IOAN SLAVICI
O	PERE
Sub îngrijirea unui Colectiv
VIII
r~
ROMANE
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA
Bucureşti, 1976

TEXT ALES ŞI STABILIT ŞI VARIANTE LA VOLUMUL VIII:
C. MOHANU NOTE:
D. VATAMANIUC

DIN DOUĂ LUMI
NARAŢIUNE


PARTEA ÎNTÎI
FIERARUL
i
       — Ori dai, ori te laşi! se răsti Dinu, calfa, ridicînd 5 cu o mişcare smîncită drugul de fier de pe nicovală şi
izbindu-1 iar înapoi.
Dumitru, ucenicul, băietan vînjos şi el, lăsă barosul cel greu la pămînt şi se uită zîmbind cu un fel de răutate cînd la drug, cînd la Dinu.
10	— Dar nu mai e cald, zise.
— Cald ori necald, se moaie dacă-i dai cu virtute! întîmpină acesta nerăbdător.
De cîte ori n-a bătut el fierul rece de l-a muiat din bătăi şi tot a făcut ce-a voit din el ?!
15	Acum avea să mai subţieze puţin drugul, un stîlp
de poartă, ca să-l poată trece prin o verigă: pentru atîta treabă nu-şi mai perdea timpul aducîndu-1 la foc.
— Eşti în stare să mi-1 ţii ca să-i dau eu cîteva? întrebă.
20	—O să-mi pun mintea cu el, răspunse Mitrea şi-i
trecu barosul, ca să prindă cu amîndouă mînile drugul.
Dinu luă barosul, şi ai fi crezut că-1 ridică şi dă acum cu el ca să strivească şi drug, şi nicovală. Trecuseră însă unsprezece ani de cînd lucra el la nicovala aceasta
25 şi ştia cum se dă cu barosul. Dacă ar fi dat cum putea, i-ar fi zburat băiatului drugul din mîni. Avea apoi să-l bată cînd pe-o muche, cînd pe alta. Lovea deci rar şi din scurt, dar apăsat, şi nimerea drugul fără ca să-l
9

      în comisiunea interimară, şi mulţi îi ziceau „Costache consilierul" ca să-l deosebească de alţii, care erau tot Costache, dar nu ajunseseră pe la primărie. Întîlnindu-se mai cu unul, mai cu altul, el se cinstea cam des, ceea 5	ce nu prea îi făcea bine, dar oamenii se înţeleg mai
uşor la un pahar de vin decît cu limba seacă şi e bun vara pelinul, iară toamna tulburelul.
         Mai ales de cină nu-1 prea prindeai pe Costache acasă. Nici nu prea era nevoie de el, căci se afla acolo io	Lina, soţia lui, care mai nainte de a se fi măritat fusese
bucătăreasă prin case bune, era mare meşteră în ale gătirii şi ţinea să vadă masă mare şi oameni care mănîncă cu poftă. Se bucura, dar, că e nevastă de fierar şi stă la masă cu oameni ca Dinu, care muncea, ce-i drept, 15 dar şi mînca pentru trei. Pe urma lui Costache mai puţină mulţumire avea, căci el pişcă numai de ici, de colo.
         încă mai mult se bucura Lina că poate să şadă în capul mesei, în vreme ce Fira, fata ei cea mai mare, 20	ţinea rînduiala bucatelor. Aşa o îndrumase de cînd
era mică şi tot aşa trebuia să fie şi acum, după ce se făcuse domnişoară în toată firea. Găteau amîndouă cu rîndul, cîte o săptămînă fiecare, dar grija mesei o purta Fira cu Marghioala, care era de toate în casă.
25 Costache, om trăit în lume, ar fi voit să scoată din fata lui, care era şi frumoasă, şi deşteaptă, ceva mai subţiat, şi a şi trimis-o la şcoala secundară, dar în casă Lina era stăpînă, pe Dinu îl supăra hoinăreala pe uliţi a fetei şi la vîrsta de patrusprezece ani Fira a trebuit 30	să rămîie acasă, ceea ce n-o supăra, căci avea şi dînsa
slăbiciune pentru ale casei şi ţinea să nu iasă din vorba lui Dinu.
         Ar fi fost şi de mirat ca cineva să se mire de aceasta, căci în nenumărate rînduri îi făcuse Dinu plăcerea de 35	a o purta ca pe o păpuşică în palmă, un lucru pe care
ar fi fost şi acum în stare să-l facă dacă ar fi fost şi ea, ca atunci, în stare să se ţină ţeapănă. Ea însă a crescut aşa deodată, se făcuse înaltă, subţirică şi plăpîndă, încît i-ar fi fost greu să umble cu ea ca odinioară. Plă-
4 0	pîndă însă i se părea numai lui, care ar fi voit s-o vadă
12

ca Marghioala cea înaltă şi vîrtoasă, să spargi zidurile cu ea.
Alţii o socoteau pe Fira fată bine legată şi sprintenă piper, plină şi rumenă la obraji, care de dimineaţa 5 pînă seara o ducea într-un rîs, şi cînd rîdea, făcea o gropiţă în obraji, şi strînge — nu ştiu cum — din ochi de-1 scoate din sărite pe cel mai posac om.
   Rîdea şi acum tot aşa, dar pe Dinu nu-1 putea înviora.
10 Nu doară c-ar fi fost om posac din fire şi nu i-ar fi plăcut ochii aceia, dar i se părea că Andrei tot mai zîmbeşte şi vedea şi pe Lina cam supărată, iar supărarea trece şi ea, ca căscatul, din om în om.
         Lina nu era însă supărată decît pentru că Marghioala, 15	supărată şi ea, îi spusese că el nu e în voile lui cele
bune, cam dedea cu socoteala de ce nu e, şi ţinea ca toţi să intre în voile lui, căci pe el se razemă toată casa.
         Lina şedea ca stăpînă în capul mesei; lîngă dînsa, la stînga, era scaunul Firei, în faţa Firei şedea Dinu, 20	după Fira veneau ceilalţi trei copii, Fănică, Leanca
şi Costea, iar după Dinu urmau Iorgu, ucenicii şi tocmai la cellalt capăt al mesei, în faţa Linei, era locul lui Andrei, care se uita cam pe sub gene la Dinu.
         Cînd Fira aduse blidul, nişte varză călită cu cîrnaţi 25	pe ea, şi-l puse în faţa Linei, veni şi Marghioala cu alt
blid, pe care-1 aşeză în faţa lui Andrei.
         Costea, un pui de drac de vreo opt ani, frate şi cu Tănase, şi cu Fira, ochise încă din depărtare un cîr- năţel, care i se părea mai zămos, şi-l înşfăcă îndată ce 30	văzu blidul pe masă, iar Fănică, fratele lui mai mare,
îi trase cu plăselele furculiţei una peste mînă, ca să se înveţe a nu băga mîna în blid.
   Cam aşa mergeau lucrurile la masa lui Costache şi cînd era el acasă. Unde sunt copii e şi gîlceavă.
3 5 Acum însă ucenicii se rînjiră, Andrei zîmbi mai pe faţă, Dinu strîmbă din nas, Fira rîse cu toată inima, iar Lina, care se hărţuia toată ziua cu copiii ei, ţiind să-i stăpînească cel puţin la masă, îi dete lui Fănică un pumn în spate.
   —Ei! grăi Dinu. Lasă-i că se descurcă ei. Copiii sunt copii!
13

   — Aşa zici d-ta totdeauna, întîmpină Lina cam scoasă din răbdări. Bunătatea cea mare a d-tale mi-i strică. Uite — urmă apoi uitîndu-se la Fira —• şi pe ea d-ta mi-ai răsfăţat-o de nu mai ştiu cum s-o iau.
5	Ochii tuturora se-ndreptară asupra Firei, care rămase
zăpăcită.
   Aşa veselă şi neastîmpărată cum era, încît alerga şi acum, fată mare, după pisici şi sărea ca un ştrengar cîte patru scări deodată, ea era simţitoare şi duioasă, 10 încît i se muiau ochii îndată ce nu te uitai cu destulă dragoste la ea. Acum se simţea jignită şi pentru că, afară de calfe şi de ucenici, mai era de faţă şi Marghioala, care, deşi slugă la casă, era mai mare decît dînsa şi-o dăscălea mereu.
15	— Dar ce-am mai făcut ? ! întrebă ea.
   în adevăr, nu putea să-şi dea seama prin care anume dintre faptele ei a supărat pe mama sa, căci nu putea să-i treacă prin minte gîndul ca cineva să se fi putut supăra pentru că ea a stat de vorbă cu fratele ei şi cu 20 prietenul lui, şi-n faţa ei era atîta nevinovăţie, încît chiar şi Andrei se căia oarecum de privirile pe care le aruncase spre ceardac.
   Nici nu de aceea se supărase Dinu, şi acum îi venise să se ridice de la masă, dar nu putea s-o facă aceasta 25 în faţa Marghioalei, care se uita cu ochii ei mari la dînsul ca şi cînd ar fi voit să-i facă mustrări. El îşi căuta dar de mîncare, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, dar după ce s-au sculat de la masă, a plecat, cum îşi pusese în gînd, aşa singur.
30	Cînd trecea colţul, se pomeni cu Andrei în urma lui.
   El se opri pentru ca nu cumva Andrei să-şi facă gîndul că umblă să scape de el, ceea ce dealtminteri era adevărat.
   — Dar tu... încotro? îl întrebă.
35	— Uite, am plecat şi eu aşa fără de nici o treabă,
ca să-mi mai dezmorţesc vinele, răspunse Andrei, deşi era hotărît să se ţie de el, şi s-a şi ţinut.
         Peste cîtva timp ei şedeau singuri la o masă mai retrasă în grădina de lîngă „Pisica cu clopoţel". Ei vor- 40 beau, gustînd niţel cîte niţel din păhare, despre toate şi despre nimic.
14

Andrei avea însă gîndurile lui. Cu cîţiva ani mai în vîrstă decît Dinu, el era unul dintre oamenii care, mereu nemulţumiţi cu lumea, îşi fac mereu planuri.
Stetea adeseori de vorbă mai cu Gigiu, mai cu Iorgu, 5 mai cu alţii şi-şi făceau socotelile cît cîştigă Costache pe urma muncii lor şi cît ar cîştiga ei dacă ar face tovărăşie cu Dinu, care-şi pricepea meseria şi adunase şi ceva parale, şi ar lucra în socoteala lor. Era însă la mijloc şi Fira, şi de Dinu nu se putea apropia chiar nici acum,
10	cînd îl ştia supărat, căci	el era scurt la vorbă şi nu intra
în intimităţi cu nimeni.	Pelin însă, tulburel ori vin mai
vechi din Dealul-Mare,	chiar şi dacă nu vei fi avînd
slăbiciune de el, îşi face efectul şi ori te înveseleşte, ori te înduioşează, ori te duce la hărţag, şi Dinu, bînd,
15 se făcea şi mai tăcut,	şi mai posomorit, iar Andrei
avea tot mai multă mîncărime de vorbă.
— Ce-ţi mai faci inimă rea? grăi dînsul în cele din urmă cam cu jumătate de gură.
Dinu se uită lung la el.
20 Dacă n-ar fi fost la mijloc cele cîteva păhare, l-ar fi pus la locul lui, căci nu suferea el să se amestece ori- şicine-n treburile lui. Acum era însă cam muiat şi parcă se simţea ispitit să vorbească.
— Dar cine ţi-a spus că-mi fac inimă rea ? — întrebă —
25 şi cam de ce aş fi avînd să mi-o fac?
— Asta-i! întîmpină Andrei mai dezgheţat. Nu mai e nevoie să ţi-o spună cineva: se vede din faţa ta şi din toate cele ce faci. Păcatele mele! Ce-ţi pasă ?! Om ca tine stă ţeapăn ca stîlpul prins în beton: să fii
30 o dată de capul tău şi într-un an, doi te măsori cu orişicine. De ce să stai slugă la un nevolnic?!
Dinu de te din umeri: nu voia să-l înţeleagă.
— Nu prea-mi dau seama unde adecă vrea să-ţi bată vorba, grăi dînsul.
35	Andrei era şi el fierar obicinuit a da cu barosul şi
nu ştia să cocoloşească.
— Las-o-n ştirea Domnului, că nu face! izbucni el cu toată îndrăzneala pe care i-o dăduseră cele cîteva pahare.
^0	Dinu se încruntă, dar nu izbucni, ci-i întoarse spatele.
15

Nu de ieri, nici de alaltăieri, ci de ani de zile era lucru hotărît şi ştiut de mulţi că el nu e om străin la casa lui Costache. N-ar fi umblat Costache hoinar dacă nu s-ar fi răzămat pe aceasta, şi n-ar fi fost Fira atît
5 de răsfăţată dacă nu i-ar fi ştiut slăbiciunea.
— Prostii! zise peste puţin, întorcîndu-se iar spre Andrei. Ceea ce-ţi umblă ţie prin gînd nu e-n lumea aceasta cu putinţă.
— Ba e!
10	—	Ba nu e!
Cum, Doamne, să mai fi fost cu putinţă, cînd mama lui, cele două surori mai mari ale lui şi toate rudele aşteptau de atîta timp să crească odată fata, ca să-l vadă ginere-n casa lui Costache, iară el însuşi nu mai
15 futea să-şi închipuiască viaţa altfel decît aşa?!
El îşi mai apropie scaunul de Andrei.
— Nimicuri! grăi mai pe şoptite. Răsfăţări copilăreşti ! Nu vezi tu că nici nu-şi dă seamă despre ceea ce face?!
20	—	De! răspunse Andrei	rîzînd cu răutate. Dracul	nu
umblă încălţat, ci calcă uşor, în vîrful degetelor, îşi face treaba tiptil, încît nu prinzi de veste decît atunci cînd el începe să rîdă cu hohote. Nu-şi va fi dînd ea seama, iar tu stai toată ziua cu barosul în xnînă şi nici
25 n-ai vreme s-o păzeşti.
Dinu iar se-ncruntă.
— Degeaba te-ncrunţi, c-aşa e, cum zic eu, urmă Andrei. Dînsa e femeie care vrea să fie gătită şi distrată şi plimbată şi păzită, iar tu eşti soios şi plin pe haine,
30 şi pe faţă, şi pe mîni de cărbuni şi de fum, în vreme ce alţii mai spelcuiţi ştiu să i le toarne pe plac.
în alte-mprejurări Dinu ar fi sărit la el şi l-ar fi prins de pept, ca să-l scuture o dată, încît să i se-ncurce toate măruntăile: acum se uită cam peste umăr la el,
35	parc-ar fi voit să-i zică:	„Adecă ce mă socoteşti	pe
mine ? !“
Nu era el om de adunătură, ci neam de fruntaş, pe care nu-1 schimbi cu orişicine. Fecior de dascăl, învăţase şi la şcoală şi de la tatăl său să citească Apos-
40 toiul şi să cînte-n strană, şi duminecile şi zilele de sărbători, cînd se rădea, îşi tundea scurt mustaţa groasă,
16

se peptena cu cărarea la mijloc şi se ferchezuia, se opreau şi pe uliţă, şî la biserică toţi ochii asupra lui. Nu! cu stîrpituri de pui de bărbier el nu se sămuia.
   — Uite — grăi cam în silă — tot prostie e şi asta. Cei cîţiva ani pe care i-a petrecut umblînd cu toate adunăturile mahalalelor la şcoală au cam zăpăcit-o, ce-i drept, i-au umplut capul de fumuri şi de fel de fel de drăcii, dar — adăugă zîmbind — e destul să-i dai o bătaie bună ca să-i iasă toate din cap.
   Andrei nu-şi putu stăpîni rîsul.
   — Şi — zise — cam cine ar fi avînd să-i deie bătaia? Costache nu prea ştie ce se petrece la casa lui. Lina e intrată slugă la copiii ei. Tănase umblă pe toate cărările, face pe coconaşul şi, după cît văd, o să-i mă- nînce lui Costache şi urechile. Cine mai rămîne?
   — Uite eu ! răspunse Dinu.
   — Tu?! ăsta care stai în faţa mea?! întîmpină Andrei. Ai fi în stare s-o crezi, şi aş crede-o, poate, şi eu dacă n-ar fi vorba de dînsa. Du-te-ncolo, omule! în faţa ei te faci mititel de te bate măr muiat şi rabzi parcă te mîngîie.
   — Rău mă cunoşti, grăi Dinu. Eu sunt om foarte aspru la fire, şi Dumnezeu să-l aibă în paza sa pe cel ce mă scoate pe mine din răbdare.
   Necăjit apoi pe vinul care-1 făcuse să scape vorba aceasta, şi temîndu-se ca nu cumva să mai scape şi altele, el se ridică şi plecă cuprins de simţămîntul c-a săvîrşit, dîndu-se de gol, un greu păcat.
   Mai era încă pînă la miezul nopţii, dar el grăbea pentru ca nu cumva să mai scape vreo vorbă.
   Sosit la colţ, el se opri.
   îi era parcă la poartă stătuse cineva, care la ivirea lor se trase-n curte, ca de pîndă.
   El se-ntoarse spre Andrei şi i se uită ţintă-n ochi.
   — Măi — îi zise — vei fi voind ce vei fi voind şi vei fi gîndind ce vei fi gîndind; eu stăpîn pe mintea nimănui nu pot să mă fac: să te ferească însă Sfîntul să nu aflu, că i-ai vorbit cuiva despre cele ce am vorbit noi adineaoară. Mă ştii cine sunt: cinstea casei în care trăiesc să n-o atingă nimeni!

— Cu ce-aş putea s-o ating dacă nu ştiu nimic ?! răspunse Andrei urmîndu-şi drumul.
        După ce întrară-n curte, Dinu se opri şi se uită- mprejur, în vreme ce Andrei trecu în atelier, de unde 5 se deschidea uşa spre iatacul lor.
Uşa de la bucătărie era crăpată.
Dinu făcu cîţiva paşi spre ea, şi Marghioala se ivi, deschizînd uşa, în prag.
        — Dar tu ce stai de nu te-ai culcat pînă acum? 1 0 o-ntrebă el, apoi o cuprinse cu braţul şi intră cu dînsa
în bucătărie, ca să nu-i vadă cineva stînd în cap de noapte împreună.
— De ce mă-ntrebi cînd ştii foarte bine că nu puteam să mă culc şi că n-aş fi putut, dacă m-aş fi culcat, să
15 dorm cînd te ştiam pe d-ta plecat cu supărare ? îi răspunse ea. Ce nevoie aveai să turburi toată casa pentru un lucru de nimic ?! Nu i-a zis nimeni nimic şi a petrecut toată seara plîngînd de mi se rupea inima. De ce s-o faci să plîngă acum?! O să aibă ea de ce să plîngă, 20 că viaţa e lungă!
„Ce ai tu să te amesteci în lucruri care nu te privesc ?!" ar fi voit Dinu să-i zică, dar nu îndrăznea, căci îi venea şi lui să plîngă.
— Du-te şi te culcă, îi zise dar.
25	—D-ta să te duci! — răspunse ea — şi grija mea
să n-o ai, că eu sunt în toată firea.
Ea rămase apoi uitîndu-se după dînsul cu un fel de milă.
        „Săracii de voi! zise ea-n gîndul ei. Se vede că nu 30 ştiţi ce e amarul vieţii, căci altfel n-aţi căuta dinadins cuvinte de a vă mîhni/'
II
Lucru de nimic ?!
„Nu ! îşi zicea Dinu zbătîndu-se în culcuşul lui.
35 Lucru de nimic nu e cînd toţi ştiu, toţi vorbesc, toţi îşi fac fiecare în felul lui gîndurile. Andrei ca el, Marghioala ca ea. Va fi simţit apoi şi Gigiu şi-i va fi spus nevestei sale, vor fi simţit ucenicii, care nu mai sunt
18

nici ei copii: nu e nimic mai urît decît să te ştii dat pe gura lumii ce stă la pîndă, ca să afle cele ce se petrec prin casele oamenilor şi să facă mare din mic şi negru din alb.
5 Iar vinovat cine era?"
   „Tu!" îi zisese Marghioala, pe care o vedea în faţa lui înaltă, ţeapănă şi cu ochii pătrunzători.
   De unde a răsărit femeia aceasta şi ce avea dînsa, că toţi se uitau în gura ei?
10	Nu se împliniseră încă doi ani de cînd Lina o găsise
      undeva prin piaţă şi-o luase slugă, ca să-i spele vasele, să-i dereticească prin casă şi să spele rufe — aşa, nici jupîneasă, nici ţărancă proastă — şi acum le era tuturora stăpînă, căci se pricepea la multe, se amesteca 15 în toate şi nu-şi pierdea niciodată răbdarea.
   Cum să şi-o şi peardă cînd crescuse răbdînd şi purtînd grijă de alţii ? !
   Tatăl ei, un învăţător rămas văduv cu patru copii, între care cea mai mare dînsa, era şi beţiv, şi pornit 20 spre hoinărie. Ani de zile de-a rîndul, pînă la moartea lui, ea a purtat grijă de surioara şi de frăţiorii ei, ea s-a bălăbănit cu copiii din şcoală, şi numai Dumnezeu ştie cît a răbdat la foame şi la frig, cît şi-a înnodat zdrenţele şi cîte bătăi a suferit.
25	Rămasă fără de tată, a alergat de şi-a căpătuit sora
      şi fraţii, apoi a slujit cînd ici la un cîrciumar, cînd fată în casă pe la case boiereşti, cînd dădacă la copii, mereu hărţuită. Aci era cu totul altfel. Lina gătea, dar ea îi spunea ce are să gătească. Se ducea cu Fira în 30	piaţă ori la băcănie, dar ea îi spunea ce şi cît să cum
      pere, ea-i purta socotelile, şi nu putea Fira să înceapă nimic fără ca s-o întrebe pe dînsa. Copiii de la dînsa cereau ajutor serile, cînd îşi făceau temele ori îşi preparau lecţiunile. Ucenicii la ea se duceau cînd li se 35	făcea o nedreptate ori cînd se certau între dînşii, şi nu
      puteai să ceri de la ea nimic ce nu făcea cu toată inima.
   Cum ai mai fi putut să zici „ba" cînd ea zice „da" dacă ştiai că toţi îi dau dreptate ?!
         Şi în adevăr nu de chicotele Firei, ci de supărarea lui 40	se umpluse lumea.
19

   „Mîne de dimineaţă, nu mai departe, am să-i vorbesc", îşi zisese în gîndul lui, şi somnul l-a furat chibzuind vorbele ce avea să-i grăiască.
         A trecut cu toate acestea dimineaţa fără ca să-i 5	fi vorbit Firei.
         N-ar fi crezut că e cu putinţă ca vreodată în viaţa lui să-i vie greu a vorbi cu dînsa despre ceva, iar acum nu ştia cum să se apropie şi cum s-o apuce. Întîia oară simţea că dînsa nu mai e copilă, pe care poate s-o mîn- 10	gîie ori s-o certe, şi mereu se ivea în mintea lui gîndul
că dînsa ar putea să se simţă jignită şi să-i zică: „Dar ce te priveşte dacă fac ori nu ceva?!"
   Lucrul acesta nu era în adevăr cu putinţă.
   Fira îl punea în gîndul ei mai presus de toţi şi, dac-ar 15 fi căzut în apă, pe el l-ar fi chemat s-o scape, dac-ar fi văzut că iau foc hainele de pe trup, la el ar fi alergat să stingă focul, dacă nu l-ar fi ştiut pe el prin apropiere, s-ar fi socotit părăsită în lume. O ştia şi el aceasta, dar tinereţele sunt năvalnice şi nu ştie nimeni ce e în stare 20	să facă o fată de şasesprezece ani cînd îi vin toanele,
şi trebuia să vorbească cu dînsa.
         Ştia Fira, ce-i drept, că el s-a supărat, dar nu-i înţelegea supărarea şi nu-i dedea dreptate. Ea-şi ştia sufletul şi nu făcea în gîndul ei nimic rău dacă stetea de 25	vorbă cu un om deştept şi foarte cumsecade. Orişicît
ar fi ţinut dar să nu-1 supere pe Dinu, ea era hotărîtă nu să nu mai steie de vorbă cu nimeni, ci ca în viitor s-o facă aceasta prin ascuns, ca să nu afle el, ceea ce era mai rău.
30 Cu cît mai mult se apropia dar timpul cînd Tănase-şi aducea de obicei prietenul, cu atît mai neliniştită era dînsa şi cu atît mai rău ferbea Dinu în el ... Era oarecum ca-n ajunul furt unei.
         Omul acela n-avea, la urma urmelor, nici o treabă 35	la casa lui Costache, şi era cu ochi şi cu sprîncene că
numai de dragul ei vine. O ştiau aceasta toţi, şi lui Dinu i se răci sîngele-n vine cînd atîţia ochi se-ndreptară spre portiţa în care se iviseră cei doi prieteni. Firei
i se strînse inima, iară Mitrea ar fi vrut să stea pe
4 0	acoperişul casei cu o găleată de apă, ca să i-o toarne
lui Felescu-n cap.
20

   Ce-ar fi fost adecă dacă s-ar fi dus la el, ca să-l apuce de pept şi să-l scuture o dată?
   Scandal, de-ar fi vuit toată mahalaua.
   Nu-i rămînea decît să-şi stăpînească firea.
5 Peste puţin el se mai linişti.
   Tănase şi Felescu nu se aşezaseră de-a binelea în cerdac, cînd Marghioala începu să scoată prin faţa lor unul cîte unul scaunele din salon, ca să le scuture, şi le scotea a-ndelete şi fără de grabă, iar după ce le-a 10 scos, nu-ncepu să le scutuie, ci trecu la bucătărie, de unde se întoarse peste puţin cu un lighean plin de apă şi cu o cîrpă curată pe umăr, ca să şteargă geamlîcul cerdacului.
   Nu mai răsunau acum din cerdac chicotele, căci în 15 salon nu puteau să-şi treacă Tănase şi Fira giuvaerul de oaspe, iar în cerdac o aveau în spinare pe Marghioala cea cu cchii de prepelicar, caie nu numai trăgea cu urechea, dar mai şi stropea din cînd în cînd. Au stat dar cît au stat, apoi s-au despărţit. Fira strîmtorată, 20	Tănase cătrănit, iar Felescu plouat, dar toţi trei foarte
cumintr, fără ca să crîcnească.
   „Să mai vii cînd n-ai altă treabă—bombăni Marghioala printre dinţi — c-o să-ţi mai pregătim şi altele."
         Dinu zîmbi, dar tot ar fi dorit <ă ştie dacă Marghioala 25	a făcut-o de capul ei, ori, cum ar fi dorit el, în înţelegere
cu Fira.
         în înţelegere cu Fira nu, căci pe dînsa aceasta nu putea decît s-o îndărătnicească. Dac-ar fi lăsat-o-n voile ei, s-ar fi săturat în curînd de flecăriile lui Felescu 30	şi-ar fi căutat să scape de ele; aşa însă se sîmţea jignită
şi ispitită să arate că tot va face cum ea însăşi voieşte.
   Pe înserate poarta şi zăbrelele erau gata. Rămînea acum că ziua următoare Dinu să se ducă cu Iorgu şi cu doi dintre băieţi ca să le aşeze la locul lor.
35 Făcuse de multe ori aşa ceva; acum însă îi era nesuferit gîndul că o să lipsească toată ziua de acasă, între- bîndu-se mereu: „Ce va fi făcînd dînsa în lipsa mea?!“
   Tot avea, la urma urmelor, Andrei dreptate cînd zicea că dînsa vrea să fie gătită, distrată, plimbată şi păzită, în vreme ce el dedea cu barosul, ca să moaie fierul în bătăi.
21

   „Ei nu! îşi zise el într-un tîrziu. N-am numai să-i vorbesc, ci să-i şi bag spaima în oase: pe mine n-are să mă ţie-n zbuciumare necurmată; eu am treabă şi nupot să mă perd în astfel de nimicuri/'
5	Ăsta era gîndul lui, cînd deodată toate luară altă
faţă ...
   Unul dintre ucenici alergă la poartă, ca să o deschidă pentru trăsura în care aduceau iar pe Costache, cum se zice, mai mult mort decît viu.
10	Plecase-n curînd după-prînz în treburile lui, umblase
de ici pînă colo, gustase ici icre negre, colo măsline, mai o ţuică, mai o mastică, mai un pelin cu un prieten şi-i venise în cele din urmă rău şi-l înecase astma, încît căzuse pe uliţă. Nici că s-ar fi putut altfel: prea 15 puţin se cruţa, prea mult umbla după daraveri, prea des se cinstea, prea rar se-ntorcea serile la timp acasă.
   Deşi se mai întîmplase-n cîteva rînduri aşa ceva, spaimă, plînsete, alergătură, zăpăceală, se urmară repede una după alta, şi cel mai uluit dintre toţi era 20 Dinu, care ştia că toate-n capul lui se sparg. Marghioala, liniştită şi acum, trimise-n grabă mare după doctor, care îi mai linişti apoi şi pe ceilalţi, încredinţîndu-i că o să treacă toate cu bine, dar stărui să-l ducă cît mai curînd sub pază bună undeva la aer de munte şi să-l 25 ţie acolo cîteva săptămîni la viaţă regulată.
   — Chiar mîne, nu mai departe! grăi Dinu.
         Ar fi fost în stare să plece cu el fie la Văratec, fie la Slănic, fie la Suzana, fie undeva-n Valea Prahovei. El însă nu putea să părăsească atelierul. Lina nu putea 30	nici ea să părăsească casa şi copiii. Mai rămînea Fira,
care era acum fată mare.
   — Nu se poate! strigă Dinu.
   — Mă duc şi eu cu dînsa, stărui Marghioala.
   — Aşa da! zise Dinu.
35 Fără îndoială că aşa ar fi fost mai bine; Lina nu-şi mai putea închipui casa fără de Marghioala şi — mamă, ce să-i faci ?! — stăruia să meargă Tănase, care îi era fiu lui Costache şi frate mai mare Firei.
         „Cu el ca fără de el, dacă nu chiar mai rău", îşi zicea 40	Dinu, hotărît ca cu nici un preţ să nu se-nvoiască;
mai erau însă de pus la cale şi altele, cu mult mai grele.
22

         D-l Spirea, advocat şi bun prieten al lui Costache, stăruia ca acesta, înainte de plecare, să-şi facă testamentul şi să rînduiască pe tovarăşul său purtător de grijă pentru averea sa şi tutor al copiilor săi. Lina 5	zicea că nu e bine, iară Dinu era de părere că nu e
nevoie şi, strivit de gîndul grelei sarcini pe care o lua asupra sa, nu mai avea destulă inimă spre a stărui ca nu Tănase să însoţească pe Fira.
         A rămas dar cum au voit Tănase şi Lina, care stăruiau 10	să meargă la Poiana-Ţapului, nu doară pentru că e
aproape şi de Sinaia, şi de Buşteni, ci pentru că e, aşa zicea el, linişte şi lărgime acolo.
         După ce Costache a plecat cu cei doi copii mai mari ai săi, Dinu era nevoit să se rupă-n două: stătea cît 15	putea-n atelier, dar trebuia să mai facă şi ceea ce
      mai-nainte făcea Costache, mai să cumpere material, mai să se învoiască ici cu un proprietar, colo cu un antrenor, mai să facă încasări, tot lucruri pentru el neobicinuite şi astfel şi mai mult ori mai puţin nesu- 20 ferite.
         Cu desăvîrşire greu îi erau însă socotelile ce trebuia şi ţinea să poarte despre tot ceea ce dă ori ia. Ar fi lucrat bucuros cu două barosuri decdată dacă-n schimb l-ar fi scăpat cineva de sccoteli, şi serile, cînd se aşeza 25	la masă şi lua condeiul cel uşor, ca să treacă în condică,
      cum îl învăţase Gigiu, la stînga ceea ce a luat, iar la dreapta ceea ce a dat, îl treceau năduşelile, iară duminecile după-prînz, cînd îşi încheia socoteala săptămînii, se simţea ca fiind pus în faţa celor mai nemiloşi jude- 30	cători, care-i ţineau, parcă, pistolul în piept şi-i ziceau:
      „Nu cumva să-ţi scape condeiul, că descarc!"
   De unde i-ar mai fi rămas lui timp să se gîndească şi la cele ce va fi făcînd Fira departe de dînsul?!
         îi era destul să ştie că Costache mergea bine — asta 35	o scria Fira — şi că Fira se face din ce în ce mai îmbu
      jorată, asta o scria Tănase. Mai aflase — asta de pe la alţii ■— că Tănase se plimbă mult de la Sinaia pînă la Predeal cu o gabrioletă şi mînă caii parc-ar fi crescut pe capră. Cu cine se plimbă ? — ce fel de gabrioletă? 40	ce fel de cai? — nu cumva se va fi nimerind şi Felescu
      pe acolo? Aşa se-ntreba Dinu cînd n-avea altă treabă
23

şi mult ar fi dat să se poată repezi într-o duminecă pîn-acolo, ca să mai răsufle şi el.
Nu era însă cu putinţă, căci se adunau prea multe peste săptămînă şi mai erau şi nenorocitele de socoteli.
5	— Mai lasă-le şi d-ta, ca să poţi să le faci şi după
aceea, îi zise Lina, care ţinea şi ea ca el să se ducă.
El dete deznădăjduit din cap.
După-masă el stetea pe gînduri, în vreme ce Marghioala aduna tacîmurile.
io	—Dacă e vorba numai de socoteli — grăi dînsa
căutîndu-şi de treabă — ai încredere-n mine, că ţi le fac eu. Cocoana Lina are dreptate: nu poţi s-o laşi pe Fira parcă n-ar fi pe lume.
Dinu se uită lung şi mirat la ea.
15	—Degeaba te uiţi aşa la mine — urmă ea — căci,
dereticînd prin casă, îţi văd în toate zilele socotelile, şi aşa, cum le faci d-ta, sunt şi eu în stare să le fac. Şi — adăugă peste puţin — mai curînd s-ar putea să greşeşti d-ta decît să te înşel eu.
20	—Nu de aceasta e vorba, întîmpină el. Le faci tu,
dacă zici, chiar mai bine decît mine, căci eu port cam greu pana, iar de-nşelat nu eşti în stare să-nşeli pe nimeni. Stau însă cîteodată şi mă gîndesc ce te va fi făcînd să le iei aşa de bunăvoie toate asupra ta.
25 Acum se uită ea lung la el.
— Tocmai d-ta, hamalul tuturora — îi zise — stai şi te gîndeşti şi nu înţelegi de ce vor mai fi făcînd şi alţii ca d-ta?
— Eu sunt altăceva, grăi dînsul. Am rostul meu în
30 casă. De ce însă ţii şi tu atît de mult la Fira?
Marghioala lăsă tacîmurile adunate pe masă şi se- ntoarse spre el.
— La Fira? răspunse. Dar la d-ta, ce crezi, ţiu ori nu?
35	—Nu o cred aceasta — grăi dînsul — ci o ştiu
fiindcă o văd în fiecare zi.
— Atunci nu mai întreba de ce ţiu la ea, urmă Marghioala. Nu ţiu anume la ea, numai la ea, ci la toţi, la casa în care nu mă simt străină şi-n care nimeni nu mă
40 socoteşte slugă. Aş putea oare — urmă ea peste puţin
— să fiu mai bine la o casă boierească ori la vreun
24

restaurant decît aici, unde fac ceea ce m-am deprins a face la părinţii mei ?! Cum aş putea să nu ţiu la stăpînul casei, care s-ar supăra dacă nu i-aş zice „nea Costache" ? Cum aş putea să nu ţiu la cocoana Lina, 5 care munceşte alăturea cu mine şi alege totdeauna partea cea mai grea ? Cum aş putea să nu iubesc copiii, care-n toate nevoile lor aleargă la mine parcă le-aş fi soră mai mare? D-ta de ce ai stat aici unsprezece ani şi eşti gata să stai toată viaţa?
10 Dinu era muiat.
       — De ce ţiu la tine? ! urmă ea înduioşată. S-ar putea
oare să nu ţiu şi la ea, şi la d-ta ?! Eu ştiu prin cîte am trecut pînă ce am ajuns aici, ca pasărea gonită de uliu. Mi-e parcă-mi sfîşie cineva	carnea de	pe oase
15	cînd îl văd pe nea Costache cum îl ştii, o văd pe	cocoana
       Lina cum o ştii, îl văd şi pe Tănase cum îl ştii şi mă uit la copiii aceia buni, că buni sunt. Ce s-ar alege de casa aceasta dacă n-ai fi d-ta în ea ?! în foc aş sări, şi zi şi noapte aş sta de pază ca nu cumva să apuce 20	şi Fira drumul lui Tănase, că tare e drăguţă şi bună
       de inimă, dar şi năvalnică la fire şi uşoară la minte.
Lui Dinu i se deschidea o lume nouă, deşi ceea ce dînsa zicea acum el de ani de zile simţise.
       — Lasă-le toate — adăugă dînsa — şi du-te, că nu
25	e-n lume om la care ţine ca la d-ta,	şi e păcat	s-o faci
       să creadă că nu ţii şi d-ta la ea.
       — Dar mă duc, răspunse el. CUIJI să nu mă duc?!
       Aceste se petreceau însă vineri după-ameazăzi, iar
       în aceeaşi zi pe-nserate a venit pe la el Budini, antre- 30	prenorul, ca să vadă dacă nu cumva pot să se înţeleagă
pentru un grilagiu şi două porţi la spitalul ce era pe sfîrşite.
       Era o lucrare mai însemnată, şi-ar fi fost păcat s-o scape, iar pentru ca să-şi poată da seamă de preţuri, 35	trebuia să vadă desemnurile făcute de inginer şi să
       alerge pe la ferării, ca să se-ncredinţeze dacă găseşte ori nu destul fier potrivit şi cu ce preţ poate să-l cumpere. A trecut dar ziua de sîmbătă fără ca să se poată dumiri dacă-1 iartă ori nu treburile să lipsească duminecă de 40	acasă.
25

III
   E frumoasă Valea Prahovei aşa cînd o vezi cum în cîteva rînduri o văzuse Fira trecînd de-a lungul ei;
5	frumuseţele cele-ncîntătoare i le	ştia însă numai cel
ce a intrat în amănuntele ei mai	ascunse. S-a bucurat
dar Fira cînd Tănase stăruia pentru Poiana-Ţapului, unde e, cum zicea el, linişte şi lărgime, dar abia sosită acolo, simţea că avea în adevăr de ce să se bucure. 10 Din faţa casei ţărăneşti pe care o luaseră cu chirie se deschidea peste arinii din Valea Prahovei zgomotoase o largă vedere spre Sinaia, care se află la dreapta, în depărtare de vreun ceas la vale, spre Buştenii mai apropiaţi la stînga, iar înainte peste poienele de la 15 Zamora şi peste coastele acoperite de brădet pînă-n poienele curate şi limpezi ale Cumpătului, întinderi parcă nemărginite, unde se vedea pe ici, pe colo cîte
      o	turmă de oi, şi pe care e peste putinţă să le vezi din depărtare fără ca să te simţi ademenit de dorinţa de 20	a le cutreiera-n lung şi-n lat.
   încă mai ademenitoare era însă	priveliştea din dosul
casei. Dacă spre Cumpătul ochiul	e încîntat de senină
tatea nespusă a întregului, înspre Bucegi sufletul rămîne uimit de mulţimea amănuntelor şi de măreţia lor. 25 Ici Peatra-Arsă, lîngă ea Jepii, mai departe Caraimanul greoi şi tocmai în fund Morarul de la poalele Omului; tot colţuri stîncoase şi pleşuve, prăpăstii adînci şi văi strîmte şi ascunse oarecum în fundul munţilor.
         „Ce-o fi acolo? ... dar dincolo?" se-ntreba mereu 30 Fira şi, stăpînită de o nesăţioasă dorinţă de a se duce, îi venea parcă să zboare.
   Dar ea nu venise aici ca să se plimbe, ci ca să poarte grijă de tatăl său, căruia medicul îi recomandase să se plimbe prin	brădet fără ca să urce, să	se ferească
35	de oboseală, să	mănînce bine, dar să bea	numai apă
bună, să se culce şi să se scoale devreme.
   Se gîndea fata cu bucurie cum o să-i gătească bucate bune, cum o să stea toată ziua cu el, cum o să-l plimbe pe aci prin apropiere, cum o să-l îngrijească, şi le-a
4 0	şi făcut acestea	o zi, două. Costache nu era	însă bolnav
ca să-l vezi că	e bolnav. Se cam perduse,	ce-i drept,
26

sîngele din obrajii lui, răsufla cam anevoia, dar altfel era voinic, şi puţin i-a trebuit să se ţie cum îi recomandase medicul pentru ca să se simtă iar în putere şi să-şi zică: „Nici ale doftorului toate!"
5 Era şi el om şi părinte şi, dacă ţinea fata să-l îngrijească, ţinea şi el să nu-i fie prea mare sarcina şi să umble-n voile ei.
         Tănase ?! Ce să-i faci ?! Băiat plin de viaţă! El ştia să se-nvîrtă-n lume, să se îmbrace după cel mai nou 10 fason, să-şi poarte cravata şi manşetele şi era băiat curăţel şi de efect. A ţinut la Poiana-Ţapului fiindcă aici e linişte şi lărgime, dar nu trecea cu vederea că sunt aproape Buştenii şi că nu e departe Sinaia, nici Azuga, nici chiar Predealul, şi dacă Fira era dusă cu 15 gîndul la desişul pădurilor, la văile adînci şi răcoroase, la pîraiele ce se varsă spumegînd peste bolovani şi la poienele largi, fratele ei, om mai trăit în lume, era dus mereu cu trup, cu suflet pe la parcurile unde cînta muzica, pe la restaurante, pe la sălile de dans, pretu- 20 tindeni unde se-ndesuiau oamenii.
   Costache era dar mai mult ori mai puţin singur cu fata lui şi trebuia s-o plimbe, se-nţelege, fără ca să urce şi fără ca să se obosească prea tare.
         Era, înainte de toate, uşor şi frumos şi nu prea lung 25	drumul pînă la Buşteni, unde aveau şi nevoie de a
se duce, ca să cumpere mai una, mai alta pentru mica lor gospodărie.
         Umblînd apoi aşa, în treburi, te-întîlneşti ici cu unul, colo cu altul, ea cu o prietenă din şcoală, el cu 30	un vechi cunoscut, care	se bucură că te	vede, şi din
vorbă-n vorbă te scoate	din minţi, ca să	te duci la o
plimbare mai lungă, la o petrecere, la o serbare, tot lucruri priincioase pentru cei ce-şi caută de sănătate.
         Peste vreo opt zile Costache-şi ducea fata la parcul 35	din Buşteni, unde cînta	muzica militară	şi se aduna
lume multă, ca să vadă	şi să se arate, iar săptămîna
      viitoare, Aneta, o prietenă din şcoală, a făcut-o pe Fira să meargă şi la matineul de la „Eliseul" din Valea Cerbului, unde e cel mai frumos loc din Valea Prahovei, 40	poziţiune minunată la stînga şoselei, pe unde trece
lumea ce se plimbă de la Sinaia spre Azuga şi înapoi.
27

   Costache s-a dus şi el. Ş-ar fi putut adecă să-şi lipsească fata de mulţumirile cuvenite tinereţelor ori s-o lase singuiă?!
   Era, ce-i drept, pe acolo şi Tănase, dar el avea alte trebuii şi nu putea să-şi bată capul cu sora lui.
   Băiet vioi şi sprinten, el ştia să-şi facă drum prin lume, şi Costache, bîndu-şi afară pe terasă „şpriţul", trăgea zîmbind cu ochiul spre sala de dans, unde o vedea pe fiică-sa înconjurată de cavaleri eleganţi, în vreme ce fratele ei se-nvîrtea împrejurul cocoanelor şi-i întrecea pe toţi în galanterie.
   „Pui de drac! îşi zicea el. N-ar zice nimeni că alerga desculţ cînd era mic. Soi, ce să-i faci?!"
   Mai frumos decît toate era că nu avea Costache nevoie, cum credeau Andrei şi alţii, să-şi îndoape băiatul cu bani. îşi făcea el din vrednicia lui. Le sucea şi le-nvîr- tea de-şi punea însuşi lucrurile la cale. îi făcea ici unuia, colo altuia vreo treabă, mai dincolo alta, destul că n-avea nevoie să ceară. Era mai ales doamna Chi- riadi, văduvă, săraca, şi femeie cu avere frumoasă, cu multă trecere în lumea cea bună şi cu multe dara- veri, pe care n-ar fi putut să le descurce făr' de ajutorul unui om isteţ ca Tănase, care, deşi trecut abia de douăzeci şi doi de ani, se pricepea şi la acte, şi la taxe, şi la cumpărări, şi la încasări şi la alergături, şi la galanterii, şi la multe altele, iar degeaba nu aleargă nimeni, nici nu osteneşte.
   Deşi însă Tănase îşi făcea de lucru cu doamna Chi- riadi, care şedea într-un colţ înconjurată de cavaleri, iară Costache şedea la „şpriţul" lui, Fira nu se simţea părăsită; o fată înaltă şi subţirică, cu obraji plini ca mărul şi rumeni ca cireaşa, cu gropiţe-n aceşti obraji şi cu ochii vioi şi mereu rîzători nu trece nicăiri nebă- gată-n seamă şi îşi petrece bine timpul chiar şi dacă n-ar fi încă cea mai uşoară „vălsuitoare".
   Era mai ales unul, Văleanu, un tînăr de vreo douăzeci şi şase de ani, figură distinsă, care-şi zicea mereu: „Ştii că e nostimă?!“ şi se ţinea cu atîta stăruinţă de capul ei, încît d-na Raitu, nostimă şi ea, îşi muşca din cînd în cînd buzele, se-nţelege, fără ca s-o simtă aceasta şi soţul ei, bunul prieten al lui Văleanu.

         Cam pe la zece, „matineul" era pe sfîrşite. Tănase a luat-o pe d-na Chiriadi de braţ şi-a dus-o la gabrioletă, d-na Raitu a luat şi ea braţul soţului său şi a plecat cu oarecare ostentaţiune, iar Costache nu şi-a 5	mai comandat alt „şpriţ".
   Ar fi putut să-şi ieie şi el o trăsură, căci — Dinu să trăiască! — îi dedea mîna. Fira însă şi Aneta şi Miţa, prietena acesteia, şi doamna Voicu, mama Miţei, erau de părere c-ar fi păcat de o seară atît de frumoasă. 10 Luna aproape plină răsărise tocmai despre Valea- Fetei, şi razele ei se resfrîngeau din colţii Caraimanului. Răcoare era, linişte era, frumuseţă era: nu se putea lucru mai plăcut decît să mai ai şi tinereţe şi să faci pe jos drumul pînă la Poiana-Ţapului, mai ales cînd 15 n-ai să-l faci singur, căci nu li-ar fi şezut bine cavalerilor să-şi lase damele singure la un drum atît de lung.
         Fericite sunt tinereţele!
         Să fii fată de şasesprezece ani şi să te plimbi după un „matineu" — petrecut într-o răsuflare — aşa la lună 20	şi pe răcoare nu te mai saturi şi ai voi să nu se mai
sfîrşească noaptea cu tăinicia umbrelor ei. Puţin îţi pasă ce are să fie mîne dimineaţă.
   Ce-şi mai făcea Dinu gînduri despre Felescu? Nu mai era nevoie de Felescu în mijlocul unei lumi pline de
2 5	oameni care trăiesc ca să se bucure de viaţă; toate
vin ele de ele cînd nevinovăţia oarbă se-ntîlneşte cu viclenia, care toate le vede şi le ştie.
         Acolo, în cercul strîmt în care-şi petrecuse pînă atunci viaţa, Fira ştia numai oameni care o păzeau ca lumina 30	ochilor săi, şi aşa îi vedea dînsa pe toţi oamenii, şi pe
aceştia.
   Era un farmec nespus în inima deschisă cu care dînsa vorbea despre toate, pînă chiar şi despre cele mai intime lucruri; Văleanu însă, băiat de bani gata, care 35 trăia numai pentru ca să trăiască, nu mai cunoscuse în viaţa lui şi alte fete ca dînsa şi o ştia soră a lui Tănase, lua uşurinţa copilărească a ei drept îndrăzneală stăruitoare şi nu se mai sătura să o descoase. Mai nainte dar de a fi sosit la Poiana-Ţapului, le ştia
4 0	toate, şi cele de aici, şi cele de acasă.
29

   Era mare frumuseţă s-o asculţi cînd spunea cum găteşte dimineţile pentru tatăl ei, cum îl culcă după- masă şi cum îl scoală după ce şi-a făcut somnul.
         — Şi d-ta ce faci în vreme ce el doarme ? întrebă 5 Văleanu, care ţinea să le ştie toate.
   — Uite — răspunse ea — mai stau, mai citesc, mai lucrez cîte ceva, mă mai plimb pe aci prin apropiere, mai adun flori prin poieniţă, nu mi se urăşte niciodată.
         Văleanu, care se scula pe la zece şi nici înainte de 10	masă nu făcea nimic, nici după-masă nu	citea, nu
lucra cîte ceva, nu se plimba, nici nu culegea flori nu ar fi putut să zică şi el că nu i se urăşte niciodată. Se simţea, din contra, foarte strimtorat cînd se pomenea singur cu sine şi mereu căuta să scape din strîmtorarea 15	aceasta, un lucru despre care ar fi putut să	dea mărturie şi d-na Rai tu, care-i ţinea adeseori de	urît cînd
d-nul Raitu funcţionar de bancă, nu putea să stea cu dînsa la Sinaia.
         Era deci hotărît ca ziua următoare să se înfiinţeze 20 la Poiana-Ţapului îndată după-masă, ca-n timpul cînd Costache doarme, să adune şi el flori — pe aci prin apropiere.
         Ceilalţi, care rămăseseră mai în coadă, îşi făcuseră însă alte planuri: o excursiune la Urlătoare — nu se 25	putea ceva mai frumos.
   O	singură greutate era la mijloc: pentru Costache drumul ar fi fost prea obositor.
         Văleanu nu era om căruia îi place să umble, să se urce şi să coboare, cu Fira însă i-ar fi plăcut să facă 30	şi asemenea plimbare.
   — O idee încă mai bună! grăi dînsul. Mergem pînă-n poieniţă cu trăsura şi luăm acolo prînzul, iar după- prînz cine vrea trage un pui de somn la umbră de brad, iar ceilalţi, care putem, mergem pe jos mai
35	departe.
   Ce era pentru el o cheltuială de o sută, două de lei?!
         Nu-i vorba, risipitor, ba chiar nici cheltuitor nu era Văleanu, îşi număra şi păstra bine banii şi se uita şi la gologani, dar avea de unde să deie şi pentru plăcerea 40	lui îi era mică cheltuiala.
30

   S-a făcut dar şi excursiunea aşa cum a pus-o el la cale, cu trăsuri pînă la poiană, cu miel fript la frigare, cu mezeluri alese, cu prăjituri de la „Capşa", cu şampanie şi cu taraf de lăutari, încît Aneta şi Miţa şi Fira 5 erau şi-ncîntate şi ameţite. Costache dormea dus după-prînz şi plimbarea s-a făcut mai departe, pînă la Urlătoare, în cîntece voioase, şi seara, cînd s-au întors, erau cu toţii parcă şi-ar fi petrecut viaţa întreagă împreună.
10	Ziua următoare apoi Văleanu s-a dus mai pregătit
la Poiana-Ţapului, iară Fira, care-1 aştepta parcă, i-a alergat sprintenă şi voioasă-n cale.
   — E minunat! îi zise el. Care va să zică şi d-ta, domnişoară, tot pe aici îţi aduni florile.
15	— Aş! parcă n-o ştii din seara cînd ne-ntorceam de
la Buşteni, îi răspunse ea. Să vezi ce frumuseţă de poieniţe sunt pe aici, ce luminişuri, ce potecă spre Sinaia şi spre Urlătoare!
El le cam ştia toate aceste, dar altfel îi erau văzute 20 împreună cu dînsa, şi se arăta mirat. Aşa, pe la ameazăzi, şi cu o fată ca dînsa e mai plăcută plimbarea prin pădurea umbroasă decît prin poiana bătută de soare şi deschisă la vederea tuturora.
         Nici nu mai era apoi domnişoara Fira cum o ştiuse 25	el de la „Eliseu" şi de la Urlătoare, gătită, încorsetată
şi peptănată de efect, ci cu capul gol, într-o iie curată şi cu şorţul alb încins peste nişte foi cam scurte; aşa însă ea era pentru dînsul ceva mai neobicinuit şi mai apropiat şi avea mai mult farmec. Un fel de scarloi, 30 care aleargă, sare peste gropi, trece peste pîrău căl- cînd din peatră în peatră şi ridicîndu-şi puţin poala rochiei, ca să-i vezi şi piciorul mic şi gleznele subţiri şi o parte din pulpile delicate, o copilă zglobie, care e, parcă, în fiecare clipă să ţi se arunce-n gît.
35	Era o clipă cînd îi venea, cuprins de un fel de-ngri-
jare, să spună c-a plecat la Sinaia şi să-şi caute de drum.
   Intraţi pe poteca bine-ngrijită ce duce prin pădure la castelul Peleşului, el îi dete braţul şi ea începu să-i
4 0 spună ce e înainte, ce rămîne la dreapta şi ce vine-n stînga.
31

El o cuprinse, cum era obicinuit, cu braţul.
Ea se lăsă: ce era, la urma urmelor?! Tot cam ca la „Eliseu".
Dînsa nu putea să se depărteze mult, căci n-ar fi 5 voit s-o caute tatăl ei după ce se va fi deşteptat. Se aşezară deci pe o bancă de la marginea drumului, de unde ar putea să vadă printre copaci şi peste poiană pînă acasă.
El îi luă ca din întîmplare mîna şi se jucă cu ea uitîn-
10 du-se la degetele ei subţiri şi lungi.-
— Ştii că eu ghicesc din palmă ? grăi dînsa peste puţin, apoi întoarse mîna lui cu palma-n sus, ca să se uite-n ea.
Văleanu se uită-n faţa ei; deşi mai mult bălană,
15	ca mama ei, acum, cînd se uita la trăsăturile din palma
lui, era parcă ceva ţigănesc şi oarecum primejdios mai ales în ochii ei cei neastîmparaţi.
Faţa ei se posomorî din ce în ce mai mult, încît lui Văleanu îi venea în cele din urmă să rîdă.
20	—Ei, ce vezi de te-ncrunţi aşa?	întrebă el.
— Nu-nţeleg nimic, răspunse ea	uitîndu-se cu ochi
scrutători în faţa lui. Mi se-ncurcă toate.
Era şi-n palma, şi-n ochii lui ceva ce-o făcea să-i fie frică de dînsul.
25	—A bine nu mi se pare, urmă	dînd din umeri şi
depărtîndu-se puţin de el. Dac-ar fi cum se arată-n palmă, ai gînd rău d-ta.
Era un haz nespus în felul ei de a o spune aceasta, şi el întinse oarecum fără de voie braţul, ca s-o cuprindă
3 0	şi să şi-o apropie iar.
— Gînd iău? întîmpină. Dac-ar fi-n mine răutate, n-aş fi acum aici. Răutăcioasă eşti d-ta, care cu toate ale d-tale-1 scoţi pe om din minţi şi-apoi zici că are gînd rău.
35	—Nu eu zic, ci aşa se arată-n palmă, grăi	dînsa şi
iar făcu o mişcare ca să se depărteze de dînsul, ceea ce-1 ispiti s-o strîngă la pept cum copilul strînge pasărea ce vrea să-i scape.
Fira se lăsă cum s-ar fi lăsat dacă Dinu ar	fi făcut
4 0	acelaşi lucru, căci aşa era deprinsă de mică.	îmbră
ţişarea ori sărutarea erau pentru dînsa semne de dra-
32

goste, dovezi neîndoioase că nu are de ce să se teamă. Cu toate aceste, ea se sîmţi peste puţin cuprinsă de un fel de fior, se uită din nou în ochii lui, apoi voi să se ridice.
— Mă duc ■— zise ea — că se va fi sculat tăticu.
Văleanu o ţinea încă mai strîns.
Nu-şi închipuise niciodată că poate un trup omenesc să fie atît de fraged, de mlădios şi atît de cald ca al ei.
„M-am nenorocit!“ îşi zise.
— Nu mă lua, domnişoaiă, atît de repede — urmă apoi peste puţin — că e cu mult mai greu de cum crezi d-ta să te las.
Dînsa îi aruncă o privire oarecum sperioasă, şi el, temîndu-se ca să n-o supere, se ridică şi o-nsoţi ducînd-o de mînă pînă la poiana cosită, peste care trecea poteca spre casa din vale.
— Cînd ne mai vedem? o-ntrebă apoi.
— Nu ştiu, răspunse ea.
— Eu viu şi mîne, o încredinţă dînsul.
— Eu nu, grăi dînsa repede.
— Eu tot viu, stărui dînsul, apoi se plecă şi-i sărută mîna.
— Aoleo! strigă dînsa şi zbură oarecum la vale.
El se uită cîtva timp zăpăcit după ea.
„Se poate — îşi zise apoi — ca un om ca mine să se prostească cum m-am prostit eu?!"
IV
— Lasă, măiculiţă, că tu n-ai nevoie să te canoneşti ca alţii, aşa-i zicea lui Văleanu, cînd era mai măricel, mama lui, care nu-nvăţase nici ea multe şi tot ajunsese cocoană mare şi era bine văzută orişiunde se ducea.
Nace Velicu, bărbatul ei, ştia şi el puţină carte, dar se pricepea la multe şi, mai cu întreprinderi de poduri şi de şosele, mai cu păduri luate-n tăiere, mai cu zestrea nevestei şi arenzi bine chibzuite, a ajuns să-şi cumpere moşia Vălenii, iar de atunci surugiul îi mînă, cînd se duce la oraş, cinci cai ca cinci zmei,

găseşte pretutindeni uşile deschise şi nu-i trece nimeni pe dinainte.
   Trei fete a măritat cu zestre frumoasă, toate trei după băieţi săraci, dar buni, şi trei gineri a căpătuit, 5 unul judecător la tribunal, altul inginer la judeţ, ba al treilea, advocat, chiar deputat. Boier însă, adevărat boier, tot nu se socotea Nace Velicu, şi ţinea ca fiul său să fie ceea ce el însuşi nu era.
         Atît băiat avea, ba şi acesta prîslea, cel mai mic io între copiii lui: cum ar fi putut să-l lipsească de vreo mulţumire ?!
   Mai era apoi Văleanu şi viţel ce suge la două vaci:
0 avea şi pe cocoana Mariţa, sora mai mare a mumei lui, babă bătrînă, care numai pe el îl avea în lume şi
15	nu s-ar fi bucurat de averea ei dacă n-ar fi ştiut că
lui i-o lasă, ori ar fi aflat că el se plînge de ceva.
Nici că s-a plîns vrecdată, căci toate îi veneau din plin şi totdeauna i-a trebuit mai puţin decît ceea ce
      1 se dedea, totdeauna, şi prin pensioane, şi la Paris 20 a făcut mai mult decît ceea ce i se cerea, totdeauna
avea dînsul şi pentru sine, şi pentru alţii şi astfel era pretutindeni căutat, iubit şi-nconjurat mai ales de chilipirgii, care-1 măguleau şi-i făceau toate voile.
   Tot cam aşa-i mersese şi-n lumea aventurilor galante. 25 Petrecuse aproape jumătate din viaţa lui alergînd după plăceri, căci altă treabă nu avea. Băiat frumuşel şi elegant, om cu punga totdeauna plină şi măiestru desăvîrşit, cum îi spuneau prietenii, în manevrele galante, el o dusese din succes în succes şi se socotea 30	„irezistibil".
   Dăduse acum deodată peste cineva care nu intra în voile lui, un fleac de fată, care voia, parcă, să rîdă de dînsul.
         Două zile de-a rîndul s-a dus ca un băiat prost şi 35 s-a plimbat pe la Poiana-Ţapului degeaba.
   „Dă-o-ncolo!" îşi zise el şi-şi urmă drumul spre Sinaia, unde-1 aştepta doamna Raitu, cu care a făcut apoi seara, pe lună, o plimbare pînă la Predeal şi înapoi.
40 în zadar, însă, căci mai era la mijloc şi vecinicul adevăr că cel ce se joacă cu focul uşor ajunge să se
34

ardă. O luase-n glumă, iar acum prinsese slăbiciune, prima slăbiciune adevărată în viaţa lui, iar pentru oameni ca dînsul, care nu ştiu ce va să zică a răbda, a suferi şi a-ţi călca pe inimă, cea mai mică slăbiciune 5 ia dimensiunile unei patimi covîrşitoare. Lasă că fle- căriile prietenilor săi îi păreau searbede, şi petrecerile de mai înainte nu-1 mai ispiteau, dar în drum spre Sinaia el era cu gîndul mereu la Poiana-Ţapului, iară seara, în timpul frumoasei plimbări, d-na Raitu îi părea din io	cînd în cînd foarte plicticoasă.
   La Poiana-Ţapului însă nu s-a mai dus: atît de rău tot nu ajunsese!
         Iară Fira se sîmţea din ce în ce mai jignită de gîndul că-n urma purtărilor ei copilăroase el a luat-o drept 15	o jucărea, şi ţinea să-i arate că se sîmte. Se mai sîmţea
dar şi umilită cînd a văzut că el nu mai trece pe la Poiana-Ţapului, şi-a-nceput să-l caute [ea] pe el, ca să-l întîlnească aşa, ca din întîmplare.
         S-a plimbat pe la Buşteni, „a fost în două rînduri pe 20	la muzică, s-a dus iar la „matineu": nicăiri n-a dat
peste el; era parcă plecat.
   Mai rămînea duminecă — la biserică — unde de asemenea se adunau oamenii ca să vadă şi să fie văzuţi.
         Tocmai aceasta era însă dumineca în care scăpase 25	Dinu ca să vie la Buşteni.
   Sărac de sufletul lui.
         Mai ales duminecile şi zilele de sărbători e mare îndesuială prin gările din Valea Prahovei şi prin trenurile ce urcă la deal ori coboară la vale de-a lungul 30	ei — lume nu numai multă, ci totdeodată şi foarte
amestecată, care dă cu cotul şi nu prea ştie să aleagă vorbele.
   „Mare canon!" îşi zicea Dinu din cînd în cînd, şter- gîndu-şi sudorile.
35 Norccul lui că, om cu măsură, nu luase clasa II. Deşi
însă în cl[asa] III oamenii sunt mai cuviincioşi, el se sclivisise şi era pe ici, pe colo cîte unul care se uita la el cam chiorîş, parc-ar fi voit să-i zică: „Dar d-ta, boierule, cum ai rătăcit pe aici!"
40	Excursionişti cu boccele, muncitori de pe la fabrici,
salahori de la binale, ovrei cu mărunţişuri, turci cu
/
35

       bragă, precupeţi cu ouă, cu poame ori cu zarzavaturi, rîndaşi, vizitii şi slujnice, care se-ntorceau cu desagii plini în Ardeal, ţărani şi muncitori de pe linie cu uneltele de muncă erau îngrămădiţi cum da Dumnezeu, 5	îndesuindu-se unii peste alţii pe bănci ori stînd în
picioare printre bănci, pe platforme, pînă chiar şi pe scările vagonului.
Dinu, ţiind să-şi cruţe hainele, nu s-ar fi putut aşeza nici dac-ar fi găsit vreun colţişor pe vreo bancă, ci
10	stătea în picioare. Trecea însă lumea dintr-un vagon
în altul, ici bragagiul, colo unul cu limonadă, un rahat- giu cu acadele, un plăcintar cu brînzoaice, un italian cu bricege şi foarfeci, un ovrei cu punguliţe şi butoni, şi Dinu, lovit mereu cînd de la dreapta, cînd de la stînga,
15	se scutura întruna cu palma mai pe o mînecă, mai
pe pulpană şi iar se ştergea, răsuflînd din greu, de sudori.
De la Comarnic înainte, unde valea se strîmtează, el a ieşit pe platfoţmă. Aci era şi mai răcoare, dar îl
20	supăra fumul de la maşină, încît nu mai vedea nici
stîncile prăpăstioase, nici munţii cei frumoşi, n-auzea vîjîitul Prahovei cu apă limpede, nu se bucura de aerul proaspăt, şi drumul, care la plecare i se păruse scurt, acum nu i se mai sfîrsea.
25	Tot ca om cu măsură mai făcuse şi alta, de care se
căia acum.
Fiind sîmbăta încurcat cu Budini, nu ştia dacă va putea ori nu să plece şi nu l-a vestit pe Costache că are să vie.
30	Ar fi putut să-l vestească duminecă dimineaţa,
înainte de plecare. De ce să mai cheltuiască însă pentru depeşă dacă venea el în persoană?!
„Mă pomenesc — îşi zicea acum — că se vor fi dus şi ei ca alţii fie la Sinaia, fie la Predeal, fie la vreo
35 plimbare, şi eu fac drumul degeaba."
Deşi dar om tare ca fierul, călit, el era muiat rău de tot cînd a sosit, în sfîrşit, la halta de la Poiana- Ţapului.
Unde şi cum să-i găsească?
40	întreabă din om în om, hai la deal, coboară-n vale,
dă la dreapta, ia-o la stînga, mergi drept, ocoleşte;
36

asta ca să facă o economie de cîţiva gologani. Om cu rost era el?!
Li-a dat în cele din urmă de căpătîi, dar Costache plecase, aşa credea ţăranca, la biserică cu fiică-sa.
5	— O să se-ntoarcă de prînz acasă ? întrebă Dinu
ştergîndu-şi iar sudorile.
— Asta nu pot s-o ştiu, lăspunse femeia. De gătit n-a gătit domnişoara ca alte dăţi. Se poate, că iau masa acolo, dar — de ! — cîteodată-şi aduc mezeluri.
10	Dinu răsuflă din greu şi rămase cîtva timp ca omul
ce nu mai ştie încotro s-apuce.
Un lucru i se părea lămurit: că trebuie să meargă şi	el la Buşteni, iar aceasta cît mai curînd.
— Sunt — întrebă — mai multe drumuri	de	aici	la
1 5 Buşteni ?
— De! — grăi femeia — unul ar fi să fie pe şosea,
care e cel mai scurt. Vin însă unii şi de-a lungul şinelor, ba cei ce vreau să se plimbe trec Prahova şi [o] iau pe la	Zamora.
20	Dinu iar răsuflă din greu.
De acolo unde se afla el se vedeau şi Buştenii, şi şoseaua, şi calea ferată, şi poieniţele de la Zamora: cel mai scurt era drumul pe şosea. Un om ca dînsul îl	face şi într-un pătrar de ceas.
25	Nu mai perdu deci timpul, ci plecă — înalt,	spătos
şi	greoi cum era — ca din puşcă.
Peste cîtva timp însă-şi încetini pasul.
„Şi — îşi zise — dacă-n vreme ce eu mă duc ca un prost pe şosea, ei se întorc pe la Zamora?!"
30 Tot era mai cuminte să apuce de-a lungul şinelor, pe la mijloc, de unde putea să vadă şi spre şosea, şi spre Zamora.
El se întoarse spre haltă, ca să ieie drumul şinelor.
Nici aşa nu era însă bine.
35 Fira şi Costache tot ar fi putut să scape nebăgaţi în seamă, să ieie o gustare şi iar să plece.
„Păcatele mele! îiş zise el. Trebuia să le las vorbă să mă aştepte dacă se vor fi întorcînd acasă."
Se întoarse iar, ca să o facă aceasta.
37

în pridvorul uneia dintre casele de pe şosea şedea
       o	cocoană bătrînă, care-1 văzuse încă la sosirea lui >	şi, neavînd altă treabă, umbla mereu cu ochii după el.
„Sfîntă maică Paraschivă!	îşi zise ea crucindu-se.
5	Cine-o fi zăpăcitul ăsta, care	tot umblă-ncoa' şi încolo
şi nu se mai poate descurca?"
Zăpăcit era, în adevăr zăpăcit; iar pe cînd el umbla aşa, Fira îl găsise-n faţa bisericii pe Văleanu şi se despărţise de tatăl ei, ca să meargă cu fetele şi cu
l o	Văleanu la muzică, un lucru de	care tocmai acum nu prea
avea nevoie şi pe care nici nu l-ar fi făcut dacă Dinu ar fi cheltuit gologanii pentru depeşă.
       Era mare frumuseţă să-l vezi cum, după ce a luat, în sfîrşit, drumul spre Buşteni, înainta de-a lungul 15	şinelor uitîndu-se, ca un făcător de rele ce se teme ca
nu cumva să fie încolţit, cînd la stînga, spre şosea, cînd la dreapta, spre Zamora, şi ştergîndu-şi din cînd în cînd sudorile.
Era, fireşte, prea tîrziu cînd	a sosit la biserica din
20	Buşteni: lumea ieşise, şi el iar	nu mai ştia încotro să
apuce.
„Ptiu! Mare pacoste pe capul meu! oftă el. Cine m-a pus s-p iau aşa razna?!"
       Degeaba! Aşa era Dinu. Să-i dai barosul cît de mare-n 25	mînă, să-i încarci drugii de fier	în spinare, să-l pui să
lase butoaie-n pivniţă, să-l faci	să sară-n foc ori să se
arunce-n puhoi, dar în lume să nu-i dai drumul, că se-ncurcă şi nu mai ştii ce prostie e-n stare să facă.
       Buştenii sunt acolea cîteva case risipite de-a lungul 30	şoselei, pe Valea Iepii şi şi pe Valea Albă; acum însă
       lumea roia din toate părţile, lui i se părea cătunul un oraş. întins, şi stetea ameţit şi cuprins de sîmţămîntul că nu-i rămîne decît să se-ntoarcă acasă, să-l vestească de acolo pe Costache şi să vie apoi din nou ca om cu 35	rost.
Să-l caute? cum şi unde? Putea el să cutreiere toate locurile de plimbare, toate potecile, toate restaurantele ? Să-ntrebe? Cum şi pe cine?
Costache era, du toate aceste, numai aci, trei case
4 0	mai la deal, la „Berbec", unde stetea la un pahar de
bere şi-o aştepta pe Fira, care nu era nici ea departe.
38

       Cînd la,biserică se cînta cel din urmă „Amin", sus în parcul din deal se porneşte muzica şi-i cheamă pe toţi acolo. Viind, Dinu a aufcit muzica şi, dacă n-ar fi umblat atîta timp zăpăcit, ar fi găsit-o pe Fira la 5	biserică, şi toate se descurcau. Acum însă era pauză
       şi el şi uitase-n zăpăceala lui că auzise muzica. A ieşit dar în stradă şi se uita buimac în jos şi în sus la lumea ce trecea prin faţa lui. Cînd însă muzica se pomi din nou, el plecă la deal, căci în gîndul lui Fira 10	şi muzica erau la acelaşi loc.
Cum s-o găsească-n parc, unde era lume multă?
       Fira nu era numai cu Văleanu, ci şi cu cele două fete, Aneta şi Miţa, şi pe cînd aceste ţineau să rămîie aproape de orchestră şi în mijlocul lumii, el făcea fel 15	de fel de manevre ca s-o despartă pe Fira de ele şi s-o
       ducă pe căi mai lăturalnice, unde nu putea s-o găsească Dinu, care, plictisit de atîta umblătură zadarnică, se uita cu ochii-npaingeniţi în toate părţile, zicînd mereu: „Nu-i şi nu-i!" şi n-ar fi zărit-o, poate, nici 20	dac-ar fi trecut pe lîngă ea.
Nici c-ar fi fost însă tocmai bine ca s-o găsească, aşa, pe căi lăturalnice, singură cu Văleanu.
       Deşi nu puteau însă să vorbească, Fira şi Văleanu se-nţeleseseră din ochi şi era parcă n-a fost nimic. 25	—După-amiazăzi eu vin, domnişoară îi zise el
încet după ce rămaseră mai în urmă.
— Noi rămînem de prînz aici şi n-o să ne-ntoarcem decît pe-nserate, răspunse ea cu învederată părere de rău.
30	El sîmţi această părere de rău.
— Să nu rămîneţi — îi zise — de la d-ta atîmă. N-ai decît să spui că nu mai vrei, că nu te simţi bine, în sfîrşit, ceva.
Fira nu voia, dar îi era greu să nu voiască.
35	— Nu se poate! răspunse ea hotărîtă şi-şi grăbi pasul,
ca să se apropie de prietenele ei.
El o opri.
— Degeaba fugi — îi şopti — că eu nu mă dau, nu te slăbesc, de mine nu scapi. Să facem —urmă apoi
40 stăruitor — astă-seară o plimbare cu trăsura pînă la
39

Predeal şi înapoi. Acum e lună plină, şi cine ştie dacă va mai fi vreodată.
Fira se uită speriată la el.
       Nu-şi dedea deloc seamă despre îndrăzneala stăruin- 5 ţei lui, dar lucrul i se părea afară din cale adimenitor.
— Nu se poate! răspunse iar. Ce-ţi trece prin minte ?!
— Parcă el doarme numai după-masă ?! întîmpină el. Se poate dacă vrei d-ta!
       — Eu însă nu vreau, grăi dînsa. D-ta mă iei drept 10 un copil, cu care te poţi juca pentru ca să-ţi treacă
de urît.
— Te-nşeli, domnişoară, o-ncredinţă el. Am ajuns de numai la d-ta mă gîndesc, şi nu ştiu unde-o să ajung dacă mă iei aşa.
15 Fira îşi iuţi din nou mersul şi se uită oarecum speriată împrejur.
Ochii ei se opriră asupra lui Dinu, care stetea la o parte cu pălăria-n mînă şi-şi ştergea cu batista sudorile.
       îi era bietei fete parcă Arhanghelul i s-a ivit în cale. 20	—Nea Dinu! strigă ea şi alergă ca ieşită din minţi
la el şi-i sări de gît ca de atîtea ori cînd era mai mică, încît lumea cea multă se opri o clipă-n loc ca să se uite la dînsa.
       Dinu, luat repede şi chiar mai zăpăcit de cum fusese, 25	o îmbrăţişă şi-o sărută de mai multe ori cum săruţi
pe copilul ce ţi se aruncă în braţe, şi abia după ce.se mai dezmetici o întrebă ce mai face şi unde e Costache.
       Avea pe cine să întrebe, căci Firei nu i se mai oprea gura cînd se pornea o dată. Nu mai erau acum pentru 30	dînsa nici lume, nici Aneta şi Miţa, nici Văleanu, care
rămăsese ca trăsnit din senin, ci a pornit cu Dinu la vale şi abia după ce a sosit la „Berbec" şi-a adus aminte că trebuia să ieie ziua bună de la fete şi de la Văleanu.
       Iară Dinu efa stăpînit de un singur gînd: că n-a 35	venit degeaba.
— Bată-te să te bată! Dar de unde ai răsărit! ... strigă Costache. Ştii c-ai venit la timp?! Tocmai mă întrebam, stînd aşa singur, ce-o mai fi pe acasă.
— Toate bune — răspunse Dinu — şi văd că şi pe
40	aici e tot bine.
40

Ei se perdură apoi în vorbă despre daraverile fierăriei, în vreme ce Fira se uita la lumea ce trecea mai pe jos, mai în trăsuri, la deal ori la vale.
— îţi faci — grăi peste cîtva timp Costache — soco-
5	teala cît te costă materialul	şi cît	dai pentru lucru,
mai pui pe deasupra carnetele	banilor şi te mulţumeşti
cu cîştig mai mic cînd vezic-are să-ţi ieie altul lucrarea din mînă.
— Dar dacă nu-mi rămîne nici	un cîştig, ba mă
1 o	pomenesc că am să mai dau	de la	mine ?! întîmpină
Dinu. Uite, fierul s-a scumpit cu 18 bani la suta de kilograme şi-ar putea să se mai scumpească iar lucrătorii nu-i prea găseşti acum vara.
       — Neguţătorie fără de pagubă nu se poate, răspunse 15 Costache. Ici cîştigi, colo perzi: lucrul de căpetenie e
ca oamenii să ai,bă totdeauna de lucru, căci ziua le merge şi mîncarea li-o dai.
— Tot aşa aş zice şi eu dac-aş lucra-n socoteala mea, grăi Dinu; cînd lucrezi însă cu banul altuia, îţi tremură
20 mereu mîna şi te trec des sudorile.
— Ştii că mă superi?! îl mustră Costache. Tu nu şi-n socoteala ta lucrezi ?! îmi pare rău! La o lucrare mică umbli după cîştig mai mare, dar cînd vorba e de douăzeci şi trei de mii de kilograme, te mulţumeşti
25 şi cu mai puţin, căci de multe ori cîte puţin face la un loc mult. Ia lucrarea dacă Budini-ţi dă cîştig de cîte trei parale la kilogram.
       Aşa se gîndise şi Dinu, dar tot era mai bine să i-o spună stăpînul decît s-o facă el de capul lui, şi mai 30 ales asta-1 zorise să vie.
Fira era supărată.
Care va să zică Dinu venise numai ca să-şi descurce daraverile cu Costache.
       în urechile ei răsunau vorbele lui Văleanu, care se 35 gîndea mereu la dînsa.
— Nea Dinule, grai dînsa în cele din urmă cu un fel de-ndărătnicie. Eu nu mai rămîn aici.
Dinu şi Costache se uitară miraţi la ea.
       — Cum aşa, deodată, ca din senin? grăi Costache. 40 Ce ţi-a venit?
41

— Nu e deodată, nici din senin, răspunse ea. D-ta te-ai făcut bine; Tănase-şi caută de ale lui; eu ce mai fac aici ?!
Avea dînsa ale ei,	pe care nu era în stare şi nici n-ar
5	fi putut să le spună, şi multă bătaie de cap au avut
amîndoi cu ea pînă ce au ajuns s-o înduplece.
       Mai întîi şi mai întîi Dinu a trebuit să-i tăgăduiască că o să vie toate duminecile şi toate zilele de sărbători, apoi a rămas ca de astă dâtă el să nu plece, cum avuse 10	de gînd, pe-nserate,	ci să rămîie pînă mîne dimineaţă.
Dinu era foarte strîmtorat. Dar, la urma urmelor, de ce muncea el dacă nu pentru ca să-şi poată face din cînd în cînd cîte o plăcere ?! Adunase, punînd ban lîngă ban, vreo	şase mii de lei, iară de patru ani,
15	de cînd era tovarăş	la parte, îi veneau cîte trei, patru
mii pe an; mai erau apoi şi carnetele. Era puţin lucru pentru el să cheltuiască cîteva dumineci de-a rînd>ul acolea cîte un pol, doi. O scotea din altele, muncind ceva mai mult, şi nu se sîmţea.
20 Au mers dar după-masă la Sinaia, ca să se plimbe, ba seara au făcut pe lună o plimbare la Predeal şi înapoi, şi era frumos, şi bine.
v
       — Păcat de tine, băiete! îi zise lui Tănase doamna 25 Chiriadi, care, tolănită pe canapea, stătuse cîtva timp
pe gînduri.
-—De ce păcat, cucoană? o întrebă el cu un fel de răsfăţare, apoi luă un scaun, îl aşeză-n faţa ei cu răză- mătoarea spre ea şi se aşeză de-a călarea pe el. Nu sunt 30 tînăr? Nu sunt levent? Nu sunt deştept? Nu sunt îndatoritor? Ce mai vrei, cucoană?
— Vezi, tocmai de aceea! urmă ea ridicîndu-se, ca să-şi ieie de pe mescioară o ţigară.
       Tănase sări şi trase un chibrit, ca să i-o aprindă, apoi 35 iar se aşeză.
Cucoana Lila — aşa-i ziceau prietenele ei — era femeie în floarea vieţii, aşa de vreo treizeci şi cîţiva, să zicem patruzeci, cel mult cincizeci şi şase de ani.
42

se ţinea bine, rămăsese cu avere foarte frumoasă de la bărbatul ei, om cu vreo douăzeci de ani mai bătrîn decît dînsa, îi plăcea să trăiască, ştia să se folosească de averea ei, pe care n-avea de gînd nici s-o ducă-n 5 groapă cu dînsa, nici s-o dăruiască vreunei mănăstiri de călugăriţe, şi de aceea mulţi o socoteau cam uşuratică, ceea ce nu era. Ţinea fără îndoială să n-aibă nici
      o	supărare, să-şi facă toate plăcerile, n-avea slăbiciuni, dar era femeie cuminte, cunoştea lumea şi avea inimă 10 generoasă.
   — Tocmai de aceea, repetă dînsa după ce trase cîteva fumuri. Tocmai pentru că eşti, e păcat să-ţi petreci viaţa în flecării şi să rămîi fără de rost.
   ■— Mai cu rost de cum sunt eu?!
15	— N-ai nici un rost, stărui dînsa. Eşti un fluştiuratic,
un om fără de eăpătăi. Trebuie să cauţi să-ţi iei de undeva o diplomă.
   — O diplomă, eu ?! exclamă el rîzînd. Poate vro diplomă ca inginer de poduri.
20	— Nu! — întîmpină dînsa cu oarecare asprime —
ci una ca să poţi fi judecător ori advocat, că figură ai, îndrăzneţ eşti, gura-ţi umblă: nu-ţi lipseşte decît titlul.
   — Dar tocmai pe acesta nu-1 pot avea, grăi dînsul
25	acum mai aşezat.
   — Ba da! îl încredinţa ea. Am vorbit eu cu cineva care ştie rîndul lucrurilor; se poate: toate se pot dacă omul ştie să voiască. Sunt o mulţime de oameni care au făcut carieră frumoasă fără multă bătaie de cap,
30 ba poate că tocmai pentru că s-au cruţat. Vii cu mine undeva, fie în Belgia, fie la Paris, şi te-ntorci om făcut. Ce-ţi lipseşte? Diploma de bacalaureat. Pe aceasta e greu s-o iei stînd aci, dar acolo o să ţi se trimeată. Un om ca tine face apoi într-un an treabă mai multă 35	decît alţii în trei; dar şi puţin importă ce şi cît vei
      fi învăţat: vorba e să ai ceva la mînă. Nu ceea ce ştii, ci ceea ce faci îţi deschide drumul — urmă ea — şi omul stăruitor şi îndrăzneţ răzbeşte şi fără de ştiinţă mai uşor decît cel învăţat care aşteaptă ca alţii să-l 40 cheme şi să-i deschidă calea. Profită, băiete, de ocaziune
      — adaugă apăsînd asupra vorbelor — şi mai fii şi
43

strîns la pungă, ca să-ţi faci şi ceva capital, căci fără de aceasta cu anevoia o porneşti.
       Tănase nu şi-a bătut niciodată capul cu asemenea lucruri, dară vorba despre punga strînsă o înţelegea şi 5 gîndul unei călătorii prin străinătate-1 încînta.
       — De ! — grăi •— o încercare n-ar	strica.
       — Tatăl tău, precum îmi spui, e	om cu	avere,	cu
oarecare stare — urmă ea — şi ar putea să-ţi deie vreo mie, două de lei, iar celelalte le pun eu la cale prin
10 alţii.
       — Ar da el şi mai mult pentru aşa	ceva, grăi	dînsul.
       Ce fac însă cu o mie, două de lei ?!
— Tare eşti prost, întîmpină ea. Le iei şi le păstrezi, că-ţi vor prinde bine mai tîrziu.
15 N-avea dînsa nevoie de miile lui	Costache,	ba,	la
drept vorbind, nici la diplomă pentru Tănase nu ţinea morţiş, ţinea însă să păstreze formele.
— Vine mai bine — adăugă ea — ca să se ştie că tatăl tău te-a trimis în străinătate ca să-ţi complectezi
20 studiile. Ce vor fi crezînd unii ori alţii, asta nu mă priveşte.
       Voia să-şi petreacă viaţa nesupărată de nimeni, ceea ce nu prea era cu putinţă aici, unde toţi o ştiau. Deşi era abia pe la sfîrşitul lunei iulie, ea se săturase 25 de Sinaia.
I se răzvrătea firea cînd vedea zîmbetul răutăcios al celor ce-i treceau prin faţă, căci	îi	ştia pe	toţi	ce
       preţuiesc, cum îşi petrec viaţa, cum	se	grăiesc	de rău
       unii pe alţii şi cum se pupă-n bot cînd se-ntîlnesc, 30 parc-ar fi cele mai nevinovate suflete, cumumblă-n voile ei fiindcă o ştiu că e bogată, că are şi multe legături şi trecere la cei puternici. Era hotărîtă să scape cît mai curînd, să petreacă cîteva săptămîni în împrejurimile lacului de Geneva, apoi să se stabilească fie la 35 Paris, fie undeva unde iarna e blîndă şi viaţa plină de variaţiuni plăcute. Una e însă să călătoreşti singură ori cu o slugă şi alta să fii însoţită de un om deştept, sprinten şi simpatic, care îţi este-n toate împregiu- rările mîna dreaptă, îţi ghiceşte gîndurile, te distrează 40 şi cu care poţi să te duci orişiunde.
44

— Să vii, băiete — adăugă dînsa — că n-o să-ţi pară rău!
— Să vin, răspunse Tănase, şi ziua următoare, luni cînd Dinu a plecat de la Buşteni, Costache n-a mai
5 dormit după-masă, ci stătea de vorbă cu fiul său şi cu fiică-sa, care îi făceau socoteala că două mii de lei ar fi prea puţin.
— Nu e vorba de asta, grăi Costache.
       în cuprindea un fel de ameţeală cînd se gîndea că 10 e cu putinţă ca Tănase al lui să meargă-n străinătate, să se-ntoarcă cu diplomă şi să ajungă advocat, ba poate chiar deputat.
— Ţine-mă, Doamne, ca s-o mai văd şi asta! zicea el şi-ar fi fost gata să dea şi jumătate din averea lui.
15 Tot nu se putea însă hotărî fără ca să fi vorbit mai nainte cu Dinu, şi astfel ţinea să mai amîne lucrurile pînă dumineca viitoare, cînd Dinu urma să vie la Poiana- Ţapului.
       Erau însă la mijloc şi lucruri pe care el nu le ştia. 20	D-na Chiriadi era hotărîtă să plece, şi vorba rămăsese
       ca Tănase s-o găsească cît mai curînd la hotelul „Kranz" din Viena. Tănase dădea deci zor să plece cît mai curînd acasă pentru ca să-şi scoată paşaportul şi celelalte acte. Miercuri s-a hotărît dar că pleacă, şi 25	Costache cu el.
Fira-şi puse piciorul în prag.
Atît luni, cît şi marţi ea-1 văzuse pe Văleanu mai plimbîndu-se prin poiană şi pe la marginea pădurii, mai trecînd cu trăsura spre Sinaia şi înapoi.
30 Ţinea omul să ştie cine e „nea Dinu" acela.
— Atunci vin şi eu cu voi, strigă dar Fira. Nu se poate să mă lăsaţi singură-singurică aici!
Iar se uitară amîndoi miraţi la ea.
       — Cum singură?! grăi Costache. Nu e aici Bucur 35 şi nevasta lui şi copiii lor ?!
— Cine-o să te mănînce?! adaogă Tănase.
Ea nu putea să le spună de ce nu poate să rămîie singură, de ce ori de cine se teme, dar se zbătea şi nu voia să rămîie.
45

— Uite — îi zise în cele din urmă Costache — eu într-un ceas mi-am făcut treaba cu Dinu. Plec mîne dimineaţă şi tot mîne sunt pe înserate aici.
Aceasta o mai linişti pe Fira.
5	De unde ar fi putut Văleanu să afle că Costache a
plecat şi să profite de lipsa lui ?!
Aici se-nşela dînsa.
D-na Chiriadi a plecat luni seara, şi aceasta o ştia lumea. Mercuri dar, cînd Tănase a luat rămas bun de io la prietenii săi, era pe ici, pe colea cîte cineva care dedea cu socoteală că e oarecare legătură între plecarea lui şi a doamnei Chiriadi şi se şi vorbise despre aşa ceva. Atît ar fi fost destul pentru ca Văleanu să se intereseze şi să afle că Tănase nu pleacă singur. Mai 15	era însă şi viua frămîntare de care fusese cuprins după
ce două zile de-a rîndul umblase în zadar s-o întâlnească, ba şi neliniştea ei, care, vrînd-nevrînd, mereu se uita cînd spre poiană şi spre marginea pădurii, cînd spre şosea,
20	Nu erau apoi nici acasă lucrurile cum şi le închipuia
dînsa.
       După înţelegerea luată cu Costache, Dinu s-a învoit cu Budini şi-a stors de la el nu trei, ci patru parale la kilogram. Lucrarea trebuia apoi să fie gata în vreo 25	trei săptămîni. Dacă munceau însă cu vîrtute, o sco
teau la capăt şi cu cîteva zile mai curînd. El s-a înţeles dar cu Gigiu şi cu Andrei că le dă lor acel ban de kilogram dacă dau zor, ceea ce iar sporea cîştigul.
       Cînd să cumpere însă fierul, nu-1 mai găsea cu preţul 30 cum şi-l socotise, ci cu douăzeci de bani la suta de kilograme mai scump.
— Şi poate încă să se mai scumpească — îl încredinţa neguţătorul — căci vara aceasta consumaţiunea e mare.
3 5	Lui Dinu iar îi tremura mîna.
Cum scăpa el din încurcătura aceasta după ce făcuse învoiala cu Budini?
Nu-i rămînea decît s-o ieie în gît.
       „Cumpăr — îşi zise — ferul în socoteala mea şi îl 40 trec la atelier cu preţul pe care i l-am spus lui Costache. Mai bine să perd decît să mă fac de ruşine."
46

Nici n-avea apoi timp de perdut, căci oamenii trebuiau să înceapă lucrul, ceea ce au şi făcut luni după- ameazălzi. Au lucrat apoi întins marţi şi miercuri.
       Pe-nserate, cînd Costache şi Tănase se pregăteau 5 ca dimineaţa să fie gata de plecare, Budini a trecut pe la atelier ca să vadă ce mai e pe acolo.
— Ia staţi puţin, zise el cam îngrijat. Pare-mi-se că ne încurcăm.
D-l inginer, care făcuse devizul, ţiind la soliditate,
io prevăzuse pentru vergelele de fier o anumită grosime şi în contract preţul era stabilit pe metru liniar de atîte şi atîte kilograme.
— Teamă mi-e că vergelele n-au grosimea prevăzută în deviz, urmă antreprenorul.
15	— Se poate — răspunse Dinu — dar ce-ţi pasă ? O
să iasă mai puţine kilograme şi plăteşti mai puţin.
— Da, da! — întîmpină Budini — dar nu-mi ia inginerul lucrarea în primire.
Dinu tresări. îi venea parcă să leşine.
20	„Cine m-a pus să mă apuc de treburi la care nu mă
pricep ? !" îşi zise strivit de sîmţămîntul că el nu e-n stare să chivernisească ferăria fără de Costache.
Aşa steteau lucrurile cînd Costache şi Tănase au sosit acasă.
25	Nu mai era acum Dinu om care se-ncumătă să-şi
dea părerea.
Costache începu să zîmbească cu oarecare răutate.
— De! — zise — aşa sunt daraverile. Cu barosul nu poţi să le descurci, ci trebuie să te pricepi şi la-nvîrtirea
30 lor. Lucraţi înainte, c-o să mai îngroşăm vergelele.
Ştia el cum se pun lucrurile la cale.
Pentru o diferenţă de cîteva kilograme la metrul linear nu se prăpădea ţara, şi, puse o dată porţile şi zăbrelele la locul lor, nu le mai cîntărea nimeni. C-o
35 vorbă bună la d-l inginer se puteau pune toate-n bună- rînduială.
Lucrul acesta el nu putea să-l facă joi, ci trebuia să mai steie şi vineri, ceea ce Fira nu putea să prevadă, dar Văleanu putea să afle.
47

Joi seara Fira s-a dus la haltă, ca să aştepte sosirea trenului cu care trebuia, cum fusese vorba, să se-ntoarcă tatăl ei.
Văleanu era şi el acolo — aşa, mai la o parte.
5	Trenul a sosit şi a plecat — fără Costache.
Firei îi era parcă i se surpă toate-n cap.
— Care va să zică ai îămas singură, domnişoară, grăi Văleanu, care acum se apropie oarecum tîrîş.
Fira era supărată pe toată lumea.
10	— De unde poţi să ştii dac-am rămas ori nu singură ?!
răspunse ea urmîndu-şi drumul.
— îmi era destul să ştiu că pleacă frăţiorul—zise el luîndu-se după dînsa — pentru ca să mă interesez dacă pleacă singur ori însoţit de cineva.
15	F ira era mîndră de fratele ei şi, biicurîndu-se că poate
vo^bi despre el, îşi mai încetini pasul.
— Cine ţi-a spus — îl ispiti ea — că fratele meu pleacă ?
■— O! — răspunse el •— aceasta putea orişicine s-o
20 prevadă. A plecat d-na Chiriadi, trebuia să plece, mai curînd ori mai tîrziu, şi el.
Fira se opri şi se uită nedumerită la dînsul.
— Ce are a face una cu alta?! exclamă ea.
Văleanu, aşa cum îl făcuse lumea în care trăia,
25	avea părerile lui şi nu putea să-şi închipuiască pe
cineva care avea alte păreri în ceea ce priveşte legăturile dintre d-na Chiriadi şi multpreţuitul ei favorit.
— Ce are a face ?! răspunse dar. D-na Chiriadi e femeie căreia-i place să-şi facă toate gusturile şi ...
30	—Dar—îl întrerupse Fira — Tănase se duce să-şi
complecteze studiile.
— Fără-ndoială — întîmpină Văleanu — dar d-na Chiriadi are să fie şi ea pe acolo, nu mai poate să înceapă nimic făiă de dînsul, o să-l caute şi-o să-l găsească.
35	Fira tot nu înţelegea.
■—Uite, domnişoară — stărui dînsul—aşa cum alerg eu după d-ta şi mă gîndesc zi şi noapte ce să fac ca să nu fugi de mine şi să nu mă mai alungi de la d-ta, aşa aleargă şi dînsa după el, dar e mai norocoasă decît
4 0	mine, căci el nu fuge ca d-ta.
48

Era-n vorbele aceste şi-n felul cum fuseseră rostite
       o	neruşinare fără de seamăn care o jignea îndoit, şi ca soră, şi ca femeie; el însă era atît de stricat în felul lui de a gîndi şi-şi perduse-n nerăbdarea lui atît de 5	mult măsura, încît nu-şi dedea seama despre aceasta
şi nu înţelegea roşaţa ce se ivi decdată în obrajii ei.
Se sîmţea umilită, călcată-n picioare, aruncată ca
       o	otreapă la margine de drum, şi întreaga fiinţă îi era răzvrătită, dar nu îndrăznea să i se uite-n faţă, 10	căci s-ar fi putut să fie adevărat ceea ce zicea el.
Ea-i aruncă o privire plină de mînie, apoi se depărtă cu paşi repezi fără ca să se mai uite napoi.
Văleanu se uită cîtva timp după ea împins de viuă nedumerire.
15 Nu şi-ar fi închipuit niciodată că poate o femeie să fie atît de îndărătnică şi atît de fără minte.
„Dă-c-ncolo!“ îşi zise iar, dar acum cam înăcrit, şi gîndul i se duse la d-na Raitu.
       Iară Fira, sosită acasă, îşi scoase pălăria, şi-o aruncă 20	pe pat, apoi se aruncă şi ea cu faţa în jos lîngă pălărie.
O-năbuşea plînsul şi nu-i veneau lacrămile, căci ceea ce-o zguduia nu era, la urma urmelor, durere, ci ciudă, îndîrjire şi amărîciune.
       Prea era însă pornită prin chiar firea ei spre veselie 25	pentru ca să nu-şi găsească ieşire din această stare
sufletească.
,,Ei şi! îşi zise peste cîtva timp, ridicîndu-şi capul. Face fiecare ce vrea! Lumea te socoteşte şi ea cum vrea şi cum îi place!"
30 în cele din urmă îi părea rău că l-a luat atît de repede pe Văleanu. Ce-ar fi fost adecă dac-ar fi stat cu el, cînd toţi ceilalţi au părăsit-o?
       Părerea de rău îi era şi mai viuă ziua următoare, cînd Costache, întors cu trenul de seară, i-a spus că 35	duminecă n-o să vie Dinu.
— Da — grăi dînsa plină de amărăciune — ce-i pasă lui cum o ducem, cum n-o ducem noi aici ?!
— De! grăi dînsul, care nu-i înţelegea amărăciunea. Daraverile sunt daraveri şi se-ncurcă dacă nu te ţii
40	de capul lor.
Se-ncurcă toate dacă nu te ţii de capul lor.
49

VI
— Unde, păcate, se va fi înfundat Văleanu al nostru de nu mai poţi, de o,bucată de timp, să pui mîna pe el?! întrebă-ntr-una din zile Gogu.
5	—	Pe la Sinaia s-a-ncurcat, pare-mi-se, cu cineva,
că de acolo l-am văzut în cîteva rînduri întorcîndu-se, grăi Costică. Zice că i-a venit o mătuşă, pe care nu poate s-o neglijeze.
        — Vreo mătuşă, vreo verişoară, vreo nepoată, adăugă 10 Spiridon rîzînd.
        — Eu n-am văzut-o!
        — Nici eu.
        Vorbe de oameni tineri, din care nu urmează nimic.
Cînd au aflat, însă, vineri dimineaţa că Văleanu a 15 plecat de la Sinaia la Predeal fără ca să se fi oprit la Buşteni, Gogu, Costică, Spiridon şi ceilalţi se-ntre- bau de ce a plecat hoţeşte nu de la Buşteni, ci de la Sinaia. După ce-au mai aflat apoi şi că nu s-a oprit la Predeal, ci a trecut la Braşov, era cu cchi şi cu sprin= 20 cene că n-a plecat singur, ci cu cineva care se ascunde.
        — Cine-o fi ? cine ?
        Ca să-l dibuiască, Naie şi Gogu-1 aşteptau regulat la gara din Azuga, ca să vie cu el în tren, iar ceilalţi îl pîndeau la Buşteni, ca să-l ieie-n primire cînd se dă 25 jos din tren.
        Jucării copilăreşti.
        Parc-aşa se dibuieşte!
        Văleanu a plecat singur şi s-a-ntîlnit cu d-na Rai tu la Predeal şi tot numai singur putea să se şi întoarcă. 30 Era un capriciu călătoria aceasta.
A făcut-o ca să arate că puţin îi pasă de îndărătniciile Firei.
        Cui să-i arate însă?
        Fira nu ştia nimic, de alţii se ascundea, iar pe sine 35 însuşi nu se putea prosti.
        E, nu-i vorba, mult farmec în asemenea plim(bări, şi-n alte împrejurări i-ar fi rămas lui Văleanu pe urma ostenelilor o plăcută reamintire. Acum însă era dezamăgit şi-i era oarecum mai urît la-ntoarcere decît la 40 plecare.
50

         Nu doară că doamna Raitu, femeie cu vreo doi ani mai tînără decît dînsul, ar fi fost vreo mofturoasă. Asta nu, căci dacă e vorba, nu el o dusese pe ea, ci ea îl purta pe el şi-şi dedea toată silinţa să-i facă cît se 5	poate de plăcut scurtul timp pe care le era dat să-l
      petreacă împreună. Una era însă doamna Raitu, care se furişase la Braşov ca să-l întîlnească acolo, şi alta Fira, care-i zicea să-şi caute de drum. Dacă n-ar mai fi fost şi altele, era destulă aceasta pentru ca şi 10	pe drum, şi în timpul petrecerii lor la Braşov el să se
      gîndească mai mult la ceea ce n-avea decît la ceea ce
      i se dedea cu prisos, încît d-na Raitu mereu îl întreba: „Ce ai, puiule ?!“ şi-şi întrebuinţa toate meşteşugurile ca să-l învioreze. Tocmai aceasta-1 obosea însă şi-l 15	plictisea.
         Cînd te duci apoi la Braşov, nu te-ntorci cu mîna goală. Sunt pe acolo fel de fel de nimicuri care te ademenesc, mai un inel, mai cercei, mai broşă, mai lanţuri, cîte de toate, şi d-na Raitu, fehieie de bun-gust, 20	ştia să aleagă. Era pregătit Văleanu şi pentru aşa ceva,
dar, vorba lui Dinu, îi cam tremura mîna cînd număra bani.
   „Uf! ... slavă Domnului c-am scăpat!" şi-a zis dar la plecarea ei.
25	Cu toate aceste, aşteptînd plecarea celui mai apro
      piat tren, el a mai cumpărat o brăţară, care mai nainte
i se păruse prea scumpă, ba şi o broşă, căci nu putea să se-ntoarcă cu mîna goală, şi asemenea nimicuri fac efect.
30	Pe drum, de la Braşov pînă la Buşteni, a avut destul
      timp să-şi dea seamă despre ceea ce voia să facă, dar nu era-n stare să se judece pe sine însuşi. Om care n-avea nici o treabă, nu se luptase-n viaţa lui cu nici o greu- tate şi nu ştia ce va să zică răspundere, el se sîmţea 35	umilit şi-i era ruşine că încă n-a răuşit, dar era pe
      deplin încredinţat că va răuşi. îşi zicea adeseori: „Cu asta să glumeşti, dar să nu te-ncurci!" şi nu-şi dedea seamă că se-ncurcase şi se-ncurca din ce în ce mai rău. Odată a fost cuprins de sîmţămîntul că s-a 40	nenorocit, dar era numai o licărire.
51

   Sosit la Buşteni, el era obosit şi n-avea deloc poftă de glume.
   — Te-am prins, nepoate, îi zise Spiridon. Mătuşa ce face? Urmează drumul spre Sinaia?
5	—Ce vorbă mai e şi asta?! întîmpină Văleanu.
   — Ei, lasă, nu mai umbla cu fasoane, grăi Gogu. Aşa singur nu te plimbi tu pe la Braşov. îţi ştim întîlnirile de la Sinaia.
Văleanu se sîmţea ca făcătorul-de-rele care se vede 10 încolţit de poliţie. Nu-i era lui de cele ce s-au petrecut la Sinaia şi la Braşov, dar îl apucau răcorile cînd se gîndea la batjocura pe care ar suferi-o de la prietenii săi dac-ar afla cele petrecute la Poiana-Ţapului.
         Nu! — mai ales acum el trebuia să se ferească şi 15 pentru că ea s-ar fi făcut încă mai îndărătnică dac-ar fi sîmţit că mai sunt şi alţii care ştiu ceva.
   Trebuia, cu toate aceste, s-o întîlnească.
         Duminecă s-a dus la biserică, dar l-a găsit şi pe Gogu acolo cu vreo alţi doi, trei gură-cască şi n-a mai 20 stat, ci a trecut în parc, ca s-o aştepte acolo.
   Fira însă, negăsindu-1 la ieşirea ei din biserică, şi-a ridicat o dată capul, a şoptit printre dinţi vorbele: „Puţin îmi pasă!" şi s-a întors cu tatăl ei acasă.
   Neastîmpărat cum era, Văleanu a pîndit după-masă 25 o clipă, în care scăpase de sub ochii prietenilor săi, s-a aruncat hoţeşte în trăsură şi-a plecat spre Sinaia. Ajuns apoi la valea Peleşului, s-a uitat împrejur şi, încredinţîndu-se că nu-1 vede nimeni, a dat drumul trăsurii şi a întrat în pădure, ca să apuce poteca şi 30	să se întoarcă la Poiana-Ţapului.
         Era o prostie ceea ce făcea, căci drumul de la Sinaia pînă la Poiana-Ţapului e lung şi, cînd a sosit el acolo, Costache-şi făcuse somnul şi plecase cu Fira la Buşteni. Pe cînd dar el se plimba din ce în ce mai amărît pe la 35	marginea pădurii, Fira se plimba şi ea pe la „Eliseu",
unde cînta muzica. Obosit în cele din urmă, el s-a întors iar la Buşteni, dar ca nu cumva să întîlnească pe vreunul dintre prietenii săi, a luat-o pe la Zamora, în vreme ce Fira se întorcea pe şosea acasă din ce în
4 0	ce mai muiată de sîmţămîntul că de dînsa nimeni nu
se interesează.
52

        Ajunsese, biet de el, în doaga lui Dinu, se zbuciuma-n sec şi se zbătea ca peştele pe uscat. Tot mai zicea din cînd în cînd: „Dă-o-ncolo!", dar cum zicea şi Fira: „Ce-mi pasă ?!“ şi mergea înainte, el singur nu ştia 5 unde.
Seara, Gcgu, Costică şi Spiridon l-au primit cu alai.
Era destul să-l caute şi să nu-1 găsească pentru ca să-i ispitească pe birjari şi să afle cum s-a dat jos la valea Peleşului.
10	—Ca	să	culeagă fragi! strigă Spiridon.
— Ori	să	adune zmeură! grăi Costică.
— Ba	să	strîngă bureţi! adăugă Gogu.
        Rîdeau cu toţii, ba rîdea chiar şi Văleanu el însuşi, şi era în adevăr lucru de rîs ca un om ca dînsul, care 15	trecuse prin atîtea şi atîtea, să umble ca un copil —
nici el însuşi n-ar fi putut să spună după ce.
Umbla însă şi nu se mai putea opri.
        Luni a stat, ca să-şi arate sie însuşi că poate şi să nu umble cînd nu vrea; marţi însă a plecat, un drum lung 20	şi obositor, la Urlătoare, ca să coboare de acolo la
Poiana-Ţapului.
        Sosit însă la marginea pădurii, el nu îndrăznea să iasă din poiană ca dînsa să-l poată vedea. îi era parcă în fiecare tufiş, în dosul fiecărui copac, după fiecare 25 stîncă stă cîte cineva la pîndă.
în zadar făcuse drumul cel lung şi greu, el tot trebuia să iasă-n lărgime, unde putea să-l vadă nu numai dînsa, ci orişicare altul.
        Îndîrjit în cele din urmă, el îşi luă inima-n dinţi 30	şi plecă-ntr-un noroc la vale. Nu mai întreba cum,
dacă stă ori nu cineva la pîndă, şi-ar fi fost în stare să deie năvală chiar în casă la ea.
Fira şedea-n cerdac şi tresări, parcă gata să fugă, cînd îl zări.
35 „Care va să zică totuşi!" îşi zise însă şi plecă spre el cum se porneşte la vale peatra mişcată din loc.
— Am fost — îi zise el — la Braşov, domnişoară.
— Aşa?! grăi dînsa mîngîiată de gîndul că de aceea n-a mai venit pe la Poiana-Ţapului. Mă miram că
4 0	nu te mai văd.
53

— M-am întors încă sîmbătă şi de atunci umblu mereu să te găsesc — urmă el grăbit — dar trebuie să mă păzesc, căci prietenii mei mă urmăresc.
— Dar ce-ţi pasă de dînşii ?!
5	— Nu voiesc să ştie şi dînşii. Prea îmi este scumpă
taina pentru ca s-o dau pe gura unor flecari. Uite, şi acum am venit tocmai pe la Urlătoare, ca să nu-mi dea de urmă.
Fira era viu mişcată de discreţiunea aceasta.
10	— Stau — urmă el — şi acum ca pe spini şi mă uit
mereu împrejur, căci ar fi destul să mă zărească vreunul dintre dînşii aici, ca mîne să vuie Buştenii şi Sinaia.
       Aceasta o-nţelegea Fira chiar mai bine decît dînsul, şi iar îi yenea să fugă. Ea stete puţin pe gînduri. îi 15 era ciudă, şi fenîeia înciudită e născocitoare.
— Vino, dacă vrei, pe ia cinci, fie chiar pe la patru dimineaţa, că eşti acasă cînd se scoală ei, grăi dînsa, apoi îi întinse mîna de plecare. .
       El o opri şi scoase cele două cutii, cea cu brăţara şi 20 cea cu broşa.
— Să nu mă refuzi, domnişoară — stărui dînsul — că mă mîhneşti. Două mici suveniri de la Braşov.
Ea luă cutiile şi se depărtă răpede.
       Ce deosebire! Unul, care nici măcar duminecile nu-şi 25 părăseşte daraverile şi n-are timp şi pentru dînsa, iar cellalt, care aleargă mereu s-o găsească şi se gîndeşte totdeauna şi pretutindenea la dînsa.
La aceea că acesta n-are altă treabă nu se mai gîndea Fira.
30 Ea-şi dedea foarte bine seamă că e îndrăzneţ lucrul pe care voia să-l facă, dar o adimenea gîndul tăiniciei şi era hotărîtă din propriul ei îndemn, răpusă oarecum de sine însăşi. Noaptea a petrecut-o în viuă nelinişte, iar dimineaţa şi-a pus brăţara şi broşa, care îi plăceau 35 fără ca să-şi poată da seamă despre valoarea lor, şi Văleanu a găsit-o plimbîndu-se, aşa în zori de zi, pe răcoare, printre flori stropite de rouă.
Nu erau însă lucrurile tocmai cum şi le închipuise ea.
       Crezuse că poteca şi pădurea, aşa-n zori de zi, sunt 40 pustii; mergînd însă spre castel şi mai ales întorcîndu-se
54

       la Poiana-Ţapului, ei întâlneau în calea lor ici un pietrar ce se ducea la cariere, colo un tăietor de lemne, un excursionist care pornise pe răcoare, o femeie care se ducea cu unt ori cu brîhză la Sinaia, şi toţi se uitau 5	cam lung la dînsul şi mai ales la dînsa. Ea se sîmţea
dar strîmtorată, căci ar fi putut să întîlnească şi pe cineva care a mai văzut-o, ba poate chiar şi vreun cunoscut.
Au mers dar cîtva timp înainte vorbind, ea despre toate şi despre nirnic, cum îi era firea, iară el mai mult 10 uitîndu-se cu neastâmpăr la ea, apoi s-au întors, se înţelege, mergînd din ce în ce mai încet. El îi trecu acum braţul peste mijloc, tot cum era obicinuit să facă în asemenea împrejurări.
— Ne vede cineva! grăi dînsa şi se dete puţin la
15	o parte.
Care va să zică vorba era numai să nu vadă nimeni.
Aceasta era o-mbărbătare pentru dînsul, mai ales după ce ea-1 chemase să vie acum în zori de zi.
Sosiţi la o cotitură, el se opri.
20	—Uită-te, domnişoară — îi	zise — şi	înainte, şi
înapoi nu e nimeni, nimeni nu ne poate vedea.
Fără ca să mai aştepte apoi vreun răspuns, el o cuprinse cu amîndouă braţele, o strînse la piept şi o sărută cu oarecare sfială sub urechea din stînga.
25	Ea se lăsă. Avuse de cîteva	zile şi mai ales seara
trecută destul timp să se gîndească la aşa ceva şi să se dumirească ea însăşi prin sine că nu e păcat, căci nu pierde nimeni nimic.
       -Ea-şi dete puţin capul înapoi şi se uită mai întîi la 30 dreapta şi la stînga, apoi în ochii lui.
—  Ce plăcere mai poate fi şi aceasta! grăi apoi.
— Mare plăcere, răspunse el şi iar o strînse la piept şi-i sărută buzele, un sărutat lung şi nesăţios, cum el nu-şi putuse închipui sărutatul.
35	Ea se lăsă şi acum, ba parcă-1 săruta şi	ea oarecum
fără ca să-şi deie seamă.
Aceasta nu se-nvaţă, nu se ia prin deprindere, ci e din fire.
55

Peste puţin însă ea fu cuprinsă de un fel de tremurare fioroasă şi se desfăcu din braţele lui, ca să-şi urmeze drumul.
—■ Acum a fost destul — zise — şi vezi şi d-ta că
5 nu mi-e frică.
— Mie nu mi-a fost destul. Nu m-aş sătura toată viaţa, grăi dînsul. Iar frică de ce să-ţi fie?
Ea-şi urmă drumul mai iute, căci putea să se deştepte tatăl ei, iară el o luă de mînă, ţiind pas cu ea.
10 Abia sosiţi deasupra poieniţei, de unde se vedea casa, iar o opri în loc.
Ea-1 înţelese, se uită la dreapta şi la stînga, apoi dete din cap.
— Mîne dimineaţă, îi zise, voind să plece.
15	—Nu, stărui dînsul, voind s-o îmbrăţişeze.
Ea se desfăcu şi fugi cu o săritură înspre desişul pădurii, unde era în adăpost.
„Aşa da!" îşi zise el, făcu cîţiva paşi spre ea şi o prinse.
20	—Acum destul! zise ea în mai multe rînduri, dar
se lăsă şi-l sărută şi ea, parcă voind s-o facă aceasta.
— Destul — grăi în cele din urmă — că nu mai viu mîne dacă nu mă laşi.
El o lăsă, dar o ţinu strîns de mînă.
25	Nu mai vine mîne ?! Chiar dac-ar veni mîne, se putea
să nu mai vie poimîne. Odată neapărat că nu mai venea. Uitase-n zăpăceala lui cele petrecute în parc şi acum deodată-1 vedea în faţa lui pe nenea Dinu şi-o ţinea strîns pe Fira, ca să n-o scape iar.
30	—Domnişoară — îi zise cuprins de un fel de ame
ţeală — să plecăm amîndoi, să ne perdem în lume, ca nimeni să nu ne poată da de urmă, şi nu poţi să ai dorinţă care nu ţi se împlineşte.
Fira începu să tremure şi-şi închise ochii, ca să vadă-n
35 gîndul ei mai desluşit icoana vieţii cu care o adimenea el.
— Nu pot, grăi dînsa cu inima îndoită şi-şi scoase mîna din a lui.
— Vii mîne?
■— Viu! răspunse ea cu hotărîre.
56

VII
Ce prostie! Oamenii îşi cumpără scule cu bani scumpi ca să le arate, să se-mpodobească şi să se fălească cu ele, iară Fira avea o broşă frumoasă, o brăţară încă
5 mai frumoasă şi	nu ştia cum şi unde să	le ascundă,
ca nu cumva să	deie cineva peste ele şi	s-o întrebe
de unde le are.
Are, ce-i drept, tăinicia, fermecele, dar şi neajunsurile ei.
10 Joi dimineaţa Fira l-a aşteptat, ce-i drept, pe Văleanu, cum îi făgăduise, dar n-a mai voit să se plimbe, ci au stat tot timpul pe banca de unde se deschidea vederea spre case. Chiar de la început era hotărît că se întîl- nesc în fiecare zi, şi el nu mai stăruia atît de mult 13	ca ziua trecută	asupra gîndului de plecare, dar pe
la şapte, cînd ea	voia să se întoarcă, li se	părea amîn-
       durora foarte lung timpul pînă mîne dimineaţă, şi Văleanu iar a început să vorbească despre o plimbare pînă la Predeal şi înapoi, deşi acum nu mai erau serile 20	luminate de lună.
       Vineri dimineaţa Fira şi Văleanu n-au mai stat pe bancă, ci s-au plimbat iar, însă spre Urlătoare, pe unde e mai puţină lume. Văleanu iar stăruia asupra plimbării la Predeal. Fira-i spunea că nu se poate, 25	dar îl strîngea de mînă şi stăruia să vie şi după-masă,
ca mai înainte. El a şi venit, dar şi atît îi era prea puţin, şi iar vorbea despre lumea cea mare, despre mătăsuri şi catifele, despre scule preţioase. Fira era ameţită, dară seara tot nu voia să-l întîlnească.
30	—	Ce-ar fi — zicea dînsa — dacă s-ar deştepta tăticu
şi nu m-ar găsi ?!
Sîmbătă dimineaţa Fira era nedormită şi posomorită.
       — De ce ţii d-ta atît de mult să ne întîlnim seara, 35 cînd ştii că nu e cu putinţă?! grăi dînsa cu un fel de
necaz.
— Pentru că mi-e prea mult pînă mîne — răspunse el, apoi îi puse mîna cu sfială pe sîn — şi aş vrea să te sărut aici, şopti cu glas ademenitor.
57

— Ce plăcere ar mai putea să fie şi aceea ?! grăi dînsa, lăsîndu-se neştiutoare în voile lui.
— Vii astă-seară? stărui dînsul.
— Nu se poate! se zbătu dînsa. Dacă vrei — urmă
5 apoi peste puţin cam cu frică — să ne vedem aici, pentru
cel mult jumătate de ceas.
Lui îi era destul şi atît. Celelalte urmau ele încetul cu încetul.
        Pe la zece însă factorul a adus cartea poştală prin 10 care Dinu, om cuminţit, îi vestea că vine mîne, duminecă, şi că le dă depeşă dacă s-ar întîmpla ca să nu poată veni.
Era, parcă, prea tîrziu acum.
        Supărată nu era Fira, dar neliniştită da, şi n-ar fi 15 fost supărată dac-ar fi venit depeşa.
Seara a sosit însă fără ca să fi venit depeşa, şi neliniştea Firei era din ce în ce mai viuă.
Nu doară că s-ar fi simţit vinovată, căci în gîndul ei toate veniseră oarecum de-a valma peste ea şi nu-i 20 făcuse nimănuia nici un rău, nici n-avea de ce să se căiască. îl ştia însă pe Dinu om de o fire aspră şi se temea ca nu cumva el, aflînd ceva, să-şi facă gînduri rele şi să-şi verse mînia asupra lui Văleanu, care era în adevăr nevinovat, căci ea îi spusese că Costache 25 doarme după-masă, ea-1 chemase să vie dimineţile, ea îi ieşise pretutindeni în cale.
        Se caia acum că i-a făgăduit întîlnirea de seară, dar trebuia să se ducă, neapărat trebuia, şi după ce s-a încredinţat că tatăl ei doarme, a ieşit tiptil, cu 30 răsuflarea oprită şi cu inima strînsă.
El o aştepta.
— Am venit numai pe o clipă, ca să-ţi spun să nu mai aştepţi — îi zise ea grăbită — că mîne vine nenea Dinu şi nu pot să stau.
35 El îi luă mîna.
*— Vine — îi zise — mîne şi nu poţi să stai acum ?! Dar cine e acel „nenea Dinu" ?
— E tovarăşul tăticului, e omul nostru, e, aşa cred, viitorul meu, răspunse ea scurt şi cu asprime nemi-
40 loasa.
Văleanu îi strînse mîna, ca să nu scape din ea.
58

— De ce am zis eu să ne ducem — grăi dînsul — şi să ne perdem în lume ?! Omul acela poate să fie foarte cumsecade, dar nu faci pentru el şi te nenoroceşte.
— Nu ştiu, răspunse ea; acum nu pot să stau.	O
5 să vorbim altă dată. Dacă ţii la mine, lasă-mă o	zi,
două să mă dezmeticesc.
Grăind aceste, ea-şi scoase mîna dintr-a lui şi	se
depărtă cuprinsă la fiecare pas de pornirea de a	se
întoarce.
10 Se-nţelege că ziua următoare, cînd l-a întîlnit la haltă pe Dinu, nu i-a mai sărit de gît şi a rămas cuprinsă de viuă turburare cînd s-a uitat în ochii lui plini de cea mai curată bucurie a revederii.
— Dar tu ce ai? o-ntrebă el uitîndu-i-se în faţă.
15	îi părea oarecum schimbată.
Ea se uită speriată la lumea de dimprejur şi-şi stăpîni lacrămile.
— Nimic nu am — îi răspunse — dar nici să mă tăiaţi, nu mai rămîn aici.
20	în faţa lui se răsturnară deodată toate-n sufletul ei.
Dinu o-nţelegea-n felul lui> dar Costache, care vorbise şi mai nainte de sosirea trenului cu dînsa, se uită mirat la ea: îi era însă destul şi lui s-o vadă ca să nu se mai îndoiască despre hotărirea ei.
25	Nici că şi-au mai dat silinţa s-o oprească şi de astă
       dată, căci şi lui Costache îi mai plăcea acasă, unde putea să-şi umble-n treburi, iară Dinu era greu apăsat de sîmţămîntul, care-1 cuprinsese cînd cu vergelele prea subţiri şi o vedea pe Fira acasă mai bucuros 30 decît orişiunde.
Mai era însă o greutate pe care Dinu şi Costache trebuiau s-o-nfrunte.
Fira ţinea să mai facă înainte de plecare o plimbare la Braşov pentru ca să cunoască drumul, care, după 35 cum i se spusese, era foarte frumos, să poată spune c-a fost şi prin străinătate şi să cumpere cîte ceva, ca să nu se-ntoarcă cu mîna goală acasă.
Nu se putea ceva mai firesc şi mai nevinovat decît lucrul acesta: pleci dimineaţa, stai cîteva ceasuri acolo 40 şi seara te întorci. Oameni ca Costache însă şi mai ales cei ca Dinu îşi fac socoteala, şi o treceau pe Fira
59

năduşelile cînd îi vedea chibzuind cît face dusul ŞL întorsul, cît o să ieie birjarul pînă în oraş şi înapoi, cît o să dea pentru masă şi cam ce vor fi putînd să cheltuiască pentru cumpărări.
5 —Uf — izbucni ea-n cele din urmă, scoasă din
răbdări — mă plictisiţi cu socoteala de acasă, care nu se potriveşte cu cea din tîrg. Eu nu plec cu mai puţin decît două sute de lei.
       — Două sute?! exclamă Costache, uitîndu-se spe- 10 riat la ea. Dar Gigiu, Andrei şi Gogu sunt lucrători
de frunte şi nu iau înpreună atît pe săptămînă.
— Puţin îmi pasă cît iau dînşii, întîmpină dînsa. Eu cu mai puţin n-am ce să caut la Braşov.
       — Aşa e, grăi Dinu scoţîndu-şi batista, ca să-şi 15 şteargă fruntea. Acum o dată te duci, şi cine ştie cînd
o	să mai ajungi pe acolo.
Nu! mult nu-i era, ba mai adăugă două piese de cîte cinci lei pe deasupra.
— Eu însă — adaugă — n-o să mă pot duce.
20 Nici nu ţinea Fira să-l ieie şi pe el, ba mai bucuros s-ar fi dus singură dacă ar fi fost cu putinţă. Plecată luni cu tăticul ei, a trebuit să se folosească de fel de fel de tertipuri ca să poată scăpa de el şi să se ducă singură la un giuvaergiu, să cumpere mărunţişuri 25 şi să-l întrebe, ca din întîmplare, cam cu cît se vor fi plătind brăţara şi broşa ei.
Neamţul se uită cu luare-aminte la ele.
       Brăţara, lucru masiv şi greu, avea cinci petri, una mai mare la mijloc şi patru mai mici împrejurul ei, 30 iară broşa avea trei mărgăritare.
— De — îi zise — aurul e bun, lucrul e frumos, petrile sunt veritabile: broşa ai putea s-o ai cu o sută, dar pentru brăţară ar trebui să dai vreo şase sute de lei.
35 Fira rămase într-un fel de aiurire.
Neştiind ce va să zică banul luat pe nemuncite, ea se speria de atît bănet.
îi vedea pe Costache şi pe Dinu călicindu-se, îşi făcea şi ea socoteala cît ar fi trebuit Dinu, Andrei,
4 0	Gigiu şi ceilanţi să bată cu ciocanul ca să ia şapte
60

sute de lei, şi cît ar putea dînsa pentru atît să cumpere la băcănie, la măcelar şi în piaţă.
Iară ea fugea de Văleanu.
Omul şi mai ales femeia se ştie pe sine cum se vede în oglindă şi se preţuieşte după cum o preţuiesc alţii, şi dacă ţinem la oglinda ce ne arată pe placul nostru, ţinem cu atît mai vîrtos la omul ce pune mare preţ pe noi şi-l preţuim după cum ne preţuieşte. Nu-1 mai vedea dar Fira nici pe Văleanu, nici pe Dinu cum îi văzuse, şi fără de veste se furişă în inima ei sîmţămîn- tul că nu e vrednic Dinu de jertfa pe care i-o aduce şi că el nici nu e-n stare să-şi dea seamă despre mărimea ei.
Dar, mulţumită că nu mai are acum nevoie să-şi ascundă sculele, căci putea să spună că le-a cumpărat ea însăşi, Fira s-a împodobit cu ele pe drum, aproape de Predeal, ca să le treacă prin vamă.
Ochii lui Costache se opriră asupra brăţării.
— Dar asta,? întrqbă el întinzînd mîna.
A călcat rău Fira cînd a început să facă ceea ce nu-i dedea mîna să spună, dar a lunecat rău de tot acum, cînd a pornit pe calea minciunilor.
— Am cumpărat-o azi, răspunse arătîndu-i-o.
Nu se pricepea Costache la de aceste, dar o vedea că e grea şi frumoasă şi ştia că nu e de fier.
—Frumoasă, grăi cîntărind-o în palmă. Ce-ai dat pe ea ?
Fira se cam roşi. Abia două sute de lei avuse şi mai avea şi broşa, ba trebuia să pună-n socoteală şi mărunţişurile.
— O sută şi zece lei, răspunse cam în silă.
Costache se strîmbă uitîndu-se cînd la fată, cînd la
brăţară.
— Dacă nu-i de pomană — grăi — ori e de furat, ori falsificare.
Fira rămase cu ochii în pămînt: ieşise parcă trenul de pe şine şi se prăvălea în prăpastie.
Ce-ar fi fost dacă el ar fi văzut brăţara încă la Braşov şi s-ar fi dus cu ea la vreun giuvaergiu? Ce-ar fi, dacă-n nedumerirea lui ar face-o aceasta acasă ?!

   Dînsa tot nu putea să poarte sculele şi să se fălească cu ele, tot nu putea să le păstreze. O ardeau oarecum şi-i venea să le arunce pe gîrlă, ba îi era în cele din urmă ruşine că le-a primit, parcă ar fi fost pus blestem pe ele.
5 „De pomană", zisese tatăl ei.
   Nu, de pomană nu erau, ci de momeală.
         Ea şedea oarecum înfundată într-un colţ al vagonului, se vedea pe sine însăşi pornită pe povîrniş la vale şi căzînd tot mai adînc în gîndul celui ce i le 10	dăduse ca s-o scoată din minţi. Unul cîte unul îşi
      reamintea amănuntele propriilor ei fapte şi se sîmţea strivită de ruşine întrebîndu-se mereu: „Ce va fi gîndind despre mine?!" „Cum vor fi rîzînd prietenii lui cînd le va vorbi despre uşuratica mea prostie ?! 15	Am să i le trimit cu poşta — îşi zise ea — şi va înţelege
el şi de ce am plecat."
   Aşa a şi făcut.
vin
   Trecută acum de şaptezeci şi văduvă de optsprezece 20 ani, cocoana Mariţa trăia în vechile şi încăpătoarele case boiereşti de la Răstoacă, în care se pomenise, numai cu Luţa, o slugă tot bătrînă şi ea, cu Anica, nepoata de fiică a acesteia, şi cu Ghinea, fostul arnăut al răposatului, un cm voinic şi chipeş, cu mustaţa 25 mare şi cu nasul încovoiat, paznic neînfricat, care la zile mari îşi punea şi acum fustanela şi pistoalele şi se lăuda, cînd avea cui, cu vitejiile pe care le-ar fi făcut dac-ar fi avut ocaziune.
   Orişicît de încăpătoare însă, casele nu erau pustii, 30 căci cocoana Mariţa, deşi nu era neam de boier, trăia în avere boierească, nu se ducea decît foarte rar la oraş şi luase apucăturile boiereşti de la fie-iertata vorniceasă, căreia tatăl ei îi fusese om de încredere şi de la care se trăgea şi averea.
35 Băbuşcă mărunţică, cam slabă şi sprintenă, ea-şi petrecea zilele în lucrare neobosită.
îşi avea cotoiul, care torcea tignit în colţul divanului, dulăii, care îi ieşeau dimineaţa în cale şi îşi puneau
62

labele pe umerii ei, îşi avea găinile încălţate, raţele leşeşti, gîştele albe, bibilicile pestriţe şi porumbeii jucători, avea vaci cu lapte, cai cu mers potolit, oale cu flori şi pomi de soi ales, umbla dar mereu de ici
5 pînă colo, ca să le vadă şi să le îngrijească toate şi să se bucure de ele.
   Mai avea şi cămară curată şi ticsită cu toate bunătăţile, ici fel de fel de dulceţuri, de peltele şi de siropuri, colo magiunuri, sugiuce, paste, marmelade şi
1 o	vişinaturi, prin săculeţe bine legate tot soiul	de poame
      uscate, iară atîmate prin cui erau muşchiuleţe, costiţe, şunci, limbi, cîmaţi şi fîşii de slănină, toate preparate de ea însăşi cu ajutorul Luţei şi a fetichii, ca să se uite cu mulţumire la ele şi să le poată face parte şi 15	celor ce nu ştiu ori n-au timp să le facă.
   Mai avea apoi cocoana Mariţa în pridvor	şi în cer
dacul cel mare războaie şi urzitori şi vîrtelniţe, căci e frumos să stai iama la şezătoare, iar în timpul verii să le auzi pe fete cîntînd aşa mai încet, în vreme ce 20 unele urzesc pînza, altele dau la vîrtelniţe, iar altele bat din spete ori lucrează la gherghef, iar dacă se adună valurile de pînză şi cele de borangic, ştergarele înflorite, iile, velinţele şi covoarele, e mare mulţumire să alegi din ele pentru vreo nepoată, vreo prietenă, vreo 25	fină ori vreo biată de fată ce se mărită. Ce noimă ar
mai avea viaţa dacă n-ai avea ca să poţi da ?!
Crescuse purtînd la casa vomicesei tava cu dulceţuri şi ducînd papucii la divan, iar acum trăia în belşug şi-şi închipuia că toate vin de la Dumnezeu, care 30 ţine socoteala şi le face prin ai săi tuturora parte.
   — Mi-a dat — zecea adeseori — ca să dau: asta e boierie!
         Sîmbetele dar şi-n ajunul sărbătorilor părintele Neagu venea să facă sfeştania, şi atunci îşi luau cu 35	toţii partea, unii milă, alţii cinste, ca să se bucure-n
ziua ce vine, căci avea cocoana şi morţi, cărora li-e mîngîiere orişice dar făcut în numele lor.
         Din sus de curtea boierească, pînă la marginea pădurii, erau via şi livezile, mai ales pruni şi nuci, iar în pădure, 40	adăpostit în fundul văii, se afla schituleţul, o biserică
zidită de bunicul vornicului, şi opt căsuţe pentru
63

maici, toate curate, bine îngrijite şi fiecare cu grădiniţa sa.
   Postul Sfintei Mării, cîteva zile din postul Crăciunului şi Săptămîna Patimilor cucoana Mariţa le petrecea acolo făcînd privegherile şi rugăciunile alăturea cu maicile, şi nu lua cu dînsa decît pe Mariţa, fina ei cea cuminte, fata părintelui Neagu.
   Plăcute erau bătrîneţele cocoanei Mariţei şi pline, dar senine nu, căci una le lipsea şi asta era cea mai mare : nu avuse parte de copii şi n-avea parte de nepoţi.
   Multă dragoste avea pentru nepoatele ei, dar puţină bucurie îi aduceau, căci trăiau la oraş, se lepădaseră de obiceiurile boiereşti şi luaseră apucături de lume nouă. Una singură dintre ele, nevasta judecătorului, o mai mîngîia întrucîtva.
   încă mai mare îi era dragostea către nepotul ei, căci era nu numai băiat, ci totodată şi singur în familie. Şi el însă tot om de lumea nouă. Umbla aşa fără de nici un rost prin lume.
   — Vino, maică — îi zisese adeseori — fă-te aici om aşezat la casa ta, că toate ale tale sunt şi nu e viaţă mai frumoasă decît să porţi grijă de ale tale şi să le fii părinte celor rînduiţi de Dumnezeu să stea sub ascultarea ta, să vezi firul de iarbă şi lanul de grîu şi puietul de pom şi mielul şi viţelul şi mînzul crescînd sub ochii tăi şi să-ţi petreci zilele chivernisind partea ta din bogăţiile lumii.
   El însă nu voia să ştie, ba nu o dată scăpa şi vorba că mai are vreme să între în jug, că slugă la stăpîn n-o să între cîtă vreme n-are nevoie.
   Cînd a primit însă pachetul cu cele doauă cutii şi s-a încredinţat că Fira în adevăr a plecat, el a rămas cuprins nu de ruşine, ca dînsa, ci de căinţă, căci nu din uşurinţă, ci din gînd rău îi porniseră faptele.
   înţelegea acum şi el că nu poţi să legi fără ca să te legi, că ai să întri slugă ca să poţi fi stăpîn şi o vedea pe băbuşca alergînd de ici pînă colo perdută de dimineaţă pînă seara în micile ei treburi.
   Acolo era scăparea lui.

PARTEA A DOUA
STĂPÎNIREA LUI VLAICU
I
   Din cerdacul caselor boiereşti de la Răstoacă se
5 deschidea spre satul risipit în vale o vedere largă, iar între sat şi case era ograda gospodăriei. La stînga ogrăzii, mai pe coaste, se-nălţa biserica, zidită şi ea tot de vornicul, iar ceva mai în vale era şcoala, pe care o zidise cocoana.
10 Ograda, deşi cam plină de gunoaie şi de bălării, era largă şi împrejmuită cu gaid de nuiele destul de bun, iar casele de gospodărie, grajdiurile, şoproanele, pătulele şi grînarul din ea se aflau, cel puţin la vedere, în stare bună. Ţinea cocoana la aceasta, iară Vlaicu, omul ei 15 de încredere, îi făcea voile şi le văruia cel puţin cîte o dată pe an, încît de la oarecare depărtare nu se vedea că zidurile sunt pe ici, pe colo crăpate şi tencuiala e pe mari întinderi căzută.
   Acolo-n ogradă şi-n împrejurimile ei, ba pînă chiar şi 20 pe-ntreaga moşie, era stăpîn Vlaicu, căruia nimeni nu îndrăznea să i se pună împrotivă. Dacă „albă" zicea el, albă trebuia să fie, orişicum ar fi fost. Pînă chiar şi cocoana numai rar se ducea pe acolo, şi nici nu prea avea ce să caute.
25 Om mărunt, slab şi supt la faţă, cu o barbă cam rară, care bătea-n roşu, cu ochii spălăciţi şi pînditori, iute-n toate mişcările lui, Vlaicu mai era şi crăcănat, călca parcă umblă printre ouă şi avea căutătura fioroasă
65

de-i fugeau copiii din cale şi-l lătrau toţi cînii, iar glasul lui îţi tăia auzul, încît se cutremurau toţi cînd se răstea, iară el mai ales răstit vorbea. Aşa se face omul care vrea să facă treabă cînd are să lucreze „cu
5 nişte brute ca ţăranii, din care numai frica scoate oameni".
Orişicît de ştraşnic însă, Vlaicu era şi cam sucit, făcea multe d-a-ndoaselea, şi prostimea rîdea cîteodată de el văzîndu-1 că nu ia boul de coarne, ci de coadă. 10 Făcuse secerişul şi se afla acum în toiul treieratului.
   La seceriş el adunase snopii ici ceva, colo ceva, dincolo iar ceva, cum i-a venit mai la îndemînă. Ca să nu fie nevoit a purta maşina de ici pînă colo şi a-şi face arii pe la toate cotiturile, el treiera-n ogradă, unde 15 locul era bătătorit. Paiele nu putea însă să le lase-n curte, căci erau multe şi se mai temea şi de foc. Pe cînd dar un rînd de care întra-n curte cu snopii de la cîmp, alt rînd scotea din curte paiele ieşite la maşină, şi-n toată clipa se-nfundau poverile la poartă. în acelaşi 20 timp un rînd de oameni lucra la maşină, alt rînd umplea sacii şi-i ducea la grînar, iar alt rînd scotea din grinarj ca să treacă la trior, căci ţinea Vlaicu ca şi lucrul acesta tot acum să se facă. Era dar o încurcătură şi-o gălăgie de-ai fi crezut că se prăpădeşte lumea, şi din toate nu 25 mai ieşea desluşit la iveală decît glasul acum răguşit al lui Vlaicu, care înşira mereu toţi sfinţii din călindar.
   Tot cam aşa mergeau la el şi altele, dar ştia să le-nvîr- tească şi să le potrivească atît de bine, încît scotea din moşie totdeauna cît scosese răposatul, soţul cocoanei, 30 şi atît ştia dînsa că şi trebuie să iasă. Mai puţin ar fi fost un semn că Vlaicu nu ştie să gospodărească, iar mai mult ar fi fost cea mai neruşinată ocară pentru răposatul. De aceea îşi şi avea Vlaicu partea ca la moară, una din opt.
35 Erau fără îndoială şi oameni care ziceau că îşi făcea Vlaicu şi mai mare partea şi că, după cum s-au schimbat vremurile, ar putea să iasă şi mai mult decît scosese răposatul. Nu era între aceştia şi părintele Neagu, care, deşi şedea din jos de biserică, poartă-n poartă cu ograda, 40 nu vedea, n-auzea nimic. Om tot mărunt şi el, dar bine hrănit şi cam durduliu, părintele Neagu avea opt copii
66

în fiinţă, dintre care cel mai mare de şaptesprezece ani, era voios şi dulce la fire, făcut, parcă, anume să rîdă toată viaţa lui şi cu ochii, şi cu gura şi să nu se ames- tece-n lucruri care nu-1 privesc. Cocoana Mariţa, căreia
5 îi plăceau şi oamenii care rîd, şi copiii mulţi, rînduise să i se deie fără de plată şi pe ales cîte un pogon de muncă pentru fiecare copil, păşune pentru două vaci cu prăsila lor, pentru o pereche de boi şi pentru doi cai, precum şi lemne din pădure. Iar celelalte urmau 10 sîmbetele, de sfintele sărbători ori toamna, cînd se cărau toate la cămară. Ce mai avea el să se strice cu lumea amestecîndu-se în lucruri care, la urma urmelor, nu-1 priveau?
   Iară primarul, Nică al lui Voicu, ştiindu-se om al 15 stăpînirii, îşi căuta de slujbă, ca să n-o pată ca Mitu, fostul primar, pe care Vlaicu-1 scosese vinovat. De! carele de fîn, sacii de grîu şi de ovăz, curcanii graşi şi butoiaşele de ţuică ori de vin nu altul i le trimitea subprefectului.
20	Era însă Ciornă, învăţătorul, cm slab şi înalt, care
se ştia superior faţă cu ceilalţi şi nu putea să-l ierte pe pomanagiul de popă, care se-ntîlneşte mereu cu cccoana, dar făţarnic, ca toţi popii, nu-şi deschide gura, ca să o lumineze.
25	—Aveţi răbdare, că toate le vede Dumnezeu şi le
drege!
   — Dar cccoana nu înţelege, i se răspundea.
   — Ei! — grăi dînsul -— o să mai vie pe aici şi alţii, care-nţeleg.
30	îi era lui Ciornă destul s-audă vorba aceasta ca să i-o
şoptească lui Vlaicu, caie nici dealtminteri nu se-ndoia că e zavistnic popa, ca toţi popii, îţi rîde-n faţă, dar ştie multe şi te sapă prin ascuns.
         Doi se speriară dar cînd trăsura trasă de patru cai 35	cu clopoţei trecu pe lîngă cgradă la deal: Văleanu,
care şedea-n trăsură şi nu înţelegea gălăgia ce se desfăşura sub cchii lizi la maşina de treierat, şi Vlaicu, care înţelegea acum cine anume era să vie.
   Nu ştia nimeni mai bine decît dînsul cine e Văleanu
4 0	şi ce rost are el la Răstoacă; ştiind dar că popa e cel
ce l-a făcut să vie, a grăbit să fie cel dintîi care îi vor-
67

beşte şi să-i spună din vreme că cei de la primărie sunt nişte proşti ce nu înţeleg nimic, învăţătorul e un sec înfumurat şi-un zurbagiu, care impuie capetele oamenilor, iar popa e un beţiv şi-un zavistnic, care umblă toată ziua cu minciuni.
   întors apoi acasă, el a stat pînă după miezul nopţii la masa lui de lucru, ca să-şi revadă socotelile şi să-şi pună în rînduială hîrtiile, iar în zori de zi i-a pus pe oameni să ridice gunoiul şi să curăţe bălăriile, să rînească grajdiurile şi să ţesele vitele. Cînd se lumina de ziuă, pretutindeni era curăţenie şi bună rînduială, cazanul maşinii era înfierbîntat şi peste puţin oamenii au întrat în lucru.
   Era frumuseţă mare să-l vezi acum pe Vlaicu potolit şi dulceag de a-i fi crezut că nu e în stare să smulgă o pană din coada unui răţoi. îi lua pe toţi cu binişorul şi muncea plin de pleavă şi de prav în rînd cu ceilalţi, căci aşa se-ndeamnă oamenii la lucru, şi spor vede numai stăpînul care pune şi el mîna.
   Ana, nevasta lui Florea lui Colac, o femeie curăţică, sprintenă şi cam ţanţoşă, ridica snopii-n furcă şi trăgea din cînd în cînd cu coada ochiului.
   — Mare bunătate de om s-a făcut ciocoiul, grăi dînsa aşa mai printre dinţi. Să-l pupi, şi nu altă. De-ar da bunul Dumnezeu să mai steie coconaşul pe aici, că vedem şi noi zile mai bune.
   Vlaicu o auzi şi-ar fi luat-o-n palme dacă n-ar fi ştiut-o că e de casa popii, care îi dedea nas fiindcă îi venea preutesei ajutor mai la una, mai la alta. Şi-a crestat-o însă, pînă după plecarea lui Văleanu.
   Văleanu însă nu venea. A trecut prînzul cel mic şi cel mare, şi el n-a venit.
   „Ce vor fi clocind ?! se-ntreba Vlaicu, căci nu puteau, în gîndul lui, doi oameni să stea într-un colţ fără ca să pună vreo mişelie la cale.
   S-a făcut, în sfîrşit, seară, şi Văleanu tot n-a venit să vadă curtea curată, grajdiurile rînite, socotelile şi hîrtiile puse-n rînduială.
   Păcat era de bunătatea lui Vlaicu!
   „Şi asta — îşi zise el — tot popa mi-a făcut-o!“

   Văleanu nici că se gîndea să turbure stăpînirea lui Vlaicu.
   Se bucura cocoana Mariţa că i-a venit nepotul parcă cu gîndul ca să stea mai mult la dînsa, dar slă-
5 biciunile bătrîneţelor sunt ca ale copilăriei, motanul ei era motanul ei, găinile ei erau găinile ei, şi de dragul nimănuia-n lume ea nu-şi strica rostul vieţii. Umbla dar Văleanu în coada ei de ici pînă colo, şi prin curtea de păsări, şi pe la grajdiuri, şi pe la straturile de flori, 10	şi prin cămară, şi pe la războaie, iară ea se bucura că
poate să-l poarte, şi nu se-ndoia că şi lui îi fac toate plăcere mare. îi şi făceau mai multă decît alte dăţi, dară i-ar fi făcut şi mai multă dacă n-ar fi umblat cu dînşii şi Mariţa cea mică, fina, fără de care cocoana 15 Mariţa nu se sîmţea bună de nimic. Nu-i vorba, Mariţa era fată foarte drăguţă, vioaie şi de tot sfiicioasă, dar deşi era oacheşă şi mărunţică, semăna cu Fira, cum semăna între ele toate fetele de şasesprezece ani, şi el ar fi voit să fie mai mult singur cu mătuşa lui.
20 Mai era apoi şi alta.
         Vlaicu avea o fată cam de vîrsta Mariţei şi trei băieţi mai mici: părintele Neagu avea cinci copii, care alergau! Ciornă avea şi el patru: toţi copiii aceştia se adunau din zori de zi şi nu se mai despărţeau decît 25	seara. Dacă-i alunga Vlaicu de la arie, se adunau la
popa; dacă-i lua popa la goană, treceau la şcoală; dacă băga învăţătorul spaima în ei, o apucau la deal; dacă
      i- ar fi închis fiecare pe ai săi în casă, ar fi fugit desculţi şi cu capul gol pe fereastră şi tot s-ar fi adunat undeva. 30	Iar în fruntea lor aleargă totdeauna Ursu, un căţe-
      landru durduliu, cu părul mare, cu urechile pleoştite şi cu labele tăpăloage şi bădărănoase. N-ar fi putut nimeni să spuie al cui e, căci dormea unde-1 prindea noaptea, dar de obicei se ţinea după Mariţa cea mică 35	fiindcă ea-1 luase de la curtea cocoanei, şi Vlaicu nu
      putea să-l suferă, căci zicea că se ţine de casa popii.
         Aşa, după-ameazăzi, droaia trecea pe la curte şi trimitea pe vreunul mai prostănac să cheme pe Mariţa ori s-o-ntrebe ceva, iară cocoana nu putea să vadă 40	copii fără ca să-i mîngîie. Nu se poate însă să mîngîi
69

un copil aşa-n sec, fără ca să-i şi dai ceva, fie măcar şi numai o lingură de dulceaţă.
— Haide, veniţi şi voi — le zicea apoi cocoana celor rămaşi la poartă — şi se făcea dandana mare, căci
5 Ursu, care nu era poftit şi el, începea să alerge ici după
o	raţă, colo după o gîscă ori după o curcă, copiii după el, iar dulăii după copii, de era gălăgie ca la aria lui Vlaicu.
       Şi asta era ceva ce nu-1 lăsa pe Văleanu să se coboare-n 10 vale, căci, o ţinea pe baba-n loc şi el n-ajungea să stea singur cu dînsa.
       Om care nu s-a luptat în viaţa lui cu nici o greutate, n-a-nfruntat nici o primejdie, n-a fost niciodată nevoit să-şi adune toate puterile, el nu ştia să voiască prin 15	sine şi sta acum neajutorat, aşteptînd să-l împingă,
cineva, să-l adimenească ori să-l facă silă.
       „Nu s-a sfîrşit încă" îşi zicea, dar nu era-n stare să-şi dea seama nici măcar cum ar dori el să se urmeze şî sa se sfîrşească, căci nu era om deprins a primi 20 răspunderea faptelor sale.
Nace; Velicu îşi căutase dinadins băieţi săraci drept gineri pentru ca să nu-şi dea fetele slugi la casa bărbatului. Judecătorul era fiu de plăcintar, advocatul fiu de portar, iar inginerul fiul unei văduve:	toţi trei
25	trebuiau să simtă că prin soţiile lor şi prin	socrul lor
s-au ridicat.
Cu băiatul însă Nace ţinea să intre-n rîndul boierilor şi aici se-ntîlnea şi cu ginerii săi, care căutau legături, şi cu fetele sale, care voiau să intre-n lumea cea bună. 30 Slugă la stăpîn Văleanu nu voia să intre, dar nu se putea împăca nici cu gîndul că surorile lui să se uite la ea peste umăr. De aceea îi fulgerase-n cîteva rînduri prin minte gîndul să se ducă perdut în lume,	iar acum
îşi aducea aminte cum mătuşă-sa-1 chemase	să vie la
35	dînsa.
Şi pentru aceste se cerea însă voinţă, hotărîre, oarecare bărbăţie, tot lucruri care lui îi lipseau, şi aştepta ca bătrîna iar să-l cheme, aşa, din întîmplare.
       Abia ziua a patra, după-masă, la cafele, au ajuns 40	să stea timp mai îndelungat împreună.
70

Din întîmplare Anica deduse la cafele şi vişinată, iar vişinata, foarte bună, era făcută de Mariţa cea mică după îndrumările primite de la naşa ei.
       — Bună fată! grăi bătrîna gustînd niţel cîte niţel 5 din vişinată. Mare giuvaer! Fericit om popa: opt copii,
şi toţi în viaţă. Dac-aş mai ajunge să te văd şi pe tine om aşezat!
Văleanu îi sări oarecum în vorbă.
— E foarte greu, zise el. N-aş putea s-o fac numai
l o	după placul meu, ci-ar trebui	să ţiu seamă şi de dorin
ţele altora.
— Foarte cuminte! grăi bătrîna, care se gîndea la dorinţele ei de acum. N-ai s-o iubeşti numai tu, ci şi cei ce ţin la tine.
15	—^ Ei ar vrea însă să iau vreuna căreia nu-i ajungi cu
prăjina la nas, întîmpină el.
— Nu, strigă cocoana Mariţa. Să nu ţii seamă de fumurile lor! Să faci ce vrei tu! Să-ţi iei o fată cum a fost mama ta — uite, una ca Mariţa -— care ştie ce
20 să facă la casa ei şi n-are vreme să umble sălăhuie prin lume. Tu ai destul şi pentru tine, şi pentru alţii — urmă dînsa — şi n-ai nevoie să rîvneşti: sunt aici peste trei mii de pogoane şi locuri de bani gata. Stai aici şi nu-ţi pasă de nimeni.
25	Aici voise Văleanu să ajungă.
— De! aşa tot s-ar putea, grăi dînsul strîmtorat.
îi era însă foarte greu să vorbească. Mai ales de cînd
primise înapoi brăţara şi breşa, el o punea pe Fira foarte sus în gîndul	său şi	i se părea lucru neiertat
30	să-i vorbească cuiva	despre	dînsa.
Cocoana Mariţa, şi	femeie,	şi bătrînă, vedea că are
ceva pe sufletul lui şi se mai apropie de dînsul.
— Ia spune — stărui dînsa — nu cumva ?! ... Mie poţi să-mi vorbeşti. Cui adecă, dacă nu mie?!
35	. —Nu e nimic hotărît, grăi dînsul. Voiam numai să
zic că aşa cum zici d-ta nu ar fi tocmai de tot greu. S-ar găsi multe. Am făcut, ca să spun ceva, la Buşteni cunoştinţa unei domnişoare, o fată de fierar.
Bătrîna iar se dete înapoi.
40	—Cum? Aşa, fără ca să o cunoască măcar cineva
dintre noi ?! grăi dînsa.
71

Văleanu se căia c-a scăpat vorba. Era în adevăr o pripire, cînd nimeni n-o cunoştea şi nici el însuşi nu avea un gînd hotărît. Nu se-ndoia că dînsa ar fi în stare să-i adimenească pe toţi dacă ar cunoaşte-o; cum 5 însă ajungea el a-i face s-o cunoască?!
   — Dar nu zic nici eu nimic, ci am vorbit numai aşa, răspunse el şi le lăsă deocamdată încurcate.
Vorba era numai că ceea ce ştia cocoana Mariţa trebuia să afle mai curînd ori mai tîrziu şi Luţa, iar 10 de la Luţa vorba trecea prin Anica la toată lumea.
îl
   „Omul lui Dumnezeu!“ ziceau toţi cei ce-1 cunoşteau pe părintele Neagu, care totdeauna rîdea, pentru toţi avea cîte o vorbă bună, nu era-n stare să-i facă nimă- 15 nuia vreun rău şi pe toţi îi ajuta cu cîte un sfat părintesc, căci altăceva de la popi nu prea poţi să iai. Vlaicu ştia însă că e prefăcută bunătatea aceasta şi că în dosul feţei zîmbitoare se ascunde cea mai haină fire.
   îşi făcea bietul de el socoteala cîte a vroit şi n-a 20 îndrăznit să facă fiindcă-1 avea pe afurisitul de popă în spinare, şi cîte-ar face dacă nu l-ar şti aci, poartă în poartă, spion ce stă zi şi noapte la pîndă şi-i ispiteşte pe oameni, ca să le afle toate. Multe rele ar fi făcut popa dacă Vlaicu n-ar fi ştiut să-l ţină de scurt, ca 25 să-şi pună pază gurii.
   Cine era, la drept vorbind, cocoana Mariţa?
O dulceaţă zaharisită ori un cozonac nu pe din destul dospit, o crîmpiţă-n război ori o împunsătură greşită-n gherghef, cîteva ouă stricate subt o cloşcă ori un pui 30 plouat erau pentru dînsa lucruri cu mult mai mari decît o grindină pe o moşie, o secetă îndelungată ori
      o	scădere de cîţiva lei la chilă în preţul bucatelor. Aceste nu erau urmări ale pripirii ori ale lipsei de purtare de grijă, ci lucruri rînduite de Dumnezeu, pe 35 care ai să le primeşti fără de cîrtire.
   Ea-şi număra-n fiecare zi păsările şi era nemîngîiată cînd îi lipsea vreun porumbel şi s-ar fi făcut foc dacă i-ar fi lipsit, Doamne fereşte, vreun măr din cămară
72

ori vreo lingură de dulceaţă dintr-un borcan, dar nu ştia cîte chile de grîu ori de porumb i s-au strîns pe moşie, cîte vedre de ţuică au ieşit din livezi, cîte butoaie de vin sunt în pivniţă ori cîţi stînjeni de lemne 5 au fost căraţi din pădure. Aceste-1 priveau pe Vlaicu: de ce-1 mai ţinea şi-i făcea şi parte dacă ar mai fi trebuit să ostenească şi să-şi bată capul şi ea?
Ţinea dar şi Vlaicu s-o ferească de asemenea griji, căci de aceea era „cucoana", şi vai ar fi fost şi amar de 10 capul omului care ar fi îndrăznit s-o supere pe cocoană cu vreo cerere ori poate chiar cu vreo plîngere. Lasă că mînca trînteală, dar nu-1 mai ierta Vlaicu şi nu-1 mai primea pe moşie.
O	ştia aceasta şi-şi păzea treaba.
15 Acum se schimbaseră toate, căci mai era pe lîngă cucoana cineva care putea să le vadă toate şi să-şi bată capul, ceea ce-1 neliniştea pe Vlaicu mai ales acum, spre toamnă, cînd toate se adună, se numără şi se trec la socoteală.
20 O singură răsuflătoare îi rămînea: să se vîre sub pielea lui Văleanu.
Văleanu însă îi părea om neapropiat.
Umbla aşa fără de rost şi oarecum buimac mai pe la vie, mai prin	livezi, mai	prin pădure, ba într-un
25	rînd s-a dus chiar	pînă la schit, unde a stat o zi întreagă,
şi prietenii lui ar fi rîs de s-ar fi prăpădit dacă l-ar fi văzut umblînd după el cu droaia de copii, pentru care avea acum un fel de slăbiciune.
într-una din zile, Ana, care se afla cu bărbatul ei 30 la porumbişte, i-a dat acestuia brînci, şi Florea lui Colac, văzîndu-1 cu droaia de copii după el, şi închipuindu-şi-1 om cu inimă bună, cum îl ştia din copilărie, i-a aţinut drumul.
— Sărut mîna,	coconaşule,	îi zise. Să mă ierţi că te
35	opresc din drum,	dar te ştiu	om bun şi am să-ţi fac
o	rugăminte dacă Dumnezeu mi te-a scos în cale.
— Ce e, omule? întrebă Văleanu, care ţinea să fie socotit om bun.
— Să vezi — îi zise Florea — nu ştiu dacă-ţi vei mai
4 0 fi aducînd aminte de mine, că vii de la o vreme cam rar
pe aici. Eu sunt Florea lui Colac şi te ştiu de cînd eram
73

copii, că ne jucam împreună pe colo prin livezi şi prin pădure. Am nevastă curăţică şi foarte harnică şi de treabă — urmă el cu învederată mulţumire — şi ni-a dat Dumnezeu pînă acum trei copii.
5 Văleanu parcă-şi aducea aminte de el.
— Să-ţi trăiască! îi zise.
Ar fi trebuit să mai zică şi: „Cei mulţi înainte", dar în lumea în care trăia dînsul se perduse obiceiul acesta şi se zicea: „Să te ferească Dumnezeu de alţii!"
10	— Sunt acum vreo trei ani — urmă Florea — a murit
tata, Dumnezeu să-l ierte, şi n-aveam cu ce să-l îngrop şi să-i fac pomenile, căci avuse[se]m şi eu cheltuieli mai cu nunta, mai cu botezul copilului, că, de! creştini suntem. Am alergat dar şi la unul, şi la altul, ca să
15 mă ajute ...
— Să te fi dus la Vlaicu, grăi Văleanu.
— Aoleo! întîmpină Florea. De ăla nu poţi să te apropii. Lasă că-ţi ia şapte pei cînd te ştie în strimtorare, dar mai şi mănînci trînteală dacă nu-i întri-n voie.
20 Am cu el o socoteală de vreo cinci ani, muncesc întruna ca s-o scad, dar nu ştiu cum mă răfuieşte, că tot dator îi rămîn. M-a ajutat Mitu, care atunci era primar, cu şaptezeci de lei, de mi-am făcut datoria. Camătă nu mi-a cerut omul lui Dumnezeu, dar i-am
25 lăsat cele trei pogoane ce mi-au rămas de la tata, ca să le folosească el pînă ce nu mă voi fi lesnit să-i înapoiez banii.
Văleanu nu punea-n lumea aceasta nimic mai presus de banul care ţi le aduce toate.
30	—,Bine, omule — îi tăie dar vorba — cum zici că
nu ţi-a luat camătă cînd i-ai lăsat cele trei pogoane, care fac în doi ani îndoit cei 70 lei ?
— Tocmai asta e! stărui Florea. Camătă nu-i, dar e păcat să-i mai las pămîntul şi pe al patrelea an, care-
35	ncepe de Sf. Dumitru.	Am făcut ce-âm făcut şi-am
adunat patruzeci de lei,	mi-ar mai trebui treizeci, şi o
să-i muncim cinstit, nevasta mea şi eu.
Văleanu stete puţin pe gînduri. Nu se-ndoia c-o să plătească Florea, care a fost în stare să-şi dea pogoanele
40	fără ca să se plîngă, şi	mare lucru nu ar fi fost să-l
ajute cu treizeci de lei. Pentru aceasta s-ar fi cerut
74

însă oarecare pricepere, oarecare voinţă, oarecare avînt, tot lucruri pe care Văleanu nu putea să le aibă din lumea în care trăise.
— Să te duci la Vlaicu — îi zise *— şi să-i dai biletul
5 acesta, în care-i spun să-ţi dea cei treizeci de lei.
El scoase apoi un bilet de vizită, scrise cu creionul cîteva vorbe pe el şi i-1 dete, închipuindu-şi c-a făcut un lucru mare.
Florea luă biletul şi se uită cu faţa înăcrită la el.
10 Tocmai de Vlaicu voise să scape şi i-o şi spusese aceasta destul de respicat.
— Nu mă duc nici tăiat! îşi zise el amărît.
— Ba o să te duci, stărui Ana, care pe lîngă toate celelalte mai era şi hărţăgoasă. Aş vrea eu să-l văd pe
15 Vlaicu ce zice şi ce face cînd vede slova aceasta.
— Zice şi face tot ceea ce-i place lui, întîînpină Florea. Boierii ca ăsta sunt slugi la slugile lor: te-ncurcă, apoi pleacă şi te lasă încurcat,
N-a scăpat, cu toate aceste, Florea de gura nevestei
20 pînă ce nu s-a dus cu biletul.
Vlaicu citi biletul în mai multe rînduri.
„Ferit-a Sfîntul!" îşi zise.
El ştia cîtă bătaie de cap a avut pînă ce li-a tăiat sătenilor pofta de a se duce la cocoana.
25	Nu lipsea acum decît ca ei să prindă obiceiul de a
lua bilete de la nepotul cocoanei. Şi cine face începutul? Tocmai bărbatul Anei, care trăia mai mult la casa popii decît la bărbatul ei.
Biletul era însă pe masă, şi Vlaicu nu putea zice că
30	nu dă.
— Măi — îi zise lui Florea — mă crezi tu pe mine atît de prost ca să nu înţeleg că popa te-a pus la cale să te duci la coconaşul? Cum crezi că am să te ajut, cînd te văd lucrînd prin asquns cu popa ?!
35	—Sfinte Arhanghele! exlamă Florea crucindu-se.
Ce am eu cu popa ?! Caut de nevoile mele şi mă dau cu cei ce pot să mă ajute-n ele.
— Ori te laşi să fii prostit de nevastă-ta — urmă Vlaicu — ţanţoşa şi guraliva aceea, care şade toate
40	zilele cu popa şi chibzuiesc împreună cum să-ti pună
fitil.
75

   Florea înghiţi un nod. în adevăr Ana îi dăduse la toate brînci, şi se putea ca popa să fie la mijloc.
   — Vino la timp mai potrivit, adăugă Vlaicu. Mai va pînă la Sf. Dumitru.
5 Florea plecă rău cătrănit c-a ascultat de nevastă-sa; sosit apoi acasă, se luă la ceartă cu Ana, ceea ce numai de tot rar se-ntîmpla, dar lucru greu nu era, căci ea uşor ajungea să-l facă „blegotenie de om". El apoi una, ea alta, s-au petrecut lucruri slabe, încît ziua următoare 10 s-a dus vorba printre vecini, ba şi mai departe, că Florea şi-a bătut nevasta fiindcă umblă prea mult pe la popa.
         „Tot i-am mirosit eu bine!" îşi zise Vlaicu, şi puse Ia cale pe Sanda, servitoarea lui, să ducă vestea la Anica, 15 pentru ca aceasta să i-o deie Luţei.
   Seara apoi, cînd o dezbrăcă pe cccoana Mariţa, Luţa-şi făcea de lucru prin iatac.
   — Cocoană! grăi dînsa pe şoptite, deşi erau numai ele singure. Ştii că s-a întîmplat ceva? Florea lui
20 Colac — mi-e şi greu să-ţi spun — şi-a prins nevasta cu popa.
   Cocoana Mariţa se uită lung la ea. Lucrul i se părea şi ca năpăstuire atît de urît, încît îi venea să-i tragă
o	palmă.
25	—Minciună... mişelie!... izbucni dînsa. Ticălos cine
ţi-a spus-o.
   — De! — grăi Luţa — şi eu parcă aş fi gata să bag mîna-n foc pentru el.
   Bănuitoare însă ca bătrînii, care se plîng mereu că 30 lumea s-a stricat, şi se tem ca nu cumva să fie prostiţi, cocoana Mariţa s-a pus pe gînduri. Nu credea, dar nici nu se mai avînta, şi în ziua următoare Mariţa, fina ei, biata fată, îi era şi mai dragă, căci rău era pentru ea şi dacă era adevărat ceea ce se zicea, şi dacă îl năpăstuiau 35 pe popa.
   N-o nimerise dar Vlaicu, şi pe-nserate, cînd Sanda a venit să-i spună că cccoana e foarte supărată pe cei ce-1 grăiesc de rău pe popa, el se plimba încă mai supărat prin casă.
76

— De, boierule — grăi Sanda — ţine nu atît la popa, cît la Mariţa, fina ei, pe care ar vrea, aşa zice lelea Luţa, s-o mărite după coconaşul.
Vlaicu se opri şi se uită sperios la ea.
5	—După Văleanu?! exclamă el.
— Aşa zice Anica că i-a spus lelea	Luţa,	răspunse
Sanda.
Lui Vlaicu îi venea să răcnească.
       O	cunoştea pe cocoana Mariţa şi-o ştia că e zănatică. 10	Dacă i-a întrat un purice în ureche, nu i-1 mai scoate
nimeni. Da! e-n stare s-o facă. La ea toate sunt cu putinţă! Iară el? ! Fata e curăţică şi deşteaptă, vicleană ca tatăl ei: ce nu faci ca să poţi lua o moştenire frumoasă şi mare ?!
15	„Stai, popă, că te joc eu, ca să	nu mă	mai uiţi
cît vei trăi! grăi în cele din urmă.
       Stai — urmă iar gîndindu-se la Văleanu — că mai sunt şi alţii care au să spună cîte-o vorbă, mai sunt judecătorul, şi inginerul, şi advocatul, mai ales el." 20	El se aşeză apoi la masă şi îi trînti	d-lui advocat şi
deputat Iorgu Palea, cu slovă prefăcută, următoarea anonimă:
„Sărut mîna, cucoane Iorgule,
       Să băgaţi, vă rog, de seamă că Vlaicu, administra- 25	torul de la Răstoacă, un pungaş de frunte, şi popa
       Neagu, un beţivan şi un gheşeftar să-i cauţi pereche, umblă cu fel de fel de metehne ca să-ncurce pe fata popii cu nepotul cucoanei, un sălăhui care s-a pripăşit de cîtva timp pe acolo, şi s-o prostească pe cocoana, 30	babă ajunsă-n anii copilăriei. Lucrul e pus la cale,
şi dacă nu le faceţi cît mai curînd vînt celor doi tovarăşi de treburi, azi, mîne cucoana Mariţa-şi trece toată averea pe numele nepotului său, că ţine la fata popii, care îi este fină şi ca copil de suflet.
35	Un om de credinţă“
Ziua următoare apoi el a plecat dis-de-dimineaţă la oraş, ca să trimită de acolo scrisoarea, pentru ca nimeni să nu-1 poată bănui pe el de a o fi trimis.
77

III
D-l advocat Iorgu Palea era om deştept, muncitor şi cinstit, cîştiga, mai ales de cînd era deputat, peste douăzeci de mii de lei pe an, luase cu cocoana Zinca 5 trei sute de mii de lei zestre şi avea trecere, dar tocmai aceasta-1 punea-n rîndul oamenilor nevoiaşi.
         Trecerea o au de obicei oamenii feriţi de nevoi; dai însă de multe nevoi cînd te pui în rînd cu aceştia. îi faci azi unuia o vizită şi ţii să-l primeşti cam cum te-a primit 10	el dacă mîne ori poimîne-ţi întoarce vizita. Te-a poftit
el la masă, şi ţi-e greu să te duci dacă nu-ţi dă mînă să-l pofteşti şi tu, căci altfel te ia cam peste umăr, ceea ce-ţi scade trecerea. Cu cine te legi, cu acela ai să te potriveşti, ori nu te mai legi, şi mai ales cocoana 15	Zinca ţinea ca soţul ei să nu se deie de gol prin felul
lui de a se prezenta în lume. Tu, dar case cu lărgime, tu, mobilă potrivită, tu, slugi destule, ba cocoana Zinca ţinea să-şi aibă şi trăsura deschisă, şi cupeaua, ceea ce-i plăcea şi d-lui Palea, căci una e să umbli pe 20 jos, alta să te aştepte trăsura la scară, şi lumea te preţuieşte şi după biciul vizitiului.
         Alerga dar d-l Pelea de dimineaţă pînă noaptea tîrziu şi ostănea, îşi călca adeseaori pe inimă şi-nghiţea la nevoie şi noduri, dar socotelile tot nu-i ieşeau cum 25	ar fi trebuit să iasă, şi nu o dată a trebuit să plătească
socru-său la scadenţă pentru dînsul.
   Primind anonima, l-a chemat dar pe Vlaicu la Bucureşti, ca să-i ceară socoteală şi să-l bage-n răcori.
         Vlaicu, care tocmai aceasta o voise, l-a luat cu dînsul 30 şi pe Nică, primarul, ca să-l aibă-ntr-ajutor.
   — Ferească Sfîntul, cocoane Iorgule, grăi dînsul foarte mirat de cele cuprinse-n anonimă. E năpaste! De unde tovărăşie între popa şi mine ?! E vreun duşman al meu, care-ncearcă să mă negrească.
35	— Stau eu mărturie, boierule, stărui Nică. L-ar îneca
pe dumnealui, dac-ar putea, într-un păhar de apă. E om vrăjmaş de ne face valvîrtej tot satul. Cînd e beat, tot mai merge, că vorbeşte prostii şi se leagă de muierile oamenilor, dar după ce se deşteaptă, se pune 40 pe zavistii, şi mare minune-ar fi dacă nu ni i-ar răscula-
78

ntr-o bună dimineaţă pe săteni. Să spună dumnealui, care ştie, cîte îi pate pe urmă.
— Eu n-aş putea să spun nimic, întîmpină Vlaicu, nevinovatul şi smeritul. Chiar şi dac-aş fi aflînd aşa
5 din zvon cîte ceva, sunt slugă la stăpîn, am nevastă şi copii şi trebuie să tac şi să-mi caut de ale mele, ca s-o pot duce bine cu toată lumea. Sunt om sărac, care trăieşte pe urma muncii sale, şi nu pot să grăiesc de rău pe nimeni. D-ta ştii mai bine, că ai diregătoria
1 o	de-a sta între oameni.
D-l Palea, grăbit ca totdeauna, nu avea timp să-i asculte.
— Vorba e, fată are? întrebă el scurt.
       — Ce să zic? răspunse Vlaicu. Nu pot tăgădui: 15 bună, cuminte, curăţică, aş putea să zic chiar frumoasă.
— Şerpoaică — adăugă Nică — şi stă toată ziua cu cocoana, care îi este naşă şi-o ţine chip fată de suflet, cum se zice şi-n scrisoare.
— Popa umblă şi el pe la cocoana ? întrebă iar d-l
20	Palea.
— Ba bine că nu! răspunse primarul. Toate sîmbetele se duce să-i citească şi s-o descînte şi nu umblă degeaba, că ia de toate, şi dulceţuri, şi putină cu brînză, şi costiţe afumate, şi saci de fasole, şi pogoane de muncă, din
25	toate ştie să-şi facă parte. Să spună dumnealui, că le
ştie mai bine decît mine.
— Ce să zic ? răspunse iar Vlaicu. Cocoana e miloasă şi cu frica lui Dumnezeu. Eu fac ce mi se porunceşte.
D-l Palea era dumirit.
30 O ştia el pe bătrînă că se-nchină mult şi e bisericoasă, obicinuită din copilărie şi păcat al bătrîneţelor: nu mai încăpea îndoială că e vorba de captaţiune şi-n capul lui erau puse lucrurile la cale.
       Cei doi cumnaţi ai săi o puneau pe soacră la cale 35 să ceară punerea sub curatelă a bătrînei, iară el însuşi; ca să fie sigur de succes, se da în partea ei, îi lua apărarea şi-i perdea procesul.
Deocamdată însă trebuia să-i facă vînt popii, ca nu cumva s-o înduplece să-i facă testamentul.
79

Ziua următoare cccoana Zinca a plecat la surorile ei, ca să meargă împreună la ma,ma lor, iar d-l Palea a trecut pe la Ministerul Cultelor, ca să pună o vorbă.
Alte două zile-n urmă părintele Ilie, protoiereul, 5 a mers gîfăind la Episcopie, unde era mare alergătură, căci preasfinţia-sa, foarte supărat, dăduse poruncă să
i se facă fără de întîrziere o listă a parohiilor vacante şi alta a preoţilor ce-ar putea să fie mutaţi fie după cererea lor, fie în interes de serviciu. De ce? Aceasta 10 o ştia numai ieromonahul Ilarie, călugărul cel mărunt, care se bucura de particulara încredere a arhiereului tocmai pentru că ştia să facă şi să tacă.
La el a fost trimis părintele Ilie.
        — Bea? întrebă călugărul după ce îi spuse că e 15 vorba de părintele Neagu.
— Nu! răspunse protoiereul.
— E muieratic ?
— Nu.
— E zurbagiu?
20	— Răspund cu darul meu că e unul dintre	cei mai
de treabă preoţi din eparhie, stărui protoiereul.
— Atunci trebuie să fie la mijloc vreun interes superior, grăi părintele Ilarie.
— E vreo arătare ? vreo plîngere ?
25	—Nu, o simplă-mpărtăşire că proprietara	stăruie
să fie depărtat, şi-ar face bine să ne scape de greutăţi cerîndu-şi mutarea.
Părintele Ilie ştia ce va să zică simplă împărtăşire şi interes superior: lucrul trebuia să se facă	cît mai
30	curînd şi fără ca să rămîie vreo urmă la acte.
— N-aş putea să vorbesc cu preasfinţia-sa? stărui dînsul.
— De ce să-l mai superi?! răspunse călugărul. Dacă sunt la mijloc interese superioare, nu ne rămîne decît
35	s-o facem, ca să scăpăm. N-o faci sfinţia-ta cu bună
voinţă, o face altul cu-ndîrjire. în faţa celui puternic nu-ţi rămîne decît să te supui dacă nu-1 poţi îmblînzi.
„De! îşi zise protoiereul. O fi la mijloc vreunul care dispune de cîteva voturi, şi toţi, de la ministru pînă
4 0	la paraclisier, avem să ne supunem."
?0

   — Dac-ar putea să-şi găsească vreo proptea bună mai adăugă ieromonahul.
   — Dacă ... repetă părintele protoiereu şi plecă să-şi facă greaua datorie.
   în adevăr grea datorie.
   Dacă-1 chema pe părintele Neagu, care era fără îndoială bine păzit, cădea-n bănuială că-1 părtineşte. Trebuia să trimită pe cineva la el, ca să-l ispitească aşa ca din întîmplare, fără ca el să simtă că e vorba să i se facă, la nevoie, vreo cercetare.
   După îndelungată chibzuire, a chemat pe maica Fevronia, stariţa schitului, care putea să vorbească cu părintele Neagu fără ca cineva să bănuiască ceva.
   Maica Fevronia, femeie voinică şi încă în putere, nu semăna cîtuşi de puţin a călugăriţă: călca apăsat, îşi ţinea capul sus şi ochii îi umblau parcă era-n toată clipa gata de ceartă.
   Ea ascultă cu un fel de umilinţă lămuririle pe care
i le dete protoiereul, apoi se cruci.
   Nu era-n stare să-şi închipuiască ce-a putut să se-n- tîmple ca cocoana Mariţa să-şi schimbe deodată purtările faţă cu părintele Neagu. Dar nu degeaba fugise ea din lume.
   — Se poate, sfinţia-ta — zise — toate sunt cu putinţă. Vezi doi oameni care se ocăresc între dînşii de ţi-e mai mare ruşinea şi fac toate mişeliile ca să se surpe unul pe altul, iară mîne se pupă şi merg braţ la braţ, în vreme ce alţi doi, pe care-i credeai legaţi cu trup şi suflet, se dau pe faţă ca duşmani neînpăcaţi. Nu mai ştii în lumea aceasta pe cine ai şi pe cine n-ai să te razămi, de cine ai şi de cine n-ai să te temi.
   Întorcîndu-se apoi la schit, i-a lăsat părintelui Neagu vorbă că are să-i spună ceva, apoi a trecut pe la cocoana Mariţa, pentru ca, luînd-o pe departe, să afle ce va fi avînd cu dînsul.
   Cocoana Mariţa ţinea mult la maica Fevronia mai întîi pentru că era stariţă, apoi pentru că avea firea deschisă şi mai ales pentru că o socotea femeie foarte deşteaptă. Cînd veni dar, aşa, ca din întîmplare, vorba la cele ce se vorbeau despre popa, ea-şi dete fără de încungiur gîndul pe faţă.

— De — grăi dînsa — o fi, poate, o năpăstuire, dar mîna-n foc pentru nimeni să nu ţi-o bagi. Uite — urmă apoi plecîndu-se puţin spre călugăriţă şi vorbind mai pe şoptite — şi băiatul ăsta, nepotul meu, s-a-
5 ncurcat pe acolo, pe la Buşteni, pe unde a fost, cu una, fată de fierar — ce-o fi de capul ei — şi n-aş fi crezut, dacă nu mi-ar fi spus chiar el şi nu l-aş vedea, că e-n adevăr rău încurcat.
Maica Fevronia ar fi fost în stare să-şi bage mîna-n
10 foc, şi era acum încredinţată că protoiereul e pornit pe cale greşită dacă crede că cocoana Mariţa-1 prigoneşte pe popa; ea era cu toate aceste supărată pe părintele Neagu fiindcă preuteasa era cea mai bună dintre prietenele ei.
15 Părintele Neagu însă se ţinea şi acum tot cu pîn- tecele cam scos, cu trupul dat pe spate şi cu capul ridicat şi, sosit la schit, nu băgă de seamă că maica stariţa era mai posomorită decît de obicei în chilia ei luminoasă.
20	—M-am înfiinţat! grăi dînsul, pornit ca totdeauna
pe glumă. Care e porunca? Ori poate că e la mijloc numai dorinţa de a mă vedea.
— Mai potoleşte-te, părinte, că eşti preot şi ai casă plină de copii, grăi dînsa. Prea le iei toate-n glumă,
25 şi eu am să-ţi spun lucruri grele.
Ea-i spuse apoi din fir în păr ceea ce ştia, şi multe pe care, după îndrumările primite de la protoiereu, nu avea să i le spună.
Părintele Neagu rîdea şi acum.
30	—Prostii! grăi dînsul. Aceste nu pot să fie decît
născociri de ale lui Vlaicu, care, ştiindu-şi păcatele, se teme şi de umbra lui. Apa se turbură şi iar se limpezeşte dac-o laşi în pace, O să adoarmă şi asta.
— N-o lua-n glumă, părinte, că nu adoarme, stărui
35 călugăriţa. Lucrurile stau aşa, că ori îţi ceri mutarea,
ori îţi fac cercetare.
— Eu, mutarea?! întîmpină popa. Cînd vor veni cu carul, ca să mă ducă la groapă.
— Atunci te scot vinovat, grăi călugăriţa. Fii om
40 cuminte, că lucrurile s-au pornit de sus, de la mini-
steriu, şi s-au pus în picioare toţi cei de la Episcopie.
82

   — Dar toate ministeriile şi toate episcopiile să se pună-n picioare şi nu pot să-mi facă nimic — răspunse popa — cînd nu ştiu nici măcar ce vină ar putea să-mi pună.
5	—Vina ţi-o găsesc ei şi dacă n-o ai, îl încredinţa
stariţa. Dă din mîni şi din picioare, că eu ţi-am spus şi ceea ce nu avem să-ţi spun. Caută-ţi o proptea bună l
   — Proptea?! răspunse popa. Proptele se pun la ulucile care se clatină cînd bate vîntul. Eu stau ţeapăn,
io şi la aşa ceva nu m-am gîndit niciodată. Mai proptele decît cocoana cu ginerii surorii ei ?!
   — Pe cocoana să nu te razămi, grăi maica Fevronia.
      O	ştii cum e. E supărată pentru că nepotul ei s-a-ncurcat pe la Buşteni c-o fată de fierar şi nu se mai apropie 15 nimeni de dînsa. La advocatul să te duci, că e şi deputat şi are trecere.
   Părintelui Neagu i se păreau prea depărtaţi Bucureştii, dar, zorit de stariţă, nu i-a rămas decît să se ducă şi acolo.
20 Cînt te duci la vreun boier, dai, înainte de toate, peste sluga care-ţi deschide uşa.
         Aceasta o ştia părintele Neagu şi se bucura că e prieten bun cu Chivu, feciorul de casă al lui Palea, pe care-1 cinstise-n cîteva rînduri, cînd fusese pe la Răs- 25 toacă, şi cu vorbe bune, şi cu altăceva.
   Chivu, slugă veche, ştia multe, pe care nu le ştia fie şi boierul, fie şi cocoana. Cu atît mai vîrtos trebuia să ştie ceea ce se vorbea la masă, căci de o slugă credincioasă nu se fereşte stăpînul. Nici protoiereul, 30 nici episcopul, nici ministrul nu puteau dar să-l dus merească pe părintele Neagu atît de bine ca Chivu. Tocmai de aceea însă l-a primit pe părintele Neagu parc-ar fi voit să-i zică: „Fugi, nenorocitule, că e vai de capul tău dacă prinde de veste că te afli prin apro- 35 piere!" Părintelui Neagu îi trecu deodată pofta de rîs.
   — Nu cumva a fost Vlaicu pe aici? întrebă el încet.
   Chivu se apropie de dînsul, apoi se traseră amîndoi
întru-un colţ, şi Chivu spunea pe şoptite, iar popa asculta cu urechile ascuţite.
40 Cînd vorba veni la încurcătura cu Mariţa cea mică, părintele Neagu izbucni într-un rîs nervos.
83

— Bine, bre — grăi dînsul — dar asta nu e numai ticăloşie, ci şi prostie. Văleanu e-ncurcat pe acolo, pe la Buşteni, pe unde a fost, cu o fată de fierar, şi n-am decît s-o spun aceasta, pentru ca coconul Iorgu să vadă
5 că l-au prostit şi toate-n capul lor să se spargă.
Acum îşi ascuţi Chivu urechile.
Vorba cu fata de fierar îi plăcea.
— Ba de aşa ceva să te fereşti, grăi dînsul. Altfel se pun la cale asemenea lucruri. Dacă i-o spui sfinţia-ta,
10 n-o crede. Uite — urmă — poimîne, duminecă, pleacă şi boierul, şi cocoana la Văleni. Eu fac o plimbare pe la Buşteni, iar după ce mă-ntorc, îi spun coconiţei, aşa, mai în taină, ca să nu se afle şi boierul că am aflat acolo ceea ce-mi spuseşi. Să fii sigur că i-o spun mai 15 încornurată. Aşa se fac, părinţele, lucrurile în lumea de azi: îi pui fitilul, apoi te dai la o parte şi-aştepţi.
Aşa era fără îndoilă mai bine. Chivu le făcea stă- pînilor săi un serviciu preţios şi se plimba pe la Buşteni pe cheltuiala părintelui — dus, întors, mîncare, 20 udătură, ba şi ceva pentru ostăneală, căci de pomană nu aleargă nimeni.
A dat popa bucuros, căci îi rîdea barba cînd se gîndea cît de necăjiţi o să fie Vlaicu şi Nică după ce li se va fi dat pe faţă mişelia.
25	Chivu, căutînd la Buşteni urma lui Văleanu, a dat
peste Spiridon, Gogu şi ceilalţi, care nu-şi putuseră da seamă ce-1 va fi făcut pe prietenul lor să plece aşa deodată.
       Ei săriră ca-nţepaţi de vespi cînd Chivu aduse vorba 30 la fata de fierar.
— Auzi d-ta! strigă Gogu. Sora lui Tănase! Care va să zică el cu ea se-ntîlnea la Sinaia!
— Cu dînsa se plimba pe la Predeal şi pe la Braşov! adăugă Costică.
35	— Giuvaer, boboc, bre! stărui Spiridon. Acum înţeleg
eu de ce a plecat el aşa deodată. A mers după dînsa.
Ştiau acum şi ei, ştia şi Chivu cum stau lucrurile, iar ziua următoare au aflat şi Buştenii, ba a mers vestea şi la d-na Raitu, care era interesată s-o deie
4 0	mai departe.
84

   în curînd se şoptea şi prin mahalaua unde toţi o ştiau pe Fira încă de copilă mică şi de mult băgaseră de seamă că ea nu mai e cum a fost.
IV
5	„Nu-mi mai place! Nu mai e cum a fost", îşi zicea
Marghioala uitîndu-se cu coada cchiului la Fira.
   Stetea şi se mira cum pcate cineva să treacă în atît de timp scurt prin atît de mari schimbări.
   Cîteva săptămîni trăite-n lume, şi nu-i mai şedeau 10 ochii ca mai înainte-n cap, şi altfel îi umblau cînd trecea printre oameni. Altfel călca, altfel îşi mlădia trupul în mersul ei, altfel îşi prindea rochia acum mai lungă, altfel îşi sugea buzele şi-şi potrivea zîmbetul: era parcă caută pe cineva şi-şi dă-n fiecare clipă silinţa 15 să fie văzută şi să-i vadă şi ea pe toţi şi să afle cum se uită fiecaie la dînsa. Eia femeia care se ştia frumoasă şi adimenitoaie şi ţine să se bucure cît mai des de acestea văzîndu-se admirată de alţii şi pizmuită de altele.
20	Schimbată era însă Fira mai ales în casă, unde se-
mpedeca de toţi şi de toate.
   Mama ei i se părea femeie simplă. Sora ei şi fraţii ei mai mici o supărau prin întregul lor fel de a fi. Calfele şi ucenicii îi erau o adunătură de oameni ordi- 25 nari. Marghioala era o slugă proastă, căreia i se dedea prea mult nas. Dinu era cel mai vrednic şi mai bun om, dar un fel de bădăran, care nu ştie să-şi dea bunătatea în o formă plăcută pe faţă.
         Toate aceste ea nu le spunea, dar şi le gîndea Mar- 30 ghioala cînd o vedea cum strîmbă din nas. Se vedea din toate că nu mai e mulţumită de lumea în mijlocul căreia se află şi că e ceva ascuns în sufletul ei.
Aşa şi era, şi adeseori o cuprindea iar sîmţămîntul că e prea mare jertfa adusă de dragul lui Dinu, care 35 căuta de treburile lui parcă dînsa nici n-ar fi pe lume.
   Lucrurile nu puteau să rămîie aşa şi nici n-au rămas.
   Costache, întrămat în timpul celor din urmă cîteva săptămîni petrecute la aer curat şi la viaţă cu bună
85

       rînduială, nu se mai socotea om cu slăbiciune şi iar umbla după daraveri, petrecea cu bunii săi prieteni, se cinstea şi se-ntorcea serile tîrziu acasă. în zadar îl sfătuia mai unul, mai altul să mai lase treburile în 5	seama lui Dinu, căci el se sîmţea om în putere şi
nu-1 ierta firea să-şi petreacă viaţa în nelucrare.
Trei săptămîni a dus-o aşa, apoi l-au găsit într-o dimineaţă mort în culcuşul lui.
       Li-a fost mare tuturora durerea, dar lucrul acesta 10	li se întîmplă tuturora: i s-a făcut înmormîntare fru
       moasă, cu dric tras de patru cai, cu prohod citit la biserică, cu cor de băieţi şi cu muzică, s-au îmbrăcat cu toţii în negru şi l-au jeluit, i s-au făcut pomenile cuvenite, şi ştiau cu toţii că de acuma înainte cîrma 15	casei o are Dinu.
Dinu însă umbla cu frică, nu îndrăznea să facă nimic şi numai stăpîn nu era.
       Abia acum sîmţea cît de greu lucru e să ai pe răspunderea ta o casă mare şi o mulţime de daraveri 20	încurcate, o fată	mare şi una mai mică, un băiet dus
în străinătate şi	alţi doi acasă, iar alăturea cu tine o
văduvă care n-a	făcut în viaţa ei nimic de capul ei.
       Nu se sîmţea Dinu destoinic să poarte asemenea sarcină, căci dacă nu-i ieşea ceva bine, nu-i mai priia 25 mîncarea, nu-i sporea lucrul, nu-i tignea somnul şi-l vedea mereu pe Costache-n vis.
Trebuia cu toate aceste s-o ducă înainte, şi singurul suflet pe care se putea răzema era Marghioala.
       Dacă vreo daravere ieşea bine, el se bucura ca un 30	copil şi făcea cu	el cine ce voia; dacă alta ieşea rău,
el îşi făcea inimă rea, se cătrănea şi nu mai putea nimeni să între-n voile lui.
Marghioala îşi păstra în toate împrejurările cumpătul şi-l potolea şi pe el.
35 Tănase n-a venit la înpiormîntare, dar a mai cerut două mii de lei.
Dinu era foarte amărît. Lasă că cheltuise mult cu înmonnîntarea, dar abia de curînd luase Tănase bani, şi nu voia să-i mai trimită.
86

Marghioala-1 dumiri că trebuie să-i trimită, căci Tănase era major şi nu se afla 'ca ceilalţi copii sub epitropia lui.
— Trimite-i — grăi dînsa — dar	din partea	lui, şi
5	spune-i să vie cît mai curînd să ia ceea ce i	se	cuvine.
— Aşa-i, zise Dinu. Noi n-o să	muncim	şi	pentru
dînsul. O să-i scad din capete, dar din cîştiguri nu
i se cuvine parte.
       Dumineca următoare apoi, cînd treceau socotelile în 10	condică, ea se uită nedumirită la	el.
— Bine — îi zise •— dar văd că i-ai trimis două mii de lei în cap.
— Fără îndoială, răspunse Dinu. Aşa rămăsese vorba să fac.
15	—Dar trebuia să scazi cheltuielile făcute cu tri
miterea banilor, întîmpină ea.
— Ei — grăi dînsul — pentru cîţiva lei atîta încurcătură.
— Să mă ierţi, stărui dînsa. Mică ori mare să fie
20	încurcătura, cinstea e cinste: un gologan dac-ar fi, nu
poţi să-l treci în socoteala celorlaţi patru copii.
— O să-i dau de la mine, întîmpină Dinu strîmtorat.
— îmi pare rău, grăi dînsa. Alergi, îţi baţi capul, munceşti de te trec năduşelile şi aş înţelege să dai
25	pentru un sărac, pentru o văduvă, pentru un orb ori
pentru un olog, dar nu pentru Tănase, care se plimbă şi-şi face toate chefurile. Aşa n-o s-o duci departe.
       Dinu era foarte supărat de acest amestec în treburile lui, dar de aici înainte o mai întreba şi pe ea cînd 30	voia să facă ceva.
Azi apoi una, iar mîne alta ca aceasta şi lucrurile au ajuns încetul cu încetul acolo că adevăratul stăpîn al casei era Marghioala, fără de care nici Lina, nici Dinu nu mai făcea nimic.
35 Mai era însă şi Fira în casă.
Fănică era trecut acum de treisprezece ani şi rămăsese corigent în a doua clasă gimnazială. Nu era lucru mare, căci din 64 de băieţi trecuseră 16, căzuseră 14, iar ceilalţi erau corigenţi. Dinu era cu toate aceste de 40 părere c-ar fi mai bine ca băiatul să pună şorţul şi să- nveţe meseria cu care tatăl său îşi agonisise averea.
87

Lina ar fi dorit-o şi ea aceasta. Fira ţinea însă ca din fratele ei să iasă un om, şi nici Dinu, nici Lina nu erau în stare să se pună-n pizmă cu Fira. Nu s-a pus nici Marghioala, dar peste cîtva timp s-a-ncăpăţînat băiatul, a pus şorţul şi nu mai voia cu nici un preţ să meargă la şcoală, iar Fira ştia că numai Marghioala a putut să-l scoată din minţi.
   Marghioala o ducea cu toate aceste şi cu Fira destul de bine.
   în timpul cît Fira a lipsit de acasă, toate au mers şi fără de dînsa. A mai urmat apoi şi zăpăceala cu moartea lui Costache. Nu prea se sîmţea dar că Fira nu mai ţinea rînduiala la masă, nu mai găteşte bucate, nu mai deretică prin casă, ba Marghioala îi făcea adeseori şi patul. Tot mai umbla însă Fira după cumpărături, ba chiar ţinea să-ţi facă de lucru prin oraş, se înţelege mergînd ea înainte şi Marghioala cu coşul după ea.
   Marghioala, fată voinică şi nu urîtă, era şi foarte simţită şi se gătea curat cînd ieşea din casă. Era o frumuseţă s-o vezi pe Fira cu asemenea servitoare după ea.
   Cînd era însă supărată, Marghioala avea multe de lucru şi nu mai putea să aştearnă şi patul Firei, o făcea pe aceasta să aştepte şi nu se mai gătea înainte de a ieşi cu dînsa, ba, grăbită, nu mai mergea după ea, ci alăturea cu dînsa, apuca din cînd în cînd înainte şi îi dedea mereu zor. Ţinea dar Fira să n-o supere pe Marghioala şi umbla-n voile ei.
   Aflase însă, gîndise şi sîmţise atît de multe care nu se potriveau cu felul ei de mai nainte, făcuse ori voise să facă atît de multe prin ascuns, încît nu mai era nevinovată, şi în gîndul ei avea şi acum gînduri şi porniri, dorinţe şi nedumiriri pe care nu putea să le mărturisească, se ferea dar de toţi şi mai ales de Marghioala, ale cărei priviri scrutătoare o băgau adeseori în răcori.
   Slăbiciuni care se prind în timpul copilăriei foarte cu anevoia se perd însă, şi ea se trezise în lume cu gîndul că nici nu e, nici nu poate să fie om care o iubeşte ca Dinu şi că nu e nimic ce el n-ar fi în

stare să facă pentru dînsa. Ţinea dar la el. Acum însă, după cele petrecute, ea s-ar fi simţit cuprinsă de un simţămînt neplăcut şi ar fi dat cu cotul dac-ar fi voit el s-o cuprindă cu braţul ori poate chiar s-o 5 sărute, lucruri la care dealtminteri nici nu se gîndea Dinu. Eâ era cu toate aceste din ce în ce mai greu atinsă de intimitatea în care-1 vedea cu Marghioala, căci ştia acum ce fac bărbatul şi femeia cînd se află singuri: orişicît de nevinovate, îmbrăţişările şi săru-
1 o ţările din pădurea de la Poiana-Ţapului aveau şi ceva otrăvitor în ele, şi nu o dată era şi Fira cuprinsă de sîmţămîntul că nu s-au sfîrşit încă toate, iară aceasta
o-nstrăina din ce în ce mai mult de ai săi.
N-o sîmţeau aceasta Dinu şi Lina, care aveau prea 15 multe griji pe capul lor şi n-ajungeau să răsufle. Marghioala însă, care trăia mai mult cu dînsa, adeseori îşi zicea: „Dacă mai merge cîtva timp aşa, o să ajungem să nu mai putem trăi sub acelaşi acoperemînt".
         Şi în adevăr, ori una, ori alta dintre ele trebuia 20 să se ridice deasupra.
  — Stau şi mă uit, grăi în cele din urmă Marghioala. Văd că ai şi ascunzi ceva: nu-nţeleg de ce nu-ţi uşurezi sufletul spunîndu-mi-o mie.
  Fira se uită speriată la ea.
25 „Nu cumva — îşi zise-n gîndul ei —voi fi scăpat vreo vorbă prin vis ?!"
  — Ce aş fi putînd să am şi să ascund?! îi răspunse. Cum îţi vine s-o crezi aceasta ?!
         — O văd — grăi Marghioala — din toate pe care le 30 faci ori nu le faci. Dar — urmă peste puţin — eu silă
nu-ţi fac, ci-ţi spun numai să vii ca mai nainte la mine cînd ai ceva pe suflet.
  — Dar n-am nimic, o-ncredinţă Fira, hotărîtă în gîndul ei să facă tot ce-i va sta prin putinţă ca ea să
3 5 plece din casă.
  Pe cînd însă adevărul vestit cu glas tare răzbeşte cu anevoia şi se strecoară numai încetul cu încetul, minciuna spusă pe şoptite se revarsă iute ca apa pe povîrniş, şi ceea ce unul presupune, altul crede şi iar
4  0	altul ştie ca lucru neîndoios. Vecinele au început în
curînd să alerge la fereastră ori să se uite prin crepăturile
89

ulucilor cînd Fira trecea de-a lungul uliţei călcînd ca o porumbiţă şi mlădiindu-şi trupul. Ele ştiau că Văleanu se afla şi el pe aci prin apropiare şi se întrebau ce ar fi dacă Dinu ar da deodată peste el.
5 Nici Dinu însă, nici Lina nu puteau afla nimic despre cele ce se ştiau prin mahala, căci nu îndrăznea nimeni să le vorbească. Marghioala însă vedea şi auzea.
„Minciuni! Cele mai neruşinate născociri!" şi-a zis ea cînd a aflat ce se vorbea, dar se vorbea, şi ceva adevărat 10 trebuia să fie în dosul minciunilor, şi ea se cutremura cînd se gîndea ce-ar zice Dinu dac-ar afla ce se vorbeşte.
         „Sunt o nemernică, îşi zise ea în cele din urmă. Ştiam foarte bine că e rău să meargă ea singură la Poiana- Ţapului, şi nu am stăruit îndestul să mă duc şi eu 15 cu dînsa."
  Orişice s-ar fi întîmplat, vinovată era şi ea şi trebuia să afle adevărul.
  Ea o luă în cele din urmă pe Fira într-un colţ.
         — Să-mi spui fără de încungiur — îi zise — ce ai 20 avut cu un oarecare Văleanu la Poiana-Ţapului, căci
prin mahala se vorbeşte că vă întîlneaţi prin pădure, vă plimbaţi noaptea pe la Predeal, că aţi fost împreună la\Braşov.
  Fira rămase ca trăsnită.
25 Multe greşeli făcuse, dar toate împreună erau şi prea puţine, şi prea mici pentru asprimea cu care se vedea pedepsită de acel mizerabil care nu numai a spus tot, dar a şi minţit cu o neruşinare fără de margini.
         — Minciuni! strigă ea. Da! m-am întîlnit cu el de 30 cîteva ori, dar celelalte sunt minciuni !
  — Ştiu că sunt ■— o-ncredinţă Marghioala — dar lumea le crede fiindcă-i place să bîrfească.
  — N-am să mai ies din casă — grăi Fira — şi-o să le uite toate dacă nu mă mai vede.
35	—O să vedem, îi zise Marghioala; lasă-te pe mine,
şi prea multă inimă rea să nu-ţi faci, că pe cucoana Lina şi pe nenea Dinu o să-i pregătesc eu.
Nu mai umbla acum Fira cu gîndul de a o scoate pe Marghioala din casă şi iar ţinea rînduială la masă, 40 iar îşi făcea rîndul la bucătărie, iar deretica prin casă, dar se sîmţea vinovată şi era chinuită mereu de căinţă.
90

V
   Vlaicu aştepta să se-ntîmple ceva şi era din ce în ce mai neliniştit, căci îl vedea pe popa, parcă, chiar mai voios decît mai nainte.
5	El avea însă grabă, căci mîntuise cu treieratul, sacii
       plini de grîu trecut prin trior steteau unii peste alţii în grînar şi-şi făcuse încă demult obiceiul de a vinde cît mai curînd recolta, iar acum îi steteau în cale şi Văleanu, şi popa. Mai era apoi la mijloc şi d-l Caridis, 10	morarul, care îşi făcuse şi el obiceiul de a-şi cumpăra
cît mai curînd proviziunile de grîu şi dedea zor acum, cînd preţurile erau mai scăzute, iar cumpărător ca şi Caridis cu anevoia mai putea Vlaicu să găsească.
   Om cu bun-simţ, practic şi neguţător priceput,
1 5	Caridis, care măcina pentru brutari, cumpăra şi zoana, ca
s-o macine împreună cu bobul curat, căci făina e făină şi brutarii o cumpără mai bucuros dacă e mai ieftină, iar sărăcimea flămîndă mînîncă pînea şi dacă e ceva mai amară, ba se bucură, că e mai săţioasă.
20	De aceea ţinea Vlaicu atît de mult să treacă grîul
prin trior. Bobul curat trecea la magazie, iară zoana rămînea pentru porci şi pentru păsări, deci nu întra-n socoteala gospodăriei, ci trecea la pleavă. Nu mai încăpea însă nici o îndoială că atît păsările, cît şi porcii 25 se hrănesc mai bine cu porumb. Vlaicu dar, gospodar cu rost, vindea şi zoana, iar învoiala era la zece saci bob curat doi de zoană.
         Socoteală mai lămurită şi mai curată nu se putea: d-l Caridis oferea 56 l[ei] pentru chilă, iar d-l Vlaicu 30	îi dedea 700 chile bob curat, 140 chile zoană şi lua
47040 l[ei], din care trecea în socoteala moşiei numai 39200 l[ei] pentru cele 700 chile.
         Lucrul acesta numai cu d-l Caridis şi numai acum se putea face, cum s-a făcut atîţi ani de-a rîndul; de frica 35	popii şi a lui Văleanu nu putea să-şi strice Vlaicu
rînduiala.
   Tot îi venea însă greu şi-l purta pe d-l Caridis cu vorba de azi pe mîne.
         Poate că l-ar mai fi purtat dacă popa n-ar fi scăpat 40	vorba despre fata de fierar.
91

Vlaicu a stat pe gînduri cînd a aflat şi el că cocoana Mariţa e supărată pentru că nepotul ei s-a-ncurcat pe acolo, pe la Buşteni, c-o fată de fierar. Acum nu se mai temea nici de popa, nici de Văleanu, care avea şi 5 el o slăbiciune şi nu părea nici altfel om care se ames- tecă-n lucruri ce nu-1 privesc.
Se-nşela însă. Cînd vorba era de bani, el sărea-n picioare.
       ■— Cincizeci şi şase de lei e de tot puţin pentru o 10 chilă, îi zise el bătrînei.
— Ce să-i faci dacă aşa sunt preţurile ?! răspunse baba.
— Să mai aştepte pînă ce se vor mai fi urcat preţurile, că n-aveţi nici un termen de plată şi nu vă curg ca-
15 metele de întîrziere, stărui Văleanu,
— La aceasta nu te pricepi tu, grăi cocoana Mariţa. Dacă grîul stă-n magazie, îl mănîncă şoarecii, care mai strică şi sacii, şi paguba e încă mai mare.
       Văleanu dete din cap. Acesta era în adevăr un lucru 20	la care el nu se pricepea. S-a dus dar după-masă ca
să vadă grînarul şi şoarecii şi sacii roşi de ei.
„Ce va fi voind?!" îşi zise Vlaicu cuprins de nelinişte cînd îl văzu examinînd magazia.
       — Bine — grăi Văleanu — dar grînarul ăsta e rău 25 dărăpănat.
— Rău de tot — stărui Vlaicu — şi plin de şoareci, de guzgani, ba, dacă stă grîul în el, se-nciubă şi căţeii- pămîntului.
— Apoi, nu trebuie să fie aşa, grăi iar Văleanu. Nu
30	trebuia să-l lăsaţi s-ajungă-n halul ăsta. Văd c-a căzut
tencuiala, au crăpat zidurile şi nici nu l-aţi tencuit, nici n-aţi dres crăpăturile, ci aţi tras aşa cu var pe deasupra.
       Vlaicu nu era obicinuit să i se facă asemenea obser- 35	vaţiuni şi-ar fi fost foarte supărat dacă nu i-ar fi fost
şi frică. El înghiţi dar un nod şi o lăsă-ncurcată.
Văleanu întră-n grînar şi începu să examineze sacii şi găurile din pcdele.
       Ar fi vrut să-şi poată face socoteala cînd e paguba 40	mai mare: dacă vinzi fără preţ ori dacă laşi să mai
mănînce şi şoarecii.
92

— Cît grîu este aici ? întrqbă el.
Vlaicu nu se mai îndoia acum că Văleanu e pus de popa la cale, dar un răspuns lămurit odată cu capul nu putea să deie, căci îşi avea acolo şi sacii de zoană.
5	—	De	— răspunse el — sunt, una peste alta, de toate,
grîu de sămînţă, zoană pentru păseri, vreo 700 chile, care se pot vinde.
«— Bine — urmă Văleanu — şi cam cît ar mînca şoarecii, dac-ar mai sta o lună, două pînă ce se mai urcă
10	preţurile ?
Abia acum se sperie Vlaicu.
—-Mult, foarte mult, grăbi el să răspundă. Nu se poate să aşteptăm. Se duc zece, chiar cinsprezece la sută.
—-Bun, grăi Văleanu. Nu vezi d-ta că din banii
15 pe care i-ai lua pentru grîul pe care-1 mînîncă şoarecii în doi, trei ani ai putea să faci o magazie bună, ba chiar una de tablă de fier, în care nu pot să între şoarecii?
Magazie de fier ?!
Faţa lui Vlaicu se lumină.
20 „Hait! l-am prins!" îşi zice el.
Nu se putea ca un om ca Văleanu să vorbească de fier fără ca să se gîndească şi la o fată de fierar.
— Da! — grăi dînsul plin de zel — o magazie de fier, asta ar fi ceva. Vopsită bine, ca să nu ruginească, şi
25 căptuşită cu scînduri, ca să fie vara răcoroasă, iară iarna călduroasă. Aşa ceva înţeleg şi eu! Dac-ai şti d-ta vreun fierar care poate să ni-o facă, ar fi lucru minunat.
Văleanu se uita la el cuprins de-un fel de ameţeală.
30	Nu se gîndise la fata de fierar, dar acum se gîndea
şi-i era parcă toate au fost de mai nainte rînduite ca el să găsească drumul care duce la dînsa.
—■ Da — grăi dînsul — ştiu unul care ar putea, aşa cred, s-o facă.
35	—Cît mai curînd trebuie să-l căutăm, ca să ne înţe
legem cu el asupra planului, stărui Vlaicu. Iama fierarii nu prea au de lucru şi le fac toate mai ieftin, iar la primăvară se zidesc temeliile şi vine apoi de aşează fierăria, ca totul să fie la timp gata.
4 0	Era acum cine să-i deie brînci lui Văleanu, şi încă
[în] ziua aceea cocoana Mariţa i-a zis:
93

— Faceţi, maică, faceţi magazie de fier, căci tu te pricepi mai bine şi Vlaicu e gospodar cu rost, şi dacă ziceţi voi amîndoi, nu poate să fie decît bine.
       Erau pornite toate, şi Văleanu se sîmţea mergînd 5 pe dibuite ca omul împins prin întunerec, el singur nu ştie încotro.
Nu-i era greu să găsească pe Costache, tatăl lui Tănase; ar fi dorit însă să meargă singur, ca nimeni şi mai ales Vlaicu să nu bănuiască nimic. Vlaicu ţinea 10 cu atît mai vîrtos să nu-1 lase singur şi nu l-a slăbit nici pe o clipă măcar.
       La atelier n-au găsit, se-nţelege, pe Costache, ci pe Dinu, care le spuse, cu faţa posomorită, că nici n-a văzut în viaţa lui magazie de fier şi că-n daraveri la 15 care nu se pricepe nu voieşte să între.
Lucrase însă Gigiu la asemenea magazii şi-l încredinţă că se pricepe Budini, care făcuse cîteva.
— Prea bine — grăi Dinu — s-o ieie el în socoteala lui, şi eu o să-i lucrez ferăria după planurile ce-mi
20 va da.
Nu le rămînea decît să se ducă la Budini.
Budini era gata să primească lucrarea, dar ţinea să se-nţeleagă mai nainte cu Dinu.
S-au întors dară iar la atelier.
25 Dinu ţinea şi el să vadă ceva planuri mai nainte de a-şi da părerea.
Au umblat dar trei zile de-a rîndul de la Dinu la Budini şi de la Budini la Dinu, uitîndu-se mereu amîndoi la toate ferestrele, că doară vor vedea pe Fira. 30 Cu ce se alegeau adecă dacă n-ajungeau nici măcar s-o vadă ?!
Lucrul acesta era peste putinţă.
       Cînd l-a zărit pe Văleanu trecînd pe sub fereastră, Fira a început să tremure şi într-o clipă s-au răsturnat 35 toate în sufletul ei.
„Ce-o veni să vie!" îşi zicea şi aştepta cu ochii închişi şi păzindu-se ca nu cumva Marghioala să sîmtă ceva. Mereu stetea la pindă ca să-l vadă, dar şi mereu se ascundea ca să nu fie văzută.
40 S-a făcut, în sfîrşit, învoiala ca Budini şi Dinu să ieie magazia în tovărăşie şi ca să vie cît mai curînd
94

la Răstoacă pentru ca să potrivească planul la faţa locului.
Văleanu însă nu voia să plece fără ca să fi dat ochi cu dînsa, iară Vlaicu se ţinea nedespărţit de el 5 pentru ca nu cumva întîlnirea să se facă prin dosul lui.
— Planul îl priveşte pe Budini, grăi Dinu. Nu e nevoie să mă mai duc şi eu pe acolo.
— Ba e, stărui Vlaicu. Cînd va veni rîndul să încheiaţi magazia, o să staţi acolo cîteva săptămîni
10 de-a rîndul, şi e bine să vă alegeţi de pe acum locul pentru baratca în care vă veţi instala atelierul, ca să vi-1 rezervăm. O mică şi plăcută plimbare, acum, toamna, urmă el dulceag. Venim noi cu fiica mea şi vă luăm cu trăsura curţii. Strugurii sunt copţi, pomii sunt în- 15 cărcaţi de fructe, şi domnişoarele s-ar bucura şi ele dacă ar sta vreo zi, două la Răstoacă.
Dinu nu zicea nici da, nici ba, căci lucrul nu atîma numai de dînsul, iară Văleanu începu să se-nece şi scoase batista, ca să-şi şteargă, ca odinioară Dinu, 20 sudorile care-1 treceau cînd se gîndea că s-ar putea să o vadă pe Fira chiar la Răstoacă.
Vlaicu, care după toate semnele nu ştia nimic, i se părea un om providenţial.
Mai era însă şi altă providenţă.
25 Firei i s-a răcit sîngele-n vine cînd Dinu i-a vorbit despre plimbarea ce urmau să facă la Răstoacă. Ştia mai bine decît orişicine care e gîndul celui ce stăruie s-o facă, dar nu mai putea să se deie înapoi, iară Leanca sărea de bucurie şi Lina ţinea să aibă fetele ei mul- 30 ţumirea aceasta.
Marghioala însă o trase pe Fira de mînecă.
— Nu se poate, îi şopti la ureche. Ar zice lumea că te duci undeva să-l întîlneşti pe Văleanu.
Fira se uită cuprinsă de groază la ea: i	se	părea că
35	e	ceva demonic în fiinţa ei, încît sîmte ceea	ce	nu poate
să ştie.
A venit dar peste cîteva zile Vlaicu cu Caliopi, fata lui, dar toate stăruinţele li-au rămas zadarnice, căci Fira nu putea să plece.
4o	—Altă dată... mai tîrziu! le zicea, şi mai	mult nu
puteau să scoată de la dînsa.
95

   „De ce nu acum?!" se-ntreba Văleanu.
   Era treaba lui Vlaicu să-i bage-n cap gîndul că-i este greu să vie aci poartă-n poartă cu popa şi cu Mariţa, fata lui, care stau mereu la pîndă, ca să-i bage cocoanei 5 în fiecare zi cîte un purece-n ureche. Nu era de tot greu lucrul acesta după toate laudele pe care le punea cocoana Mariţa pe fina ei, şi două, trei zile-n urmă Vlaicu a ajuns să-l apere pe părintele Neagu în faţa lui Văleanu, care se-ncredinţase că în adevăr popa din Răstoacă 10 e un om stricat, un beţiv şi-o adevărată plagă pentru sat, şi nu mai înţelegea cum poate mătuşă-sa să-l îndoape cu toate bunătăţile.
— Dacă ţine la fata lui şi are slăbiciune şi pentru ceilalţi şapte copii, zicea Vlaicu.
15	vi
   Erau foarte departe unul de altul cei doi cumnaţi, advocatul şi judecătorul, şi cu anevoia se apropiau, căci unul grăbea, iar cellalt îşi lua răgaz.
   Nace Velicu era de părerea că li-a dat fiicelor sale 20 destulă zestre şi că şi-a căpătuit ginerii destul de bine, iar mama-soacră avea slăbiciune pentru fiul ei şi nu era cîtuşi de puţin mîhnită de gîndul că el o să moştenească numai singur pe sora ei. Aşa se cuvenea, căci el fusese crescut mai boiereşte, avea nevoi mai	mari
25	şi, orişicît de mult i-ar fi rămas de la părinţi şi	de la
mătuşă, prea mult nu putea să-i fie.
   D-l Palea însă nu putea să iasă din ceea ce avea şi zicea că li se face fetelor nedreptate.
         „Nu!" zicea Philopolu, judecătorul, un fel de maniac 30 care-şi petrecea zilele înfundat în acte, iar serile citind prin cărţi, şi le drămuia toate.
         El luase pe Frosa lui în căsătorie şi era mulţumit că i-a adus zestre de trei sute de mii de lei, i-a dat patru copii şi purta cu hărnicie grijă de casa ei. Mai 35	mult nu i se cuvenea.
   — Nedreptate nu-i, grăi dînsul. M-aş bucura	şi eu
dacă mi-ar mai veni ceva; un drept nu am însă şi	n-am
să jignesc pe cocoana Mariţa la bătrîneţele ei.
96

DOUĂ LUMI
NARAŢIUNE I. SIUAVIGX
BUCUREŞTI B4Ham Ubrfatei SOCEC * Ce., Soctetftt» Aoeatetg ta»

Coperta romanului Din două lumi, Editura Librăriei Socec, 1920.

I. S l A Y î C I
CEL DIN URMA

ROMAN
CVLTYRA IHf NAŢIONALA
Coperta romanului Cel din urmă Avmaş (Cultura Naţională, 1923).

roi i A orna}nai,A a imvnmi::.i:> -
CORBEIU.
Naraţwae t*U'mch <Ax la*ut Stavîd,
PARTEA 1.
                Fata popit «Vorbă să fie! ~ grăi feJ-ea ¥eta $ug.îndu*$t b*tz*4&. — Nu bilele ai să Mc Mimeri omukd din laţ* N'o să-mi zici, câ sunt babă băîrârtâ, $t mi-o «duc aminte pe preoteasa, mama lui, de care a ţinu» I« leagăn, eram copilă râurită rând tfo~ goril î’att omorât pe tatăl luî coîo, U Ropiş, «misie; te eştse ca oarnem» în caîe. Nu îe uîiâ la p&mî }«», care 8 încărunţit Urnirii? de vreme, nici fe feţt Jtt* veştedă, pe care a sbâfdt-o gândurile, «tei la firea iui, pe care a mtimecato aroaruj sir* gwîwip. NtH, soro, atât (ie bătrân cum (i-se pare fa, care e$ti tmă?â<.
»N’*ro oare ochi să*} văd ! ?«	Intimpină Amt
Hdfelmtţî-şi ulcioarele cu căre venea dela i$vor.
>11 ve*l cu ochii fâi, — urma Veîa, care tstâ copiii când $■« întorc dela Câmpeni unde ftt«eae |ndecât<HV Cum însă, Demite, să nu ftv când de mama ta nu*Ji adud aminte, tât* i’ai perdut drtţJ erai mic, fraţi su« fljţi «fol *vui> <te rude te~a> tostrStna* ţjmbtând fcir mva»iâ şi copii «*«, ci ttăeşt* mc,
IR-Iwiif*-,.
..Atta. fer îşi !â$â ulcioarele jos*
• Se ’aciteis* apa '« ele dtcănd stătea de vorbă, w n*& ierta firea sâ plece^ căci ţinea la Aurteat «fpoaatultti preot, pe care o $li* copilă
ret	- 	 . ,.-...,iiv,.
*‘Toî p<k'*t<'k- «o ? Scîr^â * }	5 i
N’avea tiixat să ri<? ?:*>■* oare <«.» \ « e „ t.s E in<-;îi o«» n>M >r *1	*	v* <»» »>	t >	«<-> > ^
gând tkvâi sA-şi adune	avere **	sa	ş*	puterea. Ştie toată Sume-a 	 urm* ea m.u.p«-- $m>*
titef Că ce* dete Mi ‘ro^o} e |w i <- î *»<î â < om bogat w cu muftă mvâţ&iura; *>■waţum vorbA din jjartea îut ar ft destul,.-t» And:e>u ni hu Ci'obanu sâ se fac»! popă in iocu) r3p:>*.5tvnui _ş* s>â $l*o te« pe Aurtca f>reo(ea>â. - • Na \n%\ nu vrea !•'
>T>ei • răspuwe	Ve«.	eM anevoe o
îvă uite, ci râpo^atu’	ţ a	afurisi M?	f»)ţa	p<){>;>?£-
rvilor ca ptt urt om lâp<1d^t de s* însraî î« legăhtîâ cîî necuratul* -
»Nu-f asia. Ide Vekî,	Ana. —
ttt» de afurisenia popi? îum ţ:ţ^a, Dar s-e în^alâ. căci iuu»t ort şi czţ de <rmr? şt dc tare s sr soc-ott, tot rtum.aj unul suv^ur rămâne, i&î-ă. mnlu multe pot $i nu ştu, M. Jmotc vr<.'mur»?-;;■ La^ă, câ-î act sece«şul,	ad:»»^ e;«,	şj o	&ă
vedem, d«e*» puue secera n ^a»^.
>Parcrt nU'Ş? aduce «tl wxerhtou d?u ^lîâ întimpsuă V^eta. -Flamanzî >tînt .dei-ţui; nirn;.) codru <te pâue sâ he î *
*SĂ vedem* 	 gr?n Ana. $*,.. ea ,§î»a, c<' /;cc-
Perbc<» iot <-$jUd, t<1 ? λ.^ >	*< <	^
ţşreuteasa văduvă o»m	->!	It	< »'c<	f	>	^ t>
Sân-Pelru, si^hsu <. s \î» J * <*	v<;> {^h	M	iu
v«?rl>â j«d< ut 5^ d ’ >î \ » , . < # ^ j Maj ţff-^u, <<m <* < # *	4 *	ih	t>	<	"«*	i
Qobâue<fiii r>re<» u <*< <<	v <.	v>	i ^
aduseseră de *«u» aceasta »a bsst-fu'^ pe- ana- cu<*âţe1 ş* d^peş, <jl Mo:.n3<	cari*	:	<d^	toî
Ifţjmos, «ar duplt b« ut< i s«	,î!)*n^e	tV	hrv,
CM.iihiurcâ. .vârât.. )ui (.ojbwu. cure■:■.}« iOiiUs ^u-
la y <. !<^ «.» pt- a>:< -?>» '■> ^V-Î-< < ,.<■ '•. \ .■■•■•-
)1e> !
»|'M?	:<&	i	<	'' -ru<"ă ;
f >	i-	în	hisîH'ţ	<»	ar«tî?‘.',	ea*	^
<ke''^^î«ţ	t-zrv, a	Ui	tir.‘td iV^o^'i-u) râ-
p<Vv„ţf	îl:!î'fv7-ţ'	1*'	»	"î‘ f vr-,	Jţjj	,ţ<.
** j m U ( a t' ">i«*	^	,'kne	;
şlriii't :n vat • •■	,
i>e uîiiîe >< t >.;*■<	rs.x.	<;#,	\
^veau ş* auo euvtme d«* a i*	supăraţi	p<- <‘rnl^a,	;
umul n<?apri:>piat -?* vcocir^
fc?;sa cu toa^e aces <. J «U < *	*	I	M H» j
t:ă i.si'hma va c<'?* drîa Hhi? r>.: M n:vi, v V,r -st. \
Nu d-;Ara <: r>r fi o.iUu	v.Vx	|
onrt «?af<.«;a {Avidul <»« *{M«	<s	f	< < "*	H < d» M a	j
CC(	d;tr	k	t:«a uk< > >. u i *■* «	*>
w 5‘* <	pe	(	duufi.ij	uu:?îi<uuî	pe
*<:*.'».<i*s df'am
>S ** '-l * ^ u< >	">	t	^	^	ff	*	^	‘
A:i;d., <Sx> m UX'Ai.'i 4; 1 n t i l •» > t‘
dc C ' ><s^i K * U* i ku ^	‘ ţ	îi	<♦
!»	\	d	> A »t?< 1 H ^	1	<•
ÎK * * o < *	<*	*	»	*	1	Y.
4	(, > ^ > t ît {j i * ■}	» ,	u ( -t	^ I *■ *d
t'U d >-r:>.v:5 i'^îţ' a ri-, <>U < i nun < » 1	^
M?<» aK i ?a au-^^rt rvu <*o. îHmc»s» dc o ;:•'. i.:.^.'- >;îtâ >â * tu<a Ş:H'	<V
-sţi, , :*. -a vot A’.ît .ţr k d^shd pvnua <;i ^e *->iw - u
‘ J	iî <'?:?u *»■,»{-.5?: U5s^:i;
%	»	UMj. :>-<dV r.	>tad;,:v-
^i'iiB;t/'t;!,r, nu »	h	V;«^ ttţ^k a	l.t 'ut i>< •: -	!e
tmtve^îUr^ «a p«t«« uue f«â-jMj?v:v c-*r*H Y rna diip*	i.-5-.-a?c> ÎCJ î-:î ^.	■; y'U'i‘\.<u."	-<.i
.cu mt	UK;*,:.,-.U~' •:= ji&tv	i:
frontispiciul revistei Tribuna — Arad — (nr. 225 din 3/16 dec. 1906) şi începutul primului capitol din Corbei.

:M :fe;:â^	:	:'	'	;r': V :::;: v.: :
1^>a*<îe $<e
;iMh: î^shtgv•••:: i--:;•:. "■:.i.:■..■■	■ >■.//
'=£&/ pi&-•	to 5 ?«h&- &ro<£*-:şl
;	-îv ^;
;::■ ;:^J3«^:^ . Cppîîui
. .:	' ■ ■■:,:■■ •"••
;)f^#at;#$â&. i>rt>>^fc: ;<:a «s^mitrl 4e spaimă şi: S^vgjă:: <m
wk* $i	%	RMCWtvi	<lin
. ; saOă urs V«{ lin pte&w pustie şî ştiuse 15Wli: Î^f* f$t rfcscMse ochii şî prîyî
(»%><Ş.H. S.p^ liKfe^S.
: - v;.^: vM: mmfc ~r *i*£ &>i	M *isM Maefe!
::;-.:.;i4^^%^<ŞŞ^. îttiprâş&r <Ş«$yai&; ş* &<>R:r€Î«: î^l p&mâni ■.. ^oi-,:.
?wl prcrnî &« d^o« |irl« pitstk lmk)Jâ^4 a«mm,ll«n!ae|« lumMâ ctlei
i« sa3 îttt şi băieţi $$ 'reum.<s*a fc\ ca Ui
«o&*:-c&;.c»ii^»v<ii;-^î#-^:;-<e{>:;-ciî:e. <s: v^ci^«&ia
paş»fem*;«fe.U isv^ruL *k -iub i^lc i
eu ii]«iosr^<*, $inc, "&1fcâi; ^ dtic^tt c&j : n jj^ţ*;
:fe*&-:-c48.=vâ^/jl>>:ţiî;jâ;Vfis*s..şe:: -ifciE€şa^>®?s:'-:Iă.; :'-;iaşb^-V: v-ilîa^v
ttRlll lâîft	■$:^ţlM
QWiirn Se pîlTnfcâ, ea imt3i tomea .:•:
^ri« faţa:	$s le; şt le râs|>^tul«â ty «*$#
fo«»ăvomt& «efor ce trecând J>WI faţa î««»' îi s&-
ce^« »Bună seara*
Din câ«d to c$mJ a\ se	.	m«^::âiKfu*şi
wmli^a "şMsciîkâ. -ea »m«*, care: asleajXâ «seva,
fi eu cât itub -ms-vlt se apropii §«ara> c*i #M
mal mare îi eu nîs&h*!area>
II vâ««.ş« pşl Cofbfeiu iutortâ»d<ps ^ :	ieă
i»! **> oprime, câ «1*1 c^î«f ^	^:e« Mv**£&
•,«»• şfc m m «a%ă - mMo.lârsa ;.â{»^
piît *&Ş ca «â>f ’ vădi;	:
;i -j:	s
:	: t ra* :|Sfeii:^: ::pfe«ii •:	:	:
::'i- i^i»a■':0;:-r 1*:::■	Js
: ^:v|»fc>M;^:V::;:
$i«<e gâfKJ«l i« M<lv sun{ tm'.ţ că Ohîuffa râţ«Âw^ 3îţ: ţtî^le {rn|)rtsjnî-ĂHie âcd?$:V «4. p$e*
ne^'
j^fâisâ -se "nvin^il ^.« î«swi ^&tmwî fit pâr in ti se>OĂîe t»^vc h mpî> iM«mţvâîîîarea pâd«^k>r	osnsîî
isă.în^e I» vuiM jisupi'A «eJ«i niăt mare iuc^u ^lo vf*ţa îui
- i>etiaî« i*a* î» v«icâ &ă §e o^reaţKiS >âf*e«n«: ipe Vida» <l*r gîas»? i*se "'un*^ şi <et
: te l« c« wf\: r-i^u .^as; dv«y
$j. l-ar ti -ySîsttt, tt>3i^ s'ar fi	d»?	d	işj
«I». dru^uf a î«<Jcfeut şî abia sk«>sit atmvspe dW
l»ţai Ja M <v»	care	<kîa
.«pre 'Ure^a ^ j.l^iră în «n. .
: ^:;ii^a;:;	^Ktntxţ .«3d!eiî&t«: de p* a?d i ?
tK?tfFH să nusarga mai î«ee^
I»	de$câ>câ	in	ck^u?	î«î.	di»	v«ffc
;;.^|c/: jp^ ;.:^iesă|i:v^	';inas.j;mâ' îmtîl >^l«a.
;::: xvA'fta-:^	^	Onie	o^>?	s.ă	fî	JM*.
.«^«ă .iJe «a! K - - *lăt «I mirai ţi s« uilă «ţwsil': «î?*. — »iîi^ «pt;>î c«p1»s &
•%*i ':.. ; '
■: :;:l%î:îîş.::i<ie^. îik»rib«:t«	ŞOVâttK* <£$?& P*ţ
...	Moin*! —■ Nenor^dîa d*
.al^ ApfSiiv $ţ:^U:; CU;	îi p&ii^ftt. :
Ultimele pagini din Corhei (Tribuna — Arad — nr. 56, din 10/23 mart. 1907) cu menţiunea „Va urma0.


   — Dacă ea nu mai e însă în stare să-şi chivernisească averea, n-o să lăsăm pe alţii să profite de neputinţele ei, întîmpină d-l Palea.
         — Asta s-o vedem! răspunde Philopolu. Să megem 5 la faţa locului, tu advocat şi eu judecător, şi să ne-
      ncredinţăm dacă e ori nu în stare să-şi chivernisească averea. Aşa, numai pe spuse şi pe crezute, n-o putem porni, căci ar rîde alţi advocaţi şi alţi judecători de noi. Zici apoi că cumnatul acela al nostru, cu care nu vreau 10	nici eu să mă laud, se-ncurcă ici cu una, colo cu alta.
Dacă n-aie altă treabă! Să vorbim însă cu el, ca să vedem care îi este gîndul, şi numai apoi să-i facem judecata. Ai răbdare, c-o să mă duc acolo, şi apoi o să voibim.
15 Din asta nu putea nimeni să-l scoată şi nu-i rămînea lui Palea decît să-şi recunoască neputinţa şi să aştepte. Tocmai aceasta îl jignea în amorul lui propriu.
         Mai greu însă îl apăsau nevoile, şi puţin i-ar fi păsut dacă cumnatu-său şi-ar fi frînt gîtul în vreo aventură 20 galantă, ceea ce făcea pentru Zinca un adaos de cîteva sute de mii de lei la împărţirea, moştenirii.
   Cu atît mai jignit se simţea dar cînd a aflat că părintele Neag*u şi dujă mai multe săptămîni stetea liniştit la Răstoaca.
25	Ştia, ce-i drept, că Văleanu se-ncurcase pe la Buşteni,
şi n-ar mai fi avut nici un interes ca popa să fie mutat, dar intervenise să i se facă acest mic serviciu şi era mîhnit că nu i s-a făcut cu cuvenita grăbire. Ce mai preţuia vorba lui dacă nici după atîta timp nu-1 mutaseră 30 pe popa?! La ce se putea aştepta cînd cerea alte servicii mai mari ?! Era el deputat ?! era om cu trecere în partid?!
   în adevăr, însă, vinovat era numai Chivu, care credea c-a făcut destul puind, cum zisese el, fitilul. 35 Cei de la ministeriu, supăraţi, se descărcaseră asupra celor de la Episcopie, aceştia, încă mai supăraţi, se descărcaseră asupra protoiereului, acesta, şi mai supărat, se descărcase asupra stariţei, iaiă stariţa aştepta lăspuns de lâ Chivu, şi toţi de la Chivu pînă la ministru
4 0 se bucurau că pot s-o lase adormită.
97

         A fost dar destul că d-l deputat Iorgu Palea să se- ncrunte o dată pentru ca să răsune din sus în jos întrebarea: „Ce e cu popa de la Răstoaca?", şi în ziua în care protoiereul a întrebat pe maica stariţa dacă popa 5	îşi cere ori nu mutarea, a fost vestit şi Vlaicu să fie
toate gata, că vine protoiereul la faţa locului.
   ■— Care va să zică tot e ceva la mijloc! grăi cocoana Mariţa, foarte turburată.
         — Ba bine că nu! răspunse Văleanu. Azi-mîne o să îO vie protoiereul, trimis din partea Episcopiei.
   Cocoana Mariţa era biruită: ea nu putea să primească ruşinea de a fi socotită drept ocrotitoare a unui popă cu pricină.
   — Să spui lui Vlaicu că nu-i mai dau popii nici
15	pogoane, nici păşune, nici lemne, nimic nu-i mai dau
grăi dînsa — şi toate silinţele lui Vlaicu de a o îndupleca să-i dea au rămas zadarnice.
         Părintele Neagu stetea zăpăcit şi dedea din umeri, iară maica stariţa alerga de la Vlaicu, cel mai bine- 20 voitor dintre toţi, la Văleanu, şi de la acesta, la cucoana, dar în zadar.
   — Acum, părinte — îi zise ea în cele din urmă popii — tot o să asculţi sfatul părintelui protoiereu şi-o să-ţi ceri mutarea, că ai casă plină de copii.
25	—Ba tocmai acum nu, şi tocmai că am copii nu!
răspunse părintele Neagu. Dac-ar înjuga patru boi ca să mă scoată tîrîş, tot rămîn, fie chiar şi ca om care poate trăi din vrednicia lui. Nu vreau ca să zică nici sătenii, nici mai ales copiii mei c-am fugit de judecată 30 fiindcă mă sîmţeam vinovat. Să mă scoată cine poate, dar nu e lumea atît de ticăloasă cum ni se pare cîteo- dată, şi dacă pot o mulţime de nemernici s-o ducă bine în ea, n-o să ne prăpădim nici noi, oamenii mai de treabă. Nu, maică stariţă — adăugă el — eu nici 35	n-o să fug, nici n-o să mă căciulesc la nimeni, şi dacă
voi fi avînd vreo vină, se cuvine să sufăr pentru ea.
   Putea din partea popii să facă Vlaicu tot ceea ce vrea.
         Era-n preajma zilei de Sf. Dumitru, şi ograda era 40	plină de oameni, care veniseră ca să-i socotească Vlaicu,
acum chiar mai încruntat decît de obicei, căci era,
98

aşa zicea el, rău mîhnit din cauza supărării pe care i-o făcuse popa cucoanei.
— Dar ce suntem noi vinovaţi — ziceau oamenii — dacă popa îi face supărări cocoanei ?!
5 N-ar fi fost vinovaţi, dar Vlaicu ţinea să-i bage-n răcori, ca să-l ştie de frică în ziua cînd va veni protoiereul şi să bage de seamă ce vorbesc.
Florea lui Colac veni şi el la rînd.
       — Ştii că mai eşti dator cu cinzeci şi patru de lei ? 10 îi zise Vlaicu.
După cum îşi făcuse Florea el însuşi socoteala, erau numai treizeci şi şase. Ce să-i facă însă?
— De, o fi! grăi, călcîndu-şi pe inimă.
— Dacă-ţi mai dau acum treizeci, fac optzeci şi
15	patru, cu carnete cu tot se urcă şi peste o sută! urmă
Vlaicu. Cînd o să scazi atîta datorie?
— Dacă iau pogoanele, mă ajut, răspunse Florea; mai muncim apoi eu şi nevasta mea.
— Nevasta ta — grăi Vlaicu — poama aceea bună.
20	Aud c-ai prins-o cu popa; cum te-ai descurcat cu el?
Florea se uită mînios la el. Dacă n-ar fi fost nevoile lui la mijloc, sărea şi-l apuca de piept.
— Un ticălos a fost cine ţi-a spus minciuna aceasta! grăi dînsul.
25 Vlaicu sună, ca să intre Vulpe, gornicul, cu Ilie al Saftei, pe care-1 prinseseră cu lemne furate din pădure.
— Tăgăduieşti tu — îi zise Vlaicu lui Florea după ce aceştia intrară — dar lumea tot ştie adevărul.
— Nu tăgăduiesc, că n-am ce tăgădui — răspunse
3 0	Florea — dar e mişel cine scorneşte minciuni.
— Destul, îi zise Vlaicu. O să te chem zilele aceste, ca să-ţi dau banii.
Florea ieşi.
— îl auziiăţi acum, le zise apoi Vlaicu celor doi
35	oameni. A	venit	să mi se	plîngă că l-a prins pe popa
cu Ana, şi	spune	că i-a făgăduit popa o sută de lei ca
să tăgăduiască. Zice că nu tăgăduieşte, dar dacă ia suta, tot va tăgădui. Aşa sunteţi voi, pentru cîţiva lei vă daţi	şi sufletul. Dar	tu, măi? urmă adresîndu-se
40	la Ilie. Ce	să fac	eu acum	cu tine? Ştii că legea pune
99

pedeapsă grea pe furturile din pădure? Plăteşti înzecit lemnele şi mai stai şi vreo doi ani la închisoare.
— Să mă ierţi, boierule, se milogi Ilie. Păcatele mele! Necuratul m-a pus.
5	— Aşa de uşor n-o să scapi, îi zise Vlaicu. Mi-e milă
de bieţii ăia de copiii tăi, şi am rugat pe primarul să-ţi deie drumul, ca să-ţi faci treburile, dar să ştii că mai avem socoteală unul cu altul.
Aşa îi regula Vlaicu pe toţi, unul cîte unul, pe fiecare
10 potrivit cu nevoile lui, ca să fie gata.
Cînd a mers vestea că a sosit protoiereul, ba a venit şi subprefectul cu cîţiva jandarmi, oamenii doritori de a afla ce are să fie s-au adunat la primărie; ştiindu-şi însă socotelile cu Vlaicu, în curînd au fost cuprinşi
15 de o temere nehotărîtă şi s-au risipit, ca nu cumva să fie luaţi la întrebare.
Părintele protoiereu era foarte liniştit. Ştia ce anume are să constate, îşi avea procesul-verbal de mai nainte făcut şi era cu conştiinţa împăcată, ca tot omul care-şi
20 face datoria supuindu-se poruncilor primite de la mai- marii săi, iar părintele Neagu nu mai rîdea acum, ci trăgea din cînd în cînd cu degetele prin barba lui creaţă şi scurtă ori îşi netezea părul, tot cam creţ şi	el.
25	Cel dintîi pe care protoiereul l-a luat la întrebare
a	fost, se-nţelege, Vlaicu, pe ale căruia vorbe se putea
pune mai mult temei.
— Eu — grăi dînsul — stau de ani de zile poartă în poartă cu sfinţia-sa, dar n-aş putea să zic decît bine
30 despre cele ce am văzut. Ce vor fi văzut alţii, nu ştiu, şi chiar dac-ar fi voit cineva să-mi spună ceva, nu l-aş fi ascultat, ci l-aş fi dat afară.
Aşa vorbesc oamenii cumsecade ca Vlaicu, şi tot aşa vorbea şi Nică, primarul, tot om cumsecade şi el.
35	— Eu nu am căderea de a cerceta ce e şi ce nu e
adevărat — grăi dînsul — dar zic oamenii că e zurbagiu părintele, că se-mbată pe la ospeţe, pe la pomeni şi pe la cumetrii, că se leagă de muierile altora, şi altele de felul acesta.
40	—Ce zici, părinte? întrebă protoiereul. Aceste sunt
învinovăţiri grele.
100

   Părintele Neagu zîmbi.
   — Tocmai pentru că sunt grele — răspunse el — chiar dac-ar fi adevărat, eu ar trebui să zic că nu sînt. Cel ce cade-n atît de grele păcate se ruşinează şi se ascunde, nu poate dar să nu fie şi mincinos. întrqbaţi-i pe oameni, iară eu tac şi ascult, dacă-mi dai sfinţia-ta voie să aflu şi eu care-mi sunt păcatele.
   Protoiereul se uită la subprefect, iar subprefectul se-ntoarse spre Nică.
   — Ei — zise el — care sunt oamenii ? Părintele pro- toiereu vrea să-i asculte.
   — Toţi — grăi Nică — orişicare. Iacă, urmă uitîn- du-se pe fereastră în curte, unde rămăseseră numai cei ce primiseră poruncă să nu plece. Să chemăm, din întîmplare, pe cîţiva. Măi Ilie, măi Tudore, măi Vulpe,- intraţi!
   Ilie şi Tudor şi Vulpe întrară cu capetele descoperite şi se opriră-n faţa subprefectului, care în gîndul lor era cel mai mare dintre cei de faţă.
   — V-am chemat — le zise acesta— ca să spuneţi dac-aţi auzit vreodată pe părintele Neagu vorbind că legile sunt rele, că stăpînirea e maşteră, că judecăţile sunt strîmbe, că birurile sunt grele, că boierii sunt strîmtoraţi, că traiul e de nesuferit şi altele de felul acesta.
   Ilie şi Vulpe se uitau unul la altul.
   — Aşa e! grăi Tudor, care era mai prostănac. Să trăiţi, domnule suprefect! Aşa cum zici, tocmai aşa. Nu mai e de trăit, şi aşa zice toată lumea.
   Subprefectul înghiţi un ncd.
   — Dar părintele protoiereu vrea să ştie — grăi dînsul-—dacă părintele Neagu zice şi el aşa?
   Tudor se uită strîmtorat la părintele Neagu.
   — Dar cum să zică dacă aşa este!? lăspunse el.
   Părintele Neagu făcu un pas înainte.
   — Nu mai stărui, părinte — îi zise protoiereului — că-ţi fac eu mărturisirea, că în adevăr aşa zic toţi, cum a spus d-l subprefect, şi atît de cinstit ca omul acesta trebuie să fiu şi eu, care sunt slujitor al altarului. Scrie acolo în procesul-verbal că zic şi eu ceea ce a zis d-l subprefect, care ştie ce zice lumea.

Subprefectul se-ncruntă, protoiereul dete din umeri, Vlaicu zîmbi, iară Nică îi făcu prostănacului de Tudor semn să iasă.
— Bea părintele? întrebă suprefectul pe Ilie.
5	—De ... răspunse Ilie uitîndu-se în ochii lui Vlaicu.
Ce să zic? După cum e beutura, dar rău nu e la beţie, ci mai mult bun, că se leagă ici de un copil, colo de o fată, colo de o muiere.
       Părintele Neagu n-ar fi putut să spună că Ilie minte. 10	Avea în adevăr slăbiciunea	de	a	mîngîia ici pe un
copil, colo pe o fată, ba şi	pe	o	femeie, care fusese
cununată de dînsul. în dosul mărturisrii făcute de Ilie era însă şi un gînd mişelesc.
       — Se leagă — adăugă Vulpe — ba ştie tot satul că 15 Florea lui Colac şi-a bătut nevasta pentru că a prins-o
cu părintele.
Părintele Neagu tresări.
— Cine ţi-a băgat în cap minciuna aceasta ?! strigă el.
— Florea el însuşi, răspunse Ilie. O ştie şi d-l Vlaicu,
20	care era de faţă cînd a zis	că	n-o tăgăduieşte.
— Eu am multe pe capul	meu	— grăi Vlaicu — şi
nu-mi mai aduc aminte dac-am auzit ori nu aşa ceva. Să spună Florea el însuşi.
       Florea trebuia să fie şi el prin apropiere, şi primarul 25	trimise după el.
       Părintelui Neagu îi era parcă se clatină toate împre- giurul lui. N-ar fi crezut niciodată că nevoile pot să-i aducă pe oameni la asemenea ticăloşie, şi-i era milă de dînşii şi mai ales de Florea, care intră zăpăcit, mai 30	mult îmbrîncit.
— Uite, îi zise protoiereul cu oarecare blîndeţe. Să ne spui ce pricină ai avut cu părintele.
Florea se uită buimac împregiurul său.
— Eu, pricină? grăi. Ce să am eu cu părintele?
35	Nici o pricină n-am avut.
— Dezmeticeşte-te — interveni subprefectul—şi vorbeşte desluşit. De ce ţi-ai bătut nevasta?
— N-am bătut-o, răspunse Florea.
— Dar ştie tot satul c-ai bătut-o, stărui Nică.
40	—Nu ştie bine, întîmpină Florea. Eu ştiu mai bine
cum a fost. Să vezi, părinte — urmă el întorcîndu-se
102

spre protoiereu — e gureşă şi obraznică, şi-ar trebui s-o chemaţi şi pe ea aici, ca să ne puteţi judeca cu dreptate. Fiindcă e harnică, isteaţă şi pe deasupra şi curăţică, se crede şi e-ndrăcită, se ţine de capul omului şi nu se lasă pînă ce nu îămîme pe a ei. Eu, ca să am pace-n casă, mă dau după păr. Dacă mi s-a zis, însă, că stint mămăligă nefrecată, că-mi mănîncă cînii din traistă, c-o s-ajung să adun spice de pe mirişte, ba a mai şi sărit la mine, nu mai aveam nici eu ce să fac.
   — Bravo! acum ai pomit-o bine, îl îmbărbătă subprefectul. Adecă v-aţi certat şi din ceartă aţi ajuns la bătaie. Dă înainte: pentru popa v-aţi certat?
   — Da, pentru popa — răspunse — pentru părintele ne-am certat. Eu am zis adecă să se ducă mai rar pe la popa. Ea a zis adecă că se duce orişicînd o vrea, că nu se duce la popa, ci la preuteasa. Eu am zis ca să nu se ducă, fiindcă lumea vorbeşte multe. Ea a sărit cu gura pe mine: „Ce vorbeşte, năucule, ce poate să vorbească?!'- „Uite, vorbeşte" i-am răspuns eu. Ea a început să mă ocărască pentru că las ca lumea să vorbească. „Cum s-astup, fă, nebuno, gura lumii?! i-am zis eu. Cum să mă iau la harţă cu toată lumea cîrid mie nu-mi spune nimeni nimic ?! Nu ştii vorba că ştie satul ce nu ştie bărbatul? !“ „Cum?! — sluţenie de om!—nu cumva te superi şi tu?!" a strigat ea atunci ca ieşită din minţi, m-a scuipat ca pe un nemernic şi s-a repezit la mine. Aşa a fost: n-am bătut-o, părinte, ci ne-am bătut şi, dacă e vorba, mai multe-am luat decît am dat.
   — Care va să zică nu e adevărat ceea ce zice lumea? întrebă protoiereul. care nu ţinea să-l găsească şi de asta vinovat pe părintele Neagti.
   — Asta-i! răspunse Florea. De unde-ţi vine să mă întrebi pe mine asemenea lucruri ?! Ce ştiu eu ce va fi ştiind şi ce va fi vorbind lu,mea ?! Astea se şoptesc şi mie nu-mi spune nimeni nimic.
   — N-ai zis tu în faţa mea şi a lui Ilie -— grăi Vulpe că nu tăgăduieşti că ţi-ai prins nevasta cu popa?
   Florea se dete puţin înapoi şi-i măsură pe amîndoi cu ochii.

   —-Eu?... ăsta care sunt aci am spus-o aceasta?! grăi dînsul. Tare sunteţi ticăloşi, măi. Ana e femeie pe care o baţi cînd o prinzi cu cineva?! Ar mai fi părintele aici dacă aş crede aşa ceva ?! Cînd ai, nemernicule, 5 nevastă ca Ana mea şi-o prinzi cu cineva, faci moarte de om şi-ţi plîng şi judecătorii de milă! Scuipă, părinte
— urmă el adresîndu-se la protoiereu :— şi lasă-i să-şi caute de drum!
         — Nu mai tăgădui, omule, că te-ncurci, stărui sub- 10 prefectul. Nu vezi că sunt aici mărturii?!
   — Dacă aveţi mărturii — grăi părintele Neagu — ce ne mai întrebaţi pe noi?! Noi tot nu vi-am spline, nici dac-ar fi adevărat.
vii
15	„Ce-o să mai vie?!" se-ntreba toată lumea la Răs
toacă unde vrajba pornită de la Vlaicu se-ntinsese încetul cu încetul de-i cuprinsese în cele din urmă şi pe copii.
Părintele Neagu stetea ca înfipt şi-şi căuta de treabă 20 parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, dar nu mai avea trai bun cu preuteasa, care, amărîtă pînă-n fundul inimii, îi dedea mereu zor să-şi caute dreptatea şi să deie de ruşine pe năpăstuitorii lui.
         — Lasă-le, că vin toate ele de ele — zicea popa — 25 minciuna nu poate să dăinuiască.
   S-ar fi liniştit, poate, şi preuteasa, dar erau rudele şi prietenii şi finii care o ţineau în frămîntare, şi era mai ales maica Fevronia, femeie de fire năvalnică, pe care o scotea din sărite răbdarea părintelui.
30	—De ce nu m-a făcut Dumnezeu pe mine bărbat?]
zicea dînsa. Eu aş şti ce am să fac cînd cineva mă atinge.
         Mai procletă decît maica Fevronia era însă Ana lui Florea, care nu mai putea să-şi vadă bărbatul în ochi şi-ar fi fost în stare să răzvrătească tot satul asupra lui 35 Vlaicu, de la care porneau în gîndul ei toate relele.
   — Nu! îi zicea Florea cu sfială. Toate de la Văleanu pornesc, de la el şi numai de la el. Dacă mi-ar fi dat el atunci cei treizeci de lei, ori dacă ar fi fost destul
104

de cinstit ca să-mi spună apriat că nu-mi dă, nu mai venea năpastea aceasta pe capul meu. Biletul acela a fost afurisit!
   îşi căuta, biet de el, de treabă, dară orişice făcea şi 5 orişiunde se afla, îl muncea gîndul că Ana lui nu mai e cum a fost, că nu mai are trai bun cu ea, şi-i venea să-i deie foc casei şi satului şi să-şi ieie lumea-n cap, apoi strîngea pumnii aducîndu-şi aminte de biletul pe care i-1 dăduse Văleanu.
10 Popa şi preuteasa, Ana şi Florea, toţi patru la un loc şi dimpreună cu maica Fevronia, cu toate rudele, toţi prietenii şi toate cumetriile lor nu aveau în sufletele lor atîta amărîciune ca cucoana Mariţa, care era deprinsă să-şi facă toate voile şi nu suferise-n viaţa ei nici dureri, 15	nici amărîciuni.
   O momiseră, şi ea o luase prea răpede.
         Era foarte frumoasă vorba că ea nu ocroteşte popă cu pricină, dar cea mai mare dintre bucuriile bătrîne- ţelor ei era să deie, să ocrotească, să vadă pe alţii 20	bucurîndu-se pe urma faptelor ei, iar acum nu mai
      avea cui să deie, pe cine să ocrotească, de a cui bucurie să se bucure, ba, ceea ce le punea tuturora vîrv, tocmai acum, toamna, cînd se aşează toate-n cămară, nu mai venea nici Mariţa, fina ei, pe la dînsa — biata fată, 25	nu mai putea să vie.
   S-ar mai fi uşurat dac-ar fi avut pe cine să arunce vina, dar a făcut-o ea de capul ei: Luţa tăcea, iar Vlaicu, om cuminte ca totdeauna şi suflet bun, a stăruit mult să o lase de capul ei.
30 Era, ce-i drept, nepotul ei care o îndemnase, dar pe el, mai ales acum, ea nu putea să arunce nici o vină.
   Atîta mîngîiere îi mai rămăsese.
         Nu e în lumea aceasta viaţă mai plină de adimeniri decît a plugarului, şi fericit cel ce prinde slăbiciune 35	pentru plugărie. Slăbiciunea aceasta n-o prinde însă
nimeni la seceriş, ci urmărind pornirea spre viaţă a tot ceea ce creşte.
         Văleanu se plimba cu copiii şi cu Ursu cînd Vlaicu treiera; tot în plimbare a trecut pe la culesul viilor 40	şi cînd se adunau prunele, merele, perele şi nucile din
livezi. Cînd a început însă să răsară rapiţa şi să crească,
105

       el mergea singur la cîmp, se bucura de orişice ploicică şi nu-i mai vorbea bătrînei decît despre frumuseţea rapiţei. După ce au început apoi să răsară perie deasă şi semănăturile de grîu, Văleanu se scula-n zori de zi 5	ca să iasă cu semănătorii şi se uita mereu, la cer, ca
nu cumva să se strice tirnpul mai nainte de a se fi făcut toate arăturile, căci era mare întinderea.
       Cum să-i găsească cocoana Mariţa vreo vină cînd îl vedea pornit pe calea în care de atîta timp şi-l dorea? ! 10	Vinovată era ea şi numai cu nenorocita ei de fire
miloasă.
Nu se bucura însă şi Vlaicu de ajutorul pe care i-1 dedea nepotul cocoanei.
       îi ieşiseră toate-n plin: grîul şi-l vînduse ca de obicei; 15	socotelile şi le făcea cum ştia el; slăbiciunea lui Văleanu
       o	dibuise; pe popa-1 înfundase. Tot se temea însă de toţi şi de toate, şi gîndul îi era mereu la magazia de fier, care n-avea nici un rost dacă nu era un mijloc spre a-1 face pe nepotul cocoanei să nu se mai plimbe 20	atît de des pe la rapiţă şi pe la semănăturile de grîu,
unde stetea de vorbă cu oamenii.
       De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, care cădeau sîmbăta — două sărbători una după alta — era hramul schitului, şi mai ales cînd timpul era frumos se aduna 25	la Răstoacă multă lume din împregiurijni.
Maica	stariţă, voind să plece	joi	dimineaţă	în oraş,
a trecut	pe la cocoana să-i spună	că are să	cumpere
mai una, mai alta pentru sărbătoare şi să-i ceară, ca alte daţi, trăsura.
30 Vlaicu, căruia gîndul Jbufi îi venea totdeauna la timp, s-a bucurat că poate să-i facă această lesnire.
       — Să ieie, maică — zise el -— şi pe Caliopi a noastră. Vă dau trăsura cea mare. Timpul e frumos, şi poate că aduceţi cu d-voastre două domnişoare, fiicele fabri- 35 cantului	care lucrează magazia	de	fier.
Maica	Fevronia s-a bucurat	că	nu face	călătoria
       singură, a luat-o pe Caliopi, s-a dus cu ea la fabricant şi s-a întors vineri după-ameazăzi cu cele două surori, care îi păreau foarte drăguţe şi pe care le-a luat cu 40	dînsa la schit.
Cine ar mai fi putut zice că n-au să se ducă ?!
106

Nu se putea ceva mai frumos decît să te duci la hramul unui schit chiar cu maica stanţă.
       Mai ales Fira, care stătuse de atîta timp ca închisă-n temniţă şi chinuită de fel de fel de gînduri, era slăbită 5 şi avea chiar trebuinţă de o mică schimbare de aer şi de oarecare distracţiune.
Ce schimbare de aer ?! Ce distracţiune ?!
       Din clipa în care i s-a hotărît plecarea, ea a început să tremure pînă-n cele mai mici părticele ale trupului ei 10	slăbit şi tremurînd a făcut drumul, parc-ar fi fost
dusă la pierzare.
Maica Fevronia, care nu din răsfăţare intrase în mănăstire şi cunoştea durerile vieţii, îi vedea faţa,
       i se uita-n ochi şi-i strîngea din cînd în cînd mîna, 15	parc-ar fi voit s-o mîngîie şi s-o îmbărbăteze. Vedea
dînsa că greu e muncită-n sufletul ei, dar nu s-ar fi încumătat, Doamne fereşte, s-o jignească scrutînd tainele inimii ei.
       Din vorbă-n vorbă, aşa pe nesimţite, s-a dumirit 20	Fira ce e pe la Răstoacă, cine e şi cum cocoana Mariţa,
ce face nepotul ei, un oarecare Văleanu, şi-i era din cînd în cînd parcă-i vine un fel de sfîrşeală.
Toate aceste nu erau însă decît un fel de pregătire pentru cele ce aveau să urmeze.
25	D-l Philopolu, judecătorul, a profitat şi el de cele
două zile de sărbătoare şi a venit cu cocoana Frosa şi cu cei patru copii ai lor s-o vadă pe cucoana Mariţa? să-l întîlnească pe cumnatu-său şi să se-ncredinţeze la faţa locului, cum îi făgăduise lui Palea.
30	El a sosit vineri pe-nserate şi a găsit-o pe cocoana
Mariţa foarte mîhnită.
în ajunul unei zile atît de mari îi era stricat tot rostul casei. Venise, ce-i drept, părintele Visarion, un călugăr bătrîn, ca să facă slujba la schit, şi-l chemase, 35 ca să-i citească sfeştania, dar ea era obicinuită să i-o citească părintele Neagu, să vie şi copiii, să-mpartă daruri şi s-o aibă pe Mariţa la-ndemînă. De cîte ori ieşea apoi în cerdac ori se uita pe fereastră, ochii ei se opreau asupra bisericii, iar din jos de biserică era 40 casa popii, pe care odată cu capul nu l-ar fi primit în casa ei, mai ales acum, după ce ieşise protoiereul
107

la faţa locului, ceea ce nu se mai întîmplase niciodată la Răstoacă.
Aceasta nu mai putea să ţie aşa.
D-l Philopolu îi înţelegea mîhnirea,	o găsea foarte
5	bine întemeiată şi era şi el de părerea	că lucrurile nu
mai pot să rămîie aşa.
— Vinovat ori nevinovat — zicea el — popa trebuie să plece pentru ca să înceteze vrajba. O vină neapărat avea,: că n-a ştiut să păstreze liniştea.
10 A vorbit dar cu Văleanu, care-1 grăia de rău pe popa; a vorbit cu Vlaicu, care nu-1 ridica-n slava cerului nici el, dar spunea că e năpăstuit şi că el a stăruit ca cocoana să nu-1 horopsească.
— Eşti bine cu el? îl întrebă Philopolu.
15	—S-ar putea să nu fiu?! răspunse	Vlaicu. Trăim
de atîta timp poartă în poartă şi n-am	avut niciodată
vreo supărare între noi.
— Ei bine! vorbeşte cu el, înduplecă-1 să plece de bunăvoie, că aici tot nu mai poate să aibă trai bun,
20 stărui Philopolu.
— N-am stăruit?! n-a stăruit şi maica stariţă?! Protoiereul n-a stăruit ?! E om încăpăţînat: nu e chip să-l îndupleci!
— Ei bine! o să plece şi fără ca să vrea, grăi Phi-
25 lopolu îndîrjit.
Era dumirit; nu mai încăpea îndoială că Palea era om pripit: cocoana Mariţa avea toată dreptatea, era femeie cu judecată, şi vorba despre fata popii era o prostie.
30 Rămînea însă cealaltă.
Philopolu nu era om care umblă cu momeli şi venise anume cu gîndul de a vorbi fără de încungiur cu Văleanu.
Seara, după-masă, el se retrase cu Văleanu într-un
35 colţ:
— Se vorbeşte — îi zise — că ai de gînd să te însori. Ar fi şi timpul.
Văleanu se făcu răce ca gheaţa. Acum era timpul să se dumirească într-un fel, căci nu era-n familia lui
40 om cu care se putea înţelege atît de bine ca cu Philopolu.
108

— De vrut aş vrea — răspunse el — dar lucrul acesta nu atîrnă numai de mine.
— Dar mai ales de tine, întîmpină Philopolu. Faci, la urma urmelor, ce vrei. Ce e cu domnişoara de la
5 Buşteni? E în adevăr ceva serios?
Văleanu se uită cu ochi mari la el. De unde putea dînsul să ştie ceva despre cele petrecute la Buşteni ?!
— îmi spune Palea —■ urmă Philopolu — că aveaţi întîlniri prin pădure, c-aţi făcut plimbări pe la Braşov.
10	Văleanu se ridică în picioare.
— Palea e un prost, care pune temei pe toate minciunile, grăi dînsul. Minciuni sunt toate! Domnişoara aceea, dacă vă interesaţi atît de mult de ea, nu e cineva cu care se pot face plimbări pe la Predeal şi pe la Braşov.
15	El făcuse însă în adevăr plimbări şi la Predeal, şi
la Braşov şi mintea i se turbura cînd se gîndea că asupra ei se revărsau păcatele lui.
— Minciuni! — repetă el —• toate sunt minciuni!
— Care	va să zică nu e nimic? întrebă	Philopolu.
20	—Nimic! răspunse Văleanu, strivit de sîmţămîntul
că a compromis-o prin purtările lui uşuratice.
Ce ar mai fi putut să zică acum, cînd o vorbă scăpată de dînsul ar fi produs în gîndul tuturora convingerea că sunt adevărate cele ce se ziceau ?!
25	Şi ce putea să facă ziua următoare, în biserica plină
de lume, cînd ochii lor s-au întîlnit ?!
Stăteau răciţi pînă-n măduva oaselor şi nu cutezau să se uite unul la altul, în vreme ce Vlaicu îi pîndea rătras într-un colţ şi vedea cu ochii lui pătrunzători
30	din feţele	lor zbuciumul din sufletele lor.
O nouă	mişelie ar fi fost dacă el ar fi	arătat c-o
cunoaşte, c-o ştie, că dînsa e ceea ce se întîlnea cu dînsul prin pădure şi se plimba pe la Predeal şi pe la Braşov.
35	„Fugi, ar fi voit să-i zică; ascunde-te, nenorocito,
ca nu cumva lumea să afle cine eşti!"
Vedea, parcă, pe cele trei surori ale lui uitîndu-se peste umăr la ea şi bătîndu-şi joc de dînsa, şi-o nespusă amărîciune se revărsă-n sufletul lui.
109

Iară Fira stetea cu ochii plecaţi şi strivită de gîndul că dînsul aleargă după ea prin ascuns, dar în faţa lumii nu vrea s-o cunoască.
VIII
       — Voi trei, cu cumnatul Nace, o să-mi puteţi face 5 atîta treabă ca să mă scăpaţi de popa ăsta, grăi cocoana
Mariţa cînd luă ziua bună de la Philopolu.
— Să fii liniştită, răspunse acesta, şi două zile-n urmă a şi trecut pe la Episcopie, ca să vadă ce s-a ales de cercetarea făcută de protoiereu la Răstoacă.
10	El a fost trimis la ieromonahul Ilarie cel preţuit
pentru darul lui de a tăcea.
Cu oameni ca Philopolu părintele Ilarie se purta cu multă smerenie. Mai nainte însă de a-i vorbi, ţinea să afle ce ştie şi ce nu ştie judecătorul.
15	—Părintele Neagu de la Răstoacă — grăi dînsul
nedumirit — trece aici la noi drept un preot bun, de care nimeni încă nu s-a plîns.
— Mă mir, întîmpină Philopolu. Eu ştiu că s-a făcut la ministeriu o reclamaţiune, în urma căreia
20	a fost trimis de aici părintele protoiereu la faţa locului,
şi cred că va fi prezentat vreun raport.
Călugărul ştia acum ceea ce voia să ştie.
El dete din umeri.
— Eu cred c-aţi fost rău informat — zise el — căci în
25	actele Episcopiei nu e nici o urmă despre o asemenea
reclamaţiune. Se poate însă ca protoiereul, făcîndu-şi obicinuitele inspecţiuni, va fi trecut, din întîmplare, pe la Răstoacă şi va fi constatat oarecare neajunsuri, iar lumea crede c-a fost trimis dinadins acolo. Raport
30	nu ni-a venit încă. Ţiu însă să vă servesc, şi dacă
vă interesaţi, o să cer de la protoiereu raport şi-o să vi-1 arăt.
D-l Philopolu mulţumi pentru bunăvoinţă şi rămase să treacă iar peste vreo două zile pe la Episcopie.
35	Adevărul era că raportul se afla în saltarul mesei,
dar nu era făcut ca să-l poată vedea orişicine. Trebuiau deci să se facă oarecare schimbări în el dacă era vorba
110

să-l citească d-l Philopolu, care era şi judecător, şi om interesat în cauză.
Protoiereul, om trăit în lume şi slujbaş cu practică îndelungată, ştia că orişice raport are să fie făcut 5 aşa cum vrea să-l aijrâ acela căruia i-1 adresezi. Voind dară să uşureze poziţiunea Episcopiei, îl încărcase pe părintele Neagu scoţînd la iveală amănuntele vinovăţiei lui. Ieromonahul Ilarie, însă, ştiind acum de unde vine reclamaţiunea, ţinea să uşureze poziţiunea Epis-
10 copiei descărcîndu-1 pe părintele Neagu, căci, dacă de hatîr era vorba, el era cu atît mai mare cu cît mai mică era vina celui sacrificat. Pretutindeni, dar, unde protoiereul zicea „s-a constatat", el a şters vorba şi a scris ,;se zice", iar în loc de „după mărturisirile", a
15 pus „după spusa".
Citind raportul astfel prefăcut, d-l Philopolu strîmbă din nas.
— Dar din raportul acesta nu rezultă nimic, grăi dînsul.
20	— Cum să nu rezulte? grăi ieromonahul. Sunt ^xpuse
cu toată claritatea plîngerile sătenilor.
— Dar nu se constată dacă ele sunt ori nu întemeiate. Asta e o sperietoare pentru popa: trebuia să i se constate vina!
25	—N-are protoiereul căderea s-o facă fără de însăr
cinare formală — răspunse călugărul — ci afacerea trebuie să treacă-n judecata consistoriului.
— Asta e zamă lungă, părinte! — exclamă d-l Philopolu — o să-mbătrînim cu toţii pînă la sfîrşitul
30 procesului.
— Formele, domnule judecător, formele! răspunse călugărul. Dar — urmă apoi, schimbînd tonul — atîmă de la înţelepciunea preasfinţiei-sale, care în virtutea puterii sale arhiereşti poate să le scurteze
35 toate, dacă aşa cere buna-rînduială şi păstrarea păcii în biserică.
— Aceasta e — grăi Philopolu •— pacea şi buna rînduială. Dacă se produce un conflict între preot şi proprietarul moşiei, fără îndoială că nu proprietarul,
40 ci preotul are să plece.
— Fără îndoială! stărui călugărul.
111

— Cînd aş putea să văd pe preasfinţia-sa ? întrebă Philopolu.
Călugărul puse amîndouă mînile pe pept şi se plecă.
Dacă era vorba de	un hatîr, nu d-lui Philopolu, ci
5	ministeriului avea să	i-1 facă Episcopia.
— Orişicînd — grăi	dînsul — d-voastre orişicînd, dar
aţi ostăni în zadar,	căci preasfinţia-sa se foloseşte
de puterea arhierească numai cînd i se cere aceasta de sus.
10 Judecătorul zîmbi cu răutate.
— Care va să zică, o are numai cînd vor cei puternici s-o aibă grăi dînsul.
— Cam aşa, cam aşa — şopti călugărul — şi prea-
sfinţia-sa v-ar trimite	la ministeriu. Acolo se pun toate
15	la cale.
— Dau să dai! grăi Philopolu supărat. Nu mă mai bag, nu mă mai amestec pe la ministerii nu umblu; aceasta e treaba cumnatului meu, care e deputat şi face politică.
20	Domnul Iorgu Palea însă tocmai pentru că era
deputat şi făcea politică nu mai putea să treacă pe la ministeriu.
Cum?! Forme peste forme?! Raporturi în doi peri?! Judecată la consistoriu ?! După două luni de zile
25 lucrurile nici nu erau bine pornite?!
Aceasta era o ticăloşie nemaipomenită!
El nu ceruse să i se facă dreptate, căci dreptate trebuie să i se facă şi celui din urmă hamal. Un mic serviciu a cerut, şi acesta trebuia să i se facă fără de
30	întîrziere, chiar şi dacă n-ar fi avînd dreptate. Altfel,
ce mai preţuieşte votul lui? Ce mai preţuieşte glasul lui în Parlament ? de ce-şi mai per de el timpul la club şi la întruniri? care mai e trecerea lui?
Mai erau cîteva săptămîni pînă la deschiderea
35 sesiunii de iarnă.
■— O să ne vedem! zicea el.
Nu era singur. O! erau mulţi, tot unul şi unul, şi nu rămînea decît să se înţeleagă între dînşii pentru ca să se impună.
40 Dar era supărată cocoana Mariţa, şi el avea cuvinte de a alerga ca s-o-mpace.
112

   Philopolu îi spunea hotărît că nu e nimic ce-ar putea motiva punerea sub interdict a bătrînei.
   Nu rămînea deci decît să-şi asigureze bunăvoinţa ei. îi mai dădea zor şi cocoana Zinca, pentru care era 5 scandal nemaipomenit ca ei toţi împreună să nu fie-n stare a scoate din sat pe un popă prost. El însă nu voia cu nici un preţ să se umilească şi să-şi pună-n joc dignitatea căciulindu-se a treia oară pentru un lucru de nimic.
10 Zilele treceau, dar, fără ca să-i vie cocoanei vreo veste îmbucurătoare, ceea ce o făcea din ce în ce mai îndîrjită.
Era supărată că nu mai merg la casa ei lucrurile potrivit cu deprinderile ei: ea îhsă, prea bătrînă spre 15 a mai putea lua alte deprinderi, le întoarcea toate pe dos şi făcea din cel mai mic lucru cestiune de amor propriu.
         Părintele Neagu nu se-ndoia că, mai curînd ori mai tîrziu, ea-şi va schimba gîndul şi era gata să-i ceară 20 iertare, s-a şi dus în cîteva rînduri să-i facă sfeştania obicinuită, ea însă n-a vroit să-l primească.
         Maica stariţa a luat înţelegere cu Vlaicu şi cu Văleanu şi-a vorbit cu părintele Barbu din satul vecin, ca să vie dînsul la sfeştanie; nici pe el n-a voit însă să-l 25	primească.
   Se socotea foarte umilită cînd i se spunea că o să mai ţie mult pînă ce vor ajunge să-l scoată pe popa din sat; dac-ar fi venit însă cineva să-i spună că el pleacă, ea ar fi sărit să-l oprească. Nu mai putea nimeni 30 să ştie ce vrea şi ce nu vrea: era supărată pe toată lumea şi se uita la toţi cu neîncredere; nu mai putea nimeni să intre-n voile ei.
   în adevăr ea ar fi voit să fie toate cum trebuia, deci ca mai nainte — pace, linişte,	dragoste, bucurie,
35 droaie de copii şi Mariţa cea mică pretutindeni — şi i se turburau minţile cînd simţea că aceasta nu mai e cu putinţă.
   Puţin i-a mai trebuit ca să-şi dea seamă că lucrurile au pornit spre rău numai de cînd	a venit nepotul ei
40	în casă. Nu-1 făcea nici acum pe el	vinovat, dar îi era
113

parcă e la mijloc un duh necurat care calcă pretutindeni cu pizmă şi cu răutate pe urmele lui.
         — Ai, maică, duşmani care te urmăresc pentru că eu te iubesc şi vreau — zicea dînsa — să-ţi las averea 5	mea. Fă rugăciuni, ca Dumnezeu să-i facă neputin
      cioşi.
   Chiar şi dacă n-ar mai fi fost şi altele, erau destule şi aceste pentru ca să i se facă lui Văleanu din ce în ce mai nesuferită viaţa la Răstoacă.
10 Ce mai caută el aici acum, după ce frunza se scuturase şi toate semănăturile erau făcute?! Cum putea el să petreacă iama întreagă cu baba aceasta, pe care nimic n-o mai putea mulţumi?
         Are tot omul în viaţa lui clipe în care e rău, alte 15	clipe în care e bun, iar altele în care e fie tîmpit, fie
cu mintea luminată : lui i se luminau, parcă, toate cînd se ivea-n sufletul lui pornirea de a se duce-n lume, ca să i se peardă urma.
         „Da — îşi zicea — aşa, mereu singur, unde nimeni 20	nu mă ştie cine sunt şi ce caut/'
         Era acolo la Răstoacă un fel de zăduf ca-n ajun de furtună. Balba ar fi voit şi n-o ierta firea să se-mpace cu popa ; Vlaicu ţinea să scape de popa şi nu putea să-l vadă-n ochi pe Văleanu; Florea şi Ana erau în 25	stare să facă moarte de om : trebuia să moară cineva
pentru ca lucrurile să intre iar în desfăşurarea lor de de mai nainte.
   Cuprins de sîmţămîntul acesta, Văleanu a şi plecat, el singur nu-şi dedea seamă unde.
30 Aflînd-o aceasta, d-l Palea a simţit în sufletul lui
      o	tainică uşurare. Se-nşelase deci Philopolu cînd credea că cumnatul lor s-a aşezat la Răstoacă oarecum ca stăpîn, şi cei rămaşi puteau acum să răsufle mai uşor şi s-o prelucreze pe bătrînă. Era mare nevoie 35	de aceasta, căci urmau zile grele pentru el : mese,
      ceaiuri şi soarele, consfătuiri şi întruniri, care toate costă, ba chiar şi-o gazetă independentă, dacă îşi găsea tovarăşi şi putea să angajeze şi pe socrul său şi să stoarcă ceva şi de la baba, care, lucru ştiut de toţi, 40	avea casa de fer plină.
114

„Trebuie — aşa era vorba — să le arătăm că suntem şi noi cineva, că putem ceva şi nu primim fără de răzbunare ruşinea ce ni s-a făcut."
5 Dinu-şi urma lucrarea cu multă grijă. Temîndu-se mereu ca nu cumva să deie greş, el băga bine de seamă să n-o mai pată cum a păţit-o cu vergelele, şi nu întră în nici o întreprindere care i se părea cîtuşi de puţin riscată. Tocmai de aceea i se-ntîmpla cîteodată că
10	n-avea destul	de lucru, ceea	ce	era o pagubă,	căci
oamenii mîncau şi le mergea şi plata.
— Eu nici nu ştiu de ce n-ar putea adecă să fie
toţi lucrătorii	ca Gigiu, care	nu	e cu mîncarea,	grăi
într-una din zile Marghioala.
15	— Obiceiul	casei este ca	ei	să mănînce cu	noi,
răspunse Lina. Le vine şi lor mai bine, şi nouă mai uşor, căci tot gătim pentru noi, şi pentru ucenici.
— De !—*întîmpină Marghioala — obiceiul s-a făcut cînd trăia nenea Costache şi cînd fetele erau mici-
20	Acum, cînd nu mai e stăpîn la casă, e greu să pui fe
tele mari la masă cu orişicine. Dacă n-ar fi alta, lucrătorii duc şi aduc vorbe.
Ea ştia ce zice, dar Lina, care n-o înţelegea, ţinea la obiceiul casei.
25	Nici Dinu n-o înţelegea, dar îşi făcea socoteala că
în zilele cînd e puţin de lucru, perderea e mai mică dacă lucrătorii nu mănîncă la masă cu stăpînul.
Lucru mare nu era însă, căci erau de obicei, afară de Gigiu, numai doi lucrători. După ce au făcut însă
30	cu Budini învoiala pentru magazia de la Răstoacă,
Dinu a mai învoit alţi trei lucrători, şi acum i-a luat pe toţi fără ca să le deie şi de mîncare, iar ucenicii mîncau de aici nainte la o masă deosebită, care li se aşternea în atelier.
35	Mai ales Andrei se sîmţea greu jignit de schimbarea
aceasta, care-n gîndul lui ilu putea să pornească de la Dinu, ci din fumurile Firei, care-1 sucea şi-nvîrtea după placul ei.
115

Tocmai pentru că mînca şi dormea în casă, Andrei ieşea rar de tot în lume şi nu aflase nimic despre cele ce se vorbeau prin mahala. O vedea dar pe Fira mai tăcută şi mai îngîndurată decît mai nainte şi le lua 5 aceste drept fumuri.
  — Care va să zică ne scoase domnişoara Fira de la masă şi alungă şi pe ucenicii. ăia murdari, îi zise el Marghioalei.
         Marghioala ţinea să fie bine cu toţi şi mai ales cu 10 Andrei, pe care-1 ştia rău de gură.
  — Te-nşeli, îi zise ea. Nici cucoana Lina, nici nenea Diilu, nici mai ales domnişoara Fira n-ar fi făcut-o aceasta dacă nu m-aş fi plîns eu, că singură nu mai pot birui cu atîta lume. Nu e cum o iei, şi rău faci
15 că te superi.
         Andrei era acum şi mai supărat. Trăia de atîta timp sub acelaşi acoperemînt cu Marghioala, vedea mereu că ea-nvîrte toată casa şi-i zicea adeseori „topor , de oase" : acum se schimbară deodată toate în capul 20	lui.
  — Care va să zică te-ai făcut stăpînă peste stăpîni, grăi dînsul ; dacă vrei d-ta, e bine, iar dacă nu vrei, e rău !
         Ceea ce-1 atingea era nu c-a făcut-o, ci că are îndrăz- 25	neala de a o şi mărturisi.
  — Ia lasă-mă-n pace — zise ea întorcîndu-i spatele — că d-ta, cînd îţi intră ceva-n cap, în toate găseşti clenci.
         El se uită lung după .ea, apoi se bătu cu pumnul 30	în frunte.
  „Dovleac, iar nu cap !" îşi zise.
  De mult ar fi trebuit el să înţeleagă că nu degeaba stă dînsa atît de mult cu Dinu.
         „Lasă, c-o să vă pasc eu!" zise, mai mult însă cu 35	părere de bine decît cu răutate, căci el de mult zisese
că nu face Fira pentru Dinu, iar acum zicea că nu face Dinu pentru Fira.
         El n-avea, în adevăr, nevoie să-i pască, deoarece Marghioala avea multă slăbiciune pentru Dinu, dar 40	slăbiciune de femeie chinuită-n copilăria ei, pe care
n-avea de ce s-o ascundă ori s-o tăgăduiască. Dac-ar
116

fi bătut-o Dinu, ea ar fi răbdat şi tot ar fi fost gata să muncească, să rabde la foame şi la frig şi să-şi de- ie-n cele din urmă şi cămaşa pentru dînsul. De ce s-o tăgăduiască aceasta cînd singura ei mulţumire era ca 5 şi el, şi toată lumea s-o ştie ?!
Andrei le lua acum de-a-ndoaselea şi zicea că Dinu se lasă să fie purtat de dînsa, ceea ce părea, dar în adevăr nu era adevărat.
       Afacerea cu Budini ieşise bine. Fierul se mai scum- 10 pise şi Dinu se alesese cu un cîştig de vreo trei sute de lei.
Acesta-1 ispitea să mai facă cum a făcut şi-şi băga din cînd în cînd banii în afaceri. Cînd a venit rîndul să cumpere tablă şi fier pentru magazie, el n-a putut să 15 facă încasările la timp şi, ca să nu mai aştepte, a cumpărat din banii lui.
— Rău faci ! i-a zis Marghioala, care n-avea, la urma urmelor, să se amestece-n asemenea lucruri. De ce să-ţi perzi carnetele ?
20	El a făcut tot ceea ce a vrut, şi astfel a rămas între
dînşii o mică supărare.
Peste cîteva	zile a venit răspuns de	la Tănase.
El spunea în	scrisoare că nu poate	veni să-şi ieie
partea şi că nu	consideră, prin urinare,	cele două mii
25	ca fiind scăzute	din capete, ci ca parte	ce i se cuvine
din venituri.
       Dinu nu-şi prea dădea seamă despre deosebirea pe care o făcea Tănase, dară Marghioala încă atunci cînd i-a trimis banii stăruise să nu muncească şi pentru 30	Tănase.
— Nu vezi —	grăi dînsa — că se face	pe nemuncite
tovarăş la parte ?!
— Dar eu ce să-i fac dacă aşa vin lucrurile! ? răspunse el.
35	—Vorbeşte cu vreun advocat, ca să te descurce,
stărui dînsa.
Cu advocaţi nu voia Dinu să-şi facă de lucru, şi supărarea era şi mai mare.
       Tot atunci a mai ieşit apoi la iveală că Dinu, neavînd 40 după înmormîntare bani în casă, trimisese cele două mii de la dînsul.
117

   — Care va să zică şi lui tot de pomană îi dai ?! grăi Marghioala.
Era foarte mare deosebirea între ei amîndoi. Grija lui era ca nu cumva să zică cineva că nu are destulă 5 inimă pentru avutul văduvei şi al copiilor ei şi ca lucrurile să meargă cel puţin atît de bine ca mai nainte, cînd trăia Costache.
   „Mai bine să treacă de la mine decît să suferă casa vreo pagubă" îşi zicea el, gîndindu-se mereu că are să 10 deie socoteală despre chivemisirea lui şi că cu banii lui putea să facă tot ceea ce vrea. El, om voinic şi harnic, care se mulţumea cu puţin, nu se temea c-o să peară.
         Marghioala îi ţinea însă socoteală mai ales despre 15 averea lui, şi adeseori era parcă ar fi voit să-i zică: „Ba mai bine să treacă la tine!"
   Cel puţin aşa o-nţelegea el, şi de aceea se simţea jignit de presupunerea c-ar fi în stare să tragă fie chiar şi numai o para de la văduvă şi de la copii.
20 —Fac tot ceea ce vreau cu banii mei, îi răspunse el dar. Nu cumva o să-mprumut de la alţii cînd am eu însumi bani ?!
   — Faci, faci ! grăi dînsa, şi acum supărarea era şi mai grea.
25 Slăbiciunea însă tocmai la supărare se dă mai învederat pe faţă.
         Ea era mîhnită pentru că l-a supărat. El era mîhnit pentru că îi dedea dreptate. Ea ar fi voit să-i ceară iertare. El era hotărît să pună-n socoteală carnete 30	pentru banii pe care-i dă de la dînsul şi ţinea să i-o
spună aceasta. Se căutau deci mereu cu ochii şi ţineau mai mult decît de obicei să fie ei singuri într-un colţ, iară Andrei le vedea toate şi le-nţelegea-n felul lui.
         Aceste se petreceau în primele zile după Sfinţii 35	Arhangheli, cînd Fira s-a-ntors de la Răstoacă cu maica
stariţa.
         în timpul celor cîteva zile pe care le-au petrecut împreună, maica Fevronia prinsese slăbiciune de Fira, care i se părea foarte nenorocită, iară Fira se alipise 40	cu multă dragoste de ea. A fost dar grea despărţirea,
şi după ce maica s-a-ntors iar la schit, Fira se sîmţea
118

singură şi părăsită şi-şi dedea seamă că s-a-nstrăinat încetul cu încetul de toţi cei ce o iubeau, iar aceasta din slăbiciune păcătoasă către omul care nu voia s-o cunoască-n faţa lumii.
5 Greu i-a fost, dar se sîmţea acum scăpată, dezmeticită şi pornită iar spre viaţa ei de mai nainte. De atîta timp era nepăsătoare faţă cu cele ce se petreceau împregiurul ei. Acum iar se-ntreba: „Ce e cu Dinu? Ce e cu Marghioala?" io Nu mai era dar nevoie ca Andrei să-i spună ceva pentru ca ea să sîmtă iar că Dinu şi Marghioala stau prea des şi prea mult împreună. Sîmţămîntul acesta mereu o apăsa şi pe nesimţite se furişă-n mintea ei gîndul că pe cînd unul numai prin ascuns, cellalt nu- 15 mai în faţa lumii vrea s-o ştie.
         S-a-ntîmplat însă şi mai mult.
   Un lucru pe care mai nainte nu l-ar fi băgat în seamă: Andrei stetea adeseori la pîndă.
         Seara a patra după întoarcerea ei de la Răstoacă, 20 Dinu şi Marghioala au ajuns, în sfîrşit, să se dumirească. Steteau amîndoi în iatacul de lîngă atelier, unde Cos- tache-şi avea, cum zicea el, „cantorul".
         Marghioala şedea la masă cu condica-n faţa ei, iară Dinu stătea în dosul ei în picioare şi se uita peste 25	umărul ei la condică, în care frunzăreau ca să găsească
sumele date de Dinu dintr-al lui şi să se dumirească asupra carnetelor ce au să treacă-n socoteală. Din cînd în cînd ea se-ntoarcea spre el şi parcă se certau.
Andrei le vedea toate aceste din curte, unde stetea 30 cam ascuns şi se uita pe fereastră. El îşi dete-n cele din urmă seamă că ei ar fi lăsat perdelele dac-ar fi vorba de ceva ce nu poate să vadă orişicine şi plecă.
         Fira, care-1 văzuse din fereastră stînd la pîndă, ieşi tiptil şi se duse să vadă la ce se uita el. Andrei 35 plecase pentru că nu vedea nimic. Fira însă vedea mult, şi-i trecu parcă un sloi de gheaţă prin inimă.
         Nu mai era Dinu omul pe care-1 ştia dînsa : aşa cum îl vedea acum plecîndu-se peste umărul Marghioalei şi uitîndu-se din cînd în cînd în faţa ei, era mai mlă- 40	dios, cu faţa mai deschisă, cu ochii mai vioi, om de o
rară jingăşie.
119

„L-am perdut!" îşi zise ea şi rămase cîtva timp cu inima încleştată.
„Nu!" zise ea peste puţin.
Pe el nu putea să-l peardă, nicicdată !
5	Dacă n-ar fi ştiut Marghioala cîte ştia,	Fira ar fi
urgisit-o. Aşa însă nu-i rămînea decît să se retragă iar în iatacul ei şi să plîngă — strivită acum — nu de ruşine, ci de căinţă.
„Nu! nu sunt minciuni!" îşi zise ea.
10	Toate le făcuse în gîndul ei. Dorea să se ducă cu el
şi la Predeal, şi la Braşov, şi se sîmţea nemîngăiată că nu îndrăzneşte; s-a dus la Răstoacă anume ca să-l întîlnească pe el şi ardea de dorinţa de a-1 vedea. Mult era vinovată.
15	Iară Marghioala, care ştia atît de multe	şi-i era lui
Dinu atît de apropiată, nu i-a spus nimic.
I se părea peste putinţă ca ea să nu-i fi spus.
       — De ce să-i spui ?! grăi Marghioala ziua următoare, cînd o ispiti. De ce folos i-ar fi să ştie lucruri pe care 20	nu poate să le înţeleagă şi le-ar lua-n mai rău de cum
în adevăr sunt. Nu că nu i-am spus, dar l-am făcut să n-asculte nici dac-ar voi să-i spună alţii.
Fira rămase smerită-n faţa ei şi pe nesimţite a-nceput să se ia-n toate la întrecere cu dînsa, încît în curînd 25 a ajuns să-l ajute şi ea, ba chiar numai ea pe Dinu la purtarea socotelilor, un lucru pe care-1 făcea şi mai uşor, şi mai bine, şi mai cu plăcere decît alţii şi prin care îi făcea lui Dinu mare bucurie.
       N-ar fi fost adevărat dacă s-ar fi zis că şi Marghioala, 30 care se temea de multe, nu mai îndrăznea să vorbească cu Dinu ca mai nainte.
Mult s-a schimbat Fira după zguduirea prin care trecuse, şi nu i-a mai rămas decît un lucru, pe care Marghioala nu putea să-l ştie: tot ascundea-n sufletul 35 ei fiorul de care era cuprinsă cînd se gîndea la dînsul.

