÎNTUL NAŢIONAL Pornind din gîndul că clasă socială sunt familiile solidarizate în virtutea comumtătn de interese şi de aspi raţiuni, ne facem părerea că naţiune sau popor sunt clasele sociale solidarizate şi ca e destul ca în familii educaţiunea să fie raţională pentru ca să se dezvolte nu numai simţămîntul de clasă, ci şi cel naţional. Lucrul acesta nu e însă adevărat. Nu clasele sociale, nici familiile, ci oamenii care fac parte din ele alcătuiesc naţiunea, fiecare potrivit cu individualitatea lui,' şi simţămîntul naţional nu porneşte din conştiinţa solidarităţii, ci din iubirea elementară, care leagă între dînşii pe cei sufleteşte înrudiţi. El e sim-tămîntul comun curat, şi poate să fie slab, ori chiar să lipsească la oameni buni, care au avut parte de cea mai raţională educaţiune, şi să însufleţească pe cei mai stricaţi oameni şi să-i ducă la lăpădare de sine. Popor sau naţiune sunt şi se socotesc oamenii, care, trăind, lucrînd, suferind şi bucurîndu-se în acelaşi fel, •şi-au format obiceiuri şi apucături comune, şi-au format o limbă comună şi au acelaşi fel de a gîndi şi de a simţi prin care se deosebesc de toţi ceilalţi. Hotărîtoare pentru simţămîntul naţional e numai această înrudire sufletească, în virtutea căreia membrii acele- 223 iaşi naţiuni se înţeleg uşor între dînşii, lucrează cu toată inima împreună, urmăresc aceleaşi scopuri morale şi-şi împărtăşesc durerile şi bucuriile. Solidaritatea naţională e numai o urmare firească a luptelor purtate pentru păstrarea naţionalităţii ori pentru înlăturarea pedecilor ivite în calea dezvoltării naţionale. Simţămîntul naţional slăbeşte, dacă membrii naţiunii se risipesc, încît nu mai pot să trăiască şi să lucreze împreună, dacă ei se lapădă de tradiţiuni, de credinţe, ori de obiceiuri, dar nu se perde decît prin înstrăinare culturală. Cel odată înstrăinat, orişicît de covîrşitoare i-ar fi superioritatea individuală ori cea personală, stă izolat, nu înţelege „cugetele şi simţirile“ oamenilor, în mijlocul cărora îşi petrece viaţa, nu e înţeles de aceştia, nu e în stare să ia parte la lucrarea naţională, nu poate să aibă cuvenita înrîurire culturală şi e vecinic nemulţămit şi cu sine şi cu lumea, om osîndit la un fel de sihăstrie. Cam la fel e viaţa orişicărui om în mijlocul unei societăţi, în care, slăbit fiind simţămîntul naţional, oamenii nu mai gîndesc şi nu mai simt la fel. Societatea e alcătuită de oameni care pot să fie foarte cumsecade, dar trăind fiecare pentru sine şi în felul său, nu împreună, ci numai unii lîngă alţii, nu se pot înţelege între dînşii, întră mereu în conflict unii cu alţii, strică azi ceea ce au făcut ieri, şi se mistuie mai mult ori mai puţin în sec. De la cultivarea simţămîntului naţional atîrnă dar, nu numai ridicarea nivelului moral şi intelectual al societăţii, ci şi fericirea individuală a fiecăruia, căci grea e afară din cale viaţa petrecută între oameni, de ale cărora inimi nu poţi să te apropii. Românul, legînd naţionalitatea şi de originea comună, care e fără îndoială foarte hotărîtoare, zice în loc de „popor“ şi „neam“ şi „neam de oameni“, iar „neamul“ e o fiinţă mare şi cu viaţă neistovită. Sunt apropiate limitele putinţei de dezvoltare la individ, mai depărtate la familie, de tot depărtate la clasa socială, dar la popor ele se perd, şi de aceea ambiţiunea naţională le covîrşeşte toate. E de-a pururea neîmpăcat gîndul ca neamul tău să ajungă odată mai presus de 224 toate celelalte neamuri, şi mii şi mii de vieţi s-au stins cu însufleţire, valuri mari de sînge s-au vărsat sub stă-pînirea acestui gînd. La această exaltare a simţămîntului naţional nu putem să ajungem decît deşteptînd mîndria naţională întemeiată pe cunoaşterea şi preţuirea destoiniciilor mari ale neamului. Numai în cercul strimt al familiei nu se poate dar cultiva simţămîntul naţional. Cu cît mai larg e cercul în care se petrece copilăria, cu atît mai în curînd şi mai îndeplin se potriveşte firea individuală cu cea naţională. Alergînd prin lume şi trăind în continuă legătură sufletească cu poporul, avînd mulţămiri multe pe urma acestei legături şi luînd parte la durerile şi la bucuriile obştiei naţionale, copilul îşi însuşeşte pe nesimţite felul de a vedea şi de a simţi al neamului, se simte bine numai în mijlocul lui şi e străin faţă cu cei ce nu fac parte din el. Numai cel astfel „asimilat“ poate să fie încîntat de tradiţiunile, de credinţele si de obiceiurile naţionale, să * mărească în gîndul lui destoiniciile speciale ale neamului său şi să se razime cu toată încrederea pe ele, numai el e mîndru de a fi ceea ce este plin de pietate cătră părinţi, buni şi străbuni şi totdeauna gata de a se da întreg pentru mărirea neamului său. Cultul trecutului naţional, lauda faptelor săvîrşite de străbuni, cunoaşterea istoriei şi a vieţii petrecute în prezent, poeziile şi literatura naţională, precum şi operele de artă desăvîrşesc simţămîntul naţional şi pregătesc pe cei în viaţă pentru continuarea lucrării începute de predecesorii lor, nu pot însă să producă simţămîntul naţional în inimile celor lipsiţi de el. Aceştia aud şi înţeleg, văd şi simt, dar nu cred,nu se încîntă, nu se îmbărbătează, nu se însufleţesc, ci iau parte la lucrarea naţională numai pe cît interesele lor individuale, cele familiale, ori cele de clasă o cer aceasta. Prin înrîurirea unor asemenea oameni înstrăinaţi se risipesc popoarele, dezbinîndu-se mai întîi în clase sociale, apoi în familii şi în cele din urmă în indivizi. IUBIREA DE OAMENI Cultivînd, prin purtarea de grije pentru plante şi pentru animale, simţămîntul compătimirei, deschidem inimile şi pentru iubirea de oameni, căci e lucru firesc că cel ce cruţă plantele şi are slăbiciune pentru animale să fie milos faţă cu oamenii. Nu sunt, cu toate acestea, rari oamenii, care-şi petrec viaţa purtînd grije de plante şi de animale, dar nu pot să-i sufere pe semenii lor şi îşi petrec viaţa în retragere îndărătnică. Asemenea oameni înstrăinaţi de semenii lor pot să fie în toate privinţele buni patrioţi, devotaţi, chiar gata totdeauna de a aduce jertfe, ca să aline suferinţele altora, dar sînt aspri şi neiertători, le fac toate siluindu-se pe sine, ca să nu fie nevoiţi a-şi face mustrări şi nu cunosc mulţumirea bunei făptuiri. Sunt aşa-numiţii mizantropi, totdeauna pesimişti, în gîndul cărora omui e o fiinţă urîtă şi pornită spre răutăţi, iar viaţa e un fel de spăşire, căreia are fiecare să i se supună cu răbdare, chinuindu-se însuşi pe sine. Cuprinşi mereu de durerea de a fi, ei caută mîngîiere în mulţumiri impersonale şi, ca să o poată avea, sunt stă-pîni pe sine, gata de a-şi face în toate împrejurările datoria ,totdeauna corecţi, oameni cu desăvîrşire buni şi nesuferiţi numai prin neînduplecata lor stăruinţă ca şi alţii să fie ca dînşii. Lipsiţi însă de educaţiune raţională, şi mai ales de cultură în ceea ce priveşte simţămîntul de compătimire şi iubirea cătră natură, oamenii astfel înstrăinaţi de semenii lor se îndîrjesc şi se fac duşmani ai neamului omenesc, sunt cuprinşi cu atît mai vîrtos de durerea de a fi, şi-şi caută compensaţiune în mulţămirea diavolească de a fi săvîrşit fapte prin care le fac altora nesuferită viaţa. Această posomorită stare sufletească nu poate să fie decît urmarea suferinţelor prea mari. Ea se produce la oameni, care au fost horopsiţi în timpul copilăriei, au suferit mari nedreptăţi, au avut multe şi grele dezamăgiri, s-au luptat cu patimi mari, ori au fost chinuiţi de boli îndelungate şi dureroase, care le-au înăcrit viaţa. 226 Nu mai încape nici o îndoială că această predispozi-t ţiune sufletească e împreunată cu anumite degenerescenţe în organismul trupesc, şi că aceste se pot transmite prin moştenire. Cei mai mulţi făcători-de-rele ies din copii părăsiţi,, împinşi încoaci şi încolo, şi chinuiţi, mai ales nelegitimi, ori chiar lăpădaţi, şi criminologii au constatat că ei sunt aproape toţi stigmatizaţi încă din naştere, predestinaţi în virtutea unor degenerescenţe fizice să-şi petreacă viaţa în rele făptuiri. Acest fel de a vedea e împotriva judecăţii sănătoase, căci el ia efectul drept cauză. Nu însuşi prin sine, ci numai în comparaţiune cu alţii e omul bun ori rău. Nebunul e într-aiurea, nu poate nici să ţie seamă de realitatea împrejurărilor, nici să se stăpînească pe sine, un om bolnav sufleteşte şi trupeşte, nebun fără ca să fie rău, făcător-de-rele, fără ca să aibă vreo vină. N-avem decît să-l vindecăm trupeşte, pentru ca să se facă din ne-bun iar bun. E însă lucru ştiut că primul semn de nebunie e perde-rea simţămîntului de dreptate. Fapta rea e deci un act de nebunie şi făcătorul-de-rele, în timpul, cînd săvîrşeşte fapta ori stăruie asupra ei, nu e în toată firea, ci un smintit cu atît mai primejdios, cu cît mai des îi vin „furiile“ şi cu cît mai stăruitoare sunt ele. El e bolnav, iar cauza boalei e lipsa de purtare de grije, vieţuirea neraţională, petrecută în zbuciumări şi în excese de tot felul. Dacă sunt doar copii, care în urma păcatelor săvîrşite de părinţii, bunii ori străbunii lor, întră stigmatizaţi în lume, ei au nevoie de o mai stăruitoare purtare de grije, de mai multă iubire, de o mai raţională vieţuire, de o mal neistovită bunăvoinţă şi de o mai deplină cultivare a simţămîntului de compătimire, ca să nu-şi peardă firescul simţămînt de dreptate. Ei se fac, dacă se fac, oameni răi, nu pentru că s-au născut stigmatizaţi, ci fiindcă au fost lipsiţi de purtarea de grije, pe care o cereau de la alţii şi s-au răzvrătit asupra celor ce nu li-au dat-o. Cel ce a avut parte de educaţiune în toate privinţele nu poate să nu-şi iubească semenii, căci, pornită din iu- birea de oameni, educaţiunea, in toate amănuntele ei, numai prin iubire se poate face, şi tot iubirea de oameni e şi cel mai culminant rezultat al ei. De aceea, în societăţile bine aşezate, oamenii toţi sunt interesaţi ca copiii să aibă parte de bună educaţiune, şi toţi se socotesc educatori pentru oricare copil. Fiind vorba de simţămîntul comun, nu avem să înţelegem iubirea ce ni se cere prin vorbele „Iubeşte pe de-aproapele tău, cum te iubeşti pe tine însuţi“, căci aceasta e caritate, nici iubirea celor ce strigă „Libertate, egalitate şi frăţietate“, căci aceasta porneşte din egoismul nemăsurat al celor ce se simt jigniţi în libertatea lor de a profita de slăbiciunile altora, puşi mai prejos de cum ţin să fie socotiţi ori trataţi fără cuvenita dragoste frăţească. E chestiune de egoism să fii în toate împrejurările, deci şi ca cetăţean, om cumsecade, corect şi respectuos faţă cu orişicine, să ţe foloseşti de drepturile tale fără ca să jigneşti pe alţii, să-ţi faci fără şovăire datoriile, să aduci la nevoie chiar jertfe, deci să tratezi pe toţi oamenii ca fraţi deopotrivă cu tine, căci aşa te strecori mai uşor prin lume şi o să-ţi meargă mai bine. Acesta e patriotismul omului cu bun-simţ practic ce ţine la ţara în care se simte bine* orişicare ar fi ea, şi, dorind să se pună bine cu toată lumea, strigă cu bună-credinţă „Libertate, egalitate şi frăţietate“. Cel ce îi iubeşte însă pe oameni îşi dă foarte bine seamă că ei nu surit deloc egali şi nu pot prin urmare să aibă aceeaşi libertate. El însuşi nu dă niciodată ceea ce i se cere, ci fie mai puţin, fie mai mult, după cum îl iartă puterile ; dragostea frăţească-1 va îndruma dar, ca pentru cei slabi şi neajutoraţi să ceară cruţare şi ocrotire, pentru cei rău-porniţi privighere neadormită, şi libertate numai pentru cei ce sunt stăpîni pe sine. Pe oamenii singurateci îi trece cu vederea şi milă nu are, căci gîndul lui e îndreptat spre binele obştesc, căruia îi jertfeşte la nevoie şi pe cel mai nevinovat individ. Simţămîntul comun, care se revarsă asupra rasei şi în cele din urmă asupra întregului neam omenesc, iubi- 228 rea de oameni se dă pe faţă ca egoism^ în purtarea de grije pentru uşurarea traiului omenesc. Din acest egoism omenesc pornesc invenţiunile şi descoperirile de tot felul, aşezămintele culturale, industriale şi comerciale, toate silinţele încordate, pentru ca oamenii, orişiiinde ar fi ei, să-şi poată satisface cu cît de puţină osteneală trebuinţele. Dacă dar cei ce iau parte la aceste silinţe sunt săltaţi, o legitimă repulsie se produce în faţa celor ce într-un fel ori într-altul sporesc greutăţile vieţuirii, şi cu cît mai multe sunt nevoile, cu atît mai aspră e forma în care egoismul omenesc se dă pe faţă. încă mai aspră este forma în care se dă pe faţă amorul propriu omenesc. Cel ce iubeşte pe semenii săi se simte jignit cînd orişicare om e atins în dignitatea lui, ori se înjoseşte el însuşi pe sine. Jignirea e cu atît mai adîncă, cu cît cel ce e atins ori se înjoseşte nu-şi dă şi el însuşi seamă despre aceasta. Din această jignire porneşte întreaga muncă uriaşă ce se săvîrşeşte spre a ridica nivelul moral -şi intelectual al întregului neam omenesc, pentru ca in orişicare om el să se prezinte în deplina lui dignitate. Nu mai e vorba de familii ori de clase sociale, nici de popoare ori de state, care se socotesc în legitimă apărare nedreptăţindu-se între ele, ci de acea dreptate absolută, pe care poporul roman, la începutul vieţii lui atît de intolerant, a precizat-o în jus gentium, de pax romana, pe care Vergiliu o laudă în vorbe atît de calde. Cu cît mai departe străbate şi cu cît mai multe inimi stăpîneşte iubirea de oameni, cu atît mai ferită de suferinţe e vieţuirea aici pe pămînt şi cu atît mai vîrtos se ridică omul mai presus de grijile zilnice. Acest dor de universală înălţare e ambiţiunea omenească, din care porneşte orişice îndemn spre muncă intelectuală, atît în ştiinţă, cît şi în artă. Omul stăpînit de egoism, ori înstrăinat de semenii săi, caută în ştiinţă şi în artă propria sa mîngăiere, şi numai cel pătruns de iubirea de oameni osteneşte pentru ca, împărtăşindu-le tuturor mulţămirile sale, să ducă neamul omenesc înainte, spre desăvîrşirea visată de dînsul. 229 UMBRELE CULTUREI NOASTRE 1 Sunt-fără îndoială mari, după părerea multora, chiar uimitoare progresele pe care în timpul celor din urmă vreo cincizeci de ani le-am reâlizat noi, românii, mai ales în ceea ce priveşte viaţa intelectuailă şi cea economică. Şcolile noastre de tot felul nu numai s-au sporit, ci au şi fost, încetul cu încetul, ridicate la nivelul celor din ţările apusene şi astfel cărturarii nu numai s-au înzecit, cel puţin, ci au şi ajuns totodată să ştie fiecare mai multe şi să-şi facă treaba cu mai multă pricepere decît în trecut. îndeosebi clasa aşa-zisă cultă nu e la noi mai prejos decît în Franţa ori în Germania: judecătorul, medicul, inginerul, funcţionarul de orişice fel au la noi aceeaşi pregătire ca-n Germania ori în Franţa ; profesorul nostru ştie tot atîta carte ca cel din ţările apusene. Cam la fel sunt progresele realizate de noi în ceea ce priveşte viaţa industrială şi comerţul de toate categoriile. De aceea, unde mai nainte socoteala se făcea cu suta, azi ea se face cu mia şi capitalurile disponibile sunt din «ce în ce mai mari. Românul plecat la 1860 ori la 1870 din ţară nu ar mai recunoaşte locurile unde şi-a petrecut copilăria, dacă s-ar întoarce azi acasă. îndeosebi oraşele nu mai seamănă deloc a ceea ce au fost. Suntem, cu toate aceste, foarte adeseori cuprinşi de simţimîntul că multe nu sînt la noi cum ar trebui să fie şi că întregul mers al dezvoltării noastre e greşit. Orişicît de mult ne-am fi luminat, nu am fost şi tot nu suntem în stare să ne desfacem de o mulţime dintre relele apucături ale trecutului, ba n-ar fi exagerat dac-am zice că în unele privinţe stăm chiar mai rău decît în trecut. Citind ceea ce au scris Grigorie Alexandrescu, Depă-răţeanu, Nicoleanu, Eminescu şi I. Caragiali, suntem foarte adeseori nevoiţi să exclamăm : „Zadarnice au fost silinţele lor, căci azi e tot ca atunci cînd au scris ei — dacă nu chiar mai rău44. Multe volume mari s-ar putea scrie înşirînd fapte zilnic petrecute, care dovedesc că în viaţa morală nu am 230 realizat aceleaşi progrese ca în cea intelectuală ori în cea economică, ba mulţi stăruie în părerea că mersul vieţii noastre morale e din rău în mai rău. Mai rău decît toate e însă că mulţi îşi dau silinţa să justifice decadenţa morală, prezentînd-o drept urmare firească a dezvoltării intelectuale, parc-ar voi să zică : „Cu cît mai deştept eşti şi cu cît mai mult ştii, cu atît mai mişel te faci !“ Îndeosebi în viaţa publică, aşa-numita „moralitate44 li se pare multora un fel de prostie: cînd vorba e de succes, te foloseşti de orişice mijloc ca să-l obţii. E, cu toate aceste, cea mai strînsă legătură între viaţa particulară şi cea publică şi e peste putinţă să avem ordine morală în casele noastre, dacă în societate toate se află în stare de destrăbălare. Tot astfel, în viaţa publică nu se poate menţine ordinea morală, dacă oamenii sunt deprinşi cu destrăbălarea în viaţa lor particulară. E uşor să zici că te izolezi, dacă nu-ţi convine felul de a fi al societăţii în mijlocul căreia-ţi petreci viaţa; vorba e însă că acela care se izolează nu mai ia parte la viaţa comună si e deopotrivă cu soldatul care a depus armele. * Bun e însă mersul societăţii numai dacă oamenii cu purtări rele sunt nevoiţi a se izola, iară la noi tocmai aceştia se umflă-n pene şi se răsfaţă pretutindeni, iară cei cu purtări corecte ori stau modeşti la o parte, ori sunt împinşi într-un colţ, dacă vor să-şi ridice capul. De aceea, rar de tot se întîmplă să dăm la noi peste oameni cuprinşi de avînt. Entuziasmul, însufleţirea, lepădarea de sine sub orişice formă a ei e pentru oamenii de astăzi, chiar şi pentru cei mai tineri, un fel de prostie : a zis-o aceasta Eminescu drept mustrare, a zis-o Ca-ragiale în batjocură şi o zic mulţi alţii în toată seriozitatea. Suntem oameni cu minte, cari nu vînează idealuri şi-şi cumpănesc bine interesele şi fac fiecare numai oeea^ce poate să-i fie de vreun folos pozitiv. Aşa trebuiau să vie lucrurile după ce atîta timp nu am avut nici o purtare de grije pentru educaţiunea religioasă a viitoarelor generaţiuni. Vorbind despre educaţiunea religioasă, nu am în vedere o anumită confesiune, nici o confesiune în genere, ci religiozitatea în cel mai larg înţeles al cuvîntului, în- 231 drumarea spre idealuri, spre avînt,spre lepădarea de sine. Prin religiozitatea în înţelesul acesta s-au ridicat toate popoarele la adevăratele înălţimi culturale, la cre-aţiuni de artă, la mulţumirile curate ale vieţei fără de prihană ,1a stâpînirea sufletească asupra altor popoare şi asupra timpurilor viitoare. ’ Ştiinţa şi bogăţiile nu sunt, în adevăr, decît mijloace, iar adevăratul scop al vieţei sociale e înălţarea sufletească. Orişicît de multe cunoştinţe am fi îngrămădit şi ori-şicît de adîncă şi de întinsă ne-ar fi ştiinţa, în lipsă de-nălţare sufletească orbecăm prin întuneric şi orişicîte bogăţii am fi adunat, suntem săraci cîtă vreme în lipsă de avînt nu suntem în stare să gustăm mulţumirile lepădă-rei de sine. • Au fost şi în mijlocul nostru oameni cari' s-au lepa-dat dfe sine, dar ei au păţit-o rău de tot, căci cei cu minte i-au luat drept nişte smintiţi. - Dacă e deci vorba, una singură e umbra cui turei noastre, lipsa de educaţîune religioasă. E o banalitate s-o zici aceasta, dar o banalitate care nu se poate spune destul de des. PÎNEA NOASTRĂ Medici de frunte şi alţi oameni cu multă pricepere au stăruit şi stăruie ca sătenii noştri să se lepede de mămăligă şi să-nceapă a se hrăni cu pîne, ceea ce ar fi fără îndoială foarte bine. Cu putinţă e, căci românii de peste Carpaţi au ajuns încetul cu încetul să aibă pînea drept hrană de căpetenie. Gîndul meu e să arăt de ce anume nu s-au lepădat încă şi sătenii din România de mămăligă şi ce-ar trebui să se facă pentru ca să primească şi ei pînea drept hrană de căpetenie. Oarecare slăbiciune pentru mămăligă au nu numai românii, ci şi italienii, provensalii şi spaniolii, iar aceasta fără îndoială drept un fel de moştenire de la străbunii 232 lor,, romanii, care erau şi ei un fel de mămăligari şi numai tîrziu, pe la 150 înainte de Criştos au ajuns să mă-nînce şi pîne gătită de un fel de brutari greci, cărora le ziceau panarii. Cetăţenii romani erau, precum se ştie, toţi plugari şi totodată şi oşteni. Plecînd fie la munca cîmpului, fie la război, îşi lua fiecare merindea-n traistă, de obicei mei (milia), hrişcă ori grîu. Cînd îl răzbea foamea şi avea răgaz, îşi făcea foc şi-şi gătea în pripă mîncarea, fie alica, scrobul sau păpara noastră, fie pulmentum, un fel de păsat de mei ori de mămăligă de hrişcă, mîncări gustoase şi „una şi alta şi destul de hrănitoare. Dacă n-avea la-ndemînă rîşniţa, pisa grăunţele fie în pină, fie pe-o piatră lătăreaţă, iar dacă avea rîşnită şi tes-tu, ţestul nostru, îşi măcina făină şi-şi cocea „turta-n spuză“, azima noastră, căreia îi zicea panis azimus. Îndeosebi oştenii îşi coceau drept previziune un fel de pesmet, căruia îi ziceau coptă, tot din aluat nedospit. Pînă dospită şi mori au avut romanii numai după ce s-au mai grecizat. :.Eu am fost însă, din întîmplare, la Pompei şi am Văzut prin pînărule de acolo mori mînaţe de catîri care măcinau pentru trebuinţele pămîntului, dar prin case particulare nu-mi aduc aminte să fie văzute urme de puptoare de pîne. După toată probabilitatea dar, romanii cumpărau pînea de la pînării, dar n-o găteau în casă, Şi pentru mulţimea cea mare hrana de căpetenie erau tot alica, pulmentum, azimus şi copta. Străbunii noştri vor fi adus cu dînşii, cînd au venit în JDacia, şi pînari care aveau mori şi şi-au zidit cuptoare de^pîne, dar au adus şi traista, şi pina, şi rîşniţa, şi ţestul ¿are li-a prins bine. Pentru ca să coci pîne dospită, ai nevoie nu numai de ciur, ca să cureţi grăunţele, de moară, ca să le macini, de sită, ca să cerni făina, de albie, ca să faci aluatul, de aluat acrit, ca să-l frămînţi, de adăpost cald, ca să-l dospeşti, şi de cuptor, ca să-l coci, ci şi de răgaz, ca să le faci toate aceste. Pentru prepararea pînii dospite se cer multe unelte, multă pricepere şi mult timp şi peste o mie de ani, cît s-au urmat năvălirile popoarelor de la răsărit şi de la miazănoapte, românii nu puteau să le aibe aceste. 233 Nici în urmă n-a fost apoi mai bine, căci azi veneau tătarii, mîne turcii, poimîne cazacii, leşii ori ungurii şi-n cele din urmă fie muscalii, fie nemţii. Unde-1 mai ardea pe bietul român de pîne coaptă ?! Lua, cînd pornea să dea piept cu duşmanul ori cînd fugea de dînsul, sacul cu grăunţe, pina, rîşniţa şi străbunescul ţest şi se mulţumea cu scrob, cu păsat ori eu azima „coaptă-n spuză4^ S-a bucurat dar, sunt acum vreo sută şasezeci de ani, cînd i s-a adus porumbul din America, şi poporul român s-a sporit mai ales de cînd a găsit în mămăligă o hrană gustoasă pe care poate s-o gătească-n pripă. In timpuri mai liniştite şi la locuri mai adăpostite, prin oraşe, pe la mănăstiri şi pe la curţile boiereşti s-a copt pîne, dar nu pînea tradiţională a panarilor veniţi din Italia, ci una adusă de pitarii de peste Dunăre. Pînea pe care o avem azi e de origină germană, deşi adusă de ruşi în ţara noastră. Pîne va să zică în limba germană Brot şi „brotar-ul“ care a venit la noi cu oştirile ruseşti prepara o pîne ieftină şi de bună calitate. Pitarii de peste Dunăre, greci, bulgari şi armeni s-au făcut deci şi ei „brutari“, dar cei mai mulţi dintre dînşii au stricat Erot-ul nemţesc. Au venit în urmă alţi nemţi, franzelarii, care prepară pîne mai fină, concurenţii simigiilor de peste Dunăre. In adevăr, franzelarii şl simigiii sunt pînari de acelaşi fel. La romani, pînea fină, gătită din cea mai albă făină, se numea panis „similagineus“. Din acest „similagineus“ s-a făcut şi Semmel nemţesc, şi „simigiu“ şi „jimbla“ noastră. Jimbla e de gust în genere plăcut şi săţioasă, dar nu e nici hrănitoare, nici sănătoasă, căci ea constipă. E în acelaşi timp prea scumpă. Niciodată dar, jimbla nu va putea şi nici nu trebuie să devie hrană de căpetenie pentru sătenii români. Cu atît mai puţin poate şi trebuie să devie hrană de căpetenie franzela, care e mai prejos de jimblă în ceea ce priveşte valoarea alimentară, un articol de lux iraţional. Nici franzelarii, nici simigiii nu pot să-i îndrumeze pe sătenii români spre hrana cu pîne. 234 Ar rămîne brutarii, cu pînea lor mai ieftină şi mai hrănitoare. Aceasta e însă, în genere, prea proastă pentru ca să-l poată adimeni pe român a se lepăda mămăliga cu care s-a hrănit în copilăria lui şi cu care s-au hrănit şi bunii şi străbunii lui, care este ieftină şi care se mai şi prepară-n pripă. M-aş întinde prea mult dac-aş voi să arăt cum are să fie preparată pînea pentru ca ea să fie gustoasă, hrănitoare, ieftină, sănătoasă şi conservabilă, deci gospodăreşte adimenitoare. E destul să constat, ceea ce ştim cu toţii, că pînea pe care ne-o dau brutarii noştri numai proaspătă se poate mînca, e mai mult ori mai puţin seacă şi acră, cade greu la stomac, se usucă în curînd şi ziua a doua numai în silă o mai putem mînca. Prost afară din cale ar trebui să fie românul, pentru ca de dragul unei asemenea pîni, care mai e şi scumpă, să se lepede de mămăliga lui. Avem deci să-i dăm altă pîne, care-1 adimeneşte şi prin înfăţişare, şi prin miros, şi prin gust, care-1 hrăneşte bine, care-i ieftină şi pe care poate s-o ţie-n dulap ori s-o poarte-n traistă mai multe zile de-a rîndul, ca să se simtă îndemînat a şi-o frămînta el însuşi şi a şi-o coace în cuptorul din casa lui. Nu mai trec, ce-i drept, prin ţară nici goţi, nici avari, nici vandali, nici gepizi, nici pacinaţi, nici cumani, nici Ieşi, şi am ajuns să fim prieteni buni şi cu turcii, şi cu Tnuscalii, şi cu ungurii — mai ales, dar românul are treabă, multă treabă şi nu găseşte-n fiecare zi răgaz să cearnă făină, să facă aluatul, să-l frămînte, să-l dospească şi să coacă pîne. Se hrănesc, ce-i drept, românii de peste Car-paţi cu pîne, dar cu o pîne care chiar şi a opta zi după ce a fost scoasă din cuptor e tot hrană gustoasă şi sănătoasă, un lucru bun în gospodăria omului. Rămîne să arăt, altă dată, cum se plămădeşte o asemenea pîne. De astă dată ţin numai să adaug că nici ad-ministraţiunea publică, nici, mai presus de toate, generoşii propagatori ai culturei nu pot să reuşească a-i îndruma pe sătenii români spre hrana cu pîne, cîtă vreme cooperativele săteşti nu vor fi luat asupra lor sarcina de a le da sătenilor o pîne mai bună decît ceea ce iese din brutăriile noastre. LUCRURI DE NIMIC Lucruri de nimic sunt la casa omului prin toate colţurile, lucruri de nimic vorbeşte ori face omul cîteodată, ba se-ntîmplă ca şi omul el însuşi să fie un fel de lucru de nimic, căci în gîndul nostru tot ceea ce nu-i este ori nu mai poate să-i fie nimănuia de nici un folos e lucru de nimic, care nu are nici o valoare şi e despreţuit. Cu toate astea, o foarte însemnată parte din bogăţiile noastre sunt lucruri de nimic, pe care le despreţuim numai cîtă vreme nu ştim să ne dăm seamă despre valoarea lor. Ce va să zică, la urma-urmelor, valoare ?! Sunt mulţi de tot oamenii care rostesc vorba aceasta, fără să-şi fi dat seamă despre înţelesul ei. Valoare e gradul în care omul se poate folosi de un lucru oarecare pentru satisfacerea vreuneia dintre trebuinţele sale. Lipsit de orişice valoare nu e deci decît lucrul care nu poate să contribuie la satisfacerea nici unei trebuinţe omeneşti, şi de cele mai multe ori un lucru ne pare de nimic pentru că nu ne dăm seamă cum am putea să ne folosim de el, deci care îi este valoarea. Cea mai mare valoare o au aerul, lumina şi apa fi-indică, fără de aceste, vieţuirea e peste putinţă. Sunt, cu toate aceste, mulţi afară din cale oamenii care nu ştiu să preţuiască nici aerul, nici lumina, nici apa şi le iau drept lucruri de nimic. Fiindcă aer şi lumină ne-a dat Dumnezeu din belşug, încît poate fiecare să-şi facă fără de nici o osteneală parte din ele, le socotim lipsite de preţ. Lipsită de preţ ni-e şi apa, dar numai cîtă vreme o avem din belşug şi la îndemînă. Ştim însă s-o preţuim cînd avem să alergăm ori să ostenim ca s-o găsim ori s-o aducem, şi-i măsurăm preţul potrivit cu osteneala. De aceea unul din cele mai frumoase obiceiuri ale românilor sunt puţurile de pomană şi apa de pomană — dar din dar în cel mai bun înţeles. O condiţiune neapărată pentru vieţuire e şi căldura. Nici pe aceasta nu ştim însă să o preţuim decît în timpul iernei cînd n-o avem, ba şi atunci preţuim materialul pe 236 care-1 ardem, ca să avem căldură. Tot astfel în timpul lungilor nopţi de iarnă, cînd avem nevoie de lumină, preţuim mijloacele de luminat. Vara, cînd căldura e în belşug, ea ni-e lucru nu numai de nimic, ci chiar nesuferit, şi sunt puţini oamenii cari îşi dau seamă despre înrîurirea binefăcătoare a razelor de soare, care sunt cel mai puternic stimulent pentru organism, stîrpesc miliarde de microbi şi vindecă o mulţime de boale. Aer curat, lumină plină, apă proaspătă şi căldură sănătoasă sunt numai pentru puţini lucruri de mare valoare, şi, ca să facă economie de material de încălzit şi de luminat, milioane de oameni trăiesc iernile prin încăperi strimte, scunde şi în aer îmbîcsit ori lucrează îngrămădiţi prin ateliere infecte. îndeosebi între ţăranii noştri sunt foarte mulţi care trăiesc pe tînjite şi s-ar prăpădi cu zile, dacă nu şi-ar petrece vara muncind la aer curat şi în bătaia razelor de soare. Aceasta e ceea ce-i mai ţine. Un fel de lucruri de nimic sunt lumina şi căldura chiar şi pentru oameni cu mari pretenţiuni culturale, care, pu-ind mai mare preţ pe aparenţe, îşi zidesc casele ori palatele cu faţa spre apujs, fie spre miazănoapte, dacă aşa li se prezintă mai bine trecătorilor, şi puţin le pasă dacă poate ori nu soarele să pătrundă în ele. Mai e o condiţiune neapărată pentru vieţuire şi sarea, care subţiază sîngele, ca el să poată răzbi prin pereţii vinelor. în lipsă de sare, sîngele încetul cu încetul s-ar închega şi viaţa s-ar stinge în cele mai grozave chinuri. Sunt chiar ţări în care făcătorii-de-rele sunt osîndiţi la asemenea moarte. Găsim sare în fructe, în zarzavaturi, în cărnuri şi mai multă ori mai puţină în apă, nu însă îndestulătoare, şi avem trebuinţă şi de sare aşa-zisă de bucătărie. A dat-o Dumnezeu şi pe aceasta din belşug, dar se cere oarecare osteneală ca s-o scoatem fie din munţi, fie din apa mărilor ori din a izvoarelor sărate şi s-o ducem unde e trebuinţă de ea. O preţuim deci potrivit cu aceste osteneli. Să ne închipuim însă oameni depărtaţi de locuri unde se află sare. Pentru aceştia sarea ar fi de tot scumpă, şi 237 mulţi ar tînji ori ar muri chiar în lipsă de sare în vreme ce neguţătorii de sare s-ar îmbogăţi în scurt timp şi ostenind puţin. Oamenii au chibzuit dar ca statul el singur să pună în vînzare sarea şi să li-o dea cu acelaşi preţ cît se poate de scăzut. Condiţiune neapărată pentru vieţuire e, în sfîrşit, hrana, orişicare ar fi ea. Şi pe aceasta numai puţini ştiu s-o preţuiască, şi ni-ar trece fiorii, dacă ne-am da bine seamă cîtă hrană omenească se risipeşte, se aruncă, e mistuită în îmbuibări ori lăsată să putrezească în vreme ce atîţi şi atîţi flămînzesc, ba mor chiar de foame. Mai ales în ceea ce priveşte hrana e dureros adevărat că pentru mulţi e lucru de nimic, fără de valoare şi despreţuit ceea ce poate să satisfacă cele mai înteţitoare trebuinţe ale altora. Numai cel chinuit de foame ştie să preţuiască îndeajuns ceea ce ne hrăneşte. Aşa suntem cu toate cele ce pot să satisfacă trebuinţele omeneşti : aruncăm şi azi şi mîne ca lucru de nimic şi netrebnic cîte ceva ce nu mai ne e de trebuinţă, fără ca să ne dăm seamă că sunt mulţi cei ce s-ar bucura, dacă ar avea ceea ce noi aruncăm. Astfel prin pădurile noastre, pe cîmpiile cele mănoase ale ţării şi mai ales în gospodăriile noastre sunt date nimicirii bogăţii nemăsurate, care, adunate la un loc, păstrate şi bine întrebuinţate, ar putea să satisfacă trebuinţe mari şi să aline multe suferinţe. Temelia vieţii economice sănătoase e buna deprindere de a ne da seamă despre valoarea adevărată a tot ceea ce ne cade în mînă şi de a preţui fiecare lucru nu numai după propriile noastre trebuinţi, ci şi după nevoile omeneşti îndeobşte. Numai aşa vom ajunge să adunăm şi să păstrăm tot ce poate să-i fie cuiva din lumea aceasta în-tr-un fel oarecare de folos. Trei sunt destoiniciile economice : hărnicia de a munci ca să agonisim, cumpănirea de a păstra, ca să stăpînim, agerimea de a utiliza, ca să ne bucurăm. Hărnicia o avem, cumpănirea am început să ne-o însuşim, dar agerimea ne lipseşte însă în mare grad, şi de aceea ni se ridică deasupra cei ce ştiu să utilizeze şi cele mai de nimic lucruri. 238 ARMATA-ŞCOALA A fost pusă adeseori în discuţiune cestiunea, dacă are ori nu să se facă-n cazarmă şi „şcoală de carte“ şi mai-marii oştirii noastre au hotărî t că — da. Mulţi dintre ofiţerii noştri sunt, cu toate aceste, şi aici de părerea că e păcat de timpul perdut spre a-i învăţa carte pe aceia dintre soldaţi care n-au umblat în timpul copilăriei lor la şcoală. Una dintre revistele noastre militare, Buletinul Armatei şi Marinei, punînd din nou în discuţiune cestiunea, ajunge la concluziunea că Falimentul şcoalei de carte în cazarmă este azi fapt împlinit E ori nu e ? Cestiunea e destul de importantă pentru ca să fie discutată nu numai în cercurile militare, ci şi în cele politice, precum şi între oameni de specialitate în ale învă-ţămîntului. După programul instrucţiunii soldatului, învăţători n-au să fie ofiţerii, ci parte gradaţii, parte soldaţii cu ştiinţă de carte. Deoarece aceştia n-au cuvenita pregătire ca să le dea altora cu succes învăţătură, ofiţerii mai zeloşi au stăruit să fie angajaţi pentru şcoala de carte învăţători de profesiune. Nici aceştia n-au obţinut însă rezultate potrivite cu ostenelele lor. Lucrul acesta n-are să ne pună-n mirare. Ştim foarte bine că oamenii care n-au învăţat gramatica pot să vorbească foarte bine, ba chiar să plăsmuiască poezii de mare frumuseţă. Darul [de] a vorbi nu se agoniseşte, ci e moştenit. Tot astfel sunt foarte buni pedagogi, care n-au învăţat niciodată pedagogia, ba nu ştiu nici măcar să scrie şi să citească. Asemenea pedagogi, înzestraţi de bunul Uum-nezeu, pot să fie şi între gradaţi, între soldaţii cu ştiinţă de carte, precum şi între ofiţeri, şi aceştia n-au niciodată să se plîngă că zadarnice li-au fost silinţele de a lumina minţile camarazilor săi fără ştiinţă de carte. Aceştia sunt însă puţini, şi se înşeală cel ce crede că ei pot să fie înlocuiţi cu învăţători de profesiune — care 239 au învăţat, ce-i drept, pedagogie — dar nu din punctul de vedere al măgădăilor intraţi în oştire, ci potrivit cu destoinicia de a pricepe şi de a înţelege a copiilor. Marii pedagogi au născocit metode pentru copii, dar nu pentru oameni mari, şi „metoda scriptolectică“ despre care se vorbeşte în Regulamentul militar poate să fie foarte bună pentru copii, dar dă greş în faţa „analfabeţilor“ adunaţi prin cazărmi. Dacă e vorba să nu batem apa-n piuă, trebuie să se ivească cineva care născoceşte un metod special pentru şcoala din cazarmă. Nu rezultă însă din aceasta concluziunea că nu are să se facă în cazarmă şi „şcoală de carte“. Sunt cu totul altele punctele de vedere, din care îndeosebi ofiţerii au să privească cestiunea. E învederat că bine e să se facă în cazarmă şi şcoală de carte, dar tot atît de învederat e că „şcoala de carte“ e în oştire un lucru secundar, Care se face număi după ce s-au făcut altele, care sunt mai de căpetenie. Nu e în oştire nimeni mai presus de disciplină, iar disciplina e de două feluri: fie întemeiată pe frică, fie pornită din iubirea celor mici către cei mari. Trainică nu e decît disciplina pornită din această legătură sufletească, şi ofiţerul, oricare i-âr fi gradul, are să-şi dea în toate împrejurările silinţa de a cîştiga iubirea şi încrederea celor ce se află sub comanda lui. Acesta este lucrul îndeobşte ştiut, şi eu îl constat numai ca să trag din el coscluziunea că şcoală de carte au să facă ofiţerii în cazarmă numai dacă prin aceasta nu-i înstrăinează pe soldaţi. Oştirea noastră ni-o gîndim drept cete de oameni, care sunt cuprinşi de mîndrie şi saltă de bucurie cînd îmbracă uniforma şi încing arma, drept cete de oameni voioşi, care se supun cu toată inima multelor osteneli, prin care trec în timpul serviciului militar. Dureros ni-ar fi afară din cale gîndul că mulţi intră cu inima îndoită, dacă nu chiar îndurerată, în oastea noastră şi aştreaptă suspinînd ziua, cînd vor putea să scape din ea. Dacă aşa este, cea dîntîi grijă a ofiţerilor e să le facă soldaţilor pe cît se poate de plăcut timpul pe care-1 petrec fie în cazarmă, fie în tabără. 240 Avem deci să facem cu armata-şcoală, dar mai presus de toate pentru îndrumarea sufletească şi pentru forma-^ rea caracterelor, iară şcoală de carte numai dacă prin aceasta nu-i facem soldatului mai mult ori mai puţin nesuferită milităria. Nu numai suntem, ci şi putem să fim mîndri de corpul nostru ofiţeresc, care, atît ca pregătire profesională, cît şi ca îndrumare educativă, e fără îndoială cea mai bună parte din societatea noastră. Oştirea sunt însă oameni de tot mulţi, iar acolo, unde sunt mulţi oameni, mai ales într-o ţară ca a noastră, e şi ciuruc, şi toată lumea ne va da dreptate, dacă vom spune că atît între gradaţi, cît şi între soldaţii cu ştiinţă de carte sunt pe ici, pe colo şi oameni care nu-şi dau deloc silinţa de a le face „camarazilor“ săi plăcută viaţa. Nu mai puţin adevărat e că partea cea bună a oştirii noastre sunt tocmai horopsiţii, care-n copilăria lor n-au avut parte de purtarea de grijă a statului, iar după ce au ajuns oameni de capul lor sunt îmbrînciţi şi pişcaţi cînd de unii, cînd de alţii. între aceştia găsim românii verzi, oamenii cu virtute, caracterele pe care putem să ne rezervăm în toate împrejurările. Idealul adevăratului ofiţer e ca aceştia, care au atît de multe cuvinte de a se plînge, să fie cît mai curînd cuprinşi de simţămîntul întăritor că nu e nicăieri atît de bine ca în cazarmă şi în tabără, unde nimeni nu îndrăzneşte să-l asuprească, să-l năpustească ori să-i faca vreo nedreptate, unde are hrană sănătoasă, îmbrăcăminte bună şi culcuş curat şi unde nimeni nu-i sfătuieşte şi nici nu-i cere servicii pe care nu e dator să le facă. Ceea ce are soldatul, înainte de toate, să înveţe în cazarmă este buna rînduială, pînă în cele mai mici amănunte, pe care nu poată s-o găsească nici la casa lui, nici ip, satul lui, nici saiurea afară de oştire. Numai aşa i se poate face educaţiunea militărească şi cea patriotică, pe care numai oamenii lipsiţi de bun-simţ pot să le despartă. Chiar cînd le scriam aceste, am luat, din întîmplare, în mînă un exemplar al unui mare ziar din Bucureşti, în care am citit următoarele : 241 „Libertăţile cucerite îşi vor opri avîntul la atingerea aripii de oţel a militarismului. Reacţiunea înfrîntă odinioară de masele pătrunse de o viaţă nouă se va ridica iarăşi pe pedestalul făcut din ghiulele şi tunuri. Şi de pe înălţimea aceasta, ea îşi va scuipa dispreţul asupra mulţimii din nou îngenuncheate, asupra mulţimii care-şi văr-sase odată sîngele, ca să scape de jugul greu al oastei dominante“. Sunt fără îndoială mulţi ofiţeri, cărora, în faţa acestei ocări scuipate asupra oştirii, li se ridică sîngele în obraji şi care-şi strîng pumnii. Nu aşa li se răspunde însă defăimătorilor, ci făcîndca mulţimea să intre cu inima plină, de căldură în oaste, să poarte cu mîndrie arma, să se adune însufleţită împrejurul căpitanilor şi cuprinsă — nu de ură, nici de mînie, nici de dispreţ —, ci de milă să-şi întoarcă faţa de la cei ce vor s-o adimeneaseă. Adevăr netăgăduit e, la urma-urmelor, că duşmanii oştirii nu sunt cei ce cîrtesc împotriva ei, ci cei ce le fac soldaţilor nesuferită milităria. Dacă are şi oştirea noastră asemenea duşmani, e cu atît mai vîrtos vrednic de laudă cel ce ostăneşte, cu înţelepciune şi cu măsură, ca să strîngă legăturile de încredere şi de dragoste între cei mici şi cei mari din oştire. Aceasta e şcoala ce are să se facă în cazarmă şi în tabără şi ofiţerii vor fi ştiind mai bine decît orişicine, dacă se face ori nu îndeajuns şcoala aceasta şi dacă soldaţilor mult hărţuiţi le mai rămîne ori nu timp şi gust şi pentru cea de carte. FRĂMÎNTARI POLITICE Ştim fiecare din propria sa intuiţie că furtuna curăţă atmosfera şi ne-o face mai priincioasă şi astfel şi mai plăcută. Vîntul ia şi duce cu dînsul praful şi miasmele din aer, ploaia spală materiile străine, fulgerele descompun o parte din aburii de apă şi sporesc oxigenul, şi după furtună cerul e mai senin, ochiul pătrunde mai departe prin văzduhul curăţit şi omul răsuflă mai uşurat. 242 Tot astfel şi în viaţa politică, limpezesc situaţiunea furtunile ce izbucnesc din cînd în cînd. Orişicît de apropiaţi ar fi unii de alţii sufleteşte, oamenii se deosebesc între dînşii în ceea ce priveşte temperamentul, felul de a gîndi, sentimentele, slăbiciunile ori interesele de tot felul şi pacinica lucrare-împreună e cu putinţă numai cîtă vreme se stăpîneşte fiecare pe sine însuşi şi suportă cu răbdare păcatele celorlalţi. In urma acestei lepădări de sine, oameni foarte deosebiţi merg împreună şi pun umăr la umăr ca să scoată la capăt lucruri folositoare pentru întreaga obştie. De aceea, în rîn-dul celor mai mulţi, „politică“ ori „diplomaţie“ va să zică stăpînire de sine mai mult ori mai puţin făţarnică. Şi nu încape nici o îndoială că şi este ceva prefăcut în întreaga activitate politică. Sunt puţini de tot oamenii cari în viaţa politică ni se prezintă întocmai cum sunt. Să ivesc însă din cînd în cînd împrejurări în care mai unul, mai altul îşi perde răbdarea, deci şi stăpînirea de sine, şi-şi dă pe faţă firea cea adevărată, adevăratele porniri, vederi şi sentimente. E învederat că prin aceasta ne dumirim şi ni se aruncă o lumină mai mult ori mai puţin viuă asupra celor ce se petrec în viaţa publică. în înţelesul acesta se poate zice că orişice conflict ivit în viaţa politică, orişice frămîntare politică are un efect binefăcător, deşi poate să jicnească interesele momentane. La noi, însă, lucrurile par a sta cu totul altfel. In urma lipsei de măsură cu care sunt purtate luptele în viaţa politică, discuţiunile publice mai mult ne-ncurcă decît ne luminează. Dacă ar fi adevărat tot ceea ce se zice şi mai ales tot ceea ce se scrie despre oamenii noştri politici, nu mai e în lumea aceasta ţară atît de ticăloasă ca a noastră şi nici unui om cumsecade nu îi este iertat să se înjosească luînd parte la viaţa noastră politică, în care e nevoit să se însoţească şi să lucreze împreună cu oameni dintre care unii sunt mişei, alţii smintiţi şi iar alţii proşti. Te miri cum mai poate ţara aceasta să dăinuiască, ba să meargă chiar înainte, fiind condusă de asemenea oameni. Nici că lipsesc între noi oamenii cu inima curată, 242 care, văzînd cele ce se petrec în viaţa noastră politică, îşi pierd nădejdea şi nu mai văd nici o îndreptare în viitor. Nu mai încape, cu toate aceste, nici o îndoială că mulţimea cea cu desăvîrşire mare a celor ce iau parte la viaţa noastră politică sunt oameni care nu numai vreau binele ţărei, ci ştiu totdeodată şi cum au să-l facă şi sunt gata să aducă şi jertfe în vederea lui, iară abuzurile să-vîrşite pe ici, pe colo de cîte vreun păcătos nu sunt atît de mari cum ni le prezentă âdversarii lor politici. E cestiune de un fel de pudoare politică să nu exagerăm asemenea fapte, căci le dăm duşmanilor noştri arme şi ruşinea e, la urma-urmelor, a ţării întregi, a întregului neam care tolerează asemenea abuzuri. Intr-o ţară mică, cum e a noastră, în care putem cu toţii să ne cunoaştem de aproape unii pe. alţii, nu poate nimeni să prevadă cu cine va fi şi cu cine nu va fi nevoit să lucreze împreună spre a săvîrşi vreo faptă bună. Trebuie deci să ne lepădăm fiecare de sine însuşi şi să ne stăpînim firea în toate împrejurările, căci nu e în viaţa politică lucru mai urît decît să lucrezi împreună cu oameni pe cari i-ai prezentat drept nişte mişei. Urît e dacă în adevăr sunt şi chiar mai urît dacă nu sunt. Adevărul e, la urma-urmelor, mai mult ori mai puţin indiferent, căci marele interes public e ca în viaţa publică, glas hotărîtor să aibă numai oameni care nici măcar bănuiţi nu pot să fie. VREMURI SCHIMBATE Sunt şi oameni cărora le pare rău că n-am luat şi noi parte la războiul de peste Dunăre. Părerea lor e că trebuia, cel puţin, să mobilizăm ca să le impunem vecinilor noştri prin desfăşurarea puterilor noastre. Noi credem că nu era neapărat nevoie de aşa ceva, căci am ajuns vremuri ca să ne fie armata mereu mobilizată, dacă e vorba să nu fim surprinşi de evenimente. .*244 Ce s-a întîmplat adică în Germania şi în Franţa? Pîn-aGum deosebitele unităţi ale armatei aveau un număr de oameni în timp de pace şi alt număr în timp de război. De aici înainte toate exerciţiile se vor face cu numărul cuvenit pentru timp de război. Aceasta va să zică — mobilizare în permanenţă. Franţa, ca să poaită face lucrul acesta, şi-a impus serviciul militar de trei ani, o jertfă cetăţenească pe care nu toţi sunt gata s-o aducă şi astfel o cauză de nelinişte permanentă. Nu ne va rămînea decît să ne potrivim cu ceilalţi. După toată posibilitatea, nu vom fi nevoiţi să facem ca Franţa, dar strîmtorările în care vom intra au să fie din ce în ce mai mari. Corpul nostru ofiţeresc stăruie cu tot dinadinsul să i se deie nu numai număr, ci şi calitate, deci oameni nu numai destui, ci totodată şi trupeşte şi sufleteşte destoinici pentru serviciul militar. Au trecut timpurile cînd oameni mai mult ori mai puţin şubrezi pot să; fié ţinuţi în oştire. S-a constatat, de exemplu, că-n armata franceză cazurile de boală sunt cu mult mai numeroase decît în fea germană* unde examenul medical se face cu multă rigoare. In armata franceză e mare deci contingentul celor ce nu sunt în stare să suporte marile osteneli ale războiului. Vorba e deci ca de aici înainte să avem multă purtare de grijă pentru edu-caţiunea fizică a tinerimii, căci numai oameni viguroşi pot să facă serviciu bun în oştire. După datele statistice adunate anul trecut, poporaţiu-nea ţării noastre s-a sporit în proporţiuni îmbucurătoare. Vorba e însă dacă cei sporiţi sunt totodată şi destul de viguroşi. Dacă sunt, mai rămîne să avem cuvenita purtare de grijă ca~n timpul serviciului militar ei să-şi păstreze vigoarea trupească. Ne trebuie deci în armată un bun serviciu sanitar care poartă de grijă ca soldaţii să fie bine hrăniţi, bine adăpostiţi, feriţi de boale epidemice şi căutaţi cu toată îngrijirea îndată ce sunt atinşi de vreo boală. Avem acest serviciu sanitar în armată ? Avem destule cazărmi ? Avem cuvenita purtare de grijă pentru sănătatea oamenilor pe care-i trimitem la război ? 245 Dacă nu le avem aceste îndeajuns, trebuie să ni le creăm cît mai curînd, căci războiul abia terminat ne-a încredinţat că soarta bătăliilor atîrnă de la vigoarea trupească a oştenilor. Cu atît mai vîrtos atîrnă soarta bătăliilor de la dezvoltarea intelectuală a celor ce poartă arma. Corpul ofiţeresc stăruie deci să-i dăm oameni trecuţi prin şcoală, care sunt deprinşi a învăţa şi a înţelege uşor ceea ce au să înveţe. Îndată ce serviciul militar activ a fost redus numai la doi ani, soldatul trebuie să fie om care în timp de <;îteva luni poate să înveţe partea oarecum mecanică a milităriei, pentru ca să i se poată face apoi educaţiunea morală, de care are neapărată trebuinţă, ca să fie oştean în adevăratul înţeles al cuvîntului. Au trecut timpurile cînd serviciul militar se putea face dînd din mîini şi din picioare : azi el se face mai ales cu capul , şi cu inima. Întreaga instrucţiune publică are deci să fie pornită din gîndul de a pregăti tinerimea pentru serviciul militar, căci după cum s-au pornit lucrurile, statele nu mai există aci în Europa noastră cea civilizată, decît pentru ca să-şi susţie, să-şi sporească şi să-şi perfecţioneze fiecare dintre ele oştirea totdeauna gata de a intra în luptă. Un lucru e neîndoios : că valoarea popoarelor nu mai atîrnă de la foloasele pe care fiecare dintre ele e-n stare să le aducă omenirii prin lucrarea sa pacinică, ci de la puterea pe care o desfăşoară în vederea războiului. DISCIPLINA MILITARA Totdeauna şi pretutindeni, disciplina de orişice fel s-a întemeiat pe iubirea şi încrederea pe care cei mari au ştiut s-o cîştige prin bunăvoinţa lor şi în virtutea neîn-doioasei lor superiorităţi. De acea, nota caracteristică a marilor căpitani a fost în toate timpurile neadormita purtare de grijă pentru cei puşi sub comanda lor. Sunt cu toate aceste şi astăzi oameni care cred că şi pe frică se poate întemeia o disciplină sănătoasă şi că ast- 246 fel, mai ales „în cazarmă“, numai prin „energie“ şi prin cuvenita asprime se poate asigura buna rînduială şi supunerea necondiţionată. Era dar urîtă afară din cale impresiunea pe care a produs-o ştirea că sublocotenentul Turturescu a făcut în-tr-o clipă de enervare o mişcare pripită, în urma căreia un biet de soldat a căzut mort — străpuns de sabie. Mulţi erau şi cei ce nu se îndoiau că lucrul acesta era adevărat şi că soldaţii noştri nu sunt trataţi cu bunăvoinţa cuvenită. Cu atît mai mulţi sunt cei ce au cuvinte de a se bucura că Consiliul de Război nu l-a găsit vinovat pe sublocotenentul Turturescu şi l-a achitat. Ar fi însă foarte greşit să ne mulţumim cu rezultatul acesta şi să zicem: „Slavă Domnului c-am scăpat cu spaimă !“ E mai mult ori mai puţin indiferent dacă a fost ori nu pedepsit sublocotenentul Turturescu. Chiar şi dacă vinovat ar fi, îi este mare pedeapsă gîndul că pe urma pripirii sale s-a stins o viaţă. Cu atît mai grea pedeapsă îi este gîndul acesta, dacă nu e vinovat nici măcar de imprudenţă. Ceea ce ne interesează pe noi e efectul ce s-a produs în opiniunea publică şi mai ales în masele mari ale armatei. Ar fi lucru pe cît de dureros,pe atît de primejdios dacă s-ar putea produce şi menţinea în mintea multora gîndul că judecătorii au fost mai mult ori mai puţin părtinitori şi că astfel aşa-numitul „om de rînd“ nu află ocrotirea cuvenită în armată. Mai ales astăzi, cînd armata e fără îndoială cel mai de căpetenie aşezămînt public, trebuie să ne pătrundem din ce în ce mai mult de gîndul că soarta ţărei noastre atîrnă de la gradul de închegare a puterilor vii care alcătuiesc armata. Vor fi exagerînd, fără îndoială, cei ce spun că omul de rînd, fie el orăşean, fie mai ales sătean, e pretutindeni horopsit în ţara noastră. Chiar şi dac-aşa ar fi însă, e pentru noi cestiune de existenţă naţională ca cei horopsiţi să fie pătrunşi de simţimîntul că în oştire, ba fie chiar şi numai în oştire se bucură de ocrotire şi de o părintească purtare de grijă. 24? Orişicare ar fi apucăturile gradelor inferioare, mai-marii oştirii au să pri vegheze şi răspunderea lor e cu atît mai mare, cu cît mai rele sunt acele apucături. Sunt multe bune* dar şi multe rele ce se spun despre oştirea noastră şi se petrec şi fapte care dovedesc că nu pretutindeni se bucură soldatul de cuvenita ocrotire. Altfel ar fi peste putinţă marele număr de dezertori şi de oameni cuprinşi de deznădăjduite pe care ni-1 dă oştirea noastră. Dacă are parte de adăpost bun, de hrană îndestulătoare, de cuvenita îngrijire în caz de boală şi de un tratament binevoitor din partea mai-marilor săi, soldatul sta bucuros în cazarmă şi poartă cu inima uşoară sarcinile adeseori grele ale vieţii militare. Idealul nostru are să fie o armată în care tinerii intră cu inima voioasă «şi în care îşi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, DUPA CINCIZECI DE ANI Sunt acum cincizeci de ani şi mai bine, după ce a fost ales domn al amîndoror Ţărilor Române, Cuza-vodă a însărcinat pe Vasile Alecsandri să ducă împăratului Napoleon o scrisoare a sa. Sosit la Paris, Vasile Alecsandri a fost primit de către împăratul mai curînd de cum se credea şi de cum spera. „Care este starea actuală a Principatelor în privinţa administraţiei, a finanţelor şi a puterii armate ?tt a întrebat împăratul. „Sire, — a răspuns omul de încredere al lui Cuza-vodă — Principatele se află într-o deplină dezorganizare administrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-au succedat în timp de doi ani; finanţele sunt reduse la zero şi armata regulată, compusă din zece mii de oameni, este rău organizată, căci ea se resimte de regimul vechi, şi rău înarmată, căci nu are decît puşti şi săbii vechi aduse din Rusia.“ 248 Drept răspuns la aceasta, împăratul Napoleon III a declarat că le dăruieşte românilor 10 000 de puşti cu capsule şi că va mijloci pentru dînşii un împrumut de 12 milioane. încurajat de această bunăvoinţă, Vasile xALecsandri întrebă dacă nu cumva ar fi timpul potrivit pentru proclamarea unirii definitive a Principatelor. împăratul îi răspunse că nu. „Ceea ce se cuvine acum să faceţi — zice el — este să aşteptaţi în linişte viitoarele conferinţe europene şi să vă ocupaţi cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară şi militară a Principatelor* Căutaţi a vă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor dinlăuntru, precum v-aţi recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă şi vă pregătiţi — nu a pripi evenimentele, ci a vă folosi de cursul lor “ E * bine să ne amintim aceste amănunte astăzi, cînd avem în picioare o armată de vreo 700 000 de oameni şi să ne dăm seama-dacă am ştiut ori nu să ne organizăm şi să ne pregătim spre a ne folosi de cursul evenimentelor. Putem, fără îndoială, să avem mulţumirea de a constata că sunt reale şi mari, în unele privinţe chiar uimitoare, progresele pe care le-am făcut în timpul celor cin-zeci şi mai bine de ani cari au trecut de atunci. Atît în virtutea acestor progrese, cît şi în urma firii noastre cumpătate şi bine chibzuite, ni se cuvine să stăm în fruntea popoarelor cari au stat mai înainte dimpreună cu noi sub stăpînirea turcilor. Prea mult n-avem însă să ne mîndrim, nici să punem temei pe propriile noastre vrednicii. Iarba creşte, dacă timpul îi este priincios ; tot astfel orişicare popor îşi desfăşură puterile şi se ridică, dacă e lăsat să-şi urmeze lucrarea în pace ; ceea ce mai presus de toate ne-a împuternicit a fost pacea îndelungată de care am avut parte noi, care atîta timp eram mereu neliniştiţi de oştirile vecinilor. Dacă însă pacea îndelungată are roadele ei binefăcătoare, ea poate să aibă şi urmări rele în ceea ce priveşte felul de a vieţui. Atunci dar, cînd ne dăm seama despre progresele pe care le-am realizat şi despre poziţiunea ce 249 ni se cuvine în virtutea acestor progrese, nu avem sâ perdem din vedere neajunsurile adeseori foarte mari,* cum sunt uşurinţa, superficialitatea şi lipsa de disciplină morală de care suferim, tocmai pentru că ne-am deprins a le avea oarecum toate de-a gata — fără multă bătaie de cap. Orişicît de mari ar fi progresele realizate în cele materiale, efectele lor nu sunt nici sigure, nici dăinuitoare* dacă lipsesc progresele în ceea ce priveşte viaţa morală. întrebat de împăratul Napoleon III dacă românul e soldat bun, V. Alecsandri răspunde : „Eu consider, sire, pe soldatul român ca pe unul din. cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăşi natura sa, deprins cu toate greutăţile vieţii, cu foamea, cu osteneala, cu căldura, cu gerul“. Fără îndoială, aşa este : ţine românul, bietul de el, la tăvăleală şi azi ca şi acum cincizeci de ani. Din aceasta însă, numai pentru oameni uşurateci urmează că nu e nici azi nevoie să avem cuvenita purtare de grijă pentru hrana şi pentru păstrarea sănătăţii lui. LEGE ŞI LEGALITATE Nu exagerăm, ci ne mulţumim a constata un adevăr neîndoios şi de toţi ştiut, dacă spunem că în fiecare zi se iveşte mai ici, mai colo plîngerea că se fac nedreptăţi în viaţa noastră publică şi că cei mici şi slabi sunt în fel de fel de chipuri asupriţi de către cei mai mari şi mai tari. Urmarea firească a acestor asupritori sunt stăruinţele adeseori îndîrjite şi foarte zgomotoase ca să se creeze legi pentru ocrotirea celor ce sufăr nedreptăţile şi să fie croite pedepse cît se poate de aspre pentru asupritori. N-avem decît să examinăm bine faptele de oare cei obijduiţi se plîng, pentru ca să ne încredinţăm că răul nu din lipsa de legi bune, ci din prisosul de apucături rele purcede. A avut fiecare dintre noi foarte adeseori ocaziunea de a simţi că nu numai între cei mari şi tari, ci şi între cei 250 mai mărunţei sunt de tot puţini oamenii care nu se socotesc îndreptăţiţi a interpreta legea potrivit cu vederile lor şi a o aplica, după împrejurări, mai într-un fel, mai într-altul. Punctul de plecare al celor mai mulţi e principiul foarte primejdios că interesele statului au să fie puse mai presus de toate şi că ele în toate împrejurările primează. Dacă e aşa, acela care în interesul statului răstălmăceşte o lege, o nesocoteşte ori o calcă, nu numai că nu păcătuieşte, dar săvîrşeşte o faptă patriotică pentru care merită să fie ridicat în slava cerului. Vorba e însă că păcătosul hotăreşte ce este şi ce nu este potrivit cu marile interese ale statului — şi îndată ce a fost admis principiul acesta, cele mai multe atîrnă de la bunăvoinţa ori de la reaua-voinţă a celor ce au să aplice legile. Orişicît de bune ar fi deci legile, preocuparea de căpetenie a celor mai mulţi dintre noi e să se pună bine cu cei însărcinaţi a le interpreta şi a le aplica. Ii ţinem de scurt cînd avem vreo daraveră de descurcat, dăm năvală asupra lor şi nu-i lăsăm să răsufle, facem fel de fel de presiuni morale asupra lor, ne dăm silinţa să-i înduplecăm fie prin rugăminte, fie prin promisiuni, fie prin ameninţări — dacă ne dă mîna —, facem, vorba românului, pe dracu în patru pentru ca ei să admită că interesele statului român cer ca legea să fie interpretată potrivit cu vederile noastre şi aplicată pe placul nostru. E de sine înţeles că dacă reuşim, nu ne plîngem, dar se plîng cei ce nu reuşesc şi aceştia sunt, se înţelege, de obicei foarte mulţi. Ei ar avea, fără îndoială, dreptul de a se plînge, numai însă dacă n-ar fi vinovaţi de a fi stăruit ca legile să fie aplicate în favorul lor. Cîtă vreme onorabilul public dă năvală asupra celor însărcinaţi a aplica legile şi se foloseşte de fel de fel de mijloace spre a-i îndupleca să facă hatîruri ori să se abată din calea cea dreaptă, cele mai bune legi nu pot niei ele să ne fie de folos şi dreptul de a se plînge nu li se cuvine decît celor ce susţin principiul că cel mai de căpetenie interes al statului e ca toţi să li se supună necondiţionat legilor şi ca orişicare lege să fie interpretată cu bună-credinţă şi aplicată fără de părtinire. 251 In faţa plîngerilor mereu repetate şi din ce în ce maî stăruitoare ni se impune iarăşi şi iarăşi convingerea că atît legile înţelepte, cit şi aşezămintele bune sunt de puţin folos, cîtă vreme oamenii stăruie în rele apucături. CARACTERE Nu trece z?i fără ca să se facă mai ici, mai colo, maî într-o formă, mai într-alta, dar totdeauna şi pretutindeni cu vie părere de rău, constatarea că lipsesc la noi caracterele. Cum lipsesc şi de ce lipsesc!? Om de caracter e acela care stăruie cu tot dinadinsul în hotărîrile pe care le-a luat o dată, ştie deci ce vrea şi face numai ceea ce el însuşi voieşte. Asemenea om e vrednic de încredere, un factor sigur pe care ne putem ră-zima în orişicare combinaţiune socială. E învederat că om de caracter în înţelesul acesta nu poate să fie decît cel ce-şi ia hotărîrile după o matură chibzuire, dîndu-şi seamă şi despre interesele sale, şi despre împrejurările în care se află, şi despre ceea ce îi este ori nu-i este cu putinţă. Omul uşuratic, care-şi ia hotărî-rile-n pripă şi vrea ceea ce nu-i este cu putinţă ori ceea ce nu se potriveşte cu adevăratele lui interese, nu poate să fie om de caracter. Chiar şi dac-ar stărui în hotărîrile lui, el este un om încăpăţînat şi mai mult ori mai puţin ridicol, totdeauna supărător şi adeseori primejdios, un fel de X, a căruia valoare pioziitivă artîmă de împrejurări. Caracterul e deci, înainte de toate, cestiune de îndrumare intelectuală şi aceia care se plîng că n-avem noi, românii de azi, caracter, spun, poate fără ca să-şi dea seamă, că suntem oameni uşurateci, care se pripesc şi astfel foarte adeseori nu mai pot să voiască şi azi ceea ce au voit ieri şi o să-şi schimbe mîne hotărîrea luată azi. Dacă e adevărat lucrul acesta, vinovată e şcoala care ne-a deprins cu superficialitatea împreunată totdeauna cu uşurinţa şi tot numai din şcoală poate să pornească şi îndreptarea. 252 Mai are însă caracterul şi o altă-nfăţişare. Omul de caracter ne inspiră nu numai încredere, ci totodată şi respect, precum şi iubire, iar aceasta pentru că prin statornicia lui dă dovadă despre o particulară putere de stăpînire. Orişicare ar fi împrejurările şi orişicîtă silinţă şi-ar da alţii să-l înduplece, el stăruie în hotărîrea lui — pentru că e stăpîn pe sine însuşi şi nu se pleacă nici în faţa propriilor sale slăbiciuni, nici în faţa presiunilor făcute de alţii. Vorbind despre caracter, ne gîndim mai ales la bărbăţia aceasta, care e rezultatul educaţiunii familiale. Aceia deci, care se plîng că n-avem caractere noi, ro-mînii de astăzi, spun că nu se face la noi în familie edu-eaţiunea cuvenită. Dacă e adevărat lucrul acesta, nu ne rămîne decît să căutăm forma în care societatea poate să complecteze edu-eaţiunea familială. In vederea acestei complectări au fost concepute aşe-^ămintele de educaţiune de felul Şcolii militare de la Mănăstirea Dealului, de lîngă Tîrgovişte, şi e cestiune de însănătoşire socială să înfiinţăm cît mai multe asemenea aşezăminte. Orişicît de multe ar fi însă aşezămintele de felul acesta, înrîurirea lor e mărginită într-un cerc mai mult ori mai puţin restrîns. S-a găsit acum de curînd forma pentru o înrîurire ho-tărîtoare în cele mai largi cercuri: înfiinţarea cetelor de aşa-numiţi cercetaşi, despre care s-a vorbit şi-n coloanele Minervei în mai multe rînduri. Trecem cu vederea importanţa acestor cete din punctul de vedere al educaţiunii aşa-zise fizice şi stăruim mai vîrtoş asupra importanţei încă mai mari pe care călătoriile prin ţară le au în ceea ce priveşte educaţiunea morală, dezvoltarea bunului-simţ practic şi formarea raţională a caracterelor. Dacă e vorba să cultivăm în inimile urmaşilor noştri iubirea de ţară şi de neam, tinerii noştri au să-şi petreacă timpul liber cutreierînd munţii, văile şi cîmpiile în continuă atingere cu poporul. Aceasta nu numai ca să-şi cunoască ţara şi neamul din propria lor intuiţiune, ci şi pentru ca cea mai frumoasă parte a vieţii lor să fie totdeauna legată de amintirile zilelor petrecute în mijlocul 253 poporului. Aşa au ajuns elveţienii la patriotismul lor de toţi admirat. Tot aşa au ajuns elveţienii şi germanii la independenţa de caracter, în virtutea căreia cei mai mulţi dintre dînşiî sunt bărbaţi în putera cuvîntului nu numai ca oşteni, ci şi ca cetăţeni şi ca muncitori pe orişicare teren al vieţii comune. în mijlocul naturii şi-n luptă cu nevoile vieţii zbuciumate se încheagă puterea stăpînirii de sine fără de oare caracterul e fără putinţă. Nu e nici vorba de un aşa-zis sport al celor ce caută distracţiuni plăcute. Cetele de cercetaşi au să fie oştirile viitorului, tineri care se deprind a lucra împreună şi a se iubi între dînşii, a se supune de bunăvoie, a se face toate la timp, în bună rînduială şi cu toată inima, a înfrunta cu veselie greutăţi de tot felul şi a se stăpîni în toate împrejurările, fiecare pe sine însuşi. TINERIMEA NOASTRĂ E lucru, după părerea tuturora, afară din cale dureros, că prefectul de poliţie al Capitalei s-a simţit nevoit a pune tinerimea studioasă sub paza agenţilor săi, iar dureros nu e c-a făcut-o, ci că prin aceasta a făcut cu un mic încunjur constatarea că nici părinţii, nici corpul didactic n-au fie destulă autoritate, nici cuvenita purtare de grijă. Dacă aşa este, mai curînd ori mai tîrziu, prefectura de poliţie va fi nevoită să adune portretele tinerimii studioase în anume albumuri, să facă pe la licee şi pe la şcoli speciale măsurări antropometrice şi să le dea tinerilor studioşi condicuţe, ceea ce ar fi fără îndoială rău, chiar foarte rău. Noi suntem de părerea că rău e şi ceea ce s-a făcut acum şi pînă acum. E adevărat că e foarte rea, ca să nu zic „pestilenţi-oasă44, atmosfera morală în care creşte tinerimea noastră. Pretutindeni pe unde trece, ea vede rele exemple, e ademenită şi împinsă spre rele şi rar de tot se întîmplă ca să 254 fie întîmpinată cu bune îndemnuri. Stînd lucrurile astfel, nu mai rămîne pentru ea altă scăpare decît izolarea prin internate depărtate de zgomotul lumii. Deoarece internate de felul acesta nu avem decît foarte puţine, le facem atît părinţilor, cît şi membrilor corpului didactiq o foarte mare nedreptate învinovăţindu-i în ceea ce priveşte relele deprinderi ale tinerimii. In societatea noastră, privegherea constantă şi purtarea de grijă îndestulătoare sunt peste putinţă. Peste putinţă sunt ele şi aiurea. Aiurea însă părinţii şi învăţătorii sunt ajutaţi de întreaga societate. In orişice societate cu bună rînduială, fie ea mai mult ori mai puţin cultă, orişicare om ajuns la o vîrstă oarecare se simte nu numai îndreptăţit a priveghea ca copiii şi tinerii să nu se abată nici de la buna-cuviinţă, nici de la bunele moravuri şi „mănîncă trînteală44 cel ce risipeşte tinerimea ori abuzează fie de nepriceperea copiilor, fie de slăbiciunile lor. La noi, conştiinţa acestei datorii de a priveghea asupra tinerimii e mai mult ori mai puţin vioaie numai prin sate : prin mahalalele oraşelor ea e adormită, parcă n-xam fi eu toţii acelaşi neam, i fiii aceleiaşi ţări, deopotrivă interesaţi ca să nu ni se strice tinerimea. Ţinerii se bucură deci de cea mai deplină libertate îndată ce au scăpat de sub ochii părinţilor ori a învăţătorilor săi, poate orişicine să-i ispitească, să-i ademenească şi să abuzeze de slăbiciunile lor, iar „nebunul44 care li s-ar pune în cale e luat în bătaie de joc, dacă nu ajunge pînă chiar să „mă-nînce trînteală44. Măsura luată de prefectul de poliţie nu-i priveşte deci nici pe părinţi, nici pe membrii corpului didactic, ci e o mărturisire făcută fără de înconjur că societatea noastră eAcu desăvîrşlre stricată, că-n mijlocul ei tinerimea nu găseşte ocrotitori dezinteresaţi şi că mulţi sunt cei oe profită de împrejurări spre a o strica. îndeosebi contra acestora e îndreptată măsura şi bine va face prefectul de poliţie dacă va pedepsi cu toată asprimea pe cei ce într-un fel ori într-altul abuzează de „prostia44 tinerimii. Nu e, cu toate acestea, mai puţin adevărat că, în forma în care a fost luată, măsura e o greşală foarte gravă care poate să aibă efecte foarte rele. 255 Chiar şi dacă în adevăr, nişte stricaţi şi nişte făcători-de-rele ar fi, tinerii de la şcolile secundare şi de la cele speciale n-au să fie puşi în rînd Cu făcătorii-de-rele şi cu alte persoane puse sub paza poliţială, căci ei se deprind în mod firesc cu gîndul că toate le sunt iertate, dacă nu află nici părinţii, nici învăţătorii, nici agenţii poliţiei. Dacă a ţinut d. prefect de poliţie să le vină într-aju-tor părinţilor şi învăţătorilor, trebuia s-o facă aceasta cu discreţiunea cuvenită în asemenea împrejurări, luînd cele mai straşnice măsuri, însă fără tobă şi fără surle. ANALFABEŢII ÎN OŞTIRE Suntem cu toţii de părerea că nu numai în împrejurările de astăzi, ci şi timp încă îndelungat de aici înainte, cel mai de căpetenie dintre aşezămintele noastre naţionale e oştirea, căci numai avînd o oştire numeroasă, bine închegată şi bine condusă vom fi în stare să ne susţinem şi să împlinim menirea istorică a neamului nostru. Gîndul nostru are deci să fie mereu îndreptat spre cele ce pot să contribuie la sporirea oştirei noastre şi la închegarea ei, şi ar fi foarte greşit să nu recunoaştem că sunt multe şi adeseori de tot mari neajunsurile, în urma cărora închegarea morală a oştirei noastre e mai mult ori mai puţin peste putinţă. A recunoscut-o aceasta chiar şi actualul ministru-preşedinte, care a mărturisit că a luat asupra sa sarcina de a conduce Ministerul de Război tocmai ca să poată lucra mai cu succes penţru înlăturarea neajunsurilor pe cari le-a constatat din propria sa intuiţiune în oştire. Nu vom cerceta care anume sunt neajunsurile constatate, nici dacă tocmai ministrul-preşedinte e cel mai potrivit om pentru înlăturarea lor, ci ne vom mărgini să constatăm că, în urma acelor neajunsuri, foarte multora li-e mai mult ori mai puţin nesuferită viaţa în oştire. O ştim aceasta cu toţii, nu numai pentru că e îngrijorător 256 de mare numărul dezertorilor, ci pentru că mereu se dau pe faţă nemulţumirile celor ce fac serviciul militar. Dacă e deci vorba să ajungem la închegarea morală a oştirii noastre, avem ¡să facem tot ceea ce se poarte să le facem tinerilor noştri plăcută viaţa petrecută sub drapel şi să înlăturăm ceea ce poete să le^o facă nesuferită. Idealul nostru are să fie o oştire în care tinerii intră voioşi şi iplini de avînt, petrec ceia mai frumoasă parte a vieţii lor şi din care ies ou părere de rău şi duc cu dînşii cele mai plăcute amintiri. Noi suntem departe de idealul acesta pentru că serviciul militar ne este prea greu, iar prea greu e fiindcă prea sunt mulţi aceia care intră în oştire fără de nici o pregătire. Una e serviciul militar pentru cel ce a mai învăţat în viaţa lui cîte ceva şi alta pentru cel ce nu ştie ce va să zică a asculta şi a fi atent, ca să poţi învăţa. E mai mult ori mai puţin indiferent pentru serviciul militar, dacă recrutul ştie ori nu să citească şi să scrie : lucru de căpetenie este ca el să fie deprins a învăţa. Acela care nu are deprinderea aceasta e mult chinuit în sec, o belea pentru cel însărcinat a-i face instrucţiunea şi o pacoste pentru camaradul care stă în rînd cu dînsul. Astfel se produce încetul cu încetul o îndîrjire care se dă pe faţă în conflicte, care fac lucrarea împreună fără putinţă. Silinţele de a-i da oştirei cuvenita închegare morală au să rămîie zadarnice cîtă vreme nu vom avea destule şcoli şi învăţători destul de bine pregătiţi pentru ca să-şi poată da seama că nu numai în actualele împrejurări, ci şi timp încă îndelungat, de ani înainte, ei sunt mai presus de toate pregătitori ai tinerimei pentru serviciul militar. Sunt foarte generoase şi vrednice de toată lauda silinţele acelora care, profitînd de ocaziune, vor să-i înveţe pe analfabeţii adunaţi prin cazărmi a scrie şi a citi. Teamă ni-e însă că nu cumva să le facă prin aceasta serviciul militar şi mai nesuferit. Dacă e adevărat că tocmai pentru analfabeţi serviciul militar e prea greu, preocuparea noastră n-are să fie ca să le mai încărcăm cîte ceva pe deasupra. Rost firesc ar avea silinţele de a-i îndruma să 257 citească şi să scrie numai dacă am născoci vreun metod, în virtutea căruia această învăţare n-ar fi muncă, ci o distracţiune plăcută. Dacă n-nau putut să dea rezultate vrednice de băgat în seamă şcolile de adulţi, cu atît mai puţine rezultate ne vor da şcolile din cazărmi, unde „şcolarii“, obosiţi de munca grea, abia apucă să răsufle. Fiecare lucru la timpul lui : ceea ce nu le-am dat copiilor nu le putem da flăcăilor, care au cu totul alte preocupări. Nici nu e apoi vorba de cîţiva, ci de multe, foarte multe mii de oameni care nu mai au cuvenita răbdare pentru ca să înveţe ceea ce n-au învăţat cînd se cuvenea. Nu ne rămîne decît să ne facem de aici înainte datoria faţă cu copiii, dacă ţinem să avem o oştire bine pregătită. PATRIOTISMUL In vremuri ca cele de astăzi, ba la noi îndeosebi şi în timpuri mai bune, ca cele de ieri, oamenii, vorbind de patriotism, se gîndesc la însufleţire, la avînt, la porniri năvalnice, la sîmţeminte mai mult ori mai puţin înflăcărate, ca cele reproduse de Andrei Mureşeanu în Răsunetul lui, de V. Alecsandri în Sentinela romană, ori de Eminescu în dialogul dintre Mircea-vodă cel Bătrîn şi sultanul Baiazit Fulgerul. Nu este aşa ! Patriotismul care a ieşit la iveală în viaţa poporului roman fără îndoială cel mai cumpănit dintre popoarele ce au trăit pînă în ziua de azi pe faţa pămîntului, patriotismul, care încheagă statele şi le împuterniceşte, nu e un sîmţămînt, ci o convingere precumpănitoare, care hotărăşte întregul fel de3>a fi al omului nu numai ca cetăţean, ci şi ca om în genere. El poate să fie socotit, mai presus de toate, drept un fel de cult al legalităţii. Nu poate să încapă în mintea adevăratului patriot gîn-dul că legea, oricare ar fi ea, nu e cu desăvîrşire sfîntă şi 258 că sunt împrejurări, în care i se cuvine cuiva în lumea aceasta să interpreteze legea după bunul lui plac, s-o nesocotească ori chiar s-o calcé. Chiar fiind convins că legea e rea ori nedreaptă, patriotul adevărat stăruie ca ea să fie schimbată, dar i se supune necondiţionat cîtă vreme ea este în vigoare. Aceasta e ceea ce avem să înţelegem cînd zicem Dura lex, sed lex. Pentru patriotul adevărat cu putinţă este numai ceea ce este iertat, iară iertat este numai ceea ce legea nu opreşte. Nu e însă destul să ne supunem necondiţionat legilor, ci fiecare dintre noi trebuie totodată să stăruie, cu toată hotărîrea, ca şi alţii să se supună în toate împrejurările şi să fie neînduplecat stăruitor pentru prigonirea celor ce nesocotesc legile ori le calcă. Aceasta este cea mai aspră dintre datoriile cetăţeneşti. E un foarte primejdios duşman al ţării sale cel ce, avînd în vedere interesele sale ori ale celor apropiaţi de dînsul, îndeamnă, momeşte, adimeneşte, conrupe ori siluieşte prin fel de fel de mijloace pe alţii să nu-şi facă datoria ori să nu aplice legea cu bună-credinţă şi în mod cinstit. N-avem decît să ne uităm împregiurul nostru pentru ca să ne încredinţăm că ţările, în care se iartă asemenea abuzuri, merg spre decadenţă şi ajung încetul cu încetul la ruină mai întîi morală, apoi culturală şi în cele din urmă materială şi politică, iar ţările, în care sunt prigoniţi fără de milă cei ce nu-şi fac datoria, se încheagă, se întăresc şi ajung în toate privinţele la mare înflorire. Urmare firească a supunerii către legi e şi supunerea necondiţionată faţă cu autorităţile legal constituite. La Roma funcţionarii publici erau sacrosancţi, fiecare în sfera lui de activitate, şi cetăţenii li se supuneau chiar şi fiind convinşi că e la mijloc un abuz de putere. Rămî-nea să-i tragă în judecată după ce, părăsind funcţiunea, vor fi ajuns simpli cetăţeni. Azi dreptul de a trage la răspundere pe funcţionarul care abuzează de putere îl are orişicine şi orişicînd : eu atît mai vîrtos e orişicine dator să se plece în faţa autorităţilor publice. Ţările, în care această disciplină e severă, sunt tari şi puternice ca armatele bine disciplinate, iară ţările în care orişicare fleac de om îşi permite să ocărască fără de sfială, să calom- 259 nieze şi să insulte pînă chiar şi pe cei mai sus-puşi şi să declare în gura mare că el se supune numai dacă i se face pe plac, asemenea ţări încetul cu încetul se destramă şi merg spre peire. Patriotismul, fiind cult al legalităţii an înţelesul acesta, este jertfă de sine, căci patriotul adevărat în fiecare clipă îşi zice : „Orişicare ar fi interesele, slăbiciunile, simpatiile şi repulsiunile mele, am să-mi calc pe inimă şi să-mi fac datoria aşa cum cer cei autorizaţi a hotărî acţiunea comună a ţării46. Au perdut din vedere acest mare adevăr toţi cei ce aleargă vociferînd în îel de fel de chipuri de-a lungul uliţelor şi nu mai ţin seamă nici de fiinţa sacrosantă a Coroanei. Numai cei mai haini duşmani ai neamului romanesc pot să voiască dezorganizarea statului roman. CUM TREBUIE SA FIE ROMÂNUL Se vorbeşte mereu despre aspiraţiunile fireşti ale poporului român şi se zice că trebuie să avem un ideal naţional, pentru care se însufleţeşte fiecare dintre noi. îl avem idealul acesta, dar însufleţirea le lipseşte încă multora dintre noi şi de aceea sunt în mijlocul nostru atîţia care-şi petrec timpul dîndu-şi în fel de fel de chipuri silinţa să încălzească inimile şi să le umple de avînt. Sunt, fără-ndoială, vrednice de toată lauda silinţele de felul acesta ; am fi însă foarte greşiţi, dacă am crede că e destul să fim însufleţiţi şi plini de avînt pentru ca să putem scoate la capăt lucrurile mari pe care le voim. De cînd e lumea, fapte mari numai oamenii cumsecade au săvîrşit; iară noi foarte adeseori suntem nevoiţi a mărturisi că multe sunt păcatele noastre. Nu doară că suntem mai stricaţi decît alţii. Dacă ne vom da bine seama, la o sută dintre noi optzeci sunt oameni vrednici de stimă, de iubire şi de încredere, dar stăpînirea n-o au aceştia, ci ceilalţi douăzeci care sunt mai stăruitori şi mai lipsiţi de scrupule. Toată-nsufle-ţirea are să ne rămîie zadarnică şi tot avîntul ni se des- 260 făşură în sec cîtă vreme nu vom fi reuşit să asigurăm stăpînirea pentru cei mai vrednici de iubire şi de încredere] vSunt ridicoli cei ce se amăgesc cu gîndul că o vom face aceasta după ce vom fi realizat idealul naţional. Cel mai apropiat ideal naţional al nostru e să ajungem cît mai curînd a fi cei mai cumsecade, mai destoinici şi mai vrednici dintre toţi românii, căci numai aşa vom putea să ne împlinim menirea culturală aici unde ne aflăm. întrebarea cea mare pentru noi e, dar, ce avem să cerem de la fiecare dintre noi, cum are să fie orişicare român ca om, ca cetăţean şi ca român. 1. CA OM Una din observaţiunile de predilecţiune ale oamenilor din zilele noastre este că, privind lucrurile din punctul de vedere al vieţii comune, virtuţile familiale ale oamenilor sunt indiferente. E fără îndoială adevărat că orice om de ştiinţă, profesor eminent, diplomat distins, financiar destoinic, om public de orişice fel, în genere, poate să fie şi unul care e rău ca fiu, ca soţ, ca părinte, ca frate, ca rudă ori ca prieten şi atît în trecut, cît şi în zilele noastre sunt mulţi oameni răi care au săvîrşit fapte bune şi într-un fel ori într-altul însemnate. Nu e, cu toate acestea, mai puţin adevărat că noi punem în gîndul nostru mai presus pe cei ce-şi fac datoria şi ca fii, ca soţi, ca părinţi, ca rude şi ca prieteni, căci nu putem să avem deplină încredere în cei ce sunt în stare să se lepede de cei mai apropiaţi ai lor. E destul să nu ne fi pierdut bunul-simţ, pentru ca să ne dam seamă ca virtuţile cetăţeneşti toate se razămă pe cele familiale şi că acolo unde nu sunt cultivate virtuţile familiale, oamenii nu pot să fie porniţi în viaţa publică spre lepădare de sine şi spre jertfă patriotică, ci Ie fac toate din îndemnuri utilitare, precum îi povăţuiesc interesele pozitive de tot felul. Nu se poate ivi şi nu poate să crească îndemnul spre lepădare de sine decît în familie, unde părinţii îşi trag 261 bucata de la gură din dragoste curată către copiii lor, unde soţii se bucură şi sufăr împreună, unde fraţii se ajută între dînşii spre mulţumirea părinţilor, unde se împînzesc toate legăturile sufleteşti dintre om şi om. Nu poate să fie deschisă pentru patriotism inima omului care nu ştie de asemenea legături, ci trăieşte răzleţ în lume ; despre acesta se zice: „Ubi bene, ibi patria“ (Unde e bine, acolo e patria). îndeosebi pentru noi românii cultivarea virtuţilor familiale e oestiune nu numai de dezvoltare, ci chiar şi de existenţă naţională. Sunt acum o sută de ani, noi eram un popor neînsemnat, pe care nu-1 băga nimeni în seamă. Ceea ce ne-a ridicat şi a făcut ca ochii lumii întregi să se îndrepte asupra noastră este sporirea noastră neobicinuită. După datele statistice ce pot să fie adunate, ne-am sporit în timp de o sută de ani de la vreo trei la douăsprezece milioane şi întreaga noastră dezvoltare economică, politică şi culturală e mai presus de toate urmarea acestei sporiri. Dacă e vorba să ajungem la închegarea noastră naţională, sporirea aceasta trebuie să meargă înainte, ceea ce este peste putinţă dacă slăbesc virtuţile familiale. N-avem decît să ne uităm împrejurul nostru pentru ca să ne-ncredinţăm că nici îmbogăţirea economică, nici creşterea puterii politice, nici înaintarea culturală nu preţuiesc nimic dacă slăbesc legăturile familiale şi viuă în-grijare trebuie să ne cuprindă cînd vedem cum în timp de patruzeci de ani, Franţa cea bogată şi înfloritoare a scăzut la 38, în vreme ce Germania s-a sporit la aproape 70 de milioane. Să punem sus în gîndul nostru, să stimăm, să iubim şi să distingem prin particulara noastră încredere pe oamenii care prin felul lor de a vieţui contribuie la cultivarea virtuţilor familiale şi să le fim în toate împrejurările de ajutor părinţilor pentru buna creştere a copiilor săi, căci buni cetăţeni şi buni români numai din copii binecrescuţi pot să iasă, şi numai fiind buni eetăţeni şi buni români vom ajunge să ne sporim îndeajuns pentru ca să ni se poată împlini visul naţional. 