IOAN SLAVICI OPERE S « 6 îngrijirea unui Colectiv II ' ' f.rADEMtf p BIBLIOTECA . Q&tu UL»Tl^V SCRIITORI ROMÂNI EDITURA PENTRU LITERATURA Bacnreftij J967 Text stabilit şi variante la volumul II: TEOFJL TEAHA Note; D. VATAMANIUC NUVELE VOLUMUL 1 POPA TANDA. SCORMON. LA CRUCEA DIN SAT. GURA SATULUI. BUDULEA TAICHII. BOBOCEL. VECINII I ŞI II ii- \ \ 5 10 15 20 25 •ţCADEM ^ BIBLIOTECA ^ POPA TANDA Nuvelă I Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie 1 Era cintâreţ vestit. Şi murăturile foarte îi plăceau. Mai ales dacă era cam răguşit, le bea cu gălbenuş de ou şi i se dregea organul, incit răsunau ferestrele cînd cînta Mîntuieşte Doamne, norodul tău ! Era dascăl în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală, pomeni şi ospeţe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decît doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Ţapului, şi pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni. Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu! Este om bun; a învăţat multă carte şi cîntă mai frumos decît chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi cînd ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strînge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii. Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinereţea lui. Şcolile cele mari nu se fac numai iac-aşa, mergînd şi venind. Omul sărac şi mai are, şi mai rabdă. Iară cu capul se lucrează mai greu decît cu sapa şi cu furca. Dar toate s-au făcut şi nici n-au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns popă în satul tatîne-său, în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală, dar la pomeni şi Ia ospeţe părintele Trandafir nu mergea bucuros. 9 5 10 15 20 25 30 35 Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru Ia judecată: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în faţă, dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa. Oamenii se prea supără cînd Ie luăm căciula din cap. Şi e bine să trăim bine cu lumea. Aceasta s-a văzut şi cu alde părintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut să stea în Butucani. Cînd una, cînd alta: o dată da cu vorba-n săteni, altă dată-n protopop. Şi este ştiut că, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie să nu facă multă vorbă. Decît vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înţeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă. Nu-i vorbă! drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie să şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, bucăţică după bucăţică. Poate că ştia şi părintele că este aşa in lume; dar el avea legea lui: „Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!“ Acesta era cuvîntul Iui; cu acest cuvînt şi-a făcut şi calea din Butucani... Adecă nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă ceva, pentru mai bună înţelegere, Ia protopop, o cale la episcopie, şi aici o vorbă bună de la protopop: lucrurile se fac, numai dacă Ie ştim face. Cu mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis de Ia Butucani la Sărăceni — pentru buna înţelegere între credincioşi. Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir ! Cine vrea să sară peste groapă, arunce-şi mai nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă decît o nevastă şi doi copii: desagii îi erau deşerţi. Pentru aceea îi era atit de greu să sară din Butucani Ia Sărăceni. Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un Bat „Sărăceni*4 pe o vale „seacă41: mai rău nu poate să sune însămnarea unui loc. io Valea-Seacă! „Vale44, pentru că este un loc închis între munţi; „seacă44, pentru că părîul ce şi-a făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an. 5 Iată cum stă valea. In dreapta este un deal numit Rîpoasa. In stingă sunt alte trei dealuri numite: Faţa, Gropniţa şi Aluniş. Pe Rîpoasa cresc stlnci; pe Faţa sunt holde; pe Gropniţa este satul, iară pe Aluniş sunt mormintele satului 10 între aluni şi mesteacăni. Aşa-n dreapta şi aşa-n stînga; dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine. Dincolo, peste Rîpoasa, este Valea-Răpiţii, o vale 15 mai adîncă decît Valea-Seacă şi numită aşa pentru că prin ea curge Răpiţa. Răpiţa este sirpărăcioasă, mai ales in timp de primăvară, iar părîul de pe Valea-Seacă este un crac al Răpiţii. Primăvara, cînd se topeşte neaua pe munţi, Răpiţa se supără, varsă o parte din 20 minia ei în cracul de pe Valea-Seacă, şi asta încetează de a mai fi „seacă44. In cîteva ceasuri Sărăcenii sunt numai prea bogaţi de apă. Aşa o pat aproape în fiecare an. Cînd sămănăturile din vale par mai frumoase, Valea-Seacă minte cu numele şi spală tot ce-i pică 25 în cale. Ar fi încă bine dacă această năpădire ar ţinea numai scurtă vreme. Apa rămîne însă pe vale, formînd multe locuri de adăpost pentru neamul broscăresc. Iară în locul grînelor, pe lîngă bălţi, cresc răchite şi 30 se îmbuibă sălcişul. Este oare minune dacă in urma acestora sărăcenenii s-au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni! ? Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera ori unde nu ştie dacă va putea ori nu să secere. Pe Faţa locul este 35 nisipos, griul creşte cît palma şi păpuşoiul cît cotul; pe Rîpoasa nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. Unde nu e nădejde de dobîndă lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să cîştige, iară sărăcenenii şi-au fost scos gîndul de cîştig; pentru aceea nici nu se 40 aflau îndemnaţi să lucreze. Cît puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; nu puteau, îşi mîncau zilele n 5 10 15 20 25 30 35 40 lucrind prin alte sate învecinate. Cînd venea apoi iarna... vai şi amar! Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gin-deşte; sărăcenenilor Ie părea că, decît aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apă, pasărea-n aer, cîrtiţa în pa-mînt şi sărăcenenii în sărăcie! Sărăcenii? Un sat cum, Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casa, colo o casă... tot una cîte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dînşii. Cîteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş din paie amestecate cu fîn, un cuptor de imală cu prispa bătrînească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pămînt, o uşă făcută din trei scînduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac. In vîrful satului, adecă la cel mai înălţat loc, este o alcătuială pe care sărăcenenii o numesc „biserică“. Ce să fie asta? Este o grămadă de groşi bătrîni, puşi unii peste alţii în chip de pereţi. în vremile bătrîne, cîndva, nu se ştie cînd, acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum însă, nici asta nu se ştie de cînd, ei se află în supusă plecare spre acea parte, care avea să ţină locul unui turn. Asta pentru că stîlpii din faţă, fiind putreziţi de cînd a bătut vîntul cel mare, s-au plecat spre răbdătorul pămînt, trăgînd cu sine întreaga alcătuială. Aşa a şi rămas apoi, fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un lucru de prisos. Popă? Se zice că nu e sat fără de popă. Pesemne cine-a făcut zicala asta n-a ştiut de Sărăceni. Sărăcenii erau un sat fără popă. Adecă era sat cu popă, numai că popa lor totdeauna era popă fără sat. Un lucru singur în felul lui cu Sărăcenii ăştia. Mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai mult decît trei zile în Sărăceni; şi care a stat mai multă vreme aici s-a curăţit de păcate. Iar-acum părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăinţă. El nu mai putea să aştepte că va face ca alţii, să vină o zi, să stea alta şi să se ducă în a treia. Ştia că s-a pus prea rău la protopop pentru ca sa poată 12 crede că-1 va trimite in alt sat. Iară făr’ de sat nu putea să rămînă. Popă făr’ de sat: roată făr’ de car, jug făr’ de boi, căciulă pusă intr-un vîrf de par. îşi puse dar de gind ca s-o ieie precum i se face, să facă din nevoie 5 drag şi să stea bucuros în Sărăceni. Era un sat cel puţin de nume: nimeni nu putea zice „că e popă făr’ de sat“. Şi intr-adevăr, mai potrivit sat nici cu bobii nu, s-ar fi plutut găsi. Traista popei se potrivea cu pragul poporenilor. io Chiar de Ia început, părintele Trandafir a înţeles un lucru: cum că în Butucani era mai bine decît în Sărăceni. Oamenii aveau cîte ceva; iară de unde este poţi lua. In Sărăceni însă toate încuietorile erau de .lemn. Şi apoi părintele judeca: popa face treaba satului, iară 15 satul să îngrijească de traista popii. Multă vreme n-a trecut pînă ce părintele a început să prindă încredinţarea că cu desăvîrşire proşti n-au fost oamenii care au început cu pomenile şi cu ospeţele. „Este un lucru folositor — zicea el — cînd oamenii se 20 adună spre a se mîngiia şi veseli împreună. Chiar Mîn-tuitorul a început cu pomenile şi cu nunta de la Cana Galileii.“ Aşa gîndea acum părintele Trandafir: dar în Sărăceni nu erau nici pomeni, nici ospeţe. „Un lucru! îşi zise părintele mai în urmă. în satul 25 sărac popa nici spice n-are de unde culege. Cită vreme vor fisărăeenenii leneşi, ei vor rămînea săraci şi eu flă-mînd!“ îşi puse dar de gînd ca să facă din poporenii săi oameni harnici. Omul harnic mănîncă piatră, scoate caş din apa de 30 baltă şi seceră fir de grîu unde au crescut cucute. „Apoi — sfîrşi popa — cînd are vaca hrană, ea nu rămîne stearpă 1“ Aşa a zis; aşa s-a pus să şi facă. Un om care n-are ce să mănînce îşi face treabă din 35 treaba altora. Nici acum nu face bine! Orbul n-ajută pe olog; flămînzii nu-ndreaptă treaba satului: cînd gîştele păzesc stratul, puţin îi rămîne grădinarului. Ei, dar părintele Trandafir e vîrtos Ia cap: unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum. 13 5 10 15 20 25 30 35 * In cea dinţii duminecă, părintele Trandafir ţine o predică Înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulţumire pentru omul ce doreşte binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de către alţii şi că vorbele lui prind rădăcini. Gîndul bun se-nmulţeşte, cuprinzînd loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţuieşte, se bucură cînd vede că-şi face cale-n lume. Părintele Trandafir se simţea norocit într-acea zi. Niciodată el n-a fost ascultat cu atîta luare-aminte ca astă dată. Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce ştiu, dar nu ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele cu atîta sete, Incit părea că ar voi să-i scoată sufletul, ca mai uşor să culeagă din el învăţătura. S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, in nesfîr-şita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. Fiind omul în lume, Dumnezeu voieşte ca el să simtă toate plăcerile curate ale vieţii, pentru că numai aşa poate să o iubească şi să facă bine Intr-Insa. Omul care din vina sa ori în urma altor întîmplări simte numai amar şi necazuri într-astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc. Ce fac însă oamenii leneşi, oamenii care nu-şi dau nici o silinţă, care nici mina nu şi-o întind ca să ia darul? Sunt păcătoşi t căcinu numai dorinţe avem, ci şi pofte trupeşti. Poftele cele curate sunt date omului ca să le astlm-pere prin rodul muncii; dorinţe îi sunt date în suflet ca să cuprindă lume şi Dumnezeu în sine şi, fericit, să le privească. Lucrarea este dar legea firii omeneşti, şi cine nu lucrează greu păcătuieşte. După aceste, părintele a arătat cu vorbe care dau gîndirilor chip vieţuitor cit este de ticăloasă viaţa unui om peritor de foame, şi a dat credincioşilor săi sfaturi, zămislite in mintea lui Înţeleaptă, cum ei ar trebui să lucreze în primăvară, In vară, în toamnă şi In iarnă. Oamenii au ascultat; în feţele lor era scrisă vorba părintelui, iară mergînd spre casă, ei vorbeau numai 14 despre ceea ce auziseră în biserică şi fiecare se simţea cu un om mai mult declt pînă acuma. Erau poate mulţi şi de aceia care aşteptau numai să treacă sfînta duminică pentru ca în cea dintiia zi de lucru să Înceapă. 5 — Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni 1 grăi Marcu Florii Cucului, despărţindu-se de vecinul său Mitru. — Popă, chiar popă, ca la un sat cinstit, răspunse Mitru, ca şi clnd ar fi simţit că cinstit satul său, tocmai cinstit nu eBte. io Au venit apoi alte dumineci. Părintele Trandafir a mai dat insă îndărăt cu predicile. Chiar în a doua duminecă n-avea cui să-i vorbească. Era vremea cam ploioasă şi oamenii au rămas pe acasă. Alte dumineci însă era vreme frumoasă: pesemne atunci nu se îndurau oamenii 15 de vreme; le venea greu a se despărţi de cerul lui Dumnezeu. Aşa cite o babă bătrină, cite un moşneag slab la auz mai avea părintele prin biserică. Adeseori rămî-nea numai cu Cozonac, clopotarul. Aşa nu se face treabă. Dacă ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Părintele 20 Trandafir e însă ca şi capra in grădina cu curechi. Cind îl scoţi pe uşă, iţi intră prin gard; cînd astupi gardul, dai că sare peste gard şi îţi face mai multă pagubă, stricînd şi streaşină gardului. Dar ţină-1 Dumnezeu ! — e numai vorbă ! — tot bun om rămîne părintele 25 Trandafir. — Aşteptaţi! grăi el. Dacă nu veniţi voi la mine, mă duc eu la voi 1 Şi apoi porni popa la colindă. Cit e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo 30 îi ţinea la sfaturi. La cimp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te Intllneşti cu popa'; intri-n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, popa la vecin: trebuie să fugi din sat dacă voieşti să scapi de popa. Şi unde te prinde te 35 omoară cu sfatul. Vrun an de zile a dus-o părintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau bucuros; le plăcea să stea de vorbă cu popa şi chiar să prindeau de sfaturi. Atîta însă, şi mai departe tot povestea cea veche: ştiau oamenii 40 cum să facă, dar nu făceau. Părintele se cam necăjea. De la o vreme a fost sfirşit cu sfaturile. Nu era om în 15 sat asupra căruia să nu fi descărcat întreaga sa învăţătură: nu mai avea ce să spună. „Ei! că nu e bine aşa 1 grăi iarăşi preotul. Nu merge cu sfatul. Să-ncep cu ceva mai aspru.u 5 Se începu batjocura. Unde. afla un om, părintele .. Trandafir începea a-1 face de rîs şi a-şi bate joc de el în tot chipul. Trece pe lîng-o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: „Măi! dar isteţ om mai eşti tu !—grăieşte către stăpîn—şi prin vîrful casei ai ferestre. Tare iubeşti io lumina şi sfintui soare t“ Află o femeie cu cămaşa nespălată: „Uite măi! dar de cînd aţi început voi să purtaţi rochii de postav?41 Se întîlneşte cu un copil nespălat: „Auzi, nevastă, mult lictar aveţi voi de se minjesc copiii atît de tare“. 15 ► Dă de un om culcat la umbră şi-i zice: ..Bun lucru ! bun lucru!“ Iar dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de lucru, că are copii. Aşa începe şi o duce mai departe tot aşa. A ajuns treaba într-atîta, încît oamenii cale de-o poştă se feresc 20 din drumul popei. A ajuns ca şi ciuma. Dar mai rău declt toate este una: după atîta tlndălitură, oamenii i-au pus numele „Popa Tanda“. Apoi Popa Tanda a şi rămas. Vorbind drept, sătenilor numai într-un chip nu le 25 plăcea felul popii. Fieştecare rîdea bucuros cu popa de alţii; nici unuia nu-i plăcea, însă, cînd alţii rîdeau de dînsul. Aşa e firea omului: fiecare pune bucuros şeaua pe iapa vecinului. Şi de asta le plăcea părintele Trandafir poporenilor săi; cu atîta însă popa nu se mulţu-30 mea. Nici n-a trecut anul, pînă ce toţi oamenii din sat erau batjocoriţi; n-a mai rămas de cine să-şi bată joc, căci de la o vreme şi cei batjocoriţi începeau să rîdă. Aici apoi s-a sfîrşit, A rămas numai una: ca satul să-şi bată joc de popa. 35 Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mişcat satul înainte, măcar numai atîta cît e de la vorbă pînă la supărare. Oamenii ajunseseră atîta de sfătoşi şi atîta de batjocoritori, încît ziua întreagă stau grămezi, cîteodată la sfat, cîteodată la batjocură. 40 Era lucru minunat: oamenii cunoşteau binele, rîdeau de rău, dar nu se urneau din loc. 16 Ei 1 spună om cu suflet: să uu se supere părintele Trandafir? fia să se mînie, greu să se minie 1 El s-a şi mîniat. A început să ocărască oamenii. Cum a purces la sfaturi, la batjocuri, aşa acum la ocări. 5 Unde prindea omul, acolo-1 ocăra. Dar acuma n-a dus-o departe. La început oamenii se lăsau ocăriţi. Mai tîrziu, mai răspundeau şi ei clte ceva, aşa, pe sub căciulă. In sfîrşit, însă, văzind că merge prea gros, începură şi ei să ocărască pe popa. io De aici înainte trebile se încllciră. Mergea cînd cruciş, cînd curmeziş. Oamenii începură să spună popii vorba că nu se vor lăsa de rîs şi de ocară, ci vor merge la episcopie şi-l vor scoate din sat. Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! 15 Să-l scoată din Sărăceni: acuma începu popa cu adevărata ocară. Aşa a şi mers; poporenii s-au pus în car. La protopop, şi de acolo la episcopie. Este în cartea învăţăturilor despre viaţa lumească o 20 scurtă învăţătură: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi răuvoitorii Bpre folos. Părintele Trandafir astă dată n-a avut noroc să tragă folos din răuvoitorii săi. Episcopul era un suflet bun, vrednic ca să fie pus în toate pomelnicele de pe faţr 25 pămîntului. I s-a făcut milă de bietul popă şi i-a daf dreptate, ocărind pe poporeni. Adecă tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda. Îndeobşte, nenorocirile se grămădesc asupra omului. Una naşte pe cealaltă; sau că ele sunt surori de cruce. 30 Destul că le aflăm totdeauna ca umbra şi lumina, una lîngă alta. Părintele Trandafir avea acum trei copii. Cînd sosi acasă de la episcopie, găsi pe preuteasa în pat. Era a patra bucurie la casă. 17 5 10 15 20 25 30 35 40 O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hîrb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vînturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit. Părintele Trandafir nu era omul care să fi putut afla calea pe care să iasă din această încurcătură. De ar fi fost alţii în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuşi nu se putea mîngîia. El stete multă vreme gîndi-tor la opaiţul ce arunca lumină somnoroasă; împre-giurul Iui dormeau toţi. Şi bolnava dormea. Apoi nimic nu Îndeamnă mai mult spre întristare decît tocmai privegherea între cei ce dorm. Iar aceşti dormitori erau iubiţii lui, iubiţi de a căror fericire el avea să răspundă, iubiţi priu care el vieţuia şi a căror iubire da preţ vieţii sale. Gînd se înşira cu gîndul în capul Iui. Sufletul îi trecea în trecut şi în viitor, şi viitorul, în starea în care se afla, nu putea să şi-l înfăţişeze decît cu cele mai triste colori. Copiii Iui! soţia lui I ce va fi de dînşii! ? Inima îi era grea, dar nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare; în lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă. A doua zi de dimineaţă era duminecă; părintele se duse la biserica cea închinată spre pămînt, ca să citească utrenia. Ca îndeobşte oamenii, părintele Trandafir niciodată nu şi-a dat seamă despre cele ce făcea. Era preot şi era bucuros, ti plăcea să cînte, să citească evanghelia, să înveţe creştinii, să mîngîie şi să dea ajutor sufletesc celor rătăciţi. Mai departe nu se gîndea. De s-ar fi întrebat, cîndva, dacă cuprinde el şi înalta sfinţenie, tainicul înţeles al chemării sale, ar fi rîs poate în tăcere de toate acele pe care omul numai în momentele grele le pricepe. Este în firea omului că după ce mintea pricepe un şir de lucruri mai ascunse, ea pune aceeaşi măsură pe lumea întreagă şi nu mai crede ceea ce nu poate înţelege. Nu totdeauna însă omul gîndeşte. Sunt întîmplări în faţa cărora mintea stă locului: în primejdie, cînd sufletul nu mai află ajutor, în bucurie, cînd el nu află izvorul din care li curge norocul, şi în înşi-rarea gîndirilor sale, cînd el nu Ie mai află legătura. Atunci cînd omul în orice chip a ajuns Ia locul unde 18 putinţa începe să se atingă cu neputinţele sale, înceată a mai gîndi, gîndind în locul său firea omenească. Părintele Trandafir intră în biserică. De cîte ori a intrat el în astă biserică! Dar totdeauna precum intră 5 făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o frică neînţeleasă, merse cîţiva paşi înainte, se opri, îşi ascunse faţa în amîndoauă mîinile şi începu să plîngâ greu şi cu suspin înăbuşit şi fioros. De ce plingea el? înaintea cui plîngea? Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: 10 „Puternice Doamnei Ajută-mi l..," Şi oare credea el că acest gînd, cuprins cu atîta înfocare în desperarea Iui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gîndea nimic: era purtat. II 15 Sflnta Scriptură ne învaţă că întocmai precum plugarul trăieşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care slujeşte altarului, din slujba sa, de pe altar, să trăiască. Şi părintele Trandafir şi într-asta era credincios către sfînta învăţătură; el totdeauna a lucrat numai 20 pentru povăţuirea sufletească a poporenilor săi, aştep-tînd ca aceştia, drept răsplată, să se îngrijească de traiul lui zilnic. Nu insă totdeauna lumea este întocmită după cum este scris şi este poruncă; aşa era numai popa, iară" nu şi poporenii. Din slujba sa părintele trăgea 25 foarte puţin folos, atît cît nu era destul, adecă: patru bucăţi de pămlnt la ţarină, birul de la poporeni şi folosul de Ia cei născuţi şi cei morţi. Toate la un loc — nimic, fiindcă pe pămînt nu răsare aproape nimic, birul nu este decit de nume, cei născuţi se botează de milă şi 30 celor morţi li se face pomană de către popa. In apropierea bisericii se află o casă pustie, numai după nume, casă. Stăpînul casei ar fi ţinut vitele într-insa, dar n-avea vite. Lîngă casă era un loc de grădină, grădina însă nu era, fiindcă zis a fost cum că garduri 35 în Sărăceni nu sunt. Părintele Trandafir cumpărase casa cu Ioc cu tot şi locuia în ea. De cînd casa era a popii, prea multe îndreptări nu i se făcuseră, şi acum era tot 2* 19 hirb, pereţii ciur şi acoperişul mrejă. Părintele numai de ale altor case purta grijă. Masa popii nu era mai buna declt casa. Vorba cu lumea gheboşilor: omul se îndreaptă după oameni, 5 chiar şi cînd ar voi să-ndrepteze oamenii după sine; popa trăia în felul satului. Noroc avea numai cu zestrea preotesei; dar de unde numai se ia, multă vreme nu se ia; şi asta se apropia de postul cel mare. * „Nu merge 1 grăi părintele Trandafir. Aşa nu merge!“ io începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai nainte de toate de binele casei sale. Numaideclt în primăvară luă un ţigan, îl puse să frăminte imală şi-şi lipi casa. In citeva zile toţi patru pereţii erau lipiţi şi muruiţi. Acum părintele şedea mai 15 bucuros afară decît în casă, fiindcă din casă nu se vedea atlt de bine muruiala casei; şi era frumos lucru o casă muruităîn Sărăceni, mai ales cînd omul îşi putea zice: „Asta e a mea 1“ Era insă un lucru care de fel nu se potrivea. De cîte ori ochii părintelui scăpâtau peste pereţi 20 pe acoperiş, el intra în casă; îi părea c-a văzut acuma destul. Nu privea bucuros Ia acoperişul stricat şi, totuşi, de cîte ori voia să vadă pereţii, vedea tot acoperişul. Afurisitul de acoperiş I Nu mai era chip să-l lase precum era. 25 Colo jos în vale, pe unde sunt bălţile cele multe, nu cresc numai sălcii şi răchite; pe ici, pe colea este şi şovar, pipirig, papură, ba chiar şi cîte un fir de trestie. „Aşa voi să fac!“ gîndi popa. Luă un om, îl puse la şovar, Ia pipirig, Ia papură şi trestie. Sîmbătă era plin 30 împregiurul casei, tot snopi legaţi cu nuiele de răchită; iară în cealaltă sîmbătă acoperişul era cîrpit şi tivit pe vîrf cu snopi detrestie, peste care erau întinse doauă prăjini legate cu furci. Acuma lucrul era chiar bun — şi nu scump. Oamenii treceau pe lingă casa popii, clăti-35 nau din cap şi ziceau cîteodată: „Popa e omul dracului 1“ Iară popa petrecea bucuros pe afară. Dar nici astă bucurie n-a ţinut multă vreme. Tot se mai afla un lucru care nu se potrivea. Popa se 20 5 10 15 20 25 30 35 simţea prea în cîmp. Ca şi a lui casă nu mai era nici una în sat; s-ar fi potrivit ca ea să fie cumva despărţită de sat. Părintele se cam sfia a zice „la mine acasă", fiindcă vedea că „la el“ este „în sat". Un gard trebuia încă şi o portiţă, pe care să intre oamenii cînd vin la popa; să fie gard numai de nume, să fie portiţa numai pîrleaz, dar să se ştie că, mai nainte de a intra în casa popii, trebuie să intri în curtea lui. Popa iarăşi luă om, îl trimise să taie spini şi pari, bătu parii în pămînt, puse spinii printre pari şi gardul fu gata. înaintea casei, înspre biserică, loc de vreo 400 de stînjeni, locul fu îngrădit: iară portiţa se făcu din patru pari înţepeniţi cu alţi doi, care erau puşi cruciş. Mai ales preoteasa se bucura foarte cînd se văzu aşa îngrădită; mai ales popa se bucura cînd vedea că se bucură preuteasa. Nu era zi în care popa ori preuteasa să nu le zică copiilor de vreo zece ori: „Auziţi? să nu ieşiţi afară din curte! Jucaţi-vă frumos aici, acasă !u Cînd omul a făcut începutul, el nu mai ajunge la capăt. O dorinţă naşte pe cealaltă. Acuma preutesei i-a intrat un lucru în cap. — Ştii tu ce, popă? zise ea într-o dimineaţă. Eu aş gîndi că ar fi bine să fac cîteva straturi colo de-a lungul gardului. —‘Straturi? — Da! să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule şi curechi. Părintele rămase uimit. Ii părea că asta ar fi peste putinţă. Straturi In Sărăceni!... Dar cîteva zile capul îi era plin de straturi, de barabule, de curechi şi fasole; aşa, peste iar cîteva zile, locul era săpat, straturile erau făcute. Nu era ziuă in care atît popa, cît şi preoteasa să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. Mare a fost bucuria intr-o zi. Popa s-a sculat mai de dimineaţă. — Muiere, scoală! — Ce-i? — Au răsărit! 21 Toată ziua aceea popa şi preuteasa cu copii cu tot au petrecut vremea şezînd pup intre straturi. Care vedea mai multe seminţe Încolţite, acela era mai norocos. Iară sătenii treceau pe lingă casa popii, priveau printre 5 spini la straturile popii şi-şi ziceau şi astă dată: „Popa e omul dracului 1“ — Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n-ar fi bine să sămănăm păpuşoi pe lingă gard şi împregiurul straturilor? 10 — Ba bine, zău aşa l Mie-mi place păpuşoiul verde 1 — Şi mie, mai ales copt pe jăratec! Lucru nou! popa se-ncungiură cu păpuşoi, ti rîdea inima cind gindea cit se va face de frumoasă treaba, cînd giur împregiur păpuşoiul va creşte şi va acoperi 15 spinii din gard, care începeau a nu-i mai plăcea părintelui. Dar tot vorba cea veche: un necaz naşte pe celălalt. tn dosul casei era incă o bucată de loc, de vreo cinci ori mai mare declt acea îngrădită. Asta nu mai , ieşea din mintea popii. Pentru ce să stea goală? Oare 20 n-ar putea el pune păpuşoi şi in dosul casei? tn ţarinile de pe faţă oamenii arau şi sâmănau, în sat însă neatins era pămîntul, pentru că aici era sat. Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam stricat... dar plug, iară Mitru Cătănaş, vecinul lui 25 Marcu, avea doi boi slabi şi un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii şi calul împreună munciră o zi de dimineaţă pînă seara; locul fu arat şi semănat cu păpuşoi. Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Era lucrul minunat şi frumos — aşa brazde şi printre 30 brazde, pe ici şi pe colea, cîte un fir de păpuşoi abia încolţit. Cu toate acestea, popa se scărpina cîteodatâ, ba foarte adeseori, după ureche. Părea că tot îi mai apasă ceva pe inimă. Era lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pămînturile din ţarină. Pînă acum le-a fost 35 dat în parte; acum nu ştia ce să facă cu ele. I-ar fi plăcut ca să le lucreze însuşi. Să-şi vadă el sămănăturile lui, să meargă Ia ele cu preuteasa, apoi Ia toamnă... Era lucru foarte adimenitor! S-a făcut multă vorbă cu preuteasa asupra acestui 40 lucru. Trebuiau cai, trăsură, plug, slugă, grajd. O mulţime de lucruri trebuiau. Iară popa nu se prea pricepea 22 la plugărie... Şi totuşi, straturile erau verzi, păpuşoiul Încolţea. Popa îşi întări gîndul; luă rămăşiţa din zestrea preotesei, care sta încă încuiată în ladă, şi se apucă de muncă. 5 Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpără popa de la Mitru; alt cal se afla la un om din Valea-Răpiţii; Stan Şchiopul avea un car cu trei roate. Popa îl cumpără, fiindcă a cîştigat o roată de la Mitru, ca adaos la calul spetit. 10 Cozonac clopotarul se prinse să fie slugă la popa, fiindcă casa lui era numai Ia o săritură de aici. Popa bătu apoi patru stîlpi la capătul casei, doi mai înalţi, doi mai scurţi, alcătui trei pereţi de nuiele, făcu acoperiş de şovar, şi grajdul fu gata. 15 In vremea asta, părintele Trandafir a îmbătrînit cu zece ani; dar întinerea cînd încărca preuteasa şi copiii în trăsură, da bici la cai şi mergea ca să-şi vadă holdele. Sătenii îl vedeau, clătinau din cap şi iarăşi ziceau: „Popa e omul dracului 1“ 20 Preuteasa avea însă necazurile ei muiereşti. Ea avea o icoană frtynoasă, pe care a fost căpătat-o in cinste de la feciorul popii din Vezura. Şi acum icoana zăcea pusă în fundul lăzii, învelită în hîrtie. Ar fi dorit mult s-o pună între fereşti, să pună şi flori de busuioc împre-25 giurul ei, s-o mai vadă mai adeseori, fiindcă icoana era* chipul Sfintei Maria, Maica Domnului, şi pe fiica preotesei o chema Maria. Era şi un alt lucru ce o supăra pe preoteasa: o fereastră era astupată cu băşică de porc, iar în celelalte doauă erau trei ochi sparţi şi cîrpiţi 30 cu hîrtie. Era cam întunerec în casă. Paştile se apropiau. Nu mai erau decît cinci zile plnă-n Săptămîna cea Mare. Dacă popa voia să petreacă Paştile cu preuteasa împreună, nu-i rămînea decît să clştige trei lucruri de căpetenie: var pentru pereţi, 35 ferestre pentru casă şi privaz pentru icoana sfintei Măriei, Maicii Preacurate — tot lucruri care numai în oraş se pot căpăta. La tîrg dară 1 Avea popa cai, avea şi trăsură. Il cam supărau însă lesele, din care n-au fost rămas decît spinarea cu coas-40 tele. Il prindea apoi ruşinea, ca popă ce era, să meargă fără de lese la tîrg. In împrumut nu putea lua, fiindcă 23 5 10 15 20 25 30 35 se afla in Sărăceni, unde nici popa n-avea lese cumsecade. Nevoia este cel mai bun învăţător. Părintele trimise pe Cozonac in vale, după nuiele, bătu doi pari în pă-mînt, între pari, tot la depărtare de o palmă, bătu beţi-gaşe mai subţirele şi apoi popa, preuteasa, copiii şi Cozonac se puseră la împletit. Multă vreme nu trecu pînă ce lesele şi fură gata. De minune nu era lucrul: erau însă cele mai bune lese în Sărăceni, bune, încît Cozonac nu se putu răbda să nu-şi zică: „Popa e omul dracului 1“ La tîrg şi de Ia tîrg acasă, părintele se făli cu lesele sale; află că alţii au, ba chiar cumpără mai rele lese decît acelea pe care le făcuse el. — Ce faci, popă? — Lese. — Dacă doar ai! — Fac pentru cei ce n-au. După Paşti, Cozonac începu să curăţe bălţile de nuiele, iară popa să împletească la Iese. Cu cît mergea lucrul mai nainte, cu atît mai bine mergea; cea din urmă leasă era totdeauna cea mai bună. Marcu Florii Cucului era om sfătos. îi plăcea să stea de vorbă cu popa. Cozonac curaţea nuiele, popa împleteşte, iară Marcu zace întins pe burtă cu capul pe pumni şi priveşte în dragă voie. — Nuiaua asta e cam lungă, zise părintele, măsurînd o nuia cu privirea. Măi Marcule! ia dă-mi toporul cela, ca s-o fac mai scurtă! Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridică partea de dinainte a trupului, se răzemă pe cot, întinde piciorul şi moşcoteşte, voind să tragă toporul cu piciorul. — Tare ţi-e degrabă! îi grăieşte popa, şi-i trage una cu nuiaua. Marcu sare şi se încredinţează că el este cu mult mai sprinten decît credea. în urmă, astă încredinţare i-a fost de mare folos. înainte de Rusalii, părintele a gătit un car de lese, cu care avea să meargă Ia tîrg, şi Marcu ştia foarte bine că, dacă popa vinde lesele, şi el va să 24 aibă sărbători bune. I-a fost ajutat popei citeva săptă-mîni, şi lucrul totdeauna îi aduce folos celui ce-1 face. înainte de Rusalii începură însă nişte ploi, care părea că nu vor mai înceta. 5 — Nu ştiu, zău, eu ce voi face, zise popa. Parcă m-oi lăsa cu tîrgul pînă după Rusalii. Mi-e groază să plec pe ploaia asta. Dacă n-o sta ploaia pînă joi, apoi eu, unul, nu mă duc î Marcu se scărpină după urechi, dar nu zise nimic, io Vedea şi el că popa nu se cade să fie plouat. Il supăra însă lucrul şi-l făcea să se gîndească. — Oare — grăi el într-un tîrziu, încetînd a împleti —oare n-am putea noi împleti o rogojină? Şovar, rogoz şi pipirig este în vale 1 15 — Măi, poate că ai dreptate, îi răspunse popa. Şi aceea tot cam aşa trebuie Bă fie ca şi asta ce facem noi. Dindu-i ajutor popii, Marcu a început să facă mai bune lese decît popa. Rogojina a ieşit în cinstea lui; iară popa n-a venit plouat, ci cu punga plină de; la tîrg. 20 Ziua sfintelor Rusalii astă dată a fost zi bună. Preu-teasa avea rochie nouă, ©ei trei mai mărişori aveau păpucaşi din oraş, Măriuca cea mai micuţă avea o pălărie de paie cu două flori roşii, iară pereţii erau albi chiar şi pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă 25 şi icoana Sfintei' Măriei Maicii Preacurate se.vedea bine . cum era pusă sus, între ferestre, şi împodobită cu florile crescute pe marginea straturilor. Făină albă, came, unt, ba chiar şi zahăr a adus popa de la oraş. Părintele o iubea pe preuteasa; ei insă niciodată nu s-au sărutat. 30 Preuteasa a început să plîngă — nu ştie de ce — iară părintele Trandafir era să plîngă cînd a sosit in biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane şi a intrat în altar cu lacrămile în ochi. Zic oamenii că el niciodată n-a cîntat mai frumos decît într-astă zi. A rămas vorba: 35" „Cîntă ca popa la Rusalii 1“ * Vremile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, cînd cu lumea, cînd împotriva ei. 26 III Drumul de ţară vine din oraş, trece pe lingă Valea-Seacă şi merge mai departe pe la Valea-Răpiţii. Unde se întîlnesc drumurile, la împreunarea celor doauă văi, 5 pe Răpiţa, este o moară, lingă Răpiţa este o rugă, lingă rugă este o fîntină, iar lingă fîntină sunt opt paltini frumoşi. Locul acesta se zice': „La rugă la Sărăceni!“ De aici pînă la Sărăceni nu este decît cale de un ceas. Cu toate aceste, de cîte Ori vine din oraş, sărăceneanul to se opreşte aci, adapă caii şi mai stă puţină vreme, aştep-tînd ca să vie vrun drumeţ care să întrebe: „Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasă cu pereţi albi şi cu turn sclipitor?41 Fiind întrebat astfel, el işi netezeşte mustăţile şi răspunde privind fălos spre acel loc: 15 „Acolo sus pe Gropniţa? Acela e satul nostru, Sărăcenii. Dar clopotele să le auzi: ce clopote sunt în turnul acela!... S-aude cale de trei ceasuri 1“ Unde se despart drumurile este un stîlp cu două braţe: pe un braţ stă scris: „Spre Valea-Răpiţii44, pe celălalt: 20 „Spre Valea-Seacă44. Drum ca acela care trece prin Valea-Seacă înspre Sărăceni giur împregiur nu este.. Neted ca masa şi vîrtos ca sîmburele de cireşă. Se vede că sără-cenenii l-au făcut de dragul lor. în dreapta şi în stînga, tot zece-cincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci • 25 stufoşi, la care omul priveşte cu drag. Albia pîrîului rămîne la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sub, ca să nu-1 atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme Btînci în calea lor; dar au făcut-o bucuros, fiindcă din stînci şi-au făcut drumul. 30 Pe aicea sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mină numai în paşi. De altminterea, nici nu i se urăşte. Aproape la tot pasul întîlneşte cite un cunoscut, cu care mai schimbă vorba „de unde şi pînă unde44. Ăsta duce un car de var, celălalt un car de poame; mai apoi vine 35 unul cu împletituri, altul eu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iară pe marginea drumului, din cînd în cînd, dă de petrarii care ciocănesc din zori de zi pînă la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie! Unde coteşte valea şi drumul, acolo sunt vărăriile. 40 Aici apoi e tîrg întreg. Unii încarcă var, alţii descarcă piatră şi lemne; pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; stăpînii fac larmă unul pentru cinci* De la acest loc şi satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi 5 ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, cîte o bucată din pereţii şi acoperemintele caselor. Casa popii este tocmai lingă biserică: nici din asta nu vedem însă decît cinci ferestri şi un acoperemînt roşu cu doauă hornuri. In faţă cu biserica e şcoala. Casa, din care nu vedem decît 10 o bucată de perete cu doauă ferestri mari şi acopere-mîntul, este a lui Marcu Florii Cucului. Iară zidirea cea mare, care se vede mai în vale, este primăria. Dacă satul nu ar fi atît de îndesat, ar trebui să ni se înfăţişeze foarte frumos. Aşa însă rămîne învelişul, din care 15 trebuieşte să urmăm la cele ce nu vedem. Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii cu care se joacă înspre seară la 20 laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui. Unul dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca să-I sărute, îi fură pălăria din cap şi fuge cu ea năstaşnic. Măriuca deschide fereastra şi strigă: „Trandafirică al mamei, nu lăsa pe moş-tătuca cu capul go]“. Apoi fuge de la fereastră, 25 1 pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapţabu-nichii, s-a împodobit cu ea şi vine să se fălească la moş-tătuca. Moş-tătuca rîde din toată inima; îi place gluma. Tocmai vine de la vecernie şi părintele Coste, şi prinde atît pe Ileana cit şi pe Măriuca, le sărută şi apoi se pune 30 pe laiţă lingă socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten, socrul Măriucăi, om de casă, vede alaiul şi vine şi el să steie de vorba. „Bătrînulel na-ţi căciulă, nu sta cu capul gol!“ grăieşte bunica, întinzînd căciula pe fereastră. 35 Un om din sat trece, le pofteşte „bună odihnă" şi-şi zice: „Ţine-1, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu 1“ 27 5 10 15 20 25 SCORMON I Cit e de lung gardul, de la portiţă pină Ia cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de cîte ori, cu firul în mină. Jos, lingă portiţă, e vîrtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lingă cel dinţii par din gard, apoi merge lăsind firul printre degete, din par în par, pină la stîlpul din cotitură ; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vîrtelniţa se mişcă alene, scîrţîind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Dincînd in cînd, seîrţîitura îneetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la virtel-niţă, descurcă firele şi iarăşi părîndă parii. Aşa se urzeşte pînza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lingă altul şi legaţi între dînşii, Ioc de şase palme de la pămînt, cu o împletitură de nuiele. Lingă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alo-curea se răsuceşte pînă în vîrful parilor, incit firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albini din florile galbene. Aşa de a îndemînă nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stînă, badea Stan a plecat cu un car de scînduri: Sanda e singură-singurică. li maiplace afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cîntecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, 28 5 10 15 20 25 30 35 40 cu poalele aninate în brîu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cîntă, întinde firul, descurcă jirebia şi se perde în tinereţele ei. Din vale vine, abia tîrîndu-se, un cine flocan, pe mijlocul uliţei. Cîteva sute de paşi de la cotitură, el zăreşte o clipă pe Sanda, se opreşte, ridică capul, ciuleşte şi începe a scheauna încet. Sanda se întoarce cu firul şi iarăşi se arată la cotitură. Cinele tresare, prinde viaţă şi, cu ochii aţintiţi la Sanda, se răpede în sus. Pentru o fată care urzeşte pînza de-a lungul gardului, un cine flocan, mai ales cînd nu vine, ci se răpede, totdeauna este o ivire mai mult decît supărăcioasă. Sanda ţipă, apoi rămase încremenită de spaimă, cu faţa albă ca fagurele şi cu ochii aţintiţi la cîne. Ca o şopîrlă însă, cu labele întinse, colbăind cu coada şi scheaunînd, se tîrîie cinele pînă în apropierea ei. Acolo apoi rămase turtit lapămînt, privind fata speriată, scheaunînd iar cu frică şi mişcîndu-şi coada neîncetat. Sanda îşi veni în fire. li părea c-a mai văzut adeseori acest cîne, dar unde şi cum nu-şi aducea aminte. Deodată, faţa ei se însenină. — Scormon ! strigă ea cu bucurie, ca şi cînd ar întîlni un vechi prieten. Cînd auzi cinele acest cuvînt, sări iute la picioarele ei, apoi se ridică cu labele pe ea şi iarăşi îi cuprinse picioarele, sări împregiur vesel, începu să latre, să scheaune şi iarăşi să-i lingă mînile. — Scormon! dragă Scormon! zise ea, plecîndu-se spre cîne şi netezindu-1. Cît e de slab, sărmanul! Unde e Pascu? La auzul acestui nume, cinele începu să scheaune încet, mai tare, tot mai tare, în sfîrşit el îşi ridică capul în sus şi începu să urle. Sanda îl privi cîtăva vreme cu mişcare. — Bietul cinei cum urlă! zise ea înduioşată. Scormon, nu urla! urmă apoi, simţind că la-crămile îi vin în ochi. Cine ştie, poate a şi murit în cătănie. Bietul cîne! Apoi începe a se şterge la ochi, aşezîndu-se pe piatra de lîngă portiţă. Cine ştie, poate a şi murit I Trei ani vor fi la toamna de cînd l-au dus în cătănie. Şi mulţi mor în cătănie. 29 Se zice că-i bate şi-i ţin cu mincări rele. Vai ş-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre alţii tot mai vine cite-o veste. Dar el n-are pe nimeni decît pe bietul acesta de cine, care piere de foame. 5 La acest gînd, Sanda privi împregiur. Scormon era tupilit la picioarele ei. Ea Începu să-l netezească. — Scormon! tu n-ai stăpîn! Scormon se ridică şi-şi puse labele pe genunchii ei, privindu-i în faţă. 10 Sanda începu a-şi face mustrări. De trei ani, de cînd s-a dus Pascu, ea abia cîteodată şi-a adus aminte de el. Măcar numai să se fi gîhdit la el. Şi aşa nu se mai gîn-deşte nimeni altul în lume. Dar atunci cînd îl luase in cătane Sanda era încă tînără, de tot tînără şi nepri-cepută. Iar el totdeauna a fost bun cu dînsa. Cînd mergea la stînă, iarna, cînd şedeau seara la sfărîmat de porumb, şi primăvara, cînd oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine ştie? poate el... Dai de dragul ei el ar fi 20 fost gata să facă orişice. Ar fi dorit să ştie unde-i şi ce face, şi cum e, şi ce gîndeşte, ar fi dorit să-J vadă şi numai să-I vadă. Scormon se ridică cu labele pe umerii ei. — Scormon! strigă ea înduioşată, apoi îi cuprinse 25 capul şi îl sărută, privind speriată împregiur, ca să vadă dacă nu o va fi zărit cineva. După aceea se ridică repede, intră în curte, în casă şi ieşi cu o bucată de mălai proas-păt. — Scormon, ia, mînîncă! grăi ea, întinzîndu-i bu-30 cata. Cinele începu să muşine mălaiul. — Mînîncă, Scormon, mînîncă! Sărmanul, cit e de slab: abia a mai rămas păr pe el! Mănîncă, Scormon 1 Scormon apucă bucata cu sfială şi o puse între labe, 35 iar fata se aşeză lingă el şi rămase privind cu mulţumire cum cinele din ce în ce se îndemna mai tare la mîncare. — Unde e Pascu, Scormon? Cinele lasă bucata şi iarăşi începe a scheauna. — A murit, ştiu c-a murit! cinele simte mai bine decît omul! 40 5 10 15 20 25 30 35 to Naica Marta se opri la portiţă şi stete uimită: Sanda şedea jos şi netezea un cîne străin. — Ce faci, tu fată? — A murit, mamă! ştiu c-a murit! Urlă cinele. — Cine-a murit? — Pascu 1 Ia, acesta e cinele lui. — Care Pascu? — Pascu, care era cioban. — Ahal îmi aduc aminte, bălanul! răspunse naica Marta. Dar de unde ştii tu? — Urlă cinele, mamă. Să vezi. Scormon! Unde e Pascu? Cinele, la intrarea naicăi Martei, se retrase şi făcu un cerc împregiurul femeilor. Acum se opri şi ridică capul în sus. — Unde e Pascu? întrebă Sanda încă o dată. Cinele începu iarăşi să urle. Muma şi fata stăteau privind cu înduioşare la cinele ce în limba lui se plingea de singurătate. — Da, nu e a bine! grăi naica Marta intr-un tîrziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era băiat bun. Nu măi ştie nimeni să facă brînza cum o făcea el. Bietul cîne, cum urlă! Acum, cînd şi naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arăte că e cu putinţă ca el să nu fi murit. Cinele poate urla şi numai de dor să vadă pe stăpînul său. Yăzînd insă că şi mumă-sa îşi şterge lacră-mile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a zice vrun cuvînt. Ceva mai tîrziu, Sanda iarăşi măsură lungimea gardului cu firul în mină, ca şi cînd nu s-ar fi întîm-plat nimic. Scormon era culcat la vîrtelniţă, pur-tînd capul in urma fetei, pe care şi-o alesese stă-pînă. Ea se apleca totdeauna clnd sosea la vîrtelinţă şi-l netezea, iar cinele se tăvălea dezmierdat înaintea ei. — Bietul cine! Cum se bucură I Numai în cealaltă zi dimineaţă se simţi urma zilei acesteia. — Ce ţi-e, fată? o întrebă mamă-sa îngrijată. — Nimic, mamă. — Eşti galbenă ca ceara! — Nu ştiu ! zise Sanda, mergînd să dea mălai la cîne. 31 Şi din zi in zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă şi mai gînditoare. li plăcea să iasă seara afară, numai cu Scormon. Acesta, peBte clteva zile, încetă a mai urla cînd il întreba unde e Pascu, ci scheauna 5 numai privind împregiur, ca şi cînd l-ar aştepta. „Cine ştie? poate că nici n-a murit“, îşi zise Sanda. Parcă-i spunea un glas tainic că el trăieşte ; iar cînd auzea acest glas, parcă se temea de ceva. Şi de cite ori vedea pe Scormon, glasul răsuna In 10 sufletul ei şi în răsunetul glasului se ivea frica. Peste clteva săptămîni, naica Marta ieşi cu o bucată de mălai. — Scormon I Nimic. 15 — Scormon! Nimic. — Tu fată! ia-n vină, cheamă cinele cela. Cheamă fata, cheamă muma, cheamă toţi, dar e zadarnic. Astăzi, mine şi poimîne: s-a dus Scormon. Cine 20 ştie unde? — Păcat de cinele acela I Era bun la casă, grăi naica Marta. Sanda s-ar fi bucurat că a scăpat de el, însă îi părea c-a rămas satul pustiu. 25 II Trei văi şi trei dealuri: cale scurtă-n tinereţe; cine o face în voie bună a sosit la Măciniş fără chiar să bea apă din izvoarele din cale. Jos în vale curge riul; mai sus, pe coaste, răsfirat, 30 se întinde satul prin holde şi grădini. Sus, pe culme, paşte turma în iarbă verde şi îndesată. Stîna e aşezată tocmai Ungă cruce, de unde ochiul cuprinde amîndouă văile. Un nuc bătrîn şi stufos dă umbră păstorului. Berbecii sunt bătăuşi, mioarele sunt grase şi mieii 35 zburdalnici, dar păstorul totuşi e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mină; doina nu mai are farmecul pe care-!* avea odinioară. 32 xîî» **** 4U ™*M°~*<* ***f . «»^«r. •-«****f •; *»* (~-a *■ ^ (Â- 4*. «Ml .t^-M**-** V-b#*** ***** W,T~*\ ou**-** *u*J* ■. *+*'*+ *.h*>■*■%•rHft'ffc-. *f *■?. • ■ •- •» ■ •■ • . ■ V,- ■ »■. .■■■."■■■._ V ■ «bit ^ ’■■■ •'■ «*-*> *£ ***, ■K*»**6fc A*t5Uw^.;s J» . <*•«*> *•&?* •«•'^ )»« *ywjwt'.;^* £rtor V. ’• ••/•"•••"> • ‘*‘W- ■ . * '0 *"**^*fc#r6* >H»«L. •««( ^t'^’- * |/* >*•£*' 4 Scrisoarea taito» anunţa ca trece „>■> v in care li 7 4). (8fiuiţ • o ' <£*«***<.■ ?•** '*vW*c pţl4iil“i*f V -mau. «&*' ->*- Ţ»* ^ • @Ui.j** ++* 4. %+*r%i^H****~ .. ^JwVOKfcv, .&»*|*4iC~ .’'; .A^aU-w-fte’^-^»4-.WywţOPA TA Ml A- \ A 'l‘>ui mnrfttiirile foarte Si plăceau. Mai ales daci era cam răguşit, le bea cu g&lblunş de ou, şi i ie.dregea organul, incit resunau fereştile, ciad data: «Mftntueşte Doamne norodul tău!" Era dai* cal in Bntncaai, boa sat şi mare, oaaeni ca stare şi ca socoteai!, pomeni şi ospeţe de bogat. EariL copii n'avea dascalol PintiHo docil doi: o fată, pe care-a măritat-o depft Petra Ţăpoiul, şi pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceai. J?e părintele Trandafir tâ-1 ţină Damnera* Este om bon; a invflţat nailt* carte; dtetl mai frumos deeăt chiar şi reposatal tatăl afia Dumnezeu sft-l ertel şi totdeauna lorbeşM drept şi cumpănit, ea şi clnd ar eotldfci em-te. Şi harnic şi grjjiuxr om este părfinirla Trandafir. Adusă din multe şi Uet dia amri-ca ce-va. Strioge, drege şt relega ca aft aib» pentra tine şi peatca alţii Halt rt ostenit părintele Tpadafc ia «• aercfa sa. Şooakle cuk mari u n k sa-Bat eacfrşa, mergând şi reniod. Omri mra şi mai are şl mai rabdă. Eait ca capul w lucrează mai grea drcăt ca sapa şi eu daca. Dar toate »*aa Urat ţi rid a*aa reaua bato aadamie. Trandafiriei aa ajuns pupă ia «firi tătăau-sSo, ia Butacad, boa sat şi mare, oo» mari re stare şi tocotreUj dar la fjammri ri oapiţt fftriatelu Trandafir Manşa lMBa Pagină din Convorbiri' literare cu Începutul nuvelei Popa Tanda Ia prima apariţie (Jri7a, nr. 3, 1 iunie). , ~U *- -* ^ y~*-a~*?l~K£- *4***- ** “*-k * W^/I,/’J"^ JU»t i‘niyi>t Ailft u*%tG*lLut •xxjlix* «^w . ***** . y «.»-.w-.W ^ «A««. imimlîj ■>> rr r>4»i £, 4&y^*4Xh> *®*"€*4**■* * îu» ^nmT ii »«v tu***t£m&C* '£**+> ^**,i-'-. v^C «ut,' »n»4£iiT ^h, eeLZp*wp*»4*&. â^wMt-, rV*v'jL XtC^Ub4 « l-z** ţ^83?m~-*~++. ~.W«v U-^~A, ♦—>•«. qJl~c m.iU». ~Zţ*f~ *fM. , 4 . .. «■• m**bmi ~Jr*rnm>. W*+ +m ^ mmt. f*J+U*X ***+t v fWfct. «A w ^ ' aySkMlLMlL , ^v«4 4» m4V JLAtcşJ*. y - *^- though he were reading o Trandafir was an industri gathered from many sourc out of nothing. He savec| to get enough for himself and tor otne: d ill js as ver ric ing ;tcd Coperta volumului şi începutul nuvelei Popa fanda, în traducere engleză (Londra, 1921). CONVORBIRI LITERARE Hiiwriiil pt n u ] Apere la 1 a fle circi Jngurk-4. Iii mai place afară la uliţa. Ntt peuirucă ar fi trcedtm i, dar Afară «antetul vine uni bine K rnld. Dar deprinsă « fata la gw şi arşipu Cu braţele goale, ca poalele aninate in clici uri >i cn ştergând la cap, ca nici nu «tute vremea lui cuptor: ciută, intimii* firul, descurcă jircUa şt $c perde in tinereţe sa. . Diu vale rine abia Luiiclu-sc au cine tto-cau pe majorul uliţei. Câteva Mite de păţi dc la cotitură el răreşte o dipă pe Suda, bo opreşte, ridică capul, ciuleşto şi facepe a sdiiauna ineot . Sanda se inUaree ca fini şi carâşi sc arată la cotitură. Olacfa tresare, prfado viaţă şi ca oebii aţintiţi fa 9bada aa rfipede fa eua. Fbuira «fală care arrrştcpăasl de-a latini jwdafal, aa căne Im», —I ale» dai an Începutul nuvelei Scormon. la prima apariţie în Convorbiri literare (1875, nr. 8, din 1 noiembrie). Pagina din Timpul ni începuIul nuvelei O via[ă pierdută la prima aparii ie {1877, nr.' 21, 27 ianuarie). I romi urm»L •m*i- «r>* li«>* «•--«rt -V* . *n: rn|»t* Ani ni a---l Kk. a* laHm t|--- Aata 0 m* f« -i.> U i -l Ini nrpiâ «anţJrni R«ţU> 11 ţ«-«r foţ* ţnmii. rtiU |l«lli. li1 »ina*l <’* la ’-iruţ.l «T» Ki • f .• -1 l.«i.- «*«tt;l . l-nlr nv»r«'anl inii* | trr-lta M l ti %r< ..r» «ros** t'Vrlantil tt* «(••4 «# «oiiufi 4in riml*. lata* a* W tau «--- <---*.ttautatalkl CHafnJ y*i* ţi t«Ji* t«M»t «(rnt»a«J HkinU tat«r« rtt tir*. liik UitntkM «wV mr*» 1» **rtna yi ■ tain lunii. Wi nan abUaUn. iaata taiM*’fU« y» iWţ ta Ut» , tayl* rftn>V' •» |>rta a-lr.l |» ma*t/ţa «Mta N «mi AntmnU 4* v*n« <*»■«*■ 1 •ifrii--- r*rl«---l •* ny*i. ---HI hfhtA. şata< «Vaiaiu falsa. gUmanl» AamtaiVi», «rArţe («W •*» tar M «fi tata i»i»tal «ta «tl|---M -in (i tata* «i 1--- Anţi I» «iitata*. Af«ti ta»----*--- AHlP PI uşaataf. ini Mi ta ta *taq*snia Va---n 4* Ala »np«it • Iltaţ- f+in ta ---t»* ftuipri**#--- * r* NWmI im tata u'* --- ......... kNpft Ml t*t» 4» o Hrirt mi* ***. m|tata«.iir yi muta ta (<(i Nr> ft«t Ar tM* ' «tal tata* ffVn4 rn Va---Ha ta --- kN. - «ii.-ba*# tal «**■ WU W MM- nnkrt»i#i4>taL ta ta hm i m m Immi wn ta Uri tn n'«| tai* ta oA« tn*k T*ta «a «ir - --- «Ml ipftnftA p>*» tairt H. - **»t* Ata '«ta- ■rta AftM ri m lytifi ta In yr^l --- a--- --- ---1, Inr far- OmI f #i-f« IM *. pa taft* ** • nta «• Ita ta«J V»* «prta* Mi---ip»ta. im¬ tal. N ţvţnta ta ---U. ta* --- ta* alţi Aoi f * IML «Mi --- «a «a ta o Utam*■» • tatata- l «fcftaţta. ta*Ui. ita pai---*. i--- **«U w JAta ta fi # mari ta --- m ---* t---H 4ta --- NU halta W0> m taf* l---tal. ta*«* tar»----ftfţ-tMT*-* ytaritai «natal*.-Al ---ta a--- ta şa* Mwtai ta ta*» AU «**»ir t---a* ■ r*. ta aa mta» «• iWMU, ta---i m «■ «MII Otaiu ta A 4*1* *P pfl k» MhM * «UtaţU ■« «* *U---. t« r«t tata tata mal--- --- M« na taţMfta --- %---ilU^. t» li ---«Ti. ««« H--->-p litaUaUal. | MU* 1 .*CI ta Ou* ,**• «tai * Ml r»n*¥' •■ •tap ta taMtata_ ---i w iMU Montai a*i. ta iftaftata» «ta---IU, --- W--- fi --- «**.-*ta Atatal. Ut» ta ---a* * ta tai , Ml 4ap0 WNI M Ata taft* *r+* •ta mita^ w ea tatatataita --- a---« ta 1» «U--- tapu, ptailll U ta 11*11* A» I* «ta l«MH tata*«U tatapj ’ M 4M# fNMHM. ---ta inat a- Mm pai---a. * ta ta---ta m ta ta«f*i. « «wta ---•» ta tap* «UmL • u*ş*a«ta> to «ma--- Au •» M ‘flfcta* «MM M «ta, 1 m tata--- pa «NU» ta ---I «• U «--- tata ---« ptata li au# «tata* «Ml tai «tata. --- Urta, fi ratai tata* «taAU ii mM. •• tata---* « ta uawft Utaitai. pMijpmi p*--- »ta«r Iu* ---10 ta---tarfl 1» itafeAta**l ttakUMI 1 pifliwa IU : tata** MMttaptitaii «* « <--- ar «* •» y «tatatata* «i w «ifliH *tai «ta ta fta •A ftatuMtahtaiAiptajMAta. ai* |* «taAH Mf---M --- atp «• j-u ---Mi tal ■tatav «ta * ta---tas tata* «p. «tataA im iipli inutautalU «« «« nu ,3 uni mea* — -grup, 187 8. — Scormon, ţinel Scormon sare şi se repede între berbecii care se bat în capete, despărţindu-i pe şapte în şapte părţi, apoi rămîne stînd cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e 5 sfirşită. Iar cînd vede că toţi pasc, latră încă de cîteva ori, ca semn al privegherii sale, şi se întoarce încet lingă stăpînul său. Aci se întinde, îşi pune capul pe labele de dinainte şi rămîne urmind cu ochii săi mişcările lui Pascu. Din cînd în cînd, ciuleşte, tresare, ridică 10 capul ori mormăie, parc-ar fi simţit ceva nepriincios. Pascu nu-1 vede. El se simte singur. Cită vreme a fost în cătănie, adeseori şi-a adus aminte de el. Muntele, turma şi Scormon au fost prietenii din revărsatul tinere-ţelor lui. Acuma însă, de cînd a sosit acasă, parcă e sătul 15 de traiul de mai nainte. De patru săptămîni îşi paşte turma şi încă nu şi-a botezat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăşi vor intra în firea lor de mai nainte. Scormon ridică capul, se ridică de tot, priveşte ciu-20 lind în vale, apoi, ca lăsat din puşcă, se duce peste gropi şi tufişuri în jos. — Unde, păcate, se duce cinele aşa? Scormon, Scormon 1 Scormon n-are vreme să stea de vorbă. 25 Pascu se ridică şi priveşte în urma lui. Din vale şerpuieşte, albă şi netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinişului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus. Scormon merge drept la ea, apoi joacă împregiurul ei, se tăvăleşte, 30 latră, sare pe ea şi iarăşi ia calea înapoi pînă la Pascu. — Ge-i, Scormon? Cine e aceea? El ar spune dac-ar şti vorbi. Dar scheaună, sare, latră şi iarăşi fuge la Sanda, şi de la Sanda la Pascu, şi de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, pînă ce 35 nu îi poate vedea faţă în faţă. Sanda se opreşte cu obrajii aprinşi înaintea lui Pascu. O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici 1 3 3 — Ioan Slavici — Opere, voi. II 33 5 10 15 20 25 30 35 40 Pascu o vede şi-şi aduce aminte de ea. Da, e Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuşi parcă tot nu e cum a fost atunci. Parcă e — ferească Dumnezeu — cum I Ar voi să-i spuie o vorbă, dar nu o găseşte, tocmai de aceea. — Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă I grăi Sanda înăbuşită. Pascu abia putu să o audă. — Dai am venit acasă. Şi Florea a venit acasă, răspunse el căutind vorbele. Am turmă frumoasă. Patruzeci şi şase de berbeci, o sută şasezeci şi două de mioare şi optzeci de miei. — Frumoasă turmă 1 — Şi iarba e foarte bună, să zici că-i pagubă să pască oile în ea. Ia 1 berbecele cela e al meu: simbrie. Să ţi-1 arăt. El pleacă înspre turmă şi Sanda în urma lui, iar Scormon, adunînd turma, înaintea lor. — E grasă turma. — Foarte grasă. Aşa turmă n-am avut încă. Vezi aceea şi aceea, şi berbecul cela, şi celălalt, urmă el, arătind oile răsfirate. Am tot de la zece una. Sanda umbla în urma lui, privindu-1 furişat, iar cînd el stete locului şi se întoarse la ea, amîndoi rămaseră ca în cea dinţii clipă a întîlnirii lor. — Eu mă duc acasă I zise Sanda cu glas tremurător. — Te duci acasă? — Dai mă duci răspunse ea, plecînd. Pascu plecă in urma ei. Acuma se opri Sanda. — Dar unde ai plecat? o întrebă Pascu. — Am fost numai iac-aşa! — Ce duci în cîrpă? Sanda privi la cîrpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împăinjenească. Scormon văzu cum o lacrămă se strecură în jos pe obrazul ei şi începu să scheaune, văzînd c-acuma nu e bine. — Ţi-am adus nişte struguri I zise ea, fără ca să-şi şteargă lacrăma. Sărmanul, a venit la noi. Mai departe nu putu vorbi. 34 Nu ştiu ce şi nu ştiu cum... Pascu se simţi că nu se mai ştie... Fără de a putea să-şi dea seamă în ce chip, el se trezi că îmbrăţişează pe Sanda. Scormon privea neclintit la ei. ★ In toamna viitoare, peste trei dealuri şi trei văi, în umbra unui tei era o trochiţă. Scormon e culcat lingă ea şi priveşte în tăcere cum copilul se joacă cu mînuţele lui, bombănind vorbe de tainic înţeles. LA CRUGEA DIN SAT I Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars şi plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea bună: Marta 5 ar fi trebuit să mai aştepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gîndul tot pe Ia cei din casă; abia apucă să se vadă şi ea Ia masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude rîzînd în casă. Bujor spune minciuni; trei zile şi trei nopţi el nu ar sfirşi. Cînd n-o ştie de la altul, o 10 scorneşte de Ia sine. Şi apoi mai este bun Ia clacă şi pentru că nu se mînie cînd Ileana îi face o glumă, iar Ileana bucuros ii face cîte una. Aşa-i asta între tineri. In vreme ce naica Floare întinde plăcinta şi tinerii petrec vesel împrejurul mesei, stăpînul casei, badea 15 Mitru, sade pe prispă, în umbra celor de Ia masă. Ca totdeauna, pipa îi este în gură, dar de mult a uitat că nu arde. Simte că-i lipseşte ceva, ce însă anume nu ştie. Tot aşa de puţin ştie de veselia celor din casă. Simte că singur nu este; mai departe nu-şi bate capul. Veselia 20 lor nu îl supără, dar nici nu îl înveseleşte. Scoate pipa din gură, cască o dată, se întinde, apoi, pentru ca să facă şi el ceva, ia un pumn de pene şi începe a le număra aruncîndu-le jos una cîte una. Un nou hohot îl trezeşte şi pe el din astă nepăsare. 25 Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt şi a pus-o pe nesimţite în capul lui Bujor. Bujor a simţit, dar se face a nu fi simţit-, fiindcă-i place să vadă pe Ileana 36 rîzînd. Toţi rîd cu hohot, rîde mai ales Ileana. Bujor stă cu cununa pe cap, făcîndu-se a nu şti de ce rîd ceilalţi. li şade foarte poznaş. Marta deschide uşa: acuma rîde şi ea. Ileana însă, văzîndu-i pe toţi aşa rîzînd de 5 Bujor, însăşi se opreşte din rîs, face o faţă ca şi cînd ar fi răsturnat oala la foc şi grăieşte: — Dar, prostule, nu vezi că de tine rid!? Bujor vrea să-şi ieie cununa din cap; Ileana nu-1 lasă, ci frumos, precum a pus-o, o ia însăşi, curăţindu-1 10 In urmă cu îngrijire de pene. Sfîrşind, îl trage o dată de ureche, iar Bujor se supără d-un lucru: c-au fost prea puţine pene. Vrînd ori nevrînd, badea Mitru le-a văzut toate. Chiar i s-au mişcat şi lui buzele a rîde. 15 — Măi Bujor! grăi el alene, după ce s-au sfîrşit toate. Bujor sări în picioare. —■ Ai adăpat tu boii? Bujor s-aşează în semn de răspuns. — I-ai adăpat? 20 — Asta nu se face acum; ştii d-ta bine că noi adăpăm boii cînd se culcă găinile 1 — Dar caii... Bujor îi taie vorba: — Bade Mitre I Ca în toate serile, şi astăzi s-au hrănit 25 porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat şi boii şi caii; plugurile sunt în car; săminţa este în saci; grăpile la îndemînă. Mine dimineaţă, cînd răsare luceafărul boului, noi adăpăm — şi ziua ne prinde în cîmp. 30 — Dar tot ar fi mai bine să nu-ţi pierzi tu vremea pe aici pe la fete! — Dar ce să fac în grajd? Nu e destul Toader la vite? — Eşti bun de gură, îi zise badea Mitru după aceste vorbe. Dar om n-are să iasă din tine! 35 — Ia dă-mi pace! răspunse Bujor, făcîndu-se a glumi. D-ta ai vrea ca toţi să fim moşnegi. Ce zici tu, măi Ghiţă!? Ghiţă era flăcău numai d-aici din vecini. Foarte bucuros petrecea seara la scărmănat de pene cu Ileana 40 şi cu ceilalţi tineri veseli. Aşadară el ştia că badea Mitru este cam rău de gură. Gîndi că este mai bine să nu răs- 37 5 10 15 20 25 30 35 40 pundă nimic. A răspuns Insă badea Mitra, scurt, dar gros: — Măi! cu Ghiţă nu te potrivi: tu eşti slugă, iară el nu are stăpîn. Bujor părea că n-a auzit bine aceste cuvinte. El privi o dată aspru la badea Mitru, privi mînios la Ghiţă, privi inoă o dată împregiur, fără ca să poată vedea şi pe Ileana; apoi se sculă încet şi-şi luă pălăria de lîngă cuptor. Ileana îl ghionti, îl mai trase de sucman, dar el ieşi fără ca să zică „noapte bună“, ca şi cînd ar fi fost să se mai întoarcă. Ii părea că e cam cald în casă. Mai tîrziu a ieşit şi Ileana, pentru ca să vadă dacă e coaptă plăcinta ori ba. Mult nu rămase afară. Cînd intră, află pe tatăl său culegtnd penele pe care le-a fost aruncat pe jos. — Tu fată! dă-mi foc în pipă. Ileana iarăşi ieşi în tindă, pentru ca să aducă un tăciune. Ochii ei însă umblau mai mult p-afară decît pe la vatră, încit era p-aci, p-aci s-aducă un cărbune stîmpărat în loc de tăciune. Dar mi vedea nimic. Astă-sară plăcintele s-au mîncat fără de Bujor. Naica Floare a întrebat după el de vro trei ori, fiindcă îi plăcea să vadă tinerii veseli, iar în lipsa lui Bujor veselia totdeauna mergea cam schiopătînd. Ileana a mai ieşit după aceea din casă, spre a-i spune lui Bujor c-a întrebat „mama“ de el. Bujor şedea in mijlocul curţii pe oiştea carului. Poate chiar aştepta să iasă Ileana şi să-l cheme a intra în casă, Cînd însă o văzu mişcîndu-se spre uşă, el se ridică şi trecu în dosul carului. Şi aici îl văzu Ileana. Nu ştia însă de ce, ea stete cităva vreme nehotărîtă, apoi iarăşi intră. In tindă se opri încă o dată şi-şi zise cam necăjită: „Nu ştiu ce om e şi tata!“ Nici n-a făcut Mitrea Boarului bine zicînd aşa vorbe, Bujor nu era nici slugă, nici om nou în casa lui. Aici a poruncit el. Cînd era şcolar, venea des-de-dimineaţă să ia pe Ileana cu sine, fiindcă Ileana era mică şi naica Floare n-ar fi lăsat-o să meargă singură ori numai cu Păscuţ la şcoală, Păscuţ, copilul care i-a murit acum vro opt ani. 36 5 10 15 20 25 30 35 40 Bujor însă o trecea peste punte şi purta grijă de eâ ca de ochii săi. Dar nici Ileana nu voia să meargă fără de Bujor. Mai tirziu, de la vîrsta de şaptesprezece ani, Bujor a rămas cu totul la Mitrea Boarului, şi de şase ani de zile este om din casă. Badea Mitru ştie că celelalte doauă slugi nu-i fac pe jumătate treaba pe care i-o face Bujor singur. O ştie şi Bujor. El lucrează acasă, nu la stăpîn. Aşa vorbe nu s-ar fi căzut să-i zică badea Mitru, Zău, Bujor s-a cam supărat. El ştie însă că badea Mitru nu e om rău. Nu, dar tocmai de vorba lui s-a cam supărat. Erau însă şi alţii de faţă* Era şi Ghiţă. Bujor s-a supărat pe, Ileana pentru că ea a auzit această vorbă, Ileana îl mîhneşte: ea n-ar trebui să asculte la asemenea cuvinte. Apoi, barem să fi venit şi să-i fi zis: „Bujorel! dar fii cuminte, ştii tu cine este tataw. Dar ei nici că-i pasă de el. Cine ştie, poate se şi bucură c-a scăpat de el. Bujor se ridică repede de pe oişte, unde a şezut, apoi iarăşi se aşează încet şi astîmpărat. Nici acum însă nu îl ţinea locul; el sări mai repede încă, privi o dată la fereastră şi plecă de-a dreptul spre gardul care despărţea grădina tatîne-său de aceea a lui Mitrea. Voia să vorbească cu tatăl său. Tatăl său, Stan, a petrecut intr-astă seară neobicinuit de mult la lumină. El este al doilea ctitor la biserică şi a stat multă vreme cu popa la sfat. Este vorba să se facă un clopot nou la biserică din banii ce Mitrea Boarului i-a dăruit pentru vecinica odihnă a tătîne-său. Clnd a venit acasă, copiii erau culcaţi; Stan a privit la ei, a ascultat răsuflarea lor, apoi s-a dezbrăcat, a stins lumina şi s-a culcat şi el. Cînd a venit Bujor, l-a trezit din cel dintîi somn. — Cine e? — Eu! — Cine, eu? — Eu, tată! — Hm! Bujor!? Dar ce vrei acum noaptea? Bujor stete o vreme fără de răspuns, ti părea că tot ar fi mai bine să tacă. — Vorbeşte, măi, dacă m-ai trezit din somn! — Deschide uşa; aş vrea să-ţi spun ceva! — Spune numai. Şi aşa te aud eu! 39 — Vezi d-ta, taică, să mă crezi... fiindcă... — Scurtă vorba, măi! — Tată, eu nu mai rămin la Mitrea Boarului. — Ei, apoi bine faci şi tu o dată în viaţa ta. 5 — Auzi, tată 1 Eu nu rămîn, chiar nu rămin. — Apoi vezi bine că nu rămii dacă nu vrei să rămîi. Ce vorbă 1 După aceste vorbe Stan se-ntoarse la perete, cu inima Îmbucurată că fiul său iese de la Mitrea Boarului. 10 Vecinii nu prea trăiau bine unul cu altul. Mitrea Boarului era bogat, şi acum se făcuse leneş şi cam încrezut, iară Stan, ca om cărturar ce era, deşi sărac, se ţinea mai presus de bogatul său vecin. Bujor rămase stînd la fereastră. El ştia de mai nainte 15 că tatăl său nu se va supăra dacă va veni acasă; totuşi, parc-ar fi dorit să-l ocărască pentru această hotărîre a sa şi să-i zică: „Tu trebuie să rămîi 1“ Era să plece cînd auzi uşa şi văzu pe mamă-sa ieşind din casă. Au stat multă vreme apoi de vorbă, mama şi 20 fiul, aşezaţi pe piatra de lingă portiţă. Bujor n-a spus mamei sale pentru ce nu vrea să rămînă: aceasta n-ar fi putut-o spune nimănui pe faţa pămîntului; zicea numai că nu vrea. Mama zicea să rămînă, fiindcă-i merge mai bine decit acasă. „Suntem mulţi la puţin 1“ era cuvîntul 25 mamei; tocmai acest cuvînt îl îndemna însă pe Bujor să facă ce s-a fost hotărlt. — Apoi, dacă suntem la puţin, vreau să fim la mai mult, grăi el hotărlt. Şi Marta trebuie să vină acasă I Noi doi nu vom lua pita de la cei mai mici. Sîn-George 30 este aproape, atunci mi se împlineşte anul. Dară Bujor nu s-a ţinut de vorbă. El nici pînă la Sîn-George n-a aşteptat. Numaidecît, în ziua următoare, a spus stăpînului că tatăl său doreşte să meargă acasă şi el ar dori să meargă acuma, cînd e vremea de lucru. 35 — Bine faci 1 drept ai, li răspunse badea Mitru, acuma e vremea. Eu eram însurat cînd am fost de doauă-zeci de ani 1 De ce nu mai rămîne Bujor, la asta badea Mitru nu se glndea. El gîndea foarte puţin i 40 Naica Floare a prădat multe vorbe de dragul lui Bujor. îi părea că-i vine să fugă d-acasă cînd auzi că 40 Bujor merge. Aşa lucru nu i s-a mai pomenit. Omul acesta creşte in casă şi acuma se duce. Treaba s-a sfirşit cu vorba: „Mai mult peste pragul meu să nu treci 1“ Ileana singură ştia „pentru ce“ merge Bujor; asta 5 insă nici chiar sie nu şi-o spunea. Ziua întreagă ea era unde se afla Bujor; mereu voia să vorbească cu el şi totdeauna, cînd il intîlnea, îi ferea din cale, pentru că nu ştia ce vrea să-i zică. Cîteodată apuca un gînd, ieşea anume la Bujor şi iarăşi intra. Totdeauna gindul, in 10 urmă, îi părea fără de înţeles. îi plăcea că Bujor vrea să meargă; pentru lumea asta nu ar fi voit ca el să ră-mină; şi totuşi, adeseori, faţa i se aprindea de mînie, gîndind că el chiar se duce. Iară cînd Bujor a plecat, Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma în-15 tiia oară, cu Marta, sfadă nu pentru fratele Martei, ci pentru că Marta n-a închis uşa cum se cade. Aşa sunt femeile: se sfădesc foarte uşor. E vorbă veche că babele bătrîne şi fetele de măritat sunt supărăcioase. însă Ileana tot numai pe taică-său era supărată. îi părea 20 om cu inima neagră, deşi prea mult ţinea la el. Zisese că Bujor e slugă, şi pentru asta nu-1 putea ierta. II II S-a dus Bujor şi Ileana l-a lăsat să meargă. Măcar nici atîta nu i-a zis: „Mai vino cîteodată pe la noi“. 25 Cînd el se gîndea Ia asta, începea pămîntul să se clatine sub el. Naica Floare a zis vorbe mai grele. Pe ea nu era însă Bujor atit de mînios. El era mînios pe Ileana, pentru că n-a zis nimic. Tot se gîndea la Ileana şi, cu cît mai mult 30 se gîndea, cu atît mai mînios se făcea, şi cu cît mai mînios era, cu atit se gîndea mai mult. In sfîrşit, a ajuns că nici nu mai gîndea Ia alta decît la Ileana; iară cînd o zărea cîteodată trecînd pe dinaintea casei, el tresărea, îl prindeau fiorii şi-i furnicau vinele, încit să fi avut 35X'paharuI de cuminecăturăiîn mînă, şi pe acela I-ar fi ,«4^scăpat. O dorinţă ar fi avut numai; să-i spună verde în faţă ceea ce altui om pe rotogolul pămîntului nu-i putea spune, ce-i zace pe inimă. Numai frăţiorii cei mai 41 5 10 15 20 25 30 35 mici şi Antiţa simţeau cîteodată mînia lui Bujor, Cînd n-o mai putea purta, o descărca asupra acestora, şi apoi, pentru ca iarăşi să-i împace, îi cioplea Antiţei o păpuşă şi-i făcea lui Toderică o morişcă de vînt ori un arc lui Mărian. Nu însă multă vreme a rămas asta aşa. Bujor era om deprins la lucru. Peste cîteva zile au început a-1 mlnca palmele; îi părea că i se spoieşte pielea. Totdeauna se gîndea însă la lucrul de colo, unde a mai lucrat şase ani de zile. Aici, acasă, se simţea străin. Ii părea că Iui îi este totuna dacă trebile merg bine ori dacă ele merg rău. Dacă ploua, Bujor îşi aducea aminte de iazul de la ţarina Boarului şi se întreba dacă este stăvilit ori nu; iară la aceea nu se gîndea, că a lor ţarină este pe coaste, şi de iazuri nici că-i pasă. Cu vremea, însă, omul se schimbă. Din zi în zi Bujor privea tot mai mult îm-pregiurul său; mai mergea prin grajd, mai prin grădină, mai pe la ţarină. în urmă afla că, zău, şi aici vor fi multe de îndreptat, multe de stricat şi multe de făcut. In sfîrşit, începu şi el a lua parte la necazurile casei şi a zice tot „la noi“ şi tot „la Boarul*. Apoi, cînd oamenii ca Bujor încep să-şi facă grijă şi să lucreze, ei nu mai încetează, ci-şi fac de lucru chiar şi cînd nu au 1 Dar nici Ileana nu stetea cu minile în sîn ! Războiul şi ghergheful sunt doauă cîmpuri pe care nimeni nu ştie răsfira florile ca Ileana. De asta se vorbeşte giur împregiur, cit ajunge vestea bună. Parcă-i fărmecată la degete. A şi avut însă de la cine^ă înveţe. Naica Floare1 în viaţa ei n-a făcut alta decît covoare şi altiţe. Puţine fete se mărită în Vezura care să nu o poftească cumătră, pentru că ea totdeauna are cîte ceva la indemînă pentru zestrea miresei. Dar Ileana începe a o întrece şi pe ea. Are chip şi chibzuială puind vrlsta între flori, pune verde lingă roşu, pe cîmp alb o floare neagră, lingă ea o frunză-n fir, toate bine potrivite, parcă nu e pus, ci crescut. 1 In toate ediţiile: Sanda. 42 5 10 15 20 25 30 35 40 Naica Floare are zor. Firele sunt Întinse pe război; fuşteiele sunt,bine aşezate; năsădeala este în suveică; iţele sunt ridicate. — Şezi, Ileană, să începem! Sunt doauă săptămîni pînă la Paşti. Iară la Paşti Ileana trebuie să meargă cu mîneci noauă Ia biserică. Nici Ileana n-are vreme. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut; fire subţirele puse în urzeală, des, unul peste altul; iară năsădeala rară, fire groase, fir de fir. Crede că se poate, dar încă nu ştie. Astă-iarnă Bujor a făcut spata cum a fost dorit-o ea. Lucru greu, pentru că spata şi iţele sunt temelia războiului. Cînd iţele se încurcă ori se rupe vrun dinte la spată, cînd iţele sunt groase şi spata rară In dinţi, pînza rămine plină de noduri, iară nodul în pînză nu-i cinstea ţesătoarei. Bujor a făcut spata pentru Ileana, adecă cum altele nu sunt făcute: dinţi deşi şi subţirei ca ascuţişul briciului, legaţi nu cu aţă, ci cu păr de cal, pentru ca îndesat să rămlnă fir lingă fir. Şi legătura este făcută cu măiestrie: chip iscodit la nevoie de către Bujor, de dragul Ilenei. Iară capetele spetei sunt crestate frumos, ca lucrul să fie deplin. Ileana începe a ţese. Gîndeşte la spată şi, gîndind, Bujor îi vine în minte. Asta nu e bine. Cînd ea gîndeşte la Bujor, este cam aprinsă şi mînile îi cam tremură. Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor şi, cînd trebuie să bată firele cu spata, dă cu toată puterea. Aici ar trebui tocmai ca năsădeala să rămînă rară, fiind făcută cu chibzuială. Tot ea a zis Iui Bujor să facă dinţii subţirei: de ce uită acuma că tot ce e subţire uşor se rupe? Dară nu s-au rupt dinţii, ci părul de cal. Lucrul este cam slab, dară nici n-a fost făcut pentru ţesătoare mînioasă. Ileana stă cu suveica în mînă, parcă s-a huluit casa asupra ei. Naica Floare n-aude războiul şi intră să vadă cc e. — S-a rupt părul şi cad dinţii I — Pentru ce dai aşa de tare? — Dară nu dau! Multă vreme s-a muncit mama şi fiica pentru ca să lege dinţii. Pînza era abia începută şi, cu cît mai scurtă 43 5 10 15 20 25 30 35 era pînza, cu atlta mai mare necazul. Nu insa toată mîna era bună ca să facă acest lucru, mai ales acuma, cînd legătura trebuia făcută în război, cu grijă de fire. Asta numai unul o ştie: Bujor. — Du-te, cheamă pe Bujor! grăi naica Floare cînd văzu că nu poate face nimic. Ileana sări de la război şi plecă să cheme pe Bujor. Capul îi era atît de plin de iţe, de spete şi de fire, încît uitase cine este Bujor. Parcă şi acuma era numai ici în curte. Cînd se află însă în curte, ea roşi ca bujorul, stete speriată, apoi iarăşi intră în casă. — Mergi tu, mă tem că nu va veni dacă-1 chem eu 1 Naica Floare n-avea vreme. Se duse totuşi. Ileana rămase la război, li părea că arde casa în capul ei. Vine Bujor. Oare să vină!? O ! de-ar da Dumnezeu să nu vină I să nu fie acasă! să nu vrea să vină! Ba ! asta nu. Asta o dată cu capul n-ar fi vrut-o Ileana. Ea ştia că el va veni, auzind că s-a rupt legătura din spată. Îndată ce auzi portiţa, Ileana sări speriată şi plecă spre uşă, ca şi cînd ar fugi de moarte, li era grabă: i-a venit tocmai în minte că în pod este o suveică mai mică, de care ar putea să se folosească. Cînd Bujor suia treptele spre tindă, Ileana suia scările spre pod. Ei priviră unul la altul, o privire din vina căreia Bujor nu afla uşa, iară după ce naica Floarea i-o deschise, el căzu peste prag. Cînd se află în faţă cu războiul, începu a se şterge de sudori. însă nu-i era cald. li părea că războiul ţese de sine, că iţele joacă şi nu vedea firele cum se cade. Lucrul mergea cam anevoia. — Măi Bujori grăi naica Floarea într-un tîrziu, de ce nu mai vii tu pe la noi? Ea de mult ţa fost uitat pă i-a zis să nu-i mai treacă pragul. — Dară eu vin, naică Floare! ★ — E mînios pe mine I zise Ileana amărîtă, cînd văzu pe Bujor ieşind pe portiţă. Nici n-a voit să vorbească cu mine! îi era să plingă, dar o zări naica Floare. 