PARTEA A TREIA
VALURI DE PATIMI
I
         — Părinte, cînd trimiţi carele la pădure ca să-ţi 5 ridici lemnele? întrebă Vlaicu aşa, în treacăt.
   Părintele Neagu se uită cu coada ochiului la el: nu putea să-şi deie seamă dacă-1 ia ori nu în bătaie de joc.
         — Ştii foarte bine — îi răspunse — că nu mai am 10 voie să le iau.
   — Aida-dee! grăi Vlaicu. Te credeam om mai cum- penit. Aceea era aşa, o vorbă zisă de nevoie! Trăim de atîta timp poartă-n poartă şi-am fost, pe cît ştiu, totdeauna prieteni buni; n-o să ne stricăm pentru că
15 s-a sculat o dată cocoana cu piciorul stîng din pat.
O	să-i treacă şi ei, c-o ştii cum e. S-ar putea să-ţi opresc vitele de la păşune, să nu-ţi las pogoanele pe care le ai de atîta timp, ori să nu-ţi dau lemne pentru copii?! Trimite, părinte, carele. De unde ştie cocoana 20 cine ia şi cine nu ia? şi chiar dac-ar şti, nu cred c-© să-i pară rău.
   Erau atît de chibzuite vorbele aceste, încît îi era foarte greu părintelui Neagu să nu se potrivească cu ele. El, cu toate aceste, n-ar fi trimis carele-n pădure 25 dacă nu s-ar fi pus pe capul lui preuteasa şi maica stanţă, care ar fi fost gata să jure că Vlaicu n-o face de capul lui, ci după un semn primit de la cocoana.
121

  — Dacă e aşa, e bine — grăi popa — dar dacă nu, mă fac tovarăş cu el.
  Aşa şi era.
         Tocmai maica stariţa-1 pusese, fără ca să-şi dea seamă, 5 pe Vlaicu la cale.
         Ca să iasă din încurcăturile şi pentru ea nesuferite, dînsa-i făcuse lui Vlaicu propunerea să se pună amîndoi pe capul popii ca să mărite pe Mariţa după un seminarist şi să-l lase pe acesta preot la Răstoacă, iară el să se 10	mute aiurea. Nu mai încăpea îndoială că cocoana ar
primi foarte bucuros pe soţul Mariţichii.
         Vlaicu nu se îndoia nici el şi zicea că ideea e minunată, dar nu era atît de prost ca să nu-şi dea seamă c-ar cădea din lac în puţ dacă ar veni în locul părintelui 15	Neagu un preot pe care cocoana îl primeşte bucuros.
       Acum, cînd nu-i mai stetea nimeni în cale, el voia să aibă popă care atîrnă de dînsul, şi n-avea părintele Neagu sprijinitor mai adevărat decît dînsul. Numai însă dacă primea de la dînsul, iar nu de la cocoana, 20	şi lemne, şi pogoane, şi păşune.
         Părintele Neagu le-a primit, căci nu putea să ştie dacă are maica stariţă ori nu dreptate, şi iar se aduna droaia de copii, Mariţa şi Caliopi iar erau toată ziua împreună, şi nu se poate prietenie mai strînsă decît 25	a celor doi vecini.
  Avea Vlaicu fata lui, şi tot umbla mereu să caute un ginere pentru popa, dar o făcea pentru ca nu cumva să-l găsească alţii.
  — Măi, ticălosule — îi zise apoi într-una din zile
30	lui Florea — tare eşti neajutorat. O să te fac pîndar
ca să ai şi tu ceva şi să-ţi scazi mai uşor datoria. îţi faci treaba la cîmp şi te uiţi la dreapta şi la stînga.
  — Să trăiţi, boierule! a răspuns Florea, şi era gata să-i sărute mîna.
35 Iar a păţit-o însă cu Ana, care-1 făcea ticălos pentru că a intrat slugă la un nemernic ca Vlaicu.
  — Dar nu la el, ci la moşie am intrat — îi răspunse Florea — şi el ar fi, săracul, om foarte bun dacă nu i-ar fi cîinos stăpînul.
122

Nu putea să-l ierte Florea pe Văleanu, şi fiindcă el nu-1 ierta, nu ierta nici Ana pe Vlaicu, şi abia mai trecea ziuă dată de Dumnezeu fără ca să se certe amîndoi.
       N-o ştia Vlaicu aceasta, dar şi dac-ar fi ştiut-o, el 5	nu s-ar fi supărat: îi era destul ca popa să vadă des
pe Florea pe la ograda de gospodărie şi să-şi pună minţile la cap.
       Mai înspre Crăciun d-l Palea şi cocoana Zinca au început să vie des pe la Răstoacă: Vlaicu sîmţea cam 10	de ce	vin.
Nu se înfiinţase, ce-i drept, gazeta, dar se ţineau lanţ mesele, soarelele, teatrele şi, pe ici, pe colo, jocul de cărţi,	şi nici afacerile lui Palea nu mai mergeau ca
       mai nainte. Cele mai bănoase treburi le făcuse mai 15	nainte Palea nu pe la Tribunal ori pe la Curte, ci prin
       biurourile de pe la deosebitele ministerii, ale cărora uşi îi erau deschise şi unde mijlocea mai o antrepriză, mai o păsuială, mai vreo altă daravere. Ţinea acum să nu mai calce pragul acelor biurouri pentru ca mai 20	tîrziu	să i se facă toate mai pe plac; deocamdată o
ducea	însă greu şi era nevoit să vîndă, cum se zice,
pelea ursului din pădure.
       Cucoana Mariţa era însă darnică numai cînd era vorba de dulceţuri, de costiţe afumate, de curcani 25	graşi ori de velniţe: bani zicea că nu prea are.
Mai era apoi şi supărată pentru că nu i s-a făcut pe plac în ceea ce-1 priveşte pe popa.
— De, cocoană Mariţă— îi zise Palea în strîmtorarea lui — e foarte greu. Popă pe popă nu se surpă, şi
30	protoiereul nu i-a găsit nici o vină. Se vede că e năpăs
tuit popa.
N-avea părintele Neagu apărător mai călduros decît Palea, care voia să scape de supărarea aceasta.
— Dar e obrazinic popa — grăi cocoana Mariţa — şi
35	vreau să ştie că pot să-l scot cînd vreau, că de la mine
atîmă.
       Palea i le făgăduia toate; făgăduia dar şi ea că o să vorbească cu Vlaicu să vîndă ceva. Erau lemne-n pădure; erau coşarele pline de porumb; în pivniţă abia mai 40	încăpeau butoaiele de vin şi cele de ţuică. De ce atîta
încongiur? De ce să mai ostănească biata de bătrînă?
123

   Palea a vorbit el însuşi cu Vlaicu, şi lucrul mergea strună, ba Vlaicu, pentru ca să-l îndatoreze cu atît mai vîrtos pe Palea, îl mai şi împrumuta, se-nţelege, dîndu-şi şi cocoana Zinca iscălitura.
5 Mai stăpîn decît Vlaicu nu putea acum să fie nimeni Făcea tot ceea ce voia şi nu-ndrăznea nimeni să crîc- nească, iară cînd mergea pe la Bucureşti, d-l Palea şi cocoana Zinca-1 puneau la masa lor boierească, iar după-masă d-l Iorgu Palea alerga pe la direcţiunea io	Creditului Fonciar, ca să vadă dacă nu cumva poate
găsi vreo moşie potrivită pentru d-l Vlaicu.
   Muncise destul pentru alţii şi era timpul să fie şi stăpîn cdată.
         Un singur gînd îl mai neliniştea pe dînsul: ce-o să 15	fie după ce se va fi întors Văleanu, de la care nu
mai venea nici o veste?
   Toate îi ieşiseră bine, dar magazia de fier nu mai avea nici un rost.
         Cu aceasta lucrurile n-au ieşit cum le croise el, şi 20	mult ar fi dat s-o poată face nefăcută.
   Lasă că era plătită îndoit fără ca el însuşi să aibă parte la cîştig, dar de o mâgazie de fier, în care nu pot să intre şoarecii, nici nu era nevoie la Răstoacă.
         Cu Dinu însă nu era chip să se înţeleagă: el lucra 25	înainte, ca să fie, după contract, gata la timp.
   „O să ţi se amărească ţie viaţa cu magazia aceea", îşi zise Vlaicu, care ştia că de el atîrnă toate, că el o să fie cel ce ia magazia în primire şi face şi plata lucrărilor.
30	II
   -—Şi ce mai face cocoana? întrebă-Fira, care ţinea să ştie cum stau lucrurile pe la Răstoacă mai nainte de a se hotărî să-şi petreacă, cum stăruia stariţa, Sfintele Paşti la schit.
35	—Tot supărată, îi răspunse maica. Lasă că nu se
poate-mpăca cu popa, dar o mai amăreşte şi nepotul acela al ei, care a plecat încă de astă-toamnă şi nu mai scrie nimic.
124

Firei îi trecu un junghi prin inimă.
— Cum asa? grăi dînsa. Tot vor fi ştiind unde se află.
— în străinătate s-a dus — zise maica — dar nu stă,
5 ci umblă de ici pînă colo. E şi aci — urmă ea dînd din
umeri — pare-mi-se, tot o supărare la mijloc. El ar vrea una, iar ceilalţi vor alta, şi s-a dus omul în lume, ca surorile şi cumnaţii să nu sară cu gura pe el.
Fira nu mai stărui. Ştia destule, poate chiar prea
i o	multe.
Cuprinsă de sîmţămîntul că i-a făcut nedreptate plîngîndu-se că el n-a voit să o cunoască, ea îi înţelegea suferinţele, ba i le mărea în gîndul ei.
       „N-a putut! Aşa trebuie să facă \” îşi zicea şi-l vedea 15	alergînd nemîngîiat prin lume. Abia acum înţelegea
de ce stăruia dînsul să se ducă amîndoi şi să se peardă neştiuţi de nimeni.
Ce adimenitor gînd!
       I-a fost urîtă iama şi lungă. Stînd mereu închisă în 20	casă şi dusă cu gîndul fie la cele trecute, fie la viitorul
îndoios, ea perise văzînd cu ochii, dar întrase încetul cu încetul liniştea în sufletul ei: acum iar îi era perdută şi liniştea.
       Dinu, văzînd-o din ce în ce mai şubredă, îşi aducea 25	aminte de vorbele lui Andrei şi încă de mult îşi pusese
de gînd s-o scoată la aer cînd va ieşi la Răstoacă pentru ca să înceapă lucrările. Cu atît mai vîrtos stăruia deci acum ca ea să plece cu maica stariţă şi cu Leanca.
       Ele au şi plecat sîmbătă, în ajunul Floriilor, iară 30	luni, după	Florii, Dinu a ^încărcat ferăria şi a plecat
şi el cu	ea	pentru ca îndată după Dumineca Tomii să
înceapă lucrările la faţa locului.
Chiar la descărcare el a dat de greutăţi. La locul pe care şi-l rezervaseră pentru baratca în care urma 35 să-şi instaleze atelierul, Vlaicu aşezase cîţiva stîngeni de lemne, pe care nu voia să-i ridice, ci stăruia să-şi pună baracta şi astfel să să descarce ferăria la alt loc, depărtare de vreo trei sute de paşi.
       In zadar şi-a dat Dinu silinţa să-l dumirească ară- 40	tîndu-i	că	prin o asemenea aşezare a baratcei şi a
ferăriei	se	perde mult timp şi se fac mari cheltuieli
125

cînd cu cărarea la magazie a materialului: Vlaicu nu voia să înţeleagă.
însă mai mari au fost greutăţile cînd vorba a venit la regularea socotelilor.
5 După contract cocoana Mariţa urma să achite jumătate din preţul magaziei în ziua cînd fierăria va fi fost depusă în curtea ei. Nu zicea nici Vlaicu că nu, dar dedea din umeri şi spunea că el nu poate să ştie dacă e ori nu toată ferăria adusă, nici să-şi dea seamă 10 dacă ea e ori nu de calitatea prevăzută în contract, în zadar şi-a dat Dinu silinţa să-l dumirească spuindu-i că a cheltuit mii cu procurarea materialului şi cu plata lucrătorilor şi nu mai poate să urmeze lucrările dacă	nu i se dau banii: Vlaicu	ţinea una şi	strună,
15	că el	nu poate să ia asupra lui	o răspundere	atît de
mare şi că are să aştepte pînă ce nu se va fi întors Văleanu, care poate s-o ia.
       Abia pe înserate a putut deci să treacă Dinu în grabă mare pe la schit ca să vadă cum au sosit şi ce fac fetele. 20	— Se vede că aşteaptă să-i dai ceva, îi şopti stariţa
cînd află despre greutăţile pe care i le făcea Vlaicu.
Dinu se uită cam aspru la ea: se sîmţea jignit de presupunerea că el ar fi în stare să primească, ba pînă	chiar să şi facă o asemenea propunere.
25	—Acolo să ruginească fierul	acela, maică	— grăi,
dînsul — şi-n asemenea lucru tot nu mă bag.
După ce s-a-ntors însă acasă, Budini, om mai bătrîn şi mai trăit în lume, l-a încredinţat că altfel nu se poate,
       i- a făcut socoteala că cîştigul lor e de cel puţin 40 la sută 30 şi că tot e mai cuminte să dea vreo zece din aceşti 40 decît să sufără perderi mai mari prin tărăgăniri.
— Atunci fă-o d-ta, îi zise Dinu aducîndu-şi aminte de vergelele prea subţiri.
îl redea însă rău lucrul acesta.
35	Vineri a plecat apoi din nou la Răstoacă pentru ca
să	petreacă şi el sfintele sărbători la schit.
Ce n-a luat cu el! Două lăzi pline de bunătăţi adunase şi	de la băcănie, şi de la cofetărie. De ce muncea el?!
Cînd a sosit la schit, a găsit-o şi pe cocoana Mariţa, 40 care venise marţi, ca să steie pînă după înviere, să-şi facă postul şi mătăniile, să se mărturisească, să ieie
126

sfînta cuminecătură, apoi să se-ntoarcă acasă şi să facă pregătirile pentru a doua zi de Paşti, cînd aveau să-i vie sora cu bărbatul ei şi cele trei fete ale lor cu bărbaţii şi cu copiii, ca să petreacă împreună ziua cea mare.
5 Lihnită de fete tinere, bătrîna chiar dintru început
a prins mare slăbiciune mai ales pentru Fira, care era gingaşe şi se făcuse potolită şi duioasă. îşi stîmpăra baba oarecum focul cînd se uita la ea.
       Seara, cînd a sosit, Dinu nu le-a găsit. Se duseseră la 10 biserică, ca să asculte Prohodul. S-a spălat în pripă, s-a peptănat, s-a periat pe haine şi s-a dus şi el, ca să cînte, slăbiciune prinsă-n copilărie.
       Baba şedea-n strană şi moţăia, deschizînd din cînd în cînd ochii. Deodată ea ridică repede capul şi se uită 15	cu ochi mari la Dinu, care începuse să cînte în cealaltă
strană.
— Cine e acela? întrebă dînsa trăgînd-o pe maica stariţă de mînecă.
Maica Fevronia se-ntoarse puţîn spre ea.
20	— Fabricantul, îi şopti. Pare-mi-se că viitorul Firei.
Bătrîna se uită lung la Dinu.
— Aşa om zic şi eu, grăi dînsa. Frumoasă pereche!
Cînd faci daruri, ţi se cuvine şi mulţumirea să vezi
       bucuria celor ce le primesc, şi ziua următoare Dinu şi-a 25 deschis lăzile, a scos una cîte una cele din ele şi le-a înşirat pe masă.
Baba se uita, se uita şi ştergea din cînd cîn cînd clte
o	lacrămă. Aşa sunt bătrinii, plîng uşor, şi-o răpunea bucuria pe care o vedea în feţe.
30	— Să trăieşti, băiete! izbucni ea-n cele din urmă,
apoi îi luă capul cu amîndoauă mînile şi-l sărută pe frunte. €ă n-am eu parte să-l văd şi pe nepotul meu aşa!
       Fira, copila plăpîndă şi istovită de post şi de nedor- mire, scoase un ţipet, i se făcu negru înaintea ochilor, 35 îşi căută şovăind un razăm şi căzu leşinată-n braţele maichii stariţei.
Nu era nimic: bucuria prea mare o răpusese şi pe ea. Aşa ziceau toţi, şi nu putea să zică nici dînsa altfel după ce şi-a venit în fire, deşi moartă se ştia în sufletul ei. 40 Puţin timp în urină cocoana Mariţa şedea într-un jeţ cu capul lăsat pe umărul stîng şi cu ochii închişi,
127

şi iar deschidea clătinînd puţin din cap pe o clipă ochii şi iar îi închidea.
Părintele Visarion îi spusese că după rînduiala sfintei biserici nu poate să-i deie cuminicătura cîtă vreme ea
5 se mărturiseşte învrăjbită cu un slujitor al altarului.
— Dacă e vinovat — i-a zis el — să-l ierţi, ca iertare să ai, iar dacă e nevinovat, să te căieşti, ca vina să ţi-o speli.
Nu-i mai era acum atît de greu ca mai nainte să
1 o	înţeleagă că nu preotul, ci omul a greşit şi că nu se-n-
joseşte, ci se înalţă dacă e îngăduitoare şi miloasă.
— Să vie popa, a zis dar.
       Peste puţin şi-a schimbat însă gîndul, a poruncit să-i vie trăsura şi s-a dus cu ea la părintele Neagu, dim- 15 preună cu maica stariţă.
A fost foarte viuă emoţiunea ce s-a prcdus cînd a sosit ea la casa preotului, nici peste drum nu era însă mai mică.
       Vlaicu se sîmţea parcă i se surpă deodată toate-n cap. 20 I se şi surpau.
— Nu sunt vrednic, cocoană, de bunătatea pe care mi-o arăţi, zise părintele Neagu adînc ruşinat de făţărnicia sa.
       Ştia atît de multe pe care ar fi trebuit să le spună 25	şi nu i le-a spus cocoanei, ba în cele din urmă	întrase
chiar într-un fel de tovărăşie cu Vlaicu.
Nu putea nici acum să i le spună, dar era	hotărît
a-şi uşura sufletul spuindu-i-le în alte împregiurări.
       întoarsă la schit, cocoana Mariţa era voioasă cum 30	de mult nu mai	fusese, iar ziua următoare, după slujba
învierii, a luat	sfînta cuminecătură, apoi s-a întors
acasă luînd cu	dînsa pe maica stariţă, pe cele două
fete şi pe Dinu, ca să stea la masă împreună.
După-masă s-au început apoi pregătirile	pentru
35	ziua de mîne şi cocoana Mariţa iar se sîmţea	stăpină
deplină la casa ei.
Ea cu Luţa, cu Anica, nepoata acesteia, şi cu cele două surori lucrau pe capete-n bucătărie, în sufragerie, în cămară şi-n	iatacuri, iară Dinu şi Ghinea ridicau
40	mese şi mutau	dulapuri şi canapele, căci era multă
lumea, pe care	avea s-o ospăteze şi s-o găzduiască
128

cocoana şi era nevoie de mari schimbări în casă pentru ca toţi să se sîmtă bine.
încă pe-nserate s-au auzit, în vale, clopoţeii de la două trăsuri: într-una erau bătrînii, iar în cealaltă
5 Palea, care ţinea să fie între cei dintîi, cu cocoana
Zinca şi cu copiii.
Judecătorul şi inginerul au venit luni dimineaţa, ca să-i poată face cocoanei Mariţei şi mulţumirea de a merge la biserică.
10 Era masă mare, praznic în puterea cuvîntului, la vechile case ale vornicesei. Nu se mulţumise cocoana Mariţa cu ai săi, ci mai poftise şi pe maica stariţă cu părintele Visarion, precum şi pe părintele Neagu cu Mariţa cea mică. Fira s-ar fi perdut în lumea cea multă, 15	ceea ce ar fi şi dorit, dacă cocoana Mariţa n-ar fi
ţinut s-o scoată la iveală şi să-i şoptească la ureche mai uneia, mai alteia dintre nepoatele ei: „Uite, aşa ceva să-şi găsească frăţiorul tău".
       N-auzea Fira asemenea vorbe, dar o ardeau privirile 20 îndreptate asupra ei.
■—E bine! zicea Zinca.
— E de tot gentilă, zicea Marieta, sora ei, nevasta inginerului.
       Iară cocoana Frosa nu se mai putea despărţi de ea 25	şi a ţinut cu orice preţ s-o ieie lîngă dînsa la masă.
Grea masă.
       Lipsea de la ea cineva care îi era cocoanei Mariţei foarte drag şi toţi vorbeau, foarte fireşte, despre el, iară Fira asculta, schimba feţe-feţe şi tăcea tăcerea 30	celui osîndit la muncă grea.
— Mai ştiu şi eu:? ! grăi Nace Velicu. Nu mă-ndoiam c-o să venim împreună, căci mi-a scris încă acum trei săptămîni de la Paris că pleacă şi-o să fie de Paşti acasă. Se vede că iar s-a înfundat pe undeva. Ar putea însă
35	să pice în tot minutul, şi am lăsat acasă vorba să vie
aici dacă soseşte.
Fira auzea, se uita cu groază la Dinu şi iar o-mpresura leşinul în faţa gîndului c-ar putea să-i vadă faţă-n faţă pe amîndoi.
40 Ce făcea ea atunci?!
129

Iară Dinu stătea de vorbă cu inginerul, lîngă care şedea şi care se interesa de magazia de fer.
După-masă s-au şi dus amîndoi ca să vadă ferăria.
        D-l Lăescu, inginerul, cunoscător în asemenea lucruri, 5 examină ferăria cu multă luare-aminte.
— Foarte frumos, zise el cu învederată mulţumire. Ai, se-nţelege, lucrători străini?
— Unul singur — răspunse Dinu — un italian. Ceilalţi, şi calfe, şi ucenici, suntem de ai noştri.
10	— îmi pare bine c-am ajuns şi noi să ne măsurăm
cu străinii, urmă d-l Lăescu. E foarte bine lucrată ferăria aceasta. Dacă e vorba — adăugă el peste puţin — d-ta ai putea să lucrezi şi poduri de fier.
— N-am încercat niciodată, îi zise Dinu.
15	— E tot aceasta, ba încă mai uşor, căci toată ferăria
e	gata şi n-ai decît s-o închei, îl încredinţă inginerul.
Apoi îi spuse că are de făcut la judeţ patru poduri,
o	întreprindere de vreo 500 000 de lei, la care ar putea
să aibe un cîştig frumos.
20	— Ia de încercare unul, şi dacă-ţi iese, le iei şi pe
celelalte, urmă el. De ce să le dăm la străini cînd avem oamenii noştri?
Dinu-şi puse de gînd să vorbească cu Gigiu.
Acum veni-n grabă mare şi Vlaicu, care, zi de Paşti
25 fiind, stătuse mai mult decît de obicei la masă.
— Unde-o să fie magazia? întrebă inginerul.
Vlaicu-i arătă locul.
Inginerul se uită cam mirat la Dinu.
— Bine — grăi dînsul — dar atunci nu trebuia să
30 aşezaţi materialul aici, la depărtare atît de mare.
— Deocamdată, deocamdată, grăbi Vlaicu a răspunde. Acum, fiind sărbători, n-am putut să ridicăm lemnele. Poimîne însă, nu mai departe, o să pun oamenii să ridice lemnele şi să care ferăria la locul ei.
35 Dinu zîmbi cu oarecare mulţumire.
— Iar pentru celelalte — grăi dînsul — îl rog pe d-l inginer să-şi dea părerea dacă ferăria e ori nu de bună calitate şi bine lucrată.
Vlaicu se uită cu coada ochiului la el. Nu mai încăpea
40 îndoială că-i vorbise inginerului şi că tot de la el a pornit
130

şi împăcarea cocoanei cu popa. îşi muşca degetele că l-a adus la Răstoacă, dar se stăpînea.
— Nu m-am îndoit nicicdată — grăi dînsul — dar nu sunt stăpîn şi mi-e destul vorba d-lui inginer ca să
5 regulez socoteala.
„Stai! adăugă însă după ce ei plecară. O să plece inginerul şi rămîi cu mine şi cu Palea. Pe tine am eu cum să te regulez!"
       Inginerul a plecat apoi marţi după-prînz, iară Palea l o a rămas, ca să afle de la Vlaicu ce e cu magazia de fier şi cum au venit lucrurile cu popa.
Vlaicu dete din umeri.
El ştia foarte bine care e rostul magaziei de fier, dar nu voia deocamdată s-o spună aceasta.
15	-—Magazia —zise el — a-nvoit-o Văleanu. De ce?
Nu ştiu. Iar cu popa nu pot să-mi dau seamă cum au venit lucrurile. Cred, însă, că s-au pus pe capul cocoanei călugărul acela, stariţa, fierarul şi fetele. Mă tem că iar o să se obrăznicească.
20	—Afacerea lui doarme, grăi Palea. N-am decît să
mişc puţin, ca să-i trag o sperietură.
— Să i-o tragi — stărui Vlaicu — chiar una cît de bună.
       Atît a fost, şi Dinu a plecat joi dimineaţa, ca săJ 25 trimită la Răstoacă pe Budini, iar fetele au mai rămas la schit.
       Firei îi venea să plîngă la despărţire. Se temea să rămîie, nu putea să plece şi-i era parcă se află într-un leagăn şi e săltată mereu sus, de tot sus, ca să cadă 30 ameţită jos, de tot jos.
III
Cel mai urît lucru e-n lumea aceasta urîtul el însuşi, şi ca să scape de urît, oamenii se iau unii pe alţii la goană.
       Era rău cînd Fira, făcîndu-şi mai ici, mai colo 35 de lucru, umbla zi cu zi pe sub ferestrele vecinilor, care se-ntrebau: „Unde se duce? pe cine caută? cine vi ea s-o vadă?"
131

Nu era bine nici cînd stetea mereu în casă. Acum vecinele se-ntrebau: „De ce nu iese? de ce se teme? de ce se ascunde? de ce se fereşte de ochii lumii?"
Slăbise ... „De ce a slăbit? ce-i seacă puterile?"
5	—De !... mai ştii?! zicea una, ca să facă o glumă,
care nu i se părea proastă. Cînd ai întîlniri prin pădurea deasă şi umbroasă şi te plimbi şi pe la Predeal, şi pe la Braşov, uşor ţi se întîmplă să te alegi cu ceva.
— Tot ce se poate, zicea alta. Au mai păţit-o, ba o
io	mai pat şi altele.
       Aşa se plăsmuiesc întîmplările nepetrecute: unul... „De, mai ştii?!" — altul... „Tot ce se poate!"—iar altul... „Pare-mi-se" ori... „Nu mai încape îndoială!", şi te pomeneşti, în cele din urmă, că lumea ştie mai 15	bine decît tine ce ai visat, ce gînd ai, ce faci ori ce
te doare.
Rău de tot era deci cînd s-a zvonit că Fira a plecat undeva, la un schit, cum se zicea, cu maica stariţa.
— Aşa ! ... la schit, cu maica moaşa! grăi una rea
20	de gură, şi vo^ba s-a pornit tocmai de Paşti, cînd oa
menii n-au altă treabă şi se-ntîlnesc la toate colţurile.
Mai ici, mai colo făcea cîte una şi socoteala lunilor şi găsea că e tocmai timpul ca Fira să nu mai poată sta acasă.
25	Andrei, care nu mai stătea, ca mai nainte, toată
ziua acasă, trebuia să prindă de veste. îl sîmţise lumea că vorbeşte, deci şi ascultă bucuros.
— Dar la voi cînd se face botezul? îi zise într-o seară Sanda din colţ.
30	El se uită rîzînd la ea. Nu-i venea să creadă ceea ce
dînsa zicea, dar îi părea bine c-o zicea.
— De unde-ţi întră asemenea prăpăstii în cap?! răspunse el.
— Aşa! ... grăi dînsa. O ştie toată lumea, şi vorbeşte
35	mahalaua întreagă. N-aveţi destule fete mari în casă?!
Asta era marţi seara, şi pînă joi, cînd s-a întors Dinu de la Răstoacă, Andrei a avut destul timp că să se încredinţeze că în adevăr mahalaua vorbeşte.
       Dinu făcuse rînduiala că în timpul cît va lucra el 40	cu Gigiu, cu trei ucenici şi cu alţi doi lucrători la Răs
toacă, Andrei să rămîie cu doi lucrători şi cu doi uce
132

nici ca să ducă înainte lucrările din atelier, iar pentru aceasta îl sporise şi pe el, ca pe Gigiu, cu un leu pe zi pentru tot timpul cît va conduce lucrările din atelier.
       Aşa luau Dinu şi Andrei vineri seară înţelegere între 5 dînşii.
— Dar — zise Andrei — cu femeile aceste eu nu mă bag, nu mă amestec, şi dacă s-ar întîmpla ceva cu vreuna din ele, pe mine nu mă priveşte.
Dinu se uită nedumirit la el.
10	—Ce vorbă e aceasta?! întrqbă. Ce adecă ar fi pu-
tînd să li se-ntîmple ?!
— Eu nici nu ştiu, nici nu cred nimic — răspunse Andrei — dar pe-aci, prin vecini, se vorbesc multe, şi ştii vorba românului, că e mai uşor să păzeşti un car
15 de purici decît o femeie?
-—Ce se vorbeşte?! ... ce se poate vorbi?! întrebă iar Dinu, cam răstit.
— Nu mă lua aşa — grăi Andrei — că-n capul tău se sparg toate şi eu nu rău, ci bine vreau să-ţi fac
20 vorbindu-ţi. N-o fi adevărat, dar e destul că să zice c-o să avem în curînd botez la casă, şi eu ţi-o spun acum pentru ca nu cumva, auzind-o mai tîrziu, să mă faci pe mine vinovat.
Dinu rămase cîtva timp ca şi cînd l-ar fi lovit cineva
25	cu barosul în cap.
Da, era destul că se zice, ba parcă mai uşor i-ar fi fost să fie adevărat şi să nu se zică decît ca lumea să-l poarte-n gura ei nespălată. Iară el, după cele ce ştia şi după cum îi era firea, numai pe sine însuşi putea şă
30 st socotească vinovat, căci el trebuia să păzească nu numai avutul, ci şi cinstea casei.
Mai nainte s-ar fi dus în asemenea împregiurări la Marghioala ; acum însă ea se înstrăinase, parcă, de dînsul fără ca el să-şi fi dat vrecdată silinţa de a se
35	dumiri că de ce-i este oarecum frică de dînsa.
— Sunt ticăloşii *— îi zise el dar lui Andrei — mari ticăloşii, dar gura lumii nu poţi s-o astupi. O să vezi tu că sunt ticăloşii, şi te rog să nu scapi vreo vorbă-n faţa cocoanei, nici mai ales în faţa Marghioalei. De ce
40	folos i-ar fi cuiva să afle şi ele?!
133

„De ce mai ales în faţa Marghioalei? !" se întrebă Andrei.
       Asta-nsemna ceva. Tocmai ei trebuia să i-o spună.
       Dinu, deşi avea foarte mult de lucru, sîmbătă în 5 zori de zi a plecat apoi s-o aducă pe Fira acasă şi s-o trimită-n fiecare zi la plimbare pentru ca lumea s-o vadă.
       Vineri seara sosise şi Văleanu la Răstoacă, şi Fira, care o ştia aceasta, se cutremura mereu gîndindu-se 10 că în curînd îl va întîlni.
Cînd îl văzu pe Dinu şi află că el a venit s-o ieie, ea rămase ca-ntr-un fel de aiurire.
De ce venea s-o ieie tocmai acum, pe neaşteptate, de ce, cînd vorba fusese să mai steie ?
15 „Ştie, îşi zise cu inima încleştată. De unde ştie? De la Marghioala?! Dar ea de unde ştie?!" El era turburat nu putea să-i spună de ce o ia, şi nu ştia ce să zică; ea era cuprinsă de frică şi nu mai ştia cum să-i vorbească: aşa au făcut drumul pînă acasă cuprinşi 20 de o foarte nesuferită stare sufletească, dar din cînd în cînd dînsa iar răsufla mai uşor şi iar se uita la el parc-ar fi Arhanghelul care a venit s-o ieie şi s-o scape.
       Acum, după ce au sosit acasă, în adevăr că nu mai era chip ca Fira şi Marghioala să trăiască sub acelaşi 25	acoperemînt.
Marghioala, femeie zbuciumată şi ea, ştia şi ea ce aflase Andrei de prin vecini şi-nţelegea că aşa trebuiau să vie lucrurile, se uita pe furiş la Fira, o vedea mai perită de cum fusese la plecarea ei şi frămîntată şi 30 acum sufleteşte, încît mereu se ascundea şi se întreba neîncetat: „Ce e ? ce se petrece ? ce s-a-ntîmplat la Răstoacă ?"
Fira o bănuia de a-i	fi spus lui Dinu tot	ceea ce ştia,
ba poate chiar şi mai	mult, vedea ochii	ei pînditori,
35	se uita la ea din cînd	în cînd plină de mînie şi era-n
fiecare clipă gata să i	se oprească-n faţă	şi să-i zică:
„Eşti o nemernică!"
Şi dacă i-ar fi zis-o aceasta, Marghioala ar fi stat în faţa ei smerită şi-ar fi răspuns: „Da, sunt!"
40 Nemernică se sîmţea fiindcă-1 înşela pe Dinu şi nu-i spunea ceea ce mai presus de toţi el trebuia să ştie.
134

Duminecă dimineaţa ea-1 trase în sfîrşit d& mînecă şi-i spuse că vrea neapărat să vorbească cu dînsul mai nainte de a fi plecat.
— Să vorbim acum, răspunse el; n-am altă treabă.
5	—Munte de om şi	tot copil! răspunse ea. Nici pînă
acum n-ai ajuns să sîmţi că noi nu mai putem vorbi? E destul să ne apropiem unul de altul, pentru ca toţi, şi Andrei, şi ucenicii, şi Fira să steie. la pîndă.
El în adevăr n-o sîmţise acesata, dar acum parcă-şi
10 dădea seama că aşa este.
— Ce să facem dară? întrebă el zăpăcit.
— Să ne-ntîlnim undeva unde nimeni nu ne vede, nimeni nu stă la pîndă, că eu am să-ţi spun multe şi vreau să vorbesc fără sfială, răspunse ea.
15	Dinu se uită încă	mai zăpăcit la ea.
El să se-ntîlnească	prin ascuns cu Marghioala ?! Era
peste putinţă! Nu, aceasta el, Dinu, n-o >făcea.
— Dar să steie la pîndă Maica Precestă şi Sf. Petru cu toţi apostolii şi cu toate muceniţele şi mie nu-mi
20	pasă! grăi dînsul. Ce e dacă stăm de vorbă ?! Nu cumva
facem ceva ca să ne fie ruşine şi să avem nevoie de a ne ascunde ?!
— Nu ştiu, răspunse ea. Chiar însă dacă nu, oamenii îşi fac gîndurile lor. Toată viaţa aceasta e o ţesătură
25	de bănuieli, de presupuneri şi de minciuni, şi te trec
fiorii cînd vezi ce sunt oamenii în stare să născocească.
Dinu tresări.
„Nu cumva a aflat şi ea ceva?!“ se întrebă el. O luă de mînă şi intră cu dînsa în ietacul unde lucrau adi-
30	nioară împreună.
— Ce vrei să-mi spui ? o-ntrebă el.
Ea dete din umeri şi rămase cîtva timp cu ochii perduţi în vînt.
Nu putea să vorbească. Cu totul altfel îşi închipuise
35	ea lucrurile.
— Nu — zise — eu nu mai pot să stau în casa aceasta. Nu asta e ceea ce voiam să-ţi spun — adăugă ea peste puţin — şi aş vrea să stau, dar în clipa aceasta simt că nu mai pot.
40	—Nu mai poţi?! grăi dînsul şi începu să se plimbe
prin iatacul strîmt.	*
135

O-nţelegea. Nu o dată, dînd cu barosul, s-a gîndit că o să ajungă aici lucrurile, şi se sîmţea ca fierul pus pe nicovală.
El se opri în faţa ei.
5	— Aş face eu bine — o-ntrebă — dac-aş zice să
stai, cînd tu-mi spui că nu mai poţi?
— Nu — răspunse ea — căci te-ai căi-n urmă şi ar fi şi mai rău.
— Atunci faci ce vrei, zise el. Dacă poţi să mă laşi
10 singur în casa aceasta şi crezi c-o să te sîmţi mai bine
aiurea, aşa să faci. Eu îţi spun numai că mie o să-mi fie foarte greu.
— Dar de ce folos mai pot să-ţi fiu! ? întîmpină ea. D-ta nu mai ţii seamă de mine; îţi sunt parcă n-aş
15 mai fi, şi tremur în fiecare clipă ca nu cumva să se- ntîmple ceva ce mi-ar strica toată viaţa.
— Ce-ar putea să se-ntîmple?! întrebă el cu un fel de sfială.
Ea se apropie de	dînsul.
20	— De ce ai plecat	aşa-n pripă	ca s-o aduci înapoi ?!
şopti ea. Ce s-a petrecut acolo? ...	cine mai era acolo? ...
de ce te temeai ?
El se uită strîmtorat la ea.
— Nu ştiu ce-ţi va fi întrat şi ţie în cap de mă iai
25	aşa de scurt, grăi dînsul. Vorbe care se şoptesc pe aici...
prostii... lucruri care sunt peste putinţă.
— Ba sunt cu putinţă, stărui dînsa ; toate sunt în lumea aceasta cu putinţă, la orişice poţi să te aştepţi; de iriulte ai să te temi.
30	Acum era timpul	să-i vorbească; iar sîmţea însă
că nu poate.
— Eu nu vreau să zică cineva, nici să crezi tu că mă pun între tine şi Fira, urmă ea. Să mă ferească Dumnezeu! Mă uit însă la ea şi văd că i s-a-ntîmplat
35	ceva. Nu ştiu ce, dar i s-a întîmplat. Păzeşte-o! N-o
lăsa singură! N-o scăpa din ochi, căci pe sufletul d-tale rămîne. Eu ce fac după plecarea d-tale cu ea cînd o văd că are nu ştiu ce cu mine, încît m-aştept în fiecare clipă să-mi sară-n cap ?! Cum rămînem noi amîndouă
40 fără de d-ta în casa aceasta?!
Dinu stetea şi nu mai ştia ce să-i zică şi ce să-i facă.
136

Acelaşi lucru ca şi cu Andrei.
— Tu ştii ceva ce riu-mi spui, stărui dînsul.
Acum trebuia să-i vorbească, dar tot nu putea.
       — Multe vor fi pe care nu pot să ţi le spun, grăi 5 dînsa. Şi d-ta vei fi ştiind nu una pe care nu mi-o spui.
Vorba e că lucrurile nu mai pot să rămîie aşa cum sunt: ce mai fac eu aici ?!
El trebuia să aleagă între amîndouă, dar nu putea. Acum, în clipa aceasta, cînd se uita-n ochii ei, nu ar 10 mai fi stătut cîtuşi de puţin la îndoială, dar mai ales după cele petrecute la Răstoacă se sîmţea legat şi era pătruns cu desăvîrşire de sîmţămîntul că s-ar căi toată viaţa lui dacă s-ar pripi acum.
El o cuprinse cu braţul,	se plecă puţin şi i se uită-n
15	faţă.
— Rabdă — îi zise cu glas stăruitor — şi nu mă părăsi, că mie mi-e destul să te ştiu că eşti aici, că ochii tăi văd şi că pot să stau din cînd în cînd de vorbă cu cu tine. Cum mi-aş căuta eu de treabă dacă nu te-aş
20	mai şti pe tine în casa aceasta? Tu eşti destul de înţeleaptă ca să te ştii pune	bine cu ea — urmă el nete-
zindu-i cu mîna lui mare	părul pe frunte — şi-o faci
dacă te rog eu.
Marghioala era biruită,	ba parcă un sîmţămînt de
25	milă o cuprindea cînd se	gîndea la Fira.
— Ce nu sunt eu în stare să fac pentru d-ta cînd ştiu că vrei ?! grăi dînsa uitîndu-se cu ochii umezi în faţa lui.
       Altfel stetea dînsa acum în faţa Firei şi altfel i se 30	uita în ochii plini de mînie.
— Cum s-a-ntîmplat de te-ai întors atît de curînd acasă ? o-ntrebă ea după plecarea lui Dinu. Vorba era să staţi cîteva săptămîni.
— Asta o vei fi ştiind tu mai bine decît mine, răs-
35	punse Fira fără ca să-şi stăpînească mînia. Se vede
că i-ai spus toate minciunile,, ba şi mai mult.
— Ce minciuni ?! răspunse Marghioala. Ceea ce ştiu eu şi puteam să-i spun lui sunt tot lucruri adevărate. E adevărat c-ai făcut la Poiana-Ţapului cunoştinţă
40	cu un Văleanu oarecare şi că te-ai întîlnit în mai multe
rînduri cu el. Dumnezeu îmi vede sufletul şi ştie că
137

      nu mă-ndoiesc c-â fost în toată nevinovăţia, dar e adevărat că lumea zice că v-aţi plimbat pe la Predeal şi pe la Braşov, c-ai stat atîta timp închisă-n casă fiindcă-ţi era ruşine să ieşi în lume şi că ai plecat acum 5	de acasă cu o moaşă îmbrăcată în haine de călugăriţă?
Aceste — urmă ea stăruitor — nu sunt minciuni, ci lucruri adevărate : în adevăr aşa zice lumea şi-o zice fiindcă d-ta ai fost uşuratică şi le-ai făcut toate de capul d-tale.
10 Fira-şi acoperi faţa cu amîndouă mînile.
   — Le va fi ştiind însă nenea Dinu ori nu — urmă iar Marghioala — aceasta n-o ştiu. Ştiu însă că de la mine nu le-a aflat şi că nu le crede, D-ta vezi că nu le crede, căci altfel ar vorbi şi s-ar purta dacă le-ar 15 crede, şi-ţi spun eu că le-ar crede dacă i le-aş spune eu, fiindcă eu nu-1 mint nicicdată, dar nu i le spun, căci mi-e ruşine şi mi-e milă şi de el, şi de d-ta, şi de cocoana Lina.
         Fira stetea iar smerită-n faţa ei, dar tot nu-i spunea 20	nimic.
IV
   Mintea omenească e ca apa mării-n necurmată mişcare. Stai şi lucrezi, iar gîndurile ţi se-nşiră ele de ele, şi te miri adeseori ce lucru de nimic ţi se iveşte în minte 25 ca amintire din trecutul depărtat. Cu atît mai vîrtos trăieşti cu sufletul în trecut cînd n-ai nici o treabă, ca Văleanu, care mai din îndemnul său propriu, mai în urma stăruinţelor cumnatului său plecase-n străinătate, ca să uite partea cea din urmă a vieţei sale 30 şi să se întoarcă încetul cu încetul la cele de mai nainte.
   El se oprise la Braşov. îi plăcea orăşelul acesta pentru că din zori de zi pînă seara uliţele lui sunt pline de oameni, care nu umblă, ci aleargă-n treburile lor şi n-au vreme să se uite la dreapta ori la stînga şi să 35 cerceteze cine sunt şi-n ce treburi umblă aceia cu care se-ntîlnesc. Se plimba aşa singur pe aleile nesfîrşite, deşi frunzele se scuturaseră, îşi lua masa mai ici, mai colo, citea prin cafenele gazete, se uita prin foile ilus
138

trate şi se sîmţea destul de bine. Gîndurile îi erau însă mereu duse şi de cele mai multe ori supărătoare.
         Un dezgust adeseori foarte viu îl cuprindea cînd i se impuneau reamintirile zilelor petrecute cu prietenii 5 săi fie la Bucureşti, fie la Paris. Mai ruşinea, mai o
o	dureroasă dezamăgire i se ivea-n suflet cînd îşi aducea aminte de cele petrecute la Buşteni. Soare, lumină şi oarecare bucurie i se revărsa peste toate numai cînd se gîndea la ba.ba de la	Răstoacă, la	plimbările pe
10	care le făcea cu droaia de	copii pe la livezi, pe la vie,
prin pădure şi abia acum îşi dedea seamă despre slăbiciunea pe care o avuse bătrîna pentru Mariţa, fina ei mereu voioasă, plină de zel şi neobosită, mereu neobosită şi fericită cînd putea să ia asupra ei o sarcină cît 15	se poate de grea. Era, aşa i se părea	acum, o viaţă
în care omul foarte uşor se	perde pe sine	însuşi.
         După vro opt zile tot s-au găsit şi la Braşov oameni care au început să se uite mai cu dinadins la omul răzleţ ce-şi petrecea viaţa aşa singur şi să se-ntrebe 20 cine-o fi el şi-n ce treburi va fi umblînd.
   îndată ce a sîmţit-o aceasta, Văleanu a plecat, puţin îi păsa unde. A mai stat la Pesta, la Viena, la Mun- chen, la Ziirich şi tocmai după Crăciun li-a scris celor de acasă că a sosit la Paris bine şi sănătos.
25 Orişiunde s-ar fi aflat şi orişice s-ar fi petrecut împre- giurul Iui, el petrecea mereu în trecut şi mai bucuros la Răstoacă.
         Pe la sfîrşitul lunei fevruarie, cînd au început să se topească zăpezile, el se-ntreba cum va fi ieşit din iarnă 30 rapiţa şi grîul, pe care-1 lăsase atît de frumos, şi-i era dor de ţară.
   „O fi de Paşti, o fi ceva mai nainte ori ceva mai tîrziu — îşi zicea el — cînd iese lumea la cîmp, trebuie să fiu şi eu acolo."
35 Cînd a sosit la Răstoacă, a găsit aici o lume cu totul schimbată.
Din toate cele spuse cam alandala de mătuşa lui un singur lucru i se desluşea: că Fira a venit la schit cu logodnicul ei, că ea a stat de Paşti la masă cu părinţii 40 şi cu surorile lui, că toţi au găsit-o foarte drăguţă şi că ea se afla la schit.
139

   Dacă i s-ar fi spus aceste mai nainte de plecarea lui, el ar fi fost cuprins de-o viuă frămîntare sufletească. Acum, după patru luni petrecute-n mijlocul unei lumi zgomotoase, el abia mai putea să şi-o înfăţişeze 5 pe Fira în gîndul lui şi-i era greu să-şi dea seamă cum s-au petrecut lucrurile ca el să-şi schimbe aşa deodată întregul fel de a fi. Stînd aşa singur în timpul petrecerii lui în străinătate, se încredinţase în nenumărate rînduri el însuşi pe sine că prea sunt el şi Fira departe
1 o unul de altul pentru ca să se mai poată întîlni, nu mai ţinea să fie înpins spre ea şi se sîmţea uşurat ştiind că dînsa e logodită, ceea ce-i spusese într-un rînd şi ea. Erau sfîrşite toate, şi el putea să facă tot ceea ce vrea.
         Duminecă dimineaţa, cînd a aflat că dînsa a plecat 15 în pripă de la schit, el era cu toate aceste dureros atins, şi acum dorea s-o vadă.
         iVecinica presupunere că-n viaţa omului minciuna ţine atît de des loc de adevăr : nu se-ndoia că dînsa a plecat dinadins cînd a aflat că el a sosit, şi bănuia 20	că Dinu ştie şi el ceva, poate chiar de la dînsa, ceea
ce-1 jignea adînc.
   Aceste iar îi răscoleau sufletul şi-l duceau spre dînsa.
         Din clipa sosirii lui el fusese cuprins de sîmţămîntul că nu mai e la Răstoacă lumea cum a fost — Luţa, 25	Anica şi Ghinea umblau mai în vîrful degetelor prin
      casă şi vorbeau mai încet, deşi cocoana Mariţa nu mai era ursuză. Mariţa, Caliopi şi droia de copii nu mai veneau pe la curtea boierească, deşi îl iertase cocoana pe părintele Neagu. Nu mai era nicăiri veselia de mai 30	nainte, şi duminecă după-ameazăzi el a ieşit singur
spre livezi, unde nu mai era atît de frumos ca mai nainte, deşi era soare, adiere primăvăratică, iarba încolţise şi pomii erau înmuguriţi.
         Luni după-prînz, auzind ciocăniturile lucrătorilor, 35	care-ncepuseră să încheie baratca, el se coborî în
ogradă.
   îi era parcă-i vine să se-ntoarcă iar la deal cînd îl zări pe Dinu, care era posomorit şi smîncea oarecum şi arunca lucrurile ce-i treceau prin mîni.
40 Tot nu putuse Budini să puie mîna pe bani fără de scăderea cuvenită.
140

Nu tocmai aceasta-1 supăra însă.
— Ţi-e uşor d-tale, îi zise lui Budini, care-1 încredinţa că altfel nu se poate. D-ta n-ai să-i dai nimănuia socoteală. Eu cum o trec însă-n condică?
5	— Scrii acolo „cheltuieli de mijlocire" şi pui suma,
grăi Budini. înţelege orişicine de ce e vorba. Asta ţi-o pui în socoteală cînd faci preţurile.
Aceste cheltuieli de mijlocire îl rodeau pe Dinu, căci nu treceau de la el, ci de la văduvă şi de la copii.
10 Cînd îl zări dar pe Văleanu, se uită la el parc-ar fi voit să-l întrebe: „Dar la d-voastre cheltuielile de mijlocire sunt lege?"
în clipa aceasta răsări ca din pămînt un căţălandru deşirat şi lăţos şi se răpezi ca din puşcă la Văleanu
15 şi-ncepu să se gudure-mpregiurul lui, să-i lingă mînile şi să-i sară pe umeri zăpăcit de bucuria revederii.
— Ursule, Ursule! grăi Văleanu viu mişcat şi începu să-l mîngîie. Tu tot mă mai cunoşti, tot îţi mai aduci aminte de mine, parcă numai tu.
20	în vreme ce el mîngîia cînele, Vlaicu, care-1 zărise
mergînd spre lucrători, grăbi la dînsul.
Ursu deodată se opri, ciuli, se-ntoarse şi începu să-l latre parc-ar fi voit să-l sfîşie, ca nu cumva să se apropie.
25	—Asta-i— grăi Vlaicu mînios — o s-ajung să nu
mai pot umbla prin curtea casei mele !
— Se vede că te vei fi uitat vreodată rău la el, îi zise Văleanu şi-l chemă şi mîngîie pe Ursu, ca să se astîmpere.
30	Dinu se-ntoarse spre Văleanu şi se uită cu ochii
lui limpezi în faţa lui.
— E minune cum îi cunoaşte cînele pe oameni, zise el încet. Uite, pe mine nu m-a văzut niciodată şi tot nu mă latră.
35 Cu vorba aceasta şi-a deschis fără ca să vrea drum la inima lui Văleanu, şi foarte în curînd Vlaicu a trebuit să sîmtă că Văleanu îi este neapropiat.
Stetea omul trăit în trindăvie şi moleşit de plăceri şi se uita cu un fel de sfială religioasă la muncitorul
40 cu braţe vînjoase, care lua drugii de fier şi umbla cu ei parc-ar fi trestie şi nu obosea niciodată. Şi tare ca
141

braţul îi era şi sufletul: vorba lui scurtă nimerea ca barosul drept la ţintă şi nu şovăia nici la dreapta, nici la stînga.
Ce putere de om! Ce frumoasă viaţă!
5	Iară el însuşi!?
Stetea uluit cînd	Dinu i-a vorbit	cîteva zile în urmă
despre „cheltuielile de mijlocire"	şi-i	venea, cuprins
oarecum de frică, să-1 roage ca să	nu	li-o mai spună
şi altora.
10	■—Lasă-1, îi zise.	E un nemernic,	un mişel.
N-avea în el destulă virtute ca	să se ducă	şi	să-l
scuture pe Vlaicu, dar nici destulă inimă ca să zică: „Dau de la mine!"
       „E prost de blajin şi bun ce e", îşi zise Dinu şi-l 15	lăsă-n pace.
Dinu şi Vlaicu însă chiar şi fără cheltuieli de mijlocire erau doi oameni care numai hărţuindu-se puteau să trăiască alăturea în aceeaşi lume. Dinu nu putea să-l vadă-n ochi pe crăcănatul cu barbă roşie, li-o 20	spunea aceasta tuturora, ba era pentru	el un fel de mulţumire diavolească să i-o arate şi	lui	Vlaicu. Acesta,
om cumpenit, se făcea că nu înţelege, dar îl păştea şi-şi dedea silinţa să-l ţie departe şi de Văleanu, şi de popa, cel puţin deocamdată, pînă ce nu va fi venit
2 5	sperietura.
Nu se mai supăra Vlaicu cînd Văleanu ieşea la cîmp unde munca era-n toiul ei, ci stăruia mereu să-l ducă cu dînsul, în vreme ce Dinu îşi urma cu ai săi şi cu Budini lucrarea în ogradă.
30 Umblînd aşa amîndoi pe cîmp, Vlaicu îl pipăia mereu pe Văleanu, ca să se dumirească ce e cu fata fierarului, care tocmai acum nu mai vine pe la Răstoacă. Văleanu se ferea, dar întră din ce în ce mai tare în bănuiala că Vlaicu ştie ceva, şi-l ştia de frică deoarece 35 rău ar fi putut să vie lucrurile dacă i-ar fi şoptit ceva lui Dinu la ureche.
Cam aşa ar fi mers lucrurile toată vara dacă n-ar mai fi fost la Răstoacă şi Ciornă.
       El stătuse-n timpul cînd era hărţuit, zîmbind cu mul- 40 ţumire, la o parte. Acum îiisă iar îl năpădise veninul
142

şi era galben şi verde la faţă, căci nu-nţelgea de ce să fie mereu îndopat şi de toţi miluit popa, care nu face nici o treabă.
         Ciornă nu era însă-n stare să zică vreo vorbă rea 5	despre cineva, ci-i punea pe alţii la cale.
         I-a fost destul să treacă o dată, de două ori pe la ogradă, ca să vadă şi el cum se lucrează la magazie, pentru ca să se încredinţeze că nu e trai bun între Dinu şi Vlaicu şi că Dinu are trecere şi la Văleanu, şi la 1 o	cocoana.
         Trai bun n-avea însă nici Florea cu Ana, femeia rea de gură, care o ţinea una şi strună că toate relele de la Vlaicu se trag. Florea, care acum era om al curţii şi ştia multe, le spunea apoi toate cînd erau numai 15	ei amîndoi, ca să scape de gura ei, încredinţînd-o că
Vlaicu nu de capul lui le face.
         Mai ştia Ana şi de la popa altele, şi dînsa nu era femeie care-şi pune pază gurii. N-avea dar Ciornă decît să scape vorba : „Fierarului să i le spui!“, pentru 20	ca în curînd Dinu să le ştie şi el toate şi să i le spună
şi lui Văleanu.
         Văleanu schimba feţe cînd Dinu îi spunea cum se vinde grîul, cum sunt socotiţi oamenii, cum şi-a luat popa pogoanele şi lemnele, cum au scos Vlaicu şi Pa- 25	lea porumb din coşare, lemne din pădure şi butoaie
din pivniţă.
  El ştia să preţuiască banul şi-i era şi greu, şi ruşine, dar se temea de Vlaicu şi nu-i rămînea decît să spună că toate cu voia cucoanei Mariţei s-au făcut.
30	„Dar cheltuielile de mijlocire?!" îşi zise Dinu.
  Nu! Acum nu i se mai părea Văleanu blajin şi bun, ci un nemernic, care nu-ndrăzneşte fiindcă va fi făcînd şi el ca cumnatul său.
         Altfel de om inginerul.
35	—Da! grăi Budini care, era pe sfîrşite cu betonul
temeliilor. Acela e om de-nţelegere. îl ştiu, c-am lucrat cu el. Era acelaşi cu care Costache îngroşase vergelele.
         — Ce păcate; nu sunt în lumea aceasta şi oameni 40 cumsecade?! exclamă Dinu.
143

■—Nu pot să fie, răspunse Budini. De la unul se spurcă toţi. Dar ce-ţi pasă!? Negoţătoria e negoţă- torie: cîştig să fie, şi oamenii prin care-1 ai nu te privesc. Dacă îţi dă el lucrarea, ai cîştig bun: asta s-o 5 ştii.
   — Tot cu cheltuieli de mijlocire, întîmpină Dinu.
   — Nu te privesc, stărui Budini; le pun eu toate la cale.
         Putea Dinu să zică „nu!" cînd erau la mijloc văduva 10 şi copiii ei?
   Nu!
         Apele umflate-n timpul celor din urmă doi ani rupseseră mai multe pcduri. Era cestiune de gospodărie că ferăria de la aceste pcduri să nu mai zacă 15	părăsită în cîmp, şi d-l Lăescu urma s-o vîndă cu
observarea tuturor formelor legale, iar Budini dedea cel mai mare preţ.
         Tot d-l Lăescu făcuse planuri şi devize în regulă pentru alte pcduri, şi acela, care, cu observarea tuturor 20	formelor legale, oferea cel mai mic preţ, era Dinu.
   Rămînea deci numai ca Budini şi Dinu să se facă tovarăşi şi să le tragă podurilor o văpsea bună pentru ca d-l inginer să nu facă greutăţi la luarea în primire a lucrării.
25 Cheltuielile de mijlocire erau fără îndoială cam mari, dar nici cîştigul nu era mic.
   Lucrul trebuia însă să se facă cu grăbire, căci suferea comunicaiţiunea.
         Ei bine! la'Răstoacă nici Văleanu, nici mai ales 30	Vlaicu nu dădeau zor. Putea magazia să fie gata şi
mai pe toamnă, după ce se va fi vîndut grîul. Dinu a lăsat deci un lucrător cu doi ucenici la Răstoacă pentru ca să ciocănească încetul cu încetul, iară el a trecut cu ceilalţi lucrători şi cu alţii, pe care i-a mai 35	învoit, la poduri şi venea numai din cînd în cînd, aşa,
mai în grabă, ca să vadă cum înaintează lucrările la magazie.
         Aşa îi mai plăcea şi lui Vlaicu, ba şi lui Văleanu, care a ajuns în curînd a dori ca Dinu să nu mai fie 40	şi el pe lume.
144

V
   „Toate se mişcă-ncet, se tărăgănează şi se amină de azi pe mîne", îşi zicea adeseori Dinu, care era obicinuit să meargă repede înainte.
5 Umbla de ici pînă colo, dedea zor, punea pretutin- denea mîna, ca să urnească, mai dedea duminecile şi zilele de sărbători—aşa, pentru cîteva ceasuri—pe acasă, alerga, ostănea şi-şi bătea capul, dară spor nu vedea.
         Pe la Rusalii crezuse că va fi gata cu magazia, iar 10	acum se temea că va lucra şi toamna la ea. în atelier
se-ngrămădeau tot mai mult lucrările şi lucrătorii nu le mai puteau birui. Pcdurile înaintau, ce-i drept, dar încasările se făceau cu anevoia.
         După socoteala pe care şi-o făcea-n capul lui, într-un 15	singur an cîştiga mai mult decît în cei cinci de cînd
erau tovarăşi, împreună; cheltuielile de mijlocire-i încurcau însă socotelile, căci afară de inginer, mai erau pe la casierie şi prin alte biurouri destui care opreau hîrtiile-n loc dacă Budini nu le făcea drum. Avea să 20 ieie, şi nu se-ndoia că va şi lua bani buni, dar deocamdată cheltuia de la dînsul, ba mai fusese nevoit să-i trimită şi lui Tănase trei mii de lei.
         Orişicît de nesuferite i-ar fi fost socotelile, purtarea lor a fost timp îndelungat una din mulţumirile vieţii 25	lui, căci stetea la ele mai întîi cu Marghioala, apoi cu
      Fira. Acum avea ici o fiţuică, colo alta, iar cînd trecea în condică, o făcea prin ascuns, ca să nu jignească nici pe una, nici pe alta din ele şi să nu mai fie nevoit a da explicaţiuni, şi nu-şi mai lăsa condicile la vederea 30	orişicui. O apucase şi el fără ca să-şi deie seamă pe
drumul bătut de lumea în care trăia, şi nu le mai spunea toate nici Marghioalei.
   — Cum o duceţi? o-ntreba el cînd ajungeau să fie singuri şi iar o mîngăia netezindu-i părul de pe frunte.
35	După ce apucase o dată aşa, nici că se mai putea altfel,
căci ea s-ar fi sîmţit jignită.
   — Bine, chiar foarte bine! răspundea dînsa. Cînd nu eşti d-ta aici, e foarte drăguţă, iară mie-mi este dragă, asta o ştii, şi dacă vrei d-ta, le rabd toate
40	de la dînsa.
145

   — Eşti fată cuminte, îi zicea el, o mîngîia din nou, şi atît era destul ca să poată pleca liniştit.
         în ajunul Rusaliilor iar a venit maica stariţa să cumpere mai una, mai alta pentru sărbătoare şi iar 5 le-a poftit pe fete la schit.
   Din vorbă-n vorbă Fira a aflat că nepotul cocoanei e tot la Răstoacă,^ dar nu zicea că nu se duce, ba chiar ţinea să se ducă. îi trecuse, ce-i drept, şi focul, şi frica, dar o adimenea gîndul că acum poate să se plimbe,
l o să stea de vorbă ori să ia masa cu el fără ca cineva să se mai întrebe de unde şi pînă unde se ştiu unul pe altul.
         Dac-ar fi fost de faţă Marghioala şi-ar fi scăpat cineva vorba „Văleanu", tot s-ar fi dus Fira la 15	Răstoacă, n-a scăpat însă nimeni în faţa Marghioalei
vorba aceasta, şi Dinu a dus-o chiar el pe Fira, căci putea s-o facă acum, după ce lumea nu mai vorbea.
   La Răstoacă iar se porniseră lucrurile ca mai nainte.
         Popii îi venise, ce-i drept, sperietura. Umbla mereu 20 pe la protoiereu şi pe la consistoriu, în vreme ce Ciornă zîmbea, iară Vlaicu-şi căuta liniştit de treburi.
   — Degeaba! zicea maica stariţă. Asta nu se mai sfîrşeşte. Bunăvoinţa cocoanei nu-ţi este de nici un ajutor, şi tot n-o să-ţi rămîie decît să măriţi pe Mariţa
25	şi să-ţi laşi ginerele aici.
   Aşa zicea acum şi popa, care voia cu orice preţ să spună ceea ce ştia şi vedea că n-o să poată vorbi cîtă vreme stă la Răstoacă.
   Deocamdată, însă, Mariţa iar mergea la curte şi 30 iar era mîna dreaptă a cocoanei, droaia de copii iar se aduna şi Văleanu iar îşi făcea plimbările prin livezile înflorite cu Mariţa şi cu Caliopi, cu droaia de copii şi cu Ursu, care alerga şi acum după păsări şi-i lătra pe trecătorii care nu-i plăceau... iar ar fi rîs cu multă 35 poftă prietenii lui de cdinioară dacă l-ar fi văzut plim- bîndu-se astfel în rînd cu copiii.
Cu toate acestea, tocmai printr-înşii a ajuns el unde se afla. Trăit încă din timpul copilăriei lui în mijlocul lumii mereu zbuciumate, el se speria de linişte şi de 40 singurătate şi avea neapărată trebuinţă de zgomot şi de gălăgie, de o mişcare cît se poate de viuă împre-
146

       giurul lui. Ce-avea el cu Mariţa şi cu Caliopi? ce-avea cu copiii? Ce-ar fi putut să le spună ori să afle de la dînşii? Ţinea să aibă lumea aceasta împregiurul său findcă-1 lăsa în pace şi nici nu-i spunea, nici nu-1 întreba 5	nimic, ci-i cînta oarecum la ureche şi-l făcea	din cînd
în cînd să zîmbească.	Tot cam aşa au rămas	lucrurile
şi după ce a venit Fira la Răstoacă.
          Se şterseseră oarecum toate în sufletul lui, şi chiar şi dacă n-ar fi fost la mijloc şi temerea de Vlaicu şi de 10	Dinu, îi era destul gîndul acum învechit că toate s-au
sfîrşit şi trebuie să fie sfîrşite pentru ca să nu se mai emoţioneze cînd o-ntîlneşte.
          Nu aşa şi Fira, care abia de curînd trecuse prin vii zbuciumări şi-şi dete seamă că-1 înşeală pe Dinu, care 15	n-ar fi adus-o dac-ar	fi ştiut ceva.
   — îmi pare foarte	bine, grăi Văleanu cînd maica
stariţă îi prezentă pe Fira. Domnişoara şi eu ne cunoaştem încă din anul trecut. Ne-am văzut la Buşteni.
          Firei iar îi trecu un fel de sloi de gheaţă prin inimă în 20	vreme ce Văleanu se uită la stariţă şi la Dinu, ca să vadă
din feţele lor dacă au fost ori nu atinşi de vorbele lui.
   Toate semnele arătau că nu ştiu nimic şi găsesc că e lucru firesc ca oamenii să se-ntîlnească dacă stau un un timp oarecare în aceeaşi localitate.
25 Fira şi Văleanu se uitară pe furiş unul la altul.
   Nu mai era ce-a fost.
          El o găsea cu desăvîrşire schimbată. Slăbise, mai crescuse ceva, se deşirase oarecum, îi pierise carnea de pe trup, îi ieşiseră şi umerii obrajilor, şi fălcile, nu mai 30	era-n faţa ei frăgezimea, nici zburdălnicia copilărească
pe care o ştia el, dar îi părea mai pătimaşă.
   Şi ea-1 găsea schimbat, cu totul alt om, mai aşezat şi mai nepăsător.
          A doua zi de Rusalii Dinu a plecat în treburile lui. 35	şi după-ameazăzi Văleanu a ieşit, ca de obicei, cu
droaia şi cu cele două fete şi s-au dus la schit, de unde au luat şi pe Fira dimpreună cu sora ei.
          Cele patru fete mari era nedespărţite, copiii se risipeau mereu şi iar se adunau, Ursu alerga şi iar se- 40	ntorcea mai ales la Văleanu, care umbla şi acum răzleţ
dar nu se mai sîmţea singur, ci o căuta mereu pe Fira
147

cu ochii şi asculta, ca să-i audă glasul. Din cînd în cînd ochii lor se-ntîlneau, la început din întîmplare, apoi dinadins.
        Abia însă pe-nserate, cînd se-ntorceau iar spre schit, 5 ca să le ducă pe cele două surori la maica stariţă, Fira şi Văleanu au ajuns, ca din întîmplare, să rămîie mai la o parte.
— A fost frumos şi bine, grăi dînsa.
— Chiar foarte bine şi foarte frumos, o-ncredinţă el,
10	apoi îşi urmară drumul cîtva timp în tăcere.
— Nu-ţi pare d-tale lucru de mirat că am ajuns să ne-ntîlnim aici? întrebă dînsul în cele din urmă.
Ea se uită cu oarecare stăruinţă la dînsul.
        — E numai din întîmplare ? întrebă apăsînd asupra 15 vorbelor.
— Nu! răspunse el dezgheţat. Tocmai din întîmplare nu e. Nu poţi d-ta să-ţi închipuieşti prin ce zbuciumări sufleteşti am trecut eu.
        „Nu prin atît de mari ca mine", îi venea ei să zică, 20	dar ea nu mai era copila de mai nainte şi se stăpîni.
— De ce ? îi zise. Eu îmi închipuiam că puţin te turbură cele petrecute, şi fără îndoială o foarte rea idee îţi vei fi făcut despre mine. Aveai, dealtminteri, şi toată dreptatea.
25	—Nu, domnişoară, nu! stărui dînsul. D-ta îţi vei fi
făcut despre mine o idee rea.
în Fira iar ieşi la iveală femeia îndărătnică.
— Nu zic că nu, răspunse ea. N-aş fi crezut că d-ta eşti în stare să le vorbeşti despre cele petrecute între
30	noi unor oameni care-au umplut lumea, spunînd şi ceea
ce nu e adevărat.
Văleanu rămase încremenit.
— Eu, domnişoară? îi răspunse. Niciodată, nimănui!
Mariţa, Caliopi şi Leanca iar se apropiară şi le curmară
35	vorba, încît numai prin o stăruitoare strîngere de mînă
au putut să se-ncredinţeze unul pe altul că doresc, mult doresc să mai vorbească.
Vlaicu stetea la pîndă.
        Abia acum se porneau în gîndul lui lucrurile după 40	cum le croise el.
148

— Şi voi ce-aţi mai făcut azi? o-ntrebă el seara pe Caliopi, care trebuia să ia parte la toate plimbările tocmai pentru ca el să poată afla de la dînsa ceea ce voia să ştie.
5	—Ne-am plimbat, răspunse Caliopi.
— Ştiu că v-aţi plimbat, îi zise tatăl ei. Dar Văleanu ce face şi ce mai zice cînd vă plimbaţi?
— Se plimbă şi el — răspunse iar Caliopi — şi nu zice nimic. El e tot singur şi nu vorbeşte cu nimeni.
10	Vlaicu nu mai stărui. Era, la urma urmelor, de sine
înţeles că-n faţa copiilor şi a celorlalte fete el se ţine departe de dînsa.
       „Dar înţelegere tot vor fi luînd să se-ntîlnească şi singuri", îşi zise, şi ziua următoare-1 chemă pe Florea 15	şi-i spuse să-l păzească pe Văleanu, să-l urmărească
ori de cîte ori va fi ieşind fie singur, fie cu altcineva şi să vie serile, ca să-i spună.
       Lucrul acesta ar fi putut însă să iasă pe placul lui Vlaicu numai dacă Văleanu ar fi fost în adevăr singur. 20	Nu mai era însă cu putinţă să-l găseşti pe Văleanu fără
       de Ursu, care alerga, ce-i drept, şi lătra mai pe unul, mai pe altul, dară iar se-ntorcea la Văleanu şi se uita-n ochii lui parc-ar fi voit să-l întrebe: „A fost bine? mai vrei ceva?" Iară cînd Văleanu se oprea undeva ori se 25	aşeza, Ursu se-ntindea cu capul pe labe, sta liniştit,
ciulea din cînd în cînd şi sărea-n picioare îndată ce sîmţea prin apropiere ceva ce nu i se părea a bine.
       Era, vorba lui Dinu, peste putinţă să se uite-n ochii lui Vlaicu fără ca să latre: cum ar fi fost cu putinţă 30	să se uite-n ochii lui Florea fără ca să-l sîmtă că are
gînd rău! ? Nu, orişice-ar fi făcut Florea, el nu se putea apropia, căci Ursu-1 mirosea de departe şi-ncepea să latre, şi i-au fost lui Văleanu destul cîteva zile ca să-şi dea seamă că e urmărit de Florea şi să se păzească.
35	Ce putea să afle Vlaicu de la Florea?
       Tot ceea ce-i spunea şi Caliopi: „Ne mai plimbăm, mai odihnim, şi Văleanu stă mai cu una, mai cu alta la depărtare potrivită de vorbă, iară Ursu se uită din cînd în cînd în ochii lui şi sare cînd sîmte ceva". 40	—Dar va fi mergînd, prostule, fie ziua, fie peste
       noapte, undeva, îi zise Vlaicu.
149

■— Nu se poate, boierule, răspunse Florea. îl sîmte cînele şi se ia după el şi-l dă de gol!
Aşa şi era în adevăr.
        Chiar şi dac-ar fi voit, Văleanu nu ar fi putut să 5 scape de Ursu, care-1 păzea de toate relele.
Nu ţinea însă Văleanu să scape de Ursu. Era un farmec nespus şi-o nespusă dulceaţă în aceste convorbiri urmate oarecum pe furiş, ici o bucăţică, colo alta, azi începute şi mîne continuate.
10 Tocmai pentru că grăbeau, nu mai aveau timp să umble cu încungiur, ci şi le spuneau toate făţiş şi cu oarecare îndrăzneală.
        S-a-ncredinţat Fira că nu de la el au pornit vorbele, ci de la prietenii lui, care-au sîmţit ceva şi-au născocit 15 ceea ce nu puteau să afle.
— Nu era oare mai cuminte să facem plimbarea şi la Predeal, şi la Braşov? zise el. Lumea tot crede că am făcut-o. D-tale nu-ţi făcea însă plăcere aşa ceva.
        — Te-nşeli, îi răspunse ea. Ardeam de dorinţa de 20 a o face, dar mă temeam; azi îmi pare însă bine că n-am
făcut-o.
Mai departe nu putură urma, căci se-apropia Leanca.
— Şi de ce-ţi pare bine ? întrebă el ziua următoare.
— Pentru că nu ştiu unde-am fi ajuns, răspunse ea.
25	—Unde? grăi dînsul. Ne-am fi dus mai departe
şi-am trăi azi fericiţi undeva.
■—Fericiţi nu, întîmpină dînsa.
— De ce nu? întrebă iar dînsul.
        — O, doamne—îi zise ea — dar trăia atunci tata, 30 am mamă, am soră, am fraţi, e o întreagă lume care
mă ştie; cum aş fi putut să fiu fericită ştiind că i-am mîhnit adînc ?!
— Şi-l mai ai şi pe dînsul, grăi Văleanu cu un fel de răutate.
35	Se apropia Caliopi, şi Fira nu putu să mai spună decît
vorbele:
— Da, şi pe dînsul.
Grăite-n pripă şi cu oarecare-ndărătnicie, vorbele aceste-1 jigneau adînc pe Văleanu.
40	•—Şi ţii d-ta în adevăr atît de mult la dînsul?!
întrebă el ziua următoare.
150

Fira se uită lung în faţa lui.
— Nu ştiu ce să-ţi răspund — grăi dînsa — căci orişicum ţi-aş spune-o, d-ta tot n-o să înţelegi ce-mi este el. Ar trebui să-l cunoşti mai bine şi ai înţelege-o
5	şi fără ca să ţi-o spun.
— îl cunosc, răspunse Văleanu. E om straşnic cum n-am mai văzut în viaţa mea, şi ţi-e frică de el.
Ea dete din cap, apoi se uită înpregiurul ei.
— Nu-1 cunoşti, grăi dînsa după ce se-ncredinţă
10	că nu e nimeni prin apropiere.	D-ta poţi să te temi de
el, dar eu nu mă tem şi nu	am de ce să mă tem.
Dac-aş fi făcut ceea ce ziceai	d-ta şi ceea ce atunci,
       ameţită cum eram, aş fi şi fost în stare să fac, nu m-ar fi iertat niciodată părinţii d-tale, pe care acum 15	îi cunosc, încă mai puţin m-ar	fi iertat surorile d-tale,
pe care de asemenea le cunosc,	şi mi-ar fi amărît viaţa
sora mea şi fraţii mei, dară m-ar fi iertat mama şi cucoana Mariţa, iară el mi-ar fi	plîns de milă. Uite —
adăugă dînsa— aşa e dînsul	şi aşa să-l ştii.
20 Nicicdată în viaţa ei nu şi-l gîndise cu atîta claritate ca-n clipa aceasta, dar nici Văleanu nu-şi închipuise nicicdată că poate un bărbat să se ridice atît de sus ca Dinu în gîndul unei femei.
       Nu era nimeni prin apropiere şi nici nu venea nimeni 25 spre dînşii; ei, cu toate aceste, curmară vorba. Ei îi părea rău de a fi spus ceea ce a spus, iară el se uită la dînsa ca la un fel de minune.
— Domnişoară — grăi dînsul într-un tîrziu, oarecum gîngăvind — nici să nu te superi, nici să nu rîzi de mine
30	dacă-ţi mărturisesc că nu-nţeleg de ce ai venit aici!
— Asta e alta, răspunse ea. Aş putea să zic că-mi face plăcere şi că mi se pare nevinovată plăcerea aceasta; n-ar fi însă adevărat. Crezi d-ta că nu-mi dau eu seamă că nu am făcut o mişelie viind chiar cu el aici, unde
35	toată lumea ne socoteşte logodiţi?! N-am făcut-o însă
şi n-o fac, ci vin toate peste capul meu — adăugă ea stăpînindu-şi glasul — iar vinovat eşti d-ta, care m-ai scos din minţi...
Văleanu se mai apropie de dînsa.
40	—Dacă e aşa, domnişoară — îi zise stăruitor — să
mergem acum la cocoana Mariţa şi să rămînem aici
151

despărţiţi de toată lumea, retraşi, trăind numai unul pentru altul.
Mariţa şi Caliopi veneau să-i aducă Firei din florile adunate de ele.
5	— Asta n-ar fi fericire — grăi Fira-n pripă — nici
pentru d-ta, nici pentru mine mai ales. O zici acum şi-n clipa următoare-ţi pare rău c-ai zis-o. Am face-o o dată aruncîndu-ne cu ochii închişi în valuri şi ne-am căi de o mie de ori.
10	Copiii alergau după fluturi, Ursu lătra-n urma lor,
Caliopi auzise cele din urmă vorbe, iară Florea stetea-n depărtare şi se uita.
Ce-ar fi putut însă, fie Caliopi, fie Florea să înţeleagă şi	să-i spună lui Vlaicu ?!
15	Dinu, chiar el însuşi, dac-ar fi auzit şi-ar fi văzut,
ar fi zis că nu e nimic cînd nu poate nimeni să zică ceva.
vi
„Tot are dreptate Palea, îşi zise Philopolu cînd primi Palea biletul cu rugămintea de a trece iar pe la 20 Episcopie, ca să pună în mişcare afacerea popii. Nu mai încape îndoială că e ţîcnită cucoana Mariţa şi zănatică. Azi se supără, mîne-i trece şi poimîne iar îi vine, încît pune toată lumea în picioare. Hotărît că sunt cuvinte pentru punerea ei sub interdict."
25 Palea şi Vlaicu ar fi putut sări să-i mai spună şi altele chiar mai temeinice, dar acum Palea nu mai ţinea, iar Vlaicu nu ţinuse nicicdată să i se facă la bătrîneţe o asemenea supărare.
       Mai tare convins era d-l Philopolu peste cîteva zile, 30 cînd a trecut pe la dînsul maica stariţă cu rugămintea cucoanei Matriţei ca să facă ce o face pentru ca Episcopia să-l lase pe popa-n pace.
       — Iar s-a schimbat ?! zise el supărat. Eu nu mai pot să fac nimic. Abia ieri-alaltăieri am umblat într-un 35 fel şi nu pot să mă fac de batjocură.
Nu putea să-i treacă lui prin minte gîndul că cumnatul său, om în toată firea, advocat şi deputat, l-a minţit
152

cînd i-a spus că cocoana Mariţa iar vrea ca popa să fie urmărit.
       Ce nu e însă omul în stare să facă la strîmtorare ?! O minciună era pentru Palea puţin lucru: asta ar fi 5	putut să i-o spună lui Philopolu socru-său, care ştia
mai multe şi începuse a umbla cu gîndul de a-şi lua măsurile ca să scape zestrea fiicei sale.
în zadar! Românul are multă dreptate cînd zice că obrazul subţire cu cheltuială se ţine.
10 Nu avea Palea ambiţiuni mari, dar trebuia să trăiască păstrînd decorul poziţiunii sale, şi aceasta nu era cu putinţă dacă nu i se lăsa pe ici, pe colo cîte o afacere mai grasă.
       El îşi făcuse bine socoteala cînd îşi zisese că trebuie 15	să-şi arate colţii dacă e vorba să se ţină seamă de pre-
       tenţiunile lui legitime. Cei de la guvern însă oameni cu bun-simţ şi îndelungă practică în ale stăpînirii, ţineau să aibă oameni devotaţi, siguri şi în toate îm- pregiurările supuşi, potriveau dar dinadins lucrurile 20	aşa ca el să ajungă-n strîmtorare, căci numai cu omul
       strimtorat poţi să faci tot ceea ce vrei. Au trecut dar şi toate legile, şi budgetele şi fără de votul d-lui Palea. Nu-i rămînea decît să mai aştepte şi să o ducă tîrîş- grăpiş pînă ce nu va fi venit o situaţie mai grea pentru 25	guvern şi mai priincioasă pentru el.
     Era prea mare zestrea cocoanei Zinchii pentru un om fără de pretenţiuni, dar prea mică pentru ca el să-şi fi putut permite luxul de a fi om independent. Subscria dar cocoana Zinca poliţe, iar Nace le gira şi le	plătea
30	la scadenţă, din ce în ce mai nerăbdător.
O	singură scăpare mai vedea Palea: partea din cele două moşteniri, care-1 sălta dintr-o dată.
Deocamdată îi era de mare ajutor Vlaicu, de	la care
lua anticipaţiuni pentru ceea ce-o să fie după	seceriş
35	şi la toamnă.
Era însă la mijloc şi Văleanu.
— Aş! zise Vlaicu. Ceea ce ţi se cuvine, d-le Palea, ţi se cuvine. Pe el îl încurcăm chiar mai uşor decît pe cocoana. Vorba e ca popa să ştie de frică.
40 Iară popa ştia de frică.
153

De Sf. Petru el şi-a logodit fata cu un băiat bun, şi era la Episcopie lucru pus la cale că de dragul bunei păci el se mută şi-şi lasă ginerele la Răstoacă. Cocoana Mariţa, naşa, care avea să-i cunune, n-o ştia încă 5 aceasta, dar se bucura, ţinea să facă nuntă mare, la care să poftească pe toţi ai săi, şi stăruia ca cununia să se facă de Sf. Mărie, cînd era ziua ei şi a miresei.
— Nu cumva ai de gînd să ne părăseşti, părinte? grăi Vlaicu aducîndu-şi aminte de planurile maichii
10	stariţei.
— N-am vrut-o-n alte timpuri — îi răspunse părintele Neagu — şi cu atît mai puţin aş putea s-o voiesc acum.
       Chiar şi dac-ar fi spus însă c-o vrea, nu putea Vlaicu, orişicît de deştept era, să-şi deie seamă ce-o să facă 15	popa după ce va fi plecat de la Răstoacă, şi era foarte
liniştit, ca omul care-şi ştie puse treburile-n bună-rîn- duială. Singura lui nedumerire era de ce a pus Văleanu la cale magazia de fer.î
       Fira şi Leanca plecaseră fără ca fie Caliopi, fie Florea 20 să fi putut spune ceva.
Nu se-ndoia dînsul că vor fi avînd ei ce vor fi avînd, dar se ascund şi se păzesc.
— Umblă şi tu mai pe aproape şi stăi la	pîndă, ca
să nu te vadă, îi zise el necăjit lui Florea.
25	—Nu ţi-am spus că nu se poate!? răspunse Florea.
E afurisitul acela de cîne, care te sîmte de la mare depărtare.
— Iară cînele?! strigă Vlaicu.
       Nesuferit i-a fost totdeauna Ursu nu numai pentru 30 că se ţinea de casa popii, ci şi pentru că-1 lătra, dar încă mai nesuferit îi era acum.
-N-ai puşcă la tine?! adăugă el veninos. Trage-i una!
Era o vorbă grăită aşa, la necaz, fără ca	să fi pus
35	vreun temei în ea. Florea însă, care avea	năcaz pe
Văleanu, şi-o însemnă bine. Lui nu îi era	de Ursu,
care era cîne ca toţi cînii, ci de năcazul pe care i-1 făcea lui Văleanu.
— Bine, grăi dar. Dacă zici d-ta, pot să o fac cînd
40	îmi vine la îndemînă.
154

   Nu-i venea însă la îndemînă, căci Văleanu şi Ursu erau nedespărţiţi şi vorba era s-o facă oareaim pe nesimţite şi cu ceva temei, cînd Ursu face-n neastîm- părul lui vreo stricăciune.
5 Cocoana Mariţa nu se mai gîndea decît la nunta finei sale, şi cum îi treceau multe prin cap, a-nceput să-i dea zor lui Văleanu ca pînă la Sf. Maria să fie gata magazia, pentru ca acolo să se facă nunta. Ce frumuseţe: ghirlande de frunze de stejar cu flori presărate printre 10 ele, covoare, velinţe şi ştergare pe pereţi, steguleţe, mese-ntinse, lume care trage hora-n lărgime, toate îi jucau cocoanei Mariţei una peste alta-n cap, şi aşa trebuia să fie.
Dinu, care auzi aceste vorbe, se bucura şi el, dacă 15 scăpa de grija aceasta, şi iar s-a umplut ograda de lucrători, iar venea Văleanu mai des, ca să vadă cum înaintează lucrările, Ursu iar îl lătra pe Vlaicu ori alerga după curcani.
         Vlaicu nu se bucura de graba cu care se lucra la 20	magazie, după a lui părere, nefolositoare şi era supă
răcios, bombănea mereu şi scăpa des vorba c-a ajuns baba-n anii copilăriei.
   — Mare pacoste cînele acesta pripăşit, grăi dînsul într-un rînd. Face o mulţime de stricăciuni, şi minune
25	n-ar fi dacă i-ar da o dată cineva în cap.
   — Ba nu e cîtuşi de puţin pripăşit — îi zise Văleanu — că se ţine de mine, şi are voie să facă tot ceea ce vrea pe moşia aceasta.
         Dinu se bucura, la urma urmelor, şi se uită cu un fel 30	de mirare la el: n-ar fi crezut că poate să vorbească
atît de dezgheţat.
   Nici Vlaicu n-ar fi crezut: întîia oară îi vorbi Văleanu ca om care se socoteşte stăpîn.
         Ursu nu mai lătra, dar stetea la o parte, se uita cu 35	coada ochiului spre Vlaicu şi hîrîia din cînd în cînd
printre dinţi.
   „O să vedem — îi zise iar Vlaicu, tot printre dinţi — dacă eşti ori nu stăpîn. Vor mai fi şi alţii care au să zică ceva."
155

VII
  Fira se pregătea pentru nunta Mariţei, şi maica stariţă venise s-o ia.
  Dinu terminase magazia şi luase şi banii chiar de 5 la cocoana, prin mijlocirea lui Văleanu, deci, spre marele necaz al lui Vlaicu, fără de nici o scădere. Ţinuse dar să fie galant, şi Fira a putut să-şi comandeze rochia după plac şi-n toată lărgimea la una din cele mai bune cro- itorese, ba Lina, după dorinţa ei, i-a cumpărat şi-o 10 brăţară, o broşă şi-un evantai de toată frumuseţea.
  Lina, mamă ca toate mamele, se uita la ea cu ochii muiaţi în lacrămi şi ţinea s-o aibă fotografiată întocmai cum are să fie la nuntă. S-a gătit dar Fira pînă în cele mai mici amănunte, cu peptănătură de bal, cu 15 brăţară, cu broşă, cu evantai, cu papuci de atlaz, ca să meargă la fotograf.
         Era frumoasă, în adevăr frumoasă, făcută parcă anume pentru ca ochii tuturora să zboare după ea, şi Marghioala se uita cu o dureroasă admiraţiune la dînsa. 20	— Foarte bine! grăi Dinu uitîndu-se cu mare drag
la ea, parcă el ar fi făcut-o, dînd cu barosul, să fie cum e.
  Marghioala suspină o dată din inimă şi se uită-n ochii lui Dinu, încît el tresări puţin şi se căi de a fi rostit în faţa ei acele două vorbe.
25	—De!—grăi dînsa îndurerată — ceea ce e bine nu
e rochia, nici croiala, ci ceea ce a pus mîna lui Dumnezeu cu atîta dărnicie. Ei îi vin bine toate.
  Maica stariţă se uită dînd din cap la ea.
  — Tare e drăguţă, grăi dînsa mai pe şoptite.
30	— Şi cu cine cunună cucoana Mariţa ? o întrebă Dinu
pe stariţă după ce Lina şi Fira plecară la fotograf.
  — Mai întrebi? răspunse maica. Cu nepotul ei, cu Văleanu.
         Margioala se rezămă de un scaun: i se clătină pă- 35 mîntul sub picioare şi se-nvîrteau toate împregiurul ei, dar ea-şi încleştă fălcile şi-şi stăpîni firea!
  —Văleanu? întrebă ea. Nepotul cucoanei e unul căruia îi zic Văleanu ? Am auzit parcă de el. Nu e unul care a fost vara trecută pe la Buşteni?
156

— Acela e, grăi Dinu. Mi-a spus chiar el c-a întîlnit-o acolo pe Fira. Ea-ţi va fi vorbit despre dînsul.
Maica Fevronia rămase şi ea într-un fel de aiurire. Abia acum îşi puse-ntrebarea dacă nu cumva Fira
3 e fata de fierar de care-i vorbise cocoana, şi parcă
i se desluşeau multe lucruri care mai nainte i se păruseră nenţelese.
Dar ea şi Dinu şi Marghioala nu puteau să vobească împreună despre asemenea lucruri.
10	—Aşa se vede că ea mi-a vorbit, zise Marghioala,
        şi cu asta s-a curmat vorba şi au trecut la altele.
Abia după cîteva ceasuri petrecute-n grele frămîntări sufleteşti, cînd a ajuns să fie singură cu Dinu, şi-a deschis Marghioala inima pe cît putea să şi-o deschiză. 15 Femeie ca toate femeile, stăpînită mai mult de pornirile inimii decît de judecată, ea se blestema însăşi pe sine pentru că n-a vorbit la timp şi-i venea să-şi smulgă părul din cap că nu poate nici acum să spună tot.
        Ea-1 apucă, ceea ce nu mai făcuse nicicdată, cu amîn- 20 doauă mînile de braţ.
— Dacă ţii la mine şi dac-ai iubit vreodată pe cineva— îi zise ea cu glas stăruitor — fă ce faci ca să n-o duci pe Fira la Răstoacă.
        Dinu-şi reaminti căutarea pe care i-o aruncase cînd el 25 se uita cu drag la Fira.
— Te ştiu — zise el — fată cuminte şi mă mir cum poţi sa ceri de la mine lucrul acesta. Nu vezi că după toate pregătirile ce s-au făcut e peste putinţă să nu se mai ducă ?!
30	—Peste putinţă ?! exclamă Marghioala. Prea tîrziu? !
        exclamă iar cu un fel de ciudă. Uită-te la mine, ascul- tă-mă... Urmă apoi: Să ştii că dînsa se duce la Răstoacă pentru ca să se întîlnească cu acel Văleanu, pe care-1 ştie de la Buşteni. Eu atît îţi spun şi te rog să ţii seamă 35 de vorbele mele: mai mult nu pot!
        El se uită cu un fel de milă la dînsa.
        Ce voia dînsa să zică? !
Că se cunoşteau Fira şi Văleanu de la Buşteni, aceasta o ştia şi el chiar de la Văleanu, tocmai de aceea însă i 40 se părea o curată nebunie presupunerea că ea se duce la Răstoacă anume pentru ca să se întîlnească cu el.
157

A fost dînsa la Răstoacă şi de hramul schitului, cînd n-au vorbit amîndoi, şi de Paşti, cînd el nu se afla acolo, şi n-ar fi fost niciodată dacă nu era la mijloc magazia de fer. Ştia Dinu foarte bine cum au venit lucrurile, şi 5 se sîmţea jignit de presupunerea ei.
— îmi pare rău că-n supărarea ta neîntemeiată îţi faci asemenea gînduri, grăi dînsul şi, ca s-o potolească, el iar voi s-o mîngîie.
Ea se dete la o parte.
10	—	Nu	cumva crezi c-o fac din răutate?! întîmpină
dînsa mîhnită. Nu! pizmă femeiască nu e-n sufletul meu, şi ca să-ţi arăt că nu-i, urmă ea hotărîtă, o voi face eu să nu se mai ducă la Răstoacă.
— Nu cumva ai de gînd să-i vorbeşti ei? întrebă el
15	speriat.
— Nici nu trebuia să-ţi vorbesc d-tale, răspunse ea. De ce s-o jigneşti d-ta, cînd pot să te scap de aceasta?! Şi să ştii că ea o să mă-nţeleagă mai bine decît d-ta.
       Dinu se uită deznădăjduit la ea. Se uita la ea, vedea 20 că nu are nici un mijloc de a o face să-şi schimbe hotărîrea şi se-nfiora de gîndul unei certe între dînsa şi Fira.
— Eşti tu în stare să mi-o faci mie aceasta chiar acum?! îi zise el cu amărîciune. Vrei să mă faci să
25	părăsesc casa aceasta?
— Nu poţi, întîmpină ea. Am zis-o şi eu şi n-am făcut-o; încă mai puţin o să o faci d-ta.
Un singur mijloc mai avea Dinu.
— Fă-o! dar să ştii că n-am să te uit niciodată!
30	grăi dînsul şi se depărtă încredinţat că ea-şi va schimba
gîndul.
— Dar o să mă ierţi! zise ea.
Seara apoi a căutat să fie singură cu Fira, care urma să plece a doua zi după-prînz.
35	—	Care va să zică d-ta umbli pe la Răstoacă pentru
ca să te-ntîlneşti acolo cu Văleanu, îi zise luînd-o repede.
Firei îi venea s-apuce lampa, să i-o arunce-n cap şi să-i zică: „Mizerabilă, crăpi de ciudă pentru că m-ai văzut gătită şi ştii că plec cu el". Nu-i dedea însă mîna, 40 şi-şi făcu de lucru prin dulap pentru ca Marghioala să nu-i poată vedea faţa.
158

— Cine ţi-a spus că de aceea mă duc ? întrebă ea pentru ca să o descoasă.
— Nenea Dinu şi maica stariţă — răspunse Marghioala — care ştiu că-1 cunoşti de la Buşteni.
5 Fira se-ntoarse zîmbind spre ea.
— Şi ce mai ştiu? întrebă iar.
— Aceasta nu mi-au spus-o — grăi Marghioala — dar ştiu eu fie chiar şi numai ce mi-ai spus d-ta, şi atît e destul pentru ca să nu te mai duci la Răstoacă. Vrei
10	ca lumea să-nceapă iar a vorbi?
Fira rîse cel mai nevinovat din toate rîsurile care sunt cu putinţă.
       Ea să nu se ducă ?! Dar dac-ar fi tunat şi-ar fi fulgerat şi ar fi căzut foc şi pucioasă din cer, ea tot s-ar 15	fi dus.
— Tocmai pentru că lumea a vorbit, am să mă duc,
ba trebuie chiar s-o fac, zise ea. Dacă nu m-aş duce, pînă chiar şi voi, stariţa, nenea Dinu şi tu,	aţi crede
că tot e ceva la mijloc, că mă sfiesc, mă tem,	am ceva
20	pe suflet.
Lucrul acesta i se părea Marghioalei atît de adevărat, încît ea se sîmţi biruită. Era şi peste putinţă să nu fie biruită, căci inima deschisă nu poate niciodată să ţie pept cu viclenia bogată-n arme. în adevăr însă Fira 25	spunea numai ceea ce gîndea. Iar ajunsese să	se încredinţeze pe sine însăşi că nici ceea ce a făcut,	nici ceea
ce avea de gînd să mai facă nu e păcat şi că nimeni nu sufere nimic pe urma plăcerilor ei nevinovate.
       — Lumea — urmă ea — a zis tot ceea ce a voit, 30 şi orişice s-ar mai întîmpla, ea n-ar putea să zică decît
tot ceea ce a mai zis. Nu rămîne decît să-i arătăm că nu ne pasă. Chiar şi tu îţi vei fi închipuit cine ştie ce: uite, îmi zici să nu mă duc, şi eu am să merg tocmai pentru ca să vezi că n-a fost şi nu e nimic.
35 Ce-ar mai fi putut să zică Marghioala cînd sîmţea că în adevăr nu mai are îndoielile, nici temerile care atît de adeseori o chinuiseră.
Dinu era greu mîhnit cînd a văzut că dînsa n-a ţinut seamă de stăruinţele lui şi tot a vorbit cu Fira. Aştepta 40 cu viuă nelinişte să vadă ce-o să iasă din întîlnirea lor, a căutat-o, dar după ce dînsa s-a despărţit de Fira.
159

— Ce e? o-ntrebă el.
— Ce să fie?! răspunse ea. Faceţi ce vreţi. Eu voiesc numai să ştiţi că la mine gînd râu nu e şi nici nu-i cu putinţă.
5 El răsuflă uşurat.
■— Tu tot fată cuminte, îi zise, apoi iar o mîngîie pe frunte.
Ea-şi dete capul la o parte.
       — Aşa nu! îi zise, apoi sărută cu sfială mîna lui şi io se depărtă cu paşi grăbiţi.
VIII
Cocoana Mariţa plîngea.
Cum să nu plîngă cînd era nuntă, şi nu nunta lui ?!
       O cuprindea înduioşarea cînd vedea lumea cea multă 15 şi-nvălmăşeala şi veselia şi se gîndea ce-ar fi dacă a lui ar fi nunta.
D-l Philopolu lua cu toate aceste şi lăcrămile ei drept un semn că avea cumnatul său dreptate cînd stăruia ca baba să fie pusă sub interdict. Prea făcuse multe 20 cheltuieli cu nunta unui popă cu pricină şi prea spunea lucruri care n-aveau nici un rost.
       Prinsese acum slăbiciune de Fira. O vedea gătită, nu-şi mai lua ochii de pe ea şi aiura mereu că nu face pentru ursuzul acela de Dinu şi că aşa ceva i-ar trebui 25	nepotului ei, care îi	şi făcuse mărturisirea că are oare-
care slăbiciune pentru ea.
„Poate să aibă, îşi zicea Philopolu. Aş vrea şi eu. Pentru asemenea fată prinde orişicine slăbiciune. Nebunia însă tot nebunie rămîne; lasă că om ca dînsul se 30 gîndeşte mult mai nainte de a lua asemenea femeie, dar dînsa e şi logcdită."
El se uita mereu cînd la Fira cea voioasă, cînd la Dinu, care era în adevăr morocănos, stetea cînd într-un colţ, cînd într-altul	şi nu-şi mai lua ochii de pe Fira
35	decît pentru ca să	caute cu ei pe Văleanu.
în zadar! El nu credea, dar nici nu ştia, şi cel ce nu ştie se-ndoieşte, iar în îndoială e totdeauna şi-o bucăţică de temere.
160

   „Şi dacă, cu toate aceste, ar fi?! îşi zicea şi stetea de pază.
   în alt colţ stetea de pază maica Fevronia, care nu ştia nici ea şi avea îndoieli chiar mai mari decît ale lui Dinu.
   Vlaicu se plimba cu Palea prin curte, aşa mai la o o parte, şi-i spunea ce ştia şi Palea de la Chivu despre cele petrecute pe la Buşteni şi-l dumirea cum au ajuns la magazia de fier.
   Palea-I ştia pe Dinu şi-l vă.zuse morăcănos.
   — Fă ce faci să-l dai pe mîna lui, îi şopti lui Vlaicu. Acela e om care nu ia lucrurile-n glumă!
   Erau deci şi ei amîndoi cu ochii cînd la Fira, cînd la Văleanu.
   Iară cocoana Zinca, cocoana Marieta şi mai ales cocoana Frosa, femei acum mai trecute, se uitau cu mult drag la Fira, care era atît de tînără şi de,drăguţă.
   Fira, femeie şi ea, chiar şi dacă n-ar fi ştiut nimic, trebuia şă vadă că sunt mulţi de tot ochii care-o urmăresc, şi nu numai se păzea, ci-şi încorda toate puterile ca să înşele vederea prin o veselie nepăsătoare. în sufletul ei clocoteau însă toate una peste alta. Din ce în ce mâi covîrşitor era în mintea ei gîndul că acum a venit şi n-o să mai poată veni la Răstoacă, şi gîndul acesta nu numai îi era dureros, dar o şi îndărătnicea din ce în ce mai mult.
   Se adunase multă lume de prin împregiurime, fel de fel de oameni, invitaţi de ai părintelui Neagu, de ai mirelui, de ai nunilor, unii şi nepoftiţi, şi era-nde- suială în magazia frumos împodobită. Se juca ici o
o	horă, colo o sîrbă, o chindie, şi iar un vals ori o polcă. Fira însă şi Văleanu nici în îndesuială nu se puteau pe;de şi numai la cîte un vals se mai puteau apropia unul de	altul.
   — Eu	sunt foarte	fericit,	îi	şopti	el.
   — De	ce ? întrebă	dînsa.
   — Nu	vezi cît de	diăguţe	sunt	cu d-ta mama şi
surorile mele? răspunse el.
   — D-ta toată viaţa ai să rămîi copil, întîmpină ea. Sunt cum le vezi, fiindcă mă ştiu logcdită cu el; altfel ar fi dacă n-ar şti-o aceasta.

— Dar nu eşti logcdită, grăi dînsul.
— Pentru ele sunt, zise ea. în lumea aceasta totul e minciună, totul părere, toate se întemeiază pe credinţă, presupuneri şi bănuieli. Cum se uită Vlaicu la
5 noi ... urmă muşcîndu-şi buzele. Păzeşte-te, căci şi el, şi maica stariţă ştiu, mai ştiu, precum se vede, şi alţii şi stau toţi la pîndă.
        El asculta şi magazia de fer se clătina parcă şi ea în tact de vals. io — Să ştii — adause ea — că eu n-o să mai pot veni la Răstoacă.
El o duse la locul ei şi se depărtă ca luat la goană.
Acum se ridicau valurile şi se zbăteau.
        în timpul pauzei dînsa sta la întrare şi-şi făcea 13	vînt. El se apropie. Ursu după el.
        Dulăul ciobanilor noştri e fără îndoială unul din cei mai minunaţi cîni, nu mare, dar frumos, potolit, vînjos, îndrăzneţ şi era o privelişte de rară frumuseţă cînd Ursu se răpe'zea şi sălta-n fuga lui peste pedecile ce-i 20	cădeau în cale. Le întrecea însă toate cuminţenia
privirii şi limpezimea ochiului cu care dulăul se uita-n faţa stăpînului, parc-ar voi să-i zică: „Şi ce mai vrei, că eu toate sunt gata să le fac?!"
        ■—Noi, cu toate aceste, trebuie să ne-ntîlnim, îi 25	zise el Firei.
— Cu orice preţ — răspunse ea — dar cu multă pază, ca îă nu ne surprindă cineva.
Văleanu se uită-n ochii lui Ursu.
        —- Pe mine •— zise el mîngîind cînele — nu mă sur- 30	prinde nimeni, de mine nimeni nu se apropie fără de
veste.
Ursu, uitîndu-se-n ochii lui, începu să joace neastîm- părat şi să deie din coadă, apoi îşi roti ochii-mpregiur, ca să afle încotro are să se lăpeadă.
35 „Unde să sar? pe cine să apuc?!"
Nu, fără de veste nu putea nimeni să se apropie de Văleanu, dar nu putea nici el să se depărteze fără de veste; dacă l-ar fi pus sub zăvor ori l-ar fi legat în lanţuri, Ursu tot ar fi dat de veste c-a rămas singur.
162

A trecut dar nunta fără ca Fira şi Văleanu să se- ntîlnească. Lumea s-a risipit, şi ziua următoare era a celor mai apropiaţi.
După-ameazăzi, mai pe-nserate, copiii se jucau prin 5 ogradă, Dinu, care giăbea să se ducă la pcduri, încărca unelte şi rămăşiţe ca să le trimită acasă, mirii, cu Văleanu, cu Fira, cu Caliopi şi cu puţinii ce mai rămăseseră îşi petreceau în magazia ţinută în plină pcdoabă, iară Ursu alerga după copii.
10 Deoadată se descărcă-n curte o puşcă şi într-o clipă se-nvîrtejiră toate.
       Ursu, nimerit, începu să urle, copiii o luară ţipînd şi plîngînd în toate părţile, Dinu se porni cu ochii împăingeniţi spre Florea, care descărcase, iar cei din 15	magazie alergară toţi afaiă.
       Ursu, nimerit în dreptul coastelor de din urmă şi cu spinarea frîntă, se trase, cînd îl zări pe Văleanu, tîrîndu-şi picioarele de din dos, ca să ajungă la el şi să-i lingă mîna. Mariţa, auzind gemetele lui şi văzînd 20	dîra	de	sînge, scoase un ţipet,	strigă: „Apă, apă!",
apoi	se	apucă ca să spele rana	şi	s-o lege. Acum se
adunară copiii şi ceilalţi împregiurul ei.
       Văleanu stetea zăpăcit parcă nu putea să-şi deie seamă ce s-a petrecut, ce se petrece şi ce-ar mai putea 25	el să facă. Vedea că e frîntă spinarea cînelui şi se cutre
mura văzînd ochii multiubitului său Ursu.
— Nu-1 chinuiţi! ... nu-1 mai lăsaţi să se chinuiască!
— strigă el ca ieşit din minţi, apoi se iăpezi spre Florea, care	se	depărta cu puşca.
30	Dinu	se opri pe o clipă, apoi	iar	plecă înainte cînd
văzu că Văleanu îi smunceşte lui Florea puşca din mînă, dară iar se opri cînd Văleanu se-ntoarse la cîne ca să descarce cealaltă ţeavă în capul lui.
Alte plînsete, alte ţipete.
35 Fira, care rămăsese tot timpul într-un fel de aiurire şi cu inima încleştată, cînd îl văzu pe Văleanu descăr- cînd în capul lui Ursu, îşi acoperi ochii cu amîndouă mînile, scoase un ţipăt şi căzu leşinată.
       — Asta e cea mai mare mişelie care s-a făcut vreo- 40 dată în lumea aceasta! strigă Văleanu aruncînd puşca
cît colo, apoi, fără ca să mai ţie seamă de cele ce se
163

petrec împregiurul lui, se răpezi iar spre Florea, în vreme ce Dinu alergă s-o ridice pe Fira, împregiurul căreia se-ngrămădeau ceilalţi.
Vlaicu stetea la o parte şi rîdea cînd a văzut că 5 Văleanu-1 ia-n palme pe Florea, care era om voinic şi putea să-i deie o dată brînci ca să nu se mai scoale.
Florea însă, român adevărat, se ferea, zicea cîte un: „Nu da, domnule!", dar nu ridica mîna, ci primea palmele, le suferea şi le număra, ca să le ţie minte.
10 Decdată răsări ca din pămînt Ana.
— Nu te lăsa! strigă ea din depărtare. Bărbat eşti tu ?! Scutură-1 o dată ca să-i rumpi şi maţele din pîn- tece!
Sosită apoi, ea se izbi în peptul lui Văleanu.
15	-în cine dai, ciocoiule?! strigă ea. Cine eşti tu
ca să dai aşa?! Un prost eşti?! Acolo — urmă arătînd spre Vlaicu — în ăla să dai, că ăla e care l-a pus să-ţi împuşte cînele!
■—Dobitocule! ... nemernicule! ... gunoiul satului ce
20 eşti! urmă apoi, întorcîndu-se spre Florea. Spurcăciune de om! La asemenea ticălos ai ajuns tu slugă?! De hengheri ca Vlaicu asculţi tu ?!
Văleanu tremura-n trupul şi de mînie, şi de mîhnire, şi de ruşine.
25	— Care va să zică el?! grăi întorcîndu-se spre Vlaicu,
care se afla la depărtare de vreo cinzeci de paşi. Palme, lui ?! — urmă — le-ar primi şi ar tăcea, dar mi-e silă, că palme numai oamenilor li se trag. Am eu cum să te potrivesc pe tine! strigă ridicînd pumnul. Crezi că
30 nu ştiu toate mişeliile pe care le faci cu vînzarea griului, cu socotirea oamenilor? ... crezi că nu vă ştiu cum scoteaţi cu poama aia de cumnatul meu lemnele din pădure şi butoaiele din pivniţă?! Toate le ştiu şi le-am suferit, dar o să te-nvăţ!
35	—Aşa, vezi, aşa! strigă Ana. O să-ţi mai spun şi
eu altele. Pentru ăla nu sunt furci destul de-nalte, nici ocne destul de-ntunecoase!
Vlaicu stetea nemişcat şi galben la faţă în vreme ce Văleanu se-ntoarse iar spre magazie.
164

Abia acum află că Firei i-a venit rău cînd el a descărcat în Ursu şi că maica stariţă a pus-o, după ce i s-a făcut mai bine, în trăsură şi a dus-o la schit.
Era ameţit şi umbla buimac de ici pînă colo.
5	—N-ai făcut-o cum se face, îi zise Dinu. Dac-ar fi
căzut pe mîna mea, nu se mai alegea om din el. Ăla e mai cîne decît cînele, şi nu e păcat să-l dai olog!
Nu voia însă Vlaicu s-ajungă olog, şi peste vreun ceas el şi Palea steteau închişi în casă şi vorbeau pe
l o şoptite.
— Tot ştie, tot! zicea şi iar zicea Vlaicu.
        Nu mai era acum vorba numai de o parte oarecare din moştenire, ci totcdată şi de ceva mai greu. Da ! dacă n-ar fi fost Văleanu, două moşteniri se-mpărţeau 15 în trei, iară acum?!
— Bine, grăi Palea. Nu putem noi să scăpăm de el?
— Cum să scăpăm?! întrebă Vlaicu pentru ca să capete răspuns.
        — Cum? Cum?! grăi Palea plimbîndu-se neastîm- 20 părat prin casă, N-ar mai putea să facă Florea ce-a
făcut ?!
Vlaicu dete din umeri.
— De ...! nu ştiu, răspunse el.
        Iară dincolo, peste drum, Mariţa tot mai spunea, 23	plîngînd, cum îl hrănea pe Ursu cînd era mic, cum
alerga după ea, cît era de frumos şi cum alerga pretutindeni cu ea şi cu copiii.
        Părintele Neagu, preuteasa şi ginerele lor steteau şi ascultau, mai ccărau din cînd în cînd pe . Florea 30	şi pe Vlaicu şi se sîmţeau parcă o mare nenorocire
i-ar fi ajuns.
— Ei! ... şi ce s-a făcut cu cînele acela? întrebă în cele din urmă popa.
— Zace şi acum acolo-n mijlocul ogrăzii, răspunse
35	ginerele.
— Auzi! ... auzi! ... se boci Mariţica. Nu s-a găsit nimeni ca să-l ieie şi să-l îngroape. O, ce tristă nuntă am avut noi!
        Părintele Neagu ieşi, ca să trimită doi oameni să 40	sape din sus de sat o groapă, şi se-nserase bine cînd
au adus pe Ursu şi-au aruncat pămîntul peste?., el.
165

— Eu, tată — grăi acum ginerele — eu nu rămîn aici; mai bine mă fac hamal decît să stau popă-n satul acesta.
Părintele Neagu suspină o dată şi se uită lung la el.
5	—Eu — răspunse — ziceam cdată că nici tîrîş, cu
patru boi înjugaţi, n-ar putea să mă scoată, dar acum ţiu ca neam de neamul meu să nu mai ajungă pe aici.
O	să se găsească şi pentru voi vreun alt sat mai omenesc.
IX
10	O seară liniştită şi plăcută, înviorată de o adiere
       răcoroasă, dar nu rece, ci încă văratică... Peste zi cerul fusese senin, iar acum se iviseră pe el cîţiva nouri răzleţi şi uşori, care treceau din cînd în cînd grăbiţi peste luna nouă şi coborîtă acum spre apusul luminat 15	puţin de zarea amurgului.
Dinu se întorcea pe drumul din vale de la schit, unde
o	lăsase pe Fira foarte tristă, iară Văleanu urca pe poteca din livezi, acum singur şi nebăgat de nimeni în seamă, şi înainta spre pădure.
20	Era istovit cu desăvîrşire în urma celor petrecute.
Nicicdată încă în viaţa lui nu îndurase dureri grele, nicicdată nu se avîntase în luptă cu nimeni, nicicdată nu s-a certat cu nimeni, nici n-a lovit pe cineva cu mîna lui, şi acum era mîhnit, îi	părea rău de ceea ce
25	făcuse şi o temere nelămurită îl	ispitea să fugă,	să se
ducă unde nu mai dă ochi nici cu Vlaicu, nici mai ales cu cumnatul său Palea, pe care trebuia să-l cruţe tocmai pentru că era soţul surorii sale şi avea oarecare drepturi pe moşie.
30	Era dată în sec lovitura. N-avea-Vlaicu decît să se
ascundă în dosul lui Palea, şi nu numai că nu-i mai trecea lui Văleanu prin minte gîndul de a-i vorbi cocoanei Mariţei ori altcuiva despre cele	ce ştia, ci era	chiar
hotărît să-l roage pe Vlaicu să	nu-i spună lui	Palea
35 nimic, şi ceea ce-1 neliniştea era c-au mai auzit şi alţii, în pădure el apucă poteca ce ducea spre schit, un drum mai scurt decît cel din vale.
166

   După ce Firei îi venise rău, era cestiune de bună- cuviinţă să se intereseze cocoana Mariţa şi el cum se sîmte dînsa. El ţinea însă s-o şi vadă, dacă se poate, fie chiar şi numai pe o clipă, şi să facă tot ceea ce-i 5 stă prin putinţe ca ea să nu plece ziua următoare, cum aflase că vrea Dinu, care încărcase tot ceea ce mai avea la Răstoacă.
         Gu cît mai mult se apropia însă de schit, cu atît mai anevoia înainta, cu atît mai stăruitor se reivea-n 10 sufletul lui temerea nelămurită de care fusese cuprins dintru început.
   El se opri-n loc cînd începu să zărească pe ici, pe colo, printre copaci, luminile de la schit.
   Fira era singură-n ietăcelul ei: se dezbrăcase în 15 lumina slabă a nopţii de vară, deschisese fereastra, dar nu făcuse lumină pentru ca să nu intre ţînţarii şi flutureii şi timp îndelungat a stat în bătaia aerului umed şi plin de mirosul fînului de curînd cosit, ascul- tînd cîntatul greierelor şi ştergîndu-şi din cînd în cînd 20 lacremile. O durere lină îi cuprinsese sufletul şi un fel de nepăsare somnoroasă. Se cutremura cînd şi-l reamintea pe Văleanu trăgînd în cîne, peste puţin însă ea îşi zicea: „Vie ce vine!" şi se lăsa-n voia-ntîmplării.
         Ea închise în cele din urmă fereastra, aprinse lumî- 25 narea şi începu să-şi reguleze părul în faţa oglinzii atîrnate lîrigă fereastră.
   Dac-ar fi venit pe drumul din vale, pe unde se-n- torsese Dinu, ei s-ar fi întîlnit, Dinu s-ar fi întors după toată probabilitatea cu dînsul şi ar fi trecut amîn- 30 doi înainte, spre faţa casei, ca să vorbească cu maica stariţă. Viind însă prin pădure, Văleanu se pomeni deodată în faţa ferestrei care dedea spre partea aceea şi-o văzu de la depărtare de vreo douăzeci de paşi pe Fira în cămaşă şi cu braţele dezvelite ridicate spre 35 cap.
   El rămase perdut în privirea ei şi, cuprins de un fel de sfială, se dete peste puţin la o parte.
   Era ceva ca o sfinţenie în întreaga ei ivire. O clipă însă numai: în clipa următoare el porni înainte, hotărît
4 0 de a bate în fereastră.
167

Acum trebuia să vorbească cu ditisa, în adevăr singuri şi nesupăraţi de nimeni.
Fira stînse repede luminarea cînd auzi bătaia degetelor lui în fereastră.
5	Nu-1 aşteptase, nu se gîndise că el ar putea să vie,
dar ştia că el este, căci altcineva nu putea să fie.
Ea stete o clipă, apoi se duse şi încuie uşa, se îmbrăcă în pripă şi rămase nemişcată, aşteptînd să vadă dacă va mai bate ori nu la fereastră.
10	Văleanu stetea tremurînd la fereastră şi nu mai
       îndrăznea să bată, căci ar fi putut să-i audă bătăile şi altcineva. Casele erau însă mici, ca toate casele maicilor, şi cu ferestrele joase, încît a fost destul ca el să se arate-n faţa ferestrei pentru ca ea să-l vadă 15 de la piept în sus şi să-l cunoască.
Ea deschise încet fereastra.
— Ce e? îl întrebă.
— Eu trebuie neapărat să vorbesc cu d-ta, îi şopti eL
       — Da — răspunse ea — dar nu aşa, stînd la fereastră, 20 unde ar putea să te vadă cineva!
— Dă-mi voie să intru,	stărui dînsul.
— Cum crezi că ar fi cu	putinţă ?! îi zise	ea trăgînd
iar fereastra, ca s-o închidă.
El puse mîna pe fereastră ca s-o oprească.
25	—Vreau cu orice preţ!	stărui din nou.
— Voiesc şi eu să vorbesc cu d-ta, dar nu	acum	şi
nu aci, grăi dînsa cu hotărîre. După ce va fi plecat el. El crede că plec şi eu cu dînsul — adause — dar nu plec, şi dacă se duce, are de lucru şi n-o să vină să mă
30 ieie decît duminecă. Pînă atunci vom găsi ocaziune.
Ea-i întinse mîna de plecare, iară el i-o sărută de mai multe ori, apoi o trase spre sine, se ridică-n sus, îi cuprinse gîtul cu braţele şi începu să o sărute.
       Fira se lăsă cuprinsă de un fel de beţie-n voile lui, 35 dar cînd el se săltă pe fereastră, ea se dete repede înapoi.
— Ţip! îi zise şi închise fereastra.
Mult au mai stat el pe la marginea pădurii şi ea la fereastră, el aşteptînd ca ea tot să mai deschidă 40 fereastra, iară ea stăpînindu-şi pornirea de a o deschide.
168

Dimineaţa zilei următoare Fira era nedormită şi se plîngea de dureri de cap, dar stăruia să plece acasă. Maica Fevronia nu voia însă cu nici un preţ s-o lase, deşi Dinu, avînd treburi, nu putea s-o aştepte.
5	—O duc eu însămi îndată ce se va fi făcut bine,
îl	încredinţă călugăriţa, şi-n purtarea ei de grijă putea
s-o lase.
Acum erau toate hotărîte.
       Cînd l-a văzut pe Dinu plecînd cu carele, Văleanu 10	a-nceput iar să tremure ca seara trecută la fereastră
şi	a plecat şi el spre schit, ca să afle de la maica stariţă
cum îi merge Firei.
Fira-1 aştepta, acum dată cu desăvîrşire gîndului de a nu-şi mai face silă.
15	„Să se rumpă cdată într-un fel" îşi zicea dînsa,
obosită de atîte zbuciumări.
El era stăpînit de un singur gînd, cel vechi: să plece amîndoi şi să se întoarcă numai după ce vor fi chemaţi cu multă stăruinţă.
20	Altă cale nu i se deschidea: numai aşa putea să scape
de frica pe care i-o inspira Dinu, omul aspru şi nemilos.
Să vorbească cumătuşă-sa? Cum să vorbească mai nainte de a fi luat înţelegere cu Fira? De ce să mai vorbească după ce dînsa îi zisese cdată: „Păcat că e 25 logcdită, căci nu e cu noroc stricarea unei logcdne"? Ea aşa gîndea, nu putea să gîndească altfel, şi-i dădea şi el dreptate.
       Luînd drumul din vale, el l-a văzut pe Florea, din întîmplare, prin livezi, unde trebuia să fie, căci pomii 30 erau încărcaţi de rcd.
Cînd se apropia însă de schit, iar l-a zărit pe Florea, acum pe la marginea pădurii, unde n-avea ce să caute.
Pe drum cobora însă despre pădure un car încărcat de crăci, şi cînd Văleanu trecu pe lîngă car, Florea 35 rămase-n urmă, iar peste puţin, trecînd pe la o cotitură, Văleanu zări pe Fira plimbîndu-se din jos de schit cu sora Aglaia, ucenica maichii Fevroniei. Nu mai era acum Ursu, care-1 păzea.
       Se-ntoarseră împreună la schit şi, cînd ajunseră mai 40 aproape, sora Aglaia o luă înainte ca s-o vestească pe stariţa şi să pregătească de dulceaţă şi de cafea.
169

— Cum facem, domnişoară ? întrebă el.
— Cum vrei d-ta, aşa voiesc şi eu, răspunse ea.
— Să viu astă-seară ?
Fira se uită în ochii lui.
5 Maica stariţa se ivi în faţa casei, ca să le iasă-n cale.
— Nu mai întreba, grăi Fira încet. Ţi-am spus că voiesc şi eu ce vrei d-ta.
        Atît au putut să vorbească, dar de mai mult nici 10 nu era nevoie.
Puţin a mai stat Văleanu la schit şi s-a întors dimpreună cu Fira, cu maica stariţa şi cu Aglaia, care ţineau să-l însoţească.
        Chiar şi dacă nu l-ar fi zărit iar pe Florea mai întîi 15	la marginea pădurii, apoi în livezi, Văleanu, cuprins
cum era de temere, trebuia să sîmtă că e urmărit, nu de Florea, ci de Vlaicu, care bănuia, după toate semnele, ceva.
        Seara dar, cînd a ieşit ca să plece la schit, el s-a 20	uitat împregiur. Nevăzînd pe nimeni, a plecat spre
        livezi, ca să apuce drumul prin pădure. Peste cîtva timp însă l-a zărit iar pe Florea, a stat puţin, apoi s-a întors hotărît să ieie alt drum şi să se ducă la schit cu mare încungiur, prin dosul bisericii şi pe cellalt 25	deal, unde erau vii.
Aşa a şi făcut.
        După ce a trecut de vii, pe unde Florea nu putea să-l vadă, a coborît, a trecut drumul din vale, a întrat în pădure şi-a ieşit iar în poteca ce ducea la fereastră, 30	acum sigur că nu-1 ştie nimeni.
Se-nşela însă.
Nu mai trăia, ce-i drept, Ursu, dar mai era un cîne, acum bătrîn, care păzea casa cocoanei Mariţei.
        N-avea Văleanu obiceiul de a ieşi serile, şi era peste 35	putinţă ca Ghinea, arnăutul lăudăros, să nu bage de
seamă că iese acum de a doua oară.
Cînd dar Văleanu a ieşit, Ghinea l-a urmărit cu ochii, l-a văzut apucînd spre livezi, oprindu-se şi întorcîndu-se, ca să apuce spre biserică.
170

„Unde se duce?! se-ntrebă el. De ce a luat-o mai nainte spre livezi, apoi s-a-ntors?"
       Deodată-1 zări în lumina slabă a lunei şi pe Florea, care-1 perduse, precum se vedea, şi se uita-n toate 5 părţile, ca să-l găsească.
„Hait! — strigă Ghinea — se duce la Ana, şi l-a sîmţit Florea!"
       Ochii lui se aprinseră, şi el se răpezi în casă, îşi luă hangerul şi pistoalele ghintuite, le vîrî repede-n brîul 10	lui lat, apoi se pomi oarecum tîrîş, ca pisica, în urma
lui Văleanu, pas cu pas, cu inima încleştată, cu mîna pe pistol, gata să culce la pămînt pe orişicine care s-ar fi ivit prin apropiere.
       „Nu e!“ îşi zise el cînd văzu că Văleanu n-o ia spre 15	casa lui Florea, care era la dreapta, ci la deal, spre
vii. îl urmări însă pitit şi iar i s-a încleştat inima cînd
       l- a văzut luînd-o spre schit, iar a pus mîna pe pistol cînd l-a văzut întrînd pe fereastra deschisă, care şi deschisă a rămas, pentru ca în toată clipa să poată 20	sări înapoi prin ea.
Acolo, pitit în dosul unui copac şi cu răsuflarea oprită, a stat Ghinea, pază-ndîrjită şi-nduioşată, pînă tîrziu spre miezul nopţii, cînd Văleanu a ieşit, ca să se-ntoarcă pe drumul din vale.
25 „Ce-o să iasă de aici?!" se întreba din cînd în cînd Ghinea, ştergînd cîte o lacrămă.
x
       Pentru ca să faci ceva, nu e destul să vrei, ci să şi stărui cu tot dinadinsul, să-ţi încordezi puterile, să 30	înfrunţi primejdii, să învingi greutăţi, să fii om, iară
Văleanu ştia numai să dorească.
       Nu e viaţă omenească să petreci toată ziua frămîntat de viuă nelinişte pentru ca seara să te străcori cu inima încleştată şi să ai cîteva clipe de mulţumiri 35	dureroase; el însă ar fi fost încîntat de gîndul că are
să fie mereu aşa, şi ceea ce-1 neliniştea era numai temerea că n-o să fie cu putinţă. Dinu se putea întoarce-n
171

fiecare zi ca s-o ieie, putea să sîmtă ceva, şi Fira plîngea din ce în ce mai des.
O, dac-ar fi fost şi acum la Buşteni, aproape de Predeal, şi-ar fi putut să profite, ca de obicei, de înde- 5 mînătăcia vreunui prieten, ajungea foarte uşor la Braşov, iar de acolo înainte şi le făcea toate pe plac.
         Aici, însă, ce făcea el? Cum o lua pe Fira de la schit şi cum pleca cu ea fără ca să prindă de veste maicile, sătenii, primarul şi mai ales Vlaicu şi Florea, care 10 stetea mereu la pîndă?
Unde s-o ascundă? Cum s-o treacă peste graniţă?
   Toate aceste erau lucruri pe care dînsul nu se sîmţea-n stare să le scoată la capăt aşa numai el singur, fără ca să fie ajutat de vreunul mai îndămînatic, mai născo- 15 citor şi mai îndrăzneţ, mai deprins a-şi face, dînd cu cotul, drum prin lume, iar ajutor nu putea să ceară de la nimeni. Fira-1 vedea dar umblînd neajutorat fără ca să-nceapă ceva şi era din zi în zi mai deznădăjduită.
20 O! ... dac-ar fi fost ea bărbat, ar fi ştiut de unde să apuce lucrurile, cum să le ducă înainte, şi cum să iasă la capăt cu ele. îi spunea şi lui, dar nici el nu se pornea, nici ea nu avea încredere-ntr-însul.
         De ce nu era el om ca Tănase, care le-ar fi descurcat 25	toate dintr-o răsuflare?!
   Cel mai de căpetenie lucru, bani, avea, ca totdeauna, Văleanu, şi rămîneau numai amănuntele uşoare.
         — Pleci — îi zise ea — la Bucureşti, iai paşaport pentru tine şi pentru mine, te-ntorci cu trăsura de la 30	gară, pe care o laşi în satul vecin, apoi vii peste noapte,
mă iei de aici şi mă duci la trăsură, iar celelalte sunt uşoare.
         Toate ar fi fost uşoare, nu însă pentru un om căruia totdeauna alţii i-au făcut treburile. Cum să plece la 35	Bucureşti fără de ştirea cocoanei Mariţei? Cum să
scoată paşaport pentru dînsa, care nu era acolo şi al căreia nume nu putea să-l spună, cînd el nici pentru sine nu scosese nicicdată însuşi paşaportul?
         Trebuia, cu toate aceste, să le facă toate.
172

— Dar n-ai nevoie să pleci fără de ştirea cocoanei, îi zise ea. Trebuie chiar să-i spui că eşti hotărît să pleci iar în străinătate şi că te duci să-ţi iai paşaportul.
       — Da, grăi dînsul înviorat. în adevăr, greutatea 5 e numai cum iau paşaportul pentru tine.
— Cu bani! strigă dînsa îndîrjită. Cu bani toate se pot avea!
El sări-n picioare.
       Nu luase-n viaţa lui nici o răspundere asupra sa, 10	şi acum se sîmţea strivit cînd ea îi spunea că el e om
incapabil de a trăi în lume, că ea pleacă acasă cea mai nenorocită femeie de pe faţa pămîntului, că nu-i rămîne decît să-şi curme zilele.
Trebuia să-şi ieie în cele din urmă avînt.
15	— Da, cu bani! zise el. Am să găsesc eu pe cineva,
       vreun agent ori vreun ovreu, care scoate pentru o fată ori ia de la o fată ce seamănă cu tine paşaport. Ce-i pasă lui pentru cine-1 dă? Bani să ieie. Ce le pasă celor de la graniţă cine trece cu paşaportul?! Paşaport 20	să fie!
— Aşa te vreau! grăi dînsa uitîndu-se cu drag la el.
Aceasta era sîmbătă, iar ziua următoare-1 aşteptau
       pe Dinu. înainte de despărţire ei hotărîră că ea cu nici un preţ nu pleacă, iară el se duce încă înainte de 25	ameazăzi la Bucureşti.
— Dacă nu te găseşte aici şi mai află şi că ai să pleci în străinătate — zise ea — Dinu se va învoi uşor să mai stau aici.
Văleanu, cu toate aceste, trăgăna plecarea.
30	Dinu l-a găsit dar la Răstoacă, deşi gata de plecare.
Acum îi venea lui Văleanu să plece numai după ce va fi plecat Dinu. îl cuprinsese deodată temerea că Fira nu va putea să rămîie; îi mai trimisese apoi Vlaicu cocoanei vorba că trenul care trece pe la ameazăzi 35 spre Bucureşti nu e bun şi că e mai bine să plece cu cel de la opt seara.
Dinu a plecat pe la trei după-ameazăzi singur. Acum Văleanu era hotărît să-şi amîne plecarea pe luni, ca
173

să mai poată vedea pe Fira; cocoana Mariţa stăruia însă să nu scape trenul cel bun, iară Vlaicu, care se plimba neastîmpărat prin ogradă, a pus în curînd după cinci caii la poştalion.
5	,;Zice el că după paşaport se duce — bombănea
Vlaicu — dar dau eu cu socoteala care îi sunt gîndurile."
Era pe la şase aproape cînd Văleanu s-a urcat în silă, oarecum îmbrîncit, în trăsură.
       Ghinea, cu hangerul şi cu pistoalele la brîu, se urcă 10 şi el pe capră, un lucru pe care-1 făcea numai rar de tot, cînd pleca cocoana undeva.
— Dar tu?! întrebă Văleanu.
— Uite, mă plimb şi eu pînă la gară.
— Dă-te jos, omule!
15	— Ba nu mă dau!
Cocoana Mariţa-i făcu lui Văleanu semn să-l lase: îi şedea bine cu arnăutul pe capră, ca în timpurile cele bune.
       Poştalionul plecă-n goana cailor, coborî-n vale şi 20 apucă, pe lîngă ogradă, şoseaua.
Vlaicu sîmţi parcă-i îngheaţă măduva-n oase cînd îl văzu pe arnăut pe capră şi era s-alerge după trăsură, ca s-o oprească.
La una ca aceasta nu se gîndise.
25 Florea plecase înainte, ca să steie la	o cotitură ştiută
şi să tragă una după alta din amîndouă ţevile.
„O să tragă cînd îl vede pe Ghinea pe capră ? se-n- treba Vlaicu. Şi ce se-ntîmplă dacă trage?!"
Depărtare de vreo trei kilometri de	la sat, el a tras,
30	dar numai dintr-o ţeavă, căci în clipa	cînd s-a luminat
descărcătura, Ghinea a şi zburat de pe capră şi, fără ca să se mai uite-napoi, ca să vadă dacă l-a nimerit ori nu pe Văleanu, l-a luat pe Florea la goană, descăr- cînd din cînd în cînd pistolul în urma lui.
35 In zadar, însă, căci n-a putut nici să-l ajungă, nici să-l nimerească şi peste vreo jumătate de ceas l-a perdut şi s-a întors la trăsură.
Văleanu, nimerit între coaste, era acum mort.
Ghinea începu să se bată cu pumnii în cap.
174

Nu se-ndoia că Florea a fost, căci de cîteva zile-1 urmărise: cum	să-l dovedeşti	însă?!
Abia luni pe	la prînz, cînd	l-au luat pe Florea de
       scurt, s-a constatat că-1 nimerise Ghinea-n spata de 5	la stînga.
— N-a făcut-o el de capul lui! strigă Ana. Tot Vlai- cu-1 va fi pus la cale!
— Da — zise Florea — pe sufletul lui să cadă păcatul!
Iară cocoana	Mariţa stetea	tîmpită şi	nesimţitoare
10	în jeţ şi nu plîngea, ci clătina	numai din	cînd în cînd
din cap.

( ARTEA A PATRA
PE POVÎRNIŞ
i
         Pe la mijlocul lunii octomvrie, Tănase, acum d-l 5	Anastasie	Costache, licenţiat al Facultăţii juridice de
la Iaşi şi	doctor în drept, a mai primit de la Dinu
două mii de lei şi s-a întors în ţară, dar nu acasă, ci la Bucureşti, unde erau mai rari oamenii care-1 cunosc.
   Nu-şi pierduse timpul degeaba. Ştia el multe chiar
1 o cînd a plecat; în timp de un an a muncit însă întins şi le-a învăţat toate, încît se putea măsura-n faţa lumii cu orişicine. Mai ştia apoi şi cum se inaugurează o carieră: cîteva notiţe prin gazete, cîteva bilete de recomandaţiune pentru oameni cu trecere, cîteva 15	vizite de	cunoştinţă, o conferenţă asupra vreunui
subiect interesant la Ateneu, iar celelalte se desfăşoară una dintr-alta.
         — Nu te obrăznici, îi zicea însă cocoana Lila, care ştia mai multe decît dînsul. Stăi modest într-un colţ, 20	fii corect	în toate împregiurările, nu te-nfige şi nu
supăra pe nimeni!
   El era, ce-i drept, tot el însuşi, dar se putea găsi cineva care îl ştia că e Atanasie Constantinescu şi nu înţelegea cum s-a făcut el din Atanasie, Anastasie 25 şi din Constantinescu, Costache, poate pentru că tatăl său se chema Costache. El nu trecuse apoi de douăzeci şi opt de ani, nici nu era născut în judeţul Botoşanilor, cum rezulta din diploma răposatului Anastasie Costache,
176

pe care i-o cumpărase cocoana Lila, ca să se-nscrie cu ea la Universitate.
         Era dar destul de cuminte ca să ţină seamă de sfaturile cocoanei Lilei şi era mcdest şi corect, îşi dedea 5	silinţa să nu supere pe nimeni.
   Se instalase-ntr-o casă din mahalaua Batiştea, potrivit cu poziţiunea lui, cu mobilă adusă de la Paris şi cu groom îmbrăcat în livrea de coloare castanie, care stetea mai ales în faţa intrării pentru ca trecătorii
10 să-l vadă. îmbrăcat totdeauna cu mare îngrijire, corect, după cel mai nou fason, el îşi făcea deocamdată puţinele vizite în cupea fără de număr şi tot în cupea se ducea, cînd vremea era urîtă, şi la Curtea de justiţie, unde nu avea mult de lucru. Avea însă Tănase cheag 15	bun, afacerile doamnei Chiriadi şi ale număroşilor ei
prieteni.
         în politică nu putea deocamdată să se înregimenteze * Pe el îl trăgea firea spre cel mai înaintat democratism. Cocoana Lila însă, care era cu toate partidele, îl ţinea-n 20	loc.
   — Cu liberalii — zicea dînsa, răutăcioasă ca totdeauna — n-ai s-ajungi departe, căci la dînşii se-nde- suie toţi oamenii	ca tine. Conservatorii, fiind înfumuraţi şi leneşi,	au	mai multă nevoie de oameni vioi,
25	care şi muncesc cîteva ceva.
         Nu va fi avut dreptate cocoana Lila, dar aşa vedea dînsa lucrurile, şi gîndul ei era ca Tănase să se însoare cît mai curînd şi să între apoi fie la liberali, dacă socrul său e conservator, fie la conservatori, dacă socrul său 30	e liberal.
   Deocamdată grija de căpetenie a lui Tănase era să se descurce cu Dinu şi să-şi ieie partea din moştenirea rămasă de la răposatul său tată.
         Lucrul acesta era, după părerea cocoanei Lila, prea 35	penibil pentru	ca	un om ca Tănase să-l facă el însuşi,
şi era cestiune	de	tact să însărcineze pe cineva ca să-i
ceară lui Dinu socoteală despre chivernisirea averii şi să stabilească apoi împreună suma ce i se cuvine fiecăruia dintre cei cinci copii.
4 0 Tănase a dat dar procură tot d-lui Spirea, care făcuse şi testamentul lui Costache.
177

Era pe la-nceputul lunei noiemvrie cînd d-l Spirea a trecut pe la Dinu, ca să între-n vorbă cu dînsul.
Dinu se bucura că scapă, în sfîrşit, de Tănase, deşi
li se	părea tuturora lucru	nepotrivit	şi dureros că
5	Tănase, deşi întors în ţară,	n-a venit	să vadă pe ai
săi şi să-şi reguleze el însuşi afacerile.
Cu desăvîrşire dureros se sîmţea însă atinsă Fira. întoarsă de la Răstoacă, ea nu mai îndrăznea să-şi deie	pe faţă starea sufletească. Prin înstrăinarea fra-
10	telui	ei perdea cel din urmă	razem pe	care mai spera
să-l aibă în lume.
Moartea lui Văleanu o umpluse de spaimă.
       „Ce se alege de mine ? !“ a strigat dînsa cînd i s-a spus că el a fost împuşcat, şi de atunci mereu îi sta 15 înfiptă-n minte întrebarea aceasta.
L-a văzut mort, dar tot nu putea să-l şi sîmtă altfel decît ca trăind şi adeseori îi era parcă trebuie neapărat să iasă iar de undeva la iveală.
Deoarece nu putea să i se plîngă nimănui, căzuse 20 într-un fel de nesimţire mută, ca robul osîndit la pedeapsă grea şi împăcat cu gîndul că nu mai are scăpare.
Una cîte una se reiviau în mintea ei faptele petrecute, şi vedea acum cu toată limpezimea că toate s-au pornit din clipa în care l-a adimenit pe Văleanu 25 spuindu-i că tatăl ei doarme după-masă. S-a dus prin ascuns, ca să-l întîlnească şi tot prin ascuns a mers mai departe şi tot mai departe, înşelînd pe tatăl ei, pe mama ei, pe Dinu, pe Marghioala, pe maica stariţă, pe toţi ce-i ce-o păzeau cu iubire şi voiau s-o ferească de 30 rele: era greu vinovată, dreptate i se făcea, iar îşi zicea însă: „Ce-o veni să vie!"
S-a cutremurat apoi, cuprinsă de spaimă, cînd s-au ivit semnele stării binecuvîntate.
       Altă femeie şi-ar fi curmat zilele; Fira avea într-însa 35 prea multă sete de viată pentru ca să poată fi stăpînită de un asemenea gînd.
„Mă duc în lume! îşi zise ea. M-ascund!“
O, cîte sunt femeile care trec prin aceasta şi tot ajung în urmă fericite.
178

„M-ascund!“ îşi zise iar, şi acela care putea s-o ajute să se ascundă era Tănase, numai el, care putea s-o înţeleagă.
Trebuia neapărat să vorbească cu dînsul, şi dacă 5 nu putea el să vie acasă, era lucru uşor să se ducă la el dînsa cu mama ei, care de asemenea dorea să-l vadă.
Dinu era şi el de aceeaşi părere; Tănase el însuşi ar fi plecat însă, din întîmplare, de acasă dac-ar fi ştiut că-i vin mama şi sora.
10 Lasă că mama lui, deşi femeie foarte cumsecade, semăna cam a jupîneasă, ceea ce nu se potrivea cu groomul de la întrare, dar nu era deocamdată bine ca să meargă prin mahala vorba că are pe-aci prin apropiere mamă şi soră, apoi nici nu prea avea, după 15	o atît de-ndelungată despărţire, ce să vorbească cu ele.
După ce au venit însă, nu i-a rămas decît să le primească cu multă dragoste, iar nu ca pe alte persoane mai de seama lui.
       Se bucura foarte mult că le vede şi era foarte supărat 20	că are foarte mult de lucru şi n-o să poată sta mult
cu ele.
Fira era şi ea foarte turburată, căci se temea că n-o să poată vorbi cu dînsul.
— Dar tu? îi zise el peste cîtva timp Firei. Ce-ai
25	avut cu nenorocitul acela de Văleanu? îmi spune
Spiridon că vă plimbaţi mereu după ce plecasem eu.
Fira clipi o dată din ochi.
— Spiridon al tău spune minciuni, răspunse ea.
— Aşa mi-am zis şi eu, întîmpină Tănase. Ştiţi că
30	are să iasă o afacere de mare serizaţiune? Sunt pline
       gazetele, se vorbeşte pretutindeni, pe la Palatul de justiţie, prin localuri publice, prin saloane, şi toate semnele arată că ucigaşul a fost pus la cale de cumnaţii lui, ca să împartă între dînşii moştenirea ce i se cuvenea. 35	Fira tresări.
— Se poate, asta	e cu putinţă grăi dînsa, scăpînd
vorbele oarecum pe neştiute.
— Păcat de el! urmă Tănase. Era mare secătură, dar băiet bun.
40	Vorbele aceste şi	tonul în care fuseseră rostite au
atins-o greu pe Fira. Era ameţită de îi venea să leşine
179

şi nu mai îndrăznea să-i vorbească fratelui său, care îi părea om cu desăvîrşire înstrăinat şi lipsit de bunăvoinţă.
Nici c-ar mai fi putut să-i vorbească, deoarece Tănase 5 era grăbit, trebuia să plece la Curtea de justiţie, unde-1 aşteptau treburi mari, care nu sufereau amînare.
Trăit timp mai îndelungat în străinătate şi întrat în o lume cu totul noauă, el nu se mai socotea şi nici nu era de seama lor.
1 o	-— îmi pare foarte bine că v-am văzut — grăi dînsul
       gătindu-se de plecare — şi sunt foarte mîhnit că nu mai pot să stau cu voi, căci multe am să vă spun şi multe doresc să aflu de la voi. Sper însă că azi-mîne o să mai pot să răsuflu şi să mă duc pe acasă şi atunci 15 ne vom dumiri despre toate.
Cocoana Lina, mîndră de a-şi şti feciorul ajuns om atît de-nsămnat, se mîngîia şi cu atît numai, iară Fira a rămas cuprinsă de învăţămîntul că de la fratele ei la nici un razăm n-are să se aştepte.
20	Duminecă, ieşind de la biserică, Dinu a trecut pe la
d-l Spirea şi-au luat amîndoi înţelegere să se înţeleagă prieteneşte în ceea ce priveşte partea din moştenire a lui Tănase.
— Lucrul mi se pare lămurit, îi zise d-l Spirea. Ştim
25	cîtă avere a rămas. Fiindcă răposatul a lăsat văduvei
parte egală cu a fiecăruia dintre copii, se face şase părţi, iar din aceste una este a lui Tănase.
— Aşa este, îi răspunse Dinu. I-am şi trimis din partea aceasta opt mii de lei pîn-acum.
30	—Acestea se scad-—întîmpină d-l Spirea — iar din
veniturile pe timpul de la moartea lui Costache tragi d-ta a patra parte, şi ceea ce rămîne e a văduvei şi a copiilor.
       — A copiilor care sunt încă minori şi erau minori şi 35 la moartea tatălui lor, grăi Dinu aducîndu-şi aminte
de supărările Marghioalei. Tănase nu poate să aibă şi el parte la venituri.
Advocatul rămase cîtva timp pe gînduri, apoi se uită cam mirat la el: chestiunea i se părea bine pusă.
180

— Dar — zise el — erau şi banii lui puşi în întreprindere.
— Dacă erau — răspunse Dinu — i se cuvin carnete pentru ei, scăzînd cele opt mii, pe care le-a scos, dar
5 tovarăş la parte nu e.
D-l Spirea-şi dedea seamă că Dinu apără, după ce a scos partea sa, numai interesele copiilor puşi sub tutoratul său, şi-i dete dreptate. în adevăr, Tănase, care scosese în timpul anului opt mii de lei, nu mai 10 putea să aibă parte egală cu ceilalţi copii, chiar şi dacă ar fi fost minor, ceea ce nu era.
El ştia apoi că-n timpul anului, mai ales la poduri şi la magazie cîştigurile au fost de tot mari şi-şi închipuia că diferenţa e de cîteva sute de lei numai.
15	—Ne înţelegem, grăi dînsul, şi rămase ca mercurea
viitoare să vadă împreună socotelile şi să facă apoi actul de învoială.
Dinu era deci foarte voios cînd s-a-ntors acasă şi voios a	rămas şi-n timpul mesei,	şi după-masă, iară
20	Dinu se	muia cînd era voios, de se	făcea ca fierul roşu
şi-o dulceaţă oarecum oarbă se revărsa în toată fiinţa lui, încît ar fi fost în stare să-şi deie şi cămaşa de pe trup, ca să înveselească şi pe alţii.
Acum	putea Fira să-ndrăznească	a-i vorbi şi nu mai
25	rămînea	decît să aducă lucrurile	aşa, ca să rămîie
singură cu dînsul.
După-amiazăzi însă a venit pe la dînşii maica stariţa şi deodată s-au schimbat toate lucrurile.
II
30	Cocoana Mariţa a stat în	jeţul ei ca tîmpită după
ce a aflat că Vlaicu-1 pusese	la cale pe Florea.
Nu o dată zisese dînsa în	gîndul ei că Vlaicu e un
mişel, şi tot l-a ţinut pe	moşie, tot l-a lăsat să facă ce
vrea: ea era vinovată,	înainte de toate, ea.
35	Vlaicu tăgăduia şi era	foarte liniştit căci nu se putea
dovedi ceea ce el vorbise între patru ochi cu Florea şi
181

avea în dosul său pe Palea, advocat şi om cu mare trecere. A grăbit dar la Bucureşti, ca să vestească pe Palea despre cele petrecute.
D-l Palea foarte speriat îşi dedea foarte bine seamă 5 că Vlaicu, ajungînd în strîmtoare, va face tot ca Florea şi că însuşi nu poate scăpa decît scăpîndu-1 pe Vlaicu.
   — Să te duci — îi zise — fără de întîrziere la cumnatul meu Philopolu şi să-i spui tot ceea ce ştii despre magazia de fier şi despre legăturile lui Văleanu cu fata
10 fierarului. Dai martori pe Chiru şi pe popa, pe prietenii din Buşteni şi pe maica stariţa. Dacă Dinu a fost în ziua aceea pe la Răstoacă, nu-i judecătorului greu să-l scoată vinovat.
Philopolu, om cinstit cum era, a sărit în picioare 15 cînd a aflat mai ales cele ce i-a spus Vlaicu despre magazie şi nu mai a intervenit potrivit cu dorinţele lui Palea, dar a cerut, în interesul moştenitorilor legitimi, punerea sub interdict a cocoanei Mariţei.
         Cu aceasta s-au hotărît apoi toate, căci acum a sărit 20	şi cocoana Mariţa în picioare.
         încă de mult simţise ea că nepotul ei e duşmănit de cumnaţii lui, care rîvnesc la averea ei. Nu mai rămînea decît să afle şi ceea ce a spus Văleanu în auzul tuturora cînd cu pălmuirea lui Florea şi ceea ce-i mai spunea 25	acum Ana şi Florea şi popa şi alţii, pentru ca să fie
convinsă că în adevăr Vlaicu a pus la cale omorul, în înţelegere cu cei trei cumnaţi. Nu, nepotul ei nu putea să fie un mişel. Asemenea lucru nu s-a întîmplat niciodată în familia ei. Cînd a mai urmat apoi o cerere de punere 30	sub interdict, ea se simţea întinerită cu treizeci de ani.
   — N-am să le dau nimic, strigă ea şi porunci să-i pună caii la poştalion şi să se pregătească Ghinea ca să plece la Bucureşti.
   — îmi dau — strigă iar — toată averea ca să nu se
35	vorbească despre biata aceea de fată nevinovată şi
despre Dinu, cel mai cumsecade dintre oameni, şi să-i înfunde pe dînşii-n ocnă!
   Ghinea stătea ca pe spini şi pe jeratec.
   Acum nu mai putea să tacă.
40	— Sărut mîna cocoană — grăi dînsul — am să-ţi
spun ceva, înainte de plecare, în toată taina.
182

Mult au stat apoi cocoana Mariţa şi Ghinea închişi în casă, deşi puţine avea Ghinea să-i spună.
Cocoana Mariţa îşi ştergea din cînd în cînd sudorile reci şi se uita la el parc-ar fi voit s-l	omoare	pentru ca
5	să nu mai fie în lume nimeni care	să ştie	ceea ce îi
spunea el.
— Şi mai ştie cineva, Ghineo? întrebă dînsa într-un tîrziu.
— Eu cred că nimeni afară de mine, răspunse el.
10	Poate maica stariţă.
— Ghineo! grăi bătrîna. Să te ajungă moartea năpraznică în clipa cînd vei mai deschide gura ca să spui cuiva ceea ce mi-ai spus mie!
— Nici preotul în ceasul morţei — răspunse Ghinea —
15	că nu e păcat, ci faptă bună ca să	taci.
— Să-mi aduci pe maica stariţă!	mai zise cocoana
Mariţa.
       Maica stariţă nu ştia nimic şi era gata să jure-n faţa icoanei Maicii Domnului că nu poate să fie suflet mai 20	curat decît al lui Dinu.
— Să te duci, maică — îi zise cocoana Mariţa — să-i spui ce se urzeşte împotriva lui, ca să fie pregătit. Şi să-i mai spui ■— adăugă ea •— să nu se teamă de nimic, că eu n-am să las lucrurile pînă ce nu voi dovedi că
25 minciuni sunt toate. Cu însărcinarea aceasta a plecat maica stariţă în acea zi de duminecă să-l întîlnească pe Dinu.
„Urîtă lume!“ a zis maica Fevronia cînd a aflat cele petrecute cînd cu plecarea la gară a lui Văleanu. 30 Ea o cunoştea lumea aceasta şi de aceea a fugit din mijlocul ei, dar tot n-o credea atît de înrăită cum o vedea acum.
       Cunoscîndu-1 bine pe Florea, ea nu se-ndoia că el, numai strîmtorat de Vlaicu, a putut să săvîrşească 35 fapta ceea urîtă.
Aceasta i-a spus-o şi lui Dinu cînd acesta venise la schit s-o ia acasă pe Fira.
— Săracul, a zis fiind vorba de Văleanu. Om din fire bine pornit, dar căzut în mijlocul unei lumi care
4 0 l-a pornit spre răutate.
183

„Un perde-vară, care le făcea toate ca să nu i se urască şi fără ca să-şi deie seamă!" a zis Dinu-n gîndul lui.
N-au trecut însă	decît puţine zile după plecarea	de
5	la schit a Firei, şi	printre	sătenii de la	Răstoacă	s-a
pornit vorba că nu	Vlaicu,	ci Dinu este	acela care	l-a
năimit şi l-a pus la cale pe Florea.
Abia acum a aflat maica Fevronia că Fira şi răposatul se cunoşteau de mult, petrecuseră zile fericite la Buş- 10 teni şi la Braşov, că Văleanu luase înţelegere cu Vlaicu să zidească magazia cea nouă tocmai pentru ca s-o poată aduce pe Fira la Răstoacă şi multe altele, pe care le ştia ori le scornea Vlaicu.
       „Care va să zică eu am fost paravan", îşi zise maica 15	Fevronia cătrănită.
Tot nu-i venea însă să creadă că Dinu a fost în stare să-l împingă pe Florea la păcatul cel greu. Prea i se părea om întreg, cu inima curată şi un suflet bun.
Nu credea dînsa, dar sta la îndoială.
20 Căzut în bănuială grea, Vlaicu se răzăma pe cumnaţii răposatului, şi mâi ales pe Palea, pe care-1 şi ştia vinovat. Aveau ei destulă trecere ca să-l scape pe el, scăpîndu-se pe sine însuşi. Pentru aceasta era însă nevoie de un alt vinovat, iar acesta nu putea să fie decît Dinu, logod- 25	nicul Firei.
Ştia Vlaicu şi putea să-i spună şi lui Palea destule ca să nu mai rămîie nici o îndoială că în adevăr Văleanu avea legături foarte intime cu logodnica lui Dinu, care astfel a căutat să scape de un rival primejdios.
30	A ispitit deci maica Fevronia mai pe una, mai pe
alta dintre femeile de la curte, a luat-o de scurt mai ales pe Ana, duşmanca lui Vlaicu, dar nu s-a putut dumiri şi-n cele din urmă a plecat la Ploieşti, ca să ispitească pe Dinu el însuşi.
35	—Avem — i-a zis — o vorbă grea, foarte grea, dar
numai noi amîndoi, în cea mai mare taină.
îi era lui Dinu destul să se uite-n faţa ei ca să înţeleagă că vorba e de Fira, care stătuse cîteva zile-n casa ei.
40	—Cum vrei şi porunceşti, maică, îi răspunse dar,
adunîndu-şi toate puterile.
184

Au stat apoi mult de vorbă, ea spuind tot ceea ce auzise, ce ştia şi gîndea, iară el ascultînd din ce în ce mai greu atins.
       — Nu se poate! strigă el în cele din urmă. Toate 5 sunt născociri ale lui Vlaicu, omul hain, care caută să
scape năpăstuindu-mă pe mine.
— D-ta trebuie să ştii mai bine decît orişicine dacă „da" ori „nu". Dacă însă adevărat e că d-ta ai pus la cale pe Florea, sunt adevărate şi celelalte, răspunse călu-
10	găriţa.
Dinu se uită oarecum speriat împregiurul său. îşi aducea aminte de stăruinţele Marghioalei ca să n-o trimită pe Fira la Răstoacă şi-i era parc-o vede stînd într-un colţ şi făcîndu-i cele mai aspre mustrări.
15	—Nu cred, maică, zise el stăpînindu-şi glasul.
Sunt făcut aşa că nu pot să cred. Dar—-urmă peste puţin cu ochi plini de mînie — mi-e destul să ştiu că se vorbeşte, că numele ei e purtat cu ocară din gură-n gură.	De! — urmă iar scuturînd din cap —
20	parcă mi-ar fi	mai uşor dacă adevărat ar fi şi nu s-ar
vorbi.
El se plimbă apoi cîtva timp prin casă, strînse de cîteva ori pumnii şi scrîşni din dinţi, apoi se-ntoarse spre maica Fevronia.
25	—Te rog, maică — îi zise — să ai milă de ea şi de
noi şi să nu le mai spui aceste nimănui. Du-te, te mai rog, să-i spui că voiesc să vorbesc cu ea. Fă-o, te rog, să vie aici.
Era-n faţa lui, în glasul cu care rostise vorbele aceste,
30	în întregul lui	fel de a fi ceva ce-o făcea pe călugăriţă
să tremure şi	să se căiască de a-i fi vorbit.
Ea se uită deci cu hotărîre în ochii lui, acum liniştită, şi se depărtă, lăsîndu-1 stînd ca un stîlp de peatră.
Peste puţin Fira se ivi-n uşă.
3 5 Uitîndu-se-n faţa lui, ea tresări şi se opri o. clipă-n loc.
Nu se mai îndoia că stariţa îi spusese tot.
Ea se avîntă repede spre dînsul şi, acoperindu-şi faţa cu amîndouă mînile, căzu în genunchi.
— Iartă-mă! îi zise încet. Ai milă de mine! Nu mă
4 0	părăsi.
El se uită înduioşat la ea şi se dete un pas înapoi.
185

— Asta nu se iartă niciodată! grăi dînsul încet. Dacă nu ţi-a fost ţie milă de mama ta, care a muncit atît de mult şi a răbdat atît de mult pentru voi, dacă nu te-a durut inima pentru mine, care te-am iubit
5 mai mult decît lumina ochilor mei, dacă nu ţi-a fost ruşine de Marghioala, care, slugă proastă, sta curată ca picătura de rouă în faţa ta, cum ar mai putea să-i fie cuiva milă de tine?! Ne-ai dat, Firo, pe gura lumii, ai batjocorit prin uşurinţa ta casa în care te-ai născut,
10 în care ţi-ai petrecut anii copilăriei şi-n care ai să-ţi trăieşti zilele vieţii. Se iartă, Firo, greşelile făcute în clipe de nesocotinţă, dar tu ai stăruit în căile rele, ne-ai minţit, ne-ai înşelat...
Ea se cutremură şi începu să plîngă.
15	—Nu! urmă el cuprins de adîncă înduioşare. Tu ai
fost bucuria tinereţelor mele, dar la mine n-ai să mai cauţi iertare, ci numai scăpare. Nu am să te părăsesc, căci i-am dat răposatului făgăduinţa de a-ţi fi în toate împregiurările ocrotitor...
20	Fira se ridică şi, apucîndu-1 cu amîndouă mînile de
braţ, i se uită cu încredere-n ochi.
— Trimite-mă undeva unde nimeni nu mă ştie — îi şopti dînsa — şi după ce voi fi născut, mă-ntorc şi nu află nimeni nimic.
25 Dinu se dete îngrozit înapoi, îşi puse amîndouă mînile-n cap, apoi iar înaintă spre ea, o apucă de umeri,
o	scutură parc-ar fi voind s-o deştepte din somn şi i se uită stăruitor în faţă.
N-auzise vorbele grăite de ea, nu putea să le deslu-
30 şească înţelesul.
— Cum ai zis ?! întrebă el rostind vorbele încît abia putea să le audă. După ce vei fi ?!... tu... vei fi născut ?! Care va să zică e adevărat acum ceea ce se zicea odată ?! Mi se face negru înaintea ochilor! Firo, ce-ai făcut?!
35	—Omoară-mă, că nu e păcat!—suspină dînsa —
şi rămase-n faţa lui cu ochii la pămînt şi cu capul tras între umeri.
Dinu nu-şi mai putea stăpîni firea şi lăcrămile-1 năpădiră.
40	—Ah! ah! ah!... răcni el, încît răsuna toată casa.
Costache! răsări din mormînt, stăpînul şi tata meu,
186

răsări, ca să vezi ce s-a ales de cinstea casei tale, cum ţi-am păzit copilul şi odorul tău şi-al meu!
Uşa se deschise, şi intrară, cuprinse' de spaimă, una după alta, maica stariţă, cocoana Lina şi Marghioala.
5 Firei îi venea să fugă, să se ascundă-n pămînt, să
se răpeadă cu capul de zid, iar Dinu îşi ridică capul.
I se luminară dintr-o dată toate: Lina şi mai ales Marghioala nu trebuiau să afle, pentru dînsul, atît de-nspăimîntătorul adevăr.
10	—Da! — grăi dînsul rostind vorbele cu hotărîre
       neînduplecată — acum, cît mai curînd, trebuie neapărat să se facă cununia noastră: eu numai ca soţ al tău, ca ginere al cocoanei Linei şi ca cumnat al celorlalţi copii pot să stau în faţa lui Spirea. Dar nu eşti pregătită ?! 15	urmă el. O facem fără de mult zgomot, şi îndată după
cununie plecăm amîndoi undeva.
       Fira ridică ochii spre el: ar fi voit să fie singuri, ca să-i cadă iar în genunchi şi să-i sărute mîna, iar maica stariţă şi cocoana Lina îi făcură semn să nu se mai 20	împrotivească, în vreme ce Marghioala stătea mută şi
nemişcată la o parte.
Ochii lui se opriră asupra acesteia.
— Aşa trebuie să fie! altfel nu se poate! grăi dînsul. Trebuie să-şi primească fiecare soarta cu supunere!
25	Facem toate pregătirile — adăugă el — şi-o rugăm pe
maica stariţă să ne deie voie să ne ducem la schit şi să facem cununia acolo, numai noi între noi.
— O să ne bucurăm, îi răspunse stariţa.
           Firei i se răci sîngele în vine. Să meargă acum la 30	locurile unde a păcătuit?
     Ea începu să-şi frîngă mînile, cuprinsă de deznădejde, şi se apropie din nou de el.
— Nu! îi şopti uitîndu-se în ochii lui.
       O, multe i-ar fi spus dînsul dac-ar fi fost numai ei 35	amîndoi: acum însă trebuia să se stăpînească.
— Aşa avem să facem! grăi scurt.
Era vorba de nuntă: în faţa lui însă şi-n ochii lui era o asprime atît de nemiloasă, încît celor patru femei vorbele lui le sunau în urechi parc-ar fi zis: „Ai să mori !"
187

III
   Fira-şi purta soarta în umilită şi tăcută supunere* făcîndu-şi mereu sîlă ca să pară voioasă şi să nu-şi deie de gol suferinţele, deşi foarte adeseori o biruia
5 dorul de moarte. Ceea ce o ţinea era numai nădejdea
că el tot se va muia în cele din urmă, o va ierta şi iar va fi ca mai nainte.
   Silinţele ei de a mai vorbi cu dînsul rămîneau însă zadarnice. în faţa altora el era de rară bunăvoinţă 10 către dînsa şi nici măcar cu privirea nu-şi dedea pe faţă mîhnirea, dar nu voia cu nici un preţ să rămîie singur cu dînsa. Chiar în drumul lor spre schit el a lăsat-o să meargă cu mama ei şi a făcut drumul cu Leanca în altă trăsură.
15	Numai în timpul cununiei l-a răpus înduioşarea
şi abia mai putea să-şi stăpînească lacrămile, care se storceau în picături mari una cîte una şi-i curgeau peste obrajii sleiţi de sînge fără ca el să le ştergă.
         Şi e lucru fioros să vezi plîngînd pe un om atît de 20	puternic ca dînsul.
   După cununie el a sărutat-o cu toată dragostea lui cea veche şi adîncă, iară dînsa i-a sărutat mîna, s-a-n- cleştat cu amîndouă braţele de gîtul lui şi a început să plîngă cu hohote şi să rîdă înecată de plîns.
25	Plîngea şi cocoana Lina, şi maica stariţă, şi Leanca*
şi puţinii care mai erau împregiurul lor, cum se plînge la nuntă, cu lacrămi de bucurie. Nu se mai stăpînea dar nici el.
         — Să nu rîdeţi de mine fiindcă mă vedeţi plîngînd, 30	grăi dînsul desfăcîndu-se de Fira şi scoţînd batista"
      ca să-şi şteargă lacrămile ce-i ardeau obrajii. Eu am purtat-o-n braţe, am văzut-o crescînd sub ochii mei, am iubit-o-n toate clipele vieţii mele, n-am avut afară de dînsa altă bucurie în lumea aceasta, am păzit-o 35	ca lumina ochilor mei şi, gîndindu-mă la dînsa, mi se
      lumina întrega viaţă. O, cum să nu plîng?!
   Fira se uită cu înfiorare la buzele lui. Fiecare vorba rostită de ele era pentru dînsa o lovitură nemiloasă şi grea.
188

— Nu mai spune, strigă ea cuprinsă de deznădăj- duire. Le ştiu toate şi mi le spun în fiecare clipă!
Şi, cu toate aceste, lacrămile pe care le vărsa el nu erau lacrămi de durere.
5 — Cum să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a
dat destulă putere ca să săvîrşesc fapta aceasta?! urmă el, apoi îi luă capul cu amîndouă mînile şi-i sărută fruntea. El se va-ndura —■ adause — şi va face ca toate să fie uitate!
10	Dinu şi le pregătise toate ca seara să poată pleca cu
dînsa la gară, să ieie trenul ce trecea spre Vîrciorova şi s-o ducă undeva în străinătate.
        Pe-nsărate a venit însă pe la schit Ghinea să-i spună că-1 roagă cccoana Mariţa să vie neapărat şi cît mai 15 curînd pe la dînsa.
Atît graba cocoanei, cît şi tăinicia cu care i-a vorbit Ghinea l-au umplut pe Dinu de nelinişte.
        După cele ce aflase de la maica stariţă, cocoana Mariţa nu putea să-l cheme cu atîta stăruinţă decît 20 spre a-i spune ceva greu în ceea ce priveşte moartea lui Văleanu.
Nu se temea Dinu de nimic, căci el era om care nu ştie să se teamă. Dreptatea omenească i se părea lucru atît de firesc, încît era pe deplin încredinţat 25 că nevinovăţia lui va ieşi fără de-ntîrziere la iveală, îl neliniştea însă gîndul că, viind vorba despre cele petrecute între Fira şi Văleanu, ar putea să fie împe- decat de a pleca fără de amînare.
        Neliniştea îi era şi mai viuă după ce se duse la co- 30 coana Mariţa, care se plimba neastîmpărată prin casă, se uita cu un fel de frică la dînsul şi nu ştia cum să înceapă ceea ce voia să-i spună.
— Uite — îi zise în sfîrşit — te-am rugat să vii fiindcă am o greutate pe suflet şi n-aş avea nici în mormînt
3 5 odihnă dacă nu m-aş uşura. Te ştiu om cumsecade şi cu inimă bună, care ştie să tacă.
Dinu dete din umeri.
— Dacă tăcerea n-ar fi cumva păcat, întîmpină el.
        — Nu e păcat, nu-i! îl încredinţă ea. E semn de 40 dragoste, de milă şi de iertare.
El tresări cînd auzi vorba „iertare".
189

„Nu cumva ştie şi dînsa?! îşi zise. Nu cumva ştiu şi alţii?! Nu cumva toată lumea vorbeşte?"
— Aş vrea -— urmă ea — să risipesc, să ard, să prefac în praf şi cenuşă tot ceea ce am, ca să nu le
5 mai rămîie mişeilor nimic după moartea mea, dar advocatul cu care am vorbit îmi spune că orişice aş face eu, dînşii, care au trecere, vor şti să strice. Am făcut dar testament la tribunal şi am lăsat tot ceea ce se va găsi după moartea mea pentru copiii lor, care io nu sunt vinovaţi de păcatele părinţilor săi.
— Eşti miloasă, cocoană, şi dreaptă, îi zise Dinu.
— Mai am însă o dorinţă — urmă iar bătrîna — şi, apucîndu-i amîndouă mînile, i se uită stăruitor în faţă. Nu te turbura şi ai milă de bătrîneţele mele.
15	— Ce vrei să-mi spui, cccoană ? o-ntrebă el încet şi
viu mişcat.
— Trebuie să-ţi spun, îi răspunse ea. Ştii d-ta ce-a fost între nepotul meu şi ...
       El ridică mîna şi-i făcu semn să nu mai urmeze. 20	— De aceea am grăbit cununia, îi zise.
Cccoana Mariţa se uită lung la el.
       îşi aduse aminte cum l-a sărutat cînd l-a văzut sco- ţîndu-şi darurile din lăzi şi-ar fi voit să-l sărute şi acum, dar nu mai îndrăznea, şi ochii i se umplură 25	de lacrămi.
— Fii om pînă-n sfîrşit — grăi dînsa — şi nu ho-
ropsi pe biata aceea de copilă. Vinovat a fost el, nenorocitul — strigă cuprinsă de durere — căci e mişel bărbatul care nu	păzeşte cu sfinţenie curăţia femeii
30	ce i se aruncă cu	încrederea uşuratică a nevinovăţiei
în braţe.
Dinu dete posomorit din cap.
— Tăcerea ei nu se poate, ierta grăi dînsul.
— Ia-o ca virtute femeiască! întîmpină bătrîna,
35	apoi se duse la casa de fier şi-i deschise larg amîndouă
uşile. Iată — urmă — aici e ceea ce soţul meu, răposatul, şi eu am adunat stăpînindu-ne pe noi înşine un lung şir de ani: lasă-mi pentru ceasul morţii mîngăierea ca să ştiu că nu	lor le rămîne, şi ia pe nenumărate
4 0	tot ceea ce vezi aici şi uşurează-mi sufletul. Al vostru
să fie!
190

   Dinu se uită la şirul de săculeţe pline de galbeni şi la teancurile de hîrtii legate cu panglică albastră şi dete din cap.
   — Nu— zise — al meu şi al ei nu!
5 -—Al copiilor ei! stărui bătrîna.
   Dinu se plecă şi peste vreo jumătate de ceas el se-n- torcea pe poteca din pădure la schit, ducînd cu Ghinea
      o	geantă grea.
   Dacă i-ar fi întîlnit cineva, n-ar fi putut să spună 10 ce este-n geantă, dar Vlaicu ştia că Dinu s-a cununat cu Fira la schit, c-a fost în urmă pe la cocoana Mariţa şi are să plece în străinătate. El s-a pus dar călare şi s-a dus în goana calului ca să-l vestească pe d-l Philopolu despre aceste.
15 Domnul Philopolu, nesîmţîndu-se pe din destul dumirit, se mărginise a stărui ca lucrurile să fie ţinuţe-n loc pînă ce nu va fi adunat el destule dovezi.
   Florea spunea, ce-i drept, că Vlaicu l-a pus la cale, şi cocoana Mariţa, în urma celor aflate de la Ana 20 şi de la părintele Neagu, era convinsă că Vlaicu a fost pus şi el la cale şi toată lumea vorbea că adevăraţii vinovaţi sunt cei trei cumnaţi. Tocmai fiind însă în joc aceştia, mai ales Palea, deputatul, era un interes public ca lucrurile să nu fie pripite, şi mărturi- 25	sirea făcută de Florea era luată drept o apucătură spre
      a duce pe judecător pe o cale greşită. Vorba era dar de a-1 face pe Florea să mărturisească că în adevăr nu Vlaicu, ci Dinu l-a pus la cale, ceea ce el, în ciuda tuturor adimenirilor şi a tuturor torturilor, nu voia 30	să facă.
   Aflînd acum că Dinu s-a cununat şi vrea să plece în străinătate, deci să fugă, d-l Philopolu nu a mai stat pe gînduri. I se părea lucru învederat că Dinu, ţiind să puie mîna pe zestrea Firei, care nu voia să se 35 mărite după el fiindcă era încurcată cu Văleanu, a pus la cale omorîrea acestuia, iar acum şi-a împlinit gîndul şi vrea să fugă pentru ca să nu fie urmărit.
         El a stăruit dar ca Dinu să fie arestat fie la Vîr- ciorova, fie pe drum şi a trecut apoi pe la Episcopie 40 şi a cerut ca părintele Ilarie să-l cheme cît mai neînr- tîrziat pe părintele Neagu, care făcuse cununia.
191

   Lucrurile n-au putut însă să iasă după cum le plănuise el, căci Dinu n-a plecat, precum avea de gînd,. spre Vîrciorova, ci spre Bucureşti.
         Trebuia, înainte de toate, să aducă geanta la Casa de 5 depuneri.
în timpul cînd Dinu şi Fira-şi urmau drumul spre Bucureşti, telegraful juca pe toată linia, şi în curînd după sosirea lui la Bucureşti se ştia că el n-a plecat spre Vîrciorova, ci trebuie să se afle la Bucureşti, unde 10 poliţia se pusese-n mişcare ca să-l găsească.
   Lucrul acesta era însă eu mult mai greu de cum şi-l închipuiau agenţii de siguranţă.
         Nu voia Dinu cu nici un preţ să rămîie singur cu Fira. Mai ales în urma celor petrecute la cocoana Ma- 15 riţa, el se sîmţea muiat şi slab, se temea de explicaţiuni şi ţinea să n-o mai jignească pe Fira.
   — Eu n-o să pot trage cu tine la hotel, îi zise dar pe drum. Ar fi lucru primejdios să stau la hotel cu geanta aceasta. O să te las dar pe tine la hotel, şi eu
20 o să mă duc la un prieten, care stă pe la Obor.
   — Cum vrei — răspunse Fira umilită —■ şi-n vreme ce agenţii cutrierau hotelurile, ca să găsească doi însurăţei, ea plîngea singură-n cdaia pe care i-o luase Dinu.
25	Zadarnic nu ostăniseră însă agenţii: luni dimineaţa
se ştia că dînşii au sosit şi stau ascunşi undeva-n Bucureşti, iar pe la zece ceasuri, cînd Dinu-şi ducea geanta la Casa de depuneri, era găsit şi birjarul care-i luase de la gară şi putea să spună unde a lăsat-o pe ea şi unde 30 l-a dus pe dînsul.
   La Casa de depuneri Dinu a dat peste o greutate.
   —Aşa cum se află — i s-a zis — geanta nu poate să fie primită. Trebuie să pui pe ea pecetea d-tale în mai multe locuri.
35	Ce putea să facă?
Nu i-a rămas decît să ia geanta, să se ducă la un gravor, ca să-i facă cu cea mai mare grabă pecete cu numele lui, şi să se-ntoarcă iar la Casa de depuneri pentru ca să poată pleca încă după-ameazăzi, acum 40 spre Predeal, unde trenul pleca mai curînd.
192

  în vreme ce el stetea la gravor, un agent o păzea la hotel pe Fira, iar altul îi luase urma de la prietenul din mahalaua Oborului, dară iar i-a perdut-o la Casa de depuneri, unde n-a putut să afle decît că în adevăr a fost, dar peste puţin iar a plecat un om înalt, spătos, cu mustaţa tunsă şi bine îmbrăcat.
  Dinu, cu toate aceste, a ajuns să-şi depună geanta la timp, a luat-o pe Fira de la hotel în curînd după- ameazăzi şi s-a dus cu ea la un restaurant, unde au prinzit împreună, în vreme ce agentul care-i urmărea mînca şi el la masa de alături şi trăgea cu urechea.
  — Te-a căutat azi pe la nouă cineva, un domn, grăi Fira. Te-a găsit?
  — Cine putea* să mă caute ?! îi răspunse Dinu mirat* Nu ştie nimeni că ne aflăm aici.
  — Nu ştiu, zise dînsa. Fiindcă nu mi-ai spus unde te afli, n-am putut nici eu să-i spun decît c-o să vii pe la mine, şi mă mir că n-a mai venit şi nu te-a aşteptat. Poate acum, cînd ne-ntorcem iar la hotel, ca să plecăm la gară.
  Dinu rămase cîtva timp pe gînduri.
  Cine putea să fie cînd un ceas mai nainte de a fi plecat de la Răstoacă nu ştia nimeni c-o să vie la Bucureşti ?!
  — Nu cumva o fi de la poliţie?! întrebă el încet.
  ■— Se poate, răspunse ea. Da, se poate, repetă iar aducîndu-şi aminte de feţele pe care le făcea chelnerul care venise cu domnul acela. Ce-ar putea însă poliţia să aibă cu noi ?!
  Dinu îşi comandase o ciorbă de perişoare, şi lingura îi tremura în mînă.
  El şi poliţia?!
  Era lume multă, fel de fel de oameni împregiurul lui, şi trebuia să se stăpînească.
  Cu toate s-ar fi împăcat, dar ea nu trebuia să sîmtă nimic. Cu orice preţ trebuie s-o dea la o parte.
  Era mulţumit c-a putut să depună geanta, ca poliţia să n-o găsească la el. Avea însă la dînsul recipisa.
  El îşi apropie scaunul de Fira, îi aruncă o căutătură aspră, apoi scoase portofelul şi i-1 dete prin ascuns.

   — Păstrează-1 bine — îi zise — că sunt într-însul peste două mii de lei şi hîrtii de mare preţ. Ieşi, ia o birjă, du-te la gară şi aşteaptă-mă acolo, că eu trec pe la hotel, îţi iau lucrurile şi viu după tine. Dacă s-ar
5 întîmpla însă ca să întîrzii, pleacă şi fără de mine şi aşteaptă-mă la Predeal.
   — Dar de ce ?! întrebă ea speriată.
   El îi luă mîna şi o strînse nervos.
         —Nu mai întreba nimic — grăi dînsul — ci fă cum i o ţi-am spus.
   Peste puţin Fira plecă ţiindu-se abia pe picioare, iară Dinu-şi urmă prînzul liniştit, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.
   Agentul îşi lua şi el liniştit cafeaua.
15 îi era destulă tăinicia cu care-i văzuse vorbind ca să se ştie pornit pe cale bună şi să plece cu pas sigur peste vreun sfert de ceas, cînd Dinu şi-a scos punga, şi-a făcut plata şi a plecat la hotel.
IV
20 „E smintită!" zicea d-l Philopolu cînd i se vorbea despre mînia cocoanei Mariţei şi despre zvonul pornit de la dînsa; el nu se avînta însă şi toţi cei ce-1 cunoşteau mai de aproape se mirau de liniştea cu care-şi aduna dovezile. îi era destulă făgăduinţa judecătorului de in- 25 strucţiune, un bun prieten al său, că nu va face nimic fără ca să-l fi vestit şi pe el şi că va ţinea lucrurile cît de mult în loc.
Duminecă seara, pe la opt, cînd a venit Vlaicu să-i vorbească despre cele petrecute la schit şi să-i spună 30 că Dinu pleacă în străinătate, Philopolu s-a mărginit a-i face prietenului său înpărtăşire despre cele ce-a aflat.
   Planul lui era făcut.
Avea martori pe părintele Neagu, pe Chivu şi pe 35 prietenii din Buşteni că Văleanu a avut la Buşteni legături cu Fira. Nu mai încăpea dar îndoială că Vlaicu spune adevărul cînd mărturiseşte că au pus la cale magazia de fer anume pentru ca s-o aducă pe Fira la
194

       Răstoacă, unde ea a şi venit în mai multe rînduri şi s-a-ntîlnit adeseori cu Văleanu. Orişicît de mult ar fi tăgăduit dar Florea, legăturile dintre Fira şi Văleanu erau neîndoioase şi stariţa nu putea să fie decît o mijlo- 5	citoare. De ce altfel atîta grabă cu încheierea căsătoriei?
       de ce cununia tocmai la schit? de ce fuga peste hotare? Călugăriţa era amestecată în toate şi putea să spună multe. Tocmai de aceea ţinea Philopolu ca să-l ieie de scurt pe părintele Neagu mai nainte de a fi vorbit 10	cu dînsa, şi luni, pe la zece înainte de ameazăzi, cînd
a primit înştiinţarea că s-a găsit la Bucureşti urma lui Dinu, el şi părintele Ilarie-1 ispiteau pe popa.
       Părintele Neagu se sîmţea cu atît mai strîmtorat cu cît avuse[se] şi el încurcături cu Florea şi cu Ana. Tot 15	îşi repetase dar mereu vorbele :„Dacă vrei să nu te-ncurci,
spune adevărul, numai adevărul şi tot adevărul".
El li-a spus dar că de la stariţa a aflat ceea ce ştia despre legăturile de la Buşteni ale lui Văleanu şi că maica stariţa o ştie aceasta de la cocoana Mariţa.
20	— Preţioasă mărturisire! exclamă d-l Philopolu.
Va să zică şi bătrîna ştia. Şi de unde cunoaşte stariţa pe fata ferarului?
— N-o cunoştea — răspunse popa — dar a trimis-o la ea Vlaicu şi a mers împreună cu Caliopi, fata acestuia,
25	care o cunoştea.
— Care va să zică mişel e şi Vlaicu, grăi Philopolu. Era amestecat şi el. Ce s-a petrecut la Paşti, cînd te-ai împăcat cu cocoana?
— Nu ştiu, răspunse popa. Ştiu numai că a venit
30	cocoana pe la mine şi ne-am împăcat. Cred însă că
părintele Visarion, maica stariţă, ferarul şi logodnica lui au îndemnat-o.
Şi mărturisirea aceasta o găsea d-l Philopolu foarte preţioasă.
35	—Ce s-a-ntîmplat mai tîrziu — întrebă el — că iar
s-a supărat cccoana şi iar v-aţi înpăcat?
— Nu s-a mai întîmplat nimic; nu s-a mai supărat cucoana; nu ne-am mai împăcat, grăi popa.
— Adă-ţi bine aminte, părinte, stărui d-l Philopolu.
40	Cumnatul meu mi-a scris că iar e supărată.
Părintele Neagu răsuflă o dată.
195

— Dacă ţi-a scris aşa ceva — grăi dînsul dezgheţat— să mă ierţi, cocoane, dar a spus minciuni, pe care i le-a şoptit la ureche Vlaicu.
D-l Philopolu rămase puţin pe gînduri.
5	Dacă popa spune adevărul, era mişel şi cumnatul său,
advocatul şi deputatul.
— îţi dai seamă cît de grea e vorba pe care ai zis-o ? întîmpină el.
Părintele Neagu iar răsuflă.
10	— Tocmai de aceea am zis-o —■ răspunse el — şi-ţi
spui aici în faţa părintelui Ilarie că toate de la Vlaicu şi numai de la el vin.
El începu apoi să spună, iar să spună şi mereu să spună tot ceea ce ştia ori aflase fie de la Ana, fie de la 15 alţii, în vreme ce părintele Ilarie stătea parc-ar fi şi surd, şi mut, iar d-l Philopolu asculta şi schimba feţe. Nu-i părea rău că le află, ar fi dat însă mult dacă n-ar fi fost şi călugărul de faţă.
       —• Aceste sunt, părinte — grăi dînsul în cele din 20	urmă-—minciuni adunate de pe uliţă, pe care n-o să
ţi le creadă nimeni, şi faci foarte bine dacă nu le mai vorbeşti şi altora despre ele.
       Era foarte supărat d-l Philopolu, dar nu mai ţinea să o ieie şi pe maica stariţă de scurt, şi după unsprezece, 25	cînd a plecat de la Episcopie, a dat prietenului său
depeşa:
„Nu vă pripiţi, că ne compromitem cu fierarul. Mergi înainte pe calea apucată".
       Putea dar Dinu să plece pe la trei, că nu-1 mai urmărea 30	nimeni, dar el n-o ştia aceasta, se temea dar ca nu cumva
să fie arestat fie la gară, fie pe drum, fie la Predeal, şi a lăsat-o pe Fira să plece singură, părăsită, rămasă fără de razăm, în lume.
       Stătea tîmpită şi cu ochii închişi în colţul cupelei 35	şi se chinuia însăşi pe sine ca să nu-şi deie de gol starea
sufletească. Cu cît mai mult se apropia de Sinaia şi de Poiana-Ţapului şi de Buşteni, cu atît mai des îi răsunau în ureche vorbele „curată ca picătura de rouă", şi cu atît mai greu îi era să-şi stăpînească pornirea de
196

a se arunca între şine, sub roatele trenului, şi gemea, biata femeie greu canonită, pe înfundate.
       Ce noapte a fost noaptea ei! Pentru ce zi şi-a deschis ochii marţi dimineaţa? Cum îl aşteaptă întrebîndu-se 5 dacă mai vine ori a lăpădat-o?
Vai de sufletul celui ce poartă sarcina unui greu păcat!
Uşoare nu i-au fost însă nici lui ceasurile petrecute departe de dînsa.
10 Mereu o vedea în faţa sa pe cocoana Mariţa şi că bătăi de tun îi răsunau în urechi vorbele „încrederea uşuratică a nevinovăţiei" şi „tăcerea e virtutea feme- iască".
       Nu era vinovată ea, nu era... el însă iară şi iarăşi 15 zicea: „Asta nu se iartă nicicdată".
Cînd a văzut-o, în sfîrşit, la Predeal, albă la faţă şi ţinîndu-şi abia trupul istovit, floare ofilită în timp de o zi, el a fost cuprins de adîncă înduioşare şi iar a mîngîiat-o cu drag, cum mîngîi pe copilul pe care l-ai 20 certat stăpînindu-ţi durerea. Pe copil însă, numai pe copil îl mîngîia, şi cînd îşi aducea aminte că e şi femeie, iar îşi zicea: „Asta nu se iartă" şi iar i se înăsprea firea.
       Mai era mult timp pîna la plecarea trenului spre 25	Braşov.
El se retrase cu dînsa într-un colţ.
•— Ai dorit — îi zise — să mergi undeva unde nu te ştie nimeni, şi	înţeleaptă îţi este dorinţa. Te duci
acum ca femeie	cu rost, iar nu ca fată rătăcită şi horop-
30	sită.
Ea-i apucă mîna cu amîndouă mînile şi începu să plîngă.
       — Stăpîneşte-te, Firo, că lumea te vede — urmă el -— şi acum, şi de aici înainte să te stăpîneşti, şi părăsită 35	să nu te sîmţi,	căci eu nu te-am iubit nicicdată cum
te iubesc acum, cînd ai nevoie de multă iubire, de multă mîngîiere şi de mult sprijin. Razămă-te, dragă, pe mine ca pe cel mai bun părinte, ca pe cel mai adevărat frate ...
40	—Ah! — suspină ea — nu mă chinui! Ceartă-mă,
bate-mă, calcă-mă-n picioare, dar glasul acesta nu pot
li#

să-l aud şi-mi perd minţile cînd te uiţi cu atîta bunăvoinţă la mine, adăugă şi se depărtă cu paşi grăbiţi. El plecă în urma ei.
— Stăpîneşte-te, îi zise iar. Trebuie să ne înţelegem
5	aici şi acum, ca să ştiu ce faci şi unde	vrei să te las.
— Cum vrei d-ta aşa fac, răspunse	ea.
— Eu cred — zise el — că faci bine	dacă	rămîi	la
Braşov vreo două săptămîni, apoi te-ntorci	acasă	şi
vii iar cînd va fi nevoie. Stai în vreo familie potrivită,
10	în care te sîmţi bine.
— Şi d-ta?! întrebă ea speriată.
— Eu poate că voi fi nevoit să rămîn aici, răspunse el. Ea rămase pe-o clipă cu ochii în pămînt, apoi iar
îl apucă cu amîndouă mînile de braţ.
15	—Nu mă mai lăsa singură, că mă prăpădesc, stărui
cu toată căldură.
El nu mai putea să-şi ascundă temerile.
— Linişteşte-te, draga mea, îi zise. Se poate că nu mă vor lăsa să trec graniţa.
20	—De ce?
— Sunt bănuit de a fi pus la cale uciderea lui. Fira începu să tremure şi se uită cuprinsă de groază
la el.
        — Şi asta?! şopti. O, de ce nu vine moartea cînd 25 o doreşti ?!
v
        Saloanele d-nei Chiriadi erau loc de-ntîlnire pentru fel de fel de oameni, lume multă şi vioaie, care-şi petrece viaţa-n goană mare, culcîndu-se tîrziu după miezul 30 nopţii şi sculîndu-se pe la ameazăzi.
Veneau unii pentru ca să-şi petreacă fie făcînd curte, fie jucînd cărţi, alţii ca să mai afle cîte ceva despre cele ce se petrec „în dosul culiselor", iai* alţii ca să urzească vreo intrigă, să pornească vreun zvon, să 35 „lanseze" ceva ori să încheie vreo legătură, fiecare cu ale sale: aici se ştiau şi se puneau toate la cale.
Doamna Chiriadi umbla de ici pînă colo, stetea ici cu unul, colo cu altul, avea-n faţă pentru fiecare cîte
198

o	vorbă bună, iar în dos cîte o observaţiune răutăcioasă, ştia tot ceea ce ştiau toţi şi-şi dedea silinţa să le	facă
tuturora plăcute cele cîteva ceasuri petrecute-n	casa
       ei: asta era plăcerea ei cînd petrecea sezonul de iarnă 5	la Bucureşti.
Acum ţinea să-l petreacă fiindcă avea şi dînsa	ceva
de pus la cale.
       Ţiind totdeauna să fie corectă, să păstreze formele şi să salveze aparenţele, ea se ferea de tot ceea ce ar 10	fi putut să semene a scandal. Fiindcă gurile rele,	care
sunt multe şi neastîmpărate, spuneau pe ici, pe	colo
       cîte ceva nepotrivit asupra particularei stăruinţe cu care ea recomanda pe d-l Anastasie Costache prietenilor săi ca tînăr distins şi capabil, dînsa a pornit 15	o adevărată vînătoare de fete, ca să-i găsească lui
Tănase o partidă potrivită cu poziţiunea lui în societate.
       „Uite, aşa o gîsculiţă crescută la călugăriţe — îşi zicea dînsa — care are ceva zestre şi aduce şi oarecare 20	legături/'
Ei nu îi era greu s-o găsească.
       D-l căpitan Ţinteş, mare frumuseţă de om, şi instruit, şi deştept, şi bogat, cea mai distinsă figură în salonul d-nei Chiriadi, avea o fată pe care o iubea foarte mult, 25	dar de care voia să scape, căci era om tînăr încă şi i
       se cuvenea să trăiască în libertate. Cocoana Zce, mama fetei, era încă mai tînără, trecută abia de treizeci şi cinci de ani, şi ţinea şi ea să trăiască în libertate, căci era şi ea frumoasă, deşteaptă şi bogată. Se luaseră 30	Ţinteş şi Zce din mare dragoste, dar cum adeseori
se-ntîmplă, dragostea a slăbit, au început să umble fiecare de capul său, iar de cîţiva ani nu-i mai ţinea la un loc decît Natalia, fata lor, pe care cocoana Zoe
       o	iubea chiar mai mult decît pe soţul ei legitim. Acum, 35	de cîteva săptămîni, de cînd, în urma stăruinţelor
d-nei Chiriadi, o aduseseră pe Natalia acasă, ei făceau chiar „menagiu bun", deşi erau zoriţi a sfîrşi cît mai curînd cu el.
       Mai era însă o greutate la mijloc, d-l Căzănescu, 40	fratele cocoanei Zoe.
D-l Căzănescu acesta era un fel de curiozitate.
199

Deşi om cu avere frumoasă, se întorsese de la Paris cu diplomă de inginer şi, deşi avea diplomă de inginer, n-a stat decît un an şi jumătate la Căile Ferate, unde
i se deschidea carieră frumoasă, ci s-a căsătorit şi s-a 5 mutat la moşie, unde trăia cu ţăranii parcă n-ar fi făcut nicicdată studii la Paris. Mare amator de muzică şi de teatru, d-l Căzănescu-şi petrecea iarna la Bucureşti, unde era bine cunoscut şi luat adeseori în zeflemea fiindcă umbla de cele mai multe ori cu droaia după 10 el, cinci băieţi şi trei fete, acum cea mai mică de noauă ani. Era senator, un lucru la care ţinea foarte mult, umbla mult în lume şi avea o particulară slăbiciune pentru cocoana Lila, care ştia să-şi bată joc de toţi şi de toate.
15 în politică d-l Căzănescu era totdeauna cu guvernul, căci, după părerea lui, guvernul, orişicare ar fi el, reprezentă ţara.
       în familie nimic nu se făcea fără de voia lui, şi mai ales Natalia era mai mult fata lui decît a cocoanei 20	Zoe, pe care el o socotea foarte nenorocită.
— Ei,	ce zici, cocoane? îl întrebă d-na	Chiriadi,
trăgînd cu ochiul spre Tănase.
— Ce să zic ? răspunse el. Ideea n-ar fi proastă, şi
băiatul e	vioi şi pare om cu multe mijloace,	din care
25	ar putea	să iasă ceva. Nu ştii însă nicicdată	cum are
să se-ndrumeze un om în societatea noastră, care caută mereu şi stoarce tot ceea ce e rău în fiecare. Mai cuminte decît prietenul meu Velicu nu poate să fie nimeni, şi ai văzut ce-a păţit cu Palea?
30	—De el să nu te doară	capul, întîmpină	cocoana
Lila. îl scapă guvernul, ca	să-l aibă aderent	devotat.
Acela nu mai face opoziţiune!
JM Căzănescu scutură supărat din cap.
—îfu pentru că nu mai face opoziţiune, nici pentru 3J ca «â-l aibă devotat —grăi dînsul—-ci pentru că interese superioare ale ţării cer ca să nu rămîie o asemenea pată asupra unui membru al Parlamentului. Cum ne-ar judeca lumea dacă s-ar dovedi că un deputat şi om cu trecere a pus la	cale uciderea cumnatului
40	său?! Ce ţară mai suntem	noi?!
200

— Fără-ndoială ... fără-ndoială, stărui cocoana Lila cu obicinuita-i răutate. Asemenea pete se şterg ori cel puţin se acoper, tot aceasta o zisei şi eu.
— Eu m-am interesat foarte mult de afacerea aceasta
5	— urmă d-l Căzănescu — şi deşi nu sunt advocat,
       găsesc uşoară poziţiunea apărării. Greu e pentru Velicu, care şi-a perdut feciorul şi are cuvinte de a-şi bănui ginerele, dar Palea iese uşor. Să vezi d-ta, urmă el cu oarecare vioiciune. Pîndarul împuşcase cîteva 10	zile mai nainte un cîne al lui Văleanu, iar acesta-1
       pălmuise în faţa soţiei lui, care intervenise şi ea. Presupunerea firească e dar că pîndarul, instigat de soţia sa, o femeie pătimaşă, a săvîrşit un act de răzbunare şi zice c-a fost pus la cale de Vlaicu pentru ca să-şi 15	uşureze poziţiunea, iară Vlaicu tot spre a-şi uşura
poziţiunea se descarcă asupra lui Palea, pe care-1 ştie om cu proptele. Nu e vorba nici să se şteargă, nici să se acopără, ci să se arate că nu e în adevăr pată.
       Cocoana Lila era prea deşteaptă pentru ca să nu-şi 20	deie seamă despre puterea convingătoare a acestui
raţionament.
— Cum rămîne însă cu matrapazlîcurile pe care Palea şi Vlaicu le-au făcut împreună? întîmpină ea.
— Asemenea lucruri se fac ori nu se fac — răspunse
25	d-l Căzănescu — nu se ştiu cînd se fac şi se spun şi
fără ca să fi fost făcute, şi sunt mijloace spre a face ca popa şi ceilalţi să-şi mai schimbe mărturisirile puşi în faţa primarului şi a învăţătorului, care spun că nu ştiu nimic!
30	— Iată o foarte potrivită ocaziune pentru tînărul
nostru ca să se pună în evidenţă, grăi cocoana Lina.
— S-o facă, stărui d-l Căzănescu. Să se înscrie între apărători şi să ne-nţelegem noi amîndoi cum are să susţie felul meu de a vedea lucrurile.
35	Aşa a intrat Tănase-n rîndul apărătorilor lui Palea,
susţinînd îndeosebi nevinovăţia lui Vlaicu, omul năpăstuit, care într-un îndelungat şir de ani a dat cele mai neîndoioase dovezi de credinţă către cocoana Mariţa, acum indusă-n eroare de popa şi de uneltele lui.
40	Mulţumită stăruinţelor d-lui senator Căzănescu iar
a fost chemat apoi părintele Neagu la părintele Ilarie,
201

       care şi-a frecat mînile şi l-a sfătuit cu toată dragostea ca, în interesul bunei păci şi-al sfintei biserici, să se astîmpere şi să nu se ieie-n coarne cu cei puternici, căci cei morţi tot nu au să mai învie şi de duşmănia 5 celor vii avem să ne ferim.
   Nici nu avea părintele Neagu să scadă nimic din cele mărturisite de dînsul: era destul să adauge pe ici, pe colo cîte un „precum am auzit" ori „pe cît ştiu din zvon".
10 Avea Tănase succese din ce în ce mai învederate şi erau din zi în zi mai multe uşile care i se deschideau.
         Ca să se ţie însă la nivel, avea nevoie de bani şi-i dedea mereu zor d-lui Spirea, iubitul său coleg, să scoată la capăt afacerea cu Dinu şi să stoarcă cît se 15 poate de mult.
vi
   „Cum vrei d-ta, aşa fac!" zisese Fira, şi aceasta era de aici înainte legea vieţii ei.
         Nu ştia însă el totdeauna ce are să voiască. în lumea 20	în care trăia, orişicum ai fi dat, nu puteai să ştii unde
are să crape. „La una mă aştept, şi cu altă mă pomenesc
— zicea el — şi-n zori de zi nu poţi să prevezi ce ai să vrei pe înserate".
         La Braşov au trecut fără de greutate şi chiar în 25	ziua sosirii lor au găsit, cum zisese el, o famile potrivită,
în care ea se sîmţea bine, iară el a rămas la un hotel şi venea-n fiecare zi s-o ieie la masă şi la plimbare.
         Mai bine decît aşa nu putea să fie, şi după o zi, două s-au deprins amîndoi cu gîndul că numai aşa e 30	bine: nicicdată ei amîndoi singuri, totdeauna nevoiţi
a se stăpîni în faţa celor ce îi văd şi-ar putea să audă ori să-nţeleagă din purtările lor ceea ce-şi zic unul altuia.
Nici nu mai aveau în adevăr ce să-şi zică: ceea ce 35 se putea spune îşi spuseseră în timpul celor cîteva zile de zbuciumare sufletească, şi acum, cuprinşi de liniştea oboselii, se fereau amîndoi de a rămînea
202

singuri, ea i se supunea orbeşte, iară el ţinea s-o cruţe şi era de o bunăvoinţă fără de margini.
   Toată viaţa nu puteau însă s-o ducă aşa, şi-n ziua cînd au plecat acasă, iar au început să se neliniştească.
5 Nu era cu putinţă să trăiască amîndoi sub acelaşi acoperiş fără ca să rămîie cîteodată şi numai ei singuri şi fără ca să-şi spună în vreo clipă de slăbiciune ceea ce mai aveau pe inimă. Mai era apoi şi Marghioala, de care amîndoi se temeau pentru că ea putea să le 10 facă mustrări grele.
   Fira, tot femeie, îşi reamintea mereu vorbele „curată ca picătura de rouă" şi se sîmţea cînd umilită şi ruşinată, cînd pornită spre mînie, totdeauna jignită în amorul ei propriu, şi era destul o vorbă scăpată din întîmplare 15 ori o privire furişată pentru ca ea să-şi peardă bunul- cumpăt.
   El nu putea să-i ştie gîndurile, dar îşi aducea aminte şi cele petrecute, şi vorbele pe care le rostise, le vedea pe amîndouă-n faţa sa şi i se părea lucru peste putinţă 20 ca ele să mai poată trăi în aceeaşi casă: prea erau multe lucrurile pe care nu puteau să şi le spună fără ca să li se răzvrătească întreaga fiinţă.
         Era, cu toate aceste, peste putinţă ca Marghioala să plece din casă. Tocmai acum trebuia neapărat să 25 rămîie. De ce adecă să plece?!
Orişicît de neînduplecat ar fi fost el în hotărîrea de a cruţa pe Fira, încă mai mult ţinea ca asupra Marghioalei să nu poată cădea nici cea mai mică umbră de bănuială. „Are să rabde!" îşi zicea el, parcă dînsa 30 anume spre a răbda a fost născută pe lume.
   N-o cunoşteau însă nici Fira, nici Dinu îndeajuns pe Marghioala.
   Ea nici alungată cu biciul de foc n-ar fi plecat acum.
         „Nu-i a bine!" şi-a zis ea atunci cînd l-a văzut spu- 35 nînd că cununia trebuia să se facă cît mai curînd.
Nu ştia dînsa ce s-a petrecut între dînşii, dar ştia destule, vedea faţa lui şi faţa ei şi nu mai avea nevoie să-i mai spună cineva încă ceva pentru ca să sîmtă că se duc ca la-nmormîntare cînd au plecat la schit 40 şi să-i plîngă Firei de milă.
203

O, ea-1 cunoştea pe Dinu. De cîte ori voise, în clipe de slăbiciune, să se apropie de dînsul şi el o ţinea departe. Dacă lumea întreagă ar fi strigat într-un glas că dînsul e om	duios şi dulce la fire, ea-1 vedea cu
5	barosul în mînă	şi-l ştia aspru, neapropiat şi fără de
milă.
       O	plîngea Marghioala pe Fira, iară Dinu, care nu ştia cum se leagă la suferinţe femeie cu femeie, a rămas într-un fel de aiurire cînd le-a văzut pe amîndouă io	faţă-n faţă.
Lina, mamă, şi Leanca, soră, s-au bucurat, lucru firesc, cînd au revăzut-o pe Fira, deşi ea abia mai putea să-şi stăpînească lacrămile.
       Marghioala, cînd i-a văzut trupul şubred, faţa ei 15	suptă, obrajii ei veştezi şi ochii ei stînşi şi umezi, a
înaintat pas cu pas, şovăind, spre ea şi n-a mai putut să-şi stăpînească	lacrămile. A fost destul ca ochii lor
să se-ntîlnească	pentru ca ele să se-nţeleagă, şi Fira
i s-a aruncat plîngînd în braţe.
20	Nu putea nimeni să-şi deie seamă şi nu ar fi fost
nici ele însele în stare să spună de ce plîng, dar trebuiau să plîngă.
— Ştie tot, tot! se tîngui Fira peste vreun ceas, cînd se aflau singure.
25	— Şi e, îl ştiu, aspru şi nemilos, întîmpină Marghioala.
— O, nu! — grăi Fira deznădăjduită ■— cu bunăvoinţa lui mă omoară, cu cruţarea despreţuitoare.
       Abia acum sîmţea ce uşurare e să ai pe cineva căruia poţi să-i spui tot ceea ce-ţi zbuciumă sufletul, se căia 30 de a nu-şi fi deschis mai nainte inima şi se plîngea de a nu fi ţinut seamă de îndemnurile Marghioalei.
— Nu puteai, o linişti aceasta. Sunt lucruri pe care femeia nu le spune, iară bărbatul trebuie să şi le gîn- dească, dacă are inimă, şi fără ca să i le fi spus cineva.
35	Ştia şi dînsa lucruri pe care nu era-n stare să le
spună, o socotea pe Fira mai mult nenorocită decît vinovată şi-şi dedea silinţa s-o mîngîie şi s-o-mbărbă- teze.
Atît îi şi trebuia Firei.
204

— Nu mă părăsi — îi zicea — şi nu mă lăsa singură mai ales noaptea, cînd, perindu-mi somnul, mi se înfăţişează toate în chip îngrozitor.
Veneau toate atît de fireşte, încît li se părea tuturora 5 lucru de sine înţeles ca Lina să fie cruţată şi, Marghioala să-şi facă rost ca să doarmă-n iatacul Firei, care avea din cînd în cînd nevoie de ajutor în starea de slăbiciune la care ajunsese.
       Iar s-a liniştit dar casa, o linişte, ce-i drept, tristă io	şi tăcută, dar binefăcătoare, şi lucrurile s-ar fi îndru
mat, poate, spre bine dacă n-ar mai fi fost la mijloc şi stăruinţele lui Tănase, care nu putea să aştepte.
       După ce luase înţelegere cu Tănase* d-l Spirea nu se mai învoia cu nici un preţ ca cele opt mii să fie scăzute 15	din capete, ci stăruia ca ele să fie socotite drept parte
din venituri.
Dinu însă era neînduplecat: ar fi dat din al său, dar de la ceilalţi copii nu lăsa nimic să treacă; deocamdată însă nu zicea nimic.
20	— Să vedem mai nainte cît fac veniturile, care e
partea fiecăruia şi dacă i se cuvin din venituri opt mii, mai mult ori mai puţin, grăi dînsul şi rămase ca să treacă împreună peste socoteli.
       Abia acum s-au ivit greutăţile cele mari, şi n-a asudat 25	Dinu nicicdată cum asuda de aici înainte.
Spirea stăruia, înainte de toate, să i se dea socoteală în toată regula despre ceea ce s-a cheltuit în casă cu întreţinerea copiilor — mîncare, îmbrăcăminte şi celelalte — ca aceste cheltuieli să fie scăzute ca cele opt 30	mii de lei pe care le-a luat Tănase.
O	socoteală de felul acesta era însă peste putinţă, căci în casă se făcuseră cheltuieli şi pentru întreţinerea ucenicilor şi-a atelierului, ba timp îndelungat şi pentru hrana, adăpostirea şi spălătura calfelor.
35	Nu voia apoi d-l Spirea să ştie nimic despre carnetele
sumelor, pe care Dinu le anticipase din al său fie ca să-i trimită lui Tănase, fie ca să acopără cheltuieli grabnice.
— Cum ? zicea dînsul. D-ta aveai bani de încasat
4 0	şi amînai încasările pentru ca să poţi fructifica în
întreprindere economiile d-tale ?!
205

Dinu-şi ştergea sudorile reci. Nu îi era atît de per- derea carnetelor, cît de bănuiala c-a abuzat de poziţiunea lui.
Aceste erau însă nimicuri: lovitura cea grea a urmat 5 cînd a venit rîndul la „cheltuielile de mijlocire", care erau multe şi, adeseori, mai ales la poduri, foarte mari.
D-l Spirea nu voia să înţeleagă rostul acestor cheltuieli, iară Dinu nu era în stare să-i spună cui a dat şi anume pentru ce.
10	—Aşa poţi d-ta să treci în socoteli cît îţi place,
îi zicea d-l Spirea; asemenea socoteli te privesc numai pe d-ta şi au să fie scăzute din a patra parte, care ţi se cuvine din venituri.
Dinu o vedea pe Marghioala stînd cu faţa mîhnită 15 înaintea lui şi zicîndu-i: „De ce faci asemenea lucruri ?!"
— Nu-ţi rămîne — îi zicea dînsa acum ■— decît să dai de la d-ta şi să cauţi împăcarea prin bună învoială!
— Nu se poate! strigă însă Fira.
       I se turburau toate simţurile cînd se gîndea c-ar fi 20	cu putinţă să	i se dea o atît de grea lovitură omului
care-a muncit	atît de mult, nu s-a gîndit decît la binele
casei în care trăia şi s-a dat pe sine însuşi jertvă ca să scape cinstea ei.
— Nu! strigă dînsa, căzîndu-i în genunchi. Asta să
25	n-o faci, căci	asta ar fi moartea mea. De numele tău
nimeni să nu	se atingă, curăţia gîndurilor tale nimeni
să nu o pună	la îndoială!
Acum întîia oară a auzit el de pe buzele ei vorba „tu": cum ar	mai fi putut el să nu facă ceea ce zicea
30	dînsa!?
Chiar şi Marghioala şi-a schimbat gîndul.
— Da — a zis — tot e mai puţin să te judeci şi să ţi se facă nedreptate decît să te declari însuţi vinovat: pe dînsa s-o asculţi, că-i eşti mai mult decît mie.
35 L-a lăsat dar Dinu pe d-l Spirea să facă ce* vrea, dar cu aceasta n-a putut să-i dea Firei liniştea. Umbla nemîngîiată de ici pînă colo şi-ar fi voit s-alerge de-a lungul uliţilor şi să iasă-n mijlocul pieţei, ca să strige-n gura mare că sunt mişei fără de seamăn cei ce-ndrăznesc 40 să-l atingă pe Dinu.
Nu voia în adevăr nimeni să-l atingă.
206

— Ori se mlădie, ori îl frîng! a zis Tănase cînd a aflat că el se-ncăpăţînează şi, luînd apărarea lui Vlaicu, iar a scos la iveală bănuiala că Florea îndemnat de Dinu a săvîrşit fapta.
5 Nu ţinea s-o dovedească aceasta, ci să-l moaie pe Dinu purtîndu-1 pe la judecătorie.
A cerut dar să fie chemat deocamdată ca mărturie, care fusese de faţă cînd Văleanu îl pălmuise pe Florea, ba sărise chiar să-l apere şi rostise vorbele „mai cîne 10 decît cînele". Iar dacă tot nu se muia, nu era greu să-l încurce.
Dar era la mijloc şi sora lui.
Ei! şi ce perdea dînsa ? !
       Era măritată, nu mai avea nevoie de bună reputa- 15 ţiune, şi soţul ei trebuia să ştie ce este şi ce nu este adevărat, iară lumea vorbeşte şi cînd are şi cînd n-are de ce să se lege. Trecea şi asta cum trec cele multe, şi vreo mare ruşine nu era pentru dînsa dacă	se vorbea
timp de cîteva săptămîni despre legăturile	ei cu un
20	om ca Văleanu, care nu era orişicine.
„Şi despre mine zice lumea multe, şi eu	tot merg
înainte!" îşi zicea el.
       Fira era însă bolnavă sufleteşte şi ruinată trupeşte şi a căzut într-un fel de toropeală cînd a aflat că Dinu 25	e chemat la judecătorie.
Stetea nemişcată şi cu ochii închişi şi zicea mereu: „Nu mai pot! ... nu mai pot!"
Aşa au găsit-o lungile nopţi de iarnă.
D-l Spirea, care-i fusese prieten bun lui	Costache
30	şi ţinea la casa lui, îşi dedea toată silinţa	să-mpace
lucrurile.
— Fii şi dumneata om de-nţelegere şi mai lasă ceva — îi zicea — că cumnatul d-tale e om cu trecere şi-ar putea mijloci ca apărarea să renunţe la mărturi-
35 sirea d-tale şi să nu mai ai nevoie de a te duce la judecătorie.
— Dă-i! stăruia şi Marghioala.
— Dar e mult — îi răspundea el — şi puţin îmi mai rămîne dacă-i dau!
40	—Puţin, chiar nimic, dar scapi — îi zicea dînsa —
şi n-ai nevoie să-i mai spui şi ei.
207

Mult a stat Dinu pe gînduri pînă ce s-a hotărît într-un fel.
După testamentul lui Costache, casele şi atelierul, cu toate cele ce se ţineau de el, urmau să fie zestrea 5 Firei, care avea să le dea celorlalţi copii partea cuvenită în bani şi să ţie pe mama ei cît va trăi. Precum steteau lucrurile acum, puţin mai avea să dea Fira ca să rămîie stăpînă, şi pentru Dinu atelierul era lucrul de căpetenie.
— Dau! grăi dar în cele din urmă, şi a dat.
10	Tot mai era însă un lucru cu care nu se-nvoia: ca
Tănase să aibă din venituri parte egală cu ceilalţi copii.
— Asta — zise el — nu pot s-o iau pe sufletul meu: s-o hotărască judecătoria!
15	— Dar o să le faci moştenitorilor cheltuieli, întîmpină
d-l Spirea.
■— Le dau de la mine! grăi Dinu, călcîndu-şi iar pe inimă.
Nu putea, biet de el, să-şi dea seamă ce face şi unde-o
20 să iasă lucrurile, şi era mulţumit că o să se mai liniştească deocamdată lucrurile.
vii
       Luna mai... frumoasă lună: căldură dulce, adiere uşoară, iarbă verde, livezi înflorite, crîng înfrunzit, 25	cîntec de privighetoare, suflete-nveselite,	toate subt
       un cer limpede şi primăvăratec, la Răstoacă întocmai ca pretutindeni. Ana lui Florea însă nu le vedea, ci alerga cu copiii după dînsa plîngîndu-şi bărbatul, care zăcea-n fundul temniţei, ocărînd pe popa, care-şi 30	schimbase gîndul după ce părăsise satul, şi	blestemînd
pe Vlaicu, care făcea cămătărie la Bucureşti, în Dealul Spirii.
Iară casele boiereşti erau tăcute, ca pustii: nu mai răsunau bătăile vatalelor de la războaie; nu	mai cîntau
35	fetele; nu mai venea droaia de copii la	lingura de
dulceaţă; Ghinea stetea posomorît într-un colţ; Luţa şi Anica umblau în vîrful degetelor şi oprindu-şi răsuflarea; cocoana Mariţa plîngea şi se ruga lui Dumnezeu,
208

şi iar plîngea şi iar se ruga lui Dumnezeu ca să-i ierte multele greşeli pe care le-a făcut în viaţa ei şi să nu certe pe cei ce-i amărîseră zilele de bătrîneţe.
         Tănase luase iar drumul străinătăţii şi se plimba 5	cu tînăra lui soţie şi cu naşa lui pe coastele de la Geneva,
în vreme ce d-l Spirea purta grijă de treburile lui, dînd înainte cu procesul, pe care-1 pornise împrotiva lui Dinu.
Judecătorii, avînd în vedere faptele şi ţiind seamă
l o	de lege, hotărîseră că cele opt mii de lei au să fie socotite
      ca împrumut, pentru care urmează să se plătească dobînzi legiuite, dar ia deopotrivă cu ceilalţi copii parte din cîştig pînă-n ziua cînd a cerut desfacerea. Luînd apoi în cercetare socotelile, a constatat grave abateri 15	în ceea ce priveşte purtarea lor şi l-a descărcat, în
interesul copiilor, pe Dinu de sarcina de tutor, urmînd să plătească el toate socotelile făcute fără de rînduială.
         Dinu s-a supus şi-a sîngerat, dar a ajuns în cele din 20	urmă să nu aibă de unde să plătească, încît d-l Spirea,
      advocatul lui Tănase, fostul prieten al răposatului Costache şi binevoitorul casei, a fost nevoit să ceară sechestru. Ca să scape de ruşinea aceasta, Dinu alerga pe la Budini, pe la d-l inginer şi mai pe la unul, mai pe 25	la altul dintre aceia pe care îi ajutase şi el la nevoie.
   Fira nu ştia nimic şi nici nu trebuia să afle asemenea lucruri.
         Cu toată purtarea de grijă a Marghioalei, care nu se mai depărta de lîngă dînsa, ea-şi petrecea viaţa 30	într-un fel de lîncezire. Dinu nu numai o iertase de mult,
dar îi cerea mereu iertare, învinovăţindu-se pe sine de a nu fi avut cuvenita purtare de grijă şi osîndind pe Văleanu, care n-a avut în el destulă bărbăţie. Nu mai putea însă acum ea însăşi să se ierte pe sine.
35 Trăia mai mult într-aiurea, dusă mereu cu toată fiinţa ei în trecut şi văzîndu-se pe sine însăşi puindu-1 pe Văleanu la grea ispită, demon stăpînit de alţi demoni.
         „Da! să taci — îşi zicea — dar să te opreşti, să nu mai faci, să nu mergi înainte, să cauţi ajutor la cei ce 40	te iubesc cînd vezi că nu te mai poţi stăpîni."
Aceasta nu şi-o putea ierta!
209

         Ea şedea în jeţ răzămată pe spete şi cu privirea perdută-n vînt, în vreme ce Marghioala se plimba prin casă purtînd în braţe copilul, fiinţă străină în lume, pe care numai bunica lui mai putea să-l iubească, 5	şi-l şi iubea.
         Era de două săptămîni, şi Fira abia de o zi, două începuse a se ridica cîte puţin din pat, să se plimbe, mai mult iazmă decît om, cîţiva paşi prin casă, să [se] odihnească şi iar să se plimbe, ca să-şi pună puţinul io	sînge în mişcare.
   în cdaia de alături cocoana Lina stetea de vorbă cu d-l Spirea, care	o sfătuia să	facă cele de cuviinţă
ca să apere avutul	copiilor ei şi	zestrea fiicei sale.
Dînsa ţinuse şi tot mai ţinea la Dinu fiindcă-1 ştia 15 om harnic, priceput în meseria lui şi cu multă credinţă către casă; acum însă, după ce judecătoria îl găsise chiar şi ea vinovat de mari nerînduieli în purtarea socotelilor, stetea cocoana Lina pe gînduri.
— O fi harnic şi	priceput — îi	zise d-l Spirea — dar
20	nu prea mi se pare	cinstit. Dacă	n-a ştiut el să chiver
nisească avutul său, cum ar putea chivernisi pe al altora?! Şi-a perdut prin lipsa lui de chibzuinţă nu numai avutul, ci şi creditul; nu îi mai trebuiesc, ca să scape de sechestru, decît vreo nouă sute de lei, şi el,
25 care de curînd se juca cu miile, nu e-n stare să găsească nici aceste cîteva sute. Eşti mamă, şi acum şi bunică, şi trebuie să ceri asigurarea averii fiicei şi nepotului d-tale.
— Am s-o fac, grăi cocoana Lina.
30 Pentru ca s-o facă însă, trebuia să ieie înţelegere cu Fira şi nu putea să-i treacă prin minte gîndul că în starea în care se află, Fira nu poate să înţeleagă asemenea lucruri.
         Născuse Lina şi ea copii şi ştia că două, trei zile 35 după facere începea să-şi caute prin casă de treburi. Ce lucru mare era dacă-i vorbea despre nişte afaceri, care nu puteau s-o obosească?
I-a şi vorbit.
Fira stetea-n jeţ şi asculta parcă n-ar privi-o cîtuşi 40 de puţin cele ce i se spuneau şi iar asculta parcă numai
210

prin vis le afla toate, iară Marghioala stetea cuprinsă de viuă îngrijare la o parte.
— Care va să zică el a perdut tot ceea ce a adunat pînă acum? întrebă Fira în cele din urmă. Marghioală,
5 e adevărat lucrul acesta?
— N-a perdut ■— răspunse Marghioala — nimic, ci a trecut de la el la voi. Parcă nu e totuna?! iei dintr-un buzunar şi bagi în celălalt. A făcut-o din bunul lui îndemn, ca să fie pace.
10	—Nu e tocmai aşa, întîmpină Lina. Judecătoria
l-a găsit şi ea cu socotelile rău încurcate.
Fira se ridică în picioare.
— Pe el? grăi. Pe Dinu l-a găsit cu socotelile încurcate? ... om necinstit? Aşa zice judecătoria, şi noi nu
15 sărim toate ?!
— Fii cuminte, fată, o linişti mama ei. Ce să mai faci aici? Vorba e să[-l] scăpăm de sechestru, căci mai are de plată vreo nouă sute de lei şi nu e-n stare să-i găsească.
Fira se cutremură şi rămase ca perdută.
20	—Nu e-n stare să-i găsească după ce a trecut la
noi tot ceea ce avea ?! grăi dînsa, puindu-şi amîndouă mînile-n cap.
— E-n stare, îi zise Marghioala cu hotărîre. Are să-i deie chiar azi. Am adunat şi eu ceva de cînd muncesc.
25	Fira se uită la ea deschizîndu-şi ochii mari şi iar îi
răsunau în urechi vorbele „curată ca picătura de roauă".
— Şi asta ?! grăi dînsa, apoi scoase un ţipăt şi căzu fără de simţire în braţele mamii ei, care-o născuse, o hrănise la sîn şi o crescuse cu atîta dragoste.
30	Au sărit Lina şi Marghioala şi-au aşezat-o-n pat,
i-au făcut tot ceea ce au putut, au chemat şi moaşă, şi medic, a venit şi Dinu şi i-a acoperit de sărutări faţa şi mînile din ce în ce mai iaci. Ar fi fost gata să-i deie viaţă din viaţa lui, dar n-a mai fost nimeni în stare
35 să-i oprească sîngele şi pe-nserate ea era trecută din lumea aceasta, în care tlupă cîteva clipe de mulţumiri tăinuite urmează atîte suferinţe.
Au trecut şi zilele de jale mare, şi cocoana Lina, ţiind să asigureze pentru nepotul ei partea răposatei
4 0	sale fiice, a cerut ca ea însăşi să poarte grije de copil
şi de averea rămasă de la mama lui.
211

   Dinu stetea dus în gînduri.
   îşi aducea aminte de vorbele pe care i le spusese Andrei cînd şedeau amîndoi la „Pisica cu clopoţel" şi cînd şi cînd mai tîrziu, o vedea pe Marghioala supărată mai pentru că el o ia prea uşor cu purtarea socotelilor, mai pentru că prea o lăsa pe Fira de capul ei.
   Să mai rămînă el slugă şi la casa unui copil care nu era al lui ?!
   — Ia — îi zise Linei — şi copil, şi casă, şi atelier.
   Mai era însă şi geanta pe care o lăsase la Casa de depuneri pe numele său şi sub pecetea sa: el se duse la tribunal ca să predeie judecătorului adeverinţa luată de la Casa de depuneri, făcînd declaraţiune că-n geantă se află averea pe care i-o dă copilului.
   „S-o pornesc acum de la-nceput", îşi zise apoi şi-şi luară el şi Marghioala ziua bună de la casa în care atît de mult au muncit şi-au suferit, el tot voinic şi vînjos, cu barosul pe umăr, iară Marghioala, acum slăbită, cu legăturica-n mînă.

CEL DIN URMĂ ÂRMAŞ
ROMAN


PARTEA ÎNTÎI
PORTRETUL ALINEI
i
„Miinchen, 4 noiemviie 1874
5 Verişoară dragă,
   Am ajuns, în sfîrşit, şi eu să mă pot întoarce în ţară. Sunt o viaţă-ntreagă cei noauă ani pe care i-am petrecut în străinătate, şi o bucurie nespusă mă cuprinde cînd mă gîndesc că în curînd o să văd iar Valea-Boului, cu io lunca cea înfloritoare, largă şi luminoasă, cu rîuleţul ce şerpuieşte de-a lungul ei printre ţarini şi livezi, cu pădurile umbroase de pe coastele de la dreapta şi de la stînga ei, cu sătenii voioşi şi harnici şi cu vechea curte părintească, lumea plină de soare în care mi-am 15 trăit anii copilăriei şi-ai tinereţelor şi-n care am avut noi amîndoauă atîte zile plăcute.
   Visul meu a fost, precum ştii, şi e şi acum, ca Iorgu să chivernisească Valea-Boului, moşia de zestre, pe care am scăpat-o cu atîta greutate şi pe care arendaşii 20 o secătuiesc. El a şi terminat Academia agricolă de aici cu foarte frumos succes. A ţinut însă să mai facă şi studii de drept, lucru cuminte, căci e bine ca agronomul să fie dumirit asupra legilor, şi împregiurările pot să vie aşa ca el să ia parte şi la viaţa politică. Zilele 25 aceste şi-a luat doctoratul în drept şi nu ne mai reţine nimic aici. Arde şi el de dorinţa de a se stabili la Valea- Boului, pe care numai în treacăt a văzut-o de cîteva ori. îl văd mereu studiind planul moşiei şi făcîndu-şi planuri de exploatare raţională. Deoarece însă contrac-
215

tul arendaşului expiră abia de Sf. Dumitru anul viitor, am luat hotărîrea de a petrece cîteva luni la Paris, ca să cunoască şi felul de exploatare agricolă al francezilor.
5 Te vei fi mirînd, poate, că-1 duc la Paris, unde nenorocitul lui tată a luat apucăturile pe urma cărora a risipit în destrăbălări marea avere moştenită de la părinţii lui. Ai însă-n vedere că el a avut parte de cu totul altă educaţiune şi că-1 însoţesc şi eu. Nu că-mi 10	e fiu, dar ai să fii încîntată de dînsul. Seamănă, ce-i
      drept, şi la statură, şi la faţă cu tatăl său, deşi e mai bălan şi are ochii albaştri — ca ai mei — chiar mai frumos de cum îl ştii din timpul copilăriei. Se deosebeşte însă de tatăl său în cele sufleteşti. E om de o 15	fire potolită şi duioasă, totdeauna cumpenit, parcă
      prea bătrîn pentru vîrsta lui, şi nimic nu-i este mai presus de gîndul de a duce cu mare cinste mai departe neamul Armaşilor, din care au ieşit atîţi fruntaşi ai ţării. Un om ca dînsul nu caută-n Paris decît ceea ce 20	e bun şi frumos.
   Gîndul meu e ca de Pastile viitoare să fim la Bucureşti şi să rămînem acolo pînă cînd nu ne vom fi putut muta la moşie.
         Te rog acum, dragă verişoară, să umbli, cînd n-ai 25	altă treabă, pe ici, pe colo, ca să cauţi de Sf. Gheorghe
o	locuinţă pentru noi, cel puţin trei şi cel mult cinci încăperi mai largi şi luminoase, nu însă singuri în curte. Vorba e adecă să luăm locuinţa pentru mai mulţi ani, ca să mînem în ea cînd venim de la moşie 30 cu treburi la Bucureşti. Rău n-ar fi dacă am găsi în aceeaşi curte şi grajdi pentru patru cai. Grabă mare nu e deocamdată, şi cartierul mi-e indiferent.
   Dac-ar fi să găseşti vreo locuinţă deşartă, o închidem chiar de pe acum.
35 îţi voi mai scrie de la Paris, ca să-ţi dau adresa mea.
   Deocamdată multe şi călduroase îmbrăţişări pentru tine şi pentru ai tăi.
Elena Văleanu"
216

II
„Bucureşti, 4 ianuarie 1875
        Scumpa mea Lenuţă,
         Cele doauă scrisori ale tale şi mai ales cea de la Mun- 5	chen au trecut din mînă în mînă şi au stîrnit o adevă
      rată revoluţiune în familia noastră. Mare bucurie că ni-1 aduci, în sfîrşit, pe Iorgu, cu care toţi se fălesc, dar părerile sunt foarte împărţite în ceea ce priveşte planurile voastre pentru viitor. Sunt lucruri la care io	eu, femeie, nu mă prea pricep; mă tem însă şi eu că
      n-o să puteţi suporta viaţa de la ţară! E frumos şi bine la Valea-Boului, aşa, cîteva săptămîni, mai ales toamna, în timpul culesului şi cînd se adună prunele şi poamele de tot felul. Să stai însă mereu acolo, asta 15	nu face pentru oameni ca noi!
         Dar, mai-nainte de toate, afacerile.
         Locuinţă vi-am găsit, nu tocmai cum mi-ai scris, dar, după părerea noastră, foarte potrivită pentru voi; un antreu larg şi luminos, în care dau patru uşi: 20	la dreapta un salon şi un biurou pentru Iorgu, amîndouă
      aceste cu ferestrele spre stradă, iar la stînga o cdaie foarte potrivită pentru sufragerie şi un iatac pentru Iorgu, aceste cu ferestrele spre curte. Pentru tine se află un iatac frumuşel pe coridorul unde mai sunt, 25	lîngă bucătărie, încă două cdăiţe pentru servitori.
      Casele sunt în stare bună. Pînă-n decemvrie a stat în ele un englez de la fabrica de tutunuri, care a plecat în America. Pivniţă şi pcd sunt. Proprietara, văduva unui profesor de curînd răposat, stă în aceleaşi case, 30	are însă intrarea despre altă stradă. Chiria, trei mii de
      lei — un bagatel pentru voi.
   Te rog cu tot dinadinsul să le închiriaţi, căci sunt potrivite chiar şi pentru cazul că nu vă stabiliţi deocamdată la moşie.
35 Jean rîde cînd vine vorba de Valea-Boului. Cine are moşie de opt mii de pogoane ca Valea-Boului, zice el, peste două mii de pogoane stejăriş copt şi sănătos, întinse livezi de pruni, fînaţe printre luminişuri, vie mare şi mii de pogoane arate-n pămînt mănos — nu
217

mai are nevoie să gospodărească el însuşi. De cînd cu căile ferate şi cu şoselele pietruite, arenzile au crescut, încît arenda e azi mai mare de cum era vreo douăzeci de ani în urmă preţul moşiei. Un om cu două diplome şi cu legături întinse în cele mai bune cercuri, cum este Iorgu, comite o adevărată crimă dacă se surghiuneşte la ţară.
   Regret, scumpa mea, că nu mă pricep, dar te încredinţez că în timp de nouă ani, de cînd ai plecat tu, toate s-au schimbat: altă lume, alte stări; alte obiceiuri, cu totul alt fel de a vedea lucrurile. Vei rămînea uimită după ce te vei fi întors şi te vei fi uitat împregiurul tău. Mult m-aş mira dacă tot ai mai stărui ca Iorgu să rămîie la ţară.
   Multe sunt, scumpa mea, farmecele vieţii de la ţară, şi eu te-nţeleg, dar între numeroşii noştri cunoscuţi numai pe ici, pe colo a mai rămas cîte un excentric care are gust pentru ele. Şi acesta se tînguieşte mereu mai că ploile sunt prea multe, mai că seceta e prea îndelungată, mai că vînturile s\mt prea aspre, mai că gerul e cumplit ori că bruma e prea tîrzie, mai că s-au sporit prea tare şoarecii, gîndacii ori viermii de tot felul. Nu e de mirat dacă cei mai mulţi lasă pe capul arendaşilor grijile aceste.
   Dealtminteri — iar mă amestec în lucruri la care nu mă pricep — o să le descurce bărbaţii ei între ei.
   Răspunde-mi, te rog, cît mai curînd, ca să ştim, ce avem să facem în ceea ce priveşte locuinţa. Păcat ar fi să pierdem ocaziunea.
   Te sărut şi-mbrăţişez pe Iorgu al nostru.
Ana"
III
   „Iubita mea mătuşă,
   Nu te vei supăra, sunt încredinţat, că mama mi-a dat mie plăcuta însărcinare de a răspunde la sugestiva scrisoare ce i-ai adresat la 4 ale lunii curgătoare.

   Vă suntem foarte recunoscători pentru că vi-aţi dat osteneala de a ne găsi locuinţă şi vă rugăm s-o închiriaţi fără de-ntîrziere pentru noi. Aşa cum ni-aţi ales-o, ne vom simţi foarte bine în ea.
5 îmi iau acum voie să vă dau cîteva desluşiri în ceea ce priveşte hotărîrea mea de a mă stabili la Valea-Boului.
   Vă rog, mai nainte de toate, să fiţi pe deplin încredinţată că nu în urma stăruinţelor mamii am luat hotărîrea aceasta. Am luat-o din simţămînt de pietate 10 către părinţii, bunii şi străbunii mei, care toţi şi-au petrecut viaţa trăgînd brazde în ogorul strămoşesc, încă-n timpul copilăriei mă ademenea gîndul acesta, şi azi el e cu atît mai vîrtos idealul vieţii mele, şim-aş simţi nemîngîiat dacă multiubita mea mamă n-ar 15 împărtăşi vederile mele.
         Vorbiţi în scrisoarea d-voastre despre schimbările prin care a trecut ţara în timpul celor din urmă vreo zece ani. Tocmai în noaua stare de lucruri viaţa de la ţară va lua un avînt nemaipomenit în ţara noastră, ale 20	cărei izvoare de bogăţie sunt nesăcate.
   Greutăţile cu care se luptă agricultorul pentru bărbat nu pot să fie decît un puternic îndemn la lucrare stăruitoare.
         Se zice că omul e reprezentantul lui Dumnezeu pe 25	pămînt. Eu o-nţeleg aşa, că omul e menit a desăvîrşi
      prin purtarea lui de grijă ceea ce natura pervertită poceşte. Nu e bucurie mai omenească decît aceea pe care o simţi urmărind creşterea unei fiinţe puse sub purtarea ta de grijă, fie om, fie animal, fie pom, fie 30	copac, fie orice plantă. lai parte la necurmata creaţiune,
      care premeneşte mereu cele de pe faţa pămîntului. Aceasta e ceea ce mă încîntă pe mine, şi visul meu e să fac din Valea-Boului o grădină de frumuseţe, în faţa căreia urmaşii să se oprească cuprinşi de mulţumire 35	şi să zică: Pe aici a trecut Iorgu Armaş, fiul lui Radu,
nepotul lui Stroe, strănepotul lui Vintilă, odraslă din vechea viţă a Armaşilor.
   Ştiu că voi avea dezamăgiri, dar prin dezamăgiri are să treacă omul orişicare i-ar fi cărările vieţii.
219

Pe mine nici dobînda nu mă adimeneşte, nici paguba nu mă înspăimîntă: caut numai mulţumirea de â face tot ceea ce după convingerea mea trebuie să fac.
       Nu mă îndoiesc că nenea Jean vede lucrurile potrivit 5	cu stările de azi ale ţării şi numai binele meu îl voieşte,
dară eu, aşa cum sunt, nu-mi pot închipui teren de activitate pentru mine mai potrivit decît plugăria. Trăind în oraş, m-aş perde eu însumi pe mine.
       Vom mai discuta, dealtminteri, cu nenea Jean după 10	ce ne vom fi întors şi sunt încredinţat că-mi va da
dreptate. Ţiu în tot cazul să nu nesocotesc sfaturile ce-mi va fi dînd.
Noi avem să plecăm de aici pe la începutul lunei aprilie şi pînă la toamnă îmi rămîne destul timp de răzgîndire. 15 Mama şi eu ne bucurăm de pe acum gîndindu-ne că în curînd o să ne revedem şi vă rugăm să primiţi cele mai călduroase îmbrăţişări din partea noastră.
Al d-voastre devotat nepot.
Iorgu Armaş
20	P.S.
Plecăm zilele acestea în Champagne, unde am să fac un tour mai înainte de a fi părăsit Franţa."
IV
„Bucureşti, a treia zi după Paşti
25	Soră, surioară,
Vin tîrziu, chiar prea tîrziu, dar beau cafele ca un turc şi fumez tutun de contrabandă, puindu-mă la masă ca să-ţi ticluiesc o scrisoare lungă, din care te vei dumeri de ce adecă nu m-am ţinut de vorbă şi abia 30 acum le trimit micuţilor tăi ceea ce le făgăduisem de sfintele sărbători.
O	să afli, multe lucruri dureroase, dar încă mai multe bune şi frumoase.
Ştii că dau lecţiuni de desemn într-un pensionat de 35 domnişoare. Mai dau cîtorva domnişoare mai mari lecţiuni de pictură, adecă lucrăm în tovărăşie, eu trei
220

       părţi şi ele una, şi prezentăm părinţilor operele drept numai corectate de mine, ca să se bucure şi ei. Cei mai de căpetenie dintre clienţii mei sunt însă Scrînciobul, pentru care fac caricaturi, şi polcovnicul Papazoglu, 5 care publică tablouri istorice desemnate de mine.
  Apropiindu-se Floriile, mă aşteptam să-mi curgă banii din toate părţile, încît să nu-i mai pot prididi. Am şi primit cîte 40 lei de la doauă dintre domnişoarele măiestre-n ale picturii. Atît însă şi numai atît. Văzînd 10 că timpul trece fără ca bunul exemplu să aibă imitatori, mi-am luat paltonul în spinare şi inima-n dinţi şi-am început să cer —nu să cerşesc, draga mea, ci să-mi caut cele ce mi se cuveneau. Doauă dintre domnişoare plecaseră la ţară cu familiile lor, ca să petreacă
1 5	Sfintele Paşti la aer şi pe iarbă verde. Altă domnişoară
       nu se afla, din întîmplare, acasă cînd m-am dus s-o văd. M-am dus de a doaua, ba chiar şi de a treia oară: aceeaşi întîmplare fatală. M-am dus la directoarea pensionatului, de la care aveam să cer chiar o anticipaţiune. 20	Cerul mi s-a-ntunecat însă mai-nainte de a-mi fi dat pe
       faţă gîndul. Simţind, se vede, că am să mă reped la punga ei, a început să mi se plîngă că cele mai multe dintre fete au plecat în familiile lor fără ca părinţii să fi achitat ceea ce datorau pentru trecut. Spune, te 25	rog: mai puteam eu să stric sărbătorile respectabilei
cocoane spuindu-i că tot cam la fel am păţit-o şi eu?
         M-am dus la Ghedem Tecdorescu, redactorul Scrin- ciobului, un tînăr frumuşel, deştept şi foarte simpatic. De ce folos îmi era însă deşteptăciunea lui dacă n-avea 30	niciodată gologani?!
  «De! — mi-am zis — poate tocmai acum el mi-e scăparea.»
  M-am dus. El a început să rîdă.
  «Tocmai acum te pune păcatele sa	vii? ! mi-a zis.
35	Nu-ţi dai seamă că tipograf, negustor de hîrtie, pro
prietarul localului, toţi din toate părţile dau năvală asupra mea?»
  Haid'!... la polcovnicul, de la care aveam să iau peste două sute de lei.
4 0	Polcovnicul acesta era cel mai bine	cunoscut om în
Bucureşti: un bătrîn scurt şi cu pasul	apăsat, cu mus
221

taţa ţepoasă, iute la vorbă şi pripit la gesturi. Fusese polcovnic în timpul împăratului Nicolae şi purta uniformă de croi rusesc — şapcă lătăreaţă cu cozoroc mare şi tunică lungă cu bumbi de alamă. Ti înşira toţi 5 voivozii pe degete şi alerga pe la mănăstiri ca să le găsească portretele şi să le reproducă în tablouri. Dacă se-ntîmpla să-i lipsească pe ici, pe colo cîte unul, îl plăsmuia după cele mai ingenioase analogii. Făcea genealogii bătrînul acesta, şi nu era între contimporani 10 nici unul care ştia deopotrivă cu dînsul să facă istorie naţională. Pe lîngă toate aceste, mai era şi om darnic. Nu se putea să-i ceri fără ca să-ţi deie. Mi-a dat şi astă dată doi galbeni, galbeni adevăraţi, cu zimţii nepiliţi.
Patruzeci şi încă patruzeci de lei adăugaţi ia doi 15 galbeni erau parale frumoase, dar lăptăreasa era neplătită, neplătită era şi spălătoreasă, îi mai eram dator şi chelnerului de la cafeneaua „Labes", precum şi băiatului din colţ: ce-mi mai rămînea?
         Mă ştii că mai sunt şi scriitor. Am pană foarte as- 20	ascuţită. Colaboram la Reforma lui Valentinianu,
celebrul Valentinianu, ginerele polcovnicului, fost ofiţer în oastea română, iar acum publicist multlăudat în coloanele Refoîmei, bun prieten al meu şi om care trăieşte noaptea şi doarme ziua. Aveam să iau şi de 25	la el. Nu ştiu cît, căci nu ajunsesem nicicdată să ne
răfuim.
   M-am dus la el: m-a rugat să-l împrumut cu zece lei, că mi-i dă mîine, cînd are să încaseze subvenţiunea ce-i fusese asigurată.
30	Te-ntreb acum, draga mea surioară: ce-mi mai ră
mînea să fac?
         Beam cafele şi fumam tutun de contrabandă, foarte bun tutun din Dobrodja, cu cincisprezece lei ocaua, beam şi fumam şi-mi prăpădeam hîrtia făcînd caricaturi: 35	ici domnişoare care pleacă la ţară, colo domnişoară
care nu e niciodată acasă, redactor de foaie umoristică cu buzunările goale, directoară mofluză, ba polcovnic, ba giuvaer de ginere. Dă-le dracului griji, că de ele nu scapi nici de Sfintele Paşti!
40	Nu ştie însă omul de unde îi vine norocul.
222

Te rog să citeşti cu toată evlavia, căci tatăl tău şi-al meu a fost faţă bisericească, paracliser şi psalt, la nevoie ucenic al marelui Anton Pann, ba pînă chiar şi zugrav de icoane.
5 Era marţi, înainte de Florii, şi mă aflam în toiul caricaturilor. Deodată se deschide uşa iatacului şi intră foarte ceremonios gazda mea, o boemoaică grasă, care vorbea prost româneşte, soţia unui tîmplar care lucra cu săptămîna în marele atelier al lui Olbrich.
1 o	Mă întreabă femeia cum îmi mai merge, cum stau cu
sănătatea, ce ştiri mai am de acasă, cum e obiceiul persoanelor binecrescute. I-am răspuns:	«Bine!»
       iar: «Bine!», tot: «Bine!» Văzînd că toate sunt bine, ea a schimbat vorba şi-a început să mi se plîngă de 13	greutăţile vremurilor, mai ales acum înainte de săr
bători. I-am înţeles cîntecul chiar din clipa intrării ei ceremonioase.
       «Madam — i-am zis dar — vă sunt şi eu dator chiria pe doauă luni. S-a întîmplat să rămîn în întîrziere. Să 20	fiţi însă liniştită. Am să iau din multe părţi mai mult
decît destul şi, dacă nu chiar azi, mîne neapărat vă achit şi pe o lună-nainte*
A plecat femeia foarte mulţumită şi încă mai ceremonios.
25 Am plecat şi eu în drumurile pe care le ştii şi am obţinut rezultatele pe care le cunoşti. A trecut deci şi marţea, şi miercurea, şi joia fără ca boemoaica să-şi fi văzut visul cu ochii.
       Vineri beam alte cafele, fumam acelaşi tutun şi 30	făceam caricaturile asupra cărora eşti luminată.
Iar intră madama, acum mai puţin ceremonios. N-avea nevoie să-mi spună de ce anume, nu mă mai întreabă de sănătate.
— Madam — i-am zis — sunt dezolat. Toată lumea
33	a plecat chiar mai nainte de Florii la ţară, unde acum
e bine şi frumos.
Nemulţumită cu lămurirea aceasta, ea s-a uitat de sus în jos la mine.
— D-ta — mi-a zis — bei prea multe cafele şi fumezi
40	tutun prea scump.
223

— Nu, madam — am răspuns eu — cafelele mi le fac eu însuşi, nu le plătesc, iar tutunul e de contrabandă, cinci lei ocaua.
— Prea mult! — repetă dînsa — şi cine bea atîtea
5	cafele şi fumează asemenea tutun trebuie să muncească.
— Dar muncesc şi eu! am întîmpinat. Ce să-mi fac, însă, dacă au plecat la ţară cei ce au să-mi deie ?!
— Bărbatul meu munceşte — grăi dînsa -— şi Olbrich îl plăteşte la sfîrşitul fiecărei săptămîni pînă la cea din
10	urmă para. Dacă e să plece la ţară, plăteşte mai nainte
de a fi plecat. Acum de sărbători i-a dat şi un adaos.
— Meseria mea e cu totul altfel, am zis eu.
— Proastă meserie! a strigat dînsa.
        Aceasta era o insultă grosolană. îmi venea s-o dau 15	afară, şi aş fi făcut-o aceasta dacă n-ar fi fost la mijloc
temerea că are să mă deie dînsa pe mine afară tocmai acum, de Sfintele Paşti.
        Mi-am stăpînit deci firea şi m-am făcut că nu înţeleg. La urma urmelor, ea tot pleca şi fără s-o mai poftesc 20	eu să iasă.
Ea venise însă cu un plan de mai nainte croit.
— Domnule — îmi zise, schimbîndu-şi tonul în mai dulceag — d-ta eşti zugrav. Nu-i aşa?
— Da — i-am răspuns — aşa ceva, un fel de zugrav.
25	—Bărbatul meu — urmă dînsa — are să instaleze
        nişte mobilă şi să facă oarecare reparaturi într-o locuinţă închiriată de un boier. Tot acolo lucrează un zugrav, prieten al lui. Lucrarea e zorită, căci boierul vrea să intre cel mai tîrziu de Vinerea Paştilor în casă, 30	El plăteşte dar bine. Zugravul se teme, însă, că n-o
să poată fi gata şi caută un ajutor. Plăteşte şi el bine. Du-te d-ta, că iei 20-—25 lei pe zi. Aşa chilipir rar se găseşte.
        îmi venea să rîd. Ucenic, cel mult calfă de zugrav 35	De ce nu?! Cînele boierului a mîncat şi el — la mare
nevoie — pere pădureţe.
        M-am dus, şi foarte bine am făcut: lasă că ţi-am trimis mai mult decît cele făgăduite, dar cu totul altfel îmi beau acum cafelele şi pot să mă întind pînă la tutunul 40	„Bectemis".
22 4

Era vorba de un iatac, un salonaş, o sufragerie, un biurou şi un mare antreu. Iatacul era gata: tavan şi pereţi o singură faţă, coloarea laptelui în ulei. Celelalte, în stil pompeian. Boierul, om subţire, care se-ntorcea 5 de la Paris, dăduse pentru ele mc deie alese de dînsul, toate simple, dar foarte frumoase, mai ales tavanele. Cîmpurile erau gata, tavanurile de asemenea, şi Volcec, zugravul, lucra cu două calfe la decoraţiunile de pe margine. Marele antieu rămînea să fie zugrăvit după io	ce vor fi fost gata celelalte.
— Acesta să-l laşi în seama mea! i-am zis lui Volcec.
El stetea pe gînduri. Nu mă cunoştea omul şi se
       temea ca nu cumva să fac o lucrare cu care boierul n-are să fie mulţumit. Am luat deci mcdelele alese 15	de boier, am ales din ele ceea ce mi se părea potrivit
şi am făcut desemnuri pentru tavan şi pentru pereţii de la dreapta şi de la stînga, în care se aflau cîte doauă uşi.
       Patronul era încîntat, dar se temea că n-are să fie 20	gata la timp.
— Am să lucrez la nevoie şi noaptea, i-am zis.
— Dar cu fund[al]ul cum rămîne? întrebă dînsul.
— Am să-ţi aduc desemnul, i-am răspuns.
       Era un perete lat de vreo patru metri şi pînă-n tavan 25 de aproape cinci. Păcat ar fi fost să nu-1 utilizez.
       Propietăreasa caselor, văduva unui profesor, venea de mai multe ori pe zi ca să vadă cum înaintează lucrările şi înota-n fericire. Venea cu dînsa şi fiica ei, Alina, o fată subţirică şi înaltă, bine dezvoltată pentru 30	vrîsta de vreo cincisprezece ani, nu atît frumoasă, cît
plină de o dulce duioşie, încît mă sfiam să mă uit la ea.
— Domnişoară — i-am zis — am de gînd să zugrăvesc aici în fund ceva: îmi stai mcdel?
35 Ea a-nceput să r:dă.
— Eu, mcdel?! mi-a iăşpuns ea. Cum să stau?
Mama ei era-ncîntată de gîrdul meu.
       Mi-am închipuit o vale bătută de soare. La dreapta şi la stînga, dealuri acoperite de păduri, în fund munţii 40	perduţi în zarea albăstrie, la un loc mai ridicat o curte
boierească, sub ea sat cu case perdute printre grădini
225

cu pomi, în luncă, pe ici, pe colo, vite ieşite la păşune, iar în primul plan o ţărăncuţă, care paşte noauă gîşte şi-un gînsac, care scutură din aripi.
       De! ce să-mi fac ?! Păcatul din născare lecuire n-are: 5 trebuia să-mi dau în petec şi ca zugrav.
După ce mi-am schiţat valea, dealurile, munţii din fund, curtea boierească şi lunca, am lucrat cu tot dinadinsul la păstoriţă şi la gîşte.
       Miercuri pe la amiazăzi a venit boierul, un oarecare 10 Iorgu Armaş, să vadă cum înaintează lucrările. Eram în toiul lucrării şi cîntam şi eu ca şi ceilalţi, cînd m-am pomenit cu el în dosul meu.
Un om aproape bălan, înalt şi spătos, tînăr de vreo doauăzeci şi patru de ani, cu obrajii plini şi ru- 15 meni, cu mustaţa scurtă şi cu barba mătăsoasă, mare frumuseţă de om. Fiind neobişnuit de cald, era- mbrăcat în haină de pănură albă şi subţire, prin cutele căreia ieşea la iveală o muşculatură pentru care l-ar fi pizmuit şi măiestrul Moceanu.
20 —Ce vrea să fie aceasta? mă întrebă el.
— E o improvizaţiune, i-am răspuns.
— D-ta eşti zugrav? întrebă iar.
— Da — îi răspunsei iar — amator, zugrav de oca- ziune.
25	— Ceea ce ai început însă	aici —■ grăi dînsul zîmbind —
nu seamănă a lucrare de zugrav.
— Sunt, d-le, şi amator de pictură, îl dumirii tot zîmbind.
       El se mai depărtă, ca să-şi deie seama despre pro- 30 porţiuni, despre grupare şi despre perspectivă.
— Diletant vrei să zici, mă corectă el.
— Nu — răspunsei — amator. îmi place mai mult ceea ce fac alţii decît ceea ce mă încerc însumi a face.
El rîse cu poftă.
35	— Amator — urmă apoi	— sunt şi eu.	îmi	place	ceea
ce faci d-ta şi te rog — adăugă cu seriozitate — să nu-mi strici peretele dînd zor ca să termini de mîntuială.
— Sunt angajat de Volcec pînă vineri — îl dumirii
eu — şi pîn-atunci am să	fiu gata.
40	El dete din cap.
226

— Celelalte da; aceasta însă poate să mai aştepte, grăi dînsul. Te angajez eu mai departe să lucrezi liniştit, numai cît te trage inima. Cît îţi plăteşte Volcec ziua?
— Doauăzeci şi cinci de lei ziua! îi răspunsei.
El izbucni în rîs cu hohote.
— Eu te plătesc cu bucata, îmi zice apoi şi băgă mîna în buzunar, scoase punga cu baiere şi numără în palmă doauăzeci de galbeni. Fiindcă suntem în ajunul sărbătorilor, nu te superi dacă-ţi dau o anticipaţiune. Iată!
înţelegi, draga mea, că nu l-am refuzat, ba i-am şi mulţumit.	v
El se apropie din nou şi se uită cu tot dinadinsul la păstoriţă şi la gîşte.
— Frumoasă concepţiune şi frumoasă copilă! zise peste cîtva timp. Ţi-a stat fără îndoială cineva model.
— Nu, i-am răspuns cam cu jumătate de gură. E o fantezie.
Spuneam un neadevăr, dar nu mă ierta slăbiciunea să dau de gol pe domnişoara Alina.
Iată cum se schimbă soarta omului în învălmăşeala vieţii.
Vă îmbrăţişez cu dragoste pe toţi.
Emil"
v
„Valea-Boului, 21 aprilie 1875
Buna mea,
N-am fost, de cînd mă ţiu minte, nicicdată atît de trist cum sunt acum, cînd iau pana ca să-ţi scriu. Mi-e parcă mă deştept dintr-un vis frumos, afară din cale frumos, şi mă pomenesc în mijlocul unei lumi urîte. îmi văd răsturnate planurile ce-am croit în timpul celor din urmă cîţiva ani şi-mi vine să rid de mine însumi cînd îmi aduc aminte de iluziunile ce-mi făceam.