262 Mai e apoi şi un alt punct de vedere din care au să fie privite virtuţile familiale. întreaga viaţă a statului modern e aşezată pe spiritul de ordine şi de disciplină şi cea mai de căpetenie dintre virtuţile cetăţeneşti e necondiţionată supunere către legi. Pentru cultivarea acestei virtuţi, statul are două mari aşezăminte, şcoala şi oştirea. în fieştecare zi avem oca-ziunea de a ne încredinţa că în lipsă de cuvenită pregătire din familie, silinţele rămîn mai mult ori mai puţin zadarnice atît în şcoală, cît şi în armată. Numai deprins a se supune stăpînirii părinteşti — totdeauna binevoitoare — ajunge omul să se supună cu toată inima mai iutii în şcoală, apoi în oştire şi în cele din urmă către statul din care face parte. Pornirile anarhice de orişice fel se ivesc, înainte de toate, în familie, de unde trec în şcoală şi mai departe în toate straturile societăţii lipsite de disciplină morală. Dramele vieţii de stat sunt toarse-n familie şi numai oamenii lipsiţi fie de judecată, fie de cunoştinţe istorice îşi pot închipui că e destul să ai puşti, tunuri şi oşteni care ştiu să se folosească de ele, pentru ca să închegi ori să împuterniceşti statul. în lipsă de stări familiale sănătoase, cele mai puternice state se destramă şi ele şi se desfac în elementele lor constitutive. De aceea, în toate societăţile pornite "spre dezvoltare, familia a fost pusă sub ocrotirea nu numai a statului, ci totodată şi a reli-giunii. 2. CA CETĂŢEAN Tot ceea ce părintele face pentru copiii săi e jertfă din dragoste, faptă săvîrşită din îndemn curat pentru propria sa mulţumire sufletească şi cel ce-a ajuns odată să cunoască mulţumirea aceasta e din ce în ce mai însetat de ea. Cu cît mai multe şi mai mari sunt jertfele aduse, cu cît mai deplină e lepădarea de sine, cu atît mai înălţat se simte omul în gîndul său, căci cu atît mai multe şi mai mari îi sunt vredniciile. De aceea, din copii cari au mamă plină de devotament şi tată neadormit în purtarea de grije pentru ai săi, ies oameni totdeauna gata de a 263 aduce jertfe de dragul celor mai de aproape ai lor. Deprinşi de mici cu mulţumirea, de a-şi fi făcut datoria, ei sunt porniţi a-şi da în toate împrejurările silinţa să le facă altora plăcută viaţa şi duc cu dînşii şi în viaţa comună această pornire. Patriotismul, în înţelesul cel bun şi adevărat al cuvîn-tului, e precumpănirea acestei porniri. întocmai precum bunul soţ, bunul părinte ori bunul frate, precum şi adevăratul prieten trece cu vederea ori nesocoteşte propriile sale dureri în faţa mai marilor dureri suferite de vreunul dintre cei iubiţi de dînsul, adevăratul patriot, orişicît de priincioase ar, fi împrejurările în care-şi petrece viaţa, se simte nemîngîiat cînd îşi dă seamă despre durerile pe cari au să le sufere alţii dintre concetăţenii lui. El nu e deci în stare să înşele, să amăgească, să nedreptăţească ori să năpăstuiască pe, vreunul dintre concetăţenii săi, le sare totdeauna intr-ajutor celor ce sufăr şi are bărbăţia de a înfrunta mania celor ce-nşeală, amăgesc, nedreptăţesc ori năpăstuiesc. Laş ori făţarnic, care se pleacă-n faţa celor puternici ori îndrăzneţi chiar dacă nu sunt vrednici, e numai cel preocupat în toate împrejurările numai de propriile sale interese ori mai presus de toate de ele. Nu e deci patriotismul, cum multora le place să spună, .un simţământ, un avînt,. o-nsufleţire, un fel de înflăcărare trecătoare, ci virtutea bărbătească ce se razămă pe convingerea nestrămutată că nu poate nimeni să se bucure de viaţă în mijlocul unei societăţi în care suferinţele sunt multe şi mari, iar acest patriotism adevărat nu se dă pe faţă-n vorbe aleise cu mult meşteşug, ci în fapte ' săvârşite spre a ocroti pe cei slabi, neajutoraţi ori lipsiţi de pricepere. Dacă oamenii toţi ar fi cuimsecade, n-ar fi nevoie de nici o lege : ceea ce ne-a silit să croim legi şi să. stabilim o ordine socială, să înfiinţănp. aşezăminte şi să punem păzitori pentru impunerea supunerii către legi şi pentru păstrarea ordinii sociale e experienţa, fără îndoială triştă, că sunt mulţi mişeii care profită de împrejurări spre a asupri într-un fel ori într-altul pe cei slabi, neajutoraţi ori lipsiţi de pricepere. E lucru firesc, căci .mişeii aceştia îşi bat în fiecare clipă a vieţii lor capul 264 cum au să răstălmăcească, să nesocotească ori şă calce legile ce le stau în cale, cum au să ademenească, să înduplece, să conrupă ori să siluiască pe alţii spre a le nesocoti şi cum au să surpe autoritatea diregătorilor, a guvernului, ba pînă chiar şi a domnitorului, pe care legea l-a declarat sacrosanct. E de sine înţeles că pentru aceştia, adevăraţii patrioţi sunt urgisiţi, un fel de ciumă-n jlume, care, luminînd lumea şi dînd piept cu relele porniri, zădărnicesc multe din relele silinţe. Dacă e deci vorba să ne învrednicim a realiza marele nostru ideal, trebuie să punem umăr la umăr spre a face ca-n ţara noastră să fie asigurată stăpînirea adevăraţilor patrioţi, care stăruie neînduplecaţi pentru păstrarea ordi-nei legale, pentru supunerea tuturora către legi şi pentru respectarea autorităţilor legal constituite. N-avem noi, românii, să ne ridicăm deasupra decît atunci cînd în nici una adin ţările de dimprejurul statului român nu va fi în adxninistraţiune, în justiţie, în finanţe, în şcoală, în biserică şi mai ales în oştire ordine şi disciplină atît de bine şi de trainic stabilită ca la noi, incit toţi să privească cu un fel de jind spre noi şi toţi să fie cuprinşi de simţămîntul că nu sunt nicăiri stări atît de bune şi de binecuvântate ca-n ţara noastră. Le place multora să pună România alăturea cu Piemontul, care a făcut unirea Italiei* ori cu Prusia, care a făcut unirea Germaniei. O fi şi aşa ceva ! Ce era însă Piemontul şi -ce era mai ales Prusia, ca ordine şi ea disciplină în administraţiune, în justiţie, în finanţe* în şcoală, în biserică şi în armată, mai ales în armată ! Mai nainte de a ne gîndi să ne apucăm de lucruri mari, trebuie că ne facem cu toţii oameni cumsecade, patrioţi adevăraţi, care ştiu să se stăpînească fiecare pe sine însuşi, să respecteze ordinea stabilită prin legi, să se supună necondiţionat legilor şi autorităţilor legal constituite şi au virtutea cetăţenească de a înlătura din viaţa publică pe cei nevrednici ori nevolnici. Meniri mari au împlinit în lumea aceasta numai popoare alcătuite din oameni care, ştiindu-se ei înşişi pe sine vrednici, umblă călcîhd apăsat şi ţiindu-şi capul sus. 265 Dacă suntem aşa, s-o pornim cu ajutorul lui Dumnezeu înainte, iar dacă ar fi să nu ne ştim încă aşa, cel mai apropiat gînd al nostru e ca aşa să ne facem. 3. CA ROMÂN Orişicare om cu judecată îmi va fi dat dreptate cînd am zis că nu poate să fie bun cetăţean decît cel ce e om bun. Cu atît mai învederat este că nu poate să fie bun român cel ce e cetăţean rău. Eu, care cunosc Ardealul şi Banatul şi Ţara Ungurească şi Sălagiul şi Bucovina, nu numai din auzite ori de prin cele scrise de alţii, ci şi din propria mea intui-ţiune şi urmăresc desfăşurarea lucrurilor de peste patruzeci de ani acum, sunt suprins de viuă ingrijare cînd îmi dau seamă că n-a fost în timpul viaţii mele sporul românimii ca-n timpurile de mai nainte. In Ardealul propriu-zis sunt, pe lîngă un milion şi jumătate de români, peste un milion de maghiari şi saşi. In Banatul Timişoarii sunt numai şvabi peste patru sute de mii şi sunt mulţi şi sîrbii. în Ţara Ungurească, din Mureş şi pe Crişuri, sunt, ce-i drept, compacte masele române, dar şesul pînă la Tisa e ocupat de mase compacte maghiare. în Sălagiu, românii numai spre munţi sunt popo raţiune covârşitoare, iar în Maramureş românii sunt înăbuşiţi de ruteni ca-n Bucovina, unde românii se urcă la abia vreo 300 000 din o poporaţiune de pesţe 800 000. E învederat că pretutindeni soatta neamului românesc atîrnă de la sporirea lui şi toţi trebuie să ne dăm silinţa de a ne dumiri de ce adecă românii nu se mai sporesc azi ca în trecut, cînd stările, atît cele politice, cît şi cele economice şi culturale, erau mai rele decît cele de astăzi. Erau stările morale mai bune decît cele de astăzi : la noi se adevereşte acelaşi lucru ca-n Apus, unde Franţa liberă şi bogată scade, în vreme ce Germania cu disciplină severă în toate amănuntele vieţii ei se sporeşte. Sunt, cu toate aceste, oameni lipsiţi de bunul-simţ, care nu-şi dau seamă cît de mare e răul pe care-1 fac stăruind într-o propagandă care slăbeşte disciplina religionară şi cea politică în masele mari ale poporului român. 266 Omul cumsecade şi patriotul adevărat nu poate să peardă din vedere că ia parte la lucrarea pornită de duşmanii neamului românesc pentru dezorganizarea societăţii noastre naţionale, cînd îndeamnă pe alţii să nu se supună legilor ori să nu respecteze autorităţile publice. Rău e dacă cei îndemnaţif sunt cetăţeni ai statului român, dar nu e mai puţin rău dacă ei sunt cetăţeni ai vreunui alt stat : într-un caz e la mijloc lipsa de iubire cetăţenească, iar în celălalt — lipsa de iubire frăţească. Marele interes naţional al nostru e ca românii, orişiunde ar fi ei, să fie oameni cumsecade şi buni cetăţeni, creştini adevăraţi, care-şi fac în toate împrejurările şi cu deplină jertfă de sine datoria. Numai aşa e cu putinţă sporul, creşterea şi întărirea neamului românesc şi nimeni nu e deopotrivă cu noi interesat ca românii toţi să fie element de ordine, iară nu mase pornite spre răzvrătire. Se vorbeşte nu numai mult, ci totodată şi cu multă însufleţire despre unitatea naţională a tuturor românilor. Ce fel de unitate ?! E vorba numai de limbă ori şi de felul de a vedea, de deprinderi şi de apucături, de toate formele în care se dă pe faţă viaţa sufletească ?! O asemenea unitate culturală nu există şi mult timp va mai trece pentru ca ea să fie cu putinţă. E înspăimîntător de mare deosebirea în ceea ce priveşte viaţa culturală la clasa cultă din România, ]fe cea din Ardeal, la cea din Bucovina şi la cea din Basarabia, iar unitatea nu s-ar putea restabili decît propagînd cultura clasei culte din România în toate ţările de dimprejur. E cineva, om cu gîndul limpede, care crede că o asemenea propagandă ar fi binefăcătoare, potrivită cu interesele închegării poporului român ! ? Eu sunt cel ce întîia oară a rostit vorba că pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare şi o zic şi astăzi cil toată hotărîrea aceasta, dar m-am pătruns încetul cu încetul de convingerea dureroasă că nu răsare soarele la Bucureşti pentru nimeni. Dacă e vorba ca să se desăvîrşească unitatea cuLtut-rală a poporului românesc, avem înainte de toate să ne lepădăm de păcatele la care ne-au împins fanarioţii şi 267 dascălii, precum şi dăscăliţele franţuzeşti, să curăţim buruienile din calea noastră, să secăm mocirlele şi să ne întoarcem la bunele deprinderi ale părinţilor noştri, în ceea ce priveşte viaţa familială, bisericească şi socială. Cu atît mai vîrtos trebuie să ne-întoarcem, cînd ne dăm seamă despre prăpastia ce s-a deschis între masele mari ale poporului român şi pătura superpusă, cum zicea Eminescu. Am sorti neamul românesc peirii, dac-am răs-pîndi în masele poporului nostru ceea ce astăzi constituie zestrea culturală a acestei „pături“. Nu! — aceasta nu ne este iertat s-o facem ; noi, clasa cultă, avem să ne premenim şi să ne însănătoşim, inspi-rîndu-ne din bunele tradiţiuni ale poporului încă nestricat de aşa-zisa „civilizaţiune“. Prea sunt afară din cale mulţi între noi aceia care nu cunosc nici pămîntul românesc, nici trecutul nostru, nici pe oamenii care alcătuiesc poporul român şi-n gîndul acestora mojicul, ţopîrlanul, mocanul ori ţuţuianul nu e om deplin. Ei trec deci ca străini prin mijlocul unei lumi străine şi nimeni nu se apropie de dînşii cu iubire şi încredere. Românul adevărat nu e cel născut din părinţi români, nici cel ce se făleşte-n gura mare cu românitatea lui, ci cel ce-şi cunoaşte pînă-n cele mai mici amănunte ţara şi neamul, îşi dă în toate clipele vieţii lui silinţa să fie întru toate la fel cu cei mai mulţi dintre români şi, democrat în cel mai bun înţeles al cuvîntului, socoteşte deopotrivă cu sine pe toţi fraţii lui. Neamul românesc va fi cu adevăr închegat numai după ce vom fi ajuns ca cei mai mulţi dintre noi să fie aşa. CĂRTURARII SATELOR Citind apelul, pe care d-1 Simeon Mehedinţi l-a adresat zilele acestea preoţilor şi învăţătorilor, ne-am gîndit fără de voie la rostul social al puţinilor cărturari de prin satele noastre. 268 _ „Ţara se zbate în suferinţe fără de seamăn — zice ministrul de Culte şi Instrucţiune Publică —, multe gospodării sunt ruinate; unele sate au fost- pustiite de boli ; mai peste tot lipsesc vitele şi chiar uneltele. Altă scăpare nu-i decît să începem o lucrare nouă, iar îndemnul trebuie să vină de la şcoală şi biserică “ Nu mai încape nici q îndoială că, spunîndu-le acestea, ministrul dă pe faţă gîndul de care azi sunt pătrunşi toţi românii care-şi dau seama cît de tristă e starea la care am ajuns în urma propriei noastre nesocotinţe. Îndreptarea în adevăr nu poate să purceadă decît din masele roari, care stau sub înrîurirea preoţilor şi a învăţătorilor. Mulţi dau chiar cu socoteală că n-am fi ajuns la starea în care ne aflăm, dacă preoţii şi învăţătorii, fiind cum trebuie să fie, şi-ar fi făcut, îndeplin,. datoria. Chiar şi dacă am admite lucrul acesta, n-avem să pierdem din vedere că, afară de preoţi şi de învăţători, mai sunt prin sate şi alţi cărturari, care au şi ei trecere, şi că avem preoţii şi învăţătorii pe care am ţinut .să-i avem şi de care ne-am învrednicit. In acelaşi apel ni se spune că avem nu mai puţin decît vreo 840 000 copii obligaţi a umbla la şcoală. Luînd cît£ 50 de copii de fiecare învăţător, ar trebui să avem cel puţin 16 800 învăţători. E însă învederat că pentru unele clase sunt prea mult 50 de şcolari, şi dacă luăm proporţiile din Elveţia, ar trebui să avem 23—25 000 de învăţători. De ce nu-i avem ? Fără îndoială că n-am ţinut îndeajuns să-i avem, căci gîndurile noastre mai ales spre altele erau îndreptate şi şcoala ni se părea — întocmai ca biserica — lucru de mîna a doua. Trăiau, ce-i drept, în mijlocul societăţii noastre şi oameni ca d-1 Simeon Mehedinţi, cari erau pătrunşi de gîndul că menirea poporului român e mai presus de toate culturală şi erau gata să lucreze cu lepădare de sine pentru ridicarea nivelului moral şi intelectual al societăţii noastre; ei însă de obicei erau luaţi în zeflemea şi, ca miniştri de Culte şi Instrucţiune, aveau trecere mai ales oamenii politici, pentru care preoţii şi învăţătorii erau, întocmai ca primarii şi notarii de prin sate, nişte agenţi 269 pentru treburi, care n-au nici o legătură cu viaţa sufletească a neamului românesc. De acee>a sunt şi oameni care sunt adeseori ispitiţi să-şi pună întrebarea dacă nu cumva e mai bine să ne lipsească şcolile decît ca viitorii cetăţeni ai ţării să fie îndrumaţi în şcolile pe care le avem. Nu e adevărat lucrul acesta, dar uşor cădem în păcatul de a-1 spune cînd ne dăm seamă despre înrîurirea pe care o au în satele noastre puţinii ştiutori de carte. Lucru firesc ar fi ca ei să fie cei mai buni gospodari, îndrumătorii satelor spre buna vieţuire economică şi morală, apărătorii celor neajutoraţi contra veniturilor năvălite prin sate, ca să se îmbogăţească pe nemuncite, abuzînd fie de strîmtorările, fie de lipsa de pricepere a altora. Se spune adeseori că nu prea sunt aşa cărturarii pe care îi avem azi prin satele noastre. In tot cazul nu e destul să sporim şcolile şi învăţătorii, ci avem totdeauna şi să dăm întregului nostru învăţămînt o îndrumare mai puţin utilitară decît cea din trecut. Nu au satele noastre nevoie numai de învăţămînt îndestulător şi bine cumpănit, ci şi de o îndrumare educativă, care-i face pe oameni mai porniţi spre lepădare de sine, mai destoinici de a se stăpini şi de a înfrunta nevoile vieţii fără ca să se răzvrătească, mai puţin atîrnători de împrejurări şi de alţi oameni. Nu şcoală şi iar şcoală, nici şcoală cu orice preţ ne trebuie nouă, ci o şcoală din care să se reverse asupra ţării o adiere mai ideală, iar aceasta este cu putinţă numai dacă vom avea cuvenita purtare de grijă pentru dezvoltarea simţămîntului religios. Fără de religiozitate orice îndrumare educativă este stearpă. Aceasta e ceea ce ne spune ministrul cînd zice că pentru „lucrarea cea nouă“ îndemnul trebuie să vină de la şcoală şi biserică. Atît preoţii cît şi mai ales învăţătorii au să se pătrundă de convingerea că numai lucrînd împreună vor putea să dea ţării ceea ce aşteaptă de la dînşii, sporirea contingentului* de cărturari săteşti, care sunt povăţuito-rii în toate cele bune şi adevăraţii fruntaşi ai satelor. Nu are să fie Şcoala decît un fel de tindă a Bisericii, dacă e vorba să ne întărim iar, păstrînd bunele moravuri moştenite de la străbunii noştri. 270 Despre aceasta însă nu au să fie pătrunşi numai preoţii şi învăţătorii, ci toţi ce într-un fel ori altul au înrîu-rire în viaţa noastră publică. Lucrarea cea nouă are să fie îndelungată şi stăruitoare, iar d-1 Mehedinţi nu e dintre cei ce au luat asupra lor sarcina de minstru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice numai pentru că-n combina-ţiunea dată nu s-a putut găsi pentru dînşii alt „portofoliu46, ci are atît tragerea de inimă, cît şi cuvenita pregătire ca să-şi facă binele pe care-1 vrea. Vorba e numai să aibă parte şi de o sinceră şi statornică sprijinire din partea ţării. Pe aceasta va trebui neapărat s-o aibă, dacă vom fi tras cuvenitele învăţături din marile nenorociri prin care am trecut în timpul celor din urmă ani. UMANITARISM RAŢIONAL Gîndul iubirii de oameni e foarte vechi. Brahminii au fost pătrunşi de el încă-n cele mai depărtate timpuri. Cu atît mai vîrtos au fost pătrunşi închinătorii lui Buddha, care a spus că nu e destul ca om pe om să se iubească, ci fiecare trebuie să-şi dovedească iubirea prin fapte, dîn-du-şi silinţa de a le face altora pe cît se poate de plăcută viaţa. Tot aşa judecăm şi noi, creştinii, care îi socotim fraţi ai noştri pe toţi oamenii, pînă chiar şi pe duşmanii noştri. Atît la brahmini şi la buddişti însă, gîndul iubirii de oameni îşi are obîrşia-n simţămîntul religios : avem să ne iubim unii pe alţii în lumea aceasta pentru că nurnâi săvîrşind aici fapte pornite din iubire putem să fim fericiţi în lumea cealaltă, după ce vom fi murit. Cu totul altăceva e umanitarismul raţional, care porneşte din convingerea că aici, în lumea aceasta, ne facem noi, oamenii, unii altora viaţa nesuferită dacă nu ne iubim între noi. Umanitarismul de felul acesta la nici unul dintre popoarele de pe faţa pămîntului n-a ajuns să fie atît de bine lămurit ca la cel chinezesc, asupra căruia mulţi din- 271 tre noi sunt deprinşi a se uita oarecum de sus în jos, ceea ce e un fel de uşurinţă. Nu avem adecă să perdem din vedere că-n timpul împăraţilor Iao şi Şun, pe la 2300 înainte de Cristos, cînd egiptenii săpau lacul Moeris şi zideau Labirintul, China îşi desăvîrşise organizaţiunea, avea canaluri săpate cu multă pricepere, drumuri aşternute cu peatră şi poduri durate cu multă măiestrie, iară timpul şi-l socotea după călindarul pe care-n urmă Iuliu Cezar l-a întrodus la Roma. Toate aceste sunt dovezi nendoioase că încă atunci China era ţara veche, cu cultură înaintată. Cu toate aceste, poporul chinezesc „custă şi vieţuieşte“ pînă-n ziua de azi, în vreme ce atîte alte lumi s-au prăbuşit de n-a mai rămas decît vestea de ele. Orişicît de multe şi de mari ni s-ar părea deci neajunsurile firii acestui popor, e mai presus de toată îndoiala că avem să-nvăţăm de la el şi o cestiune de bun-simţ să căutăm a ne dumiri în virtutea căror regule de vie-ţuire-mpreună a dăinuit poporul chinezesc în vreme ce atîtea lumi ajunse la mare desfăşurare s-au prăpădit. In China nu sunt şi n-au fost niciodată clase privilegiate, oamenii se deosebesc numai după vredniciile lor şi cel destoinic poate să ajungă fie chiar şi împărat, ba străini aruncaţi de soartă în China, cum erau Marco Polo şi mulţi alţii, au fost ridicaţi în cele mai înalte po-ziţiuni. Lucrul de căpetenie e păstrarea formelor de vieţuire care au fost stabilite încă în timpul împăraţilor Iao şi Şun în ceea ce priveşte buna-cuviinţă în toate împrejurările vieţii. Ministeriul ceremoniilor şi al riturilor priveghează, prin numeroşii lui agenţi, ca să nu se facă abateri de la formele tradiţionale în ceea ce priveşte buna-cuviinţă şi ca oamenii să nu intre-n conflict, jignindu-se prin purtările lor unii pe alţii. Şi trebuie, în adevăr, să recunoaştem că limita extremă a iubirii de oameni e să bagi în fiecare clipă de seamă oa nu cumva prin vorbele ori prin purtările tale să mîhneşti pe cei ce vin în atingere cu tine. In privinţa aceasta, chinezii sunt toţi la fel. Pe la începutul secolului trecut, partea covîrşitoare a chinezilor erau buddiştii. Mai erau în China creştini şi mohamedani, precum şi vreo 70 milioane de confuciani, care n-aveau 272 nici o confesiune religioasă. Nu numai aceştia însă, ci şî buddiştii, creştinii şi mohamedanii păstrau în mare sfinţenie îndrumările date de Confuciu în ceea ce priveşte felul de a vieţui. „Eu mă-nchin tuturor oamenilor fără deosebire — zice Confuciu — căci eu îi socotesc pe oameni alcătuind împreună o singură şi aceeaşi familie, căreia sunt menit a-i fi învăţător.“ 1 Tot el ne spune insă că învăţătura pe care o dă nu e pornită de la el, ci trasă din viaţa poporului chinezesc. „Doctrina mea — zice el — e aceea pe care toţi oamenii trebuie s-o urmeze : e doctrina lui Iao şi a lui Şun. Cît pentru felul meu de a învăţa pe alţii, el e de tot simplu : eu citez exemple din purtările celor din vechime ; eu mă dumiresc citind cărţile sfinte (chineze) şi stărui ca oamenii să se deprindă a-şi da seamă despre maximele cuprinse-n ele.“ 2 Avem să ţinem seamă că chinezii nu scriu ca noi vorbele, ci gîndurile, şi astfel scrisa chinezească nu poate să fie tradusă, ci numai interpretată. întrebat asupra moralei sale, Confuciu răspunde : „Nimic nu e atît de firesc, nimic atît de simplu ca principiile acestei morale, ale cărei maxime salutare îmi dau silinţa de a vi le-ntipări. Tot ceea oe vă spun străbunii noştri înţelepţi au pus în practică mai-nainte decît noi, iar practica aceasta, care-n timpurile de mult trecute era obşteşte adoptată, se reduce la observarea celor trei legi fundamentale în ceea ce priveşte legăturile dintre suveran şi supuşi9 părinte şi copii, soţ şi soţie, precum şi la punerea în practică a celor cinci virtuţi de căpetenie, pe care e destul să vi le numesc pentru ca să înţelegeţi necesitatea şi binefacerile punerii lor în practică : e mai întîi «umanitatea», adecă universala caritate pentru întregul neam omenesc — fără nici o deosebire; este «iubirea de dreptate», care dă fiecăruia ceea ce i se cuvine fără de a favoriza pe unul mai mult decît pe cellalt; e «potrivi- 1 M. S. Bauthier, Chine ou description historique, géographique et littéraire de ce vaste empire etc., Paris. Firmin Didot etc. pag. 130 (n./a.). 2 Opéra citatâ mai sus, pag. 134 (n.a.). 273* rea cu riturile prescrise» şi cu *obiceiurile stabilite» pentru ca cei ce alcătuiesc societatea să aibă acelaşi fel de a vieţui şi să ieie parte la aceleaşi avantaje şi la aceleaşi incomodităţi; este «iubirea de adevăr», adecă rîvna de gînd şi de inknă care ne face să căutăm în toate adevărul şi să-l dorim fără ca să voim a ne amăgi pe noi înşine, nici a amăgi pe alţii; e, în sfîrşit, «sinceritatea» sau «buna-credinţă», adecă inima deschisă, împreunată cu buna-credinţă, care exclude orişice făţărnicie, atît în purtări, cît şi în vorbire“ (op. citat, pag. 146). Au trecut peste 2500 de ani de cînd Confuciu le-a zis aceste şi de atunci pînă în ziua de astăzi nu s-a mai ivit alt om care ar fi fost în stare să ne lămurească cu atita preciziune asupra formelor în care se dă pe faţă iubirea de oameni. De aceea vorbim şi noi despre iubirea de oameni, dar numai puţini dintre noi sunt pe deplin pătrunşi de gîndul că în lipsa ei, viaţa ne este mai mult ori mai puţin nesuferită. Pentru cei mai. mulţi dintre noi e o datorie să urîm pe aceia pe care îi socotim duşmani ai neamului nostru ori ai ţării noastre şi urgisit e cel ce nu urăşte îndestul. Ura deci se-ntinde ca o boală sufletească şi fiii aceluiaşi popor ori ai aceleiaşi ţări, adeseori chiar şi membrii aceleiaşi familii se urăsc şi ei între dînşii, dîndu-şi silinţa să-şi facă unii altora viaţa nesuferită. Oameni mai „civilizaţi44 decît chinezii, noi ne asmuţăm mereu unii pe alţii şi am ajuns de nu mai suntem în stare să înţelegem că aşa-zisa luptă pentru existenţă, fiind firească, e şi legitimă şi are să fie urmată cu toată rîvna, dar fără de ură şi fără de răutate, încît cel învins să se poată pleca-n faţa învingătorului, iar învingătorul _să-l ieie pe cel învins sub ocrotirea sa. E deci învederat că de adevărată iubire de dreptate între noi nu poate să fie vorba. Una din cele mai omeneşti şi mai curate mulţumiri ale vieţii e să-i faci bine celui ce ţi-a făcut rău ori a încercat să-ţi facă rău. In lumea noastră „supracivilizată44 numai puţini cunosc mulţumirea aceasta, căci nu numai că ni se iartă, ci chiar ni se cere să fim aspri şi nemiloşi, haini, asupritori faţă cu aceia pe care-i socotim protiv-nici. La dreptate avem să ţinem numai cînd e vorba de 274 vreunul dintre „ai noştri44, adică dintre aceia cu care neam însoţit spre a desfiinţa pe alţii. Vorba „fără de a favoriza mai mult pe unul decît pe altul“ e pentru noi un moft, ceva ce aievea nu se poate. încă mai rari sunt la noi oamenii pătrunşi de gîndul iubirii de oameni. E, din contra, o „datorie sfîntă44 să mărturiseşti adevărul numai cînd acesta se potriveşte cu „interesele actuale44 şi om înzestrat cu destoinicii excepţionale e cel ce ştie să falsifice adevărul ori să-l ascundă, ca să amăgească potrivit cu intenţiunile sale (totdeauna bune) pe cei mulţi, care nu sunt în stare să se dumirească ei înşişi prin sine asupra celor în adevăr petrecute. Zilnic se-ntîmplă ca cei ce dau adevărul pe faţă să fie prigoniţi cu toată asprimea, încît e un adevărat eroism să prezinţi anumite fapte istorice aşa cum ele în adevăr s-au petrecut. Suleiman Magnificul, pregătindu-se pentru a doua dintre expediţiunile sale contra Ungariei, le trimite poruncă domnilor români, Petru Rareş în Moldova şi Radu de la Afumaţi în Muntenia, că în acelaşi timp să intre în Ardeal, ca să-i deie lui loan Zapolya ajutor contra lui Ferdinand I. In manualele şcolare li se spune însă, atît şcolarilor cît şi profesorilor, că Petru Rareş a intrat în Ardeal ca să cucerească ţara. Această răstălmăcire a faptelor nu e lucru românesc, ci un fel de tipic european pentru plăsmuirea orişicărei istorii naţionale : istoriograful naţional nu arată faptele aşa cum ele în adevăr s-au petrecut, ci cum, după părerea lui, se potriveşte cu vederile, cu simţămintele şi cu aspiraţiile naţionale. Se-mplinesc în curînd două mii de ani de la moartea lui Iuliu Cezar. Chiar şi pînă în ziua de azi însă unii ne prezintă într-un fel şi alţii într-altul faptele la săvîrşirea cărora a luat şi el parte, fiecare după cum îl trage inimav cum îi vine la socoteală şi cum îi dă mîna. Cum ar mai putea să fie potrivită cu adevărul istoria timpurilor mai apropiate, în care interese naţionale şi mai mult ori mai puţin actuale sunt în joc ?! Intr-un fel se desfăşură războaiele cruciate pentru unii şi într-altfel pentru alţii dintre istoriografi. încă mai mari sunt deosebirile cînd vorba e de luptele religionare, care 27 5 timp de aproape două sute de ani au ţinut societatea europeană în frămîntare necurmată. A urmat timpul lui Ludovic XIV, care pentru unii e deopotrivă cu soarele, iar pentru alţii cel mai urgisit monarh. Tot astfel, pentru unii, Robespierre, Danton, Marat şî ceilalţi extremişti ai Revoluţiei Franceze sunt mîntuitorii neamului omenesc, iar pentru alţii nişte făcători-de-rele pentru care nu se poate născoci osîndă destul de grea. Urmează Napoleon Bonaparte, cellalt Iuliu Cezar, atît în cele bune şi frumoase, cît şi-n cele rele şi urîte. Istoria nu ne-nfăţişează fapte în adevăr petrecute, ci plăsmuiri potrivite cu stările sufleteşti ale celui ce-o scrie. Faptele, care nu pot să fie ascunse, nici tăgăduite, sunt răstălmăcite de unii intr-un fel, de alţiii-ntr-altul. Aceasta cînd e vorba de adevăruri istorice care pot să fie dovedite prin documente autentice ; ce se -*ălege de adevăr cînd e vorba de întâmplări petrecute acum şi de gînduri nemărturisite ?! Mult ai să alergi pînă ce n-ajungi să găseşti un om care nu stăruie-n gîndul că-n anumite împrejurări e datorie patriotică să ascunzi adevărul, să minţi spuind ceea ce ştii că nu-i adevărat, să amăgeşti pe „fraţii“ tăi, să-i înşeli, să-i prosteşti, iar această drept dovadă de patriotică iubire. „Politică“ va să zică destoinicia de a spune -ceea ce nu simţi, nu gîndeşti şi nu vrei, de a răstălmăci vorbe şi fapte, de a face ca alţii să nu creadă ceea ce e adevărat şi de a-i îndupleca să facă ceea ce în adevăr nu voiesc, iar „diplomaţie“ e marea măiestrie de a te preface şi de a te făţări pentru ca lumea să creadă că vrei ceea ■ce nici cu gîndul nu gîndeşti. Trăim în mijlocul unei lumi în care nu te poţi mişca decît dîndu-ţi la fiecare pas cu toată-ngrijirea seamă care cum te minte şi cum vrea să te-amăgească şi să te insele. „Iubirea de oameni, iubirea de dreptate, potrivirea cu riturile şi iubirea de adevăr pot să lipsească la fiecare pas — zice unul dintre comentatorii lui Confuciu — ele au nevoie de un tovarăş credincios, care nu le părăseşte niciodată ; ele au nevoie de o pavăză contra amorului propriu, contra interesului personal şi contra întregei cete de •duşmani care le atacă-n toată clipa. Acest tovarăş cre- •276 dincios, această pavăză sigură e sinceritatea sau buna-credinţă. Sinceritatea le dă faptelor noastre valoarea; ea constituie întreaga lor vrednicie. Fără de sinceritate, ceea ce pare virtute nu e decît hipocrizie, ceea ce sclipeşte cu cea mai mare strălucire nu e decît o lumină trecătoare, căreia, pentru ca să se stingă, îi este destul cea mai slabă suflare a vreunei patimi. Precum vedem, aceste cinci virtuţi purced una dintr-alta, ele se susţin între ele ; ele alcătuiesc un lanţ ce leagă toţi oamenii între dînşii, care constituie siguranţa lor reciprocă, fericirea lor, lanţ pe care nu putem să-l rupem fără ca să sfărîmăm toate legăturile sociale“ (pag. 147). în societatea noastră, lanţul acesta e de tot şubred, fiindcă celor mai mulţi dintre oameni sinceritatea, inima deschisă, buna-credinţă li se par peste putinţă. De aceea, soţ minte pe soţ, părinte pe copiii, copil pe părinte, frate pe frate, prieten pe prieten — om pe om se minte fără ca să-şi dea seamă că prin aceasta sfărâmă legăturile sociale. Aşa a fost la egipţieni şi ¡1a fenicieni, la babiloneni şi la asirieni, la elini şi la romani, la persieni şi la arabi şi de aceea aceştia s-au prăbuşit unii după alţii. Călcînd pe urmele acestora, ni-e greu să ne dăm seamă despre importanţa aşa-ziselor rituri în viaţa chinezească. „Riturile sau prescripţiunile pentru conducerea purtării omului în toate stările sociale şi-n toate împrejurările vieţii — ne spune un descriitor al Chinei — au fost în toate timpurile lucru de mare însemnătate pentru chi-neji. Ele sunt pentru dînşii oarecum cea mai deplină ex-presiune a civilizaţiunii şi au pătruns atît de adînc în moravurile lor, încît au devenit pentru dînşii un fel de a doua natură. Orişicum am privi lucrurile, putem să zicem că marea importanţă ce li-au dat totdeauna e una din cauzele principale a dăinuirii, am putea să zicem chiar a neclintitei stăruinţe a acestui popor ca naţiune de mai mult decît patru mii de ani, în vreme ce toate celelalte naţiuni s-au transformat ori au dispărut de pe faţa pămîntului.“ 1 1 Chine moderne, Firmin Didot etc., pg. 207 (n.a.). 277 Avem şi noi obiceiuri şi deprinderi, avem îndrumări pentru toate împrejurările vieţii, dar ele nu sunt aceleaşi azi şi mine, ici şi colo, ci se deosebesc nu numai după timpuri şi localităţi, ci şi de la o clasă socială la alta, căci noi nu suntem pătrunşi de gîndul că oamenii totdeauna şi pretutindeni sunt deopotrivă, în toate privinţele aceiaşi.* La noi, purtările nu din iubirea de oameni purced, ci fie din amor propriu, fie din vanitate, fie din ambiţiune şi de aceea, încetul cu încetul, ne duc spre dis-trămarea societăţii. O să zică, fără îndoială, mai unul, mai altul că nu-şi petrec nici chinejii cu toţii viaţa potrivit cu îndrumările date de Confuciu. Nu toţi, dar mulţi, cîteodată chiar cei mai mulţi, şi toţi ştiu că săvîrşesc fapte neiertate cînd se abat de la învăţăturile lui Confuciu. Chinejii sunt şi ei oameni, fiinţe mereu ispitite de rele îndemnuri, mereu pornite spre fărădelegi, urăsc şi ei, dar făeîndu-şi mustrări, nedreptăţesc, dar căindu-se, mint şi se făţăresc, dar ruşinîndu-se de faptele lor : noi suntem făcători-de-rele care se laudă cu fapte vrednice de osîndă. China, în cele mai vechi timpuri, a fost stăpînită de împăraţi ca Iao şi Şun, care în virtutea vredniciilor sale se ridicaseră în fruntea societăţii. Şun şi-.a rînduit urmaş pe unul dintre miniştrii săi, mai presus de toate înţeleptul luy iar acesta a fost întemeietorul primei dinastii (2205—1776, î.d.Cr.). După aceasta au urmat încă douăzeci şi una şi dinastia mandjură, care a fost răsturnată-n zilele noastre, era a douăzeci şi doua. întemeietorii dinastiilor au fost oameni de-o înţelepciune uimitoare, care au adus China la înflorire mare. Urmaşii lor însă, încetul cu încetul, au căzut în păcate din ce în ce mai grave. S-^au produs deci zguduiri sociale, în care dinastiile degenerate au fost răsturnate. în timpul celor din urmă vreo 4000 de ani, au fost deci în China douăzeci şi două mari zguduiri sociale, în timpul cărora chinejii erau şi ei ca noi, adecă se urau şi se războiau între dînşii, cei mai tari asupreau pe cei mai slabi, cei mai mulţi se lepădau de tradiţiuni, minţeau fără 278 de ruşine şi se făţăreau ca nişte nemernici. Se iveau însă în mijlocul lor oameni înţelepţi ca Confuciu, Mangceu şi alţii care-i luminau şi-i îndrumau spre vechile tradiţiuni naţionale şi o nouă epocă de-nflorire şi de bunăstare urma. Tot aşa şi la noi, oamenii cu inima curată şi cu gîndul bun, văzînd destrăbălarea în care am fost îmbrînciţi de cei rătăciţi, au să-şi ridice glasul şi să pună umăr la umăr ca să-i îndrumeze pe români spre iubirea de oameni şi de dreptate, spre iubirea de adevăr şi spre inima deschisă, precum şi spre-ntoarcerea la cele bune dintre obiceiurile moştenite de la buni şi străbuni. Aceasta nu pentru că aşa i-a povăţuit Confuciu pe toţi oamenii, nici pentru că aşa se petrec lucrurile-n China, cea mai veche societate omenească, ci pentru că e destul să fii om cvi mintea întreagă pentru ca să înţelegi că aşa e bine, că neamul românesc numai aşa poate să se-nchege şi să dăinuiască. Dacă e vorba ca neamul românesc să-mplinească vreo menire-n lumea aceasta, nu e destul ca românii să se iubească între dînşii, ci ei au să se ridice deasupra celor de dimprejurul lor, iubind şi pe alţii şi să se pătrundă de gîndul că cel mai aprig duşman al neamului românesc sunt cei ce-i împing să se facă urgisiţi asuprind pe cei mai slabi decît dînşii. In lumea aceasta, fiinţele degenerate sunt pocitanii sortite peirii şi degenerată e societatea în care oamenii, dezbrăcaţi de firea omenească, se urăsc şi se asupresc între dînşii, se mint unii pe alţii şi-şi petrec viaţa-n făţărnicie. „Eu nu cer de la oameni decît ceea ce se cuvine a cere de la ei — zice Confuciu ; învăţăturile pe care eu mă silesc a le da sunt acele pe care le-au dat străbunii noştri şi pe care ni le-au transmis şi nouă. Nu am adăugat la ele nimic şi nimic nu scad din ele. Le dau mai departe în toată curăţia lor primitivă. Ele sunt nestrămutate. Autorul lor e cerul el însuşi“ (pag. 174). Cu alte cuvinte : ele rezultă din firea omenească şi cel ce se leapădă de ele se dezbracă de firea omenească şi de peire nu poate scăpa. 279 îndrumări sufleteşti ZORILE VIEŢII SUFLETEŞTI Viaţa copilului se desfăşură dmri potrivit cu îndrumările primite de la cei ce au luat asupra lor sarcina purtării de grijă pentru dînsul, cînd după pornirile produ-se-n sufletul lui, fie de împrejurările în care se află, fie de trebuinţele de tot felul ale sale. Faptă săvîrşită-n urma unei hotăriri luate dinadins nu e cu putinţă în timpul copilăriei; de aceea copilul e totdeauna nevinovat şi nevinovat se şi simte. „N-am vrut ! Nu mai fac!“ zice el cînd vorba e să fie pedepsit pentru vreun lucru neiertat. Zorile vieţii sufleteşti încep a se revărsa numai în timpul tinereţelor, cînd copilul se zburătoreşte ieşind de sub purtarea de grijă a altora, ca să se deprindă încetul cu încetul a purta el însuşi grijă de sine şi a face dinadins ceea ce-n propriul lui gînd e bine şi a se feri de ceea ce e rău pentru el însuşi. Cu aceste se începe greul vieţii. Voi tinerilor, care le citiţi aceste, aţi început să vă simţiţi oameni şi n-aveţi decît să vă gîndiţi bine pentru ca să* vă daţi seamă cît de greşiţi sunt cei ce vă spun că omul e cel mai înzestrat dintre animale. Adevărul e că între om şi animale deosebirile sunt cu mult mai mari decît între animale şi ,plante. Animalele sunt, mai nainte de toate, stapînite de trebuinţele lor fireşti. Nu există şi nici nu ne putem închipui un animal care e flămînd şi nu aleargă, cuprins de neastîmpăr, ca să-şi caute hrană. Nu există mai ales nici unul care, avînd în faţa sa hrana, să nu facă tot ceea ce-i stă prin putinţă ca să-şi potolească foamea. Orişicare trebuinţă firească e manifestarea tendenţei de a funcţiona a vreunei părţi din organism, pentru animal o poruncă nenduplecată, şi tot ceea ce animalul face e urmarea unei impulsiuni organice, efect al unei cauze ivite-n organism. 280 , Omul însă e în stare să-şi înfrîneze împulsiunile, s3 se stăpînească pe sine şi să facă numai ceea ce el însuşi cu tot dinadinsul vrea. Şi-n om foamea e manifestarea tendenţei de a funcţionala organelor de nutriţiune şi cel ce nu se satură are neapărat să moară-n cele din urmă, iar cel ce-şi potoleşte foamea nu numai are mulţumirea de a se fi săturat, ci mai simte şi o plăcere, care e cu atît mai viuă, cu cît mai întăţitoare e foamea. Omul e, cu toate acestea, în stare să se lipsească atît de mulţumirea de a se fi săturat, cît şi de plăcerea împreunată cu mîncarea şi să stăruie în ho-tărîrea de a nu mînca, cu toate că ştie că-n cele din urmă are neapărat să moară. Cea dintîi dovadă pe care tînărul o dă despre purtarea de grijă pentru sine însuşi e stăpînirea de sine în ceea ce priveşte mîncarea. Rîvninâ la plăcerea pe care o simte mîncînd, copilul se face lacom şi lăcomia-1 împinge să mănînce mai mult decît se cuvine spre a-şi potoli foamea, ba adeseori chiar şi ceea ce nu-i prieşte. Urmarea firească e că el îşi perde pofta de mîncare şi nu mai are parte de plăcerea împreunată cu mîncarea, ba adeseori chiar se-mbolnăveşte. Dîndu-şi seamă despre aceaşt3, tînărul fiind mai cuminte, alege din mîncări numai pe cele ce îi priese şi gustă şi din aceste numai atît ca să nu se sature îndeplin, ci să-i mai rămîie şi pe mai tîrziu uri început de foame. Această cumpătare în ale mîncării e începutul a toată înţelepciunea, căci cel cumpătat în ale mîncârii se face încetul cu încetul stăpîn pe sine în ceea ce priveşte orişicare trebuinţă firească. Orişicare trebuinţă firească e manifestarea tendenţei de a funcţiona a vreunei părţi din organism şi noi oamenii simţim funcţionarea orişicărui organ ca plăcere. Plăcere e să respiri aer curat şi proaspăt; plăcere e să bei apă limpede şi rece ; plăcere e să te bucuri de lumina zilei, să alergi de ici pînă colo şi să ostăneşti puin-dur-ţi muşchii-n lucrare şi să odihneşti cînd eşti obosit; plăcere e să dormi cînd te simţi istovit şi să te deştepţi după ce somnul ţi-a^mprospătat puterile : multe şi felu- 281 rite sunt plăcerile rezultate din funcţionarea organelor şi viaţa e-n adevăr un neîntrerupt şir de plăceri. Aceasta însă numai pentru cel cumpătat: lipsa de cumpătare duce la lăcomie, prin lăcomie la nesaţiu şi prin scîrbă la ruină. Grăiesc fără îndoială adevărul cei ce vă spun că, funcţionînd, orişicare organ se fortifică, iar în lipsă de funcţionare el se atrofiază. Ei perd însă din vedere că putinţa de dezvoltare are o limită extremă. Nu mai. încape nici o îndoială că, înteţite să funcţioneze, organele se fortifică, numai însă pînă la extrema limită a putinţei de dezvoltare. De acolo înainte urmează degenerarea, ruina, iar extrema limită de dezvoltare e trasă de fire nu numai pentru om, ci şi pentru fiecare rasă, fiecare popor şi chiar şi pentru fiecare individ pînă aci şi mai departe nu! Zorile vieţii sufleteşti nu pentru toţi se revarsă deo-potrivă-n timpul tinereţelor. Unii se-ndrumează mai mult, iar alţii mai puţin spre stăpînirea de sine şi astfel unii trăiesc mai mult cu sufletul, iar alţii mai mult cu trupul, unii sunt mai mult cameni, iar alţii rămîn mai mult deopotrivă cu animalele, dar toţi sunt înzestraţi din fire cu destoinicia de a se ridica, îndrumîndu-se spre stă-pînirea de sine, mai presus de animalele care sunt roabe ale împulsiunilor trupeşti. Aceia, care, în timpul tinereţelor, nu profită îndeajuns de acest dar firesc, cu anevoia se mai pot îmbărbăta mai tîrziu, după ce organismul, făcîndu-se încetul cu încetul mai bîţos, se împune cu mai multă îndărătnicie. Tînărul dar la tot pasul are să-şi dea bine seamă dacă e ori nu pentru el însuşi bine să facă ceea ce se simte îndemnat a face şi să nu piardă din vedere vorbele : „Şi nu ne duce pe noi în ispită“. ZORILE VIEŢII Sunt oameni în toată firea care plîng mereu şi se tîn-gui&sc spunîndu-le celor ce voiesc să-i asculte că viaţa e un lung şi necurmat şir de suferinţe. Voi tinerilor, care treceţi prin zorile vieţii, să vă pătrundeţi de gîndul că nu 282 sunt sănătoşi, nici mai ales cu mintea întreagă cei ce vorbesc aşa. Cîtă vreme omul e sănătos, atît trupeşte cît şi mai ales sufleteşte, viaţa e, din contra, un şir de mulţumiri curate şi vii. Ştie orişicine, din cele trăite de el însuşi, că mulţumire e să respiri aerul curat şi grea îi este vieţuirea aceluia care e nevoit să trăiască în aer plin de infecţiuni ori, bolnav fiind, nu e-n stare să respire îndeajuns. De aceea, mulţumire e şi să alergi ori să munceşti în cîmp deschis, prin crînguri şi prin păduri, prin poienele munţilor ori pe ţărmurii mării, pretutindeni unde respiri din belşug aerul curat. Mulţumirile de felul acesta să le căutaţi dacă e vorba să vă bucuraţi de viaţă. încă mai mare mulţumire e să vezi lumina care-1 incintă pe om, fie ea revărsată de soare, fie răsfrîntă de lună-n timpul nopţilor cu cer senin. în crepetul zorilor, cînd se luminează de ziuă, chiar şi cel mai amărît om se simte înălţat sufleteşte, încît ai să le plîngi de milă celor ce petrec cu ochii închişi cea mai frumoasă parte a vieţii lor, sculîndu-se abia după ce soarele s-a ridicat sus pe cer. Posomorită e viaţa oamenilor care sunt osîndiţi a-şi petrece viaţa unde razele soarelui nu pot pătrunde, în umbră ori în întunerec, dar luminoasă nu e nici viaţa celor ce-şi trăiesc zilele mai mult noaptea. Voi, tinerilor, feriţi-vă de soarta acestora, luînd deprinderea de a vă-nchina-n faţa soarelui în clipa cînd el răsare, întocmai ca-n clipa cînd el asfinţeşte. Mare mulţumire e şi să dormi, dar de dulceaţa somnului nu poate să aibă parte decît cel ce-şi păstrează sănătatea, îşi petrece ziua muncind şi nu abuzează de somn. Nu i se cuvine nici celui ce-şi petrece nopţile-n încordări sufleteşti ori alergînd după plăceri, nici celor ce zac prea mult în culcuş, ci numai celor cumpătaţi, care nu perd din vedere că adevărata viaţă omenească e numai cea trăită cu ochii deschişi. Mulţumire e şi să odihneşti la umbra răcoroasă după «e-ai ostenit muncind şi una "din cele mai vii mulţumiri trupeşti e să bei apă limpede şi curată cînd ţi-e sete, dar nu cu nesaţiu, ci încetul cu încetul, ca să guşti îndelung plăcerea de a-ţi astîmpăra setea. 283 Cu atît mai vîrtos ai să fii cumpătat cînd vorba e să-ţi potoleşti foamea. Noi nu mîncăm, ce-i drept, numai casă ne hrănim şi să ţinem organele de nutriţiune în continuă funcţiune, ci şi pentru oa să gustăm plăcerea de a mînca, iar plăcerea aceasta o perd cei lacomi şi nesăţioşi, care-şi ruinează în acelaşi timp organele de nutriţiune şi dimpreună cu ele întregul organism trupesc. Mulţumire curată, plăcere firească e funcţionarea orişicărui organ trupesc, satisfacerea orişicărei trebuinţe fireşti, dar numai cu măsură; orişice exces e împreunat cu scîrba, care e vestitoarea boalei. De aceea, adevăratele zori ale vieţii nu sunt zilele copilăriei, căci viaţa copilăriei se desfăşură potrivit cu purtarea de grijă a părinţilor ori a celor ce au luat asupra lor sarcina privegherii părinteşti. Zorile vieţii se revarsă-n timpul tinereţelor, cînd viitorul om se îndrumează a purta grijă el însuşi de sine. Aceasta e purtarea de grijă de la oare atîrnă întreaga viaţă şi voi, tinerilor, n-aveţi niciodată să perdeţi din vedere ca tristă şi posomorită, plină de suferinţe are să vă fie viaţa, dacă nu vă veţi deprinde a vă stăpîni firea mulţumindu-vă cu ceea ce e de neapărată trebuinţă pentru păstrarea sănătăţii. Să vă pătrundeţi cu desăvîrşire de gîndul că vă este duşman hain cel ce vă spune că omul e animal ca toate animalele. Noi oamenii ne satisfacem- trebuinţele trupeşti pentru ca să putem avea parte de mulţumirile sufleteşti, care numai noauă oamenilor ne • sunt date. Pe aceste le perde cel lipsit de cumpătare, care aleargă numai după plăceri trupeşti. Stăpîniţi de slăbiciunile lor, ei sunt mereu nemulţumiţi, trec din suferinţă-n suferinţă şi-şi petrec pe tînguite viaţa. MULŢUMIRILE SUFLETEŞTI Plugarul priceput şi harnic a tras în ogor brazde adînci, a sfărîmat cu grapa de fer bulgării, a semănat grîul, bob ales, şi a netezit pămîntul — trecînd cu tăvă-lucul peste el. Mai dînd bunul Dumnezeu şi-o ploicică, 284 peste eîteva zile săminţa a-ncolţit şi viuă era mulţumirea semănătorului, care-n gîndul M vedea lanul îmbelşugat, răsplata muncii săvîrşite de dînsul. Trecînd însă prin faţa lanului răsărit ca peria, i se-nveseleşte inima şi trecătorului, care nu se aşteapta la nici un folos pe urma seminţei încolţite. Omul e fireşte pornit să se bucure cînd vede pajiştea verde, apa limpede ce se varsă-n pîrîu la vale, mugurul ce se desfăşură, pomii acoperiţi de floare, verdeaţa proaspătă a crîngului. încă mai viuă îi este omului bucuria cînd vede puişorii alergînd după cloşcă, bobocii înotînd pe apă, mieluşeii zburdînd la păşune ori viţeluşii gonind peste cîmpullarg, fluturi zburînd din floare în floare şi păsărelele cîntînd prin livezi. Intrarea-n fiinţă, de orişice fel ar fi ea, îl incintă pe om, şi nu mai puţin incintă desfăşurarea vieţii, adecă trecerea prin fiinţă. Incîntările de felul acesta, bucuriile cari n-au în vedere nici un folos material, înveselirile pornite din lepădarea de sine sunt ceea ce-nţelegem cînd vorbim despre mulţumiri sufleteşti. Inima orişicărui om e deschisă pentru ele, şi voi, tinerilor, dacă vă întreabă cineva de ce v-aţi născut, aveţi să-i daţi răspunsul că rostul vieţii omeneşti e ca cel ce-o are să se bucure de ea avînd mulţumiri sufleteşti. Prin aceasta se deosebeşte omul de toate celelalte fiinţe vieţuitoare care nu sunt înzestrate cu dumnezeiescul dar al lepădării de sine şi astfel au numai mulţumiri trupeşti. Măi mult ori mai puţin dezbrăcat de firea omenească e deci cel ce şe socoteşte pe sine însuşi deopotrivă cu animalele şi alergînd după plăceri trupeşti, nu mai e-n stare să îşi facă parte de mulţumirile sufleteşti. Lingavul, la-coiriul;me$$ţiosul cel pornit spre desfrîu, zgîrcitul, pismă-tăreţul, oel stăpînit fie de-ncăpăţînare, fie de deşertăciune, cel orbit de patimi şi mai ales de ură e dezbrăcat de firea omenească şi nu mai e-n stare să se bucure de ■viaţă şi, bolnav sufleteşte, înaintează ca cel bolnav trupeşte tînguindu-se, spre moarte. El e în acelaşi timp duşman hain al neamului omenesc. .Avîndu-şi gîndul mereu îndreptat spre foloase materiale, el rîmneşte cu nesaţiu la avutul şi la comodităţile 285 altora şi e nesecat născocitor de mijloace pentru despuierea semenilor săi, în care vede numai rivali şi concurenţii Atît de puţin îi trebuie omului pentru ca să-şi satisfacă trebuinţele fireşti, încît, înmiit dacă ar fi numărul oamenilor de pe faţa pămîntului, mulţumindu-se. fiecare cu ceea ce îi este de neapărată trebuinţă, toţi ar trăi în belşug şi fără ca să se istovească muncind peste puterile lor. Numai animalul din om e ceea ce-i face pe cei mai mulţi să se mintă, să se-nşele, să se despoaie, să se asuprească, chiar să se omoare între dînşii. E lucru firesc, că, alergînd astfel după fericire, toţi nu numai se simt, dar şi în adevăr suint nefericiţi. Depărtaţi-vă de aceştia şi pătrundeţi-vă din ce în ce mai cu dinadins de gîndul că parte de fericire nu pot în lumea aceasta să aibă decît cei ce ştiu să se lepede de sine şi să se peardă cuprinşi de uimire-n faţa lumii pline de minunate podoabe. SLĂBICIUNI ŞI PATIMI Arsenicul, una din cele mai straşnice otrăvuri, e în doze mici leac pentru unele dintre boli. Organismul se deprinde însă cu el, încît doza luată ieri nu mai produce efectul dorit şi astfel suntem nevoiţi a lua doze din ce în ce mai mari, pînă la anumită limită, unde nu ne ră-mîne decît să încetăm,. După ce organismul s-a deprins însă cu otrava, cel trecut prin cură e chinuit de trebuinţa de a se mai otrăvi. Tot astfel, cei ce iau morfină pentru ca să nu simtă durerile de care sunt chinuiţi îşi deprind organismul cu această otravă şi devin morfinomani, care mor în cele din urmă otrăvindu-se. In acelaşi fel sunt chinuiţi băutorii de opiu ori de haşiş, care — unii mai curînd, iar alţii mai tîrziu — mort cu zile. Prin asemenea otrăviri stăruitoare, unele dintre organe sunt împintenate la funcţionare excesivă şi slăbesc, încît nu mai sunt în stare să funcţioneze fără de excitante. 286 Excitantele de felul acesta sunt multe şi felurite, unele mai tari, iar altele mai slabe; dar toate primejdioase, căci istovesc organismul. Multe dintre ele sunt puse în rîndul alimentelor, ca ceaiul, cafeaua, ciocolata, piperul, scorţişoara, ardeiul, oţetul, alcoolul şi altele. In rînd cu aceste avem să punem şi tutunul — ori foile de Batal. Toate stimulează inima, accelerează circulaţiunea sîn-gelui, saltă lucrarea sistemului nervos şi astfel cel otrăvit are o stare sufletească mai mult ori mai puţin plăcută. Rîvnind mereu la această plăcută stare sufletească, pe care nu poate s-o aibă şi azi ca ieri, şi mîine ca azi decît sporind doza de otravă, cel ce nu se stăpîneşte pe sine e din ce în ce mai slab şi ajunge-n cele din urmă rob al slăbiciunii sale. Morfinomanul zace într-un fel de amorţire plăcută, băutorul de opiu sau de haşiş are vedenii încîntătoare, beţivul plînge cuprins de înduioşare, răcneşte stăpînit de mînie ori rîde şi cîntă-nveselit după ce s-a plecat în faţa slăbiciunii sale, iar fumătorul e cuprins de o ameţeală nesuferită cînd nu poate fuma şi, flămînd fiind, cel din urmă han nu pentru pîine, ci pentru tutun şi-l dă. Urîtă e afară din cale starea sufletească a celui chinuit de o slăbiciune pe care nu poate s-o satisfacă şi, de aceea, dîndu-şi silinţa să scape de această urîtă stare sufletească, el cade, mereu cade, încît slăbiciunea devine în cele din urmă patimă căreia i se supune orbeşte. Stăpînit de vreo patimă, omul nu mai are voinţă, e dezbrăcat de firea omenească, moraliceşte mort, chiar mai presus de animalele care sunt supuse numai trebuinţelor fireşti. Afară de aceste patimi, care-şi au obîrşia în slăbiciuni trupeşti învederate, sunt şi slăbiciuni sufleteşti care devin în cele din urmă patimi, cum e zgîrcenia, pasiunea jocului de cărţi şi, în genere, a jocurilor de noroc, jaluzia, vanitatea, pînă chiar şi cel mai omenesc dintre simţăminte, iubirea, poate să devie în cele din urmă patimă urîtă şi primejdioasă. Egoismul e purtarea de grijă pentru buna stare trupească şi sufletească a propriei fiinţe, deci cel mai firesc şi mai sănătos simţimînt, pe care-1 au şi animalele. 287 Firească şi sănătoasă e deci şi bucuria de care e cuprins cel ce agoniseşte mijloace pentru satisfacerea trebuinţelor sale. Rîvnind însă la bucuria aceasta, omül lipsit de cumpătare prinde slăbiciunea şi ajunge-n cele din urmă să-şi tragă de la gură, să rabde la frig, să umble jerpelit, să sé înjosească şi să facă şi lucruri neiertate pentru ca să poată agonisi chiar mai mult decît ceea ce îi trebuieşte. Tot atît de firesc ca egoismul e şi amorul propriu, adecă păstrarea de grijă a omului ca să fie mulţumit cu sine însuşi. Dacă deci mulţumit cu sine însuşi e cel ce cîştigă-n orişice fel, e nemulţumit cel ce pierde. Ca să scape de acest simţimînt urît, omul lipsit de cumpătare joacă şi iar joacă pînă ce n-ajunge să nu se mai poată stăpîni. în acelaşi fel ajunge vanitosul să se facă de rîsul lumii, dîndu-şi silinţa să le placă altora, şi se nenoroceşte ambiţiosul, dîndu-şi silinţa să devie ceea ce e mai presus de destoiniciile lui. Una din cele mai vii şi mai senine mulţumiri ale omului e aceea pe care o simte ca părinte, văzîndu-şi copilul sănătos şi plin de voie bună. Rîvnind la mulţumirea aceasta, el prinde pentru copil slăbiciune din ce în ce mai mare, în urma căreia se nenoroceşte-n cele din urmă, ne-norocindu-şi şi copilul. Viuă şi senină e şi mulţumirea pe care o simt prietenii cînd stau de vorbă şi oricînd îşi dau în orişice fel silinţa de a-şi face unul altuia plăcută viaţa. Şi ei prind dar slăbiciune care poate să le facă-n cele din urmă nesuferită viaţa. Cu atît mai vîrtos se îmtîmplă aceasta cînd bărbat şi femeie prind slăbiciunea unui pentru altul. Se-ntîmplă cîteodată că părintele să nu mai poată trăi după ce şi-a pierdut copilul, ori ca prietenilor să le fie nesuferită viaţa după ce au fost despărţiţi. Cu atît mai des se-ntîmplă însă ca bărbat şi femeie, după ce au prins slăbiciune unul de altul, să-şi curme firul vieţii. Cu asprime nemiloasă e pedepsit cel ce nu s-a învrednicit să se stăpînească pe sine însuşi şi prin rele deprinderi a prins azi o slăbiciune şi mîne alta. 288 „Din tinereţele mele multe patimi se luptă cu mine !“ ni se spune-n cîntarea bisericească. Voi, tinerilor, care le citiţi aceste, să nu pierdeţi ^ în nici una din clipele vieţii voastre din vedere că zbuciumată de patimi nu e decît viaţa omului care-n timpul tinereţelor nu s-a stăpînit pe sine şi a prins slăbiciuni care-ncetul cu încetul s-au prefăcut în patimi neînduplecate Cel ce n-a scăpat în timpul tinereţelor cu anevoie scapă după ce a ajuns om în toată firea. FAPTA OMENEASCA E mai presus de orice-ndoială că omul are nu numai trebuinţe fireşti, ci şi artificiale, cît şi slăbiciuni, care-n lipsă de purtare de grijă pot să devie-n cele din urmă patimi. Tot atît de ne-ndoios e că omul, voind cu tot dinadinsul, poate să-şi înfrîneze atît trebuinţele de orişice fel, cît şi slăbiciunile şi numai în faţa patimilor ră-mîne neputincios. Aceasta e una dintre destoiniciile prin care omul se ridică mai presus de animale, care nu sunt în stare să se stăpînească pe sine, ci trebuie neaparat să-şi satisfacă trebuinţele. Dacă mănîncă animalul, cauza e foamea ; dacă el bea, cauza e setea ; orişice ar fi făcînd el, cauza e o trebuinţă. Ajuns ca animal domestic sub purtarea de grijă a omului, el poate în urma unei aşa-zise dresări să aibă şi trebuinţe artificiale, precum şi slăbiciuni, ba chiar să se şi stăpînească, dar, în asemenea cazuri, cauza cea adevărată e voinţa omului care a făcut dresura. Omul nu mănîncă pentru că e flămînd, ci pentru că vrea să se sature şi nu bea pentru că îi e sete, ci^ pentru că vrea să-şi stîmpere setea: cauza faptei în adevăr omeneşti nu este trebuinţa, ci efectul intenţionat. Pe cînd la animal cauza produce fapta, la om adevărata cauză urmează după faptă. De aceea omul îşi chibzuieşte fapta în toate amănuntele ei, aşa că din ea 289 să rezulte efectul intenţionat şi omul lipsit de buna chibzuinţă una vrea şi alta face, aici dă şi colo îi crapă şf se face, fie de batjocură, fie de mila tuturora. Vrednic de batjocura şi de cele mai multe ori de mila tuturora e şi cel ce-şi săvîrşeşte faptele deopotrivă cu animalele, fără chibzuinţă, sub stăpînirea trebuinţelor, a slăbiciunilor ori chiar răpus de patimi. Voi tinerilor, care le citiţi aceste, aveţi dar să vă pă-trundeţi de gîndul că fapta săvîrşită-n lipsă de bună chibzuinţă nu e omenească şi vă înjoseşte, puindu-vă în rînd cu animalele. La fiecare pas făcut în viaţă suntem nevoiţi a ne întreba dacă în împregiurările date avem ori nu să facem ceea ce suntem ispitiţi a face şi dacă da, cum avem să săvîrşim fapta pentru ca să nu avem cuvinte de a ne căi c-am săvîrşit-o. E moderat că avem să ne satisfacem trebuinţele fireşti de la care atîrnă buna stare a fiinţei noastre. Vorba e însă să le satisfacem aşa ca să nu punem în joc această bună stare. Firea e nemiloasă cu cei lipsiţi de buna chibzuinţă, dar şi nespus de darnică cu cei cumpătaţi. Numai acestora le este dat să guste din plin plăcerea împreunată cu mulţumirea trebuinţelor fireşti. E cu desă-vîrşire lipsit de bun-simţ cel ce se despoaie pe sine însuşi, fiind nesăţios în ceea ce priveşte trebuinţele fireşti, mai ales acelea de la care nu atîrnă viaţa. Cu atît mai vîrtos avem să fim chibzuiţi în ceea ce priveşte satisfacerea multelor şi adeseori cu deosebire înteţitoarelor trebuinţe artificiale. E cestiune de bună chibzuinţă să ne potrivim cu lumea în mijlocul căreia ne petrecem viaţa. E fără îndoială mare nenorocirea de a fi osîndit să trăieşti în mijlocul unor oameni deprinşi a-şi petrece viaţa îmbuibîndu-se-n mîncări şi băuturi alese, a se îm-brăca-n mătăsuri, în catifele şi-n blănuri scumpe, a se-mpodobi cu scule preţioase, a se tolăni pe canapele şi a umbla pe covoare moi, a se plimba-n trăsuri duse de cai ca zmeii şi-n automobile luxoase, a-şi petrece nopţile alergînd după fel de fel de plăceri istovitoare şi a cutreiera ţările în călătorii de plăcere. Să le plîngi de milă ! Li te faci însă multora urgisit ori rămîi cel puţin 290 de batjocură, dacă, soeotindu-te mai cu moţ decît alţii, stai ursuz la o parte. Nu-ţi rămîne deci decît să faci şi tu ceea ce fac cei mai mulţi, dar cu bună chibzuinţă, ţiindu-te mereu la limita extremă a cumpătării şi băgînd de seamă ca nu cumva să prinzi şi tu slăbiciune. Celebrul Armand Gautier, vorbind despre regimul alimentar (L’alimentation et les régimes, pg. 446—447), zice între altele : „E lucru ştiut de toată lumea că cele mai active, mai aspre, cele mai năvalnice dintre popoare sunt pătimaşe mîncătoare de carne. Popoarele ce se hrănesc cu seminţe şi cu frunze sunt aproape totdeauna pacinice — ca cele mai multe dintre naţiunile din centrul Asiei. Neîndoios e că un regim prea exclusiv vegetal scade violenţa temperamentului şl îndulceşte moravurile. Aceasta au înţeles-o foarte bine întemeietorii ordinilor religioase, atît cei din Europa cît şi cei din India, cari au limitat ori au oprit chiar alimentele de origine animalică.“ Trăind în mijlocul unei societăţi deprinse a se hrăni cu carne, nu ne rămîne deci decît să mîncăm şi noi carne, dar păstrînd măsura cuvenită, puţin cîte puţin şi nu în mod regulat, băgînd mereu de seamă ca nu cumva să nf' îndulcim şi să ne deprindem cu carnea încît să nu ne mai simţim bine cînd n-o avem şi să perdem în lipsă de ea, ca Stanley, 46 funţi din greutatea trupului. Cu alte cuvinte : în India ca Mahatma Gandhi, dar în Anglia nu ca acesta, dar nici chiar ca Stanley. Aceasta şi-n ceea ce priveşte alte trebuinţe artificiale, ba chiar şi slăbiciunile : după cum îl iartă puterile şi-l silesc împrejurările, dar totdeauna cu bună chibzuinţă şi ţiindu-se la limita extremă a cumpătării. Omul adevărat săvîrşeşte fapta numai după ce şi-a dat seama despre efectul ei şi n-o săvîrşeşte dacă nu îi vrea efectul. Mănîncă şi tu carne cînd stai la masă cu cei deprinşi a mînca şi carne, dar nu şi azi, şi mîne, şi poimîne şi poimlne, ca să iai învăţ şi să hii nevoit a mînca în fiecare zi carne. Bea şi vin, un păhar, două, chiar şi trei, dar numai din cînd în cînd, ca să nu prinzi slăbiciune. Fumează 291 după masă o ţigară, două, trei şi ia şi o cafea, dar tot aşa, ca să nu fii nevoit a face şi mîne ceea ce ai făcut ieri şi astăzi. Învăţul, fie chiar şi bun, e un început de slăbiciune care poate să ne ducă la patimă, deci un lucru de care avem să ne ferim în toate împrejurările. Nefiind în stare să-şi îndrepteze gîndul spre efect ca scop şi să chibzuiască, animalul săvîrşeşte acţiuni instinctive, iar nu fapte în adevăratul înţeles şi nu poate să greşească. Omul greşeşte totdeauna cînd se coboară în rînd cu animalele şi nu-şi dă seama despre efectul acţiunii sale şi săvîrşeşte fapte nechibzuite, care în adevăr nu sunt fapte. De aceea, romanii ziceau : „Quid quid ciges prudenter age et respice finam“. „Orişice vei fi făcînd, cu bună chibzuinţă să faci şi să-ţi dai seama despre urmări.“ Nu omul, ci numai animalul din om e supus orbeşte impulsiunilor momentane. PROBLEME ŞCOLARE DATE STATISTICE DESPRE SCO ALELE ŞI INVAŢAMINTUL DIN ROMÂNIA Despre starea instrucţiunei publice în România extragem din Buletinul Societăţii geografice române următoarele date, cari sunt cuprinse în un studiu interesant al d-lui Emanuil Cretzulescu, intitulat România considerată sub punctul de vedere fizic, administrativ şi economic, Din acest studiu aflăm că învăţămîntul primar este obligator pentru copiii de la 8—12 ani şi se divide în învăţămîntul primar rural şi urban. Numărul şcoalelor rurale cu cîte 1 învăţător se urcă la 2 182, dintre cari pentru băieţi 2 063 şi pentru fete 119. Numărul elevilor este în total de 56 700, dintre cari 52 300 băieţi şi 4 400 fete. învăţămîntul primar urban numără 242 şcoale, din cari 134 pentru băieţi, cu cîte 3 profesori, şi 108 pentru fete, cu cîte 2 institutriţe. Numărul elevilor se ridică la 26 571, din cari 19 180 băieţi şi 7 391 fete. Şcoale private sunt în număr de 224 şi adecă: 139 pentru băieţi, 85 pentru fete, cu 967 învăţători, şi 13 942 elevi (8 652 băieţi, 4 840 fete). învăţămîntul secundar se face în : a. 18 gimnazii, cu cîte 4 clase. Numărul profesorilor eşte 116, al elevilor 1 708. b. 6 licee cu cîte 7 clase, 103 profesori, 1 733 elevi. c. o şcoală centrală de băieţi în Bolgrad cu 7 clase, 12 profesori, 134 elevi. 295 d. 8 seminarii, din cari 6 cu cîte 4 clase, 2 (Bucureşti, Iaşi) cu cîte 7 clase. Numărul total al profesorilor semi-nariali este 74, al elevilor 2 395, cari se destină carierei ecleziastice. e. 5 şcoale centrale de fete, cu cîte 4 clase, afară de cele din Bucureşti şi Craiova, cu cîte 5 clase. Numărul profesorilor 22, al profesoarelor 15, al elevilor 368, cari se prepară pentru cariera profesorală. f. 3 externate secundare de fete, cu cîte 4 clase, cu un personal de 6 profesoare, avînd 24 eleve. De categoria acestora se ţine şi Azilul „Elena Doamna44, unde junele orfane, la cari se recunosc capacităţi speciale, sunt formate pentru învăţămîntul superior. Numărul orfanelor cari deocamdată primesc instrucţiunea celor patru clase elementare este cam la 300. învăţămîntul special numără următoarele şcoale : a. 2 şcoale comerciale cu cîte 4 clase, 18 profesori, 214 elevi. b. 7 şcoale normale (preparandii, institute pedagogice) pentru formarea institutorilor elementari, cu cîte 4 clase. Două din acestea sunt întreţinute de particulari. Numărul profesorilor este 54, al elevilor 342. c. 4 şcoale de meserii cu 38 profesori, 173 elevi, din cari 32 învaţă construcţiunea de maşini, 9 dulgheria, 24 tîmplăria, 14 lemnăria, 3 rotăria, 53 fierăria, 20 lăcătu-şăria, 7 fonderia de metal şi 11 strungăria. d. 2 conservatorii de muzică şi declamaţiune cu 23 profesori, 191 elevi (135 juni, 56 domnişoare). e. 2 academii de bele-arte cu 10 profesori, 36 elevi. La aceste şcoale de specialitate se mai adaugă : a. O şcoală de agricultură la Ferăstrău 1. Bucureşti, cu 3 secţiuni: 1. secţiunea mecanică ; 2. secţiunea agricolă şi silvică ; 3. secţiunea pomologică. Numărul elevilor 115, al profesorilor 8, pe lingă cari mai funcţionează 5 impiegaţi interni al stabilimentului, adecă : un subdirector, un contabil, un grădinar, un repetitor de chimie şi fizică şi un şef de practică. Durata studiilor fiecărei secţiuni este de 3 ani, afară de a secţiunei mecanice, care este de 5 ani. Din secţiunea mecanică au ieşit mai mulţi elevi (fe-rari, lemnari etc.) cari s-au angajat în atelierele căilor- 296 ferate. Secţiunea agricolă silvică a produs 75 elevi, ocupaţi în mare parte în serviciul civil al statului. b. O şcoală de poduri şi şosele la Bucureşti, cu un curs de 4 ani, pentru formarea de ingineri constructori şi de mine. Pînă acum această şcoală a produs 27 conductori, parte aflători în serviciul statului, parte în al judeţelor. c. O şcoală de farmacie cu 40 elevi. d. 3 şcoale militare cu 39 profesori, 336 elevi, dintre care 116 la şcoala specială de cavalerie şi 70 la şcoala specială de artilerie. învăţămîntul superior se predă în 2 universităţi, în Bucureşti şi Iaşi, cea dintîi cu 4 facultăţi, 39 profesori şi 306 studenţi, cea din urmă cu 3 facultăţi (de drept, de litere şi filosof ie şi de ştiinţe) cu 22 profesori şi 146 studenţi. Peste tot la sfîrşitul anului şcolar 1874/5 au fost: 2 424 de şcoale elementare cu 2 742 institutori şi institutoare, 89 328 elevi, 12 527 eleve, în total 101 855 elevi. Numărul stabilimentelor de învăţătură secundară specială, universităţi etc. au fost 287, cu 595 profesori, 632 institutori şi 327 institutriţe. Elevi au fost 21 813 din care 16 367 de sexul bărbătesc şi 5 446 de sexul femeiesc. S-ar fi făcut un mare serviciu pentru o dreaptă deju-deeare a răspîndirei instrucţiunei întră popor, dacă studiul d-lui Cretzulescu ar fi arătat numărul copiilor obligaţi a cerceta şcoala şi a acelora cari o cercetează într-adevăr. Căci numai prin compararea acestor numeri între ele, apoi cu numărul elevilor de la deosebitele specialităţi şi cu numărul locuitorilor ţărei, se poate cîştiga o judecată dreaptă despre progresul ce ţara a făcut în cultură în anii din urmă. O proporţiune nu prea favorabilă ni se prezentă între . numărul băieţilor şi al fetelor ce cercetează şcoala. Pe cînd adecă în şcoalele elementare vedem 89 328 băieţi, numărul fetelor ce cercetează şcoalele elementare este numai de 12 527, şi în cele secundare faţă cu 16 397 băieţi aflăm numai 5 446 fete, din cari peste 4 800 vin pe şcoalele private. Instrucţiunea sexului femeiesc este dară, precum vedem, încă departe de a corespunde cerinţelor spiritului 297 timpului, ale statului şi poporului român şi noi nu putem decît să recomandăm fraţilor din România a fi cu deosebită privire la creşterea sexului femeiesc, de la care atîrnă creşterea generaţiunilor tinere şi cu ele bunăstarea, fericirea şi viitorul ţărei. STUDIUL GEOGRAFIEI IN ŞCOALELE NOASTRE I S-a vorbit adeseori şi la deosebite ocaziuni despre relele de cari sufere învăţămîntul nostru îndeobşte. înainte de toate, cea mai mare parte din aceia cari sunt însărcinaţi să deie învăţătură nu au nici ei înşişi cunoştinţele pe cari trebuie să le comunice altora, ori nu înţeleg ceea ce ar avea să explice pentru alţii. Apoi nu e destul să dăm învăţătură : trebuie să ştim a o da aşa, ca alţii să o primească cu lesnire şi să o poată păstra ca pe un lucru împreunat oarecum cu firea lor, pentru toată viaţa, şi mai ales această bună deprindere le lipseşte dascălilor noştri. Lipsa de învăţătură temeinică şi mai ales lipsa de metod firesc la corpul didactic sunt relele de cari sufere învăţămîntul nostru ; a o desluşi aceasta, cel puţin cît pentru una din ramurile de învăţătură, geografia, e scopul acestei dări de seamă. Şi pentru ca să nu ni se poată zice că nu ţinem seamă de greutăţile începutului, un început care nouă altfel ni se pare cam lung, vom pleca numaidecît de la întrebarea : Care poate să fie scopul urmărit pentru predarea geografiei ? Cît pentru şcoala primară îndeosebi, ea fiind menită a-i pregăti pe copii pentru viaţă, trebuie să se mărginească la cunoştinţele cari luminează mintea şi la acelea de cari tot omul are trebuinţă în viaţa sa zilnică. Faţă qu geografia, întrebarea ni se pune dar astfel: învaţă copiii geografia pentru ca să li se lumineze mintea, ori pen- 298 tru foloasele practice pe cari le vor putea trage cu vremea din cunoştinţele geografice ? Cei mai mulţi dintre copiii din şcoalele primare vor fi cu vremea ţărani români, adecă oameni cari îşi satisfac cele mai multe trebuinţe din productele lor proprii, prin urmare oameni cari nu simt trebuinţa de-a călători şi nici nu călătoresc, nici nu au relaţii cu oameni aşezaţi la locuri depărtate. Deci, pentru cei mai mulţi dintre şcolarii noştri, cunoştinţele geografice, privite numai din punctul de vedere al folosului practic, sunt cel puţin de prisos. Cu totul alta e dar importanţa studiului geografic. In lipsă de cunoştinţe geografice, omul e oarecum ca şi puiul de găină în găoace: el nu ştie unde se află şi nu poate să judece drept nici despre lucrurile din lume, nici despre sine însuşi. Căci, întocmai precum omul se ia pe sine însuşi drept măsură şi punct de plecare pentru aprecierea lucrurilor din lume, el nu poate să ajungă la o justă apreciare a fiinţei proprii, decît după ce şi-a dat seama de lumea în mijlocul căreia se află. A da copilului putinţa acestei juste aprecieri, mai ales acesta e scopul pe care învăţătorul trebuie să-l aibă în vedere la predarea geografiei. Luînd drept punct de plecare acest scop, învăţătorul nu va sta la îndoială asupra întrebării : Care anume cunoştinţe şi în ce mod urmează a fi predate în şcoala primară ? Cunoştinţele vor trebui să fie acelea de cari avem neapărată trebuinţă spre a ne putea face o închipuire clară şi justă despre lumea în mijlocul căreia ne aflăm, iar metodul, potrivit cu scopul urmărit — cel comparativ. Geografia este o ştiinţă descriptivă, şi aşa nu e destul ca şcolarii să înveţe şi să ştie date şi numiri, ci trebuie totodată ca ei să-şi poată înfăţişa cele învăţate, iară la înfăţişarea unor lucruri depărtate ori cu desăvîrşire imperceptibile nu putem ajunge decît prin comparaţiuni. Cestiunea aceasta a fost acum cîţiva ani discutată cu mult interes în cercurile didactice din Capitală, şi atunci s-a admis în genere că geografia urmează a fi predată în mod inductiv, iar nu deductiv, cum se predase mai na-inte şi se predă şi astăzi. S-a confundat atunci, pare-mi-se, ceea ce este metod cu ceea ce e sistemă, şi aceia cari 299 vorbeau de inducţie în geografie, nu-şi dedeau seamă că principiile inducţiei nu se pot aplica decît la ştiinţe în cari vorba e de înţelegere, iară nu de înfăţişare. Apoi inducţie va să zică a trage dintr-un şir oarecare de adevăruri ori de fapte concrete şi bine cunoscute conclu-ziunea pentru un alt adevăr mai mult ori mai puţin abstract, iară copiilor din şcoalele primare le lipseşte cunoştinţa faptelor concrete, din cari ar putea să tragă con-cluziuni pentru adevărurile geografice. Cu toate aceste, s-a realizat un progres cît pentru studiul geografiei în şcoalele noastre. Ce-i drept, se vorbea de inducţie dar se înţelegea intuiţiunea, şi aşa de atunci s-a introdus, ori cel puţin s-a lăţit în şcoalele noastre aşa-numita intuiţie geografică. E fără îndoială adevărat că nu poate săi înceapă copilul studiile geografice altfel decît prin aceea că-şi dă seamă despre cele ce vede la casa părintească, în sat şi în împregiurul satului, fiindcă numai aceste lucruri, pe cari le cunoaşte din propria sa intuiţie pot să fie termenul de comparaţie pentru cele mai depărtate ori imperceptibile prin dimensiunile lor. Din mia de suflete a satului alcătuim în mintea copilului imaginea celor 14 sute de milioane de pe faţa pămîntului, din moviliţi de pe cîmp — Munţii Himaiaia, din baltă — marea neţărmurită, din scursura izvorului — apele Amazoanelor, din zidirea şcolară — Londra, şi din familia în care trăieşte copilul — împărăţia Chinei, cu fiul cerului în frunte. Dar toate aceste alcătuiri, pe cari nu le putem face decît încetul cu încetul, urcîndu-ne din treaptă în treaptă şi ţiind un şir firesc în dezvoltarea materiei, nu sunt geografia pro-priu-zisă, şi oricine va simţi că, atît intuiţia geografică, cît şi excursiile geografice sunt numai o pregătire pentru studiile geografice cari urmează mai tîrziu şi cari li se dau copiilor cunoştinţe grupate în mod sinoptic. Alături cu intuiţia geografică s-a păstrat în şcoalele noastre şi geografia propriu-zisă, şi aşa avem în şcoalele primare două cursuri bine distinse : unul menit a pregăti pe copii dîndu-le putinţa de a-şi înfăţişa faptele geografice, iară altul în care li se dau cunoştinţe pozitive. Amîndouă aceste cursuri trebuie făcute potrivit cu principiile metodului intuitiv, însă cel dîntîi e in- 300 duciîv, iar cel de-al doilea nu poate să fie decît deductiv, şi coordonator. In şcoalele secundare şi în cele speciale, în sfîrşit, geografia urmează a fi predată potrivit cu scopul special pe care-1 urmăreşte şcoala. Cît pentru gimnazii şi licee îndeosebi, aceste şcoale fiind un curs de pregătire pentru învăţământul superior, şi geografia se predă în ele cu scopul de a-i pregăti pentru studiile1 mai înalte în istorie, în fizică, în geologie, în istoria naturală, în economia naţională şi în celelalte ramuri de ştiinţă, cari presupun cunoştinţe geografice. De aceea, în aceste şcoale geografia nu se poate mărgini la îngrămădirea de cunoştinţe şi la justa înfăţişare a celor învăţate, ci trebuie să străbată la înţelegere. Dacă în şcoala primară le-am spus copiilor mai ales ce fel de lucruri se află în lume şi cum trebuie să-şi înfăţişeze acele lucruri, în şcoala secundară facem un pas înainte şi le spunem pentru ce anume aceste lucruri sunt aşa cum sunt şi ce urmează cît pentru viaţa omenirei din ele. Intr-un cuvînt, ei trebuie să afle cel puţin cele mai apropiate dintre cauzele şi efectele stărilor geografice, pe cari le cunosc; de aceea, în acest al treilea curs, poate să fie vorba atît de inducţie cît şi de deducţie. Progresul care s-a realizat în învăţămîntul nostru în timpul din urmă consistă în aceea că s-au introdus aceste trei cursuri : însă ele nu se predau aşa cum ar trebui să se predea ; rămîne dar să se mai realizeze şi acest progres, ceea ce nu se poate decît prin cărţi didactice în cari învăţătorii să găsească ceea ce le lipseşte, adică, atît cunoştinţele temeinice, cît şi metodul potrivit cu fiecare din cele trei cursuri. Aceste cărţi lipsesc, şi dorinţa noastră e să facem ca această lipsă să fie, mai ales în corpul nostru didactic, pe cît se poate de viu simţită, căci un bun manual, atît pentru şcolari cît şi mai ales pentru învăţători, este o adevărată binefacere, şi aşa, mai ales în interesul membrilor corpului didactic este de-a simţi lipsa şi de-a stărui pentru înlăturarea ei. Avem înaintea noastră nouă manuale de geografie : două pentru judeţul Ilfov şi unul pentru Prahova, ca manuale pentru intuiţia geografică, cinci pentru geografia 301 universală ca manuale pentru cursul al doilea din clasele primare, şi unul pentru geografia „Daciei“, ca specimen de manual original pentru cursul al treilea. Aceste nouă cărţi, răspîndite în mii şi mii de exemplare prin şcoalele noastre, alcătuiesc o parte din moştenirea pe care generaţia actuală o impune în sudoarea feţii sale drept moştenire generaţiei viitoare; credem dar, că o dare de seamă făcută asupra lor va putea să intereseze pe orişice om cult, iară nu numai pe dascălii noştri. n MC. MIHĂILESCU : DACIA. DESCRIEREA FIZICA, ECONOMICA, URMAT A DE DOUA HARŢI SPECIALE ALE ROMÂNIEI PENTRU UZUL CL. IV SECUNDARE DE AMBELE . SEXE Această carte, care se bucură de o bună reputaţie, este cel mai nou şi pe cît ştim, singurul manual de geografie pentru clasele secundare, care poate să fie privit ca producţie originală. El este dar chiar şi numai prin originalitatea sa un semn de progres în literatura noastră didactică. El mai are însă şi alte părţi bune. Înainte de toate, vedem, în sfîrşit, o carte de geografie, al cărei autor nu se simte menit a propaga idei politice, ci-şi rezolvă problemele în mod obiectiv şi numai în vederea scopului didactic pe care şi l-a propus. Nu găsim în această carte fraze sforăitoare, nu subtilităţi patriotice, nu găsim nici un fel de tendinţă străină scopurilor pe cari trebuie să le urmărească şcoala, şi acesta e un progres, pe care acum cîţiva ani abia îndrăzneam a-1 spera. Afară de aceasta, d. Nic. Mihăilescu şi-a dat silinţa să adune date pe cît se poate de multe şi de exacte, şi, în mare parte cel puţin, silinţa nu i-a fost zadarnică. Sunt, cu toate aceste, foarte multe şi foarte importante inexactităţi în cartea d-lui Mihăilescu. Astfel d-sa ne descrie o ţară numită „Crişana44, care, după părerea d-sale, are o întindere de 30 000 km, şi o populaţie de 1 250 000 locuitori. Nu ştim de unde a luat d-sa aceste date ; ştim 302 ii numai că „Crişana44 nu există şi nici nu se poate dovedi c-a existat vreodată. Tot atît de puţin adevărat este că o altă ţară, „Maramureşul44, are o întindere de 16 000 km. şi o populaţie de 600 000 locuitori, fiindcă nu se ştie cari sunt hotarele „Maramureşului44, ba ar fi greu să hotărîm cari au fost ele odinioară. Dar asupra inexactităţilor de felul acesta vom reveni în urmă, şi acum stăruim cu atît mai puţin asupra lor, cu cît lipsa de exactitate e partea slabă a cărţii d-lui Mihăilescu. Admiţînd că toate datele sunt exacte, ne întrebăm, dacă atît e destul pentru ca să devină cartea un manual de geografie ? Fără îndoială nu. Un manual este o carte care cuprinde atît cunoştinţele temeinice într-o ramură oarecare de ştiinţă, cît şi indicarea metodului firesc pentru predarea lor. Îndeosebi, un manual scris pentru „uzul cl. IV secundară de ambele sexe“ nu are să deie date, ci înţelegerea lor; trebuie dar să fie nu un catastih de date şi numiri, ci o carte în care datele sunt grupate astfel ca ele să poată fi lesne înţelese şi sigur fixate în memorie. Această grupare metodică lipseşte în cartea d-lui Mihăilescu. Ne întrebăm înainte de toate : Pentru ce în secolele noastre nu se predă geografia României, ci aceea a „Daciei44, adecă a ţărilor de pe teritoriul Carpaţilor, cuprinse între Tisa, Nistru şi Dunăre ? Fără îndoială se vor fi găsind oameni politici, cari au cuvinte destule pentru a-nlocui în şcoală România cu „Dacia44; aceasta însă e treaba lor ; pentru dascăli, numai motivele pedagogice pot să fie hotărîtoare. Unul dintre principiile pedagogice, asupra cărora nu încape nici o discuţiune, e acela că orice cunoştinţă trebuie să fie dată şcolarului astfel ca el să vază cum că face parte dintr-un întreg încheiat, căci numai în cunoştinţa legăturilor în cari se află un lucru oarecare cu altele, zace înţelegerea acestui lucru, şi ¡numai lucrurile, pe cari le-am ţesut oarecum cu altele, rămîn fixate în memorie. Acesta e motivul pedagogic, pentru care în şcoalele noastre trebuie să se predea geografia „Daciei44. România, aşa cum e astăzi, e o ţară fără de hotare fireşti ; ea face parte din sistemul topografic al terenului 303 grupei orientale a Carpaţilor, şi nu putem nici să înţelegem trecutul Ţărilor Române şi formarea statului român, nici să ajungem la o justă apreciare a poziţiei noastre geografice, decît dacă avem mereu în vedere întregul teren al Carpaţilor. Grupa orientală a Carpaţilor are propriul ei sistem orografic şi hidrografic, prin urmare propriul ei sistem în ceea ce priveşte clima, temperatura, viaţa vegetală, şi mai ales în ceea ce priveşte împărţirea, căile de comunicaţie între deosebitele părţi şi formarea oraşelor. Astfel, deşi culmile Carpaţilor ajung spre miazăzi şi spre răsărit la cea mai mare înălţime, terenul coprins între Tisa, Nistru şi Dunăre, peste tot, se ridică spre miazănoapte, şi de aceea toate apele izvorîte în Carpaţi, chiar şi cele de la poalele despre nord, se varsă spre miazăzi; tot spre miazăzi sunt trecătorile cele mai umblate ; tot spre miazăzi curge întreaga mişcare etnografică, şi tot la miazăzi sunt cele mai mari oraşe, centrele de viaţă, punctele de gravitaţie ale întregului teritoriu. Sistemul orografic şi cel hidrografic au hotărît, în sfîrşit, împărţirea politică şi istoria popoarelor acestui teritoriu. Despre toate aceste nu se pomeneşte nimic în cartea d-lui Mihăilescu. D-sa ne promite, în titlul cărţii, geografia „Daciei“, şi ne dă, în loc de aceasta, şapte geografii deosebite, tipărite numai la un loc, dar fără de nici o legătură între ele. Despre „Dacia“, ale cărei părţi sunt cele şapte ţări, nu stă în carte nici o vorbă, şi aşa autorul ne araţă că nu avea deloc conştiinţa motivelor pentru cari a trebuit să scrie, în loc de geografia „României“, o geografie a „Daciei“. Citind titlul cărţii, ne aşteptăm să găsim o parte generală, în care ni se înfăţişează stările orografice, politice şi sociale de pe întregul teritoriu, şi altă parte specială, în care ni se grupează datele pentru fiecare din cele şapte ţări îndeosebi: deschidem însă cartea şi găsim numaidecît la început geografia specială a României, care începe cu inexactitatea cuprinsă în cuvintele : „România este aşezată la nordu (sic) Peninsulei Balcanice“. Vorbind apoi despre „limitele“ României, autorul le numeşte „naturale“, pe cîtă vreme ele, în cea mai mare parte a lor, sunt numai convenţionale. 