44 — Ce faci, tu fată, in pod? — Caut suveica, mamă! Bujor a privit o dată pe neştiute la scară, a şi văzut-o pe Ileana. 5 „E mînioasă! îşi zise el. A fugit de mine.“ Asta îl amăra, nu vedea decit spete: chiar şi gardul stricat ai lui Petrea Popii îi părea o spată pe care ar trebui să o lege. III iO Prescurile făcute din făină albă sunt puse în cirpă; luminele sunt legate şi busuiocul este la îndemînă. — Bătrînule! trage clopotul. Stan ia prescurile, luminile şi busuiocul în stînga, pălăria în cap, băţul în mină şi plecă la biserică. Este 15 Joia Mare, zi în care va lua sfînta cuminecătură. Naica Sanda îl petrece pînă la portiţă, şi aici ii zice: „Dumnezeu să primească!“ Apoi rămîne privind în urma soţului său. EÎ n-a luat calea spre biserică. „Dumnezeu a vrut aşa!“ îşi zice el printre buze, şi merge mai nainte la 20 vecinul său Mitrea, să-l roage de iertare. Ei n-au avut în curînd vorbe slabe; Stan însă a simţit o ură tăinuită către vecinul său, pentru că era bogat din sărac. „Dumnezeu a vrut aşa, ca el să fie bogat.“ Acuma, cind Dumnezeu cuprinde sufletul lui, simte că această ură e ne-25 dreaptă şi se uşurează. In portiţă se întîlneşte cu vecinul, care tocmai plecase la el; dau mina; Stan îi întinde mîna şi vecinei; apoi amîndoi, împreună, pleacă la biserică. „Dumnezeu să primească!“ zic soţiile cînd îi văd trecînd puntea. 30 In cealaltă zi este Vinerea Mare şi apoi vin sfintele Paşti, ţ Naica Floare n-are vreme. Toţi sunt gata să plece la Înviere; numai ea s-a întîrziat. Aşa o pate mama totdeauna; n-are stare pînă ce nu-şi vede mai nainte. 35 fata gătită, li şed foarte bine Ilenei mînecile noi. Mama a pierdut prea multă vreme privind-o din toate părţile. Ileana însă mai ales de una se bucură: că le-a făcut ea însăşi, cu spata lui Bujor. 45 Clopotele şi toaca n-au sunat încă. Este însă graba, fiindcă astăzi acela e mai norocos, care iese mai întîi la uliţă. Grăbeşte dar Stan, ca să meargă cu toţii. . Aici naica Sanda îşi făcea de lucru cu copiii.Astăzi 5 ei au fost cei dintîi treziţi. Oauăle roşii nu i-au lăsat să doarmă. Totuşi, încă nu sunt îmbrăcaţi; îşi pierd vremea asemănîndu-şi ouăle. A rămas că al Antiţei este cel mai frumos; altfel, ar merge plîngînd la biserică, iar astăzi nu e bine să plîngă omul. 10 — Aici sunteţi cu toţii! — Numai mătura am lăsat-o acasă 1 Sună toaca. Vîntul fură cîte o bucăţică din sunetul ei: oamenii stau şi ascultă. încep clopotele, precum vîntul adie, mai tare, mai slab: dară clopotul Boarului 15 s-aude neîntrerupt. E cam departe biserica; nu e însă negură; cerul e senin; vîntul se mişcă leneş în răcoarea dimineţii, şi calea are să fie plăcută. Abia puţin se vede* înspre răsărit, vestea zilei, o lumină ascunsă în întunerec. Cocoşii clntă, cîntă privighetoarea, cîte un 20 cine, cîte o vacă s-aude din cînd în cînd, rîul ici alunecă de-a furişa peste prundişul lins, colo se izbeşte în rîpă şi murmură mai înspre vale: printre toate, toaca şi clopotele. O puşcă se descarcă, încă una. — Acum putem pleca! 25 Ileana le dă copiilor cîte un ou, schimbă şi cu fetele mari cîte unul, apoi sărută pe Antiţa, care astăzi nu se mai desparte de dînsa, o ia de mină şi toţi pleacă. Copiii fug înainte; trec după aceea bătrlnii puntea, iară în urma lor, muierile şi cei mai tineri. Bujor îi lasă pe 30 toţi să treacă. Avea el un gînd: să dea Ileanei oul cel roşu, la care a lucrat trei zile cu vîrful cuţitului. Dară nu l-a dat: gîndea că e mai bine să-l deie astăzi la joc. E(sfînta liturghie, * biserica e plină. Astăzi satul întreg a venit să cînte Hristos a înviat. Marian a citit 35 Sfîntul Apostol; Stan, ctitorul, a umblat cu tasul prin biserică, cu capul ridicat în sus, în semn de sărbătoare, oprindu-se la fieştecare „mărire Tatălui". Şi pe dinaintea Ilenei a trecut; şi înaintea ei a stat, privind-o cu bunăvoinţă. Bujor a cîntat irmosul. Cînd el a rostit cuvintele 40 „îngerul a strigat ca o săgeată a trecut sunetul cîntării prin sufletul Ilenei: faţa i s-a roşit, inima îi bătea 46 5 10 15 20 25 30 35 40 tare şi ochii îi rămaseră aţintiţi spre buzele cîntăreţului. Bujor a cîntat adeseori, şi cinta bine; ea insă parcă se temea că acum el va rămînea de ruşine. Şi intr-adevăr, cînd Bujor ajunsese la „saltă acum“, unde irmosul este mai frumos, ochii lui întîlniră, intre sute de alţii, doi ochi, a căror privire aţepenită îl făcu mut. „Saltă acum44, şi mai departe nimic. Irmosul, pe care l-a cîntat de atîtea ori şi atît de bine, acuma nu-i mai era in minte. El stete in mijlocul cîntării; o clipă privirea lui rămase aţintită asupra Ilenei, apoi incongiurâ, speriată, împre-giurimea sa, cărţile şi oamenii. Irmosul i-a ieşit din minte şi glasul îi lipsea. Ileana voi să fugă din biserică, şi totuşi, acuma, tocmai acuma, nu putea. „Mai departe, dă înainte, că merge bine!“ zicea privirea ei, şi astă privire a dat lui Bujor fir şi glas. A cîntat apoi mai departe, şi sufletul lui întreg era în astă cintare. In viaţa ei, mai fericită Ileana nu a fost. In vreme ce Bujor cînta şi după ce el a cîntat, numai auzul ei era la dînsul, ochii treceau printre oameni şi pe fieştecare faţă ea vedea acea minunare, care era în sufletul ei. Şi privirea aceea! Astfel el încă nu a privit-o. îi venea să plîngă aici în biserică; atît de mare plăcere simţea, incit dureri îi erau plăcerile. Pină la sfîrşitul liturghiei a trecut o clipă vecinică. Bujor şi Ileana vorbeau în priviri şi cu privirile se îmbrăţişau. „încă o dată privesc la el, apoi nu mai privesc.41 „Ea nu este mînioasă!“ „El nu este mlnios.“ La sfîrşitul liturghiei, Bujor a trecut cu coatele printre oameni şi în cîteva sărituri a fost la uşa bisericii. Aici aşteptă pe Ileana. Privirile lor se întîlniră peste oameni. Cu cit insă Ileana era mai aproape de uşă, cu atîta mai cu cinste se arăta către femeile mai bătrîne, lăsîndu-le să treacă înaintea ei, şi cu atît mai dinadins vedea Bujor că nu-i şade bine să închidă calea. Rămăseseră numai clteva muieri în biserică, şi Ileana tot nu putea ieşi. „O aştept mai la vale t“ grăi Bujor cînd văzu că Ileana chiar vine, şi plecă, mergînd încet. Marta, Ghiţă şi Ana steteau Împreună la o parte, necăjindu-se că nu mai vine Ileana. Bujor pe aceştia 47 nu-i văzu decît atunci cind, mai la vale, ei trecură pe lingă el cu Ileana. — Dară tu ce stai? întrebă Ghiţă. — Aştept pe tata I răspunse Bujor. 5 Ei merseră înainte, iară el rămase necăjit pe sine însuşi. Treclnd înspre casă, Ileana a stat foarte multă vreme înaintea Stăneştilor. Erau aici multe de văzut. Surorile au văruit casa; pe dinlăuntrul ferestrelor au boit cu vînăt, 10 iar pe Ia margini au tras vrîste cu roşu. Era frumos aşa. Ileana s-a hotărît însă ca ea să facă mai frumos. A mai cules apoi flori din grădina pe care a fost sădit-o Marta la ferestre. Gardul era alcătuit în chipul Iui Bujor, care a făcut şi portiţa. Mai frumoasă era însă 15 vramiţa. Lucru de nimic şi totuşi frumos. Patru lea-ţuri cioplite frumos şi încheiate laolaltă. înspre mijloc sunt încă doauă mai scurte, iar între aceste o cruce. Este făcută numai în semn de vramiţă. Pe un stîlp este o moară de vînt. Cînd bate vîntul, moara se învîrteşte, 20 şi doauă cătane, cioplite din lemn şi întocmite cu iscusinţă, încep a se bate în săbii. Pe celălalt stîlp este altă morişcă, care pune pe un faur în mişcare; dă faurul în ileu, tot dă şi nu mai încetează. Poznaşe lucruri a făcut Bujor. 25 IV După prînz oamenii mai stau de vorbă, apoi se duc la vecernie. înaintea bisericii e satul întreg: copiii la jucării, bătrinii la sfat, iară fetele şi flăcăii împre-giurul lăutarului. 30 Bujor n-a mîncat astăzi cumsecade, deşi era ziua de Paşti. Se necăjea foarte de lucrul ce a făcut azi. El a lăsat pe Ileana să treacă pe lîngă dînsul! Acuma voia să-şi îndrepteze greşala. „Astăzi mergem împreună Ia joc 1“ 35 V Crucea din sat este tocmai în marginea rîpei. Rîpa, tocmai înaintea casei Boarului. Dincolo de cruce este 48 un proptiş făcut din citeva lemne, pentru ca să nu cadă vitele în pirîu. Bujor luă un pumn de pietre, merse la proptiş, în dosul crucii, se răzemă şi stete privind cum apa cade şi se izbeşte în rîpă. Din cînd în cînd el arunca 5 cîte o petricea în rîu, privea îndărăt cînd i se părea că prin murmurul apei aude portiţa din dosul Iui, şi iarăşi privea cum cade apa, cade, se izbeşte, se prăbuşeşte şi apoi se alină mai în vale. El aştepta, şi totuşi, vremea îi părea scurtă, io Portiţa nu se auzea, şi totuşi, îi părea că vorbeşte cu Ileana. Dorea să vadă pe Ileana, şi totuşi, tresărea cînd îi părea că aude portiţa, temlndu-se că ea va ieşi. Ileana privea din tindă la crucea de piatră. Tocmai cînd voia să plece, pentru ca să meargă cu Marta la 15 joc, ea a zărit pe Bujor la cruce. îi era oarecum frică să iasă. — Nu mergi, tu fată, la joc? — Aştept pe Marta, mamă! Ileana văzu pe Marta trecînd puntea înaintea lui 20 Ghiţă. Fără ca să ştie de ce, ea făcu un pas îndărăt, ca să nu fie văzută, iară după ce ei trecură, începu să numere petricelele ce Bujor arunca în apă. I-ar fi plăcut să vadă cum cad aceste petricele, să audă picatul lor; i-ar fi plăcut să ştie ce vede Bujor în apă de priveşte 25 atit de dus la ea. Totuşi, dacă ar fi început să ardă casa în capul ei, acuma ea n-ar fi păşit de la prag. Numai atunci cînd Bujor arunca privirea la portiţă, ea păşea în tindă, lăsînd un ochi peste uşchior. Uşa de la casa cea mare făcu pe Ileana să tresară. 30 Dac-ar fi fost mai luminos în tindă, naica Floare ar fi întrebat-o: „Ce e cu tine, fată?" în întunerec însă nu se văd toate. Ea crezu dar cînd Ileana îi spuse că şi-a uitat cîrpa acasă, deşi chiar şi prin întunerec ar fi putut vedea că Ileana ţine cîrpa în mină. Biata fată răsufla 35 insă atît de cu greu, Incît tot omul trebuia să creadă c-a fugit cale d-un ceas ca să-şi caute cîrpa. Naica Floare coborî treptele, iară Ileana intră în casă pentru ca să-şi ieie cîrpa din dulap. Cînd iarăşi se afla pe prag, Ileana privi speriată, 40 privi încă o dată, fugi la portiţă, privi de aici în toate părţile. Nu era, ca în palmă; Bujor s-a dus. 49 5 10 15 20 25 30 35 40 — Bujori strigă Ileana. Noroc c-a strigat atîta de încet, încît abia c-auzea ea însăşi. Dar a doaua oară nu strigă, ci stete puţin locului, apoi merse, stînd la fiecare pas, spre crucea de piatră, unde a fost stat Bujor, de unde el arunca pietricele şi privea în apă. Aci ea se propti şi privi în apă. Nu vedea nimic deosebit. Tot cum a mai fost. Crucea a fost rămas la stînga, cam în dos. Ea făcu un pas îndărăt şi şezu necăjită pe piua crucii. Piatra e piatră, dar mai nemişcată rămase Ileana după ce se aşeză pe ea. Un fior, o roşaţă în obraji, şi în urmă ca o beţie groaznică: Bujor şedea în cealaltă parte a crucii. Cînd el zări pe Ileana, mina i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mină de praf. După aceea rămase neclintit ca dînsa. Cînd oamenii şed aşa pe piatră, încît numai o cruce ii desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gîndesc nimic. Este însă o limbă tainică, care nu are vorbe şi nu cuprinde gîndiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine. într-un tîrziu, Ileana suspină de trei ori într-o răsuflare — suspinul cu care se trezesc copiii speriaţi în vis. — Auzi tu, Ileana! Vezi rîpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d*aici! Ileana nu i-a zis să nu sară. Acuma şi ea ar fi sărit bucuroasă. A privit însă la el lung şi blînd, încît trebuia să rămînă neclintit sub această privire, apoi a început să-i netezească aripa sucmanului, privind la ţesătura firelor. — A fost foarte bună spata pe care mbai făcut-o! — Bună? Da... ştiam eu că are să fie bună. Tu ai zis s-o fac aşa! Ileana îi povesti apoi lui Bujor cum a ţesut pînza, cîte fire i s-au rupt, cîte crîmpiţe i s-au făcut, ce-a zis mama, cum o dată a sărit motanul peste război şi au căzut trei fuşteie: Ie-a povestit toate îndeamănunt, una cîte una; avea atît de multe de a spune, încît Bujor numai a ascultat. Cînd umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră. Era vremea ca să se mulgă vacile şi să se adape boii. 50 5 10 15 20 25 30 35 — Noapte bună, Bujor! — Noapte bună, Ileana! * Pesemne, pentru că i-a poftit-o Ileana, Bujor a avut astă dată o noapte foarte buna — bună nu pentru că a dormit bine, ci pentru că nu putea dormi. Lumea îi părea atît de frumoasă, încît nu se îndura să închidă ochii să n-o mai vadă* El nu ştia că acea lume este cea mai frumoasă pe care o vede cu ochii închişi. Cînd intră pe portiţă, cinele Flocan sări de lingă trepte, unde era culcat, şi fugi de-a lungul casei, pentru ca să se ascundă dinaintea lui Bujor* Era o neplăcută aducere-aminte. Astăzi, cind Bujor sosea de la biserică, cinele petrecea gonind găinile împregiurul ogrăzii; pentru asta, Bujor şi-a vărsat veninul asupra lui. Acum, la întîlnire, amîndurora le veni în minte în-tîmplarea de dimineaţă şi Bujor se simţi cuprins de o durere nepricepută, amestecată cu ruşine, cînd văzu cinele fugind de el. Ii chemă înapoi cu atîta duioşie, încît cînele se opri şi îl lăsă să se apropie de el. — Vezi că nu-ţi fac nimic, bietul de tine I îi zise Bujor netezindu-i părul, apoi îi luă capul sub braţul drept şi, îmbrăţişîndu-1 astfel, îl privi în ochi. Un cîne a împăcat Bujor, şi această împăcăciune îl bucura atît de mult, încît ar fi stat noaptea întreagă îngenuncheat lîngă perete ca să petreacă cu el. Antiţa însă i-a sărit din dos in spate, şi, cuprinzîndu-1 cu braţele, a început să-l hăţească. Ia-mă, bădică, în spate l In spate şi în braţe a luat-o apoi bădica. A sărutat-o, a dezmerdat-o, a necăjit-o: iară cînele juca împregiurul lor, sărind cîteodată sus spre Antiţa, care se juca cu el ţipînd nebunatec cînd cînele o atingea cu labele. — încă o dată, bădică I Bujor îi săruta ochii şi făcea încă o dată. încă o dată şi încă o dată... tot mai rar, tot mai încet, mai alene, mai obosit, pînă ce mica adormi în braţele frăţine-său. Bujor o duse la Marta, o dezbrăcară 5 10 15 20 25 30 35 40 tiptil-tiptil, ca să nu se trezească, şi apoi o culcară. După aceea Bujor ieşi din casă, mai stete gînditor pină ce-i veni fluierul său în minte. De mult l-a fost uitat: acum însă simţea dor de el. Jos, tocmai în fundul grădinii, pe unde curge apa peste pietricele, locul este atît de liniştit, mai ales acuma seara. Aci se duse Bujor. Se aşeză pe pajişte, se propti cu spatele de nucul cel tînăr şi începu doina trăgănată. Gîţiva paşi la dreapta, cinele, întins la pămînt, cu capul aşezat pe labele de dinainte, zăcea privind la cîntător, ca şi cînd el ar şti ce vrea să zică doina aceea. Alene vîntul, alene rîul, alene doina — o lume legănată alene... Dar tot mai încet sună fluierul, pînă cînd el se sfîrşi într-o duioasă şoptire. Bujor îl puse pe iarbă lingă sine şi rămase privind la pălăria sa, pe care o pusese într-un par din gard. Luna plină grăbea cu răpejune spre un nour rătăcit; el o urma cu privirea, iară cînd luna nu se mai văzu decît în mărginile argintate ale nourului, el închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele ce se dezveleau din sufletul său, părîndu-i ca nişte vedenii fără de trup, care se leagănă în văzduh. Vedea biserica, oamenii în biserică şi pe Ileana între oameni; se vedea pe sine aşteptînd la uşă, i se reivea simţirea de bucurie fioroasă cu care aştepta şi iarăşi trecea roşeaţa peste obrajii Iui, aducîndu-şi aminte vorba: „Aştept pe tata". Crucea de piatră şi apa ce cade şi se izbeşte în rîpă se iveau pretutindenea, rupînd şirul gîndurilor sale; iară mina Ilenei mereu dezmierda aripa sucmanului său. Naica Floare şi badea Mitru — greu a supărat pe aceşti doi oameni. Mult ar fi dat dacă într-astă clipită ar fi putut să-i împace. Ar fi dorit să sărute mîna naichii Floarei şi ca badea Mitru să-i dea o palmă şi apoi să-i pară rău c-a făcut-o. Aşa se năştea un gînd pe altul în sufletul lui; intra tot mai adînc în această lume, pînă nici nu mai ştia dacă se află aici ori acolo. Iarăşi se simţea crescut în casa Boarului şi se mustra pentru greşelile ce Ie-a făcut de cînd a ieşit din această casă. Mai deunăzi a trecut pe lingă holdele Mitrii. Erau rău lucrate. Şi boii au fost prea slăbiţi de cînd nu mai steteau sub 52 îngrijirea lui- Ar fi trebuit să-i spună stăpînului, fiindcă el nu poartă grijă de nimic* „Mine dimineaţă, în crepetul zorilor, trebuie să vorbesc cu el!“ zise Bujor grăbit, şi se ridică de la pămînt. 5 — Ce faci tu, fată, în grădină? s-auzi glasul naichii Floarei de peste gard* — Nimic, mamă! răspunse Ileana speriată — răspunse pentru sine, căci nimeni nu o putea auzi. Bujor tresări. Ii venea să plîngă, cînd găsi că Ileana 10 a fost stat în apropierea lui. Apoi grăbi la gard şi o văzu fugind spre casă. — Ileana! Auzi tu, Ileană! o chemă el, dar atît de încet, încît nu se auzea. VI 15 In vreme ce tinerii petreceau la cruce, bătrînii ste-teau de vorbă. De Ia slujba de seară vecinii plecaseră împreună în spre casă. Era Stan şi Mitrea, Gligor, tatăl lui Ghiţă, şi Păvăloc Ţăpăloiu, om bogat şi din neam ales, ca 20 şi Gligor. Puţină vorbă se schimbă între vecini, pînă cînd Stan nu începu, arătînd spre o vrîstă de nori, ce se vedea înspre apus. — Dacă ar da bunul Dumnezeu! — Zău, o ploiţă n-ar strica. Grînele sunt cam pălite, 25 zise Gligor. Păvăloc era casier la sat şi om care se pricepe la destăinuirea firii. El privi mai îndelungat Ia nori, apoi în-credinţă pe vecinii săi că mai nainte de mine dimineaţă nu se poate aştepta la ploaie. 30 De aici înainte vorba se întinse asupra ploilor. Fiecare ştia să povestească despre cite un rămăşag pe care l-a cîştigat de la cutare şi cutare. — Eu îţi dau rămăşag că plouă la noapte! îi zise Stan Iui Păvăloc. 35 —Nici vorbă! înainte de zori, nul — Vere Mitre — grăi Gligor — ce zici, o să plouă la noapte? — Să vedem ce zice el. 53 5 10 15 20 25 30 35 40 Mitrea mergea cu doi paşi înainte. Ei se opri şi deie din umeri: —■ Ce ştiu eu? ! — Vezi aşa, ii zise Stan, eşti mare meşter intr-asta. Totdeauna ştii cînd e vremea de semănat. Dacă nu ploauă după ce ţi-ai pus tu săminţa in pămînt, apoi rămîne secetă vara întreagă. — Parcă-i călindar, aşa o potriveşte de bine. Iacă, eu, unul, vă spun că totdeauna aştept cu sămînţa şi cu prăşitul pînă ce nu văd pe Mitrea că seamănă şi prăşeşte ! — Apoi asta o face satul întreg! Mitrea se îndreaptă cu faţa mîndră, ca şi dinţi-o buiguială îndelungată, şi încongiură cerul cu privirea. — N-are să ploauă chiar nici mînel zise el hotărît. — N-am zis eu că nu ploauă la noapte!? — N-am zis eu că nu ploauă mine dimineaţă!? De aci înainte vorba trecu la holde. Mitrea era mai vorbăreţ, dar tot scurt şi măsurat. — Ăst timp ţi-au ieşit semănăturile cam rău. — Ce ai semănat pe lingă şipot, în sus pe coaste? îl întreabă Gligor. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roşeala peste obrajii lui. — E păpuşoi, dar n-a răsărit încă! zise Păvăloc. — Măi Stane, la tine am văzut păpuşoiul frumos. Stan îşi suci mustaţa: — Apoi ctnd are omul trei feciori ca mine!... — Asta să fie zisă — îi răspunse Păvăloc — plugar ca Bujor al tău nu mai este în sat 1 — Pe asta o au unii de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înţelegere tainică cu pămîntul. Mai în vară aram ca să semăn ovăz aici. „Rău faci că pui ovăz aici, îmi zise Bujor; este pămîntul cam gras şi ţi se păleşte." Aşa am şi păţit-o. Apoi la potrivirea vremii nimeni nu se pricepe mai bine decît Bujor. Oamenii începură să-l laude pe Bujor. — Ei! vezi ce lucru pocit, zise Păvăloc, ară tind la păpuşile lui Bujor, care In adierea vîntului îşi făceau jocul. * — Mare meşter! mare meşter! 54 5 10 15 20 25 30 35 40 — Ei bine, grăi Stan fălos, Bujor îţi face carul mai trainic şi mai frumos decît cel mai vestit rotar. Vecinii plecară înainte spre casa Iui Mitrea, care i-a fost poftit la un scaun de odihnă şi mai multă vorbă bună; Mitrea însă rămase privind păpuşile lui Bujor; îşi aducea aminte că în tinereţele sale şi el îi făcea ase-menea bucurii lui Păscuţ, copilul care-i murise acum opt ani. Deci, ca totdauna cînd îşi aducea aminte de Păscuţ, el era cam trist intrînd pe portiţă. Naica Floare acoperi masa cu pahare. Se bucura totdeauna cînd putea să vadă oameni cinstiţi la casa ei. Vorbăreaţă precum era, îi plăcea să fie de faţă unde se înşiră vorbele, aşteptînd să-i vie şi ei rîndul la glumă, ca şi la vorba înţeleaptă. Acuma insa oamenii au fost urmat vorba de la păpuşile lui Bujor. Stan îşi lăuda fata şi feciorii, iară naica Floare îşi da toată truda să arate că numai nişte piscoi sunt toţi pe lingă Bujor. — Iacă, să spuie Mitrea, el ştie mai bine cine este Bujor. Vro şase ani de zile el singur a purtat gospodăria noastră, şi aşa gospodărie nu era în sat. Acuma, de cînd s-a dus el de la noi, toate merg avalma. Toţi aşteptau răspunsul lui Mitrea. Dar Mitrea era necăjit de laudele care i se făceau lui Bujor. Nu pentru că nu l-ar fi ştiut pe Bujor vrednic de laudă, ci pentru că vedea pe Stan fălindu-se cu el. — Apoi da, zise el cam cu jumătate de gură, e flăcău harnic ! Intr-astea, paharele se schimbau. S-a închinat în sănătatea tuturora. Stan a închinat1 un pahar chiar în sănătatea clopotului celui mare, care s-a făcut pe socoteala lui Mitrea. La asemenea rînduri Stan se pricepea mai bine: a stat adeseori la vorbă şi s-a veselit la masă cu popi, cu dascăli şi cu alţi oameni cărturari, care ştiu potrivi vorba în placul altora. Păvăloc privea pe fereastră la cruce. Era tocmai în vremea cînd Ileana şi Bujor şedeau acolo. El trase pe Mitrea de sucman şi-i făcu semn să privească. Şi-i plăcea lui Mitrea să privească. Bujor era înalt şi spătos, iar Ileana, făptura tătîne-său, numai cu o palmă mai 1 în toate ediţiile: încheiat. 55 mică. Se potriveau bine lingăolaltă, iar asta el n-o găsise pînă acuma. Şi Păvăloc privea cu plăcere. El ridică paharul plin şi-l Închină lui Mitrea: 5 — Vere Mitre 1 să jucăm la nuntă! Soră Floare! Ve- cine Stane! să fim cu veselie I Şi Gligor ridică paharul, inchinind pentru încuscrire. Dar Mitrea era dus pe gînduri şi nu pricepea gluma, iar naica Floare o pricepea şi nu voia s-o priceapă, io De ctnd Ileana era mică, ea se dezmierda cu dorinţa de a fi o dată soacra părintelui din sat. Ileana e făcută să fie preuteasă. Dar cum gindea acum Ia Bujor, ar fi dorit ca el să fie popa, şi mai că n-ar fi fost în stare să Închine şi ea. 15 Nici Stan n-a gîndit încă la asemenea lucru şi era cam supărat c-au glndit alţii. Tot nu prea era omul lui Mitrea. Om Insă care niciodată nu rămlne dator, el ridică paharul şi cumpăni puţin vorbele: — Cam grăbit, vere Păvăloc. Ai greşit casa. Iacă, 20 vărul Gligor, om bogat, are fecior voinic. Eu?! mai sunt şi alte sate. Pe Bujor îl ştie lumea J Şapte fete pe un deget. ! — Hai! că n-am eu fată! Să am şapte fete, toate i le-aş da lui Bujor. 25 Stan începu a-şi răsuci mustaţa, privind cam aspru şi fălos Ia Mitrea. Mitrea porni în răsuflat greu, se aprinse în sfirşit, sări şi dete cu pumnul în masă. — Sa n-am Dumnezeu de nu crap masa asta In doauă 1 30 în casa mea eu sunt stăpîn, strigă el mînios. Toţi şe uimiră de asemenea purtare pripită. — Dar ce te-a supărat, dragă? îl întreabă Floare, care de vro opt ani nu l-a văzut aşa de aprins. — Să nu se fălească cu el, că eu l-am făcut om; din 35 casa mea a ieşit, in a mea cinste este cum este ! răspunse Mitrea hotărit. — Ce!? nu cumva ai voi să-mi iai feciorul? — Ţi-I iau, că e de casa mea. Eu l-am făcut om I Să nu mai lungim vorba, pentru că nici n-a mai 40 ţinut mult. Aprins era Mitrea, Stan aprins: vecinii s-au 56 despărţit cam supăraţi. Naica Floare era necăjită de cele petrecute. Ea căuta pe Ileana şi, simţind că e In grădină, o chemă In casă. Ileana e fată mare, dar ea încă nu ţine minte să o fi ocărit mamă-sa vrodată. 5 Acuma naica Floare o luă de scurt şi-i spuse că unei fete mari nu-i sade bine să umble prin grădini. — Tu eşti fată de măritat, trebuie să-ţi păzeşti numele. De asemenea vorbe Ileana s-a foarte amărit, şi ama-10 rul ei multă vreme n-a lăsat-o să doarmă. Badea Mitru nu se mai cunoştea pe sine însuşi. Părea c-a găsit o comoară. Afară din seamăn era mulţumit de vorbele pe care le-a fost zis Iui Stan. L-a lovit tocmai unde mai tare îl doare. Apoi simţea că a zis adevărul. 15 Bujor ii era ca fecior. Atit de tare o simţea asta, încît numai acuma începu să se mînie pe Bujor pentru că a ieşit din casa lui, şi ar fi fost în stare să meargă acum noaptea săd aducă acasă. * Astă-seară era răcoare de primăvară, dară Bujor şi 20 Ileana ştergeau sudori cînd calde, cînd reci. Cînd Bujor plecă de la tei, Ileana era în pat, dar nu putea dormi. Naica Floare se cam neliniştea auzind-o suspinlnd şi întorclndu-se mereu de pe o lăture pe alta. Dară oricît ar fi dorit să o liniştească, nu ştia cum să înceapă. 25 Era şi ea cuprinsă de gîndurile sale* Deodată Ileana se ridică în pat, stete puţin, apoi se coborî şi ieşi încet din casă. Naica Floare îşi opri răsuflarea, dar nu mai auzi nimic. Ileana a ieşit să se astîmpere puţin, In casă găsea 30 că era năbuşeală. Ea se aşeză pe prag şi stete cîtăva vreme aici neliniştită, muşcîndu-şi buzele şi hăţind legătura rochiei, pe care n-a fost lepădat-o. Intr-un tîrziu ea se ridică iute şi plecă cam fuga spre portiţă, o deschise şi ieşi, lăslnd portiţa aşa. 35 In casă, naica Floare se neliniştea tot mai tare. — Ileană! auzi tu, Ileană I Ileana mamii! Nici un răspuns. 57 Ea se cobori din pat şi ieşi. Ileana nu se mai vedeâ nicăiri. Speriată, se Întoarse in casă şi sculă pe Mitrea, care (dormea dus ca un copil scăldat şi bătut. — Ce e? întrebă el buiguit. 5 — Ei, du-te de vezi unde e Ileana. — Apoi unde e? — A ieşit şi nu ştiu unde a perit. — Ori tu ţi-ai ieşit din fire!? — De un ceas a ieşit şi nu mai vine. Am fost s-o caut 10 şi n-o găsesc. Mitrea se coborî din pat şi ieşi în cămaşă, precum era. j Afară numai cimi îi ieşiră în cale, mişcîndu-şi cozile şk scheaunînd încet. Privi în toate părţile, dar nu se 15 vedea nimic. Ai fi chemat-o, dar îi venea greu să-şi strige fata în capul nopţii. El o chemă de cîteva ori încet, dar nu primi nici un răspuns. Dacă nu era atît de aprins în căutarea fetei sale, ar fi văzut portiţa deschisă şi ar fi găsit calea. El plecă însă spre grădină, 20 apoi suci pe la capătul casei. — Ileană! auzi tu, Ileană! Nici un răspuns. — Păcatele mele — zise el plin de îngrijare — unde poate fi fata aceea? I 25 In clipa aceasta sosi la colţul casei. In dos, între casă şi gardul lui Stan, văzu ceva mişcîndu-se. — Tu eşti, Ileană 1? Nici un răspuns, dar şi arătarea care se vedea rămase neclintită. 30 — Cine e acolo? strigă badea Mitrea, păşind mînios spre el. — Eu sunt, bade Mitre! zise Bujor cu glas tremurător, văzîndu-se un pas de la Mitrea. — Dar ce dracul cauţi tu aici pe vremea asta?! 35 Bujor stete cîtăva vreme turburat, apoi scoase vorbele fără de legătură. — Bade Mitrei Să-mi dai pe Ileana, s-o măriţi după mine, că zău nu-i bine dacă nu faci aşa! Mitrea rămase uimit de vorbe şi de felul în care erau 40 zise. 58 — Ei bine, zise el, apoi acuma noaptea vii tu să-mi peţeşti fata? — Dară n-o peţesc acuma, nici n-am venit de asta, grăi Bujor amărit, apoi se suci in călcli. Adecă nu mi-o 5 dai. Nu mi-o da. Ţine-ţi-o ţie! Cind Mitrea văzu că Bujor pleacă, făcu un pas spre el. — Auzi, măi Bujor, zise el molcomit, d-apoi că n-am zis eu că nu ţi-o dau. Zicind aceste, îl apucă cu mîna de braţ şi ei steteră 10 multă vreme aşa, fără să se mişte, fără să grăiască careva vrun cuvînt. — Dar Ileana unde e? întrebă Mitrea mai in urmă. — Ileana? Nu e în casă? — A ieşit şi nu ştiu unde a perit. 15 Bujor tresări Ia aceste cuvinte. De mult a văzut el uşa deschisă, a auzit chiar cînd cineva a deschis-o, ba a şi gîndit că Ileana ar fi putut să iasă pe uşa aceea. Cînd se găsiră la uliţă, Bujor plecă spre cruce. — Stăi, grăi Mitrea. La dreapta! Ileana şedea pe laiţa de dinaintea casei lui Stan şi se săruta cu naica Sanda, muma lui Bujor. 20 GURA SATULUI I Nu-i vorbă! răi sunt oamenii, încît mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar şi acela pe care toată lumea îl ştie 5 de bun îşi are ceasurile de răutate, şi nu avem decît să-l atingem unde-1 doare pentru ca să-l facem mai dlrz decît alţii. Dar nenea Mihu tot om bun rămîhe. Se şi cuvine insă unui om din oameni, ca dînsul, să fie de bună chibzuială, să cumpănească vorbele şi să to umble mai mult călare decît pe jos. Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obicinuit a zice mai bucuros „la Mihu Safteiu decît la „Safta Mihului“ fiindcă... aşa-i lumea 1 Cind oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă şi 15 îşi petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului. Pentru aceea, cînd Safta începe să facă gură, nenea Mihu îşi pune mînile în cap şi-i zice: — Nevastă! nu mă da pe gura golanilor. 20 Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip şi cam în-tr-altul, Safta face să treacă de stăpînă în casă. Dar se zice că nu-i stăpîn fără stăpîn. E cineva şi mai presus de Safta. 25 Nenea Mihu are doi feciori voinici şi o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi şi feciori, oricît de voinici ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una 60 5 10 15 20 25 30 35 40 singură, adecă nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu dînsa. încă pe cînd era în faşe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mişcare. Nenea Mihu, auzind-o plîngînd, alerga plin de îngri-jare din grădină ori din curte în casă. Şi cu cît creştea, cu atît i se lăţea stăpînirea, căci — vorba lui nenea Mihu — fata mare-i cinstea casei. Dar tot nu e stăpîn fără stăpln. Ce-i drept, cît ţine preajma casei, nu se găsea nimeni mai presus de Marta; dar lumea e mare şi multe lucruri se găsesc într-însa. Cînd Marta iese la joc şi trece de-a lungul uliţilor, nevestele şi babele pizmaşe de tinereţe grăbesc la portiţă şi privesc în urma ei. E frumos cum îşi ţine capul, cum îşi poartă trupul şi cum se mlădie la tot pasul; şi frumos îi sade părul creţ pe frunte, frumos i se lipeşte bogata salbă pe sîn, frumos îi cad alt iţele pe braţe şi cătrinţa bătută în fir frumos i se rotunjeşte pe pulpi. Chiar babă să fii, o priveşti şi ai dori s-o tot vezi. — Oare cine, soro? zice una. — Cine altul decît Toderică, îi răspunde alta. — Toderică? Aşa umblă gura satului. Nici că visezi din ce scorneşte o poveste. Pentru ca să vorbim drept, Toderică e Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasă că avea din cine să iasă fiindcă şi tatăl său, Cozma Florii Cazacului, seamănă cu dînsul. Fecior şi tata, cînd calcă, puntea le scîrţîie sub picioare. La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderică decit Toader şi ţi-o duce şi frămîntă, încît să pui rămăşag că ţi-ar putea juca pe urzeală fără ca să-ţi încurce firele. E bun la veselie, deschis cu flăcăii, darnic unde-i vorba să se arate şi prea mult îi place să şuguiască la joc şi la şezători cu fetele. Cînd, la joc, Marta se iveşte în preajma vederii lui, Toader scutură din cap, îşi netezeşte părul de pe frunte, ridică din umeri, îşi potriveşte peptarul pe trup. Iar dacă ea se apropie, dacă este aproape de dînsul, Toader îi zice: — Ce mai faci, Marto? 61 5 10 15 20 25 30 35 40 Ea răspunde: — Mulţumesc de întrebare, bine I El apoi întreabă: — Nenea Mihu ce mai face? Ea răspunde: — Mulţumesc, face bine că-i sănătos. El iarăşi întreabă: — Leica Safta ce mai face? Ea atunci răspunde: — Şade, Toderică. După aceste, ea îşi adună buzele şi întreabă: — Ce mai fac ai voştri? — Ei! Ce să facă? răspunde el, iacă! mai una, mai alta... De aci înainte vorba trece la lucruri mai depărtate. Toader spune că a vorbit cu cumnatul, cu vărul, cu finul, in sfîrşit, cu cutare şi cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de vorbă cu dînsul; iar Marta îi spune cine a fost şi cine nu a fost de curînd la dînşii, cu cine a vorbit şi cu cine nu, cine ce a zis şi ce nu a zis. In sfirşit, Toader priveşte îndelung în ochii mari ai Mart ei, Marta îi zîmbeşte cu o răcoroasă bună-cuviinţă şi, vazînd acest zîmbet, el îi apucă mina şi zice: — Să jucam una, Marto. Ea răspunde veselă: — Dacă vrei, Toderică. Toader atunci baga mîna stingă în şerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului şi strigă: — Acum, una pe pofta mea! Iar cînd Toderică se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei, babele şi moşnegii se ridică din umbră, sparg sfatul şi grăbesc să mai vadă şi ei o dată. Aşa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un ţînţar un armăsar. Pe cînd Marta şi Toader vorbesc numai aşa, ca să nu tacă, cei ce n-au ce face le pun floare la ureche. Cu totul fără nici un temei nu sunt însă nici vorbele babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare şi la făptură, prea sunt deopotrivă în sat şi-n şapte sate 1 E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Căzacului şi cine este Cozma Florii Căzacului ? Un copil nevirstnic o 62 5 10 15 20 25 30 35 40 ştie pe de rost. Om să-i pui alăturea şi să-l cauţi In şapte sate, nu găseşti unul mai bun declt Mihu, care nu-şi mai ştie rubedeniile şi cuscrii şi finii şi care nu-şi numără averea pe boi, ci pe juguri. Aşa judecă satul şi, dacă e vorba să spunem drept, nici Mihu, nici Gosma nu sunt scoşi din sat. Prea se simţeau străini în acelaşi sat şi le plăcea să se mîn-gîie cu nădejdea de înrudire. Marta şi Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, şi nici că-şi mai dedeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi pe zi. Ar fi trebuit să vie cineva şi să le spuie că nu-i aşa, pentru ca să-i puie pe glnduri şi să-i facă a se întreba cum adecă este. Cineva! Dar cine? Dintre toţi unul singur era care ar fi dorit să se puie împotriva gurii satului, dar acesta era tăcut şi gînditor. In toate duminecile şi zilele de sărbători, dis-de-dimineaţă, cobora despre munte şi intra călare în sat un voinic curăţel. Nimeni nu se întreba de unde vine şi unde descalecă; toată lumea ştia că este Miron oierul şi nimeni mai mult nu dorea să ştie. Trecuse un an de zile de cînd Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros împregiurul lui ca să-i asculte poveştile, vorbele şegal-nice şi cîntecele frumoase. Din cînd în cînd, dar foarte arareori, Miron Bcotea din şerpar un fluieraş, pe care clnta cîte o doină plină de duioşie, încît oprea răsuflarea celor ce-1 ascultau. Din cînd in cînd, numai arareori, scotea Miron fluie-raşul său: il scotea însă totdeauna cînd Marta 11 ruga: ba era chiar destul ca ea să privească la şerpar, pentru ca Miron să puie mîna pe piept, gata de a-i face pe plac. Acesta e lucru ştiut de toţi, ba chiar un lucru care de sine se înţelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cîntecele lui Miron şi care fată nu ar fi dorit să-i fie In apropiere şi să-i audă graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, şi era un lucru firesc ca atunci cînd ea il roagă, să nu zică ba, mai ales ştiind să-l roage atît de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, cînd voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea 83 5 10 15 20 25 30 35 «0 că Miron nu voieşte, fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din cind în clnd, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cînte. In horă Miron totdeauna e cumpătat, încît parcă numai şuguieşte cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. înalt şi mlădios, cu umerii laţi şi cu pieptul ieşit, el calcă lat şi pe întreaga talpă, incit la fiecare pas întregul trup i se scutură şi se leagănă cînd la dreapta, cind la stingă. Cind stă însă şi-şi ridică fruntea ieşită din faţă, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu pârul lung pină pe umeri, cu o faţă albă şi străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari şi albaştri ca faţa cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această faţă ceva ce nu se mai găseşte în alte feţe, un fel de tristeţă, un văl de gînduri, iară în surisul de pe buzele lui ascuţite totdeauna e ceva ce-ţi deschide sufletul. E minunat flăcău Miron şi nu e minune că toţi îl caută şi doresc. înspre amurgul serii, cind jocul se sparge, Marta pleacă spre casă. Unii merg într-o parte, alţii într-alta. Toderică merge cu Marta pînă la răspîntie, îi doreşte de bine, apoi coteşte la stînga şi o lasă să meargă cu ceilalţi mai departe. Pînă acasă ea merge însoţită de fete şi de flăcăi. Intre flăcăi este şi Miron, care, precum de la sine se înţelege, totdeauna merge alăturea cu dînsa. Peste puţin, ei lasă apoi uliţa, trec un pîrleaz de la dreapta şi merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fîntîna Corbului, unde izvorăşte apa cea bună. Pînă aci merge Miron. Mai departe, nu. Aici apoi, citeodată, fetele şi flăcăii se opresc şi Marta roagă pe Miron să cînte. Şi adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, cînd fetele şi flăcăii pleacă şi lasă pe Miron singur la Fîntîna Corbului. Odată, de mult acum, clntase atît de frumos, incit vremea se întîrzia şi singură Marta mai cuteza să rămlie şezind pe iarbă. 64 rtVi% Tilu Maioresui, fotografie cu dedicaţie către Slavici şi datata „27 mai 1870". Coperta volumului Neue RumS-nische Skizzen şi pagina dm volum cu titlul nuvelei Gura satului (1880). Traducere de Mite Kremnitz. Aceeaşi nuvela tradusă în suedeză in 1895. BTJDULEA. TAICHIL SSyMBBBa un Budula* Ar' 4» ^ 00 De*mi pirrn bine? Ikr u ’nţekg* «d>B» pSre Ciad bJ.1 aduc minte pe daaftşuri baiatea ochilor iati tbmvţehr, cu tonte tsrm«ncpP ip80, Taichii la prima apariţie (Convorbiri l ’ 1 iunie). Buduiea nr. 3, jAoul XII. — No, 12 I Martie 1870. CONVORBIRI LITERARE. Apare la 1 a fie cărei luni. GUBA SĂTULUL ' IOVIL1 I. Na-i Tortul rrt nat oamenii, încât mai itl Bid a’ar pută «1 fio. Chior şi acela pc MM loitt lunea ii ţtie do bun, Işt ort; cio-nriie de rlatate fi n avem dccit s*-l i-ttefem, nnde-1 doar*, pentru c* fi-1 fccun ■ol din decit pe a)(ii. D&r numut Miho toi am ha r«nine. Se şi cuvine inşi ani om din otroimi. cu dtaeol, it fie de buni chibanuaU, sl cutnpo* maci vorbele fi şi aride «1 moli ellaro 1 dMfitpejee. Aaafi -aOa-i «1* vorbii Ouoii i'u obicinuit a îicc mai bucuros ,1a Mita Setai4 decit la «Bafta Mitalut*, Model. aşa 1 lumea! Ciad oamenii na aa •a ta*, «I ecemesc o vorbi f i iţi patree mmm an «.—St te foreasei Dimesen ii aa «aci pa fara eatatai! tain nenea, «Aed Bata iacepe sa teci guri Maaoa Mita Îşi pana mftsiie la Mp şlri stea: — Kevartl: aa ml da pe gm falaallor. Eir apoi cauU ai i tal pa pier, numai afi acapa da urechile rcdnilor. A*tM, eam intr’ua chip şi cam intrai tal, Saft» foca si trcacl da stăpâni ia casă. Dar ao eice cl oo-i -stlplnă firi stâpla. £ cineva fi mai presai do tafta. Kenaa Mibn arc- doi feciori voinici fio fiid frumoasă. Feciorii, fiindcă sânt doi şitaiori, ari cit ' de votatei ar fi, stan sob porunca părintească; Haita insă a uua sisgnrft, sdil nu mai are in c&sâ pe nimeni deopotrivă cu ice. Aoeă pa când era iu teşii, Marti avut o> bieeiul de a pune toată ca» in mişcare. Nenea Mita, auzind-o pUoggnd, alerga plin da Îngrijire din grajdia, din grădini ori dia enrta in casă; cantata, ori undo ar fi fost» tresărea fi aicea: „Vai de miim! teta pllage! Sutei, eam iatr'un chip ţi ram. tntr'iHa!, Marta sa facnee stlplal p*eta toţi itlplail din casă. Şl cu alt creştet, cu atat i aa Uţaa atfo ptairea, cad—vorba Iui Nenoa MIhi-teta mara-i etastea Med. Dir tel bb a ităpfta tal rtipla. Oa-1 drept, cit ţlaa prejea dM, m m Maee atacai mal prma de Marta; dar lumea# mart ş( mata foruri •• |ia«a tatFiMB. Pagină din Convorbiri literare cu începutul i ^ Rsatului, la prima apariţie (1879, nr. 12 d.n 1 mart.e). ^ * frf-1 r- ^ t~TT*£ *•> KţMHIik '**’ ft«*«iw tu **m!^u| ****** tm> 1&PO * ^ W- ' * . >wMk> | t*w ^ i» f>naWl<» -^*v /Tn±. | 4hv Ocrtiu m****mZ ][**>****& ^ k ^/4W*Ebu ««Mu *v** jt^roL t*k&’m4 sv»v*v £X*L*-&M«*. ţ>’ hrfa»iU’ ** ^mri /w^wvîwtwrv t««- w. • ^2nt4> '"»•* i **» A, c*~-n~L s>+*ctZJhrA* *- «rtrC yvt^fau h^r. -mî «-ÎT? ou^. ^(Ci— JffiM.-euu4~e- y ^/vfC-a W«. *e^*2wt«U«vl« , /v«. •#•*«. '»*•*-^-«- ^V°7v^%’ $CCr * «WiSe Fragment din scrisoarea lui Slavici către I. Ncgruzzi. trimisă din Bucureşti în 20 decembrie 1877, prin care îl informează despre modificările la nuvela Gura satului, propuse de Odobescu. I fM. *~*t.f*~*“*™ y B'V £&**: -v ***-?'*** ^ Yv ^ ^ **&** -~*3 *£. Y*r '®^ffc- P^«hJU.- &««. i.%^: ^ «iu. '-•». 4**c *5 5 10 15 20 25 30 35 Şi de aci înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei sale despre Miron şi foarte adeseori îşi aducea aminte de dînsul. Gura satului? La lucru şi pe la şezători fetele cîntau doinele pe care le învăţaseră de la Miron, îşi aduceau aminte de faţa lui drăgăstoasă, se miiidreau cu vorbele dulci primite de la dînsul şi fericeau pe Marta, care îi era dragă. Atît însă şi numai atît; mai departe nimeni nu cuteza să ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta şi pentru că in curînd avea să fie mireasa unui june atît de voinic şi de bogat ca Toderică. II Ce să-i faci? Aşa s-a deprins lumea 1 După ce vinul a stat de fiert şi începe a se deosebi de drojdii şi a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiş. Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani şi nu se mai cuvenea să-şi piardă anii bătînd căile şezătorilor, iară Simina, soţia lui Cosma, ardea de dorinţa de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă şi cit mai curînd bunică. Pe cînd dar vinul ferbea prin butoaie, Simina îşi făcea mereu de lucru prin şopron şi mereu îşi zicea: „Vinul ăsta nu se mai astîmpără“. O zi insă, alta şi iarăşi alta, şi in urmă apoi una de sărbătoare, aceea in care argaţii sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniţă, întrebîndu-se în şagă cine oare, şi cînd, şi de dragul cui va sparge butoiul cel mare şi cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică. In sfîrşit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se aşeză la masă şi privi îndelungat la soţia sa. Ea dete din umeri. — Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el. 66 — Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. înţelegerea era deplină şi nu mai rămînea decît un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta 5 era greu şi trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă. Nu-i vorba 1 Mihu şi Safta ştiau de mult cînd anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o ştiau după spuse, din cîte o glumă scăpată la timp potrivit, o ştiau din gura satului; acum trebuia să li se io spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea şi omenia şi fără ca să mai rămiie îndoială dintr-o parte ori din-tr-alta. întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba şi să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni 15 de frunte, oameni din oameni, oameni care ştiu să zică „bună dimineaţa", ştiu să potrivească întrebarea şi, mai ales, care ştiu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor, între care se pun. Cosma dorea ca, trecînd oamenii lui de-a lungul 20 uliţei, satul să privească în urma lor şi să zică: „Aceştia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" şi ca Mihu, după ce-i vor fi ieşit din casă, mulţămit, să le poată grăi vecinilor: „Am avut pe cutare şi pe cutare la casa mea". 25 Şi lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greşeală, fie orişicit de mică, ar putea să strice toată înţelegerea şi buna învoială. Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puţini şi, dintre aceştia, unul ar 30 fi cum ar fi, are însă obiceiul de a striga prea tare cînd vorbeşte, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, şi iarăşi altul, care ar fi cel mai bun dintre toţi, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-şi găsea în tot satul oameni pe plac, 35 şi a trebuit să treacă multă vreme pînă ce soţ şi soţie s-au înţeles să roage pe Simion al Anei Popii şi pe Mi-trea Podarul, amîndoi oameni nici prea bătrini, nici prea tineri, cumpătaţi la veselie şi bine chibzuiţi în potrivirea vorbelor, cu deosebire insă oameni de neam 4° bun şi bine văzuţi în sat. 67 5 10 15 20 25 30 35 40 Făcindu-se înţelegerea, Cosma îşi îmbrăcă sucmanul şi porunci să cheme pe Toderică, iar cînd feciorul intră, tatăl îşi luă pălăria, o puse în cap şi se aşeză, — Toadere! zise el peste puţin, apăsînd asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori. — De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta. — Prea bine! grăi bătrînul. Ce zici? îţi place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei? — De, taică! răspunse Toader, şi dete din umăr. — Adecă, astfel, ne-am înţeles, încheiă Cosma, apoi se ridică, îşi luă băţul şi ieşi cu paşi laţi. Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămăsese cu mlnile in sîn. Marta era aproape de şaptesprezece ani, adecă începuse să fie cam-cam fată bătrînă, căci Safta se măritase la vîrsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulţi ani, era gata să-şi primească peţitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, cînd troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate in scîndură de tei, erau pline de altiţe, de cătrinţe, de trîmbe de pînză şi de albituri cusute gata, pline erau şi acoperite cu fel de fel de velinţe lucrate cu mult meşteşug; iară de atunci Marta lucrează mereu, ţese, alege, coase şi aruncă flori pe gherghef, încît zestrea s-a adunat pentru şapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată şi, cu cît mai multe daruri poate face, cu atît mai mare cinste i se cuvine. Acum bătuse vîntul din partea aceea, şi anume Si-mina trimisese pe Stanca lui Cîrcioc, aşa din întîmplare, la Tudora, vecina Saftei, şi Stanca îi şoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gînd bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mînile în şolduri şi îşi zise nedumirită: „Vai de mine, dar de ce să mă apuc!“ Era vremea frumoasă şi se gîndi că ar fi bine să puie albiturile să se azvînte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei şi să le aşeze înaintea casei pe doauă scinduri puse pe nişte polo-bocele. 69 După ce troanele fură aşezate, leica Safta Ie deschise pe toate şi începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velinţele, cătrinţele, altiţele, trîm-bele de pînză şi albiturile cusute, să Ie scoată, să le seu -5 ture şi să Ie întindă pe sfoara legată de stîlpii pe care zăcea lungul foişor şi cerdacul cel mare. Era frumos şi plăcut Ia vedere cum, in sfirşit, toată această bogăţie a lucrurilor de mină sta dezvelită în vederea tuturora, şi leica Safta privea din cînd în cînd 10 pe furiş Ia uliţă, pentru ca să vadă cine trece şi cine stă să privească. In urmă sosiră şi carele de la cimp, şi patru pluguri cu cite patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraş, Vasilie, feciorul 15 mai mare al stăpînului. Cînd argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta in mijlocul curţii, ridică dreapta şi-i zise încet: „Lasă!“ Poarta rămase deschisă. 2o Argaţii voiră să tragă carele în şopron şi să ducă boii la grajdi, Mihu iarăşi ridică mina şi le zise: — Lasă! Puneţi plugurile la o parte, întoarceţi boii la car şi le aruncaţi cîte un braţ de fîn. Aşa făcură argaţii. 25 — Mine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plim- bîndu-se cu paşi mari prin curte. Scoateţi grîul din hambar şi-l puneţi în saci. Vasilie privea, asculta şi înţelegea; descălecînd dar, el îşi legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, 30 îşi netezi părul de pe frunte şi iarăşi puse căciula în cap. — Măi Mitre, îi zice apoi frăţine-său, scoate caii la apă. Peste puţin Mitrea scoase din grajdi doi cai înalţi 35 şi trupeşi şi-i duse de căpăstru la fintina din fundul curţii. Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastîmpărate şi oile blajine. Pe cînd, înspre seară, Simion şi Mitrea intrară cu 40 paşi măsuraţi pe poarta deschisă, curtea era plină: Blugile aşezau in grămadă sacii cu grîu, boii rumegau *9 5 10 15 20 25 30 35 40 la carele puse în şir, slujnicile mulgeau vacile, porcii sfărlmau zgomotoşi grămezile de păpuşoi, caprele se obrăzniceau în toate părţile, oile stau Înghesuite în-tr-un unghiu al curţii, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvaşi. Mihu, stăpînul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpînului, îşi făcea de lucru, împărţind porunci în toate părţile. Afară, înaintea porţii, sta un copil şi privea, oprin-du-şi răsuflarea la cele ce se desfăşurau sub ochii lui. Cînd Mihu văzu pe Simion şi pe Mitrea intrînd pe poartă, el plecă spre dînşii cu capul ridicat şi legă-nîndu-şi alene trupul la fiecare pas. — Bine te-am găsit! Bine te-am găsit 1 grăi Mitrea cu faţa deschisă. — Bine să fiţi primiţi la casa noastră! Ie răspunse Mihu, întinzîndu-le mînile. Dar cum şi unde şi în ce treabă? — Umblăm şi noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo... — Iar treaba ne este mare şi binecuvîntată, numai noroc să avem la dinsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii Iui Mihu. — Norocul, zice Mihu, vine de la Dumnezeu. — Amin! răspund amîndoi. După ce-şi făcură astfel bineţele cuvenite, toţi trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puţin se opri şi aruncă privirea peste curte. — Precum văd, aţi fost astăzi la plug, zise el ca din întimplare. Unde aţi arat? — Nici n-aş şti să-ţi spun bine, răspunse Mihu, în-torcîndu-se spre curte. Ştiţi cum e omul cînd îi cresc feciorii. Abia-i cunoşti musteaţa, şi te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el apoi, chemînd pe fiul său. Unde aţi arat astăzi? — In Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiin-du-se. — Bune pămînturi I zise Mitrea şi, dacă nu mă înşel, erau ogoare* 70 5 10 15 20 25 30 35 40 — Da, sunt bunel grăi Mihu, dînd din umeri. Dar sunt mai slabe declt cele de la Vadul-Tătarului. Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi cîte şi unde-i sunt păminturile, care sunt moştenite de la bunicul său, care sunt cîştigate de tatăl său şi care sunt agonisite de dînsul, şi le spune cît rod a adunat estimp, cit an şi cit anţerţ. Pe clnd să sfirşească, Simion priveşte la boi şi zice că sunt frumoşi, apoi pleacă toţi trei, ca să-i vadă mai de aproape. De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi şi Ia cai. Pretutindenea Mihu Ie făcu împărtăşire despre cum şi cînd şi în ce chip, le spune preţul şi vremea cumpărării, laudă soiul şi scoate la iveală buna prăsilă ieşită din gospodăria 6a. Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de faţă să poată lua un pumn şi să laude bobul plin. EI însuşi ia un pumn, îl scutură, îl priveşte, zice c-a ieşit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului. Simion ţine pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia cîteva boabe între dinţi şi aruncă prisosul între saci, ca să găsească şi păsările ceva. — Rău ai brodit-o, zice Simion, căci aici ele găsesc în de prisoB. Cînd se îndreptară din nou spre casă, Safta se iveşte, ca din întîmplare, la capul scărilor. — Vai de mine! cum ne-aţi găsit! le zise ea. Dar să iertaţi. Aşa-i omul cu gospodăria ! Oricît te trudeşti, n-o scoţi Ia capăt. — Lasă, că te ştim cît eşti de harnică, îi zise Mitrea. — Dar uite ce velinţe! Unde le-ai cumpărat, de-ţi sunt atît de frumoase? — Vai de mine! Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea! — Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere. — Şi oare nu am fată mare? zise leica Safta. — Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o! 71 5 10 15 20 25 30 35 40 — Aşa mai înţeleg şi eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă! — Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse şi leica Safta. — Amin! ziseră amîndoi, schimbînd o privire plină de înţeles. După aceste, plecară de-a lungul foişorului, iară Safta începu să le spuie care, clnd şi cum şi în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse cîte o velinţă mare, cite o cătrinţă bogată ori cîte o pereche de altiţe, lucruri primite în dar de la cutare şi cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moştenite de la bunica ori chiar de la mama bu-nichii. Pe cînd ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereţii sunt acoperiţi cu zaveze şi împodobiţi giur îm-pregiur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, şi Marta intră să pună două luminări pe masă şi să le zică oaspeţilor „bună seara“. — Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeţii. — Norocul, răspunse Marta roşind, vine de la Dumnezeu 1 — Amin! ziseră ei şi astă dată. Acum nu mai rămînea îndoială că lucrul se poate pune Ia cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: „Va da Dumnezeu şi norocul cu vremea“, o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion şi Mitrea începură dar, pe departe şi mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul şi mai lămurit, pînă ce n-ajunseră Ia vorbă făţişă. Safta şi Mihu se mai făceau că nu înţeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă şi erau uimiţi de cinstea ce Ii se face, în sfîrşit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că Je vine greu a se despărţi de singura lor fiică... la urma urmelor — că teacă... că pungă, pînă ce Mitrea nu se ridică vesel şi grăi: — Va să zică, lucrul e gata, numai să vrea şi fata! — Ei, aşa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zîmbind cu mulţumire. Leica Safta îşi supse buzele şi zise: — Sa o întrebăm pe ea. Ce mai ştii? fetele sunt cam de capul lor. 72 5 10 15 20 25 30 35 Zicind aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin. — Ei, dar în grabă ne laşi, nepoată! grăi Simion cînd ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem. Marta se opri turburată. — Se şopteşte că ai să te măriţi I zise Mitrea glumind. — O fi! îi răspunse Marta zimbind, dar eu nu ştiu nimic. — Şi dacă noi am şti? — Mi-aţi spune şi mie! le zise ea. — Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu ştim nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te peţească Toderică, îl ştii acum ! Şi se teme... El tăcu, şi Marta tăcu, şi toţi tăcură. Cuvintul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta şi-i zise: — Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri şi grăi: — Cum a vrea tata. — Noroc să ai, grăiră amîndoi oaspeţii, ridicîndu-se de pe scaun, iară Mihu simţi o deosebită răcoare la inimă văzînd că lucrurile se fac atlt de pe voia lui. Cu aceste, toată treaba era pusă la cale şi luîndu-se înţelegere ca peste trei zile, adecă duminecă, junele să vie cu părinţii şi cu oamenii săi să peţească după obicei şi să se facă logodna. Cei doi trimişi plecară cu răspunsul, Marta Ie sărută mlnile, iară Mihu şi Safta îi însoţiră pină la portiţă. III Satul se gătea de nuntă. In sfîrşit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl aşteptau atît de demult. încă duminică se vorbea că peste săptămînă Toderică va peţi pe Marta, iară joi, cînd trecu prin sat ştirea că Cosma Florii Cazacului îşi va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele şi feţele mari nu se mai putură stăpini şi plecară, pentru 73 5 10 15 20 25 30 35 40 ca, trecînd pe dinaintea porţii deschise, să vadă cum Îşi aşteaptă Marta peţitorii. Seara, toată lumea ştia cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea şi Simion şi in ce chip Marta a stat înaintea lor şi a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpînul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu şi Safta au petrecut pe Mitrea şi pe Simion pînă la portiţă; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate şi voie bună viitorilor cuscri şi să-i dorească de bine junelui, şi iarăşi altul a văzut pe Simina foarte veselă şi a fost în apropiere cînd oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte. Dar vorbele multe izvorau din bucuria obştească. Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simţit părtaş la bucuria celor doauă case, căci unii erau rude, alţii cuscri ori prieteni şi iarăşi alţii fini sau oameni ce se ţineau de una ori de alta din cele doauă case fruntaşe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii şi nepoţi, o nuntă a satului întreg, încît ospeţia, chiotele, jocul şi voia bună şapte zile şi şapte nopţi să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-şi mărită fata după un fecior de seama Iui, şi cine ştie cînd se va mai pomeni o asemenea potriveală 1 Fetele şi nevestele ardeau de neastîmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreţii trufaşi ai junelui, şi le trecea un fior plăcut cînd se gîndeau la toate aceste. Nu rămînea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică şi prea mult ţine Ia Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, şi lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi făţiş şi fără de cotituri decît în casă. Aici apoi se făceau pregătirile pentru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întîmplare, şi astfel ca stă-pîna casei totdeauna să poată zice: „Vai de mine! Cum ne-aţi găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiţi atit de puţin pregătiţi,44 74 Era raîndră Safta că-şi poate mărita fiica, că poate primi oameni şi nuntaşi şi că-şi poate desfăşuia comorile. Din eînd In cind insă o cuprindea înduioşarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieşea din 5 casă. Glnd se gindea la aceasta, se aşeza Întristată, Începea să-şi şteargă lacrămile şi, dacă Marta ii era în apropiere, îi acoperea faţa de sărutări. Mihu nu plîngea, nu-şi săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndîrjit. Ii era crescută 10 Marta Ia suflet, şi acum, cind se gindea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i priia, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu ştia să-i vorbească după dorinţă. Grozav i se părea lumea înrăutăţită: argaţii, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, şi numai 15 Marta era, şi chiar mai mult declt altădată, un leac de alinare pentru orişice suferinţă. Dar toate ca toate 1 Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: Cum adecă un flăcăiandru să vie, sâ-i ia fata din casă, şi el însuşi, care a crescut-o şiapăs-20 trat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: „Ia-o şi te du cu ea!“ Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit şi frămîntat de gînduri prin casă şi mereu îşi zicea: „Aşa trebuie să fie 1 Nici alţii nu sunt mai buni decît tine. Oricum o 25 suceşti, tot aici ajungi.“ Aşa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gînd. Marta, în sfîrşit, era mireasă. Mireasă 1 Cînd această gîndire i se ivea in suflet, o trecea un fior dezmerdător, un fel de beţie, care o seca 30 de puteri. Această gindire stîrnea într-însa o mulţime de altele, care mai de care mai străine şi mai tainice, gindiri pline de farmec, care-i aprindeau inima şi apoi iarăşi o umpleau de răceală. Era o viaţă noauă de care se 35 apropia, o viaţă necunoscută, şi această necunoştinţă în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, şi în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, fraţi, casa părintească, să părăsească tot ce-i era lipit de suflet şi sta uimită ca de un lucru pe care nu-1 40 putea crede; dar dinGolo de această uimire era farmecul unei vieţi pe care parcă ai putea-o umplea după cum te 75 5 10 15 20 25 30 35 w poartă gindui. Acum zilele îi păreau prea lungi şi pesie puţin se înspăimînta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader şi să privească în ochii lui binevoitori, şi peste puţin îi venea să fuga la muma* sa şi să strige: „Mamă, nu mă mărita!“ Şi iarăşi chipul Iui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atît de viu, atît de a vorbind, încît parcă razele soarelui ar cădea asupra lui şi l-ar lumina. Şi atît se simţea de uşurată cînd se perdea în gîndurile despre dinsul, atît de bine se simţea cînd şi-l închipuia în apropiere, şezînd lingă dînsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede şi ademenitor, apucînd-o de mină, coprinzîndu-o cu braţul şi ziclndu-i: „Marto l* Nu-şi închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atît de fericită se simţea cînd şi-l gindea astfel, grăind cuvintul „Marto“, încît iarăşi şi iarăşi sufletul i se umplea de chipul lui. Ceasurile treceau, şi în trecerea lor ea tot mai mult se ameţea, încît, sosind ziua de sîmbătă, ea umbla buiguită fără de a-şi mai putea da seamă despre vreun gind hotărît. Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-1 privi ca pe viitorul ei soţ, junele care-i era drag şi care o avea in drag; cu cît însă ziua se apropia de cădere, cu atît mai viu i se ivea într-însa dorinţa de a face să se amine această logodnă. Oricînd, numai acum nu, cînd se afla intr-o stare, singură nu ştia cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putinţă. Dar, acum întîia oară în viaţa ei, Marta simţea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gîndeşte. Nu-şi găsea loc de astîmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plîngă şi se retrase pe o laiţă ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite. Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrînd în grădină, o văzu aşezîndu-se pe o laiţă, merse apoi, închise portiţa şi se întoarse cu ochii plini de lacrămi în casă. Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii şi glndacii tomnateci începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, 76 5 10 15 20 25 30 35 40 pe cerul senin- Era o seara liniştită, nuînai din cind In cînd străbătca cîte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui cine. Deodată, prin liniştea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică şi cade ca un şir de mărgăritare. Marta tresare şi se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-şi răsuflarea, la dreapta şi stînga, înşiră sunetele, alcătuieşte doina, apoi faţa i se înseninează şi se umple de strălucire. „El“ strigă ea pierdută în Înţelesul acestui cuvînt, apoi se porneşte ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portiţa din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuieşfce viile şi merge dusă, fără de glnduri, înfierbîntată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinşi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mişcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce şi duios, printre rîndurile de viţă, prin desimea tufişului, tot mai iute, tot mai neastîm-părată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii. în sfîrşit, vede murgul păscînd şi pe Miron rezemat de un stejar singuratec, îl vede şi ochii i se împăin-genesc. — Miroane, Miroane! ţipă ea dezmerdată şi fuge lingă dînsul. Miron îi aude glasul plin de simţire, o vede grăbind spre el şi rămîne cuprins de uimire. — Marto! Ah, Marto 1 strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte şi o cuprinde în braţele sale bărbăteşti. — O, Doamne! şopteşte ea, închizîndu-şi ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te iubesc! Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se umplu de lacrămi, şi astfel rămîn cîtva timp încremeniţi în apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele lunei gînditoare. Intr-un tîrziu, Miron îi privi îndelung în faţă. — Marto ! zise el încet, o singură dată trăieşte omul, dar aş dori să mor în clipa aceasta. O 1 cît de mult am gindit, cît de mult am visat, cît de des am furat feri- 77 5 10 15 20 25 30 35 40 cirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoşti podoabele lumii. Gînd cerul e senin şi vînturile se aşează la odihnă, auzi de jos, din vale, murmureala pîraielor, un zgomot aşa şi vecinie tot aşa, atunci îmi iau fluierul, glndesc la tine şi cînt. Cîntecul îmi sfîşie inima, dar cînt ca să mi-o sflşie. Cînd se stîmeşte apoi viforul şi copacii se încovoaie, crapă şi ies din rădăcini, cind puhoiul năpădeşte, atunci privesc înspre dealul ăsta, 11 caut din ceaţă şi, cînd îl văd, mi se sfîşie inima, dar ii caut, ca să mi-o sfîşie. De cind te-am văzut, Marto, parcă am şapte vieţi: atît am trăit, atît am gîn-dit, atît m-am zbuciumat, îneît e minune că nu m:am mistuit. Iar acuma, cînd te simt în braţele mele, îmi vine să cred că te tot visez şi, ştiind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc 1 El tăcu. — Vorbeşte 1 îi zise Marta cu stăruinţă. — Ah I de ce-ai venit aici? grăi Miron cu amărîciune. Ce gînd te-a purtat? Care ursită te-a minat? De ce nu mi-ai lăsat liniştea amărîciunii, pe care o iubeam atît de mult? Nu am dorit niciodată mai mult decît atîta. Intr-un an o vorbă bună, o privire blîndă, o strîngere de mină. De cînd am au^it însă că în adevăr te măriţi, mă cuprind gînduri nebune şi umblu pribeag prin lume; nu-mi mai ştiu de turmă, nu-mi mai ştiu de ciobănie, ci stau pironit lîngă acest stejar şi privesc uscîndu-mă spre curtea voastră. — Ahl îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza cînd mă gîndesc, dar aşa vrea tata. — Ce vrea tata? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din braţele mele. Ori eşti a mea, ori — o, Doamne — fă sa n-o zic într-un ceas rău, ori te ucid cu mîna mea. Nu-mi mai sunt stăpîn. Marta se alipi mai dinadins de dînsul. El însă deodată o dete la o parte. — Du-te! îi zise apoi. De ce-ai venit? De ce mă duci in ispită? De ce mă scoţi din minţi? — Miroane 1 grăi dînsa înduioşată, apropiindu-se de dînsul şi cuprinzîndu-1 din nou cu braţele ei rotunde. Nu mă trimite l Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm 78 5 10 15 20 25 30 35 împreună, să ne plingem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane 1 strigă apoi din nou şi îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier! Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. Numai acum ajunsese a-şi da pe deplin seamă despre cele ce se petreceau cu dînsul. încetul cu încetul, faţa lui se umplu de o liniştită asprime. — Marto! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărţim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieţii noastre. Nu uita că eşti fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine? Marta tresări şi privi înspăimîntată împregiur, apoi se îndreptă şi rămase turburâtă-năintea lui. — Da! mă duc, zise ea, dar să ştii ca mă prăpădesc, — Dumnezau să-ţi binecuvinteze tot pasul! grăi Miron trist, apoi o cuprinse în braţe, o sărută şi după aceea se despărţiră în tăcere. Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Intr-un tîrziu, se mişcă, îşi ridică fluierul, 11 puse pe genunchi şi-I frînse, aruncînd bucăţile la dreapta şi la stînga, apoi încălecă pe buiestraş şi plecă spre munte. IV Cocoşii cîntau de zori, vitele mugeau, păsările îşi spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa şi tot mai mult se dezvăluia din noapte. Mihu se zvîrcolea în culcuşul său. Nu mai putea să-şi dea sama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci şedea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un şir de zguduiri şi nu-şi mai este stăpln pe o singură cugetare hotărîtă. Ii era silă să se ridice şi-l cuprindea un fel de leneşă îngrozire clnd se gîndea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească şi să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alţii şi la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuşi. Sculîndu-se, Mihu era mai ursuz decît totdeauna şi se mişca ticăit şi fără nici o treabă prin casă: simţi dar o adevărată uşurare cînd Safta deschise uşa şi intră cuprinsă de îngrijare la dînsul, 79 — Mihule! ii zise ea cu stăruinţă. Eu nu ştiu ce e de capul Martei. Aseară a stat pină tîrziu pe laiţa de subt părul din fundul grădinii! Cînd s-a Întors apoi în casă, era mîhnită şi tăcută, iar după ce s-a aşezat la odihnă, 5 mereu suspina, mereu se zvîrcolea in culcuş şi plîngea prin vis de se înăbuşea. Eu nu ştiu ce o fi... sfîrşi ea ştergîndu-şi lacrămile. — Nu ştii! grăi Mihu îndîrjit. Se vede că nu ştii! Bas-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; io se vede că tu te bucuri! Ştii că nu ne mai rămîne nici cine, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dînsa. Ii era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta şi nu-şi dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei. 15 — Aşa-i! urmă Safta. Astăzi dimineaţă am întrebat-o: „Marto, draga mamei, ce-ţi e?“ Tăcea şi tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă din ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Şi tăcea, încît îmi 20 sfărîma inima. „Nimic, zise ea în sfîrşit, dar grozav mi-e dc greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna/4 „Cum? nu vrei să te măriţi după Toderică?44 o întrebai eu. „Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai tîrziu. Numai acum, nu/4 Auzi, Mihule, mi se rupe inima! 25 Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfîrşit, spune ceva. Mihu asculta oprindu-şi răsuflarea, iar cînd soţia sa îi vorbi despre amînarea logodnei, privi îndelung şi uimit la dînsa. 30 — Safto! zise el apoi, ţi-ai ieşit din fire? Cura s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poţi juca, Ie dau vorba mea, satul întreg ştie că atît eu, cît şi Cosma suntem gata de logodnă, şi apoi, 35 ţop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială şi să mă fac de rîsul lumii! — Dar Marta nu voieşte! grăi Safta. — Nu voieşte? răspunse Mihu nedumirit. Ştiu şi înţeleg că nu voieşte. Dar voieşc eu, şi aşa trebuie să £0 fie, cum.., trebuie să fie, — Dar, Mihule, e grozav! — Nevastă! îi strigă Mihu aprins, Dă-mi pace! Nu-mi pune foc în creştetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărîm tot ce-mi cade în vedere. 5 Aşa trebuie să fie! Lasă-mă! Safta ieşi, iar Mihu rămase umblînd prin casă. „Am să trag o nuntă, incit să-i meargă vestea în şapte ţări, îşi zise el într-un tîrziu. Un an întreg să nu se mai curme beţia, şi nepoţii să povestească cum a fost cînd 10 Mihu şi-a dat fata din casă şi a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!“ Ieşind în curte şi mergînd pe Ia grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorinţa sa, certa pe toţi ce-i ieşeau in cale şi nu-şi mai găsea răbdarea obicinuită. 15 — Astăzi stăpînul nu e de loc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu luminarea. Peste puţin, Mihu ieşi din curte şi plecă să meargă la casa satului şi de aici Ia biserică. Ţinîndu-şi băţul lung în mina dreaptă, el mergea 20 drept pe mijlocul uliţii, cu capul ridicat, cu paşi laţi şi legănîndu-şi mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta şi Ia stînga, oamenii se ridicau şi îşi descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele şi copiii grăbeau să-i atingă mina 25 cu fruntea. Oricît de mîhnit, el se simţea bine. Dedea mereu din cap la dreapta şi la stînga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete şi o necăja cu măritişul, le da cîte un ban copiilor, iar dacă erau 30 din casă mai bună, le lăuda frumuseţea şi, astfel, mergea încet înainte. Simţea că toţi privesc în urma lui, toţi vorbesc despre dînsul şi toţi aşteptau cu neastîmpăr nunta pe care avea să o facă. Cînd se gîndi la nuntă, inima iar i se strînse. De cînd 35 ştia că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mîhnirea îi era cu atît mai adîncă. Se stăpînea însă şi se mîngîia cu mult preţuita încuscrire. „Da!“ îşi zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dîndu-i odorul casei mele. 40 Plin de aceste simţiri? el sosi la Părîul Corbului. 5 10 15 20 25 30 35 Aici locul cade. In partea despre care venea Mihu, sus, pe dîmb, este o casă, şi înaintea casei vreo cinci-şase femei şedeau pe nişte pietre la vorbă. Gînd se apropie, femeile se ridicară şi rămaseră privind In urma lui. Mihu privi zîmbind Ia ele, îşi clătină Încet capul şi înaintă mai departe. Părlul era aproape toată vara sec şi nu se umplea decît pe vremi ploioase. Şi atunci era însă atît de mic, încît carele şi oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea părlul şi căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuşi, Marta era fată mare; aşadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strimt. Puntea, cam de doi stîngeni şi jumătate de lungă, en făcută din doauă scînduri de fag puse alăturea pe nişte pari groşi, înţepenite prin mari cuie de fer. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lingă punte decît peste ea, dar în vreme de ploaie, cînd părlul se umfla, ea slugea întregului sat de trecătoare. Cînd Mihu dete să scoboare spre podeţ, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pariu un om Înalt şi gros, care venea spre dînsul călcînd din greu, ineît parcă era să se clatine pămîntul sub picioarele lui. Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întUnească viitorii cuscri şi chiar întîlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dîndu-şi bineţele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca şi cînd nu ar şti nimic despre cele ce aveau să se petreacă înspre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lîngă altul, ei trebuiau să-şi dea mina, trebuiau să stea de vorbă. Mihu îşi încreţi sprincenele. Sus, înaintea casei, stau femeile şi priveau în urma Iui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, şi vorba era care căruia să-şi dea cinstea întîietăţii, 63 5 10 15 20 25 30 35 40 Ei se apropiau de punte cu paşi nehotarîţi, dar sc apropiau astfel încît să sosească deodată la cele două capete ale scîndurii. Mihu stete puţin la îndoială, apoi se îndărătnici şi, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scîndură. Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui.^ Cam pe la mijlocul punţii ei îşi ajunseră pept la pept şi se opriră turburaţi şi posomoriţi faţă în faţă. — Noroc buni grăi Cosma necăjit. — Să dea Dumnezeu 1 răspunse Mihu cu amărîciune. Ei îşi strînseră mîna şi steteră cîtva timp turburaţi şi căutînd să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-şi astupa gurile. — Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma. — îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o. — Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încît nici nu pot să treacă doi oameni cinstiţi pe ea. — Pofteşte şi treci t grăi acum Mihu, şi sări la dreapta de pe punte. — A, hu! ferească Dumnezeu 1 A d-tale e puntea, ii răspunse Cosma, şi sări la stînga, in albia părîului. Femeile nu se mai putură stăpîni şi începură să bufnească. — Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întîi la trecere 1 strigă Cosma şi se depărtă cu obrajii roşiţi. — Se-nţelege! răspunse Mihu stăpînindu-şi mînia. Numaidecît! Cine sunt eu? Auzi! Trebuie să-i las pasul întîi! Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stînga, mergea drept înainte, şi femeile parcă veneau în urma lui şi bufneau, şi rîdeau în hohot, şi-şi bateau joc de dînsul. Vedea cum una fuge la alta, cum îşi spun întîmplarea, cum fiecare îi pune cîte-o codiţă, cîte un cornuleţ, cum întregul sat nu mai vorbea decît despre ruşinea pe care a păţit-o. Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii şi se întoarse pe la Fîntîna-Cor-bului acasă. 83 5 10 15 20 25 30 35 — Ce e, Mihule? îl întrebă Safta cind îl văzu intor* cîndu-se înainte de vreme, — Nimic, toate sunt bune ! răspunse el intrînd în casă. V Pe la amiazăzi tot satul ştia că Mihu s-a certat cu Cosma, iară după amiazăzi oamenii şi femeile steteau grămezi-grămezi şi nu vorbeau decît despre nemaipomenita întîmplare. Unul, mai ştiutor de tainele celor două case, îi spunea şoptind prietenului său mai apropiat că Toderică se întîlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiţă, că Anica l-ar fi necăjit cu însurătoarea şi că el ar li zis că Marta e subţirică, încît n-ai şti ce să faci cu ea, temîndu-te ca nu cumva să o frîngi între degete şi alte asemenea lucruri de luat peste umăr ar fi grăit Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, încît Safta a prins de veste de vorbele pe care le grăise Toderică, viitorul ei ginere, şi grozav s-a supărat şi a început să facă gură. Mihu, blînd ca totdeauna, numaidecît a plecat Ia Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba aşa, apoi nu-i mai dă fata. Aşa s-au întîlnit apoi pe punte şi s-au certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader. — Aşa o fi! ziceau oamenii, şi clătinau gînditori din cap. Cu deosebire însă fetele şi nevestele tinere nu erau mulţumite cu această lămurire. Tiţa lui Colac auzise de la cineva că lucrul sta cu totul altfel. Adecă Marta nu ar fi voind să se mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron şi, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă la Mihu şi să-i spună că, dacă-i vorba aşa, apoi nu se mai duce Toader la peţite. Aşa s-au întîlnit apoi pe punte şi s-au certat. — Aşa o fi, soro! îşi ziceau femeile, şi nu se mai îndoiau despre nimic. — Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta aceasta? zicea nna. Şi orbul putea să vadă că lui 84 5 10 15 20 25 30 35 40 Toderică nii-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la şezători, mereu pe la portiţe... — Aşa-i, soro! îi răspundea alta. Apoi Marta? N-ai văzut cum se leagă de Miron? Nu ziceam eu? Dacă-i odată bogată, îşi alege cel puţin un bărbat încît să-i cauţi pereche. Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înţelegere şi, pe cînd se înseră, toţi ştiau cum s-au petrecut lucrurile şi nici unul nu se mai îndoia că Mihu o dată cu capul nu-şi va da fata din casă. Cînd era însă vorba de Miron, mulţi clătinau din cap şi ziceau: — Multă apă va mai trece pe Părîul Corbului pînă ce Mihu îşi va da fata după un cioban. Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau. In vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, Cosma era mîhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrămi mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită pînă Sn adîncul inimii, iară Miron eutriera culmile munţilor ascunşi în ceaţa depărtării. De cînd a strîns pe Marta în braţe, de cînd a sărutat-o, de cînd a dezvelit scumpa taină a vieţii sale, sîngele îi rămăsese înfierbîntat şi sufletul lipsit de astîm-păr. O vedea mereu, şi mereu fugea de dînsa; simţirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, şi el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încît se simţea ucigaş şi se vedea sfarîmînd pe Toderică, pe Mihu, pe Cosma cu o singură lovitură. Şi iarăşi se alina pe o clipă, dar deodată îl apuca dorul şi-l purta spre vale. „Mă duc, îşi zicea, o iau şi o aduc aici, departe, departe de lume...41 Dar cum putea să răpească mîngîierea bătrîneţelor? Norii se străcurau în linişte, unul cîte unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea în dosul lor şi iarăşi ieşea pe cîmpul senin al cerului; stelele, carul cu boi, cloşca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimţite îşi mutau locul şi înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul zăcea întins pe spate, cu faţa spre cer şi cu privirea perdută în adîncul înălţimilor lumeşti, cu care atît de mult se deprinsese. Acest cer atît de străveziu, atît de limpede era cimpiape care Miron se juca în copilărie, 85 era cartea cea mare din care în tinereţe îşi tălmăcea tainele vieţii; iară acum, cînd, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amorţire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc se ridica şi se depărta de la faţa pămîn-5 tului, pe care îşi părea atît de străin. VI Grozav se indîrjise nenea Mihu. Şedea şi iarăşi şedea ceasuri întregi, fără ca să poată ieşi la capăt cu gîndurile sale. 10 Peste puţin el uitase întîlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte şi nu se mai gîndea decît la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească, li părea că-i vede adunîndu-se grămezi, că aude glumele lor proaste şi adeseori îi venea să-şi ia pălăria, să plece 15 la Cosma şi sâ-i ceară iertare, numai ca satul să rămîie de ruşine cu clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mînie pe dînsul. In sfîrşit, amîndoi erau părtaşi la aceeaşi soartă, amîndoi deopotrivă daţi pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult 20 ca pe un păgubaş şi prieten la nevoie. Duminecă după amiazi, Barbura lui Corbeiu veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetiţe. — Toate sunt bune! grăi Mihu cînd Safta 11 încunoşti-25 inţă despre aceasta. Sîngele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dînsul I li părea bine că logodna nu se face, dar seara, cînd ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbinţelile. „Nu! îşi zicea umblînd neastîmpărat prin casă, atît 30 de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atît de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atît de mare, cum este acela de a strica o logodnă." Luni dimineaţă, văzîndu-1 mai deschis, Safta începu 35 a se învîrti pe lingă dînsul. Atît ii vorbise Marta despre Miron, incit capul şi inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială şi nu credea că Mihu va voi să audă despre dorinţele Martei. De cînd era încă 86 5 10 15 20 25 30 35 40 in leagăn, tata şi muma se mîngăiau cu gindul că o vor mărita după Toderică, şi acum nu putea 8ă se împace cu gîndul că Marta să-şi aleagă alt soţ. Cînd îşi vedea însă fiica prăpădită şi se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioşeze; iară cînd Marta scăpa clte-o lacrămă, îndată îi zicea: — Mârto! vino, draga mamei, să mergem la el. — Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pămîntului. Iar cînd Safta pleca, Marta fugea după dînsa şi o ruga să nu meargă. — Mihule ! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ţi spun o vorbă. Mihu dete din cap şi intră cu dînsa în casă, apoi se aşeză tăcut. — Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritişul Martei nu are să se aleagă nimic. — Nu ştim încă, răspunse Mihu aşezat. Să vedem ce zice Gosma. — Ce zice? îi întîmpina Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri? Se vede că şi-a schimbat gîndul. — Nu ştii! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să aşteptăm, ca să-şi trimeată oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpinindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare. — Se vede că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam turburată. — Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzîndu-se. Cum? Ori nu-i pare destulă fată? — Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, şi Toderică a auzit... — Ce se vorbeşte prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca varul. — Mihule dragă, ii zise Safta îngrijată, linisteşte-te! Nu te-am văzut niciodată atît de nerăbdător. Vezi, tu ştii cum sunt tinereţele. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, şi Toderică să fi auzit şi aşa să nu o mai voiască. — Cum aşa? întrebă Mihu cu ochii mari. Sfitfta suspină din greu, apoi începu să lăcrămeze. 87 5 10 15 20 25 30 35 40 — Mihulc! zise ea, niciodată nu ne-am gindit la una ca asta. Se prăpădeşte, piere, se usucă ! De ieri dimineaţă nu mai vorbeşte decît de dînsul; plînge şi suspină, încît îmi sfîşie inima. — Sărmana fatal zise Mihu înduioşat. Pentru ce nu mi-aţi spus mai demult? — Nu ştiam ! urmă S 192 — Aici zace soţul meu, care e bolnav, li zise Agata tremurind. — Tocmai! îi răspunse d-1 Ciulic. Voiesc să vorbesc cu el. Cu d-ta nu am nimic. El e stăpînul, şi el are să-mi 5 plătească. El deschise apoi şi intră. Avea dreptul s-o facă şi nu putea nimeni să-l oprească; comisarul ar fi voit cu toate aceste să-l apuce de guler, iar portărelul se opri în tindă şi se uita dlnd din umăr la comisar, io Intrind in odaia in care zăcea vecinul său, d-1 Ciulic se făcu roşu ca racul. Odaia era plină de fum de tutun. Tutun! ? Toate putea d-1 Ciulic să Ie ierte, fiindcă toate aveau 15 un înţeles oarecare: fumatul însă? fumatul I? Auzi d-ta! omul acesta, care n-avea cu ce să-şi îmbrace nevasta si copiii, omul acesta bolnav, prăpădit, umbra aceasta de om mai fuma, lua pînea de la gura copiilor săi, ca să-şi poată umplea odaia şi trupul de cea mai 20 drăcească otravăI? Grozav păcat! grozavă slăbiciune! Atît era d-1 Ciulic de turburat, încît nici că-şi mai putea da seamă despre cele ce se petrec Intr-insul. Vedea în faţa sa pe acei copii desculţi şi pe femeia cu copilul în braţe, vedea cele doauă odăi deşerte şi pe 25 omul bolnav, dar le vedea toate înecate oarecum în fumul de tutun şi, cuprins de un simţămînt lui pînă acum necunoscut, se întoarse spre Agata. — Cucoană — îi zise cu un fel de înduioşare — nu-1 mai lăsa să fumeze 1 30 Agata-i zîmbi cu dulceaţă. Parcă nu mai era omul de mai nainte. Era atîta bunătate în vorbele lui şi-n asprimea cu care le rostise 1 — Ai auzit tu? grăi dînsa adresîndu-se la soţul ei. li zic şi eu — urmă apoi întorcîndu-se spre d-1 Ciulic 35 — îl rog, dar in zadar. D-lui Călin îi părea plin de haz omul care intră astfel in casa lui. Aşa, numai şi numai aşa putea să fie, aşa trebuia să fie bogatul vecin, care venea să-l execute pentru geamul spart de un copil: un om care 40 vrea cu orice preţ să aibă cuvinte de a se necăji. EI se ridică puţin şi-şi scutură capul. 11 — Ioan Slavici — Opera, voi. I, 193 — Am onoare cu d-1 Ciulic? zise el zîmbind. — Da, eu sunt 1 îi răspunse vecinul scurt. — D-le Ciulic — urmă bolnavul — ceea ce mă pune pe mine pe ginduri nu e fumul de tutun, ci că nu-mi 5 mai vine să fumez ca mai nainte! Răspunsul acesta avea fără îndoială înţelesul lui foarte adine; dar d-1 Călin se înşela crezind că vecinul său e dintre oamenii cu care se poate vorbi aşa. — Ce boală ai d-ta? întrebă acesta ca şi cînd n-ar 10 fi fost niciodată vorba de tutun. — Mi s-a umflat — răspunse d-1 Călin mai serios — aşa, din senin, încheietura de la genuche. — Nu poţi călca? — Doamne fereşte 1 15 — Te doare? — Grozavi mai ales cînd se schimbă timpul. — De cînd? — Mai bine de un an. — Şi ce zic doctorii? 20 Bolnavului, orişicare ar fi el, nu poţi să-i faci mîn-gîiere mai mare decit întrebîndu-1 despre boala lui. Căci pentru el boala e un fel de titlu de glorie, suferinţele sunt fapte eroice. D-1 Călin ridică dar pătura, ca să-şi dezvelească pi-25 ciorul, care era aşezat intr-un fel de scoc făcut din seîn-duri subţiri. Iar se-nşelă, căci d-1 Ciulic, care nu ştia ce va să zică boală, se apropie şi trase iar pătura peste picior. De ce adecă să se uite el acolo? de ce să vadă? ce-i 30 pasă lui? . — Uite! grăi d-1 Călin, aşa cum l-ai văzut, aşa stă de nu-mi aduc aminte de cînd. £ un fel de apă in încheietură. Am pus gheaţă; m-am uns cu fel de fel de alifii: degeaba 1 Doctorii zic că poate să dea înapoi, 35 şi nu-mi rămîne decît să rabd şi să aştept. — Ce leafă ai d-ta? întrebă vecinul ca şi cînd n-ar fi fost niciodată vorba de umflătura din încheietură. — Nici una. — în sentenţă se zice că eşti funcţionar. 40 — Am fost. — Şi de ce nu mai eşti? 104 — Am avut concediu şi, după ce concediul mi-a expirat în două rlnduri, am fost Înlocuit cu altul. — De clnd? — De vreo cinci luni, de cind m-am mutat aici. 5 — Atunci stai foarte rău! grăi d-1 Ciulic 1 dînd din cap. — Rău, îi răspunse bolnavul, acum foarte serioB. — De! urmă vecinul rece, eu am cu toate aceste să iau de la d-ta 54 lei. 10 D-1 Călin avea nevastă şi patru copii, nu ştia cu toate acestea ce vor să zică nevoile vieţii de toate zilele. Chiar dac-ar fi ştiut-o aceasta vreodată, ar fi uitat-o acum de clnd era bolnav, pus sub purtarea de grijă a Agatei. El dete dar din umeri. Nu mai era vorba 15 de mine, de poimîne, ci de clipa aceasta, şi nu ştia ce să facă, ce să zică. Pentru d-I Ciulic lucrul nu era nou, nici neobicinuit: el ştia de ce-a venit şi ce are să facă. — Uite — grăi dinsul — am să-ţi fac o lesnire: să-mi 20 dai o poliţă. Asta era o amlnare. Faţa d-lui Călin se Înveseli, iar Agata ar fi voit să sărute mina zglrcitului, despre care toată lumea vorbea rău. 25 — Un girant poţi să-mi dai? adăugă acesta. Faţa d-iui Călin iar se-ntunecă. — Cum, Doamne! să-l găsesc — grăi dinsul Întristat — clnd pe la mine nu mai vine nimeni, iar noi nu putem să ieşim din casă? 30 —■ Ei, lasă, că-ţi găsesc cu girant — grăi d-I Ciulic băgînd mina în buzunar, să scoaţă bjancheta pe poliţă — pentru 60, adecă şaizeci l.n. pe şase luni de zile. Girant!? Găsea el între datornicii lui destui oameni care puneau bucuros iscălitura şi pe poliţa aceasta, 35 clnd vorba era să le-o reînnoiască pe a lor. Nu! pierduţi nu erau banii aceştia! — Unde ai fost d-ta funcţionar? întrebă el puind poliţa subscrisă In buzunar. — La Căile Ferate, în secţiunea mişcării. 1 tn toatu fldHîile: Călin t 13* 195 — Hmf Şi te-au înlocuit cu altul? — Da 1 M-au considerat ca demisionat. — Hm I Cum aşa?! Nu au pus un suplinitor în locul d-tale? 5 — Nu. — Hml zise iar d-1 Ciulic, pus pe ginduri. „Omul ăsta mă minte 1 Omul ăsta umblă să mă înşele !“ îşi zise el. li părea peste putinţă ca Un funcţionar să fie destituit numai şi numai pentru că e bolnav, l'O ba tocmai cînd e bolnav. Dar, la urma urmelor, puţin îl privea: poliţa o avea în buzunar, iar de celelalte, grija luil îşi luă dar, ca prieten, ziua bună de la vecinul său, care se sîmţea foarte fericit că de asta a scăpat pe timp 15 de şase luni. Cîte se mai puteau întimpla pînă atunci 1 Agata, acum, în clipa aceasta, chiar mai fericită decît soţul ei, îl însoţi cu faţa voioasă pe marele binefăcător. — Putem să plecăm, îi zise el portărelului; totul 20 e în regulă: suma a fost achitată. Portărelul, care-1 cunoştea bine pe d-1 Ciulic, îşi puse mina la pălărie şi plecă convins că nici nu poate să fie altfel; comisarul însă, care' cunoştea bine pe oamenii din casa de pe maidan, era convins că d-1 25 Ciulic a spus un mare neadevăr şi nu-şi putea stăpîni obicinuitul zîmbet de satisfacţiune. D-1 Ciulic se cutremură în tot trupul. Ar fi voit să scoată poliţa şi să i-o trîntească-n nas, ca să vadă că n-a umblat degeaba, c-a avut ce să ia, ce să le facă. 30 Asta însă, aici, acum nu putea s-o facă. Ochii lui se opriră asupra copiilor, care rîdeau ca toţi copiii cînd văd pe alţii zîmbind. — Cucoană! zise el întorcîndu-se spre Agata, dacă ai, din păcate, copii, poartă grijă de dînşii, nu-i lăsa 35 sălbateci! Agata tresări înspăimîntată de această schimbare, pe care ea nu putea s-o înţeleagă. — O, Doamne! Domnule Ciulic! îi răspunse ea cu înduioşare şi cu glasul oarecum in doauă coarde, dacă <0 n-ai copii, ai fost copil, ai avut mamă şi ştii că pe nimeni nu poate să-l doară ca pe mine dacă nu sunt 5 10 15 20 25 30 35 40 cum i-aş dori; Dumnezeu ni i-a dat însă, ca să ne răsplătească pentru cele făcute de noi părinţilor noştri şi altora. Iartă-i pe ei, ca să uşurezi sarcina noastră!' D-l Ciulic nu ştia ce să mai zică. El avea fără îndoială dreptate; era însă în vorbele ei şi-n tonul cu care le rostise, în glasul acela, ceva mai tare decît dreptatea, un sîmţămînt care-ţi zice: „N-ai ce să le faci l aşa sunt şi nu pot să fie altfel“. Apoi avuse şi el mamă! — Prea sunt — grăi el, ca să zică ceva — aici pe maidanul acesta în largul lor; mai ţine-i şi-n casă. Cu aceste vorbe el se depărtă, în vreme ce Agata se întoarse cu copiii în casă, mîhnită iar şi nefericită. După ce se despărţi de portărel şi de comisar, d-l Ciulic se opri şi se uită înapoi, spre casa de pe maidan. Era foarte nemulţumit, aşa nemulţumit, fără ca să-şi dea seamă de ce. Un singur lucru era lămurit în capul lui: că acum comisarul trebuie neapărat să plece din Dealul Spirii. Zîmbetul acela nu putea să rămîie nerăsplătit. EI iar se opri, ca să se uite-napoi. „Nu-i vorba — îşi zise — de putut se poate! Omul e, precum se vede, cam slobod Ia gură, îşi va fi făcut duşmani, n-o fi avînd protecţiune, vor fi avut nevoie sa căpătuiască pe cineva... de putut se poate 1 La noi multe se pot...“ Cu toate aceste, sosit acasă, baba simţi numaidecît că stăpînul ei iar s-a îndîrjit, şi umbla în vîrful degetelor, în vreme ce el muta mereu scaunele de la un loc la altul, ca totdeauna cînd îşi croia vreun plan de acţiune. Dacă cu putinţă era una, era şi cealaltă. Corb la corb nu scoate ochii! Mintea datornicilor e nesecată în născociri cînd vorba e să-şi înşele creditorii. Da! era cu putinţă şi ca el să fi luat înţelegere cu comisarul şi cu funcţionarii de la primărie ca să ia, fie de la primar, fie de Ia vreunul din ajutoarele lui o reco-mandaţie către Ministeiul Lucrărilor Publice. Neapărat ! Fără de poruncă din partea ministerului degeaba se ducea la direcţiunea Căilor Ferate. Iar de celelalte, grija lui! m El iar mută scaunul, acum lingă masă. Asta ar fi trebuit s-o facă de mult, chiar de la început I Fieştecare lucru la timpul lui, bine chibzuit, cu soco-5 teală, fără de pripire: ăsta era principiul pe care şi-l făcuse încă în timpul cînd avea circiumă; şi-i era par-că-1 strînge cineva de git cînd trebuia să-şi facă mărturisirea că aleargă şi el cîteodată degeaba. Cîtă alergătură, cîtă bătaie de cap, cit necaz pentru 10 un lucru de nimic 1 Se vedea el însuşi pe sine mergînd la prefectură, şi de acolo la primărie, şi iar la prefectură, pentru ca apoi să meargă in mai multe rînduri la judecătorie, Pretu-tindenea perdere de timp, multă vorbă pentru treabă 15* puţină, supărări peste supărări, necazuri peste necazuri. Iar cele multe veneau de aici înainte! El mută alt scaun din loc. Vedea înaintea sa bălăriile şi gunoiul, pomii plini de păiangeniş, casa dărăpănată, copiii desculţi şi neas-20 tîmpăraţi, femeia cu copilul voios în braţe, odăile curate, dar deşerte şi, în mijlocul acestora, perdut în fumul de tutun, pe acel om bolnav, slab, cu părul lung, care voia să-I mintă, să-l înşele. Le vedea şi iar le vedea şi nu mai putea să nu Ie 25 vadă. — Păcatele mele ! strigă el în cele din urmă. Oamenii aceştia au căzut năpaste pe capul meu 1 Ce-mi pasă mie de dinşii!? Parcă n-am eu destule necazuri!? Cap. IV 30 013 RA MAHALALEI D-l Costică Falangiu, comisarul din Dealul Spirii, a avut un mare succes: asta trebuia s-o ştie toată lumea! Om deştept, neobosit şi vrednic, aşa zicea prefectul, 35 de toată încrederea, el a fost trimis în Dealul Spirii tocmai pentru că aici se zicea că sunt cei mai cîreotaşi dintre toţi bucurcştenii. Şi era, în adevăr, ca făcut pentru Dealul Spirii, m Născut in lume ca să se bucure de viaţă, el cheltuise o avere frumoasă oarecum fără de veste, iar acum, cînd nu mai avea nimic, era socialist, adecă chilipirgiu din convingere, totdeauna voios şi cu inima deschisă, tot-5 deauna gata de a chefui, totdeauna cu punga pe masă, fie a lui, fie a altuia. După citeva săptămini, toată lumea cunoştea pe omul înalt şi frumos, deşi cam gros şi cu părul pe jumătate cărunt, care aleargă toată ziua, şi noaptea toată 10 era totdeauna şi pretutindenea la îndemină, şi făcea gură pentru zece, dar dacă-1 luai cu binele, era moale ca ceara şi bun de puteai să-i furi batista din buzunar şi să-i iai inelele de pe degete. Era ca şi cînd aici şi-ar fi cheltuit averea, şi d-1 Costicâ era pentru toţi, Nene 15 erau toţi pentru dlnsul. De ce a trebuit să se pună în pizmă cu Ciulic? t Lasă că cei de la primărie erau foarte supăraţi şi ziceau că n-are Falangiu să se amestece în treburi care nu-1 privesc, dar Ciulic mai era şi om zăcaş, care vrea 20 să ţii la oamenii la care ţine şi el şi |îţi poartă sîmbe-tele/ dacă vede că nu te superi cînd să supără el şi erau atît sus în deal, cit şi jos în piaţă foarte mulţi oameni cărora nu le dădea mina să se strice cu dinsul. Ferbea dar mahalaua şi piaţa cînd Ciulic umbla, 25 uitîndu-se din cînd in cînd înapoi, de la prefectură pînă la primărie şi de acolo la judecătorie. Nu-i vorba, lumea îi dedea dreptate comisarului, zicea însă că rău a făcut de s-a prins în coarne cu Ciulic. Falangiu rîdea. 30 Aşa cum l-a făcut Dumnezeu, el nu putea să-şi stă-pînească firea şi trebuia să zimbească de cîte ori se întimpla să-l vadă pe Ciulic îndîrjit. Nu-I prindea de loc! E om veninos, e cămătar zgîrcit, aşa zicea lumea. 35 — Slavă Domnului! zicea Falangiu, mai bine decît mine nu ştie nimeni ce va să zică un cămătar, un zgîrcit, şi mai bine decît mine nu poate nimeni să-l cunoască pe Ciulic: nu, mutră de cămătar n-are omul acesta ( 40 Un fel de zaraf, care dă bani de azi pînă mine, pe opt zile, pe o lună, mai ales la oameni care de aiurea ISO nu se pot împrumuta fiindcă n-au nimic şi vai de capul lor, că |se ţine gaiţă) după dînşii, stă ziua toată în piaţă, 6a să vadă cum datornicii lui adună banii, iar duminecile şi zilele de sărbători aleargă prin birturi 5 şi pe la grădini, ca să se certe cu dînşii dacă-i prinde chefuind. Un nebun care nu ştie ce să facă cu averea lui şi-şi face necazuri cînd ar putea să fie scutit de ele! Din asta nu putea nimeni să-l scoată pe Falangiu. 10 Iar acum dreptatea Iui era dovedită: ziua următoare toată mahalaua şi toată piaţa ştia că Ciulic s-a dat învins şi a iertat cei 54 de lei. O aflase de la comisarul, care a fost de faţă dimpreună cu portărelul. . Oamenii clătinau din cap. Lucrul le părea peste pu-15 tinţă, fiindcă nu s-a mai pomenit ca Ciulic să dea ori să ierte cuiva ceva. Omul însă are ceva foarte sucit în firea Iui: caută cu însetare ceea ce-i pare peste putinţă, tocmai fiindcă e ceva cu totul nou, nemaipomenit, de necrezut. 20 Încă în aceeaşi zi dar, cocoana Mariţa, vecina de dincolo, unde se deşertase cutia cu sardele, şi-a spălat minile, şi-a pus un bareş curat şi a trecut la vecinele de pe maidan, ca să vadă ce mai fac. Mare,mirare! 25 Era supărată şi vecina aceasta tot pe urma lui Emil, care avea şi urîtul obicei de a se hirjoni cu cinele vecinei pe la gard şi de a lua la goană găinile dacă treceau pe maidan ca să caute ştiutul mărgăritar. D-l Călin se mira, dar, cum de vecina şi-a uitat, aşa, din senin, 30 supărarea şi a venit să-l vadă. Mai mirată era insă cucoana Mariţa cînd l-a văzut pe vecinul ei singur, ţiind în braţe pe Dorin, care acum nu era de Ioc voios. Agata plecase cu ceilalţi trei copii în piaţă, ca să le cumpere încălţăminte, fiindcă 35 nu-i mai putea lăsa desculţi şi sălbăticiţi. „Aha! zise cucoana Mariţa în gîndul ei. Care va să zică, în adevăr, ba le-a mai şi dat bani să cumpere încălţăminte pentru copii." Aşa-i trebuia cocoanei Mariţei! De ce venea atît de 40 rar pe la vecinii ei? Dac-ar fi venit mai des, ar fi înţeles numaidecît de ce anume acum sub perinile de la 200 5 10 15 20 25 30 35 40 căpătiiul vecinului nu mai era un palton de iarnă, ci un geamantănaş, care mai nainte era aruncat sub pat. — Vai de mine ! grăi dinsa. De ce n-a trimis cucoana Agata la mine dacă trebuia şi trebuia să meargă în tîrg!? Auzi d-la! să rămîi singur cu copilul! Haid’ la mama, puiule! adăugă ea întinzînd braţele ca să ia copilul. Domnul Călin era cu atît mai mulţumit de această bunăvoinţă cu cît copilul, trecut în braţele vecinei, îşi conteni plînsul. Dorin nu era însă dintre oamenii deprinşi a fi purtaţi de orişicine în braţe. EI tăcu, ce-i drept, dar numai pentru ca să examineze cu cuvenita luare-aminte faţa vecinei şi, după ce se încredinţă că are a face cu o persoană care nu-i era cunoscută, se strîmbă o dată şi începu să plîngă cu un parapon care o punea chiar şi pe cocoana Mariţa pe gînduri. Ea ţinea însă cu orice preţ să-l molcomeasca şi-l încredinţa mereu pe d-1 Călin că la dînsa nu plîng copiii niciodată, un lucru contra căruia Dorin protesta cu hotărîre din ce în ce mai mare. D-I Călin se simţea foarte strîmtorat, şi cu toate aceste abia îşi mai putea stăpIni rîsulcînd vedea strim-torarea vecinei, o femeie scurtă şi de cuvenită rotunjime, care alerga de ici pînă colo cu copilul răzvrătit. Cită fericire în casa de pe maidan cînd Agata se ivi în prag I Agata era fericită c-a sosit Ia timp şi că soţul ei n-a stat singur. Dorin era fericit că se sîmte iar în braţele mumei sale. D-1 Călin era fericit că copilul nu mai plinge şi vecina nu se mai plimbă cu el. Fericirea cea mare era însă în ochii copiilor, care-şi auzeau încălţămintea tropăind pe scînduri. Ermil, care rupsese multe ghete în viaţa Iui, ţinea, ce-i drept, să arate că puţin îi pasă de surprinderea ce i s-a făcut; Cecilia însă ar fi voit să-şi poată lua picioarele în braţe, ca să nu se „muidăiască" ghetele cele noauă şi umbla ca o porumbiţă, iar Bocu, om nedeprins, îşi ţinea trupul ţeapăn şi călca cu mare băgare de seamă, pentru ca nu cumva şp se ţmpedece în propriile Iui picioare. -•••IhUOlV-'.V. ' ' y ttauirî'-;’4, ?01 Văzind atîta fericire, cocoana Mariţa se simţea foarte nenorocită că n-a făcut şi ea ceva ca să mai sporească bucuriile casei. Era dar foarte veselă cînd află că bolnavul poate să mănince orişice, deoarece soţul ei era 5 pescar şi primise nişte cegă de toată frumuseţea. — Vai de mine, n-am ştiut! zise ea, şi parcă-1 vedea cum -se bucură cînd vor vedea cegă pe masa lor. Nu mai putea să rămîie; trebuia să plece fără întîr-ziere, ca să le facă cît mai curînd bucuria aceasta. 10 Vecinii au slăbiciunile omeneşti. Cocoana Ţinea, vecina din faţă, zărise din întîm-plare pe vecina ei cînd aceasta mergea la casa de pe maidan, şi era foarte doritoare de a şti ce-a văzut şi ce-a aflat. Acum dar, cînd cocoana Mariţa se întorcea, 15 era adunat soborul la portiţa ei. Cine oare n-ar fi dorit să ştie: Cum oare s-ar fi putut ca cocoana Mariţa să nu să simtă mindră că dînsa e cea dinţii care ştie bine şi poate să spună? Era insă un lucru pe care ea n-ar fi trebuit să-l 20 spună: vorba despre cega cea frumoasă. „Asta nu se poate! Doamne fereşte 1“ grăi cocoana Ţinea In gindul ei. Cum, Mariţa să Ie trimită oamenilor de pe maidan ceva mai nainte decît dînsa? Aşa ceva nu s-a mai po-25 menit! Auzi, un pescari? cînd soţul ei vindea în piaţă frumuseţe de costiţe afumate. Nu! costiţe nul un muşchi din cele mai proaspete! Şi un borcan de dulceaţă. Da, neapărat! Ea grăbi dar acasă, pentru ca nu cumva să întîrzie. 30 Ce-ar zice Ciulic dac-ar afla că nu ea a fost cea dinţii?! Şi, cum sunt vecinele, cînd plecă Ţinea, plecară şi celelalte, ca nu cumva să întîrzie. D-l Călin şi Agata stăteau miraţi şi se întrebau unul pe altul ce va fi aflat cucoana Mariţa de-i intrase aşa, 35 deodată, atîta dragoste în suflet. Tot-toc! — Intră! Naie, băiatul de peste drpm( aduce o tavă acoperită cu o servietă curată, m — Mama — zice el cu glasul Înăbuşit de elnoţiune — vă trimite multe complimente şi vă roagă să primiţi muşchiul ăsta de porc afumat cu dulceaţa. D-lui Călin îi vine iar să rîdă, dar se stăpîneşte şi 5 de astă dată şi se uită la Agata, care se uită şi ea Ia el. Ce-i asta? Cocoana Ţinea? muşchi afumat? dulceaţă? Cum? de ce? Ermil, Cecilia şi Boc-u se uită şi ei unul la altul. Porc afumat 1 dulceaţă 1 ba încă şi ghete noauă 1 10 Dar refuzul ar fi o grea insultă: Agata ia muşchiul şi borcanul cu dulceaţă, împătură servieta cea curată şi o pune pe tavă, apoi mulţumeşte frumos şi-i trimite şi ea vecinei de peste drum multe complimente, ba îl însoţeşte pe băiat pînă în pragul tindei. 15 Ce-i asta? Altă tavă acoperită cu o seivietă curată. E servitoarea cocoanei Sevastiţei, vecinei de alături. O bucată de caşcaval, doauă sticle de vin negru şi o pungă plină de pesmeţi pentru copii, căci vecinul de 20 alături e băcan la „Pisica cu clopoţel11. Iar mulţumiri şi multe complimente, în vreme ce cocoana Mariţa se căzneşte că tot n-a sosit Spiridon cu cega cea frumoasă. — Bine, soro! grăi d-1 Călin după ce sosi şi cega, 25 dar asta e o manifestaţiune în toată regula 1 EI le înţelegea acum toate. Ciulic era un om pe care nimeni nu-1 putea suferi; era dar lucru adevărat că vecinele, văzînd execuţiu-nea din ziua trecută, au luat între dînsele înţelegerea 30 ca să-I dea de ocară pe Ciulic. Altfel nici nu s-ar fi putut! Tocmai de aceea însă mai ales Agata se simţea jignită de aceste dovezi de bunăvoinţă. în gîndul ei Ciulic era cel mai bun dintre toţi oame-35 nii cu care a avut a face de cind soţul ei a căzut bolnav. Ea s-ar fi simţit foarte umilită dacă el ar fi pus sechestru pe puţinele lucruri ce le mai rămăseseră, dar încă mai umilită dacă el, văzînd că n-are ce sa ia, ar fi declarat că renunţă la suma de 54 lei, ceea ce 40 pentru el ar fi fost un lucru de nimic. Poliţa — ei — nu i-ar fi trecut niciodată prin minte 1 303 5 10 15 20 25 30 35 40 Era dar un lucru hotar ît că îniiie Agata ăe Vă dticC să mulţumească pentru binevoitoarea atenţiune şi le va spune vecinelor cu cită bunăvoinţă, cu cită cruţare s-a purtat d-1 Ciulic. Şi era, în adevăr, şi acum trebuinţă de această confirmare. Gostica Falangiu a fost de faţă şi a văzut cu ochii lui; cocoana Mariţa de asemenea a fost de faţă şi a văzut şi ea cu ochii ei; copiii alergau încălţaţi prin bălăriile de pe maidan: tot mai erau şi acum mulţi oameni care clătinau din cap şi nu puteau să creadă. Dar un mai nou şi mai neaşteptat lucru! Ziua următoare, cînd Agata avea de gînd să se ducă pe la vecine, o cupea elegantă intra în stradă. O cupea? Se poate oare ca o cupea să treacă de-a lungul uliţei, iar vecinele să nu alerge la fereastră, ca să vadă unde se opreşte cupeaua şi cine iese din ea?! Vizitiul opri in faţa maidanului, iar din cupea ieşi doctorul Ferescu, chiar Ferescu, nu mai puţin! — Bravo, Ciulic! strigară vecinele. Asta era mult, dar îi şedea bine, avea de unde. Agata şi soţul ei se uitară, se înţelege, şi de astă dată unul la altul, iară Ermil, Cecilia şi Bocu, simţind că un mare lucru se petrece, steteau ţepeni şi oprindu-şi răsuflarea. Doctorul Ferescu, om grăbit ca toţi doctorii, îi spuse bolnavului că vine trimis din partea Ministerului de Lucrări Publice, ca să-l vadă şi să-i constate boala, apoi îl rugă să-şi arate piciorul. Faţa d-lui Călin se-nsenină. Ii era ca şi cînd după o noapte lungă şi grea s-ar fi ivit deodată, pe neşteptate, zorile dimineţii. Da 1 Totul era lămurit. Ciulic a fost foarte mirat cînd a aflat că el n-a fost suplinit, ci înlocuit: nu mai rămînea îndoială că el a fost pe Ia ministeriu. Era atlt de neaşteptat şi de frumos gîndul acesta, şi atlt de multe speranţe se legau de el, încît bietului bolnav îi venea să rîdă de bucurie şi iar să plîngă. Se uita cu drag la copiii lui, cărora li se pregătea în gîndul Iui o mai bună soartă* şi Ia 204 5 10 15 20 25 30 35 40 .Agata lui, tfaW a't'St’ de mult a răbdat fără ca să simtă greutatea suferinţelor ei. Iar simţirea adevărată, fie bucurie, fie durere, nu se poate împărtăşi prin vorbe Înşirate, şi tocmai de aceea străbate din ochi în ochi şi cuprinde fără de veste inimile. Agata şi copiii înţelegeau, văzind că un mare lucru se petrece, şi în feţele lor se reivi marea bucurie a iubitului lor. Doctorul însă nu era venit ca să examineze sufletele lor, ci să-şi dea seama despre starea trupească a bolnavului. El examină genunchele, apoi ascultă plă-mînii, şi inima, şi pîntecele, şi era serios, foarte serios, neîndurat de serios. — D-ta — zise el în cele din urmă — ar fi trebuit să mergi peste vară la băi, mai bine la Mehadia; asta ar fi putut să-ţi facă mult bine. De astă dată, d-1 Călin nu-şi mai putu stăpîni rîsul. Prea era diavolească ironia acestui sfat binevoitor. — Cum? zise el cu ochii plini de lacrămi, cu copii cu tot ori numai aşa singur? Doctorul, om trăit în lume, înţelegea amărîciunea cuprinsă în această întrebare, dar nu se simţea de loc atins de ea. — Văd — zise el — şi e foarte trist că nu puteai s-o faci; eu îţi spun însă ce-ar fi putut să-ţi ajute. Eşti foarte bolnav, cu mult mai bolnav decît te simţi, şi nu ai alt leac afară la aer, lumină şi hrană bună, bună. Ai poftă de mîncare? — Nu! — Poţi dormi? — Nu! — Te apucă din cînd în cînd ameţelile? — Da! — Ce vrei mai departe!? grăi doctorul, d-ta eşti om cu destule cunoştinţe pentru ca să înţelegi că organismul omenesc nu e făcut ca să zacă-n pat şi închis între patru pereţi şi, stînd aşa, trebuie să se atrpfieze în cele din urmă. Toate acestea le ştia şi d-1 Călin; era însă grozav lucru să le afle în faţa Agatei de la un doctor care e grăbit şi n-are vreme să spună lucrurile cu încungiur. 205 5 10 15 20 25 30 35 — Doamna — Urina doctorul întorc indti-se âpfe Agata — trebuie să mai faceţi o încercare; poate că tot nu e încă prea tîrziu: mutaţi-vă cît mai curînd înspre munte şi fă-i cît mai des băi căldicele, ca să-i vie somn şi pofta de mîncare. — Dar va putea el să suporte călătoria? întrebă ea cu inima încleştată. — Il va durea — răspunse doctorul gata de plecare — dar poate şi călătoria să-i facă mult bine 1 Apoi, om grăbit ca toţi doctorii, el plecă fără ca să ştie dacă va mai veni ori nu şi care a fost scopul venirii sale. Nu era nimic nou, dar era grozav ceea ce zisese doctorul. Agata, cu toate acestea, rîdea, încît gropiţele se făceau din ce în ce mai adinei în obrajii ei curaţi. Căci ei nu mai erau acum singuri în lume: aveau un sprijin ! Ea se duse la Ermit şi-l sărută cu drag. Ce bun a fost, Doamne, ceasul în care el a aruncat piatra în fereastra vecinului 1 Iară Ermil era tare fericit, fără ca să ştie de ce. Cap. V STRÎMTORĂRILE D-LUI CIULIC D-l Paraschiv Ciulic, umblînd prin lume, ba chiar şi stînd la el acasă, îşi aducea mereu aminte povestea cu omul pierdut în gînduri, care, ieşind in tîrg cu căciula întoarsă de copii pe dos, rîdea de lumea ee rîde fără ca să aibă de ce. Baba lui, deşi tot cea veche, de tot veche, era parcă mai întinerise, se făcuse voioasă şi nu mai umbla in vîrful degetelor cînd el se îndîrjea, ci se uita la cl, par-c-ar fi voit să-i zică: „Nu te încrunta, că nu te mai cred 1“ Era îndrăzneaţă baba; simţea însă şi el că nu s-ar fi putut supăra ca mai nainte dacă i-ar fi spart un păhar. Vecinii nu mai erau nici ei ca mai nainte. Se uitau voioşi in faţa lui şi parcă ar fi voit să-i spună ceva înveselitor şi să umble in voile lui. In piaţă oamenii se adunau, ca niciodată mai înainte, împregiurul lui, parcă ar fi voit să-l întrebe de ce e mai voios decît de obicei. 206 5 10 15 20 25 ao 35 40 La primărie, în sfîrşit, unde şi mai nainte toate uşile se deschideau în faţa Iui, acum alergau cu toţii să-i strîngă mîna, iar d-1 Tache Bencescu, unul din ajutoarele primarului, îl luă de braţ şi-I duse-n cabinetul său ca să-I întrebe cu ce-1 poate servi. D-I Ciulic îi făcu în puţine cuvinte împărtăşire despre nedumiririle sale. — Eu nu cred — zise el încheind — că e cu putinţă ca un om bolnav să fie aruncat cu patru copii pe drumuri ! — Nene Chivule — grăi d-1 Bencescu — dă-mi voie să umblu eu în treaba aceasta. Am să mă duc şi pe la minister, şi pe Ia direcţiune; ţiu prea mult să-mi laşi plăcerea aceasta! D-I Ciulic stete puţin pe gînduri, însă puţin numai. Plecase de la baba cea voioasă, trecuse printre vecinii voioşi, mai stătuse şi prin piaţă, şi acum parcă nu mai putea să creadă că şi Bencescu va căuta să-l mintă, să-I înşele. — Bine, bine! zise el, dacă ţii, te rog, ba-mi pare chiar bine că n-am să mai alerg eu. Dar cînd să viu ca să aflu? — Rămîi liniştit, răspunse d-1 Bencescu; am să trec eu pe la d-ta dacă-mi dai voie. — Bine, bine, zise d-1 Ciulic, care era om grăbit, deşi nu era doctor. Ţinea să umble iar printre oameni, ca să vadă cum mai e lumea. Nu mai încăpea îndoială că oamenii au aflat ceva ce el însuşi nu ştie încă, şi trebuia să fie între dînşii vreunul care i-o spune. El se duse dar la birt, ca să scape de grija mîn-cării. Aici însă oamenii erau tot ca mai nainte, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. La cafenea tot aşa, lumea cea veche, table, domino, şah, cărţi, biliard, oameni care umblau să se înşele unul pe altul, vînează cîştig nemuncit şi trec înainte fără ca să se bage în seamă unul pe altul. încetul cu încetul, pe nesimţite, faţa Iui Ciulic se făcu şi ea tot cea veche; şi plecînd, pe-nserate, acasă, el iar se oprea din cînd în cînd în Ioc, ca să privească înapoi şi să scQeţtă la iveala cei dai dinţi ieşiţi din linie. 297 5 10 15 20 25 30 35 40 Era tot lumea cea veche, pretutindeni pînă la el acasă. Baba însă, baba lui cea veche, era şi acum voioasă şi îndrăzneaţă, chiar mai îndrăzneaţă decît mai na-inte de plecarea lui... Şi fiindcă baba era femeie, iar femeile se simt foarte fericite cînd ştiu cîte ceva, d-1 Ciulic află şi el că copiii vecinului de pe maidan nu mai umblă desculţi şi că vecinele i-au trimis bolnavului cegă, muşchi afumat, vin negru şi fel de fel de alte bunătăţi. — Bine, bine, foarte bine! strigă d-1 Ciulic, atît de înveselit, incît baba se speriă de dînsul. Nu era pentru el în lumea aceasta mai mare mulţumire decît să ştie c-a dat de gol pe cineva care voia să-1 înşele. Care va să zică, a minţit Călin: avea bani şi n-a aşteptat decît să treacă execuţiunea pentru ca să-i scoată la iveală. — Am să le arăt! strigă el bătînd cu vîrful degetului în masă. Baba nu ştia ce are să le arate, vedea, insă, că stă-pînul ei e foarte înveselit şi că trebuie să fie Ia mijloc vreun lucru mare. Iar asta trebuia neapărat s-o mai ştie şi alţii, acum, cît mai curînd, îndată ce el se va fi culcat ca ea să poată da o raită pe la vecine. Ziua următoare dar vecinii erau şi mai voioşi, iar lumea din piaţă privea cu mirare în faţa lui Ciulic şi se întreba cu neastîmpăr ce oare i s-a întîmplat de i s-a deschis, aşa deodată, şi firea, şi faţa. Nu ştia nici el. Era ca omul care se uită în oglindă, şi, văzîndu-se trist, mai vîrtos se, întristează. Sus îri deal, la „Pisica cu clopoţel", acolo şi numai acolo erau oameni atoateştiutori, care puteau s-o desluşească şi asta. Era lucru hotărît, o spunea d-1 Costică el însuşi, că ţuică veche şi în adevăr curată ca-n colţ la „Pisică" nu se mai găseşte decît, poate, la vreuna din băcăniile de la „centru“: păcat ar fi fost să treci fără ca să intri pe o clipă. jJS ştiut fosă de toţi cunoscătorii că gustul 208 cel adevărat, aroma specifică, calitatea propriu-zisă a ţuicii nu se simte decît abia după al doilea tui; clipa c dar şi ea ceva mai lungă, încît pe la miazăzi şi pe-n-serate, cînd oamenii se-ntorc la masă, nenea Ghiţă al 5 cucoanei Sevastiţei abia se mai mişca printre muşterii, care, ca toţi oamenii veniţi pe o clipă, stau in picioare, gata mereu să plece. Iar unde mulţi oameni se adună, aşa din întîmplare şi fără de nici o treabă, multe se ştiu, multe se află, multe se desluşesc. 10 — O ţuică! Ce mai e nou? Aceste sunt vorbele cu care se intră aici. La cele dinţii răspunde băiatul de la teşghea, iar cele din urmă îi sunt adresate mai ales d-lui Cesare Bufnea, care de obicei nu stăm picioare ca ceilalţi, ci sade pe 15 un scaun din colţ. Bufnea e ziarist, trebuie dar sa le ştie toate şi toate să le înţeleagă. Deşi însă ziarist şi om încă tînăr, d-1 Bufnea stă gîn-ditor şi tăcut in colţul lui şi răspunde mai mult în ges-20 turi decît în vorbe; căci omul, aşa zice el, nu are să vorbească decît atunci cînd are ce să spună, nu are să spună decît ceea ce este pe deplin lămurit. Apoi el nu venea şi nu pierdea ceasuri întregi aici de dragul ţuicii, nici ca să stea de vorbă cu oamenii care o beau, ci pentru 25 ca să studieze tipuri şi să rîdă de prostia omenească. Avea însă şi el, ca toţi oamenii, părţile lui slabe. Nu putea, între altele, să mai rămîie pe scaun cînd cineva .rostea vorba „mizerie": ochii i se umpleau de văpaie, sprîncenele groase i se adunau şi buzele i se 30 umflau; trebuia neapărat să se ridice şi să spună ce avea de spus. E, precum ştim, grozav de multă mizerie în lume, iar aceasta pentru că oamenii sunt proşti şi e peste putinţă să nu te cuprindă indignaţiunea cînd vezi cum 35 milioanele se luptă cu mizeria, pentru ca cîţiva mizerabili să poată trăi în desfrînare. Două — zicea el — două sunt nenorocirile mari în lumea aceasta: guvernanţii şi capitalurile acumulate — guvernanţii, care ne pungăşesc luînd biruri, ca să-şi poată plăti*zbirii, iar 40 capitalurile, care se acumulează robind braţe muncitoare. 5 10 15 20 25 30 35 40 — Petrache, încă una, strigă d-J Pândele Ciudea, funcţionar al Ministerului de Finanţe. Aşa el Pungăşie şi exploatare e toată viaţa 1 Toţi îi dedeau dreptate lui Bufnea, toţi erau de părerea lui. Nu-i vorba, ei mergeau pe calea lor înainte, unii ca zbiri, alţii ca acumulatori de capital şi iar alţii ca robi; Bufnea se simţea Înălţat in gîndul lui cînd vedea că ei încep să Înţeleagă adevărul, că ochii li se deschid. Nu mai putea să fie departe timpul cînd Dealul Spirii, adunat împregiurul lui, se pune în fruntea unei mişcări generoase şi mari şi se avintă în o luptă uriaşă pentru dezrobirea omenirii. Tocmai de aceea însă acum d-1 Bufnea era mai îngîn-durat decît de obicei. Oamenii nu mai erau de părerea lui, şi nu e lucru mai nesuferit decît să te vezi aşa, deodată, singur, părăsit de toată lumea. Că publicul e schimbăcios, că adeseori cauze mici produc în el efecte mari, aceasta o ştia de mult; acum însă nu numai o ştia, dar o şi simţea. Nu-i vorbă, era şi el convins că Ciulic a renunţat la cei 54 lei, că li-a mai dat bani să cumpere ghete pentru copii, ba că a trimis şi un doctor să caute pe bolnav. Da! nu mai încăpea nici o îndoială că le-a făcut toate aceste. Ce erau însă aceste pentru dînsul? Nimic! Iată, bea şi tu o ţuică, dar să spui la toată lumea că eu ţi-am dat-o ! A făcut ce a făcut, pentru ca să adimenească lumea şi apoi să-i stoarcă cu atît mai virtos măduva. Ah! nu e nimic mai detestabil decît bogatul care-i aruncă săracului cîte o firimitură, cîte o coajă uscată, ca să-şi mai arate dispreţul. Alţii erau însă de altă părere, ba nenea Ghiţă mai vorbea şi despre multlăudata dreaptă, care dă fără ca să ştie stingă. Asta-1 scoate pe Bufnea din toate răbdările. Era peste putinţă să nu i se ridice sîngele în cap cînd vedea cum un mizerabil poate să prostească o lume întreagă. — Om generos, în adevăr generos — strigă el tare convins — nu e decît acela care dă tot, fiindcă nimic nu e al lui numai, 210 Ceilalţi începură sa rida. — De! grăi nenea Ghiţa, asta n-ai face-o nici d-ta dac-ai avea ce să dai. Trebuie însă să ştii un lucru: Sunt aici în mahala şi în piaţă mulţi oameni care nu 5 ştiu, zău, eu ce-ar face dacă n-ar fi oameni ca Ciulic, care au ştiut să adune şi să le facă pe aci, pe colo cîte o mică înlesnire. El nu dă, ce-i drept, în dar; cînd te afli însă in strîmtorare, te bucuri dacă găseşti pe cineva care te poate ajuta. 10 —Aşa el grăiră ceilalţi. Ehe! cîţi s-au procopsit pe urma lui I -r- Dacă e vorba — zise d-1 Ciudea — a muncit şi el pînă ce şi-a cîştigat averea şi aleargă şi acum destul ca să n-o piardă. 15 — Aşa el adăugă vecinul lui. El nu e, în adevăr, decît administratorul capitalului său. Bufnea trecuse acum peste al treilea, care de obicei îndulcea firea lui, altfel atît de aspră; auzind dar vorbele aceste, el rămase cu gura căscată, ochii i se făcură 20 mari şi sprîncenele lui dese se ridicară în sus: iată o idee ! o admirabilă soluţiune ! Bravo ! capitalistul numai administrator! — Încă una, Petrache! Atît era de fericit că oamenii au intrat iar în vederile 25 lui, încît el, omul cumpătării, ar fi fost în stare să nu se mai oprească pînă la zece. — Dai lucru lămurit! Ei n-ar fi putut să guste ţuica cea veche şi în adevăr curată dacă n-ar fi fost aici în Dealul Spirii un Ciulic, care-i dă lui Ghiţă bani, ca s-o 30 cumpere de la ţăranul din Capu-Coastei şi să Ie-o vîndă lor, — Da! zise el, dacă e astfel, atunci mă închin şi cu. Petrache, încă una în sănătatea lui Ciulic ! Iară Ciulic? 35 El nu ştia nici acum de ce oamenii nu mai sunt cum au fost, dar se simţea foarte bine. Viaţa lui toată a trăit în harţă necurmată cu oamenii, n-a avut tragere de inimă, nu slăbiciune pentru nimeni şi nu şi-a închipuit, n-a crezut niciodată ca cineva în 40 lumea aceasta poate să aibă tragere de inimă pentru dîn-sul. In gîndul lui oamenii puteau să se făţărească, dar 14* 211 5 10 15 20 25 30 35 40 nu puteau trai In lumea aceasta declt liăriuindu-se mereu între dînşii. Acum ii era ca şi cînd s-ar fi făcut pace fără ca el să ştie cum şi de ce. Nu i-o spunea nimeni, dar o vedea el din fetele oamenilor. De ce? Nici că mai voia să ştie, cînd atît de bine ştia că aşa e astăzi, dar mine are să fie iar cum a fost. Tocmai de aceea pe înserate, cînd s-a întors acasă, e] era atit de întristat, încît baba, văzîndu-1, s-a întristat şi ea şi n-a mai îndrăznit să-i spună că peste zi a fost doctorul la vecinii de pe maidan. Asta n-a aflat-o decît. ziua următoare, cînd a ieşit să meargă în piaţă, unde avea să facă cîteva încasări. Ermil, fiind cel mai mare, era, precum se şi cuvenea, cel mai dintîi îmbrăcat şi astfel încă el singur ieşit în maidan. Văzînd pe Ciulic, despre care muma lui îi vorbise atît de mult în timpul celor din urmă cîteva zile, el începu să alerge, aşa, în urma unei porniri venite ca din senin. — Să mă vadă că nu mai sunt desculţ I Acesta i-ar fi fost, poate, răspunsul, dacă cineva l-ar fi oprit in loc, ca să-l întrebe, de ce fuge. Ajungînd apoi la Ciulic, el îi apucă iute mîna şi i-o sărută, căci aşa a zis mama lui să facă totdeauna cînd 11 va întîlni. Ciulic se opri speriat în loc şi se uită cu mirare la băiat. Era un lucru atît de nemaipomenit ca un copil să-i sărute lui mîna, şi copilul era atît de voios şi de fericit, încît bătrînul nu ştia ce să-i facă şi ce să-i zică. — Dar tu? zise el. Unde te duci? — Nicăieri! răspunse Ermil. — Cum nicăieri? Eu văd c-ai plecat ! Ermil, văzînd şi el că în adevăr a plecat, începu să sară într-un picior şi să dea din mîni ca giştele din aripi. — Mama — zise — ne-a cumpărat ghete şi a spus să nu mai umblăm desculţi şi să fim cuminte cînd ne vezi tu. Ciulic sîmţi ceva ca şi cînd lacrămile i-ar năvăli în ochi. De ce, Doamne, cînd el îi vede? ll dureau vorbele pe care Ie rostise Ia plecarea lui din casa de pe maidan şi parcă auzea şi acum acel glas în două corzi: „Da, a fost şi el copil, a avut şi el mamă 1“ 212 5 10 15 20 25 30 35 40 Fără de voie, fără ca să-şi dea seamă despre ceea ce face, el mîngîie obrajii copilului şi se speriă oarecum cînd simţi peliţa cea moale şi gingaşă sub mina Iui înăsprită. — Unde te duci tu? întrebă copilul. — In piaţă. In piaţă. Ah, ce om fericit! El poate să meargă in piaţă 1 Cîte lucruri, cîte, cite, grozav de multe lucruri sunt în piaţă! — In piaţă e foarte frumos 1 eu vreau să mă duc şi eul grăi Ermil înduioşat, plingînd aproape. Cine oare, om bătrîn, ar fi putut să-i zică „ba“? Şi adecă de ce să nu-1 ia cu dînsul, cînd atît de mult dorea, şi toţi vecinii vedeau şi puteau să le spună părinţilor că cu el a plecat !? — Vino! îi răspunse dar, şi-l luă de mină. Era frumos, de necrezut, să vezi din colţ, de Ia „Pisica“, pe bâtrînul înalt şi cu umerii cam ridicaţi, cum merge din deal la vale, oprindu-se din cînd in cînd ca să privească înapoi spre băiatul ce sare mereu într-un picior şi să-l mai domolească. — Am fost şi eu cu mama-n piaţă, zice băiatul; sunt cai, şi boi, şi viţei, şi multe lucruri, apoi a fost la noi şi doctorul cu careta şi-a spus că trebuie să mergem la ţară şi să facem băi de frunze de nuc, aşa zice mama. Bătrînul se opreşte acum şi stă. Mult ar da să aibă un scaun la îndemină, ca Bă-1 mute cît se poate de departe. Aşa e! cine va fi fost doctorul acela, e om cu pricepere. La ţară, neapărat la ţară! Apoi băile de frunze de nuc! Ce nuci frumoşi avea el la moşioara lui! De! dar e cam departe, tocmai în valea Dîmboviţei, spre Capu-Coastei! Hm ! E cam departe 1 Băiatul îl trage de mînă, ca să se oprească acum neapărat, să se oprească in loc, fiindcă trec pe lîngă o vitrină. Ah! cît de multe lucruri şi toate frumoase! Tot jucărele. Sunt cai, sunt cărucioare, sunt păpuşi, pisici şi căţeluşi, sunt cutii întregi de soldaţi, unii călare, alţii pedestri: ce nu e aici!? — De ce nu vrei tu să-mi cumperi un briceag? întrebă Ermil uitîndu-se în ochii bătrînului. 213 5 10 15 20 25 30 35 40 — Ce să faci cu briceagul? — Să-mi tai un băţ ca sa bat cinii şi pisicile 1 Ce va să zică firea omenească! Ivit abia în lume, el vrea să-şi taie băţ ca să bată cînii şi pisicile care-i fură bucata din mină. In adevăr, oamenii toţi sunt acelaşi om. — Haide, băiete 1 — Şi-o păpuşă pentru Cecilia I adăugă acum Ermil Intr-un ton incit vorbele sunau ca şi cînd ar voi să zică: altfel nu primesc nici briceagul. Şi tobă pentru Bocu l Da! o tobă! Pentru Dorin nimic! El e prea mic. Bătrînul se uită lung la el. De ce adecă şi-o păpuşă? şi tobă? Era in dorinţa aceasta ceva neînţeles, după a lui părere cu desăvirşire nefiresc. Ermil începu să sară şi să bată din palme. — Bravo! bravo 1 strigă el ca ieşit din fire. Cum are să se bucure Cecilia, cum are să se bucure Bocu, cum au să se bucure tata şi mama, şi ei nu ştiu nimic, nimic nu ştiu! Ciulic, bătrînul om stingher în lume, rămase cuprins de fiori, şi iar îi era parcă lacrămile îi năvălesc în ochi. O, mare lucru e această bucurie de bucuriile simţite de alţii; iar el abia acum la bătrîneţe a ajuns să-l cunoască. — Haide, băietei zise el iar. Acum, în clipa aceasta, ar fi fost in stare să cumpere toată prăvălia, şi abia după ce a intrat şi-a mai tras seamă şi-a cerut un briceag mai ieftin, o păpuşă mai ieftină şi tobă cît se poate de ieftină. Căci tot acolo vine, aşa zicea el: vorba e să fie briceag, tobă şi păpuşă. Apoi Ermil nu mai voia să ştie de bătrînul: el se întoarse ca descărcat din puşcă înapoi, la deal, în vreme ce bătrînul se uita pierdut după dînsul. Marghioala, care vindea seminţe în colţ, stătea şi ea ca împietrită şi se uita la el. Il văzuse venind cu copilul, stînd la vitrină, intrînd în prăvălie şi ieşind apoi. — Nu-i a bine! grăi dînsa înduioşată şi făcînd semnul crucii. Ciulic le cumpără copiilor jucărele. Doamne! să nu zic în ceas rău, i se apropie moartea. 214 5 10 15 20 25 30 35 *0 Capi VI STRlMTORĂRILE AGATEI Agata era mîhnită, cătrănită. E grozav lucru să te ştii legat de un om cu care nu te poţi înţelege. De cînd Ciulic a trecut pragul casei lor, porniseră toate spre bine şi inima ei se-nveselise. Nu mai încăpea îndoială că Ciulic, care avea, precum spuneau toate cocoanele, multă trecere, a fost pe la direcţiunea Căilor Ferate şi că acum bărbatul ei iar are să intre în leafă. O trecea un fel de sfîrşeală cînd se gîn-dea că iar vor primi bani în fieştecare lună, şi se muncea mereu gîndindu-se cum să-i mulţumească marelui binefăcător. Doamne! cît n-ar fi dat să afle care-i sunt slăbiciunile, ca să-i poată face vreo surprindere plăcută. Iar Tănase al ei rîdea de dînsa. Credea şi el, nu-i vorba, că acum i se va acorda un nou concediu şi i se va pune un suplinitor, precum a zis Ciulic; gîndul acesta însă pe el nu-1 înveselea, ci-1 umplea de dispreţ şi de amărîciune. Era om muncitor şi capabil; îşi clştigase un drept: dreptul lui însă nu pre-ţuise nimic cîtă vreme nu mai era în dos şi un om pe care nu l-ar băga nimeni în seamă, dacă nu şi-ar fi adunat bani mulţi. Ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, ca să se poată lipsi de dreptul ce i se da cu milă umilitoare. Dar nici măcar o milă în adevăratul înţeles nu era. Ciulic, omul, care face procese pentru geamuri sparte de copii şi poartă blanchetele de poliţă în buzunar, Ciulic acesta n-a umblat pe la direcţiunea Căilor Ferate ca să-i facă lui un bine, ci ca să-şi găsească girantul pentru poliţă, să-şi asigure cei şasezeci de lei. D-I Călin vedea în faţa lui pe omul înalt, cu umerii ridicaţi, cu faţa aspră, şi un fel de respect fioros îl cuprinse. Şasezeci de lei peste şase luni de zile nu erau nimic pentru omul acesta, care era socotit în rîndul milionarilor. EI cu toate aceste s-a folosit cu o rară destoinicie de toate împregiurările, a alergat, a stăruit ca nu cumva să piardă aceşti şasezeci de lei. Da! era om Ciulic acesta, om In felul lui, dar om ! Tocmai de aceea însă el rămase zăpăcit cînd copiii deteră năvală-n casă, Ermil cu briceagul, Cecilia cu păpuşa, iar Bocu cu toba. 5 Sărmanii lui copiii Ei aveau jucărelei Cum oare să nu se bucure cînd atlt de adeseori îl duruse gîiidul că copiii lui nu pot să aibă, cum au alţi copii şi cum avuse şi el odată, bucuria de a strica jucărelele !? *0 Se bucura deopotrivă cu toţi trei împreună, dar se întreba totodată cum a ajuns Ciulic să cumpere jucărele pentru copiii Iui? Ce interes avea el s-o facă aceasta? Agata se bucura chiar mai mult decît dînsul. — Eşti — răspunse ea cu un fel de satisfacţiune feme- 15 iască — şi acum de părerea că nu trebuie să merg cu copiii ca să-i mulţumim? — Nu, răspunse el serios. A voit, precum se vede, să le facă copiilor o plăcere, şi se cuvine să mergeţi, ca să aibă şi el plăcerea de a vedea bucuria lor, dacă 20 nu va fi prea tîrziu... — Cum prea tîrziu? — Cînd adecă ai voi să te duci? — Să zicem, mîne dimineaţă. — Apoi — grăi el rîzînd — pînă mîne jucărelele sunt 25 vechi, dacă mai sunt în fiinţă, iar bucuria de a le fi avut nu se mai reiveşte decît la bătrîneţe. Agata iar se uita mlnioasă la el. Era de nesuferit această luare în bătaie de joc a lucrurilor care ei îi erau sfinte. 30' — Bine — îi zise ea — ce ai tu cu Ciulic!? — Eu? răspunse el. Nimic nu am! Mă mir numai că tu ai prins deodată slăbiciune pentru dînsul. — Cum vrei să înţeleg aceste vorbe I întrebă ea adînc jignită. 35 — Agatol răspunse el cu faţa voioasă. Mai ieri-alal- tăieri nu puteam să ne înţelegem fiindcă te mîhneai pentru supărări pe care nu le aveai încă, iar acum nu ne înţelegem fiindcă te bucuri cînd nu ai încă de ce. Mai aşteaptă! Ciulic e fără îndoială un om rar în felul 40 lui; teamă mi-e însă că tu ţi-1 închipuieşti cum nu este. Puţin li pasa lui de durerile şi de bucuriile tale, si dţţcă-ţi 5 10 15 20 25 30 35 40 face vreun bine, e numai din întîmplare, fiindcă norocul tău e ca aşa să-i vie la socoteală. — De ce a cumpărat atunci jucărelele pentru copii? Întrebă ea. — Nu ştiu, răspunse el. Să vedem I Agata se-ntoarse spre uşă, unde bătea cineva. Nu e nimic mai aspru In viaţa omului dectt răutatea cu care soarta se amestecă In daraverile lui. Agata avea, ce-i drept, slăbiciune pentru bătrinul cel aspru şi chibzuit. Atunci cînd el s-a uitat pentru Intiia oară la dlnsa, şi atunci cind a plecat, era în ochii Iui ceva scrutător şi duios, o nesfîrşită bunăvoinţă, tot bunăvoinţa cu care mustrase pe soţul ei pentru că fumează. Nu! slngele li năvălea în obraji clnd cineva zicea că e răutate în inima acelui om bătrln: cum oare să nu fi fost mîhnită cînd chiar Tănase al ei o zicea aceasta I? Tocmai acum, însă, cînd ea voia să dea răspuns, dar anume acum a trebuit să vie şi uşierul de la direcţiunea Căilor Ferate, ca să Ie aducă atît plicul cu deciziunea, prin care d-lui Atanasie Călin i se acorda un concediu nelimitat pentru tot timpul bolnăviei sale, cît şi clte 125 lei pe cele şase luni trecute, o sumedenie de bani. Iară ea, acum, cînd avea de ce, nu se mai putea bucura. îi venea să plîngă clnd vedea cu cită linişte numără el banii şi subscrie chitanţa de primire. După ce plecă servitorul, el citi hîrtia din plic, o puse Ia o parte, apoi întinse banii înaintea sa şi rămase cu ochii ţintă la ei. N-a avut niciodată în viaţa lui atîţi bani la un loc şi parcă era peste putinţă să-i cheltuiască. — Aşa e! Corect, zise el ca vorbind pentru sine. Dacă e adevărat că mi s-a făcut o nedreptate, atunci nu era destul să nu mi se mai facă nedreptatea aceasta şi de aci înainte, ci trebuia să fiu despăgubit şi pentru trecut. Ochii i se umplură de lacrămi. — Nu I zise el rîzînd. Ceea ce am suferit eu văzîn-du-vă pe voi în mizerie suferit rămîne, şi nimic nu mai poate să şteargă din sufletul meu amărîciunea gîndului 217 5 10 15 20 25 30 35 40 că copilul meu a trebuit să spargă fereastra unui zgîrcit nemilos pentru ca să mi se facă dreptate! El îşi şterse lacrămile şi-şi scutură capul. — Agato f zise apoi aşezat. Acum da, trebuie să mergeţi şi să-i mulţumiţi. Dar să te duci chiar acum să-ţi cumperi o haină şi să cumperi şi pentru copii îmbrăcăminte de iarnă. — Da! răspunse Agata, da! Mai mult nu putea să zică. 01 nu e în lumea aceasta lucru mai frumos decît să ştii că te potriveşti Ia gînd cu omul de care ţi-e legată soarta. Trebuia să meargă fără de întîrziere, căci acum era timpul, cînd dormea Dorin. Apoi Giulic nu era acasă şi ea putea să treacă pe la baba ca s-o întrebe cîte ceva şi să afle cînd poate să-l găsească acasă. Trebuia să grăbească I Se îngrămădiseră deodată toate pe capul ei. Trebuia să-şi îmbăieze, după ce se va fi întors, şi copiii. Neapărat! Trecuse atîta timp de cind n-a mai făcut-o aceasta. Iute dar, cum numai o sprintenă gospodină ştie, ea adormi pe Dorin, adună pe ceilalţi copii şi se găti de drum. D-l Călin îşi făcea în timpul acesta socoteala. Avea, înainte de toate, să-şi plătească datoriile, care dimpreună cu cei şasezeci de lei făceau la un loc doauă sute optsprezece lei. Grozav de mulţi Şasezeci de lei, aşa deodată, pentru nimic! Ii venea să răcnească I Dar mai rămîneau încă 532. Ce bine ar fi fost dacă din aceştia ar fi putut să păstreze 400 neatinşi. De ce nu, dacă mai primea de aici înainte cîte 125 lei pe lună? Omului îi trebuie atît de puţin ca să trăiască! — Cit crezi tu că-ţi trebuie acum? întrebă el. Agata era foarte strîmtorată. ti era greu să meargă la Ciulic cu mina goală; trebuia să-i ducă ceva, un semn de iubire. Nu ştia ce, dar era hotărltă să treacă pe la baba, ca s-o întrebe, şi apoi să-i lucreze fie o pernă de canapea, fie o tăviţă de lampă, în sfîrşit, ceva, un lucru de nimic, dar făcut de mîna ei. Ba — lucru minunat I 218 — âVea chiar din timpurile cele bune o tavă începută, aproape gata. Era In stare să stea toată noaptea ca s-o scoată gata, dar ii mai trebuia o bucată de catifea şi una de mătasă, 5 apoi citeva jurubiţe de mătasă şi o jurubiţă de fir. Şi totuşi, soţului său nu putea să-i vorbească despre aceste: lucrul trebuia să fie pentru el o surprindere. — Cît vei fi crezînd tu, răspunse ea. — Nu, grăi dînsul dîndu-i o sută de lei. Schimbă-o 10 pe aceasta şi ia cît îţi va trebui ca să cumperi pentru copii haine trainice şi purtăreţe, iar pentru tine ceea ce e de neapărată trebuinţă. Tu vezi cît e de bine să ai. Agata plecă. Pe cînd ea stătea de vorbă cu baba cea veche a veci- 15 nului, soţul ei, rămas singur cu copilul adormit, sîmţi, o, Doamne, că-1 fură somnul, ceea ce de atîta timp nu i se mai întimplase peste zi. El adună banii şi-i puse sub căpătîi, apoi dete gea-mantanaşul la o parte, ca să se odihnească mai tignit. 20 Cap. VII SLĂBICIUNILE BÂTRÎNEŢELOR Era un fel de dulceaţă nemaisîmţită în inima d-lui Ciulic; mergeau, parcă, toate pe placul lui şi nu mai putea nimic să-l supere. 25 EI era cu toate aceste neliniştit. Nu-i vorba, a fost pentru el o plăcere să meargă cu copilul în piaţă, să vadă feţele oamenilor ce se uitau după dînsul, o plăcere a fost să cumpere jucărele: dar tocmai acestea-I nelinişteau. 30 Ii era din cînd în cînd parcă i-e foarte greu să se lipsească de asemenea plăceri, parcă nu se simte şi acum destul de tare să nu le caute cînd atlt de uşor şi le poate ciştiga; parcă nu mai era, ca pîn-acum, deplin stăpln pe sine însuşi. 35 Era om bătrîn, trecut acum de şaptezeci de ani, dar nu simţise niciodată altfel declt ca totdeauna: acum parcă slăbise deodată una din corzile ce sunaseră necontenit în sufletul lui. 210 Dai omul e pornit spre om, şi firea a pus, ca să te adimenească, multă dulceaţă în fapta săvîrşită de dragul altora: trebuie să fii învrăjbit cu tine însuţi, ori să te îndîrjească oamenii, ca să ai în tine destulă tărie 5 spre a pune frîu pornirii prin care firea te leagă de alţii. El nu mai avea tăria aceasta. Ii plăcea şă vadă feţe voioase, şi parcă-1 înţepa ceva cînd cineva se uita posomorit la dinsul. Era de necrezut. 10 Nu-i mai venea să se ducă prin piaţă, ca să facă încasările pentru care a plecat de acasă. Ii era oarecum greu să-şi strice buna dispoziţiune dînd faţă cu oamenii de la care avea să ia. Nu-i venea să se ducă, dar s-a dus. 15 Era de necrezut. Datornicii lui îl aşteptau cu banii număraţi şi erau voioşi ca şi cînd le-ar fi părut bine că pot să-i plătească. Ba încă chiar şi Andrei, pescarul, care nu putea să-i plătească, i-a ieşit — strîmtorat, ce-i drept, dar nu su- 20 părat — în cale. Pe cînd el umbla prin piaţă, Bencescu il căutase pe acasă, pentru ca să-i spună că lucrurile au fost puse la cale spre mulţumirea lui... Fiindcă nu l-a găsit acasă şi ţinea să-i dea cit mai curînd ştirea cea bună, s-a luat 25 pe urma lui şi l-a găsit tocmai cînd îl lua de scurt pe Andrei, ca să-i spună cum se face de el nu poate plăti la timp, cînd ştia prea bine că trebuie să plătească. — Hm! Care va să zică, n-a minţit? grăi Ciulic uitîn-du-se lung în faţa lui Bencescu. 30 — Cine? întrebă acesta, care nu înţelegea întrebarea. — Bietul ăla de bolnav, zise Ciulic. E adevărat că el nu mai avea nici o leafă? — El să fie sănătos! răspunse Bencescu vesel. Dacă nu mă duceam eu pe la minister, putea s-aştepte ! 35 Ciulic ar fi voit să-i poată trage cuiva o palmă. El, chiar el, a bănuit pe omul acela: nu era destul că s-a dus să-l execute, dar l-a mai şi bănuit. — Bine, domnule — strigă el aprins — dar asta e o mişelie nemaipomenită! Auzi d-ta 1 40 Bencescu-1 luă de braţ, ca să-l ducă mai departe, fiindcă lumea începuse a se aduna. 220 $i atît era Ciulic de îndirjit, încît uită şi pe Andrei şi se duse mai departe. — Da! N-a minţit! Era un om foarte cumsecade. Seara, întorcîndu-se acasă, Ciulic era din nou trist, 5 atlt de trist, încît îi era oarecum dragă baba Iui, care, văzîndu-1 pe el trist, se întristase şi ea. Plimbîndu-se prin curte şi prin grădină, el nu mai vedea nici frunzele scuturate de vintul tomnatec, nici rămăşiţele de zmei prin crengile copacilor, nici pisicile 10 ce alergau pe dinaintea lui. Ii părea bine că lucrurile au venit cum le-a scos Ben-cescu la capăt, dar el la asta nu se gîndise, şi-i era greu că nu s-a gîndit şi că ei vor crede că el le-a pus toate la cale. 15 Dar îi părea bine. Intrat după înserare în casă, el se plimba mai departe, în vreme ce baba stătea la uşă, aşteptînd ca el să-i spună dacă are ori nu să pună masa, fiindcă azi se întorsese acasă mai curind decît de obicei. 20 Deodată se opri şi se uită împregiurul său. N-avea; parcă, destulă lumină. Scoase dar cheia de la salon şi i-o dete babei, ca să-i aducă lampa cea mare. De ce să stea stinsă dac-o are!? 25 Baba luă cheia şi se uită la ea oarecum fricoasă ca la un fel de dihanie. Cheia de la salon în mînile ei? Ea să intre singură în salon? Asta nu s-a mai pomenit! — Am zis să te duci în salon şi să aduci lampa cea mare, ii zise el încă o dată. 30 — Să mergem, răspunse ea cu jumătate gură. — Am zis să te duci tu. — Nu pot, grăi baba strimtorată. Sunt în salon atîtea lucruri şi ar putea să lipsească ceva: e mai bine să vii şi d-ta ca să vezi! 35 El se uită cîtva timp Ia ea, apoi, dezmeticindu-se, luă luminarea şi plecă cu ea înainte. Da! baba lui avea dreptate; erau o mulţime de lucruri în salon, şi mai bine e mai bine. Abia mai tirziu, in timpul mesei, stînd aşa singur 40 cu sine, el îşi dete seamă cîtă lipsă de încredere era în purtarea babei şi-l cuprinse un fel de spaimă cînd îşi 221 dete seamă că nu e, in adevăr, nimeni In lume, care are încredere Intr-insul. Faţa lui iar se-nveseli. Tot era cineva. 5 El vedea în faţa lui pe Ermil, care îi spunea ce a zis mama lui, il ruga să-l ducă-n piaţă, ba-i cerea un briceag, o păpuşă, o tobă. Cită inimă deschisă! cit adevăr! ce neprefăcută tragere de inimă! Venind ca să stringă masa, baba se uită pe furiş la el 10 şi iar îi venea şi ei să rîdă. — Cocoana de alături, de pe maidan, a fost azi pe aici, zise ea, şi m-a întrebat cînd poate să te găsească acasă. Vrea, pare-mi-se, să vie mîne să-ţi spună ceva. — Mie?! răspunse el apăsind vorba. 15 — Aşa se vede! Bătrinului îi trecu parcă o săgeată prin inimă. Nu putea să-şi dea seamă de ce, dar tocmai acum, în starea sufletească în care se afla, se temea de femeia aceea, de copiii ei, de bărbatul ei cel bolnav, de toată 20 casa de pe maidan. — Năpaste, am zis eu, năpaste pe capul meu! grăi dînsul plimbîndu-se prin casă. Vedea mereu gropiţele din obrajii curaţi. Unde, Doamne, le-a mai văzut! Le are şi băiatul, ba parcă şi fetiţa. Le-a mai văzut undeva, 25 cîndva, demult. Unde le-a mai văzut? Apoi glasul acela, aşa despicat oarecum în doauă, ca o coardă mai subţire şi alta mai groasă, care se potrivesc de minune, un glas care rîde plîngînd. Unde l-a mai auzit el!? „Ai fost şi tu copil; ai avut şi tu marnă" — el nu voia s-o 30 vadă. Le-a făcut proces; s-a dus să-i execute; i-a dat afară din casă; l-a bănuit; iară ea venea acum să-i mulţumească: era hotărît să plece cu noaptea-n cap de-acasă. Era hotărît, dar nu grăbea. 35 — Babă, să mături curtea! zise el cînd voi să plece, apoi mai rămase, stlnd ca pe spini, ca să vadă cum aduna baba frunzele şi să-i arate unde are să le ducă. Nu! Tot trebuia să rămîie acasă, dacă dînsa a Venit oarecum să-l vestească despre dorinţa ei de a-i vorbi. 40 EI se-ntoarse în casă şi începu să mute scaunele, fieş-tecare la locul lui. Nu t Ieşi iar în curte şi se duse ia scări, ca să descuie intrarea, apoi trecu în salon. Era plin de praf; mai ales pe masă praful se vedea cît de colo. EI scoase batista din buzunar şi o scutură, apoi o băgă iar, cuprins de 5 un fel de spaimă, în buzunar şi trecu în odaia de alături, unde era dulapul cu albituri. Intorclndu-se apoi cu o cirpă, începu să şteargă praful încet şi cu băgare de seamă, ca nu cumva să se ridice colbul. Atît de adîncit era în purtarea lui de grijă, încît ui-10 tase toate uşile deschise şi nu băgase de seamă că una din pisicile vecinilor, un cotoi de tot îndrăzneţ, a intrat ca o pisică ce era în salon şi s-a făcut colac cu coadă în colţul canapelei tocmai Ia locul pregătit pentru Agata. 15 Şi, dacă e vorba, tot ca pisica ar fi putut să intre şi Agata, fără ca el să prindă de veste: din întîmplare, însă, ea nu venea singură, ci cu alai. Le-a spus copiilor de o sută de ori cum au să se poarte, ce au să facă şi ce au să zică, iar pe Bocu, 20 care era cel mai răzleţ dintre dlnşii, l-a luat de mînă şi-l ţinea bine. Ajunşi Insă în curte, lucrurile se încurcară. Baba, care stetea mai în fund, îi făcu Agatei semn că bătrînul e singur în salon şi că trebuie să urce scările. 25 Agata însă nu se aşteptase la onoarea de-a fi primită pînă chiar şi cu copiii în salon; ea rămase dar strîmto-rată în faţa scărilor. — Oho 1 strigă Ermil pornind spre scări. Mamă, Ceci-lio 1 pe aici trebuie să mergem I 30 Fericit că el ştie mai bine decît toţi şi îndrăzneţ ca un pisoi, el şi începu să salte din treaptă-n treaptă. Cecilia însă nu era băiat, ci fată, deci mai cuminte, mai cuviincioasă, mai ascultătoare, avea şi hainănoauă, ceea ce pe fete le face totdeauna foarte înţepate, ba mai 35 aducea într-o hîrtie roză, prinsă cu ace, şi semnul de iubire. — Ermil — ziBe ea inspăimîntată de îndrăzneala fratelui său — nu ştii ce-a zis mama, ca să mă ţii de mînă? 223 Ermil se opri, dar şi se uită la mumă-sa, care era foarte nenorocită. Ermil era, In adevăr, un băiat sălbatec. Această ieşire din program a lui Ermil era cu toate 5 aceste un lucru cuminte, fiindcă Ciulic, auzind glasul . lui Ermil, conteni bu purtarea de grijă, aruncă în odaia de alături eîrpa cea curată, apoi ieşi ca să-şi primească oaspeţii. Tocmai dar cînd voia să meargă la baba, ca s-o tri-10 mită la el, Agata îl văzu ieşit în faţa lor. D-l Ciulic era om bătrîn şi foarte chibzuit; e însă un lucru pe care nu l-a învăţat încă, să-şi arate bunăvoinţa, fiindcă binevoitor n-a fost el niciodată în viaţa lui. Le va fi făcut, ce-i drept, altora mult bine, dar l-a făcut 15 ' cu îndîrjire, oarecum certîndu-se: acum dar, cînd nu-i venea de loc să se certe, el nu ştia ce să facă şi ce să zică, ci rldea numai, incit cei doi dinţi ieşiţi din linie se vedeau ca odinioară, cînd se uita-napoi. Dar era destul şi atît, fiindcă rîdea şi Agata, urcînd 20 ca o porumbiţă, în vîrf de degete, scările acoperite cu un preş lat; Ermil, care mergea înainte, ducînd pe soră-sa de mină, rîdea şi el. Bocu era încă de mult deprins a rîde cînd vedea pe alţii rîzînd şi a se strîmba cînd alţii pllng. 25 Singură Cecilia era tot Înţepată, călca mărunt, tot cîte doi paşi pentru unul dintr-ai lui Ermil şi se uita drept în faţa lui Ciulic, mai ales la dinţii lui ieşiţi din linie, care îi păreau ceva cu totul deosebit. Ea şi Ermil sanitara, precum a zis mama lor, mina 30 lui Ciulic, foarte frumos, foarte cuminte, îricît era o mare mulţumire să-i vezi. E însă în viaţa omenească totdeauna cîte o crimpiţă. Pe cînd ochii lui Ermil se opriră la tablourile de pe peretele din faţă, iar ai Ceciliei se plimbau pe mobila 35 căptuşită cu mătasă, Bocu, om purtat spre cele vieţuitoare, zări, înainte de toate, cotoiul de pe canapea şi rămase ca înfipt în pămlnt şi cu ochii mari ţintă la canapea. — Aia! aia! strigă el cînd mamă-sa li dete drumul, 40 ca să sărute mina, apoi trecu pe lînga Ciulic spre canapea. 224 Cotoiul, care ştia ce va să zică a fi Înşfăcat de oameni ca Bocu, sări iute peste masă şi răsturnă vasul cu bilete de vizită, apoi işi căută scăparea In odaia de alături. Bocu se luă plîngînd amarnic după el, iară Ermit 5 ii sări fratelui său intr-ajutor. Ciulic era ca şi căzut din cer. O pisică? aici în salon? chiar acum? Ăsta era Diavolul în chip de pisică! — Cum, păcatele mele, a intrat aicil? zise el întor-cîndu-se spre Agata, apoi tresări. 10 Agata era roşie ca floarea de mac: îi venea să intre în pămînt de ruşine. — Lasă, cocoană — zise el turburat — căci i-o prind eu! Apoi trecu în odaia de alături, în vreme ce Agata se plecă să adune biletele risipite de cotoi. 15 Era lucru frumos, mare minune, să-l vezi cum ştia să se apropie tiptil-tiptil de pisică, cu cită dulceaţă îi zicea „pisi-pisi“, ca s-o molcomească, şi cum îi netezea apoi părul, ca nu cumva să se învrăjbească. — Iată-1! îi zise dup-aceea lui Bocu. Aşa! Bine să-l 20 ţiil Ce credea d-lui? că n-o să-l prindem!? Agata, înduioşată de atîta bunătate, nu băgă de seamă că buza de din jos a Ceciliei tremura. Cum adecă!? Ea avea haină noauă, ea sărutase mina, ea aducea ceva frumos in hîrtia cea roză şi el nici n-o 25 bagă in seamă! ? Intorcîndu-se Ciulic cu băieţii, Agata se îndreptă şi-şi adună buzele. — Domnule Ciulic — zise ea — noi am venit să vă mulţumim pentru marea d-voastre bunătate şi vă în- 30 toarcem casa pe dos. — Lasă, cocoană, lasă, răspunse el; nu e nimic. Tot aşa să fie 1 Paharul Ceciliei era plin; nu mai era chip să se stă-pinească: ea începu să plîngă amarnic. 35 Agata se făcu din nou roşie, iară Ciulic se sperie din nou. în acelaşi timp se sperie însă şi cotoiul, şi huşti! scăpă din braţele Iui Bocu drept spre uşa despre scări, şi mai departe, în largul curţii. Bocu se luă după el 40 ţiplnd, iară Ermil după Bocu, sărind într-un picior. 15 15 — Ioan Slavici — Opere, voi. XI 225 — Ce e, Cecilio dragă? Întrebă Agata plectndu-se spre singura ei fiică. — De ce pllngi, drăguţă? o Întrebă şi Ciulic cu multă gingăşie. 