   M-am încîntat atîta timp socotindu-mă om bogat, şi de trei zile, de cînd cutreier moşia în lung şi-n lat, mă-ncredinţez mereu că sunt sărac.
         Nu trebuia să-mi petrec tinereţele în Germania, ba 5 sa mai fac şi călătoria prin Franţa. Deprins cu cele de acolo, sunt înspăimîntat de cele ce văd aici.
         Ştiam că avem aici un arendaş. Am găsit un om care n-are nici vite, nici unelte agricole, nu se pricepe la plugărit şi petrece partea cea mare a anului la Bu- 10	cureşti, de unde nu vine decît acum, de Sf. Gheorghe,
      ca să facă învoielile agricole, de seceriş şi toamna, ca să-şi îeie partea din recolte. El nu exploatează în adevăr moşia, ci pe sătenii care o muncesc. Iar aceştia n-au vite, cu care ar putea să facă plugăria cu destul folos, nu se 15 pricep deloc şi sunt despuiaţi fără de milă.
         Ani şi iar ani de-a rîndul va trebuie să ostenesc cu stăruinţă încordată ca să-i îndrumez, şi capitaluri însemnate am să bag în moşie ca să prăsesc vite pentru mine şi pentru dînşii, să croiesc drumurile neapărat 20	trebuincioase şi să-nzestrez gospodăria cu grajdiuri, cu;
magazii, cu maşini şi cu unele agricole de tot felul.
         Curtea noastră e cu desăvîrşire ruinată. Grajdiuri, şoproane, grînare şi pătule au stat aproape totdeauna deşerte. Nu s-a gîndit nimeni la întreţinerea lor. Azi 25	nu mai pot să fie reparate.
         Din frumoasele noastre case boiereşti aşa-zisul arîndaş şi-a oprit iatacul tău, biuroul şi odaia turcească, unde trage cînd vine pe la moşie. în celelalte-ncăperi păstrează grîu, porumb, orz, ovăz, rapiţă şi fasole de 30	sămînţă. Podelele sunt roase de şoareci şi de guzgani,
tencuiala de pe tavane şi de pe pereţi e pe ici, pe colo căzută, căci acoperişul e în mare parte prost cîrpit, scocurile sunt pline de buruieni şi burlane de scurgere nu mai sunt.
35 Jale mare m-a cuprins cînd am văzut odinioară frumosul nostru pomăt: uscături şi iar uscături, crăci rupte, uluci răsturnate de vînt. N-a mai intrat aici ferăstrău, nici foarfeci, nici topor, decum sapă, iar bălăriile şi mormanele de gunoi putred sunt la fel cu 40	cele din curtea cea largă.
228

   M-am coborît la balta de peşte, unde notau gîştele şi raţele cele albe la care ţineai atît de mult. A mai rămas o mlaştină plină de papură, de şovar şi de pipirig.
   Via e cu desăvîrşire sălbăticită, încît abia va mai fi 5 rămas a patra parte din ea, plină de costrei şi de pir şi cu viţele întinse pe jos. Nimeni nu s-a mai gîndit să scoată butucii uscaţi şi să-i înlocuiască cu butaşi, nici s-o tundă la timp. Au cules rcdul, pe care l-a dat Dumnezeu, şi de acolo-nainte nici o purtare de grijă,
l o Butoaie, zăcătoare, care stau necercuite şi cu doage scorogite, linul şi teascurile sunt lăsate-n bătaia soarelui şi a ploilor, iar în pivniţă toate sunt mucegăite.
         M-am dus, mamă, să văd livezile noastre cele întinse. Pe drumurile dintre ţarini treci din hop în hop, din 15	groapă-n groapă, din baltă-n baltă, încît săteanul îşi
omoară boii şi-şi sfîramă carul, iar în timp de ploaie nu mai e chip să cari ceva pe ele.
         Din livezi n-a mai rămas decît pe ici, pe colo cîte un prun părăginit, cîte un păr bătrîn ori cîte un măr 20	cu ramurile îndesuite. Mîncaţi ani şi ani de-a rîndul
de omizi şi plini de muşchi, cei mai frumoşi pomi s-au uscat. Singuri nucii au mai crescut şi sunt tot frumoşi.
         Rămîne pădurea, fala noastră şi cea mai mare din nădejdile mele, stejărişul, în care de cel puţin cincizeci 25	de ani n-a intrat securea.
   N-a intrat, dar tocmai aceasta e nenorocirea.
         Pădurea e bogăţia îngrămădită de părinţi pentru copii, dar numai fiind bine cultivată. Pădurea sălbatică, părăginită, lăsată-n voia naturii oarbe, e o adevărată 30	pacoste.
   Mai ales ştejarul cere multă purcare de grijă.
         Cîtă vreme e tînăr, el are nevoie de adăpostul altor copaci, care cresc mai repede decît el, salcie, plop, răchită, arin, mai ales ulm şi frasin, mai rar carpen şi fag. După 35	ce s-a mai împuternicit, aceste esenţe au să fie curăţite,
      ca să nu-i mai ieie aerul, lumina şi hrana din pămînt. Dacă curăţirea nu se face la timp, el se opreşte-n creşterea lui, îmbătrîneşte fără de vreme, se cîrceşte şi se usucă în cele din urmă. Stejărişul nostru n-a fost curăţit 40	nicicdată şi e înăbuşit de esenţe care nu sunt bune nici
      măcar ca lemn de foc, buruiană/gunoi. Sunt, ce-i drept,
329

      mulţi stejari frumoşi la vedere, dar mare parte din aceştia au început să se usuce de la vîrf, iar uscătura pe care o vezi numai la vîrf se coboară de-a lungul inimii pînă la rădăcini şi se-ntinde-ncetul cu încetul pînă la scoarţa 5 plină de muşchi.
   Ici stejărişul e apoi prea rar şi copacii au trunchiul gros, dar prea scurt şi plin de crăcărie. Colo pădurea e prea deasă şi copacii sunt bine crescuţi şi trunchiul drept şi înalt, dar mulţi dintre ei au început să se 10 usuce de la vîrf, unii s-au uscat chiar pînă-n rădăcini. Numai rar am găsit cîte un petec de lemn bine crescut şi pe deplin sănătos.
   Fă-ţi, buna mea mamă, socoteala cît costă tăierea, aşezare-n stîngeni, scoaterea din pădure şi cărarea pînă 15 la cea mai apropiată gară a unui stîngen de lemn de foc. Mai adaugă transportul pe calea ferată, încărcarea şi descărcarea şi aşezarea în magazie. Puţin de tot mai rămîne pentru lemnul din pădure. Ar rămînea mai mult dacă drumurile ar fi bune şi săteanul ar avea vite cum 20 se cade; avem însă să ne facem socoteala după starea în care se află ţara.
   Pădurea noastră ar fi bogăţie mare dacă am putea să scoatem din ea lemn fasonat, grinzi şi scînduri pentru construcţiuni şi pentru tîmplărie, doage, obezi şi traverse 25 încît numai rămăşiţele să le dăm pentru foc. La noi sunt aproape numai rămăşiţe, din care abia putem scoate cheltuielile făcute cu munca şi cu transportul.
   Eu am să mai stau aici vreo zece zile, ca să-mi adun date pentru planul de exploatare şi să-mi fac socoteala 30 cheltuielilor neapărate pe care am să le fac în timpul verii cu reparaturi şi cu dregerea drumurilor. Să nu te sperii, dar teamă mi-e că cincizeci de mii de lei nu-mi vor fi destul.
         Sunt adînc mîhnit, dar tocmai greutăţile pe care 35 am să le înfrunt sunt pentru mine un puternic îndemn să pornesc lucrarea cu toată rîvna.
Doreai să vii şi tu. Mă bucur că n-ai venit. Sunt şi eu în gazdă la administratorul moşiei, un fost primar, acum om cu stare frumoasă, Stan al Saftei, de care-ţi 40 vei mai fi aducînd, poate, aminte. Vei veni după ce
*9Q

voi fi curăţit prin curte şi prin grădină şi voi fi pus în stare bună cel puţin două odăi din casă.
   Vom mai vorbi, dealtminteri, după ce mă voi fi întors; deocamdată te rog să ai răbdare şi-ţi sărut mînile.
5	Iorgu"
vi
„Bucureşti, 26 aprilie 1875
         Iubite nepoate,
         Zilele aceste mă-ta a trecut pe la noi şi mi-a arătat 10	scrisoarea ce i-ai trimis de la Valea-Boului. Sunt în ea
multe lucruri care m-au pus pe gînduri, dar nu am căderea de a-ţi da îndrumări, mai ales fiind vorba de lucruri care te privesc numai pe tine şi la care te pricepi fără îndoială mai bine decît mine, om din lumea veche.
15 Ca om mai bătrîn şi ca rudă apropiată, mă socotesc însă dator să-ţi spun părerea mea, şi treaba ta e dacă ai ori nu să ţii seama de ea.
         Nu înţeleg, înainte de toate, graba cu care te avînţi în treburile tale. întors abia de cîteva zile în ţară, îţi 20	faci planuri şi eşti gata să te bagi în cheltuieli mari.
      E cestiune de cumpăneală să te uiţi mai nainte împregiurul tău, să te dumireşti asupra stării în care se află ţara şi să cunoşti oamenii, pentru ca nu cumva mai tîrziu să te căieşti de a fi făcut ceea ce acum ţi se pare po- 25	trivit cu interesele şi cu înclinările tale.
         Ca senator şi ca vechi membru al partidului, am legături cu toţi oamenii mai însemnaţi ai ţării şi am vorbit în ceea ce te priveşte cu * mulţi dintre dînşii. Părerea generală e că un om cu averea ta, cu destoi- 30	niciile tale şi mai ales cu cultura ta nu are dreptul de a se
îngropa 'ntr-un sat uitat de toată lumea. Unul singur e de altă părere, Petre Carp, care mi-a vorbit în pilde, spunîndu-mi că cel ce vrea să cunoască ţara se înfundă în vreun sat şi se uită de acolo la cele se petrece prin
231

oraşe. Toderiţă Rosetti, care era de faţă, a rîs de pa- radoxul acesta şi-a zis că cel ce cunoaşte astfel ţara nu mai iese viaţa lui toată din sat. Carp e însă ştiut de toţi ca om care le ia toate în zeflemea.
5 Cu totul altfel Titu Maiorescu, ministru de Culte şi Instrucţiune Publică. Deşi cel mai tînăr dintre noauăle elemente cu care s-a întărit partidul, e cel mai cum- penit, om cu cultură foarte întinsă, muncitor neobosit şi cu deosebire doritor de a lăsa urme însemnate ale 10 trecerii lui prin ministeriu. El ţine foarte mult să te cunoască şi să te aibă colaborator. Un om cu studiile tale, mai avînd şi poziţiunea ta socială, e menit să joace un rol frumos în viaţa ţării, care are atîta trebuinţă de puteri bine pregătite. El ar fi mulţumit dac-ai primi 13 vreo însărcinare în ministerul său ori dacă ai candida pentru un post de profesor la Universitate.
         Iar alţii sunt de părerea că, pentru tinerii de seama ta cea mai potrivită carieră e cea de judecător, şi n-ai decît să voieşti pentru ca să fii numit procuror la tri- 20	bunalul de aici, chiar şi dacă n-ar fi loc, ţi se face.
   încă o dată, tu faci ce vrei, te rog numai să nu	te
pripeşti. Sunt foarte frumoase planurile tale în ceea ce priveşte Valea-Boului, dar ele pot să fie puse-n lucrare şi mai tîrziu. Deocamdată ai să-ţi faci rost	de
25	sumele destul de însemnate despre care vorbeşti	în
scrisoarea ta, ceea ce nu e lucru atît de uşor cum vrei fi crezînd tu.
   Avem acum, ce-i drept, Credit Fonciar, încît noi, proprietarii, găsim bani în condiţiuni priincioase; sunt 30 însă o mulţime de forme, care cer mult timp şi multă alergătură. Directorul, Mitică Sturdza, e om conştiincios, care stăruie asupra tuturor amănuntelor, şi mult m-aş mira dacă-n timp de un an ai ajunge să pui mîna pe bani. Teamă mi-e, îndeosebi, că n-o să fie 35 acceptat planul moşiei, care e învechit, şi-o să fii nevoit să faci o noauă măsurătoare, ceea ce cere nu numai cheltuieli mari, ci totodată şi timp îndelungat.
Eu, dac-aş fi în locul tău, aş mai prelungi contractul de arîndă pe vreo doi ani şi aş pune o parte din pădure
232

în tăiere. Despre aceasta vom mai vorbi însă. Deocamdată te rog să nu iei hotărîri în urma cărora ai fi nevoit să faci cheltuieli.
   La revedere cît mai curînd.
5	Iancu	Talpă“
VII
„Bucureşti, 8 mai 1875
   Sctimpă surioară,
         M-am ars, soro dragă, rău de tot m-am ars. io A rămas precum ştii, să nu grăbesc, ci să lucrez pe-ndelete, numai cînd am dispoziţiune. Aşa am şi făcut. După Paşti, adecă, Armaş a plecat la moşie şi a stat acolo vreo doauă săptămîni, iar cocoana Elena, mama lui, a mai stat la verişoara ei, doamna Talpă. 15 Puteam deci să lucrez în toată tigna. Aş fi lucrat toată, ziua, dar modelul meu, domnişoara Alina, e elevă la Şcoala Centrală şi nu putea să-mi steie decît de la patru înainte, cînd scăpa de la şcoală. Lucram deci şi eu numai cîte doauă cesuri pe zi, căci după şase nu prea 20 aveam lumină.
   Chiar şi acele doauă ceasuri treceau însă foarte iute, deoarece domnişoara Alina e un fel de sticlete, care cîntă mereu şi te-ncîntă, şi tu ştii că nu sunt nici eu om care nu stă bucuros de vorbă cînd are cu cine.
25	Am petrecut oare foarte plăcute, dar pictura n-a prea
înaintat, şi o singură parte din ea a ieşit bine, de tot bine, gîştele, gînsacul şi păstoriţa, mai ales păstoriţa, tot atît de frumoasă ca-n aievea.
   Gurile rele zic chiar mai frumoasă.
30	Fiind femeie, domnişoara Alina era încîntată şi n-a
      iertat-o firea să nu se laude la şcoală cu portretul ei. Ieşind deci într-una din zile dimpreună cu colegele ei de clasă sub conducerea domnişoarei Elisa Săvescu, profesoara lor, la plimbare, au trecut pe la casa în- 35 chiriată, ca să admire portretul.
233

   N-am nevoie să-ţi mai spun că efectul produs asupra gîscuţelor a fost în adevăr fenomenal. într-o clipă am fost declarat cel mai mare portretist al ţării. îndeosebi domnişoara Săvescu, invenţioasă mare minune, a pus 5 chiar acolo la cale un portret al doamnei Băicoianu, directoara şcolii, pentru clasa pe care o conduce. Deoarecc domnişoara Alina stăruia şi dînsa să fac portretul acesta, m-am pus cu toată rîvna pe lucru, şi greu nu mi-a fost să reuşesc, căci doamna Băicoianu, o elveţiană, pare- io mi-se, are cap foarte caracteristic, încît cel mai prima mîzgălitor reuşeşte şi el să-i facă portretul. Ei bine, dragă, lucrarea nu e încă gata şi curg puhoi cotropitor comenzile, încît nu mai ştiu unde-mi stă capul şi mîne, poimîne o să fac drumul în clasa I pînă la voi.
15 Bine — vei fi zicînd tu — dar dacă e aşa, nu te-ai ars, frăţiorule.
   Să vezi reversul medaliei.
         într-una din zile, doamna Văleanu, adecă cucoana Elena, mama lui Armaş, care e, precum se vede, 20	divorţată de tatăl acestuia, a venit să vadă cum înain
tează lucrarea. Era cam pe la trei şi m-a găsit acolo. Venisem, ca de obicei, mai devreme, pentru ca nu cumva modelul să fie nevoit a mă aştepta.
A stat cucoana şi s-a uitat mult la vale, la dealuri, 25 la munţii din fund, la curtea boierească de pe deal, dar încă mai mult s-a uitat la gîşte, la gînsac şi la păstoriţă. Se vedea că vine şi ea tot de la Munchen şi de la Paris.
   — Foarte frumos, grăi dînsa în cele din urmă. Te
30	felicit, tinere. Grupul din faţă e bine conceput şi lucrat
cu adevărată măiestrie. Valea-Boului lasă însă mult de dorit.
         Aflasem că Armaş se dusese la Valea-Boului dar n-am văzut niciodată moşia aceea şi nici cu gîndul 35	n-am gîndit vreodată să-mi pun păstoriţa în ea.
   — Dar nu e, doamnă, Valea-Boului, i-am răspuns. E o vale ca toate văile, o închipuire a mea.
   Ea se uită uimită la mine.
   — Nu se poate, îmi zise. Cu cîteva mici corecturi, e
40	întocmai Valea-Boului. Uite — urmă arătînd aspre
perete — casa boierească vine ceva mai la deal, po
234

ieniţa e mai spre vîrf, iar muntele din fund e mai prelungit. D-ta ai trecut pe la Valea-Boului şi nu-ţi mai aduci bine aminte. 'Reproduci din memorie fără ca să-ţi dai seamă.
5	— Nu, doamnă — am stăruit eu — nicicdată pe
la Valea-Boului n-am trecut.
— Atunci — răspunse ea —e un fel de minune la mijloc, o telepatie în pictură. Dar această păstoriţă atît de frumoasă, cu gîştele ei?
10	—Tot o fantezie a mea, răspunsei eu, cum mai răs
punsesem o dată.
Ei bine, soro! omul nu poate să mintă nepedepsit, şi eu nici n-am să mai spun în viaţa mea cee ce ştiu că nu-i adevărat.
15	Nu-mi rostisem bine vorbele, cînd domnişoara Alina
a şi intrat şi i-a făcut cucoanei cumplimentul reverenţios pe care-1 învăţase de la totdeauna ceremonioasa domnişoară Săvescu.
       Cocoana Elena a dat cum se cuvenea din cap, apoi 20 s-a-ntors cuprinsă de indignaţiune spre mine.
Ea n-a zis nimic, dar nici nu mai avea nevoie să zică, căci destul mi-a fost căutarea ei pentru ca să mă sîmt strivit, parcă s-ar fi năruit asupra mea vreun munte ca cel din fundul văii.
25	Aş fi vrut să cad în genunchi la picioarele ei şi
să-i cer de o mie de ori iertare, dar ea mi-a întors spatele şi a plecat.
       Domnişoara Alina, care nu-nţelegea nimic, a rămas cîtva timp buimăcită, apoi, văzînd starea în care mă 30 aflam a-nceput să plîngă.
— Ce-a fost acesta? Ce s-a întîmplat? De ce s-a supărat atît ce rău? întrebă dînsa.
Ce puteam să-i răspund?
Se zice că din rău tot mai rău purcede şi că omul 35 care a minţit o dată tot minţind caută să scape de ruşine. Eu m-am ferit de aceasta. După ce m-am ars o dată minţind, m-a cuprins groaza de minciună şi i-am spus adevărul.
încă mai rău m-am ars.
40	—Care va să zică eu sunt de vină, ticăloasa de
mine! s-a tînguit ea. Eu ţi-am făcut-o! Nu vrea cocoana
235

aceea să vadă portretul meu de cîte ori intră şi iese pe uşă!
         Era în stare să se repezească-n zidul acela ca să-l dărîme, pentru ca să nu mai rămîie nici o urmă din 5 cele zugrăvite pe el.
   Zadarnice au rămas silinţele mele de a o îmbuna, încredinţînd-o că vinovat sunt eu, care n-am spus adevărul, căci ea a plecat chiar mai supărată decît cocoana Elena.
10 Am rămas singur.
   Gîndeşte acum ce face orişicare om cu minte cînd în asemenea împregiurări rămîne el singur.
   Stă cît stă zbuciumîndu-se fără de rost, apoi zice: «Ce-frni pasăll» îşi ia pălăria şi pleacă.
15 Aşa am făcut şi eu.
   Nici c-avea de ce să-mi pese. Chiar supărarea cocoanei era dovadă foarte viuă că lucru prost nu era ceea ce am zugrăvit pe peretele acela. Unde mai pui şi comenzile ce-mi curgeau puhoi cutropitor. Păţise, 20 ce-i drept, omul o ruşine, dară artistul era mîndru de succesele ce avuse, iar eu, ca să scap de ruşinea omului, mă sîmţeam mai mult artist. Tot minciună era însă şi aceasta. Adevărul ţipa mereu din mine şi nu mă lăsa nici să-mi caut de treburi în timpul zilei, nici să dorm 25 în timpul nopţilor de mai, care-mi păreau foarte lungi. Nu doară că-mi mai făceam mustrări pentru că-i spusesem cocoanei aceleia o minciună, la urma urmelor nevinovată, dar era la mijloc supărarea domnişoarei Alinei, fără îndoială cea mai nevinovată fiinţă. Minţeam 30 cu cea mai sfruntată neruşinare cînd ziceam că nu-mi pasă nici de aceasta. Ca om cinstit şi cu inima deschisă, trebuia deci să mă duc, şi m-am dus peste doauă zile ca să-i dau cuvenitele lămuriri. Ea m-a-nţeles şi mi-a dat dreptate. Era atît de-nvederat că cocoana aceea e o ză- 35 natică înfumurată, care nici cu soţul ei n-a putut să se nărăvească. Se temea, se vede, ca [nu fcumva fiul ei, admirînd portretul, să prindă slăbiciuni de model.
         «Proasta de ea!» zicea Alina.
         «Afară din cale proastă, nu!» ziceam eu în gîndul meu.
236

Vorbă e că ne-am împăcat şi a rămas să-i dau lecţiuni de pictură, iar de celelalte în adevăr prea puţin îmi pasă şi sunt mai vesel decît orişicînd.
       Vezi tu, draga mea, cum se-nvîrte roata lumii şi unde 5	ajunge omul pe negîndite cînd n-are în ajunul Sfintelor
Paşti de unde să-i plătească gazdei chiria? Nu ştie nimeni de ce sunt bune nevoile vieţii.
Vă-mbrăţişez cu multă dragoste.
Emil"
1 o	VIII
„Ploieşti, 12 mai 1875
Scumpul meu Emil,
       îţi vei mai fi aducînd şi tu aminte de zilele copilăriei noastre atît de fericite. Rar se-ntîmplă ca frate şi soră 15	să se iubească atît de mult cum ne iubeam noi şi cum
fără îndoială ne iubim şi acum.
       N-am să uit niciodată şi nu vei fi uitat nici tu întîm- plarea cu vasul cel chinezesc, pe care mama-1 primise între altele ca dar de nuntă de la cocoana mare, naşa ei 20	şi a noastră. Mama ţinea mult la el nu numai pentru
       că i se părea foarte frumos, ci şi pentru că era un deosebit semn de iubire din partea naşei. Tu, copil neastâmpărat, te-ai urcat pe un scaun, ca să iei ceva de pe dulapul din casa cea mare, unde stătea vasul, 25	şi l-ai răsturnat pe acesta, încît el a căzut de pe dulap
şi s-a spart. Eu am început să plîng amarnic, căci ştiam că mama are să fie foarte supărată şi te va certa.
       Auzind plînsetul meu, mama a intrat în casă şi, văzînd cioburile vasului risipite pe jos, a rămas îngro- 30	zită şi cu ochii plini de lacrămi.
— Iartă-mă, mamă! am strigat eu. L-am spart din nebăgare de seamă.
Tu te-ai uitat mînios la mine.
— Minţi! ticăloaso! ai strigat şi mi-ai tras o palmă.
35	Minte, mamă: eu am spart vasul.
237

Mama şi-a şters lacrămile, a întins braţele spre noi, ne-a cuprins pe amîndoi cu ele şi ne-a sărutat de multe ori.
— Nu plîngeţi, copii, ni-a	zis cu alte lacrămi în
5	ochi. Vase cum a fost acesta	mai sunt destule, dar
mai rar copii ca voi.
Multe de acestea s-au mai petrecut în timpul copilăriei noastre, şi de toate mi-am adus aminte cînd am citit scrisoarea ta.
10 «Nu ştie nimeni — zici tu la sfîrşitul scrisorii tale
— de ce sunt bune nevoile vieţii.»
       «Nu ştie nimeni — zic eu — cîte rele pot să purceadă din bucuriile neaşteptate.» încă citind scrisoarea ce mi-ai trimis de Paşti am fost 15	cuprinsă de temerea că te perd. Acum sunt chinuită
de temerea că te perzi şi tu	însuţi pe tine.
       Să nu iei drept plîngere această mărturisire făcută de sora ta mai mare. E în viaţă un timp cînd îşi perd mumele copiii şi surorile fraţii şi cu toate aceste se 20	bucură atît unele, cît şi altele.	M-aş bucura şi eu dacă
       din cele ce mi-ai spus în scrisorile tale nu aş fi primit simţămîntul că e pentru tine foarte primejdios jocul în care ai intrat. Tu zici aşa, mai în glumă, că te-ai ars; eu îţi spun în toată seriozitatea că o să te arzi 25	dacă nu bagi bine de seamă.
Eu îl cunosc bine pe frăţiorul meu Emil. El nu e om care zboară uşuratec ca fluturele din floare-n floare, ci stă unde s-a oprit o dată şi se dă întreg, cu trup, cu suflet. întrebarea e deci: cui se dă.
30	Mie nu mi se pare deloc acea domnişoară Alina
potrivită pentru tine. Ea poate să fie un nepreţuit model, dar după cele ce-mi scrii ea nu e pentru tine numai model.
       Iar dacă sunt adevărate cele ce mi-ai scris, ea numai 35	ca model face pentru tine.
Nu mă-ndoiesc că-ţi sunt plăcute lecţiunile ce-i dai. Plăcute vor fi şi pentru dînsa. Vă bucuraţi amîndoi, şi bucuria vă este fără îndoială nevinovată. Te întreb însă: unde vă duce bucuria aceasta?
40	Supărarea cocoanei e cel mai învederat semn că dom
nişoara Alina e una din fetele care îi scoate pe tineri din
238

minţi, şi dau cu socoteală că dînsa se şi teme ca nu cumva .să-şi piardă fiul, cum eu mă tem ca nu cumva să-mi perd fratele, bucuria şi mîndria vieţii mele.
         Adu-ţi aminte de zilele copilăriei noastre, scumpul 5	meu Emil, adu-ţi aminte de	mama noastră cea bună şi
gîndeşte-te bine la urmările	plăcerilor de	care ai parte
astăzi.
   Domnişoara aceea e fiica unui profesor, trăieşte la Bucureşti şi umblă la Şcoala Centrală, e frumoasă, deşteaptă 10 şi răsfăţată, are toate apucăturile fetelor din Bucureşti, mai poate să aducă şi zestre cel puţin casele, în care stă azi cu mama ei, mai luînd şi chirie frumoasă: cum rămîi tu dacă azi-mîne ea se mărită după altul, căci după tine n-are să se mărite?
15 Tu nu eşti omul slăbiciunilor mici: ştii să-ţi calci pe inimă, dar nu eşti în stare să uiţi, ci rămîi, dacă te-ai dat o dată, legat pe	toată viaţa.
   Nu te da, iubitul meu!	Calcă-ţi pe	inimă acum,
      cînd e mai uşor. Dă-mi liniştea sufletească pe care 20	am perdut-o!
   Tu mă ştii cît de mult ţin eu la Ilie, omul harnic şi inimos, care trăieşte numai pentru familia sa, şi cît de mult iubesc pe cei trei copilaşi ai noştri. De cînd am primit scrisoarea ta, uit mereu că-i am şi nu mai port 25 grija de dânşii. Gîndul mi-e neîncetat la tine şi nu mai pot depărta de la mine credinţa că iubirea adevărată dă inimii puterea de a presimţi cele viitoare, iar presimţirile mele sunt grozave şi n-o să pot scăpa de ele cîtă vreme te ştiu la Bucureşti. Vino, te rog, de o 30 mie de ori te rog, aici la Ploieşti, cel puţin pentru un timp oarecare. Ai tu şi aici ce să faci. Vino, ca să te văd în fiecare zi.
Aurora"
IX
35	„Iubita mea Auroră,
Scrisoarea ta e o adevărată minune. Sunt pătruns acum şi eu de gîndul că iubirea dă inimii puterea de a
239

presimţi cele viitoare: mi s-a întîmplat în adevăr o mare nenorocire, deşi nu aceea de care te temeai tu.
         Nici că se putea să mi se întîmple, căci e cu desă- vîrşire greşită ideea ce ţi-ai făcut despre domnişoara 5 Alina.
         închipuieşte-ţi o fată trecută de cincisprezece ani, crescută-n timpul din urmă prea repede, deci subţirică, înaltă şi cam şubredă. E aproape blondă şi cu faţa prelungită, cu buzele subţiri, cu obrajii rumeni şi cu 10	ochii de un albastru de tot deschis. Ceea ce te atinge
în întreaga ei fiinţă nu e nici frumuseţea, nici vioiciunea, ci duioşia vocii şi căutarea oarecum îndurerată. Chiar şi cînd rîde, ochii ei plîng, parcă viaţa ei întreagă n-a fost şi n-are să fie decît un şir de suferinţe.
15 Cu totul altfel sunt fetele din Bucureşti despre care-mi vorbeşti tu, şi ar fi destul s-o vezi pentru ca să-ţi pară rău de a o fi pus în rînd cu cele multe şi să-ţi fie dragă cum îmi este mie, în adevăr nu numai ca model.
         Temerile tale sunt deci lipsite de temei, căci mie îmi 20	este dragă tot cum îmi eşti tu. Eu cred că nici nu sunt
în stare să iubesc altfel de cum m-ai îndrumat tu a iubi, fără ca să mă aştept la altăceva decît la dulceaţa ce-mi revarsă-n suflet iubirea.
         Nu încape dar nici un dacă : orişice s-ar întîmpla, 25	mie iubirea aceasta nu poate să-mi amărască viaţa.
   Tocmai de aceea sunt adînc mîhnit pe urma celor petrecute în timpul de cînd ţi-am scris.
         întors adecă de la Valea-Boului, d-l Armaş a avut, precum se vede, greutăţi mari cu mama sa, căci doauă 30	zile în urmă a venit la mama Alinei să-i spună că, luînd
      hotărîrea de a rămînea deocamdată la Bucureşti, are să-şi închirieze o casă mai încăpătoare şi astfel e nevoit să renunţe la contractul de închiriere, rămîind păgubaş cu cheltuielile făcute pentru reparaturi şi cu chiria pînă 35	la Sf. Dumitru.
   Văduva i-a răspuns că dînsa nu poate să renunţe la contract deoarece averea e şi a minorei. Rămîne deci ca dînsul să închirieze casa pe riscul său.
         — Aveţi toată dreptatea, doamnă, a zis el. O să mă 40	mai gîndesc şi vă voi da cît mai curînd răspuns.
240

Cu aceasta treaba ar fi fost pusă la cale. Din întîmplare însă, se afla de faţă şi Alina, care, închipuin- du-şi că din vina ei s-a ivit greutatea aceasta, nu şi-a putut stăpîni plînsul.
5	D-l Armaş, om duios, precum se vede, şi el, s-a
sîmţit atins şi, vroind s-o mîngîie, a făcut un gest după părerea mea foarte greşit...
— Să nu fiţi mîhnită, domnişoară — i-a zis — căci lucrurile se vor aranja spre mulţumirea d-voastre. în
io pagubă n-o să rămîneţi.
Alina, aducîndu-şi aminte şi de felul în care cocoana răspunsese la complimentul ei reverenţios, l-a măsurat cu ochii ei plîngăreţi de jos pînă sus.
— Să nu vă închipuiţi,	domnule — i-a zis apoi — că
15	ţinem atît de mult să vă	avem chiriaş. Nici o pagubă
nu-i!
El a rîs şi s-a închinat cu plecăciune, dar plăcută nu era starea sufletească în care se afla cînd a venit la mine.
20	Mă aflam pe schelă şi luam cu pensula din paletă, ca
să mut curtea boierească ceva mai la deal şi să mai prelungesc muntele din fundul văii. Mi-a fost destul să mă uit la el pentru ca să văd că-şi stăpîneşte firea: se ţinea drept, înainta cu paşi măsuraţi, şi m-a salutat
25	foarte politicos, dar rece	ca gheaţa, parcă s-ar fi aflat
pe terenul de luptă-n doi.
Tu mă ştii că nu sunt om care să mă dau înapoi. Dacă aş fi ştiut cele petrecute dincolo, la proprietăreasa casei, m-aş fi stăpînit şi eu; le-am aflat însă numai
30	în urmă, prea tîrziu. Acum vedeam în urma lui pe
cocoana cea supărată şi	am răspuns la salutarea lui
tot atît de politicos şi, dacă se poate, chiar mai rece.
El a scos punga, a dezlegat băierile ei şi a numărat pe masă cinci şiruri de cîte zece galbeni.
35	— Pentru ostăneala d-voastre, a zis apoi fără ca să
lege băierile pungii. E bine?
— Chiar mai mult decît mi se cuvin — am răspuns eu — dar lucrarea nu e încă gata.
— Nu e nevoie să o daţi gata! a zis el.
40	înţelegeam acum de ce e vorba şi sîngele a-nceput
să-mi fiarbă.
241

— Eu nu am obiceiul de a lăsa-n urma mea lucrări neisprăvite. Vă rog să vă luaţi banii! i-am răspuns.
       Apoi am tras pensula de cîteva ori peste paletă şi-am început să mînjesc gîştele şi faţa frumoasei păstoriţe. 5 îmi era parcă mi-e peste putinţă să nu sar la el, ca să-l omor.
El s-a săltat dintr-o singură săritură pe schelă, m-a cuprins în braţe şi m-a ridicat ca pe o păpuşă umplută cu paie, apoi s-a coborît cu mine jos. io — îmi faci—mi-a zis apoi—o mare nedreptate. Ştii prea bine ce s-a petrecut aici cînd a venit mama mea să-ţi vadă lucrarea. Cu drept ori fără drept, ea s-a simţit adînc jicnită. îmi era ori nu-mi era iertat să-i refuz satisfacţiunea pe care o cere? Ai şi d-ta ori ai 15	avut mamă: ce ai fi făcut aflîndu-te în starea în care
mă aflu eu?! îţi cer iertare, dar iartă şi d-ta!
Am rămas strivit în faţa lui.
— D-ta să mă ierţi pe mine, i-am răspuns. A fost o clipă de năvălnicie. Ia, te rog, banii şi dă-i vreunei
20	văduve ori vreunui orfan.
El a luat cei cincizeci de galbeni, i-a băgat iar în pungă, a legat foarte binişor băierile pungii, pe care a trecut-o în buzunar, apoi mi-a întins mîna.
— Noi avem să ne mai întîlnim în viaţa aceasta —
25	mi-a zis*—^şi nu mă îndoiesc că numai ca prieteni.
Ce mai rămînea să fac,;iubite rnea soră?
Am trecut dincolo ca să spun cele petrecute şi să cer iertare, altă iertare.
       Le-am găsit pe amîndoauă plîngînd, mama pentru 30	că nu-şi mai cunoştea fata, pe care o ştiuse blîndă şi
sfiicioasă, încît nu-nţelegea cum s-a făcut deodată atît de-ndrăzneaţă, iar fata pentru că mama ei nu ştiuse să-l pună ea la locul lui pe-nfumuratul acela.
— Pentru că e bogat şi se mai crede şi frumos —
35	zicea dînsa — n-are să-i ieie pe alţii parcă n-ar fi şi ei
oameni.
N-a mai rămas decît să le mai spun şi eu ce-am făcut şi ce-am păţit pentru ca toate să mi se prăbuşească-n cap.
40 Era-nvederat că vinovat de întreaga nenorocire sunt eu şi numai eu, care, intrat calfă de zugrav, nu
242

am putut să mă lepăd de apucăturile mele de diletant în ale picturii şi-am închipuit pacostea aceea de vale cu gîştele ei, ba m-a pus Necuratul s-o mai iau şi pe nevinovata aceea d,e copilă model.
5 Am, soră, să plec, cum ai zis tu, la Ploieşti. Aici nu mai e chip să rămîn. Mi-e greu să ies din casă, căci mi se pare că toţi oamenii pe care-i întîlnesc ştiu ruşinea ce am păţit şi mă arată cu degetul, şi greu mi-e pentru că mă tem ca nu cumva să mă pomenesc faţă-n faţă io fie cu el, fie mai ales cu ea.
La revedere în Ploieşti.
[Emil]
P. S.
Ai avut mare dreptate cînd ai zis că a bine nu era 15 că n-aveam de Sf. Paşti cu ce să-mi plătesc chiria/'

PARTEA A DOUA
VERIŞOARA ZOE I
— Cum vine că anul acesta plecaţi atît de curînd?
5 întrebă d-na Grădeanu. Avem cele mai frumoase zile
de mai, şi după toate semnele, mai va pînă la căldurile cele mari, care fac la Bucureşti nesuferită viaţa.
— Grăbim, dragă, răspunse d-na Anica, venită să-şi facă vizita de adio. Sesiunea corpurilor legiuitoare s-a
10	închis,	şi Iancu	nu mai are nici o treabă în ţară. Orişiunde	ne vom	fi ducînd, lucrul de căpetenie e atît
pentru mine, cît şi pentru Iancu viaţa regulată şi raţională. Iancu ţine una şi strună: că medicii de aici nu i-au cunoscut boala; a rămas deci să ne oprim la
15	Viena.	E acolo	un tînăr medic român, Sterie Ciurcu,
care a	deschis	un sanatoriu şi are legături cu toate
celebrităţile medicale. O să ne instalăm pe un timp oarecare la el şi vom vedea cum ne vor îndruma celebrităţile din Vienct.
20	— E fără îndoială cel mai cuminte lucru, grăi d-na
Grădeanu. Aşa, numai după vorba medicilor noştri, nu te poţi avînta cînd e vorba de sănătate. Ca să nu uit, cum rămîne cu verişoara-ta Elena? Aud că Iorgu tot şi-a schimbat gîndul şi rămîne la Bucureşti.
25	—Soră dragă, e o poveste nu numai lungă, ci şi
foarte încurcată, zise d-na Talpă, răsuflînd din greu, ca omul care vrea să spună multe. O ştii pe Elena. Sănătoasă nu era nici cînd s-a divorţat de Râul, iar
244

de atunci şi pînă acum numai din rău în mai rău a dus-o.
— Ceea ce e şi mai rău — adăugă d-na Grădeanu — nu vrea nici să consulte vreun medic, nici să se supună
5 la o cură potrivită.
— Zice că boala ei e incurabilă, urmă d-na Talpă.
Ei, nu-i aşa. Cura, chiar şi dacă n-ar fi vindecînd boala
o	mai calmează. Aşa, cum se lasă, e de nesuferit, toate-o supără,	nimic nu-i este pe plac; chiar cînd n-are de
10	ce să se	mîhnească, îşi face fel de fel de gînduri negre.
— Aşa e omul cînd sufere de o boală ascunsă, stărui d-na Grădeanu; boală fără inimă rea nu se poate.
— Nu se poate! zise şi d-na Talpă. înţeleg că-şi temea bărbatul; înţeleg că-şi iubeşte fiul; nu s-a mai
15 pomenit însă mamă care-şi teme fiul. închipuieşte-ţi: iau cu chirie o casă foarte potrivită pentru dînşii; mai fac o mulţime de cheltuieli ca s-o repareze şi s-o zugrăvească după gustul lor; cînd e apoi să se mute-n ea, nu-i rămîne lui Iorgu decît să ceară rezilierea contrac-
20 tului. Ştii de ce? Pentru că proprietăreasa are o fată, care mamei lui îi pare prea frumoasă.
D-na Grădeanu rîse cu toată inima.
— Nu	cumva crede c-o să şi-l poată ţinea fată mare
la casă!	grăi dînsa. Fete frumoase îi ies în Bucureşti
25 la tot pasul în cale.
— Aşa i-am zis şi eu, urmă d-na Talpă. De asta nu scapă nimeni! Natura-şi are drepturile ei, şi tocmai cînd te fereşti dai în gropi. Dar să-ţi spun alta şi mai frumoasă. Ştii că Zoe, Gîrleasca, ne este nepoată de
30 verişoară. A crescut, aşa-zicînd, în casa noastră. Buna- cuviinţă cere ca, întoarsă din străinătate, să se ducă s-o vadă, că e femeie la casa ei. Ei, nu vrea şi nu vrea. Zice că n-are să intre în relaţiuni cu o femeie care la vîrsta de douăzeci şi opt de ani e de a doua oară divor-
35	ţaţă.
D-na Grădeanu iar rîse cu toată inima.
— Dar — zise ea — ea e primită-n toate casele, şi orişiunde s-ar duce, poate s-o-ntîlnească. Fata, biata de ea, nu e vinovată dacă a avut nenorocirea de a
40 da mereu peste bărbaţi cu care n-a putut să trăiască.
245

— Degeaba i-o spui, întîmpină d-na Talpă. Eu sunt cu cîţiva ani mai în vîrstă decît dînsa, şi asculta mai nainte de mine. Acum ea ar voi ca şi aici să fie toate ca-n Germania ei.
5	—Altă ţară, alţi oameni, alte obiceiuri! exclamă
d-na Grădeanu. Lasă, că nici germanii n-o fi tocmai cum i se par ei. Le fac şi ei, dar mai cu perdea.
— îi spun şi eu! stărui d-na Talpă. Noi suntem oameni de o fire mai deschisă, ceea ce nu e dealtminteri
10	un păcat. Nu unul pare mai şi mai de cum în adevăr
este. Dar i-a mai găsit şi alta. îi fi auzit vorbindu-se despre Philippart, marele financiar belgian, pe care prinţul Nicolae Bibescu l-a adus în ţară ca să organizeze
o	societate pentru exploatarea zăcămintelor de la
15	Baia-de-Aramă. Eu nu mă pricep la asemenea lucruri,
dar bărbaţii spun că e vorba de o întreprindere cu mare viitor. Dealtminteri, oameni ca Philippart nici nu se pun în fruntea unei întreprinderi riscate. Ei! bine! Philippart acesta a întîlnit-o pe Zoe chiar în saloanele
20	prinţului, care nu e orişicine, şi se zice că-i face curte.
Minune nu-i, căci Zoe nu e numai frumoasă, ci are şi toate calităţile unei dame din lumea mare. Elena nu vrea să ştie de aşa ceva. După părerea ei, purtarea Zcei e scandaloasă, o ruşine pentru familie. Prea se
25	afişează! Adevărul e că-şi teme băiatul: nenorocitul
acela nu poate să facă un singur pas în lume fără ca mama lui să cadă în pandalii.
D-na Grădeanu rîse de a treia oară cu toată inima.
— De ce nu-1 însoară, ca să scape odată de grijile
30	acestea?! grăi dînsa.
— Ai nimerit-o! strigă d-na Talpă. Aceasta e cea mai nouă fază. De ani de zile aiurează mereu că sănătatea şi fericirea omenească numai la ţară se poate şi că Iorgu al ei la ţară are să-şi petreacă viaţa. Acum deo-
35	dată a cuprins-o temerea ca nu cumva, trăind la ţară,
Iorgu să se încurce cu cine ştie cine.
D-na Grădeanu rîse de a patra oară cu încă mai multă poftă.
— Dar de aceasta nici un bărbat nu scapă! zise iar.
40	—	Ea crede că da — întîmpină d-na Talpă — dacă-1
însoară mai nainte de a se fi stabilit la ţară. Iată-1
246

pe Iorgu candidat în însurătoare, şi iată-ne pe noi puse pe drumuri ca peţitoare.
— Grea sarcină, o încredinţă d-na Grădeanu. Mult
o	să alergaţi pînă ce veţi fi găsit o fată de seama lui,
5 care se-mpacă cu gîndul că are să-şi petreacă toată viaţa la ţară.
— Să vezi acum, urmă d-na Talpă. După ce l-a făcut pe Iorgu să se ducă la proprietăreasa casei ce închiriaseră şi să ceară rezilierea contractului, aleargă prin
10 tot oraşul să-şi găsească altă locuinţă mai încăpătoare, în care ar fi loc şi pentru însurăţei, dacă ar fi să fie.
— Acum, pe la sfîrşitul lunei mai ?! grăi d-na Grădeanu. Mare minune ar fi dacă nu în zadar ar alerga.
— Aşa zic şi eu, dar dînsa vrea, şi lui Iorgu nu-i
15	rămîne decît să alerge.
—  Lucru de toată frumuseţa ar fi — zise d-na Grădeanu — dacă în cele din urmă nu li-ar rămînea decît ca tot la văduva cu fată frumoasă să se mute.
— Aşa crede şi Iorgu, răspunse d-na Talpă.
20 D-na Grădeanu stete puţin pe gînduri.
■— Adecă tot ar fi cu putinţă, grăi dînsa. Cu schimbările aceste politice, acum, după închiderea sesiunii, unul pleacă prefect, altul preşedinte de	tribunal, iar
altul consilier la vreuna din curţile de	apel. Rămîn
25	locuinţe; vorba e numai să le ştii. Uite,	aici tot Zoe
poate să le vie într-ajutor. Ea e cronica vieţuitoare a Bucureştilor: îi cunoaşte pe toţi şi le află toate. Am să i-o fac Elenei — urmă rîzînd iar— am s-o poftesc într-una din zile la ceai cînd o să fie şi Zoe aici, şi Zoe 30 e destul de-ndemînatică pentru ca să-i răsucească şi ei capul.
—  Ideea e minunată, exclamă d-na Talpă. Nici peţitoare mai bună decît ea nu poate găsi.
II
35	—Mama ta are, la urma urmelor, dreptate, grăi
d-l senator Iancu Talpă: ce caută Valea-Boului pe pereţii din casele văduvei din Bucureşti, şi ce caută fata văduvei în Valea-Boului?
247

— îţi spusei că nu mai e nici Valea-Boului pe perete, nici fata cu gîştile în Valea-Boului, răspunse Iorgu. Păcat, mare păcat, dar nu mai e.
— Atunci nu mai umblaţi cu mofturi, întîmpină
5	d-l Talpă. Samsarul pe care vi l-am recomandat e
om vrednic de toată încrederea: dacă spune el că nu se află în Bucureşti de-nchiriat casă cum doriţi voi, zadarnic cutrieraţi oraşul. El ştie ce zice: aceasta îi este meseria şi are totdeauna lista caselor de închiriat.
10	Nu vă rămîne decît să daţi peretelui cu pricina o vopsea
mai întunecată şi să vă mutaţi deocamdată acolo.
-— Aceasta o vrea, pare-mi-se, şi mama, a zis Iorgu cam supărat. Mie îmi este însă nesuferit gîndul acesta. Orişice vopsea i-am da peretelui aceluia, eu nu pot să
15	văd, cînd mă uit acolo, decît ceea ce a fost pe el, valea
cu gîştele şi cu păstoriţa, toate atît de bine lucrate, şi văzîndu-le-n gîndul meu, îmi aduc aminte de ruşinea ce am păţit — şi la proprietăreasă, şi în faţa tînărului aceluia.
20	—Vorbeşti alandala! strigă d-l Talpă. Aceasta se
dă uitării. N-ai decît să te duci să-i spui văduvei că tot vă mutaţi, şi ai să vezi cît de mult se va bucura că scapă de o grijă. Iar tînărul acela cine este? Ce-ţi pasă de el ?!
25	—Uite, mie-mi pasă, grăi Iorgu, în gîndul căruia
tînărul pictor era cineva.
— Dar — urmă d-l Talpă — pe mine capul n-are să mă doară orişice veţi fi făcînd. Noi plecăm azi-mîne şi-o să ne pară bine dacă-n lipsa noastră staţi aici şi
30	ne păziţi casa.
— Despre aceasta nu poate să fie vorba, întîmpină Iorgu. Mama ţine să iasă cît mai curînd la moşie, ca să vadă iar secerători, să steie la arie şi să se uite la cei ce umplu sacii de grîu ca în timpul copilăriei sale.
35	Cele trei încăperi pe care le-am ales pentru dînsa sunt,
aşa cred, acum gata. Iar eu trebuie neapărat să mă apuc cît mai curînd de lucrările care-n timpul secerişului nu se mai pot face şi să fac pregătirile pentru cele de toamnă.
40	D-l Iancu Talpă, om scurt, prea bine hrănit şi cu
obrajii îmbujoraţi, se uită cuprins de mirare la el.
248

— Care va să zică, tu tot te mai încăpăţinezi! îi zise. Te arde să te uiţi mereu la cer: ba că ploile nu mai încetează şi buruiana-ţi încalcă sămănăturile, ba că seceta e prea-ndelungată şi toate le usucă arşiţa, ba
5 că se ivesc nori de	grindină pe cer şi vîntul îţi culcă
lanurile, ba că bruma-ţi strică via şi livezile, ba că gerul aspru a găsit cîmpul neacoperit de zăpadă. Băiete! aceste nu sunt pentru oameni ca noi, care putem să le avem toate de-a gata, lăsînd pe alţii să-şi bată capul,
i o	Dar o să te saturi	şi tu, cum atîţi alţii s-au săturat.
Vorba e, însă c-o	iei prea repede, căci împrumutul
n-o să-l poţi face nici la toamnă, nici anul viitor, iar cîştiul din arendă, pe care l-ai luat de Sf. Gheorghe, ţi se duce ca suflat din palmă.
15	— Toate aceste le ştiu foarte bine, îi răspunse Iorgu.
Mi le-a spus chiar Mitiţă Sturdza, la care am fost, precum ştii, zilele aceste. Mai ales după îndemnurile primite de la dînsul stărui în hotărîrea mea.
       — Aşa sunteţi voi, cei ieşiţi din şcoala germană, 20 cînd vă intră ceva-n cap, nu e chip să vă dezmeticiţi,
îi zise d-l Talpă. Mi-1 închipuiesc pe coconul Mitiţă: nu mai puteai să scapi de el.
— Aşa-i nene, stărui Iorgu. M-a primit parcă i-aş fi nepot, pe care l-a purtat în braţe, şi nu găsea cuvinte,
25	ca să-mi laude hotărîrea.
D-l Talpă dete rîzînd din cap.
— Dar el însuşi nu face ca tine — îi zise — ci-şi dă moşiile în arendă, ca să poată sta la Bucureşti.
— Tocmai aceasta e ceea ce-1 face bun sfătuitor,
30	stărui iar Iorgu. Nimeni mai bine decît el nu poate să
       ştie ce pierde proprietarul dacă-şi dă moşia pe mîna altuia şi cît ar cîştiga ţara dacă proprietarii şi-ar gospodări ei înşişi avutul. Creditul Funciar a fost, zice el, anume înfiinţat pentru ca să li se dea proprietarilor 35	putinţa de a-şi face cuvenitele instalaţiuni agricole.
— Vorbă şi asta! exclamă d-l Talpă. Cei mai mulţi se împrumută ca să-şi poată petrece iama la Paris, la Nizza ori chiar la Monaco.
— Cu alte cuvinte — replică Iorgu — avea coconul
40	Mitică dreptate cînd se bucura că eu nu tot aşa vreau
să fac.
249

   — Dar bani tot nu-ţi dă! grăi d-l Talpă rîzînd.
   — Ba-mi dă, să vezi că-mi dă! urmă Iorgu. Ai, te rog, puţintică răbdare. Mai întîi şi mai întîi, mi-a dat chiar acolo un inginer, care-mi face hotărnicia cu
5 preţurile stabilite de direcţiunea Creditului şi, cum se zice, pe aşteptare, ca să fie achitat după ce se va fi realizat împrumutul. Acesta e un lucru la care nu m-aş fi aşteptat, pe care îl credeam chiar peste putinţă. După ce i-am arătat apoi că vreau să dreg drumurile, 10 să fac poduri, să întregesc plantaţiunile şi să zidesc grajduri, şoproane şi magazii, el a înţeles numaidecît graba pe care o pun să încep lucrările. A făcut socoteala pagubelor pe care le sufere moşia dacă un pom ori o viţă se plantează cu un an mai tîrziu. Şi-a dat seamă 15 despre pierderile împreunate în transportul pe drumuri proaste şi prin lipsa de instalaţiuni. M-a sfătuit deci să fac un împrumut provizoriu, cu procente mai mari, se înţelege, dar care se rentează prin foloasele lucrărilor ce am de gînd să fac. Mai mult, nene ! Ştii că Creditul 20 Fonciar e instalat deocamdată în casele bancherului Zerlendi. A intervenit deci ca Zerlendi să-mi deschidă un cont curent cu zece la sută, pînă la suma de o sută de mii de lei. Te-ntreb acum, nene Iancule: mi-a făcut ori nu mi-a făcut rost de bani?
25 D-l senator Iancu Talpă se uită sperios la el, apoi începu să se plimbe cu paşi mari prin casă.
   îi era parcă şi-a pierdut nepotul, l-a pierdut pentru totdeauna.
   — Uite, vezi, aşa — zise apoi ca vorbind cu sine
30	însuşi — aşa prind ei oamenii şi-i trag în partea lor,
ca să-i aibă legaţi-ferecaţi. Şi tu — urmă oprindu-se în faţa lui Iorgu — tu crezi că de dragul tău a făcut-o? I
   — Ba n-o cred deloc aceasta, răspunse Iorgu. Ce-i sunt eu şi ce-mi este el mie ?! A făcut-o pentru că aşa
35	e bine. Valea-Boului e o părticică din ţara aceasta,
şi ţării îi faci un bine ajutînd pe cel ce vrea să dreagă cea mai mică parte din ea.
         —-Mofturi de ale lui Rosettache! strigă d-l Talpă, apoi se întoarse spre uşa de la dreapta, pe unde intra 40	din întîmplare cocoana Elena.
250

— închipuieşte-ţi, cocoană — urmă el — omul acesta
i s-a dat legat de mîni şi de picioare.
Cocoana Elena, femeie înaltă şi bine făcută, care, deşi cu faţa lipsită de sînge, nu părea deloc cum	ţi-ai
5 fi închipuit-o după vorbele cocoanei Anichii,	se	uită
nedumerită cînd la unul, cînd la altul.
— Cui adecă i s-a dat atît de rău legat ?	întrebă
dînsa foarte liniştită.
— Cui? Lui Mitiţă Sturdza, pe care-1 ştii că e om
io	zăcaş, răspunse d-l Talpă.
— Şi cum i s-a dat legat ? întrebă iar cocoana Elena.
— Cum? răspunse iar d-l Talpă mai aprins. Aşa cum
i s-a dat. E uşor să te împrumuţi azi cu o mie, mîne cu două mii de galbeni şi te bucuri cînd pui mîna pe ei.
15	Vin însă termene de plată, şi iar te bucuri că nu-ţi
        vine şi somaţiunea. Dar peste cîtva timp sunt alegeri ori roşii ţin o mare întrunire la circul din piaţa Sf. Constantin. Acum te pomeneşti cu somaţiunea şi nu-ţi rămîne decît să-ţi dai votul ori să mergi la întrunire, ca să te 20	păsuiască. Le ştim noi acestea, căci ne-am ars nu o dată.
■—■ Bine, întîmpină Iorgu zîmbind. Boala aceasta are leac, nene Iancule: n-ai decît să plăteşti cînd îţi vine terminul şi nu-ţi mai vine nici o somaţie.
— Să plăteşti?! strigă coconul Iancu. Prostie! Plă-
25	teşti dacă poţi! Ce faci, însă, dacă nu-ţi dă mîna?
— Mă iartă, întîmpină Iorgu. Cel ce nu ştie dacă va putea ori nu să plătească nu se împrumută, sau cel ce se împrumută ştie foarte bine cînd are termen de plată şi face socoteala aşa ca să poată plăti.
30	—Toate acestea vor fi adevărate cînd e vorba de
neguţător — grăi coconul Iancu — noi, ceilalţi, avem cheltuieli neprevăzute, care ne încurcă socotelile.
— Nu are nimeni să cheltuiască ceea ce nu are — îi replică Iorgu — şi nici cel mai mare boier nu are ceea
35	ce e dator a le da altora.
— Palavre nemţeşti! zise coconul Iancu cam scos din răbdare.
— Nici palavre, nici nemţeşti, răspunse Iorgu. Dacă « vorba ...
251

— Lasă — interveni cocoana Elena — că la aceasta
o	să-i răspund eu, care cu boieria fără de măsură mi-am mistuit viaţa.
Ea şi luă un scaun şi se aşeză.
5 — Cu de aceste vă prăpădiţi voi, urmă apoi întor
cîndu-se spre d-l senator Iancu Talpă. Vă întreceţi în cheltuieli fără de rost, năzuind care de care să pară mai mult decît ceea ce în adevăr este. Azi mobilă de Paris ori cel puţin de Viena, mîne armăsari ruseşti
10 şi trăsuri scumpe, poimîne covoare persiene, goblenuri, tablouri, vase şi fel de fel de bibelouri, iar pe deasupra slugi şi iar slugi îmbrăcate ca la Paris şi ţinute-n belşug. După ce vi le-aţi făcut toate, lume poftită la mese, la serate şi la baluri, ca să le vadă toate şi să le admire,
15 joc de cărţi, cancanuri şi aventuri galante. Unde mai ajungeţi să faceţi socoteli? Dintre zece e unul care pune ceva la o parte, sunt doi care cheltuiesc cît au, iar ceilalţi şapte se-nglobeafcă în datorii ori fac fel de fel de mişelii, ca să poată arunca nisip în ochii lumii.
20 Le ştiu toate, că le-am păţit şi-am suferit atît pe urma lor.
Coconul Iancu stătea în faţa ei şi se uita cu ochii lui cei mărunţi la ea, răsucindu-şi din cînd în cînd mustaţa cea groasă.
25	—Mai ai	multe? întrebă el în cele din urmă.
— Eu cred că pot să-ţi fie destule şi acestea, răspunse ea.
— Mai ales fiind toate adevărate, adăugă Iorgu cam cu jumătate de gură.
30	—Multe,	puţine, adevărate, neadevărate — grăi coconul Iancu	— eu răspund cu o singură vorbă la ele:
cine în lume trăieşte cu lumea se potriveşte. M-ai înţeles, cocoană? Băiatul tău, uite, Iorgu acesta, tot aşa o să facă dacă ţine să nu rămîie om răzleţ, pe care
35 toţi îl arată cu degetul.
Iorgu clătină din cap.
— Dac-aş crede-o aceasta, m-aş căi că nu i-am răsucit gîtul cînd îl hrăneam la sîn, îl încredinţă cocoana Elena. Arătaţi voi cu degetul pe Iorgu Cantacuzino,
40	Nababul, şi	ziceţi că e zgîrcit şi mojic pentru că nu
risipeşte cu	două mîni ceea ce adună cu una, rîdeţi
252

de Gună Vemescu pentru că şade într-o casă modestă şi nu are trăsură cu fecior galant pe capră, vă uitaţi peste umăr la Iancu Marghiloman, care aleargă pe jos în treburile lui, vă bateţi joc de vodă Carol şi ziceţi că-şi întoarce chipiurile pe dos pentru că-şi ţine punga strînsă, dar anii trec unul după altul şi are să vie şi timpul cînd ei şi copiii lor se vor uita cuprinşi de milă la voi. Nu! Iorgu nu se sperie de gîndul că oamenii fără de rost îl vor arăta cu degetul pentru că el nu vrea io să fie ca dînşii.
   Grăindu-le aceste, ea se uită la Iorgu.
   — Eu nu judec pe nimeni — grăi acesta — poate că au dreptate cei ce văd lucrurile ca nenea Iancu. Societatea cu exigenţele ei e în adevăr cea mai neîndurată
15 stăpînire. Mie mi se pare însă nesuferită viaţa în mijlocul unor oameni care le fac toate-n goana mare. Tot mai plăcut e să stai răzleţ la o parte.
   — Ha, ha, ha! rîse coconul Iancu, Te va fi iertînd firea, dar vorba e dacă te lasă şi lumea. Tu faci ca
20	jucătorul de cărţi care pune miză mare fără ca să
       fi văzut cărţile. Voi aţi venit la Bucureşti oarecum pe sfîrşitul tîrgului, cînd toată lumea se pregăteşte de plecare. O să vedeţi voi Bucureştii la toamnă, după ce se va fi început sesiunea parlamentară. Ici mese, 25	colo serate, dincolo ceaiuri, din cînd în cînd cîte un
bal, apoi conferinţe, consfătuiri. E viaţă la Bucureşti în timpul iernii, încît nu ştii cum, unde şi cînd te perzi în ea.
   — Viaţă ?! oftă cocoana Elena cu un gest dispreţuitor.
30	Cu adevărat viaţă în care te perzi! Mese, serate, ceaiuri,
baluri, unde dai peste Zoe şi peste altele ca dînsa, împregiurul cărora se adună lumea. Mai bine lipsă!
          X)-l senator Iancu Talpă îşi răsuci iar mustaţa şi luă o poziţiune parc-ar fi voit să rostească un discurs 35	de la tribună, ceea ce la Senat nu prea făcea.
   — Vorbişi şi tu, ca fiul tău, pe nevăzute! grăi dînsul. Zoe este în adevăr o adevărată podoabă a saloanelor noastre. Ar fi şi dac-ar fi mai puţin frumoasă. Tocmai de aceea se pun atîte-n socoteala ei. Lasă că ştie să
40	se-mbrace şi să poarte haina pe care a-mbrăcat-o, ori
să expună giuvaericalele cu care se găteşte. Lasă că
253

       ţinuta, umbletul, gesturile, întreaga ei înfăţişare sunt de o rară distincţiune, dar e deşteaptă, dragă, încît e o mare plăcere să stai de vorbă cu ea. Nu cunoaşte nimeni Bucureştii ca dînsa; îl ia pe fiecare potrivit 5	cu felul lui, îţi simte slăbiciunile şi-ţi ghiceşte gîndurile,
şi nu e lucru asupra căruia nu e dumirită.
— O adevărată artistă, grăi Iorgu în ton ironic.
— Da! — stărui coconul Iancu — artistă, căci dacă artă e să reprezenţi în scenă pe alţii, încă mai mare
10	artă e să te prezenţi tu însuţi pe tine aşa ca toţi să
te admire.
Cocoana Elena îşi pierdu răbdarea.
— Auzi lume, care e încîntată de o asemenea artistă T exclamă ea. îmi spunea cineva mai deunăzi că n-are
15	la Bucureşti nimeni saloane, iatac, biurou şi sufragerie
ca dînsa. Mobila ei e o adevărată bogăţie. Nimeni ntt se întreabă, însă de unde ies toate.
— Minciuni! protestă d-l senator. Nu e scumpetea lucrurilor, ci dispoziţiunea făcută cu mult gust ceea
20	ce-i pune pe toţi în mirare. E pizma şi răutatea celor
ce-ar voi şi nu sunt în stare să facă tot ca dînsa, rivalitatea e ceea ce le scorneşte toate.
-— Care va să zică şi aici tot pe-ntrecute se petrec toate, grăi Iorgu.
25 —Băiete! îl mustră d-l senator. O iai prea repede. Vrei să	le ştii toate mai bine	decît noi	cei	ce ni-am
petrecut	viaţa-n ţară şi cunoaştem toate	lucrurile din
obîrşia lor. Fără de rivalitate nu e progres. Eu ştiu ce a fost în timpul tinereţelor mele şi văd ce e azi. Au trecut
30	timpurile cînd boierul îşi poftea vecinii la masă mare şi
le servea ciorbă de potroace, caracudă-n saramură, pui fript la frigare, tăiţei cu brînză şi sarailie. Altă lume e azi, şi n-o să-ţi rămîie nici ţie decît să te potriveşti cu ea, îţi place ori nu-ţi place. Tu te duci la moşie, ca
35	să dai cu capul de toate zidurile, iară eu plec să-mi
caut de	sănătate; o să vedem	care-o să	se	simtă la
toamnă	mai bine în pelea lui.
— Sănătatea ta, grăi cocoana Elena cu răutate. N-ai avea decît să ieşi şi tu la moşie, să-ncaleci şi să
4 o	alergi de la secerători la arie şi de la arie la cei ce încarcă
snopii cu spicul greu, să mănînci mai multă ciorba
254

de potroace şi mai puţini stacoji, să bei mai puţină şampanie şi mai multă apă proaspătă să nu te culci, ci să te scoli în revărsatul zorilor de zi, şi-ai fi tot atît de sănătos tun cum erau părinţii noştri.
5	—Vorbă de babă ursuză! îi răspunse d-l senator
Iancu Talpă.
III
— Mă mir, mult mă mir, grăi d-na Ionescu, care şedea la fereastra salonaşului şi cîrpea la un ciorap
10	întins pe ciupercă. Azi e ziua a cincea, şi tot n-a venit
să ne dea răspuns.
Alina, care-şi prepara tema de matematică la masa din mijlocul salonaşului, întoarse faţa spre mama ei.
— Mă mir şi eu — îi zise — dar că nu că el n-a venit,
15	ci că d-ta-1 mai aştepţi. Boierii mari ca dînsul nu-şi bat
ei înşişi capul cu asemenea nimicuri. O să-ţi trimită răspuns prin vreun servitor ori, cel mult, prin advocatul lui.
       Minţea fata mamii. Dac-ar fi crezut ceea ce spunea, n-ar fi venit să-şi prepare tema în salonaş, ci ar fi 20	făcut-o aceasta, ca alte dăţi, în sufragerie, unde-şi
       avea şi raftul cu cărţi. Mai mult de trei zile acum ea punea mereu în salonaş lucrurile-n rînduială şi ştergea mereu pravul, ca toate să fie aşezate cu gust şi în cea mai desăvîrşită curăţenie. Credea deci că are să vie, 25	şi-l aştepta cu oarecare nerăbdare, ca pe un om cu care
vrea să reguleze socoteli chiar mai interesante decît cele din tema ce prepara.
       Nu! Ele nu se aflau numai aşa, din întîmplare, în salon: mama şedea la fereastră ca să-l vadă cînd vine, 30	iar fata trăgea mereu cu urechea ca să audă „cioc-cioc"
la uşă.
— Mie — răspunse dar mama — nu mi s-a părut deloc om care pune pe alţii să facă ceea ce are să facă el însuşi. Mi se pare că la mijloc e cu totul altceva:
35	nu-i dă mîna să ieie o hotărîre mai nainte de a fi găsit
altă locuinţă, şi mult m-aş mira dacă şi-ar găsi. Te pomeneşti că tot o să fie nevoit a rămînea.
255

Alina începu să tremure: gîndul că el ar putea să rămîie o înspăimînta — ea singură nu ştia de ce.
— Şi d-ta te-ai bucura, se vede, dacă el ar rămînea? ! grăi dînsa.
5	—Fără îndoială, răspunse	mama. Lasă că un ase
menea chiriaş păstrează-n stare bună casa, dar şi chiria se urcă de la sine cînd poţi zice: „Aici a stat mai nainte Iorgu Armaşu, cu mama sa".
Alinei iar îi venea să plîngă. Nu doar că ţinea şi 1 o dînsa la foloasele de care vorbea mama ei, dar se căia de a fi fost prea îndrăzneaţă faţă cu dînsul, care-n cele din urmă tot se putea să le fie chiriaş. Cum i se mai uita dînsa în ochi după ce-i zisese: „Nu-ţi închipui, că ţinem atît de mult să te avem chiriaş! ?" Ce va fi 15 zicînd el despre dînsa?!
— O, Doamne! grăi cu toate aceste. Un om ca toţi oamenii! Nu ştiu ce vei fi găsind d-ta atît de deosebit în el. Eu, drept să-ţi spun, nu cred că m-aş bucura dacă ar trebui să dau în fiecare zi ochii cu el şi cu
20	cocoana aceea.
— Iar începi! o mustră mama ei. El e om cu mult mai serios decît ca să ţie seamă de nişte toane copilăreşti, iar mama lui nici nu pe tine s-a supărat, ci pe zugravul acela, care credea că poate s-o prostească.
25	Alina sări în picioare, cu	obrajii aprinşi.
— Nu, mamă, nu! strigă. Dacă mă iubeşti cîtuşi de puţin, să nu o mai zici aceasta. Vinovată sunt eu, numai eu. El de dragul meu le-a făcut toate. Nu poţi tu să-ţi închipuieşti ce inimă bună şi curată are eL
30 D-na Ionescu se uită supărată la fiica ei.
— Ştii că-mi placi?! îi zise. După abia cîteva lecţiuni de desemn ai ajuns să fii gata de a sări-n foc pentru el.
       Alina nu-i dete răspuns, căci intră Miţa, servitoarea^ să spună c-a venit d-l acela şi întreabă dacă poate ori 35	nu să vorbească cu cocoana.
D-na Ionescu sări-n picioare şi se răpezi spre uşă, ca	să-i iasă-n cale şi să-l poftească în salonaş, iar	Alina
se	uita împregiur, ca să vadă	dacă toate sunt în	bună
       rînduială, îşi mută scaunul la locul lui, apoi se uită-n 40	oglindă şi-şi potrivi părul pe frunte.
256

Iorgu, intrat înainte de stăpîna casei, se opri în faţa copilei şi se plecă puţin şi cu oarecare sfială.
— E un semn bun norocoasa-ntîmplare de a vă fi găsit şi pe d-voastră acasă, grăi dînsul zîmbind. Am
5 venit să ne-mpăcăm.
— N-avem de ce să ne împăcăm — răspunse ea adunîndu-şi toate puterile — căci nu ne-am certat.
— Sunteţi foarte amabilă, întîmpină el. Nu ne-am certat, dar m-am certat eu însumi cu mine.
io El se-ntoarse apoi spre stăpîna casei, care intră şi ea.
— Eram tocmai să-i spun domnişoarei — urmă el — că dacă forma în care vi-am făcut împărtăşire despre hotărîrea noastră de a renunţa la contract n-ar fi fost
15	pripită şi lipsită de tact, d-sa n-ar fi fost nevoită să mă
pună la locul meu.
— Vă rog să nu daţi lucrului nici o importanţă, grăi d-na Ionescu strîmtorată şi-i oferi un scaun, apoi se aşeză dînsa pe canapea. Copiii sunt copiii.
20	Alina, foarte supărată, se aşeză şi ea cu oarecare
îndărătnicie.
— Eram contrariat — urmă dînsul, adresîndu-se mai
mult copilei decît mamei — căci trebuia să fac un lucru pe care numai călcîndu-mi	pe	inimă puteam să-l fac.
25	—Mi se pare că vinovat	de	toate e numai zugravul
acela, zise d-na Ionescu.
— Nu-i zice, mamă, zugrav, că nu e zugrav, stărui iar Alina.
— Aşa e domnişoară! Aveţi multă dreptate! grăi
30 dînsul. E un pictor de mare talent şi pe deasupra un
om cum numai puţini sunt.
Alina se uită cu ochi rîzători la el. Ar fi voit să-i ieie mîna şi s-o strîngă, dar nu-ndrăznea. îi era acum prieten bun omul acesta, nu	pentru că vorbea bine
35	despre Emil, ci pentru că	era de aceeaşi părere cu
dînsa.
— Puţini ■— repetă ea — foarte puţini, aşa i-am spus şi eu mamei, care nu-1 cunoaşte mai de aproape.
Iorgu se uită cu coada ochiului la ea.
40	—D-voastră — urmă el — care-1 cunoaşteţi, veţi
înţelege cît de greu îmi era să-l jignesc. Cu atît mai
257

greu îmi era să vă jignesc pe d-voastră, urmă iar întorcîndu-se spre d-na Ionescu. Lucrurile au venit însă aşa, că trebuia neapărat s-o fac aceasta. Vorba era adecă să ne stabilim la moşia pe care n-o mai dăm în 5	arendă, şi locuinţa de aici să ne fie numai un fel de
conac la care tragem cînd venim pe cîte o zi, doauă la Bucureşti. M-am încredinţat, însă, că nu ne putem stabili la moşie. Sunt acolo atîte de făcut şi de dres, încît abia vara viitoare ori poate chiar toamna vor fi 10	toate gata. Am luat deci, cu multă părere de rău,
hotărîrea de a închiria o casă mai încăpătoare.
   — Vă rog«— îl întrerupse d-na Ionescu — atîrnă de la buna d-voastre chibzuinţă dacă vă convine ori nu locuinţa. Explicaţiuni n-am căderea de a vă cere.
15	—Vi le-am dat, d-nă, ca să vă cer iertare şi să mă
ierte şi domnişoara, întîmpină el zîmbind. Adecă iar mi-am schimbat hotărîrea: deoarece silinţele noastre de a găsi altă locuinnţă au rămas zadarnice, vă rugăm să ne primiţi în bună prietenie.
20 D-na Ionescu era foarte mulţumită nu numai pentru că scăpa de o grijă, ci şi pentru că se-mplineau prevederile ei, iar Alina stetea zăpăcită şi fără ca să-şi poată da seama dacă e ori nu şi ea mulţumită.
         Ei rămaseră toţi trei cîteva clipe-n tăcere, cum 25 rămîne orişicine cînd nu-i dă mîna să-şi mărturisească adevăratul gînd.
   — Dealtminteri — urmă el în glumă — noi puţină supărare o să vă facem.
         — Nici o supărare! grăbi d-na Ionescu să-l încre- 30 dinţeze.
   — Din contra! o scăpă pe Alina gura.
   —■ Voiam să zic — urmă el — că noi vom pleca cît mai curînd la moşie, unde mama doreşte să-şi petreacă vara, şi nu ne vom întoarce decît toamna tîrziu.
35	— Care va să zică tot vă stabiliţi la moşie, grăi
Alina, curioasă ca toate fetele.
—-Nu, domnişoară, răspunse el. De Sf. Dumitru iau moşia în primire, dar deocamdată văd de ea mai mult din Bucureşti. Am acolo administrator pe un 40 fost primar, om priceput, care a administrat moşia şi ca om de încredere al arîndaşului, deci cunoaşte
258

bine şi moşia, şi oamenii, şi obiceiurile locului. Rămîn deocamdată bucureştean cu gîndul dus mereu la ţară. Grăindu-le aceste, el se ridică, gata de plecare.
       — Ai, mamă, dreptate, grăi Alina după ce se întoarse 5 d-na Ionescu, care-1 însoţise pînă la capul scării. E om în adevăr distins.
„Şi primejdios", adăugă d-na Ionescu-n gîndul ei.
IV
       — Bine că te găsesc! Mi-ai ieşit ca chemat în ca- io le! strigă dr. Teodor Nica, directorul Ministerului de
Culte şi Instrucţiune, care-1 zări pe Caragiali-n strada Colţii, la ieşirea din strada Doamnei, unde se zidea palatul Creditului Fonciar.
       — Pe giovinele Ioan Luca Caragiali îl găseşti pre- 15 tutindeni unde n-are ce să caute, răspunse tînărul totdeauna vesel. La dispoziţiunea d-tale, d-le doctor.
■— Grăbeşti? întrebă dr. Nica.
— Eu nu grăbesc nicicdată, căci n-am nici o treabă, întîmpină Caragiali. Sunt cel mai liber dintre oamenii
20 din România liberă, alias Belgia orientului.
— Bun! grăi dr. Nica. Atunci să stăm puţin de vorbă.
— Să stăm, îi zise Caragiali. îmi creşte reputaţiunea, şi lumea crede că sunt şi eu cineva cînd mă vede umăr la umăr cu directorul ministerului din care se revarsă
25	luminile asupra fericitei noastre	ţări. Uite, la trei paşi
de aci, în faţa Poştei Centrale,	lîngă casa Zerlendi, e
cafeneaua „Labes", locul de întrunire al tuturor celebrităţilor din Orient: intrăm, dacă nu-ţi derogă, ne aşezăm la o masă mai retrasă, ne comandăm cîte un 30 şvarţ şi punem lumea la cale. Te poftesc eu şi tot d-tale îţi las onoarea de a plăti, dacă vrei, şi cîte un coniac.
— Caragiali tot Caragiali, grăi d-l director, şi executară planul improvizat de acesta. Iacă de ce e vorba,
35	urmă acum. Te-am văzut mai	demult acum, în mai
multe rînduri, plimbîndu-te cu	un tînăr, nu-mi aduc
aminte numele lui. Făcea caricaturi pentru Scrtnciobul şi le subscria „Emil".
259

— îl ştiu grăbi, Caragiali. Bun băiat! mi-a fost coleg la liceul din Ploieşti. Un adevărat giuvaer. Ce-i cu el? Nu-1 mai văd pe aici. Se vede c-a plecat.
— I-a fost recomandat lui Maiorescu de către un
5	oarecare Iorgu Armaş, urmă iar dr. Nica.
— Să am pardon! protestă Caragiali. Nu un oarecare. Bravo ţie, Iorgu Armaş! îi şade bine! Să ştii adecă un lucru: Emil a avut un conflict cu Iorgu Armaş. Mi-a spus-o el însuşi. De ce? Aceasta nu mi-a spus-o. E, pare-
10 mi-se, o femeie la mijloc, şi despre femeia care te bagă-n încurcături nu se vorbeşte.
— Ei bine! grăi dr. Nica. Aceste sunt lucruri care	nu
mă privesc. Pe mine nici o femeie n-are niciodată	să
mă încurce. Am slăbiciune, ce-i drept, pentru cele	cu
15	păr roşu, dar nici de aceste nu mă sperii. Vorba e	că
ministrul meu se interesează de tînărul acela ...
— Bravo ţie, Titule! strigă iar Caragiali. Uite, asemenea oameni au să fie încurajaţi! Maiorescu e om cu mare viitor!
20	— Fără îndoială! îl încredinţă d-l director. Are nu
numai multă bunăvoinţă, ci şi o rară pricepere. E om în toate privinţele superior.
— Şi ştie să-şi aleagă oamenii, adause Caragiali ridicîndu-se puţin, ca să se închine în faţa d-lui director.
25	—Nu fi răutăcios, omule, îi zise acesta. Vorbim
serios.
— Greu lucru cînd e unul ca mine la mijloc, replică gio vinele.
— Ştii că Maiorescu vrea să restaureze biserica de la
30 Curtea-de-Argeş, urmă cellalt fără ca să ţie seamă de
întrerupere.
— Şi foarte bine face.
■— A şi venit aici Lecomte de Nouy, însărcinatul lui Viollet le Duc!
35	— încă o dovadă că ştie să-şi aleagă oamenii. Cine-o
fi, dealtminteri, Lecomte acela, nu ştiu.
— Biserica are, se-nţelege, să fie restaurată în adevăratul înţeles, deci refăcută, pe cît se poate, aşa cum a fost dintru început. Zugrăveala are să fie făcută şi
40 ea din nou, dar tot aşa cum a fost mai nainte. Au deci să se facă pe hîrtie copii exacte de pe sfiinţii din biserică
260

pentru ca în urma aceste copii să fie reproduse fiecare la locul ei pe pereţi.
— Am înţeles! grăi Caragiali. Emil are să fie utilizat pentru facerea acestor copii. Bun! Dar de unde, dracul,
5	să-l iau? Stai, că-i dau de urmă. Are o soră măritată
la Ploieşti: ea va fi ştiind unde se află.
— Pînă ce-i scrii şi pînă ce-ţi vine, dacă-ţi vine, răspunsul, trece vreme, întîmpină dr. Nica. Mă gîndeam să-l întreb pe Iorgu Armaş, poate că ştie dînsul, că i-a-
10	ntors vizita la Iancu Talpă, senatorul, care venise
să i-1 prezente. Am fost pe acolo, dar Iancu Talpă e plecat de vreo două luni şi slugile n-au putut să-mi spună unde s-a mutat nepotul lui.
Caragiali iar se ridică şi făcu un compliment.
1 5	— Mă recomand — zise — Iancu Caragiali, infor
       mator neautorizat de primărie, dar foarte conştiincios şi exact. Ce nu ştie Caragiali ?! Chelner! Două coniacuri: aşa, d-l director plăteşte. Eu ştiu unde stă d-l Iorgu Armaş, dar — urmă aşezîndu-se iar — ce folos dacă e 20	dus la moşie?!
El plesni de cîteva ori din degete, gustă puţin din coniacul adus de chelner, apoi făcu parcă-şi răsuceşte mustaţa abia mijită.
       ■— Ne-am dumirit, urmă. Eu am un fel de mătuşă, 25	ţaţa Cleopatra Pcenaru, soţia colonelului Pcenaru,
       adecă în adevăr Cleopatra Leca, deoarece e divorţată, ori în divorţ, sora lui Costică Leca, dacă-1 ştiţi, fiica pictorului Leca. Stăi, domnule! Ce vorbeşti! Prietena lui Maiorescu. Au copilărit la Craiova împreună. Pe 30	ea s-o-ntrebe, că e prietena d-nei Ionescu, în casele
       căreia stă Iorgu Armaş cu mama sa. Tot de la dînsa ştiu şi eu ceea ce ştiu. Vezi d-ta cum vin lucrurile. Mă întîlneşti pe mine într-un colţ de stradă, venim împreună la „Labes", ne bem cafelele, şi tocmai cînd ajungem 35	la coniac ne pomenim că nu cu mine, ci cu ţaţa Cleo
patra ar fi trebuit să te-ntîlneşti.
Dr. Nica se uita cu un fel de uimire la el. Era-n vervă Caragiali de i-ar fi plăcut şi celui mai ursuz om să-l asculte şi să-i urmărească gesturile vioaie.
40 El se mai apropie de dr. Nica pentru ca să-i poată vorbi mai pe şoptite.
261

   — E un roman — începu — nu? ! o idilă e! Cunoşti d-ta, care eşti neamţ, trebuie să cunoşti jalnica întîmplare a lui Eduard cu Kunigunda. Eduard este el, Iorgu, urmaşul azi în viaţă al întru fericire pomeniţilor Armaşi, 5 iar Kunigunda este ea, fiica d-nei Ionescu, văduva încă tînără şi prietena ţaţei Celopatra, de la care am avut eu cîntecul. Sunt poveşti pe care şi le spun vecinele cînd se adună să-şi bea ceaiul fierbinte — mai rar cu lapte şi mai des cu rom şi cu lămîie; eu nu răspund 10 decît de floricelele pe carele pun pe ici, pe colo, din slăbiciune pentru artă. Ascultă dar. Eduard se află la moşie, nu ştiu cum îi zic, cu mama sa, una din cele mai vigilente matroane, un fel de Cornelie numărul doi. Kunigunda, elevă la Şcoala Centrală, se află la 15 Bucureşti, sub purtarea de grijă a mamei sale, şi se bucură de binefacerile vacanţei de vară. El, avînd oarecare treburi la Bucureşti, pleacă în revărsatul zorilor de zi de la moşie, pentru ca seara, fie cît de tîrziu, să se poată întoarce iar la muma lui, rămasă 20 singură. Pe drum însă unuia dintre cai îi cade o potcoavă. Cai cu trei potcoave nu pot să fie înhămaţi. La potcovar
      o	îndesuială mare. Trece dar ziua fără ca Eduard să poată pleca, iară seara e lună plină, răcoare şi adiere lină şi Kunigunda se bucură că Eduard n-a plecat, iar 25 Eduard e-ncîntat că Kunigunda se bucură. Altă dată plesneşte cercul de fer de la una din cele patru roate ale trăsurii. Acum e îndesuială mare la rotar. Kunigunda se bucură din nou, şi Eduard e mai vîrtos în- cîntat. Iar altă dată el nu găseşte pe cutare ori cutare, 30 cu care trebuie neapărat să vorbească, şi astfel e nevoit să mai rămîie la Bucureşti chiar şi dacă nu mai e lună plină, nici răcoare, nici adiere lină. Ce va fi zicînd Cornelia, aceasta nu se ştie, căci ea se află departe: aici, la Bucureşti, e cer senin chiar şi cînd tună şi ful- 35 geră şi plouă ca vărsat cu găleata. Vine omul pe care-1 cauţi pe la Bucureşti, vine des, ba e chiar mai mult la Bucureşti decît la moşie. Nici n-are nevoie să stea mereu acolo, căci e destul să-şi ia dispoziţiunile, şi administratorul le face toate cum e mai bine. Nu rămîne 40 dar decît să-i spunem cocoanei Cleopatra să-i spună d-nei Ionescu, ca aceasta să-i spună d-lui Iorgu Armaş
262

că d-l Maiorescu ţi-a spus să spui cuiva că doreşte să-l vadă şi-ţi spun eu că nu degeaba ţi-ai perdut timpul bînd cu mine o cafeluţă şi un coniac. Iar povestea cu Eduard şi cu Kunigunda mai departe nu ne priveşte.
5 Să le iasă în bine!
v
— Bine, Tache, de ce ne-am adunat noi aici? grăi Ioan Manliu, profesor de limba română la gimnaziul din Giurgiu. Sunt zece ceasuri aproape, şi văd că e
10	lume multă: pe cine mai aştepăm de nu se începe con-
ferenţa?
       Tache Laurian, profesor de filosofie în liceul „Sf. Sava" dete din umeri, apoi se uită împregiurul său. în adevăr, salonul destul de mare, biblioteca de lîngă el şi sufra- 15	geria sunt pline. Primul etaj al caselor din faţa biseri
       cii Pitar Moşu, unde stetea Titu Maiorescu, era prea strîmt pentru lumea adunată în el. Unii steteau, alţii se plimbau, iar alţii ocupaseră loc pe scaune şi pe canapele şi discutau grupuri-grupuri, încît era un fel 20	de bîjbîială ca-ntr-un stup, iar Maiorescu umbla de ici
pînă colo şi intra-n vorbă mai cu unii, mai cu alţii.
— Mai ştiu şi eu ?! răspunse Laurian. Se vede că mai aşteaptă în adevăr pe cineva, care te pomeneşti că n-are să vie.
25	în clipa aceea trecu, din întîmplare, prin apropiere
Nicu Burghelea, directorul Bibliotecii Central^ şi unul dintre intimii ministrului.
— Domnule Burghelea — urmă el — ce are să fie aici?
30	—Ceea ce vezi, îi răspunse acesta. Maiorescu vrea,
precum ştii, să facă multaşteptata reformă a învăţământului şi mai nainte de a fi ascultat consiliul permanent şi cel general ţine să intre în contact cu dăs- călimea dih Bucureşti, pentru ca, stînd de vorbă mai 35 cu unul, mai cu altul, să se dumirească asupra vederilor împărtăşite de cei mai mulţi.
— Ideea e frumoasă, grăi Manliu.
— Numai dacă se poate realiza, adăugă Laurian.
263

— De ce să nu re poată realiza? întîmpină Burghelea. Nu e ministrul, ci profesorul Maiorescu cel ce face invitaţiunile pentru o întîlnire colegială, la care vipe cine se interesează şi pleacă fiecare cînd vrea.
5	— Văd însă că sunt aici şi persoane care nu fac
parte din	corpul didactic, replică Laurian.
— Sunt	oameni care se interesează de cestiunile de
învăţămînt, îi răspunse Burghelea.
       — Cine e, abunăoară, tînărul înalt cu care stă Ma- 10 iorescu lîngă bibliotecă de vorbă? întrebă Manliu.
Burghelea se întoarse şi-şi puse ochelarii.
— A! zise. Acolo e Iorgu Armaş, întors abia de cîteva luni de la studii, răspunse el.
Pe cînd	acestea se petreceau într-un colţ al salonului,
15	Maiorescu	îşi dedea silinţa să-l convingă pe Iorgu că
cea mai frumoasă dintre toate carierele e în societatea modernă cea de profesor.
— Fără	îndoială — îi zise Iorgu — numai însă
pentru cel	ce are pentru ea cuvenitele aptitudini şi
20	în acelaşi	timp şi destulă pregătire. Eu sunt, de
       exemplu, încîntat cînd văd aici atîţia oameni distinşi adunaţi la un loc, dar ei mă intimidează, şi dacă ei ar tăcea deodată ca să mă asculte pe mine, m-aş intimida, încît n-aş mai fi în stare să rostesc o 25 singură vorbă.
Maiorescu rîse cu multă poftă şi se uită spre bunul său prieten Teodor Rosetti, care asculta-n altă parte a bibliotecii glumele lui Iacob Negruzzi.
       — Curat Tcderiţa! grăi dînsul. Inaugurasem la 30 Iaşi un şir de conferenţe publice. D-l Rosetti Teodor,
azi ministrul nostru al Lucrărilor Publice, fost preşedinte la Curtea de Casaţiune, o inteligenţă în adevăr superioară şi om cu cultură întinsă, mai ales economist consumat, a anunţat şi el o conferenţă asupra unei 35 cestiuni economice oarecare. Ne bucuram cu toţii de mai nainte prevăzînd un mare succes. Cînd s-a văzut însă pe catedră în faţa publicului gata de a-1 asculta cu încordată luare-aminte, n-a mai fost în stare să rostească o singură vorbă. Azi ţine cuvîntări strălucite 40 în Parlament, cu toate că e ascultat cu aceeaşi încordare. Aceste sunt greutăţi trecătoare: cel ce are ce să spună
264

găseşte totdeauna şi forma pentru ca să-şi dea gîndurile pe faţă.
       Spuindu-le aceste, el se uita din cînd în cînd spre Tecdor Rosetti, ceea ce făcea şi Iorgu, care asculta 5 cu respectuoasă atenţiune. Simţind, deci, că despre dînsul vorbesc, Teodor Rosetti veni la el.
—• Tinere — îi zise lui Iorgu, care îi fusese prezentat şi lui şi pentru care avea simpatii — fii cu ochii în patru, căci sirena aceasta e ademenitoare. Mă rămăşesc că
10 iar te ispiteşte că iei o profesură la Universitate.
Iorgu îşi făcu complimentul obligat şi strînse mîna ce-i fu întinsă.
— îmi spunea că n-ar fi în stare să rostească în faţa auditorului atent o singură vorbă — grăi Maiorescu — şi
15 i-am povestit cum ai păţit-o tu cînd cu conferenţa ce aveai să ţii.
Teodor Rosetti rîse cu voie bună.
— Mi s-au spus multe exagerări despre societatea noastră, adăugă Iorgu. Văd acum că, din contra, mă
20 simt foarte bine în mijlocul ei şi-mi închipuiesc că încă mai bine m-aş simţi în mijlocul profesorilor universitari. Nu mă socotesc însă pe din destul pregătit ca să le fiu coleg.
— Spoieli! numai spoieli! răspunse Tecdor Rosetti.
25	Mai ales la Facultatea de drept, unde d-sa ar avea să
te pună, nu avem un singur profesor: sunt numai advocaţi sau oameni politici, pentru care titlul de profesor e un decor, o recomandaţiune. Chiar şi cei mai buni dintre dînţii, cum sunt Bozianu ori Vasile Boierescu, fac
30	cursuri interesante, dar improvizate, şi n-au timp să
le facă regulat, şi una spun de pe catedră, alta la tribunal ori	de pe tribuna Parlamentului.	Facultatea
noastră	de	drept e un	aşezămînt pentru	pervertirea
tinerimii.
35 —Tocmai de aceea—-stărui Maiorescu — avem să ne dăm silinţa de a cîştiga pentru Universitatea noastră şi oameni care lucrează cu toată inima şi-şi fac în deplin datoria	ca	să propage	cultul ştiinţei.
— Li	se	fac, Titule,	celorlalţi urgisiţi — întîmpină
40	Tecdor Rosetti — şi nu le rămîne în cele din urmă
265

       decît ca ori să plece, ori să se deie pe brazdă şi să facă şi ei ca ceilalţi, ceea ce e şi mai comcd, şi mai cu folos pentru dînşii. O singură carieră într-adevăr frumoasă există-n ţara noastră, cea de judecător, urmă el cu adîncă 5	convingere. Mai ales omul cu independenţă materială
e chiar dator să-şi aleagă cariera aceasta.
— Fără îndoială! zise Iorgu încalzindu-se. îmi daţi voie?! Rostul firesc al statului e asigurarea dreptăţii, şi ceea ce noauă, stat de curînd înfiinţat, mai nainte
io de toate, ne trebuie e dreptatea: dac-o avem pe aceasta, celelalte încetul cu încetul se fac şi ele, iar cîtă vreme dreptatea nu e deplin asigurată, statul român nu există, ci e numai în formaţiune.
■— Foarte bine zis — replică Maiorescu — dar tocmai
15	pentru ca să putem asigura dreptatea avem nevoie
de profesori ca d-ta, care cresc tinerimea în cultul dreptăţii.
— Altarele pentru cultul dreptăţii sunt tribunalele şi curţile de judecată de tot felul, grăi Teodor Rosetti.
20 Eu am fost judecător şi-mi pare rău că nu mai sunt. Nu era zi în care nu aveam mulţumirea de a fi făcut dreptate ori încă mai viua mulţumire de a fi făcut peste putinţă o nedreptate.
— Şi nu te făceai urgisit! îi zise Maiorescu-n glumă.
25	•—Ba mă făceam — răspunse Rosetti — dar şi res
pectat. Era destul să se ştie că sunt şi eu între cei trei, cei cinci, fie chiar şi cei şapte judecători, pentru ca atît împricinaţii, cît şi advocaţii lor să ţie seamă de sfinţenia forului şi să-şi pună frîu. Un judecător con-
30	ştiincios îndrumează spre calea dreptăţii pe alţi zece
mai slabi ori cu rele apucături. Ascultă, tinere — urmă el mai stăruitor — mai ales d-ta, care ţii să-ţi porţi grijă de moşie, numai ca judecător poţi s-o faci şi aceasta. Orişice altă carieră te consumă dacă ţii să-ţi
35	faci în deplin datoria, încît nu-ţi rămîne timp să te mai
ocupi şi de moşie.
— Aş! strigă Maiorescu. Profesorii noştri de filosofic au cîte şase, numai şase lecţiuni pe săptămînă, pe care şi le împart pe trei zile, cîte doauă ore pe zi. Patru zile
40	pe săptămînă sunt cu desăvîrşire liberi. Eu aş fi foarte
266

mulţumit dacă profesorul universitar ar face şi el şase lecţiuni pe săptămînă.
— Titule! nu eşti de bună-credinţă, îi zise Teodor Rosetti tot mai în glumă. Vorba nu e cîte, ci ce fel de
5	lecţiuni fac profesorii. Profesorii tăi sunt [nu] numai
       profesori, [ci şi] oameni pentru care profesura e o ocu- paţiune secundară şi care fac lecţiuni de mîntuială. Eu am vorbit de oameni care-şi fac în deplin datoria. Judecătorul îşi face în deplin datoria în cele cîteva 10	ceasuri pe care le petrece în şedinţă şi în camera de
       chibzuire. Sunt rare de tot procesele pe care e nevoit să le studieze în toate amănuntele lor. Aceasta e treaba pe care o fac advocaţii dacă sunt conştiincioşi. Profesorul, dacă ţine să-şi facă în deplin datoria, are să 15	studieze zi şi noapte pentru ca să se ţie în curent cu
ştiinţa şi să-şi poată face cursul cu deplin folos pentru auditoriul său. Acesta e, tinere, adevărul! adăugă adresîndu-se iar la Iorgu.
— Nu mai încape nici o discuţiune, îi răspunse acesta.
20	Dă fiecare ţării sale ceea ce e în stare să-i deie, ce nu
trece peste puterile lui, şi e mai uşor să fii un bun judecător decît un slab profesor.
vi
— Cu lapte ori cu rom ?! întrebă d-na Grădeanu,
25	turnînd ceaiul în ceşti.
— îl luăm de obicei cu lapte, răspunse cocoana Elena.
— Romul e de cea mai bună calitate, un adevărat
„Jamaica", stărui stăpîna	casei, întorcîndu-se	spre
Iorgu.
30	—Nu mă-ndoiesc că şi laptele e de cea mai bună
calitate, grăi Iorgu zîmbind. Bucşana noastră dă lapte mai puţin, dar mai bun decît vacile din Alpi.
— Eu n-am prea găsit aici lapte tot atît de bun ca cel din Bavaria, întîmpină cocoana Elena. Chiar şi la
35	Paris laptele e foarte bun.
—Eu am făcut aceeaşi	constatare, adăugă	d-na
Grădeanu. Nici la Bucureşti, nici la ţară laptele nu e
267

atît de bun ca la Viena, de exemplu, unde cafeaua cu lapte e delicioasă.
— Foarte fireşte — zise Iorgu — pentru că în străinătate, şi mai ales la Viena, nu vi s-a servit nicicdată
5	lapte adevărat. Lăptarii de acolo păstrează laptele de
       seară la răcoare, şi dimineaţa, mai nainte de a pleca cu el în oraş, îl împart în doauă, chiar şi în tiei calităţi. D-voastre cunoaşteţi numai prima calitate, cel de deasupra. Cel de la fund, care se vinde mai ieftin, e de 10	tot subţire. Vacile noastre, dacă ar fi bine îngrijite şi
       raţional hrănite, ar da lapte de prima calitate.
■— Domnul procuror nu-şi uită gospodăria — grăi d-na Grădeanu — ci-şi dă mereu slăbiciunea pe faţă.
       ■— Mai mult gospodar decît procuror, întîmpină 15	Iorgu.
— Stau şi eu pe gînduri — grăi cocoana Elena — şi mă-ntreb dacă bine a făcut de s-a încurcat pe la tribunal, unde are de lucru cu fel de fel de oameni.
       — Greşeşti, iubita mea, zise d-na Grădeanu; ori-
20	şicare om trebuie să poarte o sarcină.
— Mai sarcină decît administrarea unei moşii! replică cocoana Elena.
— Cînd moşia e a ta, nu e sarcină, răspunse d-na Grădeanu uitîndu-se spre uşă cum te uiţi cînd aştepţi pe
25	cineva şi-ncepi a te teme că n-o să mai vie. Sarcină e
       cînd ştii că eşti dator că la o anumită oră să fii neapărat undeva şi să faci ceva, că porţi o răspundere de care nu poţi să scapi cu minciuna. Cînd e vorba de moşia pe care o stăpîneşti tu însuţi, şi mai faci, şi mai laşi. Aceasta 30	le frînge boierilor noştri capul. Fiindcă ştiu că n-are
       nimeni să le ceară socoteală despre ceea ce fac ori nu fac, umblă de ici pînă colo şi se pomenesc în cele din urmă unde nici cu gîndul nu s-au gîndit. Daţi-mi voie să mă leg de vorba cu cele trei calităţi de lapte, urmă 35	uitîndu-se iar spre uşă. La noi e o singură calitate de
       lapte, o amestecătură din toate trei felurile. Tot aşa e şi societatea noastră. cei de sus se află fie la fund, fie la mijloc, arareori deasupra, iar cei ce-ar trebui să rămîie la fund îi găseşti pretutindeni, încît nu poţi să 40	ştii unde-ţi ies în cale, ca să te-ncurci cu ei. Pleacă
       moşierul dimineaţa, ca să se-ntoarcă seara, dă însă peste
268

unul ori peste una, se-ncurcă — mai ştii cum — şi nu se-ntoarce nici mîne, nici poimîne, căci nimeni silă nu poate să-i facă.
       Cocoana Elena dete mulţumită din cap, iar Iorgu 5 începu să schimbe feţe.
— Nu-i aşa omul care are o dregătorie, urmă d-na Grădeanu. El ştie că nu poate să lipsească fără ca să pată ruşine şi-şi păzeşte treaba. Iar cînd vorbesc de dregătorie, cea mai aleasă e cea de judecător.
10 Uşa se deschise şi feciorul aduse pe tavă biletul multaşteptatei.
— Ah! Zoe?! exclamă stăpîna casei. Credeam că nu s-a întors încă la Bucureşti.
       Spunea un neadevăr, căci nu mai departe decît ieri 15 vorbise cu ea.
       — îmi daţi voie s-o poftesc? urmă.
— Mă bucur că am s-o văd, răspunse cocoana Elena, înfigîndu-se oarecum în scaunul pe care şedea.
       Tot un neadevăr spunea şi dînsa.
20	Iorgu s-a mărginit să nu spună adevărul. El se
bucura, căci, deşi cu vreo trei, aproape patru ani mai mic decît Zoe, în timpul copilăriei sale se jucase cu ea adeseori şi foarte bucuros, căci era mai născocitoare decît alţi copii.
25	Singură Zce spunea adevărul prezentîndu-se aşa
cum era: femeie de statură mai mult decît mijlocie, dar nu prea înaltă, mlădioasă ca o şerpoaică, cu talia scurtă şi bustul nu prea dezvoltat, oacheşă, cu peliţa obrajilor întinsă, cu părul negru şi cu ochii mari, al
3 0	cărora alb ieşea luminos la iveală, ea mai era şi îmbrăcată
       în o rochie cenuşie, cum ca guşa porumbului, cu o simplitate măiestrită, încît, în ciuda ştiutelor doauă căsnicii prin care trecuse, părea mai mult fată mare de o rară mcdestie decît damă care adună cavalerii îm- 35 pregiurul ei.
       Intrată, ea îmbrăţişă pe stăpîna casei, care oprimi parcă de mult n-ar mai fi văzut-o, apoi înaintă cu paşi şovăitori şi cu mină sfiicioasă spre cocoana Elena şi se plecă cu discreţiune în faţa ei, fără ca să rostească 40 vreun cuvînt.
269

Era treaba cocoanei Elenei, ca mai bătrînă, să înceapă şi să dea tonul.
Ce putea cocoana Elena să facă aici, în casă străină?
Aici nu se puteau da, nici cere explicaţiuni cu „de ce?" şi „pentru ce?" îi întinse deci vîrful degetelor.
Zoe luă mîna întreagă şi i-o sărută.
Cocoana Elena se ridică puţin şi-o sărută pe obraz. Zoe îi întinse şi celălalt obraz.
— Ce mai faci, Zce? întrebă cccoana Elena după ce-1 sărută şi pe acesta.
— Ce poate să facă o femeie trecută la vîrsta mea prin cîte am trecut eu! — răspunse ea — apoi se duse la Iorgu şi-i strînse mîna ca unui prieten din copilărie şi rudă ce îi era.
Ar fi trebuit să se şi mai sărute, dar n-au făcut-o, căci era prea penibilă situaţiunea.
— Mă bucur — grăi dînsa — că am ccaziunea să-l felicit pe d-l procuror.
— Să vedem mai nainte — răspunse el — dacă sunt de felicitat ori de plîns.
Doamna Grădeanu, femeie trăită în lume, profită de ocaziune ca să-i scoată din strîmtorarea în care se aflau.
— Tocmai vorbeam, Zoe — zise ea - despre aceasta. D-l Armaş ne spusese că în străinătate nu ni se serveşte lapte, ci cremă, iar eu am rîs, că-n societatea noastră crema e amestecat-n lapte şi numai pe la tribunale şi pe la curţi de adună ceva mai curat.
■— Comparaţiunea se potriveşte, numai să fie adevărată, grăi Iorgu.
Zoe se aşeză.
— E adevărat, îl încredinţă dînsa zîmbind cu răutate. Vorba e numai că e cremă mai stătută şi acrită vărsată peste lapte proaspăt şi dulce.
— Cum s-o înţelegem aceasta?! întrebă Iorgu.
— Nici că se poate ceva mai lămurit, îi răspunse Zoe. Aşa-zisa cremă a societăţii noastre sunt mai ales oamenii care n-au ce să facă şi, neavînd ce face, iau încetul cu încetul deprinderea de a face şi ceea ce nu trebuie să facă, cremă acrită stînd la căldură.
— Vorba mea! o întrerupse d-na Grădeanu. Tocmai spuneam că fiecare trebuie să poarte o sarcină, să ştie

că la o anumită oră trebuie neapărat să fie undeva şi să facă ceva.
   — Aş! întîmpină Zoe. Aceasta e pentru cei ce sunt nevoiţi să se ducă şi să facă. Cei ce nu sunt nevoiţi se
5 duc şi fac numai cînd aceasta nu-i supără. Eu vorbesc din păţite! Alfons, al doilea soţ al meu — urmă ea apăsînd asupra vorbelor — era om aşezat, în adevăr distins, trecut acum de treizeci şi şapte de ani şi consilier la Curtea de Apel. Mă măritasem după el tocmai 10	pentru că o păţisem cu Radu, cel dintîi, care era cu
numai doi ani mai în vîrstă decît mine şi se lega de toate guvernantele, de toate cusătoresele, ba pînă chiar şi de servitoarele din casa noastră. N-avea omul altă treabă.
15	—Biata de fată! suspină cocoana Elena, dîndu-şi
slăbiciunea pe faţă.
   — Mai bine n-am nimerit-o nici cu Alfons, urmă Zoe încurajată. Să mă credeţi că nu exagerez cînd vă spun că mi se-ntîmpla să uit că sunt măritată. îşi petrecea
20	toată viaţa la club, de unde se întorcea de obicei prin
      revărsatul zorilor de zi. Juca omul cărţi şi nu perdea, ba de cele mai multe ori cîştiga, dar era mereu buimac şi ursuz şi eu trăiam singură, singură mă duceam la teatru, singură la concerte, singură la serate, ba se-n- 25	tîmpla că eram invitaţi, îl aşteptam ceasuri întregi
      gătită şi-n cele din urmă tot singură plecam şi născoceam te miri ce minciună ca să-l scuz pe el. Bine! iubita mea — urmă întorîndu-se spre d-na Grădeanu — d-ta ştii că toate aceste sunt adevărate şi că omul acela 30	purta o sarcină, trebuia neapărat să fie la o anumită
oră undeva şi să facă ceva. Cînd se scula însă pe la unsprezece, începea să se scarpine în cap şi să certe feciorul, care nu-i făcea nimic pe plac. Ce treabă mai putea el să facă la curte dacă se ducea?! Foarte 35 adeseori însă nu se mai ducea, şi aud acum, că s-a şi retras, ori a fost nevoit să se retragă. Puţin îi pasă dealtminteri, căci arenzile îi curg şi taie şi cupoane de la bonurile domeniale cu zece la sută. E ori nu înăcrită cremă ?!
40 Cocoana Elena nu mai zicea nimic, dar era răpusă, înduioşată.
271

— Acestea sunt excepţiuni regretabile, grăi Iorgu.
—■ Regretabile cu atît mai vîrtos cu cît excepţiunile
       sunt regulă, replică Zoe, ajunsă la largul ei. Cărţi nu joacă, ce-i drept, orişicare, dar — nu sunt între noi 5	fete mari — încurcaţi cu	femei găseşti la tot pasul,
încît nu mai ştii care toacă	şi care e tocat. Pretutindeni,
prin biurouri ministeriale, pe la tribunale şi pe la curţi, pe la Cameră şi pe la Senat, pe la comandamentele militare, mai ales pe acolo, ele intră şi	ies,	şi	ceea	ce
10 ţi se pare peste putinţă se face de dragul unei perechi de ochi frumoşi, căci cel mai brutal cavaler e şi el galant faţă cu femeia care nu-i este soţie.
— Unul la zece, o întrerupse Iorgu.
— Chiar la doauăzeci,	dacă vrei — continuă ,Zoe —
15	dar acela unu hotăreşte.	Cîte afaceri se rezolvă, cîte
procese se cîştigă, cîţi se căpătuiesc, cîte înaintări se fac, cîte muşamale se întind pe urma unor asemenea interveniri!
— Şi cîţi oameni se ruinează! adăugă d-na Grădeanu.
20	—Cîte case se sparg! adăugă şi cocoana Elena.
— Unu la douăzeci, am zis. Una la treizeci, zic, fiind vorba de ele. Aceea una dă nota societăţii: o vezi mereu şi pretutindeni şi-o auzi vorbind despre toţi şi despre toate-n felul ei, căci ea se ţine deasupra numai făcînd
25 să se creadă că toate sunt ca dînsa, dacă nu chiar mai şi mai, şi toţi sunt ca cei ce intră-n voile ei. Reputaţiunea e o ţesătură de minciuni: orişicît de cumsecade ai fi, simţi că lumea te socoteşte fie deopotrivă cu cei ce sunt, fie prost, fie prea făţarnic şi viclean, încît ştii 30	să-ţi ascunzi păcatele. E destul să te ridici cîtuşi	de
puţin deasupra mulţimii pentru ca toţi şi toate	să
tăbărască asupra ta şi să te grăiască de rău şi să te coboare — dacă se poate — chiar mai jos decît dînşii.
Cocoana Elena dete din cap, iar d-na Grădeanu	se
35	uită cu drag la favorita ei.
— Nu e — adăugă Zoe — nici cremă, nici lapte proaspăt, ci lapte bătut, în care toate sunt amestecate de-a valma.
Iorgu nu putea decît să zîmbească. Ascultase	cu
40	multă plăcere cele spuse de fără-ndoială deşteapta	lui
prietenă din copilărie, dar, judecînd după puţinii oameni
272

cu care venise în atingere după întoarcerea sa în ţară, cu totul altfel vedea el lucrurile.
   — Atît de tînără şi atît de pesimistă! exclamă el. Prea le vezi toate negru-n mai negru.
5	—Nu, răspunse ea. Le văd numai fără de ochelari
iar cît pentru tinereţă, o femeie care a avut doi bărbaţi unul după altul şi e băgată-n toate cronicile scandaloase fără ca să ştie cum a ajuns în ele nu mai poate să fie pusă în	rîndul celor prea	tinere. Dealtminteri, urmă
i o	ea după	o pauză, eu nu vi	le-am spus nici cu răutate,
nici ca să mă plîng, ci numai fiindcă era vorba de cremă şi de lapte proaspăt.
   — Pare-mi-se c-ai luat drept cremă ceea ce rămîne
la fund,	întîmpină Iorgu.
15	Zoe	se uită pe furiş la cocoana Elena, care era
învederat de altă părere.
   — Nu mă zgîndări, Iorgule, că ţip! grăi dînsa mai îndrăzneaţă. Coconul Fănică Belu, unul dintre ginerii lui Barbu-vcdă Ştirbei, e fără doar şi poate om din cea
20	mai înaltă elită. Nu ştiu dacă îţi sunt ori nu cunoscute
exemplele pe care le dă. Destul că domniţa s-a divorţat. Plagino, alt ginere al lui Barbu-vcdă Ştirbei, s-an- curcat cu o guvernantă, cu care trăieşte la Marsilia. Divorţ! Al treilea ginere, generalul Florescu, s-<* di- 25 vorţat şi el, nu mai cerceta de ce. Domniţa Natalia, fiica lui Grigore-vcdă Ghica, a fugit cu ofiţerul austriac care a omorît în duel pe başboierul Balş, soţul ei. Elena-doamna a adoptat doi copii născuţi de Obreno- vicioaia din adulter. Aceasta nu e cremă? Să-ţi mai 30	vorbesc de coconul Mihalache, marele Kogălniceanu,
care e divorţat, de Vasile Bcerescu, celebrul profesor şi om politic, care e şi el divorţat, de Gună Vernescu, pcdoaba baroului, care a despărţit pe soţia unui neguţător de bărbatul ei, de Grădişteanca cea frumoasă, 35 de Biseta, fiica marelui Rosettache. Mai vrei? Nu-ţi sunt destule exemple pentru începători, destule scuze pentru cei mai mărunţi ?!
   — E în adevăr urît! exclamă cocoana Elena, mirată de îndemînătăcia cu care Zoe ştia să le înşire.
273

Iorgu, care nu le ştiuse aceste, era cuprins de temerea că dînsa, urmînd înainte, are să-i vorbească şi despre oameni pe care îi punea sus în gîndul lui.
       — Destul! zise dar. Mă dau învins. Sunt păcatele 5 epocei de tranziţiune.
— Nu ştiu dacă de la rău spre bine ori spre mai rău, grăi dînsa. Una tot am să vă mai spun. De cîtva timp se vorbeşte cu multă stăruinţă că Vasilie Alecsandri, marele nostru poet, prietenul lui Cuza-vodă, al Eli-
10 sabetei-doamnei, şi al tuturor oamenilor mari din ţara aceasta, acum flăcău de şasezeci de ani aproape, are de gînd să se-nsoare ori poate că s-a şi însurat. Ştiţi cu cine? Cu o ţărancă, cu care a avut un copil, o fată acum trecută, precum se zice, de doisprezece ani.
15	—Foarte bine face, grăi Iorgu înviorat. Tot astfel
marele poet german Gcethe a luat în căsătorie pe servitoarea sa, care îi născuse un băiat.
Zce îl luă cum pisica ia şoarecele, pe care-1 ţine în ghearele ei cele ascuţite.
20	— Care e, mă rog, fapta bună ? îl întrebă ea. A născut
ea copilul acela fără ca să fi luat şi el parte la acest act firesc? Răspunde desluşit?
Iorgu stete cîtva timp pe gînduri. Nu erau, ce-i drept, fete mari de faţă, dar se	afla acolo	mama	lui,
25	pentru el îndeosebi mai mult	decît fată	mare,	şi-i
era greu să vorbească.
— Ştiu ce vrei să zici, grăi dînsul măsurîndu-şi vorbele. E foarte adevărat că nu-i este iertat bărbatului să aibă copii decît cu soţia sa, în cel mai rău caz cu o
30	femeie pe care e gata s-o ia în	căsătorie,	iar aceasta
are s-o facă mai nainte de a se	fi născut	copilul	lui.
Tot mai bine e însă mai tîrziu decît nicicdată!
— Mai bine, dar tot foarte rău, de tot rău! zise cocoana Elena apăsînd asupra vorbelor. Gcethe al tău
35	a fost un păcătos.
— Dacă nu i-a fost ruşine să se-ncurce cu servitoarea lui — adăugă Zoe — era om care nu se-njosea luînd-o-n căsătorie. El însuşi a mărturisit-o aceasta De ce să nu facă ca dînsul şi alţii, asupra cărora nu sunt îndreptate
40	privirile tuturora?!
— Eu ţi-am spus că mă dau învins, grăi Iorgu.
274

VII
— Eu sunt atît de proastă	— grăi Alina —• şi nu
pot să-mi dau seama ce aveaţi	să faceţi timp atît de
îndelungat la moşie.
5	—Sunt noauă zile, numai noauă zile de cînd am
plecat, răspunse Iorgu. Am avut atîtea de făcut, încît mi-e parcă nici n-am stat acolo.
— Tocmai aceasta e, întîmpină dînsa. Acum, în noiemvrie, sămănăturile de toamnă sunt făcute. Ce
10 mai era de făcut?
— Ce nu mai era, domnişoară! exclamă dînsul. Chiar
şi dacă n-ar fi făcute toate sămănăturile, are să le facă administratorul, căci la aceasta se pricepe şi el destul de bine; sunt însă altele	la care oamenii de aici
15	nu se pricep şi care numai sub	conducerea mea se pot
face cumsecade. Toată vara am lucrat la împărţirea pămîntului după calităţile lui, la croirea drumurilor şi la construirea mulţumii de podişti de care e pe moşie neapărată nevoie. Acum e timpul pentru plantaţiuni
20 şi pentru curăţirea pomilor de uscături şi de ramuri prisositoare, lucruri la care oamenii nu se pricep deloc.
Alina se uită cuprinsă de nedumerire în ochii lui cei frumoşi.
— Se cere şi pentru aceasta	o pricepere deosebită ?
25	întrebă dînsa.
— Domnişoară — grăi dînsul — cum vrei mai bucuros să te tai la deget: cu un cuţit bine ascuţit ori cu un ferestrău?
— Foarte fireşte cu cuţitul, căci rana se vindecă
30 mai uşor, răspunse ea.
— Ei bine! urmă el. Pomul vrea şi el să-i tai răni care se vindecă uşor. Unele crăci au să fie tăiate cu ferestrăul, altele cu toporul, iar altele cu foarfecile, şi toate trei aceste unelte au să fie bine ascuţite. Oamenii
35 noştri rup crăcile uscate fiindcă le vine mai la-ndemînă aşa, taie cu ferestrăul crăci unde tăierea se face mai bine cu un topor bine ascuţit ori chiar cu foarfecile, lasă crăci ori ramuri care se încalecă şi taie crăci ori ramuri care au destulă lumină ori nu sunt de prisos.
275

— Am înţeles! exclamă Alina înviorată. Toate atîrnă de la poziţiunea crăcilor. Ai să dai pomului o anumită formă, un fel de fizionomie potrivită cu felul lui de a creşte. Trebuie să fie foarte interesant. Mi-ar
5 face şi mie plăcere să conduc asemenea lucrare. E ceva şi pentru femei!
El se uită cu drag la copilă.
— Desigur că e interesant. Desigur că e şi pentru femei! zise.
10	—E parcă pomul răsuflă mai uşor şi vîntul îi scu
tură ramurile a recunoştinţă, adăogă dînsa.
— Foarte adevărat! şopti el. Sunt pe moşie sute, sunt mii de asemenea pomi părăginiţi, meri, peri, gutui nuci, pruni, care acum toţi răsuflă mai uşor şi, drept
15 recunoştinţă, au să înflorească la primăvară mai frumos şi să dea toamna viitoare rod mai îmbelşugat.
— Ce mulţumire! ce fericire! exclamă Alina, care vedea în gîndul ei florile primăverii.
       — Sunt apoi mulţi pomi care s-au uscat şi sunt prea 20 bătrîni, urmă dînsul. Aceştia au să fie înlocuiţi cu soiuri
bune şi potrivite cu clima şi cu localitatea. Oamenii noştri nu ştiu nici să aleagă, nici să sape gropile, nici să planteze.
— îmi închipuiesc ce vrei să zici —■ grăbi dînsa —
25	rădăcină bine dezvoltată, trunchi drept cu coaja groasă
şi nevătămată, coroană bine începută...
— întocmai! o întrerupse el. Se vede c-ai învăţat botanică.
— Nu e cestiune de botanică, răspunse ea. Ce bo-
30	tanică mai învăţăm şi noi?! Bunul-simţ ţi-e destul
ca să le ştii aceste.
— Ei bine! acest bun-sîmţ le lipseşte celor mai mulţi: plantează pomi care nu se prind ori tînjesc numai şi nu-şi dau seamă că pierd recolta unui an ori chiar
35	a unui şir de ani. Nu ţin apoi seamă de creşterea po
milor, şi ori îi plantează prea deşi, încît după cîţiva ani se împedecă unii pe alţii în dezvoltare, lipsindu-se între dînşii de aer şi de lumină, ori îi pun prea rari şi nu numai pierd o mulţime de loc, dar mai sunt şi prea 40 expuşi la vînturi. Gropile şi le sapă apoi de obicei prea mici şi mai ales prea puţin adinei, încît puietul nu
276

rezistă la secetă, cum rezistă la groapa adîncă, în al căreia fund se adună o rezervă de umezeală.
— Iacă un lucru la care nu m-aş fi gîndit nicicdată! exclamă dînsa. Aşa e: dacă groapa e adîncă, apa de
5	ploaie adunată în ea nu se evaporează, căci e mult
pămînt deasupra ei.
— Ba mai e şi alt folos, adăugă dînsul. în timp de secetă rădăcinile însetate de umezeală cresc mai spre fund. De aceea are să fie făcută şi pentru grîu arătura mai
10 adîncă decît ar cere-o rădăcinile grîului, care se întind mai la suprafaţă!
— Da! e foarte adevărat.
— Domnişoară — urmă el încălzindu-se — fiindcă nu-şi dau seamă despre aceasta, oamenii nu ştiu să
15	tundă rădăcinile şi mai ales aşa-zisele mustăţi ale
lor, şi plantează prea adînc. Neavînd rădăcinile destul aer şi destulă lumină...
—'Au ele nevoie de aer şi de lumină? îl întrerupse ea.
— Desigur că au! îi răspunse el. Fără de aer şi fără
20	lumină nu e nici un fel de vegetaţiune cu putinţă. De
aceea afînăm pămîntul, tundem rădăcinile şi plantăm la suprafaţă, ca de la vîrfurile rădăcinilor tunse să se prcducă aşa-zise adventive, care se înfig spre fund. Plantînd prea adînc, rădăcinile încetul cu încetul pu-
25 trezesc şi pomul se usucă. în cel mai bun caz se ivesc rădăcini noauă mai la suprafaţă şi pomul rămîne oarecum ofticos. Pomul transplantat în mai multe rînduri în med raţional, din contra, se nobilează, creşte mai frumos şi dă fructe mai gustoase.
30	■—Ce frumos! grăi dînsa. E atît de plăcut a sta de
vorbă cu d-ta! Eu învăţ atît de multe.
— Pentru că eşti d-ta cum eşti! răspunse el şi-i luă mîna în amîndoauă mînile lui. Le vezi atît de frumoase toate.
35	—Nu! D-ta le spui frumos — replică dînsa — şi
mi-e parcă văd cum te bucuri cînd le faci şi cum ai să te bucuri cînd le vei vedea crescînd şi înflorind. Eu aş alerga toată ziua ca o smintită de ici pînă colo şi nu m-aş mai sătura să fac pe ici, pe colo cîte ceva. D-ta
40	eşti atît de fericit că poţi să le faci toate, urmă ea,
cuprinsă de adîncă întristare.
277

întristarea trecu de la ea la el.
Da! Şi el s-ar fi bucurat, mult s-ar fi bucurat dacă ar fi putut s-o poarte de ici pînă colo, ca să i le arate toate, şi s-o vadă bucurîndu-se cum în gîndul lui numai
5 dînsa se ştia bucura. Se vedea pe sine însuşi cutrierînd cu dînsa ţarinile, livezile, dealurile cu vii şi pădure. Ar fi fost o mare nedreptate ca el să fie nevoit a se lipsi de mulţumirea aceasta.
El îşi ridică cu îndărătnicie capul.
10	— Ai să vii, domnişoară — îi zice cu toată hotărîrea —
la primăvară, cînd toate au să fie-n floare.
Ea dete din cap şi începu să rîdă nervos, de nu mai ştiai dacă rîde ori plînge.
— Nu se poate, îi răspunse.
15	—Ai să vezi că se poate! o-ncredinţă el.
—Da! grăi dînsa. Cu el m-aş duce şi m-ar lăsa şi mama, cu d-ta însă nu!
Iorgu se uită lung şi oarecum sperios la ea.
— Cu cine cu el ? întrebă oprindu-şi răsuflarea, şi
20	picături de sudori reci se iviră pe fruntea lui netedă
şi lată.
— Asta-i! răspunse iar dînsa. Parcă nu ştii şi d-ta?! Nu doară că cine ştie ce, dar lumea ce-ar zice dac-ar afla că m-am plimbat cu d-ta pe la moşie ? Cu el, asta
25	e cu totul altăceva! El însă de atîta timp n-a mai dat
pe la noi. Se vede că e supărat, adăugă cu oarecare nepăsare.
— Şi-ţi pare rău? întrebă el iar uitîndu-se cu ochi scrutători în faţa ei.
30	Alina se uită şi ea în faţa lui cu o îndrăzneală care pe
dînsul îl punea în uimire.
— Şi dac-aş zice eu că nu, m-ai crede d-ta? grăi dînsa foarte serioasă. Ţi-ai face d-ta o bună părere despre mine ? D-le Armaş — urmă schimbînd tonul —
35	eu nu ştiu ce-ţi vei fi închipuit d-ta. Vorba era să vă
mutaţi de Sf. Dumitru. Nu v-aţi mutat. O să vă mutaţi, poate, de Sf. Gheorghe, ori de Sf. Dumitru viitor, odată neapărat, şi atunci o să ne vedem mai rar, dacă ne vom mai fi văzînd. Mi-ar şedea mie bine să zic atunci
40	că nu-mi aduc cu plăcere aminte de oarele pe care
le-am petrecut împreună şi că nu-mi pasă, nu-mi pare
278

rău că numai rar de tot ne mai vedem?! Fără îndoială că nu!
El iar luă mîna ei în amîndoauă mînile lui.
— O să ne vedem, domnişoară, căci oarele pe care
5	le petrecem împreună îmi sunt mie chiar mai plăcute
decît d-tale, grăi dînsul.
Alina iar rîse de nu mai ştiai dacă rîde ori plînge.
— Aşa zicea şi el — grăi — şi, uite, nu-i aşa! Să nu te superi, urmă, după o mică pauză, iar serioasă. E
10	mare deosebire între d-ta şi el. Cînd el venea, îl aştepta
       şi mama şi stătea cu noi, rîdea cu noi, se amesteca în certurile noastre şi li se părea tuturora lucru de sine- nţeles dacă el venea ori pleca, ori mă vedea ieşind cu el. Cînd d-ta vii şi stai, toţi îşi fac fel de fel de-nchipuiri 15	şi d-ta ştii mai bine decît orişicine că n-au de ce. Ce-ar
fi dacă s-ar afla că, fie chiar şi însoţită de mama, m-aş duce să văd cele făcute de d-ta la Valea-Boului?! Suntem — adăugă ea — din doauă lumi care se duşmănesc între ele! Eu, fată proastă cum sunt nu-mi 20 fac inimă rea şi mă bucur de ziua de astăzi, dar mă împac cu gîndul că mîne o să fie altfel.
Iorgu Armaş se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin casă.
— Nu, domnişoară ■— zise — nu suntem din cele
25	doauă lumi care se duşmănesc între ele: suntem o lume
pentru sine!
VIII
— Să-i iei pe toţi unul după altul şi să-i baţi la spete! strigă coconul Alecu, bineştiutul maior Catargiu.
30 De cînd au simţit că Austria se apropie de Germania lui Bismarck, toţi au intrat în slujba nemţilor.
Deoarece coconul Alecu vorbea totdeauna în gura mare, încît răsunau saloanele clubului, mai mulţi dintre cei de faţă porniră spre el.
35	—De cine e vorba? întrebă Costică Boerescu, fratele
ministrului.
— De cine să fie?! îi zise Orăscu, profesorul universitar şi arhitectul Palatului Universităţii. De junimişti.
279

— Toţi — repetă coconul Alecu — începînd de la Petrache Carp, „Excelenţa", cum îi zic ei, şi de la Teodor Rosetti, care s-a lepădat de cumnatul său, marele voievod Cuza, pînă la Maiorescu şi la cel din
5	urmă Pogor.
— Cam aşa e, stărui Orăscu; mai mulţi nemţi decît români!
— Cosmopoliţi li se zice, adăugă Costică Boerescu.
Coconul Iancu Talpă era supărat. Lasă că „Maiorul",
10	rudă apropiată a regelui Milan, era şi nepot al lui Lascar
       Catargiu şi al marelui Barbu Catargiu şi lumea ţinea seamă de spusele lui, dar mai erau şi ceilalţi doi, unul frate, iar altul om de-ncredere al unui ministru, semne că guvernul se clatină, ceea ce nu-i venea deloc la 15	socoteală.
— Cocoane Alecule — grăi dînsul — dac-ar fi cum zici, coconul Lascar nu i-ar fi luat în ministeriul său.
— Coconul Lascar nu face politică, ci gospodărie, răspunse Maiorul. Ce vreţi adecă ?! Bosniacii şi herţe-
20	govinenii s-au răsculat aşa, numai de capul lor? A pus
       Ignatieff fitilul. La primăvară se pune şi principele Milan în fruntea oştirii sîrbeşti, iar Nichita din Mun- tenegru nu se lasă nici el mai prejos. La vară se răscoală bulgarii, iar grecii stau de mult gata. D-ta ştii cine e cel 25	ce ţi le spune aceste! Se deschide, domnule, chestiunea
orientală, şi n-o să rămînem noi singuri la o parte. M-ai înţeles ? n-o să rămînem pentru că aşa vreau nemţii.
Ceilalţi deteră din cap, ca oameni de aceeaşi părere.
— Mă iartă, Maiorule, întîmpină coconul Iancu.
30	Eu nu mă prea pricep la politică mare. Judecind însă
cu mintea mea de om cu rost, nu înţeleg de ce adecă am avea să ne amestecăm şi noi în gîlceava aceasta. Ne supără pe noi turcii? Se amestecă ei în treburile noastre? Mai pot ei să ne facă vreun răti? Cu totul 35 altfel Rusia, care e puternică. Eu cred că tot au oarecare dreptate cei ce zic—ca junimiştii —că coadă de topor n-avem să ne facem. Dar nici n-avem noi armată ca să intrăm cu ea în război.
— Auzi om, auzi senator care zice că n-avem armată!
40	strigă Maiorul, şi ochii lui se opriră asupra generalului
Florescu, preşedintele Camerei, care stătea la o parte
280

de vorbă cu cîţiva dintre credincioşii săi. Generale! urmă dînsul. E aici cineva care zice că n-avem armată.
         Generalul, spelcuit ca totdeauna, cu barba-n cioc, cu mustaţa acum căruntă-n spic, şi tacticos, se apropie 5 de dînşii.
  — Armată? iubite amice, grăi dînsul îndreptîndu-se spre d-l Talpă. Armată e ţara întreagă. Eu sunt militar, şi ca militar îţi vorbesc. Amicul meu Vasilie Alecsandri, poetul, zice că românul e născut poet. Eu zic eă el e
io	născut oştean. Dorobanţul nostru, domnule, e cel mai
       bun soldat: dă-i căciula în cap şi puşca-n mînă şi ieşi la război cu el. Dacă n-am avea alte cuvinte de a intra în războiul care după toate semnele e apropiat, trebuie să intrăm pentru ca lumea să afle că are să ne res- 15 pecteze şi să ţie seamă de noi.
  Cellalt general, bătrînul Christian Tell, fostul ministru de Culte mai nainte de Maiorescu, clătina, ca totdeauna, din cap, parc-ar fi voit să zică: „Nu şi nu!"
  — Aşa este! grăi dar, ca lumea să-i ştie gîndul.
20 Ccconul Iancu Talpă, simţind c-a intrat fără de veste în tabăra celor ce vor să-i răstoarne pe junimişti, de care avea oarecare slăbiciune, se dete învins, ca să curme vorba şi să scape aşa mai pe nesimţite.
         Zărind la capătul salonului de alături pe nepotul său 25 Iorgu stînd de vorbă cu pictorul Verussi, o „caracudă" junimistă, care se pricepea la toate, o luă cu paşi rari spre el.
         Verussi îi vorbea lui Iorgu despre noua biserică, cu hramul Sf. Nicolae, de la Buzău, pe care o zugrăveşte 30	un tînăr cu foarte interesante apucături artistice.
  — Se ţine strîns de tipicul oriental în ceea ce priveşte sfinţii, iconar adevărat — zise el — dar aşază culorile cu multă armonie şi are mult simţămînt pentru natură.
35 Iorgu-şi aduse aminte de valea cea frumoasă, de gîşte, de gînsac şi de păstoriţa cea jertvită.
  — Cum îl cheamă? întrebă dînsul.
  Verussi stete puţin pe gînduri.
  — Uite! Păcatele mele! — zise — nu-mi aduc în
40	clipa aceasta aminte, dar ştiu.
281

— Ai auzit, Iorgule ? — grăi d-l Talpă — aici se vorbeşte de război apropiat.
Iorgu se-ntoarse supărat spre el.
       „Cine l-a mai pus să vie tocmai acum?!" îşi zise, 5 dar nu-i rămase decît să i-1 prezente lui Verussi pe unchiul său.
— Manevre politice —■ grăi Verussi — pregătiri pentru răsturnarea junimiştilor, carele stau în gît. Teamă mi-e însă că fac jocul roşiilor, care stau la pîndă. Dacă nici
10	acum, în ajun de război, nu sunt uniţi conservatorii
nu-i rămîne domnului decît să-i cheme pe roşii, care sunt mai îndrăzneţi şi buni pentru orişice.
■— Care va să zică război are să fie? întrebă d-l Talpă.
— Aceasta e părerea generală, răspunse Verussi.
15	—Aici, cel puţin, pe cît am auzit seara aceasta,
adăugă Iorgu.
■—Noi, junimiştii — urmă Verussi dîndu-şi importanţă cuvenită ■— ne vom pune însă toată greutatea ca România să rămîie neutrală. Dacă Turcia iese
20	învingătoare stăm bine cu ea, iar dacă ea iese învinsă,
era de prisos intrarea noastră în război.
Iorgu, urmaşul vitejilor Armaşi, clătină ca generalul Tell din cap, dar fără ca să şi zică şi: „Aşa este!"
— Şi independenţa ?! întrebă el.
25	■—O avem, răspunse Verussi. Primul act de inde
pendenţă l-am săvîrşit încheind convenţiunea comercială cu Austria. Turcia n-a putut că ne împedece. Vom încheia şi altele. Noi toate fără vărsare de sînge le-am cîştigat pîn-acum; tot fără vărsare de sînge avem să
30	le cîştigăm şi celelalte.
Iorgu, deşi avea multe simpatii pentru junimişti, venea din Germania, unde spiritul războinic era covîr- şitor.
•— Demnitatea naţională cere ca independenţa să
35	fie cîştigată cu arma în mînă! zise el.
— Palavre, grăi d-l Talpă. Uşile deschise n-au să fie sparte. Pe armă pui mîna cînd cineva-ţi stă în drum şi nu te lasă să mergi înainte ori cînd eşti jignit în orişice
282

fel. D-l Verussi are toată dreptatea: pe noi nu ne supără nimeni, iar socoteala pe care sîrbii, muntenegrenii şi bulgarii vor fi avînd-o cu turcii nu ne priveşte. Noi ne căutăm de treburile noastre. Dar aşa sunt coconaşii 5 aceştia, care n-au să meargă la război, războinici mare minune!
Verussi era şi el de părerea aceasta şi nu-şi putu stă- pîni zîmbetul de satisfacţiune.
Iorgu se simţea jignit.
10	— De unde ai scos-o că n-am să merg şi eu la război ?!
întîmpină el.
— Poftim! răspunse d-l Talpă. Chiar şi dacă n-ai fi procuror eşti scutit ca singur fiu al unei văduve.
— Haid\ să zicem că ai dreptate, că scutirea se
15 întinde şi asupra celor de seama mea chiar şi pentru
timpul de război, grăi Iorgu. Dreptul de a mă duce nu mi-1 poate lua nimeni, şi viaţa mea toată mi-aş face mustrări şi mi-ar fi ruşine de mine însumi dacă m-aş uita cum se duc alţii şi eu aş rămînea acasă.
20	•— Foarte adevărat, zise Verussi; dar tocmai de aceea
e lucru neiertat să ne avîntăm în război fără ca să fim nevoiţi.
— Ai tu — adăugă d-l Talpă — să laşi în părăsire lucrurile pe care le-ai început pe moşia ta şi să pără-
25 seşti pe mama ta cea plăpîndă? De ce? Aşa, numai de dragul vitejiei?
— Dacă trebuie! strigă Iorgu.
— Dar vorba e tocmai că nu trebuie! strigă şi Verussi. Nu avem noi românii nevoie să cerem unii de la alţii
30	asemenea jertve.
— Auzi d-ta vorbă! strigă şi d-l Talpă. Am să-l văd eu pe nepotul meu Iorgu Armaş plecînd cu raniţa în spinare peste Dunăre...
■—Asta nu! îl întrerupse Iorgu. Eu am calul meu la
35	grajd, cal bun, nene, şi n-am decît să intru la călăraşi,
pentru ca după cîteva luni să ies ofiţer de rezervă. Şi am s-o şi fac aceasta, dacă nu chiar mîne ori poimîne, zilele aceste. Bărbatul adevărat trebuie să fie pelîngă toate celelalte şi oştean.
283

IX
— Poftim! grăi Zoe intrînd furtunatec în salon şi puse pe masă un teanc de fotografii, unele mai mari, altele mai mici. O colecţiune întreagă, multe şi fru-
5 moaşe, tot una şi una. Iar comentariile vi le dau — la cerere.
Cocoana Anica, stăpîna casei, şi d-na Grădeanu, geloasa ei prietenă, grăbiră la masă, doritoare de a vedea fotografiile şi de a cere comentarii.
10	—Zoe tot Zoe! exclamă d-na Grădeanu.
— Vorba aceea: una-i Zoe! îi răspunse Zoe în glumă.
Cocoana Anica se-ntoarse spre' cocoana Elena, care
rămăsese şezînd în jeţ.
— Ţie iar nu ţi-e bine, îi zise îngrijată.
15	—Sunt obosită, grăi aceasta. Tu ştii că de cîţiva
ani mor mereu în fiecare iarnă, dar primăvara mă înfiripez iar. Vă fericesc pe voi, care luaţi lucrurile atît de uşor şi aveţi bucurii atît de ieftine. Nu-i Iorgu om pentru care poţi alege: îşi alege el însuşi.
20	— Nici că e vorba ca noi să-i alegem, răspunse iar Zoe
ducîndu-se la ea. Lucrul e cu mult mai complicat. Oamenii ca dînsul aleg, de obicei, pe cea dintîi ce le iese-n cale.
— Se poate. Asta se poate! o-ntrerupse cocoana Elena gîndindu-se la fata proprietăresei.
25	— Dacă vrei să-l scapi de aceasta, îi scoţi alta în cale,
urmă Zoe.
Cocoana Elena zîmbi.
— Cel puţin de încercare e bine, zise ea.
— Dacă nu reuşeşte încercarea, faci alta şi iar alta,
30 stărui Zoe. Noi alegem aici pe acelea pe care avem să i le
scoatem în cale: alegerea şi-o face el însuşi.
Cocoana Elena se ridică să se ducă la masă, iar Zoe îi duse jeţul şi-i aşeză şi un pufuleţ la picioare.
— Drumurile de felul acesta se fac cu mare încungiur,
35 urmă apoi. Noi alegem aici după-nfăţişare, după vîrstă.
— După educaţiune, adăugă cocoana Anica.
— Şi după zestre, adăugă şi d-na Grădeanu.
— Da, da! urmă Zoe. După poziţiunea părinţilor şi după legăturile familiale.
284

— Mai ales după legăturile familiale! stărui cocoana Elena.
— Urmează apoi manevrele pe cîmpul de luptă, urmă iar Zoe, mai în glumă. Suntem în sezon. Eu pun pe
5 nesîmtite o întîlnire pe teren neutral, adecă rog pe d-na X să poftească la un ceai, la o serată, la un bal pe d-na Z, dimpreună cu fiica ei, iar între invitaţi eşi Iorgu. Altă dată mă aflu la teatru ori la concert. Iorgu, care se află şi el acolo, vine pe o clipă în loja mea. Eu 10 îl prezent în timpul pauzei unei alte doamne, care se află-n altă lojă cu fiica ei, cu o nepoată ori cu o prietenă. Lăsaţi-1 pe mine, ca să-l port eu pe la toate icoanele, şi am ochi buni ca să văd unde se opreşte mai bucuros. Buna-cuviinţă cere să facă vizitele obligate, şi mi-e 15 destul să ştiu unde merge bucuros pentru ca să stărui şi să pun în cele din urmă la cale o întîlnire la un ceai dat de mine — la nevoie şi mai multe.
— Mult eşti măiestră în de-alde-aceste! exclamă d-na Grădeanu. Ştii de minune să le potriveşti!
20	—	Nici o măiestrie, replică Zoe. Lucrurile se potrivesc
ele de ele.
—■ Perzi însă din vedere că Iorgu a intrat la călăraşi, interveni cocoana Anica.
— închipuieşte-ţi! grăi cocoana Elena. Mi-o mai face
25	şi aceasta. N-am	dealtminteri ce să-i fac. Aşa era şi
nenorocitul de tatăl său. E o manie familială. Fiindcă se zic Armaş, li s-a înfipt în minte gîndul că trebuie să poarte armă.
— Dar îi şi sade bine uniforma, observă cocoana
30	Anica.
«— Lui îi şade bine orişice! adăugă d-na Grădeanu. N-ai ce să-i zici!
— Mie îmi vine lucrul acesta ca la comandă, grăi Zce. în manevrele pe care am să le fac eu, uniforma e o
35	armă nepreţuită,	căci ochii tuturora, şi mai ales ai
fetelor, se opresc	asupra ei. Orişiunde mă voi ivi ală
turea cu dînsul, toţi o să se întrebe: „Cine e militarul care însoţeşte pe Zoe?"
Cocoana Elena	clipi din ochi. O supăra gîndul că
40	lumea o să-l cunoască pe Iorgu al ei ca însoţitor al
285

Zoei, deşi îşi mai schimbase părerile în ceea ce o priveşte pe aceasta.
— Uite! iacă şi nepoată-mea Dorica! exclamă d-na Grădeanu, care se uita la fotografiile de pe masă.
5 Frumoasă fată, şi bună.
Ea o trase pe Zoe la o parte, ca să-i spună ceva în toată taina despre frumoasa Dorică.
Cocoana Elena ze uită dupe ele.
— Mie nu-mi place. Ce să-mi fac dacă nu-mi place ?!
10 grăi dînsa încet.
— Ce nu-ţi place ? întrebă cocoana Anica.
— Toată comedia aceasta, răspunse cocoana Elena. Să mi-1 ia pe băiat şi să-l poarte de ici pînă colo cum îşi poartă ţiganii ursul. Mă supără gîndul că lumea o
15 să-l vadă cu dînsa.
— Boala te face mereu nerăbdătoare şi nemulţumită, întîmpină cccoana Anica. Tu vezi că altfel nu se poate. Dacă ţii să-l vezi cît mai curînd însurat, ca să-l scapi de păcatele tinerilor care se-ncurcă mai cu una, mai
20 cu alta, n-ai altă cale. Mai ales acum, după ce i-a intrat milităria-n cap, îl iau ofiţerii, care sunt cei mai uşurateci oameni, şi-l duc pe la chefurile lor.
— închipuieşte-ţi — zise iar cocoana Elena — mi-o mai face şi aceasta!
25	—Ai multă dreptate, verişoară. Cît mai curînd
însurat. Bărbatul fără femeie e ca şi calul fără căpăstru. De ce să te supere gîndul că lumea o să-l vadă mereu cu Zoe? îi este, la urma urmelor, verişoară, şi mai bună călăuză nu-i poţi găsi în babilonul acesta de Bucureşti.
30	—Prea e plină de toţi dracii! şopti cocoana Elena.
— Ei, şi?! răspunse cocoana Anica Talpă. Nu cumva te temi c-o să-l scoată din minţi? Lasă, că nu prea e cu putinţă, cu totul altele sînt gîndurile ei, vreunul mai bătrîior şi bogat, care-i face toate chefurile şi o poartă
35 prin toate capitalele, dară chiar dacă ar fi.... Ea se plecă şi-i şopti la ureche: La urma urmelor, tot mai bine cu ea decît cu cine ştie ce lipitoare din mahala.
Cocoana Elena se uită supărată la verişoara ei mai mare, dar stete puţin pe gînduri, se mai uită şi dete
40 din umeri.
286

— De! zise rostind vorbele mai în sîlă. Dac-ar fi să alegi între doauă rele, pe cel mai mic îl alegi.
       Zoe şi d-na Grădeanu, dumirite, se întoarseră cu fotografia Dorichii, ca să li-o arate şi celorlalte doauă 5 şi să le dumirească şi pe ele făcînd cuvenitele compa- raţiuni cu alta şi iar cu alta.
Căci prin comparaţiuni urma să se facă alegerea mai fericitelor dintre care rămînea să-şi aleagă Iorgu Armaş.
x
10	—Iar la cîrciumă! grăi Şoric, băcanul din piaţă,
pe jumătate în glumă, iar pe altă jumătate ca o mustrare. De cîte ori vin să văd ce mai e cu biserica, tot aici vă găsesc.
— Dacă vii totdeauna cînd suntem aici, îi răspunse
15	Emil rîzînd. Lasă că e	după-masă, dar	aici e mai cald
decît în biserică, unde	a început să fie	cam rece.
— Şi vinul ne mai încălzeşte, adăugă Volcec, zugravul, pe care Emil şi-l adusese de la Bucureşti, ca să-i fie de ajutor.
20	— Mai bun decît berea noastră din Boemia, adăugă
şi Sikora, tîmplarul şi	poleitorul, care	venise şi el	să
facă după desemnurile	lui Emil tîmpla	şi strănile.
       Luase de la Olbrich un fel de concediu pe cîteva săptămîni şi trecuseră luni de zile de cînd îşi prelungea 25	mereu concediul.
— Ba nu e bun deloc, întîmpină Emil. îl beţi voi, care-1 băgaţi în burtă de bere, dar pe mine nu mă vedeţi bîndu-1. Nene Anghele — urmă întorcîndu-se spre Şoric — mare păcat ţi-ai făcut îndulcindu-mă cu în-
30	fundatul d-tale. Am ajuns ca bărbatul legat cu farmece
de nevastă-sa: nu se mai poate uita la altă femeie. Tot aşa sunt şi eu, cu gîndul mereu la înfundatul d-tale.
       Anghel Şoric, deşi băcan, neguţător cu socoteală şi cu punga strînsă, era om cu multe slăbiciuni, dar cea 35	mai mare dintre slăbiciunile lui erau vinurile lui.
Mai ales cu ele-şi făcuse averea, şi n-aveai decît să i le lauzi pentru ca să-l moi, n-aveai decît să-i spui că nu ştie nimeni să gospodărească cu vinurile ca dînsul
287

       pentru ca să ţi-1 faci prieten. Acum însă el se ţinea tare. Se legase omul să zugrăvească biserica de Sf. Nicolae cu cheltuiala lui. Din vorbă în vorbă, Emil îl mai înduplecase să facă şi strănile, ca să se potrivească 5	cu tîmpla şi cu zugrăveala. Preasfinţia-sa episcopul îi
făgăduise că o să sfinţească el însuşi biserica. Ziua de Sf. Nicolae se apropia însă şi mai erau multe de făcut.
— Gluma la o parte, zise el. Pe mine mă trec răcorile cînd mă gîndesc că n-o să fie biserica gata de Sf. Nico-
10	lae. Ruşine ca aceasta n-am mai păţit şi-o s-o văd pe
fie-iertata mea Niculina toate nopţile-n vis.
Emil se ridică, se duse la el, îl luă frumuşel şi-l duse la unul din scaunele de la masă.
— Şezi, omule, ici, lîngă mine, îi zise. De ce adecă
15	să nu fie gata? Mai avem unsprezece zile pînă în ajunul
sărbătorii: ce nu poate să fie gata în unsprezece zile?
— Toate pot să nu fie gata dacă staţi mereu la circiumă, îi răspunse băcanul.
Emil i se uită drept în faţă.
20	— Nu te uita că mă vezi cu părul vîlvoi, nepeptănat,
nespălat, jerpelit, soios şi cu tocurile scîlcite, îi zise. Aceste au cîntecul lor. Aşa cum mă vezi, sunt om care se ţine de vorbă. Eu i-am adus	pe	d-nii aceştia aici
pentru că-i ştiu oameni care ştiu	să	facă lucru bun şi
25	frumos. Dacă m-aş teme că n-o	să	fie gata la timp,
nu m-ai găsi aici şi nu i-aş lăsa nici	pe	dînşii să-şi piardă
timpul. Fii liniştit: doauă-trei zile mai nainte de Sf. Nicolae ţi le dăm toate gata.
D-l Anghel Şoric dete din umeri ca omul care aude
30	şi nu crede.
— Or fi, poate, celelalte — grăi cam cu jumătate de gură — dar icoana Maicii Domnului, icoana Sf. Nicolae şi Arhanghelul Mihail...
— Le face d-sa! strigă Volcec.
35	—Ştie d-sa cînd şi cum! adăugă Sikora.
— Ascultă, stărui Emil. D-ta nu te pricepi numai la vinuri, ci eşti om care înţelege şi lucruri mai subţiri. Cele trei icoane care te neliniştesc sunt, precum ai văzut, croite gata, după tipic, aşa cum scrie la carte.
40 Tata, Dumnezeu să-l ierte, era psalt, dar zugrăvea şi icoane, pe care le vindea prin bîlciuri. Ştiu doar încă
288

din copilăria mea cum se face o Maică Preacurată, un Sf. Nicolae şi un Arhanghel. Nu e în lumea aceasta arhiereu care să-mi găsească vreun cusur.
Sikora şi Volcec deteră adînc convinşi din cap.
5	— în biserica aceasta însă aceste trei icoane au
rostul lor deosebit, urmă Emil.
— Cum aşa? îl întrerupse băcanul cam îngrijat.
— D-ta zugrăveşti biserica întru vecinica pomenire şi odihna răposatei, grăi Emil.
10	—Da! aşa este! zise d-l Şoric. Pentru cdihna ei
sufltească.
■— Ei bine! — urmă Emil — Sf. Nicolae e nu numai hramul bisericii, ci totdeodată şi patronul ei.
— Da! zise iar d-l Şoric. Aici venea toate duminicile
15 să se închine, şi de Sf. Nicolae aveam totdeauna praznic
la casă.
— Vei înţelege deci — stărui Emil — că Sf. Nicolae are să fie făcut aşa ca ochii celui ce intră în biserică să se oprească asupra lui.
20	—Se poate aşa ceva? întrebă	d-l	Şoric nedumerit.
— Fără îndoială că se poate,	îl	încredinţă	Emil.
De ce adecă e pictura pictură ? Dacă la marginea pădurii e un steag alb, ce vezi d-ta, înainte de toate, cînd te apropii de pădure? Nu steagul cel alb?
25	—Aşa este! strigă băcanul.
— îi dau icoanei mai multă	lumină, mai	multă
strălucire, mai multă viaţă, ca să iasă dintre celelalte icoane, îl dumiri Emil. Tot aşa am să fac şi cu Arhanghelul, care e patronul d-tale, şi mai ales cu Maica
30 Preacurată, care-şi ţine copilul în braţe, căci răposata a fost muma copiilor d-tale.
•—Da! grăi d-l Anghel Şoric de tot muiat. Nici nu fac numai eu singur lucrul acesta. Copiii iau şi ei parte. N-am cerut-o de la dînşii, dar au stăruit ei, fiecare
35 după puterile lui, şi e şi mai frumos aşa, căci nu mi-a fost numai mie soţie, ci şi lor mamă tot atît de bună.
— Vezi d-ta ?! urmă Emil. Pentru ca să le pot da acestor trei icoane cuvenita strălucire, trebuie să le am toate celelalte gata, să stau în uşa bisericii, să mă
40 uit acolo şi să-mi dau seama unde am să mai pun roşu, unde albastru, unde verde, unde galben ori alb, ca să
289

fur ochii celor ce intră. Senin trebuie să fie împregiurul Maicii Preacurate, încît să rîdă inima celor ce o zăresc din depărtare.
        — Dar o să fie toate acestea gata la timp? întrebă 5 d-l Şoric.
— E lucru de cîteva ceasuri azi şi încă cîteva mîne, răspunse Emil.
— îl face d-l Emil, grăi Volcec.
— Chiar şi mai curînd dacă vrea, adăugă Sikora.
10	—	Băiete! strigă d-l Anghel Şoric întorcîndu-se spre
băietul de serviciu.
îşi scoase carnetul, rupse o foaie din el şi scrise pe ea: „Daţi doauă sticle de-nfundat".
— Uite! îi zise apoi băietului! Du-te cu aceasta la
15 băcănie şi-o dă fiului meu. Dar iute! Te-ai dus şi te-ai
întors.
Băiatul plecă.
— Stai, băiete! Stăi! Adă biletul! strigă iar băcanul.
Luă apoi biletul de la băiat, mai scrise pe el: „NB.
20 Din cele mari". Si sublinie de doauă ori.
— Haide!
Cînd însă băiatul ajunse la uşă, iar îl chemă înapoi, luă biletul şi-l rupse, apoi scoase altă foaie şi scrise pe ea citeţ: „Daţi patru sticle înfundate din cele mari".
25	—Dar să nu mai întîfzii, băiete, că te dau în toţi
dracii! strigă apoi. Aşa trebuie să vorbeşti cu aceştia dacă e vorba să faci treabă, adăugă întorcîndu-se spre Emil. Precum ziseşi d-ta, lucrul acesta nu-1 fac numai eu, ci iau parte şi copiii mei, trei băieţi şi doauă
30 fete, buni băieţi şi bune fete.
— N-am zis eu, replică Emil. D-ta ai spus-o aceasta.
— Ai zis-o d-ta, am spus-o eu, tot acolo vine: destul că s-a zis şi că-i adevărat. Să vezi d-ta: eu am început cu puţin, ca să nu zic cu nimic, şi am avut noroc.
35	—Vei mai fi fost şi d-ta om harnic, priceput şi chi-
vernisitor, îi zise Emil.
— Bunătatea d-tale! îi răspunse băcanul uitîndu-se spre uşă. Toate sunt bune, dar nu preţuiesc nimic dacă n-ai noroc. Ce s-ar fi ales de mine dacă aş fi avut
40 o nevastă cum sunt cele mai multe?! Uite, fiul meu,
290

Nae, în seama căruia am lăsat prăvălia, n-a împlinit încă doauăzeci şi trei de ani şi abia acum, după Crăciun, am să-l însor, dar e om care face ca şapte, încît ai putea să-l pui să-nvîrtă treburi de milioane. Nu-i noroc?
5 El iar se uită spre uşă: Ticălosul acela de băiat tot nu se mai întoarce! urmă el supărat.
— Dar abia a plecat, zise Emil. E o bucată de loc de aici pînă la piaţă. Mai au apoi să se coboare în pivniţă, să caute sticlele ...
10	—N-au ce să caute, îl întrerupse băcanul. Ştiu ei
prea bine unde sunt sticlele şi le găsesc pe necăutate. Şi, cum zisei — urmă — cellalt băiet e preot la Focşani, dar preot, nu popă, cum s-ar zice, şi are trei copii, tot floare adevărată. El sări în picioare: Păcatele mele!
15 strigă. Nu mai vine băietul acela! Zici d-ta de drum şi de pivniţă, dar graba e grabă şi stăm aici atîţi oameni fără nici o treabă.
— O să vie şi o să bem, şi treabă mai bună nici că putem să facem! strigă Emil.
20	— Iar cel mai mare dintre feciorii mei — urmă Şoric
aşezîndu-se iar — Voicu, are chiar cinci copii şi poate să mai aibă, cu voia Celui-de-Sus. Poate şi să-i ţie, că e cherestegiu la Ploieşti şi are joagăre în valea Teleaje- nului.
25	—Aida-dee! strigă Emil. Şoric cherestegiul!	îl	ştiu!
Bravo! poţi să te făleşti cu el. Are un băiet bun	în	liceu
şi o fată măritată după lipscanul Cănilă.
— Ei! tocmai acela! se mîndri Şoric. E om!
— E! răspunse. Dar atunci sora lui, soţia căpita-
30	nului Vinteş, e şi ea fiica d-tale.
— Nu mai e căpitan, domnule, ci maior,	replică
Şoric. E fiica mea soţia maiorului, giuvaer de om şi el. Nu degeaba l-a făcut maior. Despre fata mai mică nu-ţi vorbesc. E nemăritată şi poartă casa în spinarea ei.
35 Dac-aş lăuda-o, ai zice, vorba românului, că vreau să scap de ea.
Uitîndu-se iar spre uşă. îl zări în depărtare pe băietul care venea cu cele patru sticle, se ridică să-i iasă în cale şi scoase din buzunar briceagul cu rac, ca să des-
4 0 funde cît mai curînd una.
291

— Bravo! băiete, bravo! îi zise. M-am supărat eu, nu-i vorbă, că mă supăr uşor, dar îmi şi trece iute; ai grăbit însă cum se grăbeşte.
Desfundînd apoi sticla, o puse pe masă.
5	— Să beţi acum, nemţilor —■ urmă — şi să ziceţi
c-aţi băut şi voi o dată.
— Nu sunt nemţi, ci bcemi! îi zise Emil.
— Nemţi, boemi, ce-or fi, tot neam străin, răspunse. Cîte o sticlă pentru fiecare, dar le bem în tovărăşie.
10 Băiete! Patru păhare curate! Iute ca piperul!
După ce băietul aduse păhărele şi le puse pe masă, Şoric mai desfundă o sticlă, turnă în pahare şi ridică păharul său, ca să închine, dar decdată să răzgîndi, puse iar păharul pe masă, băgă mîna în	buzunar,
15	scoase un leu, se uită la el, apoi i-1 dete	băietului.
Băietul mulţumi şi se întoarse să se ducă.
— Stăi, să-ţi mai dau unul, ca să fie doi, îi zise. Iacă, îţi mai dau doi, ca să fie trei. Să zici şi tu că n-ai alergat degeaba.
20 Iar ridică apoi paharul, ceea ce făcură şi ceilalţi trei.
— în sănătatea familiei Şoric! închină Emil.
— Să-mi trăiască, mulţi ani cu bine, câ e	frumoasă
şi bună, răspunse el şi deşertă paharul, apoi	se uită la
feţele celorlalţi, ca să vadă efectul.
25	—-Ei, ce ziceţi, nemţilor? întrebă el.
— Bun vin! răspunse Sikora.
— Foarte bun! şi bună ţară care-1 are! adăugă Volcec.
—■ Bună ţară şi buni oamenii din ea! îi încredinţă
30	Şoric, turnînd din nou în păhare.
Emil se uită cuprins de înduioşare la el.
— Sănătate şi voie bună, minte limpede, dare de mînă, familie frumoasă, nume bun — zise el mai mult pentru sine — şi oamenii tot se mai plîng că nu e în lumea aceasta fericirea cu putinţă.
35	—Dacă nu e! întîmpină Şoric. Toate sunt bune şi
frumoase, dar nu e şi dînsa, răposata, să se bucure dimpreună cu noi de ele.
— Taci, omule, că e mare păcatul în care cazi, îl
40 înfruntă Emil, gustînd şi din al doilea păhar. Te gîndeşti
în fiecare zi la ea?
292

— Nu-n fiecare zi — răspunse Şoric — ci în fiecare ceas.
       -— Care va să zică trăieşti cu ea! Noi, românii, trăim cu morţii noştri. Şi ai să te bucuri de Sf. Nicolae, cînd 5 va veni preasfinţia-sa să sfinţească biserica? stărui Emil.
Şoric desfundă şi sticla a patra.
— Dacă am să mă bucur?! zise. Dar eu ca mine: o să se bucure ceilalţi cînd o să ne vedem cu toţii împre-
10	ună, încît n-o să ştiu de ce să mă bucur mai mult, de
bucuria mea ori de a lor.
— Cum îţi închipuieşti atunci că n-o să se bucure şi ea acolo, în lumea cealaltă, unde-o fi ? grăi Emil. Dacă vă gîndiţi voi mereu la ea, este şi ea mereu cu gîndul
15	la voi şi se bucură cu voi!
D-l Anghel Şoric se uită lung la el.
— Să fie oare în adevăr aşa ?! zise el. Eu aşa cred, căci dacă n-aş crede, n-aş fi făcut ceea ce fac, dar mi-e cîtecdată parcă-mi vine să stau la îndoială!
20	— Să nu stai deloc, că pierzi mulţumirea la care te
aştepţi, urmă Emil. Ţine-te de gîndul că împcdobeşti casa Domnului pentru că ea ţi-a cerut-o aceasta, şi-n ziua c%id va veni arhiereul ca să cădească-n faţa icoanelor, are să fie şi ea la picioarele Maicii Preacurate.
25	Şoric era răpus.
— Dar să-mi faci icoanele cum ai zis, ca să le vadă, vrea, nu vrea, cel ce intră în biserică! strigă dînsul. Am eu vin şi mai bun decît acesta, care e numai numărul trei. O să bem din el cînd om sta la masă cu preasfin-
30	ţia-sa.
— Ei! Acum să ne deşertăm păhărele, şi la treabă! grăi Emil adresîndu-se celor doi tovarăşi ai săi.
D-l Anghel Şoric iar se uită nedumirit la el.
— De ce atîta grabă?! zise. Ziceai că puţin mai aveţi.
35 Tot o să fie toate la timp gata. Abia am început să
stăm de vorbă.
El scoase iar carnetul, rupse o foaie din el şi scrise pe ea: „Daţi trei sticle din no. 2".
Se răzgîndi însă, şterse pe „trei" şi scrise deasupra
40	cu litere mari „doauă".
293

   — Să-l gustăm şi pe acesta, urmă apoi. Băiete! Haid’! Te-ai întors? Dar Maica Precista să mi-o faci cum ai zis.
   — Are să fie frumoasă! îl încredinţă Sikora.
5 Volcec rămase cu ochii ţintă la pămînt ca omul, care se frămîntă şi nu reuşeşte să-şi aducă aminte ceva.
        „Foarte frumoasă! îşi zise peste cîtva timp. Şi seamănă cu cineva. Ochii aceia care plîng în vreme 10 ce gura rîde a fericire, i-am mai văzut eu ochii aceia şi nu ştiu cînd şi unde!"

PARTEA A TREIA
JERTVA CREDINŢEI i
   Iorgu avea un adevărat cult pentru mama sa. Nu mai 5 era în gîndul lui altă femeie ca dînsa. El ştia cît a suferit şi cît a răbdat ea ca soţie a unui om pornit spre năvalnicii, care a risipit o avere mare fără ca să-ţi poţi da seamă pe ce, cîte silinţe şi-a dat să-l stăpînească şi cum nu s-a despărţit de el decît pentru ca să scape io	cel puţin o parte din zestrea ei. încă mai bine o ştia
      ca mamă, care numai pentru el trăieşte şi în toate clipele vieţii ei la binele lui se gîndeşte. Niciodată el n-a auzit din gura ei o vorbă jignitoare despre răposatul său tată. Pentru el tatăl său era numai un om nenorocit, 15	care nu prin uşurinţă, nici mai ales prin destrăbălări,
      ci numai prin prea marea sa bunătate s-a ruinat. Auzind de la unul una, de la altul alta, el încetul cu încetul s-a-ncredinţat că lucrul acesta nu este adevărat, şi tocmai de aceea era uimit de prea marea ei bunătate. 20	,;0 face şi aceasta tot numai din dragoste către mine:
nu e nimic ce nu e-n stare să facă de dragul meu", îşi zicea dînsul. Urmarea firească era că nu se socotea nici el în stare, să facă ceea ce ar fi mîhnit-o pe dînsa.
         Silinţele Zoei şi ale celorlalte doauă cocoane de a-1 25	purta pe nesimţite pe la icoane — cum zisese Zoe —
erau deci şi zadarnice, şi de prisos. El ştia că mama lui doreşte să-l vadă cît mai curînd căsătorit, era pătruns
295

de gîndul că aşa e bine şi voia cu tot dinadinsul ca să şi facă ceea ce dorea mama lui.
— Nu mai umbla, Zce, cu apucături piezişe, zise dar într-una din zile. Am să-ţi pun portretul la loc de
5 frunte dacă reuşeşti să scapi pe mama de cea mai mare dintre grijile ei de astăzi ajutîndu-mă să găsesc una cu care ne-mpăcăm amîndoi.
Zce se uită la el cu ochii scrutători ai cunoscătorului. Era peste putinţă ca ea să nu ştie ceea ce ştiau cocoa-
10 nele caie jucau maus cu ţaţa Cleopatra şi cu d-na Ionescu. Ştia chiar mai mult: că el şi Alina se-ntîlneau cînd cocoana Elena nu era, din întîmplare, acasă, iar d-na Ionescu era mereu dusă la maus, marea ei slăbiciune de văduvă fără casă grea.
15	—Amîndoi? grăi dar. Lucru de tot greu. O să aler
găm cam mult. Cît pentru dînsa, ea se împacă, dar ... nu te superi dacă-ţi zic „tu"?
-—Ai fi făţarnică dacă mi-ai zice altfel, răspunse el. Greşeşti! Dacă mama ar avea să aleagă, ar alege pe
20	placul meu, aleg dar şi eu pe placul ei. Cît pentru mine,
mie-mi plac toate, urmă el zîmbind. Uite, Dorica, de care tu eşti atît de încîntată, îmi place şi mie, dar niciodată n-o să-i placă ei.
— Te înşeli! întîmpină Zoe. Chiar ea ţi-a ales-o.
25	Iorgu rămase cîtva timp nedumirit.
— Se poate — grăi apoi — după împregiurările familiale, după cele spuse de d-na Grădeanu, mătuşa ei, şi de cocoana Anica, mătuşa mea, după vreo fotografie, dar n-o cunoaşte, n-a auzit-o vorbind, nu i-a văzut
30	mişcările, nu s-a uitat în ochii ei. Mama e femeie care
le vede, le scrutează şi le cîntăreşte toate. De aceea te rog să pui la cale o-ntîlnire fie la d-na Grădeanu, fie la tine, ca să văd ce zice mama.
— Nimic mai uşor, răspunse Zoe. Are să se facă, şi
35	sunt încredinţată că ea va zice „da".
— Nu mă-ndoiesc nici eu că de dragul meu o va face aceasta — grăi Iorgu — dară s-ar putea ca mai tîrziu să-i pară rău de a o fi făcut. Eu vreau să văd nu ce zice, ci ce gîndeşte ea, cum zice „da" şi ce spun ochii ei,
40	Zoe dragă, — urmă el cu toată seriozitatea — soţia mea
296

are să fie fiica mamei mele, şi eu ţin să nu-i dau acesteia o fiică pe care n-o voieşte cu toată inima.
         Zoe nu prea era obicinuită să intre în asemenea discuţiuni subtile şi, aducîndu-şi aminte de copilul 5 poetului Goethe, îşi stăpîni rîsul.
   — Dac-o să le cîntăreşti toate aşa, pînă-n cele mai mici amănunte — zise ea — o s-ajungi ca Vasilie Alecsandri, flăcău bătrîn, şi-n cele din urmă tot o să-i dai mamei tale nu numai o fiică, ci totodată şi o nepoată
10 pe care n-a voit-o.
   — Eu nu! strigă Iorgu.
   — Tocmai tu! îi răspunse ea. Degeaba te ţii drept. Eşti om de o fire impulsivă, care-şi ia hotărîrile cu-n- dărătnicie, ca să arate că-i dă mîna să le ia.
15	Iorgu se uită uimit la ea.
   — Aşa zice şi mama — grăi dînsul — şi ca să mă dezvinovăţească, spune c-am moştenit-o aceasta de la tata, că e un păcat al neamului Armaşilor. N-are însă dreptate.
20	—Desigur că nu are! stărui Zoe. Păcatul nu e al
      neamului, ci al clasei sociale. Aşa sunt cei mai mulţi dintre voi, oamenii cu averi mari şi cu legături întinse. Deprinşi din copilărie cu gîndul că vă dă mîna să faceţi tot ceea ce voiţi şi că voauă toate vi se iartă, voi faceţi 25	din îndărătnicie, ca să arătaţi că puteţi chiar şi ceea
      ce dealtminteri nu voiţi. Dac-ai şti că Dorica face nazuri, ai alerga după ea; dac-ai şti că părinţii ei stau pe gînduri, ai stărui pe lîngă mama ta, pe lîngă mătuşă- ta, pe lîngă d-na Grădeanu pe lîngă mine, pe lîngă 30	toată lumea să-i înduplece. Deoarece nu dai însă de
      nici o greutate, născoceşti greutăţi — mai că mama ta zice cu gura „da", dar cu ochii „nu", mai că mai tîrziu ar putea să-i pară rău de a fi zis ceea ce a zis, mai că nu o poţi sili să aibă fiică pe cine nu vrea cu toată 35	inima. Te faci de rîs, Iorgule, închipuindu-ţi că eu nu
te-nţeleg. Sunt femeie trecută prin multe—urmă ea — şi vă cunosc firea şi cele mai ascunse gînduri. Ai vrea să mai prelungeşti idila cu vecinica şi...
         Iorgu a ascultat-o cînd cu plăcere, cînd cu răbdare, 40	ici dînd din umeri, colo clătinînd din cap, făcînd acum
un gest de nerăbdare şi pornit apoi să-i taie vorba, dar
297

o	asculta. Cînd a rostit însă — cu oarecare răutate — despre idilă, el se ridică în picioare.
— Ştiu ce vrei să zici, o-ntrerupse iarăşi foarte serios. Idila, dacă aşa doreşti să-i zicem, se prelungeşte şi aşa,
5 şi aşa. Cred că e şi pentru tine, dar ştiu că pentru mine este o plăcere să stăm de vorbă, aşa, despre toate şi despre nimic. Prin contractul de căsătorie nu renunţ la dreptul de a-mi face din cînd în cînd parte de plăcerea aceasta.
10 Zoe zîmbi cu viclenie.
— Aceasta e cu totul altăceva, îi zise ea tot serioasă. Pierzi din vedere cu cine vorbeşti. încă o dată: eu sunt femeie trecută prin multe. Una e să stai de vorbă cu mine ori cu Dorica şi alta să petreci ceasuri întregi
15 închis în casă cu fiica proprietăresei, care e dusă — ea ştie unde.
— Te rog — replică Iorgu—tot serios şi liniştit zic şi eu: una e să stai de vorbă — cum se zice — între patru ochi, şi alta să mai fie de faţă cineva de care
20 eşti nevoit să ţii seamă, încît nu poţi să spui tot ceea ce gîndeşti. Nici noi, tu şi eu, n-am vorbi cum vorbim dac-ar mai fi de faţă cineva.
— Aceasta o ştiu mai bine decît tine — îi răspunse
ea — şi de	aceea nu stau de vorbă cu orişicine între
25	patru ochi,	cum zici tu. Lumea e un bălaur cu multe
capete şi cu încă mai mulţi ochi, care le văd toate, iară oamenii, cînd nu pot să ştie adevărul, îşi fac închipuiri potrivit cu felul lor de a fi. Iorgule — urmă ea apăsînd asupra vorbelor — ţie nu-ţi va fi păsînd ce zice lumea,
30	dar trebuie	să te gîndeşti că compromiţi fata. M-ai
înţeles? Iată de ce ţine tant' Elen să-ţi iei cît mai curînd hotărîrea, ca să nu se mai prelungească idila.
Iorgu rămase buimăcit. Întîia oară în viaţa lui era cuprins de simţămîntul că omul e rob al societăţii în
35 mijlocul căreia trăieşte. Avea verişoara lui dreptate: putea el să spună că puţin îi pasă de ceea ce zice lumea, dar era mişel dac-o zicea aceasta.
— Eu nu ! grăi ridicîndu-şi cu-ndărătnicie capul. N-am s-o compromit, şi chiar dac-ar fi, sunt în stare s-o
4 0	reabilitez.
298

   — Iată omul impulsiunilor momentane! strigă Zoe, apoi se duse la el şi-l apucă de amîndoi umerii, ca să-l zguduie. Bine, omule —urmă — dar tocmai de aceasta e vorba să scapi. Un Armaş are să se gîndească în toate clipele vieţii lui la neamul său. Da ori nu?!
   Iorgu era atins unde îl durea mai rău.
   El nu răspunse la întrebare.
   Şi-o zisese şi el nu o data aceasta, şi mereu îl bătea gîndul de a se desface încetul cu încetul, oarecum pe nesimţite, de Alina. Mai ales cînd se ducea la moşie, îşi făcea de lucru ca să steie cu cîteva zile mai mult. Cutriera ţarinile ca să vadă cum răsar sămănăturile de toamnă, umbla pe la plantaţiuni, deşi n-avea încă ce să vadă la ele, umbla după inginerul care-ncepuse lucrările de măsurătoare, deşi n-avea nici o treabă acolo. Vorba era să mai steie. Iar după ce era nevoit să se-ntoarcă, îi părea rău că a primit sarcina de procuror şi, drept un fel de despăgubire, se punea să răsfoiască prin dosare pentru ca să-şi poată zice că are mult de lucru şi nu-i rămîne timp pentru flecăriri. în cele din urmă tot îşi găsea însă timp chiar şi pe ne vrute.
   La urma urmelor de ce să se canonească el lipsindu-se de o plăcere nevinovată ?!
   Acum însă, cînd’Zoe îi puse-ntrebarea, el se simţea ca prins într-o cursă pusă de el însuşi.
   — Da — îi zise deci — da! Tocmai de aceea însă are să reabiliteze pe femeia pe care a compromis-o.
   Zoe îi rîse în faţă şi-i atinse obrazul cu mîna ei cea moale şi mică.
   — Tot vorba cu Goethe al tău, îi zise. Bine a făcut el că şi-a legitimat copilul, dar încă mai bine ar fi făcut dacă n-avea copilul acela. Tot astfel şi d-l Iorgu Armaş face mai bine dacă nu compromite pe nimeni, ca să nu fie nevoit a reabilita pe nimeni. Ascultă, Iorgule — urmă — plăceri găseşti pe la teatre, pe la concerte, prin saloane, prin cluburi, chiar la tribunal, fără ca să te temi că vei fi nevoit a reabilita pe cineva, şi cea mai mare plăcere o găseşti acasă la tine dacă ştii să alegi bine.

   Deşi grăite mai mult în glumă, vorbele aceste erau pentru Iorgu un semn învederat că verişoară-sa Zoe e femeie cuminte şi cumsecade, care ştie să dea îndrumări înţelepte.
5 Se poate că nu chiar în urma acestor îndrumări, dar fără-ndoială şi ajutat de ele, Iorgu s-a avîntat în toiul vieţii bucureştene şi s-a-ncredinţat din ce în ce mai mult că au Bucureştii farmece dacă îi cuncşti bine. Ce mai vrei? Azi la teatru, printre acte, mai prin 10 fumător, de vorbă ici cu unul, colo cu altul, mai prin loje ori în dosul culiselor, ici cu una, colo cu alta, iar după reprezentaţiune doauă-trei sferturi de ceas la „Capşa". Mîne la o serată, la un bal, la un concert ori chiar în faţa Prefecturii de poliţie, la I.D. Ionescu, 15 care-1 făcea atît de bine pe Barbu Lăutarul şi mai era ajutat şi de către franţuzoaice ca vestita Fanelli, şi iar doauă sferturi la „Capşa" ori cel puţin la „Broft". Nu era, ce-i drept, încîntată cocoana Elena cînd îl auzea pe la doauă ori pe la trei după miezul nopţii furişîndu-se-n 20	iatacul lui, nici cînd îl vedea sculîndu-se pe la zece,
      unsprezece; cocoana Anica, Zoe şi alte cocoane mai cu experienţă o-ncredinţau însă că aşa e la Bucureşti în timpul sezonului, că altfel nu se poate să i se împlinească gîndul, şi ea se-mpăca cu toate. Se bucura apoi cînd 25	el pleca la tribunal şi nu se mai întorcea decît de timpul
      mesei. Adevărul era însă că dînsul stetea la tribunal pînă pe la trei-patru, apoi îşi comanda un muscal şi ieşea însoţit de vreunul dintre bunii lui prieteni la Şosele, ca să vadă şi să fie văzut, să salute şi să fie 30	salutat.
         Pe la moşie nu se mai ducea Iorgu. N-avea ce să caute acolo. Se gîndea însă cîteodată, aşa, mai din depărtare, la ea, îşi aducea aminte de vorba coconului Iancu Talpă şi rămînea cel puţin o dată la doauă săptă- 35	mîni seara acasă pentru ca să-şi facă socotelile gospo
      dăriei după regulele învăţate la înalta Academie de studii agronomice. Scria omul ici cît a luat cel din urmă cîştiu din arendă, colo cît a luat din contul curent de la Zerlendi, punea apoi pe foaia cealaltă punct cu 40	punct ceea ce a cheltuit cu moşia şi cît cu altele, multe
      şi mărunte. Nu-i ieşea deloc pe plac socoteala. în zadar,
300

un om cu poziţiunea lui şi-n împregiurările în care se afla el avea cheltuieli neapărate, care nu se puteau prevedea. Nu-i rămînea decît să treacă ceva din ele şi asupra anului viitor. îşi făcea deci şi socoteala veni- 5 turilor probabile ale anului viitor, scădea din acele venituri ceea ce trebuia să mai cheltuiască cu moşia, precum şi ceea ce urma să plătească la Zerlendi. Nu-i mai rămînea mult pentru celelalte. Fiindcă aceasta-1 supăra, se mîngîia cu gîndul că veniturile vor fi fără io îndoială mai mari decît cele prevăzute de dînsul şi că, realizînd împrumutul la Creditul Fonciar, va scăpa de Zerlendi şi va plăti anuităţi mai mici.
         Apoi, apoi mai era şi un factor deocamdată necur noscut, pe care nu-1 băgase-n socoteli: veniturile zestrei, 15 pe care şi le închipuia din ce în ce mai potrivite cu exigenţele sociale.
   Nu! Nu era el, Iorgu Armaş, nevoit să se călicească. Ajuns ofiţer în escadronul de călăraşi, el şi-a mai cumpărat şi un al doilea cal, o frumuseţă de armăsar, 20 rasă curată, pentru care n-a plătit, de ocaziune, decît cinci mii de lei. Toţi prietenii îi spuneau că-i sade foarte bine călare pe el. Mai fiind apoi în grajdi loc pentru încă doi cai, a-nceput să-şi caute, tot de ocaziune, mai pe la Wăgner din strada Primăverii, mai pe la 25 Jean Caretaşul din Podul-Mogoşoaiei, şi un docar. Era, la urma urmelor, un cîştig, căci nu mai avea nevoie să mai cheltuiască cu muscalii. îi şi şedea apoi mai bine pe capră mînînd caii săi decît tolănit ca orişice brutar în fundul birjii.
30 Avea multă dreptate Zoe: e plină viaţa bucureşteană de plăceri mari, care te fac să uiţi micile plăceri idilice.
   Se mai oprea el, ce-i drept, din cînd în cînd, oarecum printre picături, la vecinica, cum îi zisese Zoe, dar nu mai era ceea ce a fost mai nainte. Nu doară că s-ar fi 35 schimbat dînsa, dar nu se mai mulţumea el cu cele ce cdinioară îi erau atît de plăcute. I se părea cîteodată lucru sarbăd să-şi petreacă timpul vorbind aşa, despre toate şi despre nimic, şi, văzîndu-se singur cu dînsa, voia parcă ceva mai mult.
301

   Avea Zoe dreptate: nu poţi să ştii unde ajung lucrurile cînd un om tînăr şi o femeie tînără stau numai ei amîndoi de vorbă.
   Tocmai de aceea Zoe, care le ştia toate atît de bine, 5 potrivea lucrurile totdeauna aşa ca să mai fie cineva de faţă cînd ea sta de vorbă cu vărul ei Iorgu. Mai ales acasă la ea îl lăsa să aştepte în vreme ce ea se gătea şi-n cel mai rău caz îi dedea femeii de casă de lucru, ca să nu se depărteze, în vreme ce el se afla cu dînsa. 10	Aceasta-1 supăra pe Iorgu, care avea să-i spună ori s-o-
ntrebe şi cîte ceva ce numai între patru ochi se putea.
   Mai era apoi la mijloc şi-un lucru despre care el nu-şi dedea seamă.
         Una din slăbiciunile omului e să-şi dea pe faţă gîn- 15	durile şi simţămintele, şi drag îi este orişicui cel ce-1
      ascultă cu luare-aminte, îl înţelege şi-i împărtăşeşte vederile. I se părea lui Iorgu lucru sarbăd să-şi petreacă timpul vorbind cu vecinica despre toate şi despre nimic, pentru că el nu-i mai vorbea, ca odinioară, despre 20	lucruri de care ea se interesa şi pe care ea le-nţelegea.
      Ei nu se mai potriveau deci în gînd şi în simţire, şi el îşi aducea cu durere aminte de oarele petrecute stînd de vorbă cu dînsa. Cu atît mai doritor era să stea de vorbă cu Zoe, căreia avea să-i spună atît de multe 25	despre lumea în care-şi petrecea acum viaţa şi pe care
dînsa o cunoştea chiar mai bine decît el.
         Nu trecea zi fără ca să afle ori să-nveţe ceva nou, fără ca să facă o cunoştinţă, fără ca să rămîie-n nedu- mirire în ceea ce priveşte pe d-l cutare, d-na cutare, 30	mai ales domnişoara cutare. Şi nimeni nu-i era atît de
apropiat ca Zoe, nimeni nu era-n stare să-i dea desluşiri mai lămurite decît dînsa.
   Întîlnirea pe care o ceruse el cu Dorica s-a făcut încă înainte de Crăciun. Au trecut însă sfintele sărbători şi
3 5	încă vreo doauă săptămîni fără ca să fi pus cineva vreo
întrebare în ceea ce priveşte hotărîrile luate de dînsul. Cea mai de aproape chemată ca să o facă aceasta era Zoe, iară dînsa nu numai tăcea, dar şi fugea oarecum de dînsul.
302

	Zoe	îi zise \n cele din urmă — n-ai tu să-mi
spui nimic?	.
— Eu ?! răspunse ea ca mirata. Nu ştiu ce aş fi puţind
să am a-ţi spune fără ca să [nu]-ţi fi spus.
5 -N-ai nimic să mă-ntrebi? întrebă iar dînsul?
Ea dete din umeri.
— Nimic! răspunse iar.
	Nu simţi nevoia de a vorbi cu mme despre lucruri
       despre care numai între patru ochi se poate vorbi? io stărui dînsul mai desluşit.
Zoe se uită lung la el-
	j)e ce s_0 simt? grăi- Mi-e destul să te vad pentru
       ca să ştiu ce doresc a şti* Dacă te-ai arde, ai fi alergat de mult după mine. Fiindcă n-ai alergat, ştiu că nu te 15	arde, si atît mi-e destul, şi nu ştiu ce am mai putea
să vorbim între patru cchi. Dacă vei fi avînd tu ceva, n-ai decît să mi-o spui. Mie mi-ar şedea rău să ţi-o dau fără ca să o fi cerut tu.
       El aruncă o căutătură spre femeia din casă, care 20	ştergea cu o pele da căprioară nişte bibelouri şi le
aşeza apoi pe fiecare la locul de unde îl luase.
— Prea eşti ceremonioasă, îi zise el.
	c11T1t forme rare vor să fie păstrate, îi răspunse ea.
       Linico —urmă apoi întorcîndu-se spre servitoare — 25	du-te si-mi adă din dulapul de la stînga broboada cea
vişinie' E cam rece aici. Vă cunosc atît de bine, urmă după ce Linica se depărta ) sunteţi ca copilul pe care-1 duci la Moşi şi-l pui să-şi aleagă o jucărea din magazie. Pune mîna pe una, apoi pe alta şi pe iar alta. Ii este 30 greu să se despartă de asta, apoi de cealaltă. Ar vrea, la urma urmelor, să le aibă pe toate şi nu e-n stare să aleagă.
— Comparaţiunea e interesantă, deşi nu tocmai potrivită, îi zise el.
35	— Ba foarte potrivită, îl încredinţă dînsa. îţi place
azi una, mîne alta, toate-ţi plac dacă e vorba, ^dar de nici una nu te legi. Aşa o să meargă aceasta pînă ce nu vei fi dat peste aceea care ştie să se lege ea de tine.
	Mai am timp! grăi dînsul cînd Linica se întoarse
40	cu broboada.
303

II
         Sezonul început în toamna anului 1875 s-a desfăşurat furtunatec, şi Iorgu, om nou în viaţă bucureşteană, era purtat ca frunza întrată-n vîrtej, încît el adeseori se 5	oprea, se uita buimăcit împregiurul său şi nu mai era-n
stare să-şi dea seamă cum a ajuns unde se află.
         Luat la început de curentul junimist, el era cuprins de simţămîntul că se pregătesc lucruri mari în viaţa ţării şi se bucura că e băgat în seamă cînd se ducea la 10	club, la consfătuiri ori la aşa-zise ceaiuri parlamentare.
      Aşa cum vedea el lucrurile şi oamenii, viaţa politică îi părea adimenitoare. încetul cu încetul s-a-ncredinţat însă, că-n dosul aparenţelor frumoase se petrec pe ici, pe colo şi lucruri urîte, ceea ce-1 mîhnea, ce-i drept, dar 15	îl făcea cu atît mai doritor de a se uni cu cei ce, după
      părerea lui, îşi dedeau silinţa să pună capăt relelor apucături. Dorinţa aceasta n-a slăbit în el decît în faţa mişcării pornite-n partidul guvernamental contra junimiştilor. N-avea decît să ţină seamă de cele ce 20	i se spuneau pentru ca să fie-ncredinţat că ei nu vor
putea să se susţină, şi era cuprins de un fel de frică: „Ce cauţi tu — îşi zicea — în viaţa politică, în care oamenii ca Teodor Rosseti, Petre Carp, Titu Maiorescu nu se pot susţine?!"
25 După cîteva serate de-ntîlnire cu dăscălimea din Bucureşti, ministrul T. Maiorescu şi-a alcătuit proiectul de lege pentru reforma învăţămîntului.
         El constatase că, din cele vreo doauă mii cinci sute de şcoli care se aflau trecute în registrele ministeriului, 30	o foarte însemnată parte, sute şi iar sute, nu exista în
adevăr. Local pentru şcoală ori nu era deloc, ori era
      o	casă-nchiriată de tot scump, în care nu se puteau aduna copiii, iar leafa de-nvăţător o lua vreo slugă, vreun protejat ori vreo femeie care n-a făcut nicicdată 35	şi nici nu era în stare să facă lecţiuni. Ministrul a decla
rat deci asemenea şcoli ca neexistente şi a trecut în budget numai învătători care în adevăr funcţionează.
în urma acestei măsuri foarte fireşti, s-a stîrnit o furtună îndreptată contra ministrului, care desfiinţează
304

sute şi iar sute de şcoli, în care se răspîndesc luminile-n popor.
   Mai grea furtună s-a stîrnit cînd vorba era de şcolile secundare.
5 La 1864, cînd a fost organizat învăţămîntul secundar, nu erau destui oameni care aveau cuvenita pregătire pentru sarcina de profesor secundar. Condiţiunile de admitere în corpul didactic au fost deci stabilite potrivit cu nevoile timpului de atunci, şi unii dintre profesori
1 o n-aveau destulă pregătire, alţii aveau şi alte ocupaţiuni, încît considerau catedra ca lucru secundar, şi numai puţini îşi făceau cursurile regulat. Ministrul voia să pună capăt acestei stări de lucruri. Profesorii secundari erau însă mulţi, aveau legături, îşi cîştigaseră trecere, 15 şi o lume întreagă striga că el vrea se împedece propagarea culturii în ţară.
         Cu desăvîrşire grea era apoi poziţiunea ministrului faţă cu profesorii universitari, care erau unii deputaţi, alţii senatori, iar alţii foşti ori chiar actuali miniştri, 20 toţi oameni cu mare trecere.
   Era o-ntreagă lume care avea cuvinte de a stărui ca lucrurile să rămîie cum sunt şi lupta se urma^cu înteţire din ce în ce mai mare. Iorgu era însă nevoit să stea la
      o	parte, căci lumea se mai frămînta şi-n vederea din 2Ş ce în ce mai apropiatului război. Orişicît de mult ar fi ţinut adecă la fruntaşii „Junimii", el nu se putea împăca cu politica lor neutralistă. Mai ales ajuns ofiţer de călăraşi, inima de Armaş adevărat îl trăgea spre generalul Florescu, iar în privinţa aceasta-1 îmbăr- 30 băta şi mamă-sa, care, deşi la început supărată, se uita cu drag la el cînd îl vedea îmbrăcat în uniformă şi călare pe armăsarul lui sforăitor. Nici cu generalul nu putea însă Iorgu să meargă. Mai războinici decît acesta erau adecă roşii, care iar începuseră să se mişte. Mereu îşi aducea 35 Iorgu aminte de vorba lui Verussi, că vodă va fi nevoit să-i cheme la putere pe aceştia dacă albii se vor dezbina. La roşii însă Iorgu numai cuprins de spaimă se putea gîndi. încă din timpul copilăriei sale i se înfipsese-n minte gîndul că roşii lucrează din răsputeri să ruineze 40 boierimea, s-o desfiinţeze şi să scoată din ciocoime o altă clasă stăpînitoare, alcătuită din oameni noi şi fără
305

      tradiţiuni familiale. Se porniseră agitaţiunile prin mahalale, se formaseră „căprăriile", Rosettache cel cu ochii bulbucaţi, fraţii Bratianu şi alţii ca aceştia, întorşi din străinătate, se-ntîlneau în fiecare zi la „Frascatti", în 5	faţa Teatrului Naţional, ca lumea să-i vadă, şi pe Iorgu-1
treceau răcorile cînd se gîndea că albii se ceartă între dînşii.
   Şi aceasta, ba poate că mai ales aceasta l-a făcut pe Iorgu să se arunce-n toiul vieţii bucureştene.
10	La început, un timp oarecare, se simţise bine la tri
      bunal, unde era foarte zelos. în curînd s-a-ncredinţat, însă că silinţele îi sunt în mare parte zadarnice. Unul dintre judecători nu ţinea deloc să se dumirească de ce adecă e vorba în procesul în care avea să judece. 15	Altul îşi dedea părerea după îndemnurile primite de
      la advocat ori chiar şi de la împricinat. Iar altul era prea slab pentru ca să reziste în faţa stăruinţelor puse de cei îndrăzneţi. Femei, advocaţi, samsari şi-mpricinaţi intrau şi ieşeau mereu din camera de chibzuire, şi 20	hatîruri, muşamalizări, părtiniri de tot felul erau
      lucruri oarecum de sine înţelese. Mulţumirea de care îi vorbise Tecdor Rosetti n-o găsea Iorgu-n mijlocul judecătorilor: tot mai bine trecea timpul la teatru şi la „Capşa", la seratele de tot felul şi-n plimbări pe la 25	Şosele, mai scump, dar şi mai bine.
   Pe la sfîrşitul sesiunii, Titu Maiorescu şi-a prezentat proiectul de lege şi l-a susţinut cu strălucitul lui talent oratoric, dar în faţa puternicei opoziţiuni a fost nevoit să se retragă.
30	Aceasta a fost o grea lovitură pentru Iorgu. Lascar
      Catargiu şi-a remaniat însă ministeriul şi-n locul lui T. Maiorescu a intrat Petre Carp, care a declarat că el e continuatorul prietenului său T. Maiorescu. Acum lupta, care mai nainte fusese îndreptată numai contra 35	lui T. Maiorescu, s-a pornit contra tuturor junimiştilor.
         întorsătura aceasta l-a făcut pe Iorgu să-şi aducă aminte de favoritul lui poet latin, care zice: „Fericit cel ce departe de treburile publice ară cu boii săi ţarinile părinteşti". Se căia de a fi intrat în ceata judecătorilor 40	şi de a nu se fi stabilit la ţară, cum zisese P. Carp.
306

   Mai adia apoi şi vînt de primăvară. Zăpada se topise chiar şi pe la locurile mai adăpostite. Mîţişorii de salcie şi cei de răchită, de arin ori de plopi se clătinau în bătaia vîntului. Copacii erau înmuguriţi. Unii dintre 5 pomi începuseră să-nflorească. Iarba încolţea, şi pe ici, pe colo ieşea din ea cîte o floricică, mai o păpădie galbenă, mai un fir de viorea, mai cîte o micşunea. Albinile se porniseră, şi pe ici, pe colo se ivea cîte un fluture neastîmpărat. Chiar şi dacă n-ar mai fi fost şi
1 o celelalte, trebuia să iasă-n Iorgu iarăşi la iveală vechiul om cu slăbiciuni pentru natura ce vecinic se premeneşte.
         Deodată, pe nepregătite, ca la o poruncă de la care nici o abatere nu se iartă, el a pus caii la docarul cel frumos şi a plecat pe drumuri pline de hopuri şi de 15 băltoace la Valea-Boului.
   Erau acolo atît de multe de făcut ori de pus la cale. Trebuia să-şi vadă semănăturile de toamnă şi planta- ţiunile, să-i dea administratorului îndrumări pentru arăturile de primăvară, să zorească lucrările de măsură- 20 toare, să se dumirească în ceea ce priveşte reparaturile şi zidirile din nou la curtea boierească, să se încredinţeze dacă s-au făcut ori nu cele poruncite de dînsul pentru curtea de păsări. Era plin Iorgu de gînduri şi de îndemnuri care-1 zoreau, încît nu mai ţinea seamă că 25	i se-nspumează caii nedeprinşi cu drumuri lungi şi grele
şi i se umple de noroi docarul făcut pentru plimbări la Şosele.
   Nici că i-a fost în deşert graba.
         Nicăiri în tot drumul cel lung n-a trecut pe lîngă 30	lanuri atît de frumoase ca cele de pe Valea-Boului.
      Grîul, care toamna răsărise perie, înfrăţise-n arătura adîncă de se făcuse lan încheiat, tot fire cu frunza lată şi de un verde-închis. Putea să-i zică administratorul: „Unde ai pus, coconaşule, mîna, a pus şi Dumnezeu 35	mila". Nu mai puţin frumoase erau livezile curăţite
toamna trecută şi mai ales plantaţiunile făcute sub ochii lui: tot coajă îmbibată de suc, muguri graşi, boboc peste boboc, semne de-mbelşugată rcdire. Şi abia aici se-ntindea-n faţa ochilor lui iarba verde şi
4 0	deasă, din care ieşeau la iveală flori peste flori, abia
aici i se arătau toate în lumina plină a soarelui, abia
307

aici bîzîiau albinele, zburau fluturi şi mai cîntau şi păsărelele din crîng.
         „Da! îşi zise. Cu adevărat fericit cel ce ară cu boii săi ţarinile părinteşti. Fericit!" zicea iar, cuprins de 5	întristare.
         Se bucura de toate, dar se bucura singur. Neasemănat mai viuă şi mai deplină i-ar fi fost bucuria dacă împreună cu dînsul le-ar fi văzut şi mama lui, care avea atîta slăbiciune pentru amănuntele vieţii de la 10	ţară, mama lui cea dulce şi neasemănat de bună.
         Dar mai era cineva care s-ar fi bucurat văzîndu-le.
   Gîndindu-se la aceasta, el o vedea, parcă, pe Alina-n faţa sa, o vedea ca-n aievea şi abia acum îşi dedea seamă că ea are ochi care plîng în vreme ce gura ei rîde.
15 „Ar rîde şi ochii aceia — îşi zise el — dacă s-ar desfăşura toate aceste-n faţa lor."
   I-o făgăduise aceasta într-o clipă de slăbiciune, de impulsiune, ar fi zis Zoe, iar acum îi părea rău nu c-a făgăduit-o, ci că nu e-n stare să-şi ţie cuvîntul.
20 Da! Zoe vedea bine lucrurile: societatea e bălaur cu multe capete şi cu încă mai mulţi ochi. înţelegea acum toată nevinovăţia cuprinsă-n vorbele: „Cu el da, dar cu d-ta nu!" Atunci se simţea jignit, iar acum, cu totul alt cm, era uimit de înţelepciunea copilei. Lumea 25	care l-a văzut mai prin lojele de la teatru, mai prin
      dosul culiselor, mai pe la „Broft" ori pe la „Capsa", mai pe la serate şi baluri, mai plimbîndu-se pe la Şosele şi pe la grădina de la Herăstrău, ce-ar zice lumea aceea dac-ar afla că se plimbă cu dînsa pe la Valea-Boului? 30	Nu era cu putinţă! I se va fi părut atunci că ea şi el
sunt o lume pentru sine; acum erau învederat din doauă lumi învrăjbite.
         Şi totuşi...
         îi era nesuferit afară din cale gîndul că dînsa aş- 35	teaptă ca el să se ţie de vorbă şi are-n cele din urmă
să-i aducă aminte cum c-a zis atunci că nu se poate.
         întors iar la Bucureşti, el s-a frămîntat zile-ntregi de-a rîndul ca să afle o ieşire din strîmtorarea în care intrase. N-ar fi fost nimic mai uşor decît să se facă c-a 40	uitat, dar aceasta era împotriva firii lui. Trebuia nea
părat să-i spună că n-a uitat, ba chiar s-o şi poftească,
308

dar aşa ca ea să nu primească. Şi aceasta era-mprotiva firii lui. Dar dacă pleca pe un timp oarecare de la Bucureşti, abunăoară la Tîrgovişte, să facă exerciţii de călărie ?! Ar fi fost o adevărată laşitate!
5	în zadar îi erau toate zvîrcolirile: tot numai mama
lui cea bună putea să-l scape.
— Mamă dragă — îi zise el în cele din urmă — am făcut o prostie şi te rog să-mi vii într-ajutor ca să ies din încurcătură.
10	Ea se uită clătinînd din cap la el.
— Iar vreuna din impulsiunile tale momentane, îi zise. Iorgule, Iorgule! Tu eşti dealtminteri atît de cuminte. De ce nu-ţi păstrezi bunul cumpăt? De ce e vorba?
15	— E un lucru de nimic — răspunse el — care mi-e
însă foarte supărător. Am făgăduit domnişoarei Ionescu, fiica propietăresei, încă astă-toamnă, că am s-o poftesc la o plimbare pe Valea-Boului.
Cocoana Elena tresări. Superstiţioasă, ca toţi oamenii
20 bolnăvicioşi, ea-şi înfăţişa făgăduinţa aceasta a pia^ză- rea! Vedea parcă-n faţa ei zugrăvită Valea-Boului, cu gîştele, cu gînsacul şi cu păstoriţa frumoasă.
—>‘ Rău ai făcut, foarte rău, îl mustră dînsa pe şoptite. Şi ce vrei acum?
25	— Te rog, mamă! Tu eşti atît de bună, stărui dînsul;
invit-o tu pe doamna Ionescu.
— Se poate ?! îi răspunse ea ridicîndu-se cu anevoia din jeţul ei şi începînd să se plimbe prin casă. Eu o singură dată am vorbit cu doamna aceea.
30	—Dar ea	nu va primi! întîmpină Iorgu.
Cocoana Elena se opri şi se-ntoarse spre	el.
— Eu să învit pe cineva care nu primeşte ori poate chiar s-o invit aşa ca să nu primească ?! îl înfruntă dînsa. Iorgule, nu te mai cunosc!
35	— Invit-o	aşa ca să primească şi eu n-am	să mă duc
cu voi, replică dînsul. Am să fiu nevoit a pleca în ziua aceea undeva.
— Şi asta?! exclamă dînsa. Nu-nţelegi că nu se poate?! adăugă şi trecu-n altă cameră.
40	Era foarte	supărată, dar era mamă, şi ziua	următoare
s-a dus la d-na Ionescu nu ca s-o poftească la Valea-
309

Boului, ci ca s-o-ntrebe ce mai face şi să-şi exprime dorinţa de a o vedea mai des. Doamna Ionescu, încîntată de chiriaşa ei, i-a întors apoi vizita şi a fost poftită dimpreună cu fiică-sa la un ceai, fie cu, fie fără lapte.
5 Nu bucuros le făcea aceste, dar trebuia neapărat să le facă şi, în cele din urmă, îi părea bine că le face.
   Tocmai fiind superstiţioasă, ea era cuprinsă de simţămîntul că toate vin după rînduiala firească.
   I se-ntîmplă orişicăruia dintre noi că pate cîteodată 10 ceva, şi cînd pate, i se pare c-a mai păţit oarecum acelaşi lucru. A visat, se vede, şi abia-n clipa cînd cele visate se-mplinesc, îşi aduce aminte de visul său. Aşa i se părea şi ei, că trebuia să meargă Alina la Valea- Boului, unde-o văzuse zugrăvită păscînd gîştele. Aceasta 15	era ceea ce se-mplinea.
   Cu totul altfel i s-ar fi părut ei lucrurile mai nainte. Acum însă, după ce-1 ştia pe Iorgu intrat în toiul vieţii bucureştene, ea numai aşa putea să vadă lucrurile.
         Aceasta cu atît mai vîrtos după ce a văzut-o pe Alina 20	mai de aproape.
         Viind la ceai, Alina şi-a făcut complimentul croit de domnişoara Elisa Săvescu, care, deşi mititică, se bucura de mare autoritate, dar mai departe era de o stîngăcie care pentru Zoe era „adorabilă", dar pentru 25	cocoana Elena nu putea să fie decît jignitoare. Temîn-
      du-se ca nu cumva să pară sfiicioasă, cum în adevăr era, ea-şi dedea silinţa să fie îndrăzneaţă şi nu reuşea decît să fie ţanţoşă în vorbe şi-n mişcări, parc-ar fi voit să zică: „Ce-mi pasă de voi ?! Sunt şi eu eu dacă 30	voi sunteţi voi!" D-na Ionescu iar nu-şi mai cunoştea
fata, iar cocoana Elena se uita din cînd în cînd cu un fel de mirare la Iorgu, care se simţea-n mare strîmtorare.
         Lipsa de tact a copilei nu putea însă s-o scoată pe cocoana Elena din ale ei, ci o făcea cu atît mai stăruitoare 35	în formele de amabilitate convenţională.
         — D-sa — grăi dînsa în cele din urmă arătînd spre Iorgu — a poftit-o pe domnişoara, mai demult, la Valea-Boului, moşia noastră. Vă rog acum şi eu, doamna mea — urmă adresîndu-se la d-na Ionescu — şi te rog 40	şi pe d-ta, drăguţă, îi zise Alinei, să ne faceţi plăcerea
de a petrece acolo o ziuă împreună cu noi.
310

       Alina tresări şi se uită speriată la Iorgu. Era pusă acum pe plîns şi gura cea mereu rîzătoare. Se-mpăcase fata cu gîndul că el a uitat ceea ce făgăduise, ba chiar că nu mai vrea să ştie c-a făgăduit, şi stetea acum în 5	faţa lui ruşinată şi gata de a-i cere iertare. Ea îşi ieşi
deci ca prin farmec din rol, şi firea ei cea sfiicioasă şi plină de duioşie iar se dete pe faţă.
Doamna Ionescu nu se aşteptase deloc la aşa ceva.
       — Sunteţi foarte amabilă, doamnă — grăi dînsa — 10 şi-ar fi fără îndoială pentru noi amîndoauă mare plăcerea, dar nu ştiu dacă va fi cu putinţă.
— Trebuie să fie! stărui cocoana Elena. Alegeţi d-voastre ziua care vă convine. N-avem să fim numai noi singuri. O să vie şi verişoara mea, d-na Anica
15	Talpă, dacă se poate, şi d-l senator Talpă, precum şi
       nepoata mea Zoe, poate şi alţii. Vom fi o-ntreagă societate. Nu aveţi decît să ne spuneţi cu doauă-trei zile mai nainte, ca să vestim şi pe ceilalţi şi să ne facem pregătirile. Ne faceiţi, doamnă, plăcerea? Să stărui, 20	drăguţă — adăugă întorcîndu-se spre Alina — că pe
d-ta te fac vinovată dacă ar fi, ceea ce nu cred, să nu reuşesc.
Alina se ridică şi-şi făcu iar bineştiutul compliment:
— Da, cocoană-mare! răspunse ea.
25	III
       Trecuseră cinci zile de cînd se afla-n Bucureşti şi tot n-a ajuns să treacă pe la dînsa, deşi-n fiecare seară-şi zicea: „Mîne mă duc!" şi-n fiecare dimineaţă se spăla cu săpun pe mîni şi pe obraz, îşi pieptena părul lung 30	şi barba şi-şi peria hainele, pentru ca nu cumva s-o
jignească prin înfăţişarea sa.
Venise adecă-n treburi.
       Cînd cu praznicul, la care d-l Anghel Şoric a turnat în păhare pînă chiar şi din buteliile nr. unu, preasfinţia-sa 35	părintele episcop al Buzăului a-nchinat păharul binecu-
vîntînd frumoasa şi vrednica familie a ctitorului, apoi în urmă, mai pe la sfîrşitul mesei, încîntat de vin şi de
311

icoane, i-a urat viaţă lungă şi toate cele bune şi iconarului care a dat bisericii atîta pcdoabă.
Atît era de plin arhiereul de Arhanghel, de Sf. Nicolae şi de Maica Domnului, încît, întîlnindu-1 la Senat 5 pe ministru, i-a vorbit despre tînărul iconar, ba l-a invitat să se oprească o dată la Buzău, ca să vadă biserica Sf. Nicolae, căci o să aibă mare mulţumire.
         — Acela trebuie să fie tînărul despre care mi s-a mai vorbit, îi zise ministrul. îţi mulţumesc, preasfinte, 10 de invitaţiune. Am să profit de cea mai apropiată ocaziune. Deocamdată, te rog să mi-1 trimiţi.
A însărcinat apoi preasfinţia-sa pe diaconul Ilarie să-l caute pe iconar. Acesta era însă întors la Ploieşti. D-l Şoric a trimis deci vorbă fiului său, cherestegiul, 15 să-l caute şi să-i spună că ministrul vrea să-l vadă, vorba preasfinţiei-sale.
   Era tocmai după Bobotează cînd vorba a ajuns la Emil.
         învederat că ministrul voia să-i dea vreo lucrare. 20 Alt om, ba chiar şi el, în alte timpuri ar fi sărit de bucurie şi ar fi grăbit la Bucureşti. Acum nu!
         Nu ştia, dar nici nu-şi bătea capul să afle de ce anume e vorba. Orişice ar fi fost, el trebuia să dea ascultare episcopului cînd acesta-i trimite vorbă în numele unui 25	ministru. îi era însă greu să meargă la Bucureşti, şi
săptămîni de zile de-a rîndul a trebuit să stăruie mereu soră-sa pentru ca să-l poată vedea în cele din urmă plecat.
         Sosit la Bucureşti, a tras la Sikora, vechea sa gazdă. 30	Nu mai era acum ca un an în urmă, cînd nu era în stare
să-şi plătească chiria, şi ar fi putut să tragă la „Dacia"; nu-1 ierta însă firea să plătească la hotel cînd ştia că madama are să se bucure dacă-1 va găzdui. S-a şi bucurat şi i-a făcut culcuş împărătesc pe divanul din salonaş. 35 Ziua-ntîi a petrecut-o apoi umblînd de ici pînă colo, ca să-şi cumpere haine, căci aşa cum venise, nu se putea prezenta nici la ministru, nici mai ales la ea. Pentru altul ar fi fost o treabă de cîteva ceasuri. El era însă anevoios la alegere. Ici nu-i plăcea pănura. Colo nu 40	îi plăcea croiala. Dincolo nu i se potriveau hainele
pe trup: unele îi erau prea strimte, altele prea largi,
312

iar altele prea scurte ori prea lungi. Pe-nserate a luat apoi pe nimerite, s-a-mbrăcat în ele, a lăsat pachetul cu cele vechi la magazie şi s-a dus la „lordache" să mănînce o fleică şi-un trandafir, căci alergînd mereu de ici pînă
5 colo, n-ajunsese să mănînce şi era rău de tot flămînd.
         După ce şi-a potolit apoi foamea, a trecut la „Labes", ca să-şi ia cafeaua obicinuită, adecă în adevăr cafelele. Slăbiciunea lui era să examineze mutrele celor ce intră, ies ori stau pe la mese, şi cu o singură cafea n-o poţi 10	duce tîrziu după miezul nopţii, cînd nu mai avea pe
cine să examineze, şi s-a-ntors la gazda lui bucuroasă de oaspeţi, tocmai departe-n Podul-de-Pămînt, mai jos de biserica Sf. Constantin.
         Trecînd din Podul Mogoşoaiei în Bulevard, a luat-o 15	pe lîngă biserica Sărindar la vale. La dreapta şi la
      stînga, prin maidanele pline de gunoi, era şi în timpul zilei o cînărie-nspăimîntătoare, încît viteaz în putere trşbuia să fii ca să treci spre Cişmegiu. Acum, în toiul nopţii, cînii se hîrjoneau şi se-ncăierau lătrîndu-se între 20	ei, încît el, care uitase să-şi cumpere şi ciomag la hainele
      cele noauă, a fost nevoit să se-ntoarcă şi să ocolească pe la librăria „Socec" spre Podul-de-Pămînt. Aici se revărsase cu cîteva zile-n urmă Dîmboviţa şi acum ici rămăseseră băltoace, colo era podmol de nu mai ştiai 25	unde să calci, şi cînd credeai că scapi de una, cădeai
în alta. Acum îşi dete el seamă că trebuie să-şi cumpere şi ghete, şi-i părea bine că nu şi le-a cumpărat, căci curată batjocură şi-ar fi făcut de ele.
         Sosit la gazdă, el s-a furişat tiptil la culcuşul lui, 30	şi-a mai făcut o ţigară, a stat pe gînduri şi-a-ncercat
apoi să se desculţe. Greu de tot, căci erau uzi şi ciorapii.
   „Da — îşi zise — mîne mă duc! îmi cumpăr ghetele, sfîrşesc cu ministrul, apoi mă duc."
         Deocamdată l-a furat somnul, a căzut aşa-mbrăcat 35	pe pat şi nu s-a deşteptat decît ziua a doua pe la ameazăzi.
   S-a dezbrăcat acum, ca să-şi cureţe hainele cele noauă şi ajunse în o stare de te cuprindea jalea cînd te uitai la ele.
         Era după-prînz, după-prînz pentru alţii, cînd le-a 40	îmbrăcat din nou şi, flămînd iar, a plecat pe cel mai
scurt drum la „lordache", în Covaci, ca să ia o pereche
313

de mititei. Aşteptîndu-şi mititeii, a luat o ţuică de Văleni. Ce prostie! Doi mititei. Prea puţin! „Voicule, pune şi o vrăbioară, iar pînă ce se face vrăbioara, adă-mi o varză cu carne!" Varza cere vin. „Voicule, dă-mi
5 şi-o-nfundată. De-ncheiere apoi, o cafeluţă cu caimac,
      tot aici!"
   Era pe-nserate cînd a plecat să-şi cumpere ghetele. Le-a cumpărat în grabă. Erau cam strimte, dar umblînd pe Pcdul-de-Pămînt, li se mai întindea pelea.
10 La magazia de-ncălţăminte a dat peste afişul Teatrului Naţional. Juca trupa lui Pascali Cele doauă orfeline, cu frumoasa Anicuţă. S-ar fi putut să nu profite de ocaziune? A alergat deci, pe cît îl iertau ghetele cele noauă, la teatru, să-şi ia bilet, pentru ca nu cumva să 15 rămîie pe dinafară.
   Pînă la începerea reprezentaţiunii, a stat apoi la „Fialkovski", unde a luat doauă prăjituri, iar mai tîrziu un ceai cu rom, cu lămîie şi cu „limbi de pisică".
A urmat reprezentaţiunea, în timpul căreia s-a 20 întîlnit cu bunul său prieten Valentineanu, liberal înfocat, care, după ieprezentaţiune, 1-adus la „Frascatti".
   Iar era tîrziu după miezul nopţii cînd s-a-ntors prin Cişmegiu şi de acolo de-a lungul străzii Sf. Constantin — mai puţine băltoace, dar destul noroi.
25 De astă dată s-a desculţat, căci îl aideau ghetele rău de tot, şi s-a şi dezbrăcat, tot zicîndu-şi: „Mîne neapărat am să mă duc!"
         Ziua a treia s-a sculat mai devreme. La unsprezece era spălat, peptenat, cu hainele periate, încălţat în 30	ghete şterse cu cîrpa, gata să plece. Haid' la ministeriu,
      ca să nu fie prea tîrziu.
         Ministeriul de Culte şi Instrucţiune Publică se afla în strada Colţii, colţ cu strada Batişte, în care se aflau casele d-nei Ionescu. Şcoala Centrală se afla şi ea tot 35	cam pe acolo, în strada Pensionatului, încît Alina,
      întocîndu-se de la şcoală, trecea prin faţa ministeriului. Era din întîmplare aşa, dar lui i se părea că aşa trebuie să fie, pentru ca el s-o poată vedea pe dînsa întorcîndu-se acasă. Nu ştiu dacă nu cumva s-a întors la unsprezece, 40	dar era cu putinţă ca ea să nu se fi întors, şi el s-a
      plimbat pînă pe la doauăsprezece, ba şi o bună bucată
314

de timp şi după doauăsprezece, spre Palatul Universităţii şi înapoi. Deşi flămînd acum iar rău de tot, s-a dus la portarul ministeriului ca să-i spună că vrea să-l vadă pe ministru. Acesta s-a uitat lung la el, l-a măsurat
5 de sus pînă jos şi i-a spus să vie după trei, pe la patru, fie chiar şi pe la cinci şi să-ntrebe de d-l Blehan.
— Cine-i Blehan ? întrebă dînsul.
— Cine să fie?! i-a răspuns portarul. întieabă pe orişicare uşier, că te duce la el şi-o să vezi cine-i. El a
10 mai rămas în ministeriu.
Iacă o vorbă pe care Emil nu era-n stare s-o înţeleagă. Cum a rămas numai Blehan acela în întregul ministeriu ?
„Ei, o s-o văd şi pe aceasta pe la trei, pe la	patru,
îşi zise; deocamdată să-mbuc ceva."
15	La „lordache" era prea departe.	El o luă la dreapta,
coti spre Palat, apoi se-ntoarse-n strada Academiei la stînga şi intră la „Ianache", care-şi avea grătarul în dosul Ministeriului de Lucrări Publice, tot mititei şi trandafiri, fleici, vrăbioare şi muşchi la frigare	şi aici.
20	Timp avea destul pînă pe la trei-patru.
Era după patru cînd s-a-ntors la ministeriu	şi din
uşier în uşier a ajuns în biuroul lui Blehan.
Blehan acesta era un om înalt, slab, cam bătrîn acum şi foarte blajin şi potolit, cum sunt cei mai mulţi dintre
25	şefii de contabilitate.
— Pe care ministru vrei să-l vezi ? întrebă el cînd Emil îi spuse că vrea să-l vadă pe ministru.
— Pe ministru de Culte, răspunse acesta mirat de asemenea întrebare.
30	—Pe care dintre miniştrii de	Culte? întrebă iar
Blehan.
Mirarea lui Emil crescu. El un singur ministru ştia aici.
— Să ne-nţelegem, urmă Blehan; a fost T. Maiorescu, a urmat Petre Carp, iar acum, de cînd cu guvernul
35	Florescu, e Orăscu ministru.
— Mie îmi este totuna, grăi Emil. Pe mine m-a trimis preasfinţia-sa părintele episcop al Buzăului la ministeriu.
Blehan era unul dintre oamenii de încredere pe care
40 ministrul Maiorescu-1 însărcinase să caute pe pictorul
315

recomandat de Iorgu şi-n urmă pe iconarul recomandat de preasfinţitul de la Buzău.
— Aha! zise-nviorat. D-ta eşti iconar?
— Şi iconar, dacă vreţi, îi răspunse Emil.
5	•— Să vii cu mine, urmă Blehan şi-l duse la Ghidio-
nescu, directorul ministeriului, căruia i-1 prezentă drept iconar recomandat pentru copiarea icoanelor de la Curtea-de-Argeş.
Emil rămase zăpăcit.
10	„Care va să zică de aceasta e vorba?! îşi zise el.
       Ghidionescu, şi dealtminteri om posomorit, subscrisese toate decretele prin care ministrul său curăţise minis- teriul de creaturile junimiste şi ştia că nici una dintre lucrările începute de junimişti n-are să mai fie con- 15 tinuată.
— îmi pare rău —- grăi deci — dar lucrările de la Curtea-de-Argeş nu se mai urmează.
       „Ei, comedia dracului! îşi zise Emil. Pentru asta am venit de la Ploieşti şi mi-am cumpărat haine noauă, 20 ca să le port prin băltoacele şi prin noroaiele Bucureştilor? !“
       Era atît de scîrbit, încît ar fi plecat cu cel mai apropiat tren la Ploieşti dac-ar fi fost adevărat că numai pentru asta şi-a cumpărat hainele cele noauă şi ghetele care-1 25	strîngeau şi acum, deşi le purtase prin noroi.
Nu doară că era mîhnit de a nu fi fost însărcinat să copieze icoane. Era republican de la Ploieşti, crescuse-n apele roşii la Scrînciobul. şi la Reforma şi nu-i şedea deloc bine să se căciulească pe la miniştrii albilor, care 30 se mănîncă între dînşii. Ceea ce-1 cătrănea era că,luîn- du -se după vorba popii, s-a căciulit şi a păţit o ruşine.
înţelegea acum de ce a zis portarul că numai Blehan a rămas în ministeriu.
       „Eu nu sunt Blehan — îşi zise — şi dacă unul mă 35 cheamă, cellalt mă ia la goană. Tot mai bine-n slujba lui Anghel Şoric!"
Nu-i mai era nici foame, nici sete, nici frig, nici cald şi umbla în neştire fără ca să-şi dea seamă pe unde şi fumînd ţigară după ţigară.
40	în curînd după noauă s-a pomenit, spre marea mirare
a madamei, Ia culcuşul lui, s-a dezbrăcat ca orişice
316

om cuminte şi s-a culcat, cu gîndul că mîne se duce, apoi pleacă cu trenul de seară.
Deşi peste puţin l-a luat somnul şi a durmit toată noaptea bine, ziua a patra s-a sculat tot tîrziu. Nu mai 5 avea nici o treabă, iar pe dînsa tot numai după-prînz putea s-o găsească acasă, fie pînă la doauă, fie pe la cinci, după ce se-ntoarce de la şcoală.
         „Adecă de ce să mă şi duc?! se-ntrebă el deodată, oarecum spre marea lui surpindere. A trecut atîta 10	timp de atunci. Mă vor fi şi uitat. Le făcusem o mare
supărare: au uitat-o pe aceasta? O să mă întrebe ce caut la Bucureşti. Ce-o să le răspund? în starea sufletească în care mă aflu, n-am ce să caut la ele. Am păţit o ruşine, vreau să pat şi alta, mai mare?"
15 Tot el era însă şi omul care ardea de dorul de a o vedea, de a se uita în ochii aceia care plîng, de a vorbi cu ea, de a se mai arde o dată. Nici nu cerea, nici nu se aştepta la nimic de la dînsa, dar ea nu perdea nimic şi el îşi îndulcea viaţa dacă se-ntîlneau, cel mai 20	cuminte lucru, ca din întîmplare, cum voise el, cînd
ea se duce la şcoală ori se-ntoarce acasă.
   Stăpînit de gîndul acesta, el începu să se-mbrace-n grabă mare, dar deodată se opri.
         Cămaşa lui? îi era ruşine că s-a prezentat în ase- 25 menea cămaşă la ministeriu.
         Haid’! Iute pînă-n Lipscănie să-şi mai cumpere şi o cămaşă noauă, şi iute înapoi, ca s-o-mbrace. Era pe la unu cînd a ajuns în strada Colţii şi a-nceput să se plimbe iar în sus şi în jos ca s-o vadă cînd vine pe la doauă de 30	la şcoală. Fumat-a ţigări peste ţigări şi acum, dar fumul
lor s-a pierdut în vînt, căci ea apucase prin Scaune şi intrase de acolo-n strada Pensionatului. Deşi mai flămînd decît orişicînd, deşi-1 supărau ghetele, el a mai stat, gata de a rămînea pînă la patru, cînd ea se-ntoarce acasă, 35	fie chiar pînă la cinci, ca să se sfîrşească cdată.
   în curînd, după trei, însă, el îşi pierdu deodată răbdarea.
         „Ce dracu! îşi zise. Umblu ca un prost, şi te pomeneşti că ea nici nu mai umblă la şcoală. Ori te duci 40	ca orişice om cu rost acasă la ele, ori îţi cauţi de
drum!“
317

   Fie supărarea, fie foamea, fie ghetele, dacă nu toate trei împreunări făcură să se ducă la cel mai apropiat birt, iar acesta se afla tot în strada Academiei, colţ cu strada Doamnei, lîngă vestitul franzelar Gagel, unde 5 Duro avea, pe lîngă celelalte, şi mastică de Chio şi un vin de Cipru, pe care chiar şi Anghel Şoric l-ar fi băut cu plăcere.
         Făcîndu-şi datoria de consumator cu poftă bună, care ştie să aleagă, el se-ntreba mereu: „Plec ori nu 10 plec cu trenul de seară? Mă duc ori nu mă duc?"
   După cum se desfăşurau lucrurile la cîrciuma lui Duro, nu mai putea să fie vorba să plece chiar azi. După ce va fi mîncat în toată tigna, avea să-şi ia pachetul cu hainele vechi şi să se ducă la gazdă, să-şi 15 adune lucrurile şisă[-şi] ia ziua [bună] de la madama... Trenul era plecat cînd sosea el la gară.
   Iară mîne?
         El sosise la Bucureşti duminecă seara, se afla deci de patru zile aici. Ziua a cincea era vineri, zi fără 20	noroc,	în care nici un om cuminte nu pleacă la drum.
încă mai puţin se putea el gîndi ca-n ziua aceasta să caute fie-ntr-un fel, fie-ntr-altul o-ntîlnire cu dînsa.
   „Păcatele mele! izbucni în cele din urmă, îmbărbătat şi de cipriotul lui Duro. Nu cumva am venit eu la 25 Bucureşti numai ca să mănînc, ici la «lordache», colo la «Ianache» şi-n cele din urmă la «Duro»?! Altă treabă n-am făcut pîn-acum! Am să mă duc! strigă. O să se-ntrebe doamna Ionescu, văduva de profesor şi proprietara de casă: «De ce vine omul acesta să ne 30	vadă?	Ce vrea? ce caută? care îi sunt gîndurile?»
Puţin	îmi pasă chiar şi dacă-mi va fi arătînd uşa!
Eu vreau, iar Alinei o să-i pară bine."
   El stete puţin pe gînduri, mai umplu o dată păharul şi-l deşertă pe gustate.
35	,,0 să-i ori n-o să-i pară bine?" se-ntrebă apoi mai
muiat.
   Prin amurgul serii, cînd a plecat să-şi ia pachetul cu haine, era mereu ispitit să se ducă fără de întîrziere în strada Batiştei şi se oprea din cînd în cînd ca omul
4 0	care nu ştie dacă la dreapta ori la stînga are s-o apuce.
318

   S-a dus să-şi ia pachetul şi, întorcîndu-se cu el la gazdă, a fost cuprins de adîncă întristare.
La urma urmelor, tot cel mai cuminte lucru era să se-ntoarcă acasă şi s-o ducă înainte cum a dus-o timp 5 de un an. Viaţa lui şi aşa nu mai avea nici un rost, şi singura parte bună a ei era aceea pe care putea s-o petreacă dormind.
         Întîmplarea neaşteptată însă nu numai în romane şi-n drame, ci şi-n viaţa petrecută în aievea hotăreşte 10	faptele omeneşti — ce-i drept, nu totdeauna, dar cîte-
odată.
         Vineri era zi care nu numără [ceasuri bune] şi-n care n-ai să începi, nici să sfîrşeşti nimic dacă e vorba să-ţi iasă toate-n bine. Emil, deşi deşteptat din somn mai 15	curînd decît alte daţi, a mai stat în culcuşul lui împă
rătesc, dîndu-şi silinţa să adoarmă iar, ca să nu se mai gîndească nici la cei trei miniştri, nici la celelalte supărări ale sale. Tot foamea l-a silit în cele din urmă să se scoale, să se spele, să-şi perie hainele, să-şi şteargă-n-: 20	călţamintea şi să se îmbrace şi să plece, nu însă la
„lordache", nici la „Ianache", nici mai ales la „Duro", ci aci mai aproape, la „Grădina-cu-Cai", lîngă Dîmboviţa care era acum intrată-n matca ei.
         Era frumos acolo-n grădina aceea. Deasupra porţii 25	de intrare se afla firma, pe care era zugrăvit un cal
legat la iesle, iar sub el stetea scris cu litere mari: „Aici este antica şi renumita «iGrădina-cu-Cai», unde paşte calul banului Mărăcină, Dtimitru Teodor
         înlăuntru se aflau mese la umbra sălciilor acum 30	umbroase, grătar nu mai prejos de cel de la „lordache"
şi de la „Ianache", ţuică de Dîmboviţa şi un pelin sor’ cu cipriotul lui Duro.
         Tot să stai — să nu mai pleci.
         A stat Emil pînă pe la trei. Deşi hotărît ca ziua aceasta 35	să nu facă nimic, cuprins de-nduioşare, a plecat să-şi
omoare timpul plimbîndu-se prin Cişmegiu, unde era umbra chiar mai deasă decît la calul banului Mărăcină — Dumitru Teodor.
         Mai era însă mult pînă seara, şi aţa-1 trăgea spre 40	partea de la deal a oraşului, unde Alina umbla cu mama
319

       ei din prăvălie în prăvălie, ca să-şi cumpere mai una, mai alta, o pălărie de paie, o panglicuţă, un văl de obraz, o pereche de mănuşi, o umbreluţă, lucruri de care are nevoie o domnişoară care pleacă pe o zi doauă 5 la ţară.
După ce şi-au ales şi cumpărat cele mai de seamă, d-na Ionescu, femeie practică, a intrat la „Martinovici", în hanul „Şerban-vodă“, colţ cu strada Germană, cea mai de frunte din băcăniile din Bucureşti. Tot trebuia H) să ia birjă: de ce să nu-şi facă şi proviziuni de băcănie, ca să şi le ducă şi acelea acasă?
— Tu, fată — îi zise Alinei — du-te colea în hanul
„Zlătari", la „Degetarul", şi-ţi cumpără mărunţişurile, în vreme ce eu îmi fac treaba aici, unde am să te	aştept.
15	Aşa vin întîmplările.
Emil ieşise din Cişmegiu	cu	gîndul de a	se	duce la
       cofetăria „Marinescu" din strada Franceză, unde se serveau cozonacii cei vestiţi, urcase printre cînii de pe Bulevard şi o luase pe Pcdul Mogoşoaiei spre circul 20 din piaţa Sf. Constantin.
Cînd Alina era să intre la „Degetar", el trecea despre palatul societăţii de asigurare „Dacia" spre Zlătari.
„Vai de mine!" strigă dînsa, oprindu-se speriată la uşa prăvăliei.
25	Deşi cu barbă, cu părul	în	plete ajunse	la	umeri,
cu o pălărie lată şi mult purtată-n cap şi îmbracat în haine prea lungi şi prea largi pentru dînsul, el păşea şi-şi ţinea trupul tot ca mai nainte.
       „El e! E chiar el!" îşi zise şi ea o luă fuga-n urma lui, 30 ca nu cumva să-l piardă în mijlocul trecătorilor acolo număroşi.
Ajungîndu-1 la maidanul de lîngă circ, ea-1 prinse de mînă şi-l ţinu, ca nu cumva să-l scape.
       — Proasta de mine! grăi răsuflînd din greu. Mă te- 35 meam că te pierd.
El rămase zăpăcit în faţa ei.
— Vezi d-ta comedie! exclamă peste puţin. Se poate una ca asta ?! Cum ne pomenim aşa deodată aici ?!
Ea nu mai era-n stare să dea vreun răspuns.
320

Se uita pierdută la el. Era tot el, dar nu tot ca mai nainte. îşi cumpărase haine noauă şi ghete noauă şi cămaşă noauă, dar nu se gîndise să treacă şi pe la bărbier, şi pletele lui cele lungi, orişicît de mult le-ar fi peptenat 5 în timpul celor din urmă cîteva zile, erau tot cîlţoase şi-i dedeau înfăţişarea de om prăpădit.
— D-ta ce mai faci? grăi dînsa, cuprinsă de jale, şi tot ţiindu-1 de mînă.
       — Ce să fac ? răspunse el. Mă mir şi nu mă pot dez- 10 metici. De patru zile umblu mereu şi nu ştiu cum să
te găsesc, şi iată-ne acum, cînd nici cu gîndul nu gîn- deam...
Cum vor fi vorbit ei şi cum se vor fi uitat unul la altul, destul că mai unul, mai altul dintre trecători se 15 oprise-n apropierea lor, ca să vadă ce urmează mai departe. E apoi destul să se oprească trei, pentru ca din ce în ce mai mulţi să se-ntrebe: „Ce-i aici? Ce s-a-n- tîmplat?"
       Ea nici nu vedea, nici n-auzea cele dinpregiurul ei; 20 el însă se-ntoarse înapoi şi coti cu ea spre biserica Stavropoleos.
— Şi eu tot aşa,	grăi dînsa. Mama a rămas la „Martinovici", unde mă	aşteaptă. Mă duceam la >,Degetar",
ca să cumpăr unele mărunţişuri. O clipă dac-aş fi venit
25	mai tîrziu ori mai	curînd, nu te mai zăream, şi dac-ai
fi venit pe la noi,	nu ne mai găseai, căci mîne plecăm
la Valea-Boului.
Emil scoase pe nesimţite mîna sa din a ei, cum luntraşul îşi aruncă vîsla-n voia valurilor.
30	—La Valea-Boului? şopti el.
— Şi mie mi-e greu să mă duc! urmă ea.
— Atunci nu te duce! o sfătui dînsul.
       •—-Nu se poate, întîmpină dînsa. Cocoana-mare ne-a poftit pe mama şi pe mine, şi trebuie neapărat să ne 35	ducem.
Emil tresări, parcă-n mijlocul unei nopţi întunecate un fulger i le-ar fi luminat toate.
— Da! zise. Dacă ea v-a poftit, trebuie să vă duceţi.
— Dar ea e atît de-nţepată.
321

— Nu mai e dacă v-a poftit! stărui dînsul. E mama lui şi el e om, scumpa mea, om adevărat!
        Le-a zis aceste, şi mai mult nu putea să zică. îşi aducea aminte cum atunci fusese luat ca o păpuşă 5	umplută cu paie şi coborît de pe schelă şi se simţea
om de tot slab în faţa unui om în toate privinţele tare.
Ea stetea nedumirită.
— Acum du-te, urmă	el; n-o face pe mama ta să
10	te aştepte.
Ea-1 prinse iar de mînă.
— Cînd ne mai vedem? întrebă.
— Cînd vrei, răspunse	el. N-ai decît să-mi trimiţi
trei vorbe la sora mea,	Aurora Leapcă, la Ploieşti,
15	biserica Maica Precesta.	Ea ştie totdeauna unde mă
aflu. Orişunde aş fi, las orişice treabă şi vin.
— Mai vino cu mine pînă la colţul Lipscanilor, îl rugă dînsa ducîndu-1 de mînă.
S-au şi dus pîn-acolo,	dar n-au mai grăit nici ea,
20	nici el o singură vorbă,	căci ceea ce ar fi avut să-şi
spună nu se poate spune răzbind prin mulţimea trecătorilor care văd şi aud.
        După ce s-au despărţit ca doi oameni care peste vreun ceas iar au să se-ntîlnească, el a rămas în chib- 25	zuri. Nu-şi mai aducea aminte că plecase la cozonacii
cei buni ai doamnei Dimitrie Marinescu şi nu ştia unde să se ducă şi ce să mai facă.
        Deodată au dat năvală asupra lui trei prieteni, toţi trei fraţi de dincolo, unul Nerone Pop, pe care-1 ştia 30	de la Trompeta Carpaţilor, organul lui Cezar Bolliac,
altul Scipione Bădescu, de la Buciumul, iar al treilea totdeauna galantul Bogdan, advocat la Căile Ferate şi administrator al lui Anghel Şoric de la Buzău.
        Mare bucurie. Plecaseră oamenii la „Zdrafcu", tocmai 35	dincolo de „Grădina-cu-Cai“, în dreptul bisericii Sf.
Elefterie.
— Nu! le zise Emil. Haid' în Dealul-Spirii, lîngă cazarma „Cuza", la Niţă Stere, care e Anghel Şoric de la Bucureşti. Veniţi, băieţi, voi alegeţi şi beţi, iară
40	eu fac ch^f si plătesc!
322

IV
         Zicea cocoana-mare că de cîţiva ani moare-n fiecare iarnă, dar primăvara iar învie şi prinde puteri. Acum însă primăvara era-n toiul ei, rîndunelele-şi făceau 5	iar cuiburile, pomii erau acoperiţi de flori şi pădurea
înverzise fără ca dînsa să se mai înfiripeze.
         Bolnavă n-ar fi putut zice că era, dar tîngea sleită de puteri. Nopţile o treceau din cînd în cînd năduşelile, nu putea să doarmă şi, întorcîndu-se mereu de pe o io	parte pe alta, se dezvălea, răcea şi o apuca tuşea.
Ziua şi-o petrecea mai mult culcată, ca să odihnească. Poftă de mîncare nu avea, deşi îi veneau mereu sfîrşeli.
         Era pentru dînsa grea de tot jertfa pe care o aducea ca băiatul ei să iasă cu faţa curată din încurcătura în 15	care se băgase în clipă de năvălnicie, dar tot se bucura
      că poate s-o aducă. Pentru ca d-na Ionescu şi fiica ei nu cumva să se simtă străine, a poftit şi oameni mai de seama lor, pe subprefectul Călin şi soţia sa, femeie măritată de abia vreo doi ani, pe revizorul Popescu- 20	Baltă cu soţia şi fiica sa, fată de vîrsta Alinei, ba chiar
şi pe soţia administratorului, fostul primar. Ştia prea bine că va trebui să stea ziua-ntreagă cu încordată luare-aminte pentru ca nimeni să nu se poată plînge c-a fost neglijat, dar tocmai aceasta o făcea să-şi adune 25 toate puterile şi să se simtă, după ce a sosit la Valea- Boului, mai înviorată şi mai mulţumită de sine însăşi.
         O vor fi simţit ori nu alţii aceasta, a simţit-o Alina, care plecase de acasă cu inima grea şi cu ochi nu numai plîngători, ci şi plînşi, căci întîia oară se simţea vinovată 30	de o faptă pe care n-o putea mărturisi mamei sale.
îl vedea mereu în faţa sa pe omul cu părul cîlţos, cu pălăria soioasă, nedormit şi nemîncat, mai jerpelit de cum în adevăr era şi-i venea să alerge după el, ea singură nu ştia de ce.
35 îndată ce a ieşit însă din oraş în largile zări bătute de soarele primăverii, ea le-a uitat toate cele ce ar fi putut să-i întunece viaţa. Nu mai era aici nici cald, nici rece, ci numai adiere, aer şi lumină, pretutindeni lumină, în care toate ies în deplina lor frumuseţă la 40	iveală.
323

   Ici un cocostîrc stetea-ntr-un picior la cuibul de pe un coşar de la marginea satului şi toca din ciocul lui puternic. Colo o cioară cîrîia pe furca unui puţ cu cumpănă. Dincolo o gîscă-şi purta boboceii la iarbă 5 verde. Mai departe o ciocîrlie se ridica-n văzduh cîntînd în zborul ei, o pupăză se oprea-n mijlocul drumului, îşi desfăşura creasta şi iar zbura mai departe. La fiecare pas ceva nou, la fiecare cotitură altă privelişte şi pretutindeni cer senin deasupra pămîntului acoperit 10 de verdeaţă fragedă. Mai era cu putinţă ca inima ei să nu se-nveselească ?
         Intrată însă-n valea plină de ţarini şi de livezi şi mărginită de dealuri acoperite de păduri, ea a căzut iar pe gînduri. Soarele n-ajunsese încă să risipească 15	ceaţa ce acoperea munţii din fundul văii şi era ceva
      posomorit în larga şi bogata privelişte ce se desfăşura în faţa ochilor ei. Toate erau acum oarecum potrivite cu cocoana-mare, care era şi ea posomorită şi neiertătoare, de-ţi era greu să te bucuri şi-n apropierea ei de viaţă, 20	şi inima copilei se strîngea de gîndul că o zi întreagă
      avea să stea sub ochii bătrînei.
         Erau în trăsură numai ea şi mama ei, care se gîndea la partidele de maus ce jertvea de dragul fiicei sale şi la prietenul care venea s-o însoţească pin’ la d-na 25	Cleopatra. Mamă era şi ea şi aducea bucuros jertva
aceasta, dar nici ochi pentru privelişti, nici chef de vorbă nu prea avea, şi ele-şi urmau mai mult pe tăcute drumul.
   — Mi-e parcă mă trec răcorile cînd mă gîndesc că
30	peste puţin o să ne aflăm în faţa cocoanei, grăi cu toate
      aceste Alina. E mai şi mai decît domnişoara Săvescu, care te examinează pînă-n cele mai mici amănunte — cum stai, cum păşeşti, cum te aşezi, cum deschizi şi închizi uşa, cum rosteşti vorbele, cum ţi-ai peptenat 35	părul, cum eşti îmbrăcată, cum ţi-ai făcut funda de
      panglicuţă... Nu mai ştii ce să faci ca să-i fii pe plac.
   — Asta-i, răspunse mama. N-ai decît să fii cum eşti, că eşti foarte bine. Ştiu şi eu cum are să fie o fată la vîrsta ta şi la starea noastră.
40 Cu atît numai nu putea Alina să scape.
324

   A scăpat însă în clipa cînd s-a dat jos din trăsură şi a sărutat mîna cocoanei-mari, care a sărutat-o şi ea pe frunte.
         Era cu totul alta: îmbătrînită, dar nu bătrînă, 5 cocoană, adevărată cocoană, dar nu cocoană-mare.
   Cînd se-ntîlnesc oameni care nu se cunosc, se produce de obicei oarecare zăpăceală.
         Se aflau acolo, afară de Iorgu, d-l şi d-na Talpă, revizorul şcolar cu fiica şi cu soţia sa, soţia fostului 10	primar şi Zoe. Alina, şi dealminteri de o firească stîn-
găcie, nu ştia care cine este, la cine să se uite mai nainte, de cine să se apropie, cum să se poarte şi ce să zică.
         S-ar fi aşteptat ca Iorgu să vină la ea şi s-o primească, 15	cum se zice, cu braţele deschise. El însă, înalt, voinic
şi îmbrăcat într-un frumos costum de catifea, stetea cu pălăria-n mînă şi aştepta să-i vie rîndul dtipă ce mama lui îşi va fi făcut prezentarea oaspeţilor.
         în vreme ce cocoana JElena prezenta d-nei Ionescu 20	pe ceilalţi, ochii Alinei se opriră cu uimire asupra Zoei.
      Frumuseţea, găteala, ţinuta, întreaga ei fiinţă i se păreau ca din poveşti şi se uita la ea, încît Zoe mişca din cap cu un încîntător zîmbet de mulţumire, iar cocoana Elena se-ntoarse şi ea spre Zoe şi i-o prezentă 25	-—mai nainte de cum s-ar fi cuvenit.
   — Sunt încîntată! grăi Zoe şi de astă dată ea spunea adevărul.
         N-a şi rămas însă încîntată, căci Alina îşi făcu în faţa ei bineştiutul compliment, pe care, în zăpăceala ei, 30	uitase a-1 face cocoanei-mari, şi îl făcu atît de cere
monios, încît domnişoara Săvescu ar fi fost încîntată de el, Zoe însă stetea pe gînduri dacă nu cumva în zeflemea i-1 face, iar cocoana Anicuţa zîmbi.
         Simţind efectul acesta, Alina era-n stare să-şi repete 35	complimentul în faţa tuturora.
   — Eu sunt atît de proastă! grăi dînsa după învăţul luat la şcoală. Dar e aici atîta lume şi atît de frumos şi de bine, încît nu mai ştiu cum să mă bucur de toate.
         Acum era încîntată cocoana-mare. Era în această 40	mărturisire a copilei atît adevăr şi atîta inimă deschisă,
încît femeia-nbătrînită înainte de vreme în mijlocul
325

unei societăţi care le-mbracă toate-n forme convenţionale era pornită s-o-mbrăţişeze şi s-o sărute.
   — Ne bucurăm şi noi văzîndu-vă bucuria tinereţelor, zise. Întorcîndu-se apoi spre d-na Ionescu, care făcea
5 feţe, mai adăugă: Şi era p-aci-p-aci să mă lipseşti de mulţumirea aceasta.
   Iar de aici înainte toate s-au desfăşurat după cum le rînduise stăpîna casei.
         Masă în adevăratul înţeles n-avea să fie. Lasă că 10	n-aveau acolo la moşie ceea ce ar fi trebuit să aibă
      pentru ca să poată-ntinde o masă, dar nici nu veniseră oamenii ca să se ospăteze, ci ca să se plimbe. Cumpărase Iorgu de la băcănia lui Ovesa, concurentul lui Marti- novici, şi de la „Capşa", cum ştia el, fel de fel de bună- 15	tăţi, tartine peste tartine, salam, şuncă, pulpă de viţel,
pateuri, sardele, „omar" pentru coconul Iancu, torte de mai multe feluri, băuturi după plac şi ceai de cea mai superioară calitate. La faţa locului n-aveau să se mai gătească decît ceaiul, cafeluţele şi puii la frigare, 20 ce-i drept, cam mici, dar trufanda, şi doi miei, tot trufanda.
   Deocamdată, era pe la noauă, o mică gustare, în timpul căreia oamenii aveau să se cunoască mai de aproape şi să ia înţelegere unde au să se ducă înainte de toate. 25 Coconul Iancu ţinea să meargă la pădurea acum înverzită, ce-i drept, nu de dragul frumuseţei, ci ca să vadă dacă sunt ori nu adevărate cele scrise de Iorgu. Cocoana Anica şi Zoe s-ar fi coborît mai bucuros la livezile din vale, care erau în plină floare. D-na Ionescu, 30	soţia subprefectului şi soţia revizorului se dedeau în
partea coconului Iancu, ba parcă ar fi dorit ca tot la marginea unui luminiş din pădure, pe iarbă verde, să se ia şi prînzul. Foc mare cu mult jeratec viu, la care să se frigă puii şi mieii.
35 Alinei îi era totuna, căci pe ea toate o adimeneau. Nu se mai săturau ochii ei, care rîdeau acum şi ei.
   Ceaţa din fundul văii se risipise, şi munţii cei înalţi se vedeau în zarea albăstrie a depărtării.
   — Cocoană-mare, cocoană-mare! exclamă dînsa. Ce
40	măreţi sunt munţii şi ce frumuseţă e poieniţa luminată
326

de soare. Ce vedere se va fi deschizînd de acolo la vale şi la deal!
        Cui i le spunea aceste ? Femeii care aici şi-a petrecut copilăria şi anii tinereţelor şi atît de adeseori a alergat 5 prin poieniţa aceea?
— Se poate merge cu trăsură pînă acolo ? îl întrebă pe Iorgu.
— Nu încă, răspunse acesta.
        — Dar putem, dacă doriţi, cocoană, să vă ducem 10 în jeţ, grăi administatorul, care-i înţelese gîndul.
E lucru uşor pentru doi oameni, şi am făcut-o-n mai multe rînduri.
— Sunt şi acolo vreo cinzeci de peri pădureţi, din rodul cărora tata făcea pentru casă oţet, care îi plăcea
15 foarte mult, grăi dînsa. Ei trebuie să fie acum în floare, dar e greu pentru ceilalţi, şi cum să ducem merindea?
— E drum de car, cocoană, stărui administratorul.
— Se fac toate! adăugă Iorgu.
— Dacă nu merge altfel, ne urcăm în car, zise cocoana
20	Anica.
— Iată-ne şi	la pădure, şi la livede,	şi	la luminiş!
exclamă coconul Iancu.
        Zoe iar era-ncîntată: putea să vorbească, după întoarcerea ei la Bucureşti, despre plimbare făcută-n 25	car cu boi.
Haid’ la poieniţă!
în vreme ce se făceau pregătirile de plecare, Alina, fată harnică, se-nvîrtea pe ici, pe colo, făcîndu-şi treabă, ca să-i	dea ajutor cocoanei-mari,	care şedea
30	în jeţ şi dedea	porunci cum au să fie	luate toate-n
bună rînduială	şi aşezate-n coşuri.
Cînd veni rîndul la pui, copila se-nduioşă.
— Sărăcuţii de ei! zise. Erau atît de mici! Cum au putut să le taie gîtul ?! Bobocei nu sunt aici ? Am văzut
35	pe drum atîţia!
Cocoana Elena se-nduioşă şi ea. Avuse[se]-n tinere- ţele ei, ba avea chiar şi acum multă slăbiciune pentru puişori, pentru bobocei, pentru purceluşi, pentru tot ce-i mic şi drăguţ.
327

   — Cum nu? răspunse ea. Avem de toate. A înfiinţat fiul meu curte de păsări sistematică, tot soiuri alese de el.
   Alina începu să scapere din picioare.
5	— Am voie să mă duc să văd ?! întrebă dînsa nerăb
dătoare.
   Cocoana Elena stete puţin pe gînduri, apoi se ridică. Era peste putinţă s-o lase singură. Grabă mare nu era, căci mai aveau să treacă doauă, fie chiar şi trei ceasuri 10 pînă la prînz. Se bucurase-n tinereţele ei atît de adeseori umblînd de la cloşcă la cloşcă şi de la coteţ la coteţ şi voia să se bucure şi acum de bucuria copilei.
   A şi avut parte de bucurie chiar mai multă decît se aşteptase.
15	Ceilalţi au plecat voioşi pe jos, în urma lor carul
cu boi, în care Iorgu şi administratorul făcuseră loc de şăzut pentru cei obosiţi dacă ar fi fost să fie nevoie de aceasta. Din deal se auzeau glasurile şi rîsetele lor de la depărtări din ce în ce mai mari, dar cocoana Elena 20	—grabă mare nu era! — îşi purta vecinica de la
bobocei la puişori şi apoi la porumbei. Alina alerga pe săltate de ici pînă colo şi iar nu i se mai săturau ochii, iar nu mai găsea vorbe ca să-şi dea dragostea pe faţă.
         — Să-i vezi ciugulindu-şi hrana, grăi cocoana Elena, 25 care cunoştea atît de bine mulţumirile vieţii de la ţară.
Ilie! urmă apoi întorcîndu-se spre argatul curţii. Adă-le păsat! Dacă nu mai ai, toacă în pripă ştir şi urzici, amestecă şi opăreşte.
         Ilie alergă la bucătărie. Pînă una-alta, cocoana 30 Elena o duse pe fată la purceluşi şi la viţeluşii pe care nu era chip să nu-i săruţi în botişorul curat.
Cînd ceilalţi au sosit în poieniţă, Alina şedea pe un buştean şi le presăra ici puişorilor sprinteni, colo boboceilor cu talpă lată păsatul şi ţipa de bucurie cînd ei, 35 din ce în ce mai îndrăzneţi, luau hrana şi din palma ei cea mică.
   Iar bătrîna-ntinerită ar fi stat pînă seara dac-ar mai fi putut zice că nu e mare graba.
Era sus de tot soarele cînd le-au aruncat în pripă 40 una peste alta-n car; cocoana Elena s-â aşezat în jeţul înţepenit pe o targă, şi au plecat la deal. Alina mergea
328

      ici înaintea carului cu merinde, colo-n urma lui, cînd la dreapta tărgii cu jeţul, cînd la stînga ei, oprindu-se mereu, ca să examineze mai o floare, mai un fluture, mai un gîndăcel, şi luînd-o iar la fugă, ca să nu rămîie-n 5 urmă, şi întrebînd la tot pasul pe oamenii de la targă:
   — Ce-i asta? Cum îi ziceţi?
   Cocoana Elena, înţepenită-n jeţ, se simţea nemîn- găiată că nu poate să-i fie mereu aproape, îşi purta capul uitîndu-se mereu după dînsa.
10 Carul cu merinde apucase departe înainte, iar nu mai era însă mare grabă, căci Alina era perdută-n admirarea naturii. Dacă găsea-n calea ei o floricică, nu se mulţumea s-o miroase, nici să-i vadă colorile, ci-i examina calicele şi corola, îi număra petalele, îi 15 scruta staminele, îi căuta ovarul. Dacă prindea un fluture, îşi dedea seamă despre desemnul de pe aripile lui. Dacă dedea peste un gîndăcel, îi examina mandibulele, tentaculele, toracele, aripile şi picioarele. Mereu era cuprinsă de uimire şi încîntată. Puteau să mai 20 aştepte cei din poieniţă.
   — Cocoană-mare! Cocoană-mare! strigă ea deodată, alergînd spre targă cu pumnul încleştat. Să vezi o minune, o adevărată minune! De trei ori cîte trei şi cu toate aceste numai şapte! Ce e aceasta? adăugă
25 deschizînd pumnul şi arătînd în palma ei un gîndăcel rotund.
   — Gîrgăriţă e, răspunse cocoana Elena, pusă pe gînduri.
   — Da, gîrgăriţă, zise unul dintre purtătorii tărgii.
30	—Gîrgăriţă ca toate gîrgăriţele, gînganie afurisită!
      zise şi cellalt.
   — Va să zică aşa e gîrgăriţă care mănîncă rodul? grăi atunci Alina. Să vezi, cocoană-mare: uite, aripile sunt roşii. Sus la încheietura celor doauă aripi e un punct
35 negru, jumătate pe una şi altă jumătate e pe cealaltă. La mijlocul aripii de la dreapta e alt punct de aceeaşi mărime. Iar alt punct negru tot atît de mare e la mijlocul aripii de la stînga. Fac trei puncte de aceeaşi mărime la egale depărtări, Aşa-i ori nu-i aşa?
329

— Aşa-i, răspunse cccoana Elena, caie văzuse-n viaţa ei mii de gîrgăriţe fără ca să li mrrăiat viecdată punctele de pe aripile lor.
— Mai sunt acum cîie un punct irai mic la fiecare
:5	dintre capetele celor doauă aripi, ui mă Alina. Uite:
punctul mare de la mijlcc şi cele dcauă rrai mici iar fac trei: trei pe aripa de la dieapta şi iar tiei pe cea de la stînga. De trei ori trei şi cu tcate aceste numai şapte. Mai mult: fiindcă negru pe rcşu nu ieie bine la
10	iveală, mai are pe botişor şi o pată albă.
Cocoana Elena se uită cîind la gînganie, cînd la fată.
•— E în adevăr aşa şi mă mir c-ai băgat-o de seamă «— grăi dînsa — dar eu cred că e o întîmplare.
Alina clătină din cap.
15	— Nu se poate, o-ncredinţă. Aşa e gîrgăriţă, orişicare
gîrgăriţă. Sunt fel de fel de fluturi, dar fluturii de acelaşi fel sunt toţi unul ca altul, cum florile de acelaşi fel sunt una ca alta.
— Aş! strigă cccoana Elena. Dar găinile, raţele,
29 porumbeii? dar trandafirii şi gaicafele?
Alina rămase-ncurcată.
— Apoi da! zise ea. Sub purtarea de grijă a cmului multe se prefac, ori se dreg, ori se pccesc. Gîrgăriţă însă ...
25	Cccoana Elena se ridică din jeţ parc-ar fi fost fată
mare.
— Să mai prindem o gîrgăriţă, grăi dînsa. Niculae, Voicule, haid’! O gîrgăriţă!
Gîrgăriţele sunt însă gîngănii afurisite, cum zisese
30 Voicu: ţara-i plină de ele, şi cînd cauţi, nu găseşti nici una.
Sus în poieniţă merindea era descărcată, fccul ardea pe pîlpăite, jăratecul era grămadă maie, puii şi mieii steteau înţepeniţi în frigări, mişcarea şi aerul cel bun
35	îşi cereau diepturile, iar stăpîna casei căuta pe aci,
prin apropiere/ o gîrgăriţă, cel puţin una.
Cocoana Anica şi Zce, care o ştiau pe aceasta cu deosebire stăruitoare asupra formelor de bună-cuviinţă, erau puse-n cele din urmă pe gînduri. Una se temea
40	ca nu cuînva să-i fi venit rău verişoarei sale prea cbosite,
iar cealaltă dedea cu sccoteală că d-şoara din pension
330

a făcut vreo prostie, în urma căreia mătuşa ei era nevoită să-ntîrzie.
       Iorgu, neliniştit atît de una, cît şi de alta, şi-a cerut voie să plece în cele din urmă la vale şi-a găsit pe mama 5 lui sprintenă cum de mult n-o mai văzuse.
       Necăjită că nici pînă la vîrsta ei n-a ajuns să ştie cum sunt petele de pe aripile gîîrgăriţei, necăjită că nici cei doi săteni nu ştiau, necăjită că nu mai găsea nici o gîrgăriţă, ea umbla de ici pînă colo plecată 10 spre pajiştea de la marginea pădurii.
— Ce este? ... ce aţi perdut? ... ce căutaţi? ... întrebă Iorgu.
       •— Lasă-mă-n pace! răspunse ea. Ia, căutăm şi nu găsim. Să spui tu: cîte pete sunt pe aripile gîrgăriţei? 15	Iorgu abia-şi mai putu stăpîni rîsul.
— Ştiu eu ?! răspunse el. Cine-şi mai bate capul	cu
asemenea amănunte?
— Uite, fata asta, grăi mama lui.
Alina se simţea în mare strîmtorare.
20	— Eu am găsit un gîndăcel care avea pe aripi	de
trei ori cîte trei pete, zise ea. Cocoana-mare zice că e gîrgăriţă, dar crede că nu toate sunt aşa.
— N-aveţi să mai căutaţi — grăi dînsul — căci	vă
încredinţez că toate sunt	la fel. Dealtminteri, mă	mir
25	că ai găsit aici una, căci	gîrgăriţele n-au ce să caute
aici. Locul lor e-n vale, unde sunt florile, în care-şi pun ouăle. Căutaţi zadarnic şi — adăugă — sus ne aşteaptă ceilalţi. Ia-ţi, mamă, locul în jeţ.
— Nu! răspunse cocoana Elena plecînd la deal. Pot
30	eu să merg şi aşa.
Degeaba-i spusese el că nu sunt pe acolo gîrgăriţe, căci ea ardea de dorinţă de a se-ncredinţa cît mai curînd dacă are ori nu	are Alina dreptate.
Sosită deci în poieniţă,	ea întrebă mai pe unul,	mai
35 pe altul dacă ştie ori nu cîte pete are gîrgăriţă pe aripi şi cum sunt ele aşezate. Era un amănunt fără de-nsemnătate, chiar lucru de rîs, dar nici coconul Iancu, nici administratorul, nici revizorul şcolar, nici subprefectul nu erau în stare să-i dea răspuns.
40	—O, Doamne! Ce te miri, cocoană-mare?! îi şopti
Alina. Sunt atîţi oameni care văd în fiecare zi găini
331

şi mînîncă pui de găină şi tot nu sunt în stare să spună cîte degete are găina. Ca să ştii, trebuie să te uiţi bine şi să-ţi dai seamă despre ceea ce vezi.
   „Aşa e! zise cocoana Elena în gîndul ei. Nu vede nimeni atît de bine ca fata aceasta".
   Aşa zicea şi Iorgu aducîndu-şi aminte de oarele plăcute pe care l-a petrecut vorbindu-i despre sămă- nături, despre plantaţiuni şi despre tunderea pomilor.
   E lucru ştiut cum calul, scos din serviciul oştirii, auzind goarna, îşi ia zăbalele-n dinţi şi aleargă să intre-n front. Cam aşa era şi Iorgu cînd îl covîrşeau slăbiciunile de gospodar. El nu se mai putea despărţi de copila care nu numai vedea atît de bine, dar şi asculta cu încordată luare-aminte, înţelegea bine şi avea inimă pentru toate.
   Părul pădureţ, crescut în lărgime, are trunchi drept şi coroană bine rotunjită şi deasă, frunziş luciu şi floare multă ca numai puţini dintre pomi. Alina, ieşită-n poieniţă, o părăsi pe cocoana-mare, de care se ţinuse pîn-acum, şi alergă la perii acoperiţi de flori.
   Iorgu, fără ca să se gînd'ească, se luă cu paşi larg călcaţi după ea. Sosind-o apoi, el începu să spună cum e lemnul de păr, la ce poate să fie întrebuinţat, cum perele pădureţe sunt bune nu numai pentru oţet, ci şi poame uscate, ba, păstrate-n fîn, [sunt] şi un fruct cu gust plăcut, cum perii altoiţi în puieţi de pădureţi sunt mai trainici decît alţii.
   — Ce frumos zise dînsa şi acum supărată că o slugă îi pofti la mîncare.
   în timpul prînzului Zoe [nu] era-n foarte bună dis- poziţiune, căci era supărată. Nu era încă dumirită în ceea ce priveşte complimentul ce-i făcuse Alina, cînd a început să se simtă jignită de lipsa de sfială cu care aceasta se ţinea după stăpîna casei. încă mai jignită s-a simţit cînd cocoana Elena parcă numai de dragul Alinei a pus la cale servirea prînzului în poieniţă şi au rămas timp atît de îndelungat împreună. A rîs apoi cînd a venit vorba despre petele de pe aripile gîrgăriţei. Ce prostie! S-a pus însă pe gînduri cînd l-a văzut pe Iorgu luîndu-se cu paşi larg călcaţi

după vecinica lui şi vorbindu-i cu multă vioiciune despre ceva, numai ei ştiau despre ce.
întorşi deci la mîncare, el şi ea nu mai erau pentru Zoe tot cea de mai nainte, şi dama de societate, care 5 vedea şi ea bine cînd era vorba de cele ce-o interesau, a-nceput să examineze pe Alina ca aceasta petele de pe aripile gîrgăriţei.
       „Are ceva fleacul acesta de fată! îşi zicea. înaltă, subţirică, mlădioasă, încă nu pe deplin dezvoltată, 10 plină de duioşie... şi ce ochi, ce guriţă!"
Femeie trăită în lume şi plină de vlagă, examină- toarea îşi ascundea supărarea într-un fel de răsfă- ţare, încît ochii tuturora erau îndreptaţi asupra ei, toţi erau înveseliţi de glumele ei bine potrivite.
15	Sănătoasă poftă de mîncare, mîncări multe, felurite
şi	una mai gustoasă decît cealaltă, băuturi bine alese
şi	pe deasupra şi veselia aproape zburdalnică: prînzul
se prelungea şi iar se prelungea.
       „Ce păcat! îşi zise Alina în cele din urmă. Am venit 20 noi aici numai ca să mîncăm?!"
Perzîndu-şi în cele din urmă răbdarea, ea se apropie de Iorgu şi arătă asupra unui arbore de la marginea pădurii.
— Ce pom e acela? întrebă dînsa.
25	—Nu e pom, domnişoară, ci copac, răspunse el tot
pe glumite.
— Aşa e! întîmpină dînsa. Eu sunt atît de proastă! Pomi sunt numai aceia care rodesc poame. Se zice: ,)Nici salcia ptyn, nici mojicul om“. Ce fel de copac e?
30	— E stejar, domnişoară — răspunse el — copacul
care dă cel mai preţios lemn, şi tare, şi trainic.
— Dar, uite, nu are frunzele ca alţii stejari, grăi dînsa.
       Iorgu rămase cuprins de uimire oarecum respectuoasă. 35	El ştia foarte bine că stejarii sunt de mai multe feluri
şi că fiecare fel are frunza lui particulară, dar deosebirile sunt atît de nensemnate, încît e foarte greu să-ţi dai seamă despre ele.
— A, domnişoară — zise — stejarii sunt de mai
40	multe feluri: e tuf an, e cer, e gîmiţă ...
Zoe zîmbi cu răutate: aceasta era culmea!
333

— Domnilor, doamnelor, domnişoarelor, sunt aici şi doauă domnişoare foarte gentile, strigă dînsa. După ce ne vom fi făcut datoria către stomacurile noastre înfometate, să ne facem datoria şi către creierii
5	noştri însetaţi de ştiinţă şi să rugăm pe stăpînul acestei
încîntătoare poieniţe — nu	pot să zic al casei — să
ne ţie o conferenţă asupra arborilor, copacilor şi pomilor ce ne-ncungiură!
Strigăte, hohote, veselie.	Rîdea pînă chiar şi Alina,
10	care nu simţea înţepătura,	ba rîdea şi Iorgu, care o
simţea.
Nu s-a mai vorbit apoi nici despre gîrgăriţe, nici despre peri pădureţi, nici despre soiurile de stejar.
       Abia pe-nserate, după ce s-au coborît cu toţii din 15	poieniţă şi se făceau pregătiri pentru cină, a venit
iar vorba la slăbiciunile gospodăreşti.
       Coconul Iancu dăduse o raită prin pădure şi se încredinţase că ea e foarte frumoasă. Pădure fără de uscături nu se poate. Era deci hotărît să plece, căci 20	avea treabă la Bucureşti şi era lună plină, deci cel mai
       plăcut drum. Cocoana Anica nu voia însă cu nici un preţ să plece. Doauă drumuri în aceeaşi zi erau pentru dînsa o prea mare oboseală. Voia femeia să-şi facă somnul în toată regula, şi ziua de luni era destul de 25	lungă pentru ca să se poată întoarce. Subprefectul şi
       revizorul şcolar, care n-aveau pînă acasă decît cale de vreun ceas şi jumătate, mai puteau să stea. Zoe, venită cu Iorgu, tot cu el era vorba să se şi-ntoarcă, dar nu-i trecuse încă supărarea şi era încîntată de 30	ideea unei călătorii pe lună.
— Te iau eu! strigă coconul Iancu încîntat şi el —• mai mult, se-nţelege, de tovărăşie decît de lună.
       D-na Ionescu, în sfîrşit, venise cu gîndul de a pleca luni dimineaţa, dar se bucura că toată lumea e pornită 35	să facă pe lună drumul pîn-acasă şi nu ţinea să petreacă
o noapte-n casa fostului primar, unde erau pregătite toate pentru ea şi pentru fiica ei.
Se dedea deci zor cu cina, ca oamenii nici să nu întîrzie, nici să nu plece nemîncaţi.
334

— Iar mîncare! îi zise Alina lui Iorgu. Oamenii n-au aici altă treabă decît să mănînce. Se pierde tot timpul cu mîncarea, cînd sunt atîtea de văzut.
        — Aşa e, domnişoară, răspunse el. Pleci fără ca să 5 fi văzut plantaţiunile. Sunt foarte frumoase.
— Dacă dumneata n-ai timp! întîmpină dînsa.
— Eu? timp? grăi dînsul atins. D-ta ai dorit să mergem în poieniţă.
        — Nu! zise ea cuprinsă de mîhnire. Am zis numai 10 că e frumos acolo, şi e frumos. Cocoana-mare a dorit.
■— Ce e ? ce s-a întîmplat ? întrebă cocoana Elena, care îi văzuse uitîndu-se parcă supăraţi la ea.
— Nimic, mamă, îi răspunse el. îi vorbisem domnişoarei despre plantaţiunile noastre şi sunt mîhnit că
15 pleacă fără ca să i le fi arătat.
Cocoana Elena îi aruncă o căutătură mustrătoare.
— Iar, Iorgule ?! îi zise. Pare-mi-se că domnişoara e mîhnită, şi are toată dreptatea. Dac-ai zis, băiete, trebuia să şi faci. N-ai să pleci, drăguţă! adăugă întor-
20 cîndu-se spre Alina.
Ea se duse apoi la d-na Ionescu, care stetea de vorbă cu cocoana Anica, şi-o rugă să mai rămîie, ca să plece împreună cu aceasta.
— N-o să ne laşi singure, nu-i aşa? încheie dînsa.
25	—Mamă dragă — stărui şi Alina — era vorba să
plecăm încă sîmbătă, şi am pierdut jumătate de zi. Să cîştigăm mîne, luni, jumătatea aceasta.
        în gîndul d-nei Ionescu jumătatea de sîmbătă era cîştigată şi cea de luni avea să fie perdută. Ce nu face 30 însă mama pentru fata ei? Nu-i rămînea decît să mai aducă şi jertva aceasta.
v
Grea cumpănă.
        Seara, după ce a rămas singur, Iorgu se plimba 35 neliniştit prin casă.
Zce, stăpînă pe vorbele şi pe purtările ei, plecase veselă, amabilă, chiar afectuoasă, spuind mereu cît de mult îi este coconului Iancu recunoscătoare pentru*
335

plăcerea de a face pe lună drumul pînă la Bucureşti. Mai nainte de a se fi urcat în trăsură, a-mbrăţişat cu multă căldură pe d-na Ionescu şi pe Alina, zicîndu-le cu toată stăruinţa: „La revedere-n Bucureşti 1“
5 Faţă cu Iorgu ea a rămas rece, dinadins înţepată.
   Aceasta era ceea ce-1 neliniştea.
   Ea era femeie în faţa căreia numai de tot puţini dintre bărbaţi ar fi putut să rămîie reci. Mai era apoi şi călăuza lui în societatea bucureşteană şi se deprin- 10 sese cu ea, încît adeseori se simţea jignit că dînsa-1 ţine la oarecare depărtare. Ştiind-o acum supărată, era chiar mîhnit şi-şi făcea sie însuşi mărturisirea că are slăbiciune pentru ea.
         Slăbiciune avea el şi pentru cealaltă, dar cu totul 15 alt fel de slăbiciune. Erau doauă slăbiciuni care puteau foarte bine să stea una lîngă alta în acelaşi suflet.
   De una se şi temea, iar de cealaltă nu.
         Zoe nu era numai deşteaptă, vicleană şi îndemînatică, ci şi pătimaşă: supărarea ei era mînie, iar mînia ei nu 20 rămînea stearpă.
   O vedea-n faţa lui vorbind acolo sus în poieniţă despre „stomacul înfometat" şi despre „creierul însetat" şi-i era învederat că nu pe el, ci pe cealaltă e în adevăr supărată.
25 „Eu sunt vinovat — îşi zise — dar, jignită-n amorul ei propriu, pe copila aceea nevinovată n-are s-o ierte. Rău, foarte rău a făcut mama că nu le-a lăsat să plece!"
   îi mai vorbise Zoe despre vecinica, şi acum i	se făcea
30	negru în faţa ochilor cînd îşi aducea aminte	de ceea
ce dînsa-i spusese fiind vorba de femeia pe care o compromiţi.
   Temîndu-se de aceasta, îşi dedea el silinţa să se ducă din ce în ce mai rar la Alina. Zisese el, ce-i drept, 35 în o clipă de năvălnicie: „Noi suntem o lume pentru sine", dar mai ales acum, după ce se per duse oarecum în viaţa bucureşteană, nu mai era în stare să zică tot aşa. îi sîngera cîtecdată inima gîndindu-se că el şi ea sunt din doauă lumi care se duşmănesc, dar aşa era:	unii l-ar
40	fi urgisit, iar alţii ar fi rîs de el dacă n-ar fi ţinut seamă
336

de aceasta. Urîtă lume, dar în ea avea să-şi petreacă viaţa!
         îi era frică de Zoe, se temea de gura ei cea rea, încît îl treceau din cînd în cînd năduşefîle, şi toată noaptea 5 s-a zbătut în culcuşul lui gîndindu-se cum are s-o îmbuneze.
   Ce nu e-n stare să născocească o femeie ca dînsa cînd e stăpînită de mînie ?!
         Dimineaţa s-a sculat cu toate aceste cu noaptea-n 10	cap, căci cocoana Anica ţinea să ia o mică gustare şi să
plece înainte de amiazăzi. Vorba era deci să-şi facă plimbarea prin livezi mai nainte de a se fi sculat dînsa. Cocoana Elena nu putea să-i lase singuri, şi era de sine înţeles că d-na Ionescu trebuia să-i însoţească şi ea. 15	Caii erau deci înhămaţi, şi trăsura aştepta la scară.
   Alina, încă de mult în picioare, se plimba posomorită prin curte. Orişicît de frumos ar fi fost revărsatul zorilor de zi, ea era supărată că nu poate să facă plimbarea pe jos.
20 Iorgu, buget la faţă, cu ochii umflaţi şi cu gîndul mereu la Zoe, ar fi dorit să n-o facă nici pe jos, nici în tiăsură şi nu era nici el în voie bună.
         Cocoana Elena, care durmise neobicinuit de bine şi nu avuse de mult mulţumirile zorilor de zi, era 25	înviorată, dar peste puţin, văzînd feţele posomorite
ale tinerilor, îşi mai încreţi şi ea sprîncenele.
         Singura voioasă era d-na Ionescu, care, pe lîngă toate celelalte, se gîndea şi la partidele de maus care-o aşteptau după-amiazăzi. S-a supărat însă şi ea cînd Alina, 30	care nu ştia încă să-şi ascundă gîndurile, a spus oarecum
pe miorlăite că ea ar face plimbarea mai bucuros pe jos.
         — Grabă mare nu-i — zise iar cccoana Elena — ca să nu rămîie capra şi să rămîie varza, mergeţi voi tinerii pe jos, iar noi, babele, venim încetul cu încetul după voi. 35 Aşa a şi rămas, dar tocmai aceasta i-a băgat în rea încurcătură.
Ieşită abia între ţarini, Alina l-a rugat pe Iorgu să-i arate cum înfrăţeşte grîul. El, tot posomorit, a început să caute la dreapta şi la stînga un fir de mai multe ori 40 înfrăţit, iar după ce l-a găsit, l-a smuls cu rădăcină cu tot, i-a arătat rădăcinile, a numărat fraţii.
337

— Ştii că ebine! îl întrerupse ea. Eu credeam, că fiecare bob semănat dă cîte un spic.
— Dă, domnişoară, şi cîte zece, ba chiar şi cîte doauăzeci, o-ncredinţă el.
5	—Se poate?! exclamă dînsa. Dar, uite, nu e tot
grîul înfrăţit.
Obrajii lui Iorgu iar se rumeniră şi ochii lui îşi luară obicinuita strălucire.
— A! grăi dînsul. Aceasta atîmă de o mulţime de-
10 mpregiurări. Mai întîi bobul de sămînţă trebuie să fie
sănătos şi bine dezvoltat. Apoi pămîntul are să fie adînc arat şi fărâmiţat.
— Ştiu, îl întrerupse ea. Pentru ca apa de ploaie să rămîie sub rădăcini şi rădăcinile să se poată întinde
15 mai uşor.
El se uită mirat la ea. îşi aducea aminte că i-a mai spus-o aceasta şi era uimit că dînsa n-a uitat-o.
— Da! urmă. Mai rămîne ca pămîntul să conţină sărurile de care grîul are nevoie, căci gunoiul nu numai
20 hrăneşte, ci îi şi dă pămîntului căldură. Grîul numai acolo înfrăţeşte unde sunt date aceste condiţiuni. Altfel lanul — sunt firicele rare, subţirele, cu spicul mic, ba atins adeseori de fel de fel de boli.
— E atît de frumoasă plugăria! exclamă iar Alina.
25 De ce nu le fac oamenii toate aceste?
— Pentru că sunt unii proşti, alţii nepăsători, iar alţii leneşi ori deprinşi a se lăsa-n voia lui Dumnezeu, îi răspunse el.
Trăsura apucase departe înainte. Cocoana Elena a
30 oprit-o-n cele din urmă şi se uita înapoi. îi vedea vorbind cu viociune şi-ar fi dorit să ştie ce-şi spun.
— Iorgule! strigă dînsa. Ce faceţi acolo ?
— Venim! Iată venim! răspunse Alina şi pomi în săltate după trăsură.
35 După cîţiva paşi, însă, ea intră iar în lan şi smulse o buruiană spinoasă care ieşea deasupra grîului.
— Ce e aceasta? îl întrebă pe Iorgu.
— E pălămidă, domnişoară — răspunse el — una din cele mai rele buruieni. D-ta vezi că giur împregiur
40 de ea grîul e rar şi slab. Vrea mizerabila să crească
338

repede, să se facă mare şi ia toată hrana din pămînt. Un adevărat hoţ în mijlocul lanului.
— Dar e multă! strigă dînsa. Uite colo, şi colo, şi colo! De ce n-o stîrpesc oamenii ?!
5	—Nu se poate! grăi dînsul. O pliveşte cine-o pli
veşte, nu-i vorba, dar stîrpirea ei e lucru de tot greu. Are, pe lîngă toate celelalte, şi seminţe înaripate, pe care vîntul le ia şi le duce de ici pînă colo. în zadar plivesc eu, căci îmi vine sămînţa de la cei ce nu plivesc.
10	—E foarte rău! zise ea, cuprinsă de indignaţiune.
Trebuie să plivească toţi.
— De trebuit ar trebui — răspunse el rîzînd din toată inima — dar numai puţini o şi fac.
— Iorgule, veniţi voi? strigă iar cocoana Elena.
15	—Venim! strigă şi Alina, pornind iar fuga spre
trăsură.
Şi astă dată se opri însă şi se plecă să ridice.
— Bravo L. bravo! strigă alergînd din nou. Iat-o. Am găsit-o! Cocoană-mare! Gîrgăriţă! Tot trei cîte trei!
20	Sosită la trăsură, ea-i arătă cocoanei Elenei gîngania
cea minunată.
— Da, zise aceasta. Aşa este! Trei-trei-trei.. depărtările parcă măsurate pe fir.
— Dar aceasta nici nu e gîrgăriţă,	grăi Iorgu, sosit
25	şi el la trăsură.
— Gîrgăriţă ori nu — întîmpină cocoana Elena — fata are dreptate, a văzut bine, a numărat bine, uite! Trei mari, patru mici şi cu toate aceste de trei ori cîte trei.
30	—	Orişicum i-am zice — adăugă Alina — e o dovadă
că el are dreptate cînd zice că natura nu stropeşte, nu mîzgăleşte, ci le aşează toate cu măsură potrivită, simetric şi armonios, ca să-ncînte	vederea. Uite!
Se poate artă mai desăvîrşită decît	în aceste şapte
35	pete şi pata albă deasupra lor? Puţin	îmi pasă dacă e
ori nu gîrgăriţă!
Iorgu se uită lung în ochii copilei. Vorbele „el are dreptate" îi zbîrnîiau în ureche. înţelegea atît de multe din ele şi ştia acum de ce a zis ea că cu el ar fi făcut
40	bucuros o plimbare la Valea-Boului.	Era încă acolo
şi muma sa, care n-a-ntrebat „cine «el»?“
339

— Adecă e un fel de gîrgăriţă, grăi dînsul turburat. Gîrgăriţele sunt de multe feluri. E gîrgăriţă care mănîncă mazărea, gîrgăriţă care mănîncă lintea, chiar grîul e mîncat de un fel de gîrgăriţe.
5	—	Atunci	sunt	mari	stricăciunile	făcute de ele!
exclamă Alina.
— Foarte mari, o-ncredinţa el. Se-ntîmplă adeseori [că] dintr-o sută de kilograme de mazăre mîncate de gîrgăriţe nu mai rămîn decît doauăzeci. Optzeci la sută
10 sunt pierdute.
— Să le stîrpească! strigă dînsa mîniată.
— Nu-nţeleg nici eu de ce nu se iau măsuri, adăugă cocoana Elena.
— E foarte greu, mamă, ca să nu zic peste putinţă>
15 răspunse el. îi vorbeam tocmai, cînd steteam colo,
domnişoarei despre stricăciunile făcute de pălămidă.
— Da! îl întrerupse Alina. E foarte frumos, adecă foarte urît. Sunt atît de proastă eu! Foarte urît e. Are seminţe înaripate, pe care vîntul le ia şi le duce unde
20 nu trebuie!
— Ei bine, domnişoară — urmă el — mizerabila aceasta zboară primăvara din floare-n floare şi-şi aşează oauăle în ovarul florii.
—-Ai spus-o aceasta ieri, colo sus, în apropierea
25 poieniţei, îl întrerupse iar Alina.
— Da, domnişoară, urmă el iar. De acolo, din ovarul plantei, putere omenească nu e-n stare să-l scoată.
— Iară gîrgăriţă de la voi vine la noi ca pălămida, adăugă Alina.
30	—Care va să zică cu aceste vă petreceţi voi timpul
şi	ne ţineţi pe noi în loc! grăi cocoana Elena.
— Da, cocoană-mare! o-ncredinţă Alina. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce frumoasă e plugăria. E ceva şi pentru femei. Eu, dac-aş avea pămînt...
35	Cocoana Elena se coborî din trăsură.
— Să mergem, copii — zise — aşa, încet, că merg
şi	eu cu voi. Soarele se ridică, şi Anica o să se supere
dacă nu mă găseşte-n-toarsă cînd se scoală.
Iorgu era însă intrat în rîvna lui şi peste puţin intră
40 în lan şi smulse iar o buruiană, apoi se-ntoarse cu ea la Alina.
340

— Uite — îi zise — ce floare frumoasă. Aceasta e una din cele mai spurcate buruieni, vestita neghină. Lasă că săcătuieşte şi ea pămîntul ca pălămida, dar sămînţa ei n-o mănîncă nici păsările, nici porcii, fiindcă
5 e într-însa o otravă de tot rea. Mîncînd pîne de grîu cu neghină, oamenii se-mbolnăvesc, au spasmuri, ba pot chiar să moară.
— Iar un lucru pe care nu-1 ştiam! grăi cocoana Elena. De aceea se zice că omul rău e ca neghina-n grîu.
10	—Are şi ea seminţe înaripate? întrebă Alina.
— Nu, răspunse el. Vîntul scoate însă buruiana din rădăcini şi-o poartă de ici pînă colo scuturîndu-i seminţele.
— Să mergem, copii, că d-na Ionescu se plictiseşte
15 aşa singură-n trăsură, stărui din nou cocoana Elena.
îşi mai iuţiră dar paşii.
— Care va să zică vîntul e şi el duşman al omului, zise Alina peste puţin. Noi, oamenii, avem atît de mulţi duşmani. Ici pălămidă, colo fel de fel de gîrgăriţe,
20	dincolo neghină, cîte şi mai cîte altele, tot duşmani răi.
— Asta n-am putea s-o zicem, îi răspunse Iorgu oprindu-se iar. Ar trebui să zicem că duşman a toate este omul, care mănîncă tot ceea ce-i priieşte şi stîrpeşte tot ceea ce nu poate să-i fie de nici un folos. Trăiesc
25	toate fiecare potrivit cu firea sa şi-n felul său. Duşman
cînd zici, la om te gîndeşti, căci duşman omului numai alt om poate să-i fie, ba se-ntîmplă că cel mai aprig duşman să-şi fie omul el însuşi sie.
Alina se uită nedumirită la el. Era pentru dînsa
30	prea adîncă filosofia aceasta. Nu-nţelegea cum poate
omul să-şi fie sie însuşi duşman.
— Aşa e, drăguţo, o-ncredinţă bătrîna, care o ştia chiar mai bine decît fiul său, aceasta. Slăbiciunile te fac pe tine însuţi duşman al tău. Dar să mergem, căci
35	începe să fie cald.
Ei îşi iuţiră iar pasul. Alina tot nu era însă dumirită. Ea avea o mulţime de slăbiciuni şi toate aceste dedeau farmec vieţii sale.
Deodată se opri şi iar îi venea să zică: „Eu sunt
40	atît de proastă".
341

   — Domnule Armaş! strigă acum. Ştiu! Duşmani îşi sunt sieşi oamenii proşti, leneşi, nepăsători. Ei bine! Dacă eu aş fi stat, aş lua tot pămîntul în stăpînirea mea şi nu le-aş da din el decît acelora care ară adînc şi
5	gunoiesc unde e nevoie, aleg numai sămînţă bună,
stîrpesc şi buruieni, şi gîrgăriţe, şi să vezi c-ar fi bine şi foarte frumos. E păcat să li se lase pămînt celor ce nu poartă grijă de el.
         Iorgu se uită ca omul care-şi vede gîndurile, iar 10	cocoana Elena era pornită s-o-mbrăţişeze şi să-i sărute
      ochii amîndoi.
         Acesta era gîndul de care a fost stăpînită ea toată viaţa ei, dar n-a ştiut să şi-l dea atît de desluşit pe faţă ! Da! E atît de mare mulţumirea de a osteni ca să le 15	vezi toate crescînd şi dînd rcd îmbelşugat. Nu e vrednic
să stăpînească cel ce nu ţine să aibă mulţumirea aceasta.
   — Să grăbim, copii, că iată livedea e aci — stărui dînsa iar — şi mult să nu stăm, căci Anica se va fi
20	sculat.
         Grăbea Iorgu, căci o vedea-n gîndul lui pe cocoana Anica plimbîndu-se busumflată, şi ceea ce încă mai mult îl zorea, o vedea spuindu-i Zoei cum a trebuit să aştepte, în vreme ce el se plimba cu Alina pe cine 25	ştie unde. Orişicît de mult ar fi grăbit însă, erau acolo
multe de văzut, ea ardea de dorinţa de a fi dumirită despre toate, iară el era covîrşit de slăbiciunea de a i le arăta şi a i le lămuri pînă-n cele mai mici amănunte.
         Aici era un măr şi colo un păr. Ea se uita la frunze 30	şi constata deosebirile dintre ele. El îi arăta coaja de
      pe trunchi şi de pe crăci, felul de a se desfăşura al coroanei, al rămurelelor, al mugurilor, ba se cobora-n pămînt şi-o-ncredinţa că nici rădăcinile nu se-ntind la fel, nici nu aceleaşi săruri le priiesc şi de aceea se 35	deosebesc şi-n ceea ce priveşte lemnul şi rcdul.
   Ea constata că nici la peri nu sunt frunzele la fel. El se-nteţea şi-i vorbea despre soiurile de peri, despre nobilitatea prin transplantare, despre felurile de altoire, despre prepararea solului.
40 Au urmat apoi prunii, cireşii, nucii, persecii, caişii de tot felul: putea soarele să se ridice, putea cocoana
342

Anica să se plimbe, căci ei erau perduţi amîndoi, ca beţivul care zice mereu: „Plec, iată plec!" dar bea înainte.
       Ceea ce era mai rău, ccccana Elena nu-i zorea nici ea, 5 căci mare îi era plăcerea cu care-i vedea umblînd de la pom la pom şi bucurîndu-se de toate.
— Mult e drăguţă fata dumitale, îi zise-n cele din urmă d-nei Icnescu. Aşa eram şi eu în ţinereţele mele: tcate-mi furau cchii şi mă-ndntau.
10	—E	bună	fală, răspunse d-na Ionescu. Seamănă
cu răposatul ei tată. Aşa mă plictisea şi el cu toate nimicurile, dar altfel era suflet de om.
— Eu n-am avut parte, grăi cccoana Elena. Nu ne potriveam delcc la slăbiciuni. El cu totul alte mul-
15 ţumiri căuta. Copii! strigă apoi, călcîndu-şi pe inimă. O să fie destul pentru astăzi.
Alina se-ntearse la ea ca copilul mustrat.
— Ştiu că-ţi pare rău. îmi pare şi mie, dar, uite, soarele a trecut de meazăzi şi-ncepe să scapete, îi zise
20 şi-o sărută pe amîndoi ebrajii curaţi şi rumeni.
Iorgu, înalt, voinic şi-mbrăcat într-un frumos costum de catifea, stetea ca cioplit din piatră la o parte.
—: Să ne ierţi, mamă — zise peste puţin — dar am uitat că mătuşa Anica aşteaptă.
25	•— Şi	e atît	de frumos şi de bine aici, adăugă Alina.
—‘Frumoase le vezi tu în ochii tăi! zise cocoana Elena.
„Frumoase,	frumoase! Dar ce zice cocoana Anica şi
ce va fi	zicînd	Zoe?!" îşi zise şi Iorgu, şi iar îi zbîmîiau
30 în ureche vorbele „stomac înfometat" şi „creieri însetaţi".
Auzind vorba „ochi", Alina tresări.
— Ah! exclamă, cuprinsă de un fel de extaz. Ştiu acum! înţeleg! Nu e gîrgăriţă: e ochiul-lui-Dumnezeu!
35 Ce minunat! Cele trei cîte trei pete sunt triunghiul ce se află deasupra Sfintei Treimi, în mijlocul căruia stă ochiul care le vede toate.
Iorgu, cocoana Elena, pînă chiar şi d-na Ionescu se uitară cu un fel de spaimă la ea. Nu se puteau dezmetici
40 cum a ajuns aşa ca din senin să se-ntoarcă la gîrgăriţă.
343

— Aşa e, fată, grăi-n cele din urmă d-na Ionescu; poporul ochiul-lui-Dumnezeu îi zice.
— Da! grăi şi cocoana Elena. Acum îmi aduc aminte că aşa-i zic ţăranii, dar nu mi-ar fi trecut niciodată
5 prin minte de ce anume îi zic aşa.
Nu-i mai zbîmîiau acum nici lui Iorgu-n ureche vorbele rostite de Zoe.
— în adevăr admirabilă numire! zise el pe şoptite.
       — Draga mamii! şopti şi d-na Ionescu şi-şi sărută şi 10 ea fata.
vi
Zbuciumări şi iar zbuciumări.
Se zbuciuma Zoe, se zbuciuma Iorgu, chiar şi Alina se zbuciuma.
15	Plecînd la Bucureşti, cocoana Anica n-a voit cu nici
un preţ să ia locul de la dreapta-n fundul trăsurii, căci era mai de casă, şi locul de la dreapta i se cuvenea d-nei Ionescu, oaspele familiei.
       Alina ţinea şi ea cu orice preţ să se urce pe capră, 20 de unde vedea mai bine —■ altă supărare pentru mama ei.
— Urcă-te, drăguţă, urcă-te! Aşa făceam şi eu la vîrsta ta chiar şi cînd era şi pentru mine loc în fundul trăsurii.
25	Bine nu era însă s-o facă.
       Ştie adecă orişicine care a călătorit în trăsură că nimic nu-1 face pe om atît de gînditor ca mişcarea mereu legănată. Cu cît mai repede înaintează trăsura, cu atît mai viuă e desfăşurarea gîndurilor. Dac-ar fi 30	rămas pe scăuneş, ar fi fost nevoită să bage de seamă
       la tot ceea ce face, să asculte ceea ce vorbesc cele doauă cocoane, să dea cîteodată răspuns ori să facă vreo- ntrebare. Acolo sus, pe capră, lîngă muscalul acela spîn, era numai ea singură şi-o luau gîndurile de nu mai 35	putea să ştie unde au s-o ducă.
Era obosită. Luînd ziua bună de la cocoana-mare şi de la Iorgu, s-a mai şi-nduioşat. După plecare, s-a uitat înapoi spre munţii din fundul văii, spre poieniţă, spre
344

lanuri şi spre livezi şi s-a-ntristat gîndindu-se că n-are, poate, să le mai vadă niciodată, nicicdată. Acum, abia acum înţelegea că sunt în adevăr slăbiciuni care-1 fac pe om duşman sieşi şi nu mai vedea nici ciocîrliile 5 ce se-nalţă cîntînd în văzduh, nici cocostîrcii ce se plimbau cu paşi chibzuiţi prin lanuri vînînd hrană pentru puişorii lor, nici mieluşeii drăgălaşi ce alergau zburdînd după mumele lor. Ochii ei, care alte dăţi le vedeau toate atît de frumoase, acum erau, parcă, lipsiţi de to	lumină. Lumea era pentru ea numai ceea ce i se petre-
       cea-n suflet. Ştiuse mai nainte, iar acum şi simţea, că sunt doauă lumi care se duşmănesc şi se căia de a fi făcut plimbarea la Valea-Boului, îşi făcea mustrări din ce în ce mai aspre pentru purtările ei uşuratece, în 15 adevăr copilăreşti.
Era sfîrşită copilăria ei!
O dezvinovăţire tot găsea: îi zisese şi el că nu poate să nu se ducă dacă cocoana-mare, chiar ea, le-a poftit pe dînsa şi pe mama ei.
20	Săracul de el! Pus alăturea cu cellalt, îl vedea atît
de prăpădit, încît îi venea să fugă cînd de el, cînd după el.
în zadar! Femeie era şi dînsa, şi poruncile firii sunt neînduplecate.
       — Ce mai faci tu, fată? o-ntrebă d-na Ionescu într-un 25 tîrziu.
— E aici bine şi frumos, mamă dragă!. răspunse ea cu glas tînguios.
Tot aşa ar fi răspuns şi Iorgu dacă mumă-sa i-ar fi pus aceeaşi întrebare.
30	Cocoana Elena însă nu-1 întreba pe el, ci pe sine însăşi
se scruta ce mai face.
       Trăise doauă zile de-nviorare pe care nu le-ar fi crezut mai nainte cu putinţă şi se simţea acum, după toate ostănelile, atît de bine, încît ar fi vrut să-mbrăţi- 35 şeze pe toată lumea.
— A fost bine şi frumos! zise ea după ce ei rămaseră amîndoi.
— Bunătatea ta neasemănată le-a făcut aşa, răspunse Iorgu sărutîndu-i mîna.
40	—Ai fost cuminte tu, întîmpină dînsa sărutîndu-1
pe frunte. Tot aşa să fii!
345

   — Mă tem însă ca nu cumva să te fi obosit prea mult, grăi dînsul.
   — Deloc! îl încredinţă ea. Asta e ceea ce mă miră şi mă bucură. De mult, foarte de mult nu m-am simţit atît de bine ca acum. Mi s-au dezmorţit toate, şi parcă lumea întreagă îmi rîde-nveselită. Ei!... urmă peste puţin. Ai văzut-o pe Zoe ?
   — Da — răspunse Iorgu — parcă era cam supărată la plecare.
   — Şi ?! grăi bătrîna. Ea se supără şi tot ea se şi-m- pacă! E alta. După felul în care i-a zis d-nei Ionescu „La revedere-n Bucureşti!“ mi se pare că se aşteaptă ca aceasta să-i facă vizita de rigoare. Nu se poate, Iorgule! D-na Ionescu e mai în vîrstă şi femeie cu rost. Vizita are s-o facă Zoe. O să i-o spun aceasta d-nei Ionescu îndată ce mă întorc. Dacă-i face Zoe vizita, are s-o întoarcă, dar fata n-are să şi-o ia cu dînsa. N-are ce să caute aceasta acolo. Iar dacă Zoe aşteaptă
— basta! — cu atît mai bine!
   Pe Iorgu îl trecură răcorile.
   Aceasta nu putea decît s-o înteţească pe Zoe.
   Trebuia neapărat să grăbească la Bucureşti ca s-o vadă mai nainte de a se fi întîlnit ea cu cocoana Anica.
   A şi plecat apoi după vreun ceas, tot singur ca Alina, pe capră, mînîndu-şi caii, care mergeau de capul lor, căci capul lui, plin de altele, era pierdut pentru ei.
   Un simţămînt de răspundere grea îl apăsa. îi era parcă săvîrşise o faptă nelegiuită, pentru care altul fusese osîndit, şi alerga la judecători ca să-şi mărturisească vinovăţia şi să se dea legat mai nainte de a fi prea tîrziu.
   Nu făcuse Zoe nimic, dar el ştia ce poate ea şi ce e-n stare a face cînd se îndîrjeşte, şi dacă-n locul ei ar fi fost un bărbat, i-ar fi căutat pricină ca să-l provoace şi să-i zboare creierii. Ea era însă femeie, şi nu rămînea decît să facă tot ceea ce omeneşte e cu putinţă ca să-i potolească mînia.
   Se umilea, dar îşi făcea datoria de apărător al nevinovăţiei.