304 Luînd aceste cuvinte ale autorului ad litteram, ar trebui să credem că România este o ţară topograficeşte izolată şi aşezată la „nordul“ Peninsulei Balcanice, iară nu „dincolo de limita despre nord“ a acestei peninsule. Aceeaşi lipsă de privire metodică o găsim şi în tratarea părţilor singuratice. îndeobşte, datele sunt multe, însă ele nu sunt grupate după puncte de vedere ştiinţifice, ci înşirate în mod întâmplător şi coordonate numai după felurile lor deosebite. Astfel, despre trecătorile din Carpaţi nu ni se spune nimic, culmile sunt înşirate după înălţimea lor, rîurile României în şirul cum urmează de la miazăzi spre miazănoapte, plaiurile şi şirul de la miazănoapte spre răsărit, şi aşa mai departe. Apoi adeseori autorul nu-şi dă seamă despre ceea ce zice. Astfel, vorbind de văi, zice „văile sunt formate din rîurile cari le străbat“; vorbind de populaţie, ne spune că în România sunt „cam, 3 000 000 de bărbaţi şi 2 000 000 femei“, ceea ce ar însemna că proporţia între cele două sexuri este de 66 la 100, pe cîtă vreme excedentul, fie dintr-o parte, fie dintr-alta, niciodată nu trece peste 3 la sută. Relevăm aceste greşeli numai ca specimen, din care oricine va putea să tragă concluzia pentru gradul de înţelegere a faptelor geografice, iar mai departe ne mărginim a constata că d. Nic. Mihăilescu a adunat date privitoare la geografia „Daciei“ şi le-a publicat într-o carte; această carte însă nu e manual de geografie. Ea este bună pentru aceia din învăţători cari au înşişi metod; nici într-un caz însă nu e bine să o dăm în mîna şcolarilor ori a învăţătorilor mai slabi, pentru că pe aceştia îi zăpăceşte, făcîndu-i să se peardă în nămolul de date îngrămădite fără de nici o privire mai generală asupra materiei. Să sperăm dar, că, mai curînd ori mai tîrziu, d. Mihăilescu îşi va prelucra cartea, ori că vreun alt membru al corpului nostru didactic va scrie un alt manual de geografie, în care să găsim atît privirea generală asupra întregului teritoriu oarecum izolat al Carpaţilor, cit şi gruparea metodică a datelor. 305 III INTUIŢIA GEOGRAFICA M. C. STRAINESCU : GEOGRAFIA JUDEŢULUI ILFOV 1877 ; M. G. MUMUIANU, TOT ACEEA LA 1880 : C. IENNESCU : GEOGRAFIA JUDEŢULUI PRAHOVA, EDI- ŢIA IV REVĂZUTĂ LA ANUL 1880 Dintre aceste trei manuale, cel dîntîi cuprinde 146 pagine, al doilea 64, iară al treilea 10 ; această divergenţă de pagine ne arată cît de deosebite sunt părerile autorilor noştri didactici în ceea ce priveşte întinderea materiei pentru intuiţia geografică. Tot atît de deosebite sînt părerile lor în ceea ce priveşte modul de predare. Intuiţia geografică este o pregătire pentru studiul geografiei. învăţătorul se află faţă cu nişte copii cari nu au noţiuni geografice, şi aşa nu-i rămîne decît să alcătuiască aceste noţiuni în capul lor. El îi face să-şi deie seamă despre întinderea satului, despre împărţirea lui teritorială, despre case şi grădini, despre ţarinele de lîngă sat, despre dealuri, văi, pîraie şi bălţi, despre tot ceea ce ei pot să vază cu ochii lor şi ce poate servi drept termen de comparaţie pentru faptele geografice mai depărtate şi-i pune să şi le înfăţişeze «toate aceste, aşa cum pot, pe tăbliţa lor, ori pe bucăţele de hîrtie, pentru ca să-i pregătească astfel pentru înţelegerea hărţilor. Mergînd apoi mai departe, el îi pune să-şi deie seama despre organizaţia familiei şi-i face să-nţeleagă, întocmai cum în familie ar fi multă hărţuială, dacă părintele cel mai tare dintre membrii familiei nu ar ţinea buna rînduială, nici în sat nu ar putea să fie pace, dacă primarul nu ar avea o putere mai mare decît ceilalţi oameni şi nu ar ţinea disciplina. Plecînd de aici, el grupează în mintea copiilor satele cele mai apropiate, apoi o plasă întreagă cu subprefectul în frunte, apoi districtul cîrmuit de un prefect, cu plăşile lui, cu oraşul, şi în sfîrşit ţara ; în fruntea căreia se află un domn, de la care atîrnă toţi prefecţii şi cari poate să facă totdeauna dreptate şi bună rînduială îa ţară, fiindcă are la dispoziţia sa legi, dregători de tot felul şi o ceată mai mare ori mai mică de oameni înarmaţi, 306 care sunt datori a stărui pentru împlinirea ordinelor lui. In urmă învăţătorul aşează ţară lîngă ţară, popor lîngă popor, şi aşa, încetul cu încetul, îi dă copilului o imagine — ce-i drept deocamdată vagă, dar unitară, — despre întinderea foarte mare a pămîntului, pe care se află o mulţime de oameni împărţiţi în o mulţime de ţări şi popoare. Plecînd, în sfîrşit, de la termenii de comparaţie cunoscuţi copilului, învăţătorul aşează pe această canava mări şi continente, insule şi lacuri, munţi şi şesuri, rîuri şi văi, păduri şi cîmpii, animale şi oameni, şi-i spune copilului, ca încheiere, că pămîntul, pe care se află toate aceste, e rotund şi se află atîrnat în văzduhul fără de margini. Aici trebuie să ajungă învăţămîntul, pentru că de aici pleacă geografia universală. Numai condusă astfel, intuiţia geografică poate să aibă vreun înţeles. în loc de aceasta, citim pe pag. 1 a cărţii d-lui Ien-nescu următoarele cuvinte: „Judeţul în care locuim se întinde pe o suprafaţă de 980 mii pogoane“. „O întindere de 980 mii pogoane“ nu însemnează absolut nimic pentru copilul căruia nu i-am arătat mai înainte „un pogon“, zece la un loc, 100, 1000, 10 000, nici un înţeles pentru copilul căruia nu i-am spus cam cîte pogoane cuprinde locul pe care l-am văzut laolaltă cu o singură privire. Tot atît de puţin poate să înţeleagă copilul de ce e vorba cînd îi spunem că judeţul Prahova are 220 000 suflete, cari sunt de origine latină şi de religie creştină, ori că judeţul se mărgineşte la miazănoapte cu Carpaţii, căci el este aşezat mare parte chiar în Car păţi. Din aceste puţine greşeli, culese de pe pagina 1, oricine se va fi putut convinge că despre metod intuitiv în Geografia judeţului Prahova nici vorbă nu poate fi. Cartea d-lui Străinescu, cea cu 146 pagine, mai are, afară de aceasta, şi păcatul de a fi prea încărcată şi cu desăvîrşire lipsită de orice împărţire dăscălească. Numaidecît la începutul „introducerei“ i se dă copilului definiţia geografiei, i se spune că pămîntul e rotund, că „harta e o bucată de hîrtie, pe care este desenată o ţâră“, că sunt pe pămînt mări şi continente etc. 307 Apoi, într-un capitol intitulat Puncte cardinale, se vorbeşte despre „Originea românilor44, despre limbă, religie, marca ţării, şi în felul acesta se urmează cartea pî-nă-n sfîrşit. Despre o critică a acestor două „manuale44 nici vorbă nu poate fi: ele nu sunt manuale. Am fi însă nedrepţi, dacă, osîndind cărţile, am trece cu vederea meritul autorilor de-a fi făcut un început în ceea ce priveşte manualele de intuiţie geografică şi mai ales meritul d-lui Străi-nescu de a-şi fi dat silinţa să adune pe cît se putea de mult material. Cartea d-lui Străinescu, întocmai ca şi aceea a d-lui Mihăilescu, în lipsă de altele mai bune, li se poate recomanda învăţătorilor ca un caiet de date; ea însă nu trebuie dată în mîna şcolarilor, căci pe aceştia-i zăpăceşte. Un foarte însemnat progres găsim în cartea d-lui Mu-muianu. Aici dăm de semnele unei intenţii pedagogice, de o încercare metodică, o împărţire mai dăscălească, şi, des-chizînd cartea, simţim numaidecît că autorul ei este un om care a predat geografia şi ştie de ce e vorba în predarea ei. Cartea e împărţită în XXI capitole, pe cari le vom înşira, pentru ca orişicine să poată vedea cum autorul înţelege cursul de intuiţie geografică. Ele sunt acestea : I. Noţiuni pregătitoare (8 pagine); II. Comuna Bucureşti (5 pag. şi un plan) ; III. Districtul Ilfov (2 pag. şi un plan); IV. Plasa Dîmboviţa; V. Plasa Sabarul; VI. Plasa Snago-vul; VII. Plasa Mostiştea ; VIII. Plasa Negoieşti; IX. Plasa Olteniţa (plăşile cu cîte un plan) ; X. Ţară-Naţiune, XI. Împărţirea şi forma pămîntului; XII Rezumat asupra districtului Ilfov (înfăţişat în mod sinoptic); XIII. Judeţul Ilfov; XIV. Plasă-district; XV. Producţiunile districtului Ilfov, şi, în sfîrşit, şase tabele sinoptice ale celor şase plăşi. Singură această împărţire e destulă dovadă că cartea a fost scrisă potrivit cu cerinţele pedagogice, însă autorul chiar nici în împărţirea manualului său nu a realizat de-cît o parte mică din intenţiile sale. Aruncînd o privire peste titlurile capitolelor, orişicine, după principiile di-viziunei, va trebui să împarţă întreaga materie tratată în 308 ele în patru, Cel mult în cinci grade : I. Noţiuni pregătitoare, la care trebuie să socotim şi materia cuprinsă în capitolul XIV; II. Bucureştii; III. Judeţul Ilfov, în care intră, ca subdiviziune, capitolele IV—IX şi ca rezumat capitolele XII—XIII şi XV—XXI; şi IV Pămîntul, în care se cuprind cele din capitolele X şi XL Şi credem că e de prisos a mai arăta cît de important e să dăm copiilor învăţătura după natura obiectului, căci numai aşa el poate să ajungă la o privire clară asupra întregei materii, să înţeleagă şi să fixeze în memoria sa cele învăţate. Afară de aceasta, în capitolul întîi, care e cel mai bun dintre cele XXI, materia e tratată prea pe scurt. Se vorbeşte în acest capitol de case şi clădiri, familie, sat şi oraşe, şosele şi drumuri-de-fier, puncte cardinale, deal, măgură, munte şi vale, ape stătătoare şi curgătoare, şi de diferitele semne geografice. Toate aceste noţiuni geografice sunt tratate numai pe opt pagine mici, adecă aşa de pe scurt, încît pentru mulţi dintre şcolari ele nu sunt destul de lămurite. De aceea manualul e mai mult o carte în care numai se indică materia, iară nu una în care o găsim tratată, şi este bine ca învăţătorii noştri să-şi dea seamă despre folosul practic pe care-1 pot trage din ea. Cartea d-lui Mumuianu e fără îndoială cel mai bun dintre manualele de intuiţie pentru judeţul Ilfov, însă nici acesta nu e decît un manual de repetiţie şi nu le va folosi copiilor decît pentru materia care le-a fost odată bine explicată. Astfel, vorbind despre Bucureşti, autorul începe cu cuvintele : „Bucureşti cu 177 646 locuitori este un oraş foarte mare.44 Copilul nu va înţelege nimic din aceste, dacă învăţătorul nu-1 va fi plimbat prin Bucureşti, ca să afle prin propria sa intuiţie ce va să zică „un oraş foarte mare44 şi nu-1 va fi pus să-şi înfăţişeze 100, 1000, 10 000 de oameni la un loc, căci mai ales de aceasta este vorba în intuiţia geografică. Iar această observaţie are valoarea ei pentru întreaga carte, care nu e decît un manual de repetiţie, folositor şcoalelor povăţuite de un învăţător diligent, dar fără de nici un folos pentru şcolarii părăsiţi în voia lor. Insă partea cea mai slabă a cărţii d-lui Mumuianu e stilul. 300 Mai ales în cartea de învăţămînt stilul trebuie să fie cu deosebire clar, precis şi scurt. Ţinînd seamă de aceste cerinţe de stil, d. Mumuianu se exprimă în propoziţii scurte şi numai arareori în fraze cu mai multe subordonate, ceea ce, pedagogiceşte......1 e corect, căci pentru copii trebuie să vorbim aşa cum vorbesc ei înşişi. Insă est modus in rebus. Scurţimea totdeauna trebuie sacrificată, cînd altfel ar suferi fie claritatea, fie precizia. Cartea se începe cu cuvintele : „Oamenii spre a trăi, s-au adunat mai mulţi la un loc şi-au format familii, cătune, tîrguri, sate şi oraşe46. Această frază, pentru noi oamenii mari, e clară, fiindcă noi ştim ceea ce autorul vrea să spună; însă pentru copil ideea cuprinsă în ea nu e nici clar nici precis exprimată. Găsim anume în această frază următoarele greşeli : 1. Subiectul „oamenii44 e despărţit de predicatul „s-au adunat44 printr-o virgulă ; 2. Ştergînd aceasta virgulă, am avea o propoziţie contrasă, şi atunci trebuie să ne întrebăm, „spre a putea trăi44 ce fel de parte a propoziţiei este şi lâ care altă parte se raportă. Dacă am presupune că „spre a putea trăi44 este un compliment circumstanţial de cauză şi se raportă la „s-au adunat44, atunci nu înţelegem pentru ce „complimentul44 se află înaintea „verbului44 la care se raportă. Autorul nu vrea să zică : „s-au adunat spre a putea trăi mai mulţi la un loc44, ci că „s-au adunat mai mulţi la un loc, pentru ca să poată trăi44. Adică „mai mulţi44 şi „la un loc44 se raportă la „s-au adunat44, iar nu la „spre a putea trăi44. De aceea, „spre a putea trăi44 nu poate să fie decît restul subordonatei scurtate „pentru ca să poată trăi44, şi acest rest fiind intercalat, urmează să fie despărţit de principala sa prin două virgule, dintre cari cea dîntîi, imediat după subiectul „oamenii44. Am stăruit asupra acestei virgule pentru că e vorBa de întîia propoziţie a unui manual şi pentru că greşeli de felul acesta găsim pe aproape fiecare dintre paginele cărţii d-lui Mumuianu. Şi dintre două una: ori semnele de 1 Text corupt în periodic. 310 interpunctaţie sunt necesare, şi atunci ele trebuiesc puse aşa cum cere claritatea sintactică ; ori ele sunt de prisos, şi atunci nu trebuiesc să fie puse deloc. Dacă însă ele sunt necesare, sunt mai ales în cărţile destinate pentru copii, căci foarte adeseori lipsa unei virgule schimbă înţelesul unei ziceri. E însă o altă greşeală mai esenţială m fraza mai sus citată. Nu este adevărat că „oamenii s-au adunat mai mulţi la un loc, pentru ca să poată trăi“, căci oamenii „pot trăi“ şi fără de-a se aduna la un loc. Autorul adaugă : „Ei se ajută la trebuinţele lorAdică s-au adunat „spre a putea trăi cu mai multă lesnireAstfel fraza cu care se începe cartea exprimă un neadevăr, pentru că nu e destul de precisă, fiindcă verbului „trăi44 îi lipseşte complimentul fără de care nu se potriveşte pentru exprimarea ideei, pe care autorul voia să o comunice copiilor. Greşelile de felul acesta de asemenea sunt numeroase în cartea d. Mumuianu. Astfel paragraful 2 începe cu cuvintele : „Cînd într-o casă locuiesc tatăl cu muma şi cu copiii lor atunci ei formează o familie44. Şi aici lipseşte virgula care ar trebui să desparţă principala „atunci ei formează o familie44 de subordonata ei, şi nici aici fraza nu exprimă precis ideea autorului, căci tatăl, muma şi copiii sunt o familie chiar şi atunci cînd nu locuiesc într-o casă. Deosebirea e numai că, în cazul acesta, în loc de lipsă, fraza are prisos, deoarece era destul să zică : „tatăl cu muma şi copiii lor formează o familie44. Putea apoi să adauge că : „familia44 locuieşte într-o casă. Tot în acel paragraf, autorul zice : „Sătenii şi târgoveţii se ocupă mai mult cu creşterea vitelor şi cu agricultura44, ceea ce asemenea nu e precis, fiindcă pentru târgoveţi „creşterea vitelor44 şi „agricultura44 nu sunt note caracteristice. E adevărat numai că şi ei se ocupă cu aceste, dar nu prin aceste ocupaţii devin „târgoveţi“. § 5 se începe cu cuvintele : „Oamenii, casele, animalele, plantele, satele şi oraşele sunt aşezate pe pămînt44. Trecînd cu vederea că enumeraţia făcută în această propoziţie contrasă e foarte curioasă, predicatul „aşezate44 nu 311 se potriveşte decît la cele din urmă două dintre subiecte, fiindcă nu se poate zice că „oamenii, animalele şi plantele sunt aşezate“ pe pămînt. De acelaşi fel e greşeala cuprinsă în paragraful 3 unde se zice : „In sat nu se află decît una sau două biserici, o şcoală de băieţi sau fete, o circiumă de unde sătenii îşi cumpără lucrurile trebuincioase pentru trai, şi sfat sau primărie unde se duce primarul etc“. Nici aici subordonatele „de unde sătenii etc.“ şi „unde se duce etc.“ nu sunt despărţite de principală şi, afară de-aceasta, nu e adevărat că circiuma e aşezămîntul „de unde săte-nii-şi cumpără lucrurile trebuincioase pentru trai“, de asemenea nu este adevărat că o singură biserică, şcoală ori circiumă e ceva ce caracterizează satul. Ne mărginim la aceste puţine exemple, cari arată îndestul lipsa de serioasă cumpănire în alegerea cuvintelor şi în aşezarea lor sintactică, şi credem că e de prisos să mai arătăm cari sunt consecinţele rele ale unor greşeli de felul acesta. Trecînd cu vederea că copilul înţelege anevoie, nu înţelege deloc, ori înţelege fals ideea ce i se înfăţişează, el, prin cărţile pline de greşeli, perde deprinderea de-a vorbi clar şi precis şi se deprinde a spune lucruri pe cari nu le înţelege. Autorul zice în prefaţă : „In elaborarea acestui op, avînd în vedere metodul sintetic care duce de la cunoscut la necunoscut, am început cu descrierea casei etc.“ Învăţământul elementar nu se începe însă cu sinteza, ci cu analiza, şi îndeosebi orice instrucţie intuitivă este analitică ; începem prin a-1 face pe copil să-şi dea seama despre ceea ce ştie, şi numai apoi îl punem să facă încercări sintetice, adică să tragă concluzii. Astfel e scrisă şi cartea d-lui Mumuianu. Deşi zice că are în vedere numai metodul sintetic, d-sa îşi dezvoltă la început materia în mod analitic, şi numai în urmă, începînd cu capitolul X, trece la sinteză. Bunul-simţ pedagogic l-a silit să facă aşa. Fiind însă că nu-şi deduse bine seama despre ceea ce face, nici analiza, nici sinteza nu e clară, şi aşa întreaga dezvoltare a materiei e confuză. Dar aceste sunt greşeli ale începutului, şi, ţinînd seamă de meritele incontestabile ale cărţii, credem că d. 312 Mumuianu va ieşi cu vremea im bun autor didactic, iar cartea d-sale un bun manual de intuiţie geografică, ceea ce acum nu este. IV ELEMENTE DE GEOGRAFIE I. ALEXANDRU VENNESCU, EDIŢIA II, 1874 ; II. C. IENNESCU, EDIŢIA IV, 1880 ; III. ŞTEFAN G. KIMET ; IV. A. GORJAN, EDIŢIA XXII, 1880 ; V. G. AL. ZAMFI-ROIU, EDIŢIA II, 1880 Cel mai vechi dintre aceste manuale, al d-lui Vennescu, coprinde date puţine, însă e singurul în care găsim un fel de intenţie pedagogică. Cartea e împărţită în trei grade : I. Noţiuni generale; II. România şi III. Cinci părţi de lume. Cît pentru partea a doua, ea are următoarele subdiviziuni : 1. Descripţiunea fizică ; 2. Diviziunea politică; 3. Districtele muntene, 4. Districtele cîmpene — şi numai la sfîrşit 5. Consideraţiuni generale. Această împărţire e fără îndoială bună, însă nu putem înţelege cum autorul a putut ajunge la ideea de a pune în acest din urmă capitol datele privitoare la Basarabia, Bucovina şi la celelalte ţări româneşti, cari nici nu fac parte din statul român, nici nu pot să fie privite drept consideraţii generale asupra României. Astfel, cartea d-lui Vennescu, apărută încă la 1874, e astăzi învechită şi nu poate să ţină concurenţă cu cele apărute la 1880, o amintim dar numai ca pe un termen de comparaţie. Tot numai în treacăt vom aminti şi cartea d-lui Ki-met,, care, după părerea noastră, nu are nici o valoare, deoarece, înainte de toate, tratează materia prea pe scurt; astfel, de exemplu, România pe numai douăzeci de pa-gine mici, iar celelalte ţări române pe o singură pagină. Rămîn dar pentru o mai de aproape cercetare celelalte trei, dintre cari cea mai bună a d-lui Gorjan a apărut la 1880 „revăzută şi corectată“ în a XXII ediţie, şi va apă- 313 rea, precum aflăm, în curînd, eu nouă corecturi, în ediţia XXIII. Orişicine va înţelege că o carte şcolară, care a ajuns 23 de ediţiuni, s-a răspîndit în mii şi mii de exemplare prin şcoalele noastre, şi e afară de aceasta aprobată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice, are o înrîurire ho-tărîtoare asupra generaţiilor viitoare şi e prin urmare un fel de putere publică în ţara noastră. Cu toate acestea, cartea d-lui Gorjanu nici nu se poate compara, în ceea ce priveşte împărţirea, cu acea a d-lui Vennescu, în ceea ce priveşte metodul, cu a d-lui Mumuianu, şi în ceea ce priveşte datele, cu a d-lui Mihăilescu. Cît pentru împărţire, d. Gorjanu dă, pe cele dîntîi 6 pagine, copiilor noţiuni elementare, apoi trece la „Descrierea continentelor44, pe care o începe cu „Europaiară după ce a tratat noţiunile generale privitoare la Europa, începe cu România, pe care o încheie cu „Statistica românilor44. Ca un fel de adaos la „România44, urmează apoi „Ţările învecinate cu România şi în care locuiesc români44. Mai departe se urmează împărţirea făcută în cărţile de geografie străine şi mai ales în cele germane şi franceze, cari de obicei împart Europa în partea de nord, în partea centrală şi în cea de sud, iară mai departe urmează după continente. Tot cam această împărţire o găsim şi în cărţile d-lor Zamfirolu şi Kimet, nu însă în aceea a d-lui Iennescu. Domnul Iennescu are şi ne dă şi nouă o privire generală, asupra geografiei, aşa cum trebuie s-o avem din punctul în care ne aflăm. întreaga carte se împarte în şase capitole. Capitolul I cuprinde noţiuni preliminare, iară celelalte — fiecare descrierea unuia dintre cele cinci continente. Cît pentru capitolul II, privitor la Europa, el se împarte în două secţii : a. Noţiuni generale şi b. Descripţiuni particulare. Aceste descripţiuni particulare se divid în 19 grupe: 1. Dacia; 2. Rusia; 3. Austro-Ungaria; 4. Bulgaria ; 5. Serbia ; 6. Muntenegrul; 7. Turcia; 8. Grecia şi aşa mai departe pînă la 19. Portugalia, cu care se încheie geografia Europei. Despre „România44, în această împărţire generală, nici nu se face amintire, pentru că, geograf iceşte vorbind, România nu e decît o parte a „Da- 314 ciei*4. „Dacia44, în sfîrşit, se împarte în două, un paragraf in care se dau pe scurt noţiuni generale despre poziţie, limite, natura terenului, populaţie şi istoria întregului teritoriu, apoi A. România; B. Basarabia; C. Bucovina, şi aşa mai departe pînă la G. Temişana, cu care se încheie descrierea „Daciei44. Ceea ce nu am putut găsi în cartea d-lui Mihăilescu, o privire generală asupra „Daciei44, găsim la d. Iennescu. Privită dar din punctul de vedere al împărţirei dăscăleşti, cartea d-lui Iennescu e nu numai cel mai bun dintre manualele noastre de geografie, ci chiar un manual cu desăvîrşire bun, căci din punctul de vedere al oamenilor din România, împărţirea firească a geografiei nu se poate face decît aşa precum o face d-sa, adecă grupînd ţările de la răsărit, cele din centrul şi cele de la apusul Europei, şi privind România ca o parte din teritoriul înţeles sub noţiunea geografică „Dacia44. Din nenorocire însă, această carte atît de bine împărţită are alte părţi cu totul slabe, cari ne fac să o punem mai prejos de aceea a d-lui Gorjan. Atît, pe scurt, despre împărţirea celor cinci manuale de geografie universală. Să vedem acum, pînă la care grad datele coprinse în ele sunt exacte ori nu. După părerea noastră, acela care se pune să scrie un manual de geografie, trebuie să aibă înainte de toate tragere de inimă pentru asemenea ocupaţie şi să înţeleagă îndestul importanţa unei cifre statistice şi în genere a datelor privitoare la geografie. Altfel nu înţelegem pentru ce scrie tocmai un manual de geografie şi nu vreo altă carte, pentru care se cere mai puţină osteneală. Căci, fără îndoială, scriitorul unui manual de geografie este dator a-şi lua datele din izvor sigur şi autentic şi este o muncă mare de-a căuta aceste izvoare pentru toată faţa pămîn-tului, ba chiar şi numai pentru ţările din Europa. E de prisos a mai spune că manualele de geografie ale-noastre nu sunt făcute în felul acesta; ele sunt, în ceea ce priveşte datele pentru ţările din Europa chiar, numai nişte compilaţiuni, şi credem că nici unul dintre autori nu se va simţi jignit dacă presupune că în genere nu şi-a cules datele el însuşi, ci le-a luat din vreo altă în acelaşi an : Iennescu Zamfirolu Kimet 34160 000 32 000 000 33 000 000 33 500 000 39 905 788 peste 36 000 000 36 000 000 36 500 000 74 488 550 aproape 80 000 000 76 000 000 85 000 000 37 756 000 M 37 000 000 35 000 000 38 500 000 i 44 210 000 peste 40 000 000 43 000 000 42 000 000 carte de geografie. Fiind însă că deosebiţii autori români au compilat cărţi scrise de deosebiţi autoH străini, ba chiar şi tot români ca dînşii, dintre cari unii mai vechi, iară alţii mai noi, unii mai buni, alţii mai răi, ne pomenim în manualele noastre cu un talmeş-balmeş de date, care trebuie să descurajeze chiar şi pe cel mai energic învăţător. Ca exemplu, iată o mică tabelă sinoptică relativă la Gorjan Englitera Franţa Rusia Austria Ne mărginim la aceste cinci ţări mai mari, mai importante şi mai cunoscute, mărginindu-ne a mai adăuga că, relativ la ţările mai mici şi mai puţin cunoscute, deosebirile sunt şi mai mari. Insă populaţia este un element schimbător ; să vedem întinderea : Gorjan Iennescu Zamfirolu Kimet Englitera 314 951 km2 315 000 km2 315 000 km2 314 900 km2 Franţa 528 572 „ 528 000 „ 520 000 „ 528 600 * Rusia 5 418 825 „ 5 600 000 „ 5 600 000 „ 5 600 000 „ Austria 677 995 „ 700 000 * 640 000 „ 625 000 „ Germania 544 850 „ 600 000 „ 540 000 „ 550 000 „ Din aceste puţine exemple oricine se va fi putut încredinţa că singurul care a cules date din izvoare directe e d. Gorjan, iară ceilalţi au luat oarecum pe apucate, de unde au găsit. De sine se înţelege că, pedagogiceşte vorbind, d. Gorjan nu face tocmai bine cînd dă copiilor nişte cifre atît de grele şi totodată schimbătoare. De obicei le dăm cifre rotunde, cari pot să fie fixate mal lesne în memorie, punînd cifra exactă între paranteze şi indicînd-o 316 prin „peste“ şi „aproape“, cum face d. Iennescu, căci în geografie nu cifrele, ci proporţiile ce rezultă din ele sunt importante. De aceea trebuie să regretăm că nici cartea d-lui Gorjan nu are decît o singură tabelă sinoptică privitoare la districtele României. Cît pentru datele de altă natură, ne vom mărgini mai ales la cartea d-lui Iennescu şi la aceea a d-lui Zamfirolu, care e cea mai rea dintre toate, o adevărată monstruozitate didactică. Şi pentru ca să ne arătăm pe cît se poate de îngăduitori, vom trece cu vederea datele privitoare la Europa şi la celelalte continente şi vom pune în vederea corpului nostru didactic numai cîteva din inexactităţile privitoare la geografia pămîntului locuit de români. Ca punct de plecare vom lua o tabelă sinoptică privitoare la populaţia ţărilor de pe teritoriul Carpaţilor, mărginindu-ne a constata că, în privinţa întinderii lor, deosebirile sunt foarte mari : Gorjan Iennescu Mihăilest România 5 363 900 5 200 200 5 000 000 Ardealul 2 142 000 2 500 000 2 500 000 Basarabia 1 100 000 1 200 000 1 100 000 Bucovina 515 000 500 000 512 000 Crişana 1240 000 1 000 000 1 250 000 Temişana 1 350 000 1 200000 1 300 000 Maramureşi' 600 000 600 000 600 000 Zamfirolu Kimet 5 200 000 5 230 000 2 000 000 1 000 000 400 000 5 700 000 800 000 la un loc 600 000 600 000 Am luat deosebirile, pe cari le găsim în cele cinci manuale relativ la populaţia ţărilor dintre Tisa, Nistru şi Dunăre, numai ca punct de plecare. Nu vom intra dar în amănunte, ci ne votn mărgini a constata că de exemplu, între Gorjanu (12.310.000) şi Zamfirolu (10.600.000) deosebirea e aproape 2 milioane de suflete. Aceasta e, credem, o destul de puternică dovadă despre uşurinţa cu care cel puţin unul dintre aceşti autori aruncă datele în ochii copiilor. Căci, de sine se-nţelege că acela, pentru care 2 milioane de suflete sunt un lucru de nimic, nu-şi va da silinţa să ia informaţiuni exacte nici relativ la alte lucruri mai puţin importante. 317 In privinţa aceasta se distinge mai ales d. Zamfirolu, omul cu de mult întemeiată reputaţie de primejdu-itor al literaturei noastre didactice. Avem destule cuvinte de-a presupune că d. Zamfirolu şi-a luat datele de prin alte cărţi de geografie şi mai ales; din ale d-lor lennescu şi Gorjanu, însă le-a luat aşa, c-a ales totdeauna ceea ce era mai rău în cărţile plagiate. Să vedem, de exemplu, organizaţia politică şi bisericească a românilor din Austria. D. lennescu le spune copiilor că Basarabia are un guvernator cu reşedinţa în Chişinău, Bucovina un guvernator cu reşedinţa în Cernăuţi, Ardealul un guvernator general cu reşedinţa în Cluj, Crişana în Urbea-Mare un scaun al guvernului, şi Temişana în Temişoara un guvernator provincial. Adevărul e că Bucovina are un căpitan şi un preşedinte, iară Ardealul, Crişana şi Temişana sunt părţi ale regatului „Ungaria“, fără de administraţie autonomă, precum Moldova, Muntenia şi Vrancea sunt părţi ale regatului „România“. Fiind însă că Basarabia are un guvernator, ne spune şi d. Zamfirolu că Temişoara e reşedinţa guvernatorului Temişanei, că Transilvania e guvernată de un „guvernator general“ cu reşedinţa în Cluj şi că Bucovina are un guvernator în Cernăuţi. Cit pentru organizaţia bisericească, românii din Austria sunt împărţiţi în trei metropolii: una română ortodoxă cu reşedinţa în Sibiu, alta română gr-catolică cui reşedinţa în Blaj, şi a treia ortodoxă (română-sîrbă-ru-sească) cu reşedinţa în Cernăuţi. Mitropolitul din Sibiu are sufragani în Arad şi Caransebeş, cel din Blaj în Gherla, Oradea-Mare şi Lugoj, iară cel din Cernăuţi în Zara şi Ragusa. In loc de aceasta d. Zamfirolu ne spune că în Temişoara e un „episcop român neunit“ (este unul sîrbesc şi altul catolic), în Sibiu un „episcop român neunit“ (este un metropolit român ortodox), în Alba-Iulia un „arhiepiscop român neunit“ şi un „episcop român unit(( (este un episcop romano-catolic, însă nici unul românesc), în Cernăuţi un „episcop român“ (este o mitropolie ortodoxă fără caracter naţional), în Arad un „episcop român“ (e ortodox) şi în Lugoj un „episcop român“ (e gr.-catolic). Astfel, des- 318 pre Blaj, unde încă pe la mijlocul veacului trecut s-au întemeiat cele dîntîi şcoli româneşti şi de unde au ieşit apostolii zeloşi cari au hotărît direcţia culturei moderne a întregului popor român, în cartea d-lui Zamfirolu nici nu se face amintire; pentru d-sa Blajul nu are nici o importanţă. 1 La anul 1700, mitropolitul român ortodox Athanasie 'de Alba-Iulia a primit unirea cu biserica romană catolică ; de atunci în Alba-Iulia nu mai există mitropolie română şi de atunci şi pînă la 1868, timp de aproape două secole, românii se luptă mereu pentru reîntemeiarea acestei metropolii : pentru d. Zamfirolu însă această luptă seculară e un lucru de nimic, pentru d-sa metropolia din Alba-Iulia tot mai există, iară la Sibiu scaunul metropoli-tului Şaguna e astăzi numai episcopesc. In Bucovina, în jsfîrşit, întreaga viaţă intelectuală se concentrează în lupta pentru naţionalitatea bisericii şi pentru sinodalitate ; însă d. Zamfirolu are în Cernăuţi un episcop român. Scoşi fiind încetul cu încetul de pe celelalte terenuri ale vieţii publice, românii din Austria şi-au concentrat toate puterile în biserică şi din biserică au făcut tot ceea ce au făcut (şi au făcut mult) pentru înaintarea neamului romanesc : orişicine va putea dar închipui omul care îşi bate astfel joc de organizaţia bisericească a românilor din Austria, atît de importantă pentru viaţa poporului român, ce prăpăstii trebuie să spună cînd e vorba de ţări şi popoare mai depărtate, ori de lucruri mai puţin importante. Dintre două una : ori e bine şi folositor ca copiii din România să afle în şcoală şi ceva despre românii din alte ţări, şi atunci trebuie să afle numai ceea ce este adevărat şi important pentru ţara lor; ori nu e nici bine, nici folositor, şi atunci manualele de geografie pentru şcoalele din România nu trebuie să cuprinză date speciale privitoare la alte ţări locuite de români. Intr-un caz întocmai ca şi în celălalt, cărţile de felul celei scrise de d. Zamfi-rolu sunt o nenorocire pentru învăţămîntul nostru, căci ele însărcinează mintea copilului cu ştiinţe neadevărate şi propagă spiritul de ignoranţă nesfiită. Atît, pe scurt, despre ceea ce priveşte datele cuprinse în manualele noastre de geografie ; singur d. Gorjan pare a-şi fi dat silinţa să ia informaţii directe şi din izvoare autentice. Stil didactic şi grupare metodică nu găsim însă nici chiar în cartea d-lui Gorjanu. Cît pentru d. Zamfirolu în special, d-sa se mărgineşte a spune mai rău ceea ce d. Gorjanu adeseori nu spune destul de bine. Ca probă, să luăm pagina întăia din cartea d-lui Gorjanu şi să punem apoi alăturea cu aceasta tot pag. 1 a d-lui Zamfirolu. Gorjanu; „Geografia este ştiinţa care ne învaţă să cunoaştem suprafaţa pămîntului sau numai o parte din ea, precum o plasă, un district sau o ţară precum e România etc.“ Zamfirolu: „Geografia este ştiinţa care ne învaţă să cunoaştem toată suprafaţa pămîntului sau numai o parte din această suprafaţă, precum un district, o ţară etc., adică ne descrie forma şi întinderea pămîntului, apele, uscatul“ etc., etc. Greşeala din Gorjanu, că „ştiinţa ne învaţă“ pe noi, iar nu noi o învăţăm pe ea, se repetă în Zamfirolu, cu adaosul că „ştiinţa descrie“. Gorjanu : „Pămîntul este un corp ceresc, ca stelele, luna şi soarele, forma lui este aproape rotundă.“ Zamfirolu: „Pămîntul este un corp ceresc (planetar), ca soarele, luna, luceferii. Forma lui este rotundă, puţin turtită la amîndoi polii săi şi cam umflată la ecuator.“ Voia să-l coreagă d. Zamfirolu pe Gorjanu şi simţind că pămîntul, pămînt fiind, nu poate să fie corp ceresc, a pus între paranteze cuvîntul „planetar“, care va să zică — e un planet ca soarele şi luna. în urmă, voind să fie mai lămurit decît Gorjanu, la vorbeşte copiilor de „poli“ şi „ecuator“ mai înainte de-a le fi spus ce sunt polii şi ecuatorul. Gorjanu : „Ştiinţa geografiei se învaţă pe hartă şi pe glob artificial.“ Zamfirolu; „Această ştiinţă nu se poate învăţa decît pe hartă.“ Care va să zică pe „glob“ ştiinţa geografiei nu se poate învăţa. Nu, asta nu voia să o zică d. Zamfirolu, dar se temea să-l copieze pe Gorjanu tocmai ad litteram şi aşa-1 copiază rău. .320 Gorjanu - „Harta reprezintă pe un plan de hîrtie forma exactă a suprafeţei pămîntului întreg, sau a unei părţi, mai mare sau mai mică, din acea suprafaţă, precum este o moşie, o plasă etc.“ ' Zamfirolu: „Harta este o hlrtie plană, sau o pînză, pe care prin semne convenţionale este desemnată forma exactă a suprafeţei pămîntului, sau numai a unei părţi din aceasta, precum o plasă, un district, o ţară etc.“ Pe hartă e prin urmare desemnată suprafaţa pămîntului, iară nu numai în genere reprezentată. Fiindcă autorul e profesor de desemn şi caligrafie, ştie prea bine care e deosebirea între desemn şi cartografie, şi aşa adaugă că e desemnată prin semne convenţionale, ceea ce este o absurditate, fiindcă a desemna nu se poate decît prin „semne“ fireşti, cari produc în ochii noştri un fel de iluzie a lucrurilor desemnate. Gorjanu ; „Planiglob sau Mapamond se numeşte harta oare reprezintă toată suprafaţa pămîntului, despărţit în două părţi rotunde numite emisfere.“ Zamfirolu : „Planiglob sau Mapamond este harta aceea, care ne arată, pe o hîrtie plană, toată suprafaţa pămîntului, despărţită în două părţi rotunde şi egale numite emisfere“ Schimbînd textul original, d. Zamfirolu uită că mai înainte zisese că harta nu ne arată numai „pe hîrtie“, ci şi „pe pînză“ şi afară de aceasta repetă ceea ce mai zisese abia cu două rînduri mai sus. Peste puţin mai uită că a zis că geografia numai pe hartă se poate învăţa. Gorjanu: „Iar glob artificial se numeşte un instrument, care reprezintă în mic forma rotundă a pămîntului. Acşst instrument este făcut din hîrtie groasă (carton).“ ' ; Zamfirolu : „Glob artificial este un instrument, care arată "în mie o închipuire exactă a pămîntului format de un dârton sau altă materie.“ Nu ştim acum dacă globul artificial ori pămîntBl e foi^at de un .carton; ştim numai că cartonul este o materie cu totul pasiva şi inofensivă, din care se pot forma lucruri, nu însă lucruri închipuite, ci cu totul reale, lucruri cari sunt întrupări ale închipuirilor noastre, for-mate de oameni, iar nu de carton. Altfel „globul artificial 321 reprezintă în mic“ ceea ce pămîntul e în mare, precum zice d. Gorjanu, şi aşa nu este o „închipuire“, chiar nici ca idee, ci o reproducere de proporţii. Astfel urmează d. Zamfirolu din rînd în rînd, în pagină în pagină. Dîndu-şi mereu silinţă să ascundă izvorul în care s-a adăpat, schilodeşte mereu expresiile d-lui Gorjanu, şi dacă sunt bune, le face rele, iar din rele şi mai rele. Nu vom urma mai departe cu constatarea acestei întreprinderi sarbede, ci ne vom mărgini a mai cita numai încă cîteva pasage luate pe apucate din cartea d-lui Zamfirolu : „Pămîntul se învîrteşte împrejurul său“ „Clima este deosebirea între gradele de căldură sau de frig ce variază între deosebitele părţi ale pămîntului.“ „Cap se numeşte o limbă de pămînt înaintată şi ascuţită în mare “ „Toate religiunile ce cred într-un Dumnezeu se numesc monoteiste ; iar toate religiunile ce cred în mai mulţi Dumnezei se numesc politeiste sau idolatre“ (sic). Dar nu vom continua cu citatele. Ceea ce e caracteristic pentru starea în care se află instrucţia noastră publică, ceea ce e cu desăvîrşire trist, e că cartea d-lui Zamfirolu a avut două ediţiuni pînă acum, că e o carte aprobată de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiei Publice! ÎNTEMEIEREA FACULTĂŢII TEOLOGICE Primind Constantin cel Mare legea creştinească a semnat, în ziua învierii, Evanghelia de la Ioan, drept mărturie a intrării sale în biserica întemeiată de Cristos. Această faptă sărbătorească a ajuns în urmă un obicei, şi urmaşii creştini ai celui dîntîi împărat creştin de la Roma nouă au semnat în ziua învierii Evanghelia de la Ioan. Acest obicei, pornit de la întîiul împărat roman creştin, s-a păstrat pînă în zilele noastre; căci, după desfiin- 322 ţarea Imperiului Roman de la răsărit, biserica ortodoxă şi-a găsit un adăpost în Ţara Românească şi, după ce nu mai erau împăraţi creştini la Constantinopol, domnul Ţării Româneşti semna în ziua. învierii Evanghelia de la Ioan; iar astăzi o semnează Carol I, regele României. România e dar statul, în care s-au păstrat tradiţiile politice ale biserioei creştine de la răsărit, şi regele României e astăzi, de iure, protector cavaler al Bisericei ortodoxe, precum împăraţii romani-germani erau protectorii cavaleri ai Bisericii apusene. Şi lucrul e foarte firesc. După căderea Imperiului Bizantin, pămîntul românesc, el singur îin întregul Orient, a rămas creştin, un pămînt, pe care păgînii nu aveau drept de adăpost, singurul unde geamie nu se putea înfiinţa. Şi mult au jertvit părinţii noştri spre a păstra sfinţenia pămîntului nostru : jertvit-au şi sînge şi averi, s-au luptat cu deznădăjduire veacuri întregi şi, cînd au văzut că nu pot izbuti prin lupte, şi-au călcat pe inimă şi s-au umilit, numai ca să păstreze ceea ce le era mai scump. Prin multe ticăloşii a trecut neamul nostru : asuprit a fost, jefuit a fost, batjocorit a fost, călcat a fost în picioare, dar niciodată el nu le-a dat vrăşmaşilor creştinătăţii dreptul de a se aşeza pe pămîntul nostru, şi totdauna acest pămînt a fost un loc de adăpost pentru creştinii prigoniţi; fie greci, fie bulgari, fie sîrbi, fie arnăuţi, fie armeni, fie orişicine or fi; dacă erau creştini, veneau aici ca-n ţara lor, şi erau mai bine decît acasă la dînşii. Dar nu le era străbunilor noştri destul aceasta : ei şi-au dat tot prisosul pentru întemeierea aşezămintelor bisericeşti. Nu este în Europa nici un popor care să fi jertvit pentru biserică deopotrivă cu cel român : sunt fabuloase averile pe cari domnii şi boierii le-au dăruit bisericii, sunt nemăsurate comorile cari au ieşit din ţara noastră, spre a fi jertfite pentru mărirea bisericii creştineşti la Ţarigrad, la Sfîntul Munte şi la Ierusalim. Patru veacuri de-a rîndul, cîtă vreme creştinii de la răsărit au gemut sub puterea musulmană, românii au trăit numai ca creştini, şi şi-au dat toată puterea pentru legea creştinească : ei au fost cei mai de frunte, aceia, la cari ochii tuturor se îndreptau. Cu ce ne-am ales din toate acestea ? După ce veacuri întregi am luptat şi-am 323 jertvit, astăzi la Patriarhie nu avem glas, în Sfintul Munte nu găsim adăpost ^iar de Ierusalim nici nu mai ştim nimic. Aceia, cari veacuri întregi au trăit cu sîngele nostru, astăzi nu mai vor să ştie de noi. „Dar ce ne pasă nouă ? vor striga mulţi dintre cei crescuţi la Paris. Noi la Constantinopol, şi la Atos, şi la Ierusalim, nu avem nici o cătare.“ Nu aveţi voi — le vom răspunde — dar avem noi, cei cari ştim că una şi nedespărţită este viaţa unui popor, şi că ceea ce au dorit străbunii noştri trebuie să voim noi ; căci numai prin munca unită a mai multor generaţii, prin a tuturora muncă se săvîrşesc faptele mari. Dacă străbunii noştri au luptat pentru creştinătate şi şi-au jertvit întregul lor prisos pentru mărirea aşezămintelor ei, ei n-au făcut aceasta din slăbiciune, ci din convingerea că ortodoxia este ceea ce-i dă poporului român o poziţie între popoarele din orient. Catolici fiind, am fi cel din urmă din tre popoarele catolice; părăsind legea creştinească, nisfp caraghioşi am rămînea; iar ca ortodocşi am fost veacuri întregi cel mai de frunte între popoarele ortodoxe. Şi e fără îndoială foarte greu a înţelege cum oamenii noştri mai luminaţi nu înţeleg că trebuie să voim a fi mai departe ceea ce-am fost pînă la începutul veacului nostru. Ştefan cel Mare, care a întemeiat, precum se zice, şaptezeci de mănăstiri, Mihai Viteazul, care n-a trăit decît spre a libera pe creştini, Mircea cel Bătrîn, care a supus ţara turcilor, fără de a le da dreptul de adăpost în ea, Matei Basarab, restauratorul sfintelor aşezăminte, Constantin Brîncoveanu, care-a preferit moartea creştinească faţă cu mărirea păgînă, domnii cei mari şi buni ai noştri s-ar ruşina, cînd ar vedea, cum astăzi, după ce musulmanii au fost înfrînţi, neamul nostru a ajuns la batjocura celor ce-i cerşeau odinioară mila. Şi înrîurirea, ce-am avut în Orient, noi nu am per-dut-o — am. renunţat noi înşine la ea. Dar departe e de noi gîndul de a învinovăţi pre cei ce-au rupt firul tradiţiilor noastre naţionale: recunoaştem că legitimă a fost mînia care s-a produs în inimile oamenilor din generaţiile mai bătrîne contra bisericei. Străinii, cărora noi le-am dat adăpost în ţara noastră, încetul cu încetul ni s-au făcut stăpîni, şi au început să ri- 324 sipească avutul nostru, parte pentru mulţumirea lor personală, parte pentru mărirea naţională a lor; aceia cari, asupriţi fiind, au venit la noi spre a putea trăi ca oameni liberi, au început în urmă să ne asuprească pe noi, şi să ne jignească în dezvoltarea noastră firească. Era dar legitimă pornirea care i-a împins pe întemeietorii epocei noastre de renaştere naţională să lovească cu toată puterea în ierarhia bisericească. Dar lovitura a fost prea aspră, şi ea n-a atins numai ierarhia, ci a surpat şi biserica, şi astăzi biserica română, care fusese veacuri întregi cel mai bogat şi mai de frunte dintre aşezămintele noastre, a ajuns cea mai săracă şi mai nesocotită dintre toate bisericile creştineşti. Aceasta e cea mai simţită dintre slăbiciunile noastre naţionale, şi acum, după ce ierarhia noastră bisericească a dovedit că e purtată de aspiraţiunile noastre naţionale, vor putea să judece şi bătrînii noştri fără de preocupare, şi vor înţelege că mărirea bisericii noastre e cerută de interesele noastre naţionale. Autoritatea statului român astăzi nu e mărginită între Prut, Moina, Dunăre şi culmile Carpaţilor, ci ea se întinde departe peste hotarele ţării. Acesta e un adevăr patent, pe care nu-1 putem tăgădui; căci tot nu ne-ar crede nimeni. Şi o parte însemnată din puterea statului român consistă în această înrîurire a lui asupra românilor din ţările vecine : e mare lucru acela, cînd se ştie, că o dorinţă exprimată la Bucureşti străbate departe peste hotarele ţării prin mii şi mii, prin milioane de inimi plecate a lucra pentru împlinirea ei. Şi dacă statul român ar fi serios ameninţat, multe mii de braţe s-ar rădica de prin ţările dimpregiur spre a-1 apăra, şi dacă el are vreo misiune de împlinit, toţi românii se pătrund de ea, şi capetele mai luminate, oriunde s-ar fi ivit ele, se adună şi se unesc la lucrare. Şi statul românesc are această înrîurire, pentru că e cea mai bogată şi cea mai cultă, cea mai de frunte parte din poporul român. Iar în virtutea înrîu-ririi sale el hotăreşte direcţia în care trebuie să pornească toţi românii în lucrarea lor. Poziţia pe care o are statul român în mijlocul poporului român i se cuvine poporului român în mijlocul po- 325 poarelor orientale, şi misiunea statului român de a crea poporului român această poziţie dominantă. Suntem cel mai mare, cel mai bogat, cel mai cult dintre popoarele ortodoxe din Orient, suntem totodată acela care are cele mai multe merite pentru biserica ortodoxă : se cuvine ca glasul nostru să fie hotărîtor pre-tutindenea, unde e vorba de soarta bisericei ortodoxe, şi, dacă avem mîndrie naţională, atunci trebuie să fim adine jigniţi cînd ne vedem nesocotiţi la Patriarhie, ori în Sfîn-tul Munte, căci această nesocotire e ceea ce surpă' autoritatea statului român faţă cu Orientul, şi în interesul acestei autorităţi trebuie să stăruim a ne recîştiga poziţia în biserica ortodoxă. Înfiinţarea Facultăţii de teologie e unul dintre mijloacele alesie spre acest scop, şi fără îndoială unul din cele mai puternice. Cu drept cuvînt ne nesocotesc popoarele orientale, cînd văd starea părăginită a bisericei noastre, şi nu putem cere să fim socotiţi drept popor luminat, cînd noi trimitem tinerii noştri la Moscova, la Cernăuţi, ba chiar şi la Atena, ca de acolo să ne aducă lumină. De aceea, dacă e vorba să întemeiem un lucru folositor, tocmai la Facultatea teologică trebuie să adunăm cele mai bune puteri ce s-au ivit nu numai în mijlocul poporului român, ci, dacă se poate, în întreaga biserică orientală. Aici economii nu trebuie să se facă, fiindcă nu e vorba de a se înfiinţa un aşezămînt de simplă utilitate publică, ci de a pune temeliile celui mai de frunte focar de cultură bisericească orientală, de a pune în capitala României un „Colegium de propaganda fide“ oriental. Căci numai atunci, cînd lumina va pleca de la Bucureşti pentru popoarele orientale, numai atunci vom dobîndi poziţia, în vederea căriia s-âu luptat străbunii noştri pentru creştinătate, şi şi-au jertfit avutul lor pentru aşeză- mintele ei. Iară făcînd altfel, vom dovedi că nu înţelegem faptele străbunlilor noştri, nu ne ¡dăm seama despre poziţia noastră socială, şi nu ştim să alegem căile pe cari trebuie să umblăm, spre a putea împlini misiunea de element civilizator, de purtători ai culturii, cum ne place să zicem cu emfază la toate ocaziunile. 326 FILOSOFIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÎNT PENTRU ŞCOALELE PEDAGOGICE Noul program de învăţămînt prescrie pentru şcoalele pedagogice un nou obiect de studiu, filosofia, şi îndeosebi psihologia, logica, etica şi estetica. De sine se înţelege că nu poate fi vorba decît de eele mai generale noţiuni privitoare la aceste părţi ale filo-sofiei, şi dacă ne dăm mai cu dinadins seamă, ne încredinţăm că, prin acest nou obiect de învăţămînt, nu s-a introdus decît puţină materie nouă în program. Partea generală a pedagogiei, care era şi mai-nainte obiect de studiu, nu se putea preda fără noţiuni de psihologie şi de etică, iară partea specială, metodică, este în adevăr aplicarea practică a noţiunilor de logică. Unde s-a predat, prin urmare, pedagogia în mod serios, elevii trebuiau să aibă şi mai-nainte cele mai lămurite noţiuni de psihologie şi de logică. Iară cît pentru noţiunile de etică,, ele nu pot să-i lipsească unui om, care ştie în adevăr ce va să zică educaţiunea. Materie cu desăvîrşire nouă nu e dar decît estetica, E, cu toate aceste, destul de grea sarcina ce li se impune prin acest nou obiect de învăţămînt celor însărcinaţi cu predarea lui. Nu mai e vorba de a le da numai elevilor noţiunile generale, de care au trebuinţă spre a putea înainta în studiul pedagogiei, ci trebuie să le adunăm aceste noţiuni în-tr-un sistem bine rotunjit, să le predăm ca un deosebit obiect de învăţămînt. Programul e foarte laconic şi, după a noastră părere, nici nu trebuie să fie mai explicit. Psihologia, logica, etica şi estetica — atît ne spune programul : e treaba profesorului respectiv să hotărască întinderea materiei şi îm*-părtirea ei pe clase şi pe lecţii. .. Dar tocmai această treabă e grea. Obiectul de învăţămînt e anume pentru şcoalele pedagogice cu totul nou, şi aşa nu putem să avem manuale privitoare la el. Şi ar fi o mare greşală didactică să ne folosim de manualele destinate pentru licee, căci unul e gcopul urmărit în liceu şi altul, pe care-1 are şcoala peda- 343 gogică în vedere. Chiar folosindu-ne dar de manualele destinate pentru licee, trebuie să le adăogăm, ori să le scădem potrivit cu un program detaiat făcut de noi înşine, anume, în vederea elevilor noştri. Altfel, aceştia vor învăţa unele lucruri care le sunt de prisos, în vreme ce ar trebui să înveţe altele pentru dînşii îndeosebi mai neapărate. în azil filosof ia, aşa cum s-a prescris în noul program, se predă de mai mulţi ani acum. Direcţia, în înţelegere cu domnul efor delegat, a introdus acest studiu, nu-i vorbă, ca studiu obligat pentru toate elevele claselor superioare, deoarece însă în programul oficial nu era prescris, el se preda oarecum de dăruială, şi profesorul însărcinai cu predarea lui nu avea răspunderea pe care o are astăzi, cînd filosof ia- este un obiect de studiu prescris în mod oficial. ' Cunoştinţa acestei răspunderi ne îndeamnă să arătăm aici ce anume se predă în azil din filosofie, sperînd că ni se vor face, din partea celor ce se interesează de stabilirea unui curs regulat, adăugirile şi scăderile cuvenite. întreaga materie este împărţită pe doi ani, anul întîi psihologia şi logica, iar al doilea etica şi estetica. A. Psihologia. Mai-nainte de a intra în psihologia propriu-zisă, li se dau elevelor cele mai elementare noţiuni fiziologice în patru lecţiuni : a* împărţirea sistemului nervos în nervi cu lucrare permanentă (marele simpatic) şi nervi cu lucrare accidentală (sistemul cerebral spinal) ; b. Nervii motori şi senzitivi. Periferia. Receptorii şi multiplicatorii; c. împărţirea nervilor senzitivi în 5 grupe. Specializarea. Centrul nervos ; d. Creierul, împărţirea lui şi localizarea. Psihologia proprie se împarte în două capitole : I. Lucrarea în aievea şi II. Aiurarea. Partea I cuprinde opt lecţiuni: 1. împărţirea fenomenelor psihice : minte, efecte şi acte de voinţă. Mintea : luarea-aminte, memoria, aducerea-aminte; 2. Legile luă-rii-aminte : ivirile din lume, puterea cu care ele ni se impun, importanţa mediului în care ni se arată; 3. Memoria şi aducerea-aminte. Legile asociaţiunii; 4. Trebuinţele fireşti şi cele artificiale ; 5. Afectele sociale. Slăbiciuni şi patimi ; 6. Acţiunea reflexă, acţiunea combinată şi acţiunea interaţională. Intenţia : 7. Motivele : convingeri şi porniri, deprinderi şi defecte; 8. Privire generală asupra întregei vieţi sufleteşti petrecute în aievea. Partea II. Cuprinde trei lecţiuni : 1. Imaginea produsă în timp şi spaţiu. Lucrarea centrifugală a nervilor senzitivi. Cauzalitatea ; 2. închipuirea. Aiurarea şi halucinaţi-unile; 3. Aievea şi în vis. B. Logica se predă anume în vederea pedagogiei şi a stilisticei şi se împarte în două capitole : I. Noţiuni elementare şi II. Metodica. Partea I. Cuprinde cinci lecţiuni : 1. Cuvîntul şi înţelesul lui, mijloacele de a le aduce altora anumite noţiuni aminte ; 2. Conţinutul şi sfera noţiunilor ; 3. Descriere şi diversiune ; 4. Clasificare şi definiţiune ; 5. Analiză şi sinteză. Partea II. Cuprinde 12 lecţiuni : 1. Adevărul concret şi cel general ; 2. Intuiţia, inducţia şi deducţia ; 3. Dovedirea unui adevăr concret : mărturii şi analogii; 4. Generalizarea adevărului concret: regulile inducţiei ; 5. Deducţia, premise şi concluziune ; 6. Metodul: teză, analiză şi sinteză ; 7. Metodul intuitiv, autoritar şi critic; S. Sis-temul: idei generale şi adevăruri practice ; 9. Căutarea adevărului; inspiraţia şi descoperirea; 10. Expunerea adevărului; Í1. întemeiarea adevărului; 12. Critica. Materia întreagă s-a împărţit pe numai 3,2 lecţiuni deoarece în azil filosofía se dă numai o dată pe săptămînă şi trebuia să se rezerve un număr oarecare de lecţii pentru repetiţiuni şi întîrzieri în aplicarea programului. Clasa II a cursului de filosofie îşi face examenul anual la începutul trimestrului al treilea ; ea trebuie dar să treacă materia în vreo 20 lecţiuni. Şi, fără îndoială, anume intr-un institut de fete, partea mai mare a acestor lecţiuni trebuie să fie rezervată pentru estetică. Etica sau morala se predă în opt lecţiuni : 1. Societatea organizată : mărginirea libertăţii individuale prin moravuri şi legi; 2. întinderea drepturilor şi datoriilor morale : morala universală, humanitarismul şi morala particulară, naţionalismul şi patriotismul; 3. Sancţiunea moravurilor : morală religioasă, politică, naţională şi filosofică ; 4. Punctul de plecare al moralei filosofice : stoicism, epicureism şi cinism; 5. Cea mai înaltă fericire de care 329 este omul capabil; 6. Ceea ce este, ceea ce are şi ceea ce pare omul; 7. Dezvoltarea socială; 8. Dezvoltarea şi decadenţa omului ca specie. Cit, în sfîrşit, pentru estetică, vom publica în această foaie cursul întreg, după „foile“ ce li s-au dat în urma fieştecărei lecţiuni elevelor. [SITUATIA ŞCOLILOR ROMÂNEŞTI DIN TRANSILVANIA] Sibiu, 27 august st. v. [1884] Sînt vrednice de toată lauda nizuinţele poporului nostru. Nizuinţele acestuia, spriginite de stăruinţa românească în treizeci şi şese de ani, au făcut mai cît alte popoare în trei secoli. Afirmaţiunea aceasta ar putea fi luată de oameni necunoscuţi cu împregiurările noastre ca laudă şi încă ca laudă proprie. Conştiinţa noastră naţională însă în privinţa aceasta este şi poate fi totdeauna liniştită, căci n-am afirmat deloc mai mult decît se poate constata cu fapte. Este cunoscut că pînă la 1848, afară de gimnaziile de la Blaj şi Beiuş şi afară de un institut de pedagogie în Arad şi un seminar de teologie în Blaj, nu aveam decît şcoale elementare şi acele în partea cea mai mare foarte primitive. Astăzi după trei decenii şi jumătate, avem cinci seminare pentru candidaţii de preoţie, dintre cari unele pot concura cu facultăţi de teologie de la universităţi ; cinci institute de pedagogie ; patru gimnazii complete şi unul de patru clase"; p şcoală reală, una comercială ; apoi douăzeci şi cinci de şcoale aşa-numite capitale confesionale şi grăniţereşti, afară de şcoalele de fetiţe şi de miile de scoale poporale. Avem o Reuniune, care pe lîngă oarecare socoteală ne-ar putea suplini lipsa unei academii, căci Reuniunea sau Asociaţiunea se ocupă cu lucruri cari privesc tot ce priveşte cultura poporului român ; mai multe reuniuni de meseriaşi. Avem vreo şase tipografii. Pe lîngă toate aceste, de la 1848 încoace am ară- 330 tat lumii în două rînduri ce putem pe terenul industriei, în special la 1881, primtr-o expbziţiune, care a stors ad-miraţiunea străinilor. în fine — ceea ce e foarte signi-ficativ la un popor, care era privat de toate bunătăţile din lumea aceasta, căci legea ţării decretase ; nPraeter mercedem laboris nil habet— avem deja fonduri cari se urcă la milioane, puţine faţă cu numărul nostru şi faţă cu milioanele de trebuinţe, însă multe faţă cu sărăcia unui popor, căruia statul nu i-^a jpus domenii bogate la dispoziţiune, ¡nici i-a vărsat milioane drept despăgubire pentru privilegiile, care pînă la 1848 pe alţii îi punea în poziţiune numai să adune averi colosale. Mai punem că s-au crescut o mulţime de bărbaţi şi chiar şi femei, cari, după chemarea lor, concurg, întru cît i nu sînt excluşi şi întru cît nu-i ajunge braţul inexorabil al şovinismului, pe toate terenurile culturei şi civilizaţi-unei alăturea cu bărbaţii şi cu femeile altor naţionalităţi. Cu toate aceste, noi ştim foarte bine că sîntem încă prea departe de ţintă. Ştim foarte bine că abia am făcut#, vreo cîţiva paşi înainte. Avem mult încă de înaintat, deoarece ţinta nu trebuie să o privim numai prin prisma conlocuitorilor noştri din patrie, ci prin ceea a popoarelor din Europa apuseană, care singure ne pot servi drept modeluri de civilizaţiune, de cultură. Ei bine, toate nizuinţele şi stăruinţele sînt bune şi de laudă. Un popor însă, ca şi un individ, nu poate cu ni-zuinţa şi cu stăruinţa sa să cuprindă toate deodată. Şi popoarele ca şi indivizii trebuie să nu peardă din vedere trebuinţa de a împărţi lucrul după timp şi după puteri. Dacă căutăm înapoi la activitatea noastră, trebuie îndoit să ne surprindă sporul. Am lucrat, să ne recunoaştem defectul, cam pe nimerite şi tot am sporit. Consecinţa firească ar fi că, fiind lucrarea noastră de aci înainte condusă după un plan anumit cu un program anumit, vom obţine şi mai multe şi mai că nu vom greşi, dacă vom zice, şi mai sigure rezultate. In cadrul unui articol de ziar nu încape nici planul, nici programul, după care s-ar fi căzut să procedăm. Putem însă zice că, înainte de toate, să ne fi îndreptat pri-vîrîle asupra instrucţiunii poporului şi a modalităţii cum 331 pe cale cinstită şi pe lîngă muncă raţională se poate ciş-tiga avere materială. Nu va fi prea tîrziu, dacă ne vom cugeta acum mai cu deadinsul, după ce am dat dovezi despre aptitudinea noastră în toate ramurile, cum să lucrăm mai cu raţiune, ca munca noastră să fie şi mai spornică şi cu rezultate şi mai trainice ca cele de pînă acum. De astă dată ne mărginim a ne ocupa cu instrucţiunea poporului, nu ca să o analizăm, ci considerînd-o simplu de mijloc al progresului, de care pururea avem şi vom avea lipsă. Cu altă ocaziune, deja am constatat că oricît de mult s-a făcut din partea noastră pentru instrucţiune, multul acesta e numai relativ, cînd este vorba de proporţiunfe corespunzătoare numărului şi trebuinţelor noastre; cu 1 alte cuvinte sîntem încă departe de ţintă. N-avem nici pe departe nici institute, dar nici puteri de ajuns, ca să se umple tot golul şi ica ¡să se provadă toate ramurile instrucţiune!, aşa precum aceasta este trebuitoare poporului român. In Sibiu, unde se zice, şi nu fără cuvînt, că sînt concentrate puteri de cele mai bune din inteligenţa română, n-avem nici şcoală capitală, ca să tăcem de gimnazii şi de scoale reale, comerciale sau de industrie. Tinerimea noastră, cu sutele şi cu miile, este silită să împopuleze şcoalele neromâne. . Ceea ce este la Sibiu este şi la Orăştia şi la Deva şi la Alba-Iulia şi la Cluj şi la M[ureş]-Oşorhei şi la Sighi-şoară. Şi toate aceste sînt puncte din care ar trebui să strălucească ca nişte faruri în mijlocul Românimei, unde sînt situate. Afară de punctele aceste mai sînt altele în părţile bănăţene şi ungurene, precum este Caransebeşul, Timişoara, Lugojul’ Aradul, Oradea-Mare, Sătmarul şi Sighetul-Mar-maţiei. Şi oare cînd am avea şi punctele aceste înzestrate eu şcoale elementare şi secundare, am fi satisfăcut tuturor trebuinţelor noastre ? Aşa credem, că lacune de umplut s-ar găsi încă pentru ca să ajungem la adevărata proporţie corespunzătoare tre- 332 buinţelor noastre. Ar fi d. e. Făgăraşul, care ar trebui înzestrat, cel puţin, cu nişte şcoale mai inferioare. De asemenea Cohalmul, Abrudul, Dejul, Şomcuţa, Reghinul, din părţile ungurene Giula şi Careii. Este numai o revistă în fuga mare ce facem acum. Revista aceasta însă, oricît de fugitivă este, şi cu toate că conturează numai îndeobşte liniile fundamentale din o parte a trebuinţelor, ne arată dindestul cît e de colosală problema ce avem încă de rezolvat numai pînă a ne pune în poziţie ca să satisfacem trebuinţelor noastre în ceea ce priveşte instrucţiunea. Dar poate cineva întreba : Nu este toată ţara presărată cu fel de fel de institute pentru instrucţiune ? N-avem pînă şi universitate în Cluj ? Universitatea din Cluj ne-a arătat ce poate fi ea pentru români, şi românii fac bine dacă îşi bat capul tocmai în zilele noastre cu întrebarea : Să-şi mai trimiţă fiii acolo sau să nu-i mai trimiţă ? Despre celelalte institute maghiare n-avem date tocmai în forma cum ni le serveşte universitatea clujană. Dar dacă este permis a face concluziunea de la mai mare la mai mic, ne putem închipui ce fel de raze de lu!-mină se vor revărsa în astfel de institute asupra generâ-ţiunei noastre, care se pregăteşte în institute maghiare ca să fie razimul poporului român în viitor. Zicem anumit maghiare, deoarece cu cele săseşti trebuie să facem excepţiune, fiind cu totul de altă natură ; bună natură şi pentru ele şi pentru cei ce le folosesc şi nefiind saşi. Institutele săseşti sînt toate confesionale, numai şcoalele de agricultură sînt susţinute din avere neconfesională, din avere comună pentru toţi locuitorii fostului fund regiu. Dintre cele maghiare, mari şi mici, o mulţime sînt susţinute din banii statului, unde vărsăm şi noi milioane pentru ca să ni se scoată ochii cu pomana de cîteva zeci de mii florini pentru biserici şi încă pentru bisericile cari concurg alăturea cu funcţionarii statului în multe afaceri şi ai căror credincioşi numai cu timbrele în afaceri divorţiale acoper cel puţin îndoit pomana cu care li se scot ochii şi pentru care pe unii, cu ocaziunea po- 333 menii ministrul respectiv, îi mai şi batjocoreşte. Am fi dar în drept să pretindem ca institutele maghiare cîte se susţin din mijloacele statului să fié cu aceeaşi considera-ţiune cătră români şi cătră oricare altă naţionalitate ca şi cătră maghiari, pentru ca şi din instrucţiune să se vadă că statul nu este un monopol al maghiarilor, ci un bonum comune al tuturor cîţi îl susţin. Institutele susţinute de stat astăzi sînt exclusiv maghiare. Fiind maghiare şi tendenţa lor este de a- creşte numai maghiari, ceéa ce este cu totul opus aspiraţiunilor româneşti : de a fi cetăţeni buni ai Regatului Unguresc, însă fără a se lăpăda (românii) de naţionalitatea lor. Mulţimea institutelor străine, cu unele excepţiuni, nu ne este de folos. După nizuinţele exclusive ale maghiarilor ele sînt o coliziune în permanenţă cu interesele noastre cele mai loiale. De unde urmează că creşterea genera-ţiunilor noastre nu o mai putem lăsa pe mînile altora, ci trebuie noi înşine să vedem de dînsa. Pînă cînd ne vom creşte copiii noştri în scoale străine va trebui să dăm anumite procente străinilor şi iarăşi, anumite tîmpirei şi semidoctismului. Cetitorii ne vor excusa dacă nu voim să explicăm acum aceste din urmă mai pe larg. Ştim că sîntem popor sărac. Insă mai ştim că ceea ce am făcut pînă acum am făcut din sărăcie mai mare ca cea de astăzi. Atunci aveam numai popor de exploatat şi vreo cîţiva preoţi servitori ai altarului, dar cari se hrăneau din sudoarea feţii lor. Astăzi, har Domnului, avem pe lingă popor : advocaţi, medici, profesori şi alţi bărbaţi cu cultură mai superioară, cari ştiu cîştiga şi mai mult şi mai uşor, crescuţi în mare parte din sudoarea poporului. Oare aceştia să fie scutiţi de obligaminte morale de a da la rîndul lor cu denarul şi cu influenta mină de ajutor ? Răspunsul de la mulţi va fi : „Grau ist jede Theorie !“ N-ar fi numai o excuzare ieftină, ci ar sămăna şi a ceva spirit. Pură fie teoria, noi replicăm : Nu cerem, nu pretindem de la nimenea sute de mii de-a gata, pe noi ne mulţumeşte sporul unui Şaguna. Sporul bărbatului acelui mare 334 şi neuitat fruntaşii poporului nostru să şi-l facă model şi precum acela din nimica a vrăjit milionul, caute să-l vrăjească şi ei, treptat nu dintr-o dată, şi astfel în alte trei decenii şi jumătate lacunele cele număroase se vor împuţina şi în fine se vor reduce cu totul. Se tratează de un fragment dintr-o naţiune de unsprezece milioane români, fragment, care singur face trei milioane de români. Apoi milioanele acestea pururea să nu fie de altă treabă decît ca la anumite ocaziuni să facem paradă de cuvinte cu ele ?! Germania se îngrijeşte de cele două sute de mii de saşi din Transilvania, pe calea reuniunilor. Să se lase românii de perit, dacă guvernul statului din care trei milioane fac parte le este vitreg şi nu vrea să facă nimic pentru cetăţenii săi, cari pururea jertfesc bani şi sînge pentru stat. Românii nu se pot asămăna cu germanii va zice cineva fără să contrazicem şi noi. Insă tocmai pentru că nu se pot asemăna, trebuie să le pese mai mult de cele trei milioane, decît le pasă germanilor de cele două sute de mii. Este adevărat şi aceea că maghiarii guvernului actual se împrotivesc şi cînd românii vreau să ridice institute cu banii lor proprii. Insă am vrea să vedem pe domnii maghiari, cînd românii din cinci, şase sau şepte părţi ar cere să li se permită a ridica bunăoară gimnazii sau alte şcoli secundare, oare le-ar mai da mîna să se opună ? Şi dacă s-ar opune, oare nu ar fi altă instanţă mai superioară decît cea maghiară, la care românii ar putea apela ? S-a zis în coloanele acestei foi, mai de multe ori, că hu mai sîntem singuri pe lume. Aceasta să ni-o notăm bine şi să ne servească spre orientare. , Nizuinţa şi stăruinţa străbună să nu ne părăsească, dar nici noi să n-o părăsim şi vom învinge, căci trebuie să învingem greutăţile cîte ne stau în cale, ca să putem avea odată instrucţiunea generaţiunilor noastre în mînile noastre. : • Nu e lux acesta, este un postulat, de care este legat foarte mult viitorul unui popor în ziua de astăzi. [SOCIETATEA „IULIA“ A STUDENTILOR ROMÂNI DIN CLUJ] Sibiu, 26 septemvrie [1884] în Cluj s-a săvîrşit din nou un act, a cărui importanţă, românii nepricepători de „fericirea“, cum vor să li-o pregătească politicii maghiarilor, iar îl vor interpreta în mod „sinistru46. Sînt curioşi oameni şi românii. Maghiarii politici, de sute de ani se „obosesc“ cu „fericirea“ românilor şi aceştia nici la atîta cunoştinţă n-au putut ajunge să recunoască că maghiarii vor să-i „fericească“. Ei şi în zilele noaistre sînt preocupaţi de soartea românilor. Au trecut numai vreo cîteva zile de cînd organul cel dintîi ăl guvernului unguresc a asigurat pe toţi cîţi nu sînt în stare să înţeleagă ce se petrece la noi în ţară că naţionalităţile nicăiri nu se pot dezvolta mai bine ca în Ungaria. Cînd este vorba de „fericirea“ şi de „dezvoltarea“ naţionalităţilor, nouă nu ne vine, dar nici nu ni se şede să reflectăm la bădărăniile altui oficios al guvernului unguresc, oare, vrînd să facă spirit spunea că românilor le este permis a vorbi acasă şi în familie în limba lor, ba le este permis chiar şi „mămăliga a şi-o ferbe româneşte“. Amintim de bădărănia aceasta numai aşa în treacăt, ca să nu uităm cu ce spirite nobile avem de a face şi cine sînt aceia cari vor să ne mai înflorească numai floarea cîntată de generaţiunea cea mai jună şi mai „luminată“ a fericitorilor noştri din Cluj. Dar cum am şi putea noi să ne oprim la o bădărănie, cînd avem mii şi sute de probe cum nobilii oameni politici pe toate căile se silesc să ne „fericească“. Ne ţinem dar de faptele prin care vor să ne facă po-ziţiunea plăcută în Ungaria. Nu înşirăm multe. Ne folosim de care ne sint mai la îndemînă. 336 Legea electorală este una din cele mai de căpetenie. Ne-am ocupat nu de mult cu dînsa în coloanele acestui ziar. Am văzut cum este împărţită pentru Ungaria proprie şi cum pentru Transilvania şi nici chiar d-1 Beksics nu se îndoieşte că legea electorală ungurească este făcută numai în hatîrul (?) românilor din Transilvania ! Căci cine va fi naivul acela, care , să nu înţeleagă că censul, după ce e mai mare pentru românii din Transilvania, nu e pentru ei totodată şi mai onorific, decurn este cel mic pentru „sărîntocii“ din Ungaria, magnaţi şi de tot felul de proprietari, şi decum este scutirea absolută a proletariatului diplomat, admis la alegere fără nici un cens chiar şi aflîndu-se în condiţiunile cele mai superioare sociale ? Mai poate presupune cineva că nu este o „bunătate“ pentru români dacă li se confiscă şcoalele, destul de bune după împregiurări, ridicate şi susţinute din sudoarea privată, pentru ca să fie înlocuite cu şcoale de stat rele, în care nu se învaţă nimica nici într-o limbă ? Dar dacă nu vom per de din vedere ajutoarele sistate pentru gimnaziile române, cari n-au renunţat la dreptul lor de autonomie, asigurat prin articolul de lege, votat de corpurile legislative ungureşti şi sancţionat de Coroană ? Dar dacă vom aminti că românilor li se deneagă dreptul de a-şi înfiinţa gimnazii şi din averea proprie ? Ce vom zice cînd ne vom aduce aminte că atît la gimnazii, cit şi la universitatea maghiară, românii sînt urmăriţi pentru că-şi eultrvează limba maternă ? Am înşirat aceste de mai sus ca lucruri mai proaspete ; n-am amintit de introducerea limbei maghiare în şcoalele poporale, nici de reforma învăţămîntului secundar, cugetînd că şi acele sînt de ajuns de a dovedi că românii, şi cu ei şi celelalte naţionalităţi, sînt şi trebuie să fie mulţumite cu dezvoltarea de carea se pot bucura sub guvernul actual în Ungaria. Nu credem că între naţionalităţile nemaghiare din toată Ungaria, în lungul şi în latul ei, se va afla cineva, care să nu cînte din toată inima : „Extra Hungariam non est vita si est vita nori est ita<(. Căci, cel puţin pentru cit priveşte rasa domnitoare, nu credem să fie undeva viaţă mai tignită, iar pentru rasele nedomnitoare viaţa mai amărîtă ca în Ungaria. Dar ca să nu se pară cuiva că vorbim aşa de alandala, lată un act nou de mărinimie maghiară tocmai în Cluj. Biata societate literară română a tinerilor români de îa Universitatea din Cluj, „Iulia44, ştim de ce tractament a fost învrednicită în vara anului curent. „Iulia44 ştim că a fost batjocorită în tot chipul şi mai cu seamă de „floarea44 inteligenţei maghiare de la Universitatea din Cluj şi pe urmă urmărită. Societatea aceasta în zilele aceste a primit, nu ştim de unde, graţia de a se „reconstitui“. O societate literară, compusă numai de cetăţeni academici, de la o universitate maghiară şi sub priveghearea autorităţilor acelei universităţi, fiindcă cetăţenii ei sînt români a trebuit — poate tot spre „binele44 românilor — adusă în poziţiune de a se „reconstitui44. Cum ? Dacă înţelegem bine ziarele din Cluj, reconstituirea societăţii „Iulia44 are să se facă pe alte baze decum au fost cele de pînă aci. „Iulia44, de aci înainte trebuie să primească în sînul său şi membri de naţionalitate maghiară. Oare şi prin măsura aceasta tot românilor să li se ajute ? Sigur, că scopul nu poate fi altul, decît controlarea tinerilor români prin înşişi colegii lor de naţionalitate maghiară. Şi dacă aceşti din urmă vor fi tot aşa de gentili ca în vara trecută, cînd au insultat pe colegii lor români sub nasul profesorilor lor ; cînd pe profesorul lor în urma unor bănuieli din preocupaţiune şovinistâ maghiară l-au tras la dare de seamă pentru simţemintele sale patriotice, scopul dispoziţiunilor celor nouă este să-l prinzi cu mîna. Iată ironia cea mai mare, din toate ironiile cîte se pot arăta pe faţa pămîntului, se arată în Ungaria faţă cu românii şi, mai mult sau mai puţin, faţă cu toate naţionalităţile nemaghiare. Şi ca ironia să fie cu vîrf, oficioasele cele mai însăm-nate îndrăznesc a spune lumii că naţionalităţile (nemaghiare) mai bine ca în Ungaria nu se pot afla nicăiri pe faţa pămîntului, iar despre „reconstituirea44 unei socie- 338 tăţi cum este ceea a „Iuliei44 din Cluj scriu ca şi cînd ar fi un act de graţie. In loc ca să gîndească scriitorii de ziare, maghiari şl maghiarizaţi, că românii sînt o masă compactă între Tisa şi Carpaţi, de trei milioane, între cari abia vor exista un milion de neromâni : maghiari, nemţi, sîrbi, armeni şi ţigani cu toţii laolaltă; în loc de a avea în vedere că aceşti români nu se termină la Carpaţi, ci se întind pînă la Dunăre şi mai departe pînă la Marea Neagră şi Dnistru, încît cu toţii fac vreo 11 milioane; în loc să gîndească că aceştia trebuie întăriţi nu numai în interesul lor, dar chiar şi în interesul maghiarilor şi preste tot a monarhiei, am văzut ce fac domnii politici maghiari cu dînşii. Cu ceea ce scriu inspiraţii din fondul de dispoziţiune nu e de ajuns pentru a forma opiniunea publică. Lumea din afară cunoaşte din an în an şi din zi în zi tot mai bine situaţiunea din Monarhia Austro-Ungu-rească. Ea vede că aceste trei milioane de români n-au de la stat afară de sarcini nici şcoli elementare necum gimnazii sau chiar şi o universitate. Şi aşa dacă trîmbiţă că în Cluj tinerilor români li s-a dat graţia de a se reconstitui, trimbiţarea devine ridiculoasă. Orişicine, fiind nepreocuipat, va zice : românii aceştia, şi numeric după maghiari în Ungaria a doua naţionalitate, au contribuit din veacuri şi la alcătuirea statului unguresc şi la susţinerea lui precum şi la susţinerea monarhiei austro-ungureşti. Să le facem toate înlesnirile ca să se poată dezvolta spre a fi oarecînd iarăşi sprigin puternic al statului şi al monarhiei. Ziarele ungureşti, în intervalele lor lucide, îşi aduc cîteodată aminte şi de momentul spriginului chiar şi al rasei lor din partea românilor. Insă atunci interesul şi mîndria li se urcă la cap şi iară încep a face la planuri cum beneficiile să vină toate pe partea lor, iar sarcinile în spinarea noastră. Şi cînd au împărţit beneficiile şi sarcinile astfel atunci strigă în lume că în Ungaria toţi şi toate se pot dezvolta deopotrivă. „Deopotrivă44 pentru noi cu reconstituirea societăţii „Iulia44 este o satiră. Ziarele din Cluj se pot mîndri ca şi cu un act de graţie, sau ca şi cu un act de considerare faţă cu românii. 33f> Cestiune de gust. „Deopotrivă46 pentru noi ar fi ceea oe ar fi un act de dreptate, cînd Universitatea din Cluj, din mijlocul românilor, ar fi universitate românească ; cînd în conformitate cu aceasta s-ar purta grije şi de cealaltă instrucţiune şi pe urmă de toate momentele ce constituie viaţa politică a unui popor: ca românii ca atari să se poată bucura de ele. Atunci ar putea fi vorba de o dezvoltare deopotrivă. Pînă atunci însă toate enunţiaţiunile presei maghiare despre egalitate trebuie să le considerăm de neadevăruri, la adăpostul căror se cultivă tendenţa de a face din Ungaria un stat naţional, a cărui naţionalitate să fie numai maghiară. [DESPRE NECESITATEA CA EDUCAŢIA TINERILOR ROMANI SA SE FACĂ ÎN ŞCOLI ROMANEŞTI] Sibiu, 16 august st. v. [1886] Nu mai departe decît în numărul precedent ne-am ocupat cu o cestiune importantă, care însă la întîia privire s-ar părea scolastică şi că nu i-ar fi locul într-un ziar politic. Fiindcă sîntem în ajunul intrării unui an scolastic, ne-am permis a atrage atenţiunea asupra celor ce ar fi a se lua în consideraţiune din partea părinţilor români, dacă vor ca copiii lor să înveţe mai multă carte. Nici vorbă, îndată oe se tratează de copii care au să înveţe carte, cestiunea trebuie să aibă şi lăture scolastică, însă nu cu laturea aceasta am vrut şi vrem noi să ne ocupăm. Lăture a, sau partea ce priveşte didactica, metodul etc. le lăsăm pe seama bărbaţilor care se ocupă special cu pedagogia. Noi avem în vedere rezultatele părţii pedagogice, rezultatele pentru viaţă ale acelor ce au să iasă oarecînd din şcoală, ca să între în viaţa practică. Accentul l-am pus pe cetăţeni luminaţi şi pe convingerile independente ale cetăţenilor, ceea ce credem că ne îndreptăţeşte de ajuns de a trata cestiunea, scolastică la părere, ca temă politică, în ziar politic. 340 Şi ca să nu rămînă cineva nedumerit dacă sîntem în drept de a trata cestiunea din punct de vedere politic, mai adăugăm că în orice comuniune politică bunele sau relele raporturi politice, interne şi externe, atîrnă de la însuşirile cetăţenilor. însuşirile acestora, bune sau rele,, fac ca politica unei comuniuni politice să fie bună sau rea. Atrăgînd noi însă atenţiunea părinţilor celor ce au de gînd a da copiii lor să înveţe carte mai multă asupra pre-tensiunii juste, ce cu timpul societatea poate face de la aceştia, adecă să fie cetăţeni luminaţi şi să aibă convingeri independente, ni se pare că am făcut de ajuns. Trebuia să îndegetăm şi calea pe care să ajungă sigur la ţintă. Indegetarea căii însă credem că am fi nimerit-o dacă mai spuneam că în împregiurările noastre actuale cînd guvernul în loc de a promova instrucţiunea, cu măsurile sale stîngace, o jigneşte, unde se pot creşte cetăţeni luminaţi şi cu convingeri independente. înainte de a răspunde la întrebarea : Unde se pot mai bine creşte cetăţenii luminaţi cu convingeri independente ? poate nu va fi de prisos a ne încerca la niscariva lămuriri asupra altei cestiuni, care stă în legătură firească cu cealaltă cestiune. S-a scris foarte puţin, am putea zice că nimica în presa noastră din Austro-Ungaria, despre necesitatea in- ' dispensabilă de a avea institutele noastre naţionale de creştere de jos pînă sus. Necesitatea aceasta încă există şi se simte în societatea românească din zi în zi tot mai mult. Afară de poziţiunea politică excepţională în Transilvania şi în Ungaria, în care poporul românesc a fost se-coli, şi firea lui, cu un temperament mai accesibil pentru cultură şi pentru nobilitarea culturii, îl deosebeşte de unii dintre compatrioţii de alte naţionalităţi. Urmează dar, că educaţiunea românului numai atunci ar fi firească cînd ar fi întocmită astfel ca rezultatele educaţiunii în adevăr să şi corespundă firii lui, va să zică: să-i rămînă temperamentul şi pre lîngă luminarea minţii nu numai să-şi păstreze caracterul erezit, ci să-l şi nobiliteze. 341 Insă cînd poate fi educaţiunea întocmită aşa, încît să ne deie rezultatele dorite? Cînd elementele, din care ea se va compune, vor fi în adevăr os din oasele, carne din carnea, spirit din spiritul poporului român. Noi credem că vederile noastre nu sînt decît fireşti. Căci la toată întîmplarea românul este mai chemat a cunoaşte şi scăderile din firea românului şi pe urmă tot el a afla şi mijloacele cu care să le înlăture. Unul care e străin de firea românului poate că nici idee n-are de dînsa, dar poate nici interes de a o cunoaşte. Să nu intrăm însă noi cu ocaziunea aceasta în amănuntele unei teme care merită a fi discutată pe larg şi deosebit. Să ne mulţumim cu lămurirea aceasta scurtă şi fugitivă despre necesitatea de a avea institute naţionale de creştere şi să ne enunţăm, deşi numai în princip de astă dată, că dacă vrem să ajungem scopul cu darea copiilor la mai multă carte, să o facem la institutele noastre naţionale. De aceste avem însă, în asemănare cu trebuinţele noastre, de tot puţine. Trecutul ne-a împedecat într-un fel şi prezentul ne împedecă într-altul şi nu ne permite să avem institutele noastre naţionale. Statul, care s-a îndatorat prin legile lui a face pen-* tru toţi cetăţenii institute de educaţiune, nu face. Mai mult. Opreşte naţionalităţile nemaghiare de a-şi ridica din mijloacele lor private institute de creştere. Şi apoi tot statul le impune pe acele care sînt cu totul în opoziţiune cu firea poporaţiunii. Pentru că statul, se vede, nu vrea să ne dea educaţiune, ci vrea să ne facă maghiari. Pre lîngă voia cea mai bună, aşadar, nu este cu putinţă ca toţi părinţii de român să-şi poată da copiii lor, după cum s-ar cere, la o creştere mai superioară, numai la institute române. Stînd astfel lucrul, noi înşine trebuie să recomandăm şi altfel de institute. în cazul acesta însă noi credem că este corespunzător, dacă căutăm institute de acele, care simt mai apropiiaite finei noastre româneşti. Institutele maghiare, unde nu se pune preţ pe altele, decît pe limba maghiară şi pe şovinism maghiar, ne pare 342 rău, dar nu le putem recomanda deloc pentru tinerii români. Educaţiunea dintr-îmsele sau zăpăceşte capetele tinerilor, sau îi preface în nişte şovinişti zburdalnici, care nici ca şovinişti români poporului român nu-i sînt de folos. Trezvia minţii, care se potriveşte cu firea românului, o aflăm în şooalele săseşti. Aceste mai au şi avantagiul că, pre lîngă deşteptarea cugetării serioase, ne dau o limbă prin care ni se deschid comorile unei literaturi universale. Incit se va putea numai, am dori ca acei ce nu pot fi daţi în institutele române să caute a fi primiţi în cele săseşti. Şi ca români şi ca cetăţeni nu ne vom căi de această recomandaţiune. GESTIUNI ŞCOLARE I Scenele întîmplate în Capitală cu ocaziunea bacalaureatului din această sesiune, scene foarte dăunătoare pentru prestigiul ce trebuie să-l aibă orice comisiune de profesori examinatori, ne-a făcut să cugetăm cari sunt mijloacele la cari autoritatea şcolară trebuie să recurgă pentru a înlătura această regretabilă stare de lucruri. Multe idei s-au emis asupra examenului de bacalaureat, unii cerînd menţinerea iar alţii desfiinţarea lui ; aşa precum este astăzi, examenul de bacalaureat are de scop a ne încredinţa dacă absolventul liceelor noastre posedă sau nu cunoştinţele generale suficiente pentru ca să poată intra în învăţămîntul superior. Se cere, prin urmare, candidatului de bacalaureat ca să poseadă cunoştinţa tuturor materiilor ce a învăţat în cfele şepte clase de liceu ; este deci absolut necesar un timp oarecare — cel puţin de două sau trei luni — pentru ca el să poată repeta materiile învăţate în clasele din urmă, precum : fizica, chimia, artimetica raţională, alge- bra, geometria, trigonometria, geologia, mineralogia, geografia, istoria popoarelor din Orient, istoria grecilor, istoria romanilor, istoria evului mediu, psihologia, logica şi alte studii ce n-a avut în clasa a şaptea dar cari figurează în programa de bacalaureat. Se argumentează de unii că un elev silitor, din clasa a şaptea, poate să înveţe şi obiectele din acest ultim an şcolar şi, în acelaşi timp, să repete materiile învăţate în clasele inferioare ale liceului. Această afirmaţiune este cu totul departe de realitatea lucrurilor, mai ales cînd ne aruncăm privirele asupra programei clasei a şaptea, care este foarte încărcată; într-a-devăr, lăsînd la o parte studiile mai uşoare, ca higiena, economia, dreptul, filosofia şi germana, este de ajuns să cităm cosmografia, ştiinţele naturale (zoologia şi botanica), istoria modernă şi contemporană, limbele şi lite-raturele elină, latină, franceză şi română, pentru a ne convinge că este cu neputinţă — afară de absolut de rare excepţiuni — ca un elev din clasa Vil-a să mai aibă timp a repeta în cursul acestui an şcolar obiectele învăţate în* clasele inferioare. Aşadar, în generalizarea cazurilor — nu vorbim de excepţiuni — absolventul de liceu, care de-abea la 21 iunie termină examenul clasei VII, se prezintă la examenul de bacalaureat fără a fi avut posibilitatea de a repeta toate materiile cerute prin programa acestui examen; el însă se duce la noroc şi ise bazează sau pe recomandaţiuni şi stăruinţe, sau pe posibilitatea de a copia la teză. Şi examenul acesta, trecîndu-se aşa, ne întrebăm : Oare acesta a fost scopul legiuitorului cînd a hotărît ca să supună pe absolvenţii de liceu la un examen prin care să arăte ce cunoştinţe generale au dobîndit în cursul celor şapte ani de învăţă mint secundar? Oare este bine a sta indiferenţi şi a lăsa pe tineri ca, tocmai atunci cînd au de făcut un singur pas pentru a intra în societate, să se servească de nişte expediente aşa de puţin recomandabile ? Oare obiceiul de a copia la teză, moştenit din liceu, nu se păstrează, din nefericire, şi mai departe, la licenţă, la concursuri ? Iată o sumă de cestiuni cari ne vin în minte imediat ce vedem trista realitate a lucrurilor. 