5 Cecilia li aruncă o căutătură plină de mlnie, apoi zise: „Du-te!“, şi-i dete brlnci. — Cecilio! strigă Agata deznădăjduită, şi voi să ia de la dînsa tava infăşurată-n hirtie. Atlt li mai trebuia Ceciliei. 10 — Ah! ah! ţipă ea, să rupe itia ooza, să uupel Ciulic era acum deznădăjduit şi el. — Drăguţă! Uite, îndrăcită aceea de pisică! Lasă, c-o batem noi, zise el de tot muiat, apoi se plecă din nou spre copilă, ca s-o mtnglie, s-o Împace. ' 15 Dac-ar fi ridicat un vas cu agheasmă din apa Iordanului, el n-ar fi fost cuprins de grija sfioasă ce-1 cuprinsese cind simţi atingerea trupului fraged, gingaş şi rotund. El îi netezi părul de pe frunte. 20 Iar Cecilia se alipi de dinsul, aşa cum fi plăcea tatei. — Cocoană! zise apoi peste puţin, ridiclnd ochii şi Indreptindu-i spre Agata. Eşti d-ta din Bucureşti? — Nu, răspunse ea mirată. De ce? — Mereu mi se pare că te-am mai văzut undeva şi 25 nu ştiu unde. — Nu se poate, răspunse ea. Eu sunt bucovineancă şi numai de vreo trei ani am venit la Bucureşti. Mă să-muiţi cu cineva? Dar, Cecilio, nu-i dai tu d-lui Ciulic nimic? urmă ea. 30 — Eu vreau să fiu şi eu cu Ermil! răspunse Cecilia, şi-i dete lui Ciulic hlrtia cea roză, apoi plecă. Ciulic era foarte strimtorat. Ţinea hlrtia prinsă cu ace în doauă degete, departe de trup, şi nu ştia ce-i In ea, nici ce să facă cu ea. 35 — Un lucru de nimic, grăi Agata, un semn de rea- amintire, făcut de mina mea, aşa, printre picături, clnd mă lăsau copiii In pace. Ea luă apoi hlrtia, scoase acele cu degetele ei mărunte, Întinse tăviţa pe masă şi aşeză vasul cu biletele de vi- 40 zită pe ea. 226 — Nu, cocoană! strigă Giulic, şi sări ca să ia vasul şi să-l pună i,ar pe masă. Păcat de aşa lucru frumos! Ăsta e pentru oameni care ştiu să-l preţuiască. Agata nu mai putea să stea, fiindcă nu mai ştia ce 5 să zică şi ce să facă. Apoi copiii ei nu mai erau la dînsa şi cine ştie de ce se vor mai fi apucat. Şi in adevăr Cecilia nu se-nşelase cînd îşi făcuse gîn-dul că mari fericiri trebuie să fie la mijloc, dacă fraţii ei stau atîta timp împreună fără ca să li se audă gura. i0 Alergînd după cotoiul care cunoştea foarte bine preajma casei lui Ciulic, Bocu şi Ermil au intrat în şopron şi-au dat de trăsura cea noauă. — O trăsură! strigă Ermil cuprins de fiori, o trăsură adevărată! iS — Cai! cai! strigă şi Bocu, om scurt la vorbă. Aia ! Nu mai era chip să-i iai de acolo: Ermil, cocoţat pe capră, mina caii cu un bici improvizat de baba, iar Cecilia şi Bocu se răsfăţau pe perinile din fund. — O, Doamne! se tingui Agata, pe care o cuprinsese 20 simţămîntul că copiii ei au să răstoarne în urmă toată casa. Ciulic privea însă cu ochii plini de lacrămi. Era născut In Mahalaua Lipovenilor; acolo şi-a petrecut anii copilăriei, şi inima i se umplu de o nespusă 25 dulceaţă cînd văzu bucuria copiilor; era bucuria lui de odinioară bucuria lor de acum; se vedea, parcă, uitîn-du-se la dînşii, el însuşi pe sine. — Cocoană — zise el stăruitor — lasă-i in grija noastră, că ţi-i aduce baba acasă. Nu ştii d-ta ce este asta! 30 Tot stă trăsura de atîta timp degeaba aici! Era greu pentru Agata, dar mai era la mijloc şi Dorin. „De ce n-am eu acum şi cai!“ îşi zise bătrînul după plecarea Agatei. Adecă, parcă nu sunt destui cai la Bucureşti? Chiar 35 aci, în strada cealaltă,e Conţu,birjarul, care se pllnge că prea îi sunt mulţi caii. — Babă, strigă el, du-te la Conţu şi spune-i să trimită un birjar cu doi cai înhămaţi, ca să-i punem la trăsura mea. Nu-i aşa? le zise el copiilor. Punem caii 40 şi mergem la Şosele. — Cai adevăraţi!? strigă Ermil îngrozit. 15* 227 5 10 15 20 25 30 35 — Cai vii! strigă Cecilia uimită. Bocu nu strigă nimic, dar ridea de i se întinsese gura pînă Ia urechi şi i se vedeau toţi dinţii: era un lucru mare la mijloc, desigur foarte mare. Dar... mai era încă un „dar“. — Ia stăi puţin! strigă Ciulic cind văzu că baba e să iasă din curte. Spune-i lui Conţu că-i plătesc cu doi lei ceasul, deşi trăsura e a mea! — Bine! grăi baba, care-şi cunoştea stăplnul, şi iar plecă. — Stai! strigă el din nou. Ii dau şi doi şi jumătate, dar, tu Înţelegi, tîrguieşte-te cu el. — Da, da! li răspunse baba, şi ieşi. Agata şi Călin auzeau din casa de pe maidan o nemaipomenită gălăgie în curtea vecinului; erau însă ţipete de bucurie şi se bucurau fără ca să ştie de ce. — De! slăbiciunile bătrineţelor! grăi Ciulic din-du-se învins bucuriei ce-1 cuprinsese şi pe el. Adecă de ce să nu mi-o fac eu mie asta!? Gap. VIII ZILELE COPILĂRIEI Soarele apune şi soarele răsare, dar lumina vieţii numai din suflet izvoreşte. Plecînd cu trăsura plină de copii la Şosea, Ciulic era voios, abia însă sosit la Capul Podului el ştia cît de voios a fost în clipa plecării sale de acasă. Bocu, pe care-1 luase la dreapta Iui, muiat de aer şi de mişcare, încă pe la Piaţa Teatrului adormise; iar mai încolo, pe la Visterie, adormi şi Cecilia, pe care o luase la stînga. Ermil a rămas pe capră, ca să vadă cum merg caii; se domolise şi el, nu mai era copilul plin de viaţă. Era dusă bucuria — şi a copiilor, şi a lui I Trecînd de-a lungul Şoselei spre Băneasa, printre teii cu frunzele îngălbenite, dar încă nescuturate, se simţea şi el muiat, îi venea să-şi închidă ochii, ca să nu mai vadă în posomorita zi de toamnă lucruri lipsite de orice farmec. 228 Birjarul avea legea lui şi se ţinea de ea: el mină înainte pină la rondul al doilea, apoi se opri, ca să mai răsufle caii şi să ia boierii aer. — întoarcem? întrebă el, uitlndu-se înapoi, cînd 5 aşteptarea i se păru prea lungă. Ciulic tresări şi îşi deschise ochii, apoi se uită foarte mirat împregiur. Nu trecuseră decît vreo doauăzeci de minute de cînd adormise; om, însă, care nu ştia ce va să zică somnul 10 de zi, el se sîmţea ca şi cînd ar fi trecut la mijloc o lungă noapte de iarnă, şi somnul îi fusese atit de dulce, încît nu se putea dezmetici cum a ajuns el aici, în mijlocul cîmpului. El scoase ceasornicul, şi mare ii fu mirarea cînd se 15 încredinţă că era abia oara cînd el pleca de obicei la piaţă. Ermil se mai înviorase, dar ceilalţi doi copii tot dormeau, şi-i era parcă-1 durea să-i deştepte puind trăsura în mişcare. 20 Da! însă era tocmai timpul cînd pleca la piaţă, apoi şi caii steteau degeaba. — Mină aşa, mai încet! îi zise el birjarului. Cecilia se deşteptă rîzînd, iar Bocu, om de o fire mai îndărătnică, începu să se mîrlie. 25 „Da! îşi zise Ciulic, un adevărat băiat numai aşa se poate deştepta din somn." Era posomorită ziua, dar era plăcută, liniştită şi caldă. Sosind trăsura iar la Capul Podului, ochii lui Ciulic 30 se furişară de-a lungul şoselei Bonaparte, spre Obor, spre Mahalaua Lipovenilor, şi un fior rece trecu prin inima lui. Oarecum prin ascuns, ca un copil care fuge de acasă, el îi făcu birjarului semn să apuce la stînga. 35 Ce era adecă dacă astăzi el nu mai mergea prin piaţă I ? Voia să treacă, aşa, cu copiii, prin mahalaua în care a copilărit, şi pe la Obor, şi apoi să se întoarcă pe Podul Tîrgului de Afară. „Un mişel!“ îşi zise el, peste puţin, necăjit. 40 Da! era un mişel Conţu din Dealul Spirii. 229 5 10 15 20 25 30 35 40 îi plătea cu doi lei şi treizeci de bani ceasul, şi tot îi trimisese nişte cai proşti, care mergeau ca boii. — Dă-le bici! ii strigă el birjarului. Sus în Dealul Spirii, cocoana Mar iţa şi cocoana Ţinea şi cocoana Sevastiţa şi toate celelalte cocoane, care mai sunt prin partea locului, nu erau cocoane, cărora puţin le păsa de cele ce se petrec în lume. Ferit-a Sfîntul! le vedeau şi le ştiau toate, ba chiar şi mai mult decît toate cîte erau de ştiut. Ele ştiau dar foarte bine că Giulic şi-a cumpărat cai şi a ieşit cu copiii Agatei la plimbare. Ba, din vorbă în vorbă, ele au aflat şi de ce. De ce!? Era cu ochi şi cu sprîncene! Se putea oare ca ele să nu înţeleagă că el a prins mare slăbiciune pentru Agata? Şi e mare lucru slăbiciunea care vine la bătrâneţe! E însă lucru ştiut că numai în colţ, Ia „Pisica cu clopoţel", se lămureau lucrurile, iar aici oamenii erau de altă părere. D-l Costică Falangiu era, precum ştim, om înalt, chipeş şi totdeauna ca scos din cutie; îl strioa însă un lucru, că era prea grăbit şi umbla prea iute, n-ajungeai niciodată să-l vezi bine. Acum, de cîteva zile, el umbla mai încet şi legănîndu-se oarecum din călcîie. Se simţea omul, fiindcă ştia că toţi se uită după dînsul cînd trece de-a lungul uliţii netezîndu-şi favoritele, desigur cele mai frumoase favorite în Dealul Spirii. Era deci un lucru firesc dacă îi plăcea să treacă pe la „Pisica", unde toţi îi dedeau dreptate. Iar Falangiu totdeauna a zis că Ciulic e cel mai bun om, deşi el abia acum s-a dat de gol. — N-am zis eu!? strigă şi d-l Cesare Bufnea. — Un adevărat filantrop, care dă, precum zice nenea Ghiţă, cu dreapta fără ca să ştie stînga! — Mulţi s-au procopsit pe urma lui! grăi Ghiţă. — Aşa e! aşa e! Iar acum ieşise cu trăsura plină de copii la plimbare. D-l Cesare Bufnea sîmţi că sprîncenele iar i se ridică In sus şi se ridică şi el de pe scaun. — Domnilor — grăi apoi serios — eu cred că ar fi un lucru potrivit cu caracterul în adevăr neobicinuit al împregiurărilor actuale dacă acum, cînd el se va în- 230 toarce, trecind pe aici de la plimbare, i-am face o mică manifestaţiune de simpatii. Nu pentru că ar fi, poate, nevoie de ea, ci pentru că este bine, este în interesul celor ce se luptă cu mizeria, ca virtutea să fie încura-5 jată şi să vadă ezplotatorii mizerabili cum ştie societatea să aprecieze binefacerile. — Bravo! bravo! Mai ales d-1 Costică Falangiu era incîntat de această idee de pacinică manifestaţiune, care îi făcea lui mare io onoare. Singur Ghiţă, care-1 cunoştea mai bine decît ceilalţi pe Ciulic, stăruia să nu umble după prostii, că Ciulic nu e omul cu care se pot face asemenea glume. E însă lucru de tot greu să ai ţuică veche şi în adevăr 15 curată, să li-o dai bucuros celor ce ţi-o cer şi apoi să te lupţi tu singur cu ei după ce viaţa li s-a îndulcit de ea. Un lucru însă tot a cîştigat Ghiţă: manifesta-ţiunea n-a ieşit atit de impozantă cum d-1 Cesare Bufnea ar fi voit s-o facă. 20 Cînd trăsura lui Ciulic se ivi în depărtare, d-1 Bufnea, omul cu tărie de convingeri, ieşi în capul scării, iar vreo alţi zece dintre cei de faţă se luară după dînsul şi se opriră la scară; cei mulţi însă au rămas în prăvălie, iar d-1 Costică Falangiu se trase într-un colţ. Ghiţă era 25 cu toate aceste sigur că Ciulic are să oprească birja, ca să le spună, precum îi era obiceiul, că sunt nişte beţivi, nişte caraghioşi. Mare li fu dar mirarea cînd văzu că trece voios înainte, ba se mai uită înapoi, ca să salute pe d-1 Bufnea, 30 care striga: — Să trăiască filantropul Ciulic! De! Ghiţă nu ştia că Ciulic a fost pe Ia Obor şi prin Mahalaua Lipovenilor, că el se obicinuise ca toţi să rîdă cînd îl întîlnesc şi că mult ii plăcea să trăiască. 35 Da, era frumos, era plăcut, era bine să vezi oamenii mereu voioşi. Abia seara, după ce rămase singur, el se dete încetul cu încetul unei senine întristări. Atlt de mult trăise în ziua acum trecută, incit abia 40 îşi mai aducea aminte cînd a fost că el ştergea praful de pe mobila din salon cu cîrpa cea curată: Doamne! 231 5 10 15 20 25 30 35 40 cîte simţiri s-au strecurat repede una după alta prin sufletul lui! Iar acum era grozav de singur în casa lui cea mare şi deşartă. El se culcă la ora obicinuită şi stinse, ca totdeauna, luminarea; dar nu mai putea să doarmă ca altădată.*. Aţipi, ce-i drept, însă peste puţin tresări şi iar se deşteptă; apoi iar îl fură somnul şi se deşteptă iarăşi... şi iarăşi, şi iarăşi. Dormea iepureşte. îşi pierduse somnul dormind peste zi. Aşa prin întunerec se desfăşura, fără de şir şi fără de legătură firească, un nesfîrşit totdeauna în faţa lui. Erau, parcă, toate deodată şi la un loc, numai că el nu putea să le treacă decît rînd pe rînd prin mintea lui. O vedea pe Agata urcînd ca o porumbiţă scările şi se vedea tot atunci şi el însuşi pe sine în şopronul lui Ivan Baratov, sus pe capră, mînînd, ca Ermil caii. Vedea casa de pe maidan, şi deodată cu ea, departe, în Mahalaua Lipovenilor, floarea albă a socului bătrîn, de care mumă-sa lega frînghia, şi rufele întinse pe frînghie, şi pe sine însuşi se vedea atîrnîn-du-se de frînghie. Apoi iar vedea copiii urcaţi în trăsura lui, pe Serghie Papuşchin, vecinul de peste drum, spîn, cu buza crăpată şi gros ca un butoi, vedea Oborul, balta de la Tei, bîlciul de la Pantelimon, lumea risipită pe cîmpul de la Filaret şi pe sine se vedea, pretutindeni, bătînd cleştele la grătar. Le vedea toate, dar nu ca alte dăţi, aducîndu-şi-le numai aminte, ci ca-n aievea, în plină lumină, ca să le pipăi cu mina. Era ca un vis, care se urmează şi după ce te-ai deşteptat şi apoi îşi schimbă mersul după ce aţipeşti din nou. Multe nu mai erau cum au fost, şi inima lui sîngera că s-au schimbat atîtea din frumoase ce erau în mai fără de farmec. Nespus de multă era lumina în acea lume trecută, nespus de senin cerul, de albă zăpada şi de blîndă adierea vlntului de primăvară. Deodată, tîrziu după miezul nopţii, el se ridică în pat şi, treaz ca şi cînd n-ar fi dormit toată noaptea, întinse mîna să caute chibritul şi să aprindă luminarea. 232 5 10 15 20 25 30 35 Voia să se încredinţeze văzînd cu ochii lui că se află, cum ştia el, in adevăr, în casa lui. Mama lui, înaltă şi subţirică, cu gropiţe-n obrajii curaţi, cu glasul oarecum în doauă corzi, un glas care rîde plîngînd, cu aerul dulce duios, mama lui cea amă-rîtă şi aspră, el a văzut-o în vis şi era voioasă. „Doamne! Doamne!“ strigă el, şi-l năpădi plînsul. Nu ştia cind a murit mama lui; nu ştia unde să-i pună crucea, nu în ce fel să însemneze trecerea ei prin lumea aceasta; îi venea să se scoale şi să plece, să se ducă, mereu să se ducă, să caute, mereu să caute, şi să nu se mai oprească pînă ce nu va fi găsit mormîntul ei. Dar unde? unde!? El stinse repede luminarea şi se aşeză iar în culcuşul lui, şi-şi vîrî capul in perini, ca să adoarmă din nou şi s-o mai vadă. Era peste putinţă să nu i se mai arate cînd sufletul lui era atît de plin de dînsa. A mai şi văzut-o, poate, dar dimineaţa, deşteptîndu-se, el nu-şi mai aducea aminte de cele văzute prin vis, şi vedea numai gropiţele din obrajii curaţi ai Agatei, care atît de mult semăna cu mama lui şi era şi ea mamă. Cap. IX O ZI DE TOAMNĂ Patru copii neastîmpăraţi, un om bolnav, Agata şi Ciulie fac la un loc şapte suflete: deşi dar harabaua era una din cele mai mari, a rămas vorba ca harabagiul să meargă pe jos. Ciulie mergea şi el cu harabagiul. Nu c-ar fi voit, poate, să scape de copiii, care nu-i mai dedeau pace; nu, îndrăzneala copiilor era chiar o mîngiiere pentru dînsul; harabaua era însă acoperită cu rogojină, şi el voia să se bucure de ziua cea frumoasă. Apoi d-1 Călin se supăra cînd copiii erau prea îndrăzneţi, şi el ţinea ca nimeni în lume, şi mai ales d-1 Călin, să nu se supere. Atît era el de împăcat cu sine şi cu ceilalţi, îneît ar fi voit ca toată lumea să fie voioasă şi sa se bucure dimpreună cp dţnsul de frpmpasa gi de toamnă. m 5 10 15 20 25 30 35 40 El cu toate aceste nu prea vedea frumuseţele acestei zile. Mergînd aşa singur, el vedea, privind departe înainte, ceea ce nu era încă decît în gîndul lui. Cumpărase cu un preţ de nimic maidanul cel mare şi mai era in tîrg şi cu vecinii din fund, ca să mai cumpere încă doauă locuri, care ieşeau tocmai în strada cealaltă. Nu erau încă cumpărate, dar el vedea în gindul lui cele patru locuri împreunate într-unul singur, o grădină mare, iar în grădină o mulţime de case, fieşte-care de cîte doauă încăperi,o bucătărie şi o cămară, fieş-tecare cu curticica ei, după planul pe care i-1 făcuse arhitectul primăriei în înţelegere şi cu Bencescu. Nu era încă gata planul casei mari, pentru şcoală şi pentru epitropie: el o vedea însă şi pe aceasta, în mijloc, ba vedea sus pe faţadă, scrise cu litere mari, şi vorbele: „Azilul Ana Ciulic“. Un singur lucru nu era încă hotărît. în actul de fondaţiune, pe care i-1 făcuse Bencescu, se spunea desluşit că chiriaşe nu pot să fie decît văduve cu copii, că chiria este de un napoleon pe lună pentru văduvele care au numai cîte un copil şi că li se scad cîte doi Iei pentru fieştecare copil văduvelor cu mai mulţi copii, că din chiriile aceste li se dau ajutoare altor văduve cu copii şi că şcoala e şi ea numai pentru copii de văduve. Agata era cu toate acestea de părere că ar fi bine să se mai pună pe faţadă, cu litere mai mici, şi vorbele: „Fondat de Paraschiv Ciulic pentru văduve cu copii". Erau prea multe vorbe, şi el n-ar fi voit să se mîh-nească Agata. Din cînd în cînd, el se oprea şi se uita înapoi, ca să vadă ce mai fac cei din haraba, şi atunci faţa Iui se întuneca pe o clipă, deoarece Agata era tot îngrijată. Se simţea oarecum de prisos în lumea aceasta: nimeni nu mai avea trebuinţă de dinsa; nimeni nu mai ţinea seamă de vorbele ei. Era o adevărată nebunie să plece cu bărbatul ei bolnav în cale atît de lungă, tocmai la Cîrligi, unde nu poate găsi nici medic. Zadarnice au fost însă stăruinţele ei, fiindcă Ciulic ţinea ca să nu mai stea degeaba 234 5 10 15 20 25 30 35 40 casa Iui; iară âălin se bucura că n-are să plătească chirie şi că lemnele sunt ieftine. S-au înţeles ei între dînşii, apoi Călin i-a dat bani lui Ciulic, ca să cumpere mălai şi făină de grîu, slănină, costiţe afuriţate, de ale băcăniei, ce-a ştiut şi ce-a voit el; dînsa nici că ştia ce are în cei trei saci mari din fundul harabalei. Tot aşa a fost şi la Tîrgovişte: ei singuri ştiau ce fac, ce dreg. Ea a stăruit să mai stea acolo vreo zi, doauă, ca bolnavul să se odihnească; el însă n-a voit; zicea că e prea scumpă viaţa. Iar acum nici nu mai era sincer: zicea că se simte bine, cînd ea vedea că el geme pe ascunselea; îl auzea tuşind cîteodată pe-nfundate şi era sigură că i s-a obrîntit genunchele. Deşi nu era dar frig, Ciulic a dezbrăcat blana sa, ca să-l acopără pe bolnav cu ea: în zadar însă, căci Agata tot întreba mereu, dacă mai e mult pînă la Cîrligi. Se înţelege că mai era, deoarece nu trecuseră nici hanul, unde era drumul jumătate. Intrat în valea Dîmboviţei, drumul e croit pe coastele de la dreapta riului, de-a lungul văii lungi, care din ce în ce se strîmtează. Pădurile de pe coastele acestea se văd din depărtare ca un mare covor în fel de fel de feţe. Jos, de-a lungul drumului, sunt mai ales nuci bătrîni şi groşi acoperiţi de un frunziş încă des, dar atins de asprimea vînturilor tomnatice şi oarecum istovit. Nu sunt doauă frunze la fel, dar toate împreună Iasă în ochi simţirea dulce a unui verde care bate-n galben. Mai la deal şi pe ici, pe colo prin acest verde ies la iveală pete mai mici ori mai mari, fîşii prelungi ori cotite în fel de fel de chipuri, ici roşeaţa sîngerului ori a frasinului, colo verdeaţa crudă a stejarului îndărătnic, iar mai departe galbenul teiului şi, printre toate, risipit albul plopilor şi al răchitei — un nesecat amestec de colori şi de forme. La stînga, valea cea lungă, sunt ţarini sădite cu pruni, lungi şi nenumărate şiruri de pruni, iar printre ele rămăşiţele porumbiştilor, o uimitoare icoană a urmelor de lucrare omenească. înainte, în sfîrşit, departe, spre fundul văii, în zarea albăstrie, se îngrămădesc munţii de la izvoarele Dîm- 235 boviţei, cinci rînduri unu) peste altul, cu piscul Păpuşii deasupra. Gerul e senin, şi-o adiere lină, aproape caldă, se simte despre şesul nesfîrşit. 5 E păcat de atîte frumuseţe ! Ciulic se opreşte şi se uită înainte: intrat aşa deodată în vale, nu mai ştie la ce să se uite, ce să vadă înainte de toate. El se uită înapoi, şi acum rîde, fiindcă Agata rîde şi ea arătînd înainte spre fundul văii. 10 Drept răspuns, arată şi el, tot înainte, spre zidurile albe, care, sus pe deal, ies la iveală din desimea nucilor; acolo e hanul, unde au să facă cel din urmă popas. Agata ar fi mai bucuroasă dacă s-ar şti mai aproape de Cîrligi: se bucură însă d-1 Călin că în curînd se va 15 opri harabaua, şi se bucură mai ales copiii, cărora începuse a li se urî in cuibarul lor. Inimile lor, deschise numai pentru lucruri mici şi apropiate, rămîneau reci in faţa munţilor pierduţi în zarea depărtării, dar săltau în faţa focului ce peste vreo jumătate de ceas fii-20 fîia la marginea pădurii. Ar fi fost gata Ermil şi Gecilia să adune toate vreascurile din pădurea cea mare şi să i le aducă lui Ciulic în vreme ce Bocu stetea ca-nţepenit, cu mînile la spate şi privind cu ochii mari cînd la flăcările vii, cînd la 25 bătrînul care-şi cioplea frigarea şi pociumbii pentru ceaun, ceaunul lui cel spălat de baba. Agata era amărită. El voia sa le facă singur toate, să frigă fleicile şi muşchiul, sa pună de mămăligă, pînă chiar şi cafelele, el şi numai el. 30 — Lasă, cocoană, lasă — îi zicea — că-n asta m-am pomenit eu pe lume, în asta mi-am trăit traiul; ăsta e lucrul la care mă pricep şi eu o dată I Nici că s-ar fi putut altfel! Cumpărase el însuşi, la Tîrgovişte, cum ştia el să 35 aleagă, fleica şi muşchiul, luase grătarul lui de acasă, pentru ca să nu-şi mai facă treabă cu hangiul, iar Dumnezeu mai dăduse şi-o zi frumoasă, încît tot să stai la focul de la marginea pădurii învîrtind frigarea. Dar Agata n-avea astîmpăr. 40 S-a bucurat că soţul ei, chinuit de drum, a adormit în curînd după sosirea lor la han. Trecuse însă un ceas, 236 şi el tot nu se mai deştepta. Somnul acesta nu-i părea ei a bine] In zadar spunea Ciulic că asta e sănătate, asta e viaţă, că nimic nu poate să-i facă mai mult bine decît un somn zdravăn în aer curat, aici la umbră de •r» nuc: ea ar fi voit să-l deştepte şi din cînd în cînd ii venea gîndul că n-are să se mai deştepte, dacă-1 va mai lăsa să doarmă. — Lasă-1, cocoană, grăi Ciulic rizînd. Asta li se întâmplă cîteodată unora ca mine, fiindcă n-au din ce 10 să-şi ducă viaţa mai departe, el însă adună puteri, cînd doarme. Şi totuşi, cînd muşchiul era fript gata, dedea şi Ciulic cu socoteală că tot e prea lung somnul bolnavului şi că n-ar fi rău dacă Agata l-ar deştepta ca să mănînce. 15 Păcat ar fi fost de asemenea frumuseţă de muşchi ca să se răcească ori să mai fie ţinut în frigare pînă ce-i va fi secat sucul. Muşchiul bine fript trebuie să-l mă-nînci fierbinte şi plin de suc: asta-i sănătate, asta-i putere. 20 Şi era, în adevăr, o mare mulţumire să-l vezi pe Călin mîncînd bucăţile pe care Ciulic i le tăiă, în felioare subţiri, de pe frigare. Va mai fi fost fără îndoială la mijloc şi oboseala drumului, aerul cel proaspăt şi somnul cel dulce, destul 25 că d-1 Călin nu se mai sătura. Agata se uita insă Ia faţa lui slabă, la obrajii lui cuprinşi de roşeaţă şi la ochii lui stinşi: îi era parcă aceasta e cea din urmă mîncare a lui şi stăruia mereu să nu mai mănînce. 30 — Lasă-1, cocoană! îi zise iar Ciulic, care hrănise în viaţa lui atît de mulţi oameni, dar abia acum aflase ce va să zică mulţumirea de a vedea pe alţii mîncînd cu poftă. Va fi fost flămînd d-I Călin, dar Ciulic era nesăţios. 35 Păcat ar fi fost apoi de vinul cel negru, care de atîta timp stătuse degeaba in pivniţa lui. El însuşi l-a cumpărat chiar din vie, el l-a pritocit şase ani de-a rîndul, el l-a tras acum în butelii: era curat ca aurul, adevărată sănătate, adevărată putere. 40 Luase, ce-i drept, numai zece butelii, fiindcă vinul acesta se bea numai puţin cîte puţin; acum însă, de 237 âstă dată, bolnavul putea sa bea şi mâi mult, aşâ, puţin cîte puţin. Căci era atit de frumoasă ziua şi atît de bine acolo la marginea pădurii. Păcat numai că zilele de toamnă, cu cît sunt mai fru-5 moaşe, cu atît sunt şi mai scurte şi mai supuse la schimbări. Ii mai rămase lui Ciulic mulţumirea de a vedea cu cită poftă mănîncă Agata şi copiii. El însă nu putea să mănînce. Zicea că s-a săturat cu mirosul. Agata era însă 10 îngrijată, fiindcă ştia că noaptea trecută, la Tîrgovişte, n-a putut dormi. îşi stricase rosturile lui cele vechi şi bune. Dar din mulţumire-n mulţumire, Ciulic se pomeni că ziua e trecută, şi soarele se apropia de culmile mun-1*5 ţilor cînd harabaua se puse iar în mişcare. Ciulic se urcă acum şi el, fiindcă de aici înainte drumul era mai rău şi trecea pe ici, pe colo prin albia rlului, peste bolovani, ba chiar prin valurile iuţi. Cînd harabaua se hurduca ori trecea prin apă, copiii 20 săltau de bucurie, Agata era cuprinsă de groază, iar d-1 Călin gemea şi-şi făcea mustrări. Pe-nserate se porni un vînt aspru, şi din toate părţile se iviră nourii iernatici, care acoperiră încetul cu încetul tot cerul: erau semne de crivăţ, şi [harabagiul 25 le spunea că nu mai e chip să sosească cu ziua la Cîrligi. Bătrînul se dete iar jos, ca să-şi mai întindă vinele şi să se dezmorţească. Agata ar fi voit să-l oprească, dar nu putea. Tocmai fiindcă era frig, ea nu putea să ia blana de pe soţul ei; 30 iar fără de blana îi era bătrînului prea frig în haraba. Greu de tot a fost drumul pînă la Cîrligi. Intunecîndu-se, copiii au început să se neliniştească, dar au plîns cît au plîns, apoi, obosiţi de drum şi amorţiţi de frig, au adormit unul după altul, aşa;claie peste 35 grămadă, şi Agata a rămas cu inima încleştată între bolnavul ce gemea intr-un fel de amorţeală somnoroasă şi bătrînul, care abia se mai ţinea pe picioare. Ciulic nu se simţea cu toate aceste cîtuşi de puţin obosit: se reiviseră, parcă, în vinele lui toate puterile 40 tinereţelor. 238 5 10 15 20 25 30 35 40 Era o nebunie să călătorească ei acum pe-ntunerec, cu harabaua plină de oameni vii, pe drumuri cotite şi costişe, peste bolovani şi prin valuri de apă curgătoare, temîndu-se la tot pasul că vor da-n gropi, că se vor răsturna, că valurile vor lua harabaua. Dar n-aveau încotro, trebuiau să urmeze drumul prin acest pustiu întunecat. Iară vina o purta el. El, omul bătrîn, omul chibzuit, tocmai acum, clnd atît de bine ar fi trebuit să le potrivească toate, a făcut ce a făcut ca să înnopteze pe drum. Nu era destul că n-au ascultat de Agata, ci au pornit la drum atît de lung şi n-au odihnit, cum a zis ea, la Tîrgovişte, dar acum a mai băgat-o în toate spaimele şi — cinei ştie!? — Doamfte fereşte! El se uita din cînd în cînd înapoi, ca la o icoană sfîntă, la femeia înţeleaptă, care nu se gîndeşte niciodată la sine, ci poartă grijă de alţii. — Nu te teme 1 să nu-ţi fie frică — îi strigă el — că sunt eu aici 1 Şi mergea, ţiind caii de căpăstru, înaintea harabalei, pipăia cu piciorul bolovanii, trecea prin rîu cum treci vara prin iarba mare, ducea harabaua cum cîrmaciul duce corabia in timj> de furtună. — Nu te teme I striga, şi inima îi rîdea că toate merg bine. Agata şedea la locul ei, se închina mereu, se ruga lui Dumnezeu şi se dădea pe sine dimpreună cu ai săi în paza Maicii Preacurate. Ii era cîteodată ca şi cînd unul din amîndoi ar trebui să piară în drumul acesta. — Auzii? strigă deodată bătrlnul cuprins de vie bucurie. Aceia sunt cînii de la Cîrligi! Era vestea mîntuirii. Agata începu să plîngă şi iar să se închine. îngrijitorul moşioarei, un sătean harnic, neştiind că stăpînul are să sosească, se culcase la timpul obicinuit, şi singuri Flocea şi Bursuc, dulăii curţii, le-au ieşit călătorilor Înnoptaţi în cale. Deoarece atît ţarinile, cît şi pruniştile erau date cu învoială la săteni, Ciulic nu mai fusese pe la moşia lui decît patru ani în urmă, cînd a făcut o tăietură in pădure. El se dete dar în dosul harabalei cînd cînii se apropiară. Flocea însă şi Bursuc se opriră, începură m 5 10 15 20 25 30 35 sa dea din coadă, apoi, săltînd de bucurie, se apro-piară, pe pitite, de dînsul ca să-i lingă mina. — De! de! de! zise bătrînul muiat. îşi aducea aminte cît i-a bătut şi cum se ascundeau cînd il vedeau, şi-i era ruşine că nu-şi mai aduce aminte cum îi cheamă ca să-i mîngîie zicîndu-le pe nume. — De I de ! zise iar, şi le netezi părul de pe gît, apoi, in vreme ce harabagiul se opintea să deschidă poarta, el trase caii de urechi şi-i mîngîie bătîndu-i cu palma, bietele de dobitoace chinuite I Cap. X CRIZA Trec toate-n lumea aceasta, şi cele bune, şi cele rele. Sosită în casa în care avea să-şi petreacă iarna, Agata se simţea obosită, dar liniştită şi împăcată, ca omul care după mari griji şi multe primejdii se vede ieşit, în sfirşit, la bun capăt. Copiii, căzuţi în somn adînc, nu s-au deşteptat nici cînd i-au ridicat din haraba, nici cînd i-au dezbrăcat, ca să-i culce în paturile aşternute in pripă. D-l Călin se văita, ce-i drept, şi zicea că se simte foarte rău; nici că s-ar fi putut însă ca el să se simtă bine după drumul cel greu, şi văzîndu-1 iar In culcuşul liniştit, Agata îi mulţumea lui Dumnezeu că-1 ştie scăpat. Degeaba-i zicea dar Ciulic să le lase toate cum sunt, în haraba, căci Flocea şi Bursuc sunt mai buni paznici decît toţi gardiştii din Dealul Spirii: ea n-avea tignă dacă nu le ştia toate descărcate şi pus fieştecare lucru la locu lui. Ciulic se duse dar să se premenească, pentru ca apoi să vie să-i ajute şi să-i arate care unde şi în ce fel. Trecînd însă la întoarcerea lui, el intră la d-l Călin, pe care-1 apucaseră fierbinţelile. — Bine ar fi fost — zise el — dac-am mai fi stat, cum zicea Agata, la Tîrgovişte. — Se-nţelege c-ar fi fost binel răspunse bătrînul. — Şi parcă tot am mîncat prea mult, adaose Călin. — Şi ai băut, se înţelege, prea mult, grai bătrinul strîmtorat. Apoi drumul pe-ntunerec! Dar o să treacă şi asta! Nu-i vorbă, el nu era îngrijat; în gindul Ini toate 5 mergeau bine, şi nici că se putea ca ceva în lumea aceaBta să meargă rău. O ştia insă pe Agata, şi-I cuprindea un fel de deznădăjduire cînd se gîndea la spaima ce o va cuprinde cînd va afla că soţul ei are fierbinţeli. Ar fi fost gata să-l ia pe bolnav şi să-l arunce în 10 o putină cu apă rece, ca să se astîmpere mai nainte de a fi intrat ea. In loc dar de a se duce să-i ajute Agatei, el se duse după apă rece, ca să moaie cîrpe, să le stoarcă bine şi să i le pună bolnavului la cap, la pîntece şi pe ge-15 nuche. — N-ai nici o grijă, grăi el storcind cirpele; nu e în lume leac mai bun decit acesta: mine dimineaţă ea te găseşte iar sănătos. D-l Călin se uită lung la dînsul. 20 Nu era nici el îngrijat, dar îl supăra boala lui. De o bucată de timp îl apucase oarecum gindul că dacă omul voieşte, toate se pot, şi acum se uita cu mirare Ia bă-trînul acesta, care ziua toată a umblat pe jos, a dus timp de aproape doauă ceasuri harabauape drumuri costişe, 25 peste bolovani, prin apă, şi acum stoarce cîrpele şi i le pune Iui pe trup, ca să-i astîmpere fierbinţelile. Grozavă voinţă t Era peste putinţă ca ei amîndoi să nu răzbească ! Simţea că zvîcnetele şi durerile i se alină şi capul i se luminează cînd bătrinul îi pune cîrpa rece, 30 şi încă una, şi încă una, ca să nu dea răgaz fierbinţelilor. Şi totuşi, îl cuprindea citeodată groaza, gindin-du-se că prea tare-şi încordează bătrinul puterile. Iar Agata se bucura că a rămas singură şi nu i se mai pune nimeni în cale. 35 O, Doamne! Era atit de minunat aici la Cîrligi I Patru odăi mari, bucătărie, cămară şi pretutindenea curat ca-n biserică. Nu-i mai venea să se culce. Deşi se simţea obosită moartă, trebuia să mai iasă o dată în cerdacul cel mare, 40 ca să vadă in toată tigna preajma casei. 14 341 5 10 15 20 25 30 35 40 Tot mai bătea vintul, dar norii se răriseră şi luna puţin scăzută îşi revărsa din cînd în cînd razele peste vale, Incit Agata putea să vadă bine curtea cea largă, casele de gospodărie,încareşedeaîngrijitorul,pomătul' din dosul acelor case şi coasta petroasă dincolo,peste rîu. Cîte frumuseţe adunate la un loc! Din clipa in care Ciulic a vorbit despre Cîrligi, o cuprinsese un sîmţămînt de mare ingrijare. Ii era ca şi cînd o mare durere i s-ar fi pregătind, şi se temea de toate, le vedea toate-n rău, se aştepta mereu la vreo mare nenorocire. Acum era, parcă, stins sîmţămîntul acesta din sufletul ei: vedea greutăţile şi primejdiile prin care a trecut şi i se părea că de aici înainte nimic nu mai poate să turbure sufletul ei. Da I Ciulic şi bărbatul ei aveau dreptate! — Cocoană 1 grăi Ciulic. Lasă, c-o să le mai vezi celelalte şi mine. Acum te mai şi culcă, fiindcă eşti obosită. Agata tresări, ca şi copilul prins cu degetul în oala cu smîntlnă. — Da! Mă duc, zise ea. Atit putea şi ea să facă: să asculte, să se supună, să-i fie pe plac. — D-ta — zise ea însă peste puţin — trebuie să fii chiar mai obosit decît mine. — Eu — îi răspunse el — sunt stăpînul casei şi trebuie să fiu cel din urmă. — Uite, urmă apoi, colo, sub nucii ce se văd în dosul casei, e un şipot, o apă — s-o tot bei; vara nu se încălzeşte şi iarna nu îngheaţă. E adevărată apă tămăduitoare ! O să vezi mine, e foarte frumos aici! Şi fiindcă el era stăpînul casei, iară dînsa abia acum venise, începu să-i spună care, cum şi unde, încît ar fi fost gata să stea pînă-n revărsatul zorilor aici în cerdacul larg şi bătut mereu de vintul aspru. Agata asculta şi privea şi le simţea toate. Era ca şi cînd aceşti doi oameni, femeia tînără şi bărbatul trecut de şaptezeci de ani, s-ar fi căutat viaţa lor toată unul pe altul şi acum, după ce s-au găsit, nu se mai pot despărţi, căci se ţem că iar se vor perde. m Apă! strigă d-1 Călin din casă. Ei alergară amindoi la dînsul. Agata se sperie cînd văzu cirpa la capul bolnavului. — Lasă, cocoană! grăi Ciulic. Nu e nimic I Puţin-5 tică fierbinţeală. Du-te de te culcă şi te odihneşte, că-i faci rău stînd lingă dinsul. Agata se plecă asupra bolnavului ca să-i pipăie pulsul. — Cum te simţi? întrebă ea îngrijată. io — Foarte rău 1 răspunse el. Du-te şi te culcă. De ce să staţi amindoi? Mulţumirea d-lui Ciulic 1 e să te ştie odihnind: fă-ne plăcerea aceasta! — Cum!? zise ea întorcîndu-se spre Ciulic, d-ta vrei să stai cu ell? 15 — Lasă, cocoană, răspunse bătrînul dindu-i bolna- vului un pahar de apă. Uite, aşa vreau eu! Ţiu ! — Dar nu e nevoie, d-le Ciulic, grăi dînsa stăruitor. E lucru firesc; trebuia să aibă fierbinţeli după călătoria cea lungă. A spus şi doctorul ca o să-l doară călătoria, 20 dar o să-i facă mult bine. La orişicare boală vin o dată fierbinţeli mari şi apoi trece boala. Asta e criza 1 Zăul nu e nevoie 1 — Ştiu eu că o să-i treacă, întimpină Ciulic, dar i se mai alină durerile şi i se astîmpără fierbinţelile dacă-i 25 pun din cînd în cînd cîte o cîrpă udă. Ţiu eu s-o fac aceasta! Uite — urmă apoi aduclnd un jeţ în faţa patului — noi, bătrînii, ne odihnim şi aici destul de bine. Du-te la copiii d-tale! — Da! grăi Agata, retrăgîndu-se cu inima grea. 30 Ar fi voit să sărute mina bătrînului la plecare, dar nu putea. — Fii liniştit, îi zise dar bolnavului, apoi trecu în odaia de alături, la copiii ei. Bătrînul schimbă iar cîrpele, ca să rămîie mereu reci. 35 D-1 Călin îl privi cu inima deschisă în faţă, îi apucă mîna şi i-o strînse. — Lasă, că are să fie bine! Stăi liniştit, ca să adormi, că asta are să-ţi facă mult bine! zise el, apoi îi potrivi ' In toate ediţiile: Călin. 16* 243 5 10 15 20 25 30 35 40 din nou cîrpa ia cap, apăsînd-o cu palma, ca să şadă bine. El se lăsă în jeţ. Abia acum, după ce mai odihni puţin şi rinele începură a i se lîncezi, îl cuprinse slipţămîntul de oboseală. Picioarele îi erau încă tot reci, parcă pierise tot sîn-gele din ele; mădulările îi erau amorţite; încheieturile ii erau desfăcute; din cînd în, cînd, îl apuca cîte un junghi, care pornea din spete şi trecea peste coaste. N-ar fi putut cu toate aceste să doarmă; era mai treaz, oarecum mai viu decît orişicind. Cum oare ar fi putut să doarmă cînd toate mergeau atît de bine? Cum să doarmă, cînd Agata era la copiii ei, iară pe Călin îl furase somnul? Era stîns din sufletul lui tot amarul vieţii; suferinţele lui, zbuciumul vieţii lui întregi ii păreau numai un vis urît, din care abia acum s-a deşteptat. Rob fusese, legat de mîni şi de picioare, lipsit de aer şi de lumină, şi se zbuciuma mereu ca să scape şi să facă ce vrea el; acum zbura parcă prin lume şi era atît de uşor, atît de mulţumit el însuşi de sine, nu pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce vrea din el însuşi, pentru pornirile inimii lui, pentru ceea ce el este. Din cînd în cînd se ridica încet şi cu băgare de seamă, ca să nu-1 deştepte pe bolnav, şi tot încet şi cu băgare de seamă schimba cîrpele, ca să nu se înfierblnte, încet, cu băgare de seamă, oprindu-şi răsuflarea se lăsa apoi iar în jeţ. Era bine, de tot bine, şi-o nespusă dulceaţă se răvărsa din gîndul că omul acesta va pleca sănătos din casa lui. Se simţea însă atît de istovit, încît numai cu ane-voia se mai putea ridica, şi din ce în ce tot mai mult îl stăpînea somnul. Tîrziu după miezul nopţii el se duse tiptil la uşa odăii de alături, ca să vadă dacă Agata nu cumva e trează. Era-linişte în odaie, dar luminarea mai ardea. El deschise încet uşa. Dormeau cu toţii, Dorin lingă Agata, Bocu şi Ermil în alt pat, iar Cecilia pe divan. Bătrînul făcu fără de voie un pas înainte. 244 5 10 15 20 25 30 35 40 Era âtlta sfinţenie în răsuflarea lină a acestor fiinţa, care au deschis inima lui, încît el se opri cuprins de sfială şi făcu de cinci ori una după alta semnul crucii. Dîndu-se unei porniri ivite fără de veste în sufletul lui, el înaintă în vîrful degetelor pînă la divan, se uită citva timp dus la faţa senină a copilei adormite, apoi se plecă şi-i sărută fruntea, cum creştinul evlavios sărută icoana Maicii Preacurate. Nu mai putea: parcă n-avea să-i mai vadă; trebuia să-i sărute pe toţi. Cînd se opri însă la patul în care dormea Agata, el se opri cu inima încleştată: grozav îi era de dragă femeia aceasta, care semăna cu mama lui! Sărută copilul de lingă dînsa, dar, simţind răsuflarea ei pe obrajii lui, el se retrase şi luă luminarea, ca s-o pună la adăpost, în dosul sobei, de unde ea nu bătea în ochii celor adormiţi, în uşă se mai opri o dată, apoi ridică ochii spre cer şi se întoarse umilit în jeţul lui. Din ce în ce mai obosit şi mai stăpînit de somn, el se ştia pe sine, dar nu se simţea şi se mişca din cînd în cînd ca să se încredinţeze oarecum dacă mai e, în adevăr, aşa cum se ştia şezînd în jeţ şi cu mînile încopciate pe piept. Şi iar le vedea toate ca un nesfîrşit totdeauna într-o singură clipă. Se vedea el însuşi în sania trasă de caii lui peste zăpada cea albă, departe, pe la Cotroceni, spre Satul-Nou. Se ducea la cărămidărie, ca să aleagă el însuşi materialul, pipăind cu mina Iui fieştecare bucată, şi auzea ca în aievea sunetul curat al cărămizii bine arse şi sănătoase. Vede apoi lungul şir de care trase de bivoli coborînd dealul, intrînd în curtea cea mare, se vede pe sine cu bidineaua în mînă, stropind varul cel alb peste cărămida cea roşie. Apoi primăvara se alcătuiesc schelele, se urcă zidarii şi salahorii, se ridică zidurile, una cîte una se înalţă casele, şi grădina cea mare se umple de lume, femei şi copii, şi pretutin-denea se iveşte Agata cu copiii ei, Călin, care aleargă şchiopătînd de ici pînă colo, Bencescu, care dă sfaturi, Falangiu, care zîmbeşte, Ghiţă care se bucură că toţi 245 5 10 15 20 25 30 35 etimpârâ din colţ de la „Pisică4*. Şi vâ2lnct, mereu facă socoteală, mereu se tîrguieşte, mereu bagă de seamă, ca să nu fie înşelat, căci are mult, dar nu destul, mereu chibzuieşte cum să mai sporească şi să mai adune. 0 1 Doamne: ce-1 aşteaptă pe ell ce viaţă plină acum la bătrîneţe 1 In crepetul zorilor de zi, Agata se deşteaptă speriată din somn. Se visase în casa de pe maidan şi zidul despre intrare parcă se dărîmase. Ea sări din pat, se-mbrâcă cu grăbire şi trecu în odaia de alături. Dormeau amîndoi lin, adine şi dulce. Ea nu putu cu toate aceBte să se stăpînească şi, apropiindu-se în virful degetelor de pat, atinse cu mîna obrajii soţului său şi grăi încet: „Tănase!“ El deschise ochii, se uită speriat la ea, apoi privi îm-pregiur, ca omul care, deşteptat din somn, nu poate să-şi dea seamă unde se află. — Cum te sîmţi? întrebă ea. — Bine, de tot bine 1 răspunse el. Tare bine mă simt! Ce face bătrînul? — Doarme, zise ea încet. Şezînd în jeţ, cu mînile încopciate pe pept şi cu capul plecat spre stingă, bătrînul dormea răsufllnd uşor, şi atîta seninătate era In faţa lui, îneît Agata ar fi voit să fie singură cu dînsul, ca să cadă în genunchi la picioarele lui. Era ca mort. — Agato! strigă el deodată, şi ochii mărunţi se deschiseră mari ca să cuprindă dintr-o singură privire lumea întreagă. Era în acel „Agato!“ o chemare atît de stăruitoare, îneît d-1 Călin se ridică fără de veste şi se pomeni şezînd în pat, iar Agata se întoarse şi căzu în genunchi la picioarele bătrlnului. El îi apucă capul cu amîndoauă mînile, privi lung şi lăcrămînd în faţa ei, apoi o sărută pe frunte şi grăi încet, ca din altă lume: 246 — Poartă grijă de copiii tăi si păzeşte-i să nu intre in vrajbă cu lumea I Grăind acestea, el căzu iar îfiapoi. — Numele meu — grăi — să nu-1 puneţi acolo sus! Apoi ochii lui iar se-nchiseră şi răsuflarea i se curma în vreme ce Agata stetea ca-npetrită în genunchi la picioarele lui şi cu buzele pe mîna lui acum răcită. NUVELE VOLUMUL II O VIAŢĂ PIERDUTĂ. MOARA CU NOROC. NOROCUL. COMOARA 5 10 15 20 25 O VIAŢĂ PIERDUTĂ I Crivăţul şuieră şi vijie izbind în toate părţile stropii sloiţi. Pereţii caselor, geamurile ferestrilor, scoarţa copacilor, grădelele de prin prejurul grădinii, toate deopotrivă sunt învăluite cu o lucie coajă de sloi. In grădina bisericii, pe piaţa de dinaintea ei, pe uliţile ce se varsă din toate părţile, oamenii, unii pe jos, alţii cu trăsura, grăbesc la adăpostul călduros. înspre seară, stropii Încep a cădea mai îndesat şi crivăţul mai în dragă voie îşi zburdă. Căruţaşii unul după altul ies din birtul aşezat în dosul grădinii, unde s-au adăpostit, se pun în căruţe, apucă frînele şi fiecare pleacă acasă. In sfîrşit, rămîne o singură căruţă şi un singur căruţaş: moş Mărian. Sunt vro două ceasuri de cînd s-a întors de Ia cel din urmă muşteriu. De atunci stă la spatele căraţii. S-a gîndit o dată să intre şi el în birt, dar nu bea, şi fără nici o treabă nu-i venea să intre. Sucmanul, căciula, părul neted şi mustaţa groasă îi sunt pline de sloi; el stă însă răzemat de leuca de dinapoi a căruţei, liniştit, nepăsător şi senin Ia faţă. Parcă lumea i-ar prii tocmai precum este. De cînd s-au aprins felinarele, mereu priveşte cum vîntul se joacă cu razele de lumină, cum el apucă flacăra veselă şi mlădioasă, dindu-şi trudă să o scoată din 251 rădăcina. Acum se stinge, încît abia mai rămîne sămînţă de lumină... acum se ridică mai lătăreaţă şi mai îndărătnică. Moş Marian priveşte, îi ies lacrămile din ochi, i se sloiesc pe gene... De mult s-a-ntunecat 5 şi el mereu priveşte, ca şi cînd ar voi să-şi tălmăcească taina vieţii din jocul acelei flăcări. In sfîrşit, se mişcă. Un zîmbet liniştit îi trece peste faţă. „Ei I zice el, bate vîntul... bate vîntul, dar tot nu io sestînge!“ In vremea aceasta cîrlanul tremura cu urechile dăbă-late sub cerga fluturată de vînt. Sîmţind mişcarea stă-pînului său, îşi ridică capul şi privi înapoi. „Biet de tine! grăi bătrînul, nici tu n-ai fost făcut 15 în ceas bun.*1 Grăind aceste, el se apropie de cal, îl ţuţură de urechi, luă cerga şi o aruncă în căruţă, apoi se urcă şi plecă acasă. II 20 Nu era departe casa bătrînului... Numai aci, în apro-•v> f pierea oborului, două azvirlite de la Calea Moşilor, în dreapta. O curte mare, în mijlocul ei casa, înaintea casei, pînă Ia uliţă, rămăşiţele unei grădini, în dreapta un grăjduleţ... toate atît de singuratece încît parcă sunt 25 rupte din mijlocul unui pustiu. Bătrînul intră pe poarta ruginită în ţîţîni, mină în dosul grajdului, apoi se coborî din căruţă, dezhămă cîrlanul şi îi dete drumul. Cîrlanul se opri, nechezînd printre dinţi, la uşa graj-30 dului. — Stai, prietene! grăi bătrînul mergînd cu hamurile în urma Iui. Toate se fac cu vremea. In grajd mai era un cal, loc pentru alţi doi şi un flăcău, care se trezi din somn cînd intră bătrînul. 35 — Bună seara, Costane! grăi el trăgănînd vorbele. Ai avut noroc Ia ziuă? — Dă Dumnezeu, moş Măriene! şi mai bine, şi mai rău, grăi flăcăul, grăbind să ia hamurile de la bătrînul. 252 5 10 15 20 25 30 35 40 Moş Mărian suci din umăr, apoi luă însuşi hamurile şi le ridică spre a le pune in cuiul de lemn din dreapta uşii. Găsind însă alte hamuri la acel loc, se întoarse spre Gostan şi îl privi gînditor. — Iarăşi ţi-ai pus hamurile în cuiul meu, grăi el cu bunăvoinţă. N-ai să te faci om cu casă, Costane I Cine nu are obiceiuri, acela umblă pe căi nehotărîte. — Apoi de! răspunse flăcăul, grăbind să-şi mute hamurile in cellalt cui. Iar am uitat. îmi venea mai Ia îndemînă. — Cred şi eu — zisebătrînul — dar nu pe îndemînă e lumea făcută. Mîna, Costane, mina să ţi-o dai după lucruri, căci ele nu ni se pun la îndemînă, Costan ar fi dorit să-i dea ajutor bătrînului purtînd grijă de cîrlan. Dar de mult îi spusese că nu îi prieşte cîrlanului alta mînă decît a stăpînului. în vreme dar ce moş Marian îşi vedea de cal, flăcăul sta neastîm-părat in apropierea lui. Şi aceasta seară de seară îl supăra mult şi tot mai mult. Din voia lui moş Mărian se adăpostea cu calul său în acest grajd, şi pentru aceasta ar fi dorit ca el să-i primească slujba. De cîte ori îşi întinde însă mîna să facă vrun lucru, bătrînul îi mulţumeşte cu vorbe blînde, dar hotărîte, încît nu mai cutează să mişte vrun pai din loc, ci rămine stînd ca pe spini. Astâ-seară moş Mărian era mai tăcut decît de obicei. Făcîndu-şi treaba, numai din cînd în cînd rupturea cîte o vorbă îndreptată către cîrlan şi mai arareori către Costan. Costan mereu se întreba ce va fi trebuind să gîndească moşneagul pentru ca să-i vie a grăi asemenea cuvinte. — Moş Măriane! zise el cînd văzu că bătrînul e gata să iasă. — Ce-i, Costane? îl întrebă moşneagul, oprindu-se înaintea lui. Flăcăul stete cîtva timp căutînd cuvintele cu care să zică ce avea de gînd. — Voiam să-ţi spui — grăi el în urmă cam îndărătnic — că nu mai am să mă întorc aici. — Nu mai ai sa te întorci? Pentru ce? Costan rămase turburat. îi era greu să spuie ce nu-i venea de la inimă. 253 5 10 15 20 25 30 35 — Moş Mariane! grăi el in sfirşit. Pentru ce nu-mi laşi mie grija cîrlanului? Moşneagul se apropie de flăcău şi-i puse amîndouă mînile pe umeri. — Ei! ce să-ţi zic, nepoate!? grăi el aşezat. Am şi eu obiceiurile mele. Patruzeci şi unu de ani de cînd înaintez pe această cărare: vrei tu să mă abaţi de la ea? Sărman de capul meu cărunt! Ce să fie de el, dacă nu i-ar mai răminea nici grija cîrlanului!?... Uite, vezi, urmă el arătînd Ia scara de dinaintea cailor, aici e loc pentru patru cai: n-ar fi păcat ca unul singur să rămîie! Şezi frumos aici. Am cunoscut pe tatăl tău. împreună am venit din Ardeal. Prieteni am fost... Glasul bătrînului începu să tremure. EI s-a întors la sărăcia lui; eu am rămas ca să-mi fac grajdul ăsta şi casa aceea; zi pe zi am muncit; părăluţă am pus lingă părăluţă; şi acum, uite! urlă vînturile în casă, şi dacă n-ai fi tu cu calul tău, cîrlanul ar pierde pofta de mîncare. Rămîi aici, de dragul bătrîneţelor mele. Şi după ce îţi vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră. Moş Mărian ieşi din grajd şi plecă cu paşi domoli spre casă. III Era mare casa lui moş Mărian. El urcă cinci trepte şi păşi într-un cerdac aşezat pe şase stîlpi ciopliţi cu multă măiestrie, după obiceiul vechi. înainte era o tindă largă cu două uşi în dreapta, alte două în stînga şi una înfund. Tinda era întunecoasă, iară din odăi nu se auzea nici o mişcare. în dreapta era însă un foişor, şi în fundul lui o altă uşă. Prin gaura cheii de la aceasta se furişa o rază de lumină pină la moşneag. EI înainta pe calea razei. Dincolo de uşă era o odaie mare cu trei ferestri, doua in fund şi una Ia dreapta. Mobilamentul odăii era curat, bine ales şi aşezat cu îngrijire. Podelele casei, covorul de subt masă, perdelele ferestrelor, răţelele cu care erau 254 5 10 15 20 25 30 35 acoperite scaunele şi divanul din fund, toate erau ca şi clnd numai acum ar fi fost scoase din cutie. La peretele din stingă mai era Insă un pat acoperit cu un covor ţărănesc şi lingă el o mare ladă Împodobită cu flori tăiate In lemn. Aceste se împrotiveau cu Împrejurimea lor. Sevasta, fiica bătrînului, şedea la o mescioară de dinaintea ferestrii de la dreapta. Masa era plină de lină, de flori făcute de mină şi înşirate pe subţirele fire de sîrmă. Acum ea Îşi dedea trudă să întrame un porumbel, căruia nu-i lipsesc declt aripile. Pe fereastră e o cărticică deschisă, aşezată cu scoarţele In sus. Razele ieşite din lampă aruncă asupra Sevastei o lumină îndoielnică, în care faţa ei plină şi mînile harnice par a fi săpate din o piatră cenuşie. In această lumină, faţa ei pare mai palidă şi vinele vineţii mai dinadins străbat prin peliţa de pe dosul mînilor ei. Urmîndu-şi lucrul, ea mereu îşi muşcă buzele subţiri şi bine croite; din clnd în clnd, ochii ei mari şi Învăpăiaţi se ridică obosiţi asupra ferestrii din faţă şi iarăşi cad asupra lucrului. în sfîrşit, ea aude paşii bătrînului, lasă lucrul din mină şi-şi pune amîndouă palmele pe faţă, ca voind să astimpere ferbinţeala obrajilor. Clnd apoi a luat mînile de pe obraji, urmele degetelor ii rămîn pe faţă ca nişte vrlste vineţii. — Bună seara, Sevastă I grăieşte bătrlnul alene, merglnd spre patul său, pe care-şi aruncă căciula plină de sloi. — Bună seara, taică 1 răspunse fiică-sa, fără măcar să ridice capul. — Lucrezi, lucrezi! bine faci!... Aşa e lumea... Zicînd aceste, moş Mărian se opri Înaintea sobei pline de jăratec, îşi apucă amindouă pulpanele sucma-nului şi Începu să se scuture de sloi. Sevasta sări speriată de la masă. — Vai de Doamne, taică! strigă ea grăbind spre el, dară umpli toată casa... Bătrlnul privi îndelung In faţa fiicei sale. 255 5 10 15 20 25 30 35 — Aşa-i! zise el. Eram să mă aşez şi mă vedeam plin de sloi... Asta trebuia să o fi făcut înainte de a fi intrat, şi acum mă duc s-o fac afară. El îşi luă căciula în cap şi iarăşi ieşi. Rămîind singură, Sevasta încă o dată îşi apăsă palmele pe obraji, apoi se aşeză iarăşi la masă. — Aşa, vezi, grăi bătrînul intorcîndu-se. De mîncat ai ceva? — Iţi voi face o mămăligă, răspunse Sevasta, strin-gînd lucrul. — Dar un pahar de rachiu ai tu? — M-oi duce să-ţi aduc, taică. — Nu! zise bătrînul. Credeam că mai ai tu. — Dar de unde să am eu, tată I? grăi Sevasta turburată. — Credeam că vei fi avînd... Credeam eu... aşa... vorbeam şi eu... Dar lasă, că voi trimite pe Costam.. El merge bucuros... Aşa, la casa mea, cîte un păhărel dimineaţa şi cîte unul seara, e bun şi îmi prieşte... Tu fă mămăliguţă, iară eu mă duc să trimit pe Costan. IV Costan a fost rămas rezămat de uşchiorul uşii, stînd perdut în privirea ferestrii de la casă şi aşteptînd să vadă cel puţin umbra Sevastei. Singur nu ştia de ce, dar l-a fost apucat o înduioşare nenţeleasă, incit i se ura de singurătatea în care era. Parcă mereu străbătea pînă la dînsul urletul vîntului, de care vorbise bătrînul. Cînd văzu pe bătrînul coborînd scările şi luîndu-şi calea spre grajd, el tresări. Ca şi cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om vieţuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. — Bine că te găsesc, Costane, bine că nu te-ai culcat încă, grăi bătrînul apropiindu-se de dînsul. Am să te rog un lucru, dar să mi-1 faci întocmai. — Dai numaidecît! zise Costan puindu-se gata de plecare. — Să te duci să-mi cumperi rachiu, urmă bătrînul, dindu-i o garafă mare şi cîţiva bani. Dar uite, să-mi 256 ,/4 X *^*-»l. •*- -•* *4?,‘ ^-^^--::J='^.'-^^^ ^.şS^rrş»**^ ^ v*A‘ *ft•—iw ^i«a. «-«—-^C y ^ ^ — , > . Xm*^ cMwi t**-J A^ttt ••C. f. . .-,»<«%«>—»» ;<•■ VVU, . ;‘**~ »»***—<-+V«. * W *—">**-■»*• .£ £*- r^ —fu '»-*» i. ^*»rir?»4>^*>»vC . V **Ur**o«mv “£•■* 1 <1 it4i* 'W*.• 0VU. Ci.Ci»ir ^'tkK^viUw * ®**i. v * CWawvcuhwuţ *" •■ * VvIki^u * Hv lA^V^MVk' ««JLoU*^v>k*% 5(jr»^c ' "~ •• f' v\< eo**«,Y'>ifnm r-^l\ oW ^t^t. 7k4h^|tXlwl Ov «U •^W-u A Pagină din scrisoarea lui Slavici către Maiorescu, în care il informează despre apariţia si succesul Tribunei (datată „Sibiu, 4 mai, 1884"). cumperi de unde a cumpărat fiica mea astăzi, ori ieri, ori alaltăieri. Te du şi întreabă prin apropiere, şi nu cumpăra decît de acolo de unde a cumpărat ea, căci e bun rachiul... Apoi să spui, — auzii să nu uiţi! — să 5 spui că e pentru mine, şi să spui că eu nu pot dormi dacă nu beau în toată seara rachiu bun, tocmai din acela pe care mi-1 aduce fiică-mea, o jumătate de oca, o litră... Aşa! să spui întocmai. Dar asta să o spui, căci altfel poate că-ţi vor da ceva amestecătură, io — Dai Moş Măriane! o să spun! grăi Costan, uimit de stăruinţa bătrînului, apoi se duse unde era trimis. Bătrînul se întoarse încet în casă. Sevasta s-a fost dus să facă mămăligă. Intrînd, moş Mărian se opri în mijlocul odăii şi rămase 15 cîtăva vreme stînd cu mînile puse în şolduri şi cu privirea aţintită la pămînt, apoi, fără a mişca capul, el îşi ridică ochii şi privi împregiurul său. Picioarele parcă-i tremurau, buza i se mişca încet şi în faţă i se oglindea o durere adîncă şi lină. 20 Peste cîtăva vreme el suspină clătinind din cap şi merse la patul din dreapta, începînd să pipăiască pernile. Nu era nimic. EI îngenuchiă şi căută la picioarele patului, apoi 25 se ridică ţiind în mînă o garafă rotundă, în care mai era ca de trei degete rachiu gălbiu. în vreme ce el ţinea garafa în mînă, rămînînd cu privirea asupra ei, durerea oglindită în faţa lui din clipă în clipă mai mult înceta a fi lină. 30 In fine, el aşeză garafa pe meşcioară, o privi puţină vreme îngrozit, apoi bătu încet în palme şi rămase încremenit. Ochii lui se umeziră şi în fiecare geană căruntă se ivi cîte un strop limpede. Dar cîte un singur strop. In acesta unul s-a vărsat 35 puterea durerii. Liniştit ca şi mai nainte, bătrînul apucă garafa, sfiicios şi smerit, ca pe un lucru sfînt, şi o puse de unde a fost luat-o. „în sfîrşit, şi ea trebuie să trăiască I grăi el mîngîiat. E chip şi chip de a vieţui: e unul şi acesta.“ 17 17 — Ioan Slavici — Opere, voi. II 257 V Cînd Sevasta intră aducînd în O mina mămăliga aburitoare, în cealaltă un ghiobuleţ de brînză sărată, iar subţioară garafa cu un păhărel, găsi pe tatăl său 5 puindu-şi banii în lada de1 lingă pat. Ea aşeză mămăliga şi brînza pe un scaun din apropiere, scoase din săltarul raescioarei o măsăriţă curată şi o întinse pe masă, apoi puse bucatele. In vremea aceasta, privirea ei scăpăta din cînd în cînd peste lucru-10 rile ce îi erau în mină şi trecea ca furişată peste faţa bătrînului. — Taică — grăi ea în cele din urmă, cu jumătate de gură — să-mi dai cîţiva bani. — Bani să-ţi dau, îi zise bătrînul fără de a ridica 15 privirea. Şi cîţi bani? — Vro patru, cinci 1 răspunse ea, apropiindu-se cu sfială de dînsul. — Patru, cinci bani! Adecă jumătate de franc? — Da! Aş voi să-mi cumpăr cărbuni. Am, mine, să 20 calc. — Să-ţi cumperi cărbuni... zise bătrînul,trăgănind vorbele... Cărbuni pentru călcat. El închise lada, o încuie, îşi puse cheia în şerpar, apoi sa ridică. 25 — Uite, — grăi el apropiindu-se de dînsa — îţi dau un franc. Dindu-i banul, el îi privi aspru in faţă. — Cumpără cărbuni de cei buni, iară nu orişice amestecătură, îi zise el apăsind asupra vorbelor, apoi 00 se puse cu un zîmbet de amărăciune la masă. Sevasta se aşeză pe un scaun din dosul lui şi rămase privind în tăcere. Moş Mărian luă păhărelul, umplu şi deşertă, apoi iarăşi umplu, aşezînd păhărelul plin la o parte. După 35 ce îmbucă de cîteva ori, iarăşi puse păhărelul plin la o parte. Astfel, fără de a grăi ceva, urmă să mănînce şi să deşerte păhărele plnă la al cincilea. 1 In toate ediţiile: pe. 258 Sevasta il privea neliniştită. La fieştecare păhărel, trăsăturile feţei i se Întindeau, sinul i se mişca undoiat şi ocbii i se Întunecau. — Sevastă 1 grăi bătrinul în sfîrşit. 5 — Ce-i, tată? îl întrebă ea tresărind. — Mine dimineaţă ai tu ceva să-mi dai? Ceva din cele ce ai făcut? — Nişte flori şi o tavă... — Prea bine. Am să le duc. Şi ce preţ am să cer? io — Nici unul, tată. Ea ştie cum se plătesc. — Bine, Sevastă 1 grăi bătr-înul, şi iarăşi Întinse mina să ia păhărelul. Dar de astă dată mina începu să-i tremure şi el împinse păhărelul de la sine, Incit rachiul se vărsă pe masă. Ia-1 d-aici! zise el înscîrbii. Mi-e 15 greaţă! Du şi garafa! E prost rachiu. Sevasta se înroşi ca bujorul şi grăbi spre masă. — Ai băut mult — zise ea — mai mult decit de obicei. — Nu! răspunse bătrinul. E rău rachiul, e o amestecătură. Eun fel de rachiu cu care se lecuiesc caii bolnavi. 20 După aceste, el urmă cu cina sa, fără a mai grăi vrun cuvlnt. Sevasta luă garafa şi păhărelul, le puse Ia o parte, apoi iarăşi se aşeză la locul de mai nainte. Tăcerea aceasta, liniştea cu care tatăl ei îşi gusta 25 bucatele, toată purtarea lui de astă-seară îi turburau sufletul şi o umpleau de o ingrijare despre care nu-şi putea da seamă. Cuvintele lui mereu îi răsunau în urechi şi mereu vedea oglindirea înscîrbirii în faţa lui. Cugetările se urmau însă alene în sufletul ei; tot ce se 30 petrecea într-însa i se punea aminte într-un amestec nehotărit, ca şi cind lumea, ea însăşi, cuvintele bătrînu-lui şi chiar cugetările ei i s-ar ivi străbătînd prin o ceaţă deasă. Ea îşi ridică mîna dreaptă şi o ţinu îndelungat pe 35 frunte. Stimpărîndu-şi astfel fruntea, cugetările parcă se aşezau rinduri-rînduri în capul ei. Peste faţă i se răspîndi o înduioşare, o mîhnire, care-i schimbă toată firea. Privirea îi căzu greu asupra bătrînului şi rămase aşezată asupra pletelor lui cărunte... El mînca încet. 40 — Dinadins! îşi zise ea cu un îndelungat suspin. 17* 359 5 10 15 20 25 30 35 40 Bătrinul se mişcă puţin în auzul acestui suspin; urmă însă ca pînă acum. Sevasta făcu o mişcare de îngrozire, apoi se ridică încet, se apropie de tatăl său şi îi puse mina pe umăr. — Tată! şopti ea. Moş Mărian se ridică de la masă şi se îndreptă spre ea. Acum ei îşi stau în faţă. Un bătrin înalt, peptos, greunatic, teafăr, cu mustaţa lungă şi groasă, şi o femeie tînără, ridicată, lată în piept, subţire la trup şi cu obrajii rotunzi şi plini: amîndoi îşi stau faţă în faţă, cu felele aprinse şi cu ochii căutînd tainele sufletului în ochi. îndelung au stat astfel şi îndeplin s-au înţeles unul pe altul. Dar acest bătrîn nu mai era căruţaşul ce sta nepăsător şi senin la faţă în mijlocul crivăţului: era părintele care într-o singură clipă vede şi jăleşte o întreagă viaţă, jăleşte comoara risipită a vieţii sale. El apucă mîna fiicei sale. — Ştiu, înţeleg, grăi el aşezat. Ştiu şi înţeleg. înţeleg, Sevastă !... Sunt lucruri pe care Ie ştii şi le-ai auzit de atîtea ori; totuşi, le mai spui. Nu eram copil, nu băiat, nu eram flăcău cînd am venit în astă ţară! om făcut eram. Şi n-am venit casănumă mai întorc. Parcă tot mă chema ceva, un glas, o taină aşezată în cugetul meu; şi nu era toamnă în care să nu zic că mă voi întoarce Ia iarnă, nu iarnă în care să nu jur că mă voi întoarce în primăvară. Şi nu m-am întors, Sevastă! Iată, vezi! părul meu cărunt şi şaptezeci şi trei de ani pe capul meu, şi nu m-am întors, pentru că omul nu face nimic, nimic, Sevasto ! nu face: toate se petrec printr-însul. Am avut doi cai şi o căruţă. Şi cind încărcăm povara muşteriilor, şi cînd primeam banii, şi cînd îi puneam în şerpar, şi cînd gîndeam că îi am, nu ştiu cum, mă apuca un fel de dezmierdare, încît mereu trebuia să doresc tot aşa şi iar aşa. Am avut apoi cincizeci de galbeni şi am fost mulţumit. Voiam să mă întorc. Dar am avut cincizeci şi unu şi nu mă mai puteam întoarce, fiindcă trebuia să rîvnesc la o sută. Şi în şase ani am avut patru sute de galbeni, patru sute şi şasezeci. Nu mai eram flăcău, Sevasto, eram 260 5 10 15 20 25 30 35 40 om făcut, de treizeci şi atîţia de ani. Şi m-am fost hotărit să mă întorc, să-mi cumpăr o bucăţică de pămînt şi să urmez traiul în care am crescut. Nu*mă despărţea decît un timp de cîteva zile de ţara mea, de munţii în care am petrecut copilăria şi tinereţele mele, departe de care nu mai puteam trăi mulţumit şi pe care îi vedeam mereu în vis... Şi nu rn-am întors, Sevastă! Ochii moşneagului apucară a străluci şi în faţa lui se ivi focul tinereţelor. Mumă-ta era întocmai ca şi tine, înaltă, mlădioasă, de neam din satul meu, dar tu eşti de douăzeci şi nouă de ani, iară dînsa nu era decît de douăzeci şi unu, o copilă veselă, vorbăreaţă şi zburdalnică, precum tu erai odinioară. „Măriane! îmi zise tatăl ei cînd o lăsa în Bucureşti, poartă grije de acest copil, fii-i tu în lumea străină părinte în locul meu, căci tinereţele sunt nechibzuite şi au nevoie de povaţă şi de un braţ ocrotitor/4 Iară eu în zile de dumineci şi de sărbători îmbrăcam cămaşa albă, pieptarul strimt, încingeam şerparul împodobit cu flori de fir şi mă duceam la ea să o duc la horă, ca în vreme ce eu stau de vorbă la o pipă de tutun, ea să-şi petreacă şi să se bucure de tinereţe. Astfel, din duminecă în duminecă, din zi de sărbătoare în zi de sărbătoare, trei ani mereu tot astfel. Şi cînd i-am spus apoi că mă întorc, ea nu mi-a zis să rămîn, dar a început să plîngă, jălindu-se de singurătate. Iară eu, fără d-a mă fi hotărît să rămîn, nu m-am întors. M-au fost apucat nişte cugetări de care îmi era ruşine, Sevastă, pentru că eu eram om făcut, şi ea, o copilă. Dar în zadar omul caută a se îm-protivi cu poruncile firii. Intr-o seară, Anicuţa, mumă-ta, veni la mine. Era întîia zi în care ea a venit la mine şi nu eu m-am dus la dînsa. Nu ştiam ce să-i fac, unde s-o pun, unde s-o aşez. „Nene Măriane! îmi zise ea, am venit să te rog, că dacă te duci, ia-ină şi pe mine.“ Bătrînul îşi puse mînile în cap şi ridică privirea spre cer. Doamne! strigă el cu glas limpede! Frumoase erau acele zile I Negrăite sunt podoabele vieţii şi nevrednic e omul care se tînguieşte de suferinţele lumii. Te înţeleg, 261 Sevastă! urmă el apucînd amîndouă minile fiicei sale. Şi eu am fost aruncat în focul care te scrumuie pe tine, şi nebun aş fi fost să-mi stăpînesc dorinţele, căci o dată numai trăieşte omul, şi păcătos e acela care, din 5 această viaţă, nu culege tot ce îi cade îndemină.L-ai iubit, pentru că tu erai făcută să-l iubeşti şi el era făcut ca să fie iubit de tine. Şi îl iubeşti, pentru că tot el este, Însuşi el, care a umplut revărsatul vieţii tale de strălucire. Drag, iubit copil al meu!... Eu sunt un bătrîn 10 uitat de moarte, şi eu, vezi! eu îl iubesc; jălesc viaţa mea, viaţa ta, viaţa Iui, şi îl iubesc fără ca să mă întreb pentru ce. Ochii Sevastiei se umplură de lăcrămi. Vreme îndelungată ea rămase zguduită de durere, acoperindu-şi 15 faţa cu mînile. — Ce frumos era croită viaţa părinţilor mei! grăi ea. Şi eu trebuia să mă nasc, să rămîn în viaţă, să cresc, să mă ivesc în lume, ca să surp zidirea aşezată cu atlta îngrijire. Ah! blestemat să fie ceasul în care m-am 20 născut; blestemat să fie ceasul în care ochiul meu întîia oară s-a întîlnit cu al lui. — Nu grăi asemenea cuvinte! îi zise bătrînul. Eu şi mumă-ta am binecuvîntat, şi astăzi eu singur binecuvântez ceasul în care ochii mei întîia oară te-au văzut 25 pe tine. Tu ai fost, Sevastă, izvorul bucuriilor noastre, temelia pe care ne aşezam viaţa, şi astăzi, în nenorocirea ta, tu eşti mîngîierea bătrîneţelor mele. Dar de unde să ştii tu ce va să zică un copil, a-1 vedea crescînd, a-1 vedea pus în lume!? Tu nu le ştii aceste! Astăzi, 30 cind am venit acasă şi am intrat plin de sloi în această odaie curată, şi m-am oprit colo înaintea sobei, şi m-am scuturat, şi am umplut împrejur de sloi, şi tu ai sărit la mine, cînd te-am văzut sărind, ştii tu ce am simţit eu atunci! ? 35 El nu mai putu vorbi!... încet, se apropie de fiică-sa, îi apucă capul cu amîndouă mînile şi o sărută pe frunte — o lungă sărutare. — Dragul meu copil I [Draga mea Sevastă... Nenorocita mea copilă! 40 Glasul Iui tremura, cuvintele i se ruptureau pe buze. Precum îi ţinea capul, el II depărta şi privi îndelung 5 10 15 20 25 30 35 40 şi dus la faţa ei. Ochii lui înveseliţi erau plini de la-crămi, buzele lui se mişcau in neastîmpărul bucuriei şi obrajii îi ardeau. Sevasta plîngea viforos. Deodată ea se aruncă Ia peptul lui, apucă pletele cărunte şi începu să le sărute cu înfocare. — Taică! Taica! Pentru ce a trebuit, pentru ce să fie aşa I strigă ea, apoi se încleştă cu amîndouă braţele de grumajii tâtîne-său şi rămase plîngînd pe peptul lui. Bătrînul îi sărută ochii, îi sărută creştetul, apoi rămase strîngînd-o în braţe. — OI iartă-mă, copila mea, uită ceea ce în nepriceperea mea am greşit [faţă] de tine. Dar nu te îndoi că eu şi mumă-ta, pentru că mult te-am iubit, am crezut că-ţi vom croi calea care mai lesne te duce la fericire,cind am jertfit rodul ostenelelor noastre pentru a-ţi pregăti nenorocirea. Bieţi oameni fără de pricepere ce eram, credeam că te vom face a te bucura mai mult de viaţă, şi te-am scos din lumea în care ai fost născută, te-am făcut străină în casa părinţilor tăi, am făcut din tine o fiinţă care nu-şi mai găseşte semenii. Cerul ne-a pedepsit pentru dorinţele noastre necumpătate. Tu erai îmbrăcată în haine scumpe şi frumoase, iară noi purtam vestmîntul stării noastre; tu vorbeai în cuvinte alese şi învăţate din cărţi, iară noi grăiam în felul oamenilor neînvăţaţi: nu ne mai erai fiică, ci stăpînă, şi noi nu mai eram părinţii tăi, ci slugile tale. îţi era greu să vii acasă, îţi era greu să spui prietenelor tale că noi îţi suntem părinţi... — Lasă, tată! îl întrerupse ea cu glas rugător... Nu vorbi de aceste. — Nu vorbesc I îi zise el, nu vorbesc, dar mereu port sarcina acestor cugetări şi, ştii tu, Sevastă, că mă simt mai mîngîiat cînd văd că eu sunt vinovat de greşelile tale şi mă împac cu lucrurile cînd văd cum ele au urmat spre a fi cum sunt... Ascultă-mă pe mine, SevaBtă. Eu nu am învăţat mult, dar mult am văzut şi mult am cugetat In îndelungata mea viaţă: omul nu e fericit decît atunci cind se uita pe sine. — Aşa-i, tată! grăi Sevasta cu faţa înseninată. Dacă In lume ori în noi înşine e ceva care ne face să ne 263 5 10 15 20 25 30 35 40 < depărtăm cugetările de noi, atunci parcă nu mai purtăm sarcina vieţii. Dar cînd tocmai cugetările, care astfel ne depărtează... — Cînd tu erai copilă — o întrerupse bătrînul — şi eu gîndeam mereu la tine... — Dar şi acum glndeşti, tată, îi zise ea mîhnită. — Da!. gîndesc — răspunse el şi nu ştiu ce ar fi de mine dacă nu ai fi tu. Chiar de cînd eşti nenorocită, viaţa parcă-mi este mai scumpă şi mai plină de farmec. Astăzi, cînd am venit acasă, sufletul îmi era greu de cugetări, dar tu ştii ca eu nu pot vorbi; mereu mă tem că-ţi voi răni sufletul prin cugetările mele. Uite 1 urmă el dezmerdindu-i obrajii, cît de moale e pelea feţei tale, ce frumoase sunt sprîncenele, buzele şi ochii tăi, uite, mari, acoperiţi cu genele dese, şi părul tău, uite, ce frumos, ce bogat, ce moale este; şi astăzi, cînd am intrat tn casă, tu nu ai privit la mine. Ştiam pentru ce ! Ştiam şi mă durea iniina. Apoi, cînd am privit în faţa ta, am văzut că împrejurimea nasului şi obrajii iţi sunt plini de o roşeaţă vineţie, şi cînd le-am văzut aceste, îmi era ca şi cînd cineva şi-ar fi încleştat mîna în inima mea, dar nu puteam grăi. Am gîndit la frumuseţea ta şi am gîndit la ochii lumii. — Iartă-mă, taică I strigă Sevasta apucînduri mîna cu amîndouă minile. Mi-e scirbă de mine însămi, dar n-am ce face 1 — Da l n-ai ce face ! E că n-ai ce face ! îi zise bătrînul mîhnit. — Singură nu ştiu cum am intrat în acest foc — urmă ea — însă atunci sufletul mi se întunecă şi nu mai gîndesc nimic, stau amorţită, sunt adeseori chiar veselă... Credeam insă că tu nu ştii... — Eu pot şti, draga mea, numai lumea să nu ştie. Cînd întîia oară am sîmţit, ţii tu minte, nu ţi-am grăit nimic, dar te-am rugat să nu ieşi din casă, am rugat pe oamenii care locuiau aici să se mute, pentru ca să nu te poată vedea, şi acum de atîţia ani această casă rămînedeşartă. Ştiu, Sevastă, căn-a-i ce face, dar aibi îndurare de bătrîneţele mele şi-ţi ascunde păcatul dinaintea lumii, aibi îndurare, Sevastă, şi nu-ţi risipi frumuseţea, (căci ea este hrana vederii mele. 264 5 10 15 20 25 30 35 40 — Taică! strigă ea, niciodată nu o să mai beau! Să mi se usuce buzele dacă ele vor mai atinge băutura ! — Nu grăi asemenea cuvinte, îi zise batrînul cumpătat. îţi mai aduci aminte că sunt de şaptezeci şi trei de ani şi nu m-am întors acasă. Eram însurat, te aveam pe tine în faşe şi parcă un glas tainic mereu Îmi spunea să mă întorc; nicicînd dorul de ţară nu m-a fost apucat ca şi în acea vreme. Trei zile nu am ieşit insă cu căruţa în uliţă şi mă simţeam bolnav. Mă deprinsesem cu această viaţă şi nu mă mai puteam lepăda de ea. îmi era peste putinţă de a gîndi că nu voi mai vedea lumea strecurîndu-se pe dinaintea mea, că nu voi mai încărca povara oamenilor, că nu voi mai avea eu cei mai frumoşi căişori, cea mai teafără şi mai curată căruţă, peste putinţă de a gîndi că nu voi mai fi căruţaş. Şi mi-am cumpărat această casă, care nu se mai potrivea cu căruţa, şi te aveam pe tine, pentru care căruţa mea era o necurmată supărare, şi te-am făcut nenorocită cu căruţa mea, dar nu m-am despărţit de ea. Nu zice tu că te vei despărţi de o deprindere mai plăcută decît toate deprinderile omeneşti. — Mă voi despărţi, tată! grăi Sevasta botărît. Gîndul că voi îndulci bătrîneţele tale îmi va da tărie şi mă va face să uit greutăţile vieţii mele. O ! Doamne ! Tată ! urmă ea, sărutîndu-i mîna, pentru ce nu mi-ai vorbit de mult ca astăzi. Atîtmă simt de mîngîiată ! Vorbele tale mi-au luminat sufletul. Nu ştiu cum, parcă mă sîmt norocită de nenorocirea mea. Ori nu va fi un orb, un schilod, un om care să-şi fi pierdut nădejdea în această viaţă, un nenorocit ca mine? Da! taică, eu voi găsi un asemenea om şi voi fi fericită puţind să-i îndulcesc zilele... Voi căuta un copil lepădat şi-l voi creşte, mă voi jertfi, tată, pentru cei mai nenorociţi decît mine. — Dumnezeu să te poarte în căile tale ! grăi bătrinul. Fă cum ştii tu şi cum te poartă gîndul. Dar nu mai bea acest rachiu prost, Sevastă! Chiar dacă te-ai otrăvi, nu lua otravă proastă, ci caută pe cea mai bună dintre toate, care să te omoare adormindu-te în visuri plăcute. Nu mai cumpăra tu însuţi băutura: lasă, că-ţi voi cumpăra-o eu. 265 5 10 15 20 25 30 35 — Nu, tată 1 niciodată 1 şopti ea, apoi se lăsă alinată pe scaun. Mai bine mor I — Moartea vine la vremea ei, fiica mea, îi zise bătrî-nul. In viaţă n-avem nevoie să glndim Ia ea; traiul ne dă destul de lucru! VI Cînd, a doua zi, moş Mărian ieşi d-acasâ, cerul era senin, soarele tomnatec se ridica din dosul caselor, iară copacii încărcaţi de sloi străluceau în zarea dimineţii. înseninată, lumea cu atît mai mult înveselea pe bătrlnul al căruia suflet s-a fost uşurat prin cele ce se petrecuseră în seara trecută şi, ieşind, el şi-a petrecut ziua după obiceiul său, privind lumea trecătoare, cău-tînd să destăinuiască viaţa din feţele trecătorilor, încăr-cînd şi descărcînd povara oamenilor. Seara, întorcîn-du-se acasă, curtea, casa şi grajdul îi păreau mai puţin părăsite, iar fiică-sa mai veselă şi mai plină de viaţă. Garafa cu rachiul, pe care l-a cumpărat de dimineaţă, stătea unde a fost pus-o cu mina sa, plină precum a fost lăsat-o. Cînd ochii Iui o zăriră, îl trecură fiorii, fără ca să-şi poată da seamă pentru ce. Nu putea însă vorbi decît despre lucruri depărtate de fiică-sa. Dar mereu era silit să privească la garafă. Oricît de mult era mîhnit de slăbiciunea fiicei sale, îşi închipuia lupta sufletească prin care va trebui să treacă spre a se lepăda de un învăţ cu care trupul omului atît de lesne se deprinde şi pentru aceea ar fi dorit şi n-ar fi dorit... El se temea că numai în zadar se va munci. Seara şi ziua următoare bătrlnul mereu era muncit de asemenea cugetări. In zadar îşi da trudă să le alunge; el, care era deprins a gîndi la fiică-sa, acum cu atît mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei. Seara, faţa Sevastei era suptă, ochii îi erau căzuţi în cap, înconjuraţi de verigi vineţii şi plini de o văpaie galeşă, iară obrajii îi erau aproape verzui. Din cînd în cînd, ea părea tremurîndă ca de friguri şi o tulbure roşaţă se arăta trecător în faţa ei. Moş Mărian tresări cînd o văzu. 5 10 15 20 25 30 35 40 — Sevastă! îi grăi el îngrijat, tu eşti tristă şi prăpădită. Nu ţi-e bine. — Sunt bine — răspunse ea, silindu-se a zîmbi — dar astă-noapte nu am putut dormi. — E rău, fiica mea, asta e cea mai grozavă boală, îi răspunse bătrînul. Oricît de mult ar fi dorit insă, el nu mai putea vorbi despre aceasta. Ii era destul să privească în ochii fiicei sale, spre a se încredinţa că vorbele lui o vor supăra. Şi totuşi, de cîte ori vedea garafa plină, buzele i se mişcau, gata de a rosti cuvinte înţelepte. El se aşeză pe patul său şi rămase tăcut. Sevasta, după cităva vreme, se apropie, se aşeză lingă el, puse capul pe umărul lui, îi apucă mîna şi o sărută, apoi rămase cu privirea pierdută. De cînd nu mai era copilă mică, nu s-a mai alipit astfel de tatăl său, şi acum bătrînul tremura dezmer-dat de această alipire. — Tată, — grăi ea aşezat — spune-mi, ce ai mai văzut astăzi? — Ce am văzut, fata mea? îi răspunse el. Multe am văzut. El se gîndi puţin, apoi urmă: E drept, am văzut un lucru pe care trebuia să ţi-1 spun numaidecît cînd am intrat în casa. Am văzut pe Casandra cu copilul ei. — Sărmana Casandră! grăi Sevasta. — Am vorbit cu ea — urmă bătrînul — şi, nu ştiu dacă am făcut bine, am spus că ai să mergi să o vezi. — Da, tată, am să merg, dacă doreşti tu. — Nu, dragă, tu doreşti. Ai umblat cu ea la şcoală şi ţi-a fost prietenă... Şi acum tot la şcoală locuieşte, unde tot le mai dă învăţătură fetiţelor. — Nici acum nu s-a împăcat cu el? întrebă Sevasta. — De aceasta nici vorbă. Bărbatul ei este un om nenorocit. Ei tăcură citva timp. — Tocmai mă gîndeam astăzi — începu Sevasta — să mă duc şi la Anica. Anica era o prietenă la care Sevasta a fost făcut cunoştinţă cu Iorgu. Moş Mărian fu dar întrucîtva supărat auzind numele ei. El însă ii zise: 207 5 10 15 20 25 30 35 — Bu-te, fata mea, du-te şi la ea. Mai ieşi în lume. — Dar ştii cum e lumea... urmă Sevasta privind în ochii bătrînului. Dacă eu mă voi duce la ea, caută ca şi ea să vie la mine. Uite, grăi ea cu blindeţe, arătînd la patul tatălui său. Să cumpărăm un alt pat pentru acesta, ori, dacă nu te superi, să-l punem pe acesta în altă odaie, aici alăturea ori în cuhnie. Nu te vei supăra auzindu-mă vorbind astfel. Nu pentru mine, ci pentru dînsele. — înţeleg, draga mea, înţeleg... îi zise hătrînul. Să fie aşa ! acum 1 numaidecît. — Nu, tată! asta se poate şi mîne, ii răspunse fiică-sa, deşi părea a fi mulţumită de grabnica Iui hotărî re. — Acum ! numaidecît! grăi moş Marian hotărît,stă-pînind un suspin. De dragul lumii toate trebuiesc făcute. Şi el urmă a stărui ca să fie mutat în cea mai depărtată parte a casei, în cuhnie. VII Era tîrziu după miezul nopţii, şi moş Mărian şedea în întunerec pe patul său. Ştia prea bine că fiică-sa nu l-a depărtat de la sine numai de dragul lumii; mereu se întreba însă, pentru ce dară? Gînduri peste gînduri se iveau în capul lui, dar nici unul nu răminea statornic într-însul. Unul însă neîncetat se reivea, şi acesta îi zguduia toată firea. Pentru ce l-a depărtat fiică-sa? Intru ce o supăra? Ce va fi făcînd ea în lipsa lui? Unul dintre răspunsurile ce era silit a-şi da la aceste întrebări vărsa puterile tinereţelor în braţele lui. li era teamă ca nu cumva Sevasta, voind a scăpa de o patimă, să ajungă a fi jertfă alteia, cu mult mai rea. După o muncă sufletească de cîteva ceasuri, el se ridică repede şi o apucă spre odaia Sevastei.. Era întunerec în odaie. Bătrînul urcă tiptil scările şi tiptil se apropie de uşă, fiind ingrijat ca nu cumva să o supere dacă va fi stînd trează. 