Dacă de o rudă apropiată, de sora, de logodnica, dacă chiar de soţia sa ar fi fost vorba, el nu s-ar fi simţit mai mult îndemnat a-şi face datoria aceasta.
       Sosit acasă, primul drum i-a fost la d-na Ionescu, 5	să afle cum au făcut călătoria şi să-i spună că mama
sa se va întoarce peste doauă-trei zile şi doreşte să-i vorbească.
A găsit pe Alina, ca de obicei, singură, dar cu totul schimbată.
10	—Mama a plecat de acasă. Sunt singură, îi zise ea
într-un ton rece, parcă ar fi voit să mai adauge: „Şi te rog să pleci!"
Nu era nevoie de adausul acesta, căci el ştia chiar mai bine decît dînsa că aşa trebuie să facă.
15	—Vă rog să spuneţi d-nei Ionescu sărutări de mîni
din partea mea şi multe complimente din partea mamei, care o roagă s-o aştepte mercuri, cel mai tîrziu joi, căci doreşte să-i vorbească, grăi dînsul într-un ton ceremonios.
20	—Da, domnule Armaş, răspunse ea.
El stete puţin pe gînduri.
— Eu, domnişoară — zise apoi — am să vă mulţumesc pentru zilele bune pe care i le-aţi făcut mamei. De mult, foarte de mult acum n-am mai văzut-o atît
25 de înviorată ca acuma.
— O, Doamne! răspunse ea. Dar ce-am făcut eu?!
— Nimic dinadins! — întîmpină el — nimic, şi tocmai de aceea i-ai deschis inima şi-ai înveselit-o. încă
o	dată mulţumirile mele! repetă, apoi se-nchină de
30	plecare, îi întinse mîna, luă, ca alte dăţi, mîna	ei în
amîndoauă ale sale, dar acum o şi ridică spre	sine,
ca să pună pe ea o sărutare.
Alina tresări şi-şi retrase mîna ca din apă ferbinte.
„Ce-am ajuns eu, Doamne!" se tîngui apoi după ce
35 rămase iar singură.
Iar el ieşi în stradă, îşi răsuci de cîteva ori mustaţa şi o luă spre Zoe.
Sunînd, a ieşit feciorul să-i spună că coconi ţa nu-i acasă.
40	Iorgu iar îşi răsuci^mustaţa, îşi dete biletul de	vizită
şi se uită în faţa feciorului. Nu se mai îndoia că	el nu
347

spune adevărul, că dînsa nu vrea să-l primească şi-i venea să intre dînd năvală. Se stăpîni însă. Mai era şi un alt fel de năvală.
       — Să spui — zise — coconiţei că am să viu mîne 5 înainte de amiazăzi.
„Să mai aibă acum îndrăzneala de a-mi trimite vorba că nu se află acasă!" îşi zise plecînd el singur nu ştia unde, aşa, ca să nu stea într-un loc.
       Unde a fost ea după ce s-a întors acasă ? cu cine s-a io	întîlnit?	ce a spus despre vizita petrecută la Valea-
Boului?	Aceste erau întrebările care-1 frămîntau, încît
se ferea	ca nu cumva să-i iasă în cale vreunul dintre
       prietenii săi, care l-ar fi întrebat ce mai face, iar acasă îi era silă să se ducă şi astfel umbla prin străzile mai 15 dosnice fără de nici un ţel.
Dar dacă ea nici nu se gîndea să facă de ce el se temea atît de mult?
       De cîte ori era ispitit să-şi pună şi întrebarea aceasta, îi zbîrnîiau vorbele ei în ureche şi-o vedea înţepată la 20	plecarea	ei de la Valea-Boului. Nu mai rămînea decît
să-i mai	spună şi cocoana Anica cum a aşteptat şi-a
tot aşteptat în vreme ce ei se plimbau — aşa singuri — pe cine ştie unde.
       Trebuia neapărat s-o vadă pe Zoe mai nainte de a 25 se fi-ntîlnit ea cu cocoana Anica, şi grea i-a fost noaptea, nu mai puţin grea dimineaţa zilei de marţi.
Pe la zece el a sunat la uşa Zoei.
Acum n-a mai ieşit feciorul, ci fata din casă şi i-a spus că coconiţa nu s-a sculat încă.
30	Pe Iorgu îl trecură iar răcorile.
— Am să aştept, zise răsucindu-şi mustaţa şi intră, îşi scoase pardesiul, trecu în salon şi se aşeză ca înfipt pe cel mai apropiat dintre scaune.
Acolo a rămas apoi din ce în ce mai îndîrjit şi utîndu-se 35 din ce în ce mai des la ceasornic. S-au făcut zece şi jumătate, unsprezece fără un sfert, unsprezece în cap. El răsufla cîtecdată din greu, îşi răsucea mustaţa, rostea printre dinţi vorbele: „Du mein lieber Gott!“ dar şedea înfipt pe scaun.
40	Pe la unsprezece şi jumătate, în sfîrşit, Linica a venit
să-i spună că coconiţa s-a sculat, dar se găteşte.
348

„Aoleu!" zise Iorgu în gîndul lui. Mai aşteptase el ca ea să se gătească şi ştia cît o să aştepte.
— Dar — adăugă Linica — dacă sunteţi cumva grăbit, coconiţa m-a însărcinat să vă spun că vă aşteaptă
5 în camera de toaletă.
Iorgu se săltă în picioare parc-ar fi fost aşezat pe arcuri.
       Zoe era îmbrăcată, foarte bine îmbrăcată, s-ar putea zice chiar gătită, nu însă pentru salon, ci pentru 10 acolo unde se afla, şi-i şedea bine găteala, poate chiar mai bine decît cea de salon.
îndeosebi Iorgu aşa n-o mai văzuse şi, ajuns în faţa ei, nu mai ştia de ce a venit.
       Ştia însă ea nu numai ce gîndeşte, ci şi ce are să-i 15	spună.
— Mă iartă — zise întinzîndu-i mîna ei bine îngrijită— că te-am făcut să aştepţi atît de mult.
— Nu însă în zadar; eşti prea bună, răspunse el şi-i sărută mîna.
20	Ea nici nu tresări, nici nu şi-o retrase. Era încă de
mult obicinuită cu aşa ceva.
— M-am culcat aseară tîrziu — urmă dînsa — iar proasta asta de Linica n-a îndrăznit să-mi spună că aştepţi. Şezi, Iorgule, adăugă aşezîndu-se pe canapea
25 şi poftindu-1 pe scaunul din apropierea ei. Vei fi aflat, poate, de prin gazete că bunul nostru prieten Philippart pleacă peste cîteva săptămîni ca să angajeze şi capitaluri franceze pentru marea întreprindere de la Baia de-Aramă. Prinţul a dat o masă de adio în onoarea 30	lui şi am fost poftită şi eu, ca acţionară. Era lume multă,
animaţiune mare şi am stat pînă după miezul nopţii! Dar tu vei fi avînd ceva grabnic ...
— Nu! răspunse el. Doream numai să văd cum te-ai întors şi cum te simţi după ziua de alaltăieri.
35	— îţi mulţumesc, întîmpină dînsa. Foarte bine. A
fost o zi de tot plăcută. Păcat că n-a fost mai lungă. Tant' Elen o fi cam obosită. Teamă mi-e să nu fie prea multă osteneala ce şi-a dat cu noi.
       — Deloc! grăi Iorgu înveselit că poate să spună 40 ceea ce dorea. Ieri dimineaţă a mai făcut cu noi şi cu
349

d-na Ionescu o plimbare pe la ţarini şi prin livezi şi-am lăsat-o la plecarea mea în foarte bună dispoziţiune.
— Ah! exclamă Zoe. E plimbarea pe care doream s-o fac eu. Noi, femeile, cele mai multe, ba aş putea
5 să zic toate, avem o slăbiciune firească pentru toate cele ce se petrec în natură. îndeosebi la mine slăbiciunea aceasta e un fel de manie. Sunt în stare să alerg ziua întreagă pe cîmp şi prin păduri şi nu-mi închipuiesc viaţă mai fericită decît cea petrecută la ţară. îndeosebi 10	semănăturile şi plantaţiunile tale trebuie să fie foarte
frumoase.
— N-ai decît să vrei, şi ne vei face mamei şi mie o mare bucurie venind să le vezi, o încredinţă Iorgu.
— Am să profit! răspunse ea. Chiar în curînd. Să
15	nu uiţi ce-ai zis acum.
— Pentru mine — grăi dînsul — nu poate să fie mulţumire mai mare decît să arăt ceea ce am făcut şi să spun ceea ce mai am de gînd să fac.
       — Aceasta am văzut-o şi-o înţeleg, zise ea. Stăruinţa 20 cu care îi dedeai domnişoarei Ionescu explicaţiuni e
dovadă că-ţi face plăcere orişicine care-ţi cere lămuriri.
       Lui Iorgu îi trecu un fel de junghi prin inimă cînd ea aduse vorba de Alina, şi el se uită în faţa ei cu oarecare frică dacă nu cumva se oglindeşte în ea vreo trăsă- 25	tură de ironie.
— Aşa e! zise apoi. Păcatul tuturor celor ce fac ori ştiu cîte ceva.
— E gentilă domnişoara Ionescu, adăugă Zoe. Plină de viaţă şi de interes pentru toate, încă copil la vîrsta
30 ei. Mi-o închipuisem cu totul altfel.
— Nu uita că e elevă, încă elevă, stărui Iorgu.
— Aş ! întîmpină Zoe. Nu toate elevele sunt ca ea. Cele mai multe sunt drăcoaice. Dînsa e fiica d-nei Ionescu, o damă foarte bine, aşezată, totdeauna la
35 locul ei — societate cu deosebire plăcută.
Iorgu, zăpăcit, nu se putea dezmetici.
Erau numai ei amîndoi şi ar fi voit să-i sărute iar mîna şi să-i ceară iertare pentru gîndurile rele ce-şi făcuse despre dînsa. Ar fi făcut-o dacă nu şi-ar fi adus 40 aminte de cele spuse de mamă-sa în ceea ce priveşte vizitele.
350

Nu avea mama lui dreptate, dar ea era mama lui, şi nici cu gîndul nu putea el să se abată de la cele voite de ea.
        Atît era de pătruns de înţelepciunea Zoei şi de multa 5	ei bunătate de inimă, încît era nemîngîiat că nu poate
să-i zică: „Şi mama e de părerea ta în ceea ce priveşte pe d-na Ionescu şi de aceea nu aşteapta să vie dînsa la tine, ci du-te tu la ea".
        „Da! — îşi zise — în acest trup cu forme atît de 10	desăvîrşite numai asemenea suflet poate să sălăşluiască!"
înţelegea acum şi admiraţiunea pe care o aveau atît de mulţi pentru dînsa.
        Deşi toate acestea s-au desfăşurat în puţine clipe în sufletul lui, dintr-o singură căutătură şi, mulţumită 15	de sine însăşi, ea schimbă vorba.
—Tant' Elen cînd se-ntoarce? întrebă.
— Mîne mă duc s-o iau — răspunse el — şi dacă nu vine chiar mîne, o să ne întoarcem poimîne.
— Ce păcat! oftă dînsa. Ar fi fost atît de frumos
20	să mă duci iar cu tine.
— Vino! exclamă el înveselit.
•— Nu se poate! răspunse ea. O zi, doauă, poate chiar trei trebuie neapărat să mai rămîn la Bucureşti.
— De ce, mă rog?
25	Ea dete din umeri şi stete puţin pe	gînduri.
— Tot pentru cuvîntul pentru care am fost nevoită să plec de la Valea-Boului mai nainte de a fi dorit şi cam supărată, grăi dînsa.
Iorgu iar se turbură.
30	*—Nu pot să-mi dau seama, zise.
Ea rămase iar gînditoare.
— Pot să mă razem pe discreţiunea	ta, grăi	apoi.
— Eşti femeie şi eu sunt bărbat: mă	superi stînd	la
îndoială.
35	—Şezi ici lîngă mine, îi zise ea vorbind mai încet
şi arătîndu-i loc pe canapea. îţi spusei — urmă apoi — că Philippart pleacă. Trebuie neapărat să am mai nainte de a fi plecat o-ntîlnire cu el.
        Iorgu, foarte neplăcut atins, ar fi voit să se scoale 40 şi să se aşeze iar pe scaun. Auzise prea adeseori vor-
351

bindu-se despre legăturile ei cu Philippart şi îi era oarecum silă să mai asculte şi £xplicaţiunile ei, fără îndoială mărturisiri indiscrete. Era însă osîndit să le asculte.
5	— Philippart, străin, nu are legături în ţară, urmă
ea rostind vorbele răspicat. Prinţul a trăit mai mult în străinătate şi are puţine legături. Avînd eu multe legături în societatea bucureşteană, am luat înţelegere cu dînşii, şi cele mai multe din acţiunile întreprinderii
10 au fost plasate de mine. Ţi-o spun aceasta ţie, vărul şi bunul meu prieten — urmă ea — pe deplin încredinţată că de la tine n-o să afle nimeni, chiar nici tant' Elen.
El se uită iar cuprins de admiraţiune la ea şi-i întinse mîna, gata de a i se lega cu jurămînt.
15	Ea-i luă mîna şi i-o strînse cu toată căldura şi rămase
ţiind-o.
— Dacă m-aş fi îndoit cîtuşi de puţin, nu ţi-aş fi spus-o, cum n-am mai spus-o nimănui, deşi aş fi avut multe şi puternice cuvinte de a o spune, urmă ea. Ţineam însă
20 ca tu, mai ales tu să ştii de ce trebuie neapărat să-i vorbesc mai nainte de a fi plecat.
— îţi mulţumesc pentru încredere, grăi dînsul şi iar îi sărută mîna o dată şi încă o dată. Eşti un adevărat bărbat!
25	— Ba sunt femeie, femeie slabă—răspunse ea cuprinsă
de înduioşare — o biată femeie care nu ştie ce să facă cu sine însăşi.
Iorgu era om în carne şi în oase, iar carnea străbă- tută-n lung şi-n lat de sînge cald e izvor de ispite şi de
30 rele îndemnuri.
Nu! mama lui nu avea dreptate, dar el era fiul ei şi trebuia să ţină seamă de slăbiciunile ei şi era timpul să plece.
— Cînd mai vii, Iorgule? întrebă dînsa oftînd.
35	— îndată după întoarcerea mea, răspunse el.
Peste puţin apoi, cînd feciorul ieşit iar la iveală îi ţinea pardesiul, dînsa îşi deschise iar uşa, scoase capul ei cel frumos prin crăpătura uşii şi strigă:
— Iorgule, spune d-nei Ionescu multe complimente
40 din partea mea. Şi domnişoarei, Iorgule! adăugă peste
puţin.
352

VII
   Omul nu cu ochii, ci cu mintea vede, şi orişicît de bine ar fi deschişi ochii, dacă mintea nu e limpede, toate pătrund alandala şi pocite-n suflet. Tot astfel nu numai 5 ea însăşi prin sine aude urechea. I s-a părut lui Iorgu că era oarecare ironie în vorbele rostite de Zoe cu căp= şorul scos prin crăpătura uşii, dar i s-a părut numai, chiar şi aceasta pe o clipă. în clipa următoare el era pătruns de datoria de a face serviciul de poştalion, 10 ducîndu-i d-nei Ionescu multele complimente.
   Deocamdată trebuia să treacă pe la tribunal, ca să vadă ce mai e pe acolo şi să-şi facă rosturile pentru ziua de mîne, cînd urmă să plece la moşie, ca s-o aducă pe mumă-sa, ba, poate, şi pentru cea de poimîne.
15	Scăpînd de la tribunal, s-a dus la antreprenorul cu care
      luase înţelegere pentru reparaturile de la casele boiereşti şi pentru zidirile din nou, pentru care planurile erau gata şi rămînea să se aleagă locul bine potrivit. Iorgu ar fi dorit ca alegerea aceasta să se facă fie ziua 20	următoare, fie joi, iar antreprenorul nu putea să iasă
      la Valea-Boului decît duminecă.
         Vorba era de grajduri pentru cai, pentru boi de jug, pentru vaci, pentru viţei şi de coteţe pentru porcii de îngrăşat şi pentru cei de prăsilă, de şoproane şi de un 25	grînar, toate cum un adevărat agronom ştie să şi le
      chibzuiască.
         Gospodar cu rost, Iorgu luase hotărîrea de a-şi arde cărămida chiar în apropierea curţii, şi-n timpul iernii lucraseră oamenii la curăţirea pădurii, tăind copacii 30	însemnaţi de el. Lemne pentru arderea cărămizii erau
      deci destule şi rămînea numai să se hotărască locul unde are să se facă cuptoarele de cărămidă, pentru ca să fie cărate lemnele acolo. Luase înţelegere cu nişte bulgari ca să-i facă ei cărămida. S-a dus şi pe la ei, 35	ca să vie deodată cu antreprenorul.
   Mai avea apoi cea mai grea parte a treburilor, să treacă şi pe la Zerlendi.
   Inginerul hotarnic lucrase cu multe întreruperi, dar zicea că e — chip — gata cu măsurătorile, mai
4 0	rămînea numai să se facă adunarea la faţa locului a
353

vecinilor pentru ca să se poată face autentificarea planului. Lucru foarte greu. O dată lipseau unii, altă dată ■— alţii. Se amina deci realizarea împrumutului la Creditul Fonciar, iar pînă la seceriş mai era mult şi 5 contul curent la Zerlendi era pe sfîrşite.
   Unde îi mai rămînea lui Iorgu cap şi pentru servicii de poştalion ?!
   Mai erau apoi şi altele.
   Sîrbii şi muntenegrenii porniseră, precum zisese maio- 10 rul Catargiu, războiul, şi prin ţară treceau zi şi noapte ofiţeri şi voluntari din Rusia în haine civile, ca să le vie într-ajutor şi să le ducă arme şi muniţiuni. în ţară agitaţiunile erau din ce în ce mai înteţite, Petre Gră- dişteanu cutriera mahalalele, şi	ciomăgaşii lui popa
15	Tache steteau	în toate colţurile	la pîndă, ca să se-
ncaiere cu cetele roşiilor. Acesta e timpul cînd bineştiutul Orăşanu, la „lordache în centrul acţiunii, a făcut din ţuică „idee", din vin „pricină", din mititei „plebei", din trandafiri „patricieni", din fleică „inocentă" şi tot 20	aşa înainte, ca	albii să nu mai ştie	cum să-şi comandeze
„porţia", nici	cum să-şi încheie	„protocolul".
         Coconul Mitiţă de la Creditul Fonciar, fiind şi om politic, nu mai avea dar timp pentru mijlociri binevoitoare. L-a căutat Iorgu în trei rînduri şi n-a putut să-l 25 prindă, iar Zerlendi stetea pe gînduri.
   Lucrările începute trebuiau cu toate acestea să fie scoase la capăt, căci amînarea lor era împreunată cu perderi mari.
   Iorgu s-a-ntors dar cam plouat la Valea-Boului, 30 unde duminecă nu putea să se-ntoarcă cu mîna goală, îi era parcă toate i se pun înpotrivă, dar îşi făcea din cînd în cînd şi cîte o mustrare, căci „sezonul", care acum era pe sfîrşite, îi încurcase socotelile, încît mereu îşi aducea aminte de deosebirea pe care coconul 35 Iancu Talpă o făcuse între socoteala negoţătorească şi cea boierească.
întors la Valea-Boului, el iar era-n voie bună. A găsit-o pe cocoana Elena tot veselă; ba, după ce i-a spus că el duminecă iar trebuie să vie, dînsa s-a răzgîndit 40 şi-a zis că are să mai steie pîn-atunei la moşie, unde se simţea atît de bine. Avea Iorgu cuvinte de a nu se
354

bucura de aceasta, dar ea îi era mamă şi nu putea s-o mîhnească.
Cu atît mai grăbit era să se-ntoarcă la Bucureşti pentru ca să-şi facă rost de bani pentru duminecă.
5	— Iorgule, îi zise cocoana Elena la plecare. Eu mai
stau pînă duminecă. Luni mă-ntorc şi abia marţi o s-o pot vedea pe d-na Ionescu. Te pomeneşti că pînă atunci ea se duce la Zoe. Du-te chiar azi şi-i spune c-o rog să nu se ducă mai nainte de a ne fi văzut.
10	Pe Iorgu-1 cuprinse un fel de ameţeală.
■— Da! mamă, zise şi le dete bici cailor.
Nu era el acum numai plouat, ci şi uluit în puterea cuvîntului.
       Să se ducă să spună multe complimente din partea 15 Zoei şi tot atunci să mai spună şi că n-are să-i facă vizită aceleiaşi Zoe.
Nu-i era lui destule celelalte': trebuia să mai cadă şi asta pe capul lui?!
       Era peste putinţă ca el să le facă amîndouă: cri una, 20	ori alta !
Nu! Alegere nu-i rămînea.
       Mama lui iar n-avea dreptate. Vorba nu era numai de vîrstă, ci şi de stare, de rang, de poziţiune socială. Cine era Zoe şi cine doamna Ionescu. Trebuia cu toate 25	aceste să facă ceea ce i-a zis muma sa.
Cum se uita atunci în ochii Zoei ?!
Era un lucru de nimic, încît îţi venea să rîzi, iar lui îi venea să plece de la Bucureşti pentru ca să scape din strîmtorarea în care era pus.
3 0	Întîia oară în viaţa lui era ispitit să fie de rea-credinţă,
să umble cu minciuna, să se făţărească, să se înjosească pe sine însuşi în gîndul său.
       „Ce prostie! îşi zise în cele din urmă. Eu mă zbucium ca vai de mine, şi te pomeneşti că-n timpul acesta fie 35 una, fie alta dintre ele a şi făcut vizita ori e hotărîtă s-o facă."
Aceasta ar fi fost scăparea lui.
Sosit deci acasă, el nu s-a dus la d-na Ionescu. Zicea că e prea tîrziu.
40	Joi dimineaţa iar nu s-a dus. Era prea de dimineaţă
şi avea să alerge-n alte treburi, mai urgente.
355

Cu atît mai puţin putea să se ducă pe la Zoe, care-1 credea încă la Valea-Boului.
       După-amiazăzi a umblat pe la Zerlendi, pe la Credit, iar pe la Credit a stat cu inginerul hotarnic, şi iar era 5 prea tîrziu ca să se ducă la d-na Ionescu.
       în adincimile sufletului său răzvrătit se pornea din ce în ce mai stăruitor un glas care-i zicea: „Omule, tu minţi, vrei să te-nşeli pe tine însuţi, eşti de rea- credinţă faţă cu mama ta. Nu ţi-e ruşine?! Cum ai să 10	te uiţi în ochii ei şi cei ai să-i răspunzi cînd ea te va
întreba de ce nu te-ai dus nici ieri, nici azi unde te-a trimis ea?"
       în zadar! Nu s-a dus joi seara şi nu era nici vineri dimineaţa în stare să se ducă. S-a dus însă pe la un- 15	sprezece la Zoe, ca să afle, oarecum pe nesimţite, dacă
nu cumva vizita s-a făcut, şi-n cazul că nu s-a făcut, să stăruie ca s-o facă dînsa mai nainte de a se fi-ntors mama lui la Bucureşti.
îşi potrivise lucrurile foarte bine-n capul lui.
20	„Am s-o-ntreb — îşi zicea — dacă nu cumva a văzut
       pe d-na Ionescu. Dacă-mi răspunde «da», am să-i spun mamei că era prea tîrziu cînd am ajuns să văd pe d-na Ionescu, pe care am căutat-o în mai multe rînduri. Iar dacă-mi răspunde « nu », găsesc cuvinte de a o îndupleca 25 fără ca ea să simtă că e un capriciu al mamii la mijloc."
„Tot minciuni! striga acel glas din adîncimi. Tot rea-credinţă faţă cu mama ta! O porneşti, omule, pentru un lucru de nimic pe un povîmiş primejdios şi cazi, cazi, nu poţi să ştii pînă unde."
30	S-a dus, cu toate aceste, şi, abia ajuns în faţa Zoei, a
fost covîrşit de simţămîntul că nu poate, că e prea slab, că nu-1 iartă firea să facă acest prim pas, orişicît de mic ar fi el.
       A dus-o cum a dus-o pîn-aci, dar mai departe nu, 35 şi atît era de muiat, încît Zoe a rămas cuprinsă de viuă îngrijorare-n faţa lui.
— Ce este, Iorgule?! îl întrebă. S-a-ntîmplat ceva? Nu cumva tant' Elen, în urma ostănelilor...
— Nu! o întrerupse el. E bine! Are să se-ntoarcă
4 o luni.
356

— De ce nu s-a-ntors ieri, cum era vorba? stărui dînsa. Tot e ceva la mijloc.
— Nu! o întrerupse iar dînsul. Tocmai simţindu-se bine acolo a ţinut să mai rămîie cîteva zile.
5	—	Tu ai ceva, Iorgule, grăi dînsa. Mie, mai ales mie,
n-ai să-mi ascunzi adevărul.
Tocmai aceasta era ceea ce el era nevoit a face, şi ca să scape, trebuia să-i spună ceva.
— Sunt cu totul altele — zise el — lucruri pentru
10 care voi, femeile, nu prea aveţi interes... Mizeriile
zilnice ale daraverilor.
Zoe rîse cu hohote.
— Aida-dee! exclamă. Se vede că eşti începător şi neamţ, care le măsoară toate cu milimetrul şi le cin-
15 tăreşte cu dramul, încît se sperie şi de cea mai neînsemnată încurcătură în sccoteli. Şezi ici lîngă mine. Ia spune de ce e vorba. Tu cunoşti acum secretele mele: destăinuieşte-mi-le pe ale tale.
Iorgu se sîmţea fericit că poate să scape spuind ade-
20 vărul, numai adevărul, dar tot îl rodea cugetul că minte şi	spuind adevărul, căci nu pentru aceasta venise la ea.
îi vorbi despre planurile sale, despre cărămidari şi antreprenori, despre inginerul hotarnic şi despre Creditul Fonciar, despre Zerlendi şi despre nepotrivirea
25 socotelilor sale, dar gîndul lui se-ntorcea mereu la întrebarea dacă poate ori nu să-i spună şi de ce a venit.
Zoe asculta şi le-nţelegea toate, dar se uita-n faţa lui şi era cuprinsă de simţimîntul că mai e ceva ce el nu spune.
30	—Şi pentru atîta lucru eşti tu atît de îngrijat?!
îi	zise ea. O mică strîmtorare momentană.
— Nu e mică, o-ntrerupse el.
— Ţi se va fi părînd ţie mare fiindcă nu eşti obicinuit cu asemenea greutăţi, urmă dînsa. Ori mai e şi ceva
35 ce nu-ţi dă mîna să-mi spui? 'Vorbeşte deschis. Nu cumva ai avut vreo perdere-n cărţi ?
— Nu, grăi dîndul neplăcut atins. Cărţi n-am ajuns încă să joc.
Zoe iar rîse cu hohote. Acel „încă" îi părea de tot hazul.
40	— Cărţi se joacă pretutindeni, şi e chestiune de tact
social să nu zici că tu nu joci cînd toată lumea joacă.
357

iar accidentele neplăcute sunt lucru de sine înţeles la jocul de cărţi, grăi dînsa.
Vorbea din experienţă. Nu doară c-a suferit şi ea vreodată pe urma unor accidente, dar ştia pe alţii
5 care au suferit.
— Dar dacă zici că nu — urmă — atunci nu mă- ndoiesc că aşa şi este. Nu te superi însă dacă-ţi voi spune că eşti un copil. Greutăţile de care-mi vorbeşti pentru un om cu averea ta sunt înlăturate în timp de cîteva
10 ceasuri.
El clătină din cap.
— Ştiu ce vrei să zici, urmă iar dînsa. Crezi c-ar fi un act de rea-credinţă şi ţi-ai perde creditul dacă te-ai împrumuta şi de la altcineva şi Zerlendi ar afla c-ai
15 făcut-o aceasta.
—-Fără-ndoială, zise el.
Ea ridică degetul.
— Eu sunt numai femeie — grăi dînsa — dar la de aceste mă pricep mai bine decît mulţi oameni de afaceri,
20 în tot cazul mai bine, precum se vede, decît tine.
Era foarte adevărat ceea ce spunea.
Deşi cheltuitoare, ea nu era uşuratecă. Cheltuia numai cînd putea s-o facă aceasta fără de scădere pentru avutul ei. Juca şi cărţi, dar numai cu oameni care se
25 bucurau cînd ea cîştiga. O adimenea risipa şi-mbuibarea, dar pentru ale ei era foarte cruţătoare. Trecuse prin doauă divorţuri, dar a ştiut să-şi aleagă advocaţi iscusiţi, care au reuşit să-i scape zestrea chiar cu oarecare spor.
30 Se pricepea la-nvîrteli, încît avea cuvinte de a se bucura că-1 găseşte pe Iorgu în o mică „strîmtorare momentană", din care nu-i era greu să-l scape.
•— Care e suma de care ai avea nevoie pînă la seceriş ca să răsufli mai uşor? îl întrebă dînsa în tonul omului
35 de afaceri.
— Vreo doauăzeci, treizeci de mii de lei, răspunse el cam în silă.
— Să zicem doauăzeci şi cinci de mii, urmă ea. Suma aceasta o ai încă azi, ca împrumut amical,. discret,
40 despre care nimeni afară de tine şi de mine nu are să ştie nimic.
358

El se uită mirat la ea.
— îl cunoşti pe bătrînul Cohen? întrebă dînsa.
— Nu i-am auzit niciodată numele, răspunse el.
       — E un evreu spaniol — grăi dînsa — un om ori- 5 ginal, care umblă şi azi îmbrăcat în caftan, încins cu
brîu verde, tradiţionala „burtă verde", şi poartă vechea şapcă cu cozorcc. Are bani şi-i dă cu multă discreţiune.
*— Nu mă-ncurc ! strigă Iorgu.
       ■—N-ai să te-ncurci, îl încredinţă Zoe. Am eu credit 10 la bătrînul acela şi mă-mprumut tot cu procentele pe care i le plăteşti lui Zerlendi. O facem şi-o ştim numai noi amîndoi.
Iorgu rămase cuprins de zăpăceală. Nu. Aşa ceva nu i-ar fi trecut nicicdată prin gînd.
15	-—Nu, Zce dragă, grăi dînsul. Nu se poate! Ar fi
prea mult.
Cum?! El vine la ea cu rea-credinţă şi nu-ndrăzneşte să-i spună de ce a venit, iară ea îi sare-n felul acesta într-ajutor.
20	Şi ce-ar zice mama lui dac-ar afla că el a şi primit
ajutorul acesta?!
— Să le lăsăm aceste, Zoe, urmă el. Am să mă descurc eu într-un fel oarecare.
       Adevărul era că Zce îşi avea micile economii depuse 25	la bătrînul Cohen şi ţinea să-l ajute pe vărul ei ca să-l
aibă mai bine legat.
— Iorgule! zise ea ridicîndu-se. îţi dai seamă că mă jigneşti adînc prin purtarea ta? Te văd în strîmtorare, vreau să-ţi dau un mic ajutor, şi nu primeşti.
30	De ce nu ?! Eu am încredere oarbă-n tine şi nu cer nimic
       de la mîna ta, nu-ţi dau, ci mijlocesc, iar tu zici „nu"! De ce nu?! Bagă de seamă că duminecă ai să pleci, iar mîne e sîmbătă şi evreul acela nu mai stă de vorbă cu nimeni. Dacă n-o facem azi înainte de şase, el aprinde 35	luminările şi s-a mîntuit.
Iorgu tot numai „nu!" putea să zică, nu însă cu aceeaşi hotărîre ca mai nainte.
       La urma urmelor ce era?! Un împrumut pe trei luni de zile, pînă la seceriş. Nu era oare totuna dacă-1 40	face la Cohen ori la Zerlendi? Greutatea era numai c6
zice mama lui. Ea nu-i cerea, ce-i drept, niciodată
sm

socoteală, dar nici n-avea nevoie, căci îi spunea totdeauna, din propriul lui îndemn, ce-a făcut şi c4 are de gînd să mai facă. Aceasta nu putea să i-o spuâă şi, prin urmare, nici s-o facă.
5	El scoase ceasornicul şi se uită la el.
   — Nu sunt încă doauăsprezece — zise — mai mult ca să scape. Mai avem şase ceasuri. Să vedem. Am să mai alerg, şi pe la patru, cel mai tîrziu pe la cinci iar sunt aici, ca să-ţi spun dac-am reuşit ori nu.
10	Gîndul lui era să-i vină prea tîrziu — tot o minciună.
   — Foarte bine! răspunse ea. Ca să vezi că sunt sinceră, îndată ce mă voi fi-mbrăcat, am să mă duc la Cohen ca să iau banii. îi ai la dispoziţiunea ta pînă duminecă dimineaţa. Dacă reuşeşti fie azi, fie mîne să
15 scapi altfel din încurcătură, îi dau evreului banii înapoi.
   Iorgu îi mulţumi iară şi iarăşi plecă uitîndu-se iar la ceasornic.
         Era cel mai potrivit timp ca să se ducă la d-na Ionescu şi să facă ceea ce ar fi trebuit să-ndeplinească 20	îndată după-ntoarcerea sa de la moşie.
   Întîia oară în viaţa lui se vedea intrat în conflict cu mama sa. Ea o năpăstuia pe Zoe, dar numai pentru că după spusele altora îşi făcuse o idee cu desăvîrşire greşită despre dînsa. Datoria lui era să	aibă, cum a
25	avut mai nainte, inima deschisă faţă cu dînsa	şi s-o
      dumirească, s-o-ncredinţeze despre înţelepciunea Zoei şi despre bunătatea ei sufletească. îl strivea cugetul vinovăţiei de a nu o fi făcut aceasta cînd mama lui l-a însărcinat să se ducă la d-na Ionescu şi de a fi lăsat 30	să treacă atîta timp fără ca să se ducă.
   Şi totuşi...
         S-a dus, ce-i drept, la d-na Ionescu, i-a spus multe complimente din partea mamei sale, i-a spus că aceasta abia luni se va întoarce, dar cînd era să-i spună şi 35	celelalte, a lunecat pe căi piezişe.
   — Aţi mai văzut pe verişoara mea Zoe	de cînd	v-aţi
      întors la Bucureşti? a-ntrebat dînsul.
Era un fel de minciună în dosul acestei, întrebări, căci el venea de la verişoara Zoe şi aceasta n-ar fi 40 lipsit să-i spună dacă ar mai fi văzut pe d-na Ionescu, care nu putea nici ea să deie alt răspuns decît că „nu"*
360

   — Pare-mi-se că mama doreşte să mergeţi împreună ca s-o vedeţi, grăi dînsul. Nu mi-a spus-o aceasta, dar aşa mi s-a părut.
   Zicînd-o aceasta, el a împlinit dorinţa mamei sale, dar tot numai minţind a-mplinit-o!
   Astfel, începînd cu lucruri de puţină însemnătate, ia omul deprinderea de a umbla pe căi piezişe, de a spune una cînd gîndeşte alta, de a se amăgi pe sine amăgind pe alţii şi de a nu-şi mai face mustrări cînd e de rea-credinţă.
   Plecînd de la d-na Ionescu, el răsuflă mai uşor ca orişice om care a scăpat de o sarcină neplăcută, şi se bucura că Alina nu se-ntorsese încă de la şcoală, căci ea, îndrăzneaţă cum ştie cîteodată să fie, ar fi putut să zică, cum i-a zis şi lui odată: „Dar nu ţinem să ne vedem cu coconiţa aceea!"
   Scăpat de grija aceasta, îi rămînea să mai scape şi de celelalte.
   Ca să răzbeşti în asemenea împregiurări, se cere oarecare hotărîre, oarecare stăruinţă, chiar oarecare, îndrăzneală, iar aceste ţi le dau strîmtorările care te- mpintenează. E greu să baţi la uşa altora ca să ceri şi n-o faci aceasta decît fiind nevoit a o face. Mai avea să ieie de la Zerlendi peste doauăzeci şi trei de mii de lei. Bancherul era însă de părere că e cestiune de prudenţă să-şi rezerve suma aceasta pentru seceriş, cînd va avea nevoie neapărată de bani. Ei şi-ar fi schimbat, poate, părerea aceasta dacă coconul Mitiţă ar fi pus iar
o	vorbă bună. Se putea însă ca coconul Mitiţă să fie şi el de aceeaşi părere.
   Era greu să se mai ducă pe la Zerlendi, dar uşor nu era nici să-l caute pe coconul Mitiţă.
   Şi de ce cînd Zoe era şi ea gata să-i pună banii pe masă ?
   Vineri seara era gata să pună caii şi să plece iar la Valea-Boului, ca să i le spună mamei sale toate din fir în păr şi s-o-nduplece-
   S-a răzgîndit însă,
   Făcuse-n timpul iernii şi cheltuieli pe care ar fi putut să nu le facă. Acum era vorba de lucruri de mare

folos, pe care nu mai putea să le amine. Aceasta o ştia şi mama lui. Era dorinţa ei fierbinte ca să fie restaurate casele boiereşti, în care-şi petrecuse copilăria şi tinere- ţele, şi faţa ei se lumina cînd îi vorbea despre grajduri, şoproane şi grînar sistematic.
„Ce mi-e dacă-i spun mai nainte ori în urmă ?! îşi zise el. Tot una e. Vorba e că am să-i spun şi am să-i dau toate lămuririle îndată ce voi fi sosit iar la Valea- Boului."
Sîmbătă dimineaţa, cînd se-mbrăca să se ducă la Zoe, i s-ia mai pus şi întrebarea dacă are ori nu să-i spună acesteia că are să-i facă mumei sale împărtăşire despre împrumutul de doauăzeci şi cinci de mii de lei.
„O facem şi-o ştim numai noi amîndoi", zisese Zoe.
Ar fi fost de rea-credinţă dacă nu i-ar fi spus că mai are să fie şi a treia care ştie.
Iar o întîmplare neaşteptată însă.
Cînd ieşea ca să se ducă la Zoe, s-a pomenit faţă-n faţă cu Alina, care se-ntoarcea de la şcoală.
I-a zis frumos „bună dimineaţă" şi-a întrebat-o în franţuzeşte:
— Comment gava-t-il?
Dînsa i-a zis un „Grand mergi!“
— Şi mă bucur că, din întîmplare, te-ntîlnesc, ca să te rog să-i spui cocoanei-mari sărutări de mînă din partea mea. Mama şi eu îi mulţumim, dar n-am avut şi nu avem de gînd să profităm de bunăvoinţa ei.
— De ce, domnişoară? întrebă dînsul.
— Pentru că noauă nune place doamna aceea, răspunse Alina cu inima deschisă.
Iorgu rămase parcă i-ar fi tras cineva în piaţa Teatrului o palmă.
Locul unde se aflau nu era potrivit ca să-i deie cuvenitele lămuriri; s-a mărginit deci să-i zică:
— Vă-nşelaţi, domnişoară!
— Poate! i-a zis Alina şi şi-a căutat de drum.
El iar nu mai ştia ce să facă.
Mari picături de sudoare rece i se iveau pe frunte cînd se gîndea ce-şi vor fi zicînd mama lui, doamna Ionescu şi copila cea-ndrăzneaţă cînd se vor întîlni.
Dar el nu mai putea să se-ntoarcă.

„Ei bine! n-am să-i spun!" îşi zise plecînd mai departe.
       N-ar fi putut în clipa aceea să-şi deie seamă dacă Zoei, mamei sale, ori nici uneia din amîndoauă n-are 5	să-i spună: ştia numai că bărbatul trebuie să fie discret
şi n-are să se amestece în gîlcevile femeieşti.
       A găsit-o pe Zoe mai veselă şi mai plină de farmec decît orişicînd, în adevăr fericită că poate să-i facă neînsemnatul serviciu amical. Dacă el ar fi dat şi ea 10	ar fi primit, mulţumirea ei n-ar fi atît de mare şi de
sinceră.
Nu mai ştia — biata femeie — ce să-i facă, unde să-l aşeze şi cum să-l încînte.
       El însă, bărbat în putere, a rămas statornic şi nu 15	i-a spus nici dacă-i face ori nu mamei sale împărtăşire
despre cele ce a făcut, nici mai ales dacă i-a spus ori nu d-nei Ionescu şi Alinei multele complimente şi celelalte.
       Nu doară că ... dar un om ca dînsul trebuia să fie 20	discret.
După plecarea lui, Zoe, mai răsfăţată decît de obicei, iar a scos căpşorul prin crepătura uşii.
—■ Am uitat, Iorgule, să te-ntreb: ce mai face Gîrgă- riţa? strigă dînsa.
25	El se-ntoarse şi se uită cu ochi mari şi cam blejit
înapoi. Nu putea să se dumirească cum a ajuns ea aşa deodată să-i vorbească despre gîrgăriţă.
— Nu e gîrgăriţă, Zoe — răspunse cu cea mai deplină seninătate — e ochiul-lui-Dumnezeu!
30	Zoe îşi muşcă buzele, îşi retrase căpşorul şi închise
uşa.
VIII
„Doi pepeni într-o mînă nu poţi să ţii", aşa zice românul.
35 Putea Iorgu să fie gospodar la Valea-Boului şi procuror la Bucureşti. Cîtă vreme coconul Iancu Talpă îşi avea scaunul în Senat, nu-i prea cerea nimeni socoteala dacă lipsea cîte o zi, chiar şi cîte doauă de la tri
363

bunal. Era însă el om deprins a le face toate cu toată inima, şi cînd se afla la Bucureşti, gîndul îi era dus la Valea-Boului, iar cînd se afla la Valea-Boului, îşi făcea mustrări pentru că lipseşte de la tribunal.
5 Duminecă a umblat cu cărămidarii şi cu antreprenorul, n-a găsit dar timp să spună mamei sale ceea ce ar fi avut de spus. Luni a grăbit acasă pentru ca să nu lipsească de la tribunal. Pe drum nu putea să-i vorbească în toată tigna, cum se cuvine. Rămînea să-i vorbească 10	seara. El s-a-ntors însă cam supărat acasă.
Mai era adecă şi un al treilea pepene pe care avea să-l ia în mînă.
       Generalul Florescu, ajuns în fruntea guvernului, ţinea să arate că românul e în adevăr născut oştean 15	şi-a-nceput să-i adune pe ici, pe colo pe voinici, să le
pună puşcâ-n mînă, căciula cu pană de curcan în cap şi să-i deprindă cu „dreapta-stînga /" ...„una, doauă, trei !“ şi aşa mai departe, după cum cere „reglementul".
       Iorgu, ofiţer de călăraşi, trebuia să meargă şi el pe 20	cîteva săptămîni tocmai acum, la cel mai nepotrivit
timp.
— Ei vezi, Iorgule ?! îi zise cocoana Elena, chiar mai mîhnită decît el. Tu însuţi ţi-ai făcut-o.
— Datoria faţă cu ţara sa trebuie să şi-o facă ori-
25	şicine! răspunse el.
       Ea n-a zis „nu!“, dar împăcată cu gîndul acesta nu era şi iar a petrecut noaptea în nedormire* ziua următoare iar s-a sculat tîrziu şi iar se ridica cu anevoia din jeţul ei, iar îi venea din cînd în cînd un fel de sfîr- 30	şeală.
— Dacă tu pleci, şi trebuie să pleci — îi zise ea pe înserate — mă duci iar la moşie. Ce fac eu aici aşa singură în timpul cît lipseşti tu?
— Singură ai fi şi acolo, răspunse el. Aici tot ai pe
35	tant' Anica, ai pe Zoe, ai chiar aci aproape pe d-na
Ionescu şi pe fiica ei, care îţi este, dacă judec bine, foarte simpatică. *
— N-am pe nimeni, întîmpină dînsa. Cocoanele acelea nu sunt de seama mea. Nu doar că m-aş fi uitînd la
40 stare ori la neam. Văd numai omul. Nu ne potrivim însă eu şi ele riici la fire, nici la gînd. Iar fata aceea — adă-
364

       ugă peste puţin — e foarte drăguţă, dar şi ea, pare-mi-se tot numai acolo la ţară mai ales umblînd cu tine de la una la alta. Aici, cu o bătrînă neputincioasă ca mine, în curînd i s-ar urî de mi-ar fi milă de ea. La ţară 5	e cu totul altfel, urmă iar. Acolo sunt inimi închise cu
zăvorul, pe care le deschizi dacă ştii să găseşti cheia zăvorului.
Iorgu asculta cu gîndul dus, încît abia îşi mai da seamă despre înţelesul vorbelor ce auzea.
1 o	Acum era cea mai potrivită ocaziune ca s-o dumirească
în ceea ce priveşte pe Zoe.
— Eu cred *— zise — că pui prea mult temei pe cele ce ţi s-au spus despre Zoe, cunoscînd-o mai de aproape ...
15	Cocoana Elena îi aruncă o căutătură aspră.
— O cunosc îl întrerupse; e făţarnică, vicleană şi plină de răutate.
— Eu cred că ...
       — Nu crede nimic! îl întrerupse iar dînsa cu nervo- 20 zitatea omului bolnăvicios, care nu mai e-n stare să
sufără nici o contrazicere.
El tăcu cuprins de simţămîntul că nu e potrivită nici ocaziunea aceasta.
— Acum, în timpul celor cîteva zile pe care le-am
25	petrecut la moşie—urmă dînsa — m-am	încredinţat
că tot mai trăiesc oameni care mă ştiu	din timpul
copilăriei mele, şi e mare mîngîierea de a-i vedea oum se bucură cînd văd că-mi aduc aminte de dînşii, vie e mulţumirea de a sta de vorbă cu dînşii	despre cele
30	de mult trecute. Aici ce găsesc? încă o	dată: n-am
pe nimeni. Sarcină sunt pentru toţi, adăugă întristată.
Lui îi era cu toate aceste greu să şi-o gîndească acolo departe, în vreme ce el îşi face rîndul în oştire.
— Dar vorbim şi noi, grăi dînsul. Eu n-am primit
35	încă ordinul de chemare, şi-o să mai treacă timp pînă
ce-mi va veni rîndul. Pîn-atunci se pot întîmpla multe şi ni se vor fi schimbat, poate, şi părerile.
       N-au mai stăruit nici el, nici ea, dar gîndul lui era dus la cele grăite de dînsa, şi Alina îi era încă mai 40	dragă.
365

   îşi deduse, ce-i drept, de gol răutatea femeiască prin îndrăzneala cu care i-a spus că nu-i place cocoana aceea, dar mama lui era şi ea de aceeaşi părere.
   „Da! îşi zise. E în adevăr oarecare făţărnicie în 5 întregul fel de a fi al Zoei. Nici că e cu putinţă să nu fie. Prin mijlocul lumii pline de oameni făţarnici, nesăţioşi, pizmătareţi, plini de rele îndemnuri nu poţi răzbi dîndu-ţi pe faţă gîndurile şi simţămintele. Mai ales pentru o femeie cu strălucitele ei însuşiri, 10 făţărnicia e neapărată armă de apărare, iar făţărnicia şi vicleşugul sunt cam acelaşi lucru. Societatea în mijlocul căreia trăieşte a făcut-o cum i se pare mamii, dar fondul ei sufletesc e bun, în adevăr bun."
   El, cu toate acestea, iar se temea de Zoe. Iar îi zbîr- 15 năiau în ureche vorbele rostite de dînsa acolo sus în poieniţa cea frumoasă, iar o vedea înţepată la plecarea ei de la Valea-Boului, iar era pornit să sară în apărarea nevinovăţiei. îi era parcă ochiul ei ager pătrunde în adîncimea sufletelor şi ea simte ce gîndesc 20 alţii despre dînsa, ştie ce-a zis Alina.
   El avea dreptate.
Zoe era cu mult mai deşteaptă decît ca să nu fie izbită de apropierea sufletească dintre el şi Alina. Chiar şi dacă n-ar mai fi fost şi celelalte, ea a fost 25 cuprinsă de o mînie nenfrînată cînd el a rostit vorbele „nu e gîrgăriţă, ci ochiul-lui-Dumnezeu".
El a zis-o aceasta în toată nevinovăţia, crezînd că e vorba de gîngania despre care ea vorbise-n zeflemea. Nu putea să-i treacă prin gînd că ea îi zice Alinei „Gîr- 30 găriţă". Ea însă nu putea să ia vorbele lui decît drept răspuns îndrăzneţ la-ntrebarea ei.
   Mergînd deci iar pe la dînsa, el a găsit-o cu totul schimbată.
   Nu doară că l-a primit rece şi înţepată ca la plecarea 35 ei de la Valea-Boului. Nu! Tot gătită, nu ca pentru salon, tot zicîndu-i: „Şezi ici lîngă mine!", tot desfă- şurîndu-şi farmecele, mai afectuoasă decît orişicînd, tot plină de cel mai viu interes pentru toate cele ce el a făcut ori are să facă.
40 „E făţarnică — zise el în gîndul lui — dar făţărnicia ei e plăcută şi plină de bunătate."
366

— Se poate ?! exclamă dînsa cînd el îi vorbi despre greutăţile ivite în urma nevoii de a lua parte la concentrare. Atît ar mai trebui! De dragul unui fleac de concentrare n-ai tu s-o laşi pe tant' Elena singură.
5	La urma urmelor, tu, singurul fiu al unei văduve,
chivemisitorul unei averi mari, ba chiar şi magistrat, nici nu trebuia să intri în oştire.
El se ridică-n picioare.
— Asemenea lucruri nu se discută! îi zise. Sunt o
10	dată soldat şi am să-mi fac datoria ca orişicare altul.
— Mofturi! răspunse ea. înţeleg să fii chemat la război. Da! atunci ai să te duci. Dar la o concentrare?! E destul o vorbă pusă de coconul Iancu pentru ca să nu-ţi vie ordinul de chemare, şi toată lumea o să găsească,
15	să fii încredinţat, că lucrul e foarte firesc.
— Şi tu crezi, Zoe, că eu sunt în stare să fac aşa ceva ?! o-nfruntă el.
— Ei bine! şopti dînsa. O să fac eu chiar şi fără de voia ta.
20	— Mă insulţi, Zoe! strigă el, cu obrajii aprinşi.
Simţind c-a ajuns la limita peste care nu poate să treacă, ea se ridică, îl cuprinse cu braţul şi-l trase iar lîngă sine pe canapea.
— Potoleşte-te, îi zise cu multă dulceaţă. Ai drep-
25	tate. 'Aşa trebuie să vorbească un bărbat, şi mai
       ales un Armaş. Dacă zici tu „nu!" nu! Slăbiciunile femeieşti n-au să te scoată din sărite. Eu mă gîndeam la neliniştea de care atît tu, cît şi tant' Elen aveţi să fiţi chinuiţi în timpul petrecut de tine la concentrări, 30	E o jertvă, Iorgule.
Carnea străbătută-n lung şi-n lat de sînge cald fiind în adevăr izvor de ispitiri, Iorgu se simţea sub braţul ei în mare strîmtorare şi făcu o mişcare parcă ar fi vrut să iasă de sub el.
35	Zoe iar rîse cu hohote, apoi i se uită-n faţă.
— E de tot hazul, şopti printre dinţi. Ce-ar zice ea dacă ne-ar vedea şezînd aşa unul lîngă altul, aici, pe canapea aceasta?!
El rămase-nţepenit, ca şi cînd un junghi ascuţit i-ar
4 0	fi atins pieptul deasupra inimii. Prima pornire îi era
367

să pună mîna pe junghi şi să-l înfingă-n pieptul ei. Se ştia însă legat la amîndoauă mînile.
— Nu pot să-mi dau nici eu seamă, îi răspunse stăpînindu-şi firea şi dîndu-şi silinţa de a rîde şi el.
5 Cred însă că n-ar zice nimic. Ar găsi că e un lucru foarte firesc ca un văr şi o verişoară să se lepede de făţărniciile convenţionale, să-şi spună unul altuia toate gîndurile şi să şadă cum şedem noi aici.
— Ar fi prea cuminte dac-ar zice aşa, întîmpină Zoe.
10	— Dacă nu e, cu atît mai rău pentru dînsa, grăi dînsul.
Mie — adăugă după o clipă de răzgîndire — la urma urmelor, puţin îmi pasă!
Zoe nu mai stărui. Era mulţumită cu atît. Treaba ei era să vie şi celelalte.
15	Iorgu era mîhnit de a fi zis ceea ce a zis, dar mustrări
nu putea să-şi facă. Iar sîmţea că e şi răutate în inima Zoei şi că mînia ei s-ar fi revărsat asupra nevinovatei dacă el şi-ar fi dat adevăratul gînd pe faţă. în faţa vicleniei numai prin făţărnicie te poţi apăra.
20	După ce el a plecat, dînsa iar şi-a scos căpşorul prin
crăpătura uşii, dar de astă dată ca să strige:
— La revedere, în curînd, Iorgule. Ai auzit? în curînd!
■—Da! a răspuns el. în tot cazul, înainte de plecare.
25	Era timpul ca să se ducă la tribunal. Întîrziase
puţin şi altă dată ar fi oprit o bîrjă şi s-ar fi aruncat în ea! învăţul are şi dezvăţ şi, posomorit cum era, el şi-a urmat drumul a-ndelete.
„Adecă de ce să-mi fac eu inimă rea ?! îşi zise urmînd
30	şirul gîndurilor cu care plecase de la Zoe. E cu	desă-
vîrşire adevărat că n-o priveşte ceea ce fac ori nu fac fie la Zoe, fie orişiunde aiurea fără ca s-o ating pe ea, ba chiar ca s-o feresc de răutăţile aşa-zicînd fireşti ale altora. Da! Nu-mi pasă şi n-are să-mi pese!"
35 împăcat astfel cu sine însuşi, el îşi iuţi pasul,	peste
puţin opri o birjă şi se aruncă-n ea.
Doauă zile-n urmă a primit ordinul de chemare, şi iar s-au schimbat toate.
Avea să meargă cu escadronul său la Tîrgovişte,
40 unde se făceau exerciţiile regimentului, şi cocoana Elena stăruia şi acum s-o ducă la moşie.
368

Nu-i rămînea decît s-o facă aceasta.
Seara, în ajunul plecării, cocoana Elena ţinea, o formă deşartă, să treacă pe la d-na Ionescu să-i spună că pleacă şi să ia ziua bună de la dînsa.
5 Iorgu a-nsoţit-o nu numai bucuros, ci chiar cu un gînd ascuns.
Au găsit-o, se-nţelege, şi pe Alina acasă.
        Aflînd că Iorgu pleacă, iar cocoana-mare nu rămîne acasă, ci se-ntoarce la Valea-Boului, ea a rămas năucită. 10	—De ce, cocoană-mare? a-ntrebat.
— Ce să fac aici aşa singură? răspunse aceasta.
— Cum singură? Nu suntem aici şi noi, mama şi eu? stărui Alina.
        — Da, doamnă, stărui şi d-na Ionescu. Suntem sub 15 acelaşi acoperiş. O singură uşă închisă ne desparte,
şi n-avem decît s-o descuiem şi pe aceasta.
Iorgu se bucura.
— Aşa am zis şi eu, grăi dînsul. Aş fi mai liniştit ştiind-o aici. Ajutaţi-mă şi d-voastre adăugă uitîndu-se
20 la Alina.
— Sunteţi foarte drăguţe — răspunse bătrîna — dar gîndul meu e rupt. Eu sunt o sarcină grea şi cîtecdată urîtă, cer multe şi mă supăr uşor. Aici, între pereţii strîmţi, mi se-ntunecă viaţa. Acolo am deasupra mea
25 cerul şi-mpregiurul meu lumea cea largă şi plină de toate, iar oamenii de acolo sunt deprinşi cu greutăţile şi cu supărarea, încît li se pare puţin ceea ce eu cer de la dînşii.
        — Eu nu-ndrăznesc să zic că nu aveţi dreptate, 30 zise d-na Ionescu. Aici e în adevăr plicticoasă viaţa.
Nu îndrăznea nici Alina, dar se uita cînd la Iorgu, cînd la mama lui şi-n cele din urmă buza ei de din jos se puse şi ea pe plîns, ca cei doi ochi.
        — Cocoană-mare, ia-mă şi pe mine! grăi dînsa cu 35 voce tînguioasă.
D-na Ionescu se uită mirată la dînsa. Iar nu-şi mai cunoştea fata, dar nu o ierta buna-cuviinţă să o şi spună aceasta.
        Iar Iorgu se cutremură. O vedea parcă pe Zoe într-un 40 colţ şi-i auzea hohotele. El trebuia cu orice preţ să- mpedece lucrul acesta.
369

— La ce vă gîndiţi, domnişoară?! exclamă dînsuj. Nu se poate! Cum ai putea să lipseşti de la şcoală acum, la sfîrşitul anului?
        — Am trecut materia la toate obiectele — îl încre- 5 dinţă ea — sunt bine preparată, mă prezent la examen
şi ies, ca totdeauna, între cele dintîi.
— Da! — grăi d-na Ionescu cu mîndrie părintească
— totdeauna între cele dintîi, nicicdată mai mult decît a treia.
10	—Dar absenţa cum îi vei scuza-o? stărui dînsul.
— Lucru de puţină însemnătate! răspunse ea. Dacă mama îmi dă voie, va găsi şi o motivare oarecare.
— E prea mult, domnişoară! Dă-ţi seamă ...
— Lasă, omule, fata-n pace! strigă cocoana Elena.
15	Cine ce pierde cînd i se face plăcerea aceasta?! Te iau,
drăguţă, dacă-ţi dă mama ta voie.
D-na Ionescu nu putea zice că nu-i dă voie, iar Iorgu, deşi uluit nu mai îndrăznea să stăruie.
— Aici e una, iar acolo alta, urmă bătrîna întor-
20	cîndu-se spre Iorgu. Să-ţi pară bine că-i fac fetei o
plăcere, care şi pentru mine tot plăcere e.
— Dar bine îmi pare, răspunse el; zic că e chiar prea mult!
        Au plecat apoi dimineaţa toţi trei la Valea-Boului, 25	el pe capră, mînîndu—şi caii tăcut şi-ncruntat, iar
ele în fundul trăsurii, voioase şi vorbind despre cîte toate.
        întors iar la Bucureşti, el trebuia să se ducă, precum a făgăduit, la Zoe, căci ziua următoare pleca la Tîrgo- 30	vişte.
Cum avea să-i spună că mama lui a plecat la Valea- Boului însoţită de Alina?
Trebuia să-i spună?
Ce zicea dînsa dacă-i spunea?
3 5	Ce zicea dacă nu-i spunea şi afla mai tîrziu?
„Ei, nu mă duc!" zise el îndîrjit.
Dar ce zicea dînsa dacă el nu se ducea?
„Puţin îmi pasă ! îşi zise şi mai îndîrjit. Nu mă duc !" Nici nu s-a dus.
40	La Tîrgovişte, tinereţe, sănătate, veselie, toate cele
bune; gîndul lui era însă mereu dus mai mult la Bucu
370

reşti decît la Valea-Boului. Multe putea să zică şi mai ales să facă Zoe şi presimţiri urîte îl făceau posomorit şi răzleţ.
După cîteva zile, zarvă mare: a venit de la Bucureşti 5 ştirea că generalul Florescu s-a retras şi vodă a-nsărci- nat pe Ion C. Brătianu să formeze guvernul. Unii chiuiau, alţii erau plouaţi, iar alţii, porniţi spre răzvrătire, înjurau în gura mare.
   Iorgu era deznădăjduit.
1 o în starea sufletească în care se afla, el le vedea toate în negru. După vederile cu care se-ntorsese din străinătate şi după cele ce aflase în cercurile politice cu care venise-n atingere de cînd se afla în ţară, el îi socotea pe roşii ajunşi la putere drept oameni care s-au 15	lepădat şi de legea strămoşească şi de moravurile,
părinţilor, şi de tradiţiunile naţionale, şi se folosesc de toate mijloacele, de minciună, de adimeniri, de sîluiri, ca să dărîme tot ceea ce a mai rămas din trecut şi să înfiinţeze o lume nouă, în care nu cei mai vrednici, 20	ci cei mai vicleni, mai stăruitori şi mai lipsiţi de scrupule
au să stăpînească, prigonind fără de milă pe continuatori lucrării pornite de părinţii lor. Vinovaţi îi făcea însă nu pe aceştia, ci pe boierii care se ceartă între dînşii şi dintre care cei mai mulţi îşi petrec viaţa 25	alergînd după plăceri uşuratice ori dîndu-se chiar la
îmbuibări şi la desfrîu.
         „Nu mai e mîntuire. Zadarnice sunt toate silinţele! îşi zicea. Se destramă societatea noastră. Drojdia se face spumă, şi cei de jos se ridică deasupra: mergem 30	încetul cu încetul spre Comuna de la Paris!"
   Aceasta îi era starea sufletească-n ziua cînd a primit o telegramă scurtă:
   ,lVino fără de-ntîfziere. Tant* Elen moartă. Plec acolo.
35	Zoe"
   în urechile altuia vorbele acestea ar fi sunat parcă ar fi zis: „Ura ! S-a mîntuit!“ El le-a cetit în mai multe rînduri. înţelegea, ştia, era încredinţat că mama lui
371

a murit, dar nu o simţea moartă, nu era încă pătruns de gîndul că de aici înainte a rămas singur în lume.
         Mai aveau să treacă vreo şapte ceasuri pînă la plecarea de la Titu a trenului ce venea de la Craiova spre Bucu- 5	reşti. Fără ca să mai spună cuiva ceva, el se duse în
grajd, îşi puse şaua pe armăsar, strînse chinga şi-ncă- lecă. Peste puţin însă îşi opri calul. Prea ar fi fost nevoit să aştepte la Titu.
         „Nu! zise. La Valea-Boului!"
10 Vedea-n gîndul lui lungul drum pe care trebuia să-l facă pîn-acolo, dar tot sosea mai curînd decît ducîndu-se la Bucureşti, ca să plece de acolo. El şi armăsarul lui ştiau să scurteze drumurile.
         Plecat o dată, el gonea năucit de-un singur gînd: că 15	mama lui nu mai trăieşte. Chiar şi acum îi fulgera însă
din cînd în cînd prin minte întrebarea: „Ce va zice Zoe cînd o va găsi pe ea plîngînd la picioarele moartei ?!“
         Tot n-o cunoştea încă pe Zoe, care în asemenea împrejurări nu putea decît să-mbrăţişeze, să sărute, 20	să acopără de laude.
         La Valea-Boului se adunase lume multă, care-şi făcuse socoteala cînd poate să ajungă la Bucureşti, să plece de acolo şi să sosească, şi nu-1 aştepta încă. Au alergat deci toţi cînd el a intrat în curte călare pe 25	calul înspumat, plin de praf şi de noroi şi obosit frînt.
   Alina îi alergă cea dîntîi în cale şi se opri la capul scării cu ochii secătuiţi de multul plîns şi cu capul plecat în faţa lui.
   — A fost bine, tot bine, grăi dînsa cu vocea limpede.
30	Seara şedea în jeţ. Eu îi spuneam nimicuri şi ea rîdea
cu toată inima. Deodată i-a venit sfîrşeala, a leşinat şi a murit. Eu ce mai puteam să fac cînd nu ştiam că aşa se moare ?!
         Abia acum era Iorgu răpus de sîmţămîntul că e 35	moartă mama lui, şi lacrămile-1 năpădiră.
   — Făcut-ai prea mult! I-ai îndulcit cele din urmă zile ale vieţii! zise, şi, fără ca să mai ţie seamă de cei de dimpregiurul lui, o-mbrăţişă şi-i sărută ochii amîndoi.
372

IX
         După-nmormîntare, Zoe, nemîngîiată, cu ochii plînşi, albă la faţă, în doliu mare, care-i şedea foarte bine, a ţinut s-o ducă ea pe Alina acasă şi să-i mulţumească, 5 în numele familiei, atît ei, cît şi d-nei Ionescu.
   A fost, aşa-i zisese şi lui Iorgu, o inspiraţiune în adevăr fericită ca răposata să se ducă la moşie însoţită de copila atît de-nţeleaptă şi dulce la fire.
         Iară Iorgu iar a-ncălecat şi-a grăbit la Tîrgovişte 10 pe acelaşi drum lung.
   La Tîrgovişte a găsit inimi simţitoare. Oamenii suntem cu toţii, şi durerea orişicăruia e durerea tuturora. La „reglement" nu se prevede însă că oşteanul poate să plece la-nmormîntarea mumei sale fără ca să fi 15 cerut mai nainte voie de la mai-marii săi, şi el căzuse în vina grea de a o fi făcut aceasta, iar noul guvern era alcătuit din oameni care ţin ca de la legi şi de la reglemente nici o abatere să nu se facă.
         Erau trecute timpurile cînd o vorbă pusă-n ase- 20 menea împregiurări de coconul Iancu le netezea toate. Noul guvern luase, precum se zicea, mătura cea mare şi curăţa mai şi mai decît Orăscu la Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică după căderea „Junimii". Se mai porniseră şi pregătirile electorale, şi fiecare 25 om era cîntărit şi trecut după valoarea lui electorală la catastif, iară Iorgu era dintre nu tocmai numeroşii care-şi spun fără.de-ncungiur părerile. Chiar şi dacă cei de la Tîrgovişte ar fi voit să tragă cu buretele, erau cei de la Bucureşti care ţineau să profite de ocaziune 30 spre a frînge cerbicia unui boier înfumurat.
   în Iorgu se răzvrătea sîmţămîntul de om, dar se zbătea zadarnic, căci nu-i rămînea decît să se supună pedepsei în gîndul lui umilitoare.
         La un lucru nu se putea gîndi: dacă vorba coconului 35	Iancu nu mai preţuia nimic, mai era la Bucureşti
      cineva care ştia să-şi. deschidă şi acum toate uşile. Era Zoe, care le afla toate şi era încredinţată că oamenii politici, fie ei albi, roşii, chiar negri, toţi sunt cavaleri galanţi şi deschid cînd o femeie prezentabilă Ie bate la 40	uşă, asculta cu plăcere şi fac bucuros ceea ce li se cere,
373

mai ales cînd e vorba, ca-n cazul acesta, de un lucru echitabil.
Cînd inima îi era deci mai grea, Iorgu a primit iar
o	telegramă scurtă:
5 „Fii liniştit. Toate sunt în regulă.
Zoe"
Nu! El nu trebuia să se sîmtă rămas singur în lume. Mai era cineva care se gîndea în toată clipa la el.
       „O fi ea făţarnică, vicleană şi plină de răutate, dar 10	nu şi faţă cu mine!" îşi zise,	cuprins de-nduioşare.
El nu se-nşela.
       Ea în adevăr se gîndea în toată clipa la dînsul şi multe, foarte multe era-n stare să facă de dragul lui. Tocmai pentru că el nu era ca cei mai mulţi, ea îl iubea .15	şi se simţea umilită că el n-o	simte ori nu vrea s-o
ştie aceasta. Mai ales după ce	l-a văzut îmbrăţişînd
pe Alina, ea era strivită de simţămîntul că-i sunt zadarnice toate silinţele şi aştepta chinuită de-ndoieli un scurt răspuns de mulţumire de la dînsul.
20	Au trecut însă cîteva zile fără ca să-l fi primit.
Venise adecă la Tîrgovişte vestea că noul guvern a luat dispoziţiuni pentru trimiterea la vatră a celor concentraţi, ba, drept luare-n bătaie de joc, scosese-n vînzare căciulile ce găsise prin magazii pentru dorobanţi. 25 Iorgu se aştepta deci în toată clipa să se întoarcă la Bucureşti, ca să-i mulţumească prin grai viu.
La Bucureşti a găsit o lume noauă, pretutindeni, pe stradă, prin biurouri, la Şosele, prin localuri publice, la tribunal, mutre lui necunoscute. Noul ministru de 30 Justiţie, Eugen Stătescu, un om şubred şi poate că de aceea zăcaş, destituise ori mutase pe cei mai mulţi dintre judecători, ca să facă loc pentru oamenii săi ori pentru cei recomandaţi de alegătorii cu trecere. Pînă chiar nici uşierii nu mai erau cei de mai nainte, 35 încît Iorgu, un fel de Blehan, era scîrbit şi a luat hotărîrea de a-şi da demisiunea.
Chiar mai schimbat decît lumea era însă el însuşi.
Deprins a se răzema pe mţeleapta lui mamă şi a ţinea în toate împregiurările seamă de vederile şi de
374

simţămintele ei, ca nici măcar în gînd să n-o jignească, el, rămas de capul lui, se uita cuprins de temeri împregiurul său şi nu mai ştia ce să facă şi de ce să se ferească, în acelaşi timp, scîrbit de cele ce se petreceau împre-
5 giurul lui, el nu mai stăruia în vederile sale de mai nainte, nu se mai încălzea pentru nimic, nu mai ţinea seamă de părerile altora şi era mereu pornit să zică: „Ce-mi pasă ? !“ Nu se mai socotea parte din societatea în mijlocul căreia trăia, şi dacă n-ar fi fost la mijloc 10 lucrările începute pe moşie, ar fi plecat departe, cît mai departe.
Primul drum pe care trebuia să-l facă după sosirea lui la Bucureşti era cel mai scurt, la d-na Ionescu.
Acesta însă era şi cel mai greu.
15	Nu doară că se	căia de a fi făcut ceea ce a făcut
îmbrăţişînd-o, ca pe o soră, pe Alina în faţa tuturora. Aşa trebuia să facă. Mama lui ar fi înviat ca să-l mustre cu toată asprimea, căci un laş nevrednic de a fi pus în rîndul oamenilor ar fi fost dacă n-ar fi făcut-o.
20	Dragă i-a. fost copila chiar din clipa cînd a văzutro
zugrăvită pe perete, dar nu îi era iertat s-o mărturisească aceasta. Orişicît de dureros ar fi fost atins cînd ea a făcut mărturisirea că cu cellalt ar face bucuros plimbarea la Valea-Boului, el a înţeles-o şi s-a stăpînit. A 25 scăpat, ce-i drept, vorba că el şi ea sunt o lume pentru sine, dar, intrat în toiul vieţii bucureştene, în curînd a fost cuprins de sîmţămîntul că-n mijlocul societăţii din care el face şi trebuie neapărat să facă parte viaţa li-ar fi nesuferită. Un Armaş nu putea să se însoţească 30 decît cu o femeie de seama lui. El trebuia să se jertfească, şi grija lui cea mai mare era să se depărteze încetul cu încetul de dînsa, că să n-o compromită.
Cu totul altfel vedea acum lucrurile.
Oarele petrecute	cu dînsa-n poieniţă, printre ţarini
35 şi printre livezi, îi	erau neuitate. Neuitată îi era slă
biciunea pe care o prinsese mama lui pentru copilă. Neuitate îi erau vorbele! „nu mă mai uit la stare, nici la neam!" Pătrunsu-s-a cu desăvîrşire de gîndul că nu e-n viaţa omenească nimic mai frumos decît ca 40 soţ şî soţie să se potrivească la fire, să aibă aceleaşi slăbiciuni, să caute aceleaşi mulţumiri.
375

Tocmai de aceea însă Zoe, care-i pătrundea-n inimă şi-n gînd, I-a-ncredinţat că orişicare femeie care iubeşte se potriveşte întru toate cu iubitul ei. N-avea decît să se uite bine împregiurul său pentru ca să găsească
5 şi între cele de seama lui una care-i dă chiar mai mult decît ceea ce găsise la Alina.
Nu voia, dar se socotea dator să caute.
Acum era slăbită-n sufletul lui conştiinţa acestei datorii.
10 Covîrşit de sîmţămîntul că boierime nu mai este, că numai pe ici, pe colo a mai rămas cîte un boier adevărat, care însă nu mai însemnează nimic în viaţa ţării, el mai era şi adimenit de credinţa că mama lui a rînduit oarecum cu limbă de moarte să aibă sub 15 ocrotirea sa pe copila care i-a-ndulcit cele din urmă zile ale vieţii şi i-a închis ochii.
Da! Era dezlegat de datoria cea grea, putea să asculte numai de pornirea inimii sale.
       îi era însă iertat s-o mărturisească aceasta? Ştia el 20	ce gîndeşte şi ce simte dînsa? Se aflau în	primele zile
ale anului de doliu: cîte şi mai cîte se	mai puteau
întîmpla în timpul acestui an ?! Se cutremura gîndin- du-se că ar putea să se-ntoarcă cellalt. Ar fi vrut s-o poată lua ca s-o ducă undeva şi s-o ascundă,	dar nimănui
25	în lumea aceasta şi mai ales ei nu-i era	iertat să i-o
spună aceasta.
„Să nu dai fata pe gura lumii!" îi striga mama lui din mormînt.
Iar el era singur şi nu ştia ce să facă.
30	O singură ieşire găsea: să-şi deie demisiunea şi să
se stabilească la moşie.
       Era cel mai apropiat gînd şi totodată şi cel mai potrivit cu firea lui. Deprins cu toate acestea a nu face nimic de capul său, el nu era-n stare să ieie o hotărîre 35 fără ca să fi cerut şi sfatul altora.
Al cui ?
Mai nainte de toate al Zoei, care era chiar mai bine decît el însuşi dumirită asupra celor ce se petrec în sufletul lui.
40	La ea s-a dus mai nainte de a fi făcut drumul cel
scurt.
376

Zoe nu numai îl aştepta, ci era totodată şi pregătită să-l primească.
Chiar în ziua cînd s-a făcut schimbarea de guvern, ea a fost neliniştită de temerea că mai ales acum, după
5 moartea mamei sale, el, fiind înlocuit ori nevoit a-şi
da demisiunea, se va stabili la moşie, ceea ce l-ar fi depărtat pentru totdeauna de dînsa. A umblat deci pe căile ştiute de ea, şi cînd i-a telegrafiat că toate sunt în regulă, regulată era şi aceasta.
1 o	Greu nu i-a fost. Cunoscînd slăbiciunea lui vcdă pentru
       oamenii cu tradiţiuni familiale, liberalii îşi dedeau silinţa să tragă-n partea lor asemenea oameni ca prin ei să deie partidului lor un fel de lustru. Ea nu avea deci, pe lîngă toate celelalte, decît să mai pună-n perspec- 15	ti vă şi trecerea la guvern a lui Iorgu, pentru ca toţi
cei mari să-i între-n voie.
Cînd el i-a vorbit dar despre intenţiunea sa de a-şi da demisiunea, dînsa şi-a ridicat cu mîndrie capul.
— Ce-ţi trece prin minte?! exclamă. E cestiune de
20	demnitate să stai neclintit la locul tău.
— Nu mă expun să fiu înlocuit, răspunse el.
— Nu vor îndrăzni s-o facă aceasta, îl încredinţă dînsa. Numele tău e chezăşie îndestulătoare că numai înainte poţi să mergi.
25	Iorgu se sîmţea măgulit.
— Şi dacă e vorba—urmă ea tărăgănînd vorbele—ei şi ştiu să preţuiască pe oamenii ca tine mai bine decît conservatorii, cărora numai de slugi supuse le place să fie încungiuraţi.
30 —E şi aceasta una	din greşelile	partidului	nostru,
grăi Iorgu, care nu-şi dedea seamă unde bat vorbele ei, îndată ce se iveşte-n mijlocul lui vreun om cu vederi mai largi, dau toţi din toate părţile năvală asupra lui, Rînduri strînse n-au boierii noştri.
35	— Boierii! exclamă	dînsa	zîmbind.	Parcă	prinţul
Nicolae Bibescu nu e şi el boier? Fratele său, Gheorghe, nu e boier? Boier de viţă e C.A. Rosetti. Boieri de frunte sunt frăţii Golescu. Boieri simt Mihalache Kogălni- ceanu, Ioari Ghica, Dimitrie Sturdza. Toţi aceştia şi 40 mulţi alţii sunt liberali, ba sunt încredinţată că mîne- poimîne o să-i vezi şi pe junimişti trecuţi la liberali.
377

Nu! Partidul vostru nu e al boierilor: boieri de frunte sunt şi dincoace, şi dincolo. Dar — urmă — eu nu mă pricep la politică şi nici nu vreau să mă amestec în cele politice, ci numai să-ţi arăt că dîndu-ţi demisiunea, 5 ai face impresiunea unui om care fuge de frică, cu toate că nu are de cine să se teamă.
■— Să vedem, zise eL Poate că ai dreptate. O să mă mai gîndesc.
Zoe iar se mulţumi deocamdată cu atît şi trecu la 10 altele, la timpul petrecut de dînsul în concentrare, la amănuntele înmoimîntăiii, la durerea de care erau cuprinşi amîndoi, la tot ceea ce-1 privea de aproape.
— Aşa-i! exclamă iar în cele din uimă. Eiam să uit. Cum rămîne cu locuinţa? Desigur că nu mai rămîi
15 în locuinţa de acum.
El se uită miiat la ea.
-Nu-mi dau seamă de ce adecă aş fi avînd s-o părăsesc, grăi dînsul.
       — Aşa, numai tu singur să stai în casele d-nei Ionescu ? 20 îi răspunse ea.
Iorgu se cutremura de cîte ori dînsa începea să vorbească fie chiar şi numai pe departe despre Alina.
■—Nu te superi dacă-ţi vorbesc cu inima deschisă, cum mi se	cuvine, urmă dînsa cu dulceaţa unei surori
25	mai mari.	Eu ştiu mai bine decît tine ce sunt fetele
dintr-un pension şi sunt încredinţată că fac glume proaste în	socoteala Alinei. îţi închipuieşte ce-ar face
ele dac-ar	şti că stai aşa singur sub acelaşi acoperiş
       cu dînsa, cînd mai ştiu şi că mama ei e mereu dusă de 30	acasă.
Iorgu era-nduplecat. La strîmtorare, însă, chiar şi cel mai de bună-credinţă dintre oameni e-mpins spre viclenie.
       — îţi mulţumesc! zise el. Atît de puţin mă intere- 35 sează copila aceea, încît, preocupat de altele, nu m-am
gîndit la aceasta. Ai dreptate. Văd acum şi eu că tot cel mai potrivit lucru ar fi să mă stabilesc la moşie.
— Aş! întîmpină dînsa. Corect e să stai în oraş şi să n-o mai expui dueîndu-te pe la d-na Ionescu.
40	—O £ă mă mai gîndesc, zise el.
Zoe iarăşi era mulţumită deocamdată şi cu atît.
378

Ea şi putea să fie mulţumită, căci, fiind la mijloc Alina, vorba ei era pentru Iorgu cea mai aspră poruncă. Toate era gata să le facă pentru ca ea sa creadă că el a spus adevărul cînd a zis că puţin îl interesează copila 5 aceea.
  Acum îi era însă încă mai greu să facă drumul cel scurt.
         Da! Trebuia neapărat să se mute din locuinţa unde a stat cu mumă-sa. Chiar şi dacă n-ar fi fost adevărat ceea 10	ce a zis Zoe, era destul că ea a zis, căci de gura ei se
temea. Cum s-o facă însă? Cum s-o spună d-nei Ionescu făiă ca s-o jignească? Cum s-o facă pe Alina să sîmtă că numai de dragul ei se siluieşte el însuşi pe sine ?
         Se plimba-n neştire pe Pcdul Mogoşoaiei, cînd decdată 15	s-a oprit ca lovit de trăsnet în loc.
         Hotărîse ministrul Orăscu că lucrările începute de junimişti 5 ă nu se mai urmeze, dar mai era în ţară şi Carol-vcdă, care ţinea ca biserica de la Curtea-de-Argeş să fie neapărat restaurată. Noul guvern a luat deci 20	măsuri pentru continuarea lucrărilor. Aflînd-o aceasta,
Emil a alergat deci la Bucureşti, unde acum „ai noştri" erau la putere. Venise prea tîrziu, ori poate chiar în zadar, căci se găsise altul mai apropiat, şi pleca posomorit de la minister cînd Iorgu trecea din strada 25	Colţii în strada Batistei.
  Acesta se uită lung în urma lui, apoi îşi urmă drumul iuţindu-şi paşii.
  Ştia acum ce are să facă, adecă tocmai acum nu mai ştia.
30	Prea mîndru, el se simţea jignit de gîndul că omul
acela ar putea să-i fie rival. Nu! Poziţiunea lui, averea lui, întreaga lui personalitate o făceau aceasta peste putinţă, şi el ar fi dispreţuit-o pe Alina dacă dînsa ar fi	stat fie măcar numai o clipă pe gînduri.
35	Dar dacă slăbiciunea ar fi fost mai mare decît dis-
preţul? 1. Nenorocire ! N-ar fi iertat-o nicicdată! Viaţa lui întreagă i-ar fi stat ca un ghimpe otrăvit în inimă îndoiala.
1	Sosit acasă, el tot n-a făcut drumul cel scurt.
40:	Mai nainte de a-l face, ar fi dorit să se-ncredinţeze
dacă omul acela, venit iar la Bucureşti, a trecut ori nu
379

pe la d-na Ionescu, dacă are ori nu să treacă, dacă nu cumva şi rămîne la Bucureşti.
Cum însă ? Cum să se-ncredinţeze despre toate acesr tea? El sări decdată-n picioare.
5 Deprins acum încetul cu încetul şi el a face una cînd alta gîndeşte, s-a-nstrunat şi s-a dus, în sfîrşit, la d-na Ionescu, ca să-i mulţumească pentru că i-a dat Alinei voie de a însoţi pe răposata la Valea-Boului şi s-o încredinţeze pe aceasta că nu va uita nicicdată mîn- 10 gîierea de care i-a făcut mumei sale parte în cele din urmă zile ale vieţii ei.
Ele ce-ar fi putut să-i răspundă? Plîngeau, încre- dinţîndu-1 că iau cu toată inima parte la durerea lui.
—  E greu, zise el profitînd de aceasta. Mie nu mi-a 15 fost numai mamă, ci şi povăţuitoare neadormită,
       sufleteşte cea mai apropiată fiinţă, încît nu mă mai pot găsi pe mine însumi lipsit de dînsa. Toate mi-o reamintesc-— urmă după o mică pauză -—şi mă veţi înţelege, doamnă şi domnişoară, dacă vă mărturisesc 20	că mă cutremur cînd trec pragul casei în care am trăit
pînă acum împreună.
— Da, grăi d-na Ionescu. Aşa eiam şi eu după mcartea răposatului, care era mare bunătate de om. îmi venea să părăsesc casa.
25	—	Şi mie mi-e foarte greu cînd trec prin faţa intrării,
unde o vedeam adeseori cînd plecam la şcoală ori mă-ntorceam acasă, adăugă Alina ştergîndu-şi iar lacrămile.
— Veţi găsi deci că e firească hotărîrea mea de a nu
30	mai sta în locuinţa în care ne simţeam atît de bine,
urmă el.
-—E făiă-ndoială bine să staţi un timp oarecare la moşie, întîmpină d-na Ionescu.
       — Nu se poate, grăi dînsul. Datoriile mă ţin aici 35 la Bucureşti. Ar trebui să-mi ia un concediu, ceea ce
nu-mi vine să cer de la noul guvern. M-am gîndit deci să vă cer învoirea ca să dau în socoteala mea cu chirie locuinţa.
       D-na Ionescu n-o făcea bucuros aceasta, dar în 40 împregiurările în care se afla nu putea decît să-şi dea învoirea.
300

Alina ţinea însă să-şi deie şi de astă dată părerea.
Găsea şi dînsa că locuinţa în care stătuse cu mama lui eia acum prea mare şi prea scumpă numai pentru el singur. Erau mai multe încăperi de prisos, nu mai 5 gătea în casă, putea să se lipsească de slugi. Toate acestea-1 priveau însă numai pe el.
— Rămîind, se-nţelege — grăi dînsa — ca chiriaşul să ne ccnvie şi nouă.
       — Fără-ndoială, giăbi el s-o-nrcredinţeze. Nu puteţi 10 să primiţi pe orişicine sub acelaşi acoperiş cu d-voastre.
D-na Ionescu, obicinuită acum cu accesele de îndrăzneală ale fiicei sale, nu mai era mirată, ar fi vrut însă să-i facă un semn ca să tacă, dar Alina nu se uita la ea, ci-n faţa lui Iorgu, în care vedea, parcă, oglindită 15 un fel de falşitate.
— Dar cu mobila ce faceţi? urmă ea. Aveţi mobilă atît de frumcasă şi fără îndoială scumpă.
Iar un lucru la care el, în zăpăceala lui, nu se gîndise.
       — Dau, se-nţelege — răspunse el cam tulburat — 20 locuinţa mobilată.
— Nu se poate, grăi dînsa. Jeţul în care şedea de obicei cocoana-mare, patul în care dormea dînsa, cele mai apropiate lucruri ale ei nu puteţi să le puneţi orişicui la dispoziţie.
25	Iorgu era acum nu numai turburat, ci şi ruşinat.
— Acestea, da!... fără-ndoială, am să le duc la moşie şi să le păstrez acolo, zise el.
— Alino, dragă! — grăi d-na Ionescu pierzîndu-şi răbdarea — aceastea sunt lucruri care nu ne privesc.
30	— Mă iartă, mamă, îi răspunse Alina. Ne priveşte tot
ceea ce-1 priveşte pe d-sa, care a fost totdeauna atît de-ndatoritor faţă cu noi. Răposata ni-a fost apoi nu numai chiriaşă, ci ni-a mai şi-mbrăţişat cu atîta bunătate, încît mă gîndesc în toată clipa la ea şi aş fi 35 foarte mîhnită dacă...
Iorgu nu mai era ruşinat, ci cuprins de-nduioşare.
— Da!... domnişoară... o-ntrerupse. Aveţi multă dreptate şi vă sunt recunoscător.
       — D-ta ai apoi o bibliotecă atît de frumoasăa— urmă 40 ea din ce în ce mai zeloasă — cărţi multe, bine alese,
legate-n piele, biurou sculptat, scrin, statuete, tablouri
381

şi o mulţime de nimicuri preţioase. Aşa-i că nu te superi dacă-ţi spun că mi se pare peste putinţă să le laşi în seama orişicui?
Iorgu nu se supăra deloc. I se părea şi lui peste 5 putinţă să plece aşa deodată din casa în care se afla şi-ar fi rămas în ea dacă n-ar fi fost la mijloc Zoe, ba chiar şi omul acela, pe care l-a văzut ieşind de la ministeriu.
Răpus de simţămîntul acesta, el nu-şi mai dedea
10 seamă despre înţelesul celor din urmă dintre vorbele grăite de dînsa, şi în loc de a-i da răspuns, el se-ntoarse la gîndul cu care a plecat de acasă.
— Da, domnişoară — zise — adecă nu! Da, nu mă supăr! Mă iertaţi! Ca să nu uit: mi s-a părut că l-am
15 văzut azi pe pictorul care...
— Pe Emil?! îl întrerupse Alina înviorată. Unde? Cînd?
Iorgu era acum încredinţat că ea nu l-a văzut şi c-ar vrea să-l vadă, şi iar nu răspunse la întrebările ei.
20 Un neadevăr grăise spuind că i s-a părut numai că l-a văzut. Urma acum alt neadevăr.
— îmi aduc acum aminte—zise iar — că m-a-nsăr- cinat ministrul Maiorescu să i-1 trimit. L-am şi căutat, dar nu l-am găsit. El vine fără-ndoială pe la d-voastre.
25 Vă rog...
Alina iar îl întrerupse.
— Eu cred că nu vine, răspunse ea. Săracul. Nu, n-are să vie!
El nu se mai stăpîni.
30	—Mă mir de aceasta — grăi dînsul întorcîndu-se
spre d-na Ionescu — căci domnişoara ţine mult la el.
— O, da! îl încredinţa Alina. Şi nu mă-ndoiesc c-ai ţinea şi d-ta dacă l-ai cunoaşte destul de bine.
D-na Ionescu era fcarte supărată.
35	—■ Aşa sunt fetele de pension, zise. Au un fel de cult
pentru profesoarele şi pentru profesorii lor. I-a dat cîteva lecţiuni de desemn, şi nu mai e acum om ca dînsul.
— Nu, mamă! protestă fata. Nu ca profesor, nici ca pictor, ci ca om trebuie neapărat să le fie simpatic tuturor
40 celor ce văd şi judecă bine, ca d-l Armaş.
382

       Iorgu iar nu mai ştia ce să facă şi ce să-i spună.
„ Să văd... să mă mai gîndesc"... îşi zise iar, ca în atîtea rînduri, apoi se ridică de plecare.
       O, dac-ar fi trăit mama lui, ar fi întrebat-o pe dînsa.
5 Singur însă, de capul lui, nu îndiăznea să-şi ieie asupra sa răspunderea unei hotărîri.
După ce mulţumi din nou pentru toate cîte, el plecă, dar peste puţin, mai nainte de a trece pragul, iar se opri.
       -— O să ţin seamă, domnişoară — zise el — de toate 10 cele ce mi-aţi spus, şi dac-ar fi să plec, noi, aşa cred, vom rămînea tot atît de aproape cum am fost pînă acum, poate chiar mai aproape.
       „Să treacă anul de doliu !" îi mai venea să zică, dar nu îndrăznea, căci nu ştia cîte şi mai cîte se vor fi putînd 15 întîmpla în curgerea acelui an.
„Ce vrea omul acesta cu mine ?!" se-ntrebă dînsa după ce el ieşi însoţit de muma ei.
x
       Emil a zărit şi el pe Iorgu şi era p-aci-p-aci să se 20	oprească din drum ca să-i zică „bună ziua!" S-a răz-
       gîndit însă.
       încă de mult şi-n multe rînduri îşi pusese tare de gînd că are să le dea uitării cele trecute şi în adevăr din ce în ce mai rar îşi aducea aminte de ele. Răpus de sîm- 25	ţămîntul că nu este în stare să ţină piept cu un om ca
       Iorgu Armaş, el se socotea umilit şi s-ar fi făcut în gîndul lui de rîsul lumii dacă s-ar fi-ncumătat să între-n luptă cu el. De aceea şi-a şi pus de gînd să n-o mai vadă pe Alina decît dacă ea îl va fi chemat, ceea ce dînsa n-a făcut, un 30	semn învederat că ţine şi ea să fie date uitării cele
       trecute: Acum însă, posomorit cum era, cu viaţa oarecum înăcrită, el simţi că-1 junghie prin inimă, încît tremură-n tot timpul, şi iar fu cuprins de pornirea de a se arunca asupra lui — iasă cum o ieşi. „Să mă ferească Dumnezeu 35	ca nu cumva să-şi bată joc de ea!" îşi zicea şi i se făcea
       negru-n faţa ochilor.
383

   în zadar. Sunt în viaţa omenască clipe în care slăbiciunile sunt mai tari decît pornirile cele mai bine chibzuite. El se făcu, ce-i drept, că nu-1 cunoaşte pe Iorgu, că nu-şi aduce aminte că l-a mai văzut în viaţa lui, 5 dar nu mai era-n stare sa plece de la Bucureşti fără ca să se fi dumirit asupra celor ce se petrec la casa d-nei Ionescu.
         îi era ruşine să stea, dar stetea la pîndă, şi a văzut cu ochii lui cum Iorgu Armaş s-a mutat din casele 10	d-nei Ionescu. Nu ştia de ce, dar nici nu ţinea să afle;
lucrul de căpetenie era pentru dînsul să se încredinţeze dacă el mai vine ori nu pe la fosta lui locuinţă.
   Mult mai trebuia să aştepte dacă era voi*ba să se dumirească şi despre aceasta.
15 Prin Vlaşca şi Teleorman adecă, prin Romanaţi şi Dolj, pretutindeni prin apropierea Dunării se-ncepuse secerişul. Grîul era puţin şi nu de bună calitate, dar preţurile se urcau, căci Sîibia, Muntenegrul şi Turcia erau sleite de lăzboi, în Bulgaria fierberea era din ce în 20	ce mai mare, temerea ca nu cumva Rusia şi Austro-
      Ungaria să fie nevoite şi ele a intra-n război era din ce în ce mai generală, iar în România se sporeau cei ce stăruiau ca ţara să nu rămîie neutrală. Iorgu avea cuvinte de a se bucura de toate aceste, căci mai spre poala mun- 25	ţilor şi mai ales la ValeaJBoului, unde semănăturile se
făcuseră bine, lanurile erau frumoase.
         îmbărbătat de aceasta, el se-ntindea şi iar se-ntindea, păcatul celor mai mulţi dintre oamenii ce-au început să zidească. Adaugi aici una, mai ca să-ntregeşti, mai ca 30	să-mbunătăţeşti, mai de dragul frumuseţei, şi te miri
unde ieşi.
         El nu uita însă nici împrumutul „mijlocit" de Zoe şi nici nu trebuia să-l uite, căci nu-1 uita nici dînsa. Dar pe cînd el era neliniştit, că i se sporesc cheltuielile, 35	ea-1 îmbărbăta mereu, spuindu-i că ceea ce face durează
pentru vecie şi astfel n-are să ţie seamă dacă-1 costă ceva mai mult.
   — împrumutul de la Cohen să nu te supere, a adăugat apoi. Acesta mă priveşte. Poţi, la nevoie, chiar şi să-l
384

sporeşti. Păcat ar fi să-ţi vinzi recolta acum, cînd ştii că preţui ile vcr fi la toamnă mai urcate.
Ioigu se simţea uşurat şi-i era din nou recunoscător.
       Prcfitînd de aceasta, ea îi aduse aminte făgăduinţa 5 de a face împreună o plimbare la Valea-Boului.
— Ce frumos ar fi acum, în timpul secerişului! exclamă dînsa.
— Minunat! răspunse el. Plecăm duminecă în zori de zi.
10	—Aş! întîmpină d:nsa. Plecăm luni, ca să-i găsesc
pe secerătoii risipiţi prin lanuri. Aceasta e cea mai frumoasă dintre priveliştile de la ţară.
Iorgu era de aceeaşi părere, dar nu-i dedea mîna să lipsească de la tribunal.
15	—Tu-1 ştii pe Eugen Stătescu, ministrul meu, îi
zise. Nu mă expun.
Ea rîse-n felul ei.
*— E cel mai blajin cm cînd ştii să-i suni în strună, îl încredinţă. Te iau pe răspunderea mea.
20	— Să mă mai gîndesc, zise el.
— Să nu te mai gîndeşti deloc, răspunse ea. Astă- seaiă vorbesc cu prinţul, iar mîne dimineaţă te aştept gata de plecare.
       Au şi plecat luni — aşa, numai ci amîndoi — drum 25	plăcut pînă la Valea Boului, iar acolo o zi scurtă, prea
de tot scurtă pentru ea, dar nu şi pentru el.
       Orişicît de vie ar fi mulţumirea de a călători timp de patru ceasuri aprcape cu o femeie înzestrată cu atît de multe mijloace de-ncîntare ca Zoe şi, pe ici, pe colo 30	şi îndrăzneaţă, sosit la Valea-Boului, Iorgu se gîndea
cu un fel de mîhnire la plăcerile ce gustase pe drum.
       Din cele trei încăperi reparate dintru început el păs- tiase adecă dcauă pentru sine: într-una din aceste se aflau patul răposatei sale mame, jeţul ei, canapeaua din 35	iatacul ei, dulapul ei de haine şi încă cîteva lucruri
neînsemnate de care ea se folosise, iar în cealaltă el îşi instalase biuioul şi biblioteca. Tot aici şi doimea cînd se-ntîmpla să iămîie peste ncapte la moşie.
Intrînd acum aici dimpreună cu Zce, ei a peste putinţă
4 0	să nu-şi aducă aminte cum au venit lucrurile de el
şi-a adus biblioteca şi biurcul la Valea-Boului şi-i era
385

parcă Alina stetea-n pragul uşii şi zicea: „Frumos! Vă şed bine glumele fără perdea ce faceţi în răsfăţarea voastră pe drum! Dar aici ce veţi fi făcînd? \“
       Au plecat apoi să vadă secerătorii risipiţi prin lanurile 5	dese şi cu spicul plecat spre pămînt. Cerul era senin,
       dar o răcoroasă adiere despre munte astîmpăra arşiţa soarelui. Pe ici, pe colo se ivea cîte un nor răzleţ şi umbra lui trecea peste brazdele culcate de coase la pămînt. Cîntau fetele ce adunau mănunchi şi flăcăii 10	ce legau snopii, cîntau şi ciocîrliile ridicate-n văzduh,
pe ici, pe colo răsuna bătaia prepeliţei, iară Zoe avea şi ea ochi pentru toate şi vorbea, mereu vorbea, neistovită.
       Ei nu erau însă numai amîndoi. Una zicea Zoe, şi la alta îi era lui gîndul. Cînd ea zicea: „Uite!", el se uita, 15	ce-i drept, dar nu vedea. îşi aducea aminte ce-a zis
şi ce-a făcut mai ici, mai colo cealaltă şi-şi închipuia ce-ar zice şi ce-ar face dac-ar fi acum aici.
       Omul n-are însă numai suflet, ci şi trup, care-n viaţa petrecută în aievea nu arareori se ridică deasupra. 20	Prin romane eroii trăiesc cîtecdată, ce-i drept, numai
cu sufletul, se-nalţă şi rămîn mereu înălţaţi. Iorgu era însă — întocmai ca Zoe — om în toată firea şi astfel se zbatea mereu gonit de sine însuşi.
       Greu canon de pocăinţă. I-ar fi fost milă şi lui Emil 25	de el.
       Zoe cea trăită-n lume, simţind că el e dus cu gîndul, se-nteţea ca şi cînd ar fi avut să ţină treaz pe unul ce-i gata-n fiecare clipă să adoarmă şi era din ce în ce mai vie, cîtecdată chiar năvalnică. Tocmai prin aceasta i se 30	făcea însă şi mai supărătoare.
După ce soarele a trecut de meazăzi, el a început să se uite la ceasornic.
«— Pare-mi-se că eu te plictisesc, îi zise ea.
— Vai de mine! exclamă dînsul. Cum îţi vine ase-
35	menea gînd?! Mă gîndeam însă, că ar fi timpul să
ne-ntoarcem la curte, ca să luăm şi noi o mică gustare.
— Asta da! grăi dînsa, care în adevăr se simţea mai bine la umbră şi la răcoare, tolănită pe o canapea, decît umblînd printre lanurile bătute de soare.
4 0 Mica gustare s-a lungit apoi, căci era mare coşul pe care-1 umpluse Iorgu, după bunul lui obicei, cu fel
386

de fel de bunătăţi, mai icre moi, mai ficat de gîscă împănat cu trufe, ici ceva dulce, colo ceva mai iute şi, pe deasupra, beuturi bine alese, cum se cuvine cînd ai drept oaspe pe cineva care ştie să preţuiască. Chiar şi-n 5 Sfânta Scriptură ni se spune apoi că vinul înveseleşte inima omului, şi peste puţin ei iar erau numai amîndoi.
— Ce zăduf! grăi dînsa ridicîndu-se. Nu te superi, adăugă; îi întoarse spatele, îşi desfăcu bluza de mătase verde şi-şi scoase corsetul şi după ceea şi tumelul.
io	Lasă c-o supărau, dar nici sus, nici mai jos n-avea
nevoie de aşa ceva. La forme atît de bine rotunjite ca ale ei, asemenea adaosuri sunt cel puţin de prisos, şi Iorgu nu s-ar fi supărat nici dacă ea şi-ar mai fi scos şi bluza.
15	Dac-ar fi fost şi acum lună plină, ei n-ar fi plecat decît
pe-nseratele. Luna era însă abia în primul pătrar, şi Iorgu iar începu să se uite la ceasornic.
— Aida-dee! grăi dînsa. Nu cumva te gîndeşti de pe acum la plecare?! Nu te adimenesc farmecele drumului
20 făcut în timp de noapte ?!
Adimenit, Iorgu mai scoase ceva din coş şi mai desfundă o sticlă.
Cînd ziua se-nvelea în noapte, Zoe se uită lung la el.
— O idee minunată, Iorgule! exclamă dînsa. Eu
25 vreau să petrec noaptea aici.
Iorgu rămase-ncremenit.
îi era parcă i-a turnat cineva în cap o găleată de apă rece, de tot rece, şi-i curg şiroaiele sloi de-a lungul spinării.
30	Nu doară că mai lipsea încă o zi de la tribunal: cu
aceasta se deprinsese; o fi una, or fi doauă, o privea pe dînsa. Iar se ivi însă cealaltă în pragul uşii.
— E peste putinţă, Zoe! îi zise, cuprins de un fel de frică.
35	—Auzi vorbă! răspunse ea. Ia şezi ici lîngă mine, ca să
ne-nţelegem ca doi oameni cuminte. De ce e peste putinţă? urmă după ce el se supuse. Ce-o să zică zidarii şi dulgherii care lucrează la binale ? Ce-o să zică oamenii din curte? Ce-o să zică lumea-ntreagă care ne ştie
40 veniţi aici şi ce-o să creadă cînd vor vedea că rămînem şi peste noapte împreună? Asta te nelinişteşte? Bine,
387

dragul meu, la lucrul acesta trebuia să te gîndeşti cînd ai plecat de la Bucureşti. Eu am fost pîn-acum în doauă rînduri măritată, şi fată mare nu eşti nici tu. Oricît ai tăgădui tu, nu te crede nimeni că n-ai	pe undeva, prin
5	mahalale, o femeie care te primeşte cu braţele deschise.
Iorgu se uită cuprins de groază spre pragul uşii.
— Aflînd deci c-ai plecat cu mine la Valea-Boului — urmă dînsa — cei de la Bucureşti îşi vor face fel de fel de închipuiri, întocmai ca cei de aici, ba se vor deda şi
io la glume proaste în socoteala noastră. Mie nu-mi pasă însă şi n-are să-ţi pese nici ţie. De aceasta o femeie ca mine şi un bărbat ca tine nu poate să	scape. Noi ştim
care este adevărul şi suntem amîndoi,	aşa cred, destul
       de cuminte pentru ca să nu facem ceea ce ei cred că 15	vom fi făcînd.
El ascultă şi-nţelegea tot ceea ce dînsa îi spunea, dar stăruia neclintit în hotărîrea lui. După cele din urmă vorbe ale ei, însă, faţa lui se lumină.
— Ei bine! zise. Rămîi tu aici, iar eu trec peste
20	noapte la fostul primar, unde am mai stat.
Zoe rîse iar cu obişnuitele ei hohote.
— Şi-o să publici în toate gazetele din Bucureşti notiţe în care vesteşti lumea că n-am stat peste noapte împreună, îi zise ea. Te faci de rîs, Iorgule. Eşti în stare
25	să mă laşi singură în casa aceasta pustie?! Eu nu mă
       tem c-o să mă seduci tu; te temi tu c-o să te seduc eu?! Bine, Iorgule, eu sunt veselă, îmi place să fac glume, poate şi cam proaste, dar femeie uşuratică nu sunt şi-aş vrea să văd cine-ndrăzneşte să se apropie 30	prea mult de mine. Ar păţi mare ruşine.
— Nu e vorba de aceasta — se scuză el — dar sunt anumite forme convenţionale care au să fie păstrate în toate împregiurările.
— Aş! Mofturi! strigă dînsa. Peste formele acestea
35	amytrecut demult, încă din clipa în care ai intrat în
camera mea de toaletă. Nu mai pierdem vorba; tu dormi aici, iar eu trec în camera de alături, şi — adăugă — pentru mai mare siguranţă, încui uşa şi-ţi pui cheia sub căpătîi.
40 Iorgu se cutremură, şi faţa i se făcut albă ca varul.
Să se culce ea în patul mamei lui ?!
388

Cealaltă stetea-n pragul uşii cu amîndcauă braţele ridicate şi striga parcă: „Departe, pîngăritorilor! Pe aici nu se trece!"
       — Nu ! grăi dînsul cu tcată hotărîrea. Să nu te superi, 5 Zoe, dar tu eşti femeie şi eu sunt bărbat, iar bărbatul
e dator să apere pe femeia ce şi-a pus încrederea în el chiar şi de aparenţele lipsei de corectitate.
       • Zce se simţea ad*nc jignită. Fa se ridică, îşi luă corsetul, îşi desfăcu bluza fără ca să-i mai întcarcă lui 10	Iorgu spatele, puse corsetul la lccul ce i se cuvine, îşi
„ luă sînii cu amîndcauă mînile şi-i vîrî în el şi strînse şireturile, apoi ridică fusta şi-şi puse şi turnelul tot la locul ce -i se cuvenea.
       El stetea neînduplecat şi rece şi se uita la ea.
15	—Ai	multă dreptate! giăi cTnsa. Spune să pună
       caii. Pe	la miezul nopţii suntem la Bucureşti.
       Mai avea însă ea şi-o arrră care nimerea fără de greş.
— Ce-ar zice vecinica dac-ar afla că-n asemenea împregiurări. nu ţi-ai făcut datoria de apărător al
20	bunelor moravuri?! adăugă rostind vorbele printre
       dinţi.
       Iorgu eia strivit, nimicit, peidut.
       Cea mai apropiată pcinire îi eia s-o ia-n palme.
       Nu-i era însă iertat s-o facă aceasta: s-ar fi dat de 25	gol; ar	fi fcst rn adevărat trădător.
       Nu în	palme, ci-n braţe trebuia s-o ia, şi a şi luat-o
       acum el	pe ea şi-a poftit-o lîngă sine pe canapea şi i-a
       spus şi i-a lăcut tot ceea ce mintea lui putea să născocească pentru ca s-c-n-cre dinţeze că lui nu-i pasă, în 30 adevăr nu-i pa^ă ce crede, ce gîndeşte, ce zice ori nu zice fata aceea.
Acum însă Zoe era neînduplecată şi rece. Nu dedea, ce-i drept, cu cotul şi se lăsa să fie mîngîiată, dar era neclintită-n hotărîrea ei de-a pleca.
35 Fiinţă şubredă şi neajutorată e omul!
       Iorgu se căia acum de a nu fi intrat în voile ei şi nu mai înţelegea de ce adecă s-a pus în pizmă cu ea; o singură vorbă din partea ei ar fi fost acum destul pentru ca el să se dea învins, dar ea îşi schimbase decdată 40	. gîndul, în adevăr şi-l schimbase, şi nu mai voia cu nici
       un preţ să rămîie.
389

   — Voiam să rămîn — îi zise ea — pentru că nu-mi închipuiam că tu poţi să ai gînd rău. Văd acum că-1 ai şi-ţi dau dreptate: cel mai cuminte lucru e să plecăm.
         „Să mă mai gîndesc", ar fi voit Iorgu să zică, dar ea 5	nu i-a dat răgaz.
   Drumul nu era scurt, dar plăcut: răcoarea nopţii de vară, adierea din cînd	în cînd cam aspră, la început
un crîmpei de lună, apoi	cer înstelat, undeva, departe,
      înaintea lor, fulgerări din ce în ce mai dese, pe ici, pe 10	colo cîte un liliac flutura ţîţîind prin văzduh, ori cîte
un gîndac de noapte zbura bondărind mai la dreapta, mai la stînga. El mîna caii, ea şedea la stînga lui, iar vizitiul se clătina mereu, cucăind în dosul lor.
   împăcaţi nu erau cînd au plecat, şi se zice că supărat 15 la drum n-ai să pleci. Ei însă au plecat împreună şi puteau să se împace pe drum, iar la împăcare oamenii numai certîndu-se pot să ajungă. S-au certat deci tot drumul, se-nţelege, nu ca mitocanii, nu ca la Obor, ci boiereşte, ca prin saloane, spuindu-şi cîte un adevăr 20	mai crud. Ea îi spunea	că bărbaţii sunt năvalnici şi
slabi şi nu sunt în stare	să-şi stăpînească firea, mereu
      la rele se gîndesc, şi, cînd pot, le şi fac. El îi spunea ei că femeile sunt proclete şi-ncăpăţînate, tonatice şi schimbăcioase, încît niciodată nu ştiu ce vreau şi ce 25	nu vreau. Ea, scoasă din răbdare, zicea că bărbatul
trăieşte mai mult cu trupul, iar femeia mai mult cu sufletul. El zicea: „Mofturi! Filosofie de şorţ!" Nu-i dedea mîna să spună că „nu", iar dacă ar fi zis „da", i-ar fi dat dreptate.
30 Era pe la miezul nopţii cînd au sosit la Bucureşti, la „Grand Hotel de Boulevard", unde se mutase el, ferestrele erau luminate, iar la „Raşca" muzica cînta un potpuri din Zampa. Grădina era încă plină, dar lumea începuse să plece, şi Hrştşca stetea la intrare, 35	făcea plecăciuni şi-şi zicea obişnuitul: „S-avem norocire!"
   — O idee! zise Iorgu după ce vizitiul descărcă coşul acum aproape deşert şi-l duse la portar. Să ne oprim la „Raşca" şi să luăm un ceai.
   — Aş! răspunse ea. Trimite trăsura la grajd, şi noi
40	mergem pe jos pînă la mine, ca să-ţi dau revanşă.
390

      N-o să fie ca la Valea-Boului, dar tot mai e cîte o rămăşiţă în bufetul meu. Să nu te temi că te compromit — adăugă-n glumă — am cheia de la intrare, ca totdeauna, la mine şi nu te vede nimeni nici cînd intri, nici cînd 5 ieşi.
   Ar fi fost o bădărănie neiertată dacă el ar mai fi stăruit pentru „Raşca", iar bădăran nu era Iorgu.
         Tot îi mai sunau în ureche vorbele: „Ce-ar zice ea dac-ar afla că nu ţi-ai făcut datoria de apărător al io bunelor moravuri!"
   El trebuia neapărat să primească „revanşa", ca să fie, în sfîrşit, deplină-mpăcarea.
         în revărsatul zorilor de zi, cînd se-ntorcea la hotel, era cam rece, şi el îşi ridică gulerul hainei şi-l strînse 15 împregiurul gîtului.
   „Comedia dracului! zise. Mi-am uitat cravata. Te pomeneşti c-o găseşte Linica!"
XI
   Dac-ai petrecut o zi, ba pînă chiar şi o noapte umblînd 20 pe drumuri, plimbîndu-te printre lanuri, luînd mici gustări cu o damă din cea mai bună societate şi primind „revanşe" de la ea, e chestiune de bună-cuviinţă să te duci cît mai curînd s-o vezi şi să te interesezi cum a suportat ostenelile de tot felul şi cum se simte după 25 ce şi-a luat răgaz de cdihnă, iar Iorgu ţinea mult la buna-cuviinţă.
         Bucurîndu-se că n-a perdut decît o singură zi de la tribunal, el, deşi se culcase de tot tîrziu, a fost între cei dîntîi la postul lui şi a plecat cel din urmă, nu 30 însă acasă, la hotel, ci drept la Zoe.
   Aici le-a găsit toate claie peste grămadă. în salon mobila era adunată toată la mijloc şi acoperită cu un mare polog, ca să n-o umplă pravul. în sufragerie fel de fel de vase şi tacîmuri erau puse-n lăzi. în antreu 35 lăzi, cufere, gente, în care Linica şi feciorul aşezau lucrurile după cum le poruncea Zoe, care, palidă, prăpădită şi îmbrăcată într-un capot plin de dantele, şedea la o parte pe un scaun.
391

Iorgu se uită zăpăcit împregiurul său.
— Ce-i ?! Ce s-a-ntîmplat ? întrebă el.
— Nimic! îi răspunse ea. Precum vezi, împachetăm. Plec! adăugă, făcîndu-le servitorilor semn să iasă.
5	—- Pleci? întîmpină Iorgu. Unde? De ce aşa deodată?
Zoe se uită-n urma servitorilor şi, după ce se-ncre- dinţă că e-nchisă uşa pe care au ieşit, se ridică obosită şi cuprinsă de adîncă mîhnire.
       — Trebuie să plec! Nu-mi rămîne decît să plec! 10 grăi dînsa. închipuieşte-ţi: Linica a găsit cravata pe
care ai uitat-o în iatacul meu.
— Nu! zise el zăpăcit. Eu în sufragerie mi-am scos gulerul şi cravata. îşi aduci aminte că-mi era cald şi...
       — Se vede c-am luat-o eu cu zdrenţele mele, îl 15 întrerupse ea. îţi aduci aminte că iar îmi scosesem
corsetul şi turnelul. Destul că-n iatac a găsit-o şi, prinzînd bănuială, a zîmbit cu răutate, ba a avut şi neruşinarea de a face gluma că-n iatac miroase a bărbat.
— Şi nu i-ai tras o pereche de palme?! N-ai dat-o
20	pe scară?! strigă el răzvrătit în întreaga lui fiinţă.
— Dar îmi mirosea şi mie, Iorgule! lăspunse ea. Atît mi-ar fi trebuit! într-un ceas ar fi aflat toată casa, iar în trei zile ar fi mers vestea în întregul oraş. Slugile sunt viclene: cînd simt aşa ceva, ţi se fac tirani nemiloşi
25	şi li te supui orbeşte ca să le astupi gura. Nu-i las răgaz
să vorbească cu ceilalţi, îi dau din cînd în cînd cîte o bomboană, apoi plec şi-o iau cu mine, ca să uite şi mirosul, şi cravata.
Iorgu era încă mai răzvrătit.
30	■—Se poate?! exclamă dînsul. Să pleci de frica unei
slugi!
-— A! nu de frica ei, ci de frica ta! grăi Zoe. Dacă plec, sunt o femeie fără noroc, dar dacă rămîn, sunt
       o	femeie pierdută. Să vorbim deschis, Iorgule, urmă 35	ea cu-nduioşare. Dacă rămîn, tu vii şi mîne, şi poimîne,
iar eu nu mă mai simt în stare să zic „nu" cînd tu zici „da“. Plec fără de-ntîrziere, chiar cu trenul de seară!
Iorgu nu mai era nici el în stare să zică fie „da", fie „nu".
392

 E în adevăr prea şubredă fiinţa omenească: era prea ^slab ca să zică ;,pleacă“, şi se speria de răspunderea	pe
care ar lua-o asupra sa dac-ar zice „rămîi
 — De! ... cum crezi tu, îi zise dînd din umeri. Eu
5	silă nu pot să-ţi fac.
 — Eu îţi spusei cum cred — replica dînsa — şi orice-ai face, am să plec.
 — Unde ? întrebă el cu oarecare sfială.
 — Nu ştiu, răspunse ea. Deocamdată la Braşov,
io	Acolo voi vedea unde am să mă duc, la Elopatac,	la
Zizin, la Tuşnad, undeva, nu ştiu nici eu unde.
Iorgu stetea umilit, ruşinat, strivit de simţîmîntul că-n urma propriei sale fapte rămîne cu desăvîrşire singur, în adevăr singur. Chiar şi dac-ar fi vrut s-o 15 oprească, acum, după ce ea făcuse pregătirile de plecare, era prea tîrziu.
 — Dacă vrei şi vrei, eu nu te pot opri, grăi dînsul. Nu pot însă să-ţi dau vreun ajutor, să-ţi fac cu ocaziunea aceasta vreun serviciu?
20	Ea se uită lung la el.
 — Unul singur — grăi dînsa — să pleci cît mai curînd de aici şi să te apropii cît mai rar de mine. Servitorii au ochi ageri, şi Linica ar putea să dea cu socoteală că tu eşti acela care şi-a uitat cravata în iatacul meu,
25 şi ai fi compromis şi tu.
 El strînse pumnii şi-şi muşcă fălcile pe scrîşnite, dar se închină de plecare.
 — Sunt vinovat, Zoe, dar tot eşti prea aspră faţă de mine, zise întinzîndu-i mîna.
30	Ea suspină.
 — Nu! Iorgule, nu aspră, ci cuminte, răspunse strîngîndu-i mîna. Aspră, nemiloasă sunt faţă cu mine însămi!
        El plecă cu .capul dinadins ridicat, parc-ar fi voit să 35 zică: „Eu tot eu rămîn!" Adevărul era însă că voia să se mintă pe sine însuşi.
Nu e în viaţa aceasta stare sufletească mai urîtă decît aceea în care tu, om, te afli cînd îţi dai seamă despre propria ta nemernicie, despre marile şi multele 40 neajunsuri ale firii tale. în starea aceasta cade orişicare dintre noi cînd se simte pornit a face şi cu atît mai vîrtos
393

după ce a şi făcut ceea ce foarte bine ştie că nu trebuie să facă.
   îşi ridica Iorgu capul, nu însă pentru că era tot el însuşi, ci pentru că voia să fie iar cum a fost mai nainte.
5 Scîrbă îi era, scîrbă de sine însuşi gîndindu-se c-a făcut ceea ce nu trebuia să facă şi o admira pe Zoe, care avea şi-nţelepciunea şi hotărîrea de a pleca pentru	ca
să scape, scăpîndu-1 şi pe dînsul.
   Cu toate acestea, iară şi iarăşi se ivea-n sufletul lui 10 năvalnica pornire de a alerga după ea, fie ca s-o cheme, fie ca s-o-nsoţească. încă de mult acum apucase pe povîmiş, se dezbrăcase carecum pe nesimţite de firea îui şi se potrivise din ce în ce mai mult cu lumea în mijlocul căreia trăia, încît nu mai avea în el însuşi 15 destul razăm ca să se oprească, dar decum să se urce iar de unde alunecase.
   De acolo, din mormîntul de la Valea-Boului, răsuna din cînd în cînd un glas, care îi ziceai: „E făţarnică şi vicleană!" şi-l făcea să se-ntrebe dacă nu cumva	ea
20	a plecat anume pentru ca să plece şi el după ea.	în
loc de a-1 înspăimînta însă, aceasta-1 făcea să creadă că ea îl doreşte cu nesaţiu şi-l adimenea.
         „Nu! nu! nu!" zicea dînsul ridicîndu-şi cu-ndărăt- nicie capul. Hotărîrea pe care a avut-o dînsa trebuia 25	s-o aibă şi el, bărbat.
   Vin însă în desfăşurarea lucrurilor din lumea aceasta şi-mpregiurări care schimbă hotărîrile omeneşti.
   La Valea-Boului se urmau lucrările de zidărie, se urma şi secerişul şi în curînd avea să se-nceapă şi 30 treieratul. El încă de mult îşi pusese de gînd să profite de vacanţele de vară ca să petreacă cîteva săptămîni acolo. Intrat însă de curînd în magistratură, el nu era dintre aceia cărora li se cuveneau vacanţele. „Se face!
— i-a zis Zoe — dar, se-nţelege, dacă eşti om cuminte 35 şi nu faci paradă de vederile tale conservatoare." El s-a ţinut de sfatul ei, ceea ce nu-i era deloc greu, căci bune nu mai erau deloc părerile lui despre conservatori şi despre boieri. A mers aşa de departe, încît la alegeri şi-a dat votul pentru prinţul Nicolae Bibescu. Cu ce se 40 alegea însă el dacă Zoe era dusă? Trei vorbe de la ea le puneau toate la cale. Cum să le aibă?
394

Dacă-ar fi ştiut unde se află dînsa, i-ar fi scris ori i-ar fi dat o telegramă. Nu ştia însă. Ce-i mai rămînea?
       Nu doară că [ar fi] cine ştie ce, dar în adevăr nu-i rămînea decît să se ducă s-o caute, mai întîi la Braşov, 5 iar acolo îi găsea urma.
Aşa pleacă la drum omul pe care-1 trage aţa. Fiindcă una gîndeşte şi alta spune, una caută şi peste alta dă.
       La Braşov nu i-a fost greu să-i dea de urmă, căci ea îşi lăsase, pentru toate eventualităţile, la hotelul Nr. 1, io adresa: Zizin, vila „Gherman“.
Acolo a şi găsit-o.
Zoe se bucura. Cum să nu se bucure ? ! Se bucura nu numai că-1 vede atît de pe neaşteptate, dar şi că poate să-i facă un mic serviciu, era însă foarte supărată, căci 15 Linica ar fi putut să prindă bănuială şi să bată toba, urîtul obicei al slugilor. I-a dat deci lui Iorgu pentru prinţul Bibescu o scrisoare în care îi recomanda pe bunul nostru amic, unul dintre alegătorii măriei-tale", dar a făcut-o aceasta fiind de faţă şi Linica, pentru ca 20 ea să vadă că nu e la mijloc decît un lucru cu desăvîrşire nevinovat.
       Iorgu mulţumi, luă scrisoarea şi-o trecu în cel mai ascuns dintre buzunările sale, apoi rămase cu ochii ţintă la pămînt, ca omul care ar mai avea să zică ceva, dar 25 nu-i dă mîna să vorbească.
îl mai supărase pe el Linica. Se vede că Zoe avea obiceiul de a se pune sub epitropia slugii sale, un lucru în toate împregiurările jignitor. Acum însă	nu	era	ca
atunci, şi Iorgu ar fi fost în stare s-o ia pe	Linica	şi s-o
30	izbească de perete, ca terci să se facă.
— Cînd pleci? Desigur că ai grabă mare? îi zise Zoe.
— Da! Adecă nu! răspunse el. Trebuie să aştept pînă ce nu-şi odihneşte birjarul caii.
— îmi dai voie să te-nsoţesc pîn-acolo, mergînd
35	aşa, încetul cu încetul? zise iar Zoe.
Asta le-ntrecea toate: era parcă i-ar fi zis din nou: „Pleacă cît mai curînd".
După ce-a făcut atîta drum, nu putea să schimbe nici trei vorbe-n toată tigna cu ea.
40 Nu-i rămînea însă decît s-o-ncredinţeze că e-ncîntat de gentileţa ei şi să-şi ia beţicaşul şi pălăria.
395

— Linico, dă-mi umbreluţa. Mă-ntorc în curînd! îi zise ea servitoarei.
El răsuflă mai înviorat. Scăpa în sfîrşit.
— Bine, Zoe — grăi după ce ieşiră din curtea vilei —
5	Linica aceasta e o adevărată pacoste.
— Ce să-mi fac ? îi răspunse Zce. O damă de companie
nu-mi dă mîna să-mi ţin — e prea scump şi are prea mari pretenţiuni — iar singură nu poate să trăiască
o	femeie ca mine. E curăţică, o îmbrac bine,	lumea mă
10	vede pretutindeni cu ea, şi-mi face aceeaşi	treabă ca
orişicare damă de companie.
Aceste le ştia Iorgu fcarte bine.
— Da — zise — dar...
— E foarte bine aşa, urmă ea. Drept vorbind, ea
15 îmi face reputaţiunea. Dacă n-ai grabă prea mare, să
mergem puţin la deal.
Vila „Gherman" erau casele de zestre ale fiicei părintelui Gherman, acelaşi ieromonah Gherman pe care metropolitul Andrei îl rînduise să-i facă prohcdul.
20	—O, din contra, îmi face mare plăcere! o-ncredinţă
dînsul. E foarte frumos aici.
— Frumos, liniştit şi plăcut, urmă dînsa. Izvcarele minerale, instalaţiunile, cele cîteva vile sunt aici pe ţărmul stîng al rîuleţului. Uite ce limpede e apa!
25 Satul cu gălăgia, cu uliţile pline de prav şi cu droaia de copii e dincolo, pe ţărmul cellalt. Muzica cîntă de doauă ori pe zi mai la vale, unde sunt plantaţiunile de brad. Pe rîu la deal sunt plimbări minunate. Vezi dealul de la dreapta: într-un ceas, un ceas şi jumătate,
30 urci în culmile lui, la o poiană încungiurată de brădet, de unde se deschid vederi îneîntătoare spre Ţara Bîrsei, spre Munţii Cumpătului şi mai ales spre rîpele prăpăstioase ale Bucegilor. Cum aş putea să fac eu plimbările acestea dacă n-aş avea-o pe Linica cu mine?
35	„Iar afurisita aceea de Linica!" îşi zise Iorgu.
— Tu ştii că eu n-am venit aici să mă folosesc de apele minerale, nici să caut distracţiuni, urmă Zoe, care avea multă poftă de vorbă. Dac-am venit însă, profit şi de ape, şi de plimbări. Cînd am tras în Braşov,
40 la Nr. 1, peste un ceas toată lumea ştia cine e doamna cea tineră şi multinteresantă, de unde vine, unde se
396

duce, ce face la ea acasă şi cu cine are legături. Tot aşa cînd am sosit aici. Toată lumea mă ştie precum mă prezentă ea. Iată, acum ai venit tu, adăugă dînsa; mîne toată lumea ştie că a venit vărul meu la mine, 5 i-am dat o scrisoare, am făcut împreună o mică plimbare, şi el a plecat.
Iorgu îşi pierdu sărita.
— Tocmai aceasta e! izbucni el. îi dai prea mult nas, şi s-a făcut prea îndrăzneaţă. Se uită la mine parcă...
1 o — Aşa trebuie să fie! îi zise ea. îmi este şi apărătoare. Dac-ar fi vreunul care ar voi să se apropie de mine, e destul s-o vadă pe ea pentru ca să nu mai îndrăznească. Ah!... suspină dînsa. Ce bine ar fi fost dac-aş fi luat-o cu mine la Valea-Boului! Nu s-ar fi întîmplat ceea ce
15	nu trebuia să se-ntîmple, n-aş fi fost nevoită să vin aici
şi azi mi-aş căuta de treburile mele.
Era nemîngîiată ca orişicare femeie care se ştie fără noroc, iar Iorgu iar admira înţelepciunea şi hotărîrea ei şi se despreţuia pe sine însuşi. Trebuia să plece cît
20 mai curînd.
— Cred că birjarul îşi va fi odihnit şi hrănit pîn-acum caii, zise şi se-ntoarse la vale.
— îmi pare foarte rău! Aş mai fi stat atît de bucuros de vorbă cu tine, grăi dînsa şi-şi urmară cîtva timp
25	tăcuţi drumul la vale, spre podul pe care el urma să
treacă dincolo, unde-şi lăsase birja. Eu văd cu mîhnire că pe tine te supără Linica, urmă ea, ca să rupă tăcerea. Uite, de dragul tău sunt în stare să mă lipsesc de ea. Ce nu fac eu de dragul tău ?!
30	—Nu, asta nu! stărui dînsul.
— Lasă-mă, că ştiu eu ce să fac, stărui şi dînsa. Ştiind că te supără pe tine, îmi este şi mie din ce în ce mai nesuferită. Am s-o dau încolo, dar trebuie să-mi mai las timp, ca să găsesc ocaziune bine potrivită, şi —
35	adăugă — să-i mai iasă din nas mirosul acela.
Iorgu îşi mai iuţi pasul, scoase batista şi-şi şterse năduşelile reci de pe frunte.
La pod s-au despărţit foarte-nduioşaţi.
— Succes bun! La revedere-n Bucureşti! a strigat
40	apoi dînsa întorcîndu-se iar la deal.
397

   Succesul deplin a fost uşor, dar în ceea ce priveşte revederea, vorba nu se potrivea cu gîndul ei. El era tare hotărît să se-nfunde la Valea-Boului şi să nu mai iasă de acolo.
5 S-a-ntîmplat, însă, că după opt zile s-a pomenit la hotel cu Linica. îi aducea o scrisoare de la Zoe. Multe salutări călduroase şi nimic mai departe. Răspuns tot se cuvenea să-i dea.
   — Şi cînd te-ntorci, Linico? întrebă dînsul.
10	—Nu mă mai întorc, coconaşule, răspunse fata.
Rămîn aici să scutur, să şterg praful şi să aerisesc.
   — Bine, Linico! îi zise el şi-i dete un bacşiş bun.
   Aceasta aşa, cam pe la ameazăzi.
   „Să mă mai gîndesc", îşi zise el.
15 De! Dacă Linica nu se mai întorcea, nu putea nici el să-şi dea răspunsul printr-însa. Nu era oare cel mai potrivit lucru ca, mai-nainte de a se duce la Valea- Boului, să se repeadă la Predeal şi de acolo la Zizin, ca să-i mulţumească-n grai viu pentru succesul uşor 20 şi deplin, precum şi pentru celelalte?
   Timp de a se gîndi mai avea, căci trenul pleca spre Ploieşti tocmai pe la cinci, iar de la Ploieşti îşi lua o trăsură cu patru cai.
         Fiinţă şubredă, neajutorată şi plină de neajunsuri 25 fiind, omul nu o dată-şi zice: „Nemernic, ticălos, vrednic de cel mai adînc dispreţ eşti!", şi tot trece toate punţile ca să facă ceea ce nu-i este iertat a face.
S-adus, şi dus a fost. Secerişul, treieratul, reparaturile şi zidirile, ba pînă chiar şi daraverile cu Zerlendi, cu 30 bătrînul Cohen şi cu Creditul Fonciar, toate îi erau nimicuri care se fac fie şi fără de el, fie şi mai tîrziu.
   Adecă de ce nu ?! Sunt atîţia şi atîţia care fac aşa şi tot oameni cumsecade rămîn! Omul trăieşte ca să-şi facă parte de plăcerile vieţii.
35 Iar Emil?!
El a aşteptat cît a aşteptat fără ca să se poată dumiri, îşi strîngea cîteodată pumnii şi-i venea să scrîşnească din dinţi, dar peste puţin era cuprins de simţămîntul că e un caraghios care caută ceea ce nu poate găsi, şi-n 40 cele din urmă s-a-ntors la ale lui.
398

XII
   Era-n ziua Sfinţilor Voivozi Mihail şi Gavril. Deputaţii şi senatorii, sosiţi de curînd la Bucureşti, îşi căutau în	lumea bucureşteană „orientarea", fiecare potrivit
5	cu	înclinările sale. Stîlpii cafenelelor, ai cluburilor şi
      ai saloanelor nu erau încă în număr. Unii erau aşteptaţi, iar alţii nici nu era vorba să se-ntoarcă deocamdată. Viaţa bucureşteană se pornea mai cu anevoia decît în timpul, celor din urmă cîţiva ani, căci, de! 10	cu	schimbarea guvernului, toate se schimbă.
         Iorgu realizase la Creditul Fonciar împrumutul, patru sute de mii de lei, şi-şi regulase daraverile cu Zerlendi. Recolta îi ieşise destul de bine. Ar fi ieşiţi poate, chiar bine dac-ar fi stat, cum avuse de gînd, 15	în	timpul treieratului la moşie. Dar, în sfîrşit, preţurile
erau frumoase şi el a vîndut-o şi-a luat bani buni. Cu toate acestea, pe bătrînul Cohen l-a mai amînat, căci din Rusia bătea vîntul a război şi Zoe era de părerea că-n asemenea timpuri e cestiune de prevedere să-şi 20 ţie omul banii bine închişi. Zidirile de la Valea-Boului nu erau apoi terminate decît din roşu, maşini agricole, unelte de tot felul, vite şi cai abia de aici înainte avea să-şi cumpere, şi pentru toate acestea trebuia să-şi păstreze bani şi iar bani.
25 Era bine. Putea să vină şi iama şi sezonul, că-1 găseau pregătit.
         Zoe însă iar şedea palidă, prăpădită şi-mbrăcată într-un capot plin de dantele, dar astă dată nu pe un scaun, ci pe canapea, şi nu-i mai zicea lui Iorgu, care 30 şedea pe un scaun: „Şezi ici, lîngă mine!"
   Nu mai era acum femeie fără noroc, ci femeie per- dută, perdută, perdută.
   — Mult m-am temut, mult m-am păzit,	mult m-am
ferit! — se tîngui dînsa — dar de soarta	mea n-am
35	scăpat. Ursita e ursită! Chiar din clipa în	care te-am
revăzut am fost cuprinsă de simţămîntul	că mă aflu
în faţa unei mari primejdii şi mi-am pus	de gînd să
      nu rămîn niciodată singură cu tine. Cînd am văzut; însă, că eşti mîhnit, am fost prea slabă şi te-am primit 40	în odaia de toaletă!
399

Iorgu voia să zică ceva, dar nu-ndrăzni şi ascultă mai departe cum omul tras la răspundere pentru vină grea ascultă înşirarea păcatelor sale.
— O! — urmă dînsa — dacă n-ar fi murit ea, femeia
5	cea înţeleaptă, n-aş fi ajuns unde mă	aflu.
Iorgu iar voi să zică ceva şi se mişcă	nerăbdător	pe
scaun, dar nici astă dată nu-ndrăzni.
— M-am gîndit şi m-am răzgîndit mai nainte de a pleca cu tine la Valea-Boului, urmă iar Zoe. M-am dus
10	pentru că te ştiam om care nu e-n stare	să compromită
cu gînd rău o femeie, om care se sîmte	dator a feri	pe
femeia ce are încredere în el chiar şi de aparenţele incorectităţii.
       Iorgu se mişcă încă mai nerăbdător, dar tot nu zise 15	nimic.
— Atîta încredere aveam în tine, încît eram să rămîn peste noapte acolo — exclamă — dar mi-am schimbat gîndul cînd am văzut, că te temi şi tu însuţi de tine şi stărui să plec. Celelalte le ştii, Iorgule, urmă ea vorbind
20	repede. Am plecat de la Bucureşti; ai venit după mine.
       Ai cerut s-o dau încolo pe Linica; am făcut-o de dragul tău şi aceasta. Eu, numai eu sunt vinovată. Cînd iar ai venit la mine, nu trebuia să te mai primesc. Nu eşti tu de vină; al meu e păcatul, şi nu-mi rămîne decît să-l 25	spăşesc.
Iorgu nu se mai mişcă-n scaun, ci i se uita drept în ochi.
— Te-am ascultat, Zoe, cu toată răbdarea, îi zise. Dă-mi voie să-ţi răspund în toată liniştea. Vorbişi
30 de răposata mea mamă, deşi pe morţi avem să-i lăsăm în pace. E adevărat că cele întîmplate ar fi fost peste putinţă dacă ea ar mai trăi. Ziseşi că numai tu eşti vinovată. Eu zic că vinovat sunt numai eu, căci ea mi-a zis: ,;Zoe e.făţarnică şi vicleană", şi n-am ţinut seamă 35 de vorbele ei. Abia din cele ce-mi spuseşi am ajuns să mă-ncredinţez că în adevăr le-ai pus toate astfel la cale ca să mă seduci, putînd zice că eu te-am sedus pe tine.
       Zoe sări ca făcătorul-de-rele prins asupra faptei, 40	dar bunul cumpăt nu şi-l perdu.
400

   — Te rog să-mi spui ce interes aveam să fac aşa, îi zise ea. Tu-ţi iei pălăria şi pleci, îţi schimbi pantalonii şi rămîi parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, ba mai eşti şi lustruit c-o aventură galantă de care te poţi făli;
5 eu rămîn o femeie perdută, pe care unii n-o mai primesc în casa lor, iar alţii o privesc cu dispreţ ori cu un zîmbet ironic. Tu umbli mai departe-n treburile tale, iar eu sunt osîndită a-mi lua lumea-n cap, ca să-mi trăiesc zilele vieţii undeva unde nimeni nu mă cunoaşte şi 10 nu-mi ştie păcatul. Grozav de vicleană trebuie să fiu pentru ca să-mi fi făurit asemenea soartă!
   Grăindu-le aceste, ea plecă, dar după ce făcu trei paşi se opri.
         — Şi — adăugă apăsînd asupra vorbelor — dacă mîne 15 ori pomîne s-ar adeveri că sunt adevărate temerile
de care sunt chinuită în timpul din urmă în ceea ce priveşte urmările fireşti ale faptei săvîrşite de noi amîndoi împreună, am <ă mă bucur, nu-i aşa, de rcdul vicleniei mele? Vă salut, domnule Armaş, vrednică 20 odraslă din nobila viţă a Armaşilor!
   Iorgu, rămas singur, a stat puţin.
   Să meargă după ea? Nu! Asta nu putea s-o facă.
A plecat, de astă dată însă nu cu capul ridicat, ci umilit de gîndul că e mare nedreptatea pe care a făcut-o. 25 „Da! — îşi zise — cel mai neîndoics adevăr l-a grăit ea cînd a zis că la tcate acestea el trebuia să se gîn- dească în clipa cînd a întrat în iatacul ei."
   Temelia întregei lui vieţi sufleteşti era credinţa că omul are să răspundă pentru tcate faptele sale şi are 30 să primească făiă de şovăire urmările lor. Cu credinţa aceasta s-a pomenit om în lume, în credinţa aceasta l-a crescut mama sa, în credinţa aceasta l-a întărit lumea în care şi-a petrecut cea mai frumoasă parte a tinereţelor. Multe s-au schimbat în sufletul lui de cînd 35 s-a întors în ţară, dar credinţa aceasta a rămas neclintită.
   Pe ea se răzema acum slăbiciunea lui.
Se deprinsese cu Zoe, se alipise de ea, încît se-nspăi- mînta de gîndul că ea s-a supărat şi-şi făcea amarnice 40 mustrări pentru că într-o clipă de năvălnicie i-a grăit vorbe prea aspre şi-a nedreptăţit-o. La urma urmelor.
401

ea nu era decît o femeie orbită de patima iubirii, şi vinovat de cele petrecute tot el însuşi era.
Nu, el nu mai putea să se lepede de ea, şi dacă ea pleca, precum a zis, nu mai putea nici el să rămîie.
5	în loc de a şi-o mărturisi aceasta, el stăruia asupra
credinţei că orişicine are să răspundă de faptele sale şi să primească urmările lor.
       Mai erau şi temerile de care dînsa era chinuită în ceea ce priveşte urmările fireşti ale faptei săvîrşite de ei 10 amîndoi împreună.
Nu doară din slăbiciune omenească, ci stăruind în credinţă, din simţămînt de datorie, ca odraslă din viţa Armaşilor, s-a dus iar la Zoe ca să-i ceară iertare şi s-o încredinţeze despre toate cele bune.
15	N-a găsit-o, fireşte, acasă. Poate nu voia să-l pri
mească. Avea cuvinte destule. Căinţa lui era cu atît mai deplină.
       Ziua următoare s-a dus dar din nou.
Cele mai multe femei, voind să bage-n draci pe băr- 20 batul care a prins slăbiciune de ele, se-neacă-n lacrămi, sunt înăbuşite de plîns, la nevoie chiar cad leşinate. Zoe nu se folosea de asemenea arme: ea se gătea de plecare şi era nenduplecată.
       Iorgu iar le-a găsit dar toate claie peste grămadă. 25 De astă dată vorba era să plece pe timp îndelungat şi cu totul departe, cum zisese, undeva unde nimeni n-o cunoaşte şi nu-i ştie păcatul.
El ştia că zadarnice i-ar fi silinţele de a o face să rămîie.
30	—Eu nu pot să te opresc, îi zise deci. Cum rămîne,
însă, dac-ar fi ca să se adeverească temerile de care îmi spuneai că eşti chinuită ?
       Ea i se uită cu îndrăzneală-n faţă.
       — Aceasta nu te priveşte, îi răspunse. Eu mă tem, 35	şi temerile mele pot să fie întemeiate ori nu. Eu cred
       şi pot să mă înşel. Aceasta nu se ştie decît, de obicei, prea tîrziu. Ei şi?! urmă dînd din umeri. Copil din flori a fost şi Petru Rareş, ba pînă chiar şi Mihai-vodă Viteazul ; de ce să nu fie şi un Armaş copil din flori ?! 40	Dac-ar fi să fie! O să faci, poate, şi tu ca Goethe al
402

vostru ori ca Alecsandri al nostru. Nevoie mare nu-i, căci eu am din ce să-l cresc şi sunt destulă femeie ca să scot din el om, dac-ar fi să fie băiat. Grijă tu să n-ai, căci am destulă eu!
5	Iorgu se simţea parc-ar	fi o otreapă pe care toţi o
iau în picioare.
   — Rău faci, Zoe, că vorbeşti în bătaie de joc despre lucruri foarte serioase, grăi dînsul.
         Zoe se simţea-n largul ei.
10	—Tu despre bătaie de	joc să nu vorbeşti — îl în
      fruntă ea — căci eu vorbesc, iar tu le-ai luat toate-n bătaie de joc. Să nu-mi mai faci mie paradă de principii morale. Dacă om serios erai, nu te expuneai să fii părintele unui copil din flori. Eu, cînd am făcut ce-am 15	făcut, am luat-o în gît, mi-am zis: „Ce-o veni să vie!'- şi
      înc-atunci m-am hotărît să fac ceea ce mă vezi făcînd acum. Tu nu te-ai gîndit decît să profiţi de slăbiciunea mea. Ştiai foarte bine că mama ta murise de curînd, ştiai că eşti la începutul anului de doliu; ştiai care pot 20	să fie urmările fireşti ale faptei tale; nu ţi-a păsut de
      aceste şi ai mers orbiş înainte. Ce vrei să faci acum?! De ce nu mă laşi în pace ?! Eu plec! urmă cu toată hotărîrea. Nimic în lumea aceasta nu mă poate îndupleca să rămîn aici, unde unii se uită cu dispreţ la mine, iar 25	alţii rîd de prostia mea. O! te cunosc prea bine şi
ştiu ce fel de gînduri te ispitesc, adăugă. îţi este nesuferit gîndul că cel mai apropiat Armaş ar putea să fie nelegitim şi ai vrea, poate, să-l legitimezi prin o căsătorie pe care o desfaci după ce te vei fi săturat. Nu se 30 poate, Iorgule! strigă dînsa. Lasă că copilul nu e sigur decît în clipa cînd moaşa-1 ia în braţe, dar n-am să mai primesc şi asemenea batjocură. Iată de ce plec!
         Zadarnice au rămas toate stăruinţele lui Iorgu, toate rugăminţile, toate asigurările lui. Ea a rămas 35	nenduplecată. Tot femeia slabă însă s-a dat în cele
din urmă învinsă şi s-a învoit să plece şi el cu dînsa după ce-şi vor fi regulat, se-nţelege — fără de zgomot — poziţiunea de bărbat şi femeie cărora li se cuvine să călătorească împreună.
40 N-are hotar lepădarea de sine a femeii care iubeşte!
403

   Iorgu era însă şi el vrednic de această dovadă de iubire.
         Ieromonahul Gherman, cuviosul călugăr, era la îndemînă. Atît Zoe, cît şi mai ales Iorgu stătuseră ade- 5	seori de vorbă cu dînsul. După cum veniseră acum lu
crurile, el li se părea oarecum rînduit să binecuvinteze căsnicia lor.
         Plecînd deci în lunga lor călătorie, ei s-au oprit la Braşov, pentru ca de acolo să treacă la Zizin. Mai nainte 10 de a se duce la Zizin, au mers împreună la d-l advocat Godelius, care-n timpul sezonului stătuse-n casele din vecinătate. Femeie devotată şi corectă, Zoe ţinea adecă să-şi constituie zestrea şi-şi făcuse inventarul scumpelor ei mobile, al giuvaericalelor, al preţioaselor de tot 15 felul şi al hîrtiilor de valoare, între care o sută zece mii bonuri rurale, şaptezeci de mii scrisuri fonciare şi doauă sute de mii de lei acţiuni ale marei întreprinderi de la Baia-de-Aramă. Zestre fără îndoială frumoasă chiar şi fără de moşia care era dată cu treizeci de mii în 20	arîndă.
   D-l Godelius, avînd să ticluiască foaia de zestre, era de părere că n-are să treacă-n ea şi specificările din inventar, ci numai moşia şi suma globală ce rezultă din inventar.
25 Iorgu, magistrat, ştia foarte bine care sunt deosebirile între una şi alta. Ar fi jignit-o însă pe Zoe, în care avea atîta încredere, dacă ar fi stăruit asupra unei înşirări amănunţite. S-a mărginit deci a cere nu sumă, ci sume globale: mobilier — atît, veselă — atît, giuvaericale — 30 atît, diferite alte preţioase — atît, deosebite hîrtii de valoare — atît.
   „Depozit la bancherul Cohen — atît!" era să mai adauge Zoe, ca să mai sporească suma totală, dar se răzgîndi şi tăcu.
35 A rămas cum a voit Iorgu şi, după ce foaia de zestre a fost făcută potrivit cu toate rînduielile locului, au plecat la Zizin, unde celelalte s-au urmat fără de zgomot, cum cereau împregiurările.
   Apoi călătorie fericită!
404

   Putea lccuinţa din Batiste să rămîie-n seama orişicui, putea Valea-Boului să rămîie cu toate cele începute pe ea în grija orişicui, puteau şcarecii să rcadă cărţile bine alese din biblioteca cea frumcasă, puteau să mu- cezească lucrurile rămase de la scumpa răposată şi să crească buruiana pe mormîntul ei, puteau cei rămaşi să zică orişice: sccotea7ă n-avea nimeni cădere de a cere.
   Cine a pornit o dată în drumul pe care apucase Iorgu merge şi mereu merge dus fără ca să se mai întrebe unde are să ajungă şi dacă se va mai opri vrecdată.
   E drumul umblat de atîţia şi atîţia care nu s-au mai întors nicicdată din el!

PARTEA A PATRA
VALURILE TINEREŢELOR
I
         La seratele de la Maiorescu luaseră parte numai unii 5 dintre dascălii ce nu erau angajaţi în vreuna din partidele atunci în opoziţiune. în toamna anului următor s-a pornit deci o mişcare pentru punerea la cale a unor întruniri pe teren neutral, la care să ieie parte întreaga dăscălime din Bucureşti. în fruntea acestei mişcări se 10 afla atunci binecunoscuta şi tuturora simpatica treime, prietenii nedespărţiţi: Tache Laurian, Ştefan Mihăilescu şi Anghel Dimitrescu, iar în dosul lor stăruiau bătrînul Nestor, fraţii Robescu, Străjanu şi Herescu, Ieremie Circa, Ananescu, Marescu, Borănescu, Barbu Con- 15 stantinescu şi mai ales Ioan Manliu, acum revizor şcolar al capitalei.
   întrunirile se ţineau la Universitate, unde-n timpul lungilor seri de iarnă nici cea mai mare dintre săli nu era destul de încăpătoare pentru mulţimea adunată. 20 Unul dintre profesorii cu oarecare autoritate, urcat la catedră, punea o teză, o lămurea şi-o dezvolta. Urma apoi, sub conducerea lui, discuţiunea.
         Se discutau chestiuni de metcd pentru toate materiile, însă mai ales în ceea ce priveşte studiul limbii 25 române.
   Maiorescu introdusese adecă în programul şcolilor secundare şi studiul limbii române, pentru care nu existase mai nainte catedră. Mulţi erau de părerea că
406

inovaţiunea aceasta era cel puţin de prisos, căci şcolarii ştiau româneşte şi-şi desăvîrşeau româneasca învăţînd alte limbi şi făcîndu-şi celelalte studii în româneşte. Astfel, Eliad Rădulescu şi Gheorghe Asachi, Costache 5 Negruzzi şi Nicolae Bălcescu, V. Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi Al. Odobescu scriau foarte bine fără ca să fi-nvăţat în tinereţele lor gramatică românească. Alţii erau însă de părerea că aceştia şi-au făcut ei înşişi gramatica, şi cestiunea era 10 discutată cu multă aprindere nu numai în cercurile dăscăleşti, ci şi prin cele literare.
Un cuibar de asemenea discuţiuni se afla în palatul „Dacia", la redacţiunea ziarului Timpul, unde colaborau M. Eminescu, I. Caragiale şi Haralamb Grandea, şi 15 discutau zi şi noapte atît între dînşii, cît şi cu dascăli ca M. Străjanu, Ieremie Circa şi I. Manliu.
         în aceste discuţiuni s-a stabilit, mai nainte de toate, că scrietorii îşi fac ei înşişi gramatica, şi şi-o fac bine dacă cunosc atît limba poporului, cît şi scrierile croni- 20 carilor, ale autorilor bisericeşti şi, în genere, ale celor ce au scris mai nainte de dînşii. Şcoala însă nu scrietori are să ne dea, ci cititori, care sunt în stare să judece dacă scrietorul pe care-1 citesc a ales, a întrebuinţat şi-a aşezat ori nu bine vorbele, iar aceasta nu e cu 25 putinţă dacă nu au fost deprins în şcoală să analizeze tot ceea ce citesc. Primind acest fel de a vedea al lui Eminescu, I. Manliu, care atunci îşi terminase primul manual de gramatică după model german, a pus în discuţiune la întrunirea de la Universitate tema 30	,/Puţină gramatică şi multă analiză", care a fost dis
cutată mai multe seri de-a rîndul.
         Luau parte la întruniri şi femei, fie profesoare la atunci singura şcoală secundară de fete, fie institutoare la vreuna dintre însă puţinele şcoli primare. Nelipsită 35	era zeloasa Elisa Săvescu, pe care firea n-o ierta să vie
decît însoţită de foste eleve ale ei, acum căpătuite pe la şcoli de prin mahalale. Cea mai stăruitoare dintre aceste era Alina, care, acum femeie cu rost şi cu po- ziţiune asigurată, şedea totdeauna moţ în frunte, chiar 40	în prima bancă, precum fusese obicinuită la şcoală.
407

   Ochii tuturora erau îndreptaţi asupra ei, nu însă pentru că se afla moţ în frunte, nici pentru că era boboc, tînără şi frumuşică, ci pentru că ochii ei se îndreptau asupra unuia singur, cel ce-şi spunea părerea, iar acesta, orişicine ar fi fost el, era parcă mai ales ei îi vorbeşte.
   Dascălul adecă, adevăratul dascăl, spuind ceea ce are de spus, se uită la feţele celor ce-1 ascultă şi-n ochii lor vede dac-a fost ori nu bine-nţeles şi-şi potriveşte gîndurile şi vorbele cu cei ce vor cu tot dinadinsul să-l înţeleagă. Iar Alina, venind la întruniri tare încredinţată că are să-nveţe lucruri bune şi frumoase, asculta cu încordată luare-aminte. Cînd vreunul spunea un adevăr, faţa ei posomorită se lumina şi zîmbetul ei de mulţumire îl vestea pe vorbitor că se află pe calea cea bună. Cînd el se-ncurca de nu mai puteai să-ţi dai seamă ce vrea să zică, ea dedea din umeri, deschidea ochii mari şi-şi ridica sprîncenele, tot semne că el are să-şi dea silinţa de a fi mai desluşit. Cînd se-ntîmpla ca el să scape cîte o prostie mai mică, ea se strîmba într-un fel, iar cînd prostia era mare, ea se strîmba rău de tot şi pleca fruntea ruşinată, pentru ca nu cumva să-l jignească pe cel ce-a spus-o. Era deci peste putinţă să spui acolo cîteva vorbe şi să nu ţi se oprească ochii asupra ei, iar ceilalţi şi celelalte se-ntrebau mereu ce vei fi avînd cu ea şi se uitau unde te uiţi tu.
   Atît şi numai atît: după ce toţi au spus ceea ce aveau de spus, lumea se risipea, şi dînsa, posomorită iar şi de cele mai multe ori cuprinsă de simţămîntul că puţin s-a folosit, nu se mai uita nici la dreapta, nici la stînga, ci se-ntorcea acasă.
   Vor fi fost fără îndoială între atît de mulţi şi cîţiva care foarte bucuros ar fi însoţit-o, ba pe ici, pe colo şi cîte unul care era ispitit să i se plimbe pe sub fereastră, dar dînsa era nu numai posomorită, ci şi neapropiată.
   Era timpul cînd Eminescu scrisese versurile:
Pe lîngă plopii fără soţ Adesea am trecut.
Mă cunoşteau vecinii toţi,
Tu nu m-ai cunoscut.

   Cu alte cuvinte:
Degeaba vii, degeaba te duci,
Degeaba rupi nişte papuci.
   Ea nu vedea nici pe cei ce trec pe lîngă dînsa, nici 5 pe cei ce se opresc în faţa ei. Doi oameni erau asupra cărora i se opriseră ochii, despre care-şi făcuse cele mai frumoase-nchipuiri, pe care-i pusese de tot sus în gîndul ei şi de care prinsese slăbiciune, şi amîndoi s-au pocit, cum şi cele mai frumoase figuri de ceaiă se pccesc în 10	bătaia soarelui.
         Avuse-ntr-unul o încredere nemărginită, de-ar fi fost în stare să plece cu el fără de nici o grijă-n lume, şi în curînd l-a văzut prăpădit, de-i venea să-i plîngă de milă. îl socotise pe cellalt împodobit cu cele mai frumoase 15	daruri trupeşti şi sufleteşti,	încît numai	cu	sfială se
apropia de dînsul, iar acum	era cuprinsă	de	jale cînd
şi-l reamintea.
         Nu ştia dînsa şi nici nu-şi dădea silinţa să afle unde s-a dus Emil şi ce s-a ales de el. I se revărsa un fel de 20 dulceaţă în suflet cînd îşi aducea aminte de puţinele ceasuri petrecute cu dînsul, dar lucrurile s-au desfăşurat aşa, că în adevăr era	mai bine ca	ei	să rămîie
departe unul de altul. Ce-ar	mai fi putut	să	fie dînsa
pentru el şi dînsul pentru ea?!
25 Nu tot aşa se gîndea la Iorgu.
   „Ce va fi vrînd omul acesta cu mine?!“ se-ntrebase odată.
   Ea se cutremura în întreaga ei fiinţă cînd îşi dedea seamă că orişice ar fi voind poate să facă cu dînsa. De 30 aceea era cuprinsă de jale: era pe deplin încredinţată că el o iubeşte, şi nu înţelegea de ce nu mai trece el pe la dînsa şi nu se-ndoia că azi-mîne o să vie. Era deci posomorită, dar nu mîhnită, şi nu plîngea, nici nu se plîngea, ci aştepta. S-a cutremurat deci, cuprinsă de 35	spaimă, cînd a aflat, în cele din urmă, că el nu mai e
la Valea-Boului, ci a plecat din ţară fără ca să fi luat ziua bună de la dînsa. S-a ascuns apoi, ca să plîngă nevăzută de nimeni, cînd i s-a mai spus şi că verişoara lui, Zoe, a plecat şi ea. Acum era chiar mai mult decît
4 0	mîhnită, dar tot nu se plîngea, ci era, din contra, cuprinsă
409

de simţămîntul c-a scăpat de o mare primejdie şi-i era ruşine de gîndurile ce-şi făcuse.
         „Săracul! îşi zise. Ce bine e că nu mai trăieşte cocoana-mare !'- 5	„Săracii!" zise iar.
   Dacă pînă chiar nici aceia doi n-au rămas cum îi ştia dînsa, ce trebuia să fie de capul celorlalţi ?! Bărbatul, prin chiar prisosul lui de puteri şi prin firea lui năvalnică, e sortit să cadă din păcat în păcat şi să se io schimbe de azi pe mîne, încît n-ai să te razemi pe el şi numai cu mare grijă ai să-l laşi să se apropie de tine. Ea nu se uita nici la dreapta, nici la stînga şi se ferea de toţi.
         Ispita i se iveşte însă muritorului la tot pasul în cale. 15	Mai era la Bucureşti o şcoală de fete, ale căreia
      absolvente ieşeau institutoare, ba unele chiar profesoare, azilul „Elena-doamna". înfiinţată de Elena-doamna în urma stăruinţelor lui Vasilie Alecsandri şi ale doctorului Carol Davila, şcoala aceasta s-a bucurat şi de 20	purtarea de grijă a EUsabetei-doamnei şi a ajuns sub
      direcţiunea cu adevărat nobilei Elena Davila în curînd la înflorire. Neobositul dr. Davila angajase profesori ca Ieremie Circa, Nae Popescu, Barbu Constantinescu, dr. Grecescu, C. Istrati, M. Minovici, Licherdopolu, 25	pictorul Henţia, caligraful V. Ştefănescu şi alţii, care se
      puteau făli cu absolventele pregătite de dînşii. Pentru ca să asigure în deplin viitorul acestora, dr. Davila obţinuse, mulţumită stăruinţelor Elisabetei-dcamnei, pentru ofiţeri dreptul de a lua în căsătorie institutoare ori 30	profesoare şi dacă aceste n-aveau zestrea reglementară.
      Era apoi de sine-nţeles că ofiţerii astfel căsătoriţi se bucurau şi de favorul de a nu fi despărţiţi de soţiile lor prin obişnuitele mutări dintr-o garnizoană într-alta. Venea deci pe la întrunirile dăscălimii, ca un fel de oaspe 35	nepoftit, şi cîte un ofiţeraş fercheş, care ţinea să nu fie
mutat din Bucureşti, şi Alina, orişicît de posomorită ar fi fost, era şi ea candidată de ofiţereasă.
   Nu-i vedea, ce-i drept, nici pe aceştia, dar o vedeau ei pe ea.
410

   Era mai ales unul, d-l locotenent de roşiori Voicu Strună, care făcea tot ceea ce în asemenea împregiurări se iartă ca şi ea să-l vadă pe el.
    Om de vreo treizeci de ani, scurt şi bine legat, cu 5 sprîncenele dese şi îmbinate, cu căutarea sperioasă, cam buzat şi cu mustaţa scurtă şi groasă, el mai şi vorbea răstit şi cu o voce cam răguşită, avea mişcările iuţi, călca ţeapăn de-i zîngăneau pintenii şi umbla de ici pînă colo parcă el ar fi fost stăpînul palatului univer- 10 sitar, iar la Alina se uita din ce în ce mai stăruitor.
   Dînsa la început să făcea că nu-1 vede, dar îi era frică de el, în urmă-şi zicea că el e obraznic şi, în sfîrşit, îl lua drept un caraghios, ceea ce el în adevăr nu era.
   Cînd cu discuţiunea urmată asupra tezei puse de 15 Manliu, unii erau de părerea că nu numai gramtica, ci şi analiza e de prisos. E destul — ziceau ei — ca şcolarii să citească-n timpul liber ca să-şi formeze gustul. Ieremie Circa, un om mărunt, iute la fire, foarte pedant şi autor al uneia din cele mai bune gramatici, sări în 20 picioare ca şi cînd ar fi fost atins de pleasna biciului.
   — O crimă! strigă. Cea mai monstruoasă crimă! N-are să citească şcolarul decît după ce i s-a dat cuvenita îndrumare cum are să-şi dea seamă despre cele citite.
         El începu să vorbească despre analiza etimologică 25	şi despre cea sintactică, despre cea logică şi cea literară,
      despre cea stilistică şi cea lexicală, tot lucruri asupra cărora Alina nu era dumirită. Ea se strîmba deci în fel de fel de chipuri, deschidea din cînd în cînd ochii mari; ridica sprîncenele şi, ameţită de cele ce auzea, nu mai 30	ţinea seamă că e de faţă şi cineva care se uită mereu
la ea, şi s-a ridicat în picioare spre vorbitorul care din întîmplare nu se afla pe catedră, ci într-o bancă din fund.
         Unul dintre ceilalţi se ridică şi-ncepu să-l ia de sus 35	pe pedantul susţiitor al nesfîrşitului şir de analize.
   — Ai pomit-o, domnule, razna! îi zise. Şcolarii n-au să citească decît scrieri alese de profesorul lor: acesta face analizele de tot felul asupra cărora d-ta stărui cu atîta străşnicie.
40 Alina se strîmbă rău de tot.
411

   — Auzi vorbă! grăi dînsa aşa pentru sine, parcă n-ar mai fi fost şi alţii în sală. Dar cum, păcatele mele, s-o fac dacă nu ştiu s-o fac, căci n-am fost deprinsă a o face cînd mă aflam pe băncile şcolii ?!
5 Un hohot zgomotos însoţi aceste vcibe. Nu însă de ceea ce a zis ea rîdea lumea, ci de prostia celuilalt, şi nu i-a mai dat nimănuia mîna să spună că gramatică şi analiză sunt de prisos în şcoaîă.
Alina se căia cu tcate acestea de a se fi expus scăpînd 10 acele vorbe şi aştepta cu neiăbdare sfîrşitul întrunirii, ca să pcată pleca nebăgată-n seairă şi cît mai iute.
   Iute da, dar nebăgată-n seairă nu.
         Cînd era să se stiăcoare prin mulţimea pornită spre ieşire, se pomeni dec dată faţă-n faţă cu d-l locotenent, 15 care-şi luă pcziţiune bătînd din pinteni şi i se prezentă după toate regulele.
   — Să-mi daţi, domnişcaiă, voie să vă felicit, îi zise. E în adevăr peste putintă să fac exeiciţiile cu lăcanii dacă nu cunosc regulamentul şi nu-1 ştiu aplica.
20 Ea-1 măsiiiă din creştet pîriă-n călcîie. Nu i se mai părea acum nici cai aghios, nici cbraznic, ci prea-n- chipuit.
   — Vă felicit şi eu pentiu comparaţiune, dar adresa aţi greşit-o, îi zise, apoi îi întcarse spatele şi-şi căută
25 de drum.
   Cu aceasta incidentul s-ar fi sfîrşit dacă n-ar fi fcst la mijlcc şi altele.
   D-na Ionescu deşi avea fată cu rost şi cu poziţiune asigurată, se măritase chiar mai tînără de cum îi	era
30	fata şi se socotea destul de tînără pentru ca să	nu
fie-mpăcată cu gîndul de a-şi petrece restul vieţii tot în văduvie. A adus jertva văduviei cîtă vreme fata îi era încă tînără, acum însă dedea zor s-o mărite, pentru ca să se mărite şi ea însăşi.
35 Abia acum s-a dumirit Alina că, deşi zidite de răposatul ei tată, casele cele frumoase se aflau pe locul caselor de zestre ale mamei sale, care, măritîndu-se, îi aducea în ele un tată maşter.
         E urît gîndul ce-n mintea orişicui se leagă de vorba 40	„maşter". Alinei îi era însă mult mai urît gîndul de măritiş. Lasă că nu vrea şi n-avea nevoie să se mărite, dar	nu
412

       se speria de gîndul c-o să aibă tată maşter şi nu-nţe- legea de ce adecă mama ei n-ar fi putut să se mărite şi fără ca s-o fi măritat mai nainte pe ea. Nu-i spusese, ce-i drept, nimeni că mama ei vrea să se mărite, acesta 5 e însă un lucru care se sîmte.
încă de vreun an şi mai bine venea din ce în ce mai des în casa lor advocatul Cezar Lică, însoţitor la maus al d-nei Ionescu, un om „foarte bine" şi cu deosebire binevoitor, care dedea-n toate împregiurările cele mai
l o bune sfaturi, alerga-n treburile familiei şi se amesteca-n toate parc-ar fi la el acasă, încît Alina încetul cu încetul se deprinsese a-1 socoti mai mult decît o simplă cunoştinţă făcută la partidele de maus, ceea ce, în cele din urmă, n-o supăra.
15	Nu s-a supărat nici cînd mama ei, ba chiar nici cînd
d-l Lică au început să-i vorbească despre „partide" bune acoperind de multe laude mai pe unul, mai pe altul. Acum în, starea sufletească în care se afla, nu s-ar fi putut apropia de dînsa nici Emil, ba chiar nici
20	Iorgu; ea ştia însă că soarta fetelor mari e să fie neli
niştite de peţitori, ceea ce n-are s-o scoată diri răbdări.
Sîngele i s-a ridicat însă-n obraji cînd s-a pomenit că d-l Cezar Lică vine însoţit de d-l locotent Voicu Strună.
25	Asta le-ntrecea toate.
Prezentat d-nei Ionescu, d-l locotent luă poziţiune cu obişnuita bătaie din pinteni, apoi sărută mîna.
— Vă mulţumesc, doamnă — grăi dînsul — de o mie de ori vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a-i fi dat
30	d-lui Lică voie să mă prezente.
D-na Ionescu îşi prezentă fiica.
— Domnişoara mă cunoaşte — zise el rostind vorbele respicat, ca-ntr-o cuvîntare de mai nainte pregătită — dar teamă mi-e că nu prea e bună părerea ce şi-a făcut
35	despre mine.
Alina tresări. Dîndu-şi seamă că vorba e de o urzeală pusă la cale de d-l Lică, viitorul ei „maşter", ea-şi adună toate puterile, ca şi cînd ministrul el însuşi ar fi venit să-i asiste la lecţiune.
4 0	—Nici bună, d-le locotenent, nici rea, răspunse ea;
despre oameni cari nu ne privesc n-avem nici o părere.
413

■— Sunteţi foarte gentilă, d-şoară, întîmpină dînsul. Eu însă aş dori să aveţi o bună părere şi de aceea am rugat pe d-l Lică, iar d-sa a avut bunăvoinţa să mă prezente, pentru ca — cu voia doamnei — să vă-ncre- 5 dinţez că n-aveţi să mă puneţi în rînd cu papugiii de Bucureşti, cum sunt vestitul Izvoranu ori camaradul meu Florescu, care stau în faţa Teatrului şi se leagă de trecătoare.
D-l Lică, cunoscîndu-şi omul, îşi stăpînea rîsul, iar
10 d-na Ionescu, cunoscîndu-şi fata, stetea ca pe spini şi jăratec. Ea se aşeză şi-l pofti şi pe el să şadă.
— Da, d-şoară, stărui dînsul şi se aşeză.
— Eu nu mă plimb prin faţa Teatrului şi nu m-am gîndit nicicdată la aşa ceva, îl încredinţă dînsa, aşe-
15	zîndu-se şi ea.
— Sunteţi foarte gentilă, domnişoară, zise el iar. Eu doresc însă să vă gîndiţi, şi de aceea ţiu să vă spun că sunt, ce-i drept, bucureştean, dar nu pui de boier, nici ciocoi săltat, ci fecior de măcelar şi militar adevărat,
20	adecă om care nu umblă cu mofturi, ci spune verde
româneşte ceea ce vrea.
— Aceasta e o frumoasă însuşire! grăi d-na Ionescu, pentru ca să-i taie vorba fiicei sale, care-ncepuse a zîmbi.
25	— Da, doamnă! stărui dînsul. Nu că mă	laud, dar
aşa este. Camarazii mei îmi zic „Zurbagiul". Să nu credeţi că cine ştie de ce. Sunt cel mai bun om: nu supăr pe nimeni, dau fiecăruia ce i se cuvine, dar nici mie să nu-mi calce nimeni pe bătături, c-o pate, chiar şi
30	dacă general ar fi, o pate. Tot respectul, dar pîn-aci
şi mai departe nu! Sunt la noi mulţi oameni care au obiceiul de a minţi, de a se făţări, de a linguşi. Eu le zic: „Nu ţi-e ruşine?!" Am, domnişoară, ori nu am dreptate ?
35	— Ai — răspunse ea zîmbind *— dar dă-mi	voie să-ţi
spun că au şi ei dreptate cînd îţi zic „Zurbagiul".
— Da, domnişoară, de aceea! urmă dînsul. Dacă vreunul se leagă de vreuna, eu îi zic: „Nu ţi-e ruşine să fii obraznic?!"
40	Alina rîse cu hohote.
414

— Ştiu de ce rîzi, domnişoară, urmă el iar. Vrei să zici că ţi-am făcut-o şi eu. Asta e altceva! O face omul şi are s-o facă fără de sfială cînd intenţiunile îi sunt serioase, bune, curate. M-ai înţeles, domnişoară? Se-
5 rioase, bune, curate!
Alinei îi venea să se ridice şi să-i întoarcă spatele, dar aceasta ar fi fost cochetărie.
— Mi-ai zis atunci c-am greşit adresa, stărui dînsul. Foarte desluşit, dar...
io	—O zic aceasta şi acum, îl întrerupse ea, serios
şi hotărît.
— Nu, domnişoară, n-am greşit-o! o-ncredinţă el. Te rog să ai răbdare să mă asculţi şi vei vedea că n-am greşit-o.
15	—	Eu	răbdare am — întîmpină ea — dar o să-ţi fie
zadarnică osteneala,
— O zici pentru că nu ştii încă ce voiesc să-ţi spun, stărui dînsul. El se întoarse spre d-na Ionescu: îmi daţi voie, doamnă — zise ■— să vorbesc aci în faţa
20	d-voastre cu inima deschisă, cum se cuvine unui militar ?
— Vă face onoare şi ne onoraţi şi pe noi, răspunse muma.
— Eu — începu el — am la Bucureşti trei perechi de case, una-n mahalaua Oborului, unde au stat părinţii
25 mei şi unde stau acum numai eu singur, şi doauă-n piaţă, cu prăvălii şi cu apartamente de închiriat. Mai am şi doauă măcelării, una la Obor şi alta-n Piaţa Mare. Am şi uscătoare de pastramă. Iama, vara lucrează-n socoteala mea cincisprezece pînă la doauăzeci de oameni
30 de-ncredere, cu care am multă bătaie de cap, căci mai sunt şi ofiţer, doamnă şi domnişoară, şi ţiu la rangul meu, să vă spuie d-l Lică dacă ţiu şi cît ţiu. Ce fac eu dacă mîne ori poimîne mă înaintează căpitan şi mă mută fie chiar şi numai la Ploieşti ori la Tîrgovişte?!
35 Cum rămîne gospodăria mea? ! Afurisita de deprindere, doamnă şi domnişoară. M-am pomenit de copil în mijlocul ei şi nu mă mai pot lipsi de ea. Mă-mbată mirosul de sînge-nchegat şi-mi rîde inima cînd văd un muşchi frumos ori o pastramă bine uscată. Nu mi-ar
40 rămînea decît să ies din oştire, lucru foarte greu, căci
415

îmi plac caii, mă simt bine-n uniformă şi am slăbiciune de răcanii mei.
Alina începu să se mişte, cuprinsă de nerăbdare.
       — Ai răbdare, domnişoară, că nu e cum vei fi crezînd 5 d-ta, urmă el. Am săltat de bucurie cînd am aflat de
treaba pe care a făcut-o doctorul Davila. Ai, băiete, să te-nsori cu o profesoară din Bucureşti — mi-am zis — şi nu te mai mută nimeni de la gospodăria ta.
       Alina se mişcă cu şi mai învederată nerăbdare, ba se 10 şi strîmbă puţin.
— Nu te supăra, domnişoară — stărui dînsul — că am zis-o aceasta cînd nu te ştiam încă pe d-ta. După ce te-am văzut, s-au răsturnat tcate-n sufletul meu: nu mai ţiu nici la militărie, nici la măcelărie. „Nu faci tu
15	pentru ea!" mi-am zis, cuprins de întristare. Aveam
ori nu dreptate?! Iară parcă-mi zici: „Lasă-mă, omule, în pace şi caută-ţi de drum". Aşa e ori nu?!
       Alina, viu mişcată, i se uită cu seriozitate şi stăruitor în cchi, apoi, dînd din umeri, aruncă o căutătură spre 20	mama ei.
— Eu ce să zic ?! răspunse ea plecîndu-şi capul. Inimă deschisă pentru inimă deschisă: aş fi de rea- credinţă dac-aş zice că nu m-ai înţeles bine. Aşa este.
       D-l Cezar Lică îşi muşcă buzele, iar d-na Ionescu, 25	adînc mîhnită, se-ntoarse spre locotenent.
■— Să nu te jignească răspunsul acesta, îi zise. Fiica mea e încă prea tinăiă pentru ca să poată da altul.
— Nu, mamă! întîmpină Alina. Chiar fată bătrînă dac-aş fi, tot aşa ar trebui să-i răspund. Propunerea
30	ce d-sa îmi face mă măguleşte şi ne onorează, dar d-sa
a venit să se încredinţeze despre adevăr şi nu-mi este iertat să-l port cu minciuna. Mai sunt în Bucureşti şi altele, care...
       ■— Vor fi fost, domnişoară, dar nu mai sunt, o între- 35	rupse el. Azi nu mai e în lumea aceasta decît una şi
singură. îţi spun încă o dată: s-au răsturnat în mine toate, şi nu mai ţin la nimic decît la aceasta. Mi-e silă de tot ceea ce mai nainte mă ademenea: gospodăria mă plictiseşte, milităria mi-e sarcină grea; îmi plăcea 40 mai-nainte să beau cîte un păhărel, iar acum nu mai pot gusta băutura; îmi petreceam din cînd în cînd
416

timpul jucînd cărţi, iar azi nu mai înţeleg pe cei ce joacă înainte. Am venit, domnişoară — adăugă el — ca să ţi le spun acestea nu şoptindu-ţi-le la ureche, ci aici, în faţa mamei d-tale, şi te rog să nu le dai uitării şi să mă ierţi dacă mai viu din cînd în cînd.
   — O, Doamne! răspunse ea, cuprinsă de mîhnire. Eu sunt nevinovată. Societatea d-tale are să-mi fie totdeauna plăcută, dar ai să mă ierţi şi d-ta dacă o să mă găseşti tot ca acum!
   El dete cu un fel de-ndărătnicie din cap.
   — Eu nu-mi pierd nădejdea cîtă vreme nu voi vedea că altul e mai norocos decît mine.
   Cu aceste erau împăcaţi amîndoi.
   Nu erau însă împăcaţi şi ceilalţi doi, şi după plecarea locotenentului, mama şi fata rămaseră faţă-n faţă.
   — Alino! grăi mama. Nu eşti în toată firea. Asemenea partidă nu mai găseşti. Ori nu cumva-ţi închipuieşti...
   — Nu-mi închipuiesc nimic! o întrerupse Alina, Văd, însă, că vreţi să mă scoateţi cu orice preţ din casa aceasta. Sunt gata să ies: dacă e vorba, găsesc la Ploieşti orişicînd una care-şi schimbă bucuros catedra cu a mea.
II
   „Frumoasă pereche!" zicea la Braşov lumea cînd îl vedea pe Iorgu braţ la braţ cu Zoe. Tot aşa ziceau şi cei ce călătoreau cu dînşii spre Viena. Cu atît mai vîrtos ziceau aşa cei din Viena, unde însurăţeii s-au oprit pe cîteva zile şi au rămas cîteva săptămîni.
   Era-n adevăr greu să spui dacă e mai frumos el ca bărbat ori mai frumoasă ea ca femeie tînără, cu mult mai tînără de cum în adevăr era. Ochii tuturora, chiar şi ai femeilor, se opreau mai mult asupra ei decît asupra lui, pe care mulţi îl fericeau, şi care se simţea şi el nu numai măgulit, ci şi-n adevăr fericit. Dacă e vorba, el abia acum cunoştea farmecele mai ascunse ale tinereţelor. Trăind mereu sub privegherea mamei sale, el nu şi le-ar fi închipuit niciodată atît de-mbătătoare cum
i le desfăşura Zoe, marea măiestră în ale vieţuirii

plăcute, care ca numai puţine dintre femei ştia să-ndul- cească viaţa bărbatului iubit de dînsa cu . patimă nesăţioasă.
         Adevăr nendoios e însă că fericirea senină nu e-n 5	lumea aceasta cu putinţă.
         Ea se simţea chiar mai fericită decît el, dar cînd faţa îi era luminată de cea mai zburdalnică veselie, un gînd urît întuneca sufletul ei. „Pînă cînd?" se-ntreba, şi inima îi era cuprinsă de temerea ca nu cumva el să 10	se dezmeticească şi ea să-l peardă. Ştiind cum l-a
amăgit şi prin cîte apucături viclene a ajuns să-l înduplece, ea îi ghicea gîndurile, umbla-n voile lui şi era nesecată-n născocirea mijloacelor de a şi-l ţinea legat, în fiecare zi îl ameţea prin	cîte o noauă	şi neaşteptată
15	plăcere, pentru ca să nu-i	rămîie timp	de a se gîndi
la cele trecute, de a se căi,	de a-şi face	mustrări şi de
a se răzvrăti.
         Silinţele ei erau deocamdată de prisos, căci din drumul în care pornise el, omul numai cu anevoia 20	se-ntoarce.
         Mustrări el nu-şi făcea. Nu! De fapte pe urma. cărora are parte de plăceri azi mai vii decît ieri, omul însetat de viaţă nu se căieşte. Chiar şi fiind ispitit a se mustra, el găseşte totdeauna cuvinte de a se-ncredinţa pe sine 25	însuşi că se află pe calea cea bună, că e	chiar dator să
facă ceea ce face.
   Era fără-ndoială neobicinuit felul în care s-a căsătorit, dar în împregiurările date un om cumsecade nu putea să facă decît ceea ce a făcut el.
30 Zoe, tot din neamul Armaşilor şi ea, nu-i era în adevăr verişoară, ci nepoată de văr, căci răposatul lui tată şi bunicul ei erau veri din doi fraţi. De aceea îi şi era oarecum nesuferită răposatei sale mame. Chiar şi dacă n-ar fi fost la mijloc datoria de a-şi legitima copilul, 35 nu se putea pentru dînsul o mai potrivită însoţire, şi el s-a căsătorit în grabă mare şi prin ascuns numai ca să scape de gura lumii, căreia nu putea să-i spună de ce nu îi era iertat să aştepte sfîrşitul anului de doliu.
Mai era apoi şi nenorocita lui slăbiciune pentru 40 Alina. îi era şi acum scumpă fata aceea, şi s-ar fi ascuns cuprins de ruşine dacă i s-ar fi întîmplat s-o vadă din
418

depărtare, dar nu putea să depărteze de la sine gîndul că avea faţă cu familia sa datoria de a-şi călca pe inimă, îi era Zoei recunoscător că l-a ajutat să-şi facă datoria aceasta şi nu numai că nu se căia, ci era mulţumit de sine însuşi, mîndru de fapta ce săvîrşise.
   Umbla deci şi el în voile Zoei, şi gîndul urît care întuneca sufletul ei îi amăra şi lui din cînd în cînd viaţa. Femeie de o fire năvalnică, dînsa era pornită spre desfrîu şi-l ispitea şi pe el. Nefiind niciodată pe deplin mulţumită cu cele de azi, rîvnea la mai mult pe ziua de mîne şi-l ducea mai departe şi tot mai departe, şi cu cît mai mult se depărtau, cu atît mai vie era în el temerea că dînsa se va sătura în cele din urmă.
   Aceasta cu atît mai vîrtos cu cît mai era la mijloc şi-o altă supărare.
   Nu erau adecă dînşii singurii români care-n drumul lor spre Paris se opreau la Viena. Orişiunde s-ar fi dus, ei dedeau peste oameni care-i cunoşteau şi se uitau cu un fel de mirare la dînşii, ceea ce-i făcea lui Iorgu acră plăcere.
   — Ce-ţi pasă?! îi zicea Zoe. Nu ţi-e destul că ştii tu însuţi cum stau lucrurile, şi peste cîteva luni, după ce se va fi împlinit anul de doliu, o să afle şi ei adevărul?
   Nici că se gîndea Iorgu la sine însuşi; ceea ce-1 supăra era nedreptatea ce i se făcea Zoei, şi de aceea el îşi dedea mereu silinţa s-o mîngîie.
   Subscriind la Braşov foaia de zestre, el spusese un neadevăr. N-a primit nimic. Pînă chiar şi sculele cele scumpe ale Zoei se aflau la Casa de depuneri. Un adevărat Armaş nici nu putea stărui să i se predea cele cuprinse în foaia de zestre, iar o femeie ca dînsa nu se putea găti fără de inele, broşe, brăţare, lanţuri. Văzînd deci că ea se căieşte de a nu fi adus cu dînsa măcar o parte din giuvaericalele ei, el se bucura că poate s-o mîngîie cumpărîndu-i azi una, mîne alta, se-nţelege, tot lucruri potrivite cu rangul lui şi cu gustul Zoei, care-i dedea dovezi că ştie să aleagă. Puţin adăugat la puţin face apoi mult. Cu atît mai mult se adună adăugind mult la mult, şi Iorgu a ajuns în curînd să se mire cît poate să cheltuiască omul în timp scurt dacă-i dă mîna, iară lui îi dedea mîna, căci abia de curînd

realizase împrumutul la Creditul Fonciar şi, pe deasupra, mai vînduse şi recolta. Mai avea, ce-i drept oarecare cheltuieli şi la Valea-Boului, dar Valea-Boului rămăsese departe, la poalele Carpaţilor: cine să se mai gîndească 5 şi la ea călătorind prin văile răcoroase ale Alpilor?
   Operă, teatre, concerte, galerii, plimbări, mese nu mai aveau în cele din urmă destul farmec pentru Zoe, dar nici pentru Iorgu. Rîvneau la ceva mai picant şi s-au pomenit pe la „Orfeu", pe la „Diana Sale", pe la 10 „Coloseul" din Funfhaus şi prin alte locuri, unde femei uşuratice îşi petrec nopţile în felul lor. Era o lume pe care n-o cunoşteau nici el, nici ea şi-n care te cobori pe nesimţite şi mereu te cobori, de te pierzi în cele din urmă pe tine însuţi.
15	Se-ntorceau în zori de zi la hotel, petreceau cîteva
ceasuri zbătîndu-se în culcuş, se sculau asupra prînzului mahmuri, de nu le mai priia nimic, şi curînd au ajuns să fie cu totul alţi oameni, sătui amîndoi de cele de pîn-acum şi doritori de altele.
20	Zoe era dusa cu gîndul la tainele nesecate ale vieţii
pariziene, iară Iorgu fugea tocmai de Parisul unde erau chiar mai mulţi decît la Viena oamenii care se uitau cu un fel de mirare la el şi la Zoe. Această deosebire de vederi nu putea să-i înstrăineze însă unul de altul. 25	•—Cum vrei tu, zicea Zoe. Lîngă tine orişiunde mă
simt fericită, şi-n familie dorinţa soţului e hotărîtoare.
   Frumoasă vorbă, dar nu pentru toate-mpregiurările potrivită.
         Mai ţinea adecă Iorgu ca drumul spre Italia să şi-l 30 facă cu oarecare încungiur, pe la Munchen, unde iar s-a oprit pe cîteva zile.
Nici că s-ar fi putut ceva mai firesc decît dorinţa de a-i arăta Zoei unde şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţelor, ba şi cîţiva din anii copilăriei. 35 în curînd s-a încredinţat însă că erau şi acolo multe colţişoare pe care abia acum ajunge să le cunoască.
   Şi aici era adecă nevoit să umble tiptil, ca să nu întîlnească oameni care-1 cunosc.
El avea la Munchen prieteni şi cunoştinţe pe care 40 trebuia să-i vadă, şi Zoe era din ce în ce mai mîhnită pentru că el amîna mereu de azi pe mîne împlinirea
420

       acestei datorii de bună-cuviinţă. îi era foarte greu s-o facă aceasta. Cum adecă să se ducă? Singur, ori împreună cu Zoe, cum ar fi voit dînsa? Singur nu se cuvenea şi ar fi jignit-o şi pe dînsa, iar împreună cu 5	dînsa nu-i dedea mîna. Vorba era de unii dintre foştii
       lui colegi şi dintre foştii lui profesori, precum şi despre prieteni ai răposatei sale mame, tot oameni din cea mai bună societate, pe care îi vestise despre moartea mamei sale şi care s-ar fi simţit jigniţi aflînd că el 10	s-a căsătorit fără ca să-i fi vestit şi despre aceasta şi
s-ar fi scandalizat că el n-a aşteptat sfîrşitul anului de doliu.
       Mai era apoi vorba şi de oameni care-1 întrebau cum îi merg treburile gospcdăriei, şi erau foarte deza- 15 măgiţi văzînd că el şi-a părăsit moşia tccmai într-un timp cînd trebuia neapărat să fie acolo.
Nu mai era Iorgu mulţumit cu sine însuşi, şi nemulţumirea lui era cu atît mai adîncă cu cît Zoe, jignită-n amorul ei propriu, nu zicea,	ce-i drept, nimic, dar nici
20	nu era în voia ei cea bună.	El îşi dedea deci mereu
silinţa de a o împăca.
       Munchenul e oraşul artelor, în care omul cu dare de mînă nu poate să stea o zi, doauă fără ca să-şi cumpere cel puţin un tablou. încă mai puţin poate să stea 25	acolo o femeie frumoasă	fără ca să fie ispitită a-şi lua
portretul. Şi-a ales deci	şi Iorgu un tablou, nu lucru
mare, o vale împădurită la poalele munţilor, iar în pădure un luminiş, în care	o căprioară se coborîse cu
iedul ei la părîu, ca să beie	apă limpede. în vreme ce
30	iedul bea, căprioara stetea	de pază cu capul ridicat
şi ciulind din urechi, iar dintr-un tufiş ieşea la iveală capul vînătorului, gata de	a descărca arma. Ceea ce
lui Iorgu îi plăcea nu era	nici iedul, nici căprioara,
nici vînătorul, ci lumina	zorilor de zi, un amurg senin.
35	Zoei nu-i plăcea nici amurgul, şi ea-şi dete pe faţă
mirarea că el poate să-şi deie banii pentru un asemenea fleac.
       Se zice că cei ce se iubesc se ceartă pentru te miri ce lucru de nimic. Dacă e adevărat aceasta, Iorgu şi Zoe 40	abia acum începeau să	se iubească, deoarece nici la
Braşov, nici pe drum, nici la Viena nu se certaseră.
421

Abia acum el s-a simţit jignit de vorba „fleac", şi a scăpat vorba că dînsa e lipsită de gust, ceea ce pe dînsa a jignit-o şi mai adînc, căci ea deduse în viaţa ei destule dovezi că are gust. A scăpat dar şi ea vorba că el 5 e brutal, şi-a urmat o supărare care a mers pînă la lacrămi de amărîciune la dînsa şi l-a făcut pe el să-şi mărturisească în tăinicia inimii lui că n-ar fi mîhnit dacă ar fi nentemeiate temerile în urma cărora ea se socotise femeie perdută.
l o	După asemenea supărări urmează apoi dulceaţa împă
cării, care-i moaie pe oameni şi-i împinge spre jertfe de spăşire drept dovezi de-mprospătată iubire. El a stăruit deci ca ea să-şi comande portretul. Drept dovadă că nu mai e supărată ea a intrat în voile lui.
15	Altă supărare.
  Adevăratul artist ştie ce este şi ce nu este frumos, şi dacă face un portret, ţine să scoată la iveală şi sufletul persoanei ce-i stă model, precum şi tot ceea ce ea are frumos. Iar sufletul Zoei nu putea să fie oglindit 20 fără ca să fie înfăţişate braţele ei frumoase, gîtul ei frumos, umerii şi bustul, care-1 scoteau din minţi şi pe cel mai potolit om. Era atît de încîntător portretul acela, încît lui Iorgu îi era greu să se uite la el şi-i venea să-l ascundă, ca să nu-1 mai vadă şi alţii, foarte 25 frumos portret, dar numai pentru cel mai secret cabinet. Era în faţa aceea atîta patimă nesăţioasă, încît mereu îşi aducea aminte de vorbele: „Făţarnică, vicleană şi plină de răutate".
         El nu putea să-i zică nimic, căci iară s-ar fi certat 30 amîndoi.
  Intraţi însă în legătură cu artiştii, trebuia neapărat să-şi aducă aminte de cele citite prin romane senzaţionale despre nopţile albe pe care artişti şi artiste le petrec cu modelele lor din cînd în cînd împreună, iar 35 din gînd purcede dorinţa, şi dorinţa e ispită. S-au dus deci la o serată costumată şi-au petrecut de minune, dar el n-o mai vedea pe Zoe cum o ştiuse, ci ca în portretul ei cel frumos, şi-n cele din urmă nu s-a mai putut stăpîni.
40	—Nu ţi se pare ţie că eşti prea decoltata? îi zise.
422

Ea se uită cu-ndrăzneală la el.
— Vrei să zici... ca-n portret? răspunse.
— Nu! — întîmpină dînsul — în costum şi în purtările tale faţă cu nişte oameni cu totul străini, care nu
5 sunt, la urma urmelor, de seama noastră.
Aceasta n-o supăra.
Ţinea să-l facă gelos, căci gelozia e lanţ.
— Ei şi?! răspunse dar. Tocmai pentru că ne sunt străini, cu care azi petrecem un ceas şi pe care de mîne
10 înainte nu-i mai vedem. Puţin are să-ţi pese de ei!
•—Nu e tocmai aşa, grăi dînsul. Sunt unele lucruri care pe soţ îl jignesc, ba cîtecdată chiar îl umilesc.
— Aş! exclamă dînsa. Nu cumva te simţi umilit cînd ţi se pare că le plac şi altora ?! Parcă tu-mi placi
15 numai mie ?! Eu mă sîmt măgulită cînd văd că altele mă pizmuiesc pentru că te am soţ.
— Nu de aceasta e vorba, Zoe replică el. Ceea ce mă jigneşte nu e că placi, ci că prea îţi dai silinţa de a plăcea, încît îi faci pe alţii să creadă că-ţi plac ei.
20	—Aida-dee! strigă dînsa. La aceasta trebuia să te
aştepţi. Tu nu eşti singurul om care poate să-i placă unei femei, nici singurul care poate să-mi placă mie, şi ar trebui să fiu făţarnică şi vicleană pentru ca să-mi ascund adevărata stare sufletească dacă se-ntîmplă
25	să-mi iasă în cale un om care-mi place.
Iorgu clătină cu hotărîre din cap.
— Nu, Zoe! — stărui dînsul — nu făţarnică, nici vicleană, ci cruţătoare. E chiar o datorie conjugală ...
— Să mă prefac, să te mint, să te-nşel! strigă dînsa.
30	Nu, dragul meu. Datorie conjugală e să fiu cu inima
deschisă, să mă arăt cum în adevăr sunt, ca să ştii ce ai să faci. Eu, dacă sîmt că-ţi place vreo altă femeie, îmi dau toată silinţa să te încînt, ca să te depărtezi de ea şi să te simţi mai vîrtos legat de mine. La acelaşi
35	lucru mă aştept din partea ta: dacă în adevăr crezi
că am prins oarecare slăbiciune pentru vreun altul, n-ai să-mi faci mustrări, ci să-ţi dai mai vîrtos silinţa de a mi te face plăcut. Căsătoria — urmă ea cu glas stăruitor — nu e robie, ci însoţire făcută de bunăvoie.
40	Nu e, dragul meu, destul să ştii că mă ai, ci trebuie
să-ţi dai în fiecare clipă silinţa de a mă păstra.
423

— Straniu fel de a vedea! exclamă Iorgu, cuprins de amărîciune.
— Straniu, nestraniu, dar potrivit cu adevărul, întîmpină dînsa. Cel mai tăios brici se toceşte dacă
5 nu-1 ascuţim mereu, şi cea mai fierbinte dragoste se trezeşte şi ea dacă nu purtăm grijă de ea. Oamenii se satură unul de altul dacă rămîn mereu la fel.
— Mai curînd se satură dacă-şi fac nesuferită unul altuia viaţa, îi răspunse el cu oarecare asprime. Eu,
10 în tot cazul, te rog şi am şi dreptul de a cere de la tine să ţii seamă că eşti soţia unui om cu smţămînt de demnitate şi să îţi stăpîneşti pornirile uşuratice.
Zoe sări în picioare. Prea îi era mult. Nu putea suferi dînsa ca el să-i vorbească de sus în jos5 ca domn
15	şi stăpîn, şi avea o de mai multe ori încercată armă ca
să-l facă umilit.
— Aşa — îi zise-nţepată — puteai să-i vorbeşti scumpei d-tale vecine, nu însă şi soţiei d-tale!
De astă dată însă ea a dat greş": arma aceasta prindea
20	la Bucureşti, atunci cînd el se temea de gura ei cea
rea; aici şi acum el era cu totul altfel atins de ea.
— Comparaţiunea e cu desăvîrşire nepotrivită, îi răspunse el stăpînindu-şi firea. în faţa ei mă-nchinam, iar de tine mă speriu; ea mă-nălţa, iar tu mă cobori.
25 Schopenhauer zice undeva că omul e fiinţă bătăioasă, care dă cu palma ca măgarul cu copita. Această parte a firii omeneşti ieşi-n Zoe la iveală în auzul vorbelor grăite de dînsul: era gata să sară la el şi să-l pălmuiască.
— Mie-mi vorbeşti aşa?! strigă ca scoasă din fire.
30	Pe mine vrei să mă prosteşti?! Nu te-am văzut oare eu
cum, într-o clipă de zăpăceală, ţi-ai dat în petec şi te-ai dat de gol sărutînd-o în faţa tuturora, cum erai obişnuit să faci cînd vă aflaţi numai singuri ?! Eu sunt femeie şi înţeleg asemenea lucruri.
35 Acum se dete-n Iorgu firea bătăioasă pe faţă. Ceea ce-1 scotea din sărite nu era că dînsa o zice, ci că o şi crede aceasta.
— Nu! grăi dînsul. Dacă femeie eşti tu, ea e înger, dar tu nu femeie eşti, ci monstru.
424

   Zoe rămase într-un fel de aiurire. N-ar fi crezut niciodată că poate să fie cineva în lumea aceasta atît de aspru faţă cu dînsa. O-năbuşi deci plînsul şi, nefi- indu-i îndestulător plînsul, ca orişicare femeie slabă*
5 căzu leşinată-n scaun.
   Urmarea firească, foarte fireasca urmare a fost sticluţa cu apă de Colonia, paharul cu apă rece, o noauă dulceaţă de-mpăcare şi încă mai învederate dovezi de neistovită iubire.
10 S-a-nvoit Iorgu ca să-şi facă drumul în Italia pe la Nizza şi să se oprească o zi, doauă aici.
   îi era, ce-i drept, din ce în ce mai rea părerea despre Zoe, dar o bună părere nu-şi mai făcea nici despre sine însuşi. Mereu era supărat de gîndul că nu pot oamenii 15 să fie cum el şi-i închipuise mai nainte, căci prin chiar firea lor sunt cum o ştia pe Zoe şi cum se simţea şi el însuşi, lipsiţi de statomicie-n cele bune şi slabi în faţa relelor îndemnuri. Tocmai de aceea însă mustrări tot nu-şi făcea încă, dar îi era nesuferit gîndul că şi 20 alţii-1 judecă tot cum se judecă el însuşi, iar nu ca mai nainte, cînd îl credeau mai vrednic decît cei mulţi.
în zadar! Orişicît ar fugi şi orişicum s-ar ascunde, omul de propriile sale gînduri nu poate să scape. Mereu şi din ce în ce mai des; chiar şi-n mijlocul celor 25 mai zgomotoase petreceri, vedea-n faţa sa Valea- Boului, ogoarele tot atît de rău ca-n trecut arate, livezile, pometul şi viile lăsate-n părăginire, pădurea rămasă-n voia întîmplării, zidirile pe care le-a-nceput după plan atît de bine chibzuit şi care acum nu mai 30 ştia în ce stare se află. Pretutindeni lipsă de pricepere^ risipă şi jaf, iară el, care atît de frumos le rînduise toate-n capul lui, se plimba pe unde mai nainte nici cu gîndul nu zburase.
   Nu-i era de paguba pe care o suferea, căci în gîndul 35 lui tot îi mai rămînea destul; îi era însă ruşine cînd se gîndea ce vor fi zicînd despre dînsul alţii, care-1 soco= tiseră om cu rost, unii bucurîndu-se că-1 văd întrat în rînd cu cei mulţi, alţii bătîndu-şi joc de el, iar alţii cuprinşi de adîncă mîhnire.
40 Cu atît mai vîrtos îi era ruşine cînd se gîndea ce va fi zicînd despre el Alina, cea atît de cuminte.
425

III
         Sîrbii şi muntenegrenii nu în ceas bun s-au avîntat în război. Deşi s-au luptat cu multă bărbăţie şi-au mai şi primit fel de fel de ajutoare din Rusia, ei n-au fost 5 în stare să ţină piept cu oştirile turceşti. în vreme ce Abdul Kerim-paşa îl gonea pe principele Milan spre Belgrad, Suleiman-paşa a răzbit prin strîmtorile Munte- negrului, şi numai mulţumită ocrotirii marilor puteri europene au scăpat cei doi vasali de urgia musulmană. 10 Se credea că prin aceasta s-a pus capăt vărsărilor de sînge din Peninsula Balcanică. Ignatieff ţinea însă să-şi urmeze cu orice preţ lucrarea şi, după cîtva timp, s-au pornit în Bulgaria, mai ici, mai colo, răscoale menite a dovedi că Poarta otomană nu mai e-n stare să asigure 15	liniştea şi buna-rînduială în ţările creştineşti de sub
      stăpînirea sultanului. Simţămîntul de conservare i-a împins deci pe turci să-şi încordeze toate puterile spre a-năbuşi mişcările din Bulgaria, şi au rămas proverbiale grozăviile săvîrşite de aşa-zişii başibuzuci în 20	Bulgaria. Europa-ntreagă era cuprinsă de fiori în faţa
acestor grozăvii, iar marele popor rusesc a sărit în picioare, gata de a scăpa de jugul turcesc pe fraţii creştini.
         Toate aceste-i ţineau în frămîntare necurmată pe 25 români.
   Erau din ce în ce mai număroşi cei ce socoteau sosit timpul ca România să se declare neatîmată şi să intre în război alături cu fraţii creştini.
         Cu atît mai hotărîţi erau deci aceia care, temîndu-se 30	de covîrşirea puterii ruseşti, stăruiau ca România să
rămîie neutrală, ba la nevoie să intre în luptă chiar alături cu Turcia, care nu mai putea să fie primejdioasă pentru români.
         Din ce în ce mai puţini erau deci oamenii de o fire 35	mai potolită, care nu se depărtau de gîndul că orişice
războire e darea pe faţă a însălbăticirii omului, un lucru care nu se iartă decît fiind vorba de apărarea existenţei.
         Aceştia le aşteptau toate de la desfăşurarea firească 40	a evenimentelor. Chiar şi ei stăruiau însă ca pregătiri —
426

pentru toate eventualităţile — să se facă cu grăbirea cuvenită. Guvernul liberal deci, deşi la început luase în zeflemea pregătirile puse la cale de generalul Florescu şi nu era nici acum hotărît pentru război, a-nceput să 5 lucreze cu toată rîvna pentru sporirea oştirii româneşti şi pentru înarmarea ei.
   Emil a fost chemat dar şi el să-şi facă rîndul la oaste şi, om cu gusturi subţiri, a făcut ce-a făcut să fie trecut la roşiori, nu numai pentru că îi mai plăcea uniforma, 10 ci şi pentru că-ţi vine mai bine să ieşi la război călare decît pe jos. Băiat subţirel şi mlădios, îi şedea bine-n uniformă şi încă mai bine călare. Pentru ca să călăreşti, însă, trebuie, mai nainte de toate, să te ţii pe cal, un lucru pentru dînsul anevoios. Lasă că el toată viaţa lui 15 umblase pe jos, dar îl mai şi puneau să călărească pe nenşelate, şi cînd nici cu gîndul nu se gîndea, se pomenea căzut de pe cal.
         Mai bine n-o ducea nici cu sabia, care era prea de tot grea pentru el şi afară din cale lungă, încît mereu 20	se-mpedeca în ea.
   — Din ăsta n-o să iasă nicicdată roşior ! zicea d-l sublocotenent Blîndu, care luase asupra sa sarcina de a-1 muştrului pe tînărul aspirant la arma cavaleriei.
         Nici c-ar fi ieşit roşior dacă n-ar fi avut parte de 25 cel mai straşnic dintre toţi instructorii.
   S-a întîmplat adecă şi că d-l locotenent Voicu Strună n-a scăpat de ceea ce se temuse: a fost înaintat căpitan.
         Nu mai ţinea, ce-i drept, tot atît de mult ca-n trecut la rangul lui, dar nici nu-i era tot atît de greu ca mai 30	nainte să se despartă de	măcelăriile	şi de pastramage-
riile sale şi-ar fi fost în	stare să se	lipsească de toate
dacă Alina ar fi cerut-o	aceasta. Alina era însă foarte
drăguţă şi nu cerea nici	acum decît	ca el să-şi caute
de drum.
35 Cînd se uita şi se vedea pe sine în oglindă şi cînd îşi dedea seâmâ despre starea sa şi despre multele sale vrednicii, el era cu desăvîrşire încredinţat că ea se va da mai curînd ori mai tîrziu învinsă. O fată deşteaptă ca dînsa n-avea decît să-l compare cu sute şi mii de 40 alţii pentru ca să-şi deie seamă cît de mare noroc e pentru dînsa să aibă un soţ ca dînsul. Vorba era numai
427

      ca nu cumva vreun altul să se apropie de dînsa şi s-o scoată din minţi. Văzînd deci că silinţele-i sunt deocamdată zadarnice şi că la Bucureşti nu mai poate să rămîie, el li-a lăsat oamenilor săi de-ncredere măce- 5	lăriile şi pastramageriile ca	tovarăşi la parte şi-a-nvîr-
tit, cum ştia dînsul, toate	şuruburile ca să fie mutat
la Ploieşti, de unde putea să vie des la Bucureşti şi să se ţie de capul ei.
         Ar fi brcdit-o foarte bine aşa dacă n-ar mai fi fost la 10	mijloc şi vorba pe care o scăpase Alina despre gîndul ei
      de a face schimb cu vreuna dintre colegele sale de la Ploieşti. D-l Cezar Lică, om deprins a le face toate după calcule bine chibzuite, era pe deplin încredinţat că locotenentul a aflat ce-a aflat şi umblă să-şi pună 15	la cale mutarea la Ploieşti	pentru ca să fie în aprop-
pierea Alinei, dar nu mai	puţin era încredinţat că
      n-are,Alina să facă schimbul dacă află că locotenentul se mută şi el la Ploieşti, ceea ce-n gîndul lui de viitor tată maşter ar fi fost o mare calamitate, mare, zicea 20	şi viitoarea lui. în zadar! aşteptaseră şi răbdaseră ei
      amîndoi, iar acum erau cu gîndul mereu la plăcerile apropiatei lor căsnicii, şi atît pentru dînsul, cît şi pentru dînsa era nesuferită paza fiicei, care era în stare să le-nţeleagă toate şi să se uite prin gura cheii, ca să 25	le şi vadă.
   — N-o nimereşti bine, îi zise dar prietenului său Strună. E, ce-i drept, şi la Ploieşti unul, dar pe acela — după toate semnele —l-a dat demult uitării. Primejdios e cellalt.
30 Strună rămase ca şi căzut din cer.
   Cum adecă?! El se temea ca un cumva să-i apuce vreun altul înainte, şi, cînd colo, află că-i apucaseră chiar doi.
         „Auzi d-ta?! îşi zise. Doi decdată! Dar lucru de 35	mirat nu-i: la boboc de fată	ca ea derbedeii dau năvală
ca muştele la miere." Te pomeneşti că mai sunt şi alţii, pe care el nu-i ştie!
         îi venea să-şi scoată din teacă sabia cea lungă şi grea şi să dea cu ea năvală asupra obraznicilor ce i 40	se pun în cale.
428

Abia acum ţinea cu tot dinadinsul să se mute la Ploieşti, anume la Ploieşti, iar nu la Giurgiu ori la Piteşti, cum stăruia d-l Cezar Lică.
       Iar la Ploieşti el era comandantul escadronului în 5 care sublocotenentul Blîndu îşi dedea silinţa să scoată roşior din Emil.
— N-o să iasă roşior?! exclamă noul comandant. Nu-i pe lumea aceasta idiot din care nu scot eu cel mai adevărat roşior.
10 Aşa îi ia soarta-n zeflemea pe oameni.
Dac-ar fi ştiut căpitanul Strună că idiotul acesta e unul din cei doi, l-ar fi apucat de piept şi l-ar fi scuturat de i s-ar fi făcut terci	creierii din cap. Tînărul
aspirant la rangul de roşior	i se părea însă atît de
15	tembel şi de neajutorat, încît	nu putea să-i treacă prin
minte gîndul că pînă chiar şi-un asemenea netot poate să scoată din minţi pe o fată ca Alina. Cu totul altfel şi-l închipuia dînsul pe cel din Ploieşti şi se uita cbiorîş la tinerii mai spelcuiţi ce-i ieşeau din ce în ce mai 20 des în cale. „Nu cumva acesta e?!" îşi zicea puind, mîna pe sabie.
Emil, ştiindu-se însuşi pe sine motolog şi văzîndu-1 pe căpitan cum calcă, cum îşi poartă sabia şi cît de răstit vorbeşte, era sfiicios şi	se uita la el ca la Iorgu
25	cînd l-a ridicat de pe schelă	ca pe o păpuşă umplută
cu paie. „Tinere ■— îi zicea căpitanul mustrîndu-1 cu ochi de cunoscător — nu-mi calci deloc a roşior. Mai nainte de-a începe să călăreşti, ai să-ţi ştii purta voiniceşte picioarele."
30 Săptămîni de zile de-a rîndul Emil a fost nevoit să alerge cîte doauă-trei ceasuri pe zi, să sară peste gropi şi peste coardă, să urce scara, funia şi prăjina şi să facă fel de fel de alte deprinderi gimnastice. Aşa a ajuns de sabia nu-i era nici prea lungă,	nici grea, iar pe cal se
35	ţinea parcă de mic copil ar fi	crescut în spinarea lui.
Era mîndru căpitanul de	succesul pe care l-a
       obţinut; nu mai era însă nici Emil tot omul sfiicios de mai nainte, ci călca şi el ţeapăn, îşi purta capul sus şi se uita drept în ochii orişicui. S-a făcut chiar om 40	îndrăzneţ mai ales după ce	s-a deprins a-şi purta
sabia scoasă din teacă pentru	ca să se apere cu ea şi
429

      să dea năvală asupra celui ce se pune-n calea lui. Abia acum s-a dat pe faţă ochiul ager, căruia nu-i scăpa nici cea mai mică mişcare şi care le prinde toate cu o fulgerătoare iuţeală. Sta căpitanul, se uita cuprins de mirare 5	şi nu era în stare să înţeleagă cum motologul de mai-
      nainte a ajuns deodată om atît de îndemînatic, încît nu mai era-n escadron nimeni care ar fi fost în stare să se măsoare în sabie cu el. Iar dac-o ştiau aceasta alţii, o simţea cu atît mai vîrtos Emil el însuşi şi cu 10	totul altfel ar fi vorbit el cu Iorgu acum dacă acesta
ar mai fi îndrăznit să-l ia în braţe de pe schelă.
         Altfel ar fi vorbit el şi cu căpitanul dac-ar fi bănuit că acesta, cînd poate să scape, se repede la Bucureşti, ca să se ţie de capul Alinei, ce-i drept, tot în zadar, 15 deşi nu atît de-n zadar ca mai nainte.
         „Nu faci tu pentru ea şi nu face ea pentru tine!" îşi zisese el odinioară şi-şi zicea şi acum. O zisese însă aceasta puindu-se alături cu Iorgu şi o zicea acum neştiind că acesta e dus nu ştia unde. Prea era mare 20	răspunderea pe care ar fi luat-o asupra sa dacă s-ar
fi ţinut de capul Alinei. Tot aşa trebuia să-şi zică şi căpitanul. Prea multă femeie era dînsa pentru el, şi prea puţin om era dînsul pentru ea.
         Cam de aceeaşi părere era şi Alina, care se preţuia 25	pe sine după cum era oglindită în ochii celor doi oameni
de care prinsese slăbiciune.
   îl punea pe Emil sus în gîndul ei, dar îl socotea om slab, cu care poate să facă tot ceea ce vrea. Iorgu îi era, din contra, omul tare, care poate să facă cu dînsa 30 tot ceea ce vrea el. Acum, după cel el plecase fără ca să-i spună unde şi fără ca să ia ziua bună de la ea, ea-1 socotea om mai slab, dar încă mai slabă se simţea ea însăşi şi mereu îşi zicea: „în zadar, totuşi poate să facă tot ceea ce vrea cu mine! Nu e nimic ce lui nu i se cuvine, 35	nimic ce lui i se poate refuza!" Orişice s-ar fi întîmplat
şi orişice ar fi făcut el, ea nu se-ndoia de iubirea lui, şi aceasta o făcea să se socotească mai presus de alte femei de seama ei.
         Aşa era cîtă vreme ea nu-nţelegea de ce adecă mama 40	ei n-ar putea să se mărite şi mai nainte de a-şi fi mă-
430

ritat fata. Lucrurile s-au desfăşurat însă aşa că ea a ajuns încetul cu încetul s-o .înţeleagă şi aceasta.
         Perzîndu-şi răbdarea, d-l Lică şi viitoarea sa au luat-o ' în cele din urmă în gît şi s-au căsătorit şi fără ca să fi 5	plecat fiica lor din casă, ceea ce nu era lucru plăcut
      pentru dînşii şi o supăra din ce în ce mai mult pe dînsa.
         D-l Cezar Lică era om foarte manierat, care ştia ce se cuvine şi ce nu se cuvine. El se afla însă acasă la el şi se purta cum orişicare om cumsecade se poartă la 10	căminul lui, iar aceasta o jignea adeseori pe Alina şi
încă mai adeseori pe mama ei. Era, între altele, d-l Cezar Lică obicinuit să-şi facă în casă treburile-n papuci şi îmbrăcat în cămaşa de noapte. Erau papucii frumos bre daţi şi încă mai frumoasă era cămaşa lucrată-n fir, 15 dar Alina nu era obicinuită cu aşa ceva şi găsea că bunul ei tată maşter e lipsit de tactul cuvenit, iar mama ei, soţia d-lui Cezar, nu era nici ea încîntată.
         D-l Cezar Lică mai era apoi şi soţ foarte afectuos, care ţinea să-şi dea pe faţă iubirea conjugală nu numai 20	prin vorbe, ci şi prin mîngîieri de tot felul. Aceasta n-o
      supăra pe soţia lui, care era însetată de aşa ceva; ea ar fi dorit însă ca lucrurile să se petreacă mai cu perdea,- între patru ochi, dacă nu chiar pe-ntunerec. Iar fiica ei se simţea jignită şi zicea că tatăl ei maşter e lipsit 25	de sfiala cuvenită.
         D-l Cezar Lică era şi om deştept, care ştia multe, şi astfel stetea de vorbă mai bucuros cu fiică-sa, care era şi ea deşteaptă şi multştiutoăre, decît cu soţia sa, care chiar şi la maus vorbea puţin şi se gîndea numai 30	la cîştig. Chiar şi numai atît ar fi fost destul pentru
      ca d-na Lică să se simtă jignită-n amorul ei propriu. D-l Lică, soţul ei, mai era însă şi părinte afectuos şi ţinea ca şi dragostea părintească s-o dea pe faţă nu numai prin vorbe, ci şi prin mîngîieri, pe care Alina 35	le socotea îndrăzneţe, iar mama ei chiar neruşinate.
         N-aveau dreptate, căci mîngîierile acestea erau cele mai nevinovate, dar mama Alinei îşi luase bărbat ca s-o mîngîie pe ea şi numai pe ea. E lucru neplăcut să-ţi temi bărbatul şi mai urît cînd aceea de care-1 temi e 40	chiar fiica ta. Se-ntîmplă însă cîtecdată că onlul slab
      de înger, avînd să aleagă între mamă şi fată, nu pe mamă,
431

ci pe fiica ei o alege, şi temerea d-nei Lică era cu atît mai întemeiată cu cît ea trebuia să scadă trei, iar d-l Lică avea să mai adauge doi ani la vîrsta sa pentru ca să poată zice că s-au născut în acelaşi an, şi el, dac-ar 5 fi avut să aleagă, în adevăr nu pe mamă ar fi ales-o, încît d-l căpitan ar fi avut oarecare dreptate dacă l-ar fi pus în rînd cu ceilalţi doi.
   Toate acestea erau lucruri despre care nu se vorbea ; cel ce are însă pe inimă ceva ce nu-i dă mîna să spuie 10 e posomorit şi cicălitor, încît nu se putea zice că e liniştită şi senină viaţa însurăţeilor. S-ar fi-nseninat, poate, dacă n-ar fi fost la mijloc fata nemăritată, care rîdea pe înfundate şi zicea că e caraghioasă mama ei cînd aceasta scotocea prin blid ca să aleagă cele mai 15 bune bucăţele pentru scumpul ei soţ şi-şi dedea în fel de fel de chipuri silinţa de a-şi îndulci viaţa îndulcind-o pe a lui.
   Cît pentru aceste şi pentru altele de acelaşi fel nu-i zicea mama nimic, dar o cicălea mereu pentru iar altele, 20 de-i venea cîteodată să-şi ia lumea-n cap. Ţiind seamă de gura lumii, ea zîmbea şi zicea că-i merg toate bine, dar în fundul inimii ei era multă amărîciune, despre care nimănuia-n lumea aceasta nu putea să-i vorbească.
25 Azi aşa, mîne la fel, zi cu zi strivită de simţămîntul că e nesuferită-n casa părinţilor săi, ea a ajuns încetul cu încetul să se bucure cînd căpitanul Voicu Strună venea s-o vadă şi s-o întrebe ce mai face şi cum se simte. Era omul pe care nu-1 supăra, care în adevăr ţinea la ea, în care 30	putea să aibă toată încrederea, nu ca ceilalţi doi, pe
care nu-i mai ştia unde sunt. Se-nşela d-l avocat Cezar Lică dacă credea că Alina fuge de căpitanul Voicu Strună şi nu se va muta la Ploieşti dacă va afla că şi acesta s-a mutat acolo. Din contra. Ea s-a gîndit la 35 Ploieşti, anume la Ploieşti, pentru că avea pe cineva acolo. Cu atît mai vîrtos era îndemnată să se mute acolo după ce-1 mai avea şi pe căpitan, omul pe care-n toate împregiurările se putea răzema.
         Nu mai erau acum doi, ci trei, şi dac-ar fi atîmat 40	de bunul-plac al ei, ea şi l-ar fi făcut pe unul soţ, pe
altul prieten, iar pe al treilea epitrop, care priveghează
432

neadormit, ca nu cumva dînsa să dea-n gropi. Acesta şi priveghea cu mîna mereu pe sabia lui cea lungă şi grea, dar stăruia cu-ncăpăţinare în gîndul că, dacă e vorba ca ea să nu dea-n gropi, el are să fie nu numai 5 epitrop, ci totodată şi prieten, precum şi soţ, mai ales soţ, ceea ce în gîndul ei era peste putinţă.
   Avea, ce-i drept, şi clipe în care toate cele trecute i se păreau visuri deşerte şi-i venea să-şi zică: „Viaţa petrecută în aievea e prozaică".
io	iv
Doi oameni în toată firea, soţ şi soţie, începînd o dată să se certe, mereu se ceartă, pînă ce n-ajung, în cele din urmă, ca ori să se apropie sufleteşte atît de mult încît să nu se mai poată certa, ori să se despartă pe 15 toată viaţa.
   Iorgu şi Zoe nu mai erau departe de alternativa aceasta.
   El îşi dedea, ce-i drept, seamă c-a fost prea aspru faţă cu Zoe, dar nu pentru aceasta-şi făcea mustrări, 20 ci pentru că s-a dat de gol şi i-a făcut o mare nedreptate Alinei, de care nu se mai socotea vrednic. Nu-i dedea deci mîna să-i facă Zoei vreo mărturisire, ci se mărginea la silinţa de a o îmbuna.
   Zoe era adînc mîhnită, nu însă de	cele zise de către
25	Iorgu, ci de propria ei slăbiciune. Nu	se putea ierta pe
sine însăşi pentru că a plîns ca orişicare femeie jignită-n amorul ei propriu, ba era p-aci-p-aci	să leşine. Cu atît
mai puţin putea să-l ierte pe el c-a	scos-o din sărite,
dar nici ei nu-i mai dedea mîna s-o mărturisească aceasta. 30 Ei vorbeau deci puţin, pacea nu era pace adevărată, şi pe cînd el umbla mereu în voia ei, ea se folosea de toate împregiurările ca să-l umilească, ceea ce nu era greu, căci el şi altminteri era dispreţuit de sine însuşi, în vreme ce ea era mîndră ştiindu-şi-1 supus, cu toată 35	slăbiciunea lui pentru ceealaltă.
   Gîndurile se cheamă apoi unul pe altul, cele bune pe cele plăcute, iar cele negre pe cele la fel cu ele.
433

Ei aveau :—în drum spre Nizza — să se oprească la Zurich, unde era vorba să găsească scrisori din ţară.
   El de la cine şi ce fel de ştiri putea să primească ?! Sîngele îi năvălea-n obraji cînd se gîndea cum le-a 5 lăsat toate baltă şi era cuprins de un fel de uimire cînd îşi dedea seamă cît poate să cheltuiască omul în timp scurt şi fără ca să poată spune pe ce. Vorba coconului Iancu Talpă: una e socoteala neguţătorească şi alta cheltuiala boierească. Ce s-a ales de planurile cele 10	frumoase pe care şi le făcuse, ca să lase el, om bogat,
urme frumoase pretutindeni pe unde trece. Răstur- natu-s-au toate-n sufletul lui, încît se mira el însuşi de sine. De ce?! Temutu-s-a ca nu cumva cel mai apropiat Armaş să fie copil din flori? Aceasta nu-1 15 silea să facă o călătorie fără rost şi cheltuielile nebuneşti împreunate cu ea. Le-a făcut şi le face toate numai din slăbiciune pentru ea, o slăbiciune care-1 înjosea, puindu-1 în rînd cu animalele, şi erau clipe, ba chiar şi ceasuri întregi de-a rîndul, în care îi era urgisită femeia cea 20	făţarnică, vicleană şi plină de răutate. Era însă destul
ca ea să-l mîngîie, să-i puie mîna pe umăr, ba fie chiar numai să-i arunce o căutătură adimenitoare pentru ca el sa pornească iar cu ochii-nchişi pe drumul în care-1 purta dînsa.
25 Trecuseră cîteva zile de cînd ea nu mai făcuse aşa ceva, şi el era posomorit cînd au sosit la Zurich, iar ştirile primite aici nu erau deloc aşa ca el să se mai fi-nviorat.
         Se-ntîmplase, mai nainte de toate, că-n urma ploilor îndelungate arăturile de toamnă n-au putut să fie 30	făcute la timp şi puţin s-a semănat, iară zidarii, dulgherii
      şi salahorii au fost nevoiţi să-şi peardă timpul degeaba. Pomindu-se apoi pregătirile de război, muiţi dintre lucrători au fost concentraţi şi astfel lucrările au fost amînate pînă la primăvară, dacă nu va izbucni războiul. 35	Steteau deci la Valea-Boului toate în părăsire, parc-ar
fi murit stăpînul, şi pentru gospcdăria plănuită de Iorgu era perdut un an, iar carnetele banilor luaţi cu-mprumut curgeau înainte.
         Curgeau şi cheltuielile de tot felul şi mai ales cele 40	de călătorie.
434

   Iar îşi făcea Iorgu socoteli de gospodar cu rosturi bine cumpenite şi se sîmţea din ce în ce mai strîmtorat. Umblase cu capul ridicat şi călcînd ţeapăn pentru că se ştia om bogat, care are mai mult decît ceea ce îi 5 este de neapărată trebuinţă. Acum cheltuise-n timp de cîteva săptămîni ceea ce i se cuvenea pe tot atîte luni. Ar fi trebuit să stea timp îndelungat la moşie pentru ca, cheltuind puţin, să ajungă-ncetul cu-ncetul la cumpăna dreaptă. La moşie ?! Cu cine ?! Cu Zoe ? Da! dac-ar avea 10	acolo castel cu mare lărgime, slugi multe, grajduri pline
de cai frumoşi, cămări pline, ca să dea mese şi să pună la cale petreceri pentru oaspeţi aleşi pe placul ei.
         Era peste putinţă ca el să nu se gîndească şi la zestrea Zoei, de ale căreia venituri i se cuvenea să dispună ca soţ. 15	Subscrisese de primire fără ca să fi primit. Aşa trebuia
să facă el ca om galant, şi nici nu se gîndea atunci că va avea vreodată nevoie de veniturile Zoei. Acum i se părea că e cestiune de bună-credinţă ca Zoe să i le dea. Lui îi era greu, iară ei nu-i trecea prin minte să 20 vorbească despre aceasta, şi astfel se-ngrămădeau supărările ce-i puneau în vrajbă.
         S-a mai nimerit însă că după sosirea lor la Zurich au primit şi doauă ştiri asupra cărora erau nevoiţi să ieie înţelegere: una, că Iorgu a fost chemat la concentrare, 25	iar alta, că marele financiar Philippart s-a dat la fund,
şi întreprinderea de la Baia-de-Aramă a căzut înbaltă, încît era foarte apropiat gîndul că cele dcauă sute de mii ale Zoei nu mai preţuiesc nimic.
   — Dedeam eu cu socoteală că Philippart, multlău-
30	datul financiar, era un mare şarlatan, grăi Iorgu fără
ca să ţie seamă că şarlatanul acela mai era şi bun prieten al Zoei.
   Zoe era gata de luptă.
         Nu doară că ţinea să-l scoată pe Philippart om cu 35	mînile curate, dar avea cuvinte de a se da-n partea celor
ce ziceau că orişice războire e darea pe faţă a însălbă- ticirii omeneşti, şi profita de ocaziune ca să-şi verse focul.
   — Aceasta e părerea d-tale, economistul iscusit, care se avîntă-n întreprinderi mari cînd alţii se pre-
40	gătesc de război, grăi dînsa. Tocmai şarlatan fiind, n-ar
fi pornit întreprinderea de la Baia-de-Aramă dac-ar
435

fi prevăzut că mîne oamenii-şi vor perde minţile şi vor fi cuprinşi de pornirea sălbatică de a se ucide între dînşii.
— Vorbe de femeie lipsită de vlagă! întîmpină Iorgu. Bărbatul e chiar prin firea lui războinic.
5 Vorbele „femeie lipsită de vlagă" îi reaminteau Zoei lacrămile ce vărsase pornită spre leşin.
       •—Da! Aşa sunt femeile, lipsite de vlagă, zise ea. D-ta, bărbat plin de vlagă, ai fi pornit lucrările de la Valea-Boului şi dac-ai fi ştiut că mîne se vor face con- 10 centrări, iar poimîne va izbucni războiul?
■— Ceea ce-am pus eu acolo la cale se face-n vederea viitorului, întîmpină dînsul.
Zoe rîse cu hohot.
       —■ Oameni încîntaţi de trecut, care-n însufleţirea lor 15 pentru viitor dau uitării prezentul, grăi dînsa. Cînd să-i plîng îmi vine, cînd să-i iau în bătaie de joc pe cei ce-n vederea viitorului se lipsesc de mulţumirile pe care ar putea să le aibă azi ori se mistuie-n griji pentru cele ce n-au, poate, nicicdată să vie, niciodată. Pleci azi- 20 dimineaţa, ca să te-ntorci pînă seara, şi te miri adeseori cînd ajungi să fii iar acasă şi ce găseşti la întoarcerea ta. De unde ai mai putea să prevezi ce are să fie peste ani şi iar ani de zile şi ce ai să vrei în împregiurările de atunci?! Ia spune drept — urmă dînsa stăruitor — 25	cu trei luni mai nainte de aceasta îţi închipuiai că acum
o să fii cu mine aici la Zurich?
Iorgu, strivit de sîmţămîntul propriei sale nimicnicii, clătină din cap.
— Ei bine! — adăugă dînsa — tot aşa nu puteam eu,
30	cînd am luat acţiunile, să ştiu că azi ele nu mai preţuiesc
atît cît le socoteam eu. Cu totul altfel ar fi ieşit lucrurile dacă oamenii nu şi-ar fi perdut minţile. Dar ce-ţi pasă ?! Nu te priveşte!
Iorgu îşi perdu bunul-cumpăt.
35	—Cum, păcatele mele! să nu-mi pese, cum să nu mă
privească?! răspunse el. N-am subscris declaraţiunea de a le fi primit ?
în Zoe izbucni firea ei cea adevărată.
       — Ai vrea adecă să spui că dac-ai subscris de primire, 40 trebuia să şi primeşti?! întîmpină dînsa. Nu, stimabile
domnule. Iată că eşti chemat la concentrare, şi, bărbat
438

războinic cum eşti, ai să şi te duci. Cum aş rămînea eu dacă ai fi şi primit cînd ai subscris ?!
— Ei bine! îi răspunse el. Ar fi oare cu putinţă să nu mă duc cînd sunt chemat?
5 — Toate sunt cu putinţă dacă le vrei cu tot dinadinsul
       şi ştii cum să le pui la cale, grăi dînsa. N-am decît să stărui cum şi unde se cuvine pentru ca să nu fii nevoit a te duce. în cel mai rău caz au să te numească secretar la vreuna dintre legaţiunile României şi să-ţi dea deo- 10	camdată un concediu. Vorba e însă că ţii tu să te duci:
te-ai săturat şi profiţi de ocaziune ca să scapi. Pleacă, domnule, pleacă! Te cheamă patria, pleacă! Puţin îţi pasă ce-ţi rămîne-n urmă!
       Ea ştia foarte bine că el nu s-a săturat şi că-i este 15	afară din cale greu să se-ntoarcă-n ţară mai nainte de a
se fi sfîrşit anul de doliu; ţinea însă să-l moaie şi să şi-l facă supus.
— Eu am să-mi urmez înainte drumul — urmă deci — şi aşa singură. N-am nevoie nici de epitrop, nici de
20	ajutor. O să mi le fac toate dintr-ale mele şi eu însămi
prin mine. Sunt gata să-ţi dau înscris că n-ai primit nimic din cele cuprinse-n foaia de zestre!
       Grăindu-le aceste, ea se depărtă şi se coborî la salonul de coafură, ca să fie gătită pentru masa comună. Ar fi 25	putut, ce-i drept, să cheme la dînsa pe una dintre coafeze,
dar ţinea să-l lase pe el singur, ca să fiarbă oarecum în zama lui.
A şi fiert, de ar fi putut să-i fie şi ei milă de dînsul.
       Mai întîi şi mai întîi era pornit să plece după ea, ca 30	s-o oprească	pentru ca să deie răspuns la cele zise de
dînsa. Ţinea	însă să nu se deie de gol, să arate că în
adevăr puţin	îi pasă, că nu pune nici un temei pe vor
bele ei.
în adevăr însă el era uimit de agerimea ei.
35 „De! îşi zicea. O fi făţarnică, o fi vicleană, plină o fi de răutate, dar are dreptate. De unde-am plecat şi unde-am ajuns?!"
Se sîmţea	strîmtorat ca vînatul luat la goană din
toate părţile	de vînători şi de cînii acestora, încît nu
40	mai ştie cum	şi încotro să scape.
437

   „Fără-ndoială! îşi zise. Dacă mi-aş fi dat moşia în arendă şi pădurea-n tăiere, mi-aş trăi azi zilele fără de temeri, fără de griji, fără bătaie de cap. Cine ştie ce are să ne aducă ziua de mîne şi dacă n-o să-mi fie silă
5 de ceea ce azi mă-ncîntă?!'-
Un lucru era mai presus de orişice-ndoială: că nu era supărat pentru că Zoe, fie dinadins, fie fără de voie, îl înşelase spuindu-i că se crede-n stare binecuvîntată. Se sîmţea chiar uşurat cînd se gîndea că nu-i adevărat io lucrul acesta.
   „O minţeam pe dînsa şi mă amăgeam pe mine însumi, îşi zise iar dînsul; o făceam eu şi fără de aceasta!"
   Era la mijloc slăbiciunea omenească ce-ţi ia mintea şi-ţi întunecă vederile, şi orişicît de-nvederată ar fi 15 fost lipsa de cruţare a Zoei, el se sîmţea vinovat de a o fi scos prin purtările sale din răbdare şi era gata să-i ceară iertare pentru ca să-i zîmbească iar şi să-l mîngîie cum ştia dînsa.
         Tot mai ţinea însă şi acum să nu-şi deie de gol slă- 20 biciunea şi stetea posomorit şi-nţepat cînd ea s-a-ntors să-şi desăvîrşească găteala pentru ca să-l ducă apoi cu dînsa la masă.
v
         Lume nu multă, dar aleasă se afla în hotelul de lîngă 25	lac, unde Iorgu şi Zoe erau traşi, tot oameni bănoşi,
mai ales englezi şi americani, care ştiu să trăiască bine şi n-au nevoie să se scumpească. în sala cea mare, unde era întinsă masa, erau vreo şasezeci de inşi, bărbaţii-n frac şi cu cravată albă, iar femeile, fie ele chiar şi mai 30	bătrîioare, în găteală decoltată, lume nu numai in
teresantă, ci — pe ici, pe colo — şi frumoasă.
         Frumoasă era-ndeosebi şi perechea de-nsurăţei tineri, Zoe şi Iorgu, care, nevoiţi să vie aici mai nainte de a se fi-mpăcat, călcau pe-nţepate şi zîmbeau a-n silă, încît 35	îţi reaminteau soarele ce după o furtună iese la iveală
din dosul unui nor negru şi-şi revarsă razele asupra frunzişului stropit cu picături - limpezi. Şi aici erau aţintite asupra lor privirile tuturora, şi unul îi lua mai
438

mult drept frate şi soră cu cîţiva ani mai mică decît drept soţ şi soţie.
   Peste puţin privirile s-au îndreptat spre intrarea din fund, unde s-a ivit o întreagă ceată tot frumoasă,
5 dar în acelaşi timp şi cu deosebire interesantă: d-l Aristid Zonas, armator de la Alexandria, cu secretarul său William Glocd, d-na Margot, soţia d-lui Zonas, cu dama ei de companie, domnişoara Clio, nepoata de fiică a d-lui şi a d-nei Zonas, cu guvernanta ei, şi negrul Aii 10	Buduc, umbra d-lui Zonas.
         D-l Zonas, deşi foarte bine ras şi tot atît .de bine cănit, semăna a om mai apropiat de optzeci decît de şasezeci, cum ar fi dorit el să pară, dar se ţinea bine, un bătrîn de statură mijlocie, slab, dar vînjos şi cu 15	ochii vioi. El îşi ţinea trupul drept, călca apăsat, îşi
purta capul ridicat şi, înşirînd nelipsitele mătănii de chihlibar, se uita împregiurul lui parcă cei de faţă numai de dragul lui şi pentru plăcerea lui îndeosebi şi-ar fi dat osteneala să vie aici.
20	Şi ai lui ochi s-au îndreptat spre perechea de-nsurăţei
şi s-au oprit cu deosebită plăcere, însă mai mult asupra ei decît asupra lui.
         D-na Margot, o creolă înaltă, cu ochii mari şi cam buzată, a fost în tinereţele ei vestită dansatoare, iar 25	acu, femeie matură şi ea, se ţinea chiar mai bine decît
scumpul ei soţ, avea obrajii plini şi-şi păstrase talie, bust şi mlădiere, încît ochii ţi se opreau asupra ei. N-a trecut nici ea cu vederea tînără pereche, îl vedea însă mai mult pe el.
30 D-şoara Clio, fetişcană de vreo cincisprezece ani, lungă, subţirică, mlădioasă ca un pui de şarpe şi, prin atavism, se vede, chiar mai buzată decît bunica ei, se uita cu ochii ei mari tot unde se uita aceasta şi-n- treba ce va fi văzînd de se uită atît de stăruitor. 35	Ştiindu-se fiică a părinţilor săi şi moştenitoare a unor
mari bogăţii, ea era răsfăţată, încît nu ştia ce e sfiala, se uita cu-ndrăzneală în ochii tuturora şi-ar fi fost în stare să sară pe masă numai şi numai pentru ca să arate că e-n stare s-o facă şi aceasta.
40 Dac-ar fi făcut-o, bunica ei ar fi rîs, iar bunicul ei ar fi fost încîntat, căci în gîndul lui ceilalţi oameni erau
439

mai prejos de dînsul şi de ai săi şi oarecum anume rînduiţi ca el să-şi facă printr-înşii voia totdeauna, pretutindeni şi pînă-n cele mai mici amănunte.
Aceasta mai întîi şi mai întîi pentru că el era elin, 5 deci om pătruns de convingerea că toate celelalte popoare s-ar zbate-n sălbăticie dacă nu i-ar fi luminat elinii. El mai era apoi şi om nu numai bogat, ci totodată şi binevoitor şi darnic ca — dealtminteri — toţi elinii.
Acum el se duse la stăpînul casei, ceru informaţiuni 10 asupra tinerei perechi şi-şi dete pe faţă dorinţa de a le fi prezentat şi de a i se da la masă loc lîngă dînşii, pe care îi socotea progenitură elină, ce-i drept, mai mult ori mai puţin degenerată.
Au şi fost apoi aşezaţi Zoe la dreapta d-lui Zonas, 15 Iorgu la stînga d-nei Margot, iar d-ra Clio lîngă Iorgu, avîndu-şi lîngă ea multîncercata guvernantă. Iară ceilalţi şi celelalte care se mai aflau la masă erau parcă nici n-ar fi fost.
— Noi, elinii — îi zise el Zoei într-o franţuzească
20	destul de curgătoare — avem o deosebită slăbiciune
pentru frumuseţea femeiască. Am moştenit-o aceasta de la străbunii noştri, ca Phidias, Praxiteles, chiar ca Socrates, care tot sculptor a fost şi el. Pentru mine-n- deosebi e o zi de mare sărbătoare aceea în care-ntîlnesc 25	în calea mea o femeie atît de frumoasă ca d-ta.
         Nu era Zoe nedeprinsă ca mai ales oameni mai bă- trîiori să-i vorbească în felul acesta şi n-ar fi spus adevărul dac-ar fi zis că aceasta o supără. De astă dată însă mărturisirile îi veneau pe neaşteptate şi erau 30	făcute prea de tot fără de-ncungiur. Ea se uită deci
în faţa lui zîmbincl a nencredere.
   — E fără-ndoială la mijloc o neaşteptată bunăvoinţă şi multă închipuire din partea d-tale, îi răspunse ea.
— Nu, doamnă, stărui dînsul. Bunăvoinţă, da, dar
35	închipuire nu. Se zice, ce-i drept, că noi, elinii, suntem
făţarnici şi linguşitori, oameni de rea-credinţă. Aceasta e o născocire a duşmanilor noştri, mai întîi romanii, şi pe urma lor şi ceilalţi. Adevărul e că suntem prea mîndri pentru ca să ne-njosim spuind ceea ce nu gîn- 40	dim. Da, doamnă, adevărată sărbătoare mare. îmi
daţi voie apoi să vă mai mărturisesc că nu e destul să
440

      ai frumuseţea, ci se mai cere şi s-o ştii prezenta — prin ţinută şi prin găteală. O ai şi aceasta: eşti o adevărată artistă. Un singur lucru-ţi mai lipseşte — adăugă el mai pe şoptite şi apăsînd asupra vorbelor — o salbă 5 de mărgăritare cum ştiu eu să le aleg.
         Născută, crescută şi trăită-n ţara mofturilor, Zoe îl luă pe bătrîn tot cum mai luase şi pe alţii de seama lui; vorba despre salba de mărgăritare îi suna însă mereu în urechi şi-n tot timpul mesei ei petrecură 10	încîntîndu-se unul pe altul.
   în vremea aceasta, Iorgu, aşezat între d-na Margot şi d-şoara Clio, îşi dedea silinţa să se dumirească asupra lumii în mijlocul căreia se afla şi ştiricea cu discreţiunea cuvenită, ca să afle cine, care, cu ce rost, de unde şi 15 pînă unde. Cea mai apropiată-ntrebare era de cînd se află d-na Margot cu ai săi la Zurich şi cît are să mai stea acolo.
   — Asta nu se poate şti, grăi d-ra Clio, luînd-o înainte. Noi ştim numai unde plecăm, dar nu şi unde avem
20 să ajungem şi cu atît mai puţin unde şi cînd avem să ne oprim. Toate atîmă de la Aii Buduc, şi nu ştie nici el azi ce are să voiască mîne.
         Lămurirea aceasta i se părea d-nei Margot atît de hăzoasă, încît ea rîse cu hohote zgomotoase, ceea ce 25	pentru unii dintre meseni era un adevărat scandal.
      D-l Zonas rîse şi el, deşi nu auzise vorbele scumpei sale nepoate, dar era încredinţat că aceasta a spus o vorbă plină de nemaipomenit haz. Iorgu se simţea deci foarte strîmtorat că nu putea să rîdă şi el, căci 30 nu izbutea să-şi dea seamă de ce are să rîdă.
   — Să vezi—îi zise d-na Margot—ca să-l dumirească. D-ta nu ştii cine e Aii Buduc, negrul care ne-nsoţeşte. Cînd m-am căsătorit, soţul meu era cu optsprezece ani mai în vîrstă decît mine, iar azi el e trecut de şaptezeci
35	şi doi de ani şi vom fi părînd amîndoi cam de aceeaşi
      vîrstă.
   — Nu, doamnă! stărui Iorgu. Nu pare el de vîrstă pe care i-o daţi, dar nu pari nici d-ta cu numai optsprezece ani mai tînără.
40	—	Te	pomeneşti	că	sunt	de	o	vîrstă	cu d-ta, dacă nu
      chiar ceva mai tînără, îi răspunse ea. Mă bucur de
441

aceasta. Voiam însă să-ţi spun că soţul meu nu mai era om tînăr cînd s-a căsătorit; cu toate aceste, în timpul îndelungatei noastre căsnicii, n-a fost bolnav decît o singură dată, cînd călătoream pe coastele Mării Roşii.
5 Atunci l-a scăpat, aşa crede el, Aii Buduc, pe care l-a şi luat apoi cu dînsul la Alexandria şi de care nu se mai desparte. îi face Aii în fiecare zi masagiu după cum ştie el. Şi aceasta îi dă bătrînului sănătate şi viaţă-n- delungată. De aceea Aii hotăreşte ce avem şi ce n-avem 10 să mîncăm ori să bem, cînd avem să ne culcăm şi să ne sculăm, cum avem să ne petrecem viaţa, şi soţul meu n-ar pleca cu nici un preţ la drum şi nu s-ar opri în călătoriile lui fără ca să fi cerut mai nainte sfatul lui Aii Buduc.
15 Ea spunea adevărul, dar nu-1 spunea întreg. Cînd dedea adecă peste o femeie de care prindea slăbiciune, d-l Zonas alerga după ea şi nu mai ţinea seamă de sfaturile lui Aii Buduc, care era dealtminteri şi el de părerea că-i face bine omului mai bătrîn să cadă iar 20	în păcatele tinereţelor. I se mai premeneşte sîngele şi
      i se-n veseleşte inima, aşa zicea el.
   Şi data aceasta d-l Zonas a luat de capul său hotărîrea de a se duce şi el, fie chiar şi fără de ai săi, la Nizza, iară Zoe l-a încredinţat că va-ndupleca pe soţul ei ca-n 25 drum spre Nizza să se oprească la Geneva, unde d-l Zonas avea de gînd să-i lase — la nevoie — pe ai săi şi unde se găseau şi perle frumoase.
   Nici n-a avut Zce decît să mîngîie din nou pe Iorgu pentru ca toate să urmeze după placul ei.
30 După-masă, d-l Zonas a poftit pe tînără pereche la o cafea făcută de Aii Buduc el însuşi, Mocca veritabilă, prăjită cu priceperea cuvenită şi fiartă cu caimac gros.
         încă-n timpul mesei, trăgînd cu ochii la sculele preţioase cu care erau gătite nu numai d-na Margot, ci şi 35	altele dintre mesene, Iorgu a-nceput să simtă că el se
      amăgeşte pe sine însuşi socotindu-se om bogat. Luîn- du-şi acum cafeaua, el a fost răpus de sîmţămîntul că-n lumea în care intrase era chiar sărac. îşi dedea seamă de ce zicea Zoe că e lucru nu numai plăcut, ci totodată 40	şi cuminte să te bucuri de clipa prin care treci, ca să-ţi
      trăieşti după plac zilele, în lărgime cît se poate de mare.
442

      De aceea se bucura, acum chiar se bucura că Zoe s-a-nşelat crezîndu-se-n stare binecuvîntată ori îl înşela pe el spuind c-o crede aceasta. Nu! copilul e o mare belea! Nu mai mică belea i se părea pacostea 5	de uniformă, şi Zoe, încredinţîndu-1 că poate să-l scape
de nevoia de a se duce la concentrare, i se părea un adevărat înger al mîntuirii.
   Se zice că sunt femei care-1 leagă de sine prin farmece băbeşti pe bărbat aşa că nu se mai poate depărta de 10 ele. L-o fi legat ori nu-n felul acesta Zoe pe Iorgu, destul că el cu ochii ei le vedea toate şi din voile ei nu mai era-n stare să iasă. Deprins a nu face nimic fără de voia mamei sale, el a ajuns să nu mai poată face decît ceea ce voia Zoe, femeia făţarnică, vicleană şi 15	plină de răutate faţă cu toată lumea — afară de dînsul.
vi
         Frumos era şi bine la Zurich, unde Zoe şi Iorgu se opriseră dimineaţa, ca să plece seara, şi au stat noauă zile. în vreme ce ea-1 purta pe d-l Zonas în toate părţile, 20	ca să nu rămîie nimic nevăzut de dînsa, el îi ţinea de
urît d-nei Margot, femeie foarte deşteaptă, care, pe lîngă toate celelalte, mai avea şi o foarte plăcută voce, oarecum în doauă coarde.
   Era însă la mijloc şi-o mică supărare: orişicum o sucea 25 şi-o-nvîrtea d-na Margot, nu putea să scape de iubita ei nepoată, care avea o încă mai plăcută voce, se ţinea scai după dînşii, ca bunicul ei după Zoe, şi se amesteca sfătoasă-n toate. Abia a treia zi după sosirea lor la Geneva au scăpat de ea, ca să poată vorbi nesupăraţi. 30	—	Da, da! — grăi dînsa — soţul meu devine om
incalculabil cînd dă peste o femeie tînără care ştie să-i placă. Nici cel mai bine potrivit cronometru nu ar e-n mişcarea lui regularitatea cu care-şi petrece el de obicei viaţa: se culcă şi se scoală, se îmbăiază şi-şi face masa- 35 giul, e tuns, ras şi îmbrăcat la timpuri hotărîte; la timpuri hotărîte îşi face rugăciunea şi mănîncă — pe ales, numai ceea ce-i priieşte, nicicdată nu prea mult — tot la timpuri hotărîte stă cu noi, iese la plimbare ori
443

îşi caută de afaceri. în acelaşi timp e zgîrcit, se uită de trei ori la ban mai nainte de a şi-l fi dat din mînă şi nu cheltuieşte nici a patra parte din veniturile sale. Deodată-1 vezi cu desăvîrşire schimbat, prefăcut în 5 cel mai dezordonat om, care nu ştie-n clipa aceasta ce are să facă în cea mai apropiată clipă, uşuratec, risipitor, cîtecdată chiar desfrînat.
   — Iată un lucru pe care l-aş înţelege dac-ar fi vorba de un om tînăr. El însă? ... om atît de bătrîn ca dînsul!
10 D-na Margot se uită stăruitor în ochii lui.
   ■— Ceea ce spuseşi — îi zise — e dovadă că n-ai trăit încă şi nu cunoşti viaţa. E la mijloc o slăbiciune omenească pe care anii n-o scad, ci o cresc.
         — înţeleg ce voiţi să ziceţi — întîmpină el — eu 15 sunt însă de părere c-o scad anii şi-n cele din urmă o
sting.
   — Peste doauăzeci, treizeci de ani vei fi de altă părere, îl încredinţă ea. Se-ntîmplă cîtecdată că o fată tînără prinde slăbiciune pentru un moşneag. E tot-
20 deauna înduioşătoare nevinovăţia unei asemenea slăbiciuni pornite din cel mai curat gînd. Suflet năzuieşte spre suflet. Tot aşa ar putea să fie, dar numai rareori şi este slăbiciunea moşneagului pentru o femeie tînără. Adeseori, poate chiar de cele mai multe ori, ea e un fel 25	de beţie care-ndulceşte cele din urmă zile ale vieţii!
   — Dar tot nevinovată, stărui dînsul.
   D-na Margot se uită rîzînd la el.
   — Nu ştiu, zise. Poate da, pcate nu! Acestea sunt lucruri care se petrec în taină. Mare nu e în nici un caz
30	primejdia. Cînd îţi spun, însă, că anii nu scad slăbici
unea, ci o cresc, vorbesc şi din cele trăite de mine însămi. Mai ales pentru noi cei mai bogaţi vieţuirea-şi perde tot farmecul cînd ne dăm seamă că cu cît mai multe-ţi sunt trebuinţele, cu atît mai multe sunt şi mulţumirile, 35 de care-ţi faci parte satisfăcîndu-le. Noi avem prea puţine trebuinţe-n asemănare cu mijloacele noastre de a le satisface. Vorba ştiută: e rău să fii flămînd cînd n-ai ce să mînînci, dar încă mai rău e să stai lamasă-n- cărcată de tot felul de bunătăţi şi să n-ai poftă de 40 mîncare. Sunt puţini cei ce-şi pot închipui cîtă grijă
444

avem noi ca să nu ne perdem pofta de mîncare, somnul şi, peste tot, trebuinţele. Pe cînd mulţi dintre ceilalţi beau păharul de vin dîndu-1 dintr-o dată pe gît, noi îl gustăm niţel cîte niţel, ca să prelungim plăcerea de 5 a bea şi să fim cuprinşi de o ameţeală-nviorătoare, dar să nu ne-mbătăm. Aşa e şi cu slăbiciunea omenească, pe care anii, după părerea d-tale, o slăbesc: tinerii deşer- tează paharul dintr-o dată, iară noi, cei mai în vîrstă, facem tot ceea ce omeneşte se poate născoci ca să ne 10	putem bucura mai îndelung de ea. Unde mai pui că
la mijloc e o trebuinţă în faţa căreia bogăţiile noastre de cele mai multe ori nu ne sunt de nici un folos!
   — Eu cred că nicicdată nu pot să fie de folos, grăi dînsul.
15	—Te-nşeli, îl încredinţă dînsa. Bătrîneţa nu zice
      niciodată: „Iubeşte-mă !“, ci numai: „Lasă-mă să te iubesc !“ înc-o dată: vorbesc din cele trăite de mine însămi. împlinisem abia doauăzeci de ani cînd Zonas mi-a cerut mîna. El era atunci de aproape patruzeci 20	de ani şi mi se părea de tot bătrîn, dar era bogat şi-mi
      făgăduia cerul cu stelele, l-am lăsat deci să mă iubească. N-a trecut apoi mult timp şi am prins slăbiciune de el, căci ştia să mă atingă unde eram simţitoare. în zadar! — urmă ea cuprinsă de-nduioşare ■— deprin- 25	derile din tinereţe se-ntipăresc adînc în firea omenească.
Eu fusesem încă din vîrstă de zece ani silită să dansez şi dansam mai tîrziu cu plăcere, în cele din urmă cu patimă din ce în ce mai oarbă. Ştiind-o aceasta, el mă punea din cînd în cînd serile să dansez pentru el şi 30 numai pentru el. Dimineaţa, după ce ne-mbăiam, făceam, aşa, pe răcoare, o plimbare la aer curat. Pe la zece plecam apoi în societate nu prea numeroasă, dar plăcută, fie pe mare, fie-n trăsuri pe uscat, să facem
      o	excursiune mai lungă, în timpul căreia luam o gustare 35	frugală, încît seara ne întorceam flămînzi acasă. Sala
      din belşug era-mpodobită cu flori, în mijlocul ei era aşternută masa numai pentru noi amîndoi, iar în odaia de alături, în dosul unei perdele, cînta muzica-n surdină. După ce gustam cîte puţin din mîncările alese de 40	Aii Buduc, treceam în iatacul meu, ca să mă dezbrac
      şi să mă gătesc de dans. Dansam apoi după cum îmi
445

       veneau toanele şi după cum dorea el să mă vadă. Lucrul de căpetenie însă, pe care d-ta nu eşti încă-n stare să-l înţelegi, mai nainte de a începe eu să dansez, luam amîndoi în ceaşca de cafea haşiş, doze mici, măsurate 5 de Aii Buduc, ca să nu ne perdem conştiinţa.
   Iorgu asculta ca trecut pe alt tărîm, în lumea celor
0 mie şi una de nopţi.
   — Cine n-a luat nicicdată haşiş — urmă dînsa — nu poate să-şi închipuiască deliciile vieţii omeneşti. Toate
10 se prezentă-n dimensiuni mari, colosale, sunetele muzi= cei sunt nu numai auzite, ci şi văzute ca colori încîntă- toare, iar colorile curcubeului nu numai se văd, ci sunt şi auzite ca muzică a sferelor. Era-n toiul nopţii cînd treceam, în sfîrşit, în iatacul de dormit. Vei înţelege 15 că mi s-a făcut din ce în ce mai drag omul acela, care atît de bine ştia să-mi îndulcească viaţa. Cu toate acestea ... urmă vorbind mai încet. Ce să zic?! E foarte adevărat că omul e fireşte pornit a face şi ceea ce
1 se spune că n-are să facă; după trecerea mai multor
20	ani, am ajuns să fiu stăpînită de dorinţa de a dansa
— tot între patru ochi — şi pentru alţii. O şi făceam apoi cînd puteam să scap de Zonas şi de fiica mea, care se ţinea după mine cum acum se ţine fiica ei.
         Iorgu tresări şi se uită la ea cuprins de un fel de strîm- 25	torare.
   — Te miri—zise ea — că, după ce am făcut-o, mai am şi îndrăzneala de a ţi-o spune. O fac dinadins şi cu deosebită plăcere. Nu m-am căit atunci, ci m-am bucurat că am ştiut să adaug la mulţumirile vieţii
30	mele şi una care-n gîndul multora nu mi se cuvine.
       Cu atît mai vîrtos mă bucur acum, cînd pot să-i vorbesc despre asemenea lucruri omului pe care vreau să-l îndrumez spre o vieţuire cuminte. N-a trecut mult, şi am început să prind slăbiciune pentru oameni cu 35	mult mai tineri decît mine. Cel dîntîi pentru care am
dansat a fost ginerele meu, soţul fiicei mele, adăugă ea.
   Iorgu iar tresări.
         ■— Şi aceasta te pune-n mirare! strigă ea. Ţi se pare 40	lucru neiertat. Nu cumva-mi era rudă de sînge tînărul
acela ?! Ce-a pierdut soţul meu ? Fiică-mea ce-a pierdut ?
446

Ori nu cumva era la mijloc temerea de un copil născut din adulter? E-n deosebirea de vîrstă un farmec ameţitor, şi nu numai bătrîneţele aleargă după tinereţe, ci şi tinereţele	aleargă după ce au cunoscut	o dată far-
5	mecul acesta.	Aceasta ţi-o spun eu, şi ţi-e destul să
faci o singură încercare pentru ca să te-ncredinţezi că ţi-am spus adevărul. Se-nţelege — mai adăugă — nu un ceas, ci o zi, cel puţin o noapte întreagă să petreci nesupărat de nimeni cum petreceam eu şi soţul meu. 10	Iorgu era cuprins de un fel de aiurire. Nu mai putea
parcă să-şi dea seamă dacă lucrurile se petrec în aievea ori şi le-nchipuieşte numai, şi se răzvrătea-n el omul de odinioară, nu însă şi cel de acum.
         — Aveţi, la urma urmelor, dreptate, grăi dînsul. 15	Viaţă nu sunt	zilele ce vin şi trec, ci ceea	ce simţim,
gîndim şi facem în trecerea lor. Poate omul	să trăiască
într-o zi mai mult decît într-un an dacă ştie să-şi umplă toate clipele. Vorba e numai s-o facă aşa ca-n urmă să nu se căiască.
20	—Să se căiască?! strigă d-na Margot. Nicicdată
omul nu se căieşte de a fi gustat o plăcere fără ca să fi jignit pe altul şi mai ales fără ca să suferă el însuşi pe urma ei.
„Aşa e! Aşa trebuie să fie !" îşi zicea Iorgu, dar încre- 25 dinţa nu se putea decît făcînd singura încercare despre care îi vorbise ea, şi era din ce în ce mai înteţitoare ispita de a vedea cum ştia dînsa să danseze pentru soţul ei.
   Ar fi şi făcut încercarea aceasta fără ca să mai stea 30 mult pe gînduri, dar îi era foarte greu să găsească pentru aceasta ziua ori cel puţin noaptea, căci nu puteau să scape de d-şoara Clio, care se ţinea scai — mai mult după el decît după bunica ei — şi era din ce în ce mai străruitoare şi mai îndrăzneaţă, încît Iorgu, cu desă- 35 vîrşire zăpăcit, nu mai ştia în cele din urmă încotro să apuce, şi cînd căuta să scape de nepoată ca să rămîie cu bunica, cînd o momea pe bunică pentru ca s-o-mpace pe nepoată.
Cu timpul se potrivesc însă toate, iar timp aveau. 40 Au stat adecă la Geneva vreo doauă săptămîni. Deoarece apoi nici d-na Margot, nici d-şoara Clio nu voiau să
447

rămîie acolo, au trecut cu toţii la Nizza, unde au petrecut mai multe săptămîni, pînă ce nu i-a venit Zoei pentru Iorgu numirea ca secretar la reprezentanţa din Paris a ţării. Au plecat deci cu toţii la Paris, unde era chiar mai frumos şi mai bine decît la Zurich. Iorgu se simţea tîrît ca o păpuşă umplută cu paie, pe care un hîtru a legat-o-n bătaie de joc de coada unui cal luat cu biciul la goană. Purtat ca-ntr-un vîrtej de ici pînă colo, el nu-şi mai dedea seamă unde se află şi nu mai cerceta unde are să ajungă. îi era şi lui, ca odinioară d-nei Margot, destul că-şi face parte de plăceri, care, după părerea multora, nu i s-ar fi cuvenit, şi nu are să-şi facă mustrări, căci, vorba d-nei Margot, rudă nu-i era nici una, nici alta şi de perdut nu perdea nimeni nimic.
   S-ar fi putut însă-ntîmpla, tot vorba d-nei Margot, că cel mai apropiat Armaş să fie născut din adulter. Ei şi ?! Asemenea nimicuri nu-1 mai turburau acum pe el, cum nu-1 tulburau nici scrisorile ce-i veneau de la Bucureşti în ceea ce priveşte lucrările de la Valea- Boului.
   Un simţămînt supărător îl cuprindea numai cînd îşi mai aducea aminte de oarele petrecute cu Alina. Şi atunci îi era însă parcă a scăpat de primejdia unei robii. Ajunseseră el şi Zoe, Zonas, soţia sa şi nepoata lui, Clio, parcă o singură familie şi, căutînd fiecare dintre dînşii să-şi umplă după pofta inimii toate clipele, trăiau într-o zi ca-ntr-un an şi se simţeau cu toţii bine.
vil
   Nu erau puţini cei ce se temeau de creşterea puterii ruseşti şi astfel stăruiau ca, la nevoie, Romînia să intre în război alături cu turcii. în adevăr, dacă izbucnea războiul între turci şi ruşi, luptele nu puteau să-nceapă decît la hotarele despre Rusia ale României, care făcea, ca ţară vasală, parte din împărăţia otomană. Românii erau deci nevoiţi să lupte alăturea cu turcii spre a-i opri pe ruşi la Prut, pentru ca ţara să nu mai fie, ca-n trecut, cîmp de război. Iar alţii socoteau că e mai

      cuminte ca ţara să se declare neatîrnată, deci ca nemai- făcînd parte din împărăţia otomană, ceea ce i-ar fi lipsit pe ruşi de dreptul de a trece Prutul. Rămînea ca românii să li se pună-n cale dacă cu toate acestea-1 5	treceau şi să se lupte nu ca aliaţi ai turcilor, ci spre a-şi
apăra ţara. Se credea că puterile europene, şi mai ales Austro-Ungaria şi Germania, îi vor sări ţării într-aju- tor. Guvernul s-a-ncredinţat însă că într-un asemenea caz românii vor rămînea singuri în faţa ruşilor. S-a-nche- 10 iat deci între România şi Rusia o-nvoială, în virtutea căreia urma ca oştirile ruseşti să treacă prin ţară ca nişte călători, care plătesc taxele cuvenite pe căile ferate şi tot ceea ce consumă-n trecerea lor şi dau despăgubiri pentru stricăciunile ce fac. Oştirea română avea 15	să fie înşirată de-a lungul Dunării, ca să-i oprească
pe turci de a trece pe ţărmul stîng, iar după sosirea la Dunăre a ruşilor, se retrăgea peste Olt. O alianţă între ruşi şi români nu s-a încheiat, căci ruşii ziceau că nu au nevoie de ajutorul românilor.
20 D-l căpitan Strună a fost deci nevoit să plece cu escadronul său la Bărboşi, unde se făcea o concentrare, ceea ce nu-1 încînta deloc.
         Tot mai era, ce-i drept, oştean în puterea cuvîntului, dar se schimbaseră-mpregiurările şi el nu mai ţinea 25	la rangul lui tot atît de mult ca odinioară. După ce
      se lipsise de mulţumirile măcelăriei, nu-i mai era dragă nici milităria, căci prea era lung drumul de la Bărboşi la Bucureşti, unde trebuia neapărat să se ducă, dacă nu chiar ca de la Ploieşti, de doauă oari pe săptămînă, 30	cel puţin la doauă săptămîni o dată.
         Erau multe semnele din care se putea încredinţa că Alinei îi era nesuferită viaţa în casa părinţilor ei şi că dînsa se bucură cînd el vine s-o vadă. Cu toată bucuria însă ea-1 ţinea departe, încît el, omul mai nainte îndrăz- 35	neţ, se sfia să-i mai vorbească deschis şi se temea că
după plecarea lui la Bărboşi va pleca dînsa la Ploieşti. Mai era apoi şi temerea ca nu cumva, lipsind el timp mai îndelungat, să se ivească vreunul dintre ceilalţi şi s-o scoată din minţi.
40 De! oamenii sunt tcdeauna şi pretutindeni aceiaşi, şi slăbiciunea omenească pe urma căreia Iorgu dăduse
449

uitării cele de curînd trecute şi umbla razna prin ţările europene îl făcea şi pe căpitanul Strună să alerge de la Bărboşi la Bucureşti şi să dea utitării datoriile ostăşeşti.
5 Mult n-a ţinut însă nici aceasta, căci oştirile ruseşti au trecut pe la Reni spre Dunăre, şi escadronul căpitanului Strună a pornit şi el pe Dunăre la deal, de la Bărboşi la Brăila, de aici la gura Ialomiţei, de acolo la Călăraşi, la Olteniţa, apoi la Giurgiu, la Zimnicea, io la Turnu-Măgurele şi-n cele din urmă peste Olt. Abia acum, după săptămîni de zile, a ajuns căpitanul să se poată duce iar la Bucureşti.
         Era pornit acum războiul: bubuiau tunurile pe ici, pe colo de-a lungul Dunării şi morţii erau azi mai 15	mulţi decît ieri.
   — De! îi zise căpitanului Alina. Ce să-mi fac?! în mintea mea cea strîmtă nu poate să intre gîndul cum oameni în toată firea, care nu s-au văzut niciodată şi n-au nimic de-mpărţit, pot să se bată, să se schilodea-
20	scă-ntre dînşii, ba chiar să se şi omoare unii pe alţii.
   — Se bat, coconiţă ■— o-ncredinţă dînsul — se schilodesc, se omoară.
         —■ Şi ceea ce e mai urît — urmă dînsa — se mai şi fălesc a fi săvîrşit asemenea fapte rele, ba sunt şi lăudaţi 25	de toată lumea.
   •—Da, coconiţă — zise el iar — se fălesc şi sunt lăudaţi. E patria pe care o apără! E binele obştesc pentru care se luptă!
   — O fi! întîmpină dînsa. Nu ştiu. Fără-ndoială nu
30	totdeauna. Sunt şi războaie din care pentru patrie nu
      purcede nici un bine. Chiar şi cînd da, jertvele sunt pentru obştie prea mari. Uite! mă gîndesc la mamele, la soţiile şi la orfanii care plîng, la mizeriile de tot felul ale războiului şi la sărăcia ce rămîne pe urma 35	războiului. Judec după mine însămi. Stau cîteodată
aşa singură şi mă cutremur cînd mă gîndesc că s-ar putea întîmpla să te-ntorci din război fie orb, fie ciung, fie şchiop, ba chiar, Doamne fereşte, să nu te mai întorci.
40 D-l căpitan Strună nu mai ştia acum ce să zică. 450

   Era cuprins de un fel de ameţeală în auzul acestei mărturisiri neaşteptate şi se simţea răpus şi trecut în partea celor ce socoteau orişice războire drept darea pe faţă a-nsălbăticirii omului şi ar fi fost în stare să se 5 lepede şi de rang şi să dezbrace uniforma, la care ţinea atît de mult mai nainte. Era însă la mijloc pacostea că-n ajun de război aşa ceva nu se iartă. De aceea războiul nici în gîndul lui nu mai era acum decît pentru cei ce n-au altă treabă şi nu perd nimic. El mai avea 10 şi altă treabă şi — după mărturisirea ce-i făcuse ea — putea să peardă foarte mult: un păcătos ar fi fost dacă n-ar fi ştiut să-şi învîrtească trebuinţele aşa ca să se-ntoarcă din război întreg şi nevătămat.
         Ani de zile de-a rîndul el fusese neobosit purtător 15	de grijă ca superiorii şi cei buni dintre tovarăşii săi
      să aibă totdeauna parte de o bucăţică bună, fie fleică; fie vrăbioară, fie muşchiuleţ. A dat deci destule dovefci despre destoinicia sa de a hrăni pe cei flămînzi. Dacă dar Zoe a reuşit să-l scape pe Iorgu, socotindu-1 cum 20	zicea dînsa, secretar de legaţie în concediu, nu avea
      nici el, cogeamite căpitan, să alerge prea mult pentru ca să-i încredinţeze pe cei în drept că nu numai luptîni du-se cu sabia şi omorînd oameni îşi poate servi patria, ci şi ostenind pentru ca să nu moară de foame cei ce 25	se luptă. Se putea învedera chiar şi că serviciile aduse-n
felul acesta sunt mai preţioase şi că altul n-ar fi-n stare să le aducă tot atît de bine ca dînsul.
         Ceea ce-1 adimenea pe el acum era nădejdea că va reuşi să fie detaşat la vreuna din bucătăriile din dosul 30	frontului.
   — Orb, ciung, şchiop, coconiţă ? grăi iar. La lucruri atît de urîte să nu te gîndeşti. Cînd laşi ce las acasă eu, nu pleci la război fără ca să fi făcut pe dracu în patru pentru ca să te-ntorci după război zdravăn unde te
35	trage inima.
   — Dacă mai e cu putinţă şi aşa ceva, întîmpină dînsa.
   — Cu putinţă e aici la noi orişice dacă ştii să-ţi alegi oamenii şi să potriveşti lucrurile cum se cuvine,
40	o încredinţă dînsul.
451

   Ea se uită cuprinsă de nedumirire la el, care mai nainte vorbise cu totul altfel. îi făcuse mărturisirea fără ca să se gîndească la cele viitoare şi nu-nţelegea cum a ajuns el — aşa deodată — să se schimbe.
3 — Da — stărui dînsul — cu	cît	mai tare	bubuie
tunurile şi cu cît mai des şuieră gloanţele, cu atît mai departe-n dosul frontului te afli! Vorba e numai ca nici d-ta să nu-ţi schimbi gîndul, ca după ce va fi trecut războiul să te găsesc tot cum te las.
10	Alina, nedumirită şi acum,	stete	puţin pe	gînduri.
îi era parcă aude pe cellalt vorbind despre cele ce au să fie după ce va fi trecut anul de doliu.
         — Nu ştie nimeni azi ce are să gîndească mîne, îi zise. Gîndurile ti le aduc oamenii şi-mpregiurările şi 15 nu o dată rămîi cuprins de mirare dîndu-ţi seamă ce eşti nevoit a gîndi.
vin
Sîngele apă nu se face. Aşa se zice cînd vorba e de cele vrednice de laudă, dar se poate zice şi fiind la 20 mijloc păcate omeneşti, căci nu numai daruri, ci şi neajunsuri fireşti pot să treacă prin moştenire de la părinţi şi buni la fii, nepoţi şi strănepoţi.
         Erau fără-ndoială îndemnurile lumii în mijlocul căreia trăia ceea ce-1 făcea pe Iorgu să stăruie-n gîndul 25	că în adevăr omul se naşte pentru ca să se bucure de
viaţă şi că e lipsit de bunul-simţ firesc cel ce nu profită de orişice împregiurare spre	a-şi satisface	poftele,
      îndemnurile acestea ar fi rămas însă zadarnice dacă n-ar mai fi fost la mijloc şi anumite înclinări moştenite 30	de la părinţi, buni şi străbuni, şi-o-nduioşare miloa-
să-1 cuprindea cînd îşi aducea aminte de mulţumirile, după părerea lui de acum copilăreşti, de care-şi făcea parte stînd de vorbă cu Alina ori plimbîndu-se cu ea pe la Valea-Boului.
35 Cu totul altfel erau mulţumirile pe care le avuse la Nizza şi la Paris.
   Răzbeau, ce-i drept, din cînd în cînd şi-ndrumările primite-n timpul tinereţelor, şi mîhnirea i se furişa
452

      în suflet cînd se gîndea că la Valea-Boului toate au rămas în părăsire, dar se dezvinovăţea pe sine dîndu-şi silinţa de a se-ncredinţa că numai în urma nenorocitului de război a fost şi este nevoit să se lipsească de 5 mulţumirea de a duce mai departe lucrarea începută.
   Nu! N-avea el nici un cuvînt de a se căi şi de a-şi face mustrări: mai vîrtos decît orişicînd în trecut era pătruns de simţămîntul că aşa ca dînsul are orişicare om cuminte să-şi petreacă viaţa, şi-i părea rău că n-a 10 făcut în trecut ceea ce în aceleaşi împregiurări ar fi făcut acum.
         Se speriase cdată de gîndul că cel mai apropiat Armaş ar putea să fie copil din flori, iar acum era nepăsător cînd se gîndea că ar putea să-i fie tată unui 15	copil născut din adulter. Lucru firesc ar fi fost şi acesta,
      iar cele fireşti toate i se păreau de sine înţeles şi bune şi-i era parcă mai nainte fusese legat nu numai la mîni şi la picioare, ci şi la ochi, încît nu vedea cele ce se aflau împregiurul lui şi mereu i se-ntîmpla că nu-ndrăznea 20	să facă ceea ce voia, căci ţinea seamă fie de-ndrumări
primite de la mamă-sa, fie de dorinţele Alinei, fie de părerile lumii. Acum se simţea om liber, care face tot ceea ce voieşte. Pînă chiar nici de voinţa Zoei nu mai ţinea seamă totdeauna. Se sfîrşise anul de doliu, iară el
2 5	nu grăbea să-şi publice căsătoria. Ar fi putut, la nevoie,
să trăiască şi	fără de dînsa, dar se temea de răutatea
ei şi tot mai	avea nevoie de mijlocirile ei şi de aceea
intra în voile	ei. Simţind-o aceasta, ea-1 ţinea de scurt
      îndeosebi şi-n ceea ce priveşte legăturile cu madame 30 Margot şi cu nepoata ei.
   Obosiţi şi de viaţa parisiană, şi unii de alţii, ei plecaseră iar în Elveţia, unde umblau pe căi deosebite de ici pînă colo, ca să găsească un colţişor unde nu li se ureşte.
35	în vremea aceasta ruşii înaintaseră pînă la Dunăre,
şi	oştirea română se retrăsese peste Olt, unde cea mai
însemnată parte a ei era concentrată sub comanda generalului Cerchez la Calafat, în faţa Vidinului, comandat de Osman-paşa.
4 0	Coloanele ziarelor erau pline de ştiri despre încer
cările făcute de ruşi ca să treacă Dunărea pe la Turtu?
453

caia şi despre bombardările dintre Vidin şi Calafat, încît nu mai rămînea îndoială că războiul se-nteţeşte, cînd ei iar s-au întîlnit, ca din întîmplare, la Geneva.
         Zoe nu se-ndoia că-ntîlnirea e pusă la cale de bătrînul, 5 iară Iorgu era-ncredinţat că îndemnul e pornit de la bunică şi de la nepoată, mai ales de la aceasta.
   Adevărul era, că, după o despărţire de vreo doauă săptămîni, toţi erau cuprinşi de bucuria revederii.
         Zoe avea însă şi-un gînd ascuns, l0	— După toate semnele, lucrurile se-nteţesc, îi zise.
Teamă mi-e că-n cele din urmă tot n-o să-ţi rămîie decît să te-ntorci în ţară.
         —* Vorbă să fie! răspunse el ca plictisit.
         Deşi împăcat cu felul său de a fi, el era mereu cuprins 15 de neastîmpăr: se simţea copleşit de neajunsurile firii omeneşti.
   — Nu cumva crezi c-o să mă sperii făcîndu-mă să iau drept război ceea ce se petrece pe cei doi ţărmuri ai Dunării ?! urmă el. E lată Dunărea şi, descărcînd
20	tunurile, şi unii, şi alţii stau ascunşi şi bine adăpostiţi.
Bine fac, dealtminteri — adăugă peste puţin — căci mai ales ai noştri n-au nici arme, nici muniţiuni, nici pro viziuni, nici cuvenita pregătire pentru . război, şi cea mai mare dintre mişeliile ce se pot închipui e să-i 25 arunci pe oameni în foc fără ca să le fi dat cuvenita pregătire pentru luptă. Chiar şi dacă ar fi tot atît de viteji ca străbunii lor, au trecut timpurile cînd vitejia era hotărîtoare. Eu, unul, chiar dac-aş fi acolo, le-aş pune toate în mişcare pentru ca să nu fiu nevoit a 30 intra în luptă alături cu oameni care se zic, dar în adevăr nu sunt oşteni. Smintit ar trebui să fiu ca să mă-ntorc.
   — Acestea n-ai să mi le spui mie, care sunt de părerea că om cuminte n-ai fi nici ducîndu-te dacă ei ar fi
35	adevăraţi oşteni. Războiul e o prostie mişelească, de
      care se ţine departe orişice om cu mintea-ntreagă. Eu însă nu la aceasta mă gîndesc, ci la creditorii ce dau din toate părţile năvală. Acum te somează Creditul Fonciar, peste puţin se prezintă bătrînul Cohen, vin apoi unul 40	cîte unul antreprenorii, iar pe deasupra mai sunt şi
454

cheltuielile de la moşie, precum şi cele de aici, care sunt nenumărate.
— Ţii, precum se vede, să scapi de mine, o întrerupse el supărat.
5 Adevărul era că dînsa nu mai avea neapărată nevoie de el, dar aceasta nu-i dedea mîna s-o mărturisească.
— Ba ţin să te scap pe tine, răspunse ea. Trebuie să-ţi spun, în cele din urmă, că mă cuprinde un fel de groază cînd văd cum te arunci în cheltuieli pe care n-ai
10 avea nevoie să le faci. Vreau să nu zici tu ori să creadă alţii că eu te bag în cheltuieli prea mari pentru tine. Te-ncăpăţînezi să te iei la întrecere cu grecul, pentru care mia e mai puţin decît pentru tine suta. Are creola fără-ndoială dreptate cînd zice că el e zgîrcit, dar e
15 dintre zgîrciţii care ţin să pară oameni cu mîna largă, dacă nu chiar risipitori. Dă o mie cînd ar putea să dea peste zece mii, dar mai dă pe deasupa o sută pentru ca să aibă mulţumirea de a se socoti însuşi pe sine darnic. Spre a nu-i lăsa mulţumirea aceasta, tu te ruinezi ...
20	— Ştiu ce vrei să zici, o întrerupse el iar. Ai fi mai
mulţumită dacă l-aş lăsa, ca tine, să cheltuiască şi pentru noi.
— Dacă aceasta îi face plăcere — stărui dînsa — şi poate s-o facă fără ca să sîmtă?
25 —Nu! grăi dînsul cu hotărîre. Eu nu sunt om care poate să fie întrăţinutul cuiva.
— Cum sunt eu, vrei să zici, femeie care se lasă să
fie întreţinută,	întîmpină dînsa.	Foarte frumos	zis,
dar atunci ai să	te-nsoţeşti numai	cu oameni de seama
30	ta. Puindu-te-n	rînd cu unii ca dînsul, eşti boier,	ce-i
drept, dar ori rămîi de ruşine, ori te ruinezi în curînd. Te mai şi pui să joci cărţi cu el, şi pe cînd el nu sîmte dac-a cîştigat cîteva zeci de mii, tu sîngeri pierzîn- du-le.
35	„El rîde, iar tu gîfăi şi gemi", ar fi voit să mai adauge.
Ea n-a făcut-o aceasta, dar o simţea el, deşi îşi dedea silinţa să pară nepăsător.
— De mine capul să nu te doară, zise cam cu jumătate de gură. Am să mă descurc eu într-un fel ori într-
40	altul.
455

Aşa zicea şi aşa şi gîndea el; cînd se afla însă singur şi mai ales nopţile, cînd, deşteptat din somn, nu mai putea să adoarmă iar, el era scîrbit de sine însuşi şi se zbătea din ce în ce mai copleşit de gînduri urî te.
5 Orişicum îşi făcea socoteala, se scotea rău de tot împovărat, încît nu îşi găsea scăparea decît în zestrea Zoei. Fără de ea nu-i rămînea decît să-şi vîndă pădurea, ba poate chiar şi o parte din Valea-Boului.
       „Ah! — îşi zicea — ce nemernică şi vrednică de 10	dispreţ e fiinţa omenească!"
Prigonit de sîmţămîntul că nu mai poate s-o ducă tot ca pîn-acum, el căuta mereu un nou fel de a-şi petrece viaţa şi-i era din ce în ce mai nesuferit gîndul de a se- ntoarce iar în ţară, unde atîţi	oameni îl cunoşteau, îl
15	urmăreau şi-l judecau fără ca	să ţie seamă că faptele
       lui toate sunt potrivite cu neajunsurile firii omeneşti.
       Viaţă tignită nu mai era pentru dînsul cu putinţă decît în mijlocul unor oameni care nu-1 ştiu, fie la Paris, fie-n Elveţia, fie la Munchen, ceea ce-1 făcea 20 să se gîndească iar la zestrea Zoei.
„Aş! a zis însă ea cînd i-a vorbit despre aceasta. Ca să mi-o toci cum azi-mîne vei fi tocat averea moştenită de la mama ta!"
       Nu-i rămînea deci decît să	chibzuiască cum are să
25	dea-n arendă ori poate chiar	să vîndă moşia pentru
       ca să-şi asigure neatîrnarea.
Aceasta era starea sufletească în care se afla Iorgu cînd a fost publicată prin coloanele ziarelor ştirea că ruşii, strîmtoraţi de oştirea de la Plevna, unde trecuse 30 Osman-paşa de la Vidin, au cerut ajutor de la România, şi oştirea română a-nceput să treacă Dunărea.
       O putemică-nfiorare i-a zguduit întreaga fiinţă şi
o	luptă-ndîrjită s-a stîrnit între pornirile lui sufleteşti şi felul lui de a gîndi.
35	Era el şi acum de părerea că n-are	ce să caute unde
       oamenii se schilodesc şi se ucid între dînşii, dar acum se pornea războiul în puterea cuvîntului, îi vedea pe români trecînd Dunărea ca să pornească lupta contra turcilor, cu care se războiseră străbunii săi veacuri 40	lungi de-a rîndul, şi i	se părea	cu	desăvîrşire	peste
       putinţă ca să nu fie şi	el acolo.	Nu,	el nu se	putea
456

gîndi pe sine stînd la o parte cînd românii sîngeră în crîncenă luptă cu turcii.
   Dac-ar fi întrebat-o pe Zoe, ea ar fi stăruit să rămîie, dar l-ar fi dispreţuit dac-ar fi rămas.
5 Tot aşa grecul, tot aşa creola şi mai ales nepoata ei. L-ar fi dispreţuit toţi cei ce-1 ştiau şi s-ar fi dispreţuit, mai vîrtos decît toţi, el însuşi pe sine şi viaţa sa toată nu s-ar fi iertat.
   Cu toate acestea, om slab, i-ar fi fost destul ca fie 10 Zoe, fie madame Margot, fie Clio să-i zică: „Rămîi!- pentru ca să nu plece. De aceea nu-i zicea nimănuia nimic, ci se zbătea el însuşi în sine şi-n cele din urmă a plecat oarecum hoţeşte, fără ca să spuie unde şi de ce pleacă.