344 Alături de absolvenţii liceelor publice, vin în număr mare elevii pregătiţi în pensioane cari, în majoritate, sunt foarte slabi dar înarmaţi cu stăruinţe colosale, cu părinţi şi rude influente şi bogate. Ceea ce s-a întîmplat în această sesiune de bacalaureat este o consecinţă inevitabilă a acestei stări de lucruri. îndată ce comisiunea examinatoare va fi mai blajină, dacă tezele se vor putea introduce eu succes înlăuntru, dacă copiarea se va efectua pe toată linia, pentru ca să iasă sute de bacalaureaţi magna cum laude, atunci dezordine nu se poate produce, atunci profesorii examinatori sunt obiectul mulţumirilor şi al ovaţiunelor entuziaste; imediat însă ce comisiunea va căuta să fie mai severă, mai conştiincioasă, îndată ce va împiedica fraudele, atunci dezordinea este inevitabilă. în sesiunea aceasta, copiarea la teze a fost aşa de mare, încît comisiunea a crezut cu cale să scoboare nota cu cî-teva puncte; această măsură n-a fost cea mai bună, poate că profesorii examinatori ar fi trebuit, din primul moment, să caseze concursul viciat prin o copiare p© toată linia. Cauza adevărată a acestor scene regretabile este, în primul rang, lipsa de timp material în care absolventul de liceu să-şi repete obiectele învăţate în clasele din urmă, obiecte cerute prin programa de bacalaureat şi, în al doilea rang, absoluta slăbiciune a majorităţei elevilor pregătiţi în particular şi în pensioane. Prin urmare, o măsură nemerită ce credem că ar trebui să fie luată de autoritatea şcolară este a fixa sesiunea de bacalaureat la 15 iunie, ca şi în trecut, aşa ca elevii, cari în iunie absolvesc liceul, să nu se poată prezenta la bacalaureat decît la 15 septembrie viitor şi — în acest interval — să repete materiile din clasele celelalte din urmă. Pe lingă aceasta, este necesar să se schimbe în oare-cari privinţe şi modul compunerei comisiunei de bacalaureat şi programa respectivă, care e foarte încărcată ; de asemenea trebuiesc luate măsuri şi în ce priveşte în-văţămîntul privat. In numerele viitoare vom căuta a atinge aceste chestiuni foarte importante. 345 n Am spus în articolul precedent că se susţine de unii desfiinţarea examenului de bacalaureat, deoarece foarte adeseori hazardul şi stăruinţele joacă mai mare rol decît aptitudinele candidaţilor. Această observaţiune este foarte justă : nu o singură dată, ci de mai multe ori, elevi buni, harnici, cari au luat premiu în liceu cad la probele scrise din cauză că poate n-au terminat repetirea întregei materii, pe cînd elevi foarte slabi, cari d-abia au scăpat cu greutate din clasa a şaptea, reuşesc, graţie stăruinţelor, graţie posibilităţii de a copia, de a primi teze d-afară etc. Insă, dacă modul cum se trece astăzi bacalaureatul este puţin serios, oare rezultă de aici că trebuie să înlăturăm cu totul acest examen ? Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să cercetăm în ce consistă importanţa examenului de bacalaureat. în cursul celor şapte ani de liceu, în cari puterea de a cugeta şi de a pricepe a elevului creşte treptat, în cari inteligenţa lui nu este destul de aptă pentru o severă specializare, este foarte nemerit să i se prefleie noţiur: din toate ramurile, atît literare cît şi ştiinţifice, şi pe aceste date elevul îşi va clădi — în învăţământul superior — la universitate, edificiul complect al cunoştinţelor în cari ar dori să se specializeze. Ieşind din liceu şi înainte de a păşi pragul universităţii, absolventul trebuie — într-un moment dat — să po-seadă toate cunoştinţele elementare enciclopedice căpătate în decursul celor şapte ani de studiu, precum : istorie, geografie, limbile clasice, limbile moderne, ştiinţele fi-zico-ohimice, ştiinţele naturale, matematecele, filosofia etc. Tocmai pentru a ne convinge de cunoştinţele generale căpătate de şcolar în liceu, s-a instituit examenul de bacalaureat care, precum vedem, îşi are o importanţă netăgăduită. Prin urmare, nu este fericită ideea acelora cari, ob-servînd cum se trece astăzi bacalaureatul, s-au grăbit a cere desfiinţarea lui ; trebuiesc însă luate măsuri ur- 346 .gente ca să se schimbe atît programa de bacalaureat, cum şi modul de compunere al comisiunei examinatoare. ★ Oricine, luînd în mînă şi citind programa de bacalaureat, nu se poate să nu compătimească pe absolvenţii ăe liceu cari iau să se prezinte la acest examen. Intr-adevăr, fără a vorbi de acei candidaţi cari, după regulamentul actual, se pot prezenta la bacalaureat la 26 iunie, deşi au terminat examenul clasei a şaptea nu-mai cu cinci zile în urmă, la 21 iunie — ştiind că chiar pentru sesiunea viitoare de septembre timpul de pregătirea bacalaureatului este de numai două luni şi jumătate, mărturisim că e aproape cu neputinţă ca un absolvent de liceu — fie chiar silitor — să fi repetat şi să ştie răspunde satisfăcător la toate cestiunile din această programă, mai ales la istorie şi la partea ştiinţifică, care este foarte încărcată, un adevărat haos. Majoritatea candidaţilor, văzînd că au aşa de mult de citit, se descuragează şi de necaz nu citesc nimic sau mai nimic ; în schimb însă se duc la noroc, zicîndu-şi fiecare : „Poate-mi va pica o cestiune care o ştiu !u sau se servesc de stăruinţe, de rugăminţi, de fraude etc. Şi, ca rezultat al acestei stări de lucruri, se învederează şi mai mult zi-cătoarea : „Cînd cineva cere prea mult, nu obţine nimic, pe cînd dacă ar cere puţin, tot ar obţine ceva“. Văzînd această programă de bacalaureat aşa de încărcată, suntem în tot dreptul de a ne întreba : Liceele noastre sunt ele făcute oare pentru ca să specializeze pe elevi, să facă din absolvenţii lor literaţi şi oameni de ştiinţă de-săvîrşiţi ? Desigur că nu ; ele trebuie să îndrumeze numai pe elevi către nişte învăţături mai amănunţite şi speciale, în adevăratul sens al cuvîntului. Căci, dacă liceele ar avea rol de a specializa, atunci ce rol ar mai avea universităţile ? Poate eroarea cea mai mare ce s-a făcut în învăţămîntul secundar a fost aceea a unor profesori cari, iubindu-şi prea mult obiectul ce predau şi în aceeaşi vreme căutînd — fie din egoism, fie poate chiar din un sentiment nobil — ca să producă la examen rezultate uimitoare, s-au silit să facă din elevi naturalişti, matematici, literaţi, 347 istorici, critici etc., luînd elevilor — prin ore suplimentare, prin teze peste teze, prin aplicaţii peste aplicaţii — mare parte din timpul necesar pentru învăţarea şi a celorlalte obiecte. Credem că ar fi mult mai bine să se reducă pe cît va fi posibil programa de bacalaureat; să nu se ceară numaidecît absolut toate cestiunile ce s-au predat în liceu, ci să ne mulţumim numai cu strictul necesar din fiecare obiect de studiu, lăsîndu-se la o parte cestiunile de amănunte. Programa fiind redusă astfel, un elev bun sau chiar mediocru, care termină liceul în iunie, va putea foarte bine să repete în două luni şi jumătate materiile cerute pentru bacalaureat şi aşa, înarmat cu cunoştinţele necesare, se va prezenta la examen fără să mai aibă nevoie a recurge la expediente îndoielnice, la fraude etc. ★ De asemenea, şi de la modul cum se compune comi-siunea examinatoare provin în mare parte destrăbălările bacalaureatului. După actualul regulament, de două ori pe an, rectorii celor două universităţi compun comisiunea examinatoare, cu 15 zile înainte de începerea examenului (27 iunie şi 15 septembre) din profesori universitari şi — numai în lipsă — din profesori secundari. Profesorii care dau lec-ţiuni private sau în pensioane n-au drept a participa în aceste comisiuni; această dispoziţie este cea mai buna, deoarece profesorul — chiar acel universitar — dînd lec-ţiuni private şi făcînd parte din comisiunea de bacalaureat, poate fi’bănuit, şi cu drept cuvînt, că părtineşte direct sau indirect pe elevii pregătiţi de dînsul sau pe elevii pregătiţi în pensionul la care el e profesor şi pentru a căruia stare de progres este personal interesat. Omul, înainte de toate, este om şi foarte rar se poate dezbrăca de micile păcate proprii firei omeneşti. Insă, atît în Bucureşti, cît şi în Iaşi — singurele oraşe unde se poate trece bacalaureatul, după actualul regulament — sunt aşa de multe şcoli private încît foarte puţini profesori universitari şi chiar secundari rămîn fără să dea lecţiuni private. 348 Rectorul este nevoit să recurgă întruna la acei puţini profesori, din acea localitate unde e şi universitatea, cari n-au dat lecţiuni particulare şi adeseori se întîmplă ca aceeaşi persoană să facă parte din comisiunea de bacalaureat în toate sesiunile, ca un adevărat inamovibil; aşa s-a întîmplat de atîtea ori în Capitală, aşa s-a întîmplat la Iaşi, unde 2—3 profesori de la seminar au făcut şi fac parte din comisiune de un timp imemorial, profesori despre cari toată lumea ştia ou siguranţă mai dinainte că au să facă parte din comisiunea de bacalaureat şi activa prin urmare mai de timpuriu stăruinţe în favoarea viitorilor candidaţi. Negăsind profesori cari să nu fi dat lecţiuni particulare, rectorul adeseori numeşte examinatori cari nu reprezintă exact materiile ce examinează; preferă să facă aceasta mai degrabă decît să numească în comisiuni profesori titulari de la alte licee din ţară, cărora însă nu voieşte să le facă această onoare : aşa s-a văzut profesorul de clinică de la medicină examinînd fizica şi chimia, pe profesorul de istorie examinînd limba latină, pe profesorul de filosofia dreptului examinînd limba franceză, pe acel de elină examinînd istoria şi geografia, pe acel de română examinînd latina etc., etc. şi aceasta nu fără oarecare derangiament, fiindcă, din moment ce un profesor predă un timp oarecare un obiect anumit, se ocupă mai mult de dînsul, în dauna celorlalte, despre cari păstrează numai unele amintiri, mai mult sau mai puţin puternice. Sunt apoi profesori oari stăruie foarte mult ca să fie numiţi în comisiunea de bacalaureat pentru a beneficia de taxele depuse de candidaţii solicitatori — gata a face orice concesiuni — tot aşa de numeroşi ca şi acei cari vin de roagă pe rector să nu numească pe cutare sau cutare profesor, fiindcă-i prea sever şi nu vrea să ştie de stă-ruinţi. In fine, cedînd sau nu stăruinţelor, rectorele numeşte comisiunea examinatoare cu 15 zile înainte de 27 iunie sau de 15 septembre; aici este foarte mare greşală, căci, în acest decurs de 15 zile, profesorii numiţi sunt asediaţi zilnic de stăruitori de ambele sexe şi încă uneori de nişte stăruitori pe cari cu greu îi pot refuza. Ar fi mai 349 bine să se numească comisiunea în ajunul sau cel mult cu 2—3 zile înainte de examen. In regulament se prevede că membrii comisiunei de bacalaureat să fie profesori ai facultăţilor şi în lipsa acestora numai, pot participa profesorii secundari. Această dispozîţiune lasă de dorit, deoarece profesorul universitar, care este deprins a face un curs foarte amănunţit, care e deprins a pune studenţilor săi cestiuni foarte grele, poate să păstreze această deprindere şi la examenul de bacalaureat, insistînd mai mult asupra amănunţimilor celor mai mici, în loc să ceară strictul necesar şi îngrozind prin aceasta pe candidaţi; dealtmintre-lea, lucrul acesta s-a întîmplat destul de des. Aşa stînd lucrurile, aşa fiind compusă comisiunea, este evident că absolventul de liceu va depune examenul de bacalaureat în nişte condiţiuni foarte nefavorabile şi va putea să nu reuşească, chiar dacă va fi destul de pregătit. Acest inconvenient însă ar dispărea, atunci cînd în comisiunea de bacalaureat ar face parte profesorii titulari de liceu, examinînd fiecare la materia respectivă sau cel mult un profesor examinînd la două obiecte foarte apropiate, precum limba elină cu latina, istoria cu geografia, fizicele cu chimia, latina cu franceza şi aşa mai departe ; profesorul de liceu îşi dă mai bine seamă de cunoştinţele ce are un elev care a terminat clasa a şaptea; nu intră în amănunţimile acele cari fac obiectul unui studiu special, superior, nu ia pe elev prea de sus şi fără metodă, ci ştie să se coboare la nivelul intelectual al acestuia. Ar fi deci mai bine ca examenul de bacalaureat să se depună la fiecare liceu, de două ori pe an, la 15 iunie şi la 15 septembrie, înaintea unei comisiuni de cel puţin şase profesori titulari ai liceului respectiv, sub preşiden-ţia unui delegat ministerial, luat dintre inspectorii şcolari secundari sau dintre profesorii universităţei, numit de ministru în ajunul examenului; acest delegat va asista la examen, va observa în ce mod se conduc lucrările şi va raporta totul ministerului, înaintîndu-i în acelaşi timp şi rezultatul. Pentru că în Iaşi şi Bucureşti aglomerarea candidaţilor va fi prea mare — din cauza multor elevi din pensi- 350 oane — se poate fixa un număr maximum de candidaţi cari pot fi admişi la un liceu, rămîind ca acei cari nu vor avea loc în Iaşi sau Bucureşti să se prezinte înaintea juriului de la un alt liceu. In acest scop, ar fi bine ca să se prevadă ziua de 10 iunie şi acea de 10 septembrie ca ultimele în cari se pot face înscrierile la licee, iar a doua zi directorii liceelor vor raporta telegrafic ministerului numărul de candidaţi înscrişi. Candidaţii cari nu vor avea locuri în Iaşi sau Bucureşti se vor adresa cu cereri de înscriere la minister, cel mult pînă la 12 iunie sau 11 septembrie, iar ministerul va ordona înscrierea petiţionarilor la liceele în cari vor fi locuri libere. Examenul de bacalaureat să nu dureze decît cel mult o săptămînă şi aceasta va fi posibil dacă se va fixa un număr maximum de candidaţi, egal pentru toate liceele, peste care să nu se admită mai mulţi sub nici un cuvînt. Luîndu-se aceste măsuri, copiarea la teză nu va mai fi posibilă, norocul, hatârul nu vor mai juca nici un rol, într-un cuvînt examenul de bacalaureat va deveni un examen serios, care să corespundă scopului şi importanţei sale, încetînd de a mai oferi nişte privelişti aşa de puţin serioase şi ridicule cum oferă astăzi. Iii Ne-am exprimat pînă aici ideea că, pentru a se înlătura priveliştea ridiculă ce oferă astăzi examenul de bacalaureat, este necesar ca autoritatea şcolară să reducă, pe cît va fi cu putinţă, programa respectivă şi să schimbe modul de constituire al comisiunei examinatoare, fă-cînd ca pe viitor acest examen să nu se mai treacă înaintea juriilor de la universitate, ci înaintea juriilor de la licee. Insă, fiindcă printre candidaţii de bacalaureat sunt foarte mulţi elevi cari şi-au făcut studiile în particular sau în pensioane îşi fiindcă majoritatea acestor elevi sunt foarte slab pregătiţi, trebuie să atingem şi această cesti-une dificilă ă învăţămîntului privat, pentru a cerceta cari 351 sunt cauzele acestor rezultate puţin satisfăcătoare, precum şi mijloacele de îndreptare. • * încă de la început recunoaştem că învăţământul privat este necesar, deoarece statul n-are încă destule şcoli pentru ca să poată da instrucţiune tuturor copiilor cari sunt în etate de a frecventa şcoala. Pensioane avem destule, aproape în toate oraşele mai mari ale ţărei mai ales în Bucureşti şi Iaşi ; unele dintre acestea sunt conduse cu multă sîrguinţă de persoane capabile şi dau rezultate bune ; altele însă — din nefericire — destul de multe, sunt rău conduse, dau rezultate rele şi sunt o adevărată plagă pentru învăţămînt în genere. Din ce cauză ? Fiindcă la noi în ţară orice persoană, orice strein venit din toată lumea, adeseaori fără nici un titlu, neavînd ceva mai bun de făcut, deschide şcoală privată şi, mulţumită stăruinţelor, poate foarte uşor căpăta chiar autorizaţiunea ministerială. Acum doi sau trei ani în urmă, ¡s-a făcut, cu drept cu-vînt, mult zgomot în jurul abuzurilor grave descoperite la un mare pension de băieţi din Capitală; certificate de studii au fost anulate, pensionul s-a închis; crede oare cineva că nu vor mai fi şi alte pensioane — poate chiar din acelea cari consumă multă tămîie pe altarul reclamei — cari să poată fi comparate cu pensionul incriminat ? Şi lucrurile nici nu pot fi altfel, afară numai de cazul în care în fruntea unui pension sunt, după cum am spus, persoane destoinice, harnice şi conştiincioase, cari să pună mai mult preţ pe reputaţiunea bună a pensionului şi pe ridicarea nivelului cultural decît pe cîştigul bănesc. De obicei, în pensioane vin copiii de bani-gata, ai căror părinţi cred că s-ar înjosi dacă i-ar da la şcoalele publice ; aceşti copii, lăsaţi acasă să crească în voia lor, să-şi satisfacă toate capriciile, adeseaori dezmerdaţi pînă la înnărăvire, deprinşi a se face bolnavi ori de cîte ori au vreo lecţie mai grea sau vreo teză, deprinşi a dubla du-minicele şi sărbătorile, a prelungi vacanţele de Paşte şi de Crăciun cu motivaţie în regulă, adecă cu complicita- 352 tea culpabilă a părinţilor sau a Vreunui doctor vehâl* deprinşi a se cer© în oraş ori de cîte ori este vreo soiree sau vrun five o’clock la papa şi la maman> este evident că in majoritatea cazurilor aceşti copii nu vor face aceeaşi ispravă, nu vor lucra cu acelaşi profit şi cu aceeaşi diligen-ţă ca elevii şi elevele din şcoalele statului. Apoi, corpul didactic, de la multe şcoale private, este adeseori recrutat la întîmplare, avîndu-se grija a pune în fruntea listei de reclamă numele a cîtorva profesori universitari sau secundari cari, în cazul cel mai bun, sunt abea angajaţi a preda numai 2-^-3 ore pe săptămîriă ; încolo sunt nume mai mult sau puţin nişte necunoscute sau studenţi plătiţi de obicei foarte puţin faţă de munca ce li se cere. Nicăieri, ca la şcoalele private, nu "se adevereşte mai bine proverbul că : „Profesor este acel om pe care l-au blestemat zeii“. Intr-adevăr, copiii ştiind că părinţii lor plătesc, că cu plată se pot duce şi în alt pension, că direcţiunea pensionului preferă să sacrifice mai degrabă pe un pedagog sau pe un profesor decît pe un elev, de aceea sunt foarte puţin respectuoşi, ba adeseori chiar de o impertinenţă revoltătoare faţă de pedagogii şi de profesorii lor : răspund în mod necuviincios la cea mai mică observaţie, fac zgomot, vorbesc în clasă sau în repetitoriu ; se scoală unul de face vro întrebare glumeaţă profesorului, iar ceilalţi rîd sau se amestecă în vorbă etc. Cazuri de indisciplină sunt foarte numeroase ; greve dese fie contra administraţiunei, fie în contra vreunui profesor sau pedagog, primirea în clasă cu huiduieli a acestora şi alte asemenea ovaţiuni spontanee se înregistrează nu aşa de rareori. Ca urmare a acestei stări de lucruri, în multe şcoli private se învaţă foarte puţin sau mai nimic. Elevi de prin clasele a VI şi a VII adeseori nu ştiu să demonstreze egalitatea a două triunghiuri, să rezolvească o ecuaţie cît de simplă, să răspundă la o cestiune cît de elementară din fizică sau din şt[iinţele] naturale şi — după cum povestea un preparator de la un institut din Capitală — au necesitate la latină să li se facă analiza pregătitoare a cuvintelor sic, enim, etiam, simul etc. 353 Apoi, prezentîndu-se la bacalaureat, aceste specimene de absolvenţi vin înarmaţi cu stăruinţe puternice de la părinţii şi rudele lor. influente şi bogate, organizează, afară de sala de teză, nişte servicii speciale — adevărate laboratorii—pentru facerea şi introducerea tezelor şi cînd nu reuşesc nici cu hatîrul, nici cu frauda, atunci sunt cei dînJtîi cari isomt dispuşi să se răzvrătească, să recurgă la zgomot, la huiduieli. Dacă în şcoală, aceşti coconaşi se deprind aşa, apoi ce fel de cetăţeni vor fi ei cînd vor ieşi din şcoală ? Desigur, nu vor fi în stare a deosebi binele de rău, adevărul de minciună, vor păstra deprinderea ca şi în societate să se folosească de fraudă, de minciună, de căi piezişe, vor dis-preţui munca ete., într-un cuvînt, vor fi nişte elemente absolut nefolositoare, ba chiar vătămătoare societăţei... cum dealtminterea întîlnim şi astăzi, din nenorocire, o mulţime de indivizi de această specie. Singurul control al acestor şcoli private sunt numai delegaţii de la examene, cari rareori se achită de această însărcinare onorifică. Şi cînd, în foarte multe cazuri, lucrurile se petrec astfel, mărturisim că este cu totul indulgentă dispoziţiunea ministerială de la 1889, astăzi în vigoare, în virtutea căreia absolvenţii şi absolventele şcoalelor private se pot prezintă direct la examenul de bacalaureat, considerîn-du-se ca valabil certificatul eliberat de direcţiunea unei şcoli private oarecare. Nu tot aşa sunt absolvenţii liceelor publice, unde disciplina este riguros menţinută, unde profesorii, afară de puţine excepţiuni, sunt apţi pentru obiectele ce predau şi apoi, tocmai numărul cel mic de elevi cari absolvesc liceul public probează că aceşti elevi au fost bine controlaţi, bine cernuţi dintre numeroşii elevi cari frecventează cursul inferior. E bine înţeles că nu avem pretenţiunea a susţine cum că toţi absolvenţii de la liceele publice sunt perfecţi; ceea ce afirmăm însă este că, chiar dacă există absolvenţi mai slab pregătiţi, aceştia sunt în o mică minoritate. Ne întrebăm : Este oare bine ca să se bucure de aceleaşi drepturi elevii şi elevele din şcoalele private, ca şi acei din şcoalele publice, cînd ştiut este că aceşti din ur- 354 mă muncesc serios, de dimineaţă pînă seara, se poartă bine, înfruntă ploaia şi viscolul, se luptă adeseori cu nevoile vieţei şi-şi rod coatele pe băncile şcoalei ? Este oare aceasta drept ? Desigur că nu. * Alături cu elevii cari învaţă în pensioane, mai avem şi o altă categorie de elevi, pregătiţi de asemenea în particular, timp de trei luni, de vrun profesor oarecare şi cari se prezintă în iunie la examenul anual de clasă, la licee şi gimnazii. In aceste dispoziţiuni sunt cîteva lacune: mai întîi, nu se prevede — cum ar trebui să se prevadă — ce anume condiţiuni de capacitate, ce titluri academice trebuie să aibă acel profesor particular care eliberează certificatul de pregătire; adeseori elevii de liceu, considerîndu-se profesori, eliberează asemenea certificate de pregătire pentru o clasă sau două numai inferioară de aceea în ctatre sunt ei înşişi. Apoi timpul de pregătire cît se cere, de trei luni, este absolut scurt, căci este cu neputinţă, ori-cît s-ar sili:un profesor, ca să izbutească a căpăta numai în trei tuni acelaşi rezultat pe ciare mai midii profesori-1 capătă în curs de zece luni. Este deci evident că ar trebui să se ceară un timp dş pregătire mai îndelungat. Mai numeroşi în centrele mari, mai puţin numeroşi în centrele mici, aceşti elevi pregătiţi în particular rareori pot fi comparaţi cu elevii bunişori sau chiar mediocri din clasa respectivă şi aceasta din cauza timpului insuficient pentru pregătire şi a aptitudinei preparatorului. Aşadar, pe de o parte elevul particular, neştiind toată materia, va depune examenul cu risc şi cu frică, iar pe de altă parte şi profesorul care-1 examinează sau este mai indulgent — lavîind îin vedere că particularul n-a putut să se folosească ¡de explicările sale — şi în acest caz elevul acesta poate obţinea nota de trecere, sau pretinde şi de la elevii particulari exact şi amănunţit ca şi de la proprii săi elevi şi în acest din urmă caz particularul rareori obţine nota pentru promoţiune. Deci nu există tocmai mare diferenţă de pregătire între elevul sau eleva pregătiţi în particular şi între acei pregătiţi în pensioane. 355 Insă, precum am zis la început, deoarece şcoalele private sunt necesare, de aceea credem că autoritatea şcolară ar trebui să recurgă, cu toată solicitudinea, la măsuri menite a pune şi învăţămîntul privat pe un picior serios, rămînînd ca copilul leneş — fie oricît de avut — să aleagă între alternativa de a învăţa şi a munci serios sau a se duce în străinătate şi a căpăta de acolo diploma cu care să-şi mîngăie sărăcia sa intelectuală. Pentru aceasta, autorizaţiunile de deschiderea unor asemeni pensioane private, sub orice denumire, să nu se acorde decît cu multă scrupulozitate şi numai atunci cînd directorul va fi o persoană titrată şi competentă în ale şcoalei şi corpul didactic respectiv să fie recrutat din persoane care să ofere toate garanţiile legale că vor îndeplini cu pricepere şi cu sîrguinţă misiunea lor. Ministerul să inspecteze minuţios aceste pensioane, fie prin inspectorii secundari, fie prin alţi delegaţi ad-hoc, cari să asiste la prelegeri şi la examene. Apoi, în ce priveşte pe elevi sau eleve cari doresc să facă şi bacalaureatul şi să capete prin urmare certificate valabile pentru şcoalele statului, aceştia trebuiesc neapărat să înveţe exact după aceeaşi programă de studii, să fie supuşi la aceleaşi regulamente şi dispoziţiuni ministeriale la cari sunt supuşi elevii de la şcoalele statului şi să treacă în fiecare an şcolar examenul tot înaintea profesorilor de la liceele publice, pentru că este just ca cineva să muncească deopotrivă cît munceşte şi altul, dacă voieşte să capete drepturi şi prerogative egale. Această măsură, şi dreaptă şi echitabilă, se luase de minister în 1886, însă a fost combătută în primul loc de persoanele interesate şi în al doilea loc de acei cari au făcut din această cestiune o armă de luptă politică. Tot pe atunci erau combătute cu o egală énergie şi alte dispoziţiuni, precum : nota de frecventare şi conduită, examenul de înscriere al absolvenţilor şcoalelor primare, metri cubi de aer şi altele, cari, deşi au fost mai întîi'înlăturate, astăzi le vedem în parte reintroduse şi e probabil că vor fi restabilite în întregime, căci s-a apreciat îndeajuns importanţa lor. 356 Credem că ar fi bine ca şi în privinţa elevilor pregătiţi în particular sau în pensioane să se revină de asemenea la dispoziţiunile vechi, adică aceşti elevi să depună examenele lor anuale la liceele statului. In contra acestei măsuri vor protesta numai pensioanele cele rele, cari constituiesc un punct negru în învă-ţămînt şi cari nu vor avea altceva de făcut decît ori să se organizeze pe nişte baze sănătoase sau să se închidă. Dinpotrivă, pensioanele cele bune nu vor suferi nici un inconvenient, ba sperăm că chiar vor aplauda la aceste măsuri cari tind să dea muncei oneste locul său cuvenit şi să taie ca un fer roşu în pensioanele cari nu se menţin decît prin reclamă, prin intrigă şi alte mijloace de acest fel. Iată cum credem că ar trebui să se proceadă, aplicîn-du-se măsura ce am susţinut pînă aci. Examenele tuturor elevilor pregătiţi în particular sau în pensioane, cari voiesc să obţină certificate valabile de la stat, să înceapă în ziua de 24 iunie, în oraşele Craiova, Bucureşti, Ploieşti, Focşani, Galaţi, Bîrlad, Iaşi şi Botoşani, unde sunt licee complecte; ministerul va numi, cu 2—3 zile înainte de începerea examenului, comisiunile examinatoare, compuse din cel puţin şase profesori de liceu. Apoi, pentru a se reduce la cea mai simplă expresi-une puterea îngrozitoare a stăruinţelor şi a legăturilor de prietenie sau de înrudire ce ar exista între profesorii din-tr-un oraş şi între părinţii elevilor din acel oraş, este bine ca la fiecare liceu să se numească în comisiunea examinatoare profesori de la un alt liceu : aşa, spre exemplu, la Iaşi, să examineze profesori de Ia Bîrlad, la Bucureşti profesori din Iaşi, la Craiova acei din Ploieşti, la Botoşani acei din Focşani sau Galaţi etc. şi în fiecare an să se schimbe aceste comisiuni, aşa că, pînă în ajunul examenului, să nu se ştie cine sunt profesorii examinatori. Cererile de înscriere se vor adresa cel mult pînă la 20 iunie, direcţiune! liceului celui mai apropiat de locuinţa petiţionarului sau de aceea a pensionului; se va alătura certificatul de absolvirea clasei precedente, declaraţiunea de pregătire a profesorului preparator şi o taxă de 30 lei, care va servi pentru a remunera pe membrii comisiunii 357 examinatoare. A doua zi, ia 21 iunie, direcţiunile vor raporta ministeriului numărul de elevi înscrişi. Să se fixeze un număr de cel mult 50 de candidaţi cari să se poată prezenta la uii lieeu^ rămînînd ca acei cari nu vor avea loc la un liceu să se înscrie prin minister la vreun alt liceu unde vor fi locuri disponibile. In Bucureşti şi Iaşi, ca să nu fie aglomerări mari, e bine să se formeze cite două comisiuni, una pentru băieţi şi alta pentru fete. Examenul acesta să nu dureze decît cel mult o săptă-mină şi să consiste în teză la latină, greacă şi matematici şi în oral la toate obiectele. Aglomerări peste măsură nu se pot produce, deoarece un elev, chiar de va fi pregătit în Bucureşti sau Iaşi, se va prezenta la examen la orişicare alt liceu, în caz că nu va avea loc în Bucureşti sau Iaşi, deoarece comisiunea examinatoare — care-1 interesează — în orice caz va fi compusă, orişiunde, tot din profesori străini pentru dânsul. Mulţi elevi ai căror părinţi locuiesc în provincie şi cari sunt pregătiţi la pensioane din Bucureşti sau Iaşi vor prefera adeseori să se prezinte la liceul cel mai apropiat de domiciliul lor. Numai cu chipul acesta hatîrul poate să dispară şi să facă loc adevărului şi dreptăţei. Ştim că se vor face multe obiecţiuni acestei opiniuni : se va spune că nu se vor găsi profesori cari să accepte a face parte din comisiuni; că nu este cine să-i remu'ne-reze ; că se va face mare deranjament etc. Desigur că cei interesaţi a menţine această stare de lucruri, foarte comodă şi foarte producătoare de cîştig, vor protesta cei dinţii şi vor căuta să improvizeze argumente de tot felul în sprijinirea intereselor lor. Noi discutăm însă cu acei cari poartă un sincer interes pentru progresul culturei în genere, cu acei cari cred că e just să se respecte munca şi să se sfîrşească odată cu spoiala. Nu e cu putinţă ca să nu se găsească profesori examinatori, deoarece chiar dacă un profesor sau doi de la vreun liceu, pentru o cauză sau alta, nu pot accepta această sarcină, ministeriul se poate adresa la un alt profesor, fie de la acel liceu, fie de la un alt liceu ; poate însărcina pe un profesor să examineze două obiecte foarte 358 apropiate şi în fine se poate adresa şi la profesorii titulari de la gimnazii. Presupunînd că la un liceu se voi? înscrie cel puţin 25 de candidaţi, taxele depuse de aceştia vor rotunji suma de 750 lei, aşa că fiecare din cei şase profesori va primi suma de 125 lei, remuneraţie suficientă pentru o muncă de 5—6 zile. Credem că fiecare profesor, avînd liberul parcurs pe căile-ferate şi remunerat pentru acest plus de muncă, din taxele depuse de candidaţi, nu va face nici o dificultate de a se duce acolo unde va fi numit, avînd în vedere şi folosul ce se aduce instrucţiunei în genere prin această măsură salutară. Apoi, prin această numire de profesori din o localitate străină, se mai înlătură şi bănuiala de părtinire ce se aruncă de răuvoitori asupra unui profesor care examinează pe elevii pregătiţi în particular tot de el. Profesorii de la liceul din acel oraş în care n-au nici relaţii de înrudire, nici alte legături, vor fi puşi în plăcuta poziţiune de a pune notele absolut conforme cu meritul, iar stăruinţele nu vor mai avea nici un efect. Emiţînd această opiniune, credem că, dacă autoritatea şcolară o va aproba, va face ca învăţămîntul privat să fie pus pe acelaşi picior ca şi cel public, va face ca pregătirile să fie serioase, ca munca profesorilor de la şcoalele private să fie conştiincioasă, ca pensioanele să rivalizeze între ele prin ambiţiuni nobile, prin dorinţa lăudabilă de a scoate elevi bine pregătiţi şi conştienţi de drepturile şi datoriile lor. IV In numerile din urmă am studiat două cestiuni şcolare foarte importante : examenul de bacalaureat şi examenul elevilor pregătiţi în particular sau în pensioane ; am arătat, de asemenea, şi măsurile la cari credem că ar fi bine să recurgă autoritatea şcolară pentru a face ca aceste examene să fie serioase. Vom atinge acum o altă cestiune, de o egală importanţă pentru orice om care se interesează sincer de pro- 359 grşsul instrucţiunii publice : este vorba de programa liceelor şi a gimnaziilor. Intr-adevăr, programa actuală este încărcată; se cere j^rea mult elevilor şi, în schimb, rezultatele căpătate nu sunt totdauna îndajuns de mulţumitoare. Multe s-au spus şi mai multe încă s-au scris asupra acestei importante cestiuni; opiniunile emise diferă însă foarte mult unele de altele. Astfel, unii susţin liceele mixte, cu un curs inferior real, iar cursul superior să fie împărţit în două secţiuni : una literară şi alta ştiinţifică ; alţii susţin crearea a două categorii de licee : unele reale şi altele clasice, dîndu-se în liceele reale mai mare importanţă părţii ştiinţifice, iar în cele clasice părţii literare. în fine, alţii propun ca să se menţină o programă uniformă în întreg învăţămîhtul secundar, în care să aibă o dezvoltare egală atît partea literară cît şi cea ştiinţifică, însă să se reducă din toate obiectele de studiu acele părţi cari sunt prea dezvoltate, prea amănunţite, cari ar face obiectul învăţămîntului superior. Să luăm pe rînd aceste opiniuni pentru a le studia şi a vedea care din ele este cea mai bună. După prima opiniune, elevul, trecînd în cursul superior, trebuie să-şi aleagă fie partea ştiinţifică, fie cea literară, pentru a se specializa. Ştim însă că elevul care intră în clasa a V-a de liceu n-are decît 15 ani şi că la această etate, aşa de fragedă, el nu-şi poate da singur seamă despre aptitudinea şi vocaţia sa. De-abia după ce depune examenul de bacalaureat, tînărul este în stare a se înscrie la o anumită facultate, pentru a se specializa; a-i impune această decidere cu trei ani înainte este o greşeală. După cum hrana fizică este şi trebuie să fie variată, de asemenea credem că e bine să fie şi cea intelectuală ; şi precum o alimentaţiune exclusiv azotoasă sau hidro-carbonară va aduce rău organismului, de asemenea şi o instrucţiune îndreptată — din fragedă copilărie — într-un sens sau într-altul, exclusiv mărginită la litere sau exclusiv mărginită la ştiinţe, va conduce cu siguranţă la o educaţiune incomplectă. 360 ~ Literile trebuie să meargă mină în mînă cu ştiinţele : celerr dintîî cultivă frumosul, inima, sentimentele ; cele de al doilea reprezintă utilul; amîndouă contribuie la dezvoltarea inteligenţei şi nu se pot separa decît cu riscul de a ajunge la o educaţiune incomplectă. Intr-adevăr, ce ar deveni un şcolar care, după ce va face patru clase inferioare reale, se va înscrie în urmă în secţiunea ştiinţifică din cursul superior al liceului mixt ? Acest şcolar va ajunge un bun naturalist, va şti poate la perfecţie toate formulele chimice şi va rezolva de minune problemele cele mai complicate din matematici ; dar sentimentele vor rămînea necultivate şi inima sa rece nu va fi în stare să se agite înaintea actelor frumoase şi măreţe ; pentru dînsul glorie, virtute, patriotism, onoare etc. vor fi nişte cuvinte mai mult sau mai puţin indiferente. Distinsul profesor al Universităţei din Iaşi, d. Petru Răşcanu, într-o cuvîntare festivă, rostită în 1888, a tratat cu un deosebit succes această însemnată cestiune, ară-tînd cum adoratorii înflăcăraţi ai ştiinţelor susţin că — secolul nostru fiind eminamente ştiinţific — ar fi o pierdere de vreme ca să se mai ocupe cineva cu literatura şi mai ales cu literatura clasică. Vom cita cîteva pasagii din această cuvîntare : ...„Dar de cînd cunoaşterea trecutului a încetat de a interesa pe om ? Cum ? A şti ce a cugetat omul în trecut ; cum şi-a exprimat el aprinsele lui dorinţi şi patimi; cum şi-a închipuit el raportul dintre sine şi lumea externă ; cum şi-a realizat el idealul său în monumente artistice, toate acestea sunt bagatele nevrednice de a ocupa o minte sănătoasă din veacul al XlX-lea ? Dar ce este literatura clasică decît oglinda în care se răsfrîng strămoşii noştri cu toate credinţele, cu toate ideile, cu toate pati-mele şi virtuţile lor ? Ştiinţa curioasă percurge astăzi toate mările, se expun0 la tot soiul de primejdii în mijlocul deşerturilor Africei şi se simte fericită cînd ne poate aduce o legendă, un vocabular de cîteva cuvinte sau cîteva versuri ale Vreunei populaţiuni barbare ; şi această ştiinţă ar neglija, ea, bogata cultură a grecilor şi a roamnilor ? Cîteva rîn-duri din o inscripţie istorică, găsită în ruinele vreunei ce- 361 tăţi din Asia, ne fac să tresăltăm de bucurie şi am respinge cu dispreţ pe Tucidide şi pe Tacit ?... Cum ? Adică, pentru că ştiinţa a măsurat muntele Olimp şi a probat că pe vîirful luii nu locuiesc zeii, moi să deispreţuim frumoasele legende ale mitologiei greceşti ? Pentru că ştiu că codrul nu poate vorbi, eu să nu citesc frumoasa doină a lui Eminescu : «Codrule, codruţule Ce mai faci, drăguţule ?» Pentru că ştiu că oaia nu poate vorbi, eu să nu mă delectez cu balada Mioriţa, unul din cele mai frumoase ju-vaere ale poeziei noastre populare ?“ Apoi, adresîndu-se numerosului său auditoriu, d. Răş-canu, cu entuziasmul convingerei sincere, a zis: - „Cînd veţi vedea un răsărit de soare, mai lăsaţi la o parte astronomia; în faţa unui tablou de artă, nu vă gîn-diţi la combinaţiunile chimice ale deosebitelor colori; uitîndu-vă la o floare, scăpaţi pentru un moment de corole, petale, sepale; cînd admiraţi munţii, lăsaţi la o parte terenurile şi fenomenele geografice ; iar în faţa frumosului realizat în o femeie sau bărbat, permiteţi ca inima dv. să bată în libertate : admiraţi, iubiţi, fără a vă gîndi la fenomenele biologiei, fără a cîntări ce anume cantitate de materie intră în compoziţia acelui frumos corp, acelei feţe încântătoare. Iubiţi adevărul, dar lăsaţi o parte largă în iubirea dv. pentru frumos, pentru aceea că, măcar cîteva momente, are puterea de a vă ridica mai presus de grijele şi mizeriile acestei vieţi.“ Nimic mai just şi mai exact decît aceste considera-ţiuni. Şi precum rezultatle căpătate de un tînăr care se va înscrie în cursul superior al liceului, la secţiunea ştiinţifică, nu vor fi satisfăcătoare, acelaşi lucru se va întîm-pla şi cu elevul care se va înscrie la secţiunea literară din cursul superior : adevărurile ştiinţifice, dobîndite de el în decursul celor întîi patru ani de studiu, vor fi insuficiente pentru o educaţiune complectă şi se vor perde aproape cu desăvîrşire din memoria sa în cei trei ani următori, în cari acest elev îşi va încorda toată forţa de 362 muncă, toată activitatea 5 şi -atenţiunea pentru partea literara. - Admitem diviziunea muncei, care este deviza caracteristică a secolului nostru ; dar nu este mai puţin adevărat că trebuie să păstrăm o măsură in toate lucrurile şi să nu aplicam acest principiu, generalminte admis, decît atunci cînd este posibil şi cînd, prin aplicarea lui, nu ne-am expune la nişte consecinţe rele. Trecem acum la a doua opiniune emisă : de a se crea două categorii de licee : licee reale complecte, cu puţine cunoştinţe literare şi licee clasice complecte, cu foarte slabe cunoştinţe ştiinţifice. Evident că absolvenţii liceelor reale vor fi foarte bine pregătiţi la partea ştiinţifică şi foarte superficiali la litere ; şi, la rîndul lor, absolvenţii liceelor clasice vor fi foarte tari la litere şi foarte slabi la ştiinţă. Şi într-un caz şi în altul, rezultatul la care vom ajunge va fi o educaţiune incomplectă; ţinerile generaţiuni vor căpăta o instrucţiune secundară cu totul unilaterală, ceea ce le va fi, credem, foarte dăunător. Susţinătorii acestei opiniuni par a nu avea în vedere că scopul şcoalelor secundare nu este de a scoate specialişti, precum: matematici, filologi, naturalişti, istoriei etc., ci numai de a îndruma pe elevi către nişte învăţături mai amănunţite, pe cari le vor căpăta în universitate. A căuta să faci, în cursul liceal, erudiţi din nişte copii de la 11 pînă la 18'ani, este o greşală foarte mare; este a nu ţinea seamă de adevărul ştiinţific cum că la această etate inteligenţa copilului, care se dezvoltă treptat-treptat, nu este încă în stare de a suporta o specializare desăvîr-şită. Apoi, această opiniune păcătuieşte şi mai mult decît cea precedentă, întrucît prejudică şi ea aptitudinele copiilor : la etatea de 11 (unsprezece) ani, cînd elevul termină învăţămîntul primar, este el oare capabil de a-şi da seamă în ce direcţiune îi este vocaţiunea ? In cea literară sau în cea ştiinţifică ? Desigur că nu. Elevii se vor înscrie de obicei la liceul cel mai apropiat de locuinţa părinţilor lor şi foarte adeseori se va putea întîmpla ca elevii cari vor avea aptitudini deosebite 363 pentru partea literară să se fi înscris la liceul real, pe care-1 va absolvi cu multă greutate, şi viceversa, ca un elev cu aptitudini pentru partea ştiinţifică să se înscrie la liceul clasic. Nu cu cîteva rezumate istorice, cu două limbi moderne şi cu citirea în traducere a autorilor clasici se poate admite că un tînăr posedă îndeajuns cunoştinţi literare ; pentru a înţelege pe autorii clasici trebuie o pregătire îndelungată, o muncă anumită, care însă nu este cheltuită în zadar, dacă judecăm după rezultatele ce obţinem. De asemenea, nu cu nişte cunoştinţi superficiale din ştiinţele exacte va fi d-aj uns de înarmat pentru lupta vieţei absolventul liceelor clasice. Neîmpărtăşind nici una din aceste păreri expuse pînă aici, deoarece nu voim să avem în programă nici clasicismul decapitat, nici partea ştiinţifică decapitată, dorim ca? în toată ţara, să fie una şi aceeaşi programă pentru învă-ţămîntul liceal şi în această programă să se găsească reunite deopotrivă literile şi ştiinţele, fără ca unul din aceste două ramuri să aibă vreun rol precumpănitor în dauna celuilalt. Numai aşa vom înlătura inconvenientul de a anticipa asupra aptitudinei elevilor şi de a statornici domnia învăţămîntului real sau clasic în mod unilateral. Dar ni se va obiecta, desigur, că, reunind literile cu ştiinţele, vom ajunge sau la un surmenagiu intelectual al copiilor sau la imposibilitatea de a pregăti în liceu deopotrivă de bine pe elevi pentru toate studiile universitare. Această obiecţiune este cu totul nefondată, dacă admitem că liceele n-au scopul de a scoate specialişti şi erudiţi ; într-adevăr, reducînd din toate obiectele de studiu amănunţimile cele mai mici — cari fac parte din cadrul învăţămîntului superior — şi nepretinzînd elevilor decît numai ceea ce le e necesar, atunci se poate foarte uşor întruni in programa liceală literele cu ştiinţele, fără nici un pericol de o prea mare împovărare intelectuală a ti-nerimeL Cu chipul acesta, liceele vor corespunde menirei lor de a pregăti pe elevi pentru toate studiile speciale ale 364 universităţilor; iar elevul îşi va cultiva şi mintea şi inima şi, pe lîngă cunoştimţeile teoretice căpătate, va avea în acelaşi timp o judecată dreaptă, nişte sentimente nobile şi frumoase, aspiraţiuni măreţe. * Acum, după ce ne-am dat opiniunea în cestiunea de principiu, nu avem intenţiunea de a trata în* toate amănuntele alcătuirea programei. Totuşi, înainte de a îer-mina, am crezut că e bine să atingem şi cîteva cestiuni cari sunt în legătură tocmai cu reforma programei liceale. ^ Vom începe mai întîi cu limba greacă. Credem că acest obiect de studiu trebuie să se menţină numai în cursul superior al liceului. A cunoaşte bine etimologia, puţină sintaxă, a putea face traduceri uşoare din greacă în română şi viceversa, a interpreta pe Xenofon (Anabasis) sau pe Platon, ial cărui sitiil este aşa de frumos şi de puţin complicat, este de ajuns pentru un absolvent de liceu, chiar dacă se va decide a îmbrăţişa studiul literilor la universitate. Elevii cursului inferior, din cari mai bine de jumătate nu au intenţiunea de a termina liceul din cauza lipsei de mijloace intelectuale sau materiale, pot fi dispensaţi de a învăţa acest obiect de studiu ; şi cu aceasta se aduce şi o simplificare în programa de astăzi. Acei cari susţin să se scoată cu totul limba greacă din programa secundară greşesc şi iată pentru ce : 1. Pentru că acest obiect are în sine o importanţă netăgăduită. 2. Din cauza strînsei legături ce există între această limbă şi între limba latină, limbă mumă, de care noi românii nu ne putem separa nici un moment în studiile secundare şi superioare. 3. Pentru puterea cu care acest obiect contribuie la dezvoltarea inteligenţei, dîndu-i, prin o gimnastică continuă, acea vigoare, acea disciplină metodică, acea sistemă şi regularitate atît de necesare în viaţă. Ceea ce am învăţat astăzi stă în legătură strînsă cu ceea ce vom învăţa mîine; zilnic deci trebuie să ne adre- 365 şam la ceea ce posedăm deja în mintea noastră. Nu putem interpreta un autor fără a şti etimologia şi sintaxa; nu putem învăţa sintaxa fără a şti etimologia şi, în orice moment, trebuie să avem înaintea noastră tot ceea ce am învăţat în urmă, pentru a lua — ca dintr-un arsenal — armele trebuincioase. 4. Neînvăţîndu-se limba greacă în liceu, această şcoală s-ar abate de la menirea ei de a pregăti pentru toate studiile speciale de la universitate, iar cursul de literatură elenă, care este aşa de principal pentru orice facultate de litere, ar trebui închis, fiindcă în cei trei ani de studii universitare, profesorul de-abea va putea să înveţe pe elevi etimologia şi puţină sintaxă; însă de la etimologie şi pînă la filologie, distanţa este cam mare. în vedere că mulţi elevi rămîn numai cu 4 clase liceale, fără a continua studiile mai departe, aş fi de opinie ca higiena şi noţiuni de drept administrativ să se predea în claisa a patra, cîte io oră pe săpităimînă, pentru că aceste cunoştinţi sunt absolut trebuitoare pentru orice viitor cetăţean. La licee aceste obiecte se vor preda de aceiaşi profesori ca şi astăzi, iar la gimnazii profesorul de ştiinţi va preda higiena, iar acel de istorie va preda dreptul administrativ. In ce priveşte matematicele, credem că — păstrîndu-se numărul actual de oare pe săptămînă — ar fi bine să se scoată aritmetica raţională, care e prea grea pentru copiii din clasa II şi IlI-a, şi să se pună în o clasă mai înaintată : apoi, s-ar putea să se reducă din algebră ces-tiuni mai complicate — cum este s. ex. maximum şi minimum — să se mai prescurteze cosmografia, dîndu-i-se un caracter mai mult descriptiv etc. De asemenea, şi ştiinţele fizico-naturale vor păstra numărul de ore din programa actuală ; ar fi poate mai nemerit să se facă următoarea schimbare, în ce priveşte aranjarea materiilor : în cl. I să se predea geografia, în a II botanica, în a III zoologia, în a IV fizica, în a V chimia, în a VI mineralogia şi în a VII repetirea zoologiei şi a botanicei. Religiunea să se predea numai în cl. III şi a IV şi să se mărginească la explicarea dogmelor creştine şi la morala publică şi privată. 366 In fine, celelalte obiecte din programa liceală de astăzi să se menţină, însă să se taie din fiecare —precum am zis mai sus — tot ce se va considera că este prea amănunţit, pentru ca să nu rămîie de predat elevilor decît ceea ce le este indispensabil, atît ca pregătire pentru studiile speciale superioare, cît şi pentru viaţă. REFORMA ÎNVAŢAMINTULUI „Dacă-aş avea bani să-mi cumpăr o casă şi aş voi să mă împrumut la Credit, ca să prefac casa cumpărată pg-trivit cu trebuinţele familiei mele, aş vorbi — aşa ne scrie un dascăl — mai nainte de a merge la Credit, cu un arhitect ca să-mi facă devizul cuvenit, iar mai nainte de a vorbi cu arhitectul m-aş înţelege cu nevasta cam ce fel are să fie casa după ce o vom fi prefăcut. Altfel mi s-ar putea întîmpla să împrumut prea mulţi ori prea puţini bani, ba aş pütea-o păţi că nu mi se potriveşte casa nici după ce am prefăcut-o. înţelegîndu-mă însă cu nevasta, noi am hotărî numărul încăperilor ce voim să avem, întinderea celor mai însemnate din ele şi dispoziţiunea generală a casei: Toate aceste atîrnă, se înţelege, de la numărul membrilor de familie şi al slugilor, de la modul nostru de viaţă, de la mobila de care avem trebuinţă. Astfel, fie chiar şi fără ca să ne dăm seamă, noi am stabili un fel de program de vieţuire şi ni-am preface casa potrivit cu acest program. Aşa aş face eu şi e cestiune de bună-cuviinţă să nu presupun despre alţii că ei ar face de-a-ndoaselea. Văzînd dar că actualul nostru ministru a prezentat Corpurilor Legiuitoare un proiect, prin care voia să reformeze şcolile primare urbane şi cele rurale, şcolile normale de învăţători şi cele de institutori, ba pe deasupra şi seminarele, eram tare ispitit să zic că prea multe vrea d-1 Dimitrie Ionescu să reformeze, aşa deodată. Ştiam însă că domnia-sâ e om tînăr, presupuneam că e muncitor şi mi se spusese că mai e pe deasupra şi tare instruit şi inteligent; mi-am făcut dar, cum îşi vor mai 367 fi făcut şi alţii, gîndul că în timpul scurt ce trecuse de la punerea în aplicare a reformelor făcute în organizarea ministerului, d-sa a putut să se dumirească asupra reformelor ce au să fie făcuţe în atît de mare parte din aşe-zămintele noastre de învăţămînt. Nu are, ce-i drept, d-nul Dimitrie Ionescu, în materie de învăţămînt, competenţa pe care au avut-o mulţi dintre foştii noştri miniştri, dar s-a încongiurat de oameni noi şi pînă acum cu desăvîrşire necunoscuţi, despre care puteam dar să presupunem că au competenţa care îi lipseşte şefului. Astfel putea să facă ceea ce atît de mulţi n-au putut. Ministrul, îmi ziceam eu, a chemat la sine pe cîţiva dintre dascălii mai cu pricepere şi a cerut să-i spună de ce anume merg lucrurile rău în şcolile noastre. Sunt, îi vor fi răspuns dascălii, trei lucruri pentru care lucrurile pot în şcoală să meargă rău : fie că nu se învaţă ceea ce trebuie, fie că se învaţă ceea ce nu trebuie, fie să nu se înveţe cum trebuie. Prea bine, le va fi zis ministrul : duceţi-vă acasă, în-ţelegeţi-vă între voi şi veniţi apoi să-mi spuneţi lămurit : ce are, ce nu are să se întreţie în şcolile noastre ca lucrurile să meargă bine. E lucru învederat că răspunsul dat de aceşti dascăli nu putea să fie decît un program de învăţămînt mai raţional decît cel de pînă aci şi mai potrivit cu actuala stare a ţării. Fără de un asemenea program, orişice încercare de reformă este o întreprindere uşuratică : dacă se poate executa programul cu actuala organizaţiune, reformele sunt de prisos. Atunci dar, cînd Corpurile Legiuitoare au primit reformele propuse de d-1 Dimitrie Ionescu, orişice om cu bun-simţ practic a trebuit să fie încredinţat că la ministeri sunt gata programele de dragul cărora se schimbă rostul şcolilor noastre. Nu era, cu toate acestea, aşa : întreaga lucrare s-a făcut în pripă. D-1 Dimitrie Ionescu, care nu ştie din pro-pria-i intuiţiune ce va să zică o şcoală, şi tinerii care-1 încongiură şi-au închipuit că e în lumea aceasta cu putinţă să croieşti în timp de cîteva săptămîni programe 368 metodic dezvoltate şi raţional* concordate pentru întregul învăţămînt primar, pentru cinci clase ale şcolii normale de învăţători, alte cinci clase ale şcolii normale de institutori şi pentru opt clase ale seminarelor. Fiindcă lucrul acesta nu e cu putinţă, s-a făcut un talmeş-balmeş de materii rău împărţite şi neconcordante şi ni s-a dat un program care nu poate să fie executat de nici unul dintre noi şi s-a produs o nemaipomenită per-turbaţiune în învăţămîntul nostru.“ * Aceste ni le spune un salahor al învăţămîntului, iară noi îi dăm întru toate dreptate. Ţinem însă să mai adăo-găm, că, după a noastră părere, vina nu e a d-lui Dimitrie Ionescu. Nu poate în lumea aceasta un om să fie vinovat decît pentru ceea ce el însuşi a voit şi a făcut, şi nedrepţi am fi, dacă am admite şi noi că d-1 Dimitrie Ionescu a făcut aceste reforme fiindcă însuşi a voit să le facă, iar nu pentru că i s-au cerut. Era în natura lucrurilor ca reforma învăţămîntului nostru s-o facă aceiaşi oameni care au hotărît întreaga direcţiune a dezvoltării noastre contimporane. Ei puteau mai bine să ştie cam în ce fel are să fie condusă educa-ţiunea morală şi intelectuală a generaţiunilor mai tinere, pentru ca ele să fie şi destoinice, şi înclinate spre a duce înainte lucrarea o dată pornită. Ei însă n-au făcut reforma. De ce ? Nu cercetăm ! Destul că Partidul Naţional Liberal, care timp de doisprezece ani a dat din mijlocul lui pe conducătorii afacerilor publice, e mereu învinovăţit de a nu fi fost în stare să facă această importantă reformă. Partidul Conservator a avut deci ambiţiunea s-o facă el — cu orice preţ, şi d-1 Dimitrie Ionescu a trebuit să se sacrifice şi s-o facă — aşa cum în pripă se putea face. Ei bine, a făcut-o şi susţiitorii actualului guvern au mîngîierea de a-şi putea zice : Noi, în timp de cîteva luni, am putut ceea ce voi, în timp de un deceniu, nu aţi fost în stare. 3G9> Prea bine ! Să aibă mîngăierea aceasta şi nu avem noi să hotărîm dacă bine ori rău este aşa, ci viitorul ne va lumina pe toţi. Vorba e însă ca acum să mai fie reformată şi întreaga instrucţiune secundară, ba pînă chiar şi cea superioară. Cum? tot cum a fost reformată şî instrucţiunea primară ? Experienţele pe care le-am făcut la începutul actualului an şcolar şi le fac învăţătorii noştri în fiecare zi n-au putut ele să producă pretutindenea convingerea că e un lucru afară din cale primejdios orişice reformă nu dindestul pregătită, maiii ales cînd e vorba de şcoli? E prea mare nedreptatea pe care i-o facem unui ministru cînd cerem ca el să facă reforme pentru care nu poate să fie încă terminate cuvenitele pregătiri şi prea mare ar fi răspunderea pe care senatorii şi deputaţii ar lua-o asupra lor, dacă şi după cele petrecute ar mai crede că s-au făcut în ministerul nostru toate pregătirile pentru o nouă reformă în învăţămîntul public. Noi nu vorbim din spirit de opoziţiune, ci din iubire de neam şi ni-am face viaţa toată mustrări, dacă nu am mărturisi nedumirirea ce ne cuprinde în faţa schimbărilor pripite care se fac în organizaţiunea culturală a României. Fiindcă nici o putere nu avem ca să facem binele şi să înlăturăm răul, ne rămîne numai să mărturisim ce ni se pare bine şi ce rău. Şi greu ar păcătui cei mari şi tari dacă, ştiindu-ne mici şi slabi, nici că ar mai voi să se dumirească dacă nu cumva avem dreptate. E uşor să prefaci, dar greu să dregi şi, de aceea, lu-crînd cu iubire, de trei ori ne răzgîndim mai nainte de a schimba rostul unei importante părţi din viaţa noastră comună. SEMINARELE NOASTRE „Seminar44, în înţelesul comun al cuvîntului, va să zică un aşezămînt de instrucţiune, în care tinerimea primeşte cuvenita pregătire pentru cariera preoţească. Deoarece preoţii sunt nu numai învăţătorii poporului, ci totodată şi 370 păzitori ai bunelor moravuri, seminariştii nu primesc numai o instrucţiune potrivită cu vocaţiunea preoţească, ci totodată şi educaţiiuauea, în lipsa căreia n-ar putea să-şi împlinească cu destul succes chemarea. De aceea, seminariştii sunt internaţi, adecă puşi sub cea mai directă pri-vegheare a conducătorilor seminarului. E lucru învederat că de la seminare atîrnă în mare grad nivelul cultural şi nu numai al preoţimii, ci totodată şi al poporaţiunii păstorite, căci, chiar şi dacă n-ar voi, preoţii duc cu dînşii pretutindenea pornirile culturale şi ridică nivelul mediului social în care trăiesc, dacă sunt bine pregătiţi. Astfel e destul să vezi un seminar pentru ca să-ţi poţi da seamă despre importanţa pe care cercurile conducătoare o dau răspîndirii luminilor şi păzirii bunelor moravuri în masele mari. Noi avem seminare româneşti aici, în România, în ţările Coroanei ungare şi în Bucovina. Cele din România au fost abia acum de curînd organizate, deodată cu crearea legii pentru îmbunătăţirea stării preoţilor. Era o legătură firească între aceste două lucruri, căci dacă îmbunătăţim starea preoţilor, pultem să le cerem şi o mai bună calificaţiune. Ar trebui deci să presupunem că cele mai bune din seminarele noastre sunt cele din România, fiindcă nu numai sunt cele mai nouă, ci au fost totodată organizate de români, ei înşişi în toată libertatea. Sunt multe îmbunătăţirile pe care românii din Austria ori în ţările Coroanei ungare nu pot să le facă : în România ei pot să facă tot ceea ce vor. Apoi... Abia va fi trecînd zi dată de Dumnezeu fără ca noi, cei din România, să constatăm că preoţii noştri din Bucovina şi cei de peste Carpaţi sunt şi mai bine calificaţi şi mai zeloşi decît cei din România, deci şi mai bine situaţi. E deci lucru firesc să ne simţim jigniţi în amorul nostru propriu, cînd trebuie să mărturisim că preotul de la Braşov, cel de la Săcele, de la Zărneşti ori de la Bran, cel de la Suceava, ba pînă chiar şi cel din satul bucovinean e întru toate mai presus de cel din Bucureşti, unde e capitala Regatului Român şi centrul vieţii noastre cui« turale. 371 în sfîrşit... Pătrunşi o dată de gîndul menirii culturale a stătu-lui român, e lucru firesc să dorim ca preoţii noştri să fie pretutindenea la fel, pentru ca ei pretutindenea să propage acelaşi spirit. în Bucovina însă şi peste Carpaţi, românii nu pot să modifice nici organizarea, nici programele seminarelor după buna lor chibzuinţă; rămîne dar ca noi să primim tot ceea ce e bun de la dînşii, să facem seminare mai bune decît ale lor şi să creăm un fel de tip de preoţi români mai superior. Fiind toate aceste lucruri fireşti, se impunea de sine gîndul că atunci cînd a primit sarcina de a reorganiza seminarele noastre din România, d-1 Dimitrie Ionescu, omul tînăr, inteligent, activ şi plin, fără îndoială, şi de avint naţional, s-a pus înainte de toate să studieze organizaţiu-nea şi programele de studii ale celorlalte seminare româneşti, pentru ca să adune tot ceea ce e bun în ele, să le complecteze cu din al său şi să creeze cele mai bune din toate seminarele româneşti. N-a fost aşa. D-lui Dimitrie Ionescu nu i s-a părut că e un fel de ruşine pentru noi ca preoţii din România să fie şi de aici înainte mai prejos de cei din Ardeal şi din Bucovina. Ni-e parcă ar fi voit să zică : luxul pe care şi-l pot permite „mocanii44 din Ardeal nu li se cuvine şi „mitocanilor44 din Bucureşti. în satele din Ardeal sunt preoţi care au terminat opt clase gimnaziale şi au mai făcut pe deasupra şi un curs teologic de trei ani : în satele din Bucovina sunt chiar preoţi cu studii academice ; noi, aici în centrul cultural, avem să ne mulţumim şi cu preoţi ieşiţi din-tr-o şcoală care la urma-urmelor nici nu e un adevărat seminar. Mai mult ! Chiar în timpul cînd d-1 Dimitrie Ionescu a organizat seminarele noastre, s-a mai organizat, tot aici în Bucureşti, ba chiar în vecinătatea cea mai apropiată a Ministerului de Culte, încă un seminar românesc, cel catolic, în care acum studiile se predau în limba românească. Pe cînd în seminarele d-lui Dimitrie Ionescu tinerii trec un curs de opt ani după un program lipsit de ca- 372 racter teologic, în seminarul catolic ei fac cinci ani studii liceale, doi ani curs de filosofie, trec bacalaureatul chiar cu absolvenţii de la liceele noastre şi apoi fac încă trei ani cursul special teologic. Vom avea deci în România preoţi bine calificaţi, dar nu pentru români, ci pentru bulgari, pentru ciangăi şi pentru străinii risipiţi printre români. Ar fi fost deci lucru foarte cuminte ca să nu se mai facă în mesajul regal amintire şi despre reformele bisericeşti, căci un lucru, cu care noi românii ne putem făli, nu sunt aceste reforme. Dar vina, o zicem şi de astă dată, nu e a d-lui Dimitrie Ionescu, ci a celor ce au cerut să li se facă această reformă, pentru care au lipsit cu desăvîrşire pregătirile. Dar e mai bine de cum a fost — vor fi zicînd unii. E mai rău, căci mai cu anevoia va face omul cu adevărată vocaţiune reformele ce trebuiau şi trebuie şi acum să se facă. PROGRAMELE D-nul Dimitrie Ionescu a ţinut cu orice preţ să dovedească că d-sa poate ceea ce d-nii T. Maiorescu, V. A. Urechiă, Diimiiitrie Sturdza şi P. Pomi mu tau putut şi are azi mîngîierea de a fi făcut reforma în o mare parte din învăţămîntul nostru public. Am avut, ce-i drept, şi noi ocaziunea de a ne încredinţa că reforma s-a făcut în pripă, fără ca să se fi stabilit de mai nainte fie chiar şi numai principiile generale ale programelor de învăţămînt. Dar, cu chiu — cu vai, s-au alcătuit şi programele şi acum lucrarea e desăvîrşită. Cuprins de simţimîntul că e mare fapta pe care a să-vîrşit-o, d-1 Dimitrie Ionescu a dat un banchet, la care au luat parte fruntaşii dăscălimii noastre, îndeosebi, şi d-1 Titu Maiorescu, care a rostit cu ocaziunea aceasta un foarte elogios discurs. Nu mai încape dar nici o îndoială că schimbările făcute prin d-1 Dimitrie Ionescu în învăţămîntul nostru 37a sunt în toate cercurile azi guvernamentale bine apreciate, considérate ca un mare succes nu numai pentru d-1 Io-nescu îndeosebi, ci şi pentru întregul Partid Conservator. S-au găsit, cu toate aceste, chiar şi între conservatori, oameni care s-au pronunţat cu multă asprime contra programelor în pripă alcătuite. Mi se va ierta deci, dacă şi eu, care nu sunt dator a ţine seamă de vreun interes de partid, voi face o analiză sumară asupra acestor programe. Fiindcă nu mă adresez numai la dascăli, ci la întregul public, îmi voi da silinţa să scot la iveală elementele de judecată astfel încît orişicine să-şi poată face o părere bine întemeiată despre valoarea operei ieşite din biurou-rile ministeriului nostru de învăţămînt. Nu voi intra deci în amănunte didactice, ci mă voi mărgini la cestiuniie de bun-simţ firesc. După noua lege de instrucţiune, atît seminarele cît şi şcolile noastre pedagogice sau normale sunt mai prejos de cele din Ardeal şi din Bucovina. Mi-am făcut dar, înainte de toate, iluziunea că, dacă nu şi d-1 Dimitrie Ionescu, dacă nu toţi conservatorii, cel puţin junimiştii, reprezentaţi în ale instrucţiunii de d-1 T. Maiorescu, au ambiţiunea de a înzestra România cu şcoli mai bune decît cele din Ardeal şi din Bucovina şi am perdut iluziunea aceasta — ceea ce li se va mai fi în-tîmplat fără îndoială şi altora. Acesta e lucru cu desăvîrşire clar, pe care poate să-l înţeleagă şi nenea Stan de la Capu-Coastei. în Ardeal, se primesc în aşa-numitele preparandii numai tineri care au terminat cu bun succes patru clase secundare şi cursul pedagogic e de trei ani. Candidaţii mai fac apoi o practică de doi ani, ca suplinitori la vreo şcoală şi abia după aceşti doi ani de practică sunt admişi la examenul de calificaţiune. Pedagogia se mai predă şi în seminare şi candidaţii de preoţie trebuie să facă şi ei o practică de doi ani în vreo şcoală, pentru ca să poată fi hirotoniţi. Avem deci două categorii de învăţători: „pre-parandiştii“ cu un curs secundar de şapte ani şi teologii, care au terminat opt ani de liceu şi trei ani de teologie, au stat deci, după terminarea claselor primare, încă unsprezece ani pe bănci şi numai apoi se urcă pe catedră. 374 în România, absolvenţii claselor primare trec în şcoala aşa-numită normală, stau aici patru ani9 mai fac practică timp de un an şi apoi sunt buni învăţători, fără ca să li se mai ceară vreun examen de calificaţiune. De ce aceasta ?! Nu cumva statul român nu e în stare să facă pentru răspîndirea culturii în masele mari ale poporului ceea ce fac mocanii din Ardeal în lupta cu statul ungar ? Sunt românii, la Avrig, la Vidra, la Poiana-Mărului, ori la Siria mai bogaţi decît pe şesul de la Dunăre ? E aici, în statul român, mai puţină trebuinţă de cultură decît prin înfundăturile văilor din Carpaţi ? Nu ! Dar în România, românul are un fel de privilegiu de a fi mai înapoiat decît fraţii lui mai puţin liberi, fiindcă e, precum se vede, lucru mai comod să conduci afacerile publice cînd marea mulţime a cetăţenilor sunt oameni care nu au prezumţiunea de a înrîuri şi ei asupra conducerii. Se poate însă că băieţii din România, mai deştepţi şi mai bine conduşi, pot să facă în timp de patru ani mai mult decît cei din Ardeal în timp de şapte. Se poate că programele şcolilor normale din România sunt atît de ingenios chibzuite, încît, prin aplicarea lor, ţopirlanul de ieri devine mîne un destoinic propagator de cultură. Nu e nici asta. Văzînd aceste programe şi uimit de ele, mi-am dat silinţa să aflu nu cumva ele au fost aşa în pripă copiate de undeva. Sunt aproape douăzeci de ani de cînd lucrez şi eu în şcoli pedagogice, m-am interesat în tot timpul acesta de organizaţiunea şcolilor de felul acesta şi am cercetat şi acum cu tot dinadinsul, dar nu am putut să găsesc nicăiri c£va ce seamănă cu programele la a căror executare trebuie să iau acum parte. Ele sunt cu desevir-şire originale şi cu desevîrşire inexecutabile. Pentru ca orişice om cu bun-simţ să se poată încredinţa despre aceasta, voi analiza, înainte de toate, partea privitoare la istoria programelor. E pentru orişice om cu bun-simţ lucru învederat că programele şcolilor normale atîrnă de la cele stabilite pentru şcolile primare. Din istorie dar, „normalistul“ arje să înveţe ceea ce va trebui să predeie în şcoala primară şi, 375 pe deasupra, tot ceea ce mai trebuie să ştie pentru ca să poată înţelege cele ce va avea să predeie! ^ In şcolile noastre primare se învaţă numai istoria românilor ; în şcolile normale are deci să se înveţe tot istoria românilor şi, pe deasupra, din istoria universală ceea ce stă în legătură cu istoria românilor, faptele ce trebuie să ne fie cunoscute pentru ca să putem înţelege evenimentele petrecute în viaţa noastră naţională. Ceea ce stă în legătură cu istoria românilor e o necesitate didactică ; iar ceea ce nu are nici o legătură cu istoria românilor e un lucru de prisos, un lux, un balast pentru normaliştii şi altfel destul 'de încărcaţi. Acesta, de asemenea, e un lucru pe care şi nenea Stan poate să-l înţeleagă ; rămîne să ne dăm seamă dacă l-au înţeles şi plăsmuit orii programelor noastre. CĂRŢILE DIDACTICE La Ministeriul nostru de Culte şi Instrucţiune Publică lucrează trei deosebite comisiuni ca să examineze cărţile didactice şi să facă propuneri pentru aprobarea din ele, pe care le vor fi găsit bune şi potrivite cu noile programe. Ace;aista ¡la sfîirşitul ilimiei moiieimbre, adecă după ce a trecut primul trimestru din anul şcolar. Putem dar spera că pînă pe la sfîrşitul anului şcolar vor şti învăţătorii şi institutorii care anume sunt* cărţile didactice de care se pot folosi în şcoală. Doamne fereşte ! Un ministru care a putut să facă o reformă nepregătită, să înceapă cursurile fără de programe şi să pună în aplicare programe pentru care nu are încă nici o carte didactică, un atît de expeditiv ministru nu are nevoie de luni de zile pentru examinarea şi aprobarea cărţilor didactice. Aşa cum s-au făcut toate, se va face şi aceasta : iute, superficial şi — nu bine. Bieţii de autori didactici au muncit ca vai de ei şi nişte comisiuni compuse în pripă şi nevoite să lucreze cu grăbire vor avea să se pronunţe dacă zadarnică li-a fost ori nu lucrarea. 376 Şi cum sunt compusă aceste comisiuni ? Tot literaţi de frunte, tot profesori universitari, cei mai competenţi în materie de instrucţiune primară. Dar o să treacă şi asta pe lîngă celelalte. COPIII NAŢIONALITĂŢILOR ÎN UNGARIA Lupta contra silinţelor guvernului ungar de a propaga prin şcolile primare limba maghiară e o datorie umanitară, iar nu naţională numai. Maghiarii ei înşişi se plîng că silinţele acestea au rămas pînă acum zadarnice, şi oamenii cu experienţe în materie de învăţămînt toţi sunt convinşi că zadarnice au să rămîie şi în viitor, căci limbă străină în şcoli primare nu se poate învăţa. Nu ne-am temut dar niciodată şi nu ne temem nici astăzi că românii din ţările Coroanei ungare vor fi deznaţionalizaţi prin şcoală. E însă păcat neiertat a-i sili pe copii să piardă o însemnată parte din atît de preţiosul lor timp în o lucrare zadarnică, deoarece opintirile zadarnice îi umplu de scîr-bă, istovesc puterile lor şi-i opresc în dezvoltarea lor firească. Dacă dar maghiarii se plîng că copiii celorlalţi concetăţeni ai lor nu învaţă limba maghiară, şi născocesc fel de fel de măsuri spre a-i sili s-o înveţe, neasămănat mai legitimă e plîngerea că copiii aceştia, chinuiţi cu o limbă pe care nu pot s-o înveţe rămîn înapoiaţi în dezvoltarea lor culturală, şi nu mai puţin legitime sunt silinţele de a pune capăt acestei schingiuiri intelectuale. Noi, care ne petrecem viaţa propagînd cultura în mijlocul poporului român, avem foarte adeseori ocaziunea de a ne încredinţa că la aceeaşi vîrstă copiii din România nu numai ştiu mai mult, dar sunt totodată şi mai deştepţi decît cei din Ardeal. In aceeaşi poziţiune de inferioritate intelectuală se vor fi aflînd copiii români din Ardeal şi faţă cu cei maghiari, cari nu sunt nevoiţi a-şi istovi puterile în zadarnice silinţe de a învăţa o limbă străină. 377 Şcoala proastă îi strică pe oameni, şi şoviniştii au făcut: din şcolile celorlalţi concetăţeni ai săi un fel de aşezăminte de schilodire sufletească : văzînd că nu pot să-i deznaţionalizeze, îi opresc în dezvoltarea lor intelectuală, ca să-i pună în inferioritate culturală şi să-i facă din zi în zi mai puţin destoinici a susţine concurenţa. Aceasta o vor şi guvernanţii mai cu pricepere, care-şî dau seama că deznaţionalizarea e peste putinţă, şi, cu toate acestea, stăruie ca copiii celorlalţi concetăţeni ai lor să fie schingiuiţi. Dacă i-am urî pe maghiari, ne-am bucura şi noi de schingiuirea aceasta. E învederat că, ¡slăbind pe ceilalţi concetăţeni ai lor,, statul ungar îl slăbesc şi propria lor existenţă naţională o pun în joc. In organismul viu al vieţii europene fiecare popor e preţuit după foloasele pe care le aduce în silinţele de dezvoltare ale totalităţii, şi duşmanii maghiarilor nu au cuvinte de a fi mîhniţi cînd se constată că statul ungar şi poporul maghiar e o pedecă pentru dezvoltarea firească a altor popoare. Tot atît de puţin au să fie mîhniţi cînd văd că maghiarii, schingiuindu-i pe copii, fac limba maghiară din ce în ce mai urgisită şi propagă în mod sistematic sim-ţămîntul că pentru mai mult decît zece milioane de oameni răsuflarea liberă e peste putinţă cîtă vreme există actualul sistem. îndeosebi noi românii nu avem să fim mîhniţi nici cînd ne încredinţăm că superioritatea intelectuală a românilor din România devine din zi în zi mai covîrşitoare... Asta nouă nu ne face nici un rău ! Noi însă nu din punctul de vedere al urei cătră maghiari privim lucrurile, ci de iubirea cătră neamul nostru suntem povăţuiţi. Am avut scum de curînd şi noi, şi oamenii de stat ai maghiarilor ocaziunea de a ne încredinţa că în urma politicei greşite, pe care guvernele ungare au urmat-o în timpul celor din urmă decenii, românii din Regatul Ungar sunt gata de a se uni cu orişicine contra celor ce schingiuiesc pe copiii lor şi consideră ca trădător pe orişicine, care stăruie ca maghiarii ajunşi la strîmtoare să 378 fie ajutaţi. Şi mai multă bunăvoinţă nu găsesc maghiarii nici la ceilalţi concetăţeni ai lor : au perdut atît în ţara lor, cît şi în lumea mare toate simpatiile, şi stau singuri în mijlocul popoarelor pe care le-au indispus prin lipsa lor de cumpătare. - Acestea pe noi nu ne bucură, căci mulţi dintre duşmanii lor sunt şi ai noştri, şi mîne ori poimîne împrejurările pot să fie astfel, ca marile interese să ceară înţelegerea aceasta să fie totdeauna cu putinţă, şi o viuă grijă ne cuprinde cînd vedem lipsa de pricepere cu care oamenii de stat ai Ungariei zădărnicesc silinţele noastre de apropiere. Noi românii nu am avut niciodată şi nu avem astăzi aspiraţiuni de predomnire. Ne dăm bine seamă că menirea noastră e numai culturală, şi marea noastră ambiţiune naţională e să devenim încetul cu încetul cel mai luminat, mai muncitor şi mai bine disciplinat popor în Orientul Europei. De aceea suntem foarte simţitori în materie de jignire culturală şi, cîtă vreme trei milioane de români sunt în Regatul Ungar opriţi în dezvoltarea lor culturală, nu are în lumea aceasta nimeni nici destulă putere, nici destulă autoritate spre a determina voinţa noastră în favorul maghiarilor. Dacă dar oamenii de stat ai maghiarilor vor şi ei apropierea, trebuie să se îmbărbăteze, să înfrunte urgia maselor prostite şi să pună capăt schingiuirii copiilor, din care şi pentru statul ungar, şi pentru poporul maghiar îndeosebi numai rele rezultă. Dacă n-o fac aceasta, ori nu vor apropierea, ori sunt incapabili de a conduce afacerile statului ungar. MILITARIZAREA INVAŢAMÎNTULUI Autorităţile noastre şcolare, nefiind încă îndeajuns dumirite asupra înrîuririi pe care pot s-o aibă asupra viitoarelor generaţiuni exerciţiile militare făcute cu şcolarii, au cerut de la membrii corpului didactic lămuriri asu- 370 pra rezultatelor obţinute prin „militarizarea învătămîn-tului“ ! Deoarece cestiunea priveşte nu numai pe autorităţile' şcolare, ci pe toate straturile societăţii noastre, unii dintre membrii corpului didactic au avut bunăvoinţa de a ne trimite şi nouă lămuriri. Neputînd să le publicăm per toate, ne vom da silinţa să rezumăm cele cuprinse-n ele. Unii sunt de părere că militarizarea a produs „o înrîu-rire fericită în ceea ce priveşte formarea caracterelor Argumentul de căpetenie al acestora e că şcoala de astăzi are să pregătească pe copii pentru felul de vieţuire ce se impune în zilele noastre, iară nu pentru o viaţă ideală, care abia în viitor va fi, poate, cu putinţă. Azi,, cînd oamenii fiind încă aspri la fire, se războiesc mereu: între dînşii şi orişicare trebuie să-şi facă rîndul la oaste,, e cestiune de bun-simţ practic să cultivăm aptitudinile războinice şi să pregătim pe copii pentru viaţa militară,, deprinzîndu-i cu disciplina, cu supunerea necondiţionată şi cu executarea întocmai a ordinilor primite de la cei în drept să le dea. Numai aşa vom ajunge să avem şi o societate ordonată a căreia membri se supun legilor şi respectează autorităţile din simţămînt de datorie. In faţa acestui argument, fără îndoială foarte ademenitor, alţii susţin că militarizarea „face formarea caracterelor, deci educaţiunea în adevăratul înţeles, peste putinţă Zicem cu toţii că om fără de caracter sau lipsit de caracter e acela care atîrnă fie de împrejurări, fie de voinţa altora, cel slab de înger, pe care poţi să-l îndupleci, să-l adimeneşti, să-l corumpi ori să-l siluieşti profitînd de slăbiciunile lui. Pe asemenea om nu poate nimeni să se razeme, nici în pace, nici la război, nici în viaţa privată, nici în cea publică, fiindcă nu se poate şti ce are şi ce n-are să facă în anumite împrejurări şi angajamentul luat de el nu preţuieşte nimic. Om de caracter sau de nădejde, factor sigur în toate combiniaţiuinile vieţii practice, e acela care r amine în toate împrejurările el însuşi, lucrează totdeauna din propriul lui îndemn şi nu se lasă să fie încovoiat nici de îm- 380 prejurări, nici de alţi oameni, nici de propriile sale slăbiciuni. Cu asemenea om o duci bine şi-n pace şi la război. E învederat că asemene oameni de nădejde n-au să iasă din copiii pe care-i ţinem în disciplină militară şi-i deprindem a se supune, a se da după păr şi a executa porunci. Aşa creştem, printr-un fel de dresură sistematică automaţi, oameni fără de caracter, care atîrnă de la cei ce ştiu să li se impună, o generaţiune de unelte pentru cei ce au dibăcia şi lipsa de scrupule ca să se folosească de ele. Dacă e vorba să formăm caractere, nu avem să-i deprindem pe copii cu siluirea, ci să-i îndrumăm a voi, a-şi face datoria din propriul lor îndemn şi a se stăpîni înşişi pe sine. Este vechi, dar rămîne pururea actual, principiul că numai acela care ştie să se stăpînească pe sine e-n stare atît să stăpînească pe alţii, cit şi să se supună fără de cîrtire legilor şi mai-marilor săi. Această destoinicie a stăpînirii de sine are să li-o deie viitoarelor generaţiuni şi familia, şi şcoala, şi înrîurirea societăţii în genere; fără de ea ne luptăm eu barbaria trăind în lipsă de rost moral. Nu de oameni umiliţi şi supuşi, ci de caractere avem nevoie. Dacă e adevărat lucrul acesta, militarizarea şcolilor e lucru cu desăvîrşire greşit. Şi ceea ce e rău nu sunt exerciţiile militare în sine, ci sergentul care le conduce, felul de a le face, îndrumarea spre lipsă de voinţă, spiritul ce se propagă prin ele, gîndul că oamenii se nasc şi au să fie crescuţi anume pentru ca să se omoare între dînşii. Nu această pornire spre luptă, ci iubirea frăţească •avem s-o cultivăm în generaţiunile viitoare ; nu pentru război, ci pentru lucrarea pacinieă avem să le pregătim. La război, de nevoie ne ducem şi tot omul de caracter e şi pe cîmpul de luptă acela pe care poţi să te razămi, iar nu nemernicul care le face toate de nevoie. Nu încape îndoială că această argumentaţiune e mai conformă cu principiile pedagogice şi cu spiritul modern. Sunt însă şi consideraţiuni de o natură practică, pe care iar alţii dintre membrii corpului didactic ţin să nu 381 le treacă cu vederea şi aceştia admit exerciţiile militare, numai însă pentru băieţii mai mari şi sub conducerea învăţătorului ori a profesorului de gimnastică. Nu are să se supere nimeni dacă se face constatarea că la noi, şi în familie, şi-n şcoală, şi-n societate li se dă copiilor puţină educaţiune morală şi încă mai puţină edu-caţiune religioasă. Nu avem deci să ne orientăm după ţări în care e multă purtarea de grijă pentru cultura sufletească. Ceea ce ne trebuie nouă nu sunt oamenii pregătiţi pentru „lupta crîncenă“ şi gata de a se arunca-n vuitoare, ci inimi deschise pentru însufleţire şi pornite spre lepădarea de sine. Pe aceste să ni le creăm, căci fără de ele milităria nu preţuieşte nimic, ba e primejdioasă arma dată-n mîna celui ce nu are căldură şi avînt în sufletul lui. De cînd e lumea, popoarele nu prin vînjoşia braţelor, ci prin tăria inimilor s-au ridicat: voinicie, bărbăţie, vitejie nu sunt calităţi trupeşti şi nu prin deprindere practică, ci prin cultura sufletească se cîştigă. Nu firea s-o înăsprim, ci căldura sufletelor s-o sporim în cei ce urmează după noi şi putem apoi să facem fără de primejdie şi exerciţii militare. Cam aceste sunt părerile emise de membri corpului didactic. Mai sunt însă şi părinţii, pe care cestiunea îi priveşte chiar mai de aproape decît pe învăţători şi mulţi dintre părinţi îşi pun întrebarea dacă nu cumva avem în şcolile noastre mai multă nevoie de preoţi decît de sergenţi. ŞCOALA LIBERA Zilele acestea, ministrul de Culte din Austria a dat rezolvare definitivă unei mult discutate cestiuni de principiu, care indirect ne priveşte şi pe noi românii. Există la Viena o societate constituită de oameni cu vederi înaintate, care a înfiinţat cîteva şcoli particulare aşa numite „libereîn care nu se fac şi lecţiuni de religiune. Deoarece legea de instrucţiune publică din Austria conţine dispoziţiuni în ceea ce priveşte predarea studiu- 382 Iul în materie de religiune, consiliul comunal a luat hotă-rfrea de a închide acele şcoli, cită vreme susţiitorii lor nu •se vor fi conformat cu legea. Societatea a făcut recurs la consiliul şcolar, care a luat dispoziţiunea ca studiul religiunii să fie predat de persoane calificate pentru aceasta. Nu i-a rămas dar di-recţiunei şcolilor decît să însărcineze cu predarea studiului în materie de religiune pe patru dintre membrii 'corpului didactic care aveau calificaţiunea cerută. Consiliul comunal n-a permis, cu toate acestea, ca şcolile să fie deschise, ci a cerut ca religiunea să fie predată de învăţători care au autorizaţiune primită pentru aceasta de la superioritatea confesională a elevilor, deci pentru catolici de la episcop, pentru protestanţi de la con-sistoriu ori pentru evrei de la rabin. Societatea a făcut recurs la ministru, iar acesta a rezolvat cestiunea în înţelesul că în Austria pot să existe numai şcoli în care studiul religiunei e predat cu autori-^aţiunea superiorităţei confesionale. După motivarea ministrului, superioritatea confesională nu are numai dreptul, ci totodată şi datoria de a purta grijă de educaţiunea religioasă a copiilor păstoriţi de dînsa şi astfel nu poate să refuze a da orişicărei şcoli profesor de religiune autorizat de dînsa. Nu atinge ministrul cestiunea cum rămîne cu copiii care n-au nici un fel de confesiune, dar Fremdenblatt încheie articolul publicat asupra acestei cestiuni cu vorbele : „Nu e în legislaţiunea austriacă loc pentru şcoli fără de religiune“, iar alte ziare susţin că asemenea copii au să fie crescuţi pînă la vîrsta de 18 ani în „legea ţării“, iar de la vîrsta de 18 ani înainte fac ceea ce vor. în acelaşi fel se pune cestiunea la românii din Regatul Ungar, unde studiul religiunei e predat de învăţători autorizaţi de superioritatea confesională şi după spiritul le-gei nu poate să fie predat decît în limba rituală, care e cea românească. în dieceza Aradului şi pe cît ştim deocamdată numai în acea dieceză, numai preoţi pot să facă lecţiuni de religiune, iar în celelalte dieceze, religiunea o predau şi învăţători, dar tot cu autorizaţiune primită de la episcopi. Acum se pune cestiunea cum rămîne cu studiul religiunei 383 în şcoalele de stat şi în cele comunale. Are s-o predeie învăţătorul comunal ori cel de stat fără de autorizaţiunea episcopului, ori au s-o predeie preoţii însărcinaţi de episcopii lor? In vederea acestei cestiuni stăruie ministrul ca în şcoalele^ maghiare, elevii români să facă şi studiul reli-giunei în limba maghiară, ceea ce episcopii nu pot să admită fără ca să intre în conflict atît cu simţămîntul comun al credincioşilor, cît şi cu legea, în virtutea căreia singura limbă admisă în biserică e cea românească. Ceea ce ministrul de Culte al Ungariei ar voi e, în ultimă analiză, tot ceea ce au voit şi întemeietorii şcolilor „libere“ din Viena, care nu voiau să ţie seamă de autoritatea confesională. De aceea, după ceie mai noi ştiri, clerul romano-catolicii, nici mozaicii, nici luteranii şi pe cel ortodox.1 Rămînea acum întrebarea cum stăm noi cu şcolile din România? Avem ori nu şcoli „libere* ? Pe cît ştim, nici romano-catolicii, nici mozaicii, nici luteranii, nici calviniştii, nici mohamedanii, nici lipovenii nu s-au plîns vreodată că autorităţile lor confesionale au fost împedeeate de a lua măsurile ce cred de cuviinţă pentru creşterea religioasă a copiilor păstoriţi de ele. Ar fi însă foarte greu să o susţinem aceasta şi în ceea ce priveşte pe fiii bisericei dreptcredineioase autochefale române. Avem o mulţime de şcoli în care religiunea e predată de învăţători care n-au nici cuvenita pregătire pentru aceasta, nici mai ales autorizaţiune din partea episcopilor. Sunt, cu toate acestea, şi la noi, ca la Viena, oameni dealtminteri foarte respectabili care nu au nici o confesiune şi nu ţin sănşi boteze copiii. Cine şi cum ne dă garanţiile cuvenite că asemenea oameni nu au şi nu pot avea înrîurirea în învăţămîntul nostru public ?! Cum am putea să ne încredinţăm dacă nu cumva între învăţătorii care fac lecţiuni de religiune sunt şi oameni care nu cred, nu sunt de legea noastră ori ne iau chiar în bătaie de joc credinţele?! într-o lume ca cea de azi e cu putinţă şi aşa ceva. 1 Frază neclară în periodic. 