268 5 10 15 20 25 30 35 40 Era cea mai adîncă linişte... El puse urechea la uşă şi nu auzi nimic. Slngele începu să fiarbă în vinele lui... Ascultă mai dinadins şi nu auzi răsuflarea ei. „Ea nu e acasă!“ îşi zise el cu ochii aprinşi şi strîn-gîndu-şi vîrtos pumnii. în clipa aceea se auzi un suspin greu, un scaun se clătină şi paşii uşori ai Sevastei se auziră pe podelele casei. Moş Mărian îşi astupă cu dreapta faţa înroşită. „Slăbiciunea bătrîneţelor mele 1“ zise el mihnit. în zadar îşi da însă trudă; el nu se putea depărta de la uşa ei. Sta neclăntit şi oprindu-şi răsuflarea, ca şi cind ar fi prins rădăcini. Şi cum auzea paşii ei, şi cum îi auzea suspinele, sufletul i se zguduia ca şi cînd ea ar călca pe peptul lui şi suspinele ei ar fi ale lui. Mereu îşi mişca mîna, ca să o pună pe descuietoare, dar nu putea şi nu putea; el rămînea răzemat de uşchior. Lacrămile i se furişau din cînd în cînd din ochi, i se scurgeau peste faţă, şi el nu ridica mîna să le şteargă. îndată străbătu o rază de lumină prin gaura cheii. Bătrînul tresări şi, fără a se mai gîndi, se aplecă puin-du-şi ochiul ca să vadă. Sevasta era aşezată la masă şi părea că citeşte în cartea care fusese pe fereastră. „Nu poate dormi — îşi zise bătrînul înduioşat — ori nu voieşte a-şi da hrană odihnei.“ Peste puţin, ea ridică ochii de pe carte, se răzemă de spetele scaunului, apoi scoase din sîn un- mic portret, îl privi îndelungat, îl sărută şi îl puse încet pe masă, rămîind cu privirea aţintită la el. Peptul i se mişca în valuri grele şi ridicate, obrajii îi erau aprinşi şi tot trupul îi tremura. Deodată, sări înviforată de pe scaun şi începu să alerge prin casă. Moş Mărian sîmţi sîngele răcindu-i-se în vine. în acest* moment el nu mai era el însuşi, omul blînd, cumpătat şi îndelung răbdător. în loc însă de a pune mîna pe zăvor ca să intre în casă, se retrase îngrozit şi smerit, ca şi cînd ar fi fost izbit în pept de către cineva. „Nu poate, nu mai poate să-şi stăpînească setea — îşi zise el mîhnit — şi eu am făcut-o să intre în focul acesta.“ 269 După ce scoborîse scările, auzi în dosul său zgomotul uşii şi rămase încremenit Iîngă perete. Fiică-sa, învăluită în o haină apucată în pripă, trecu cu paşi repezi pe dinaintea lui. El se mişcă aprins, îşi pipăi tureacul, 5 apoi şerparul, şi, găsindu-şi cuţitul în el, 11 strînse în pumni şi plecă în urma ei. Abia făcu însă cîţiva paşi, şi se opri; stete puţin, apoi iarăşi puse cuţitul în şerpar. Sevasta nu mergea spre uliţă, precum crezuse, ci spre grajd. Văzînd aceasta, moş Mărian începu să răsufle 10 cu greu şi iarăşi plecă. Cînd voi însă a intra după ea în grajd,’ pasul i se curmă. „Nu pot şi nu pot! îşi zise el tremurînd în tot trupul şi apucînd iarăşi cuţitul. Una este în lume cu care nu mă pot împăca: e aceasta." 15 Şi el rămase încremenit, stînd la uşa grajdului, cu ochii mari şi aprinşi, cu obrajii lipsiţi de sînge şi cu cuţitul în mina încleştată. — Costane — auzi el — dormi d-ta 1? — Cine-i? 20 — Eu sunt, Sevasta. — Sevasta! ? Ce e, coconiţă? Ce e, pentru Dumnezeu 1 ? — Ştii tu să taci, Costane? îi zise Sevasta cu glas înăbuşiţ. — Ştiu, răspunse Costan. 25 — îmi juri tu că nu vei spune nimănui? — Da, îţi jur! Nimănui decît lui nenea Mărian. — Tocmai lui nu! — Dar pentru ce? — Pentru că ai trebui să-i amărăşti zilele. 30 — Eu!? Niciodată! Dar ce voieşti? — Să nu spui că am venit acum la tine. — Nu spui, grăi Costan. — Costane! îţi este ţie scîrbă de mine? — Mie 1? mi-e scîrbă? 35 — Vino cu mine ! îi grăi ea, vino ! vino ! degrab’! Vino să vorbim. Auzind aceste, moş Mărian făcu trei paşi îndărăt, apoi căzu buiguit la pămînt. Sevasta ieşi, fără a-1 vedea. Deodată însă, la uşă, 40 ea se opri şi-l apucă pe Costan de amîndoi umerii. 270 5 10 15 20 25 30 35 — Vrei tu — zise ea ca prin vis — să-mi fii mie bărbat? Costan privi lung în ochii ei aprinşi şi, simţind că ea şi-a ieşit din fire, ii răspunse oarecum fricos, dar hotărît: — Vreau, chiar dacă nu ar fi declt pentru o singură zi, Înainte de moartea mea, apoi, fără de voie, o cuprinse cu braţul. —*■ Dă-mi pace! dă-mi pace 1 strigă ea dîndu-1 cu braţele bărbate înapoi, apoi se repezi ca o nebună spre casă. Cind moş Mărian îşi veni în fire şi se ridică de Ia pămînt, nimeni nu se mai vedea. Picioarele abia îl mai ţineau, capul îi era greu şi cuţitul îi căzu din mîna descleştată. El intră încet în grajd, se apropia de cîrlan, li cuprinse grumazul cu âmîndouă braţele şi rămase plîngînd ca un copil, iară calul gemea încet de durerea stăpînului său nenorocit. VIII Ziua următoare, moş Mărian găsi pe fiică-sa dormind un somn adînc şi copilăresc. Încet, pe vîrful degetelor, se apropiă de pat, dar nu putu să o sărute, cum ar fi voit, ci-i netezi numai părul de pe frunte. — Iorgule! ah, cît sunt de fericită! şopti ea prin somn. Bătrînul privi cîtăva vreme la faţa palidă şi liniştită, apoi ieşi cu un suspin greu din casă şi se aşeză Ia scări. Soarele era sus cînd Sevasta s-a ivit în uşă. Văzînd pe tatăl său, ea grăbi Ia dînsul veselă, aproape zburdalnică. — Te-ai supărat? îi zise ea, apucîndu-1 de mină şi ducîndu-1 spre odaie. — Nu m-am supărat, fata mea, îi răspunse bătrinul; îmi pare bine că ai putut dormi. Mai mult el nu putu grăi. — Da! am dormit bine şi mă simt veselă, zise ea turburată. Dar tu vei fi flămlnd. — Nu, am mîncat, zise el aşezîndu-se. 271 5 10 15 20 25 30 35 40 Ochii lor se întîlniră şi el nu mai putu vorbi. Ea începu să aşeze prin casă, iar el rămase neliniştit pe scaunul său. — Nu ieşi? îl Întrebă ea mai tirziu. — Nu ! răspunse el cam silit; nu sunt tocmai bine şi cîrlanul şchioapătă de un picior. — Cit e de bine, strigă ea apropiindu-se de dînsul şi puindu-i mina pe umăr. Atunci poţi veni cu mine. — Eu!? cu tinel? întrebă moş Mărian ridicîndu-se uimit şi îmbucurat. Dar unde? — La Casandra şi la Anica, apoi să ducem florile şi porumbelul. — Bine, fata mea, prea binel grăi, privind-o cu ochi înveseliţi. După amiazăzi, moş Mărian ieşi cu fiică-sa în oraş. Niciodată nu s-a simţit mai fericit decit în vremea ce străbăteau uliţele unul lingă altul. El a fost îmbrăcat cămaşă curată, pieptarul strimt, a fost încins şerparul împodobit cu flori de fir, iară ea, de sus pînă jos, era în negru, numai broboada ce avea Ora albă. Haina ei şi scurteica de pe trup erau croite cu Îngrijire şi alipicios, încît la orişice mişcare ochiul parcă vedea străbătind la vedere viaţa învăluită îu ele. Era peste putinţă ca cineva să treacă pe lingă această pereche de oameni fără ca să-şi oprească privirea asupra lor. EI — un bătrin cărunt, cu ochii veseli şi cu obrajii rumeni, ea — o femeie tînăra cu părul negru, cu privirea îngreunată şi cu faţa albă ca marmura poleită. Sevasta apucă braţul bătrînului său părinte, se rezemă de dînsul, şi astfel, braţ de braţ, ei îşi urmară calea pînă la Casandra, de Ia ea Ia Anica şi de la Anica la prăvălia unde ea vindea lucrul mînilor sale. Pretutin-denea bătrînul se simţea bine văzut şi se bucura de buna primire a oamenilor. In toată vremea, atît Sevasta, cit şi moş Mărian erau veseli şi vorbăreţi. îndată însă ce se apropiară de casă, ei începură să fie tăcuţi. Pe clnd sosiră acasă, în odaie era întunerec. Sevasta căzu obosită pe un scaun, iară bătrînul o privi 272 cităva vreme, apoi se apropiă de dlnsa şi îi cuprinse grumajii cu braţul. — Nevinovatul meu copil! zise el cu glas înăbuşit. Sevasta privi înspăimîntată în faţa lui. 5 — Mărită-te, Sevastă! grăi el, mărită-te 1 Ea se ridică repede şi rămase cu privirea aţintită in ochii Iui. — Mărită-te după Costan! zise el fricos şi aproape Inspăimîntat de cuvintele ce a rostit. io Sevasta se aruncă cu un ţipăt in grumajii lui şi îşi ascunse faţa. — Iartă-mă, tată! şopti ea. Iartă ruşinea ce ţi-am făcut. — Ruşine!? ruşine!? strigă el înăbuşit de simţire... 15 Tu mi-ai făcut ruşine!?... Şi el li acoperi faţa cu sărutări... Nu-mi pasă, urmă el aprins, acum să mor, căci mă tem că nu voi mai ajunge in viaţă o zi ca aceasta, ori să trăiesc deopotrivă cu lumea, că ziua de astăzi îmi va fi destulă mîngîiere pentru întreaga viaţă... 20 Dar mă tem, Sevastă! mereu sunt îngrijat. După aceste făcu trei paşi pînă Ia fereastră, apucă garafa cu rachiu şi cu ea în mină se apropiă de fiică-sa. — Ia! Sevastă 1 o rugă el, bea! te rog, bea şi-mi dă liniştea pe care o aveam. 25 Sevasta privi cîtâva vreme îngrozită la garafă, apoi o luă din mînile tătîne-său şi o izbi de pămînt, încît ea se sfărîmă în mii de bucăţi. — Acum lasă-mă singură — zise ea ca ieşită din fire — lasă-mă, te rog! 30 Moş Mărian însă astă dată nu se mai putea gîndi să nu supere pe fiică-sa; el râmase ca un stîlp de piatră în mijlocul odăii. Ea îşi încleştă mînile în braţele lui. — Imbrăţişează-mă, tată! şopti ea alipindu-se de 35 dinsul... ţine-mă ca să nu cad. El o cuprinse în braţe şi o ţinu multă vreme stăpinit de durere, iară ea rămase tremurînd ca frunza de mesteacăn în braţele lui. — Mi-am tras seamă cu mine — grăi ea într-un tîrziu, 40 obosită — de mult e de cind mi-am tras seamă. (Bietul Iorgul nici el nu e mai norocit decît mine... nici el 373 18 5 to 15 20 25 30 35 nu-şi găseşte soţ în lumea aceasta. Dar aş voi să-l văd, tată — urmă ea pătimaşă — numai să-l văd. A trecut un an de cînd nu l-am văzut. — Uită-I, fata mea I îi zise bătrînul în luptă cu sine. — Tată! tată! strigă ea încleştindu-se cu braţele în grumajii lui, voiesc să-l văd I — Stăpîneşte-te, fata mea! şopti bătrînul, depăr-tînd-o încet şi cam rece de la sine. Bea, cum ai băut pînă acum, pentru ca iar să nu mai doreşti a-1 vedea. Nu vezi tu că ţi s-a turburat sîngele şi ţi-ai ieşit din fire! Ea îşi ridică capul şi privi la tatăl ei cu îndărătnicie. — Nu mai voiesc! strigă ea. Tu însuţi zici că una singură dată trăieşte omul în lume, şi nimic nu mă va mai face să mă lipsesc de această una viaţă. — Te voi face eu! strigă bătrînul mînios, încit casa începu să răsune. *Mai bine te ucid cu mîna mea decît să te văd mai nenorocită decît eşti. Ea căzu In genunchi şi îi cuprinse picioarele. — Tată l aibi Indurare de mine I — Lasă-mă I lasă-mă I grăi bătrînul, şi, desfăcîndu-se de ea, ieşi repede din odaie. IX A doua zi era duminecă. Sevasta dori să meargă cu tatăl său la biserică. Intorcîndu-se de la biserică, tata şi fiica erau trişti şi tăcuţi. Sevasta se aşeză obosită. — Tată! începu ea intr-un tîrziu, privind îndelungat în faţa lui. Cît ar fi de bine dacă eu aş muri... — Murit? Nul zise moş Mărian înduioşat, apoi se ridică, se apropie de ea şi îi netezi părul de pe frunte. — Uite — îi zise ea — mi-e groază cînd gîndesc că sunt tînără şi mai pot avea multe zile. Tu, care eşti bătrin, mai lesne porţi nenorocirile, fiindcă ai mîngîie-rea bătrîneţelor, şi gîndul că tot nu vei mai trăi mult te face să nu ţii seamă de nenorocirile ce întîmpini. 274 “ Aşa-i, fata ifieâ — rasplinse bătrînul — bătriiie-ţeîe sunt uni dar neobicinuit, şi pentru aceea omiil nu £ere iUuIt de la ele. Dară tu, care eşti tînară* trebuie s& aibi nădejdea tinereţelor. 5 — Am perdut-o de mult t — Iarăşi o vei găsi. — Niciodată! răspunse ea. Mă simţ prea slabă pentru ca să mă cred vrednică de a străbate după gindul meu prin viaţă. Şi apoi, nu ziceai tu însuţi că mai bine să 10 mă vezi moartă decît mai nenorocită! — Am zis, fata mea — răspunse batrînul turburat — şi să nu fi zis în ceas rău, dar am zis în clipă de nechib-zuire. Cltva timp stătură privindu-se în tăcere. 15 — O, Doamne! cum aş dori să-l văd ! zise ea încet. — Să-l vezi dar! Da 1 să-l vezi 1 răspunse batrînul, apoi se ridică şi ieşi. X După ce se văzu singur, bătrînul se simţi mai liniştit. 20 Toată după-amiază-ziua el a stat retras şi cufundat în gînduri. Mai multe ceasuri s-a uitat şezînd pe patul său, fără a-şi putea da seamă ce a gîndit şi ce gîndeşte. Era buiguit, gindurileau fost încetat a se mai schimba în capul lui, simţirea i s-a fost tîmpit. Mereu vedea 25 pe fiică-sa îmbrăţişînd pe iubitul ei, o vedea ieşită din fire, o vedea căzută jertfă slăbiciunii, şi altă nimica nu mai putea să vadă. „Dacă ar fi un copil uşor de minte, care îşi dă seamă şi nu se mustră de pasul ce a făcut, îşi zicea el într-un tîrziu, dacă ar fi cum poate că era 30 cu zece ani în urmă, cind nu suferea să fie mustrată pentru greşeala ce a făcut, dar astăzi... astăzi Ochii bătrînului se împăinjeniră, sîngele i se îmbulzi spre cap, nu se mai ştia pe sine, era aproape să îşi iasă din fire. 35 „Dai grăi el, mai bine să moară!... Nul urmă el, scrîşnind din dinţi. Să nu moară 1 Şi totuşi, ar fi mai bine să moară mai devreme decît mai tîrziu... Ah! Pentru ce nu l-am sfărîmat pe omul acela! Da, să îl fi 275 18* 5 10 15 20 25 30 35 40 fccis, şi nu ar îi fost om, nu lege, fcăre in-ar îi oslndit Nu pot! un lucru este în lume cu care nu mă pot Impăcai e acesta 1“ El ieşi cu paşi hotarîţi şi îşi luă calea spre odaia fiicei sale. După ciţiva paşi se întoarse, privi împrejur, apoi începu să caute în toate părţile. In sfîrşit, scoase din dosul poliţei un cuţit lung ca de două palme şi lat ca de două degete. Plăselele de os erau lucii şi albe ca de ceară; însuşi cuţitul era însă negru, şi în tăiş erau două ştirbituri. Bătrînul privi cîtva timp cuţitul, îl şterse cu aripa sucmanului, apoi îl puse pe masă, mai mult îl aruncă cu dispreţ, se aşeză pe pat şi rămase pe gînduri. Iarăşi se ridică. Intr-un colţ era o secure rezemată de perete; o luă şi o puse pe masă, apoi ieşi şi se întoarse cu cîteva bucăţi de sticlă în mină. După ce le aşeză şi pe aceste pe masă, luă un toporaş din cui, şi, puin-du-le pe muchea securii, începu să sfărîme bucăţile de sticlă cu muchea toporaşului. Era o muncă anevoioasă, dar bătrînul o urma încet pînă ce văzu sticla sfărîmatâ ca praful. Acum el îşi dezbrăcă sucmanul, îl întinse pe masă, presără praful de sticlă pe colţul unui pulpan, apoi apucă cuţitul, ţiind cu dreapta plăselele, iară cu stingă apă-sînd asupra tinghilei şi astfel începu să-l frece pe sucmanul plin de praf aspru. Din ce în ce cuţitul se curăţi... In sfîrşit, nu mai rămăsese nici o vrîstă întunecoasă pe el. Bătrînul îl privi mulţumit, îl mai frecă de cîteva ori de mînecă, apoi luă o cute şi începu să-i scoată ştirbiturile şi să-i îndrepteze ascuţişul. In toată vremea aceasta el era liniştit şi părea a nu gindi decît la lucrul său. Cind cuţitul fu ascuţit, după ce îl mai polei citva timp de dunga mesei, îl privi încă o dată mulţumit, îl puse pe masă, îşi scutură sucmanul şi îl îmbrăcă. In clipa aceasta intră Sevasta. Săcurea, toporaşul şi cuţitul sclipitor erau pe masă. Ochii ei se opriră asupra lor. — N-aveam ce face grăi bătrînul cu urt. zîmbet amarnic — şi m-am pus să mai îndreptez cuţitul ăsta. 276 5 10 15 20 25 30 35 — Dar cit de frumos e! grăi Sevasta, apucindu-1 în mină şi dezmerdindu-şi degetele cu el. Pe moş Marian îl trecură fiorii. El îi luă cuţitul din mini şi îl puse în dosul poliţei, de unde l-a fost luat. — Aşa! zise el, asta s-a făcut! Dumineca viitoare o să mă pun şi la toporaş. El puse toporaşul in cui, securea In colţ, adună fără-miturile de sticlă şi le aruncă afară, apoi se întoarse la fiică-sa. Intrînd, mai mult căzu decît se aşeză pe patul de alăturea. Sevasta se puse lingă dînsul, puse iar capul pe umărul Iui, apoi îşi ridică ochii şi îi privi în faţă. — Eşti trist, tată! şopti ea. — Nu sunt, draga mea 1 — Eşti trist, zise ea. De cîteva zile ai suferit mai mult decît întreaga ta viaţă... Vezi! eu mult te-am amărît. Iartă-mă, tată! Aşa-i că mă ierţi!? El nu îi răspunse nimic, dar ea îşi putea tălmăci răspunsul din ochii lui. — Aide, Sevasta, du-te sus! ii zise el ridicîndu-se. Se întunecă şi eu mai am să merg undeva astăzi. Mă voi întoarce cam tirziu... Du-te sus, căci eu mă duc să dau cirlanul în grija Iui Costan. Ea plecă încet, iară moş Mărian rămase privind îndelung în urma ei. XI Costan şedea in grajdul întunecos. Cînd auzi paşii bătrînului, se ridică şi plecă spre uşa. — Costane! îi zise moş Mărian aşezat, să te duci să-mi aduci rachiu. — Pentru ce, moş Mariane? îl întrebă Costan în îndoială. — Nu întreba pentru ce, ci iţi ia bani şi te du. — Mă duc! zise Costan, apoi se întoarse în grajd, luă o garafă şi plecă. Moş Mărian plecă şi el în urma lui pînă la poartă, aici apoi se opri şi îl aşteptă. 277 — Costaneî grăi el, cînd îl văzu întorcîndu-se, pune garafa jos, apoi vino şi-mi ajută să închidem poarta. Gostan puse garafa lîngă stîlp, apoi amîndoi se apucară de poarta ruginită în ţîţîni şi după cîteva opintiri o 5 închiseră. Săvirşind acest lucru, ei se duseră în grajd. — Dacă beau, mi se dezleagă limba şi-mi perd cumpătul. Şi adeseori e bine să vorbim şi să fim mai puţin cumpătaţi. 10 — Aşa o fi, moş Mariane! răspunse Gostan neliniştit. — Dar acum să te rog un lucru mare, urmă bătrînul cu răceală. — Oricît de mare! — Un lucru pe care e pusă viaţa. 15 — Da! moş Mariane l grăi Costan apropiindu-se de dînsul. — Cunoşti pe coconul Iorgu? — Iorgu Stroienescu? Căpitanul Stroienescu? Nu-l cunosc. Dar îi ştiu casa. 20 — Pe calea Herestrăului? — Dă, moş Măriane. — Simţi tu în tine destula virtute să mi-I aduci aici? — Cum să-l aduc? — Să-i spui că îl roagă Sevasta să vie Ia ea, acum, 25 numaidecît, că eu nu sunt acasă şi nici nu viu, şi că nu dorm în casă cu ea... N-aibi grijă, că îl va primi mai drăgăstos decit pe tine. Costan stete încremenit. — îl aduc, moş Măriane! chiar dacă ar trebui să-l 30 aduc în braţe. — Dar te sîmţi tu vrednic a i le spune toate aceste? — O 1 Doamne! Doamne ! moş Măriane! zise Costan înăbuşit, lasă-1 pe mîna mea. — Dar dacă n-ar voi să vie? 35 — Grija mea de dînsul. Vine! Ii ştiu eu pe coconii ăştia, le ştiu felul, le cunosc graiul. — Ascultă, Costane, îi zise bătrînul aşezat. Dacă n-ar voi să vie, te întoarce şi te du la fiică-mea, îi spune că din întîmplare te-ai întîlnit cu el, că ţi-a spus c-ar 40 veni, dac-ar vedea ceva de la mina ei... 278 5 10 15 20 25 30 35 — înţeleg, moş Măriane! grăi Costan pleclnd. Grija mea de lucrul ăsta. Bătrînul privi puţin in urma lui, apoi se opri la uşa grajdului. Numai acum simţea din tot adinsul greutatea faptei Ia care se pregătea. Şi era hotărit la ea. El intră in grajd cu un suspin greu. Gîrlanul începu să necheze încet printre dinţi, îşi întoarse apoi capul spre stăpînul său şi bătrînul văzu strălucirea gălbie a ochilor lui mari. — Gîrlane! zise el. Şi In acest singur euvînt era cuprinsă toată durerea lui. Galul se smînci de la grajd, se întoarse înapoi şi, dindu-şi capul în pămînt, îşi alipi grumajii de stăpînul său. Moş Mărian se cutremură. îşi aduse aminte noaptea de mai odinioară, cînd sta ţiind cuţitul în mîna încleştată, în vreme ce fiică-sa vorbea cu Costan; se văzu plîngînd ca şi atunci, pe grumajii calului, prea slab spre a putea cumpăta pe fiică-sa în o clipă de izbucnire pătimaşe. — Nu se poate ! strigă el îngrozit. Eu nu-1 pot ucide! Să fie voinţa Tatălui. Şi grăind aceste, se repezi ca un nebun în urma lui Costan. XII Sosind la uliţă, moş Mărian se gîndi puţin, apoi apucă cea mai scurtă cale. Din uliţă în uliţă, el străbă-tea ca şi cînd ar fi gonit ori ar goni pe cineva de moarte. La fieştecare pas deznădăjduirea lui creştea; la fieşte-care cotitură el îşi iuţea pasul. în sfîrşit, sosi la casa lui Iorgu fără să fi ajuns pe Costan. A intrat? N-a sosit încă?... A făcut ceva? N-a făcut nimic?... El privi împrejur şi văzu mai întîi prin întunerec, apoi în lumina unui felinar pe Costan. — Ce-i ? moş Măriane, ce-i ? îl întrebă Costan înspăi-mîntat. — E bine! zise bătrînul. Lasă pe căpitanul. Mîne să-ţi pui calul la căruţă şi să te întorci acasă. 279 5 10 15 20 25 30 35 — Eu? — Tu, Costane! — Pentru ce, moş Măriane? — Nu întreba! îi zise bătrînul mîhnit. Fă cum îţi zic. — Da! moş Măriane! răspunse flăcăul, apoi rămase privind în urma bătrinului. XIII Întorcîndu-se, moş Marian străbătea din uliţă în uliţă cu aceeaşi iuţeală cu care a venit. Cuprins de neastîmpăr, de îngrijare, de frica unei nenorociri neho-tărite, el grăbea şi tot mai mult grăbea spre casă. Să vadă pe fiică-sa, să-i spuie singur nu ştia ce, să plîngă în tăcere, şi iarăşi temîndu-se de năvala patimilor Iui. Cuţitul, pe care l-a fost ascuţit astăzi, mereu îi sclipea în ochi şi mereu se temea că ea, în clipa unei izbucniri, va putea să-l apuce în mînă. Sosind acasă, grăbi spre uşa fiicei sale. Era încuiată. El ascultă şi nu auzi răsuflarea ei. Apucă încuietoarea şi făcu zgomot. In casă nu se mişca nimic. Acum văzu raza de lumină străbătînd prin gaura cheii. Sîngele i se ridică în cap şi cu o mişcare repede apucă securea din apropiere, o ridică, apoi strigă: — Sevasta !... Deschide, Sevasta I El bătu tare în uşă. Nici un răspuns. Ca ieşit din fire, izbi muchea securii în zăvor, incit uşa se deschise departe înaintea lui. Securea îi căzu din mînă, şi el rămase încremenit in prag. In mijlocul odăii, Sevasta zăcea întinsă pe spate. Cuţitul ascuţit de către tatăl său era încă în mina ei încleştată, sîngele curs din pieptul ei dezvelit aburea încă în răceala iernatică; dar sinul nu se mai mişca, răsuflarea i-a fost încetat. Fără mişcare o privi bătrînul ei părinte, fără suspin, fără un singur glas de durere. Ca deşteptat apoi din somn, 5 10 15 20 25 30 35 el se mişcă, închise uşa, se apropie şi îngenunchiă lingă dînsa. „Moartă! Moartă! grăi el rîzind. Ucisă de mina sa, cu cuţitul pregătit de mine ! Moartă 1 Se vasta ! copilul meu nevinovat \u El îi luă cuţitul din mînă şi tăiă cu el cămaşa de pe trupul moartei. După aceea se ridică, aduse vasul cu apă rece şi începu să-i spele rana şi trupul de sînge. Săvîrşindu-le aceste, o şterse pe trup, o luă în braţe şi o puse în patul aşternut. In urmă deschise dulapul, scoase o cămaşă curată, ii tăie spatele, o îmbrăcă cu ea, îi despleti părul, apoi se aşeză liniştit la picioarele ei şi rămase privind-o în tăcere. Peste cităva vreme, bătrînul se ridică, îi sărută fruntea, ochii, buzele, rana din preajma inimii şi picioarele, apoi căzu în genuchi, îşi făcu cruce şi zise Tatăl nostru. Gînd se îndreptă în picioare, faţa lui era aspră şi hotărîtă. El ieşi din casă şi peste puţin se întoarse cu un braţ de lemne, pe care îl aşeză încet subt pat. Apoi aduse al doilea braţ şi-l aşeză şi pe acela, luă cuţitul, rase sîngele de pe podele şi aruncă răsăturile în apropierea lemnelor. După aceste el ieşi, închise uşa în urma sa şi se duse în cuhnie. Lada împodobită cu flori tăiate în lemn era Ia capătul patului: el o ridică în spate, o duse şi o aşeză în mijlocul curţii. Acum privi împregiur. Era pustiu. Moş Marian se întoarse în casă. în toată vremea de cînd a fost luat cuţitul din mina fiicei sale moarte, el era cuprins de adîncă durere, dar liniştit şi senin. Acum începu să plîngă amarnic. Şi iarăşi căzu asupra moartei şi o cuprinse în braţele sale. A fost trecut miezul nopţii cînd moş Mărian se ridică, luă lampa şi o răsturnă pe patul în care zăcea moarta. Patul începu să ardă. El luă focul în mînă şi îl aiunca în toate părţile, incit deodată întreaga odaie se aprinse. După aceste ieşi, se duse încet afară, coborî treptele şi, ajuns în mijlocul curţii, se aşeză pe lada sa, privind îngrijat la răspîndirea focului. Peste puţină vreme, flăcările începură să iasă pe ferestre, acoperămîntul arunca scintei şi din ce in ce focul se răspîndi peste casa întreagă. Pe cînd lumea înspăimîntată veni să aducă ajutor, 5 moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa. După trei zile ieşea din Bucureşti o căruţă cu un cal. Un bătrin liniştit, nepăsător şi senin la faţă, şezînd pe o ladă împodobită cu flori tăiate în lemn, ţinea 10 frînele şi îşi lăsa cîrlanul în draga lui voie. Şi mina moş Mărian fără ca să mai privească înapoi. 5 10 15 20 25 MOARA CU NOROC I — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum [vă] trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopără cu aripa bunătăţilor sale. Eu sunt acum bătrînă, şi fiindcă am avut şi am atît de multe bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutînd acum la bătrîneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte pînă în ziua de astăzi şi să dau la sfîrşitul vieţii mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decît din frică. Voi ştiţi, voi faceţi; de mine să nu ascultaţi. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde un fel de spaimă cînd mă gîndesc să rămîn singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tînără, prea aşezată, oarecum prea blîndă la fire, şi-mi vine să rîd cînd mi-o închipuiesc circiumăriţă. — Vorbă scurtă — răspunse Ghiţă — să rămînem aici, să cîrpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săpfcămîna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi, îşi duc cizmele în mînă pină Ia biserică, şi să ne punem pe prispa casei Ia soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amîndoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei. 263 5 10 15 20 25 30 35 — Nu zic, grăi soacra aşezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai aşa, gindurile mele, iară voi faceţi după gîndul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămîn aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotarîţi să mergeţi, mă duc şi eu cu voi şi mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume. Dar nu cereţi ca eu să hotărăsc pentru voi. — Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arîndaşul, şi de Ia St. George circiuma de la Moara cu noroc e a noastră. — în ceas bun să fie zis — grăi bătrîna — şi gînd bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul I II De Ia Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini lăsînd la dreapta şi la stînga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborît iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele. Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumeţul se bucură cînd o zăreşte din culmea dealului pleşuv, căci, venind despre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat norocos, iară mergînd spre ele, la moara poate să găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur mai departe. Şi fiindcă aici se opresc toţi drumeţii, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, şi oarecum pe nesimţite moara a încetat a mai măeina şi s-a prefăcut în circiumă şi loc de adăpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-1 apucă pe drum. în cele din urmă, arîndaşul a zidit cîrciumă Ia un Ioc mai potrivit, departe de cîteva sute de paşi de la rîuleţ, iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile 284 5 10 15 20 25 30 35 40 rupte şi cu acoperămîntul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dînsul. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu ţircă-lamul şi vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-1 vestesc pe drumeţ că aci locul e binecuvîn-tat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie. Dar binecuvîntat era locul acesta mai ales de cînd veniseră cîrciumarul cel nou cu nevasta lui tînără şi cu soacră-sa cea bătrînă, căci ei nu îl primeau pe drumeţ ca pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar citeva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau că o să facă popas Ia Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi toata lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci circiuma lui Ghiţă. Iară pentru Ghiţă circiuma era cu noroc. Patru zile pe săptămînă, de marţi seara pînă sîmbătă, era mereu plină, şi toţi se opreau la circiuma lui Ghiţă, şi toţi luau cîte ceva, şi toţi plăteau cinstit. Sîmbătă de cu seara locul se deşerta, şi Ghiţă, ajun-gînd să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrîna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amîndoi priveau Ia cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrîna privea la cîteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un cîştig făcut cu bine. Duminecă dimineaţa Ghiţă punea calul la teleagă şi bătrîna se ducea Ia biserică, fiindcă bătrînul, fie iertat, fusese cojocar şi cîntăreţ de strană, şi aşa, mer-gînd la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el. Cînd bătrîna pleca la biserică, toate trebuiau să fie puse bine Ia cale, căci altfel ea o dată cu capul nu ar fi plecat. Încă sîmbătă după amiazăzi sluga trebuia să rînească grajdul, curtea şi locul de dinaintea circiumei, în vreme ce bătrîna şi Ana găteau circiuma pentru ziua de duminecă. Duminecă în zori bătrîna premenea copiii, 285 se gătea de sărbătoare, mai dedea o raită prin Împrejur, ca să vadă dacă în adevăr toate sunt bine, apoi se urca în teleagă. Ana şi Ghiţă îi sărutau mina, ea mai săruta o dată 5 copilaşii, apoi zicea: „Gînd bun să ne dea Dumnezeu !“, îşi făcea cruce şi dedea semn de plecare. Dar ea pleca totdauna cu inima grea, căci trebuia să plece singură şi să-i lase pe dînşii singuri la pustietatea aceea de circiumă. io Dacă aruncai privirea împrejur, Ia dreapta şi la stînga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul rîuleţului, cît străbate ochiul, pînă la cîm-pia nesfirşită, afară de cîţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decît iarba şi mără-15 cini. La deal valea se strîmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul rîuleţului se întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă mereu, pînă ce se pierd în crîngul din fundul văii; pe culmea dealului de Ia stînga, despre 20 Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestîrpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pămînt şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de 25 popas pentru corbii ce se Iasă croncănind de Ia deal înspre cimpie; fundul văii, în sfîrşit, se întunecă, şi din dosul crîngului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri poso-30 morite, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul, pînă la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrîng razele soarelui de dimineaţă. Rămîind singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi 35 inima îi rîde cînd Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tînără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta ca pe o pană subţirică. 40 Numai cîteodată, cînd în timp de noapte vîntul zgiţia moara părăsită, locul îi părea lui Ghiţă străin 5 10 15 20 25 30 35 $i pustiicios, şi atunci el pipăia prin intunerec, ca Bă vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lingă dînsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, şl s-o acoperă iar. III Gît ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme, trebuie să fie şi mulţi păstori. Dar şi porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de tot felul, şi de rînd, şi de mina a doua, ba chiar şi oameni de frunte. O turmă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi mii de porci, trebuie să fie sute de turme, şi fiecare turmă are cîte un păstor, şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacă turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţi, buni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limbă lor păstorească, pe care numai ei o înţeleg. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă, iară păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se face in turmă: acest cineva este „sămădăul", porcar şi el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea sămădâul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru şi neindurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu varză. Şi dacă lumea zicea că locurile de lingă Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut declt să-l întrebi pe vreunul dintre sămădăi, şi el ţi-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune şi cine le primejduieşte; dar sămădăul e, mai presus de toate, om tăcut, şi dacă îl întrebi asemenea lucruri, el răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut, am atîtea şi atîtea turme în răspunderea mea şi nu mă pot strica cu oamenii". El ştie ce ştie, numai pentru nevoile lui. 217 5 10 15 20 25 30 35 40 Veneau citeodată pe la circiuma lui Ghiţă şi porcari, nişte oameni Îndeobşte înalţi şi bine făcuţi, cu cămaşa neagrăşicupărulstrălucitordeuntura cea multă şi căzut în plete lungi şi răsucite asupra grumajilor goi: oameni erau şi ei, chiar oameni cinstiţi, care mănîncă, beau şi plătesc. într-o zi de luni au venit trei inşi în o căruţă cu osiile de fer, uşurică şi trasă de doi cai frumoşi, dintre care însă unul mai mare şi altul mai mic. în căruţă nu era nici scaun, nici fîn, ci unul dintre porcarii unsuroşi mina caii, stînd în picioare, iară ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite în verde, ca şi cfnd n-ar fi venind decît de aci din apropiere. „Ăştia nu prea îmi par a oameni buni“, îşi zise Ghiţă cînd îi văzu sărind din căruţă şi privind împregiur, ca unii ce au mai fost pe aici şi acum nu găsesc nici locul, nici oamenii ca odinioară. Ei Întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga să deshame caii, să-i adape şi să le dea ovăz, apoi intrară, băură fiecare cît trei inşi Ia un loc şi plecară cu un „noroc bun“. — Bine, dar n-au plătit, grăi bătrlna nedumirită. — Lasă, că m-am Înţeles eu cu dînşii, răspunse Ghiţă, apoi se duse pe ici încolea, ca nimeni să nu-i vadă faţa şi ca nu cumva nevasta să-l întrebe: „Ce ai, Ghiţă?" Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, Ia Moara cu noroc. Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprîncenele dese şi împreunate Ia mijloc. Lică era porcar, insă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur. El îşi opri calul înaintea circiumei, aruncă o privire Ia Ana, apoi alta la bătrlna, care şedeau pe laiţa de lingă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită prin prejur, apoi întrebă unde-i circiumarul. — Noi suntem, răspunse bătrlna ridicîndu-se. — Ştiu — grăi Lică — dar cred că vor fi şi oameni pe aici. Eu întreb de circiumarul; cu el vreau să vorbesc. 288 Lică le zise aceste aşa, ca orişicine să poată inţelege că are grabă şi că nu vrea să mai lungească vorba; bătrîna plecă dar fără de întîrziere să caute pe Ghiţă, iar Ana rămase privind ca un copil uimit la călăreţul 5 ce stetea ca un stîlp de piatră înaintea ei. Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa cu privirea pierdută în vînt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-1 privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui. 10 — Ungurul a murit? întrebă el cînd văzu pe Ghiţă. — Da! — Şi tu ai venit în locul lui! — Da! — De la St. Gheorghe? 15 — Da, răspunse Ghiţă, aruncînd o privire furişată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se turbură. — E Ghiţă, ginere-meu — grăi bătrîna — şi, mulţumită Iui Dumnezeu, ne merge bine de cînd suntem 20 aici. Lică îşi apucă, zimbind, mustaţa între buze. — Aici — zise el — aici le merge bine Ia toţi oamenii cu minte. N-ai decît să te pui bine cu toată lumea, să le zici „noroc bun“ celor ce vin şi se duc şi poţi să dai 25 mulţumită lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici nişte oameni? — De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece multă lume. — Vorba vine, trei oameni... 30 — Trei, patru, zece — grăi Ghiţă cam în glumă — lumea trece mereu. Eu nu stau aici ca sa ţin seamă despre cei ce vin şi trec, şi aşa nici nu-i prea ştiu. De la o vreme te obicinuieşti cu oamenii, încit nici nu te mai uiţi la feţele lor. Apoi, cine ştie dacă nu e şi cîte unul 35 care s-ar mîhni dacă ai bate drumul cu vorbe despre dînsul. De cîrciumar să nu întrebi niciodată, căci el vede şi aude atît de multe, încît trebuie să uite degrab’ şi să nu mai ţie nimica minte. — Aşa-i, grăi Lică. întrebam numai, ca să văd dacă 40 nu cumva mi-ai putea spune, fiindcă sunt oamenii mei. Au plecat să vadă o pădure, pe care voiam să o 19 289 19 —' ioan Slavici — Opere» voi. II luăm de la toamnă pentru turme, şi nu ştiu acum dacă au trecut înaintea mea, ori e să-i aştept aici. — Aşa o fi — răspunse Ghiţă hotărît — dar eu nu-ţi pot spune dacă între cei ce au trecut astăzi pe aici vor 5 fi fost şi ei. — Cum nu!? strigă bătrîna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atît de mult şi n-au plătit. Pe Ghiţă îl trecu un fel de junghi prin inimă şi, oricît de mult ţinea la soacra-sa, acum el ar fi fost în stare 10 să-i pună degetul pe gură. — Muierile văd mai bine şi se vede că au mai puţină treabă, zise el stăpînindu-se. — Dacă n-au plătit — grăi Lică, apucîndu-şi iar mustaţa între buze — era fiindcă ştiau că voi veni eu 15 ca să plătesc pentru dlnşii. Grăind aceste, el descălecă şi-i făcu Iui Ghiţă semn să intre cu dînsul, pentru ca să facă socoteala. „Bătrîna e tot mai cuminte decît mine“, îşi zise cîrciu-marul, şi intră cu voie bună in urma Iui. 20 — Bătrîna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiţă. Mă cunoşti? — Nu! răspunse Ghiţă, răcit în tot trupul. — Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămă-dăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe 25 vor fi adevărate şi multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiază mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorba, dar am făcut aşa, că orişicine poate să creadă 30 ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seamă despre douăzeci şi trei de turme de porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se poate perde într-un an, ci pentru că de Ia mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela 35 pe care aş crede că-1 pot bănui. M-ai înţeles? 1 Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!? Ghiţă ar fi ăvut multe de zis, dar Lică se întoarse 40 o dată în călcîi şi, pe cînd cîrciumarul îşi veni în fire, drumeţul dăduse pinteni calului. 290 — Un om prea cumsecade, grăi bătrîna, privind în urma lui. Cine a fost ăsta? — Lică Sămădăul! răspunse Ghiţă. — Lică Sămădăul!? strigă Ana. Şi clte rele nu mai 5 zicea lumea despre dinsul! — Aşa e lumea... grăi Ghiţă. Să nu crezi nimic pînă ce nu vezi cu ochii. El singur nu şi-ar fi putut da seamă dacă a grăit aceste cuvinte din amărîciune ori numai dorind să 10 ascundă înaintea nevestei gîndurile grele ce-1 cuprin-seseră. — Nu-i vorba—adause Ana — e oarecum fioros la faţă. — Asta-ţi pare ţie, grăi Ghiţă. Are şi el necazurile lui. 15 IV — Oamenii sunt mulţi şi de multe feluri, grăi cîrciu-marul în ziua următoare, privind cînd la nevastă, cînd la soacră-sa. Iţi închipuieşte că unul se duce să cumpere ceva, bunăoară ca Lică Sămădăul, care se ducea să vadă 20 pădurile. Asta e treaba lui, şi cine ştie dacă nu l-aş supăra, daca nu Laş păgubi, poate, spuindu-le altora e-a trecut pe aici. El se duce să tîrguiască, şi dacă vine In urma Iui altul, care din întîmplarc voieşte să cumpere tot acele păduri, şi eu spun că Lică a trecut pe aici, 25 acest al doilea cumpărător grăbeşte, soseşte la vreme şi poate să-i strice tirgul. Voi înţelegeţi? -rr Aşa e, răspunse iătrîna. — Ori poate să vie unul care are şi el păduri de dat şi umblă după Lică pentru ca să se înţeleagă cu el: 30 dacă-i spun că Lică a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el şi pe Lică, dar îl păgubesc pe acela la care Lică plecase, iară eu n-am să folosesc, nici să păgubesc pe nimeni. — Aşa e, zise iar bătrîna. Ai toată dreptatea, noi nu 35 suntem puşi aici pentru că să le dăm drumeţilor ştire despre cei ce vin şi cei ce trec. — Noi nu ştim nimic şi ne căutăm de treaba noastră! adause Ghiţă scurt şi hotărît. id* 291 De aici înainte, cîrciumarul, cîrciumăriţa şi soacra cîrciumarului nu-şi mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte, 5 Dar încă in acea zi Ghiţă se duse cu treabă la Arad, cumpără două pistoale şi îşi luă o a doua slugă, pe Marţi, un ungur înalt ca un brad. Peste cîteva zile se duse apoi Ia Fundureni şi se întoarse cu doi căţei flocoşi. Mai avea el un cine Ia casă, dar acesta era leneş, se de-10 prinsese cu oamenii şi nu lătra pe nimeni. EI puse dar căţeii de mici în lanţ şi nu le dădea drumul decît atunci cînd nu erau oameni la circiumă, apoi slobozea şi porcii şi asmuţea căţeii asupra lor. li rîdea inima cînd vedea cum căţeii prind şi cum scot sînge din urechile grăsu-’ 15 nilor, şi voind să-şi deprindă cînii la asmuţat, se deprinsese şi el atît de mult, incit aştepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau oameni la circiumă, şi atunci petrecea ceasuri întregi cu cînii săi. Ana nu-i putea suferi pe aceşti cîni şi se supăra cu 20 atît mai mult cînd bătrîna zicea că e bun cinele la casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniştit cînd se ştie păzit de nişte cîni buni. Aşa era; însă Ana simţea că de citva timp bărbatul ei s-a schimbat şi îi părea că, de cînd are cînii, ţine mai puţin la nevastă şi Ia copii. 25 Ga om harnic şi sîrguitor, Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe ginduri, dar el se bucura cînd o vedea pe dînsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zîmbea ca mai nainte, ci rîdea cu hohot, incit îţi venea să te sperii 30 de el, iar cînd se mai hlrjonea cîteodată cu dînsa, îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe. Adeseori Ana ar fi voit să-l întrebe: „Ghiţă! ce-i cu tine?44, însă ea nu mai îndrăznea să-i vorbească deşghe-ţat ca mai nainte, căci se temea ca nu cumva el să se 35 mînie şi pe dînsa, ceea ce nu făcuse încă pînă atunci. Aşa sosiră zilele de toamnă. Intr-o zi de joi, cînd locul de dinaintea circiumei era plin de oameni, sosi o turmă de grăsuni mari şi frumoşi, tot unu ca unu. 40 Unul dintre boitari, un băietan ca de şaptesprezece ani, intră în circiumă şi căută pe Ghiţă. 292 5 10 15 20 25 30 35 40 — Sănătate şi voie bună de Ia Lică Sămădăul! zise el îndrăzneţ. Ţi-a lăsat vorbă să ne dai să mîncăm şi să bem; au să vie şi celelalte turme in urmă şi ne-a spus ca să-ţi lăsăm cinci grăsuni din turmă şi să ţi-i alegi după plac. — Bine plăteşte Lică! zise unul dintre drumeţi. — Are de unde! adause altul. — Mai ştii!? întimpină al treilea. Are turme multe, şi porcarii beau şi mănîncă mult. Ghiţă-şi încreţi fruntea. Vorbele boitarului şi apoi vorbele drumeţilor erau parcă să-l scoată din sărite. EI simţea că, dacă nu primeşte, se trage în degete cu Lică; dar aci, faţă cu oamenii, nu putea să primească. — Bine, zise el, călcindu-şi pe inimă. Lăsaţi, că mă înţeleg eu cu Lică. Mîncaţi numai şi beţi; grija mea de plată. Băietanul ieşi, iar Ghiţă se întoarse spre oameni şi mai adause: — Ge ştiu eu cit vor fi mîncînd oamenii lui? Eu vreau să am socoteală curată. — Aşa-i! ziseră oamenii. — Bine, Ghiţă, de ce n-ai primit grăsunii? întrebă in urmă bătrîna. — Ge să fac eu cu grăsunii lui? răspunse el cam necăjit, — Să-i tai, să-i vinzi, să-i îngraşi. Ghiţă, ia grăsunii, că rămîi fără bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plăti în grăsuni. Trebuie să primeşti ce-ţi dau oamenii, fiindcă nimeni nu-ţi poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit şi te plăteşte cinstit: de ce să-I superi fără deniei un folos? Acum îţi dă, acum ia, căci nu ştii ce are să fie mine* — Lasă, că mai vin şi alte turme... grăi Ghiţă cam cu jumătate gura. Să mă mai gîndesc, să mai văd ce cheltuială fac oamenii. — Gind bun să-ţi dea Dumnezeu! Nici Ghiţă n-ar fi cerut decît un gind bun de la Dumnezeu, dar îi era greu să se oprească asupra unui gînd, fie el bun, fie rău. ^ Turmele treceau una cite una pe dinaintea cîreiumei; cînd una se vedea din depărtare, cealaltă pornea mai 293 5 10 15 20 25 50 35 £0 departe, şi lacul se deşerta, dar peste puţin iar se umplea. Şi cum turmele plecau una cite una, Ghiţă întreba mereu cîte mai sunt, şi pe cît numărul turmelor rămase în urmă scădea, pe atît el prindea poftă de a-şi opri cei cinci grăsuni. — A zis Lică să-mi opresc cinci grăsuni, ii zise el în cele din urmă unuia dintre porcari. — Noi nu ştim nimic, răspunse acesta. — Apoi — adause altul cam în gluma — noi plătim înainte, ori nu plătim de Ioc. Peste puţin sosi şi Lică, ceru un pahar de vin, îşi întrebă de turme, apoi zise „noroc bun!“ şi plecă mai departe fără sa fi descălecat măcar. Ghiţă rămase cuprins de gîndurile omului păgubaş. El era om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de arîndaş şi afară de stăpînire mai era şi dînsul care stăpînea drumurile, şi în zadar te înţelegi cu arindaşul, în zadar te pui bine cu stapî-nirca, căci, pentru ca să poţi sta la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui Lică. Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămîie la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine. „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici — îşi zicea el — şi mă pun în picioare, îneît pot să lucrez cu zece calfe şi sa Ie dau altora de cîrpit.41 Dar aceşti trei ani atirnau de Lică. Dacă se punea bine cu dînsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi eerînd Lică pentru ceea ce dă. Ghiţă întîia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă !“ Se gîndea Ia cîştigul pe care I-ar putea face in tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăingeneau parcă ochii: de dragul acestui cîş-tig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă şi copii şi nu putea să facă ce-i plăcea. „Să vedem! îşi zise el in cele din urmă, voind să-şi aJji$£e gîndurile rele. Deocamdată, e mai bine ca el fie dator mie/; 294 Aşa zicea ei, Insă de cu seara, cînd îşi sirihse banii ca să-i pună în Iadă, el simţi că nu are dreptate. Ghiţă nu era omul care se ştie bucuros dator, dar cu atit mai puţin omul care dă bucuros de la sine, şi aşa 5 îi venea parcă să zică: „Am să mă pun frumos pe lingă dînsul, ca să-mi plătească". ‘ Era legat, şi omul cînd se simte legat e supărăcios. Chiar atunci seara Ghiţă îşi bătu sluga, pe ungurul, fără a-şi da seamă pentru ce, iar cînd Ana îl mustră, fără 10 de voie, pentru aceasta, el îi aruncă vorbele: — Ei, frate, dă-mi pace! Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viaţa!? Ana tăcu, dar ochii i se umplură de lacrămi, fiindcă vorbele îi păreau grele. 15 — Ei! şi tu te mîhneşti numaidecît, zise el amărît. Ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare şi să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-1 lăsa, şi aşa ieşi afară, ca să fie singur cu gindurile sale. Şi dacă ar fi ştiut Ana ce gîndea şi ce simţea el, cînd 20 stetea aşa singur şi posomorit, ea s-ar fi dus la el şi l-ar fi mîngîiat, dar el tăcea, şi aşa ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba mereu ce o fi avînd soţul ei. Duminecă, după ce bătrîna plecase la biserică, Ghi-ţă-şi răsuflă veninul asupra lui Laie, apoi se făcuse mai 25 vesel decît de obicei. EI petrecea cu Ana şi cu copiii în umbra arinilor, luase de zgardă pe Cula, cinele cel mare şi leneş, îşi pusese băiatul pe el şi-l învăţa să călărească, şi-l învăţa mereu, cu toate că Ana se necăjea, temîndu-se ca nu cumva copilul să cadă ori cinele să-l 30 muşte. Deodată, ceilalţi cîni, care erau slobozi, începură să latre, iară Cula, auzind lătratul lor, se repezi şi el lătrînd în partea despre deal, încotro îi auzea pe dînşii lătrlnd. 35 Ana ţipă înspăimîntată, deoarece copilul era să cadă; însă Ghiţă nici nu ţinu seamă de dînsa, ci, strîngînd zgarda, se îndreptă şi privi îngrijat în toate părţile. Nu zări nimic. — Se vede c-au dat de căţelul pămîntului, ori au 40 simţit vreo vulpe prin împrejur, zise el, lăsîndu-i să latre mai departe. 205 — Ghiţă! grăi Ana jălindu-se. Eu nu ştiu cum te-ai făcut tu de la o bucată de vreme: vezi că-mi vine rău cînd văd copilul pe cine, şi parcă în ciuda mea îl ţii * mereu. ă — Săracul de mine! răspunse el cam răstit. Cînd e vorba să-mi fac şi eu o poftă, proastă, bună, cum ar fi, ţop ! că mi se supără nevasta ! HaidMadaose apoi, luînd copilul în braţe şi dînd cu piciorul în cine. — Nu, Ghiţă! Nu vreau! strigă Ana speriată, apoi 10 fugi după cine, îl luă de zgardă, îl aduse la locul unde fusese şi începu să-l roage pe Ghiţă cu stăruinţă ca să-şi pună iar băiatul călare pe el. — Uite, era o prostiei grăi Ghiţă muiat şi se lăsă pe iarbă. '15 Ana luă ea însăşi copilul, îl puse călare pe Cula şi-l purtă fricoasă Ia dreapta şi la stingă, privind mereu la soţul său, ca să vadă dacă el nu zîmbeşte. Ghiţă nu zimbea. Privind la copilul ce ţipa răsfăţat şi privind la soţia 20 sa, îl apucă o înduioşare din ce în ce mai adîncă: îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era sâ se despartă de dînsa. — Ano — zise el în cele din urmă alene — ia vino, şezi lîngă mine! 25 " După ce ea se aşeză lîngă dînsul, el o privi lung şi întristat, îi netezi părul de pe frunte, apoi grăi încet: — Ce zici tu 1 n-ar fi bine să plecăm noi la St. Dimitrie de aici? — Pentru ce? întrebă nevasta uimită. 30 — Nu ţi se urăşte ţie in singurătatea asta? — Mie? nu 1 — Nu ţi-e frică? — De ce? — De ce? De toate! Tu auzi cum latră cînii; au dat 35 de vreo urmă, de vreun gîndac, de vreun verme şi latră, fiindcă n-au altă treabă: mie însă mi se răceşte măduva în oase cînd îi aud lătrînd. E grozavă viaţa asta, Ano, e grozavă: stai aici în pustietate, şi te sperii de nimic, şi-ţi mistuieşti viaţa cu năluciri deşerte. 4o * — Ce ai, Ghiţă I? strigă nevasta cuprinsă de lngri-jare. 296 5 10 15 20 25 30 35 — Ce am? răspunse el cu amărîciune. Am o nenorocire: pierd ziua de astăzi pentru cea de mine. Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii şi tu om, Ano, şi să te gîndeşti Ia viaţă, căci nu pot să-ţi vie mereu toate de-a gata. Astăzi stau aici şi nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gîn-duri rele despre ziua de mîne, şi aceste gînduri nu-mi lasă tignă să mă bucur de ziua de astăzi. Şi poate că gîndurile mele sunt deşerte, poate că ziua de mîne are să fie tot bună, dar o voi pierde temîndu-mă de cea de poimîne. Şi cît vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta. — Atunci să plecăm, Gbiţă. — Da, să plecăm, dar intreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, aşa cum sunt, îmi vine greu să plec. — Atunci să rămînem aici. Tu ştii mai bine cum are să fie bine. — Poate că ştiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amărî-ciune. Ar trebui să mă silească cineva, să mă împingă. Mi-e greu să-i vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici; mi-e ruşine; iară tu eşti bună, Ano, şi blinda, dar eşti uşoară la minte şi nu înţelegi nimic: sunt cu tine ca fără de tine; !n loc de a-mi alunga gîndurile cele rele, mă laşi să mă mistuiesc cu ele, şi cînd nu mai ştiu ce să fac, tu te uiţi la mine cu milă, şi atîta-i tot. — Ge să fac — zise ea mihnită — dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu! ? Ghiţă se lăsă pe coate şi rămase aşa întins pe pămînt şi cu privirea pierdută în depărtare. Intr-un tîrziu, Ana îşi ridică capul şi privi îndrăzneaţă Ia el. — Fiindcă tu le ferbi toate în tine şi mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vină dacă nu ştiu ce te pune pe gînduri... V Pe cînd acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreţi în pas, ţiindu-se 297 5 10 15 20 25 30 35 40 mereu iu albia riuleţului, unde erau acoperiţi de şirul de sălcii şi de răchite. Ginii, care li simţiseră Ia depărtare de citeva împuşcături, o luară spre dinşii, lătrindu-i cu un neastîmpăr din ce în ce mai mare. — Să fie ai dracului de cîni! grăi Lică, oprindu-şi calul. Pe cit se vede, la circiumă nu e nimeni şi nici drumul nu umblă, dar dacă nu-i alintăm cînii, pas să se mai teamă de noi! El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, şi cînd cei doi cîni se apropiară şi voiră să sară la el, se lăsă pe iarbă şi începu să-i cheme cu vorbe alinătoare la sine. Ginii se opriră zăpăciţi în cale şi, mai ales după ce descălecară şi ceilalţi doi oameni, începură să-i mai slăbească. în cele din urmă, ei parcă-şi deteră cu socoteală că au a face cu nişte oameni pacinici, care s-au pus la odihnă aici, departe de curtea păzită de dinşii; ei se întoarseră dară încet şi oprindu-se din cînd în cînd ca să mai latre o dată spre circiuma de la care veniseră. Lică se ridică iar în picioare şi îi chemă din nou la sine, însă de cîte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre. Peste jumătate de ceas îşi petrecu astfel cu cei doi căţei deprinşi a scoate sînge din urechile porcilor; dar în cele din urmă ii netezi cu mulţumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăcia sa. — Buni căţeii dar tot eu sunt naşul lor, zise el, şi iar li netezi şi, aşa pas cu pas, se apropia de circiuma părăsită. Ghiţă uitase de mult că au lătrat o dată cînii, cînd Lică sosi la circiumă şi-l deşteptă cu citeva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, ca să-l trimită după stăpînul lui. — N-ar fi mai bine să mă duc eu? grăi unul din oamenii lui Lică. — Lasă-1 să vină el la noi, grăi Lică. Ghiţă sări în picioare cînd află că Lică a sosit la circiumă şi se schimbă la faţă, dar nu se gîndi mult, ci plecă cu paşi hotărîţi şi cu vinele încordate spre circiumă. 298 Ana rămase o clipă turburată, apoi făcu iute un pas spre eh — Ghiţă! stai! zise ea. Înainte de toate îl trimite pe Laie pe vale In sus de-a lungul răchitelor. Ea privi 5 lung şi aspru in ochii lui. Nu mă înţelegi tu, acum, cînd eu încep a te înţelege pe tine!? zise ea încet. Aşa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aştepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, pînă la crîng, şi dacă-i 10 întîlni pe părintele, să-i spui că venim mai tîrziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alţi doi oameni, şi trebuie să mai stăm cu dînşii; să ne mai aştepte, şi ne aştepţi şi tu. Ai înţeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vadă nimeni. 15 — Da, răspunse Laie, şi plecă printre arini spre albia riuleţului. Acum înţelegea şi Ghiţă gîndul nevestei sale, îl înţe legea şi parca nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: „Ano ! greşeşti cînd crezi că trebuie să te temi de Lică". 20 Apoi iar îi venea să meargă la dînsa, să-i mulţumească pentru gîndul ei cel bun; însă nu putea să zică, nici să facă nimic; se temea că o va turbura, şi aşa plecă cu inima îndoită spre circiumă, lăsînd-o pe dînsa cu copiii sub arini. 25 Cînd se află aproape de circiumă, el privi spre rîuleţ şi văzu pe Laie fugind peste drumul de ţară, ca să apuce şirul de răchite. „Prostul dracului 1 mă dă de gol", îşi zise el îngrijat, — Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind 30 pe Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu peşte şi uite cît e de sprinten. Noroc bun sa dea Dumnezeu! — Minunaţi căţei 1 răspunse Lică, netezind pe unul dintre cîni şi privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil în braţe şi cu altul de mină. M-au sîm- 35 ţit cale de o jumătate de ceas şi-am pierdut o mulţime de vreme ca să-i momesc. Ghiţă înţelese unde bate Lică cu vorbele sale şi ar fi avut poftă să dea o dată cu piciorul in cinele care începu a se linguşi pe lingă dinsul. 299 5 10 15 20 25 30 35 — I-am auzit lătrind — răspunse el — dar ştianl că nu pot să fie decit oameni de aceia de care aştept in toate zilele. — Trebuie să ştii un lucru, urmă Lică. Cînii au pentru oameni un lătrat anume şi trebuie să înţelegi limba lor, pentru ca să te foloseşti de ei, fiindcă mai ales a-tunci cînd ar trebui să sară, ei nici nu latră decît o dată, de două ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fără ca să-l zăreşti. Dar să intrăm — adause el alene — fiindcă avem o vorbă împreună. — Şi mai multe, răspunse Ghiţă, intrînd cu pas hotă-rît în urma lui. Cîtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în faţă, hotărîţi amîndoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul. — Iacă, grăi Lică in cele din urmă, luînd de la brîu un teanc de bucăţi de piele înşirate pe o verigă de sîrmă. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turmă altul, aşa, cum îl vezi tăiat în aceste bucăţele, pe care ţi le las aici. Dacă trec porci pe drum, să te uiţi la semnul lor, să ţii bine minte pe omul care-i mină şi taci. Ghiţă privi lung la el, dar nu răspunse nimic. — Gred că ne-am înţeles? adause Lică. — Eu cred că nu 1 — Cum aşa? — Apoi vezi — grăi Ghiţă răspicat şi aspru — dacă mă uit în toate părţile, nu văd pe nimerii şi stau singur aici în pustietate. Am doi cîni minunaţi, cum ziceai, şi tot aţi venit trei inşi fără de ştirea nimănui. Puteţi să ne omorîţi pe toţi cîţi suntem aici, şi nimeni n-are să ştie că voi ne-aţi omorît; puteţi să luaţi ce vă place, şi dacă suntem oameni cu minte, n-avem să ne plîngem nimănui, fiindcă voi sunteţi totdeauna mulţi şi tari, iar noi suntem totdeauna puţini şi slabi. îmi ziceai să fac aşa: e oare cu putinţă să zic ba?! — Care va să zică, ne-am înţeles. — înţelegerea cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înţelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu 300 5 10 15 20 25 30 35 40 pe poteci. Eu pot zice că fac pe dorinţa ta şi tot nu fac decît aşa cum îmi vine la socoteală. — Asta-i treaba mea! zise Lică hotărît. Ori imi vei face pe plac, ori Îmi fac rînd de alt om Ia Moara cu noroc. — Lică — grăi cîrciumarul — nu crede că poţi să mă ţii de frică. Dacă eşti om cuminte, caută să te pui la bună înţelegere cu mine. — Eu nu cunosc înţelegere mai bună decit asta I în inima omului poate să fie orişice; destul numai să sîmţă, că vai şi amar de el dacă nu-mi face pe plac. Ghiţă se apropie un pas. — Dacă ar fi numai atît, Lică — zise el aşezat — n-aş zice nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine şi ţi l-aş da bucuros dacă te-aş şti cine eşti şi dacă n-ar trebui să mă tem că mine ai să ceri mai mult. Apoi, tu nu eşti singur, ca mine, Lică, şi dacă-ţi fac ţie pe plac, am socoteală cu alţii. — Asta-i treaba ta! strigă Lică mînios. Adu-mi cheile! — Ce fel de chei? — Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice ladă, răspunse Lică rece. Cel ce vine aici vine să-şi facă bani; ţi-ai făcut şi tu de cînd eşti aici: am să mă împrumut de la tine. Ghiţă rămase citva timp încremenit şi cu ochii ţintiţi la dtnsul. — N-am să te prad, adause Lică; am să iau cu împrumut şi să plătesc cinstit, cu camătă, cu carnetele carnetelor, se înţelege, cînd îmi vine la socoteală. In scris n-am nevoie să-ţi dau, fiindcă nu poate să-ţi fie de nici un folos: dacă trăiesc şi-mi merg trebile bine, am să plătesc cu prisos, iară dacă mor fără de vreme ori dacă-mi merge rău, tot n-ai de unde să iei. — Să-ţi dau bani număraţi. — Ce să mai pierdem vremea numărîndl? — Atunci ia cit iai, dar fii cuminte şi mai lasă, ca să nu sîmţă nevasta şi soacră-mea, grăi Ghiţă, arătînd saltarul, în care erau şi banii, şi cheile. — Aşa ne înţelegem I zise Lică. 301 Crhiţă ar fi avut poftă să sară la el şi să-l sfîşie în bucăţi, dar nu putea, pentru că ceilalţi doi erau în apropiere şi ar fi trebuit să mîntuie prea iute cu dînsul. Ii era parcă-i seacă sîngele din vine cînd vedea pe Lică 5 la banii ce-şi adunase para cu para, dar acum era legat ! şi trebuia să se stăpînească. — Da, ne înţelegem — zise el apropiindu-se — şi dacă vei fi avînd vreo supărare din partea mea, să nu-mi mai văd banii cu ochii. 10 Lică se întoarse şi se rînji la el. — Aşa-i că te-ai făcut blînd ca un mieluşel! ? îi zise apoi, Ghiţă se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl scotea din minţi. El făcu, oarecum fără de voie, un .pas spre Lică, îl apucă de amîndouă braţele, il ţinu 15 strîns înaintea sa şi grăi cu glasul înăbuşit: — Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om! Simţind că Ghiţă e mai tare, Lică privi îngrijat spre uşă şi grăi iute: — Ce vrei cu mine? 20 — Nimic 1 răspunse Ghiţă, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. îmi iai banii: să-ţi fie de bine 1 Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde 25 să mă iai în bătaie de joc. Tu poţi să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spînzură-toare. Nu te juca dar cu mine. Gîndeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de perdut şi bagă de seamă să nu mai perd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine! 30 Lică se dete un pas înapoi. — Ţi-e frică, urmă Ghiţă, trecîndu-şi cu amîndouă mînile printre peri în sus. Ţi-e frică şi nu-ţi e ruşine să-ţi chemi oamenii într-ajutor. — Se înţelege că nu, răspunse Lică zîmbind. Mi-ar 35 fi ruşine dac-aş fi venit fără de dînşii la tine. Ghiţ ă îşi p ierduse bunul cump ăt şi tocmai pentru aceea se simţea în strîmtorare faţă cu Lică, pe care nimic nu putea să-l scoată din sărite. — Voiesc şi eu să intre, ca să vadă că ţi-e frică, zise 40 el. Săriţi, măi oameni! strigă apoi şi se opri neclintit în mijlocul casei. 302 Unul din porcari intră iute în casă, iar cellalt se ivi pe prag, unde rămase privind în ochii lui Lică. — I-a venit poftă să se prindă la harţă cu noi, grăi Lică. 5 — Ba şă mă ferească Dumnezeu, răspunse Ghiţă. Sunt om cuminte. Voiesc numai să vă arăt că nu mi-e frică de voi. — Dar ni-e frică nouă de tine, zise Lică. Tu însuţi ziceai să-mi fie frică: îţi spun că-mi este şi nu ştiu dacă i 0 te voi mai putea apuca vreodată aşa la strîmtorare cum te ţin acum. Tu mă înţelegi. Mie nu mi s-a pus încă om în cale fără ca să mi-1 fi curăţit din drum. — Nici eu nu voiesc să mă pun în calea ta. — Dar ai putea să te pui, ai putea să faci ceea ce pînă 15 acu n-ai făcut, fiindcă nu mă ştiai cine sunt. Du-te — îi zise apoi Lică lui Răuţ, care stătea în prag — lea-gă-lpe slugă, apoi adă nevasta cu copiii în casă. Ghiţă se repezi înainte, îl apucă pe Răuţ de pept şi-l aruncă spre mijlocul casei, apoi închise uşa şi grăi 2.0 înecat de spaimă: — Nu băgaţi nevasta în trebile noastre; nu vă atingeţi de mine, că nu e bine. Lică, tu eşti om chibzuit: nu-ţi băga capul în primejdie, nu te face de ruşine; fii tîlhar, Lică, dar nu pungaş prost, care se dă de gol: 25 întreabă-mă unde e sluga mea şi apoi vorbeşte cu mine. Li<5ă privi zăpăcit la tovarăşii săi. — Voi l-aţi văzut fugind pe vale în sus; să ştiţi că nu se întoarce decît după ce veţi fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca să-i spună că 30 stau de vorbă cu voi. — Aşa-i, zise Răuţ ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut de atunci. Lică sîmţi că şi-a perdut pămîntul de sub picioare. — Pentru asta am să te ţin minte cit voi trăi, zise el 3> privind aspru în faţa lui Ghiţă. — Nu umbla cu vrăjmăşie — răspunse Ghiţă apro-piindu-se de dînsul — ci te glndeşte că, dacă nu m-ai prins astăzi, n-ai să mă prinzi cît vei trăi pe faţa pămîn-tului. Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine 40 sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi. 303 5 10 15 20 25 30 35 — Am zis eu că vreau să mi te fac slugă 1? întrebă Lică, schimbîndu-şi deodată faţa, — Dacă n-ai zis şi nu vrei să zici, atunci haid* să vorbim ca prieteni, îi zise Ghiţă dezgheţaţi Să aduc vin şi să ne cinstim ca nişte oameni de bună Înţelegere. . Am eu atita minte ca să înţeleg că nu pot sta la Moara cu noroc fără de a mă fi pus în înţelegere cu tine. Nu vreau să mă ţii numai de frică, ci umblu să intru la învoială cu tine. Sunt gata să-ţi fac pe plac: dar atunci să fii şi tu om cu minte şi să înţelegi că, dacă e să vă fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om cinstit şi stricat cu voi. — Aşa e! grai Lică. Lumea — da, însă noi cum trebuie să te credem? — Cum mă veţi fi ştiind; să vedem, răspunse cîrciu-marul, întinzîndu-i mina. Pe vrăjmaşul pe care nu-1 poate birui tot omul cu minte şi-l face tovarăş. Lică primi mina. — Banii mi-i laşi, urmă Ghiţă cam cu jumătate de gură. — Adecă ii iau cu mine, răspunse Lică; ce-i în mînă nu-i minciună. — Dar să ştii că nu mă ţii legat cu ei, grăi Ghiţă, şi plecă să aducă vin rece din pivniţă. — Asta a fost prostia mea, grăi Lică, după ce se văzu singur cu tovarăşii săi. Tot era mai bine să ascult de tine şi să ţin sluga la circiumă. — Lasă, poate că e mai bine aşa 1 răspunse Răuţ. — Să vedem! grăi cellalt. Eu mă tem că ne ţine . cu minciuna. — Asta e treaba mea! zise Lică, ridicîndu-şi capul. VI Ca om care îşi petrecea viaţa pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc, cîte-o dată, cîte de două, ba şi cîte de mai multe ori pe săptfimînă. El venea, descăleca, bea cîte un pahar de vin, mînca ceva şi iar se ducea. 304 Numai arareori se întîmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminecă el venea adeseori cu cîte doi-trei tovarăşi, şi atunci era în voie bună. Lui Ghiţă îi părea totdeauna bine cind Lică venea 5 fără de veste la circiumă. Ana fusese muncită de gîn-duri grele, care o îmbătrîniseră oarecum într-un singur ceas şi care îi veneau iar de cîte ori îl vedea pe Lică. Dar plecind Lică, ea-1 întrebase pe Ghiţă despre cele petrecute şi el îi răspunse ca n-a fost nimic, că ce putea 10 să fie!? şi că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, şi de atunci tăcea mereu şi privea numai din cînd în cînd furişat la Lică, zicînd în sine: „Trebuie să fie om rău şi primejdios41. Zilele treceau însă, şi precum ele treceau, Ana se 15 simţea tot mai părăsită. De cînd se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de dînsa, parcă-i ascundea ceva şi se ferea să nu rămîie singur cu dînsa. — Ghiţă, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică. 20 — Eu!? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimici Ceea ce am cu toţi drumeţii: vine, stă de vorbă, mă-nîncă, bea şi plăteşte. Ana privi lung în faţa bărbatului său. — Dar de obicei plăteşte peste ceea ce se cuvine, îi 25 zise ea aspru. — Aşa sunt oamenii cu dare de mină. — Ghiţă l grăi nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca şi cînd ai avea un copil înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te 30 descos: tu îţi dă seamă dacă ai ori nu ai ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îţi spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun, că Lică e om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rînjetul Iui şi mai ales din căutătura ce are, cînd îşi roade mustaţa cu dinţii. E om 35 pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea departe cu el. — Dar nu mă dau de Ioc! răspunse bărbatul. — Bine! grăi nevasta. Tu fă cum ştii, dar să nu zici apoi că nu ţi-am spus. Ghiţă ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după 40 ce zisese o dată că n-are nimic cu Lică; îşi puse dar numai de glnd că îi va vorbi altădată. 20 305 20 5 10 45 20 25 30 35 40 Şi, Ia drept vorbind, ce ar îi avut el acum să îi spună?! Toate cele petrecute erau parcă date uitării, şi aşa poate că nici nu era bine ca Ana să afle despre ele, Ce-i drept, Ghiţă se uită mereu la urechile porcilor, ba a găsit în mai multe rînduri şi porci cu semne de ale lui Lică, însă Lică venea şi se ducea fără ca să-l întrebe ceva, şi aşa nu avea decît să ţină minte şi să tacă. Lică nu-1 întreba nimic, nimic nu-i spunea şi nimic nu cerea de Ia dinsul. Cu toate aceste, Sămădăul parcă ştia tot ce se petrecea la Moara cu noroc, şi aceasta îl nedumerea cîteodată pe cîrciumar. Şi mai mare i se făcu nedumerirea, cînd într-o zi Lică îi trimisese şase porci, dintre care patru nu erau însemnaţi cu nici unul dintre semnele înşirate pe veriga de sirmă. Ghiţă a stătut mult la luptă cu sine; dar In cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, şi tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească. De aici înainte el în adevăr se ferea de dinsa, iară ea îşi dedea silinţă să nu-1 supere. Astfel sosi timpul cînd bruma cade şi vîntul scutură frunzele copacilor şi răreşte pădurile. De cînd venise toamna, drumul era mereu umblat, şi nici chiar dumineca nu era părăsită circiuma de la Moara cu noroc. Toamna se ţin tîrgurile cele bune; toamna are omul cîte ceva de vindut; toamna fac neguţătorii trebile cele bune: şi lui Ghiţă îi mergea dar acum chiar mai bine decît peste vară, şi abia se întîmpla cîte un ceas pe săptămînă ca să fie singur la circiumă. Şi cu cît se apropia ziua de Sfîntul Dimitrie, drumul era cu atît mai umblat. Intr-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc şi şapte oameni sub cerdac, cînd sosi şi Lică dimpreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, omul de care numai arareori se despărţea. Lică nu stătea niciodată sub cerdac, nici în circiumă, ci în odaia de alături, în care erau o masă măricică, clteva scaune de paie şi două paturi .pentru drumeţii mai aleşi, care se întîmpla să mîie peste noapte la Moara cu noroc. Altfel în această odaie îşi petrecea cîrciumarul 306 ziua, cu nevasta şi cu copiii, fiindcă odaia in care Se culca el era în altă parte, cu intrarea prin bucătărie şi cu ferestrile la deal, cită vreme aici ferestrele erau spre drum, încît, şezînd la masă, putea să vadă cu o privire 5 şi circiuma, şi drumul, şi locul de dinaintea circiumei. Astă dată însă Lică nu intră drept în odaia aceasta, ci se opri sub cerdac şi prinse vorbă cu oamenii, întro-bînd pe fiecare dintre dînşii de unde vine, unde merge şi în ce treabă umblă. Intr-un tîrziu, el îl trase apoi pe 10 Ghiţă la o parte şi-i zise încet: — Gînd vine jidovul pentru cîştiul de la St. Dimitrie? — Arîndaşul? răspunse Ghiţă tot mai încet, gîndeam să mă duc eu la el. — Da, arîndaşul. Nu te duce, grăi Lică. Lasă-1, că 15 vine el. Am o vorbă cu dînsul. — Bine! Să te vestesc ctnd are să vie? — Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dlnsul! Deşi ei vorbiseră încet şi mai ales Lică părea a voi să păstreze taină despre cele ce vorbeau, el rosti cuvin-20 tele „jidovul11, „arîndaşul şi „grija mea de dînsul“ destul de tare, pentru ca oamenii de sub cerdac să le poată auzi, apoi privi cam speriat împrejurul său şi adause: — Dar să intrăm în casă. 25 Intrînd, Lică îşi aruncă biciul pe masă, un semn că voia să petreacă in draga sa voie. Fusese certat cu Buză-Ruptă şi cu Săilă Boarul, Răuţ îi împăcase şi acum voia să se cinstească cu dînşii. Despre arîndaş Lică nu mai vorbi nici un cuvînt. 30 Peste puţin sosiră trei ţigani la circiumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţimbala: Lică li puse pe laiţadin circiumă şi Ie porunci să cînte. Şi fiindcă ţiganii cîntau, oamenii se îngrămădiseră la uşa circiumei, şi asculta şi Ana cu bătrîna şi cu copiii, 35 căci numai rar se nimereau trei ţigani deodată pe la Moara cu noroc. Lui Lică îi veni de la o vreme poftă să joace şi, apu-cînd pe Buză-Ruptă, ieşi din circiumă şi Începu să frămînte pămlntul, încît părul răsucit In plete lungi 40 îi zbura în vint. Dar jocul fără de muiere nu are nici un rost. 307 20* De cînd umbla pe la Moara cu noroc, el nu grăise nici zece vorbe cu Ana; acum însă el se duse la ea, o apucă de mîni şi-i zise: — Haid’ să te joc o dată, să zici că ai fost jucată 1 5 Ana se dete în lături. El o cuprinse cu amîndouă braţele. — Dar dacă n-am poftă de joc 1? grăi ea cu hotărîre, şi se desfăcu încet din braţele Iui. — Vine pofta! 