PARTEA A CINCEA
CALEA-NTOARSĂ
i
         — Se poate una ca aceasta?! exclamă coconul Iancu 5 Talpă plimbîndu-se prin casă chiar mai mult decît
supărat. Auzi d-ta om! Nicicdată n-aş fi putut să cred că Iorgu, chiar Iorgu Armaş, e-n stare să plece-n străinătate cu o femeie şi-ntr-o bună dimineaţă s-o părăsească, întorcîndu-se fără de veste, ca să nu 10 zic hoţeşte, în ţară. Chiar şi dacă nu i-ar fi soţie legitimă, e lucru neiertat, ruşinos, un adevărat scandal!
   — Da, scandal! strigă cocoana Anica ridicîndu-se încă mai supărată de pe scaun. Scandalul nu e însă c-a părăsit-o, ci că îi este soţie şi că a plecat prin ascuns
15	cu ea, hoţeşte, cum ziseşi. Auzi d-ta femeie!	Nu i-a
fost destul c-a sucit atîtea capete, ci s-a mai	legat şi
de vărul ei, cea mai apropiată rudă, ca să-l momească. Orişicît de mult aş fi ţinut la ea, asta mi-a dat-o gata! Frumuseţă de om stricat. Săraca de mama lui! Norocul 20 ei c-a murit, căci dac-ar mai fi trăit, din asta i s-ar fi tras moartea. Nu, lancule dragă — urmă apăsînd asupra vorbelor — voi, bărbaţii, aveţi slăbiciune pentru ea fiindcă e vicleană şi ştie să vă ameţească. Noi, femeile, avem ochii mai limpezi şi judecăm mai drept. 25	Nu el a plecat cu ea, ci dînsa l-a dus pe el,	şi mult
m-aş mira dacă nu s-ar adeveri că nici acum	nu el a
părăsit-o, ci ea s-a săturat de el după ce l-a stors cum storci lămîia şi s-a-ncurcat cu altul.
458

Intra aşa ceva şi-n vederile coconului Iancu, care nu-şi putea închipui că un om în toată firea e-n stare să părăsească de capul lui pe o femeie ca Zoe. Nu-i dedea însă mîna să-şi mărturisească gîndul acesta.
5	— De! zise dar. Ai putea să ai dreptate dacă n-ar fi
la mijloc şi altele. Perzi, aşa se vede, din vedere slăbiciunea lui pentru Alina. E prea apropiat gîndul că el s-a- ntors la aceasta. Cu atît mai urît ar fi, Anico dragă. E lucru nemaipomenit ca o femeie, chiar mai nainte de a
10 se fi publicat căsătoria, să ceară divorţul pentru că soţul ei a părăsit domiciliul conjugal.
•—Ce domiciliu?! întîmpină dînsa. Domiciliul conjugal e acolo unde se află soţul. Dacă femeie cumsecade era, se ducea după soţul ei, care n-a plecat în cine ştie
15 ce aventuri, ci a venit să-şi facă datoria luînd parte la război.
Coconul Iancu sări ca-nţepat de un vespe.
— Mare scofală! zise. De războiul roşiilor să nu-mi mai vorbeşti acum, după ce am văzut cum au răsplătit
20	muscalii jertvele ce-am adus ca să-i scăpăm. îţi spun
eu: are să rîdă toată lumea de Iorgu cînd va afla că dînsa a pornit procesul de divorţ.
— Cine să rîdă ? Cum să rîdă ? De ce să rîdă ? răspunse cocoana Anica. Toţi cei ce-o ştiu pe ea şi-l cunosc pe
25	el au să-l fericească, găsînd c-a avut mare noroc de-a
scăpat atît de uşor.
Coconul Iancu dete cu multă-ndărătnicie din cap.
— Nu, Anico, nu şi iar nu! stărui. Una e să pornească el procesul şi alta să-l pornească ea. O sîmte şi el însuşi
30	aceasta: luni de zile au trecut de cînd s-a întors din
Bulgaria şi-n tot timpul a stat înfundat la moşie. De ce ? Pentru că îi este greu să se uite-n ochii oamenilor.
— Cînd se gîndeşte la prostia ce-a făcut luîndu-şi-o soţie, adăugă dînsa.
35	— Nu, Anico, nu! urmă el plin de zel. Mă-năbuş, îmi
perd răsuflarea, mă-nec cînd văd cum lumea face glume proaste pe socoteala lor. Ne sunt, dragă, rude, rude apropiate, cea mai apropiată rudă ne este el şi tot rudă ne este şi ea, şi avem datorii de rude mai în vîrstă :
40 trebuie să facem tot ceea ce suntem în stare ca să-i împăcăm.
459

   Cocoana Anica se uită la el lung şi clătinînd mereu din cap.
   — Iancule, Iancule!... Iar vrei s-o porneşti?! îl mustră. Pe cine auzi făcînd glume proaste pe socoteala 5 lor ?! Am venit aici la moşie pentru ca să facem economii după ce la Bucureşti şi-n străinătate am cheltuit peste puterile noastre. Stăm aici şi nimeni nu vine pe la noi, noi nu mergem pe la nimeni. Pe cine auzi făcînd glume proaste, ca să te-năbuşe cu ele?! Te dai de gol. 10 Se vede cît de colo că umbli să cauţi un pretext ca să pleci iar. Ce vrei adecă să faci?
   •— Mai ştiu şi eu ? răspunse el. Să vorbesc mai nainte de toate cu el şi-o să văd apoi.
   Cocoana Anica se plimbă cîtva timp neastîmpărată 15 prin casă. îşi cunoştea bărbatul şi ştia că zădamice i-ar fi silinţele de a-1 opri după ce el s-a pornit o dată. îi şi dedea dreptate, căci i se ura şi ei la moşie, unde n-aveau nici o treabă. Mai era apoi — mare uşurare — că n-aveau copii şi astfel puteau să se-ntindă la cheltuieli fără ca 20 să fie nevoiţi a-şi face mustrări de nu le păstrează urmaşilor ceea ce au primit de la părinţi.
   Nu! Prea mare păcat nu era că pleacă. Vorba era numai ca nici ea să nu rămîie singură-singurică în pustietatea aceea de moşie.
25	Aceasta o ştia şi dînsul.
   ■—Atît e deocamdată, adăugă dar; mă duc la Valea- Boului şi-l înduplec pe Iorgu să se întoarcă iar la ea şi s-o împace, apoi iar viu la tine.
II
30	„Stimabile domnule Armaş,
în urma-nsărcinării cu care aţi binevoit a mă onora, am cerut ca d-l Calopolu, advocatul doamnei Zoe, soţia d-voastre, să-mi acorde o-ntîlnire, pentru ca, discutînd împreună, să găsim o formulă pentru rezolvarea prin 35 bună-învoială a cestiunii.
   Întîlnirea a avut loc ieri seară şi grăbesc a vă face cuvenitele împărtăşiri despre rezultatele discuţiunilor noastre.
460

   După înţelegerea luată între d-voastre şi mine, i-am declarat că nu faceţi nici o greutate în ceea ce priveşte dezlegarea căsătoriei şi că din zestre nu aţi luat nimic în primire.
5 D-sa, lucru prevăzut de mine, mi-a prezentat foaia de zestre subscrisă de d-voastră în faţa notarului public din Braşov.
   D-voastră, om de legi, chiar judecător, ştiaţi prea bine că legiuitorul a ţinut să asigureze zestrea. în practi- 10 ca judecătorească toate sunt interpretate în favorul femeii înzestrate. Nu mai puteam deci să stărui în punctul acesta. Soţul are-n ceea ce priveşte zestrea purtarea de grijă a bunului părinte şi astfel şi răspunderea chiar şi-n cazul că, fie din negligenţă, fie-n urma 15	vreunui accident, se prcduc pagube. Din strîmtorarea
      în care vă aflaţi, o singură ieşire ar fi cu putinţă: ca d-na Zoe să deie o declaraţiune autentică de a fi primit zestrea şi că astfel nu mai are nici o pretenţiune, ceea ce nu poate să facă decît după ce se va fi pronunţat 20	divorţul. Cred de cuviinţă a vă reproduce aici din
cuvînt în cuvînt răspunsul ce mi-a dat d-l Calopolu în privinţa aceasta.
         « O asemenea declaraţiune — a zis d-sa —■ neapărat va da d-na Zoe Armaş după ce va fi luat în primire atît 25	mobila ce face parte din zestre, cît şi sumele cuprinse-n
foaia de zestre, fie-n numerar, fie-n efecte publice, socotite după cursul zilei.»
         Cu alte cuvinte, perderile rezultate din depreciarea hîrtiilor de orişice fel rămîn în sarcina d-voastre dacă 30	desfacerea căsătoriei va urma acum.
         Aceste pierderi sunt acum, după război, foarte însemnate, şi de aceea aş fi de părerea ca să se caute deocamdată o-mpăcare. Atîrnă, se-nţelege, numai de d-voastră să hotărîţi cele cuvenite pentru aceasta. 35	Cel mai apropiat gînd ar fi să plecaţi înşivă în căutarea
doamnei Zoe.
   Aceasta cu atît mai vîrtos cu cît în urma împregiu- rărilor create de război cestiunea financiară foarte cu anevoia se va limpezi.
461

   La Creditul Fonciar sunteţi în întîrziere cu trei semestre, şi au rămas zadarnice silinţele mele de a obţinea o păsuire.
         Atît banca «Zerlendi», cît şi bătrînul Cohen stăruie 5	să li se facă cît mai curînd achitarea.
   Antreprenorul lucrărilor de la Valea-Boului declară că nu e-n stare să scoată la capăt cele începute dacă nu va fi achitat pentru trecut.
         Mai aveţi, precum mi-aţi spus, şi-n străinătate oare- 10	care datorii.
   în faţa acestor greutăţi regularea situaţiunii în ceea ce priveşte zestrea doamnei e peste putinţă. Chiar vînzînd, precum aveţi de gînd, o parte din moşie, dimpreună cu pădurea, luaţi în împregiurările de astăzi prea puţin, 15 căci, după toate alergătura, n-am găsit pe nimeni care să dea pentru pogon — în mijlocie — mai mult decît 380 lei. Cel mai potrivit cumpărător ar fi vecinul d-voastre, d-l Aristotel Hariclidi, arendaşul moşiei Gropile. După combinaţiunile făcute cu d-sa, aţi 20	rămînea cu vreo noauă sute de pogoane după ce vi-aţi
      fi achitat toate datoriile. El însă deocamdată nu poate cumpăra, căci au trecut vreo patru ani de cînd şi-a cerut împămîntenirea şi aceasta tot nu i-a fost încă votată nici de Cameră, nici de Senat. Vorba ar fi să se 25	facă interveniri bine susţinute pentru votare.
   Primiţi etc.
/. Neacşu
advocat"
III
30 „Anicuţă, scumpa mea multdoritâ,
   Am stat aici la Bucureşti peste aşteptările mele şi-mi pare rău că n-ai venit şi tu cu mine.
         M-am gîndit adecă să nu mă pripesc mergînd la Valea-Boului fără ca să mă fi dumirit mai nainte în 35 ceea ce priveşte pe Alina, lucru cu mult mai greu de cum mi-1 închipuisem.
462

   N-avem, precum ştii, între rudele şi cunoscuţii noştri, pe nimeni care stă-n legătură cu familia aceea, şi tu, femeie, găseai mai uşor pe cineva care putea să ne dea cu toată discreţiunea lămuriri.
5 Nefiind tu aici, am fost nevoit să alerg mult la dreapta şi la stînga şi abia tîrziu am dat peste vărul tău Alfons, a căruia nepoată, Elisa, se află-n institutul d-nei Manliu, fosta d-şoară Săvescu. El dedea cu socoteală că aceasta va fi putînd să-i dea informaţiuni sigure, căci Alina 10	i-a fost elevă la Şcoala Centrală. S-a dus apoi să-şi
      vadă nepoata şi a vorbit — ca din întîmplare — cu d-na Manliu. Puţine a putut însă să afle de la dînsa. Fie că nu voia să spună, fie că-n adevăr nu ştia, destul că din spusele lui Alfons n-am putut să combin 15	decît atît, că i s-a prezentat o partidă pentru ea foarte
bună, dar ea a refuzat, fără-ndoială fiindcă era încurcată cu altul. E-nvederat că acest «altul» nu poate să fie decît Iorgu, ceea ce presupuneam eu şi mai nainte.
         Atît îmi era destul pentru ca să nu-mi mai amîn 20	plecarea la Valeau-Boului.
   Pe drum m-a prins o ploaie de vară, care m-a udat leoarcă, încît mă temeam ca nu cumva să mă-nbolnăvesc. Am scăpat însă teafăr şi mă simt bine.
         Pe Iorgu l-am găsit tot cum îl ştii, dar cu desăvîrşire 25	schimbat.
         Nu-i vorba, tot mai umblă mereu cu foarfecile de grădinărie şi cu buzunarul plin de rafie şi tot mai pune mîna la toate cîte nu se potrivesc cu starea lui, s-a-ntins însă prea tare cu aşa-zisele îmbunătăţiri acolo la moşie 30	şi se vede că nici în timpul petrecut în străinătate n-a
      prea făcut socoteală neguţătorească, cum zice el, căci pare a se afla-n mare strîmtorare. După cele ce-am înţeles din spusele lui, tot mai ţine să gospodărească, dar nu-i rămîne decît să-şi vîndă pădurea, ba pînă chiar 35	şi o parte din pogoanele de muncă. Cred deci că el e-n
adevăr gata să se-mpace cu Zoe, căci în strîmtorarea la care a ajuns, are nevoie de zestrea Zoei.
         Nu vrea, ce-i drept, să se ducă la ea, cum l-am îndemnat eu, dar s-ar bucura, pare-mi-se, dacă voi reuşi 40	eu să-i împac.
463

   N-am zis deocamdată nici « da! », nici « ba! » am să mă mai gîndesc şi-n tot cazul o să-i scriu Zoei.
!n ceea ce priveşte pe Alina, n-am reuşit să storc nimic din el. Zice că nu ştie nimic, că nu-1 priveşte.
5 Sunt însă cu atît mai vîrtos încredinţat că mai ales de dorul ei s-a-ntors în ţară şi nu m-aş mira deloc dacă s-ar adeveri că ea se află pe acolo prin apropiere.
         Să nu zici că n-ar stărui pentru împăcare dac-ar fi adevărat aceasta. Eu îi cunosc pe oameni şi-l înţeleg io foarte bine: gîndul lui e s-o aibă pe una soţie şi podoabă la casă, iar pe cealaltă prietenă scumpă.
   Tu iar mă vei fi bănuind că eu caut un pretext ca să mă plimb prin străinătate.
         Nu, scumpa mea.
15 Ca rudă mai în vîrstă, sunt dator a-mi da silinţa să-i împac. Deocamdată am să-l caut pe bătrînul Cohen, care trebuie neapărat să ştie adresa Zoei, ca să-i scriu acesteia cît mai curînd. Chiar şi dac-ar fi ca-n urmă să plec, vorba ar fi numai de cîteva zile, cel mult o 20 săptămînă, căci o mai lungă călătorie n-aş fi-n stare să fac fără de tine.
         Toate cele bune şi multe îmbrăţişări etc., etc.
Iancu"
IV
25 Orişicît de bun cunoscător de oameni ar fi fost, coconul Iancu se-nşela: nu era nici Iorgu, nici Alina întocmai cum şi-i închipuia dînsul.
         Iorgu îndeosebi, dac-ar fi zărit-o pe Alina din depărtare, ar fi luat-o la fugă şi-ar fi alergat din răsputeri 30 nu însă spre ea, ci fie la dreapta ori la stînga, fie înapoi, pentru ca nu cumva s-ajungă faţă-n faţă cu dînsa.
Odată, cînd se afla pe sub redutele de la Plevna, mai prin amurgul serii, i s-a-ntîmplat să-ntîlnească fără de veste o patrulă de roşiori care trecea-n goană 35 mare la vale, în vreme ce el călărea cu vreo alţi zece
464

călăraşi la deal. Unul dintre roşiori s-a oprit pe o clipa şi i-a aruncat o căutătură sub care l-au trecut fiorii.
   Peste puţin, turcii, ascunşi după o dîlmă, au început să descarce şi s-a-ntors şi el dimpreună cu ai săi tot 5 în goană mare. Abia tîrziu, după ce gloanţele nu-i mai şuierau pe la urechi, a ajuns să se dezmeticească şi să-şi dea seamă că cel ce-i aruncase căutarea era tînărul care zugrăvise gîştele cu păstoriţa.
   Nu l-a mai întîlnit apoi, dar îndată ce se-nsera, îl 10 vedea iară şi iarăşi călărind în goană mare, se reiveau în sufletul lui mai ruşinea, mai căinţa şi, cînd bubuiau tunurile şi şuierau gloanţele, îi erau totdeauna parcă gloanţele erau descărcate de acela, care striga mereu: „Ce-ai făcut cu ea?!"
15 Umblînd în treburile sale, mereu se uita împregiurul său, pentru ca nu cumva să se pomenească fără de veste faţă-n faţă cu omul acela, şi-n cele din urmă se ferea de orişice cunoscut, căci nu erau puţini cei ce ar fi putut să-ntrebe şi ei: „Dar cu dînsa ce-ai făcut?!" 20	Aceasta era ceea ce îl silea să se-nfunde la moşie după ce
      a scăpat din oştire. îi era peste putinţă să rămîie la Bucureşti, unde-n toată clipa putea să-i iasă-n cale vreunul care-1 întreabă: „Ce mai faci? Pe unde-ai fost şi ce-ai făcut de cînd nu te-am mai văzut ? Care-ţi sunt 25	gîndurile în ceea ce priveşte viitorul?"
         Nu e-n viaţa omenească nimic mai presus de sîm- ţămîntul că tu însuţi eşti cum trebuie să fii, mai cuminte, mai plin de-ndemnuri bune, mai vrednic, mai stăpîn pe tine însuţi decît cei mai mulţi dintre oameni, cărora 30	viaţa li-e nesuferită tocmai pentru că n-au parte de sîm-
      ţămîntul acesta. Iorgu era nu numai născut, ci totodată şi crescut aşa ca-n toate clipele vieţii lui să fie şi timp îndelungat a şi fost pătruns de el. Tocmai de aceea se sîmţea cu desăvîrşire strivit cînd îşi dedea seamă ce-a 35	fost el însuşi şi ce-a ajuns să fie: se dispreţuia pe sine,
      îşi era sie nesuferit, îi era scîrbă de sine însuşi.
         Căzuţi în asemenea stare sufletească, cei mai mulţi dintre oameni ori îşi curmă firul vieţii pentru dînşii nemaisuferite, ori se aruncă orbiş în vîltorile vieţii şi, ca 40	să se ameţească şi să se uite pe sine înşişi, beau, joacă la
      noroc, cad în desfrîu ori săvîrşesc fapte din ce în ce
465

mai îndrăzneţe, se ţin în fel de fel de chipuri pe sine în neîncetată-ncordare.
   Iorgu era şi el împins cînd spre una, cînd spre alta, dar pentru el viaţa tot mai preţuia ceva. Lasă că-n 5 lumea din care el făcea parte toate se trec cu vederea, dar un om ca dînsul se sîmţea destul de tare pentru ca să se oprească pe povîrniş şi sa se-ntoarcă iar în calea cea bună, din care într-o clipă de slăbiciune s-a lăsat să fie împins.
10 Chiar şi dacă nimic nu i-ar mai fi rămas după ce îşi va fi plătit datoriile, el era destul om ca să-şi croiască drum larg prin mijlocul unor oameni pe care îi socotea mai prejos de sine, şi erau din ce în ce mai dese clipele în care-1 clopeşea simţămîntul că n-a făcut, la urma 15	urmelor, decît ceea ce în aceleaşi împregiurări ar fi
făcut cei mai mulţi dintre oamenii în mijlocul cărora îşi petrece zilele vieţii. Nu se speria chiar nici de gîndul unei împăcări cu Zoe.
         Un singur lucru i se părea peste putinţă: ca el şi 20	Alina să mai stea faţă-n faţă, uitîndu-se ea-n ochii lui
şi el în ochii ei. Prea jos se coborîse el, prea sus rămăsese ea, şi perdută era fericirea ce odinioară ar fi fost cu putinţă.
         Vorba era însă dacă nu cumva dînsa era de altă 25	părere.
         Atunci, în amurgul serii, cînd roşiorii aceia au trecut în goană mare pe lîngă dînsul, cerul era înspre asfinţit ici roşu ca flacăra, colo portocaliu, mai departe galben, apoi verde ca frunza de curînd desfăşurată din mugur, 30	iar zăpada scîrţîia sub paşi orişicît de uşor ai fi călcat.
      Lui, în orişicare amurg, cerul i se părea tot aşa ca atunci şi scîrţîitul zăpezii îi răsuna în ureche şi după ce codrul înverzise, şi din ce în ce mai adînc, i se înfigea-n minte gîndul că unul dintre gloanţele ce-i şuierau atunci pe 35	la ureche nu de către turci a fost descărcat. Nu era
adevărat lucrul acesta, dar el şi-l închipuia, şi nici acum nu ieşea serile din casă, iară nopţile, cînd visuri urîte-1 deşteptau din somn, el se uita sperios la ferestri- le iatacului.
-40 Nu mai era Valea-Boului tot ceea ce a fost odinioară, şi-i era lui Iorgu greu să-şi trăiască zilele numai el singur
-466

cu sine cînd îşi aducea mereu aminte cum alerga după plăcerile lumii răsfăţate purtat de femei ca Zoe, ca Margot şi ca nepoţica acesteia. Era parcă-n clipa cînd s-a apropiat de Zoe i-a pătruns în trup o picătură de 5 otravă care i-a răscolit tot sîngele, îl ţine mereu cuprins de neastîmpăr şi-l porneşte spre cele în adevăr nevoite de dînsul.
   „Ei! zicea el. 0 să treacă şi aceasta cum au trecut multe altele!'-
io	v
Ceea ce coconul Iancu Talpă aflase de la Alfons era adevărat: avusese Alina chiar mai multe partide pentru dînsa măgulitoare, dar a refuzat. Greşea însă coconul Iancu cînd dedea cu socoteală că de dragul lui Iorgu a 15 refuzat.
   Stările sufleteşti ale omului şi mai ales ale femeii atîrnă şi de la împregiurări, ba chiar şi de la stările trupeşti. într-un fel vedea Alina lucrurile după o noapte petrecută-n somn liniştit, după o plimbare plăcută 20 ori după o masă bine mistuită, şi-ntr-altul cînd o durea capul, după o noapte petrecută zbătîndu-se-n culcuşul ei ori după ce fetele o supăraseră la şcoală.
Orişicît de multă silinţă şi-ar fi dat să nu se dea de gol şi să se amăgească pe sine însăşi, în cel mai ascuns 25 fund al inimii ei era încredinţată că Iorgu se va întoarce, stăpînit de gîndul că fericirea vieţii sale numai trăind împreună cu dînsa va putea s-o găsească.
   Avea clipe, ceasuri, avea chiar zile de-ndoială, şi atunci îi venea să se ascundă pentru ca nu cumva să se dea 30 de gol, dar în cele mai multe dintre clipele vieţii sale nu se-ndoia că el a plecat ca să petreacă anul de doliu departe de locurile unde mama lui şi-a trăit cele din urmă zile, dar se va-ntoarce tot cum era în clipa cînd a plecat.
35 Nu ştia şi nici nu avea de unde să afle că Iorgu şi Zoe au plecat împreună, dar o bănuia cîteodată aceasta şi atunci era cuprinsă de un fel de scîrbă.
46?

   „De!... îşi zicea iar. Poezia e vis, iar viaţa petrecută-n aievea e proză."
         Era covîrşită de sîmţămîntul că nu e nici el, cum nu poate să fie Emil, pentru dînsa decît un trecător, cu 5	care stai bucuros de vorbă şi după care te uiţi cu viuă
părere de rău, dar pe care-1 dai uitării după ce ţi-a ieşit altul în cale.
         Ea nu s-a mai mutat la Ploieşti. Se-nşela însă şi maşterul ei cînd credea că dînsa a rămas la Bucureşti 10	pentru că d-l căpitan a fost mutat la Ploieşti, după
cererea sa. Adevărul era că nu mai avea dînsa nevoie să se mute, căci nu i se mai părea-n casa părintească viaţa tot atît de nesuferită ca mai nainte.
         Mai ales după trecerea peste Dunăre a oştirii române, 15	căpitanul venea rar pe la Bucureşti. Era însă destul să
se ştie că mai curînd ori mai tîrziu el are să vie pentru ca maşterul să-şi pună pază gurii şi pornirilor.
   „Zăvodul meu!" zicea dînsa gîndindu-se la credinţa nestrămutată a căpitanului.
20 Ar fi putut să zică şi „cocoşul meu", căci el nu era numai credincios, ci totodată şi doritor de a-i fi pe plac şi totdeauna de a se lipsi pe sine însuşi de tot ceea ce-şi dorea dînsa.
         Mai era apoi şi că la Bucureşti găsea pe toate cărările, 25	mai ales între colegii ei trecători, oameni deştepţi,
cu care stetea bucuros de vorbă.
         Văzînd-o mai ici, mai colo, azi cu unul, mîne cu altul* ea era ştiută de mulţi drept femeie mai mult ori mai puţin uşuratică, ce aleargă de la unul la altul şi-i ia 30	pe toţi în zeflemea.
         Se-ntîmpla deci ca ea să fie din cînd în cînd nevoită a refuza pe cîte unul, dar aceasta o făcea numai ca să nu-1 jignească pe d-l căpitan, care, după ce a fost refuzat o dată, se ferea ca de foc să nu mai fie şi el 35	refuzat.
   Simţind-o aceasta, ea-1 socotea drept cel mai apropiat prieten al ei şi se bucura din toată inima cînd el venea s-o vadă.
         „Eşti, coconiţă, bună şi dulce la fire", îi zicea el, 40	tare-ncredinţat că n-are decît să fie răbdător şi să nu se
468

pripească pentru ca-n cele din urmă să nu mai fie refuzat.
Erau însă şi zile în care Alina nu era şi ea de părerea aceasta.
5 Vorba fusese ca locuinţa să fie dată cu chirie în socoteala lui Iorgu. Acesta a plecat însă fără ca închirierea să fi fost făcută.
       —Treaba lui! zicea stăpîna casei. Mie are să-mi plătească chiria, şi dac-ar fi să rămîie prea mult în în- 10 tîrziere, îi scot mobila-n vînzare.
De aceeaşi părere era şi soţul ei, care cunoştea bine legile, nu însă şi Alina.
— Iorgu Armaş — zicea dînsa — nu e om să-i scoţi mobila-n vînzare. Orişice s-ar întîmpla, ai să porţi
15 grijă de ea ca să n-o mănînce moliile.
Lua deci din cînd în cînd o femeie cu ziua ca să măture, să scuture pravul, să bată covoarele, să perie ce era de periat şi să aerisească, ba punea şi dînsa mîna mai la una, mai la alta.
20	— Curat ca şi cînd n-ai mai fi în toate minţile, îi zicea
mama ei. Nu vezi că nu-ţi şade bine?! Ce te priveşte pe tine mobila uitată de chiriaşul care de atîta timp nici chiria nu şi-a plătit-o, nici trei vorbe nu ni-a scris ?!
2 5	D-l advocat Cezar Lică nu zicea nimic, ci zîmbea numai
       pe sub mustaţă cu învederată răutate, iar Alina îşi căuta cu un fel de-ncăpăţînare de treabă, necăjită, nu însă pentru că maşterul zîmbea, nici pentru că mama ei rostise acele vorbe, ci pentru că i se părea şi ei lucru 30	urît că Iorgu nici după atîta timp nu se mai gîndea la
cele rămase la Bucureşti.
într-una din zile d-l Cezar Lică s-a-ntors de la tribunal zîmbind cu încă mai învederată răutate.
•— Am — i-a zis Alinei — să-ţi spun doauă lucruri 35 care, ce-i drept, nu te privesc, dar o să te surprindă.
— Şi adecă? grăi dînsa uitîndu-se lung la el.
-— D-nul Iorgu Armaş, chiriaşul nostru, s-a căsătorit.
       Alina rămase cu răsuflarea oprită: îi era parcă i-a turnat cineva o găleată de apă rece-n cap şi se-năbuşe, 40	se-neacă. La aşa ceva în adevăr nu s-a aşteptat. Aceasta
469-

nu-i era însă iertat s-o mărturisească şi, drept răspuns, ea se strîmbă parcă ar fi voit să zică: „Ei şi?!"
— A fost — urmă d-l Lică tot zîmbind — aşa se vede, în lungă călătorie de nuntă, şi de aceea ne-a uitat
5 pe noi, dimpreună cu mobila sa.
— Tot ceea ce se poate, grăi Alina, nu însă drept un fel de răspuns la cele spuse de dînsul, ci oarecum vorbind cu sine însăşi. Unui om ca dînsul toate i se iartă, toate i se trec cu vederea, toate i se cuvin. El
10 n-are să-i dea nimănui socoteală despre ceea ce face ori nu face.
— Dai cu socoteală cine e fericita, ca să zic aşa?! urmă dînsul.
— Orişicine ar fi, tot acolo vine, stărui Alina. Eu şi
15 d-ta şi alţii de seama noastră nu avem căderea şi nici
nu suntem în stare să-l judecăm.
Cu toate aceste, încă mai vîrtos i se opri răsuflarea, cele mai ascunse adîncimi ale sufletului ei se zguduiră şi-un junghi îi trecu prin inimă cînd el numi pe Zoe.
20	—Te pomeneşti că mîne ori	poimîne se-ntoarce cu
ea aici, grăi dînsa stăpînind-şi firea.
îi era ruşine de-nchipuirile ce-şi făcuse şi-i venea să se ascundă pentru ca nu cumva cei dinpregiurul ei să bănuiască cele ce i se petrec în suflet.
25	— Despre aceasta mă cam	îndoiesc, răspunse el.
Al doilea dintre lucrurile ce am să-ţi spun e tocmai că li-am citit numele în lista proceselor de la tribunal: sunt în divorţ.
•— în divorţ ?! exclamă Alina, cuprinsă de zăpăceală.
30	Se răscoliră deodată toate-n	sufletul ei, încît dînsa
nu mai era tot ceea ce fusese cu o clipă mai nainte. Era parcă focul ce atîta timp a ars înăbuşit a izbucnit deodată prin o spărtură şi flăcări mari şi vii şi mistuitoare cuprind tot văzduhul.
35	Nu se mai îndoia acum că în adevăr mîne ori poi
mîne, fără-ndoială-n curînd, el va veni. Aşa trebuiau să urmeze lucrurile pentru ca el să se pătrundă cu desă- vîrşire de simţămîmtul că nimeni în lumea aceasta nu poate să-i dea ceea ce-i dă dînsa, şi se cutremura în
40 toată fiinţa cînd se-nchipuia pe sine însăşi stînd faţă-n faţă cu el şi uitîndu-se în ochii lui.
470

   Cu putere din ce în ce mai covîrşitoare se iveau şi iar se iveau în sufletul ei reamintirile celor de mult trecute.
   Se vedea pe sine zugrăvită pe peretele din fund, 5 luînd lecţiuni de desemn de la Emil şi alergînd după acesta prin faţa bisericii Zlătari. Se vedea apoi stînd de vorbă cu Iorgu şi plimbîndu-se cînd cu el, cînd cu cocoana-mare pe la Valea-Boului, unde el a sărutat-o-n faţa tuturora, şi cele sîmţite atunci le resimţea mărite io	pînă la extaz.
         Furtunile sufleteşti de felul acesta nu sunt şi nici nu pot să fie dăinuitoare. Se ivesc ca din senin şi se potolesc fără ca să te poţi dumiri de ce. Un lucru a rămas pe urma lor: cele ce mai nainte îi fuseseră plăcute 15	încetul cu încetul i s-au făcut nesuferite.
         îi era silă să se ducă la şcoală, unde lecţiunile îi păreau o sarcină pentru dînsa grea, iar cele mai bune dintre elevele ei i se păreau tîmpite şi semnele lor de dragoste o supărau. Cu atît mai vîrtos îi erau supără- 20	tori mama şi maşterul ei, precum şi aceia cu care mai
nainte bucuros se plimba ori stetea de vorbă. „Lăsa- ţi-mă-n pace!" îi venea să le zică tuturora.
   Nu însă şi d-lui căpitan.
         De acesta se temea mai ales după ce el i-a spus că 25	e hotărît să iasă din oştire şi să se-ntoarcă acasă.
vi
   „Sctdmpa şi multdorita mea Anicuţă,
         Te vei fi mirînd că primeşti această scrisoare tocmai de la Geneva şi vei înţelege că mi se va fi urît şi mie 30	viaţa alergînd prin lume singur ca vai de mine.
         Precum ţi-am scris în ajunul plecării mele de la Bucureşti, bătrînul Cohen, în timpul celor din urmă doi ani, nici nu i-a trimis Zoei, nici nu a primit de la ea nimic, n-a putut dar să-mi dea nici o lămurire în 35	ceea ce priveşte adresa ei. Alergînd pe la alţii, am
aflat în cele din urmă că advocatul ei este un oarecare Calopolu/Nici acesta n-a putut însă să-mi spună decît că cea din urmă scrisoare a primit-o de la Zurich, unde
471

dînsa era trasă la «Hotel du Lac». Temîndu-mă ca nu cumva dînsa să plece de acolo şi să-i pierd iar urma, am făcut la bătrînul Cohen un mic împrumut şi am plecat fără de întîrziere.
5	«Trei zile dusul, trei zile-ntorsul, mi-am zis; într-o
săptămînă, în cel mult zece zile, iar sunt acasă.»
   Am răcit însă, aşa se vede, pe drum, încît eram foarte îngrijat şi am fost nevoit să mă opresc la Viena şi-n urmă la Munchen. La Zurich n-am mai găsit-o pe Zoe, io dar am aflat că dînsa a plecat la Geneva şi că nu era singură, ci însoţită de un oarecare Pablo Berenos, un brazilian bogat, ceea ce-mi era peste putinţă să cred. Am plecat deci în grabă mare aici, unde mă aflu de doauă zile.
15	Pe Zoe n-am mai găsit-o aici, dar am întîlnit din
întîmplare pe văru-meu Raoul, care, încurcat cu o franţuscă, s-a stabilit de vreun an aici. EI a văzut-o pe Zoe şi a vorbit în mai multe rînduri cu ea. Mi-e greu să-ţi spun: e-n adevăr încurcată cu un brazilian, un 20 om tînăr, care o toacă mai rău de cum a tocat ea pe alţii. Mi-am pierdut, dragă, toate iluziunile, încît îmi vine să cred că e adevărat ceea ce se zicea despre mama ei, răposata mea mătuşă, pe care mulţi o socoteau încurcată azi cu unul, mîne cu altul dintre ţiganii 25 boiereşti. Mi se opreşte mintea-n loc cînd mă gîndesc că un om ca Iorgu a putut să fie amăgit de asemenea femeie.
         Obosit de lunga mea călătorie, o să mai stau aici, dar azi, mîne plec, mînat de dorinţa de a te îmbrăţişa 30 cu ţie binecunoscuta mea dragoste.
Iancu“
vil
   Zilele treceau una după alta fără ca Iorgu să vie, şi Alinei îi era din ce în ce mai nesuferită viaţa.
35 Serile, cînd îi zicea mamei sale „noapte bună", aceasta parcă-i zicea: „Vezi că n-a venit nici azi", maşterul
472

parcă adăuga: „Da, n-a venit şi mira-m-aş dac-ar mai veni!''
       Dimineţile, cînd pleca la şcoală, toţi trecătorii se uitau la ea parc-ar fi voit s-o-ntrebe: „N-a venit nici 5	ieri ?" iar colegele, ba chiar şi fetele din şcoală îşi ziceau:
„Nu e-n voile ei cele bune; se vede că el tot n-a venit !''
„Nu! — zicea dînsa-n gîndul ei — n-a venit, dar va veni, nu se poate să nu vie."
El nici nu zisese, nici nu făcuse vreodată nimic spre
1 o	a o-ntări pe dînsa în gîndul că are neapărat să vie; ea nu
era însă în stare să creadă că nu va veni în cele din urmă.
       Dac-ar fi venit cineva să-i spună cum s-au petrecut lucrurile nu numai cu Zoe, ci şi cu madame Margot, 15	precum şi cu nepoţica acesteia, Alina	ar fi zis	că aşa
aveau să se petreacă lucrurile pentru	ca el să	vie, şi
dacă n-a venit încă, e că are să se mai petreacă ceva.
într-una din zile a venit însă d-l Neacşu, advocatul lui Iorgu, colegul d-lui Cezar Lică.
20	— Sunt trimis de d-l Iorgu Armaş,	clientul	meu —
a zis el — ca să regulăm chestiunea	chiriei.
— îmi pare bine — i-a răspuns stăpîna casei — căci cam de mult stă daravera aceasta încurcată.
Alinei iar i s-a oprit răsuflarea.
25	—Dar d-l Iorgu unde se află? întrebă dînsa cu glas
înăbuşit de năvala sîngelui.
■— Cînd cu sfîrşitul războiului s-a-ntors în ţară — îi	răspunse d-l Neacşu — şi de atunci stă la moşie.
       Alina rămase parcă i s-ar fi surpat în cap nu numai 30 casa, ci şi tăriile cerului: nu putea să-i intre-n cap gîndul că el se află de atîta timp prin apropiere fără ca să fi venit.
■— Mă mir — zise — că de atunci şi pîn-acum n-a găsit timp să vie el însuşi pîn-aici.
35	D-na Lică tresări ca alte dăţi cînd fiica ei îşi pierdea
sărita, iar d-l Neacşu se uita zîmbind la aceasta ca la un copil sfătos, care se amesteca-n treburile ce nu-1 privesc. Buna-cuviinţă cerea însă să-i dea mamei răspuns la întrebarea pusă de fiică.
40	—Domnişoara are dreptate — grăi dînsul — chiar
şi	atunci era în mare întîrziere cu chiria. Avea însă să
473

se lupte cu multe alte greutăţi cu mult mai mari şi abia zilele aceste a ajuns să-şi vîndă pădurea şi o parte din pogoanele de arătură şi să scape, în sfîrşit.
         Alina se uită ruşinată la mama ei.
5 Avea aceasta dreptate cînd îi spunea că nu e-n toate minţile.
         Din cele spuse de Neacşu se-nvedera că Iorgu s-a ruinat în timpul îndelungatei sale călătorii şi nu mai e tot boierul de mai nainte. Aceasta însă pe dînsa 10	n-o privea. Ei îi era învederat numai că el ar fi putut
să vie, dar n-a venit nici mai nainte, nici acum, fără îndoială pentru că n-a vrut şi nu voieşte să vie.
         îşi aducea aminte cum atunci, în faţa bisericii Zlătari, l-a întrebat pe Emil: „Cînd ne mai vedem?" iară el 15	a răspuns: „N-ai decît să-mi scrii, şi viu fără de-ntîr-
ziere orişiunde aş fi". Ea nu i-a scris. De ce să-i scrie dacă le erau căile vieţii despărţite şi nu se mai puteau împreuna?
         Tot aşa Iorgu n-a mai venit. De ce să vie dacă îi erau 20	despărţite căile de ale ei şi nu se mai puteau împreuna? !
         Se prefăcuseră deodată toate-n sufletul ei.
         A avut ea zile în care ar fi fost gata să alerge la el şi să i se facă roabă pentru ca să-şi îndulcească viaţa îndulcind-o pe a lui. Acum el nu mai era tot cel ştiut 25	de dînsa.
         Nu! Orişice s-ar fi-ntîmplat, dac-a fost el odată-n stare nu numai să plece fără ca să-i fi spus ei „rămas bun", ci totodată să nu vie nici mai-nainte, nici acum, în zadar ar mai fi venit de aici înainte. Dacă, adus de 30	orice gînd, el ar mai fi venit, ea ar fi trebuit să fie
nemernică fără de seamăn pentru ca să stea de vorbă cu el.
         întocmai cum pe Emil nu putea să şi-l închipuiască decît jerpelit, soios, nepieptenat, nu mai era-n stare 35	să şi-l închipuiască pe Iorgu decît istovit de-mbuibări
şi de desfrîu în nopţi nedormite.
         Abia acum îi erau toate urgisite: şi casă părintească, şi şcoală, şi prietene, tot ceea ce-1 leagă pe om de viaţă, şi mereu era ispitită de gîndul de a-şi lua lumea-n 40	cap.
474

Nu se mai temea acum de d-l căpitan, care ieşise din oştire, se-ntoarsese la Bucureşti şi tot mai călca ţeapăn, dar n-avea nici pinteni care zurgăiesc, nici sabie care zîngăneşte.
5	Om el şi tot oameni şi ceilalţi doi, dar pe cînd unul
vine numai dacă-1 chemi, altul nu vine nici chemat, el nu pleacă nici alungat fiind.
— Mă iartă, coconiţă, că-ţi spun un lucru care ar putea, deşi nu trebuie, să te supere, îi zise acesta Alinei
10 într-una din zile. îmi pari de la un timp încoace mereu îngîndurată şi mă-ntreb ce ţi se va	fi întîmplat de
       ai pierdut voia bună de mai nainte.	Nu întreb, ci-ţi
spun, şi nu cumva să zici că nu mă priveşte, căci ai spune ceea ce în adevăr nu gîndeşti.
15	Alina rămase cîtva timp cu ochii ţintă la pămînt.
Nu putea să-şi dea pe faţă gîndurile şi simţămintele, dar n-o ierta firea să-l amăgească ascunzîndu-şi starea sufletească.
       ■—Mi s-au făcut, aşa deodată, toate nesuferite — 20	grăi dînsa — încît îmi vine să-mi iau	lumea-n cap, şi
       ţi s-ar putea întîmpla într-o zi să nu	mă mai găseşti
       cînd vii să mă vezi.
— Oho! exclamă dînsul înviorat. D-ta eşti prea înzestrată cu daruri fireşti şi-ndeosebi prea-nţeleaptă
25	pentru ca să poţi lua asemenea hotărîri.
— Mă socoteşti d-ta aşa, întîmpină dînsa dînd din umeri. Adevărul e că sunt slabă şi neajutorată, ca toate femeile.
       Căpitanul stete cîtva timp pe gînduri, apoi se îmbăr- 30	bătă.
— Aşa — zise — nu vorbesc femeile decît fiind căzu- te-n slăbiciunea pe care o am eu pentru d-ta, ceea ce e peste putinţă cînd e vorba de d-ta.
       Alina nu zise nimic, dar se uită mirată la el.
35	—Da, peste putinţă, stărui dînsul. D-ta ştii foarte
       bine că nu e nimic ce eu nu sunt gata să fac pentru ca să-ţi fiu pe plac, iar în schimb nu cer decît ceea ce-ţi face plăcere să-mi dai. Chiar şi dac-ar fi să prinzi slăbiciune fie pentru unul, fie pentru altul dintre cei 40	ce mai ici, mai colo îţi ies în cale, mai curînd ori mai
       tîrziu o să te-ncredinţezi că nu e-n lumea aceasta
475

nimeni care-ţi dă atît de mult şi-ţi cere atît de puţin, ca mine. Orişicît de mare ar fi dar slăbiciunea, ea e trecătoare, iar nu neistovită ca a mea. Ziseşi că ţi s-au făcut toate nesuferite. Prea bine, urmă dînsul. Dacă e cineva care-ţi face nesuferită casa aceasta, ştii prea bine că n-ai decît să vrei pentru ca să te muţi în alta, unde toţi îţi cad la picioare. Dac-ar fi să ţi se fi făcut urgisită şcoala, cu toate supărările ei, ştii prea bine că n-ai decît să vrei pentru ca să scapi de ea. Dacă urgisită îţi este lumea în care-ţi petreci aici viaţa, n-ai decît să vrei pentru ca să pleci pe un timp oarecare în altă lume, în care nimeni nu te ştie cine eşti şi astfel nu are cuvinte de a te supăra.
   — Am înţeles ce vrei să-mi spui şi nu mă-ndoiesc de bunătatea nemărginită a d-tale — grăi dînsa — dar tocmai de aceea mă tem, că n-aş putea să-ţi dau în schimb ceea ce ţi se cuvine.
   — N-ai să-mi dai nimic, coconiţă, o-ncredinţă dînsul. Mi-e destul că-mi ceri şi primeşti. Nu, coconiţă, inimă rea n-ai să-ţi faci, căci supărările vin şi trec şi voia bună e statornică pentru cel ce are răbdare şi ştie să se mulţumească cu ceea ce i se cuvine, ba fie chiar şi cu mai puţin.
VIII
   Nu mai era Valea-Boului tot ceea ce a fost odinioară, dar i-a mai rămas lui Iorgu destul pentru ca cu priceperea pe care o avea şi cu hărnicia cuvenită să-şi înfiinţeze încetul cu încetul acolo un rai pămîntesc, dacă nu o moşie în înţelesul obicinuit al cuvîntului, o fermă-n- cîntătoare, prin care dovedeşte că cultura făcută cu priceperea cuvenită pe o întindere mai mică preţuieşte mai mult decît plugăria fără de rost pe o mare întindere.
   îşi păstrase împregiurul conacului, ce-i drept, acum prea larg, vreo şase sute de pogoane pămînt de arătură, dimpreună cu moara şi cu iazul ei, o baltă de vreo zece pcgoane pentru gîşte şi raţe, precum şi pentru prăsilă de porci şi de peşte.

         Din pădure i-au rămas vreo sută de pogoane, mai ales stejăriş, iar sub pădure i se aflau via, livezile şi — tocmai pe ţărmurii rîuleţului — vreo patruzeci de pogoane fînaţ, pe care în timp de secetă, lăsînd stă- 5	vilarele, să-l pună sub apă, ca să aibă păşune grasă şi
fînaţ îmbelşugat.
         încă mai nainte de a fi vîndut partea cea mare a moşiei îşi croise planurile de cultură pînă-n cele mai mici amănunte, iar după ce s-a făcut vînzarea, şi-a 10	cumpărat cele mai raţionale unelte de plugărie, precum
      şi zece perechi de boi, doi cai de ham şi unul de călărie, şase vaci de prăsilă şi un taur de Moldova, o sută de oi, şase scroafe şi un vier, precum şi păsări de tot felul, în pădure erau însemnaţi cu var copacii fie strîmbi, fie 15	de calitate proastă, pe care urma să-i taie-n timpul
iernii, pentru ca ceilalţi să poată creşte-n toată lărgimea.
   De priceput se pricepea la toate ca numai puţini, şi rămînea numai să aibă şi tragere de inimă.
20 Aceasta o cam pierduse-n timpul îndelungatei sale călătorii prin ţări străine.
         Pentru ca să poţi fi plugar bun, ai să te scoli în zori de zi şi să te culci mainainte de a fi apus luceafărul de seară. Iorgu s-a deprins însă să se culce cînd răsare 25	luceafărul de dimineaţă şi să se scoale la prînzul mare.
      La moşie nu-i rămînea, ce-i drept, decît să se culce devreme, dar i se subţia somnul şi se scula tot ca mai nainte. Cu toate aceste, după-masă iar se culca şi adeseori i se întîmpla ca tocmai înspre seară să se deştepte. 30	Acum nu mai putea să doarmă noaptea, şi mai ales
pentru un om care are pe sufletul lui ceea ce avea dînsul, nu e canon mai greu decît să fie lipsit de dulceaţa somnului.
         Dimineţile, cînd, deşteptat din somn, îşi deschidea 35	ochii, el vedea-n faţa lui, mai nainte de toate, uşa
iatacului, în care, după îndrumările primite de la Alina, păstra cele mai apropiate lucruri ale răposatei sale mame, şi fata stetea-n prag, cu mînile amîndoauă ridicate.
4 0 Cînd ieşea din casă, trecea pe la capul scării, unde
o	sărutase.
477

   Cînd el trecea printre lanuri, dînsa i se ivea cînd ici, cînd colo-n cale, fie cu o buruiană ori cu o floare, fie cu cîte un fluture ori cu cîte o gînganie. Ea nu-ntreba: „Ce e aceasta?" El îi dedea însă-n gîndul lui desluşirile 5 pe care dînsa fără-ndoială le-ar fi cerut dac-ar fi fost în aievea de faţă.
         Noi, oamenii, nu gîndim ceea ce voim, ci gîndurile ni se-nşiră-n minte ele de ele potrivit cu îndemnurile pornite fie din lumea ce ne-ncungiură, fie din sîmţă- 10 mintele noastre.
   Orişice ar fi făcut, Iorgu, trecînd printre ţarini, prin livezi, prin pometul acum roditor, prin pădure, ori şi pe unde se plimbase cdată cu ea, o vedea alergînd de ici pînă colo, oprindu-se din cînd în cînd, ca să examineze 15 ceva mai de aproape, puindu-şi întrebările şi ascultînd cu ochii mari lămuririle date de dînsul. El ştia prea bine că toate aceste sunt numai aiurări de ale sale; cu toate aceste, nu era-n stare să nu gîndească ceea ce i-ar fi spus dac-ar fi fost de faţă, încît era să stea la-n- 20	doială dacă nu cumva aiurează, dacă mai e ori nu
în toată firea el însuşi.
         Valea-Boului şi Alina erau în sufletul lui nedespărţite. El nu putea să vadă Valea-Boului fără ca să se ivească-n gîndul lui şi Alina şi n-ar fi putut s-o vadă 25	pe Alina fără ca să şi-o gîndească la Valea-Boului, şi
nopţile, cînd nu putea să doarmă, gîndindu-se la cele trecute, îl cuprindea o jale nespus de adîncă, încît gemea pe-năbuşite în culcuşul lui.
         De unde ar mai fi putut să ia tragerea de inimă pentru 30	o lucrare care pentru dînsul numai săvîrşită împreună
cu dînsa putea să aibă farmec?
         Dac-ar fi avut haşiş, ar fi luat o doză pentru ca să iasă pe un timp oarecare în altă lume. Neavînd haşiş, lua morfină şi-şi petrecea partea cea mare a zilei pierdut 35	în somn zbuciumat.
   Timpul trece însă şi, dacă mai dă Dumnezeu şi ploaie, toate se părăginesc cînd lipseşte cuvenita purtare de grijă.
         Iorgu amîna cînd una, cînd alta de azi pe mîne, iar 40	cînd se punea pe lucru, era de obicei prea tîrziu. Alte
478

daţi o pornea cu o rîvnă care te punea în mirare, apoi în curînd le lăsa toate baltă.
         Nu mergeau lucrurile cum după priceperea lui ar fi trebuit să meargă, şi de aceea îi era de multe ori silă 5	să treacă prin ţarini, prin livezi ori prin pădure, pe
la grajduri şi pe la coteţe, unde toate îl supărau.
   „Cu totul altfel ar merge toate dac-ar fi şi ea aici" îşi zicea dînsul oarecum ca să se dezvinovăţească.
         Da! Dînsa fără-ndoială şi-ar fi dat silinţa să-l îndru- 10 meze a-şi petrece viaţa ca mai nainte; el însă fugea de dînsa tocmai pentru că nu se mai simţea-n stare să-i fie ei pe plac.
         După ce trăise într-o lume în care femeile erau ca Zoe, ca madame Margot şi ca nepoţica acesteia, din ce 15	în ce mai rar i se-ntîmpla să se simtă prea jos căzut spre
a se mai putea ridica pînă la Alina. Tot femeie era şi dînsa şi n-avea decît s-o coboare la sine pentru ca să fie amîndoi deopotrivă.
         Gîndul acesta l-a cuprins cu putere covîrşitoare cînd 20	a aflat că Alina s-a măritat.
         Nu ştia şi nici nu cerceta cine e soţul ei.
„Orişicine ar fi — îşi zicea dînsul — om care se poate măsura cu mine nu este şi n-am decît să-mi dau silinţa pentru ca dînsa să se plece-n faţa stăruinţelor mele.- 25 Acum, după ce era măritată, ea era căzută-n gîndul lui cum căzute sunt toate femeile cu bărbat.
         Adevărul era că picătura de otravă iar a-nceput să-i pună sîngele în ferbere clocotitoare, şi mai ales în timpul nopţilor petrecute-n neadormire el nu mai putea să 30	scape de dînsa.
IX
D-l Strună avea-n Calea Moşilor, atunci pentru cei mai mulţi încă tot Podul Tîrgului-de-Afară, case cu multă lărgime, jos băcănie cu grătar şi o măcelărie, 35 iar în etagiu locuinţa proprietarului de curînd căsătorit.
   Tînără stăpînă a casei, îmbrăcată mai mult ca jupî- neasă decît ca cocoană, şedea oarecum înţepată la una din mescioarele din salonul încăpător şi-nşira nişte
479

mărgele, iar Smaranda, fata din casă, deretica-n biroul boierului, care se afla lîngă salon.
       — Cine o mai fi şi ăsta?! grăi Smaranda. De cîteva zile trece mereu la aceeaşi oră pe aici şi totdeauna îşi 5 zgîieşte ochii uitîndu-se încoa.
Alina ridică capul şi-l întoarse uitîndu-se în stradă, apoi rămase-ncremenită şi pornită spre leşin.
       Afară-n strada cea largă trecea călărind spre gura Oborului, Iorgu — tot cum îl ştia dînsa, deşi ceva mai 10	gras. Trecuse, după spusa Smarandei, şi ieri, şi alal
tăieri, deci nu din întîmplare, ci dinadins.
„Nu cumva-1 va fi văzut şi el?" îşi zise ea cu inima-n- cleştată.
       Se temuse ea cîtecdată de căpitanul cel ce vorbea 15	răstit, bătea din pinteni şi zîngănea din sabie; abia
acum ştia însă ce va să zică frica cea adevărată.
O-năbuşea plînsul, şi ar fi şi plîns dacă n-ar fi fost de faţă fata din casă. Cel mai apropiat gînd al ei era să se ridice şi să plece fără de-ntîrziere-n urma lui.
20	Se zice că dihorul se uită cu atîta nesaţiu la pasărea
ce-şi alege drept pradă, încît aceasta e cuprinsă de ameţeală şi-i cade la picioare. Tot aşa era şi Alina pornită spre Iorgu.
       îşi zicea, ce-i drept, că are să-i cadă în genunchi, 25	rugîndu-1 s-o lase-n pace şi să nu-i mai treacă pe sub
fereastră, aceasta însă pentru că se temea nu numai de soţul ei, ci şi de sine însăşi.
       Fără ca să mai ţie deci seamă că Smaranda ar putea să prindă bănuială, ea trecu-n iatac, îşi puse pălăria 30	ce-i căzu la-ndemînă, îşi luă o pelerină şi plecă în grabă
mare.
       Sub şopronul din fundul curţii se afla şi trăsura, şi cupeul, iar în grajdul de alături erau trei perechi de cai. Las' însă c-ar fi trecut prea mult timp pînă să fie 35	puşi caii, dar nici nu se putea da pe gura vizitiului.
Prin apropiere era mahalaua Muscalilor. Ieşită deci în stradă, ea o luă spre gura Oborului, apoi peste puţin opri una dintre birjile ce ieşeau în piaţă şi-şi urmă drumul.
40 Mai era o bucată bună pînă la Obor cînd ea, trecînd pe lîngă călăreţ, s-a uitat înapoi. Cînd ochii lor s-au
480

întîlnit, el a salutat zîmbind, ca omul care se simte învingător, iară ea a-nceput să tremure ca turturica ce deodată se vede-n faţa ţevii îndreptate de vînător spre ea.
5	îşi dădea bine seamă că prin fapta pe care o săvîrşeşte
îşi pune-n joc viaţa, dar nu era în stare să se oprească.
       Ar fi putut s-o vadă cineva care o cunoaşte. Chiar şi birjarul s-ar fi putut s-o cunoască. Se uita deci sperioasă-n toate părţile şi-i părea rău c-a plecat de io acasă.
Dintru-nceput gîndul ei era s-apuce la stînga, pe şoseaua Ştefan cel Mare, apoi să cotească la dreapta şi să iasă spre grădina de la lacul Tei, unde puteau să vorbească nesupăraţi de nimeni.
15	El călărea însă-n urma trăsurii din ce în ce mai
îndrăzneţ, mai fără de cruţare, mai aproape, încît ea trebuia să simtă că s-a dat de gol şi-n cele din urmă s-a speriat de gîndul de a fi singură cu el în pustietatea de la Tei.
20	„Nu! — îşi zise — am să ies la capul Podului, unde
îi dau birjei drumul şi intru apoi pe jos în aleea Kisseleff. Acum, înainte de ameazăzi, e acolo puţină lume, dar singuri tot nu avem să fim."
       Ea perdea din vedere că pe cînd dînsa era pe jos, 25	el călărea.
       N-ar fi avut decît să descalece şi să meargă şi el pe pe jos alăturea cu dînsa, ducîndu-şi calul de căpăstru. El ţinea însă să vorbească cu dînsa în toată lărgimea, fiind numai ei amîndoi, şi nu se-ndoia că dînsa o va face 30 şi aceasta după ce a fost în stare să vină pînă-aici.
După ce dar dînsa i-a dat birjei drumul, el n-a mai aşteptat ca birjarul să se depărteze, ci s-a apropiat călare, gata, aşa-zicînd, să facă atacul din front.
— Eu am venit să te iau la Valea-Boului! grăi
35	dînsul fără de-ncungiur.
Alina se uită cu ochi mari şi plini de mînie la el, apoi se-ntoarse şi intră-n Pcdu Mogoşoaiei.
El se luă şi aici după dînsa.
— N-ai decît să stai jumătate de ceas în toată tigna
40	de vorbă cu mine — urmă dînsul stăruitor — pentru
481

ca să-nţelegi că trebuie neapărat să vii. Te aştept după- ameazăzi atît azi, cît şi mîne şi poimîne la Herăstrău. Dacă nu vii, am să te caut.
         Alina auzea vorbele, dar îi era parcă ele nu sunt 5	rostite-n aievea, ci îi răsună-ntr-aiurea.
   Era sfărîmată viaţa ei: dacă rămînea, gîndul	îi	era
mereu dus la nenorocitul care o cheamă; iar dacă se ducea, se făcea pe sine însăşi sie urgisită.
         Doi oameni se izbeau cuprinşi de mînie oarbă unul 10 într-altul şi orişicare dintre dînşii ar fi rămas strivit, viaţa ei întreagă rămînea întunecată, numai chin şi zbucium.
   îi era frica să se-ntoarcă acasă, căci soţul ei ar fi putut să fie cuprins de starea în care o vedea	şi	s-o
15	întrebe ce i s-a-ntîmplat, şi nu mai puţin frică	îi	era
că Iorgu iar o va urmări, dacă nu azi, mîne ori poimîne, nu va fi-n stare să-l înduplece a o lăsa-n pace, cu atît mai vîrtos îi era frică şi se cutremura cînd se gîndea că se va duce, tot se va duce unde a chemat-o el.
20 „O singură scăpare ar mai putea să-mi rămîie, îşi zise-n cele din urmă. Am să-l chem pe Emil. El e-n stare să-l înduplece pe Iorgu, încredinţîndu-1 că soţul meu e om în puterea cuvîntului, bărbat care nu sufere să fie atins în cele mai sfinte ale lui."
25	x
   „Azi după-ameazăzi, mîne, cel mai tîrziu poimîne!" îşi zicea Alina-n toată clipa.
         Ploieştii sunt fără-ndoială numai aci: pleci dimineaţa, îţi faci acolo treburile şi eşti seara încă devreme întors 30 acasă.
   S-ar fi putut însă-ntîmpla ca Emil să fie dus undeva, ca el să primească scrisoarea prea tîrziu ori ca plecarea lui nici mîne, nici poimîne să nu fie cu putinţă. La aceste ea numai cu groază se putea gîndi, căci nu putea 35 să scape de gîndul că poimîne neapărat se va duce la-n- tîlnire dacă pîn-atunci nu va fi venit Emil s-o scape.
   Scrisoarea a fost însă în ceas bun dată la postă, căci încă a doua zi a venit un comisionar s-o vestească
482

pe Alina că Emil o aşteaptă — după îndrumările primite în scrisoare — în faţa bisericii Zlătari.
   Celelalte au urmat precum fuseseră puse la cale.
   Cel mai de căpetenie lucru era ca el, adecă soţul ei, nu cumva să bănuiască ceva.
   — Din gura mea nici o vorbă nu iese! a zis Emil fără ca să ştie că vorba e de fostul lui căpitan.
   îi era destul să ştie că la mijloc e omul pe care odată pe-nsărate, 1-a-ntîlnit sub redutele de la Plevna, unde bubuiau tunuri şi şuierau gloanţe, şi care acum o aştepta pe ea la Herăstrău.
   Acolo l-a căutat tot pe-nserate.
   Iorgu şedea la o masă din grădină, din ce în ce mai supărat de gîndul că pate o mare ruşine. El tresări cînd îl văzu intrînd pe „zugravul" păstoriţei cu gîştele.
   ■— Cred că n-am nevoie să-ţi spun ce caut aici, grăi Emil, oprindu-se-n faţa lui.
   — Dau cu socoteală, răspunse Iorgu ridicîndu-se în picioare.
   Fiecare din puţinele vorbe rostite de Emil era pentru dînsul o palmă primită-n faţă.
   N-ar fi crezut niciodată că Alina e-n stare s-o pună aceasta la cale, şi Emil n-ar fi-ndrăznit nici el să facă ceea ce făcea dacă n-ar fi trecut prin „mustruluiala" căpitanului său.
   ■—Viu — urmă dînsul — să te rog în numele ei să n-o mai urmăreşti, căci soţul ei e om pătimaş, iar din partea mea — adăugă — am să-ţi spun că eşti un nemernic.
   Iorgu ar fi fost şi acum în stare să-l ia pe sus şi să-l arunce cît colo, încît să-i pîrîie toate oasele, dar el era încă tot omul care nu perde din vedere ce-i şade şi ce nu-i şade bine, stetea deci drept, liniştit şi nemişcat.
   ■— Am înţeles •— grăi — şi te rog să-mi spui unde am să-ţi trimit martorii mei.
   Emil era-n stare să-i crape capul cu un topor, să-i descarce un glonte-n pept ori să-i înfigă cuţitul în inimă, dar dacă-1 omora, era ucigaş de rînd şi nu s-ar fi iertat nicicdată pe sine însuşi. înţelegea deci că are să-şi pună viaţa-n joc intrînd în luptă dreaptă, în care unul dintre amîndoi avea să rămîie mort. Nu voia

însă cu nici un preţ să aibă martori, care află de ce adecă cei doi intră-n luptă.
— Ce fel de martori ?! întîmpină dar. Intre noi amîndoi nu poate să fie vorba de o cestiune de onoare,
5	pe care o regulează martorii. Vorba e de liniştea unei
case şi de numele cel bun al unei femei pe care numai noi amîndoi o ştim şi n-au s-o mai ştie şi alţii, vorba e de viaţa perdută a unui om: aici martorii n-au ce să caute.
10	—Şi cam ce-ai fi voind d-ta, domnule? întrebă
Iorgu zîmbind şi tot liniştit.
— Ceea ce e firesc, răspunse Emil stăpînindu-şi firea. După ceea ce d-ta ai făcut şi vrei să mai faci, noi amîndoi suntem oameni care nu mai pot să trăiască alăturea
15 pe faţa pămîntului. A fost un timp cînd îmi păreai în toate privinţele atît de sus, încît aş fi rămas dezamăgit dacă dînsa, avînd să aleagă între noi amîndoi, m-ar fi ales pe mine. Mi-am călcat deci pe inimă. Ce-ai făcut şi ce vrei să faci acum cu ea?! De ce m-am jertvit eu?!
20	Ce s-a ales de omul pe care-1 puneam cdinoară atît
de sus ?!
Iorgu stetea cu ochii-n pămînt. Atins unde era mai sîmţitor el era viu mişcat şi umilit în sine însuşi.
— La-ntrebări ca aceste nu se poate răspunde printr-o
25	luptă, fie orişicît de dreaptă, în care ai putea să-ţi
găseşti moartea grăi dînsul aşezat. Uite, mă căiesc şi te rog să mă ierţi şi să stărui ca şi dînsa să mă ierte, căci n-am să-i mai turbur liniştea. Ce mai vrei?!
Emil se uită lung şi dispreţuitor la el.
30	— Aşa vorbeşti şi aşa vei fi şi sîmţind în clipa aceasta
— îi zise —dar mîne, poimîne ... Pe vorba unui nemernic, pe hotărîrile lui, pe jurămintele lui nu se pune nici un temei.
împăcare între oamenii aceştia nu era cu putinţă.
35	—Prea bine! grăi Iorgu, Să luăm fiecare cîte un
ciomag şi să ne tot lovim unul pe altul în cap pînă ce nu va fi rămas mort unul din amîndoi. Vorba e numai cum poate — fără de martori — cel rămas în viaţă să-i dovedească orişicui că n-a ucis mişeleşte, ci a
40	scăpat cu viaţă dintr-o luptă dreaptă?
484

Emil rămase cîtva timp pe gînduri: trebuia să recunoască şi el că nu-i rămînea decît să-şi fixeze la vreunul dintre hoteluri locuinţa şi să-şi aleagă martorii.
       — Bine — grăi dînsul — dar de o mie de ori mişel 5 cine dă pe faţă numele femeii.
— Cel mai interesat de a nu o face sunt eu, care am păţit ruşinea, îi răspunse Iorgu.
Se sîmţea istovit sufleteşte. Se făcuse, parcă, iar omul care fusese, înţelegea mînia lui Emil, şi lupta în
l o	care era nevoit să intre era-mpotriva firii lui. îi venea
să plece iar de aici, unde atîţi oameni cumsecade-1 cunoşteau şi-l arătau cu degetul, şi să se ducă departe, fie chiar şi-n America, şi să-nceapă o viaţă nouă.
       Emil era, din contra, nerăbdător. Se temea ca nu 15	cumva alte nenorociri şi mai mari să urmeze dacă nu-şi
va îndeplini cît mai curînd gîndul. După ce şi-a dat dar adresa la „Hotel Union" şi a luat pe a lui Iorgu, care era tras şi acum tot la „Bulevard", el a plecat să-şi caute martori.
20	Unde ar fi putut să-i găsească aici la Bucureşti,
unde de atîta timp nu mai fusese?
Numai la cazarma de roşiori, unde trebuia să fie vreunul dintre camarazii cu care încheiase legături în timpul războiului.
25	Aici a aflat că fostul său căpitan, ieşit din oştire,
s-a-ntors la Bucureşti şi stă-n Calea Moşilor, undeva prin apropierea Oborului.
       Mai bun martor nu putea să-şi găsească el, care nicicdată-n viaţa lui n-ar fi crezut că e-n stare să se 30	bată şi cu altcineva afară de turci.
       Nu mult a avut să umble, nici pe mulţi n-a fost nevoit să-ntrebe pentru ca să-l găsească pe tuturora binecunoscutul domn Strună, şi s-a adeverit şi astă dată că-n adevăr soarta omului şi de la-ntîmplări de dînsul 35	neprevăzute atîmă. Dacă d-na Strună ar fi fost
acasă, lucrurile ar fi putut să se-ndrumeze altfel de cum au fost plănuite la Herăstrău. Domnul Strună se afla singur acasă şi era-ncîntat că poate să-i fie ucenicului său de ajutor într-o afacere după părerea lui de
4 0	mare însemnătate.
485

— Poţi să dormi liniştit — i-a zis lui Emil — că grija mea e să-l găsesc pe al doilea martor şi să le pun şi celelalte la cale.
Le-a şi pus, încît seara tîrziu era hotărît că nici o 5 publicaţiune nu se face, că proces-verbal se-ncheie, dar numai spre a fi prezentat autorităţilor publice, dacă acestea-1 vor cere, şi că întîlnirea va fi chiar în dimineaţa zilei următoare într-una din sălile ca- zarmei de roşiori.
10 Arma aleasă era sabia.
       Mai ales pentru oameni ca fostul căpitan Strună e o mare plăcere să vadă cum se bat în săbii doi oameni îndemînatici în purtarea armei. El trecea cu vederea că luptătorii-şi pun în joc viaţa şi asista ca la un fel de 15 examen.
       Chiar dintru-nceput era pentru dînsul învederat că Iorgu e şi mai puternic, şi mai îndemînatic. El se mărginea însă la apărare, şi era de toată frumuseţa cum ştia să-l ţie pe Emil departe de sine, parînd toate 20	loviturile acestuia.
Simţindu-şi superioritatea, gîndul lui era să-l obosească pe Emil şi să-i dea apoi o	lovitură care nu-1
omoară, ci-1 face numai incapabil	de a se lupta.
Emil era, din contra, din ce în	ce mai înverşunat
25	şi astfel mai puţin stăpîn pe sine şi	pe arma sa. îi era
parcă teamă ca nu cumva să fie răpus dacă nu va sfîrşi cît mai curînd.
       Deşi însă el era mai slab, cel ce mai întîi obosi n-a fost el, ci Iorgu cel trupeş, care peste cîtva timp a-n- 30	ceput să şovăie.
Văzînd-o aceasta, Emil se avîntă, făcu un pas hotărît înainte şi-l lovi pe Iorgu-n umărul stîng, făcîndu-i
o	rană, ce-i drept, nu grea, dar dureroasă.
— Nu te pripi! Mai ai răbdare îi zise fostul lui măiestru
35	perzîndu-şi sărita.
Atins de durerea din umăr şi de vorbele aceste, Iorgu îi aruncă o căutătură plină de mînie, apoi se plecă înainte şi întinse braţul ca să-l depărteze pe Emil cu vîrful săbiii de la sine.
486

Deoarece braţul lui era mai lung decît al lui Emil, acesta, ca să-i poată atinge umărul, s-a apropiat prea mult si acum virful săbiii i s-a înfipt în pept.
       El se cutremură, scăpă sabia, căzu întins la pămînt 5 şi se zbătu puţin, apoi rămase mort.
Iorgu stete cîtva timp mut şi nemişcat, cu sabia lăsată-n jos şi cu ochii ţintă la jertva sa.
„Da — îşi zise apoi — sunt nu numai nemernic, ci şi mizerabil."
io El nu mai avea ce să caute la Bucureşti, ba, după toate semnele, nici aiurea nu mai avea ce să caute, căci, după vreo zece zile, i-au găsit în pădurea de la Valea- Boului trupul intrat în putreziciune.
Luase, aşa se vede, o prea mare doză de morfină.
15
SFlRŞIT


DIN PERIODICE


CORBEI
NARAŢIUNE ISTORICĂ


PARTEA ÎNTÎI
FATA POPII
— Vorbă să fie! grai lelea Veta sugîndu-şi buzele.
5	Nu zilele ai să i le numeri omului din faţă.	N-o să-mi
zici că sunt babă bătrînă şi mi-o aduc aminte pe preoteasa, mama lui, de care a rămas în leagăn, eram copilă răsărită cînd ungurii l-au omorît pe tatăl lui colo, la Plopiş, unde le ieşise cu oamenii în cale. Nu te uita
10 la părul lui, care a încărunţit înainte de vreme, nici la faţa lui veştedă, pe care a zbîrcit-o gîndurile, nici la firea lui, pe care a întunecat-o amarul singurătăţii. Nu-i, soro, atît de bătrîn cum ţi se pare ţie, care eşti tinără.
15	—N-am oare ochi să-l văd?! întîmpină Ana, ridi-
cîndu-şi ulcioarele cu care venea de la izvor.
— îl vezi cu ochii tăi —■ urmă Veta — care erai copilă cînd s-a întors de la Cîmpeni, unde fusese judecător. Cum însă, Doamne, să nu înbătrîneşti cînd de
20	mama ta nu-ţi aduci aminte, pe tatăl tău	l-ai perdut
cînd erai mic, fraţi şi surori n-ai avut, de	rude te-ai
înstrăinat umblînd la şcoli, iar nevastă şi copii n-ai, ci trăieşti cuc în lume!?-1
Ana iar îşi lăsă ulcioarele jos.
25	Se-ncălzise apa-n ele de cînd stătea de vorbă, dar
n-o ierta firea să plece, căci ţinea la Aurica, fata răposatului preot, pe care o ştia [de] copilă mică.
493

  — Tot păcatele lui! strigă ridicînd glasul. N-avea decît să se însoare cînd îi era timpul. E însă om neapropiat şi veninos, care n-are alt gînd decît să-şi adune avere şi să-şi arete puterea. Ştie toată lumea — urmă
5 ea pe şoptite — că cei de la Metropolie ţin la el fiindcă e om bogat şi cu multă învăţătură: o singură vorbă din partea lui ar fi destul ca Andrei al lui Ciobanu să se facă popă în locul răposatului şi să şi-o ieie pe Aurica preoteasă. Nu, însă, nu vrea! io —De! răspunse Veta. Cam cu anevoie o să uite că răposatul l-a afurisit în faţa poporenilor ca pe un om lăpădat de lege şi întrat în legătură cu Necuratul.
  — Nu-i asta, lele Veto! strigă iar Ana. Lui de afurisenia popii nu-i pasă. Dar se înşală, căci unul,
15 orişicît de mare şi de tare s-ar socoti, tot numai unul singur rămîne, iară mulţi multe pot, şi nu ştii cum se întorc vremurile. Lasă, că-i aci secerişul — adăugă ea — şi o să vedem cine-i pune secerea-n grîu.
         — Parcă nu-şi aduce el secerători din altă parte, 20 întîmpină Veta. Flămînzi sunt destui, numai codru
de pîne să fie!
  — Să vedem ... grăi Ana, şi ea ştia ce zice.
  Ferbea tot satul, căci aveau şi Ciobăneştii, şi preuteasa văduvă oamenii lor, care, fiind ziua de Sîn-
25	Petru, steteau ca Ana cu Veta pe la răspîntii de vorbă
şi-l judecau pe domnul Vasilie Corbei.
         Mai erau, ce-i drept, şi alţii, care credeau că Ciobăneştii prea şi-au ridicat nasul, şi aceştia aduseseră de ziua aceasta la biserică pe unul curăţel şi chipeş, d-l 30	Moină, care cînta de tot frumos, iar după biserică se
plimbase de braţ cu Ghiurca, vărul lui Corbei, care le şoptea tuturora la ureche că pe acesta o să-l ceară Corbei de la Blaj.
  — Da! o să fie nevoit să-l ceară! zicea el.
35 Ei bine, e în lumea aceasta o dreptate, iar dreptatea aceasta cere ca în locul preotului răposat să urmeze fie feciorul, fie ginerele lui: de unde-şi lua d-l Corbei dreptul de a aduce cm străin în sat ?!
         „De unde şi-l ia?!" strigau mai ales cei ce aveau şi 40	alte cuvinte de a fi supăraţi pe Corbei, omul neapropiat
şi veninos.
494

   Erau, cu toate aceste, şi unii care se-ndoiau că Corbei va cere de la Blaj pe Moină, care se plimba la braţ cu Ghiurca.
         Nu doară c-ar fi putut Moină să-şi găsească prin 5	partea locului om mai cu trecere decît Ghiurca cel
vestit, dar le era tuturora greu să-şi închipuiască pe Corbei şi pe Ghiurca mergînd pe acelaşi drum.
         Umblase şi Ghiurca cîţiva ani la şcolile de la Aiud, dar în urmă s-a întors acasă şi s-a apucat de gospodărie. 10	Putea din averea ce-i rămăsese de la părinţi şi din
zestrea nevestei sale să umble-n cabrioletă cu doi cai; ţinea însă să umble-n călească cu patru cai şi să petreacă pe la Bălgrad cu domnii, care îi şi puseseră numele Ghiurca. Mai ales la alegeri nu era nimeni deopotrivă 15 cu el, căci ştia să-i ţină pe oameni de scurt şi să-i ducă la vot.
   Atît ar fi fost destul pentru ca să se strice cu Corbei, căruia îi erau urgisiţi ungurii, omorîtorii tatălui să,u. Nici la Blaj, unde-şi făcuse studiile gimnaziale, nici la 20 Viena, unde a făcut pe cele universitare, n-a putut să-şi uite mîhnirile copilăriei, şi, ales după întoarcerea sa ca judecător, se avîntase cu tot focul tinereţelor în luptă. După vreo doi ani a fost însă scos din slujbă fiindcă ţinea să se folosească, cum cerea legea, de limba 25	românească la judecătorie.
         De aici înainte îi erau încă mai urgisiţi ungurii şi cei ce se învoiau cu dînşii mai ales cei de la Viena, care îi lăsa să calce legea, şi preoţimea, care le suferea toate în loc de a ridica poporul în picioare. Urgisit trebuia 30	să-i fie dar şi Ghiurca, deşi îi era văr, ba tocmai pentru
      că văr îi era.
   Mai era însă la mijloc şi altăceva.
         Umblînd în căleaşcă cu patru cai şi petrecînd cu domnii, Ghiurca trebuia, de voie, de nevoie, să facă 35	cunoştinţă cu ovreii de la Bălgrad, care ştiu să-i scoată
      pe oameni din strîmtorări neaşteptate. Pornind apoi odată pe calea aceasta, el umbla pe ea şi pentru alţii, ceea ce-i prindea bine la alegeri, căci datornicii ovreilor nu puteau să voteze decît cum le zicea el. După alegeri 40	urmau apoi licitaţiunile, şi multe averi frumoase au
495

trecut pe preţuri de nimic în stăpînirea binefăcătorilor de la Bălgrad.
       Asta, mai ales asta nu putea să i-o ierte Corbei.
       Ca să scape ce mai era de scăpat, Corbei se prezentă 5 şi el la licitaţiuni şi cumpăra averile puse în vînzare fie pentru sine, fie pentru oameni mai harnici, luînd hipotecă pentru preţ.
Aceasta nu puteau să i-o ierte Ghiurca şi prietenii săi.
io Ca apa şi focul erau Ghiurca şi Corbei: cum ar fi putut Moină să-i împreune pe amîndoi ?!
— Da! —■ zicea cu toate aceste Ghiurca — are Corbei să-l ceară, vrea, nu vrea, n-are-ncotro!
       Aflase de la Moină ceva ce nu-1 mai lăsa să steie la 15 îndoială.
Fierbea dar satul, şi fierbeau mai ales cei ce aveau şi alte socoteli cu Corbei.
Ii
CĂSOAIA
20	Ana avea dreptate; puţin i-a păsat lui Corbei de
afurisania popii: el la biserică nu umbla şi cu popimea nu voia să-şi facă de lucru.
       Supărarea venise tocmai pentru că vreo zece ani în urmă, cînd şi-a zidit casa, a intrat în ea fără ca să o 25	fi	sfinţit. I s-ar fi trecut, poate, şi asta, dar, cînd preotul
a	stăruit să-i facă cuvenita sfeştanie, el a scăpat multe
       vorbe, care din gura unui creştin n-au să iasă, ba a zis în cele din urmă: „Slăbiţi-mă cu boscoanele voastre popeşti, care numai la prostime pot să aibă trecere!" 30	Peste aceasta popa nu putea să treacă cu duhul
blîndeţei.
Chiar dintru început, dar, le întrase multora în minte gîndul că nu e păzită de Dumnezeu „Căsoaia", cum îi ziceau ei, fiindcă se afla> ca pădurăriile, la marginea 35 pădurii, şi că cei adăpostiţi într-însa n-au să fie puşi în rînd cu ceilalţi oameni, care se-nchină toate serile
496

şi afumă din cînd în cînd cu tămîie ori stropesc cu apă sfinţită, ca să alunge duhurile ree.
   N-ar fi trecut, Doamne fereşte, în timp de noapte nimeni prin apropierea ei, dar decum să fi stat sub
5 acoperişul ei.
   Nici că era însă făcută Căsoaia ci să poată sta orişicine între zidurile ei.
   Chiar şi locul unde-o aşezase eia dosnic, depărtat de sat, o înfundătură de sub pădurea de stejari bătrîni,
1 o de unde numai spre lunca Murăşului se deschidea peste grădinile din vale vedere mai largă.
   Din jos de case, pînă la sat, se întindeau pe ambii ţărmuri ai părîiaşului pomenit şi viile pe care şi le împrejmuise cu înalţi stobori de stejar, iar curtea, în 15 care-şi avea grajdul pentru cai, şopronul pentru trăsuri, hambarul pentru grăunţe şi pivniţa pentru vinuri, era închisă din toate părţile cu ziduri de peatră necioplită şi păzită de patru zăvozi ţinuţi peste zi în lanţ.
         Casele ele însele numai din depărtare se puteau vedea 20	şi sămănau a un fel de cuibar de stafii şi de făcători-de-
      rele, multă zidărie tencuită cu var negru, nevăruită şi acum cam negrită de ploi, ferestre puţine, mici şi toate cu zăbrele groase, un turn pătrat şi neacoperit la dreapta, o terasă cu vederea spre Murăş în faţă, 25	iar înlăuntru ganguri întunecoase, scări înguste şi
sucite, încăperi mici şi lipsite de lumină.
         Trăind în asemenea case, Corbei nu putea să-şi găsească sluji dintre oamenii cu frica lui Dumnezeu, şi cu toate că-i erau urgisiţi ungurii, în casa lui numai 30	vorbă ungurească putea să audă, căci găzdăriţa lui,
Borbala, era o unguroaică grasă şi rea de gură, şi unguri îi erau feciorul de casă, vizitiul şi rîndaşul, care îi ziceau „kutya-mâju", „ăl cu ficat de cîne", cînd vorbeau despre dînsul, şi pe care nu-i cruţa nici el cînd se supăra. 35 Nemulţumit şi cu cele ce se petreceau în casa lui, el era mereu hotărît să facă altă rînduială în ea, dar totdeauna gînduri mai mari îl frămîntau şi se amîna de azi pe mîne.
   Gospodăria şi-o avea în vale, pe ţărmurul Murăşului,
4 o	unde îi erau aria, şurile, grajdurile pentru boii de muncă,
prăsila de cai, de vite şi de porci, cdăile de gospodărie,
497

precum şi grădina de legume, o mare întindere împrejmuită cu gard de nuiele acoperit cu o largă streaşină de spini, iar de-a lungul gardului sădise plopi, care acum erau mari şi plini de cuiburi de ciori ce mai ales dimi-
5 neţile şi serile cîrăiau întruna.
   înfiinţase aici un fel de şcoală de gospodărie.
Lua în simbrie băieţi de prin satele de (împrejur, pe care îi ţinea timp de doi ori trei ani şi-i îndruma în ale gospodăriei, ca să lucreze apoi mai cu rost la casele lor. 10 Mai ales aici îşi petrecea viaţa; la Căsoaie era oarecum în gazdă.
   Nici în vale nu era însă mai ferit de supărări.
   Lasă că băieţii erau unii leneşi şi mincinoşi, alţii neascultători şi certăreţi, iar alţii tîrzii la minte ori 15 cu apucături rele, dar el mai şi voia să facă-n doi ani ceea ce în cinci ani n-ar fi fost cu putinţă. Era dar mereu nemulţumit şi cu lumea, şi cu sine, ursuz, migălos şi aspru şi tot mai mult i se-nfigea în minte gîndul că au dreptate cei ce zic că omul e fiinţă neisprăvită 20	şi pornită spre răutăţi.
   „Umbli — îşi zicea dar cînd vorba era să facă altă rînduială — să scapi de dracul şi te pomeneşti că dai de mumă-sa.“
         Mergeau dar toate cum se îndrumaseră ele de ele, 25	şi liniştită era viaţa numai serile, după ce, rămas singur,
se punea să citească în biblioteca lui, stetea pe terasă de vorbă cu sine însuşi ori se urca în turn, unde instalase un mic observator.
         Serile senine, liniştite şi luminate de lună stetea 30	adeseori pînă în noaptea tîrzie perdut în reamintiri
din zile de mult trecute, cînd fusese şi el om ca toţi oamenii.
         Copilăria i-a fost tristă şi lipsită de soare, dar în timpul tinereţelor a avut şi la Blaj, şi la Viena, şi la 35	Cîmpeni multe zile frumoase, ici veselindu-se cu prie
tenii lui, colo plăzmuindu-şi planuri pentru viaţa lor viitoare. Neasemănat mai frumoase erau însă şi mai
vii în amintirea lui serile petrecute cu Elvira la lumina lunei.
40 Trecuseră de atunci ani şi iar ani de zile, şi, pornind în vălmăşagul vieţii fiecare în calea sa, el şi pretenii
498

lui s-au despărţit unii de alţii, iar Elvira şi-a dat mîna altuia mai cuminte, pe care ungurii nu l-au scos din slujbă: inima i se umplea de amărăciune cînd îşi dedea seamă despre aceste.
5 Serile luminate de lună însă el nu judeca cu mintea, ci [cu] inima, nu-şi mai dedea seamă, ci le simţea toate cum le simţise atunci.
în zadar, tot numai cu dînşii şi cu dînsa îşi petrecuse partea plăcută a vieţii, şi în pustiul vieţii lui de acum 10 tot numai printr-înşii şi printr-însa se mai mîngăia; îl întrista deci gîndul că toate au fost numai, dar nu se mai plîngea de nimeni.
         „Aşa e — îşi zicea — în lumea aceasta, aşa a fost şi are să fie totdeauna, şi păcatul e numai al celui ce să 15	amăgeşte cu gîndul c-ar putea să fie şi altfel. Nevoile-1
frîng şi-l biruiesc pe om: ne naştem nu ca să gustăm mulţumirile vieţii, ci ca să îndurăm suferinţele ei."
         Aspru era el şi neapropiat numai ziua, cîtă vreme se zolea cu oamenii; pe înserate, cînd rămînea singur, 20	inima i se deschidea şi firea i se muia, şi dacă l-ar
fi ştiut cum era sările, în tăinicia vieţii lui, oamenii n-ar mai fi zis că petrece nopţile cu duhurile necurate şi face „bosccane" cu cchianul cînd se urcă în turn. Aşa însă, cum el în adevăr era, îl ştiau numai cei 25 ce steteau sub acelaşi acoperemînt cu dînsul, mai ales Berti, feciorul de casă, şi Borbala cea groasă, care-i prinsese toate slăbiciunile şi se socotea stăpînă nu numai pe casă, ci şi pe el.
in
30	O-NCERCARE
Dimineaţa barometrul era căzut, higrometrul se pornise spre umăd, munţii Haţegului păreau de tot apropiaţi, ciorile cîrăiau mai mult decît de obicei şi zburau pe jos, iar d-l Corbei cosise în luncă trei zile de-a 35 rîndul cu cîte opt oameni.
   ;,Mare pacoste! îşi zicea el neliniştit. Să-ţi laşi fînul în bătaia ploii fiindcă se zice că e sărbătoare."
499

   S-a şi înnorat după-ameazăzi şi s-a pornit vîntul, dar pe-nserate norii s-au risipit, şi d-nul Corbei, ieşind după cină pe terasă, unde-şi lua de obicei cafeaua, una din slăbiciunile lui, era voios şi se plimba oarecum uşurel.
5 Om de statură mai mult decît mijlocie, cu umerii laţi şi cu capul mare, el călca rar şi cu un fel de sfială, se legăna din cînd în cînd în mersul lui şi părea încă în toată puterea. Numai văzut din faţă era cum îl socotea Ana.
10 Avînd fruntea înaltă şi mult scoasă, faţa lată şi fălcile ieşite, peliţa obrajilor veştedă şi întinsă, iar ochii mari, deşi nu bulbucaţi, capul îi părea încă mai mare şi de tot greu. îl şi purta plecat puţin înainte şi clătinîndu-1 cînd se legăna în mersul lui. Mai avea 15 apoi şi sprîncene stufoase şi încă negre, deşi părul îi era mai ales pe la tîmple de tot cărunt, barba rară şi mustaţa aspră şi căzută peste buzele cam cărnoase, printre care ieşeau din cînd în cînd la iveală nişte dinţi rari şi pe ici, pe colo negriţi, tot amănunte care îi de- 20 deau o-nfăţişare oarecum sperioasă şi nu se potriveau cu vocea lui limpede şi blîndă, cîteodată chiar duioasă.
   Borbala îi aduse cafeaua şi o puse cu băgare de seamă pe mescioara de fier ce se află într-un colt al terasei.
   El se uită cu coada ochiului la dînsa.
25	Se cunoşteau amîndoi, şi dacă ştia dînsa cînd are
să-i vorbească, ştia şi dînsul că ea îi aduce cafeaua numai cînd are ceva pe inimă.
   — Ce e, Barbură? o-ntrebă el în româneşte, ceea ce era un semn că e-n voia lui cea bună.
30	•— Iacă, ţi-am adus, măria-ta, cafeaua, răspunse ea
      tot româneşte, ceea ce de asemenea era un semn că vrea ceva. Am fost — urmă apoi peste puţin, cam cu jumătate de gură — azi după-prînz, aşa, ca-n zi de sărbătoare, prin sat. Grozavi oameni! Zău că ţi-e frică 35 să trăieşti între dînşii!
   D-l Corbei se duse la mescioară, puse două bucăţele de zahar în cafea şi se uită cîtva timp la băşicuţele ce ieşau la suprafaţă.
         Nu ştia şi nici nu ţinea să ştie ce se petrece-n sat. 40 Nu se-ndoia că sunt grozavi oamenii, dar nu dînsa avea să i-o spună aceasta.
500

   — Eşti proastă, îi zise în ungureasca lui cam pocită. Oamenii sunt toţi la fel, ai noştri ca ai voştri, iar ai voştri ca orişicare alţii. Nu ne-am apăra cu ziduri de piatră şi n-am ţinea cîni de pază dacă nu i-am şti cum sunt.
   Borbala dete rîzînd din cap.
   — Ăstora — grăi dînsa —nu le pasă, cînd se îndrăcesc, nici de ziduri, nici de cîni. Dau, ca să-l scoată pe Andrei al lor popă, năvală şi-n apă şi-n foc.
   Corbei îşi pierdu răbdarea.
   El se temea de cîni şi de pisici şi ocolea pe departe cînd i se iveau în cale, n-ar fi întrat cdată cu capul în ocolul vitelor cînd taurul lui nu era bine legat, ba se ferea chiar şi de boii lui de jug, căci, de! nu poţi să şti cum i se năzăreşte dobitocului lipsit de judecată. Se temea dar cu atît mai vîrtos de oameni, pe care îi socotea nu numai răi, ci totodată şi plini de vicleşug. Tocmai de aceea însă ţinea ca lumea să ştie că nu se teme de nimeni şi de nimic şi nu putea suferi ca slugile lui să facă încercarea de a-1 speria.
   — Să-l aibă — zise el cam aspru — dacă vor, dar pe mine să mă lase-n pace. Eu de dragul lor n-am să mă căciulesc pe la popimea din Blaj.
   Borbala era foarte mulţămită.
   în gîndul ei era celălalt, care vorbea ungureşte ca cel mai gureş predicator calvinesc, avea maniere ca un adevărat nemeş, îi zisese ei Nagysâgad, ca unei cocoane,
o-ntrebase fel şi chip despre stăpînul ei, ba o rugase să-i facă rost să-l poată vedea pe acesta.
   — Aşa le-am spus şi eu, grăi dînsa. Cine e, la urma urmelor, Andrei al lui Ciobanu ?! Mai ales cînd celălalt e om atît de cumsecade, adăogă cu oarecare sfială.
   — Care celălalt? întrebă Corbei.
   Borbala se uită cam mirată la el.
   Nu-nţelegea cum i s-a putut spune că stăpînul ei are să-l ceară, cînd nici nu-1 ştia măcar.
   — A fost — grăi dînsa — azi la biserică unul care a cîntat, cum spun, foarte frumos. Pe acesta îl vreau unii, mulţi îl vreau, aproape toţi, căci numai puţini ţin cu Ciobăneştii.

■— Prea bine! întîmpină d-l Corbei. O să se	descurce
ei cum vor şti. Fără de popă n-au să rămîie.
— Zicea — urmă Borbala tot cam cu sfială — că ar dori foarte mult să vie la măria-ta să-l vedeţi.
5	—Cine? o-ntrebă Corbei, zîmbind pe sub	mustaţă.
— D-l Moina, tinerul pe care-1 vor ceilalţi	răspunse
Borbala.
— Dar eu nu ştiu cine e!
— Tocmai pentru ca să-l cunoşti.
10	D-l Corbei se uită lung la ea.
Ştia că dînsa ţine să fie socotită stăpînă în casă, şi nu o dată simţise că ea şi ştie să învîrtă lucrurile aşa, că el să-i facă pe voie. Cu atît mai vîrtos ţinea şi el să o pună la locul ei.
15	—Borbala — îi zise dar apăsînd asupra vorbelor —
în lucruri care nu te privesc să nu te amesteci. M-ai înţeles ?! Mie nu-mi trebuie popă şi nu vreau să ştiu nici de unul, nici de altul.
IV
20	O ZI BUNĂ
—■ Mă iartă că-ţi întru fără de veste şi atît de dimineaţă în casă, dar mi s-a spus că peste zi eşti dus şi nu te pot găsi, iar sările stai mai bucuros singur.
       Cel ce a grăit aceste vorbe era un domn mărunţăl, 25	care se oprise cu faţa zîmbitoare în pragul bibliotecei
unde Corbei cetea, ca de obicei, mai nainte de a pleca la Plopiş, corespondenţa sosită cu posta de dimineaţa.
       — Aa! ... Huţanu! ... strigă acesta înviorat şi porni spre el. Dar dimineaţa fie, ziua fie ori seara, mă bucur 30	că pot vedea şi om iubit la casa mea, căci numai rar
se întîmplă să se mai abată cîte cineva pe la mine.
       Huţanu, acum profesor gimnazial, era unul dintre cei ce se despărţiseră în vălmăşagul vieţii, preten şi din copilărie, şi din tinereţe, cu care mîncase din acelaşi 35	blid şi durmise la nevoie în acelaşi pat; era deci viuă
şi adevărată bucuria revederii, şi ei îşi strînseră mîna;
502

apoi, după o clipă de şovăire, se îmbrăţişară şi se sărutară.
— Ei, cum se întîmplă să am bucuria aceasta? urmă Corbei, cuprinzîndu-1 cu braţul ca să-l ducă spre masă.
5 Dar ce să-ţi fac? ... unde să te pun? ... Eşti în trecere, ori poţi să stai?
Huţanu venise cu gînd hotărît şi nu era în stare să
o	ascundă aceasta.
— Nu-—răspunse el aşezîndu-se— nu în trecere,
l o	Am plecat anume la tine, dar mult n-o să pot sta.
— O zi, două?
— Cam aşa ceva, dacă mă ţii.
— Bun, grăi Corbei grăbit. Să iei o mică gustare, apoi, dacă n-ai altă treabă, mergem împreună, ca să-mi
15	vezi gospodăria, o să vezi multe lucruri bune şi frumoase,
iar pe-nsărate ne întoarcem şi stăm, ca odinoară, în toată tigna de vorbă.
•— Cum îţi vine mai la îndemînă întîmpină Huţanu.
— Deocamdată să chem feciorul — urmă Corbei —
20	şi să iau dispoziţiuni să-ţi aducă bagajul şi să deie
drumul trăsurii cu care ai venit de la gară.
— Asta nu! strigă Huţanu rîzînd. Mă ştii că-mi place să umblu pe jos: uite, cum mă [vezi, aşa am venit.
       Corbei se uită mai cu dinadins la gherocul lui purtat 25	şi prăfuit, mai ales în părţile lui pătate, şi, fără de veste,
se ivi în gîndul lui întrebarea: „Ce va fi voind să ceară de la mine?!"
       în vreme ce el sună să vie feciorul şi-şi luă dispozi- ţiunile pentru gustare, pentru prînz şi pentru seară, 30	Huţanu îl măsură de sus pînă jos, se uită cu luare-
aminte împrejurul său şi cuprinse într-un singur gînd cele văzute de cînd întrase în preajma casei lui.
— Tu ai ajuns, precum văd, chiar mai bine de cum ştiam, grăi dînsul cu învederată mulţumire după ce
35	servitorul se depărtă.
— Da — răspunse Corbei cu inima deschisă — am viaţă liniştită şi spor în toate. Am adunat fără de veste şi cam şi fără de voia mea frumoasă avere şi adeseori îmi dau seamă că aş fi nedrept dacă m-aş plînge de
40	cei ce nu m-au lăsat să’fiu judecător. Nu poţi să-ţi
închipuieşti cît de uşor e să agoniseşti urmă el cu vioşie;
503

n-am avut decît să mă mulţămesc cu puţinul cu care eram deprins pentru ca avutul să-mi crească din ce în ce mai iute, Dar tu cum o duci?
— Bine, răspunse Huţanu voios. Sunt sănătos, mun==
5	cesc cu plăcere, am o soţie care-şi poartă cu voie bună
jugul, şi Dumnezeu mi-a dăruit copii voinici şi buni, buni copii.
— Eşti om fericit, îl întrerupse Corbei înduioşat. E mare lucru să ai copii, chiar şi dacă n-ar fi dintre cei
10	mai buni. O fi greu, nu-i vorbă, dar e mare lucru.
— Vorbeşti şi tu ca orbul despre frumuseţa perelor pe care le miroase, întîmpină Huţanu rîzînd. Nici închipuire nu poţi să-ţi faci ce grădină e o casă plină de copii.
15	—Cîţi ai?
— Opt.
Pe Corbei îl trecu un fel de fior.rece. Acum cam dedea cu socoteală ce va fi cerînd prietenul său.
— Opt — repetă acesta rîzînd — cinci băieţi şi trei
20	fete, tot unul mai mic decît cellalt.
— Mulţi! zise Corbei.
— Aşa vi se pare vouă, care n-aveţi nici unul, întîmpină Huţanu. Noi, care-i avem, nu-i mai numărăm. Purtarea de grijă pentru copii e şi ea un eroism, urmă el
25	avîntat. Mi-ar plînge şi cel mai înrăit duşman de milă
dac-ar şti cît de mari sunt greutăţile cu care mă lupt, dar nu mă plîng, nu mă dau şi răzbesc cu capul ridicat înainte.
c- ? •••]
30	—Bine, omule—grăi Huţanu în cele din urmă —
dar tu umbli cu mînjii, cu mieii şi cu purceii parc-ar fi copiii tăi. îi cunoşti pe fiecare individual, le ştii însuşirile bune şi pe cele rele.
—Fără îndoială, îl întrerupse Corbei. Altfel n-aş fi
35	în stare să te înţeleg pe tine. Purtarea de grijă pentru
fiinţele neajutorate e la om o trebuinţă firească, şi dacă tu cauţi mulţumirea acestei trebuinţe purtînd grijă de copii tăi, eu, care n-am avut parte de copii, mă mîngăi aşa cum vezi.
40	—Dar nu simt toţi oamenii trebuinţa aceasta,
întîmpină Huţanu.
504

— Toţi o simt ■— răspunse Corbei — dar unii, stă- pîniţi de alte porniri, îşi năbuşesc simţămîntul firesc. Natura — urmă el înviorat — le face toate mai mult ori mai puţin pocite, şi nu e om care nu se simte mulţu-
5 mit cînd poate desăvîrşi făpturile.
Huţanu îi dedea dreptate, şi umblînd, prin întinsa şi complicata gospodărie, el era din ce în ce mai uimit de priceperea prietenului său, de multele şi variatele lui cunoştinţe, de atenţiunea lui pentru cele mai mici
10 amănunte şi de claritatea cu care le împreuna toate în o singură privire.
— Eu — zise el — m-âş zăpăci, dacă le-aş avea toate aceste pe capul meu şi ri-aş putea s-o duc nici trei zile fără ca să mă încurci
15	—Aşa ţi se pare, îi răspunse Corbei, măgulit de
vorbele lui. Sunt încredinţat c-ai face-o şi aceasta tot atît de bine ca celelalte, căci acela care e btin părinte nu poate să nu fie bun gospcdar, bun diregător, bun orişice ar fi el.
20	Se-nţelegeau amîndoi, şi chiar dacă n-ar fi fost
prieteni vechi, s-âr fi făcut prieteni acum, cînd vedeau lucrurile cu ochii limpezi şi se potriveau în gînduri şi în simţeminte.
Se umple de farmec vieţuirea cînd oamenii cari s-au
25 iubit în copilărie ori şi-au făcut în timpul tinereţelor plăcută unul altuia viaţa se întîlnesc după o îndelungată despărţire şi se simt apropiaţi ca odinioară sufleteşte.
Frumoasă a fost şi plină ziua pe care au petrecut-o
30 împreună, şi pe-nsărate, cînd se-ntorceau la Căsoaie, amîndoi erau întristaţi că ea e pe sfîrşite.
Corbei era, cu toate aceste, neliniştit. îi era parcă a săvîrşit o faptă lui neiertată, de care va avea să se căiască.
35 „Ce deosebire între ziua de, ieri şi cea de astăzi?!" îşi zicea şi se gîndea cu un fel de jale la ziua de mîne.
Să nu te pună păcatele să-i vorbeşti părintelui despre copii, că nu mai scapi de el şi ţi-1 faci duşman dacă nu-1 asculţi cu destulă bunăvoinţă.
40 Cît au stat în deal, cît au coborît la vale şi încă mult timp după ce au sosit la Plopiş, Huţanu a vorbit numai
505

despre copiii lui, şi prietenul său îi era din ce în ce mai scump, căci îl asculta cu învederată plăcere şi-i înţelegea şi grijile, şi bucuriile.
         Plimbîndu-se însă prin gospcdăria de la Plopiş, 5 dînşii au ajuns încetul cu încetul să uite copiii.
v
GURA LUMII
         „Ce-o fi vrînd?!" se-ntrebase Corbei, şi ceea ce el nu ştia, ştia tot satul, căci aveau şi Ciobăneştii şi Ghiurca 10 la Blaj oamenii lor, care îi vestiseră că Huţanu are să vie şi că el multe poate.
         Vorba în adevăr nu mai era cine are şi cine nu are să fie popă-n sat, ci care pe care, şi pe cînd unii umblau cu capul ridicat, călcau ţanţoşi şi se lăudăreau, ceilalţi 15	fierbeau în ei şi îşi strîngeau pumnii.
         Nu putea, ce-i drept, nimeni să afle ce-au vorbit cei doi prieteni şi ce fel de înţelegere au luat între dînşii; lumea ştie însă şi ceea ce nu se poate afla, şi pe-nsărate, cînd ei se-ntorceau la Căsoaie, toţi erau încredinţaţi 20	că lucrul e hotărît.
  Ciobăneştii erau încredinţaţi fiindcă îi vedeau pe ceialalţi voioşi, iar aceştia erau voioşi fiindcă era voioasă Borbala, care le spunea că nici chiar serile nu l-a văzut pe stăpînul ei atît de voios ca ziua aceea şi că	nu mai
25	puţin voios era şi prietenul lui, ceea ce n-ar fi	fost cu
putinţă dacă nu s-ar fi ajuns la vorbă.
  „Ăsta îi frînge gîtul!" îşi zicea Ghiurca cel neastîm- părat, care ştia mai multe decît ceialalţi.
  Puţin îi păsa lui dacă va fi ori nu Andrei	popă-n
30	sat; era însă peste putinţă să se stîrnească	vrajbă
între oameni fără ca să se amestece şi el în ea.	Mulţu
mirea vieţii lui era să îmbărbăteze pe cei slabi de înger şi să-mpinteneze pe cei îndîrjiţi. Se deduse-n partea lui Moină pentru că Ciobăneştii n-aveau nevoie de el; 35 acum însă, cînd lucrurile erau, Cum ştia el, hotărîte, nu mai putea să stăruie în partea lui Moină, care era omul lui Corbei, şi umbla să-i îndîrjească pe Ciobăneşti.
506

Nu era beţiv Ghiurca, dar îi plăcea să se cinstească şi petrecea mult la cîrcimă.
— Ei! îi zise el lui Cîrcioc, care trecea prin faţa cîrcimei. Şi voi ce mai ziceţi, ce mai faceţi? Cum vă
5	simţiţi în pielea voastră ? !
Cîrcioc, un om şchiop de piciorul stîng, care se mai şi uita-n cruci, se opri rîzîndu-i cu cătran în faţă.
— Te bucuri, hai, şi rîzi?! întîmpină el.
-Ba-mi pare rău că n-aţi ţinut seamă de vorbele
10	mele, grăi Ghiurca dulceag. Ce am eu cu Moina acela?!
Vi-am spus însă să nu vă puneţi în pizmă cu Corbei, c-o să rămîneţi de ruşine. N-o fi avînd el trecere la domnii de la Bălgrad şi la cei mai mari decît dînşii, dar popii de la Blaj se uită-n gura lui.
15 Cîrcioc se simţea strîmtorat.
— Să vedem, răspunse el. Mai va încă! O să se găsească undeva, cumva, la nevoie, ac şi pentru cojocul lui.
       Ghiurca dete a milă din cap, apoi îi făcu semn să se 20	mai apropie, ca să-i poată vorbi în taină.
— Bine, măi — îi zise — eu te ştiu pe tine om deştept, şi tu ştii că eu sunt om cu socoteală, care nu butică prin întunerec, şi trebuia să ştiu ce zic cînd vi-am spus să-l lăsaţi pe Andrei în pace şi să nu-1 mai faceţi
25	de ruşine, că e băiat bun. Moină acela e logodit şi el —•
       adăugă pe şoptite — chiar cu o fată la care Corbei ţine foarte mult. Nu vreau să zic că e chiar fata lui, dar e fata femeii pe care era s-o ieie el de nevastă. M-ai înţeles ?! Asta e ceea ce l-a făcut pe Moina să 30	vie tocmai din părţile Clujului aici.
Cîrcioc se uita cu ochi mari la el şi sta cu inima îndoită.
■— Chiar aşa să fie ? ! grăi dînsul.
— O ştiu de la Moină el însuşi — îl încredinţă Ghiurca
35	—şi de aceea vi-am zis să nu mai	umblaţi degeaba.
Măi — urmă cu oarecare patimă — cu Corbei bieţi de oameni ca noi n-au să [se] spună-n pizmă. Şi-a făcut avere, el ştie cum şi-a făcut-o, dar	o are şi, avînd-o,
are şi putere, şi trecere, şi face tot	ceea ce vrea.
40	— Dar el zice că nu-i trebuie popă, întîmpină Cîrcioc;
să ne lase să luăm pe cine vrem!
507

  — Vorbă şi asta! îi zise Ghiurca; popă nu i-o fi trebuind, dar vrea să aibă omul lui, sluga lui, care să-i facă treburile.
  Au mai stat Ghiurca şi Cîrcioc	încă mult timp de
5	vorbă, Cîrcioc cătrănindu-se din	ce în ce mai rău,
iară Ghiurca dîndu-şi silinţa să-l molcomească, făcîn- du-1 să înţeleagă că celor mari şi tari li se cuvine să-şi facă voile.
         în vremea aceasta, cei doi prieteni şedeau la masă 10 şi discutau cu multă aprindere asupra adevăratelor temelii ale moralei.
  Borbala, doritoare de a-şi arăta destoiniciile, le gătise un papricaş de berbec, nişte minunaţi tăieţei cu brînză de vacă şi cu j umere de	slănină şi o friptură
15	de purcel, iară Corbei scosese din	pivniţă cîteva sticle
de vin vechi, probe din deosebiţi ani, şi alb, şi negru, şi vişiniu. Dacă stăpînul casei pişcă numai şi de ici, şi de colo cîte ceva şi gusta cîte niţel din vinuri, oaspele lăuda mîncările şi bea spuind mereu că asemenea 20 vinuri nu poate orişicine să beie, şi iar bea tot mai voios şi mai vorbăreţ şi mai plin de duioşie.
         El scăpase vorba că izvorul a toată răutatea e egoismul, care-1 face pe om să le tragă toate la sine, iară Corbei ridicase degetul, dînd din cap ca preotul în faţa 25	ereticului.
  — Ce? ! ... nu cumva vrei să zici că n-am dreptate? ! strigă Huţanu.
  — Ceea ce e firesc nu poate să fie rău — îi răspunse Corbei — şi nu e nimic mai firesc decît purtarea de
30	grije pentru sine însuşi.
  — Haida-de! strigă iar Huţanu, care ştie o mulţime de lucruri fireşti ce nu sunt deloc bune.
         Porniţi apoi pe calea aceasta, vorba s-a întins şi masa s-a lungit pînă tîrziu, cînd satul bîjbîia pe la toate 35	răspîntiile.
         Era destul să ştie Cîrcioc cel şchiop un lucru pentru ca vestea să meargă cum se-ntinde flacăra prin iarbă uscată, şi seara, cînd luna a-nceput să bată în terasa Căsoaiei, toţi ştiau chiar mai mult decît ceea ce Cîrcioc 40	aflase de la Ghiurca.
508

Lucru ciudat însă! Oamenii nu mai fierbeau în ei tot ca mai nainte, ci parcă se potoleau.
„De! ... dacă-i aşa, n-ai ce să-i faci", zisese unul, şi încetul cu încetul să mai dăduseră şi alţii-n partea lui.
5 Cum ar fi putut Corbei să pună vorbă pentru altul cînd el avea omul lui, la care ţinea şi la care şi trebuia să ţină ?!
„Da! dacă-i aşa, trebuie să-i dai dreptate!" ziceau mulţi, dar nu şi Cîrcioc, care-şi mîncase averea purtînd io procese fiindcă nu era în stare să le deie altora dreptate.
vi
O DATORIE VECHE
Era prin amurg cînd Corbei şi Huţanu au ieşit, în sfîrşit, pe terasă, ca să ieie cafeaua.
15	—Cît mai stai şi cînd mai vii? întrebă Corbei, dus
cu gîndul.
Huţanu, acum cam sentimental, luă pipa de spumă, pe care feciorul i-o adusese plină, o aprinse, sorbi o dată din cafea şi iar mai trase cîteva fumuri.
20	—Deodată două întrebări la care nu pot să dau
răspuns, grăi apoi voios. Dac-ar fi după mine, eu aş tot sta şi-aş veni mereu. Să vedem însă dacă mă ţii şi dacă mă mai primeşti.
— Vorbeşti în pilde, întîmpină Corbei.
25	-—Ba foarte desluşit, grăi Huţanu. Ţi-am spus că
am plecat de acasă anume la tine în misiune şi — urmă el rîzînd — mă pomenesc că mă dai afară cînd afli care-mi este misiunea.
Corbei cam dedea cu socoteală ce va fi voind prie-
30 tenul său, care avea opt copii, nu mai puţin.
— Da!—răspunse el în glumă — tot ceea ce se poate. Să vedem de ce e vorba.
— Să-ţi spun fără multă introducere, grăi Huţanu şi iar trase cîteva fumuri. Aici la voi e vacantă parohia
35 şi eu am stăruit la Blaj pentru un tînăr la care ţin. Mi s-a spus că totul atîmă de la voinţa ta.
509

Corbei se dete un pas înapoi. Se perduse deodată tot farmecul zilei petrecute cu prietenul său.
— Care va să zică asta e! strigă el, adînc jignit.
— Stai, nu te pripi — stărui Huţanu — că nu ţi
5	le-am spus încă toate.
— Nu mi le mai spune, că eu ştiu, întîmpină Corbei, stăpînindu-se. Bonţii de la Blaj îşi închipuiesc că sunt supărat fiindcă am avut ceartă cu popa şi vor să profite de ocaziune spre a mă momi să întru iar ca
10	oaie rătăcită în singur mîntuitoarea lor biserică; iară
tu •— adause cu amărăciune — ai primit sarcina de mijlocitor al lor. Ţi-o iert aceasta, căci multe au să i se ierte în această lume mizerabilă unui biet muritor cu casa plină de copii, de ale căruia strîmtorări toţi 15 vor să abuzeze, ţi-o iert, dar zic „nu!" Ţin prea mult la tine pentru ca de dragul tău să pot face un lucru de care mi-ar fi ruşine. Mie nu-mi trebuie popă!
Huţanu se uită lung în faţa lui.
— Moţul dracului! grăi el tot rîzînd. Pătimaş ai
20	fost şi încăpăţînat totdeauna, pătimaş eşti şi acum şi
       bănuitor şi nedrept. Chiar acum ziseşi că nu faci ceea ce voiam să te rog fiindcă ţii la mine; dar eu nu ţin la copiii mei ?! De unde-ai scos tu convingerea că mizerabilii nu numai vor, ci şi pot să abuzeze de strîmtorările 25	omului cu	casa plină de copii?! Nu, Vasilie, părintele
       care în adevăr îşi iubeşte copiii nu săvîrşeşte nici el de dragul lor fapte de care ar trebui să se ruşineze. Scurmă pămîntul, îşi taie în carne, se sîngeră, dar nu se dă, nu se înjoseşte. Iubirea adevărată nu-1 coboară, 30	ci-1 înalţă	pe om! Nu, nu e ceea ce zici tu, şi te vei
încredinţa	că prietenia adevărată e ceea ce m-a dus
la tine. îţi mai aduci cîtecdată aminte de Elvira?
Corbei tresări.
— Cum	vine întrebarea aceasta aşa, din senin ?
35	întrebă el	cu glas înăbuşit.
— Nu e din senin -— răspunse Huţanu — ştii că ea a rămas văduvă, c-a murit în urmă şi c-a lăsat o fată, pe care o ţine o soră a fostului ei soţ; fata aceasta e logodnica tinărului de care-ţi vorbii.
40 Corbei stătea ca-ncremenit.
510

— Credeam — adause Huţanu — că trebuie să le ştii şi tu acestea.
— Asta e — grăi Corbei — cea mai mişelească din toate urzelile pe care le-a născocit vreodată răutatea
5 omenească. Ce crezi tu că trebuie să fac eu?!
Huţanu dete din umeri.
— Asta atîmă de la firea omului — răspunse el — şi nimeni mai bine decît tine însuţi nu poate să ştie ce-ţi este şi ce nu-ţi este cu putinţă. Eu, aşa cum mă
1 o	ştiu însumi pe mine — urmă el după o clipă de răzgîn-
dire — nu m-aş împăca cu gîndul că am să trăiesc aşa-zicînd sub acelaşi acoperemînt cu fiica omului care a avut de soţie pe femeia ce am iubit...
— Asta nu! strigă Corbei. Eu văd în ea pe fiica
15	femeiei căreia într-o clipă de amărăciune i-am făcut
       o	mare nedreptate şi faţă de care am o veche datorie. Tocmai aici e mişelia: mi-e greu afară din cale să zic „nu!“ şi mi-aş face toată viaţa mustrări dacă aş zice „da!" Chiar şi dacă n-ar fi celelalte, sătenii au omul lor, 20	şi aş fi nedrept dacă le-aş aduce altul, şi nesocotit
dacă aş vîrî pe tinerii de care vorbeşti într-un vespar.
— Tu faci cum te mînă firea, grăi Huţanu, dînd iar din umeri. Un singur lucru aş dori: să nu se poată zice că n-am stăruit. Am să-ţi mai spun că voia să vie
25	doamna Fireanu, mătuşa fetei, şi eu am venit mai
ales ca să te scap de ea.
— Dacă venea — îl întrerupse Corbei — îi spuneam tot aceea ce-ţi spun şi ţie.
— Nu ştiu, întîmpină Huţanu rîzînd. E o someşeancă
30	prăpăstioasă, cu care oamenii ca tine cu anevoie se-
nţeleg. Mă cuprind răcorile cînd mă gîndesc ce o să am cu dînsa.
— Trimite-o la mine — stărui Corbei — căci ţin şi eu să o încredinţez că nu e la mijloc lipsă de bunăvoinţă.
35	Voi face-o să ceară altăceva.
— De! — răspunse Huţanu — acum, după ce le ştii toate, ar fi cu putinţă şi asta. Par' însă că tot ar fi mai cuminte să vie tinărul.
— Bine, să vie el! zise Corbei.
511

       Atît le fusese de-ncordată convorbirea, încît pipa lui Huţanu se stinsese de mult şi cafeaua lui Corbei se răcise şi sta neatinsă cînd feciorul veni să ieie ceştile. Ei îşi luară cafelele acum reci, Huţanu îşi aprinse 5 pipa şi mai steteră de vorbă pînă spre miezul nopţii.
vii
SUPĂRAREA DOAMNEI FIREANU
       „Auzi d-ta?! strigă doamna Fireanu, răzvrătită-n toată fiinţa ei. Mai se şi laudă că sunt bărbaţi! Nişte io motologi sunt, nişte molfăite!"
Nu putea dînsa să înţeleagă cum s-a-ntors Huţanu cu treaba nefăcută, cînd lucrul era nici că se poate mai uşor.
       „Te pomeneşti — îşi zicea cîteodată — că nici n-a 15	fost, ci-a zis numai, ca să scape de gura mea, că se
duce, iar acum, ca să mă alinte, zice că n-a putut să facă nimic. De rea-credinţă cum sunt, bărbaţii sunt în stare să facă şi una ca asta."
       Iar se răsgîndea însă.
20	„Nu — zicea atunci *— de fost, tot o fi fost, dar e mă
măligă nefrecată, un lasă-mă-să-te-las. Ah! de ce nu m-a făcut Dumnezeu pe mine bărbat ?!
       Ea şi avea cuvinte să vorbească aşa.
       Rămasă la vîrstă de vred treizeci şi doi de ani văduvă 25	cu trei copii, ea a pus pe toate rudele ei şi pe toţi prie
tenii răposatului în picioare ca să-i scoată cumva o penzioară. Au şi alergat care cum a ştiut, dar toţi
o-ncredinţau că e peste putinţă, fiindcă răposatul n-avea anii ceruţi de lege.
30	„Ce ani ?! ... ce lege ?!" a strigăt ea şi s-a dus la groful
       Pista, care era om milos şi ştia să facă şi fără de ani, şi fără de lege. Acum avea o penzioară de patru sute de florini pe an şi putea să se laude că şi-o făcuse ea însăşi cu lacrămile ei de văduvă nevoiaşă. Tot aşa 35	făcuse ea pentru băiatul ei mare rost în colegiul de la
       Cluj, iar pentru una din fete, la călugăriţele de la Dej.
512

*******
INSTITUTUL OTfiTELCŞANU	••./
£•«—	£*^t. «“•“•"
^*v*v" ^>4u	^	^
. i. WJ» w <0i»	i Hi*	T**
—-*--rTL.	e**,	X,	«wrt.	%»»«*■	-#Lfli«<>«	»' *>»* .
VWHfTN* *VţWV v»ffc*-WM, •ţwi*4<v«<' Ak* «ţWV»**t>&. v*fc' *vw* CU-fcC*-
wtt -{V* C«k:	t	■<-*►	■■■■:■
<$*f%,*+rC iţjS- '-f- *	■<•*	*	^4»r»Kţ	«■	^	‘*v“^
'4k«u. ţ^U** 'f'UU Ca.	J**'	Ţ~*4.^p+-	G~Z*'"\ţsşr
M^y|4, np^jţrW^Vfi^j X**» ««*»■**>»$»»>
**'f»
v^1 * ^rw^Lc ■■*«*»* #WH4, iw4v^f€t j «^HL-
-1*C VwL*. 42#C	^*	<«£*«£	<*c	V^VV
t
*u»	B
*V«n~ 4*04<U^ «*.	4*/	^	1**¥w*	Afli	&**♦!&,
vV^ * ^+** i **«w	4 v«i ♦ A*c* «V	ww	„,
(fânvvj
Scrisoarea lui Slavici către I. Russii-Şiriaiiu, prin care ii solicita — în vederea publicării in volum — numerele din Tribuna (Arad) unde apăruse Corbei.

loan Slavici în perioada cînd a elaborat scrierea Corbei.

Eleonora Tănăsescu, elevă

Soţia scriitorului, Eleonora (născutăTănăsescu), la vîrstă de 50 de ani.

   „Mie — zice dar — să nu-mi spună nimeni că nu se poate ceea ce e cu putinţă: toate uşile se deschid dacă ştii să stărui."
Mica ei zestre, o casă la Cluj, patrusprezece jugăre 5 de pămînt pe Someş şi o viişoară de vreo zece sepe, nu numai i-a fost destulă ca să-şi ţină copiii, dar i-a mai dat şi vreo mie cinci sute de florini puşi la bancă pentru fata ei, care azi-mîne era de măritat.
   Multe îi sunt cu putinţă celui ce dă năvală cu toată
l o virtutea.
„Cum, nu vrea Corbei?! zice dînsa. Trebuie să voiască! Nu e oare destul că eu, văduvă amărîtă, ţin de unsprezece ani acum, pe lîngă copiii mei, şi pe Lucia, şi-am scos-o fată mare?! S-o mai ajute şi alţii. Mie să-mi 15 spuie că nu poate?"
   Nu! Nu se mai putea s-o ţină pe fata Elvirei. îi era dragă fiindc-o crescuse şi era bună şi-o ajuta mult la casă, dar avea şi ea fata ei, şi nu e bine să fie două fete mari la aceeaşi casă.
20 Ea nu spunea lucrul acesta, şi de aceea nici Huţanu, nici Moină şi Lucia, care nu-1 ştiau, nu puteau să înţeleagă zorul ei.
         îndeosebi Lucia, căreia îi vorbise multe despre Corbei, se simţea cuprinsă de strîmto[ra]re cînd se gîn- 25 dea că vorba e să-şi petreacă viaţa pe la Plopiş.
   „O, Doamne! — zise dar Moină — se vor mai fi găsind parohii şi aiurea. De ce să mai stăruim, cînd d-l Huţanu ne spune că nu e cu putinţă ?!"
         Asemenea vorbe o scoteau pe doamna Fireanu din 30 sărite. Ele erau în gîndul ei semne neîndoioase că Moină era cu inima îndoită şi umblă să scape.
Nu era adevărat lucrul acesta. Moină ţinea mult la Lucia, dar simţea că dînsa nu are destulă slăbiciune pentru el şi-şi dedea silinţa să între-n voile ei. Asemenea 35 fineţe nu înţelegea însă doamna Fireanu şi de aceea dedea zor ca să nu fie prea tîrziu.
   „Am să mă duc eu însămi — grăi dînsa în cele din urmă — ba am s-o iau şi pe Lucia cu mine!"
         Avea dînsa armele ei, în faţa cărora nu-i rămînea 40 d-lui Vasilie Corbei decît să se supună.
513

Nu degeaba scotocise ea, cînd murise cumnată-sa, prin toate dulapurile şi prin toate cutiile rămase de la dînsa: avea cîteva scrisori care puteau să-i fie acum de mare ajutor, şi mai ales una, pe care o păstra 5 cu multă grijă. Iată una:
   „Iubita amică,
         Lucrul de care nu m-am temut şi pe care-1 credeam peste putinţă s-a întîmplat: ieri am primit deciziunea ministerială prin care sunt destituit fără de cercetare 10 şi fără de nici o discuţiune, ceea ce numai în ţara aceasta e cu putinţă. M-am gîndit şi m-am răzgîndit, dar n-am ajuns încă să mă dumiresc ce am să fac şi de ce am să mă apuc. Deocamdată o să mă duc acasă şi un singur lucru e lămurit deja în capul meu: că e stricată întreaga 15 mea viaţă, că frumosul vis, pe care l-am făcut împreună, nu se mai poate realiza. Pentru mine nu mai e loc în ţara aceasta, şi chiar dac-am putea trăi, cu chiu, cu vai, din mica avere ce mi-a rămas de la părinţi, te iubesc prea mult ca să te pot osîndi la viaţa ce-ai avea, 20 fiind legată de un om scîrbit de lumea în care i-a fost dat să trăiască.
   îmi dau seamă că ţi-am făcut o mare nedreptate şi-mi voi face viaţa mea toată mustrări pentru uşurinţa mea; mi-ai face însă şi tu nedreptate dac-ai zice că, 25 după toate cele petrecute, trebuia să fiu mai puţin îndărătnic şi să mă dau după păr, ca alţii. Mi-a fost peste putinţă, şi mi te-aş fi făcut urgisită dacă de dragul tău m-aş fi înjosit însumi pe mine. Nu, Elviro, mai bine
o	fericire perdută decît o viaţă terfelită.
30 Curată ai să rămîi şi curată vei şi răţnînea în gîndul meu cît mai trăiesc în mijlocul acestei lumi spurcate şi singură tu vei mîngăia zilele vieţii mele amărîte.
   Să ai, Elviro, parte de toate fericirile cari sunt în lumea aceasta cu putinţă, dar să nu uiţi niciodată că 35 trăieşte departe de tine un om nenorocit care se gîndeşte în toate clipele vieţii lui la tine şi care-şi va uita nenorocirea de cîte ori îi vei da ocaziune de a-şi dovedi iubirea şi de-a-şi împlini nestinsele datorii faţă cu tine.
514

Dacă nu mi-a fost dat, Elviro, să fim soţ şi soţie, ia-mă prieten, ia-mă frate mai mare şi adu-ţi aminte de mine cînd vei avea nevoie de un om care e gata să se jertfească pentru tine.
5	Vasilie"
„Să-i citesc eu scrisoarea aceasta — grăi d-na Fireanu — şi să mai spună că nu poate!“
VIII LA SECERIŞ
10 „Lasă, că-i aci secerişul!" strigă Ana.
       Spicul se pîrguise-n bătaia soarelui de vară, lanurile din luncă începuseră a bate-n roşu, şi numai pe la locurile mai revene şi mai reci mai rămăsese pe ici, pe colo cîte un fir încă verde; pe cînd însă pe Murăş la 15	vale se-ncepuse secerişul, mai spre izvoarele rîurilor
unde paiul e subţire şi spicul scurt, abia se scuturase floarea şi oamenii se porniseră cete-cete spre lărgimile mănoase, ca să-şi facă secerînd parte din roadele lor.
       Corbei avea de secerat la nouă locuri deosebite, 20	cu totul vreo două sute şasezeci de jugăre. El căra de
       obicei snopii sub şurile lui mari, iar treieratul îl făcea în toată tigna iarna, cînd n-avea altă treabă. Nici aşa nu putea însă să-şi facă secerişul numai cu oamenii lui. Om care le face toate pentru mulţumirea sa şi pentru 25	buna-îndrumare a altora, el ţinea să-şi facă secerişul
deodată şi la timp potrivit, ca bobul nici să nu se zbîrcească, nici să nu se scuture. Ştiind apoi că sătenii fac nazuri, învoise din vreme vreo şasezeci de munteni.
— Auzi d-ta?! strigă Cîrcioc. Noi n-avem cu ce să
30	ne hrănim copiii, şi el aduce oameni din altă parte.
— Face-n avutul lui — îi răspundeau alţii, care aveau şi ei nevoie de secerători-—fiecare ce vrea.
Vor fi avut aceştia dreptate, dar în lumea cea adevărată dreptatea o are cel ce e-n stare să şi-o facă, şi
515

prin sate sunt de obicei mai mulţi cei ce caută decît cei ce dau de lucru; Cîrcioc găsea dar destui ascultători.
O singură dată pe an, în timpul secerişului, poate şi nevoiaşul să-l strîmtoreze pe bogat şi să-l stoarcă;
5 celor de un gînd cu Cîrcioc nu le era greu să-i facă pe ceilalţi s-o înţeleagă aceasta. Era învederat că seceră- torii veniţi de la munte luau partea ce li se cuvine nevoieşilor din sat şi că partea aceasta era cu atît mai mare cu cît mai puţini erau secerătorii.
l o — Da! — strigau deci din ce în ce mai mulţi — n-are s-aducă secerători din altă parte cînd sunt destui flă- mînzi şi între noi.
— Ba chiar şi flămînzi ale căror averi el le stăpîneşte, el ori ai lui ! strigau alţii.
15	—Ai lui?! strigau iar alţii. Vai de sufletele lor!
I s-au dat robi ca să muncească spre a-i putea plăti dobînzile.
       Nu mai steteau acum cîte doi, trei de vorbă pe la răspîntii, ci se adunaseră mulţi în bătătura largă, şi 20	cînd se văd mulţi la un loc, oamenii se pătrund de
dreptatea lor şi se simt destul de tari ca să şi-o şi facă.
       Mai era apoi la mijloc şi gîndul de a-1 face pe d-l Corbei să simtă că orişicît de învăţat şi de bogat ar fi el, n-are să se ieie în coame cu lumea în mijlocul 25	căreia trăieşte.
— Avem să-i luăm la goană pe secerătorii învoiţi de dînsul! strigau cei mai îndîrjiţi.
— Ba să vă păziţi treaba — ziceau alţii mai potoliţi — că puteţi s-ajungeţi la-ncăierare, şi jan-
30	darmii sunt pe aci prin apropiere. De! ... e dreptul lui
să se-nvoiască cu orişicine şi după placul lui, şi bieţii ăia de oameni n-o să facă nici ei drumul degeaba.
Ghiurca stetea la o parte şi zîmbea pe sub mustaţă.
— Grozav sunteţi — zise — de cuminte! Jandarmii
35	o să sară ca să apere pe Corbei şi pe muntenii lui?!
Parcă Corbei e vreun baron ori vreun nemeş şi muntenii sunt săcui ?! De asta să nu vă doară capul cînd e vorba de pielea lui Corbei, stăpînirea n-aude, nu vede.
— Şi chiar dacă n-ar fi aşa ?! strigau muierile, tot-
40	deauna mai iuţi la fire şi mai rele de gură. Voi ce sunteţi ?
516

De ce v-a făcut Dumnezeu bărbaţi? Nu! batjocura asta n-aveţi s-o suferiţi chiar acasă la voi!
   Şi multe sunt, ca să scape de gura muierilor, oamenii în stare să facă.
5	D-l Vasilie Corbei îşi făcea fără de grije pregătirile
pentru seceriş cînd i s-a adus vestea că sătenii sunt turburaţi şi porniţi a nu-i lăsa pe seceretorii învoiţi de dînsul să se apuce de lucru.
         „Toate sunt cu putinţă — grăi dînsul — dar eu tot 10 n-o să fac decît ceea ce însumi voiesc."
   îl covîrşise deodată îndărătnicia firii lui.
   „Da, am viaţa liniştită", îi zisese el lui Huţanu, şi spusese adevărul. De cînd însă Huţanu plecase, n-o mai avea viaţa liniştită.
15	I se răscolise întreaga fiinţă, şi nu mai era mulţumit
      de nimic, nu era în stare să-şi dea seamă ce vrea şi ce nu vrea. La Căsoaie i se ura; cele ce se petreceau la Plopiş nu-1 mai interesau; umbla de ici pînă colo ca omul ce caută ceva şi uită mereu ce caută; ar fi voit 20	să poată adormi şi să tot doarmă pînă ce nu vor fi
      trecut cele ce-i turburau liniştea.
   Nu se întrebase nicicdată: „De ce folos îmi este averea?" Din ziua în care fusese cuprins de simţă- mîntul că viaţa îi este perdută, nu mai simţise şi nici 25 că avusese nevoie de avere. O agonisise căutîndu-şi mîngăiere în mulţumirea de a fi muncit cu rost şi cu spor. A stat timp de peste douăzeci de ani ca robit de sine însuşi aici, ca să nu mai rămîie îndoială că-i este în adevăr perdută viaţa, şi niciodată nu s-a plîns că 30	dînsa nu mai voia să ştie de dînsul şi la nici una din
      scrisorile lui n-a răspuns. Acum se simţea adînc jignit, şi-n fiecare zi de mai multe ori se aşeza la masă ca să-i scrie lui Huţan că nu e nevoie să mai vie acel tinăr, nici mai ales doamna Fireanu, care, pe lîngă toate 35	celelalte, mai era şi femeie. Iar se scula însă...
   „Am să plec! strigă el în cele din urmă. Am să pornesc în lungă călătorie."
   Simţea acum trebuinţa de a se folosi de averea lui, ca să scape de supărările pe care i le făceau alţii.
40 Tocmai acum trebuia să-i mai vie şi pacostea cu seceră t orii.
517

„Nu — zise iar — tot n-am să fac decît ceea ce voiesc eu"!
       Ştia prea bine că, fiind la mijloc şi Ghiurca, stăpî- nirea n-are să-i deie nici un ajutor, ba chiar şi°dacă 5 ea ar fi voit s-audă şi să vadă, n-ar fi voit el să ştie de dînsa.
„Ba mă pomenesc «— îşi zise — că mă scot pe mine vinovat şi c-o pat bieţii ăia de munteni pe care i-am adus aici."
io	Era duminecă dimineaţa, iar săcerătorilor le trimi
sese vorba să vie marţi seara, pentru ca miercuri să înceapă: avea două zile de pregătire.
El se plimbă cîtva timp în sus şi în jos.
,;E dat, vîndut, robit, legat de mîni şi de picioare",
15 îşi zise-n cele din urmă, gîndindu-se la Ghiurca.
De nenumărate ori în viaţa lui îşi zisese-n gîndul lui că ceea ce-1 face pe om rău sunt nevoile şi strîmtoră- rile; niciodată n-a simţit-o însă aceasta atît de adînc ca acum, cînd îl vedea în faţa sa pe Ghiurca.
20	El sună să vie feciorul, apoi se duse la casa de fier
şi luă un teanc de hîrtii de bancă.
„Să-i spui lui Şandor să pună caii, îi zise apoi feciorului. Plecăm la Bălgrad."
IX
25	TIHAMER
       Domnul Tihamer Erdei, agent al unei societăţi de asigurare din America şi corespondent al mai multor ziare, unele din Pesta, altele din Viena, era nu numai la Bălgrad, ci şi la Cluj, la Sibiu şi pe mai departe om 30	cunoscut şi persoană importantă. El purta totdeauna
       nădragi cu găitane şi cizme cu pinteni, îşi răsucea mustaţa, mînca slănină pipărată, deşi era secretar al comunităţii israelite, se făcuse prieten cu toţi proto^ popii din Valea Murăşului, juca cărţi cu baronii şi cu 35	grofii, se bătea în duel, era de zHe mari poftit la masa
fişpanului şi avea, cînd se ducea la Pesta, întrare pe la toate ministerele. Toate aceste-1 ajutau apoi să pună
518

la cale treburi pentru alţii grele şi să mijlocească cu izbîndă în afaceri încurcate, ceea ce îi da putinţa de a trăi bine, un lucru la care un om ca dînsul trebuia să ţină.
5 Deşi obicinuit a întră în fel de fel de daraveri şi a-şi face de lucru cu fel de fel de oameni, el a fost foarte surprins cînd s-a pomenit în biuroul lui cu d-l Vasilie Corbei, pe care-1 cunoştea foarte bine, dar îl ştia om ce n-are nevoie de mijlocitori.
10	—Te miri?! îi zise Corbei în nemţeşte. Uite, am
ajuns şi eu să-ţi fac o rugăminte.
Tihamer avea obiceiul de a vorbi cu fiecare în limba lui.
       — Mă cam mir — răspunse dar în româneşte — dar 15 cu atît mai mult am să mă bucur dacă voi putea să-ţi
fiu folositor.
— Multe poate, cînd vrea, cel ce le ştie toate, ca d-ta — grăi Corbei — iar ceea ce am să te rog e lucru puţin. Aş vrea — adăugă schimbînd tonul — să cumpăr
20 cambii de ale vărului meu Ghiurca; ai, ori poţi să-mi procuri ?
Tihamer rămase cîtva timp cu ochii ţintă-n pămînt*
       „De ce vrei să cumperi" ? ar fi voit să-l întrebe, dar degeaba l-ar fi întrebat cînd n-avea nici o asigurare 25	că-i va spune adevărul. îi şi era destul să ştie că Ghiurca
are o sesiune şi jumătate de pămînt, iar Corbei e dintre cei ce cumpără ceea ce cade prin apropiere. Lucrul de căpetenie îi era ce iese pentru dînsul.
— N-am, răspunse el zîmbind. Cu oameni ca dînsul
30	eu nu mă pot încurca. Aş putea însă să aflu la cine ai
putea să găseşti.
— Nu, întîmpină Corbei. Eu le cumpăr de la d-ta, şi puţin îmi pasă de la cine le iei.
Asta-i mai convenea lui Tihamer.
35	—	Să	fie şi aşa, zise el. Cît vrei să cumperi?
— Toate cîte se pot aduna pînă mîne pe la douăsprezece, răspunse Corbei.
— Şi dac-ar fi să fie scumpe? întrebă Tihamer.
— Scumpe, ieftine, le cumpăr, răspunse Corbei
40	hotărît. Nu mă-ndoiesc însă că orişicine umblă să
scape de ele, căci el are şi opt mii de florini hipotecă
51»

şi puţin o să rămîie pentru ceilalţi creditori. Eu îţi dau nouăzeci la sută, şi treaba d-tale e cu cît le iei.
— Mă tem că n-o să pot găsi cu preţul acesta, întîmpină Tihamer, voind să stoarcă mai mult.
5	— Cîte se vor putea, întîmpină Corbei, care-şi dedea
seamă că va cîştiga destul adunîndu-le toate cu preţul acesta.
       Lucrul era pus la cale atît de bine, mcît Corbei n-a mai avut nevoie să mai aştepte pînă „mîne", şi încă 10	luni seara a putut, întors acasă, să-i scrie lui Ghiurca:
„Vere Gheorghe,
       Chiar acum mă-ntorsei de la Bălgrad, unde am reuşit să cumpăr cele unsprezece cambii ale tale cu o scădere de zece la sută. Treci, te rog, mîne dimineaţă pe la mine, 15	ca să vedem ce facem cu ele. Eu cred că cel mai cuminte
lucru e să-mi dai pentru toate un singur cambiu, ca să-l girez şi să plec chiar mîne la Sibiu şi să-mi iau de la bancă banii.
Te aştept mîne dimineaţă.
20	Vasilie"
Primind scrisorica aceasta scurtă şi lămurită, Ghiurca o citi şi iar o citi, făcîndu-se din ce în ce mai galbăn la faţă.
       Nu mai încăpea îndoială că văru-său i-a făcut un 25	bine cumpărînd cambiile cu scădere de zece la sută
şi că iar alt bine vrea să-i facă dîndu-i girul; nu însă ca să-i facă bine, ci ca să-l ţie legat i le făcea aceste, şi e greu să te ştii legat.
Nu era însă chip să scape de umilire.
30 îi era ruşine, strîngea pumnii, scrîşnea din dinţi, înjura în gîndul lui, dar şi-a-nghiţit năcazul, s-a dus, a subscris, ba i-a mai şi mulţumit vărului său pentru că l-a scăpat, aşa zicea el, din strîmtorare.
— Să ştii că asta am şi voit-o, răspunse Corbei.
35	Să te văd acum de aci-nainte! Dar — urmă apoi schim-
bînd vorba — eu trebuie, precum vezi, să plec şi am să-ţi fac o rugăminte. Mîne o să sosească la Plopiş oamenii pe care i-am învoit la seceriş. Le-am lăsat vătavilor
520

vorbă cum au să-i împartă, unde au să-nceapă şi ce au să facă pînă la întoarcerea mea. Ca să nu fie vreo neorînduială, te rog să le dai şi tu mînă de ajutor.
       — Cum nu ? ! foarte bucuros! răspunse Ghiurca 5 turburat. Să fii liniştit: o să meargă toate ca şi cînd ai fi însuţi de faţă.
X
SOCOTEALA DIN TÎRG
       E mai uşor să aprinzi un foc decît să-l stingi: aceasta 10	Ghiurca o ştiuse de	mult, dar numai acum o simţea.
Gîndul lui, al lui	Cîrcioc şi al celorlalţi cîţiva mai
sfătoşi era să pună la cale alungarea secerătorilor, apoi să facă ce vor fi făcînd ca sătenii să nu între nici ei la seceriş, pentru ca Corbei, rămas numai cu oamenii lui, 15 să simtă că el sufere paguba dacă se ia-n coame cu satul.
       Alungarea secerătorilor le părea lucru uşor, căci mai aveau şi alţii nevoie de braţe şi, ademeniţi de aceştia, muntenii uşor se hotărau să-l părăsească pe Corbei. Ce-ar fi putut adecă să-i îndemne a se încăiera cu 20	sătenii cînd găseau	şi aiurea de lucru?!
Mai greu nu putea	să le vină a-i face pe săteni să nu
între la seceriş, căci	încă de mult luaseră un fel de în
ţelegere ca nimeni să nu lucreze la Corbei. însă „Lex ulterior derogat priori" ziceau romanii: după ce se
2 5	schimbase hotărîrea luată mai nainte, oamenii se gîndeau
numai la folosul pe care-1 pot trage lucrînd la Corbei, şi mai ales muierile ţineau strună ca folosul acesta să nu se peardă.
Dar Corbei voia să aducă om străin popă-n sat.
30 „De! ... ce să-i faci?! se zicea. Vrea fiecare să ajute pe oamenii lui. Dacă poate ?! De ce folos i-ar fi averea şi trecerea dacă nu şi-ar face voile?!"
Aşa e românul! Trecut prin multe nevoi, el se pleacă în faţa celui puternic şi-i recunoaşte dreptul de a se 35 folosi, cîtă vreme îi este dat, de puterea lui. Pînă chiar şi unii dintre Ciobăneşti se plîngeau nu de ceea ce face Corbei, ci de prostia lui Andrei, care n-a ştiut să cîştige din vreme bunăvoinţa lui.
521

Se-nşelau Cîrcioc şi ceilalţi: era greu lucrul a-i face pe săteni să nu secere grîul lui Corbei.
Tocmai de aceea însă încă mai greu era să-i faci pe săteni să-i lase-n pace pe secerătorii învoiţi de Corbei.
5	Nu mai ştia nimeni ce să creadă şi ce să zică, cum
să-nţeleagă lucrurile, cînd s-au pomenit că mişelul a prins de veste şi s-a dus ieri la Bălgrad, ca să ceară ajutor.
       — Nu-i e ruşine să ne aducă jandarmi pe cap?!
10	— Dar tu ziceai că asta n-o să se întîmple, întîmpină
       Cîrcioc.
-—Uite, am zis, răspunse Ghiurca strîmtorat. Cine ştie ce mişelii o fi făcut ca i să se intre-n voie...
       Şi ca să fie crezut, el şi trimisese vorbă la Bandi, 15	sergentul şi prietenul, să vie cu vreo doi-trei jandarmi
       în sat.
— Mişelul! ziceau oamenii dup-ameazăzi, cînd jandarmii se plimbau prin sat.
       — De! ziceau muierile. Nu i-e văr?! Degeaba, sîngele
20	apă nu se face!
       Ziceau unii aşa, alţii altfel, dar, porniţi o dată, oamenii nu se potoleau, şi cu cît mai mult se apropia seara, cu atît mai vîrtos se înfigeau în gîndul că fie cu, fie fără jandarmi, secerătorii n-au să culce la pămînt 25	lanurile lui Corbei.
Iară Corbei el însuşi era dus, parcă puţin i-ar fi păsat de cele ce se vor întîmpla, şi nimeni nu ştia unde e dus şi în ce treburi umblă afară de Ghiurca, căruia nu-i dedea mîna să spuie adevărul.
30 Adevărul era că s-a dus fiindcă-1 cuprindea un fel de tremur cînd vedea mulţi oameni la un loc şi i se opreau bătăile inimii cînd vedea gălăgie şi gîlceavă. „Voi aţi încurcat-o; voi s-o şi descurcaţi!" îşi zisese şi în adevăr nu-şi mai bătea capul ce o să iasă din toate. „Fie cum 35 o fi — îşi zicea — numai eu să fiu departe!"
       Prin amurgul serii, puţin după ce soarele asfinţise, au sosit secerătorii şi-a trecut prin sat spre Plopiş— după obiceiul rămas din bătrîni — împărţiţi în cete, fiecare ceată cu muzicantul ei, cea din frunte cu ce- 40 teraş, alte două cu cimpoieşi, iar cea din coadă cu
522

fluieraş, ducîndu-şi fiecare desagii cu merinde-n spinare şi voioşi cu toţii ca-n zi de sărbătoare.
         Lătrau cînii stîmiţi în lungul drumului, dar oamenii cloceau pe-nfundate şi tăceau şi femeile ieşite cu copiii 5 pe la portiţe, ca să vadă şi s-audă mai de aproape.
   Sosiţi la Plopiş, ei şi-au aprins focurile, ca să-şi frigă peştele sărat, şi pînă una-alta fetele şi flăcăii s-au prins în joc.
         în sat era rău de tot şi oamenii n-aveau nici popă 10 ca să-i mai potolească.
   O singură scăpare ar mai fi fost: să-i facă pe munteni să plece de bunăvoie, şi ca să-i mai ţină pe săteni în loc, Cîrcioc s-a dus cu încă doi dintre ai săi ca să facă
o-ncercare.
15 Ghiurca, simţind că nici cu prietenul său Bandi nu poate răzbi, se făcea că nu ştie nimic. Nici că se legase, la urma urmelor, decît să fie de ajutor la împărţirea secerătorilor; după silinţele ce-şi deduse, nimeni nu putea să fie de vină dacă alţii îi ademeneau să plece 20 unde li se plătea mai bine.
   Nu e lucru neobicinuit nici în Valea Murăşului ca lucrătorii să se-ncaiere pentru că unii dintre dînşii strică preţurile. Ca să scape de aceasta, muntenii se- nţeleg între dînşii mai nainte de a pleca şi rup pre- 25 ţurile, mai ales pentru cîmpia ţării ungureşti, unde-i mult de lucru şi mare îngrămădire de oameni. Fiind însă mare şi lipsa de braţe, şi zorul seceratului, adeseori se urcă preţurile o dată rupte, şi mai ales atunci au geandarmii de furcă.
30 „Da! — îşi zicea Ghiurca — e ca la alegeri: e fiecare stăpîn pe votul lui şi-l dă cui vrea. Ce să-i fac lui Corbei dacă alţii dau mai mult?"
         Vorba era numai dacă muntenii se dau ori nu.
   Intrînd c-o „bună seara!" în vorbă cu dînşii, Cîrcioc şi* 35 cei doi dintre ai săi îi luară pe de-o parte, îi întrebară de unde şi pînă unde, cum şi cît, şi aşa, din vorbă-n vorbă, ajunseră în cele din urmă să le spună că aiurea, pe aci prin apropiere, unde secerătorii sunt foarte căutaţi, pot să ieie preţuri mai bune.
40	—Ferit-a Sfîntul! strigă Hoancă, un moţ cam cră
cănat şi spîn şi cu părul roşu. Noi nu suntem dintre
523

aceia. Vorba noastră e vorbă, şi nici cu ferdele de galbeni n-o să ne scoată nimeni din ea!
— O fi cum ziceţi — întîmpină Cîrcioc — dar oamenii se plîilg că stricaţi preţurile, şi tare mă tem că n-o
5 să vă lase să întraţi în lucru.
Bodălău, un lungan deşirat, să ridică deodată în picioare.
— Aş vrea s-o văd şi asta, grăi dînsul aşezat. Ruptă-i o dată, ruptă să fie!
10	XI
UNDE CRAPĂ
Neavîndu-şi grîul într-un singur lan şi ţiind ca secerătorii să nu-şi peardă timpul umblînd de ici pînă colo, Corbei făcuse rînduiala ca cele patru cete să-nceapă 15 secerişul în patru deosebite părţi. La împărţirea aceasta avea Ghiurca să le fie celor de la Plopiş de ajutor, şi mercuri în crepatul zorilor el s-a şi dus la Plopiş.
— Ferit-a Sfîntul! strigă iar Hoancă. Noi nu ne despărţim.
20	— Atît de proşti nu suntem ca să nu dăm cu socoteală
unde-ţi bate gîndul, adăugă Bodălău. Noi stăm cu toţii la un loc chiar şi dac-ai trage cu tunurile-n noi!
       Ei luaseră peste noapte hotărîrea că încep cu lanul de la Plopiş, unde puteau să găsească la nevoie adăpost, 25 iar pe moţ nu-1 scoţi din ale lui după ce şi-a luat o dată hotărîrea.
       Nici Ghiurca nu era însă omul care se lasă să fie scos din calea pe care a pornit. El avea să fie de ajutor la împărţirea secerătorilor, şi a luat-o mai pe aspru cînd 30 a văzut că cu binele nu merge.
       Cu cît era el mai stăruitor, cu atît mai vîrtos se întărea Hoancă şi Bodălău în gîndul că e şi el una cu cei ce veniseră la dînşii seara trecută şi vrea să-i despartă pentru ca cu atît mai uşor să poată fi luaţi la goană. 35	— Aida-de! zicea Hoancă printre dinţi. Una ca asta
       nu s-a pomenit şi nici că se poate!
524

— Caută-ţi, omule, de drum — adăugă Bodălău — că
te trezeşti tocmai colea-n apa Murăşului. Lasă-ne să ne facem treaba, că nu lucrăm doar cu ziua, ci cu ruptul, şi	pe noi ne priveşte dacă ne plimbăm de ici pînă colo.
5	Au şi întrat apoi în lan şi au început seceratul, fetele
şi	nevestele înainte tăind firele şi făcîndu-le mănunchi,
       flăcăii după ele, unii răsucind legăturile, alţii adunînd mănunchii şi legîndu-i snopi şi iar alţii cărînd snopii la un loc şi punîndu-i în picioare, ca să-i mai bată soarele, 10	pas cu pas adunaţi la un loc, înaintînd cu rînduială
ca oastea ce nu ştie din care parte ar putea s-o apuce duşmanul.
       Băieţii lui Corbei şi cei doi vătavi ai lor, văzînd că n-au ce să le facă, au întrat şi ei în rînd; pe Ghiurca însă 15	nu-1 ierta firea lui ţanţoşă să-nghită ruşinea pe care-o
păţise în faţa băieţilor voind să li se facă poruncitor şi nu-i mai slăbea pe secerători.
O vorbă apoi unul, alta altul, una mai slabă, alta mai grea, mai că Hoancă e pocitanie, mai că Bodălău e 20 prăjină, Ghiurca, om cu rost în satul lui şi vestit prin împrejurime, şi-a perdut în cele din urmă răbdarea, s-a repezit la crăcănatul de Hoancă şi i-a tras o palmă.
— Vai de mine, maica mea! Las' că te răcoresc eu! strigă Bodălău şi, făcînd cîţiva paşi de cocor spre el, îl
25	luă pe sus şi-l duse spre Murăş.
Hoancă se repezi şi el, ca să-i întoarcă palma cu vîrv şi îndesat, băieţii şi cîţiva dintre oameni săriră să-l oprească pe Bodălău, şi cît dai în palme se stîmi o gă- lăjie care ridică tot satul în picioare.
30 Nu se poate şti ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost asta; acum însă sătenii încă de mai nainte turburaţi alergară dezmetici din toate părţile spre Plopiş.
       „Ce e ?... ce s-a întîmplat ?... ce se petrece ? "• se întrebau unii pe alţii, şi fiindcă nimeni nu ştia să deie răspuns şi 35	vedeau încăierarea şi auzeau gălăgia, ziceau pe ghicite —
unii, că secerătorii l-au luat la bătaie pe Ghiurca, alţii, că băieţii s-au luat la ceartă cu secerătorii, iar alţii, că geandarmii au dat cu patul puştii, au pus baioneta, ba chiar au tras focuri şi s-a făcut moarte de om.
525

Adevărul era că Bandi jucase pînă-n zori de zi cărţi cu Ghiurca, iar acum durmea dus, şi cît pentru gean- darmi, putea lumea să-şi facă de cap.
„Pe ei!" strigară cîţiva dintre cei mai inimoşi, şi cînd 5 soarele răsărea, săcerătorii, adunaţi la un loc, erau încunjuraţi din toate părţile şi, hotărîţi să nu se urnească, ţineau pept cu ceilalţi, care dedeau navală ca să-i depărteze de la lan.
— Aici n-o să seceraţi! strigau unii.
io — O să vedem cine ne-mpedică! strigau ceilalţi.
„Ba da!“ unii, „ba nu!" alţii, din ce în ce mai înfierbîntaţi şi mai pept la pept.
Decdată din partea cealaltă a lanului se ivi fum, apoi flacără din ce în ce mai viuă şi mai întinsă.
15	Pusese cineva foc, şi toţi rămaseră încremeniţi şi cu
privirile îndreptate într-acolo.
— Seceraţi acum dac-aveţi ce! răsună un glas care nu se ştie al cui o fi fost.
— Da! secerăm! răspunse Hoancă şi, repezindu-se
20	înainte, le făcu secerătorilor drum. Aceştia o luară-n
fuga mare peste lan, ca să stîngă focul, iar ceilalţi după ei, şi într-o clipă toată lumea se risipi strigînd în gura mare şi călcînd în picioare ceea ce nu ardea încă.
Abia acum ieşi la iveală şi Bandi, cu însoţitorii lui.
25	Vedea şi el cum se-ntinde focul, cum aleargă lumea şi
auzea strigătele.
— Ştii că e frumos ?! grăi dînsul. Se bat românii ca orbeţii între dînşii şi au mai şi pus foc, că să nu le fie întunerec în ziua mare.
30	El porni apoi încet înainte, ca să vadă dacă nu mai
rămîne cumva şi pentru el ceva de făcut acolo.
Era o mişelie, mare mişelie! Aceasta o ziceau nu numai secerătorii ci şi sătenii, care se ruşinau de fapta să- vîrşită de unul dintre dînşii, căci păcat neiertat e să
3 5	dai pradă focului ori să calci în picioare hrana omenească,
şi nu cel bogat, ci tot nevoieşul e cel ce sufere pe urma unei asemenea fapte.
N-au ars, cei drept, decît vreo şase jugăre, dar alte zece-douăzeci au fost călcate-n picioare de cei ce săriseră
40	să stingă focul.
52~

   Mare mişelie! încă mai mare era însă mişelia lui Ghiurca cel ieşit din sărite, care striga ca un smintit că focul a fost pus de Hoancă şi de Bodălău.
   Deşi era învederat că lucrul acesta n-a fost cu putinţă, 5 şi sătenii o şi spuneau aceasta toţi într-un glas, Bandi li-au dat soţilor săi poruncă să încarce, a luat pe Hoancă şi pe Bodălău între baionete şi i-a dus, în vreme ce sătenii se-ntorceau cu ochii-n pămînt acasă, iar secerătorii se rînduiră iar să-şi urmeze lucrul, parcă nu s-ar 10 fi întîmplat nimic.
   —Ei, şi ce o să le poată face ?! grăi o fetişcană. Au păţit-o alţii şi mai rău, şi tot oameni de dai Doamne au rămas.
XII
15	MAI	ŞI	MAI
         „Urît lucru e să trăieşti în lumea aceasta îşi zisese Corbei adeseori, dar şi-o zisese aceasta numai aşa fiindcă îi erau „multe durerile" şi „puţine plăcerile", cum a zis un poet oarecare. Acum n-o mai zicea: i se 20	părea c-ar fi prea puţin ceea ce-ar zice dac-ar zice-o.
Da! mai mult decît urît e să trăieşti în asemenea lume.
         Sta, după ce le-a aflat pe toate, şi se gîndea şi-i era parcă visează. Nu putea să-şi deie seamă cum aşa, dintr-un lucru de nimic, s-a putut stîmi o turburare 25	atît de proastă şi cum cîţiva oameni stricaţi au putut
să scoată din minţi o întreagă lume de oameni altfel cumsecade.
         JAuzi, eu, om în toată firea, să-mi închipuiesc că pot să strîmtorez pe un mişel ca Ghiurca, să-l strîng 30	în chingi şi să-l fac să meargă după voile mele, îşi zise
      el. Dar el ştie foarte bine că am să-i trag o ocară de care nu-i pasă, dar n-o să-i fac nimic ticălosului, nici averea n-o să i-o scot în vînzare nici girul n-o să i-1 refuz la termin, ba am să-i plătesc şi carnetele la nevoie, 35	ca să rămîn cu obrazul curat. A putut să-mi între mie
în minte gîndul că, scoţîndu-1 din nevoi şi scăpîndu-1 din robia altor mişei, o să-i dau putinţa de a fi om de
527

treabă: dar omul dracului mai al dracului se face cînd se simte-n largul lui. El merge la sigur cu mine, şi nu l-am prins, ci m-am dat prins !"
       Nici că i-a zis nimic lui Ghiurca. Ce să-i zică! De ce 5 folos ar fi fost orişice i-ar fi zis ?!
       C-au ars cîteva jugăre de grîu şi-au fost călcate-n picioare alte cîteva, asta nu-1 mîhnea pe Corbei; îl durea, însă, că oamenii cărora le voia tot binele şi li-a şi făcut, aşa simţea el, mult bine au fost în stare io	să facă asemenea mişelie, îl durea că românii s-au
făcut unii pe alţii de ruşine încăierîndu-se între dînşii, îl durea mai ales că moţii lui, care ţineau la el de cînd le fusese judecător, au fost atît de rău năpăstuiţi.
       Mult ţinea să nu-şi facă de lucru cu oamenii stăpînirii, 15	dar nu-i rămînea decît să plece cît mai curînd la Băl
grad şi să le pună toate-n mişcare, ca să scape din închisoare pe Hoancă şi pe Bodălău.
Ştia însă toate şurubăriile diregătoriilor şi simţea că o să mai treacă mult pînă ce va fi reuşit să-i scape. 20 „Vrei, nu vrei — îşi zicea — trebuie să iei de ajutor pe vreunul dintr-ai lor. Pe plată bună-ţi face orişicare treaba ... Nu însă, nu!" i se răzvrătea întreaga fiinţă, şi tot mai stăruitor se ivea în faţa lui Tihamer. La urma urmelor, deşi nu era advocat, putea multe 25	şi era tot cel	mai cumsecade între dînşii.
Se pregătea de plecare, cînd i-a sosit posta.
Ca de obicei se aşeză la masă şi începu să treacă-n fugă peste gazete.
Citeşte însă	ici, citeşte colo şi, cetind, se-ncruntă şi
30	se face din ce	în ce mai galben la faţă. „Bine, e cu pu
tinţă? !“ exclamă în cele din urmă.
în toate gazetele, şi-n cele din Cluj, şi-n cele din Pesta, şi-n cele din Viena, ba, reprodusă din aceste, chiar şi-n cele româneşti, era notiţa:
35	„Cît merge ulciorul la izvor. într-un sat din Valea
Murăşului, nu departe de Alba-Iulia, trăieşte un care- care V. C., cămătar vestit, care, folosindu^se de strim- torările unora şi de prostia altora, a ştiut să despoaie pe o mulţime	de oameni de avutul lor şi să-şi facă în
4 0	timp scurt o avere de cîteva sute de jugăre de pămînt.
Mai fiind şi alţii care îi erau datornici ori ale cărora
528

poliţe le cumpărase, aceştia, ca să nu aibă soarta celorlalţi, s-au înţeles între dînşii mercurea trecută, cînd măria-sa voia să-şi înceapă secerişul, au dat foc lanurilor lui de grîu, iar pe el l-au luat pe	sus, ca
5	să-l arunce-n Murăş, ceea ce ar fi şi făcut dacă	nu l-ar
fi scăpat jandarmii, pe care şi-i chemase-ntr-ajutor. O să avem la Alba-Iulia un proces monstru, în care o să iasă la iveală multe lucruri interesante."
       „Ha-ha-ha! strigă Corbei. Sunt smintiţi! Hotărît că 10	sunt smintiţi!"
Se vedea cît dş colo că notiţa era dată de Tihamer, omul de treabă, cel mai cumsecade dintre toţi.
       Ce-ar fi putut însă să facă în faţa unei asemenea mişelii ?! Mii şi mii, multe mii de oameni citiseră notiţa 15	aceasta cu bună-credinţă şi, neştiind nimic, nu se-
ndoiau că acesta e adevărul. Orişicît ar fi alergat el şi orişice silinţă şi-ar fi dat, cei mai mulţi rămîneau încredinţaţi că aşa e cum au citit ei negru pe	alb.
„Şi ce-mi pasă, la urma urmelor?! strigă el	ca toţi
20	oamenii care-şi simt neputinţa. Ce-am cîştigat dacă
lumea n-o mai crede, şi ce-am perdut dac-o cred şi puţini, care mă cunosc?!"
       O fi fost în adevăr aşa, căci el nu atîma de părerile altora; cînd era însă gata de plecare, i-a venit de la 25	primărie şi citaţiunea, ca să se prezente fără de-ntîr-
ziere la tribunal, căci altfel se va aplica paragraful x, care zice că are să fie dus între baionete cel ce nu merge de bunăvoie.
       Mai aveau să treacă multe pînă ce se va fi descurcat 30	din daravera aceasta.

PARTEA A DOUA
DE-A JUDECATA
         N-a năpăstuit, cît a fost judecător, domnul Vasilie 5 Corbei pe nimeni; el însă nu era omul care poate să scape pe un om năpăstuit din temniţă.
   Nu mai călcase de cînd nu mai era judecător pragul vreunei judecătorii şi nu ştia rînduiala de acum a judecăţilor. Se ferea ca de foc de-ncurcături, iar cînd 10 avea vreo daravere, îşi lua advocat, îl plătea şi scăpa. Tot aşa avusese de gînd să facă şi acum; fiind însă citat, nu-i rămînea decît să se-nfăţişeze. Asta-1 cătrănea şi-l scotea din sărite.
         Bine nu e însă să-ţi perzi sărita cînd ai a face cu 15	stăpînirea.
   Era un singur lucru care-1 mîngăia; judecătorul de instrucţiune, domnul Hausner Vili, un şvab din Banat, era om cu cultură europeană, cu care făcuse, aşa, din întîmplare, cunoştinţă şi vorbise în mai multe rînduri. 20 Cu el o sfîrşea repede. N-avea decît să-i spună că n-a fost acasă şi nu ştie nimic.
   Vorba era numai că d-l Hausner mai era şi judecător reg[ional] ung[uresc].
         El îl primi foarte politicos, răspunse tot în nemţeşte, 25	cum erau obicinuiţi să vorbească, la salutarea lui şi
îl pofti să şadă, dar după ce se aşeză şi el şi-şi luă actele, începu să-i spună în ungureşte de ce l-a chemat şi ce voieşte să afle de la dînsul.
530

Corbei îşi adună toate puterile ca să se stăpînească.
„Las\ că te joc eu pe tine !"• îşi zise în gîndul lui.
— Domnule judector, îi zise în româneşte. Nu înţeleg limba în care-mi vorbiţi. Sunt român, şi nu am,
5 aşa cred, nevoie să vă citez legea în virtutea căreia am dreptul de a fi ascultat în limba mea.
E fără îndoială frumos să stărui asupra drepturilor neamului tău; atunci însă cînd numai tu singur stărui* foarte uşor ajungi să fii făcut de rîs, şi d-l Hausner, 10 care nu mai stăruia asupra drepturilor neamului său, începu să zîmbească, zicînd în gîndul său: „Las\ că te joc eu pe tine!"
El se întoarse spre d-l Valaşec, secretarul, care sta gata să scrie procesul-verbal, şi-l întrebă:
15	— Ce zice domnul ?
Valaşec dete din umeri şi-i răspunse că nu-1 înţelege nici el.
       Liniştit, serios şi plin de dignitate, judecătorul sună să între pandurul de serviciu, un român fost honved, 20	apoi, după ce acesta întră, îi ordonă să întrebe „pe
domnul" în limba lui ce vrea şi să-i	tălmăcească spu
sele.
       Lui Corbei îi venea să apuce crucifixul de pe masă şi să i-1 azvîrlă-n cap; întrat însă o dată în luptă, nu-i 25	rămînea decît să se stăpînească şi a	primit mijlocirea
servitorului orişicît de monstruoasă	i-ar fi părut lui,
ca fost judecător.
— Să-i spui domnului că nu înţeleg nici eu limba în care vorbeşte d-sa, grăi d-l Hausner după ce i se
30	făcu tălmăcirea.
— Eu am însă dreptul meu — grăi Corbei fără ca să mai aştepte — şi nu poate să-mi fie judecător decît cel ce ştiindu-mi limba e în stare să-mi respecteze dreptul.
35	D-l Hausner iar zîmbi.
— Care va să zică tot mă-nţelegi, zise el.
— Dar nu am datoria de a te-nţelege — îi răspunse Corbei — pe cînd d-ta eşti dator să mă înţelegi pe mine.
4 0	—O pun aceasta la îndoială, răspunse d-l Hausner.
Dreptul de a te folosi de o limbă oarecare nu e civil,
531

ci public; el n-a fost dar asigurat pentru persoane singuratice, ci pentru colectivităţi.
— Fără îndoială — întîmpină Corbei — şi eu fac parte din o colectivitate care are dreptul de a se folosi
5	de limba română.
— Nu ştiu, răspunse iar Hausner. Nu e destul să fii român pentru ca să te poţi folosi de dreptul acesta. Legea prescrie că românul care face parte din o comună care a decretat limba românească drept limbă proto-
10	colară a sa are dreptul de a fi interogat, de a se apăra
şi de a cere sentinţa în limba sa numai însă la judecătoria sa naturală, nu la orişicare judecătorie din ţară.
Pe Corbei îl trecură răcorile.
încă demult în satul lui fusese decretată limba
15	maghiară drept limbă protocolară.
— îţi dau deci termin de opt zile — urmă d-l Hausner — să-mi aduci dovezi legale că eşti în adevăr român şi că în comuna din care faci parte limba română e cea protocolară. Dacă-mi vei fi adus aceste dovezi, ai dreptul
20	şi el va fi respectat, mă voi recuza şi voi stărui ca
tribunalul să delege pentru d-ta pe vreun alt judecător care ştie româneşte.
— Dar — grăi Corbei acum în nemţeşte — pot să-ţi spun chiar acum că-n comuna din care fac parte limba
25	protocolară e cea maghiară.
De asta dată d-l Hausner nu mai ceru să i se facă tălmăcirea, dar răspunse tot în limba maghiară:
— Atunci nu ai dreptul şi n-am să mă recuz. Deşi mi-e însă destulă această mărturisire făcută de d-ta,
30	ca judecător trebuie să am dovezile la acte casă pot
justifica refuzul de a-ţi face interogatorul în limba d-tale, cum ai cerut.
Corbei nu mai ştia încotro să apuce.
— Dacă te supără lucrul acesta — urmă d-l Hausner
35 acum în nemţeşte — am să iau dovezile pe cale administrativă şi te voi cita din nou. Zor mare nu e.
— Ba e zor, răspunse Corbei. Aşa o să intrăm în iarnă, şi bieţii aceia de oameni mucezesc în temniţă. Dă-mi voie să iau de la comitat copia procesului-
40	verbal şi să ţi-o aduc chiar mîne.
— Fie şi aşa, răspunse d-l Hausner.
532

       O vorbă ar fi avut să zică Corbei: „Renunţ". Vorba aceasta nu putea însă să treacă peste buzele lui: chiar şi dac-ar fi voit s-o rostească, i s-ar fi oprit în gît. Dacă ţinea Hausner să poată dovedi c-a refuzat, ţinea şi 5 Corbei să poată dovedi c-a fost despuiat.
El refuză deci să subscrie procesul-verbal făcut în limba maghiară.
— Nu pot să te silesc, grăi d-l Hausner. Rău faci însă, căci nu mai poţi stărui asupra unui drept de care
10 conaţionalii d-tale nu ţin să se folosească.
— Ba ţin!
— Dar îmi spuseşi că au întrcdus la dînşii limba maghiară.
— Au fost amăgiţi, sîluiţi.
15 —Atunci nu mai sunt oameni cari merită să li se respecteze drepturile, întîmpină d-l Hausner. D-ta trebuia să-i luminezi şi să-i îmbărbătezi, şi nu poţi cere ca să le susţinem drepturile noi, care avem interes de a nu o face.
20 Corbei nu mai lungi vorba, ci ieşi ca	scos	din	puşcă
pentru ca să meargă la Văleanu, advocatul lui, şi de acolo la comitat.
Nu făcuse, ce-i drept, nici o	treabă,	dar	toate	erau
puse la cale, şi mîne ... mîne	scăpa.
25	•—Vorbă să fie! îi zise Văleanu. Nefiind acasă cînd
s-au petrecut lucrurile, nu pot să-ţi facă nimic dacă vor să te frămînte ca pe aluatul vîrtos, amînîndu-te de azi pe mîne. Cu judecătorii nu poţi să te pui în pizmă, că te freacă. Dacă vrei să scapi, mai dă-te şi tu după
30 păr şi învoieşte-te cu vreunul dintre ai lor.
— Nu, nu, nu! strigă Corbei.
S-a mai muiat, nu-i vorbă, ziua următoare, ba a subscris şi procesul-verbal, deşi era scris în limba maghiară, treaba însă tot nu şi-a putut-o face.
35	A spus că nu era acasă şi că nu ştie nimic, dar jude
cătorul, om conştiincios, a stăruit şi de astă dată să aibă dovezi la acte, i-a cerut martori şi i-a pus un termin pentru ascultarea acestora.
A făcut şi declaraţiunea că nu reclamă şi nu are
40 nici o pretensiune în ceea ce priveşte pagubele suferite.
533

   — Prea bine — i-a zis însă judecătorul — s-a pus însă foc şi s-a făcut tentativa de omor, iar aceste sunt fapte ce au să fie urmărite din oficiu. Tribunalele reg[ionale] ung[ureşti] îşi fac datoria în toate împre-
5 giurările, şi procesul trebuie să-şi urmeze cursul.
   Lucrurile erau abia la început, pornite abia, şi degeaba alerga Corbei să grăbească mersul lor, căci toate trebuiau să fie făcute conştiincios şi cu bună-rînduială, ca-n orişicare ţară cu rost bun.
10 Nici vorbă nu putea dar să fie ca să-i ieie pe garanţie pe Hoancă şi pe Bodălău, care erau veniţi din altă parte, un fel de oameni fără de căpătîi. Justiţia trebuia să se asigureze.
         Apoi unii dintre cei ascultaţi făcuseră depoziţiunea 15 că sătenii erau amărîţi fiindcă fuseseră despuiaţi de averile lor ori înglodaţi în datorii şi fiindcă Corbei voia cu orice preţ să aducă-n sat popă pe un om străin, viitorul soţ al unei fete la care el ţinea. Trebuiau dar să fie ascultaţi mulţi martori, foarte mulţi, ca să se 20 constate dacă e adevărat că cei vinovaţi au săvîrşit faptele cuprinşi de legitimă amărîciune, orbiţi de o firească indignaţiune. Judecătorii trebuiau să ştie cîte averi a cumpărat Corbei, în ce condiţiuni s-a făcut stăpîn pe ele, care îi sunt datornicii şi cîtă camătă le 25 ia, cine e fata aceea pentru care s-a făcut atîta turbu- rare-n sat. Numai bine dumiriţi puteau să judece drept.
   Corbei schimba feţe, dar nu se da.
   — Nu fi, măi, om al dracului — stărui Văleanu —
30	nu te-ncăpăţina, că te-ncurci din ce în ce mai rău.
Aşa numai, un om, doi oameni ori trei în harţă c-o stăpînire, nu poate să ducă la bine. Ascultă-mă: calcă-ţi pe inimă!
   — Eu să mă căciulesc pe la dînşii?! îi răspunse
35	Corbei. Nu cumva ai voi să mă mai duc la Tihamer?!
   — Du-te, dar, la Tihamer, tocmai la el, grăi Văleanu. Nu-i advocat, dar ştie să învîrtă treburile, şi într-o zi după-amiazăzi, la o ceaşcă de cafea ori la o partidă de taroc, te scoate mai bine decît toţi advocaţii din
40	orişicare încurcătură. El nu e nici al lor, nici al nostru,
534

ci al său şi numai al său. Ţi-a făcut-o fiindcă te ştie om cu pungă plină şi vrea să mai stoarcă ceva. Dă-i, că scapi mai ieftin. Fă-te că nu ştii nimic, că mă duc eu la el: mai cumperi cîteva poliţe, mai iei o rochie de 5 mătasă pentru cine-ţi va fi spunînd el, şi te întorci liniştit acasă.
Corbei dete din cap.
— Dacă nu vrei aşa, să vorbim cu Vidu, stărui Văleanu.
10 Corbei se cutremură.
Vidu era feciorul lui Ghiurca, după cum îl ştia el, chiar mai rău decît tatăl său.
Făcuse patru clase gimnaziale în Sibiu, la saşi, apoi îl dăduse tatăl său la preparandia din Deva, unde a 15 stat numai doi ani. Luat în urmă la oaste, a ajuns sergent-major, iar acum, ieşit din serviciu, era contabil la ferestraiele unui ovreu, om care se amesteca-n multe şi le ştia toate.
— Degeaba te zburleşti, îi zise Văleanu. Să mă
20	crezi pe mine: Vidu e om stăruitor, cu care se poate
face treabă.
— Măi, comedia naibii! exclamă Corbei. Atîta încurcătură pentru o fată de popă!
— Nu e fata de popă! întîmpină Văleanu. Ea a
25	căzut, biata de ea, ca musca-n păsat. Fierbe de mult
lucrul acesta, de mult te pîndesc, se bucură că ţi-au găsit un clenci, şi om să fii ca să scapi. Mă duc laTihamer ?
— Nu, nu, nu! strigă iar Corbei.
       Puteau mătuşa şi nepoata să tot aştepte şi să le- 30	ntoarcă la Căsoaie toate cu susul în jos, căci stăpînul
casei umbla-n treburi care nu sufăr amînare, ba se mai şi cutremura cînd se gîndea că le are şi pe ele pe cap.
       „Nu!" însă azi, „nu!" mîne, în cele din urmă tot a 35	trebuit să se moaie şi Corbei, şi nu s-a supărat cînd
Văleanu i-a spus c-a vorbit şi cu Vidu şi cu Tihamer, ba după oarecare împotrivire i-a zis:
— Dă-le, acolo, ce vor fi cerînd şi lăsaţi-mă în pace.
535

— Bun răspunse Văleanu. Du-te acasă şi lasă-le toate pe noi. Dar să nu te pună păcatele să mai vii pe aici pînă ce nu te voi fi chemat.
Nici c-o ţinea Corbei să mai umble pe la Bălgrad.
5	II
O NOAPTE FIOROASĂ
Una era doamna Fireanu, femeia inimoasă, căreia nu i se ura niciodată, nu-i era urît nicăiri şi care nu se temea de nimic, io Ea nu era însă singură şi, întorcîndu-se spre Căsoaie^ îi părea rău că n-a cerut de la preuteasa o fărîmă de tămîie şi cîteva picături de agheasmă.
        Ce putea, la urma urmelor, să fie ?! închipuiri deşarte! Credinţa însă îi dă omului tărie, şi pentru o copilă 15 slabă la fire, cum era Lucia, fumul de tămîie şi stro- piturile cu agheasmă fac ceva.
înaintea ei omul preutesei ducea legătura în care se aflau perinile şi plapomele.
„Am —	îşi zise ea — să-i spun lui să ceară	de	la
20	preuteasa	şi să-mi aducă tămîie şi agheasmă."
Sosită însă la Căsoaie, îi era ruşine să mai vorbească de tămîie şi de agheasmă. Ce-ar fi zis preuteasa ?! Nu! ea nu putea să se deie de gol.
Nici că	era nevoie. Corbei trebuia să sosească	şi	el
25	pînă seara, şi nu mai erau singure.
Orişice s-ar zice, o plăcere nu e să petreci noaptea aşa singură într-o casă în care n-ai mai dormit.
Pe-nsărate s-a întors însă vizitiul şi-a adus vorba că stăpînul nu se-ntoarce nici mîne.
30 —Săraca fată! grăi doamna Fireanu gîndindu-se la neliniştea în care Lucia avea să-şi petreacă noaptea.
Lucia, care nu ştia nimic, n-avea nici o grijă. Scuturase, aşa, mai în pripă, în bibliotecă, unde aveau să doarmă, aşezase iar hîrtii, gazete şi căraţi întocmai 35 cum le găsise, mutase canapeaua din iatac, mai aşternuse, după întoarcerea mătuşei, şi cele două culcuşuri şi se simţea foarte bine cînd au fost poftite la masă.
536

Zicea, ce-i drept, şi ea că e ceva sinistru în gangurile strimte şi întunecoase şi-n scările sucite şi învîrtite, şi-i era urît să între în cele trei odăi despre pădure, care erau încă tot goale. Tocmai din ferestrele acestor 5 odăi se deschidea însă o minunată vedere spre pădurea deasa, umbroasă şi de tot apropiată, care răsuna de cîntecul paserilor.
— Să vezi ceva frumos, grăi dînsa după cină şi-o duse pe mătuşa ei la fereastra uneia din odăile goale.
10	E în adevăr ceva fioros în odăile goale. Lasă că
paşii, glasul, ba chiar şi răsuflarea sună a pustiu, dar e atît de apropiat gîndul că-n case în care nu stau oameni se-ncuibă fiinţe nevăzute, şi doamna Fireanu numai puţin a stat la fereastră.
15	Era fără îndoială frumoasă pădurea, şi cîntarea
paserilor îi plăcea şi doamnei Fireanu, dar aici nu era nici frumos, nici plăcut.
Mai era pînă-n amurg un ceas şi mai bine. Ce-ar fi fost adică dacă ar fi făcut o plimbare pe acolo ?!
20	Răcoarea amurgului, aerul proaspăt, mirosul ierbu
rilor, bîjbăitul gîngăniilor şi ciripitul paserilor ce-şi căutau zburînd de ici pînă colo după adăpost pentru noapte, toate le ademeneau.
       Gîndul, vorba şi fapta au urmat şi astă dată repede 25 una după alta.
O	greutate însă.
       Borbala, care petrecuse ziua toată în viuă nerăbdare, grăbise cu cina tocmai pentru ca să dea cît mai curînd fuga-n sat, ca să spună ce ştia şi să mai afle cîte ceva. 30 Ea se şi dusese.
Cum să lase casa aşa singură?
       Casele lui Corbei, omul chibzuit, aveau două întrări, una-n faţă, cealaltă spre bucătărie: după ce se-ncuiau cele două uşi, stăpînul rămînea singur, căci slugile 35 toate dormeau dincolo de bucătărie.
Ele încuiară pe dinlăuntru uşa din dos, apoi ieşiră prin faţă şi, încuind şi aici, luară cheia cu ele.
Abia întrate-n pădure, Lucia se opri înviorată.
       — Uite fragi!... ce frumuseţe de fragi! strigă ea 40 şi se plecă să culeagă.
537

  Era tocmai timpul fragilor, şi pretutindeni, şi ici, şi colo, şi mai departe se iveau fragii, în adevăr mare frumuseţă, şi mulţi, şi mari, şi bine copţi, cum numai în pădurile de stejar se pot găsi, să tot iai pe ales.
5	—Ah!... ce aromă! ... ce dulceaţă!... strigă doamna
Fireanu culegînd şi ea. 0 adevărată bogăţie. Uite, şi ici, şi colo! Să nu mai sfîrşeşti. Păcat că e cam tîrziu!
  — O să venim mîne! întîmpină Lucia veselă.
  Aşa, culegînd mereu, ele se depărtară apoi şi întrară
1 o pe nesimţite tot mai adînc în pădure, şi e lucru neplăcut să te pomeneşti aşa deodată pe-ntunerec în pădurea deasă.
  — Bine, dragă—grăi mătuşa cam îngrijată — ştii că eu nu-mi mai pot da seamă pe unde am întrat?
15	—Nici eu, zise Lucia, încă mai îngrijată.
  Mare nu era primejdia, căci n-aveau, la urma urmelor, decît s-o ieie la vale, ca să iasă fie la Căsoaie, fie-n sat, dar spaima e spaimă şi ele umblară cîtva timp zăpăcite. Nu doară că i-ar fi fost frică doamnei Fireanu, nu, ea 20 fricoasă nu era, dar se gîndea că nu e singură, ci cu Lucia, care era slabă la fire, şi-şi aducea aminte de vorbele grăite de preuteasa. De! să nu fi fost în ceas rău! în pădure tot n-ar fi voit să petreacă noaptea.
         îi era deci viuă bucuria cînd au ieşit, în sfîrşit, la 25 marginea pădurii, dar n-a ţinut mult bucuria ei.
  Nu se poate ceva mai posomorit decît Căsoaia văzută aşa prin amurg de la marginea pădurii, jos, în fundul văii, oarecum neapropiată. Mai era apoi şi departe, încît s-a-ntunecat de tot pînă ce au sosit la ea.
30	Nici atît nu era însă destul.
  Abia acum îşi deteră seamă că la toate s-au gîndit, dar nu-şi aduceau aminte să fi văzut undeva vreo lampă ori vreo luminare.
         Era învederat că feciorul luase lămpile să le curăţe 35 şi nu le adusese napoi. Borbala nu se întorsese încă, iar vizitiul şi rîndaşul nu ştiau nimic.
  — Bine, dar fără de lampă nu putem să intrăm, nu putem să stăm, grăi doamna Fireanu şi, fără multă discuţiune, luă de la rîndaş lampa de perete şi o cutie
40 de chibrituri şi descuie ca să între.
538

Grozav îi părea de urîtă casa luminată sărăcăcios de lampa cea proastă.
— întră, Lucio, mergi înainte, grăi dînsa codindu-se.
Lucia se uită cam mirată la ea.
5 Nu poate să-şi deie seamă ce-o fi avînd mătuşa ei de-i dă ei întâietatea.
întrate amîndouă, trebuiau să-ncuie uşa.
Doamna Fireanu suspină o dată din greu.
        Ce-ar fi fost adecă dacă n-ar fi încuiat uşa şi i-ar 10 fi spus rîndaşului să doarmă peste noapte în tinda de la întrare ?
Nu! o femeie inimoasă nu putea să se deie astfel de gol: ea încuie.
        — Şi dacă în lipsa noastră ar fi întrat cineva în casă 15 şi-ar sta ascuns în vreun colţ? grăi dînsa după ce so-
siră-n bibliotecă.
Lucia începu să rîdă.
— Peste putinţă! zise ea. Uşile erau încuiate, iar ferestrele au zăbrele.
20 Era învederat că fata are dreptate; doamna Fireanu însă tot ar fi vrut să facă o reviziune în toată casa, căci mai bine e mai bine. Nu, însă, ea nu putea să se deie de gol.
        Peste zi şi seara fusese senin şi linişte, în vreme ce 25 ele se dezbrăcau se porni vîntul, care ici şuiera, colo vuia izbind în coşuri ori în burlane.
„Poftim! acum şi asta!" îşi zise mătuşa.
O	bufniţă începu să ţipe deasupra turnului, lucru firesc la o casă aşezată la marginea pădurii.
30 „Urîtă noapte o să am eu! îşi zise mătuşa uitîndu-se cu milă la biata ei de nepoată. A, cît pentru mine, îşi zicea, eu sunt plămădită din aluat vîrtos, dar ea, sărmana, ce-o să pată ea la noapte!"
        Lucia însă, obosită şi de drum, şi de munca zilei, 35 una-două-trei, a şi adormit, fără ca să mai zică „noapte bună!"
— Ce-i?... Tu dormi, Lucio? întrebă mătuşa, cam speriată.
Nici un răspuns.
40 „Ce ţi-e neştiinţa şi nevinovăţia! îşi zise mătuşa. Fericită natură! Doarme parc-ar fi acasă."
539

Nu e lucru plăctlt să stai trează în vreme ce alţii dorm, iar afară şuieră vîntul şi ţipă bufniţele; dar tot e bine să ştii că [nu] eşti singur, şi doamna Fireanu odată cu capul n-ar fi stins lampa.
5 Obosită şi ea, îşi închidea ochii ca să adoarmă, dar somnul nu-i venea şi ea-şi deschidea mereu ochii şi-i îndrepta spre Lucia, ca să se încredinţeze dacă mai e ori nu acolo, pe canapea, unde o ştia.
Deodată — sfîntă Maică Preacurată! — lampa, în
1 o	care feciorul nu turnase nainte de plecare petroleu, începe
să deie muc şi să afume şi în cele din urmă se stînge, lăsîndu-le toate în o beznă nepătrunsă de ochiul omenesc.
        Nu mai putea acum s-o vadă pe Lucia şi-şi încorda 15 auzul ca să-i asculte răsuflarea. Mai auzea însă prin întunerec şi altăceva.
Un pocnet în uşa despre întrare, altul spre iatacul lui Corbei, iar altul spre terasă.
        Nu mai încăpea îndoială că scîndurile, nefiind bine 20 uscate, crăpau, dar ea tresărea la fiecare pocnet şi-şi ridica capul, ca să asculte cu inima încleştată şi cu răsuflarea oprită.
Umbla parcă cineva la cărţile din bibliotecă.
        Doamna Fireanu se ridică repede şi rămase cîtva timp 25 răzîmată pe cot.
„Vreun şoarece!" zise şi iar se culcă.
Dincolo, în cdăile goale, umbla parcă ceva, cineva.
Ea întinse repede mîna, luă cutia cu chibrituri şi aprinse un chibrit.
3 0	— Lucio — strigă cu glasul înăbuşit — Lucio!
Lucia, nenorocita de ea, durmea buştean, şi e lucru de neiertat să dormi cînd binefăcătorii tăi se zbat în culcuş.
Tot nu putea însă să se deie de gol deşteptînd-o.
        îndată însă ce chibritul se stinse, iar începu să audă 35 zgomot din toate părţile.
„Şi ce-ar putea să fie ?! îşi zise femeia inimoasă. E vîntul care hîţină ferestrile şi uşile, e golul care răsună, sunt şoareci şi gînganii, sunt închipuirile mele proaste."
        îi părea, cu toate aceste, rău că n-a luat tămîie şi 40 agheasmă, cel puţin o luminare de ceară, că nu l-a
540

pus pe rîndaş în tindă, că n-a făcut, cum voia, o revizuire în casa întreagă.
„N-o să pot adormi toată noaptea! Trebuie să mă încredinţez!" îşi zise ea şi se sculă.	'
5	Aprinzînd apoi un chibrit, aşa, în cămaşă, desculţă,
       cu părul despletit, începu să examineze toate colţurile, mai întîi în bibliotecă, apoi în tindă, prin ganguri, pe sub scări, în iatacul lui Corbei, aprinzînd mereu chibrituri şi zicîndu-şi mereu: „Nu-i, nu e, nu-i nimic!" 10	Nu mai avea decît patru chibrituri cînd a sosit la
cdăile goale, iar fără de chibrituri nu putea să rămîie.
       Ea aprinse unul şi trecu cu el prin prima odaie, şi prin a doua, dar apoi se întoarse repede, aprinzînd al doilea chibrit. Grozav ar fi fost să rămîie chiar aici fără 15 de chibrituri.
„Dacă m-ar vedea cineva — îşi zise ea — ar zice că sunt smintită ori lunatică."
       Nu putea nimeni s-o vadă; îi era cu toate aceste ruşine cum se ştia şi, întoarsă la culcuşul ei, se acoperi 20 bine cu plapoma preutesei.
Afară cocoşii începură să cînte, şi o nespusă bucurie cuprinse sufletul doamnei Fireanu. Acum nu se mai temea de nimic, căci e lucru ştiut că alungă cîntecul cocoşilor toate duhurile rele.
25 Nenorocitele ei de gînduri n-o lăsau însă nici acum să doarmă.
Hotărît că călcase rău cînd a plecat de acasă.
       Lasă că s-a nimerit să vie tocmai cînd s-au petrecut lucrurile la Plopiş, ca să-l găsească pe Corbei supărat 30	şi-n clipa plecării lui de acasă, dar a mai dus-o păcatele
ei şi pe la preuteasa, şi prin pădure, unde a trecut prin o spaimă pe care n-o s-o uite, apoi nenorocita asta de casă!
       O vedea-n toate amănuntele ei şi ştia că nu e nimic, nimic. Odăile goale însă?! Erau trei? erau patru ori 35	mai multe? Nu mai putea să-şi deie seamă. Tot ar fi
trebuit să le vadă...
Acolo tot mai putea să fie ceva.
       Ea se ridică iar, luă lampa şi-o clătări. Mai era încă petroleu într-însa; dar fitilul, fiind prea scurt, nu 40	putea să tragă.
541

Dac-o clătărea bine, tot mai putea să ardă. Ce-ar fi fost dac-o aprindea şi se ducea?!
Ba nu!... ba da!... şi iar nu, şi iar da.
       Parc-o apasă somnul, şi ea, femeie inimoasă, nu mai 5 avea destulă virtute ca să se ridice.
„Spurcate fiinţe, bărbaţii! îşi zise. E-n stare omul acela să-şi petreacă aşa singur viaţa în casa aceasta numai ca să-şi adune avere!"
       Se iviră primele semne ale somnului ce se lasă încetul io	cu încetul peste fiinţa obosită: vedea parcă în faţa
ei pădurea prin care rătăcise, apoi o babă bătrînă, gîrbovă, ştirbă şi zbîrcită, şi cu gîndul că mai are un chibrit şi că tot mai poate să ardă lampa, ea aţipi.
       De sine însuşi nu scapă însă omul nici în somn, şi 15	deodată se pomi în odăile deşerte o gălăgie parcă roţi
peste roţi se-nvîrteau acolo.
Ea luă lampa şi-o aprinse, apoi porni cu hotărîre bărbătească înainte.
       Aş! Nu erau odăile nici trei, nici patru, ci multe, un 20 şir lung, de tot lung, şi te coborai pe trepte dintr-una-n alta, tot mai jos şi mai jos, mai în adînc şi mai în adînc, iar în fund?!... ea rămase-ncremenită.
       Aici erau maşinile şi tiparele pentru bani, care stăteau grămezi prin colţuri — şi aur, şi argint, şi teancuri- 25	teancuri hîrtiile.
„Aaa!" exclamă ea şi, stăpînită de un singur gînd, aşeză lampa jos şi se plecă spre grămada de galbeni ca să ieie cu pumnii şi să-ncarce cît poate să ducă.
Da! să-ncarce şi să ducă, dar cum şi-n ce?
30	E urît simţămîntul care te cuprinde cînd visezi că
vrei să strigi şi nu-ţi răsună glasul, vrei să fugi şi nu te duc picioarele ori bei şi nu-ţi stîmperi setea: acelaşi simţămînt o chinuia pe dînsa cînd tot lua şi i se străcura aurul ca argintul-viu printre degete.
35	Deodată — spaima spaimelor! — se ivi în faţa ei un
bătrîn mititel, cu barba lungă şi albă şi cu o chelepuşă roşie-n cap.
542

„Bine, doamnă—îi zise ■— dar d-ta de unde ai răsărit ?. de ce treburi te-ai apucat?... unde te trezeşti?... Nu ţi-e ruşine de ceea ce faci ?!"
       Dacă-i era ruşine ?! Prăpădită era, în pămînt îi 5	venea să între, dar — groază mare! — luîndu-o la fugă,
ea răsturnă lampa şi, vărsînd petrolul, se pomeni cuprinsă din toate părţile de flăcări.
       Nici cu atît nu s-a sfîrşit încă. Se porniră ţipetele şi vaitele şi începură să alerge din toate părţile oameni 10	ca să stîngă focul, iară dînsa fugea printre dînşii aşa-n
cămaşă, cu capul gol şi desculţă, căuta mereu ascunzătoare şi nu găsea.
       Degeaba i-ar fi zis cineva: „Cocoană, nu fi proastă, nu-ţi face inimă rea, că visezi numai!", căci ea nu putea 15	să-l creadă şi le simţea toate ca în aievea, ba chiar mai
şi mai. Abia dimineaţa, cînd s-a deşteptat, a răsuflat
o	dată uşurată, şi-a făcut cruce şi-a zis: „Ferească Dumnezeu pe tot creştinul să nu plece noaptea la drum fără tămîie şi să nu doarmă în casă nesfinţită".
20 Era soare şi bine şi frumos, iar Lucia se sculase demult şi aştepta să se scoale şi mătuşa ei, ca să-i deie voie să se ducă, cum fusese vorba, după fragi.
       „Bine că nu mai vede şi ea!" grăi doamna Fireanu examinîndu-şi cearceaful, care era mototolit mai rău 25	de cum	fusese al lui Corbei, şi	leorcă, de tot leorcă.
De! se	zbuciumase rău femeia	şi o trecuseră mii de
năduşeli.
— Du-te, fata mea, du-te şi adună cît de multe, îi zise apoi Luciei.
30 „Iară	eu — urmă în gîndul ei	— mă duc chiar acum
să caut	popă şi să-l aduc să-mi	facă sfeştanie. în casa
nesfinţită nu mai dorm cîte zile mai am!"
Nu erau însă prin apropiere decît popi neuniţi.
       „Ei şi?! grăi dînsa. Tot popă e! Darul e dar şi sfin- 35 ţenia tot sfinţenie e la uniţi ca şi la neuniţi. Aceeaşi e şi sfeştania, şi tămîia, şi apa sfinţită."
Aşa era, dar pînă la prînz ştia tot satul, iar pînă seara s-a dus şi la Blaj vestea că Corbei a trecut la neuniţi şi-a chemat popă şizmatic să-i sfinţească casa.
543

III
ALTĂ LUME
   Dac-ar fi fost om mai de viaţă, Corbei le-ar fi luat toate din partea lor hazlie, căci era oarecare haz şi-n cele ce 5 făcuse, şi-n cele ce păţise; el însă le lua toate din partea lor serioasă şi era foarte mîhnit mai ales de cele petrecute la judecătorie şi de concesiunea pe care fusese nevoit a i-o face lui Tihamer.
         Nu se-ndoia că el are să descurce lucrurile, dar îi 10 era nesuferit gîndul că numai cu ajutorul unui asemenea om se pot descurca.
   „Nu e, nu-i de trăit aici! îşi zicea mereu. De ce să mă canonesc însumi pe mine cînd nu am nevoie s-o fac aceasta?".
15 Vizitiul care venise să-l ieie îi spuse că acasă toate sunt bine, că-n timpul celor cinci zile, cît a lipsit de acasă, secerişul s-a mîntuit şi secerătorii au şi plecat şi că doamna şi domnişoara tot îl aşteaptă şi sunt bine şi voioase, c-au întors casa cu fundul în sus şi umblă 20 mereu după fragi prin pădure.
   Corbei suspină o dată din greu.
         în curînd se uşură însă, căci, vorbăreţ cum era, vizitiul îi mai spuse că-n sat merge vorba că tot Andrei al lui Ciobanu are să fie popă-n sat şi că el a şi plecat 25 chiar în ziua aceea la Blaj.
   Corbei nu putea să-şi deie seamă cum au venit aşa decdată lucrurile, dar răsuflă uşurat parcă i-ar fi căzut de pe pept o peatră de moară.
         „Biata fată! îşi zise el. Ei, o să-i găsim vreo mîn- 30 găiere!"
Despre popa cel şizmatic nu i-a spus vizitiul nimic fiindcă nu ştia nimic. Chiar şi dacă i-ar fi spus însă, nu l-ar fi putut scoate din ale lui. Ar fi rîs de doamna Fireanu cum îi venea să rîdă de cîte ori îşi aducea 35 aminte de îndărătnicia cu care întrase în casa lui.
   „'Avea Huţanu dreptate, îşi zicea. Prăpăstioasă femeie! O să am şi eu de furcă cu ea."
   A şi avut.

Cele două femei îl aşteptau la capul scării şi se bucurau, dar în adevăr se bucurau cînd l-au văzut, în sfîrşit, întrînd pe poartă.
       Asta era ceva ce el nu mai văzuse, şi casa i se părea 5	cu totul alta,	mai luminoasă şi mai plină de viaţă.
Lucia, fată	tinără şi îndatoritoare, se aruncă din	trei
sărituri la scara trăsurii, ca să-i fie de ajutor şi să ieie pachetele ce va fi avînd.
       El îi întinse mîna, iară dînsa, fată deprinsă cu buna- io	cuviinţă, i-o	sărută, ceea ce îi şedea bine.
El se uită	cam strîmtorat la ea, apoi — ce să-i	faci
unei fete tinere care-ţi sărută mîna? —el îi luă capul cu amîndouă mînile şi-o sărută pe obrazul fraged şi rumen.
15 Doamna Fireanu era foarte mulţumită şi ar fi voit s-o sărute şi ea pe Lucia; Borbala însă înţelegea o mulţime de lucruri şi se cam strîmba.
— Vi se va fi urît aşteptînd, grăi dînsul întinzînd mîna doamnei Fireanu.
20	—Dar deloc, răspunse ea. Am petrecut foarte bine,
foarte bine, repeta înghiţind un nod. Singurul lucru care ne-a mai tulburat a fost gîndul că veţi fi avînd multe supărări pe la Bălgrad.
— Supărările vin şi trec, ca să vie şi iar să treacă
25	altele, grăi dînsul şi întră.
Abia făcu însă cîţiva paşi, şi se opri, ca să se uite împrejurul său. îi era parcă nu întră în casa lui.
Deschizînd uşa bibliotecei, unde-şi petrecea partea mare a vieţei, el iar se opri.
30	—Dar — zise cam muiat—d-voastră aţi făcut aici
adevărate minuni.
— Fiindcă n-aveam altă treabă, grăi Lucia şi alergă să-i deschidă uşa de la iatac şi cea de la salon.
       Pretutindeni o curăţenie şi-o rînduială plăcută şi un 35	aer proaspăt, încît îi era parcă greu să umble şi să respire.
Mirosea parcă nu numai a curăţenie, ci chiar şi a tămîie.
       El nici în copilăria, nici în tinereţele lui nu prea avusese a face cu femei şi nu ştia cum să se poarte cu ele. Ar fi voit să zică deci ceva, dar nu ştia cum să-şi po- 40	trivească vorbele şi n-a zis nimic. Se oglindea însă
în faţa lui mulţumirea pe care n-o dedea în vorbe pe
545

faţă, şi Lucia, deşi sfiicioasă, i se uită cu oarecare îndrăzneală în ochi.
— Temîndu-mă — îi zise — ca nu cumva să strîc rînduiala ce vi-aţi făcut, am lăsat hîrtii, gazete şi
5 cărţi cum le-am găsit; dacă-mi daţi însă voie, am să strîng.
— Aş! răspunse el zîmbind. Nici o rînduială nu mi-am făcut: le-am aruncat toate aşa, cum s-a nimerit.
       — Nu tocmai, întîmpină ea zîmbind. Unele dintre 10 cărţi erau deschise şi se vedea că aţi citit în ele şi le-aţi
pus aşa deschise una peste alta, ca să urmaţi înainte. El se uită cu oarecare mirare la dînsa.
Făcuse în adevăr o comparaţiune între Darwin, Haeckel şi Schopenhauer, şi mirarea lui era că o fată 15 tinără ca dînsa a putut să-şi deie seamă despre aceasta. Deodată el tresări şi ochii lui se-ndreptară spre masă, unde lăsase gazetele cu notiţa atît de supărătoare pentru dînsul. Ele se aflau tot unde le lăsase, împăturate frumos şi aşezate una peste alta, dar tot acolo. Nu 20 cumva femeile aceste au scotocit prin ele?!
Deşi zisese că puţin îi pasă, îi era nesuferit gîndul că ele ar fi putut să citească notiţa. Dar ce putea să facă ? Cum să se încredinţeze?
       — Dar — zise el tulburat — aşa este! în adevăr 25 dinadins le-am pus una peste alta. Aşa suntem noi,
bărbaţii — urmă apoi întorcîndu-se spre doamna Fireanu — le aruncăm, dacă nu e cine să ne ţie de scurt, toate claie peste grămadă.
       — Nu, domnule—întîmpină aceasta — dar slugile 30 îşi fac de cap cînd nu-i stăpînă la casă.
— Aşa se vede! răspunse el şi trecu în iatac, ca să-şi schimbe hainele.
Doamna Fireanu era foarte mulţămită.
       — I-o spusei verde-n faţă, grăi dînsa. Cum se poate 35 ca un om ca dînsul să trăiască pînă la vîrstă asta aşa
singur ca şi cucul?! O, am să-i mai spun multe.
— Dar de ce, mătuşă? zise Lucia. Nu e oare destul de mîhnit? N-a avut destule supărări? Cine ştie ce va mai fi păţit pe la Bălgrad!
40 Erau asupra prînzului, şi Corbei ţinea să scape cît mai curînd de grija aceasta şi să se ducă apoi să vadă
546

ce mai e pe la Plopiş. Ele grăbiră deci să pună masa, căci ţineau ca el să simtă că şi la masă merg lucrurile cu totul altfel cînd e femeie la casă.
A şi simţit-o.
5 Altă lume, altă viaţă.
Gătise, ce-i drept, tot Borbala şi astă dată, dar după îndrumările primite de la doamna Fireanu, care hotă- TÎse lista de bucate; servea tot feciorul, dar la dreapta stăpînului şedea doamna Fireanu, care alegea bucăţelele
l o mai bune şi i le punea în farfurie, dîndu-i şi cuvenitele explicaţiuni, iar la stînga lui şedea Lucia, care-i schimba farfuriile şi tacîmul şi-i tuma-n păhar.
Ochiuri pe spănac.
       — Mîncare uşoară şi în acelaşi timp hrănitoare, 15 se porni doamna Fireanu. Ştiu că obicinuiţi în fiecare
zi supă şi rasol cu sos. Aşa e rînduiala veche a meselor. Supa însă nu numai că nu e hrănitoare, dar mai şi îngreuie mistuirea, diluînd sucurile gastrice, rasolul e seu, iar sosurile sunt o sarcină pentru stomah.
20	—Dar sărurile care trec din carne-n supă sunt
folositoare, întîmpină Corbei. Organismul are nevoie de ele.
— Nu se digeră, nu întră în circulaţiune, răspunse ea. Sunt un simplu aperitiv bun pentru copii şi pentru
25 oamenii bătrîni. D-voastră, care nu sunteţi încă bătrîn şi umblaţi toată ziua, nu aveţi nevoie de aperitive. V-ar face, ce-i drept, să mîncaţi cu mai multă poftă, dar tocmai de aceea prea mult, ceea ce nu e bine.
       Corbei se dete învins. Dînsa avea multă dreptate: 30 el nu era bătrîn, n-avea nevoie de aperitive, şi spanacul era atît de bun, încît ar fi fost în stare să mai ieie o dată din el.
Uitîndu-i-se-n ochi, Lucia îi înţelese gîndul.
— Poate mai doriţi, zise ea, prezentîndu-i blidul.
35	—Lucio! o mustră doamna Fireanu. Nu fi prea
stăruitoare. Domnul Corbei se află acasă la sine. Mai avem — urmă ea — peşte cu sos de maioneză, costiţe de berbec, plăcintă cu mere făcută de Lucia şi fragi culese de noi în pădure. Vă recomand mai ales costi-
4 0 ţele. S-a nimerit o bucată de tot frumoasă.
Servitorul aduse peştele.
547

— Mreană de Murăş — urmă ea — carne macră, cu deosebire gustoasă şi de tot uşoară, bună chiar şi pentru reconvalescenţi. Are, ce-i drept, multe oase, dar puteţi să luaţi fără de grije, căci oasele au fost curăţite. Luaţi,
5	vă rog, şi maioneză.
—• Ziserăţi însă că sosurile sunt o sarcină, întîmpină el zîmbind.
— Fără îndoială — răspunse ea — dar d-voastră sunteţi om sănătos, şi omul sănătos mănîncă nu numai
10	ca să se hrănească, ci şi pentru ca să-şi ţie stomahul
în continuă activitate, şi sosul acesta răsplăteşte osteneala. Lucie, toarnă vin ... După peşte e bine să se beie un păhar de vin.
       Corbei iar se dete învins. Dînsa avea multă dreptate: 15 el era om sănătos şi putea să mănînce ceva mai mult din sosul acesta, care era foarte bun.
       Iară doamna Fireanu spunea şi mereu spunea, parcă le-nvăţase pe de rost; îi umbla gura ca o morişcă, de te mirai de unde le mai scoate; nu mai obosea glasul 20	ei cam piţigăiat şi scos din cînd în cînd cam pe nas.
       Nu obosea însă nici domnul Corbei ascultînd-o, ba adeseori se mira de unde le ştie toate. Stînd aşa ca un copil neajutorat între două dădăci, care-şi dedeau silinţă să-i facă viaţa plăcută, el se simţea din ce în 25	ce mai puţin strîmtorat, din ce în ce mai bine, tocmai
de aceea însă tot mai mult îl supăra gîndul că ele au cetit notiţa din gazete. Era peste putinţă să nu-şi deie silinţa de a le încredinţa că sunt minciuni neruşinate toate.
30	—Aţi aflat fără-ndoială despre cele petrecute aici,
zise dînsul. S-a vorbit, pare-mi-se, şi prin gazete.
— M-aş mira, întîmpină doamna Fireanu. Am aflat unele de la săteni, dar prin foi n-am cetit nimic.
Lucia-şi plecă ochii.
3 5	—Şi chiar dac-ar fi — zise ea cu jumătate de gură
— prin gazete numai născociri se spun.
Corbei se uită lung la fată. Nu se mai îndoia că dînsa a cetit şi că nu i-a spus nimic mătuşei sale. Era, aşa i se părea lui, în această discreţiune atîta gingăşie 40 femeiască, încît el ar fi voit s-o poată săruta pe frunte.
548

— Da, domnişoară — grăi dînsul mişcat — numai născociri, numai minciuni. Ţi se opreşte minte-n loc cînd vezi cît de departe poate să ajungă mişelia omenească. Eu — urmă el amărît — nu supăr pe nimeni,
5	ba le fac, cînd pot, multora bine, şi totuşi cîte nu sunt
oamenii în stare să vorbească!
Lucia nu răspunse nimic, dar ochii ei se umeziră. Doamna Fireanu nu-nţelegea nimic şi nici c-ar fi crezut că poate Lucia să ştie ceva ce nu-i spune şi ei. io —Vă înşelaţi, domnule Corbei, grăi dînsa sfătoasă. Sunt foarte mulţi oamenii pe care îi supăraţi. Daca eşti om cumsecade, superi pe toţi netrebnicii; daca eşti deştept, superi pe toţi proştii; dacă ştii carte* superi pe toţi neştiutorii; dacă ai nume, superi pe toţi 15	cei nebăgaţi în seamă; dacă aduni avere, superi pe
toţi neajutoraţii; sunt mulţi cei ce ar voi să nu vă puteţi bucura în linişte de aceea ce aveţi.
— Dar de ce să vă mîhniţi? adăugă Lucia. Nu sunt ei vrednici să le daţi mulţumirea de a vă fi amărît
20	viaţa.
Corbei se uita cînd la femeia care vorbea atît de cuminte, cînd la fata care lua parte la durerile lui.
— Nu e — zise el răspunzîndu-i fetei — atît de mare mîhnirea mea ca să poată fi ei mulţumiţi cu ea. întor-
25	cîndu-se apoi spre doamna Fireanu: Aşa e, zise. Trebuie
să fii într-un fel oarecare nenorocit pentru ca lumea să te socotească vrednic de bunăvoinţa ei.
       Dar el grăbea. Deşi ar fi dorit să mai steie de vorbă, ca să cunoască mai de aproape pe Lucia, care îi plăcea, 30	şi pe doamna Fireanu, care nu-i părea atît de prăpăs-
tioasă cum i-o înfăţişase Huţanu, trebuia să plece la Plopiş, unde de atîta timp nu mai fusese.
       Grăbea însă şi doamna Fireanu. Ea nu în zadar venise, nu în zadar aşteptase, nu în zadar ostenise 35	ca să şi-l facă binevoitor. A tot aşteptat ca el să întrebe
de ce au venit ele, ori să aducă altfel vorba la rugămintea ce-i făcuse Huţanu. Văzînd însă că el se da la o parte* ea profită de vorbele rostite de dînsul.
— Fără îndoială — grăi dînsa — nenorocirea îl face
40	pe om vrednic de bunăvoinţa semenilor săi, şi nu este
549

nenorocire mai mare decît să fii fată şi orfană atît de tată, cît şi de mamă, fiinţă rămasă fără de rost în lume.
Corbei rămase zăpăcit.
„Unde dai — îşi zise el — şi unde crapă!"
5	O-nţelegea şi-i dedea dreptate, multă dreptate.
       El era om care putea să zică şi da şi ba, cîtă vreme nu zisese nici da, nici ba; n-ar fi putut însă nimeni să-şi aducă aminte ca el să-şi fi schimbat vreodată vorba. Astă dată însă ar fi fost în stare să-şi schimbe 10 gîndul dacă nu era prea tîrziu.
— Mi s-a spus, doamnă — grăi dînsul cu viuă părere de rău — că lucrul e hotărît: parohia i-a fost dată tinerului Cioban, care e din sat şi are legături cu popo-
r renii.
15	—Minciună! strigă doamna Fireanu. Nu se poate!
E peste putinţă! Chiar şi dac-ar fi, e destul să voiţi d-voastră pentru ca să nu mai fie.
Corbei o credea şi el aceasta.
       Orişicîtă silinţă şi-ar fi dat Huţanu să-l încredinţeze 20	că nu de la Blaj a fost trimis, el nu se-ndoia că mări
tişul Luciei a fost pus la cale anume spre a-1 pune-n strîmto[ra]are şi că, da, ar fi destul ca el să stăruie pentru ca să i se facă pe voie. Mai putea însă el să stăruie ?!
— Vă înşălaţi, doamnă, grăi dînsul. Nu mă îndoiesc
25	că amicul meu Huţanu vi-a spus că eu i-am declarat
că nu pot să fac ceea ce el a cerut de la mine.
— Puteţi, domnule — îl întrerupe ea — şi fiindcă puteţi, şi trebuie să faceţi...
       Lucia, care-şi cunoştea mătuşa şi simţea ce are să 30	vie, nu mai putea să aziste la convorbirea lor şi se
retrase încetul cu încetul spre ieşire, ca să se depărteze oarecum pe nesimţite.
El făcu un pas spre ea şi-o apucă de mînă, parcă
i- ar fi fost frică să rămîie singur.
35	—	Nu,	domnişoară, stărui el; te rog să rămîi şi să-mi
dai ajutor, căci ai şi d-ta cuvînt în afacerea aceasta,
— Eu — grăi fata turburată — m-aş simţi foarte nenorocită dac-aş ştii că vă fac vreo supărare.
— Nici una, o-ncredinţă el. Bar —urmă întorcîn-
40	du-se spre doamna Fireanu — pot ori nu, am zis că
nu pot, şi se vede că Huţanu a spus-o aceasta la Blaj.
550

Cum aş mai putea eu să-mi mai schimb vorba? ... cum aş putea să-l fac de ruşine ...
— Nu! strigă mătuşa. El n-a spus-o, n-a putut s-o spună 1 îndată ce am luat înţelegerea ca să venim noi
5	aici, el nu mai putea nici să creadă, nici să spună că
hotărîrea d-voastră e luată.
— Eu cred c-a spus-o — întîmpină el zîmbind — dacă e adevărat că parohia i s-a dat tinărului Ciobanu.
— Şi chiar dac-ar fi aşa — grăi dînsa —sunt împă-
10	raţi care-şi schimbă vorba, şi lucrul acesta li se iartă
dacă prin aceasta săvîrşesc o faptă bună. Nu perdeţi nimic dacă spuneţi că una aţi zis atunci şi alta ziceţi acum, după ce cunoaşteţi bine împrejurările.
       Cuprins de simţemîntul că cu dînsa nu ■ poate s-o 15	scoată la capăt, Corbei iar se dete învins.
— Nu zic ba, doamnă, grăi dînsul. Precum vedeţi, însă, eram să plec şi trebuie să plec, căci am lipsit cinci zile de acasă. Mai sunt şi alte multe griji care nu mă lasă să mă gîndesc cu tot dinadinsul la aceasta.
20	Vă rog dar să-mi lăsaţi răgaz ca să iau informaţiuni,
să aflu care e adevărul şi să mă hotăresc în toată liniştea.
„Aşa! — îşi zise doamna Fireanu — pe mine nu mă prosteşti amînîndu-mă de azi pe mîne."
25	Acum trebuiau să se hotărască lucrurile, acum,
după ce-1 prelucrase şi-l vedea muiat. Avea ea armele ei, şi plîngeri, şi suspinuri, şi lacrămi, şi scrisori păstrate cu multă sfinţenie.
— Şi noi lipsim de cinci zile de-acasă, întîmpină ea,
30	şi-i făcu Luciei semn să se depărteze, căci în faţa ei
nu putea să se folosească de armele ei.
Lucia văzu semnul şi-l înţelese, dar rămase ca parul înfipt în pămînt: nu putea dînsa să se depărteze după ce el îi zisese să rămîie.
35	Doamna Fireanu se uită o dată la ea parc-ar fi voit
s-o strivească cu privirea şi să-i zică: „Las’, că rămînem noi şi singure!"
— O zi mai mult ori mai puţin e puţin lucru dacă domnul Corbei îl cere, mătuşă, grăi fata, tremurînd
551

de frica. Dacă ne dă d-sa voie, îl însoţim, ca să vedem gospodăria.
  Se înţelege că le dădea voie.
  Ar fi ţinut, ce-i drept, ca mătuşa să facă nazuri, ca s-o ieie cu dînsul numai pe Lucia, cu care dorea să vorbească între patru ochi mai nainte de a fi intrat iar în vorbă cu mătuşa ei.
  — Mi-aţi face o mare plăcere, zise el cu toate aceste, adresîndu-se îndeosebi doamnei Fireanu.
  — Sunteţi prea binevoitor, îi răspunse aceasta înghiţind trei noduri unul după altul.
  N-ar fi lăsat-o pe Lucia odată cu capul singură cu dînsul.
  Nu! N-ar fi crezut că ea, aşa cum se ştia însăşi pe sine, poate să pată asemenea ruşine, nici că poate o fată crescută de dînsa să fie atît de îndrăzneaţă, atît de neruşinată.
  Avea însă şi dînsa armele ei.
IV
o JERTFĂ
  „Uite!" îşi ziceau, alergînd la portiţă, femeile din sat cînd l-au văzut pe Corbei însoţit de două dintr-ale lor.
  Li se părea cu totul alt om, şi nu-i şedea deloc rău.
  Cu totul alţii i se păreau şi lui sătenii, cu feţele mai deschise, mai bucuroşi, parcă, de a-1 vedea. îi era, parcă, de cînd se ştie pe lume cerul a fost nourat şi acum începea deodată să se lumineze, şi s-ar fi şi luminat dacă n-ar fi trebuit să simtă în fiecare clipă că doamna Fireanu e rău cătrănită, iară Lucia, ştiind ce-o aşteaptă, caută adăpost la el, ca să nu rămîie nici măcar o clipă singură cu mătuşa ei. El se uita din cînd în cînd în ochii ei ca şi cînd ar fi voit să-i zică: „Nu te teme, că n-am să te las/'
  înţelegea acum de ce îi spusese Huţanu că e femeie prăpăstioasă mătuşa Luciei, îşi dedea seama cît trebuie

să fi suferit fata de la dînsa, se temea şi el de gura ei şi era din ce în ce mai mult stăpînit de simţămîntul că tot n-o să-i rămîie în cele din urmă decît să-i facă pe voie.
5 Numai aşa putea s-o scape pe Lucia. Chiar şi acum îşi dedea deci silinţa s-o îmbuneze pe doamna Fireanu, lucru cam anevoios mai ales pentru un om ca dînsul, care nu ştia să se deie după păr.
Au venit însă lucrurile de l-au ajutat.
10	La Plopiş toate steteau baltă.
Secerişul era, ce-i drept, făcut, dar numai puţini dintre snopi erau căraţi sub şură, căci şase dintre băieţi şi amîndoi vătavii plecaseră încă de ieri la Bălgrad, ca să fie ascultaţi ca martori.
15	Mai fuseseră chemaţi mulţi dintre săteni, mai ales
dintre aceia de la care cumpărase pămînturi ori care îi erau datornici, precum şr cîţiva dintre secerători, iar Cîrcioc dimpreună cu alţi doi fuseseră duşi între baionete.
20	Se vedea cît de colo că abia acum se pornesc lucrurile.
— Bieţii oameni! zise el mîhnit. Acum ar putea să-şi adune şi ei ceva pentru iarnă şi-şi pierd timpul pentru un lucru din care n-o să iasă în cele din urmă nimic.
— Asta e mişelie nemaipomenită! strigă doamna
25 Fireanu. Să steie o lume întreagă în loc pentru că
judecătorii sunt oameni fără judecată.
Lucrurile îi păreau atît de desluşite, încît ea, cum a lăsat-o Dumnezeu, se simţea destoinică a le descurca în cîteva ceasuri.
30	Corbei se simţea ca omul pe care unu-1 apucă de
o pulpană, altul de alta, unu-1 trage la dreapta, altu-1 împinge la stînga, unul îi dă brînci înainte, altul i se pune de-a curmezişa în cale, şi toţi se îndesuie şi fac gură.
35	—Eu ce să fac, doamnă?! grăi dînsul.
— Dac-aş fi eu în locul d-voastră, aş şti ce să fac, răspunse ea stăpînită de o nouă supărare, care înecă pe cea veche.
Unul dintre băieţii duşi la Bălgrad se-ntorse călare
40 şi-i aduse lui Corbei un plic cu biletul.
553

„Toate de la înţelepciunea ta atîmă. Dacă nu poţi chiar azi, vino neapărat mîne-n zori de zi, ca să fii înainte de opt aici.
Văleanu”
5 înţelepciune?! înţelepciunea nu e lucru omenesc. Gîndul bun nu întîmplarea-1 aduce: el îţi vine răză- mîndu-te pe Dumnezeu.
— Poftim! grăi dînsul arătînd biletul. Abia sosii, şi iar să mă duc.
10	„Ce este? De ce mă cheamă?" se-ntreba el, simţin-
       du-se mai singur decît orişicînd şi nemaiştiind încotro să apuce. îşi aducea din zilele copilăriei lui aminte cum sta, cînd s-a dat întîia oară-n căluşei, cuprins de un fel de ameţeală, în vreme ce-mprejurul lui se-nvîrtea 15 lumea cu toate cele dintr-însa.
— Ascultă-mă pe mine, stărui doamna Fireanu. Să nu vă duceţi astăzi. Mă duc eu! Am mijloacele şi apucăturile mele şi vi le pregătesc toate pînă mîne.
Corbei se uită lung la ea.
20	O fi fost, poate, la mijloc şi gîndul că rămîne singur
cu Lucia, destul că el o socotea destoinică de a zăpăci şi pe cel mai proclet judecător, şi-i venea să rîdă cînd şi-l închipuia pe d-l Hausner faţă-n faţă cu dînsa.
       — Cum ai putea însă d-ta să te amesteci în treaba 25 aceasta?! întîmpină el.
— îmi este fie Hoancă, fie Bodălău văr or fiu, răspunse ea. Găsesc eu vreun clenci de care mă acăţ.
— Puteţi însă s-o lăsaţi pe domnişoara singură ?!
       — La asta n-aveţi să vă gîndiţi, răspunse Lucia, 30 care nu se îndoia nici ea că e mătuşa ei în stare să
facă minuni. Ar fi însă greu pentru d-voastră să aşteptaţi, cred c-ar fi mai nimerit să mergeţi împreună, ca să ştiţi ce se face şi să fiţi mîne pregătit.
       Doamna Fireanu ar fi voit s-o sărute. O-ncînta 35 gîndul, c-o să fie tot drumul singură cu el.
„Acum e timpul să-i arăt cine sunt eu — îşi zicea
— să-l prelucrez şi să mă fac stăpînă pe el."
A rămas dar aşa, şi nici că putea să fie altfel: întorşi în grabă la Căsoaie, Corbei şi d-na Fireanu au plecat
554

peste vreo jumătate de ceas, ea inimoasă şi-n voie bună ca totdeauna, iară el strîmtorat că pleacă cu dînsa şi mîhnit că se desparte de Lucia, care-1 însoţise pînă la scara trăsurii, dorindu-i ca toate să-i iasă în
5 bine.
— Uite! îi zise el. Chiar acum, trecînd prin sat, îi dau o depeşă lui Huţanu ca să vie şi el la Bălgrad.
I- o spunea ei aceasta, dar mai mult pentru ca s-o audă doamna Fireanu şi să fie cu atît mai inimoasă.
10 Pe drum apoi ea-1 avea ca legat şi putea să-l întrebe şi iar să-l întrebe despre toate, ca să se dumirească asupra celor petrecute şi să-i spună şi iar să-i spună, ca să-l îndrumeze pe calea cea mai bună.
— Ai pomit-o rău, îi zise ea în cele din urmă. Nicio-
15	dată omul să nu plece de jos în sus, ci de sus în jos.
Eu am să mă duc la preşedintele tribunalului, ba chiar şi la el cu o recomandaţiune de la vreunul dintre cei mai mari decît el, şi să vezi cum o să vorbesc apoi cu d-l Hausner.
20	— Bine — întîmpină Corbei zîmbind — dar cine e
cel ce-o să vă deie recomandaţiunea?
— Să vedem, răspunse ea. Om se leagă de om, şi e destul să cunoşti pe unul pentru ca să te apropii, dacă vrei, de orişicare. Am vreo două-trei cunoştinţe la
25	Bălgrad. Nu sunt, ce-i drept, dintre cei de frunte,
dar adeseori sluga poate să-ţi fie de mai mare ajutor decît stăpînul. Mai ales uşile domnilor mari slugile le deschid.
Sosiţi la Bălgrad, ea se despărţi de Corbei şi se
30	pomi ca prisnelul bine învîrtit, iar Corbei se duse
drept la Văleanu.
— Ce e? întrebă dînsul.
— Rău nu e — îi răspunse advocatul — dar nici bine n-aş putea să zic că este. După cele ce s-au adeverit
35	pînă acum, vinovat e Bodălău, care l-a luat pe Ghiurca
să-l arunce în Murăş, Hoancă, pe care oamenii l-au văzut lovind pe Ghiurca, şi Cîrcioc, care le-a spus peste noapte secerătorilor că au să fie luaţi la goană, şi e tare bănuit că a pus focul.
40	— Asta se poate, tot ce se poate, grăi Corbei.
55&

   — Vorba e însă că Ghiurca e acela care a venit dimineaţa la secerători — urmă Văleanu — şi secerătorii spun că el a voit să-i ieie la goană, i-a ocărît şi
l- a pălmuit pe Hoancă, iar Cîrcioc se descarcă asupra lui şi zice că de el a fost pus la cale.
   — Şi asta se poate, grăi Corbei. Nu e mişelie pe care nu e-n stare s-o facă omul după ce şi-a pierdut o dată ruşinea.
   — Vorba e însă că Ghiurca e omul lor — întîmpină Văleanu — şi cu orice preţ trebuie să fie scos nevinovat.
   — Să-l scoată cît le place, răspunse Corbei. Eu am declarat o dată că nu fac nici o reclamaţiune şi nu ridic nici o pretensiune.
   — Tocmai acesta e lucrul pe care nu trebuia să-l faci, îi zise advocatul. El nu tăgăduieşte c-a voit să-i ieie la goană pe secerători, dar se descarcă asupra ta zicînd că tu l-ai trimis şi faci acum declaraţiunea fiindcă te ştii vinovat.
   Corbei rămase ca trăsnit din senin.
   — Fără îndoială că l-am trimis — zise el*—dar nu ca să-i ieie la goană.
   — El zice că da, răspunse Văleanu. Cînd i-ai învoit pe secerători, erai, aşa zice el, în harţă cu sătenii, în urmă însă, voind să aduci preot în sat pe viitorul soţ al unei fete la care ţii, umblai să te pui bine cu dînşii. Fiindu-ţi însă greu să nu-i primeşti pe secerători după ce i-ai învoit, ai plecat de acasă şi te-ai înţeles cu dînsul să-i alunge. Văzîndu-se astfel înşelaţi, ei s-au răzbunat puindu-ţi foc.
   Corbei iar se simţea ca odinioară, în copilăria lui, cînd se dedea-n căluşei.
   — Care va să zică asta e treaba pe care ţi-a făcut-o Tihamer?! exclamă dînsul.
   — Stai să vezi, grăi advocatul. Dînşii mai pot dovedi că ai cumpărat cambii de ale lui Ghiurca ca să faci presiune asupra lui. Orişicît ai tăgădui tu, probabilitatea formală e contra ta, şi Hoancă şi Bodălău nu scapă*. Dacă însă tu nu tăgăduieşti, nu mai stăruie nici ei, îl dovedesc pe Cîrcioc vinovat de a fi pus focul, Hoancă şi Bodălău scapă şi întregul proces se sfîrşeşte iute.
   Corbei înţelegea de ce e vorba şi dete din cap.

— Niciodată! strigă el. Mişel aş fi dac-aş fi făcut-o, şi încă mai mişel dac-aş zice c-am făcut-o fără ca să o fi făcut!
— Dar în zadar o tăgăduieşti, stărui Văleanu. îţi
5 vor scruta întreaga viaţă pînă în cele mai intime amă
nunte ale ei.
— Să mi-o scruteze — îl întrerupse Corbei — şi va ieşi la iveală că e curată.
       — Te înşeli amarnic, întîmpină advocatul. Ei n-o 10 scrutează ca să afle cum e, ci ca s-o scoată plină de
       mişelii. Fii om cuminte şi nu scăpa din vedere că ai în faţa ta oameni care te socotesc primejdios şi cred că săvîrşesc o faptă bună dacă se folosesc de încurcătura în care te afli ca să te înstrăineze şi de ai tăi, prezentîn- 15	du-te drept un mişel, de care toţi au să se depărteze cu
un fel de oroare. Ia lumea cum e şi crede-mă că vor sta la îndoială chiar şi cei ce te cunosc destul de bine.
— Nu mă-ndoiesc de aceasta, grăi Corbei cu amărăciune. Teafăr n-o să mai pot ieşi	eu din încurcătura
20	aceasta. Aşa ori aşa, lumea tot se va	depărta de mine: tot
       mai bine e însă ca lumea să te creadă decît ca tu însuţi să te declari mişel. Lasă-i —■ urmă el îndîrjit — să-i osîndească pe Hoancă şi pe Bodălău. Cu cît mai multe sunt nedreptăţile pe care le fac, cu atît mai curînd le 25	va veni răsplata. Au mai suferit	şi alţii, şi iar alţii
vor mai suferi. Lasă-i să-mi facă şi	mie tot ceea ce vor:
n-am nevoie nici de încrederea, nici de iubirea nimărui.
       O	să-mi trăiesc traiul în vizunia mea, şi dacă ar fi să mi se urască e mare lumea lui Dumnezeu şi puţin 30	îmi pasă unde-mi vor ajunge oasele.
Un singur mijloc de-nduplecare mai avea Văleanu.
— Nu ţi-e însă milă de biata acea de fată, care n-a greşit nimic şi are să fie dată pe gura lumii ?! grăi dînsul.
       Corbei se cutremură şi-i aruncă o căutătură plină 35	de mînie.
— Eu ce să-i fac?! răspunse. îşi are fiecare soarta, şi dacă o nenorocire a fost pentru dînsa să deie peste mine, nu de mine are să se plîngă, ci de cei ce mi-au scos-o-n cale. Nu, ea nu poate să-mi fie demon ispititor:
40	de dragul ei n-am să fac nici o mişelie.
557

— Omule! stărui Văleanu, O jertfă trebuie neapărat să cadă: ei îţi cer pe Cîrcioc, iar tu o dai pe ea? !
— Nu — răspunse Corbei — pe mine însumi mă dau!
v
5	CINE	POATE
La Bălgrad cel mai mare era ilustritatea-sa domnul comite suprem, un baron încă tinăr, fost căpitan de husari, care da mese şi serate, patrona dimpreună cu baronesa baluri filantropice, punea la cale vînători,
1 o avea cai frumoşi şi cîni vestiţi şi se tutuia, cînd mergea la Budapesta, cu toţi miniştrii.
De la el trebuia să plece doamna Fireanu.
       Ştia, ce-i drept, că asemenea domni mari nu prea ştiu multe, dar ei pot multe, şi cîteva vorbe scrise de vreunul 15 dintre dînşii îi moaie pe ceilalţi.
Cum să răzbească însă pînă la el?
Ea, femeie în toată puterea cuvîntului, numai prin femei putea să-şi croiască drumul, şi cel mai apropiat gînd al ei a fost să afle ce fel de femeie e baronesa, 20 care îi sunt apucăturile, care slăbiciunile, de unde-ar putea s-o apuce.
Doamna Gondor, o cunoştinţă din Cluj, acum cea mai scumpă prietenă a ei, deşi se afla de vreo 5 ani la Bălgrad, nu prea ştia să-i spună multe, dar peste drum 25 locuia Frau Clara, soţia unui haiduc, care fusese spălătoreasă la baronesa, şi Iuţi, fetica doamnei Gondor, alergă peste drum, ca s-o cheme pe Frau Clara.
       E mare lucru să ai legături cu persoane sus-puse, şi Fraţi Clara, foarte măgulită că i se cer lămuriri, le 30 spuse chiar mai multe decît ce putea să ştie.
Din toate însă una singură putu s-o-nvioreze pe doamna Fireanu.
Baronesa ţinea mult — aşa zicea Clara — la soţul ei şi-l cam temea, mai ales de cînd cu Mili.
35	—Cine e Mili?... ce e cu Mili?... unde e Mili?... stărui
doamna Fireanu într-o răsuflare.
558

— Iacă, una de alea — răspunse Frau Clara — o sîr- boaică din Bacica, pe care au adus-o actorii la Cluj, de unde a venit aici. Ţine casă mare şi frumoasă, şi umblă la ea baronul ca să-şi petreacă serile.
5 Doamna Fireanu sări-n picioare şi iar se pomi ca prjsnelul bine-nvîrtit.
       Nu putea să fie între Mili şi baronesa vorba de alegere. Lasă că e mai uşor să te apropii de o Mili decît de o baronesă, dar la un adevărat cavaler orişicare 10	Mili trebuia să aibă mai multă trecere decît o simplă
baronesă, care îi mai era şi soţie.
Cum şi ce fel s-ajungă la Mili şi cum şi ce fel s-o apuce, aceste erau lucruri uşoare pentru o femeie ca dînsa: peste o jumătate de ceas ea se afla în salonul domnişoarei 15 Mili, umilită, zăpăcită, sfiindu-se să primească scaunul ce i se oferise, o biată văduvă nevoiaşă, căreia o singură scăpare i-a mai rămas, inima cea bună a celei mai generoase fiinţe pe care o ştie.
— Toată lumea ştie cît de mult ţine baronul la d-ta—
20	îi zise — şi cîteva vorbe din partea d-tale mă scapă.
D-ta-mi eşti singura mîntuire.
       Domnişoara Mili nu se-ndoia că aşa este şi ţinea ca nici alţii să nu se-ndoiască, şi peste altă jumătate de ceas doamna Fireanu urca scările cu capul ridicat şi 25	uşurică.
Ea sună, cu toată hotărîrea celui ce se ştie bine proptit.
— Ce poftiţi, mă rog? o-ntrebă husarul împintenat care îi deschise.
30	—Doresc să vorbesc cu d-l baron, răspunse ea.
Husarul dete din umeri şi bătu din pinteni.
— Ilustritatea-sa a ieşit, îi răspunse, gata de a-i trînti uşa-n nas.
       De doamna Fireanu nu scapă însă nimeni atît de 35	uşor.
— în adevăr — întîmpină ea — dar mi s-a spus că iar a întrat.
Husarul rămase cam turburat.
— Se poate, zise el. Să cercetez. Numele d-voastră,
40	doamnă?
559

   în loc de a-şi da numele, care în asemenea împrejurări nu preţuia nimic, ea scoase scrisorica domnişoarei Mili, dar iute-iute o şi ascunse.
         Ce va să zică omul care ştie să-şi potrivească faptele 5 după împregiurări.
   Auzind mai întîi clopoţelul sunat cu deosebită hotărîre, apoi un glas piţigăiat, dar foarte îndrăzneţ, baronesa, femeie şi ea, se ivise în pragul uneia dintre uşile ce dedeau spre întrare. io „Ea este! da, este ea!" îşi zise doamna Fireanu, apoi îl dete pe husar la o parte, înaintă ca o Mărie Magdalenă spre baronesă şi făcu un compliment, mare frumuseţe de compliment, cum numai ea ştia să facă.
         — Cu cine am, mă rog, onoarea? întrebă baronesa 15 cam îngrijată.
   — Graţioasă doamnă! grăi doamna Fireanu, care era prăpăstioasă, dar nu ştia să mintă. O văduvă nenorocită, care a venit că ceară mila soţului d-voastre, şi laudă numele Domnului că întîmplarea fericită a ajutat-o
20 să vă întîlnească pe neaşteptate, ca să vă ceară ocrotirea. Deşi ştie toată lumea bunătatea domnului baron, veneam cu inima cuprinsă de vii temeri, căci ce poate o femeie neajutorată ca mine?! Iată însă, mi-aţi ieşit înger ajutător în cale: puneţi, vă rog, o vorbă pentru 25 mine!
   — Dară eu nu mă amestec în treburile lui — răspunse baronesa cu blîndeţă — şi nu ar ţine nici el seamă de rugămintele mele!
         — O, nu!... aceasta să n-o ziceţi, graţioasa mea 30 doamnă! întîmpină doamna Fireanu. Lumea toată ştie
cît de mult ţine să vi se facă plăcut, şi eu mă simt scăpată dacă voi izbuti să am cel mai mic semn despre bunăvoinţa d-voastră.
   Baronesa zîmbi cu oarecare mulţumire.
35	—Şi nici nu e, pare-mi-se, acasă, grăi dînsa.
   — Mi s-a spus că s-a-ntors acum, de curînd, stărui doamna Fireanu. Se vede c-am fost indusă-n eroare. Nici nu stărui însă să am parte de norocul de a-1 vedea după ce am avut parte să vă adresez d-voastre, gra-
4 0 ţioasă doamnă, rugămintea mea. E un lucru de nimic, urmă ea, dar pentru mine cel mai mare, căci e vorba
560

de soarta unei copile a fratelui meu, pe care vreau să o mărit, o biată de orfană, orfană de nouă ani.
— De nouă ani, şi voiţi s-o măritaţi ?! exclamă baronesa mirată.
5	—Nu, graţioasa mea doamnă, răspunse doamna
       Fireanu. Iertaţi zăpăceala unei biete femei, care, nefiind deprinsă a vorbi cu persoane atît de sus-puse, nu mai e în stare să-şi deie seamă despre ceea ce zice. Fratele meu, fost conţipist la Direcţiunea financiară, 10	s-a căsătorit, sunt acum douăzeci şi unu de ani, iar
       nepoată-mea, s-a născut în al treilea an al fericitei lui căsnicii, e deci în al optsprezecelea an, dar e de nouă ani orfană, căci cumnată-mea a murit, sunt acum nouă ani, după o văduvie de patru ani. Sunt nouă ani de cînd a 15	rămas în sarcina mea, văduvă, săracă, cu trei copii
orfani.
■— Şi ce-ar putea soţul meu să facă pentru ca să vă ajute? întrebă baronesa muiată.
       — Puţin lucru, aş putea să zic nimic, răspunse 20 doamna Fireanu. Trei vorbe pentru domnul preşedinte
al tribunalului, ca să ştie că sunt femeie vrednică de ocrotire şi să nu suferă să mi se facă nedreptate. Nu la corniţele suprem, ci la omul nobil am venit.
— Să văd, grăi baronesa şi mai muiată. Poate că
25	tct e adevărat că s-a-ntors. Să-ncerc.
— O! sunteţi prea bună, doamnă, prea miloasă, prea generoasă; dar nu osteniţi, vă rog, stărui doamna Fireanu. Cîteva vorbe scrise de d-voastră vor produce acelaşi efect, ba chiar unul mai mare. Scrieţi, generoasă
30	doamnă, trei vorbe, nu mai multe. „Recomandaţiuni
călduroase", numai atît.
Baronesa nu se îndoia nici ea despre efectul vorbelor scrise de dînsa.
— Dar n-am mai făcut niciodată asemenea lucruri,
35	întîmpină ea.
— încercaţi, începeţi ca să simţiţi dulceaţa mulţumirii de a vă fi folosit de poziţiunea d-voastre spre a face bine, stărui doamna Fireanu. De ce sunteţi bogată şi tinără şi frumoasă şi plină de graţii, de ce sunteţi
40	baronesă şi soţia unui om puternic dacă nu gustaţi
mulţumirea aceasta?!
561

  Baronesa era învinsă şi gata să scrie chiar şi mai mult decît trei vorbe. Ea trecu în iatacul ei, ca să o şi facă aceasta.
         — Dar — zise ea apoi scriind — tot e mai bine să 5 facem o-ncercare şi cu baronul. Două ar face mai mult
decît unul.
         •— Sunt cea mai umilită servitoare a d-voastră, graţioasă doamnă, răspunse doamna Fireanu, făcîndu-şi iar complimentul. Eu cred că e de prisos, dar dacă-mi 10 ordonaţi, vă sunt recunoscătoare.
  Luînd apoi biletul, aşteptă întoarcerea baronesei, care se duse la soţul ei.
         Ţiind seamă de stăruinţele călduroase ale soţiei sale, baronul, om înalt şi bine făcut, o primi stînd în picioare 15 şi-o pofti foarte politicos să şadă, dar, neştiind încă cu cine are a face, o întrebă în ton cam rece:
  — Cu ce pot, doamnă, să vă servesc?
  Ea făcu un compliment ceva mai scurt, apoi scoase biletul primit de la domnişoara Mili şi i-1 dete.
20 El se. uită la bilet şi trăsări.
  — Zum Teu fel! îşi zise printre dinţi şi-i aruncă o căutătură în care era şi nelinişte, şi-nvederată neîncredere.
         Bilete de la Mili mai primise el, şi asta nu-1 tulbura; 25 cum se făcea însă că baronesa stăruise şi ea?!
  Doamna Fireanu se uită la cele două uşi.
  —Vai de mine, domnule baron! îi zise apoi în ton cu totul intim. Nu cumva credeţi c-am fost în stare să fac abuz de bunăvoinţa domnişoarei Mili şi să arăt 30 baronesei biletul ori să-i vorbesc de el?! Dar eu pe baronesă numai din întîmplare am întîlnit-o. Cauza mea e însă atît de bună şi de dreaptă, încît baronesa, inimă nobilă, s-a muiat şi ea.
         — Foarte bine, foarte bine! întîmpină baronul mai 35 liniştit. Nu e, la urma urmelor, nimic. Un simplu capriciu.
  — Dar — îl întrerupse ea — noi, oamenii nevoiaşi, n-avem să vedem, nici s-auzim, nici mai ales să judecăm: ne folosim de-mprejurări ca să ne ajutăm.
40	—Foarte cuminte! grăi d-l baron mulţumit.
562

   — Generozitatea domnişoarei Mili e scăparea mea, căci fără de ea n-aş fi îndrăznit să mă apropiu de ilus- tritatea-voastră, urmă doamna Fireanu făcîndu-şi acum complimentul cel mare.
5 Dă-i apoi şi dă-i, cum ştia dînsa să le-nşire toate din fir în păr şi să le ticluiască cu meşteşug, ca să-l încred dinţeze că toţi sunt vinovaţi, dar că procesul trebuie să se sfîrşească cît mai curînd, că ea nu mai poate să aştepte cu nepoata ei, biata de orfană.
10	Deşi ea sta-n picioare ca să-şi poată desfăşura mai
bine toate mijloacele, baronul se aşeză şi-o ascultă curăţindu-şi unghiile şi zîmbind din cînd în cînd.
   Pe el nu putea să-l prostească nimeni, căci el ştia tot ceea ce se petrece-n comitatul lui.
15	Se vede însă că şi alţii îi spuneau lucrurile tot ca
      doamna Fireanu, căci el ştia foarte bine că Corbei e un om foarte primejdios, care adună mereu fonduri secrete, şi, profitînd de mişcările ce se fac în timpul secerişului, a coborît o mulţime de moţi în Valea Mu- 20	răşului şi era să facă o mare răscoală dacă vicişpanul,
om vigilent, nu s-ar fi folosit de un oarecare Ghiurca pentru ca să înăbuşe mişcarea de la început, ba Tihamer, om deştept, a ştiut chiar să deie în notiţele lui întregei afaceri o notă hazlie.
25	Aşa steteau lucrurile, şi de aceea baronul asculta cu
oarecare luare-aminte cînd doamna Fireanu îi spunea prăpăstii, dar zîmbea cînd ea scăpa, în pripa vorbirii, şi cîte-un adevăr.
   — Şi ce credeţi, doamnă, că pot eu să fac pentru
30	d-voastră? întrebă el în cele din urmă. Trebuie să ştii
      că acel Corbei e un om foarte primejdios, care i-ar fi răzvrătit pe moţi dacă nu am fi privegheat noi. Cîtă vreme sunt însă eu în fruntea comitatului, n-are să se-ntîmple nimic. Să fie foarte mulţumit că nu-1 urmărim 35	cu toată asprimea cuvenită. El însă mai face reclama-
      ţiuni, mai ridică pretensiuni, ba cere ca judecătorii să-i vorbească-n limba lui şi refuză subscrierea proceselor- verbale făcute în limba statului. Asemenea lucruri nu se pot tolera. S-au făcut vărsări de sînge, i ş-a pus 40	foc şi-a avut pagube mari, dar el e de vină: să fie mul
      ţumit cu atît!
563

Doamna Fireanu îşi făcu de-a patra oară complimentul cel mare.
— Dacă aşa ziceţi d-voastră, preagraţiosul meu domn, nu poate să fie altfel, grăi dînsa; eu însă nici nu am
5	venit să cer dreptate, pe care n-o am, precum se vede,
ci milă caut, ocrotire, mîna de ajutor al celui puternic, care ştie să ierte cînd e vorba să ridice pe cei slabi.
Aceste erau vorbe pe care le înţelegea baronul.
Da! aşa se mai putea.
10 Ceva tot trebuia să facă pentru dînsa.
— Altfel n-ar fi îndrăznit nici domnişoara Mili să vă supere, adăogă ea.
El iar îi aruncă acea căutătură de nelinişte.
— Două vorbe de recomandaţiune pentru magni-
15	ficenţa-sa, domnul preşedinte al tribunalului, stărui
dînsa. Nimic mai mult. E destul atît pentru ca să grăbească procesul.
Da! atît putea baronul să facă fără ca să mai steie pe gînduri. Dacă putea să scape cu numai atît de gura ei,
20	era lucru minunat.
El luă un bilet de vizită, ca să scrie pe el cele cîteva vorbe.
— Numele d-voastră, doamnă? o întrebă.
Ea se apropie fără de sfială de masă.
25	— Irina Fireanu, văduvă de conţipist, îi răspunse. O,
cît de mulţumită are să fie domnişoara Mili! Dar dacă Corbei n-ar mai face reclamaţiune, n-ar mai ridica pretensiuni şi ar subscrie procesele-verbale, tot ar fi mai bine să se suprime procesul.
30	—Zum Teu fel! răspunse baronul. Asta el	n-are s-o
facă! E om încăpăţînat!
— Voi stărui eu, voi stărui cu tot dinadinsul, urmă
doamna Fireanu. Scrieţi, vă rog, încă cîteva vorbe, stărui dînsa în ton cu totul intim. Dacă	... şi dacă,	şi
35	dacă ... tot ar fi bine să se suprime procesul. Ar	fi
deplină mulţumirea domnişoarei Mili.
— Ei bine! — zise el ca să scape — am	s-o scriu
şi asta, dar apoi s-a sfîrşit.
Doamna Fireanu îşi luă biletul, făcu al	cincelea com-
40	pliment şi se depărtă cu capul ridicat.
564

„Acum să stăm noi amîndoi de vorbă, domnule preşedinte!" îşi zise ea coborînd cu săltături uşurele scările. Smirna are să steie în faţa mea, întrebîndu-se-n gîndul lui: «Cine oare? ... cine poate să fie femeia 5 aceasta, pentru care stăruie şi baronul, şi baronesa? », şi am să-i zic ... şi am să-i zic ..." îşi zicea dînsa mergînd spre tribunal cu capul mereu ridicat.
Tocmai aşa nu s-au petrecut însă lucrurile.
Preşedintele, un calvin cu ceafa groasă de pe la
10 Solnoc, om scurt şi cam gros, cu barba tunsă şi cu mustaţa lungă, dar nerăsucită, citind cele două bilete, îşi dete numaidecît seamă de ce e vorba şi zise-n gîndul lui că baronesa e o gîscă, iar boierul ei un pui de urs, care se lasă să fie purtat de nas, dar nu se supără şi o
15 pofti pe d-na Fireanu să între, primind-o cum ar fi primit şi pe baronesa ea însăşi, foarte politicos, dar fără ca să se ridice de pe scaun.
— Vă rog, doamnă, să fiţi cu răbdare, îi zise arătîndu-i un scaun de la colţul de lîngă uşă, apoi însărcină pe
20 un cancelist să poftească pe d-l Hausner şi îşi căută mai departe de treabă.
Doamna Fireanu simţea că aici tot n-o să meargă lucrurile cum îşi închipuia dînsa şi stetea ca pe spini în colţul ei. Trecea timpul, trecea, şi d-l Hausner nu
25 mai venea, iar preşedintele, deşi cetise cele două bilete, n-auzea, nu vedea, parcă ea nici n-ar fi de faţă.
A venit, în sfîrşit, d-l Hausner, dar nu la dînsa.
— Cum stăm cu afacerea de la Plopiş ? îl întrebă preşedintele.
30	—Instrucţiunea se urmează, răspunse judecătorul.
— Mie mi se pare însă că înaintează prea încet — grăi preşedintele — şi că amestecaţi în ea prea multe lucruri, care nu stau în legătură cu afacerea.
— Da, e un lucru complicat, întîmpină judecătorul.
35 Preşedintele îi arată biletul baronului.
D-l Hausner înţelese numaidecît că baronului i se făcuse raport numai după prima înfăţişare a lui Corbei.
— Baronul greşeşte — grăi dînsul — Corbei nu face nici o reclamaţiune, nu ridică nici o pretensiune şi
40 subscrie procesele-verbale.
565

— Dacă e aşa — răspunse preşedintele — baronul nu greşeşte, ci are dreptate: procesul nu mai are nici un interes.
       Cu aşa ceva nu se putea împăca d-l Hausner, care 5	ţinea să-şi cîştige merite, spriginitori şi titluri pentru
înaintare.
— Dar sunt, domnule preşedinte — întîmpină el — fapte ce au să fie urmărite din oficiu.
— Aş! răspunse preşedintele. Totul e o simplă intrigă
10	de circiumă. Cînd o să înceteze acest veşnic amestec
al autorităţilor politice în afacerile justiţiei?!
— Dar — întîmpină iar Hausner arătînd biletul—■ tocmai acesta e un asemenea amestec.
       — Nu, domnule — grăi preşedintele rîzînd — acesta 15 e un amestec de fuste, pe care-1 laşi nebăgat în seamă
dacă n-are raţiune. Avem să mîntuim o dată nu pentru că baronul cere, ci pentru că el are dreptate. Sunt alţii care vor să facă dintr-un lucru de nimic o afacere senzaţională. Justiţia n-are însă să-i clasifice pe oameni. 20 Aceste feţe bisericeşti, cari cred că vor rămîne nici după serviciile, nici după greutăţile pe care le fac admi- ministraţiunii politice. D-ta vezi biletul: şeful adminis- traţiunii zice că nu are procesul nici o importanţă politică, încetează orişice discuţiune. Nu are şi nu poate avea. 25	—Dar s-a pus foc, stărui Hausner.
— Ei bine, răspunse iar preşedintele, cam enervat. Eu nu sunt influinţat de acest bilet şi nu voiesc să influin- ţez instrucţiunea. Dacă s-a pus foc, urmaţi-1 pe vinovat, dovediţi-1 şi-şi va primi pedeapsa, dar mărginiţi-vă
30 la atît, terminaţi odată instrucţiunea, nu amestecaţi în ea lucruri străine de ea, nu întindeţi mereu o pele de guzgan ca să faceţi zece perechi de mănuşi din ea.
       Toate aceste se vorbiseră, ce-i drept, ceva mai încet, dar aşa că putea să le audă şi doamna Fireanu, care 35 era osîndită să tacă-n colţul ei.
Bine pregătită cum era, ea se mişca-ntruna ca cloşca-n ciubăr, gata în fiecare clipă să salte şi să izbucnească.
— Da, domnule preşedinte! strigă ea în cele din urmă. Aveţi toată dreptatea: să-l osîndească pe Cîrcioc, dar
40 să se sfîrşească odată.
Preşedintele se-ntoarse spre ea.
566

— Vă rog, doamnă — îi zise — să aveţi răbdare. Părerile d-voastre, orişicît de juste ar fi ele, sunt indiferente. Dorinţa noastră e să puteţi simţi cît mai curînd efectele bunăvoinţei de care v-au învrednicit domnul baron şi doamna baronesă, dar justiţia trebuie să-şi urmeze cursul ei regulat. Puteţi să fiţi liniştită: se va face dreptate, numai dreptate, şi aceasta cît mai curînd.
Grăind aceste, el se plecă puţin, drept semn învederat că dînsa poate să iasă pe unde-a întrat.
Cum? ... să plece ea? ... aşa, fără ca să fi spus ce are pe inimă? Aşa ceva nu i se mai întîmplase.
A plecat cu toate aceste, ba, ieşind, s-a mai şi uitat înapoi, parc-ar fi voit să zică: „Ce om... ce c,m!“
vi
RĂFUIELI
— Ai fost? întrebă Văleanu.
— Fără îndoială, răspunse doamna Fireanu.
— Unde?... la cine?
— La cine ? La preşedintele!
— Ei, şi?
Doamna Fireanu ţinea mult să nu rămîie de ruşine.
— Să vedem, răspunse ea dînd din umeri.
— Bine — stărui Văleanu — ce-aţi vorbit? Ce ţi-a spus?
— Eu — răspunse ea fără de încunjur — n-am vorbit nimic cu el, dar a luat el informaţiuni şi mi-a spus că pot să fiu liniştită, căci se va face cît mai curînd dreptate. Să vedem ... mîne, poimîne, peste o săptămînă,
Corbei şedea înfundat într-un jeţ.
— Peste două, peste trei, peste-o lună, urmă el zîmbind cu amărîciune. O să mai ţie, doamnă, mult comedia aceasta.
— Nu ştiu... să vedem ...—răspunse ea — dar eu cred că nu.
Mai mult nu putea nimeni să stoarcă din ea.

Despre Mili, despre baron şi despre baronesă n-ar fi zis odată cu capul o vorbă măcar. Aceste erau tainele ei, despre care nu putea să vorbească decît după ce toate îi vor fi ieşit în bine, ba chiar şi atunci numai pe 5 şoptite şi numai alegîndu-Şi bine oamenii.
   Nici că aveau însă nevoie Corbei şi advocatul lui să ştie mai mult.
Ziua următoare ei aveau să se întîlnească cu Tihamer, ca să ieie înţelegere, apoi să se ducă la judecătorul de 10 instrucţiune, care ţinea să ştie dacă e ori nu adevărat că Corbei l-a însărcinat pe Ghiurca să-i ieie la goană pe secerători.
Nemaiavînd ce să caute la Tihamer, ei s-au dus de-a dreptul la tribunal, unde au găsit pe Hoancă şi pe 15 Bodălău, pe Cîrcioc şi pe Ghiurca dimpreună cu Ion al Fetei şi cu Vînculeţ, doi săteni care-1 văzuseră pe Cîrcioc în partea din care se pornise focul.
         După ce într-o românească destul de bună luă mărturisirile acestor doi, judecătorul întrebă pe Ghiurca 20 în ungureşte dacă tot mai stăruie în bănuiala că Hoancă şi Bodălău au pus focul.
   — Mie aşa mi s-a părut, răspunse Ghiurca. Fusesem trîntit la pămînt şi se stîmise o-ncăierare împrejurul meu. Cînd mi-am venit în fire, toţi alergau şi i-am văzut
25 pe Hoancă şi pe Bodălău acolo unde ardea lanul.
   — Ai vreo pretensiune în ceea ce priveşte loviturile ce ţi s-au dat?
         —‘Nu, răspunse Ghiurca scurt şi hotărît. Nici c-aş putea să spun de la cine le-am primit. Ţin însă să se 30	ştie că Bodălău voia să mă arunce-n Murăş.
   -—Ai auzit? urmă judecătorul iar în româneşte, întorcîndu-se spre Bodălău. Voi eraţi la foc.
   — Vom fi fost, răspunse Bodălău.
         —Cum să nu fim?! adăugă Hoancă. Omul aleargă, 35	cînd vede foc, la el.
   — Pe Cîrcioc l-aţi văzut acolo ?
   — Nu ştiu dacă-1 vor fi văzut ori nu alţii — răspunse Hoancă — eu am văzut numai focul! Ştiu însă că seara ne-a spus că o să fim luaţi la goană, şi dimineaţa a venit
40 d-lui — urmă el arătînd spre Ghiurca — să ne alunge.
568

— Stăpînul lanului, el însuşi, mă-nsărcinase s-o fac aceasta, întîmpină Ghiurca.
— Niciodată! strigă Corbei. Vorba era numai să nu secere toţi în acelaşi lan.
5 D-l Hausner se uită cam mirat la el.
— Aici nu se discută, zise el iar în ungureşte... Aveţi să aşteptaţi să vă vie rîndul şi să răspundeţi numai la întrebările ce vi se pun. Tot mai stărui — urmă apoi adresîndu-se iar la Hoancă — în plîngerea
10 că d-sa a sărit la tine, ca să te pălmuiască? Zice c-a voit numai să te scoată din lan.
— De asta nu m-am plîns şi nu mă plîng — răspunse Hoancă — şi nu pot să ştiu de ce-o fi sărit şi ce-o fi vrut; îmi aduc însă aminte că am primit palme, şi
15 nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi sărit Bodălău să-l scape.
Judecătorul se-ntoarse spre Bodălău.
— Ce ai să răspunzi ? întrebă. Ai sărit să-l arunci în Murăş ori să-l scapi?
20	—Da! răspunse lunganul. Ce să zic?! Cam aşa au
venit lucrurile: am sărit şi eu, au mai sărit şi alţii şi nu ştiu ce s-ar fi-ntîmplat, căci Hoancă e om iute la fire.
Abia acum îi veni rîndul lui Corbei.
25	—Deoarece s-a constatat că în adevăr nu eraţi de
faţă—-îi zise el tot în ungureşte — mărturisirile pe care aţi putea să le faceţi nu mai au nici o importanţă, şi nu am decît să vă întreb dacă tot mai stăruiţi în declaraţiunea că nu faceţi nici o reclamaţiune şi
30 nu ridicaţi nici o pretensiune.
— Nici una! răspunse Corbei în româneşte. Ţin însă să fie constatat că n-am însărcinat pe nimeni să-i ieie la goană pe secerători.
— Aceasta e o afacere de onoare, care pe noi nu ne
35 priveşte, întîmpină Hausner în nemţeşte. O veţi regula
între d-voastră cum veţi crede de cuviinţă. Vă rog să mai aveţi puţină răbdare ca să subscrieţi procesul- verbal.
Corbei nu mai avea nimic de zis, deşi multe avea
40 pe inimă.