384 înalt preasfinţiile-lor părinţii metropoliţi ai noştri şi suiraganii lor, preasfinţii episcopi, sunt îmtru toate deopotrivă cu metropoliţi! şi episcopii din alte ţări şi nu mai prejos de căpeteniile altor biserici din ţară, au dar nu numai dreptul, ci totodată şi datoria de a ne dumiri cu autorizaţiunea cui împlinesc la noi învăţătorii şi funcţiuni la urma-urmelor bisericeşti. Nu noi o cerem aceasta, ci spiritul timpului o impune, căci trăim, din întîmplare, în Europa şi avem să mergem fie cu curentele generale ce se produc în societatea europeană, fie contra lor. . • 7V PROFESORII SECUNDARI îşi au profesorii secundari, şi ei, fiecare votul, ba mulţi dintre dînşii sunt chiar şi agitator" electorali tot atît de distinşi ca cel mai proclet cîrc rumar, nu însă acesta e temeiul pe care se razămă cei ce le dau dreptate cînd stăruie să li se sporească lefurile. Nu sunt însă puţini nici cei ce îi dau ministrului, cari nu vrea ori nu poate să ţie seamă de stăruinţele lor. A fost un timp, cînd aveam puţine şcoli secundare şi ministrul era, cu toate aceste, nevoit să facă un fel de vî-nătoare de profesori, căci erau puţini de tot oamenii cu oarecare pregătire pentru cariera de profesor şi numai puţini dintre aceştia se mulţumeau să fie numai profesori secundari. Nu-i rămînea dar ministrului decît să momească oamenii cu lefuri mari, zece, chiar cincisprezece lei lecţiunea, ba pe ici, pe colo şi mai mult. Instrucţiunea era predată în timpul acela de oameni cari, pe lîngă toate celelalte, erau şi profesori, alergau toată ziua de ici pînă colo, n-aveau timp să-şi prepare lecţiunile şi nu se puteau interesa de cele ce se petrec în şcoală. Aşa nu putea să meargă bine învăţămîntul nostru Lasă că profesorii lipseau adeseori de la lecţiuni, dai şi lecţiunile pe cari le făceau erau adeseori superficiale. Trebuia să vie dar un ministru care ţine să facă din li- 385 ceele şi din gimnaziile noastre şcoli adevărate, în care se munceşte cu stăruinţă şi bună rînduială. I s-a spus că, din leafa pe care o primesc, nu pot profesorii secundari să trăiască şi astfel sunt nevoiţi să-şi caute şi alte ocupaţii ori să dea lecţiuni prin institute particulare, ca să poată trăi potrivit cu exigenţele lor legitime. Pentru ca profesorii secundari să poată fi dar adevăraţi profesori şi numai profesori, s-a alcătuit un proiect de lege prin care se urcau lefurile potrivit cu nevoile timpului de atunci, dar se hotăra totodată ca fiecare profesor să facă vreo douăzeci de lecţiuni pe săptămînă. Acel proiect a căzut pentru că el era jignitor pentru cei ce erau, pe lîngă toate celelalte, şi profesori şi ţineau să-şi continue toate ocupaţiunile, fie mai plăcute, fie mai lucrative pe cari le aveau alăturea cu cea de profesor. Ei aveau înrîurire mai hotărîtoare decît salahorii şcolii. Astfel am rămas, pînă-n ziua de astăzi, cu o mulţime de profesori secundari, pentru că şi şcoala e un lucru secundar şi în alt înţeles, oameni în genere capabili, care ştiu să-şi facă într-un fel ori într-altul venituri însemnate şi astfel nu prea pun temei pe leafa de profesor. Alăturea cu aceştia sunt cei ce sunt numai profesori. Aceştia o duc destul de bine cîtă vreme nu sunt căsătoriţi. După ce s-au căsătorit însă şi mai ales după ce li se umple casa de copii, ei o duc foarte greu. Chiriile, îmbrăcămintea şi toate celelalte mijloace de trai s-au scumpit, încît nu mai pot să iasă din leafa croită potrivit cu nevoile unui timp de mult trecut. Nu le rămîne decît să-şi mai caute şi alte ocupaţiuni, iar acestea azi nu se mai găsesc atît de uşor ca mai înainte. Aceştia sunt cei ce stăruie să li se sporească lefurile. Ei n-au însă nici la minister, nici în presă, nici în întrunirile publice, nici în Corpurile Legiuitoare trecerea mai fericiţilor lor colegi, cari nu sunt interesaţi ca profesorul să fie numai profesor şi de aceea ori nu sprijinesc mişcarea, ori o combat chiar. Pentru noi, ceilalţi, e indiferent dacă ei sunt ori nu interesaţi. 386 Vorba e cari sunt interesele părinţilor, ale ţării, ale neamului : de aceste au să ţie seamă atît miniştrii cît şi legiuitorii. Sunt multe neajunsurile şcolilor noastre şi ar fi greu să zicem că n-au dreptaite cei ce se plîing de ele. Nu e, cu toate aceste, mai puţin adevărat că am realizat în timpul celor din urmă decenii progrese însemnate şi că azi se lucrează în şcolile noastre secundare mai mult, mai bine şi mai cu spor decît în trecut * Lefurile profesorilor secundari au să fie sporite, pentru ca acest progres să fie şi de aici înainte cu putinţă. Dacă nu chiar singura, cea mai de căpetenie preocupare a profesorului trebuie să fie cultivarea ştiinţei pe care o propagă, iar lucrul acesta nu e cu putinţă cîtă vreme el e nevoit să caute şi lucrări extraşcolare. Interesele generale cer ca să aibă multe lecţiuni dar să-i fie şi retribuţiunea potrivită cu munca pe care o săvîrşeşte şi cu exigenţele lui legitime. în acelaşi fel se prezintă cestiunea şi în ceea ce priveşte pe profesorii universitari, dintre cari mulţi sunt numai şi profesori. Corpul didactic are menirea nu numai să propage, ci totodată să şi cultive ştiinţa şi orişicît de zeloşi propagatori ar fi profesorii noştri secundari şi cei umiversiîtari, e puţin ceea ce dînşii fac pentru cultivarea ştiinţei. * De aceea lipseşte la universităţile, şi cu atît mai vîr-tos în liceele noastre, aşa-numitul spirit şcolar. Cheltuielile făcute spre a face cu putinţă producerea acestui spirit în şcolile noastre secundare, chiar dac-ar fi mari, nu pot să fie decît folositoare. Să fie dar spor la retribuţiune, dar şi la muncă. ; ÎNVAŢAMÎNTUL NOSTRU PRIMAR Am publicat zilele acestea cîteva dintre datele statistice adunate de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunei Publice, pentru starea învăţămîntului nostru în timpul anului şcolar 1908—1909. 387 Erau atunci în ţară 821 731 copii obligaţi a umbla la şcoală şi anume 431 630 băieţi şi 390101 fete. Ţinem să scoatem la iveală această deosebire: la 1 000 băieţi, numai 903 fete. Dintre cei 821 731 copii, au fost înscrişi în şcoală numai 481074, adică abia 58,5 la sută, iar nu mai puţin decît 41,5 la sută au rămas fără de nici o instrucţie. Şi dintre cei înscrişi însă, mulţi s-au retras în timpul anuiui şi nu puţini au fost eliminaţi. Exprimăm dar un adevăr, pe cît de trist, pe atît de neîndoios, dacă zicem că instrucţiune au primit mai puţin decît jumătate din cei obligaţi a umbla la şcoală, iar dintre puţinii aceştia de tot puţini au ajuns să fie absolvenţi ai şcolii primare. Mai e apoi şi un alt lucru foarte caracteristic. Dintre cei 481 074 copii înscrişi la şcoală, fete sunt numai 159 555, adică pentru 1000 de băieţi s-au înscris la şcoală (nu 903) abia 496' fete. Cam aceleaşi sunt proporţiile şi în ceea ce priveşte personalul didactic, dar numai la şcoala rurală. Au fost adică 4 682 învăţători şi 1 517 învăţătoare, adică la 1 000 învăţători numai 324 învăţătoare. Cu totul altfel stau lucrurile în comunele urbane, unde sunt 893 învăţătoare şi numai 493 învăţători, deci pentru 100 învăţători, 181 învăţătoare. Care e, care poate să fie rostul acestei mari deosebiri în ceea ce priveşte personalul didactic la ţară şi prin oraşe şi orăşele ? E mult discutată cestiunea dacă în învăţămînt femeia poate ori nu să obţie aceleaşi rezultate ca bărbatul, şi oameni cu multă autoritate în materie de învăţămînt admit femeia chiar şi în şcolile de fete numai ca ajutătoare, mai ales în clasele mai inferioare. în învăţămîntul nostru public, femeile sunt puse în rînd cu bărbaţii chiar şi pentru şcolile de băieţi. Nimeni însă nu le-a pus chiar mai presus de bărbaţi şi astfel nu se poate zice că şcolile urbane au fost favorizate, dîndu-li-se pentru 100 învăţători peste 180 învăţătoare. După datele adunate de minister, nu numai la ţară, ci şi prin oraşe, fetele sunt la şcoală mai puţine decît băieţii: de ce atunci numai la ţară sunt şi învăţătoarele mai puţine decît învăţătorii ?! 388 Rost pedagogic, fără îndoială, nu are aceasta îngrămădire prin oraşe a învăţătoarelor. Cifrele sunt nemiloase şi vorbesc foarte clar. Dacă adunăm la un loc învăţătorii de la ţară şi de prin-oraşe, mem dinpreună cu învăţătoarele un corp didactic primar alcătuit din 7 585 persoane, ceea ce pentru 481 074 de copii înscrişi face de fiecare învăţător ori învăţătoare 63 şcolari, fără doar şi poate prea mult. Dacă s-ar fi^înscris toţi copiii obligaţi, ar veni pentru fiecare învăţător rm mai puţin decît 108 şcolari. Cam jumătate din copiii obligaţi a umbla la şcoală rămîn fără de instrucţiune, fiindcă nu avem nici destule şcoli, nici destui învăţători. Legea privitoare la obligativitatea învăţămîntului nu se aplică, fiindcă statul el însuşi n-a ajuns încă să facă cu putinţă aplicarea ei. E deci lucru firesc dacă autorităţile şcolare aplică învăţătoare şi pentru multe din şcolile de băieţi, aceasta însă mai mult prin oraşe decît la ţară, unde femeile tinere sunt mai mult ori mai puţin expuse. Sunt vreo cincizeci de ani de cînd s-a creat legea privitoare la obligativitatea învăţămîntului primar : datele adunate de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunei Publice ne arată însă că nici pînă astăzi n-am ajuns să putem aplica legea aceea şi că mult mai avem să ostenim şi mari jertfe avem să ducem pentru şcoala noastră. ACTIVITATEA EXTRAŞCOLARA Cu ocaziunea discuţiunilor urmate în cestiunea şcolilor particulare, s-au pornit din nou şi discuţiunile privitoare la activitatea aşa-zisă extraşcolară a învăţătorilor şi iar s-au accentuat deosebirile de vederi în ceea ce priveşte rostul învăţătorilor în societatea noastră. Sunt mulţi şi se sporesc aceia care nu sunt mulţumiţi cu rezultatele învăţămîntului nostru primar. Chiar admi-ţînd că-n şcolile noastre primare se-nvaţă destul şi anume ceea ce trebuie să se înveţe, foarte adeseori suntem cuprinşi de simţămîntul că e mai mult ori mai puţin primej- 389 dioasă îndrumarea educativă ce se dă în şcolile noastre primare. Conduse în spirit realist şi utilitar, ele ne dau oameni cu gîndul pornit spre cele lumeşti, incapabili de avînt şi de lepădare de sine, adeseori chiar nemiloşi, care în toate împrejurările au în vedere numai fiecare interesele sale cele mai apropiate. O şcoală oarecum păgînească, s-ar putea zice, care dezvoltă numai mintea şi lasă inîma în părăginire. Nu cercetăm dacă au ori nu dreptate cei ce judecă astfel. Chiar avînd însă dreptate, ei nu judecă drept dacă-i învinovăţesc pe învăţători că propagă un spirit primejdios în masele mari ale poporului şi combat din cauza aceasta activitatea lor extraşcolară. Dac-ar fi să fie adevărat că e ceva păgînesc în şcoala noastră primară, vina nu e a învăţătorilor, ci a celor ce au organizat şcoala ori au condus-o fără ca să se fi pătruns de gîndul că-n lipsă de religiozitate nu e cu putinţă nici educaţiune, nici bună rînduială. învăţătorii, chiar fiind pătrunşi de simţămîntul acesta, nu pot decît să lucreze după îndrumările ce li se dau de sus. Ei sunt şi oameni, precum şi cetăţeni şi astfel au dreptul de a se însoţi cu alţi oameni şi de a lua, alăturea cu concetăţenii lor, parte la acţiuni economice ori culturale folositoare, fie pentru fiecare dintre dînşii îndeosebi, fie pentru societate în genere. Autoritatea şcolară nu numai poate, ci trebuie chiar să-i oprească, dacă acţiunea la care vor să ia parte nu se potriveşte cu rostul lor ca învăţători. Dacă nu-şi face datoria, vina nu a învăţătorului este. Activitatea aşa-zisă extraşcolară a învăţătorilor e de trei feluri: admisibilă, nepotrivită şi neiertată. Admisibilă e participarea învăţătorului la întreprinderi de orişice natură şi mai ales la întreprinderi culturale, care se potrivesc cu rostul lui de învăţător, fiind un fel de complectare a activităţei lui şcolare. Autoritatea şcolară n-are să-i oprească, dar nici să-i încurajeze şi cu atît mai puţin să-i oblige pe învăţători a lua parte la asemenea întreprinderi. In timpul său liber orişicare învăţător se foloseşte de puterile sale cum îl trage inima. 390 Aceia dar, care combat activitatea extraşcolară, au toata dreptatea, dacă e adevărat că învăţătorii sunt obligaţi a lua şi fără de voia lor parte la întreprinderi extra-şcolare ori că sunt preferaţi aceia dintre dînşii care se disting prin zelul lor — nu în şcoală, ci afară de şcoală. Cu atît mai vîrtos au dreptate, dacă întreprinderea la care învăţătorul ia parte nu se potriveşte cu rostul lui de educator. Asemenea activitate şcolară, autoritatea nu are să tolereze. Dacă, cu toate aceste, o tolerează, o încurajează, ba chiar o cere, ea abuzează de învăţători în vederea unor scopuri care n-au nici o legătură cu învăţământul. Dacă e deci vorba să judecăm drept în ceea ce priveşte activitatea extraşcolară a învăţătorilor, avem să ne dăm seamă dacă e ori nu această activitate compatibilă cu rostul învăţătorului ca educator. Contra activităţii extra-şcolare sunt mai ales aceia cari sunt de părere că activitatea extraşcolară e în parte nepotrivită, ba chiar neiertată. S-a constatat adeseori că, în corpul nostru didactic, încetul cu încetul, s-a încuibat un spirit oarecum sectar, de care mulţi se plîng şi care pentru mersul învăţământului numai păgubitor poate să fie. Asemenea spirit nu se poate produce în activitatea şcolară ; el s-a produs în cea extraşcolară. Dacă aşa este, au dreptate cei ce stăruie ca învăţătorul să fie mai presus de toate învăţător. El poate să dispună de timpul lui liber după cum îl trage inima, cîtă vreme nu intră în conflict cu rostul lui de educator, dar pentru meritele pe care şi le va fi cîştigînd ca om şi ca cetăţean, nu autoritatea şcolară, ci societatea are să-l răsplătească. ŞCOALA NOASTRĂ Se vorbeşte adeseori despre şcoala noastră şi se zic multe despre neajunsurile activităţii noastre şcolare ; ar fi însă foarte greu să găsim şi oameni care sunt mulţumiţi cu rezultatele ei de pînă acum. 391 Cît pentru învăţătura ce se dă-n şcolile noastre, părerea generală e că-ti cele primare ea e destulă, în cele secundare chiar prea multă şi rîumai îri cele superioare prea puţină, dar in toate superficială, iar aceasta nu pentru că fie învăţătorii, fie profesorii n-ar fi avîiid pregătirea cuvenită, ci pentru că nuimai puţini dintre dînşii au destulă rîvnă dăscălească pentru ca să se mărginească la activitatea şcolară. Nu cercetăm dacă au ori nu dreptate cei ce o zic aceasta. în împrejurările de astăzi, mi-e în mare grad indiferentă învăţătura ce se dă-n şcolile noastre: ceea ce mai presus de toate ne interesează sunt rezultatele educative ale vieţii şcolare — partea pe care o ia şcoala în formarea caracterelor. Mai ales în ceea ce priveşte rezultatele aceste e generală nemulţumirea. Am dori ca şcoala să dezvolte în viitoarele genera-ţiuni simţimîntul bărbăţiei şi să ne deie oameni cu virtute pe oare ţara poate să se razăme îin toate împrejurările, cum au fost cei ce s-au luptat cu bărbăţie pentru întemeierea statului român. Orişicît de legitimă ar fi însă dorinţa aceasta, i-am face corpului nostru didactic o mare nedreptate dacă l-am învinovăţi şi pentru neajunsurile educative ale vieţii şcolare. Educaţiunea se face în şcoala vieţii, deci nu sub purtarea de grijă a învăţătorului, ba de la o vîrstă înainte nici în familie, ci sub înrîurirea mediului social. E uşoară sarcina învăţătorului, dacă copilul e bine îndrumat de familie şi afară de şcoală are pretutindeni buni purtători de grijă, care nu-i dau rele exemple şi se simt datori a-1 abate din căile rele. La noi, bunele silinţe ale învăţătorilor de cele mai multe ori rămîn zadarnice pentru că nu se potrivesc deloc cu cele ce copilul ori tînărul vede-n viaţa practică, ba adeseori nici cu îndrumările primite din familie. Şcoala are atmosfera ei morală, care se concordă cu atmosfera societăţii în care se află. împotriva acestei atmosfere lupta numai prin izolare e cu putinţă. Toţi 392 cei ce se interesează de educaţiunea naţională trebuie neapărat să fi făcut experienţa că educaţiune mai mult ori mai puţin naţională nu se face în ţara noastră decît în internate cu organizaţiune mai severă, cum sunt semi-nariile şi şcolile militare, în care disciplina morală se razămă pe disciplina intelectuală. Om de caracter, plin de virtute, bărbat în puterea cu-vîntului este acela care se stăpîneşte din convingere şi din propriul îndemn însuşi pe sine, nu şovăie şi nu atîrnă nici de împrejurări, nici de alţi oameni, ci face în toate împrejurările ceea ce e dator să facă. îndrumarea de a fi aşa nu poate tinerimea s-o primească în mijlocul unei societăţi lipsite de disciplină intelectuală, deci şi de disciplină morală, în care faptele sunt săvîrşite mai mult după impulsiuni momentane şi nu ceil mai vrednic, ei cel mai îndrăzneţ şi mlai ¡stăruitor apucă înainte. Privită din acest punct de vedere, e cu desăvîrşire bine chibzuită hotărîrea d-lui N. Filipescu de a înfiinţa o şcoală militară la Mănăstirea Dealu, unde viitorii ostaşi se deprind a iubi natura şi vin tot rar în atingere cu lumea compusă în mare parte din oameni lipsiţi de simţămîntul disciplinei, care nu vor să ştie de exactitate, sunt lipsiţi de simţămîntul datoriei, dau năvală şi să-nghesuie, se pleacă la nevoie în faţa orişicui şi privesc toate lucrurile din punctul de vedere al folosului practic ce pot să tragă din ele. Multe asemenea şcoli ar trebui să înfiinţăm, dacă e vorba să se sporească-n mijlocul nostru ori nu prea numeroşii oameni de caracter, care pun mai presus de toate lepădarea de sine. Şcolile pe care le avem nu pot să aibă decît o slabă şi nesigură înrîurire educativă. Are să ne fie destul că ele îndulcesc inimile şi nu le strică, cum le-au stricat peste Dunăre, unde, în urma unei greşite îndrumări, patima oarbă e luată drept virtute şi oamenii se fălesc săvîrşind fapte care în inimile noastre nu pot să producă decît uri simţămînt de viuă repulsiune. 393 CORPUL NOSTRU DIDACTIC Zilele acestea s-a pornit o nouă discuţiune asupra corpului nostru didactic, şi anume, de astă dată e vorba de recrutarea profesorilor universitari. E adică răspîndită părerea că universităţile nu ne dau ceea ce se cuvine să aşteptăm de la ele, iar aceasta mai ales pentru că, fiind greşit felul de a recruta profesorii universitari, e cu putinţă ca oameni incapabili să ieie catedre universitare, dînd la o parte pe alţii care sunt capabili. Se întimplă cîteodată şi aşa ceva şi în mai multe rîn-duri s-a făcut constatarea că cutare ori cutare a intrat la universitate „ţiindu-se de pulpana“ vreunuia dintre aşa-zişii puternici ai zilei. Chiar fiind însă aşa, îndreptarea răului nu se poate face numai prin schimbarea legii, căci suntem noi românii destul de deştepţi pentru ca să ştim interpreta fiecare, potrivit cu interesele sale, legea, orişicare ar fi ea. Vorba e numai dacă ni se iartă ori nu lucrul acesta. Ştim preia bine că, ani de ziile de-a rîmdul, învăţătorilor noştri nu numai li s-a iertat, ci li s-a cerut chiar să-şi cîştige merite prin o activitate care nu se potrivea totdeauna cu rostul lor de povăţuitori intelectuali şi morali ai tinerimei. Nu va zice nimeni că nu grăim adevărul ori că exagerăm, dacă vom spune că profesorii noştri secundari au fost şi ei încurajaţi să-şi cîştige asemenea merite şi că partidele noastre politice, toate şi-au dat silinţa să-şi aibă fiecare contingentul de partizani în corpul didactic. E deci lucru firesc că şi profesorii universitari, ba mai ales ei sunt, precum se zice, ,4nregimentaţi“ în partide şi e cestiune de conservare ca fiecare partid să încurajeze şi să răsplătească pe ăi săi. Iar aceasta nu numai se iartă, ci se şi cere chiar. Dacă aşa este, ar fi fost un fel de bleg ministrul care n-ar fi profilat de autoritatea sa, ca la concurs să scoată pe cei agreaţi de dînsul. El numea pe membrii comisiu-nii; el putea să răsplătească bunele lor servicii; de la el atîrna să confirme ori nu rezultatele examenului ; con- 394 cursul nu era în adevăr decît o formă pentru înlăturarea aparenţelor răspunderii. Mai grea nu e poziţiunea ministrului nici dacă numirile se fac în virtutea recomandaţiunii, căci treaba lui e ca să-i fie recomandat anume acela pe care-1 vrea. Tocmai de aceea îşi dau toate partidele silinţa să-şi sporească contingentul de partizani la universităţi. Ar fi foarte greşit să trăgem din aceste concluziunea că înrîurirea partidelor politice asupra universităţilor nu e şi binefăcătoare, căci partidele politice sunt, la urma-urmelor, interesate să aibă la universităţi reprezentanţi capabili şi numai rar se strecoară printre aceştia şi cîte un imbecil. Răul nu purcede dar nici din înrîurirea partidelor politice. Universităţile n-au numai să propage ştiinţa, ci să o şi cultive şi chiar dac-am admite că putem să fim mulţumiţi cu universităţile noastre ca propagatoare ale ştiinţei, suntem nevoiţi a constata că ele fac foarte puţin pentru cultivarea şi înaintarea ei. Simţimîntul general e că nu e destul ca profesorii universitari să-şi facă cursurile regulat şi bine pregătiţi, ci ei mai au să şi lucreze cu tot zelul pentru înaintarea ştiinţei, fiecare în ramura sa. Nu cercetăm dacă sunt ori nu la universităţile noastre şi profesori care nu-şi fac cursurile regulat ori vin la ele nu pe dindestul pregătiţi şi admitem că toţi lucrează, unii prin biblioteci, alţii prin laboratorii, cu mult zel pentru înaintarea ştiinţelor ; nu putem însă să spunem că ei au făcut ori fac şi destule publicaţiuni asupra rezultatelor obţinute de dînşii. De aceea lumea foarte uşor ajunge la părerea, poate greşită, că profesorii noştri universitari îşi fac cursurile fiecare după cum le poate, iar mai departe îşi petrec timpul într-o activitate care n-are nici o legătură nici cu universitatea, nici cu ramura de ştiinţă pentru care şi-au luat catedra. Dac-o fi să mai fie adevărat şi lucrul acesta, vina nu poate să cadă nici asupra legii, nici asupra partidelor politice, nici asupra miniştrilor după vremuri, ci numai asupra societăţii noastre care n-a ajuns încă să ştie răsplăti 395 fie chiair şi numai prin stimă şi muinca cinstită şi stăruitoare şi nu-i preţuieşte pe oameni după valoarea lor adevărată, ci după poziţiuriea ce a ştiut fiecare să-şi asigure şi după reclama ce şi-o fac cei ce au nevoie de ea. E greşită calea ce-au apucat cei ce cred că se va lucra şi se va scrie mai mult dacă recrutarea profesorilor se va face pe baza publicaţiunilor. Vor scrie oameni anume ca să obţie catedra, dar nu vor mai scrie după ce au obţinut-o în virtutea unei aprecieri date la comandă. Pentru dezvoltarea literară se cere, mai presus de toate, public: de ce oare să-ţi petreci zilele şi nopţile scriind, cînd ştii că numai puţini de tot îţi vor citi scrisa şi încă mai puţini sunt în stare să judece asupra ei ?! Ceea ce ne trebuie nouă e o şcoală secundară care ne dă public cititor destul de numeros şi în acelaşi timp destoinic de a deosebi ceea ce merită de ceea ce nu merită să fie citit — o şcoală secundară care ne dă ştiinţe mai puţine, dar mai temeinice şi, mâi presus de toate, disciplina intelectuală care atît de mult ne lipseşte azi. D-ALE ÎNVAŢAMÎNTULUI Nu e în organismul vieţii comune nici o parte atît de complicată ca învăţămîntul public, care hotăreşte atît mersul dezvoltării generale cît şi soarta fiecăruia îndeosebi. De aceea, mai unii, mai alţii sunt nemulţumiţi cu rezultatele învăţămîntului şi totdeauna sunt mai mult ori mai puţin numeroşi cei ce stăruie să se facă anumite îndreptări în sistemul de învăţămînt. îndeosebi la noi şi este în adevăr nevoie de multe îndreptări şi astfel e lucru firesc ca cei ce trec pe la Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică să ţină a lăsa drept urmă cîte o „reformă salutară“. Nu e însă între aşezămintele publice nici unul în care e atît nevoie de stabilitate ca în învăţămînt. îndeosebi pentru noi, românii, idealul vieţii politice ar fi ca în mijlocul tuturor schimbărilor, ministrul de Război şi cel de Culte şi Instrucţiune Publică să rămînă fiecare la locul 396 său, ca să nu se producă zguduiri şi toate să se desfăşure în linişte şi în acelaşi fel. Deoarece lucrul acesta nu prea e în lumea noastră cu putinţă, rămîne ea, în materie de învăţămînt, reformele să se facă numai cu foarte multă cumpănire şi anume, în timpuri cînd lumea nu e preocupată de alte cestiuni mai pozitive. Stăm deci la îndoială dacă ministrul nostru de Culte şi Instrucţiune Publică a ales ori nu bine timpul pentru îndreptările ce vrea să facă în sistemul de învăţămînt. Poate că da, dar e de temut că nu. Unul dintre marile neajunsuri ale învăţămîntului nostru e că mulţi dintre membrii corpului didactic nu sunt mărginiţi fiecare la catedra sa, ci mai au şi alte ocupa-ţiuni, în multe cazuri chiar extraşcolare. Neajunsul acesta n-ar putea să fie înlăturat decît sporind şi onorariile, şi lecţiunile, astfel ca cel ce a luat odată o catedră să nu mai fie nevoit a-şi căuta şi alte ocupaţiuni. Cestiunea aceasta a mai fost pusă în discuţiune pe timpuri mai liniştite decît cele de astăzi şi tot n-a fost rezolvată într-un fel. Va putea oare să fie rezolvată azi? Cu atît mai anevoie poate să fie rezolvată în timpuri ca cele de astăzi cestiunea grupării materiilor în şcolile secundare. Nu o dată ni s-a întîmplat că au fost votate în pripâ şi cu un fel de încăpăţînare legi care n-au putut să fie aplicate, ori pe care după un scurt timp am fost nevoiţi să le modificăm. Chiar azi sunt puse în discuţiune asemenea modificări, de care n-ar fi nevoie dacă legile ar fi fost create cu destulă cumpenire. Mai ales în materie de învăţămînt, avem să ne ferim de asemenea pripiri care produc perturbaţiuni cu desăvîrşire stricăcioase. Ar fi, de exemplu, vorba ca să fie împreunate catedra de religiune cu cea de limba română. E o idee fără îndoială interesantă aceasta. Ceea ce mai ales ne lipseşte nouă astăzi e disciplina intelectuală şi, ca urmare, şi cea morală. Cel mai puternic, dacă nu chiar singurul mijloc pentru îndrumarea spre disciplină intelectuală e studiul stăruitor şi raţional al limbii. Acela care se deprinde a fi cu toată băgarea de seamă la alegerea vorbelor, la întrebu- 397 inţarea şi la aşezarea lor, precum şi la înşirarea cugetărilor sale e om cumpenit şi cu bună rînduială în toate ale sale şi-şi face treaba cum se cade — orişiunde l-ai pune. Iar cel ce nu ţine seamă nici de gramatică, nici de stilistică, nici de logică, ci aruncă vorbele oarecum cu furca e om care nici unei regule nu i se supune şi le face toate de-a valma. E deci apropiat gîndul că profesorul de religiune, care-i îndrumează pe tineri spre disciplina morală, are să le fie şi îndrumător în ceea ce priveşte disciplina intelectuală. Sunt însă mulţi oameni care n-o admit aceasta şi e fără îndoială greu să fii bun profesor de religiune şi în acelaşi timp şi bun profesor de limba română. Dacă e deci vorba să luăm o hotărîre bine chibzuită, are să ni se lase timp şi linişte ca să ne putem dumiri. „La toamnă“ — zice românul cînd vorba e să iâ vreo hotărîre mai însemnată. „La toamnă !“ — vor fi zicînd mulţi şi în ceea ce priveşte „îndreptările“ proiectate în învăţă-mînt, ba chiar şi atunci numai dacă va da Dumnezeu ca lucrurile să se mai liniştească. ÎNVAŢAMÎNTUL NOSTRU Din cele ce se vorbesc şi se scriu despre învăţămîntul nostru, rezultă-n mod neîndoios că am făcut în timpul celor din urmă cîteva decenii foarte însămnate progrese în ceea ce priveşte răspîndirea culturii, dar, cu toate aceste, nu prea e nimeni mulţumit cu rezultatele ce-am obţinut. După părerea generală, cel mai mare neajuns al învăţămîntului nostru e că abia pentru jumătate din copiii obligaţi a umbla la şcoală avem învăţători şi localuri şcolare. Urmarea e că nu se poate executa legea în ceea ce priveşte obligativitatea învăţămîntului primar şi că în şcolile noastre e prea mare îndesuiala copiilor. Nu numai că sunt dar foarte mulţi copii care nu au parte de instrucţiune, dar şi puţinii care au parte de ea o primesc în condiţiuni rele. 398 Acesta e un neajuns al tuturor şcolilor noastre. Nu numai în şcolile primare, ci şi-n cele secundare, ba chiar .şi-n cele mai multe dintre şcolile speciale e prea mare îndesuiala şi astfel instrucţiunea se dă în relé condiţiuni. Numai sporind şcolile putem să ajungem încetul cu încetul la îmbunătăţirea învăţămîntului nostru. Aceasta e fără îndoială convingerea din care pornesc cei ce stăruie să fie votat un credit mai însemnat pentru construcţiuni şcolare — mai ales prin sate. Votarea unui asemenea credit nu va fi însă decît un bun început şi multe vor mai trebui să se facă pentru ca ră-zultatele învăţămîntului nostru să poată fi mulţumitoare. După ce vom fi sporit numărul localurilor şcolare, va trebuie, se-nţelege, să sporim şi numărul învăţătorilor. Avem ori nu de unde să-i luăm ? ? Datele statistice ne spun că nu avem nici aici destui şi suntem nevoiţi să ne folosim de mulţi suplinitori şi de multe învăţătoare. Vom fi deci nevoiţi să sporim şi şcolile normale, iar în urmă să mai urcăm budgetul, atît la cheltuielile de întreţinere, cît şi la lefurile învăţătorilor. Votînd deci acum creditul pentru construcţiunile şcolare, luăm angajamentul de a cheltui în viitor din ce în ce mai mult pentru învăţămînt. Trebuie neapărat s-o facem aceasta, avem însă în acelaşi timp să ne dăm seamă că nici numai prin această sporire de cheltuieli nu ajungem la îmbunătăţirea învăţămîntului nostru. Vorba nu e numai cîte şcoli şi cîţi învăţători avem, ci şi cît, ce şi cum se-nvaţă în şcoli. Părerea generală e că se-nvaţă destul, dacă nu chiar prea multe, dar se-nvaţă şi unele lucruri fără de folos şi e greşit felul cum se învaţă. Dacă aşa este, răul numai prin sporiri de cheltuieli nu poate să fie înlăturat şi atunci cînd luăm hotărîrea de a aduce nouă şi încă mai mari jertve, ni se cuvine să stăruim ca cei însărcinaţi cu conducerea învăţămîntului nostru să-şi îndoiască şi ei silinţele de a înlătura neajunsurile de care sufere învăţămîntul nostru. Toată lumea admite că nu se face în şcolile noastre destulă educaţiune, deci că se face destul, poate chiar prea 399 mult pentru dezvoltarea intelectuală, dar e lăsată-n pă-răginire inima şi nu se face nimic pentru îndrumarea morală şi pentru formarea caracterelor. Dacă lucrul acesta e adevărat, vinovaţi sunt, înainte de toate, profesorii şcolilor normale, care nu le dau viitorilor învăţători cuvenita pregătire pentru îndrumarea morală şi pentru formarea caracterelor. Deodată cu întreprinderea construcţiunilor şcolare, trebuie să se pătrundă şi şcolile noastre normale de un nou spirit. Acest nou spirit nu poate însă să pornească decît de la universitate şi îndeosebi din seminariile pedagogice, unde li se dă atît viitorilor funcţionari administrativi ai învăţămîntului cuvenita pregătire pentru împlinirea chemării lor. Iară şi iarăşi se dă pe faţă adevărul că temelia cea adevărată a învăţămîntului public nu e, cum adeseori se zice, jos în şcoala primară, ci sus la universitate şi aceia care constată neajunsurile învăţămîntului nostru acuză, înainte de toate, universităţile noastre fie de neglijenţă, fie de lipsă de pricepere, fie mâi ales de rele. Dacă la universitate e zel, căldură şi avînt, învăţă-mîntul se-nviorează în toate gradele şi-n toate amănuntele lui ; dacă la universitate se dau bune exemple şi se formează caracterele, şcolile toate sunt mai presus de toate aşezămintele de îndrumare spre bine. GOSPODÂRIA CASNICA Intre proiectele de legi depuse zilele acestea la Cameră e şi unul privitor la „învăţămîntul menager“. N-avem de gînd să intrăm în amănuntele acestui proiect de lege, ci să scoatem la iveală importanţa hotărîtoare a problemei pe care el e menit să o rezolve. încă sunt acum cîţiva ani, erau foarte puţini cei ce-şi dedeau seamă despre importanţa „învăţămîntului mena-ger“ şi despre necesitatea din ce în ce mai urgentă a lui. A străbătut însă din ce în ce mai mult convingerea ca la noi, în foarte multe, ba poate în cele mai multe case se 400 cheltuieşte prea mult, iar aceasta mai ales pentru că stă-pîna casei nu e „menageră“, adică nu se pricepe la conducerea treburilor casei şi nu e îndrumată a purta grijă de ele. Părerea generală era că aceste sunt lucruri pe care fata le învaţă de la mama ei şi cu care se deprinde în luptă cu nevoile vieţii. Experienţa a dovedit însă că numai puţine dintre femei le învaţă şi încă mai puţine se deprind cu ele. Astfel, cele mai multe nu sunt în stare să conducă gospodăria casnică şi sufer din cauza aceasta şi mari pagube şi mari neajunsuri. S-a admis deci că e nevoie de şcoli speciale, în cari viitoarele stăpîne de casă învaţă tot ceea ce trebuie să ştie, spre a conduce în mod raţional o gospodărie casnică, deci a alege alimentele, a alcătui listele de bucate, a găti bucatele, a ţine rînduiala casei, a croi, a coase, a spăla şi a călca şi a purta grijă de copii. Acesta nu e încă decît începutul „învăţămîntului me-nager“. Foarte în curînd a trebuit să ne încredinţăm că mai importat decît toate aceste este ca stăpîna casei să aibă cuvenita pregătire pentru chivernisirea gospodăriei casnice. Toată ştiinţa ei e de prisos, dacă nu ştie să-şi împartă cheltuielile astfel, încît după satisfacerea tuturor trebuinţelor zilnice să-i mai rămîie şi o rezervă de timp pentru împrejurări neprevăzute şi pentru vremuri grele. E o veche zicătoare, că bărbatul şi tatăl agoniseşte prin munca lui, iar femeia şi mama adună, păstrează şi sporeşte prin purtarea ei de grijă. Dezvoltat deci mai departe, „învăţămîntul menager“ are să ne dea şi îndrumarea educativă în ceea ce priveşte chivernisirea casnică, împărţirea raţională a veniturilor şi adunarea rezervelor pentru viitor. S-a învederat apoi că şi purtarea de grijă pentru buna stare trupească şi sufletească a familiei tot în sarcina femeii cade. Stăpîna casei are să privegheze ea toţi membrii familiei să-şi păstreze sănătatea şi bunele dispoziţiuni sufleteşti, să nu abuzeze nici de mîncări, nici de băuturi* nici într-altfel, să-şi facă în toate privinţele datoria, să trăiască în pace şi bună înţelegere şi să-şi caute de sănătate îndată ce se simt mai mult ori mai puţin bolnavi. 401 ) Stăpîna casei, doctorul tuturora, iar pentru aceasta trebuie să ştie multe şi să se priceapă la toate. Multe trebuie să ştie şi la toate trebuie să se priceapă femeia, cu atît mai vîrtos ca mumă, purtătoare de griji şi educatoare a copiilor. De la destoinicia femeii de a chivernisi treburile casei, de a purta grijă de buna stare trupească şi sufletească a căsniciilor şi de a face educaţiunea copiilor atîrnă dezvoltarea economică şi intelectuală, precum şi buna stare normală a societăţii. De aceea învăţămîntul menajer se află în continuă dezvoltare, se întinde şi se adînceşte din ce în ce mai mult şi are să predomineze în cele din urmă întreaga instrucţiune feminină. Una din marile probleme ale timpului modern e cum are să fie instruită şi îndrumată femeia ca să-şi poată împlini menirea firească şi e învederat că proiectul prezentat de guvern Camerei, în ceea ce priveşte învăţămîntul me-nager, nu e decît un pas făcut spre rezolvarea acestei probleme, care urmează să ne preocupe din ce în ce mai mult. DIPLOMELE PARTICULARE Cu ocaziunea discuţiilor urmate în Cameră asupra legii privitoare la învăţămîntul menager, s-a dat pe faţă o deosebire de vederi care nu poate să fie trecută cu vederea, căci ea aruncă o vie lumină asupra felului de a gîndi al celor ce la noi se socotesc competenţi în materie de învăţămînt. D. Rădulescu-Motru a făcut adică propunerea ca să poată da diplome de absolvire şi şcolilor înfiinţate de particulari, cari se află sub privigherea guvernului. Lucrul acesta li se va fi părînd celor mai mulţi atît de firesc, încît te miri că a mai putut să fie pus în dis-cuţiune. Şcolile de menagiu dau o pregătire profesională, şi astfel în ele se dă puţină învăţătură teoretică şi se face multă practică. Numărul elevelor are deci să fie pentru fiecare clasă foarte restrîns, căci altfel îi vine fiecăreia la practică foarte rar rîndul. Sunt de tot multe fetele cari 402 au nevoie de pregătire atît teoretică cît şi practică pentru purtarea gospodăriei casnice şi multă vreme o să mai treacă pînă ce vom fi ajuns să avem destule şcoli de menagiu. E deci lucru firesc ca să fie societăţi constituite anume, fie oameni singuratici să înfiinţeze şcoli de menagiu, şi nu mai încape îndoială că prin aceasta îi fac societăţii în genere şi statului îndeosebi un bun serviciu. Interesul public cere ca asemenea întreprinderi să fiie încurajate şi e greu să înţelegem cuvintele pentru care mai mulţi dintre deputaţii cari sunt profesori au stăruit cu tot dinadinsul ca numai şcolile de menagiu ale statului să le poată da absolventelor diplome. Diploma e, la urma-urmelor, o adeverinţă despre pregătirea teoretică şi practică a titularei şi e absolut indiferent cum şi unde a fost cîştigată acea pregătire. Valoarea ei atîrnă de la creditul de care se bucură cel ce a emis-o, şi e cu putinţă ca într-o şcoală particulară pregătirea să fie mai deplină decît în şcolile statului, unde înghesuiala e mare şi astfel deprinderile practice se pot face mai cu anevoia. Mai curînd ori mai tîrziu, vom trebui să creăm şi noi o lege, în virtutea căreia învăţătoare nu pot să fie decît femei cari ştiu să coase şi să croiască şi au cuvenita pregătire pentru conducerea gospodăriei casnice. Are să ne fie indiferent cum şi unde îşi vor fi cîştigat candidatele aceste destoinicii practice foarte importante din punctul de vedere al profesiunei lor de învăţătoare şi ne vom mulţumi să ne încredinţăm într-un fel oarecare că în adevăr le au. înţelegem dar să se ceară ca diplome să primească numai acele dintre absolventele şcoalelor de menagiu cari trec un examen în faţa unei comisiuni numite de guvern ; nu înţelegem însă de ce anume diplomele să fie un fel de monopol al statului, încît absolventele, dealtminteri foarte bine pregătite, să nu le poată avea dacă n-au trecut cursul în vreuna din foarte puţinele şcoli de menagiu ale statului. La noi însă, lucrurile nu se petrec ca aiurea. Diploma, în gîndul românului normal, nu e o adeverinţă despre destoinicia şi pregătirea profesională, ci un titlu de căpătuială — o „patalama“ pe care se reazimă 403 anumite drepturi. E mai mult ori mai puţin indiferent ce ştii şi ce eşti în stare să faci : dacă ai „diplomă“, ţi se cuvine să fii numit în „slujbă“. Privind lucrurile din acest punct de vedere practic, e multă nevoie ca diplomele să fie date cu toată băgarea de seamă, pentru ca concurentele să nu fie prea multe. Şi în cazul acesta se dă pe faţă spiritul oriental, ca să nu zicem nici balcanic, nici bizantin, de care e pătrunsă societatea noastră. Numai puţini îşi dau seamă despre marile foloase, cari rezultă pentru întreaga noastră viaţă comună, din pregătirea raţională a viitoarelor soţii şi mume, în ceea ce priveşte chivernisirea casnică şi, în gîn-dul celor mai mulţi, şcolile de menagiu au şi ele menirea de a căpătui, sporind numărul postulantelor. ŞCOLILE NOASTRE POPORALE Se împlinesc cincizeci de ani de cînd s-a întemeiat la noi învăţămînitul „obligator“ şi, îm trecerea acestor cincizeci de ani, ne-am lăudat mereu cu uimitoarele progrese pe care le-am realizat şi am ridicat în slava cerului mai pe unul, mai pe altul dintre „oamenii şcolii44, care ştiau să-şi căpătuiască oamenii de încredere, iar astăzi nu ne rămîne decît să mărturisim că abia pentru jumătate din toţi copiii noştri avem şcoli şi învăţători. Aceasta e măsura în ceea ce priveşte progresul cantitativ pe care l-am realizat şi sunt oameni cari susţin că în ceea ce priveşte calitatea stăm chiar mai rău. Dîndu-şi seama despre aceasta, actualul guvern a stăruit să i se voteze 50 milioane pentru învăţămîntul primar, mai ales de la sate. Cincizeci de milioane sunt bani frumoşi, cu care se poate fece ceva ca învăţămîntul poporal să fie deodată săltat, încît să ne putem iar lăuda. Se constată însă că e. ceste cincizeci de milioane nu sunt destule nici măcar pentru zidirea localurilor de şcoli cari ne lipsesc. Mai 404 avem apoi să cheltuim şi cu instalaţiuniie de tot felul, precum şi cu retribiiirea unui nou rind de învăţători. Noi am făcut încă de mult constatarea că nu avem nici destule şcoli, nici destui învăţători şi am susţinut că sunt. fie lipsiţi de pricepere, fie de rea-credinţă cei ce spun că avem destule şcoli secundare ori speciale. Dacă e deci vorba să se facă ceva serios, suma de 50 milioane are să fie cheltuită întreagă pentru zidiri de localuri şcolare la sate, iar pentru instalaţiuni şi pentru sporirea personalului didactic urmează să fie votate alte sume. Dacă nu aşa se va face, cele 50 milioane se vor topi „ca ceara în bătaia soarelui44, fără ca în starea învă-ţămîntului nostru poporal să se fi produs vreo schimbare mai însemnată. Ceea ce mai presus de toate şi cît mai curînd ne trebuie e şcoala poporală care scade numărul analfabeţilor şi sporeşte numărul celor pe dindestul pregătiţi atît pentru viaţa practică, cît şi pentru serviciul militar. Am rămas deci uimiţi cînd am văzut că d. Teodor Speranţă, om de specialitate, face, într-un raport adresat ministrului, propunerea ca în viitor un rînd de copii să facă lecţiuni înainte de amiazi, iar cellalt rînd să fie instruit de aceiaşi învăţători după-amiază. Lucrul acesta e cu atît mai practic, cu cît în cazul acesta nu am avea nevoie nici de noi localuri de şcoală, căci dacă putem utiliza de două ori pe zi învăţătorii, putem cu atît mai vîrtos să ne folosim de mai multe ori pe zi şi de localurile şcolare, care nu obosesc. Rămîne numai ca aceiaşi învăţători să mai facă, serile, şi cursuri cu adulţi şi să aibă o activitate „extraşcolară44 cît se poate de întinsă şi de „roditoare44. Am putea atunci în adevăr să zicem că nu mai are nimeni învăţători ca noi. ■ Vorba e numai că nici cu învăţătmîntul nostru n-am prea putea să ne lăudăm. îndată ce suma de 50 milioane a fost votată pentru sporirea localurilor şcolare la sate, trebuie să ne împăcăm cu gîndul că avem nevoie — nu acum deodată, ci pentru totdeauna şi de un îndoit număr de învăţători şi că astfel trebuie să mai înfiinţăm încă cîteva şcoli pedagogice, iar aceasta cît mai curînd. Am putea să ne folosim deo- 405 camdată şi de preoţi în învăţământul poporal, dar întrebuinţarea aceloraşi învăţători pentru două rînduri de şcolari, numai în paguba învăţămîntului s-ar putea face. Mai curînd ori mai tîrziu avem să ne pătrundem cu; toţii de convingerea că nu e sănătos spiritul propagat prin puţinele şcoli pe cari le avem şi că e un mare interes naţional ca, atunci cînd sporim şcolile şi învăţătorii, să schimbăm şi spiritul propagat prin şcoli. Ar fi în tot cazul lucru primejdios ca învăţătorii deprinşi cu activitatea extraşcolară, în multe privinţe nepotrivită cu menirea lor, să mai fie îndrumaţi şi spre o îndoită activitate „intra-şcolară“. Să fim foarte mulţumiţi dacă dînşii sunt în stare să poarte cu bine sarcina pe care au luat-o neduplificată asupra lor. EXAMENELE Suntem la sfîrşitul anului şcolar, cel mai nepotrivit timp pentru examene, un zăduf care, atît şcolarilor, cît şi profesorilor le face viaţa nesuferită. Cu toate aceste, tocmai acum au să-şi încordeze atît unii, cît şi alţii puterile. De aceea sunt rezultatele examenelor adeseori atît de surprinzătoare. Ele nu atîrnă adecă numai de la ceea ce şcolarul ştie, ci şi de la dibăcia examinatorului în ceea ce priveşte punerea întrebărilor, şi e greu afară din cale să dai răispuns la întrebări puse de un examinator plictisit şi adeseori enervat, care de dimineaţa pînă seara stoarce mereu răspunsuri. Desfiinţarea examenelor generale a fost deci o mare binefacere atît pentru şcolari, cît şi pentru profesori. îndeosebi în şcolile publice, ele sunt şi de prisos, căci profesorii care nu s-au dumirit în timpul anului n-o să se dumirească, pontr-uin scumt examen, dacă are ori nu şcolarul cuvenita pregătire ca să fie trecut în clasa următoare. Una din nevoile învăţămîntului nostru sunt, prin urmare, examenele de care şcolarii pregătiţi în particular n-au ajuns încă să fie scăpaţi. Aceste sunt cu atît mai ne- 406 potrivite, cu cît şcolarii sunt puşi în faţa unor examinatori pe cari nu-i cunosc. Se caută deci o formă spre a face şi în şcolile particulare de prisos examenele de promovare. Sunt, cu toate aceste, mulţi oameni, mai ales părinţii, care ar dori să se introducă şi în şcolile publice examenele generale. Ştiind că la sfîrşitul anului şcolar au să fie examinaţi, şcolarii îşi dau mai multă silinţă şi repetă materia trecută, ca să se prezinte bine pregătiţi la examen. Chiar şi unii dintre cei mai uşuratici ori mai leneşi ajung dar să treacă examenul şi să fie înaintaţi. Mai ales în şcolile noastre, cu poporaţiune adeseori foarte numeroasă, se-ntîmplă ca unii dintre elevi să fie examinaţi numai în pripă, oarecum de mîntuială, şi acestora le lipseşte îndemnul de a-şi învăţa lecţiunile. Nu sunt apoi nici toţi profesorii noştri oameni pe care ne putem răzema cu toată încrederea şi nu mai încape îndoială că sunt şi profesori care nu-şi cunosc toţi elevii, necum să-şi poată da seamă care dintre ei ce ştie şi ce nu ştie. Pentru dascălii cu practică bună, neajunsul acesta e de mult înlăturat. E lucru de sine înţeles că examenele generale sunt de prisos numai dacă profesorul îşi face regulat aşa-numitele examene de repetiţiune, prin care se încredinţează despre progresele realizate de şcolari. Cea mai rodnică parte a anului şcolar sunt primele trei-patru luni, pînă la Crăciun. In timpul acesta are să fie trecută partea cea mai însemnată a materiei. în ajunul vacanţelor de Crăciun are deci să se facă un examen de repetiţiune, pentru care şcolarii se pregătesc şi care nu se trece în pripă, ci în timp de mai multe lecţiunL Al doilea examen de repetiţiune se face în ajunul vacanţelor de Ptaşti — asupra ¡materiei trecute pînă atunci. Profesorul, care a făcut pentru propria sa dumirire aceste două examene, ştie foarte bine care dintre şcolari vor putea şi care nu vor putea să treacă clasa şi după Paşti se ocupă mai cu dinadins de cei ce sunt ameninţaţi să ră-mîie repetenţi. Aceste examene de repetiţiune nu pot să fie prescrise, căci pentru cei mai buni dintre şcolari nu e nevoie de ele, iar celor de tot slabi nu le sunt de nici un folos. Profe- 40? sorul care le face, însă, nu are nici într-un caz nevoie de examene generale, iar pentru profesorul care nu le face sunt zadarnice examenele de la sfîrşitul anului care, făcute în pripă, nu pot să fie luate drept dovezi sigure despre pregătirea şcolarului. COLONIILE ŞCOLARE De la un timp încoace, în ajunul vacanţelor de vară se pun în fiecare an la cale serbări publice şi se iau fel de fel de alte măsuri spre a aduna mijloace pentru trimiterea la ţară a copiilor mai plăpînzi de prin oraşe. E una> din cele mai adevărate binefaceri, a căreia răsplată e mulţumirea de care suntem cuprinşi cînd îi vedem la sfîrşitul vacanţelor întrămaţi şi voioşi pe copiii care au petrecut cîteva săptămîni de zile în lărgime, la aer şi la lumină. Din an în an tot mai mult ne încredinţăm că această petrecere la ţară a copiilor e hotărîtoare pentru întreaga viaţă, nu numai din punctul de vedere sanitar, ci şi ca mijloc pentru dezvoltarea intelectuală şi îndrumarea morală. întregul fel de a vedea al viitorului om se schimbă în mai bine după ce, în timpul petrecut la ţară, se deprinde a-nvăţa din cartea cea mare pe care o scrie natura cu litere vii, şi deodată cu sănătatea trupească îşi redobîn-deşte şi pe cea sufletească. Hotărîtoare sunt însă coloniile şcolare mai ales din punctul de vedere al educaţiunii patriotice. Unul din marile neajunsuri ale vieţii noastre comune e că numai puţini dintre noi îşi cunosc îndeajuns ţara şi neamul şi e peste putinţă să judecăm drept, în ceea ce priveşte afacerile publice, dacă nu suntem dumiriţi asupra puterilor vii şi asupra nevoilor adevărate ale ţării. Tot peste putinţă e să ne iubim ţara şi neamul pe necunoscute. Cu totul altfel ni ise va desfăşura, dar, viaţa publică după ce mulţi şi din ce în ce mai mulţi dintre noi vor fi cunoscut, din propria lor intuiţiune, ţara şi, trăind în directă atingere cu poporul, vor fi petrecut mai ici, mai 408 colo zile plăcute, care le face scumpă ţara şi iubiţi oamenii din tr-însa. Privind lucrurile din aceste puncte de vedere, ne pătrundem din ce în ce mai mult de simţimîntul că vacanţele bine petrecute sunt pentru tinerime cea mai preţioasă parte a anului şcolar. Orişicît de mari ar fi deci jertfele pe care le aducem ca să dăm copiilor noştri mai săraci putinţa de a petrece cîteva săptămîni la răcoare, la aer curat, în mijlocul naturii plină de podoabe şi de învăţături, orişicîtă silinţă ne-am da, nu vom putea ajunge să facem destul în privinţa aceasta şi avem să stăruim mereu ca părinţii şi rudele să facă ei înşişi tot ce le stă prin putinţă ca ai lor să se poată folosi în mod raţional de vacanţele şcolare. Mai ales în ţara noastră — prin oraşe şi cu deosebire prim oraşele mai mari — e năbuşeală şi zăduf nu numai în ceea ce priveşte viaţa trupească, ci şi în cele sufleteşti. Trăind mereu în oraşele noastre, tinerimea noastră, chiar şi dacă-şi păstrează vigoarea trupească, foarte uşor ajunge să-şi peardă iluziunile şi avîntul juvenil. Nu pot să ne deie oraşele noastre decît un fel de oameni îmbătrîniţi înainte de vreme, care ori se strică, ori devin calculatori reci, care numai ademeniţi de interese posibile se pun în mişcare. Inimi voioase şi deschise se produc numai în mijlocul naturii vii, şi astfel cel ce iubeşte cu adevărat pe ai săi face tot ce-i stă prin putinţă ca să-i scoată în timpul vacanţelor şi să-i ducă departe spre munţi, unde i se întrămează trupul, i se înviorează inima şi i se formează caracterul. PREOCUPĂRI CULTURALE Avem noi, românii, o particulară slăbiciune de a vorbi despre menirea noastră culturală şi despre rostul cultural al statului român îndeosebi ; foarte adeseori se dă însă din faptele noastre pe faţă adevărul că pentru mulţi dintre noi vorba „cultură46 sună mai mult ori mai puţin a gol. 409 Ni-am asigurat, între altele, acum cu ocaziunea negocierilor de pace, dreptul de a conduce afacerile şcolare şi cele bisericeşti ale românilor din Peninsula Balcanică, un lucru fără îndoială bun, pe cit de raţional, pe atît de potrivit cu rostul cultural al statului român. E însă învederat că prin aceasta numai indirect stăruim spre împlinirea menirii culturale a poporului, căci a avea menirea culturală nu va să zică a te cultiva tu însuţi, ci a propaga cultura în mijlocul altor popoare. Vorba ar fi dacă să le transmitem cultura noastră conaţionalilor noştri de peste Dunăre, pentru ca prin ei să o propagăm în ţările din Peninsula Balcanică. Teamă ni-e că numai puţini de tot se gîndesc la lucrul acesta cînd vorbesc despre menirea culturală a neamului nostru. Sunt abia cîteva luni de cînd am constatat cu multă durere că nu avem în ţara aceasta nici destule şcoli, nici destui învăţători. Am votat deodată cincizeci de milioane pentru şcoli, iar în urmă, după ce ni-am dat mai bine seamă, ne-am încredinţat că nu sunt ‘destul nici cincizeci de milioane şi că multă vreme o să mai treacă pînă ce vom fi ajuns să ne zidim localurile şcolare şi să ne sporim corpul didactic potrivit cu nevoile ţării. Tot noi avem să ne mai preocupăm apoi şi de nevoile şcolare ale altora şi să conducem învăţămîntul naţional românesc în ţările de peste Dunăre. S-ar putea, cu toate aceste, să avem puţine şcoli, dar să fim în ceea ce priveşte învăţămîntul mai presus de toţi vecinii noştri, încît şcolile noastre să le fie adevărate modele. Nici aceasta nu prea putem s-o zicem. N-avem decît să ne reamintim ceea ce mai unul, mai altul dintre profesorii noştri universitari au zis de cu-rînd despre cele două universităţi ale noastre, pentru ca să nu îndrăznim a prezenta şcolile noastre de orişice grad drept modele, fie chiar şi pentru bulgari, pentru greci ori pentru sîrbi. Aşezăminte culturale nu sunt însă numai şcolile, ci şi bisericile, şi ar fi foarte îndrăzneţ cel ce ar zice că stăm, în ceea ce priveşte biserica, mai bine decît în ceea ce priveşte şcolile. 410 A fost — şi nu de mult — un timp, cînd am fi putut să ne ridicăm în fruntea popoarelor de legea dreptcredin-cioasă răsăriteană. Eram însă cuprinşi atunci de simţă-mîntul foarte greşit că nu are religiunea nici o importanţă pentru viaţa politică şi pentru mărirea lumească — singura la care rîvneam. Azi ne-am mai luminat şi ţinem să avem înrîurire şi asupra vieţii religionare a fraţilor noştri de peste Dunăre. Vorba e să le dăm preoţi, ba chiar şi episcopi. Ne-am dat însă seamă cum anume se vor prezenta acei preoţi şi mai ales acei episcopi în faţa celorlalţi preoţi şi episcopi din ţările în care vor avea să-şi împlinească misiunea ? E de necrezut, dar e foarte adevărat că în timpul cît au petrecut reprezentanţii statelor creştine de peste Dunăre la Bucureşti, niciodată, şi nici direct, nici indirect nu s-a scos la iveală că noi toţi suntem de aceeaşi lege şi ne închinăm în acelaşi fel. S-au produs, sub înrîurirea pornirilor naţionale, dezbinări în biserica drept-măritoare a Răsăritului, şi nimeni n-a crezut de cuviinţă să caute o formulă pentru restabilirea unităţii ei. Din toate acestea nu rezultă că rău a făcut cine a stăruit să ni se asigure conducerea şi în ceea ce priveşte afacerile şcolare şi cele bisericeşti ale românilor de peste Dunăre, ci că cestiunile şcolare şi cele bisericeşti au în viitor să fie puse de noi în primul plan, pentru ca mai ales în ceea ce priveşte şcoala şi biserica să fim mai presus de toţi vecinii noştri. PRELUNGIREA VACANŢELOR Se zice că unul dintre marii înţelepţi ai elenilor, fiind întrebat de concetăţenii săi prin ce ar putea să-l răsplătească pentru multele servicii pe care le-a adus patriei, a cerut ca să li se dea copiilor timp de cîteva săptămîni libertatea de a trăi fiecare după pofta inimii sale şi de a face tot ceea ce vrea. Aceasta ar fi, după tradiţiune, originea vacanţelor şcolare. 411 O fi ori nu adevărat aceasta, nu mai încape nici o îndoială că vacanţele şcolare sunt o mare binefacere pentru copii şi pentru tinerime în genere. Nu e numai că după luni de zile de încordări sufleteşti, capetele tinere au nevoie de recreaţiuni, ci învăţături folositoare se cîştigă nu numai din cărţile scrise de oameni sfătoşi, ci şi din cartea cea mare a naturii, şi vacanţele şcolare sunt timpul în care copiii şi tinerimea, alergînd de ici pînă colo, învaţă din această carte mare. Vorba e numai să nu stea închişi ori internaţi, ci să alerge-n toată libertatea, fiecare după pofta inimii lui. Sunt, cu toate aceste, mulţi cei ce au primit cu adîncă întristare ştirea că ministrul nostru de Culte şi Instrucţiune Publică a fost nevoit să prelungească vacanţele şcolare cu o lună de zile — amînînd din cauza holerei începutul anului şcolar de la 1 septembrie la 1 octombrie. Orişicît de folositoare ar fi adică vacanţele şcolare, ele sunt o adevărată calamitate dacă sunt prea lungi. Ceea ce este bine — sunt multe, dar mai scurte şi distribuite după anotimpuri. Precum foarte bine se ştie, vacanţele şcolare încep la noi cam pe la 15 iunie, iar lecţiunile se pornesc şi ele cam 15 zile după începutul anului şcolar. Anul acesta vacanţele vor fi de nu mai puţin decît patru luni. Se perde, prin urmare, pentru cartea cea mare a naturii, a treia parte din an. Mai sunt pe deasupra vacanţele de Crăciun şi cele de Paşte, precum şi duminicile şi zilele de sărbători. Cam jumătate din întregul an e deci perdută pentru şcoală. Nu e destul nici atît. E lucru constatat de toţi învăţătorii că partea mănoasă a anului şcolar sunt primele cîteva luni, cam pînă la Crăciun. In timpul acesta şcolarii lucrează cu multă rîvnă şi trec partea cea mare a materiei fără greutate. După vacanţele de iarnă urmează ba multe sărbători, ba carnavalul cu distracţiile lui, ba primăvara cu Pastile şi se trece cu anevoie materia care n-a fost trecută înainte de Crăciun. Anul acesta deci şcolarii perd o lună de zile din cea mai preţioasă parte a anului şcolar şi n-avem să ne facem iluziunea că-n timpul celor cîteva luni ce mai ră- 412 mîn după sărbătorile de iarnă ei vor putea să cîştige ceea ce au perdut la începutul anului şcolar. Anul acesta şcolar e ştirbit şi urmările se vor simţi nu numai în tot timpul studiilor, ci chiar viaţa întreagă. E şi aceasta una din calamităţile prin care avem să trecem pe urma războiului ce ne-a fost impus, o calamitate cu atît mai urîtă, cu cît ea atinge generaţiunile viitoare. Are însă şi răul acesta un remediu. Deşi plăcute, vacanţele devin după un timp oarecare plictisitoare şi n-avem decît să ne dăm bine seamă despre cele ce se petrec, ca să ne încredinţăm că cei mai mulţi dintre şcolari sunt cuprinşi de o viuă bucurie la începutul anului şcolar şi-şi încep lecţiunile cu multă in-teresare. Avem să profităm de această pornire firească şi să-i îndrumăm pe şcolari a se pregăti pentru viitorul an şcolar. Holera face peste putinţă începerea la timpul cuvenit a anului şcolar; lecţiunile să fie, ică pe nimeni [nu-i opreşte] a-şi face datoria şi nu stă nicăieri scris că şcolarii mu au să-şi procure chiar de pe acum manualele, ca să treacă încetul cu încetul materia, îmcîit, după începerea anului şcolar, lecţiunile să fie pentru dinşii .numai un fel de repetiţiume. ŞCOLARE Nu ştim şi nici nu cercetăm care sunt cuvintele ce-au îndemnat pe d. ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice să desfiinţeze Seminarul pedagogic din Bucureşti. E mai presus de toată îndoiala că e nevoie de un asemenea seminar, în care viitorii profesori să fie îndrumaţi a aplica sub privegherea unui om competent principiile pedagogice. în lipsa unui asemenea seminar, nu le va mai rămînea viitorilor profesori secundari decît să facă ani de zile de-a rîndul, cum se zice, bărbierie pe spinarea elevilor. Destoiniciile pedagogice sunt, ce-i drept, mai mult ori mai puţin înnăscute şi astfel poate cineva să fie bun das- 413 căi şi fără ca să fi învăţat pedagogia ori să fi făcut practică pedagogică, numai şi numai în virtutea bunului-simţ firesc. Sunt însă între cei ce se pregătesc pentru cariera de profesor şi oameni oare nu sunt înzestraţi cu aptitudini pedagogice şi aceştia au neapărată nevoie nu numai de îndrumare teoretică, ci şi de o practică stăruitoare făcută sub conducerea profesorului de pedagogie. Dacă le lipseşte aceasta, nu numai elevii sufer, ci totodată şi sarcina de profesor e nesuferită. Aceste sunt lucruri pe care d. ministru al Cultelor şi al Instrucţiunei Publice le va fi ştiind chiar mai bine deeît noi. Foarte puternice trebuie deci să fie cuvintele care l-au îndemnat să desfiinţeze, cu toate aceste, Seminarul pedagogic. Aflăm acum că-n locul seminarului desfiinţat se va înfiinţa un nou gimnaziu pentru elevii care şi-au urmat studiile la fostul Seminar pedagogic şi nu găsesc loc acum în alte gimnazii. Prin aceasta, d. ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice trage obşteasca luare-aminte asupra unui din cele mai mari neajunsuri ale învăţămîntului nostru — îngrămădirea prea mare a elevilor în şcolile noastre. Ştim foarte bine că s-au votat 50 000 000 pentru sporirea şcolilor noastre primare. Foarte în curînd însă, oamenii competinţi în materie de învăţămînt şi-au dat seama că suma aceasta deşi mare este prea mică. Nu e adică destul să avem localuri de şcoală, ci ne trebuie şi instalaţiuni, unelte de învăţămînt şi învăţători, cărora să le dăm putinţa de a instrui şi de a face educa-ţiune cu succes. S-a constatat însă că, dacă am avea şcoli destule, n-am avea şi învăţători. Erau foarte greşiţi aceia care ani de-a rîndul spuneau că se sporeşte în mod îngrijorător proletariatul intelectual. Adevărul este că avem prea puţine şcoli secundare şi-n puţinele pe care le avem elevii sunt atît de mulţi încît instrucţia regulată e peste putinţă, iar educaţia şcoară e un desiderium. Sunt puţini profesorii secundari care, cunoscîndu-şi toţi elevii, ştiu cum să le dea îndrumare educativă. 414 înfiinţarea unui nou gimnaziu la Bucureşti e deci puţin lucru. Trebuie să ne deprindem cu gîndul că avem să aducem mari jertfe pentru sporirea mai ales a şcolilor pedagogice şi a gimnaziilor care au să ne dea o poporaţi-une bine pregătită pentru aşezămintele de învăţămînt mai înalte. Una din caracteristicile ţărei noastre sunt aşa-nu-miţii viţei care sug la două, ba chiar şi la mai multe vaci, oameni care ocupă mai multe funcţiuni în acelaşi timp, iar aceasta mai ales în învăţămînt, unde activitatea extra-şcolară atîta timp a fost oarecum obligată. Aceasta ne încredinţează că nu avem prisos, ci lipsă de oameni cu oarecare pregătire şi că sporirea şcolilor secundare e o binefacere. CORPUL NOSTRU OFIŢERESC Unul din cele mai mari neajunsuri ale oştirii noastre e, după părerea multora, neîridestulătoarea încadrare. Avînd adică prea puţini ofiţeri de carieră, suntem prea adeseori nevoiţi să lăsăm companiile mai mult ori mai puţin sub purtarea de grijă a plutonierilor, care numai arareori au atît destulă cultură, cît şi cuvenita pregătire profesională pentru purtarea sarcinei luate asupra lor, ba eîteodată ar putea să fie certaţi şi pentru rele apucături. Neajunsul acesta e, aşa se zice, urmarea spiritului de economie rău înţeleasă de care sunt stăpînite cercurile noastre politice. Fiindcă un plutonier costă mai puţin decît doi ori trei ofiţeri, e adimenitor gîndul de a ne ajuta cu plutonieri şi nu prea se simte nimeni îndemnat să îmbunătăţească po-ziţiunea socială şi materială a ofiţerilor, pentru ca tinerii să dea năvală asupra şcolilor militare şi să se poată face o aşa-zisă selecţiune între dînşii. In lipsă de aspiranţi, am ajuns deci ca să fie admişi la concurs şi tineri cu 7, ba chiar şi numai cu 6 clase secundare, ba ca-n principiu învăţătorii să fie socotiţi ca 415 avînd destulă calificaţiune spre a fi înaintaţi ofiţeri de rezervă. S-au ivit pe ici, pe colo oameni care cred că prin acesta are să fie coborît nivelul corpului ofiţeresc. Credinţa aceasta e fără îndoială greşită. Cît îndeosebi pentru tinerii care intră cu mai puţin decît opt clase secundare în şcoala militară, ei pot să iasă ofiţeri foarte distinşi. Calificaţiunea lor profesională atîrnă foarte puţin de la pregătirea de care au avut parte mai înainte de a fi intrat în şcoala militară. Dacă primesc aici îndrumarea sănătoasă de a se instrui în mod teoretic şi practic şi după ce au ieşit din şcoală vor ajunge fără îndoială mult mai departe decît aceia dintre camarazii lor cu 8 clase, care după ieşirea lor din şcoală nu mai pun mîna pe nici o carte şi nu mai citesc nici reviste militare. Dar nici nu e pentru ofiţeri pregătirea intelectuală atît de importantă ca cea morală, care nu atîrnă cîtuşi de puţin de la clasele pe care viitorul ofiţer le-a trecut mai înainte de a fi intrat în şcoala militară. E fără îndoială mai presus cel ce pe lîngă pregătirea morală are şi o înaltă şi largă cultură intelectuală, dar viitorul oştirii noastre, fără doar şi poate, nu de la aceasta atîrnă, ci de la educaţiunea ce li se va da viitorilor ofiţeri. Sunt mulţi cei ce-mi vor da dreptate dacă voi afirma că şi astăzi contingentul oamenilor de caracter în corpul ofiţeresc e relativ mai mare decît în societatea noastră în genere şi e ademenitor gîndul că el va creşte din ce în ce mai mult. Acesta e punctul de vedere din care avem că privim şi cestiunea dacă au ori nu învăţătorii noştri cuvenita calificaţiune spre a fi ridicaţi la rangul de ofiţeri. Vorba nu e dacă ştiu ori nu destulă carte, ci dacă au ori nu îndrumarea educativă fără de care nu pot să poarte sarcina de ofiţeri, nu numai în timp de pace, la exerciţii şi la manevre, ci şi pe cîmpul de război, unde omul e pus în faţa morţii şi numai răzemîndu-se pe Dumnezeu mai poate să-şi ţie capul ridicat. Dacă au această pregătire morală, dacă sunt pătrunşi de spiritul ostăţesc, putem să ne punem nădejdea-n ei şi să mergem cu pas hotărît înainte ; dacă avem însă vreo îndoială în ceea ce priveşte năzuinţele lor, trebuie să 416 stăruim, înainte de toate, ca-n şcolile pedagogice să se facă aceeaşi educaţiune ca-n cele militare, căci e lucru foarte riscant să facem şi-n oştire experienţe ca-n alte părţi ale vieţii noastre publice. După cum s-au îndrumat lucrurile aici, în partea de răsărit a Europei, parcă rostul orişicăruia dintre noi este să moară pentru patrie şi pentru neam şi toţi avem să rîv-nim la educaţiune militară. , i INVAŢĂMÎNTUL NOSTRU j ; i Peste cîteva zile se vor deschide în sfîrşit şcolile şi după vacanţe de patru luni încheiate se va porni iar activitatea şcolară, de la care atît de mult atîrnă nu numai bunul trai al viitorilor cetăţeni, ci şi mersul dezvoltării’ noastre naţionale. O foarte preţioasă parte din anul şcolar e perdută şi va mai trece încă timp pînă ce şcolarii vor fi fost iar îndrumaţi spre lucrare regulată şi stăruitoare. Sunt d' r mulţi cei ce se tem că va fi peste putinţă să recîştigăm?. tot ceea ce am pierdut şi că anul şcolar acum început va trece lăsînd lipsuri însemnate în pregătirea pentru viaţă a tinerimii — cu toate că încordările prea mari vor fi umpli nd multe inimi de dezgust. In faţa temerilor de felul acesta avem cu atît mai vîr-tos să ne dăm seamă despre mersul învăţămîntului nostru, în genere, şi despre cauzele neajunsurilor lui. E mai presus de orişice îndoială că astăzi se învaţă în şcolile noastre mai mult şi mai multe decît în trecut. învăţătorii de toate gradele sunt mai bine pregătiţi, ştiu mai multă carte şi au mai multă pricepere dăscălească, sunt mai conştiincioşi şi lucrează cu mai mult zel decît cei mai mulţi dintre înaintaşii lor. Mijloacele de învăţămînt sunt mai complecte şi mai perfecţionate. îndeosebi manualele didactice de tot felul sunt, ce-i drept, lucrate mai mult ori mai puţin în pripă, dar nu se poate susţine că ele sunt mai prejos de cele din trecut. Localurile şcolare sunt fără doar şi poate mai presus de cele de acum trei -zeci-patruzeci de ani. Numărul oamenilor care au avut 417 parte de o instrucţiune sistematică e, în sfîrşit, din ce în ce mai mare. Ni-e, cu toate aceste, foarte greu să admitem că mergem înainte în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală, căci mereu ne simţim jigniţi de simţimîntul că e multă superficialitate şi încă mai multă lipsă de disciplină în viaţa noastră intelectuală, mereu ne-ncredinţăm că bunul mers al dezvoltărei culturale nu atîrnă de la cît, nici de la ceea ce se învaţă în şcoli, ci de felul în care e dată şi primită învăţătura. Ştim cu toţii snoava despre cel ce risipea leul fiindcă nu era deprins a preţui paraua : şi-n viaţa noastră culturală păcatele mari de la trecerea cu vederea a celor mici purced. Răzbim cu anevoia înainte, ba dăm cîteodată chiar înapoi pentru că-n şcolile noastre toate se fac în goana mare şi astfel, deşi multe se înVaţă, nu rămîne răgaz şi pentru îndrumări educative. Se zice că unul dintre miliardarii din New York avea nevoie de un funcţionar într-unul din biurourile sale. Te-mîndu-se ca nu cumva să fie ademenit de înfăţişarea simpatică a vreunuia dintre concurenţi, el a publicat un anunţ în care vestea pe „amatori“ că n-au să se prezinte la dîn-sul, ci să-şi trimită ofertele în scris. D-nul X, un tînăr cu deosebire inteligent şi foarte bine calificat, i-a trimis oferta însoţită de bune recomandaţiuni. Au trecut însă mai multe săptămîni fără ca el să fi primit vreun răspuns, deşi anunţul miliardarului era publicat în fiecare zi. S-a dus dar şi s-a prezentat ca să afle rezultatul cererii sale. „Domnule — i-a răspuns miliardarul — n-am ajuns să citesc oferta d-tale. Uite — urmă, prezentîndu-i hîrtia — d-ta ai pus aici data «New York 5 mai» şi ai scăpat din vedere că după New York trebuia să urmeze virgulă. Eu am nevoie de oameni exacţi şi vrednici de toată încrederea şi sunt prea ocupat pentru ca să pot citi oferte scrise de oameni care nu pun virgula unde se cuvine.44 Se poate că n-avea miliardarul dreptate cînd presupunea că cel ce e neglijent în cele mici tot neglijent e şi-n cele mari, el avea însă mare dreptate presupunînd că cel ce ţine la exactitate şi la bună rînduială în cele 418 mici e om pe care cu atît mai vîrtos te poţi răzăma în cele mari. Marele neajuns al şcolii noastre e că ea n-a ajuns încă să fie pătrunsă de acest adevăr. E adeseori uimitoare uşurinţa şi superficialitatea care se trec cu vederea prin şcolile noastre şi foarte mulţi dintre tinerii noştri cu mari pretenţiuni sunt pătrunşi de convingerea că lipsa de dis*-ciplină e cel mai neîndoios semn de genialitate şi că numai oamenii mărginiţi ţin la activitatea şi la buna rînduială, numai tîmpiţii se pierd în lucruri mici şi lipsite de importanţă. Pînă chiar şi unii dintre scriitorii noştri bine înzestraţi sunt, parcă, cuprinşi de o particulară mulţumire cînd pot să-şi deie pe faţă superioritatea, nesocotind firea limbii noastre în ceea ce priveşte alegerea, întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor, ca să nu mai vorbesc şi de uşurinţa lor în ceea ce priveşte concepţiunea. Iar publicul, ieşit şi el din aceeaşi şcoală, nu numai le trece toate cu vederea, dar găseşte chiar frumoasă şi originală orişice abatere de la bunul-simţ firesc. Acum, la începutul unui prea scurt an şcolar, în curgerea căruia învăţătorii şi şcolarii vor fi porniţi a-şi da zor ca să treacă iute întainte, trebuie să ne dăm seama cine anume e vinovat de acest păcat netăgăduit. E-nvederat că nu învăţătorii, nici cei de la şcolile primare, nici cei de la cele secundare, nici cei de la şcolile speciale ori de la universitate : răul e urmarea firească a neajunsurilor organice de care sufere învăţămîntul nostru. Unul şi cel mai hotărîtor din aceste neajunsuri e lipsa de şcoli, în urma căreia îmbulzeala e prea mare în puţinele şcoli pe care le avem. In faţa acestei îmbulzeli, instrucţiunea regulată e peste putinţă. Cu atît mai vîrtos e peste putinţă înrîurirea educativă, căci învăţătorul nu ajunge decît foarte tîrziu, adeseori chiar prea tîrziu, să-şi cunoască elevii. Aceasta o vor simţi învăţătorii, şcolarii şi părinţii mai ales în curgerea actualului an şcolar. Alt neajuns de stabilitate. Schimbîndu-se mereu fie legile, fie programele didactice, învăţătorii fac mereu experimente pe spinarea şcolarilor şi nu mai ajung să stabilească o rînduială hotărîtă şi neschimbată în ceea ce 419 priveşte desfăşurarea materiei. Toate se fac în grabă şi mai mult ori mai puţin pe apucate. Aceasta se resfrînge asupra întregei noastre vieţi, care se va-ndrepta-n toate amănuntele şi după ce vom fi ajuns să-i dăm învăţămîntului cuvenita îndrumare. EDUCAŢIUNEA NAŢIONALA uumineca trecută a fost pusă la Buzău piatra fundamentală pentru zidirea Şcolii normale şi tot atunci s-a făcut şi inaugurarea intern,atiului înfiinţat, din dărnicia familiei Marghiloman, pentru elevii liceului de acolo. Două adăposturi pentru tinerime în acelaşi timp. Cu ocaziunea aceasta, p.s.s. părintele episcop Dionisie a stăruit asupra importanţei pentru educaţiunea naţională a şcolilor normale, iar d. ministru C. Dissescu a făcut constatarea că educaţiunea în familie, care e cea mai bună, nu e totdeauna cu putinţă. Puind alăturea aceste două enunţiaţiuni, ni se impune gîndul că internatele de tot felul sunt aşezăminte de utilitate publică fiindcă ele ţin loc de familie. Aşa şi e în adevăr ; îndeosebi la noi însă ele sunt mai mult decît atît. Nu trece zi fără ca fie ici, fie colo şi mai într-un fel, mai intr-altul să se facă constatarea dureroasă că sunt rari în societatea noastră oamenii de caracter, — un semn învederat că nu e la noi nici în familie decît pe ici, pe colo educaţiunea cum trebuie să fie. N-avem decît să ne uităm împrejurul nostru pentru ca să ne încredinţăm că sunt mulţi copii lipsiţi de părintească purtare de grijă şi puţini nu sunt nici cei crescuţi în spirit utilitar, ca să fie oameni cu minte, care nu aleargă după iluziuni, ci-şi au totdeauna fiecare interesele sale în vedere. Trecînd prin societatea noastră, suntem la tot pasul cuprinşi de simţi-mîntul că din ce în ce mai mulţi dintre tinerii noştri sunt oameni îmbătrîniţi cu firea, care calculează cu date pozitive, se-ncălzesc cu anevoie şi nu sunt accesibili pentru îndemnuri împreunate cu jertfa de sine. 420 Ne americanizăm din ce în ce mai mult, şi cei cu inimile deschise pentru însufleţirea naţională foarte uşor ajung să fie luaţi în bătaie de joc, căci în gîndul celor mulţi rostul statului român e căpătuirea celor deştepţi şi stăruitori. Chiar zilele acestea s-a făcut în Sfîntul Sinod constatarea că ne lipsesc preoţii pentru că între tinerii ieşiţi de prin seminarii sunt mulţi aceia care nu primesc darul preoţiei, ci-şi aleg alte cariere mai potrivite cu firea lor pătrunsă de spirit utilitarist ş>5 pornită spre vieţuire dezordonată. Ar fi foarte greşit să tragem din aceasta concluziunea că nici în internatele, ba chiar nici în seminariile noastre nu se dă o îndrumare educativă în adevăr naţională, în virtutea căreia împlinirea datoriilor e pusă mai presus de toate. Se petrec, ce-i drept, prin internatele noastre, nu numai prin cele particulare, ci chiar şi prin ale statului, multe lucruri neiertate. Adevărul e, cu toate aceste, că între tinerii pregătiţi pentru preoţie mulţi îşi aleg alte cariere — nu pentru că, ci, cu toate, „că au fost crescuţi în seminar. Duhul cel rău de din afară a pătruns chiar pînă şi în seminariile noastre, şi din constatarea făcută în Sfîntul Sinod avem să tragem concluziunea că nici în seminarii izolarea tinerimii nu e destul de bine făcută, şi că una din marile noastre datorii naţionale e să ferim tinerimea la o vîrstă anumită de orişice contact cu societatea. Acesta e rostul internatelor în ţara noastră ; ele sunt locaşuri de adăpost pentru tinerimea ameninţată de a se strica văzînd exemplele ce i se dau în lumea cea mare. In actuala fază de desfăşurare a societăţei noastre avem nevoie de cît se poate de multe asemenea aşezăminte de izolare şi înfiinţarea de internate conduse cu pricepere şi cu devotament e cel mai mare bine ce ni se poate face, căci educaţiunea în adevăr naţională numai intr-însele mai e cu putinţă. Capitalele de judeţe, ba chiar şi oraşele mai mici trebuie să aibă, ca Buzăul, fiecare internatele sale, dacă e vorba ca un spirit mai sănătos să pătrundă în societatea noastră, şi cu cît mai bine vor fi izolate aceste locaşuri 421 de adăpost, cu atît mai curînd vom ajunge să simţim efectele binefăcătoare ale lor. Departe de lume şi feriţi de relele îndemnuri ale celor ce aleargă după cîştig ayem să nd creştem urmaşii : acesta e gîndul bun, din care a pornit înfiinţarea la Mănăstirea Dealul a unei şcoli militare. Tot din gîndul acesta a pornit şi hotărîrea societăţei ortodoxe de a înfiinţa internatul ei de fete, precum şi hotărîrea celor ce-au înfiinţat internatele de la Buzău. E bine aleasă calea aceasta şi pe ea avem să pornim cu toţii, pătrumşi de convingerea că sunt bkiecuvîntate jertfele aduse fie de particulari, fie de societăţi, fie mai ales de stat pentru izolarea tinerimii. LIPSA DE ŞCOLI Am stăruit în mai multe rînduri asupra adevărului neîndoios că nu numai Jnvăţămîntul primar, ci şi cel secundar dă la noi rezultate neîndestulătoare, iar aceasta mai ales pentru că avem prea puţine şcoli. Azi nu mai e nevoie să stăruim, căci la începutul actualului an şcolar foarte mulţi dintre părinţi au fost nevoiţi să se plîngă că n-au găsit pentru copiii lor loc în şcolile publice. Ţinem însă să arătăm că cuvinte de a se plînge au şi părinţii mai norocoşi, ai căror copii au găsit loc în şcolile publice — ba avem cu toţii să ne plîngem că foloasele practice ale şcolilor noastre sunt mai prejos de cheltuielile făcute cu întreţinerea lor. Nu exagerăm dacă spunem că nu e nimeni mulţumit cu ceea ce ne dau şcolile noastre, deşi nu poate nimeni să susţină că nu avem corp didactic şi bine pregătit, şi destul de zelos. Tot atît de adevărat e că, sunt acum zece-douăzeei ani, elevii atît în şcoala primară, cît şi prin gimnazii şi prin licee erau mai bine pregătiţi decît acum. Sunt dar mulţi cari cred că cea mai hotărîtoare dintre cauzele răului e suprimarea examenelor şi să stăruie să fie introduse iar examenele publice. 