10 — Şi la mai mult! adause Buză-Ruptă, trăgînd cu ochiul. — Ei 1 nu vreau t grăi Ana rece, şi se dete înapoi. Lică se retrase cam\necăjit. — Săracul de mine ! grăi Ghiţă aşa în glumă. Dar nă-15 zuroasă mi s-a mai făcut nevasta ! Joacă, muiere; parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe... Ana îşi călcă pe inimă şi se dete la joc. La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace? înce-20 tul cu încetul, ea prinse voie bună; se cam turbura cînd Lică se apropia de dinsa; sîngele ii năvălea în obraji cînd el o apuca de brîu ca s-o învîrtească; dar aşa era acum şi altfel nu putea să fie, şi ea se dete din ce în ce după păr. In cele din urmă, tot se arăta 25 copila răsfăţată de odinioară, şi Ghiţă ferbea în el cînd îi vedea faţa străbătută de plăcerea jocului. — Să-ţi fie de bine 1 grăi Lică peste cîtva timp obosit. Dau mărturie că te ţii mai bine decît mine. El o strînse apoi în braţe, o ridică de la pămînt, se 30 învîrti cu ea o data, o sărută şi o puse pe laiţă. Ana îşi stîmpără obrajii cu palmele, privind cam ameţită împrejur, în vreme ce Lică se plimba în sus şi în jos, ştergîndu-şi sudorile cu mîneca de la cămaşă, apoi se opri şi grăi: 35 — Ce circiuma dracului mai e şi asta!? De ce nu-ţi ţii o slujnică? Oamenii de la uşă zîmbiră pe sub mustaţă, Ana tresări şi se ridică roşită ca bujorul, iară bătrîna privi la o parte, făcîndu-se că nu înţelege vorbele lui Lică. „De ! îşi zise ea, ce să-i faci, aşa e omul! Oricît de bun ar fi, tot are cîteun păcat. Fie cît de mic, dar tot îl are.u 306 5 10 15 20 25 30 35 Ghiţă nu zise nimic, ci-şi puse numai de gind că arc o ţie minte şi asta. Înspre seară, Săilă Boarul plecă cu Buză-Ruptă spre IneU, Răuţ o luă, după ce schimbă cîteva semne tainice cu Sămădăul, spre pădurea de la Fundureni, iară Lică se opri la drumeţi şi grăi privind Înspre apus, de unde se ridicau nişte nori grei spre cer: — Se schimbă vremea, precum se vede; dar tot mi-e că am să rămîn aci peste noapte. Am bani la mine şi locurile sunt cam rele, mai ales acum toamna. El rămase dar peste noapte la Moara cu noroc. VII De cînd drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întîmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de rea, era însă în anul acesta scutită,şi drumeţii scoseseră vorba că, de cînd Ghiţă a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi giur împregiur. Jandarmii de Ia Ineu se ţineau cu toate acestea mereu pe drumuri şi abia trecea zi dată de Ia Dumnezeu fără ca ei să dea pe la circiuma lui Ghiţă. Ghiţă se bucura cind veneau jandarmii şi îşi dedea toată silinţa să se pună bine cu dînşii: le dădea mîn-care şi băutură, fără ca să primească banii cînd ei voiau să plătească, îi ţinea de vorbă si umbla mereu în voile lor. Era însă între dînşii unul, Pintea căprarul, un om scurt şi îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi cu o tăietură în frunte, dar mai presus de toate om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se făcuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise încă între patru ochi cu Pintea; dar aşa sunt oamenii: e cîte unul pentru care sîmţi din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ţi dai seama pentru ce. Aşa era şi Pintea. Cînd venea pe Ia Moara cu noroc, se vedea că se simte bine Ia circiumă şi pleca totdeauna cam anevoia; apoi el ţinea la Ana, la copii, 309 netezea cinii lui Ghiţă şi-ar fi fost oriţicind gata s& dea cu ciomagul dacă cineva, chiar la drept vorbind, ar fi in» drăznit să-l grăiască de rău pe Ghiţă. De aceea simţea şi Ghiţă că Pintea e oarecum singurul om cu care ar 5 putea să vorbească mai pe faţă, şi acum, cînd se văzu peste noapte sub acelaşi acoperămlnt cu Lică, ar fi dorit să-l aibă şi pe Pintea in apropiere. Toate gîndurile rele se grămădiseră deodată în capul lui şi-l cuprinsese o nelinişte ca niciodată mai nainte. 10 Sufletul i se pusese în turburare cînd Lică îi spusese că are o vorbă cu arîndaşul. Turburarea îi crescu cînd Lică îi sărută nevasta şi îi aruncă vorba despre slujnică. In sfirşit, Ghiţă-1 cunoştea destul de bine pe Lică, pentru ca să ştie că el nu se teme de oamenii răi şi de 15 locurile rele, şi aşa se întreba mereu: Pentru ce a rămas el la circiumă? Pentru ce le-a spus drumeţilor că are bani la sine? Ce avea de gînd să facă? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit!? „Pentru ce?! pentru ce? I îşi zise el în cele din urmă 20 deznădăjduit. Cine ştie?! Le va fi zis aşa din întlmplare, fără ca să fi gîndit la ceva, iară eu mă fierb în mine pentru ele.“ El uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lică, şi numai din cînd în cînd îşi mai aducea aminte de 25 banii pe care îi pierduse atunci. Acum se gîndea la toate, şi Ia învoială, şi la bani, şi la porcii cu semn străin, pe care îi primise de la Lică, şi la urmările 1 ce puteau să aibă acestea, şi un glas tainic parcă-i şoptea mereu: „A venit vremea să te răfuieşti". 30 Nu trecuse nici jumătate de an de zile de cînd se afla la Moara cu noroc, şi trebile ii mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi 35 dintr-înşii. Dar acum, cînd trebile ii mergeau mai bine, Lică voia să-i vorbească arindaşului, fără îndoială pentru ca să-şi facă rînd de vrun alt om la Moara cu noroc. 1 In toate ediţiile: urmăririle. 310 Dară Ghiţă nu voia să plece; nu-1 lăsa inima să părâ sească locul la care In scurt timp putea să se facă om cu stare. Şi iar se gîndea la învoiala pe care o făcuse în strîm-5 torarea sa, la banii săi, la primejdiile ce-1 împresurau, la iarna ce se apropia şi la zilele bune pe care le avu6e cînd nu avea nici porci la îngrăşare, nici vaci cu lapte, nici căruţă pe răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine număraţi în ladă. Şi cînd se gîndea la aceste, îi venea 10 oarecum să se bucure că Lică îl scoate fără de voie de la Moara cu noroc şi-l scapă aşa zicînd de toate nevoile. Dar Ghiţă era om cuminte şi simţea că are să-i pară toată viaţa rău dacă va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de cîte ori îşi aducea aminte că Licâ se afla sub 15 acelaşi acoperămînt cu dînsul, îl cuprindea o vie îngri-jare. Ar fi voit să meargă la el şi să-l întrebe: „Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbeşte-mi verde-n faţă, ca să ne înţelegem.“ Şi iar îi venea să-şi zică: „Ce-mi pasă!? Eu nu dau nimic; sunt gata să 20 ţin piept cu el. Şi dacă pier, atîta pagubă 1“ Şi mai ales acesta era gîndul care-1 stăpînea pe Ghiţă: nimic nu era in el mai tare decît pornirea de a se pune împro-tiva lui Lică şi de a nu da nici cit e negrul sub unghie îndărăt. 25 Dar pe cînd se întărea în această hotărîrc, el era singur şi părăsit. Ana, pe care o privea cu atîta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dînsul şi nu mai era veselă ca mai nainte, cînd se afla singură cu dînsul. El însuşi se înstrăinase de dînsa. Din 30 clipa în care ea şi-a arătat bănuielile pe faţă, se stinsese orice tragere de inimă pentru dînsa din sufletul lui. Şi-ar fi dat adesea toată viaţa pentru ca să mai poată simţi, fie chiar pe o singură clipă, bucuria pe care o simţea odinioară cînd privea la dînsa; dar in 35 zadar: ea nu mai era pentru dînsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai puteau să străbată pînă la inima lui plină de amărăciune. Din dragoste către dînsa şi către copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dînsa şi pentru 40 copii se băgase în strimtorarea în care se afla; şi acum tocmai ea era cea dinţii în rîndul acelora care nu ţin 311 seamă de strîmtorarea Iui şi de greutăţile cu care se luptă, chiar şi ea îl credea rău, cînd nu putea să-i înţeleagă purtarea. De aceea acum, cînd simţea trebuinţă de un suflet 5 in care să-şi caute sprijinire, Ghiţă nu se gîndea la Ana, care dormea liniştită lîngă dînsul, ci la Pintea, care-1 mingîiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost în stare să-şi pună caii la căruţă şi să plece acu în vreme de noapte la Ineu, 10 ca să-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, însă, gin-durile s-au lămurit în sufletul lui, şi în cele din urmă, sîmţindu-se mai tare, el îşi zise: „Adecă de ce să pun eu mai multă încredere într-un om străin decît in nevasta mea!?“ 15 4 De abia se înnoptase, toţi dormeau la circiumă, şi chiar Ghiţă, mai împăcat cu gîndurile sale, aţipise, cînd cînii începură să latre şi o luară din ce în ce mai neastîmpăraţi pe vale în sus. Ghiţă tresări speriat din somn, sări din pat, se apro-20 pie de fereastră şi privi afară in noaptea întunecată, EI nu zări nimic, dar simţi că se apropie vreun om cunoscut, deoarece cînii se întorceau schiaunind înapoi. Peste vreun sfert de ceas el văzu, în sfîrşit, trecînd 25 pe sub fereastră şi înaintlnd spre uşa circiumei un om şi o femeie înaltă şi lată în umeri. Asta era adică! Acum înţelegea pentru ce a rămas Lică la Moara cu noroc, şi-i era ruşine de gîndurile rele ce-şi făcuse. 30 „Parcă-i un voinic de codru!“ zise el retrăgîndu-se de Ia fereastră. — Cine-i!? strigă în clipa aceea unul dintre slugi, Marţi, ungurul. — Oameni buni! răspunse un glas bărbătesc. 35 Ghiţă se turbură din nou. Precum văzuse prin intu-nerec, îi părea că omul ce venea cu femeia nu era Răuţ; acum, cînd îi auzi glasul, nu mai putea să se îndoiască despre aceasta; era un om cu desăvîrşire necunoscut. Atunci cum de-1 cunoşteau eînii? Cum de-1 lăsa sluga 40 să treacă? De ce nu venise Răuţ însuşi? 312 5 10 15 20 25 30 35 40 „De ce? de ce?“ îşi zise el necăjit. E grozavcîndomul îşi face spaimă din toate nimicurile. Cu toate aceste, îi veni gîndul să se ducă să vadă cine a venit. -- Ce-i, Ghiţă? întrebă Ana, care se deşteptase din somn şi se ridicase în pat. — Ce să fie! îi răspunse bărbatul. Nimic! Răuţ se întoarce. Cine ştie, va fi uitat ceva; va fi avînd să-i spună ceva lui Lică. — Nu era glasul lui Răuţ, Ghiţă, grăi nevasta. Te rog du-te şi vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umblă-n vreme de noapte? Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar fi neliniştit pe ea şi mai tare. — Fii pe pace ! îi zise el. I-am văzut eu cu ochii, şi dacă n-ar fi oameni cunoscuţi, nu i-ar fi lăsat Marţi să treacă. — Marţi!? întîmpină nevasta. Mie nu-mi place Marţi de loc. — Ei, apoi tu bănuieşti pe toată lumea, grăi Ghiţă. Fii cuminte şi te linişteşte. Ana se linişti, deşi tremura în tot trupul. Pe cînd aţipise din nou, cînii începură iar să bată. — Ce-i asta!? strigă cîrciumarul. Ca din senin îl cuprinse spaima şi parcă-i venea să se îndoiască dacă a văzut bine cind a văzut acea femeie înaltă şi lată în umeri ca un voinic de codru. El sări dar din nou jos şi iar se duse la fereastră. Omul şi femeia se duceau cu paşi grăbiţi. Insă parcă era alt om, parcă era Lică, el însuşi. Dac-ar fi ştiut că Ana doarme, Ghiţă ar fi plecat să se încredinţeze. — Se duc, grăi el, dar încet. — Bine, Ghiţă, răspunse Ana. Să dormim. — Să dormim. însă ea nu putea să doarmă. Fusese trezită din somnul cel dintîi, turburată de gînduri grele, şi în cele din urmă o apucară nişte ferbinţeli care n-o mai lăsau să se astîmpere. Ghiţă fu peste puţin cuprins de un somn adînc; afară începu să bată vîntul, iar ea era frămîn- 313 5 10 15 20 25 30 35 40 tată de muncile nopţilor petrecute pe neadormite In culcuşul Invrăjmăşit. Tîrziu după miezul nopţii etnii se mişcară de a treia oară. Ana îşi opri răsuflarea, se dete tiptil din pat şi se apropie de fereastră. Lică se întorcea singur despre Fundureni la circiumă. Acum ea le înţelegea toate: el a fost undeva şi a făcut ceva cu ştirea lui Ghiţă. — Doamne! zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu! Dar Ghiţă era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina ochilor în clipa cînd a ajuns la fereastră, pentru ca să nu vadă şi să nu ştie nimic, şi i se răci tot sîn-gele cînd se gîndi că vor fi aflat şi alţii. Era tîrziu, marţi dimineaţă, cînd Lică ieşi cam nedormit la lumina zilei. Ploua, şi le spunea oamenilor că avuse dreptate cînd zicea că are să se schimbe vremea şi că tot era mai bine dacă pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie. Ghiţă luase hotărirea să nu aştepte decît plecarea lui Lică, apoi să-şi pună caii la căruţă şi să se ducă la Ineu, ca să-l caute pe Pintea. Insă el dormise bine peste noapte, şi mai ales acum, după ce-1 văzu pe Lică, îşi schimbă gîndul. La urma urmelor, nici nu prea ştia ce-ar fi avînd să vorbească cu Pintea. Gindurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, îneît parcă le visase numai, şi de cînd ştia că şi Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decît cum 11 crezuse şi ii era greu de bănuielile pe care şi le făcuse în nedumerirea sa asupra Iui. Iară Ana întîia oară în viaţa ei simţi tragere de inimă pentru Lică şi-i zise la plecare, din toată inima, „noroc bun!“, căci soarta soţului său era acum legată de a lui. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiţă Ia o parte şi-i grăi: — Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îţi prinzi vreme. — Bine, răspunse el pus pe gînduri. Spune-mi acum. 314 — Nu acum, Ghiţă —îi zise ea — ci clnd vom putea vorbi în tignă. Caută-ţi de rînd cu oamenii; precum vezi, voiesc să plece. Făcîndu-şi socoteala cu drumeţii, Ghiţă se întreba 5 mereu ce va fi avînd nevasta să-i spună, şi grăbea mai mult decit de obicei, dar pe cînd drumeţii erau gata de plecare, iată că sosi şi Pintea, însoţit de alţi doi jandarmi, Ia circiumă. El venea mai iute şi era mai tăcut decît de obicei. 10 — Ce fel de oameni, aşa, mai însemnaţi, au trecut ieri pe aici? întrebă el, după ce intră cu tovarăşii săi in odaia de lîngâ circiumă şi trase uşa după sine. — Nu-i mai ţiu minte, răspunse cîrciumarul rece. — Ei, trebuie să aflu! grăi Pintea scurt şi hotărit. 15 Ghiţă privi lung la el, apoi la ceilalţi doi şi grăi dezgheţat: — Dacă voi aţi sta mereu aici, atunci aş putea vorbi cum îmi place; dar voi veniţi numai din cînd in cînd, şi aşa, trebuie să fiţi oameni cu minte şi să nu 20 cereţi să-mi bag capul in primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu ştiu de ce mă întrebaţi, dar pot să vă Bpun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atlt, luaţi-mă strins legat şi duceţi-mă cu voi. 25 — La nevoie aşa o să facem, răspunse Pintea, deşi ai şi tu toată dreptatea. De aci înainte ei vorbiră despre altele, in vreme ce Pintea le făcu tovarăşilor săi semn să iasă. Rămîind singur cu Ghiţă, el privi cîtva timp jos, 30-' ţintă înaintea sa, apoi grăi: — Lui Lică îi spui tot şi mie nu-mi spui nimic! — Nu i-am spus lui Lică pînă acum nimic. Va fi ştiind — răspunse Ghiţă — dar de la mine nu. Pintea privi lung şi aspru în faţa circiumarului, ca 35 şi cînd ar voi să afle adevărul din ochii lui. — Atunci—zise el intr-un tîrziu—poate că ai vreo slugă. Ghiţă dete din umeri. — Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii in patru. Deodată el tresări ca deşteptat printr-un gînd, care-i 40 luminează tot capul. — Cunoşti tu pe Lică? întrebă el iute. 315 5 10 15 20 25 30 35 40 — Îl cunosc. — Bine? — Bine! n-am fost prinşi împreună?! Nu împreună am stat închişi?! — Tu ai fost închis? întrebă Ghiţă turburat. — Da! Furaserăm nişte cai, Lică şi eu, şi ne-au dat de urmă; au împuşcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dedeam prinşi. — Va să zică, tu ai fost prins o dată? grăi Ghiţă încă o dată. — Ce dracu ! strigă Pintea rîzînd, aş fi oare ceea ce sunt, dacă n-ar fi dovedit că ştiu toate potecile şi toate apucăturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ţi spun despre Lică? Ghiţă-şi perduse rostul şi începu a se teme de omul la care ţinuse atît de mult mai nainte. — Voiam să te întreb — zise el cam cu jumătate de gură — dacă Lică are slăbiciune pentru muieri. — Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din cînd în cînd, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să rîdă şi de dracul şi de mumă-sa.Să rîdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spînzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decît dînsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa. — Atunci înţeleg! grăi cîrciumaru! Incălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea sâ-i aduc o slujnică Ia circiumă, ca sa-i pun adică om de pîndă în casa mea! Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică şi stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă. — Pentru că trebuie să ştii, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine... — Stăi! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ţi-o aleg eu, şi grija mea de dînsa 1 — Bine, grăi Ghiţă, dacă socoteşti tu... — Dar acu nu mai perdem vremea: cine-a fds(t ieri pe aici? 316 5 10 15 20 25 30 35 40 — Pinteo, nu mă Întreba, că nu pot să-ţi răspund. — Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mîhnit. Dintre două, una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi dracului I înţeleg să nu le spui altora, dar mie? — Ţie ţi-aş spune — răspunse Ghiţă — dar dacă îţi spun ţie, spun la toată lumea, fiindcă tu eşti dator să le spui şi altora. Uitel întreabă-i pe drumeţi, în-treabă-1 pe slugă, sileşte-1 să-ţi spună, dar nu te mira dacă-1 voi alunga de la casa mea. — Te înţeleg, zise Pintea mai dumirit. Să fie precum zici tu. Ştii tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi inşi pe jidovul, I-au bătut, de anevoia se mai pune în picioare, şi-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu ştie cîţi bani de la dînsul. Ghiţă parcă nu înţelegea bine. — Pe care jidov, întrebă el, pe arîndaşul? — Da! pe arîndaşul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decît Lică. El are obiceiul de a se pune cu puţini la cale, pentru ca să se ştie mai adăpostit de prostia altora. Ghiţă nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă şi Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea vorbi. — Lică nu putea să fie, zise el hotărît. Pe el îl cunoaşte arîndaşul. — Apoi da 1 răspunse Pintea, tocmai. Erau cu feţele acoperite, şi arîndaşul zice că i se părea ca şi cînd ar fi fost Lică. — Ei bine, nu se poate! grăi Ghiţă îndărătnicit. Lică a dormit astă-noapte aici, în casa mea, şi n-a plecat decît abia acum. Pintea stete cîtva timp pe gînduri. — Gînd a venit? întrebă el. — Ieri pe la amiazăzi. — Cu cine a stat? — Va să afli de Ia slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta. — Ferească Dumnezeu! grăi Pintea ridicîndu-se. Un lucru să ştii şi să-l ţii totdauna minte: Lică nu se bizuie niciodată pe alţii. Pune caii şi-ţi ia slugile, casă vii cu mine. Ceilalţi doi rămîn aici. 317 5 10 15 20 25 30 35 40 VIII Ana rămase cu inima încleştată clnd Ghiţă ii spuse că trebuie să plece cu Pintea şi cu slugile la Ineu. Deşi vedea însă din faţa Iui că e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai linişti cînd se gîndi că Pintea e omul lui Ghiţă, ba parcă numai acum înţelegea pentru ce Ghiţă şi-a dat silinţa să se pună bine cu Pintea, şi-i părea bine că pleacă tocmai cu dlnsul. Dar inima, cu toate aceste, îi bătea mai taredecît de obicei şi temerile ce se deşteptaseră peste noapte în sufletul ei nu mai slăbeau. — Maică! îi zise ea într-un tîrziu bătrînei. Cum ţi se par lucrurile aici la noi la circiumă? — Cum mi se par? răspunse bătrîna. Le vezi şi tu ca mine. Merg bine. — Da, merg bine aici în circiumă, urmă nevasta; dar la noi în casă? Nu-1 vezi tu pe Ghiţă că e mereu pe gînduri, că nu se mai dă in vorbă cu noi? nu vezi tu că de cîtva timp parcă nici nu mai suntem nevastă şi bărbat ? — Aşa sunt vremile, grăi bătrîna. Ghiţă e om harnic şi sirguitor şi aşa se gindeşle mereu ca să adune ceva pentru casa lui. Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi rîde inima cind îşi vede sporul. E bună slăbiciunea asta şi nu trebuie să te mîhneşti pentru ea: rabdă, că de folosul tău rabzi, şi nici nu ai prea mult de răbdat. — Bine, maică — zise Ana — dar dacă el ar începe să caute cîştig nelegiuit? E vorba şi de noi; ar trebui să ne spună şi nouă ce face. Bătrîna stete cîtva timp pe gînduri, apoi grăi întristată: — Nu ştiu, fata mea, şi nici nu caut să-mi dau seamă. E multă nenorocire în lume şi oamenii şi-o împart între dînşii: dacă ţi-a căzut o parte mare, şi bătaie de cap, şi sfat, şi bogăţie, şi mărirea lumească, toate sunt în zadar. Ana stătea dusă în gînduri, cînd auziră zuruitul unei trăsuri boiereşti cu trei cai şi cu fecior pe capră. Ghiţă nefiind acasă, Ana şi bătrîna ieşiră să primească pe cei veniţi. 313 5 10 15 20 25 30 35 40 Afară ploua ca din ciur. După ce feciorul sări de pe capră şi deschise uşa cU geamuri a trăsurei, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani, înaltă, cu obrajii plini, cu ochii mari albaştri şi cu părul auriu, îmbrăcată de sus plnă jos în negru şi de mînă cu un copil ca de cinci ani, slab şi bolnăvicios. Ea îi făcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca şi cînd ar voi s-o întrebe unde-şi poate găsi un adăpost mai retras. Ana o duse în odaia de lingă circiumă. — Dar frumoasă e, bat-o s-o bată! grăibătrînaple-cînd în urma lor. în clipa cînd erau să intre în odaie, străbătu un fulger printre nori şi căzu un tunet puternic, de care se cutremură toată valea. — Vai de mine t strigă drumeaţa oprindu-se speriată in prag, închideţi ferestrele, că ne trăsneşte pe toţi aici în circiumă. — E minunea Iui Dumnezeu, acu toamna, grăi bă-trîna făcindu-şi cruce şi grăbind să închidă ferestrele. Dar nu vă temeţi, domnişoară: Dumnezeu nu-1 loveşte decît pe acela pe care vrea să-l pedepsească. — Da, Dumnezeu — grăi drumeaţa, aşa,pentrudînsa — totdeauna Dumnezeu şi numai el. — Poftiţi ceva? o întrebă Ana, după ce ea se aşeza. — Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. în vremea aceasta, vizitiul dezhămase caii şi-i dusese la grajd, iară feciorul se retrăsese sub cerdac, unde stătea răzemat de un stîlp şi privind din cînd în cînd la jandarmii care şedeau în circiumă. — E foarte tristă, grăi Ana apropiindu-se de dînsul. El se îndreptă şi curăţi mîneca, pe care se rezemase cu mina, apoi răspunse: — Da, e tristă. — Unde mergeţi? întrebă cîrciumăriţa. — Nu ştiu, grăi feciorul privind mai cu dinadins în faţa ei, ca să vadă dacă-i poate vorbi. La Ineu, pare- 319 mi-se. N-am mai umblat pe aici. Pe aici sunt pădurile cu turme de porci? — Da — îi răspunse Ana — în toate părţile cît vezi cu ochii. Are turme? 5 — Aşa se zice, grăi feciorul dînd din umeri. — Dar pe cine jăleşte? — Pe bărbatu-său. S-a împuşcat acu trei săp-tămîni. — S-a împuşcaţi? strigă Ana speriată. Pentru ce? 10 — Nu ştiu, răspunse feciorul, dînd iar din umeri. D-ta înţelegi — adause apoi peste puţin depărtîndu-se — că asta nu e moarte firească şi că trebuie să fie o taină la mijloc. — Sărmana femeie! grăi Ana înduioşată. -15 Pe cînd Ana îi povestea bătrînei cele ce aflase despre drumeaţa cea frumoasă, se întoarse şi vizitiul de la grajd şi se puse pe laiţa de sub cerdac. — Le dau dracului toate, si cai, şi căruţă, şi stă-pînă, zise el amărît. îmi vine s-o las aici în pustietate 20 şi să mă duc pe ici încolo. — Taci, măi, că te aude! îi zise feciorul trăglnd cu ochiul şi destul de tare pentru ca stăpîna să-l poată auzi, cum trebuia să-l audă şi pe vizitiu. Fii cuminte, urmă apoi mai încet, şi se aşeză în faţă cu el. Nu ştii 25 tu că de cîte ori venim pe la Ineu, ne întoarcem încărcaţi ca stupul? — Ai vorbit cu cîrciumăriţa? întrebă vizitiul. — Aş !Ţi-ai găsit omul i răspunse feciorul. Asta nu-ţi încarcă socoteala. Lasă, ca am eu omul meu la Ineu, 30 unde stăm cu stăpîna. — Dacă i-ar da Dumnezeu Sămcdăului un gînd bun... grăi vizitiul; să ne mai amine pînă duminecă cel puţin. Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn că acuma 35 va şti să o pună şi aceasta la cale, apoi ei rămaseră tăcuţi faţă-n faţă, privind ţintă unul la altul, ca şi cînd fiecare ar avea să-i spună celuilalt ceva, dar stă pe gîn-duri şi nu află vorba potrivită ori nu cutează să se dea fără şovăire pe faţă. 40 — La ce te glndeşti tu acum? întrebă vizitiul într-un tîrziu. 320 — Hm 1 îi răspunse feciorul zîmbind pe sub mustaţă. Pare-mi-se că tot la aceea la ce te gîndeşti şi tu. Dar ce ne pasă nouăl? urmă el, peste puţin, mai deschis. Nu-i aşa?! Ge-ţi pasă ţie?! Ce-mi pasă mie? I Un lucru ştiu: 5 că de cîte ori venim la Ineu, ne întoarcem cu bani, cu bani mulţi. — Dar eu tot aş vrea sa ştiu de unde ia stăpîna noastră banii — îi întîmpină vizitiul — pentru ca, drept să-ţi spun, eu nu cred să aibă ea tocmai atîte turme, 10 pentru cîte ia banii. — Nici eu nu ştiu, grăi feciorul, privind cam îngrijat împrejur. — Nici eu nu ştiu — adăugă apoi mai încet şi ple-cîndu-se peste masă — dar de cînd cu moartea stăpî- 15 nului parcă bănuiesc un lucru. Uite! eu numai acum încep să înţeleg. Tu ştii că de Sămădăul se vorbesc multe. Bine! De cîte ori ne întoarcem de la Ineu, ea pleacă peste cîteva zile în sus, în Ţara Nemţească. Apoi lanţul de aur, pentru care erau să-l închidă pe 20 stăpînul nostru, dacă nu se împuşca, îl ţiu minte de cînd fuseserăm în rîndul trecut la Ineu. — Adică tu crezi că Sămădăul fură şi ea vinde, grăi vizitiul cu îndoială. Nu cred; îţi spusei că parcă mi-ar veni să banu-25 iese. Să vedem de aci înainte. Las’ pe mine! Zic, las’ pe mine, căci dac-ar fi să fie, ne-a văzut Dumnezeu pe amîndoi, şi pe mine, şi pe tine. — Cum adică? — Las’ pe mine I răspunse feciorul sărind în picioare 30 ca să primească poruncile stăpînei, care ieşise sub cerdac spre a vedea dacă ploaia n-a mai slăbit, cel puţin, căci de vreme bună parcă nu mai era nădejde. Nerăbdătoare cum era, ea dete poruncă să prindă caii, căci nu voia să mîie peste noapte la circiumă, şi 35 să-i prindă cit mai neîntîrziat, ca să n-o apuce noaptea pe drum. Feciorul şi vizitiul începură să facă gură că nu pot pleca pe astfel de vreme, că omoară caii, că e greu pentru dînşii, că drumul e rău; însă hotărîrea ei era 40 nestrămutată. în zadar o sfătui şi Ana să rămîie peste noapte la circiumă şi să nu se teamă, deoarece in curînd 21 21 — Ioan Slavici — Opere, voi, II 321 5 10 15 20 25 $0 35 40 are să sosească şi Ghiţă, ba suni chiar şi jandarmi la circiumă. — Noi nu ştim cit stăm aci, grăi unul dintre jandarmi; dar tot e bine să mîneţi aici; sunt aproape două ceasuri şi, cum e drumul, anevoia mai sosiţi cu ziuă la Ineu, iară locurile sunt rele. — Ce să vă plătesc ca să veniţi cu mine? întrebă ea. — Nu putem, răspunse jandarmul. Trebuie să stăm aici pînă ce nu ne va veni altă poruncă. — Puneţi caii tstrigădrumeaţaîndărătnicită. Voi ştiţi că nu cer nimic degeaba de la voi, adause apoi peste puţin şi, aruncînd o bucată de hirtie pe masă, ceru socoteala. Ana luă hîrtia, privi nedumerită la ea, apoi întrebă cam sfiită: — Nu s-ar putea să-mi daţi alta? Lipseşte un colţ, şi eu nu prea mă pricep la bani. Druraeaţa scoase zîmbind o pungă mare şi plină de hîrtii noi-nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare. Ana privi înduioşată în urma ei. Vederea acestei nenorocite îi dăduse liniştea perdută, dimpreună cu sîmţămlntul de încredere al omului care se sîmte mai norocos decît alţii. De cînd Ghiţă plecase, ea era cuprinsă de fel de fel de temeri. Nu ştia nimic despre cele petrecute la casa arîndaşului, căci Ghiţă nu avuse timp să-i vorbească, iar jandarmii nu aveau voie să se deie pe faţă, ca unii care steteau să păzească casa: cu toate aceste, după cele petrecute peste noapte la circiumă şi după plecarea grabnică a Iui Ghiţă, ea nu se mai Îndoia că e la mijloc ceva ce poate să pună capul lui Ghiţă în primejdie. Din cînd în cînd, iar îşi schimba gîndurile I îi părea peste putinţă ca Ghiţă să se amestece în treburi rele. Nu! — îşi zicea ea — Ghiţă e om drept şi blînd la fire, dar e om cuminte şi nu voieşte nici să audă, nici să vadă, nici să ştie nimic, nu voieşte să aţîţe mînia oamenilor răi. De cînd aflase despre soarta drumeţei, gîndul acesta bun nu o mai părăsea şi îl aştepta cu nerăbdare pe Ghiţă, ca să-l mln-gtie prin o vorbă bună. 322 Citva timp după plecarea trăsurii ploaia mai îngădui şi începu să bată vântul, iară înspre Bihor ceaţa din cînd în cînd se mai rărea şi cerul parcă era să se lumineze. 5 — Dă, Doamne, să se mai însenineze! grăi Ana, care stătea înaintea circiumei, privind cînd în calea soţu-său, cînd înspre norii care treceau repede pe deasupra văii înspre apus. Dar timpul trecea şi căruţa lui Ghiţă tot nu se mai 10 ivea în culmea dealului, pe drumul pustiu, iară Ana tot mai mult se lăsa în voia presimţirilor ei., IX Plecînd cu Pintea şi cu slugile la, Ineu, Ghiţă avu pe drum destul timp să se gândească la strâmtorările 15 sale. El nu se mai îndoia că oamenii cu feţele acoperite, care îl călcaseră pe arîndaşul, nu erau alţii declt Buză-Ruptă şi Săilă Boarul. Erau doi oameni cu care nu avusese nici o daravere mai nainte şi pe care nu i-a 20 văzut niciodată în viaţa sa; însă ei petrecuseră mai multe ceasuri cu dînsul şi plecaseră de-a dreptul de la circiuma lui ca să-l calce pe arîndaşul, şi asta putea să dea loc Ia bănuieli. Mai multă grijă îi făcea lui Ghiţă un alt lucru: se temea ca nu cumva să se dove-25 dească ceva asupra lui Lică. înaintea judecătorului, faţă în faţă cu crucea şi cu luminările aprinse, el nu putea tăgădui c-a avut daraveri cu Lică şi trebuia să spună toate cele petrecute, şi din două una* ori Lică ajungea să fie dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci 30 nici el, Ghiţă, ca om însoţit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui. Cu cit mai mult se apropia dar de Ineu Ghiţă, cu atît mai puţin se gîndea Ia cele petrecute peste noapte. 35 Era vorba de el însuşi; făcuse, fie la strâmtorare, fie din slăbiciune, lucruri care puteau să dea loc la bănuieli grele; nu se simţea cu desăvirşire nevinovat şi se temea ca nu cumva să se dea astă dată pe faţă şi vina lui. 323 21* 5 10 15 20 25 30 35 40 Dac-ar fi fost un om mai cu inimă deschisă, el i-ar fi vorbit lui Pintea fără de şovăire şi bar fi rugat să potrivească lucrurile pe cit era cu putinţă aşa ca să nu iasă la iveală daraverile sale cu Lică; simţea însă că s-ar strica cu Pintea, care-1 ura din toată inima pe Lică, dacă i-ar vorbi acum despre aceasta. Se mustră dar că nu a făcut-o pe cînd erau singuri, încît îi putea vorbi în tigna şi i le putea spune toate din fir în păr, ca să nu l mai lase în nedumerire asupra purtărilor sale faţă cu Lică. După ce intrară în Ineu, Ghiţă începu să schimbe la feţe. îi era greu că tocmai acum, după cele petrecute peste noapte la casa arîndaşului, oamenii îl vedeau în căruţă cu un jandarm. Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mîngîiat cu gîndul că, mai curînd ori mai tîrziu, i se va dovedi nevinovăţia şi vor rămî-nea de ruşine toţi aceia care îl cîrtesc acum şi se ivesc pe la portiţe, ca să-l vadă în sfcrimtorarea lui; această mîngîiere însă el o perduse de mult. Ei traseră la cazarma de jandarmi. Pe cînd slugile dezhămau caii, oamenii începură a se aduna în partea căzărmii, ca să vadă cele ce se petrec, şi precum oamenii se adunau, Ghiţă simţea că i se îm-păînjenesc ochii. — Aş avea să-ţi grăiesc o vorbă 1 îi zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cu noroc pînă aici abia grăise cîteva cuvinte, privi lung la el. — Atît ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai depărtară; nu mai rămîne decit să ne vadă cineva vorbind în taină. Fii om cu inimă şi te lasă pe mine! E greu, e foarte greu cînd ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii, şi nu poţi; e însă mai greu cînd simţi că numai această vorbă poate să alunge gîndul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii; greutatea aceasta o simţi Ghiţă întreaga cînd îl văzu pe Pintea depărtîndu-se. El se trase, mai mult purtat de o pornire firească decît dinadins, la o parte, ca să nu-1 mai vadă oamenii adunaţi la poartă, apoi rămase sub zidul căzărmii, o casă lungă, veche 324 5 10 15 20 25 30 35 40 şi cu acoperămintul inalt ce stetea la dreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit. „Da — îşi zise el într-un tîrziu — sunt un om fără de suflet: n-aş fi trebuit eu să plec şi fără de a o fi întrebat ce are’să-mi spună/1 Pe cînd el stetea aici, Pintea, care se ţinu de vorbă, îl luă înainte de toate pe Laie şi-l duse înaintea comisarului, un om înalt şi uscăţiv, cu mustaţa lungă şi răsucită, neastîmpărat şi cam aspru la vorbă. Laie, biet, nu ştia de ce e vorba; însă îi fusese destul să privească o dată în faţa stăpînului său, pentru ca să sîmţă că e vreo primejdie la mijloc; văzîndu-se dar faţă în faţă cu comisarul, el începu să tremure şi să spună că el nu ştie nimic, fiindcă are de lucru la grajd, iară seara se culcă devreme. Atît era destul pentru ca comisarul să se sîmţă întărit in bănuielile sale şi să-l ia mai de scurt. Astfel, Laie mărturisi, cu inima Încleştată, că într-o duminecă Lică Sămădăul, venind cu doi tovarăşi la Moara cu noroc, l-a deşteptat cu ghionturi din somn, că în urmă stăpînu-său l-a trimis la popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns într-un crîng; cu toate aceste, c-îteva zile în urmă, du-cindu-se pe vale în sus, ca să aducă vacile de la iarbă, s-a întîlnit cu Lică şi cu Răuţ, care l-au luat între bîte şi i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. De atunci s-a ferit de Lică şi de oamenii lui, care nu l-au întrebat niciodată nimic şi cărora nu le-a spus nimic. Auzind aceste mărturisiri, Pintea-şi încreţi sprînce-nele. Il cunoştea destul de bine pe Lică pentru ca să ştie că el nu a venit în dumineca aceea degeaba la Moara cu noroc; însă el nu se putea lăsa pe mărturisirile desşirate ale lui Laie. Comisarul, ca om mai pripit, era, dinprotivă, încredinţat că a dat de urma unei fapte ascunse pînă acum; aducîndu-i-se dar Marţi, începu să-l întrebe, înainte de toate, asupra acestei fapte. Marţi, care intră mai nesfiit, nu ştia nimic despre cele petrecute atunci, duminecă, însă, din mărturisirile lui, comisarul află că Ghiţă are o verigă de sîrmă, pe care sunt înşirate semnele turmelor lui Lică, de la care 325 5 10 15 20 25 30 35 40 a primit în mai multe rînduri porci, şi că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuţ, cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la circiumă, că ei au vorbit cam in taină despre arlndaşul şi că în amurgul serii Buză-Ruptă şi cu Săilă au plecat spre Ineu, Răuţ a luat-o pe vale în sus la pădure, iară Lică a rămas plnă dimineaţa Ia circiumă. Tlrziu apoi, cam pe la miezul nopţii, s-au mişcat cînii, şi aşa el, Marţi, a ieşit afară şi, văzînd un om şi o muiere, a întrebat cine-i. Răuţ a răspuns atunci: „Oameni buni 1“ De cu zori însă el iar s-a deşteptat, fiindcă iar se mişcau cînii: a ieşit şi a văzut că Răuţ se duce cu muierea aceea. Acu Pin tea ştia destul. La început el se turbura. Care va să zică, Ghiţă era oarecum tovarăşul lui Lică: el îi păstra semnele turmelor, primea daruri de la dînsul, era înţeles cu Săilă şi Buză-Ruptă, care păreau a fi venit Ia Ineu ca să-l calce pe arîndaş. Comisarul ar fi dorit să fie cineva de faţă, ca să i se poată lăuda cum, în mai puţin decît douăzeci şi patru de ceasuri, a dat de urma făcătorilor de rele. Pintea însă, ca om zăcaş ce era, îşi lăsa totdeauna vreme şi cu atît mai puţin putea să se pripească acum, cînd era vorba de nişte lucruri pe care nu-i venea să le creadă. Il socotea pe Ghiţă om cinstit şi vrăşmaş al lui Lică, şi chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata să-şi bage mina în foc pentru dînsul: nu putea el să-şi schimbe aşa deodată părerea: ii era ruşine să-şi facă mărturisirea că s-a înşelat aşa de strajnic şi, în cele din urmă, ţinea atît de mult la Ghiţă, încit 11 durea inima să piardă buna părere pe care şi-o făcuse despre dînsul, însă tocmai pentru aceea era mai chibzuit decît totdeauna, căci el nu auzise numai singur mărturisirile lui Marţi, şi un glas tainic îi şoptea mereu: „Şi dacă totuşi te-ai înşelai? Şi dacă totuşi ai rămînea de ruşine!?*1 El nu se pripi dar, ci-I rugă numai pe comisar să-l ţină prins pe Marţi. — Mie nu prea îmi vine să le cred toate cîte ne-a mărturisit, zise el. Lică nu se bizuie pe nimeni, nu se dă aşa lesne de gol, nu se lasă in daraveri cu nişte oameni precuţn }1 ştie toată lumea pe cîrciumarul de la Moara 325 cu noroc; Nu-i vorbă, trebuie să fie ceva la mijloc, dar lasă-1 pe mina mea, că scot eu adevărul din el. Ieşind apoi ca să-l cheme pe Ghiţă, care petrecuse tot timpul-acesta cuprins de un viu neastlmpăr, el ii 5 zise încet: — Bagă de seamă că, precum stau lucrurile, nu vei putea să te mai Întorci acasă decît pe bună chezăşie. Ghiţă rămase ca trăsnit din senin. — Adecă tocmai tu mi-o faci mie asta I zise el cu io glasul înăbuşit de năvala sîngelui. 1 — Fii cuminte! îi întîmpină căprarul. Tu vezi că n-am încotro. ^N-^am încotro !“ Aceasta e o vorbă pe care de obicei n-o înţelege decît acela care o grăieşte, căci numai rar 15 se întîmplă ca un om să înţeleagă strimtorarea în care se află alţii. — Binel zise dar Ghiţă, şi-şi ridică capul cu îndărătnicie, ca omul care îşi adună toate puterile şi se simte destul de tare spre a nu mai căuta ajutor la alţii. 20 —D-ta eşti prieten cu Lică Sămădăul? îl întrebă comisarul cam aspru, după ce află de la dînsul că Lică a petrecut, ca ieri, cu Săilă şi cu ceilalţi la circiumă. Ghiţă se aştepta la această întrebare; cu toate aceste, ea ii luă parcă pămîntul de subt picioare. Dar trebuia 25 să răspundă fără de întîrziere. — Prieten — zise el — tocmai prieten n-aş putea zice că-i sunt; cel puţin el nu îmi este mie prieten; e însă un om ce are multe daraveri pe drumuri, trece des pe la circiumă, un om cu care nu aş voi să mă stric. 30 — Aşa! nu ai voi să te strici 1 grăi cam în bătaie de joc comisarul, care numaidecit simţi că aceasta a întrebarea cu care poate să-l scoaţă din sărite pe . Ghiţă. Dar ce folos ai d-ta din aceea dacă nu te strici cu el? — Foloase nu prea am — răspunse cîrciumarul— 35 dară veţi înţelege că s-ar putea să am pagube dacă m-aş strica. Apoi — adăugă el mai cu jumătate de gură — omul bea, mănîncă, el şi oamenii lui, iară eu m-am pus, ca cîrciumăr, pentru asemenea oameni la marginea drumului. 40 — Se înţelege — urmă comisarul apăsind asupra vor- belor — el plăteşte bine. 327 — Da, răspunse Ghiţă, lriC@pînd a se turbura. Dacă nu are bani, îmi dă porci. — Va să zică porci îţi dă? grăi acum comisarul apro-piindu-se de dlnsul. D-ta ştii că Lică Sămădăul e om 5 bănuit: de unde ştii dacă porcii pe care ţi-i dă nu cumva sunt de furat ? Pe Ghiţă începură să-l treacă sudorile reci. îi părea un lucru nedrept să fie silit a se destăinui faţă cu un om pe care nu-1 mai văzuse niciodată în viaţa sa, cînd 10 era de faţă şi Pintea, prietenul său, cu care se stricase tocmai fiindcă-1 lăsase în nedumerire asupra darave-rilor sale cu Lică. Dar şi astă dată trebuia să răspundă şi să spună adevărul, căci nu ştia ce va răspunde Lică 'la vremea lui. 15 — Am toate semnele turmelor lui Lică tăiate în bu- căţi de piele şi înşirate pe o verigă de sîrmă; mi le-a dat el însuşi, grăi dar Ghiţă mai liniştit. — Aşa ! zise iar comisarul, ţi-a dat semnele turmelor sale. Şi nu ţi s-a întimplat niciodată ca el să-ţi dea 20 porci care nu purtau nici unul din acele semne? — Da! răspunse Ghiţă hotărît, ca omul care-şi aprinde casa în cap, apoi aruncă o privire la Pintea, ca şi cînd ar voi să-i zică: „Asta ţi-o spun ţie 1“ Comisarul îşi pierdu răbdarea în faţă cu liniştea lui 25 Ghiţă. — Nu ştii d-ta — îi zise el aprins — că numai hoţ cu hoţ se însoţeşte şi că legea îl pedepseşte pe acela care primeşte lucruri de furat? Ghiţă privi din nou la Pintea şi, văzlnd mînia ce 30 se oglindea în ochii lui mari şi în sprîncenele-i încreţite, îşi ridică capul şi îşi potrivi hainele pe trup, în vreme ce vinele de la tîmple din ce în ce i se umflară. — Domnule comisar — zise el aşezat — nu te: încrunta la mine, că n-ai pentru ce. Aşa este, am primit 35 semnele turmelor lui Lică pentru ca să-i pot spune dacă trec porci furaţi din turmele lui pe la circiumă, ba cînd mi-a dat porci, pe care puteam să-i bănuiesc, n-am venit aici să vă spun d-voastre. Dar să nu-mi arunci mie vorba asta — urmă el luîndu-şi avînt — 40 căci, dacă-i aşa, eu trebuie să vi-o arunc d-voastre t 328 5 10 15 20 25 30 35 40 Dacă nu ştiţi să curăţiţi drumurile de oameni răi, cum il credeţi pe Lică, atunci rămîneţi cel puţin drepţi şi nu-i năpăstuiţi pe aceia pe care tot d-voastre îi lăsaţi in strîmtorare! Ii părea rău lui Ghiţă că grăieşte aceste cuvinte şi, chiar atunci cînd le rostea, se mustra pentru ele, căci ştia că-1 vor umplea pe comisar de mînie; însă el nu se putea stăpini, trebuia să dea odată pe faţă gindurile pe care le purtase atîta vreme în inima sa, trebuia mai ales acum, cînd era de faţă şi Pintea, pe care nu voia să-I mai lase în nedumerire. Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, căci el nu aflase tot ce trebuia să afle, şi le aflase chiar şi aceste puţine numai acum, ca din întîmplare, numai pe cînd Ghiţă era strîmtorat, iară nu mai nainte, pe cînd se aflau singuri. Cît pentru comisar, el se făcu roşu ca şi racul şi era o clipă în care ar fi fost în stare să ridice mîna şi să dea în Ghiţă; însă el simţea că de aici înainte îl ţine strîns pe Ghiţă şi se poate juca cu el, cum pisica se joacă cu şoarecele. — înţeleg, zise el dar, stăpînindu-se. Nu te-ai întovărăşit cu Lică decît de strîmtorare. Mie prea puţin îmi pasă de ce te-ai întovărăşit: destul că ştiu că trebuie să te pun în rind cu el. A stat Lică toată noaptea singur? — Nu, răspunse cîrciumarul adunîndu-şi din nou puterile. Puţin după ce s-a înserat a venit la el un om cu o muiere. — Puţin după ce s-a înserat? Dă-ţi bine seamă: nu cumva era mai spre miezul nopţii? — Tocmai mă culcasem, răspunse Ghiţă cam turburat. — Tocmai te culcaseşi? grăi comisarul. Eu nu ştiu cînd ai d-ta obiceiul să te culci. Dar să fie aşa. Cine era omul acela? — Nu ştiu. — Nu cumva era Răuţ, tot Răuţ, care plecase de cu seară? — Nu ! răspunse Ghiţă hotărît, 329 5 10 15 20 25 30 35 40 — Ei binel urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, pînă dimineaţa la Lică? — Nu, răspunse iar GhiţS. Au plecat iar peste puţin. — Peste puţin? O ţii bine minte aceasta! Nu cumva era în zori de zi? — Tocmai aţipisem 1 grăi Ghiţă cam speriat. Cîtva timp ei steteră toţi trei nedumeriţi, ca şi cind ar fi auzind utideva ceva şi ar voi să-şi dea seamă ce era ceea ce auziseră, şi unde, şi cum. Ghiţă, care nu ştia nimic despre mărturisirile lui Marţi, nu înţelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iară Pintea şi comisarul, văzind mărturisirile celor doi oameni luaţi la cercetare, îşi dedeau silinţă să se dumirească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marţi Îşi făcuse gîndul că Buză-Ruptă şi Săilă au călcat de cu seara pe arîndaşul, iară spre miazănoapte Răuţ a venit să-l vestească pe Lică despre cele petrecute şi să-i aducă poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiţă spune dinadins un neadevăr; el făcu darcîţiva paşi Înainte, privi aspru în ochii lui Ghiţă şi întrebă: — Care va să zică, omul care a venit cu femeia nu era Răuţ; el a venit numaidecît seara, cum aim zice, chiar pe timpul cînd arîndaşul fusese călcat, şi a plecat peste puţin ? Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în faţă lui Ghiţă, îşi trase cu mîna peste faţă şi încreţi sprin-cenele. „Dacă-i aşa — îşi zise el — atunci Lică a plecat, l-a călcat pe arîndaşul şi iar s-a întors la circiumă, iară Ghiţă e năpăstuit/' Purtat de acest gînd, el privi drept în faţa lui Ghiţă şi-i făcu semn să zică da. — Nu pot să jur, răspunse Ghiţă, cu toate că nu-i scăpase acest semn. Stăteam Ia fereastră şi poate că n-am auzit şi n-am văzut bine. Poate că era Răuţ. Apoi, aţipisem mai nainte de a fi plecat ei şi nu pot să-mi dau seamă de timpul care a trecut la mijloc. — D-ta ai vorbit cu Lică şi cu ceilalţi despre arîndaş? grăi comisarul stăruitor. — Da 1 răspunse Ghiţă, cam scos din sărite prin această trecere neaşteptată de la un lucru la altul, însă numai cu Lică singur, care m-a întrebat cînd vine arîn- 330 daşul, fiindcă ar fi avînd, precum zicea, o vorbă cu dinsul. — Numai atît? — Numai. 5 — A mai auzit cineva? — Nu cred, răspunse Ghiţă strîmtorat. Mă luase la o parte. — Apoi, dacă nu aveaţi altă de vorbit, grăi comisarul zîmbind, ce nevoie aveaţi să vorbiţi în taină? io Ghiţă dete turburat din umeri. Pintea nu se mai putu stăpini. El Înţelegea pentru ce Lică a vorbit in taină şi cu toate aceste destul de tare, pentru ca şi alţii să-l audă. — Nu cumva — zise el apăsind asupra fiecăreia dintre 15 vorbe — Sămădăul a vorbit aşa pentru ca să te pună la bănuială dacă se va fi dovedind că el a călcat pe arîn-daşul? Pe Ghiţă-1 trecură o dată fiorii. — Asta nu e cu putinţă ! zise el înecat de năvala 20 sîngelui. Nu se poate! şopti apoi cu glasul perit al omului ce-şi apără viaţa. Nu pot să dovedesc că atît am vorbit cu Lică şi numai atît, cit vă spusei; dar pot să jur pe pine şi pe sare, pe cruce şi pe sfînta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur — adause deznă- 25 dăjduit — că Lică a stat toată noaptea la circiumă. — O vom descurca noi şi asta, ca să vezi că ştim să curăţim drumurile de oamenii răi ! grăi comisarul mulţumit de capătul Ia care a ajuns, în vreme ce Pintea îşi muşca buzele şi-şi rupea unghiile de la degete, iară 30 Ghiţă şedea descordat in faţa lor. După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiţă nu putu să se întoarcă acasă decît ca om lăsat pe chezăşie. Plecînd să-şi caute oameni de chezăşie, el simţi că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu 35 care să-ntîlnea pe drum îl ardeau parcă, şi aşa mergea drept înainte, fără de a mai îndrăzni să-şi ridice ochii de la pămînt ori să privească în lături. Gel dintîi la care se duse, cumnatu-său Andrei, fratele Anei, fiind un om nemaiumblat în asemenea treburi, 40 se cam codi cînd află de ce e vorba. Aceasta-1 făcu pe Ghiţă şi mai nehotărît. Mergînd la popa, un văr al său, 331 5 10 15 20 25 30 35 40 Ca să-l roage şi pe acesta, eî se opri mai adeseori în cale şi, dacă nu ar fi trebuit să se gîndească la Ana şi la gospodăria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca să nu se mai pună în sarcina altora. Popa primi bucuros să-i fie om de chezăşie, ba îl şi îmbărbăta, spuindu-i să nu se teamă de nimic, dacă se simte nevinovat; însă în acelaşi timp îi da sfaturi bune şi-l mustra pentru că s-a dus la Moara cu noroc. Popa îi făcu totodată şi hîrtia de chezăşie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a pleca, şi astfel, cam pe la 4 ceasuri după amiazăzi, Ghiţă putu să-şi pună caii Ia căruţă şi să plece. Dar cînd era să plece dimpreună cu Laie, îi veni o femeie înaltă şi smeadă, cu buzele subţiri şi cu ochii mici, neastîmpăraţi, şi-l vesti să mai aştepte, fiindcă vine şi Pintea căprarul. Această femeie, îmbrăcată pe jumătate ţărăneşte, era Uţa, slujnica pe care o căutase Pintea după înţelegerea ce avuseră de dimineaţă. — Bine, îi grăi Ghiţă, am mare trebuinţă de o slujnică, dar nu tocmai acum; am să vin în zilele aceste să te iau. Dar — adăugă el peste puţin — mai stăi pe aci pînă ce vine căprarul, ca să văd cum v-aţi înţeles. Singur nu-şi dedea bine seama pentru ce, dar era hotărît să nu o ia chiar acum cu dînsul; însă după ce Pintea veni şi zise scurt: „Iacă, ţi-am adus şi slujnică", el nu mai îndrăzni să zică nimic, ci-şi călcă pe inimă, deşi parcă simţea nă Pintea îi pune această femeie de pîndă în casă. Plecînd, Ghiţă mîna caii, Pintea şedea Iîngă el, iară Laie se făcuse ghem în fundul căruţei, Iîngă Uţa, care-şi adusese in pripă şi o legătură cu rufe, pe care şi-o pusese pe un snop de coceni, ca să şadă bine. Pintea era tăcut ca de obicei, iară Ghiţă şedea ca pe spini Iîngă dînsul. — Să nu te mirii? îi zise Pintea într-un tirziu. Eu am poruncă să-ţi caut casa pentru ca sa văd dacă nu voi găsi ceva ascuns în casa ta. Ştiu ca n-am să găsesc nimic, dar trebuie să mă supun la poruncă. Obosit cum era, Ghiţă nu putu să-şi dea numaidecit seama despre înţelesul acestor cuvinte. 332 — Adecă şi asta!? zise ei cam nepăsător. N-au fost destule cele de pînă acum!? Bine, Pinteo — adăugă apoi peste puţin mai viu — spune-mi tu, pe sufletul tău: mă crezi tu ori nu mă crezi pe mine vinovat? 6 — Nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund I grăi că- prarul apăsînd asupra vorbelor. Ghiţă tresări şi ochii i se umplură de văpaie. — înţeleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ţi le-am zis eu ţie astă-dimineaţâ. Vrei să mi le aduci lo aminte. Dar să ştii un lucru: nu se poate să-i faci unui om o mai mare nedreptate decît să-l mustri pentru o greşeală pentru care-şi face el însuşi destule mustrări. Dacă n-ai destulă vreme să mă cunoşti, ruşine să-ţi fie de slăbiciunea ochilor tăi! 15 — Noi bănuim pe toată lumea, grăi căprarul; asta ni-e meseria. — Să-ţi fie de bine! răspunse Ghiţă privindu-1 cam peste umăr. Crede-mă că prea puţin îmi pasă dacă mă crezi aşa ori altfel: eu tot eu rămîn. 20 Pintea nu era omul care să răspundă la asemenea vorbe; ei îşi urmară dar calea în tăcere, înşirind fiecare gindurile sale. Pintea spusese adevărul cînd zisese că bănuieşte pe toată lumea. Oricum se sucea şi învîrtea, el nu putea părăsi gîndul că Lică a fost acela care a căl-25 cat pe arindaşul şi-l cuprindea un fel de nebunie cînd se gîndea că şi astă dată îi va scăpa. îl vedea parcărîzînd pe subt mustaţă şi lăudîndu-se între pahare... Iară Ghiţă, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se făcuse apărător al lui Lică, se 30 pusese alăturea cu el, îi dăduse mînă de ajutor. Dar şi Ghiţă vorbise din inimă cînd spusese că prea puţin îi pasă. Acum, cînd chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune că-1 bănuieşte, el se simţea mai bun decît cum îl credeau alţii, prea bun pentru oamenii înmij-35 locul cărora se afla, şi dacă mai nainte 11 apăsa gîndul că nu mai poate umbla prin lume decît sub scutul cinstei altora şi că în curînd va trebui, poate, să cadă la închisoare, acum iar îşi ridica fruntea, deoarece simţea că toţi aceia care îl osîndeau, aflîndu-se Ia strîm-40 torarea în care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiţi ori mai răi decît dînsul. „Da — îşi 333 zise el — am primit porci de furat de la Lică, dară voi, fiind puşi in locul meu, aţi fi mers mai departe decît mine ori v-aţi fi aruncat cu nesocotinţă in primejdie/1 Era o amarnică dezamăgire în aceste cuvinte. In clipa 5 cînd le zicea, el se simţea mai sărac decît pînă atunci. Perduse toate bucuriile, toată părerea de bine pe care omul o simte cînd vede pe acela pentru care simte tragere de inimă, cînd îi vorbeşte, cînd poate să-i facă vreo mulţumire, cînd primeşte o vorbă bună de la dînsul, 10 cînd se gindeşte la el, perduse mingîierea ce se revarsă peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, căci nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decît omul despre care putem să ne facem gînduri bune!? Despre Pintea, un fost tovarăş al lui Lică, om ieşit 15 din fundul temniţelor ca să-şi urmărească prietenii de mai nainte, om care bănuieşte pe toată lumea, fiindcă asta îi este meseria; pentru acest om el se depărtase de Ana, soţia sa; in acest om pusese el mai multă încredere decît în aceea cu care era legat pe toată viaţa. 20 Dar Ghiţă nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gînd, care încetul cu încetul se strecura printre celelalte şi-i umplu în cele din urmă sufletul de mîngliere. La urma urmelor, toate Ie făcuse din dragoste către dînsa, din dorinţa de a o vedea veselă 25 şi mulţumită,, de a o feri de orice supărare, de orice necaz, de orice gînd rău. Qe-i păsa lui acum de Pintea, de judecăţi, de trebile arîndaşului, ce-i păsa de gîndurile ce-şi va fi făcînd lumea?... Căci mare drept avea bătrîna cînd vorbea de liniştea colibei; aici şi numai aici e 30 limanul de scăpare, cînd, la nevoie, ca totdeauna, lumea te părăseşte. Ghiţă începu să mine mai iute, căci drumul îi părea prea lung. Simţea că ea îl aşteaptă cu nelinişte, îi vedea neastîmpărul şi îi părea o vecinicie la mijloe pînă ce va putea să o vadă şi să-i grăiască un 35 cuvînt, numai un cuvint, numai citeva vorbe: „Ano I nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gîndesc cînd mă vezi tăcut, căci toate Ie fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieţii mele; nu-ţi face gin-duri rele, că nu vreau să împărţi necazurile vieţii cu 40 mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gîndeşte că-mi trece ca un junghi prin inimă cînd te văd tristă ori 334 5 10 15 20 25 30 35 40 mîhnită şi ori de ce te-ai întrista ori mlhni, eu nu pot să cred alta decit că eu sunt de vină. Ano ! sunt om bănuit, om lăsat pe chezăşie, ara poate să cad la închisoare, dar tu nu te mîhni cînd vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ţi pune toată credinţa în mine, căci toate vor trece în cîteva zile şi cîtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orişice supărare. Uite, în trei zile plecăm de aici şi trăim mai departe cum am trăit odinioară. Acum, cînd simt că pentru tine e mai bine aşa, nu mai stau la îndoială, ci plec cu părere de bine.“ — Ce-i asta !? strigă deodată Pintea, ridiclndu-se iute în picioare, Ghiţă tresări ca deşteptat din somn şi privi în toate părţile, ca să vadă ce-I speriase pe Pintea. Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despărţea decît un deal. Ploaia încetase; norii se răriseră şi razele soarelui furişat din dosul norilor atingeau de asfinţit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decît ca de cîteva palme în dosul dealului, acoperit cu pădurea deasă, ce se întindea la stingă drumului. Pe drum stetea o trăsură boierească fără de cai. — Mînăl grăi Pintea. Aici nu e bine. Ghiţă se ridică şi el în picioare, apoi dete frîu cailor: gîndurile bune îi periră ca şi cînd le-ai fi luat cu mîna şi mintea i se opri pe cîtva timp în loc. Sosind la trăsură, ei nu găsiră decît trupul unui copil mort de o lovitură pe care o primise, precum se vede, cu patul puştii în ceafă: el era aruncat la cîţiva paşi pe iarbă, cu hainele lipite pe trup, cu ochii ieşiţi pe jumătate din cap şi cu faţa plină de sînge închegat. In cealaltă parte a trăsurii mai era o mare baltă de sînge închegat, şi capra de asemenea era pe ici, pe colo încruntată, deşi ploaia spălase sîngele de pe ea. Urmele pe drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau de loc, fiindcă Ie spălase ploaia; numai la vale se cunoşteau urme de copite, dar şi aceste se perdeau la depărtare de vreo sută de paşi. Pintea îşi dete seamă de toate aceste, făcu un ocol împregiur, apoi se întoarse iar la Ghiţă, care stetea dimpreună cu Laie, încremenit, în drum, în vreme ce Uţa rămăsese cuprinsă de fiori în căruţă. — Ce-a fost aici? zise el turburat. Iţi vine să juri că slugile şi-au omorît stăpînul, şi tot nu-mi vine să cred. 5 Ei i nu înţeleg, urmă apoi peste puţin. Au plecat la vale, pe cît se vede de pe urme, apoi au legat cîrpe cu cîlţi la copitele cailor şi s-au întors în pădure. Ghiţă dete din umeri. — Nu cumva eşti gata să juri că nici asta n-a făcut-o 10 Lică! grăi Pintea, în vreme ce vinele i se umflară şi ochii parcă erau să-i iasă din cap. — Bine! Ţi-ai ieşit din fire!? zise Ghiţă privind buiguit la el. — Nu — răspunse căprarul — dar minune că nu-mi lS ies ! Pentru că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu perdem vremea; Uţa rămine aici, iară noi plecăm . toţi trei ca să căutăm urma prin pădure. La Jocul mai şes, căci hoţul cuminte nu umblă pe coaste, unde lunecă calul şi lasă urme, pe la bălţi, unde râmîne urma, 20 pe lingă buturugi, unde se adună putregaiul şi pămîn-tul se prăfuieşte sub copita calului... — Haideţi! Ghiţă stete cîtva timp nehotărit. — Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineaţă, 25 aşa zicînd, fără de veste de acasă, şi cine ştie ce s-a întâmplat de atunci pe la circiumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu trăsura asta. — Fără de mine nu poţi să te duci! îi zise Pintea aspru. 30 — Vorbă şi asta! grăi cîrciumarul cam nepăsător. Aş vrea eu să văd cine mă opreşte să mă duc la nevastă şi la copii 1 ca om lăsat pe chezăşie, adăugă el peste puţin. — Eu te opresc ! Am poruncă să-ţi caut casa şi nu 35 te laB să intri în ea decît deodată cu mine. Trebuie să Înţelegi de ce. Ghiţă se întoarse in călcti, sări în trăsură şi apucă în o mină frînele, iar în cealaltă biciul. — Dă-te în lături! zise apoi aşezat, cînd văzu că 40 Pintea sare să apuce căpăstrul unuia din cai. Pintea nu se mişcă. 336 — Pinteo I grăi Ghiţă zîmbind. Nu mă băga în păcate Ce vrei tu !? Văd un copil omorît în drum, abia cîteva împuşcături de la casa mea, şi tu crezi că mai am eu inimă în mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar 5 singuri in pustietatea asta ! Dacă vrei, vino şi tu acum, iară dacă nu vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aştept... Dă-te în lături! strigă apoi hotărit, cînd văzu că Pin-tea se încăpăţînează, dă-te în lături, strigă iar ridicînd biciul, că dacă nu, le dau frîu cailor şi trec cu căruţa 10 peste tine. O loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale ! — Cum ai zis? Loază!? grăi Pintea, lăsînd cam ameţit căpăstrul din mină. Acu du-te, dacă vrei I Ghiţă dete cu biciul Intre cai şi plecă, părăsind pe 15 Laie în mijlocul drumului. Era în amurgul serii clnd Ana văzu căruţa lui Ghiţă în culmea dealului despre Ineu, venind la vale şi venind, încît era să crezi că are să se sfărâme în bucăţi. Ana-şi opri răsuflarea şi inima începu să i se bată 20 în piept. Deodată ea tresări şi tot sîngele îi năvăli în obraji. Ghiţă era singur cu o femeie, fără îndoială slujnica pe care şi-o poftise Lică. Nevasta îşi uită deodată toate nedumiririle, tot 25 neastîmpărul cu care-şi aşteptase bărbatul şi nu mai simţi în ea decît o singură pornire pătimaşă, să meargă la femeia aceea şi să-i tragă cu ghiarele pelea de pe obraji. Era ameţită, tremura în tot trupul şi nu se putea mişca din loc, cînd Ghiţă se dete jos din căruţă 30 şi se apropie de dînsa. — Ce-i? zise el privind în faţa ei albă ca varul. — Ce să fie ! Nimic ! răspunse ea stăpînindu-şi mînia. El o luă de mină şi-o duse în casă. — Ce s-a întîmplat? îi zise apoi. Cine a trecut astăzi 35 pe aici? — Oameni, fel de fel... zise ea înecată. — Ano! grăi bărbatul înduioşat. Nu vorbi aşa cu mine, acum, tocmai acum nu vorbi aşa. Ai dreptate să fii mlhnită: m-am dus fără de veste, aşa zicînd, 40 şi nu ţi-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Află acum că astă-noapte l-au călcat pe arîndaşul, 22 337 I-au bătut de moarte şi-au luat de la el bani, aur şi argintărie, tot ce-au găsit şi putut duce. Află că m-a’u luat şi pe mine la bănuială şi că nu m-am Întors acasă declt pe chezăşie. Acum, întorcindu-mă de la Ineu, am 5 găsit in drum o trăsură boierească şi lingă ea un copil ucis şi aruncat la marginea drumului. Cine-a mai fost în trăsura aceea? spune-mi, ca să-l vestesc pe Pintea. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui şi asculta 10 cu încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec în urechi şi nu puteau să străbată pină la inima ei, turburată de alte gînduri. — O femeie a fost — zise ea — o domnişoară, o văduvă tinără l Mai ştiu eu cine 1? Vor fi dus-o cu dinşii, 15 căci era tînără şi frumoasă — urmă ea cu patimă — plină la faţă şi la trup, iară voi, bărbaţii, nu vă gîndiţi declt la d-alde astea. Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei. — Ce-i, Ano? Ce ai tu !? zise el îngrijat, şi se apropiă 20 ca să o cuprindă cu braţul şi să-i privească mai dinadins in faţă. — Lasă-mă'. ii şopti ea înecată, şi-l dete cu cotul la o parte. Lasă-mă, că-mi vine rău cînd mă atingi. — Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse 25 cii amindouă braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te-am mai văzut. Aveai să-mi spui ceva astă-dimineaţă; grăieşte. Tu nu eşti bine ! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea... Ţi-a dat cineva ceva 1 Te-a vrăjit? Ce-i?! 30 Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plins şi să-şi stringă pumnii ridicaţi in sus. — Ce caută muierea asta aci? ! zise ea rîzind incit i se vedeau dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu să faci din casa mea !? 35 El o lăsă din braţe şi rămase privind turburat la dinsa, turburat, dar rece ca sloiul de gheaţă. — E oare cu putinţă 1? zise el încet. Mintea mi se opreşte în loc. E vorba de oameni morţi, omorîţi in drum, de o femeie care a fost răpită de lingă copilul 40 ei mort, e vorba de cele mai grozave lucruri, şi tu nu ai 338 alt necaz pe lumea asta decît pe acela că eu am adus o slujnică la casă. — Ge mi pasă mie de alţii I răspunse ea. Mai mult amar n-a fost in viaţa lor întreagă decît este acum în 5 sufletul meu: e mai grozav să trăieşti cum trăiesc eu decît a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiţă: mă seci de viaţă, mă chinuieşti, îmi scoţi răsuflare cu răsuflare viaţa din mine, mă laşi să mă omor eu din mine. 10 — Lasă-mă dracului, nu mă mai hîrşi şi tu — grăi soţul muţind un scaun din loc — că destule am eu pe capul meu... — Dacă le ai, tu ţi le faci singur, răspunse ea înrăutăţită. Hei! Ghiţă, să nu te bată pe tine suspinele mele ! 15 Prea mă crezi tu pe mine proastă; însă nu sunt proastă, ci am slăbiciune de tine. Astă-noapte mă gindeam să-mi iau copiii şi să plec de aici, lăsîndu-te singur cu păcatele tale; ştiu că aşa ar trebui să fac, dar np pot, iacă, nu pot, nu mă lasă inima, n-am putere şi sîmt că, orice ai 20 face, eu tot ţin la tine, cita vreme nu trebuie să cred că-ţi cad ca o sarcină pe cap. Nu te mai ascunde de mine... Zici că l-au călcat pe arîndaşul? Crezi tu că eu nu v-am auzit ieri vorbind de dînsul? Crezi tu că eu n-am înţeles cele ce s-au petrecut astă-noapte? 25 Crezi tu că nu l-am văzut pe Lică întorcîndu-se în zori de zi de la Ineu?! Ghiţă adunase peste zi mult venin şi multă mînie în sufletul său, şi acum tot acest venin, toată această mînie se aduna la un loc: el răsuflă o dată din greu, se 30 dete un pas înapoi şi grăi încet: — Ce vrei tu să zici, Ano? — Ştii tu prea bine ce voiesc să zic! răspunse ea rîzîndu-i în faţă. Tu cu Lică, voi, în înţelegere, l-aţi călcat pe arîndaşul, dar nu te teme, căci eu sunt prea 35 ticăloasă ca să te pot da de gol. — Adică şi tu! grăi Ghiţă înecat de mînie, apoi se apropie de dînsa, pas cu pas, precum paiangenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amîndouî mînile asupra ei şi rămase 40 cltva timp nemişcat şi gata de a se arunca la ea. 339 22 — 13a — zise ea rîzîndu-i încă o dală în faţă —~ omoară-mă, că eşti mai tare decît mine! Ai început o dată, urmează mai departe, mergi pînă în sfîrşit! El îşi încleştă ghearele în umerii ei fragezi, o ţinu 5 strînsă înaintea sa, apoi întrebă: — Tu zici că eu m-am înţeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arîndaşul? — Da! răspunse ea hotărîtă. — Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică io plecînd, iară tu l-ai văzut întorcîndu-se? — Da 1 răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în faţă, apoi îşi luă mînile de pe ea* — Mi-e scîrbă cînd mă gîndesc că am o nevastă care vpoate să mai trăiască cu un om precum tu mă socoteşti 15 pre mine, zise el, şi ieşi din casă cu amîndouă mînile în cap. Iară Ana se lăsă pe patul de alături şi începu să plîngă un plîns uşor şi alinator. X zO Pintea nu se făcuse degeaba jandarm: de cîte ori era vorba să se pună pe urma făcătorilor de rele, el îşi schimba toată firea şi-l vedeai că se face iteastîmpărat ca şi copoiul cînd simte mirosul ierbii de foc; cu atîta mai nerăbdător era astă dată, cînd cele petrecute îl 25 priveau foarte de aproape, li era ca şi cînd ar fi pus prin întunerec mîna pe făcătorii de rele şi s-ar fi temînd că-i scapă mai nainte de a se face lumină, ca să-i poată vedea. Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiţă il 30 scoase cu desăvîrşire din sărite. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiţă, ceva din lucrurile furate de la arîndaşul, el tot ar mai fi stat la îndoială şi ar fi zis că Ghiţă poate să fie năpăstuit; acum însă, cînd îl văzu depărtîndu-se, inima i se umplu de mînie, 35 şi mînia îl orbeşte pe om. Nici acum însă mînia lui nu era pornită asupra lui Ghiţă, ci asupra lui Lică, deoarece numai Lică era de vină pentru cele petrecute. 340 5 10 15 20 25 30 35 40 Orbit, precum era, de mînie, Pintea nu putea să vadă copilul omorît fără ca să-şi zică: „Am să dovedesc că tu l-ai omorît, chiar şi dacă n-ar fi adevărat11. El nu-şi mai perdu dar timpul, ci lăsînd pe Laie la trăsura din drum, îşi dete seamă dacă puşca ii este bine încărcată şi plecă singur şi cu vinele încordate spre pădure. Norii se răriseră şi luna plină, ieşind pe ici, pe colo în cîmpul senin al cerului, arunca umbrele împlete-cite ale copacilor desfrunziţi, ca o mreajă nesfîrşită, peste faţa pămîntului; ba chiar şi atunci cînd luna se ascundea în dosul norilor, noaptea era destul de luminată, pentru ca un om ca Pintea să poată vedea la depărtare de vreo sută de paşi împrejurul său, îi era cu toate aceste greu să afle urma, deoarece pămîntul era acoperit cu frunzele căzute în curînd, care foşneau în liniştea nopţii sub picioarele lui. Timp îndelungat el umbla dar mereu după bălţile ce-i scăpărau de departe sub razele lunei, după licurirea putregaiului pe la locurile mai umbroase şi aruncînd din cînd în cînd, după obiceiul său, cîte o înjurătură. Aflînd apoi urma unuia dintre cai, el încordă cocoşul puştii, intră mai adine în pădure, urcă pînă la culme şi începu să coboare spre valea cealaltă. \ Era înspre miezul nopţii cînd el dete peste trupul înţepenit al unei femei tşiere, îmbrăcate în negru. Ea nu era înjunghiată, nuigîtuită, nu împuşcată: se înăbuşise cu cîrpa pe care ha legaseră peste faţă, ca să-i astupe gura. ! \ Pintea era om oţărit; e^î^să ceva tainic în trupul mort, şi în clipa cînd se l&sjăl în genuchi pentru ca să-l privească mai de aproape, ‘,11 trecu un sîmţămînt de înduioşare. Mult nu putea fca-1 ţină acest sîmţămînt; trebuia să se piardă în faţa'părerii de bine pe care o simte tot omul cînd, după multă căutătură, află, în sfîrşit, ceva. El pipăi dar trupul şi căută cu tot dinadinsul ca să vadă dacă nu cumva ucigaşii au uitat ceva la faţa locului; apoi îşi potrivi chivără în cap, luă puşca, de curea, peste umăr şi ridică iute trupul de la pămînt, ca şi cînd ar trebui să $e teamă, ca nu cumva să-l peardă dacă va mai zăbov . 1 341 Dar, voind să facă un pas înainte, el se simţi oprit în loc, se mai opinti o dată, în vreme ce simţi că-1 furnică de-a lungul spinării şi că perii i se ridică în cap, apoi puterile îl părăsiră, scăpă trupul din braţe 5 şi căzu cit era de lung peste el. Călcase pe capătul biciului cu care hoţii legaseră mînile femeii la spate şi pe care-1 uitaseră în zăpăceala lor. Singur în miez de noapte şi aruncat ca din senin peste 10 un trup mort, Pintea nu putu să creadă declt că e Necuratul la mijloc şi nimic nu era mai aproape de mintea lui decît gîndul să se ridice şi să o ia la fugă încotro îl duc picioarele. Dar ridicîndu-se pe jumătate şi privind v îngrozit împrejurul său, el sîmţi că nu poate să lase 15 trupul aici, il cuprinse iar în braţe şi se depărtă cu paşi grabnici, ca şi cînd s-ar şti urmărit de cineva. Şi în adevăr, el era urmărit. Laie, pe care-1 lăsase singur, nu era omul pe care-1 poţi pune să stea peste noapte de strajă la un mort. 20 Puţin după plecarea lui Pintea, îl apucase urîtul. O trăsură părăsită la marginea drumului, bălţi de sînge, un copil mort cu totul;aproape, aceste nu erau lucruri cu care oameni ca Laie se pot ţine de urît. Acum îi vedea parcă pe oamen/i; cu feţele acoperite ivindu-se 25 pe la marginea păduri ii, iar peste puţin copilul parcă începea să se mişte. Şlcu cît noaptea înainta, cu atit mai fioroasă îi părea faţa copilului, pe care, ce-i drept, nu o vedea, dar, după loc şi împrejurări, şi-o închipuia cu atît mai viu. In cjele din urmă, el plecă spre Moara 30 cu noroc, iuţindu-şi Icpţ ce în ce pasul. La depărtare de cîteva sute de paşi/, pl începu să fugă. Vedea oarecum în dosul său cum copalul se ridică, se lungeşte, îşi întinde braţele ca săfl apuce şi porneşte cu paşi mari după el; şi cu cît m^ea mai tare copilul, fără de a-şi 35 schimba pasul, cu atît mai mult se apropia. Cînd sosi fără de răsuflare la circiumă, află pe cei doi jandarmi stînd la cnibzuiri dacă e să-i meargă lui Pintea într-ajutor ori trehftiie să rămînă la circiumă. — Ge-i? Ce s-a mtîmplat? întrebă unul dintre dînşii, 40 cînd îl văzu pe Laie venind în fuga mare. 342 5 10 15 20 25 30 35 40 Ghiţă, care stătea rezemat de unul dintre stîlpii ceardacului, se întoarse spre Laie. — Nu-i binel răspunse acesta, lăsindu-se ameţit pe laiţă. Căprarul s-a dus în pădure ca să caute urma şi m-a lăsat pe mine singur, singur cu mortul. — Şi de ce n-ai stat acolo? întrebă Ghiţă. Laie simţi că are să mănînce bătaie dacă va spune adevărul. — Ba bine că voi sta — răspunse el cam turburat — să mă omoare oamenii cu feţele acoperite! Au venit — adause apoi cu îndrăzneală — amîndoi au voit să mă omoare. Jandarmii nu mai aveau timp să se gindească dacă Laie spune ori nu adevărul; era destul că trăsura cu copilul mort a rămas singură în drum, pentru ca ei să se hotărască a pleca. Luă deci fiecare cîte un cal de la Ghiţă şi plecară în săltate, lăsîndu-1 pe Ghiţă răzemat de stîlpul ceardacului, cum îl găsise Laie. Pe cînd Pintea înainta cu urma găsită mai adine în pădure, ei se aflau la trăsură, iară pe cînd el atinsese culmea, unul dintre dînşii, Hanţl, un neamţ cit un munte, îl căuta pe la marginea pădufii. In acelaşi timp din valeâ cealaltă urcau la deal alţi doi oameni, care îşi dujbeaţi caii înşelaţi de căpăstru, înaintînd cu băgare de seaţnă şi fără de zgomot pe o urmă ce le părea cunoscuţi. Cînd Pintea îşi descărcă'lA cădere puşca, atlt cei doi oameni, cit şi jandarmii; rămaseră pe o clipă nemişcaţi, apoi oamenii se aiWjncară în şele, îşi traseră cîte o cîrpă vînătă peste faita şi porniră cu hotărîre Ia deal; jandarmul rămas la trăsură plecă spre pădure, iară Hanţl o luă la fugă spre partea pădurii, la care se descărcase puşca. ' \ Pintea trecuse culmea şi afla Ia vreo mie de paşi de la locul unde găsise trupul fţmeii, cînd deodată auzi mai întîi două împuşcături, apoi o a treia şi peste puţin, despre drum, o a patra, descăriată de către jandarmul rămas la trăsură şi plecat acuni la deal. — Unde sunteţi, măi Pinteo măi! strigă el acum tare, incit răsună toată pădureţ. 343 5 10 15 20 25 30 35 40 — Hoa-hop ! Aţineţi-vă-ncoaa f răspunse Pintea şi, lăsînd trupul mort la pămînt, plecă spre partea la care se descărcaseră cele trei focuri, în vreme ce el îşi încărcă puşca şi striga mereu ca ieşit din fire: „Hoa-hop ! hoa-hop ! după mine, măi !“ Ieşind iar la culme, el auzi copitele cailor bătindu-se de rădăcini şi scăpărînd pe pietri, însă departe-n vale, pînă unde nu putea să-i bată puşca, încît de urmărire nici nu mai putea să fie vorba, deoarece, ajungînd pirîul, călăreţii dădeau prin apă şi li se perdea urma. Peste puţin el găsi pe Hanţl Întins la pămînt şi plin de singe, însă nu mort. Plumbul intrase în preajma umărului drept; afară de aceasta, ii era înfipt un cuţit prin gît, înspre inimă. Pintea avea slăbiciune de tovarăşii săi; însă cea dîntîi pornire a lui fu să puie mina pe cuţitul pe care hoţii, fie dinadins, fie din zăpăceală, îl lăsaseră, şi îşi sfişiă cămaşa, ca să şteargă şi să lege rănile lui. Rănitul, slăbit de dureri şi de perdere de sînge, nu putu rosti decit cuvintele: „Căutaţi biciul, l-au uitat aici“, apoi îşi ridică mina în care ţinea cîrpa vînătă, pe care o smuncise de pe faţa celui ce-1 înjunghiase, şi-şi perdu simţirile. Toate aceste se petrequră atît de iute şi într-un şir atît de neîngăduit, înpţt lui Pintea nici nu-i rămînea timp să se mai gînde&scă la cele ce făcea, şi cînd se văzu, tîrziu după miedul nopţii, iar în drum, îi era parcă s-ar trezi din şqfmn şi nici nu mai căuta să-şi dea bine seamă de Marea lucrurilor. Simţea numai că I-a prins, in cele di£i urmă, l-a prins şi-l ţine strîns pe Lică. Biciul, un bici cu codiriştea de os împodobită cu verigi de argint rnlcu ghintuleţe de aur, era al lui, îl văzuse chiar el In plai multe rînduri la dînsul... Apoi cuţitul, apoi Hanţl/ţu era mort şi putea să spuie pe cine a văzut cînd ă t*upt cîrpa. Dar, sosind înspre amurgul zilei la Ineu, Pintea începu a se dezmetici. Hanţl era mort şi nu mai putea să spuie nimic, iară jandarmii ce umblaseră să-i prindă pe Săilă şi pe Buză-Ruptă nu i-au găsit pe aceştia nicăieri, dar au aflat li casa lui Buză-Ruptă o parte din argintăria arîndaşumi, ascunsă sub streaşină, ba unii 344 din cei de faţa eraţi gata sa jure c-aii văzut un cuţit că cel de la Pintea în mînile lui Săilă. Nimeni nu se mai îndoia dar că oamenii care l-au rănit pe Hanţl nu erau decît oamenii cu feţele acoperite care îl călcaseră pe 5 arîndaşul, adică Buză-Ruptă şi Săilă, ca unii ce plecaseră atunci seara la Ineu. Iară cît pentru bici, mai ales comisarul era de părere că Lică nu e dintre oamenii care îşi uită biciul, şi un bici ca al lui Lică poate să .aibă şi alţii, nr> Pintea-şi puse minile în cap. Era de felul lui om care nu suferea nici un fel de împrotivire şi, mai ales acum, după zoala prin care trecuse, îi venea să ridice patul puştii şi să dea orbiş în toate părţile, ca să nu mai rămîie viu nimeni dintre cei ce-1 apărau pe Lică. 15 — Gîrciumarul de la Moara cu noroc a fugit, li zise el comisarului; acu degeaba ne-am mai duce să facem cercetare la casa lui. Comisarul puse numaidecît doi jandarmi pe drum, ca să-l aducă pe Ghiţă legat la Ineu, şi numai apoi 20 ascultă pe căprarul mai departe. Pe cînd acesta îi spunea cum a scos lucrurile la capăt, sosiră şi jandarmii, care umblaseră să-l prindă pe Lică, şi aduseră ştirea că el trebuie să fie chiar în Ineu, unde venise, precum se zicea, încă marţi dimineaţa, ca să 25 aştepte pe o doamnă de la Arad, căreia avea să-i dea preţul unei turme vîndute la tîrgul de la Zărand, unde-i întîlnise pe Săilă şi pe Buză-Ruptă. Obosit şi înfierbîntat, cum era, de-abia se mai ţinea pe picioare, Pintea-şi luă iar puşca şi plecă să-l caute 30 şi să nu-i mai lase timp de răsuflare, şi, în adevăr, peste vreun ceas de te de el tocmai la marginea Ineului, la casa prietenului său Acrişor, îl luă din pat, unde zăcea prins de friguri, şi se întoarse cu el la cazarmă. Lică fusese de multe ori prins şi avea obiceiurile sale 35 in asemenea împrejurări: el se dedea prins, fără ca să mai întrebe pentru ce; însă era ştiut că nu dă răspuns la nici un fel de întrebare decît înaintea judecătorului. Pentru astă dată el se abătu de la obiceiul său. La început era galben ca ceara şi abia îngîna cuvintele; 40 însă pe cind se întorceau la căzarmă era ziuă, oamenii umblau pe uliţă, şi faţă cu oamenii Lică pînă chiar şi-n 345 t>atui de moarte ar fi stat drept şi îndrăzneţ. în cele din urmă, el începu să-şi roadă mustaţa cu dinţii şi să zlmbească în el. Pintea, care mergea cu puşca pe umăr in urma lui, îl 5 urma cu privirea şi, cu cît îl vedea mai nepăsător, cu atît mai mult se îndîrjea. ' — Am auzit c-aţi găsit o trăsură şi-un copil mort la marginea drumului, grăi Licâ intr-un tîrziu; nu cumva crezi c-o poţi pune şi asta în socoteala mea? I 10 — Nu ştiu! răspunse Pintea stăpînindu-se. Depărtare de vreo cincizeci de paşi Înaintea lor steteau trei oameni de vorbă la portiţă. Lică aruncă ochii la dinşii, apoi grăi cam încet : — Qînd mi-oi vedea eu ceafa cu ochii, atunci să ştii 15 că încep a crede in hărnicia voastră şi a mă teme de voi I Eu să fiu, măi, în locul tău, te dovedesc şi chiar dacă n-ai fi vinovat. Pintea se opri în cale, răsuflă o dată din greu, privi mînios la el, dar nu grăi nimic. 