— Tu rămîi aici! îi zise judecătorul lui Cîrcioc după ce procesul-verbal fu subscris. Ceilalţi pot să plece.
— Şi noi?! întrebă Hoancă înviorat.
— Fără-ndoială!
5	— Atunci de ce ne-a mai ţinut aici ?! adăugă Bodălău
nedumirit.
— O s-o ţin minte! zise Cîrcioc încă mai nedumirit.
Cel mai nedumerit era însă d-l Văleanu, omul de
legi, care la una se aşteptase şi alta vedea.
,10	El rămase cel din urmă şi se apropie	cu	oarecare
temere de masa judecătorului.
— Dacă înţeleg bine •— zise el — instrucţiunea e terminată.
— Fără îndoială, răspunse d-l Hausner. îndată ce
15 nimeni nu mai face nici o reclamaţiune, rămîne numai
cestiunea cine a pus focul, iar aceasta o lămuresc acum.
D-l Văleanu zbură zicîndu-şi: „Iară eu, prostul de mine, era să i-1 dau legat lui Tihamer".
— Ei, văZuşi ?! îi zise apoi lui Corbei.
20	—Văzui! răspunse acesta posomorit.
— Aşa deodată şi pe neaşteptate se sfîrşiră toate.
— Ba nu s-a sfîrşit deloc, ci abia acum se pornesc, răspunse iar Corbei, care nu putea să-l ierte pe Ghiurca şi nu putea să uite vorbele rostite de Cîrcioc.
25	Erau însă scăpaţi Hoancă şi Bodălău,	nu	i	se	mai
scruta viaţa, biata aceea de fată n-avea să mai fie dată pe gura lumii, şi el se simţea mai uşurat. îl ardea fără îndoială gîndul că lumea tot o să vorbească, dar el şi de mai rău se temuse, şi faţa îi era mai senină de cum
30 fusese cînd s-a despărţit de doamna Fireanu.
Acum era dînsa cum se ştia însăşi pe sine, şi om trebuia să fii ca să-i stai în faţă.
Una-i mai trebuia: să vie şi Huţanu, care trebuia, dac-a primit depeşa, să fie pe drum.
35	A şi sosit încă înainte de ameazăzi.
— Bine — îi zise el lui Corbei — eu nu mai înţeleg nimic. Ce e cu tine?! Te-ai lăpădat? ... în adevăr te-ai lăpădat, ori sunt numai născociri?
— De ce să mă fi lăpădat ? întrebă Corbei nedumerit.
40	—De biserică, îi răspunse Huţanu.
570

—Mă mir că mă mai întrebi, grăi Corbei. Asta tu poţi s-o ştii mai bine decît orişicine, căci, sunt abia cîteva zile [de cînd] ţi-am spus că mie popă nu-mi trebuie.
Corbei se uită ca speriat din somn la el.
5	—Eu?!	...	ăsta	care	stau înaintea ta?! grăi dînsul.
Eu sfeştanie-n casa mea?!
— Staţi! strigă doamna Fireanu. Staţi, că le descurc eu toate. Eu am adus pe popa, eu l-am pus să facă sfeştanie, eu pentru mine şi pentru sufletul meu.
10 Pornită o dată, ea le spuse apoi cum s-a dus la preuteasa, ca să ceară plapome şi perini, cum i-a spus preuteasa că nu e sfinţită casa şi cum ea, femeie cu frica lui Dumnezeu şi nedeprinsă a dormi în casă nesfinţită, s-a zbătut toată noaptea în culcuşul ei. Nu li-a mai spus,
15 fără îndoială, şi prin cîte-a trecut, ce-a visat şi cum se simţea dimineaţa, căci acestea o priveau numai pe ea.
— Şi popa e popă — urmă ea —■ fie unit, fie neunit, tămîia e tămîie, darul e dar, sfeştania e sfeştanie; am luat pe cine-am găsit, şi-a fost bine, că de atunci dorm
20 bine.
Corbei nu prea avea de ce să rîdă nici acasă la el, nici la Plopiş, şi n-ar fi putut să-şi aducă aminte cînd a mai rîs: acum rîdea din toată inima.
—-Uite—grăi dînsul—-aşa zic şi eu: popa-i popă,
25 fie el de orişice lege, şi puţin îmi pasă dacă-mi face ori nu-mi face sfeştanie, că eu rămîn tot cel ce-am fost.
— Bine, doamnă, zise Huţanu. Eu te cred că totuna ţi-e: ştii, însă, că-ndată ce vestea a fost dusă la Blaj, parohia i-a fost dată lui Ciobanu?
30	—Asta nu se poate! strigă doamna Fireanu. Aşa,
fără nici o cercetare?
— S-a făcut cercetare — o-ntrerupse Huţanu — şi s-a adeverit că popă neunit a făcut sfeştanie în casa lui Corbei.
35	— Se vede că tot bărbaţi sunt şi popii, grăi doamna
Fireanu plină de amărîciune. Degeaba poartă haină lungă! Am să mă duc eu să vorbesc cu dînşii, adăugă luîndu-şi avînt.
— Ba lucrul acesta te rog să nu mi-1 mai faci, stărui
40 Corbei.
571

   —Dar nu d-tale ţi-1 fac, răspunse ea. Eu am încurcat lucrurile şi tot eu am să le şi descurc. Uite — urmă ea — Dumnezeu îţi arată calea-n care ai să porneşti. Dacă nu se întîmpla aceasta, nu-mi venea, poate, gîndul cel 5 bun. Ce mă tot milogesc eu cînd la unul, cînd la altul, ca să mă tot amîne de azi pe mîne ?! Dacă mă duceam de la început eu însămi la Blaj, azi pînea-mi era şi dospită, şi coaptă. Am să mă duc, şi să nu-mi mai ziceţi pe nume dacă nu iau parohie, [fie aici], fie aiurea. O 10 iau, că fără de ea nu plec.
   Aceasta, după cele ce păţiseră, o credeau amîndoi; pe cînd însă Huţanu se bucura că scapă el dacă se duce ea însăşi, Corbei nu se putea şi nu se putea împăca cu gîndul că ea să plece chiar acum.
15 După toate cele petrecute, ţinea la Lucia, nu pentru că era fiica Elvirei, ci pentru că era nepoata doamnei Fireanu, pentru că era orfană, pentru că era cum o ştia el. Nu, acum nu se mai puteau face lucrurile în pripă. Avea şi el drepturile lui, şi cine are drepturi are şi 20 datorii: el trebuia să se-ncredinţeze mai nainte dacă Lucia în adevăr voieşte, dacă ea ţine la tinărul acela, dacă el e, ori nu vrednic de dînsa. Lucrurile trebuiau neapărat să se amîne.
   — Da, doamnă — grăi dînsul cu glas limpede, aproa-
25	pe duios — aveţi1 toată dreptatea; cel mai cuminte
lucru e să mergi d-ta însăţi. Eu te rog însă să n-o faci aceasta acum, ci peste cîteva zile, după ce vă veţi fi întors cu Lucia la Cluj.
   — Nu cumva ţi-e greu s-o ţii la d-ta pînă ce mă-ntorc
30	eu ? întîmpină ea înţepată. Am s-o iau şi pe ea cu mine!
   — Asta chiar mai puţin, doamnă, stărui dînsul. Nu-i şade bine unei fete tinere să fie purtată de ici pînă colo în asemenea împrejurări, şi, pe cît o cunosc eu, ea s-ar simţi jignită dacă lumea ar afla de ce s-a dus
35	la Blaj. Ai, te rog, încă puţină răbdare.
   — Am răbdat destul, răspunse ea scurt, hotărît, neînduplecat. Prea stau toate-n loc: să le mişc!
   Corbei iar era cuprins de simţămîntul că-i sunt zadarnice silinţele.
572

■—Atunci tot e mai bine să rămîie la mine, iar eu am să te aştept aici, grăi dînsul.
— D-voastre faceţi ce vreţi! îi zise ea.
vii
5	DOR	ŞI	JALE
Urîtă boală e dragostea. Vine nu mai ştii din ce şi te-apucă, dacă te-ajunge, cînd cu frig, cînd cu călduri, şi ici te-aruncă-n toropeală, ici te face să te tot duci fie ger şi viscol, fie arşiţă şi zăduf. Urîtă şi grea boală io şi-n tinăreţe, şi la bătrîneţe, şi unul singur îi este leacul: timpul, care trece.
De boala asta rea era muncit Moină.
       Ajunsese şi el fără ca să-şi poată da seamă cînd şi cum om cu gînduri ce-1 duc departe. îl prinsese doamna 15	Fireanu prea adeseori cu ochii duşi şi-i tot spusese că
       i-a scos nepoata din minţi. Nu prea îndrăznea el să creadă una ca asta şi nu o dată-şi zicea că nu este el om să poată stăpîni asemenea comoară, dar e slabă mintea omului, şi-n cele din urmă tot s-a dus tocmai 20	în Valea Murăşului, ca să-şi caute parohie. Dacă n-ar
fi fost asta, ar mai fi stat mult cancelist la Direcţiunea financiară, unde era mulţumit. A şi făcut-o cu inima îndoită, dar a făcut-o, şi făcîndu-o, i s-a înfipt în minte gîndul că-i este hotărîtă soarta şi a întrat în foc.
25	Abia după întoarcerea lui Huţanu a început însă
să simtă că-1 arde şi focul.
       Păcat ar fi, îi zicea doamna Fireanu, ca un om cu glasul lui şi cu barba lui, trupeş, şi chipeş, să-şi petreacă tinereţele copiind acte şi făcînd socoteli, cînd poate să 30	fie preot, nu popă ca toţi popii, ci fruntea preoţimii.
Zicea şi el ca dînsa, deşi adeseori îi era parcă Lucia nu prea ţinea să fie preuteasă.
Ca fierul roşu îi trecuse ceva prin inimă cînd doamna Fireanu a spus că se duce ea însăşi la Corbei.
35	Nu mai rămînea-n gîndul lui nici o îndoială că acum
lucrul e hotărît, pus la cale, făcut, şi-i venea să zică că toate vin prea curînd, prea pe neaşteptate.
573

   Au trecut însă cele două zile de care doamna Fireanu avea nevoie ca să se ducă şi să se întoarcă, au trecut şi trei, şi patru, şi el a-nceput să tremure şi tremura din ce în ce mai tare.
5 Ce-au făcut ? Ce fac? De ce [au] stat atît ? De ce nu se mai întorc? Nu cumva toate s-au schimbat aşa deodată ?!
   Şi-l închipuia mereu pe Corbei cel posomorit şi aspru, care nu putea, cum îi spusese Ghiurca, să-i sufere pe 10 preoţi, şi-o vedea pe Lucia cam mîndră, cum o ştia, şi mereu strica hîrtia copiind, mereu greşea socotelile, răspundea de-a-ndoaselea la întrebările ce i se puneau, nu-i mai priia mîncarea cînd se ducea la masă, iar sările umbla ca un lunatic fără de rost pe uliţele Clujului. 15	în cele din urmă a plecat aşa-n neştire, fără ca să fi
luat hotărîrea de a pleca şi fără ca să-şi poată da seamă pînă unde se duce şi ce are să facă.
   E ori nu? Asta trebuia s-o ştie cît mai curînd.
         Un om era la care putea să se ducă, Ghiurca, iar pe 20 acesta nu l-a găsit acasă, căci era dus la Bălgard.
   Aflînd şi-n ce treburi era dus, Moină rămase ca trăsnit din senin.
   Dacă erau adevărate toate cele ce i se spuneau, el era perdut.
25	Lucia, rămasă singură cu Borbala, îşi pusese de gînd
să urmeze înainte cu facerea curăţeniei în bibliotecă, unde n-ajunsese încă să scuture cărţile de prav.
         Lua cărţile rînduri-rînduri şi le ducea la fereastra deschisă cu mare băgare de seamă, ca nu cumva să le 30	încurce, apoi le bătea bine una cîte una, le ştergea cu
cîrpa şi le aşeza iar de unde le luase şi-n rîndul în care le găsise.
         Urmîndu-şi lucrarea, se-ntreba din cînd în cînd dacă va fi cetind ori nu el în toate acele cărţi şi dacă ştie ori 35	nu ceea ce stă-n ele.
   „De ce adecă le-ar fi cumpărat dacă nu ca să le citească şi de ce să le ţie dacă nu citeşte-n ele?!" îşi zicea şi
      o	admiraţiune sfiicioasă o cuprindea faţă cu omul care, petrecîndu-şi viaţa adîncit în studii, ştie atît 40	de multe.
574

De unde-ar mai fi putut să-i treacă prin minte şi gîndul că Moină vine din ce în ce mai înteţit ?
Borbala, cînd dete cu ochii de el, rămase, cum se zice, cu gura căscată şi cu ochii-nholbaţi.
5 „Care va să zică, ăsta e!" îşi zise dînsa.
I se luminează deodată toate: era omul ei acela, de dragul căruia făcea Lucia curăţenie în bibliotecă.
       Ea alergă într-o răsuflare să-i ducă fetei vestea îmbucurătoare, io	—Domnişoară, a venit! grăi dînsa gîfăind.
— Cine a venit ?
— El!
— Cine el ?
— Tinărul.
15	— Care tinăr ?
— Ei! grăi Borbala cam năcăjită. Care? Viitorul d-tale!
— Cum?! strigă Lucia speriată, Moină? Nu se poate.
       — Ba foarte bine se poate, răspunse Borbala. îl 20 văzui chiar acum întrînd pe poartă.
Lucia-1 ştia pe Moină om neajutorat şi lipsit de hotă- rîre, aproape fricos, şi o adevărată spaimă o cuprinse aflînd că el a fost în stare să plece şi să vie, ba chiar să îndrăznească a intra nepoftit în casa lui Corbei. Trebuia 25 să i se fi întîmplat ceva neobişnuit ca să ajungă aşa departe.
— Să-i spui, te rog, că nu e nimeni acasă, stărui dînsa. Domnul Corbei şi mătuşa au plecat, iară eu nu pot să-l primesc aşa singură.
30	—Iacă o vorbă care nu are nici un rost, răspunse
Borbala.
Tocmai fiind singură avea Lucia să-l primească.
Nici că li-a mai rămas însă timp ca să se dumirească dacă poate ori nu poate Lucia să-l primească.
35	D-l Moină nu era omul formelor deşerte, şi, venit o
dată de la atîta depărtare şi cu atîta hotărîre, el ştia ce vrea şi n-ar fi fost nimeni în stare să-l facă să-nţeleagă că nu e destul ca numai el să voiască. Ar fi trebuit să găsească uşile încuiate pentru ca să se oprească-n faţa 40 lor; găsindu-le însă deschise, el a întrat fără ca să mai steie pe gînduri şi s-a oprit în faţa Luciei şi s-a uitat
575

la dînsa cu ochi mari şi ştergîndu-şi cu cîrpa lui albastră sudorile de pe frunte.
— Domnule Moină — îi zise ea tremurînd ca varga — mătuşa a plecat cu d-l Corbei la Bălgrad.
5	— Ştiu — răspunse el — ştiu. Am aflat. Mi s-a
spus că au plecat. Le ştiu toate. Vorba e cum rămîne cu mine ... cum rămîne cu noi. Am tot aşteptat şi-am aşteptat, şi cînd am văzut că nu vă mai întoarceţi, am venit şi eu. Ştiu c-au plecat, dar ... ce zici d-ta,
10 domnişoară? Ce să fac eu?
— S-aştepţi, răspunse ea zăpăcită. Să te întorci, acasă şi s-aştepţi.
— Da, aştept, mă-ntorc şi aştept, grăi dînsul. Pe mine nu mă arde de parohie, şi puţin îmi pasă dac-o
15 fi acum ori peste un an ori peste doi. Aştept, dar... ce zici d-ta, domnişoară, n-o s-aştept eu degeaba? Aştept cît o fi, aştept, dar n-o s-aştept ca un prost?
Lucia ar fi voit să fugă şi să încuie uşa-n urma sa.
— Vorbeşte cu mătuşa, întîmpină ea.
20	—D-na Fireanu zice multe, răspunse el; vorba e
însă ce zici d-ta. Uite, eu am slujbă şi nu pot să lucrez, nici să mănînc, nici să dorm, şi am venit aici ca să văd ce zici d-ta.
— Orişice-aş zice eu — grăi dînsa luîndu-şi	inimă —
25	tot n-o să fac decît ceea ce vrea mătuşa, şi	d-ta ştii
chiar mai bine decît mine ce vrea dînsa.
— Şi dacă dînsa şi-ar schimba mîne gîndul?
— Ce-aş putea să-i fac ?
— Care va să zică nu-i, nu-i tragere de inimă! grăi
30	dînsul, cuprins de adîncă amărăciune.
— E ori nu e, tot acolo vine, răspunse ea ridicînd
capul. Ea n-are să mă întrebe niciodată, iar	d-ta mă
întrebi abia acum, cînd nu sunt în stare să-ţi	dau răs
puns. Lasă-jnă să mă dezmeticesc şi întreabă-mă cînd e
35 şi ea de faţă, adăugă ea, apoi îi întoarse spatele şi trecu-n iatacul lui Corbei.
Moină rămase nemişcat, dar ispitit de gîndul de a se duce după dînsa, căci numai pentru atît nu putea să facă o cale atît de lungă.
40 Borbala se uită rîzînd la el.
576

-— Aşa sunt fetele, îi zise ea. Numai foarte cu anevoie- şi dau slăbiciunea pe faţă. Mi-a zis să-ţi spun că nu e nimeni acasă; vedeam însă că-i ticăie inima. S-o tai, însă, şi n-are să ţi-o mărturisească aceasta. Las-o, fă-te 5 că nu-ţi pasă şi o să vezi cum vine ...
   Moină era de felul lui om care n-ar fi putut s-o creadă aceasta nici chiar dacă Lucia ea însăşi i-ar fi spus-o. Atît de mult se temea să nu fie amăgit, încît se-ndoia şi despre ceea ce vedea cu ochii lui. Un singur lucru era 10 despre care nu se-ndoia: că are să fie cum vrea d-na Fireanu.
   Tot de dînsa avea să se ţie.
   Era cu toate [acestea] ceva ce-1 făcea să se-ndoiască chiar şi de aceasta.
15	O ştia pe Lucia fată blajină, tăcută şi cu cchii mereu
în ochii mătuşei sale şi nu şi-ar fi închipuit că poate dînsa să-şi ridice capul cum şi-l ridicase acum, să vorbească despre mătuşa ei atît de deşgheţat şi să fie atît de hotărîtă.
20	„E cineva care-o îmbărbătează, şi acela nu poate să
fie decît Corbei", îşi zise el înrăit şi se hotărî să plece la Bălgrad, ca să vorbească cu d-na Fireanu.
   Degeaba nu putea să-i fie călătoria.
         Căutînd la Bălgrad urma doamnei Fireanu, el a dat 25	peste Corbei, care ţinea, ce-i drept, să-l cunoască, dar
după, supărările prin care trecuse, era chiar mai neapropiat decît de obicei.
         Deşi rîsese cînd doamna Fireanu îşi povestea isprăvile, acum, după plecarea ei, se simţea jignit că ea i se făcuse 3 o	stăpînă-n casă. îi era nesuferit gîndul că dînsa împrumu
tase tocmai de la preoteasa perini şi plapome şi ţinuse seamă de prostiile pe cari i le spusese, preuteasa. Orişi- cum ar fi sucit-o, trebuia să-şi facă în cele din urmă mărturisirea că e o ruşine pentru el, om cu stare, să 35	n-aibă în casa lui un colţişor unde se poate adăposti
cineva dacă se întîmplă să fie nevoit a rămînea peste noapte la dînsul. Fără ca să mai steie dar mult pe gînduri, el ieşi-n oraş ca să vadă dacă nu poate găsi paturi şi ce mai era de nevoie ca să mobileze una din odăile 40	care steteau deşerte.
577

Nefiind făcut pentru asemenea treburi, el foarte în curînd s-a-ncurcat şi nu i-a rămas decît să se deie pe mîna ovreiului la care găsise mobila.
— Pentru ca să fii bine aranjat —îi zicea acesta,
5	care ţinea să-l servească — îţi mai trebuie cutare, şi
cutare, şi cutare ... Lasă pe mine, că asta e specialitatea mea, şi ţi le procur eu toate, fără ca să mai ai d-ta bătaie de cap, şi ţi le trimit acasă.
       Fără îndoială că aşa era mai comod şi aşa au şi rămas 10	lucrurile, dar Corbei se gîndea şi la socoteala pe care
i-o va face ovreul, şi nu era deloc în voile lui cele bune cînd, întors la hotel, i s-a prezentat Moină.
El îl măsură de sus pînă jos.
Un om cam deşirat, cu barbă deasă şi nepeptenată, 15 cu nişte mîni mari şi nespălate, pe care nu ştia unde să le pună, şi cu căutătura de caporal neangajat, care vorbea o românească pocită şi tropăia cu cizmele lui acum pline de prav, nu, un asemenea om nu poate să-i placă lui Corbei. Nici că lui avea însă să-i placă şi 20	putea să fie om foarte de treabă, ba chiar trebuia să fie
dacă doamna Fireanu o zicea aceasta. în asemenea lucruri femeile şi mai ales cele ca doamna Fireanu cu anevoia se-nşală.
— Care va să zică d-ta eşti domnul Moină, îi zise el.
25	— Da, magnifice domnule — răspunse Moină	frecîn-
du-şi mînile —- eu sunt, teolog absolut de la Gherla şi de patru ani acum cancelist la Direcţiunea financiară din Cluj. Doresc să vorbesc, dacă se poate, cu doamna Fireanu.
30	—Doamna Fireanu nu e aici, grăi Corbei. A	plecat
la Blaj.
— La Blaj ? exclamă Moină. Ea însăşi la Blaj ?! Atunci toate sunt hotărîte. Păcat! Voiam să vorbesc şi cu dînsa, ca să văd cum rămîne cu mine.
35	—-Şi cu dînsa — zise Corbei — şi cu încă	cine?
— Cu domnişoara, magnifice domnule — răspunse Moină — cu ea am vorbit, dar nu m-am ales cu nimic.
Corbei tresări.
       — Cînd? unde? cum ai vorbi cu dînsa? întrebă el, 40 cuprins de viuă nelinişte.
578

— Azi-dimineaţă, răspunse Moină foarte blajin. Neştiind că vă aflaţi aici, m-am dus acolo şi-am găsit-o, dar sunt mai rău de cum am fost.
       Lui Corbei îi era parcă o mare nenorocire s-ar fi 5 întîmplat şi vinovat era el, care a lăsat-o pe fată singură.
       ■— Bine, domnule — îi zise el stăpînindu-se — dar nu ştii d-ta că nu se întră în o casă cînd stăpînul nu e acasă ?! Mă mir, mult mă mir că dînsa a voit să te 10 primească.
Moină se simţea strîmtorat, dar se socotea în dreptul lui.
— N-a voit, magnifice domnule, răspunse el. Trebuia însă să ştiu cum stau, şi după ce făcusem o călătorie
15 aşa de lungă, ce adecă aş fi putut să fac ? !
— Să fii cu răbdare, domnule, şi să aştepţi! grăi Corbei şi, întorcîndu-i spatele, se depărtă, hotărît să se întoarcă fără de-ntîrziere acasă.
       Moină rămase şi astă dată nemişcat, dar tot ispitit 20	de gîndul de-a pleca după el.
— S-aştept ?! zise el. Aşa zicea şi dînsa.
Ştia acum că-n adevăr de la dînsul vine îndrăzneala Luciei, şi tare-ar fi voit să-l apuce de piept, să	i se uite
drept în ochi şi să-i zică: „Cu mine să nu te	prinzi!"
25	VIII
MĂRTURISIRI
Se scurg clipele de vieţuiri pe nesimţite şi se desfăşoară gîndurile în şir plin de farmec cînd, călător prin lume, priveliştile ţi se schimbă la fiecare pas, şi	săracă e
30	viaţa omului care n-a avut parte să se măsoare	pe sine
însuşi călătorind numai el singur fie pe jos, fie în trăsură. Gîndurile sunt mai luminoase, simţămintele mai vii, pornirile mai puternice, întreaga viaţă sufletească-şi ia avînt cînd treci şi te duci de ici pînă colo şi iar te 35 duci, şi multe plăsmuiri uimitoare s-au zămislit, multe hotărîri mari au fost luate în asemenea clipe de avîn- tată trecere prin lume.
579

   Nu era lungă călătoria pe care Corbei avea s-o facă de la Bălgrad pîn-acasă, dar era călătorie, pe care-o făcea singur şi nesupărat de nimeni, iar în mintea omenească se poate desfăşura în timp scurt chiar şi cea 5 mai bogată viaţă, cu atît mai vîrtos una săracă cum fusese a lui.
   Trăise şi el aşa fiindcă era încă în viaţă, fără de rost lămurit şi fără vreun scop hotărît, retras şi liniştit, fără de bucurii, dar şi fără de dureri. Cu toate aceste, 10 abia acum, după ce i se perduse deodată liniştea îşi dedea seamă că prea e şi prea a fost viaţa lui toată singur în lume.
   O	simţise aceasta întîia oară şi numai în treacăt cînd a fost Huţanu	pe la dînsul, şi o	simţea întruna de
15	cînd avea sub	coperişul casei lui	pe cele două femei
străine.
   Nici că s-ar fi puttit altfel.
   Dureri şi bucurii pornesc de la omul singuratic, dar nu pot să	rămîie mărginite la	un singur suflet, şi
20	cel ce-şi simte	durerea e stăpînit	de pornirea de a-şi
căuta uşurare împărtăşindu-li-o altora, cel ce se bucură se simte nenorocit dacă nu e în preajma lui nimeni care ia parte la bucuria lui.
         De ce s-ar fi simţit el singur cîtă vreme nici dureri 25	grele, nici bucurii mai vii n-avuse; se simţea acum cînd
se vedea năpădit deodată de supărări, pe care le mărea în gîndul lui.
   Vieţuirea lui întreagă pornea de mult acum din gîndul de a se strecura nebăgat de nimeni în seamă, ferindu-se 30 de tot ceea ce ar putea să jignească pe alţii, şi un fel de groază-1 cuprindea cînd vedea că ochii tuturora stau îndreptaţi asupra lui, că i se scrutează viaţa pînă-n cele [mai] intime amănunte ale ei. Tocmai voind să se străcoare nebăgat în seamă, el se deosebea de ceilalţi, 35	jignea pe mulţi şi trăgea luarea-aminte a tuturora
asupra sa.
         Avea, nu-i vorbă, şi clipe în care-şi zicea că toate sunt minciuni care n-au să-l scoată din ale lui; dar cel ce nu are supărări mari le măreşte pe cele mici şi caută-n 40 viitor cuvinte de a fi îngrijat.
580

„Ce va mai face Ghiurca? Ce va mai face Cîrcicc? Ce vor mai face alţii, care vor fi stînd la pîndă ? Cum se vor descurca lucrurile cu Moină, a căruia căutătură nu putea să liniştească un suflet turburat? ..." aşa se-n- 5 treba el cînd scăpa de cele ce-au fost ori sunt.
   Pe deasupra tuturora îl mai striveau apoi şi cărţile pe care Lucia le ştergea de prav.
         Avea popa, răposatul, dreptate cînd l-a scos om lăpădat de lege, şi oarecare dreptate aveau şi sătenii 10 cînd ziceau că-şi petrece viaţa cu duhurile.
   Citind mereu prin cărţile lui, el se depărtase încetul cu încetul de lumea în care trăia şi-şi petrecea viaţa cu cei de mult răposaţi, care-i spuneau lucruri nepotrivite cu ceea ce altă lume zice.
15 Pătruns cu desăvîrşire de gîndul că sufletul omenesc e vecinic dăinuitor, el nu se-ndoia că moartea e deşteptare dintr-un vis prost şi că abia după moarte iese la iveală fiinţa cea adevărată a sufletului.
         Aşa o ştia el aceasta de la egiptienii lui, de la preoţii 20	lui Brahma, de la Platon şi de la Ciceron,	de la Scho-
penhauer şi de la alţii, pe care îi socotea	mai presus
de toţi sfinţii la care se-nchină altă lume. Pline erau pentru dînsul văzduhurile de suflete, care-şi au fiecare rostul.
25 N-aveau, cu toate aceste, deplină dreptate sătenii.
   El citise că marele înţelept al Chinei,	Confuciu, a
dat ucenicilor săi sfatul ca să cinstească	mai presus
de toate sufletele ce nu sînt în viaţă şi să nu le neliniştească. Citea dar cu multă sete cărţile spiritiştilor, 30 care fac fel de fel de opintiri ca să se pună în legătură cu sufletele răposaţilor, dar nu s-ar fi încumetat niciodată să facă şi el ca dînşii. Nu se putea în gîndul lui neruşinare mai mare decît ca nişte pocitanii ca omul vieţuitor să se potrivească cu sufletele curăţite prin moarte 35 şi după moarte.
   Era prin amurg cînd s-a ivit în preajma vederii lui turnul de la Căsoaie şi-a-nceput s-audă cîrăitul.ciorilor de la Plopiş.
         „N-are popa — îşi zise el — n-are odihnă şi tot nu 40	mă iartă 1"
531

   Puţini şi neputincioşi erau Ghiurca, Cîrcioc şi ceilalţi care vor mai fi fost, şi pe dînşii nu i-ar fi băgat în seamă; mereu îl ispitea însă gîndul că dînşii sunt numai unelte oarbe ale unui suflet muncit, care, 5 drept spăşire, aleargă fără de astîmpăr din om în om şi caută pe cei păcătoşi şi slabi de fire ca să-i momească şi să-i împingă la rele.
   Şi —■ cine ştie; ?! — poate că nici ea nu-1 ierta!
         Întîmplare oarbă nu putea să fie că tocmai acum 10	îi fusese scoasă-n cale fata ei, şi doamna Fireanu, după
       toate apucăturile ei, nu pornită din ea însăşi, ci mînată dintr-aiurea era atît de neînduplecată în stăruirile ei. Da! nu o dată fusese el cuprins de simţămîntul că dînsa o ia razna înainte fără ca să-şi poată da seamă 15	unde are să ajungă.
         Nu însă! Ea ştia cît de mult a suferit dînsul, cum i s-a-ntunecat întreagă viaţă, cît de adevărată-i era acum dragostea către sărmana ei fiică şi cît de nestrămutată îi era hotărîrea de a-i fi sprijin şi ocrotitor. 20	Dar... cine ştie?! îndemnurile celor scăpaţi din robia
vieţii sunt nepătrunse, şi numai cu frică putem să ne gîndim la ele!
   „Inimă curată să ai şi cuget curat, şi stai nebiruit în faţa celor din altă lume !"•	îşi zicea el luînd îmbărbă-
25	tare din gîndul lui că răul	nimănuia nu-1 vrea, nu-1
doreşte, de cum să-ncerce vreodată a-1 face.
         Perdut astfel în lumea celor ce nu mai sunt, cl nu mai era în stare să se potrivească cu nevoile vieţii în aievea petrecute şi se sperie cînd se pomeni deodată 30 în faţa tristelor ziduri ale casei sale.
   Se rupseseră parcă firile gîndirii lui, abia se mai putea dezmetici cum a ajuns el să ieie hotărîrea de a se-ntoarce singur acasă.
   Fiecare dintre noi ajunge	adeseori să-şi zică: „Cine
35	m-a pus s-o fac aceasta?!	Cum, păcatele mele, am
ajuns aici?!"
   O	zicem aceasta aşa, numai din deprindere, fără ca să şi gîndim ceva, el şi-o zise acum ştiind ce vrea să zică.
40 I se părea lucru cu desăvîrşire nepotrivit ca el să între în casa lui cînd ştie că biata aceea de fată se află
582

singură-n ea. De ce a venit, cu toate aceste? Ce voia? Cum făcea el ca dînsa să nu se simtă jignită de nepotrivirea aceasta?
       Lucia, auzind clopoţeii, tresări şi alergă cuprinsă de 5	bucurie la scară, dar rămase zăpăcită cînd văzu că el
se-ntoarce singur.
Unde era mătuşa ei? de ce nu venea şi ea? cum a putut să-l lase pe el singur ?!
îi fusese greu să vie aici, dar a venit fiindcă o adusese
10	mătuşa ei, şi acum nu-i părea rău c-a venit; greu i-a
fost să rămîie şi se simţise ca copilul părăsit de ai săi în mijlocul codrului pustiu, dar	se obişnuise	şi nu	se
simţea rău în casa aceasta. Ce	s-a	întîmplat	însă	de
mătuşa ei nu s-a întors?! El părea supărat, strîmtorat.
15	Nu cumva îl va fi supărat prin stăruinţele ei?
Ea alergă la trăsură, ca să-i fie într-ajutor, şi-i sărută şi de astă dată mîna; el însă făcu ceva parc-ar fi voit s-o mîngăie, dar n-o sărută ca la-ntîia lui sosire, ci urcă scările.
20 Sosit apoi la întrare, el se-ntoarse spre dînsa.
— Vei fi, poate, îngrijată că mătuşa n-a venit şi ea, grăi dînsul. A plecat la Blaj.
— La Blaj ?! grăi Lucia şi începu să tremure. Aşa, singură ? Ea însăşi la Blaj ?
25	—Aşa e doamna Fireanu: dacă	vrea un	lucru, îl
vrea şi-l şi face, răspunse el.
— Dar de ce atîta grabă ?! exclamă Lucia fără ca să voiască.
Corbei se uită în ochii ei.
30	Din vorbele acestea înţelegea, aşa credea el, mai
mult decît ceea ce voia să ştie, iar ochii aceia îi spuneau că se-nşeală crezînd că dînsa o să se simtă jignită văzîndu-se singură cu el.
— De asta să nu te prea sperii — grăi dînsul în
35 glasul lui limpede, acum chiar duios — nu se fac toate
atît de-n pripă cum ar fi voind doamna Fireanu.
Lucia răsufla mai uşor.
— Dar — urmă el — o să-ţi fie greu să stai o zi, două fără de dînsa.
40	—De ce?! răspunse fata cu inima deschisă. M-am
obişnuit aici şi d-Voastră nu mai plecaţi, aşa cred.
583

Dar’—urmă ea schimbînd vorba — d-voastră poate că n-aţi cinat?
— Cam aşa ceva, răspunse el făcînd o mişcare ca-n adevăr s-o mîngăie, dar ea se depărtă repede, ca să-i
5 facă-n pripă rost de cină.
       El se uită lung după dînsa.
Nu-nţelegea, nu putea să înţeleagă cum se face că ea nu se simte deloc strîmtorată ştiindu-se singură cu dînsul în toată casa.
10 Cît a umblat dînsa prin cămară şi cît a stat prin bucătărie cu Borbala, el a avut timp să-şi pună-n rînduială lucrurile şi să se tot gîndească, dar n-a ajuns să se dumirească, iar după ce a fost poftit în sufragerie, la masa curat aşternută, i se părea lucru de sine înţeles 15 că nu Berţi, ci Lucia îl servea la masă, căci dînsa cinase şi nu putea să-l lase singur.
— Da — zise el mîncînd cu pofta omului sosit din drum —doamna Fireanu e femeie singură-n felul ei.
       — E foarte bună, întîmpină Lucia.
20	—Bună o fi —grăi dînsul — dar e foarte pornită,
nemaipomenit de stăruitoare, şi-mi închipuiesc cănue lucru uşor să trăieşti cu dînsa.
Lucia ridică din umeri ca şi cînd ar fi voit să se ferească de o lovitură.
25	— Aşa cum o ştiţi d-voastre— grăi dînsa — e numai
cînd vrea să facă vreun bine. Merge atunci cu toată hotărîrea înainte şi nu se dă cu nici un preţ la o parte.
       Corbei se uită zîmbind la ea.
       — Să zicem cînd crede că e bine ceea ce vrea—întîm-
30	pină el — căci s-ar putea ca să greşască, să se înşele,
       să facă rău crezînd că face bine.
Lucia iar ridică din umeri. îi era greu să vorbească despre aceasta.
       — Nu ştiu zise ea. Nu pot să judec. Mie mi-a făcut 35 numai bine; eu o ştiu numai voind binele şi nu pot
       să-mi închipuiesc c-ar putea să-i facă cuiva şi vreun rău. Dar dacă d-voastră o vedeţi altfel, nu-mi rămîne decît să-mi recunosc greşala, urmă ea şi se depărtă ca să aducă alt fel, omleta pe care i-o făcuse-n pripă. 40	El iar se uită lung după dînsa.
584

— Da — zise apoi după ce ea se întoarse — poate mătuşa d-tale să şi greşască, şi eu îmi închipuiesc că-ţi va fi făcînd adeseori grea viaţa.
       — Adecă i-o fac eu grea pe a ei, răspunse Lucia 5 rîzînd. Mai sunt dusă cu gîndul, mai pripită, mai neînde-
mînatică, mai neînţelegătoare ori îndărătnică, şi e adevărat că ea nu trece nimic cu vederea. Tot un bine- mi face, însă, dacă mă ţine de scurt.
El iar se uită-n ochii ei.
 0	— D-ta eşti o fată bună şi cuminte! îi zise el înduioşat.
— Sunteţi d-voastră prea bun, îi răspunse ea ple- cîndu-se puţin în faţa lui şi începu să adune de pe masă, ca să se depărteze din nou.
— Eşti fata mea! stărui dînsul. Şi să ştii că aceasta
15	ţi-o spune un om care numai rar poate să aibă mul
ţumirea de a spune aşa ceva.
— Tot ei am să-i mulţumesc şi pentru bucuria de a o fi auzit aceasta de la d-voastră, răspunse Lucia şi se depărtă iar.
20	El rămase perdut în gînduri.
„Minunat copil! îşi zise. S-o tai şi nu scapă o vorbă pripită despre mătuşa ei. Da, are multă dreptate: e om în putere femeia acea, ştie să se facă stăpînă."
       Poftit peste cîtva timp pe terasă, unde i se dusese 25	cafeaua, el trecu prin bibliotecă şi ochii lui se opriră
asupra canapelei unde Lucia-şi pregătise încă înainte de sosirea lui culcuşul.
       Era întuneric, dar sta deschisă uşa de la iatacul lui, în care Lucia aprinsese lampa, ca să ducă cu Berţi 30	la locul ei ceealaltă canapea, şi acum, rămasă singură,
aştemea patul.
Atins de această în viaţa lui—nemaipomenită intimitate casnică, el se opri cîtva timp în loc, apoi înaintă cu un fel de sfială spre uşa iatacului.
35	—Careva să zică aici, pe canapeaua aceasta, ţi-ai
chinuit nopţile, grăi dînsul.
— O — răspunse ea — eu dorm totdeauna şi pre- tutindenea bine.
— îmi închipui, însă, că ţi-e urît aici, urmă el.
40	—Nu mi-a fost urît singură — întîmpină ea — dar
acum, cînd vă ştiu pe d-voastră aproape..*
585

— Mîne — grăi dînsul schimbînd vorba — cel mai tîrziu poimîne o să ne sosească mobila pe care am comandat-o pentru odaia ce dă cu ferestrele spre pădure.
5	—Minunat! strigă Lucia înveselită. Numai dac-ar
sosi mai nainte de a se fi întors mătuşa, ca să le găsească toate gata. O să se bucure.!
— Cred şi eu — zise el depărtîndu-se, şi mai mult pentru sine — căci mai ales de gura ei o fac.
10	Era o seară de vară nu tocmai	liniştită,	dar răco
       roasă şi plăcută. Luna, acum în scădere, nu răsărise încă, dar nu era întunerec, căci zarea soarelui apus se mai resfrîngea din norii răzleţi, pe care-i mîna un vînt uşor ce părea mai înteţit în freamătul apropiatei 15	păduri.
Jur împrejur cîntau greierii, şi pe ici, pe colo flutura prin aer cîte un liliac, iar din depărtare se auzea ţipătul bufniţei care o supărase pe d-na Fireanu.
Corbei sorbi de cîteva ori din cafea, şi ochii lui	se
20	opriră la fereastra ce dedea spre terasa iatacului	în
care Lucia tot îşi mai făcea de lucru.
„Da — zise el-—e om femeia aceea: nu orişicine poate să-mpodobească lumea cu fiinţe ca fata aceasta."
       Se ivi-n faţa lui, Moină, aşa cum îl ştia de la Bălgrad. 25	„Peste putinţă!" îşi zise el.
Nu putea să-şi închipuiască cum o fată ca Lucia ar putea să prindă slăbiciune pentru asemenea om ori să se-mpace măcar cu gîndul că are să-şi petreacă viaţa cu el.
30	Mai ştii?! Aşa cum era, Moină	era om,	şi femeile
sunt incalculabile-n pornirile lor.
       Chiar însă dacă s-ar fi împăcat ea, îi era greu lui să se împace, şi orişice ar fi zis dînsa, el stăruia în gîndul că ea e siluită şi se supune numai ca să scape 35	de mătuşa ei.
Lucia veni să ieie ceaşca.
— Să mai rămîi — îi zise el — că e seară şi plăcut a sta de vorbă.
       — Plăcut e totdeauna dac-aveţi d-voastră bună- 40 voinţa, dar îmi daţi voie să duc ceaşca să o spele,
răspunse ea şi iar se depărtă.
586

Sările şi pe-ntunerec, omul foarte adeseori stă de vorbă mai bucuros decît ziua şi la lumină. O fi, poate, pentru că, ştiindu-se oarecum acoperit de întunecime, nu se teme că ochii, zîmbetul ori mişcările feţei îl vor 5 da de gol. Fie asta, fie alta, Lucia se bucura că el voieşte să steie de vorbă cu dînsa, dar ţinea să aibă timp, ca să-şi adune puterile. Simţise prea bine că dînsul voieşte să afle adevărul asupra simţămintelor ei, dar se temea să i-1 mărturisească şi ar fi voit ca dînsul să-l afle fără 10 de vina ei.
Ţinea însă şi el ca dînsa să fie cu inima deschisă şi să-i vorbească din propriul ei îndemn.
— Vezi — îi zise, dar, după ce se-ntoarse — aici îmi petrec eu sările aşa, singur.
15	Ea-1 încredinţă că e foarte plăcut aici, că viaţa
       petrecută în singurătate e şi ea plăcută şi vorbiră despre greierii cari cîntă, despre liliecii ce flutură prin aer, despre freamătul pădurii, despre frumuseţea răsăritului de lună, despre multe şi felurite, dar silinţele 20	lui Corbei de a o face să vorbească şi despre sine însăşi
       erau zadarnice.
— Ştii c-am văzut pe d-l Moină ? zise el în cele din urmă, pierzîndu-şi răbdarea.
       — Da — răspunse ea—îmi închipuiam c-o să-l ve-
25	deţi. A fost pe aici şi l-am rugat să se ducă la mătuşa.
— El îmi spunea că nu ai voit să-l primeşti, urmă Corbei.
Lucia simţea cum sîngele-i năvăleşte-n obraji. Dar aceasta acum nu se vedea.
30	—A, nu! răspunse ea stăpînindu-şi glasul. El ştia
       că mătuşa niciodată nu mi-a permis să stau singură cu dînsul, n-a putut dar să o zică aceasta decît temîn- du-se ca nu cumva mătuşa să se supere. Nu puteam însă să nu-1 primesc după ce făcuse un drum atît de 35	lung. Trebuia să-i spun că mătuşa e la Bălgrad.
       Corbei rămase cîtva timp nedumirit.
       Moină îi părea altfel de cum şi-l închipuise.
       Nu mai încăpea îndoială că unul din amîndoi nu spune adevărul: se temeau amîndoi de d-na Fireanu, 40	şi ori el voia s-o dezvinovăţească pe ea, ori ea voia
       să scape de el. Aşa ori aşa, era între dînşii oarecare
587

înţelegere, oarecare intimitate, ţineau unul la altul, şi Lucia nu era tocmai cum şi-o gîndise, ceea ce-1 mîhnea.
       — Ca să ştii că ţin în adevăr la d-ta — zise el cu-n- 5 dărătnicie — îţi mărturisesc că mie nu mi-a făcut
omul acela cea mai bună impresiune.
Obrajii Luciei iar se umplură de sînge.
       Era-n vorbele lui şi-n felul cum le rostise ei ceva pînă atunci necunoscut, un fel de căldură care nu arde, 10 ci potoleşte şi deschide inimile. Inima ei însă nu putea să se deschidă.
— L-aţi văzut în treacăt, numai în pripă — grăi dînsa — şi e om oarecum neisprăvit, care nu ştie să se arate cum în adevăr este, dar are multe însuşiri bune,
15 inimă bună, stăruinţă mare în toate ...
Orişicît de întunerec ar fi fost, glasul ei o dedea de gol, şi Corbei nu era obicinuit cu asemenea lucruri.
— Şi ţine mult la mine, adăugă ea.
       — Asta o cred! zise el. Despre asta nu mă îndoiesc! 20 Acesta e lucru firesc şi — urmă el muiat — eu am zis
numai că mi s-a părut. Se poate că mă înşel, se poate că-mi voi schimba părerea după ce-1 voi fi văzut de mai multe ori. Doamna Fireanu poate să-l cunoască mai bine, şi dacă d-ta ai slăbiciune pentru el...
25	Lucia tresări. Peste asta nu putea să treacă.
— Nu! — îl întrerupse ea, perzîndu-şi sărita — asta nu! slăbiciune nu am, s-ar putea însă să mă obicinuiesc cu el şi să prind cu timpul şi slăbiciune.
       — S-ar putea?! Nu se poate! răspunse el în felul 30 lui, scurt. Auzi? ! om ca dînsul, ba pe deasupra şi popă,
care vrea să-nveţe pe alţii ceea ce el însuşi nu ştie, să ţie-n alţii viuă credinţa pe care el însuşi n-o are, să ferească pe alţii de păcatele în care el însuşi se-nfundă... Nu! nu se poate; dacă însă d-ta crezi că s-ar putea, 35 mai aşteaptă, ca să te-ncredinţezi. Dorinţa mea — urmă el stăruitor — ţi-o spun, ca s-o ştii, dorinţa mea e numai să nu te pripeşti, să nu te laşi să fii momită ori poate chiar siluită, să nu faci pasul acesta cu inima îndoită, poate chiar cu repulsiune ...
40	Lucia era biruită.
588

— Dar ce pot eu să fac?! se tîngui dînsa, cuprinsă de deznădăjduire. Cine ţine seamă de dorinţele mele?! Cine mă-ntreabă ce vreau şi ce nu vreau?!
       — Uite eu! îi zise el luînd mîna ei şi uitîndu-i-se 5 la lumina lunei, acum răsărite, în ochi.
— Da — răspunse ea — o ştiu, o cred aceasta, am simţit-o din clipa în care v-am văzut, dar mă cuprinde groaza cînd mă gîndesc că dînsa a simţit-o şi ea, [că] ar putea să afle că-n o clipă de slăbiciune vi-am mărtu-
 o risit adevărul. Cum rămîn eu, sărmana de mine ?!
— Care va să zică aşa e, cum ziceam eu! grăi dînsul. Aibi, fata mea, inimă deschisă faţă cu mine, şi n-are să-ţi fie frică de nimeni — urmă el — căci numai pe tine te am în lume şi voi şti s-o înduplec şi pe dînsa.
15	IX
CU ORICE PREŢ
Corbei era om chibzuit, care nu se avîntă, nu se pripeşte, dar, deşi crescut la Blaj,	nu ştia să se mlădie, nu era în stare să spună vreun	neadevăr, nici să-şi
20	ascundă gîndurile. O voia adeseori	aceasta, dar îşi da
în petec şi în cele din urma se da de gol.
Nici că putea însă să-i fie Luciei de vreun folos făţărnicia lui, căci pe doamna Fireanu un om ca dînsul nu putea s-o înşele. Ea simţise chiar	dintru început că i
25	se slăbeşte stăpînireâ asupra Luciei	şi-şi pusese de gînd
să se facă stăpîn pe Corbei, la care	fata cătitâ scăpare.
       Nemaigăsindu-1 pe Corbei la Bălgrad şi aflînd că trecuseră două zile de cînd el se întorsese acasă, ea nu se mai îndoia că fata, vicleană cum o ştia, s-a folosit 30 de timp ca să-l tragă în partea ei pe Corbei.
„Aş! zise. O gîscă motoloagă! Cu mine nu se măsoară ea!"
Nu! mai ales acum, cînd se întorcea din nou biruitoare.
35 Sosită la Căsoaie, i-a fost destul să se uite o dată împrejur, pentru ca să le înţeleagă toate. Chiar şi dacă Corbei şi Lucia şi-ar fi dat silinţa, nu ar fi putut
589

s-o-nşele, iar Corbei nu ştia să-şi deie asemenea silinţe şi Lucia ţinea s-o facă să simtă că nu mai e cum a fost.
— Minunat! grăi şi dînsa văzînd odaia despre pădure acum frumos mobilată. Putem acum să stăm cît ne
5	place şi să venim de cîte ori vrem să ieşim la aer curat.
— Vorba e că noi tot am făcut ceva în lipsa d-tale, îi zise Corbei. Dar d-ta ce ne aduci?
— De ce m-am dus?! răspunse dînsa. N-aş fi plecat odată cu capul dacă nu-mi făceam treaba. Dar — urmă
10 mai încet, întorcîndu-se spre el — despre aceasta mai avem timp să vorbim, aşa, numai noi amîndoi. A fost greu. Toate ar fi mers, dar pacostea cu popa cel şizma- tic nu voiau cu nici un chip să mi-o ierte.
— Foarte fireşte! întîmpină Corbei, zîmbind cu
15	răutate. Una e să te lepezi de toţi popii şi alta mai
mare să treci de la un popă la altul.
       Atît numai de astă dată, şi abia ziua următoare, după ce s-a orientat prin casă, a căutat doamna Fireanu să rămîie singură cu Corbei, ca să-i spună că are Moină 20	parohie, dintre două una, fie pe cea din sat, fie alta.
— Cum vei alege d-ta, încheie dînsa uitîndu-se în ochii lui.
— Prea bine, răspunse el. Putem să fim liniştiţi. Dacă de la alegerea mea atîrnă, o să mă mai gîndesc.
25 Mai uşor decît aşa nu putea să scape.
— De ce să te mai gîndeşti? întîmpină însă d-na Fireanu, care grăbea.
— Nu ştiu — răspunse el-—dacă nu le-am face tinerilor o nedreptate, aducîndu-i după toate cele
30	petrecute aici, unde mulţi le-ar fi răuvoitori.
— Aşa mi s-a zis şi la Blaj, unde nu bucuros voiau să schimbe hotărîrea, răspunse ea. Să lăsăm pe fata preutesei aici şi să luăm cealaltă parohie.
— Dar dacă Lucia şi tinărul ar voi mai bucuros
35	aici? întîmpină el. Tot trebuie să-i întrebăm şi pe
dînşii mai nainte de a lua o hotărîre.
Aşa ceva nu putea să-i treacă d-nei Fireanu prin minte.
— Atît mai lipseşte! strigă dînsa. S-o mai întrebăm
40	pe ea, să-l mai întrebăm şi pe el, ba să mai întrebăm
590

şi pe preuteasa, şi pe fata ei, şi pe viitorul ei ginere cu toate neamurile lui.
— Fără îndoială, o-ntrerupse Corbei. Nu poţi să hotăreşti soartea cuiva fără ca să-l întrebi şi pe el.
5	—Ba da! întîmpină ea. Lucia are să fie viaţa ei
       toată recunoscătoare c-a fost cineva care a purtat grijă de ea şi i-a găsit şi-un soţ cum nu se poate mai bun; Moină are să fie recunoscător că s-a găsit cineva care l-a scos din îmbîcseala cancelariei, i-a găsit parohia 10	şi i-a dat o soţie ca Lucia, iar preuteasa şi toţi ai ei
au să fie mulţumiţi că nu li se ia parohia fără să li se deie în schimb alta.
Corbei o ascultă cu oarecare plăcere, dar zîmbind şi dînd din cînd [în cînd] din cap.
 5	— Cînd vrei să-i faci cuiva vreun	bine — urmă ea
plină de zel —şi ştii că e bine ceea	ce faci, nu mai
ai nevoie să-l întrebi şi pe el.
— E foarte adevărat ceea ce zici	d-ta — răspunse
el — şi tocmai fiindcă nu ştiu dacă e bine ori nu ceea
20	ce e vorba să fac, am nevoie de timp ca să mă pot
dumiri. Pe lîngă toate celelalte, nu pot să le dau sătenilor popă fără ca să ştiu dacă-1 primesc ori nu bucuros...
— Aşa am ajunge pînă la Crăciun! strigă dînsa.
       — Ba pînă după Crăciun, stărui el. Cam aşa ceva 25 îmi închipuiesc eu. Aşa de-n pripă cum aţi voi d-voastre
nu se pot pune la cale asemenea lucruri.
Doamna Fireanu îşi ridică capul.
       ■— E peste putinţă, grăi dînsa. Acum s-a ivit oca- ziunea, acum are să se facă; norocul îl prinzi cînd îţi 30	iese-n cale.
— Noroc ? ! Eu zic că nu e noroc! grăi Corbei. Doamnă! Am văzut din întîmplare pe tinărul acela, şi nu-mi place, deloc nu-mi place. Poate să-i placă fetei, poate să-ţi placă şi d-tale, dar mie nu-mi place.
35	—Te-ncredinţez c-o să-ţi placă după ce-1 vei fi
cunoscut mai bine!
— Ei bine, cînd o să-mi placă, o să-mi iau hotărîrea
       — grăi dînsul — dar cu repulsiune n-am să fac nimic: poate să-mi plîngă fata, poţi să stărui d-ta, eu tot nu 40	fac decît ceea ce eu însumi voiesc.
591

   Asemenea vorbe nu putea doamna Fireanu să asculte fără ca să-şi piardă răbdarea. Dacă aşa o lua, mai avea dînsa şi alte mijloace, alte arme.
   — Bine, d-le — grăi dînsa luîndu-şi vînt — sunt
5	nouă ani, nouă, nu mai puţin, de cînd am sub purtarea
mea de grijă pe această copilă săracă, şi nu m-a întrebat nimeni de unde iau mijloacele ca să o cresc: nu mi-am cîştigat oare dreptul de a-i hotărî soarta?!
   — Nu pun la îndoială bunătatea d-tale, îi răspunse
10	el liniştit, Eşti o bună mătuşă şi femeie generoasă,
şi n-aş avea nimic de zis dacă d-ta ai voi să-i hotăreşti soarta; ceri însă ca să i-o hotărăsc eu aşa cum vrei d-ta, iar aceasta nu se poate. Eu nu sunt nici mitropolit, nici canonic, şi poţi să stărui cît vrei, că tot nu 15 fac ceea ce-mi ceri! Doamnă — urmă el muiat — sunt şi mă simt singur în lumea aceasta. Dac-ai fi venit, sunt acum nouă ani, la mine şi mi-ai fi zis: „Domnule, iată o biată orfană, pe care eu, văduvă cu casă grea, nu pot să o ţin; fie-ţi milă de ea!..." dac-ai fi venit atunci 20	şi mi-ai fi vorbit aşa, eu ţi-aş fi fost recunoscător şi,
      mulţumit că pot să am pe cineva, om ca mine, în lumea aceasta, aş fi luat-o sub purtarea mea de grije şi m-aş bucura azi, cum te bucuri d-ta, văzînd-o mare, plină de viaţă, frumoasă, bună şi cuminte, vrednică 25	de iubirea tuturora. D-ta însă vii abia acum şi-mi ceri
nu s-o iau sub purtarea mea de grije, ci să te ajut a i-o da altuia. Dă-mi, doamnă, voie şi lasă-mi timp să mă dumiresc cine e acel altul.
         Doamna Fireanu se simţea învinsă, dar tocmai 3 0	aceasta o scotea din sărite.
   — Mi se cuvine ajutorul — răspunse ea ridicînd glasul— căci am jertfit destul pentru dînsa.
   — Da, destul, chiar prea mult — întîmpină el — şi ar fi nedrept să ţi se mai ceară şi alte jertfe. D-ta
35	vezi însă că eu am destul, chiar prea mult, şi dacă
      e capriciul meu de om cu stare să mai amînăm lucrurile cîteva luni de zile, se cuvine ca aceasta în sarcina mea să se facă. Nu ai, doamnă, dreptul de a te simţi jignită dacă te rog să primeşti din partea mea un mic ajutor 40	pentru nepoata d-tale, să zicem o sută, fie chiar două
592

sute de florini pe lună, căci e fată mare şi are multe trebuinţe.
Nu se simţea jignită doamna Fireanu, ba era mîh- nită că n-a venit mai demult, dar	acum nu	se mai
5	putea ceea	ce voia dînsul şi ea dete	năcăjită din cap.
— Dărnicia d-tale — răspunse ea — n-ar putea decît s-o scoată din minţi. Ar fi destul să ştie că te interesezi atît de mult de dînsa pentru ca să nu mai voiască a-şi da mîna lui Moina.
10	— Ei vezi, doamnă — strigă el înviorat — vezi că
aveam multă dreptate cînd presupuneam că dînsa nu din chiar al ei îndemn, ci de nevoie se-mpacă cu gîndul de a-i fi soţie?
— Mare	lucru! exclamă doamna	Fireanu.	Dar în
15	lumea cea	adevărată aşa se petrec	lucrurile:	mai de
voie, mai de nevoie, fetele se mărită, se obişnuiesc cu încetul şi în cele din urmă se simt fericite fiecare la casa ei. Numai prin romanuri se cern lucrurile ca prin sită deasă.
20	— Eu sunt de altă părere — grăi dînsul — şi ţin
să am acele cîteva luni.
— Cîteva luni sunt totdeauna, stărui dînsa. Repet că nu se mai face dacă nu se face acum.
— Atunci n-are să se facă niciodată *— întîmpină
25	el — şi cu	atît mai bine.
— Dar trebuie neapărat să se facă, domnule Corbei,
— stărui iar dînsa ■— căci n-are fata unde să-şi pună capul. Sunt mumă şi eu, am datorii către copiii mei şi nu mai pot să o ţin la casa mea; peste cîteva săptă-
 0 mini mi se întoarce fata, şi nu pot să ţin două fete mari la casă.
Corbei se dete un pas înapoi şi se uită lung la dînsa.
Le-nţelegea acum toate, şi dacă n-ar fi fost la mijloc Lucia, i-ar fi întors spatele şi s-ar fi depărtat. El nu 35 putea însă s-o pună pe fată în duşmănie cu mătuşa ei, poate singura ei rudă mai apropiată, care a crescut-o şi căreia îi datora recunoştinţă.
— îţi mulţumesc, doamnă, pentru mărturisirea aceasta, grăi dînsul. Trebuia să mi-o spuneţi aceasta chiar
593

de la început, căci nu mai stăruiam. Aşa este, Lucia nu poate să rămîie în casa d-tale: ar fi greu şi pentru d-ta, şi pentru dînsa. Să ne-nţelegem cu toată dragostea ce facem cu ea.
5	— O mărităm, domnule Corbei, zise doamna Fireanu
hotărît. Altă scăpare nu e.
— Asta nu! tot nu! Despre asta să nu mai vorbim,
răspunse el şi începu să se plimbe neliniştit. Tot mai bine e să	rămîie fată bătrînă decît să fie astfel jertfită.
10	— Dar	— stărui din nou doamna Fireanu — eu m-am
canonit nouă ani de zile cu dînsa şi vreau să-mi am sufletul împăcat ştiind-o aşezată. N-ar avea nici cum- nată-mea, răposata, odihnă-n mormîntul ei dac-aş lăsa-o fără de rost.
15	Corbei	se opri în faţa ei.
— Nu-mi vorbi de dînsa, doamnă, îi zise emoţionat. De ce nu mi-ai adus-o pe fata ei atunci ?! Mi s-a schimbat întreaga viaţă de cînd mi-a întrat în casă: am şi eu pe cineva la care ţin şi mă gîndesc, de care port grije,
20	căruia vreau să-i fac viaţa plăcută, de a cărui iubire
ţin să mă bucur, sunt om ca toţi oameni. Aşa şi chiar mai bine	mi-ar fi fost încă de atunci dacă mi-ai fi
adus-o, şi	nu d-ta ai să te plîngi c-ai ţinut-o, ci mă plîng
eu că m-ai lipsit de ea. Dacă ţi-e acum o sarcină, lasă-
25 mi-o mie, c-o primesc bucuros, o iau cu multă dragoste.
Doamna Fireanu se uită la el zîmbind cu răutate.
— Te cred, zise ea. Nu în zădar au fost ostenelele mele. Acum, după ce am format-o eu, aşa, de-a gata,
30	o primeşte orişicine, căci e plăcut şi preţios ajutor la
orice casă. Cam în ce fel aş avea însă să ţi-o las?
— Ai toată dreptatea, răspunse el liniştit. Trebuie să-ţi fie viaţa ei toată recunoscătoare, şi iubirea d-tale, ostenelele ce ţi-ai dat şi jertfele ce ai adus nu pot să
35	fie pe din destul răsplătite. Aşa e! Eşti văduvă, doamnă
ai tras de la gura copiilor d-tale şi ai fată de măritat, şi săvîrşesc un act de dreptate dacă din pietate cătră răposata, drept recunoştinţă din partea mea şi pentru ca să iubiţi cu atît mai vîrtos pe Lucia, voi adăuga
40	cinci mii de florini la zestrea fiicei d-tale. O fac aceasta
594

cu toată inima, mă bucur că pot s-o fac, şi din datorie către fiica d-tale trebuie să primeşti.
   — Dărnicia d-tale e prea mare — răspunse doamna Fireanu făcîndu-şi bineştiutul compliment — şi mă simt umilită în faţa ei! îţi mulţumesc şi în numele fiicei mele. Dar — adăugă cam strimtorată — dacă atît de mare ţi-e dărnicia, toată lumea va şti că Lucia o să aibă şi mai mult, şi e mai bine chiar şi pentru dînsa să nu rămîie la casa mea, alăturea cu fiica mea ... „care — adăugă ea în gîndul ei — nu e nici atîta de frumoasă, nici atît de deşteaptă, nici atît de îndemânatică".
   *— Bine — răspunse Corbei supărat •— asta n-o să tulbure dragostea ce trebuie să ne lege. O s-o trimitem undeva, o să găsim fie la Sibiu, fie la Braşov, fie aiurea pe cineva care o va ţine pînă ce-şi va găsi norocul, dar n-o jertfim, doamnă, nu, cu nici un preţ!
   Doamna Fireanu nu mai avea nimic de zis, şi peste puţin Lucia nu putea să se mire îndestul de unde deodată atîta dragoste din partea mătuşei sale, care
o	ţine totdeauna la oarecare depărtare, ca să nu se facă, cum zicea dînsa, prea îndrăzneaţă.
   Nu ştia fata ce s-a petrecut, dar vedea că despre Moină nu se mai vorbeşte, şi inima îi sălta de bucurie cînd află că vorba e să se ducă fie la Sibiu, fie la Braşov.
   Era, la urma urmelor, fată încă tinără şi mai putea să aştepte, să înveţe, să se bucure de tinereţele ei. De cînd umblase cu cărţile lui Corbei, care aproape toate erau în nemţeşte, se simţea nenorocită că nu poate să le citească; o cuprindeau acum ameţelile cînd se gîndea că va putea să înveţe şi nemţeşte la Braşov ori la Sibiu.
   — Şi de ce şi nu mai departe ?! zicea d-na Fireanu, pe care o adimenea gîndul unei călătorii frumoase. Ce mi-e Braşovul, şi ce mi-e Viena?!
   — Viena? ! zicea Corbei. Da, Viena, unde şi-a petrecut el tinereţele.
   Era în casa atîta timp pustie şi dosnică o lumină şi-o veselie şi-o viaţă plină de bucurii neaşteptate, încît Borbala nu-şi mai cunoştea stăpînul, care ştia

acum să rîdă şi să glumească chiar şi cu dînsa, parcă toată ziua ar fi fost seară*
   Iar doamna Fireanu nu mai avea grabă. De ce să se grăbească, de ce să-şi deie zor cînd era atît de bine la Căsoaie şi toate îi mergeau în plin?
   Da, la Viena, şi fireşte, Corbei nu putea s-o ducă el însuşi pe Lucia. Putea însă să le însoţească... Şi astfel îi venise dorul de călătorie.
   „Mi-e parcă s-a cam zăpăcit Corbei, îşi zicea peste vro două săptămîni Ghiurca. A plecat aşa, haid\ în lume! cu cele două femei/'

PARTEA A TREIA
I
CEI DE ACASĂ
       — Cum ai zis? !... a plecat cu el?! întrebă Moină dînd 5 din cap.
— Da! răspunse Ghiurca. Ea şi mătuşa ei, sunt acum cinci zile.
— Unde?
— Asta o vor fi ştiind el şi ele. La Plopiş a făcut
10 rînduiala pentru cîteva săptămîni.
— Nu se poate! grăi Moină. Mie domnul Huţanu mi-a spus că toate sunt puse la cale şi rămîne numai ca el să facă alegerea. M-a trimis aici tocmai pentru că cei de la Blaj sunt supăraţi că-i ţine în loc.
15 Ghiurca se uită cu un fel de milă la dînsul.
— Şi d-ta crezi că el n-are altă grijă decît să nu-i mai supere? întîmpină el. I-a ţinut, îi ţine şi o să-i mai ţie dacă n-or avea destulă minte ca s-o facă şi fără de dînsul. Pe cît îl ştiu eu, o fi şi uitat că are s-o facă
20 şi asta.
— Nu se poate, repetă Moină. Nu mi s-a prea părut, ce-i drept, a bine cînd am aflat că-1 pun şi pe el la mijloc, am cam stat pe gînduri cînd am plecat de aici, mi-a fost greu cînd am dat faţă cu el şi n-o să uit niciodată
25 cum m-a luat cînd l-am întîlnit la Bălgrad, dar d-naEi- reanu e femeie care nu umblă degeaba, n-o să mă poarte cu vorba şi nu-i dă răgaz.
597

— Pe ea n-o cunosc şi nu pot să-i zic nimic, grăi Ghiurca. Omul trage, cît poate, nădejde, şi nu vreau să te dezmint, dar îţi spun că pe el n-ai să te razimi.
        Moină rămase cîtva timp cu ochii ţintă la pămînt, 5 ca omul care nu mai ştie ce să facă.
— Să mă ferească Dumnezeu să nu se-ntîmple cumva ceva, c-o să cad în mare păcat, grăi apoi. Mi-am stricat tot rostul şi cu viaţa mea să nu se joace nimeni!
        Nu rostise bine vorbele aceste, cînd dete peste ei 10 Vidu, care să întorsese de la Seghedin, unde fusese cu cîteva plute de scînduri, şi se oprise pe un ceas, două, ca să-şi vadă părinţii.
îl ştia pe Moină încă din ziua de Sîn-Petru, dar fiind prietin cu Andrei, nu-1 prea vedea bucuros.
 5	—Ei, cum stai? îl întrebă el dîndu-i mîna.
Moină dete din umeri.
— întreabă-1 să te întrebe, răspunse Ghiurca. Cum poate să steie cineva care-şi pune nădejedea în Corbei?
Vidu nu era de aceeaşi părere. Anii	petrecuţi la
20	Sibiu şi mai ales cei petrecuţi la oaste-1 cam depărtaseră
de tatăl său.
— Dar cu încurcătura de la Plopiş cum a rămas? întrebă el, ca să schimbe vorba. Eu a trebuit să plec chiar [în] ziua aceea.
25	—Cum să rămîie? grăi Ghiurca. L-au osîndit pe
Cîrcioc la un an de zile şi s-au sfîrşit toate.
— Era însă el în adevăr vinovat ?
— El zice că nu, dar l-au văzut chiar	puind focul,
deşi, fiindu-le milă de el, n-au mai spus-o şi asta!
30	—Atunci a scăpat uşor.
— El zice că nu, şi e rău cătrănit pe Corbei.
— Asta-i bună! Parcă Corbei l-a făcut să pună foc. Ghiurca se uită cam pe sub geană la fiul său.
— Dar tu cum ai ajuns să te amesteci în treaba
35	aceea? întrebă el.
Simt oameni [care] vecinic rîd. Aşa le sunt făcuţi ochii şi aşa li-e croiul gurii că nu pot să vorbească, nici să se uite la cineva fără ca să rîdă, parcă ar fi cei mai fericiţi în lume. Dintre aceştia era Vidu. Ar 40 fi rîs şi cînd i-ai fi tras o palmă. Acum el rîse mai tare decît de obicei.
598

— Asta-i! zise. Parcă nu tot satul era amestecat, şi nu sunt şi eu de aci din sat ?! Ştii prea bine că vi- cişpanul învîrte şuruburile, iar ovreul îi are pădurea în tăiere. Apoi — urmă, schimbînd vorba mai în glumă
5	— o să vezi d-ta ce treabă frumoasă o să fac eu cu
Corbei. Uite, pădurea de colo e tocmai bună de tăiere, lemn sănătos, aproape de Murăş.
— Ei — întîmpină Ghiurca — şi crezi că li-o dă ovreilor? Mai bine o lasă să se usuce-n picioare!
10	—Dă-i dracului de ovrei, răspunse Vidu tot rîzînd.
Eu umblu să le prind meşteşugul, şi de acolo înainte grija mea.
— Să-ţi ieie şapte piei.
— Ia cîte îi dai ■— răspunse Vidu — şi-ţi dă cîte
15	ştii să-i iei. Dacă e vorba, el nici nu ştie ce are.
Vidu o zicea aceasta aşa, numai fiindcă era neguţător, fără ca să-şi deie seamă că are multă dreptate.
       N-a fost Corbei niciodată om care face socoteli şi nu era-n stare să-şi deie seamă ce are şi ce nu are. Muncea ca 20	să-şi petreacă viaţa, cheltuia puţin fiindcă de mai mult
nu simţea nevoia, şi lumea îi zicea că e zgîrcit fiindcă vedea că adună mereu. Adevărul era însă că nu el aduna, ci se aduna de sine cam fără de ştirea lui.
       Acum însă se schimbaseră deodată lucrurile, şi dac-ar 25 fi ştiut ce încă nu ştia, Vidu l-ar fi luat pe Corbei chiar drept risipitor.
       E mare mulţumirea să iei mereu şi să aduni, dar neasemănat mai mare e să fi adunat şi să dai, şi deprins o dată cu mulţumirea aceasta, Corbei trebuia în curînd 30	să se facă nesăţios.
Atunci cînd Huţanu îi vorbea despre copiii săi îl încînta gîndul că poate să-l ajute şi era mîhnit văzînd că amicul său s-ar simţi jignit. De ce folos îi era averea dacă nu putea să-şi facă nici plăcerea aceasta?!
35 De averea lui s-a folosit cînd s-a dus la Tihamer ca să scape pe Ghiurca din strîmtorările în care se afla, şi încă mai mîhnit era cînd s-a încredinţat că Ghiurca se simţea şi el jignit.
       După ce a cetit apoi notiţa de prin gazete, a fost 40	cuprins de simţămîntul că averea nu numai că nu-i
este de folos, dar e chiar o pacoste pentru dînsul.
599

   Toată ura ea i-o aducea pe cap, căci altă vină decît de a se fi îmbogăţit el n-avea, şi chiar şi-n gîndul lui aceasta era o adevărată vină.
   De ce adecă unul să aibă mai mult decît ceea ce în 5 adevăr îi trebuie, în vreme ce alţii se luptă cu nevoi mari ?! E firească mînia acestora şi legitimă. El se simţea vinovat, recunoştea că are prea mult şi-i era nesuferit gîndul că lumea are cuvinte de a-1 socoti însetat de cîştig, chiar zgîrcit.
10 Vorbea deci cu inima curată cînd zicea că nu ţine seamă de paguba ce suferise, şi tot cu inima curată a vorbit cînd i-a zis lui Văleanu: „Dă-le acolo ce vor fi cerînd..."
         Dedea ori lăsa să treacă de la dînsul pentru ca lumea 15 să nu-1 mai socotească zgîrcit, şi viuă i-a fost mulţumirea cînd a văzut că doamna Fireanu nu se simte jignită de ajutorul pe care îl dă pentru fiica ei.
         El avea multă dreptate: ea 1-a-nţeles mai bine decît orişicine şi, simţindu-i o dată slăbiciunea, s-a folosit 20 în toată întinderea şi cu inima deschisă de ea.
   „De ce nu, dacă-ţi face plăcere?!" era totdeauna vorba ei.
   Ştia dar Corbei unde pleacă, dar nu putea să ştie şi unde o să ajungă cu dînsa.
25 Trecînd spre Viena, e păcat să nu te opreşti la Pesta şi să nu vezi şi Buda, vechea cetate cu multele ei frumuseţi, şi insula Margareta şi celelalte. Abia pe la sfîrşitul săptămînii au sosit dar la Viena, lui multdoritul oraş. Aici apoi tot să stai şi să te plimbi şi să vezi, mai 30	ales avînd cu tine un suflet atît de expansiv ca doamna
Fireanu, care nu se mai sătura şi mereu ziceai „N-o să uit niciodată!" şi mereu săruta pe Lucia, de dragul căreia făcea călătoria.
         Ce minunate sunt apoi împrejurimile Vienei, unde 35	el petrecuse zile atît de frumoase, iar Alpii sunt aproape,
şi Veneţia cu întinsul albastru al mării nu e departe... şi: „De ce nu, dacă şi asta-ţi face plăcere?!"
         Tot e bine să ai, că te poţi bucura de multe, şi nu-şi închipuise Corbei niciodată că poate viaţa omenească 40	să fie atît de plăcută cum era a lui în timpul celor
cîteva săptămîni pe care le-a petrecut plimbîndu-se
600

de ici pînă colo cu cele două femei, care-1 purtau oarecum în braţe şi-l dădăceau.
       Era însă şi-n fericirea aceasta o notă dureroasă, şi el tot îşi zicea din cînd în cînd: „Cine m-a pus să plec 5 în lume cu femeile aceste ? !"
Orişiunde se ducea, doamna Fireanu era luată drept soţia, iar Lucia drept fiica lui, ceea ce nu era adevărat.
Lucrul acesta nu-1 supăra. Lasă că se obicinuise cu gîndul că una crede lumea şi altul e adevărul, dar doamna
10 Fireanu mai ales acum, aşa călătorind din de-a gata, avea mult haz, iară Lucia era fată cu care s-ar fi putut făli orişicare părinte.
Nici pe doamna Fireanu n-o supăra aceasta, ba n-ar fi supărat-o poate nici dac-ar fi fost adevărat.
15 O supăra însă pe Lucia, care nu era fata doamnei Fireanu şi ţinea ca lumea să nu creadă ceea ce nu este şi nici nu poate să fie adevărat.
N-ar fi lăsat-o dar odată cu capul pe mătuşa ei singură cu dînsul, şi cu cît mai mult se apropia timpul
20 ca să se despartă de dînşii, cu atît mai des i se umpleau ochii de lacrămi.
— Ce e, fata mea?! o întrebă el în cele din urmă. D-ta însăţi ai dorit să te aducem aici. Nu cumva-ţi pare rău?
25	—Nu ştiu, răspunse ea. Mi-e adeseori parcă sunt
smintită şi mă tem că mă lăsaţi şi mă părăsiţi aici. Ce-i sunt eu ei şi ce-ţi sunt eu d-tale ?! urmă ea stă- pînindu-şi plînsul. înţeleg să ţineţi la mine cîtă vreme pot să răsplătesc bunăvoinţa d-voastră prin faptele
30	mele, dar o să mă uitaţi după	ce nu mai puteţi să vedeţi
din ochii mei dorinţa de a	vă fi folositoare.
— Vai de mine! răspunse el cu ochii plini de lacrămi. Dar am fost şi eu orfan în copilăria mea şi orfan mi-am petrecut toată viaţa; îmi faci destul dacă mă laşi să te
35 iubesc şi să te ajut a te bucura de viaţă. Iubirea mea către tine e neistovită, fata mea!
— Ştiu, o văd în fiecare	clipă — răspunse ea deznădăjduită —dar nu pot să	cred: vecinic mă îndoiesc
şi mă tem, căci — izbucni ea — dînsa are copiii ei şi e
 0	atît de vicleană!
El o ciiprinse-n braţe şi-o sărută pe frunte şi pe obraz.
601

   —Să nu mai aud din gura ta vorba aceasta—îi zise — căci ea e o ruşine pentru tine şi mă jigneşte adînc. Eu numai pe tine te am şi numai pe tine te mai pot avea în lumea aceasta.
5 Aşa li-a fost despărţirea, şi de aceea, întorcîndu-se spre casă, el era cuprins de simţămîntul că nu are destul, că e puţin, de tot puţin ceea ce are, şi grăbea ca să sosească acasă cît mai curînd şi să-şi facă socotelile.
„Da! — îşi zicea — e mare mulţumirea de a da, io însă mulţumirea aceasta nu poate s-o aibă decît cel ce ştie să adune, să păstreze, să chivernisească. Fără de muncă nu e răsplată; fără stăpînire de sine nu e mulţumire."
         Asta era ceea ce nu ştiau nici Vidu, nici ceilalţi, care 15 rămăseseră acasă.
         Ştiau numai că Corbei a adunat şi-a tot adunat, şi-a tras de la gură ca să adune, c-a despuiat pe alţii ca să adune, iar acum, cînd are, a plecat cu cele două femei, nimeni nu ştia unde şi în ce treburi. Nu ştiau fiindcă 20	nimeni nu spusese şi nu spusese fiindcă ştia că, orişice-ar
spune, lumea va crede tot numai ce-i vine ei la socoteală.
         Nu credea şi lumea aceasta că-i este soţie d-na Fireanu, dar credea altăceva ce era mai supărător şi pentru dînsul, şi pentru dînsa, şi erau mulţi care nu credeau, dar 25	ziceau că-i este în adevăr fată Lucia. Erau temeiuri
neîndoioase pe care se răzîmau, căci Borbala, care le ştia toate cum le auzise cu urechile ei şi le văzuse cu ochii ei, nu vorbea alandala.
         E lucrul de tot prost să trăieşti în lumea aceasta, 30	unde oamenii nu-şi văd şi sufletele unii altora şi se mint
unii pe alţii, şi se judecă după semne, pe care fiecare le-nţelege în felul lui.
         Se vorbea şi pe aci prin apropiere, unde toată lumea-1 ştia pe Corbei, şi pe la Cluj, unde toată lumea o ştia 35	pe doamna Fireanu, şi pe la Blaj, unde lumea era rău
supărată pe amîndoi, şi toţi erau scandalizaţi, mulţi, mulţi se bucurau, puţini steteau la îndoială, iar Ghiurca putea să zică: „Simţeam eu că asta îi frînge gîtul!"
   După-ntoarcerea lor s-au mai potolit lucrurile.
40 Era nedumerită lumea, pînă chiar şi Borbala.
   Cum adecă ? El aici, ea acolo, iar fata nu-i ?!
602

în curînd s-a pornit însă vestea că doamna Fireanu se laudă cu zestrea fetei.
       De unde putea s-o sporească aşa deodată?
       Se vedea cît de colo c-a vîndut-o pe biata de orfană.
5 O, asemenea lucruri se-ntîmplă. Mai ales la Cluj, ele nu sunt deloc rare.
— Nu se poate! zicea Moină. Peste putinţă! Pe aceea poţi s-o tai, poţi s-o strîngi de gît, poţi s-o sfarămi în petri de moară, dar nu poţi s-o vinzi!
10	II
SOCOTELILE LUI VIDU
Vidu întrase — cum zicea el *— slugă la ovrei fiindcă nimeni n-ar fi putut să-l plătească atît de bine ca ovreii, cari aveau mare trebuinţă de dînsul.
15	Era om umblat prin lume, vorbea şi româneşte, şi
săseşte, şi ungureşte, ştia să se vîre şi să-şi facă cunoştinţe, nu obosea niciodată şi, ca să-l împinteneze, i-au făcut şi parte din cîştig.
       în curînd se-ncredinţase că e rău plătit şi că şi partea 20	din cîştig e mică, dar stetea fiindcă învăţa multe.
învăţase, înainte de toate, să facă socoteala dobîn- daşilor.
Se zicea contabil, dar altele erau treburile pe care le făcea.
25	Căuta pădurile bune de pus în tăiere, ceea ce ovreii nu
       prea puteau să facă, fiindcă lumea e prepuielnică şi-i lua la ochi îndată ce se iveau undeva. îl învăţaseră să aleagă copacii, să-i măsoare şi să-i împartă după calităţi, să facă socoteala tăierii după preţul zilelor de 30	lucru în partea locului şi a transportului pînă la Murăş
       după greutăţile drumurilor.
După ce se dumirea apoi, întră în vorbă cu proprietarul pădurii, şi ştia el de ce zicea că nu ştie Corbei ce are. Rar se nimerea cîte un proprietar care putea să-şi deie 35 seamă cam ce-i preţuia pădurea. El îi da deci un preţ de nimic. Dacă se-nvoiau, era bine: lua pădurea în
603

tăiere pentru ovrei. Dacă nu se puteau învoi, venea ovreul şi dedea mai mult.
Un lucru nu-nţelegea el la început: de unde ştiu ovreii pînă unde pot să urce preţul.
5	Acesta l-a aflat după ce-a început să meargă cu
plutele la Seghedin.
Grija cea mare a evreilor era ca lemnele să nu zacă, fiindcă, zăcînd, ele se scumpeau. De cele mai multe ori, dar, ei amînau încheierea învoielii pînă ce nu găseau 10 cumpărător şi astfel tăiau lemne vîndute, pe care aveau să le predeie la termin hotărît, şi el pleca cu plutele nu ca să vîndă lemnele, ci ca să ieie banii în primire.
„Dacă e aşa — îşi zise Vidu ■— cu bani puţini poţi să faci neguţătorie mare."
15	Ştiind acum unde e nevoie de lemne şi cum se plăteşte
fiecare calitate, el mergea la sigur şi putea să-şi facă socoteala cît se perde în fiecare zi dacă lemnele zac în magazie şi cît se cîştigă vînzîndu-le mai ieftin, dar mai curînd.
20	I-o făcea şi tatălui său socoteala aceasta. Ştiind cîte
       datorii are şi cît poate să cîştige, foarte uşor se-ncredinţa că e nevoit să se împrumute ca să-şi poată plăti carnetele şi că în curînd n-o să-i rămîie decît să-nceapă a vinde cîte ceva, dacă nu-i vor fi scoţînd alţii averea-n 25	vînzare.	De aceasta, mai ales de	aceasta se temea
Vidu de	cînd ştia că au fost cumpărate poliţele tatălui
său şi că cumpărătorul e Corbei, care cumpăra mereu averi.
Aşa a	venit planul cu pădurea.
30	Aflase	că la Arad, unde se lucra	la o cale ferată, e
mare nevoie de lemn de stejar, şi traverse, şi lemnărie pentru poduri, şi cîştiga mult dacă putea să ieie pădurea lui Corbei în tăiere.
       „Şi mi-o dă — îşi zicea —* că-1 arde să-şi scoată banii, 35 care de la tata nu-i mai vede/'
Aici îi era greşită socoteala, căci aşa de tare cum credea el, nu-î ardea pe Corbei.
Se făcuse, ce-i drept, mai cum îl socotea lumea şi nici nu mai da, nici nu mai lăsa să treacă de la dînsul, 40 dar trăsese o dungă groasă peste socotelile din trecut . şi, n<efiind neguţător, nu făcea socoteala dobînzilor, pe
§04

       care nu el avea să le deie ori să le primească. Se adunau adeseori bani în lada lui şi n-a simţit niciodată că perde ceva lăsîndu-i să zacă. Apropiindu-se dar timpul cînd Ghiurca avea să plătească la bancă fie 5 capete, fie carnete, Corbei nu se neliniştea deloc.
Ghiurca era cel ce trebuia să se neliniştească: era însă şi el foarte liniştit şi nici că se gîndea să facă ceva.
— Lasă, că mă duc eu la dînsul, grăi Vidu.
— Umbli degeaba! îi zise tatăl său, dar el tot se duse.
10 Corbei îl măsură din ochi cum se măsoară copacii
din pădure. îl ştia de cînd era copil, dar de cînd se zburătorise, aflase despre el numai lucruri care îi păreau urîte.
— Să plătească — zise el scurt — dacă poate.
15	—Nu poate.
■— Aşa dau şi eu cu socoteală. El poate numai să ieie, dar tocmai de aceea n-o sări mai ajut să se înece în carnete. Nu-i dau girul, nu i-1 mai dau!
— Dar de aiurea numai cu carnete mari ar putea să se
20	împrumute şi o să i se facă protest.
— N-are să se împrumute, răspunse Corbei, apoi se duse la casa de fier, o deschise şi scoase din ea un plic cu hîrtii. Uite — urmă apoi — aceştia sunt banii pe care i-am luat de la bancă: îi ţin la îndemînă ca să-i duc
25	înapoi, dar şi îi scot averea cît mai curînd în vînzare.
— E păcat — grăi Vidu — căci suntem cinci copii.
— Tocmai pentru că sunteţi, şi el nu se gîndeşte la aceasta, întîmpină Corbei. Cumpără-o tu, ca să nu treacă-n mîni străine.
30	—Ba să mă ferească Sfîntul! răspunse Vidu. Ce om
aş fi dac-aş face aşa ceva ?!
— Ei bine! se-ndărătnici Corbei. O s-o cumpere alţii, Acum tot vă mai rămîne ceva. Cu cît mai curînd o perde, cu atît mai multă vă rămîne.
35 Vidu nu era om care se dă cu una, cu două învins.
— Unchiule zise el — eu am adunat ceva: ajută-mă să mai adun, ca să-l scap.
Corbei se uită oarecum speriat la el.
Da, fcra văr cu Ghiurca şi omul acesta îi era în adevăr
40 nepot; niciodată însă el n-a simţit că are şi nepoţi, niciodată nu-i mai zisese nimeni „unchiule".
605

  — Aşa este — grăi dînsul — bunica ta şi mama mea au fost surori, tu-mi eşti nepot şi eu îţi sunt unchi; voi însă vă aduceţi aminte de aceasta numai acum, cînd sunteţi ajunşi în mare strîmtoare.
5	—	Am ştiut-o totdeauna — răspunse Vidu liniştit —
dar n-am îndrăznit s-o spunem: prea erai sus d-ta, şi prea ne ştiam jos noi înşine.
  Corbei îi rîse-n faţă.
         — Se vede că te-ai spurcat cu ovreii — îi zise cu 10 asprime — că te-ai făcut neruşinat ca dînşii. Care va
să zică, acum m-am mai coborît eu şi v-aţi mai ridicat voi? Nu-i aşa?!
  — Nu — stărui Vidu tot liniştit — nu că ne-am ridicat, dar am căzut atît de rău, încît deznădăjduirea
15 m-a făcut pe mine îndrăzneţ, şi dac-ar fi să mă dai azi afară, mă-ntorc mîne iar: nu poţi să ne laşi; trebuie să ne ajuţi, că nu cer să-mi dai, ci să-mi lesneşti putinţa de a agonisi. Orişicîte mîhniri ai fi avut pe urma lui, nu de el e vorba, ci de noi, care te cinstim şi niciodată 20 nu ţi-am greşit nimic.
  Corbei nu putea să audă asemenea vorbe, care îi răscoleau întreaga fiinţă.
  — E un mişel — strigă el adînc mişcat — un ticălos „ care-şi necinsteşte neamul şi a nenorocit pe ai săi!
 5	Pe el nu mai poate nimeni să-l scape.
  La aşa ceva nu se aşteptase Vidu.
  El se cutremură, şi ochii i se umplură de văpaie.
  — Mişel şi ticălos ?! grăi dîndu-se un pas înapoi şi puindu-şi amîndouă mînile-n cap. Se vede că nu ştii
30 că eu am stat trei ani în oaste şi mă ştiu pîn-acum om cumsecade, care nu poate să treacă peste asemenea vorbe. Poţi să gîndeşti cum te taie capul, poţi să-l judeci cum vrei, poţi să-i zici lui ori să-mi spui mie-n faţă că sunt mişel, dar însuţi te arăţi mişel cînd nu te sfieşti 35 a ocărî pe tata în faţa fiului. Orişicum îl vei fi socotind, mi-e tată — strigă — şi un nemernic am fost umi- lindu-mă în faţa unui om fără de inimă, căruia nici legăturile dintre tată şi fiu nu-i sunt sfinte. Dacă aşa e, pot să-ţi urle vînturile-n casă, că nimeni n-o să mai 40 între-nea! adăugă şi se depărtă cu capul ridicat.
606

Corbei rămase ca într-un fel de aiurire, umilit, căit, cu lacrămile-n ochi.
Strivit de simţemîntul că în adevăr mare mişelie a făcut, ar fi voit să alerge după Vidu, să-l cheme înapoi 5 şi să-i ceară iertare, dar ruşinea îl covîrşea, nu mai era stăpîn pe sine însuşi, nu putea să se mişte din loc şi sta, parcă, la îndoială dacă lucrurile se petrec în aievea ori e la mijloc numai o înscenare a vreunui duh necurat.
       „O, nenorocită e fiinţa	omului şi vrednică de plîns!
10	îşi zise el. Osîndit a le vedea şi a le judeca toate numai
       după părerile ce-şi face în neputinţa lui de a cunoaşte adevărul, el se amăgeşte în fiecare clipă însuşi pe sine. Mă plîng eu că mi se face nedreptate răstălmăcindu-mi faptele, şi nu e nimeni mai bănuitor, mai aspru şi mai 15	nedrept decît mine."
       Rău a făcut Vidu de a	plecat atît de pripit; dac-ar
       fi avut răbdare, şi-ar mai	fi stat puţin, el şi-ar fi făcut
       treburile.
       — Ai avut toată dreptatea, i-a zis el însă tatălui său 20 după ce s-a-ntors. Cu omul acela nimeni nu poate s-o
scoată la capăt: are să-ţi pună averea-n vînzare şi-o cumpără cu preţ de nimic.
       Ghiurca zîmbi pe sub mustaţă.
       — Asta n-are s-o facă niciodată, îi zise foarte li-
25	niştit.
— Neapărat că nu — se-ndărătnici Vidu—căci o să-i stric socotelile; chiar şi dacă m-aş da rob, i le stric.
       El greşea.
Multe ar fi fost Corbei în stare să facă pentru ca să 30 fie date uitării vorbele aspre pe care [le] rostise; una îi era însă peste putinţă: să nu facă ceea ce nu din pripire, ci în urma unei chibzuiţi liniştite a zis că va face. El îşi perduse sărita tocmai pentru că nu voia şi era nevoit să scoată la vînzare averea lui Ghiurca.
35	Mereu îi venea să trimită după Vidu, nu însă ca să-i
       spună că-şi schimba gîndul, ci ca să-l încredinţeze că nu şi-l poate schimba şi să-l întrebe cum ar putea să-i lesnească putinţa de a agonisi, cum zisese el, dar a sosit seara fără ca să se fi putut îmbărbăta s-o facă aceasta. 40	Iar serile nu-i mai erau acum, ca odinioară, cea mai
       plăcută parte a zilei.
607

   De cînd să întorsese din călătorie, i se schimbase cu desăvîrşire întregul fel de a fi.
         Casa îi părea din zi în zi mai pustie, lucrările din gospodărie îl oboseau din ce în ce mai mult, cărţile lui 5	îi rămăseseră seci, mîncarea nu-i mai priia, tigna som
      nului n-o mai avea, iar dimineţile, cînd i se aducea corespondenţa, el tremra în toate încheieturile, căci în fiecare zi aproape îi venea scrisoare de la Lucia, care-1 ruga să n-o uite, îi spunea că n-are în lume pe 10	nimeni afară de dînsul şi i se plîngea că amarul străină
tăţii îi seacă viaţa.
         Ce putea el să facă cu dînsa ?!
         0, poate în draga lui voie să zică cel ce stă singur în lume că puţin îi pasă de părerile ce-şi vor fi făcînd alţii 15	despre dînsul! Cînd ai însă pe cineva, ţii la bunele
păreri şi la bunăvoinţa tuturora şi-ţi calci pe inimă, îţi stăpîneşti firea şi-ţi dai silinţa să-ţi îmblînzeşti duşmanii. Iară el îşi făcea duşmani.
         „Cine? îşi zicea. Cine mi l-a adus? Cine m-a pus să 20	rostesc acele vorbe?!"
         îndată dar ce se-ntuneca îi era urît aşa singur în casa lui şi auzea şi el, ca odinioară doamna Fireanu, ici pocnete, colo fîşiituri şi-n iar altă parte zgomote nelămurite, se-nfiora cînd ţipa cucuvaia, şi şuierul vîntului 25	îi părea sinistru. Vor fi fost toate aceste şi mai nainte,
      dar fiindu-i atunci împăcat cugetul, nu le băga-n seamă. Nu s-a socotit el niciodată singur în casa lui, căci pline erau pentru dînsul văzduhurile, dar se simţea bine fiindcă era linişte şi pace în sufletul lui; acum mereu 30	stetea la îndoială dacă bine e ori nu ceea ce a făcut ori
vrea să facă, şi-i era parcă fiinţe nevăzute-1 împresoară şi-l trag şi-l împing îndesuindu-se-n fel de fel de chipuri, o jucărea neputincioasă a unor puteri neapropiate.
         jAsta ni-e soarta cîtă vreme trăim în lumea aceasta 35	—îşi zicea el — şi nu ştie nimeni ce-1 duce şi cum îl
trage aţa!"
         El avuse mamă, o mamă pe care n-a cunoscut-o, care i-a fost însă adevărată mamă şi care era sora adevărată a mamei lui Ghiurca. El a avut tată, de care 40	numai ca din vis îşi mai aducea aminte, dar care i-a
608

fost tată adevărat şi care a fost preot, popă ca toţi popii, slugă a lui Dumnezeu, pe care el nu mai voia să-l ştie.
       Ce-nfiorătoare deosebire între el şi Vidu, care se răzvrăteşte în toată fiinţa lui cînd tatăl său e atins cu 5	vorbe de ocară!
De unde ar mai fi putut el	să steie liniştit în casa lui ? !
Despre eroism îi vorbise	Huţanu. Preoţie este a fi
părinte, preoţie — care te sfinţeşte, şi orişicît de nemernic ai fi, e destul să fii	părinte ca să ţi se cuvină
10	cruţare, căci cea mai mare mişelie este, cum a zis Vidu,
să atingi simţămîntul de pietate către părinţi, care e temelia a toată rînduiala omenească.
„Iar în sufletul meu — se tînguia el — stîns, cu desăvîrşire stîns simţemîntul acesta, n-a fost niciodată!" 15 Cum putea el să alunge de la dînsul [pe] cei ce erau sînge din sîngele lui, pe nepotul mumei sale şi pe chiar ai săi nepoţi şi să-şi deie tot sufletul unei fiinţe care nu îi era nimic ?!
       „Om fără de inimă!" îi răsuna în urechi. „Om fără 20	de inimă!"
       Şi totuşi altfel nu putea! Era legat şi se legase el însuşi atît de tare, încît numai moartea ea singură mai putea să-l dezlege, şi nu tatăl său, de care abia-şi mai aducea aminte, nici mumă-sa, pe care n-a cunoscut-o 25	niciodată, ci Elvira, care îi luminase pe o Clipă	viaţa,
îl stăpînea pe el, dacă e adevărat că cei căzuţi în robia lumii văzute se supun stăpînirii celor din cea nevăzută.
Frămîntat de asemenea gînduri l-a cuprins somnul, şi visurile numai zbuciumate puteau să-i fie.
3 o	Tîrziu după mezul nopţii însă pe la cîntatul cocoşilor,
cînd s-a deşteptat, el se ridică răzămat pe cot în culcuşul lui şi se uită înprejurul său, oarecum mirat că numai visase.
       O văzuse în vis pe Elvira, ceea ce nu i se mai întîm- 35	plase niciodată pe cît îşi aducea aminte.
Nu mai putea să-şi deie seamă cum o visase,	dar îi
fusese lung visul şi-i rămăsese în suflet o dulceaţă nespusă o linişte care în viaţa petrecută în aievea nu e cu putinţă.
40 Deşteptat apoi o dată, iar se porniră valurile vieţii şi el înnădi firul de unde-1 rupsese somnul.
609

  „Mişelul! îşi zise. Vrea să mă înşele. E în stare să se împrumute cu carnete mari de la ovrei numai ca să nu-mi fie mie dator."
         Nu i-a spus-o nimeni aceasta, dar în clipele de linişte 5 deplină omul ştie şi ce se petrece în sufletul altora: după toate cele petrecute, aşa trebuia să voiască Vidu, alta nu-i rămînea.
  „A, nu!" strigă el şi sări din pat, gata de a pleca la Sibiu, ca nu cumva să sosească prea tîrziu acolo.
10	m
CINE NU SE-NCURCĂ
  — Moina barâtom — grăi într-una din zile d-1 Madi, şeful de biurou — eu nu mai ştiu de o bucată de timp cum rămîne cu noi. Mai vii, nu mai vii, mai stai, mai
15 nu stai, mai te duci, [mai] te-ntorci, eşti mereu nedormit, şi treaba rămîne baltă. Azi te doare apoi capul, mîne te chinuie o măsea ori te scutură frigurile, poimîne ai să-ngropi o mătuşă; cît o să mai ţie asta? Am auzit că umbli să te faci popă: e ori nu e?! Să se aleagă odată
20 într-un fel!
  Moină-1 ascultă cu umilinţa cuvenită celor mai mici, care se simt vinovaţi, şi dete din umeri.
  — Să vedem, răspunse apoi.
  — Dar în adevăr să vedem! îi zise mai-marele şi-şi
25 căută mai departe de treabă.
  Aceasta se întîmplase încă mai nainte de a se fi întors doamna Fireanu din călătorie, şi Moină, nevoit să aştepte pînă la întoarcerea ei, îşi pusese de gînd să fie om cuminte şi să nu mai umble fără de rost.
30 După ce doamna Fireanu s-a întors fără de nepoată, el iar a început să umble, dar la ea nu s-a dus. Aşteaptă să-l cheme, căci nu-i şedea bine să meargă aşa buzna-n casa femeii; dar doamna Fireanu se aştepta ca el să vie şi nechemat şi nu se supăra deloc că el nu vine.
35 Cînd era să se ducă şi nechemat, ea a plecat să-şi aducă fata cu atîta dor aşteptată, şi iar trebuia să-i lase femeii răgaz.
610

S-au copt apoi strugurii, şi doamna Fireanu s-a dus, ca-n toţi anii, să-şi culeagă via. Cum ar fi putut el să meargă după dînsa?!
Era abătut, bietul de el, şi adeseori era parcă şi-a 5 rupt gîtul cînd a aflat că Andrei al lui Cioban îşi făcuse nunta şi fusese sfinţit: asta îl puse iar în picioare.
Frunzele începuseră să-ngălbinească, ba se şi scuturau pe ici, pe colo, şi doamna Fireanu îl şi cam uitase cînd s-a pomenit cu el.
io	— Cum rămîne cu mine? întrebă dînsul şi astă dată.
Asta era, dacă e vorba, întrebarea cea mare a vieţii lui.
Orişicine ar fi rămas cam încurcat în faţa unei asemenea întrebări, dar doamna Fireanu niciodată nu
15 se-ncurca.
— Cum rămîne? răspunse ea. Bine rămîne! Te-am tot aşteptat să vii, căci am să-ţi spun multe, şi m-am mirat că nu vii, dar am avut multe pe cap şi n-am ajuns să te caut. Da, bine rămîne, dar e greu, de tot
20 greu. Mă ştii cît ţin la d-ta şi cît de dragă mi-e nepoata, şi-am alergat şi-am stăruit mult, dar îl vei fi ştiind pe d-l Corbei. Eu nu ştiu să mint, n-am minţit niciodată în viaţa mea, şi-ţi spun şi acum adevărul, deşi îmi este greu să-l spun: el nu poate să-i sufere pe popi.
25	—Da, am auzit-o şi aceasta — întîmpină Moină —
dar o vorbă tot poate să pună pentru cealaltă parohie.
— Nu zic că n-are s-o facă — urmă doamna Fireanu
— dar mai bucuros ar voi ca fata să [nu] ajungă preu- teasă ...
30	—Dar nu ţin nici eu, o întrerupse Moină.
— Vezi aşa! îl îmbărbătă dînsa. Fiindcă nepoa,tă-mea care ţine la d-ta, deşi n-o mărturiseşte aceasta, aşa cred eu, nu zicea nici „da", nici „ba" — aşa sunt fetele — a rămas ca să nu mai vie la Cluj şi am lăsat-o la Viena,
35 căci la dînsul nu putea să rămîie.
„Da! — îşi zise Moină-n gîndul lui — tocmai ceea ce mi-a spus şi Borbala."
— Silă, însă, silă n-are să i se facă, urmă doamna Fireanu.
40	— Cum rămîne dar cu mine? întrebă el din nou tot
nedumerit încă.
611

— S-o întrebi pe dînsa, răspunse doamna Fireanu.
— Ea zice să te-ntreb pe d-ta, iar d-ta zici s-o întreb pe ea, întîmpină Moină; cum s-o întreb, cînd nu-i aici?
5	—Aşteaptă-o şi ţine-te de capul ei, ori întreabă-1
pe Corbei.
— Dar dacă el nu vrea să mă primească? Mi-a zis odată că fără de rost nu se întră în casa nimănui.
Doamna Fireanu îşi perdu răbdarea.
10	—Asemenea vorbe nu s-aud din gura unui bărbat,
       grăi dînsa. Ce dracu ?! Ori vrei, ori nu vrei, ori ţii, ori nu ţii, ori te arde, ori nu te arde: cînd e vorba de aşa ceva, omul nu se dă îndărăt. Te duci şi azi, şi mîne, şi poimîne, şi-o să~l găseşti odată-n toanele lui. E fată 15	şi ea, nu oaie, nici capră, nici gîscă ori	canar, şi-o să
vrea să scape odată de dînsa. Dacă-1	prinzi atunci,
nu numai te primeşte, dar şi te ajută. Ştiu eu să mă descurc, şi o să ştie şi el.
— Atunci o să mă duc la Ghiurca zise Moină hotărît.
20	— Da, la el să te duci — îl îmbărbătă dînsa — ăsta-i
cel mai bun lucru.
O	zicea aceasta numai să se cotorosească de el, dar avea multă dreptate.
Mult ar fi putut Moină să se gudure	pe lîngă Bor-
25	bala şi să-i deie Casoaiei tîrcoale, dacă	n-ar fi fost la
mijloc Ghiurca şi feciorul său.
Corbei înţelegea acum şi durerile altora şi ştia să ţină seamă de ele, nu mai judeca pe nimeni după păreri, şi nu mai osîndea fără judecată.
30	îi mai venea apoi lui Moină şi alta într-ajutor.
Vidu zisese că e în stare să se deie rob ca să-i strice lui Corbei socotelile şi o şi pornise aşa, dar a sosit prea tîrziu la Sibiu şi s-a întors amărît acasă, Ia mama lui, pe care de cîtva timp n-o mai înţelegea.
35	într-un plîns o ducea mai nainte cînd se iveau —
şi cam des se iveau — asemenea greutăţi: acum era şi ea tot atît de liniştită ca soţul ei care era şi el om ce nu se-ncurcă niciodată.
Văzîndu-1 pe fiul său atît de amărît,	ea se muie în
40	cele din urmă şi-l trase într-un colţ
612

— Ce-ţi mai faci inimă rea?! îi zise. Nu mai poate să-i facă nimic: le-ş, trecut toate pe numele meu.
— Cum ? ■— exclamă Vidu. Ce-a trecut pe numele tău ?
— Casă, pămînturi, vie, fînaţe, prunişte— toate:
5	de la el n-are ce să mai ieie.
Vidu ştia că se fac asemenea lucruri şi că mai ales un om cu legăturile tatălui său şi poate să le facă fără greutate: mintea i se oprise cu toate	aceste-n loc
cînd a aflat că el a fost în stare să le facă.
 o Nu o dată în viaţa lui îşi zisese: „Fereşte-mă, Doamne, să n-ajung om ca tata!" Niciodată însă nu l-a socotit om rău, ci om slab, prea bun, care se-încrede-n toţi mişeii şi se lasă în voia lui cea bună să fie încîntat, amăgit şi înşelat. Acum întîia oară vedea	că e în stare
15	să facă în strîmto[ra]re şi mişelii, că	avea Corbei
dreptate şi-i venea să fugă în lume.
Găsea şi acum cuvinte în inima lui, ca să-l dezvinovăţească, şi nu zicea că o mişelie a făcut, ci că a săvîrşit o faptă pe care lumea o va lua drept mişelie;
20 i se făcuse dar negru înaintea ochilor cînd- se gîndea că azi-mîne se va şti ce a făcut.
Orişicît de greu i-ar fi fost, dar el îşi luă inima în dinţi şi se duse iar la Corbei.
Corbei fu cuprins de un simţămînt de uşurare cînd
25 află că tot se întoarce nepotu-său, iar se îndîrji însă cînd acesta îi spuse că vrea să achite datoria.
■— Ce-am zis e zis şi astfel nu fac, răspunse el. Dac- ar fi venit tatăl tău el însuşi, n-aş putea să nu primesc banii, de la tine însă nu-i primesc.
30	—Dar i-am luat	cu carnete	grele — întîmpină
Vidu — şi e păcat să-i ţin la mine.
— Cine te-a pus să-i iei? îl mustră Corbei. Bagă-i acuma în negustorie, ca să-ţi scoţi carnetele. Ziceai să te ajut să agoniseşti: cum să te ajut?
35	Vidu răsuflă o dată	uşurat şi se	uită cu inima des
chisă în ochii lui.
— Uite ■— grăi dînsul rostind vorbele cam cu anevoia — eu aş vrea să scap de ovrei, dă-mi pădurea în tăiere.
40	Corbei tresări:
613

— Pădurea mea ?! răspunse el. Cîtă vreme trăiesc eu nu are să între săcurea în ea. Atîta plăcere am şi eu!
— Dar n-o tai, n-o stîrpesc, ci o răresc numai întîmpină Vidu. Are să se facă mai frumoasă de cum e. Sunt
5 o mulţime de stejari care au început să se usuce de la vîrf, şi, pe ici, pe colo e prea deasă pădurea. Tai numai ceea ce vrea să fie tăiat. Nu degeaba am fost slugă la ovrei. Şi — urmă el cu stăruinţă — acum e timpul, căci am şi găsit cumpărători cu preţ bun. io Corbei se plimba în sus şi în jos. Ţinea să-şi arăte bunăvoinţa, îl durea însă de pădurea lui. Dar, la urma urmelor, ce-i era mai aproape: nepotul sau pădurea.
— Băiete — îi zise în sfîrşit — ca să vezi că vreau, însemnează-mi copacii pe care voieşti să-i tai, şi dacă
15 nu-mi strici pădurea şi iese cîştig pentru tine, ţi-i dau cu preţul cu care i-ar lua ovreii.
Vidu rămase cu ochii-n pămînt, ruşinat şi nemaştiind ce să-i răspundă. îi era greu afară din cale să spună adevărul, dar acum trebuia să-l mărturisească.
20	— Plata datoriei tot o primeşti însă, fie chiar mai
tîrziu, se rugă el.
— Da, de la tatăl tău! răspunse Corbei.
— Nu de la el — grăi Vidu — el nu mai are nimic: şi-a trecut toată averea pe numele mamei.
25	Corbei se uită aspru la dînsul:
— Vrei să mă înşeli, îi zise. Ceea ce zici tu nu e cu putinţă: el nu e în stare să se lipsească de averea lui, din dragoste cătră ai săi.
— S-a lipsit, ca să nu fie nevoit a te plăti — răspunse
30	Vidu adînc mîhnit — şi ne-a făcut mult rău.
— Nu! grăi Corbei. Are, n-are, are mult, are puţin, el acelaşi rămîne. Tu caută-ţi de treabă!
       Aceste se petrecuseră două zile mai nainte de a fi sosit Moină la casa lui Ghiurca, pe care-1 rodea gîndul 35	că feciorul său s-a dat în partea lui Corbei şi se simţea
jignU.
„Nu cumva o să-mi ridice feciorul în cap?!" îşi zicea din ce în ce mai îndîrjit.
— Da! — îi zise dar lui Moină — să te duci să te
40	ţii de el şi să-i ceri socoteală. Dac-ar fi să nu te pri
mească, nu-1 slăbi, ci ieşi-i în drum, aţine-te-n calea lui.
614

N-are, cum ai zis, nimeni să se joace cu viaţa ta. Ori ţi-o face, ori i-o faci!
Corbei l-a primit însă chiar cu multă [bună]voinţă şi l-a ascultat în toată liniştea.
5 —Da — i-a zis apoi — aşa este cum ţi-a spus doamna Fireanu. Nimeni n-are să-i facă sîlă: va fi cum doreşte dînsa. Să fii liniştit şi să aştepţi.
— Eu nici nu ţin cu orice preţ să mă fac preot, grăi Moină, care ţinea seamă de slăbiciunile oamenilor.
10	—Vei fi ţiind ori nu vei	fi ţiind — îi răspunse
Corbei — dacă va dori dînsa, i	se va face şi asta.
Ce mai putea Moină să dorească? Ce mai putea să zică ?
El se plecă să sărute mîna binevoitorului său.
15	Corbei se dete la o parte.
— Caută-ţi — îi zise — de	treabă şi nu te	mai
îndoi.
Ghiurca era cam turburat cînd Moină s-a întors cu faţa radioasă, ca să-i spună că toate stau bine, căci
20 şi Borbala-1 încredinţase că despre Lucia n-are să se mai îndoiască.
Nici acum nu s-a-ncurcat însă Ghiurca.
— Să vedem, zise el. Viclean e omul acela şi ştie să alinte pe cei încă nepăţiţi. Tot aşa l-a alintat şi pe Vidu.
25 Să vedem, însă, dacă-i dă şi pădurea şi cum i-o dă şi cîte piei îi ia. Să vedem ce-o să-ţi spună-n urmă şi cum o s-o alinte pe dînsa. Urma alege!
IV
LA RĂSPÎNTII
30 Pe cît de încîntător e gîndul că poţi să îndulceşti viaţa cuiva, pe atît de durercs e simţămîntul că eşti o sarcină pentru alţii, şi apăsată de simţămîntul acesta şi-a petrecut Lucia zilele copilăriei şi ale tinereţelor.
„Tu eşti mîngăierea vieţii mele!" îi zisese adeseori 35 muma ei, şi ea nu-nţelegea ce-i spune. Abia după ce a dus-o la groapă s-a întreabat: „Cui mai pot eu să-i mai fac vreo bucurie în lumea aceasta?!" S-a întrebat
615

      şi mereu se întreba. Adeseori i se spunea, şi-n fiecaie clipă trebuia să simtă că ea e o sarcină mai mult ori mai puţin grea şi tot mai mult era stăpînită de simţă- mîntul că are să răsplătească prin bunele ei silinţe 5	bunăvoinţa mătuşei sale şi că n-are să fie suferită
decît dacă va fi totdeauna supusă şi îndatoritoare. A şi fost, şi, cu toate aceste, mătuşa ei voia s-o mărite ca să scape de dînsa.
   Cum putea dînsa să creadă că Corbei, care nu îi 10 era, la urma urmelor, nimic, nu va voi şi el să scape de dînsa ?! Tot o sarcină era ea şi pentru el, o sarcină pe care o primise în o clipă de slăbiciune, ameţit de stăruinţele doamnei Fireanu, dar o sarcină chiar mai grea decît pentru dînsa.
15 Cu ce ar fi putut ca să răsplătească bunăvoinţa lui ? O, dacă rămînea la Căsoaie, era cu totul altăceva. Acolo putea să facă multe, multe pentru ca el să se bucure ori cel puţin să fie mulţumit de a o fi primit în casa lui, căci avea, bietul de el, multă nevoie de 20	cineva ca dînsa.
   Aşa însă, ea era sarcină şi numai sarcină, şi mereu o năpădea simţămîntul că are să fie părăsită.
   Unul singur ştia dînsa că e pentru care ea nu era şi nici că putea să devie sarcină, sărmanul Moină. 25 Dacă el ar fi fost ori dacă ea ar fi putut să-l vadă altfel de om, s-ar fi avîntat cu toată căldura să-i îndulcească viaţa, căci mult o ardea să mai audă vorba: „Tu eşti mîngăierea vieţii mele".
         O	adîncă înduioşare a cuprins-o dar citind scrisoarea 30 în care Corbei i-a făcut împărtăşirea că a fost Moină pe la dînsul.
   Moină, sărmanul.
   A stat mult şi s-a gîndit, s-a întrebat şi iar s-a întrebat de ce să mai umble răzleaţă prin	lume cînd e	cineva
35	care-o caută cu atîta statornicie, de	ce să se tot	teamă
că va fi părăsită cînd e cineva care nu poate s-o părăsească? Hotărîtă apoi într-un fel, nu i-a mai scris lui Corbei despre amarul străinătăţii, ci l-a rugat să mai aducă o jertfă: să-i facă rost de a	se întoarce	acasă,
40	unde se va fi întîmplînd să fie şi dînsa acasă.
616

Corbei nu putea să-şi dea seamă dacă se bucură ori nu: era o bucurie ce se perdea în viua îngrijare a omului care nu ştie dacă bine ori nu e ceea ce vrea să facă.
5	Un singur lucru era lămurit în sufletul lui: că numai
singură nu poate s-o aducă, nici s-o ţie la casa lui, căci nu e destul să nu faci, ci ai să nici nu pari a face ceea ce îi pune pe oameni pe gînduri.
       A plecat dar de sărbători, a stat cîteva zile la Viena, 10	şi-a căutat o nemţoaică bătrînă şi cam grasă, păreche
pentru Borbala, şi în ajunul zilei de Sf. Vasilie a sosit cu Lucia la Căsoaie.
Ziua de Sf. Vasilie!
O zi ca toate zilele.
15	A fost totdeauna, dar nu şi astă dată.
Nu se putea să fie cum a fost: acum era mare ziua aceasta şi luminoasă. Luni de zile de-a rîndul lucrase Lucia şi se pregătise pentru ea cu multă grijă, iar acum se simţea fericită că poate s-o petreacă aici şi să-şi 20 mărturisească în grai viu dragostea, recunoştinţa şi viua dorinţă de a răsplăti bunătatea lui.
       Dimineaţa, cînd a întrat în bibliotecă, unde-şi petrecea partea cea mai plăcută a vieţii, ea-1 aştepta îmbrăcată de sărbătoare şi gata de a-i ura mulţi şi fericiţi 25 ani.
Pe biuroul lui aşezase un buchet de flori şi-şi întinsese lucrurile făcute anume pentru ziua aceasta: o perină pentru canapea, o tabletă pentru mescioara de la patul lui, o pereche de papuci şi, copilă fără minte, 30 o icoană a Maicii Domnului, copia Madonnei della sedia, cusută cu multă răbdare de dînsa.
El se uită mirat şi la masă, şi la fată, şi la Frau Lincke, care stetea în dosul ei, şi numai cu anevoia se dezmetici că e şi prima zi a anului, şi ziua patronului său.
35 Lucia era pregătită şi ştia ce are să zică, dar glasul
 se-necă şi ochii i se umplură de lacrămi cînd văzu înduioşarea în faţa lui.
— O, du patschtes Kind! strigă nemţoaica.
Lucia nu-şi mai stăpîni plînsul.
40	—Eşti atît de bun... grăi dînsa înecată şi-i acoperi
mîna de sărutări.
617

         El o îmbrăţişa cu toată dragostea şi-o sărută.
   — Mi-ai spus mai mult decît ceea ce aveai de gînd să-mi spui, îi zise el.
         Ea-şi împreună mînile ca pentru rugăciune şi, uitîn- 5 du-se cu ochii scăldaţi în lacrimi în ochii lui, şopti încet, ca prin vis:
   — O, nu mă părăsi.
   — Iar vorba aceasta?! o mustră el. Dar tu eşti mîngăierea vieţii mele!
10 Lucia se cutremură în toată fiinţa ei, se uită cu ochi mari la el, apoi, scoţînd un ţipet înăbuşit, se dete şovăind spre masă, ca să se razeme de ea.
        -Ja... was ist denn das ? ! strigă Frau Lincke, care nu mai înţelegea nimic, şi grăbi la ea s-o ducă şi să-i 15 deie un păhar de apă.
   Corbei nu înţelegea nici el şi se simţea foarte strîm- torat.
   —  De! zise nemţoaica. Aşa sunt copiii prea mult iubiţi: ai să le faci toate voile dacă e vorba să nu-ţi
20 facă viaţa nesuferită.
   „Dar i le fac bucuros numai să le ştiu!" zise Corbei în gîndul lui.
         Peste puţin Lucia era mai voioasă de cum fusese orişicînd şi se gătea să meargă cu Frau Lincke la bise- 25 rică.
   La biserică era, ca totdeauna-n partea locului, multă lume şi mulţi ochi se-ndreptară asupra ei, în multe capete se puse întrebarea: „Cine e aqeasta?" „Cine să fie?" „Aia de la Corbei." „Dar umblă la bise- 30 rică?" „Cum să nu umble dacă e vorba să se facă preu- teasă!" „Ce preuteasă?"
         Toţi o vedeau, dar ea în mulţimea îndesuită nu vedea pe nimeni, căci îi era greu să-şi ridice ochii şi stetea smerită cum se deprinsese mergînd cu mătuşa ei la 35 biserică.
   Era acolo şi Vidu, care începuse demult tăierea-n pădure şi aştepta zile mai călduroase şi mai liniştite ca să cioplească lemnul. Rîdea şi acum ca totdeauna, căci de acolo din strana de la dreapta, unde şedea el, 40 n-o prea vedea bine tocmai în fundul bisericii, unde e locul muierilor.
618

Cînd însă la miruit a venit rîndul femeilor, toate, şi cele mai tinere, şi cele mai bătrîne, şi-au îndreptat ochii spre ea şi s-au oprit în loc, făcîndu-i drum să apuce înainte, iar preuteasa, mama soacră a părintelui 5 Andrei, văzînd sfiala ei, s-a apropiat de dînsa, a luat-o şi-a dus-o, ca ea cea dintîi să fie miruită.
Acum Vidu nu mai rîdea.
       Cînd ea s-a plecat în faţa preotului şi-a sărutat crucea, obrajii i s-au umplut de sînge, iar din ai lui 10 Vidu obraji a perit tot sîngele.
— La mulţi ani cu fericire! îi zise părintele Andrei, iar ea îi sărută mîna tot cum se deprinsese mergînd cu mătuşa ei la biserică, şi biserica se umplu de o lumină care se resfrîngea în toate feţele.
15	—Doamna Fireanu ce mai face? o întrebă preu
teasa după ce se întoarseră iar la locul lor.
— N-am văzut-o de mult, dar e bine pe cît ştiu, răspunse Lucia.
— Şi d-nul Corbei?
20	—E bine, răspunse iar Lucia.
— îi este astăzi şi ziua, grăi preuteasa. îi urăm cu toţi s-o ajungă la mulţi ani!
— Vă mulţumesc şi-o să i-o spun!
       I-a şi spus-o, toate i le-a spus după ce s-a întors 25	fericită la Căsoaie, acum acasă la ea.
Corbei se bucura, mai mult, se mira, cum aşa deodată a întrat pacea-n suflete, căci n-a simţit el niciodată că biserica e adăpostul păcii şi al dragostei.
       O	bucurie închipuită şi deşartă, dar nevinovată, 30	era în gîndul lui ceea ce umplea sufletul ei, dar era
adevărată bucuria lui de a o vedea bucurîndu-se, şi biserica îi părea folositoare dacă putea să-i aducă această bucurie.
       Nu! el îi despreţuia, ce-i drept, pe preoţi, numai 3 5	însă pentru că i se păreau prea mult oameni, dar duşman
al bisericii nu era, nu credea, dar nu-i plîngea pe cei ce credeau. Pe Lucia era în stare chiar s-o fericească.
       în ajunul zilei de Bobotează, dar, cînd părintele Andrei, luînd îndemn din cele petrecute în ziua de 40	Sfîntul Vasilie, a îndrăznit să vie cu „Iordanul" şi
la Căsoaie, Corbei s-a retras sfiicios într-un colţ, ba,
619

ca să n-o jignească pe dînsa, a atins cu buzele crucea din mîna preotului şi şi-a plecat capul ca să fie stropit cu apă sfinţită, o formă — pentru dînsul — deşartă, din care nici un bine, dar şi nici un rău nu putea să
 urmeze.
 La mulţi ani ziua de astăzi! — grăi preotul viu mişcat — şi Dumnezeu să aibă-n paza lui casa aceasta.
Corbei se plecă şi-i mulţumi, însoţindu-1 pînă la uşă, şi era în casa lui atîta sărbătoare cînd vedea bucu-
 o	ria Luciei, care în viaţa ei atît de puţine bucurii avuse.
Tot sunt şi între preoţi oameni cumsecade, ba greu nu i-ar fi fost, dac-ar fi voit, să se încredinţeze că sunt chiar mulţi.
       Tocmai de aceea însă o mîhnire pe cari nici chiar 15	sie însuşi nu şi-o mărturisea îi cuprindea din ce în ce
mai mult sufletul.
Prea era fata	deprinsă cu cele bisericeşti, prea mult
îi plăcea să se	închine, să tămîieze şi să stropească
       cu apă sfinţită, prea sus îi punea pe slujitorii altarului 20	în gîndul ei.
Doamna Fireanu avea dreptate: orişicît de nefiresc lucru i s-ar fi părut lui, fata ţinea să fie preuteasă. Aşa fusese crescută de mătuşa ei, femeia cu mult simţ practic. în	zădar rostise atunci vorbele: „De ce
25	atîta grabă?!",	căci în clipa hotărîtoare ea se dădea
fără ca să se simtă jertfită.
Chinuit de gîndul acesta, el trebuia neapărat să caute uşurare dîndu-1 pe faţă.
 Şi cu Moină cum rămîne? o-ntrebă el după-
30	ameazăzi, cînd se aflau numai amîndoi.
Lucia se-mpăcase cu gîndul că-i este hotărîtă soarta; sîngele i se răci cu toate aceste în vine.
 Cum vei voi d-ta, răspunse ea.
 Nu-i cum vrei tu?! Ai să-mi vorbeşti cu inima
35	deschisă.
Cu inima deschisă ?! Dar cine şi-a dat vreodată silinţa de a deschide inima ei? Cine a-ntrebat-o şi cine a voit să ţie seamă care îi sunt gîndurile şi dorinţele ?
40	—El ţine la mine, răspunse ea.
620

 Asta mi-ai mai spus-o! grăi dînsul supărat. Despre aceasta nu mă îndoiesc! Eu te-ntreb dacă ţii şi tu la el ?
Lucia se uită jignită în faţa lui.
 Şi asta aţi putea s-o ştiţi, fără ca să vi-o spun,
 răspunse ea cam înţepată. Nu ţin, căci numai în treacăt
l-am văzut şi niciodată n-am stat singură cu dînsul. Mă mîngăie însă gîndul că pentru dînsul n-am să fiu niciodată o sarcină, că el n-are niciodată să voiască a scăpa de mine, şi atît e destul.
10 Pe Corbei îl răneau adînc vorbele ei şi puteau să-l rănească. El trebuia însă să-i deie dreptate.
„Cam în ce fel să ţi-o dau?!" îi zise[se] d-na Fireanu. îi era dragă afară din cale fata şi ar fi ţinut-o viaţa lui toată; dar ce rost avea ea în casa lui ? Odată, mai 15 curînd ori mai tîrziu, cu cît mai curînd, cu atît mai bine, trebuia să-i facă rost.
 Nu vor nici alţii să scape de tine, îi zise el; sarcină nu eşti pentru nimeni; eu doresc însă să te văd fericită şi, fără de voia sa, nimeni nu se poate ferici.
20	—Eu sunt fericită—răspunse ea — şi faceţi, cînd
veţi crede că nu mai sunt, ce veţi voi cu mine. D-voastră ştiţi mai bine decît mine ce e şi ce nu e bine pentru mine.
       Vorbele aceste erau rostite cu atîta încredere, încît 25	Corbei se simţea biruit de ele, şi, strivit de simţămîntul
marei răspunderi pe care o luase primind-o pe dînsa în casa sa, rămase timp îndelungat cu ochii ţintă la pămînt.
 Să vedem, grăi dînsul într-un tîrziu.
30	Da! nu însă totdeauna te lasă lumea să vezi.
Jos, în vale, era un om care nu voia să-i deie răgaz, Ghiurca cel neastîmpărat, care din ziua de Sf. Vasilie nu-şi mai cunoştea feciorul, şi a doua zi Moină a şi primit scrisoarea în care era vestit că s-a întors fata
 5 şi a dorit să vie acum, cînd sărbătorile îi dau răgaz.
A şi venit Moină, ca să mai întrebe o dată:„Cum rămîne cu mine?"
       Lucia cînd a aflat că vine, că e aci şi mai ales cînd l-a văzut cu ochii ei, a alergat tremurînd la Corbei şi 40	i-a şoptit vorbele:
 Da, da!... numai nu acum!
621

   Moină tremura şi el cînd a văzut-o. Nu mai era fata pe care o ştia dînsul. îi era frică să ridice ochii asupra ei şi se întreba: „Cum o să rămîie cu mine apoi ?!“
   Era deci fericit şi el că „da, dar nu acum".
v
DEZGHEŢ
   Nu e gheaţă atît de groasă ca să nu se topească la căldura stăruitoare: soarele toate le moaie şi le înviază. După asprul ger al Bobotezei, au urmat — mai rare la început şi apoi din ce în ce mai dese — zilele de moină pe care le aştepta Vidu. Zăpezile se topeau încetul şi păraiele se porneau; pe coastele bătute de soare se ivea azi ici, mîne colo pajiştea verde.
      Corbei nu prea avea ce să caute la Plopiş şi-şi petrecea zilele la Căsoaie, unde era cald şi bine.
   Şi cum oare s-ar fi şi putut să nu fie bine cînd Lucia era stăpînită de un singur gînd: să i se facă. atît de neapărată, încît el să nu se mai poată lipsi de dînsa.
   N-avea nevoie să-şi deie multă silinţă, căci îi veneau toate ele de ele. Uimită de înţelepciunea, de ştiinţa, de cumpenirea şi de inima cea bună a lui, ea nu numai din recunoştinţă, şi din cea mai curată iubire era mereu doritoare de a-i face plăcută viaţa, şi nesăcate sunt mijloacele femeii cînd vrea cu tot dinadinsul.
   El nu îi mai zicea: „Tu eşti mîngăierea vieţii mele !'\ dar ea simţea adeseori că e mîngăierea vieţii lui, şi un simţămînt de mulţumire nespusă îi cuprindea sufletul.
   Era tinără încă, copilă aproape, şi e lucru firesc ca femeia tinără să se simtă înălţată în gîndul ei cînd vede că un om ajuns la deplină maturitate are slăbiciune pentru dînsa, c-ar putea chiar să-l stăpînească, şi nu sunt puţine femeile tinere cari, ameţite de această mîndrie, nu-şi dau seamă că e uşor să stăpîneşti pe cei slabi şi se aruncă orbiş în braţele unor bărbaţi prea bătrîni pentru ele, sărmanii de ei.

   Va mai fi fost şi asta, destul că Lucia era nedezlipită de binevoitorul ei, fericită de a-i fi roabă pe toată viaţa, şi Frau Lincke iar nu mai înţelegea nimic.
         Fusese învoită ca un fel de guvernantă pentru o 5	domnişoară după părerea ei foarte distinsă, care voia
      să se perfecţioneze citind şi conversînd în limba germană, iar acum vedea că doamnişoara aceasta fuge şi de lectură şi de conversaţiune şi-şi petrece timpul purtînd grija de gospodărie ori fiindu-i totdeauna stăpînului 10 casei la îndemînă.
         Dar, în sfîrşit, leafa şi-o lua şi cald şi bine era şi pentru dînsa la Căsoaie, deşi adeseori i se ura, căci pe Lucia numai rar putea s-o prindă, iară cu Borbala, care i se părea persoană respectabilă, nu putea să se 15	înţeleagă decît pe ici, pe colo, prin semne.
   Privitoare mai mult ori mai puţin mută însă, ea nu putea să treacă cu vederea că Lucia e cîteodată tristă şi atunci nu mai fugea de dînsa.
         Ceea ce-o întrista era durerea celui ce vecinic [se] 20	îndoieşte şi nu poate să creadă că este în adevăr iubit.
         Zadarnice i se păreau toate silinţele, căci în fiecare zi trebuie să simtă că dînsul nu se gîndeşte [decît] la ziua cînd ea [va] trebui să plece din casa lui, se fereşte de dînsa, ba parcă ar voi adeseori s-o depărteze de la 25	sine.
         Nu era, sărmana copilă, lipsită de pricepere, în stare să-şi deie seamă cum, îndulcindu-i viaţa, îi răscoleşte întreaga fiinţă; nu, de ce se gîndeşte el la ziua aceea, de ce se fereşte de dînsa, de ce ar voi s-o poată depărta 30	de la sine?
   Pcate tinărul uşurel să se arunce fără de grije în valurile vieţii şi să răzbească prin foc fără ca să se ardă; omul matur nu e însă surprins de pornirile sale şi simte din vreme unde au să-l ducă ele.
35 încurcat fiind în daraveri supărătoare, îi veniseră toate ca un fel de vîrtej în care nu te poţi dezmeteci, dar în curînd şi-a dat seamă că fata îi este din ce în ce mai dragă, nu numai pentru că e orfană şi bună şi cuminte, ci pentru că şi e femeie plină de căldură, 40	care dezgheaţă şi cele mai învîrtoşate inimi. Se despri-
623

măvărase în sufletul lui, şi nu e nimeni care nu se bucură de aşa ceva.
       Bucuria aceasta însă numai de o clipă putea să fie: în clipa următoare ori te sperii, ori îţi perzi minţile 5 şi te faci de rîsul lumii.
El se speriase, dar cu atît mai stăruitoare era dînsa, care nu-i înţelegea spaima.
Numai în apropierea ei se simţea bine; o căuta cu ochii şi o aştepta cu nerăbdare cînd rămînea singur;
10 se supăra cînd ea se perdea prin gospodărie; îi era nesuferită Frau Lincke, de care adeseori nu putea să scape; cu toate aceste, cînd rămînea singură cu dînsul, el se simţea strîmtorat şi căuta pretext ca să se depărteze, cînd ea se apropia de dînsul, el tremura şi-o alunga
15	cu privirea, cînd ea îi da semne de iubire, el se-ncrunta
şi ar fi voit să-i facă mustrări.
Foarte rău făcea dînsul, căci nevinovăţia e oarbă, şi nu vede, ori proastă, şi le înţelege toate de-a-ndoa- selea. Cu cît mai mult se ferea dînsul, cu atît mai vîrtos
20 îi da navală dînsa, care, neştiindu-se ce are, nu ştia ce poate să-i deie, nici pînă unde poate să meargă, şi nu mai avea-n cele din urmă nici o sfială.
 Mi-e greu afară din cale — grăi dînsa ■— cînd mă cuprinde cîteodată simţămîntul că vă sunt supără-
25	toare.
‘ Grea vorbă!
 Dar cine ţi-a spus că-mi eşti supărătoare ? o întrebă el strîmtorat.
 Văd eu ■— răspunse ea mîhnită — simt că sunt
3 0 prea îndrăzneaţă, dar nu-mi pot stăpîni firea.
Ce-i faci unei fete tinere cînd îţi grăieşte asemenea vorbe ?
 Mult eşti lipsită de pricepere, îi zise, apoi o cuprinse cu braţele la piept şi-i sărută cu toată dragostea obra-
35 zul. Asemenea vorbe să nu mai grăieşti, adăugă dup- aceea şi-o depărtă de la sine cu gingăşie, dar şi cu un fel de groază.
Ea însă nu se lăsă să fie depărtată, ci se alipi de dînsul, lăsîndu-şi ca copilul certat capul pe umărul lui.
624

Abia-şi mai aducea aminte de cînd nimeni n-o mai mîngăiase, nimeni n-o mai sărutase cu dragoste şi-i era greu să se uite în ochii lui.
 D-voastră m-aţi făcut — îi zise — să vă	iubesc
5 şi să ţin atît de mult a-mi da pe faţă iubirea!
El o cuprinse iar cu braţul şi iar o strînse.
 Nu poţi tu să mă iubeşti — îi zise ■— cum te iubesc eu şi ţi-am zis odată că mi-e destul să mă laşi să te iubesc.
io	Iar o sărută apoi de astă dată pe amîndoi	ochii,
cum sărută credinciosul icoana sfîntă.
O sărutare? Ce e, la urma urmelor, o sărutare? Un semn al iubirii, cel mai nevinovat lucru cîtă vreme iubirea e curată, şi curată îşi ştia el iubirea.
15	Iară ea se lăsa ca ameţită în voile lui.
Şi de ce nu s-ar fi lăsat, cînd atît de sus îl	punea
în gîndul ei ?!
 Să nu mai vorbim despre aceasta — grăi dînsul dîndu-se înapoi — şi să-ţi scoţi asemenea gînduri din
20 minte.
Aşa a fost astă dată, dar cîteva zile în urmă, umblînd pe la Plopiş, el a răcit şi, apucat de ferbinţeli, a trebuit să se aşeze în pat.
        Lucia, nenorocită, a grăbit să-i prepare un ceai şi 25 era lucru de sine înţeles că are să steie toată noaptea la căpătîiul lui.
A stat cu doamna Lincke pînă tîrziu, cînd aceasta, biruită de somn, a început să sforăie în jeţul ei.
         Lucio — grăi dînsul încet — duceţi-vă să vă cul- 30 caţi, că e tîrziu.
 Nu se poate, stărui dînsa. Cum să vă las aşa, singur? ... Ar fi o mişelie să vă lăsăm aşa bolnav toată noaptea, fără de ajutor.
         Dar nu sunt bolnav, întîmpină el. Am puţină 35 ferbinţală, o să dorm şi eu şi mîne dimineaţă o să mă
deştept sănătos.
Lucia rămase ca înfiptă pe scaunul ei.
 Voiesc eu, stărui dînsul.
        Ea se ridică, se duse la el şi-i sărută mîna, dorindu-i 40 „noapte bună!", apoi o deşteptă pe d-na Lincke şi se depărtă cu dînsa ţiindu-şi capul sus.
625

   Corbei vedea că dînsa se simte jignită şi[-i] era greu s-o vadă plecînd astfel, dar încă mai greu i-ar fi fost s-o ţie toată noaptea la căpătîiul său cînd nu se simţea greu bolnav.
5 Lucia crescuse însă sub purtarea de grijă a prăpăs- tioasei sale mătuşi, care din cel mai mic lucru făcea o cestiune mare.
         Plăcut nu e, fără îndoială, să fii bolnav şi să rămîi sîngur cu ferbinţelile cari te istovesc şi cu gîndurile 10	cari te frămîntă. El însă aşa era obicinuit şi nu simţea,
      ca dînsa, că e o mişelie ca din atîţi oameni cari trăiesc din bunătatea lui nici unul să nu se învrednicească a priveghea la căpătîiul lui, iar doamna Lincke aşa, somnoroasă cum era, îi dădea fetei dreptate, dar îl 15	învinovăţea tot pe el, care nu da nimănuia voie să
      steie cu dînsul, şi o îndemna să se liniştească.
         Să se liniştească, ea? Să doarmă? O nemernică ar fi fost dac-ar fi putut! Se zvîrcolea în culcuşul ei, stă- pînindu-şi plînsul, şi iar îşi ridica încet capul şi asculta 20	cu toată încordarea.
         Era la mijloc atît biblioteca, cît şi unul din gangurile strimte, şi nu era cu putinţă ca din iatacul lui să străbată pînă la dînsa vreun zgomot; dînsa auzea însă suspinele lui, ba-1 vedea chiar plîngînd, aşa singur 25	cum rămăsese, părăsit de toţi.
         „Dar eu nu îi sunt slugă! pe mine nu poate să mă alunge!" grăi dînsa în cele din urmă şi, sărind din pat, îşi vîrî picioarele-n papuci, îşi luă repede fusta de flanel, îmbrăcă jacheta, se înfăşură într-o broboadă, apoi 30	ieşi fără de zgomot, trecu prin bibliotecă şi se duse la
      uşa iatacului, unde ascultă cu răsuflarea oprită.
   Frau Lincke nu dormea încă, dar îşi şopti vorbele: „Ce copil bun!" şi se întoarse pe ceialaltă parte.
   în iatac, nici o mişcare, nici un zgomot.
35 Lucia luă un scaun, îl duse la uşă şi se aşeză pe el, hotărîtă să steie pînă dimineaţa acolo şi să între numai la nevoie. Tresărea de cîte ori el se mişca ori suspina, dar sta liniştită şi se stăpînea cînd îi venea să tuşească.
626

Orişicît de mult s-ar fi stăpînit însă, el nu dormea încă şi trebuia în cele din urmă s-o simtă.
        Deodată el tresări şi se ridică cu capul limpezit. „Nu cumva fata acea stă la uşă ?! îşi zise. E în stare" ! 5	—	Lucia	strigă.	Eşti	tu	la	uşă	?
 Da! răspunse ea fără de a se mişca.
 Ce faci acolo?
10	—Dacă d-voastră m-aţi dat afară... întîmpină ea.
Afară era moină şi ţurloii cădeau unul cîte unul din streşini, iar în depărtare trosneau gheţurile Murăşului şi se izbeau unii de alţii sloii porniţi la vale.
 Nu sta acolo, că răceşti, grăi Corbei de tot muiat.
15 Vino fată, întră!
Lucia îşi lăsă broboada pe scaun, îşi încheie jacheta şi întră.
 Dacă vă supăr — grăi dînsa încet — iar mă duc.
Nu are-n lumea aceasta atîta farmec ca îndrăzneala
20 femeii orbite de încrederea nevinovăţiei, şi el, văzîn- du-se singur cu dînsa, îşi simţea soarta hotărîtă.
 Iar îmi zici vorba aceasta! o mustră el ridicîndu-se în culcuşul lui. Vino aici — urmă apoi arătînd spre scaunul de la căpătîiul său — să şezi. Suntem numai
25 noi şi putem să vorbim în toată liniştea.
Ea se aşeză şi se plecă puţin spre el, în semn că e gata să-l asculte.
 îţi înţeleg neliniştea — grăi dînsul — şi sunt atins de ea, dar te-ncredinţez că nu sunt atît de bolnav ca să
30 ai cuvinte de a te nelinişti. îmi promiţi că nu te superi dacă te rog să te duci şi să te culci ? adăugă el luîndu-i mîna.
 Dar de ce ? ! se tîngui dînsa.
El rămase cîtva timp cu privirea perdută.
35	—	De ce? ! grăi apoi. Dar rămîn eu, sărman bătrîn de
mine, după ce tu vei fi plecat din casa aceasta!
 Nu eşti bătrîn — stărui dînsa plecîndu-se încă mai mult spre el — şi eu rămîn toată viaţa mea aici dacă mă ţii.
627

 Nu fata mea, răspunse el. Asta nu se poate! Cum să te ţin ?!
 Orişicum vei fi voind, îi zise ea fără sfială.
El dete din cap.
5	O ştia şi el aceasta, dar nu voia s-o ştie.
Se-ntrebase în nenumărate rînduri dacă se cuvine ori nu ca un om ajuns la vîrsta lui să ieie în căsătorie o fată tineră ca dînsa, şi a stat totdeauna la îndoială căci lucrul i se părea nefiresc, deci o faptă rea, pe care
10 omul numai răpus de slăbiciunile sale o săvîrşeşte. Nu se-ndoia că dînsa ar voi-o şi aceasta, căci nu ştia încă ce face, dar el se-mpotrivea.
 Nu, îi zise iar. Ai zis o dată „da", şi cu viaţa unui om n-ai să te joci.
15	Ea rămase cîtva timp tăcută şi nemişcată.
 Am zis ... mai ştiu şi eu ce?! grăi apoi. Chiar şi dacă nu s-ar putea însă astfel, să rămîie şi el aici. Eu m-aş simţi foarte nefericită dacă te-aş şti tot singur, ca mai nainte.
20	Corbei se cutremură şi, răpus de slăbiciune, îi strînse
mîna.
 Nici asta! îi zise. Du-te, draga mea, du-te şi te odihneşte. Doresc eu şi te rog, stărui cu toată hotărîrea.
Ea se ridică să plece şi-i sărută iar mîna, de astă
25 dată el o îmbrăţişă şi-o sărută pe buze, o sărutare lungă şi nesăţioasă, care-1 răzvrătea, iară dînsa se lăsă, alipindu-se de el mlădioasă ca o şerpoaică.
Nu, el în adevăr nu era încă prea bătrîn, şi aici trebuiau să ajungă lucrurile, asta o prevăzuse d-na
30 Fireanu, care cunoştea firea năvalnică a nepoatei sale, care stetea cu ochii închişi şi-l săruta şi ea.
 Ah! cîtă dulceaţă! şopti ea în cele din urmă şi-l cuprinse cu braţele şi iar îşi lipi buzele de buzele lui cu năvălnicia celei mai stricate femei.
3 5 Acum erau toate hotărîte.
 Haid', scumpa mea — îi zise el adunîndu-şi toate puterile — du-te şi te odihneşte. Haid’, repetă şi iar o sărută. Lasă-mă să mă liniştesc şi să-mi vin în fire.
Ea se depărtă, speriată oarecum de fapta ei.
628

VI
PRIMĂVARĂ DULCE
   Frumos e, Doamne, şi mult plăcut să rătăceşti prin pădurea înmugurită, căutînd viorele ce răzbat prin 5 frunze uscate şi brebenei şi viorele şi cîte un ghiocel întîrziat. Razele soarelui sunt blînde; adierea vîntului e dulce; cîntecul păsărilor e vesel; de ici, de colo, mai de la deal, mai de la vale, răsuna barda harnică a cîte unui meşter dulgher, care ciopleşte lemnul tăiat 10 încă din toamnă. Nu mai e acum pustie pădurea; nu te mai temi c-o să te perzi prin ea; de pretutindeni se vede valea cea largă a Murăşului; la tot pasul dai de cîte un om.
         Lucia se făcuse neastîmpărată şi tonatică, plină 13	oarecum de prea multă încredere în sine, ca orişicare
      femeie în faţa căreia ţi-ai dat slăbiciunea de gol. Din cînd în cînd ea stetea însă îngîndurată. Nu doar că-i părea rău de ceea ce făcuse, dar îşi dedea seamă că a fost prea îndrăzneaţă şi-o supăra gîndul că el va 20	fi luîndu-o drept fată uşuratică. Se ţinea dar departe
de dînsul şi aştepta ca el să fie mai stăruitor şi să-i facă oarecum silă.
         Aceasta era însă împotriva firii lui Corbei, care se-ndoia despre toate şi-şi făcea mustrări pentru prea 25	marea lui slăbiciune. Nu-i părea lui rău, dar se temea,
      o	temea chiar şi de umbra ei şi nu se putea hotărî, ci aştepta şi el ca să i se deie brînci. Hotărîrile nici că se iau însă în asemenea împrejurări, ci se dau ele de ele, şi era destul ca ea să fugă, pentru ca el să-n- 30	ceapă în cele din urmă a alerga după dînsa, căci nu se
      mai poate opri cine a ajuns o dată unde ajunsese el.
   Aşa, după-prînz dar, cînd ziua era frumoasă, Lucia ieşea-n pădure mai cu Frau Lincke, mai şi singură, ca să n-o mai obosească pe biata de femeie cam greoaie»
 5	şi-o făcea aceasta şi pentru că simţea că dînsul o aşteaptă
      la întoarcerea ei.
   Vidu se ducea şi el, ba era totdeauna pe acolo, căci avea omul treabă şi nu-1 ierta firea să-i lase pe muncitori de capul lor.
629

El o vedea pe dînsa totdeauna, căci o căuta cu ochii şi-o aştepta, dar nu prea îndrăznea să se uite la ea; dînsa nu-1 vedea niciodată, ba, chiar şi dacă l-ar fi văzut, mai l-ar fi băgat, mai nu l-ar fi băgat în seamă.
5 El o cunoştea, căci o văzuse adeseori la biserică, şi se uitase bine, ba, biet de sufletul lui, chiar prea de tot bine la ea; îl văzuse şi ea pe el, şi-l ştia cine e, dar nu-1 cunoştea fiindcă nu se prea uitase la el.
într-una din zilele aşa fără de veste pentru ea,
10 dar nu şi pentru el, drumurile lor s-au încrucişat, şi ea, pomenindu-se în faţa lui, se uită speriată în ochii lui cei rîzători.
îi ieşise copilei omul cel adevărat în cale.
 Frumoasă zi! îi zise el foarte-ndrăzneţ.
15	— Frumoasă! îi răspunse ea, plecînd ochii spre florile
din mîna ei.
 Eu sunt mereu pe-aici^—urmă el şi mai îndrăzneţ — şi te văd aşa din cînd în cînd cum umbli, floare după flori.
20	—Vin cîteodată, şopti ea cu obrajii rumeniţi.
 Să vii mai des — stărui dînsul — că se-nviorează toate cînd te iveşti din depărtare şi primăvara e mai dulce cînd eşti pe-aici.
Ea-şi ridică ochii şi-i deschise mari, îndreptîndu-i
25	spre ai lui.
 Eşti prea îndrăzneţ! îi zise.
 încep abia să fiu, răspunse el.
 Mult mă mir ce te face să fii! grăi dînsa, apoi se întoarse şi se depărta cu pas uşor, dar, femeie cum
30	era, peste cîtva timp	tot se	mai uită	înapoi,	ca să
vadă dacă a	plecat şi	el ori	a rămas	unde-1	lăsase.
Vidu se uita	după ea	zicîndu-şi: „Da,	să vii,	să vii
mai des, că dacă nu, vin eu!"
„Da! — îşi zicea — o să viu, dar nu pentru că zici
35	tu, ci pentru	că voiesc eu!".
Era un farmec nebiruit în îndrăzneala acelui om cu ochii vecinic rîzători, şi într-o clipă mintea ei se deschise şi înţelese multe din cele ce taine îi fuseseră mai nainte.
630

Aşa vine aceasta, deodată, ca din senin, şi acum îi era ruşine şi-i părea rău de ceea ce făcuse, acum înţelegea ce va să zică să nu te joci cu viaţa unui om.
în vorbele lui, în ochii lui, în zîmbetul lui, în firea 5 lui cea îndrăzneaţă era parcă o pară nestinsă, care
 arde chiar şi din depărtare: în zădar zisese că se mai duce, căci nu mai îndrăznea să se apropie de dînsul.
Se zbătea, sărmana, în luptă cu gîndurile şi pornirile ei, şi ici i se părea că mare nenorocire i s-a întîm- 10 plat şi sta perdută, ici un simţămînt de fericire pînă atunci neînchipuită o cuprindea şi-o arunca în veselie zburdalnică.
       Acum îi era în adevăr roabă lui Corbei, căci se simţea în sufletul ei greu vinovată şi nu mai îndrăznea să 15	se uite în ochii lui, nu mai avea inima deschisă şi
uşoară a copilului nevinovat, şi se temea de dînsul.
„Ce i-am făcut ?! se întreba el. Cum a venit aşa deodată schimbarea aceasta?!"
       După multe şi lungi zile posomorite, soarele cald 20	risipeşte deodată negurile dese şi se iveşte luminos
pe cerul senin, dar peste puţin altă ceaţă încă mai deasă se ridică şi iar se întunecă toate.
Aşa era şi în viaţa lui.
       îl cuprindea jelea QÎnd îşi aducea aminte de liniştea 25	tristă a vieţii lui de mai nainte, dar acum, după ce
 să luminase pe o clipă, se înspăimîntă de gîndul că iar o să fie cum a fost. Nu! aşa nu mai putea să fie! Acum, după ce se dezmorţise o dată, el trebuia neapărat să aibă pe cineva care-i ţine cald şi-i
30	luminează sufletul.
Obosit trupeşte şi istovit sufleteşte, călătorul ce trece prin pustiu vede invindu-se în faţa lui oaza cu iarba verde, cu arbori umbroşi şi cu izvoare limpezi şi grăbeşte înviorat înainte, dar, sosit aproape* 35	se pomeneşte că vedenia i se perde din ochi, că o pă
rere a fost numai, şi rămîne încă mai însătat de ră- coreală şi de repaos întăritor.
       Aşa îşi făcuse şi el, bătrîn fără de minte, închipuiri ispititoare, ca să se amăgească însuşi pe sine cu ele* 40	iar acum stetea nemîngăiat de a fi perdut ceea ce
niciodată nu avuse.
63t

„De ce ?!" se întrebă iar şi iar, şi unul singur era răspunsul pe care putea să şi-l deie.
 se iartă unui om tinăr păcatul de a se fi dus în o clipă de	slăbiciune prea departe faţă	cu o	fată nevi-
5	novată;	el, omul acum bătrîn, nu putea	însă să se
ierte pe	sine însuşi, şi nu putea să-l	ierte	nici dînsa.
„Am abuzat — îşi zicea — de nevinovăţia ei, de lipsa ei de pricepere! Am făcut-o să-i fie frică de mine, un fel de groază să-i fie!"
10 Mai era însă şi altăceva.
       îl rodea şi gîndul că azi-mîne iar o să vie Moină. Orişicît de neisprăvit i-ar fi părut el, era om tiner şi avea în privirea lui de caporal reangagiat o putere în faţa căreia femeia se pleacă. El n-avea decît să în- 15	drăznească pentru ca s-o înduplece.
A şi venit Moină. Chiar şi dacă el n-ar fi ţinut să vie, îl zorea Ghiurca, pe care nu-1 mai lăsa feciorul său în pace.
       Nu trecuse averea pe numele soţiei sale pentru ca 20	să n-o mai aibă şi ţinea să facă şi acum ce vrea cu	ea.
Ar fi şi făcut dacă n-ar fi fost şi Vidu la mijloc.
       Nemaiputînd să se-mprumute fără de subscrierea soţiei sale, aceasta, ţinînd seamă de stăruinţele fiului său, nu voia să subscrie nimic cîtă vreme nu se va fi 25	plătit datoria cătră Corbei.
O	voise Vidu aceasta şi mai nainte, o voia însă cu atît mai vîrtos acum, cînd nu mai ştia ce să facă.
       Văzînd că zilele trec fără ca Lucia să mai vie prin pădure, el îşi reamintea mereu vorbele: „Eşti prea-n- 30	drăzneţ, şi nu ştiu ce te face să fii!" Era în vorbele
aceste atîta mîndrie, încît el se simţea umilit;	îşi
făcea însă mărturisirea că a fost în adevăr prea îndrăzneţ, se căia şi-ar fi fost în stare să se deie pe toată viaţa rob ca să nu rămîie umilit în faţa ei.
35	—Dacă mama ţine şi ţine — îi zise el îri cele din
urmă tatălui său — fă-i pe voie, ca să scapi de ea.
Ghiurca se uită mînios în ochii lui.
       «— Ce ţine ?! îi răspunse el. O prosteşti tu. De ce am mai trecut averea pe numele ei dac-ar fi s-o mai 40	fac şi asta ?!
632

■— Uite — îi zise Vidu —■ ca să rămînem cu obrazul curat în faţa lui şi să i ne putem uita fără de ruşine-n ochi.
Ghiurca ar fi fost în stare să-i deie cu toporul în cap.
5	■—Copil fără de ruşine! strigă el. Slugă nemernică
a unui mişel, care te-a făcut să te ridici în capul tatălui tău şi să-ţi prosteşti şi mama. Dar nu-1 fur, nu-1 înşel, ci-mi iau dreptul. După lege, după dreptate şi după porunca firii, a noastră e averea lui după ce 10 va fi murit el. Să-i dau banii ca să mi-i cheltuiască-n ticăloşii!? O spurcăciune de om e, un bătrîn smintit, care pleacă cu femei fără de rost în lume, ca să-şi petreacă cu ele, şi-şi adună femei în casă pentru ca să-şi îndulcească zilele de bătrîneţe.
15 Se întîmplă adeseori că, într-o clipă de mînie oarbă, fiul îşi loveşte părintele şi-l omoară: Vidu ar fi fost acum în stare s-o facă şi el aceasta.
       Ghiurca nu putea să-şi deie seamă cît de grea era lovitura pe care i-o dăduse şi nu înţelegea de ce fiul 20	său stătea încremenit, cu răsuflarea oprită, rece ca
gheaţa şi galben ca ceara.
 E păcat, tată, să grăieşti asemenea vorbe, îi zise el, stăpînindu-şi firea. Chiar şi dac-ai crede că aşa este, n-o zice, c-ar putea să fie în lumea aceasta
25	oameni pe care îi omori zicînd-o. Fă ce-i faci lui, dar
nu te atinge de biata aceea de fată, care nu ţi-a greşit nimic.
—■ Dar ţie ce-ţi pasă ?!
 Uite-mi pasă, mult îmi pasă!
30	—Nu cumva	ţi-e milă de Moină?... o să	i-o deie
după ce se va fi	săturat de ea!
 Dă-1 dracului! N-ar mai fi fost pe lume! strigă Vidu şi se depărtă ca ieşit din minţi.
       Aşa e-n lumea aceasta, în care om nu poate să ştie 35	ce se petrece-n sufletul altui om.
„Ba să fie!" îşi zise Ghiurca, pentru care Moină era un nepreţuit mijloc de a-i face lui Corbei viaţa nesuferită.
îi şi scrise din	nou că fata e, precum spune	Borbala,
40	mereu mîhnită fiindcă se apropie Paştile şi-l	aşteaptă
cu nerăbdare.
633

Se-nţelege că Moină a venit ca dus pe sus de Florii, cînd a putut să scape.
Corbei sări	ca fulgerat de-un junghi în picioare
cînd Borbala,	fericită, veni să-i spună că a sosit ei
5	mult scumpul	Moină.
 Iară ?! strigă el. Nu se mai sfîrşeşte odată lucrul acesta?! Faceţi ce voiţi, descurcaţi-vă cum ştiţi şi lăsaţi-mă-n pace!
        Lucia se uită mirată la el, apoi îşi adună toate pu- 10	terile şi ceru	voie să vorbească ea singură cu dînsul.
Ştia acum ce	are să-i spună.
 Pofteşte,	domnişoară! îi răspunse Corbei şi ieşi
pe terasă.
        Borbala se uită dînd din cap după el. Ştia acum şi 15 dînsa cum stau lucrurile.
„Biata fată!“ îşi zise ieşind să-l poftească pe Moină, care intră apoi şi rămase mirat văzîndu-se singur în faţa Luciei.
 Mă bucur — îi zise ea stăpînindu-şi emoţiunea —
20	că putem să vorbim între patru ochi mai nainte de a
ne fi dus împreună la d-1 Corbei.
 Eşti foarte bună, domnişoară, răspunse el, în- vîrtindu-şi pălăria în mîni.
 D-ta ţii la mine ? îl întrebă ea.
25	—Da! o încredinţă el cu vioşie. Ţin, chiar foarte
mult, şi mă bucur că pot să ţi-o spun aceasta.
 îţi mulţumesc, urmă dînsa. Şi doreşti fericirea mea?
 Da, mult o doresc.
30	—Crezi însă că şi poţi s-o faci?
El se uită strîmtorat în ochii ei.
 Vreau, domnişoară, cu toată inima, îi răspunse. Dar d-ta poţi să ştii mai bine dacă un biet om ca mine poate ori nu să-ţi deie ceea ce doreşti ca să te
35 simţi fericită.
Lucia rămase cuprinsă de-nduioşare.
Ce deosebire între omul acesta şi îndrăzneţul cu ochii rîzători.
 Mătuşa crede că da; domnul Corbei o crede şi el
 0 aceasta, răspunse ea; chiar şi eu am crezut-o; acum
634

n-o mai cred, şi eşti om prea bun ca să nu mărturisesc aceasta fără de încungiur.
 Dar de ce, domnişoară?! întrebă el deznădăjduit. Sunt eu atît de părăsit de toţi dumnezeii, încît...
5	—Nu asta e, îl întrerupse ea. Nu pentru că d-ta
eşti cum eşti, ci pentru că sunt eu cum sunt, o femeie nenorocită, care nu poate decît să te nenorocească şi pe d-ta.
 Dar o să rîdă toată lumea de mine! strigă el.
 o Lumea toată o să rîdă!
 Ca să nu rîdă — întîmpină ea — spune-i că d-ta nu mai voieşti, spune-i că ţi-ai schimbat gîndul, spune-i, spune-i c-ai aflat ceva ce te face să nu mai ţii la mine.
Moină se uită lung şi cu mirare la ea.
13	Asta o făcea el şi fără ca să i-o spună ea, căci o
face orişicine în asemenea împrejurări; prea îi veniseră însă lucrurile deodată şi nu se putea dumiri dacă ea vorbeşte cu inima deschisă ori vrea să-l ieie-n bătaie de joc.
20	—Şi domnul Corbei ce-o să zică? întrebă el. Lui ce
să-i spun?
 Spune-i-o tot asta, răspunse ea hotărîtă şi ieşi pe terasă ca să-l întrebe pe Corbei dacă poate ori nu Moină să-i vorbească.
23	Corbei, cuprins iar de simţămîntul că doamna Fireanu
avea mare dreptate, ar fi voit să moară, ca să nu mai vadă şi cele ce urmează mai departe.
 Faceţi cum vă povăţuieşte firea voastră; eu nu primesc nici o răspundere! îi zise el.
30	Dar, după o clipă de şovăire, firea lui cea bună îl
covîrşi şi el întră în bibliotecă pentru ca Lucia să nu se socotească părăsită în această grea clipă a vieţii ei.
 Ce este, domnule ? îl întrebă el pe Moină, care îi părea acum mai îndrăzneţ.
35	—Magnifice domnule — răspunse Moină — vă mul
ţumesc pentru bunăvoinţa ce-aţi avut faţă cu mine şi vă rog să mă iertaţi dacă vi-am făcut vreo supărare, dar vă mărturisesc că mi-am schimbat gîndul şi nu mai stărui în hotărîrea mea.
40	La aceasta nu se aşteptase Corbei, şi el rămase
uitîndu-se nedumerit cînd la Lucia, cînd la Moină.
635

 De ce ?! întrebă. Aşa, deodată ?! Cum a venit aceasta ?!
 D-sa -— grăi Lucia — nu mai crede c-am putea să [fim] fericiţi.
5	—	Da	— adăugă Moină — după cele ce am aflat, nu
mai ţin s-o iau pe domnişoara în căsătorie.
Corbei se cutremură şi-şi încreţi sprîncenele.
 Ce-ai aflat, domnule ?! întrebă el cu asprime. Nu-ţi dai seamă că vorba pe care ai grăit-o e afară
10 din cale grea ?! Spune, te rog, ce-ai aflat ?!
 Asta mă priveşte, răspunse Moină. Să-ţi spună domnişoara ce ştie ea!
 Ieşi afară, neruşinatule ! strigă Corbei indignat.
       ■—De mine n-o să vă bateţi joc! răspunse Moină 15 depărtîndu-se.
Luciei îi venea să între-n pămînt.
 O, Doamne! se tîngui dînsa. De ce a trebuit să ţi-1 fac duşman ?!
vii
20	LA POARTA IADULUI
       Cel mai urît lucru e aici pe pămînt lumea, spuza de fiinţe cu vederea împăingenită, care se îndesuie dibuind prin întunerec, se izbesc la tot pasul unele de altele, le sunt toate pe pipăite, le ştiu toate pe ghi- 25	cite, se împiedică de ceea ce nu-i, nu iau aminte ceea
ce este şi se împing ici şoptind între ele, colo răcnind de mînie spre poarta iadului, care le stă totdeauna deschisă.
       Erau la Căsoaie două femei, una care nu înţelegea 30	nimic, iar cealaltă care le înţelegea toate, una care
nu ştia niciodată, iar cealaltă care ştia totdeauna ce zice: atît era destul pentru ca lumea toată să ştie pînă-n cele mai mici amănunte şi ce se petrece, şi ce nu [se] petrece la Căsoaie.
35 La început femeile din sat care puneau temei pe ceea ce zicea Borbala şi Ghiurca se uitau cu coada ochiului la Lucia şi se mirau că nu seamănă deloc cu
636

Corbei. Le era dragă tuturora, fiindcă Dumnezeu o lăsase aşa ca să le fie tuturora dragă, şi ştiind-o şi pe ea la Căsoaie, nu le mai era oamenilor urît să treacă-n cap de noapte pe sub zidurile posomorite.
5 Aşa ar fi şi rămas lucrurile dacă n-ar mai fi fost şi gura celor două femei.
   O iubeau şi ele pe Lucia, una pentru ceea ce era, iar alta pentru ceea ce avea să fie, dar gura le era slobodă, şi femeile au început să vorbească pe şoptite 10 şi să deie cu socoteală că tot va fi avînd Ghiurca dreptate cînd zice că nu fată, ci altăceva îi este Lucia lui Corbei. Prea îi era mare slăbiciunea pentru ea, prea mult steteau împreună, prea se închideau în casă, aşa aflaseră ele de la Ghiurca, iar acesta le ştia de la 15 Borbala, care le vedea toate cu ochii ei.
   De cîtva timp Ghiurca umbla apoi mult pe la Bălgrad. Voia să-i arate bietului de Cîrcioc că are oamenii lui, prin care multe poate, şi a şi reuşit să-i pună la cale graţiarea şi să-l scape din temniţă, ca să petreacă 20 Sfintele Paşti acasă. Umblînd în treaba aceasta, orişiunde ajungea şi cu orişicine se-ntîlnea, el spunea ce mai e şi ce se mai zice „pe la noi".
A mers dar şi la Bălgrad, iar de acolo la Blaj, la Cluj şi pe aiurea vestea că Corbei, om stricat la bă- 25 trîneţe, şi-a cumpărat cu bani frumoşi un giuvaer de fată, s-a plimbat prin lume cu ea şi-o ţine acum la dînsul.
         De ce nu, dacă poate ?! Cum să n-o crezi despre orişicine, dacă atîţi o fac fără ca să-i doară capul, ba 30 sunt chiar pizmuiţi de cei ce nu pot s-o facă?!
   De bine te grăiesc mai cu anevoia oamenii, dar vestea rea se-ntinde ca focul în lanul cel copt al lui Corbei.
   Tot mai era însă pe ici, pe colo cîte un om cu inima curată, care stetea la îndoială; după	ce a mers însă
35	vestea că Moină nu mai vrea, nu-i mai da nimănui
mîna să se facă de rîsul lumii dîndu-şi îndoielile pe faţă.
   Ghiurca era acum în lărgimea lui.
   Borbala, care ştia foarte bine cît	de mult ţine
40	Lucia la Moină, a alergat c-o falcă-n	cer şi cu una-n
pămînt la bunul ei prieten, ca să i le spună toate şi
637

să-l încredinţeze că nu spune Moină adevărul cînd zice că el e acela care nu vrea.
 Pe mine n-ai să mă prosteşti, îi zise dar Ghiurca lui Moină. Nu ţi-o dă el fiindcă vrea să o ţie pentru
5 sine.
Moină era om în toată firea, o văzuse pe Lucia cu ochii lui şi nu era în stare să creadă aşa ceva.
 Nu! zise el dînd din cap. Pentru asta bag mîna-n foc! E fata lui, chiar a lui...
10	— Tocmai asta e, îl întrerupse Ghiurca. Ce-i pasă lui
dacă îi este ori nu fată ?! Un om care s-a lăpădat şi de lege, şi de Dumnezeu, le face toate fără ca să-i pese. Măi! — urmă stăruitor — eu ştiu ce vorbesc, şi întreab-o pe Borbala, care le vede şi le ştie toate:
15 nopţile aşteaptă ca să adoarmă nemţoaica, apoi se furişează la dînsul.
Moină rămase cîtva timp cu pumnii strînşi şi cuprins de o mînie sălbatică, nu asupra Luciei, nici asupra lui Corbei, ci asupra omului care i-o spunea aceasta.
20	— Minciună! grăi dînsul. Şi chiar dac-ar fi adevărat,
de ce mi-o spui ? Ce vrei cu mine! ?
 Vreau să nu te las să fii prostit, îi răspunse Ghiurca. Eşti om cu sufletul curat şi nu te iartă firea să crezi că poate să fie cineva atît de dezbrăcat de firea ome-
25	nească; mai stăi însă pe aici,	mai vorbeşte cu Borbala
şi o să vezi lucrurile altfel.
A mai şi stat Moină, căci nu putea să plece.
Mai era însă şi yn alt om care ar fi voit să strige tare, ca întreaga lume să-l audă: „Minciuni! minciuni
30	sunt toate!" Iar acesta se răzvrătea în toată fiinţa
lui cînd îl vedea pe Moină,	mişelul, care a umplut
lumea de minciuni.
O	văzuse şi el cu ochii lui, şi era şi el gata să-şi bage mîna-n foc, dar ce poţi să faci cînd o lume întreagă
35	s-a pornit spre bîrfeli?!
Deasupra patului său stetea atîrnată în cui carabina ghintuită pe care o căpătase, cînd era la Viena, în dar de la căpitanul său, un adevărat giuvaer de armă, care ducea cît vezi cu ochii	şi nu da niciodată greş.
40	îi venea să puie mîna pe ea	şi să tragă în Moină, pe
638

care nu putea să-l ierte c-a dat-o pe gura lumii ca să-şi acopere el ruşinea.
   Nu-1 ierta nici Corbei, dar el nici pe sine nu putea să se ierte.
5 Nu ştia, ce-i drept, ce zice lumea, dar îl ardeau vorbele „după cele ce am aflat", şi dedea cu socoteală cam ce va fi putînd lumea să zică.
   O! că n-a fost în stare să înţeleagă pe doamna Fireanu, femeia cu bun-simţ, care a trăit în lume şi-i ştia pe
 o	oameni cum ei în adevăr sunt ?!
   Cum rămînea fata în casa lui ?! Cum a ţinut-o şi cum o mai ţinea în mijlocul unei lumi stricate, care numai la mişelii se gîndeşte ?!
         Chin îi erau numai şi zbucium zilele şi cu atît mai 15 vîrtos nopţile, pe care le petrecea singur, cu neliniştea din sufletul lui sfîşiat de vii păreri de rău.
         O	vedea pe Lucia frîntă şi-ar fi voit adeseori să-i zică: „Ce ţi-am făcut, copilă, de ţi s-a-nchis deodată inima în faţa mea?!" dar se simţea vinovat şi nu 20	îndrăznea să-i zică nimic. Nici c-ar fi fost însă ea în
stare să spună cuiva în lumea aceasta taina cea mare a durerii ei. Şi ea se simţea vinovată şi se cutremura cînd şi-l aducea aminte pe Moină rostind vorbele: „De mine n-o să vă bateţi joc!"
25	„De ce?! de ce a trebuit să şi-l facă duşman? !“ îşi
zicea şi iar îşi zicea dînsa, îngrozită de gîndul că numai ea o să poarte vina dacă el ar fi să se răzbune, ea cu slăbiciunea ei pentru acel om cu ochii rîzători, care poate că nici nu se gîndeşte la dînsa.
30	Mort îl vedea în gîndul ei pe binefăcătorul ei, mort
din vina ei, care nu se gîndise că asupra lui o să se descarce toată mînia stîmită de fapta ei.
   N-ajunsese încă sărmana copilă să înţeleagă că moartea e scăpare, mai ales pentru binefăcătorul ei 35 acum singura scăpare. Datori suntem cu toţii a stărui cu îndelungată răbdare şi a deşerta pînă la cea din urmă picătură păharul amar al vieţuirii dacă e Vorba să trecem clipa morţii cu vrednicia cuvenită; aceasta era numai ceea ce-1 mai ţinea în mijlocul unei lumi de 40 oameni care mereu se zbuciumă spre a-şi face unii altora viaţa nesuferită.
639

       „Moarte curată, îşi zicea el adeseori. Cîtă vreme trăieşti, oamenii caută cu nesaţiu ceea ce e rău în fiinţa ta şi nu vor să vadă şi ceea ce e bun; după ce moartea i-a ajutat să scape de tine, văd numai ceea 5	ce bun a fost şi te laudă."
Cu totul alta şi mult mai urîtă era răzbunarea de care se temea el, şi în curînd a ajuns s-o simtă şi dînsa aceasta.
       Frau Lincke abia acum a ajuns să le înţeleagă toate, 10	şi un simţămînt de uşurare a cuprins-o cînd a aflat
că vorba era ca Lucia să se mărite după un om, pe care nu şi-l voia soţ, şi acum Corbei l-a gonit din casa lui pe omul acela.
       Borbala însă se învîrtea prin bucătărie de era în 15	fiecare clipă să răstoarne tot ce-i cădea în cale. Un
lucru Voise şi ea să pună o dată la cale, şi nici pe acesta n-a putut să-l scoată la capăt. Vorba „kutyamâju“ mereu îi trecea prin cap.
 Ce să-i faci dacă nu vrea?! îi zise Frau Lincke.
20	—Nu vrea?! izbucni Borbala. Ea voieşte, săraca,
dar n-o lasă el, fiindcă o ţine pentru sine.
Frau Lincke, femeie trăită în altă lume, nu înţelegea ce vrea să zică Borbala.
Aceasta o dumiri prin gesturi potrivite.
25	—Cum?!... Ce vrei să zici?!., strigă nemţoaica,
cuprinsă de indignaţiune.
“ Ei -— întîmpină Borbala — parcă nu ştie tot satul că nopţile se furişează la dînsul ?!
       Frau Lincke rămase ca-nmărmurită. îi era parcă-i 30 venea să-nnebunească. Ştia toată lumea? Dar de la cine putea s-o ştie? Ea însăşi i-o spusese unguroaicii, însă în cu totul alt înţeles, în chip de laudă...
 Gemeine unverschămte Frâul strigă ea ca ieşită din minţi, apoi puse mîna pe o cratiţă şi i-o aruncă-n
35 cap.
Asta îi mai trebuia Borbalei: într-o clipă au început să zboare cratiţe şi oale şi blide şi să ţipe amîndouă cît le duce gura, de s-au adunat la bucătărie toată casa, de la rîndaş pînă la stăpîn.
40	—Ce e aici?! ... ce s-a întîmplat? Ce fel de scandal
e acesta!? strigă Corbei în nemţeşte.
640

 Mă iartă, domnule — îi răspunse Frau, Lincke, răsuflînd din greu — un om cu inimă de creştin nu poate să nu facă scandal. Mi-ar fi fost viaţa mea toată ruşine de mine însămi şi părinţii mei s-ar fi cutremurat
5 în mormintele lor dac-aş fi putut să rămîn liniştită în faţa acestei femei ordinare şi neruşinate, care a dus în sat vorba că nopţile d-şoara Lucia trece în iatacul d-voastră ... Dar iat-o, vine ... Mai mult nu pot să vă spun în faţa ei.
 0	— Lasă, că spun eu! strigă Borbala făcînd spume
la gură. De ce să-mi fie greu să spun ceea ce altora nu li-e ruşine să facă ?!
 Să taci, femeie stăpînită de duhuri necurate! strigă Corbei şi, verde la faţă, o luă pe Lucia şi-o duse
15 în casă.
•— Ce e ? întrebă ea viu mişcată. Să nu ţi-o mai faci duşmană şi pe ea.
 Cel mai aprig duşman îşi este fiecare el însuşi, grăi dînsul, răpus de cugetul vinovăţiei sale. Lucio —
20 urmă apoi-—mătuşa ta are dreptate: în mijlocul lumii sălbăticite în care trăim, nu-ţi rămîne decît să te măriţi după Moină.
Ea se uită liniştită-n ochii lui. Şi-o zisese şi ea aceasta. Nu putea însă, şi-i era peste putinţă să-i spună de ce
25	nu poate.
 Nu, îi răspunse dar. Le sufer mai bucuroasă toate decît să fac mişelia aceasta.
El rămase cîtva timp pierdut în el însuşi.
O singură scăpare îi mai rămînea, dacă mai era şi
 0 pentru dînsul vreo scăpare.
 Lucio — grăi dînsul oarecum sărbătoreşte ■— după inima mea şi după gîndul meu tu eşti copilul meu. Vreau să-mi fac o datorie sfîntă declarîndu-te copil al meu şi după legea omenească, şi în faţa lumii. Găteş-
 5 te-te de drum, ca să vii cu mine la Bălgrad.
Lucia tresări. Ruşinată de gîndul că de atîta timp îl minte, ea nu îndrăznea să i se uite-n ochi.
 Nu sînt vrednică să mi-o faci aceasta, îi răspunse ea, văzînd în faţa ei pe omul cu ochii veşnic rîzători,
40	care era fiul celui mai mare duşman al lui Corbei.
641

   Să aleagă ea între amîndoi?! Nu se putea! Să-i împreune? I se părea peste putinţă.
    Lasă-mă, mai lasă-mă cu soarta mea, îl rugă ea. Lucrul acesta, dacă trebuie neapărat să se facă, se poate face şi mai tîrziu, după ce ne vom mai fi liniştit.
    Haid', fata mea — stărui dînsul, care nu putea să-şi deie seamă despre lupta ce se petrecea-n sufletul ei — găteşte-te. Eu nu pot să mă liniştesc decît după ce mă voi fi împăcat cu mine însumi făcîndu-1. Dacă nu întîrziem, le pregătim azi toate şi mîne mergem împreună să fac declaraţiunea. în vreme ce tu te găteşti, îi dau doamnei Fireanu o depeşă să vie şi ea la Bălgrad. Dac-o dau acum, o primeşte la timp şi-ar putea să sosească chiar azi acolo.
   El se duse apoi şi-i spuse vizitiului să fie gata, se-n- toarse, scrise depeşa şi i-o dete rîndaşului, ca să se ducă cu ea şi s-o expedieze fără de întîrziere.
   „Ce va fi voind la Bălgrad?" se-ntrebă Borbala.
    Să treci — îi şopti apoi rîndaşului — pe la Ghiurca şi să-i arăţi depeşa.

PARTEA A PATRA
URZEALA
„Sunt hotărît să înfiez	pe Lucia şi	plec acum la
5	Bălgrad, ca să o fac aceasta. Te rog să pleci şi d-ta
fără de întîrziere, ca să ne întîlnim acolo/'
Aşa scrisese Corbei pe hîrtia pe care i-o dăduse rîndaşului.
 Citeşte şi tu! îi zise	Ghiurca lui	Vidu, dîndu-i
10	hîrtia. Aşa voieşte să ne	despoaie de	moştenirea ce
ni se cuvine ca sînge din sîngele lui.
Vidu citi şi iar citi şi se făcu din nou rece ca gheaţa şi galben ca ceara.
       Lui nu de moştenire îi era, ci de fericirea vieţii lui. 15	Sunt oameni foarte cumsecade care, orbiţi de o
patimă nebiruită, se lapădă şi de părinţi, şi de fraţi, şi de rude şi se însoţesc cu vreo femeie în ochii tuturora nevrednică, fiindcă altfel nu pot. El era pătruns cu desăvîrşire de gîndul că Lucia e vrednică şi curată 20 în întreaga ei fiinţă şi cu toate aceste, mereu îşi zicea: „Şi chiar şi dacă adevărate ar fi toate, eu tot nu mă lapăd de ea!“ O singură piedică era în calea lui: Corbei, omul neapropiat, care stetea între ei amîndoi. Ce-i rămînea dacă ea era legată astfel de acel om ?!
25	îi venea să rupă hîrtia: de ce folos i-ar fi fost însă?!
Nu e destul să crezi în lumea nevăzută, cum credea Corbei, ci trebuie să i te şi închini, să te razimi cu toată
643

încrederea pe ea şi s-o rogi cu toată stăruinţa să te îndrumeze şi să-ţi deie tărie în ceasul greu.
         ,,Luminează-mă, Doamne — zise el în gîndul lui — că tu nu mă părăseşti şi ştii numai singur ce-mi este 5 mie bine."
   Întorcîndu-se apoi liniştit spre rîndaş, îi dete hîrtia ca s-o ducă unde fusese trimis cu ea.
         —-Fiecare cu partea sa, îi zise dup-aceea tatălui său. îi este, precum spui, fată, deci mai mult decît 10 orişicine sînge din sîngele lui.
    Nu e! rîcni Ghiurca. Prăpăstii de ale smintitului de Moină! Nu e şi nu poate fi! E născută trei ani după ce el a venit aici, de unde nu s-a mişcat niciodată.
   Vidu stete cîtva timp ruşinat în faţa tatălui său, 15 care în atîtea rînduri spusese ceea ce ştia că nu-i adevărat, apoi se depărtă pentru ca nu cumva să scape vreo vorbă aspră faţă cu tatăl său, pe care nu-1 mai văzuse, pe cît îşi aducea aminte, niciodată atît de turburat ca acum.
20	Aşa şi era, dar tocmai această plecare a fiului său
      îl făcu pe Ghiurca şi mai îndîrjit.
   —■ îtf-are să se facă lucrul acesta! zise el cu ochii îndreptaţi spre carabina din cui.
         O descărcătură bine făcută acum le limpezea toate. 25	Nu era el omul făcut pentru asemenea treburi,
dar putea să le pună la cale, şi peste puţin el se cinstea- ntr-uri colţ al crîşmei de la marginea satului cu Cîrcioc şi cu Moină, pe care vestea despre hotărîreă lui Corbei îl muiase.
30	—Dacă-i aşa, le înţeleg toate, grăi dînsul. M-au
minţit şi doamna Fireanu, şi Borbala: ea voia, cîtă vreme se ştia fără de nici un rost în lume, iar acum şi-a ridicat nasul. Tot aveam eu dreptate cînd ziceam că el o face îndrăzneaţă.
35	—Te-nşeli, îi zise Ghiurca. Ea ar voi şi acum, dar
      n-o lasă el. Să-ţi spună şi Cîrcioc, bietul de el, ce fel de om e Corbei. Era om cu stare odată şi nu numai l-a adus la sapă de lemn, dar l-a mai şi scos din minţi de a căzut în păcat şi-ar sta şi acum în temniţă dacă 40 n-aş fi avut eu oameni prin care i-am făcut rînd să
644

iasă. Ce-i pasă lui de viaţa altui om ?! într-un plîns o duce biata fată.
 într-un plîns, zise şi Cîrcioc.
       Moină o credea aceasta, căci îi spusese şi ea că e 5 femeie nenorocită.
 O-nfiază :— urmă Ghiurca — fiindcă numai aşa poate să aibă după lege putere asupra ei. Mîne ori poimîne ar fugi de la el la tine şi n-ar putea să-i facă nimic.
10	— Cam aşa vin lucrurile, îşi dete şi Cîrcioc părerea.
Simte c-o să-i zboare pasărea, şi-o prinde-n laţ.
Moină mai goli un pahar, apoi sări în picioare.
 Să-i dai în cap ori să-i tragi un glonte! strigă el. Nu-i păcat, căci scapi lumea de un mişel!
15	—Uite acum—adăugă Cîrcioc ■— cînd merge la Băl
grad, să-i ieşi în drum, să te piteşti într-un desiş şi e făcută.
 Ba să vă ferească Sfîntul de asemenea gînduri! întîmpină Ghiurca. Ai scăpa-o, ce-i drept, pe ea şi
20	ţi-ai vedea visul cu ochii. Nici c-ar fi prea mare pri
mejdia, căci nimănuia n-ar putea să-i treacă prin gînd că tu ai făcut-o, şi am, precum vezi, şi eu oameni ca să le acoper toate cînd e vorba de un om ca Corbei. Oameni ca noi însă nu umblă cu asemenea gînduri:
25	aveţi amîndoi dreptate, căci multe rele vi-a făcut,
dar lăsaţi-1 în plata lui Dumnezeu, c-o să-l pedepsească el după vinovăţiile lui.
 Dumnezeu prin oameni lucrează, grăi Moină.
 Şi Dumnezeu, şi Ucigă-l-toaca, stărui Cîrcioc.
30	Uite, să ne punem acum călare şi să apucăm înainte,
iar celelalte se fac.
II
IN AMURG
Ave Marial răsuna în depărtare din turnul cate- 35 dralei de la Bălgrad, şi pe ici, pe colo, cîte un credincios întîrziat pe drum ori în cîmp deschis se oprise cu capul plecat şi-şi făcea rugăciunea de seară, cînd Moină,
645

care de mult acum sta la pîndă într-un aluniş de la marginea pădurii, zărind trăsura, ridică cocoşul gata de a descărca.
Vizitiul încetini mersul cailor, lăsă frinele din mînă, 5 se descoperi şi-şi făcu semnul crucii. Lucia plecă şi ea capul şi se închină. Pînă chiar şi Corbei se trase, atins de liniştea sărbătorească a înserării, în fundul trăsurii şi rămase nemişcat.
Simte, cînd	se apropie noaptea, orişicare muncitor
10	trebuinţa de a	se da în paza celui ce veşnic veghează,
şi cînd Lucia	se plecă, Moină se plecă şi el, începu
să tremure şi lăsă trăsura să treacă prin faţa lui.
       Mai era încă mult pînă la oraşul în care una cîte una se iveau luminele, dar vizitiul lăsă caii în voia 15 lor, ca să nu între cu ei obosiţi în oraş.
Lucia fusese tot drumul tăcută şi dusă pe gînduri, iară Corbei, simţind-se ca singur, era îngîndurat şi; el.
       Un simţămînt de viuă mulţumire îi cuprinsese sufletul 20	după ce şi-a	luat hotărîrea; văzînd-o însă pe ea
tăcută, iar a	început să steie cu inima îndoită. Se
       simţea vinovat, îi înţelegea mîhnirea, şi firea lui cea bună îl îndemna să deie tot ceea ce poate ca s-o mîn- găie. Se întreba însă şi iar se întreba dacă nu cumva 25	îi face un mare rău voind să-i facă un bine.
Din săraca lui viaţă trăsese o învăţătură: că ferit de suferinţe e numai cel ce trăieşte retras şi nebăgat de nimeni în seamă şi că deşteptăciunea, învăţătura, cinstea, bogăţia, tot ceea ce te ridică deasupra celor 30	mulţi te face urgisit şi-ţi amăreşte zilele. Nu era oare
mai bine pentru ea să rămîie aşa, cum a fost şi cum se ştia din copilăria ei ?!
„Ce fac eu?!“ se-ntreba în nedumerirea lui.
       Credinciosul cade, cînd îşi pune întrebarea aceasta, 35	în genunchi, se pleacă cu umilinţă, îşi mărturiseşte
nimicnicia şi găseşte în rugăciunea fierbinte mîngăiere, nădejde, încredere-n sine şi puterea de a răzbi înainte şi de a suferi durerile ce-i curăţă sufletul: Corbei se zbatea pîerzîndu-şe^n gîndul că singura scăpare îi este
 0	moartea.
 Lucio, tu eşti mîhnită, îl zise el. De ce eşti?
646

 Nu sînt mîhnită — răspunse ea întorcîndu-se spre el — dar mă simt nenorocită.
 De ce? stărui dînsul. Spune-mi-o. Poate că te simţi numai fără ca în adevăr să fii. Ai inima deschisă
5 faţă cu mine.
 Aici şi aşa cum suntem nu se poate vorbi despre asemenea lucruri, îi răspunse ea.
în clipa aceasta, din crîngul de la stînga drumului se descărca o puşcă, şi glontele trecu şuierînd prin faţa
10 ei spre Corbei.
 Ah, Moină! strigă ea şi se aruncă spre Corbei, ca să-l acopere cu trupul ei.
 Ce ticăloşie! strigă în acelaşi timp Corbei şi sări în picioare ca să oprească trăsura şi să se ducă la ne-
15 mernicul care umblă cu atîta uşurinţă cu arma.
 Nu!... nu!... strigă ea. Dă bici! mînă-n goana mare. E Moină! strigă iar ca ieşită din minţi. Ştiu eu că el e. Am visat aceasta, mi-a spus-o cineva, mi-e parc-o ştiam de mai nainte. Mînă! mînă!
20	— Eşti smintită?! îi zise el. Cum poate să ajungă
Moină pe aici ?!
 Şezi, culcă-te, ascunde-te, urmă ea, în vreme ce caii duceau trăsura-n goană mare. Mă tem, mi-e frică... Scumpul meu, bunul meu, mîntuitorul meu... Mai bine
25 să pier sfîşiată de fiare decît să-mi chinui zilele sfîşiată de gîndul că din vina mea ţi-a venit moartea.
 Linişteşte-te, copilă! îi zise el alintînd-o. A fost din întîmplare. Aici nu putea să tragă nimeni dinadins asupra noastră.
30	Nu se mai îndoia despre aceasta, dar dînsa se temea
şi-l vedea pretutindeni pe Moină. Ar fi fost apoi cu putinţă ca şi aşa, numai din întîmplare, el să fie nimerit: cum rămîne atunci dînsa, pe care el o despărţise şi de mătuşa ei şi de logodnicul pe care i-1 alesese a-
35	ceasta?!
 Mînă! strigă şi el.
Nu mai era acum cu gîndul îndoit, nu se mai zbătea, moartea nu-i mai părea scăpare. S-a dus dar cu grăbire, a umblat cu Văleanu şi-n urmă şi cu doamna Fireanu
40	şi nu s-a liniştit pînă ce nu şi-a împlinit gîndul, iar
647

ziua următoare a plecat acasă devreme şi a grăbit ca noaptea să nu-1 apuce pe drum.
Lucia s-a ţinut pretutindeni după el, ca să-l păzească şi să-l acoperă cu trupul ei, mereu tremurînd şi cu 5 inima mereu încleştată, făcîndu-1 să simtă că dînsa ar fi nenorocită pe toată viaţa ei dacă din vina ei i s-ar întîmpla ceva.
   Abia sosită acasă putea dînsa să se liniştească.
         Cînd, trecuţi de Plopiş, au cotit, ca să apuce la deal, 10 spre Căsoaie, Ghiurca venea despre sat şi-i salută zîmbind cu bunăvoinţă, ca rudă bună ce le era.
    Da 1 grăi dînsa cînd întrară pe poartă. Sunt fricoasă eu şi bănuitoare: descărcătura n-a fost dinadins.
         Era frumos acum la Căsoaie şi bine, dar mîhnirea 15	Luciei ieşea cu atît mai învederat la iveală.
    Ce e, fata mea? o întrebă el iar mai spre seară, după ce se liniştiră.
         Ea rămase cîtva timp cu ochii plecaţi în faţa lui, apoi, voind oarecum să se ascundă, se apropie de dînsul 20	şi-şi răzimă capul pe umărul lui.
    Nu mai pot să-ţi spun şi nu ştiu ce să-ţi spun, grăi dînsa.
    Vorbeşte, că mărturisirea e uşurare, stărui dînsul plecîndu-se spre ea.
25	— Nu ştiu, nu pot să-mi dau seamă ce vreau, răspun
se ea. Mă roade, mă arde, mă mistuie şi mi-e greu afară din cale să mărturisesc adevărul. Adeseori nu cred nici eu ceea ce simt şi-mi zic c-o să-mi treacă şi că închipuire de suflet bolnav e numai. Nu-mi pasă — ur- 30 mă ea hotărît — în adevăr nu-mi pasă ce va fi zicînd şi ce va fi crezînd lumea, dar mie parcă un fier roşu îmi trece prin inimă cînd mă întreb, şi mereu mă întreb, ce va fi zicînd şi ce va fi simţind el.
   Corbei se dete greu jignit la o parte.
35 în gîndul lui — aşa se amăgesc oamenii — acest el unul singur putea să fie:
    Dacă ţii atît de mult la dînsul — îi zise — n-ai să te nelinişteşti. Moină e, aşa-1 ştiu, om care se întoarce.
648

 A, nu! strigă ea indignată. Nu el. De dînsul mi-e milă şi mi-e frică!
 Cine dar ?! întrebă Corbei, căruia îi era peste putinţă să-şi deie seamă cine anume altul ar putea să
5 turbure liniştea ei sufletească.
 Acum, primăvara, deşi mie mi se pare demult — începu ea — ieşeam, precum ştii, cîteodată în pădure, ca să caut flori. într-una din zile Vidu, care se afla şi el acolo, mi-a ieşit îndrăzneţ în cale şi mi-a zis să
10	mai viu,	căci toate se înviorează. M-am	depărtat şi
nu m-am	mai dus. Nu l-am mai văzut de	atunci, dar
mereu mă gîndesc la el. Vreau să nu mă gîndesc, dar cu cît mai mult vreau, cu atît mai mult nu pot să nu mă gîndesc.
15 Corbei rămase uimit ca-n faţa unei minuni.
 Ştiu că e nebunească slăbiciunea mea şi departe avem să stăm totdeauna unul de altul, urmă dînsa. El poate că şi-a făcut o glumă, a uitat acea clipă trecătoare şi ar rîde de mine dac-ar şti cum mă zbat, dar mă
20	cutremur	cînd mă gîndesc c-ar putea să creadă şi el.
în gîndul	lui şi numai în al lui voiesc să fiu	cum însămi
mă ştiu pe mine.
Corbei îşi ridică deodată capul.
Parcă o lumină răvărsată din altă lume i le lămurea 25 deodată toate şi-i arăta calea pe care trebuia să plece.
De nenumărate ori fusese în viaţa lui cuprins de simţămîntul că omul face ceea ce face nu pentru că a fost ceea ce-a fost, ci pentru ca să urmeze ceea ce trebuie să fie şi că merge fiecare orbiş spre sfîrşitul 30 lui. Niciodată n-a simţit-o aceasta ca acum. în gîndul lui muma lui şi Elvira s-au îmbrăţişat în clipa cînd căile celor doi tineri s-au încrucişat şi inimile lor s-au împreunat ca să aducă pacea în casa lui. El s-a supus şi trebuia să se supună şi acum la porunca lor şi să 35 aducă cea mai mare jertfă a vieţii lui.
 Chiar acum, în clipa aceasta — zise el — acum, fără de întîrziere şi fără de şovăire, mă duc la tatăl lui, ca să-i cer iertare şi să mă împac cu el.
649

 O, nu, nu te duce! stărui dînsa.Nu ieşi din casă! E prea mult ceea ce voieşti să-mi faci. Cheamă-1 pe Vidu aici.
-—Nu! întîmpină Corbei hotărît. La tatăl lui trebuie 5 să mă duc, în casa lor trebuie să întru ca să le spun că prin tine întră dragostea şi pacea în inimile noastre.
III
DRUM DE SEARĂ
       Era pe la asfinţit, şi la Căsoaia posomorită nu se 10	aprinseseră încă luminile, iar jos la Plopiş cîrăiau ciorile
adunate de prin lărgimile văii în stol mare şi neastîm- părat.
       în sat fete şi băieţi se-ntorceau ici cu oi, colo cu capre, cu viţei ori cu cîte o văcuţă de la păşune, femei 15	veneau de la izvorul de sub coaste cu ulcioarele pline,
flăcăi duceau cai ori mînau boi, ca să-i ţină peste noapte la iarbă, iar bărdaşii lui Vidu se coborau obosiţi şi ei unul cîte unul din pădure.
       Ghiurca se plimba, ca toată lumea să-l vadă, prin 20	faţa casei sale şi le răspundea cu multă bunăvoinţă
celor ce trecînd prin faţa lui îi ziceau: „Bună seara !"
       Din cînd în cînd el se oprea, muşcîndu-şi mustaţa, şi asculta ca omul care aşteaptă ceva, şi cu cît mai mult se apropia seara, cu atît mai mare îi era nerăbdarea. 25	îl văzuse pe Corbei întorcîndu-se şi ştia că nu se
oprise, ca de obicei, la Plopiş, ca să vadă ce mai e pe acolo. îi părea lucru peste putinţă ca să nu meargă mai tîrziu, şi seara se apropia fără ca să-l vadă trecînd pe la cotitură.
30	Nici că îi era lui Corbei de Plopiş: cu totul altul
era, precum ştim, drumul pe care avea să-l facă.
Ieşind pe poartă, el zări mai la vale, la depărtare de cîteva sute de paşi, pe Vidu, care se întorcea de la pădure.
35	„E parcă o făcătură", îşi zise hotărît să-l strige, să-l
cheme, să facă cum îi zise Lucia.
Nu, însă! Drumul lui era hotărît; el nu putea să-şi schimbe gîndul.
650

îi era greu să între în casa lui Ghiurca, să se uite-n ochii lui, să-i ceară iertare, să se împace cu dînsul;
o	atît de mare silă nu-şi făcuse niciodată în viaţa lui şi nu putea să depărteze de la sine gîndul că în zadar 5 sunt toate, că Ghiurca rămîne în toate împrejurările acelaşi, că pace n-are să fie în lumea aceasta; trebuie însă neapărat să se frîngă, să se-nvingă pe sine însuşi, căci numai de la părinţi se poate trece la copil, numai cu binecuvîntarea părinţilor poate omul să între în 10 vorbă asupra celui mai mare lucru din viaţa lui.
La fiecare pas îi venea să se oprească şi să-l cheme pe Vidu, dar glasul i se-neca, şi el îşi urma	drumul
din ce în ce mai mult dus decît mergînd.
       Dacă Vidu s-ar fi uitat, din întîmplare, înapoi şi l-ar 15	fi văzut, toate s-ar fi schimbat, dar el îşi urma	drumul
a-ndelete şi abia sosit aproape de cotitură se	opri în
loc.
Mai la vale se ivi Moină, care trecu de la stînga spre dreapta şi întră în sat.
20	„Nu mai piere o dată omul acesta de pe	aici?!"
îşi zise Vidu, hotărît să meargă mai încet, ca	să nu-1
întîlnească.
în clipa aceea se descărcă în dosul lui, din viile de pe deal, o puşcă de răsună toată valea.
25	— Asta e carabina mea! Cine oare să fii pus mîna
pe ea!? zise el mirat şi se uită repede înapoi. Ce e?! strigă apoi, cuprins de fiori.
Mai la deal, Corbei făcu şovăind cîţiva paşi înainte.
        Moină! Moină!... Nenorocita de copilă! zise apoi 30 şi căzu cu faţa la pămînt.
 O, tată, tată, ce mi-ai făcut ?! grăi Vidu, apoi mut, ameţit şi tremurînd, să răpezi spre cel căzut, îl cuprinse cu braţele şi-l ridică.
        Unde ai fost nimerit ?! îl întrebă căutînd cu ochii 35 şi pipăindu-1, ca să deie de urma sîngelui şi să oprească
scurgerea lui.
 Lasă-1 să curgă, şopti Corbei. Lasă-1, că e bine aşa! Alta e nenorocirea! Spune tatălui tău că-1 iert şi-l rog să mă ierte... mai adăugă, şi năvala sîngelui
40 îi înecă glasul.
651

în clipa aceasta se ivi Lucia, care, auzind descărca- tura, ieşise şi alerga acum la vale.
 Ah! Moină, Moină! strigă şi ea. De ce nu m-am jertfit?!
5	— Nu e Moină, îi zise Vidu, îl văzui chiar acum cu
ochii mei în vale.
Corbei răsuflă uşurat, îşi adună toate puterile şi-şi ridică ochii spre cer:
 Nu e! — grăi dînsul — tot este D-zeu!
10	Apoi ochii i se închiseră şi răsuflarea i se opri.

DIN PĂCAT ÎN PĂCAT
ROMAN


I
CE CAUTĂ PALEA LA IAŞI
         Vremurile erau ajunse la cumpănă cu deosebire grea, şi Filimon Palea se zbătea şi azi, şi mîine fără ca să 5 ajungă a se hotărî într-un fel.
   Congresul de la Paris chibzuise că li se cuvine Ţărilor Române să se organizeze potrivit cu nevoile şi cu dorinţele lor, şi Poarta otomană, luînd cuvenitele măsuri pentru alegerea divanurilor ad-hoc, rînduise caimacam 10 domnesc pe Vogoridi, un grec îndărătnic, care, fiind frate al soţiei lui Mihai-vodă Sturdza, se căsătorise, ce-i drept, cu o moldoveancă şi fusese împămîntenit, dar tot mai purta cu multă-ngîmfare fesul turcesc şi arăta în toate împrejurările că ţine să nu fie pus 15 în rînd cu moldovenii de baştină. E-nvederat că el era pe faţă şi fără de-ncungiur protivnic al unirii celor două ţări, ceea ce nu se potrivea deloc cu vederile celor mai mulţi dintre boierii de baştină.
         Aceasta nu-1 privea, dacă e vorba, pe Palea; el era 20 însă din ce în ce mai îndeplin pătruns de simţămîntul că soarta omului atîrnă de la starea lumii în mijlocul căreia-şi petrece viaţa.
Venise din Bucovina la Iaşi cînd cu ocupaţiunea austriacă şi chiar dintru-nceput a pomit-o peste aş- 25 teptările lui, căci în timpul lui Grigore-vodă Ghica era nevoie de oameni ca dînsul, care nu avea, ce-i drept, deprinderea de a umbla pe covoare şi se înpiedeca
655

de toate scaunele, dar învăţase carte prin şcolile nemţeşti, era deprins cu munca şi ştia să păstreze-n toate privinţele buna-rînduială, ba, ucenic zelos al vestitului Aron Pumnul, mai era şi om cu vîrtute neînfrîntă, 5 care merge totdeauna drept înainte, sparge zidurile ce-i stau în cale şi durează pod peste şanţul ce-i taie drumul.
         Acasă la el nu i-ar fi rămas decît să se căsătorească cu fiica vreunuei preutese văduve şi să intre-n parohia 10	răposatului său socru. Slăbiciunea pe care o avea
pentru Aglaia, care nu era fată de popă, nu l-a iertat însă s-o facă aceasta. A venit dar la Iaşi cu gîndul de a-şi găsi aici un rost potrivit şi s-o aducă apoi şi pe ea de la Cernăuţi, unde trăia la casa unei mătuşi. 15 Era p-aci-p-aci să şi răuşească.
         Fiind şi om chipeş şi cu deosebire simpatic, el în curînd s-a căpătuit la Postelnicie, unde a înaintat repede ca om care-n gîndul tuţurora avea s-ajungă departe. După retragerea lui Grigore-vodă Ghica însă 20	iar a rămas fără de căpătîi, de nu mai ştia încotro
s-apuce.
Nu doară că n-ar mai fi putut să-şi păstreze postul. Era şi acum nevoie de oameni ca dînsul, dar boierul Costache Guleş, care abia de curînd i se făcuse şef 25 şi pentru care prinsese slăbiciune, l-a sfătuit cu tot dinadinsul să se retragă şi el.
         „Eşti ispitit să rămîi — îi zicea — dar omul are să fie cu gîndul îndreptat spre viitor. Te pomeneşti că-n curînd se ridică deasupra oameni care nu te iartă c-ai 30	stat în slujba slugilor turceşti şi te prigonesc de nu
mai ajungi niciodată să-ţi croieşti drum în viaţa ţării."
         De aceasta Palea se temea şi el.
         „Păcat ar fi — mai zicea coconul Costache — ca un om ca d-ta să umble răzleţ şi buimac. Dacă e vorba să nu 35	ţi se clatină mereu pămîntul sub picioare, ai să te
razămi cu toată credinţa pe vreunul dintre oamenii cu trecere, care e-n stare să-ţi fie-n toate împrejurările proptea neclintită."
Ţiind seamă de această povaţă, pe cît de înţeleaptă,
 0	pe atît de binevoitoare, Palea s-a retras, rezemîndu-se
pe coconul Costache, om cu multă trecere şi încă
656

tînăr, care putea să-i fie timp îndelungat proptea neclintită.
   N-ar fi avut cuvinte de a se plînge dacă gîndul nu i-ar fi fost dus mereu la cele de acasă.
5 Curtea boierului Costache era, după obiceiul încă păstrat al pămîntului, un fel de colonie de slujbaşi maziliţi, pe care stăpînul casei îi ţinea pe mîncat şi pe băut, iar Palea era dintre puţinii pe care boierul îi poftise la masa lui, în vreme ce alţii aveau masa lor 10 deosebită. Iar alţii se aflau pe la moşii ori aveau parte de tain, mai saci de grăunţe şi de făină, mai putini de brînză, coşuri de fel de fel de merinde, butoiaşe de băutură, porci îngrăşaţi, valuri de pînză, multe de toate de prin hambarele, cămările şi pivniţele boie- 15 reşti. Cu cît mai mulţi avea împregiurul său, cu atît de frunte era socotit boierul.	Toate însă, se-nţelege*
      pînă ce nu se vor fi schimbat	vremurile, şi o lume-n-
      treagă aştepta, mîngîindu-se cu nădejdea că boierul* ajuns iară mare şi tare, va pricopsi pe ai săi, pe fiecare 20 după vredniciile lui şi după bunătatea inimii sale.
   Coconul Costache, om nu prea lipsit de deşertăciune* se sîmţea măgulit de gîndul	că era atîta lume sub
      purtarea sa de grijă şi ţinea	că atît prietenii, cît şi
      duşmanii să-l ştie înconjurat	de mulţime de oameni
25	destoinici fiecare-n felul lui.	Cu adevărat boier se
sîmţea numai cînd la masa lui erau adunaţi mulţi dintre cei ce se rezemau cu toată credinţa pe el. De aceea slăbiciunea lui era să mai poftească şi prieteni* pentru ca aceştia să vadă, să-nţeleagă şi să spună mai
 0	departe ceea ce gîndesc.
         Ceva mai greu i-ar fi fost cocoanei Clotildei, care purta sarcinile gospodăriei celei mari şi era adeseori pe neaşteptate nevoită a primi şi oaspeţi mai subţiri. Femeie de o fire cu deosebire duioasă însă, ea le făcea 35	toate de dragul soţului său, la care se uita ca la un fel
      de minune, şi astfel nu numai că nu se plîngea niciodată, ci se simţea mîngîiată de gîndul că Costache al ei e mulţumit. Era apoi lucru de sine înţeles că starea aceasta e trecătoare, numai de azi pe mîne, şi va în- 40	ceta-n ziua cînd soţul ei va fi ajuns iarăşi în slujbă.
      Iar cînd se-ntîmpla ca acesta să nu mănînce acasă.
657

dînsa lua masa deosebit cu Lucia, fetiţa ei de vreo doisprezece ani, cu cei doi băieţei, fraţii mai mici ai Luciei, şi cu franţuzoaica.
         Mai era apoi, pe lîngă toate aceste, cocoana Clotilda 5 şi fată de oameni bogaţi, crescută-n casă cu mare lărgime, cu slugi multe şi cu legături întinse, şi dacă era coconul Costache-nconj urat de oameni vrednici, ţinea şi soţia lui să aibă împrejurul ei femei harnice şi pricepute, care îi dădeau ajutor într-ale gospodăriei, mai 10 cîte o văduvă, mai cîte o fată bătrînă, care puneau mîna cînd se făceau proviziunile de dulceţuri şi de vişinată, de murături şi de fel de fel de alte conserve ori cînd se aşeza urzeala pentru pînză ori pentru ve- linţele la care lucrau ţigăncile sprintene şi ţărancele 15 harnice şi isteţe.
         Nu în rîndul acestora avea să fie pusă duduia Sma- randa, o fată de boier scăpătat şi cumnata unuia dintre prietenii coconului Costache. Pentru dînsa cocoana Clotilda avea oarecare slăbiciune, mai ales pentru că era 20	franţuzită, sfătoasă şi bună de gură, de-i plăcea cor
conului Costache să stea de vorbă cu ea. Ea mai făcea faţă şi la mesele mari, precum şi la sindrofii, ca să le ţie oaspeţilor de urît, alt lucru la care coconul Costache ţinea mult.
25 Cu vreo doi ani mai în vîrstă decît Palea, duduia Smaranda nu mai putea să fie pusă în rîndul fetelor tinere. Slabă scîndură, cam năsoasă, oacheşă ca o ţi- gancă-n postul cel mare şi cu nişte ochi de şopîrlă speriată, ea părea chiar fată bătrînă, aceasta cu atît 30	mai vîrtos cu cît avea în întregul ei fel de a fi oarecare
acreală, ştia multe, cunoştea slăbiciunile oamenilor şi le dedea pe faţă cu un fel de mulţumire diavolească. Două surori mai mari ale ei erau bine măritate, fratele ei, Ioniţă, cartofor vestit, se vîra pretutindeni unde se
 5	adunau trei oameni la un loc. Mai avea dînsa şi o mulţime
de rude, şi astfel nu se putea petrece la Iaşi nimic fără de ştirea ei, nu ţi se ura să stai de vorbă cu ea, şi Palea se bucura cînd o întîlnea, căci prin ea ajungea să cunoască mai din amănunte lumea în mijlocul că- 40 reia-1 aruncase soarta. Simţind-o aceasta, coconul Costache şi cocoana Clotilda îi lăsau bucuros să stea numai
658

ei amîndoi la o parte şi-i aşezau la masă unul lîngă altul, încît ai fi crezut că e la mijloc o legătură mai strînsă.
   Păcat numai că duduia nu era numai bună, ci cîte- 5 odată şi rea de gură şi scăpa pe ici, pe colo cîte o vorbă despre golanii fără de căpătîi, care cad belea în spinarea altora. Era lucru de sine înţeles că ea nu se gîndea şi la Palea; se gîndea însă Palea el însuşi la sine, ba mai ales la sine.
 o	Treceau adecă zilele şi săptămînile fără ca să fi urmat
schimbarea de mulţi aşteptată, iară el nu era deprins să nu facă nimic şi-i era mai nesuferit şi gîndul că trăieşte de azi pe mîne numai şi numai din bunăvoinţa altora. Dintru-nceput se sîmţise onorat că coconul Cos- 15 tache şi cocoana Clotilda-1 găzduiesc şi-l poftesc la masa lor. încetul cu încetul însă a ajuns să se socotească umilit cînd îşi dedea seama ce vor fi zicînd alţii despre el, şi inima i se strîngea cînd îi dedea brînci întrebarea: „Cum şi cînd ai tu să răsplăteşti bunătă- 20	ţile de care ţi se face parte?"
   Se simţea apoi şi din ce în ce mai străin în mijlocul lumii străine, înconjurat de oameni cu vederi şi cu apucături cu totul deosebite de ale lui, pe care nu-i înţelegea şi care nu-1 înţelegeau nici ei pe el.
25	Singurul de care se simţea mai apropiat sufleteşte
era coconul Costache, care-şi făcuse studiile în Italia, la Turin, şi şi le complectase la Paris. Şi acesta se depărta însă adeseori de el. Lasă că atît în vorbe şi gesturi, cît şi-n felul de a gîndi luase nişte apucături 30 teatrale, dar mai era şi boier şi, poate fără că să vrea, te făcea, ca duduia, adeseaori s-o simţi aceasta.
   Cu desăvîrşire altul era felul de a fi al cocoanei Clotildei, de care Palea numai cu multă sfială era în stare să se apropie. Era în purtările ei atîta	dulceaţă,
35	încît el începea oarecum să tremure în faţa ei	şi nu mai
ştia ce să facă şi ce să zică. Una din apucăturile ei era să-i pună întrebări în ceea ce privea pe părinţii şi pe rudele lui, amănuntele copilăriei lui,	gîndurile
ce-şi face pentru viitor, tot lucruri care pe	dînsa n-o
 0 priveau şi de care nici nu se interesa nimeni afară de dînsa.
659

   Din cînd în cînd, la început mai rar, apoi din ce în ce mai des, i se întuneca oarecum întreaga viaţă. Stînd aşa singur în iatacul lui, îşi aducea aminte nu numai de Aglaia, ci şi de tatăl său şi de mamă-sa, care-şi 5 trăseseră atîta de la gura lor ca să-l ţină pe el la şcoli, apoi muriseră amîndoi fără ca să fi avut mulţumirea de a-1 vedea om cu rost.
„De ce ?! De ce ?! îşi zicea începînd să plîngă, parcă abia acum s-ar fi întors de la înmormîntarea lor. Nu 10 era oare şi pentru ei, şi pentru mine mai bine să stărui în căile în care au umblat ei, şi să nu mă leapăd de ai mei? !"■
         Mult se simţea singur şi părăsit, mereu îşi făcea mustrări pentru vina de a fi plecat de acasă şi-i era, parcă, 15 urgisită Aglaia, de dragul căreia s-a lepădat de gîndul preoţiei, pentru care se pregătise.
   „Păcătoasă slăbiciune!“ îşi zicea şi pornea la deal spre Copou şi de acolo înainte, dus de gînduri grele şi de mîhnirea din sufletul lui.
20 Simţindu-se bine-n mijlocul naturii mute* sub cerul înstelat şi-n bătaia vîntului răcoros, el nu se mai întorcea decît noaptea tîrziu, cînd toţi dormeau şi nu mai era nimeni care să i se uite-n ochi şi să-l întrebe pe unde-a umblat şi ce gînduri îl frămîntă.
25 „Păcat!—îşi zicea—greu păcat! Cum ai putut tu să părăseşti lumea în care te-ai pomenit şi care a scos om din tine ?! Cum te-a iertat firea să te desparţi de rudele tale, de prietenii tăi din copilărie, de toţi cei ţie sufleteşte apropiaţi, şi să vii aici, unde nimeni nu 30	te ştie cine eşti, nimeni n-are nevoie de tine, nimeni
nu-ţi zice «tu» şi nimeni nu ia parte nici la durerile, nici la bucuriile tale?!"
         Păcat o fi fost, dar încă mai mare păcat era nedreptatea ce le făcea celor doritori de a se apropia de dînsul, 35	cum erau, înainte de toate, Lucia şi frăţiorii ei, care
văzîndu-1 mereu posomorit, se depărtau cu sfială de dînsul.
         Nu tot aşa duduia Smaranda, care nu era deloc sfiicioasă, nici mai ales cocoana Clotilda, care avea 40	şi ea slăbiciune pentru el şi înţelegea mîhnirea dată
pe faţă în ochii şi-n trăsăturile feţei lui, în vocea
660

eu care rostea vorbele, pînă chiar şi[-n] ţinuta şi-n gesturile lui.
 Ai început, aşa mi se pare, să-ţi perzi răbdarea, îi zise ea într-una din zile. Ai multă dreptate: prea
5 de tot încet se desfăşură lucrurile de cînd cu căimăcă- mia lui Vogoridi. Să ştii însă că numai de la Costache atîrnă să se întoarcă iar la Postelnicie. Vornicul Costache Catargiu stăruie mereu, căci Vogoridi ţine să-l aibă-n partea sa, dar ai noştri sunt toţi unionişti şi
10	nu-1 lasă să treacă-n partea cealată. Lucrurile au în
să mai curînd ori mai tîrziu să se lămurească, şi temerile ce vei fi avînd sunt lipsite de temei.
 Nu aceasta e, cocoană Clotildă, nu numai aceasta e, ba nu e deloc aceasta, întîmpină Palea zăpăcit.
15	Nu sunt, ce-i drept, deprins să-mi petrec viaţa umblînd
de ici pînă colo fără de nici o treabă, dar sunt încredinţat nu numai despre bunele îndemnuri, ci şi despre priceperea politică a coconului Costache şi nu mă îndoiesc nici eu că au să se lămurească lucrurile. Mi-e
20	însă adeseori parcă trebuie să mă căiesc că am plecat
de acasă şi am venit aici, unde mă simt străin, şi teamă mi-e că tot străin am să rămîn toată viaţa.
El nu-şi dedea seama despre asprimea vorbelor ce rostea, dar cocoana Clotilda, înţelegîndu-1, nu se su-
25	păra, ci-i zîmbea cu bunăvoinţă. Nu o dată a fost în
copilăria ei certată pentru că se juca cu copiii slugilor, şi adeseori îi făcea şi soţul ei mustrări pentru că nu ştia să-şi păstreze demnitatea rangului şi se coboa- ră-n rînd cu cei ce nu sunt de seama ei.
3 0	—Mi-am petrecut copilăria şi tinereţele-n intimitate
familială — urmă el îmbărbătat de zîmbetul ei:— între oameni care, deopotrivă fiind, deopotrivă se şi socotesc între dînşii: aici e multă bunăvoinţă la cei de sus şi alipire cu adevărat credincioasă la cei de jos, dar inima
 5	deschisă şi	legăturile sufleteşti mi se par peste	putinţă.
Fără ca	să-şi dea seama despre ceea ce face,	cocoana
Clotilda-şi mai apropie scaunul de al lui.
 Vorbele ce rostişi ar trebui să mă supere — grăi
dînsa — şi	m-ar şi supăra dacă n-aş şti că vina e şi a
 0	d-tale, ba	mai ales a d-tale. Prea eşti posac,	prea te
661

      tragi la o parte, prea stai într-un colţ şi nu vrei să ţii seamă că au şi alţii tragere de inimă către cei sufleteşte înrudiţi cu ei. Ziceai — urmă ea — că nu eşti deprins a-ţi petrece viaţa umblînd de ici pînă colo 5	fără de nici o treabă, şi pleci, cu toate aceste, aşa singur
cuc, la deal spre Copou şi de acolo mai departe. Ia gîndeşte-te că e pe ici, pe colo cîte cineva care s-ar bucura dacă ar putea să te-nsoţească. Nu mai vorbesc de duduia Smaranda, care ţine atît de mult la d-ta, 10 dar avem noi trei copii, care ar sălta de bucurie dacă i-ai lua-n plimbările ce faci. Sunt încredinţată că ţi s-ar mai înveseli şi d-tale inima, ba, pe deasupra, ne-ai îndatora şi pe noi, părinţii copiilor, care ar cîş- tiga mult petrecînd un ceas, două cu d-ta. Despre in- 15	timitate familială vorbeşti! Familie am şi eu, şi-ar
fi mare nedreptatea ce mi-ai face dac-ai zice c-ai voit şi nu ţi s-a îngăduit să intri în intimitatea ei. Inima nu e privilegiul unor anumite clase sociale.
         Grăindu-le aceste, ea-i întinse mîna, iar el, roşind 20	ca o fată, se plecă oarecum ruşinat şi o sărută uitîn-
du-i-se-n ochi parcă i-ar fi fost dacă nu chiar soră mai mare, o mătuşă pe care o ştia de copil mic, dar de mult n-a mai văzut-o.
         Din clipa aceasta i s-a prefăcut întreaga viaţă su- 25	fletească. Ţinuse pîn-atunci la cocoana Clotilda, fiindcă
era soţia coconului Costache, iar de aci înainte ţinea la coconul Costache şi pentru că el — pe lîngă toate celelalte —mai era şi soţul cocoanei Clotildei.
         Era lucru firesc să-i fie dragi şi copiii lor.
30	Pe cînd umbla stingher prin lume, era adeseori is
pitit de gîndul că singura lui scăpare e să se căsătorească, nu cu Aglaia, nici cu fata preutesei, ci orişicum şi cu orişicine, numai să aibă şi el cuibul lui şi un suflet de care se ştie legat.
35	Nu mai umbla acum singur şi-i era ruşine de gîndul
      pe care-1 avuse mai nainte, căci inima i se-nveselea cînd vedea cum aleargă copiii la el, care ştia să le spună atît de multe, ba îi mai era plăcut şi timpul petrecut cu duduia Smaranda, care-i însoţea şi ea din cînd în -40	cînd pe copii.
£62

       Cînd se-ntîmpla apoi ca coconul Costache să nu vie la masă, cocoana Clotilda îl poftea şi pe Palea, precum şi pe duduia Smaranda, dacă se nimerea şi ea pe-aci. Erau frumoase zilele acelea chiar şi fiind cerul înnourat 5 şi bătînd vîntul a furtună ori a viscol.
II
CÎTE NU MAI ŞTIA DUDUIA
Toamna d-l Costache Guleş a plecat la Geneva, ca să-şi ducă fata şi băieţii în pensioane.
10 După plecarea lor casa era oarecum întunecată şi pustie, iar după întoarcerea boierului, viaţa nu mai era tot cea de mai nainte. Coconul Costache lipsea mult de acasă, iar cînd se afla acasă, era dus cu gîndul.
Ţi-ar fi venit să crezi că mai nainte era sub stăpînirea
15 copiilor săi, iar acum, scăpat de sub stăpînirea aceasta, îşi făcea de cap.
*
După-masă, coconul Costache, cocoana Clotilda, duduia Smaranda şi Palea treceau de obicei din sufragerie în odaia de alături, ca să-şi ieie cafelele.
20	—Vorba e, dac-o fi adevărat — grăi duduia rostind
vorbele cam pe nas — ca Costache Catargiu să se retragă, şi-n locul lui să vie Vasilache Ghica.
 De-ar da bunul Dumnezeu! suspină cocoana Clotilda, care s-ar fi bucurat dacă soţul ei ar fi scăpat de
25	stăruinţele ispititoare ale lui Catargiu. Nu se temea
şi de Ghica, fiindcă despre acesta soţul ei vorbea totdeauna rău.
 Lucru de mirat n-ar fi, scumpa mea Clotildă, întîmpină coconul Costache, scoţînd din ciubuc roto-
30	goale de fum. Prea e pe faţă Catargiu, prea de tot bă-
dărăneşte se dă de gol, prea fără de cruţare îi jigneşte pe oameni. Orişicum ai suci lucrurile şi le-ai învîrti, nu mai încape-ndoială că mulţimea cea mare pînă chiar şi-n rîndurile boierilor e pentru unire. De aici nu ur
66a

mează, ce-i drept, că n-ai să fii de altă părere; nu ţi-e însă de nici un folos s-o spui aceasta-n gura mare şi cu un fel de-ndîrjire. Ghica e om cu măsură şi cumpe- nit şi nu se dă fără de nevoie de gol, ci tace şi face.
5 De el tot mai poţi să te apropii fără ca să te faci urgisit în ochii celor mulţi.
Palea se mişcă neastîmpărat în scaun. în gîndul lui omul trebuia să aibă inima deschisă, iar Ghica era făţarnic. Nu-i dedea însă mîna s-o spună aceasta şi după
xo ce coconul Costache-1 socotise om cu măsură şi cumpenit.
Ochii coconului Costache se opriră asupra lui.
 Eşti, scumpe amice, pare-mi-se, de altă părere, îi zise. Dă-mi voie să te dumiresc. Lăsăm la o parte gîndul că mulţimea, alcătuită mai ales din oameni
15 mai mult ori mai puţin mărginiţi şi lipsiţi de pricepere, foarte adeseori judecă greşit. Admiţi însă, fără-ndoială, că nu de noi, numai de noi atîmă dacă au ori nu să fie unite cele doauă ţări. în zadar am stărui dacă partea covîrşitoare a puterilor garante nu ne sprigi-
20	neşte. Lucru cuminte e deci s-o voim, dacă e cu putinţă
s-o şi facem, iar dacă nu e cu putinţă, s-o dorim, ce-i drept, dar să nu ne risipim puterile stăruind în zadar. Deocamdată dar, cîtă vreme nu ştim dacă e ori nu e cu putinţă, oamenii cu măsură şi cumpeniţi nu-şi dau
25 gîndul pe faţă, ci-şi potrivesc purtările şi vorbele astfel ca la timpul cuvenit să se poată rosti pentru ceea ce e cu putinţă.
 Dar Costache Negri, Mihail Kogîlniceanu, Anastasie Panu, Vasilie Alecsandri şi mulţi alţi oameni de
30 frunte stăruie pe faţă şi fără de-ncungiur pentru unire, grăi Palea.
 Eu nu zic că fac rău, răspunse coconul Costache; ei lucrează însă în vederea viitorului, ca să-i prelucreze pe oameni. Unirea însă nu vor putea nici ei s-o facă
35	decît atunci cînd va fi cu putinţă. Deocamdată sunt
numai nişte propagatori puşi în faţa celor ce fac politică practică.
 Nu zic nici da, nici nu — grăi Palea — ci mă mărginesc a mărturisi că nu mă simt destoinic a face
40 politică practică. Iar cît pentru Vasilie Ghica, mi-e
664

destul ceea ce aţi zis d-voastră pentru ca să-l socotesc om cu măsură şi cumpenit.
       Duduia Smaranda zîmbea cu obişnuita ei răutate, îl auzise adesea pe coconul Costache vorbind despre 5 destrăbălările lui Ghica şi ţinea să-i vorbească lui Palea pe plac.
 Şi mai e — adăugă dar, trăgănînd vorbele — şi om foarte cumsecade.
 Ba e un rău şi-un stricat — strigă cocoana Clo-
10	tilda — un om de care n-ai să te apropii dacă ţii să
nu te murdăreşti.
Domnul Guleş sorbi o dată din cafea şi se întoarse spre duduia scoţînd iar cîteva rotogoale de fum.
 Gura lumii, simpatică duduie — întîmpină el —
15	e o moară care macină şi bob curat, dar şi multă pleavă
seacă. Cine ar îndrăzni să deie jurămînt care dintre cele ce se spun sunt şi care nu sunt adevărate ?!
       Palea dete din cap. El îi socotea cumsecade pe oameni cîtâ vreme nu i se dedeau dovezi neîndoioase că sunt 20 într-un fel ori într-altul stricaţi ori nemernici.
 Orişicum ar fi însă — urmă Guleş — una e viaţa casnică şi alta cea publică: cel mai desfrînat om poate să-i fie ţării sale de mare folos prin ştiinţa sa şi prin destoiniciile sale.
25	Cu totul altele erau vederile lumii în care crescuse
Palea. El iar se mişcă deci, cuprins de neastîmpăr, în scaunul lui.
 Iar nu eşti, precum se vede, de aceeaşi părere urmă Guleş.
30	— Aş fi, respectabile domnule, făţarnic dac-aş zice
că dâ, răspunse Palea cu oarecare sfială. După puţina mea pricepere, cei mai mulţi dintre oameni sunt făcuţi aşa că se uită totdeauna în sus şi-şi potrivesc faptele cu ale celor din frunte. Acesta e rostul zicătorii: „De 35 la cap se strică peştele". Orişicît de mari ar fi deci foloasele aduse de un om stricat prin ştiinţa sa şi prin destoiniciile sale, neasemănat mai mare e răul pe care-1 face dînd pildă de rea vieţuire. Dacă oamenii stricaţi ajung în frunte, încetul cu încetul se strică toată lumea, 40 căci ceea ce nu e ruşine pentru cei din frunte nu poate să fie nici pentru cei din coadă. De aceea omul ridicat
665

o	dată sus n-are să piardă nici o clipă din vedere că ochii tuturora sunt îndreptaţi asupra lui, că el e pildă de vieţuire şi pentru dînsul şi cel mai mic păcat e mare.
5 în urechea d-lui Guleş vorbele aceste răsunau a mustrare făcută lui însuşi.
    Aşa ar fi să fie în teorie — întîmpină dar — în practica vieţii se aplică însă zicătoarea: „Quod licet Iovi non licet bovi /" Trăim în lumea aceasta ca să ne
io bucurăm de viaţă gustînd plăcerile de tot felul ale ei, şi e-n firea lucrurilor că cu cît mai sus e ajuns omul, cu atît mai mare răsplată i se cuvine, cu atît mai deplină îi este libertatea de a-şi face parte din plăcerile vieţii. Nebuni ar trebui să fie cei mulţi şi nevoiaşi pentru ca 15 să rîvnească la libertatea ce numai celor de sus li se cuvine.
   Tot aşa fusese şi cocoana Clotilda deprinsă a vedea lucrurile. Ea, femeia umilită, era roaba familiei sale şi-şi petrecea viaţa jertfindu-se pentru soţ şi pentru 20 copii; soţul ei însă, om înzestrat cu mari destoinicii era ridicat de tot sus în gîndul ei, şi lui toate i se cuveneau, toate i se iertau. Acum însă ochii ei deodată se opriră cu un fel de uimire asupra lui Palea, căruia îi dedea	dreptate, căci simţea că încă mai sus şi l-ar
25	pune în	gînd pe Costache al ei dacă el s-ar potrivi cu
      cele zise	de Palea. Acesta însă era mîhnit că nu poate
să-mpărtăşească vederile ocrotitorului său, pe care se deprinsese a-1 socoti om care are totdeauna dreptate.
          Mă iertaţi — grăi dînsul strîmtorat — dar dacă 30 nebuni ziceţi, nebuni sunt, şi fiecare dintre dînşii, se
      crede mai vrednic dacă face şi el ceea ce fac cei ajunşi în frunte. Eu nu pot să mă depărtez de gîndul că-n adevăr sus e numai omul care e stăpîn pe sine însuşi, şi cu cît mai sus te ridici, cu atît mai vîrtos ai să-ţi 35	înfrînezi	poftele şi să-ţi răpui slăbiciunile. Dacă e vorba,
      cea mai	curată şi mai dulce dintre mulţumirile vieţii e
să trăieşti din dragoste către alţii şi să te ştii tu însuţi pe tine om plin de vrednicii, care nu are să se ruşineze de nici una dintre faptele sale şi le face plăcută viaţa 40 celor ce vin în atingere cu el. Dacă fiecare dintre noi
666

şi-ar pune frîu şi s-ar mulţumi cu ceea ce îi este neapărat de trebuinţă, ar fi de tot puţină mizeria-n lume.
         Cocoana Clotilda ar fi fost în stare să sară la el şi să-l îmbrăţişeze: aşa gîndea şi dînsa, fără ca să fie-n stare 5 a o spune.
    Nu-i aşa, Costache?! strigă, deci, cuprinsă de avînt.
         Coconul Costache-şi muşcă buzele. Ar fi trebuit să-şi schimbe întregul rost al vieţii pentru ca să se 10 poată potrivi cu gîndul dat pe faţă de Palea. El îi aruncă deci soţiei sale o căutătură mustrătoare.
    Frumos vis! grăi apoi. Vorba e numai că noi, oamenii, imităm pe cei ce ne sunt mai mult ori mai puţin simpatici şi cu care putem să ne potrivim. Fap-
15 tele celor străini ori poate chiar urgisiţi nu ne ademenesc deloc. Dar se vede că preascumpul nostru prieten s-a pregătit pentru preoţie. Numai aşa poate să vorbească creştinul adevărat, pentru care toţi oamenii sunt deopotrivă legaţi prin frăţească iubire.
20 Palea se-nvioră.
    Nu sunt — răspunse el într-un ton mai ridicat — aceste lucruri, cum se zice, popeşti, ci adevăruri nestrămutate, asupra cărora oamenii înţelepţi ai tuturor popoarelor au stăruit mult mai înainte de-ntemeierea
25 bisericii creştineşti. Tocmai ceea ce aţi binevoit a spune e dovada că aşa e cum zisei. Ajunşi în frunte, oamenii stricaţi li se fac celor cumsecade încă mai urgisiţi, şi astfel se porneşte o luptă între cei buni şi cei răi, iar lupta aceasta nu poate să ducă la prăbuşirea socie- 30	tăţii dacă prin ea ajung	deasupra cei răi, cari de obicei
se solidarizează mai în	deplin decît cei buni.
         Coconul Costache era plictisit. El nu era, ce-i drept, dintre boierii ruginiţi, care nu stau de vorbă cu orişicine. Se socotea european adevărat, ba chiar liberal, 35 împăcat cu gîndul că i se cuvine orişicui să aibă părerile sale, ba şi să	le dea pe faţă — în o formă
potrivită. Toate au însă	o margine. Erau de faţă soţia
      sa şi duduia Smaranda, şi el se simţea atins în demnitatea lui prin hotărîrea cu care vorbea tînărul ocrotit 40	de dînsul.
667

 E în tot cazul chestiune de bun-simţ — grăi dar — să nu ne avîntăm cu pripire şi să cumpănim vorbele cînd ne dăm părerea asupra oamenilor ridicaţi în fruntea ţării, căci nu putem să ştim dacă nu cumva
5	mîne ori poimîne vom fi nevoiţi să ne plecăm în faţa lor.
 Lucrul acesta:— răspunse Palea — e foarte adevărat cînd vorba e de oameni care ţin să ieie parte la viaţa politică.
       „Eu însă — adăugă-n gîndul lui — eu nu! Mă lipsesc 10	dacă numai cu preţul acesta se poate."
       Tonul în care patronul său rostise vorbele îi era destul ca să-nţeleagă că nu mai are să stăruie în părerile sale. îi era parcă deodată se învrăjbiseră el şi coconul Costache şi-şi făcea mustrări pentru că nu poate să fie de 15	aceeaşi părere cu ocrotitorul său.
       Cu atît mai mulţumit era că cocoana Clotilda împărtăşea vederile ce dedea pe faţă. în fundul inimii lui era dezamăgit. Nu îndrăznea să spună că nu are coconul Costache dreptate, şi-l închipuise însă şi ar fi dorit 20	să-l şi ştie om mai avîntat, şi era cuprins de durere
dîndu-şi seamă că e cu totul altfel.
Duduia Smaranda o simţea aceasta şi, orişicare i-ar fi fost părerile, ţinea să-i dea dreptate lui Palea şi să-l depărteze de coconul Costache.
25	—Ai auzit?! îi zise dar după ce rămaseră numai ei
amîndoi.
Palea era neplăcut atins de tonul în care fuseseră rostite vorbele acestea.
 Nu sunt în adevăr vederile lui — răspunse el —•
30	ci vorbe pe care omul cu tact politic trebuie să le gră
iască dîndu-şi părerea asupra vreunuia dintre mai-marii zilei.
 Dar mai-nainte vorbea despre acelaşi om cu totul altfel, întîmpină ea.
35	—Atunci Ghica nu era ceea ce e azi, stărui Palea.
A fost foarte înţeleaptă vorba că mîne ori poimîne desfăşurarea lucrurilor poate să ieie o-ntorsă- tură ca să fie nevoit a se pleca în faţa lui Ghica. I-ar fi greu să i se uite-n ochi dacă azi l-ar grăi de rău.
40	Duduia Smaranda iar zîmbi cu răutate.
668

 D-ta însă, după cum te-auzii vorbind; nu ai face tot aşa, îi zise.
 Ceea ce nu dovedeşte că el face rău—‘întîmpină dînsul — Ci că mie-mi lipsesc cuvenitele destoinicii
5	spre a lua parte la viaţa politică a acestei ţări şi că
n-aş fi om cuminte dacă m-aş avînta aici în luptele politice. Aş rămînea, duduie, de batjocură.
 Eşti copil şi tot copil ai, pare-mi-se, să şi rămîi toată viaţa! izbucni ea. Pe acolo, prin Bucovina d-voas-
10	tre, sub stăpînirea nemţilor, oamenii nu îmbătrînesc, se
       vede, niciodată. Ar trebui să-ţi cauţi o guvernantă, care cunoaşte ţara şi oamenii, ca să te ţie de scurt şi să-ţi fie-n toate împrejurările povaţă. Omul care tace #	şi face — urmă ea după o mică pauză — este coconul
15	Costache el însuşi. Tot el e şi omul care trăieşte pentru
ca să se bucure de viaţă, făcîndu-şi parte largă din plăcerile ei.
       Palea rămase zăpăcit şi se uita cu ochi mari la ea.
       Nu era-n stare să-şi dea seamă despre scopul în 20	vederea căruia i le spunea aceste.
 Dac-ar fi să fie adevărat ceea ce spuneţi — zise — eu nu mă încumăt să zic că n-are dreptate şi că nu aşa se cuvine să facă. Iar dacă d-voastră sunteţi de părerea că rău face, nu pot să mă dumiresc de ce anume
25	mi-o spuneţi mie cînd vorba e de un om la masa căruia
       mă satur în fiecare zi, dimpreună cu alţii.
       Duduia Smaranda rîse cu hohote.
       —- Eu nu la a lui masă mă satur! strigă dînsa. Pe mine cocoana Clotilda mă ospătează, dealtminteri 30	tot ca pe dînsul, dimpreună cu ceilalţi. N-ai ajuns, se
       vede, să afli că tot ceea ce vezi aici şi toate bunătăţile de care ţi se face parte sunt zestrea cocoanei Clotilda. El ?! Ce şi cine-i ?! Băietul unui om de casă al răposatului boier, care l-a trimis în străinătate, l-a procopsit 35	şi—mai de voie, mai de nevoie — şi l-a luat ginere
       dîndu-i averea fiicei sale, ca să intre-n rîndul boierilor.
       Palea-şi stăpîni firea.
       Nu era-n gîndul lui cu putinţă ca ea să le spună aceste dacă nu le ştia ca fiind adevărate. Era, la urma 40	urmelor, lucru firesc ca un tînăr înzestrat cu destoini-
669

ciile de tot felul ale lui Guleş să fie-mbrăţişat de un boier generos şi să i se facă plăcut unei femei cum va fi fost eocoana Clotilda ca fată. Tocmai de aceea însă
        se părea de tot urît felul în care duduia Smaranda le 5 spunea acestea.
 Acesta e coconul Costache — urmă ea — omul care de dimineaţă, cînd îşi deschide ochii, pînă noaptea tîrziu, cînd îl răpune somnul, n-are alt gînd decît să chivernisească averea soţiei sale cu dibăcia cuvenită,
10 ca încetul cu încetul să agonisească şi pentru sine
o	şi mai frumoasă avere.
Palea avea un fel de slăbiciune pentru duduia Smaranda, care intra totdeauna în vederile lui. Acum era însă supărat de spusele ei.
15	—Nu pot — răspunse el — şi nici nu se cuvine să
cercetez dacă sunt ori nu adevărate cele ce-mi spuseşi. Dacă sunt însă adevărate, nu ocară, ci iaudă i se cuvine. Zestrea i se dă femeii pentru ca, din veniturile ei, dînsa să trăiască dimpreună cu familia sa potri- 20 vit cu rangul şi cu starea ei. Soţul are deci dreptul de a cheltui toate veniturile zestrei şi e vrednic de toată lauda dacă pune cîte ceva la o parte pentru copii ori pentru bătrîneţe. Netrebnic e numai cel ce nu se mulţumeşte numai cu veniturile. Bucata de pîne	de care
25	n-am neapărată nevoie are să fie păstrată	pentru
gura celor flămînzi.
Duduia ar fi ţinut să nu-1 supere, dar firea îi dedea brînci.
 Aş! Mofturi! strigă. Numai oamenii ca d-ta
30	sunt în stare să creadă că, răbdînd ei de foame, satură
pe cei flămînzi şi, zgriburind ei de frig, le dă celor goi putinţa de a se încălzi. Orb ar trebui însă să fii pentru ca să nu vezi că el tace şi face, vînează plăceri şi aleargă după fuste, în vreme ce cocoana Clotilda îşi	înăbuşe
35	suspinurile şi se canoneşte-n fel de fel de	chipuri,
răbdînd multe de toate, de dragul lui.
Grăindu-le aceste, ea se-ntoarse să plece.
 De!—mai adăugă — noi, femeile, aflăm şi înţelegem multe lucruri care bărbaţilor nici prin minte
40	nu le trec.
670

III
ISPRĂVILE LUI TIMOTEI CIUNTULEAC
         Nu spunea Palea adevărul cînd se plîngea că se află singur în mijlocul unei lumi străine. îşi petrecea 5	la Iaşi viaţa şi un om pe care-1 ştia din timpul copilă
riei sale, un oarecare Timotei Ciuntuleac, chiar rudă mai depărtată a lui, om căsătorit şi cu rosturi bine aşezate.
Acest Ciuntuleac	era însă un fel de intendent	la
10	Consulatul austriac,	ştia să vorbească nu numai	cu
nemţii nemţeşte şi	cu moldovenii moldoveneşte,	ci
      şi cu rutenii ruteneşte, cu leşii leşeşte şi cu ruşii ruseşte, era om care le vede şi le aude toate, cunoaşte pe toţi oamenii mai însemnaţi, înţelege multe, e dumirit 15	asupra împrejurărilor, se vîră-n toate daraverile, şi-a
      agonisit o avere mai însemnată, are pretutindeni trecere, şi de aceea mulţi dedeau cu socoteală că mai e şi spion nemţesc. Coconul Costache îi deduse deci şi el lui Palea sfatul prietenesc să nu se prea-ncurce 20	cu Ciuntuleac, mai ales cu soţia acestuia, madam Olga,
o	femeie odinioară foarte frumoasă, despre care gurile rele vorbeau multe. Se cam ferea deci Palea de Ciuntuleac şi se făcea că nu-1 vede cînd i se-ntîmpla să-l întîlnească-n calea lui.
25	Acum deodată l-a prins dorul de iubita sa rudă.
         „Da! îşi zisese după ce duduia Smaranda a plecat. Haid' să zicem că toate sunt adevărate: ce mă priveşte pe mine ?! Oamenii păcătoşi sunt fireşte porniţi a vorbi despre păcatele altora. Se dezvinovăţesc pe sine înşişi 30	mărind vina celor slabi de înger. Hoţul se simte mai
bine-n pelea lui grăind de rău pe oamenii cumsecade, iar femeia desfrînată se laudă pe sine spuind în gura mare că altele sunt mai stricate decît ea. Eu, însă, eu ce fac?!"
35	Nu voia să ştie! Nu i se cuvenea lui să scruteze lucruri
care nu-1 privesc, nici mai ales să se facă judecător al unor oameni care sunt mai presus de dînsul şi de la care numai de bine s-a-mpărtăşit.
671

   Simţea, cu toate aceste, că s-a-nstrăinat de coconul Costache. îl punea şi acum foarte sus în gîndul său, dar îşi dedea seamă că e foarte mare deosebire între felul de a vedea şi de a vieţui al său şi al coconului 5 Costache, era-ncredinţat că coconul Costache are să stăruie în ale sale şi nu se socotea pe sine în stare să se potrivească cu ocrotitorul său.
   „Nu, nu! îşi zicea. Sunt osîndit să rămîn viaţa mea-n- treagă ceea ce sunt".
10	Iar se căia de a fi părăsit pe ai săi ca să vie aici, unde
oamenii atît de mult de deosebeau de dînsul.
   „Sărmanul de mine" ! îşi zicea şi iar pleca numai el singur spre Copou, iar se socotea din ce în ce mai păcătos.
15	Păcat era că gîndeşte ceea ce gîndea cînd vorba era
de oameni la care ţinea şi care îi erau binevoitori, şi încă mai mare păcat c-a ascultat cele ce i s-au spus fără ca să se răzvrătească.
         Nu o dată îi năvălise sîngele-n obraji văzînd lipsa 20	de sfială cu care duduia Smaranda se apropia de coco
      nul Costache şi umbla prin fel de fel de făţărnicii să-l momească. Om cumsecade fiind, el trebuia acum să-i spună coconului Costache că trebuie să se ferească de vicleana aceea, care-1 grăieşte de rău şi umblă să-l 25	muşte prin ascuns.
   Nefiind în stare s-o facă aceasta, îi era greu să se uite-n ochii coconului Costache, nu se mai socotea vrednic de bunăvoinţa acestuia şi-i era nesuferit gîndul că stă sub acoperişul lui.
30	încă mai greu îi era să se uite-n ochii cocoanei Clo-
      tildei, care l-ar fi osîndit cu toată asprimea dac-ar fi aflat cîte ştie şi cîte gîndeşte, pe care nu-i dă mîna să i le spună. Mai era, în sfîrşit, şi duduia Smaranda, care i se făcuse deodată urgisită: urît lucru e să trăieşti 3 5	în mijlocul unei lumi în care nu poţi să fii cu inima
deschisă, ci eşti nevoit să taci cînd inima-ţi dă brinci să vorbeşti.
         Se desprimăvărase. Trecuse timpul ghioceilor. Arborii erau înmuguriţi. Unii dintre ei — ca salcia, răchita, 40	socul, plopii, liliacul — îşi desfăşuraseră frunza fra
gedă. Pomii erau pe ici, pe colo încărcaţi de flori,
672

Institutul „Ottetelişanu" de la Măgurele (lîngă Bucureşti) tinde a funcţionat vSlavici ca director

x.
_	.—
                        fciA/wvi'V^'Vv** CM» t^WrfXJC,.
^î. *J^/^,VofVWJ-rV	*tt&4^«<&t*:
>>v<UvC	<*c -**C	b&ivin /**$r icw jU£ *
^*>v^4^h-£ *1* l^c-^iu^A c^vv^'U^b^jlc**i &C^c*A«nJUj^
'AX^N^	JS<L	<N^ţp<WvC6^^^	tenS’tvwiXs,	«H
, v ,	*	/>	*	Oa JT / J *- <?	-?	a 		 >
Cw* o\x><VvVi-^u^t^>C'i	^C^vM^ll<<v *î4r?^*vaw*^<	UA^V^VV*
tcJU /vvy<»6ivsx *ţv<^vC>^	IvCK^/v"^
jLxIxn r ^ A	*iUhwuw.4A£.!aQ_	.A# , -<V^'V
*X^lXy^wU*^ c*w^	jw^v/U.*
X^Vs>Ux. itUwWuU, ^ UA^tvMU ULTK <L'rtBţ3?f «*«* * ^vv^t.
<aiU|^v^t*JK^v<J»»Ci	*WwA*«A~
^,rU. OH	W**£ -*1 —^
£vţ Kh<^Ci^^vţvr<^>^^	^	/VWH	''J’viX'^ Vvv
<^-L«V%<^JL CM* '^»V<^C>OL<M^^<VVW.	^vwV*C*^^WlwC*jţ	’&C
J&T* ţV<L J-cJuW1 ^	<vC xV»W
'Tli, C*JL<W ^Wix4UaA-	<•*»	**M	«*>4.	«i*«3L-CiKL
cu* A/^t^W^nX<L. £&&&<* /KW**!*"!.
/v««XK t>wXvC ^8t«U* «ţc '^OL*.
OacwCL^ y^~£j^-îvfvsc,	«.•vtxiwL, j»c -&*XM,; ->JL
£*	M.^v«	^.LjvC JvUvu-* «k-«W ,
ÎW.W%4| U:	^in'	«^f*H*fc*l<4*.	^	^
începutul romanului Di« păcat în păcat (manuscris păstrat la Arhivele Statului Bucureşti).

,v.K iv:
^	^ i.	v^^jî^Ce
jV » *^*<^ 4Ar4r|4»*^ &W*,* »»<&«<«» !m&*&*£«*>&, 6»W^V>»vVL
44fîtţv*<4»	«frtf'6yv£	4*.	V^NfftwiW	,-4*lH^tc«ww)t	v*£Ic* .
? *t*L «**X«*>t$fM> Vw"Jt	6^<rl%^U4<flv>	**	£vvîc***fW«
- : *:' :-' fiO ■ - i . / .	t	■'A *> V/v^-ilL. .. ::-:	:-	■■.	<?..	t ,■'. / .- ':
im*^«uvvV:;fo t *>C*A*>M A£*AI4,.:
;	G**~ AHmx&C
^»	^L y%4uJîttv
1*4UhMU J "*'«• j**8- CwMU^W •wlu.V"''^^ ^'*J>^**-' «UX-M^fc*^ <gfM.»*t, :
i 185k^***&^
^„jf. _j începutul capitolului II din volumul Din păcat în păcat (manuscris păstrat la Arhivele Statului Bucureşti).



deasupra cărora bîzîiau albinile. Albastrul cerului era de o seninătate limpede, în faţa căreia ochiul se umezea. Adierea dulce a vîntului te-nviora. Palea, cu toate acestea, cuprins de înduioşare, se făcuse mai poso-
 morît decît orişicînd, căci era nemulţumit cu întregul său fel de a fi şi se simţea acum şi pentru totdeauna grozav de singur şi de părăsit, nevrednic de a trăi în mijlocul lumii în care pribegise, ba cîteodată se socotea chiar mărginit, lipsit de judecată, neajutorat.
10	Întîlnindu-l deci, din întîmplare, pe Ciuntuleac, nu
numai că nu s-a mai ferit de el, ci i-a şi alergat, oarecum jinduit în cale, ba i s-a mai şi plîns că stă de atîta timp fără de rost, nevoit a se răzema pe bunătatea altora.
15	— De! îl mustră Ciuntuleac. Eu ce să-ţi fac dacă nu
mai dai pe la mine şi abia ai ajuns să mă învredniceşti a mi-o spune aceasta ?! Nu sunt, ce-i drept, om puternic, dar trăiesc de atîta timp aici, cunosc oamenii şi apucăturile lor, şi pentru unul ca tine sunt totdeauna în
20	stare să găsesc o căpătuire potrivită. Rămîne numai să
vedem — adăugă — ce zice boierul tău.
Palea se simţea jignit de vorbele acestea.
 Cum ce zice?!..; întîmpină el. Voi fi putînd şi eu să mă ajut după împrejurări şi după cum mă iartă
25	puterile.
 Nu e tocmai aşa, .stărui Ciuntuleac. Aici, în ţara
aceasta, oamenii de seama noastră, orişicare li-ar fi destoiniciile, sunt ca zero în aritmetică: au numai valoarea pe care li-o dă cifra în dosul căreia stau.	Pe
30	mine — urmă el —toată lumea mă ştie slujbaş	al
Consultatului austriac, şi cei ce stau de vorbă cu mine îmi spun ceea ce doresc să se ştie ori să se creadă la consulatul meu; treaba mea e cum vorbesc cu fiecare şi ce le spun celor ce mă ispitesc. Pe tine puţinii
 5	ce te cunosc te ştiu numai ca om de casă al lui Costache.
Guleş. Celelalte au să-ţi fie de sine înţelese. Duşmanii lui Guleş se feresc de tine, iar prietenii lui te ispitesc, ca să vadă dacă eşti ori nu vrednic de încredere.
Palea rămase cu ochii pierduţi în vînt.
40	„Nu cumva duduia Smaranda — îşi zise — tot spre
a mă ispiti a vorbit şi ea precum a vorbit ?!“
673

îi era parcă se ştie înconjurat din toate părţile de cîni care stau în toată clipa gata să se arunce pe furiş asupra lui. Nenchipuit de mari şi nenumărat de multe
 se păreau primejdiile ce-1 împresurau, şi, trecînd
 printre oameni, el se uita sperios împrejurul său, ca	şi cînd ar	fi avut cuvinte	de a se teme la	tot	pasul
că	vreunul dintre cei plini	de vicleşug va	sări să-l
înhaţe.
îşi perduse toată vlaga.
10 Toate i se înfăţişau, la urma urmelor, numai ca închipuiri de-ale sale. Putea el să trăiască şi aici tot atît de retras ca în satul înfundat în valea munţilor, el numai singur cu ai săi, iar de primejdii n-avea să se teamă cînd putea să se răzeme pe oameni ca coconul
15 Costache şi să-şi caute mîngîierea la fiinţe ca cocoana Clotilda.
îl cuprinsese ruşinea gîndindu-se că era p-aci-p-aci să	se abată	de la sfaturile	coconului Costache	stînd
de	vorbă cu	un om ca Ciuntuleac.
20	în vremea aceasta însă Ciuntuleac cel cu bun-simţ,
umblînd de ici pînă colo în treburile sale, trăgea cu ochiul şi cu urechea, ispitea ici pe unul, colo pe altul şi ştiricea pretutindeni dacă nu cumva poate să dea peste vreun rost potrivit pentru neajutorata sa rudă.
25	Cîteva zile în urmă Palea se pomeni cu el.
 Am găsit — îi zise — nici că s-ar fi putut chibzui ceva mai bun. A sosit, după cum vei fi ştiind, zilele acestea, comisarul Prusiei, baronul de Richthofen, un bun cunoscător al ţării, căci a fost mai înainte consul
30 aci la Iaşi. Are, aşa mi s-a spus, nevoie de un om care ştie bine atît nemţeşte, cît şi româneşte, dacă se poate chiar ruseşte, ca să-i traducă ori să-i copieze mai una, mai alta.
Palea strîmbă din nas: el căuta un rost statornic
35 şi nu-1 încînta deloc gîndul unei asemenea însărcinări luate de azi pe mîne asupra sa, care mai şi mirosea a spionaj.
 Şi tu-ţi închipuieşti — întrebă el trăgănînd vorbele—că eu fac pentru aşa ceva?
40	—Fără-ndoială, răspunse Ciuntuleac. Lasă că
întri-n legătură cu cea mai bună societate şi n-o să
674

prea ai mult de lucru... dar o să se bucure şi coconul Costache.
Palea se uită nedumirit în faţa lui.
 Cam de ce adecă ar fi avînd să se bucure ?!
 întrebă iar.
 Pe baronul de Richthofen îl ştie toată lumea cel mai zelos stăruitor pentru unirea ţărilor — grăi Ciuntuleac — şi i-ar veni la socoteală să fie ştiut în legătură cu asemenea om.
 o Palea dete din cap.
 îl socoteşti, se vede, şi pe el unionist.
 Asta nu! grăi Ciuntuleac. După purtările lui de pînă acum, cîtă vreme nu e încă încredinţat că unirea ţărilor e în împrejurările de azi cu putinţă, îi vine la
15	socoteală ca oamenii lui Vogoridi să-l creadă partizan
al lor, iar unioniştii să dea cu socoteală că are prin tine legături cu Richthofen. Aşa e politica şi diplomaţia cea subţire.
Palea se simţea jignit de gîndul că el nu e decît o
20	unealtă, un fel de adaus al altuia, ba mai era supărat
şi de părerea nu tocmai măgulitoare ce şi-o făcea Ciuntuleac despre coconul Costache. El însă nu putea să pună la îndoială bunăvoinţa lui Ciuntuleac şi e greu să-ţi dai pe faţă supărarea cînd ţi-e binevoitor cel ce
25 te supără.
■— De! — grăi dar cam strîmtorat — teamă mi-e că n-o să pot purta cu bine sarcina de tălmăcitor al baronului prusian. O să-mi dau în petec.
Aducîndu-şi aminte de cele ce-i spusese coconul
3 0	Costache despre Ciuntuleac, îi părea rău că tot a mai
stat de vorbă cu acesta.
 Să mă mai gîndesc! adăugă peste puţin, cuprins de simţămîntul că nu-1 iartă firea să intre-n slujba unui prusian.
 5 Ciuntuleac se uită zîmbind la el.
 Vorbeşti — îi zise — parcă lumea aleargă după tine. Adevărul e că mulţi rîvnesc să intre-n slujba prusianului, şi eu trebuie să ştiu dacă mai am ori nu s-alerg pentru tine. Mult timp de răzgîndire n-o să ai. Mă tem
 0	ca nu cumva să-ţi iei prea tîrziu hotărîrea.
 Atîta pagubă! răspunse Palea.
675

Cu totul altfel îşi înfăţişa lucrurile după ‘ce a vorbit cu cocoana Clotilda, care era parcă se bucură că-1 vede pornit să plece de la casa ei.
Se poate oare să mai stai pe gînduri ?! grăi dînsa,
 bucurîndu-se fără ca să-şi deie bine seama de ce. Te
vei simţi mai bine şi o să scapi de gîndurile posomorite ce-ţi faci dacă vei şti că eşti cineva, că ai rost potrivit cu vredniciile d-tale.
încă mai desluşit îi vorbea coconul Costache.
10	— Nu pierde, omule, ocaziunea, i-a zis el. Vorba e să
arăţi că n-ai să fii pus în rînd cu cei mulţi, care înşişi prin sine nu însemnează nimic, ci atîrnă în toate împrejurările de alţii. Ţi-aş înţelege îndoielile dacă vorba ar fi de austriacii cari-şi dau silinţa să facă peste putinţă
15	unirea ţărilor; în slujba Prusiei însă cei mai mulţi te văd
cu ochi buni şi poţi să-i fii ţării de mare folos! Stai, ce-i drept, puţin timp, dar totdeauna ţi se va ţinea seamă c-ai fost vrednic să fii luat secretar de cătră baronul de Richthofen.
20	La mai multă bunăvoinţă n-ar fi putut să se aştepte
Palea din partea coconului Costache. El stetea, cu toate acestea, şi acum la îndoială, ba pe ici, pe colo se temea ca nu cumva să i se pună cursă.
Nu mai lipsea decît s-o simtă aceasta duduia Sma-
25	randa, care se folosea de orişice împrejurare ca să-l
depărteze pe Palea de Guleş.
 Se-nţelege, îi zise. Pe el îl încîntă gîndul de a te şti pe de-o parte prieten cu unul dintre oamenii de încredere ai austriacilor, iar pe de alta om de încredere
30	al prusianului. îţi stoarce aşa, pe nesimţite, azi o vorbă
de ici, mîne alta de colo şi e totdeauna dumirit mai bine decît alţii asupra celor ce se pun la cale.
 Mă iartă, duduie — răspunse Palea — dar trebuie să-ţi spun că greşeşti. Tocmai coconul Costache e
35	acela care mereu mă sfătuieşte să mă feresc de Ciun
tuleac.
Duduia Smaranda rîse cu hohote.
 De aceasta nu mă-ndoiesc deloc, îl încredinţă ea. Lucrul are însă cîntecul lui, pe care oamenii ca
40	d-ta nu sunt în stare să-l înţeleagă. E la mijloc şi
676

madam 01ga# care ar putea să-ţi spună şi cîte ceva ce coconul Costache ţine să nu afli.
    Dealtminteri, duduie — o-ntrerupse Palea — nu e nici coconul Costache omul viclean care cere ase-
 menea servicii şi nu sunt nici eu omul de rea-credinţă care e în stare a le face. Nu, duduie, nici să mă tai, nu!
   Duduia Smaranda tocmai aceasta o voia! O supăra încrederea pe care coconul Costache şi mai ales cocoana Clotilda o aveau în Palea şi era încredinţată că el e în 10 stare să păstreze cu-ncăpăţînare discreţiunea, ceea ce l-ar fi jignit pe coconul Costache, omul plin de deşertăciune. .
    O s-o faci, domnule, chiar şi fără ca să-ţi dai seamă, stărui dînsa. Dar o să mai vorbim după ce
15	virtutea îţi va fi fost pusă la încercare.
         Palea nu mai stărui. Cu cît mai dinadins se gîndea, cu atît mai vîrtos se temea ca nu cumva ea să aibă dreptate. E peste putinţă să păstrezi legăturile sufleteşti cu oamenii cărora nu-ţi dă mîna să le spui ceea ce ai 20	pe inimă.
         Iar i se răscolise întreaga fiinţă, iar se zbătea fră- mîntat de gînduri, iar nu mai ştia încotro s-apuce. Plimbîndu-se singur spre Copou şi de acolo la deal, se uita sperios cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd 25	înapoi, urmărit ici de demonul Ciuntuleac, care-1
ispitea, colo de demonul duduia Smaranda, care-1 chenla, mereu îl chema.
IV
CE VOIA MADAM OLGA
30 Madam Olga, femeie de vreo treizeci de ani, era venită de la Paris ca franţuzoaică şi profesoară de pian. îşi petrecuse cei mai frumoşi ani pe la case boiereşti, cunoştea bine oamenii şi scandalurile din lumea cea aleasă şi se măritase după Ciuntuleac ca să-l aibă 35 pe acesta paravan şi unealtă.
   Paravan îi era pentru că în casa lui se-ntîlneau cei mai îndîrjiţi dintre compatrioţii ei, emigranţi polonezi,
677

şi puteau să-şi urzească planurile fără ca să se teamă că vor fi spionaţi, iar unealtă şi-l făcea trimiţîndu-1 mai ici, mai colo şi puind prin el fel de fel de treburi la cale. Trăia, dacă e vorba, numai pentru patria ei, -5 nenorocita Polonie.
Era copilă de vreo opt ani cînd tatăl ei, după revolu- ţiunea de la 1830, fusese nevoit să-şi părăsească ţara. Stabilindu-se la Paris, Olga şi-a petrecut acolo anii copilăriei şi ai primei tinereţe în luptă cu multe şi 10 mari nevoi.
   Soarta i s-a mai schimbat după vreo zece ani, cînd tatăl ei a murit şi a lăsat-o sub ocrotirea compatrioţilor săi. Fată cu deosebire frumoasă, mai ales în ceea ce priveşte formele trupeşti, ea era bine plătită mai 15 întîi ca model pentru pictori şi sculptori, iar în urmă şi ca figură încîntătoare în tablourile vivante, care erau la modă. O prezentau compatrioţii ei mai ales la seratele lor şi la cluburi mai intime.
         Aşa a ajuns să facă cunoştinţa unui boier bătrîn, 20	care a luat-o sub protecţiunea sa şi a adus-o la Iaşi,
unde nu se prezenta decît în cercuri de tot intime.
         în timpul revoluţiunii de la 1848 polonezii erau gata de răscoală şi nu aşteptau decît ca răsculaţii din Ungaria şi cei din Ţările Române să iasă învingători. 25	Mulţi dintre revoluţionarii polonezi intraseră în oşti
rea maghiară, şi doi dintre cei mai vestiţi generali ai lor, Henri Dembinsky şi Iosef Bem, conduceau oştiri do ale răzvrătiţilor din Ungaria cu gîndul de a răzbi-n Galiţia şi de acolo la Varşovia, unde toate erau puse 30	pentru revoluţiune la cale.
Ruşii au înăbuşit însă mişcarea în Ţările Române şi au trecut apoi pe la Predeal şi pe la Rodna Carpaţii.
         După ce Artur Gorgei a capitulat la Siria, în faţa generalului Paschievici, emigranţii din Moldova erau 35	cuprinşi de cele mai vii temeri. Generalii Dembinsky
şi Bem căutaseră scăpare în Turcia, iar ceilalţi emigranţi apucau fiecare-ncotro putea, ca să scape de zbirii Rusiei.
         în mijlocul acestei zăpăceli a luat Olga hotărîrea de a -50	:se mărita după omul de încredere al consulului austriac.
   Era aceasta pentru dînsa cea mai mare jertfă.
678

   Admirată mereu fie ca model, fie-n tablouri vivante, ea ajunsese încetul cu încetul să fie încîntată de sine însăşi. Ceea ce-i stăpînea întreaga fiinţă era cultul trupului său, care i se părea o adevărată minune, şi
 cea mai de căpetenie preocupare a ei era să nu facă
      nimic ce ar putea să-i schimbe formele trupeşti. îşi păzea cu toată rîvna sănătatea, alegea mîncările aşa ca nici să nu slăbească, nici să nu se-ngraşe, se ferea de orişice abuz, şi cea mai mare mulţumire a ei era să se 10	admire pe sine însăşi în oglindă ori să-şi pipăie prin
      întunerec pe mîngîiate braţele, umerii, bustul, şoldurile şi pulpile. Era deci cuprinsă de simţămîntul că prin căsătorire le jertfeşte toate aceste, le dă pradă soţului, le pîngăreşte. Un fel de scăpare era pentru dînsa 15	gîndul că Ciuntuleac, cu vreo doi ani mai tînăr decît
      ea, îi era cu desăvîrşire supus şi nu se mîhnea dacă-1 lua drept un fel de slugă, care le face toate bucuros şi se mulţumeşte cu ceea ce i se dă, iar în casa lui n-o mai urmărea nimeni şi compatrioţii ei puteau să se 20	adune fără temere.
         Adevărul era că Ciuntuleac le făcea toate după îndrumările primite de la stăpînul său, consulul, care nu era deloc prieten al Rusiei şi ţinea ca omul său de-ncredere să aibă drept soţie o femeie care ştie multe 25	şi prin care li se pot da, la nevoie, emigranţilor polo
nezi cuvenitele îndemnuri.
         Mai ales după ce s-a pornit războiul Crimeei, în care polonezii puneau multă nădejde, casa lui Ciuntuleac era cuibarul tuturor urzelilor poloneze, căci Olga avea 30	legături cu cei mai mulţi dintre fruntaşii din Moldova
şi prin aceştia se dumirea asupra celor ce se petrec.
         A trecut însă şi războiul acesta fără ca visul Poloniei să se fi-ntrupat, şi acum madam Olga era o năvalnică stăruitoare pentru unirea Ţărilor Române, căci în gîndul 35	ei aceasta scădea puterea Rusiei. De la ea a pornit
deci gîndul de a-1 pune pe Palea-n legătură cu baronul prusian, care putea să ştie bine dacă e ori nu să se facă unirea Ţărilor Române.
         E-nvederat că ţinea Olga să şi-l aibă-n apropiere şi 40	pe Palea, iar aceasta cu atît mai vîrtos cu cît ea avea
gînduri bine lămurite şi-n ceea ce priveşte pe d-1 Cos-
679

tache Guleş, tot unul care ştia să guste frumuseţele desăvîrşitelor forme trupeşti.
Pe cînd dar Palea se zbătea schimbîndu-şi dintr-o clipă-ntr-alta gîndul, Ciuntuleac alerga, ca să scape 5 de gura soţiei sale, şi l-a luat în cele din urmă pe prietenul său de guler, ca să-l ducă la baronul prusian.
   Nu atît din propriul său îndemn, cît dus, mai de unul, mai de altul, luat ca frunza de vîntoase, a ajuns Palea-n cancelaria baronului de Richthofen.
10	Cu totul altele îi fuseseră gîndurile cînd a luat hotă-
rîrea de a trece din Bucovina la Iaşi, şi de aceea nu mai ştia ce să facă cu sine însuşi.
   Mai întîi şi-ntîi nu mai putea să rămîie la casa boierului Costache Guleş. Cînd şi-a găsit locuinţă şi s-a 15 mutat, era cuprins de-nduioşare. Abia acum îşi dedea seamă cît de mult ţine nu numai la coconul Costache, ci şi la cocoana Clotilda, la Lucia şi la frăţiorii ei, ba chiar şi la duduia Smaranda cea rea de gură. Plecînd, era cuprins de simţămîntul că rupte îi sunt pentru 20 totdeauna legăturile cu casa în care trăise zile plăcute.
   Temîndu-se ca nu cumva să fie luat şi el drept un fel de spion, ca Ciuntuleac, el era hotărît să-şi petreacă viaţa în retragere.
Aşa a şi făcut. Cînd se-ntîmpla să-ntîlnească pe vre- 25 unul dintre puţinii săi cunoscuţi, el era scurt la vorbă şi cu desăvîrşire discret. Tot aşa în cancelarie. Din el nu putea nimeni să scoată nimic. Vorbea numai ca să ceară vreo lămurire ori vreo îndrumare.
: >Işi dedea foarte bine seamă că se cuvine să se ducă 30 .pe la Ciuntuleac, ca să-i mulţumească pentru osteneală. Era şi hotărît s-o facă aceasta, deşi nu uitase cele ce coconul Costache îi spusese despre Ciuntuleac şi despre ftiadam Olga^ Se amîna însă de azi pe mîne, căci îi £ra greu să dea ochi cu madam Olga, pe care o ştia 35 femeie vorbăreaţă şi pornită a-i descoase pe alţii.
   încă mai greu îi era să se ducă la cocoana Clotilda, deşi aceasta la despărţire îi spusese că e aşteptat la casa ei totdeauna ca şi cînd ar fi membru al familiei. Era Hotărît să se ducă, şi toate serile, înainte de 40 culcare, îşi punea de gînd că ziua următoare neapărat se va! duce. N-o făcea însă, căci era strîmtorat în urma
680

legăturilor sale cu prusianul, cu Ciuntuleac şi cu madam Olga şi nu ştia ce să zică şi cum să se poarte.
       Viaţa i se mărginea deci la slujba lui, în care era zelcs şi le făcea toate la ţanc, cum se deprinsese prin şcolile 5	nemţeşti.
       Intra şi ieşea la timpul hotărît, nici mai curînd, nici mai tîrziu. Se-ntîmpla cîteodată să sosească prea devreme. Atunci el se plimba-n sus şi-n jos, dar nu intra decît la oara regulată. Tot aşa la masa lui, în 10	saltarul lui,	în dulapul lui, în rafturile	lui,	fiecare
lucru se afla	unde îi era locul, încît noaptea dacă l-ai
fi sculat din	somn, ar fi fost în stare să	ieie	pe-ntu-
neric orişice	lucru de unde-1 ştia pus.
       Lucrările de orice fel şi le făcea liniştit şi fără pripire 15	şi niciodată nu uita ceea ce i s-a spus o dată, ori ce
       trebuia să ştie, încît te puteai răzema în toate privinţele pe el. Pe lîngă toate aceste mai avea şi slova curată, frumoasă şi citeaţă, ba mai ştia şi ruseşte, lucru de mare-nsemnătate în împrejurările de atunci. în curînd 20	deci baronul a ajuns să aibă slăbiciune de el şi să-i
deie toată încrederea, încît îl punea pînă chiar şi să copieze rapoartele adresate regelui său.
       Aceasta-1 făcea pe Palea cu atît mai stăruitor în gîndul de a se feri de cei ce-ar putea să-l ispitească, 25	mai ales de Ciuntuleac, omul Austriei, despre care
baronul vorbea totdeauna rău.
Dar de coconul Costache să nu se ferească?
       Se simţea Palea dator să aibă inima deschisă faţă cu binevoitorul său. Da, dar în faţa acestei datorii 30 se afla datoria către baronul, care-i arăta cea mai deplină încredere.
       Trăia deci singur în mijlocul lumii pline de oameni porniţi a-1 ispiti, cu gîndul numai la treburile ce avea să; facă şi la cei de acasă, mai ales la Aglaia, care îi 35... scria mai des decît în. trecut.
Lucrul acesta nu putea să rămîie aşa.
       D-l Costache Guleş se simţea jignit şi i-o spunea aceasta din ce în. ce mai stăruitor soţiei sale. Cocoana .Clotilda, ştiindu-1 pe Palea om sfiicos, care în toată 40	clipa se teme ca nu cumva să supere pe alţii, îl dez
vinovăţea, dar era şi ea mîhnită că-1 vede pe soţul
681

ei supărat. în acelaşi timp era mereu neliniştită de temerea ca nu cumva el, om lipsit de experienţe, să cadă în vreo ispită şi să apuce drumuri pentru el primejdioase.
5	„Trebuie — îşi zicea dar — neapărat trebuie să gă
sească vreun mijloc spre a-1 aduce."
   Şi gîndul îi era să ceară mijlocirea duduiei, care era, pe lîngă toate celelalte, şi un fel de sfredeluş.
   Cu totul altfel [era] madam Olga, care era cu gîndul 10 mereu la cauza sfîntă, în vederea căreia voia să se folosească de Palea. Mai avea însă, pe lîngă aceasta, şi socotelile ei cu coconul Costache, care de la un timp încoace părea a fi perdut gustul pentru frumuseţa desăvîr- şitelor forme trupeşti. îi făcea deci amarnice mustrări 15 soţului său, care alergase ca un smintit de dragul nerecunoscătoarei sale rude. Nu i-a rămas deci în cele din urmă lui Ciuntuleac decît să-şi ieie inima-n dinţi şi să meargă la Palea, ca să-l ieie pe sus şi să-l ducă la soţia sa.
20	Madam Olga-1 întîlnise-n mai multe rînduri pe Palea
şi-l ştia om tăcut şi neapropiat, care cîntăreşte fiecare vorbă mai nainte de a fi rostit-o şi foarte cu anevoia se dă pe brazdă. Ea era însă femeie cu multe mijloace, care învîrtise în viaţa ei multe capete şi ştia cum să-i 25 ieie pe oameni ca să şi-i facă pe plac. Ştia, mai presus de toate, că inimile se deschid şi limbile se dezleagă în faţa celor ce ni se prezintă-n cămaşă. L-a primit deci pe Palea pe neaşteptate, ca bun prieten şi scumpă rudă, ce-i drept, nu-n cămaşă, dar într-un camizol 30 foarte curat, nu însă tocmai bine-ncheiat pe trupul cel frumos.
   O	femeie blondă, de statură mai mult decît mijlocie, cu trupul mlădios şi acum pornit spre grăsime, cu faţa de păpuşă zîmbitoare şi cu un cap parcă prea 35 mic şi acoperit de un păr scurt şi-ncreţit cu multă îngrijire, nu trecută, încă tot frumoasă în toate amănuntele. La anumite gesturi mînecile cele largi ale camizolului cădeau spre umeri, încît ieşeau la iveală braţele rotunde, pline şi albe. La alte mişcări se des- 40 făcea camizolul încît se zăreau gîtul şi încă mai frumoşii
682

umeri, dimpreună cu o părticică din sîn — toate ca din întîmplare şi fără de sfială supărătoare.
       Făcînd întrebare în ceea ce priveşte pe coconul Costache şi pe cocoana Clotilda, ea a aflat că Palea, 5	de cînd cu plecarea sa din casa lor, n-a mai trecut
să-i vadă.
 Aceasta mă miră, a grăit dînşa. După cele ce mi-a spus soţul meu, te credeam intrat mai adînc în intimitatea familiei. Sunteţi prieteni buni d-ta şi d-1 Guleş.
10	—Despre o prietenie în înţelesul adevărat nu prea
poate să fie vorba, răspunse Palea. Ne despart starea, rangul şi vîrsta.
Madam Olga era mulţumită de răspunsul acesta.
 Ai multă dreptate, întîmpină ea, strîngîndu-şi
15	camizolul pe pept. Coconul Costache e om cu multe
mijloace şi ţine să fie pus în rîndul boierilor mari, ceea ce i se şi	cuvine, dealtminteri, iar cocoana	Clotilda e mîndră	de soţul ei.	Cu totul altfel	suntem	noi,
       Ciuntuleac şi eu, care ni te socotim în toate privinţele 20 deopotrivă ca rudă bună şi prieten adevărat. Da — urmă peste puţin — niciodată cocoana Clotilda nu te-ar fi socotit	vrednic să	te primească,	precum	mă
vezi pe mine,	dezbrăcată	aproape.
       Palea se simţea şi el cu totul apropiat de ea şi scos 25	din obicinuita lui sfială.
 Vă-ncredinţez, doamnă, că nu vă-nşelaţi soco- tindu-mă precum ziceţi, grăi dînsul dezgheţat. Nu am, în adevăr, aici la Iaşi, pe nimeni atît de apropiat ca d-voastre.
30 Se miră şi el însuşi cum a ajuns să facă mărturisirea aceasta după gîndurile ce-şi făcuse mai nainte despre Ciuntuleac şi despre frumoasa lui soţie.
Madam Olga i se uită zîmbind în ochi.
 După cîte am aflat eu — zise — tot e cineva cu
35	care n-avem să ne credem în privinţa aceasta deopo
trivă.
El rămase zăpăcit.
 Nu pot — grăi— să-mi dau seamă cine anume.
 Vezi — stărui dînsa — tot n-ai inima deschisă.
40	Mă bate gîndul că duduia Smaranda nu din senin
683

petrece atît de adeseori pe la casa boierului Costache Guleş.
Palea sări ca-nţepat de vespe-n picioare.
        Sunteţi, doamnă, pornită pe o cale greşită, foarte 5 greşită, o-ncredinţă el. Duduia Smaranda e prietena
cocoanei Clotildei: atît şi nimic mai mult.
Madam Olga izbucni într-un rîs nervos.
 Pentru că cocoana Clotilda e, din păcate, soţia coconului Costache, zise ea apăsînd asupra vorbelor.
10	Palea era indignat.
Nu-1 ierta pe el firea să audă asemenea vorbe fără ca să se răzvrătească. Preâ-1 socotea pe Guleş om cumsecade pentru ca să sufere bănuiala ascunsă-n dosul celor grăite-n faţa lui.
15	—Vi s-au spus, doamnă, minciuni infame, zise el.
D-l Guleş e, ce-i drept, binevoitor faţă cu duduia nu numai pentru că ea e prietena soţiei sale, ci şi pentru că e rudă apropiată a unor buni prieteni ai săi şi femeie cultă şi plăcută-n societate. Dar-—nu ar trebui poate
20	să vă spun — nu o dată am auzit-o vorbind foarte
rău despre Guleş.
Madam Olga iar izbucni în rîs nervos.
 Tocmai aceasta dovedeşte că am dreptate, stărui dînsa. Are cuvinte de a-1 grăi de rău, multe şi
25	puternice cuvinte. O fată mare, şi mai ales una cam
bătrîioară, nu poate decît să-l grăiască de rău pe bărbatul căsătorit care a ştiut s-o scoată din minţi.
Palea clătina îndîrjit din cap.
Madam Olga, care şedea pe canapea, se dete puţin
30	la o parte, ca să-i facă şi lui lcc.
 Şezi — stărui — ici lîngă mine, ca să vorbim ca prieteni, fără de-nconjur. Nu-ţi şade rău să ţii la bunul nume al binevoitorului d-tale. Nu te supăra, însă, dacă-ţi voi spune că eşti un copil lipsit de price-
35	pere. Ai intrat în o lume pe care n-o cunoşti şi trăieşti
între oameni ale cărora apucături nu se potrivesc cu felul de a fi al d-tale. Te miri deci cînd ţi se spun adevăruri ca acestea. Eu îl cunosc pe Guleş foarte bine, foarte de aproape, îi ştiu toate-ndemnurile şi cunosc
40	şi lumea în care trăieşte. Mă simt datoare să-ţi deschid
ochii. Bagă de seamă că el vrea să te-ncurce cu duduia,
684

       ca să te aibă paravan, iar ea-1 ajută, ca să scape de temerile pe care le are. Duduia nu se dă la o parte pentru că om cu mijloacele d-tale, intrat o dată în familia ei, care are multe legături, poate să ajungă 5	departe.
Palea iar sări în picioare.
Ea-1 cuprinse cu braţul şi-l opri lîngă dînsa.
 Stăi binişor şi păstrează-ţi bunul-cumpăt, grăi dînsa. Eu ţi-am spus-o aceasta ca s-o ştii. Dacă n-o
10	crezi, du-te cît mai	des pe la cocoana Clotilda şi fii
cu ochii-n patru, ca	să te-ncredinţezi. Vom mai vorbi
apoi după ce te vei fi	dumirit, şi nu mă-ndoiesc c-o să-mi
dai dreptate cînd vei afla ce fel sunt socotelile	pe care
le am cu coconul Costache al d-tale.
15 Palea stetea ca pe spini şi jăratec.
 Iar acum — urmă ea schimbînd	vorba —	să	îmi
spui cum stai cu prusianul.
„A, vrei să mă ispiteşti?! Nici să mă tai nu scoţi din mine nimic!" zise el în gîndul lui.
20	—Nu cer să-mi faci destăinuiri, urmă ea. Nu!
Nici că ai fi-n stare. Nu-ţi spune şi nu-ţi arată baronul decît ceea ce voieşte să afle aceia cu care te ştie-n legătură. Ţin dar să te povăţuiesc ce ai şi ce nu ai să le spui altora. M-ai înţeles ?!
25 Palea era zăpăcit şi zăpăcit a şi rămas.
v
VINOVAŢII MICI
„Nu! îşi zicea Palea. Să mă duc eu să stau la pîndă, să tălmăcesc, ba poate chiar să răstălmăcesc fapte, 30 vorbe şi mişcări pentru ca să mă încredinţez că e adevărat ceea ce mi se pare peste putinţă ? Aceasta n-am nevoie s-o fac, căci nu mă îndoiesc că născociri sunt toate."
       Avea, cu toate aceste, şi clipe în care stetea la îndo- 35 ială, şi atunci îl cuprindea o adîncă dezamăgire şi-i era cu atît mai greu să se ducă, precum a stăruit madam Olga, ca ispititor pe la casa lui Guleş.
685

         „N-am — îşi zicea — ce să caut acolo."
         Nu se îndoia că şi-ar da-n petec, şi din faţa, din purtările, ba chiar şi din vorbele lui, cucoana Clotilda, duduia Smaranda şi coconul Costache, mai ales el, 5 s-ar dumiri asupra gîndurilor lui ascunse.
   „Nu sunt în stare să mă prefac ■— îşi mai zicea — şi tocmai dîndu-mi silinţa să mă făţărnicesc m-aş da de gol."
         Zilele treceau deci una după alta fără ca el să poată 10	lua hotărîrea de a se duce pe la Guleş. Nu se mai
      ducea însă nici pe la madam Olga, îi era nesuferită starea în care ajungea puindu-se-n legătură cu oamenii ce se grăiau de rău unii pe alţii şi mereu era pornit a se-ntoarce iar acasă, la viaţa cea curată, unde fie- 15	care e în adevăr cum pare.
         Coconul Costache era din ce în ce mai supărat. Dacă madam Olga-1 cunoştea foarte bine pe el, tot atîta de bine o cunoştea şi el pe ea şi nu se-ndoia că dînsa i-a spus lui Palea lucruri în urma cărora acesta 20	s-a-nstrăinat. Aceasta-1 jignea, căci, după părerea lui,
      tînărului pe care 1-a-mbrăţişat şi l-a copleşit de bunătăţi nu i se cuvenea să i se facă judecător. Mai era apoi şi ca prin Palea să afle cele ce se petrec la Consulatul prusian. Zadarnice erau deci silinţele cocoanei 25	Clotilda de a-1 îmbuna.
         Nu era, cu toate aceste, în stare să ceară, cum adeseori se gîndea, mijlocirea duduiei, căci se temea ca nu cumva aceasta s-o dea pe faţă. Nu i-a rămas deci decît să ia în cele din urmă o hotărîre foarte grea pentru o 30	femeie cu vederile şi cu poziţiunea ei, şi Palea s-a
      pomenit cu dînsa la el acasă.
    Te-am găsit, în sfîrşit, îi zicea ea. Dacă nu ne mai socoteşti d-ta vrednici să vii pe la noi, iată-mă venită eu pe la d-ta, ca să te rog cu toată stăruinţa să iei,
35	ca mai nainte, sîmbetele masa cu noi.
         Pealea rămase-n faţa ei uluit şi plin de căinţă.
    Sunt ruşinat, cocoană — îi răspunse — şi mulţumirea cea mai mare îmi va fi să intru-n voile d-voastre. Mi-a fost greu să viu, dar cu atîta mai mare mi-e bucuria
40	gîndindu-mă la sîmbetele ce le vom petrece împreună.
686

Ce deosebire între femeia cealaltă, care-1 ameţea, şi aceasta, prin bunăvoinţa căreia se sîmţea înălţat.
 Nu pot să-mi dau seama ce vei fi gîndind d-ta — grăi dînsa — dar soţului meu îi este dor de societatea
5	d-tale, iar eu simt o viuă trebuinţă de atmosfera, după
sîmţămîntul meu curată, pe care o răspîndeşti prin vederile d-tale.
       Era femeia ce la zile pentru el grele îl chemase să intre în intimitatea familiei sale, şi el [se] simţea oare- 10 cum robit de ea pentru totdeauna.
 Mă socoţi, cocoană, mai presus de ceea ce mă sîmt eu însumi, îi răspunse.
Ea îi întinse mîna şi i se uită stăruitor în ochi.
 D-ta ştii — întîmpină — cît de scump îmi este
15	mie soţul meu şi nu te îndoieşti că el e în toate privin
ţele vrednic să ne dăm silinţa de a-i face cît de plăcută viaţa. Ei bine, el e mîhnit pentru că de atîta timp n-ai venit pe la noi şi încă mai mîhnit ar fi dac-ar afla că nici acum nu vii din propriul d-tale îndemn,
20	ci-n urma stăruinţelor mele. Sunt deci încredinţată
că ceea ce am făcut eu acum rămîne între noi doi şi niciodată n-o să afle nimeni că eu am venit la d-ta.
 Nu, cocoană, nu! Niciodată! Nimeni! o încre- dinţă dînsul şi-i sărută mîna, pătruns cu desăvîrşire de
25	sîmţămîntul că numai cea mai neagră răutate a făcut
pe madam Olga să născocească cele ce-i spusese.
Era clipa în care suflet se apropie de suflet şi se leagă cu jurămînt.
       De unde ar mai fi putut el să stea la pîndă şi să 30	răstălmăcească vorbe şi fapte spre a Se încredinţa de
vinovăţii pe care totdeauna le-a socotit născocite ?!
       Se ducea la cocoana Clotilda nu numai sîmbetele, ci şi în alte zile, şi nu numai cînd era, ci şi cînd nu era coconul Costache acasă. Plăcute îi erau ceasurile 35	petrecute nu numai cu dînsa, ci şi cu coconul Costache,
ba chiar şi cu duduia Smaranda, care acum venea mai rar pe la buna ei prietenă.
       Se-ntîmpla, ce-i drept, că părerile lor se deosebeau, dar el în fiecare zi se încredinţa că nu numai cocoana 40	Clotilda e ideal de soţie şi de mumă, ci şi coconul
Costache e soţ şi părinte plin de duioşie.
687

   Chiar şi duduia îi părea prietenă vrednică de toată încrederea, şi nu mai era de părerea că rău ar face coconul Costache dacă s-ar însoţi cu Ghica. Era, din contră, din ce în ce mai ademenit de gîndul că în tor- cîndu-se iar la Postelnicie, coconul Costache îl va căpătui, ca s-o poată aduce pe Aglaia la Iaşi.
   Cu toate acestea, ori poate că tocmai de aceea, îi scria Aglaiei mai rar decît în trecut.
   Iar pe la madam Olga nici că s-ar mai fi dus dacă n-ar fi fost ea femeia care ştie să-şi ţie de scurt pe oamenii de care are într-un fel ori altul trebuinţă.
    Ei, ce zici ?! îl întrebă dînsa. Toţ mai stărui în gîndul că Guleş al d-tale nu e cum îl ştiu eu ?!
    Fără doar şi poate! răspunse el dezgheţat. Cînd e cineva Costache Guleş şi mai are şi soţie ca cocoana Clotilda, e ridicolă bănuiala încurcăturii cu o sfregită ca duduia Smaranda.
   Madam Olga iar îl cuprinse cu braţul şi-l luă lîngă dînsa pe canapea, încît obrajii lui se făcură roşii ca bujorul.
    Băiete! îi zise. Eşti ca şi cînd ai fi căzut din cer în mijlocul unei lumi hîrşite-n frămîntări pornite din fel de fel de slăbiciuni mici şi mari. Dă-mi voie să-ţi zic „tu", cum se cuvine unei rude, care e totodată si prieten bun. Puţine ai păţit şi prin multe ai să mai treci pentru ca să nu mai dai în gropi umblînd printre oameni. De unde şi pînă unde te-ai pomenit să-i zici duduiei „sfregită"? Nu cumva ai văzut-o-n cămaşă, ori, poate, şi după ce şi-a scos cămaşa?! Dar s-o lăsăm aceasta: dacă nu te-ai dumerit încă, ai să te dumireşti. Aflu însă — mi-a spus Timotei —că umbli cu gîndul de a-1 părăsi pe consulul prusian, ca să intri iar în slujba lui Guleş.
   Palea rămase cu ochii pierduţi în vînt. Hotărîrea îi era ca luată şi în tot cazul nu o femeie ca dînsa avea să-l dumirească dacă bine ori rău ar face. El dete decît din umeri, ca omul care nu ştie ce să zică.
    Despre aşa ceva nu poate să fie vorba cîtă vreme boierul nu e postelnic — răspunse el — şi deocamdată nici nu se poate şti dacă şi cînd are să fie.