422 Părerea aceasta e cu desăvîrşire greşită. Nu-1 opreşte nici astăzi nimeni pe învăţător, nici pe profesorul secundar de a-şi examina elevii ca să se dumirească asupra progreselor făcute de dînşii şi să le poată da cu inima curată notele. Ei pot să facă chiar aşa-nu-mite examene de repeteţiune, unul înainte de Crăciun, altul înainte de Paşti, iar al treilea la sfîrşitul anului şcolar, mai mult. E lucru lămurit nu numai pentru dăscăli-mea cu pregătire pedagogică, ci şi pentru orişicare om cu bun-simţ, că elevul cîştigă foarte mult eînd e examinat, căci sunt foarte multe lucrurile asupra cărora numai stînd de vorbă cu învăţătorul lui se poate dumiri înde-plin. Au deci să se facă examinări cît se poate de dese şi de amănunţite. Vorba e însă că în şcolile noastre, unde îngrămădirea e mare, examinarea se face cu anevoie, de cele mai multe ori oarecum în goana mare, încît nici elevul nu cîştigă nimic pe urma ei, nici învăţătorul nu poate să-şi dea bine seamă despre aptitudinile elevului. Se in-tîmplă chiar că trece şi jumătate de an fără ca învăţătorul să-şi fi putut examina toţi elevii. N-avem decît să ne facem o mică socoteală pentru ca să ne încredinţăm despre aceasta. Fiecare lecţiune făcută în mod regulat se împarte în două : explicare şi examinare. J)acă vom scădea timpul petrecut cu explicarea lecţiunii viitoare, nu rămîne pentru examinare decît cel mult jumătate de ceas, un timp, în care cu folos nu pot să fie examinaţi mai mult decît trei elevi, la unele materii chiar şi numai doi. La o materie, pentru care sunt prevăzute două lecţiuni pe săptămînă, nu pot deci să fie examinaţi în timp de o lună decît vreo douăzeci de elevi, mai mulţi, poate, în primele clase secundare, dar fără îndoială mai puţini în clasele superioare. Dacă sunt deci în clasă patruzeci de elevi, fiecare dintre dînşii stă de vorbă cu învăţătorul cam de patru ori, cel mult de cinci ori pe an şi învăţătorul ajunge, încetul cu încetul, să-şi cunoască elevii şi să ştie cum are să trateze pe fiecare dintre dînşii. Fiind elevii mai numeroşi, mai ales în clasele superi-^ oare, se produce o atmosferă înăbuşitoare, în care toate 423 înaintează cu ane voia şi atît pentru şcolari, cît şi pentru profesori, sarcina e prea grea. Mai ales în ceea ce priveşte numărul elevilor de fie-c:re clasă n-are să se facă. economie. îndesuind şcolarii iacem fără îndoială mai puţine cheltuieli, dar aceste cheltuieli nu numai rămiîn fără folos, ci ne sunit chiar strică-cioase, căci timpul pierdut e pentru tinerime pierdere ireparabilă Privind lucrurile din punctul de vedere al efectului final, e pa»rcă au păţit-o mai bine cei ce n-au găsit loc prinj şcolile publice decît cei1 ce stau îngrăpiădiţi prin clase prea numeroase. Şi atît unii, cît şi alţii au cuvinte de a stărui să nu se mai facă economii în ceea ce priveşte învăţămîntul. MANUALELE NOASTRE DIDACTICE La începutul fiecărui an şcolar se plîng părinţii că £,unt prea de tot scumpe manualele didactice. Nu mi se cuvine să cercetez dacă ei au ori nu dreptate ; e însă mai presus de toată îndoiala că ei n-au să judece numai după preţul cu care cumpără cărţile, ci şi după foloasele pe care şcolarii le trag din ele. O bună şi astfel folositoare carte e rezultatul unei munci îndelungate, stăruitoare şi săvîr-şite cu toată inima, nu poate dar niciodată să fie prea scumpă. Rămîne deci să ne dumerim dacă cei ce se plîng sunt ori nu în stare să-şi facă o judecată bine lămurită asupra valorii didactice a cărţilor pe care le cumpără. Nu mă-ndoiesc că numai foarte puţini dintre dînşii vor da un răspuns afirmativ la întrebarea aceasta. Manualul didactic e un fel de unealtă de care învăţătorul se foloseşte ca să ajungă mai uşor şi în timp cît se poate de scurt la scopul ce-i este pus în program. Nici cel mai deştept şi mai îndemînatic om nu poate însă să se folosească cu deplin succes de o unealtă pe care n-o cunoaşte bine în toate amănuntele ei. Astfel şi cel mai destoinic învăţător are nevoie de doi ani cel puţin pentru ca 424 să fie-n stare a se folosi cu deplin succes de un manual nou. Nu putem, prin urmare, să ne aşteptăm ca oameni lipsiţi de pregătire pedagogică să-şi poată da seama despre valoarea manualelor didactice, care mereu se schimbă. Aceasta e cu putinţă numai în ţările ajunse la stabilitate deplină în ale învăţămîntului, unde copiii învaţă şi ei din cărţile de care se folosesc părinţii lor. La noi, unde mereu se fac schimbări fie-n program, fie în metod, fie-n regulamente şi astfel şi-n manuale, stăm cu toţii zăpăciţi în faţa celor ce se petrec în şcoală şi chiar şi cei mai destoinici învăţători numai arareori ajung să cunoască bine manualele ce li se impun. E, cu toate aceste, învederat că părinţii au să fie şi ei dumiriţi asupra manualelor didactice de care se folosesc copiii lor, căci şi de la aceste atîrnă înaintea lor. Mai ales ia noi, unde e mare îndesuială prin şcoli şi astfel şcolarul numai arareori ajunge să stea de vorbă cu învăţătorul, totul atîrnă de la manual şi un manual lucrat în pripă ori fără de pregătire îndestulătoare e o adevărată calamitate. E adevărat că nu pot să fie date-n mîinile şcolarilor decît manuale examinate de autorităţile şcolare şi aprobate de ele. Ştim insă cît de adeseori a fbst făcută nu numai prin coloanele ziarelor, ci chiar şi în Parlament constatarea că examinarea manualelor nu e făcută cu destulă seriozitate, iar aprobările — date de cele mai multe ori cu părtinire. Nu putem deci să avem destulă încredere în autorităţile şcolare şi să punem temei pe aprobarea dată de ele. La noi dar mai mult decît orişiunde publicul cel mare are şi el să fie dumirit asupra valorii manualelor didactice, pentru care se cheltuiesc în fiecare an sume atît de însemnate şi de la care atît de mult atîrnă întregul mers al învăţămîntului, deci dezvoltarea noastră intelectuală. îndeosebi pentru învăţămîntul primar, cartea de căpetenie ,în care sunt concentrate toate materiile, e cartea de citire. Ei bine, cărţile de citire pe care copiii din şcolile noastre primare le au în mîinile lor sunt lucrate toate cu o uşurinţă adeseori uimitoare, pline de fel de fel de greşeli şi rău corectate. Folosindu-se de asemenea 425 cărţi, copiii se deprind cu superficialitatea şi cu lipsa de disciplină intelectuală, care caracterizează faza de dezvoltare prin care trecem. în. zadar o spunem noi aceasta, căci nimeni nu ţine seamă de spusele noastre, cum n-a ţinut seamă nici de cele spuse de alţii mai nainte. Tot în zadar ni-am dat si-linţa^să dovedim prin citate cele spuse de noi, căci aceia la care ne-am adresa prin înşirarea dovezilor n-au vreme să citească scrisa noastră. Cu totul altul e efectul, dacă marea mulţime a părinţilor e pătrunsă de convingerea că nu sunt muncite nîci cu destulă pricepere, nici cu rîvna cuvenită cărţile pe care le cumpără pentru copiii lor şi stăruie cu tot dinadinsul să se pună capăt abuzului ce se face cînd vorba e de aprobarea cărţilor didactice. Deşi nimeni nu poate tăgădui că aşa este, numai arareori se-ntîmplă ca vreunul dintre oamenii noştri competenţi în materie de învăţămînt să-şi deie silinţa de a dumiri pe marele public asupra manualelor noastre didâc-*. tice. Părerea generală e că cititorii ziarelor nu se interesează de asemenea cestiuni. Chiar şi dacă aşa ar fi, avem să ne dăm silinţa de a le deştepta interesul. Autorii de cărţi didactice vor lucra apoi şi ei cu mai puţină uşurinţă şi cu mai multă rîvnă cînd vor şti că lumea cea mare e-n stare să-i judece. STUDIUL LIMBII ROMÂNE PROGRAM ŞI METOD în programele publicate în vara anului 1908 sunt prevăzute pentru studiul limbii române în şcolile secundare 24 de lecţiuni pe săptămînă şi anume 4 la clasa întîi, 2 la clasa opta şi cîte trei la fiecare din celelalte şase clase. Deoarece lecţiunile nu se încep în mod regulat chiar în primele zile ale lunei septembrie şi nu se urmează şi în luna iunie, anul şcolar e numai de vreo nouă luni, din care avem să scădem sărbătorile şi vacanţele de Crăciun precum şi cele de Paşti. Pentru o lecţiune pe săptămînă 426 avem deci să socotim cam treizeci: de lecţiuni pe an, ceea ce face la clasa întîi vreo 120, la clasa opta vreo 65, iar la celelalte cel mult o sută de lecţiuni. ^ După „instrucţiunile“ publicate dinpreună cu programele, cursul de limba română cuprinde patru părţi : citire, teorie, exerciţii de vorbire şi lucrări scrise. Instrucţiunile cuprind îndrumări date profesorilor secundari, cum anume au să conducă citirea, teoria, exerciţiile de vorbire şi lucrările scrise. Pentru ca cititorii Minervei, oameni cu mintea întreagă, să-şi poată da seamă despre claritatea cu care sunt date aceste îndrumări, voi reproduce din cuvînt în cuvînt lămuririle date în ceea ce priveşte „Scopul învăţămîntului limbei române în şcolile secundare“ care „este“ : „Pentru cursul inferior : 1. A familiariza pe elevi cu materialul concret al limbii, 1) cel puţin cu cel trebuincios pentru exprimarea sau descrierea 2) stărilor sufleteşti a întâmplărilor şi a lucrurilor celor mai obişnuite, 3) a le lămuri şi a le îmbogăţi continuu acest material, 4) a-i face să aibă cunoştinţă exactă a valorii cuvintelor, preciziunea şi stăpînirea sigură a noţiunilor. 2. A-i face să citească, să vorbească şi să scrie clar, uşor şi corect. 3. A le dezvolta neîntrerupt simţul limbii, atît receptiv (înţelegerea adevărată şi pătrunderea mai intuitivă a celor citite sau auzite, luarea-aminte a cuvintelor, expre-siunilor şi construcţiunilor sintactice particulare limbii româneşti), cît şi productiv (întrebuinţare potrivită şi sigură a vocabularului şi construcţiunilor limbii) la exprimarea orală şi mai ales în scris a cugetării şi simţirii lor proprii ; 4. A contribui la dezvoltarea judecăţii şi simţirii elevilor şi-n genere a tuturor puterilor lor sufleteşti : a-i face să aibă idei clare, ordine, măsură şi chibzuinţă în cugetare şi în vorbă.u Orişicît de clare ar fi ideile emise de instructorul profesorilor noştri secundari şi orişicîtă ordine, măsură şi chibzuinţă ar fi în cugetarea şi în vorba lui, din lămuririle date de dînsul n-am putut să ne dumirim asupra sco- 427 pului urmărit prin predarea-n şcolile secundare a limbii române, căci ceea ce el ne prezintă drept scop nu sunt în adevăr decît faze de dezvoltare prin care înaintăm spre un scop încă nelămurit. Stăruim deci în convingerea că scopul urmărit prin studiul limbii române e dezvoltarea destoiniciei de a înţelege ceea ce alţii au spus fie în grai viu, fie în scris. Studiul limbii române e cheia a orişice studiu, şi dacă el nu e făcut cu destul temei, şcolarul nu poate să înţeleagă bine nici lecţiunile profesorilor, nici ceea ce are să-nveţe prin cărţi. De aceea este cel mai de căpetenie dintre studii. Rău nu e, fără îndoială, să se dezvolte şi destoinicia de a judeca şi de a spune pe înţelesul tuturora ceea ce gîndim, dar aceste sunt rezultate aşa-zise accesorii, pe care le dobîndim dezvoltînd destoinicia de a înţelege şi care n-au să hotărască mersul studiilor de limbă română. Vorbind pe înţelesul tuturora, şcoala secundară îndeosebi n-are să ne deie nici scriitori, nici oratori, ci oameni cu mintea deschisă atît ca public cititor, cît şi ca auditoriu, şi de aceea temelia studiului e citirea. Noi oamenii nedeprinşi cu nebulozităţi pedagogice nu putem dar să ne împăcăm cu gîndul că şcolarii citesc pentru ca să se dumirească asupra teoriilor gramaticale ori stilistice. Aceasta s-ar putea înţelege într-un fel oarecare cînd vorba ar fi de copiii care nu ştiu gramatică. în şcolile secundare însă sunt primiţi numai copii cari sunt dumiriţi asupra celor mai de căpetenie dintre regulele gramaticale. Ei au deci să fie îndeplin dumiriţi pentru că numai aşa sunt în stare să-nţeleagă bine cele citite. Deosebirea dintre omul fără şi cel cu ştiinţă de carte este că unul se razămă numai pe simţămîntul de limbă, iară cellalt e în stare să-şi deie seamă dacă vorbele pe care le citeşte sunt ori nu alese, întrebuinţate şi aşezate cum se cuvine. Citirea se face dar spre a constata aplicarea practică a teoriei şi e lipsită de rost dacă cel ce citeşte nu e dumirit asupra regulelor gramaticale ori stilistice. Stăm deci pe gînduri cînd „instructorul“ ne spune (pag. 37) că „Nu va fi o carte deosebită pentru grama- 428 tică“ şi adaugă că „Principalele regule în privinţa sintaxei, morfologiei, ortografiei şi punctuaţiei se vor da în-tr-un apendice la sfîrşitul cărţii de citire44. După priceperea noastră „Principalele regule de sintaxă, de morfologie, de ortografie şi de interpunctuaţie alcătuiesc împreună o gramatică nu numai ca o carte deosebită44, ci şi fiind adăugate ca „apendice“ în coada cărţii de citire. Mentorul nostru voia îoiisă ca acele „Principale regule“ să se prezente drept rezultat al celor citite în clasă — ceea ce e omeneşte peste putinţă. Tot lucruri omeneşte peste putinţă cere mentorul şi în ceea ce priveşte compoziţiunile şi aşa-zisele „diserta-ţiuni44, pe care şcolarii le fac spre a se deprinde să aplice teoria. „De la clasa IV înainte — hotărăşte el — se vor face şi «disertaţii», cel puţin cîte una, dacă nu mai multe pe an, de fiecare şcolar... Disertaţia să dureze 15—20 minute... Critica va dura cel mult încă un sfert de oră44. Care va să zică „disertaţie“ şi critică vreo ţreizeci de minute, deci într-o lecţiune cel mult o disertaţiune, pentru fiecare una singură pe an, ba şi aceea un fel de „rasol“r; cu ce ne-am ales, dacă vorba nu e numai să ne deprindem a judeca asupra celor spuse de alţii?! Ce faci cu o clasă în care sunt 60-—80 de elevi ?! Ce-ţi mai ră-mîne din cele 100 de lecţiuni pentru citit, pentru teorie, pentru compoziţiuni şi pentru corecturile fără de care compoziţiunile n-au rost?! Părinţii elevilor din şcolile noastre secundare şi, în genere, cei ce se interesează de mersul învăţămîntului nostru n-au să se mire, dacă şi-n ceea ce priveşte studiul limbii române silinţele profesorilor noştri secundari ră-mîn în mare parte zadarnice. Prea e grea sarcina pe care sunt nevoiţi a o purta şi au să facă prea multe lucruri care nu sunt cu putinţă. Ar trebui să le vie într-ajutor autorii de cărţi didactice, dar aceştia au şi ei să ţie seamă nu numai de un program în multe privinţe discutabil, ci şi de nişte „instrucţiuni“ lipsite de claritatea cuvenită, ba adeseori chiar neaplicabile. 429 STUDIUL LIMBEI ROMÂNE MANUALE Manualele pentru studiul limbii române sunt mai multe, dar toate sunt croite cam pe acelaşi calapod, căci toate au în vedere acelaşi program şi aceleaşi instrucţiuni. Cele mai mult întrebuinţate dintre ele sunt două serii sau aşa-zise „cursuri complete“ : unul alcătuit de d. prof. universitar Mih. Dragomirescu în colaborare cu d. prof. secundar Adamescu, iar altul alcătuit de prof. secundari M. Stroescu şi I. Suchianu. Deoarece d. I. Suchianu mai e şi om cu înrîurire ho-tărîtoare în învăţămîntul nostru, voi examina unul dintre manualele la care a colaborat d-sa şi anume, pe cel pentru clasa IV secundară. Ediţiunea a doua a unei cărţi de 417 pagini, plus 6 pagini prefaţă şi tabelă de materii, care a fost tipărită în 5 000 exemplare, se vinde cu 4 1. 20 b. şi are titlul Citire, Gramatică şi Stil. După cum se vede din acest titlu, ea are trei părţi : primele 224 pagini sunt bucăţi de citire, parte proză, parte versuri, următoarele 156 pagini sunt gramatică, sintaxă (43 pag.) şi morfologie (110 pag.), iar restul stil epistolar. Nu e însă destul atît, ci mai sunt şi bucăţile de citire însoţite de foarte complicate şi adeseori de tot lungi note, în care li se dau cititorilor lămuriri asupra genurilor literare şi asupra regulelor de compoziţiune. Astfel prima bucată de citire, 178 şiruri garamond, e însoţită de o notă de 145 şiruri petit, în care e vorba de invenţiune, dispo-ziţiune şi stil, de idei, de introducere, tratare şi eonclu-ziune şi de multe alte lucruri mai mult ori mai puţin abstracte. Cartea e deci un fel de talmeş-balmeş de fel de fel de învăţături, lipsită cu desăvîrşire de rînduiala, căreia îi zicem „sistem“, şi astfel nu numai şcolarii, ci şi învăţătorii numai după multă bătaie de cap se descurcă, dacă se descurcă — din ea. 430 Se pune, între altele, întrebţrea, cum şi cînd avem să ne folosim de partea a doua şi de partea a treia a cărţii. Avem trei lecţiuni pe săptămînă : facem o lecţiune „citire“, alta „gramatică“ şi a treia „stil“ ? Cum rămîne apoi cu notele privitoare la compoziţiune şi la genurile literare ? Le citim şi aceste-n clasă ori le dăm ca lecţiuni pentru ca şcolarii să se prepare acasă ? Orişicum vom suci şi vom învîrti lucrurile, şcolarul nu scapă de simţă-mîntul că ceea ce se află fie în notele tipărite cu litere mici, fie în coada cărţii sunt lucruri de puţină importanţă, pe care numai în mod incidental are să le-nveţe, cînd n-are ce să facă, dacă-i mai rămîne timp. Mira-m-aş, dar şi [mai] mult m-aş mira, dacă între zece profesori s-ar găsi trei care se folosesc în acelaşi fel de cartea de citire, fie de aceasta, fie de vreuna dintre celelalte, căci cam la fel cu aceasta sunt toate. E lucru mai mult ori mai puţin riscant să ceri multe şi de toate de la autorul unei cărţi didactice. Unul e-n stare să alcătuiască o bună carte de citire, dar e mai prejos de alţii în ceea ce priveşte gramatica ori stilistica. Altul e tare-n gramatică, dar slab în ceea ce priveşte com-poziţiunea. Iar altul e neîntrecut în stilistică, dar mai prejos de alţii în celelalte. E deci lucru mai cuminte să facă fiecare manual anume pentru partea la care se pricepe bine, şi atît şcolarii, cît şi profesorii sunt mai cîştigaţi avînd mai multe manuale muncite cu deplină pricepere, decît fiind nevoiţi a se ajuta cu unul singur, care e lucrat mai mult ori mai puţin în pripă şi în unele părţi fără destulă pricepere. E învederat, bunăoară, că bucăţile publicate într-o carte de citire au să fie analizate cu toată luarea-aminte de cei ce le publică şi că orişice abatere de la regule are să fie explicată de el, căci în lipsă de explicaţiuni, atît abaterile de la regule, cît şi greşelile de tipar îi zăpăcesc pe şcolari şi împedecă desfăşurarea lecţiunii. Un caz concret : Intr-una din bucăţile' de citire (pag. 21), la care e adăugată o notă de 131 şiruri tipărite cu petit, se zice din cuvînt în cuvînt : „Venea Pastele. — Să înroşim şi noi ouă, îi zicea Leana. 431 — Ce prostie, ouă roşii. Nu e mai bine să le mîncăm proaspete ? Ouă roşii, ouă ţinute ! — Să roşim puţintele.“ Intr-o şcoală de fete, în care numai puţine dintre eleve sunt românce, mi s-a întîmplat că cu aceste puţine vorbe am perdut o întreagă lecţiune, căci una după alta au ridicat fetele mîna. „De ce, mă rog — m-a întrebat una — autorul zice «venea Pastele» în singular ? în biserici se cîntă «Pastile Domnului», la plural, şi tot la plural e şi-n franţuzeşte, precum şi-n nemţeşte. „Plural e şi Florii, precum şi Rusalii“, strigă alta. „La pagina 73 e tipărit «Noaptea Pastelor» chiar de două ori!“ strigă iar alta. „Ba la pagina 74, în notă stă «Noaptea Paştilor» ! strigă a patra. Cum e bine, d-le profesor ?“ „Da! — le-am răspuns — tot plural e şi-n latineşte, precum şi Ia evrei. E, aşa se vede, ô notă’particulară a autorului care ţine să aibă un fel de originalitate în ceea ce priveşte alegerea vorbelor. Bine româneşte e «Paştile» şi numai în pripă au putut autorii manualului să tipărească şi «Pastelor». Tocmai într-o bancă din fund se ridică iar altă elevă. „De ce — m-a întrebat ea — autorul zice «să înroşim ouă» ? Eu am auzit totdeauna «roşim ouăle»“. „Şi el zice mai jos «să roşim», strigă alta. Cum e bine, roşim ori înroşim ? „Zicem ouă roşii, iar nu înroşite, răspunsei. Chiar şi autorul zice în două rînduri aşa. Nu poate deci să fie bine «înroşim». Se vede însă că autorul a scris în pripă, şi tot în pripă a fost făcută şi tipărirea.“ Credeam că cu aceasta am scăpat ; de la dreapta se ridică însă iară şi iară altă elevă. „De ce — întrebă ea — autorul scrie de patru ori una după alta ouă cu ă la sfîrşit ? Substantivul ou e eterogen, nu poate dar să aibă la plural decît fie uri, fie e, ouuri, ori oue. In morfologia de la sfîrşitul cărţii, la paginile 289—292, unde e vorba de declinarea substantivelor terminate în u, nu ni se spuné că sunt în româneşte şi substantive, care au pluralul în ă “ Ce puteam să-i răspund ? 432 „Nu ştiu — i-am zis — nici eu în româneşte substantive care au pluralul în a. Se vede însă că autorii manualului au constatat în limba românească şi regule pe care noi n-am ajuns încă să le cunoaştem. D-voastră faceţi bine, dacă vă ţineţi de regúlele ştiute de toţi, şi nu formaţi niciodată pluralul în ă.“ Nedumiririle nu erau înlăturate nici prin aceasta, căci mai ici, mai colo imterpiumotiuaţiuineia nu li se părea elevilor raţională, ba una dintre eile ţinea isă afile de ce-n fraza „Să înroşim şi noi ouă, îi zicea Leana“ pauza e pusă numai înainte de vorbele citate, iar nu şi după ele. „Ai şi d-ta dreptate, i-am răspuns. Aici pauza (—) ţine locul semnelor de citaţiune („ “), ne aşteptăm dar s-o găsim şi după vorbele citate : «— Să înroşim şi noi ouă, — îi zicea Leana». Se vede însă că autorii şi-au format altă regulă, căci ei nu pun niciodată pauza şi după vorbele citate.“ „Noi cum să învăţăm bine româneşte, dacă poate orişicine să-şi formeze regúlele sale?!“ întrebă una dintre fetele mai blajine. E-nvederat, c-am scăpa şi de asemenea întrebări, şi de pierderile de timp, dacă abaterile de la regule ar fi explieate-n note. Nu numai mulţi dintre autori scriu însă în pripă, ci şi alcătuirea cărţilor e făcută în grabă mare, ba cîteodată chiar cu o-nvederată lipsă de pricepere. SINTAXA (pg. 227) se-ncepe, de exemplu, cu următoarele vorbe înşirate fără de rost: „Regula I. Cînd gîndim ceva asupra unei fiinţe sau a unui lucru şi acea gîndire o comunicăm altora prin vorbire sau scriere, «atunci» gîndirea noastră se numeşte Propo-ziţiune“1. E destul să ne gîndim în linişte pentru ca să ne dăm seama că nici „atunci“, nici alte dăţi „gîndirea“ nu se „numeşte“, căci nu este „propoziţiune“. Ceea ce noi numim „propoziţiune“ nu e gîndirea exprimată, ci exprimarea gindirii prin vorbe fie scrise, fie rostite-n grai viu, iar aicelia, care n,u ştie să facă deosebire 1 De ce cu P mare ? (n.a.X 433 între aceste două lucruri foarte deosebite, îi îndrumează pe şcolari spre superficialitate. Chiar autorii manualului urmează : „A răsărit soarele este o propoziţiune 1 pentru că 2, noi am gîndit ceva asupra obiectului Soare şi ceea ce am gîn-dit am exprimat cu vorbele a răsărit şi soarele. Mih-nea încalecă e propoziţiune, pentru că 3 ceea ce am gîndit asupra fiinţei Mihnea am exprimat cu vorbele : Mihnea încalecă. Care va să zică în adevăr nu gîndirea se numeşte, ci exprimarea gîndirii este propoziţiune, şi elevii trebuie să fie tîmpiţi, ca să nu<-şi dea seamă că exemplele nu se potrivesc cu regula. Astfel ajungem să-i zăpăcim pe bieţii de şcolari puind „Pastele“ masculin şi singular alăturea cu „Pastelor“ eterogen şi plural şi cu „Pastile“ care e plurale tantum şi feminin. - Le-aş face însă d-lor I. Suchianu şi M. Stoenescu o mare nedreptate, dacă n-aş mărturisi că manualul alcătuit de d-lor mi se pare mai bun decît altele de felul lui. STUDIUL LIMBII ROMÂNE COMPOZIŢIUNILE Stăruind în convingerea că scopul urmărit prin studiul limbii române e dezvoltarea destoiniciei de a înţelege ceea ce alţii au spus fie în scris, fie prin grai viu, nu putem admite că şcolarii fac compoziţiuni pentru ca să înveţe a scrie. Programul prescrie Compoziţiuni — 6 pe an, 4 acasă, 2 în clasă : povestiri şi descrieri după lecturi din literatura românească şi de la limbile străine : comparaţii de persoane şi evenimente istorice, după plan schiţat în clasă. 1 De ce cu p mic ? (n.a.). 2 Virgula după „pentru că“ (n.a.). 3 Virgula înainte de „pentru că“ (n.a.). 434 Atît e prea puţin, dacă vorba ar fi să fie dezvoltată destoinicia de a scrie. învaţă tinerimea şi muzică vocală ori instrumentală, precum şi desemn ori pictură, dar nu ca să ajungă la virtuozitate, ci pentru ca să i se formeze gustul şi judecata în materie de artă. In vederea aceluiaşi scop se fac şi compoziţiunile în şcoala secundară. Tocmai de aceea la noi, unde manualele didactice sunt alcătuite mai mult ori mai puţin în pripă, corectarea com-poziţiunilor e unul din cele mai însemnate mijloace de instrucţiune. Fiind însă îngrămădirea elevilor prea mare, învăţătorii, chiar şi ajungînd să facă corecturile, numai în grabă mare le pot face şi astfel nici acest mijloc nu se foloseşte cum se cuvine. La Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti sunt, de exemplu, în clasa VI şasezeci de elevi. Cînd ajunge profesorul să-i pună la „disertaţiune“ şi să-i examineze-n mod serios pe toţi, ca să-şi poată da seama ce ştie şi ce poate fiecare dintre ei ? Fără îndoială numai de tot tîrziu. Făcînd însă în toată liniştea corecturile la prima compo-ziţiune, el poate să-şi dea seamă care anume dintre elevi sunt mai slabi şi, dacă e om conştiincios, îi are în vedere înainte de toate şi mai ales pe aceştia. Corectarea în toată liniştea e însă lucru foarte greu unde sunt şasezeci de caiete şi aproape peste putinţă dacj* lucrările în scris ale şcolarilor nu sînt conduse chiar cu începere din şcoala primară în mod sistematic. Această conducere sistematică lipseşte-n şcolile noastre. Nici programul oficial, nici „instrucţiunile“ de care e însoţit, nici notele din cartea de cetire nu dau îndestulătoare îndrumare în ceea ce priveşte compoziţiunile şi corectarea lor, şi astfel lucrările practice sunt făcute mai mult ori mai puţin după impulsiuni momentane, ceea ce face ca corectarea lor să fie o muncă cu deosebire obositoare. Dacă multe, felurite şi adeseori uimitoare sunt abaterile de la regule prin cărţile de citire şi prin manualele de gramatică şi de stilistică, poate orişicine să-şi închi-puiască cîtă răbdare se cere pentru corectarea compozi-ţiunilor făcute de şcolari nedeprinşi cu disciplina intelectuală. 435 Cu toate aceste, abia am ajuns să avem un Curs practic şi teoretic pentru Compoziţiuni şi âisertatiuni. Autorul acestui manual, d. Ioan Manliu, de ale căruia manuale s-au folosit şcolarii timp atît de îndelungat, şi-a potrivit lucrarea cu programul oficial şi a împărţit-o în două : prima parte (30 pagini) pentru cursul inferior, iar a doua pentru cel superior. Foloasele practice ale acestui manual nu vor putea să iasă la iveală decît după ce şcolarii se vor fi folosit de el în mod stăruitor timp de mai mulţi ani. Ar fi deci lucru pripit să-mi dau chiar acum părerea în ceea ce priveşte valoarea lui pedagogică. Nu mai încape însă nici o îndoială că el poate să le fie de mare uşurare atît învăţătorilor cît şi şcolarilor. Ei găsesc în cartea aceasta modele anume alese, îndrumări practice pentru analiza literară şi pentru tehnica compoziţiunii, schiţe şi planuri precum şi sute de teme luate din toate ramurile ştiinţei. Rămîne numai ca să-şi aleagă fiecare potrivit cu dispoziţiunile sale şi cu gradul său de dezvoltare. Anume la noi, unde îngrămădirea e mare prin şcoli şi lucrarea sistematică e anevoioasă, e multă nevoie de un asemenea ajutor. Nu e, la urma-urmelor, vorba numai de studiul limbii româneşti, ci de întreaga noastră viaţă intelectuală, care atîrnă în mare grad de disciplina şcolii. Dacă pînă chiar şi în modelele publicate prin cărţile de citire, în manualele de gramatică şi de stilistică şi în „instrucţiunile“ date de minister pentru aplicarea programelor, alegerea, întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor sunt făcute cu uşurinţă adeseori uimitoare, nu ne putem aştepta să găsim cumpenirea cuvenită prin ziare, prin reviste ori prin actele oficiale de tot felul, şi lumea se deprinde pe nesimţite cu lipsa de bună rînduială în ceea ce priveşte exprimarea cugetărilor. Nota caracteristică a fazei de dezvoltare prin care trecem e lipsa de disciplină intelectuală, un fel de destrăbălare în ceea ce priveşte forma, pe care chiar şi mulţi dintre oamenii bine înzestraţi o iau drept un semn de superioritate sufletească. Aceasta e boala socială pe care nu putem s-o lecuim decît stăruind fără de răgaz, ca tot ceea ce se face să fie 436 făcut pînă în cele mai mici amănunte cumsecade, potrivit cu rînduiala stabilită. în vederea acestei bune îndrumări se face prin şcolile secundare analiză gramaticală, stilistică şi literatură şi tot în vederea acestei îndrumări au şcolarii să ţie disertaţi-uni şi să facă compoziţiuni. Dacă ei nu sunt ţinuţi de scurt în ceea ce priveşte aplicarea regulelor de tot felul şi forma — în genere, studiul limbii mai mult le strică decît le foloseşte, căci ajung în curînd să facă regulă din abaterile de la regule. Anume pentru noi e foarte primejdios principiul că avem să-i lăsăm fiecăruia libertatea de a face cum îl taie capul. La noi, unde ar fi azi foarte greu să găsim doi oameni ale cărora ceasornice merg la fel, nu e de nimic atîta nevoie ca de o aspră disciplină în ceea ce priveşte studiul limbii române. Acela care s-a deprins a nu pune punctul pe i, virgula la locul ei ori vorba unde se cuvine poate să fie om înzestrat cu mari destoinicii, zelos, harnic şi priceput la multe, dar rămîne viaţa lui toată dezordonat în tot ceea ce face, pe cît de superficial, pe atît de uşuratic. Deprinşi a le lua toate cu uşurinţă şi a le face ca-n treacăt numai, am ajuns în cele din urmă să ni se pară fie nesuferiţi, fie ridicoli cei ce stăruie asupra bunei rîn-duieli, pe care ni-e foarte greu s-o păstrăm. Urmare a acestei lipse de disciplină intelectuală e şi lipsa de bună rînduială în viaţa noastră comună, îndeosebi şi-n ceea ce priveşte moralitatea. In înţelesul acesta e adevărat că un bun dascăl de gramatică e pentru noi cel mai mare binefăcător, iar un manual didactic alcătuit în pripă ori fără de cuvenita pregătire e o adevărată calamitate socială. ANALFABEŢII Sunt mulţi cei ce se bucură gîndindu-se că peste cîţiva ani, după ce se vor fi înfiinţat şcolile săteşti, pentru care au fost votate de curînd cele 50 de milioane, vom ajunge şi noi să scădem încetul cu încetul numărul analfabeţilor. 437 Bucuria aceasta ar fi întemeiată, dacă ni-ar fi destul să avem şcoli destule pentru ca să scadă numărul analfabeţilor. Sunt însă astăzi şi vor fi şi-n viitor mulţi oameni care au umblat la şcoală şi au învăţat să scrie şi să citească, dar în urmă au intrat în rîndul analfabeţilor. Copiii învaţă a ceti şi a scrie pentru ca să fie-n stare a se folosi de cele scrise de oamenii cu ştiinţă de carte. Dacă n-au cărţi, pe care să le citească şi după ieşirea lor din şcoală, citirea şi scrierea le sunt de puţin folos. Mai nainte, cînd oamenii aveau bătrîneasca deprindere de a umbla duminecile şi zilele de sărbători la biserică, ei citeau Ceaslovul, Psaltirea, Apostolul, Biblia, în care găseau şi învăţături folositoare, şi mîngîiere sufletească. Mai treceau apoi pe lîngă aceste şi Alexandria, Iosoplă, Arghir şi Elena şi altele de felul acesta. Azi lucrurile ş-au schimbat şi omul cu bun-simţ practic e nevoit în fiecare zi să se-ntrebe ce au să citească cei ieşiţi de prin şcoli, pentru ca să poată trage folos din ceea ce au învăţat şi să nu uite a citi. N-avem lectură potrivită pentru tinerimea claselor aşa-zise mai culte, şi ne lipseşte cu atît mai vîrtos lectura pentru masele mari ale poporului. Adevărul acesta a fost recunoscut atunci cînd a fost înfiinţată societatea „Steaua“ şi revista poporală Albina. Dovezi despre recunoaşterea acestui adevăr sunt bibliotecile aşa-zise poporale, care au fost pîn-acum înfiinţate. Chiar şi dacă am admite, însă, că Albina, biblioteca societăţei „Steaua“ şi bibliotecile „poporale“ sunt potrivite cu adevăratele trebuinţe ale poporului, ele ne dau lectură puţină, abia pentru cîteva luni de zile — iar pu-blicaţiunile Minervei şi altele de fe^ul acestora n-au în vedere nici tinerimea, nici masele poporului îndeosebi, ci publicul cititor — în genere. Cîtă vreme nu ne vom fi creat o literatură pentru tinerime şi îndeosebi pentru cea de la sate, sporirea şcolilor nu ne asigură nici ea că numărul analfabeţilor va scădea în viitor. Nu e destul însă nici acest mijloc de propagandă. „Analfabet“ nu e numai cel ce nu ştie să scrie şi să citească, ci şi cel lipsit de cunoştinţele şi de îndrumările de care are neapărată nevoie în viaţa practică. „Analfa- 438 beţi“ în sensul acesta sunt cei mai mulţi dintre cărturarii noştri. Vorba nu e numai să avem destule şcoli, ci şi ca şcolile pe care le avem să fie organizate astfel încît prin ele să fie răspîndite cunoştinţele şi îndrumările de care avem nevoie în actuala fază a dezvoltării noastre culturale: Cele mai bune şcoli ne sunt nouă îndeosebi de puţin folos, dacă ele nu ne dau anume ceea ce ne este de trebuinţă. Azi dar, cînd statul român aduce dintr-o dată o jertfă de 50 milioane pentru desăvîrşirea învăţămîntului nostru poporal, scriitorii noştri, preoţimea noastră, corpul nostru didactic, propagatorii noştri culturali nu mai au să se mărginească la constatarea că nu ne dă şcoala ceea ce aşteptăm de la ea, ci au să-şi încordeze toate puterile ca să creeze biblioteca poporală, fără de care şcolile nu pot să aibă înrîurire statornică şi să deie învăţămîntului nostru o-ndrumare potrivită cu adevăratele noastre trebuinţe. Nu trece, îndeosebi, zi fără ca fie-ntr-un fel, fie-n-tr-altul să se facă constatarea că nu are la noi şcoala în-rîurirea cuvenită în ceea ce priveşte cultura inimii şi formarea caracterelor. Nu e destul să facem constatarea aceasta, ci trebuie să găsim şi organizaţiunea prin care i se dă şcolii această înrîurire binecuvîntată. ŞCOLI ŞI iNVAŢAMlNT Pornind din convingerea că de la buna îndrumare a învăţămîntului public atîrnă viitorul neamului românesc mai mult decît de la orişice, am stăruit adeseori asupra multelor şi marilor neajunsuri ale învăţămîntului nostru. Pentru ca oamenii, care caută să scape cu vorba că neajunsuri şi rele sunt şi aiurea, să nu poată zice că exagerăm, vom face azi o mică comparaţiune între ţara noastră şi cea mai înapoiată parte din Elveţia, micul canton de Uri. După numărătoarea făcută, sunt acum 25 de ani, la 1888, cantonul Uri avea o poporaţiune de 17 285 suflete. Oamenii aceştia trăiesc prin nişte văi strîmte, închise în- 439 tre munţi care trec toţi înălţimea de 3 000 de metri, deci sunt acoperiţi totdeauna cu zăpadă. „Potrivită cu spiritul conservator al locuitorilor e starea înapoiată a învăţămîntului, mica însemnătate a bibliotecilor publice (cu totul 10 000 volume) şi lipsa totală de aşezăminte umanitare, precum şi opoziţiunea faţă cvi tendinţele progresiste“. Reproducem aceste aprecieri dintr-o carte, care le stă tuturora la dispoziţiune, lexiconul de conversaţiune al lui Meyer, o ediţiune acum învechită, deci privitoare la timpuri de mult trecute. „Şcolile primare au 50 de învăţători — urmează darea de seamă — şi peste 2 200 şcolari, iară şcolile secundare au 5 profesori şi 60 şcolari.“ Care va să zică oamenii aceia înapoiaţi, care se opun „tendinţelor progresiste“ au în şcoala primară cîte 44, iar în cea secundară cîte 12 şcolari de învăţător. Faceţi, mă rog, socoteala, la noi cîţi şcolari cad în şcoala primară şi cîţi în şcoala secundară pentru profesor. Noi am făcut socoteala că, dacă ei au pentru 17 285 suflete neînsemnata bibliotecă de 10 000 volume, noi, care avem o poporaţiune de peste 7 milioane de suflete, ar trebui să avem în bibliotecile noastre peste 4 milioane de volume, ceea ce nu e puţin. In cantonul Geneva, care nu e tot atît de înapoiat, erau pentru o poporaţiune de 101 595 suflete în bibliotecile publice 235 300 volume. Dac-ar fi să ne punem în rînd cu cantonul acesta, noi România ar trebui să avem în bibliotecile noastre peste 12 milioane de volume, ceea ce e de tot mult. Mai putem să facem şi socoteala că, fiind în cantonul Uri pentru 17 285 de suflete 50 de învăţători, cade acolo un învăţător pentru 345 suflete. La noi dar, unde sunt peste 7 milioane de suflete, ar trebui să fie peste 20 000 de învăţători, şi dacă i-am avea învăţătorii aceştia, tot n-am fi decît în starea în care acel canton înapoiat se afla sunt acum douăzeci şi cinci de ani. Dacă, în sfîrşit, acolo pentru o poporaţiune de 17 285 suflete se aflau în şcolile primare 2 200 de şcolari, noi ar trebui să avem în şcolile noastre aproape un milion de copii, ceea ce iar e mult. 440 Aveau ei profesori secundari 5, noi ar trebui să aVem peste 2 000, şi aveau ei 60 de tineri în şcolile secundare, noi ar trebui deci să avem vreo 24 000, ceea ce iar nu fc puţin. Ştim prea bine că-n Elveţia sunt foarte multe aşezăminte de învăţămînt şi de educaţiune înfiinţate şi susţinute de particulari ori de societăţi de tot felul. De aceea e de tot greu, dacă nu chiar peste putinţă să facem socoteala cît se cheltuieşte în Elveţia cu învăţămîn-tul. Geneva avea în budgetul ei 746 450 fr. pe an la capitolul învăţămîntului public, ceea ce face pentru o poporaţiune de 101 595 suflete peste 7 franci 30 centime de cap ■— afară de ceea ce cheltuiesc particularii. Noi ar trebui să avem în budgetul nostru peste 53 milioane la capitolul învăţămîntului, dac-ar fi vorba să stăm în rînd cu cantonul Geneva, care nu stă nici el în fruntea cantoanelor din Elveţia în ceea ce priveşte învăţămîntul. Mult avem să mai ostenim şi mari jertfe avem să mai aducem pînă ce vom fi ajuns să ne ridicăm din starea culturală în care ne aflăm. SECTARISMUL IN ŞCOALA Fac unii fel de fel de glume asupra schimbărilor de curînd petrecute-n conducerea învăţămîntului nostru public şi, dacă e vorba, glumele aceste sunt şi ele semne învederate că-şi dă lumea seamă despre urmările nu tocmai bune ale unor asemenea schimbări. Adevărul e însă că nu sunt lucru de rîs acele urmări, deşi încetul cu încetul ne-am desprins cu ele, cum organismul se deprinde cu unele dintre otrăvuri. Chiar şi dac-am trece cu vederea zăpăceala mai mult ori mai puţin îndelungată ce se produce pe urma fiecărei schimbări de guvern, trebuie să fim cuprinşi de adîncă jale cînd ne dăm seamă despre spiritul ce se propagă din şcoli prin prea deiseile schimbări în conducerea învăţămîntului. 441 Nu zic că nu i se cuvine ministrului să-şi aleagă după buna lui chibzuinţă oamenii de încredere, de care se foloseşte în conducerea treburilor şcolare. Zic însă că e lucru din cale afară dureros că el nu are ori, poate, chiar nu poate să aibă încredere în oamenii pe care-i găseşte-n faţa sa cînd ia conducerea ministeriului. Dacă sunt lipsiţi oamenii aceştia fie de zel, fie de buna credinţă, fie de destoinicii ori de cuvenita pregătire, e lucru dureros că s-a găsit un ministru care i-a ridicat mai presus de vredniciile lor. pair dacă sun/t şi zeloşi, şi de bună-credinţă, şi destoinici şi bine pregătiţi, e dureros că s-a găsit un ministru care nu vrea să profite de experienţele şi de autoritatea ce şi-au cîştigat printr-o lucrare mai mult ori mai puţin îndelungată. Aşa ori aşa, e cu desăvîrşire rău exemplul ce li se dă generaţiunilor tinere, care se deprind oarecum pe nesimţite cu gîndul că rostul omului în lumea aceasta nu de la vredniciile lui atîrnă, ci de la bunul plac al celor cu mare trecere. Schimbările, cu toate aceste, se fac cu o regularitate oarecum organică, iară lumea cea mare găseşte că ele sunt pe deplin justificate de consideraţiunile politice. Nici că s-ar putea zice că cei ce iau fie ca învăţători, fie ca funcţionari, fie chiar şi ca scriitori parte la conducerea învăţămîntului nu au să facă politică. Ei sunt cetăţeni în cel mai deplin înţeles al cuvîntului şi au nu numai dreptul, ci în anumite împrejurări chiar şi datoria de a stărui cu tot dinadinsul şi de a se folosi de întreaga lor inrîurire, ca trebuirile publice să fie conduse potrivit cu convingerile lor. Tot atît de neîndoios e însă că nici în şcoală, nici din şcoală n-au să facă politică. Din punctul de vedere al învăţămîntului, vederile politice sunt indiferente şi indiferente au să şi rămîie. Una din marile calamităţi ale vieţii noastre moderne e că nu s-a ţinut pîn-acum şi nu ise ţine nici azi -seamă de acest principiu fundamental al politicei practice. Anume în statul român şi mai ales în statul român, care e nu numai înapoiat în cultură, ci totodată şi centru cultural al întregului popor românesc, Ministerul Cultelor 442 şi al Instrucţiunii Publice are să fie mai presus de toate bine închegat şi ferit cu deosebită îngrijire de fluctuaţiu-nile politice, căci el nu e al ţârii numai, ci al întregului neam românesc. Cu toate aceste, nici pînă în zitia de azi nu ne-am învrednicit să dăm ţării un ministru de Culte şi Instrucţiune Publică destul de destoinic şi de bine inspirat ca să poată cîştiga încrederea tuturor partidelor şi să fie astfel în stare a se menţinea cu mai multe guverne de-a rîndul şi a asigura prin aceasta stabilitatea de care avem neapărată nevoie în conducerea dezvoltării noastre culturale. Nu ne-am învrednicit fiindcă pentru miniştri noştri de Culte şi de Instrucţiune Publică hotărîtoare n-au fost numai destoiniciile, despre care au dat dovezi cei ce într-un fel ori într-altul luau parte la conducerea învăţămîntului, ci şi convingerile lor politice, ba adeseori chiar şi numai aceste. Astfel au fost înlăturaţi adeseori oameni în toate privinţele vrednici, ca să fie înlocuiţi cu alţii, care erau mai prejos de dînşii, ba s-a întîmplat să fie tolerate abuzuri ori negligenţe — fiindcă cei vinovaţi de ele au ştiut să-şi dea aere de partizani zeloşi. Sunt toleraţi cei ce nu au vederi politice ori nu stăruie asupra lor, sunt îmbrăţişaţi cei ce se dau după păr, dar au să se dea la o parte cei ce nu intră în vederile partidului de care e susţinut ministrul şi care nu-1 socoteşte servitor al ţării şi al neamului, ci drept un fel de agent particular al său. Astfel se produce-n şcoală spiritul sectar, în urma căruia oamenii se-mpart în tabere care se duşmănesc între ele. Om cumsecade şi vrednic de stimă şi de iubire e numai cel ce luptă alăturea cu tine, iar cei de altă părere sunt urgisiţi, nişte nemernici cărora nu li se cuvine să aibă parte de aer curat şi de lumina soarelui. Nu voi cerceta care dintre partidele politice a propagat mai mult şi cu mai mare rîvnă acest spirit, fără îndoială destructiv, ci voi stărui numai asupra adevărului că el pătrunde oarecum pe nesimţite şi în viitoarele generaţiuni. Nu e nevoie ca învăţătorii să-şi dea silinţa de a-1 propaga. E destul ca şcolarii să afle ori să simtă numai că învăţătorul e omul celor ajunşi „Za putere“ şi se bucură de „protecţiune“ ori că el a rămas în „opoziţiune“ şi ast- 443 ţel „nu mai stă binepentru ca zîzania să intre în inimile tinere şi ajungem încetul cu încetul la starea bolnăvicioasă, în care oamenii se duşmănesc între dînşii de cele mai multe ori chiar fără ca să-şi poată da seamă de ce.. Răul nu e dar numai că-n urma deselor schimbări nu ajungem să avem la conducerea învăţămîntului oameni care au destule experienţe cîştigate prin o mai îndelungată lucrare şi -astfel şi destulă autoritate, ei că din şcoală se propagă un spirit primejdios, care face peste putinţă buna înţelegere şi lucrarea împreună a celor stăpîniţi de bune îndemnuri. Nu e în Europa nici un popor care are tot atît de mult ca noi nevoie de o asemenea lucrare împreună. Ne plîn-gem mereu că şcoala noastră, pe lîngă instrucţiune, nu dă şi cuvenita îndrumare educativă de care avem nevoie şi mulţi dintre noi îşi dau seamă că învăţătorii, numai lu-crînd împreună cu preoţii, vor putea să-şi împlinească menirea culturală. în loc de a stărui însă să stabilim înţelegerea între învăţători şi preoţi, facem între învăţători un fel de selecţiune după părerile politice şi producem prin aceasta între dînşii dezbinări adeseori împreunate cu lupte îndîrjite. Ar fi o nedreptate să învinovăţim pentru acest rău, fără îndoială mare, pe cutare ori cutare oameni : vinovat e sistemul de guvernămînt, care face mai mult ori mai puţin peste putinţă stabilitatea şi lucrarea continuată timp mai îndelungat pe baza aceloraşi principii. Nu e, cu toate aceste, mai puţin adevărat că oamenii pot, dacă vor cu tot dinadinsul, să schimbe sistemul de guvernămînt şi să se ridice, cînd vorba e de marile interese culturale, mai presus de interesele de partid. POLITICA ÎN ŞCOALĂ Nu e întîia oară că tragem luarea-aminte a cititorilor noştri asupra relelor urmări ale înrîuririlor politice asupra şcolii. Membrii corpului didactic sunt cetăţeni cu drepturi depline — zicem şi acum — şi li se cuvine să ieie 444 parte la viaţa politică, fiecare potrivit cu convingerile sale, dar nici în şcoală, nici din şcoailă n-au să facă politică. Dacă e adevărat lucrul acesta, nu le este nici autorităţilor şcolare iertat să ţie seamă de vederile politice ale învăţătorilor ori de ale profesorilor, nici mai ales să facă între membrii corpului didactic un fel de selecţiune după merite cîştigate afară de şcoală. Un profesor e totodată şi un distins scriitor, ceea ce e foarte bine şi foarte frumos. El merită stima şi iubirea tuturora şi mai ales a ministrului de Culte .şi Instrucţiune Publică, care e conducătorul vieţii noastre intelectuale. în şcoală însă, acest scriitor iubit şi stimat de toată lumea e învăţător şi n-are să treacă înaintea altora, care nu sunt scriitori, dar sunt ca dascăli mai presus de dînsul, mai zeloşi, mai bine pregătiţi şi mai pricepuţi în ale lor. Cu atît mai puţin are să treacă înaintea celor vrednici •aceia dintre membrii corpului didactic care se disting prin merite cîştigate în viaţa economică, în cea politică ori chiar şi în cea culturală. Departe are să fie totdeauna de şcoală gîndul că i se iartă dascălului de orişice grad neglijenţa ori nepriceperea în ale şcolii, dacă printr-o astfel de activitate ştie să îşi cîştige simpatiile generale ori să se vîre sub pielea „celor mari44 şi tari. Aceasta pentru că în şcoală nu numai se învaţă carte, ci.se dau totodată şi îndrumări educative. Se zice aproape în fiecare zi că în şcoalele noastre nu se face educaţiune, ceea ce e peste putinţă. Copilul e făcut de Dumnezeu aşa, că se uită mereu in suss, la cei mai mari decît dînsul, pe care şi-i ia drept icoană. In înţelesul acesta spune Darwin adevărul cînd zice că oamenii sunt progenitură de maimuţă. Se uită şi copiii, precum şi tinerii noştri la dascălii lor şi e foarte grea vorba că-n şcolile noastre nu se face educaţiune : se face educaţiune, dar e proastă educaţiunea făcută, e rea îndrumarea ce se dă. Rea e însă nu pentru că sunt rele exemplele pe care le dau dascălii, ci pentru că înainte nu răzbesc cei ce dau exemple bune, ci cei ce ştiu să-şi cîştige fel de fel de merite, care nu au nici o legătură cu şcoala. 445 Ce fel de oameni o să iasă din copiii de prin şcolile noastre primare, din băieţii de prin şcolile noastre secundare şi din tinerii de prin şcolile noastre speciale, precum şi din cei de la universităţi, dacă ei cresc stăpîniţi mereu de simţimîntul că înainte nu răzbeşte cel mai vrednic, ci cel ce ştie să se ţie de pulpana vreunuia dintre oamenii cu oarecare trecere?! E învederat că nu o să iasă oameni de caracter, de a cărora lipsă ne plîngem atît de adeseori. Aceste sunt lucruri atît de simple şi de învederate, incit ar fi o insultă gravă pentru conducătorii învăţământului nostru public dacă am îndrăzni să zicem că nu le ştiu şi ei tot atît de bine ca şi noi. E, cu toate aceste, parcă s-a pornit prin şcolile noastre Crivăţul, care le spulberă toate, ca să ridice deasupra pe oamenii „agreaţi“ şi să-i deosebească de cei „horopsiţi“. Mai crede oare cineva că aceasta se face în interesul şcolii, în vederea bunei îndrumări educative şi potrivit cu vredniciile dăscăleşti ale fiecăruia ? Cei ce le fac ştiu prea bine că bune nu sunt urmările faptelor lor, dar omul e în viaţa noastră politică robul partidului din care face parte şi unealta celor mai tari decît dînsul, iară nu sluga credincioasă a ţării şi a neamului. Dacă nu vom ajunge să scăpăm de nenorocirea aceasta, au dreptate cei ce zic că e mai bine să n-avem şcoli decît să fim nevoiţi a ne creşte copiii prin şcoli în care li se dă o rea îndrumare pentru întreaga viaţă. LIPSA DE ÎNVĂŢĂTORI După ce timp îndelungat ne-am tot fălit cu progresele uimitoare pe cari le-am făcut în timpul celor din urmă cîteva decenii, am ajuns deodată să fim nevoiţi a mărturisi că avem mare lipsă nu numai de preoţi, ci şi de învăţători. In acelaşi timp, chiar membri de-ai corpului didactic fac in fiecare zi constatarea că nici puţinele şcoli pe cari 446 Ie avem nu sunt cum ar trebui să fie pentru ca să poată avea o bună înrîurire asupra dezvoltării noastre sociale. Adevărul etate că, mai aleis fiind vorba de învăţămînt, e foarte adevărat că fără de rău e mai bine decît cu rău. Nu se cere decît oarecare bun-simţ pentru ca să ne dăm seama că lipsa de şcoli nu e lucru atît de primejdios ca şcolile rele. Mai înainte dar de a ne gîndi să sporim şcolile, avem să înlăturăm neajunsurile şcolilor pe care le avem. Acesta e gîndul ce ni s-a impus cînd am aflat cum şi în ce fel e vorba să fie sporit numărul învăţătorilor noştri. E fără îndoială bine să ne sporim învăţătorii şi astfel şi şcolile, dar şcolile bune nu sunt lucru care poate să fie improvizat. Pentru ca să fii învăţător nu se cere multă ştiinţă de carte, ci un întreg şir de alte însuşiri, pe care nu ni le dau nici şcolile secundare, nici universităţile. E, din contra, mai presus de toată îndoiala, că cei mai mulţi dintre absolvenţii Facultăţii de litere şi foarte mulţi dintre aşa-¿işii „bacalaureaţi“ ar fi răi învăţători, fie chiar şi numai pentru că ştiu prea multă care. N-ar fi deci bun drumul pe care am pornit, dacă am începe să ne folosim în învăţămîntul primar de absolvenţi de ai liceelor. E mai bine să ne mulţumim deocamdată cu mai puţine şcoli, decît să punem o parte din copiii ţării noastre sub înrîurirea unor oameni care nu pot să le deie decît o rea îndrumare. Lasă că absolvenţii liceelor sunt, ca învăţători, o marfă prea scumpă pentru satele noastre, dar nu e lucru cuminte să sporim în ţara noastră contingentul şi astfel destul de mare al oamenilor roşi de nemulţumire mai mult ori mai puţin legitimă. Trimişi la sate, cei mai mulţi dintre „bacalaureaţi“ se vor simţi ca într-un fel de surghiun, iară noi mai ales prin sate avem nevoie de învăţători. N-avem apoi decît să ne uităm împrejurul nostru, ca să ne încredinţăm că cea mai mare dintre calamităţi, de care sufere societatea noastră, e sporirea din cale afară a trebuinţelor. Dacă ne vom da seamă despre ceea ce astăzi un muncitor agricol, un meseriaş, un industriaş, negustor ori un 447 slujbaş de rînd poate să agonisească în împrejurări normale, vom fi cuprinşi de mirare în faţa nemulţumirii generale care se dă în fiecare zi pe faţă, căci veniturile tuturora sunt foarte sporite în comparaţiune cu ceea ce ele erau sunt acum douăzeci ori treizeci de ani. Nenorocirea e că, în acelaşi timp, s-au sporit şi trebuinţele, iar aceste în mod disproporţionat. Astfel, cei mai mulţi se simt săraci fiindcă veniturile le sunt prea mici pentru ca să-şi poată satisface toate trebuinţele. De nenorocirea aceasta nu vom putea să scăpăm decît prin o educaţiune raţională, în urma căreia cei ce vin după noi vor fi mai destoinici de a se stăpîni fiecare pe sine însuşi şi mai porniţi spre mulţumiri pe care omul poate să le aibă şi fără bani. Aceasta e cultura în înţelesul cel bun al cuvîntu-lui, pe care azi numai puţini dintre noi o au şi de aceea viaţa ni se petrece în necurmată goană şi în îndîrjită luptă — nu pentru existenţă, ci pentru satisfacerea unor trebuinţe exagerate. „Bacalaureaţii“, chiar şi dacă buni învăţători ar fi din punctul de vedere al instrucţiunii, nu pot să fie buni propagatori culturali, căci duc în statele noastre un spirit rău. Ceea ce nouă ne trebuie sunt învăţători care sunt oameni răbdători, iar pe aceştia nu pot să ni-i deie decît şcoli pedagogice conduse cu înţelepciune şi aşezate pe cît se poate de departe de atmosfera stricată a oraşelor. PROFESORII SECUNDARI Unul dintre profesorii noştri secundari, care e şi membru al unuia din cele două Corpuri Legiuitoare, le-a făcut zilele acestea colegilor săi împărtăşirea că d. Costi-nescu, ministrul nostru de Finanţe, nu-i socoteşte pe profesorii secundari deopotrivă cu alţi funcţionari ai statului, iar aceasta pentru că profesorii secundari mai au si alte ocupaţiuni, ba unii dintre dînşii sunt chiar şi deputaţi ori senatori. , 448 Grăită aşa, vorba aceasta aref,,j^reă,i$ostttl\ei: ales cînd cel ce-o grăieşte e actualul nosţrp[?ninistit^ de Finanţe, , _ Sunt, în adevăr, nu numai îp.tre-profesorii universitari, ci şi între cei secundari uniţ care ocupă şi alte funcţiuni ori profesează şi advocatura» s Aceştia n-au însă nevoie de bunăvoinţa ministrului de Finanţe, căci ei sunt, la urma-urmelor, puţini : sunt cei mulţi, care sunt profesori şi numai profesori şi cer să fie puşi în rînd cu alţi funcţionari ai statului. Chiar şi dacă marea majoritate a profesorilor secundari ar fi însă cum zice d. Costinescu, vina nu ar fi a lor, ci a celor ce-au organizat şi conduc învăţămîntul nostru public. Pentru ca să poţi ocupa azi o catedră la vreuna dintre şcolile noastre secundare, se cere o pregătire costisitoare» o practică mai îndelungată şi un întreg şir de examene. E fără îndoială bine ca aşa să fie, căci de la profesorii secundari atîrnă nu numai soarta unui foarte însemnat număr de oameni tineri, ci şi întreaga dezvoltare culturală a neamului românesc. Tocmai de aceea însă, se cuvine să le asigurăm acestor agenţi culturali o situaţiune materială potrivită atît cu pregătirea pe care o cerem de la dînşii, cît şi cu exigenţele lor legitime, pentru ca ei sţă poată fi profesori şi numai profesori. Lucrul acesta nu l-am făcut însă. Cînd vorba e de şcolile noastre secundare, sunt două cestiuni foarte discutabile, pe care nu avem să le socotim în rîndul celor definitiv rezolvate. Una dintre acestea e chestiunea lecţiunilor pe care profesorul secundar nu numai poate, ci şi trebuie să le deie pe săptămînă. Sunt foarte mulţi cei ce susţin că e atît în interesul instrucţiunii, cît şi spre binele profesorilor, ca fiecare profesor să aibă lecţiuni mai multe şi astfel şi onorar mai urcat. Dacă ne vom da seamă, ne vom încredinţa că aceia dintre profesorii secundari care nu mai ocupă şi alte funcţiuni ori nu sunt şi avocaţi, dacă nu au destule lecţiuni în şcolile publice, dau lecţiuni particulare, încît fac de regulă 24 pînă la 30, ba adeseori şi peste treizeci de lecţiuni pe săptămînă. Nu e oare lucru mai raţional să li 449 se dea putinţa de a face 20—25 lecţiuni pe sâptămînă la şcolile statului ? ! După specializările de astăzi, lucrul acesta e în foarte multe cazuri peste putinţă, căci nu sunt pentru orişicare specialitate destule lecţiuni la acelaşi liceu şi cu atît mai puţin la acelaşi gimnaziu. Tocmai de aceea se pune cu toată stăruinţa întrebarea : Dacă e ori nu raţională specializarea introdusă în şcolile noastre secundare ? Privind lucrul din punctul de vedere al profesorilor, e o mare nedreptate să mărginim pe fiecare la un cerc de tot restrîns. r în felul acesta ajungem ca după o practică mai îndelungată, mulţi dintre profesorii secundari şi mai ales cei de matematică, de gramatică, de geografie ori de istorie să fie un fel de măiiiaci, pe carie şcolarii foarte uşor ajting să-i ieie în zeflemea. ■ Privind lucrurile din punctul de vedere al şcolarilor, specialiştii sunt un fel de plagă a şcolii, căci fiecare dintre dînşii pretind ca şcolarii să intre în cele mai mici amănunte ale materiei predate de dînsul, şi mai ales aceasta e cauza pentru care în şcolile noastre secundare se învaţă multe, dar puţin şi superficial ! Chiar şi dacă n-ar fi cum zicem noi, nu mai încape îndoială că e în interesul învăţământului nostru ca profesorii secundari să fie feriţi de grijile zilnice care-i silesc adeseori să nu fie numai profesori. SCUMPA GRABĂ în faţa luptelor din ce în ce mai crîncene ce anul trecut se desfăşurau peste Dunăre, am fost cuprinşi cu toţii de simţămîntul că nu suntem cum ar trebui şi cum am fi putut să fim pregătiţi ca să-nfruntăm primejdiile ce ne ameninţă şi puţin am avut să ne gîndim pentru ca să ne dăm seamă că cea mai de căpetenie dintre cauzele slăbiciunii noastre e lipsa dé învăţătură a unei prea însem-naté părţi din cei ce alcătuiesc oştirea noastră. 450 Sub stăplpirea gîndului ca lumina e putere, , au iost votate cele} 50 :de milioane pentru -şcolii : Cain tîmu am ajuns la convingerea aceasta, dar vorba românului, tot mai bine tîrziu decît prea tîrziu. ;, , > rCîtva ti^p mai în urma am; făcut sqcqtşli mai amă-nunţite şi ne-am încredinţat că cele 50 milioane nu sunt în adevăr decît un bun început şi că o mai treacă multă apă pe Dîmboviţă pînă ce vpm fi ajuns să ne. »bucurăm de efectele practice ale bunelor noastre îndemnuri în ceea ce priveşte îiwăţămînteL ^ Aflăm acum că vorfea e că anul aqesta şă fie zidite nu iftai puţin decît 1 500 de> şcoli, să ser*înfiinţeze încă patru şcoli normale pentru pregătirea personalului didactic, ba şă avem şi mulţumirea de a vedea; înflorind şcolile de adulţi prin cazărmile noastre. E aceasta un lucru nu numai bun şi frumos şi totodată şi de toţi aşteptat, şi noi nu putem decît să luăm cu toată inima parte(la obşteasca bucurie cu care ministrul e felicitat pentru graba ce pune îaitru realizarea dorinţelor noastre pentru răspîndirea luminii, care e putere, Ni-e însă peste putinţă ;să nu ne aducem, aminte de-vorba: „Scumpul mult perde şi leneşul mult aleargă“. Ceea ce e vorba să facem acum, cît mai curînd şi în grabă mare, sunt lucruri pe care ar fi trebuit să le facem încă de mult, a-ndelete, timp de mai mulţi ani, şi cu bună chibzuială : e peste putinţă să nu fim pedepsiţi pentru negligenţa noastră. O mie şi cinci sute de şcoli într-un singur an e lucru oarecum mapei, ceva frumos, care sună bine de-neîntă auzul şi-i dă sufletului o dulce mîngîere. Ner-nchipuim pe-n-tinsul ţării architecţi, antreprenori, zidari, tîmplari, dulgheri, tinichigii, adunaţi la 1 500 de locuri, o întreagă oştire de muncitori care muncesc în sudoarea feţei, ca să ridice adăposturi şi altare pentru luminarea neamului românesc. Chiar şi dacă n-sr mai zidi nici alte ministerii, nici comunele de tot felul, nici particularii, munca celor ce iau parte la zidirea, celor 1 500 de şcoli are să fie foarte căutată şi astfel-şi:foarte bine. plătită. Cu; atît mai bine plătită are să fie în urma grăbirii cu care vor căuta alţii să-şi termine zidirile. Nu exagerăm dar, dacă spunem că fiecare din eele 1500 de%î0]i ^¿--costa cu Vreo 20 4a sută mai mult, de cum ar fi costat; dacă în loc de î 500 de şcoli Intr-un an, am fi zidit zece ani de-a rîndul eîte 150 de şcoli. în acelaşi timp, vor fi mai scumpe şi zidirile ridicate de alţii în tiriipul acestui ari. Aceasta ni-e pedeapsa păcatului de a nu fi făcut la timpul cuvenit ceea ce ■av&n sa fadem. Tot astfel una e să înfiinţăm patru şcoli normale în-tr-un singur an şi alta să înfiinţăm aceleaşi şcoli în inter-valuri de cîte doi-trei arii, una după alta. De unde recrutăm personalul didactic şi de unde luăm cbritingentele de elevi ? ! Nu ne rămîne decît să ne mulţumim cu ceea ce ne cade la îndemînă. Scump avem să plătim şî graba cu care suntem nevoiţi a face lucrau! acesta. Teamă ni-e însă că cea mai scumpă are să fie graba cu care înfiinţăm şcolile de adulţi prin cazărmi. Simţămîntul nostru este că silinţele de a le da învăţătură analfabeţilor adunaţi prin cazărmi, orişieît de bune şi de vrednice de laudă ar fi ele, vor rămînea în mare parte zadarnice, ba pot să fie chiar jignitoare pentru cultivarea spiritului militar. Chiar şi dacă ne-am înşela însă, rezultatele nu vor fi proporţionale cu ostenelile şi cu cheltuielile şi avem să plătim foarte scump soldatul care a intrat analfabet în cazarmă şi a învăţat aici să scrie şi să citească. Nu le zicem acestea pentru că suntem de părere că nu face bine ministrul care vrea să zidească într-un an o rţrie şi cinci sute de şcoli, să înfiinţeze patru şcoli normale şi să înzestreze şi cazărmile cu şcoli de adulţi, ci pentru ca să producem convingerea că surit foarte scump plătite întârzierile de orişice fel în viaţa publică. COROANA ŞI RĂDĂCINI Dînd răspuns la o interpelaţiune ce i-a fost adresată de d. dr. Toma Ionescu în cestiunea stării părăginite, în care se află universităţile noastre, d. Duca, ministrul nostru de Culte şi Instrucţiune Publică, s-a folosit de o fi- 452 gură- poetică* pe caire majoritatea a aplaudat-o cu rrnittă estentaţiune : „De ce folos ne-ar fi—• a zis ministrul — să avem coroana înflorită, dacă trunchiul şi rădăcinile sufăr ? !44 Universităţile ar fi, dragă Doamne, coroana marelui arbore al învăţămîntului, iară şcolile secundare şi cele priţnare sunt trunchiul şi rădăcinile lui. fi învederat că s-a cam pripit ministrul nostru cînd a făcut comparaţiunea aceasta şi majoritatea n-a dat dovezi de multă pricepere cînd a izbucnit în aplauze zgomotoase. Temelia învăţămîntului publici, deci rădăcini şi trunchi, nici ca dezvoltare istorică, nici ca stare actuală nu sunt şcolile primare şi cele secundare, ci universităţile. Pretutindeni în Europa au fost înfiinţate mai întîi universităţile şî abia mai tîrziu, după ce aceste au ajuns la stare mai mult ori mai puţin înfloritoare, s-au sporit liceele şi apoi şcolile primare. Lucrul acesta este foarte firesc căci cultura la universităţi se plămădeşte şi şcolile secundare şi cele primare, care b răspîndesc, n-au nici un rost cîtă vreme n-au ce să răspîridească. Se vorbeşte la noi foarte mult despre numărul cel de tot mare al aşa-zişilor „analfabeţi44 şi una din cele mai vii dorinţe ale noastre e să scădem cît mai curînd numărul acesta. Noi însă, care pretindem a şti carte, trebuie să ne dăm seamă că, vorbind despre „analfabeţi44, nu avem să-nţelegem oameni care nu ştiu să scrie şi să citească, ci oameni lipsiţi de cultură intelectuală. Poate cineva să ştie a citi şi a scrie şi să fie, cu toate aceste, nu numai lipsit de cultură intelectuală, ci chiar sufleteşte stricat. Aceasta atîrnă de la felul şcolii în care a învăţat să scrie şi să citească. Sunt cu putinţă şi şcoli în care copiii vor fi învăţînd multe de toate, dar în acelaşi timp se şi strică. Noi nu voim să zicem că avem şi noi asemenea şcoli. Acela, care vrea să se dumirească dacă avem ori nu, n>-are decît să facă o plimbare prin satele noastre şi să-şi dea seamă despre cele ce se petrec prin ele. Dacă cei mai cinstiţi şi mai ordonaţi dintre săteni, cei mai buni soţi şi părinţi, cei mai harnici şi mai pricepuţi gospodari, cei mai cumsecade oameni sunt cei ce ştiu să 453 citească şi să serie* atunci şcoală e bună, Dacă însă nu aşa este, atunci nu e bună şcoala, şi tot e mâi bine să avem mulţi „anâlfâibeţi44 decît multe şcoli în care copiii se strică. Dacă. nu zicem dar că nu avem şcoli rele, zicem că nu putem avea şcoli bune decît avînd învăţători buni, iar învăţători buni nu putem avea cîtă vreme universităţile sunt aşa cum ni le descriu d. dr. Toma Ionescu şi mulţi alţii dintre profesorii noştri universitari. E lucru nu numai zadarnic, ci chiar şi primejdios să sporim şcolile fără să ne fi asigurat că vom avea şi învăţători, care nu numai îi învaţă pe copii să scrie şi să citească, ci îi îndrumează totodată să fie oameni harnici, cinstiţi şi vrednici de încredere. Iar asigurarea aceasta nu putem s-o avem decît introducînd buna rînduială la universităţi, de unde ies învăţătorii învăţătorilor. Marele neajuns al vieţii noastre de astăzi e lipsa de disciplină intelectuală, din care rezultă atît graba bolnăvicioasă, cît şi uşurinţa şi superficialitatea cu care le facem toate. De răul acesta nu vom putea scăpa decît puindu-ne frîu mai.î-ntai, sus, la universitate, apoii în aşezămintele menite să răspîndească cultura. Cultura, pe care şcolile noastre secundare şi cele primare pot azi s-o răspîndească, e viciată şi în multe privinţe mai primejdioasă decît aşa-zisul „analfabetism14, care adeseori e împreună cu inimă curată şi cu minte nestricată. Cînd vorba e de învăţămînt, coroana sunt şcolile primare, care înfloresc şi dau roade bune numai dacă e curată seva ce se revarsă-n ele din centrele universitare. EDUCAŢIUNEA PUBLICA Era odată, nu tocmai de mult, un timp cînd cei mai mulţi dintre profesorii noştri secundari erau de părerea că chemarea lor e să le dea şcolarilor instrucţiune, nu însă şi educaţiune. Cu atît mai vîrtos erau de părerea aceasta profesorii universitari, ai cărora aşa-zişi „auditori44 sunt 454 oameni în toată firea, cărora nu li se mai pot da îndrumări educative. A pătruns însă, încetul cu încetul, şi Ia noi gîndul că lipsa de creştere e o rea creştere şi că astfel tinerii din şcolile secundare se strică dacă profesorii lor nu îşi dau silinţa să complecteze educaţiunea pe care au primit-o în familie şi, in genere, în cercul social în care-şi petrec viaţa. Chiar şi între profesorii universitari sunt din ce în ce mai mulţi care îşi dau seamă despre rostul lor educat-tiv şi se simt datori a se folosi de poziţiunea lor şi spre a forma caractere. Pretutindeni în lumea aceasta, cei de jos stau cu privirile îndreptate spre cei de sus şi astfel, nici profesorul universitar nu e numai învăţător, ci totodată şi model de vieţuire, deci chiar şi fără ca să vrea, educator al tinerilor care-i ascultă lecţiunile. \ De la universitate porneşte întreaga disciplină intelectuală a societăţei, deci şi o însemnată parte a disciplinei morale. Cu cît mai mare e autoritatea unui profesor, cu atît mai hotărîtoare e fie în bine, fie în rău, înrîurirea lui în ceea ce priveşte buna rînduială a societăţii în mijlocul căreia trăieşte. r Aceasta nu noi o zicem, ci o spun mai mulţi dintre profesorii noştri universitari. Rămîrie acum să ne pătrundem şi de gîndul că nu numai învăţătorul, de orişice grad şi preotul de orice treaptă, ci orişicare om ajuns la maturitate are datoria de a da tinerimii îndrumări educative. Silinţele părinţilor şi ale învăţătorilor sunt adeseori zadarnice tocmai pentru că numai puţini dintre noi au conştiinţa acestei datorii. Dacă tinerimea şcolară ar şti că ochii tuturora priveghează asupra ei, că orişicare om mai în vîrstă se socoteşte dator a interveni cînd vreun tînăr porneşte spre fapte rele şi că cel ce-şi face datoria aceasta e sprijinit de întreaga societate, ministrul nostru de Culte şi Instrucţiune Publică n-ar fi fost nevoit să pună pe elevii liceelor şi ai şcolilor speciale sub paza poliţială — punîndu-i în rînd cu făcătorii-de-rele. Aceasta e o ruşine de care nu putem scăpa decît luînd noi, oamenii mai maturi, asupra noastră sarcina de a face poliţie în ceea ce priveşte tinerimea. 455 . )Et cesiiyn^ eare avem sâ ne ferim. Nu e deci numai cestiune de iubire^ ci totodată şi ces-tiune' de siguranţă socială să intervenim fiecare în felul lui pentru îndrumarea1 edWdativă a tinerimii. - '-v ' s \f - r '! • •; 1 i" * / \ \ p f') r*yf\r . : SCOLI PEDAGOGICE Ministrul Instrucţiunii; Publice şi al Cultelor a luat măsuri pentru înfiinţarea a încă trei scoli nórmale sau pedagogice. Aceasta e, fără îndoiala, cea mai firească rezolvare a ceisti uri ei lipsei de învăţători celelalte sunt nu-, mai măsuri luate la vreme de nevoie, i Lucru cu deosebire nepotrivit e însărcinarea preoţilor să mai fie şi învăţători în şcolile primare. E veche vorba că doi pepeni într-o mînă nu se pot ţinea şi nu e nouă nici vorba că după doi deosebiţi iepuri nu poate nimeni să alerge în acelaşi timp: pot preoţii să fie foarte buni învăţători, dar se întîmplă adeseori că tocmai cînd lumea li-e mai dragă sunt chemaţi să-şi facă datoria de preoţi, pe care nu le este iertat s-o nesocotească. Cu totul altfel ni se prezentă gîndul ca pedagogia să fie predată şi în seminare şi ca nici unul dintre absolvenţii seminarelor să nu fie hirotonit decît după ce a făcut un fel de stagiu ca învăţător. Prin aceasta, nu numai că ne-am ajuta cu seminariştii în învăţămînt, ci am şi strînge totodată legăturile între învăţători şi preoţi şi am ajunge să avem preoţi în mod practic mai bine pregătiţi pentru păstorirea sufletească. Preoţii însă, luînd asupra lor şi sarcina de învăţători, totdeauna vor trebui să pună datoriile preoţeşti mai presus de cele învăţătoriceşti, ceea ce e-n paguba şcolii. După toate semnele, vom fi, cu toate aceste, şi de aci înainte nevoiţi să ne folosim şi de preoţi în învăţămînt, căci cele trei noi şcoli pedagogice pe care le înfiinţează guvernul nu vor putea să sporească contingentul de învăţători potrivit cu numărul din ce în ce mai mare al copiilor obligaţi a umbla la şcoală. Unul din marile neajunsuri ale învăţămîntului nostru e îngrămădirea şcolarilor nu numai în şcolile primare, ci şi prin gimnazii, prin licee1 şi priin şcolile speciale. Adeseori se întîmplă că învăţătorii nu ajung să-şi cunoască elevii. Aceasta face foarte anevoioasă instrucţiunea şi cu desăvîrşire peste putinţă educaţiunea. De aceea, anume, în şcolile din care au să iasă educatori, fie preoţi, fie învăţători, nu ne este iertat, să suferim îngrămădirea şcolarilor, căci im putem să cerem bune îndrumări de la aceia care n-au putut să fie bine îndrumaţi. ' E lucru de sine înţeles că e mai ieftină şcoala în car^e şcolarii sunt îngrămădiţi, căci chdltuieîile făcute cu ea se împart pe mai mulţi. Tot atît de adevărat e însă că un om ;cu oarecare cultură şi fără de studii speciale poate să fise Un mai bun învăţător tâeciti absolventul unei şcoli m normale, în care îndrumarea educativă e peste putinţă, căci lipsa de educaţiune e totdeauna o rea creştere. In împrejurări normale deci*-cele trei şcoli pedagogice nu pot să sporească contingentul de învăţători bine pregătiţi decît în cel mult o sută douăzeci pe an, ceea ce nu poate să fie destul, căci în timp de zece >ani noi trebuie să ne sporim şcolile cu cel puţin zece mdi, dacă vorba e să facem 'adevărate progrese; Mereu voim fi deci ispitiţi să sporim elevii şcolilor normale ca să facem economii, deşi poate orişice om cu judecată să-şi dea seama că asemenea economii sunt păgubitoare şi că nu ne vor rămînea, în cele din urmă, decît să mai înfiinţăm încă cîteva şcoli normale. FINE DE AN Se încheie anul şcolar şi iar se discută cestiunea dacă bine au făcut ori nu autorităţile noastre şcolare cînd au suprimat examenele. Sunt mulţi de părere că se-nvăţa mai bine şi mai mult pe timpul cînd la sfîrşitul anului şcolar se făceau cuvenitele repetiţiuni pentru examenul de trecere. Nu stă însă nicăiri scris că. n-au să se facă repetiţiuni şi că profesorul nu are să-şi examineze elevii la sfîrşitul anului, pentru întreaga materie .trecută* Ceea ce s-a suprimat sunt numai formele oarecum pompoase ale examenelor, publicitatea ceremonioasă care avea efecte cu de-săvîrşire stricăcioase în ceea ce priveşte îndrumarea educativă a şcolarilor. Rostul practic al acestor examene era să se facă constatarea oficială dacă profesorul a făcut ori nu materia prescrisă şi dacă şi-a făcut ori nu, în toate privinţele, datoria, precum şi ca să fie distinşi aceia dintre şcolari care prin silinţă şi bune purtări au dat bune exemple. Suprimînd exâfiaenele, autorităţile şcolare au dat dovadă neîndoioasă că au deplină încredere în învăţători şi în profesori şi nu se îndoiesc că aceştia trec materia prescrisă, îşi fac în toate împrejurările datoria, judecă fără 458 d% părtinire, nu nedreptăţesc pe nici unul dintre şcolari şi lasă să 'toacă ctlaisia nusmiai pe eei dindestui; de bine pregătiţi. ■ Aceia dar, care stăruie ca examenele să fie iar introduse sunt de părerea că nu merită corpul nostru didactic încrederea aceasta şi că tot mai e nevoie de controlul făcut cu ocaziunea examenelor. Îndeosebi anul acesta ei par a avea oarecare dreptate. Anul şcolar s-a început, precum ştim, foarte tîrziu şi se încheie ca de obicei, nu la sfîrşitul lunei iunie, ci la începutul ei. Dacă mai scădem vacanţele de Crăciun şi cele de Paşti, duminecile şi sărbătorile, anul şcolar rese cam de vreo şase luni, ba pentru unele dintre şcoli chiar şi mai scurt. Noi românii suntem fără îndoială mai deştepţi decît alţi oameni şi mai deştepţi decît alţi copii sunt şi copiii noştri : se impune, cu toate acestea, întrebarea dac-am fost ori nu în stare să trecem şi într-un an atît de scurt materia prescrisă în program şi, dac-am trecut-o, cum am trecut-o. Mai ales asupra acestui „ctim“ avem să stăruim cu tot dinadinsul. Se face în fiecare zi constatarea că unul din păcatele culturale ale noastre e lipsa de disciplină intelectuală, superficialitatea şi uşurinţa cu care judecăm asupra faptelor petrecute şi goana mare în care le facem toate. Păcatul acesta e fără doar şi poate rezultatul unei educaţiuni iittelectuale greşite şi nu vom scăpa de el decît deprin-zîndu-ne, încetul cu încetul, în timpul copilăriei şi al ti-nereţelor, deci în şcoală, să le facem toate a-ndelete şi cu toată cumpăneala. Stăruind în deprinderile de pînă acum, vom merge în mod fatal din rău în mai rău. Dac-ar fi deci să aibă dreptate cei ce spun că nu se-nvaţă azi în şcolile noastre atîta şi atît de bine ca mai nainte, cauza nu e că nu se mai fac examene, nici că anii şcolari sunt prea scurţi. Aceia dintre învăţători care ţin să-şi împlinească chemarea repetă materia cu şcolarii lor şi fac examene chiar şi de mai multe ori fie anul ori-şicît de scurt. 450 £; iără îndoială- iătit da^«iât^l3Î> ttte'tâzUttif 1ÎA' %fro4> grame nu e'Weeiităiîiitr€âg6j>Mai fiiăttfMsă‘^e dacă ;ma< teria a fost trecută în goana mare, precum se zice, ¿pe raw soleal8?i: câ&> e mai;MTOysă.ştiivptfţjnertlecţtt să ştii -rău ceea ce. ai învăţat -—easăseapi cît. mai ;curînd. • CĂLĂTORIILE de.,vaganţâ Unui.dţnti?? cp}e,.i^tfy^,lttcriiŢ'i, GUj.Oşre ne-aţn.deprins in tţţnpu^ceÎor, cţîi^i urjma Qlţiyjş, aţ|i ;sunt aşa-ziset^, colonii şcolare, ',Scoţîndu-i pe .cop/i fai^rginje, Îa lumină şi la aer curat, nu numai îi fortificăm trupeşte şi-i facen» mai rezistenţi în cee^ ce, priveşte boalele de tot felul, ci le formăm; totbd&iâ $l;iăutacfceiral; (v " ,,. jkţqijKiiţ^ p^)^pe|e S^[ţx^e mai hujip, mijloace, pentţu' qiiria/^ndnjjqţi^, ^u^aţlya. a. .tinerimii. Ele sunt îndeosebi nepreţuite cînd e vorba de cultiva-, rea simţimîntului patriotic. Se vorbeşte atît de mult şi s-au scris atît de multe, despre iubirea pe care orişicare om o are pentru locul său natal, pentru satul ojri pentru oraşul în care şi-a petrecut copilăria: şi pentru; împrejurimile lui, . Nici că se poate, ceva mai firesc decît iubirea aceasta, căci aducîndu-ne aminte de locul natal, ne reamintim primele mulţumiri ale vieţii noastre, care rămîn totdeauna proâspete în su-. fletul orişicui. Tocmai de aceea nu-i adevărat că toţi oamenii îşi iubesc locul natalîl iubesc numai aceia care au avut copilăria fericită şi au avut la începutul vieţii lor zile cu soare, Aceia care âu fost horopsiţi în timpul copilăriei lor Sunt cuprinşi de un fel de amărăciune cînd îşi aduc aminte de oamenii în mijlocul cărora şi-au petrecut copilăria şi de locurile unde îi ştiu pe oamenii aceia. Chiar simţimîntul de conservare trebuie deci să ne împingă a ne da silinţa să le facem copiilor cît se poate de plăcută viaţa, căci din copii amărîţi ori poate chiar, nedreptăţiţi nu pot ieşi decît oameni care sunt un fel de duşmani neîmpăcaţi ai societăţei în care îşi jţetrec viaţa< ■l'nn&bfar,şi;numai ®tttr esdestufcif>ei*ttu) ckrq&iibtii-ileâBfe -ditetre r^itotfdeeacfeedi rsîătIp»i|E paitin^6fspi#,a''î^ilnQtiM iJopjttoi? tilttp«i'i:deiivâeaiiţey3-;*dîţidTii*le puttnţ&îde 'rfi-Sfe bucura de lărgimg/sjdte şi de aer coiat, >’.q« 0a rriult mal iWăritomperiîiu întreaga ? viaţa e -însă ca tmerimeâ să^şjîjpoatâcpetrdiejtiî^uLrvacailţelor călătorind de icjnpîfiă wlo^oa si'cun£iască'fieeâret-din9|ii^i.¥fe ■M: inteiţ’iune/'tara- şi ipoptorul şi să fie legatsufleteşfe nu turnai de locUlnaş-teriilui, ci de multe- localităţi unde ia ipetoecut ore plăcute şi/sm .apropiat»sufleteşte mai. de unii, .raai'dfe alţii. . i r i ,> .¡f ■ •> r " -si/ Suat, oe-i idrept; în ţarâraoastră.* ¡puţine ţinuturile<'prin Jwe iSfe potipface,' în băî^itOTdiţiwni, asemenea ^călătorii. -In¡ multe părţi lipseşte 'adăpostul, se: găseşte, cu anevoie itfana/ ba poate! că -nici siguranţă, mu e în toate împre jară>-Mte neîndoibâsă. Pentru tipsirii mai înaintaţi însă, tocmai •ifti(Urmai acestor neajunsuri sun-ts călMoriiîe de vacanţe folositoare în ceea ce priveşte formarea caracterului.. - în iluptă < cuisneVoile jvieţiîţ i?ăbdîiîdB şii rsufferind,1, dînd ijiiept cu ^greutăţile de tot îelul^” se< tf aice tînărul bărbat în: pt>-terea cuvîntului. , ... : Nimic, poate^ a-a contribuit'în Germania şi! în Elveţia deopotrivă cu călătoriile de vacanţă la cultivarea simţi-mîntului patriotic şi la producerea generaţiunilor de oameni în toate privinţele vînjoşi] caa?ej au pus' temeliile înflorim economice, culturale şi ’ politice. ■ ■ ’ Dacă sunt greutăţi, ¡ele nfâcr călătoriile de vacanţăj flu-mai pentru partea toaiifubredă a tinerimii, peste ptttinţă. JjSle surit însă cu atît' mai ¡ademenitoare ,şi fmâ4 'folositoare pentru cealaltă partei Oare poate i să se avlnte şi să?1 §n*-frunte greutăţi: din ce rîn ce?«®âi «âati. ; : : ' ŞCOALA NOASTRĂ Zilele acestea a fost pusă la dispoziţiunea publicului o lucrare foarte preţioasă*«Stofc&tfc» şUtutcmildv de catite. HLucrarea e cu atît mâi ¡prseţidâSă, cH cît reîzultatele lâ care ajunge sunt îmbucurătoarb. S& face adecă constata- 461 reav eă-n timpul celor (pü ürmâ> vrèo zece ani, numărul .ştiutorilor de parte is*a; sporit In iproporţluni mai însemnate decît mai naiiite şi ns^a üreat în cele din urma la aproape patruzeci la sutjçi (3§$; lâ sută); E de sine înţeles; rc&ÿ : priiu oraşe* numărub ştiutorilor de (farte e mai mare decîtoprifi: sate: şi că nu te toate judeţele ştţinţa de carte e: deopotrivă răspîndită. : Tot atît de îpvederat este că va trece mult timp pînă ce vom fi ajuâs: să rînfiinţăm destule şcoli si să avem destui învăţători pentru pa să înveţe carte si cele 60 la sută, care constituie contingentul de aşa-zişi „analfabeţi*. -•::Mai'eiapôi un- hmrvt':.• „analfabeţi într^un înţeles oarecare, poate,să fie şi cineva care ştie[ să scrie ^şi să citească. Nu o dată-s-a.întîmplat aă profesori universitari^ precum şi alţi oameni cu autoritate în materie, de învăţămînt au afirmat că^sunti. multe inm^nsurilé învăţăturii şi mai -ates ale edubaţitmir pe care le; primesc copiii în şcolile noastre. > f Dac-ar fi ca lucrul acesta I să fie adevărat, am >avea şi cuvinte de a nu ne prea bucura că se sporeşte numărul celor ce ştiu să scrie şi să citească. Stăruim asupra acestui adevăr cu atît mai vîrtos, cu cît é foarte apropiat de gîndul omenesc că lipsa de învăţătură e mai bună^decît o învăţătură rău îndreptată şi împreunată cu lecţiunile pe care le face altul, însă numai de la noi să ne lepădăm de relele apucături şi să ne îndreptăm, iar aceasta simţim >cu atît mai vîrtos, cu cît mai mulţi sunt cei ce trec •' prin şcolile noastre. S-a întîmplat, nu tocmai de mulţi ca pînă chiar şi suprema autoritate şcolară,;. exfctelefită, e în ’ parte* lipsită de valoare practică. Pentru £el£ mdi multe iete, cea mai adimenitoare carieră e fără* îndoială £dea de soţie si mumă. * Dorinţa ^de a fi pregătite pentru cariera aceasta, pentru sarcinile stăpinei de oas£ şi a mumei nu are oare să le determine/a mai sta citva timp la -şcoală ? Fără îMoială cu tot dreptul s-au înfiinţat gimnazii şi s-au deschis porţile universităţii pentru femeile cari au .taMit şi înclinare pentru Mtidii ştiinţifice. Ar fi însă dureros dacă ii-ar fi străbătut ui acelaşi timp şi convingerea ,că in actualul stadiu a dezvoltării noastre ştiinţifice, chemarea stăpînii de casă ne dă şi ea destula materie pentru satisfacerea dorinţei ele studii a' unui spirit pornit spre cercetări ştiinţifice. Îrtdreptînd[ prin studiul gospodăriei casnice, a higienei şi a principiilor de educaţiune, iuar£a-aminte a şcolăriţelor silitoare a&iiptâ "âdeătui terdii, Vom fi scăpînd pe multe din ele de năzuînţer/sebi. Pînă la un grad oarecare s-ar mai micşora apoi şi abisul ce ameninţă a se deschide între viitoarele femei savante şi mâtroahele cari sunt numai femei culte. Multe dintre damele noastre ar avea în sfîrşit, pe urma instrucţiunii primite în şcoli, o mulţumire mai dăinuitoare decît ceea ce le rămîne după cursurile de azi ale şcolilor noastre de fete.“ Nu e în gîndul autorului vorba de o deprindere prac-tidă p$ care fata poate s-o cîştige luînd parte la purtarea sarcinilor casnice, cr dectiîtivarea spiritului casnic prin o pregătire potrivită cu rezultatele ştiinţei moderne. Dacă lucrul acest a în Franţa se face, iar în Germania se cere, el e cu atît mâi necesar pentru noi,"care nu avem şcoli ca c0le din Germania şi nu ne putem făli cu spirit tul casnic ăl femeilor noastre. Adevărul acesta a fost recunoscut încă acum vreo treizeci de ani, cînd loan Otteteleşanu şi-# hărăzit întreaga avere, ca din veniturile ei să se înţreţie un aşegămînt în care fetele sşrace se cresc aştfel.,-pa ^să^oaţl^ fi ^,bune soţii şi bune mume, fără pretenţiuni şi fără luxtt. Mulţumită stăruinţelor d-lui loan Kalinderu, aşezământul acesta s-a înfiinţat, funcţionează în al noulea an acjiim, îxţl cele mai bune condiţiuni şi e o dovadă practică 478 despre insuficienţa deprinderii rutinare în materie de gospodărie casnică. 