20 — Ştiu eu ce vrei tu — zise apoi după ce trecură de oameni — să mă scoţi din răbdare, ca să mă dau de gol înaintea oamenilor; dar nu sunt eu omul pe care tu să-l poţi purta după placul tău. — Apoi, dacă vreau — îi răspunse Lică — o şi fac, 25 am şi făcut-o. Să te vezi tu pe tine însuţi, te-ai speria de ceea ce vezi. Parcă e să mă mănînci de viu. Era Lică Sămâdăul care grăia aceste cuvinte, vestitul sămădău, care acum trecea urmărit de un jandarm de-a lungul uliţei din Ineu, unde se făcuse in noaptea trecută 30 o călcare şi unde lumea era cuprinsă de spaimă: Lică ştia dar că e privit din toate părţile şi orice mişcare a lui e văzută de o mulţimede ochi. — Adică ce-i!? zise el oprindu-se în cale şi tare, ca oamenii rămaşi în urma lor şă-l poată auzi. Dacă voi 35 fi vinovat, voi merge la spînzurâtoare, dar acu mă lasă in pace şi nu mă cîrîi; tu vezi că mă duc fără nici o împrot ivire. Pintea puse oarecum fără de voie mîna pe puşcă şi iar o luă, dar mişcarea lui nu le scăpă oamenilor ce 40 steteau pe la portiţe, şi peste puţin ei începură să se adune din toate părţile spre dinşii. 346 5 10 15 20 25 30 35 40 — Vezi, că e făcută? grăi Lică iar încet; acum rîde şi tu, cum rîd eu. Şi să ştii că azi, nu mai departe, am să mă plimb cu ţigara în gură printre oamenii ăştia şi să rîd de prostia voastră. — Măi Lică, bagă de seamă că puşca-i încărcată şi, dacă-mi perd răbdarea, o perd de tot! ii zise Pintea. Cu toată cumpătarea lui Pintea, ciţiva oameni se luară după dînşii, iară unde se adună în asemenea împrejurări doi-trei inşi, peste puţin lumea se îngrămădeşte. Pe cînd ei sosiră la căzarmă, tot Ineul ştia că Pintea, căprarul, l-a prins pe Lică Sămădăul şi că era să-l împuşte pe drum, în mijlocul uliţei, şi vreo cincizeci de oameni doritori de a afla ceva despre cele petrecute veneau în urma lor. Pintea mergea drept înainte şi se făcea ca nu vede şi nici nu aude nimic. — Ce căutaţi aici? le zise oamenilor unul dintre jandarmii ce steteau la poarta căzărmii. Haide acasă. — Apoi de! nu te mira — grai Lică — oamenii vor şi ei să vadă mînia Iui Pintea; era să mă împuşte pe drum; zice că are el să mă dovedească pe mine şi chiar dacă n-aş fi vinovat... — Asta n-am zis-o — grăi Pintea — dar zic acum că, dacă n-ajungi tu acum în furci, nu mai e dreptate în lume. — Aşa o fii zise Lică, apoi se întoarse spre oamenii ce iar se îngrămădiseră ' spre dlnşii. Măi — adăugă apoi — să meargă cineva dintre voi la domnul Vermeşy, la curte, şi să-i spuie că ieri noapte i-au perit vreo 70 de porci din turmă şi că eu am fost prins şi nu pot umbla să-i caut. Lică-i cunoaştea bine pe oameni; nu unul, ci zece plecară deodată, fără ca să-şi dea‘seamă despre ceea ce fac, numai pentru ca să poată zice că şi ei au făcut ceva în nişte împrejurări ca aceste. — Uite, cum se duc ! zise el dar mulţumit, şi intră pe poartă. înaintea comisarului, Lică spuse că a văzut cuţitul la Săilă Boarul, şi cînd îi arătară biciul, el zise deş-gheţat: — E al meu. Se vede că l-aţi găsit la Moara cu noroc, de unde cred că aţi luat şi cuţitul. 347 5 10 15 20 25 30 35 Mai departe el nu voi să spuie nimic, ci ceru să i se dea voie să plece, fiindcă are treabă şi nu putea să-şi piardă vremea pe nimicuri. Şi era destul să înşire numele stăpînilor săi, pentru ca comisarul să simtă că nu va putea să-l ţină închis, căci Lică ştia să-şi aleagă stă-pînii şi putea să şi-i aleagă după plac, deoarece nimeni nu ştia să păzească o turmă şi să o vîndă atît de bine ca dînsul. Alegea dar tot oameni cu trecere, precum era Vermeşy, care, la nevoie, puteau să-i facă şi ei cîte o treabă. Domnul Vermeşy Arpâd avea trei turme şi nu se mai îndoia că în timp de cîteva zile le pierde pe toate trei dacă se răspîndeşte ştirea că Lică a fost prins. Nu mai lipsea decit să afle că i-au şi perit cei şaptezeci de grăsuni din turmă şi să intre la comisar cu vorbele: „Pe răspunderea mea să-i dai drumul, ca să-mi caute porcii!“ Iară răspunderea lui Vermeşy mergea foarte departe, căci el era prieten cu judecătorii, din care unul avea şi el o turmă sub paza lui Lică, şi avea mare trecere la d-1 fişpan, care putea să-l sufle pe comisar, ca să se trezească tocmai cale de trei postii. Dacă Lică e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba: la urma urmelor, parcă toţi ucigaşii se pedepsesc !? Mai ales cînd oameni prea cumsecade au trebuinţă de dinşii... Pe cînd dar jandarmii se întorceau cu Ghiţă la Ineu, Lică ieşea cu d-1 Vermeşy pe poarta căzărmii, în faţa lumii adunate aici. — Nu-ţi face gînduri grele, îi zise el lui Ghiţă în treacăt. Lasă-te numai pe mine. Ghiţă nu-i răspunse nimic, ci privi numai la el, ca omul pe care nu-1 mai atinge nimic. Plecase de acasă fără de a fi grăit vreun cuvînt cu Ana ori cu bătrîna, fără de a-şi fi pus gospodăria la cale şi fără de a fi aruncat măcar o privire la copiii săi: nu-i mai păsa de nimic, de nimic nu mai voia să ştie. Iară Pintea era obosit şi se duse să se culce, lăsînd să mai caute şi alţii urma făcătorilor de rele, fMŞ XI Vineri după Sfîntul Dumitru se ţinu judecata. Răuţ şi Acrişor fuseseră prinşi chiar in ziua cînd îl aduseseră pe Ghiţă la Ineu, Acrişor acasă Ia el, iară 5 Răuţ în pădurea de la Şicula, unde se afla turmele. Tot in acea zi jandarmii au mai prins încă vreo şase alţi oameni bănuiţi şi au găsit cei trei cai lăsaţi de pripas în hotarul Fundurenilor; insa urma celor două slugi, feciorul şi vizitiul, era perdută, incit nu se ştia dacă 10 au fugit ori au fost ucişi şi îngropaţi Ia loc bine ascuns, ceea ce, după sîngele aflat pe capra trăsurii şi după bălţile de sînge de lingă trăsură, părea mai de crezut. Pe Buză-Ruptă şi pe Săilă Boarul nu-i putură prinde decit treizeci şi şase de ceasuri în urmă, la Salonta, cale 15 de vreo două postii înspre Oradea-Mare, şi nici nu se mai întoarseră cu ei Ia Ineu, ci-i duseră drept la Oradea-Mare, unde aveau să fie judecaţi şi unde se aflau şi ceilalţi, afară de Lică, pe care judecătorul îl ascultase mai nainte decît pe toţi ceilalţi şi-l lăsase iar să-şi 20 caute de trebile stăpînilor. încă pe cînd se urmau cercetările, Ana veni la Oradea-Mare cu popa, vărul lui Ghiţă, aducînd, după sfaturile bătrînei, şi bani cu dînsa, căci banul, zicea bă-trîna, drege toate lucrurile; dar nu i se dădu voie să-şi 25 vadă soţul. Plecînd acu de a doua oară, pentru ziua de judecată, la Oradea-Mare, ea era cu atît mai perită cu cît o mai mustra şi gîndul că n-a făcut nimic spre a uşura soarta soţului său, pe care, după cele aflate în urmă, începuse a-1 crede nevinovat. 30 — Nu te turbura fără de vreme, fata mea, îi zise bătrîna, liniştită ca totdeauna. Aşteaptă să vezi, pentru că nu ştii dacă în ziua cînd se va întîmpla — Doamne fereşte! — lucrul de care te temi, el îţi va părea atît de grozav cum îl vezi acum în închipuirea 35 ta: aşteaptă să vezi, şi dacă durerea-ţi va fi adevărată, plîngi trei zile de-a rîndul, apoi zi: „Tu, Doamne, ai voit aşa!“, te şterge Ia ochi, caută-ţi un alt izvor de mîngîiere şi mergi cu el mai departe, căci viaţa e scurtă şi n-ai timp să te opreşti mai mult în cale. 349 Aşa vorbea bătrina, fiindcă era bătrină; Ana însă era tînără şi nu îndrăznea să privească in viitorul în-doios şi parcă nesfîrşit de lung, iară cînd ochii o furau, ei i se umpleau de lacrămi. 5 Dar Ana nu era dintre oamenii în mintea cărora gîndurile grele sq pot încuiba. încetul cu încetul, ea se mîngîia cu gîndul că Ghiţă nu se poate să fie vinovat, şi numai cind se văzu in mijlocul lumii ce se adunase la judecată simţi iar greutatea pe inima ei. io Cel dinţii adus înaintea judecătorilor fu şi astă dată tot Lică, omul înalt şi uscăţiv, care totdeauna ştia să tragă asupră-şi privirile altora. Ana se făcu albă ca varul cînd îl văzu intrînd, şi ochii ei mari rămaseră, ca odinioară, aţintiţi la faţa 13* lui aspră şi nemişcată. De la acest om atîrna soarta Iui Ghiţă, căci dacă el scăpa, nici Ghiţă nu putea să fie osîndit: ea urmă deci cu încordată luare-aminte, şi inima i se încălzea la fiecare cuvînt rostit de dînsul. Lică se ştia sprijinit de stăpînii săi, dintre care 20 unii erau pătrunşi de nevinovăţia lui, iară alţii, ca oameni cu multă trecere, puteau să-l apere pe sub mină, deşi poate că-l bănuiau; cu toate aceste, el ştia de ce e vorba, aflase că mai mulţi dintre judecători îl bănuiesc şi aşa îşi dete răspunsurile scurt şi desluşit, neabătîn-25 du-se întru nimic de la mărturisirile ce făcuse pe cînd fusese luat pentru întiia oară Ia cercetare. Se bizuia Lică pe cît se bizuia pe ajutorul stăpinilor săi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţenie. înainte de toate el spuse că nu ţine minte să fi vorbit 30 la Moara cu noroc despre arindaş şi despre slujnică, ori ca Seîilă să fi plecat cu Buză-Ruptă drept la Ineu, iară cînd i se citiră mărturisirile celorlalţi, el răspunse scurt: „Se poate, dar eu nu-mi aduc aminte". în urmă el tăgădui că Răuţ ar fi venit în noaptea 35 aceea cu o muiere la el, zicind că n-a venit decit să-i spună c-a perit o parte din turma ce se afla în pădurea de la Fundureni şi că birtaşul şi sluga lui trebuie să se fi înşelat cînd au văzut şi o femeie. Ana începu să răsufle mai uşor. Adecă, atunci noap-40 tea, s-a dus Lică să-şi caute de turmă. 350 5 10 15 20 25 30 35 40 Judecătorii erau insă de altă părere. Era dovedit cti destule mărturii ceea ce Lică tăgăduia; ei socoteau dar că el dinadins nu-şi aducea aminte de nimic din cele ce pot să întărească bănuiala căzută asupra lui Buză-Ruptă şi a lui Săilă, pentru că era înţeles cu dînşii. Iară cît pentru muiere, el tăgăduia, pentru ca să nu fie silit a o numi, lucru pentru care mulţi dintre cei de faţă îl lăudau, aşa, în taină. Judecătorii fură întăriţi în această părere a lor. întrebat dacă nu bănuieşte că birtaşul de la Moara cu noroc era înţeles cu Săilă şi cu Buză-Ruptă, Lică răspunse că nu crede că aceştia să fi fost oamenii cu feţele acoperite ce l-au călcat pe arîndaş şi au săvîrşit în ziua următoare faptele din drumul de ţară, ci că argintăria arindaşului a fost ascunsă de cineva la casa lui Buză-Ruptă, poate de vreun ora a lui Pintea, care le este vrăjmaş. Cînd îi arătară, în sfîrşit, cuţitul şi biciul, Lică dete din umăr, ca şi cînd nu s-ar simţi de loc atins, şi zise că la aceste nu poate să răspundă nimic, ci aşteaptă ca lucrul să se desluşească din mărturisirile celorlalţi bănuiţi. Răuţ, Acrişor şi alţi martori şi bănuiţi, care fuseseră luaţi la cercetare în urma Iui Lică, întăriră prin mărturisirile lor parte cele spuse de Lică, parte cele mărturisite de Marţi înaintea comisarului, astfel că, pe cînd Pintea veni la rînd, atît în mintea judecătorilor, cît şi a oamenilor ce se aflau de faţă, Buză-Ruptă şi Săilă păreau ca dovediţi de a fi săvîrşit faptele rele, iară Lică şi Gbiţă tare bănuiţi de a fi stătut în înţelegere cu dînşii. Cînd Pintea intră, apărătorul lui Lică se ridică şi spuse că nu poate primi această mărturie, arătînd în puţine cuvinte cele petrecute pe cînd Pintea îl ducea pe Lică la căzarmă şi cerlnd să fie ascultaţi martorii pe care îi adusese în această privinţă. — Eu îl primesc 1 grăi Lică deşgheţat. Pintea-şi potrivise de mult şi de multe ori vorbele, dar cele spuse de apărătorul lui Lică, sîngele rece al lui Lică şi feţele neîncrezătoare ale cîtorva dintre judecători îl scoaseră din sărite şi acum nu mai ştia ce să 351 2ică. Spre mărea mirare a celor de faţă, el spunea din cuvîut în cuvînt ceea ce spusese şi Lică, anume, că nu-i crede pe Buză-Ruptă şi pe Săilă vinovaţi, că argintăria arîndaşului a fost ascunsă de alţii la casa lui Buză-5 Ruptă, că cuţitul lui Săilă a fost lăsat dinadins in ■ trupul lui Hanţl, că Răuţ nu a venit atunci noaptea cu o muiere la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun alt tovarăş al său, iară Lică îi rîdea în faţă, şi cum îl vedea pe Lică rîzînd, îşi pierdea tot mai mult cumpătul şi 10 vorbea tot mai aprins, încît se făcu în cele din urmă de risul lumii adunate la judecată. Atunci tăcu şi începu să-şi şteargă sudorile reci de pe frunte. Cu toate aceste, lumea rămase cam nedumerită şi cei . mai chibzuiţi dintre judecători puseră oarecare temei 45 pe cuvintele lui. Acu intră însă Buză-Ruptă şi, puţin în urma lui, Săilă Boarul, şi aceştia deteră cercetărilor cu totul altă faţă. Amîndoi erau oameni ştiuţi ca făcători de rele, bă- 20 nuiţi şi chiar pedepsiţi în mai multe rînduri, iară astă dată le venea cu atît mai greu să se apere cu cît nu îşi puteau sprijini spusele prin nici o mărturie şi erau prigoniţi de către toţi aceia care-şi dedeau silinţa să-l scape pe Lică. 25 Buză-Ruptă, un om înalt, grăsuliu şi slut, de-ţi era silă să te uiţi Ia el, tăgădui că a plecat atunci seara la Ineu şi spuse că pînă marţi la amiazăzi a petrecut cu Răuţ şi cu Sâilă pe la turme, iară mai departe cu Săilă, cu care dimpreună s-a dus la Salonta. 30 — V-a mai văzut cineva în tot timpul acesta? în- trebă unul dintre judecători. — Nimeni, răspunse bănuitul. — Cum aţi umblat aşa de nimeni nu v-a văzut? De ce vă ascundeaţi? 35 — Nu ne-am ascuns, dar din întîmplare nu ne-am întîlnit cu nimeni. — Bine I urmă judecătorul. Eu însă nu prea înţeleg un lucru. Răuţ a plecat spre Fundureni, iară nu spre Ineu. 40 — Luasem înţelegere să ne întîlnim dincolo de deal şi să mergem mai departe împreună. 352 — De ce asta? Buză-Ruptă stete un timp hehotărît. — Ca să nu ştie Lică Sămădăul că ne ducem Împreună, fiindcă Lică ne este vrăjmaş şi s-ar fi miniat pe Răuţ 5 dac-ar fi aflat că umblă cu noi. Răuţ dovedea Insă cu patru mărturii că a fost luni noaptea la Moara cu noroc, iară marţi pe la prinz la Şicula, dovedea că Buză-Ruptă spune un neadevăr şi că vrea să-l năpăstuiască. 10 Săilă, intrînd, văzu pe Buză-Ruptă frînt, simţi că treaba le stă rău şi-şi schimbă in buiguiala sa mărturisirea ce făcuse mai nainte. El spuse, în deosebire de tovarăşul său, că s-au înţeles cu Răuţ ca să fure o parte din turma ce se afla în 15 pădurea de la Fundureni şi că în urmă s-au dus prin ascuns la Salonta, ca să afle un cumpărător. Această mărturisire însă, care mai nainte ar fi putut să schimbe părerea judecătorilor, acum îi făcea pe cei mai mulţi să rîdă. 20 Astfel, din mărturisirile lui Buză-Ruptă şi din ale lui Săilă nu ieşea decit un lucru: că ei sunt vrăjmaşi ai lui Lică, întocmai ca Pintea, şi că nu puteau să fi sâvîrşit fapta în înţelegere cu dînsul, lucru pe care apărătorul lui Lică îl puse cu vorbe bine potrivite în ve-25 derea judecătorilor, arătînd cum Lică li s-a făcut apărător numai pentru ca să nu pară a-şi răzbuna de dlnşii, acum cînd se aflau in strîmtorare, deşi putea să ştie că numai ei au putut să-i lase biciul la trupul iubitei sale stăpîne. 30 Şi în adevăr, din două una: ori biciul lui Lică, ori cuţitul lui Săilă trebuia să fie urmă lăsată dinadins la faţa locului, pentru ca să-i ducă pe urmăritori pe o cale greşită, fiindcă despre o înţelegere între Buză-Ruptă, Săilă şi Lică acum nu mai putea să fie vorba. Lică 35 insă, deşi ar fi putut săvirşi faptele petrecute în drumul de ţară şi în pădure, nu putea să fie unul dintre oamenii cu feţe acoperite care îl călcaseră pe arîndaşul, fiindcă in timpul cînd s-a petrecut această faptă, el, după mărturisirea mai multora, se afla la Moara cu noroc. Ce-i 40 drept, Pintea bănuia că el n-a stat toată noaptea la Moara cu noroc şi mărturiile erau cam îndoioase, tot 23 23 “ Ioan Slavici — Opere, voi. II 353 Oameni care puteau să fie bănuiţi de tovărăşie cu Lică; singurul razăm de bănuială asupra lui Lică erau mărturisirile, cu totul indoioase, pe care le făcuse cîrciu-marul asupra timpului la care sosise şi plecase acel om 5 ce venise cu muierea la Lică: de aceea il puseră pe Ghiţă la urmă şi acum aşteptau cu toţii hotărirea de Ia mărturisirile lui. Înalt, lat în umeri, cu ochiul limpede şi cu faţa nemişcată, Ghiţă se opri în mijlocul lumii. 10 înaintea lui erau doi oameni nevinovaţi, care aveau să sufere osînda grea; era pătruns de nevinovăţia lor, dar acum nu mai putea să o dovedească, deşi era gata s-o apere chiar cu primejdia de a trece drept părtaş la vina lor: ochii Iui se opriră asupra lor ca şi cînd ar • 15 voi să le zică: „Nu vă temeţi, căci ştiu eu un lucru prin care pot să vă scap cel puţin deocamdată". Ana suspină o dată din greu, apoi rămase încremenită. Nu mai era el, omul puternic şi plin de viaţă: în cîteva zile se făcuse numai umbra din ceea ce fusese odinioară; 20 în cîteva zile peliţa obrajilor i se încreţise şi perii capului îi dăduseră în cărunţeală. Cuprins de o durere sfîşietoare, el se întoarse oarecum fără de veste spre partea la care auzise suspinul şi, aflînd cu ochii pe Ana, îşi ridică mina, o trase încet peste 25 fruntea sa uscată şi se întoarse iar drept spre Lică, omul care nu-şi pierdea niciodată liniştea. Intr-o clipă el îşi simţi toată firea prefăcută. Nu o văzuse de mult, şi acum cînd o vedea aşa de perită, cum era, se adună deodată în sufletul lui toată dragostea 30 pe care o simţise din clipa cînd o văzuse pentru în-tliaşi dată, toată dorinţa de a o vedea mereu ferită de rele, toată alipirea către viaţă a omului pătruns de iubire, şi tot ce plănuise în cugetarea lungilor zile petrecute în închisoare se zădărnici în clipa cînd faţa Anei 35 se ivi în ochii lui. El nu putea să se pună în primejdie de dragul altora , căci avea nevastă şi copii, iară pe Lică 11 poţi speria cu o vorbă, dar nu-1 poţi stirpi, fiindcă el nu e om singur, ci un întreg rînd de oameni, din care unii se răz-40 bună pe alţii. 354 Din cuvînt în cuvînt, Ghiţă mărturisi dar tot ceea ce mărturisise înaintea comisarului, cu deosebirea numai că el stărui să rămîie scris că nu-i crede vinovaţi pe Buză-Ruptă şi pe Săilă. Iară cind i se puse întrebarea 5 hotărîtoare, dacă poate jura că Lică a stat atunci toată noaptea la Moara cu noroc, el răspunse: „Nu pot să jur că n-a plecat în noaptea aceea, fiindcă n-am stat mereu lingă dînsul; jur însă că l-am ştiut toată noaptea la circiumă”, 10 Cercetarea era încheiată şi peste cîtva timp judecătorii rostiră judecata: Lică se află nevinovat; Ghiţă, ale cărui purtări dăduseră loc la bănuieli, scăpă în lipsă de destule dovezi, iară Buză-Ruptă şi Săilă Boarul fură osîndiţi pe viaţă. 15 Unul cîte unul — judecători, osîndiţi, bănuiţi, mărturii şi oameni adunaţi, toţi se depărtară; numai Ghiţă stătea mereu cu ochii ţintiţi la pămînt, în luptă cu el însuşi, cu dorinţa de a-i grăi Anei un cuvînt şi cu durerea de a o vedea aşa de perită cum era. Apoi, cînd lumea se 20 rări, el se întoarse spre dînsa, ochii i se împăingeniră şi faţa i se umplu de lacrămi. — Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iarlă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cît voi trăi pe faţa pămintului. Ai avut tată om de frunte; ai neamuri oameni de treabă 25 şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor. Şi n-am păcătuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie şi n-am voit să cred şi să înţeleg cînd mi-ai arătat calea cea bună. — Lasă, Ghiţă, că trece şi asta... grăi nevasta, îm- 30 păcată cu ea însăşi. XII — Nu te mihni, dragul meu, grăi bătrîna adine mişcată. Mă uit la faţa ta, mă uit la părul tău, şi nu mai întreb ce s-a întîmplat: văd eu c-a fost mare nenoro-35 cirea prin care ai trecut. Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva nenorocirea ta să-mi pară prea mică şi să-ţi fac o nedreptate, căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar zic să nu te mîhneşti: e norocit omul care 355 23* 5 10 15 20 25 30 35 40 a trecut prin o mare nenorocire, căci a scăpat de multe necazuri mici, care mistuie mai rău decît durerea. Ghiţă luă pe unul dintre copii şi-l sărută. — Sărmanilor mei copii — zise el — voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. — Lasă, Ghiţă, grăi Ana; noi şi toţi oamenii buni care te cunosc te ştim cine eşti şi ne raustrăm pentru gîndurile rele ce ne vom fi făcut despre tine. — Nu asta e cinstea, întimpină soţul. Cinstit nu e decît omul care a astupat gurile rele, pre care nimeni nu-1 poate grăi de rău fără de a se da de ruşine; cinstea e sila pe care le-o faci oamenilor răi de a te socoti om între oameni. Eu nu mai pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor ăstora: „Tatăl vostru e un ticălos!“ — Aşa e, răspunse bătrîna; multe trebuie să faci de dragul lumii, fiindcă e mare nenorocire cînd te strici cu ea. Dar ce să-i faci? e aşa o dată şi nu altfel. Dacă te-ai stricat cu lumea, nu te mai găti de sărbătoare, ci stai acasă şi te pune să-ţi torci din fuiorul tău o cămaşă curată. — Da, dacă eşti muiere! — Muiere sau bărbat: om cuminte să fii! — Om cuminte?! Hei! mult venin am adunat eu, şi mă credeam om cuminte, dar tot numai in mine l-am deşertat. — Da, mulţumită lui Dumnezeu că I-ai deşertat, grăi bătrîna. Şi bătrîna avea dreptate: Ghiţă trecuse în adevăr printr-un fel de prefacere... Nenorocirea îl făcuse mai îngăduitor şi mai mulţumit cu lumea în mijlocul căreia se afla. Odinioară el credea că omul poate să facă şi să desfacă; acum sîmţea că toate vin cu întîmplarea şi se mulţumea cu puţinul bine de care avuse parte. Astfel, îi părea bine cînd o vedea veselă pe Ana, care se bucura de capătul Ia care au ajuns lucrurile, fiindcă ele puteau să ajungă la un capăt şi mai rău. Apoi omul îşi caută, Ia amărăciune, el însuşi mîn-gîierea. încetul cu încetul, Ghiţă îşi puse tare şi tot mai tare de gînd că mai stă pin’ la primăvară Ia Moara 350 5 10 15 20 25 30 35 40 cu noroc, apoi îşi adună toată averea, îşi ia nevasta şi copiii şi se duce departe, unde nu-1 cunoaşte nimeni, in fundul Banatului ori chiar în Ţară. „Şi — îşi zicea el — nu este cu putinţă ca purtările bune să nu străbată cu vremea/4 Astfel, îşi dădea silinţa să uite cele petrecute, să Ie treacă cu vederea, ca şi cînd nu ar fi fost, şi să se piardă într-un viitor mai bun, pe care şi-l închipuia adeseori ca-n aievea. In puţinele zile petrecute în închisoare îi venise de sute de ori gîndul să ucidă pe omul care-1 perduse şi nu o dată simţea în el că e prea slab spre a se stăpîni să nu-1 ucidă, ci să-l omoare încetul cu încetul şi să-l ducă, precum ar fi dorit, de jumătate sfîrşit, Ia spîn-zurători; acum parcă-i venea să-şi zică: „Dar ce-mi pasă!? cele făcute tot nu se mai pot desface/4 „Lasă-1, săracul, cu păcatele lui“, zise el cînd îl văzu iar pe Lică Sămădăul, care veni cîteva zile în urmă la Moara cu noroc. Iară Ana îl primi cu inima deschisă pe omul care vorbise atît de frumos în faţa judecătorilor şi prin a cărui cuminţie scăpase soţu-său de primejdia în care se afla. După ce stete vreun ceas de vorbă, Lică îşi desfăcu şerparul de Ia brîu, plin de bani, şi-l deşertă pe masă. Ghiţă, cuprins de o pornire pătimaşă, privi aspru în faţa lui. — De care sunt ăştia? întrebă el apâsînd asupra vorbelor. De ai ovreului ori de ai domnişoarei? EI credea că Lică se va cutremura în auzul acestor cuvinte; rămase dar ruşinat cînd acesta îi rîse în faţă şi răspunse: — Şi de unii, şi de alţii; ca hoţ m-am împrumutat şi tot ca hoţ trebuie să şi plătesc. — Şi dacă mă prinde cineva cu ei? — Cine să te prindă? banii sunt bani şi tu eşti cîr-ciumar: vin Ia tine fel de fel de oameni şi tu iei ce-ţi dă fiecare. — Şi dacă te-aş da eu de gol? — De asta nu mă tem, răspunse Lică. Ghiţă se ridică, scoase saltarul mesei, trase banii în el şi iar ll închise. 357 5 10 15 20 25 30 35 40 — Vezi, acum eşti om cuminte, grăi Lică. De ce folos ţi-ar fi fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici el nu dorea să-i spui. Peste mintea mea tot nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, şadă la răcoare, dacă sunt proşti. Credeau, proştii, că eu imi pun credinţa în nişte oameni pe care nu-i ţin destul de strîns legaţi şi că mă vor păgubi pe mine, dacă se vor duce cu Răuţ, ca să ia vreo sută de porci din turma mea: acum n-or să mai ia nici unul. Ghiţă suspină o dată. Era uimit de acest om atît de ager în răutatea sa şi se simţea uşurat cînd află că In nedreptatea legilor e o aspră ceartă dumnezeiască. — Dar cu femeia aceea ce-ai avut? întrebă el. — Ceea ce am cu tine, răspunse Lică rece. Am prins-o că are slăbiciune de aur şi de pietre scumpe şi am pus-o să vîndă, ceea ce putea să facă fără de a cădea la bănuială. Dar muierea tot muiere rămîne:era să mă dea de gol, căci n-a avut inima să vîndă un lanţ, care-i plăcea, precum se vede, afară din seamăn. — Şi pentru asta tu ai stins patru suflete, grăi Ghiţă îngrozit. Tu nu eşti om, Lică, ci diavol! — O simţi acum?! grăi sămădăul mulţumit. Ar fi trebuit să o simţi mai demult şi să înţelegi că eu atlt de mult mă tem de cearta legilor, încît frica îmi deschide minţile şi-mi luminează calea pe care umblu. E nebun acela care-mi zice, ca tine, că are să mă ducă Ia furci, pentru că mă face să bag mai bine de seamă. înţelegi tu acum că acela care ţine cu mine nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire, pentru că, de ar fi mai nevinovat decit copilul de trei zile, tot îi frîng In cele din urmă gîtul. Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat - acum pot să merg lesne şi mai departe şi să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe mine. — Pentru c*, Lică!? pentru ce? strigă cîrciumarul, cuprins de spaimă. — Nu zic că te duc, răspunse Lică domol; acu nu-mi vine la socoteală; am trebuinţă de un om ca tine. Zic numai că te pot duce dacă-mi stai în cale, — Plec mîne de aici, şi-mi dă pace, 358 5 10 15 20 25 30 35 40 — Acu nu te ias să pleci; ai stat pînă acum din in-căpăţînare; trebuie să stai de aici înainte de frică. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri înaintea mea ca frunza de mesteacăn; acu vreau să stai aici! — Ce vrei cu mine?! — Ce vreau? grăi Lică rîzînd. Ghiţă! mulţi oameni au perit la circiuma asta şi ii s-a găsit urma cale de două postii de aici. De cînd eşti tu aici, n-a murit încă nici unul. Mă înţelegi? Ghiţă se ridică şi-l privi cu dispreţ. — Şi cită vreme stau eu aici, n-are să moară nici unul, afară poate de mine! zise el hotărît. Lică iar se rînji la el. — Vorbeşti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceaţa păcatului, zise apoi aşezat. Poate că şi eu am vorbit odată aşa, nu ţin minte. Ştiu numai că mă aflam în strîmtorare cînd am ucis pe cel dintîi om; îmi pe-riseră nişte porci din turmă şi-mi era ruşine să spui c-au perit şi n-aveam bani să cumpăr alţii în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca sa mă mingii de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintîi. Acum sîngele cald e un fel de boală, care mă apucă din cînd în cînd, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avînt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sîngele cînd te hotărăşti o dată să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-1 lovi pe omul care te supără, de a-1 lovi tare, ca să-l sfărîmi, cînd te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mînie oarbă, şi cînd ai adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie. Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rîde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic cînd mă ştiu alăturea cu un om ca tine. — Iţi sunt tovarăş 1 grăi Ghiţă hotărît şi rece. — Nu te primesc! răspunse Lică tot atît de hotărît şi de rece. Pe om nu-1 stăpîneşti decît cu păcatele lui, şi tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să Ie dea mai lesne pe faţă, caută-i slăbiciunea, fă-1 să şi-o deie de gol şi faci cu el ce vrei, căci unul se mînie, altul se ruşinează, al treilea se zăpăceşte, 359 dar nu e nici unul care nu-şi perde bunul cumpăt şi mintea întreagă. E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu ştii niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mîne mai mică, şi cind ai crede c-ai nimerit-o, dai 5 greş: de oamenii cari au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol cînd lumea ţi-e mai dragă. Am păţit-o o dată cu Pintea: n-o mai pat şi cu tine. — Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiţă cam cu jumătate de gură. 10 — De femei, ba chiar mai rea decît aceasta, de o singură femeie. Ghiţă nu-i răspunse nimic, dar după ce Lică se depărta, el îşi ridică amîndouă mînile asupra lui şi grăi pătruns de un singur gînd: „Te crezi tu mai rău decît 15 mine !? Să vedem ! Te duc la spînzurătoare chiar dac-ar trebui să merg şi eu de hăţ cu tine.“ XIII Banii primiţi de la Lică erau pe masa, şi Ghiţă stetea singur şi cu uşa închisă înaintea lor, cercetînd cu în-20 cordata luare aminte fiecare bucată, ca să vadă dacă nu află vreun semn pe vreuna din ele. Era hîrtie, argint şi aramă, însă hîrtiile, afară de doua bucăţi mai mari şi de una mică, erau nouă-nouţe, cam mototolite, dar încă neîmpăturate. Pe una din hîrtiile 25 mari era o pată mare de cerneală, iară dintr-una mai mică lipsea o bucata; dar acestea nu puteau să fie semne. Ghiţă privi cîtva timp dezamăgit Ia bani; cu toate acestea, îi părea bine, căci la urma urmelor el avea drept la o parte din aceşti bani, muncise pentru ei, îi cîşti-30 gase para cu para şi i-ar fi părut rău dac-ar fi trebuit să-i dea judecătorului, ceea ce era hotărît să facă cu banii ce-ar fi avînd vreun semn. După ce trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă cîtva timp prin casă. îi era ca şi cînd ar fi furînd oare-35 cum acei bani şi se întreba mereu cuprins de îngrijarc dacă nu cumva îşi pune el însuşi o cursă, ţiindu-i la dînsul. Ar fi voit să-i ia şi să-i arunce pe fereastră; însă el nu putea, se gîndea cît trebuie să muncească un 360 5 10 15 20 25 30 35 40 om ca dinsul pentru ca să adune atîta la un loc, şi nu-1 lăsa inima să-i dea din mînă. A treia zi era sîmbătă; ziua în care se numărau banii şi cînd trebuiau să fie toţi de faţă, un obicei bun, rămas încă din vremile bune, şi mai ales obiceiul de care Ghiţă nu s-ar fi putut lepăda niciodată. încă de la început Ana era nedumerită. Ii părea că sunt prea mulţi bani de astă dată şi nu putea să depărteze de la sine gindul că hîrtiile nouă-nouţe au venit de Ia unul şi acelaşi om. Iară bătrîna se bucura că săptămîna aceasta a fost aşa de bună. — E bună aceasta? întrebă ea cînd văzu hîrtia din care lipsea o bucăţică. — Să-mi dea Dumnezeu tot de aceste! grăi Ghiţă numărînd mai departe. Ana privi la hîrtie cu tot dinadinsul şi sîngele îi peri din obraji; dar ea nu grăi nimic, deoarece era şi bătrîna de faţă. In urmă voi să-i grăiască lui Ghiţă, dar nu putea. îl bănuise o dată şi se temea să-l mai bănuiască. Aşa e! dar gîndul rău, încuibat o dată în mintea ei, nu o mai lăsa să-şi vie în fire, se temea, ea singură nu ştia de ce, şi mai ales seara, după ce Ghiţă şi bătrîna adormiră, capul începu a i se înfierbînta. „Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, daca nu de alta!“ zise ea hotărîtă, apoi se de te jos din pat, căută cheile, deschise tiptil, ca o hoaţă, lada şi scoase teancul de hîrtii. Apoi se duse în odaia de lîngă birt, făcu lumină, încuie uşa, desfăcu cu mina tremurătoare teancul şi începu să cerceteze hîrtiile. — Asta e! grăi punînd la o parte hîrtia din care lipsea o bucăţică. Jur pe sfînta cruce că am văzut-o în mînile ei! Ea cercetă apoi hîrtiile noi, pe care le bănuise din început. Una dintre ele parcă era împunsă cu acul tocmai la mijloc, şi, cercetînd mai departe, ea află cincizeci şi trei de bucăţi, care erau astfel împunse, ca şi cînd ar fi fost trase pe o sîrmă subţire. 361 Ea puse hîrtiile una peste alta, apoi se Întoarse cu capul ridicat la soţu-său şi-l deşteptă din somn. — Ce-i?l Ce s-a întîmplat?! întrebă el speriat. — Vino cu mine! îi zise ea. 5 El se ridică cu grăbire şi plecă buiguit în urma ei. — De unde ai tu banii ăştia? întrebă ea, arătînd la hîrtiile de pe masă. Ghiţă tresări, cuprins de spaima ucigaşului prins asupra faptei. io —Mai ştiu şi eu?! răspunse el. De la drumeţi. — Ghiţă I îi zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii ăştia, cîţi sunt aici, toţi i-ai primit de Ia un singur om. Hlrtia asta, din care lipseşte o bucată, a fost o dată în mina mea: i-am dat-o femeii pe care o ştii şi tu, în lS ziua cînd a fost ucisă, iară aceste cincizeci şi trei de bucăţi sunt însemnate cu acelaşi semn, şi tot aşa trebuie să vie de la unul şi acelaşi om, şi anume, de la ea, căci la ea am văzut bani noi ca şi aceştia. Din două una: ori tu eşti amestecat în trebile aceste, şi atunci nu 20 e bine, ori nu eşti amestecat şi nu ştii să te fereşti de oamenii răi, şi atunci iar nu e bine. Dacă-i aşa, apoi pune chiar acum caii la trăsură, căci vreau să plec de aici cu copiii mei. Ea rămase cam zăpăcită cînd văzu că el, în loc de a 25 se turbura, o priveşte cu dragoste şi bucurie. — Copiii aceia sunt şi ai mei, zise el; lasă-i numai, că e grija mea de dlnşii. Care va să zică, sunt însemnate hîrtiile? Şi eu am căutat semn pe ele, dar n-am găsit nici unul. Ce fel de semn e acela? 30 — Iată, răspunse Ana mai domoală, puind hîrtiile în faţa luminii; vezi împunsătura aceasta? — O văd acum 1 o văd prea bine şi-I ţin minte pe omul de la care le-am primit. E un om — urma el peste puţin cam în silă — pe care nu-1 cunoşti, dar ai să-l 35 cunoşti într-o zi. Grăind aceste, el se apropie de dlnsa, li luă capul între mini şi o sărută mai de multe ori pe frunte. — Să nu-ţi faci gînduri rele — zise el iar — şi să nu te miri dacă mă vei vedea citeodată cam schimbat la 40 fire: eu trebuie să scot la capăt un lucru greu. Acum mă duc, chiar acum, ca să fiu mîne dimineaţă aici, aşa ca 262 5 10 15 20 25 30 35 40 nimeni să nu ştie c-am fost dus peste noapte. M-ai înţeles? Du-te şi te culcă şi fă ca şi cînd n-ai şti nimic. — Dar unde te duci? îl întrebă ea îngrijată. — Am să-ţi spui, răspunse el, apoi strînse hlrtiile şi plecă. Peste puţin el călărea în treapăt mare de-a lungul drumului de ţară spre Ineu, iară pe la miezul nopţii îl aştepta într-una din odăile mai retrase ale căzărmii pe Pintea, care se dusese cu banii Ia arîndaşul. — Puţină treabă — grăi Pintea — dar tot e ceva. Ar trebui să ai mărturii că ai primit banii de la el; însă Lică e om viclean şi n-are să-ţi dea decît între patru ochi. — Atunci ce să facem? întrebă Ghiţă. — Multe ar fi de făcut — grăi Pintea — numai dac-ai fi tu om mai viclean, dacă n-ai fi atît de prost, ca să-l aperi cînd vrei să-l surpi. Ştii tu că sluga ta, Marţi, e omul lui Lică? — Marţi?! strigă Ghiţă. — Nu te aprinde, îl întîmpină căprarul. Acum trebuie să-l ţii, căci altfel ni se strică toată treaba. I-am găsit eu noima şi lui Marţi. Iţi spui numai atît, că am aflat multe, dar încă nu destule, căci de Lică cu una, cu două nu te poţi apropia. Dacă m-ajută Dumnezeu, în cîteva zile am să dau şi de cei doi morţi: le sunt pe urmă. Nu s-a sfîrşit încă judecata: mai va — fie chiar pînă la împăratul l Iacă ce-ţi spun eu ţie: banii împunşi cu acul sunt de la bancă, unde hîrtiile se ţin în teancuri de cîte o sută de bucăţi, trase pe o sîrmă subţire, ca nimeni să nu poată fura din teanc fără de a rupe sîrma ori pecetea de la capătul ei, şi e ştiut că domnişoara aceea a luat banii de la bancă înainte de a fi plecat de la Ineu; argintul e de la arîndaşul, însă el a avut mai ales hîrtii mari, însemnate la colţ cu o slovă rotundă şi o cruce lîngă ea, şi aur, tot galbeni împărăteşti, la care tot al treilea zimţ e pilit. Te-ai sîmţi tu destoinic să mi-1 dai pe Lică prins, cînd are galbeni ori hîrtii astfel însemnate în şerpar la el? — Ţi-1 dau I răspunse Ghiţă hotărît. — Mai domol, grăi Pintea; ăsta-i lucru greu... Mă tem că ai să ne strici toată treaba. Să ştii un lucru. 363 5 10 15 20 25 30 35 Lică are acum trebuinţă de bani ca să-şi poarte judecata mai departe, şi, precum se vede, are de gînd să te pună pe tine să-i preschimbi şi poate chiar să-i vinzi aur şi argintărie. Tu primeşte orişice, vino la mine, şi eu îţi schimb, adecă îl pun pe arîndaşul să schimbe, fără ca el să ştie că eşti tu la mijloc. Se înţelege, tu te duci totdeauna la Arad ori la Oradea şi faci ca şi cînd ai fi schimbat acolo. — Şi dac-aş intra în vreo încurcătură! — Grija mea de asta ! Tu caută numai să te pui bine cu Lică! In zori de zi Ghiţă dormea iar în patul său şi visa că-1 da pe Lică prins şi vede cum Pintea scoate galbenii cu zimţii piliţi din şerparul lui. Iară Ana îşi stăpînea răsuflarea, ca să nu-1 deştepte din somnul său dulce. XIV Ziua următoare, deşteptîndu-se din somn, Ghiţă era neliniştit. îşi aducea bine aminte cele petrecute peste noapte, dar şi le gîndea ca şi cînd le-ar fi visat, şi parcă nu-i venea să le creadă, iar cînd îşi dedea seamă că ele în adevăr s-au petrecut, îi era ruşine de cele ce făcuse şi se temea că, mai curînd ori mai tîrziu, se va da de gol, şi nu numai va strica toată treaba, dar îşi va băga totodată şi capul în primejdie. „Nu! îşi zise el, eu nu pot să o fac aceasta; n-am în mine inima, n-am, precum zice Pintea, dibăcia pe care ar trebui s-o am, pentru ca sa o pot face.“ De aceea, cînd Ana îl întrebă despre cele puse la cale peste noapte, el răspunse că e bine şi că toate s-au făcut şi, dînd acest răspuns, el nu spunea decît adevărul pe care îl simţea atunci în sufletul său. Ana însă era adine jignită: ea ar fi dorit să afle mai multe, se simţea în drept a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere. — Vorbeşti cu mine — îi zise ea — cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ţii cu simbrie, fiindcă ai trebuinţă de ea. Şi Ana avea dreptate. 364 A doua zi, cînd Lică se întoarse iar pe la circiumă, Ghiţă simţi că nu ştie ce are să facă. Intîia oară în viaţa lui îi era ruşine de Lică, se simţea oarecum mai netrebnic decît dînsul şi se temea înzecit de răzbunarea lui. 5 Iară Lică era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om cu inima deschisă. Bunul Dumnezeu a rînduit ca copilul să se ia întru toate după oamenii mari, şi Petrişor, băiatul lui Ghiţă, voia şi el să aibă cu orice preţ un bici ca nenea Lică, 10 dacă nu poate să aibă deocamdată chiar şi unul ca dînsul; Ana luase dar un caier şi se pusese să-i împletească unul. — Ce are să iasă de aici? întrebă Lică. Un bici pentru Petrişor voinicul. Ei! apoi dacă-i aşa, las’ pe mine: lo ce-a da tîrgul şi norocul! ţine capătul, să-i împletesc eu un bici cum îl ştiu eu împleti. Ana rămase pe laiţă, ţiind capătul pieţei, iară Lică stetea înaintea ei şi, împărţind fuiorul in opt şuviţe, începu să împletească în opt coarde, cum ea nu mai vă-20 zuse mai nainte. Şi cum el împletea, ea privea la degetele lui, care strîngeau pleata, răsuceau coarda şi-o împleteau cu măiestrie între celelalte, privea la mîna lui, care nu atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul uşurel şi friul calului, la mîna 25 albă şi la degetele lui subţiri şi lungi, privea la cămaşa Iui albă ca floricelele, la faţa lui rasă neted, la mustaţa lui lungă, la ochii lui verzui, care acum se mişcau cu atîta vioiciune, privea şi asculta vorbele vesele, care curgeau într-una peste buzele lui, privea şi asculta şi-şi 30 aducea aminte de omul rece şi aspru la faţă, pe care-1 privise c-o uimire copilărească atunci, în ziua aceea, cînd el sosise pentru întîia oară la Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-1 crezuse odinioară aşa de rău şi de primejdios şi care acum îşi petrecea timpul cu dînsa 35 şi se bucura cînd vedea că Petrişor saltă de bucurie. Şi pe cînd Ana privea, asculta şi gîndea, oarecum fără de voie, la cele ce au fost şi la cele ce sunt, pleata scoasă în patru dungi se lungea mereu. — Frumos are să iasă! îi zice ea. 40 — S-ar putea oare să iasă altfel, răspunse el cam cu jumătate de gură, cînd o nevastă aşa de frumoasă îi 365 5 10 15 20 25 30 35 40 ţine capătul? Mie nu mi-ar pasa — adăuga apoi peste puţin — dac-ar ieşi şi lung cît postul Paştilor. Ana se turbură şi-ar fi voit să dea capătul să-l mai ţie şi Uţa, care stătea cîţiva paşi în dosul ei; dar ea se făcu că nu înţelege şi începu să vorbească cu copilul. De aici înainte Lică îşi rări vorbele, începu să sub-ţieze coardele, să împletească mai iute şi încetul cu încetul iar se făcu omul cu faţă rece şi aspră. — Nu mai am mult, zise el în cele din urmă; sfîrşesc numaidecît; codoriştea o fac eu apoi şi singur. Pe Ana o mîhneau aceste cuvinte. Pornită spre veselie, precum era, ar fi dorit să vadă tot feţe vesele, şi se sîmţea cu atît mai jignită cînd ştia că ea însăşi a stricat voia bună a cuiva: umbla dar dinadins să-l aducă iar Ia voie bună pe Lică, să-l lase precum l-a găsit, şi-i venea oarecum să plîngă cînd vedea că nu izbuteşte. Ea îi zîmbea în ochi, îi arăta în toate chipurile că se bucură de vorbele lui, iară cînd el se duse să caute o nuia, din care să taie codoriştea, îşi luă copilul de mină şi-i zise veselă: „Hai şi noi să-i ajutăm lui nenea Lică“. Ghiţă umbla în vremea aceasta după trebile sale, însă cînd el se întoarse iar la circiumă, Lică şedea la masa de sub cerdac şi tăia cu vîrful cuţitului crestături pe codoriştea făcută gata, iară Ana stetea în dosul lui şi privea peste umărul lui cum lucrează, şi cum stetea aşa, ea se rezema cu dreapta de masă, iară stingă o ţinea pe cellalt umăr al lui. Ghiţă rămase o clipă ameţit, apoi se depărta iute, ca să nu mai vadă. „Nu! îşi zise el, de asta nu m-am temut niciodată şi nu mă tem nici acum.“ Şi în adevăr el nu se temea, dară ferbea cu toate aceste în el. îşi aducea aminte vorbele lui Lică despre slăbiciunea pentru muiere, înţelegea gîndul lui şi se turbura cînd se gîndea că Lică crede c-ar fi cu putinţă şi că Ana, chiar ea, in nesocotinţa ei copilărească, îl întăreşte în această credinţă. Dar tocmai de aceea el însuşi nu voia să înţeleagă nimic, şi peste o jumătate de ceas, cînd se văzu iar singur cu Lică, el se arăta mai deschis la inimă decît de obicei. 366 5 10 15 20 25 30 35 40 Pintea avuse o bună presimţire. Lică-i aduse astă dată lui Ghiţă patru hîrtii mari şi, puindu-le pe masă, îi grăi: — In jumătate: cît ţie, atît mie, dar la aceste să bagi mai bine de seamă, fiindcă au semne. Ghiţă privi cîtva timp la hîrtii şi la semnele ce acum îi erau cunoscute. — Te înţeleg, zise el apoi; nu ceri decît cincizeci la sută; ceilalţi cincizeci să fie ai mei, ca bani de cheltuială. Eu te sfătuiesc însă să-ţi alegi vreun alt om pentru treaba asta: nu te temi tu că iau banii ăştia şi mă duc cu ei Ia judecătorie, ca să spun că-i am de la tine? Ai face bine să te temi şi să-mi dai pace. — Dac-ai avea de gînd s-o faci, nu mi-ai fi spus-o, răspunse Lică, Poate că tu crezi c-ai putea s-o faci; te ştiu Insă om destul de cuminte pentru ca să sîmţi ce-ar urma de acolo pentru tine, şi te ştiu om care ţine la bani. Ghiţă se ştia şi el însuşi om care ţine la bani, dar tocmai de aceea nu voia s-o afle de la alţii. El luă banii şi îi puse în ladă, apoi scoase un teanc de hîrtii mai mici şi dete lui Lică jumătatea ce i se cuvenea, zicîn-du-şi mereu, pe cînd număra: „Am să-ţi arăt eu ţie că tot nu ţin la bani atît de mult cum crezi tu“. Şi în adevăr, el nu aşteptă decît noaptea, pentru ca să plece la Ineu. Seara însă Lică iar se întoarse la Moara cu noroc şi-i aduse zece bucăţi de hîrtie, pentru ca să nu-i dea timp de răsuflare. — Dacă n-ai destul mărunt la casa ta — îi zise el — pleacă mine la Arad, ca să schimbi. — Aşa îmi pare că am, îi răspunse Ghiţă, şi-i dete aproape toţi banii mărunţi pe care îi avea la dînsul. Şi numai cînd se întorcea de la Ineu, Ghiţă simţea că Lică are dreptate. El îi dăduse lui Pintea cele patrusprezece bucăţi de hîrtie, dar nu-i spusese un lucru: că jumătate din bani sunt ai săi, ci, dinprotivă, stăruise ca jandarmul să-i schimbe banii deplini, pentru ca Lică să nu sîmtă nimic. Ii fusese în mai multe rînduri 367 vorba pe buze, însă totdeauna îşi zicea: „Adecă de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o şi asta!?“ Iară acum, cînd se întorcea la Moara cu noroc, îşi punea de gînd că i-o va spune într-alt rind. 5 — Intr-alt rînd? Da 1 insă în curînd el se încredinţă că nu poate să i-o spună, şi cu cit mai mult se încredinţa despre aceasta, cu cit mai dinadins se ferea de Pintea. Şi omul foarte lesne se împacă cu păcatele sale. „Ei! ce să-mi fac!? îşi zise Ghiţă în cele din urmă. io Aşa m-a lăsat Dumnezeu ! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decît voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decît dînsul n-ar dori să n-o aibă." Şi fiindcă avea un păcat pe care nu-1 putea stapîni, 15 el nici nu-şi mai dedea silinţă să-l stăpînească şi se lăsa cu totul în voia intîmplărilor. Apoi el nici nu mai era om cinstit; lumea tot îl credea rău. Cîteodată, cînd îl apuca frica de pedeapsă ori de răzbunarea lui Lică, el îşi punea de gînd că are să plece şi să se ducă, incit să 20 i se piardă urma, însă el iar se dumirea şi aştepta ca Lică să vină iar cu banii. Astfel, trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi primăvara. Pintea se făcea din ce în ce mai nerăbdător, căci aflase în cele din urmă şi pe oamenii îngro-25 păţi; arîndaşul avea fierbinţeli de cîte ori trebuia să dea bani mărunţi pentru banii pe care îi agonisise cu multă osteneală; Ghiţă însă nu avea altă vorbă decît: „Ţi-1 dau legat, dar trebuie să bag de seamă, ca să nu stric toată treaba". Iară mai departe el rîdea în pumni 30 ori tremura de frică. Căci adunase mulţi bani Ghiţă, atit de mulţi, încît în fiecare zi îşi zicea: „Mult a strins arîndaşul!" dar precum aduna banii, el scăpata mereu în gîndul său. In vremea aceasta Lică trăia zile albe. El venea des 35 pe la Moara cu noroc, şi de cîte ori venea era vesel şi bun şi om cu dare de mînă. Şi fiindcă era vesel şi bun şi darnic, ţiganii de la Ineu prinseseră slăbiciune de dînsul şi treceau foarte des pe la circiumă ca să întrebe dacă n-a venit cumva ori dacă nu are să vină în curînd, 40 ca să-şi petreacă cu tovarăşii. m Iară cînd ei îl găseau, se puneau să-i cînte, şi atunci venea rîndul la Uţa, femeie înaltă, smeadă şi sprintenă la vorbă. Lică nu juca decit foarte arareori, şi atunci mai ales 5 cu Ana, cu copilul ori, pentru ca gluma sa fie de tot bună, cu bătrîna. Ii plăcea să stea, să privească şi să asculte, fiindcă era destul de privit şi destul de auzit, fiindcă Uţa juca cum se joacă la circiuma şi vorbea cum se vorbeşte în birt, fără multe marafeturi, fără mult 10 încungiur. Iară cînd Uţa mergea prea departe cu veselia, Lică îi zicea: „Mai astîmpăre-te, fă l prea te obrăzni-eeşti“. Dar- ea atunci, parcă tocmai în ciuda lui, se făcea cu atît mai dezmăţată. Bătrîna dedea miloasă din umeri şi zicea aşa în ea: 15 „Ei! ce să-i faci! Aşa a lăsat-o Dumnezeu ! Păcatul ei!“ Ana la început se turbura, în urmă se înscîrbea şi dezmaţările Uţei ii păreau sarbede, şi numai tîrziu se deprinse cu ele, ba, cînd Uţa zicea cîte una neclătită, stăpîna ei simţea un fel de mîncărime şi prindea poftă 20 să zică una şi mai bună. Atunci Lică rîdea din toată inima şi nu lipsea niciodată a zice: „Bată-te să te bată, dar de mult n-am rîs aşa de cu poftă“. Iar Ghiţă nu rîdea; se făcea că nu pricepe gluma, şi cînd vedea pe Lică învîrtindu-se pe lingă Ana ori 25 pe Ana trăgîndu-se la Lică, el se ducea pe ici Încolo, ca să nu vadă nimic, fiindcă-i era greu să vadă şi-l durea inima cînd simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gîndul său. Dar cîteodată îi părea că ea îşi da silinţă să-l ţină pe Lică departe de la sine, şi atunci el îşi 30 făcea mustrări şi simţea înzecit ticăloşia la care căzuse el însuşi; de aceea parcă-i venea să se bucure cînd iar o vedea căutîndu-1 cu ochii pe Lică ori legîndu-se de el, căci acum erau deopotrivă. La începutul Săptămînii Luminate, Pintea trecu pe 35 la Moara cu noroc şi-l luă iar pe Ghiţă de scurt. — Ce să-i fac! răspunse Ghiţă. E om viclean şi nu-1 pot prinde. Dac-aş şti cînd are banii la el, te-aş vesti ori l-aş prinde faţa cu cîţiva drumeţi. Mă tem însă să nu mă dau de gol: şi tu ştii că-mi pun chiar capul în 40 primejdie, fără ca să-l stric pe el. îţi spun drept: îmi vine să-mi iau boscîrţele şi să fug de aici. ?4 369 5 10 15 20 25 30 35 40 — Bine, bine! grăi Pintea. Dar Dumnezeu să te ferească pe tine să nu te pună păcatul să mă înşeli pe mine 1 Ghiţă nu răspunse nimic. Bătrîna încă de mult umbla cu gîndul de a potrivi lucrurile astfel, ca să-şi petreacă Pastile cu toţii împreună la una dintre fetele ei din Ineu şi totdeauna se întrista cînd Ghiţă zicea: „Dacă se poate“. Numaidecît după plecarea lui Pintea, Ghiţă se duse dar la ea şi-i spuse că se poate şi să-i vestească prin vreun drumeţ pe cei din Ineu despre aceasta, ca să facă din vreme toate pregătirile, — Bine, ginere dragă ! grăi bătrîna, cuprinsă de vie bucurie. Dumnezeu să te binecuvinteze pentru această hotărîre a ta, căci, precum tu prea bine vezi, eu sunt bătrînă, şi cine ştie dacă ne va mai fi dat să petrecem o zi de sărbătoare împreună... Era în adevăr mişcată bătrîna; nu-şi aducea aminte să fi petrecut vreodată în viaţa ei sfintele sărbători altfel decît împreună cu cei mai de aproape ai săi, afară de anul trecut, cînd Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu noroc şi parcă iiu erau Paşti, parcă-i lipsea darul pentru tot anul dacă mai petrecea şi acum ca în anul trecut. Mare era şi bucuria Anei, care de mult nu-şi văzuse rudele şi prietenele cu care fetise, mare bucuria copiilor, care totdeauna aveau dor de Ineu, unde căpătau daruri de la mătuşile lor şi găseau alţi copii ca dînşii. Ana şi bătrîna se puseră la sfat, deoarece cu mîna goală nu puteau să meargă, şi mai ales Ana sîmţea în ea o puternică pornire de a se arăta că nu mai e săracă, precum fusese odinioară, şi parcă i-ar fi venit pofta Bă risipească acum deodată tot ce cîştigaseră în timp de un an. Pe cînd ele steteau de sfat, Ghiţă se afla singur în odaia de Iîngă birt şi-şi număra banii, îi număra singur, fără zgomot, şi ascuţindu-şi mereu urechea, pentru ca să-i ascundă îndată ce ar simţi că se apropie cineva. In clipa cînd văzuse mînia Iui Pintea, el luase hotă-rîrea de a-şi trimite nevasta şi copiii de sărbători la Ineu şi de a se duce astfel, neştiut de nimeni, să caute 370 undeva un loc ascuns, unde să-i cheme în urma Ia sine şi să-şi petreacă zilele vieţii pierdut în lume şi nesupărat de nimeni, deoarece Lică nu putea sa-1 vîndă, iar Pintea nu ştia nimic. însă chiar la cel dîntfi pas 5 făcut pentru punerea în lucrare a hotărîrii sale el Începu să şovăiască. îl durea bucuria bătrlnei şi parcă nu se simţea destul de tare ca să o curme in ziua hotă-rîtă pentru plecare, îl durea cu atît mai mult cu cit vedea în ea totodată durerea zguduitoare pe care o vor 10 simţi cu toţii în ziua cînd nu-1 vor mai găsi. Apoi, dacă fugea de frica lui Pintea, nu mai puţin se temea că, fugind, Lică îi va găsi urma. Acum, în sfîrşit, cînd îşi văzu banii adunaţi atît de mulţi la un loc, îl cuprinse cu o putere necovîrşită gîndul, venit 15 ca din senin, că Lică, ştiindu-1 că are bani mulţi, va veni într-o zi să-i ia de la dînsul, şi după ce-şi puse iar banii în ladă şi stinse lumina, el se opri îngrozit în mijlocul odăii întunecate: vedea parcă, departe, dincolo de dealul despre Ineu, în valea tăcută şi pustiicioasă, 20 trăsura părăsită la marginea drumului şi copilul omorît şi aruncat pe iarba stropită cu sînge. Nu, nu era destul că se duce; trebuia să se ducă aşa, ca nimeni, şi mai ales Lică, să nu-i poată da de urmă. 25 Iar Ana nu simţea nimic; capul ei era plin de colaci, de ouă roşii, de plăcinte, gîndul ei era dus în lumea căreia dorea să i se arăte. Marţi seara trecu pe la circiumă şi Lică Sămădăul, căruia Ghiţă îi trimisese vorbă c-ar fi avînd să-i spună ceva, dar ea nu ştia nici 30 cînd el a venit, nici cînd a plecat. Lică nici nu stătuse mult. Ghiţă dorise numai să-l întrebe în taină dacă nu are cumva bani de schimbat, fiindcă are de gînd să meargă peste sărbători, neştiut de nimeni, la Pesta, ca să schimbe ce are la dînsul, 35 mai ales galbenii, pe care nu îndrăznea să-i dea pe aici prin apropiere. Aşa credea el că va putea să alunge orice prepus din mintea lui Lică, pentru ca numai intr-un tîrziu să-i vină gîndul de a ştirici încotro a plecat. — Am, răspunse Lică. Nevasta cînd iţi pleacă? 40 — Sîmbătă de cu seară. 371 24* — Atunci tu mă aşteaptă, ca viu neapărat, fie sîm-bată seara, fie duminecă dimineaţa, şi-ţi aduc, îti aduc fel de fel. Ghiţă începu să tremure. Acum nu mai era vorba 5 numai să fugă, ci să-l şi fure totodată pe Lică. „Dac-o fac, să o fac barem deplină!“ îşi zise el ameţit de acest nou gînd şi numărind cu neastîmpăr ceasurile ce-i mai rămîneau. Simbătă pe la amiazăzi, în sfîrşit, cînd toate erau 10 puse la cale, toate gătite pentru ziua de sărbătoare, el spuse că nu poate să plece, cel puţin nu chiar acum, deodată cu ceilalţi, fiindcă are să-l aştepte pe Lică, de la care a primit vorbă. — Atunci nici eu nu mă duc, grăi Ana, pentru care 45 această nouă hotărîre a lui Ghiţă venea ca un trăsnet căzut din senin. — Ai înnebunit? zise el. Le-aţi trimis vorbă că veniţi, aţi făcut din partea voastră toate pregătirile şi acum nu mergeţi? Duceţi-vă voi şi vă petreceţi sărbătorile, 20 ca şi cînd eu nici nu aş fi; cu atit mai bine are să vă pară dacă voi veni mai tîrziu. — Eu nu pot să-mi petrec Pastile fără tine, grăi nevasta. Te gîndeşte ce ar zice lumea cind te-aş lăsa singur aici. 25 — Ei! vorbe degeaba ! Vreau să te duci! — De ce te răsteşti la mine? zise Ana mihnită. Ghiţă ! spune-mi, ce ai tu? De ce nu-mi vorbeşti pe faţă? Ghiţă se plimbă cîtva timp prin casă, apoi se opri la fereastră şi privi afară. 30 — îmi stai în cale, zise el în cele din urmă. Ana sîmţi în ea pornirea de a pleca fără de întîrziere, pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată; îi părea că nu mai poate trăi cu omul care i-a grăit o dată aceste cuvinte: era însă în sufletul ei şi ceva mai tare decît 35 această pornire. — Tocmai de aceea voiesc să rămîn — răspunse ea — şi am să rămîn, pentru că nu mă lasă inima să plec. Grozav te-ai schimbat tu de cîtăva vreme: abia mai ţiu minte de cînd nu m-ai atins cu mina şi nu mi-ai 40 zis o vorbă bună; dar să nu crezi că aşa mă vei alunga de la tine-Ţiu la tine, Ghiţă — strigă ea îndărătnicită — 372 5 10 15 20 25 30 35 40 ţiu cu toată inima, şi cu cît te vei face mai aspru, cu atît mai dinadins am să ţiu, şi ţi-o spun aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi. Şi în adevăr Ghiţă nu se temea de nimic mai mult decît de nişte cuvinte ca aceste, şi acum, cind le auzi, el se simţi ca şi cînd ar fi cuprins de un păiengeniş pe care nu se îndura să-l rupă. — Grozav ţi-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeşte-mi pe faţă: vrei să rămîi, pentru că ştii că are să fie şi Lică aici. — Eşti un om netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în tine pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi, zise ea şi se depărtă fără zgomot. Apoi, din prag, ea îi mai aruncă vorbele: Tu eşti acela care se pleacă înaintea lui ca o slugă, iar nu eu, Ghiţă! Să ne ferească pe noi Dumnezeu să nu ai tu cumva ceva pe sufletul tău, că atunci toată viaţa noastră e mai rea decît o robie ! Ghiţă o lăsă să se ducă, ba chiar se bucura că ea se duce, fiindcă nu-i mai venea să creadă că acum ea va rămînea şi niciodată hotărîrea lui de a pleca nu fusese mai tare decît acum. In adevăr, viaţa ei nu era decît o robie, o robie de care nu mai putea scăpa decît aşa, dacă se duceau în lume. Ea putea încă să fie fericită; el însuşi, niciodată. Dar Ghiţă se înşela. Bătrîna plecă de cu seara singură cu copiii, singură şi mîhnită pînă în adîncul inimii. Ea îşi sărută la despărţire copila, o sărută o dată, de două, o sărută de mai multe ori, ca şi cînd s-ar despărţi pe veci de dînsa, ca şi cînd acum o ar mărita şi numai acum ar simţi că ea trebuie să împartă bucurii şi amaruri cu soţul ei. Dar inima îi era grea şi trebuia să şi-o uşureze. — Eu vorbesc arareori — zise ea — deşi totdeauna spun cam multe. Aşa-mi este firea. N-am însă obiceiul de a mă amesteca în trebile altora. Voi sunteţi copiii mei: n-am stăruit însă niciodată să faceţi altfel decît aşa cum vă trage inima. Acum însă mă doare inima cînd văd că pentru Lică voi părăsiţi neamurile voastre de sfintele sărbători şi nu vă miraţi dacă doresc să ascultaţi o dată şi de mine: nu vă lăsaţi prea departe cu 373 5 10 15 20 25 30 35 40 Oameni ca Lică. E bine să-i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dînşii: Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o pină acum, fiindcă n-aveam pentru ce: acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi. Bătrîna grăi şi se duse, iar Ghiţă şi Ana rămaseră cu Marţi şi cu Uţa la Moara cu noroc, care, ca niciodată mai nainte, parcă stetea pustie şi întunecată în urma bătrînei. — Ei! ce să-mi facil? grăi Ghiţă, cînd îşi văzu zădărnicit astfel planul. Se vede că acesta e norocul meu, şi dac-ar fi nenorocirea mea: cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă!? Poate că e mai bine aşa. Atît se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, incît nu mai putea să-şi dea seamă ce poate şi ce nu poate să facă, şi aşa, încetul cu Încetul, se lăsa în voia întîmplării şi aştepta cu o leneşă nepăsare sosirea lui Lică. Sosind duminecă, în ziua de Paşti, pe la prînzul cel mic, dimpreună cu Răuţ şi cu Păun, un alt tovarăş al lor, toţi trei călări, la Moara cu noroc, Lică se sîmţi cam scos din sărite cînd nu-1 găsi pe Ghiţă singur, precum fusese vorba. El însă nu grăi nimic, şi aruncă numai o traistă cu scule, pe care o adusese cu sine, în-tr-un colţ al casei. — N-am putut să mă desfac de dînsa! grăi Ghiţă. — N-ai putut!? Trebuie să te desfaci, îi răspunse Lică aspru. Va să zică, eu umblu aşa după pofta inimii tale. Am adus bani, aur şi argintărie, şi nu pot să le port cu mine. Fă-i rînd să plece. — Cum să-i fac? — Ce-mi pasă mie!? Fă-i rînd, şi atît! Cum? asta-i treaba ta. Ghiţă vedea parcă iar trăsura părăsită Ia marginea drumului, cu copilul mort lingă dînsa. — Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere! urmă Lică aprins. — Slăbiciune nu am, grăi eîrciumarul. — Nu ai! zise iar sămădăul. Bine! înţelegi tu că lucrul ăsta trebuie să ajungă o dată la un capăt. Lasă, că-i pun eu capătul! Bine c-a rămas aici. Am astăzi o 374 5 10 15 20 25 30 35 40 grozavă mincărime în mine, adause apoi aşa pentru dînsul, şi împinse cu piciorul traista în dosurunei lăzi ce se afla în apropiere. După aceste el ieşi prin birt, pişcă de pulpă pe Uţa, care stetea răzemată de uşchior, încît ea ţipă, şi se duse mai departe la Ana, care stetea înaintea cerdacului, pusă pe gînduri asupra celor ce se vor fi petrecînd în casă. — Fac rămăşag — zise el — că peste jumătate de ceas sunt aici şi ţiganii. Au un miros mai bun decît copoiul. Apoi să ne facem o zi cum n-a mai fost nici una din cele de pînă acum. Am azi un chef din cele mari, şi trebuie să ştii că eu sunt nesăţios cînd mă apucă cheful. — Şi eu sunt la chef, răspunse Ana cam în silă. Lică se apropie mai tare de dînsa şi-i zise la ureche, aşa ca de glumă: — Ii fac eu rînd Iui Ghiţă să plece şi să ne lase singuri. Ana-şi opri răsuflarea. Era o glumă aceasta; însă, chiar ca glumă, era prea îndrăzneaţă şi-o atingea tocmai acolo unde era mai simţitoare. — Numai dacă-1 poţi, îi zise ea, dar cu capul ridicat şi privindu-1 peste umăr, ca şi cînd ar voi să mai adauge: „Tare te-nşeli dacă crezi că bărbatul meu ţine atit de puţin la minew. — Uite cum se supără, zise el acum zîmbind. Aşa-i că te-am atins la inimă!? Ei, apoi dacă n-aş şti eudt de mult îşi ţine la nevastă, de mult i-aş fi furat-o. Şi asta era o glumă, însă una care îi mai plăcea Anei. Lică avuse dreptate. Nu trecu mult, şi ţiganii sosiră şi pe cînd la Ineu oamenii intrau în biserică, la Moara cu noroc se începu veselia destrăbălată şi fără frîu. Ana nu voia să joace tocmai pe timpul sfintei liturghii şi era jignită văzînd pe Uţa acum chiar mai neruşinată decît totdeauna; dar Lică, neastlmpărat afară din seamăn, o strînse în braţe şi o luă cu sila la joc. Ea îşi aţinti ochii la Ghiţă: acesta însă, în loc de a se arăta supărat, scoase pe Uţa din minile lui Răuţ şi începu să-şi petreacă şi el, dar să-şi petreacă, precum petrece omul, cînd se pune In ciuda altuia. Apoi desfriul are şi el farmecele lui, şi Ana încetul cu încetul se obicinuise şi prinsese o tainică poftă de el. 375 5 10 15 20 25 30 35 40 Pentru ca petrecerea să fie mai cu haz, Lică scoase peste citva timp din şerparul sau plin de bani patru hîrtii, scuipă pe ele şi lipi pe fruntea fiecăruia dintre ţigani cîte una* — Acum cîntaţi pînă ce nu se rup toate coardele! strigă el apoi, şi iar o apucă pe Ana, care dinadins se lăsa în voia lui şi se făcea cu atit mai neastimpărată cu cît Ghiţă se arăta mai nepăsător. Iar Ghiţă fierbea în el şi nu se stăpînea decit cu gîndul că e vai şi amar de bărbatul care trebuie să-şi păzească nevasta, şi era vesel, ca să arate că el nu e asemenea bărbat* Era dar o veselie, încît casa parcă era să zboare cu dînşii în aer: Lică o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pămîntul; Ghiţă şi Rauţ luaseră pe Uţa la mijloc; Păun şi Marţi băteau în palme şi chiuiau în ruptul capului; ţiganii trăgeau din toate puterile cu arcuşul, zîmbind cu mulţumire şi privind din cînd în cînd cu ochii galeşi la hîrtiile ce le erau lipite pe frunte, iar cinii lui Ghiţă zăceau cu capul pe labe în pragul birtului şi priveau buiguiţi la cele ce se petreceau. Obosit, în sfîrşit, de joc, Lică se lăsă pe laiţă, o luă pe Ana pe genuchi şi începu, aşa în glumă, sa o sărute şi să o strîngă la pept. Ghiţă nu se mai putu stăpîni şi, făcîndu-se că nu vede nimic, ieşi să se mai răcorească sub cerdac. — Acu lasă-mă — grăi Ana înecat ă — că începe Ghiţă să se supere. — Apoi nu vezi tu că nici eu nu vreau alta? răspunse Lică. Să-I necăjim niţel. Măi Ghiţă! strigă apoi, aşa e că mi-o laşi mie acu o dată, de ziua de Paşti? — Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiţă în glumă; dar în dosul glumei se simţea minia lui oarbă şi nesăţioasă. Ana se desfăcu din braţele lui Lică, şi cîtva timp veselia peri din mijlocul lor, deşi îndeosebi Ana numai acu era în voie bună şi ar fi voit să-şi petreacă din toată inima. Iar Ghiţă plănuia în el cum să plece acum la Ineu, fără ca să dea loc la presupuneri, cum să plece, cum să-l afle pe Pintea şi cum să se întoarcă pe nesimţite cu el 376 5 10 15 20 25 30 35 40 ea să i-1 dea prins pe Lică. fîra pe ia un ceas după ameazăzi cînd Lică îl apucă la o parte şi îi zise: — Noi ne-am înţeles: tu pleci pe ici încolo şi mă laşi pe mine aici cu dînsa. N-ai nevoie sa-i spui nimic: te duci, ca sa se pomenească deodată singură cu mine şi atît. Am sa le zic celorlalţi că te-ai pus să dormi în podul grajdului, pentru ca nimeni afară de noi să nu sîmţă nimic. Ghiţă se aşteptase la aceasta; acum însă, cînd nu mai era timp de a se chibzui, el rămase încremenit. — Are să-ţi vie greu acu o dată, urmă Lică; de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă de bunăvoie: aşa sunt muierile. Ochii lui Ghiţă se împăingeniră. In două ceasuri putea să meargă călare şi pe căi ascunse la Ineu şi în alte două ceasuri, pe cînd se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu Pintea la Moara cu noroc. „Aşa vrea Dumnezeu! îşi zise el; aşa mi-a fost rîn-duit.“ Şi cînd şi le zicea aceste, se simţea aşa de tare, încît, cu toate cele ce văzuse, nu credea că e cu putinţă ca Ana, Ana lui, să se dea vie în mînile unui om ca Lică. „Şi dacă se dă, atunci e mai bine aşa, adăugă el: să se hotărască odată; să ştiu cum stau, căci viaţa mea tot e pierdută dacă nu răuşesc acum.“ — Bine, îi zise dar lui Lică. Şi cînd să mă întorc? — Mine dimineaţă. — Dar un lucru — adause Ghiţă — fă ce faci, însă nu mă face de ruşinea lumii: caută ca ceilalţi să nu sîmţă nimic. — Asta de sine se înţelege; altfel nici ea nu m-ar lăsa să mă apropii de dînsa, grăi Lică, şi se depărta. Ghiţă rămase cîtva timp privind în urma lui, apoi se întoarse spre grajd, cu avîntul omului care, purtat şi orbit de un singur gind, îşi pune viaţa în joc ca să arate că nu se teme că o va perde. Pe cînd el îşi gătea calul în grajd, Lică-1 punea Ia cale pe Răuţ. — Care va să zică — grăi Răuţ, în cele din urmă — cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînşii acolo, ne în- 377 5 10 15 20 25 30 35 40 toarcerii, stăm ascunşi şi nu ieşim decît la semnul dat de tine. — Huhurez 1 răspunse Lică, şi iar se puse pe veselie. Peste puţin, Răuţ Întrebă cine voieşte să vie cu dînsul la Şicula. — Punem caii la căruţa lui Ghiţă — zise el — încărcăm ţiganii şi mergem Ia nuntă. Uţă 1 hait’! şi tu cu noi! O dată sunt Paşti pe an t îl luăm şi pe Marţi. — M-aş duce şi eu, grăi Lică, dar nu mă lasă inima; apoi ar trebui să fiu de mult la Fundureni şi nu pot să mai perd vremea pe aici ori pe la Şicula. — Marţi I zise Uţa zîmbind prin ascuns. El cine ştie pe unde o fi acum. O fi sărind gardurile prin Fundureni, pe la drăguţa lui de pereche: dar eu mă duc, dacă mă luaţi. Atît dorea şi Ana: să rămîie singură cu Ghiţă. într-un tîrziu, însă, ea băgă de seamă că Ghiţă, care nu fusese de faţă la plecarea celorlalţi, nu se mai întoarce şi începu a se nedumiri. — Ghiţă doarme prea mult, zise ea ridicîndu-se. — S-a dus şi el, grăi Lică aşezat. — Cine? — Ghiţă. N-am zis că-i fac rînd să plece? Ana se întoarse cu obrajii aprinşi de la el şi ieşi afară ca să-l caute pe Ghiţă; dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre Fundureni, rămase cîtva timp răcită în tot trupul, apoi iar se întoarse. — Aşa-i — zise ea zîmbind — s-a dus. Cu atît mai bine! Lică se ridică şi făcu ca şi cînd ar fi voind să plece şi el. — Ce vrei? întebă ea. — Nu spuneam că trebuie să plec? — Să nu umblăm cu vorbe deşerte, îi zise ea. Acu rămîi. Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decît o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decît aşa. Grăind aceste, ea-şi astîmpără obrajii cu palmele, îşi ridică cu vîrful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, privind ca ieşită din fire Împrejur: — Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalţi de aici. Aş vrea să văd oameni împrejurul meu, oameni mulţi, 378 5 10 15 20 25 30 35 să-mi petrec, încit să ţi se ridice perii In vlrful capului, pînă ce nu cad istovită la pămînt. Dar acum e bine şi aşa: tu trebuie să-mi făgăduieşti însă un lucru. Lică privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, Ia ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca şi caisa răscoaptă şi la trupul ei înalt, mlădios şi fraged. Se sîmţea stăpînit de dînsa şi parcă voia dinadins să se lase în stăpînirea ei. — Oricare ar fi acela, ţi-1 fac, zise el, întinzînd mîna, ca s-o apuce. XV Era în amurgul serii. Peste zi fusese cald ca în zilele de vară, şi acum, pe la asfinţitul soarelui, se sîmţea un fel de greutate în aer; deodată se făcu rece şi începu să bată vîntul şi să aducă nişte nouri de la răsărit, să-i întindă la dreapta şi la stînga şi să-i mîne mereu înainte spre apus. De departe, ca din fundul pămintului, se auzea din cînd In cînd cite un tunet molcom şi iar se perdea-n tăcerea amurgului. Lică şedea la masă, cu paharul înaintea sa, de vorbă cu Ana, dar neastîmpărat şi trăgînd mereu cu urechea la cînii ce lătrau în depărtare, ca şi cînd s-ar apropia cineva, om necunoscut, cu care cînii nu sunt deprinşi. Şerparul plin de galbeni, pe care îl descinsese cîtva timp după plecarea lui Ghiţă, era aruncat jos Ia picioarele patului. — Aşa crezi tu acum, grăi Ana, care şedea în cealaltă parte a mesei, faţă în faţă cu el. — Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; ele se simt. Ziceam că dac-aş voi să plec, mi-ar fi greu să mă despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi trebuie decît că ţi-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu prea spun asemenea lucruri. Dar — adause el — lumea mă socoteşte om rău la fire pentru că ştiu să ma stăpînesc în toate împrejurările: nici acu n-o să-mi pierd eu sărita. 379 5 10 15 20 25 30 35 40 Grăind aceste, el privi cu ciudă la dînsa, apoi se ridică. Ana se ridică şi ea. — Ce-i? întrebă ea speriată. Ce ai de gînd? — Eu mă duc, răspunse el, şi scoase traista cu scule din dosul lăzii. — Nu poţi să te duci şi să mă laşi pe mine singură şi aşa cum sunt. — Trebuie să mă duc şi nu vreau să rămîn, zise el punîndu-şi pălăria în cap. Ana îşi opri răsuflarea: îi era ca şi cînd nu el ar pleca, ci ea însăşi ar fi dată cu ruşine afară din casă, în mijlocul drumului, unde toţi trecătorii îşi întorc faţa de la dînsa. Cînd îl văzu dar că pleacă, ea îşi înfipse amin-doiiă minilc în braţul lui şi-i zice cu liniştea încordării: — Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau faţă cu el 1 — Ei l ce să fac cu tine!? îi răspunse el, şi-o dete, aşa cam în silă, cu cotul la o parte. Ana se retrase şi rămase cu ochii la pămînt şi neclintită în mijlocul casei, apoi, într-un tîrziu, îşi ridică ochii la el, ca şi cînd ar voi să-i zică: ce mai stai? ziceai că te duci!? înalt, cu mustaţa lungă, alb ca varul la faţa neted rasă, cu traista plină de scule preţioase în mină şi cu pălăria rotundă peste pletele răsucite, Lică stătea înfipt în pămînt înaintea ei. — Şi parcă văd cu ochii cum ai să te împaci cu el şi să-ţi verşi toată mînia adunată in sufletul tău asupra mea, zise el, apoi se întoarse în călcîi şi se depărtă cu pas iute şi mărunt. Peste puţin el trecea călare pe murgul sau fugăreţ la deal spre Fundureni, minîndu-şi calul său întins ca şi cînd s-ar şti gonit de moarte. Ploaia începu să cadă in stropi mari, tunetele începură să răsune de-a lungul văii cu nişte zguduituri puternice şi tot mai puternice; fulgerele sfîşiau mai în lung, pe-ntrecute şi tot mai pe-ntrecute noaptea căzută în pripă; iară Lică gonea cu friul slobod şi plecat spre gîtul calului, încît trecea ca blestemul pămîntului printre şiroaiele îndesate, printre tunete şi fulgere. 380 Pe cînd sosi în preajma satului, ud pînă Ia piele şi obosit şi ameţit de băutură, de petrecerea fără de frîu şi de neastimpărul sufletului său, el tremura în tot trupul şi abia se mai ţinea în scări, o Şi totuşi, parcă-i venea să-şi schimbe calea şi să să întoarcă iar la Moara cu noroc. „De femeie m*am ferit totdeauna, şi acum, la bătrî-neţe, tot n-am scăpat de ea !“ zise el, apoi o luă la dreapta, pe lingă sat, ca să iasă la pădure şi să-şi caute un io adăpost; dar, sosind în dreptul bisericii ce stătea singură şi părăsită Ia cîteva împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi cu veselia gîndului bun la uşa cea mare. Fără de a se mai gindi, sări din scări, apucă uşa bi-15 sericii cu amîndouă mînile şi se izbi în ea, ca să-i rupă zăvorul, să o scoată din ţîţîni, în sfîrşit, să o spargă. Uşa se zgîlţîi, încît răsună toată biserica goală, dar ea nu îngădui cu una, cu două, şi trecu timp la mijloc pînă ce sămadăul izbuti să intre. 20 Acum era la adăpost. Ploaia se vărsa şiroaie şi se batea de acoperămîntul bisericii; ferestrele mari zîngăneau mereu sub zgudui-tura trăsnetelor; fulgerele luminau într-una chipurile sfinţilor, ce priveau ţintă cu ochii lor nemişcaţi la omul 25 abătut din cale, care venise să turbure liniştea sfîntului locaş. Lică nu vedea şi nici nu auzea nimic. EI trecu, ducîndu-şi calul de căpăstru, spre altar, îşi legă calul de strana de Ja dreapta, apoi intră să-şi caute 30 în altar ceva, o haină preoţească, vreun stihar, în sfîrşit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine, şi alta, pe care s-o arunce pe ca), căci bietul dobitoc tremura de frig. El aştepta un fulger, ca să poată vedea cele de prin prejurul său. 35 Erau nişte ţoale pe un cuier la dreapta, era acoperi-toarea de pe altar şi erau perdelele mari de la uşa din mijloc a altarului. El trase, înainte de toate, acoperitoarea de pe altar şi se duse de o aruncă asupra calului plin de spume. 40 Acum se simţea mai tignit şi, întorcîndu-se iar spre altar, ca să rupă perdeaua de la uşă, el începu să sîmţă 331 mirosul tăraîiei şi al făcliilor de ceară ce arseseră peste zi şi parcă-i venea greu de ceea ce voia să facă. Gîndu-rile, care îl părăsiseră din clipa intrării sale în biserică, iar se iviră unul cîte unul în mintea lui. Vedea pe Ana, 5 pe Ghiţă, pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum aşa, cum vezi mai nainte de a dormi, una peste alta, o lume întreagă, şi de cîte ori calul îşi batea copitele în pardoseala de piatră, îl trecea un tremur de în-grijare, căci multe făcuse în viaţa sa, dar cele sfinte încă 10 nu le atinsese. El apucă perdeaua de un colţ şi o smînci cu o opintire îndărătnică, ca s-o tragă la sine. Perdeaua era însă groasă şi căptuşită cu mătase şi nu îngădui. 