 Aşa poţi să vorbeşti cu oricine, nu însă şi cu mine,
care ştiu multe, întîmpină dînsa. Lucrurile sunt puse la cale, şi puţin mai lipseşte pentru ca Guleş să fie iar postelnic. Bagă de seamă ca nu cumva s-o	păţi,
5	încît să-ţi muşti degetele. Cum te-ai simţi-n pielea ta
dacă mîne ori poimîne s-ar pomi vorba că nu coconul Costache, ci cucoana Clotilda te-a căpătuit?
Palea se cutremură, fulgerat de gîndul c-a văzut-o cineva pe cocoana Clotilda cînd a fost pe la dînsul,
10	şi sîngele îi pieri din obraji.
 Nu numai afară din cale mişel, ci totodată şi smintit ar trebui să fie cineva pentru ca s-o poată zice aceasta, îi zise el. Cocoana Clotilda e cu cel puţin zece ani mai în vîrstă decît mine.
15	Madam Olga izbucni în hohote de	rîs.
 Una sfregită, iar alta cu zece ani	mai în vîrstă ?
strigă dînsa. Omule! Eu ştiu nu numai moşnegi care risipesc bogăţii mari alergînd după fuste, ci şi babe tocate de tineri cărora abia le mijeşte mustaţa.	E la
20	mijloc cea mai covîrşitoare dintre toate patimile	ome
neşti, şi nu se poate închipui nimic ce nu e în stare să facă cel stăpînit de ea; orice ai spune, lumea te crede. Are s-o spună duduia Smaranda, chiar şi coconul Costache, cînd va avea cuvinte de a-i căuta soţiei sale pricina.
25 Palea era pornit sa sară la ea şi s-o strîngă de gît, dar frica de această fiinţă demonică îi era mai mare decît mînia.
 Iar dacă n-o zic nici ea, nici el, nici alţii, o zici d-ta, grăi dînsul rostind vorbele cu glas înăbuşit.
30	Ea îi mîngîiă obrazul cu mîna ei cea	mică şi moale.
 Răbdarea să nu ţi-o pierzi, stărui. Nu e în oraşul acesta, în ţara aceasta nu e nimeni care-ţi este atît de binevoitor ca mine. Nu din răutate, ci din cel mai bun îndemn îmi dau silinţa de a te face să înţelegi că
 5	femeia pentru care ai prins	slăbiciune te dezbracă	de
bărbăţie şi te face unealtă	nemernică. Fereşte-te	de
ispită şi rămîi unde te afli.	Nu te avînta, nu umbla
de capul tău, nu mai face nimic fără să-mi fi spus mai-nainte mie, care cunosc oamenii, cu virtuţile şi cu
 0	toate neajunsurile firii lor!
689

Acestea erau spuse cu atîta căldură ademenitoare şi cu atîta stăruinţă, încît Palea stetea buimac şi cu desăvîrşire muiat în faţa ei.
       Bună în adevăratul înţeles nu era nici acum părerea 5	ce-şi făcea despre dînsa ... dar era strivit de sîmţă
mîntul că umblă ca orbecăind prin întunerec şi era coprins de o adevărată admiraţiune pentru dînsa, care atîte ştia şi-n toate ale ei avea un farmec particular.
10	îi era plăcută intimitatea oarecum senină în care
       intrase cu cocoana Clotilda de cînd cu vizita ce-i făcuse aceasta. Se sîmţea măgulit că ea îi împărtăşeşte vederile şi se interesează ca cea mai apropiată rudă de tot ceea ce-1 privea. Cu totul altfel se sîmţea însă stînd 15	de vorbă cu madam Olga, care era mai vioaie, mai
lipsită de sfială, mai plină de căldură şi-i dezvelea părţi lui cu desăvîrşire necunoscute ale vieţii omeneşti.
       „Unde am să ajung?!" se întreba el adeseori, dar, fără ca să voiască, se ducea din ce în ce mai des pe la 20	Ciuntuleac, mai ales cînd acesta era dus în treburi,
şi	madam Olga totdeauna ştia să stoarcă din el ceea
ce	dorea să afle fie din casa coconului Costache, fie mai
ales din cancelaria baronului prusian, care ţinea-n mîna lui toate firele uneltirilor diplomatice.
25	Mai avea apoi la-ndemînă şi pe soţul ei, care trecea
pe la consulul rusesc, precum şi pe la comisarul turcesc, şi astfel era totdeauna bine dumirită asupra celor ce se petrec ori se pun la cale.
       Tot ea stăruia, însă, ca Palea să fie discret şi mereu 30	îi zicea: „Nu cumva să te pună păcatul s-o spui aceasta
şi coconului Costache!"
       Nu prea era nevoie să mai stăruie dînsa, căci Palea din capul locului luase hotărîrea de a fi discret, iar coconul Costache era prea mîndru pentru ca să-şi 35	dea silinţa de a-1 descoase. După felul lui de a vedea,
Palea era dator să-i spună din propriul lui îndemn ceea ce putea să-l intereseze. Deoarece Palea n-o făcea aceasta, coconul Costache iar era supărat.
690

VI
PĂCATE MARI
       „Tot are coconul Costache dreptate! El vede bine şi judecă drept: n-ai să te avînţi voind ceea ce-n împre- 5 jurările date nu e cu putinţă. Fericită ţara ce are asemenea oameni!"
       Aşa zicea Palea răsfoind prin dosarul scrisorilor adresate de către baronul de Richthofen regelui Fre- deric Wilhelm, hîrţoage aruncate una peste alta, pe io care era însărcinat să le aşeze-n şir cronologic.
Erau în aceste scrisori o mulţime de destăinuiri de tot interesante asupra uneltirilor diplomatice, şi el se sîmţea măgulit că baronul i le-a dat să le citească.
 Tu tot tu rămîi! îl mustră madam Olga. O iei
15	drept dovadă de particulară încredere, cînd vorba e
de lucruri pe care lui nu îi dă mîna să le spună. Te face să le afli tu, pentru ca să le spui mai departe.
 Se	poate, îi răspunse el. Sunt în adevăr şi multe
pe care	ar fi bine să le ştie şi Guleş, ca să le spună
20	altora.
■— Tu	mereu cu Guleş al tău! întîmpină dînsa. Vei
fi avînd dreptate, dar ia-ţi notiţe şi împărtăşiri să nu îi faci decît după ce vom fi chibzuit împreună ce ai şi ce nu ai să-i spui.
25	Palea	era cu inima-ndoită. Dacă era vorba, nu dînsa
avea să	hotărască ce avea şi ce nu avea el să-i spună
       lui Guleş, ci el n-avea să-i spună ei ceea ce Guleş ţinea ca dînsa să nu afle. Ştiind-o însă femeie umblată în lume, cu deosebire deşteaptă şi foarte îndemînatică, 30	Palea încetul cu încetul a ajuns să nu mai îndrăznească
a zice „ba" cînd ea zice „da" şi cîteva zile-n urmă, ei citeau împreună notiţele luate de dînsul.
       Numit în iunie 1856 comisar, baronul pleacă la Viena, de unde la 16 iulie îi trimite regelui său un 35	raport asupra convorbirilor sale cu cei de acolo.
Toţi sunt foarte rezervaţi şi se mărginesc a-1 încredinţa că au cea mai deplină bunăvoinţă şi vor stărui ca divanurile ad-hoc să se rostească în toată libertatea, îndeosebi Austria stăruise ca Prusia să nu fie admisă
691

a-şi trimite şi ea comisarul la faţa locului. Acum îi da acestuia să-nţeleagă că ţine ca trupele ei să mai ocupe cele două ţări tocmai pentru ca să asigureze libertatea alegerilor.
5	—Auzi d-ta dragoste! strigă madam Olga. Aceasta
poate, ba chiar trebuie s-o afle, pentru ca să ştie şi să le spună şi altora cine e Austria. Fă-i semn cu roşu!
La 10 august comisarul prusian se afla la Constan- tinopol, de unde trimite o foarte amănunţită dare de
io	seamă despre convorbirile sale de acolo. Aceeaşi bună
voinţă, dar şi aceleaşi rezerve. îndeosebi Turcia îşi dă însă pe faţă hotărîrea de a nu suferi să i se ştirbească puterea, iar reprezentantul Rusiei e pornit a o sprijini. Astfel baronul dă cu socoteală că Austria, Turcia şi
15	Rusia merg împreună, iar Franţa, Anglia şi Sardinia
stau în faţa lor.
 Da! grăi Madam Olga cam cu jumătate de gură. Poţi s-o însemnezi şi aceasta cu roşu. Să ştie dă au unioniştii pe cine să se razăme.
20	într-o scrisoare de la 8 septembrie, baronul spune că,
stînd de vorbă cu reprezentantul Austriei, acesta stăruia să fie păstrată chivemisirea boierească de pînă acum.
„Căci — zicea el — orişice guvern consolidat tre-
25	buie neapărat să tindă spre neatîmare, iar principiul
de naţionalitate pune în mişcare elementele româneşti învecinate din Ardeal şi din Bucovina şi împinge Basarabia spre răscoală, ba contagionează şi alte naţionalităţi, cum sunt polonezii şi italienii."
30	Madam Olga începu să răsufle din greu.
 Nu! zise ridicîndu-se-n picioare. La aceasta să nu pui deocamdată nici un semn.
 La 17 septemvrie — urmă Palea — baronul îi face apoi regelui împărtăşirea că Bulwer, reprezentantul
35	Angliei, i-a spus că guvernul său 1-a-nsărcinat să spri-
ginească cu tot dinadinsul pe Austria...
Madam Olga răsuflă şi mai greu.
 Care va să zică — strigă dînsa — nu mai rămîn decît Franţa şi Sardinia, generoasa Franţă şi nobila
40	Sardinie? Pune semn cu albastru. Prea e frumoasă
mişcarea pornită pentru unirea ţărilor: ar fi un păcat
692

de tot greu să le spunem moldovenilor lucruri care-i întristează, îi descuragează şi le slăbesc avîntul.
    Ai răbdare! întîmpină Palea. Să vezi ce urmează. E, înainte de toate, răspunsul regelui Frederic Wil-
5 helm: „O noauă rasă din rîndul boierilor — zice el — ar fi, la urma urmelor, tot o rasă de boieri şi nu le-dă nenorocitelor ţări decît perpetuarea nenorocirilor. De aceea eu nu pot să stărui decît pentru alegerea dintr-una din rasele noastre princiare europene, mai potrivit 10	dintr-una germană, ceea ce ar avea consecinţe de mai
      puţină însemnătate. Dacă nu se face asemenea alegere, toate sunt nenorocite şi stricăciune. Despre suzeranitatea Porţii să nu i se vorbească: ea e o dată stabilită şi poate să fie menţinută cum în timpul evului mediu şi-a 15	menţinut-o împăratul asupra marilor principi din impe
      riu. Deci: un saxon, un principe de Hessa, unul de Baden, fie chiar unul de Lippe ori de Liechtenstein, ai căror copii urmează să fie crescuţi în biserica orientală. Raţionamentul meu e acesta: dacă vreun boier e ridicat 20	în scaunul ereditar ori în scaunele ereditare, sistemul
de corumpere se menţine ... şi chiar dacă n-ar lipsi voinţa de bine, privirea clară şi priceperea situaţiunii nu rămîn mijloace pentru adevăratele îmbunătăţiri ale ţării, pentru cucerirea pacinică a unui viitor."
25	Madam Olga a ascultat cu un fel de încordare reli
gioasă.
    Da!... nu rămîne! strigă dînsa acum. Aceasta au S-o ştie moldovenii, toţi românii au s-o ştie.
         Aici părerile liii se deosebeau foarte mult de ale ei. 3 0	îndrumată încă din timpul copilăriei de către răposatul
ei părinte să privească toate lucrurile din punctul de vedere al patriei sale, ea ţinea să li se spună moldovenilor numai ceea ce-i îmbărbătează: să ducă lupta înainte.
  5	Palea însă îşi aducea aminte vorba lui Guleş despre
omul chibzuit, care nu-şi risipeşte puterile dîndu-şi siiinţa să facă ceea ce-n împrejurările date nu e cu putinţă. Fiind dus cu gîndul la Aglaia, care-n scrisorile ei se plîngea de greutăţile cu care se lupta mătuşa ei*
 0	el dorea ca Guleş să între cît mai curînd în voile lui
Ghică, şi astfel era fireşte pornit să-i spună numai
693

ceea ce-1 încredinţa că unirea ţărilor nu e deocamdată cu putinţă.
    Ai răbdare! — îi zise dar — căci mai sunt multe pe care am să ţi le citesc. La 6 octombrie baronul de
5	Richthofen îi trimite regelui, tot din Constantinopol,
      o	lungă dare de seamă: „Că un regim puternic, monarhic, pe cît se poate de asigurat, deci ereditar, e pentru Principate forma de guvemămînt care mai bine se potriveşte cu interesele lor, despre aceasta nu mai 10	încape, dacă ne dăm bine seamă, nici o deosebire
de vederi. De adevărul acesta, din contră, toate Puterile sunt atît de bine pătrunse, încît tocmai pentru că învederat aşa este, o parte dintre con-contrahenţii majestăţii-voastre la pacea de la Paris tocmai pentru 15 cuvîntul acesta şi din cauza urmărilor ei nu vor asemenea organizare. Căci interesul, folosul, raţionalitatea pentru Principate ele însele sunt pentru majoritatea puterilor numai motive de tot secundare, de care nu ţin seamă în actualele negoţieri. Motivul de căpetenie 20 rămîne pentru ele politica proprie, folosul lor propriu: ele vor admite numai ceea ce pentru Principate ar putea să se facă fără de nici o jignire pentru această consideraţiune, ba chiar şi aceasta numai cu mare neîncredere/'
25 Obrajii polonezei se aprinseră.
    Da! — zise — nu e pentru Puteri Moldova decît obiect de compensaţiune. Coconul Costache al tău nu interesele ţării, ci ale sale şi ale prietenilor săi le are-n vedere dacă se-nsoţeşte cu Ghica şi cu oamenii
30	acestuia.
   Palea se simţea adînc jignit de asprimea ei.
    Ascultă şi vei vedea că eşti nedreaptă, îi zise, luînd altă foaie: „Cît pentru Poartă — citi el— ea respinge uniunea deoarece ştie că aceasta ar avea drept urmare
35	principele ereditar.	Interesul	de	căpetenie al ei nu e
binele acestor ţări,	ci ca ele să-i	rămîie vasale, iar ele
îi rămîn cu atît mai sigur cu cît mai mult dăinuieşte chivernisirea boierească de pînă acum/'
    Iată rostul lui	Vogoridi,	al	lui Catargiu şi al lui
40	Ghica! exclamă iar	poloneza.	Aceasta e slujba în care
intră cei ce se fac unelte ale lor.
694

   Bucovineanul dete cu-ndărătnicie din cap.
    „Rezonamentul austriacilor în cestiunea aceasta
 citi el mai departe — se dă pe faţă în cîteva puncte, dintre care primul e că Turcia are să-şi păstreze inte-
5 gritatea. Austria a stipulat-o aceasta anume cu Franţa şi cu Anglia."
   Madam Olga rămase uluită.
    Cum?! ... şi Franţa?! grăi dînsa.
          Da! şi Franţa! o-ncredinţă Palea. Nu e însă 10 numai atît. La 15 ianuarie 1857 baronul îi spune rege-
lui că, după înţelegerea luată cu reprezentanţii Puterilor, Poarta a emis firmanul adresat caimacamilor pentru alegerea divanurilor ad-hoc. După ce au caimacamii aleşi pe sprinceană şi guverne alcătuite din slugile J 5 acestora, procedura electorală e chibzuită şi ea aşa ca divanurile să iasă pe placul Porţii. Spune-mi, te rog — adăugă el — pe cine şi pe ce s-ar mai putea răzema moldovenii ca să ţie pept nu numai cu Poarta, ci şi cu Europa, care o sprijineşte?
20 Madam Olga nu mai ştia ce să gîndească şi ce să zică.
   îi era parcă stau în faţa ei revoluţionarii polonezi, care, îndemnaţi de vecini, au pornit lupta şi în curînd au rămas singuri în faţa puternicei Rusii. Nu mai 25 putea îndrăzni să-i îndemne şi pe moldoveni a face şi ei ca polonezii. în tot cazul, trebuia să ia înţelegere cu compatrioţii ei mai nainte de a fi pornit-o într-un fel ori într-altul.
          Guleş — urmă Palea — nu e, ce-i drept, boier 30 de baştină, dar e om cumpenit şi nu poate să se însoţească decît cu oameni care cunosc împrejurările şi ţin seamă de ele. Eu cred că mare păcat ar fi să nu-i spun lucruri din care se încredinţează că bine face.
   Poloneza se uită lung la el.
35	•—Bine, omule — îi zise — de unde te-ai pomenit
să-mi spui că nu e Guleş boier de baştină ?! E boier de viţă veche, dar cam scăpătat, şi de aceea a luat în căsătorie pe fiica unui armean din Galiţia, care s-a îmbogăţit aici în ţară.
40	— Cred că te înşeli, îi zise Palea. Duduia Smaranda ...
695>

         i—: A! ... Tot duduia! întîmpină madam Olga, ridi- cînd mîna. Guleş îşi duce copiii în străinătate, şi ţie nici prin gînd nu-ţi trece c-o face aceasta fiindcă îi stau în cale şi vrea să scape de ei. Duduia-ţi spune că îi 5	este cocoanei cea mai bună prietenă şi-l grăieşte de
      rău pe boier pentru ca nu cumva să dai cu socoteală că lui îi este chiar mai mult decît prietenă. Nu!... dragă, nu eşti deloc omul care poate să se amestece în asemenea daraveri, nu eşti în stare să te dumireşti, 1 o	ce anume să-i spui şi cînd şi cum şi cui. Pomind-o razna,
      te pomeneşti că din ceea ce zici iese tocirai ceea ce nu vrei. Dacă e vorba să nu dai în gropi, mulţumeşte-te că mi-ai spus mie ceea ce ai aflat. Eu cunosc lume multă, tot oameni unu şi unu, dintre care mi-i aleg pe aceia 1.5 cărora le spun fiecăruia ceea ce i se cuvine.
N-avea dînsa nevoie să le spună aceste, căci Palea şi fără de ele se simţea strîmtorat şi lipsit de pricepere.
         Nu era, înainte de toate, în stare să-şi dea seama care dintre amîndouă, Olga ori Smaranda, îl prosteşte. 20	Poate şi una şi alta. Ce să creadă? Chiar şi dacă
      baronul i-a dat scrisorile pentru ca să le spună altora cele cuprinse-n ele, el nu trebuie să facă ceea ce a făcut, dîndu-i madamei Olga amănunte. Deşi în adevăr nu era, le părea tuturora un fel de iscoadă. Se putea însă că 25	baronul i le-a dat fiindcă are încredere în el ori pentru
că puţin îi pasă dacă va spune ori nu ceea ce află. Pe dînsa nu mai putea s-o împedece de a spune altora ceea ce aflase, şi de aceea el se căia şi-şi făcea mustrări pentru păcatul de a i le fi spus.
~30 Văzînd cum aşa-zisele Mari Puteri sunt preocupate fiecare de interesele sale proprii' cînd la mijloc era viaţa unui popor asuprit, el era cuprins de un fel de scîrbă şi în fundul inimii lui dorea ca moldovenii şi muntenii să-şi adune toate puterile şi să stăruie răze- .35	mîndu-se pe dreptul lor. Cu toate aceste, ademenit
de gîndul că va putea s-o aducă pe Aglaia la Iaşi, dorea şi el ca coconul Costache să intre-n rîndul celor ce nu stăruie pentru unirea ţărilor.
          Nu! strigă-n cele din urmă. Nu mă bag, nu mă 40	amestec! Facă fiecare cum îl mînă firea lui. Cine sunt
696

eu pentru ca să-mi închipui că pot să împedec desfăşurarea firească a lucrurilor ?!
Madam Olga i se părea un demon ispititor, de care trebuia să se ferească.
5	Mai vîrtos s-a pătruns de sîmţămîntul acesta ziua
următoare, cînd a citit raportul trimis de la Iaşi regelui în ziua de 4 mai 1857.
       Citind, obrajii i se umpleau din cînd în cînd de sînge şi mereu o vedea în faţa sa pe cocoana Clotilda, mereu 1 o	îi răsunau în urechi vorbele rostite de dînsa asupra
lui Ghica, mereu îşi reamintea discuţiunea avută cu coconul Costache.
       Vorba .era despre cele ce se petrecuseră la Iaşi, despre partidele din Moldova, despre guvernul Moldo- 15	vei şi despre starea morală a ţării, multe lucruri pe
care Palea nu le credea ori nu era în stare să le înţeleagă, nici măcar să le spună decît, poate, lui Ciuntuleac, despre care era încredinţat că nu le spune nici el nimă- nuia.
20	Nu se îndoia că comisarul prusian spune regelui său
       adevărul. Se sîmţea însă adînc jignit gîndindu-se că raportul acela are să fie păstrat în arhiva Curţii din Berlin, unde îl vor citi toţi cei ce-şi vor da silinţa să se dumirească asupra celor petrecute în Moldova cînd 25	cu divanul ad-hoc.
„Nu ! îşi zise el. De la mine nimeni n-are să afle că comisarul Prusiei le-a spus acestea regelui său."
VII
DATORII ŞI DATORII
30	Sîmbăta următoare, în timpul mesei, atît coconul
Costache, cît şi cocoana Clotilda erau puşi pe gînduri şi scurţi la vorbă. Se vedea din toate purtările lor că e o supărare-n familie şi erau zadarnice toate silinţele duduii de a mai înviora masa.
35	Palea se simţea din ce în ce mai strîmtorat. Pornit
ca orişicare om a le pune toate în legătură cu sine însuşi, el era ispitit să creadă că pe urma purtării lui s-a ivit supărarea. Ştiindu-se vinovat, el se întreba
697

dacă nu cumva bănuiesc ori chiar au aflat ceva despre intimităţile lui cu madam Olga, şi-i era ruşine, îşi punea de gînd să rumpă încetul cu încetul legăturile cu Ciuntuleac şi cu soţia lui, mai ales cu ea.
5 Era lucru nepotrivit să aibă asemenea legături cel ce şade la masa unor oameni ca Guleş.
   Adevărul era însă că lucrul de care se temuse cocoana Clotilda era pe cale de a se întîmpla. în urma stăruinţelor lui Ioniţă şi ale cumnaţilor	lui, coconul Costache era
10	gata să intre-n guvernul lui	Ghica, şi nu mai rămînea
decît să se-nţeleagă asupra cîtorva amănunte pentru ca s-o facă aceasta fie chiar şi învrăjbindu-se cu mulţi dintre prietenii săi unionişti, între care şi cîteva rude ale soţiei sale.
15 N-o ştia Palea aceasta, dar dac-ar fi aflat-o, i-ar fi dat coconului Costache dreptate. După cele ce ştia din dosarul baronului, unioniştii puteau să fie oameni ai unui viitor mai mult ori mai puţin apropiat: Guleş însă care făcea politică, nu putea decît să intre în 20	vederile Marilor Puteri, de	bunăvoinţa cărora atîrnă
toate. Cocoana Clotilda însă	femeie în cel mai adevărat
      înţeles al cuvîntului, privea lucrurile din punctul de vedere al solidarităţii familiale, şi unul din cele mai grele păcate era pentru dînsa să te desparţi de cei ce 25	fac parte din familia ta.
   Şi de astă dată dar ea aduse vorba, ca din întîmplare, la datoriile omului faţă cu cei mai de-aproape ai săi. Coconul Costache, care ştia prea bine unde bate gîndul ei, se uită zîmbind la ea.
30	—Da!—zise — sunt mari datoriile către cei mai
de aproape. Sunt însă datorii şi datorii, şi vorba e cine-ţi este mai apropiat. Una e datoria prescrisă de lege şi alta datoria de inimă, pe care din propriul tău îndemn ai luat-o asupra ta. Apropiaţi îmi sunt părinţii, 35 fraţii, rudele, dar sufleteşte mai apropiaţi îmi sunt cei ce au aceleaşi vederi şi aceleaşi simţăminte ca mine, sunt stăpîniţi de aceleaşi îndemnuri.
   Duduia Smaranda era încîntată, iar Palea, încredinţat că despre datoria lui de a spune ceea ce ştie e
 0 vorba, schimba feţe-feţe.
   Cocoana Clotilda îşi ridică fruntea.
698

 Cu alte cuvinte — zise ea — dacă eu aş avea, din întîmplare, un prieten, tu te-ai împăca cu gîndul că am să ţiu seamă mai mult de el decît de tine, soţul meu legitim?
5	— Poate^ că da, poate că nu, îi răspunse coconul
Costache. în tot cazul, te-ai împăca tu însăţi şi ai face tot ceea ce doreşte el, fără ca să mai ţii seamă de mine.
 Fără îndoială! strigă duduia cu obrajii aprinşi.
10	Vedem în fiecare zi atîtea femei şi tot atîţi bărbaţi
care îşi nesocotesc datoriile familiale.
Palea, schimbîndu-şi gîndul, îşi aduse aminte de cele ce-i spusese madam Olga.
 Se-ntîmplă, duduie, — grăi dînsul — dară orişi-
15	cît de des s-ar întîmpla, aceasta nu e dovadă că şi
trebuie să se-ntîmple. Datoriile toate sunt convenţionale, dâr cele stabilite prin legi au fost stabilite tocmai pentru ca să se ştie că abaterea de la ele e păcat mai mult ori mai puţin greu.
20	Cocoana Clotilda îi aruncă o căutătură plină de
recunoştiinţă şi iar ar fi voit să-l îmbrăţişeze, iar coconul Costache clipi din ochi, supărat de întorsătura pe care o luase schimbul de păreri.
 Nu ştii, se vede, de ce e vorba, îi zise el lui Palea,
25	ca să schimbe vorba. E la mijloc supărarea unioniştilor
din familia noastră pentru că e vorba să intru în guvernul lui Ghica.
       Palea se dezmetici. Orişicît de mult ar fi ţinut să n-o mîhnească pe cocoana Clotilda, nu-1 ierta firea 30	să-şi ascundă gîndurile.
 Eu — zise dar — vă mărturisesc că mă aşteptam la aşa ceva. După cum stau lucrurile, nici nu puteaţi să faceţi altfel.
       Cocoana Clotilda se uită mirată la dînsul, nu numai 35	mirată însă, ci şi greu jignită.
Mult ar fi dat Palea s-o poată dumiri, citindu-i ceea ce i-a citit polonezei, îi era însă parcă aceasta îi stă la spate şi-i şopteşte la ureche: „Să nu te pună păcatele".
 Vei fi avînd dreptate — grăi cocoana Clotilda —
40	eu nu cred, însă, că nici un bine nu se face lucrînd
împreună cu oameni ca cei adunaţi împregiurul lui
699

Ghica, şi Costache îşi pierde numele cel bun stînd alăturea cu adunătura aceea.
Coconul Costache rîse cu un fel de acrime, iar duduia Smaranda îşi pierdu bunul-cumpăt.
5	—	Minciuni! Toate sunt minciuni! strigă dînsa.
Născociri ale celor străinaţi, pe care îi crezi fiindcă ei strigă în gura mare şi tu stai închisă în casă.
Palea-şi pierdu şi el bunul-cumpăt.
 Nu tocmai! răspunse el. Cocoana Clotilda ştie
10 lucruri pe care le mai ştiu şi alţii.
„Datorie şi datorie! îşi zise în gîndul lui. Chiar şi dacă n-ar fi adevărat că baronul mi-a dat dosarul pentru ca să le spun altora ceea ce am citit în el, datoria mea faţă cu cocoana Clotilda e mai presus de datoria de
15 discreţiune oficială."
 Boierule ■— urmă întorcîndu-se spre Guleş — pentru ca să vezi că cocoana Clotilda are dreptate, să-mi dai, voie să-ţi aduc şi să citim împreună o scrisoare pe care baronul de Richthofen a adresat-o zilele
20 acestea regelui Frederic Wilhelm.
Coconul Costache era încîntat, şi încă mai încîntată era cocoana Clotilda, care în atîte rînduri îşi dăduse silinţa să încredinţeze pe soţul ei că se înşală dacă pune la îndoială bunele îndemnuri ale lui Palea.
25 Seara, deci, luîndu-şi cafeaua în salonaş, ei — de astă dată fără duduia—citeau împreună scrisoarea comisarului:
 „De cînd cu sosirea mea aici—scria baronul—am primit vizita caimacamului, a miniştrilor săi, a înal-
 0	tului cler, a boierilor şi a deosebite numeroase deputa-
ţiuni şi am întors aceste vizite. Cu aceste ocaziuni s-a dat pretutindeni pe faţă crasul contrast dintre guvernul ţării şi toate straturile poporaţiunii."
Cocoana Clotilda,	care	şedea la stînga lui Palea, se
35	uită-n ochii soţului	său,	ca voind să zică: „Ce zici,
boierule ?"
 Cel mai firesc lucru, grăi dînsul. Mulţimea!...
Sunt pretutindeni oameni care nu cunosc nici trecutul, nici prezentul şi nu	judecă cu mintea, ci cu inima şi
40	astfel se lasă să fie	duşi	nu ştiu nici ei unde. Ţara e
plină de fel de fel de visători neastîmpăraţi, care aleargă
700

mereu de ici pînă colo ca să amăgească lumea, şi teamă mi-e că o să ne pună, în cele din urmă, în vrajbă cu toată lumea.
        Se poate, Costache *— răspunse ea — dar noi în 5 mijlocul acestei lumi trăim şi tot în mijlocul ei au să-şi
petreacă viaţa şi copiii noştri, şi nu e lucru cuminte să ne punem în harţă cu ea.
 îşi face fiecare datoria potrivit cu convingerile sale —întîmpină el — şi lumea se va dezmetici şi ea
io după ce se va fi luminat. Citeşte, scumpe amice, mai departe.
 Vorbind despre cele ce i-a spus Vogoridi — urmă Palea — baronul s-a încredinţat că guvernul se va folosi de întreaga sa putere ca să înăbuşe mişcarea
15 unionistă. El urmează apoi: „Cu mult mai departe a mers în mărturisirile sale preşedintele ministerului, Costache Catargiu, ministrul de Interne, care a zis de-a dreptul că prezenţa în Moldova a comisarilor a şi avut drept urmare turburarea ordinei şi a liniştei
20	publice, încît ţara a devenit revoluţionară şi comisarii
au încurajat-o, stăruind ca poporul să-şi dea pe faţă dorinţele."
 Catargiu e un bătrîn zănatic, care nu ştie să-şi cumpănească vorbele, grăi coconul Costache.
25	—„Unul dintre înalţii dregători — urmă Palea ci
tind— şeful afacerilor de învăţămînt, care din întîm- plare se afla de faţă, i-a tăiat vorba cu observaţiunea că ministrul denaturează faptele, că nu s-a produs nici o dezordine, că chiar dacă s-ar fi întîmplat aşa
30	ceva, vinovat ar fi fost ministrul el însuşi. Amîndoi
diregătorii au început apoi să se certe, încît am fost nevoit să-i concediez, mărturisindu-le că pentru mine e lucru foarte neplăcut că asemenea scene se petrec în prezenţa mea, şi nu vreau să ţiu seamă nici de insi-
35	nuarea ministrului că comisarii, colegii mei, sunt nişte
instigatori ai poporului."
 Auzi miniştri! Auzi guvern! strigă cocoana Clo- dilda. Viitorii tăi colegi, Costache!
Guleş era foarte neplăcut atins.
40	—Oamenii lipsiţi de pricepere şi de bun-simţ!
zise el.
701

 Mai e încă ceva! — strigă Palea — frumos de tot! „Ministrul acesta —, citi el mai departe — după toată probabilitatea, în urma nesocotinţii lui şi a felului bădărănesc în care executa sistemul caimacamului, a
5 şi fost destituit şi înlocuit cu un boier mai cumpănit, Vasilie Ghica, un om faimos în urma imoralităţii sale."
 Ha-ha-ha! Vasilie Ghica al tău, Costache! izbucni cocoana Clotilda. îl ştie toată lumea. Nu degeaba stau consulii aici: vă ştiu pe toţi, pe fiecare cum e!
10 Coconul Costache încreţi sprîncenele.
 Acest amestec al vieţii private în afacerile de stat mi se pare lucru nepotrivit zise el. Sunt încredinţat că prusianul nu l-ar face dacă Ghica ar împărtăşi vederile regelui Prusiei.
15	— Tot l-ar judeca după cum îl ştie	şi tot ca dînsul
îl judecă şi alţii, răspunse Palea. De	aceea tari sunt
       în viaţa publică numai cei ce n-au asemenea cusururi. Aceasta nu e, dealtminteri, decît o mică introducere. Ascultaţi, vă rog: „Postelnicul, adecă ministrul Afa- 20	cerilor Externe, Paul Balş, pe care-1	cunosc de cînd
cu activitatea pe care am avut-o mai	nainte aici, m-a
rugat să-i spun dacă cred ori nu că unirea sub un principe străin e cu putinţă. Nu puteam să-i răspund decît că, în privinţa aceasta, totul atîrnă de divanuri, 25 mai nainte de întrunirea cărora nimic nu se poate şti în privinţa aceasta. « Dar — mă întrebă clar — ce crezi d-ta dacă divanurile se vor rosti pentru ea? » Nu puteam să-i dau decît un răspuns evaziv. El a întîmpinat că cîţiva dintre comisari i-au spus cu toată hotărîrea 30 că unirea sub un principe străin e o himeră ..."
—:Himeră! îl întrerupse coconul Costache.
       -— „Deoarece alţii — urmă Palea — au dat răspunsuri evazive, el dă cu socoteală că unirea nu are şanse şi de aceea consideră nu numai ca justificată, ci chiar 35	şi	ca impusă	ţinuta guvernului faţă cu zadarnica
silinţă de a face unirea."
 Acesta e	adevărul! strigă coconul „Costache;
n-avem noi să ne punem în luptă cu întreaga Europă’
 Nici că e	vorba ca moldovenii să intre în luptă'
 0	ci	ca ei să-şi	dea fără dă sfială pe faţă adevăratele
simţăminte. Ascultaţi, vă rog: „Cît, dealtminteri, pentru
702

fiinţa morală a ministeriului instituit de caimacam, am să citez numai un mic exemplu. Cînd i-am făcut vizită doamnei Balş, soţia mai sus-pomenitului postelnic, de asemenea o veche cunoştinţă, ea m-a întîm- 5 pinat cu vorbele: «Mi-e cu adevărat ruşine că sunt aici nevoită a vă primi ca soţie a unui ministru dintr-un guvern alcătuit din tîlhari, hoţi, falsificatori şi notoriei trădători de patrie, de care soţul meu de mult s-ar fi lepădat dacă n-ar crede că, rămîind în guvern, va 10 putea să pună întrucîtva stavilă netrebniciei acestor oameni »."
         Coconul Costache sări în picioare.
         —Asta le-ntrece pe toate! strigă el. Femeia aceea e turbată! Se poate să rosteşti asemenea vorbe în 15 faţa unui străin?
         Cocoana Clotilda era încîntată.
    Aveţi, cocoane Costache, răbdare, că mai e aici ceva, stărui Palea. Apoi citi: „Cînd eu am zîmbit şi i-am spus că iau vorbele ei drept o glumă, ea a-nceput
20 să-şi întemeieze afirmaţiunile, arătîndu-mi cu pre- ciziune unde anume unul ori altul dintre miniştri a jăfuit, a prădat ori a furat, iar cîţiva dintre ofiţerii moldoveni mai superiori în uniformă, între care şi adiotanţi ai principelui, le-au confirmat toate şi au 25 sporit cronica scandaloasă pe care o expunea doamna aceasta despre colegii soţului său/'
   Coconul Costache îşi freca fruntea cu palma şi-şi scormolea părul din cap, ca omul care nu mai ştie ce să zică şi încotro să apuce.
30 Cocoana Clotilda se uită nemîngîiată la el.
    Şi tu, Costache — şopti ea — e vorba să intri postelnic în locul lui Balş, ca să fiu şi eu nevoită a vorbi ca femeia aceea!
   —Mai am puţin, grăi Palea. Fiind vorba de partidele 35 din ţară, baronul de Richthofen îi scrie regelui Frederic Wilhelm următoarele: „Din atitudinea mai sus-ară- tată a guvernului rezultă că el şi-a dat silinţa de a înjgheba în ţară un partid care se luptă pentru dăinuirea părăginitelor stări de lucruri de acum. în vederea 40 acestui scop, deşi caimacamul nu are căderea de a o
703

       face, au fost schimbaţi toţi diregătorii care nu sunt necondiţionat gata să lucreze contra uniunii şi a consecinţelor ei. Deoarece capabili de aşa ceva numai oamenii cei mai lipsiţi de demnitate pot să fie, guvernul 5	caimacamului e în toate treptele	hierarhiei lui alcătuit
din gunoaiele societăţii corupte	de aici, şi gunoaiele
aceste alcătuiesc deci şi partea esenţială a partidului antiunionist."
 Gunoaiele societăţii corupte, Costache! strigă
io	cocoana Clotilda.
 Destul! grăi acesta, apoi se ridică şi începu să se plimbe prin casă cu capul ridicat şi cu ochii plini de văpaie. E îngrozitor, şi întreaga fiinţă mi-e răzvrătită şi pătrunsă de ruşine! grăi dînsul peste puţin.
15	Oamenii aceştia ne-au făcut de	batjocura lumii. Mă
cutremur cînd mă gîndesc că	scrisorile baronului
sunt păstrate în arhivele Curţii regale din Berlin, unde ele sunt consultate de diplomaţi şi de istoriografi, ba teamă mi-e că, mai curînd ori mai tîrziu, 20 vor fi publicate, ca toată lumea să ne plîngă de milă. 1
 Aşa mi-am zis şi eu, îl încredinţă Palea.
Guleş se opri în faţa lui Palea, îi luă mîna, i-o strînse
şi o scutură de mai multe ori.
        îţi mulţumesc! grăi viu mişcat. Ai săvîrşit o faptă 25 bună şi-ai dovedit că eşti om cu inima curată şi prieten
bun al nostru.
Cocoana Clotilda nu mai era în stare să se stăpî- nească.
        Dă-mi voie să te sărut! zise ea ridicîndu-se, apoi 30 îl sărută cu toată căldura pe frunte.
Ochii lui Palea se umplură de lacrămi.
 Am făcut numai ceea ce nu eram în stare să nu fac, ceea ce ar fi făcut în aceleaşi împrejurări orişicare român cu durere de neam, îi încredinţă el. Sunt cuprins
35 de deznădăjduire cînd se iveşte în sufletul meu temerea că nu vom fi în stare să ne îmbărbătăm şi să ieşim din mocirla în care ne-au tîrît străinii şi-nstrăinaţii.
1 Au fost publicate-n coloanele revistei „Die Granzboten“, anul 1871, nr. 18* 28, 31 şi 48, şi anul 1872, nr. 8 şi 17. (Autorul.)
704

    Vom ieşi! strigă Guleş. N-avem decît să voim cu tot dinadinsul ca să ieşim.
    Numai dacă nu ni-ar lipsi tăria cuvenită! întîmpină Palea.
5	VIII
LUME SCHIMBATĂ
         Încîntat de sine însuşi, Palea le vedea toate bune şi frumoase. Era pe la sfîrşitul lunei octomvrie. Frunzele arborilor se scuturaseră, încît numai pe ici, pe l o colo mai rămăsese cîte una, şi aceea galbenă, dimineaţa pajiştile erau acoperite de brumă, serile era frig şi numai pe la ameazăzi mai fluturau pe ici, pe colo lungi fire de paianjeniş, prin văzduh; lui i se păreau însă toate ca-n revărsatul zorilor de zi în luna mai. 15 O vedea mereu în faţa sa pe cucoana Clotilda cea mulţumită că soţul ei nu se-ntovărăşeşte cu uneltele lui Vogoridi; îl vedea şi pe dînsul mulţumit de a nu se fi aventurat orbeşte; o vedea mulţumită pe madam Olga, care atît de mult ţinea ca moldovenii să stăruie-n 20	lupta lor; o vedea, mai ales, pe duduia Smaranda
cătrănită pentru că n-a reuşit în silinţele ei de a-1 ademeni pe Guleş.
         Orişicît de viuă, însă, bucuria lui nu putea să fie dăinuitoare, căci în curînd trebuia să-şi aducă aminte 25	de vorbele madamei Olga. „Te pomeneşti că din ceea
      ce zici iese tocmai ceea ce nu vrei!" Grăbindu-se să arate că cocoana Clotilda are dreptate, el a perdut din vedere că pe urma faptei lui cel puţin pentru un timp oarecare e peste putinţă împlinirea visului său de a aduce pe 30	Aglaia la Iaşi. îi părea deci rău şi-şi făcea mustrări,
deocamdată pentru că s-a pripit spuindu-i Aglaiei într-una din scrisorile sale că în curînd le va fi dat să se unească.
         „Ce să-mi fac! îşi zicea. O să mai aştepte şi ea/' 3 5 îi era afară din cale greu să i-o spună aceasta şi se amînă de azi pe mîne.
705

A grăbit însă să-i spună madamei Olga că Guleş n-are să intre în guvernul lui Ghica, deşi era hotărît ca despre raportul de la 4 mai să nu-i vorbească.
       Cînd s-a dus, Ciuntuleac se afla şi el acasă.
5	— Eu cred că te-nşeli, grăi dînsul. Despre aşa ceva
       nicăiri nu se vorbeşte.
 Nu se va fi vorbind — stărui Palea — dar vă spun eu că aşa este!
       Madam Olga se uită stăruitor în faţa lui. îl cunoştea io din destul pentru ca să ştie că el n-o spunea aceasta fără ca s-o fi aflat de la altcineva.
 O adevărată minune ar trebui să fie la mijloc, îl încredinţă dînsa. Chiar însăşi dacă aşa ar fi astăzi, mîne are să fie tot ca ieri. Prea e-ncurcat Guleş cu
15	dînşii pentru ca să se mai poată descurca.
 Se descurcă! stărui din nou Palea, cu toată hotărîrea.
       Madam Olga nu se mai îndoia că el ştie ceva ce nu vrea să spună şi se simţea jignită-n amorul ei propriu 20	pentru că n-a reuşit încă să şi-l apropie din destul.
       Pe Palea-1 luă gura pe dinainte.
 Eu un singur lucru pot să vă spun, urmă el ; prea se vorbesc multe despre imoralitatea lui Ghica.
       I-o spunea aceasta femeii care petrecuse cea mai 25	mare parte a vieţii sale stîndu-le model pictorilor şi
sculptorilor ori prezentîndu-şi trupul frumos în tablouri vivante.
 Ce prostii! exclamă dînsa. Cum vorbesc oamenii despre lucruri pe care nu sunt în stare să le înţeleagă!
30	Vasilie Ghica e, îţi spun eu, un prostănac cu desăvîr
       şire nevinovat.
Hotărîrea ei de a-1 dumiri pe Palea era definitiv luată.
       Se măritase cu inima îndoită după Ciuntuleac, care 35	nu prea ţinuse nici el s-o aibă soţie, şi trăiau mai mult
       unul lîngă altul decît împreună. încetul cu încetul, însă, ea a prins slăbiciune de dînsul, căci îi făcea toate voile şi nu cerea de la dînsa decît ceea ce i se dedea cu toată inima. Om deştept, vioi şi cu deosebire harnic, 40	el se folosea de legăturile sale cu armenii şi cu evreii
       întraţi sub sudiţia austriacă şi, luînd parte la întreprin-
706

derile lor de tot felul, îşi agonisise avere frumoasă, încît ea putea nu numai să trăiască în lărgime, ci şi să aducă jertfe în interesul cauzei naţionale. Pe deasupra, îi mai şi lăsa toată libertatea în ceea ce priveşte 5 legăturile cu compatrioţii săi şi nu-i cerea socoteala despre cele ce face împreună cu dînşii.
   Eu am azi o consfătuire, îi zise ea acum. Tu ce ai de gînd să faci astă-seară ?
          Vorba e să mă întîlnesc la „Pester“ cu Her- 10 seu şi cu Baruch, răspunse el. De unde să te iau?
   De! ştiu şi eu ?! răspunse ea. Mă duc la Ga- litzky şi, după toate semnele, venim, ca de obicei, aici. Dacă nu, o să mă-nsoţească vreunul dintre dînşii pînă acasă.
15	— Cum vrei tu, zise el răsfoind printre hîrtiile din
saltarul mesei.
  Madam Olga se plecă spre Palea.
   Să mă aştepţi astă-seară la tine acasă, îi şopti. Iar acum pleci deodată cu el.
20	Palea rămase oarecum aiurit, dar nu putea să zică
nimic.
  I-ar fi rămas să n-o aştepte; el nu era însă omul destoinic de a o face aceasta.
         Dar, la urma urmelor, ce-ar fi putut ea să-i facă? 25 De ce ar fi avut el să se teamă?
  Seara o aştepta-n toată liniştea, ba îi era parcă se temea ca nu cumva dînsa să-şi fi schimbat gîndul şi să nu vie.
El avea-n Tătăraşi o odaie simplu mobilată-n nişte 30 case din fundul unei curţi mari, prin dosul căreia trecea o hudiţă, din care era prin o portiţă altă intrare.
  Madam Olga n-a intrat prin faţă.
Era pe-nserate, afară amurg şi rece, iar în casă în- tunerec şi cald. Palea nu se aşteptase ca ea să vie atît 35 de în curînd şi abia acum voi să aprindă luminarea.
-N-o aprinde!... stărui dînsa. E cald şi bine aici la tine. Acolo, la noi, putea-n toată clipa să vie cineva. Dă-mi voie să mă fac comodă, ca la mine acasă. Stînd de vorbă, nu avem nevoie să ne şi vedem unul 40 pe altul. Şezi ici lîngă mine, urmă aşezîndu-se la mar-
707

ginea patului. Suntem acum numai noi amîndoi: să-mi spui ce-ai aflat.
         Ceea ce vi-am spus, răspunse dînsul.
         Nu mi-ai spus nimic! întîmpină dînsa. Ceva extra- 5 ordinar trebuie să se fi-ntîmplat pentru ca el să ia
        hotărîrea de a se desface de Ghica.
         Şi asta vi-am spus-o, stărui Palea.
 Aş! fleacuri! exclamă dînsa. Dac-ar fi vorba numai de moralitate, Guleş e chiar mai prejos de Ghica.
10 Trebuie să mai fie ceva.
         Eu atîta ştiu, atîta-ţi spun, o-ncredinţă dînsul.
 Atunci nu ştii nimic, grăi dînsa. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre „iniţiaţi" ?
         Nu, răspunse el.
15	— Nu ştii nici ce va să zică „adamiţi"?
         Nu! Nici aceasta n-o ştiu.
         Tablouri vivante ai văzut vreodată?
         Nu, niciodată!
         Atunci e foarte greu să te dumiresc, grăi dînsa. 20 Tot vei fi ştiind însă ce va să zică „model" pentru un
        pictor ori pentru un sculptor.
 I-am stat odată unui pictor de la Cernăuţi, îi răspunse el oarecum uşurat.
         Ei bine — îi zise ea — atunci o să mă-nţelegi dacă-ţi
25	spun că una din cele mai mari şi mai curate mulţumiri
        ale omului e să se peardă-n privirea a tot ceea ce e frumos şi că nimic nu e în ceea ce priveşte frumuseţea mai presus de trupul omenesc. Nu e plantă, nici floare, nici fruct, nu e animal atît de frumos ca omul. E, ori 30	nu e aşa?
        Palea dete din umeri.
 Ar trebui să mă gîndesc mult mai înainte de a-ţi da răspuns, grăi dînsul.
         Eu nu spun cum omul este — urmă dînsa — ci
3 5	cum poate să fie. Cei mai mulţi dintre oameni sunt
        într-un fel ori într-altul pociţi, şi nu e, poate, nici unul în toate în amănuntele fiinţei lui aşa cum trebuie să fie. Sunt însă oameni în care unele dintre părţile trupeşti sunt atît de desăvîrşite-n forma lor, încît rămînem 40	uimiţi, încîntaţi, extaziaţi în faţa lor. Ai văzut şi tu
708

capete frumoase, umeri frumoşi, braţe frumoase, pep- turi, şolduri, pulpi, mîni frumoase. Aşa e, ori nu e aşa?
    Da, răspunse Palea. Se poate.
          Asemenea oameni, fie bărbaţi, fie femei, le stau 5 model pictorilor şi sculptorilor, care iau de la unul una,
de la altul alta şi creează opere în toate amănuntele lor desăvîrşite. N-a trăit însă şi nici că va putea vreodată să trăiască măiestru care-ntrece natura în ceea ce priveşte desăvîrşirea formelor, frumuseţea trupului 10 vieţuitor. De aici purcede cultul trupului, neadormita purtare de grijă ca-n desfăşurarea vieţii să nu se pocească formele trupeşti, căci încîntaţi suntem în faţa operei create de vreunul dintre marii măieştri, dar neasemănat mai mult ne încîntă originalul, adevăratul trup 15	omenesc.
   Obrajii lui Palea se umplură de sînge.
    Mă iartă — zise — dar aici mai e la mijloc şi ceea ce voiai să-mi spui vorbindu-mi odată despre cea mai covîrşitoare dintre patimile omeneşti.
20	— Tocmai aceasta e ceea ce m-a făcut să viu acum
la tine, îl încredinţă dînsa. Pentru Guleş moralitatea lui Ghica e lucru fără de nici o însemnătate, iar cei ce vorbesc despre imoralitatea lui Ghica de obicei nu ştiu ce vorbesc.	Ascultă, te rog, urmă schimbînd tonul.
25	Eu am stat de	multe ori model atît în timpul copilăriei mele, cît şi	mai tîrziu, şi nu o dată am fost nevoită
să gîndesc ceea	ce ziseşi acum. Văzînd adecă cu ochii,
omul deosebeşte lumina de-ntunerec şi colorile una de alta, dară formele de orişice fel le pipăie. Dacă deci 3 0 o plăcere este să vezi un trup frumos, încă mai mare e plăcerea de a-1 pipăi, şi nu o dată am fost nevoită să le dau brînci celor ce nu se mulţumeau nici cu această mai mare plăcere, ci voiau mai mult. Niciodată nu mi s-a întîmplat însă ca vreunul dintre adevăraţii
 5 măiestri să fi căzut în păcatul acesta. Ei aveau pentru frumuseţea trupească un adevărat cult, se apropiau de model cu un fel de religiozitate şi erau cuprinşi de- nduioşare gîndindu-se că e trecătoare frumuseţea trupească, că abuzurile de orişice fel pocesc trupul vieţuitor. 40 N-am să uit niciodată pe unul dintre dînşii, care-mi spunea că le plînge de milă celor ce nu-şi dau seama că
709

frumuseţele fără de seamăn ale vietăţilor intrate-n fiinţă ar fi peste putinţă dacă obîrşia a toate n-ar fi o inteligenţă covîrşitoare, care toate le chibzuieşte şi le măsoară. Rostul tablourilor vivante e să ţină viu sîmţă- 5 mîntul acesta şi să-i îndrumeze pe oameni spre cultul formelor vieţuitoare.
   Palea o asculta cu încordată luare-aminte. Acum el se-nvioră.
    Am înţeles acum! strigă. Ştiu ce vrei să zici.
10 „Adamiţi" sunt cei ce petrec dezbrăcaţi împreună şi-mi închipuiesc că „iniţiaţii" sunt cei ce iau parte la asemenea petreceri. E culmea neruşinării şi a desfrîu- lui.
   Madam Olga era-n stare să-l pălmuiască.
15	— N-ai înţeles şi nu ştii nimic, îi zise. Adam şi Eva
n-aveau nevoie să-şi ascundă trupul cîtă vreme trăiau în toată nevinovăţia. S-au ruşinat şi şi-au acoperit golă- ciunile numai după ce au păcătuit şi abia acum au început să se mintă, să se amăgească ori să se-nşele unul pe altul.
20 „Adamiţi" adevăraţi sunt cei ce vreau să fie cum Adam şi Eva erau mai-nainte de a fi căzut în păcat. Asemenea om nu e Ghica, pe care-1 vezi alergînd şi făcînd cheltuieli nebuneşti ca să adune „iniţiaţi" pentru serate pariziene şi dă mereu peste pocitanii care nu se mul-
25 ţumesc să vadă şi să pipăie, ci rîvnesc la mai mult. Unul dintre aceştia e şi Guleş al tău. Mie să nu-mi spui că la mijloc e numai reaua părere pe care o are despre Ghica; trebuie să mai fie şi ceva ce nu poţi ori nu vrei, dar trebuie neapărat să-mi spui.
30	Palea rămase tăcut: nu-ndrăznea să-i zică „nu!“.
   Dacă n-ar fi fost întunerec, ea ar fi văzut oglindită-n faţa lui strîmtorarea omului pornit să facă ceea ce nu vrea. îi era parcă a băut o otravă care îi răscoleşte întreaga fiinţă şi nu mai era-n stare să nu-i spună şi
30 ei din ce în ce mai în amănunte cele citite-n raportul de la 4 mai al baronului.
   Nu era-ntîia oară că spune ce nu voieşte să spună şi-i era ruşine de sine însuşi, dar ea-1 stăpînea şi-l ducea după placul ei.
 0	— Vezi — îi zise-n cele din urmă — aşa te mai în
ţeleg. Vorba nu e de Ghica, nici chiar de pocitaniile
710

intrate-n slujba lui Vogoridi, ci de părerea ce-şi fac nu numai comisarul Prusiei, ci toţi comisarii, ba chiar toţi oamenii cumsecade despre uneltele	lui Vogoridi.
Guleş, om plin de deşertăciune, va mai	fi ţiind şi la
5 copiii lui şi nu se poate împăca cu gîndul c-ar fi socotit deopotrivă cu cei ce-şi fac de ruşine ţara şi neamul. Eu îl ştiu însă atît de plin de slăbiciuni, încît nu pot să cred că va stărui în hotărîrea lui.
 îi faci mare nedreptate! întîmpină Palea.
io Madam Olga-1 cuprinse cu braţul şi-i mîngîie obrajii cu mîna ei cea mică şi moale.
 Băiete, băiete, copil nevinovat, îi zise. Nu e-n lumea aceasta plăcere la care nu rîvneşte, nici jertvă pe care nu e gata s-o aducă pentru ca să guste pînă-n
15	cele mai mici amănunte plăcerile vieţii.	Ce crezi? Ar
fi luat el hotărîrea de a se desface de	Ghica dac-ar
       fi fost de faţă şi duduia Smaranda cînd citeaţi raportul de la 4 mai al baronului? Ce va face el cînd dînsa va stărui să nu se despartă? Cînd îl arde de ceva, puţin 20	îi pasă lui de ţară şi de familia sa.
       Palea dedea mereu din umeri. Zdruncinat în credinţa lui, el era ademenit de gîndul că Guleş nu va stărui în hotărîrea de a se desface de Ghica! Da! îl ardea şi pe el însuşi de ceva şi în adevăr că puţin îi păsa de 25	ţară şi de toate celelalte.
Mult au mai stat amîndoi aşa pe-ntuneric. Ea în mai multe rînduri a voit să se îmbrace, el însă mereu
o	ruga să mai rămîie, şi nu mai era mult pînă la miezul nopţii cînd au plecat amîndoi.
30 întors acasă, el a mai stat timp îndelungat tot aşa pe-ntunerec ... înţelegea şi o mulţime de lucruri pe care nu i le spusese madam Olga şi se simţea cu totul alt om.
După ce s-a culcat, nu putea	să doarmă. O vedea
35	dezbrăcată nu numai pe ea, ci şi	pe Aglaia, pe duduia
Smaranda, ba pînă chiar şi pe	cocoana Clotilda iar,
coconul Costache i se părea din	ce în ce mai potrivit
cu cele spuse de madam Olga.
       Aşa l-a răpus somnul, iar dimineaţa, cînd s-a deştep- 40 tat, cel dintîi gînd i-a fost că nu poate să-i scrie Agla- iei.
711

   „Nu mă mai simt străin aici, îi scrisesf. Am găsit oameni care mă-nţeleg, de care mă pot apropia fără de sfială, cu care pot să mă potrivesc in gînduri şi care te vor îmbrăţişa cu toată dragostea."
   Ce putea să-i scrie acum, cîtă vreme nu ştie nici ce va aduce ziua de mîne, nici în cine să aibă şi-n cine să nu aibă încredere, pe vorbele cui să pună temei, de cine are şi de cine nu are să se apropie.
   Orişicît de mult ar fi ţinut la Guleş, la cocoana Clotilda şi la copiii acestora, îi era din ce în ce mai adime- nitor gîndul că poloneza vede bine lucrurile cînd zice că n-o să stăruie Guleş în hotărîrea lui.
   Soarta lui atîrna de la lupta dintre două femei, şi el din ce în ce mai mult dorea ca nu cea mai apropiată de sufletul lui să izbîndească.
   Aşa se zbătea el cînd a primit de la Aglaia răspuns la cea din urmă scrisoare a lui.
   Un junghi fulgerător i-a trecut prin inimă cînd a deschis-o şi ameţit a rămas după ce a citit-o.
   Ce spunea dînsa în scrisoarea ei ?
   Iubitul meu,
   Nu poţi tu să-ţi închipuieşti, şi nu sunt eu în stare să-ţi spun cum şi cît de mult ne-am bucurat nu numai eu şi mama, ci noi toţi cînd am citit cele ce ne spui în scrisoarea ta. E la mijloc o intervenire a Providenţei. Am fost adecă nevoită să plec din casa mătuşii, care voia cu orice preţ să mă-nduplece a primi nişte propuneri, care nu puteau — se-nţelege — să fie potrivite cu simţămintele mele. Nu mi-a rămas deci decît să mă-ntorc la casa mamei, care mai are, precum ştii, şi alţi patru copii mai mici decît mine. îţi vei fi dînd seamă despre greutăţile cu care ne luptăm şi vei înţelege de ce zic eu că e în adevăr providenţială întorsătura în urma căreia cele de atîta timp visate de noi vor putea, în sfîrşit, să fie realizate. Vor vedea mătuşa şi mama că ţi-au făcut o mare nedreptate cînd stăruiau să nu mă razăm pe tine, după părerea lor om lipsit de statornicie.
   Aşteptăm cu cea mai viuă nerăbdare ştiri nouă. Scrie-ne, iubitule, cît mai curînd.
[Aglaia]"

IX
CE SPUNE COCOANA CLOTILDA
       Vede orişicare lucrurile cu ochii săi, judecă potrivit cu firea sa şi cu pornirile inimii sale, şi le-nfăţişează 5 toate după chipul şi asemănarea sa, cum i se par, iară nu cum în adevăr sunt.
       Palea apucase o dată să-l socotească pe coconul Costache om înzestrat cu mari destoinicii, stăpînit de cele mai bune îndemnuri, menit să săvîrşească-n viaţa 10	lui fapte mari şi aşa voia cu orice preţ	să-l ştie. Orişice
ar fi zis şi	făcut el era-n cele din urmă bine zis şi bine
       făcut, şi Palea era nemîngîiat cînd era de altă părere şi nu se putea potrivi cu el. Grăindu-1 dar de rău, nu numai duduia Smaranda, ci şi madam Olga i se făcea 15	nesuferită.
Acum însă, strivit de cele cuprinse-n scrisoarea Aglaiei, el voia să-l ştie pe coconul Costache cum îl dorea şi umbla hăbăuc de ici pînă colo.
Trecuse	atîta timp de cînd n-o mai	văzuse pe Aglaia
20	şi nu mai	avea pentru ea slăbiciunea	pe care a avut-o
odinioară, dar tot i se părea taina inimii lui prea sfîntă pentru ca s-o pîngărească vorbind despre ea.
       „M-ai purtat cu vorba — îi suna-n ureche — m-ai amăgit cu făgăduinţe, m-ai ţinut legată, m-ai pus în 25	conflict cu mama şi cu mătuşa:	fă	ca să nu le dau
dreptate celor ce te socotesc lipsit	de	statornicie bărbă
tească, om făr’ de caracter."
Nu le-a zîs dînsa în scrisoarea	ei	acestea, dar şi le
zicea el însuşi citind scrisoarea şi	toată lumea avea să
30 le zică dacă Guleş nu intra cît mai curînd în guvern alăturea de Ghica.
Abia acum îşi dădea Palea seama cît de mare era păcatul de care s-a făcut vinovat cînd a plecat dimpreună cu Guleş de la Postelnicie.
35 Aşteptînd cu nerăbdare sîmbăta, ca să se ducă pe la cocoana Clotilda şi să vadă ce s-a mai întîmplat, el a trecut pe la madam Olga, pe care o ştia totdeauna bine informată asupra celor ce se petrec în lume.
713

 Iar ai pe suflet ceva ce nu vrei să-mi spui! îl mustră ea.
 Aşa sunt eu! răspunse el. Mă fierb în grăsimile mele. M-apucă din cînd în cînd un fel de dor de ducă.
5	Făcîndu-mi-se oamenii nesuferiţi, aş vrea să scap pe
nesimţite din lumea aceasta şi-i fericesc pe călugării adăpostiţi prin mînăstiri de toţi uitate şi pe sihastrii retraşi prin codri ori prin pustiuri.
 Aceasta-ţi vine din senin, nu-i aşa?... fără ca să
10	fi păţit ceva, îi zise ea. Spune: ce-ai mai aflat despre
coconul Costache?
 Nimic, răspunse el. Am venit tocmai pentru ca să-mi spui ce-ai aflat tu.
 Tot nimic! După toate semnele, nu-i vine la
15	socoteală să-şi dea pe faţă hotărîrea. Prea sunt multe
cele ştiute de oamenii lui Ghica despre dînsul şi se teme de scandale.
 Se poate, întîmpină Palea. Drept să-ţi spun, mare prostie am făcut arătîndu-i raportul de la 4 mai al
20	baronului; eu îl socotesc însă prea cuminte pentru ca
să nu facă cum ai zis tu.
Madam Olga se uită mirată la el. I se părea peste putinţă ca din gura lui să iasă vorbele pe care le auzise.
 Nu ştiu cum am să-nţeleg vorbele tale, grăi dînsa.
25	Eu am zis, ce-i drept, că el nu se va despărţi de Ghica,
nu însă pentru că e prea cuminte, ci pentru că e prea slab.
 Prea slab zici tu, prea cuminte zic eu, întîmpină dînsul; tot acolo vine. Vorba e că azi ori mîne o
3 0	să-l avem iar postelnic.
Madam Olga nu era femeia cu care se poate vorbi aşa.
 Bine, omule — îl mustră — ce-ai păţit de te-ai schimbat aşa deodată? Pînă acum îţi erau cu totul
 5	altele părerile.
 Da ! grăi dînsul. Peştele miroase a balta din care l-ai scos. Se potriveşte şi omul cu nevoile sale şi cu aceia în mijlocul cărora trăieşte.
 Vorbeşti în pilde, îi zise ea. Se vede că iar am
40	nevoie să mă duc la tine şi să stăm pe-ntunerec de
vorbă pentru ca să-ţi deschizi inima.
714

 Să vii — răspunse el — mîne seară, că te aştept după ce mă întorc de la Guleş.
Ziua următoare el a găsit-o pe cocoana Clotilda singură, căutîndu-şi de treburi, perdută într-ale ei, 5 încît el era strîmtorat şi covîrşit de sîmţămîntul că astă dată e de prisos şi că cel mai cuminte lucru e pentru dînsul să plece, sub cuvînt că are o treabă urgentă.
 Nu se poate, stărui dînsa. Tocmai acum, cînd mă vezi singură, nu poate nimic să-ţi fie atît de urgent
io	ca să mă părăseşti. Costache e plecat la moşie. Intrăm
în iarnă şi are să pună la cale o mulţime de treburi.
 Cînd e vorba să se-ntoarcă? întrebă dînsul, dumirit acum de ce n-a răsuflat încă nimic asupra ho- tărîrii luate de coconul Costache.
15	— Aceasta — răspunse ea — n-o ştie, aşa mi se pare,
nici el însuşi. Mi-a spus numai că o să aibă multe pe capul lui. Ieri şi alaltăieri l-a căutat mai unul, mai altul, între care şi Ioniţă, care mi-a spus că o să se ducă şi la moşie. Cînd se va-ntoarce acesta, vom afla 20	cam pe cînd putem să-l aşteptăm şi pe Costache.
Palea stete cîtva timp pe gînduri.
       îi părea-nvederat că coconul Costache nu şi-a dat încă pe faţă hotărîrea. Numai aşa putea să-nţeleagă graba lui Ioniţă, care alerga şi pe la moşie. Luîndu-1 25	deci gura pe dinainte, el întrebă care mai sunt gîndurile
coconului Costache.
Cocoana Clotilda dete strîmtorată din umeri: îi era greu, chiar neiertat îi era ca să mărturisească adevărul.
30	Trecuseră adecă atîtea zile	una după alta	fără ca
el	să fi scăpat o vorbă măcar	despre ceea ce	avea de
       gînd să facă. Nu era, ce-i drept, de felul lui om comunicativ, dar acum se făcuse de tot scurt la vorbă, cîte- odată chiar posac, încît s-ar fi supărat dacă soţia sa ar 35	fi	cerut răspuns la întrebări	ca cea pusă de Palea,
 Te vei fi mirînd dacă-ţi	mărturisesc că	nu ştiu,
răspunse dar. Rar se-ntîmplă să mai iasă, cînd iese, lipseşte puţin de acasă, dar stăm cîteodată ceasuri întregi fără ca să schimbăm vreo vorbă.
715

Chiar şi-n starea sufletească în care se afla, Palea numai cuprins de adîncă întristare putea să asculte mărturisirea aceasta.
        Dar duduia Smaranda ce zice? întrebă dînsul 5 cu oarecare sfială.
Cocoana Clotilda îi aruncă o căutătură scrutătoare. Despre aceasta, mai ales despre aceasta n-avea să vorbească cu dînsul. Dorea însă să ştie dacă nu cumva el a simţit ceva.
10	— Smaranda? îi zise dar. Dînsa n-a mai venit pe
la noi. E supărată pentru că n-am poftit-o şi pe ea cînd cu citirea celor cuprinse-n raportul de la 4 mai al baronului.
Palea nu se-ndoia că madam Olga exagerează vor-
15	bind despre legăturile dintre Guleş şi duduia Smaranda.
 Fire-ar fi să nici nu mai vie! exclamă el.
Cocoana Clotilda tresări, ca făcătorul-de-rele prins
asupra faptei, şi rămase cu ochii împăingeniţi.
îi venea să plîngă, făcîndu-şi mustrări pentru că
20	e-n stare să vorbească despre această grea taină a fa
miliei cu un om care îi este, la urma urmelor, cu desăvîrşire străin. Pornită însă o dată pe panta mărturisirilor neiertate, ea nu mai era destul de tare spre a se opri.
25	—De ce?! zise. De ce o zici aceasta?
Palea rămase cu ochii ţintă la pămînt. îi părea rău c-a rostit acele vorbe.
 Iertaţi-mă, cucoană! îi zise. Mă amestec în lucruri care nu mă privesc şi spun ceea ce nu se cuvine. Lumea
30	vorbeşte însă, spuind o mulţime de născociri, pe care
nu mă iartă firea să le cred, şi dac-am scăpat acele vorbe, e pentru că doresc ca lumea să nu mai aibă cuvinte de a născoci.
Cocoana Clotilda era zguduită.
35	—Nu! grăi dînsa rostind vorbele cu glasul înecat
de năvala sîngelui. Lumea nu minte, nu născoceşte.
Palea se cutremură; nu mai încăpea îndoială că madam Olga spunea adevărul.
 E adevărat că mi-a fost şi mie ursit să am soarta
40 atîtor femei căzute sub greaua osîndă de a-şi şti soţul
căzut în robia alteia. Ce să fac însă?! Te-ntreb: ce să
716

       fac? D-tale îţi va fi părînd urîtă starea în care mă aflu şi te vei fi mirînd că pot să mă împac cu ea. Nici că m-aş împăca dac-ar fi vorba numai de mine: m-aş închide în mînăstirea de la Liov, în care am fost 5 crescută, şi n-aş mai cere nimic de la lume.
       Palea asculta oarecum aiurit, parcă glas din altă lume îi răsuna-n ureche. Cu cîteva zile mai-nainte ar fi fost în stare să strîngă de gît pe duduia Smaranda, acum însă el se gîndea numai că aceasta nu-1 va lăsa 10 pe Guleş să se despartă de Ghica.
 Avem copii — se tîngui cocoana Clotilda — şi mă îngrozesc întrebîndu-mă ce s-ar alege sufleteşte de ei. îi sunt recunoscătoare pentru că e om generos, încît mă iartă să stau lîngă dînsul şi să-mi dau silinţa de
15 a-i îndulci şi eu viaţa, şi a trimis copiii noştri departe de aici pentru ca să nu fie striviţi de fireasca durere a celor nevoiţi a se face judecători ai părinţilor săi şi a alege între tată şi mamă.
       Aceasta le-ntrecea toate, şi Palea-ncepu să umble 20 în sus şi în jos, ca omul ce nu mai ştie ce să facă.
 Dar dacă mîne ori poimîne ... grăi dînsul.
 Da! — îl întrerupse ea, cuprinsă de deznădăjduire
 dacă mîne ori poimîne el n-ar mai vrea ori n-ar mai putea să fie generos? Ce rost mai are pentru mine
25 viaţa? Copiii mei cum rămîn?
 Aici — exclamă dînsul — trebuie să moară cineva.
Dacă l-ar fi luat însă cineva de scurt, l-ar fi băgat
într-un colţ şi i-ar fi pus pistolul în piept, el n-ar fi fost în stare să spună cine anume are să moară.
30 îi răsunau în ureche vorbele madamei Olga despre frica de scandal a lui Guleş şi-i era parcă a stat în în- tunerec şi deodată i se face lumină.
Ce caută adecă Ioniţă la moşie?!
        Aceste sunt lucruri pe care nu le credeam iar 35 acum nu le mai pot pune la-ndoială — grăi dînsul —
şi dau cu socoteală că coconul Costache s-a dus la moşie pentru ca să scape de stăruinţele oamenilor ca Ioniţă.
Cocoana Clotilda iar era ispitită să spună ceea ce
 0 nu îi era iertat.
717

    Nu ştiu, zise rostind vorbele în silă. Se poate. Dacă l-am înţeles bine, umblă cu gîndul de a pleca în străinătate. E — urmă încă mai în silă — bolnav unul dintre copii.
5	Palea rămase ca trăsnit din senin.
   Dac-o făcea coconul Costache aceasta, era hotărît să se desfacă nu numai de Ghica, ci şi de duduia Smaranda, şi cocoana Clotilda scăpa, dimpreună cu copiii ei, dar multă vreme mai avea să treacă pînă ce Guleş
10 va fi iar postelnic.
    Peste putinţă! grăi Palea. Tocmai acum n-are coconul Costache să plece din ţară. Prea îl ştiu om cuminte pentru ca să pot crede că nu va primi propunerile ce i-a făcut Ghica.
15	Cocoana Clotilda rămase-ncremenită. Se uita la el
cu ochi mari, ca şi cînd s-ar fi pomenit deodată în faţa unui om pe care-1 ştia mort. îl vedea şi-l auzea vorbind, dar nu-i venea să creadă că e în aievea el cel ce îi stă-n faţă şi-i vorbeşte.
20	— Nu pot să uit — urmă Palea — cu cîtă căldură
vorbea despre Ghica cel cumpenit, şi cele ce se spun despre imoralitatea lui Ghica sunt născociri ale unor oameni care nu ştiu ce zic, iar de neghiobia unora dintre slugile lui Vogoridi oamenii ca coconul Costache nu
25 ţin seamă cînd vorba e să-şi pună puterile-n slujba ţării.
    Nu ştiu, zise cocoana Clotilda. De unde să ştiu? Nu ştiu nimic! Toate sunt cu putinţă-n lumea aceasta, unde oamenii se schimbă de azi pe mîne, dintr-un ceas
30 într-altul.
   Nu tot aşa vorbea madam Olga, care şi-l ţinea aproape pentru ca să se folosească de el şi pentru care avea mult farmec sfiala cu care el se apropie.
    Omule — îi zise — suntem aici numai noi amîndoi,
3 5 şi e-ntuneric, încît nu ne dă de gol obrazul cînd spunem ceea ce în adevăr nu gîndim. Adu-ţi aminte că Adam şi Eva abia după ce au păcătuit au început să mintă. Te-ntorci de la cocoana Clotilda: ce-ai păcătuit cu ea încît atît de mult te-ncăpăţînezi în silinţa de a
40 mă face să cred că n-ai pe sufletul tău decît ceea ce nu mi-ai spus mie?
718

Lui Palea îi venea să-i dea brînci.
 Nu mai face nici o încercare de a mă amăgi, urmă dînsa. Eşti schimbat la fire, la faţă, la glas, la purtări: aceasta numai aşa, din senin, nu poate să vie!
5	— Nu e la mijloc nimic din cele ce am aflat de la
cocoana Clotilda. Sunt lucruri care mă privesc pe mine, numai pe mine, o-ncredinţă dînsul.
 Aa! întîmpină dînsa. Care va să zică, am dreptate: e în adevăr ceva! Dă-mi voie să te-ncredinţez
 că nu e nimic ce te priveşte numai pe tine: tot ceea ce
te interesează pe tine, mă interesează şi pe mine. Haid' spune!
       Erau de două feluri lucrurile despre care Palea nu voia să-i vorbească. Pentru ca să nu fie nevoit a-i vorbi 15 despre unul, i-a vorbit despre cellalt, şi multe de tot a aflat madam Olga despre aleasa inimii lui.
       Noaptea tîrziu, cînd nu li-a rămas decît să se despartă, el şi ea se sîmţeau ca frate şi soră apropiaţi sufleteşte şi el nu-şi mai făcea deloc mustrări pentru că a vorbit 20	fără de sfială despre taina lui cea sfîntă.
 Ce-ntorsătură au să ieie lucrurile aceste? ! suspină dînsul. Cum au să se sfîrşească toate?
Madam Olga i se uită rîzînd în faţă.
 Vorbiţi voi, cei căzuţi în păcat, parcă bărbatul
25	n-are-n lumea aceasta alt rost decît să alerge după
       femeie, îi zise ea. Dac-ar fi adevărat că ţii la ea atît de mult cum îmi spui, ori n-ai fi părăsit-o viind aici, ori ai fi rămas la Postelnicie şi după plecarea lui Guleş. Parcă de la tine atîrna dacă are ori nu are să se facă 30	unirea ţărilor!
 Aş! Ce-mi pasă mie acum?! întîmpină dînsul.
 Atunci ce te mai zbaţi! Spune-i fără de-ncunjur adevărul. Dacă te iubeşte, are să mai aştepte, cum atîta timp a aşteptat, iar dacă nu mai aşteaptă, inimă
35	rea să nu-ţi faci, căci lumea e plină de femei mai şi
mai decît dînsa.
       Palea nu-i mai răspundea nimic. Dînsa nici c-ar fi putut să vorbească altfel. Femeia adevărată era cocoana Clotilda, care nu trăia pentru sine, ci pentru copiii şi 40	pentru soţul ei, cu toate că acesta nu era vrednic de
iubirea ei. Să i te-nchini, dar să nu te razămi pe ea,
719

căci în sufletul ei numai pentru ai săi e loc. Madam Olga i se părea însă un fel de bărbat adăpostit într- un frumos trup de femeie, sufleteşte deopotrivă cu coconul Costache, care numai pentru sine trăieşte şi 5	pe care nici cei mai de aproape ai săi nu se pot răzăma.
   Rămas după plecarea ei singur cu sine, el a stat timp îndelungat aşa pe-ntunerec, dus pe gîndurile lui în depărtări nemărginite.
         Ii	era parcă Bahluiul revărsat îl luase şi-l ducea în 10	puhoi la vale; trecînd pe sub o salcie de pe ţermure,
el s-a agăţat de ramurile ei, ca să se ridice deasupra valurilor şi să scape. Deodată însă craca sălciei s-a rupt şi puhoiul l-a luat iar şi l-a dus la vale.
„Unde mă duce şi unde mă scoate? \“ se-ntreba dînsul.
15	x
CUM SE-MPACĂ PALEA
Cocoana Clotilda ştia foarte bine ceea ce lui Palea i-a spus că numai presupune: Guleş a plecat în străinătate, ba, după puţină răzgîndire, a luat-o cu dînsul 20 şi pe cocoana Clotilda, şi au călătorit amîndoi împreună ca soţ şi soţie, ca tată şi mumă a celor trei copii.
Cu aceasta s-a încheiat un capitol din viaţa lui Palea, care nu putea să-l ierte pe coconul Costache pentru că l-a îndemnat să nu rămîie la Postelnicie şi după aceea 25 a plecat din ţară, şi n-o ierta nici pe cocoana Clotilda, care a-nduplecat pe soţul ei să se desfacă de Ghica.
   „Iară eu, neghiobul de mine — îşi zicea — i-am dat mîna de ajutor făcîndu-i împărtăşire despre cele cu- prinse-n raportul de la 4 mai/'
30 Pentru madam Olga era cestiune de amor propriu să-l încredinţeze pe Palea că nu s-a desfăcut Guleş nici de Ghica, nici mai ales de duduia Smaranda.
          Chiar şi dac-ar fi voind azi — zicea dînsa — mîne iar nu va mai voi. Pe hotărîrile oamenilor cu tre- 35 buinţe multe şi mari nimeni nu se poate răzema. A plecat pentru ca să scape de stăruinţele celor ce voiau să-l tragă-n partea lor, dar după ce lucrurile se vor fi ales
720

într-un fel, el se va întoarce tot cel de mai-nainte. Puţin îi pasă lui dacă se face ori nu unirea ţărilor!
    Dacă e vorba — întîmpină Palea amărît pînă-n fundul inimii — are toată dreptatea: nici mie nu-mi 5 pasă dacă se dau ori nu peste cap fie unioniştii, fie ceilalţi. N-o să mă plîng de capul altora cînd atît de greu mă doare al meu gîndindu-mă că nu-mi rămîne decît să-i scriu Aglaiei că are să mai aştepte.
         După ce i-a scris apoi, a petrecut zile grele aşteptînd 10	răspunsul.
   Deoarece acesta numai prin Consulatul austriac putea să-i vie, el trecea des pe	la prietenul său Ciuntuleac şi de la el pe la madam	Olga, care nu-i mai era
tot cea de mai înainte.
15 Era de tot mare deosebirea dintre el şi ea în ceea ce priveşte felul de a vedea lucrurile. Ei erau deci fireşte porniţi mai mult spre harţă necurmată decît spre bună- înţelegere prietenească. Dînsa nu avuse[se] însă-n viaţa ei a face cu oameni ca dînsul	şi în curînd a ajuns să
20	prindă slăbiciune pentru felul	lui de a fi, iară el o ştia
femeie trăită-n lume, o socotea foarte deşteaptă şi cu deosebire îndemînatică, cum se zice, bună tovarăşă de drum, şi stetea bucuros de vorbă cu ea.
Slăbiciune cum avuse pentru cocoana Clotilda, n-avea 25 însă Palea pentru poloneză, ba cînd începea să-i vorbească despre Adam şi Eva, despre cultul frumuseţei vii ori despre seratele pariziene, el îl plîngea pe Ciuntuleac.
         Asculta, nu-i vorbă, cu plăcere şi stetea chiar pe 30 întunerec bucuros cu ea, dar o bună părere nu avea despre dînsa, şi soţ al unei femei ca dînsa n-ar fi voit să fie.
         Lucrurile s-au schimbat după ce el i-a vorbit despre taina cea sfîntă a inimii sale şi mai ales după ce coconul 35	Costache şi cocoana	Clotilda nu	mai erau pentru dînsul
tot ceea ce fuseseră	mai nainte	de a fi plecat din ţară.
   Acum madam Olga era singurul suflet de care-n zile atît de grele pentru dînsul putea să se apropie.
         Ea nu era, ce-i drept, în stare să-nţeleagă tînguirile 40	lui, dar le asculta ca	ceva pentru dînsa cu totul neobicinuit şi nu lipsit de	farmec.
721

         Nemîngîiată ar fi fost dac-ar fi văzut că braţele, pulpile ori umerii încep să-i slăbească ori să i se-ngraşe, că şoldurile ori sînii prea îi ies la iveală, că i se iveşte pe ici, pe colo cîte o zbîrcitură-n obraji ori cîte un fir 5	de păr cărunt în tîmple. Atît de stăruitoare îi era pur
      tarea de grijă pentru frumuseţa ei trupească şi atît de bine a ştiut să-şi păstreze formele trupeşti, comoara ei cea viuă, încît nu era chip să-ţi dai seamă de vîrstă ei. Nu era nici acum femeie-n floare, ci tot fată ajunsă 10	la dezvoltare deplină. Aşa ar fi şi voit să rămîie, şi
durerea ei cea mare era că aceasta nu e cu putinţă. Dureri ca ale lui însă în gîndul ei erau închipuite şi numai închipuite puteau să fie.
         După felul ei de a vedea, pentru el era mai bine să 15	nu primească nici un răspuns. Pe deplin încredinţată
că în curînd o va simţi şi el aceasta, ea-1 mîngîia — deocamdată — cum mîngîi pe copilul speriat de zgîrietura ce mîne ori poimîne va fi vindecată.
         Fiind astfel ea singura fiinţă care îi ştia durerea, 20	lua parte la ea, singura care-şi dedea silinţa de a i-o
alina, el a prins încetul cu încetul slăbiciune de ea, simţea din ce în ce mai mult trebuinţa de a-i fi în apropiere, şi amîndoi ţineau să se potrivească-n gînd şi în sîmţire.
25 Orişicît de mult ar li fost Ciuntuleac perdut în încurcăturile daraverilor sale, trebuia să sîmtă-n cele din urmă şi el că soţia sa şi Palea clocesc împreună fără de ştirea lui ceva.
         Madam Olga rămase cam mirată cînd soţul ei îi 30	făcu-ntrebare, căci întîia oară i se-ntîmplase ca el să
se intereseze de lucruri care, după părerea ei, nu-1 privesc.
         Ea n-avea însă cuvinte de a nu-i spune adevărul.
         El se strîmbă.
35 Palea nu-i păruse deloc om căruia i se pot întîmpla şi unele ca aceasta!
          Auzi d-ta! zise. Aşteaptă răspuns? Dacă e vorba şi nici un răspuns e răspuns foarte desluşit. Vrea mai mult, n-am decît să vorbesc cu curierul ce ne vine de 40	la Cernăuţi, ca să ieie informaţiuni şi să ne spună ce-i
cu fata aceea. Gîndul meu e însă ca să-i căutăm aici
722

altă fată. Sunt de tot mulţi oamenii cu dare de mîna care s-ar bucura dac-ar putea să-şi găsească drept ginere un om ca dînsul.
          Fără-ndoială — răspunse madam Olga — dar mai 5 nainte avem să-l vindecăm.
         Aşa au rămas lucrurile.
         în vreme ce Ciuntuleac iar trăgea cu ochiul şi cu urechea, ispitea ici pe unul, colo pe altul, acum pentru ca să îi găsească lui Palea o viitoare, soţia lui 10 îşi dedea silinţa să-l vindece pe Palea.
         Silinţa ei n-a rămas zadarnică.
Cel mai apropiat semn a fost că el şi-a schimbat părerea în ceea ce priveşte cultul frumuseţei trupeşti.
   Aducîndu-şi oarecum ca prin vis aminte cele citite 15 despre fel de fel de sărbători la elini, la fenicieni şi la romani precum şi cele ce aflase despre baiaderele din Indii, el nu se mai îndoia că-n adevăr cultul frumuseţei trupeşti e de tot vechi şi potrivit cu firea omenească.
20 —Fără-ndoială! îl încredinţă madam Olga. îndeosebi baiaderele sunt femei închinate unor anumiţi zei şi iau parte dănţuind la ceremoniile religioase şi la fel de fel de serbări. Ele sunt adăpostite-n mănăstiri şi se bucură de sfinţenie. în rîndul baiaderelor nu pot 25 să fie primite decît femei în toate amănuntele frumoase, şi cea dintîi datorie a baiaderei este să-şi păstreze prin vieţuire cumpătată mlădioşia şi frumuseţa. Dansul, dealtminteri, a fost în toate timpurile şi e şi astăzi pretutindeni o artă mult preţuită, iar fondul acestei 30 arte nu poate să fie decît uimirea religioasă de care e cuprins omul în faţa frumuseţii vii. Numai cei pervertiţi pot să ieie baletul drept destrăbălare.
         Pe cînd dînsa le spunea aceste, el se uita din ce în ce mai uimit la trupul ei cel frumos în toate amănuntele 3 5 lui.
   Iar serile, cînd stetea pe-ntunerec el singur în odaia lui din Tătăraşi, se gîndea la Aglaia şi-o vedea în faţa sa pe madam Olga cînd în cămaşă albă, ca să i se vadă braţele, umerii, gîtul şi partea din sîn, cînd ridicîndu-şi 40 fusta ca să-şi dezvelească pulpile pînă la genunchi şi puţin mai sus. Şi le-nchipuia toate, deşi nu le văzuse
723

niciodată, şi era din ce în ce mai mîhnit că ea nu mai vine să petreacă cu dînsul.
   De ce ar mai fi şi avut să vie!?
         Venea cînd voia să-l ispitească, pentru ca să afle şi 5	ceea ce el nu voia să spună. De ce să-l mai ispitească
şi acum, după ce dînsul spusese tot ceea ce avea pe suflet şi după ce Guleş şi cocoana Clotilda plecaseră, iar cu duduia Smaranda el nu se mai întîlnea?
   Nu mai era el tot omul de mai nainte.
10 Mai era însă şi ceva ce dînsa nu putea să mărturisească.
   Una din marile plăceri ale vieţii ei era să steie-n faţa oglinzii şi să se vadă pe sine însăşi aşa cum era. Decît aceasta mai mare nu era decît plăcerea de a li se arăta 15 celor doritori de a o vedea. Se simţise nu o dată jignită pentru că Palea nu dedea semne despre asemenea dorinţă.
         A fost deci destul ca ea să simtă mîhnirea lui pentru ca iar să-i şoptească: „Să mă aştepţi astă-seară la 20	tine acasă".
   Cu totul altfel îşi petreceau însă acum serile, căci ea nu mai venea ca să-l ispitească, şi nu mult a trecut pînă ce Palea a ajuns să nu i se mai tînguiască pentru că nu mai primeşte răspuns de la Aglaia.
25 Nu mai înţelegea cum şi-a putut el închipui c-o iubeşte pe fata aceea. Stetea, se gîndea şi-o despica-n părticelele din care era alcătuită, şi nu găsea-n ea nici trupeşte, nici sufleteşte nimic vrednic de iubire. Pusă alăturea cu madam Olga, ea era-n toate privinţele o 30	adevărată pocitanie.
   „Nici nu m-a iubit măcar, îşi zicea. Dacă m-ar fi iubit, ar fi alergat după mine, iar dacă m-ar iubi, ar fi grăbit să-mi spună că aşteaptă."
         Abia acum a ajuns el să se lumineze şi să ştie ce va 35 să zică iubire, abia acum îl înţelegea pe Guleş, care căuta-n lume numai ceea ce poate să-i îndulcească viaţa.
Madam Olga ar fi greşit, cu toate aceste, dac-ar fi zis că silinţele ei de a-1 vindeca n-au rămas zadarnice. 40 Ba era parc-o vindecă el pe ea într-un fel oarecare.
724

 Mă-ntreb adeseori — îi zise el într-una din serile petrecute împreună cu dînsa — ce-ar zice Ciuntuleac dacă ne-ar vedea stînd aşa numai noi amîndoi.
       Grăindu-le aceste, el rostea vorba Ciuntuleac parc-ar 5 fi voit să zică „prostul ăla de Ciuntuleac".
Madam Olga-1 măsura lung cu ochii.
 De ce adecă mi-o spui mie aceasta? îi zise. Dacă l-ai cunoaşte pe omul acela, nu numai că nu mi-ai spune-o mie, dar nici n-ai gîndi-o. Nu cumva vrei să
10 zici că cele ce se petrec între noi sunt lucruri neiertate?
 Să zicem că nu sunt, răspunse el. Dar nimic în lumea aceasta nu dăinuieşte neschimbat: mîne ori poimîne pot să fie.
 Aceasta e greşala în care ai căzut, îi	zise ea. Poate
15	că nu e în lumea aceasta nimeni care ştie	ce are să facă
mîne: omul de caracter ştie însă foarte	hotărît ce nu
are niciodată să facă. Am făcut şi fac numai ceea ce după propria mea convingere îmi este iertat, şi nu e în lumea aceasta om care ar putea să mă-nduplece a
20 merge mai departe şi a face şi ceea ce nu-mi este iertat.
Palea se sîmţea jignit de aceste mărturisiri.
 Aş! Vorbe! întîmpină dînsul. Nu ştie omul nici ce
nu are să facă în anumite-mpregiurări.	Abia trece zi
25	fără ca să te surprinzi pe tine însuţi făcînd ceea ce ţi
se părea peste putinţă.
 Eu nu! stărui dînsa. Fiind convins despre aceasta, soţul meu e foarte liniştit şi nici că-şi mai pune-ntrebarea ce voi fi făcînd eu cînd mă aflu departe de dînsul.
30 Palea începu să rîdă.
 Ceea ce nu te-mpedecă a face şi multe care pe el l-ar umplea de adîncă durere dacă le-ar afla. Vorbişi despre ceea ce după propria ta convingere îţi este iertat. N-ai decît să-ţi schimbi convingerea pentru ca
3 5 mîne să faci ceea ce azi ţi se pare neiertat. Vorbesc pe urma celor păţite de mine însumi. Nici că e însă vorba de ceea ce numai după a ta convingere îţi este iertat. Om ca ceilalţi, deci şi ca mine, Ciuntuleac nu are nevoie să se-ntrebe ce vei fi făcînd tu. Mi-e destul să
40 ştiu cum ne petrecem noi timpul şi să-mi dau seamă ce-aş simţi dacă soţia mea şi-ar petrece tot aşa timpul
725

cu vreunul dintre prietenii mei, pentru ca să fiu încredinţat că sunt neiertate faptele săvîrşite de noi şi să-mi zic: „Paleo, eşti un nemernic, care-şi înşală prietenul abuzînd de-o firească slăbiciune a soţiei lui, un
5 om de rea-credinţă te-ai făcut săvîrşind fapte neiertate spre a-ţi face parte de mulţumiri ce nu ţi se cuvin. Ştii prea bine că sunt rele faptele tale, dar le săvîr- şeşti fiindcă eşti lipsit de demnitate şi nu poţi să te stăpîneşti. Ruşine să-ţi fie, scîrbă să-ţi fie de tine în-
 şuţi!"
   Madam Olga era răzvrătită-n întreaga ei fiinţă.
    Bine! îl mustră dînsa. E cu putinţă să le spui a- cestea-n faţa mea?! Nu-ţi dai seamă că încă mai nemernică, mai de rea-credinţă, mai lipsită de demnitate
15 ar trebui să fiu eu, care-mi înşel soţul?
    Asta nu! răspunse el foarte hotărît. E mare de tot deosebirea dintre noi amîndoi. Ca să scap de sîmţămîntul afară din cale urît că m-am înjosit şi mă înjosesc prin faptele ce-am săvîrşit ori săvîrşesc, eu mă
20	deprind încetul cu încetul cu gîndul că acele fapte sunt
iertate; tu ai fost din capul locului îndrumată a te amăgi cu gîndul că-ţi sunt iertate şi cele neiertate.
    Nu!... nu!... nu! strigă dînsa scoasă din răbdare. Nu toate!
25	— Ştiu ce vrei să zici! întîmpină dînsul. Nu însă de
la tine atîrnă care da şi care nu. Aici e marea deosebire dintre capul de bărbat şi cel de femeie. Cocoana Clotilda mi s-a plîns că soţul ei are legături cu duduia Smaranda, ţinea însă atît de mult la soţul său şi la
30 copiii săi, încît s-a-mpăcat cu gîndul acesta atît de nesuferit. Devotamentul femeii le-ntrece toate. Sunt multe de tot femeile ca cocoana Clotilda şi, cînd în- tîlnim în căile vieţii pe vreuna dintre ele, zicem: „Săraca de ea!" Dac-am întîlni însă-n drumul nostru
35 vreun bărbat care se-mpacă cu gîndul că soţia sa mai are legături şi cu altul, am zice: „Nemernicul de el!“ Bărbatul care se împacă cu gîndul că soţia sa are legături şi cu altul e dezbrăcat de bărbăţie, om despre- ţuit de toată lumea.
40	Madam Olga se uită sperioasă la el.
726

Se deprinsese cu gîndul că-1 stăpîneşte şi nu-şi putea închipui împregiurări în care nu-1 poate conduce după bunul ei plac, iar acum începuse să-i fie frică de el, încît îi era parcă nu ştie cum să scape din faţa lui.
5	— Vorbeşti — îi zise — ca-ntr-aiurea!
 Ba-mi dau foarte bine seamă de ceea ce spun şi de ceea ce fac, răspunse el. Toate sunt potrivite cu firea cea adevărată a lucrurilor şi-mpotriva firii nu e nici unul din îndemnurile mele.
io	Madam Olga era deprinsă cu oameni care nu erau
mulţumiţi numai cu ceea ce, după părerea ei, li se putea ierta.
 Cam aşa vorbeau şi cei de felul lui Guleş, îi zise ea.
 Pe Guleş să-l lăsăm în pace, întîmpină dînsul.
 5	Orişicît de adevărat ar fi că nu e nimic mai presus de
       frumuseţa întrupată-n oase,-n carne şi-n sînge pentru lumea-n care trăim noi, ceea ce spui despre cultul fru- museţei vieţuitoare sunt parodii, în care fel de fel de caricaturi se prezintă pentru stimularea celor slabi de 20	înger. E o ispitire neiertată!
 Iată şi iarăşi perzi din vedere că le spui acest e-n faţa mea! grăi dînsa fără ca să-şi peardă răbdarea.
 Nu perd nimic din vedere! stărui dînsul. Spun
dinadins adevărul pentru ca să-ţi dai seamă	despre
25	cele ce se petrec. Uite: ştiu că în curînd ai să	pleci ca
să te întorci acasă la tine, unde te aşteaptă soţul tău. Nu se poate să mai rămîi! Chiar eu am să te-nsoţesc. E, ,cu toate aceste, foarte firesc îndemnul meu de a nu te opri, de a nu te lăsa să te duci. Tot	atît de
30	firească e şi mînia de care sunt cuprins cînd mă	gîndesc
că acolo unde te duci te aşteaptă alt bărbat, căruia
 se cuvin asupra ta drepturi mai mult decît mie. Te întreb: nu e firească şi pornirea de a pune mîna pe o armă, ca să scot din lumea aceasta pe bărbatul acela? 35 Madam Olga începu să tremure. Intîia oară-n viaţa ei îşi dedea seamă că îi este scump soţul ei şi că multe din purtările ei sunt neiertate.
 Nu tăgăduiesc că nu mi se cuvine s-o fac aceasta, urmă Palea. Mîna pe armă s-o pună cel mişeleşte înşe
 o lat: aici nu e vorba de drept şi de dreptate, ci de fireasca
stăpînire a unei patimi nemiloase.
727

 N-ai decît să-ţi înfrînezi patima! stărui dînsa.
El se uită cu ochii plini de mînie-n faţa ei.
 Să mi-o-nfrînez?! întîmpină dînsul. Aceasta mi-o spui acum? Dar ce fac cînd plec să te-nsoţesc pîn-acasă
5 la el? Nu e aceasta destulă-nfrînare?! Vorba e însă că apoi, după ce mă voi fi întors şi mă voi afla iar aci singur, mă zbat ticăloşit ca vai de mine, întrebîndu- mă-n toată clipa: „Pînă cînd?! Pînă unde?" Înfrînez patima cum am înfrînat-o pînă acum: ce are să urmeze 10 însă după ce nu voi mai fi-n stare s-o-nfrînez?!
Madam Olga rămase cîtva timp cu capul plecat.
 O, Doamne! zise ea cam cu jumătate de gură, ca vorbind mai mult pentru sine. Au trecut altele;
o	să treacă şi asta!
15 Palea se cutremură.
 Ce-a trecut?! strigă. N-a trecut nimic. Nu scapă cel ce fugind de o slăbiciune mică dă-n o patimă oarbă care-1 duce departe şi tot mai departe.
XI
20	CEEA	CE	NU	SE	POATE	IERTA
       Stînd el singur cu sine în iatacul lui din Tătăraşi şi umblînd răzleţ prin împrejurimile Iaşilor, Palea îşi dedea mereu seamă despre marile schimbări ce s-au petrecut în viaţa lui sufletească; erau însă de tot 25	rare clipele în care îi părea rău că n-a rămas tot cum era
înainte de a fi plecat de acasă; de cele mai multe ori se sîmţea înălţat gîndindu-se că s-a potrivit cu lumea în mijlocul căreia-şi petrecea viaţa.
       Deşi era pătruns de gîndul că omul e cea mai desă- 30	vîrşită dintre fiinţele de pe faţa pămîntului, el se-ncre-
       dinţa din fiecare clipă că sunt multe, mari şi felurite neajunsurile firii omeneşti încît aproape fiecare om are locul lui deosebit în scara desăvîrşirii fireşti. Cei mulţi se zbat mereu în luptă cu slăbiciunile lor, şi 35	numai pe ici, pe colo se iveşte cîte unul care se ridică
sus şi, impunîndu-şi voinţa, se face stăpîn pe cele de dimprejurul lui.
728

   în rîndul acestor de tot puţini îl socotea el dintru început pe coconul Costache, care totdeauna şi-n toate împrejurările căuta ceea ce poate să-i facă plăcută viaţa. Mai tîrziu s-a încredinţat apoi că şi alţii dintre 5 fruntaşii Moldovei, ba pînă chiar şi Marile Puteri au în vedere fiecare mai presus de toate propriile sale interese.
         Se foloseşte fiecare de oameni, de împejurări şi de puterile sale spre a-şi îndulci viaţa, io „Numai fiecare bărbat, zicea cocoana Clotilda. Bărbatul, da, are să voiască şi să-şi încordeze toate puterile, să se folosească de toate împrejurările ca să-şi impună voinţa. Noi, femeile, avem să fim răbdătoare, umilite şi gata-n fiecare clipă de a ne lepăda fiecare de sine 15 însăşi. Rostul nostru e să trăim mai mult pentru alţii şi prin alţii decît fiecare pentru sine. Noi nu putem să ne sîmţim fericite decît ostenind şi dîndu-nejertfă pentru ca să le îndulcim altora viaţa. Femeia e roaba casei sale; stăpîn e numai bărbatul, care, neobosit 20 purtător de grijă, aleargă şi-nfruntă primejdii de dragul celor luaţi sub ocrotirea sa."
         Orişicît ar fi fost copleşită de dureri, o seninătate înviorătoare i se revărsa în suflet cînd îşi aducea aminte de nopţile petrecute priveghind la căpătîiul mai unuia, 25	mai altuia dintre copiii ei, şi inima îi zvîcnea cuprinsă
      de o năvalnică veselie cînd îşi vedea copiii bucurîndu-se de viaţă, lacrămi de-nduioşare îi năpădeau în ochi cînd vedea şi pe soţul ei luînd parte la bucuria copiilor săi. Cu ochii lor vedea cele ce se petrec în lume; cu 30	inimile lor simţea atît amarul, cît şi dulceaţa vieţii;
prin ei şi numai prin el îşi trăia zilele: ea însăşi prin sine nu mai era nimic în faţa lor.
   S-a lipsit cu toate acestea de acest nesecat izvor de mulţumiri sufleteşti cînd a prins de veste că Luciei îi
 5	este din ce în ce mai nesuferită duduia Smaranda.
Una din amîndouă trebuia să fie depărtată, iar aceasta nu putea să fie decît copila, care-ncepuse să înţeleagă ceea ce nu trebuia să ştie.
         Pustie, ba cîteodată chiar mai rău decît pustie a 40	rămas casa după plecarea copiilor; niciodată însă ea
nu s-a plîns, ba nici prin semne nu şi-a dat pe faţă pă
720

rerea de rău, căci pentru copii era mai bine să trăiască departe de părinţii lor.
         E afară din cale nesuferită starea sufletească în care se află, cînd rămîn numai ei singuri, doi oameni, 5	soţ şi soţie, care ţin să nu se jicnească unul pe altul
mărturisindu-şi gîndurile şi simţămintele.
         Cîtă vreme le erau acasă copiii, n-aveau decît să şi-i ţină în apropiere pentru ca să nu fie singuri. După ce au plecat, însă copiii, li se făcea — mai ales în timpul 10	mesei — urîtă viaţă şi le era mare binefăcător cel ce
venea să-i vadă şi să petreacă cu dînşii un ceas, două. Iar după ce duduia Smaranda a încetat a mai veni să-i vadă, le venea, cînd lui, cînd ei, să-şi ia lumea-n cap.
15 Nu doară că dînsa ar fi voit să se plîngă ori să-i facă mustrări. Nu cerea nimic şi-ar fi fost mulţumită ca el să nu se supere cînd ea-şi dedea silinţa de a i le face — ca mai-nainte — toate pe plac. Iar pe el tocmai aceasta îl jignea. Din toate purtările lui se-nve- 20	dera că-i vine să zică: „Ce dai năvală?! Lasă-mă-n
pace! N-am nevoie de bunele silinţe ale tale!“
         După felul lui de-a vedea lucrurile, nu i se cuvenea femeii să-i ceară bărbatului socoteală despre ceea ce el face, şi se-njosea bărbatul care primeşte de la soţia 25	sa şi ceea ce el însuşi n-a cerut de la dînsa.
   Nu-i rămînea, cu toate acestea, decît să rabde şi să tacă. Om cu trebuinţe multe şi mari, el ţinea la zestrea ei cea mare, deşi adeseori se sîmţea oarecum rob în casa sub acoperişul căreia îşi petrecea viaţa.
30	Nu îndrăzneau, cu toate acestea, nici el, nici ea să
răsufle mai uşor cînd au plecat la copiii lor.
         Aveau să facă o călătorie de tot lungă, în timpul căreia rar se nimerea să nu fie numai ei singuri, şi astfel mereu aveau să fie ispitiţi a vorbi şi despre 35	lucruri mai mult ori mai puţin supărătoare fie pentru
el, fie pentru ea.
   în călătorie, oamenii nu sunt ceea ce sunt acasă la ei, şi s-au şi întîmplat în adevăr lucruri la care ei nu s-au aşteptat.
40	Avea cocoana Clotilda pentru copiii săi şi poate încă
mai vîrtos, pentru soţul său mare slăbiciune. O avea
*730

însă slăbiciunea fiindcă aşa era dînsa făcută şi aşa fusese îndrumată din timpul copilăriei. Avea deci slăbiciune şi pentru părinţii, fraţii, rudele, precum şi pentru prietenele ei.
5	Sosiţi din călătorie la Cernăuţi, unde dînsa avea o
mătuşă şi două prietene din timpul petrecut la călugăriţele din Lemberg, coconul Costache a fost nevoit să-i facă pe plac şi s-au oprit pe o zi, din care s-au făcut trei.
10	Au fost primiţi cu multă dragoste, şi-n timpul acestor
trei zile s-a petrecut o schimbare, dealtminteri foarte firească, pe care coconul Costache n-ar fi crezut-o cu putinţă.
       Pe cînd adecă la Iaşi dînsa era socotită de toţi drept 15	un fel de codiţă a soţului său, aici atît pentru mătuşa
       şi pentru prietenele ei, cît şi pentru toţi cernăuţenii cu care se-ntîlneau, era el însoţitorul cocoanei Clotildei, un fel de codiţă a ei. Chiar şi ea însăşi se sîmţea mai presus de ceea ce a fost la Iaşi, şi fără ca să-şi dea seamă 20	îşi purta altfel capul şi altfel vorbea.
Spre marea lui mirare, ea nici nu l-a mai întrebat, ci i-a spus ca lucru definitiv hotărît că se vor opri la Lemberg, unde dînsa avea alte rude şi alte prietene.
        Nu găseşti — îi zise el — că oprindu-ne azi ici, 25	mîne colo, nu numai pierdem mult timp, dar şi facem
       mari cheltuieli?
       Ea se uită lung la el.
Se ştia destul de bogată pentru ca să-şi poată permite şi asemenea lux.
30	Apoi, mai-nainte de a fi plecat de acasă, cînd umbla
pe la moşie, el a-mprumutat bani de drum. Orişicît de firească ar fi fost dorinţa ei de a şti cu cît s-a-mpru- mutat şi cîte carnete avea să plătească, ea nu se încu- măta să pună asemenea întrebări.
35	— O, Doamne! — îi zise acum — ard şi eu de dorinţa
       de a-mi îmbrăţişa copiii. Nu pot însă să trec pe lîngă oameni inimii mele scumpi, pe care poate că nu voi mai avea-n viaţa mea ocaziunea de a-i vedea. Cred c-ai împrumutat destul pentru ca să ne rămîie şi pentru 40 aceasta.
731

Coconul Costache era foarte supărat, dar n-a mai zis nimic.
împrumutase mult, destul pentru ca să-i mai şi rămîie, dar tocmai de aceea nu-i dedea mîna să lungească
5	vorba. Se mai temea apoi şi ca nu cumva dînsa să-l
întrebe ce-a căutat Ioniţă pe la moşie.
S-au oprit dar la Lemberg, unde au stat cinci zile întregi, în timpul cărora el nu era boierul de baştină, ci soţul pretutindeni multiubitei Clotilde, şi astfel încă
10	mai vîrtos se sîmţea numai însoţitor al cucoanei, un
fel de adaos al ei.
De sîmţămîntul acesta n-a scăpat tot drumul. Mereu îi da brînci gîndul că ea li se plînge tuturora de purtările lui.
15 La Cracovia, la Viena, la Munich, pretutindeni pe unde s-au mai oprit în lungul lor drum, în faţa lumii femeia era stăpînă şi ochii tuturora asupra ei se îndreptau, de ale ei dorinţe ţinea fiecare seamă. El le vedea însă toate cu ochii omului ce-n fiecare clipă
20	se temea ca nu cumva să i se pună-ntrebări la care
nu-i dă mîna să răspundă.
Din clipa în care cucoana Clotilda a scăpat în toată nevinovăţia vorba despre banii-mprumutaţi drept cheltuieli de drum el nu mai scăpa de temerea aceasta.
25	Nu ştia ce i-a spus duduia Smaranda lui Palea des
pre chivernisirea zestrei, dar era stăpînit de sîmţămîntul că mulţi bănuiesc că el îşi adună din veniturile zestrei avere mare şi că mult are să-i rămîie şi din ceea ce a-mprumutat în ajunul călătoriei. Deoarece apoi
3 0	sîmţămîntul acesta-1 apăsa din ce în ce mai greu, cu
coana Clotilda îi era din ce în ce mai nesuferită, parcă ea ar fi fost vinovată de gîndurile urîte ce-şi făcea dînsul.
Cu desăvîrşire nesuferită i s-a făcut ea după ce au
 5	sosit, în sfîrşit, la Geneva, unde şi-au îmbrăţişat copiii.
Chiar şi dacă n-ar fi adevărat că e-n natura lucrurilor ca copiii să iubească mai mult pe muma decît pe tatăl lor, era peste putinţă ca Lucia şi frăţiorii ei să nu-şi iubească muma mai presus de tatăl lor.
  0	Cuconul Costache avea mare slăbiciune pentru Lucia,
care era trecută acum de treisprezece ani şi sufleteşte
732

dezvoltată mai presus de vîrsta ei. Mai ştiindu-se şi răsfăţată, ea era totodată şi-ndrăzneaţă, încît nu se sfia deloc să-i arate tatălui său că nu-1 socoteşte deopotrivă cu muma ei.
5 „Mi-a-nstrăinat copiii!" îşi zicea dînsul.
   Adevărul era că şi i-a-nstrăinat el însuşi.
Prea ar fi trebuit să fie tîmpiţi copiii pentru ca să nu-şi dea seamă că el e cel ce i-a depărtat de muma lor şi să nu sîmtă că şi acum bucuria lui de a-i revedea 10 e înăbuşită de alte simţăminte. Numai cu sfială, cîteodată chiar cu frică, se apropiau dar de dînsul.
   Scurtă şi duioasă a fost însă bucuria mumei lor.
   Lasă că ea nu se bucura decît văzîndu-1 şi pe el bucurîndu-se, dar mumele ca dînsa numai acasă la ele, 15 în cuibul căsniciei lor, pot să fie mulţumite, şi ochii ei se umpleau de lacrămi cînd se gîndea cum a ajuns să se despartă de copiii ei, iară seara, cînd nu i-a rămas decît să-i ducă pe copii la pensionate, aceştia au început şi ei să plîngă. Ardeau de dorinţa	de a adormi
20	— ca odinioară — sub ochii mumei lor şi	sub privighe-
rea ei şi de a lua masa cu părinţii lor.
   „O, Doamne — îşi zicea ea iar — de unde pot să ştiu dacă voi mai avea ori nu în viaţa mea ocaziunea de a sta sub acelaşi acoperiş cu ei?!"
25 Ea nu-ndrăznea să i-o spună aceasta şi lui, dar i-o spunea Lucia, care avea firea năvalnică a tatălui său, şi nu i-a rămas în cele din urmă cuconului Costache decît să-şi caute o locuinţă în care poate să-şi adăpostească şi copiii în timpul petrecerii sale la Geneva. 30 Senină nu le era însă nici acum viaţa şi nici nu putea să le fie cîtă vreme el era purtat de gînduri care-1 despărţeau de ai săi.
   Nu mai erau nici acum o familie în adevăratul înţeles, ci o mumă cu copiii ei şi un om	răzlăţit, care,
35	temîndu-se ca nu cumva să se dea prea	în curînd de
gol, se ferea de ai săi şi numai de nevoie le grăia pe ici, pe colo cîte o vorbă.
   Pe Lucia mai ales în timpul mesei tăcerea părinţilor săi o-năbuşea şi-o făcea cu atît mai guralivă.
733

    Dar — întrebă dînsa într-una din zile — simpatica duduie Smaranda ce mai face?
   Era o-ntrebare făcută din răsfăţare, poate chiar în toată nevinovăţia.
5 Cucoana Clotilda tresări însă şi rămase cu ochii-n pămînt, iar cuconului Costache îi venea să se ridice şi să plece de la masă: răspuns nu-i dădură fetei nici el, nici ea.
   Dînsa era pornită să-i arunce o căutătură, dar nici
 0 aceasta n-o ierta firea s-o facă.
   Dînsul, ştiind ce-a căutat Ioniţă pe la moşie şi ce înţelegere au luat amîndoi, găsea că întrebarea e fără de seamăn îndrăzneaţă, dar îşi stăpînea firea în faţa celor doi băieţi.
15 Nu era el omul care e-n stare s-o mai ducă aşa, ba îi părea chiar bine că i s-a dat ocaziune de a se explica, dar hotărîrea şi-a mărturi[si]t-o abia după ce au plecat copiii la şcoală şi-a rămas singur cu dînsa.
    Avem, doamnă, să sfîrşim odată, îi zise el; aşa 20 ca pîn-acum nu mai putem s-o ducem înainte. Am răbdat şi am tăcut cîtă vreme mă grăiai de rău rudelor şi prietenelor d-tale; nu pot însă suferi să asmuţi copiii mei asupra mea. Cea mai urîtă din toate faptele e să-l desparţi pe copil de părintele lui.
25 Cucoana Clotilda răsuflă o dată din greu.
   Se bucura şi ea că i se dă ocaziune de a se explica.
De cînd cu schimbarea pentru ea uimitoare prin care l-a văzut trecut pe Palea, ea era pătrunsă cu desăvîrşire de convingerea că pe bărbat nu are nimeni să se răzeme, 30 şi tăcerea soţului său era pentru dînsa un semn neîndoios că el e stăpînit de un gînd rău.
    Milă mi-e — îi răspunse ea — şi jale grea mă cuprinde văzînd zădărnicia silinţelor mele de a nu te jigni prin nici una dintre faptele, prin nici una dintre
35 vorbele mele. Mi se opreşte mintea-n loc cînd văd că şi după destul de-ndelungata noastră căsnicie tot mai eşti în stare să spui că-mi asmut copiii asupra părintelui lor. Ascultă, omule: ceea ce te turbură nu sunt vorbele rostite de copila ta, ci ceea ce ştii, ceea ce ai de gînd 40 să faci, ceea ce ai făcut şi ţi-e greu să mărturiseşti !
734

   Costache Guleş era prea mîndru pentru ca s-o poată admite aceasta.
    Nu, doamnă! grăi dînsul ridicîndu-şi capul. Eu gînduri pe care mi-e greu să le mărturisesc nu pot
 să am, şi faptele mele sunt săvîrşite sub ochii tuturora. Nu fac şi nu cer de la alţii decît ceea ce mi se cuvine şi de aceea nu am nimic de ascuns. D-ta — urmă el stăruitor — ştii tot ceea ce vrei să ştii şi eşti încredinţată că n-ai decît să te duci la arhiereul care ne-a legat
10 pentru ca tot el să ne şi dezlege.
    Niciodată! strigă dînsa. Eu?! Niciodată! Pe mine numai moartea poate să mă despartă de tatăl copiilor mei! Chiar acum ziseşi că cea mai urîtă dintre toate faptele e să desparţi pe copil de părintele său. Nu, nu, nu!
15 Mi se răzvrăteşte întreaga fiinţă cînd mă gîndesc ce s-ar alege de viaţa sufletească a copiilor mei dacă, despărţiţi fie de muma, fie de tatăl lor, ar fi în toată clipa porniţi să-şi osîndească părinţii, care nu i-au iubit îndeajuns pentru ca de dragul lor să trăiască împreună.
20 Duşmani i s-ar face societăţii în mijlocul căreia-şi petrec viaţa. Nu! Aceasta nu e cu putinţă!
    Toate îi sunt, doamnă, cu putinţă celui ce ştie să voiască cu tot dinadinsul, întîmpină cuconul Costache. Cu fiecare zi ce trece mi se scurtează viaţa, şi n-au co-
25 piii mei dreptul de a cere să mă lipsesc de mulţumiri ce fireşte mi se cuvin. Am aşteptat destul, şi e pentru mine cestiune de demnitate să-ţi spun fără de-nconjur că mi-e nestrămutată hotărîrea de a pune capăt nesuferitei stări în care ne aflăm, şi i-am dat lui Ioniţă
3 0 procură să ceară-n numele meu desfacerea căsătoriei noastre.
   Cucoana Clotilda rămase cu capul plecat, în vreme ce-n ureche îi răsunau vorbele „cestiune de demnitate", „i-am dat lui Ioniţă procură..."
35	— Nu! — zise iar — aceasta nu se poate! E o mare
nenorocire pentru copii să rămîie orfani, dară chiar mai mult decît nenorocire ar fi soarta ce li s-ar pregăti dacă ar fi despărţiţi trăindu-le părinţii. Nu se poate.
735

XII
CE ŞTIA CIUNTULEAC
   Madam Olga se sîmţea zguduită din temelii şi umbla fără de astîmpăr de ici pînă colo. Nu mai era în stare să
 vadă lucrurile şi oamenii tot ca mai nainte şi-i era parcă
 se pierde de sub picioare pămîntul, nu mai călca tot atît de ţeapăn cum se deprinsese, ba cîteodată îi şovăia trupul la fiecare pas.
         O mai păţise dînsa cu mulţi alţii şi nu se speria de 10 năvălnicia dealtminteri blajinului Palea.
         Oameni ca dînsul nu mai întîlnise nici la Paris, nici între cunoştinţele ei de la Iaşi. încetul cu încetul, însă, oarecum pe nesimţite, el s-a potrivit cu lumea în mijlocul căreia trăia, s-a lepădat de felul său de a fi şi s-a 15	făcut ca ceilalţi, care şi-au căutat fiecare de drum
      cînd au văzut că le sunt zadarnice silinţele. Nu mai încăpea-ndoială că mai curînd ori mai tîrziu tot aşa va face şi Palea. Slăbiciunea prinsă pentru frumuseţea trupească, şi numai pentru ea, e ca negurile zilelor de 20	primăvară, care se risipesc în bătaia razelor de soare.
   Tot mai era o deosebire între Palea şi ceilalţi.
         Palea nu numai îşi dedea seamă că aceea ce el cere atît pentru dînsul, cît şi pentru dînsa e lucru neiertat, dar o şi mărturisea aceasta cu toată stăruinţa, cu un 25	fel de brutalitate.
   în urma acestei mărturisiri ea-ntîia-oară-n viaţa ei a ajuns să se dumirească însăşi prin sine că păcătuieşte săvîrşind fapte care pe soţul ei l-ar jigni adînc dacă el ar afla că dînsa le-a săvîrşit.
30 Cu cît mai mult se gîndea, cu atît mai vîrtos se pătrundea de sîmţămîntul că n-are soţia să facă ceea ce nu-i dă mîna să mărturisească. Săvîrşind — fie chiar şi-n toată nevinovăţia — fapte nemărturisite, ea a minţit pe soţul ei, l-a amăgit, l-a înşelat, a abuzat de- 35	ncrederea lui. Se sîmţea deci vinovată, îşi făcea mustrări,
nu mai îndrăznea să i se uite ca mai-nainte-n ochi, nu se mai socotea vrednică de bunătatea lui şi sîngele îi năvălea-n obraji cînd îşi aducea aminte cum suferea ca Palea să-i vorbească cu dispreţ despre soţul ei, care
736

alerga şi ostenea din tragere de inimă către alţii şi se bucura mai mult cînd dedea de la sine decît cînd primea dovezi de iubire.
Ea nu mai trecea deci pe la Palea, dar îl aştepta
 cu atît mai nerăbdătoare să vină la ea, ca să-şi uşureze sufletul dîndu-şi pe faţă starea sufletească.
 Auzi lume sucită! îi zise dar. Mint unii într-un fel, alţii într-altul, născoceşte unul una, altul alta, îşi dau toţi silinţa de a se înşela unii pe alţii, iar Ciun-
10	tuleac, care se străcoară printre dînşii şi ştiriceşte
ca să afle adevărul şi să li-1 spună celor interesaţi a-1 şti, e iscoadă primejdioasă, spion vrednic de dispreţ.
Palea se uită cu ochi mari la ea.
       Se deprinsese şi el cu gîndul că prietenul său Ciun- 15	tuleac e un fel de spion, tocmai bună nu-i era părerea
       despre el şi nu se sfiise a o şi mărturisi aceasta. Acum nu-i dedea mîna să spună că nu adevărul îl caută Ciuntuleac şi că nu e om cumsecade cel ce adevărul îl caută şi rămase ca vînătorul, care deodată se pomeneşte 20	cu puşca descărcată-n faţa vînatului.
 Atît de-nrădăcinată e-n oameni urîta patimă de a minţi, încît li se face tuturora nesuferit cel ce caută adevărul -— urmă dînsa — cum nesuferit le este făcă- torilor-de-rele cel ce a luat asupra sa sarcina de a-i
25 urmări.
Palea ar fi voit să poată pleca: se sîmţea atins nu numai fiindcă-şi apăra dînsa soţul, ci şi pentru că se vedea pus în rîndul făcătorilor-de-rele.
 Ei bine! grăi. Stau, mă gîndesc şi nu mă pot
30	dezmetici de ce adecă mi le spui aceste tocmai acum
şi tocmai aflîndu-ne aici, în casa lui.
Madam Olga se plecă spre el şi i se uită rîzînd în faţă.
 De ce mă întrebi? îi răspunse. Pentru ca să ştii
35	că aceasta mi-e părerea.
 Şi să afli — adăugă dînsul — dacă sunt ori nu şi eu de aceeaşi părere.
 Aceasta nu! întîmpină dînsa. Orişicare ţi-ar fi părerea, mie-mi spui ceea ce vrei să cred, pentru ca să
40	te socotesc în rîndul celor ce-mi sunt deopotrivă cu
făcătorii-de-rele.
737

   Era-nvederat că ea dinadins caută pricină, şi el se sîmţea strîmtorat într-un colţ, încît nu putea să scape nici la dreapta, nici la stînga. Nu i-ar fi rămas decît să dea piept înainte, iar aceasta tocmai acum nu voia
 s-o facă.
    Spune-mi ce crezi — grăi dînsul — ca să ştiu ce am să-ţi spun.
    Nu cred nimic! îl încredinţa dînsa. Una era să cred după cele ce mi-ai spus ieri, dar nu ştiu dacă şi
10	gîndeai ceea ce mi-ai spus. Alta ar fi să cred azi, dar
nu ştiu dacă nu cumva de ieri pînă astăzi ţi-ai schimbat părerile. Ţiu mult la Ciuntuleac, urmă dînsa. Cu cît mai mult mă gîndesc, cu atît mai vîrtos îmi dau seamă că sunt de tot puţine femeile care au parte de un soţ 15 ca dînsul, şi că aveai multă dreptate cînd îmi spuneai că nu sunt vrednică să-i fiu soţie.
   Palea sări-n picioare.
    Aceasta n-am spus-o niciodată! strigă dînsul.
          Ai spus chiar mai mult! stărui dînsa. Mărturisind 20 că au fost neiertate purtările tale faţă cu prietenul tău,
ai spus că sunt încă mai neiertate purtările mele faţă cu soţul meu. Ţi-o spun aceasta pentru ca să ştii c-o ştiu şi zadarnic ţi-ai da silinţa de a mă face să cred că eşti de bună-credinţă cînd îmi vorbeşti astfel.
25 Palea se sîmţea strivit şi rămase cu capul plecat.
    Nu-i adevărat că Ciuntuleac e mai mult femeie decît bărbat! urmă dînsa ridicînd capul. Aşa ca dînsul sunt toţi bărbaţii cumsecade. Nu numai femeile, ci şi bărbaţii au să trăiască fiecare atît pentru sine şi
30 prin sine, cît şi purtînd grijă de cei mai apropiaţi ai săi, şi mult ar scădea suferinţele omeneşti, dacă mulţi dintre bărbaţi ar fi ca Ciuntuleac al meu.
         Palea iar era copleşit de sîmţămîntul că trebuie să moară cineva, dar nici acum n-ar fi fost în stare să spună 3 5 cine anume are să moară.
   Aceasta cu atît mai vîrtos, cu cît în clipa aceea se pomeniră faţă-n faţă cu Ciuntuleac, care, grăbit ca totdeauna, intră lăsînd uşa deschisă-n urma sa şi strînse mîna lui Palea, apoi se-ntoarse, închise uşa şi 40 numai apoi sărută, ca de obicei, mîna cea mică, moale şi frumoasă a soţiei sale.
738

     S-a nimerit de minune să vă găsesc pe amîndoi aci, grăi dînsul. Vin cu sacul plin şi o să vă spun lucruri mai mult decît interesante.
   Madam Olga ştia cam ce fel sunt lucrurile interesan-
 te ale lui Ciuntuleac şi ţinea ca ea însăşi şi mai-nainte de toţi ea să le afle.
    Să vezi, îi zise ea schimbînd vorba, ca să-l abată de la sacul plin. Vorbeam despre Guleş şi ziceam că adevăratul bărbat ca el are să fie. Tu de ce părere eşti?
io Ciuntuleac rămase pe o clipă zăpăcit: se miră că-1 mai întreabă ea, care-i ştia prea bine părerea.
    Guleş? răspunse apoi. Tocmai voiam să vă spun: lucru trist, chiar de tot urît! Părerea mea o ştiţi. Se vede că n-aţi citit cartea hatmanului Tudoriţă Balş
15 despre îndatoririle femeilor. Dacă e vorba, femeia-şi trăieşte zilele purtînd grijă de buna stare trupească şi sufletească a bărbatului şi a copiilor, dacă-i are, iar cu cele petrecute-n lumea mare capul nu şi-l bate. N-are să măture-n faţa portiţei în vreme ce-n curte 20 gunoiul stă mormane şi-n casă colcăie vermii şi mişună gîngăniile de tot felul. Lumea cea mare e a bărbaţilor, dintre care mulţi, poate chiar cei mai mulţi, sunt, ce-i drept ca Guleş, dar oameni cumsecade aceştia nici ei înşişi nu se socotesc uiiul pe altul. Cînd vorba e 25 de aceasta, chiar şi Palea e de părerea mea, adăugă el întorcîndu-se spre Palea.
   Palea se sîmţea parcă i se răceşte sîngele-n vine.
         Lasă că dînsa n-a spus adevărul cînd a zis că vorbeau despre Guleş, dar nici n-avea nevoie să-l întrebe pe 30	soţul ei, căci îi ştia foarte bine părerea. Era deci învede
rat c-a schimbat vorba numai ca să-l deie-n primire. Ciuntuleac de asemenea nu spunea adevărul, căci ştia şi el că alta e părerea prietenului său.
         Palea dar mai bucuros ar fi tăcut, dar aceasta nu era 35 cu putinţă.
    Da! grăi, dar ca să scape c-o vorbă-n doi peri. Ce să-i faci vînătorului cînd se pomeneşte cu potîrni- chea-n faţa lui?!
   Ciuntuleac dete cu-ndărătnicie din cap.
40	— Nu-i aşa! zise. Ceea ce tu vrei să spui nu se potri
veşte deloc. Nici o păturniche nu-i iese dinadins vînă-
739

torului în cale. E deci cu desăvîrşire nevinovată păturnichea, dacă vînătorul dă peste ea. Omul necăsătorit care se leagă de soţia altuia e un păcătos pe care ai să-l scoţi în faţa lumii ca să-i tragi palme şi
 să-l scuipi în obraz.
Madam Olga rămase cu ochii-n pămînt, iar Palea răsuflă din greu, parcă ar fi primit palmele.
 Ai — urmă Ciuntuleac — cu atît mai vîrtos să-i tragi palme şi să-i scuipi în obraz omului căsătorit
10	care-şi înşală soţia, abuzînd de slăbiciunea altei femei.
 Dar dacă aceasta se foloseşte de fel de fel de apucături ca să-l momească?! strigă madam Olga.
 Ca duduia Smaranda! adăugă Palea.
 încă mai vîrtos! stărui Ciuntuleac. Cel tare e
15	ocrotitorul firesc al celui slab, şi zicînd că femeia e sexul
slab, spunem că e vrednic de cea mai aspră osîndă bărbatul care nu-i sare într-ajutor femeii răpuse de slăbiciunea ei, ci dinadins o-mpinge spre păcătuire.
Madam Olga-şi pierdu răbdarea.
20	— Care va să zică — strigă iar — pînă chiar şi femeile
ca duduia Smaranda sunt tot atît de nevinovate ca cele ce n-au nevoie ca alţii să le sară într-ajutor.
 Să le plîngem de milă — răspunse Ciuntuleac — căci şi ele nevinovate ar rămînea dacă n-ar fi bărbaţi
25	care profită de slăbiciunea lor. Va fi avînd Guleş multe
bune şi frumoase, dară bărbat în înţelesul cel bun şi adevărat nu e, şi binecuvîntat nu poate să fie răsadul pe care-1 seamănă pe unde trece.
Palea-şi aducea aminte de timpul, cînd tot cam aşa
30	vedea şi el lucrurile şi se sîmţea umilit, călcat în picioare,
stătea ruşinat în faţa madamei Olga, nu-ndrăznea nici să i se uite lui Ciuntuleac în ochi.
 O fi! — grăi ca vorbind pentru sine, ca să se dezvinovăţească — dar lumea merge înainte, cei însetaţi
35	de plăcerile vieţii se sporesc de azi pe mîne, şi aceştia
sunt de altă părere.
Ciuntuleac se uită cuprins de jale la el.
 Se poate — îi zise — dar eu n-aveam să spun ce zice lumea, ci care e părerea mea, iar părerea mea e
40	că cei de altă părere nu înainte merg. Nu alergînd
740

după plăceri, ci ostănind ca să scădem durerile altora mergem spre desăvîrşirea fiinţei omeneşti.
 Ca cocoana Clotilda, adăugă madam Olga. Mult m-aş fi mirat dacă n-ai fi ajuns şi de astă dată tot la ea.
 Ciuntuleac rămase cuprins de durere şi cu capul plecat.
 Pe ea — zise — s-o lăsăm în pace, că nu-i mai stă nimenea-n cale. Eram tocmai să vă spun că coconul Costache nu mai are nevoie să divorţeze. A rămas văduv.
10	Palea se cutrămură ca şi cînd i s-ar fi aruncat în faţă
vorbele: „Tu ai omorît-o! Puteai s-o scapi şi n-ai scăpat-o/*
 A făcut Guleş ce-a făcut ca să scape de ea! zise madam Olga.
15	—Nu! Aceasta nu! stărui Palea. Aşa ceva Guleş
nu e-n stare să facă! Nenorocirea lui e că mulţi o să-i facă nedreptatea de a zice ca tine. Adevărul e însă că ea s-a sinucis ca să-şi scape copiii de urîta soartă ce le pregătea tatăl lor. Ea s-a dat jertvă din iubire.
20	— Nu! aceasta să n-o zicem! stărui Ciuntuleac. O
nenorocire e la mijloc. Fiind dus el cu copiii într-o excursiune, dînsa, singură acasă, a mîncat nişte peşte stătut şi s-a intoxicat, încît au rămas zadarnice silinţele de a o scăpa ale medicilor, chemaţi de dînsul
25 prea tîrziu. Acesta e adevărul, atît pentru copiii ei, cît şi pentru toţi cei ce o ştiu de bine. Să-i fie ţărîna u- şoară, iar noi să ne căutăm de ale noastre. Mai am
 adăugă întorcîndu-se spre Palea — să-ţi spun şi altele, care ne privesc mai de aproape!
30	Palea iar se cutremură şi sîngele i se răci-n vine.
Prea îi spuseră multe, aşa, deodată, prietenul său şi soţia lui. Ce-ar mai fi putut să-i spună, lucru care-i priveşte pe toţi trei de-aproape?! N-ar mai fi rămas decît să-l apuce de guler, să-i deschidă uşa-n nas şi
35 să-l dea ca pe un nemernic peste prag.
 Veneai mereu să vezi dacă ţi-a sosit ori nu răspuns de la Cernăuţi, urmă Ciuntuleac. Am ştiricit dar prin curierul Consulatului şi pot acum să-ţi spun că Aglaia în adevăr s-a măritat.
40 Madam Olga se mai apropie, iar Palea rămase cu capul plecat.
741

încă de mult nu mai aştepta răspuns de la Aglaia şi nu o dată şi-a zis: „îţi mulţumesc ţie, Doamne, că am scăpat!" Acum, însă, cînd îi vorbea Ciuntuleac în faţa soţiei sale, el se sîmţea ruşinat, înjosit, ajuns 5 de batjocura lumii, încît îi venea să-şi ia lumea-n cap.
 îmi pare rău, zise. N-aveai nevoie s-o mai faci şi aceasta. Era învederat că aşa este.
 Aceasta nu era destul şi pentru mine, care mai aveam şi alte gînduri, întîmpină Ciuntuleac. Acum,
10 după ce-o ştiu aceasta, pot să-ţi vorbesc fără de-nconjur, ca prieten adevărat: sunt de tot multe neajunsurile vieţii, de care numai în căsnicie găsim scăpare. Cel mai sigur razăm în lumea aceasta e o soţie cumsecade.
Palea se uită sperios mai întîi la el, apoi la madam
15	Olga, şi se dete încetul cu încetul înapoi.
 Vă rog să mă lăsaţi în pace! grăi. Prea am trecut prin multe!
 Tocmai de aceea! stărui Ciuntuleac. Tu o ştii pe Polixenia, nepoata egumenului Gherontie: fată tînă-
20	ră şi frumoasă, zestre tot frumoasă, socru om cu multă
trecere...
Palea se ridică-n picioare.
 încă o dată, vă rog, să mă lăsaţi în pace! grăi dînsul. Puteţi, dacă e vorba, să scăpaţi de mine şi
25	fără ca să-ncurcaţi pe una ca dînsa cu unul ca mine!
Vorbele aceste erau rostite cu atîta hotărîre, încît Ciuntuleac n-a mai stăruit deocamdată.
N-a mai stăruit apoi nici în urmă. L-a aşteptat şi azi, şi mîne să vie. Văzînd că nu mai vine, l-a căutat,
30	dar nu l-a găsit. S-a dus de i s-a perdut urma.
XIII
PĂRINTELE PANTELEMON
în vara anului 1904, cînd cu serbarea celor patru sute de ani de la moartea lui Ştefan-vodă cel Mare, trecînd 35 pe la mînăstirea Putna, m-am dus să văd „Săhăstria". Trecînd rîul Putna, am intrat într-o vale-ncîntătoare, nu largă, dar jos luminiş aşternut cu proaspătă pajişte
742

de munte, iar la dreapta, la stînga şi-n fund, întunecată verdeaţă de brădet nerărit încă de secure.
Mai la o parte se aflau sub coastă nişte ziduri în mare parte surpate; săhăstrie nu vedeam însă nicăiri.
5 La marginea brădetului, doi munteni adunau cetină cu miros plăcut.
       îl întrebai pe aceştia unde se află „Săhăstria".
 Apoi de! răspunse unul dintre dînşii. Aici ar fi să fie, dar nu mai e. Aici a stat ani de zile de-a rîndul
10	părintele Pantelemon, sihastru, dar îl supăra, precum
       se vede prea mult lumea, care, urcînd la deal ori cobo- rînd la vale, cu rost şi fără rost, se oprea la el să ceară mai îndrumări, mai mîngîiere. S-a mutat dar tocmai hăt la marginea poienilor, pe unde numai din cînd în cînd 15	se abate cîte un suflet răzleţ şi-n adevăr amărît.
 E omul lui Dumnezeu, ştie multe, şi vorba ieşită din gura lui e alinare şi pentru cea mai grea durere.
       Adimenit de vorbele acestea, am luat hotărîrea de a mă duce să văd pe pustnicul acela şi am apucat poteca 20	ce trece peste iîpe şi prin hîrtoape spre poienile senine
       ale munţilor.
       După vreo trei ceasuri am ieşit din amurgul brădetului în lumina-nveselitoare a unei poieniţe, un tăpşan cu iarbă verde presărată pe ici, pe colo cu fel de fel de 25	flori prin rariştea de molifţi.
într-o dolie răcoroasă şi plină de rovine se vărsa de sub o stîncă acoperită de muşchi un şipot, apă limpede şi rece, iar ceva mai la deal, în umbra molifţilor, se afla adăpostul săhastrului.
30	îmi închipuisem o colibă strimtă şi scundă, cum după
gîndul meu se potrivea cu firea unui om care, sătul de viaţă, îşi aştepta, retras din mijlocul oamenilor, clipa multdoritei morţi, scăparea tuturora.
       Nu însă!
35	Era o casă-ncăpătoare, înaltă, cu fereştri mari, clă
       dită din bîrne groase, cioplite cu multă îngrijire şi încheiate de-ţi păreau ca dintr-o bucată, iar propor- ţiunile desăvîrşite ale întregului încîntau vederea. Un adevărat giuvaer erau stîlpii cerdacului şi uşa de intrare 40	cea cioplită cu adevărată măiestrie.
743

Mă aşteptasem să dau de un moşneag ursuz, care tfe uită chiorîş la mine şi-mi face mustrări pentru vina 4e a mă fi-ncumetat să-i turbur liniştea.
La o masă din faţa casei, care era plină de fel de fel 5 de jucărele pentru copii, cioplea însă un om, ce-i drept slab, dar sprinten şi vînjos, cu barba scurtă, deasă, creaţă şi abia atinsă de bruma încărunţirii. Zărindu-mă-n clipa ieşirii mele din desişul molifţilor, el puse pe masă uneltele cu care lucrase şi rămase cu ochii îndreptaţi
10	spre mine.
Văzînd apoi c-o iau spre casă, el plecă zîmbind spre întîmpinarea mea.
 Rar de tot mi-e dată mulţumirea să văd în pustietatea aceasta şi oameni care-mi aduc aminte de
15	lumea cea mare, îmi zise întînzîndu-mi mîna, pe care
mă lăsă s-o sărut.
îmi pierdusem oarecum măsura şi nu ştiam cum să mă port şi ce răspuns să-i dau.
 Sunt — îi zisei — încîntat de adăpostul cuvioşiei-
20	tale, care mîngîie ca o adevărată podoabă ochii omeneşti,
 Da — răspunse el — e frumos aici, în mijlocul acestei rarişti. Am şi umblat mult pînă ce mi-am găsit acest colţ de rai.
 Eu mă gîndeam, părinte, la casa de colo, îi zisei.
25	— La coliba mea, grăi dînsul, îndreptîndu-şi privirea
la deal. Da, lungi ani de zile de-a rîndul am lucrat la ea nu numai pentru ca s-o am adăpost şi să-mi pun în ea căpătîiul bătrîneţelor mele, ci şi-n vederea mulţumirii de a le face toate cumsecade. îţi sînt recu-
 0	noscător pentru mărturisirea ce-mi făcuşi, căci mare
şi curată e bucuria ce ne cuprinde aflînd că sunt şi alţii mulţumiţi de faptele noastre. Dar să le vezi toate mai de aproape, adăugă plecînd la deal.
Urcînd, el m-a ispitit despre împrejurările venirii
 5	mele şi despre stările de lucruri din ţară. Toate păreau
a-1 privi de-aproape ca şi cînd abia ieri, alaltăieri s-ar fi retras în fărmecătoarea lui singurătate.
 De! — zise — toate se urmează potrivit cu rostul lor. Desfăşurarea firească a evenimentelor nu poate
 0	nimeni s-o oprească. Am trăit şi eu o parte din zilele
vieţii mele la Iaşi.
744

 Cînd, părinte? întrebai.
 Cam demult acum, răspunse el. Cînd cu divanurile ad-hoc eram slujbaş la Postelnicie.
       Rămăsei cuprins de adînc respect, dar şi de viuă 5	uimire.
 Sînt de atunci cincizeci de ani aproape, îi zisei.
 Da! grăi dînsul. Azi, mîne o să-ncep şi eu a fi
om bătrîn.	îţi voi fi părînd, poate, mai	tînăr, dar
aceasta nu	e vina mea, nici a d-tale, ci	a celorlalţi
10	oameni de vîrsta mea, care, neştiind să trăiască,
sunt moşnegi cu viaţă chinuită, dacă vor mai fi trăind.
Deşi era multă dulceaţă în felul lui de a le spune acestea, mie-mi ieşea din vorbele lui la iveală întreaga amărîciune a unei vieţi zbuciumate.
15	— Da, părinte — îi zisei — e multă stricăciune-n
societatea noastră.
 Nu ştiu, dacă mai e ori nu, întîmpină dînsul. Lucru firesc ar fi să fie mai puţină decît atunci.
 Teamă mi-e că nu e mai puţină, stăruii eu. Cînd
20	oamenii cu	apucături rele nu sunt daţi la	o parte, ei
încetul cu încetul se ridică deasupra şi cei rămaşi întregi se satură de viaţă, adăugai gîndindu-mă la dînsul.
Părintele Pantelemon ridică plin de avînt capul.
 Omul întreg niciodată nu se satură de viaţă,
25	grăi dînsul. Sunt mari şi nesecate farmecele vieţii
omeneşti! N-ai decît să fii neadormit purtător de grijă pentru păstrarea sănătăţii tale pentru ca să fii mereu vesel, să binecuvîntezi clipa în care te-ai născut şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, care te-a pus în mijlocul
 o	acestei lumi, pe care o vezi cum ea se oglindeşte-n ochii
       plăsmuiţi de el. Sănătos fiind, te bucuri respirînd aerul curat, bînd apă rece şi limpede, răsfăţîndu-te-n lumina înviorătoare a zilei, mîncînd codrul de pîne uscată, perzîndu-te-n munca zilei, odihnind după munca să- 35	vîrşită, premenindu-ţi puterile prin somn, dînd trupului
tău ceea ce i se cuvine.
Ascultam ca într-un fel de aiurire.
 Şi cu toate acestea se zice cu atîta stăruinţă că obîrşia suferinţelor omeneşti e trupul, întîmpinai eu.
40 —Nu! grăi dînsul. Vieţuirea trupească e în toate amănuntele ei izvor de mulţumiri cîtă vreme ştii să-ţi
745

      pui frîu, ca să nu treci peste măsura cuvenită, bucurîn- du-te de viaţă. Suferinţele numai din nesaţiu se nasc, şi bogatul îmbuibat nu poate să-şi facă-nchipuire despre dulceaţa cojii de pîne cu care-şi stîmpără foamea 5	săracul cumpătat. Cu atît mai plină de farmec e viaţa
sufletească, urmă el luîndu-şi avînt. Deschizînd ochii după ce s-a deşteptat din somn, omul e-ncîntat de lumina amurgului, de seninul tăriilor cereşti, de căldura a toate zămislitoare, de verdeaţa pajiştei, de frumuseţea florilor şi de mirosul lor îmbătător, de freamătul 10	codrului, de cîntecele păsărilor, de bîzîitul gîngăniilor
de tot felul, de zburdarea turmelor ce-şi caută păscînd hrana, după toate şi mai presus de toate de nesecata bogăţie a gîndirilor din sufletul său.
         Spuindu-le acestea, el vorbea cu patimă, încît era 15	învederat că le-a mai spus de multe ori şi are mania
de a le repeta.
    Şi, cu toate acestea — îi zisei dar — tocmai viaţa sufletească le este multora dintre oameni nesuferită.
          Mă aşteptam să mi-o spui şi d-ta aceasta, grăi 20 dînsul. Aşa zic cei mai mulţi. Grea însă şi nesuferită
nu poate să-i fie viaţa sufletească decît omului care, căzut în robia vreunei patimi, se dezbracă încetul cu încetul de firea omenească şi se mistuie încetul cu încetul el însuşi pe sine.
25	— Mă iartă — îi zisei — dar mă sîmt îndemnat să-ţi
fac mărturisirea că, după toate cele ce-mi spuseşi, nu mai înţeleg de ce te-ai retras să-ţi petreci viaţa în pustietatea aceasta. Se vede că ţi s-au făcut nesuferiţi oamenii în mijlocul cărora ţi-ai petrecut viaţa.
  0	El îmi aruncă o căutătură plină de mînie, ca şi cînd
l-aş fi învinovăţit că l-a omorît pe unul din fraţii săi. Era cu totul alt om. îţi venea să zici că nu mai e-n toată firea.
 Nu! se răsti el. Acesta e cel mai urît dintre
35	gîndurile ce pot să-i intre omului în cap. Eu îmi dau
şi mi-am dat totdeauna seama că oamenii trăiesc împreună pentru ca, iubindu-se între dînşii, să-şi facă unii altora plăcută viaţa. Cea mai mare, cea mai curată şi mai senină dintre mulţumirile vieţii e să iai parte la
 0	intrarea în fiinţă şi la trecerea prin fiinţă a vieţui-
746

toarelor, urmă el ca vorbind intr-aiurea. Ai aruncat sămînţa-n pămînt şi aştepţi cu viuă nerăbdare s-o vezi încolţită, eşti cuprins de bucurie cînd o vezi răsărită şi bucuria-ţi creşte făcînd tot ceea ce-ţi este cu putinţă 5 ca planta, fie iarbă, fie buruiană, fie arbore să se dezvolte să înflorească şi să dea rod, să treacă prin fiinţă potrivită cu rostul ei. Şi mai viuă îţi este bucuria cînd porţi grijă de dezvoltarea puiului de orişice fel şi-l vezi desăvîrşindu-se în toate amănuntele fiinţei 10 lui. E prin chiar firea lui pornit omul să iubească tot ceea ce are viaţă şi să ieie parte atît la plăceri, cît şi la dureri, orişiunde i se vor fi ivind ele. Mă iartă, zic şi eu — urmă dînsul cuprins de mîhnire — dar îmi faci cea mai mare nedreptate spuindu-mi că mi s-au făcut 15 nesuferiţi oamenii. Ar trebui să fiu dezbrăcat de firea omenească pentru ca să ai dreptate.
   El mă duse la masa cea-ncărcată cu fel de fel de jucărele, cărucioare, case, păpuşi, fel de fel de animale cioplite din lemn de tei.
20	— Iată — urmă el — acestea le-am făcut pentru ca
să mă bucur închipuindu-mi cum se vor bucura copiii jucîndu-se cu ele şi cum se vor bucura părinţii de bucuria copiilor.
         în cerdac, parte aşezate pe nişte poliţi, parte atîrnate 25 pe sfori întinse, se aflau o mulţime de buruieni, ca să se usuce-n bătaia vîntului.
    Aceste sunt buruienile de leac — urmă dînsul — rădăcini, cotoare, frunze, flori, seminţe, pe care le-am adunat tot pentru ca să mă bucur gîndindu-mă cum
30 azi unul, mîne altul dintre cei bolnavi se vor vindeca folosindu-se de ele după îndrumările date de mine. Pentru osteneala de a le fi făcut sunt cu prisos răsplătit dîndu-le celor ce vin să le ceară şi poveţe pentru buna- vieţuire. Nu — stărui dînsul — nesuferiţi nu pot să le 35 fie oamenii decît celor ce au încetat a mai fi oameni.
    Iar te rog să mă ierţi, părinte, îi zisei. Din cele ce-mi spuseşi am înţeles că-ţi este plăcută viaţa pe care o petreci singur în pustietatea aceasta, dar tot nu mă pot dumiri de ce n-ai rămas unde te aflai mai înainte
40 de a fi venit aici dacă zici că nu ţi s-au făcut nesuferiţi oamenii.
747

   El iar îmi aruncă o căutătură plină de mînie, dar peste puţin se linişti.
    Nu poţi să te dumireşti, îmi zise. în cartea cea mare a vieţii stă scris cu litere de aur că binefăcători
5	ne sunt nu cei ce ne iubesc, ci cei ce ne fac să-i iubim,
      căci nimic nu-ndulceşte viaţa deopotrivă ca iubirea, cel mai bogat izvor de mulţumiri sufleteşti. De aceea, fireşte pornit a-şi apăra iubirea, omul e îngăduitor faţă cu cei iubiţi de dînsul, cu inima totdeauna deschisă 10	pentru milă şi pentru iertare şi caută mereu cuvinte
      spre a-i dezvinovăţi, orişicît de vrednici de osîndă ar fi ei. Ceea ce te face să te depărtezi de ceilalţi şi să-ţi petreci viaţa-n singurătate nu e că-ţi fac ei, ci că te temi ca nu cumva să le faci tu lor nesuferită viaţa. 15	— N-ai — stăruii eu — decît să-ţi dai silinţa de-a
nu li-o face nesuferită.
   El începu să clatine din cap, uitîndu-se cu un fel de milă la mine.
          Se vede că n-ai ajuns încă să cunoşti viaţa, îmi 20 zise el. Ceea ce spuseşi ar fi cu putinţă numai dacă
      oamenii ar fi îndrumaţi să simţă şi să gîndească la fel. Are însă fiecare felul său de a vedea, încît nu numai om şi om, ci chiar şi frate şi frate, soţ şi soţie, fiu şi părinte sunt în toată clipa porniţi spre harţă-nverşu- 25	nată. Zadarnică îţi este silinţa de a te potrivi cu aceia
      în mijlocul cărora-ţi petreci viaţa, căci oamenii sunt atît de schimbăcioşi, încît mereu eşti în primejdie să fii luat drept duşman şi de către aceia cărora numai binefăcător vrei să le fii. Dacă ţii să trăieşti în pace cu 30*	oamenii, nu-ţi rămîne decît să te depărtezi de ei.
   Grăindu-le acestea, el deschise saltarul mesei şi scoase din el un teanc de hîrtii, pe care mi le întinse cu mîna tremurătoare.
    Iată, îmi zise. Dacă tot nu te-ai dumirit, citeşte-le
35	acestea. Nu sunt plăsmuiri ale vreunui suflet cuprins
de neastîmpăr, ci viaţa în aievea trăită, din care orişicine se poate dumiri cum ajunge omul să cadă din păcat în păcat.
   Erau zile din viaţa trăită de dînsul.
40	FINE

ADDENDA


REVOLUŢIA DIN PÎRLEŞTI
ROMAN TRAGODIC ÎN CINCI PĂRŢI


REVOLUŢIA DIN PÎRLEŞTI
Roman tragodic în cinci părţi 1
        Scos din nişte manuscripte de la Ispania şi alcătuit după cel mai nou sistem, dat fiind întru cinstea şi mărirea 5 celor întru toate deopotrivă între sine.
Vi închipuiţi, iubiţilor mei cetitori, o căldare de leşie, pe fundul acestei căldări o vrîstă albă, trasă de la o margine pînă la ceealaltă, iară în dreapta şi stînga acestei vrîste o mulţime de puncte, înfăţoşate după 10 plac, chiar şi în formă de rugină.
   Să nu creadă nime cum că, condus de o intenţie diavolească, aş voi să-l bag într-astă căldare.
         Voiesc numai să vi dau un tablou zugrăvit cu colori pe cît se poate de vii. Este tabloul oraşului Pîrleşti, cu 15 împregiurimea sa.
Laturile căldării sunt munţii pleşugi ce încungiură Pîrleştii din toate părţile; fundul căldării este valea Pîrleştilor; vrîsta cea albă este rîuleţul Pîrlita, ce curge peste vale, iară punctele cele ruginite sunt 20 casele liberilor cetăţeni ai liberei cetăţi Pîrleşti.
   Şi este de asemănat această vale cu o căldare de leşie pentru că aici, într-astă vale, au fost o mulţime de oameni opăriţi — deşi nu cu leşie — cu apă rece.
       1 Recomandăm on. public în deosebită atenţie acest picant roman, ce are să apară în mai mulţi n-ri. cu ilustraţiuni (nota redacţiei Gura Satului).
753

I
O SERENADĂ
         Nu este pămînt românesc fără cîtusi de puţînă sare. Pămîntul Pîrleştilor era pămînt românesc. El nu putea 5 să fie nesărat.
         Sarea pămîntului pîrleştean era Spulberu, vulgo Guşti, pe cartea de vizită „Iuniu Iuliu Mar cu Brutu Catone Augustu Spulberu, advocat în dreptul comun şi cambial". El era „sarea pămîntului" din Pîr- 10	Ieşti. Nime nu poate zîce că viaţa pîrleştenilor ar fi
      fost sârbe dă. Urmînd din nume, zdrobul de sare aruncat în ea era destul de mare ... Dar nu numai numele lui, Spulber, însuşi omul, luat pentru sine, era lung, de o arătare marţială; înalt — ca un par de fasole; cu 15	nişte umeri laţi — ca şi crăcii unei vîrtelniţe; cu ochi
mari — ca nişte cepe ungureşti; cu un nas cîrlig şi cu plete lungi — ca şi coama unui cal ardelenesc. Om adecă din creştet pînă-n călcîi.
         Nu mai puţîn puternic era sufletul lui Spulber. Om abia 20	de 27 ani, un june demccrat şi republican, un spirit adînc,
      un advocat cu vaste ştiinţi, cu o limbă frumoasă ... şi un cilindru de două pălmi... Cînd Spulber rostea o cuvîntare în faţa ciobotărimei pîrleştene, gurile se căscau, minţîle erau cuprinse şi toate vrăbiile din ţara 25	Pîrleştilor încetau cu ciripirea lor lipsită de înţeles.
      Căci vorbea Spulber, Guşti, fiul lui „Maistoru Pinte", fost vătav al ciobotarilor pîrleşteni, lumina ochilor ciobotăreşti, speranţa naţiei pîrleştene, Spulber, ante- luptătoriul, junele erou naţional... Şi cînd el vorbea, 30	vrăbiile puteau să tacă!
         Spulber era un om popular, un om mare în miniatură. Pentru ca să poată sta lîngă omonimii său Iuliu, Marcu, Brutu, Catone şi Augustu, lui nu îi lipsea decît una: ca să fie ce au fost aceia. Dar, cu toate aceste, comun 35	om nu era Spulber. Pentru el, Pîrleştii erau o Romă
în miniatură: ciobotarii erau plebeii; satele dimpregiur erau aliaţii romani; casa comitatului era Capitoliul; cele trei fiice ale comitelui suprem erau gîştele, cari mîntuiesc Capitoliul; maghiarii erau patricii încar
754

naţi, iară el însuşi era precum se numea. Cu un cuvînt, pentru Spulber, Pîrleştii erau Roma din toate timpurile, iară el însuşi era o cristalizaţiune a eroilor romani din deosebitele timpuri.
5	Nu este dar minune dacă pentru maghiari, puternicii
domni ai zîlei, Spulber era un punct negru în faţa soarelui ce luminează fericita Ungarie.
Şi nu fără temei era privit Spulber ca un om pentru ţară, dinastie şi popor deopotrivă periculos.
10	El era născut român.
El vorbea şi scria cîtcodată şi româneşte.
Se ştie ca sigur cum că, într-o seară, el a mîncat mămăligă cu lapte.
       Mai adeseori Spulber a declarat în public cum că 15 îi plac fasolele.
Intr-o ziuă el s-a lăudat că, petrecînd în Pesta, a fumat o sugare făcută din tutun din România.
       Este notorie cum că el nicicînd nu a purtat pinteni şi nu şi-a pus catran pe musteţe, chiar nici în cea mai 20 gingaşă copilărie a sa.
El poartă plete lungi.
       Din toate aceste şi alte împregiurări se vădeşte că Spulber este un agitator „daco-romăn“ ... Din precau- ţiune, el trebue pus sub pază poliţială. Toţi paşii lui, 25	toate faptele, chiar	şi visurile sale trebuiesc să fie
controlate! Astfel cere interesul obştei.
Csehfy, credinciosul supus, în spionare.agerul maghiar din viţa străveche de la Czaslau, fu însărcinat ca să privegheze asupra lui Spulber.
30 Căci Spulber era om periculos!
Cu toate aceste, Spulber este omul sentimentelor delicate. Anima lui este moale — ca laptele primăveriu şi fraged, ca şi curcubeta verde...
El iubeşte, iubeşte	cu înfocare, iubeşte pînă la nebu-
35	nie. Adeseori nopţîle	lui sunt pline de visuri ce anină
sufletul prin dulcile	lor legănări ... El visează etern,
deştept, ori dormind,	el visează fără-ncetare. Viaţa lui
este un lung şîr de amăgitoare visuri ... Dar, ah! cine este chipul îndumnezeit? cine este înălţatul ideal ce
 0	cuprinde bogatul său suflet?!... O fiinţă la care el
755

doară nici nu va putea să străbată! „Giza“, fiica mijlocie a ilustrului comite, un înger în trup şi suflet, o neminţîtă copie a Venerei eline.
   „Acum, ori niciodată!" îşi declamă Spulber patetic 5 într-o seară de toamnă. Şi-aruncă dup-aceea mantaua pe umeri, îşi îndesă cilindrul pe cap, luă o ghitară sub manta, luă bastonul în mînă şi porni spre stradă cu paşii unui „Don Juan" ... Figura lui înaltă curgea prin aer asemenea unei columne purtată de tainice puteri; 10 iară paşii repezi şi lungi, măsuraţi cu un tact dramatic, formele învelite în larga mantauă, întreaga lui arătare era impozantă. Părea că vezi un bandit italian!
         „El este!" îşi grăi un om scurt şi îmbotit, ce se afla în apropiarea lucuinţei lui Spulber, cînd îl văzu pre 15 acesta ieşînd pe stradă.
   Era neadormitul Csehfy.
   „Dar duce ceva sub manta!... Ce poate să fie acea?!"
   Spionul grăi, apoi porni în urma lui Spulber, fiind cu băgare de seamă la toate gestele lui.
20	Seara era una dintre cele monumentale. Nici chiar
      cei mai bătrîni oameni nu-şi aduceau aminte ca ei, cîndva în viaţa lor, să fi petrecut seri asemenea de frumoase ca şi acelea din zîlele trecute ... Astfel de seri se ivesc numai în toamna tîrzie şi numai între 25	Carpaţii români, ce, în culmele lor stîncoase, frîng.
      razele căzute din lună, aruncînd o îndoită lumină asupra văilor aburite de molcome vînturi... Deşi era tîrziu, deşi vremea se apropia spre miazănoapte, noaptea era palidă, părea a fi jumătate ziuă, uliţele erau pline 30	de viaţă şi zgomotoase ... De pe culmile munţîlor stră-
      băteau razele obosite ale cîtorva focuri ce păstorii şi-au făcut numai pentru că este datina a şedea seara la foc; de la marginile oraşului s-auzea cîntecul trăgănat al unui cor de feciori, apoi, purtate şi rupte de vînt, 35	tremurau sunetele bandii de la crîşma din margine;
însutit prin ecou, pocniră cîteva focuri descărcate de cătră voinicii de la munte numai din petrecere; iară tot la marginile oraşului, în apropiarea crîşmei, urlau cîţiva cîni în semn de ecou disonant al armoniei universale.
756

   într-astfel de seri nime nu putea să stea în casă ... Oameni bătrîni, aşezaţi pe laviţele dinaintea casîlor, femei îngrupate pe la marginile uliţei şi cuprinse în viuă flecăţire, copii ce se gonesc unii pre alţii de-a lungul 5 uliţei, grupe de oameni, mai mici ori mai mari, în agitata discuţiune asupra chestiunilor zîlnice, părechi de tineri amoroşi, oameni ce atît de mult iubesc serile lunoase, în izolată preamblare, cîni ce se mînca unii cu alţii pe la crepăturile gardurilor, toată lumea era
10 la uliţă şi, în special, la „Uliţa cea mare", de-a lungul căreia avea Spulber să treacă.
   Seara era frumoasă; oamenii voiau să gusteze şi o gratuită plăcere. Oamenii înşişi îşi dau toate numai pentru bani; pentru-aceea ei se bucură dacă pot prinde
15 cîte un prost care li dă şi gratuit.
   Din motive necunoscute, Spulber străbătea prin această mulţîme cu o deosebită repeziune... La tot pasul făcea trei... Oamenii ce-1 întîmpinau îl salutau; unii dintre dînşii voiau chiar să-l companieze, prinzînd
  0	vorba cu el; dar eroul nopţii primea cu mulţămită
şi-şi purta mantaua mai departe ... Pesemne astăzi el n-avea vreme d-a sta de vorbă.
   Sămarnul Csehfy, care era numai ca un par de cras- taveţi, începu a sînţi cu desperare cum că, în tot
25 momentul, distanţa între el şi clientul său creşte cu cîte cel puţîn un pătrariu de pas.
   Spulber ajunse la piaţă, centrul Pîrleştilor. Astă piaţă, pe care s-au petrecut atît de mari întîmplări, nu este atît de mare ca şi acele întîmplări. Ea este mărginită
 0	de patru clădiri. în faţă cu Spulber se rădică beserica
ungurească; în dreapta lui este palatul unui boieriu, în faţă cu acest palat, şcoala ungurească, iară în faţă cu beserica, memorabila clădire, casa comitatului. Patru clădiri şi patru uliţe: atîta e totul.
35	Acuma piaţa era năbuşită de oameni, ca îndeobşte
locurile centrale, cînd uliţele sunt pline ...
   Spulber coti pe lîngă casa comitatului şi intră pe o uliţioară strîmtă, ce se deschide între şcoală şi casa pe lîngă care trecu ...
  0	Cînd Csehfy ajunse la piaţă, dedu cum că a perdut
urma lui Spulber... Desperarea lui era mai mare
757

decît acea a unui motan care află că i s-au aruncat urmaşii în balta de lîngă gard.
Intrînd în ulicioara anumită, Spulber merse cîţiva paşi, privi îndărăpt, ca să vadă dacă nu-1 obsearvă ci- 5 neva, apoi, cu o voinicească bravură, se aruncă peste gardul din stînga în grădina ce se ţinea de casa comitatului.
         Astă grădină era alcătuită într-un stil singur în felul său. Nici francez, nici anglez, ci cu totul original, curat i o maghiar.
   în fund se rădica o casă cu doauă caturi, şi din dos, cu un şîr de fereşti cu gratie de fer, pesemne temniţele comitatense. în legătură cu această clădire, în dreapta, este o altă casă, de care se anina un ce,
15	asemenea unui pavilion, lucru făcut din lemn într-un
stil, pare-mi-se, tătăresc. Acest pavilon are un balcon de scînduri, rădicat ca de doi stîngeni de la pămînt. Sub balcon este o uşă ce se deschide din pavilion spre grădină, lîngă uşă cotrovul unui cîne, care numai 20 lanţul de care a fost legat l-a lăsat aici; iară dincolo de cotrovul cînelui stau îngrămădite: o şauă veche, nişte frîne rupte, o păreche de cizme cu pinteni ruginiţi şi o bucată dintr-un camiş de pipă. în faţă cu balconul, în depărtare cam de 15—20 paşi, este un coteţ 25	de hoare. Din coteţ s-aude strigătul gîştelor şi sisetul
unui gînscan comandant... Trei pomi, doi duzi, un soc, şi doauă straturi de legume, unul de ceapă, altul de piparcă, înseamnă firea de faţă a grădinei, în mijlocul căreia se afla o fontană cu cîrlig, ce are numai trei doage. 30	Lîngă fontană, o baltă, giur înpregiur, piparca broaş-
telor. în baltă cîntă trei broaşte un vers de înţeles tainic, fiind acompaniate de un broscoi bătrîn, pesemne autocrat al bălteştei împărăţii... O aţă de frunze de tutun, acăţată de stîlpii balconului, da fizionomiei 35	locale îndeplinirea caracteristică.
         Noaptea e liniştită; luna cochetează cu oglinda bălţii printre crengile arborilor; stelele strălucesc vesele pe orizonul lins; iară pe acoperişul casii apare un motan şi, oprindu-se la una dintre borţîle podului, 40	acordă instrumentele sale muzicale.
758

   „Aici sum!“ grăieşte Spulber, necutremuratul erou, cînd se sînte peste gard. ,Acum ori niciodată!"... El îşi scoate ghitara de sub manta şi atinge coardele ei cu degetele sale lungi. Erau şepte corzi pe astă ghitară, 5 dar doauă lipseau, una era ruptă şi una răguşită. Lui Spulber însă îi lipsea numai o coastă. Deci el simţea impresiunile poziţiei sale în întreaga sa fiinţă ... Anima lui bătea viforos şi tare ca ciocnirea uriaşelor scule vulcanice; răsuflarea lui era năduşîtă şi grea ca 10	şi acea	a unor foi ţigăneşti... El se sînţea însă [în]
apropiarea ei, faţă în faţă cu fereasta la care ea putea să [se] arate, în apropiarea temniţelor ungureşti, în grădina comitatului ... Era o faptă eroică acea în care el se afla acuma!
15	August	iubea pre	Giza şi Giza iubea pre August.
       Ei deopotrivă se iubeau unul pre altul. Iubirea lor nu cunoştea margini. Cînd August trecea pe la fereastă, Giza arunca spre el privirile sale amoroase, iară August cotea pe ulicioara cea strimtă. Atunci Giza fugea în 20	grădină	şi înamoraţii se întîmpinau la gard, lîngă
coteţul	cel de pui, nu departe de balta încungiurată
de piparca broaştelor ... Şi ei petreceau în preschimbare de dulci vorbe, şi fericirea lor nu cunoştea culme şi margini.
25	Acuma	o hotărîre	statornică domnea fără margini
peste sufletul lui August: să facă un pas bărbătesc, o serenadă nocturnă, să declare Gizei amorul, şi să şi-o peţească de soţie ... Eroii nu se înspăimîntă de nimic!
         După ce Spulber sondă împregiurimea şi află cum că 30	nu este	nimic de absolută periculozitate în apropiare,
el intonă un cîntec de amor.
   Poezia cîntată era improvizată de junele amorez în trei nopţi de vară; iară aria era o viuă reflectare a sentimentelor spulberate.
35	August	cînta într-un ton pătrunzătoriu şi sonor — ca
şi acela dat de un	ferestău îndesat în anima unui
trunchi uscat şi cuprins în viuă mişcare.
   Motanul de pe acoperiş, în duet cu o altă fiinţă, cînta un vers nepriceput; iară acela al lui Spulber,
 0	precum	l-am cules de pe undele bălţii, era următoriul:
759

(Andante. Pianissimo.) Ah, Giza, Gizulică!
(Piano.) Fiinţă serafică!
(Forte.) Ah, Giza, Gizuleancă!
( Rabiatto.) Fiinţă îngereancă.
3	Bim — bam, didiram;
Bim — bam, didiram!
(Piano finale.) Bim, bam, di-di-ram; dam-dam!
(Aria solo. Religioso.)
Tu, înger serafisticl
 în nopţi eu te ador,
Şi-ţi cint o serenadă,
Oh! plină de amor!
Din ochii tăi se varsă
O	mare de lumină,
15	Şi buzele-ţi se scaldă
în raza serafină.
Iubeşte-mă pre mine dar;
Nu lasă-mă să per amar!...
         Se rupe o coardă de la ghitară. August răguşeşte, 20	începînd a tuşi. Uşa de sub balcon se deschide, şi for
       mele unei femei se arată în faţă cu Spulber... Este Giza! în nopţi toate vacile sunt negre; astfel, din arătarea Gizei nu străbătea în ochi decît focul ochilor ei şi figura sa îngerească. Ea nu era înaltă, dar mlădiită, 25	ca şi coada unei curcurbete domneşti.
  Pe un moment cavalerul nopţii stete pătruns de fericirea momentului.
   Ah! domnul meu! şopti Giza într-un ton moale ca ceara topită.
30	— Giza! înger, ori demon, ce eşti! exclamă Spulber
prinzînd mîna iubitei sale. Mă iubeşti tu pre mine?! ori mă dau pradă celei mai scîrnave periri!
         Ochii se întîlniră; animele înţeleseră tăinuita lor ardere. Drept răspuns, Giza se aruncă în braţele cava- 35	Ierului său... August strînse pre gingaşa fiinţă
cu-nfocare la sînul arzătoriu... Buze pe buze, pept pe pept, animă lîngă animă ... Momentul nu se poate descrie!... Dar, ah! el fu scurt!
760

O	idee înspăimîntătoare străbătu fiinţa Gizei... Ea tresări din dulcea visătorie şi, asemenea unei cloşte înspăimîntate, împinse pre August de la sine.
 Fugi! scapă! grăi ea în ton tremurător. Ce va
5	zîce taica? ... ce va zîce ilustritatea-sa? Ce vor zîce ei
dacă te vor afla aici?!
Spulber însă, într-acest moment, se sînţea mai puternic decît un leu şi mai viteaz decît un curcan.
 Giza! îngerul vieţii mele! grăi el, transportat
io	într-o lume ideală. Nu tremura. Tu eşti a mea pe
veci! ... Cu armele-n mînă te voi cîştiga ... mă voi lupta pentru tine ...
       într-acest moment un cîne, mare cît un viţel, apăru în uşa pre care Giza a fost lăsat-o deschisă. Cîneasca 15	lui voce deşteptă pre părechea înamorată din visarea
sa fericitoare.
       Cînele se repezi spre Spulber. Spulber îşi luă ghitara şi, fără să aibă vreme a zîce un „adio!" iubitei sale, se repezi spre gard. Giza, fără să aibă vreme a atinge 20	mîna iubitului său, se repezi spre uşă ... Voinicul sări
gardul; dar bastonul lui rămîne în grădină şi o bucată din manta în gura flocatului cîne.
       într-acest moment se deschise o altă uşă şi, chemat de lătrătoroasa declamaţiune, Csehfy intră în grădină ... 25	El nu putu să afle decît: un bărbat ce sări gardul,
un baston lîngă fontană şi o	bucată de manta în gura
lui „Tisza".
Ah! ce grozave presînţîri cuprinseră sufletul său într-acest moment!...
30 „Suntem perduţi!" grăi el... Iară pălăria rădicată de peri îi căzu din cap.
n
DUPĂ OARA UNSPREZECE
Contele Frikosy de Frica	era un om renumit. El
35	avea cei mai frumoşi cai în	împregiur; cînii lui erau
vestiţi în întreaga ţară. La vînat nobilul conte pretu- tindenea era în frunte. El era un călăreţ bun şi mulţi
761

zîc că ar fi în stare să poarte frînile unei trăsuri de patru cai cu mai multă măiestrie decît chiar şi contele Andrâsy. De la fire, contele Frikosy de Frica era un adevărat aristocrat maghiar, un strănepot al eroilor 5 din vremile arpadiane, viteaz, cavaler, generos şi mîn- dru, un membru demn al familiei Frikoşeştilor de Frica. La „Fărbl“, el nicicînd nu se lăsa înspăimîntat; la „Ein und zwanzig', el nicicînd nu retira cu banca, şi actriţele deopotrivă lăuda rara generozitate cavale- 10	rească a contelui Frikosy de Frica ... Contele Frikosy
      de Frica era un om minunat, un om admirabil, un om într-adevăr mare, astfel comitatul Pîrliţîlor se putea făli cu dînsul, avînd în fruntea sa un om ca şi acesta ... Căci contele Frikosy de Frica, el însuşi, era ilustritatea-sa, 15	supremul comite!
   Şi corniţele suprem, nobilul conte Frikosy de Frica, era un patriot mare!... Pus în fruntea unei pîrlite de autonomii, el adeseori subscria cu propria sa mînă actele oficioase ...
20	...	Cîtă	nobleţe!	...	cît	sacrificiu	pentru ţară, dinastie,
popor şi obştie! ... cît de adînc patriotism!
   Contele Frikosy de Frica era un om nemuritoriu, un adevărat decor pentru orice muzeu de rarităţi!...
         Dar acuma, de cîteva luni de zîle, comitatul era orfan; 25	îngrigitoriul său părinte petrecea în depărtare, parte
      în Pesta, parte la moşîile sale, deoarece era tocmai vremea păturnicelor, asupra cărora nobilul conte vîna cu o deosebită predilecţie. în acest răstimp credinciosul său şi cu adînc suflet înzestratul vicecomite Rabiatosy, 3 0	nobil de Spaima, purta frînele administraţiunei corni-
tatense.
   Nobilul Rabiatosy de Spaima nu era atît de mare ca şi poruncitoriul său conte... înainte de toate el nu avea nici un cal. Călărea însă cîteodată pre unii
 5	oameni din comitat... De asemenea el nu avea cîni...
El de cîni nu avea trebuinţă. Nu mai puţîn era inferior nobilul Rabiatosy de Spaima în celelalte privinţe... Dar, totuşi, şi el era un om minunat, un om admirabil şi în special în foarte multe privinţe
 0	un om „mare". De cînd trebile autonomiei zăceau pe
umerii lui, el purta frîul cu mînă de oţel...
762

   Sărmanul Csehfy adeseori era gonit zî şi noapte. Căci nobilul vicecomite avea să administreze un comitat în care numărul daco-românilor era mare ...
   Astăzi nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima a 5 fost la ţară. Sosind după zece oare acasă, deşi vremea era înaintată, deşi el era obosit de cale, nu se culcă, ci, dezbrăcîndu-se, luă la mînă obicinuita sa lectură. Era un op istoric, intitulat Hora-Kloska lăzadds, pe românie Răscoala Horea-Cloşca.
10 Un fior rece trecu prin fiinţa nobilului vicecomite Rabiatosy de Spaima cînd prinsă această carte în mînă. El era însă un strănepot al lui Arpad; anima lui era de oţel şi nu se înspăimînta de orice.
         îndată se deschide uşa, şi acuma, în vreme de noapte, 15 intră de-a pururea deştept Csehfy. Nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima scăpă cartea din mînă cînd văzu intrînd pre încredinţatul său.
   Astă întîrziată apărere nu putea să fie decît urmarea unei grozave descoperiri.
20 Şi-ntr-adevăr, arătarea lui Csehfy era una dintre cele mai înspăimîntătoare .... Perii lui erau rădicaţi spre ceriu; ochii îi ieşiseră de trei degete din cap, şi tot trupul lui era cuprins de o tremurare convolsivă.
          Domnul meu!.... Toţi suntem perduţi! Planul 25 olahilor este gata!
Tresărind la aceste cuvinte, nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima sări în picioare, încît se lovi cu capul de plafon ... Căci nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima era un om lung, mai lung decît un par 30 de fasole; el era cît un stîlp de la telegraf.
    Ce e? Ce s-a întîmplat? ... Este patria în pericol? întrebă el aspru, privind de sus în jos spre Csehfy, care era un om scurt şi gros, iară nu atîta de lung.
          Este patria, este naţiunea, suntem noi, totul este 35 în pericol!
    Ce e? cum? Grăieşte!
    Ah! domnul meu, ascultă!... Şi mînia ta să nu se verse asupra mea, grăi sărmanul Csehfy. Şi apoi, după o grea răsuflare, continuă în ton tremurătoriu: De
40 cîteva seri uliţile sunt pline de olahi. Pînă în nopţile tîrzie ei stau, cuprinşi de tainice şoptiri, adunaţi în
763

uliţi... Cu cîteva zîle înainte de asta am văzut o mulţime de cai în apropiarea Pîrleştilor, cai ce nesmintit au să fie destinaţi pentru cavaleria daco-română ... Ieri am văzut vro 300 de oi	adunate la marginea Pîrleştilor,
5	vro 80 de gîşte şi vro	30 de vaci, toate destinate ca să
fie provizie pentru	daco-români. Presimţeam dară
apropiarea unui pericol şi privegheam cu îndoită îngri- gire. Astăzi, seara, încă din vreme m-am postat în apropiarea locuinţei lui Spulber.
10 Atenţiunea nobilului vicecomite Rabiatosy de Spaima se întrei, însuti la auzîrea numelui Spulber.
 într-un tîrziu — continuă Csehfy, neobositul pri- vighitoriu — Spulber apăru pe stradă. El era învelit într-o manta mare şi largă; paşii lui erau lungi şi grei;
15	întreaga sa arătare era acea a unui Decebal ori Horia.
La auzîrea numelor Decebal şi Horia, nobilul Rabiatosy de Spaima tresări convulsiv.
 Sub manta Spulber ducea un pachet ... Ce a fost în acel pachet? ... Vom vedea mai tîrziu!... Eu îl urmai
20 cu paşi repezi.... Dar el era lung, şi eu scurt. Am rămas puţîntel îndărăpt. Pe strade oamenii îl întîmpinau cu ovaţiuni: unii îi şopteau chiar vorbe tainice... Spulber mergea însă repede şi, cînd ajunse pe piaţă, unde roiau oamenii, eu îi perdui urma...
25	—Ai perdut urma?! Nefericitule! exclamă nobilul
vicecomite Rabiatosy de Spaima.
 O, vina nu este a mea! Spulber este un par; iară eu sum numai un butuc! Ce să fac dar?! M-am postat la colţul pieţei, ca să aştept rentoarcerea daco-românului.
 0 El nu veni! îndată pătrunsă lătratul cînelui Tisza în de-a pururea deschisa mea ureche... O presînţire mă trasă cătră grădină, de unde se auzea lătratul.... Ah, ce a trebuit să văz?!
 Ce? ... pentru D-zeu?!
35	— Spulber a fost în grădină!
 Spulber ?!
 Da! ... La fontană era bastonul lui, iară o bucată din mantauă în gura lui Tisza!
Nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima căzu pe
40 un scaun din apropiare.
 Suntem perduţi! ... mai mult nu putu să zîcă.
764

încuragiat de această desperare, în veci priveghe- toriul Csehfy cuteză cea din urmă şi cea mai grea lovitură:
        Da — grăi el — Spulber a fost şi a subminat casa 5 comitatului, căci în pachetul ce el ducea sub manta
nu putea să fie alta decît prav de puşcă.
 Subminat?!... Prav de puşcă!... exclamă nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima în ton năduşit. Suntem perduţi! şi, grăind, el aşa cum era, în negli-
10 gea, se repezi spre uşă, sînţind, cum că pămîntul tremură deja sub el.
 Staţi! îi grăi în veci priveghetoriul Csehfy, reţi- nîndu-1. Am pus doisprezece feciori să steie pază la grădină. Minele sunt puse, dar ele nu pot fi aprinse.
15 Nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima se opri pe un moment.
 D-apoi dacă iasca aprinsă este deja pusă de Spulber?! grăi el pornind din nou.
       Şi, pornind, nime nu putu să-l mai oprească... O! 20 pericolul şi iubirea cătră viaţă ce nu sunt în stare?!...
Csehfy stete cîteva momente uimit de spaima ce-1 cuprinsese şi pre dînsul. Se repezi dup-acea în urma domnului său şi-i peri şi urma.
Sărmanele de familii ce rămaseră dormind	pe cuibul
25	perzării!...
Peste cîteva minute nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima, dimpreună cu credinciosul şi etern priveghetoriul Csehfy se aflau în casa domnului Punguleanu, om român, dar, şi el, mare domn la comitat	şi în mo-
30	mentele de desperare razămul domnilor încă	mai mari
decît dînsul.
Domnul Punguleanu era un om mic, dar îndesat şi tocmai pentru acea mai înţelept decît toţi domnii din comitat, deoarece el nicicînd nu purta pantaloni albi 35 şi nu mînca nici mămăligă, nici fasole, ci ţinea doi cîni cari contelui Frikosy de Frica îi foarte plăceau. Afară de asta, domnul Punguleanu era cel mai bun calabrist şi avea cinci copii, dintre cari doauă fete... Oamenii îl numeau şi Pungulânyi, şi el nu se supăra,	din ce se
 0	vădeşte cum că el nu numai ca calabrist, ci şi	ca patriot
era bun.
765

       Calabristul patriot Pungulânyi era un om nu numai înţelept, dar şi cu vaste ştiinţi. De înţelepciunea şi ştiinţile multe nu numai ceafa lui era pleşugă, dar şi de pe coate i s-au fost ros toţi perii. Aceasta anume 5	astfel cum că el, încă de cînd era student, cînd învăţa,
       se punea cu coatele pe masă, ş-anina capul de pălmi şi astfel, stroflocînd din cînd în cînd perii capului său, pătrundea şi cele mai adînci materii. Sunt unii cari zîc că ar fi văzut masa la care el studiază... Sunt în 10	ea doauă borţi, urma coatelor.
Astfel nime, afară de el, nu a putut să fie consilia- rul intim al nobilului comite suprem, contele Frikosy de Frica.
       Acuma, într-acest moment de desperare, el fu trezit 15	din somn.
Cînd înţelese cauza acestei nocturne vizite, el surîse liniştit, dar se feri de a răspîndi acea linişte... O! el era înţelept.
 Fraţilor! grăi el în ton înţelepţîtoriu. Pericolul
20	este mare, dar noi tocmai pentru acea trebe să ni
       păstrăm cumpătul. Să nu ni perdem capetele tocmai atunci cînd suntem în pericol de a le perde... Românii voiesc revoluţia; ei voiesc să facă o Daco-Românie. Deci, noi trebe să luptăm cu bărbăţie, iară să nu ne 25	înspăimîntăm, căci atunci suntem perduţi!
 La luptă! exclamă nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima, prinzînd în mînă o cizmă împintenată a lui Pungulânyi... Cu aceasta ucid o întreagă armată de olahi sălbateci!
30	— Mai liniştit! îi răspunse înţeleptul sfetnic Pungu
lânyi. Luptele vor urma. Acuma însă, înainte de toate, să ne organizăm. Aţi pus pază la grădină?
 Pus, 12 feciori!
 Bine! acuma să trămitem un curier cu depeşă
35	la ilustritatea-sa!
 Bravo! bravo!
Depeşa fu pusă:
„Ilustrităţii-sale nobilului conte suprem comite Frikosy de Frica în Paturna. Ţara este în pericol. 40 Românii fac revoluţie. Daco-România în faşe. Veniţi la
766

faţa locului. Ordonaţi ca de loc să ni vină cel puţîn trei regimente de honvezi cu artileria în marş grăbit. Porniţi la moment!“
        Poftim depeşa! Subscrieţi! grăi înţeleptul sfetnic 5 Pungulânyi cătră nobilul vice-comite Rabiatosy de
Spaima.
 Subscrieţi d-voastre! îi răspunse acesta.
 D-ta eşti vicecomite!
Argumentul fu destul; depeşa fu subscrisă; un călăraş
 o o duse la cea mai de aproape staţie telegrafică, porun- cindu-i-se ca să aştepte răspunsul şi să vină cu el în ruptul sufletului, chiar şi dacă ar fi să crepe calul.
După aceea se aduseră următoarele hotărîri:
        încă acuma, în noaptea asta, să se concheme o 15 adunare a bunilor patrioţi.
Tot într-astă noapte să se vadă dacă cumva minele puse nu afumă.
Dacă minele ar afuma, de loc să se curăţească casele comitatului de locuitori primejduiţi.
20	Tot planul să se ţină în secret, pentru ca daco-
româniştii să poată fi surprinşi.
Să se adune toate armele la un loc sigur.
Peste un pătrariu de oară toţi bunii patrioţi ai Pîrleştilor se aflau adunaţi la un loc, într-o casă sigură, 25 ce cădea la o îndepărtare de o milă patrată de la subminata casă comitatensă, fiind totodată despărţită de asta printr-un munte stîncos.
       Nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima, ca să nu rămînă în negligea, a îmbrăcat din vestmintele înţepi 0	leptului sfetnic Pungulânyi... Erau cam scurte, dar
erau!
Se constitui nobila adunătură, constatoare din 47 fii ai lui Arpad, un strănepot al lui Traian şi un maghiar din viţa străveche de la Czaslau, toţi oameni mari şi 35 minunaţi şi pînă la unul Pungulânyi, viteji şi fără frică. Adunarea abia-şi începu lucrarea, cînd intră Marczi, curierul trămis cu depeşa aducînd în spate pelea calului pe care a călărit, iară în mînă o depeşă, răspunsul
767

primit de la nobilul conte suprem comite, ilustritatea-sa Frikosy de Frica.
Adîncă linişte, mai adîncă decît gîndirea înţeleptului sfetnic Pungulânyi.
5 Depeşa, scrisă cu sînge din venele nobile ale nobilului conte suprem comite Frikosy de Frica, fu cetită:
       „Domnului vicecomite Rabiatosy nobil de Spaima, în Pîrleşti. Am ordonat ca să vi meargă trei regimente de honvezi. Fiţi aspri! Eu nu pot să vin, deoarece am 10	mîne dimineaţă să vizitez grajdiurile hergheliei de la
Măgăreşti."
Patruzeci şi opt de guri steteră căscate după ce această depeşă fu cetită.
       Una, a lui Marczi, rămase închisă, deoarece el era cu 15	mult mai prost decît să poată afla sensul depeşei;
alta, a lui Pungulânyi, se deschisă spre vorbă, deoarece depeşa nu era după placul lui.
       „El trebe să vină; Rabiatosy trebe să fie blamat, căci altfel eu nu pot să devin vicecomite în locul său... 20	Şi este în interesul meu şi al românilor ca eu să fiu
vicispan", se gîndi Punguleanu. Dar nu spuse nimănui ce gîndea.
 El nu poate veni?! grăi el cătră adunătură. Trebe să vină. Altfel suntem perduţi!
25	Adunarea fu convinsă că fără de nobilul conte
toţi sunt perduţi.
înţeleptul sfetnic Pungulânyi compuse o noauă depeşă. El, care mai bine cunoaşte pre nobilul conte şi ilustru comite, ştia mai bine unde să-l atingă.
30	Depeşa suna:
„Ilustrului conte suprem comite Frikosy de Frica în Măgăreşti... Daco-românii au prins pre cînele «Hector» şi voiesc să-l tragă în frigare. Veniţi!“
Nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima, subscrisă 35 şi această depeşă, deşi ea cuprindea în sine o minciună; dar pentru ţară, popor şi dinastie el era orice în stare.
Depeşa fu trămisă cu un alt cal.
768

Peste o oară stîlpii ţării se aflau în grădina comita- tensă.
       în toamna tîrzie, înspre zori, este frig. Din pivniţele comitatense ieşeau aburi grei pe ferestile de cătră 5 grădină.
La motivarea înţeleptului sfetnic Pungulânyi, se constată cum că minele afumă şi se hotărî cum că de loc să se ordoneze transportarea familiilor în alte locuinţe.
10 Cei de faţă se depărtară. Csehfy cu Pungulânyi îşi expuseră viaţa intrînd în casa primejduită, pentru ca să deştepte familiele din somn.
Transportarea familielor se făcu în secret, ca nu cumva daco-românii să observe ceva.
15 Se transportă numai ce vieţuieşte, afară de robi şi servitori, căci aceştia erau români.
Peste o oară totul fu în ordine... Adunătura se constitui din nou. Marczi sosi cu a doaua pele de cal în spate şi cu a doaua depeşă în mînă.
20	Depeşa suna:
„Domnului spectabil vicccomite Rabiatosy, nobil de Spaima, în Pîrleşti. Am pornit. 1000 de galbeni aceluia care mîntuieşte pre cînele meu!
de Frica“
25	Patria fu mîntuită... înţeleptul sfetnic fu înălţat la
ceriuri; iară bunii patrioţi aşteptară sosirea nobilului conte în fruntea honvezilor.
III
ORGANIZAREA OŞTIRILOR
30 Zîua următoare era vineri. Aşadară, o zi de post. Spulber, ca român înfocat şi creştin bun, des-de-dimi- neaţă se sculă, se spălă pe faţă şi porunci ca să i se dea ceapă cu pîne... Tocmai era cuprins într-acest delicat dejun, cînd uşa se deschise şi, pe faţă cu ex- 35 presia unei adînci tăinuiri, intră o babă bătrînă...
769

După ce ea privi în giur, pentru ca să vadă dacă Spulber este singur ori ba, scoase o scrisoare din sîn şi o prededu tînărului cavaler de ceapă mîncătoriu.
Scrisoarea era de la Giza, scrisă cu propria ei mînă.
5	Spulber deschise scrisoarea...
Mîna lui tremura; anima lui bătea viforos; ochii lui se împăingeniră... El începu a sînţi cum că i se topesc potcoavele de pe călcîi.
Scrisă de mîna delicată, scrisoarea suna astfel:
10	„Iubitul meu!
Sum cuprinsă de despera ţie. Astă-noapte furăm trezite din somn şi transportate în casa domnului Gava- lerosy. Se vorbea de tine şi despre	dispoziţiuni şi
planuri secrete, de care tu nu ai să ştii	nemic... Mi s-a
15	poruncit ca să ţin toate cele întîmplate	secret. Se vor
beşte ca voi să fiţi suprinşi.
Te sileşte dar... Grăbiţi!... Ilustritatea-sa va veni mîne ori poimîne.
       Eu sum a ta pe veci! Tu eşti speranţa mea! Tu eşti 20	mîntuirea mea!
Te sărut!	Giza“
       După cetirea acestei scrisori, Spulber stete cîteva momente încremenit. El nu pricepea cele scrise. Dar spiritele mari în toate împregiurările se ştiu orienta. 25	El se aşeză la masă şi scrise următoriul răspuns:
„înger !
Te iubesc! te ador! am nebunit!... Viaţa mea este a ta!... Pentru tine sum gata a mă lupta cu zmei!
Nu despera.	August“
30	Scrisă, sigilată, predată, trămisă...
După ce baba se depărtă, junele cavaler ceti scrisoarea Gizei încă o dată.
„Nu pricep! îşi zîse el după cetirea scrisorii. Nu pricep!... Pentru ce au fost ele transportate?!... Ce are 35 asta a face cu mine?... Ce planuri secrete?... pre care eu nu pot să le pricep!... Ilustritatea-sa, tatăl Gizei, soseşte mîne ori poimîne?... Ce va să zîcă asta?!"
770

Fruntea lui Spulber se încreţi, genele lui se zburliră, ochii lui se ridicară spre ceriu: o idee grandioasă pătrunsă sufletul lui, „înger! Te pricep! exclamă el transportat. Mîne ori poimîne are să sosească ilustritatea-sa...
5 Ei făuresc planuri despre cari eu să nu ştiu nimica?! Pricep! pricep mîrşava voastră uneltire! La luptă dar... Moarte ori viaţă! Pentru Giza toate sum în stare!"
El se aşeză din nou la masă şi începu să scrie. în răstimp de doauă ore 17 scrisori fură scrise...
10 Planul era gata; acum se lucra pentru executarea lui. Spulber era rezolut!
 Fulger! chemă August cînd fu gata cu sigilarea celor 17 scrisori.
        Uşa se deschise, şi un tînăr înalt şi subţîre, ca un fir 15 de cucută, intră în casă. Era Fulger, scrietoriul, încre- dinţatul, posta, curieriul, fulgerul lui Spulber.
 Porunciţi! zîse el intrînd cu sfială.
Spulber se sculă în picioare, luă o poziţie impozantă.
         Aici sunt 17 scrisori! grăi el rezolut. îţi vei lua 20 o căruţă cu doi cai buni şi vei duce aceste scrisori la
adresă. M-ai priceput?!
 Da! răspunse Fulger, culegînd scrisorile de pe masă.
         Avem să facem un pas rezolut. Misiunea d-tale 25 este secretă. Soarta naţiunei depinde de la pasul nostru.
Pre Fulger îl cuprinsă un fior tremurător, dar el era adjutantul marelui strateg Spulber... El porni!.
        Peste cîteva ore, 48 de români rezoluţi, prezidaţi de Spulber, discutau asupra unei grave chestiuni, adunaţi 30 fiind într-o casă părăsită, ce se afla în pădure.
Era vorba ca să fie suprinşi, şi ei, conduşi de marele lor strateg, voiau să prevină, să suprindă înşîşi.
 Fraţi! români şi concetăţeni! grăi Spulber înainte de despărţire. Ni-am jurat credinţă! Acuma
35 fiecare la lucru!
Răspunsul: un viforos murmur.
Peste cîteva oare Spulber călărea cu repeziunea unui fulger de-a lungul drumului de ţară înspre satele Ciocăneşti, Vezura, Zburliţi şi Viforoasa.
771

Pe orizon se ridicau nuori grei; un vînt aspru, viforînd de la miazănoapte, sufla frunzele îngălbenite de pe copaci, însemnînd trecătoria serilor frumoase.
Seara acelei zîle era un contrast al serii de ieri. Plo- 5 ua în stropi grei şi deşi din toţi nuorii ceriului; iară vîntul aspru bătea stropii reci în feţele călătorilor... în adîncul nopţii întunecate, acum, cînd oamenii nici cî- nii nu şi-i lăsau afară, ca o fantomă prevestitoare de grele cercări străbătea un călăreţ prin şîroaie... Era August, 10 junele cavaler, Spulber, neobositul strateg... El călărea spre Pîrleşti... Copitele calului aruncau schintei din petrile ude; iară Spulber era flămînd.
Ciocanul purtat de roatele orologiului dete de unsprezece ori în clopotul din turnul bisericei ungureşti 15 cînd neobositul Spulber descălecă de pe murgul său.
Întrînd în casă, el află pre credinciosul său Fulger dormind la masă cu capul în pumni. Oboseala zîlei a slăbit puterile curierului aprig.
        Trezît fiind, Fulger, după o scurtă introducere som- 20	nuroasă îşi dete raportul.
Rezumatul acestui raport important este următoriul:
Patrusprezece scrisori au fost	înmînate. Mîne se
        va ţine o adunare secretă în pădure la Ciomăgeşti. Oamenii sînt gata... Domnii Cîrligu şi Corompanu n-au 25	fost acasă... Domnul Zburlan a	trămis următoarea
scrisoare:
„Spectavere domnule!
Primind înştiinţarea şi apelul d-voastre, cu toţii am fost însufleţiţi. Maghiarii voiesc	să ne suprindă: să
 30	fim precauţi!... Din satul nostru	vin 70 de oameni cu
 de puşcaşi din C i o t or ani 45, cu 22 de puşcaşi... Celelalte sate nu ştiu. Mîne la 7 oare dimineaţa vor fi la d-voastră!
D-voastră sunteţi speranţa noastră!
35 Umilit serv al dv.	Pintea	Zburlanu
Spulber surîsă cu satisfacţie după cetirea acestei scrisori.
772

 Poţi merge! grăi el cătră somnorosul Fulger. Sum îndestulit. Mîne la şepte oare să fii aici.
Fulger părăsi scena, zîcînd o somnoroasă „noapte bună!", şi August rămase singur.
5	„Am învins! exclamă el cînd se sînţi singur. Giza
va fi a mea. Maghiarii nu ne vor suprindeL. Dar cînd va veni el?"
Spulber se asedie, acum d-a treia oară, la masă. Scrisoarea fu adresată cătră Giza:
10	„înger!
Suntem gata... Cel puţin o mie de voinici îmi stau la dispoziţie... Ce au făcut contrarii în decursul vine- rei? Cînd va veni ilustritatea-sa?
Te iubesc!... cer răspuns grabnic!
15	Al tău pe veci!	August"
După ce astă scrisoare fu scrisă, cuvertată şi sigilată, August o pusă pe masă, pentru ca mîne des-de-dimi- neaţă să fie expedată.
       într-astă noapte Spulber visă dulce. Ah! după muncă, 20 odihna este dulce.
Pînă ce Spulber îşi organiză oştirile, nici contrarii nu odihneau.
       Des-de-dimineaţă se opri intrarea pe ulicioara cea strîmtă, pentru ca trecătorii să nu poată privi la celea 25 ce se petrec în grădină.
Porţîle fură închise şi intrarea oprită oamenilor neîncredinţaţi.
După aceste pregătiri, toţi robii din temniţe fură scoşi şi prevăzuţi cu scule săpătornice. Sub conducerea
 0 neînfricoşatului şi înţeleptului sfetnic Punguleanu, se săpă pînă la fundamentul clădirei, şi după acea se constată, precum zîce el, Punguleanu, cum că fiind pravul de o calitate ordinară şi fiind minele rău făcute, ele au ars în decursul nopţii.
35 După această constatare, toate femeile îşi cuprinseră locuinţele, dar bărbaţii, de la fire mai precauţi, nu cutezară a se expune. Astfel cerea şi interesul patriei, ai cărei razăm ei sunt!
773

       Se exmisă o comisiune constatatorie din cinci membri: nobilul vicecomite, ca preşedinte, un medic, un ingenier, un advocat şi un judecătoriu. Numai după ce aceştia, din culmea unui munte înalt, ce se afla în dosul clădirii 5	ccmitatense, prin mijlocirea unui ochian, constatară
       cum că minele într-adevăr nu afumă mai mult, se hotărî cum că şi bărbaţii să intre în clădirea subminată. Dar totuşi, considerînd cum că este cu putinţă ca să fi rămas încă cîteva sfarmuri de prav şi o scîntîulică de foc, s-a 10	privit ca precaut a se amîna intrarea pînă mîne-zi,
sîmbătă, la opt oare dimineaţa.
Hotărîndu-se toate aceste, se trămiseră doi curieri: unul în calea honvezilor, altul în calea nobilului conte, ilustru supracomite Frikosy de Frica.
15	Se adunară toate armele şi muniţiunea ce stau la
dispoziţia patrioţilor.
Altfel speranţa lor erau honvezii.
       La trei oare după-ameazăzi se ţinu o adunare grandioasă, la care luase parte 480 de patrioţi din loc şi 20	împregiur, fiind ei prezidaţi de nobilul vicecomite
Rabiatosy, nobil de Spaima.
La patru oare şi un pătrariu adunarea priimi următoarea depeşă secretă, pusă în cifre, pre care numai nobilul vicecomite le pricepea:
25	„Spectatului domn vicecomite Rabiatosy, nobil de
       Spaima. Am sosit. Mă aflu ascuns în pădurea de la Fricoşi. Satele din împregiur sunt în mişcare. Un spion al nostru a aflat cum că ei nu aşteaptă decît sosirea mea. M-aş duce-ndărăpt, dar nu cutez. Am ordonat ca să 30	mi se trimită aici în pădure cele trei regimente de hon
vezi şi să ni să trămită încă alte trei... Vă ţineţi. Duminecă desigur am să fiu cu honvezii în mijlocul vostru.
contele de Frica“
       Efectul produs de această depeşă, nu se poate descrie. 35	480 de oameni erau cuprinşi de spaimă, dar nu de
spaima „de Spaima", ci de spaima daco-românilor... Ei porniră spre uşă.
 Staţi! domnilor! li grăi necutremuratul Pungulânyi, surîzînd pentru sine. Dacă ne despărţîm, suntem
774

perduţi. în unire este puterea. Mîne dimineaţă vom merge cu toţii în casa comitatului. Arme avem. Aici ne vom apăra pînă la sosirea honvezilor!
în zădar vorbea... Eroii părăsiră localul.
5 —Ei bine!... mergeţi în ghearele românilor! li strigă înţeleptul şi necutremuratul Pungulânyi.
într-un moment, cei 480 fură laolaltă. Argumentul a fost puternic.
       Astfel petrecură, în viuă privegheare, cu armele în 10 mînă, cu degetele pe oţele şi cu vitejia în vene, pînă în ziorile sîmbetei, aşteptînd sosirea honvezilor şi pornirea luptei daco-române.
Dimineaţa înspre şapte oare, Csehfy, dimpreună cu Punguleanu, singurii cari au dormit în noaptea trecută, 15 merseră la casa comitatului, pentru ca să pregătească terenul şi să facă cu putinţă ca cei 480 să poată veni furişat şi fără a fi văzuţi, prinşi şi ucişi de olahi.
Peste o oară Csehfy coborî treptele cu faţă veselă... Cineva trebe să-i fi zîs ceva îmbucurătoriu.
20	La noauă oare Spulber priimi următoarea scrisoare:
„Iubitul meu!
Te iubesc! Sum a ta pe veci!
îţi fac cunoscut cum că trei regimente de honvezi sunt în pădure la Fricoşi...	Contrarii sunt adunaţi în
25	căsoaia «din pădure», 480	la număr. Ilustritatea-sa
duminecă va fi aici!
Te sărut! Luptă!
A ta pe veci!
Gizella“
30	Pre Spulber îl trecu un fior rece cînd ceti această
ştire.
 Trei regimente de honvezi! exclamă el tremurînd în toată fiinţa. Lupta este pentru moarte ori viaţă. Fie!... Eu nu voi fi blamat! Ei fac paradă cu trei re-
 5	gimente; noi vom face cu	trei mii de români verzi!
Spulber se puse de a patra oară la masă:
775

/
„Domnul meu!	/
Mîne, la trei oare după-ameazăzi, să fim tşâţi adunaţi în pădurea de la Ciuma. Trei regimente de honvezi sunt în pădurea de la Fricoşi. Ei sunt mai departe.
5 Ilustritatea-sa va fi mîne acasă.
Fiţi rezoluţi!
Spulber"
Astă scrisoare se trămisă în 17 exemplare prin curierul Fulger.
10	Spulber însuşi încălecă la moment.
Pe ceriu norii începură a se resfira, iară un cîne începu să latre pre călăreţul june de-a lungul uliţei mari.
IV
PORNIREA LUPTEI DACO-ROMÂNE
15	Joi noaptea, înspre ziorile vinerei, camerieriul exce-
lenţiei-sale înaltului ministru de Interne, contele Ala- rich de Bau-Bauy cînd dormea mai dulce, fu trezit, din somn printr-un curier al oficiului telegrafic. El aducea o depeşă grabnică de la nobilul conte suprem
20 comite Frikosy de Frica.
înaltul ministru fu trezît din excelentul său somn, pentru ca să i se înmîneze depeşa. Scrisă în cifre, depeşa suna:
„Excelenţei-sale înaltului ministru de Interne al
25 maiestăţii-sale regale, nobilului Alarich, conte de Bau- Bau. Olahii din comitatul Pîrliţilor au pornit spre o revoluţiune daco-română. Cer ca trei regimente de honvezi să ordoneze a veni în marş grăbit la faţa locului/4
contele de Frica!*
 0 înaltul ministru scăpă depeşa din mînă.
După ce se reculese, excelentul ministru de Bau-Bau trămise înştiinţare grabnică la ceilalţi miniştri, tot atît de excelenţi, conchemîndu-i la o sfătuire pentru mîn- tuirea ţării, a naţiunei şi a dinastiei.
776

   Peste o oară, miniştrii, şepte la număr, se aflau adunaţi la un loc... Şi erau aceştia după rangul şi însemnătatea lor:
         Excelenţa-sa înaltul ministru preşedinte, nobilul 5 conte Armin de Wrbcky;
   Excelenţa-sa înaltul ministru al Internelor, nobilul conte Alarich de Bau-Bau;
   Excelenţa sa înaltul ministru de Răzbel, generalul cavaler Paul de Bum-Bum;
10 Excelenţa-sa înaltul ministru de Comerţ, Moriţ Rosenbluh, nobil de Uj-Pest;
   Excelenţa-sa înaltul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Jean Paul de Lionier.
         Excelenţa-sa înaltul minstru de Comunicaţiune, 15 baronul Wenczel de Ruskow;
   Excelenţa-sa înaltul ministru de Poliţie, nobilul Taksony, nobil de Coada şi Potlogeşti.
         Toţi oameni mari, diplomaţi de rangul întîi şi maghiari din viţe bătrîne, dar venind acuma grăbit, n-au putut 20 să-şi pună în pripă decoraţiunile pe pepturile purtătoare de merite neşterse.
Făcîndu-li-se cauza cunoscută, înalţii miniştri căzură într-o nemaiauzită confuziune. Unii dintre dînşii făcură propunerea ca să pornească numaidecît cu toţii înspre 25 Viena, deoarece interesul comun cere ca ei să nu se expună.
   Numai doi miniştri fură contra acestei propuneri: ministrul de Coada, pentru că, vorbindu-se nemţeşte în consiliu, el nu pricepea nimic din cele ce se vorbeau, 30 şi ministrul de Lionier, pentru că el nu iubea pre nemţii din Viena şi afla de nepotrivit ca să fugă de frica românilor în braţele nemţilor. Acest din urmă făcu dară propunerea ca numaidecît să se cerce în arhivul statului actele privitoare la răscoala Horia-Cloşca şi 35 să se ieie tot acele măsuri cari s-au luat atunci.
   Această propunere fu priimită numai sub rezervă, încît în răstimp de 24 oare românii nu ar încungiura Buda-Pesta. Astfel se aduseră, pe baza actelor aflate şi studiate, următoarele hotărîri:
777

  „Să se consigneze prin ordinaţiuni secrete toate garnizoanele din ţară, precum şi batalioanele de honvezi ce tocmai se aflau în bivuac la manevrele de toamnă.
  Să se ordoneze ca trei regimente de honvezi de loc să pornească la faţa locului.
  Generalul de Concini să se denumească comandant al acestei trupe.
  Toată treaba să se ţină secret, organizîndu-se o corespondenţă secretă între ministeriu şi comanda trupelor.
  Să se trămită o depeşă la ministrul de Răzbel şi la comanda trupelor comune.
  Să se ceară raporturi telegrafice de la toţi comiţii supremi, cu deosebi din părţile române, sîrbe şi slovace, precum şi despre mişcările din Croaţia/'
  Vineri des-de-dimineaţă în lagărul de la Cerepari zeci de trîmbiţe chemau ostaşii la concentrare grabnică.
  în jumătate de oară trupele erau concentrate.
  Generalul de Concini, un italian aspru în manierele sale, ostaş de la fire, chemă pre comandanţii batalioanelor înpregiurul său şi, prin cîteva cuvinte, li comunică misiunea în care au să pornească.
  Subcomandanţii începură să tremure caii. Dar ei aveau să aleagă între doauă: fusilada sau lupta cu românii... Ei aleseră cea din urmă, deoarece era mai problematică.
  Ostaşilor li se comunică cum că au să pornească la
o	manevră mai mare.
  înspre şase oare trei regimente de honvezi mergeau în marş repede pe drumul către Pîrleşti.
  Un escadron de husari mergea înainte, o baterie de tunuri forma coada.
  Era vorba ca trupa să sosească neobservată la faţa locului, pentru ca să poată surprinde pre revoluţionari. Deci ea-şi făcu marşul în cea mai mare linişte, pe căi ascunse, prin păduri şi hîrtoape.
  Seara la şapte oare trupa îşi permise un scurt repaus în pădurea de la Ciobăneşti. Generalul de Concini tocmai mînca cele din urmă fire de macaroni, cînd sosi un curier cu o depeşă.

Generalul îşi găti mîncarea, se linse pe degete, apoi ceti depeşa:
„ Viteazului general imperial Giovanni de Concini, în pădure.
5 Am sosit. Mă aflu ascuns în pădurea de la Fricoşi. Nu cutez să merg mai departe. Olahii se mişcă. Te rog să vii cu regimentele aici la mine!
de Frica"
        Cetind această depeşă, generalul de Concini nu putu 10 ascunde un surîs mai mult vesel decît sarcastic.
„Egli tuti sono «di frica» /“ îşi zise el, apoi ordonă pornirea cătră pădurea de la Fricoşi.
        în noaptea de vineri înspre sîmbătă cătră 12 oare, trupele începură a bivuaca în pădurea de la Fricoşi. 15	După îndelungată	cercare, aflară şi pre nobilul conte
suprem comite, ilustritatea-sa B61a Frikosy de Frica. El era ascuns în gauna unui stejar uscat, iară suita sa, constatatoare din 15 persoane, se afla prin tufişele din împregiur.
20	Bucuria contelui	de Frica nu cunoştea culme şi
margini.
Se împărţîră muniţiunile între ostaşi. Fiecare priimi cîte 15 încărcături.
Tunurile fură încărcate.
25	Armata se postă	la un loc potrivit, construindu-şi
baricade provizorie din cîţiva copaci culcaţi în pripă.
Escadronul de husari se împărţi în patrule, mai mari ori mai mici, cari fură exmise pentru a recognoaşte terenul.
        Cîteva patrule de pedestraşi, sub comandă sigură, 30 fură trămise pentru a se informa despre mişcările din satele împregiurimei.
Trei feciori din suita contelui, români din Pîrleşti, fură trămişi pentru ca să spioneze.
Sîmbătă dimineaţa la cinci oare Mitru Florii Puseului, 35 unul dintre spioni, sosi cu următoarele informaţiuni:
„Astăzi românii se vor aduna la un loc anumit în pădure, pentru ca să ţină sfat.
Toate satele din împregiur se află în mişcare.
Foc şi omor nu s-au întîmplat pînă acuma.
779

Românii se vor aduna duminecă la trei oare, pentru ca să vină cu toţii spre Pîrleşti.
De loc după priimirea acestor informaţiuni se ţinu un consiliu de răzbel şi se hotărî:
5	1. Să se încerce o împăcăciune cu românii revol-
tanţi.
2. Spre acest scop un exmis din partea armatei să meargă ca parlamentar la Pîrleşti, fiind acompaniat de ilustritatea-sa, contele de Frica.
10	3. Deocamdată, pînă la priimirea unor noauă infor
maţiuni despre mişcări mai serioase, totul să rămînă în status quo.
       Contra punctului 2 se rădică protest solemn. Nobilul conte de Frica declară solemn cum că el nu se va 15 expune.
 Domnul meu! îi grăi generalul de Concini în ton aspru. D-ta trebe să mergi! Voieşti ori ba. Ca pleni- potenţiat al guvernului, numai d-ta poţi încheia pace! Altfel dorinţa mea este... a fuzila.
20	Contele de Frica tremura pînă-n călcîi.
Dintre doauă morţi, el alesă cea mai problematică. „Ei! — se gîndi el — mai bine decît să mor, li-oi da drept la Daco-România.“ Dar îşi rezervă dreptul ca pînă la Pîrleşti să poată merge travestat.
25	Veni să se aleagă parlamentarul. Toţi ofiţirii se
       tăiau de la astă misiune, afară de unul, puternicul cavaler de Amorinschi, căpitan de călăraşi, polon de origine şi adjutant al generalului Concini, un om în trup şi suflet deopotrivă mare, cu un nas mare, roşu 30	şi cu neşte musteţe sucite şi lungi de o palmă... Iară
printenii lui erau — horrendu dictu — ascuţiţi... El fu trimis ca parlamentar.
       Deşi nobilul cavaler şi căpitan de călăraşi, adjutant al generalului comandant, de Amorinschi călărea 35	foarte bucuros, la dorinţa nobilului conte suprem
comite, ilustritatea-sa Frikosy de Frica, astă dată el porni cu căruţa... Anume: Nobilul conte şi ilustru suprem comite Frikosy de Frica se travestă ca cărăuş român, făcînd pre vizitiul nobilului cavaler şi adjutant
 0	al generalului comandant, căpitan de călăraşi Amo
rinschi, care se puse într-un prost căruşor românesc,
780

şezînd el pe un snop de comuni tulei şi purtat fiind de cătră doi cai suri, sub conducerea marelui vizitiu, înspre Pîrleşti.
       Erau aproape noauă oare cînd modesta trăsură sosi 5	în satul Ciomăgeşti... în mijlocul satului, lâ casa oraşului,
erau adunaţi vro 50 de oameni, dintre carii vro treizeci înarmaţi... Cînd aceşti oameni observară trăsura, în care şedea un căpitan, ei îndată porniră în calea ei.
Nobilul conte de Frica scăpă frînele din mînă.
10	Nobilul	cavaler Amorinschi puse mîna pe oţelele
revolverului său... El avea la sine 13 revolvere încărcate.
 Bună ziua să deie Dumnezeu! grăi unul dintre
oameni cătră nobilul conte de Frica, care, la arătare, părea a fi	român. De unde veniţi, măi frate?
15	Nobilul	conte de Frica avu atîta prezenţă încît nu
răspunse nemic. Cea dîntîi vorbă a sa ar fi arătat că el nu este român... Făcu geste prin care arăta cum că el este mut.
       Nobilul cavaler Amorinschi, mai curagios, cu pistoa- 20 lele în mînă, răspunse în ton tremurător că ei vin de la cutare şi cutare sat.
Oamenii, văzînd expresia spaimei pe feţele agrăiţilor, căzură în hohote vii.
        N-aţi văzut pe ilustritatea-sa, corniţele suprem? 25 întrebă notariul satului.
La aceste cuvinte nobilul conte şi suprem comite Frikosy de Frica dete rabiat cu biciul în cai.
Nobilul conte şi ilustru suprem comite Frikosy de Frica, împreună cu nobilul cavaler şi adjutant al 30 generalului comandant, parlamentar al trupei războinice, căpitan de călăraşi Amorinschi sosiră pe jos la Pîrleşti, deoarece în îndepărtare de o jumătate de oară de la Pîrleşti li-au crepat amîndoi caii de la căruţă.
35 Bucuria baricadaţilor era nespusă.
Patria era mîntuită.
Se ţinură adunări; se aduseră hotărîri.
Nobilul cavaler Amorinschi, care, dinpreună cu pintenii săi şi cu musteţele sale ascuţite, nu vorbea ungu-
 0 reşte, nu lua parte la aceste adunări... El studia terenul într-alte părţi.
73!

   Giza, îngereasca fiinţă, putut-a ea să scape din ochii cavalerului Amorinschi ?
   O! căci Giza era frumoasă şi Amorinschi era un polon cavaler.
5 Tînără încă, abia de 27 ani, Giza întrunea, pe lîngă graţiile frumuseţei, şi farmecul unui spirit adînc, bogat în gîndiri şi vast prin cunoştinţele frumoase. Perii ei mucezi, ochii verzi, nasul turtit, buzele groase, faţa ei plină de roşaţa juniei, talia ei rotundă ca o perină 10 împlută cu cele mai fine pene deopotrivă îmbătau ochii ; iară cînd ea vorbea, auzîtoriul se sînţea legănat spre dulci visuri.
         Şi nu mai puţîn amabil, nu mai puţîn şarmant era cavalerul, nobilul cavaler Amorinschi... Ah! şi inimele 15 înrudite se înfrăţesc...
   Ziua de sîmbătă este neuitată; neuitată pentru ea, şi neuitată pentru el.
         Ei, tînărul cavaler Amorinschi şi bela copilă Giza, petrecură întreaga ziuă împreună în dulci şoptiri şi 20	plini de fericire tăinuită. Cînd soarele înclina spre
apunere, amîndoauă sufletele înrudite se coborîră în grădină primblîndu-se printre cei patru arburi, printre a căror crengi cădeau razele lunei asupra lui Spulber serenadul.
25	Şi apoi... şi apoi... Petrecerea lor nu mai cunoştea
culme şi margini!
*
         Duminecă des-de-dimineaţă, Spulber, încins cu sabie, îmbrăcat în costum naţional, pe cap cu un clabăţ â la Mihai Viteazul, zbura pe drumul de ţară înspre 30	pădurea de la Ciuma.
   în urma lui săltau alţi 24 călăraşi, tot voinici din Pîrleşti.
   La unsprezece oare înainte de prînz, Spulber, din- preună cu suita sa, sosiră în pădurea de la Ciuma.
35	Pe o poiană deschisă erau adunaţi vreo 1 000—1 500
oameni, dintre cari o mare parte înarmaţi. Spulber fu priimit cu ovaţiuni.
782

După o scurtă prevorbire cu oamenii săi, Spulber ordonă ca trupa numaidecît să pornească, după ce el a priimit ştiri din izvor foarte sigur cum că ilustritatea-sa se afla deja în Pîrleşti.
 Trupa porni spre mişcare.
în acest moment se auzi pocnitura unei puşte descărcate... Cîţiva honvezi, pesemne o patrulă, apărură pe locul deschis...
       Peste cîteva momente, vro 1 500 honvezi năvăliră 10 cu „hurrah!" asupra plaiului acoperit cu flori.
v
EXPLOZ1UNEA
Sîmbătă, generalul Concini aşteptă pînă seara ca să priimească ştiri din Pîrleşti... Nu sosi	nimic... El
15	exmise dar patrule îndoite şi cîţiva spioni	cu însărci
narea ca să străbată pînă la Pîrleşti şi să aducă ştiri de acolo.
Patrulile şi spionii porniră... dar nu mai rentomară... Pesemne ei au fost prinşi.
20 Duminecă dimineaţa paza marginală	prinse	un
ţăran român. El fu dus la generalul comandant.
Fiind românul ascultat, el fasionă	cum	că	nu	ştie
nimic despre revoluţie. Dar a văzut	cete	de	oameni,
parte înarmaţi, mergînd spre Pîrleşti, a	văzut nu
25	departe de birtul de la Ciot ani un honvez	rănit pînă
la moarte şi a văzut cînd ieri sătenii din Ciomăgeşti au oprit căruţa în care şedea un ofiţir.
Nu rămase nici o îndoială cum că contele de Frica, dimpreună cu cavalerul de Amorinschi au fost prinşi
 0	de către români.
Generalul comandă dară ca trupele să se pregătească spre pornire.
Peste un pătrariu de oară o lungă coloană de osteni se mişca în marş repede înspre Pîrleşti.
35 Generalul, cu statul-major, mergea călărind în frunte.
783

Cătră 11 oare înainte de ameazăzi, în pădurea de la Tulburi era un foc viu... Peste cîteva minute încetă focul plotoanelor... încă cîteva focuri izolate... trei focuri date din tunuri... şi apoi doauă trupe de honvezi
 se vedeau fugind una în dreapta, alta în stînga...
La locul luptei rămaseră vro 75 de morţi ori răniţi. Toţi erau honvezi.
       Pînă ce prin păduri se petrecură aceste întîmplări îngrozitoare, bunii patrioţi, adunaţi în sala corni- 10 tatensă, aşteptau cu nerăbdare şi cuprinşi de spaimă sosirea honvezilor.
Hotărît fiind ca demnul Pungulânyi, dimpreună cu nobilul cavaler de Amorinschi să fie exmişi ca să încerce împăcăciuni cu daco-românii, duminecă dimi- 15 neaţa, cînd Pungulânyi, pregătit cu toate, voi să pornească în importanta-şi misiune, se constată cum că nobilul cavaler şi parlamentar nu se afla mai mult la casa comitatului. Toate încercările făcute pentru aflarea lui rămaseră zădarnice. Cîţiva dintre viteji 20	scoaseră capul pe fereastră, pentru ca să-l vadă în
apropiare. Era însă consult ca nime să nu iasă din locul sigur prin baricade.
       După perderea şi acestui singur oştean pre care-1 avură în mijlocul lor, patrioţii perdură şi cea din urmă 25	rază de speranţă. Ei stau palizi, tăcînd şi privind
unii la alţii, siguri fiind cum că moartea lor este o chestiune numai de timp.
La 11 oare, o babă bătrîna, ce venea de la un sat învecinat, li adusă vestea cum că astăzi în ziori o
 0	trupă cam de 150 săteni înarmaţi ar fi pornit spre
pădure.
Patrioţii scăpară armele din mîni.
       După 12 oare, un slovac, negoţiatoriu de sticlă, li aduse vestea cum că în pădurea de la Tulbure a fost o 55	luptă crîncenă, rămîind vro 500 de răniţi şi morţi pe
cîmpul de bătălie.
Patrioţii se coborîră în pivniţă, rămîind numai aceia în clădirile de sus cari n-au încăput în pivniţă.
784

   înspre 2 oare, o trupă de 10-15 călăraşi honvezi trecu în săltate pe lîngă casa comitatului, fulgerînd în jos pe uliţa cea mare.
   Nu rămase nici o îndoială cum ci daco-românii
 sunt în apropiare.
   Patrioţii, încuragiaţi de sfetnicul Punguleanu şi sînţind apropiarea primejdiei, îşi culeseră armele, gata fiind spre luptă.
   La 2— oare ferestile casii comitatense tremurară
2
10	de trei ori, zgîţîite de trei salve date în apropiare...
       Căzură cîteva bucăţi de var de pe păreţi; căzură cîteva arme din mînile patriotice; în semn de ecou la salvele date din afară, se descărcară cîteva pistoale în cădere... Dup-acea sala se împlu de fum, oamenii 15	începură a fi loviţi de o putoare grea... şi totul se linişti...
         Peste cîteva momente sosiră cîteva sute de călăraşi, voinici români, îmbrăcaţi în vestmintele lor de sărbătoare... în frunte călărea el însuşi, Spulber, „quem impavidum ferient ruinae“, încungiurat fiind de cîţiva 20	tineri din clasa inteligentă. Spulber era mîndru, ară
tarea lui mai estetică, privirea lui eroică... Ah! pentru ce nu privea Giza pe fereastă?!...
   Călăraşii se postară pe piaţă, formînd un cerc pe lîngă casa comitatensă.
25 Casa tremura pe pămîntul mişcat de copitele cailor, în casă tremurară patrioţii, iară din muntele din faţa casii bubuiră una după alta treisprezece descărcări grele... Ferestile tremurară de treisprezece ori; se sparseră cîteva sticle, iară piaţa începu a se împlea de 30	osteni... Honvezi, ţărani înarmaţi şi alţii nearmaţi
intrară în marş repede, împlînd nu numai piaţa, dar şi intrările uliţelor laterale.
         Spulber, comandantul, pe faţă cu expresia unei nespuse fericiri, se opri în faţa clădirii comitatense şi 35	rădică sabia sa în sus.
   Urmarea acestui semn fu un vuiet adînc... Cîteva mii de oameni erupseră în strigăte, al căror înţeles nu se putea destălmăci.
         Sus, în sală, şi jos, în pivniţă, stările nu se lasă să 40	fie descrise... Ei, cîteva sute, în faţa atîtor mii?!
785

 O cîrpă albă, o cîrpă albă! strigă sfetnicul Punguleanu.
Nimeni nu cuteză să-şi bage mîna în buzunariu.
Punguleanu însuşi, ca român, nu avea cîrpă albă.
 El se dezbumbă, rupse o bucată din cămeşa sa şi o scoasă pe ochiul unei fereşti sparte.
Ca răspuns la această capitulare sunară trei salve grele, date din apropiare.
         Ei vin! ei vin! strigă un servitor ce intră desperat 10 în sală. Au spart poarta şi vin cu Spulber în frunte.
Patrioţii îşi gătiră armele.
Uşa se deschise... Căzură vro treizeci de focuri descărcate în frică de cătră patrioţi... Ferestile se sparseră... Varul tot căzu de pe păreţi... Spulber, 15 urmat de alţi treisprezece voinici, intră în sală cu capul în sus... în fumul cel mare nu vedea nimic.
...în sfîrşit i se păru că zăreşte ceva negru. Se opri într-o distanţă cuviincioasă înaintea acestei zărenie şi cuvîntă astfel:
20 „Ilustrissime ! Nobile conte!
Graţioase domnule!
Sunt şepte luni de zîle de cînd comitatul nostru nu a avut fericirea a te vedea în mijlocul său; de cînd îngrigitoriul părinte este departe de credincioasa sa 25 turmă. Momentul în care iarăşi te vedem în mijlocul nostru este un moment de înaltă fericire. Este un moment de înaltă fericire în special pentru noi românii, pîrliţi... Contrarii noştri au voit a ne opri ca să manifestăm bucuria sînţită la sosirea ilustrităţii-tale,
 0	tăinuindu-ni această fericitoare ştire. Dar, ah! iubirea
adevărată le află toate... Masele, ce stau aci cuprinse de bucurie, mii de voinici, sunt o vie dovadă despre iubirea ce românii pîrliţi au cătră ţară, tron şi ilustritatea-ta...
       (Bunii patrioţi începură să iasă de sub mese şi 35 scaune, pe unde s-au fost ascuns.)
Primiţi dar — cuvîntă elocintele Spulber mai departe
 expresia iubirei noastre, primiţi../4
într-acest moment, ieşind fumul succesiv pe fereastră, Spulber observă cum că zărenia cătră care el şi-a
 0	adresat frumoasa cuvîntare a fost cuptoriul cel de fer.
786

Peste cîteva momente sunară cîteva salve şi cîteva „să trăiască!" de voci miite...
Duminecă seara Pîrleştii erau plini de oameni beţi şi honvezi capitulaţi.
 în sala comitatensă, cea cu ferestile sparte şi cu
păreţii lipsiţi de var, era un banchet grandios.
       Spulber, eroul zîlei, şedea la mîna dreaptă a ilustrită- ţii-sale nobilului conte Frikosy de Frica... La mîna stîngă a ilustrităţii-sale şedea el însuşi, înţeleptul 10 sfetnic Pungulânyi.
Pe faţa lui Spulber se răspîndea o fericire titanică; iară Pungulânyi era vesel pînă la nebunatecie. Singur nobilul vicecomite Rabiatosy de Spaima părea a fi atins de bruma tomnatică.
15	Cătră sfîrşitul cinei, de a spiritului înălţare grele
sînţindu-se capetele, oamenii făceau larmă patriotică; iară tînărul cavaler Spulber se afla, răstras într-un coteţ, în discurs cu înţeleptul Punguleanu.
        Ei bine! — grăi Punguleanu zîmbind — dar d-ta 20	te afli în rătăcire. Ai făcut ovaţiuni pentru ca să intri
în graţia ilustrităţii-sale; Giza însă nu este fiica contelui, ci a lui Csehfy, care ştia de amorul d-voastre, şi apoi încă ieri mi s-a lăudat că-i vei fi ginere...
Spulber scăpă sugara din gură.
25	— Dealtmintrelea — urmă înţeleptul Punguleanu în
ton sarcastic — trebe să-ţi spun şi acea, cum că, luînd preţioasele cu sine, Giza a fugit astă-noapte cu un anumit cavaler de Amorinschi, căpitan de călăraşi şi...
       Mai mult nu avu cui să zîcă, căci Spulber părăsi 30 salonul cu paşi rabiaţi...
în ziua următoare treisprezece medici umblau pe la domnii îmbolnăviţi de spaimă şi veselie. Iară Spulber se hotărî că şi de aici înainte are să rămînă tot ante- luptător iu naţional. (!)
★
35	încheierea acestei întîmplări revoluţionare se face
prin un act oficios: este raportul dat de cătră generalul Concini cătră înaltul ministru de Răzbel, raport asupra
787

expediţiei sale contra revoluţionarilor daco-români din Pîrleşti.
Raportul, tradus din cuvînt în cuvînt din nemţeşte pe româneşte, sună astfel:
 „Excelenţă!
Vin a vi da raport asupra expediţiei ce mi s-a ordonat să fac în contra daco-românilor din comitatul Pîrliţilor.
Potrivit cu înaltul ordin ce mi-aţi dat, la moment am pornit cu trupele consignate.
 o	Vineri, în 13, în noaptea înspre 14, la 11 Oare, sosind
în pădurea de la Fricoşi, am aflat pre nobilul conte, ilustritatea-sa suprem-comite Frikosy de Frica, în gauna unui stejar bătrîn. L-am scos din gaună şi apoi, împreună, am ţinut consiliu de răzbel.
15	Hotărînd ca să facem o încercare de împăcăciune cu
românii revoltanţi, nobilul conte, dimpreună cu adjutantul meu, căpitanul de călăraşi, cavalerul de Amorinschi, fură exmişi la Pîrleşti.
Porniră, se duseră şi nu mai renturnară.
20	Atît patrulele, cît şi spionii mi-aduceau ştiri serioase.
Unele dintre patrule nici nu mai rentornară.
Mi s-a adus ştirea cum că contele, dimpreună cu căpitanul Amorinschi au fost prinşi.
       Din toate aceste a trebuit să urmez că revoluţiunea 25 s-a început. Duminecă, la 9 oare, am dat dar ordin de pornire.
Pornind trupele în coloană deschisă, eu, dimpreună cu statul-major, am călărit în frunte.
       După un marş de o oară, observai că atît dobele, 30 cît şi trîmbiţele au încetat a suna.
Privind îndărăpt, aflai că în urma mea călăreşte un singur om: servitorul meu. Toate celelalte trupe erau, ca prin o putere tainică, răspîndite peste valea ce pasam. Unele dintre trupe fugeau în gloate, iară altele 35 mergeau în mase compacte şi paşi regulaţi într-o direcţie opusă.
N-avui să fac alta decît să dau pinteni la cal şi să călăresc cătră trupa compactă.
Sosind la aceştia, ei îmi făcură cunoscut cum că
 0 sunt români şi, nevoind a se bate cu fraţii lor pîrleşteni,
788

au hotărît să meargă de-a dreptul la ei în pădure, pentru ca să-i îndemne la linişte. Înţelegînd neromânii, şi mai ales maghiarii, de astă hotărîre, ei, cuprinşi de spaimă, o încărcară la fugă înspre ţara lor.
 Priimind acest raport, aflai de bine a organiza pre ostenii ce se aflau aici şi a porni însumi în fruntea lor la Pîrleşti. Se aflau de faţă 1 623 de feciori, despre a căror purtare disciplinară numai cu laudă pot să vorbesc. De mirare însă, într-aceşti 1 623 de osteni 10 se afla un singur ofiţir care vorbea româneşte şi patru sergenţi români. Această împregiurare a pus oareşcari pedeci în calea organizării; cu toate aceste, peste o oară am pornit în cea mai mare ordine.
         Sosind la 11 oare în pădurea de la Ciuma, unde se 15	aflau românii, furăm priimiţi cu cele mai frenetice
ovaţiuni, ce mă puse în mirare, deoarece aşteptam să mă aflu în faţă cu o trupă vrăjmaşă, în scurt fusei în clar.
         Nici nu era vorba de revoluţiune.
20 Auzînd de sosirea ilustrităţii-sale în comitat, un anumit Spulber, advocat tînăr, om ce înaintea maghiarilor trece de popular, iar naintea românilor de ridicol, dealtmintrelea un suflet inocent, şi-a propus să aran- geze în numele românilor o priimire cu ovaţiuni de 25	bineventare. Grosul românilor a hotărît însă ca să facă
o contraovaţiune, nefiind satisfăcuţi prin petrecerea afară de comitat a comitelui suprem, cu care ei nici altfel nu simpatizau. Toate aceste pregătiri se făceau în secret, pentru ca efectul produs să fie cu atît mai
 0	mare: deci maghiarii, ce par a avea în sînge frica de
daco-românism, au scornit ştirea cum că românii voiesc revoluţiune şi anume pentru înfiinţarea Daco- României, un ideal, de care, cel puţîn deocamdată, românii se ocupă foarte puţîn.
35 Românii adunaţi în pădure erau aceia cari voiau a face ovaţiunea. Pentru o ovaţiune bineventatoare erau abia vro 50—60 oameni, şi aceştia în mare parte îmbătaţi. Restul, la vro mie şi cinci sute, erau pentru contraovaţiune.
 0 împreună cu aceşti oameni, mai ales pentru susţinerea
ordinei, au pornit la Pîrleşti, într-altă ziuă, luni,
789

pornind spre lagăr, pe drum mi s-a adus ştirea că în pădurea din apropiare s-ar fi aflînd vro 100 de honvezi răniţi şi morţi.
Mergînd la faţa	locului,	am aflat 73 morţi şi 16
 răniţi. Am dispus	înmormîntarea şi am transportat
pre cei bolnavi la lagăr.
       Despre conflictul în care au căzut aceşti 89 voinici mi s-a raportat cum că bucnind honvezii fugiţi asupra celor trei regimente ce aţi ordonat să vie mai tîrziu, 10	cei dintîi, crezînd	că au a	face cu honvezii români,
cuprinşi de spaimă, au dat	foc, iar cei din urmă au
răspuns de asemenea la atac.
       Lupta s-a finit cu fugirea amînduror părţi. Dintre răniţi numai unul poartă rană în piept; ceilalţi sunt 15	răniţi în dos.
Generalul Concini, m. p“

VÎNTURĂ-ŢARĂ
NARAŢIUNE ISTORICĂ


PARTEA î N T î I
COPIL SĂRAC
I
   Vorba e de fratele mai mare al lui Mihai-vodă Viteazul,
 Petru Cercel, adică de lucruri petrecute cu vreo trei sute şi mai bine de ani mai nainte de aceasta.
   împărăţia otomană o stăpînea Suleiman II Magnificul, cel mai falnic dintre sultanii turcilor, care a purtat un întreg şir de războaie cu vecinii săi despre apus, a 10 înaintat într-un rînd pînă sub zidurile Vienei şi şi-a întins stăpînirea pînă la poalele răsăritene ale Alpilor. Regele Ungariei, Ferdinand I de Habsburg, numai ca vasal al Porţii mai stăpînea o mică parte din regatul ce moştenise. Tot tributar al Porţii era şi voivodul 15 Ardealului, Ioan Sigismund Zapolya, căruia Petru-vodă Rareş din Moldova şi Radu-vodă Paisie din Muntenia în mai multe rînduri au fost nevoiţi să-i dea ajutor în luptă cu Ferdinand I, deşi amîndoi aveau tainice legături de prietenie cu acesta.
20	între dînşii însă cei doi domni români nu erau
      prieteni buni, căci una dintre fiicele lui Rareş, Chiajna, era măritată după Mircea Ciobanul, care rîvnea şi el la scaunul domnesc al Munteniei, şi Chiajna era neadormită uneltitoare spre a-1 răsturna pe Radu-vodă Paisie. 25	Pentru ca să răuşească, n-ar fi avut decît să-i dumi
rească pe mai-marii de la Poartă asupra legăturilor lui Radu cu Ferdinand. Se temea însă ca nu cumva, făcînd-o aceasta, să-l dea de gol şi pe tatăl său. La 1546
793

a murit însă Petru-vodă Rareş, şi acum, nemaiavînd temerea aceasta, ea s-a folosit de toate mijloacele şi a reuşit să-l răstoarne pe Radu-vodă Paisie şi să-nduplece pe sultan a-1 ridica în scaun pe Mircea-vodă, soţul ei.
 Cu această schimbare de domni	se-ncepe un lung şir
de zguduiri, care a dus ţara la marginea prăpăstiei.
Mai întîi şi mai întîi domnul mazilit a adunat o ceată de vreo mie de călăreţi	şi a trecut în fruntea ei spre
apus, unde, alăturea cu	Ferdinand I, a luat parte la
10	războiul purtat de Carol	V, fratele lui Ferdinand, con
tra luteranilor. Anul următor apoi, după ce Carol V a ieşit învingător, Radu-vodă s-a întors, cu ajutor primit de la Ferdinand, ca să-şi ia scaunul. A fost însă învins şi a căzut în mîinile turcilor.
15	Deoarece el, mai înainte de a fi	fost ridicat în scaun,
fusese călugăr şi egumen al mănăstirii de la Curtea-de- Argeş, sultanul a rînduit să îmbrace iar rasa călugărească şi să fie trimis la una din mănăstirile din Muntele Sinai, unde a murit cîtva timp în urmă.
20	Tot atunci s-a mai petrecut şi	o altă faptă pe care
n-avem s-o pierdem din vedere dacă e vorba să înţelegem vitregia acelor timpuri.
       Văzînd cele păţite de Radu-vodă şi temîndu-se de uneltiri ca ale Chiajnei, boierul Socol şi-a adunat co- 25	morile, le-a încărcat şi a plecat în pribegie, împreună
       cu soţia sa şi cu copiii săi. Sosit însă în Ardeal, un nobil din partea locului, un oarecare Francisc Kendy, a dat, în fruntea slugitorilor săi, năvală asupra lui, l-a prins şi l-a trimis legat la Poartă, iar comorile i le-a 30	făcut pierdute. Văduva şi copiii lui Socol au stăruit
apoi ani de zile de-a rîndul să li se înapoieze avutul, dar stăruinţele lor au rămas zadarnice.
       Asemenea fapte se petreceau atunci în fiecare zi aproape. Nu era nimeni la adăpost în ceea ce priveşte 35	viaţa şi avutul lui. Credeai că ţi-ai găsit scăparea, şi
tocmai atunci cădeai în vreo cursă, şi încă mai rău te încurcai.
Se clătina deci şi scaunul lui Mircea-vodă şi scîrţîia mereu, încît Chiajna-doamna şi azi, şi mîine era nevoită
 0	să trimită la Poartă oameni de încredere ca să-mpartă
794

pungi de galbeni între cei ce puteau să-i sprijinească într-un fel oarecare soţul.
   Cel mai cu trecere dintre cei ce rîvneau la scaunul domnesc era fratele surghiunitului, Pătraşcu, pe care-1
 cereau mulţi dintre boieri şi-l sprijineau şi unele dintre
      paşalele de la Poartă.
         în ciuda tuturor jertfelor aduse de Chiajna-doamna, la 1554, după opt ani de domnie, Mircea-vodă Ciobanul a fost dat mazilit şi în scaunul domnesc al Munteniei 10	s-a ridicat Pătraşcu-vodă, căruia îi zic cel Bun, căci
era iubitor de dreptate, lucru rar în acele vremuri de urgie.
         Sultanul Suleiman II, om trecut atunci de cincizeci de ani, răzbise prin multe în timpul stăpînirii lui de 15	treizeci şi trei de ani şi era prepuielnic. Mai fiind la
      mijloc şi Chiajna cea vicleană, Pătraşcu-vodă, ca nu cumva s-o pată cum a păţit-o Mircea-vodă, a trimis la Poartă pe fiul său Petru, atunci băiat de zece ani, ca să fie drept un fel de chezăşie că-i va rămînea sultanului 20	în toate împrejurările credincios.
   Jertfit nu era copilul acela, căci Pătraşcu-vodă nu putea să-şi calce credinţa într-un timp cînd creştinii se sfîşiau între dînşii, iar sultanul era ajuns la mărire nemaipomenită.
25 Pus sub ocrotirea acestui stăpînitor puternic, care n-avea cuvinte de a nu fi binevoitor, Domnişorul muntean putea să primească o mai bună creştere la Constantinopol decît la curtea tatălui său.
   învăţa, mai nainte de toate, mai multe limbi, nu
 0	numai turceşte şi greceşte, ci şi limba arabă, precum
      şi cea italiană, care pe timpul acela era întrebuinţată-n diplomaţie, ba şi cea franţuzească, deoarece francezii erau atunci aliaţii turcilor. Băiat cu deosebire vioi, frumuşel şi simpatic, el se mai şi ţinea în curent cu 35	ştiinţele de atunci şi îşi cîştiga în lumea cea mare
      prieteni şi sprijinitori.
         îi mai dăduse Pătraşcu-vodă cel Bun fiului său şi-o slugă credincioasă, candiotul Andrea Deomongiani, un oştean neînfricat, care săvîrşise multe fapte războiul 0	nice în oştirea veneţiană şi-i era Domnişorului nu numai
      dascăl în ale armelor, ci totodată şi neadormită strajă.
795

După toate semnele, îndemnat de acesta, purta Petru un cercel în urechea stîngă, pe acele timpuri la modă atît în Italia, cît şi în Franţa.
   împotriva urgiei vremurilor nimic nu putea însă să-i fie pavăză; patru ani după urcarea sa în scaun, Pătraşcu-vodă cel Bun a fost ucis de către alt Socol, şi Chiajna-doamna iar răuşeşte să-şi ridice soţul în scaun.
II
   De aici înainte Petru Domnişorul, care nu împlinise vîrstă de treisprezece ani, rămîne în voia soartei.
   Vara, în zile de zăduf, sub cer senin, cînd apa morţilor se iveşte pretutindeni în zările depărtării, se stîr- neşte mai ici, mai colo cîte o volbură de vîntoase, care ia frunzele scuturate de prin arbori, le ridică în înălţimile văzduhului, le duce la mari depărtări şi le spui- beră-n cele din urmă pe-ntinderi nemăsurate. Aşa era purtat omul în vremurile acelea. Purtat a fost mai ales Petru Domnişorul rămas copil sărac. Fel de fel de împrejurări l-au silit să-şi ia lumea-n cap, şi abia a mai rămas ţară prin care nu s-a abătut în timpul mult zbuciumatelor sale tinereţe.
   Anul în care a murit Pătraşcu-vodă cel Bun e de mare însemnătate şi pentru ţările de la apus, în care s-au pornit atunci fapte pe care avem să le ştim dacă e vorba să înţelegem soarta Domnişorului Petru.
   Timp de cincizeci de ani cel mai de frunte dintre monarhii din Europa apuseană a fost Carol V, fratele mai mare al lui Ferdinand I.
   El era aşa-zis împărat roman şi stăpînea, pe lîngă Ţările Germane, Belgia şi Olanda, ducatul de Milan, Neapolul şi Sicilia, Spania, în urmă Portugalia şi-ntin- deri nemăsurate din America. Afară de războaiele ce-a purtat cu vecinii, el a făcut mari vărsări de sînge în Germania pentru ca să asigureze stăpînirea covîr- şitoare a bisericii romane. Şi el tot în anul 1558 a murit.
   încă la 1556 el abdicase şi tronul împărătesc l-a ocupat Ferdinand I, care pînă atunci era numai rege

al Ungariei, iar celelalte ţări le-a moştenit fiul său, cu deosebire mîndrul Filip I, care în timpul îndelungatei lui domnii a ars pe rug o mulţime de oameni ce nu i se păruseră destul de zeloşi catolici.
 El se căsătorise cu mătuşa sa Maria Tudor, numită şi cea Sîngeroasă, regina Angliei, care făcuse tot de dragul bisericii	catolice mari vărsări de sînge în Anglia.
   Tot în 1558	a murit şi ea, lăsîndu-i surorii sale Eli-
      sabeta tronul. Aceasta, de asemenea, prin lupte înver- 10 sunate a asigurat stăpînirea în Anglia a bisericii anglicane.
   Un an în urmă, la 1559, a murit pe neaşteptate regele Franţei, Henric II, după care s-a urcat în scaun Fran- cisc II, cel mai	în vîrstă dintre cei patru fii ai săi, soţul
15	Măriei Stuart,	regina Scoţiei. Domnia acestuia a fost
      însă scurtă, căci el a murit anul următor, şi în scaunul Franţei s-a urcat tînărul Carol IX, în timpul căruia s-au desfăşurat luptele dintre hughenoţi şi catolici, care culminează în noaptea Sfîntului Bartolomei, în 20 care au fost ucişi mişeleşte vreo patru mii de hughenoţi.
   Aşa se petreceau lucrurile la creştinii din ţările apusene, şi mai blajini nu erau nici cei de la răsărit, dar- mite închinătorii prorocului Mahomed.
         Pretutindeni viaţa omului atîrna într-un subţirel 25	fir de păr.
   Pentru Petru Domnişorul, îndeosebi, firul era chiar şi mai subţire decît pentru alţii, care erau muritori de rînd.
   Mircea-vodă n-avuse, ce-i drept, parte de domnie 30 îndelungată, căci a murit anul următor, la 1559. Mulţi dintre boieri îl cereau de la Poartă drept urmaş pe Petru, care avea sprijinitori şi printre paşale; el era însă prea tînăr şi Chiajna-doamna a reuşit să ridice în scaun pe alt Petru, fiul ei, cunoscut sub numele de 35 Petru cel Şchiop. Nu mai rămînea însă îndoială că mai curînd ori mai tîrziu boierii tot vor izbuti şi-l vor răsturna pe acesta, ca să ridice în scaun pe omul lor, fiul lui Pătraşcu cel Bun. Chiajna mişcă dar, cum se zice, toate petrile ca să scape de acest rival primej-
 0 dios, aduce mari jertfe şi, mulţumită dibăciei lui Bar- tolomeu Brutti, un italian pripăşit în Moldova, reuşeşte
797

în cele din urmă să obţie surghiunirea la Rodos a Domnişorului nenorocit.
El era, nu-i vorbă, şi acolo sub ocrotirea sultanului Suleiman, dar gîndul Chiajnei nu era numai să-l depăr-
 teze, ci să şi pună la cale răpunerea lui, ceea ce la Rodos era lucru mai uşor decît la Constantinopol.
   Zbiri fără de frică şi cu sufletul hain, care pentru o plată bună înfig junghiul, taie cu sabia ori dau cu toporul, se găseau atunci pretutindeni. Bartolomeu io Brutti, care-1 ştia pe candiotul Andrea, a trimis la Rodos trei dintre oamenii bine încercaţi, Beppo, Gigiu şi grecul Iani, care scoseseră în viaţa lor fiecare multe la capăt şi le aveau toate pe suflet.
   Sosiţi la faţa locului, aceştia luară între dînşii înţe- 15 legere ca Gigiu să stea fie la colţul unei uliţe, fie în vreun tufiş la pîndă şi să dea în clipa cea potrivită lovitura, iar ceilalţi doi, aflîndu-se, ca din întîmplare, prin apropiere, să sară şi să-l scape daca-ar fi cineva să puie mîna pe el.
20 Da, dacă n-ar fi fost la mijloc şi Andrea, care stătea în toată clipa cu ochii deschişi şi băga de seamă ca nimeni să nu se poată apropia de scumpul său stăpîn.
Cei trei prea în curînd s-au încredinţat dar că nu vor putea să puie mîna pe preţul ce li se făgăduise decît 25 scăpînd mai nainte de Andrea, zăvodul neadormit.
   Nici acesta nu era lucru atît de uşor cum şi-l închi- puiseră dînşii.
Mai nainte de a fi plecat de la Constantinopol, el se căptuşise bine cu pungi de galbeni. Erau adică împre-
 0 giurul Porţii otomane şi turci, şi greci, şi evrei goniţi
din Spania, care foarte bucuros împrumutau pe tinerii ca Petru, căci, urcaţi o dată în scaun, aceştia îi răsplăteau cu vîrf şi îndesat.
         Petru nu umbla deci pe jos, ci călare, cum i se cuvine 35 orişicărui pui de domn, şi însoţit de arnăuţi bine înarmaţi şi vrednici de toată încrederea, oameni aleşi de Andrea pe sprinceană, cu care nu e de glumit.
Candiotul mai era apoi şi om hîrşit prin multe hărţuieli, avea ochi pătrunzători şi te mirosea din depăr-
 0 tare. El a dat în curînd cu socoteală că cei trei perde-
798

vară, care mereu le ies cînd ici, cînd colo în cale, gînd bun nu au.
„Cu oameni de seama acestora nu e de glumit, şi-a zis dar; cel mai cuminte lucru e să li te fereşti din
 cale căutînd să ţi-[i] faci prieteni."
El a potrivit deci lucrurile aşa, că într-o zi l-a prins pe Gigiu într-un colţ.
 Teamă mi-e, signore, că dau cu socoteală ce vă face să ne ieşiţi cînd ici, cînd colo în cale, i-a zis. Sunt,
10	dacă e vorba, şi eu dintre cei ca voi. Nu te mai
întreb cît aveţi să luaţi dacă răuşiţi. Vi-i dau îndoit dacă ne lăsaţi în pace şi plecaţi.
Gigiu i se uită lung şi chiorîş în faţă.
 Mare mişel mă socoteşti pentru ca să te încumeţi
15	a-mi grăi asemenea vorbe, îi răspunse. Vorba noastră
e vorbă, şi nişte mişei am fi dacă nu ne-am ţinea de ea.
 Prea bine! grăi Andrea. O să vedem care pe care. Tu vezi că om sunt şi eu; v-am simţit şi voi şti cum
20	am să vă stau în cale.
 Sănătos să fii! răspunse iar Gigiu.
Ceilalţi doi nu erau însă de aceeaşi părere.
 Proşti am fi şi vrednici de a fi puşi în	rîndul
oamenilor cinstiţi dacă n-am întră la învoială cu	dînsul,
25	stărui kir Iani. Luăm banii şi plecăm, iar lui	Brutti
îi spunem că aici şi acum nu se poate, ceea ce	e adevărat. Cine ne opreşte de a ne-ntoarce mîne	ori de
a scoate lucrul aiurea la capăt?
Aşa au rămas lucrurile.
30	ni
Toate cîte au fost în stare să le plăsmuiască le-au şi-ncercat Brutti şi Chiajna ca să-l mute pe Petru de la Rodos, unde le era neapropiat. Silinţele li-au rămas însă zadarnice, căci sultanul Suleiman, om trecut acum
35 de şasezeci de ani şi stăpînitor al marei sale împărăţii de patruzeci şi mai bine de ani, era neînduplecat. Aşa zisese o dată şi aşa trebuia să fie şi să rămîie.
799

   Soarta omului însă de soarta altui om e legată.
   în anul 1564 a murit adecă Ferdinand I şi s-a urcat în scaun fiul său, Maximilian II. Răposatul avuse mai multe războaie cu turcii, dar pace n-a-ncheiat
 niciodată cu dînşii, ci s-au mărginit la un armistiţiu.
Noul rege al Ungariei a trimis iar la Poartă o solie, prin care l-a vestit pe sultanul despre moartea tatălui său şi l-a rugat să stăruie mai departe în armistiţiul încheiat cu răposatul.
10	Drept răspuns Suleiman II a pornit un nou război
contra Ungariei, acesta al cincilea.
         Înaintînd spre Viena, oştirile otomane au făcut fără de voie popas la cetatea Sriget, care se afla pe o insulă din mijlocul Dunării şi era apărată de Zriny. Deşi 15	acesta avea cu dînsul numai cîţiva oameni, oştirile
sultanului au fost ţinute timp mai îndelungat în loc. Aceasta l-a supărat pe bătrînul monarh atît de rău, încît l-a lovit damblaua şi a murit, după domnie de patruzeci şi cinci de ani.
20	De aici înainte Chiaj na şi cei de un gînd cu dînsa se
aflau în largul lor, căci Selim II, noul sultan, era om pornit spre desfrîu şi uşuratic, atîrna deci nu numai [de] Socoli-paşa, marele vizir, şi de alţi sfetnici hapsîni ai săi, ci şi de sultanele favorite, cari atîrnau şi ele de
 fel de fel de femei, care, avînd intrare în serai, le mo
meau cu fel de fel de daruri. Cele mai faimoase dintre aceste erau veneţianca Safigi şi evreica Nurbanu.
         Folosindu-se de slăbiciunile sultanului, Chiaj na le punea toate-n mişcare că Petru să fie mutat de la Rodos, 30 unde îl ştia neapropiat.
   S-au pus însă pe lucru şi prietenii acestuia, precum şi duşmanii Chiajnei. Au şi reuşit să-l răstoarne pe Petru cel Şchiop, dar Chiajna s-a-nteţit, a aruncat în cumpănă alte pungi de galbeni şi iar altele şi nu numai 35 Petru cel Şchiop a fost mutat în Moldova, ci totodată-n scaunul Munteniei a fost ridicat alt fiu al ei, Alexandru II.
         Petru Domnişorul surghiunit la Rodos, a fost acum nevoit să plece-n pustietăţile Caramaniei din Asia 40 Mică, departe, spre ţinuturile Iconiului, unde mai uşor i se perdea urma.
800


Scriitorul in ultimii ani ai vieţii, citul a scris romanul Din păcat
în păcat.

Xrr«l*t*'fc ****
tft V, }>;vrtî ''
&!*■■*■>* ■>&#■* «MM»**#* 4ete Xv*** ♦*: »»>:*»#**	.■■:■
xvtt *** ««MW»», •<*** 6m4* <u«« «v»TÎ*;t * w*r>r.>x i»Wi» «»«<« *•?*>.
4* * J*»**!** <«>**<• M»'-
Xt webpmu, inlirfîK<n» uk-+ '<et<u>f*«»	»l« ţ»^»’
ţ*	*o**Um c*}<laf> <> \ r*st* ;<#>», Vs*» <I«4a « JonVţtm'
!«•*>■* t» «!*«« i	<Jr* HI dr»'}*'* Ki oi*»#'»	*■«»}<♦ «
tuuUitan 4« p«o«t«»	«*?«&> <h<}>* pkv»*, rktm- *\ t» torma
«I* Ttt{P*M*-
Si* #<* v^d* IU»»>, -.'MW51'»	>K'	i* JtttfcUli* Jia*
n»'i *<>i M	1 *>«-'-» •'» t
»*«»>**	«* V) <|:<H W»<t trttllrtd Z<C»
(»<• '<VU« K« ţmto !<* Vii. &.!>'	.>f;<fi(((»» ./Vrr\Wt
c« >*»{«*-»{«<: i*««n .<*.
IrH«itrvlv'	Mtttt	}»K;$ÎWJÎU	w
ţ^rfesk-u tiko	e ilarii <>şf« v(*fo3 t’i-r-
wisl'n «*i» alb» *»<* ««fefcttlu	<*.	**«80
jMR»^ vftii', ^'r;i (mm tcîc M&J	^ant tywofe
«'ţHat^ix m iiiwrwt eştşfc>
>i« te«Bi«*3k(a fc^Sţi* V4l($ «41 >» JÎAI&WV >tu
{***»>< c& *îe», /«fr'wrt» w*ta, ii» l*>$ttt d	do
<*«>#»»* opărit), - ■ <}fc*î na ţîţi, itifcis, — <: « *jt* raw»:	.
1. >
 ^re&ţdg.
K»	r«»»i»w>ctj far* Cat»-*» d* («M-UW*
<«*»* }\n**tţtttt4 PMcaretortt «ri jkAw»>:f*t<	Ktu
Mtt $*;<»« :*â îja
       {tnm«ntu$t»> fţ«dc*<^*xj mi tyulb-r*, v»%<» „6W<", jxţ ('«ri»*» 4« V>8ttk JvtU» Urat» Cttknt?
txtfrumtu i» 4yrptui*	*î iambul*,. “ - 2ăi*
^«K»	— -S«»« m
ş*	*r 6	Liuta«d«	4'w
*>«*»**>> •Jfmittlu	*ăf<*.	AJ*«ÎKraH(,	►«	<jft, «ti	<i*'
»« .... If*r' «« »w«a»«	(«««, SpuM>«rtt
l«#ai	MM.	tsri t»ttj*u>	4$	«	*r<?ta«s	WnrtinU^
Mţahit r» ««« jswrii	C«	«ttittşri
«fWMţt «ţm>5 vpfţeJt»(<^, c* <«1» wsn —•*;. «Nbi«^ c«ţi»
»w «w» «»>»	«|	«« taiqţt ™ <	wnw	cai*
<W<t<*l<f-R»w'a. !)<»«	«»»♦	’t»
îta *WM	«.i	{*>	■	-
O»# *W» Ar î? «wi, «A«i }'>»»	<.î	r«t»<h)K^«M,
*»*	><!»<*■**«	<♦
3w^-jk«to*e».» >♦ uf «*»	<l«	Aţi*	■f*m*;:-r ■	c**4*
•	:	ikMNMMKtaW»	«fe	«»	jţK«K^>|t	Mi*	***<«(
.(WWtit wt ~*i »»««■»>:»# «»«»> w>
g'Wtfc H.-	♦'(«^	(^({XOK-V»	ti	<<>»<*	Vfnhnki
,1^0	jF’v^t's^W? uu'i'tAti *n t>riţ>'n'H Itiru J)ţ*i(;< <!<»
XptlWi.	rf<it-^ ht»
/VrtV*,	«tu	vu>lw>t-ar)l«r->	|«w«'«
M n.'!»<•» fw'fi-msroKi,
}'[«rJt> <■**)<)	«W(i*u>«î<;. . . . .**;► mit'ttj «t 1<
vuit	{»»!<-*« ■>;»
UHU <i»î>	»»«'* >>«»> m«rt> i«
iiw(«!llt >.	<K<	«wt	ÎUttjţ	<	<>(««,»,(»)<t M inii ,
Mh(-«•«, !lr<.at,	C»U>««	m	.Vugttot<), lui	>*a u
»$«>; c<i »« iMv *'♦'	«i-cfa, JW< C-H «•'><<* Mtvl*',
K'tti«»rt 'i>««	»i iw	<>)».	PwkKHw
♦> î<«i((-t i;< toiti)(.u>r.-i < ;*>bi>uni w*« j*!el>tHit «> <r»wjn>< ^(rtr»< t>nt» akttn imw<! «m'« «»tr>Hati>tm , rn <'^>(t»lfo}f) i wl« tm ftkv-	»*<■	««(»	«mu	t<i«ţMÎdh>.
trj<.ţnt<u«»v« cA^txiinlu; ms£)ti&r*î <<**<1 j:intrU>*f if*('.'*r«>»(ti,
.-ira <>f« l^D'Nt isri, (>»•»>('««« «i!Wt!t, (V m liMw», pfţnirv	l-V-rlest’-» WU>
. ot*i.	«r* *►	*	(?rv^*rt»	nMHftttS
Ka:.s«t«î «W »<«««*«> (Ww tâ <iU«, Ni)«Jbcf+* «îf;! «»«	v>e^:	itt f«cî»A
Şi ixil i*x*	Wm^io «rd f>riT((H 8^uttwn» CJ»	tmt*	<M»tt
j«»ţr« »»♦:•»«,	«5 {ţoparu	<i« » p^tv>
K<u w» «**'»{.« ««««(».	''	'
fâtt V<wl)»4 x»
**• «'«> <'** :>>#«(■«.. «•«»;*,	««V», «ţsîtt »
<*»« f.'iţitd, «
M«i <v4t^- ou f^j»u}b<;r« *	tti fiiWwa. ««nwi
ii {>(*<‘U
t«<ro diuft,. ■♦'Io *H <sKiiidt((, *ţri^	i<^ ]*<//£'*,
& i«to*tu	4 *K
«KBMλ cttt	tote»-rtt»4't m	* p*ităta
pmlmi «t m M~it pa*: vtitrmn	mmtxiie, «*fc»*r «*kl i»
vm miti $ittţţn*U t-apitariB »«>.	^
jy»	In&gi
;	J> «» «$♦«■	*:<!*<♦? «I «tt«	w	eu
^	wsn»	, :	/	f«a	w
«m «(«i w»W	<t>^ ş*4i*	Tttil	{<««1» l#i<
tf*x	r^arfte*^#	tretumneu	*j»	fia	<;<>*&*>$*«	?
A» I »	«fesefoi..
e^V.	V»ţ>r***t* iprmkt mx&i'
**» 4 « tnţt*	n	«I*	t&tttom, fa	**	m
fxwsjţbwş i«*«|irA {«>
ţ%r*?i Mpolbera «ni t»»« şmbu-iiwi ■*«:■■■.
Frontispiciul revistei Gura satului (nr. 14 din 3/15 apr. 1873) şi începutul „romanului tragodic“ Revoluţia din Pîrleşti.





fVENTORfr'TWRR
ISKRATWNE ISTORICE de IIOEN &VICI

PAtt'l'KA I
Copil S$P«P
ar hă « <k {<%;-■
t«i* îtw m&r* al
îu» M^aH;~Vsdr
V&mul PeSru*
Vod& C«i-e*«,
adică de ksafiari
recuie cu
vre o îr# sase şi
nuu bine tk mi
mas ‘Mime de *r
ceasta;
împâr&ţiA oto*
mană » $*apâ«ia
Sjutelman 11 Mag-
mmK ct\ m&i
MMC SuHânt? Turcilor, care a j>ur{*l
■a# tetreg $** (Se rSzbmc c& v«<ml sâi <fcf-
pr« Apux * înaintat întc'e». -.făad pâflâ m&
Murite Yttnet # şi-i Mim $t$ptem$ p&rt&
U ţmfcte îtetrMm «le Mpi&î, &$gefc Ifr-
ftnâwMi i 4t	mmti U
vs&tf *2 &ftr$ jA*t mpM\z <* mică p*fce
is ipit ««. ra»ţte»ist*. T«t «M*r ai
|î ¥«iy«M Af4e*l«Niî* las» $!*&•
cifrai* Ved# %sr*$ dto
M#£av* |î:	i f*»M$ţ din Ilaftfesia:< -
t» mal"«wâk. ?&Mml m i&k tm^ţi s*4
f&âtemâ h
i «Mi &mm Ohm b&îwi &tt prttiwi*.
 : ^ .
! Xtfat d&tip XnsăL cd M %wm mm&m m \ w*.fc**^ cld ÎM ilftfet Peticite |	Chk^	tm	^&Mm$ 4apâ Mkcta.
Ciobanul, cit* râvnia ş? «I )g seftumii dom
nesc &l Muntenfe j, p Chtym *«t n««darmiii
uneltitoare &pn â \ rSsiuma p* feada*Vadl
Paisie
   Pentru-ca să râaţ£«â«*> n'&x ii aval d*?ât
să^-i dumirească p« mai marii <ki* Poartă
asupra Jegâtarifor Iui Radu cu Perdinsnd $*
temea î«$& ca nu cumva, îăţând»o aceasta,
iâ'î dea de gsî şi pe tatiî siu. ti 1546 $
marii înaft Petra^Vpdâ Rârcş şi acam, ne roai
«vănd temtrta acemt, ** a'* M tmte
înijîosc$U: re^UM râsfca#rfte |we Radu*
Vodă Paisie şi tân4ti?ltce p« Suitţn t*} 5>
dlca Ift scaun pe Şţîrc«*“V«^i, «îţttl «i*
   Cu aceîslit Mttmteît fa Btimm tt nc&pt
m îm% ţir de ^u4«îrţ c*re â dus ţ«râ &
Kîamiae* p^âsileL :
   Mal întâi şi i»aj întâi ţ^mnvii mt&M a
tâmat o ceată &t vm*Q mltM tîâitt# $U
trecut in	tlsptt ă(hî$, mdt tâMum.
cu Ferdinand i, a.	1#	ri^»l	î?«f~
lat de Caraî V, fratete lai ferdiftand, zrMtt
Uîthttmmr, Ann\ mmitW 9pQK £u$% «C»*
rol V a t$tt 4«vto£ât&f; t^^du-Vcîiă ^'a ?n*
tors, c» ajutor prlî#! ^elt ferdmw^, ca U $
ia semnal A f«^t	&	a	că.««t
măimte T *ţrci % *'' ■ -:
V l>* oa*e«e «i# mai Jns inţe de a iljmt ri-
di«|t I» sckîîh, Idsese câJa^"^ t&mm 2!
fRSiţâ^lrîi defa 0»i«şţ.^^4«. Ări:e?> S«Jt?«*î *
rfcrt&gi Sâ M^act ici'	ş?
să jie	sî^ri «Mteistferîks' 4m mm*
t«1e	arîde	*«Kirft îl{w: im|> fe ura**-
   T<jft ttu^ci <*« mal	5=1	<5	aHâ	fipUL
pt m*	plerdtstdls v^re, darâ
V0*ta $ să ?{ţţ«leg««ft viN#ft a«el»f
;	Jcfl*	d« tida-¥od:â |i î«»
, mM&u de	C* al* CtHajeei fe#e-
r»i Sd€«Ml« a î&câf£f* '
, ^	î»	fiK	£#* •»
# mcopP aâi	m w?
                            mmm- ftm^- :■	« dat tis	«li, '«I*
.. «ill sş^rt M, pmţ$::0 fkMt&z tip* . %1 Piml% lat <âe«wrâir-l &**	$*&&#*<
VMtkv* ^ M ^ de <k-a	ppf:.-.
Pagină din Revista copiilor şi a tincvimei cu începutul naraţiunii Vintitrâ-Ţară (111*. 2-4 din 30 nov. 1922).