5 ^ Sunt multe, felurite şi foarte importante sarcinile pe cari stăpîna de casă are să le poarte şi multe trebuie să ştie femeia pentru ca să le poată purta in mod conştient şi să nu se simtă roabă în casa ei. Stăpîna de casă are purtarea de grijă pentru cumpănirea cheltuielilor, pentru conservarea rnarei mulţimi de lucruri cari alcătuiesc zestrea casei, pentru păstrarea bunei rînduieli şi a curăţeniei în casă şi în preajma casei, pentru sănătatea şi pentru buna purtare a tuturor casnicilor şi pentru întreţinerea relaţiunilor. La aceste se mai adaogă apoi, dacă familia e binecuvântata, şi purtarea de grijă pentru educaţiunea fizică şi morală a copiilor. Femeia cîtuşi de puţin cultă n-are să facă aceste lucruri după impulsiuni momentane, ci în mod raţional şi trebuie să mai aibă şi deprinderea de a le face cu tragere de inimă şi cu mulţumire, ca ceva potrivit cu firea ei. In deprinderea aceasta consistă spirituL casnic, de ia care aţîrnă atît bunul mers al casei cît ;şi fericirea individuală a femeii şi nu putem să-i facem fetei un mai mare bine decît s-o deprindem a purta cu plăcere sarcinile atît de felurite şi adeseori mai muít ori mai puţin urîte ale vieţei casnice. Bucătăreasa ştie să gătească bucate gustoase; femeia de casă ştie să ţie rînduiala casei; croitoreasa ştie să croiască şi să coasă albituri ori haine; spălătoreasă ştie să spele curat şi să calce neted ; dădaca ştie să poarte grijă de copii; stăpîna casei trebuie să le ştie toate mai bine decît fiecare dintre ele îndeosebi şi să aibă o privire clară asupra întregei vieţi casnice. Iar această privire clară nu poate s-o aibă decît femeia care nu numai ştie cum se fac lucrurile, dar e totodată în stare să-şi dea seamă şi de ce anume au să fie făcute aşa cum se fac. Nu e, de exemplu, o plăcere, dar e lucru uşor să stai la maşină şi să găseşti bucate bune, dacă ai cu prisos ceea ce-ţi trebuie. Preocuparea stăpînei de casă, care nu é ? numai bucătăreasă, e însă să pună pe masă bucate gustoase şi ieftine, sănătoase şi hrănitoare. Acesta e lucru mai greu dar foarte plăcut, dacă ştii cum au să fie 479 alese şi preparate alimentele şl cum se combină listele de bucate. Tot astfel nu e o plăcere, dar e lucru uşor să stai la albie şi să speli. Preocuparea stăpînei de casă e însă ca spălătura să se facă aşa încît albitura să nu se uzeze. Şi lucrul acesta e plăcut numai pen*7U femeia care ştie cum se conservă albiturile şi cum se spală ele ca să nu se uzeze. Aşa e în toate. Ceea ce dă farmec lucrării noastre e înţelegerea amănuntelor ei şi cea mai grea muncă devine o petrecere plăcută, dacă ne dăm seamă despre raţiunea lucrării noastre. Purtarea sarcinilor casnice e muncă de salahor numai pentru femei lipsite de cultură raţională, pentru femeile în adevăr culte ea este una din cele mai mari plăceri. Admitem azi cu toţii ca nu poate să fie învăţătoare decît femeia care, pe lingă o anumită pregătire ştiinţifică, are şi educaţiune casnică ; cu atît mai vîrtos trebuie să dăm pregătire ştiinţifică şi educaţiune casnică femeii care ia sarcina şi mai complicată, şi mai importantă a stăpînei de casă. E foarte mult ceea ce femeia trebuie să ştie ca să fie pe dindestul pregătită pentru purtarea sarcinilor casnice si nu e nimic ce nu e bine să ştie. Trebuinţa de a şti e la femeie tot atît de nelimitată ca la bărbat, căci cu cît mai multe ştim, cu atît mai uşor răzbim prin nevoile vieţii, cu atît mai bogată, mai frumoasă şi mai plină de farmec ne pare lumea, cu atît mai mulţumiţi suntem de a trăi aci pe pămînt. Vorba nu e dar ce trebuie, ci ce poate să înveţe o fată în timpul scurt pe care-1 petrece la şcoală şi experienţele pe cari le-am făcut noi la şcoala de la Măgurele dovedesc că autorul german are dreptate cînd zice că mii de ani sunt prea puţini. II Institutul „Ioan Otteteleşanu“ funcţionează în cele mai bune condiţiuni. Aşezat departe de oraş, în mijlocul unui parc întins, el e scos de sub înrîurirea lumii zgomotoase 480 şi poate să aibă în mare lărgime toate instalaţiunile cerute pentru practica gospodăriei casnice. Elevele, numai cite 16 de clasă, sunt interne şi au toată întreţinerea. Primirea lor în institut se face în virtutea unui concurs la care sunt admise numai absolvente cu media cel puţin 7 ale cursului primar. Concurentele sunt trecute printr-un examen de primire şi examinate şi de medicul institutului, iar alegerea celor 16 dintre concurentele examinate o face, cea mai bună garanţie de dreptate, majestatea-sa regele, augustul protector al institutului. Organizaţiunea şcolii e făcută cu multă chibzuinţă. Nici donatorul loan Otteteleşanu, nici adevăratul ei întemeietor, d-1 loan Kalinderu1, nici Academia Română, care a primit sarcina de a purta grijă de ea, n-a conceput-o ca şcoală profesională, în care prin deprindere sistematic condusă să dezvolte destoiniciile cerute pentru purtarea sarcinilor casnice, ci ca aşezămînt de educaţiune în care se cultivă şi prin care se propagă virtuţile casnice. Pentru ca să fie accesibile pentru o asemenea educaţiune, elevele trebuie să primească şi instrucţiunea cuvenită. Se hotărîse dintru început înfiinţarea unui curs secundar de patru ani. Mai nainte însă de a face împărţirea pe clase a materiilor, a fost consultată organizaţiunea şcolilor similare şi s-a constatat că patru ani sunt prea puţin. Viitoarele stăpîne de casă trebuie să înveţe rînduiala casei, chimia alimentară şi igiena domestică, deci, ca ştiinţe auxiliare, botanică, zoologie, fiziologie şi fizică, precum şi aritmetică şi geometrie, cîte ceva din toate, dar din fiecare destul ca să aibă privire clară asupra în- 1 D-1 Ioan Kalinderu pentru ca să poată izbuti să creeze această binefăcătoare instituţiune a avut un proces, rămas celebru, care a ţinut 5 ani. cu toate rudele defunctului Otteteleşanu, pe care l-a susţinut d-sa ajutat de cei mai mari jurisconsulţi din Franţa şi Belgia. Şi pentru a susţine validitatea testamentului a publicat 2 notiţe, una în franţuzeşte şi alta în româneşte. Numai astfel d-1 Kalinderu, executorul testamentar al lui Ioan Otteteleşanu, a putut aduce la îndeplinire voinţa defunctului (n.a.). 481 tregii materii şi să poată înţelege îndrumările ce li se dau în praetiea gospodăriei. Viitoarele stapîne şi mume primesc educaţiunea nu numai pentru ca s-o aibă, ci totodată şi pentru ca s-o dea, trebuie dar să fie dumirite asupra regulilor de bună vieţuire şt asupra principiilor de educaţiune. Nu poate însă să li să vorbească despre acestea, decît după ce li s-a dat cultura generală în vederea căreia s-a introdus în toate şcolile limba şi literatura naţională, istoria şi geografia, religiunea şi psihologia. Materiile au fost dar împărţite pe cinci ani, primii trei ani de pregătire, iar cei din urmă doi un curs special. începutul s-a făcut cu înfiinţarea primei clase şi lucrul părea de tot uşor, căci elevele erau puţine şi lucrau sub conducerea directă a direcţiunii, care ţinea să le formeze bine, căci prin ele avea să îndrumeze în urmă întregul institut. Chiar de pe acum se prevedeau însă greutăţile ce trebuiau să se ivească mai tîrziu. Elevele au fost împărţite în patru secţiuni, cari la practica gospodăriei se schimbă cu rîndul: o săptămînă la bucătărie şi la cămară, a doua la sufragerie, a treia la atelier, iar a patra în dormitoare. Dimineţele, unele dintre eleve trec la bucătărie, altele rămîn în dormitor, iar altele fac menagiul în clasă şi în sufragerie. Despre o meditaţiune de dimineaţă, ca la alte şcoli, abia mai poate să fie vorba. Lecţiuni numai înainte de ameazăzi se pot face. După-ameazăzi elevele trebuie să lucreze în atelier, ca să-şi coasă, cîrpească ori dreagă albitura şi hainele, ori să înveţe lucrul de mînă aşa-numit mai fin. Cum rămîn e apoi cu elevele cari sunt cu rîndul la bucătărie şi la cămară ? Pot ele să ia parte la lecţiuni ori trebuie să-şi facă practica ? Deoarece practica e pentru ele mai importantă, s-a hotărît ca ele să nu ia parte la lecţiuni. Dar elevele cari sunt cu rîndul la atelier ? Ele dau la spălat şi iau în primire spălătura, dreg şi cîrpesc, aşează în dulap şi ţin rînduiala schimburilor. Toate aceste sunt lucruri cari nu se pot face în pripă şi pe apu- 482 cate. Cel puţin două zile pe săptămînă, dar nici aceste eleve nu pot să ia parte la lecţiuni. Avem dar o şcoală în care lecţiuni se fac numai înainte de amiazăzi şi ale căreia eleve opt zile pe lună nu pot să asiste la lecţiuni, dimineţele nu pot să facă medi-taţiuni, iară serile sunt obosite. Iau vorbele în înţelesul lor propriu şi exprim un adevăr despre care m-am încredinţat din propria mea intuiţiune, cînd zic că lecţiunile sunt pentru ele o distracţiune, dar e învederat că în asemenea condiţiuni nu se poate învăţa prea mult. In anul al doilea, prima serie a format clasa a doua, iar pentru clasa I s-a primit în institut o nouă serie. Indoindu-se astfel numărul elevelor, împărţirea pe secţiuni nu mai putea să rămîie cum fusese făcută potrivit cu rînduiala casei. Era peste putinţă ca în aceeaşi bucătărie să facă, la o singură maşină, practică în acelaşi timp opt eleve, cîte patru de fiecare din cele două clase. Deşi dar, după planul de organizaţiune, elevele au să facă tot a patra săptămînă practică la bucătărie, au rămas la bucătărie cîte două eleve de clasă, numai pe timp de trei zile la patru săptămîni. In acelaşi timp s-a sădit pomătul, s-a făcut începutul cu grădina de legume şi cu pepiniera de arbori şi de pomi şi s-a înfiinţat lăptăria şi prăsila de porci şi de pasări, toate acestea ca mijloace de practică şi de educaţiune. Elevele erau din ce în ce mai ocupate şi în fiecare zi se punea întrebarea ce e pentru ele de mai mare importanţă şi cum au să fie împărţite, ca la practică să nu se împe-dece unele pe altele. Un lucru era sigur : că mai mult decît trei clase, 48 eleve, nu pot să stea sub acelaşi lacopereimînt şi să facă practică în aceeaşi gospodărie. Academia Română a zidit dar pentru cl. IV şi pentru cl. V cîte o casă deosebită, în care clasa îşi are sala de lecţiuni, dormitorul, atelierul şi garderoba, bucătăria, cămara şi sufrageria, spălătoria, cuptorul de pîne, afymă-toarea pentru conservele de carne, uscătorul de poame şi pivniţa de zarzavaturi, curtea de păsări şi dudăria pentru gîndacii de mătase, întreaga ei gospodărie deosebită pe care o conduce ea însăşi. 483 Elevele din aceste clase, fete de 16—18 ani, îşi gătesc cu rîndul bucatele după liste stabilite de ele însele şi aprobate de direcţiune, îşi prepară conservele de tot felul, păstrează cheile şi au sub purtarea lor de grijă cămara, pivniţa de zarzavaturi, hambarul şi garderoba, îşi confecţionează şi întreţin îmbrăcămintea şi albitura, spală şi calcă albitura mai fină, pun cloşti şi cresc pui şi boboci, poartă socoteală despre toate, fac tot ceea ce femeia are să facă la casa ei. Această împărţire în trei gospodării deosebite e, fără îndoială, mai costisitoare, dar ea trebuia să se facă. începutul educaţiunii casnice se face prin dezvoltarea spiritului de cumpătare şi de cruţare. îndeosebi în gospodăria individuală, bunastare nu se întemeiază pe pro-ducţiune, ci pe chivernisire şi pe buna rînduială, pe deprinderea de a păstra puind fiecare lucru la locul lui, de a îngriji şi de a nu risipi nimic. Spiritul acesta nu se putea cultiva decît lăsîndu-le elevelor purtarea de grijă pentru toate, ceea ce nu se poate fără de risipă şi fără» de stricăciuni. Elevele stau, ce-i drept, sub priveghearea pedagogelor, azi toate absolvente ale institutului, şi sîmbetele, cînd se face predarea, inventarele sunt revizuite cu toată rigoarea ; lipsa de îndemînătacie însă, uşurinţa, negligenţa şi relele deprinderi sunt păcate cari numai prin îndelungă răbdare şi prin bunăvoinţă stăruitoare se pot combate şi dacă se sparg ferestre şi sticle de lampă, farfurii şi pahare, dacă se strică scaune şi mese, dacă se perd tacî- muri şi cîrpe, dacă se face risipă în minciaire ori se arde mîncarea pe foc, elevele sunt certate şi rău notate, dar paguba tot fondul o poartă, ca cheltuială făcută cu edu-caţiunea casnică. Nu a cruţat şi nu cruţă Academia Română nimic ca să înzestreze şi să întreţină şcoala aceasta potrivit cu menirea ei specială, şi nelimitată e îndeosebi iubirea d-lui Ioan Kalinderu către această creaţiune a sa. Rezultatele obţinute pînă acum ne duc, cu toate aceste, la convingerea că autorul articolului din Kölnische Zeitung vorbeşte în cunoştinţă de cauză cînd zice că şi cinci ani sunt prea puţin, mai ales dacă spiritul casnic nu e dezvoltat din familie. Ocupate de dimineaţa pînă seara, elevele sunt cu deosebire viguroase şi rumene la obraji, mereu voioase şi binevoitoare între ele, le fac toate cu plăcere şi dau examene bune. La Măgurele s-a adeverit cu prisos principiul lui Pestalozzi, că atingerea cu natura, lucrarea continuă şi varietatea preocupărilor îndulceşte firea omenească, înăbuşe pornirile rele şi rotunjeşte fiinţa. Nu mai încape nici o îndoială că îi prieşte femeii acest fel de educaţiune şi că aşa au să fie crescute fetele, cum ele cresc la Măgurele. Rămîne însă întrebarea, dacă anume în mijlocul societăţii noastre acest rezultat e ori nu sigur. Deşi numai fete sărace pot fi primite în institut, multe din eleve se simt la început jignite cînd se văd nevoite a freca mese, a şterge scînduri, a spăla ferestre, a plivi în grădină ori a-şi uda straturile, căci în societatea noastră s-a încuibat gîndul că acestea sunt lucruri ordinare, pe cari la nevoie le facem şi fără ca să le fi învăţat şi numai puţini îşi dau seamă cît de mult cîşţigă cel ce se deprinde a le face bine, deci şi cu mulţumire. Văzînd că colegele lor mai mari şi pedagogele au deprinderea aceasta, elevele de curînd intrate se dau pe brazdă, se îmbărbătează şi devin fete harnice — mai ales cînd nimeni nu le vede. E însă destul să petreacă în timpul vacanţelor cîteva zile acasă, pentru ca iar să se simtă „domnişoare“ în înţelesul românesc al cuvîntului, să se codească şi să-şi cîn-tăre rnînile şi peliţa obrajilor. E în natura omului şi mai ales a femeii să se potrivească cu mediul social în care trăieşte. Cele mai multe din „domnişoarele“ noastre sunt lipsite de educaţiunea rfizică, atît de importantă pentru femeie. Petrecîndu-şi copilăria şi tinereţile în continuă încordare intelectuală, fie pe băncile şcoalei, fie cu meditaţiunea şi cu lectura, ele sunt deştepte dar delicate, plăpînde, palide şi nervoase. Nu o dată dar, fetele noastre au fost luate în bătaie de joc pentru că au obrajii rotunzi şi rumeni şi braţele ca nişte bucătărese. Ni s-a întîmplat dar că unele din ele se simţeau nemîngîiate şi, întorcîndu-se de acasă, au fost surprinse sugînd zeama din lămîi ori bînd oţet, ca să li se pearză sîngele din obraji, să se mai subţieze 485 şi să devie şi ele „delicate“ ca celelalte „domnişoare“. E, la urma-urmelor, ademenitor şi mai uşor să te strîngi în corset, să te găteşti, să te plimbi şi să-ţi petreci timpul în flecarii decît să munceşti în mijlocul unei societăţi care nu ţi-o cere aceasta. Se pune dar de sine întrebarea : Dacă fete de 16—17 ani, fie ele orişicît de bine-crescute, vor putea ori nu să reziste în mijlocul societăţii noastre care nu încuragiază hărnicia casnică ? Academia Română şi-a rezervat deci dreptul de a nil le mai da elevelor voie să petreacă vacanţele afară de institut. Cîtva timp în urmă a luat hotărîrea de a nu mai primi în institut decît fete trecute de doisprezece ani. Anul trecut, în sfîrşit, absolventele au fost oprite în institut ca să mai facă şi un an de practică şi să iasă în lume la vîrsta de 18—19 ani. Suntem dar ajunşi la un curs de şase ani, iar aceasta în virtutea experienţelor făcute în timp de opt ani. La ce am putea să ne aşteptăm, dacă am înfiinţa şcoli speciale de gospodărie cari nu ar putea să aibă un curs de şase ani, numai cîte 16 eleve de clasă şi întregul aparat de care dispune şcoala de la Măgurele ? Anume, în ţara noastră, unde spiritul casnic nu e cultivat în familie, asemenea şcoli ar fi bune numai ca mijloace de propagandă. In toate şcolile şi mai ales în cele secundare, fetele au să fie pregătite pentru purtarea sarcinilor casnice, căci e nenorocită femeia care e nevoită a conduce o gospodărie fără ca să fi fost pregătită pentru aceasta, şi e sacrificată fata dacă i se dă cultură fără ca să se fi dezvoltat în ea spiritul casnic. Convingerea aceasta va trebui să străbată mai curînd ori mai tîrziu şi la noi şi nu poate să fie departe timpul cînd vom reorganiza şcolile noastre de fete nu după modele străine, ci potrivit cu nevoile speciale ale societăţii noastre. Nu e între bărbat şi femeie nici o deosebire sufletească, dar sunt multe şi mari deosebirile trupeşti pe cari cultura nu poate să le înlăture, ci le scoate cu atît mai vîrtos la iveală, iar viaţa aceasta cu trupul o petrecem şi ne-o facem nesuferită, dacă nu ne dezvoltăm fiecare potrivit cu aptitudinile sale trupeşti. E lucru cu de- 486 săvîrşire neraţional să le dăm fetelor aceeaşi instrucţiune ca bărbaţilor căci, voind să dezVoltăm în ele destoinicii pe cari nu pot să le aibă, lăsăm în părăginire virtuţile femeieşti. încă din prima clasă primară, programul de studii al şcoalelor de fete are să fie croit cu aptitudinile femeii şi cu menirea ei specială. O mare greşeală e, fără îndoială, să izolăm fetele. Băieţi şi fete împreună au să crească, căci împreună au să-şi petreacă viaţa şi numai crescînd împreună se deprind a trăi ca oameni, potrivindu-se între dînşii şi stăpînindu-se fiecare pe sine. N-au însă fetele să intre în concurenţă cu băieţii fiindcă prin aceasta se nenorocesc. E la noi, chiar mai mult decît în Germania ori în Franţa, nevoie de bucătării pe lîngă şcolile primare urbane şi aceste bucătării se vor şi înfiinţa, iar aceasta nu pentru ca fetele să înveţe a găti franţuzeşte, a coace prăjituri fine ori a prepara aspieuri şi pateuri, ci pentru ca ele, încă de mici, să se deprindă cu gîndul că femeia are şi ea rostul ei în societate, că mai ales de la dînsa atîrnă buna stare economică, sanitară şi morală a societăţii, că ea nu e menită a fi roaba bărbatului, ci tovarăşa mult preţuită a lui şi să ajungă a purta cu pricepere şi astfel şi cu mulţumire sarcinile casnice de cari nu se poate lepăda fără ca să se degradeze însăşi pe sine. Nu ar avea însă bucătăriile şcolare nici un rost, dacă nu s-ar introduce şi în programele de studii teoria gospodăriei casnice, fără de care putem să formăm bucătărese ori dădace, dar nu viitoarea stăpină de casă. Cu atît mai vîrtos se impune reorganizarea şcolilor secundare de fete aşa cum ea s-a făcut în Franţa şi cum se cere în Germania şi orişicine, voind să facă reorganizarea aceasta, va trebui să ajungă, ca Academia Română şi ca autorul articolului din Kölnische Zeitung, la convingerea că în adevăr cursul de cinci ani e prea scurt şi nu poate să ne dea decît femei neisprăvite. Atît cestiunea economică, cît şi cestiunea morală, numai prin o asemenea reorganizare a şcoalelor de fete se vor putea rezolva. Cultura modernă a făcut pe femeia română exigentă şi pretenţioasă, tonatică, nervoasă şi pornită spre risipă, fiinţă mai mult ori mai puţin intratabilă. Aceasta însă 487 numai pentru că e greşită educaţiunea ce li se dă fetelor şi pentru că şcolile noastre le dau fetelor ceea ce nu le, trebuie şi nu le dau deloc ceea ce avem să cerem de la ele. E roabă femeia care nu e pregătită pentru purtarea sarcinilor casnice, roabă dacă nu le poartă, şi roabă dacă le poartă plingindu-se mereu că e nevoită să le poarte şi vrednică de plîns e soarta bărbatului care nu poate să plece fără de grijă în treburile sale şi nu găseşte liniştea dorită sub acoperământul casei sale. CARITATEA PUBLICA AZILUL „ELENA DOAMNA“ Vorbind despre greutăţile cu care se luptă primăria Capitalei în ceea ce priveşte bisericele şi copiii părăsiţi de părinţii lor, ne-am mărginit a pune cestiunea şi a o lămuri ca să tragem luarea-aminte a publicului asupra ei, dar nu am făcut nici o propunere. Au făcut însă alţii propuneri, care ne-au întărit în gîndul -că se găsesc la noi totdeauna oameni cu porniri generoase, dar un curent de generozitate nu a fost pînă acum nimeni în stare să producă şi de aceea nu e la noi nici continuitate în materie de caritate publică. Discutăm azi cestiunea purtării de grijă pentru copiii părăsiţi, parcă ea întîia oară ni s-ar pune, fără ca să ţinem seamă că ea a mai fost discutată, ba i s-a mai dat şi o rezolvare. încă pe la sfîrşitul secolului XVIII, bineştiutul metro-polit Filaret a făcut pentru copiii părăsiţi mari danii, la care neguţători din timpul acela au adăugat şi ei dintr-al lor fiecare după putinţa şi după inima sa. Au murit însă generoşii donatori, au urmat învălmăşelile din timpul celor din urmă fanarioţi, Eteria grecească şi ocupaţiunile ruseşti şi lipsind purtarea de grijă a publicului s-a pierdut urma daniilor făcute de metropolitul Filaret şi de miloşii lui fii sufleteşti. Abia în timpul lui Cuza-vodă s-au găsit cîţiva oameni de o fire mai duioasă, între care mai ales doctorul Carol 488 Davila şi Vasile Alecsandri — care s-au întrebat „Ce s-a făcut avutul copiilor?!“ — au urmărit lucrurile cu toată stăruinţa şi au cerut să li se dea copiilor ceea ce este al lor. Era acum peste putinţă să mai fie restituite averile, căci ele trecuseră din mînă-n mînă şi ajunseseră în stă-pînirea unor oameni de la care nu mai puteau să fie scoase. S-a constatat, între altele, că Teatrul Naţional precum şi unele dintre casele de prin împrejurimea lui fuseseră pe teren dăruit de metropolitul Filaret pentru copiii părăsiţi. Intervenind însă Elena doamna, a rămas ca statul să dea în fiecare an, drept venit al averilor perdute, 250 000 lei. Aşa s-au înfiinţat Azilul „Elena Doamna“ pentru fete şi orfanotrofiul.de la Pantelimon pentru băieţi, sub ad-ministraţiunea Eforiei spitalelor civile, cari din cei 250 mii lei avea să acopere cheltuielile făcute cu doicele şi cu cele două aşezăminte. Deoarece pentru zidirea azilului cele 250 000 lei nu erau îndestulătoare, V. Alecsandri şi doctorul Davila au pornit, sub proţecţiunea Elenei doamnei, o vie agitaţiune şi au produs un curent destul de viu, care a încetat însă îndată după ce is-a înfiinţait aziilul, şi doamna Davila, una din cele mai frumoase figuri din viaţa noastră comună, a luat asupra sa greaua sarcină a conducerii lui. Sunt azi puţini cei ce pot să-şi dea seamă despre greutăţile cu care s-au luptat soţii Davila ca să organizeze Azilul „Elena Doamna“, pentru care au jertfit tot ceea ce era mai bun în sufletele lor şi cea mai frumoasă parte din viaţa lor. Azilul, aşa cum îl ştim din timpurile lui cele bune, nu e o creaţiune a societăţii noastre, ci fapta lor şi numai a lor. Deşi om cu deosebire impulsiv, doctorul Davila n-a procedat, în organizarea noului aşezămînt, după impulsiu-nile sale momentane, ci a studiat aşezămintele similare, a consultat oameni speciali şi a ţinut pînă în cele mai mici amănunte seamă atît de experienţele făcute aiurea, cît şi de împrejurările locale. 489 Fetele adunate de la doici chiar în ziua intrării lor în azil se deosebeau foarte mult unele de altele. '€îteva, totdeauna puţine, care au avut parte să cadă sub purtarea de grijă a unor femei mai miloase, ţi se uitau rîzînd în faţă, plîngeau cînd le pleca „mămica“,’ dar peste puţin iar li se deschidea inima, erau cu deosebire afeetuoase, ascultătoare, copii adevăraţi, poate" neastîm-păraţi, dar voioşi şi buni. Acestea îşi dădeau silinţa la învăţătură şi au urmat studiile cu succes bun. Cele mai multe erau însă neapropiate, se uitau cu frica şi cu neîncredere împrejurul lor, dedeau cu cotul cînd cineva voia să le mîngîie şi steteau pornite pe plîns şi îndărătnice într-un colţ. Acestea erau leneşe, neascultătoare, certăreţe şi murdare, minţeau fără de ruşine, aveau fel de fel de apucături urîte şi numai cu anevoie au putut să fie trecute prin cursul primar. Nu erau puţine nici acelea, cari, în ciuda devotamentului neistovit al doamnei Davila, abia au trecut două-trei clase primare, nu erau bune de nimic, nu făceau treabă nici în atelier, nici în menagiu, nici la bucătărie, nici la spălătorie şi numai cu multă greutate puteau să fie îndrumate spre buna rîn-duială. In ţările apusene, şi mai ales în Italia şi în Englitera, e bine cunoscut acest tip de copii părăginiţi, stricaţi în timpul primilor ani de viaţă şi socotiţi de mulţi ca fiind ineducabili. In gîndul soţilor Davila, mai ales pentru aceşti copii de două ori nenorociţi s-a înfiinţat azilul, nu numai ca locaş de adăpost, ci şi ca liman de scăpare. încă Sunt acum patruzeci şi cinci de ani, oameni cu judecată au despărţit cestiunea „copiilor nimănui“ în două : „Ce facem cu ei în timpul primilor ani de viaţă ?“ şi „Cum îi pregătim pentru greaua luptă a vieţei ?“. Experienţele făcute atît la noi, cît şi aiurea au produs pretutindenea convingerea că partea întîi a cestiunei e cea grea şi importantă. Ea a şi rămas la noi încă nerezolvată şi azi ca mai înainte, copiii sunt stricaţi în primii ani ai vieţei, azi ca mai înainte, educatorul se întreabă „Ce faci cu ei, ca să-i dregi ?!“ 490 , „Ceea ce le trebuie acestor copii — ziceau soţii Davila în fiecare zi — e mai presus de toate iubirea de care au fost lipsiţi şi bunăvoinţa care le deschide inimile.“ Nu se mărgineau deci a le da ei înşişi copiilor cele mai învederate dovezi de iubire şi de bunăvoinţă, ci o cereau aceasta de la toţi şi erau neiertători faţă cu orişicine cari ar; fi îndrăznit să jicnească pe vreuna din fetele luate de la doici, vorbindu-i despre trista ei origine. Azi, dar, cînd s-a pus, precum se zice, la cale un fel de plebiscit în cestiunea „copiilor nimănui“, avem să ne dăm seamă dacă aveau ori nu dreptate d. şi d-na Davila. Noi zicem că da şi că iubirea şl bunăvoinţa nu pot s-o găsească nici la stat, nici la primărie, ci numai la oameni cu porniri generoase, pentru care binefacerea e o trebuinţă viuă şi nesecată. Generoşii organizatori ai azilului au stăruit ca copilele lipsite de legături familiale să nu crească izolate, ci împreună cu fete născute din familii cu bună reputaţiune, pentru ca după ieşirea lor în lume, acestea să le fie prietene şi ocrotitoare sincere. Aveau ori nu dreptate ? Noi zicem că da, căci izolate ele se simt ca-ntr-un fel de penitenciar, ca aruncate din societate. Din acelaşi gînd a pornit doctorul Davila, cînd a ţinut ca azilul să fie organizat astfel, ca fiecare fată să se poată cultiva potrivit cu aptitudinile ei individuale, pentru ca nici în şcoală, nici după ieşirea ei în lume să nu se simtă osîndită la un fel de muncă silnică. Şi în privinţa aceasta avea dreptate. De aceea, „Azilul Elena Doamna“ a fost un timp oarecare nu numai una din cele mai bune şcoli din ţară, ci totodată şi unul din cele mai frumoase aşezăminte de binefacere din Europa, o creaţiune de mulţi admirată. Moartea doamnei Davila a zguduit temeliile morale ale azilului, căci nu mai era muma duioasă care le vede toate, ia parte la bucuriile şi la durerile tuturora, îşi revarsă peste toate blîndeţea şi îndulceşte firile. D-rul Davila, deşi om neobosit şi de un devotament în adevăr excepţional, era bolnav trupeşte şi astfel nu putea să ' îbă pe lîngă toate celelalte şi liniştea şi răbdarea ce se cer pentru conducerea unui. aşezămînt în care sunt 491 adunate la un loc atîtea firi pornite spre răzvrătire. Cu toate aceste, stînd sub privegherea neadormită a majes-tăţii-sale reginei, Azilul „Elena Doamna“ a rămas, cită vreme a trăit el, ceea ce în gîndul lui trebuia să fie ca să se împlinească dorinţa metropolitului Filaret, care e a tuturor oamenilor care-şi dau seamă că „copiii nimănui“ sunt ai lui Dumnezeu şi că pe el îl servim purtînd grijă de dînşii. Nu cercetăm ce-a ajuns Azilul „Elena Doamna“ după moartea doctorului Davila şi ce este el azi. Ceea ce am voit să simtă cititorii noştri este că el e ceea ce mai este numai mulţumită generoasei purtări de grijă a majestă-ţii-sale reginei şi a alteţei-sâle principesei Maria, căci publicul român puţin s-a interesat şi se interesează de el şi lumea de azi a şi uitat, parcă, munca grea pe care au săvîrşit-o cei de ieri. Noi, cu toate acestea, nu avem să începem o nouă lucrare, ci să continuăm lucrarea o dată bine pornită, înlă-turînd ceea ce e rău şi adăugind ceea ce ni se pare bun. AZILUL „ELENA DOAMNA“ Mi s-a întîmplat zilele aceste să stau de vorbă cu cineva, un om stăpînit de cele mai bune îndemnuri, care se mira că în România nu a fost încă înfiinţat nici un aşezămînt pentru ocrotirea copiilor lăpădaţi. M-aş fi mirat şi eu de mirarea aceasta, dacă n-aş fi ştiut cît de uşor uită lumea atît cele rele, cît şi cele bune. Tot aşa s-a mirat odată întru fericire pomenitul dr. Carol Davila, care, viaţa lui toată, ca numai puţini, a rîvnit la mulţumirea de a fi săvîrşit fapte bune. „Da ! i-a zis unul dintre mai sfătoşii moşnegi^din timpul acela. Nu se prea poate zice că n-a fost înfiinţat şi un asemenea aşezămînt. Se vorbeşte adeseori despre mitropolitul Filaret. Numai puţini dintre cei ce vorbesc despre el ştiu că el a făcut o mare danie şi a pus la cale şi pe neguţătorii din piaţa Bucureştilor să adune bani pentru copii lepă- 492 daţi. Au urmat însă turburările cîrjaliilor lui Pasvantoglu şi vălmăşagul Revoluţiunii Franceze, la 1806 au dat ruşii a cincea oară năvală în ţară, nu mult în urmă s-au pornit răzvrătirile eteriştilor şi, după scurta domnie a lui Grigorie-vodă Ghica, iar au venit ruşii şi ni l-au adus pe Kiseleff, care şi le potrivea toate după bunul plac. In trecerea acestor vremuri de urgie s-a pierdut şi aşezămîntul mitropolitului Filaret, cum în ţara noastră se vor mai fi pierdut şi multe alte lucruri bune, încît nu mai e chip să le dai de căpătîi, ca să le descurci.“ Doctorul Davila nu era însă dintre oamenii care sei împacă cu gîndul că nu se poate descutca un lucru de care el se interesează. Stăruitor neobosit, el a cercetat cu tot dinadinsul şi s-a încredinţat, în cele din urmă, că în adevăr mitropolitul Filaret a făcut pentru ocrotirea copiilor lăpădaţi o mare danie care, trecînd prin mînile stă-pînitorilor după vremuri, încetul cu încetul s-a risipit. Parte din dania aceasta făcea, între altele, şi tot locul ce se întindea de la biserica Sărindar pînă la Teatrul Naţional, care tot pe avutul copiilor lăpădaţi a fost şi el zidit. După. dreptate, guvernul era dator să restituie dania. Partea cea mai mare a locului era însă trecută în stăpîni-rea lui Iancu Otteteleşeanu, care avea acte în regulă. Tot aşa şi ceilalţi care stăpîneau părţi mai mici pînă în biserica Sărindar. Silinţele d-rului Davila, după toată probabilitatea, ar fi rămas deci zadarnice, dacă el n-ar fi găsit ajutători puternici, mitre care chiar şi Elena doamna, precum şi bunul ei prieten Vasile Alecsandri, care nu era numai poet, ci totodată şi om în cel mai bun înţeles al cuvîntului. Deoarece restituirea daniei risipite nu mai era cu putinţă, mulţumită stăruinţelor puse de aceştia, guvernul s-a învoit ca drept venituri ale fondului risipit să pună la dispoziţiunea Eforiei spitalelor civile, în fiecare an, 250 000 lei pentru ocrotirea copiilor lăpădaţi. Primind din partea statului această despăgubire anuală, Eforia spitalelor civile a luat sub ocrotirea ei pe copiii lăpădaţi şi pentru cei luaţi de la doici a înfiinţat două locaşuri de adăpost, unu la Pantelimon pentru băieţi şi altul la Co/trocem, Azilul „Elena Doamna“, pentru fete. 49a Pentru zidirile azilului au fost adunate şi daruri de bunăvoie. Îndeosebi V. Alecsandri a publicat în folosul azilului colecţiunea sa de poezii populare. Două femei de nobleţă legendară au ostenit pentru organizarea noului aşezămînt şi pentru buna lui îndrumare, Elena, doamna şi Ana Davila, o adevărată odraslă din neamul Goleştilor, care a luat asupra sa greaua sarcină de directoare şi a purtat-o cu o rară lăpădare de sine pînă la sfârşitul vieţii sale — durere !, prea scurte. In urmă a luat Elisabeta doamna azilul sub cea mai apropiată a sa purtare de grijă. Pornit de sus, avîntul generos încetul cu încetul a co-prins întreaga societate, încît copiii lăpădaţi nu mai erau ai nimănui, ci ai tuturora şi aşezămintele înfiinţate pentru adăpostirea şi educaţiunea lor erau puse în rînd cu cele mai însemnate creaţiuni de utilitate publică. Toate erau apoi puse la cale prin mijlocirea doctorului Davila, delegatul Eforiei, al căreia membru cu trecere hotărî toare era. Pentru ca fetele, după ce vor fi ieşit în lume, să nu se simtă stingherite şi horopsite, au fost primite în Azilul „Elena- Doamna“ şi orfane cu legături familiale care, îm-prietenindu-se cu ele, să le fie razem firesc în societate. Pentru toate, fără deosebire, a fost stabilit principiul ca fiecare* să primească educaţiunea potrivită cu aptitudinile sale fireşti. încetul cu încetul au fost deci înfiinţate la azil cele patru clase primare, un curs secundar de şase clase şi ateliere pentru toate lucrările manuale femeieşti, precum şi pentru desemn şi pictură şi se cultiva cu tot dinadinsul muzica. Pentru cursul secundar îndeosebi, lecţiunile erau un fel de dar din prisos al unor oameni ca doctorul Davila, (chimia şi higiena), Ieremie Circa (limba română), De Marsilac (limba franceză), Barbu Constantinescu (istorie şi geografie), Zotu (filosofía şi pedagogie), Teodor Ştefă-nescu (contabilitate), D. Grecescu (botanica şi zoologia), C. Istrati, M. Minovici şi Licheardopolu (ştiinţe pozitive), B. Ştefănescu (caligrafie), Henţia (pictură), Bianchi şi Cohen Lînaru (muzică). Cele mai bine înzestrate dintre fete treceau cursul secundar şi luau diploma cu care se prezentau la concurs 494 şi unele din ele au ajuns institut©are, directoare de şcoli primare, chiar distinse profesoare secundare. Acele care rămîneau repetente în cursul secundar, dacă aveau aptitudini, treceau în atelierul de desemn ori în cel de pictură, învăţau muzica ori se făceau învăţătoare pe la şcoli rurale. Acele care nu erau în stare să treacă în cursul secundar intrau în atelierele de lucru manual. Se aflau însă şi unele care nu erau în stare să treacă nici cursul primar şi aceste rămîneau în sufragerie. Toate aceste le-am aflat de la doctorul Davila el însuşi, care în timpul războiului de independenţă a stăruit să scriu despre Azilul „Elena Doamna“ o broşură, ceea ce am şi făcut. După ce am ajuns să dau şi eu lecţiuni la Azilul „Elena Doamna“, m-am încredinţat din propria mea in-tuiţiune şi despre multe altele. Am rămas — mai nainte de toate — cuprins de un fel de dezamăgire cînd am văzut că-n cele trei clase superioare ale cursului secundar, cărora le dădeam lecţiuni, erau ele tot puţine fetele luate de la doici, la vreo cincizeci abia nouă, cîteodată chiar şapte. Eram deci ispitit de gîndul că şi aici tot „proţecţiunea“ e hotărîtoare şi că fetele născute din părinţi necunoscuţi au fost date la o parte, pentru ca să li se facă loc mai fericitelor, care erau rude cu oarecare trecere, ca să pună „o vorbă bună“ pentru ele. în curînd m-am dumirit însă că, din contră, fetele luate de la doici se bucură de o particulară purtare de grijă —' fiind socotite drept un fel de stăpîne ale casei sub acoperişul căreia se aflau adăpostite. Toţi ţineau seamă că gîndul înfiinţărei azilului a purces din cea mai curată iubire pămîntească; a primit sarcina numai în vederea purtării de grijă pentru copilele ce n-au avut parte de iubire părintească, a primit sar cine de direetoară. Mai ales Elisabeta doamna şi în urmă regina avea pentru aceste copile horopsite o slăbiciune care cîteodată mi se părea exagerată. Pornind din gîndul că din copiii care n-au parte de iubire ies oameni înhăimaţi, duşmani ai so-cietăţei omeneşti, ea îmi vorbea totdeauna cu admira-ţiune despre doctorul Davila şi mai ales despre acum 495 răposata Ana Davila, care atît de mult au ostenit spre a deprinde pe copiii născuţi din părinţi necunoscuţi cu curăţenia şi spre a-i îndruma spre buna rînduială. Dintre aceste îşi alesese doamna tovarăşele de jucărie pentru Maria domniţa, iar după încetarea din viaţă a acesteia, greu încercata mamă, vorbind despre ele, niciodată nu le zicea altfel decît „fetele mele44 şi cînd venea pe la azil, mai nainte de toate, pe ele le vedea şi de ele se interesa, căci de dragul lor venea. Aveau deci fetele născute din părinţi necunoscuţi nu numai mulţi, ci totodată şi puternici ocrotitori, care le săreau în toate împrejurările într-ajutor şi se bucurau cînd le vedeau înaintînd. Era mai presus de toţi generalul Davila, care priveghea ca cel mai bun părinte ca nu cumva ele să fie jignite şi ca-n toate împrejurările şă se facă tot ceea ce e spre binele lor. Se şi făcea, dar pentru cele mai multe dintre ele bunele silinţe rămîneau mai mult ori mai puţin zadarnice. Efor al spitalelor civile şi şef al serviciului sanitar pentru armată, el era foarte ocupat, pentru azil avea însă întotdeauna timp. O adevărată minune ar fi fost ca el să se afle la Bucureşti şi să nu asiste la rugăciunea de dimineaţă şi la cea de seară şi la fiecare oară din zi te puteai aştepta ca el să vină la azil spre a-şi face inspecţiu-nea, pentru că nici o abatere de la buna rînduială să nu se facă. Unele dintre fetele luate de la doici erau rău nărăvite, pornite spre rele şi încăpăţînate; altele se timpi-seră de nu erau în stare să treacă clasele primare ; iar altele rămăseseră plăpînde, încît trebuia să fie cruţate. ,>Orişicum ar fi — zicea însă generalul Davila — din toate pot să iasă femei muncitoare şi devotate!44 Şi cît penitru aceasta, silinţele nu i-au rămas zadarnice. Azi, Azilul „Elena Doamna44 nu mai e un aşezămînt de binefacere, ci unul de utilitate puolică. Nu ştiu care au fost cuvintele guvernului de a se face stăpîn pe el. Un lucru e însă neîndoios : că în aşezămintele statului îşi va fi făcînd fiecare datoria, dar în aşezămintele de binefacere ascultă fiecare de bunele îndemnuri ale inimii sale şi face mai mult decît ceea ce e dator. ŞCOALA DE FETE DIN SIBIU ORGANIZAREA ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU m Asociaţiunea transilvană pentru literatura româna şi cultura poporului român va avea să ieie în adunarea ei generală de ăst-timp hotărîri definitive în ceea ce priveşte organizarea şcolii de fete din Sibiu, şi Transilvania a şi publicat un fel de proiect de organizare, fără îndoială proiectul pe care are să-l prezenteze comitetul adunării generale. Nu ştiu că acest proiect să fi fost pus undeva în dis-cuţiune publică şi nu voiesc nici eu a mă pronunţa astă dată asupra lui. Presupun că el este rezultatul studiilor făcute de nişte oameni competenţi în materie de instrucţiune, şi această presupunere îi este destulă recomanda-ţiune. El va fi însă discutat în adunarea generală, şi este un interes public ca tuturor celor ce vor fi chemaţi a se pronunţa prin votul lor să li se deie de pe acum elementele judecăţii drepte asupra lui. Nu mă pronunţ dar asupra proiectului publicat din partea comitetului, ci mă mărginesc a servi acest interes public. Ni se pune înainte de toate întrebarea : Unde voim să ajungem prin înfiinţarea şcolii ? Voim să le dăm părinţilor români precît se poate de multe lesniri, pentru ca să-şi crească copilele potrivit cu exigenţele culturale ale societăţii noastre de astazi. 499 înfiinţăm dar deocamdată o şcoală de fete împreunată cu internat, un „institut“, un aşa numit „pensionat“ de domnişoare. Cerem de la această şcoală două lucruri esenţial deosebite : instrucţiune şi creştere. Ca instrucţiune, şcoala are să le dea copilelor toate cunoştinţele, toate deprinderile, toate îndemînătăciile, întreaga dezvoltare morală şi intelectuală, pe care o căutăm la o femeie cu pretenţii de femeie cultă. S-a admis în genere că această dezvoltare se poate realiza prin o instrucţiune urmată în timp de opt ani, şi s-a împărţit şcoala în opt clase. împărţirea studiilor pe aceşti opt ani e o cestiune specială, care, parte s-a rezolvat prin programele oficiale, parte se va rezolva de cei ce vor fi primit asupra lor sarcina de a executa programele. Pentru noi important e numai că în timp de opt ani copilele vor trebui să-şi însuşească tot ceea ce noi cerem de la o femeie română cultă. Şi care anume sunt aşteptările noastre ? Cerem înainte de toate ca ele să aibă aceleaşi cunoştinţe şi în genere aceeaşi pregătire intelectuală pe care o au şi femeile culte din societatea maghiară ori din cea germană, pentru ca să steie la acelaşi nivel cu soţii lor şi să ne reprezente după cuviinţă faţă cu vecinii noştri. Tocmai de aceea mai cerem însă, ca în timp de opt ani ele să ajungă a vorbi cu toată lesnirea limbile societăţii, cu care stăm în atingere, cu cea maghiară şi cea germană, şi să fie orientate mai ales în literatura germană, în care li se ofere icoana culturii generale. Numai aceste însă nu le sînt destul, pentru ca să se poată simţi destoinice a împlini chemarea lor ca soţii, ca mame şi ca femei de societate. Femeia cultă trebuie să aibă o mulţime de îndemănătăcii în aparenţă neînsăm-nate, însă foarte importante în viaţa aşa-numitei societăţi bune. Astfel sînt destoiniciile în lucrul de mînă, în desemn, în acuarele, în muzică, în recitări şi declama-ţiuni, în sfîrşit, în toate acele „nimicuri44 femeieşti, care ridică farmecul femeii de societate şi-i dau darul de a umple de viaţă casa în care întră. Le cerem şi pe aceste de la şcoala noastră, potrivit cu condiţiunile sociale ale femeilor noastre. 500 Dar toate aceste fac numai femeia cultă : cerem ca această cultură să mai fie şi română. Iar această romanitate nu poate consista decît în o cunoştinţă aprofundată a literaturii noastre şi a întregei noastre vieţi, în deşteptarea iubirii pentru tot ceea ce este izvorît din sufletul poporului român. Acest adaus la cultura femeiască îl aşteptăm în materie de instrucţiune de la şcoala din Sibiu. Cît pentru educaţiune, este foarte greu a hotărî marginea unde încetează instrucţiunea şi începe educaţiunea, la urma-urmelor şi instrucţiunea face parte din educaţiune, mai ales, cînd e vorba de femei. Va simţi, cu toate aceste, orişicine că instrucţiune şi creştere sînt două lucruri foarte deosebite, că un om foarte instruit poate să fie foarte rău crescut, şi că la femeie mai ales buna creştere o căutăm. Nu voi întră în amănunte asupra creşterii femeieşti, şi nu voi întră, cu atît mai vîrtos, cu cît creşterea nu se face în şcoală, ci în casa părintească. Şcoala are însă să corecteze, să întregească şi sâ egalizeze creşterea din familie. E foarte important pentru o femeie cum îşi ţine trupul, cum îşi duce pasul, cum stă, cum şede, cum se prezentă la venire şi la plecare, cum primeşte întrebarea şi cum dă răspunsul, cum îşi manifestă bucuria şi cum se plînge de durere, pentru femeie e importantă chiar şi cea mai neînsemnată mişcare pe care o face. Şi cu atît mai importante sînt pentru ea deprinderile bune ori rele, înclinările, apucăturile, virtuţile şi slăbiciunile, tot ceea ce alcătuieşte individualitatea ei. Şcoala are să stîrpească, pe cît numai e cu putinţă, în timp de opt ani tot ceea ce e nesuferit, urîcios ori ridicol, tot ceea ce poate să-i facă elevei viaţa neplăcută şi să dezvoalitie şi să pronunţe 'toit ceea ce îi ridică valoarea şi o ajută să treacă mai nesupărată prin lume. Eu cred de prisos să mai insist : orişicine simte că această parte din sarcina pe care şcoala o ia asupra ei, e neasemănat mai grea şi mai importantă ca cealaltă, cînd vorba e nu de băieţi, ci de fete. 501 întreb acum : Dacă este adevărat că aici avem să ajungem, atunci care este organismul, pe care trebuie să-l creem ? întrebarea aceasta e rezolvată. Nu e ceva cu totul nou institutul pe care îl creem. Nu avem decît să luăm organizaţiunea altor institute de acelaşi fel şi s-o adaptăm la trebuinţele noastre şi la mijloacele de care dispunem. Aş greşi, dacă m-aş pune să fac aici o dare de seamă asupra organizării institutelor de domnişoare în ţările cu tradiţiuni culturale. Treaba aceasta au făcut-o alţii, şi anume fraţii noştri din România, care şi-au creat pensionatele după modeluri franceze şi germane. în România sînt pensionate private şi publice. Pentru toate principiul general este că instrucţiunea se. dă de femei. îndeosebi în cele publice pre lingă profesoare mai predau şi profesori, numai însă în clasele secundare, şi direcţiunea o are totdeauna o femeie. Cel mai însemnat din aceste institute e Azilul „Elena Doamna“, a căruia reputaţiune a străbătut departe preste marginile poporului român şi care chiar şi acum, după încetarea din viaţă a generalului Davila, este după părerea tuturor oamenilor de specialitate, care îl cunosc, cea mai bună şi mai disciplinată şcoală din România. O singură critică i se face azilului : că dă prea multă instrucţiune şi negligează creşterea. Să vedem care e organizaţiunea acestui institut. Copilele mici, de 6—7 ani, formează o aşa-numită grădină de copii. Sînt apoi patru clase primare. Teirminînd clasele primare, copilele se împart, după vîrstă şi aptitudini, în trei categorii: unele merg la atelier, unde învaţă lucrul de mînă ; altele întră în şcoala pedagogică, unde în timp de trei ani sînt pregătite ca să poată fi învăţătoare pe la sate; iar altele intră în clasele secundare, unde în timp de şase ani li se dă o cultură generală şi se pregătesc îndeosebi şi pentru cariera de institutriţe prin oraşe. întregul institut de află pus sub direcţiunea unei femei, directriţa, ajutată de o subdirectriţă şi de o mena- 502 geră, la dispoziţiunea căreia stă întregul personal de serviciu. Fieştecare clasă primară are o institutriţă şi uneori de obicei mai multe pedagoge, care menţin ordinea în timpul lecţiuniior şi a oarelor de recreaţiune, asistă la meditaţiu-nile elevelor şi ajută pe eeie mei slabe, stau cu elevele la masă, dorm cu ele şi suplinesc la nevoie institutriţele. Una din cele patru institutriţe e de obicei totodată şi directriţă a claselor primare. Fieştecare clasă secundară are cîte o profesoară, care e răspunzătoare pentru menţinerea ordinei şi pentru mersul regulat al studiilor în clasa ei. Dimpreună cu personalul de administraţiune şi cu cel de serviciu, întreg acest personal didactic e pus sub autoritatea directriţei, care prin el menţine ordinea şi conduce edueaţiunea copilelor. Alăturea cu această direcţiune e direcţiunea de studii, pe care la alte institute o are tot directriţa, aici însă îi este încredinţată unui om de specialitate, în anii din urmă unui comitet compus din trei membri, dintre care unul director executiv. Acest director conduce instrucţiunea propriu-zisă, supraveghează executarea programelor şi stăruie ca lecţiunile să se ţină regulat, nu stă însă în localul institutului, nu vine în atingere directă cu elevele, nu are înrîurire directă asupra creşterii copilelor, ci se mărgineşte la conducerea lucrării personalului didactic. Acesta se compune din pedagoge, institutriţe, profesoare şi profesori. Profesorii funcţionează numai la clasele secundare şi anume după specialităţi. Este o catedră de pedagogie, sînt două pentru limba şi literatura română, curs inferior, una pentru istorie, una pentru religie, una pentru ştiinţele naturale şi una pentru matematică. Dacă nu se găsesc pentru aceste catedre profesoare calificate, se numesc profesori. Atît aici însă, cît şi la orişicare institut de domnişoare, la lecţiunile profesorilor asistă profesoara de clasă ori o pedagogă, care menţine ordinea şi supraveghează în genere mersul lecţiuniior. Pentru muzică, desemn, caligrafie, pictură, de asemenea funcţionează, în clasele secundare, şi profesori alăturea cu profesoarele. 503 Aceasta e organizaţiunea azilului, şi accentuez încă odată, menirea acestui institut nu e să formeze femei de societate, ci mai ales femei care pot să-şi asigureze existenţă prin munca lor onestă. Noi nu avem mijloace pentru crearea unui organism atît de complet, dar nici trebuinţă nu avem, fiindcă la început, cel puţin, numărul elevelor va fi mic, poate nici o sută, vom avea numai opt clase, şi îndeosebi în ceea ce priveşte instrucţiunea, exigenţele noastre sînt mai mici şi numai în ceea ce priveşte educaţiunea ele pot fi mai mari. Vom adapta, prin urmare, această organizaţiune potrivit cu trebuinţele noastre, apropiîndu-ne mai mult ori mai puţin, pe cît ne vor permite mijloacele, de institutele de acelaşi fel de aici de la noi şi îndeosebi de cele întreţinute de călugăriţe, cu care avem să ţinem concurenţă. [II] Proiectul comitetului Asociaţiunii prevede pentru pensionatul de domnişoare un personal de optsprezece persoane şi anume : 1. Opt învăţători ordinari, între care doi cu titluri academice, dintre care unul, ca director, va conduce întreg institutul, atît în cele ce privesc învăţămîntul, cît şi afacerile disciplinare şi administrative şcolare. 2. Patru învăţători, cîte unul pentru desemn, muzică, limba franceză şi gimnastică. 3. O învăţătoare pentru lucrul de mînă, care, ca subdirectoare, conduce inspecţiunea pensionatului. 4. O guvernantă, care subtituie eventual pe subdirectoare, avînd şi ea să deie instrucţiune în lucrul de mînă şi să mai poarte grije şi de economat. 5. O bonă, care va purta grije de eleve şi dormitoare, în sufragerie, de curăţenia elevelor în toate, în scurt de cele ce privesc economatul. 6. Două servitoare. 7. Un rîndaş, adecă servitor de curte. E evident că onorabilul comitet a uitat să consulte şi vreo cocoană mai naiimte de a-şi fi publicat proiectul. 504 începem cu rîndaşul. Acesta are să ţină curăţenia în curte, să taie lemne, să care apă, să facă, serviciu în bucătărie, să aducă alimentele din tîrg şi să fie în genere ceea ce neamţul numeşte Laufbursche, omul pe care îl trimiţi în toate părţile. Desigur un om căruia niciodată o să nu i se urască \f Urmează cele două servitoare. Aceste au să ţină-curăţenia prin coridoare, prin sălile de studii, prin dormitoare, în locuinţa subdirectriţei, în cancelarie, să gătească bucate pentru vreo suită de persoane, căci nu presupunem că bucatele nu se vor găti în institut, să servească la masă şi să spele albiturile institutului, căci nu presupunem că ele se vor spăla aiurea. Nişte persoane de asemenea foarte ocupate. Vine rîndul la subdirectriţă. Aceasta va da instrucţie din lucrul de mînă, va purta grije, eu ajutorul guvernantei, pentru curăţenia'şi hrana tuturora, va băga de seamă ca o singură bonă să menţină ordinea şi curăţenia în mai multe dormitoare, va întreţinea relaţiunile cu lumea externă, va reprezenta ca damă de gazdă institutul, va supraveghea purtările copilelor şi va conduce educaţiunea lor. Fără îndoială, o persoană mult ocupată. In sfîrşit, o duzină de profesori, doisprezece apostoli ai luminilor şi propagatori ai culturii femeieşti. Aceştia îşi fac lecţiunile, îşi adună catrafusele şi se duc pe ici, pe colea, lăsînd pe subdirectriţă cu guvernanta şi cu bona să se bălăbănească cu vreo 70—100 de copile, căci nu presupunem că vor locui şi ei în institut. Să mi se ierte gluma, dar nu mă pot stăpîni să nu fac întrebarea : De ce nu s-a mai adăugat, drept al treisprezecelea profesor, şi un caporal, care să le înveţe pe copile exerciţiu militar ? Dar să luăm la examinare acest personal. Cît pentru personalul de serviciu, acesta nu are loc în proiectul de organizare. Nici comitetul Asociaţiunii nu este competent a face propuneri, nici adunarea generală nu poate lua în cunoştinţă de cauză hotărîri în ceea ce priveşte acest personal. Ceea ce îi trebuie acestui institut este un intendent ori un secretar, care poartă socotelile instituitului, hoităreşte după trebuinţă numărul servitori- 505 lor, cu aprobarea comitetului, cumpără cele de trebuinţă,, * poartă cfasa şi are la dispoziţiunea sa întregul personal de serviciu, pentru ea un „bărbat“ să se certe cu servitorii şi, pe cît se poate, un om mai în vîrstă, şi pentru ca di-rectriţa, avînd la dispoziţiunea ei pe acest intendent, sâ fie scutită de relaţiunile directe cu servitorii, ceea ce e cestiune de creştere femeiască, căci nu e lucru mai nesuferit la o femeie decît deprinderea de a certa servitorii. Şi fiindcă sîntem oameni săraci şi trebuie să facem. . economii, n-avem decît să chibzuim aşa ca acest om de încredere al comitetului să fie unul dintre învăţători. îi trebuie apoi instituitului o menageră oare nu dă instrucţie din lucrul de mină, ci, asistată de copile mai măricele, poartă grije de curăţenie, de spălatul şi de călcatul rufelor, de gătirea bucatelor şi de servirea lor. De la ea au să înveţe copilele cum se mătură, cum se şterge pravul, cum se curăţă ferestrile, cum se tratează un servitor, cum se moaie rufele, cum se dau cu ¡săpun, cum se freacă pentru ca să nu se roadă, cum se scot din apa din-tîi şi se dau în a doua, cum se procede la spălat şi la călcat cu rufăria mei fină, cu perdelele şi dantelele, cum se cumpără, cum se aleg, cum se conservă şi cum se gătesc bucatele, cum, îm sfârşit, o femeie trebuie să poarte gospodăria ca să-i deie soţului cea mai preţioasă zestre, o casă, în care se simte bine şi din care nu pleacă bucuros la cafenea ori la birt. Această menageră, care mai potrivit ar putea să fie soţ>a intendentului, urmează de asemenea să fie pusă la dispoziţiunea directriţei. îi mai trebuie acum institutului o directriţă, nu însă o femeie însărcinată a da instrucţiune în lucrul de mînă, nu o femeie subordinată directorului, ci o directriţă, căreia comitetul îi dă toată autoritatea în ceea ce priveşte ordinea între păreţii institutului, chiar şi faţă cu personalul didactic. Şi de ce o asemenea directriţă îi trebuie neapărat institutului ? Pentru că directriţă este aceea căreia mama îşi încredinţează copila. Comitetului Asociaţiunii, unui director, ori unei suibddreetriţe fără de nici o autoritate, puţine mume îşi vor încredinţa odoarele. 506 Mamele nu-şi dau copilele la pensionat numai pentru că acasă nu pot să le deie cuvenita instrucţiune. Le dau deseori şi pentru că ele înseşi sînt atît de ocupate, încît nu pot să le supravegheze precum ar dori. Şi după principiile de educaţiune admise astăzi, în cele mai largi cercuri, o copilă se creşte mai bine dacă nu e lăsată niciodată singură, fie cu servitorii, fie cu alte copile, fie mai ales cu uri bărbat. Această supravegheare la casa părintească nu e totdeauna cu putinţă : o cerem neapărat de la un pensionat. Şi dacă adeseori, prin pensionate, copilele iau apucături urîeioase, cauza este că nu au fost dindestul supravegheate ori au fost supravegheate de persoane fără destulă autoritate. Să ne înfăţişam acum pensionatul nostru. Vor fi adunate în el pînă la o sută de copile din deosebitele părţi ale ţării şi din familii de deosebite condiţiuni sociale, unele mai bine crescute, altele cu o creştere mai negiligeaită, răsfăţate ori stricate de servitori, cu apucături reie, înclinate spre vorbe şi spre purtări indecente ori urîeioase. E evident că dimineaţa, cînd se îmbracă copilele, şi seara, cînd se dezbracă, cineva trebuie să le observe, pentru ca să releve drept modele pe cele mai gentile şi să mustre pe cele mai rău deprinse, pentru ca încetul cu încetul să se egalizeze creşterea lor şi să se producă în institut o atmosferă de nobilă decenţă şi negenată naivitate. Şi tot astfel, cînd copilele şed la masă, cînd ele îşi petrec în oarele de recreaţiune, cînd îşi fac meditaţiunile, într-un cuvînt, totdeauna trebuie să le observe cineva, iar acest cineva trebuie să fie, nu o bonă, ci o persoană cu oarecare cultură şi cu oarecare autoritate. Astfel eu unul nu pot să-mi închipuiesc un pensionat de domnişoare menit a ne da femei de societate. Muma, cînd îşi dă copila în pensionat, îşi pune întrebarea : Cui o dau ? Cine are să-i ţină loc de mumă ? Cine are s-o păzească de mirîuririle strieăcioase cel puţin tot atît de bine ca mine ? O subdirectriţă, ajutată de o guvernantă foarte ocupată şi de o biată de bonă, nu poate să-i inspire nici o încredere. 507 Pentru supravegherea unui institut, în care sînt 60— 100 de copile, se cer cel puţin 4 pînă la 6 femei cu oarecare cultură şi cu oarecare autoritate, puse la dispoziţiu-nea unei directriţe înzestrate cu cea mai deplină autoritate, fiindcă numai aceasta o poate scuti de necesitatea de a recurge prea adeseori la pedepse. „Dar — mi se va zice — inu ¡avem aceste femei.“ Dacă nu le avem, nu înfiinţăm institutul, ci ne creem mai înainte puterile. Asoeiaţiunea nu poate primi asupra ei răspunderea pentru creşterea copilelor noastre, dacă nu găseşte puterile cuvenite. Nu este însă adevărat că nu avem puterile. înainte de toate nu stă nicăiri scris că puterile aceste trebuie ¡să fie româneşti, ci din contră, e chiar cestiune de tehnică didactică ca ele să fie în parte străine. Un profesor de limba franceză e pentru noi un lux : ne trebuie o franceză care stă în institut şi vorbeşte cu elevele ei franţuzeşte. Un profesor de muzică e, de asemenea, lux : ne trebuie o profesoară de muzică, o germană, care stă de asemenea în institut şi vorbeşte nemţeşte cu copilele. Tot lux e şi un profesor de desemn : luăm tot o germană ori o franceză. Acele dintre eleve, care nu se mulţumesc cu atît, pot să ieie, în institut, lecţiuni private de la profesori. Nu mai încape apoi discuţiune că, îndeosebi pentru primele clase nu învăţători, ci învăţătoare trebuie să aibă institutul, care stau cu copilele, cel puţin două, şi una pentru lucrul de mînă în clasele superioare, care de asemenea nu urmează neapărat să fie româncă. Dar directriţa ? Directriţa nu se naşte, ci se creează. Nu o putem însă crea tot aşa, dacă o punem în fruntea institutului, îi dăm toată autoritatea şi o susţinem cîtă vreme este în fruntea lui — abia apoi, după un an, putem şti dacă bine ori rău am ales. In cel mai rău caz instituim un comitet de direcţiune, în care avem un director de studii şi o directriţă, dar un „pansionat“ de domnişoare condus de un director prin o subdirectriţă, asta nu ştiu să se mai fi pomenit undeva. 508 Aceste deocamdată. Mai tîrziu institutul îşi va crea el însuşi organele de supraveghere, căci multe dintre elevele lui se vor bucura, dacă fie gratuit, fie cu preţuri scăzute, fie cu un mic onorar, vor mai putea rămînea un an doi în institut ca să-şi completeze studiile, şi mai bune organe de inspecţiune nu ne putem dori. Dar pentru ca să putem ajunge aici, trebuie să creem lucrul din întreg. [ROLUL ŞI SCOPUL ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU] Pnesite cîteva zile se va deschide Şcoala de fete din Sibiu : zidirea e terminată ; mobilierul şi aparatul didactic sînt la îndemînă; directriţa institutului, directorul de studii şi corpul didactic al şcolii sînt gata să între în funcţiune. Sînt acum cîţiva ani, cînd pentru întîia oară s-a emis ideea înfiinţării acestei şcoli, am simţit cu toţii că grea afară din seamăn este sarcina şi mare este răspunderea pe care comitetul Aisooiaiţiuiniii tranisiilvaine le primesc asupra sa, şi foarte mulţi dintre noi se temeau că încercarea de a realiza ideea va fi zadarnică ori că vor angagia fondurile Asociaţiunii într-o întreprindere prea riscantă, ceea ce ar fi şi mai rău. încetul cu încetul temerile au dispărut. Foarte în cu-rînd ne-am convins cu toţii că ideea este îmbrăţişată de toţi românii şi că foarte mulţi părinţi români aşteaptă să vadă înfiinţat institutul, pentru ca să-şi aşeze copilele cu toată încrederea în el. Cu toate aceste, chiar acum, în ajunul inaugurării, cei interesaţi de soarta acestui nou aşezămînt erau cuprinşi de cele mai vii nedumeriri. Niciodată în gîndul iniţiatorilor acestei şcoli înfiinţarea institutului n-a fost o cestiune naţională9 ci una culturală. Vorba nu a fost şi nu este să se înfiinţeze şcoala românească, pentru ca prin ea să se propage în societatea română un spirit mai naţional decît acela de care este şi 509 astăzi pătrunsă această societate, şi totdeauna ideea conducătoare a fost ca viitoarele femei române să fie crescute potrivit cu actuala stare a societăţii române, potrivit cu actualul nostru stadiu de dezvoltare şi de exigenţele societăţii române, ceea ce în institute maghiare, ba chiar nici în institute germane nu este cu putinţă, fiindcă în acestea instrucţiunea şi educaţiunea sînt adaptate cu starea în care se află societatea maghiară şi cea germană. Trecem cu vederea greutăţile pe care au să le învingă copilele noastre în institutele străine pînă ce învaţă limba de propunere a acelor institute. în luptă cu acele greutăţi, ele trebuie neapărat să rămînă înapoi în ceea ce privesc conştiinţele şi dezvoltarea aptitudinilor lor fireşti. Oricît de silitoare ar fi, ele nu pot să facă progresele pe care le fac într-un institut, în care n-au să se lupte cu asemenea greutăţi. Chiar ţinînd însă pas, niciodată institutul nu poate să facă din ele femei culte, fiindcă nu le dă ceea ce astăzi nu poate să-i lipsească nici unui om cult, cunoştinţa limbii şi literaturii lor materne, le izolează de viitorii lor soţi şi de societatea în care vor avea să trăiască. Chiar atît ar fi destul, pentru ca să ne simţim îndemnaţi a pune umăr la umăr pentru spriginirea noului aşe-zămînt. Sînt însă consideraţiuni de o natură mult mai gravă, care au determinat Asociaţiunea să primească asupra ei sarcina grea. La femei, mai ales la femei, este o cestiune de fericire individuală să nu se simtă străine în societatea în care au să trăiască. Nu trebuie la creşterea unei copile niciodată să scăpăm din vedere de unde vine şi unde are să meargă aceea pe care o creştem, care este cercul social din care a ieşit, şi care este cercul în care va avea să trăiască. In institutele străine copila română foarte lesne o uită aceasta. Crescînd într-un mediu străin, ea încetul cu încetul se înstrăinează, ia deprinderi şi apucături nepotrivite cu exigenţele noastre sociale, şi foarte adeseori, în-torcîndu-se acasă, se simte jenată faţă de cele mai apropiate rude ale ei ori ale soţului, de care îşi leagă viaţa 510 toată. Cult însă, în adevăr cult, nu este decît omul care se ştie orienta în toate cercurile sociale şi mai ales în acelea de care este legat prin înrudire şi prin poziţiunea sa socială. Această cultură o aşteptăm de la institutul românesc : el are să ne deie femei care pot să ne reprezente faţă cu societăţile cu care stăm în relaţiuni, cea maghiară şi cea germană, dar sînt totodată femei române care se simt bine şi ştiu să se orienteze în actuala noastră societate, sînt acasă în mijlocul nostru. ^ Acesta e un lucru care nu se poate reglementa. Totul atîrnă de la priceperea, de la înţelepciunea, de la tactul acelor însărcinaţi cu conducerea institutului. Ni-e destul să cunoaştem corpul didactic, pentru ca să ştim că instrucţiunea pe care o primesc copilele române î,n Şcoala de la Sibiu este cel puţin la ¡nivelul instrucţiunii pe care o dau şi alte institute de acest fel. Fie-ştecare dintre profesorii angagiaţi la această şcoală, pri-miind angagiamentuil, a săvîirşiit un iaict de abnegaţiune naţională, fiindcă nu putem să-l răsplătim potrivit cu pregătirea pe care o are şi cu treaba pe care poate s-o facă. Corpul didactic însă dă instrucţiunea şi numai puţin, indirect nuimai, contribuie la creşterea copilelor. Aceasta îi este încredinţată directriţei, care stă cu copilele, pri-veghează asupra purtătorilor lor şi conduce cu ochi mereu treaz dezvoltarea lor. în paza directriţei îşi dau părinţii copilele, ea are să le ţină loc de mumă, ea are să ne deie ceea ce aşteptăm de la şcoala română pentru cultura femeiască. De aici viuă nedumerire care a cuprins în ajunul inaugurării şcolii pe toţi cei interesaţi de prosperarea institutului. Era greu de tot, mai greu de cum se crezuse la început, a ajunge la constituirea definitivă a personalului. Şi numai printr-un act de particulară abnegaţiune s-a putut rezolva cestiunea. Avînd în vedere scopul cultural şi căldura cu care întreprinderea este îmbrăţişată, domnişoara baronesă Elena Pop, fiica baronului Ladislau Pop, odinioară preşedinte al Asociaţiunii transilvane, şi strănepoata nemuri- 511 torului Petru Maior, a primit sarcina de a conduce institutul. Prin ¡aceasta, icestiunea organizării Şcolii române de fete din Sibiu a primit o rezolvare care întrece cele mai frumoase aşteptări ale noastre, şi dam expresiune sentimentului public al românilor cîrnd. îi mulţumim comitetului Asociaţiunii pentru stăruinţele sale şi încredinţăm pe domnişoara baronesă Elena Pop că sîntem mişcaţi cu toţii de generoasa-i hotărîre şi că nimeni poate nu şi-a cîştigat încă deopotrivă cu d-sa titluri la spriginul nostru al tuturora. Noblesse oblige ! ŞCOALA DE FETE DIN SIBIU Ieri s-a încheiat primul an al Şcolii de fete din Sibiu. Sînt foarte mulţi părinţii care încă acum anul voiau să-şi dea copiii la această şcoală, dar nu îndrăzneau. „Să vedem — îşi ziceau — care vor fi rezultatele obţinute în primul an : de la aceste va atîrna hotărîrea noastră.44 Mulţi sînt dar aceia care doresc să cunoască aceste rezultate, şi Tribuna ar fi dintre organele noastre ¿Je publicitate cel mai de-aproape chemat să le îndeplinească această dorinţă. Noi sibienii nu putem însă să ne pronunţăm în cestiu-nea aceasta. Am stăruit cu toţii pentru înfiinţarea şcolii ; fieştecare dintre noi, dacă nu ia chiar el însuşi parte la conducerea ei, are între cei ce au condus-o amici personali ori adversari; astfel, chiar şi dacă în adevăr n-am fi, părem preocupaţi, şi lauda făcută de rioi produce im-presiunea unei reclame, iar critica noastră foarte lesne ar putea să pară inspirată de rea-voinţă. Nu ne rămîne deci decît să rugăm pe cei ce sînt încă în nedumerire ca să ceară informaţiuni de la amicii lor şi mai presus de toate de la părinţii care au avut în acest 512 an copile la Şcoala din Sibiu, să vadă ei înşişi pe aceste copile şi să se încredinţeze despre progresele făcute de ele în ceea ce priveşte instrucţiunea şi cuviinţa înfăţişării şi a purtărilor. Şi eu unul nu mă îndoiesc că oamenii, oare nu sînt preveniţi contra şcolii, vor fi, dacă nu încîntaţi, pe deplin mulţumiţi cu rezultatele obţinute în primul an. Căci multe şi mari au fost greutăţile începutului. Şcoala a avut în cele opt clase vreo şeptezeci de eleve, dintre care cele mai multe venite de pe la şcoli maghiare ori germane, unele care nici nu vorbeau măcar fluent româneşte. S-a cerut multă osteneală şi multă perdere de timp spre a le pune pe aceste alăturea cu celelalte, care fuseseră pregătite în şcoala „Reuniunii de femei44 şi care tocmai de aceea au fost ţinute în loc. Această egalizare a elevelor s-a făcut în scurtul timp de zece luni de zile, şi nu cred că acum, la sfîrşitul anului şcolar, vreunul dintre cei ce au asistat la examene să fi putut deosebi copila pregătită în şcoala românească din Sibiu de cea venită, sînt acum zece luni din Bănat, de pe şesul Ţării. Ungureşti ori din Bucovina, Toate vorbesc cu lesnire, toate pronunţă frumos şi respicât, toate îşi exprimă cugetările în o limbă românească pe cît de corectă, pe atît de plăcută auzului. Dacă numai atît s-ar fi obţinut, rezultatul ar fi fost destul de îmbucurător, căci el este o garanţie sigură despre progresele ce se vor face de aici înainte, după ce şcoala şi-a creat un însemnat contingent de eleve pregătite potrivit cu menirea ei. Examenele date de eleve au dovedit însă că în acelaşi timp s-au trecut şi materiile prescrise în program. Loc pentru critică e pretutindenea, şi mai ales oamenii care nu prea sînt competenţi a se pronunţa prea lesne pot găsi şi la Şcoala de fete o mulţime de lucruri cere poate că nu sînt întocmai precum ar trebui să fie. Ei au însă să facă comparaţiuni faţă cu alte şcoale şi se vor încredinţa că puţine sînt şcolile care pot să supoarte com-paraţiunea cu şcoala noastră. Cu deosebire mari au fost greutăţile pe care le-a în~ tîmpinat direcţiunea în ceea ce priveşte educaţiunea copilelor. 513 Abia a treia parte din eleve au fost anul acesta interne: celelalte două treimi şi-au petrecut partea cea mai mare a zilei risipite prin oraş, parte pe la părinţi, parte prin familiile unde se aflau în pensiune. Astfel, partea cu desăvîrşire mare a elevelor s-a aflat sub fel de fel de influenţe educative, în mare parte deosebite de ale şcolii, şi direcţiunea trebuia să-şi deie multă silinţă, ca să obţină un fel de unitate în ceea ce priveşte manierele, purtarea şi spiritul elevelor. Aceste greutăţi vor înceta după ce majoritatea se va compune din eleve interne, dintre care o mare parte deprinse cu disciplina şi cu spiritul institutului. Să sperăm cu toţii că în anul viitor vom ajunge la această situaţiune. Anul acesta s-a lucrat mult, şi împlinirea acestei speranţe va fi cea mai bună dovadă că ştim cu toţii să preţuim lucrarea săvîrşită. CRIZA ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU [I] Criza în care se află Şcoala de fete din Sibiu atinge în cel mai dureros mod nu numai pe număroasele familii care şi-au încredinţat copilele direcţiunii acum demisionate, ci pe toţi cei ce au stăruit pentru înfiinţarea acestei şcoli ori se interesează de dezvoltarea ei, adecă pe întreaga parte mare şi bună din societatea română. Şi e fără îndoială foarte dureros sentimentul ce ne cuprinde, dacă vedem cum chiar acum, cîmd noul institut a început să ieie oarecare avînt, se pronunţă şi în ceea ce priveşte conducerea lui dezbinarea, care de atîta timp face -nesuferită viaţa în mijlocul societăţii române din Sibiu. îmi voi da, cu toate aceste, silinţa de a convinge pe cei ce sînt accesibili pentru apreciarea nepreocupată a faptelor că criza nu este atît de îngrijitoare, precum ea 514 le va fi părînd multora, ba poate să fie un simptom de re-acţiune sănătoasă. Sînt multe susceptibilităţile pe care trebuie să le me-nagez, multe fapte, pe care trebuie să le trec cu vederea ; sînt însă sigur că oamenii cîtuşi de puţin informaţi vor înţelege de ce e vorba, cînd zic că şcoala noastră de fete are un defect de naştere. Ideea înfiinţării acestei şcoli a fost emisă de cei mai cu autoritate dintre oamenii noştri publici şi în curînd a primit-o întreaga societate română, fiindcă era în adevăr trebuinţă de o asemnea şcoală şi trebuinţa aceasta o şi simţeau toţi cei ce se preocupă de mersul dezvoltării noastre naţionale. Şcoala de fete din Sibiu, cu toate aceste, nu s-ar fi înfiinţat, dacă din norocire n-ar fi existat în Sibiu cîteva familii române, care doreau să-şi crească copilele româneşte, şi astfel stăruiau cu tot dinadinsul pentru înfiinţarea şcolii. Oamenii preocupaţi numai de interesele generale, aceia care ei înşişi n-aveau copile, dar ţineau ca alţii să-şi poată creşte copilele româneşte, au profitat de aceste interese particulare şi astfel dorinţa generală în curînd s-a realizat. Chiar dintru început îmsă şcoala .s-a pornit în o direcţiune, pe care mulţi o socoteau greşită, ba chiar primejdioasă. Acele cîteva familii, care au făcut începutul cu înfiinţarea unei şcoli pentru copilele lor, ţineau fără îndoială, cu tot dreptul, ca şcoala să fie potrivită cu exigenţele lor. Aceia însă, care erau preocupaţi numai de interesele generale, stăruiau ca şcoala să fie potrivită cu exigenţele românilor în genere. Intre aceştia din urmă am fost şi sînt şi eu. înfiinţată din iniţiativa cîtorva familii române mai înstărite, Şcoala Reuniunii de femei era oarecum o şcoală pentru domnişoare. Foarte mulţi din aceia însă care au contribuit pentru înfiinţarea şi susţinerea acestei şcoli voiau să aibă o şcoală de . fete, care n-au pretenţia de a fi „domnişoare“. Tot astfel, nici noi, dr. D. Bărcisnu, dr. I. Crişan şi eu, m-aim dat timp de mai muilte oare pe zi lecţiuni la şcoala aceasta, pentru ca să instruim nişte „domnişoare“, care pot să-şi facă instrucţiunea şi într-un 515 mod mai puţin ieftin. Direcţiunea Azilului „Elena Doamna“, în ¡sfîrşiit, nna trimis la Sibiu o guvernantă pentru cîteva „domnişoare46, ei pe una dintre profesoarele mai calificate ale azilului, fiindcă vorba era de croirea unei şcoli române de fete. Astfel, nu putea să existe cuvenita înţălegere între corpul didactic şi Reuniunea care întreţinea şcoala. Pe cînd membrii corpului didactic ar fi dorit ca să propage prin şcoală un spirit oarecum mai democratic. Reuniunea ţinea taxele lunare să fie mai măricele, pentru ca să nu ¡se ¡sporească prea tare elevele şi să nu între prea multă „plebe“ în şcoală. Pe cînd profesoara ţinea ca elevele să nu se grupeze după starea şi rangul părinţilor, multe din copile veneau gătite ca nişte păpuşi gentile la şcoală iar cele cîteva fete de ţăran, care îndrăzniseră să între în şcoala de „domnişoare“, erau izolate, chiar persecutate de colegele lor, îneît în cele din urmă au părăsit şcoala toate afară de una, care nu-şi putea găsi păreche cînd şcoala ieşea undeva. Mi-e greu să spun aceste lucruri, dar trebuie să le spun, pentru ca noi toţi, care sîntem ieşiţi din popor şi mai păstrăm încă iubirea şi veneraţiunea cătră opincă şi cătrinţă, să punem umăr la umăr şi să stîrpim din inimile copiilor noştri asemenea fumuri bolnăvicioase şi urî te. Fumurile aceste au intrat, se înţelege, şi în şcoala înfiinţată de Asociaţiune, ba, ceea ce e mai rău, chiar şi în internatul acestei şcoli : acesta e defectul de nsştere al institutului. Nu e vorba de zidirea cea frumoasă, de grădina aranjată cu gust şi de întreaga întocmire internă a institutului. Toate aceste lucruri frumoase, solide şi alese după exigenţele moderne sînt chiar din punctul de vedere educativ foarte binefăcătoare anume pentru o şcoală de fete. înţeleg spiritul — dragă Doamne — aristocratic, care le şade atît de rău unor copile — la urma-urmelor — foarte sărace şi ieşite din acea plebe pe care atît de încu-rînd s-au deprins a o dispreţui. Pe cînd în societatea aşa-numită „bună“ mumele ţin ca copilele lor să se deprinză cu curăţenia, cu cea mai 516 desăvîrşită simplicitate în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hrana şi trebuinţele zilnice în genere, aici copilele sînt gătite adeseori ca nişte păpuşi, se ceartă între ele asupra „toaletelor“, persecută pe cele ce nu sînt gătite potrivit cu „rangul“ institutului şi se deprind cu nişte exigenţe cu totul exagerate pentru ele. Pe cînd în România portul ţărănesc e admis în saloane, ba chiar de rigoare la Curte, în acest institut de „domnişoare“ cătrinţa e pusă în interdict. Pe cînd în casele „bune“ fetele se deprind a se servi ele însele şi a servi şi pe alţii, aici copilele se simt înjosite, dacă nu sînt servite după toată rigoarea. Astfel foarte în curînd şcoala şi-a făcut reputa-ţiunea de „pension de demoazele“, care nu e pentru nasul orişicui, nu numai foarte scump, ci totodată şi foarte pretenţios, şi sînt pe la celelalte şcoli din Sibiu o mulţime de fete române, cărora nu le dă mîna să se avînte pînă la şcoala românească. Admit că sînt multe familii române cărora le dă mîna să-şi crească copilele într-un asemenea ton aristocratic. Să şi le crească; n-avem să ne amestecăm în treburile lor : fieştecare îşi noroceşte ori îşi nenoroceşte copiii aşa cum se pricepe şi cum îi este educaţiunea. Desigur însă, că exprim sentimentul comun al românilor dacă zic că nu pentru asemenea familii s-a făcut Şcoala din Sibiu, ci pentru partea cea mare a românilor mai săraci şi mulţumiţi cu mai puţin. Noi românii n-avem încă şi nici că trebuie să dorim a avea cocoane mari, femei de expozitură, care sperie lumea cu toaletele lor scumpe şi elegante şi sînt linse şi prelinse cu miere dulce cînd se ivesc în „societate“, iar acasă la ele sînt poate adeseori nesuferite, se ceartă ziua toată cu bărbatul şi îşi bat servitoarele şi copiii, dacă-i vor fi avînd. Ne trebuiesc femei destul de culte şi de instruite, pentru ca să conducă educaţiunea copiilor noştri şi să reprezente cu onoare casele noastre, dar deprinse cu gîndul că vor avea să muncească alăturea cu soţii lor, să şteargă pravul, să conducă bucătăria şi spălatul rufelor şi să cîrpească zdrenţele noastre şi ale copiilor noştri. Şi să fim convinşi că asemenea femei ne va da Şcoala de fete din Sibiu. E peste putinţă ca un institut, care se 517 acestui oraş de oameni rezonabili, să poată BaWcI0ihîJ9⪠Chiar dacă noi din noi nu ne-am veni în fi^H3îiŞfrnŞ^SŞ90iijlocul societăţii germane, care a şi în-c'éjpi© aUşif bfáííe %c de fumurile noastre. Sînt apoi şi în-mefii cu creştere germană, care înţeleg că e^éP8t^-^9íái§olá,0^)e atît de primejdioasă clina pe care sp arft| a9JÎS81etăţii române din Sibiu. i, triEiiDşi haffé§ntii?e de bună educaţiune ca şcoala să ffe Îâriă. ácestei părţi „aristocratice44 din? $80ié?áÍe¿[/nbaŞirS; *ca încetul cu încetul să iasă âîfi°înlfltmw furíñMl^^Ácíéástá izolare nu era cu putinţă 9ît^j(^^i^^paî'tfe elevelor erau externe şi á^tM *á2&Tásg %éfíírtftí3.m¿^6j^ferte din viaţa lor de sub iâ?&^f^irf§tftlmflÎiîÎ iSc^Síff^ñlá, după ce vreo patruzeci spiritul şcolii se face ni fóstítSÍri|f Îex¥er¥fel^ni/5V 4reB(iiÍJáci se deprinză încetul cu încetul cu apucăturile internatului. • ^dacă aceste apu- <^®íwFÍofí0|iif^^®^^e§j^i3?rin^9-yS?Saronesa Elena Püp^éá^éiPécfSlft^;Ş. Sai^ţâfftf/fcâ fiff^ctor de stu-áñf érSfi^itertf1 ^áft0a] áPl§riSdestulă ga- iffitíeJü$I2í£nTS^fa0¥é&. ^Máir« WBfile9 aceste âdu¥spM^Â^[mmhM fm8ñtk0¡w¡Me^dim- eie e»feálfeí«6km rmé¥iMml\í im>ñ%feéámM^§imeM? *^6q Şi, da^pă am înţăles bine lucrurile, acesfije IJi ^cliviii? tuÎJJfî§ntf% ^¿Sotfr#^Mrffi¥ll“EiyfiSriP¿p - tf^ri- pm ástítews {6aténdkríféfe ffin9;feîţâ^%ii?aM^®y§2láI^nstíté.£t{É(3^ líñá §M^ ită^^iii éú mmimekim vmjkm SWSa£felBŞ? fe^láfiS^íáííé^^^lm^iáO'ieí réltiíil%itfel 4^§9S éiáptíhuy^oo ia sleisotivisa ied lai iş luischád ud bIgoî Hî?ge a^H/g? §§OT9AlÎfltin,'îîîaft%ce^aife P^g^a'^rítiíígMmi fetéf ¿ípy,^ eswcWaMMttţkm l-$p',¡ ntet ;álí9'í>. ? EíSíct^íí 4i it3Mft¥ ^ei^oalVe^B8âfr ci®1 fl e1is sfe iŞWisFÎlte^ăi%Sâ^aftr^9teB^ac«^(iîîi#?adM^ áte?t^aEMV8íigli» B&aM3rá$tíMrréy &W{Ij ^^^a^Dci^^ffâft#yle%iîi§ure U&' ei&QQ 3 jjldiB nlb sdsl oh Îndată ce este cu putinţă un amestec, care din punctul de vedere educativ ar putea să fie stricăcios, numai un om uşuratic ori servil mai poate să primească răspunderea pentru educaţiunea şi instrucţiunea copilelor. Iată de ce am zis că criza este — poate — un simptom de reacţiune sănătoasă. Lupta între cele două curente a existat totdeauna : acum ea s-a pronunţat în o formă mai acută, şi atîrnă de la părinţii copilelor, ca cei mai direct interesaţi, şi de la societatea română, ca ea să se rezolve într-un fel ori într-altul, pentru ca, în sfîrşit, pacea să fie pace. E indiferent cine anume are să steie în fruntea institutului. Desigur însă, că e foarte important pentru educaţiunea copilelor şi pentru prosperitatea institutului ca poziţiunea aceasta să fie ocupată de persoane cu valoare şi cu autoritate. Nici o femeie de oarecare valoare însă nu va primi poziţiunea de directriţă la acest institut, şi nici un profesor de oarecare valoare nu se va însărcina cu direcţiunea studiilor, dacă, fie chiar şi numai prin mijlocirea comitetului Asociaţiunii, lumea toată poate să aibă amestec la conducerea şcolii. Dacă voim persoane de valoare, trebuie să le creem o poziţiune onorabilă, să le dăm toată încrederea şi să le lăisăim ,să lucreze scutite de orişice supărări. Eu înţăleg preocupările celor cîteva familii care ţin ca copilele lor să primească o educaţiune oarecum mai „aristocratică46, admit chiar legitimitatea acestor preocupări, căci ştiu că mari sînt meritele lor pentru înfiinţarea şcolii ; din întîmplare însă partea cea cu desăvîrşire mare a familiilor române nici prin avere, nici prin poziţie socială, nu poate să fie pusă în acelaşi rang, iar instituitul din Sibiu trebuie să fie condus — nu potrivit cu exigenţele cî-torva familii mai „ilustre44, ci după cum sînt actualele noastre stări sociale. Şi, pe cît cunosc eu societatea noastră, sînt în ea foarte puţine familiile, cărora li se şi cuvine să aibă exigenţe mai mari ca cele normale. Sîntem cu toţii o singură clasă * socială, toţi deopotrivă oameni, care s-au ridicat prin munca lor onestă şi n-au să se simţă jenaţi unii de alţii. 519 CRIZA ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU [II] Cîteva dintre doamnele din Sibiu, constituindu-se în comitet, au crezut de cuviinţă să încheie un proces-ver-bal, prin ca re declară cele zise de miine m public, „cu subscrierea mea“, drept nişte lucruri „lipsite de adevăr care trebuie „să indigneze pe orişicare om cu simţ curat“ şi sint oişte „insulte nemeritate şi nesocotite“. Cred că acele cîteva doamne nu şi-au dat seamă ce va să zică a i le pune aceste în public unui bărbat, care a subscris cu numele lui întreg ceea ce a zis, căci dacă şi-ar fi dat seamă, ele ar fi simţit cît de falsă este po-ziţiunea în care ajung prin această provocare. De aceea aş dori ca nimeni să nu pună, cum nu pun nici eu, această provocare în sarcina doamnelor, în numele cărora a fost făcută, ci în a domnilor, care se ivesc din dosul lor. In societatea cultă, aşa ştiu eu, bărbaţii mai sînt, pe lingă toate celelalte, şi protectorii nevestelor sale. Dacă este deci adevărat că unele dintre doamnele din Sibiu au fost insultate, trebuia să mă aştept ca bărbaţii acelor doamne să-mi ceară explicaţiuni, să-mi facă proces ori cel puţin să mă dezminţă. De aceea am subscris cu numele meu întreg cele zise — un lucru, pe care n-aveam nevoie să-l fac. Ce văd însă ? Doamnele sînt puse în faţa mea, iar domnii se retrag în dosul falangei de femei. Să mă ierte stimabilele doamne, toate şepte cîte sînt, dar eu cu d-lor nu stau în public de vorbă : să-şi trimită bărbaţii, dacă vor să aibă explicaţiuni. Eu, aici, unde mă ţine încrederea urnei mari părţi din publicul român, am să spun adevărul aşa cum îl cunosc şi îl înţeleg eu, fără de încungiur şi fără de sfială. Foarte fericit aş fi, dacă spunînd astfel adevărul, n-aş atinge niciodată susceptibilităţile altora ; am însă nesuferita datorie de a-1 spune chiar şi atunci, cînd el mă doare şi pe mine. Ori îmi fac datoria aceasta, ori nu mai stau aici : deocamdată stau şi mi-o fac. 520 Nu eu sînt acela care a pus în discuţiune publică întrebarea : Dacă nu cumva este prea pretenţioasă educa-ţiunea pe care o primesc copilele în şcoala noastră din Sibiu ? E d-1 Bariţ, bătrînul şi distinsul nostru publicist. Sînt acum două luni de zile, cu ocaziunea adunării generale a Asociaţiunii, d-1 G. Bariţ a ţinut o disertaţiune asupra Şcoalei de fete. „Mulţi se tem că, pe -lingă atîtea învăţături — zice d-1 G. Bariţ — fiicele noastre vor aluneca la lux, la mîn-drii, la spese nebuneşti, din care s-ar trage ruina multor familii.“ Temerea aceasta, pe care mulţi iau exprimat-o faţă cu d-1 G. Bariţ, cîţiva au exprima(t-o şi faţă de mine, stăruind chiar să pun cestiunea în discuţiune publică, pentru ca astfel publicul cel mare să facă presiune în sens rezonabil. „Aceasta nu se poate ! — le-am zis — vom stărui, ca pînâ acum, în coloanele Tribunei, ca părinţii să nu-şi de-prinză copilele cu exigenţe exagerate, dar despre Şcoala de fete nu putem să facem nici o amintire, şi nici nu este nevoie de aceasta cîtă vreme se află în fruntea institutului nişte persoane, care au şi destulă autoritate, şi cuvenita bunăvoinţă, pentru ca să ferească elevele de înrîuri-rile stricăcioase şi să pună încetul cu încetul educaţiunea pe calea cea bună.“ Astăzi împregiurările s-au schimbat : nu mai sînt în fruntea institutului aceleaşi persoane; nu mai găsim în conducere aceleaşi garanţii. Alţi oameni, mai fericiţi ca mine, puteau să-şi deie aerul de a nu şti nimic şi să tacă : eu, in poziţiunea în care mă aflu, sînt dator să ştiu şi să spun mai departe ceea ce ştiu. ÎJu e însă numai atît. Modul, în care demisiunea direcţiunii a fost provocată, şi forma, în care ea a fost primită, sînt insultătoare pentru un om onorabil şi cu atît mai vîrtos pentru femeia distinsă, care ne-a scos din o grea strîmtorare şi a creat buna reputaţiune a institutului, primind sarcina de direc-triţă. 521 Chiar puşi în locul meu, alţi oameni ar fi zis poate că aceasta nu îi priveşte, şi ar fi tăcut în faţa acestei insulte, pentru ca să nu-şi facă duşmani. Face fieştecare cît poate, cît cutează, cît îi dă mina să facă : eu ţin să fac ceea ce se cuvine. Stau aici în Sibiu de patru ani aproape, văd cu ochii mei cele ce se petrec împregiurul meu şi ştiu lămurit de ce nu este cu putinţă ca puţinele familii române, care se află aici, să trăiască cum se cuvine, în bună armonie. Tot atît de bine ştiu cu cine anume a avut să se lupte fosta direcţiune a şcolii timp de un an şi — de ce. Ştiu, în sfîr-şit, că direcţiunea a trebuit să se retragă, pentru că nu voia să primească poziţiunea umilită pe care comitetul Asociaţiunii i-a creat-o. Am vrut să le dau celor insultaţi o satisfacţiune şi să fac cauzei un serviciu, spumând ceva — a o suta parte — din cele ce ştiu. Ştiam că mulţi se vor simţi dureros atinşi de adevărurile pe care le spun. Mă dureau şi pe mine aceste adevăruri, şi n-are nimeni să mă pizmuiască pentru că trebuie să iau asupra mea odiul scoaterii la iveală a celor mai dureroase adevăruri. Dar numai indispoziţiunile trecătoare se alină cu limonadă ori cu cataplasme uşoare : leacurile boalelor mai serioase sînt toate otrăvuri şi dacă doare adevărul greu pe cel ce se simte atins de el, îi doare şi pe cel ce îl spune, îi doare pe toţi cei ce-1 află, şi ace? stă durere obştească, dacă e destulă putere de viaţă în noi, produce raţiunea sănătoasă şi face să ne venim in fire. Şi de aceea nici ameninţările binevoitorilor de felul lui Menenius Agrippa, nici frică de duşmani, nici stăruinţele amicilor nu mă impresionează : dacă pentru producerea reacţiunii sănătoase n-ar fi destul ceea ce am spus, voi spune mai mult, voi spune cît se cuvine. Trebuie să se ştie odată că a trecut şi*pentru noi românii timpul cînd cîţiva oameni ascunşi într-un cabinet puteau să pună fără de ştirea lumii mari la cale lucrurile care îi privesc pe toţi românii. Astăzi Şcoala de fete, înfiinţată de toţi românii şi pentru toţi românii, nu poate să fie lipsită de direcţiunea pe care toţi românii au apro-bat-o, fără ca să se ştie de ce s-a retras direcţiunea 522 Ş$Ş8§fc~n i4siă^^rŞ©Mî[âejpifoa©feiOTBdbmp^fiibdlW€tifflnea luteiîmoo nîb 9Msq ub-os! bo -oi Ai^cP¥qdjfefe9^99e«ţenii iieoMne şisni^i toiJJfeeetâ-â ^o&leioşji %hwm 3fepytâţto& a societăţii noaste cere ca ea să fie dată.ojBteiaoa ihlaeon jjo imffistqss 9lium ism ob qrnil is'm fi'v ŞfixPŞtfW WrîV6ifeEeî?rfflFju93ubR}^ttecfiate qrtgHUrW». ÎRfeSÎ mÂp ciaţiunii pentru ca să provoace dejţţţş^ng^ liteţă cătră acele stimabile. doamne, aş spune chiar eu *fifcft0: 0ăi^om $?d?9ta^i,1 'îftfât teîe^'sfSfizai«? * weăî#,^cP^i^u^§i^?^a jmam wjm 919Î91 9*iqaeb zmc-w utoî nibS^mî <3Wk tftforrfîf§&îhfior[puzi fîifiΧ^RÎlŞă,^n^8 aS% 6li?fJcRfe^WIIJd^f9 rj$ t^tf^tenŞiqnÎiitfeS^9Sfee§nî i^^offîSra^.SF"aâ^|ft'âî6?iSi tîIMÎ ^i5ti§t&'163 ^insq la î9Îbooş b inLritoe'iib intact £9'î9§ ’ * .us 1?, Jeirrun olo 9iî ţ9null9B9i BÎ2B9DS lajjdsnî b eh ell'uy.nsonl i? t6J£bo tiVrioq>¥MUmM]Bi®E3T3â(MAl,ffiEno eb 9iuosî liiqmi) iş ţDirri9iuq Ism is m is nib rrrg’/eb bv luJjno'iuo 9b Eăitiunrae]iperiife’©^nittiamifci^r#0 dMfe ^il^, te-am $latrfpuWieBtai M^Mâboasifiip^^uzeilbB^Mz^ l^c^feMiHâ^irterr^arte nufcst^îdsnfBte,fiai^ î^r4ir>‘dmo§$#^aMŞtîmt^ră^ $âui&Î. tu-ti^oşftEd^cAiî^fie^Iiixnrfirţgf&BictataBnuiiiJoaib nî eî^bbob 9Îf,fefi^^Mj8igefeear»W5aiaşaoeste Biiiacrc enuiţsi-roBib o-i: -as ^HMWe»§ntBd^ftoSîpte^riiinuiipr®®ciipat cjfflifcdSluft^ %ţ£ii$rSfifcoe ga$& jsîntÎ!©rî?4aiifcndttaîiffitbiitiJâ, HEiărpeoaffiiţs îîî‘am^|eri#î^^^oajţiBtoefif®a»âi^sc!ă u0aaniemM//ieafi?e'piâfeeă ?J| >iatetRp)|o8i)î^fe Wi^«la6*i9fpşişi ăeaantăiidaoăi gnâşMă «ste ori nu convingerea mea. jinuiir;bo?.A Rlnm?. birh^iiti^e.sc^ej^^k&oiM G. IBariţiSi «i9ttifi3e®!P nu va putea zice despre saşi că feMLMflcfcîânti "educat© tîirr$pîJ fiţ'flr.O I-b ăinunoiq 9?. Ieîias JoT Nici n-o zice aceasta nii»^iyc^iJ8Enăî4oiîtie$pTO j^ietefe rqmvilolfi. Mu esşjşjfă -rticiidJrisişi,!^şifmîMtî.1nhtfaadpttţGh la ftet&îfif1îfl6arrîe;*Qsgl53îftje$t£i; ,ppiPMvctri$t®cfceitkfi': cte$i|u^ţ sjttt, Bhisroifeieî dsmsşedinfe afe 6&aimM3 Qtfffi«?ft^bnl&)|!9ln<î| şi te dispr^i-iU fâUofiM, icăiîirimimţmanLi ,pm£M) sfriş±ra3a! milvor ajunge pruncii şi nepot&i$03oEÎiă3ăbet6JeaTsran^2 îiufceplit a 8fr>$$? îrtbŞ90&tel®I§Ml€DSSip8iiostr0i$|®34ar«ÎBS2infca?®£ieto4 m Asociaţiunii transilvane încă lucrează neîncetat ca să o susţină aşa cum s-a şi introdus în şcoala civilă şi în internatul Asociaţiunii“. Nu voi cerceta dacă au ori nu alăturea cu unele românce şi unele dintre „fetele saşilor“ fumuri patriciane, căci sunt de acord cu d-1 G. Bariţiu că „simţul de valoare familială“ nu este o crimă, ba merg chiar mai departe şi admit că o crimă nu este nici „trufia“, nici „vanitatea“, nici „despreţul altora“. Stărui numai, ca asemenea „fumuri patriciene“ să nu se incuibe în şcoala noastră de fete din Sibiu, singura, pe care o avem. Şi este un bun semn de reacţiune sănătoasă că d-1 G. Bariţiu, secretarul general al Asociaţiunii, crede de cuviinţă a ne încredinţa că comitetul Asociaţiunii lucrează pentru ca prin o „educaţiune raţională“ să combată „fumurile patriciene“. Numai să nu vie cineva, care făcînd abuz de vorbele d-lui Bariţ, să insinue că această lucrare, acest avînt spre o „educaţiune raţională“ s-a început prin demisionarea d-şoarei baronese Elena Pop şi a d-lui dr. D. P. Barcianu. Şi de aceea îmi rezerv a arăta că tocmai domnişoara ba-ronesă Elena Pop şi d-1 dr. D. P. Barcianu, puşi în fruntea institutului, erau garanţia unei „educaţiuni raţionale“. NOTE ŞI COMENTARII î i -is'î M) nuzisv uo ,0029X010 fifiilul 9q ia rnob9v îi iwSBiodBi fhszA fsian/91 9b X9bnl .(ST8I—6081) £iIO .3 ţ?s>i .(OTGI -itimqfc iîjffiB'igoiq uo efi9anoo nl luibuia oiasracjoinî ioiveiB -şonin rnăuJ .eoxlduq i-sa ărams Biaivoi fB9i890s sJboî uo ,ia oiîbî ioivbI3 iul ele ho8ho2 ăuob nib hmoui 9te.90B ob iynji -inu siiibuta B90M i?l eh nu ,6*19 iV nib 92imhi ,choH rni26i9fiD Bvn^rr'iolni îl IT8I shBinds'i 82 nib «ilinib b9o rrt .9*iBJi2i9\/ £0 bor- »iţ&gfâş'6f^EAMAb !U!*lTl 9: 5 'jh rSmANB e^eofi uo R79fli'j 9Dubnoo 89juq ir>fn bv p.d dot) treTg uJ .»->•>■< ,r>oiuQ-nBb>toH .O) *‘! ssbov moV .ui eubnoo ie otbo uo inuiinojn. .(c‘2 ACfaptrOi ni ;iDiir.^U lfoarffftfe.. Wfe ftjlfifrbfiflte p. 118—120 ; nr, 16, 30 iulie 1871, p. 126—127. Se publică în Foişoarâ, foi-i^saul tfcşyi#fcei. nib o[£ogGboq-oigoio9j- luiuiuilianl 6919 o ub no O -Bi^o'rq ni Bibsonl 92 un iui buia bo B-rsbianoo tBiaiv9'r snoiiB-:/ uo rl4§9leşteli8a .isfeiieniiifcfciufapL Btoeblagie*. deeilaoflonistlft tvivl cjtoi tA?Mrîîţc©pei sărscdată/ tWi', ? iy^r^4nM$,m‘|ţcesaşfâi t nm ift5epfeiîe/fjd)irBii^/lj5o ţfe Wl\?, g-u? o¥i%|to&I oîtoa k»} gtoearniialricle iîd Bud^.^sta;^ru s& ^milcu^Mital^ap^ârliaGIbleiMIiiă© r§#€ţien ser, feem&i rţlins Gemtffîi 9®ltrtariryur ©¡şsami ri ?IustiĂi^ Gg$n§ţm .şjiiiSe^âârH Mrautfiţt j(/Bn#pti^?.ŞifârnbH mbrmale (Fr?$fyravfili-i4i}i Ş£ca gî&Mtuţ-Vfim rtŞ5q fa&&mrtQ8ofatmhâr&0($i®îaârad'i 4^a(i,i ; fiî 6ftfo"G8©t onmvşvt ^^.^?iV)Şfs@jgatiiMa:ecia^lte)e}i &rafiacteu£feţii$ cte^deii®oteii^ fel gSfey^nr^âtte^i^b fetei tfedafe#©« sel sel$m&&9 l&otf^q ^^oln?^Plt> SterWBiVie^^$9r, .m?r âm\ i d&ra^prîdiritor©bşhfewi&îiî a^^^iC-Bfojcp^n&^rife d6® rsîMi 1 qieşir 9 Mc^ta^. r#^ia^ţ(i>Bj^P03^MMBîMî!Q©»a»tt şi 0herasim ŞeBbBid^MxoMtd^ S&rhş da dm s^ila î^^â^^eebr^gisfejj'M^Stoi^apSaifiloBtnfe^ofiaf lBn&tît'iaj^i0iJ^flbI^B^aBÎşirs&te9feă9iaipaDitiaB2Îîî i,m ni® 187^^Jsă^âa^ocMi^mt^a/i§espT@i ic a iref «vd r bâ m M M 9 b CicdîatofâmţpriiiîmâifâidM îiltîteiţii an Bîhagârfile i^ptecpir^ sM^B®ee ăact©BliiieifrC&ăns^?ite Etfmpgiu M'PiiaEiu, MiiStiîBil, .TOie- Mfeimt¿iSenbj 1 sprrrnMm 9to9»fe^diîa,biN&m&Ie \?.denifa®tieţ. “ Irxtre co- 531 laboratori îl vedem şi pe Iulian Grozescu, cu versuri (B. Far-kaş, E. Gliik, Speranţia (1869—1872). Index de revistă, Arad, 1970). Slavici întocmeşte studiul în consens cu programul Sper an-iiei şi, cu toate acestea, revista amînă să-l publice. Luăm cunoştinţă de aceste lucruri din două scrisori ale lui Slavici către Gherasim Serb, trimise din Viena, unde îşi făcea studiile universitare. în cea dintîi, din 26 februarie 1871, îl informează asupra pregătirilor făcute de studenţii români din Viena pentru serbarea de la Putna şi regretă faptul că fusese înlocuit din comitetul de conducere al revistei arădene. „Speranţia cred că a pierdut — scrie Slavici — nu puterile, ci speranţa de a le avea. Cu greu cred că va mai putea conduce cineva cu acele Intenţiuni cu care ai condus tu. Vom vedea !“ (G. Bogdan-Duieă, Slavici către Gherasim Sîrbu, Mihai Eminescu, I, 1930, p. 25). ll întreba, în finalul scrisorii, şi de soarta studiului său. „Am trimis redacţiunei Speranţiei ceva — scrie el. Ce va fi de acest ceva ?“ Conducerea Institutului teologic-pedagogic din Arad, care patrona revista, considera că studiul nu se încadra în programul acesteia şi amîna publicarea lui. Slavici deschide studiul cu consideraţii privind menirea presei în formarea „conştiinţei comune“, cu alte cuvinte, ale conştiinţei naţionale. Se încălca astfel programul revistei, care era o publicaţie religioasă şi nu politică. Distincţia ce o face între „creştere“ şi „instrucţiune“ depăşea şi ea programul revistei. Slavici se pronunţă în favoarea celei dintîi şi pledează pentru educaţia în familie. Expunerea istorică, destul de extinsă, în care arată că fiecare stat şi fiecare societate caută să-şi „crească“ tineretul în funcţie de idealurile sale avea şi ea substrat politic. Statul austro-ungar punea educaţia în serviciul politicii sale de deznaţionalizare a popoarelor de sub stăpînirea sa. Slavici considera că în aceste condiţii educaţia în spirit naţional nu se putea face în pensionatele maghiare şi germane, ci numai în familie. Confucius cerea şi el ca educaţia să se facă în familie. Slavici împărtăşeşte concepţia lui Confucius, cum se desprinde şi din memorialistica sa, însă se orientează în această direcţie determinat de situaţia -locial-politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar. Din această perspectivă discută şi rolul femeii în „economia de casă“. Definiţiile privind „producţiunea“, „consumţiunea“ şi „economia“ precum şi unele idei generale sînt împrumutate din 532 cursul lui Lorenz Stein, Nationalökonomie, pe care il audia la Universitatea din Viena (loan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968, p. 506). Lorenz Stein (1815—1890) se face cunoscut prin cîteva lucrări fundamentale, Der Sozialismus und Kommunismus der heutigen Frankreich (Socialismul şi comunismul Franţei actuale), Geschichte der sozialen Bewegurig in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage (Istoria mişcării sociale în Franţa de la 1789 pînă în zilele noastre), utile şi astăzi prin bogăţia de informaţii. Slavici audiază, alături de Economia naţională, alte trei cursuri ale lui Lorenz Stein, Rechtsphilosophie (Filozofia dreptului), Finanzwissenschaft (Ştiinţa finanţelor) şi Verwaltungslehre (Ştiinţa administrării), importante pentru formarea concepţiei sale în materie de filozofia dreptului şi administraţiei de stat (loan Slavici. Opera literară. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 19). 1 Slavici împrumută definiţiile privind economia politică şi unele teze generale de filozofia dreptului din cursurile lui Lorenz Stein, însă se cuvine observat că face acest lucru nu ca să teoretizeze pe marginea lor, ci să dea o bază ştiinţifică cercetării pe care o întreprinde în legătură cu educaţia fetelor în condiţiile social-politice ale românilor din Imperiul Austro-Ungar. întîlnim în acest studiu întîia caracterizare ce-o face Slavici activităţii pedagogice a lui J.-J. Rousseau, la care se va referi în mai multe rînduri în scrierile -sale ulterioare. Alături de Emile studiază şi Discours sur Vorigine de l’inégalité, Du contract social, Julie ou la Nouvelle Héloise şi Les Confessions, în care găseşte răspuns la multe întrebări ce şi le punea în materie de educaţie (Opere, IX. Memorialistică. Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 640). Mai tîrziu va scrie, în studiul Cultura maghiară, că tratatul „Contractul social este un ou pe care regalitatea franceză l-a clocit şi J.-J. Rousseau l-a scos numai*4 (Telegraful român, nr. 18, 3/15 mai 1877, p. 72). Slavici îl priveşte pe J.-J. Rousseau ca o personalitate ce a dat expresie ideilor din societatea vremii sale. Studiul apărea cercurilor conducătoare bisericeşti prea „laic“ pentru o publicaţie religioasă. Slavici se grăbeşte să dea unele explicaţii la aceste obiecţii, invocate ca pretexte, pentru nepu-blicarea lui în foaia arădană. „Crezi tu cum că ar fi contra binelui public «tractatul meu»- — îi scrie Slavici lui Gherasim Serb în 28 martie 1871. De crezi, apoi mai întreabă pe cîţiva 533 fîPţiFbîjB'i cşnitiiib, siis'aiciniJäJ îit'KfW0. R^icEe^iî9săj'WîIr%3®#Mlnj^c5eiyte®Dtate(jiii>tfili9şy arii4vă8aaMţiiaf3câf$f ?W^I^%)GRP^#i8Jl?ei>toap^Jic,tifoteaîoaiIe ;8as&mln sS&itmfia'ä^ocirfMäfMi' Wâţ6\ B»g^tulQmt3aret(sbiîţîp?.na9&r®lâ{Ms®fr> ¿(S5ßäiJfuii36n|i'^n^iŞfJâ intereseleiftoinsariijobdfieBîftîaţgi'iM'i'nbţiliăek ^¿Âe¥SHzâ^',‘Jbilge- ÎJiiqi iRßiißieiPtcEfc!iăă ţfctri0a»fea fii&*1SMâiî ß-rtsq 68ÎI o\ ab c}no'i'\ «î t.od ma: MVOil air^auiunea şpimarar m ^e;:^Wiş;^urif de.'lotulm &coteo'aâW'”iareşiy^ ■aKÖ^PVJJ&SL+^fci'1°Sfni Oţjmftft 'yxslvilZ'ŞhuSţD'JJVü T m.tam^beio« mi .B«5sSm*wăb%i¥9m fwwpi?? mim ß Jß?.‘r:inufl .»wtö'fn imqC . ... .. , ..... *căde5fe t9^®^ţff,^!fife^Aj¥-^9iişS5teaqKÂ^B^tt,jsit#i*>iiHjiivcH«e# ^ßriSftp^j^ßfiWcifioc^ ifiTfi^'!';cuS!ţijffl?§Î3 ßfWBS'^ntd^ifolr&P*’ ^gr<ÎB3f^î&Wa9Î9li»fclft f|ßu|i©wnej>. BGStru,!«** ^&^S¥^^fmaybl3P^iP ÂMT?Mft0e^fift,rÎ9-(î§!Stt^gn! ,nisi^- vn-n -tsoIfrjlîiteHte SSßStea nub vßiedo griatceadtgritnina?ţ e'aj'aŞ-'So'fî eâ fii ân ^etfflB^ia.rKiagäfmeii'täniä apar㻓 $B. Gflüfele, ö-.i;JÎaatnţyj i'J^^nVabatjtiani'BiiJfrâSiiiftdi! si^itwß)fia?A,Ma 'ä^s»Ku»J$*PHft16 ÄblKteäöiPW0^? W*i tiiiajndiri ^«iii-maîit^eataţliiJtelIniaPÎ^rncMoie'JgâŞ'iNfe'i^fît) -slfl feieÂS a^?''0^iofiâtJ'Â%teWţf¥htr&'el.W^o^0¥i’.to°0" *> ‘ isrriijn pooa b-I ub^uoR .L.-.L te îIoqîo ß-i &s99nß*ii ksJßJilßg i'!c;A ij6lofy^îâ C(^ifC5vlaYßCA “l /% 1 y*\ rl v»n,v^ t X fnin-f/% no nnn + îv\ n,w-i /^X i^î ‘ 4-^n 4-i ■* 1 vt ,/v î ^ î ^ .jr/ßlö .(s:\ .q ißm ciu, ,«i. /in îvwhot ?;le^^e^eşBte9soă^!!Î^-IDc§ g ihMioÄi.Prl| 9&9 poetului înainte de a fi trimis r|Yllt1irâ5Jî^^îBÂîSaasSifp%RBK -Uq9frtÎÎ^ciîn.9^§ÎÎ-t§t,Ău9fÂţmfte,5^)«aidiiSte)0tia^n^^'*Hri8e> feŞfio-# iî.^rgStiTOf“, i»Mi?»Ö§ Pgfl&fcned«^ I® Îamiifav>sM» Mfi§ß-R(?}Öicfi)I ŞţŞÎ^BfP. a.pit&pîflirii. - Wtgäne;:Jeamkiien?iri.'1 feifiîri gwiisilgqsaääßisliteioftrfti ioqs .ixg-n 9(J .nai gijwn 8f; r.i rivjîî PREOŢIMEA ŞI ÎNVAţAMINTUL A apărut în Lumina, II, nr. 26, 20 mai/l iunie 1873, p. 133—134.; nr. 27, 27 mai/8 iunie 1873, p. 137—138 ; nr. 30, 7/19 iunie 1873, p. 143—150. Se publică în Partea neoficială, în secţiunea învâţămînt. Cînd suspendă apariţia revistei Speranţia, scoasă de studenţii de la teologie (vezi supra, p. 531), Consistoriul diecesan din Arad avea în vedere înfiinţarea unei publicaţii oficiale a eparhiei române ortodoxe arădane. Noua revistă, Lumina, „foaie bisericească, scolastică/ literară şi economică“, începe să apară în 1/13 august 1872 sub conducerea lui Georgiu Popa (Pop), care rămîne redactor responsabil pînă în 6/18 mai 1873. Programul revistei, din primul număr, semnat Redacţiunea, preciza că publicaţia va avea o Parte oficială rezervată actelor şi documentelor emanate de la forurile bisericeşti şi o Parte neoficială, cu rubrici consacrate ştiinţei şi culturii, corespondenţe şi varietăţi, în partea ştiinţifică urma să se publice „articli instructivi, di-sertaţiuni din diferite ramuri ale ştiinţelor, didactice pentru preoţi şi învăţători ; cuvîntări ocazionali şi ori elaborate şi dis-cusiuni de valoare din sfera literaturii bisericeşti, precum şi asupra drepturilor, organizaţiunei şi administraţiunei bisericeşti şi şcoalei“. întîlnim în paginile revistei arădane scrieri de Gri-gore Alexandrescu, G. Creţeanu, Al. Macedonski, Anton Pann (E. Glück—B. Farkaş, Colaborarea literară a scriitorilor rcmâni la publicaţiile arădene (1859—1918). Bibliografie, Arad, 1969, p. 4, 17, 36, 44). Problemele puse în discuţie de Slavici se încadrau în programul revistei, însă modul cum le prezintă îl îndepărtau de el. Porneşte de la lucruri cunoscute, ca importanţa mănăstirilor, în promovarea culturii în secolele mai îndepărtate, şi ajunge la concluzia că atunci clerul se distingea prin cultura ce şi-o impunea şi ca factor în răspîndirea ei. Se explica şi „puterea“ ce-o avea clerul. Atenţia lui Slavici se îndreaptă spre procesul de „profani-zare“, cu alte cuvinte de laicizare a învăţămîntului. Consideră că acest proces porneşte în ţările apusene de sus în jos : univer-sitate-liced-şcolile primare. Politica culturală a guvernelor austro-ungare faţă de naţionalităţi“ făcea ca acesta să pornească în dezvoltarea învăţămîntului de jos în sus : şcoli primare-licee-universitate. Cum românii din Imperiul Austro-Ungar nu aveau o universitate a lor, iar învăţământul secundar în limba naţională se reducea la patru licee (Blaj, Beiuş, Braşov, Năsăud) şi un gimnaziu (Brad), trecea în primul plan învăţămîntul poporal (primar). Slavici consacră acestei probleme un studiu special (vezi supra. p. 69— 96). Să notăm însă de pe acum că învăţământul poporal era susţinut de biserică întrucît guvernele austro-ungare alocau fonduri numai pentru şcolile primare cu limba de predare maghiară sau germană. Slavici continuă discuţia cu privire la organizarea învăţămîntul ui din Transilvania într-un alt articol, Inspecţiunea şcolilor, publicat în Lumina în 15/27 iulie 1873 (nr. 41, p. 194—196). Se desprinde de aici că Slavici era preocupat de reorganizarea instituţiilor culturale şi de învăţământ pe bazta Statutului organic al lui Andrei Şaguna, pus în practică în 1870. Programul Luminii, publicaţie susţinută de biserică, îi impunea lui Slavici obligaţia să se pronunţe asupra laicizării în-văţămîntului, însă evită să răspundă la această chestiune. „Este asta bine, ori rău — scrie el — aceea nu ne priveşte la acest loc.“ Se desprinde de aici că Slavici era, de fapt, pentru laicizarea învăţămîntului. Condiţiile social-politice din Imperiul Austro-Ungar făceau inoportună o dezbatere publică pe această temă. Mai importantă era, atunci, pregătirea preoţilor să îndeplinească, în absenţa învăţătorilor, îndatoririle ce reveneau acestora în educarea tinerei generaţii. ŞCOALA PEDAGOGICA DIN ARAD A apărut în Lumina, II, nr. 67, 28 oetombrie/9 noiembrie 1873, p. 314—315. Se publică în Partea neoficială a revistei. Şcoala normală din Arad sau Preparandia, cum i se spune în documente, se înfiinţează în 1818, iar cîţiva ani mai tîrziu, în 1822 îşi deschide cursurile şi Institutul teologic arădan. între primii profesori de la Preparandie figurează Ioan Mihuţ, pentru pedagogie, metodică şi istorie, Iosif Iorgovici, pentru matematică, Constantin Diaconovici Loga pentru gramatică. Funcţia de „senior44 (director) o îndeplineşte Dimitrie Ţichindeal, cunoscut şi ca scriitor. Sînt numiţi în cursul anilor Alexandru Gavra, 536 pentru aritmetică şi geografie, însă predă şi lecţii de română, economie politică, pedagogie şi istorie, Atanasie Şandor pentru igienă, care predă însă şi lecţii de pedagogie, istorie şi română. între profesorii de la Institutul teologic sînt de amintit Iosif Goldiş, care predă limba şi literatura română şi Vincen-ţiu Mangra, mai tîrziu Vasile Mangra, prieten apropiat al lui Slavici încă din aceşti ani. Preparandia din Arad pregăteşte între 1818 şi 1873 aproximativ 2500 de cadre pentru învăţămîntul primar (T. Botiş, Istoria Şcoalei 'normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic ortodox român din Arad, Arad, 1922, p. 415— 465). Dintre profesorii de la Preparandie figura mai reprezentativă rămîne Alexandru Gavra care funcţionează aici mai bine de-o jumătate de secol (1821—1876). Profesorul arădan este un continuator al Şcolii ardelene şi un colecţionar de manuscrise româneşti. în colecţia sa s-a păstrat şi manuscrisul lucrării lui Gh. Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, din care tipăreşte un prim volum în 1844. Problema principală care se punea în faţa Consistoriului diecesan o constituia instabilitatea cadrelor didactice atît la Preparandie cît şi la Institutul teologic. Profesorii se recrutau, în general, din cler, însă aceştia părăseau postul îndată ce puteau să ocupe o parohie. Aveau aici o situaţie materială mai bună decît cea pe care le^o oferea munca la catedră. Ce credeau studenţii despre cadrele didactice de la instituţiile arădene aflăm din scrisoarea lui Slavici către Gherasim Şerb, din 28 martie 1871 (vezi supra, p. 532). Gherasim Serb îl informează pe Slavici despre conflictul său cu Iosif Goldiş, profesorul de la Institutul teologic. „Tu voieşti la luptă cu Goldiş — scrie Slavici. Goldiş e un om rău, însă bărbat în ani şi în stare socială ; şi tu te numeşti «teolog simplu». Vezi, frate, aici sunt armele inegale. De voieşti tu a învinge în luptă, atunci te năzuieşte a fi mai mult decît teolog simplu. Tu ai absolvit 8 clase, ai depus maturitatea şi vei fi la toamnă teolog absolut. Eu îţi voi spune una — şi tu fă să fie făcută. Tu nu sta aici. Umblă, ca să poţi veni orişicum pe anul viitor la Viena ; filosofia e un curs de trei ani. Ascultă ştiinţele clasice, matematica şi din ştiinţele moderne filosofia dreptului, economia naţională şi administraţiunea. Naţiunea are lipsă de bărbaţi şi tu eşti mult-puţin dator de a-i oferi puterile tale. 537 Atunci, frate, peste trei ani, cînd vei sta la un nivou mai înalt, decît Goldişelu, atunci începe lupta şi vei învinge. Te asigur că nu vei fi singur. Aici fac [aşa] dar şi eu şi noi, oamenii timpului modernu. Slăvişi îi recomanda lui Gherasim Şerb să se pregătească pentru o carieră „laică“ şi înşiră cursurile pe care le audiază el însuşi. Prozatorul se considera om al timpului modern, caracterizare în care îl includea şi pe Eminescu, prietenul său din anii studiilor universitare la Viena. Consistoriul diecesan hotărî să trimită la studii de specialitate pe absolvenţii cei mai merituoşi, spre a asigura stabilitatea cadrelor didactice de la cele două instituţii de învăţămînt. Hotărî-rea nu este însă adusă la îndeplinire. Slavici insistă tocmai asupra acestei chestiuni — şi nu întâmplător. îşi terminase şi el studiile universitare şi intenţiona să-şi facă „profesura'• spre a intra în învăţămînt. Cum nu avea o situaţie materială bună, reflecta să obţină o bursă să-şi poată continua studiile la Viena. Articolul lui Slavici ne.apare, judecat în acest context, ca o pledoarie pro domo, ca dealtfel şi colaborarea sa stăruitoare la foile arădane din 1871—1874. AŞEZÂMINTELE NOASTRE A apărut în Lumina, III, nr. 3, 13/25 ianuarie 1874, p. 13—14. Edi- torial. Se publică în secţiunea Invăţămîntul. Slavici se pronunţă pentru organizarea instituţiilor de învăţămînt ale românilor din Imperiul Austro-Ungar în aşa fel încît să ţină seama de „stările prezente41, cît şi de „aspiraţiile ce avem pentru viitor44. între instituţiile de învăţămînt, care se aştepta să fie reorganizate, se numărau şi Institutul teologic şi Preparandia din Arad. Mai importantă i se părea cea din urmă, cum se vede şi din articolul publicat cu cîteva luni mai înainte- (vezi supra, p. 45—47). Instituţiile de învăţămînt aveau menirea să fie „paza naţionalităţii, scutul religiunei, organismele pentru răspîndirea cultu-rei44. în fixarea acestor teze, pe care le va dezvolta în articolul Poziţiunea organică a aşezămintelor de învăţămînt (vezi supra, p. 53—69.) are în vedere biserica ortodoxă din Transilvania, care lupta împotriva politicii de catolicizare şi deznaţionalizare a ro- 538 manilor, promovată de guvernele de la Viena şcM^e^!0ci este şi motivul pentru care se ocupă şi de bisei^ă3 5ôÎ factor important în lupta naţională. looJnî bnîO Slavici ironizează limbajul folosit de presă în01c activităţii oamenilor politici şi ţine să precizez^89Îâ^^.îtefertffifâp tatea fiecărui om se măsură eu faptele prin W&c*a BioÎ<^f¥ni¥'i a stricat societăţii44. Eminescu susţine în artifcoîlî$Jsâ^6ă^a‘rAfe-nii se impunea să fie preţuiţi în funcţie în crearea valorilor materiale şi spirituale?ASe ; că prozatorul trecea în primul plan factoruF^bli$&jrîn^^ei%e ^ poetul acorda prioritate celui economic. no?> *Bff3 nJ islsod iulug'i'jfn DvbMiZ /îOitfDţ?. .1 hil » POZIŢIUNEA ORGANICA A ASlâAWl^tt&tîS •61=e]<;i DE ÎNVATAMÎNT i5inMJ î iinîq ie teinini ni ■ A apărut în Lumina, III, nr. 18, 24 martie/5 a$>®ie nr. 19, 31 martie 12 aprilie 1874, p. 101—103 ; nr. p. 106—107. Se publică în Partea neof icială, în secţiug^| ¿JfâlpfglPfffţŢH O iov .si 3” Poziţia instituţiilor de învăţămînt este definită «fc funcţie de condiţiile social-politice ale românilor din rîn^penmad Austro-Ungar. Se explică de ce susţine că ele nu se pute#i£r.M3 mita la procesul de învăţămînt, ci se impunea să desfăşetşnşug. activitate şi pe tărîm social-politic, spre a fi „verigi44 de leg^g^ între trecut şi viitor. Se desprinde şi de aici că instituţiile^.^ învăţămînt le revenea şi îndaîorirea de-a sprijini lupta n^ţjg-j nală^ Acest lucru nu-1 înţelegea o ^|gte a intelectualităţii tr^ţi^ siTvanene, care îsi consuma energia în politica de partid în loc să •mi ir: 3 vi nu , unison Mn,v. A ii m se jaeaice muncii de ridicare a însţiţutnlor de învăţămînt ^T8I oiiiBfn 08 ru. '\l6i1oiiBn eiae wfof «Biinou wh .iqluiM S^MqcăBfflJiXersitateiî-tfvaa#9i^M^!nFlÎiv;?Ii§îiiiA-î ' hfeifeic4 yfgeffi4 j»tuA WStec85saK8 astfel' ca prezenta importanţă, m egala masura cu prjegatirea in-rBflpB 92xfi3 ^USOcT ilOiJ'lJfli 9lfs'I9q0 6J8B90S BDÎinqS'lffll &Z telectuală, si formarea de caractere. iî i )iy.Bi3 ,bo 9bnnq89b 93 B'mnsM .V uo Bin9bnoq89ioo riid .e?sv ul„a££rdă o„atenţie, deosebită.fînyăţărnmtulyi_practic] m d revenea ik ¥?â?M lWr Mi MÎ8S;uÎIcâfae Invăţămîntul poporal nu constituia însă decît o primă etapă în ridicarea culturală a poporului. Munca în această direcţie se impunea^ să fie şcolii primare şi chiar atunci eînd pregatirea intelectuală se mărginea numai la frecventarea acestor şcoli. Un rol^hoţărîţpr^î-n această privinţă îi revenea „literaturii poporale“, prin care să „conservăm ce a dat sâ încă ce ea n-a putut da“. Slavici acordă, ÎM%#l%iAeosebită literaturii di-4^Î^e*ii^îj^PM9ăT§Î-fePti4 c^a^eiBV# 0jm*a&aqşi mai tîrziu de problema: 'manu-al-etomşcolar e^.: -wl ism &s\si .er. .-u -u: "«¿â.ra(V£ risi l (uoîiiiocr mxikffno'^n Qc.i—GH .q ^ tt- fiaţylog. ar^deă0|r^^s|s d#,rpI^e^iâ2^l^jci^V:a^P'ţ^)aiBcŞcalii ardelene. Se cuvine remarcat şi faptul că Slavici apelează la proverbe şi diferite forme populare, prin care îşi ilustrează tezele puse In idis1127). Din expunerea lui Slavici mai importante sînt informaţiile privind reeducarea în închisori prin muncă. Foişoara „Telegrafului românet îşi încetează apariţia în 25 decembrie 1877. Revista publică în scurta ei existenţă, arată Eminescu în Convorbiri literare, în 1 august 1877, „studii de-o netăgăduită utilitate“. 606 FETELE NOASTRE A apărut în Albina, VI, nr. 27—28, 6—13 aprilie 1903, p. 713—718, nr. 30, 27 aprilie 1903, p. 790, 793—795 ; nr. 31, 4 mai 1903, p. 805—807. Educaţia fetelor spre a deveni bune gospodine şi mame constituia o preocupare a pedagogilor vremii. Slavici atrage atenţia asupra acestui lucru prin comentariul său pe marginea articolului publicat în Kölnische Zeitung în 12 ianuarie 1903. Pornind de la articolul din foaia germană, Slavici descrie modul de funcţionare a Institutului „Ioan Otteteleşamu“ din Măgurele, pe care îl conducea împreună cu soţia sa. Dintre ideile sale pedagogice se impune atenţiei propunerea făcută de prozator şi cu alt prilej, ca fetele şi băieţii sä înveţe împreuna. Problema aceasta îşi va găsi rezolvarea mult mai tîrziu. Slavici reia descrierea modului de funcţionare a Institutului „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele în monografia sa închinată acestei instituţii de învăţămînt, pe care o tipăreşte în 1996. Sînt reproduse în monografie şi ilustraţiile de aici. Monografia a fost retipărită în volumul anterior (Opere, XI, p. 269—319). CARITATEA PUBLICA AZILUL „ELENA DOAMNA“ A apărut în Minerva, I, nr. 269, 13 septembrie 1909, p. 1. Slavici elogiază meritele lui Carol Davila şi ale Anei Da-vila, soţia sa, în crearea acestui aşezămînt de binefacere, unic în felul său în ţara noastră. Prozatorul considera că epoca cea mai grea pentru educator o constituie îndrumarea copiilor în primii ani de viaţă. Important este, cum arată şi în alt articol, ca ei să păstreze amintiri frumoase din vîrsta copilăriei. AZILUL „ELENA DOAMNA“ A apărut în Adevărul literar şi artistic, II, nr. 37, 7 august 1921, p. l. Privirea retrospectivă asupra acestei instituţii îşi propune să demonstreze că s-a procedat greşit prin transformarea din aşezămînt de binefacere în unul de utilitate publică. O parte din informaţii sînt reluate din monografia Azilul „Elena Doamna“, publicată de Slavici în 1884, retipărită în volumul anterior (Opere, XI, p. 23—44). ŞCOALA DE FETE DIN SIBIU ORGANIZAREA ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU A apărut în Tribuna, II, m\ 134, 14/28 august 1885, p. 734—735, nr. 186, 17/28 august 1885, p. 742—743. învăţămîntul pentru fete nu avea în Transilvania, înainte de 1880, nici o şcoală medie cu limba de predare română. Existau însă preocupări în această direcţie încă din 1850, cînd se constituie la Braşov Reuniunea femeilor române, care îşi propunea să se ocupe de educarea fetelor rămase orfane în Revoluţia din 1848—1849. Reuniuni ale femeilor române se înfiinţează îndeosebi după 1880 la Oradea, Cluj, Mediaş, Abrud, Arad. Se înfiinţează şi la Sibiu o Reuniune a femeilor române în 1880, care întreprinde o serie de acţiuni pentru întemeierea unui „institut român de creştere pentru fete, împreunat cu internat44. Reuniunea sibiană se adresează Azilului „Elena Doamna“ să-i propună o institutoare, care să ia conducerea noii instituţii de învăţămînt. Azilul „Elena Doamna“ o trimite pe Eleonora Tănăsescu, viitoarea soţie ia lui Slavici. Activitatea ei la Azilul „Elena Doamna“ o prezentăm în altă parte a comentariilor noastre (vezi Opere, XI, p. 629). Şcoala elementară a Reuniunii femeilor române din Sibiu Îşi deschide cursurile în noiembrie 1883, cu o singură clasă, ca în noiembrie 1885 să ajungă la şapte clase. Sînt chemate să predea lecţii „cele mai bune puteri didactice“ : D. Popovici-Barcianu, I. Crişan, Matei Voileanu. între -profesori îl vedem şi pe Slavici care predă lecţii de română şi istorie (Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, p. 300—302). Tribuna, cotidianul sibian de sub conducerea lui I. Slavici, face şcolii o largă publicitate întrucît ve- 608 dea in ea o instituţie de interes naţional. „Nu e aici vorba numai de limbă — scrie ziarul în iulie 1885 —* ci de formele culturale de disciplină intelectuală şi morală, de întreaga direcţiune a dezvoltării etice a femeii române, de întemeierea unei şcoli române în înţelesul etic al ouvîntului“ (nr. 163, 19/31 iulie 1885, ip. 162—163). înfiinţarea Şcolii de fete constituia doar un început. Asocia-ţiunea transilvană se preocupa de mai multă vreme să deschidă o şcoală de fete de grad „mai înalt“. Se discută despre înfiinţarea ei la trei adunări generale : Dej (1882), Braşov (1883) şi Orăştie (1884). La adunarea generală din urmă, ţinută; în 5/17 august 1884, se hotărăşte să se elaboreze un Proiect de statut pentru „instituirea şi organizarea şcolii superioare de fete44. Proiectul,., se publică în Transilvania, în 1—15 septembrie 1884 şi este supus dezbaterilor adunării generale a Asociaţi unii transilvane ţinută la Gherla în august 1885. Slavici îşi expune opiniile cu privire la înfiinţarea Şcolii civile (private) de fete, cum se va nuimi noua instituţie de învăţă-ţămînt, după publicarea Proiectului de statut şi înainte de adunarea generală a Asociaţiunii transilvane de la Gherla. Considera potrivit să prezinte Azilul „Elena Doamna“ ea model de organizare a unei instituţii de învăţămîn.t pentru fete. Organizarea instituţiei bucureştene o prezintă şi într-o monografie pe care o publică mai înainte în foaia sibiană (Opere, XI, p;. 23—44). Alături de organizarea noii instituţii de învăţămînt, Slavici se arată preocupat şi de orientarea ei. Prozatorul face distincţie 1É-tre „educaţiune“ şi „instrucţiune“ şi susţine că o şcoal* de fete se impunea să acorde o mai mare importanţă celei diKil. „Şcoala are însă să corecteze — afirmă el — să. întregească şi să egalizeze creşterea din familie.“ Distincţia ce-o face aici între educaţie şi instrucţie stă şi la baza studiilor sale de mai tîrziu, în care se ocupă de probleme de pedagogie. [ROLUL ŞI SCOPUL ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU] A apărut în Tribuna, III, nr. 193, 23 august/5 septembrie 1886, o. 769, Editorial : Sibiu, 22 august st.v. Nesemnat, Asociaţiunea transilvană ia o serie de măsuri în vederea deschiderii Şcolii civile (private) de fete şi la unele din ele se referă şi Slavici în articolul său. Comitetul de conducere al 609 Asociaţiunii transilvane hotărăşte în şedinţa din 23 februarie 1886 ca şcoala să funcţioneze cu 8 clase. Stăruie să se ia această hotărire G. Bariţiu, care prezintă şi o Opiniune motivată, publicată în Transilvania în 1—15 martie 1886. Asbciaţiunea transilvană adresează un Apel către public în iulie 1886, în care anunţă deschiderea cursurilor şi dă indicaţii cu privire la condiţiile de primire. Asociaţiunea transilvană ia măsuri pentru terminarea edificiului şi mobilarea lui, şi-l numeşte director pe D. Popovici-Barcianu, iar directoare a internatului pe Elena Pop. Sînt numiţi tot acum şi „învăţătorii ordinari* : Septimiu Albini, Ilarion Puşcari-u, Enea Hodoş, Gheorghe Dima şi alţi cîţiva. Organizarea Azilului „Elena Doamna“, ca un complex şcolar, cum îl prezintă Slavici în monografia sa şi în articolul cu care ne-am ocupat mai sus, reţine atenţia conducerii Asociaţiunii transilvane. Sta mărturie faptul că trece şcoala Reuniunii femeilor române în subordineâ noii instituţii de învăţământ. Soţia lui Slavici îşi dă demisia de la conducerea şcolii primare. Slavici insistă asupra greutăţilor întîmpinate de Asociaţiunea transilvană în pregătirile pentru deschiderea şcolii şi ţine să precizeze că, prin înfiinţarea ei, se urmăreau scopuri culturale şi tiu politicie. Era o măsură de prevedere ca nu cumva stăpînirea austro-ungară să interzică deschiderea cursurilor. Prozatorul aduce laude şi corpului didactic şi lucrul acesta nu trebuie sâ mire. Profesorii erau tribunişti şi susţineau orientarea politică şi culturală a cotidianului sibian. ŞCOALA DE FETE DIN SIBIU A apărut în Tribuna, IV, nr. 135, 17/29 iulie 1887, p. 539. Semnat : l.S. Şcoala civilă (privată) de fete cu internat din Sibiu îşi deschide cursurile în septembrie 1886. Cei doi directori, D. Popovici-Barcianu şi Elena Pop, depun mult zel pentru bunul mers al ei, cum face dealtfel şi corpul didactic. Slavici insistă asupra greutăţilor întîmpinate în procesul de învăţămînt şi asupra pregătirii neomogene a elevelor, care veneau, în parte, de la pensionatele maghiare şi germane. Din comentariul său se desprinde că acorda mare importanţă limbii române, ca mijloc de educaţie şi instrucţie. Teza enunţată aici o dezvoltă mai tîrziu în studiile sale de pedagogie. 610 Intre dificultăţile întîmpinate de conducerea şcolii se număra şi faptul că mare parte din eleve stăteau la gazde, încît influenţa şcolii era anihilată, în bună măsură, prin factori externi. Se pronunţă pentru cuprinderea tuturor elevelor în internat, spre a fi permanent sub supravegherea factorilor educativi. Slavici va realiza acest deziderat la Institutul „Ioan Otteteleşeanu“ din Măgurele, cîteva decenii mai tîrziu. CRIZA ŞCOLII DE FETE DIN SIBIU [I] A apărut în Tribuna, IV, nr. 213, 22 septembrie/4 octombrie 1887, p. 850—851. Asociaţiunea transilvană instituie un control asupra muncii din Şcoala civilă (privată) de fete printr-un delegat, fapt care este interpretat de conducerea şcolii ca o dovadă de neîncredere în cei doi directori. D. Popovici-Barcianu şi Elena pop îşi. dau demisia, în semn de protest. Tribuna scrie în 20 septembrie/2 octombrie 1887 că Şcoala de fete intrase într-o „regretabilă criză“ (Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, p. 304). Slavici intervine în dişcuţia publică şi explică criza acestei instituţii de învăţămînt prin două concepţii cu privire la menirea ei în privinţa educaţiei. Prozatorul găseşte justificată dorinţa celor cîteva familii înstărite, care îşi aduc contribuţia la înfiinţarea şcolii şi doreau să li se dea fetelor o educaţie asemănătoare celei din pensionatele germane şi maghiare. Această tendinţă s-a observat şi în şcoala primară a Reuniunii femeilor române. Corpul didactic dorea însă să li se dea fetelor o educaţie „în spirit oarecum mai democratic“. Slavici se pronunţă pentru această orientare, care venea în sprijinul elevelor din „plebe“. Prozatorul face cunoscute măsurile tacite luate de conducerea Asociaţiunii transilvane în selecţionarea elevelor la primirea în şcoală. Se avea în vedere tocmai poziţia socială a părinţilor. Prozatorul fixează scopul educaţiei fetelor. „Ne trebuiesc femei destul de culte — scrie el — şi de instruite, pentru ca să ne conducă educaţiunea copiilor noştri şi să reprezinte cu onoare casele noastre.“ Pledoaria lui Slavici pentru o nouă orientare a Şcolii de fete stîrneşte proteste în cercul „familiilor ilustre“ sibiene. 611 CRIZA ŞCOALEI DE FETE DIN SIBIU [II] A apărut în Tribuna, IV, nr. 220, 30 septembrie/12 octombrie 1887, p. 878. Comitetul Reuniunii femeilor române din Sibiu este convocat în şedinţă îndată după apariţia articolului lui Slavici (vezi supra. p. 611) şi i se aduc la cunoştinţă „(aserţiunile“ nedrepte-privind şcoala sibiană. întîmplările relatate de Slavici le apăreau cu atît miai grave cu cît el ţine lecţii la instituţia sibiană, iar „consoarta“ sa funcţiona, o vreme, ca directoare a şcolii primare. Comitetul întocmeşte un Conclus în oare Slavici este condamnat pentru cele relatate despre întîmplările de la Şcoala" de fete. Conclusul este întocmit fără participarea membrelor comitetului Reuniunii femeilor române şi semnat de Maria Cosma, pre-şedinţâ societăţii şi Nicanor Fratreş, ca om de încredere şi „notar ad-hoc“. Mai multe membre din comitet îşi dau demisia, iar soţia lui Slavici dă publicităţii O rugăminte, în care arată motivele plecării sale de la conducerea şcolii primare. Fac declaraţii publice şi D. Popovici-Barcianu şi ISlena Pop, foştii directori ai şcolii, „Eu şi mulţi ca mine — scrie D. Popovici-Barcianu — ne făceam închipuirea că directorul şi directoarea unei şcoli ca cele întemeiate şi susţinute de Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român să fie ceva mai mult decît un epistat sau o gospodăreasă de la o curte boierească“ (loan Slavici şi lumea priri care a trecut, p. 304—306). Slavici invoca opiniile lui G. Bariţiu din disertaţia sa, Discurs despre Şcoala superioară română de fete din Sibiu* ţinută la adunarea generală a Asociaţiunii transilvane de la Sibiu, din august 1887, în care şe ocupă de orientarea educaţiei în instituţia de învăţămînt pentru fete şi aduce în discuţie pregătirea ce se dădea fetelor în pensionatele străine. Răspunde şi la cri-ticile adresate Asociaţiunii transilvane, potrivit cărora aceasta nu construise un edificiu şcolar, ci înălţase un palat, mult prea costisitor pentru posibilităţile ei materiale. Aceşti critici doreau ca elevele să înveţe, scrie Bariţiu, în „căscioare cu uşi crăpate, cu ferestrii de hîrtie, nepodite şi cu cuptoarele în veci fumătoare“. Disertaţia se publică în Transilvania în septembrie 1887 (nr. 17—18, 1—15 septembrie, p. 160—>164). Slavici prezintă Conclusul comitetului Reuniunii femeilor române ca o acţiune a „familiilor ilustre“ din Sibiu. m FUMURILE ARISTOCRATICE A apărut în Tribuna, IV, nr. 255, 10/22 noiembrie 1887, p. 1018—1019. Asociaţiunea transilvană considera că i se cuvenea să aibă ultimul cuvînt în discuţia publică cu privire la situaţia de la Şcoala de fete din Sibiu. Gh. Bariţiu îşi asumă această obligaţie, ca secretar general al Asociaţiunii transilvane. El publică în Transilvania, în 1—15 noiembrie 1887, un articol, Şcoalele civile de fete sau scoale superioare, diferirea lor de aşa-numite aristocratice, în care arată că burghezia se dezvoltase şi că nu se mai simţea nevoia să fie imitate instituţiile aristocratice de învăţămînt. Slavici împărtăşeşte opinia lui G. Bariţiu în privinţa înlăturării „fumurilor aristocratice“ din educaţia fetelor. Nu era însă suficient să se recunoască acest lucru, ci se cerea şi luarea de măsuri ca să se treacă la „educaţia raţională“, prin care să se combată „fumurile aristocratice“. Slavici vorbeşte aici de „educaţia raţională4-, căreia îi va consacra un studiu amplu cîteva decenii mai tîrziu. Polemica cu privire la „criza“ Şcolii de fete din Sibiu se continuă cu un nou articol al lui G. Bariţiu, Doamna Antonia de Gerandoy directoarea Şcoalei superioare de fete din Cluj, publicat în Transilvania. în 1—15 ianuarie 1888, şi în care ironizează poziţia lui Slavici şi a „tribun iştilor“ în chestiunea Şcolii de fete. Septimiu Albini îşi dă demisia de la conducerea şcolii şi publică o declaraţie în care arată că fusese redus la „rolul unui simplu intendent administrativ“. Publică scrisori deschise D. Po-povici-Barcianu şi Elena Pop, foştii directori ai şcolii, precum şi Enea Hodoş, profesor la şcoală, în care denunţă orientarea greşită a comitetului de conducere al Asociaţiunii transilvane cu privire la educaţia fetelor (loan Slavici şi lumea prin care a trecut, p. 307). Scrisorile deschise şi declaraţia lui Septimiu Albini îl supără pe G. Bariţiu, cum se vede din articolul Un act de rea-credinţă, pe care îl publică în Transilvania în 1—15 februarie 1888. „loan Slavici a tras de păr — scrie G. Bariţiu — o afacere internă a institutului în mijlocul piaţei şi cu aceasta aruncă tăciunele urei şi al urgiei în societatea românească de aici.“ Slavici răspunde într-un amplu articol, Afacerea şcolii de fete din Sibiu. Intervenirea d-lui G. Bariţiu, publicat în Tribuna în trei numere în martie 1888 (nr. 39, 19 februarie/2 martie — nr. G13 41, 21 febriiarie/4 martie). Prozatorul îi aduce laude lui G. Ba-riţiu pentru interesul ce-1 arată faţă de problemele şcolii şi stăruie pentru unirea tuturor intelectualilor în ridicarea culturală a poporului. „Eu cred însă că Asociaţiunea transilvană, Şcoala de fete şi reuniunile culturale — scrie Slavici — trebuie să fie terene comune pe care ne putem întîlni cu toţii, orişicare ar fi vederile noastre politice ori literare, şi «duşmani» sunt aceia care chiar şi aici produc grupări prin majorităţi artificale voind să producă în afară impresiunea că ei sunt mari şi tari. Mari şi tari, fie, numai treabă să facă.“ (Originalul acestui articol se păstrează la Biblioteca Academiei Române în manuscrisul 3345, f. 45—61.) Polemica în legătură cu Şcoala de fete din Sibiu este provocată de Slavici şi tot el aduce cea mai importantă contribuţie în susţinerea ei. Polemica dezvăluie, pe de altă parte, existenţa a două concepţii cu privire la menirea instituţiilor de învăţămînt. O parte a intelectualităţii transilvănene era animată de dorinţa de-a înfiinţa instituţii de învăţămînt care să rivalizeze atît în privinţa educaţiei cît şi a instrucţiei cu colegiile germane şi maghiare. Slavici şi intelectualii grupaţi în jurul Tribunei stăruie pentru înfiinţarea de instituţii de învăţămînt puse în slujba ridicării economice şi culturale a poporului. INDICI I. INDICE DE NUME 1 A Adamescu, Gheorghe : 430, 564, 598. Agarbiceanu, Ion : 549, 563. Albini, Septimiu : 166, 557, tJiff, f?fJ. Alecsandri, Vasile : 42, 248— 250, 258, 489, 494, 534, 546, 560, 571, 598. Alexandrescu, Grigore (medic) : 215, 216, 565. Alexandrescu, Grigore (poet) : 230, 535, 546, 560, 568, 598. Anghel, Athaimasie : 319. Anghel, Dimitrie : 549. Appony, Albert: 144, 554. 567. Arghezi, Tudor: 574. Ari/cescu, Constantin D. : 546. Aristotel : 25, 74. Asachi, Gheorghe : 546. Atanasiu, Ştefan : 564, 565. August (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus) : 73. Aurelian, Petre S. : 546, 598* B Baoalbaşa, I. : 564 Baiazid I Ilderim (Fulgerul) 258. Baraş, Iuliu : 54S Barberis, I. : 575. Barbu, Ion : 574. Barbu. P. : 559. Barbusse, Henri : 574. 1 Indicii cuprind numele şi denumirile din textul lui Slavici şi din note şi comentarii Sîint înregistrate în forma consacrată, iar cele cane apar in alte forme le trecem în paranteză şi facem, cînd este cazul, trimiteri. Trecem în paranteză şi numele complet al scriitorilor latini şi orientali. Facem menţiuni, de asemenea, pentru omonimiile onomastice şi de altă natură. Cifrele culese cursiv trimit la note şi comentarii. 617 Barcianu, D. (v. Popovici-Bancianu, Daniil). Bariţiu, George : 521, 525— 527, 585, 610, 612—614. Baronzi, George A. : 546. Bazin, Antoine-Pierre-Louis : 575. Bălcescu, Nicolae : 546. Bărbulescu, Ilie: 573. Bârsan, Zaharia : 549. Bârseanu, Andrei : 548. Bârzotescu, L. : 569. Bechnitz, Ioan : 544, 578. Beksics Gusztâv : 337. Besanu, Ioan : 531. Besanu, M. : 531. Bianehi, Eliodoro : 494. Bismarck, Otto prinţ von : 173. Blaga, Lucian : 555. Bogdan-Duică, G. : 532, 549. Boiu, Zaharia : 566. Bojincă, Damaschin : 550. Bolmtineanu, Dimitrie : 546, 560. Bolliac, Cezar : 546. Botezan, P. : 565. Botiş, Teodor: 531, 537. Brătescu-Voineşti, I. Al. : 598. Brâncoveanu, Constantin : 324. Brote, Aurel : 148. Brote, Eugen : 544, 578, 606. Buddha : 271, 588. Buf fon, Georges Louis Le-elerc de : 546. Bumbac, Vasile : 563. Busch, Clemens August : 173. C Caii ga, G. : 565. Calvin, Jean : ,132. Camburopol, A. : 574. Cantemir, Antioh : 546. Cantemir, Dimitrie : 546, 598 Caragiale, Ion Luca : 230, 231, 568, 576. Carol I : 323. Carp, Petre P. : 587. Catargiu, Lascar: 587. Cazaban, Alexandru : 573. Ceontea, Teodor : 105, 545. Cemeţiu, Iustinian : 531. Cezar (Caius Iulius Caesar) : 272, 275, 276. Chendi, Ilarie : 549. Cicero, Marcus Tullius : 546. Circa (Circă), Irimie : 494. Ci ura, Alexandru : 549., Cohen (Lînaru), M. : 494. Comşa, Dimitrie : 148, 544, 559, 578. Confuciu (Cung Fu-tzi) : 131, 192. 273, 274, 276, 278, 279, 532. Constantin cel Mare : 322. Constantinescu, Barbu : 494. Conta, Vasile : 108, 548. Comeille, Pierre : 546. Cornelia (Corneliile) : 19. Coroianu, Iuliu : 559. Cosma, Maria : 612. Cosma, Partenie : 550. Costa-Foru, C. G. : 564, 575. Costinescu, Emil : 448, 449. Coşbuc, George : 560, 568, 584, 585, 598. Cotruş, Aron : 560, 563. Creangă, Ion : 598. 618 Creteanu, George : 535. Cretulescu (Cretzulescu), Emanuel : 295, 297, 472, 579, 606. Cristea, Nicolae : 544f 559, 566. Crisan (Crisian), loan : 148, 515, 608. Cuza, Alexandm loan : 248, 488, 571. Cuza, Elena : 473, 489, 494. D Dan, Pamfil : 544. Danton, Georges Jacques : 276. Darwin, Charles Robert : 445. Davila, Ana : 489, 490, 494, 496, 607. Davila, Carol : 488—496, 502, 607. Delavranicea, Barbu : 598. Demetrescu, C. : 564. Deparateanu, Alexandra : 230, 568. Diaconovici Loga, Constantin : 536. Dima, Gheorghe : 610. Diogene 'din Sinope (Diogen) : 546. Dionisie (episcop) : 420. Dissescu, Constantin D. : 420, 595. Dobrescu, C. : 564. Domide, G. : 559. Domitian (Titus Flavius Do-mitianus) : 127. Donici, Alexandru : 546, 560. Daniei, Ioan : 548. Dragomirescu, M. : 430, 598. Duca, I. G. : 452, 568, 602, 603. Dulfu, Petre : 584. Dumas, Al. : 546. Dunca-Schiau, Constanţa de : 551. E Eftimiu, Victor : 569, 573- Eliade, Mircea : 576. Elisaibeta : 494, 495. Eminescu, Mihai : 205, 230, 231, 258, 362, 532, 534, 538— 540, 543, 544, 547, 548, 551. 552, 555, 560, 563, 566, 568, 578, 582, 605, 606. Euclid : 546. F Farkas B. : 532, 535. Ferdinand I : 275. Filaret (mitropolit) : 488, 489, 492, 493. Filipescu, Nicolae : 393. Florian, Aaron : 566. Franklin, Benjamin : 546. Franz Joseph : 562. Fratres, Nicanor : 612. Frauenstädt, luliu : 126, 552. G Galiaction, Gala : 569, 574. Gandhi, Mahatma : 291, 577. Gane, Nicolae : 546. 619 Gautier, Armând : 291, 577. Gavra, Alexandru : 536, 537. Gânbioviceanu, P. : 564, 580. Gârleanu, Emil : 549. Gerando, Antonia : 613. Ghibu, Onisifoir : 549. Ghica, Grigore III: 493. Ghica, Ion : 546, 598. G-lück, Eugen : 532, 534, 535. Goga, Octavian : 549, 553, 569, 573. Goldiş, Iosif : 537. Golesou (familie) : 494. Gorjan, A. : 313—322, 582. Gorun, Ion : 549. Graechus (Tibeous Sempro-nius) : 222. Grămaidă, Ion : 549. Grecescu, D. : 494. Grozescu, Iulian : 532, 550. Gurban, Constante: 531. H Hali, Marchal : 128. Haret, Spiru: 569. Heliade Rădulescu, Ion : 546, 560. Helmholz, Hermann-Ludwig-Ferdinand von : 106. Hemţia, Sava : 494. Herbart, Johann Friedrich : 195, 547. Herostrat: 524. Hodoş, Enea : 558, 610, 613. Hodoş, Nerva : 549. Homer : 547. Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) : 546. Hugo, Victor : 546. Hurmuzaichi (familia) : 552. I I. S. [I. Slavici] : 610. Iao : 272, 273, 278. Idem [I. Slavici] : 556. Iennesicfu, C. : 306, 307, 313— 318, 581, 582. Ionesicu, Dimitrie (Take) : 367—>369, 372—374, 587— 589, 596. Ionescu, Toma : 452, 454, 602. Iorga, Nicolae : 598. Iorgovici, Iosif : 536, 550. Iosif, Ştefan : 548. Iosif, Sit. O. : 548, 560. Isopescul, Octavian : 563. Ispiiresou, Petre: 546. Istrati, Constantin I : 564, 568. Istrati, Nicolae : 546. Iu : 278. Iuliu Cezar (v. Cezar). J Jireoek, Constantin Joseph: 67, 539. K Kaliinderu, loan : 478, 481, 484. Kant, Immanuel : 547. Karnabatt, D. : 574. 620 Kessler, A. : 565. Kirnet, Ştefan G. : 313, 314, 316, 317, 582. Kiseleff, Pavel : 493. L Licherdopolu, I. P. : 494. Liebig (Libig), Justus von : 577. Locke, John : 547. Lucaciu, Vasile : 559. Lucreţia (Lucreţiile) : 19. Ludovic all XIV-lea : 276. Ludovic al XV-lea : 77. Lupaş, loan : 549. Luţia, Ilie : 544. M Macedonski, Alexandru : 535. Machiavelli, Nicollo : 566. Maior, Petru : 512. Maioresicu, Titu : 373, 374, 547, 587. Mangceu (v. Men-Tzl) Mangra, Vasile (Vincenţiu) : 531, 537, 540, 542. Manliu, loan : 436, 600. Marat, Jean Paul : 276. Marghiloman (familie) : 420. Maria (fiica lui Carol I) : 492, 496. Marienescu, Atanaisie M. : 551. Marsillac, Ulisse de : 494. Matei, Basarab : 324. Mavrodi, Al. : 565. Mayer, Joseph : 175, 440, 559. Mehedinţi, Siimion : 268, 269, 27ă. Menenius, Agrippa : 522. Men-Tzî (Mencius) : 279. Micheilangelo (Michelangelo Buonarroti) : 106. Micu, Simion : 105, 545. Mihai Viteazul : 324. Mihali, Teodor : 554, 559. Mihăilescu, Nicolae : 302—305, 308, 314, 315, 317, 581. Mihuţ, Ioan : 536. Minovici, Mina : 494. Minoilescu, Ion : 564. Mircea cel Bătrîn : 258, 324. Mitulescu, I. : 215, 564, 565. Mocioni, Alexandru : 551. Moisil, Iuliu : 568. Mioldovan, Silvestru : 566. Morariu, Georgiu : 531. Moş Ioan [Ioan Slavici] : 575. Mrazec, Ludovic : 568. Mumuianu, M.G. : 306, 308— 314, 581, 582. Murăşan, Teodor : 563. Mureşanu (Mureşeanu), Andrei : 258, 546, 552, 560. Murgoci Munteanu, Gheor-ghe : 564. Murgu, Eftimie : 550. N Napoleon I Bonaparte : 85, 276. Napoleon al IlI-lea : 250. Neamţu, G. : 534. Negnu, M. : 463, 605. Negruzzi, Constantin : 546, 560, 598. Negruzzi, Iacob : 540, 546. Nicoleanu, Nicolae : 230, 568. 621 o Ocoşanu, G. : 565. Odobescu, A.I. : 546, 598. Onişor, Victor : 551. Otteteleşanu, loan : 478, 481. Ovidiu (Publius Ovidius Naso) : 221. P P. : 546. Pann. Anton : 535, 546, 560. Papini, Giovanni : 576. Parhon, Constantin I : 574. Pascal, Felicier : 143. Pasvantoglu : 493. Patiţia, Romul : 559. Pauthier, Guillaume : 273, 575. Păcăţian, Teodor V. : 566. Pervain. Iosif : 540. Pestalozzi, Johann Heinrich: 122, 124, 485. Petru Rares : 275. Philippide, Alexandru : 574. Platou : 25, 74, 131, 365, 546. Polo, Marco : 272. Poni, Petru : 373. Pop de Băseşti, Gheorghe : 559. Pop, Elena : 511, 512, 518, 527, 610—613. Pop, Ladislau : 511. Pop, Ştefan : 105, 545, 546. Popa (Pop), Georgiu : 535. Popea, Ioan : 105, 5451 546, 548. Popescu, I. (Bucureşti) : 564. Popescu, loan (Sibiu) : 148, 544, 547, 551. Popescu, Simeon : 543. Popovici-Barcianu, Daniil : 148, 515. 518, 527, 544, 559, 578, 606, 608, 610—613. Popovici-Barcianu, Sabin : 558. Pora, N. : 573. Puşcariu, Ilarion : 544, 578, 610. Puşcariu, loan : 551. Puşcariu, Sexti'l : 549, 563. Puşkin, Aleksandr Serghe-evici : 550. Pumnul, Aron : 176, 546. R Radu de la Afumaţi : 275. Rafael (Raffaello Sanzio) : 106. Ranta-Buticescfu, V. : 550. Raţiox, Ion : 559. Rădulescu-Motru, Constantin: 402, 549, 573. Răşcanu, Petru : 361. Rebreanu, Li viu : 569. Robespierre, Maximilien de : 276. Roman, Alexandru : 550. Roman, Visarion : 566. Roşea, Remus : 558. Rotică, Gavril: 549. Rousseau, Jean-Jacques : 15, 16, 43, 533. Russo, Alecu : 598. Rusu-Şirianu, Ioan : 549. €22 S Ş Safarik, Pavel Jozef : 539. Schopenhauer, Arthur : 126— 129, 552. Sei [I. Slavici] : 586. Scijpio (Publius Cornelius Sci-pio Aemilianus Africa^ n, 219, 266, 275, 318, 334, 336—341, 371, 377— 379, 384, 513, 589. Urbea-Mare (v. Oradea-Mare). Uri : 439, 440. V Văcăreşti : 473. Vidra : 375. Viena : 105, 107, 382, 384, 532—534, 537—541, 543, 544, 547, 551, 552, 559, 563, 568, 573, 578. Vrancea : 318. Z Zara : 318. Zărneşti : 371. III. INDICE DE SCRIERI LITERARE, ISTORICE, FILOZOFICE, TRATATE ŞTIINŢIFICE, OPERE ARTISTICE, REVISTE ŞI ZIARE, SOCIETĂŢI CULTURALE, LITERARE, ARTISTICE ŞI ŞTIINŢIFICE, INSTITUŢII, ORGANIZAŢII ŞI PARTIDE POLITICE A Academia Română : 148, 483, 484, 486, 487, 564, 566. Adevărul literar şi artistic: 607. Adieri (I. Agârbiceanu) : 563. Afacerea Şcolii de fete din Sibiu. Intervenirea d-lui G. Bariţiu (I. Slavici) : 613. Albina: 438, 607. Alexandria : 438. Almanach jubiliar. Academia ortodoxă. 1884—1909 : 563. Almanachul Societăţii academice sociaî-literare „România Jună“ din Viena: 546, 551. Almanachul Societăţii de lectură „Petru Maior" : 550, 551. America: 553. Amintiri din copilărie (Constanţa Dunea-Schiau) : 551. Anabasis (Xenofon) : 365. Apărarea sănătăţii: 564, 565. Apel (Apelul Astrei) : 610. Apel (Apelurile pentru serbarea de la Putna): 540. Arghir şi Elena: 438. Aritmetica generală şi specială (Teodor Ceontea) : 105, 545. Asociaţia Cercetaşilor României : 564. Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român (Astra) : 330, 504—506, 508—512. 519, 521, 553, 609—614. Ateneul Român : 122. Azilul „Elena Doamna“ : 296, 471, 472, 488, 489, 491—496, 502, 516, 579, 583, 606, 607—160. B Banca „Albina“ : 550. Banoa Română de Credit: 367. Bericht über das Schuljahr: 599. 630 Biblia (Sfînta Scriptură, Evanghelia) : 56, 62, 322, 323, 438. Bibliografie [„A ieşit de sub tipar...“] (M. Emineseu) : 582. Biblioteca Academiei Române : 557, 558t 567, 614. Biblioteca poporală a Tribunei (Sibiu) : 600. Biserica română : 583. „Boy-Scouts“ : 564. Bukarester Tagblatt: 574. Buletinul armatei şi marinei : 569. Buletinul Societăţii geografice române : 295, 579. C Calendar pe anul de la Christos 1902 : 560. Calendarul „Minervei“ pe 1915 : 573. Camora : 218. Caracter şi energie (C. Rădu-lescu-Motru) : 573. Carte de cetire (v. Legenda-riu... de Alexandru Viciu). Carte de cetire (v. Legenda-riu... de Ştefan Pop). Carte de cetire pentru gimnazii,, scoale reale, comerciale, pedagogice (I. Popea) : 105, 545. Catehismul religiunei creştine catolice (Simeon Miou) : 105, 545. Către cărturarii noştri (Oct. Goga) : 553, 554. Către cetitori (I. Popea, A. Bârseanu) : 548. Către cetitorii noştri (I. Slavici) : 572. Către onoraţii cetitori (Foi-şoara „Telegraful român**) ; 578. Către onoraţii lectori (Spe-ranţia) : 531. Către publicul român (Tribuna) : 544. Cercetaşul : 564. Cestiunea română (I. Slavici): 586. Cetire. Gramatică şi stil (I. Suchianu şi M. Stroescu) : 430, 598. Ceva despre limba şi literatura coptică (Octavian Iso-pescul) : 563. Chine moderne ou Description historique, géographique et littéraire de ce vaste empire d'après des documents chinois (G. Pauthier şi A.P.L. Bazin) : 273, 277, 575. „Clarté“ : 574. Colaborarea literară a scriitorilor români la publicaţiile arădene (E. Glück şi B. Farkaş) : 535. Colegiul de Propaganda Fide : 326, 583. Coloniile şcolare (I. Slavici) : 604. Compendiu de geografie universală (Teodor Ceontea) : 105, 545. 631 Conclus (Comitetul Reuniunii femeilor române din Sibiu) : 612. Consiliul de Război : 247. Consistoriul diecesan (Ariad) : 535, 537, 538. Convorbiri literare : 578. 584, 606. Corespondenţa română : 558, 559, 587—589. Corpurile Legiuitoare (t?. Parlamentul Român). Credit (v. Banca Română de Credit). Cruciada copiilor (L. Blaga) : 555. Cugetări filosofice (I. Slavici) : 583. Cultura maghiară (I. Slavici) : 533. Cum s-au certat doi notabili (Alexandru Cazaban) : 573. Curierul de Iaşi: 566, 578,582, 606. Curs practic şi gradat de stil şi compoziţiuni (I. Man-liu) : 436, 600. Curtea din Viena : 559, 563, 568, 573. Cuvînt redacţional (Tribuna poporului) : 549. Cuvîntul nostru (I. Slavici) : 563. D Dacia, descrierea fizică, economică, urmată de două hărţi speciale ale Româ- niei (N. Mihăilescu) : 302, 581. Date statistice despre şcoalele din România (I. Slavici) : 606. De educatione : 15. Der Sozialismus und Kommunismus der heutigen Frank reich (Lorenz Stein) : 533. Despre însemnătatea şi folosul studiului ştiinţelor naturale (Daniil Popovici-Barcianu) : 606. Despre originea poeziei poporale române (Grigore Silaşi) : 584. Die Welt als Wille und Vorstellung (A. Schopenhauer) : 126, 552. Dieta Ungară (v. Parlamentul Maghiar). Din corespondenţa inedită a lui I. Slavici (Iosif Per-vain) : 540. Din două lumi (I. Slavici) : 564. Din vecini (I. Slavici) : 576. Discours sur Vorigine de Vine-gaUte (J.-J. Rousseau) : 533. Discurs despre Şcoala superioară română de fete din Sibiu (G. Bariţiu) : 612. Doamna Antonia de Gerando, directoarea Şcoalei superioare de fete din Cluj (G. Bariţiu) : 613. Drepturile în şcoala poporală : 541. Du contract social (J.-J. Rousseau) •. 533. 632 E „Éclaireurs41 : 564. Economia naţională (v. Nationalökonomie ). Educatorul : 583. Educaţia naţională (L Po-pescu) : 551. Educaţiunea fizică (I. Slavici) : 565, 577. Eforia spitalelor civile : 472, 489. 493, 494. Elemente de geografie (A. Gorjan) : 313, 582. Elemente de geografie (C. len-nescu) : 313, 582. Elemente de geografie (Ştefan G. Kimet) : 313, 582. Elemente de geografie (G. Ai. Zamfiralu) : 313. 582. Elemente de geografie modernă (Alexandru Ve-nescu) : 313, 582. Ëmile ou L’éducation (J.-J. Rousseau)) : 15, 533. Epitropia Sf. Spiridon : 472, 473. Epitropia spitalelor Brîncove-neşti : 472, 473. Esopia (Isopia) : 438. Estetica (Robert Zimmermann) : 547. Evanghelia (v. Biblia), F Facultatea de litere (Bucureşti) : 447. Facultatea de medicină (Bucureşti) : 472. Facultatea de teologie (Bucureşti) : 322, 583. Falimentul şcoalei : 239. Familia : 550, 552. Fapta omenească (memorialistică, I. Slavici) : 577. Fapta omenească (articol, I. Slavici) : 577. Filozofia dreptului (v. Rechtsphilosophie). Finanzwissenschaft (Lorenz Stein) : 533. Foaia poporului : 559. Foaia tinerimii (Revista Ca-rol I) : 575—577. Foişoara „Telegrafului ro- mân“ : 578, 606. Fremden—Blatt (Fremden- blatt) : 383, 590. G G. Coşbuc. O privire asupra operei literare (D. Vata-maniuc) : 585. Gazeta Bucovinei : 559. Gazeta Bucureştilor : 574. Gazeta Transilvaniei: 543, 549, 585. Geografia judeţului Ilfov (M. G. Mumuianu) : 306. Geografia judeţului Ilfov (M. C. Străinescu) : 306. Geografia judeţului Prahova (C. Iennescu) : 306, 307. Geografie (v. Compendiu de geografie universală). Geschichte der Philosophie (Robert Zimmermann) : 547. 633 Geschichte der sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage (Lorenz Stein) : 533. Geschichte des serbischen Schrifthums (Pavel Jozef Safärik) : 540. ^beschichte des südslawischen Literatur (Pavel Jozef Safärik) : 540. Gura satului (I. Siavici) : 545. H Handbuch des Prüfungs und Unterrichtsswesens (Const. Jos. Jirecek) : 67, 539. Higiena poporală cu privire la săteanul român (G. Vuia) : 105, .545, 546. Hronica românilor şi a mai multor neamuri (G. Şin-cai) : 537. I Inspecţiunea şcolilor (I. Slavici) : 536. Institutul „loan Otteteleşanu“ clin Măgurele : 480, 549, 560, 593, 607, 611. Institutul teologic-pedagogic (Arad) : 51, 531, 532, 537, 538. Institutul teologic-pedagogic (Sibiu) : 578. loan Slavici. Opera literară (D. Vatiamaniuc) : 533. loan Slavici şi lumea prin care a trecut (D. Vatama-niuc) : 533, 540. 544. 550, 551, 552, 559, 574, 580, 583, 586, 599, 600, 608, 611—613. Isopia (v. Esopia). Istoria bisericii ortodoxe răsăritene universale de la întemeierea ei pînă în zilele .noastre. (A, Şaguna) : 45. Istoria contemporană a României (T. Maiorescu) : 587. Istoria mişcării sociale în Franţa de la 1789 pînă în zilele noastre (v. Geschichte der sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage). Istoria Şcoalei normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic ortodox român din Arad (T. Botiş) : 531, 537. Istoria universală (I. Slavici) : 588. I închisorile mele (I. Slavici) : 556. învăţămîntul primar şi secundar : 591. 3 Julie ou la Nouvelle Hélo'ise (J.-J. Rousseau) : 533. 634 K Kaiserlich-Königliches Allgemeine Krankenhaus Studentenabteilung : 540, 542. Kölnische Zeitung : 475, 484, 487, 607. Konversations-Lexikon (Joseph Mayer) : 175, 440, 559. L Lfalimentation et les régimes chez Vhomme sain et chez les malades (Armand Gautier): 291, 577. La începutul anului scolastic : 585. VÉclair : 145. Legendariu pentru şcoalele primare române (Carte de cetire) (Ştefan Pop) : 105. 545, 546. Legendariu românesc pentru a V-a şi a Vl-a clase gimnaziale (Carte de cetire) (Alexiu Viciu) : 105, 545, 546. Lepturariu românesc (Aron Pumnul) : 546. Les Confessions (J.-J. Rousseau) : 533. Lexiconul de conversaţiune (v. Konversations-Lexikon). Liceul „Mihai Viteazul“ (Bucureşti) : 435. Liga contra tuberculozei, sifilisului şi alcoolismului : 209, 212, 564, 565. Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor : 147, 564. Luceafărul (M. Eminescu) : 551. Lumea ca voinţă şi reprezentare (v. Die Welt als Wille und Vorstellung). Lumina : 531, 535, 536t 538— 542. Luminătoriul : 543. Lupta: 554, 555.ţ Lycées des Filles : 476. M Mafia : 218, 219, 566. Manual de limba română (M. Dragomiresou şi Gh. Ada-mescu) : 430, 598. Mihai Eminescu : 532. Minerva : 253, 427, 438, 563, 565, 566, 568—572, 590—604, 607. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor : 604. Ministerul de Culte şi Instrucţiune publică (Imperiul Austro-Ungar) : 382, 384, 387, 389. 554. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice : 108, 269, 271, 314, 322, 372, 376, 387, 389, 396, 412—414, 442, 443, 448, 452, 455, 456, 462, 548, 587, 591, 595, 602. Ministerul de Finanţe: 448, 449. Ministerul de Război : 256, 396. 635 Mioriţa : 362. Mişcarea artistică (N. Pora) : 573. Mitropolia ortodoxă română din Transilvania : 566. Mofii maghiarii (I. Slavici) : 586. N Nationalökonomie (Lorenz Stein): 533. Necesitatea studiului pedagogiei (I. Popescu) : 551. Numele de botez (Gherasim Serb) : 531. O O privire asupra activităţei Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român de la înfiinţarea ei pînă la a XlV-a adunare generală (E. Brote) : 606. O rugăminte (Eleonora Slavici) : 612. O scrisoare din Italia (I. Slavici) : 546. Oamenii de ştiinţă şi rolul lor social (C. I. Parhon) : 574. Observatoriul : 543, 585. Opere III. Nuvele (I. Slavici) : 574, 600. Opere IV. Nuvele (I. Slavici) : 576. Opere VIII. Romane (I. Slavici) : 575. Opere IX. Memorialistică (I. Slavici) : 533, 546, 552, 578, 595. Opere IX. Publicistică (M. Eminescu) : 566, 579, 582. Opere X. Studii şi articole (I. Slavici) : 541, 547, 583. Opere XI. Scrieri pedagogice (I. Slavici) : 559, 560, 577, 583, 607, 609. Opinie motivată (G. Bariţiu) : 610. Orbul amor (I. Slavici) : 552. Orfelinatul (Orfanotrofiul) de băieţi din Pantelimon : 473, 489, 493. P Parerga und Paralipomena (A. Schopenhauer) : 126, 552. Parisul (V. Eftimiu) : 573. Parlamentul Maghiar (Dieta Ungară) : 18, 137—139, 544. Parlamentul Român (Corpurile legiuitoare) : 138, 218, 220, 367, 368. 386, 400, 402, 425, 448, 472. Partidul Conservator : 369, 374. Partidul Naţional Liberal : 369, 586, 587. Partidul Naţional Român : 544. Pascal, săracul (I. Slavici) : 574. Patriarhia ortodoxă : 324, 326. 636 Pădureanca (I. Slavici) : 600. Pe drumul nou (Oct. Goga) : 553. ,Pfatfinder“ : 564. Philosophisches Conversatio-num (Robert Zimmermann) : 574. Povestea Ardealului (Oct. Goga) : 573. Poziţiunea organică a aşezămintelor de învăţămînt (I. Slavici) : 538. Praktische Philosophie (Robert Zimmermann) : 547. Prefaţă (la Istoria universală) (I. Slavici) : 559. Preparandia (v. Şcoala Normală, Arad). Problema vieţii (Alex. Mocio-ni) : 551. Proiect de statut (pentru Şcoala de fete din Sibiu) : 609. Prolegomena ad Homer um (Friedrich August Wolf) : 547. Psicologia empirică sau ştiinţa despre suflet în marginile observaţiunii (I. Popescu) : 547, 551. Psicologie (I. Slavici) : 583. Psychologie (Robert Zimmermann) : 547. R Raportul (prezentat la Adunarea generală a Ligii contra tuberculozei, sifilisului şi alcoolismului) (Gr. Ale-xandrescu) : 565. Răsunetul (A. Mureşanu) : 258. Rechtsphilosophie (Lorenz Stein) : 533. Reforma (Reformaţiunea religioasă) : 62, 74. Regulamentul militar : 240. Reuniunea femeilor române (Braşov) : 608. Reuniunea femeilor române (Sibiu) : 513, 515, 524, 526, 608. Revista Carol I (v. Foaia tinerimii). Revista copiilor şi a tinerimii : 575. Revoluţia Franceză : 15. 68, 73, 76, 77, 276, 493. România considerată sub punctul de vedere fizic, administrativ şi economic (Emanuil Creţulescu) : 295, 579, 606. ,.România Jună“ (v. Societatea academică social-lite-rară „România Jună“). Românul (Arad) : 549. S Scandalul din Arad (articol în Telegraful român) : 557. Seminarul Pedagogic (Bucureşti) : 413, 414, 595, 596. Sentinela romană (V. AÎecsan-dri) : 258. Sfînta Scriptură (v. Biblia). Siebenbiirgische-deutscher Tagblatt : 585. 637 Sistemul gimnazial. Vederi pedagogice : 546. Slavici către Gherasim Sîrbu (G. Bogdan-Duică) : 532. Socialismul şi comunismul Franţei actuale (v. Der Sozialismus und Kommunismus der heutigen Frankreich). Societatea academică social-literară „România Jună“ : 551. Societatea culturală Luminarea săteanului“ : 568. Societatea de lectură (Arad) : 531. Societatea „Iulia“ : 336, 338, 339, 584, 585. Societatea „Petru Maior“ : 550—552. Societatea ¡pentru învăţătura poporului român : 580. Societatea pentru învăţătura poporului român din Bucureşti cu şcoalele ei : 1866—1906 (P. Gârbovi- ceanu) : 580. Societatea „Steaua“ : 438. Speranţa. Bibliografie (B. Farkas, E. Glück) : 532. Speranţia : 531, 534, 535. Spitalul Brâncovenesc (Brân-covean) : 473. Spitalul obştesc imperial regal. Secţia studenţilor (v. Kaiserlich-Königliches Allgemeine Krankenhaus, Studentenabteilung). Starea generală a învăţămîn-tului (M. Negru) : 605. Statistica ştiutorilor de carte : 461, 604. Statutul organic (A. Şaguna) : 536. Studia Universitatis Babeş-Bolyai : 540. Studii şi documente literare (I. E. Torouţiu) : 547. Studii şi documente privind activitatea lui Ioan Slavici (E. Glück, G. Neamţu, D. Vatamaniuc) : 534. Ş Şcoala ardeleană : 537, 542. Şcoala civilă (privată) de fete Sibiu : 499, 509, 511—515, 517, 520, 608—614. Şcoala de agricultură (Herăstrău) : 296. Şcoala de carte (L. Bârzo-teiscu) : 569. Şcoala elementară a Reuniunii femeilor române din Sibiu : 608, 610, 611. Şcoala militară (Mănăstirea Dealu) : 253. Şcoala Normală (Preparandia) (Arad) : 45, 51, 536— 538. Şcoala Normală (Bucureşti) : 580. Şcoala Normală (Buzău) : 420. Şcoala superioară de fete (Bucureşti) : 599. Şcoala şi familia : 548. Şcoalele civile de fete sau şcoalele superioare, dife-rirea lor de aşa-numite €38 aristocratice (G. Bariţiu) : 613. Şezătoarea săteanului : 568, 569. Ştiinţa administrării (v. Ver-waitungslehre). Ştiinţa finanţelor (v. Finanz-icissenschaft). T Teatrul Naţional (Bucureşti) : 489, 493. Telegraful român : 533, 541, 543, 544, 557, 558, 566—568, 583. Timpul (I) : 605. Timpul (II) : 605. Transilvania : 499, 525, 609, 610, 612, 613. Trebuinţele artificiale (I. Slavici) : 577. Tribuna (Arad) : 549, 553, 555, 560—562, -589. Tribuna (Sibiu) : 166, 512, 521, 543—547, 549, 556—559,584, 585, 608—614. Tribuna poporului : 549, 550. T Ţara noastră : 553. U Umanitatea : 574. Un act de rea-credinţă (G. Bariţiu) : 613. Un devotament familiei Hur-muzaki (A. Mureşanu) : 552. Universitate românească în Transilvania (G. Bariţiu) : 585. Universitatea din Budapesta : 550. Universitatea din Cluj : 333, 340, 584. Universitatea din Viena : 533, 547. Universul : 463, 464, 605. V Valoarea curentelor jjolitice populare (Ilie Bărbulescu) : 573. Vechia Mitropolie (v. Istoria bisericii ortodoxe române...) Vederi din Carpaţi (I. Slavici) : 595. V erwaltungslehre (Lorenz Stein): 533. Vîntură-Ţară (I. Slavici) : 575. Voinţa naţională : 586. Z Ziua : 572, 604, 605. Zorile : 584. 639 CUPRINS DIN PERIODICE PROBLEME GENERALE DE PEDAGOGIE Despre creştere şi mai cu seamă despre creşterea junelor române....................................... 11(531) Preoţimea şi învăţământul................................. 35(535) Şcoala pedagogică din Arad.......................... 45(536) Aşezămintele noastre...................................... 48(538) Poziţiunea organică a aşezămintelor de învăţămînt 53(539) Învăţămîntul poporal...................................... 69(541) Privire generală..................................... 69(541) Ivirea învăţămîntului poporal........................ 72(541) Meniţiunea învăţămîntului poporal .... 78(541) [Importanţa „instrucţiunii“ pentru „dezvoltarea caracterului nostru naţional“]................................ 97(543) Disciplina................................................ 99(545) Cărţile noastre şcolare................................... 102(545) Postscript [la „Sistemul gimnazial. Vederi pedagogice“] 105(546) intuiţiunea în învăţămînt . . . . . . . . 109(548) Premiile şcolare.......................................... 12il (549) Creşterea raţională....................................... 126(550) O datorie sfîntă.......................................... 136(553) Şcolile noastre .......................................... 139(553) Şcoala românească......................................... 143(554) Cruciata copiilor......................................... 145(555) Disciplina intelectuală................................... 147(555) Criza universitară din România........................ 150(555) 641 PEDAGOGIE SOCIALA Cuviinţa. Vorba de clacă ................................... 155(556) Buna-credinţă............................................... 158(556) [Tinerimea română transilvăneană şi educarea ei în spiritul înţelegerii şi unirii]......................... 159(557) [Despre datoria tineretului de a fi la înălţimea vremurilor ce le trăieşte]...................................... 163(557) Onoare şi onorabilitate..................................... 166(557) Fiat aplicatio.............................................. 170(558) Şovinismul.................................................. 174(558) Viaţă şi putere............................................. 178(559) Bogăţia..................................................... 180(560) 1. Importanţa etică a averilor.......................... 180(560) 2. Fiinţa cea adevărată a bogăţiei . . . . . 183(560) 3. Concluziuni practice................................. 186(560) Creştere şi educaţiune...................................... 190(560) Iubirea..................................................... 192(561) Abuzul de iubire............................................ 195(561) Autoritatea................................................. 198(562) Slăbiciunea părintească..................................... 200(562) Bărbăţie.................................................... 202(562) Este fericire ?............................................. 204(563) Disciplina publică.......................... 207(563) Educaţi unea fizică a maselor. Conferinţa d-lui I. Slavici ............................................. 209(564) Cuvântarea d-lui Ion Slavici [Intr-o conferinţă...] . 212(565) Fierul roşu................................................. 216(565) Sectarismul................................................. 218(566) Patriotismul [Patria e ţara părinţilor...] .... 220(566) Simţământul naţional........................................ 223(567) Iubirea de oameni........................................... 226(567) Umbrele culturei noastre.................................... 230(568) Pinea noastră............................................... 232(568) Lucruri de nimic............................................ 236(569) Armata-şooală............................................... 239(569) Frământări politice......................................... 242(570) Vremuri schimbate........................................... 244(570) Disciplina militară......................................... 246(570) După cincizeci de ani....................................... 248(571) Lege şi legalitate.......................................... 250(571) 642 Caractere.................................................. 252(571) Tinerimea noastră.......................................... 254(572) Analfabeţii în oştire...................................... 256(572) Patriotismul [în vremuri ca cele de astăzi...] . . . 258(572) Cum trebuie să fie românul................................. 260(573) 1. Ca om............................................... 261(573) 2. Ca cetăţean......................................... 263(573) 3. Ca român............................................ 266(573) Cărturarii satelor......................................... 268(574) Umanitarism raţional....................................... 271(574) îndrumări sufleteşti. Zorile vieţii sufleteşti . . . 280(575) Zorile vieţii [Sunt oameni...]............................. 282(576) Mulţumirile sufleteşti..................................... 284(576) Slăbiciuni şi patimi....................................... 286(576) Fapta omenească............................................ 289(577) PROBLEME ŞCOLARE Date statistice despre şcoalele şi învăţămîntul din România................................................ 295(578) Studiul geografiei în şcoalele noastre..................... 298(580) întemeierea Facultăţii teologice........................... 322(583) Filosofia ca obiect de învăţământ pentru şcoalele pedagogice .................................................. 327(583) ISituaţia şcolilor româneşti din Transilvania] . . . 330(584) [Societatea „Iulia“ a studenţilor români din Cluj] . . 336(584) [Despre necesitatea ca educaţia tinerilor români să se facă în şcoli româneşti]............................... 340(585) Cestiuni şcolare . ................................... 343(586) Reforma învăţământului [Dacă-aş avea bani...] . . 367(587) Seminarele noastre......................................... 370(588) Programele................................................. 373(588) Cărţile didactice.......................................... 376(589) Copiii naţionalităţilor în Ungaria......................... 377(589) Militarizarea învăţământului .............................. 379(590) Şcoala liberă.............................................. 382(590) Profesorii secundari....................................... 385(590) învăţămîntul nostru primar................................. 387(591) Activitatea extraşcolară....................... 389(591) Şcoala noastră [Se vorbeşte adeseori...] .... 391<591) Corpul nostru didactic..................................... 394(592) D-ale învăţământului....................................... 396(592) 643 Învăţămîntul nostru [Din cele ce se vorbesc...] . . 398(592) Gospodăria casnică......................................... 400(593) Diplomele particulare...................................... 402(593) Şcolile noastre poporale................................... 404(594) Examenele....................................... 406(594) Coloniile şcolare ‘........................................ 408(594) Preocupări culturale....................................... 409(595) Prelungirea vacanţelor..................................... 411(595) Scol?re ................................................... 413(595) Corpul nostru ofiţeresc.................................... 415(596) învăţămîntul nostru [Peste cîteva zile...] .... 417(596) Educaţiunea naţională...................................... 420(597) Lipsa de şcoli............................................. 422(597) Manualele noastre didactice................................ 424(597) Studiul limbii române. Program şi metod .... 426(598) Studiul limbei române. Manuale............................. 430(598) Studiul limbii române. Compoziţiunile...................... 434(599) Analfabeţii................................................ 437(600) Şcoli şi învăţămînt........................................ 439(600) Sectarismul în şcoală...................................... 441(600) Politica îm şcoală......................................... 444(601) Lipsa de învăţători........................................ 446(601) Profesorii secundari....................................... 448(601) Scumpă grabă .............................................. 450(602) Coroană şi rădăcini........................................ 452(602) Educaţiunea publică........................................ 454(603) Şcoli pedagogice........................................... 456(603) Fine de an................................................. 458(603) Călătoriile de vacanţă............................. 460(604) Şcoala noastră [Zilele acestea...]......................... 461(604) Şcoala noastră [în numărul de la 2 iunie...] . . . 463(605) Reforma învăţământului. Cum trebuie făcută această reformă................................................ 465(605) AZILUL „ELENA DOAMNA41 ŞI INSTITUTUL „IOAN OTTETELEŞANU44 DE LA MĂGURELE Institute de binefacere din România........................ 471(606) Fetele noastre............................................. 475(607) 644 Caritatea publică. Azilul „Elena Doamna“ . . . 488(607) Azilul „Elena Doamna“........................................ 492(607) ŞCOALA DE FETE DIN SIBIU Organizarea Şcolii de fete din Sibiu......................... 499(608) [Rolul şi scopul Şcolii de fete din Sibiu] .... 509(609) Şcoala de fete din Sibiu..................................... 512(610) Criza Şcolii de fete din Sibiu [I]........................... 514(611) Criza Şcolii de fete din Sibiu [II].......................... 520(612) Fumurile aristocratice....................................... 523(613) Note şi comentarii........................................... 529 îndici....................................... 615 Lector : DACI AN A VLĂDOIU Tehnoredactor : AURELIA ANTON Bun de tipar 12.09.1983. Coli ed. 34, 62 coli tipar 40,5 Tiparul executat sub comanda nr. 214 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“, Str. Grigore Alexandrescu 89—97, Bucureşti, Republica Socialistă România