   A scăpat dar la Rodos Petru de cei trei zbiri, dar aceştia stăteau la pîndă-n lungul şi, pe ici, pe colo, pustiul drum spre Caramania.
         Andrea nu era, cu toate aceste, mîhnit. Acelaşi sul- 5	tan uşuratec care le făcuse toate putea în gîndul lui
      să le şi desfacă dacă se găsea cine să-l pună la cale. Iar de aceştia erau destui, şi pentru bani buni lucrau în folosul orişicui nu numai Nurbanu şi Safigi, ci şi paşalele ori agalele de tot felul, care avea trecere [fie] 10	la sultanul, fie la marele vizir. Bani se găseau apoi
pentru odrasla domnească, acum tînăr de douăzeci de ani, asupra căruia se opreau ochii tuturora şi spre care se plecau multe inimi.
         Deocamdată cei ce se răzămau pe steaua lui i-au 15	trimis bani de călătorie, căci din tainul primit de la
Poartă numai ca vai de el ar fi putut să-şi trăiască zilele.
         Nu se mai gîndea candiotul la Gigiu şi la cei doi soţi ai lui în cele rele. Dacă putut-a însă Francisc Kendy să-l despoaie pe Socol de avutul lui în Ardeal, erau 20	prea învederate primejdiile drumului spre Caramania,
în care la toată cotitura putea să-ţi iasă-n cale vreo ceată de îndrăzneţi făcători-de-rele. Sosit deci la Brussa, el nu s-a. mulţumit cu cele trei slugi credincioase cu care plecase de la Rodos şi cu cei doi conducători ai cămi- 25 lelor ce-i duceau bagagiul, ci a hotărît să-şi mai ia şase tovarăşi de călătorie, tot unul şi unul, oameni de nădejde, bine înarmaţi, care cîntăreau fiecare cît alţi trei împreună.
         Gigiu şi ceilalţi doi sosiseră însă chiar mai nainte 30	decît dînsul la Brussa şi erau pretutindeni în călcîiele
lui, ca să afle ce vrea şi să-i încurce treburile.
    Am să-l plătesc cu banii ce-a cheltuit ca să ne cumpere pe noi! a zis Gigiu cînd i-a aflat gîndul.
   A alergat deci zi şi noapte şi-a-nvîrtit toate şuruburile
 5	spre a potrivi lucrurile aşa ca să nu poată găsi candio-
tul tovarăşi de călătorie decît oameni gata de a intra-n simbria Chiajnei.
         Lucrurile erau plănuite aşa ca după [o] călătorie de două, trei zile, cînd vor fi sosit la un loc pustiu, Gigiu 40	să le iasă cu soţii săi în cale, iară cei şase să se unească
801

cu dînşii, încît Andrea şi Domnişorul să rămîie numai cu slugile nedeprinse la luptă.
         Orişiunde se ducea dar Andrea, dedea peste oameni năimiţi de Gigiu şi nici n-a putut să intre decît cu 5 de aceştia la-nvoială.
Cînd a plecat din Brussa caravana, unsprezece călăraşi ţanţoşi şi înarmaţi pînă-n dinţi şi două cămile încărcate, lumea se uita după dînşii deplin încredinţată că nu se poate ivi prin pustiuri ceată de tîlhari care 10 nu le fuge din cale.
   Andrea, însă, abia ieşit din oraş, a căzut pe gînduri. A-nceput adecă să numere: „Eu şi Domnişorul facem doi, mai luăm trei slugi, fac cinci, dimpreună cu cei doi conducători ai cămilelor sunt şapte, mai pune şi 15 şase soţi de călătorie, fac treisprezece, tocmai treisprezece. Urît număr! Unul are să moară. Care e acela?!“
   Ar fi fost în stare să se-ntoarcă-n oraş, ca să mai ieie un om, dar ştia că nu-i a bine să te întorci din drum.
20 Nu i-ar fi rămas decît să trimită pe unul înapoi; nu ştia însă care e acela!
   „Aş închipuiri proaste!" îşi zîse-n cele din urmă, dar tot numai cu inima-ndoită putu să-şi urmeze drumul.
IV
25 Asia Mică e un fel de rai pămîntesc: ici munţi acoperiţi de păduri dese, colo văi înflorite şi răcoroase şi printre aceste, cîmpii pline de rod îmbelşugat. Pe alocurea sunt, ce-i drept, ploile cam rare şi pămîntul e mai mult ori mai puţin sărat şi de aceea vegetaţiunea 30 e fie rară, fie sărăcăcioasă. Chiar şi-n drumul spre Caramania, pe care-1 făcea Petru cu însoţitorii săi, lipsesc însă deşerturile întinse ca mai departe în Mesopotamia, în Siria şi mai ales în Arabia. Sate sunt azi şi erau şi atunci puţine, şi acelea risipite, drumuri bătute rar 35 găseau, încît îşi urmau calea oarecum pe nimerite, peste dîra lăsată de caravane, pe care o ştia Mehemet Balîc, unul dintre conducătorii celor două cămile, călăuza cetei, un om blajin şi scurt la vorbă.
802

Nu se poate zice că tot aşa era şi Salem Hamet, călăuza pe care şi-o luaseră Gigiu şi soţii lui. Acesta era un curd, om mărunt şi iute atît la vorbă, cît şi la mişcări, din neam în neam tîlhar.
5 Cei trei tovarăşi pentru rele făptuiri ţineau ca Hamet să nu ştie cine sunt ei şi cine sunt cei urmăriţi de dînşii. Nici că era însă Hamet doritor s-o afle aceasta.
Tot aşa cei şase însoţitori ai lui Petru erau încredinţaţi că tînărul pe care-1 însoţeau se ducea la Damasc
10 să ieie-n primire o moştenire.
Puţin le păsa dealtminteri dacă e ori nu acesta adevărul.
 Lucrurile trebuie să se petreacă aşa ca nimeni să nu ne bănuiască — zise Gigiu — ci toată lumea să
15 creadă că el şi-a luat lumea-n cap şi s-a dus de i s-a perdut urma.
 Dacă e aşa, ştiu eu un loc larg unde nimeni nu poate să se apropie de noi, grăi curdul. La lărgime te ascunzi mai bine decît prin păduri ori prin văile strîmte,
20 unde-n toată clipa poţi să te pomeneşti faţă-n faţă cu vreunul care stă la pîndă. în cîmp deschis te uiţi în toate părţile, o faci cînd nu vezi nicăiri vreun om şi te perzi la mari depărtări...
 Dacă e aşa — întîmpină Gigiu — nu putem nici
25 noi să ne apropiem fără ca să ne vadă dînşii.
 Dacă am fi proşti, îi zise curdul. Plecăm însă mai nainte de dînşii, ne ascundem caii la marginea cîmpiei, mergem pe jos pînă la locul potrivit, unde-i aşteptăm culcaţi la pămînt.
30	—	Dar	dacă ei nu trec pe unde-i aşteptăm? întîm
pină iar Gigiu.
 Nu se poate, îl încredinţă cellalt. Unul singur e
drumul, şi chiar şi dac-ar fi, ei nu ne văd pe noi, iară noi îi vedem pe dînşii ca să le	ieşim	în cale.
35 Gigiu stete puţin pe gînduri.
„Apoi de! îşi zise. Chiar dac-ar fi să ne vadă ieşindu-le în cale, nu se sperie, căci sunt treisprezece, pe cînd noi suntem numai patru."
Cînd dar cei treisprezece ieşeau din Brussa, Gigiu
40	cu ai săi era plecat de mult înainte, şi	candiotul,	chiar
şi fără că să ştie, avea cuvinte	de a	fi îngîndurat.
803

         Petru, tînăr şi plin de încredere în steaua sa, era încîntat de cele ce îi vedeau ochii şi-şi urma drumul în voie bună. Andrea îi vorbea mereu despre primejdiile călătoriei lor, în care la tot pasul puteau să le iasă-n 5	cale oameni fără de frică. Aceasta-1 înteţea însă pe Pe
tru. Tînăr inimos, mai şi avusese îndrumător într-ale armelor pe un oştean de frunte, şi ardea de dorinţa de a-şi pune la-ncercare virtutea şi destoiniciile. Amîndoi dar, fiecare în felul lui, chibzuiau în gîndul lor cum 10 ar trebui să se lupte, dac-ar fi să le iasă vreo ceată de tîlhari în cale.
         Li s-a şi ivit mai ici, mai colo cîte o ceată de pîrliţi, văzîndu-i însă nu numai mulţi, ci şi bine înarmaţi, spre marele necaz al lui Petru, au trecut oarecum 15	tîrîş fie la dreapta, fie la stînga, ba unii nici nu s-au
mai apropiat, ci s-au pierdut prin depărtări.
         Ziua a treia, puţin timp după plecarea lor de la izvorul de apă limpede şi rece unde au mas, au sosit la marginea unei cîmpii largi. Înaintînd pe cîmpia 20	aceasta, au ajuns la un loc de unde ochiul pătrundea
în toate părţile la mari depărtări.
   Candiotul rămase ca şi căzut din cer cînd, fără de veste, se pomeni cu cei patru ridicaţi în picioare.
         Pentru ca să nu se îndoiască cîtuşi de puţin că la 25	mijloc e o mare mişelie, îi era destul să vadă că cei
patru se-ncumătă a da piept cu treisprezece.
   Nu erau Gigiu şi soţii lui oameni ce cad în cursă şi trebuiau să se ştie-n largul lor pentru ca să facă ceea ce fac.
30	— Iată-ne! grăi Gigiu. Oameni cinstiţi fiind, ne-am
ţinut de vorbă şi la Rodos nici un fir de păr nu ţi-am atins. Tot ca oameni cinstiţi ne vezi şi aici, ca să-mplinim şi ceea ce li-am făgăduit celorlalţi.
         Candiotul îşi dete seamă că e mare primejdie atît 35 pentru sine, cît şi pentru Petru, ba mai ales pentru acesta, şi făcu încercarea de a-1 atinge unde-1 socotea slab.
          Dacă om în adevăr cinstit eşti — îi zise — îi laşi pe ceilalţi în pace şi intri-n luptă dreaptă numai 40 cu mine, om cu om, numai noi amîndoi.
         Gigiu se rînji la el.
804

 Cinstit, dar prost aş fi dacă aş face una ca aceasta
 întîmpină el — cînd nu mă îndoiesc c-aş fi răpus.
 Ei bine! — strigă Andrea — o iau şi singur cu voi toţi, dar lupta să fie dreaptă.
5	— De ce să-ţi pui capul în primejdie?! strigă kir
Iani. Tu călare, cu alţi doisprezece-n dosul tău, iară noi pe jos şi numai patru.
 Dacă e vorba — adăogă Beppo — noi una singură vrem: să le ducem celor ce ni-o cer urechea cu
 o cercel.
în aceeaşi clipă năvalnicul kir Iani se năpusti asupra lui Petru, pe care cei şase-1 încongiurară, ca să puie mîna pe el.
 Nu vă rămîne decît să vă predaţi! rîcni Gigiu,
15	şi în	vreme ce unii se-ntoarseră spre cele trei	slugi,
ca să	le dezarmeze şi să le lege, ceilalţi porniră	lupta
cu Andrea.
 Aida-dee! strigă acesta. Cu mine vă luaţi la trîntă voi, care vreţi să săvîrşiţi o faptă mişelească, în vreme
  0	ce eu îmi fac cea mai sfîntă datorie apărîndu-mi stă
pînul? !
Primejdia cea măi mare era ca nu cumva să fie-ncon- giurat, încît să-l lovească unii din faţă, iar alţii din dos. Dac-ar fi fost prin apropiere vreun copac, ar fi alergat
25	la el,	ca să se razăme, acoperindu-şi spatele, aici, în
cîmp	deschis, nu-i rămînea decît să se razăme	el şi
Petru unul de altul.
El sări deci de pe cal şi strigă îndreptîndu-se spre Petru:
 0	— Haid'! Spate la spate!
Petru, sărind şi el de pe cal, maestru şi ucenic se răzămară spate la spate unul de altul şi porniră lupta, apărîndu-se fiecare din faţă şi acoperind dosul celuilalt, Petru plin de avînt, iar Andrea, văzîndu-se încun-
35 giurat de atîţi duşmani, cuprins de simţămîntul că a pierdut.
în adevăr însă nu era o singură luptă.
Trei dintre cei şase îşi făceau de lucru cu slugile, al patrulea a alergat la bagagiul din spatele cămilelor,
  0 şi în faţa lui Andrea au rămas numai doi şi cu trei
şi cu Salam Hamet, tot erau încă şase faţă de doi.
805

         Nicăieri însă lupta nu era aprigă.
         Slugile nu intraseră-n simbrie pe moarte şi pe viaţă, încă mai puţin erau cei doi conducători de cămile porniţi să-şi pună capul în primejdie. Cei şase nu se 5	în voiseră nici ei să-şi pună viaţa-n joc; Gigiu şi soţii
lui erau gata să-l răpună pe Andrea, dar nu cu preţul vieţii lor, iar Salam Hamet era cu gîndul dus la bunătăţile din spinarea cămilelor. Afară din cale greu nu le era maestrului şi ucenicului să se apere în faţa celor 10 şase, dintre care trei se codeau, împingînd înainte pe cei doi, iar al şaselea trăgea cu ochiul în altă parte.
         Lovitura hotărîtoare a dat-o unul dintre cei de la cămile, călăuza, care, văzînd cum stau lucrurile, a plecat cu cămila, ca să se aleagă cu cele din spinarea ei. 15	Salam Hamet, după el.
         Beppo, după acesta.
         Rămas astfel cu patru-n faţa sa, Andrea a trecut de la apărare la atac şi i-a dat unuia dintre cei doi în umăr o lovitură încît sîngele a ţîşnit cît colo şi arma 20 i-a căzut din mînă.
   Cellalt, ca să n-o paţă şi mai rău, a rupt-o la fugă, iară Gigiu şi kir Iani, văzîndu-se numai ei amîndoi, au întors spatele, cuprinşi de spaimă, şi nu le era destul de largă cîmpia cea-ntinsă.
25	Petru şi Andrea, după ei, pentru ca nu cumva lupta
să se sfîrşească cu numai atîta.
   Mult au avut apoi să alerge căci cel cuprins de spaimă e mai bun de picioare decît cel ce-ţi bagă spaima-n oase.
         Uitîndu-se peste cîtva timp pe o clipă înapoi, Andrea 30 iar a rămas ca căzut din cer: cămilele încărcate se depărtau repede una încoace, alta-ncolo, iară caii lor erau duşi pe risipite.
    Uliu! strigă el. Am păţit-o!
v
35 Au ieşit maestrul şi ucenicul pe cîmpia cea largă învingători, dar au rămas despuiaţi ca vai de ei de tot avutul lor, încît nu mai ştiau ce să facă şi încotro să apuce.
806

   Avea, ce-i drept, la dînsul Andrea teşchereaua Porţii pentru paşa de Caramania şi mai păstrase la dînsul cîteva pungi de galbeni, dar cele multe şi preţioase erau pierdute, şi drumul pînă la Caramania 5 era încă lung şi lor necunoscut, deci şi plin de fel de fel de primejdii.
   Drumul pe care cu caravana l-ar fi trecut în vreo şase zile numai în şasesprezece zile au putut să-l străbată oarecum pitiş, strecurîndu-se pe pîrtia din baligă
10 de cămilă, de cai şi de măgari.
   în cel mai apropiat sat şi-au dat hainele scumpe pentru nişte zdrenţe, pe care le-au îmbrăcat pentru ca cei ce le vor fi ieşind în cale să-i socotească drept nişte oameni fără de căpătîi, ceea ce în adevăr şi erau.
15	Prin toate răzbeşte însă omul cîtă vreme nu îi este
împlinit timpul ce are să petreacă în luptă cu nevoile vieţii. Au sosit în cele din urmă în Caramania (ţară) şi peste puţin şi la Caramania (orăşel), unde era scaunul paşalei.
20 Caramania e azi un orăşel cu vreo 7 000 de locuitori, iar atunci nu va fi fost nici atît, fără îndoială nepotrivit cu deprinderile unui tînăr ca Petru, care şi la Rodos găsea afară de dascălii săi şi alţi oameni de seama lui. Mai era apoi şi că războiul pornit de Suleiman II
25 se urma, ba mai intrase-n el şi atunci puternicul Filip II al Spaniei, care îi era lui Maximilian II nu numai văr primar, ci totodată şi socru, căci îi dăduse soţie pe una din fiicele sale. Petru şi însoţitorul său aveau deci să suferă mult pe urma urei cu care turcii îi prigoneau
30 pe creştinii cu care erau în război.
   Era un surghiun nemilos şi cu atît mai greu cu cît era peste putinţă să le trimită vreo veste celor de acasă ori să primească vreun ajutor ori vreo mîngîiere de la dînşii.
  5	Nu era în Caramania decît un singur om cu care
mai stăteau din cînd în cînd de vorbă, fra Felicio, un italian, dar călugăr francez şi admirator însufleţit al regelui Filip II din Spania, care prigonea fără de milă pe duşmanii papei. Om scurt şi gros, călugărul
 o acesta era plin de zel şi atît italieneşte cît şi franţuzeşte
vorbea piţigăiat.
807

    Precum ştii, prealuminate principe — îi zicea el lui Petru — bunicul majestăţii-sale gloriosului meu stăpîn Carol IX, Francisc I, a fost în mai multe războaie aliat al sultanului, şi Franţa are şi azi cele mai
5 strînse legături de prietenie cu Turcia şi e ocrotitoarea creştinilor din împărăţia otomană. Nu mai încape dar nici o îndoială c-ar fi destul o vorbă din partea regelui Franţei pentru ca să te poţi întoarce la Constantinopol, ba chiar să fii ridicat în scaunul părintesc. 10	Nu	are însă	regele Franţei — după	slaba mea pricepere — nici	un interes de a rosti vorba aceasta şi
nu	cred că	l-ar putea îndupleca	cineva s-o ros
tească. Adevăratul ocrotitor al creştinilor din toată lumea e Filip II, regele Spaniei şi stăpînul multor 15 alţe ţări întinse şi binecuvîntate, trimisul lui Dumnezeu, care se războieşte şi acum cu turcii, cît şi cu Elisabeta, regina Angliei, prigonitoarea dreptei credinţe, precum şi cu ereticii din Belgia, din Olanda şi din alte ţări. Fiind rudă de tot apropiată a lui Maximilian II, care 20	e şi	el în război cu turcii, e interesat	să aibă în ţările
învecinate cu Ungaria oameni luminaţi şi vrednici de toată încrederea, cum eşti luminăţia-ta. După totdeauna slaba mea pricepere, dar, cel mai potrivit lucru ar fi să cauţi a cîştiga bunăvoinţa împăratului 25 şi £ regelui Maximilian II, şi prin acesta şi a lui Filip II, cel atît de puternic.
   —•Cum însă aceasta! cum?! strigă Andrea,
    Sunt chipuri şi mijloace, răspunse călugărul. Eu mu am deprinderea de a da sfaturi lipsite de rost.
 0 Isabela, muma sereriissimului principe de Transilvania,
o	femeie zeloasă, creştină, a avut între sfetnicii săi pe părintele Martinuzzi, care a jucat rol foarte hotă- rîtof îri Transilvania. Unul dintre secretarii acestui om providenţial, părintele Hildebrand, se află astăzi 35 la Damasc, e priorul casei noastre, superiorul şi stă- pînul meii.
   Petru sări voios în picioare.
    Iaţa omul prin care ne putem pune în legătură cu, cqi de acasă! strigă el.
 0	— Fără îndoială! grăiră Andrea şi fra Felicio deodată.
ao&

   De aici înainte Petru şi Andrea zi şi noapte îşi bateau capul cum ar putea să meargă la Damasc pentru ca să ieie înţelegere cu părintele Hildebrand.
         Drumul de la Caramania pînă la Damasc nu e, 5	ce-i drept, atît de lung ca cel de la Brussa la Caramania
dar nici mult mai scurt nu e. De unde luai mijloacele ca să-l faci şi să mai şi stai o zi, două la Damasc?
   Despre plecarea lui Petru nu prea putea apoi să fie vorba. Cîtă vreme stătea la Caramania, el se afla sub
 o vestirea Porţii, care îi dedea şi tain, ca să aibă din ce să trăiască el şi însoţitorul lui. în drum spre Damasc şi la Damasc el n-ar fi avut parte de tain decît dacă ar fi plecat cu voia Porţii. Nici vorbă nu putea însă fi ca acum, în timp de război, să i se dea voie ca să se 15	depărteze. N-ar fi rămas decît să se lepede şi de ocro
      tirea Porţii, şi de tain, şi să fugă prin ascuns de la Caramania. Aceasta nu-i dedea mîna s-o facă, ba nici nu îndrăznea s-o încerce, căci rău ar fi păţit-o dacă paşa ar fi prins de veste, l-ar fi urmărit şi l-ar fi adus 20	înapoi.
   Ar fi rămas să plece Andrea. Acesta ar fi şi înfruntat primejdiile călătoriei, dar nu se putea împăca cu gîndul că Petru, rămas singur, ar putea să pată cine ştie ce.
25	Mai rămînea fra Felicio.
   Acesta se codea.
         Vorba era ca el să mijlocească, prin bunăvoinţa părintelui Hildebrand, care, ca om trăit în Ardeal, îl ştia pe răposatul Pătraşcu cel Bun, un împrumut 30	de cîteva pungi de galbeni pentru ca Petru să scape
din strîmtorările în care se afla deocamdată, pînă ce nu-i vor fi sosit ajutoarele din ţară.
    Fără îndoială! zicea fra Felicio, dar aştepta să i se spună care o să-i fie partea.
35	După multe şi îndelungate trăgăniri, i s-a spus, în
sfîrşit, şi aceasta şi el a plecat.
   După cîteva săptămîni de tot lungi, el s-a întors şi-a adus bani de călătorie numai însă pînă la Damasc. Mai mult n-a putut să obţie decît cu două condiţiuni:
809

1. Drept dovadă de încredere deplină, Petru să se lepede de ocrotirea Porţii şi să plece prin ascuns la t)amasc, unde are să fie adăpostit la călugări pînă ce va putea să plece mai departe.
5	2. Drept dovadă de sinceritate, Petru trece la biserica
romano-catolică şi se leagă să-şi treacă şi ţara după ce va fi ales domn.
Petru se uită lung la candiot.
        Ce zici, Andreo?! întrebă dînsul 10	—Tu ce zici?! răspunse Andrea.

PARTEA A DOUA
PE DRUMURI COTITE
i
Damascul e un vechi oraş la marginea deşertului 5 Arabiei. El a fost prima capitală a califatului şi timp foarte îndelungat cel mai însemnat centru al culturei arabe. Erau odinioară vestite şi sunt şi azi preţuite ţesăturile şi îndeosebi mătăsurile de Damasc, vasele de Damasc şi armele de Damasc, atît puşti şi pistoale, 10 cît şi săbii şi cuţite de tot felul.
Pe timpul cînd Petru a stat la Damasc oraşul era tot centrul cultural, unde se adunase multă lume aleasă şi viaţa era chiar mai plăcută decît la Cons- tantinopol.
15	Deşi plecase prin ascuns din Caramania, nimeni
nu-i căuta urma. Altele erau grijile oamenilor. Erau chiar şi la Poartă unii care se bucurau că au scăpat de el, încît dînsul putea să trăiască la călugări nesupărat de nimeni.
20	Deocamdată un singur lucru era hotărît în ceea ce-1
privea.
Andrea, cunoscînd bine felul de a gîndi al muntenilor, stăruise să nu treacă Petru la biserica romano-catolică.
        Dac-o faci aceasta — zicea el — chiar şi cei mai 25 credincioşi dintre boieri se vor lepăda de tine şi te vor părăsi.
Aflînd aceasta, călugării au stăruit ca Petru să se lipsească de serviciile candiotului.
811

   Nu mai avea — după părerea lor — nevoie de ele cînd alţi oameni, mai vrednici de încredere şi mai pricepuţi, purtau grije de dînsul.
         Andrea era şi el ispitit de gîndul de a se întoarce 5 în ţară, ca să vadă cum stau lucrurile şi să facă ce-i stă prin putinţă în interesul său.
         Era învederat ca soarta acestuia nu la Damasc, ci la Curţile din Europa se hotărăşte şi trebuia să treacă luni şi iar luni de zile pînă ce se vor fi întors 10 cei însărcinaţi a pune la cale lucrurile.
   Petru rămas de capul lui întîia oară în viaţa sa, a petrecut timpul acesta fără ca să i se urască. Multe-a putut la Damasc să vadă şi să înveţe, şi ziua plecării nu îi părea prea depărtată.
15 înţelegerea era luată aşa, ca el să plece, înainte de toate în Ardeal, la voievodul Ioan Sigismund Zapolya, cel mai apropiat vecin al ţării sale. Avea să treacă prin Antiohia la Ierusalim, de acolo la Acca, la Alexandria, apoi prin Veneţia în Ungaria. Drumul nu era 20 numai lung, ci totodată şi cu deosebire primejdios, căci partea cea mare a lui el o trecea prin ţări stăpînite de sultanul, care era în război nu numai cu Spania, ci şi cu Veneţia, de data aceasta aliata Spaniei. Ce-i drept, ea pierde insulele Cipru, Zante şi Chefalonia, 25	dar războiul se urmează şi era lucru	îndrăzneţ să
treci prin ţările sultanului şi pe Mediterana plină de corăbiile lui. Petru călătorea deci îmbrăcat în haine de călugăr francez; ar fi păţit-o însă rău de tot, dacă s-ar fi intîmplat să întîlnească pe cineva care-1 cunoştea. 30 Omul trecut prin multe înfruntă însă cu voie bună orişice primejdie, şi Petru a făcut lunga călătorie ca şi cînd pretutindeni ar fi întîlnit numai prieteni, care-1 primesc cu braţele deschise.
         S-a şi bucurat de o călduroasă primire pe la 35	toate mănăstirile unde a poposit, precum	şi la Neapoli,
la Roma şi la Veneţia, unde a petrecut timp de vreo zece zile, găzduit ca principe cu mare viitor.
         Era în al patrulea an de la plecarea lui în Caramania şi în al cincilea după ce Suleiman II pornise războiul, 40	adică la 1571, cînd fratele neligitim al	lui Filip II,
Don Juan de Austria, a înfrînt oştirea otomană în
812

marea bătălie navală de la Lepanto. La Veneţia lumea îşi dădea pe faţă bucuria în serbări zgomotoase, încît Petru nu se mai îndoia că a apus steaua Turciei şi viitorul e al celor ajutaţi de Filip II, de Maximilian II 5 şi de Veneţia. El a plecat deci cu inima plină de nădejde în Ardeal.
         Tot în anul 1571 a murit însă şi Ioan Sigismund şi în locul lui a ocupat scaunul domnesc Ştefan Bathory, care, fiind calvin, nu punea deci temei pe vorbele 10 călugărilor de tot felul.
   în acelaşi timp Bathory era vasal al sultanului, care, după înfrîngerea suferită la Lepanto iar a încheiat armistiţiu cu regele Ungariei.
Nu-i dădea deci lui Bathory mîna să dea adăpost 15 şi sprijinire unui om fugărit de sub ocrotirea sultanului; Petru a primit aci sfatul prietenesc să plece cît mai curînd unde-o şti, căci altfel are să fie prins şi trimis la Poartă.
   în acelaşi timp Andrea candiotul umblase prin 20 Muntenia unde boierii erau foarte nemulţumiţi cu stăpînirea Chiajnei şi o deputaţiune dintre fruntaşii ţării a venit la Petru şi a stăruit să adune oaste, ca să intre cu ea în ţară, unde toată lumea îl aşteaptă cu braţele deschise.
25 în asemenea împrejurări Petru a plecat la curtea lui Maximilian II. El a fost primit cu multă bunăvoinţă: „accarezzato e onorato", zice un scriitor din timpul acela. Maximilian II abia încheiase însă armistiţiul cu Poarta şi nu-i dedea nici lui mîna să facă 30	ceea ce n-a făcut nici Ştefan Bathory.
   Scîrbit de aceasta, Petru se gîndea să plece în Franţa, la ocrotitorul creştinilor de sub stăpînirea sultanului şi bunul prieten al turcilor.
   în Franţa stăpînea însă — în numele fiului	său —
35	Ecaterina de Medicis, văduva lui Henric II, şi	luptele
dintre catolici şi hughenoţi erau în toi. în anul	acesta,
la 1572, a fost îngrozitoarea noapte a Sfîntului	Barto-
lomeu, în care au pierit vreo 4000 de hughenoţi.
Nu i-a rămas deci lui Petru decît să caute scăpare 40 în Polonia, care nu lua parte la încurcăturile europene.
   Şi aici s-a schimbat însă deodată faţa lucrurilor.
813

   Murind regele Poloniei, s-a stins familia Iagellonilor, care timp de peste două sute de ani a stăpînit în Polonia şi în Ungaria şi vorba era să se hotărască cine era să ia coroana regală a Poloniei.
5 După dreptul de moştenire, coroana aceasta i se cuvenea lui Maximilian de Habsburg, fiul lui Ferdinand I, care era căsătorit cu Ana, sora lui Ludovic II Iagellonul, regele Ungariei, mort la 1526, în bătălia de la Mohaci. Nu era altă rudă mai apropiată a răpo- 10 satului rege al Poloniei.
   Maximilian avea din căsătoria cu nepoata sa nu mai puţin decît cincisprezece copii, şase fete şi nouă băieţi. Unul din aceştia, tot Maximilian, era rostit să ocupe scaunul Poloniei, şi el era susţinut în drepturile lui 15 atît de tatăl său, cît şi de bunicul său din partea mamei sale.
         O	foarte însemnată parte din nobilimea Poloniei nu voia cu nici un preţ să primească pe tronul regatului un Habsburg, iar în fruntea acestei părţi din nobilime 20 se afla Ian Zamoyschi, cancelarul, care avea mare trecere şi era înzestrat cu mari destoinicii.
   Polonia era deci frămîntată de mari zbuciumări, cînd Petru şi-a căutat adăpost la Cracovia.
         „Unde să scap? Unde să-mi pun căpătîiul?" se 25 tîngui deci pribeagul mai scîrbit de cum fusese.
II
   Lucrurile se desfăşură în lumea aceasta purcedînd unul din cellalt, şi soarta omului atîrnă de la ce se petrece împrejurul lui.
3 0 Dacă Ferdinand I n-ar fi murit la 1564, Suleiman II n-ar fi pornit la 1566 războiul contra lui Maximilian II, nu s-ar fi oprit în faţa castelului Sriget, n-ar fi murit acolo şi n-ar fi urmat în scaun Selim II, care l-a surghiunit pe Petru în Caramania, nu s-ar fi întîmplat 35	deci	nici cele petrecute pe cîmpia cea	largă şi Petru
n-ar	fi fost nevoit să ceară ajutor de	la fra Felicio,
n-ar	fi plecat la Damasc, nici de acolo	în Europa, ca
să ajungă în cele din urmă în Polonia. Liicrurile nu
814

s-ar fi petrecut apoi întocmai cum s-au petrecut dacă n-ar fi fost la 1572 bătălia de la Lepanto şi n-ar fi murit tot atunci Ioan Sigismund Zapolya şi dacă-n anul viitor n-ar fi fost noaptea Sfîntului Bartolomeu 5 şi n-ar fi murit cel din urmă rege din casa Iagellonilor, care era înrudit cu Maximilian II.
   Habsburgii, sau Casa de Austria, cum li se zicea atunci, au cîştigat adecă pe urma unei căsătorii aşa- zisul regat de Burgund, Belgia şi Olanda, pe urma altei 10 căsătorii, Spania, Neapolul, Sicilia şi ducatul de Milan, precum şi întinse ţări în America, pe urma iar altei căsătorii Boemia, Ungaria, Croaţia şi Slavonia şi, în cele din urmă, tot prin o căsătorie, Portugalia. în timp scurt deci habsburgii, şi-au întins puterea fără nici o 15 vărsare de sînge. De aceea se zicea că, pe cînd alţii se războiesc, Austria se căsătoreşte (Alii certantur; tu, felix Austria, nubes).
         Vorba era acum ca tot pe urma unei căsătorii Casa de Austria să mai cîştige şi Polonia, care se întindea 20 din Marea Baltică pînă-n Marea Neagră.
   Nu erau deci puţini aceia pe care îi punea pe gînduri prea repedea creştere-a puterii habsburgice, şi Europa era cuprinsă de vii frămîntări, care erau şi ele hotă- rîtoare pentru soarta lui Petru.
25	Mai era şi alta.
         în luptele cumplite pe care creştinii le purtaseră pentru credinţă, biserica papală a perdut mare parte din Germania, Anglia şi Scoţia, Olanda, Danemarca şi Suedia cu Norvegia, mare parte din Boemia şi din 3 0	Ungaria. încă la Damasc îi sunase lui Petru în ureche
      vorba că papa ţine să cîştige la nord şi în	orient ceea
ce a perdut în ţările occidentului. De aceea i s-a cerut să treacă în biserica romano-catolică, dimpreună cu ţara lui.
35	Era deci lucru firesc că papa, dimpreună cu ai săi
      susţineau drepturile Casei Austria asupra tronului din Polonia. Maximilian de Habsburg era în Germania cavaler al bisericii apusene, în Ungaria rege apostolic, care lui Filip II i se zicea „II Recatolicissimo". îndată 40	ce s-a văzut însă că glasul lui Ian Zamoyski	e hotărîtor,
      papa s-a întors şi el spre a-1 trage catolic, [la	fel] Casa de

Valois din Franţa care se lupta şi ea pentru catolicism şi mai era bine văzută şi de Poartă.
         Rege al Poloniei â fost dar ales cel susţinut de Ian Zamoyski şi de Poartă, Henric, fratele regelui Carol IX, 5 al treilea dintre fiii Ecaterinei de Medicis.
   Henric de Valois era băiat levent, cam şubred, ce-i drept, ca toţi copiii Ecaterinei, dar iubitor de petreceri şi mai ales multadmirat dănţuitor. Petru se afla la Cracovia cînd noul rege a venit să-şi ocupe scaunul 10 şi, om înzestrat cu multe daruri, i s-a făcut în curînd cel mai bun prieten.
   „Acum! acum s-a făcut!" zicea Andrea-n gîndul lui, aducîndu-şi aminte de ceea ce le spusese fra Felicio la Caramania.
15 Henric de Valois era adecă la Poartă om binevăzut nu numai ca frate al regelui din Franţa şi ca rege al Poloniei, ci şi ca stăpîn al lui Ian Zamoyski, care fiind duşman al Habsburgilor, era prieten firesc al turcilor.
   Nu rămînea deci decît să treacă sărbătorile din ce 20 în ce mai zgomotoase şi mai plăcute ale aşezării în scaun a noului rege, pentru ca să fie trimisă la Constantinopol o solie strălucită, care vesteşte Poarta despre schimbările petrecute în Polonia, dă cele mai călduroase încredinţări despre prietenia polonezilor 25	şi cere, drept dovadă de încredere, ridicarea în scaunul
părintesc al lui Petru, fiul lui Pătraşcu cel Bun, care a fost mişeleşte omorît de către duşmanii împărăţiei otomane.
         Azi-mîne trebuia să se întîmple şi aceasta, şi Petru 3 0	se vedea-n gîndul lui unde încă de mult ar fi trebuit
să se ştie.
         Iar a urmat însă o întîmplare care schimba desfăşurarea lucrurilor: Carol IX, tînăr chiar mai şubred decît fratele său mai mic, a murit pe neaşteptate, iar 35	Henric, găsind că la Paris valsul are mai mult farmec
decît la Cracovia, s-a-ntors acasă şi s-a urcat ca Henric III în scaunul regal al Franţei.
         Petru, cu desăvîrşire uluit, era mult ispitit să plece cu dînsul, dar Ian Zamoyski l-a oprit, încredinţîndu-1 40	că solia tot va pleca la Poartă, se înţelege, cu oarecare
amînare.
816

Deocamdată iar s-au pornit luptele pentru alegerea unui nou rege.
       După multe frămîntări, Ian Zamoyski ajunge să pună la cale alegerea lui Ştefan Bathory, voievodul 5	Ardealului şi omul de încredere al Porţii. Acesta fiind
       calvinist, e nevoit a se lepăda de lege şi a trece în biserica catolică, ceea ce în noaptea Sfîntului Barto- lomeu a făcut, spre a scăpa de moarte, şi Henric III de Bourbon, regele de Navara şi căpetenia hughenoţilor. 10	în acelaşi timp, Ştefan Bathory a trebuit să se lege
că nu va suferi în Polonia dizidenţi: adecă creştini care nu fac parte din biserica romano-catolică, şi va purta războiul pentru ca să răspîndească în Rusia catolicismul.
15	Atît el, cît şi Zamoyski aveau deci pe capul lor
multe altele care nu puteau să aştepte cum de atîta timp aştepta Petru. Ei ar fi făcut-o, cu toate aceste, dacă n-ar fi urmat iar altă întîmplare care a schimbat din nou mersul în desfăşurarea lucrurilor.
20	La 1574 a murit Selim II şi a urmat în scaun Murad
III, căruia îi trebuia timp, căci a omorît nu mai puţin de cinci fraţi spre a-şi asigura îndeajuns stăpînirea.
       Doi ani în urmă, la 1576, cînd el era scăpat de grija aceasta, s-a petrecut alta: a murit Maximilian II. 25	Avea, ce-i drept, nouă moştenitori, dar toţi erau
nişte stîrpituri atît trupeşte cît şi sufleteşte.
în scaun a urmat cel mai mare dintre aceştia, Rudolf II, care a fost şi el nevoit, ca tatăl său, să trimită solie la Poartă ca să ceară prelungirea armis- 30 tiţiului, un prilej pentru pornirea din nou a războiului.
împrejurările păreau acum priincioase: anul următor a murit însă şi Alexandru II, şi sultanul a ridicat în scaun pe un favorit al marelui vizir, Mihnea.
       „Dă-i încolo!" şi-a zis Petru şi, obosit de aşteptare 35	îndelungată şi de făgăduinţele seci, iară şi-a luat
lumea-n cap.
Gîndul lui era să se ducă la curtea prietenului său Henric III.
       „Dacă n-ar fi cumva să nu-şi mai aducă aminte de 40 mine!" adăugă el.
817

III
   Cînd Petru plecă de la Cracovia, popoarele din Europa, obosite de luptele crîncene şi îndelungate, se mai potoliseră, dar oamenii tot se mai mîncau între dînşii 5 ca cîinii flămînzi cînd cade cîte un ciolan în mijlocul lor şi se pregăteau pentru alte lupte. E timpul cînd în Franţa au fost asasinaţi nu numai unii dintre cei mai de frunte oameni, ci şi doi regi, în Belgia şi în Olanda au perit mulţi oameni de treabă sub barda călăului; 10 iar în Anglia regina Elisabeta a subscris sentinţa de moarte a verişoarei sale Maria Stuart, care, după moartea soţului său, Francisc II, se-ntorsese-n Scoţia şi se căsătorise din nou.
Petru, trecut acum de treizeci de ani, umblat mult 15 prin lume şi de multe ştiutor, era deprins atît cu cele ce se petreceau, cît şi cu gîndul că altfel nu se poate.
         După felul de a gîndi al oamenilor de atunci, trăia fieştecare cît i se îngăduia şi cum îl iertau puterile. Cuminte era deci numai acela care ştia să-şi poarte 20 treburile aşa ca să aibă parte de multe plăceri.
   Plecînd dar în Franţa, unde se aştepta la o viaţă plină de plăceri, el a făcut ocol prin Italia, căci nicăieri oamenii nu ştiau atunci ca în Italia să se bucure de viaţă.
25 Trecuse, ce-i drept, timpul de mare înflorire. Michelangelo, Raffaello, Bramante, Niccolo Machiavelli, Leonardo da Vinci şi alţii de seama acestora trăiseră în timpul tinereţelor lui Petru-vodă Rareş, tatăl Chiajnei, şi-n al bătrîneţelor lui Ştefan-vodă cel Mare,
 0 bunicul ei. Nici acum nu era nicăiri cultura atît de înaintată ca la Veneţia, la Milano, la Genova, la Roma şi la Florenţa Medicilor, şi Petru era contimporan cu neistovitul Ariosto, scria şi el însuşi versuri frumoase în italieneşte, mai era şi om de o rară distincţiune şi 35 astfel lumea-1 primea pretutindeni, ca la curtea lui Maximilian, unde fusese „onorato e accarezzato".
   Cît timp a cutreierat Italia, el s-a bucurat de viaţă sorbind din plin şi din belşug plăcerile ei. Mult n-a ţinut însă aceasta, căci în vara anului 1579 el se află
818

la Paris, unde stă timp de vreo doi ani, tot „onorato e accarezzato".
         în vreme ce el îşi îndulcea viaţa luînd parte la baluri, la vînători şi la fel de fel de alte petreceri, boierii 5 strîmtoraţi de Mihnea, creditorii de pretutindeni şi duşmanii Chiajnei stăruiau la Poartă, ajutaţi de nur- băniile şi de safigiile ce forfoteau printre sultanele din serai, de reprezentantul de la Constantinopol al Franţei şi soli trimişi la Poartă de către Ian Zamoyski. 10 Nemaiîntîmplîndu-se nici o moarte, care-ncurcă desfăşurarea lucrurilor, Petru a primit în cele din urmă vestea bună că sultanul Murad II a făgăduit că-1 va ridica în scaunul Munteniei, şi n-are decît să vie la Poartă, ca să sărute poala sultanului, după obiceiul 15 rămas din vechime.
   în timpul acela Veneţia tot mai stăpînea comerţul din partea despre răsărit a Mediteranei. îndeosebi din Muntenia treceau peste Sîrbia mărfuri mai uşoare la Ragusa, de unde ele erau duse în corăbii la Veneţia. 20 Cele mai însemnate din aceste erau pieile, pe care veneţienii le lucrau, mierea, din care-şi îndulceau bucatele, şi ceara, precum şi seul, cu care-şi luminau balurile şi canalurile. Tot de la Ragusa plecau şi corăbiile pornite spre Constantinopol.
25 Petru avea şi el să meargă înainte de toate la Ragusa. în primele zile ale anului 1581, dar, Ecaterina de Medici, regina-mumă, îi scria fiului său Henric IIIr stăruind să-l ieie pe tînărul călător sub ocrotirea sa şi să-l recomande cu toată căldura. Vorbind despre
 0 Petru, ea îi zice „vărul şi bunul tău prieten" („ton cousin et bon anii“).
   La 6 ianuarie, Henric III adresează dogelui o scrisoare, în care-i face acestuia împărtăşire că Petru pleacă la Constantinopol, însoţit de secretarul Berthier, 35 căci sultanul l-a chemat ca să-l ridice în scaunul Munteniei. Recomandîndu-1 cu toată căldura, îi zice „prea- scumpul nostru văr şi bun prieten" („notre tres cher cousin et bon amiu).
         La 14 ianuarie, Petru, sosit la Roma, primeşte şi 40 de la papa Grigorie o scrisoare, în care de asemenea îi este dogelui recomandat.
619

   Un alt papă, Sixt V, vorbind (în anul 1586) despre Petru, îi zice „bărbat catolic şi prea strîns legat cu acest sfînt scaun" („vir catholicus cutnque haec Sancta Seda conjunctissimus" ).
5 Mai bune recomandaţiuni nu putea călătorul să aibă. El a şi fost primit la 8 martie cu mare cinste în faţa aşa-zisului „excelent colegiu", căruia secretarul Berthier îi face dare de seamă despre toate prin care a trecut Petru şi cere, în numele acestuia, un salv-conduct 10	pentru călătoria sa la Poartă şi un ajutor în bani.
   Ziua următoare mai intervine şi nunţiul papal de la Veneţia, şi colegiul îi pune lui Petru la dispoziţiune
       o	galeră pînă la Ragusa şi-i încuviinţează un ajutor de 1 000 taleri. Mai mult nu putea să dea, căci chel- 15	tuise în războiul ei cu turcii peste 14 milioane de
       ţechini.
         La 8 aprilie, mai înainte de a fi plecat de la Ragusa, Petru îi mulţumeşte dogelui într-o scrisoare pentru toată dragostea de care a avut parte la Veneţia şi-l 20	încredinţează că le va fi veneţienilor totdeauna recu
       noscător.
         Cu toate aceste, el a plecat cuprins de adîncă durere. N-avea adică mamă, nici tată, nici fraţi, nici surori nu avea, rude bune şi prieteni din copilărie nu avea, 25	şi nu e durere mai mare decît să te bucuri şi să stai
singur în lume, încît să n-ai cu cine să-ţi împărţi bucuria.
   Abia sosit la Constantinopol, s-a încredinţat că în anumite împrejurări e bine şi aşa.
30	IV
   N-avea Petru dreptate cînd zicea că n-are cu cine să-şi împartă bucuria ori durerea: Andrea, sluga lui cea credincioasă, aflase cum stau lucrurile şi-l aştepta la Constantinopol. El nu se bucura însă, ci era îngîn-
 5	durat.
   Văzîndu-1 pe Petru sprijinit din atîtea părţi, cei de la Poartă-1 luau drept stup plin de galbeni, ceea ce-n gîndul candiotului el nu prea putea să fie.
820

Chiajna-mpărţise-n viaţa ei foarte multe pungi şi era gata să mai împartă şi acum ca să scape din surghiun.
        Mihnea a-mpărţit şi el ca să fie urcat, â mai împărţit 5	şi pentru ca să fie ţinut în scaun şi împărţea cu atît
mai vîrtos pentru ca să nu fie răsturnat. Pentru ca nu cumva să o pată şi mai rău, el era chiar să se lepede de legea creştinească şi să se turcească.
        Dacă era deci vorba ca sultanul să se ţie de făgă- 10	duinţa ce dăduse, nu-i rămînea lui Petru decît să deie
şi el.
Aşa judecau marele vizir, aga ianicerilor, aga eunucilor, sultana cutare şi cutare, oarecare Nurban şi oarecare Safigi, precum şi toţi cei dinprejurul acestora.
 5	Mult avea să deie Petru.
El însă nu numai nu avea, ci nici nu voia să deie.
în rîndul trecut, cînd boierii stăruiseră să intre cu oaste-n ţară, el a zis că nu vrea să facă vărsări de sînge, iar acum, cînd Andrea îi spunea că nu-i rămîne
 0	decît să se-mprumute pentru ca să le poată da acelora
de la care atîrnă urcarea lui în scaun, el zicea că prea ar trebui să fie mişel pentru ca să facă aşa ceva.
 De ce mişel?! întrebă Andrea.
 De ce mă întrebi? răspundea dînsul. Pentru
25	că mişel aş fi dacă nu mi-aş plăti datoriile şi încă
mai mişel dac-aş despuia ţara pentru ca să le pot plăti. Om cu inima curată pentru nimic în lumea aceasta nu despoaie pe alţii, iar sînge nu varsă nici pentru ca să-şi păstreze avutul, nici pentru ca să-şi
 0	apere cinstea, nici din orişice fel de ambiţiune. Văr
sarea de sînge ţi se iartă numai cînd numai prin ea îţi poţi scăpa viaţa.
Andrea se uită lung la el.
 Vorbeşti parc-ai fi rătăcit de pe alt tărîm în mijlo-
35	cui nostru, îi zise. Aşa n-o să ajungi niciodată domn.
 Ei, şi?! răspunse Petru.
Urmarea firească a fost că cei ce aşteptau în curînd şi-au perdut răbdarea.
        După un timp oarecare a ieşit la iveală că, fiind A 0	trimis în surghiun, el s-a lepădat de ocrotirea sultanului
821

şi a fugit ca un mişel din Caramania. Drept pedeapsă dar acum, după atîta timp, a fost pus la închisoare.
         în gîndul celor ce-au pus aceasta la cale vorba era numai să-l moaie. Erau adecă destui creditori. Chiar şi 5	cei ce aşteptau să le deie erau gata să-i zică: „Ca să-mi
poţi da douăzeci de pungi de galbeni, ţi le împrumut eu; mi le dai acum şi-mi rămîi dator cu ele, ca să mi le plăteşti după ce te vei fi urcat în scaun".
         Petru dedea cu-ndărătnicie din cap. Se mai muia 10	însă cînd îşi dedea seamă c-a făcut multe datorii pe
care nu va fi-n stare să le plătească fără ca să se fi urcat în scaun.
         Tot mişel era în propriul său gînd, căci omul cumsecade nu se-mprumută cînd nu e sigur că va fi în stare 15	să-şi plătească la timp datoria.
         Nu e însă totuna dacă eşti mişel mai mic ori mai mare, şi el nădăjduia că vor stărui Veneţia, papa, Franţa şi Ian Zamoyski, dimpreună cu toţi ceilalţi, şi el se va urca în scaun fără ca să-şi mai sporească 20	datoriile.
   Iar s-au petrecut însă întîmplări care au schimbat desfăşurarea lucrurilor.
   în Franţa, Henric III de Navara, care luase în căsătorie pe	sora lui Henric III de Valois şi	trecuse în
25	noaptea	Sfîntului Bartolomeu în biserica romano-
catolică, iar s-a lepădat de lege, a trecut la hughenoţi, s-a pus în fruntea acestora, şi războiul s-a înteţit din nou, încît Henric III, vărul şi bunul prieten, avea multe griji pe capul lui.
30 Iară Ian Zamoyski era rău încurcat într-un război cu Rusia, unde se stingea casa lui Ruric, întemeietorul statului rusesc.
         Ţarul Feodor, căsătorit cu sora lui Boris Godunov, odraslă din mongolii ce stăpîniseră atîta timp Rusia, 35	nu avea	moştenitor decît pe fratele său	mai mic,
Dimitrie.	Rîvnind la tronul Rusiei, Boris	Godunov,
       a trimis pe Dimitrie la o mînăstire şi a-nduplecat pe Feodor să facă testament prin care lasă tronul soţiei sale, rămîind ca aceasta să renunţe în favorul fratelui A 0	său.
822

   De încurcăturile aceste era vorba să se folosească regele Poloniei pentru ca să deschidă în Rusia drum larg pentru catolicism.
   în asemenea împrejurări nu putea să-şi mai bată capul cu Petru nici Ian Zamoyski, nici papa, care era dus cu gîndul la Kiev şi la Moscova.
   Putea Petru să fie sănătos şi să şadă la răcoare, căci binevoitorii lui socoteau că au făcut destul pentru el.
   Vorba era de bani mulţi, încît pe Petru îl treceau ferbinţelile cînd mai venea pe la el candiotul, ca să-i prezinte lista. Numai sporul pentru haraciul sultanului se urca la 600 000 de ţechini.
   Mai urma un dar pentru beglerbeiul Greciei, 100 000, altul pentru marele vizir, iar altul şi iar altul, multe şi mari, de-i venea să leşine.
   „Nu pot! nu vreau!" striga Petru, şi lunile treceau una după alta fără ca el să scape din temniţă.
   N-aveau grabă cei ce-1 ţineau acolo, căci atît Chiajna, cît şi Mihnea se speteau plătind pungi şi iar pungi pentru ca nu cumva să-i deie drumul.
   Aşa a trecut anul 1581 şi a venit anul 1582, care a trecut şi el, încît anul 1583 tot în temniţă l-a găsit pe Petru.
v
   Va fi avut ori nu va fi avut Petru dreptate, e mai presus de toată-ndoiala că Andrea, candiotul, vorbea ca om cuminte cînd zicea şi azi, şi mîne că cel ce nici vărsări de sînge, nici despuieri nu vrea să facă are să se lepede de gîndul de a se face domn în ţară atîrnătoare de sultan şi să îmbrace rasa călugărească în vreo mînăstire oarecare.
   Andrea nu era apoi singurul om care vorbea aşa, De aceeaşi părere erau boierii care veneau din ce în ce mai numeroşi la Constantinopol ca să-l ceară de la Poartă, precum şi creditorii lui, şi ei din ce în ce mai numeroşi, toţi cei ce-1 iubeau şi doreau să-l vadă cît mai curînd mare şi tare, ca să-şi poată plăti datoriile şi să răsplătească dragostea credincioşilor săi.

         Lucru plăcut nu e apoi să stai timp de doi ani şi mai bine în temniţă turcească, şi Petru, încetul cu încetul, s-a muiat şi s-a împăcat cu gîndul că el e un mişel, mai mic, ce-i drept, dar adevărat mişel, 5	şi că în mijlociii lumii prin care trecea nici că s-ar
fi putut să rămîie om cumsecade, care nici vărsări de sînge nu face, nici pe alţii nu asupreşte, nu despoaie, nu nedreptăţeşte.
Mai era, în sfîrşit, din ce în ce mai tare încredinţat 10 că la Constantinopol vorbele bune ale papei, ale dogelui de Veneţia, ale regelui Franţei ori ale lui Ian Zamoyski sunt flori frumoase, care nici miros nu au, nici rod nu dau.
         El a-nceput dar să vorbească mai prieteneşte cu 15	cei ce, drept dovezi de cea mai curată dragoste, erau
gata să-l împrumute, ba i-a dat lui Andrea voie să-n- ceapă împărţeala — deocamdată pentru ca să-l scoată din închisoare.
         Simţind-o însă aceasta, ceilalţi se-nteţeau şi dedeau 20	din ce în ce mai mult pentru ca el să fie ţinut şi mai
departe-n temniţă. La 6 iunie 1583 el i se plînge deci unuia dintre cei ce veneau să-l vadă că nu mai are nici o nădejde.
         Cu atît mai stăruitori sunt însă cei ce ţineau să-l 25	vadă cu orice preţ ridicat în scaun, şi încă-n luna aceea
Mihnea e mazilit, în iulie Petru e ridicat în scaun, iar în august pleacă cu multă cinste şi cu mare alai în ţară.
         Mersese vestea-n toate părţile că el, în sfîrşit, are 30	să se urce-n scaunul părinţilor săi, şi din ţările pe care
le cutrierase s-au adunat la Constantinopol fel de fel de oameni, mai ales artişti, care aveau să-l însoţească în ţară şi să-l ajute a-i da acesteia lustrul culturii din timpul acela.
35 Mai veniseră la Constantinopol şi o mulţime de boieri, care de asemenea ţineau să-i facă curte şi să-i dea ajutor la stăpînirea ţării.
         Candiotul mai adunase de prin Constantinopol şi de prin ţinuturile levantine o mulţime de oşteni aleşi 40	pe sprinceană, care urmau să-l însoţească pe drum
824

şi să-i fie gardă domnească după ce va fi sosit în ţară, acum acasă la el.
   Toate aceste mistuiau bani, bani şi iar bani, şi cereau multă bătaie de cap.
5	Cei mai de căpetenie dintre însoţitorii lui erau însă
creditorii şi oamenii lor de încredere, care le chiverniseau toate şi purtau de grijă ca să se cheltuiască cu bună-rînduială, încît să rămîie şi ceea ce li se cuvenea lor.
10	După obiceiul timpurilor de atunci, cel ridicat în
scaunul domnesc se ducea într-o zi de mai nainte hotărîtă la Poartă ca să sărute poala sultanului, care îl căftănea şi-[i] dedea tuiul cu cozi de cal, adecă steagul domnesc.
15	Atît la ducere, cît şi la întoarcere, credincioşii săi
îl însoţeau şi lumea li se aduna-n cale, ca să vadă alaiul şi să afle ce fel de daruri a-mpărţit noul domn de ziua aceea.
         Alaiul cel mare era însă cînd c,u plecarea în ţară a 20 noului domn.
El de obicei ieşea din Constantinopol făcînd încon- giur prin uliţele cele mai însemnate, în care se-ndesuia lumea ca să-i ureze călătorie fericită şi domnie îndelungată şi mănoasă. Domnul arunca cu mîna plină 25 bani în mijlocul poporului.
   După o dare de seamă făcută de unul dintre cei ce au văzut ieşirea din Constantinopol a lui Petru-vodă Cercel, alai ca al acestui domn nu se mai văzuse.
   Pe lîngă cei adunaţi de prin Italia şi Franţa, între 30 care şi secretarul Berthier, făceau parte din alai peste 100 de capigii, peste patru sute de boieri îmbrăcaţi de paradă, multe slugi de tot felul şi mai multe sute de oşteni adunaţi de Andrea cel acum afară din cale fericit.
35 Noul domn el însuşi era însă îngîndurat şi răspundea cu un zîmbet de-nduioşare la urările mulţimii adunate-n calea lui.
   Era copleşit de simţămîntul răspunderii şi nu se simţea destul de tare pentru purtarea sarcinii ce luase
 0	asupra sa.
825

   El abia-şi mai aducea aminte de ţara pe care o părăsise copil de zece ani, şi acum, după treizeci de^ ani aproape, avea s-o stăpînească şi s-o îndrumeze spre înflorire.
    se spusese de nenumărate ori că ţara aceea e bine- cuvîntată de Dumnezeu, mănoasă şi plină de bogăţii nesecate, dar rău chivernisită şi astfel plină şi de oameni săraci, care-şi tîrăsc zilele ca vai de ei de azi pe mîne.
   Săcătuită timp atît de îndelungat de Chiaj na şi de cei doi fii ai ei, ea a fost despuiată şi timp de şase ani de către Mihnea-vodă, care nu se putea susţinea-n scaun decît umplînd mereu pungile paşalelor şi ale agalelor de la Poartă. Iar acum el însuşi pleca încărcat de datorii şi însoţit de oameni care cereau mereu să le dea ceea ce numai de la ţară putea lua.
   Ce avea şi ce era el în stare să facă pentru ca să iasă cu bine din greutăţile pe care urma să le înfrunte?!
   Multe-nvăţase, multe ştia, la multe se pricepea, dar cînd era vorba de chivernisirea unei ţări, se simţea, şi în adevăr şi era, neajutorat.
   Uitîndu-se apoi împrejurul său, nu găsea nici între cei ce-1 însoţeau vreun om pe care îndrăznea să se razăme.
   „Cine are să mă-ndrumeze cum am să-mi plătesc datoriile şi să potrivesc lucrurile aşa ca să nu mă mai încarc cu altele?!"
   Punîndu-şi întrebarea aceasta, el se ducea cu gîndul în Italia, în Franţa şi-n Polonia, unde găsise atîţi binevoitori: între aceştia trebuiau să se găsească şi oameni care să-i vină într-ajutor acum, cînd e vorba să purceadă la fapte.
   „Da, da! îşi zicea el îngîndurat. Dar şi aiurea e, aşa mi se pare, tot ca-n ţara mea. Căutînd fiecare ceea ce-i este lui însuşi de folos, asupreşte fără mustrare de cuget pe cine poate."
   Nu-i era noului domn cerul senin în ziua cînd a călcat pe pămîntul, de atîta timp părăsit, al ţării sale.

PARTEA A TREIA
ZILE GRELE
i
       în ţară fiul lui Pătraşcu cel Bun a fost primit cu 5	mare însufleţire. îi mersese de mult vestea	că seamănă
cu tatăl său şi vărsare de sînge nu face,	strîmbătate
nu sufere, şi toţi îl doreau şi aşteptau.
îndeosebi la Tîrgovişte, unde-n timpul acela era scaunul domnesc, însufleţirea	era atît de mare, încît
10	Petru-vodă s-a-nviorat şi el,	cuprins de simţămîntul
că, ajutat de oameni ca cei ce îi ieşiseră în cale, în curînd va putea să facă tot binele ce dorea.
Pe lîngă domn mai era apoi într-însul şi omul tînăr pornit spre voie bună. Prea erau potrivite	cu firea lui
15	serbările pe care boierii ţării le-au pus la	cale de pri
       mirea lui, iar cei ce-1 însoţiseră le prelungeau mereu. Foarte în curînd a fost stăpînit şi el de gîndul că în adevăr ţara e binecuvîntată şi plină de toate bunătăţile, încît poate să plătească pe nesimţite şi datorii 20	cu mult mai mari decît cele făcute de dînsul.
Vara a fost deci petrecută	în fel de fel de serbări
şi-n plimbări făcute pentru ca el şi cei veniţi cu dînsul să le fi cunoscut toate şi să facă planuri cum au să le dreagă, să le sporească şi să le înfrumuseţeze.
25 Foarte lungă şi cu deosebire liniştită domnie ar fi trebuit să aibă pentru ca să poată face tot ceea c& avea de gînd.
827

Abia toamna, la 13 octombrie, a sosit la Veneţia solia trimisă de dînsul ca să-i ducă dogelui vestea cea bună şi să-i mulţumească pentru toate cele bune de care avuse parte.
5 Nu mai încape îndoială că aceeaşi solie a trecut şi pe la papa, şi de acolo în Franţa, la „vărul şi bunul prieten".
Altă solie a plecat la Cracovia; nu e însă probabil că aceasta a trecut de acolo la Praga, unde-şi pusese 10 scaunul Rudolf II, deşi acesta, fiind în război cu turcii, avea multe şi puternice cuvinte de a şi-l face bun vecin pe domnul Munteniei.
       Drept răspuns, Petru-vodă a primit de pretutindeni cele mai neîndoioase încredinţări de prietenie nestră- 15	mutată.
Sfaturile	şi îndrumările la care se gîndise odinioară
nici nu le	mai aştepta dînsul cînd le primise de la
unii dintre boieri, acum sfetnicii lui.
       După părerea acestora, pe trei temelii se răzema 20 întreaga înţelepciune în ceea ce priveşte chivernisirea treburilor obşteşti: obiceiul pămîntului, nevoile vremii şi porunca sultanului.
De acestea se şi ţinea Petru-vodă, căci de aiurea la mai bune nu se putea aştepta.
25	îndeosebi	despre	miazănoapte bătea vînt rece.
Cei cu desăvîrşire	mulţi dintre munteni erau şi ei
       de părerea că vărsarea de sînge nu li se iartă decît celor ce sunt nevoiţi a-şi apăra viaţa. îndată ce dar dintr-o parte ori dintr-alta se iveau năvăliri, fie turci, 30	fie tătari,	saşi, cazaci ori unguri, muntenii luau ce
puteau să	ducă cu dînşii şi-şi căutau scăparea prin
păduri şi prin văile munţilor.
Unii dintre boieri stăruiau să nu li se mai ierte asemenea părăsire a vetrelor.
35	Nobilimea	ungară	încă de la începutul veacului,
la 1515, crease aşa-zisul „Tripartit" sau „Codicile lui Werboczi", în virtutea căruia iobagii erau legaţi de pămînt, adecă n-aveau voie să părăsească moşia pe care s-au pomenit.
 0	Vorba era	deci ca	şi în Muntenia să se facă acelaşi
lucru în ceea ce-i priveşte pe clăcaşi.
828

Nu s-a făcut însă.
Acum în Rusia cumnatul ţarului, Boris Godunov, voind să cîştige boierimea în partea sa, a introdus aceeaşi lege.
5	„De ce adică să n-o introducem şi noi?!" zis-au
boierii munteni, nemulţumiţi din cauză că muncitorii plecau mereu de pe moşiile lor.
în adevăr, de ce folos le era pămîntul mănos dacă nu era cine să-l muncească?
10	Nu-i cine să-l apere de prădători?!
Petru-vodă nu era însă om căruia puteau să-i vorbească despre aşa ceva.
Iar s-au pornit deci uneltirile, şi mereu se sporeau boierii cari urzeau planuri ca să-l răstoarne	pe domn
15	şi să-l ridice din nou în scaun pe Mihnea,	care era
în stare să facă şi altele mai şi mai.
Era însă la Curtea din Tîrgovişte un copoi neadormit, care le mirosea toate la timpul cuvenit, şi Petru-vodă a prins de veste mai-nainte de a se fi întins	mişcarea.
20	„Cum?! i-a zis el lui Andrea, care-1	dumirise
       asupra celor ce se pregătesc. Nu s-au săturat de rele? Nici nu m-am aşezat bine-n scaun, şi lor li s-a urît de bine?! Iar să deie unul pungi de galbeni ca să fiu scos din scaun. Eu să dau alte pungi ca să pot rămînea 25	în scaun, şi cine mai ştie cine să dea iar alte pungi
       pentru ca să fiu băgat iar în temniţă. Această goană nebunească trebuie să înceteze cît mai curînd dacă e vorba să nu fie istovite izvoarele de bogăţie ale ţării şi să nu ajungem în cele din urmă peritori de foame, 30	în vreme ce alţii se răsfaţă şi se-mbuibă făcîndu-şi
parte din cele ce nouă şi numai nouă ni se cuvin. Asta nu se poate, căci nu noi, cei ce dăm, am agonisit."
       Scos din răbdare, şi-a pierdut sărita, şi-a dat în petec şi-a făcut vărsare de sînge, tăind la Tîrgovişte 35 cîţiva dintre boierii ce porniseră mişcarea.
Tot atunci şi-a dat în petec şi-n ceea ce priveşte despuierea supuşilor săi.
El îşi pusese în gînd că mai-nainte de toate îşi va plăti datoriile. I-a fost însă destul să vadă frumoasa 40 biserică de la Curtea-de-Argeş, care era dărăpănată, pentru ca să pornească lucrările pentru restaurarea ei.
829

în acelaşi timp a zidit bisericuţa de la bolniţa mănăstirii Cozia, mănăstirea Mislea, ba a pus la cale ridicarea catedralei metropolitane de la Tîrgovişte. Toate aceste mistuiau comori întregi, pe care nu putea să le adune decît asuprind azi pe unul, mîne pe altul, poimîne pe toţi.
   Ar fi putut, ce-i drept, să spună că nu pentru sine însuşi, ci-n cinstea ţării şi întru mărirea lui Dumnezeu le face aceste. El mai aduna însă şi bani albi pentru zile negre.
   „După ce voi fi scăpat de acestea, s-a mîntuit pentru totdeauna." Aşa zicea dînsul, şi cu aceasta îşi împăca cugetul.
   Deocamdată însă mulţi gîfăiau şi toţi erau nemulţumiţi, lăudau pe domn pentru gîndurile lui cele bune şi frumoase, dar se plîngeau că prea mult lua şi prea puţin le lăsa celorlalţi.
   Nu mai lipsea decît ca vestea despre acestea să se ducă la Poartă, unde schimbările de domni le aduceau multora mari foloase.
   Deocamdată, după ce căzuse capul celor cîţiva boieri, nu îndrăznea, ce-i drept, nimeni nici măcar să şoptească, decum să umble cu veşti rele pe la Poartă. Mintea omenească e însă nesecat izvor de născociri, şi mai curînd ori mai tîrziu trebuia să se găsească şi cineva care ştie să găsească drumul ce duce bine ascuns de la Tîrgovişte la Constantinopol, unde erau totdeauna bine primiţi cei ce aduceau cîte o veste rea de peste Dunăre.
II
   Rudolf II, urmaşul în scaun al lui Maximilian II şi de a doua oară nepot al înfumuratului Filip II, era om mărginit, care se socotea pe sine însuşi cel mai destoinic monarh. Chivernisirea împărăţiei şi a deosebitelor sale regate i se părea lucru de tot uşor şi astfel şi plictisitor, a lăsat-o deci în seama sfetnicilor, pe care nu ştia să şi-i aleagă. El însuşi le dedea grădinarilor săi îndrumări cum au să planteze cele mai frumoase grădini şi cum să poarte grijă de ele. în

acelaşi timp făcea observaţiuni astronomice, pe temeiul cărora se avînta la prorociri astrologice.
         Sunt şi azi oameni cu desăvîrşire serioşi care nu se-ndoiesc că din poziţiunea pe cer a unor anumite 5 stele la un timp hotărît să poate cunoaşte soarta unui om. Atunci însă toată lumea era încredinţată despre aceasta, şi Rudolf II, împărat fiind, se socotea şi-n ale astrologiei mai presus de toţi ceilalţi muritori. Profitînd de asemenea slăbiciuni ale tînărului monarh, 10 doi dintre marii astronomi, Tiho Brache şi Vappler, făceau studii la observatoarele împărăteşti şi, ca să-i facă patronului lor o bucurie, potriveau ocheanele aşa încît Rudolf II credea că	el însuşi	a	făcut	desco
peririle, pe care ei le admirau.
15 Pe cînd împăratul se perdea în asemenea petreceri nevinovate, sfetnicii lui, oameni de rînd, purtau grijă de nevoile zilnice ale împărăţiei, care era în război cu Turcia, un război deocamdată potolit, care însă în toată clipa se putea întări.
20 Ştiau deci cei de la Praga	că	departe,	la	hotarele
despre răsărit ale Ungariei, s-a făcut o schimbare de domni, ba ţineau să afle şi ce fel de om e noul domn şi cam ce fel îi sunt gîndurile.
   în curînd după tăierea celor cîţiva boieri, Petru-vodă 25 s-a pomenit dar la Tîrgovişte cu superiorul vechei bărăţii de la Curtea-de-Argeş, pater Ambrosius, un om înalt şi foarte costeliv, care călca cu mare băgare de seamă, ca paianjenul pe pînza ţesută de el, ca să se prindă în ea muştele, şi vorbea rar şi trăgănat 30 pentru ca nu cumva să-i scape vreo vorbă în care-şi dă pe faţă gîndul cel adevărat.
   Pater Ambrosius aducea domnului o scrisoare, în care fra Hildebrand îi ura stăpînire îndelungată şi plină de fapte vrednice de lauda obştească.
35 Atît zicea călugărul de la Damasc, numai atît; celelalte urma să şi le gîndească adversarul, care se simţea deopotrivă cu cel ce şi-a vîndut sufletul şi acum a venit trimisul ispititorului ca să i-1 ceară, în dosul costelivului pater Ambrosius îl vedea, parcă,
 0	pe fra Felicio cel scurt şi durduliu, care îi zicea: „îţi
831

mai aduci aminte de cele ce ţi-am spus eu cînd ne aflam la Caramania?!"
Şi le aducea Petru aminte şi-şi dedea bine seamă că dragostea papei, a dogelui, a lui Ian Zamoyski, 5 ba chiar şi a lui Henric III, din Franţa, i-au fost, poate, măgulitoare, dar n-au putut să-l scape nici de cei doi ani de temniţă, nici de înspăimîntătoarele cheltuieli ce a trebuit să facă spre a se urca în scaun.
„Şi de mai mare folos nu-ţi vor fi nici dacă mîine,
10 poimîine boierii vor porni mişcarea ca să te răstoarne", i-ar fi zis fra Felicio dac-ar fi fost de faţă.
Stînd de vorbă cu trimisul celor ce-1 ispiteau, el se pătrundea din ce în ce mai mult de convingerea că avea dreptate călugărul de la Caramania cînd îi spunea
15 că nu cu prietenii turcilor, ci cu duşmanii lor are să se unească dacă e vorba ca Poarta să respecteze învoiala făcută cu Mircea-vodă cel Bătrîn.
Cu atît mai vîrtos era convins despre aceasta după ce pater Ambrosius i-a spus, aşa, din întîmplare, că
20 cellalt Petru-vodă, cel Şchiop, din Moldova, are legături cu Rudolf II, şi prin acesta cu Filip II, cel mai mare dintre monarhii creştinătăţii.
 Şi mult m-aş mira — adăugă vicleanul călugăr — dacă măria-ta n-ai fi primit de asemenea cele mai
25 binevoitoare asigurări drept răspuns la solia trimisă la Praga cu vestea despre urcarea în scaun a măriei-tale.
Petru-vodă era foarte strîmtorat.
 Asemenea solie nu am putut să trimit eu la Praga, grăi dînsul. Cea trimisă la Cracovia n-a îndrăznit
 0	să urmeze călătoria înainte, căci cancelarul Ian
Zamoyski e duşman al lui Rudolf II, şi oamenii de încredere ai Poloniei ar fi oprit solia plecată la acesta. Tot atît de puţin puteam să trimit solia prin Banatul Timişorii, care e stăpînit de turci.
35	— Putea solia să treacă prin Ardeal, îndrăzni
călugărul să întîmpine.
Petru-vodă dete din cap.
 Mă îndoiesc, grăi dînsul. Precum ştii, părinte, Habsburgii stăpînesc cu drept de moştenire nu numai
 o	regatul ungar, ci şi Ardealul. Aceasta a recunoscut-o
şi Ioan Zapolya el însuşi în tractatul de pace încheiat
832

la Oradea-Mare în anul 1538. Atît Ioan Sigismund Zapolya, cît şi Ştefan Bathory şi Cristofor Bathory au fost deci ca voievozi ai Ardealului uzurpatori, şi Sigismund Bathory e şi el un uzurpator, care nu se 5 poate susţine decît sprijinit de duşmanii lui Rudolf II, turcii şi unchiul său, Ştefan Bathory din Polonia.
    Scapi din vedere un lucru — stărui călugărul —* că Sigismund Bathory, ca fiu al bisericii drept-credin- cioase, stă sub ascultarea Sfîntului Scaun şi nu va io jigni prin nimic pe un principe care stă şi el sub ocrotirea sfîntului părinte. Dealtminteri — mai adăugă călugărul binechibzuit — noi avem chipuri şi mijloace de a trece pe trimişii noştri nebăgaţi în seamă chiar şi prin ţările stăpînite de turci.
15 Acesta era rostul adevărat al soliei cu care venise pater Ambrosius la Tîrgovişte: vorba e ca el să ştie că la Viena şi la Praga are prieteni buni, care ştiu să-i deschidă drum dacă vrea să le trimită vreo veste şi că de Sigismund Bathory, cel mai apropiat vecin al 20	său, nu are să se teamă.
   O	şi-nţelegea Petru-vodă aceasta şi era hotărît să profite de îndrumările părintelui Ambrosie, dar zorit nu era.
   El nu putea să-şi dea seamă care	sunt adevăratele
25	cuvinte pentru care au pornit boierii	uneltirile de răs
turnare, dar era mulţumit de a fi înăbuşit mişcarea cu toată asprimea şi se mîngăia cu gîndul că după moartea căpeteniilor mişcarea se va-nfunda.
          Aceasta s-ar fi-ntîmplat, poate, dacă n-ar mai fi 30	fost la mijloc şi creditorii, cheltuielile	făcute cu fel de
fel de lucrări şi graba cu care vodă	aduna şi pentru
sine însuşi.
Clocoteau toate pe-nfundate şi nimeni nu-ndrăznea să-şi dea pe faţă mînia ori să vorbească despre vreo
 5 plîngere la Poartă. Chiar şi mereu neadormitul Andrea
credea că toate s-au sfîrşit cu bine pentru stăpînul său.
   Orişiunde se ivea acesta, toţi se opreau la mari depărtări în faţa lui şi se plecau umiliţi pînă la pămînt, dovadă neîndoioasă că au dreptate cei ce spun că pe
 0 om numai frica-1 pune-n frîu, îl supune bunei rînduieli
şi-l face să-şi stăpînească relele îndemnuri.
833

Pînă chiar şi Petru-vodă el însuşi era ispitit a-şi zice că adevăratul binefăcător al omenirii e cel ce-şi-ns- trunează şi-şi calcă pe inimă, lovind fără de milă pe cei ce nu i se supun.
5 Numai filosofii depărtaţi cu gîndul din lumea cea adevărată şi poeţii uşurateci puteau să creadă că şi fără vărsări de sînge şi fără siluiri pot oamenii să fie îndrumaţi spre ceea ce e bine pentru dînşii.
III
10 După obiceiul pămîntului, în Moldova, străinul care lua în căsătorie o moldoveancă era socotit în rîndul pămîntenilor de baştină. Asemenea moldovean de dragul soţiei sale era marele clucer	Bartolomeu Brutti,
om acum cărunt, cu barba-n cioc	şi cu sprîncenele stu-
15	foase, dar încă vînjos, cu umerii	laţi şi cu ochii vioi
şi scrutători.
       în timpul tinereţelor sale fusese slugă de rînd la Curtea lui Petru-vodă Rareş, iar în urmă a ajuns om de încredere şi unealtă multpreţuită a fiilor lui Petru 20	Rareş, a Chiajnei şi în cele din urmă a lui Petru-vodă
cel Şchiop.
Italian vioi, neobosit, îndrăzneţ, înzestrat cu multe daruri fireşti şi cunoscător al ţărilor de la răsărit, el avea legături cu mulţi dintre cei	cu trecere la Poartă
25	şi mai era şi tainic purtător de	ştiri al propagandei
romano-catolice, mai ales al legatului papal din Polonia, deci şi al lui Ian Zamoyski.
       în cîteva rînduri îi dăduse şi Chiajnei ajutor în uneltirile ei împotriva lui Petru Cercel, dar primise îndru- 30 marea de a fi cruţător faţă cu acesta, care se bucura de bunăvoinţa sfîntului părinte.
El îl socotea dealtminteri pe Petru drept un fel de visător lipsit de bun-simţ a căruia domnie nu putea să fie decît scurtă şi neînsemnată.
35	Acum marele clucer Bartolomeu se afla în palatul
său de la Suceava, într-un iatac strimt şi cam întunecos; şi era tolănit într-un jeţ, iar în faţa lui stătea armaşul Iani, care venise de peste Milcov ca, în numele
834

boierilor nemulţumiţi, să ceară de la dînsul sfat şi ajutor, şi firea lui cea neastîmpărată nu-1 ierta sa rămîie pe scaunul pe care stăpînul casei îl poftise să şadă.
        Da! grăi acesta după ce tînărul armaş i le spuse 5 toate din fir în păr. Sfaturi aş putea să vă dau, dar
ajutor nu. Credeam şi eu că o veţi duce uşor cu el, dar acum, după ce l-am văzut tăind capete, mi-am schimbat părerea. E om întreg, care ştie să stăpînească, îşi cunoaşte ţara şi o s-o duceţi greu cu el. Lasă că este 10 el cine este, dar mai are şi pe cine să se razăme..
Armaşul, grec ţîfnos, rămase uluit, parcă i-ar fi dat cineva o palmă.
 Cam pe cine se va fi răzămînd? întrebă el.
 Proptele puternice, îi răspunse italianul. E regele
15	Franţei, e dogele Veneţiei, pe care Poarta	îl cruţă pentru ca nu cumva să treacă iar în partea	împăratului,
e chiar sfîntul părinte el însuşi.
Grecul se strîmba parcă ar fi muşcat într-un măr pădureţ.
20	—	Nu cumva, umblînd razna prin lume, s-a lepădat
de legea ţării şi a trecut la papa? grăi dînsul.
Clucerul dete din umeri.
 Aceasta nu pot s-o ştiu, zise. Cu putinţă ar fi, dar eu n-am de unde s-o fi aflat.
25	„Chiar şi dacă n-ar fi — grăi armaşul în	gîndul lui —
e un bun mijloc spre a-1 face urgisit."
La aşa ceva se gîndea şi clucerul.
       Nu-i dădea mîna să lucreze alăturea cu cei ce voiau să-l răstoarne pe Petru-vodă Cercel, dar nu se supăra 30 gîndindu-se că o să-i fie ţării urgisit.
Puţin timp în urmă s-au schimbat însă împrejurările.
Pater Ambrosius nu grăise adevărul cînd a spus că Petru-vodă cel Şchiop a intrat în legături cu Rudolf II.
Adevărul era numai că şi pe la el trecea azi unul, 35 mîne altul ca să-l înduplece a intra în legături cu duşmanii turcilor. Se făceau adică pregătiri pentru înteţirea războiului cu turcii, ceea ce mai curînd ori mai tîrziu trebuia să urmeze.
Petru-vodă cel Şchiop era nepot al lui Mihnea cel 40 Rău, care, surghiunit, a găsit adăpost la regele Ungariei. El a fost, ce-i drept, omorît la Sibiu de către unul
835

din duşmanii săi din ţară, şi fiul său, Mircea Ciobanul, tatăl lui Petru cel Şchiop, şi-a petrecut tinereţea sub ocrotirea regelui Ungariei.
   Mai era Petru-vodă cel Şchiop şi nepot al lui Petru-vodă 5 Rareş, care, fiind nevoit să părăsească ţara, tot în Ardeal a căutat adăpost. Acum însă nu mai stăpînea în Ardeal regele Ungariei, ci omul de încredere al turcilor, Zapolya, care l-a prins şi l-a trimis legat cot la cot la Poartă.
10 Se găseau deci printre sfetnicii lui Petru-vodă cel Şchiop şi azi, şi mîne oameni care-1 îndemnau să intre în legături cu duşmanii turcilor.
   îl treceau pe fiul Chiajnei năduşelile cînd îşi făcea socoteală cît a dat şi iar a	dat în timpul domniei sale
15	din Muntenii, cît a mai dat	ca să fie mutat în Moldova
şi cît a mai trebuit să dea de cînd era domn al Moldovei. Azi-mîne se apropia ziua că nu mai era în stare să dea, şi atunci, dacă nu-i cădea capul sub barda călăului, ori pleca-n surghiun, ca mumă-sa şi Mihnea- 20 vodă, ori intra în temniţa celor Şapte Turnuri.
„Intrînd în legături cu duşmanii turcilor, ai în cel mai rău caz unde să-ţi pui căpătîiul după ce vei fi scos din scaun şi unde să ţi se adăposteacă copiii, ca să nu umbli ca vărul tău din Muntenia, cerşind prin toate 25 ţările."
   Marele clucer Bartolomeu Brutti, omul lui Ian Zamoyski, nu era şi el dintre sfetnicii care-i vorbeau lui Petru-vodă în felul acesta. El stetea la pîndă pentru ca nu cumva stăpînul său să	nu cadă în asemenea păcat.
30	întocmai cum apoi pater	Ambrosius îi spunea celui
lalt, Petru-vodă, că vecinul său din Moldova a intrat în legătură cu Rudolf II, pentru ca să-l înduplece a face şi el tot aşa, se găsea şi cîte un pater care îi spunea lui Petru-vodă din Moldova că vecinul său din Munte- 35 nia a trecut la duşmanii turcilor.
în faţa unei asemenea mişelii, clucerul Bartolomeu nu se mai socotea legat să ţie seamă de îndrumările ce primise în ceea ce-1 priveşte pe Petru-vodă Cercel, ci ţinea ca acesta s-o pată rău de tot, pentru ca Petru- 40 vodă cel Şchiop să se lepede cu gîndul de a se uni cu
836

duşmanii turcilor. Iară cînd vorba era de aşa ceva, nu numai pentru Bartolomeu Brutti, ci şi pentru Ian Zamoyski, ba pînă chiar şi pentru nunţiul papal erau bune şi iertate toate mijloacele ce puteau să ducă la 5 scop. Pe la începutul anului 1585, armaşul Iani a primit dar de la marele clucer din Moldova îndrumare să fie cu toţii gata, căci în curînd se va petrece ceva ce-i va ajuta să pornească cu nădejde de izbîndă lupta la Poartă. N-a mai trecut apoi mult timp şi, la hotarele 10 despre apus ale Poloniei, a fost prins un călugăr care, trimis cu solie tainică la Praga, voia să treacă în Mora- via. Hîrtii nu s-au găsit, ce-i drept, la dînsul, căci mai-nainte de a fi fost prins, el le-a aruncat în foc, dar era destulă mărturisirea lui că a fost trimis de 15 către domnul Munteniei la Praga cu hîrtii şi cu însărcinarea de a-i mai spune împăratului şi ceva ce-n urma jurămîntului dat nu putea să mărturisească.
   Celelalte urmau să se desfăşure la Poartă.
IV
  0	Cei doi domni români aveau, se-nţelege, fiecare
reprezentantul său la Poartă, om vrednic de toată încrederea, care primea poruncile Porţii pentru domnul său şi prin care acesta lua înţelegere cu mai-marii de la Poartă.
25	Pe la-nceputul anului 1585, spre sfîrşitul lunci martie,
Petru-vodă Cercel a primit de la acest om de încredere al său un curier venit în grabă mare cu ştirea că a fost adus la Poartă un călugăr care spune că a fost trimis de domnul Munteniei cu solie tainică la împăratul
 0 Rudolf II.
   Lui Petru-vodă îi venea să rîdă. Prea i se părea proastă născocirea. El n-avea adecă decît să spună că minte călugărul acela, pe care nu l-a văzut niciodată în viaţa sa, şi că pe nimeni n-a însărcinat să meargă fie la Viena,
3 5 fie la Praga.
   Peste puţin s-a pomenit însă că-n curtea domnească alergau unii la dreapta, alţii la stînga, parcă se iviseră cele dintîi zguduituri ale unui cutremur de pămînt.
837

Pe uliţile oraşului, pînă chiar şi pe sub ferestrile curţii domneşti se adunau cete de oameni care cereau ca vodă să oprească lucrările costisitoare şi să nu mai ia pînea de la gura celor flămînzi ca să-şi plătească
 datoriile şi să adune comori, ba unii scăpau şi vorba
că el e lepădat de lege şi stăruiau să se închine la icoane după obiceiul rămas din buni şi străbuni.
       De pretutindeni răsunau vuiete ameninţătoare, şi domnului nu-i mai venea să rîdă. îi era învederat că 10	şi alţii au mai primit veste despre cele ce se petrec
la Poartă şi dedea cu socoteală că celor de acolo puţin le pasă dacă e ori nu adevărat ceea ce spune călugărul acela.
„Lucrul de căpetenie e pentru dînşii — îşi zicea el — 15 să mă bage-n răcori pentru ca să-mi poată stoarce şi măduva din oase. Dacă le dau destul, cred ceea ce le spun, iar dacă alţii le dau mai mult, ei cred ceea ce spune călugărul."
       Cu toate aceste, el s-a-ncruntat cînd unii dintre 20	curtenii lui, oameni bătrîni şi păţiţi, îl îndemnau să
trimită fără-ntîrziere la Poartă pe cineva cu destui saci de galbeni.
îi era ca şi cînd i s-ar fi cerut să-şi taie din carne.
       Avea, ce-i drept, de unde să dea, dar adunase pentru 25	ca să aibă de unde să le dea ca domn milos celor ajunşi
în strîmtorare şi să ajungă cît mai curînd a nu mai fi nevoit să stoarcă.
„Nu dau, îi venea să strige. Dacă papa, dogele şi regele Franţei nu m-au putut scăpa de temniţă şi nu
 0	m-au ajutat să mă urc în scaun, au să mă ajute acum,
ei şi Ian Zamoyski, sub a cărui stăpînire se află călugărul acela."
       „Pe dînşii să nu te razămi — îi şoptea mai ici, mai colo cîte unul — căci tocmai ei au pus, precum se 35	vede, mişelia la cale, ca să-ţi încerce credinţa."
O	simţea domnul cîteodată şi el aceasta şi neliniştea îi era din ce în ce mai mare.
       Cu deosebire neliniştit a ajuns să fie două zile-n urmă, cînd Andrea a venit să-i spună că cîţiva dintre boierii 40	mai gureşi au plecat la Constantinopol şi să-i ceară
838

voie de a pleca-n urma lor, ca să-i prindă şi să-i aducă înapoi.
Aceasta Petru-vodă nu mai era-n stare s-o facă. Lasă că era şi prea tîrziu, dar începuse a se căi că a
 făcut vărsare de sînge. Nu i se părea viaţa vrednică să-ţi încarci de dragul ei sufletul cu asemenea păcate.
„Să vedem ce mai vine, cum se desfăşură lucrurile", îşi zicea el, hotărît să nu ia deocamdată nici o hotărîre.
Pe alţii nu-i mai răbda însă firea să aştepte. Italienii,
10	francezii şi ceilalţi cari mai veniseră cu dînsul erau
din ce în ce mai stăruitori.
„Ce facem noi?! ziceau. De ce ne-ai amăgit cu vorbe frumoase şi ne-ai adus aici dacă nu eşti în stare să te ţii de vorbă?!“
15	Adevărul era că cei mai mulţi dintre dînşii nu au
fost aduşi, ci intraseră dînd cu coatele în alaiul noului domn. Cu toate acestea, tocmai între aceştia erau şi unii care erau în stare să împlînte junghiul în peptul domnului pentru ca prin asemenea faptă să se pună
 0	bine cu turcii şi cu ceilalţi duşmani ai domnului.
N-o bănuia Petru-vodă aceasta. Chiar şi daca-ar fi ştiut-o, însă, el îşi făcea mustrări pentru că i-a adus pe oamenii aceia în ţară şi se simţea dator să-i pună la adăpost.
25	Avea clipe în care nu se-ndoia că nu trece cu bine
prin furtuna aceasta.
Numai faţă cu nişte nemernici vrednici de cel mai adînc dispreţ puteau turcii să aibă purtările înjositoare pe care le aveau faţă cu domnii Ţării r Româneşti şi
 0 faţă cu boierimea acestora. Altele sunt purtările lor
faţă cu cei ce li se uită cu hotărîre bărbătească-n ochi şi ţin pept cu dînşii.
De aceeaşi părere erau şi mulţi dintre boieri, şi aceştia-1 îndemnau să-nfrunte mînia Porţii.
  5	Erau, ce-i drept, puţini cei 500—600 de lefegii pe
care îi adunase Andrea, dar boierii îl încredinţau că ei sunt în stare să adune mii de oameni cînd e vorba să scape ţara de despuierile nemaisfîrşite ale paşalelor de la Poartă.
  0	Petru-vodă tot se mai cutremura însă cînd se gîndea
la vărsări de sînge.
839

Aşa ori aşa, el ţinea să pună K adăpost pe cei veniţi cu dînsul, ca să săvîrşească muncă paşnică. Trebuia să le facă drum spre ţările împărăteşti, prin care putea fiecare să se-ntoarcă nesupărat acasă la el.
 Aducîndu-şi aminte de vorbele părintelui Ambrosie, el se gîndea să-i scrie lui Sigismund Bathory, să-l încredinţeze că cei ce vor să treacă prin ţara lui sunt oameni pacinici şi să-l roage să le fie bun ocrotitor. Vorba părintelui Ambrosie: creştin era, la urma urmelor, şi el.
10	— Dau cu socoteala că n-au nevoie să treacă prin
Ardeal, grăi căpitanul Bodor, care timp mai îndelungat făcuse parte din oastea împărătească şi cunoştea bine locurile.
 Pe unde ar mai putea să-şi găsească drum?
15 întrebă Domnul cam mirat.
 Ce-i drept — grăi căpitanul — Banatul Timişoarei şi de acolo înainte şesul Ţării Ungureşti pînă departe de Buda sunt sub stăpînire turcească. Intre Ardeal şi partea stăpînită de turci e însă un fel de brîu de
20 castele care sunt stăpînite de imperiali. Tocmai sus sunt Caşovia, Sătmarul şi Hustul. Mai spre ameazăzi sunt Şimleul, Tăşnadul şi Oradea-Mare. Urmează apoi Beiuşul, Incul, Şiria şi Lipova de lîngă Mureş. Cele mai apropiate de noi sunt Făgetul, Lugojul şi Şebişul,
25 pe care turcii le ocupă numai cînd voiesc să intre în Ardeal. De la Mehadia, pe Cerna, unde sunt hotarele noastre, nu e drum de o zi pînă la Şebiş.
 Dar dacă dau la Şebiş de turci? întîmpină domnul.
30	— De! — răspunse căpitanul — singuri n-au să ple
ce. Vreo cincizeci pînă la o sută de oameni bine înarmaţi trebuie să-i însoţească, or atîţia nu ţin niciodată turcii la Şebiş, şi deşi Lugojul e în mîinele turcilor, ai noştri trec în Ardeal, la Haţeg, de unde nu e lung dru-
35 mul pînă la Beiuş, unde totdeauna sunt imperiali.
 Tot e bine deci să-i scriu lui Bathory, stărui domnul.
Căpitanul dete din umeri şi strîmbă din nas.
 Rău nu e — grăi dînsul — dar teamă mi-e că
 0 nici de vreun folos nu are să fie, căci Bathory se teme
de turci şi e legat cu Zamoyski din Polonia.
840

   în vreme ce Petru-vodă Cercel croia asemenea planuri, marele vizir, beilerbeiul Greciei, agaua ienicerilor, agaua eunucilor şi ceilalţi mai mărunţi ai Porţii aşteptau ca domnul Munteniei să facă cele cuvenite spre a
 fi ajutat să iasă din încurcătura în care-1 băgaseră marele clucer Bartolomeu Brutti şi boierii veniţi la Poartă, ca să ceară ridicarea în scaun a lui Mihnea.
v
în ziua de 9 aprilie, Petru-vodă Cercel a primit, prin 10 alt curier venit în graba mare, înştiinţarea că înalta Poartă a-nsărcinat pe Gurli-paşa să vină-n ţară, să-l ridice pe domn şi să-l ducă făr' de-ntîrziere la Constantinopol, ca să se dezvinovăţească în faţa sultanului.
          N-am de ce să mă dezvinovăţesc! strigă domnul 15 năpăstuit. Minte călugărul acela.
   Adevărul era însă că el se simţea vinovat. Nu-i trimisese, ce-i drept, împăratului solie, dar umbla cu gîndul de a-i trimite, era-n stare să îi trimită şi nu se mai îndoia că-i va trimite dacă va mai rămînea-n scaun. 20 Deocamdată trebuia să treacă la fapte. Amînarea de azi pe mîne nu mai era cu putinţă, căci Gurli-paşa putea să sosească-n toată clipa.
   Cele cîteva sute de lefegii îşi ascuţeau deci armele şi se-mbărbătau unii pe alţii.
25 Vorba era ca boierii şi poporul adunat împrejurul lor să spună cu toată hotărîrea că nu-1 lasă pe domnul lor să plece şi să părăsească ţara, şi pe cîmpiile şi pe sub dealurile dimprejurul Tîjgoviştei se aduna din toate părţile lume, nu prea însufleţită, dar hotărîtă 30 să dea pept cu orişicine, mii de oameni, nu multe mii, dar mii, şi numai încăpea îndoială că se va face vărsare de sînge dacă Gurli-paşa nu-şi va face el singur calea-n- toarsă.
   Mai-nainte de toate aveau să plece însă cei ce nu
 5 veniseră-n ţară ca să facă vărsări de sînge.
   Petru-vodă îi trimisese vecinului său Sigismund Bathory scrisoarea şi amînase plecarea lor numai pentru că tot mai trăgea nădejde.
841

   Ceasurile, ba chiar şi zilele treceau fără ca să sosească Gurli-paşa, care nu avea mare grabă.
   Obiceiul cel bun şi frumos al timpului era că paşalele ori agalele trimise de sultanul cu orişice treabă în ţară
 erau bine ospătate orişiunde poposeau, ba la plecarea lor mai primeau şi fel de fel de daruri, adeseori foarte preţioase, ca să-şi aducă aminte de cei ce îi găzduiseră.
         Era mare cinste şi putea să fie de mare folos să fi dat în casa ta adăpost şi ospătare celor cu oarecare trecere 10	la Poartă.
   Plecînd deci în ţară, oamenii de încredere ai sultanului nu alegeau pe cel mai scurt, ci cel mai lung drum şi făceau popasuri nu numai dese, ci şi lungi. Dealtminteri, tot aşa era şi-n Ungaria, unde a rămas pînă-n ziua 15 de azi zicătoarea: „Torok basa, nagy a hasa“, adică: „Paşă turcesc, mare îi este burta".
   Avînd deci să meargă la Iaşi, paşa trecea Dunărea la Vidin, iară Gurli-paşa a trecut pe la Isaccea, ca să ajungă încetul cu încetul la Tîrgovişte.
20 Pentru aşteptare atît de-ndelungată nu era însă pregătit Petru-vodă.	Mulţimea aceea de oameni n-avea
nici ce să facă, nici	ce să mănînce şi era din ce în ce
mai morocănoasă.
         „Şi-apoi — zise-n cele din urmă domnul, strîmtorat — 25	cu ce mă aleg dacă	izbîndesc acum? ! Mîine, poimîine,.
peste o lună, peste	un an, mai curînd cri mai tîrziu,
odată fără-ndoială iar se porneşte turburarea, şi ori dau pungi peste pungi, ori fac vărsare de sînge, vai de capul meu. Aş înţelege-o dacă domnul Moldo vii şi voi- 30 vodul Ardealului ar face şi ei ca mine: singur însă nu pot izbîndi."
El ia hotărîrea de a însoţi pe cei veniţi cu dînsul în ţară, îşi adună comorile şi le-ncarcă-n 46 de care, îşi trimite cei vreo şase sute de lefegii înainte şi la 16 35 aprilie pleacă din Tîrgovişte, ca să apuce drumul despre care îi vorbise căpitanul Bodor.
   Drumul îi este din ce în ce mai întunecat. îşi face mustări pentru că n-a rămas cum voise, înfipt cu hotă- rîre bărbătească în faţa turcilor. O jale adîncă l-a
 0 cuprins aducîndu-şi aminte de toate prin cîte a trecut din ziua în care tatăl său l-a trimis la Constantinopol
842

şi cîte jertfe a adus, cît şi-a călcat pe inimă ca să se urce-n scaunul pe care acum îl părăsea de frică.
   „Da! îşi zicea. Chiar de la-nceputul domniei mele trebuia să caut a mă pune în legătură cu vecinul meu din Moldova şi cu cel din Ardeal, pentru ca, luptînd împreună, să îi silim pe turci a se supune învoielilor pe care le-au încheiat cu părinţii noştri."
   îi venea să se-ntoarcă pentru ca să facă de aci înainte ceea ce n-a făcut în trecut.
   Aceasta era starea sufletească în ziua cînd Andrea, credinciosul candiot, care plecase înainte, s-a întors să-i spună, că Şebişul, Lugojul şi Făgetul sunt sub stăpînirea paşalei de Timişoara.
    Ei şi ?! — grăi dînsul înviorat — cu atît mai bine: e soarta care ne arată drumul ce trebuie să apucăm.
   Nu se-ndoia, că fiind astfel nevoit a se pune In legătură cu Sigismund Bathory, va ajunge să se înţeleagă cu dînsul şi să se-ntoarcă înapoi cu ajutor primit de la dînsul.

PARTEA A PATRA
PĂCATE PESTE PĂCATE
I
   Afară de bineştiutele Porţi-de-Fer de pe Dunăre,
 mai e şi Poarta-de-Fer prin care împăratul Traian a răzbit la Sarmiseghetuza, capitala Daciei, o trecătoare din munţii ce despart Ardealul de Banatul Timişorii.
         Pe drumul acesta a apucat Petru-vodă după ce s-au retras spre Lugoj puţinii turci pe care i-au găsit la 10 Şebiş.
Urcînd valea Bîrzavei, ei au trecut la Grădişte, sub Rătezat, şi au înaintat încet şi posomoriţi, dar nesupăraţi de nimeni, pînă la Haţeg, unde au tăbărît fără de grijă, ca şi cînd ar fi fost acasă la dînşii, şi au stat o 15 noapte, o zi şi încă o noapte.
   Mai-nainte de a fi plecat de la Tîrgovişte, Petru-vodă le-a spus lefegiilor că-ndată ce va sosi pe pămînt împărătesc, le va plăti lefurile şi le va da drumul. Bani pentru aceasta avea cu prisos în cele 46 de care.
20 Acum s-a zvonit în tabără că domnul va lua înţelegere cu voivodul Ardealului şi se va întoarce iar la Tîrgovişte cu ajutor primit de la dînsul. Oamenii s-au mai înviorat şi ziua a treia au plecat sprinteni pe Strei la vale.
         Se apropiau de Mureş cînd le-a ieşit în cale Gaşpar 25 Corniş, în fruntea unei cete de vreo mie de oameni.
   Cele două cete s-au oprit faţă-n faţă deocamdată nu ca duşmani, ci ca oameni gata de a se învoi.
844

   Peste puţin apoi unul dintre căpitanii cetei ardelene a venit să-i facă lui Petru-vodă împărtăşirea că Gaşpar Corniş, căpetenia cetei, e însărcinat să-i spună că mă- ria-sa voivodul nu-i poate da voie să treacă prin ţară şi-l pofteşte să se-ntoarcă pe unde a venit.
   Petru-vodă la astfel de primire nici că s-ar fi putut aştepta, dar nu credea că aceasta e vorba cea din urmă a vecinului său. L-a întrebat dar pe căpitan dacă n-ar putea s-o afle aceasta vorbind de [la] rost la rost cu Gaşpar Corniş.
   Drept răspuns, Corniş, care era şi om mai tînăr, a venit el însuşi în tabăra lui vodă, ca să-l încredinţeze, că stăpînul său, fiind vasal al sultanului, s-ar săvîrşi o faptă neiertată şi primejdioasă atît pentru sine însuşi, cît şi pentru ţară dacă nu ar opri-n cale pe alt vasal al sultanului care, chemat fiind la Poartă, îşi părăseşte ţara.
    O-nţeleg aceasta, îi răspunse Petru-vodă, ceea ce însă mi se-ntîmplă azi mie, i se poate întîmpla domnului din Moldova, ba chiar şi scumpului d-tale stăpîn. Socotesc dar că e în interesul nu numai al nostru, ci şi-n al ţărilor stăp:nite de noi, ca în asemenea împrejurări să ne ajutăm unul pe altul. Cu totul altfel ar vorbi paşalele de la Poartă cu noi dacă ne-ar şti uniţi, şi mai bună ar fi şi soarta ţărilor noastre.
   Lucrul acesta era atît de învederat, încît tînărul Corniş n-a mai putut să stăruie asupra însărcinării primite de la domnul său şi a rămas ca dînsul să S3-n- toarcă la Bălgrad spre a cere hotărîrea voivodului Sigismund Bathory în ceea ce priveşte propunerea făcută de Petru-vodă, iar cele două cete au rămas pînă la-ntoarcerea lui faţă-n faţă.
   Patru zile au trecut fără ca Corniş să se fi întors.
   Pentru ca să poată da adecă un răspuns hotărît, Sigismund Bathory a chemat la sfat pe fruntaşii nobilimii, iar aceştia numai după îndelungate frămîntări au putut să se înţeleagă între dînşii.
   Era la mijloc ţîfna nobilimii ungare.
   Cu vreo sută de ani mai-nainte, Ştefan-vodâ cel Mare, voind să apere cetatea Chiliei, a trimis solie la Veneţia şi la papa ca să ceară ajutor, căci era şi în

interesul creştinilor de la Apus, ca turcii să nu se facă stăpîni pe ambele ţărmuri ale Dunării. Invitat de către papa să ieie şi el parte la lupte, regele Ungariei, atunci Matei Corvin, a fost silit de către nobilime să dea
 răspunsul că nu poate s-o facă aceasta decît dacă domnul Moldovii şi domnul Munteniei vor primi ajutoarele printr-însul, ca fiind atîrnători de scaunul regal al Ungariei.
Unii dintre sfetnicii lui Sigismund Bathory stăruia deci
 ca şi Sigismund Bathory să-i dea acum lui Petru-vodă răspunsul că nu poate să intre în legătură cu domnii Ţărilor Române decît dacă aceştia i se vor declara vasali.
Alţii erau însă de părere că aceasta n-ar putea s-o ceară 15 decît regele Ungariei, deci Rudolf II, ca urmaş legitim al lui Ludovic II. Aceştia au rămas în minoritate.
Ziua a cincea dară, Gaşpar Corniş s-a întors aducîndu-i lui Petru răspunsul că ajutorul spre a se întoarce în ţară îl va primi numai după ce va fi subscris un tractat 20 prin care se declară vasal al lui Sigismund Bathory şi se leagă a-ndupleca pe domnul Moldovii să facă şi el aşa.
Zece ani în urmă, în ajunul luptei de la Călugăreni, atît Ştefan-vodă Răzvan, domnul Moldovei, cît şi Mihai-vodă Viteazul, fratele mai mic al lui Petru-vodă 25 Cercel, au subscris asemenea tractate, prin care s-au declarat vasali ai lui Sigismund Bathory.
Petru-vodă Cercel a stat însă mult pe gînduri mai nainte de a fi dat răspunsul cerut de Gaşpar Corniş.
 Şi dac-ar fi să-ţi dau răspunsul că eu asemenea
30	tractat nu sunt în stare să subscriu — grăi în cele din
urmă — ce eşti însărcinat a face?
 Am primit poruncă să te duc la Bălgrad — răspunse Corniş — ca să fii legat şi trimis la Poartă.
Petru-vodă iar rămase dus pe gînduri.
35 I se punea şi acum întrebarea dacă vrea ori nu să facă vărsare de sînge.
 Şi cu toate aceste — grăi dînsul în cele din urmă — nu-mi rămîne decît să-i dau stăpînului d-tale răspunsul că asemenea tractat eu numai cu învoirea ţării aş putea
 0	să subscriu. Dîndu-mi-o numai de capul meu, subscrie
rea mea nu preţuieşte nimic, e o curată minciună, de
846

care nimeni n-are să ţie seamă, chiar şi eu însumi pot mîine ori poimîine să fiu silit a mă lepăda de ea. Dacă învoială cinstită, învoială de bunăvoie vrea — adăogă după o mică pauză — stăpînul d-tale are să-mi dea ajutor pentru ca să mă-ntorc acasă şi să văd care e gîndul sfaturilor mari şi al ţării peste tot.
II
   Pentru ca să-nţelegi cele păţite de Petru-vodă Cercel de aci înainte trebuie să cunoşti timpul, în care s-au petrecut întîmplările, iar timpul sunt oamenii, cu faptele şi cu felul lor de a vedea lucrurile.
   Mai-nainte dar de a merge mai departe, avem să ni-i închipuim adunaţi într-un fel de mare portic pe cei mai de căpetenie dintre oamenii ce hotărau atunci mersul lucrurilor şi-au avut într-un fel oarecare înrîu- rire asupra soartei lui Petru-vodă.
   în frunte avem să-l pujiem pe Filip II, care-şi stă- pînea de treizeci de ani acum multele şi-ntinsele ţări şi trăia în a patra căsnicie cu fiica regelui din Franţa.
   în faţa lui e locul reginei Elisabeta din Anglia, care îi era cumnată, căci e sora mai mică a Măriei celei sîngeroase, fosta lui soţie.
   Ea a rămas viaţa ei toată fată bătrînă, şi nici el nu-i făcea curte, nici ea nu-i trăgea cu ochiul.
   Deoarece el îi prigonea, iară ea îi ocrotea pe reformaţii din Olanda, nu li-a rămas decît să se războiască. El, aducînd mereu aur din America, îşi construise „armata neînvinsă", o flotă nemaipomenită pe apele întinselor mări, iară ea a sfărîmat această „armată neînvinsă" şi prin aceasta Anglia a ajuns să fie stăpîna mărilor.
   Elisabeta stăpînea şi dînsa de aproape treizeci de ani şi, fără de sfărîmarea „armatei", mai avea şi multe alte crestături pe răbojul ei de fapte.
   La dreapta lui Filip II stă bine, dar nu prea de bine- ştiutul său nepot Rudolf II, flăcău încă tînăr şi cam pornit spre desfrîu, care dealtminteri s-â potrivit cu Elisabeta şi nu s-a căsătorit niciodată. Se zicea atunci

că vorba e să se-ncuscrească cu Petru-vodă Cercel, luînd în căsătorie pe Florica, nepoata de frate a acestuia. El s-a răzgîndit însă şi a rămas toată viaţa burlac.
       Alăturea cu Elisabeta stă altă femeie, una dintre
 soacrele lui Filip II, Ecaterina de Medici, un fel de
cloşcă cu pui, sfregită, cu un zîmbet acru pe buze, muiere rea, în capul căreia a fost plăsmuită noaptea Sfîntului Bartolomei, în care au perit de moarte năprasnică peste 4 000 de oameni cumsecade.
10	Henric II avuse, precum ştim, cu Carol V războiul în
       care Franţa a cîştigat cetăţile Metz, Tour şi Verdun. Filip II a urmat războiul acelaşi după abdicarea tatălui său. La-ncheirea păcii s-a hotărît ca Don Carlos, fiul, din prima căsătorie, al lui Filip II, să se căsătorească 15	cu fiica lui Henric II. Murind însă Maria Tudor, Filip
 a rămas iar văduv şi a luat el în căsătorie pe aceea care era să-i fie noră. La nunta aceasta a murit Henric II, şi acesta e Don Carlos despre care Schiller a scris bine- ştiuta lui dramă.
20	Lîngă Ecaterina de Medici sta fosta ei noră, Maria
       Stuart, care, după moartea soţului său, Francisc II, s-a-ntors în Scoţia, unde s-a căsătorit din nou, dar în urma purtărilor ei uşuratice a fost nevoită să-şi părăsească ţara şi a căutat adăpost în Anglia, la buna ei 25	verişoară Elisabeta, care a ţinut-o sub pază bună într-
       unul din castelele ei.
       La stînga lui Filip II stau	cumnaţii săi, Henric III
       de Valois, regele Franţei, şi	Henric III de Bourbon,
       regele Navarei, care, cînd cu	noaptea Sfîntului Barto-
30	lomeu, s-a căsătorit cu sora	lui Henric III de Valois
       şi a fost nevoie să treacă de la hughenoţi la catolici.
       Fiind rude mai mult ori mai puţin apropiate, aceştia alcătuise împreună o familie. Erau cu toate aceste despărţiţi în două tabere, care se luptau cu multă-ndîr- 3 5	jire între ele.
       Rudele franceze erau pornite să-i desfiinţeze pe Habsburgii de care se simţeau strîmtoraţi atît despre Pirinei, cît şi despre Rin, erau deci gata să se unească cu orişicare duşman al lor şi-şi dedeau silinţa de a le face 40	duşmani şi unde nu aveau.
P48

   Tot aşa polonezii, care odată cu capul nu voiau să cadă, cum căzuseră cei din Boemia şi cei din Ungaria, sub stăpînirea Habsburgilor. Atît pe Ştefan Bathory, cît şi pe Ian Zamoyski avem deci să-i punem lîngă
 cei doi Henrici.
Tot alăturea cu aceştia e locul papei, care se simte strîmtorat de Habsburgi atît despre meazăzi dinNeapoli, cît şi despre meazănoapte din ducatul de Milan. El şovăie însă şi se pleacă ici spre unii, colo spre ceilalţi, 10 căci toţi fac parte din turma păstorită de dînsul.
   Tot aşa Veneţia, care s-a aliat, ce-i drept, cuHabsbur- gii contra turcilor cînd cu bătălia de la Lepanto, dar a fost şi un papă care, împreună cu regele Franţei, s-a unit cu turcii contra lui Carol V.
15 Elisabeta, care era în duşmănie cu Filip II, ar fi fost să treacă în partea celor din Franţa, dar Maria Stuart era născută de o franceză, crescuse la Curtea din Paris, ba fusese chiar soţia unui rege al Franţei şi se bucura de multe simpatii în Franţa. Elisebata stetea 20 deci bosumflată la o parte.
   Ceilalţi, oameni mai mărunţi, se ascund fiecare în dosul acelora de la care atîrnă, cum Sigismund Bathory se ascundea-n dosul unchiului său Ştefan, care stătea şi el mai mult în dosul lui Zamoyski.
25 Sultanul Murad III şedea cu picioarele încrucişate pe perina de pe divanul lui şi bea nu numai cafea şi ciubuc, ci totodată şi vin bun. Prorocul Muhamed a oprit, ce-i drept, beutura spirtoasă. Murad III nu ţinea însă seamă de aceasta şi-şi trăia zilele mai mult ameţit 3 0	decît treaz.
   Putea să fie, căci erau destui cei ce se hărţuiau pentru apărarea puterii lui.
   Cu ruşinea	păţită în faţa	castelului Sriget se-ncepe,
fără-ndoială,	scăderea puterii otomane, dar nu erau
35 oamenii de atunci în stare să se folosească de aceasta şi-şi căuta fiecare de treburi.
         Orişicît de deosebite ar fi fost scopurile urmărite de cei învrăjbiţi între dînşii, toţi se potriveau în ceea ce priveşte felul de a gîndi, toţi erau dezbrăcaţi de firea 40	omenească, nemiloşi, haini,	pătrunşi de convingerea
că săvîrşesc	o faptă bună	cînd varsă sîngele celor
849*

ce nu intră-n voia lor, toţi se socoteau în drept să pună zbiri ca să omoare pe-aceia pe care nu-i puteau răpune-n luptă dreaptă.
Filip II a ars	pe rug o mulţime de oameni pentru
 că nu numai el,	ci şi lumea în mijlocul căreia trăia
era stăpînită de	gîndul că aşa-şi face datoria, că aşa
vrea Dumnezeu,	că acesta îi este rostul în lumea aceas
       ta. Alţii, ca Egmont şi Horn, au căzut sub barda călăului, iar alţii ca Wilhelm de Orania, au fost ucişi de io	zbiri.
Tot aşa Elisabeta, ţinînd să-şi facă datoria, a dat pe mîna călăului pe mulţi, pînă chiar şi pe verişoara ei, Maria Stuart.
Ţinînd să-şi facă datoria se omorau cei din Franţa 15 în fel de fel de chipuri între dînşii. Hughenoţii au pus zbiri să omoare pe căpetenia catolicilor, Henric de Guise. Catolicii, drept răsplată, au pus la cale omorîrea lui Carol de Bourbon, căpetenia hughenoţilor. Tot aşa au murit unul după altul doi regi ai Franţei, Henric III 20	şi Henric IV.
Pretutindeni, printre cei mici şi mai ales printre cei mari, fel de fel de zbiri îşi făceau şi azi şi mîne datoria.
Acesta era timpul în care Petru-vodă Cercel a făcut încercarea de a se învoi cu Sigismund Bathory.
25 Europa era împărţită în două tabere mari, dintre care una era pornită asupra turcilor, iar cealaltă se răzîma pe turci. Petru-vodă se afla ca-ntre două mari pietre de moară, şi era destul ca una dintre ele să fie pusă-n mişcare pentru ca el să fie strivit.
 0	Mai erau, ce-i drept, şi oameni care stăruiau pentru
pace şi bună-înţelegere.
Cînd Petru-vodă umbla prin Italia şi pe la vărul şi bunul său prieten din Franţa, trăia, tot cutreierînd ţările, şi Giordano Bruno, care la 1 600 a fost ars pe
 5 rug, poetul Ronsard, care a murit în 1585, şi nenorocitul Torquato Tasso, care a avut în viaţa lui atîtea zile grele. Tot în timpul vieţii lui Petru-vodă Cercel a tipărit diaconul Coresi cele dintîi cărţi româneşti în tipografia de la Braşov a lui Honterus.
40	De oameni ca aceştia nu ţineau însă seamă rudele
învrăjbite între ele.
350

III
Potrivindu-se cu cei de un gînd cu dînsul, Sigismund Bathory i-a făcut lui Petru-vodă Cercel ceea ce cu atîţi şi atîţi ani mai nainte nobilul Francisc Kendi îi făcuse
 boierului Socol şi ceea ce au mai păţit apoi şi alţii: l-a
prins şi l-a despuiat de tot ceea ce a găsit la el. Deosebirea e numai că nu l-a trimis la Poartă, ci l-a oprit la el şi l-a ţinut închis într-unul din castelele sale sub pază bună, ca să se moaie şi să intre-n voile lui.
 o Vărsare de sînge s-a făcut, se-nţelege, şi fără de voia
       lui Petru-vodă, căci lefegiii s-au năpustit asupra celor 46 de care ca să-şi ieie lefurile ce li se cuveneau, iar Andrea ţinea cu orice preţ să scape avutul stăpînului său. Zadarnice au rămas însă luptele şi cei ce au scăpat 15	întregi şi nevătămaţi din încăierare s-au risipit despuiaţi
ca vai de ei de tot ce le mai rămăsese.
Aşa se petreceau atunci lucrurile.
Cîtva timp în urmă, Poarta l-a mazilit pe Petru-vodă şi a ridicat în scaunul Munteniei pe Mihnea.
 0	Lui Petru-vodă i se pierde deocamdată urma, căci
       el nu poate să vestească pe nimeni despre cele petrecute, iar Andrea, credinciosul candiot, nu e-n stare să-i dea vreun ajutor. îi adresează, ce-i drept, lui Sigismund Bathory o scrisoare, dar nu primeşte nici un răspuns, 25	şi abia după un an reuşeşte să vestească pe papa despre
soarta stăpînului său.
       în vara anului 1586, papa Sixt V îi scrie lui Ştefan Bathory, stăruind să intervie pe lîngă nepotul său, Sigismund, în interesul lui Petru. în scrisoarea aceasta 30	îi zice lui Petru: „Petrus Valahiae Princeps, vir catho-
licus cumque haec Sanda Seda conjunctissimus*.
       Era trecut atunci anul de cînd Petru suferea mizeriile întemniţării, dar el a rămas şi mai departe în închisoare, căci după toate semnele, Ian Zamoyski, adevă- 35	râtul stăpîn al Poloniei, deci şi al lui Ştefan Bathory,
nu voia să ţină seamă de stăruinţele papei.
Abia în anul al treilea a reuşit Andrea să-i strecoare stăpînului sau cîteva cearşafuri. Legîndu-le pe acestea unul de altul, a scăpat, în sfîrşit, din temniţă. La 8-
851

septembrie 1587 el îi adresează lui Sigismund Bathory, din Caşovia, o scrisoare plină de duioşie, în	care îl mustră pentru cele ce pe urma lui a avut să mai	sufere după
       ce timp de treizeci de ani a cutreierat lumea ca pribeag .5 fără de căpătîi, se plînge că n-a primit răspuns la scrisoarea ce-i adresase din temniţă şi îşi cere avutul răpit. „Dumnezeu — zice el — mi-a dat,	în sfîrşit,
       libertatea, dar am rămas gol ca-n clipa ieşirii din pînte- cele mamii mele" (Jamen nudus sicut de ventre matris 10	natus“).
De la Caşovia el a trecut prin ţările împărăteşti la Veneţia, la Roma şi în cele din urmă în Franţa, la vărul şi bunul său prieten.
La 14 ianuarie 1588, senatul Veneţiei ia hotărîrea că,
 5 neavînd nici o legătură cu Sigismund Bathory, nu poate să intervină pe lîngă acesta pentru Petru-vodă, pe care în acelaşi timp îl vesteşte că nu i se poate da voie să petreacă în ţările atîrnătoare de Veneţia.
       Puţin în urmă, la 12 mai, Scaunul papal îi scrie .20	lui Sigismund Bathory să-i resituie lui	Petru-vodă
avutul.
După împărtăşirile făcute legatului papal, vorba era de 600 000 galbeni, bani sunători, şi fel fel de de lucruri, preţuite la peste 300 000 de galbeni.
25 Zadarnice au rămas şi stăruinţele Scaunului papal.
O	singură nădejde îi mai rămînea multîncercatului Petru-vodă: vărul şi bunul prieten din Franţa.
Acesta i-a şi dat ajutor.
       în urma stăruinţelor lui Henric III şi ale creditorilor 30 păgubiţi, sultanul Murad III s-a muiat şi iar a făgăduit că-1 va ridica pe Petru-vodă-n scaun, şi acesta a plecat din nou la Poartă.
Şi de astă dată stăteau însă la pîndă vechii lui duşmani şi la 31 octombrie 1589, vreo trei ani mai nainte de
 5 urcarea în scaun a lui Mihai-vodă Viteazul, Petru-vodă Cercel se află în închisoarea celor Şapte Turnuri, unde rămîne îngropat.
Marele clucer Bartolomeu Brutti îi scria lui Hanibal de Capua, legatul papal din Polonia:
-io f)Lo procurato, che sta castigato quel Pietro fugitivo di Valachia, quel gia con inganni a favor del Re di
852

Franc ia havea ocupato il Principato de Valachia e dopo la fuga per molti anni e stato vagando in diverşi loghi della Christianita
Ceea ce pe româneşte va să zică:
 „Am purtat de grijă ca să fie pedepsit Petru cel
fugit din Muntenia, care odinioară cu înşelăciuni şi cu favoarea regelui din Franţa a ocupat principatul Munteniei şi, după ce a fugit de acolo, a stat vagabondînd în deosebite locuri ale creştinătăţii."
 o	De la foştii lui prieteni din Polonia i-au venit deci
zilele negre de la sfîrşitul vieţii.
FINE


NOTE ŞI VARIANTE


DIN DOUĂ LUMI
NARAŢIUNE
      A apărut în Minerva, I (1908): Partea I. Fierarul, nr. 1 (13 decembrie), p. 2; nr. 2 (14 decembrie), p. 2; nr. 3 (15 decembrie), p. 2; nr. 4 (16 decembrie), p. 2; nr. 5 (17 decembrie), p. 2; nr. 6 (18 decembrie), p. 2; nr. 7 (19 decembrie), p. 2; nr. 8 (20 decembrie), p. 2; nr. 9 (21 decembrie), p. 2;nr. 10 (22 decembrie), p. 2; nr. 12 (24 decembrie), p. 2; nr. 13 (25 decembrie), p. 5; nr. 14 (28 decembrie), p. 2; nr. 15 (29 decembrie), p. 2; nr. 17 (31 decembrie), p. 2; nr. 20 (4 ianuarie 1909), p. 2; Partea II. Stăpînirea lui Vlaicu, nr. 21 (5 ianuarie), p. 8; nr. 22 (6 ianuarie), p. 4; nr. 23 (7 ianuarie), p. 6; nr. 24 (9 ianuarie), p. 2; nr. 25 (10 ianuarie), p. 4; nr. 26 (11 ianuarie), p. 4; nr. 27 (12 ianuarie), p. 6; nr. 28 (13 ianuarie), p. 4; nr. 29 (14 ianuarie), p. 4; nr. 31 (16 ianuarie), p. 6; nr. 32 (17 ianuarie), p. 4; nr. 33 (18 ianuarie), p. 4; Partea III. Valuri şi patimi, nr. 34 (19 ianuarie), p. 6; nr. 35 (20 ianuarie), p. 4; nr. 3S (21 ianuarie), p. 4; nr. 38 (23 ianuarie), p. 4; nr. 39 (24 ianuarie, p. 4; nr. 40 (25 ianuarie), p. 8; nr. 41 (26 ianuarie), p. 4; nr. 42 (27 ianuarie), p. 4; nr. 43 (28 ianuarie), p. 4; nr. 44 (29 ianuarie), p. 6; nr. 45 (30 ianuarie), p. 4; nr. 46 (31 ianuarie), p. 4; nr. 47 (1 februarie), p. 4; nr. 48 (2 februarie), p. 6; Partea IV. Pe povîrniş, nr. 48 (2 februarie), p. 6; nr. 49 (3 februarie), p. 4; nr. 50 (4 februarie), p. 4; nr. 51 (5 februarie), p. 4; nr. 53 (7 februarie), p. 4; nr. 55 (9 februarie), p. 6; nr. 59 (13 februarie), p. 6; nr. 60 (14 februarie), p. 4; nr. 63 (17 februarie), p. 4; nr. 64 (18 februarie), p. 4.
      Se tipăreşte: I. Slavici, Din două lumi. Naraţiune. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1920, 268 p.
    Slavici scrie acest roman într-un moment în care se produc schimbări importante în activitatea sa pe tărîm social-politic. Răscoalele ţărăneşti din 1907 îl întăresc şi mai mult în convingerea că înlăturarea relelor de care suferea societatea românească putea veni numai din partea mişcării muncitoreşti. Caută să se apropie de socialişti şi faptul acesta merită să fie remarcat. Publică în iunie 1907 articolul Socialismul, în care dă şi o definiţie a acestuia. „Socialism în înţelesul cel adevărat şi bun al cuvîntu- lui — scrie Slavici — e purtarea de grijă a tuturora, ca fiecare să se poată
857

bucura de viaţă potrivit cu firea lui individuală" (Tribuna, nr. 33, 16/29» iunie 1907). Cîteva luni mai tîrziu, în august 1907, Slavici, Eugen Brote,. Roman Ciorogariu şi Vasile Mangra semnează „Pactul de la Găiceana“ (M. Constantinescu, Un document inconnu (5 — 9 aout 1Î07) concernant la lutte naţionale de liberation des Roumains de Transylvanie, în Revue roumaine d’hisloire, IV, nr. 3, 1965, p. 571—576), prin care se obligă să intre în legătură cu Partidul socialist din Ungaria, să-l sprijine şi să primească „chiar o lucrare comună cu el“.
    Programul ziarului Minerva, întemeiat de Slavici în decembrie 1908r se înscrie în linia acestei orientări politice. Noul cotidian bucureştean îşi propune să urmărească, arată Slavici în Cuvîntul nostru, „cu deosebită grijă" „mişcările pornite în viaţa muncitorilor". Şi încă din primele numere publică articole ca Apărarea muncitorilor (nr. 1, 13 decembrie 1908) şi Mişcarea muncitorimii (nr. 3, 15 decembrie 1908), în care descrie situaţia muncitorilor industriali. Se deschide şi o rubrică permanentă, Din lumea muncitoare, unde se publică dări de seamă privind manifestaţiile muncitoreşti, procesele intentate muncitorilor, viaţa în închisori a socialiştilor. Atît Slavici, cît şi redactorii, caută să-şi îndeplinească promisiunea din articolul programatic potrivit căreia se considerau intraţi „în rîndul muncitorilor".
    Romanul Din doua lumi, cu care Slavici inaugurează partea literară a Minervei, era şi el menit să ilustreze orientarea spre „lumea muncitoare" şi să ofere cititorilor secvenţe din viaţa celor două lumi — cea „de jos" şi cea „de sus". Scriitorul îşi intitulează prima parte Fierarul, şi redacţia ziarului insistă, în prezentarea pe care o face romanului, asupra tematicii noi abordate de scriitor. Romanul nu stîrneşte ecou în critica literară. Ţara noastră îl menţionează ca o mărturie a unei noi etape în activitatea publicistică a lui Slavici, mai productivă decît cea anterioară. Foaia sibi- ană are în vedere, desigur, anii 1894—1908, cînd scriitorul conduce Institutul „Ioan Ottetelişanu" din Măgurele: „Incetînd a se mai ocupa de şcoală, d-l Slavici şi-a reluat activitatea publicistică şi e atît de zelos şi de productiv în noua fază a muncii sale, încît avem tot cuvîntul să ne bucurăm. După Spiru Călin, iată o nouă povestire, Două lumi [sic!], care se poate citi în foiletonul Minervei, ziar ce stă sub direcţia d-lui Slavici" (nr. 2, 11/24 ianuarie 1909). Spiru Călin se publică în Tribuna din Arad în octombrie-noiembrie 1908, şi tot aci începe să apară în 26 decembrie 1908, Din valurile vieţii, altă naraţiune amplă, care ocupă foiletonul ziarului pînă la sfîrşitul lui ianuarie 1909. Slavici publică în Tribuna din Arai, aproape număr de număr, şi articole politice. Productivitatea scriitorului nu se explică totuşi numai prin eliberarea de obligaţiile adminis
858

trative de la Măgurele. în „Pactul de la Găiceana", din august 1907, figurează ca un punct aparte sprijinirea Tribunei din Arad şi prin urmare intensificarea activităţii publicistice.
    Romanul nu stîrneşte ecou în presă nici la apariţia sa în volum, un deceniu mai tîrziu. Întîlnim cîteva comentarii în publicaţiile provinciale. Interesantă ni se pare discuţia în jurul încadrării în genul literar. „Din două lumi e mai mult decît o naraţiune — se menţionează în Năzuinţa din Craiova — şi e mai puţin decît un roman. Naraţiunea interesează prin logica acţiunii, prin desfăşurarea faptelor. Romanul şi prin caracterul definitiv, prin realizarea sufletească a personajului. Din două lumi n-are decît un caracter: Dinu şi acela e din nuvelele d-sale stropite cu romantism, adesea sufletul autorului transpus în trupul fierarului. Fierarul e mai aristocrat, în accepţia adevărată de aristos, cel mai bun, decît toţi inginerii, avocaţii, preoţii, proprietarii, ce găsim în naraţiunea de faţă. [...] Acţiunea prea amplă e dusă cu meşteşug la capăt şi asta dovedeşte că autorul ar mai putea să dea lucruri bune în vreme cînd altora le-au secat de mult izvoarele" (Năzuinţa, nr. 4, septembrie 1922). Văleanu ar reprezenta „aristocratul modern" şi este comparat cu Charlexis, prinţul, în rolul de amant din Petite paroisse, romanul lui A. Daudet. Slavici nu înfăţişează însă cu suficientă pătrundere pasiunile şi prin asta îşi banalizează eroul.
    Slavici reia în acest roman descrierea vieţii meseriaşilor, întîlnită şi în Mara, unde surprinsese procesul de înflorire a breslelor. Acum înfăţişează însă un început de dezagregare a breslelor meşteşugăreşti. Lumea meseriaşilor nu mai este o lume închisă. Copiii meşterului părăsesc munca în atelier şi caută alte îndeletniciri mai „nobile", şi meşterul însuşi ia treptat înfăţişarea unui patron. Se modifică şi peisajul social şi alături de meseriaşi apar şi alte categorii ale burgheziei atît orăşeneşti, cît şi rurale. Aspectul cel mai interesant îl constituie zugrăvirea procesului de formare, în lumea meseriaşilor, a muncitorului. Ioan Popovici-Bănăţeanul schiţase acest proces încă în 1892, în nuvela în lume. Slavici creează în Dinu, calfa, un personaj complex şi care nu iese învins din confruntarea cu greutăţile vieţii. Părăseşte casa meşterului său, ca şi eroul lui I. Popovici-Bănăţeanul, şi pleacă „în lume", în căutare de lucru, dar tot dîrz şi cu voinţa ne- înfrîntă.
    Analogiile pe care le stabilim cu Mara au în vedere tema, comună celor două romane şi elementele noi care intră în al doilea roman în compunerea tabloului social-politic. Analogiile nu conduc la egalizări sub raportul realizării artistice. Slavici a urmărit, desigur, să scrie un „roman popular", cu un pronunţat caracter foiletonistic, departe însă de cele mai bune scrieri ale sale. Cu toate acestea, se întîlnesc şi în acest roman capi-
859

tole izbutite, scene dramatice, portrete şi descripţii notabile din viaţa meseriaşilor. Slavici face, asemeni lui Jeremias Gotthelf, un „dar pentru meşteşugari".
 ariante
SIGLE: A: Minerva, Bucureşti, 1908 — 1909 B: Din două lumi, Naraţiune, 1920.
9
 răce A ; rece B // 14 a făcut ce-a voit dintr-însul A ; a făcut ce-a voit din el B // 17 ducîndu-1 la foi A ; aducîndu-1 la foc B // 26 băietului A ; băiatului B.
10
4, 17 băietul A ; băiatul B // 6—7 de nu-1 mai slăbea din bătăi A ; de nu-1 slăbea din bătăi B; anulat cu A // 15 acum scria pe undeva, pe la primărie A ; acum scria pe la primărie B; anulat cu A // 38 o frumuseţă A ; o frumuseţe B.
11
 pălămari A ; pălămar B // 6 prietenul A ; prietinul B jj 8 să deie zor A ; să dea zor B II 23 s-au perindat A ; s-au perindat B H 34 maistru A ; măiestru B ; anulat cu A // 39 să învîrte A ; să învîrtâ B.
12
 mai înainte A ; mai nainte B // 19 fata ei cea mare A ; fata ei cea mai mare B // 31—32 ţinea să nu iasă din voile lui Dinu A ; ţinea să nu iasă din vorba lui Dinu B j 37 să se ţie A ; să se ţină B jj 39—40 Plăpîndă i se părea însă numai lui A ; Plăpîndă însă i se părea numai lui B.
13
7—2 vîrtoasă, să spargă zidurile cu ea A ; vîrtoasă, să spargi zidurile cu ea B II 3 greşit: Lina AB; corectat: Fira, potrivit contextului // 4—5 de dimineaţă A ; de dimineaţa B // 7 de scoate pe cel mai posac om din sărite A ; de-1 scoate din sărite pe cel mai posac om B jj 12—13 şi supărarea trece A ; iar supărarea trece B H 17 se răzema A ; se razemă B.
14
 să-şi dea seamă A ; să-şi dea seama B // 23 îi venea A ; îi venise B // 28—29 cum îşi pusese de gînd A ; cum îşi pusese în gînd B II 32 dealtmin- trelea A ; dealtminteri B // 39—40 şi vorbeau A ; Ei vorbeau B.
860

15
26 deşgheţat A ; dezgheţat B H 33 dau seamă A ; dau seama B // 35 Andrei era fierar A ; Andrei era şi el fierar B U 39 păhare A ; pahare B,
16
 4 s-ar fi răzimat A ; s-ar fi răzămat B // 24—25 şi n-ai vreme s-o păzeşti A ; şi nici n-ai vreme s-o păzeşti B U 30 de cărbuni şi de rugină A ; de cărbuni şi de fum B // 34 măruntaiele A ; măruntăile B // 40—41 zilele de sărbătoare A ; zilele de sărbători B.
17
 adineauri A ; adineaoară B.
18
 intrară A ; intrară B // 10 apoi o luă de braţ şi întră A ; apoi o cuprinse cu braţul şi intră B.
19
28 Aici A ; Aci B.
20
7 Mîine A ; Mîne B // 4 cu toate aceste A ; cu toate acestea B // 7—8 iar acum nu ştia cum să se apropie şi cum s-o apuce A ; iar cum nu ştia cum s-o apuce B ; anulat cu A // 22—23 dar nu-i înţelegea supărarea şi nu-i dedea dreptate A ; dar nu-i dedea dreptate B; anulat cu A // 32 fierbea A ; ferbea B // 33 furtunii A ; furtunei B // 37 i se răci sîngele-n vine A ;
 se răcea sîngele-n vine B\ anulat cu A.
21
78—19 Au stat dar cît au stat, apoi s-au despărţit A ; Au stat, apoi s-au despărţit B; anulat cu A jj 30 se simţea A ; se sîmţea B // 31 ea însăşi A ; ea însăşi B // 40—41 să înmoaie fierul în bătăi A ; să moaie fierul în bătăi B.
22
7 alergă A ; aleargă B; anulat cu A // 19 răpede A ; repede B // 30 să părăsească copiii A ; să părăsească casa şi copiii B.
23
 6 Iară Dinu zicea că nu e nevoie A ; Iară Dinu era de părere că nu e nevoie B // 9 cum au voit Tănase şi Lina, care stăruiau A ; cum a voit Tănase şi Lina care stăruia B ; anulat cu A // 13—14 cu cei doi copii mai mari ai săi A ; cu cei doi copii ai săi B; anulat cu A // 14 să se rumpă-n
861

două A; să se rupă-n două B II 19 neobişnuite A ; neobicinuite B // 27—28 iară dumineca A ; iară duminecile B // 37—38 de la Sinaia la Predeal A ; de la Sinaia pînă la Predeal B lj 38—39 cu o gabrioletă, şi mînă caii parc- ar fi crescut pe capră. Cu cine se plimbă ? — ce fel de gabrioletă A; cu o gabrioletă — ce fel de gabrioletă ? B; întregit după A.
24
7 răpezi A ; repezi B U 4 mai erau şi prea multe socoteli A ; mai erau şi nenorocitele de socoteli B }j 14 Dinu se uită lung şi cam mirat la ea. A ; Dinu se uită lung şi mirat la ea. B // 18 adăogă A ; adăugă B U 33, 37, 38, ţin A ; ţiu B // 39 streină A ; străină B.
25
2, 4, 11, 12 ţin A ; ţiu B U 11 la Fira A ; la tine B // 13—14 pînă ce am ajuns, ca pasărea gonită de uliu, aici A ; pînă ce am ajuns aici, ca pasărea gonită de uliu B II 16 cum o ştii A ; cum o ştii, îl văd şi pe Tănase cum îl ştii B II 24 adaogă A ; adaugă B // 28 după-amiazăzi A ; după-ameazăzi B II 34 de preţuri A ; ce preţuri B \ anulat cu A.
26
28 strimte A ; strimte B H 41 pierduse A ; perduse B.
27
 să se sîmtă A ; să se simtă B // 75 la văile adînci, răcoroase A ; la văile adînci şi răcoroase B II 20 unde se-ndesuie oamenii A ; unde se-ndesuiau oamenii B // 24 şi uşor şi frumos A ; uşor şi frumos B.
28
7 adică A ; adecă B // 6 Băiat A ; Băiet B // 19—20 doamna Chiriadi A ; doamna Chiriachi B; anulat cu A; cu toate că, în ediţia din 1920, apare, în majoritatea cazurilor, „doamna Chiriachi", restabilim forma din periodic pe care o considerăm cea corectă; „doamna Chiriadi“ // 33 cu ochii vioi şi mereu surîzători A ; cu ochii vioi şi mereu rîzători B.
29
 3 cabrioletă A ; gabrioletă B II 6 să-şi ia A ; să-şi ieie B U 11 se răsfrîn- geau A ; se resfrîngeau B // 18—20 după un „matineu" — petrecut într-o suflare — în societate atît de bună şi pe răcoare A ; după un „matineu" —
 petrecut într-o răsuflare — aşa la lună şi pe răcoare B // 28 strimt A ; strimt B II 39 Mai nainte dar de a sosi A ; Mai nainte dar de a fi sosit B.
862

30
/ frumuseţe A ; frumuseţă B // 2 dimineaţa A ; dimineţile B // 8 prin poieniţe A ; prin poieniţă B // 8—12 nu mi se urăşte niciodată. Vâleanu, care se scula pe la zece şi nici înainte de masă nu făcea nimic, nici după-masă nu citea, nu lucra cîte ceva, nu se plimba, nici nu culegea flori, nu ar fi putut să zică A ; nu mi se urăşte niciodată. Ar fi putut să zică B; întregit după A // 14—15 să scape din strîmtorarea aceasta A ; să scape din strîmtoarea aceasta B \ anulat cu A // 15—18 să dea mărturie şi d-na Raitu care-i ţinea adeseori de urît cînd d-nul Raitu, funcţionar de bancă, nu putea să stea cu dînsa la Sinaia A ; să dea mărturie şi d-na Raitu, al căreia soţ, funcţionar la bancă, nu putea să steie cu dînsa la Sinaia B; anulat cu A II 36 o cheltuială de o sută, două de lei A ; o cheltuială de o sută de lei B; anulat cu A j j39 la gologan A ; la gologani B / să dea A ; să deie B.
31
 dar excursiunea A ; dar şi excursiunea B // 11 iară Fira, care-1 aştepta A ; cînd Fira, care-1 aştepta B; anulat cu A // 26 pieptănată A ; peptenată B II 29—33 avea mai mult farmec. Un fel de scarloi, care aleargă, sare peste gropi, trece peste pîrâu călcînd din peatră în peatră şi ridicîndu-şi puţin poala rochiei, ca să-i vezi şi piciorul mic şi gleznele subţiri şi o parte din pulpile delicate, o copilă zglobie A ; avea mai mult farmec. Copilă zglobie B; întregit după A // 40—41 ce vine la stînga A ; ce vine-n stînga B.
32
5—6 Se aşezară dar A ; Se aşezară deci B 1/7 ea putea să vadă A ; ar putea să vadă B // 37 piept A ; pept B.
33
 se simţi A ; se sîmţi B.
34
 la jude A ; la judeţ B.
35
13, 15 simţea A ; sîmţea B II 15 o jucărie A ; o jucărea B / se simte A ; se sîmte B.
36
2 cu dăsagii A ; cu desagii B // 31—32 depeşi A ; depeşă B.
37
 răsufla A ; răsuflă B // 38 să mai aştepte A ; să mă aştepte B.
863

38
 îşi zise ea închinîndu-se A ; îşi zise ea crucindu-se B H 32 simţămîntul A ; sîmţămîntul B.
	-99
7 se uita buimac în jos şi în sus A ; se uita bine, mai în jos şi în sus B; anulat cu A II 12—13 cu alte două A ; cu cele două B // 13 acestea A ; aceste B II 30 simţi A ; sîmţi B.
40
20 strigă ea şi alergă A ; strigă ea şi aleargă B; anulat cu A.
41
7 cînd vezi c-ar putea să-ţi ieie altul lucrarea A ; cînd vezi c-are să-ţi ieie altul lucrarea B // 19 cu banii altuia A; cu banul altuia B // 32—33 să-i descurce dara verile A ; să-şi descurce dara verile B.
42
 mîine A ; mîne B II 11 strimtorat A ; strîmtorat B // 14 iar A ; iară B // 19 nu se simţea A ; nu se sîmţea B II 22 şi era şi frumos, şi bine A ; şi era frumos şi bine B.
44
2 acesta A ; aceasta B // 9 celelalte pun eu la cale A ; celelalte le pun eu la cale B // 13 Le iai A ; Le iei B // 18 adaogă A ; adăugă B // 22 Vroia A ; Voia B.
45
 şi să se-ntoarcă A ; să se întoarcă B // 15—16 mai înainte A ; mai nainte B II 36 să te mînînce A ; să te mănînce B.
46
/—2 Uite — îi zise în cele din urmă Costache — eu într-un ceas A; Uite eu într-un ceas B; anulat cu A.
47
 vergele A; vergelele B U 21 simţămîntul A; sîmţămîntul B H 32—33 metrul liniar A ; metrul linear B.
48
4—6 mai la o parte. Trenul a sosit şi a plecat — fără Costache. Firei îi era A ; mai la o parte. Firei îi era B; întregit după A // 25—26 să-şi închi- puiască pe cineva care are alte păreri A ; să-şi închipuiască pe cineva care
864

avea alte păreri B jj 27 multpizmuitul ei favorit A ; multpreţuitul ei favorit B H 28 Ce are a face? ! ^4 ; Ce are a face? ! răspunse dar B.
49
2 fără de seamă A ; fără de seamăn B // 5 nu-şi dedea seamă A ; nu-şi dedea seama B II 7 Se simţea A ; Se sîmţea B // 12 înapoi A ; napoi B U 14 nedumirire A; nedumerire B U 22 durerea A; durere B II23 amărăciune A; amărîciune B.
50
 Unde, păcate A ; VI Unde, păcate B; în textul tipărit în ziarul „Minerva“ nu e marcat capitolul VI jj 14—15 Cînd au aflat, însă, vineri dimineaţa că Văleanu a plecat A ; Cînd au aflat, însă, că vineri dimineaţa Văleanu a plecat B; anulat cu A jj 19—20 sprîncene A ; sprincene B II22 la gara de la Azuga A ; la gara din Azuga B // 31—32 de îndărătnicia Firei A ; de îndărătniciile Firei B jj 38 ostănelilor A ; ostenelilor B.
51
 ar fi fost vreo mofturoasă A ; ar fi fost mofturoasă B; anulat cu A // 17—18 te adimenesc A ; te ademenesc B jj 21—22 cînd număra banii A ; cînd număra bani B // 26 mai înainte A ; mai nainte B U 34 se simţea A ; se sîmţea B.
52
7 nu te plimbi pe la Braşov A ; nu te plimbi tu pe la Braşov B II 9 se simţea A ; se sîmţea B U 16 simţit A ; sîmţit B H 25 scăpase de ochii prietenilor săi A ; scăpase de sub ochii prietenilor săi B // 29 a intrat A ; a întrat B jj 40 simţămîntul A ; sîmţămîntul B.
53
25 sta A ; stă B.
54
 că acesta are şi altă treabă A ; că acesta n-are altă treabă B // 31 gîndul tăinuirii A ; gîndul tăiniciei B // 33 însăşi A ; însăşi B.
55
 se simţea A ; se sîmţea B // 27 ea însăşi A ; ea însăşi B U 35 parcă-1 săruta A ; ba parcă-1 săruta B.
57
 2 Ce prostie ! A ; VII Ce prostie ! B ; în ziarul „Minerva" nu e marcat capitolul VII II 6 să dea A ; să deie B // 8 farmecile A ; fermecele B II 21 Vineri dimineaţă A; Vineri dimineaţa B // 32 Sîmbătă dimineaţă A ; Sîmbătă dimineaţa B.
865

58
 pentru cel mult o jumătate de ceas A ; pentru cel mult jumătate de ceas B II 9 cartea poştală A ; cartea poştală B // 18 simţit A ; simţit B II 25 dimineţele A ; dimineţile B // 30—32 cu inima strînsă. El o aştepta. Am venit A; cu inima strînsă. Am venit B; întregit după A II 41 Văleanu îi strînse mîna, în aşa, ca să nu scape din ea A ; Văleanu îi strînse mîna, ca să nu scape din ea B.
59
 îmi pari oarecum schimbată. A ; îi părea oarecum schimbată. B // 22 mai înainte A ; mai nainte B // 28 simţămîntul A ; sîmţămîntul B U35 e foarte frumos A ; era foarte frumos B // 41 îşi fac şi socoteala A ; îşi fac socoteala B.
60
 o să ia A ; o să ieie B // 25—26 cu cît se vor fi plătit brăţara şi broşa ei A ; cu cît se vor fi plătind brăţara şi broşa ei B // 28 cinci petre A ; cinci petri B II 30 iar A ; iară B H 37 atîta bănet A ; atît bănet B // 39 cît ar trebui A ; cît ar fi trebuit B // 40 şi ceilalţi A ; şi ceilanţi B.
61
 pentru atîta A; pentru atît B // 5 după cum îl preţuiesc alţii A ; după cum o preţuiesc alţii B // 10—11 simţămîntul A ; sîmţămîntul B // 16 ea însăşi A ; ea însăşi B / se împodobi A ; s-a împodobit B // 19—20 întrebă el întinzînd mîna. Fira se pornise de la un timp pe calea minciunilor. A călcat rău Fira A ; întrebă el întinzînd mîna. A călcat rău Fira B // 35— —40 ori falsificare. Fira rămase cu ochii în pămînt: ieşise parcă trenul de pe şine şi se prăvălea în prăpastie. Ce-ar fi fost dacă el ar fi văzut brăţara încă la Braşov şi s-ar fi dus cu ea la vreun giuvaergiu ? Ce-ar fi, dacă-n nedumerirea lui ar face-o aceasta acasă ?! A ; ori falşificare B; întregit după A.
62
//se simţea A ; se sîmţea B // 20 vechele A ; vechile B // 32 luase apucături boiereşti A ; luase apucăturile boiereşti B // 38 îi ieşeau dimineţile în cale A ; îi ieşeau dimineaţa în cale B.
63
 gîştile A ; gîştele B // 10—11 tot soiuri de poame uscate A ; tot soiul de poame uscate B II 11 iar A ) iară B // 12 făşii A ; fîşii B // 13 ea însăşi A ; ea însăşi B // 19—21 în vreme ce unele urzesc pînza, altele dau la vîrtel- niţe, iar altele bat din spete A ; în vreme ce unele urzesc pînza, altele bat
866

din spete B; întregit după A // 25 vreo biată fată ce se mărită A ; vreo biată de fată ce se mărită B // 31 adeseaori A ; adeseori B.
64
30 să intre A ; să între B fl 32 două A ; doauă B // 37 să intri A ; să întri B II 38—39 de dimineaţa pînă seara A ; de dimineaţă pînă seara B.
65
 7 La stînga era ograda A ; La stînga ogrăzii B // 8 iar ceva în vale A ; iar ceva mai în vale B // 12 grajdurile A ; grajdiurile B // 23—24 şi nu prea avea ce să caute A ; şi nici nu prea avea ce să caute B II 28 avea căutătură fieroasâ A ; avea căutătura fioroasă B.
66
24—25 nu mai ieşea desluşit decît glasul A ; nu mai ieşea desluşit la iveală decît glasul B // 35 cari A ; care B / îşi face A ; îşi făcea B.
67
 să i se dea A ; să i se deie B // 6—7 cîte un pogon de muncă pentru fiecare copil A ; cîte un pogon de pămînt pentru copil B ; anulat cu A // 12—13 lucruri care pe primar îl priveau A ; lucruri care, la urma urmelor, nu-1 priveau B // 18 i le trimetea A ; i le trimitea B.
68
 să cureţe A ; să curăţe B // 10 grajdurile A ; grajdiurile B // 12—13 au intrat A ; au întrat B // 14 frumuseţe A ; frumuseţă B // 28—29 care îi dedea nas fiindcă îi venea preutesei ajutor mai la una, mai la alta A ; care îi dedea nas fiindcă îi era preuteasa pentru ei de ajutor mai la una, mai la alta B ; anulat cu A // 34 să steie A ; să stea B // 37 grajdurile A ; grajdiurile B II 38 hîrtiile puse-n bună rînduială A ; hîrtiile puse-n rînduială B.
69
 să steie A ; să stea B // 10—11 iară ea se bucura că poate să-l poarte A ; cînd ea se bucura că poate să-l poarte B; anulat cu A H 15 se simţea A ; se sîmţea B (116—17 dar, deşi era oacheşă şi mărunţică, semăna cu Fira A ; dar semănă cu Fira, deşi era oacheşă şi mărunţică B; anulat cu A // 22 cari A ; care B // 30 alerga A ; aleargă B // // 36 să-l sufere A ; să-l suferă B II 39—40 nu putea să vadă copil fără s-l mîngîie A ; nu putea să vadă copii fără ca să-i mîngîie B.
70
 Haid1 A ; Haide B // 5—6 începea să alerge ici după o raţă, colo după o gîscă ori după o curcă A ; începea să alerge ici după o raţă, ori după o gîscă, ori după o curcă B; anulat cu A // 10 să steie A ; să stea B H 18 să-şi deie
867

seamă A ; să-şi dea seama B H 22 să nu-şi deie fetele A ; să nu-şi dea fetele B II 25 să simtă A ; să sîmtă B // 25—26 că prin soţiile şi prin socrul lor y-au ridicat A ; că prin soţiile lor şi prin socrul lor s-au ridicat B // 27 băietul A ; băiatul B U 30 Slugă la stăpîn el nu voia să intre A; Slugă la stăpîn Văleanu nu voia să intre B // 31 ca surorile A ; că surorile B // 40 să steie A ; să stea B.
71
 însă Anica deduse A ; Anica deduse B // 10 să ţin A ; să ţiu B II 22—23 trei mii de pogoane şi locuri de bani gata A; trei mii de pogoane şi bonuri de bani gata B; anulat cu A // 25 Văleanul A ; Văleanu B // 26 Da! A ; De! B // 35 Vroiam A ; Voiam B.
72
 ziceam toţi A ; ziceau toţi B // 15—16 pe toţi ajuta cu cîte ceva; cel puţin cîte un sfat bun A ; pe toţi îi ajuta cu cîte un sfat părintesc B H 19 a voit A ; a vroit B U 29 sub A ; subt B // 36 Ea-şi numără A ; Ea-şi număra B.
73
 3	i s-au strîns de moşie A ; i s-au strîns pe moşie B.
74
 4	mi-a dat A ; ni-a dat B // 8 se pierduse A ; se perduse B // 12—13 căci avusem şi eu cheltuieli mari, mai cu botezul A ; căci avuse[se]m şi eu cheltuieli mai cu nunta, mai cu botezul B // 16 îl întrerupse Văleanu A ; grăi Văleanu B // 18 pei A ; piei B // 19 intri A ; întri B II 25 ce mi-a rămas A ; ce mi-au rămas B // 28—29 mai presus ca banul A ; mai presus de banul B II 36—37 o să-i muncim cinstit A ; o să muncim cinstit B; anulat cu A.
75
 să-ţi deie A ; să-ţi dea B; 5—9 cei treizeci de lei. Florea luă biletul A ; cei treizeci de lei. El scoase apoi un bilet de vizită, scrise cu creionul cîteva vorbe pe el şi i-1 dete, închipuindu-şi c-a făcut un lucru mare. Florea luă biletul B II 19 cu toate acestea A ; cu toate aceste B II 23 le-a tăiat A ;
 a tăiat B // 36—37 Caut de nevoile mele şi mă dau cu cei ce pot să mă ajute-n ele. A ; Caut de nevoile mele şi mă duc cu cei ce pot să mă ajute-n ele. B\ anulat cu A // 39—40 care şade toată ziua cu popa A ; care şade toate zilele cu popa B.
76
23—24 îi veni să-i tragă o palmă A ; îi venea să-i tragă o palmă B // 27 eu parcă aş fi gata A ; eu aş fi parcă gata B; anulat cu A // 38—39 el se plimba cît mai supărat prin casă A ; el se plimba încă mai supărat prin casă B.
868

77
 zicea A ; zice B // 10 i-a intrat A ; i-a întrat B // 13 şi ce mai faci A ; ce nu faci B ff 23—35 în ziarul „Minerva” lipseşte scrisoarea (rîndurile 23—35) şi fraza imediat următoare.
78
 2 III. D-l advocat Iorgu Palea A ; D-l advocat Iorgu Palea B; în ediţia din 1920 nu este marcat capitolul III; întregit după ziarul „Minerva“ ff 6 oamenilor nevoieşi A; oamenilor nevoiaşi B fj 23 ostenea A; ostănea B II 36 pahar A ; pahar B.
79
 adaugă A ; adăugă B ff 21 sîmbetile A ; sîmbetele B // 29 dumerit A ; dumirit B // 38—39 Deocamdată însă trebuia să-i facă vînt popii, ca nu cumva s-o înduplece să-i facă testamentul. A ; Deocamdată însă trebuia să-i facă testamentul. B; anulat cu A.
80
 16 să facă şi să tacă. La el a fost trimis părintele Ilie. Bea? întrebă călugărul după ce îi spuse că e vorba de părintele Neagu. Nu ! răspunse protoiereul. A ; să facă şi să tacă. Nu ! răspunse protoiereul. B; întregit după A.
81
 să sîmtă A ; să simtă B H 18 cari A ; care B H 25 se ocărăsc A ; se ocăresc B H 28—29 legaţi cu trup şi suflet A ; legaţi cu trup, cu suflet B; anulat cu A ff 30—31 să te temi A ; să te razămi B fl 38—39 o socotea foarte deşteaptă A ; o socotea femeie foarte deşteaptă B ff 41 înconjur A ; încungiur B.
82
 băietul A ; băiatul B // 6 ferar A ; fierar B // 13 preoteasa A ; preuteasa B II 14 prietenile A ; prietenele B // 25—29 spun lucruri grele. Părintele Neagu rîdea şi acum. A ; spun lucruri grele. Ea-i spuse apoi din fir în păr ceea ce ştia, şi multe pe care, după îndrumările primite de la protoiereu, nu avea să i le spună. Părintele Neagu rîdea şi acum. B // 40—41 minister A ; ministeriu B.
83
 ministerele A ; ministeriile B II 23 prieten A ; prietin B // 30—31 să-l dumirească A ; să-l dumerească B.
84
 2 dar asta nu e numai ticăloşie, ci şi o prostie A ; asta nu e numai ticăloşie, ci şi prostie B // 2—3 Văleanu e-ncurcat acolo, pe la Buşteni A ;
869

Văleanu e-ncurcat pe acolo, pe la Buşteni B // 4—5 pentru ca să vadă că
 au prostit A ; pentru ca coconul Iorgu să vadă că l-au prostit B ff 9 Dar că i-o spui A ; Dacă i-o spui B // 15 încornorată A ; încornurată B.
85
 simţămîntul A ; sîmţămîntul B.
86
 se simţea A ; se simţea B // 28 răzima A ; răzema B jj 32 să intre A ; să între B.
87
27—2<5 şi-şi face toate chefurile. Dinu era foarte supărat A ; şi-şi face toate chefurile. Aşa n-o s-o duci departe. Dinu era foarte supărat B // 32—34 adevăratul stăpîn al casei era Marghioala, fără de care nici Lina, nici Dinu nu puteau face nimic A ; adevăratul stăpîn al casei era Marghioala, fără de care nici Lina nici Dinu nu mai făcea nimic B H 40 băietul A ; băiatul B.
88
 s-a-ncăpăţinat A; s-a-ncăpăţînat Bj băietul A; băiatul B //	10—11
toate au mers şi fără dînsa A ; toate au mers şi fără de dînsa B jj 12 se simţea A ; se sîmţea B jj 13 nu mai	ţine A ; nu mai	ţinea	B H 14	nu
mai dereticeşte A ; nu mai deretică	B U 20 simţită A	; sîmţită	B jj	21
frumuseţe A; frumuseţă B H 30 simţise A; sîmţise B lf 36—37 Marghioala, ale căreia priviri Scrutătoare o băgaseră adeseori în răcori A ; Marghioala, ale cărei priviri scrutătoare o băgau adeseori în răcori B.
89
  s-ar fi simţit A; s-ar fi sîmţit B // 12 simţimîntul A; simţămîntul B I iar A ; iară B // 14 N-o simţeau A ; N-o sîmţeau B // 17—18
o	să ajungem să nu mai putem trăi A ; o să .ajungă să "nu mai putem tsăi B; anulat cu A II 18 acoperămînt	A ; acoperemînt B	// 34	prin	putinţe
A ; prin putinţă B , 41 crăpăturile A ;	crepăturile B.
90
 apropiere A ; apropiare B // 6—7 căci lor nu îndrăznea nimeni să le vorbească A ; căci nu îndrăznea nimeni să le vorbească B // 9 dar se vorbea, ceva adevărat A ; dar se vorbea, şi ceva adevărat B // 19 încunjur A ; încungiur B // 40—41 dar se simţea nenorocită şi era chinuită mereu de căinţă A ; dar se sîmţea vinovată şi era chinuită mereu de căinţă B.
91
22 nu intra A ; nu intra B jj 24—25 Nu mai încăpea A ; Nu mai încape B; anulat cu A // 38 pe mîne A ; pe mîine B.
870

92
 Să mai aştepte pînă ce nu se vor mai fi urcat preţurile AB; corectat Să mai aştepte pînă ce se vor mai fi urcat preţurile // 14 termin A ; termen B II 37 intră A ; întră B.
93
 păsări A ; păseri B // 22 fără ca să se gîndească A ; fără ca să gîndească B; anulat cu A.
94
 se simţea A ; se sîmţea B II 18 o ieie el A ; s-o ieie el B // 25 Dinu ţinea să vadă A ; Dinu ţinea şi el să vadă B // 40—41 ca Budini şi Dinu să facă magazia în tovărăşie A ; ca Budini şi Dinu să ieie magazia în tovărăşie B.
95
 simte A ; sîmte B // 38 stăruinţele ei au rămas zadarnice A ; stăruinţele li-au rămas zadarnice B.
96
 are slăbiciune A ; şi are slăbiciune B II 37 dar un drept nu am A ; un drept nu am însă B.
97
 c-ar rîde alţi advocaţi şi judecători A ; căci ar rîde alţi advocaţi şi alţi judecători B II 16 decît să recunoască neputinţa A ; decît să-şi recunoască neputinţa B // 24 la Răstoacă A ; la Răstoaca B // 30 pe popă A ; pe popa B II 35 de la minister A ; de la ministeriu B.
98
 3 ca să răsune din sus în jos întrebarea A ; ca să răsune din sus întrebarea B; anulat cu A // 3 la Răstoacă A ; la Răstoaca B // 9 Azi-mîine A ; Azi-mîne B // 17 să-i deie A ; să-i dea B / 30 mă simţeam A ; mă simţeam B II 36 să sufer A ; să sufăr B.
99
22 pept A ; piept B H 25 să între A ; să intre B // 39—40 urmă adresîndu-se la Ilie. Ce să fac eu acum cu tine? A ; adresîndu-se la Ilie. Ce să fac cu tine? B; întregit după A.
100
7 să-ţi dea A ; să-ţi deie B // 8 mai avem o socoteală unul cu altul A ; mai avem socoteală unul cu altul B // 20 supunîndu-se poruncilor A ; supuindu-
871

se poruncilor B // 25 Cei dintîi pe care protoiereul i-a/iuat la întrebare A ; Cel dintîi pe care protoiereul l-a luat la întrebare
101
17 intrară A ; intrară B.
102
1 Subprefectul se-ncurcă A ; Subprefectul se-ncruntă B // 6 băutura A ; beutura B // 14 adăogă A ; adăugă B // 15 Florea a lui Colac A ; Florea lui Colac B; U 27—28 că nevoia poate să-i aducă pe oameni A\ că nevoile pot să-i aducă pe oameni B // 31 blîndeţă A ; blîndeţe B // 33 se uita A ; se uită B II 41 Să vedeţi, părinte A ; să vezi, părinte B.
103
11—12 Adecă v-aţi certat şi din ceartă în ceartă aţi ajuns la bătaie A; Adecă v-aţi certat şi din ceartă aţi ajuns la bătaie B // 14—15 ne-am certat. Eu am zis adecă să se duca mai rar pe la popa. Ea a zis A ; ne-am certat. Ea a zis B // anulat cu A // 15 că are să se ducă orişicînd o vrea A ; că se duce orişicînd o vrea B.
104
9 că te-ncurcă A ; că te-ncurci B // 12—13 Noi tot n-am spune, nici dac-ar fi adevărata ; Noi tot nu vi-am spune, nici dac-ar fi adevărat B.
105—120
Textul capitolelor VII, VIII şi IX, n-a fost tipărit în ziarul „Mi- nerva“ — a apărut numai în volum.
121
î—4 Părinte A ; Partea treia. Valuri de patimi. I Părinte B; în ziarul „Minerva1 textul se continuă direct, fără să mai fie marcate „Partea a treia** cu subtitlul şi capitolul I // 19 Trimete A ; Trimite B // 20—21 nu crede c-o să-i pară rău A ; nu cred c-o să-i pară rău B.
122
4 maica stariţâyi ; maica stariţa B U 11 Mariţichei A // A Mariţichii B // 13 să nu-şi deie seamă A ; să nu-şi dea seamă B.
123
9 simţea A ; simţea B II 41 încungiur A ; încongiur B / să mai ostenească A ; să mai ostănească B.
872

124
 —28 că el o să fie cel ce ia magazia în primire A ; că de el atîmă toate! că el o să fie cel ce ia magazia în primire B // 36 o mai amărăşte A ; o mai amăreşte B.
125
 simţimîntul A ; sîmţămîntul B // 16 să se piardă A ; sa se peardă B // 18 ademenitor A; adimenitor B II 21 intrase A\ întrase B // 22—23 îi era perdutâ liniştea A ; îi era perdută şi liniştea B // 29 Ele au plecat sîmbătă A ; Ele au şi plecat sîmbătă B // 30, 37 fierăria A ; ferăria B // 35—36 stînjeni de lemne A ; stîngeni de lemne B // 41 fierăriei A ; ferăriei B / se pierde A ; se perde B.
126
 să ieie A ; să ia B // 17 s-o ieie A ; s-o ia B // 19 să vază A ; să vadă B // 22 Dinu se uită cam aspru la ea A ; Dinu se uită acum aspru la ea B; anulat cu A I se simţea A ; se sîmţea B // 26 şi-n asemenea lucru nu mă bag A ; şi-n asemenea lucru tot nu mă bag B // 30 să deie A ; să dea B // 31 să sufere pierderi A ; să sufără perderi B U 37 Două lăzi pline de bunătăţi adunate A ; Două lăzi pline de bunătăţi adunase B // 40 să stea A ; să steie B.
127
 —3 să-i vie sora ei cu bărbatul ei A ; să-i vie sora cu bărbatul ei B // 5 dintr-un început A ; dintru început B II 7 gingaşă A ; gingaşe B // 14 ea ridică capul A ; ea ridică repede capul B // 34 ţipăt	A ;	ţipet B	// 35 îşi
caută A ; îşi căută Bl un reazăm A ; un razăm B.
128
 cuminecătură A ; cuminicătura B // 19 se simţea A ; se sîmţea B // 22 grăi părintele Neagu A; zise părintele Neagu B // 25 intrase A ; întrase B II 27 împrejurări A ; împregiurări B // 33 să steie	A ;	să	stea	B // 35
se simţea A ; se sîmţea B // 37 Luţa A ; Lenuţa B \	anulat	cu A	// 39 la
cămară A ; în cămară B.
129
 să se simtă A ; să se sîmtă B // 3—4 s-au auzit clopoţeii la două trăsuri, în vale A ; s-au auzit, în vale, clopoţeii de la două trăsuri B // 7 luni dimineaţă A ; luni dimineaţa B H 71 vechele case A ; vechile case B II 29 schimba feţe-feţe A ; schimba feţe B; anulat cu A.
873

130
 Iar A ; Iară B // 2 fier A ; fer B // 9 suntem de-ai noştri A ; suntem de a noştri B ; anulat cu A // 72 adăogă A ; adăugă B // 15 fierăria A ; feră- ria B II 19 să aibă ^4 ; să aibe B H 25 stătuse mai mult ca de obicei la masă A ; stătuse mai mult decît de obicei la masă B // 32—34 Acum fiind sărbători, n-am putut să ridicăm lemnele. Poimîne însă, nu mai departe, o să pun oamenii să ridice lemnele şi să care ferăria la locul ei. A ; Acum fiind sărbători, n-am putut să ridicăm lemnele şi să care ferăria în locul ei. B; anulat cu A.
131
 împăcarea cu popa a cucoanei A ; împăcarea cocoanei cu popa B // 3—4 Nu m-am îndoit niciodată şi mi-e destul vorba d-lui inginer A ; Nu m-am îndoit niciodată — grăi dînsul — dar nu sunt stăpîn şi mi-e destul vorba d-lui inginer B H 10 fer A ; fier B // 17 că, pus pe capul cucoanei A ; că s-au pus pe capul cocoanei B // 18 fierăria A ; fierarul B // 29—30 e săltată mereu sus, de tot sus, ca să cadă ameţită jos, de tot jos A ; e săltată mereu sus, ca să cadă ameţită jos, de tot jos B ; anulat cu A // 31—32 Cel mai urît A ; III Cel mai urît B; în „Minerva“ nu e marcat capitolul III.
132
 stătea A ; stetea B // 5—6 ca să facă o glumă, care mi se părea proastă A ; ca să facă o glumă, care nu i se părea proastă B // 7—8 şi te plimbi şi pe la Predeal, şi pe la Braşov A ; şi te plimbi pe la Predeal, şi pe la Braşov B; anulat cu A // 8 uşor ţi se întîmplă ca să te alegi cu ceva A ; uşor ţi se întîmplă să te alegi cu ceva B U 11 Aşa se plăsmuiesc întîmplările neprevăzute A ; Aşa se plăsmuiesc întîmplările nepetrecute B // 12—13 altul., „Nu mai încape îndoială!" A; altul... „Tot ce se poate!"—iar altul... „Paremi-se" ori... „Nu mai încape îndoială!" B // 20 tocmai la Paşti A ; tocmai de Paşti B II 21 se-ntîlnesc la toate cotiturile A ; se-ntîlnesc la toate olţurile B H 26 îl simţise A ; îl simţise B // 32 intră A ; întră B // 34 Aş!... A ; Aşa!... B // 37—38 ca să se încredinţeze A ; că să se încredinţeze B H 39 ca în timpul A ; că în timpul B // 41 să rămîie cu alt lucrător A ; să rămîie cu doi lucrători B.
133
 nedumerit A ; nedumirit B // 10 adică A ; adecă B // 15 pureci A ; puric B II 17 restit A ; răstit B // 22—23 să mă faci pe mine vinovat A ; să mă faci vinovat B; anulat cu A // 30 că el trebuia să păzească A ; căci el trebuia să păzească B // 32 împrejurări A ; împregiurări B.
874

134
 acoperămînt A ; acoperemînt B jj 26—27 ştia ceea ce aflase Andrei A ; ştia şi ea ce aflase Andrei B jj 27—28 aşa trebuiau să fie lucrurile A ; Aşa trebuiau să vie lucrurile B jj 35 se uita din cînd în cînd plină de mînie la ea A ; se uita la ea din cînd în cînd plină de mînie B jj 40 se simţea A ; se sîmţea B.
135
 3 mai înainte A ; mai nainte B jj 6 să simţi A ; să sîmţi B // 9 n-o simţise asta A ; n-o sîmţise aceasta B jj 10 dedea A ; dădea B jj 14 vreau să vorbesc fără sfială, răspunse ea A ; vreau să vorbesc fără sfială B; anulat cu A jj 15 Dinu se uită încă mai zăpăcit la ea. A ; Dinu se uită mai zăpăcit la ea. B ; anulat cu A jj 16 să se-ntîlnească In ascuns A ; să se-ntîlnească prin ascuns B jj 29—30 în ietacul unde lucrau adinioară singuri A ; în ietacul unde lucrau adinioară împreună B jj 36 zise ea A ; zise B jj 37 adăogă A ; adăugă B jj 39 simt A ; sîmt B.
136
 se simţea A ; se sîmţea B jj 24 ce-ţi va fi intrat în cap A ; ce-ţi va fi intrat şi ţie în cap B jj 29 de multe ori să te temi A ; de multe ai să te temi B jj
 simţea A ; sîmţea B jj 32—33 Eu nu vreau să zică cineva şi nici nu vreau să crezi tu că mă pun între tine şi Fira A ; Eu nu vreau să zică cineva, nici să crezi tu că mă pun între tine şi Fira B.
137
 trebuia să vorbească A ; trebuia să-i vorbească B jj 4 pe cari A ; pe care B jj 5 Ştii d-ta, vei fi ştiind A ; Şi d-ta vei fi ştiind B jj 11 se simţea A ; se sîmţea B jj 12 simţimîntul A ; sîmţămîntul B // 17 aci A ; aici B jj 24 un simţămînt A ; un sîmţămînt B.
138
 mîinele A ; mînile B H 24—25 ţi se iveşte ca amintire din trecutul îndepărtat în minte A ; ţi se iveşte în minte ca amintire din trecutul depărtat B H 27 în urma stăruinţei cumnatului A ; în urma stăruinţelor cumnatului B II 29 vieţii sale A ; vieţei sale B jj 30 de mai înainte A ; de mai nainte B jj 33 cari A ; care B jj 38 se uita pe la foile ilustrate A ; se uita prin foile ilustrate B.
139
 se simţea A ; se sîmţea B jj 10 cari A ; care B j pe la livezi, pe la vii A ; pe la livezi, pe la vie B // 13 plină de zel şi neobosită, mereu neobosită A ; plină de zel, mereu neobosită B; anulat cu A // 14 să ieie A ; să ia B jj 17 vreo A ; vro B // 21 a simţit-o A ; A sîmţit-o B // 25—26 împrejurul A ;
875

împregiurul B // 28 februarie A ; fevruarie B // 28—29 să se topească zăpada A ; să se topească zăpezile B U 32 mai înainte A ; mai nainte B jf
 se află A; se afla B.
140
 2 înainte de plecarea lui A ; mai înainte de plecarea lui B // 5 să-şi deie seama A ; să-şi dea seamă B // 11 se simţea A ; se sîmţea B.
141
 astfel nu se poate A ; altfel nu se poate B / nimănui A ; nimănuia B H 11 la d-voastră A ; la d-voastre B // 14 se repezi A ; se răpezi B // 15—16 să se gudure-mprejurul lui, să-i lingă mînile şi să-i sară A ; să se gudure-mpre- giurul lui, să-i sară B ; anulat cu A // 16 pe umăr A ; pe umeri B // 22—23 Ursu deodată se opri, ciuli, se-ntoarse şi-ncepu să-l latre A ; Ursu deodată se opri, se-ntoarse şi-ncepu să-l latre B; întregit după A jj 27 Să vede A ; Se vede B // 37 să simtă A ; să sîmtă B.
142
 9 să-l roage ca să n-o mai spună şi altora A ; să-l roage ca să nu li-o mai spună şi altora B II 11 virtute A ; virtute B U 22 om cumpănit A ; om cum- penit B II 33 intra A ; întră B.
143
5 ci punea pe alţii la cale A; ci-i punea pe alţii la cale B // 25—26 butoaie din pivniţi A ; butoaie din pivniţă B.
144
 5 Dacă iţi dă el o lucrare, ai cîştig bun A ; Dacă îţi dă el lucrarea, ai cîştig bun B // 7—8 le pun eu toate la cale A ; le pune el toate la cale B; anulat cu A // 14 ca ferăria A ; că ferăria B // 15—16 s-o vîndă cu observarea tuturor formelor legale A ; s-o vîndă cu observarea tuturor formelor B; anulat cu A // 18 făcuse planuri şi devizuri A ;|făcuse planuri şi devize B; II 19—21 pentru alte poduri, şi acela, care, cu observarea tuturor formelor legale, oferea cel mai mic preţ, era Dinu. Rămînea A ; pentru alte poduri. Rămînea B ; întregit după A // 21—22 Rămăsese deci numai ca Budini şi Dinu să facă tovărăşie A ; Rămînea deci numai ca Budini şi Dinu să se facă tovarăşi B // 22 vopsea A ; văpsea B II 30 nu dedeau A ; nu dădeau B.
 5
 se trăgănează şi se amînă de azi pe mîine A ; se tărăgănează şi se amînă de azi pe mîne B // 4 repede A ; răpede B // 8 ostenea A ; ostănea B // 13 cu anevoie A ; cu anevoia B // 14—15 într-un singur an cîştiga mai mult
876

decît cei cinci A ; într-un singur an cîştiga mai mult decît în cei cinci B // 19 dacă Budini nu făcea drum A ; dacă Budini nu le făcea drum B jj 20 nu se îndoia că va lua bani A ; nu se-ndoia că va şi lua bani buni B // 25 că stete la ele A ; căci stetea la ele B H 34 o mîngîia netezindu-i părul pe frunte A ; o mîngăia netezindu-i părul de pe frunte B H 36 s-ar fi simţit A ; s-ar fi sîmţit B.
146
 maica stariţă A ; maica stariţa B jj 10 să ieie masa A ; să ia masa B // 25 ginerile A ; ginerele B // 26—27 voia cu orice preţ să vorbească şi vedea că n-o să poată vorbi A ; voia cu orice preţ să spună ceea ce ştia şi vedea că n-o să poată vorbi B // 29—30 iar mergea la curte şi iar era mîna dreaptă A ; iar mergea la curte şi era mîna dreaptă B; anulat cu A jj 35—36 puindu-se astfel la rînd cu copiii A ; plimbîndu-se astfel în rînd cu copiii B jj 37 Cu toate aceste A ; Cu toate acestea B.
147
 împrejurul A ; împregiurul B // 3 împrejurul lui A; împregiurul său B II 10—11 că toate s-au sfîrşit şi trebuie să fie sfîrşite A; că toate s-au sfîrşit B; întregit după A // 12 cînd se întîlneşte A ; cînd o întîlneşte B //
 şi-şi dedea seamă A ; şi-şi dete seamă B // 38—40 copiii se risipeau mereu şi iar se adunau, alergau şi iar se-ntorceau A ; copiii se risipeau mereu şi iar se adunau, Ursu alerga şi iar se-ntorcea B // 40 simţea A ; sîmţea B.
148
 Nu ! răspunse el deşteptat A ; Nu ! răspunse el dezgheţat B H 22 o foarte rea idee A ; foarte rea idee B; anulat cu A // 30 spuind A ; spunînd B // 33 nimărui^4 ; nimănui B.
149
 să ieie parte la plimbările lor A ; ia parte la toate plimbările B // 22 dar A ; dară B H 27 simţea A ; sîmţea B II 30 să-l simtă A ; să-l sîmtă B // 33—34 să-şi deie seamă A ; să-şi dea seamă B U 39 simte A ; sîmte B.
150
 îl simte A ; îl sîmte B // 9 mîine A ; mîne B // 14 care-au simţit A ; care- au sîmţit B U 22 se-apropia Leanca A ; se-napoia Leanca B\ anulat cu A.
151
 împrejurul ei A ; înpregiurul ei B // 19, 36 adăogă A ; adăugă B.
877

152
 14 să înţeleagă şi să-i spună lui Vlaicu A ; să-l înţeleagă şi să-i spună lui Vlaicu B; anulat cu A II 17—18 Tot are dreptate A ; VI Tot are dreptate B; în „Minerva“ nu e marcat capitolul VI.
153
 la strîmtoare A ; la strîmtorare B U 11 poziţiunei sale A ; poziţiunii sale B jj 17 stăpînirei A ; stăpînirii B // 18—19 împrejurările A ; împregiură- rile BH20 să ajungă-n strîmtoare A\ să ajungă-n strîmtorare BU24
o	situaţiune A ; o situaţie B U 38 îl încurcau A ; îl încurcăm B.
154
 nedumerire A ; nedumirire B // 23 stai A ; stăi B // 26 te simte A ; te sîmte B II 30—31 dar mai nesuferit îi era acum A ; dar încă mai nesuferit îi era acum B H 34 la năcaz A ; la necaz B // 37 cîine ca toţii cîinii A ; cîne ca toţi cînii B // 39 pot să-i fac A ; pot să o fac B.
155
 3 pe nesimţite A ; pe nesimţite B.
156
 3 maica stariţa A ; maica stariţă B H 15 cu broşă, cu evantai A ; cu broşă, cu evantaiul B // 34 se rezemă A ; se rezămă B // 35 împrejurul ei A ; împregiurul ei B H 36 dar ca ea-şi încleştă fălcile A ; dar ea-şi încleştă fălcile B.
157
 însăşi A ; însăşi B // 20 mîinile A ; mînile B.
158
 se simţea A ; se sîmţea B H 37 Firei îi venise s-apuce lampa A ; Firei îi venea s-apuce lampa B.
159
 se simţi biruită A ; se sîmţi biruită B // 26 însăşi A ; însăşi B H35 simţea A ; sîmţea B // 40—41 şi a căutat-o, după ce dînsa s-a despărţit de Fira A ; a căutat-o, dar după ce dînsa s-a despărţit de Fira B.
160
 Faceţi ce voiţi. A ; Faceţi ce vreţi. B // 3—4 la mine gînd rău nu e şi nu-i cu putinţă A ; la mine gînd rău nu e şi nici nu-i cu putinţă B U 17 lacrimile A ; lăcrămile B // 20 cu pricina A ; cu pricină B // 23—24 că nu face pentru ursarul acela de Dinu A ; că nu face pentru ursuzul acela de Dinu B.
878

161
 5 ea şi avea chiar mai mari îndoieli decît Dinu A ; ea şi avea îndoieli chiar mai mari decît ale lui Dinu B // 9 de fer A ; de fier B //10 morocănos A ; morăcănos B // 20 ci-şi şi încorda toate puterile A; ci-şi încorda toate puterile B // 34—35 unul de altul. Eu A ; unul de altul. Cu cît mai mult se apropia însă de schit, cu atît mai anevoia înainta, cu atît mai stăruitor se reivea-n sufletul lui temerea nelămurită de care fusese cuprins dintru început. El se opri-n loc cînd începu să zărească pe ici, pe colo, printre copaci, luminile de la schit. Eu B; cele două fraze sînt plasate greşit aici, în ediţia din 1920; ele îşi au locul la pagina 167 între rîndurile 7 şi 14 (volumul de faţă), aşa cum au apărut şi în ziarul „Minerva
162
 că n-o să mai pot veni ^4 ; că eu n-o să mai pot veni B // 741a intrare A; la intrare B // 14—15 şi-şi făceau vînt A; şi-şi făcea vînt B \\ 18 o privelişte de mare frumuseţă A; o priveşlite de rară frumuseţă B \\ 21 se uită A; se uita B // 24—25 îi zise Firei A; îi zise el Firei B // 30 nu se aproprie A; nu se apropie B // 33 îşi roti ochii-mprejur A ; îşi roti ochii- mpregiur B // 36 se aproprie A ; se apropie B // 39 el tot ar fi dat A ; Ursu tot ar fi dat B.
163
 După-amiazăzi A; După-ameazăzi B // 13—14 Dinu să porni cu ochii împăingenaţi A; Dinu se porni cu ochii împăingeniţi B \\ 16 Ursu, nimerit în dreptul coastelor A ; Ursu, rănit în dreptul coastelor B; anulat cu A II 19 auzind ţipetele lui A; auzind gemetele lui B // 22 împrejurul ei A; împregiurul ei B // 23 Văleanu stătea A ; Văleanu stetea B // 23—24 să-şi deie seama A; să-şi deie seamă B // 25 cîinelui A ; cînelui # // 27 Nu-1 mai chinuiţi! ... A; Nu-1 chinuiţi! ... B // 35 într-un fel de aiurare A; într-un fel de aiurire B // 38 mînele A; mînile B.
164
7 împrejurul A ; împregiurul B / se repezi A ; se răpezi B // 2 s-o ridice A ; s-o rîdice B // 72—75 şi maţele din pîntece! — în cine dai, ciocoiule? ! A; şi maţele din pîntece. Sosită apoi, ea se izbi în peptul lui Văleanu. — în cine dai, ciocoiule?! B // 39 se-ntoarse iar în magazie A; se-ntoarse iar spre magazie B.
165
7 nu e păcat să-l dai milog! A; nu e păcat să-l dai olog! B // 8 s-ajungă milog A; s-ajungă olog B \\ 17—18 ca să capete un răspuns A; ca să capete răspuns B // 26—27 se ţinea pretutindeni după ea şi după copii ^ ;
879

alerga pretutindeni cu ea şi cu copiii B H 28 preoteasa şi ginerele lor stăteau A ; preuteasa şi ginerele lor steteau B jj 30 se simţeau A ; se simţeau B.
166
 grăi ginerele acum A; grăi acum ginerele B jj 2—3 satul ăsta A; satul acesta B // 7 ţin A ; ţiu B // 28 surorei sale A ; surorii sale B.
167
 chestiune A ; cestiune B \\2—3 se simte A ; se sîmte B // 6—14 ce mai avea la Răstoacă. Cu cît mai mult se apropia însă de schit, cu atît mai ane- voia înainta, cu atît mai stăruitor se reivea-n sufletul lui temerea nelămurită de care fusese cuprins dintru început. El se opri-n loc cînd începu să zărească pe ici, pe colo, printre copaci, luminile de la schit. Fira era singură-n ietăcelul ei A; ce mai avea la Răstoacă. Fira era singură-n ietăcelul ei B; întregit după A (textul lipsă este plasat greşit în ediţia din 1920; vezi şi variantele de la pagina 161, volumul de faţă) jj 16 că să nu intre A; ca să nu intre B \\ 20 lacrimele A; lacremele B // 27—28 Dac-ar fi venit pe drumul din vale, pe unde se-ntorsese Dinu, ei s-ar fi întîlnit, Dinu s-ar fi întors A; Dac-ar fi venit pe drumul din vale, pe unde se-ntorsese Dinu, el s-ar fi întors B; anulat cu A // 30—31 cu maica stariţa A; cu maica stariţă B.
168
 stătea A ; stetea B // 13 maicelor A ; maicilor B.
169
 eu însămi A; eu însumi B // 22—23 mai înainte A; mai nainte B //
 înţelegerea cu Fira A ; înţelegere cu Fira B // 36—38 ucenica maichei Fevroniei. Se-ntoarseră împreună la schit A; ucenica maichii Fevroniei. Nu mai era acum Ursu, care-1 păzea. Se-ntoarseră împreună la schit B.
170
 dacă nu l-ar fi zărit ea pe Florea mai întăi A ; dacă nu l-ar fi zărit iar pe Florea mai întîi B // 16 să simţă A; să sîmtă B // 20 împrejur A: împregiur B jj 24 bisericei A; bisericii B jj 28 a intrat A; a întrat B.
171
 7 se duce la Ana, l-a simţit Florea! A; se duce la Ana, şi l-a sîmţit Florea B // 8 se repezi A; se răpezi B jj 16 îl urmări însă pitit A; îl urma însă pitit B; anulat cu A jj 18—19 intrînd pe fereastra deschisă, care tot deschisă a rămas A ; întrînd pe fereastra deschisă, care şi deschisă a rămas B // 26 lacrimă A ; lacrămă B H 33 să te strecori A ; să te străcori B,
880

172
 să simtă A ; să sîmtă B // 8 să prinză A: să prindă B // 10 stătea A; stetea B //' 12 nu se simţea A; nu se sîmţea B // 14 îndemînatic A ; îndă- mînatic B lj 24 De ce nu era om ca Tănase A ; De ce nu era el om ca Tănase B jj 39 cu toate acestea A ; cu toate aceste B.
173
 se simţea A ; se sîmţea B // 34, 37 la amiazăzi A ; la ameazăzi B.
174
9 cu hamgerul A ; cu hangerul B // 9—10 se urcă pe capră A ; se urcă şi el pe capră B H 16 Cocoana Mariţa-i făcu semn A ; cocoana Mariţa-i făcu lui Văleanu semn B H 21 simţi A \ sîmţi B // 26 să tragă una după alta amîndouă ţevile A ; să tragă una după alta din amîndouă ţevile B //
 La depărtare de vreo trei kilometri A ; Depărtare de vreo trei kilometri B.
175
 stătea A ; stetea B / nesimţitoare A; nesimţitoare B.
176
1—2 Partea a patra. Pe povîrniş A ; Pe povîrniş B ; în ediţia din 1920 nu se indică „Partea a patra“—întregit după ziarul „Minerva“ // 3 lunei A; lunii B II 16 celelalte se desfăşura A ; celelalte se desfăşoară B U 19 Stai A ; Stăi B II 20 împrejurările A ; împregiurările B // 22—23 dar se putea găsi cineva care îl ştia că e Atanasie Constantinescu A; dar se putea găsi cineva care ştia că Atanasie Constantinescu B; anulat cu A.
176—177
27—28 — 1—3 nu era născut în judeţul Botoşanilor, cum rezulta din diploma lui. Era dar destul de cuminte A; nu era născut în judeţul Botoşanilor, cum rezulta din diploma răposatului Anastasie Costache, pe care
 o cumpărase cocoana Lila, ca să se-nscrie cu ea la Universitate. Era dar destul de cuminte B.
177
 culoare A ; coloare B // 9 intrării A ; intrării B // 15 numeroşilor A ; nu* măroşilor B // 28 să intre A ; să între B // 37 chivirnisirea A ; chivernisirea B.
178
7 se simţea A ; se sîmţea B // 7—10 Fira, care, prin această înstrăinare a fratelui ei, pierdea cel din urmă razăm A ; Fira. întoarsă de la Răstoacă,
881

ea nu mai îndrăznea să-şi deie pe faţă starea sufletească. Prin înstrăinarea fratelui ei perdea cel din urmă razem B jj 16 simtă A ; sîmtă B // 18 să iasă A ; să iasă iar B U 19 nimenui A ; nimănui B // 20 nesimţire A ; nesimţire B 11 22—23 se reiveau în mintea ei faptele petrecute A ; se reînviau în mintea ei faptele petrecute B lj24 l-a ademenit A ; l-a adimenit B jj 25—27
S-a dus prin ascuns, ca să-l întîlnească şi tot prin ascuns a mers mai departe A ; S-a dus prin ascuns, a mers mai departe B; întregit după A H 28 maica stariţa A ; maica stariţă B // 34—35 Fira avea prea multă sete de viaţă A ; Fira avea într-însa prea multă sete de viaţă B.
179
 intrare A \ intrare B // 30 senzaţie A ; senzaţiune B // 39 băiat A ; băiet
B.
179—180
 —41 — 1—19 Fira îi aruncă o căutătură plină de mînie, dar nu mai zise nimic. Nu ! cu el nu putea dînsa să vorbească. Nu numai ar fi luat-o-n bătaie de joc, dar ar fi şi dat-o pe gura lumii. în zadar, un om era în lume, unul singur care putea s-o ajute fără ca s-o înjosească [sic!] acela, de erau tot mai dese, şi atît cocoana [sic/]. Lui însă, tocmai lui nu putea să-i spună adevărul. Dar ea slăbea, indispoziţiunile îi erau tot mai dese şi atît cucoana Lina, cît şi Marghioala stăruiau tot mai dinadins, ca Dinu să cheme un medic pentru ca să-i constate boala şi să-i prescrie ceva. Ea trebuia neapărat să se ducă undeva cu voia mamii ei şi cu a lui, fără mult zgomot, fără cx lumea să-ntrebe, unde şi de ce s-a dus, iar aceasta, înainte de toate, de la el atîrna. A // Vorbele aceste şi tonul în care fuseseră rostite au atins-o greu pe Fira. Era ameţită de îi venea să leşine şi nu mai îndrăznea să-i vorbească fratelui său, care îi părea om cu desăvîrşire înstrăinat şi lipsit de bunăvoinţă. Nici c-ar mai fi putut să-i vorbească deoarece Tănase era grăbit, trebuia să plece la Curtea de justiţie, unde-1 aşteptau treburi mari, care nu sufereau amînare. Trăit timp mai îndelungat în străinătate şi întrat în o lume cu totul noauă, el nu se mai socotea şi nici nu era de seama lor. — îmi pare foarte bine că v-am văzut — grăi dînsul gătindu- se de plecare — şi sunt foarte mîhnit că nu mai pot să stau cu voi, căci multe am să vă spun şi multe doresc să aflu de la voi. Sper însă că azi-mîne
o	să mai pot să răsuflu şi să mă duc pe acasă şi atunci ne vom dumiri despre toate. Cocoana Lina, mîndră de a-şi şti feciorul ajuns om atît de-nsămnat, se mîngîia şi cu atît numai, iară Fira a rămas cuprinsă de învăţămîntul că de la fratele ei la nici un razăm n-are să se aştepte. B.
180, 181, 182, 183
Textul de la pagina 180, rîndul 20, pînă la pagina 183, rîndul 27 a fost omis în volumul din 1920 care a servit ca text de bază pentru ediţia de faţă. Inte-
882

grîndu-se organic în roman. îl reproducem din ziarul „Minerva", anul I (1909), nr. 49 (3 februarie), p. 4.
183—184
în ziarul „Minerva' lipseşte textul de la paginile 183 (rîndurile 28—40) si 184 (rîndurile 1—41).
185
 15 Au stat ea şi el timp îndelungat închişi în casă, ea spunînd, iar el ştergîndu-şi ca bătrînă sudorile răci. — Şi-o fi oare şi ceva adevărat în cele ce se spun ? întrebă el în cele din urmă cu răsuflarea oprită. — Dacă e adevărat că d-ta ai pus la cale pe Florea, sunt adevărate şi celelalte, răspunse călugăriţa. îşi aducea aminte de stăruinţele Marghioalei şi-i era parc-o vede stînd în toate colţurile la pîndă şi ascultînd. — Nu cred, maică A ; Au stat apoi mult de vorbă, ea spuind tot ceea ce auzise, ce ştia şi gîndea, iară el ascultînd din ce în ce mai greu atins. — Nu se poate! strigă el în cele din urmă. Toate sunt născociri ale lui Vlaicu, omul hain care caută să scape năpăstuindu-mă pe mine. — D-ta trebuie să ştii mai bine decît orişicine dacă „da" ori „nu." Dacă însă adevărat e că d-ta ai pus la cale pe Florea, sunt adevărate şi celelalte, răspunse călugăriţa. Dinu se uită oarecum speriat împregiurul său. îşi aducea aminte de stăruinţele Marghioalei ca să n-o trimită pe Fira Ia Răstoacă şi-i era parc-o vede stînd într-un colţ şi făcîndu-i cele mai aspre mustrări.—Nu cred, maică B // 16—17 Dar — cu ochi plini de mînie A ; Dar — urmă peste puţin cu ochi plini de mînie B //17—19 mi-e destul să ştiu că se vorbeşte şi urmă A ; mi-e destul să ştiu că se vorbeşte, că numele ei e purtat cu ocară din gură-n gură. De! — urmă B II 20 dac-ar fi adevărat A ; dacă adevărat ar fi B JJ 22—24 El se plimbă apoi puţin prin casă, îşi strînse pumnii, scrîşni din dinţi scuturîndu-şi capul, apoi se întoarse spre maica Fevronia A ; El se plimbă apoi cîtva timp prin casă, strînse de cîteva ori pumnii şi scrîşni din dinţi, apoi se-ntoar-i se spre maica Fevronia. B / 26—27 să nu spui nimănui nimic. Spune-i că voiesc să vorbesc cu ea. A ; să nu le mai spui aceste nimănui. Du-te, te mai rog, să-i spui că voiesc să vorbesc cu ea. B jj 28—32 să vie aici. Maica Fevronia se uită în faţa lui, acum liniştită A ; să vie aici. Era-n faţa lui, în glasul cu care rostise vorbele aceste, în întregul lui fel de a fi ceva ce-o făcea pe călugăriţă să tremure şi să se căiască de a-i fi vorbit. Ea se uită deci cu hotărîre în ochii lui, acum liniştită B II 35 se opri pe o clipă în loc A ; se opri o clipă-n loc B // 38 mîinile A ; mînile B // 39 îi zise ea încet A ; îi zise încet B.
883

186
 a răbdat atît de multe pentru voi A ; a răbdat atît de mult pentru voi B II 6 stă A ; sta B // 7—8 cum ar mai putea să-i fie cuiva milă de tine? ! A;cum ar mai putea să-i fie cuiva milă B; întregit după A //10 anii copilăriii A ; anii copilăriei B // 19 împrejurările A ; împregiurările B U 23 după ce voi fi născut A ; şi după ce voi fi născut B H 26 mîinele A ; mînile B H 29 vorbele rostite A ; vorbele grăite B / nu putuse A ; nu putea B H 32 După ce vei fi născut? ! ... tu... vei fi născut? ! A ; După ce vei fi? !... tu... vei fi născut? ! II 34 Firă A ; Firo B.
187
 intrară A ; întrară B // 5—6 să se repeadă A ; să se răpeadă B // 6 iară A ; iar B // 18—19 iară maica stariţa A ; iar maica stariţă B // 20 împotrivească A ; împrotivească B // stetea A ; stătea B II 25 adăogă el A ; adăugă el B jj 35 trebuie A ; trebuia B.
188
 Fira-şi purta soarta în umilinţă şi tăcută supunere A ; Fira-şi purta soarta în umilită şi tăcută supunere B // 3 silă A ; silă B II 7 mai înainte A ; mai nainte B // 15 Abia în timpul cununiei A ; Numai în timpul cununiei B /,' 26 împrejurul lor A; împregiurul lor B.
189
 cu toate acestea A ; cu toate aceste B // 12 în streinătate A ; în străinătate B II 13 Pe-nserate A ; Pe-nsărate B.
190
 cenuşe A ; cenuşă B // 6 avocatul A ; advocatul	B	//	37—38	în	lung	şir
de ani A ; un lung şir de ani B.
191
 Domnul Philopolo A ; Domnul Philopolu B / nesimţindu-se A ; nesîm- ţindu-se B.
192
 se simţea A ; se sîmţea B // 22 cutreierau hotelurile A ; cu trierau hotelurile B.
193
 înainte A ; mai nainte B H 33 împrejurul A	;	împregiurul B	II	35	să simtă
A ; să sîmtă B H 36 trebuia A ; trebuie B.
194
 că va ţine A ; că va ţinea B // 30 în streinătate A ; în străinătate B.
884

195
 amiazăzi A ; ameazăzi B jj 13 se simţea A ; se sîmţea B II 19 o ştia A ;
 ştie B If 21 cunoştea A ; cunoaşte B lf 31 fierarul A ; ferarul B.
196
 Dacă popa spunea adevărul A ; Daca popa spune adevărul B fl 6 avocatul A ; advocatul B // 7 îţi dai seama A ; îţi dai seamă B jf 15, 34 stetea A; stătea B jf 20 pe cari A ; pe care B lf 33 razem A ; razăm B.
197
 a lepădat-o? A ; a lăpădat-o? B jj 11 îi răsunau în ureche vorbele A ; îi răsunau în urechi vorbele B // 35 te simţi A ; te sîmţi B.
198
 şi-mi pierd A ; şi-mi perd B ff 2 adăogă A ; adăugă B fl 10 te simţi bine A ; te sîmţi bine B ff 30 pe la amiazăzi A ; pe la ameazăzi B.
199
 o aduse pe Natalia A ; o aduseră pe Natalia B.
200
 droaie A ; droaia B ff 10 nouă A ; noauă B // 24 băietul A ; băiatul B ff 29 Ai văzut ce-a păţit cu Palea ? A ; Ai văzut ce-a păţit ? B; întregit după A jf 36 interesele superioare ale ţării cer A ; interese superioare ale ţării cer B.
201
 se acopăr A ; se acoper B ff 30—31 pentru tînărul nostru ca să se AB; acest fragment de frază apare în ziarul „Minerva“ şi înaintea dialogului de la rîndul 30.
202
 Nici că avea A ; Nici nu avea B ff 16—17 „Cum vrei d-ta, aşa fac!" A ;
 „Cum vrei d-ta, aşa fac!" B\ în ziarul „Minerva1 nu e marcat capitolul VI jf 19—24 ce are să voiască. La Braşov au trecut A ; ce are să voiască. în lumea în care trăia orişicum ai fi dat, nu puteai să ştii unde are să crape. „La una mă aştept, şi cu alta mă pomenesc — zicea el — şi-n zori de zi nu poţi să prevezi ce ai să vrei pe înserate." La Braşov au trecut B jf 26 se simţea A ; se sîmţea B ff 37 de a rămîne A; de a rămînea B.
203
 Toată viaţa nu putea s-o ducă aşa A ; Toată viaţa nu puteau însă s-o ducă aşa B jj 12 se simţea A ; se sîmţea B jj 14—15 şi era destul o vorbă
885

scăpată pentru ca. ca, A; şi era destul o vorbă scăpată din întîmplare ori
o	privire furişată pentru ca ea B // 23 cu toate acestea A; cu toate aceste B fl 29 „Are să rabde!" A; „Să rabde \“B; anulat cu A lf 38 ca să simtă A ; ca să simtă B.
204
 De cîte ori voise A ; De cîte ori voia B; anulat cu A ff 9 într-un fel de aiurare A ; într-un fel de aiurire B fl 12—13 ea abia putea A ; ea abia mai putea B H 15 stinşi A ; stinşi B fl 20 să-şi dea seama A ; să-şi deie seamă B jj 23 se tînguia Fira A ; se tîngui Fira B // 28 simţea A ; sîmţea B ff 30 mai înainte A ; mai nainte B ff 37—38 şi-şi dedea silinţa s-o mîngîie şi s-o-mbărbăteze A; şi-şi dedea silinţa s-o-nbărbăteze B; anulat cu A jj 39 Atît îi mai trebuia Firei. A ; Atît îi şi trebuia Firei. B.
205
 mai înainte A ; mai nainte B jj 37 ca să acopere A ; ca să acopără B.
206
 3 poziţiunea sa A ; poziţiunea lui B // 14—15 stînd cu faţa mîhnită în faţa lui A ; stînd cu faţa mîhnită înaintea lui B jj 19 simţurile A ; simţurile B jf 19—20 c-ar fi cu putinţa să i se deie A ; c-ar fi cu putinţă să i se dea B ff 26—27 nimeni să nu puie la îndoială ! A ; nimeni să nu o pună la îndoială! B ff 29 cum ar mai fi putut să mai facă A ; cum ar fi putut el să nu facă B ff 32—33 să te duci şi să ţi se facă nedreptate A ; să te judeci şi să ţi se facă nedreptate B ff 38 pieţii A ; pieţei B.
207
 el se-ncăpăţinează A ; el se-ncăpăţînează B jj 13 pierdea A ; perdea B jj 16 cînd lumea vorbeşte A ; iară lumea vorbeşte B ff 18 vro A ; vreo B.
208
 să le deie A ; să le dea B ff 7 să deie A ; să dea B H 19 să-şi deie seamă A ; să-şi dea seamă B jf 35 nu mai veneau droaia de copii A ; nu mai venea droaia de copii B.
208—209
 — 7—2 cocoana Mariţa plîngea şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i ierte multele greşeli A ; cocoana Mariţa plîngea şi se ruga lui Dumnezeu, şi iar plîngea şi iar se ruga lui Dumnezeu ca să-i ierte multele greşeli jB.
209
 3 să nu certe pe cei ce-i amărîseră zilele A ; să nu ierte pe cei ce-i amă- rîseră zilele B; anulat cu A // 11—72 urmează să se plătească dobînzi le
886

giuite A ; urmează să plătească dobînzi legiuite B; anulat cu A // 21 avocatul A ; advocatul B // 34 ea însăşi A ; ea însăşi B H 36 pe sine însăşi A ; pe sine însăşi B.
210
 —18 mari neorînduieli în purtarea socotelilor A ; mari nerînduieli în purtarea socotelilor B // 19 Ar fi harnic şi priceput A \ O fi harnic şi priceput B.
211
 de viuă îngrijorare A ; de viuă îngrijare B // 4—6 întrebă Fira în cele din urmă... nimic, ci a trecut de la el la noi A ; întrebă Fira în cele din urmă. Marghioală, e adevărat lucrul acesta?—N-a perdut — răspunse Marghioala — nimic, ci a trecut de la el la voi. B II 22 mînile ^4 ; mîinile B //
 —24 să-i dea A ; să-i deie B // 26 rouă A ; roauă B // 28 mamei ei A ; mamii ei B U 30 A sărit Lina şi Marghioala A ; au sărit Lina şi Marghioala B II 32—33 i-a acoperit faţa şi mînile din ce în ce mai reci de sărutări A ; i-a acoperit de sărutări faţa şi mînile din ce în ce mai răci B // 33—34 să-i dea viaţă A ; să-i deie viaţă B // 40 ea însăşi A ; ea însăşi B.
212
 i-o da A ; i-o dă B // 15—16 şi-şi luară ziua bună A ; şi-şi luară el şi Marghioala ziua bună B // 19 cu legăturica-n mînă. FINIT A ; cu legăturica-n mînă B.

CEL DIN URMĂ ARMAŞ
ROMAN
       Cel din urmi Armaş. Roman. Bucureşti, Cultura naţională, 1923, 348 p.
    Slavici oferă romanul spre publicare încă în 29 februarie 1920 şi informaţiile le găsim într-o scrisoare a lui D.D. Pătrăşcanu, reprezentantul Vieţii româneşti la Bucureşti, adresată lui G. Ibrăileanu, la Iaşi. „Am fost la Slavici — arată D.D. Pătrăşcanu —, chemat de el prin scrisoare. Căci a ieşit cu astmă din Văcăreşti, a ameţit şi a căzut pe nişte scări rupîndu-şi un picior [...]. El are gata următoarele volume inedite: 1) întemniţările mele [...], 2) Cel din urmă Armaş, roman, 3) Un volum pentru copii. Eu i-am spus că luăm noi în editură aceste lucrări'' (Scrisori către G. Ibrăileanu, Studii şi documente, Bucureşti, 1966, p. 173). Slavici scrie romanul, desigur, la Văcăreşti, în închisoare, între martie-decembrie 1918, cînd ispăşeşte, împreună cu T. Arghezi şi cu alţi cîţiva ziarişti, o condamnare politică pentru atitudinea sa din timpul războiului.
    Slavici înşiră ascendenţii lui Iorgu Armaş, eroul principal al romanului, arătînd că era „fiul lui Radu, nepotul lui Stroe, strănepotul lui Vin- tilă“ şi prin urmare „odraslă din vechea viţă a Armaşilor" (Cel din urmă Armaş, Cultura Naţională, 1923, p. 11). Scriitorul prezintă în roman, s-ar părea, ultimul descendent al unei vechi familii boiereşti cu rol important în Ţara Românească în cursul veacurilor. Numele Armaş se întîlneşte, în adevăr, în documente, însă ca specificare de dregătorie. Documentele dintre 1601 şi 1610 menţionează numele unui „Mircea armaş" şi ,-,Petru armaş" (Documente privind istoria României. Veacul XVII. B. Ţara Românească, voi. I (1601—1610), Bucureşti, 1952, p. 92, 259). Octav G. Lecca menţionează un „Radu Armaş Leca", care intrînd în conflict cu Mavro- cordaţii, părăşeşte ţara şi se stabileşte la Braşov (Familia Lecca, Bucureşti 1897, p. 9—10). Întîlnim în documente, încă în 1522—1523 şi o moşie.
888

Valea Boului — aidoma ca în roman — situată în „Plaiul Peceneagăi" (Documente privind istoria României. Veacul XVI. B. Ţara Românească, voi. I (1501—1525), Bucureşti, 1951, p. 171). Se pot invoca şi alte mărturii documentare de acest fel. Ele rămîn însă simple coincidenţe, fără ca prin aceasta să negăm că Slavici a putut pleca şi de la unele întîmplări reale.
    Presa literară se ocupă de roman în mai multe rînduri. „Iorgu Armaş e un om fără nici o voinţă. E o figură de duzină fără nici o culoare, pe care-1 întîlneşti la fiecare pas, dar de o insignifianţă candidă [...]. Romanul cere simboluri şi situaţii care să puie în relief calităţile caracterului ce altfel zac în chip latent în sufletul lui. Simbol pentru a-i vedea caracterul în chip dinamic..." (Năzuinţa, nr. 5, noiembrie 1923). Aventurile amoroase şi senzualitatea, arată cronicarul revistei craiovene, nu pot constitui subiect de roman, cel mult de foileton. Alina, singurul „caracter", interesează prin cercurile intelectuale pe care le frecventează.
    Romanul este privit, pe de altă parte, ca un moment important în activitatea scriitoricească a lui Slavici. „De la schiţele şi nuvelele de la ţară — se arată într-o cronică — d. Slavici a trecut la romanul modern, cu colorit politic, cu lume de salon. D-sa se simte aici tot aşa de stăpîn pe subiect ca şi în lumea rurală. Eroii trăiesc, se mişcă şi vorbesc firesc. D. Slavici îi redă cu o putere uimitoare, pentru condeiul pe care-1 bănuiam apt să prindă numai contururi rustice" (T. Lăstun, I. Slavici, „Cel din urmă Armaş', în Aurora, nr. 498, 23 iunie 1923, p. 1). Scarlat Struţeanu găseşte romanul în general neizbutit, îi recunoaşte însă scriitorului merite în „perfecţiunea tehnicii verbale" arătînd că romanul marchează „un moment pe care istoria literaturii româneşti nu-1 poate trece cu vederea" (Buletinul Institutului de literatură, III, Bucureşti, 1924, p. 317).
    Critica consemnează între scăderile romanului şi lipsa de obiectivitate în zugrăvirea unor clase sociale din ţara noastră din a doua jumătate a secolului trecut. „D-l Slavici — arată V. Savel — n-a scris un roman. Şi-a creat situaţii şi o teză. Situaţiile sunt schela necesară; teza o coloană vertebrală. D-sa a voit să demonstreze că boierimea noastră avea toate defectele şi nici o calitate; că societatea de la 1875 era putredă, deşi abia se născuse şi intra în viaţa nouă de stat. Generalizînd un punct al său de vedere face să nu fie crezut şi atunci pierde una din calităţile esenţiale ale romancierului, care trebuie să privească lumea aşa cum e, nu după simpatiile sau antipatiile scriitorului. D-l Slavici are o teribilă aversiune faţă de clasa pe care o descrie în Cel din urmă Armaş. Aceasta se vede la fiecare pagină; aceasta e atitudinea sa politică"(Lupta, nr. 649, 12 februarie 1924, p. 1). Cronicarul ar fi preferat ca Slavici să nu-şi fi banalizat „amintirile1*
889

în roman, ci să le istorisească sub formă de „memorii", întotdeauna interesante şi în care chestiunea obiectivităţii se pune în alţi termeni.
     Problema în ce măsură Cel din urma Armaş este un roman în adevăratul înţeles al cuvîntului stă şi în atenţia altor critici. Slavici îşi propune să înfăţişeze „aristocraţia pămîntului" şi „burghezia culturii", însă romanul nu are „o concepţie precisă şi unitară" (V. Grecu, Cel din urmă Armaş — roman de I. Slavici, în Făt-Frumos, nr. 6, noiembrie-decembrie 1927, p. 188). Absenţa unei concepţii unitare în funcţie de care să fie structurat materia- lui de viaţă explică de ce personajele apar înceţoşate şi cu o existenţă risipită. Cronicarul arată că romanul are şi merite, care nu pot fi trecute cu vederea: analiza iubirii dintre Iorgu Armaş şi Alina, surprinderea unor momente tragice în existenţa eroilor, ingeniozitate în îmbinarea „amintirilor" cu întîmplări imaginate. în final se conchide că Cel din urmă Armaş r „fără a fi un adevărat roman, devine totuşi o foarte interesantă manifestare obiectiv-moralistă în domeniul poeziei epice româneşti".
     S-a accentuat şi asupra elementului economic surprins de Slavici în Cel din urmă Armaş (M. Iorgulescu, Economicul în opera lui Slavici, în Viaţa românescă, nr. 6, iunie 1960). Din punct de vedere artistic, acestea se integrează mai puţin în ţesătura romanului.
     G. Călinescu insistă asupra lipsei unei concepţii unitare, asupra construcţiei defectuoase şi asupra atitudinii scriitorului faţă de lumea pe care
o	descrie: „Romanul întreg, tratat parte epistolar, parte narativ — scrie G. Călinescu — n-are nici o şiră spinală. Iorgu vede de vreo două ori pe Alina, o priveşte fără multă curiozitate şi o uită apoi cu totul. întoarcerea lui mai tîrziu, cînd fata s-a măritat, e fără rost. Alina e atentă faţă de pictorul Emil, apoi faţă de Iorgu; niciodată nu i se observă un suflet întreg, care să îndreptăţească vreo preferinţă. Emil răsare o dată la început şi o dată la sfîrşit şi tot amestecul lui aici pare ieşit dintr-o intenţie curînd uitată a autorului. într-un cuvînt, romanul este chiar din punctul acesta de vedere, al scheletului epic, cu desăvîrşire şubred. Dar Slavici nu are simţul vieţii orăşeneşti de dincoace, pe care în fond o dispreţuieşte, necum vreo cunoaştere a clasei boiereşti. Viaţa burgheză însăşi este înfăţişată vulgar, dealtfel cam în chipul cum o va înţelege şi Delavrancea în scrierile începătoare" (Istoria literaturii române, Bucureşti, 1941, p. 454).
     Slavici a urmărit să realizeze în Cel din urmă Armaş, cum arată G. Călinescu, şi o cronică a anilor 1874—1880 şi romanul prezintă şi sub acest aspect interes pentru istoricul literar. Romancierul se opreşte, pe bună dreptate, la reformele lui Maiorescu şi consemnează ecoul lor în cercurile bucureştene. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, cu începere din 7 aprilie 1874, Maiorescu întreprinde o serie de acţiuni de mare însemnătate pentru cultura noastră: reorganizarea învăţămîntului, publicarea documentelor
890

Hurmuzaki, sprijinirea şcolilor din Braşov, restaurarea monumentelor istorice. Slavici se referă în roman îndeosebi la măsurile lui Maiorescu care
 stîrnesc nemulţumiri în rîndul corpului didactic. Maiorescu dispune ca, cu începere din anul şcolar 1875/1876, în licee să se predea şi limba română, care nu figura pînă la această dată printre materiile de învăţămînt. Predarea noii materii intră în obligaţiile profesorilor de filozofie şi cum unii dintre ei se consideră „dezonoraţi", îşi dau demisia. Maiorescu numeşte la catedre „tinerii junimişti" cu pregătire universitară. Slavici este numit la Liceul „Matei Basarab", în locul lui C. Răceanu, profesorul de filozofie care îşi dă demisia. Proiectul de reformă pentru instrucţiunea publică prezentat de Maiorescu în şedinţele Camerei din 21 şi 22 ianuarie 1876 constituie „piatra de încercare a întregii [sale] concepţii asupra învăţă- mîntului" (E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, Bucureşti, 1940, p. 404). Proiectul prevedea măsuri pentru o orientare practică a învăţămîntului, obligaţia titlurilor pentru cadrele universitare, pregătiri în vederea transformării Facultăţii de litere şi filosofie din Iaşi în şcoală politehnică. Proiectul stîrneşte discuţii aprige şi cum Senatul îi dă vot de blam, Maiorescu se retrage în 29 ianuarie 1876 din guvernul lui Lascăr Catargiu. Junimea bucureşteană din timpul ministeriatului lui Maiorescu este frecventată de cîţiva fruntaşi ai Partidului conservator (P.P. Carp, T. Rosetti, I. Ne- gruzzi), de unii directori din minister (T. Nica), ori ai unor instituţii culturale (N. Burghelea) şi de „dăscălimea" de la liceele şi gimnaziile din capitală. Seratele literare din casa lui Maiorescu se transformă în întruniri politice. Slavici nu pare să fie prea departe de adevăr. Căci nici Maiorescu nu face menţiune în însemnări zilnice că s-ar fi discutat la şedinţe în aceşti ani şi chestiuni literare.
     în roman se acordă un spaţiu larg şi evocării vieţii culturale a Bucu- reştiului de după 1870. Prezintă interes informaţiile privind activitatea unor ziare ca Trompeta Carpaţilor, Timpul şi alte publicaţii. în descrierea atmosferei din redacţia celui din urmă, sînt date pe care le întîlnim şi în memorialistică. Se evocă şi atmosfera din alte cercuri şi îndeosebi din mediile şcolare. „Dăscălimea" frecventează şedinţele „Junimii" bucureştene, dar organizează şi întruniri „pe teren neutral", care se ţin la Universitate. Se discută la ele, ca şi în redacţia Timpului, chestiuni de limbă. Barbu Constantinescu, I. Manliu, Eremie Circa, M. Strajanu se fac cunoscuţi ca autori de gramatici şi se bucură de multă autoritate. întrunirile „dăscălimii" reunesc profesori de cele mai diverse specialităţi. Slavici îi înşiră pe D.A. Laurian (filozofie), Anghel Demetrescu (istorie, literaturi clasice), Ştefan
 Mihailescu (ştiinţe naturale), Al. Borănescu (matematici), Dimitrie Ana- nescu (ştiinţe naturale), I. Marescu (istorie), A. Nestor (latină), Constantin
 Robescu (ştiinţe naturale), Al. F. Robescu (matematici), Z. Herescu
891

(istorie). Romanul oferă o privire interesantă asupra preocupărilor dominante în aceşti ani în cercurile intelectuale bucureştene.
     în descrierea vieţii Bucureştilor, măcar în cîteva privinţe, sîntem pe urmele lui N. Filimon şi ale altor scriitori români care privesc cu aversiune anumite categorii şi chiar clase sociale. Criticile care i se aduc că se abate de la zugrăvirea realistă în modul cum descrie viaţa boierimii sînt îndreptăţite. Slavici nu are nici simţul vieţii orăşeneşti, şi eroii din roman, fie că se numesc Titu Maiorescu, P.P. Carp, T. Rosetti, fie Iorgu Armaş, Alina Ionescu ori Voicu Strună, vorbesc ca ţăranii din „novele", a căror acţiune se petrece în satele de pe Mureş. Slavici extinde însă explorarea asupra lumii oraşului, prin înfăţişarea unor aspecte din viaţa burgheziei, a cluburilor politice şi a saloanelor bucureştene. Romanul anticipează sub aspect tematic, oricît de puţine merite i s-ar recunoaşte, literatura noastră citadină interbelică.
     Slavici nu apare în roman ca erou cu statut independent, deşi materia este, în mare măsură, autobiografică. „Biografia" sa este implicată în descrierea întîmplărilor la care se ştie sau se presupune că a luat parte. Se cuvine însă relevat şi un alt aspect. Scriitorul operează, adesea, şi transferuri şi date din biografia sa trec în cea a eroilor. Slavici se căsătoreşte cu Ecaterina Szoke Magyarosy, cum am arătat (Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968, p. 199 şi urm.) în taină, fără ceremonial. Ecaterina Szoke îi cere să semneze o „foaie de zestre" şi-şi administrează şi după căsătorie, singură averea. Cumpără „scrisuri fondare" şi acţiuni la întreprinderile miniere de la Baia-de-Aramă, iar cînd se desparte de scriitor îi intentează proces să-i restituie bunurile înscrise în „foaia de zestre". Portretul Zoei este construit cu date din biografia Ecaterinei Szoke, cunoscută dealtfel şi prin atitudinea faţă de Eminescu. Iorgu Armaş semnează „foaia de zestre" fără să se gîndească la consecinţe. Slavici trece în seama lui Iorgu Armaş chiar şi procedeul de a tranşa prin corespondenţă chestiunile legate de procesul de divorţ. „D-voastră, om de legi, chiar judecător — îi scrie Iorgu Armaş avocatului său —, ştiţi prea bine că legiuitorul a ţinut să asigureze zestrea. în practica judecătorească toate sunt interpretate în favorul femeii înzestrate. Nu mai puteam deci să stărui în punctul acesta. Soţul are-n ceea ce priveşte zestrea purtarea de grijă a bunului părinte şi astfel şi răspunderea chiar şi-n cazul că, fie din neglijenţă, fie-n urma vreunui accident, se produc pagube" (Cel din urmă Armaş, ed. cit., p. 317). Slavici preia „argumentele" din Conclusiunile avocatului Ecaterinei Szoke prezentate în 8 mai 1895 în faţa Curţii de Apel: „Actul nostru consta[tă] primirea acestei sume înaintea căsătoriei — arată acesta — şi cu ocazia acestei căsătorii el poate fi considerat ca atare, căci dacă legiuitorul provine atîtea formalităţi pentru asemenea convenţiuni,
892

aceste sunt necesare pentru a garanta pe femeie de orice eventualitate, şi astfel nu bărbatul poate să se plîngă de lipsa unor formalităţi la acest act dotai, el este dator, cînd vine epoca restituirii, să restituie această zestre cu titlul şi modalitatea cum ea s-a constituit, fie prin act solemn, fie prin act sub semnătură privată. Căci dînsul e acela care s-a obligat" (Fond Curtea de Apel. Secţia III. Dosar 84/7892. Fila 40. Arhivele Statului, Bucureşti) .
    Multe din personalităţile politice şi culturale ale vremii, introduse în naraţiune, „trăiesc" nu atît prin ceea ce plăsmuieşte scriitorul în jurul lor, cît mai ales prin ceea ce ştim despre ele. Sînt însă şi cîteva împrejurări în care se poate vorbi de creaţii literare. T. Rosetti este surprins prin scepticismul său, cam declarativ, însă nu mai puţin caracteristic acestui fruntaş politic. Slavici evocă personalitatea lui Caragiale în mai multe rînduri şi insistă asupra vieţii sale de familie şi mai ales asupra discuţiilor din redacţia Timpului, purtate cu Eminescu în probleme de gramatică românească. Caragiale este înfăţişat acum şi în peregrinările sale citadine, mare amator de conversaţie şi cunoscător desăvîrşit al legăturilor de familie ale protipendadei.

CORBEI
NARAŢIUNE ISTORICĂ
       A apărut în. Tribuna, X (1906): Partea întîi. [I] Fala popii, nr. 225 (3/16 decembrie), p. 1, 3; II. Căsoaia, nr. 226 (5/18 decembrie), p. 1—2; III. O-ncercare, nr. 227 (6/19 decembrie), p. 4—5; IV. O zi bună, nr. 229 (10/23 decembrie), p. 2 — 3; V. Gura lumii, nr. 230 (12/25 decembrie), p. 1—2; VI. O datorie veche, nr. 231 (13/26 decembrie), p. 4 — 5; VII. Supărarea doamnei Fireanu, nr. 232 (14/27 decembrie), p. 1 —2; VIII. La seceriş, nr. 234 (17/30 decembrie) p. 1—2; IX. Tikamer, nr. 235 (19 decembrie/1 ianuarie 1907), p. 1—2; X. Soco- teala din tirg, nr. 236 (20 decembrie/2 ianuarie 1907), p. 1—2; XI. Unde crapă, nr. 237 (21 decembrie/3 ianuarie 1907), p. 1—2; XII. Mai şi mai, nr. 238 (22 decembrie/4 ianuarie 1907), p. 4 — 5; Tribuna, XI (1907): Partea a doua. I.* De-a judecata, nr. 3 (4/17 ianuarie), p. 1—3; II. O noapte fioroasă, nr. 5 (6/19 ianuare), p. 2 — 3; nr. 6 (9/22 ianuarie), p. 1—2; III. Altă lume, nr. 11 (14/27 ianuarie), p. 1—2; nr. 12 (16/29 ianuarie), p. 2 — 4; IV. O jertfă, nr. 13 (17/30 ianuarie), p. 2; nr. 16 (20 ianuarie/2 februarie), p. 2 — 3; V. Cine poate, nr. 20 (25 ianuarie/7 februarie), p. 2; nr. 22 (27 ianuarie/9 februarie), p. 2 — 3; n/. 24 (30 ianuarie /12 februarie), p. 2 — 3; nr. 27 (4/17 februarie), p. 3 — 4; VI. Răfuieli, nr. 29 (7/20 februarie), p. 2 — 4; nr. 32 (10/23 februarie), \>.2',Vil. Dir şi jale,nr. 33 (11/24 februarie), p. 2; nr. 35 (14/27 februarie), p. 2 — 3; VIII. Mărturisiri, nr. 35 (14/27 februarie), p. 4 — 7; nr. 38(17 februarie/2 martie), p. 2 — 3; IX. Cu orice Preţ, nr. 38 (17 februarie/2 martie), p. 3 — 5; nr. 39 (18 februarie/3 martie), p. 2 — 3; Partea a treia. I. Cei de acasă, nr. 40 (20 februarie/5 martie), p. 5 — 7; II. Socotelile lui Vidu. nr. 41 (21 februarie/6 martie), p. 2--5; III. Cine nu se-ncurcă nr.44 (24 februarie/9 martie), p. 2 —6; IV. La răspintii,nr. 46 (27 februarie/12 martie), p. 3 — 4; V. Dezgheţ, nr. 47(28 februarie/13 martie), p. 2—4; VI. Primăvară dulce, nr. 48 (1/14 martie), p. 2 — 5; VII. La poarta iadului, nr. 51 (4/17 martie), p. 5 — 6; nr. 52 (6/19 martie), p. 2; Partea a patra. I. Urzeala, nr. 52 (6/19 martie), p. 2 — 3; II. în amurg, nr. 53 (7/20 martie), p. 2 — 3, nr. 54 (8/21 martie), p. 3 — 4; III. Drum de seară, nr. 56 (10/23 martie), p. 2 —3. Se specifică, la ultimul număr: „Va urma".
     * în ziarul Tribuna, numărătoarea capitolelor din partea a doua a romanului începe cu II; am renumerat toate cele nouă capit )le ale acestei părţi de roman.
894

    Colaborarea lui Slavici la Tribuna nu trece neobservată, după cum nu este trecut cu vederea nici faptul că ziarul arădan acordă un spaţiu atît de larg lucrărilor literare. „De un timp încoace — se menţionează în Viaţa literară — iscusitul meşter al prozei noastre, d-1 I. Slavici, colaborează foarte des la ziarul Tribuna din Arad. în săptămîna aceasta a început să tipărească acolo o naraţiune istorică, intitulată Corbei. Nu s-ar putea ca foiletoanele ziarelor din Capitală să publice şi ele lucrări originale, datorate prozatorilor noştri de frunte?" (Viaţa literară, nr. 50, 10 decembrie 1906.)
     Corbei oferă în cuprinsul operei lui Slavici cel mai caracteristic exemplu de modul în care un autor poate aduce şi selecta din trecut acele fapte şi întîmplări care ţintesc şi vizează realităţi contemporane. „Naraţiune istorică", cum se specifică la primele şase capitole, romanul se subintitulează, apoi, numai „naraţiune". Modificările sînt determinate de schimbări în conţinut şi scriitorul trece de la înfăţişarea unor întîmplări petrecute îndată după 1848, la descrierea „grevelor" de seceriş, fenomen care se manifestă în Transilvania la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Acţiunea se desfăşoară în acest cadru social-politic.
    Corbei, eroul principal, este un om cu multă învăţătură, asemeni lui Iorgu Armaş, din romanul Cel din urmă Armaş. Se preocupă stăruitor, cum va face, dealtfel şi Iorgu Armaş, să-şi lucreze moşia, destul de întinsă, cu mijloace cît mai „moderne" şi speculează munca „săracilor". Slavici înfăţişează ţărani de pe Mureş, care ştiu foarte bine că prin sate se găseau „mai mulţi cei ce caută decît cei ce dau de lucru" (Corbei, volumul de faţă, p. 516). Unele mărturii sînt, în această privinţă, semnificative: „O singură dată pe an, în timpul secerişului, poate şi nevoiaşul să-l strîm- toreze pe bogat'* (Corbei, volumul de faţă p. 516). Stăpînirea austro-ungară se foloseşte de „incidentele" din sînul naţionalităţilor oprimate dintre proprietarii de pămînt şi secerători. Corbei este prins în maşinăria administraţiei de stat, spre a deveni supus docil, iar secerătorii sînt aruncaţi în temniţă, spre a curma orice pornire de răzvrătire.
    Slavici îşi numeşte eroul principal cu un nume care se întîlnea şi în Şiria, comuna sa natală. Cu pseudonimul „Corbey" semnează şi corespondenţele pe care le trimite din Bucureşti Telegrafului român, ziarul sibian, cu trei decenii mai înainte. Ca şi lui Slavici, eroului său, Corbei, îi place să discute despre Darwin, Haeckel şi mai ales despre Schopenhauer şi Confucius.
    Construcţia romanului este neîncheiată. Partea a Il-a începe cu capitolul II şi nu pare să fie o greşală de numerotare. Este posibil să se fi pierdut capitolul I prin poştă. Capitolul III, Cine nu se-ncurcă, din Partea a IlI-a, este incomplet, de astă dată din vina redacţiei. După ultima parte,
895

apărută în 23 martie 1907, se menţionează: „Va urma", fără însă să se mai dea continuarea. Romanul se încheie, virtual, odată cu asasinarea lui Corbei. Sfîrşitul vine însă mult prea devreme. Spre deosebire de primele trei părţi, care au între 7—12 capitole, ultima parte nu cuprinde decît trei capitole. Corbei se converteşte, în precipitarea nefirească a acţiunii, la credinţă. Deznodămîntul, prezentat telegrafic în cîteva aliniate, nu este consecinţa firească a desfăşurării întîmplărilor. Scriitorul nu avea însă liniştea sufletească să ducă mai departe istorisirea lor. Răscoalele ţărăneşti care izbucnesc în martie 1907 în Moldova se extind şi în Muntenia. Slavici se afla la Măgurele, unde conducea Institutul „Ioan Ottetelişanu" şi se aştepta ca şi ţăranii de aici să se răscoale. împrejurările excepţionale în care scrie romanul ar explica precipitarea acţiunii, iar expedierea manuscrisului cu mari întîrzieri, dezordinea în publicarea ultimelor capitole.
     Slavici se pregătea la începutul anului 1907 să-şi publice romanul în volum. „Spune, te rog, celor de la Tribuna — îi scrie lui Roman Cioro- gariu în 2 ianuarie 1907 — să-mi adune o colecţiune din Corbei căci „Mi- nerva“ vrea să-mi editeze naraţiunea după ce se va fi publicat în Tribuna" (Scrisoare datată: Măgurele, 2 ianuarie v. 1907. Arhiva Roman Cioroga- riu, Arad). Nu ştim în ce măsură i s-a îndeplinit această cerere. Redacţia îi restituie însă manuscrisul îndată ce-1 publică, prilej pentru alte încurcături. „Spune, te rog, celor de la Tribuna — îi scrie lui Roman Ciorogariu în 15 ianuarie 1907 — să-mi trimită cea din urmă foaie din manuscriptul, pe care l-am primit zilele acestea din Corbei. Nu uita aceasta" (Scrisoarea datată: Măgurele, 15 ianuarie v. 1907. Arhiva Roman Ciorogariu, Arad). Acum se omite probabil şi publicarea capitolului I din partea a doua a romanului, aşa cum am arătat şi mai înainte.
     „Naraţiunea" rămîne în forma în care se publică în Tribuna şi nu avem mărturii că scriitorul ar fi revenit asupra ei. Slavici se consacră după 1907 publicisticii politice şi timp de un deceniu trece pe al doilea plan creaţia literară.
     Critica nu se ocupă de roman, pentru faptul că rămînînd îngropat în paginile ziarului arădan nu are cunoştinţă de el. G. Călinescu îl menţionează cu titlul Vasile Corbei, pentru subiectul său „politic ardelenesc" (Istoria literaturii române. Compendiu. Bucureşti, 1968, p. 181). Romanul interesează îndeosebi prin problematică şi prin crearea de personaje. Interesant pentru epoca în care este scris romanul rămîne Corbei, eroul principal, tipul intelectualului integru, cu convingeri libere în materie de religie şi care luînd atitudine împotriva compromisurilor de orice natură, intră în conflict cu societatea vremii sale.

DIN PĂCAT ÎN PĂCAT
ROMAN
      A apărut în Adevărul literar şi artistic, V (1924): I. Ce caută Palea la Iaşi, nr. 204 (2 noiembrie), p. 1; II. Cîte nu mai ştia Duduia, nr. 205 (9 noiembrie), p. 3; III. Isprăvile lui Timotei Ciuntuleac, nr. 206 (16 noiembrie), p. 5; IV. Ce voia madam Olga, nr. 207 (23 noiembrie), p. 5; V. Vinovăţii mici, nr. 208 (30 noiembrie), p. 3; VI. Păcate mari, nr. 209 (7 decembrie), p. 5; VII. Datorii şi datorii, nr. 210 (14 decembrie), p. 5; VIII. Lume schimbată, nr. 211 (21 decembrie), p. 3; IX. Ce spuns Cocoana Clotilda, nr. 212 (28 decembrie), p. 2; VI (1925); X. Cum se-mpacă Palea, nr. 213 (4 ianuarie), p. 2; XI. Ceea ce nu se poate ierta, nr. 214 (11 ianuarie), p. 2; XII. Ce ştia Ciuntuleac, nr. 215 (18 ianuarie), p. 2; XIII. Părintele Pantelimon, nr. 216 (25 ianuarie), p. 2.
     Adevărul literar şi artistic anunţă apariţia romanului în termeni elo- gioşi — care nu vor avea acoperire —■ şi insistă asupra epocii pe care o descrie; „Marele nostru prozator Ioan Slavici — ultimul încă în viaţă din scriitorii marii generaţii, care a fixat limba română şi a dat literaturii româneşti nepieritoare pagini ce alcătuiesc comoara culturală a sec. al XlX-lea — dăruieşte celor de azi încă o operă de o mare valoare istorică şi morală. Adevărul literar e fericit s-o pună la îndemîna publicului" (Adevărul literar şi artistic, nr. 203, 26 octombrie 1924). Romanul se publică cu o uimitoare regularitate. Slavici se apropia de împlinirea celui de a optulea deceniu de viaţă şi capacitatea sa creatoare este impresionantă. Mărturiile contemporanilor îl arată făcîndu-şi singur şi corecturile, pentru care venea la redacţie. „Scriu aceste rînduri — arată A. de Herz — la masa, în faţa căreia s-a aşezat maestrul de-atîtea ori, ca să-şi revadă manuscrisul sau să facă o corectură. Iată călimara, în care muia pana de gîs- că, adusă de acasă, înfăşurată în hîrtie; iată şi scaunul pe care se aşeza obosit de suitul scărilor. Intra încă vioi sub greutatea celor şaptezeci de ani, zîmbea sub mustaţa albă, clipea din ochi, ca orice unchiaş sfătos, gata să
897

spună o snoavă şi, rezămîndu-şi bastonul de perete, îmi spunea: «Să se odihnească, săracul, că el m-a adus pînă aici»“ (Dimineaţa, nr. 6736,
 august 1925).
    O	problemă care se ridică şi în legătură cu acest roman este cea a bazei sale documentare. Slavici pune la contribuţie rapoartele lui Emil Karl Heinrich, baron de Richthofen, consul general al Prusiei la Iaşi în timpul divanurilor ad-hoc, membru în comisia pentru reorganizarea Moldovei şi Munteniei şi chiar preşedinte al ei (octombrie-decembrie 1857). Scriitorul utilizează şi alte izvoare istorice de unde îşi ia pe unul dintre personajele romanului, Ciuntuleac. Familia Ciuntuleac se întîlneşte consemnată în documente încă în 1795. Un Gheorghi Ciuntuleac, funcţionar, semnează, la Ivancăuţi, în acest an, acte de donaţie, iar Vasile Ciuntuleac, din Cernăuţi, îşi face, în 20 octombrie 1798, „diata", în care se vorbeşte şi de un Constantin, fiul său, „dus în ţări streine şi de atunce pînă acum n-au venit" (T. Bălan, Documente bucovinene VI. 1760—1883, Bucureşti, [1942], p. 249, 400). Din călătoriile sale în Bucovina şi la Iaşi, Slavici îl cunoaşte, desigur, pe Emanuil Ciuntuleac, arhimandrit al Sucevei între anii 1888 şi 1903 (Iorgu G. Toma, Şcoala română. Societate culturală în Suceava, Suceava, 1908, p. 140—142). Mănăstirea Suceava devine în aceşti ani loc de întîl- nire între cărturarii din Bucovina şi din celelalte provincii româneşti (I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, 1933, p. 310).
    Epoca înfăţişată în roman stă în atenţia lui Slavici cu mult înainte. Publică, astfel, în 1918, un studiu, Der erste Fanariot (Rumănien in Wort und Bild, II, nr. 11, 15 sept. 1918, p. 5—7) în care insistă şi asupra lui Vo- goride, caimacamul din Moldova. Sînt de reţinut izvoarele istorice pe care le utilizează. Căci le întîlnim în roman.
    Istoricitatea unor întîmplări este pusă la îndoială. P. Constantinescu- Iaşi adresează redacţiei, în 1 noiembrie 1924, o scrisoare în care atrage atenţia că Vogoride, cunoscutul caimacam, nu era grec, cum îl prezintă Slavici, ci bulgar. P. Constantinescu-Iaşi trimite la articolul său, Vogoride- bulgar, publicat în Arhiva (nr. 3—4, iulie-octombrie 1924, p. 275—278) şi-l caracterizează pe Slavici „istoric «sui-generiscare „prin literatura d-sale întipăreşte epoci istorice". Redacţia Adevărului literar şi artistic transmite scrisoarea lui Slavici şi o publică, apoi, împreună cu răspunsul acestuia (nr. 206, 16 noiembrie 1924). Scrisoarea lui Slavici este apreciată ca un „interesant răspuns". O reproducem:
     „Iubite amice,
    La cele cuprinse în scrisoarea d-lui P. Constantinescu-Iaşi, pe care mi-ai transmis-o, am să adaug că nu de ieri, de alaltăieri, ci de mult se ştie că Vogoride e de origine bulgar. Lasă că unul din contemporanii lui
898

Vasile Macedoneanul şi ai apostolilor Ciril şi Metodiu a fost Bogor, regele bulgarilor, care în botez a primit numele Mihaft, dar eu am cunoscut personal un Vogoride, prieten al lui Emineseu, care nu numai ţinea să fie socotit bulgar, ci şi-a pus chiar candidatura la tronul Bulgariei.
    Eu n-am scris însă istorie, cînd am vorbit de caimacamul Vogoride» ci-1 prezint, aşa cum îl socoteau contemporanii de atunci ai lui.
    Toate cele bune.
Ioan Slavici"
    Slavici oferă informaţii care nu se găsesc în lucrarea cercetătorului relaţiilor româno-bulgare. Sînt de reţinut şi opiniile scriitorului cu privire la modul cum înţelegea să utilizeze datele istorice în lucrările sale literare, nu în sensul strict al documentului, ci aşa.cum le „socoteau contemporanii".
    Există mărturii care arată că Slavici intenţiona să-şi tipărească roma.- nul în volum şi face, în acest sens, sforţări eroice în lupta cu boala. )fAm ajuns de nu mai sunt în stare să urc scări — îi scrie lui A. de Herz în. 25 aprilie 1925—,, ba nici să mai ies din casă. Dacă se îndreptea&ă timpul şi mai sunt transportabil, am să fiu cît mai curînd la Panciu, unde aerul mi-e mai priincios decît aici. Mai înainte de a pleca, te rog să-mi trimiţi capitolele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 13 din naraţiunea Din păcat în păcat; capitolele 8, 9, 10, 11 şi 12 le am.
    De-ar fi să nu mai avem parte de mulţumirea de a ne vedea, îţi zic de data aceasta şi « rămîi cu bine U şi la revedere dincolo!“ (Arhiva A. de Herz. Secţia manuscrise Biblioteca centrală de stat, Bucureşti);
    Cîteva luni mai tîrziu, în 17 august 1925, scriitorul se stinge la Panciu. Astfel şi această „naraţiune" rămîne uitată în paginile revistei.
    Critica; literară consideră romanul neizbutit; N: larga nu are cuvinte de laudfc (Istoria literaturii româneşti contemporane. IL în cântarea, fondului, Bucureşti, 1934, p. 260—261) nici pentru Adevărul literar şi artistic şi nici. pentru romanul lui Slavic^ „O încercare gazetăfească — arată isto*- ricul — de simplă editură, dă, după 1920, Adevărul literar şi artistic, cu amintiri de Delavrancea şi Slavici, care-şi publică acolo schiţa Dar din prisos şi un nelegat roman Din păcat în păcat, cu subiect bucovinean".
 Călinescu menţionează romanul (Istoria■ literaturii române. Compendiu». Bucureşti, 1968, p. 181), pentru subiectul său „unionist". Romanul ac face legătura, îndeosebi prin ultimul capitol, cu nuvelistica scriitorului. „Ultimul capitol trăit prin codrii şi poienele Bucovinei — se arată în Convorbiri literare — face legătura între oglinda moravurilor moderne din Ultimul Armaş [sic!], îmbrăcate în haina unui trecut nu prea îndepărtat, şi mediul rustic în care sunt aşezate primele nuvele ale lui Slavici" (Eugen I. Păunei, Bucovina de altădată oglindită în trei naraţiuni româneşti uitate,
899

în Convorbiri literare, nr. 2, februarie 1939). Adevărul literar şi artistic laudă însă romanul pentru faptul că prezintă „în culori sugestive epoca divanului ad-hoc şi îndeosebi intrigile diplomatice de pe vremea aceea", înfăţişează un „conflict familial" şi „starea morală a vremurilor de la 1856", iar prin datele cu privire la Principatele Române învie „o pagină din istoria României moderne" (Adevărul literar şi artistic, nr. 203, 26 octombrie 1924).
     Slavici utilizează în acest ultim roman al său o tehnică artistică ce merită să reţină atenţia. Prozatorul înfăţişează întîmplările sub formă de jurnal, introduce schimbul de scrisori, ca şi în Cel din urmă Armaş şi un epilog în care dezleagă conflictul, lăsat în suspensie, la încheierea istorisirii întîmplărilor.
     Romanul este însă construit cu prea puţine date spre a crea o impresie durabilă de istoricitate, iar disertaţiile pe diferite teme — chiar şi cele istorice — întrerup desfăşurarea acţiunii. Meritele „naraţiunii" trebuie căutate în realizarea unor tablouri notabile din viaţa de familie şi mai ales în surprinderea procesului de erodare a concepţiei abstracte despre viaţă a personajului principal, Palea. Astfel şi acest ultim roman al lui Slavici vine să îmbogăţească cu o temă nouă, creaţia sa literară, desfăşurată pe întinderea a mai bine de o jumătate de secol.
Variante
SIGLE:	A:	Din păcat în păcat, manuscris autograf (numai primele trei capitole) Arhivele
Statului, Bucureşti.
B: Din păcat in păcat. Roman, în Adevărul literar şi artistic, 1924.
653
Prima pagină a manuscrisului păstrează marginal şi însemnarea autorului: „îmi rezerv să fac eu corectura la tipărire" şi semnătura scriitorului: „Ioan Slavici".
1—2 DIN PĂCAT ÎN PĂCAT A ; DIN PĂCAT ÎN PĂCAT. ROMAN B.
655
 mîne A; mîine B II 14 în toate-mpregiurările A; în toate împrejurările B II 16 doauă A ; două B // 20 sîmţămîntul A ; simţămîntul B U 25 Gri- gorie-vodă Ghica A ; Grigore-vodă Ghica B // 27 se împedeca A ; se înpie- deca B.
656
 nenfrîntă A ; neînfrîntă B // 23—24 boierul Costache Gulaş A ; boierul Costache Guleş B; la tipărirea textului în „Adevărul literar şi artistic”, autorul a modificat numele personajului Jl 34—35 să nu ţi se clatine A;
900

să nu ţi se clatină B // 37 toate-mpregiurările A ; toate împrejurările B // 40 răzămîndu-se A ; rezemîndu-se B.
657
1 tinăr A ; tînăr B // 9 îi poftea la masa lui; A îi poftise la masa lui B // 23 ţinea ca atît prietenii A ; ţinea că atît prietenii B // 24 să-l ştie-ncungiurat A ; să-l ştie înconjurat B // 27 se răzămau A ; se rezemau B // 37 se sîmţea A ; se simţea B.
658
 Costache-ncungiurat A ’, Costache-nconjurat B jj 8 să aibă-mpregiurul ei A ; să aibă împrejurul ei B // 9 îi dedeau A ; îi dădeau B // 14 ţărăncile A ; ţărancele B // 16 duduca Smaranda A ; duduia Smaranda B j 21 să steie A ; să stea B // 33 Doauă surori A ; Două surori B.
659
 duduia A ; duduca B // 17 îşi dedea seamă A ; îşi dedea seama B \\ 21 Se mai simţea apoi A ; Se simţea apoi B // 22 încungiurat A ; înconjurat B II 31 adeseori A ; adeseaori B.
660
 de mumă-sa A ; de mamă-sa B // 9—10 Nu era oare şi pentru ei, şi pentru mine mai bine A ; Nu era oare pentru ei şi pentru mine mai bine B ; anulat cu A II 10—11 să stărui în căile în care au umblat A ; să stau în căile în care am umblat B; anulat cu A // 77 să mă lepăd A ; să mă leapăd B // 13 se sîmţea A ; se simţea B // 20 Sîmţindu-se A ; Simţindu-se B // 22 cînd toţi durmeau A ; cînd toţi dormeau B // 38 nici mai ales cocoana Clotilda A ; încă mai ales cocoana Clotilda B; anulat cu A.
660—661
 — 7 şi-n trăsăturile feţei lui, în vocea cu care rostea vorbele A ; şi-n trăsăturile feţei lui, vocea cu care rostea vorbele B; anulat cu A.
661
 să-şi dea seamă A ; să-şi dea seama B.
662
 un ceas, doauă A ; un ceas, două B // 19—20 Grăindu-le aceste, ea-i întinse mîna, iar el, roşind ca o fată, se plecă oarecum ruşinat şi o sărută A ; Grăindu-le aceste, ea-i întinse mîna, roşind ca o fată, iar el se plecă oarecum ruşinat şi o sărută B; anulat cu A jj 26 de aici A ; de aci B H 33—34 să aibă şi el cuibul lui şi un suflet de care se ştie legat A ; să aibă şi el cuibul lui, un suflet de care se ştie legat B; anulat cu A.
901

664
39 na ma simt A ; nu mă simt £.
655
 obicinuita A ; obişnuita B // 4 adeseori A ; adesea B // 20 într-un fel oarecare A ; într-un fel ori intr-altul B / stricaţi ori nemernici A ; nemernici B; anulat cu A.
666
1 să peardă nici pe o clipă din vedere A ; să piardă nici o clipă din vedere B II 19 jertvindu-se A ; jertfindu-se B // 24 sîmţea A ; simţea B.
667
15—16 ne adimenesc A ; ne ademenesc B // 24 mai nainte A ; mai înainte B II 26 dovadă A ; dovada B // 38 se sîmţea A ; se simţea B.
668
1 bun-sîmţ A ; bun-simţ B // 2 să cumpenim A ; să cumpănim B.
669
7J toate-mpregiurările A ; toate-împrejurările B // 79 să-şi deie A ; să-şi dea B II 32 zestrea cocoanei Clotildei ^4 ; zestrea cocoanei Clotilda
670
4.—5 le spunea aceste A ; le spunea acestea B // 10—11 să agonisească pen- ţru sine o şi mai frumoasă avere A ; să agonisească şi pentru sine o şi mai frumoasă avere B // 30—31 răbdînd ei la foame, satură pe cei flămînzi A ; răbdînd ei de foame, satură pe cei flămînzi B.
671
 împregiurărilor A ; împrejurărilor B // 18 îi dăduse A ; îi deduse B // 30 se sîmte A ; se simte B.
611
 Sîmţea A ; Simţea B // 3 deosebirea A ; deosebire B // 16 îi era binevoitori A ; îi erau binevoitori B // 22—23 el trebuia acum să-i spună A ; el trebuie să-i spună acum B\ anulat cu A.
673
 4 cu toate aceste A ; cu toate acestea 13 // 6 se sîmţea A ; se simţea B II 13 se răzăma A ; se rezema B // 22 se sîmţea jignit A; se simţea jignit B II 24 după-mpregiurări A ; după împrejurări B // 39 perduţi A ; pierduţi B.
902

674
 se ştie-ncungiurat A ; se ştie înconjurat B // 4 în manuscrisul păstrat la Arhivele Statului Bucureşti, în locul cuvintelor primejdiile ce-1 împresurau, autorul notase anterior primejdiile ce-1 împrejmuiau, la care a renunţat chiar în manuscris. // 5 împregiurul său A ; împrejurul său B // 9—10 între aceste rînduri autorul notase în manuscris următoarea frază la care a renunţat ulterior: Sosit iar acasă, adecă la cocoana Clotilda, s-a văzut încungiurat de copiii care-i puneau fel de fel de întrebări şi se apropiau de el cu inima deschisă, s-a uitat în ochii mumei lor care nu era nici făţarnică, nici vicleană, şi a-nceput să rîdă el însuşi de sine. // 14 să se razăme A ; să se răzeme B // 23 ştiricea pretutindeni A ; stăruia pretutindeni B; anulat cu A I să deie A ; să dea B // 27 precum vei fi ştiind A ; după cum vei fi ştiind B // 27—28 zilele aceste A ; zilele acestea B // 31—32 dacă se poate chiar şi ruseşte, ca să-i traducă A ; dacă se poate chiar ruseşte, ca să-i traducă B II 41 întri A ; intri B.
 5
 prea mult de lucru A ; mult de lucru B \ anulat cu A // 14 în împregiură- rile A ; în împrejurările B H 16 să deie A ; să dea B H 19 se sîmţea A ; se simţea B // 33 sîmţămîntul A ; simţămîntul B / să între A ; să intre B // 37—38 mulţi rîvnesc să între-n slujba prusianului A ; toţi rîvnesc să intre-n slujba prusianului B; anulat cu A.
676
 —2 după ce vorbi cu cocoana Clotilda A ; după ce a vorbit cu cocoana Clotilda B II 6 vei sîmţi A ; vei simţi B \\ 9 încă mai desluşit îi vorbea coconul Costache. A ; încă mai desluşit vorbea coconul Costache. B; anulat cu A II 10 Nu perde A ; Nu pierde B // 12—13 împregiurările A ; împrejurările B II 14 care-şi dau silinţa A ; cari-şi dau silinţa B // 21—22 cu toate aceste A ; cu toate acestea B // 30 pe nesîmţite A ; pe nesimţite B.

REVOLUŢIA DIN PÎRLEŞTI.
Roman tragodic în cinci părţi. Scos din nişte manuscripte de la Ispania şi alcătuit după cel mai nou sistem, dat fiind întru cinstea şi mărirea celor întru toate deopotrivă între sine.
      A apărut în Gura satului, XIII (1873): I. O serenadă, nr. 14 (3/15 aprilie), p. 54 — 55; nr. 15 (10/22 aprilie), p. 59—60; II. După ora unsprezece, nr. 16 (17/29 aprilie), p. 62 — 63; nr. 17 (24 aprilie/6 mai), p. 66 — 67; III. Organizarea oştirilor, nr. 18 (l/l3 mai), p. 70 — 71; nr. 19 (8/20 mai), p. 73 — 74; IV. Pornirea luptei daco-române, nr. 20 (15/27 mai), p. 79 — 80; nr. 21 (22 mai/3 iunie), p.82; nr. 22şi 23 (29 mai/10 iunie şi 4/16 iunie), p. 86; V. Exploziunea, nr. 22 şi 23 (29 mai/10 iunie şi 4/16 iunie), p. 86 — 87; nr. 24 (12/24 iunie), p. 92 — 93. Ilustraţii în text.
    Presa umoristică se dezvoltă peste munţi în condiţiile asupririi stăpî- nirii austro-ungare şi critica ei vizează mai ales vicii ale orînduirii sociale. Foile „glumeţe” transilvănene mai importante se înfiinţează în anii regimului „liberal” (1860—1867) şi cîteva dintre ele se bucură de popularitate. M.B. Stănescu scoate în 1861 Tutti frutti, iar în anul următor, Strigoiul. în 1863 apare, sub conducerea lui I. Vulcan şi G. Ardelean, Umoristul, ca în 1867 să i se schimbe titlul în Gura satului. Conducerea foii o ia, în iulie 1870, M.B. Stănescu, iar în ianuarie 1871 revista se mută de la Pesta la Arad. Noul redactor îi dă o orientare antiprusacă.
    Slavici îşi începe colaborarea la Gura satului în 1872, iar în 22 aprilie 1873 intră colaborator intern. O înştiinţare „ofiţioasă” informează cititorii asupra schimbărilor din redacţie şi-l prezintă pe noul redactor în termeni elogioşi. „Cu începutul actualului triluniu — arată Gura satului — am anga- geatu la diurnalul nostru pre d-l Ioannu Slaviciu, juristu absolutu de Viena, ca colaboratoriu intern, regulariu. Numele d-sale este deja cunoscut la mare parte a publicului român din scrierile sale, în special din cele apărute în Convorbiri literare din Iaşi. Est modu reciurandu noi noauă puteri pentru diurnal, sperăm, că şi on. publicu va profita, primind în viitor o lectură
904

din ce în ce mai interesantă şi mai bogată” (Gura satului, nr. 15, . 10/22 aprilie 1873). I se inserează şi numele în caseta redacţională: Ioannu Sla- viciu-Borlescu.
     Scriitorul lucrează în redacţia revistei arădane încă din martie 1873. „Am să fac corecturi — îi scrie lui I. Negruzzi în 8 martie 1873 — să expediez şi să administrez" (I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, 1932, p. 208). O lună mai tîrziu, în 10 aprilie 1873, îi comunică lui I. Negruzzi date privind viaţa culturală a Aradului şi-i trimite mai multe epigrame. „Acum scriu — îl informează Slavici-—un epos tragodic” (I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 208). Gura satului privea cu interes lucrarea, cum se vede din cuvîntul către cititori. „Recomandăm în public — scrie foaia arădană — în deosebita atenţia acest picant roman, ce are să apară în mai mulţi nri. cu ilustraţiuni" (Gura satului, nr. 14, 3/15 aprilie 1873). Slavici dă „eposului tragodic" un subtitlu nu lipsit de semnificaţii. Scriitorul ia în derîdere metoda după care se confecţionau romanele, dar invocarea unor „manuscripte de la Ispania”, din care şi-ar fi scos materia, este o mistificare.
      Revoluţia din Pîrleşti se inspiră în mare parte dintr-un fapt autentic la care Slavici a luat parte şi pe care îl va evoca în corespondenţa cu Ia- cob Negruzzi şi în Lumea prin care am trecut (vezi amănunte: Iosif Per- vain, Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 438—441). Slavici, folosind întîmplările reale numai ca un pretext pentru a critica şi ridiculiza societatea din vremea sa, realizează un roman „tratat la modul donquijotesc, care pune la contribuţie o gamă întinsă de mijloace literare, procedee comice şi virtuozităţi stilistice, utilizate cu scopul de a satiriza pînă la şarja grotească şi la caricatură spaima autorităţilor în faţa mişcării maselor nemulţumite.
     La început autorul îşi propune să zugrăvească în « colori pe cît se poate de vii», un «tablou » al oraşului Pîrleşti şi al împrejurimilor sale. Descrierea anticipează o pagină din viitoarea sa nuvelă Popa Tanda. La fel ca Sărăcenii, Pirleştii se află într-o vale, comparată aici cu o « căldare de leşie pentru că — adaugă prozatorul, cu o vădită intenţie satirică —
 într-astă vale au fost o mulţime de oameni opăriţii». Descripţia se desfăşoară sistematic cu ajutorul enumerării elementelor caracteristice aşezării şi oamenilor, ca şi în Popa Tanda, apoi se încheie într-o tonalitate comică, obţinută prin utilizarea repetiţiei şi inversiunii epitetului. « Laturile căldării sunt munţii pleşugi ce încungiură Pîrleştii din toate părţile; fundul căldării este valea Pîrleştilor; vrîsta cea albă este rîuleţul Pîrlita, ce curge peste vale, iară punctele cele ruginite sunt casele liberilor cetăţeni ai liberei cetăţi, Pîrleşti».
905

    Un spaţiu mai larg este rezervat prezentării personajelor. Grupul românilor e condus de juristul Iuniu Iuliu Marcu Brutu Catone August Spulberu, al cărui corespondent este avocatul Romulus Tiberian din Crucite roşii. Despre Spulber se spune că este un om periculos pentru «ţară, dinastie şi popor », un « agitator daco-român », un «anteluptătoriu naţional », deoarece era « născut daco-român, fuma tutun din România, nu purta pinteni şi mustăţi cătrănite». Liniile caricaturale ale portretului său se îngroaşă în scena de tip caragialesc a serenadei şi declaraţiei de amor, apoi de-a lungul peripeţiilor sale donquijoteşti, atingînd limitele extreme ale grotescului.
    Reprezentanţii taberei adverse sînt corniţele suprem, contele Fricosy de Frica şi vicecomitele Rabiatosy, nobil de Spaima, personaje tot atît de comice, ca şi Bâtor Ferenc sau Vitez Adâm, din Crucile roşii, caracterizaţi deopotrivă prin laşitate, la care face aluzie numele lor, ei sunt înspăimîntaţi de ideea « daco-românismului» şi a reînvierii vremurilor lui Horia. în timp ce citea un « op iştoric » intitulat Răscoala lui Horia-Cloşca, Rabiatosy e avertizat că românii pregătesc o revoluţie şi atunci « perii lui erau rădicaţi spre ceriu, ochii ieşiseră de trei degete din cap, şi tot trupul lui era cuprins de-o tremurare conyolsivă». La fel contele de Frica «tremura pînă-n cîlcîi» la auzul veştilor alarmante aduse de unul dintre «spionii» săi, Mitru Florii Pascului, personaj al cărui nume e reluat de Slavici într-o altă variantă în Gura satului. După declanşarea intrigii, scriitorul urmăreşte pregătirile înfrigurate ale autorităţilor în vederea zădărnicirii mişcării «daco-româneşti». Conflictul condus ingenios, desfăşurat în scene dramatice, încărcate de sensuri comice şi satirice, capătă în final rezolvare tragi-comică" (Livia Grămadă. Presa satirică românească din Transilvania 1860—1918, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 84—85).
    Critica socială depăşeşte în „romanul tragodic" al lui Slavici realităţile locale, vizînd şi administraţia centrală.
    Autorul „critică metehnele administraţiei civile din Transilvania, năravul vicecomitelui Rabiatosy, nobil de Spaima, de a « călări» pe « oamenii din comitat», purtarea nedemnă a lui Pungulânyi şi îndeosebi încercările celor « mari » de-a aţîţa vrajba naţională. în această privinţă, Slavici pune în lumină rolul nefast jucat de Frikosy de Frica, Rabiatosy, Csehfy, Pungulânyi şi de părtaşii lor, care nu ostenesc să învenineze relaţiile dintre români şi maghiari. îndrăzneţ, autorul merge chiar mai departe, biciuind însuşi guvernul burghezo-nemeşesc. O dovedeşte evocarea unei şedinţe a consiliului de miniştri, la care participă — ca să ajute la « mîntuirea ţării, a naţiunii şi a dinastiei * — conţi şi baroni (Armin de Wrbcky, Alarich de Bau-Bau, Wenczel de Ruskow), generalul Paul de Bum-Bum, ministrul comerţului, Moriţ Rosenbliih, nobil de lîj-Pest, Jean Paul de Lionier, mi
906

nistrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, şi Taksony, nobil de Coada şi Potlogeşti, «toţi oameni mari, diplomaţi de rangul întîi şi maghiari de viţe bătrîne». Slavici îi numeşte în deriziune « stîlpii ţării» şi ni-i arată oricînd dispuşi să ia împotriva maselor răsculate «tot acele măsuri» care s-au luat şi pe vreme lui Horea.
    Prozatorul a ridiculizat nemilos pe Iuniu Iuliu Marc Brut Catone August Spulber. Românii, cei mai mulţi, îl considerau pe Spulber «ridicol ». Numai cîţiva dintre ei, scunzi la minte şi cu aplecări spre fapte necugetate, îl socoteau un « anteluptătoriu naţional» şi priveau cu plăcere la « dâbăţul â la Mihai Viteazul », purtat în zile alese. Aşa îl socoteau şi « puternicii domni ai zilei», în ochii lor Spulber trecea drept un agitator dacoromân. în realitate, eroul visa nu la Dacoromânia, ci la Ghiza, «bela fiică» a lui Csehfy, sub balconul căreia acompaniindu-se de ghitară, cînta versuri de amor..." (Iosif Pervain, op. cit., p. 435—436).
     „Revoluţia din Pîrleşti ocupi în activitatea literară a lui Slavici un loc aparte, prin faptul că face trecerea de la poveşti şi teatru la nuvelistică şi romane. Sînt de reţinut unele portrete caricaturale, ca cel al lui Spulber, crearea de situaţii comice, procedee stilistice, pe care le întîlnim, apoi, în Popa Tanda. Sînt de reţinut şi nume de localităţi (Vezura) şi de personaje (Mitru Florii Pascului, Pintea), care revin în nuvelistica sa de mai tîrziu. Revoluţia din Pîrleşti se înscrie şi ca o realizare importantă a literaturii satirice transilvănene din secolul trecut. « Romanul tragodic » a rămas însă uitat în paginile revistei arădane şi s-a retipărit [fragmentar] abia în anii din urmă" (Presa satirică românească din Transilvania 1860—1918, Cluj, 1974, p. 168—186).
    Slavici părăseşte redacţia revistei Gura satului la începutul lui iulie 1873, îndată după terminarea publicării romanului. Revoluţia din Pîrleşti rămîne cea mai importantă lucrare din paginile foii arădane. Scriitorul reia tema din „romanul tragodic" în Laturomachia (1875) şi Crucile roşii (1876), „humoresc luat din viaţa [...] politică" (I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 213) a Transilvaniei. Laturomachia aminteşte, în multe privinţe, de Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, iar în „humoresc" tratează tema cu procedee din nuvelistică şi la alt nivel al experienţei sale scriitoriceşti.

VÎNTUKĂ ŢARĂ NARAŢIUNE ISTORICĂ
      A apărut în Revista copiilor şi a tinerimei, X (1922 — 1923): Partea întîi. Copil sărac nr. 24 (30 noiembrie), p. 368 — 369; nr. 25 (14 decembrie), p. 384 — 385; nr. 26 (21 decembrie), p. 400—401; nr. 27 (28 decembrie), p. 416 — 417; nr. 28—29 (4 ianuarie 1923), p. 434 — 436; Partea a doua. Pe drumuri cotite, XI (1923), nr. 1—2 (1 februarie), p. 14 — 15; nr. 3—4 (22 februarie), p. 38—39; nr. 5—6 (15 martie), p. 62—63; nr. 7—8 (5 aprilie), p. 90—91; nr. 9— 10 (10 iunie), p. 106—107; Partea a treia. Zile grele, nr. 11 —12 (15 iulie), p. 134 — 135; nr. 13 — 14 (19 august), p. 160—161; nr. .15 (octombrie), p. 178—179; nr. 17—18 (31 decembrie), p. 198—201; XII (1924) ; Partea a patra. Păcate peste păcate, nr. 1—2 (februarie), p. 8—91; nr. 3—4 (aprilie), p. 41—44. Ilustraţii în text.
     Revista copiilor şi a tinerimei, întemeiată, în mai 1913, de C. G. Costa- Foru şi I. Barberis şi la care Slavici colaborează încă din 1914, manifestă mult interes pentru scrierile inspirate din istoria ţării. Revista reproduce Ursita (nr. 31, 10 noiembrie 1921 — nr. 11, 30 martie 1922), romanul istoric al lui B.P. Hasdeu, şi este posibil ca redacţia să-i fi solicitat lui Slavici să-i dea o „naraţiune istorică", spre a oferi tinerilor cititori o lectură instructivă. Scriitorul trimite, astfel, pentru fiecare număr, timp de aproape doi ani, „istorisiri“ din viaţa lui Petru Cercel.
    Slavici se opreşte la o figură din trecutul poporului nostru, care îi oferea posibilităţi mai largi pentru „excursul istoric" şi care va reţine şi atenţia altora (Al. Cartojan, Petru Cercel. Viaţa, domnia şi aventurile sale, Craiova, f.a.). Petru Cercel trăieşte la Constantinopol şi în exil în Asia Mici, ca apoi să peregrineze pe la curţile domnitoare din Europa. Stefano Guazzo îi consacră în cartea sa Dialoghi piacevoli, tipărită la Veneţia în 1586 şi retipirită în mai multe rînduri, un capitol, Del Principe della Va-
     Se dă şi un rezumat al primelor trei părţi.
sor

lacchia Maggiore (p. 39—87, ed. din 1586) şi apreciază purtarea sa cruţă- toare faţă de duşmani „sia degna d’immortal lode” (p. 47). Guazzo include în expunerea sa şi o poezie a lui Petru Cercel, compusă în italiană (p. 73—75) pe care o comentează cu mare admiraţie. „Veramente questo- capitolo — scrie Guazzo —viene ad essaltar in cielo, in terra il suo autore” (p. 75). Giacomo di Pietro Luccari se opreşte în analele sale Copioso Ris- tretto degli Annali di Rausa, apărute la Veneţia, în 1605, la primirea ce t se face lui Petru Cercel la curtea regelui Franţei şi la sprijinul acordat de acesta „per ricuperare la signoria di Calogero suo padre Voevoda di Valac- chia” (p. 151). Se desprinde din mărturiile umaniştilor italieni că Petru Cercel s-a bucurat de multă preţuire în cercurile culturale apusene ale vremii sale.
    Viaţa lui Petru Cercel a stat în atenţia cercetătorilor români. Gr. To- cilescu îi închină un studiu, Petru Cercel (Bucureşti, 1874), N. Iorga publică un mare număr de documente (Documente privitoare la istoria românilor, XI. 1517—1612, Bucureşti, 1900, p. 96 şi urm.). I.C. Filitti face unele extrase din arhivele Vaticanului (Din arhivele Vaticanului. II. Documente politice. 1526—1788, Bucureşti, 1914, p. 23, 26—32, 32—35), iar Ramiro Ortiz urmăreşte ecourile prezenţei domnului muntean în Italia (Pev la storia della cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, p. 153—164). Documente importante se publică mai tîrziu (St. Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfîrşitul sec. XVI, Cluj, 1944; Documente din istoria României. Veacul XVI, B. Ţara Românească. Voi. V (1581— 1590), Bucureşti, 1952, p. 132—182) şi nu ştim în ce măsură scriitorul a putut avea acces la ele în arhive.
    Viaţa lui Petru Cercel este prezentată din perspectiva istoriei universale şi Slavici pune la contribuţie tratate pe care le utilizează şi în primele sale romane istorice. Baza documentară nu exclude unele erori de informaţie. Scriitorul nu face distincţie între Mircea, fiul lui Mihnea-vodă cel Rău şi Mircea Ciobanul, fiul lui Radu cel Mare. Confuzia de nume revine şi la descendenţii lui Mircea Ciobanul şi ai Doamnei Chiajna, adversara lui Petru Cercel. Petru cel Tînăr, fiul acestora, este omologat cu Petru cel Şchiop, domn în Moldova. Erorile de informaţie provin din izvoarele istorice şi le întîlnim şi la Odobescu în Mihnea-vodă cel Râu şi Doamna Chiajna.
    Scrierea suferă de istorism şi „excursurile" în istoria universală întrerup desfăşurarea acţiunii şi contribuie în mai puţină măsură la cunoaşterea destinului uman al eroului. Se întîlnesc însă şi întîmplări cu iz oriental „fapte de Halima", ca cele din capitolele în care se prezintă peregrinările lui Petru Cercel prin Asia Mică, întîmplări prezente şi în alt roman, istoric al lui Slavici, Manca (capitolul Bagdad).


TABLA ILUSTRAŢIILOR
Coperta romanului Din două lumi, Editura Librăriei
Socec, 1920.	64- 65
Coperta romanului Cel din urmă Armaş (Cultura Naţională, 1923)		64—	65
Frontispiciul revistei Tribuna — Arad — (nr. 225 din
  3/16 dec. 1906) şi începutul primului capitol din Corbei. 64— 65 Ultimele pagini din Corbei (Tribuna — Arad—nr. 56,
  din 10/23 mart. 1907) cu menţiunea: „Va urma". 64— 65 Scrisoarea lui Slavici către I. Russu-Şirianu, prin care îi solicita — în vederea publicării în volum — numerele
din Tribuna (Arad) unde apăruse Corbei 	 512—513
Ioan Slavici în perioada cînd a elaborat scrierea Corbei. 512—513
Eleonora Tănăsescu, elevă		 512 —513
Soţia scriitorului, Eleonora (născută Tănăsescu), la vîrsta
de 50 de ani 	 512 — 513
Institutul „Ottetelişanu" de la Măgurele (lîngă Bucureşti)
unde a funcţionat Slavici ca director 	 672—673
începutul romanului Din păcat în păcat (manuscris păstrat la Arhivele Statului,	Bucureşti) 		 672 — 673
începutul capitolului II din volumul Din păcat în păcat
  (manuscris păstrat la Arhivele Statului, Bucureşti). 672—673 Frontispiciul revistei Adevărul literar şi artistic (nr. 204 din 2 nov. 1924) şi începutul romanului Din păcat în păcat 	 672—673
911

Scriitorul în ultimii ani ai vieţii, cînd a scris romanul
Din păcat în păcat 		800 — 801
Frontispiciul revistei Gura satului (nr. 14 din 3/15 apr.
1873) şi începutul „romanului tragodic" Revoluţia
din Pîrleşti 		800 — 801
Ioan Slavici în perioada în care a scris Revoluţia din
Pîrleşti 		800—801
Pagină din Revista copiilor	şi	a	tinerimei	cu începutul
naraţiunii Vîntură-Ţară	(nr.	24	din	30 nov.	1922).	800—801

CUPRINS
DIN DOUĂ LUMI NARAŢIUNE
Partea întîi.	Fierarul			9
Partea a	doua. Stăpînirea lui Vlaicu	....	65
Partea a	treia. Valuri de patimi 		121
Partea a patra.	Pe povîrniş 		176
CEL DIN URMĂ ARMAŞ ROMAN
Partea întîi.	Portretul	Alinei		215
Partea a doua.	Verişoara Zoe		244
Partea a	treia. Jertva credinţei		295
Partea a	patra. Valurile tinereţelor	....	406
Partea a	cincea. Calea-ntoarsă 		458
DIN PERIODICE CORBEI
                       NARAŢIUNE ISTORICĂ Partea întîi
 Fata popii 		493
 Căsoaia		496
 O-ncercare		499
 O zi bună		502
 Gura lumii 		506
 O datorie veche			509
913

VII Supărarea doamnei Fireanu		512
VIII La seceriş 		515
IX Tihamer 		518
 Socoteala din tîrg 		521
 Unde crapă		524
 Mai şi mai 		527
Partea a doua
 De-a judecata 		530
 O noapte fioroasă 		536
 Altă lume 		544
 O jertfă		552
 Cine poate 		558
 Răfuieli 		567
 Dor şi jale 		573
 Mărturisiri 		579
 Cu orice preţ 		589
Partea a treia
 Cei de acasă 				597
 Socotelile lui Vidu 		603
 Cine nu se-ncurcă 				610
 La răspîntii		615
 Dezgheţ					622
VI Primăvară dulce 			629
 La poarta iadului 		636
Partea a patra
 Urzeala 		643
 în amurg		645
 Drum de seară 				650
DIN PĂCAT ÎN PĂCAT
ROMAN
 Ce caută Palea la Iaşi 		655
 Cîte nu mai ştia Duduia 		663
 Isprăvile lui Timotei Ciuntuleac 		671
 Ce voia madam Olga		677
 Vinovăţii mici 		685
 Păcate mari 		691
 Datorii şi datorii 		697
914

 Lume schimbată 		705
 Ce spune cocoana Clotilda 		713
 Cum se-mpacă Palea 		720
 Ceea ce nu se poate ierta 		728
 Ce ştia Ciuntuleac		736
 Părintele Pantelemon 		742
ADDENDA REVOLUŢIA DIN PÎRLEŞTI
ROMAN TRAGODIC ÎN CINCI PĂRŢI
 O serenadă		754
 După oara unsprezece 		761
 Organizarea oştirilor		769
 Pornirea luptei daco-române 		776
 Exploziunea 		783
VÎNTURĂ-ŢARĂ
NARAŢIUNE ISTORICĂ
Partea întîi. Copil sărac 		793
Partea a doua. Pe drumuri cotite		811
Partea a treia. Zile grele 		827
Partea a patra. Păcate peste	păcate	....	844
NOTE ŞI VARIANTE
Din două lumi. Naraţiune 		857
Cel din urmă armaş. Roman 		888
Corbei. Naraţiune istorică 		894
Din păcat în păcat. Roman 		897
Revoluţia din Pîrleşti. Roman tragodic	în cinci	părţi	904
Vîntură-Ţară. Naraţiune istorică		908
Tabla ilustraţiilor 		911

Lector: DACIANA VLĂDOIU Tehnoredactor: AURELIA ANTON
Bun de tipar 6 IX 1976. Tiraj 2 620 ex. legate l/i* Coli
ed. 49,16. Coli tipar 57,25. Planşe tipo 8.
Tiparul executat sub comanda
nr. 1/31 la
întreprinderea Poligrafică
„13 Decembrie 1918“
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
Bucureşti,
Republica Socialistă România