1*5 El o smînci cu îndoită putere. Perdeaua începu a se destrăma cu un foşnet ascuţit şi pătrunzător, şi acest sunet era aşa de tare, de aspru şi de sfîşietor, încît îl răzbea ca un junghi prin creieri pină în măduva oaselor şi-l făcu să scape din mînă 20 perdeaua pe jumătate ruptă şi să rămîie cuprins de fiori şi impetrit Ia uşa altarului. Înspăimîntat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi şi privi trăgîndu-şi capul între umeri, împrejurul său. 25 Nu era nimeni aici, nici o suflare omenească, nici un ochi să-l vadă, nici un glas care să-l dea pe faţă, nici o minte care să treacă peste a lui, nimeni şi nimic decît tăcerea, mirosul de tămîie şi de făclii, sfinţii de pe pereţi şi bătaia din cînd în cînd a copitelor de cal în piatra 30 de pardoseală. Era însă un gînd care aici trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covirşeşte, pentru că ea pune şirul întîmplărilor prin care trece omul. 35 Dumnezeu era acela care-1 scăpase de atîtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice. Dar nu! el voia să aibă perdeaua; voia să o taie cu cuţitul, ca să nu îi mai foşnească în urechi. Insă cuţitul 40 rămăsese în şerpar. 382 5 10 15 20 25 30 35 40 — Şerparul meu I ţipă el tare şi sfîşietor, incit calul sări sperios la o parte. Şerparul meu! strigă iar, şi începu să se pipăie mereu la trup, ca şi cînd i-ar fi arzînd cămaşa pe el, şi să se dea pas cu pas înapoi pînă ce nu ieşi din altar spre mijlocul bisericii. li era frică, încît îi venea să se arunce pe cal şi să meargă şi să fugă mereu pînă ce nu va scăpa de el; însă Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în tot locul şi în toate timpurile soarta omului atlrnă de întimplări ale căror tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poate să o coprindă. Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inimă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit subt ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămînea: el îşi puse mînile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; ii venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se răpeadă cu capul în zid, ca să rămîie sfărîmat la treptele altarului. Dar el nu putea să moară: de nimic nu-i era mai frica decît de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cît ţine lumea, ca să scape de viaţa cealaltă, şi o hotărîre aspră ii coprinse mintea. — Unul cîte unul — strigă el ridicîndu-şi mina dreaptă în sus — unul după altul, om cu om, toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! Grăind aceste, el se repezi pe cal, ieşi călare pe uşa cea spartă, se întoarse spre pădure, dete un ocol, întră din altă parte în sat, trecu de-a lungul uliţii pînă la casa preotului şi bătu Ia portiţă. Era cam pe la nouă ceasul, şi popa şedea încă la masă, cînd auzi bătaia în portiţă şi ieşi. — Să mă ierţi, părinte — îi zise el — dar viu cu grabă. Astăzi, chiar în ziua de Paşti, mi-au perit o parte dintr-o turmă. — Mulţi oameni răi sunt pe faţa pamîntului... răspunse preotul cuprins de mîhnire sufletească. — Şi te rog, urmă Lică, fără să mai ţină seama de vorbele preotului; n-ai văzut cumva pe Răuţ trecînd pe aici? 383 5 10 15 20 25 30 35 - Nu i — Atunci mănînc ceva, apoi mai dau o raită prin pădure, şi încă mine de cu zori sunt la Ineu, unde cred că va fi plecat şi el. Iară dacă s-ar întîmpla să mă înşel şi să mai vină pe aici, să-i spui ca să mă caute la Ineu. Noroc bun I şi să mă ierţi, părinte. Grăind aceste, el plecă, dete o raită spre pădure, apoi ieşi în drum şi slobozi calul la vale, spre Moara cu noroc. XVI Mai nainte de a pleca, Gbiţă îl căutase pe Marţi, ca să-i dea de lucru, însă nu l-au putut găsi în pripă şi nu avea destulă răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă dar în grabă, ca omul care nu are timp de perdut. In urmă, cîtva timp după ce plecase, privind în urma sa, el văzu căruţa in drumul de ţară, dar nu putea să-i treacă prin gînd că în acea căruţă sunt oamenii pe cari îi lăsase la circiumă, fiindcă aceştia veniseră călare. Cu toate aceste, el începu a se nedumiri. Sosind, în sfîrşit, aproape de Ineu, el îl găsi pe Marţi in drum. Ungurul plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec la Moara cu noroc. Ghiţă rămăsese cîtva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. „Dar ce să fac — îşi zise el în cele din urmă — dacă Dumnezeu nu mi-a dat gindul cel bun în ceasul potrivit ? Dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel.“ Şi de aici înainte el simţea că Ana e pierdută şi nu se mai gîndea decît la răzbunarea lui. Insă niciodată nădejdea nu piere cu desăvîrşire din sufletul omului, şi aşa, el tot îşi mai zicea: „Şi dacă totuşi s-ar întîmpla să mă întorc la timp...“ De aceea el grăbi. 384 *V -N 'D '»»U. •A'LuAv+At^ j %r ' ■*4- 7****^ ■ » «. «tu % **.' «♦'U.-JUk. uî *h^( _ ■* _ » . **“■ jWt.. «*■ •—*. «.j »«£*■»£ -♦* Ţ*** ->•*.: .!**. ^v^-ci^.. V*-L* *»' ■- u " *-»- 9 " »* *Y <1 2L •w tw -‘-yf 4. V^| '----- Σ’ *—» A. s. «u*j,v* ». -a, . »—* *_____ „m s. ^Ihfcw* l»j»Hm ^SU •* %r~f«r *-■ ^ «PMMJUt* «Cav » wUiU^ V* »«. v^_ u <-«r «*Xw»UOJl î ^ ^ -UV *«um.VC-L Cjk, «-*-••£-* voU, •-' *-X2:~.ţ„f.-.-~i; (A£ «U***»^ dW« $$/Osi\^ !£. c^jS.»-^»c.fC;^il8», pr„, «. « cere sprijin Pagina din Tribuna (1888, nr. 86 din 15/27 aprilie) cu primul articol: Sus inimile, scris de Slavici, după condamnarea de la Cluj, din mai 1888. Xr. m ......i ii#-*»™ * T * Apar* ta flaeart ţt da lucru *>*.««; ■M#*» ai tot «•(iutt d* iafckt»» A» «•*! »««ii prl« ▼ »»»>«••«■ ■* **»" •* (»*»* •«•••I»: paai(i««ta «* al «* »>~ (•«. ■M ţ «MM I |M W t« *** W* «* M* ai-1 tWMMHi «r tpMp* V • >. «an*. «a. «a* ilifc»; ta»*» «ia hM. «» mm K ' - Jm** *"**» MW Mm* hÎa «1 la SinS ! +rn>. Ţ> *> «yţa •«ţ» At*ualni*>M«ukf, paf tf» ÎL %*i»i. V. laiia*#iwk a«f#i Mr Jap** <* «Ml «■«*• ţi IMMite Ir IM» (IM # ta * M MM «<** CtM «•» > .—A O-l ■ iM **- 1MU <* a» 4» tapfm, -W «ri* «* **• ** M (*•*•» tapai*!»,: i ;■ ■ a ©a***‘ 4. «M.a* ♦ WM» a««Mt M. *m mm m fly».n>«v«( »>;•* .*»,•*•; « f«.l r*t* 4*ţl»p» j f« *«»*«* ţi «ai «4 kt t. X» *»i«l*l* ari flrtMptata 4> o ta.ir*»* .trahklt p««| In t«««*IU j mmm «ml 4«. r» *4-aaMaMtr»» »».<*** : h«M mm .)>•• 4- *« I. »al şal* a. ! *•'•1*-'* 4»«* «a'«* paparal, «k.kjşta »« ,«•!(« Tras «< pata»*. - mm »*<• »llt« •>'(•« «*.«.*«, .'«ar. ta* ifrkx* ** (l. U lata* ' Mp »Ml» **«•■»*. şl .* laait- MIJI*»»* p.air* **•**U*'»H> *~W ImI1 u«w •«. •-< £»f» ««UmLmmC. ^4 ««, 4»' •-. «7>u^*o<.Tifc. ^vy»y ^USi AU* ‘ **V ** “ fXf f ffij jtftj) ,*? ** P+ ** ‘ •; ?*» - »*frnf **%«*. *«. . ** v~ {"\v;?!:' *. % ;‘* *>***. A ~, ***¥ «dU. «*•£ "FŢi HmMMI' mJtî Mk. *i'—/*f-* v*f Fragmente din scrisoarea lui Slavici către T. Maiorescu, trimisă din Sibiu, în 2/14 noiembrie 1889, în care stăruie asupra deosebirii dintre „Junimea44, societate literară, şi „Junimea41, giupare politica. El sosise Încă din vreme cu Marţi, cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi in preajma Morii cu noroc, dar temîn-du-se ca nu cumva Lică să ii zăpsească şi să fugă de la circiumă, ei descălecară în culmea dealului şi se ho-5 tărlră să aştepte întunecimea, ca să se poată apropia pe nesimţite. Ghiţă, galbăn la faţă, ca şi cînd i-ar fi secat tot singele din vine, stetea întins pe pămint, culcat pe brînci, privind ţintă şi cu ochii Însetaţi în vale. to — Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gînduri. Şi eu 11 urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală in cursa, cu care vreau-să-l prind. — Nevasta — răspunse Ghiţă — mi-am perdut-o ou 15 de mult. N-ar fi trebuit să iau eu pe Uţa la casa mea, căci numai Uţa a stricat-o, adause apoi intr-un tîrziu, aşa pentru dinsul, şi iar tăcu şi aştepta cu încordare căderea întunecimii apropiate. Deodată el sări ca ieşit din fire in picioare. 20 — Ne-au zăpsit! strigă el. Iată-1 călare. Pleacă! A fost singur, singur cu dînsa 1 Săriţi pe cai I După el 1 Sfinte Doamne, cînii, pe care i-am luat la casa mea ca să mă apăr de el, cînii mei mă vînd şi-l scapă din mina mea I 25 Cînd rosti cele din urmă1 cuvinte, ei se aflau toţi patru călare, porniţi de-a curmezişul peste coaste drept in urma lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoia la vale decît Lică la deal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, şi aşa depărtarea creştea mereu între 30 urmărit şi urmăritori. Ajunşi în preajma satului, ei îl perdură din vedere şi se opriră zăpăciţi. — Daţi voi la dreapta — grăi Pintea — că noi dăm la stingă; ocolim satul şi apoi ne întoarcem ca să vedem 35 dacă nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracu să se ducăl... — Ei 1 ce mai vorbă I L-am scăpat, şi socoteală curată, răspunse Ghiţă rizînd. Voi mergeţi mai departe: eu mă întorc acasă să-mi închei socoteala cu 40 dînsa. 25 25 — Ioan Slavici — Opere, voi. II 385 Grăind aceste, el smînci frlul calului şi se Întoarse la vale, drept spre Moara cu noroc. Ana, care petrecuse tot timpul acesta plingînd, se ridică şi îşi şterse lacrămile din faţă cînd auzi copitele 5 calului bătîndu-se de pietrişul de dinaintea circiumei, apoi inima începu să-i bată tare. Dar mai trecu mult timp Ia mijloc pînă ce el intră. Descălecînd, el socoti că trebuie să-i dea calului fîn, apoi că trebuie să-l şteargă de sudori şi să-I acopere io cu o cergă, iar după ce le făcu toate aceste, el rămase cîtva timp în uşa grajdului, îşi dete seamă despre cele ce voia să facă, apoi îşi luă pălăria din cap, îşi făcu de trei ori cruce şi plecă spre circiumă. Intrînd, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă 1-5 cheia într-un colţ. Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi şi grăi înecată: — Nu vreau să mor, Ghiţă I Nu vreau să mor lurmă ea tare, şi se aruncă în genuchi la picioarele lui. Fă 20 ce vrei cu mine, dar nu mă omorî. Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amîndouă mînile capul şi privi dus in faţa ei. — Nu-ţi fie frică, ii zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor. N-am să te chinuiesc: 25 am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu cînd ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite. • — Dar de ce să mă omori? zise ea agăţîndu-se de braţele lui. Ge-am păcătuit eu? 30 — Nu ştiu 1 răspunse el. Sîmt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu — urmă el peste puţin — acu văd, c-am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălos 35 în braţele lui pentru ca să-mi astîmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis. Ana se ridică şi privi ca trezită din somn Ia el. — Unde ai plecat tu? întrebă ea. 40 — M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem aici pe Lică cu şerparul plin de galbenii luaţi 386 5 10 15 20 25 30 35 40 de Ia arîndaşul. EI e omul de la care am primit hîrti-ile pe care găsiseşi tu atunci noaptea semnele. — Ghiţă! Ghiţă I de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta Ia vreme I? zise. ea Înăbuşită de pllns, şi-l cuprinse cu amîndouă braţele. Afară se auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. Ghiţă începu şi el să plîngă, o strinse Ia sin şi îi sărută fruntea. — Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gîndul bun la vreme potrivită, zise el, şi deodată se întoarse spre uşă. Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să deschidă uşa. — Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scoţîndu-şi cuţitul de pe tureac. Ano! fă-ţi cruce! fă-ţi cruce, că nu mai avem vreme. — Săriţi, că mă omoară 1 săriţi, măi oameni! strigă nevasta luptîndu-se cu el, săriţi, săriţii Gind uşa căzu sfărîmată din ţîţlni şi Răuţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pămint şi cu pieptul plin de sînge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adînc spre inima ei. — Dă foc 1 zise Lică, şi Răuţ îşi descărca pistolul in ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat. Nemaisîmţind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să se ridice. — Tu eşti, Lică, tu? gemu ea cu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă ridică. Cînd Lică se plecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mîna şi îşi înfipse ghearele in obrajii lui, apoi căzu moartă lîngă soţul ei. Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sîngele de pe obrajii zgîriaţi, sâ-1 şteargă fără de astimpăr, ca şi cînd mina ei ar fi otrăvită, apoi îş i luă şerparul de la piciorul patului şi îl încinse. — Voi căutaţi, ca trebuie să găsiţi bani mulţi in casă — Ie zise după aceste — şi cînd socotiţi că eu mă apropii de Fundureni, daţi foc pentru ca să pot privi circiuma arzlnd, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. 387 Tu, Răuţ, vii pe cealaltă cale Ia Ineu, iar tu, Păune, te Întorci la Şicula. Toate aceste el le zise iute, ca şi clnd i-ar fi fost groază să mai stea subt acest acoperemînt şi ştergîndu-se 5 mereu cu mlneca la faţă, iar după ce îşi dete astfel poruncile, se depărtă spre şirul de răchite, unde-şi lăsase calul. Murgul făcuse prin ploaie o dată calea pînă la Fundu-reni şi iar o dată înapoi: era obosit şi se culcase. 10 Acesta era un rău semn pentru Lică, fiindcă el încă în noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit drumul pînă la Ineu, cu încungiur şi pe drumuri rele, pe Ia Fundureni. Iară zgîrietura din faţă 11 ustura şi-l făcea mereu 15 să se întrebe: „Ce vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgiriat la faţă şi muşcat la mlnă?“ Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea zgriburind în Ioc, apoi nu voia să o ia la trea-pât, iar deodată el îşi adună toate puterile, o rupse la 20 fugă încordată şi o ţinu aşa cale de clteva împuşcături, apoi căzu frînt Ia pămînt, incit îşi aruncă stăplnul cît colo intre cioate. — Acu m-a ajuns minia lui Dumnezeu I grăi Lică după ce se ridică cu anevoia de la pămînt. Ce să fac 25 eu acum !? Calul meu l? Mîne îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu cu faţa zgîriată, şi circiuma arde. încă pe cînd plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbinţelile; acum începu să-l treacă sudorile şi tremura încît abia mai stetea pe picioare. 30 EI se gîndi să-şi ia calul şi să-l tîrască pînă la riule-ţul umflat, ca doară o să-I ducă valurile departe la vale: dar nu avea destulă putere. Luă dar şeaua de pe el, îi luă friul din cap şi plecă spre rîuleţ, ca să o ia pe j'os pînă la Ineu. Rîuleţul era insă umflat. „Nu-mi 35 pasăl“ îşi zise el hotărît şi, aruncînd şeaua şi friul în valuri, intră în apă. Dar abia făcu un pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură să se retragă înspăimîntat spre mal. El căută un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, şi 40 aşa umbla mereu pe mal, privind neîncetat împregiu- 388 5 10 15 20 25 30 35 40 Pul său spre focul de Ia Moara cu noroc şi şterglndu-şi din cînd in cînd singele de pe obraji. Deodată el se opri înveselit In loc. Ghiţă plecase călare la Ineu, şi calul lui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lingă tot încungiurul, putea sosi la vreme în Ineu. El se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri şi parcă nu se mai simţea destul de tare spre a-şi tiri trupul pînă la circiuma cuprinsă de flăcări. In vremea aceasta Răuţ se depărtase spre Ineu, Pirvu o luase spre Şicula, iară Pintea, văzînd focul la Moara cu noroc, ii lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, şi aducîndu-şi aminte de vorbele lui Ghiţă, se întoarse drept pe zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putinţă, la vreme. Cînd ajunse la murgul lui Lică, calul ii sări speriat în lături. — Un cal? 1 Murgul lui Lică 1 strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus? îmi scapă, iar îmi scapă! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut. El aştepta un fulger, ca să poată privi împregiur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar Lică se văzu tre-cînd prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, fâcînd lumea să creadă că a trăsnit. — Stăi 1 strigă Pintea tare, încit răsună toată valea. „Uf! Săracul de mine t îşi zise apoi 1 L-am scăpat 1 Acu fuge.“ Aşa-i! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă şi, dacă fugea, tot prins era, prins de mina Iui Pintea, prins cu toate dovezile. EI se îndreptă incit părea indoit aşa de nalt ca mai nainte, privi împregiurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrîşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile si să repezi înainte. Pintea II găsi cu capul sfărîmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior în loc. 389 — A Bcăpat! zise el intr-un tîrziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume. Grăind aceste, el 11 apucă pe mort de un picior şi îl tiri după sine pină Ia rîuleţ, apoi împinse trupul cu 5 piciorul în valuri. XVII Luni pe la prînz focul era stins cu desăvîrşire şi zidurile afumate steteau părăsite, privind cu tristeţă la ziua senină şi înveselitoare. 10 Din toate celelalte nu se alesese decît praful şi cenuşa: grinzi, acoperămlnt, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă, şi numai pe ici, pe colo se mai vedea cîte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniţă, nu se mai vedeau decît oasele 15 albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă. Bătrîna şedea cu copiii pe o piatră de lingă cele cinci cruci şi plingea cu lacrămi alinătoare. — Se vede c-au lăsat ferestrile deschise! zise ea intr-un tîrziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar 20 aşa le-a fost datai... Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe. 5 10 15 20 25 NOROCUL I Rămăsese ea singură cu tatăl ei, un om bătrin, la vlrsta de 55 de ani, care risipise o avere frumoasă şi trăia acum chinuit de un reumatism îndărătnic din o pensiune de-o sută treizeci de lei pe lună. Unul dintre fraţii ei, locotenent, era om cheltuitor şi urmărit mereu de creditori, iar cellalt, taxator la vama din Galaţi, se lupta cu o casă plină de copii. Deşi ştia însă că n-are să aştepte nici un ajutor de la alţii, bătrînul ţinea să-şi aibă cazinul, cafelele, tutunul de prima calitate, tot tabietul cu care se deprinsese. Era lucru firesc la un om care petrecea partea cea mai mare a vieţii lui întins pe divan ori zvîrcolindu-se în culcuş; era dreptul lui la zile de bătrîneţe. Fiică-sa, Elena? D-l Tuslea era dintre oamenii pentru care părintele n-are nici o datorie faţă de copiii săi. A făcut pentru copiii săi ceea ce făcuse numai din slăbiciune părintească; dator nu s-a simţit niciodată să facă ceva şi de aceea nimic nu şi-a impus de dragul lor. Numai un smintit ar fi putut cere ca acum, om bolnav şi cu zile numărate, el să se lipsească, de dragul ei, de vreuna din puţinele muir urniri ale vieţii lui. Era tlnără şi sănătoasă, era deşteaptă şi voioasă, era naltă, subţirică şi frumoasă; toate de la dînsul le avea, şi n-ar fi fost vrednică să le aibă, dacă n-ar fi 391 5 10 15 20 25 30 35 40 fost gata să se lipsească de orişice mulţumire, ca să Îndulcească viaţa lui. Şi Elena îi era fiică. Ştia să coase şi mai ales să brodeze frumos; după o iarnă grea s-au mutat la Bucureşti ca să cîştige şi ea ceva. Pleca dimineaţa şi se întorcea seara, lucra mult şi cîştiga puţin şi se sîmţea foarte nenorocită în societatea în care-şi petrecea zilele. Dar omul se deprinde şi la bine, şi la rău. Nu înţelegea, la început, multe din cele ce se vorbeau în atelierul magaziei. In urmă, ajungînd să înţeleagă, se roşea şi-i venea să plîngă, lucru de care făceau mare haz celelalte. încetul cu încetul, însă, a ajuns şi ea să le ia toate ca lucruri fireşti, ba chiar să găsească un deosebit farmec în vorbele rostite cu jumătate de gură. Atît de des i se spunea că are gîtul frumos şi talia subţire, piciorul mic şi gleznele gingaşe, că are braţe şi bust, incit nu se mai sfia să stea şi ea, ca celelalte, în cămaşă, cînd căldurile erau mari, nu se mai supăra cind ii spuneau că are odată să se plimbe in trăsură fără număr şi nu măi roşea cind domnişoara Miţa, o frumu-seţă veştejită, îi făgăduia în taină că are să-i găsească un noroc rar. Şi domnişoara Miţa nu glumea: voia, în adevăr, să-i găsească noroc. Serile, cînd se întorcea' acasă, pleca totdeauna cu dinsa, ca să vadă ai cui ochi se opresc asupra ei, cine-o aşteaptă şi cine-o urmăreşte, s-o păzească şi să n-o lase orişicui, căci ea cunoştea multă lume şi ştia cine ce preţuieşte. In timp de cîteva săptămîni, Elena cunoştea şi ea mulţi „gură-cască“, cum zicea dinsa: un singur om era Insă pe care-1 căuta şi dinsa cu ochii. Era un domn nalt şi elegant, cu cîteva fire albe în barba Iui mare şi bine îngrijită, foarte serios, aproape posac. O singură dată, cînd întîia oară a văzut-o, el s-a oprit ca uimit In loc şi s-a uitat lung la dinsa, apoi, Iăsindu-le să treacă amlndouă înaintea lui, a salutat cu multă discreţiune pe domnişoara Miţa. 392 5 10 15 20 25 30 35 40 Elena se-nspăimîntă: îi trecuse parcă un fel de săgeată prin inima şi tot Bîngele îi năvăli spre obraji. — E bancherul Bărbulescu, grăi Miţa. Un zgtrcit, dar milionar. De aici înainte, Elena n-a mai avut linişte. Nu mai putea să scape de spaima care o cuprinsese in acea clipă de uimire. Omul acela era atît de serios, atlt de matur, atît de sus oarecum, incit era, parcă, peste putinţă ca el să-şi peardă timpul cu dînsa. Era insă o patimă atit de co-virşitoare în privirea pe care o aruncase asupra ei in acea clipă de uimire, incit ea se speria de clte ori şi-l reamintea, şi mereu şi-l reamintea. Zilele următoare iar l-a intllnit. Era parcă n-o mai băga in seamă: ea cu atit mai vîrtos se temea de dinsul. Tocmai fiindcă era atît de aşezat, atît de matur, atit de stăpîn pe sine. Şi in adevăr, cîteva zile în urmă, domnişoara Miţa li spuse, in mare taină, că a vorbit cu Bărbulescu şi că el a căzut in mare slăbiciune de dlnsa. Elena era supărată, dar credea, şi parcă un fel de beţie o cuprinsese. Era hotărltă să nu mai iasă cu dinsa, şi totuşi, chiar in seara aceea s-a dus la ea acasă şi a stat mai mult declt alte dăţi, ca să Încerce o talie, pe care o făcea pentru o domnişoară ce semăna cu dinsa. Incercind talia, Miţa mereu o mîngîia, mereu o Îmbrăţişa, mereu îi săruta braţele, şi umerii, şi gltul, şi mereu li aducea aminte ce-ar zice calicul acela dacă le-ar vedea toate aceste şi ar putea să le sărute ca dinsa. Elena se supăra, zicea mereu că are să plece şi in cele din urmă a şi plecat, dar peste două zile iar a trecut pe la Miţa cind s-a întors acasă. Era, parcă, la marginea prăpastiei, vedea adîncimea, dar era ameţită, ameţeala era grozav de plăcută şi îndată ce se depărta, trecîndu-i ameţeala, se 6lmţea tare şi iar se-ntorcea, ca să aibă acea plăcută ameţeală. — Nu-mi pasă, îşi zicea; eu sunt tare; eu n-am să cad; încă o dată I Aceasta o voia şi Miţa. — Vrei tu să te întîlneşti cu Bărbulescu? o întrebă ţn cele din prpiă Miţa- Aici la mine? 393 5 40 15 20 25 30 35 40 Ea se cutremură. — Care va să zică, de aceea mă tot faci tu să viu pe la tine? grăi ea cu glasul Înăbuşit de mlnie, şi părăsi casa tare hotărită de a nu mai merge la atelier. — Eleno — strigă Miţa — nu fi nebună I De asta tot n-o să scapi tu: ţi-am găsit norocul; nu te juca cu el I Grozav se simţea Elena de umilită, şi totuşi, ea s-a dus ziua următoare la atelier şi trei zile In urmă iar a trecut pe la Miţa, intrînd oarecum cu ochii închişi în casa ei. In zadar erau toate: soarta ei era hotărită; ea nu mai putea să reziBte; voinţa lui covlrşea pe a ei. — Să-i spun să vie mine? o Întrebă Miţa la plecare. Nu mă face de ruşine. Da ori nu? — Nu 1 li răspunse Elena hotărlt, căci nu mai viu niciodată la tine. — Vrei — îi zise Miţa — dar nu vrei să ştiu eu că vrei. Acesta şi era adevărul: ea voia, nu mai putea să nu voiască, şi ziua următoare, mergînd iar la Miţa, tremura în tot trupul, căci vedea din stăruinţele Miţei că el are să vie. A şi venit. — Aşa! grăi Miţa veselă. Acum vă las să va explicaţi, şi ieşi apoi repede din casă. Rămasă singură cu dînsul, Elena se cutremură: îi venea să ţipe şi să alerge după dlnsa. Deodată însă li trecu ameţeala. Era, parcă, vorba de viaţă şi de moarte, şi uitîndu-se drept în ochii lui, ea se însenină şi rămase liniştită pe scaun, aşteptlnd să vadă ce va zice şi ce va face el. Iară el, omul trăit în lume, stetea strîmtorat ca un băiat in faţa ei şi nu ştia ce voieşte. Parcă un alt om, pe care nu-1 cunoştea, se ivise Intr-insul şi-i era ruşine că dlnsa 11 vede aici. Ea se ridică tare şi mîndră de tăria ei. — Domnule — îi zise cu glas limpede — eu vreau să plec acasă. — îmi dai voie să te însoţesc? — Nu, domnule 1 — Clnd ne mai vedem? o întrebă el stăruitor, — Aici — răspunse ea — niciodată 1 394 5 10 15 20 25 30 35 40 — Nu, aici nul zise el. Unde şl cfnd? Ea rămase cltva timp nemişcată, apoi iar incepu sâ tremure. El li ridică mina şi o sărută privind In ochii ei. — Doamne! zise ea ridicind umerii. Eu nu ştiu nimic. Numai să nu afle nimeni! — Nimeni, nimeni in lumea aceasta! grăi el lăsînd mina ei. Era perdută. Nu mai putea să-şi dea seamă cum şi In ce fel, simţea însă din nou că soarta ei era hotărită, că voinţa lui covîrşeşte pe a ei, că n-ar fi putut să plece dacă el i-ar fi făcut semn să rămlie, şi alergînd spre casă, ea era cuprinsă de un nemărginit sîmţămint de recunoştinţă către omul care a lăsat-o să scape. Abia sosită acasă şi rămasă singură, a început să-şi dea seamă despre toate cele petrecute şi să pllngă amar, lacrămi de durere şi de ruşine, li venea să-şi curme zilele cînd se glndea cum, încetul cu Încetul, a căzut şi cit de departe a ajuns în căderea ei. Şi nu din nepricepere ajunsese acolo unde se afla, ci ştiin-du-le toate, inţelegînd cursele ce i se pun şi sîmţin-du-se mai tare decît ca să se teamă. Iar acum nu mai putea' să se Întoarcă, nici să se oprească. Se socotea nemernică, umilită, nenorocită afară din cale, dar sufletul îi era plin de o nespusă dulceaţă, şi ea-şi închidea ochii, ca să nu mai vadă nimic din cele ce-ar fi putut s-o ţie în loc. -Nu-mi pasăl nu-mi pasă! strigă ea. Apoi mă omor I Dar a adormit în cele din urmă, şi ziua următoare, cînd s-a deşteptat din somn, lucrurile i se înfăţişau cu totul altfel. Era parcă numai un vis trecut, In care nimic nu era adevărat. Da, el a lăsat-o să plece, dar nu ar fi lăsat pe alta, care nu era ca dînsa. Nu, nu pentru că era slabă, ci pentru că se simţea tare s-a dus ea acolo* s-a dus ca să le arăte că nu se teme. Acum abia Începuse a se teme, şi nu se putea hotărî să iasă. Vorbele „numai să nu afle nimeni 1“ îi sunau mereu în urechii Ştia că 33$ el le-a Înţeles, c-o va aştepta, c-o Va urmări, şi ntl mai credea că va putea să reziste. Ea rugă pe tatăl ei ca să vie, aşa cum poate, neapărat să vie să o ia, şi nu plecă decit după ce el ii făgădui că 5 va veni. De ce să vie?N-aveanevoiesă-i spună: era părinte, fusese şi el om în toată puterea odată, şi din stăruinţele'cu care-1 rugase, înţelegea el numaidecît ceea ce dînsa ar fi putut să-i spună. 10 Lungă şi grea de tot a fost ziua aceasta pentru dînsul. Umbla, Be zvîrcolea, se zbuciuma, îşi încleşta mereu pumnul, îşi făcea mustrări, şi nu o dată în ziua aceasta l-a cuprins sîmţămîntul că are să-şi încheie zilele vieţii în fundul ocnei. Căci tare îi era dragă fata lui I 15 Zbuciumări zadarnice! Ce ar fi putut, la urma urmelor, el să facă? Să omoare un om? doi? Cîţi să omoare? Nu ştie în lumea aceasta nimeni unde i se începe norocul şi nenorocirea, şi, dacă inima ei n-o păzea, nimeni nu putea s-o păzească, so Iar inima ei? Curînd după sosirea ei în atelier, Elena se căia de a fi rugat pe tatăl ei să vină s-o ia. Domnişoara Miţa era dezamăgită şi tare supărată. „O glscă e dînsa — aşa zisese el — o icoană din pe-25 reie“, pe care n-ai s-o vezi din apropiere dacă vrei să-ţi placă. Miţa nu ştia dar; nu bănuia nimic; nimeni în lume nu bănuia: dorea să-l vadă, să stea singură cu el, ca nimeni în lume să nu ştie, şi ar fi vrut să fugă, să se 30 ascundă, ca nimeni afară de dînsul să nu mai ştie că ea tot mai trăieşte in lume. Inima era bolnavă, bătea cu neastimpăr şi o mina înainte, mereu înainte. II II 35 Bărbulescu era în grea ceartă cu sine însuşi. Acel om necunoscut, care se ivise într-insul în clipa clnd rămăsese singur cu Elena, nu mai voia să-l părăsească. 306 5 10 15 20 25 30 35 40 A fost şi el copilandrii, â fost ttnăr, ă avut fel de fel de aventuri, dar rostul nu şi l-a perdut niciodată; acum nu mai făcea ce voieşte şi nu mai ştia ce are să facă. „Femeile toate sunt slabe11, aşa zicea el totdeauna; aşa a zis şi In clipa cînd Elena s-a depărtat din casa Miţei. Şi totuşi, ea nu era ca femeile pe care le ştia e], şi în faţa ei se simţea cuprins de un fel de sfială, parcă ea ar fi fost prea mult pentru dinsul. Era ceva cu totul distins în înfăţişarea ei, în purtările ei, în tot felul ei de a fi, pînă chiar şi în modul ei de a rosti vorbele. Abia acum a ajuns să se întrebe cine e femeia aceasta, şi seara toată, poate intîia oară în viaţa lui, a petrecut-o făcîndu-şi fel de fel de iluziunî. Iluziuni despre o cusătoare care a primit să aibă o întîlnire la Miţa. Ii era ruşine că şi le face, dar şi le făcea. Om care nu rîde cînd alţii rîd şi zîmbeşte cînd alţii plîng, el viaţa lui toată n-a avut slăbiciune pentru nimeni şi n-a ţinut ca alţii să aibă slăbiciune pentru el. A căutat plăceri în lumea aceasta: mulţumiri niciodată. Acum se întreba mereu dacă femeia aceea ar putea să aibă o adevărată slăbiciune pentru dinsul şi se simţea nenorocit că abia acum, la vîrsta de 37 de ani, a întllnit-o în calea lui, nu cînd era mai tînăr, nu mai nainte de a fi ajuns ca să aibă întîlniri la Miţa. Dar puţin îi pasă 1 Deşi om cu punga strînsă, o mie, zece mii, chiar zeci de mii de lei nu erau bani pentru dînsul, cînd vorba era să-şi facă vreo plăcere ori să scape de vreo supărare. Acum insă se iviseră in el porniri de om risipitor: era gata să dea tot; nu mai avea măsură, nici cumpăt. Ba, un fel de nebuniei Avea doi copii, un băiat de vreo cinsprezece ani şi o fată de şase ani. Băiatul era într-o băcănie, iar fata o ţinea la doică: erau o sarcină supărătoare, de care se scăpa plătind acolo cîţiva poli pe lună, o dată mai mult, altă dată mai puţin, după cum îi erau dis-poziţiunile şi după cum îi mergeau afacerile. Dator nu era, deoarece muma băiatului murise de mult, iar 397 ihiima fetei îşi părăsise copilul şi se măritase cu un bărbier, cu care avea alţi copii. Acum, ca din senin, fără de nici un şir, se gindea mereu la copiii lui. li venise gindul să se răscumpere pentru totdeauna, să depuie 5 o sumă, ca să scape de grija lor. Şi în zadar se căznea să alunge gindul acesta, căci, vrind-nevrlnd, Be tîrguia mereu cu sine; era parcă spre sfîrşitul vieţii şi trebuia să-şi reguleze toate socotelile. Şi fără ca să vrea, a şi făcut-o aceasta, ca să-i treacă 10 timpul mai iute. înspre orele şase a ieşit apoi, a chemat un birjar bun, i-a spus să se ţie după dînsul şi a început să se plimbe prin faţa magaziei. Era hotărît s-o urmărească pe Elena, s-o ia la Şosea 15. şi s-o plimbe jumătate de ceas, ca s-o cunoască mai bine şi să-l cunoască şi ea. El rămase ca înfipt In pămlnt cînd ea se ivi ducînd de braţ pe un bătrîn înalt şi cu deosebire respectabil, care părea paralitic şi se uita cu ochi scrutători la lu-20 mea prin mijlocul căreia trecea. Ochii tuturora se opreau asupra acestei perechi frumoase, şi Elena, cuprinsă de un sîmţămînt de fiască mîndrie, era perdută în purtarea de grijă pentru neputinciosul ei părinte, care venise s-o apere. 25 Şi totuşi, ochii ei se furişară pe o clipă şi se opriră asupra lui Bărbulescu, care stetea atît de respectuos în depărtare. „Adio I Adio 1“ parcă îi zicea dînsa prin acea privire furişată. „Adio şi la revedere 1“ 30 Nu, „la revedere**, nu ! Era prea tîrziu ! Femeia aceasta era dintr-o lume pe care el n-o cunoştea şi-n care n-a crezut niciodată. Era prea tirziu: el nu se mai putea deprinde cu lumea aceasta; era prea greoi, prea neajutorat, nu ştia cum ar trebui să-i vorbească şi ce ar tre-35 bui să-i facă pentru ca să nu-i pară ordinar şi josnic. Acum o dată şi singură astă dată în viaţa lui l-a cuprins simţămîntul că şi-a risipit tinereţele în flecării, că n-a ştiut să se bucure de averea lui, că viaţa lui e sarbădă şi lipsită de mulţumiri. 40 Prima lui pornire a fost să-i urmărească pe departe, ca să vadă unde locuiesc, şi apoi să se informeze dacă 398 el li este tată ori bunic, cine este el, cum a ajuns In starea de astăzi. Dar nu 1 ar fi fost prea mare îndrăzneală din partea unui om attt de cunoscut ca dlnsul. El se aruncă In trăsură şi ieşi singur la Şosea. 5 Seara apoi, după masă, s-a dus la soră-sa, doamna Lucescu, pe care rareori o vedea. Prea era sfătoasă, prea des îl dăscălea, prea mult voia să se amestece în treburile lui. Acum tocmai asta-1 făcea să meargă la dlnsa. 10 Ii făcuse, ca soră mai mare, în mai multe rlnduri mustrări că n-are destulă purtare de grijă pentru copiii săi. Era acum hotărît să facă ceva pentru dinşii şi voia s-o întrebe pe dînsa cum şi în ce fel. Se simţea singur şi slab; se temea şi căuta razăm; avea 15 slăbiciuni şi era însetat de afecţiunile celor mai de aproape ai săi. Doamna Lucescu era înduioşată: nu-şi mai cunoştea fratele, nu-1 mai înţelegea, nu putea să-şi dea seamă ce s-a întîmplat aşa deodată cu el. Gogu se făcuse om 20 ca toţi oamenii, nu mai rîdea de ceea ce altora li e sflnt, era în stare să plingă şi să se bucure cu alţii, era gata să depună o sută mii de lei pentru băiatul său şi să-şi ia fata la dînsul, să-i ţie guvernantă, s-o crească la sînul lui. 25 Voia să scape. Avea, ce-i drept, sîmţămîntul că nu mai poate scăpa, dar voia să scape. De aceea, încă în mai, a plecat cu fiică-sa la băi. III 30 Pe la sfîrşitul lunei august, după ce el s-a întors în ţară, Elena era cu desăvîrşire schimbată. Slăbise, se făcuse de tot serioasă şi se întorcea singură acasă. Şi de cîte ori îl întîlnea, ea se uita cu atîta inimă deschisă în faţa lui, incit nu-i răminea decît s-o salute. 35 Atit însă. Cînd ii răspundea, in ochii ei era acelaşi „adio/“ ca-n ziua cînd a văzut-o ducînd de braţ pe tatăl ei. Era cu toate aceste peste putinţă ca el să nu 399 5 10 15 20 25 30 35 40 mai vorbească cu dînsa. Nu voia, dar era peste putinţă, şi ştia că odată tot o va urmări, tot o va opri în loc. Tocmai de aceea, ieşind, ca de obicei, după ce-şi închidea cantorul, la plimbare, el îşi lua de cele mai multe ori şi fetiţa cu dînsul. Elena a rămas uimită cînd l-a văzut ducînd de mină fetiţa, un copil foarte drăgălaş. Mai uimit a rămas insă el cînd dînsa, trecind, s-a oprit fără sfială, ca o veche şi bună prietenă, şi l-a întrebat, cu o privire dulce, a cui e copila. — A mea l răspunse el. — Sărăcuţa de ea! grăi Elena înduioşată, apoi o sărută şi se depărtă. El rămase ca trăsnit din senin. înţelegea acum de ce oamenii păreau scandalizaţi cînd îl vedeau ducîndu-şi copila la plimbare. Era, în adevăr, o neruşinare ca el, om necăsătorit, să iasă cu copilul-său în lume. Sărmana copilă (sărmana de ea! El opri o trăsură şi se Întoarse acasă, apoi, sosit, îşi ridică copila în braţe şi o sărută cu drag. Ochii lui se umplură de lacrămi. Acum ştia şi el ce este iubirea, ce e durerea şi ce e mulţumirea în viaţa omului, şi ar fi dat averea lui toată dac-ar fi putut spăla pata cu care s-a născut copilul lui. „Sărăcuţa de ea/“ Grozavă pedeapsă! Şi el nu mai putea să-şi iubească copila. Dar a dormit şi el şi, ziua următoare, deşteptîndu-se din somn, lucrurile i se înfăţişau cu totul altfel. Cite sunt femeile fericite care din păcat au fost născute!? Nu-i vorbă, o coardă tristă şi duioasă vibrează mereu de-a lungul vieţii lor. Dar ce mai putea el să facă? Să se ferească de aici înainte, să trăiască numai pentru copila lui, să-i adune bogăţii, s-o crească ca pe o prinţesă. Se şi ferea. Soarta omului însă nu se poate schimba. Partea a doua a lunei septembrie fusese ploioasă, iar octomvrie era neguros şi rece, cel mai nesuferit timp pentru oamenii ce sufer de reumatism, 400 Intr-una din aceste zile neguroase B&rbulescu lucra, posomorit şi el, in odaia din dosul cantorului, clnd servitorul îl vesti că o damă tînără a Întrebat dacă e singur şi doreşte să-i vorbească. 5 Sunt In viaţa omului multe lucruri neînţelese. Bărbu-lescu se ridică şi porni spre uşă. Ştia că tlnăra damă e Elena. Parc-o aşteptase, parcă i se mai intimplase o dată lucrul acesta, parcă aflase prin vis că el are să se întîmple. io — Domnişoară, zise el după ce o cuprinse cu braţul, ca s-o treacă in odaie, trebuia să-mi scrii un bilet! — Domnule Bărbulescu — ii răspunse ea mişcată — am voit s-o fac aceasta, dar nu am putut. E atlta timp de cind nu te-am văzut, şi nu mai îndrăzneam. Tata, urmă 15 ea mai liniştită, zace de patru săptămîni, şi eu nu măi pot să umblu la atelier. Ne aflăm în cea mai mare strimtorare, şi eu n-am, afară de d-ta, la cine să mă adresez cu toată încrederea. „Cu toată încrederea 1“ Vorbele aceste fuseseră rostite 20 cu atîta încredere, incit Bărbulescu se simţea ruşinat. Nu era vrednic de toată încrederea. Era slabă, nedormită şi nemincată, istovită de dureri şi de gînduri grele, se plingea de o grea strimtorare, şi el nu se simţea deloc înduioşat, ci se bucura parcă de strîmtorarea în care 25 o găseşte. Năravul se face fire, şi firea nu se schimbă. — Da, domnişoară — zise el cu liniştea neguţătorului care şi-a făcut socotelile — trebuie să-i aducem un medic, să-i dăm toate comodităţile şi să scapi şi d-ta 30 din mizeria In care trăieşti! — Ah, grozavă mizerie ! suspină ea, fericită că a găsit, în sfîrşit, pe cineva căruia poate să i-o spună aceasta. — Dar — urmă el — cu atîta nu ne-am ajutat. Trebuie să scăpaţi o dată pentru totdeauna. Ai primi d-ta 35 sarcina să faci educaţiunea copilei mele? Nu aici în casa mea: acasă la d-voastre. — Nu! răspunse Elena hotărît şi fără de a se mai glndi, ca şi clnd s-ar fi aşteptat la întrebarea aceasta. — Şi de ce nu? întrebă el. 40 Elena se uită lung la el. i, MilUO-rECA. 401 — Pentru că n-ar crede nimeni — zise ea — că sunt numai educatoarea copilei d-tale. El se apropie de dlnsa, o cuprinse cu braţul drept şi i se uită In faţă. 5 — Şi — zise — atît îţi pare de grozav lucrul acesta, încît zici nu fără de a te mai gîndi 1 Ea nu se desfăcu din braţele lui, ci se rezemă oarecum nesimţitoare pe el şi-şi depărtă capul, întorcind ochii spre uşa pe care intrase. 10 Ar fi putut în fiecare clipă să intre cineva fie din cantor,. fie din curte. Sus, in etajai de deasupra cantorului, era locuinţa lui Bărbulescu, cu intrarea pe sub poarta de la dreapta cantorului. 15 — Să mergem — grăi el t- sus la mine; acolo putem să vorbim nesupăraţi, Ea a venit să vorbească cu dînsul şi ţinea să nu plece fără de a fi vorbit. La el însă nu putea să meargă; o văzuseră oamenii din cantor cind a intrat. 20 — Nu — zise — dar te rog să stăm cu uşa deschisă. -^Prostii I grăi el intr-un ton stăruitor, aproape brutal. Ieşi pe unde ai intrat şi pleci la dreapta, apoi intri sub poartă, şi eu te aştept la scară, unde nimeni nu te poate vedea. 25 Elena se cutremură. Grozav era de stăruitor, de tare şi de nemilos, şi ea grozav de umilită se simţea, şi începu iar să tremure, cuprinsă de acea ameţeală lîncezitoare, pe care de atita timp n-o mai avuse. — Doamne I Dacă vrei d-ta — zise — eu nu mai am 30 alegere. Ieşi apoi buiguită, oarecum cu ochii închişi, prin cantor in stradă, coti la dreapta, intră sub poartă şise lăsă ca el s-o cuprindă iar cu braţul şi s-o ajute a urca scările. Era ca moartă, dar de asta nu putea să 35 scape! Sub, în salonul încăpător, el îi luă pălăria din cap, li ajută să-şi scoată jacheta, apoi o pofti să ia loc pe canapea. Ea rămase stînd în picioare şi aruncă ochii împre- 40 jurul ei. Era nu mult gust, dar multă bogăţie. îmbrăcaţi in o rochie uşoară, c-o bluză largă, fără corset, aşa cum plecase de la căpătiiul tatălui său, ea părea crescută cu o palmă şi, cu pieptul mişcat de osteneală şi de emoţiune şi cu obrajii aprinşi, frumoasă 5 mai presus de toate. Tocmai ca atunci, în casa Miţei, omul necunoscut iar se ivi, şi Bărbulescu iar nu ştia ce să facă. îi părea rău c-a adus-o aici şi-i era frică de văpaia din ochii ei. — Sunt aici 1 zise ea despreţuită şi potrivindu-şi io mai intîi părul în cap, apoi bluza pe trup. Am făcut-o şi asta l Ce mai vrei? N-ar fi oare o infamie ca nenorocita acea de copilă să ne mai fie şi paravan? Bărbulescu rămase strîmtorat în faţa ei. Copila lui cea nenorocită I 15 „De ce mi-o spune mereu în faţă? îşi zise el. Are ea milă mai multă decît mine?“ Pornirea cu care urcase scările era înăbuşită de altele mai duioase. O clipă însă numai. 20 Prea era frumoasă, prea fragedă şi mlădioasă, prea ademenitoare: ar fi fost o nebunie ca după atîta timp de stăpînire să-şi mai pună frîu şi acum, cind nimic nu-i mai stătea în cale. El o cuprinse iar cu braţul. 25 — Nu e vina mea — zise el — că ai venit aici. Tu nu ştii — urmă apoi cuprinzînd-o cu amîndouă braţele şi privind în ochii ei — cît de mult m-am zbuciumat eu ca să scap de patima mea, fiindcă mă temeam că n-ai să mă poţi iubi. 30 Elena se lăsă moartă în voile lui, rece şi despreţuită ca mai nainte, dar împăcată cu gîndul că altfel nu se poate. — Ce-ţi pasă? zise ea încet. — Dar grozav îmi pasăl grăi el, şi-i sărută gîtul 35 sub ureche. Ea-şi scutură capul. Ii era parc-a fost înţepată cu mulţime de ace veninoase şi-i venea să se şteargă. — Nu! grăi ea scurt şi hotărlt. El o depărtă puţin de la sine, ca s-o vadă mai bine, 40 apoi se uită lung în faţa ei. Nu ştia cum are să Înţeleagă 493 26* pe acel „nu 1“ şi-i venea â-o ascundă in pămint, ca nimeni să nu poată cîştiga iubirea ei. — Da — urmă ea — odată, la început, credeam că mult am să te iubesc şi m-aş fi simţit fericită dac-aş fi 5 putut să*ţi sărut mîna. Atît îmi păreai de bun şi de înţelept! Apoi m-a cuprins o spaimă dezamăgită cînd te-am văzut cu acea nenorocită copilă. — Iar copila I grăi el necăjit, şi o lăsă din braţe. — Da, copila, care nu are mamăl urmă dînsa. Azi 10 am venit ca să-ţi spun că tata e bolnav, că ne aflăm în mare strîmtorare, iar d-ta, care zici că mă iubeşti, m-ai adus aici. Asta e iubirea d-tale! — Prostii! Btrigă el scos din sărite. N-ai fi venit dacă n-ar fi toate aceste. 15. Elena se simţi rănită de moarte. — Fără îndoială că n-aş fi veniţi răspunse ea rîzînd cu hohot. Dac-o ştii, ce mă mai întrebi dacă am ori nu să te mai şi iubesc? Bărbulescu se avîntase prea departe, prea îşi dăduse 20 slăbiciunea pe faţă: îi venea să frîngă, să spargă. — Bine, domnişoară 1 strigă el răstit, eu însă, eu te iubesc pe d-tal — Ăsta-i norocul meu I răspunse ea rece şi nemiloasă. Am să mă folosesc de el I 25 Cuprinsă apoi de-o pornire nebunească, ea se simţea mai nenorocită decît sclavele scoase de stăpînii lor la vînzare şi-şi ridică amlndouă braţele. — Iată-mă 1 urmă ea încet, ca prin vis. Cînd mi-ai zis să viu aici, nu te-am întrebat ce-mi dai, ci am venit: 30 trupul meu e aici, cum îl vezi, dar sufletul meu nu-1 căuta, e stinsă viaţa lui. la ce găseşti, dar adu-ţi aminte că ai şi d-ta copilă. Cuprins de fiori şi umilit în sine, Bărbulescu făcu un pas spre dînsa, apoi se opri şi rămase o clipă cuprins 35 de îndoială. El şi femeia aceasta şi copila lui nu se mai puteau despărţi. — Domnişoară, grăi el răspicat, de cîţi ani eşti d-ta? — In decembrie voi împlini douăzeci, răspunse ea 40 mirată de această întrebare venită fără de nici un şir. 104 5 10 15 20 25 30 35 40 «- Douâieci? urmă el. Pata mea va împlini in februarie şase: eşti d-ta în stare să-i ţii loc de mumă? Elena se dete un pas înapoi. — Muma ei trăieşte — adăugă el — dar nu se mai îndoieşte că copilul ei a murit de mult. — Şi eu — zise Elena — să zic că e a mea copila, c-am născut-o cind eram de 14 ani? Era ceva atît de excentric, jertfa ii părea atît de mare, încît nu putea parcă să creadă în înţelesul vorbelor ce rostea. — Te miri,'zise el, apucînd cu amîndouă mînile mina ei. M-aş mira şi eu dacă nu te-aş fi auzit vorbin-du-mi cum nimeni nu mi-a mai vorbit şi nu te-aş vedea în faţa mea. Eleno, urmă apoi înduioşat pînă la lacrămi, priveşte-n ochii mei! Oricum aş fi, mă poţi stăplni. Redă-mi liniştea sufletească! Prin tine am ajuns să cunosc lumea; iubindu-te pe tine am început să-mi iubesc copila: dacă nu pentru mine, care n-am ştiut să preţuiesc iubirea ta, din milă către nevinovata mea copilă primeşte să fii mama ei şi soţia mea. Elena-şi retrase mina. Ii era parcă o lume frumoasă şi mult visată se ridica tmpregiurul ei, dar în clipa cînd vrea să intre în ea, ivită abia, şi dispare. — Nu, domnule 1 zise ea respectuos. Nu 1 urmă după o mică pauză, cuprinsă de o durere nespusă, e prea tîrziu! Eu nu mai pot să-i fiu nimănuia soţie, nici mamă. Prea tare am căzut în gîndul meu, prea mi-e strivit sufletul ca să mai îndrăznesc a primi sarcina grea a dreptei vieţuiri. Ochii ei se umplură de lacrămi. Nu mai putea să rămîie în casa aceasta, nici să privească în ochii lui. Îşi îmbrăcă dar jacheta şi îşi puse pălăria, în grabă, nervos, muşcîndu-şi mereu buzele, stăplnindu-şiplîn-sul. — Vino-ţi în fire! îi zise el cînd o văzu gata de plecare. Trăim într-o lume în care toate se uită, toate se iartă. li părea lucru de neînţeles ca ea să nu primească soarta frumoasă pe care voia să i-o pregătească, şi totuşi, se temea c-o perde, că n-are s-o mai găsească. 405 — Nu I răspunse ea aşezată. O viaţă Btricată se poate urma Înainte ca vai de cel ce-o are, dar nu se mai poate drege: ruşinea ce porţi în tine însuţi se poate arăta cu dispreţ, dar nu se poate ascunde. Ai rude, ai S prieteni, ai legături în lume: e prea tîrziu. Ea plecă cu pas îndoit. Ar fi voit parcă să mai stea, să-i dea mina, să se despartă ca de un prieten. îl vedea cu totul altfel acum, stăpinit, ca odinioară, de un sîm-ţămînt covîrşitor şi nenorocit, şi se simţea înălţată 10 de durerea ei şi cuprinsă de milă.. El plecă după dînsa, acum voind s-o oprească şi bucu-rlndu-se iar că-i rămîne timp de chibzu'ire ca să vorbească cu soră-sa, care era atît de înţeleaptă. Cuprinşi amîndoi de sîmţămîntul că se află în ajunul 15 unei grozave nenorociri, ei înaintau cu frica, tremurind la tot pasul, şi atît erau de buiguiţi, încît nu-şi deteră 6eamă că dînsa nu apucă spre scara ce ieşea sub poartă, ci la dreapta, unde el lăsase uşa deschisă, cînd se urcaBe din odaia de lîngă cantor. Era pentru dînsul 20 drumul cel obicinuit, iară dînsa scobora scările, cum le-a urcat, cu ochii închişi. Abia sosiţi in faţa funcţionarilor din cantor, ei îşi deteră seama că s-au dat de gol. — Ha I ha! ce prostie 1 zise Bărbulescu înăbuşit. Ar 25 fi voit s-o ascundă în pămînt. Elena privi înspăimîntată împregiurul ei, se făcu albă ca varul şi scoase un ţipăt înăbuşit. îi venea leşin şi parcă lumea i se prăbuşea în cap. — A trecut 1 S-a sfîrşit 1 Atît a mai rămas ! şopti ea 30 înecată cînd el ii sări într-ajutor, apoi ieşi repede în stradă şi se depărtă cu paşi grăbiţi. Bărbulescu se întoarse în odaia din dosul cantorului, îşi puse paltonul, îşi luă pălăria, apoi ieşi repede în stradă şi se aruncă in o birjă, ca să meargă la soră-sa. 35 Era la mijloc o grozavă nedreptate: trebuia să meargă, să grăbească, să alerge, ca ea să-l scape. Deşi hotărît însă a-i spune tot, fără de încungiur, ajuns în faţa surorii sale, el simţea că nu poate să-i spună întregul adevăr. Nu i-a spus c-a găsit-o în casa Miţei, nici c-a 40 adus-o în locuinţa lui. Tocmai de aceea doamna Lu-cescu nu-1 înţelegea, bănuia multe, nu era de loc miş- 406 cată de stăruinţele lui şi i-a făgăduit, ce-i drept, că are să plece fără de intlrziere, ba a şi plecat, dar n-a grăbit, n-a alergat. * Clteva ceasuri in urmă, cînd trăsura doamnei Lucescu 5 s-a oprit in faţa casei mici, lacareo trimisese Bărbulescu pe soră-sa, bătrînul dormea in odaia despre stradă, iar fiica lui zăcea întinsă pe un divan din cealaltă odăiţă, tinără, frumoasă, parcă nu moartă, ci cuprinsă de un somn lin şi adine. 10 Pe mescioara din faţa divanului sta, lăsată deschisă, scrisoarea făcută de mina ei. „Către părintele fiicei mele, E mai bine aşa! Am purtat mult otrava la mine; mult am stat pe ginii duri, fiindcă mai credeam că tot o să ajung in cele din urmă să nu-mi mai pese. Sunt însă prea slabă; nu pot să port ruşinea, nu pot să mă împac cu gindul de a fi despreţuită. E mai bine aşa! 20 Iubeşte pe copila noastră şi creşte-o la sinul tău. Ad-o cel puţin acum să-şi vadă mama, şi spune-i în fieştecare zi că eu o singură dată am greşit, ca să ştie ci e destul o singură greşeală ca viaţa întreagă să fie stricată. Nu părăsi pe tata că ai şi tu copilă. 25 Elena“ COMOARA I Sănătatea! Binecuvîntata de sănătate! Sănătos să fii, şi ţi-e destul un pumn de mălai ca nici pe un împărat 5 să nu te dail Se scula Duţu cu noaptea-n cap şi pleca-n cîntatul cocoşilor, căci era lung drumul pînă la linie şi ţinea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pămîntul cu metrul cubic, şi cu cit mai de 10 dimineaţă-ncepea să-l care şi cu cît mai pe noapte înceta cu căratul, cu atît mai mulţi erau metrii Ia sfîr-' şitul săptămînii. Bun gind a avut cine a pus la cale ridicarea forturilor: cari toată săptămina pămîntul cu roaba şi iai simbăta 15 polul, ba chiar şi un pol şi jumătate, dacă eşti om harnic şi nu pierzi vremea stînd de vorbă, umblînd de ici pînă colo, ori făcîndu-ţi ţigările. Iară Duţu, om şi altfel harnic, mai era şi deprins cu treaba aceasta din timpul cît a stat în oştire, la compania de geniu. 20 Bun lucru şi oştirea: pierzi, ce-i drept, trei ani de zile, dar vezi lume şi te mai alegi cu ceva. Plecînd cu noaptea-n cap, lucrînd toată ziua întins şi întorcîndu-se pe-ntunerec, n-avea Duţu timp nici să mănînce, nici să doarmă, dar era om care ţine la 25 tăvăleală, şi cu atît mai bine îi tigneau duminecile şi zilele de sărbători, cînd Stanca se gătea ca o porumbiţă, lua pe cel mic în braţe şi pe cel măricel în coadă şi mşr- 4W geau cu toţii la horă, nu ca să joace, ci ca să nu stea Binguri acasă. Iar dacă erau odată Ia han, nu puteau să macine-n sec: tot pe timpul cit statuse-n oştire a luat Duţu şi deprinderea de a nu-şi trage, cind n-are 5 nevoie, nimic de la gură. De ce adecă muncea el toată săptămîna t? Casa îi era plină; nevasta şi el erau bine Îmbrăcaţi; copiilor nu le lipsea nimic; in ladă se adunau încetul cu încetul polii pentru perechea de boi: e om bogat cine-i sănătos şi ştie să rabde şi să mun-10 ceaşcă. Un singur păcat avea Duţu: băiat deştept, gureş şi curăţel, el a mai învăţat la oştire şi vreo trei buchi, şi acum se credea şi era ţanţoş de l-ai fi socotit in rîndul oamenilor cu două juguri de cîte patru boi. I s-ar fi 15 trecut, poate, şi asta, dar mai era şi rău de gură şi nu suferea ca cineva să-l atingă la sărăcia lui. Aşa, intr-una din zile, trecînd prin faţa casei lui Ghiţă al Popii, care avea două juguri cu cîte patru boi şi se fălea mereu cu ele, nu s-a putut stăpîni să n-o întrebe pe Ana, ne-20 vasta lui Ghiţă. — Bună ziua, Ano, ce mai fac boii? — Mulţumim de-ntrebare, sunt bine I răspunse Ana, care nu era nici ea mai deşteaptă decît bărbatul ei. — Dar Ghiţă ce face? întrebă iar Duţu, zîmbind pe 25 sub mustaţă. — E bine şi el! răspunse Ana, care nu Înţelegea nici acum batjocura. Au înţeles-o însă vecinii, şi peste puţin, aşa-i răutatea omenească, sătenii nu-i mai ziceau Iui Ghiţă, ca 30 mai nainte, Ghiţă al Popii, ci Ghiţă al Boilor. Şi multe de aceste făcea Duţu cind alţii nu-1 lăsau în pace. Chiar şi asta mai ales de dorul Stanchii, care ţinea ca nimeni să nu-i treacă bărbatului ei înainte. 35 Şi adecă de ce să-i treacăt? Averea n-ai decît să vrei, şi ţi-o faci; pe om insă nu poţi să ţi-1 faci, şi mai rar pe omul ca Duţu al ei. Asta toţi trebuiau s-o ştie I — Mai rar femeie ca nevastă-mea! zicea şi Duţu, 40 care ţinea şi el ca nimeni să nu-i treacă nevestei sale înainte. 409 Era de nesuferit cum ţineau oamenii aceştia unul la altul şi la ale lor. Copii ca Stanca, găini ca Stanca, raţe ca Stanca, gîşte ca Stanca, purcei ca Duţu, capre ca Duţu nu mai avea nimeni. îşi făcuseră şi ei o cocioabă 5 de casă. Nu-i vorba, era pusă la un loc bun, largă şi luminoasă, totdeauna curată ca-n zi de Paşti; o făcuseră din hărnicia lor, dar auzindu-i vorbind de ea, ai fi crezut că-i curte domnească, iară nu colibă de mojic. Noroc că n-aveau bogăţii oamenii aceştia, că n-ar fi 10 putut nimeni să le ajungă la nas 1 Aşa-i firea omenească: stă ascunsă pînă ce n-a ajuns omul in largul lui, ea se dă apoi de gol. E citeunulpe care sărăcia-1 face sfiicios, dacănu chiar umilit, blînd la fire şi totdeauna gata de-a le sări altora 15 ' intr-ajutor, incit ai zice că n-ar întrece nimic bunătatea lui dacă n-ar Înăbuşi-o sărăcia; cînd colo1, te pomeneşti că, ajuns bogat, nu mai vrea să-şi aducă aminte de nevoile celor săraci şi se dă pe faţă inima lui cea neagră. Altul e-nduşmănit de sărăcie şi n-are milă nici cu 20 cei bogaţi, nici cu cei săraci ca dînsul, dar, ajuns bogat, se-mpacă cu lumea şi se dă pe faţă ca om cu inima miloasă. Numai la lărgime iese la iveală firea cea adevărată a omului, şi sunt rari oamenii care-şi păstrează firea 25 in toate împregiurările. Aşa, plecind cu noaptea-n cap, lucrînd ziua toată şi intorcîndu-se pe-ntunecate acasă, puteau să fie Duţu şi Stanca oameni răi de gură şi buni de inimă: te pomeneşti insă că, harnici cum sunt, se-mbogăţesc şi iese cu 30 totul altceva din ei. Ba poate că nici chiar aşa săraci n-ar fi cum sunt, dacă nu i-ar fi intrat lui Duţu in minte gindul că el are să fie om cu stare. I-o fi venit aşa din senin, i-o fi spus-o vreo ţigancă, destul că el nu punea nici un 35 preţ pe averea altora, fiindcă nu se îndoia că va fi odată şi el avut. Avea mina norocoasă, şi pe ce punea el mina lui nu putea să-i iasă decit bine. Deprins cu gindul acesta, nu o dată, dînd cu cazmaua In pămînt, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putinţă 1 In toate ediţiile: acolo. 410 CA bS găsească vreo comoară-n calea lui. Şi-n vremuri de mult, şi-n vremuri mai apropiate a fost drum larg pe acolo pe la Focşani. Trecut-au şi turcii, şi tătarii, şi boieri bogaţi, ba chiar şi domni plecaţi în pribe-5 gie, numai bunul Dumnezeu ştie ciţi şi ce fel de oameni fugari au trecut: cine ştie dacă nu cumva vreunul şi-a îngropat comorile tocmai unde Duţu-şi Încărca metrii cubici de pămînt 1 ? Chiar dacă n-ar fi, nu e nici un păcat să şi-o închi-10 puiască: lucrează mai cu poftă, timpul îi trece mai bine. Cînd, deodată, Doamne fereşte şi-n ceas bun să fie! cazmaua se loveşte de ceva vîrtos, foarte vîrtos, ce nu 6una nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, 15 nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan. Duţu, om de vreo douăzeci şi opt de ani, mai mult slab decît plin la trup, mai mult bălan decît oacheş, cu faţa cam prelungă şi cu ochii căprui, rămase nemişcat 20 şi cu faţa galbenă şi mai lungă decît de obicei. Ii trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sîngele-n vine şi i se tăiaseră picioarele. — Dăduşi de cazan!? grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece paşi. 25 Duţu se cutremură în tot trupul şi se uită speriat împregiurul său. Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atît de grozav, încît Duţu abia se mai putea stăpîni să nu-1 lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc. 30 Mai erau însă şi alţii prin apropiere. — Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte şi să-l împărţim“, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gît. Era peste putinţă ca el să împartă cu cineva: mai 35 bine moarte de om! Urmă deci a săpa înainte, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat; răsuflarea i se îneca însă, mînile şi picioarele îi tremurau, ochii i se furişau pînditori spre Dumitru. 40 Un singur sîmţămint îl stăpînea: frica de o mare primejdie necunoscută. 411 5 10 15 20 25 30 35 40 El na ştia şi nu putea să se Încredinţeze dacă e ori nu cazan In pămlnt şi dacă e ori nu ceva în cazan; era Insă ameţit de gîndul că trebuie să fie, şi-n ameţeala aceasta era ca ieşit din fire. — O să te faci boier mare, Duţule; fă-mă şi pe mine vrun vătaf Ia curtea ta, grăi Dumitru, urmîndu-şi gluma. Duţu iar Be cutremură. — O să te fac — răspunse el — mai mare peste cei mici. — Numai să nu fie vreo comoară pusă cu blestem... urmă Dumitru. Zice că sunt şi comori care sunt fermecate, ca să aducă nenorociri celor ce pun mina pe ele. Duţu se mai linişti. Văzlnd că Dumitru nu trage cu ochiul şi că le ia toate In glumă, o dete şi el pe glumă. — Comoară să fie — îi răspunse el — căci de noroc, grija mea I — Şi adecă de ce n-ar putea să fie! grăi 'Dumitru mai aşezat. Multe s-au petrecut in ţara noastră şi nu e loc deschis în care n-ai putea să găseşti comori. Acum Duţu era încredinţat că nu bănuieşte Dumitru nimic; sîngele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa Înainte şi băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii cînd vedea că roaba se umple şi trebuie să plece cu ea la fortul depărtat, vreo patru sute de paşi. Era peste putinţă ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui — acolo, în apropierea lui Dumitru. EI răsuflă uşurat Cînd Dumitru plecă cu roaba plină. Mai erau şi nişte bulgari pe şanţ, dar aceştia lucrau departe, la vreo sută de paşi: acum era timpul să pună încă o dată cazmaua, ca să se încredinţeze mai bine. Nu I Pînă Ia noapte el nu mai putea să facă nimic. Era peBte putinţă ca să nu fie cazanul acolo, cazanul plin: mai bine mort! Roaba îi era plină şi|Dumitru se-ntorcea cu roaba lui goală. Abia acum dete cu socoteală c-ar fi trebuit să plece şi să se întoarcă deodată cu el: nu-i rămînea decît să aştepte pînă ce nu-şi va fi umplut Dumitru 412 5 10 15 20 25 30 35 40 din nou roaba. Ca să-şi facă de lucru şi să piardă vremea plnă atunci, el se aşeză pe marginea şanţului şi se desculţă, apoi iar îşi puse opincile, incetinel, cu multă chibzuială, ca omul îngrozit de lungimea timpului. Era abia pe la prînzul mic şi el mai avea să sape mult şi să ducă multe roabe pline. Pe cînd el moşmolea la nojiţa opincii din stingă, iată şi căpitanul de jurnă — n-ar mai fi fost!... Puţin avea să-i pese căpitanului de jurnă dacă Duţu face mulţi ori puţini metri cubici pe zi; el era insă căpitan, adecă om deprins a ţinea rinduiala in toate şi a nu lăsa pe nimeni să-şi piardă vremea degeaba. — Dar tu — strigă el cu energie militară — ce paşti muştele? Vrei să ne ajungă iarna aici!? Duţu sări speriat în picioare. -Mi-a intrat —răspunse el strîmtorat — nisip în opinci! — De unde, măi, nisip !? Unde ai găsit tu nisip? Duţu avea multe păcate, dar nu-şi aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de ruşine spuind minciuni, li era dar greu, de nu mai cuteza să se uite-n ochii căpitanului. Nici că ţinea insă căpitanul să vadă ochii lui Duţu: el se uita la groapa din faţa lui. Acolo unde sunase cazanul locul rămăsese nesăpat, pămintul neridicat deopotrivă cu fundul şanţului, un lucru pe care ochii unui căpitan de geniu nu pot să-l sufără. — Dar de aici, măi, de ce n-ai ridicat pămintul!? Ai servit tu in compania de geniu 1 ? strigă el gata să-l umfle. Duţu iar începu să tremure in tot trupul. — ll scot, domnule căpitan — răspunse el cuprins de deznădăjduire — îl scot. — Haid’l strigă căpitanul, ia cazmaua! Scoate-1 în faţa mea după regulament, să te văd eu. Duţu se uită ca turbat la dinsul. Ah! de ce nu erau numai amindoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăBat mort pe loc. Aşa nu-i răminea decît să jpuie mina pe cazma şi să ridice pămintul. 413 Vai de capul Iui I încet, cu băgare de seamă, pipăind cu virful cazmalei, ca nu cumva să atingă cazanul, el afina pămlntul, pentru ca să-l ridice apoi cu lopata şi să-l arunce in 5 roaba plină. Căpitanul îşi pierdu răbdarea. — Ce umbli cu cazmaua parcă dai In buba din spinarea mă-tiil? se răsti el, apoi Bmunci cazmaua din mina lui, ca să-i arate cum se lucrează cu ea. 10 — Uite aşa! — Aoleo 1 strigă Duţu, şi căzu ca o cocoloaşă la marginea şanţului, clnd văzu că căpitanul înfige cu toată puterea în pămlnt. Aoleo 1 strigă iar, clnd se pomeni că nu suna cazanul. 15 —Ce el? îl întrebă căpitanul mirat. — Mi-e rău, domnule căpitan, gîngăni Duţu. Tare mi-e rău l Mă taie la inimă şi-mi vine să leşin; mă trec sudorile şi-mi vine să vărs. * Căpitanul vedea că i-e in adevăr rău: faţa ii era verde-20 galbenă, ochii i se împăingeniseră şi buzele i se făcuseră vinete. — Du-te la lazaret să-ţi dea picăturii îi porunci el muiat. — Nu mă duc, — răspunse Duţu îndărătnicit şi 25 înfiglndu-se oarecum în pămînt. Eu stau aici 1 nu pot să mă duc. Să meargă Dumitru şi să mi le aducă picăturile acelea. — Haide, grăi căpitanul grăbit, şi plecă însoţit de Dumitru. 30 Rămas el singur, Duţu se uită cîtva timp buiguit în vînt. „N-a sunat, zise apoi într-un tîrziu. E comoară, dar comoară pusă cu blestem 1“ 11 35 — Scapă-mă, Doamne 1 Dezleagă-mă, Doamne 1 la- mă, Doamne, ori fă-mă ce-am fost 1 gemu Duţu tăvălin-du-se pe jos. 414 5 10 15 20 25 30 35 40 Aşa deodată, «a din senin, numai pentru că i 8-a părut că suna a cazan, el, om in toată firea, s-a pomenit muiat ca mărul bătut de nu mai ştia ce să-şi facă. Nu-1 mai tăia, ce-i drept, la inimă şi nu-i mai venea să leşine, dar era ameţit, sudorile tot i se mai iveau din cînd în clnd pe frunte, tremura mereu, un grozav neastâmpăr îl cuprinsese. Nici că era insă chip să-şi vie în fire. Timpul se oprise parcă în loc. Trecuse o spaimă de vreme de cînd cu căpitanul, şi seara tot nu sosise încă, ziua tot nu se mai sfîrşea. Ga să rămîie singur, el a rugat pe Dumitru să se ducă să-i spună Stanchii că n-are astă-seară să-l aştepte, fiindcă, deşi îi este mai bine, se simte prea istovit ca să facă lungul drum pin-acasă. Nu era adevărat şi n-o mai minţise în viaţa lui pe Stanca; dar alta nu-i rămînea de făcut şi, la urma urmelor, nu el, ci Dumitru era cel ce o minţea. Rămas singur, Duţu s-a dumirit încetul cu încetul. Nu se mai îndoia că e fermecată comoara şi era hotărit Bă nu se atingă de ea, cum nu te atingi de omul înciu-mat. Ce folos de bogăţie, dacă ea, chiar din clipa în care o atingi, te face din om neoml? Era hotărit Duţu, dar hotăririle omului sunt omeneşti: un gînd Ie aduce şi altul le ia. Cum glndurile se înşirau pe gonite în sufletul lui, mereu se ivea şi iar se reivea cu ele sîmţămîntul că nu e cu putinţă ca el să se lipsească de comoara lui, fie ea chiar blestămată. De ce adecă a găsit-o 1? De ce tocmai el I? A stat atîta timp în pămînt fără ca vreun altul să fi dat peste ea? De ce tocmai el a trebuit să sape aici, iară nu Dumitru ori vreunul dintre bulgarii? Are fiecare om soarta lui, de care, fie bună, fie rea, nu poate să scape, şi-i era cîte-odată lui Duţu parcă toate stau în Btrînsă legătură, şi forturile au trebuit să fie ridicate tocmai acum şi tocmai aici, pentru ca el să lucreze la ele şi Să găsească neapărat comoara. Şi iar i se lumina capul. „Nu — zicea el mai limpezit Ia minte — eu fac ce vreau, şi vreau după cum mi-e firea. E numai din întîmplare c-am găsit-o; ar fi putut s-o găsească şi altul, 41S care nu făcea ca mine: ce am să fac eu!? Nu vreau !“ strigă apoi, şi sări îndărătnicit In picioare. Ii era parcă Satana-] ispitea şi trebuia să-i arate că e mai tare decit ispita şi nu i se supune. 5 „Nu! îşi zicea în gindul lui, nu-mi trebuie. Eu cu Stanca mea şi cu copiii mei trebuie să râmînem ce suntem; mai bine decît aşa pentru noi nu se poate: n-avem să fim scoşi din ale noastre!“ Şi iar tremura în tot trupul cînd îşi dedea seamă de 10 necunoscutul spre care era împins de ispitirile unei mari bogăţii, el, care nu voia să se dea, ci să rămîie stăpîn pe sine şi pe ale sale. Zbătîndu-se astfel, el adeseori era cuprins de îndoială şi se pipăia însuşi pe sine, ca să se încredinţeze dacă 15 nu cumva visează, dacă el e în adevăr el însuşi, tot cel ce fusese mai nainte, tot cum se ştia pe sine. „Ei! îşi zise într-un tîrziu, parcă visînd, tot nu eu însumi m-aş pipăi pe mine şim-aş încredinţa că eu însumi sunt, aşa cum în aievea m& ştiu!?“ 20 Nesuferită fiinţă viaţa omenească: eşti şi nu ţi-e cu putinţă să te încredinţezi dacă şi-ţi pari cum în adevăr eşti. Ar fi vrut Duţu să Be desfacă în două şi să iasă oarecum însuşi din sine, ca să se poată privi însuşi pe sine, 25 cum privea lucrurile ce-1 încungiurau. „Dar — zise el — ce-am văzut, dacă privesc cu ochiiI? Are lumină plină şi soarele, pe care-1 visezi; şi ale lui raze te ard; şi stelele visate lucesc pe cer; şi iarba visată e verde; şi-n războiul visat curge sînge; 30 şi bucuria visată îţi umple sufletul de dulceaţă; şi durerea visată te sfîşie: totuna ţi-e dacă te visezi trăind ori trăieşti in aievea.“ El se scutură, ca să se deştepte, dacă va fi visînd, dar în zadar, căci nălucirea nu se schimba. 35 In mijlocul acestei buiguieli, un singur lucru era hotărît in gîndul lui: că trebuie să se încredinţeze dacă e ori nu un cazan cu comoară acolo unde el dăduse cu cazmaua-n ceva ce-i sunase a cazan, că el singur şi nevăzut de nimeni are să vadă — şi apoi, ce-a fi să fie î 40 In amurgul serii el se ridică, îşi luă cazmaua, tîrnă-copul şi lopata şi le strînse la un loc, ca să le aibă la 416 îndemînă, apoi se uită cu ochi pinditori in toate părţile. Oamenii Încetaseră cu lucrul, şi unii plecau spre casă, alţii se duceau la cantină, iar alţii stăteau fără de nici o treaba ori îşi făceau, ca bulgarii din apropiere, 5 rost de odihnă. Era Încă mişcare-n toate părţile, şi cu cît mai bine se-nnopta, cu atît mai iuţi erau bătăile inimii lui, căci cu atît mai mult se apropia clipa de la care atîrna viaţa lui. In sfîrşit, el nu mai putu Bă se stăpinească. 10 O! ce binefăcătoare e întunecimea 1 După ce se uită o dată cu ochii scînteietori impre-giurul său, el se cobori tiptil în şanţ şi începu să scurme pămîntul cu ghearele şi să-l dea cu palma la o parte, ridicînd mereu capul, ca să se uite impregiur. 15 Şi cum scurma cu ghearele, cum dădea cu palma, cum se uita impregiur, inima i se zbătea în piept, slngele îi zvîcnea în tlmple şi răsuflarea îi era înecată. Deodată el simţi ceva virtos şi neted şi începu să scurme iute şi tot mai iute, ca ieşit din fire, să scurme 20 cu amindouă minile şi să pipăie cu toate degetele: era cazan şi era mare. El puse mina ca să-l mişte. Se mişca, şi era greu, grozav de greul Duţu se-ndreptă şi se uită încă o dată lung şi liniştit 25 impregiur, apoi îşi făcu cruce. „Ia-mă, Doamne, sub paza ta — zise el — şi mă fereşte de păcat: acum să nu-mi mai iasă nimeni în cale, că eu n-am ce să-i fac, trebuie să-l omorl“ Luă apoi cazmaua şi începu să afineze pămîntul 30 de dimpregiurul cazanului, dar încet, cu măsură, fără pripire, ca omul căruia nu are să-i pese de nimeni şi de nimic. Era o căldare cu capac de aramă, nu prea mare, dar grea, incit Duţu abia putu s-o ridice ca s-o pună la o 35 parte. El ridică capacul şi începu să pipăie, aşa pe-ntunerec, ca să vadă ce e intr-insul. Erau bani, unii mai mici, alţii mai mari, aur, tot aur greu; mai erau şi lanţuri, şi brăţare, şi salbe de mărgăritare, şi potir, încă un 40 potir, o cupă cu petre scumpe, înc-o salbă, şi inele, şi cercei... El le pipăia toate cu minile lui şi nu era vis, 27 417 27 — Ioan Slavici — Opere, voi. II ci-n aievea, căci inima ti era încleştată şi capul, cu toate aceste, atît de limpede, incit el lăsă comoara şi iar incepu să afineze pămîntul, pentru ca nu cumva cineva, trecind mine pe acolo, să cunoască locul de 5 unde fusese ridicat cazanul. Apoil? Ce avea să facă mai departe! ? Acasă nu era chip să ducă cazanul; lasă că era prea greu, dar putea să dea peste cineva în drumul lui. 10 El se uită Încă o dată impregiur, aruncă ochii spre pădurea ce se afla pe coaste, la depărtare de vreo cinci sute de paşi, apoi îşi scoase cuţitul din brîu şi-l luă In dinţi, apucă cazmaua subţioară, ridică cazanul cu amlndouă mînile şi plecă spre pădure, tiptil, cu băgare 15 de seamă, ca nimeni să nu se poată ivi nevăzut de din-sul la depărtare de o sută de paşi. Ajuns în apropierea pădurii, el aşeză cazanul pe iarbă şi se duse ca să se încredinţeze dacă iiu cumva e cineva în adăpostul copacilor, apoi iar se întoarse şi-şi luă co-20 moara, ca s-o îngroape aici, la un loc mai adăpostit şi ştiut numai de el. Dar ce să facă un mojic ca dînsul cu o comoară împărătească? 01 el nu mai era mojic acum! 25 Din clipa în care simţise aurul, şi mărgăritarele, şi pietrele scumpe în mînile Iui, el era deopotrivă cu orişicine care avea şi e gata să-şi apere cu viaţa avutul şi să curme viaţa celui ce vrea Bă se atingă de el. Nu prea ştia Duţu ce are el să facă cu atita.bogăţie, 30 dar nu se temea că n-o să ştie ce are să facă cu ea. Asta se găseşte uşor 1 Mai întîi şi mai întîi, nimeni în lumea aceasta nu trebuia să simtă că, om sărac', aşa deodată a ajuns la mari bogăţii — nici Stanca, nu 1 nici ea 1 Bună 35 femeie, dar muiere, minte uşoară, gură slobodă. Păcat, dar aşa trebuia să fie 1 Încetul cu încetul, pe nesimţite, trebuia să-şi scoată la iveală bogăţiile. „Am — zicea el in gîndul lui — să iau o parte şi să 40 mă duc cu ea la Bucureşti, ca s-o prefac în bani. Apoi m-apuc de negoţ şi cîştig, cîştig din ce în ce mai mult, 418 pref&cînd încetul cu încetul întreaga comoară in bani. N-o să-i treacă nimănuia prin gînd că nu din negoţul meu m-am îmbogăţit." Aşa veneau lucrurile prin chiar firea lor. 5 Ce adecă l-ar fi putut împinge să se dea de gol? El şi Stanca şi copiii lor se mulţumeau cu puţin şi se simţeau fericiţi in sărăcia lor; chiar fiind bogaţi, nimic nu-i făcea să se bucure, aşa deodată, de bogăţiile lor. Pofta-ţi vine numai încetul cu încetul. 10 El săpă o groapă sub rădăcina unui stejar bătrîn şi o săpă adincă, mai adincă, apoi luă cazanul, îl aşeză în ea şi scoase unul cîte unul cincizeci de bucăţi, după cum se nimerea, bani şi mai mari, şi mai mici. Asta era pentru început. 15 Cînd era Insă să pună capacul, el mai scoaBe un pumn, aşa pe nenumărate, ba puse mîna şi pe un lanţ şi pe o brăţară. La urma urmelor, de la sine luă şi tot era mai bine la dînsul decît aici in pădure. 20 Dar era destul: el aşeză capacul, trase pămintul peste cazan şi aşeză peste el un strat de frunze uscate, iar încet şi cu băgare de seamă, ca nimeni să nu bănuiască nimic. Erau toate bine. 25 EI îşi făcu din nou cruce. „Iţi mulţumesc ţie, Doamne!" grăi umilit. „E noroc în lumea aceasta! urmă peste puţin. Ce s-ar fi ales de mine dacă de acolo plnă aici mi-ar fi ieşit cineva in cale!? Il omoram şi nu mai aveam zi 30 bună 1" In adevăr, mare noroc î El însă nu putea să plece: era parcă legat, ferecat de stejarul acela. Cş prostie 1 Cum a putut el să aleagă tocmai stejarul 35 bătrîn, care de azi pînă mîne poatesă cadă sub secure!? Fără ca să mai stea pe ginduri, el luă cazmaua şi începu să sape o altă groapă, sub un alt stejar mai tînăr, care se afla la depărtare de vreo treizeci de paşi. Cînd groapa fu gata, el se duse şi dezgropă cazanul, 40 ca să-l treacă în ea. Şi dacă acolo ar fi mai in vedere decît aici! ? 418 5 10 15 20 25 30 35 40 Afurisită de comoară 1 El răsturnă o parte din ea în groapa cea veche: aşa era mai cuminte, şi ici şi colo;dacăse perdeuna, rămîne cealaltă. Trecu dar cu cazanul la groapa cea nouă. Prostie! Tot era mai bine sub stejarul cel bătrln: răsturnă dar aici o parte şi iar se întoarse cu cazanul. Era tirziu, după miezul nopţii, cînd se îmbărbătă, în sflrşit, să plece. Zăpăcit de atîte frămîntări sufleteşti, frint trupeşte şi stăpînit de frica omului, care umblă noaptea cu bogăţii ascunse, el abia la jumătate de drum îşi dete seamă că şi-a uitat cuţitul şi cazmaua In pădure, la cei doi stejari, nu-şi mai aducea aminte la care. Ca gonit de iele, se întoarse înapoi, aşa razna prin pădure, dar nu mai era chip să-şi găsească copacii. Alerga încoace şi încolo ca ieşit din minţi; ştia unde sunt, şi nu-i găsea, trecea pe lingă ei, şi nu-i nimerea; se împiedica de cazmaua Iui, şi n-o vedea. Afurisită de comoară I Stanca se sculase de mult şi le dăduse purceilor de mincare, cînd Duţu sosi, în sfîrşit, acasă, pe jumătate leşinat, cu faţa galbenă, cu ochii sperioşi şi intraţi în cap, cu mînile zgîriate şi cu buza de din jos tăiată de cuţitul ce ţinuse în gură şi cu pieptul cămăşii stropit de sîngele scurs peste bărbii. — Ce e cu tine!? întrebă ea, cuprinsă de fiori. — Mi-a fost rău, foarte rău, răspunse el fără să îndrăznească a se uita în ochii ei; dar mi-a trecut; sunt numai prăpădit de abia mă mai ţin picioarele. Rău i-a fost, în adevăr, lui Duţu; dar Stanca lui, care-1 cunoştea, îl vedea că nu mai are inima deschisă ca mai nainte şi nu-1 credea că i-a fost rău aşa cum el voia să-l înţeleagă. „S-a întîmplat o nenorocire, îşi zise dînsa pe jumătate leşinată; omul ăsta a omorît pe cineva!“ Nu se putea! Duţu ăl ei nu era om care putea să facă rău! Şi totuşi, cînd se uita la el, faţa lui nu mai era ca mai nainte, voioasă, deschisă şi pusă pe luare în bătaie de joc, era în ea ceva aspru şi nemilos, ceva ce te făcea să simţi pe omul care putea să şi omoare. 420 „Nu — zise ea — orişice ar fi, e ceva ce mie n-are să-mi spună, ceva ce eu nu trebuie şi nici nu voiesc să ştiu.“ In adevăr, cam aşa ceva şi era. Muierea, Insă, tot muiere. 5 Orişicit a moşmolit Duţu mai nainte de a-şi face rind de odihnă, Stanca tot l-a zăpsit că el ascunde ceva la căpătîiul patului In care avea să se culce. Nu voia muierea să ştie ce-a ascuns; asta era treaba lui, dar după ce el a adormit cum ştia el să doarmă, 10 ea tot s-a dus tiptil şi, cu răsuflarea oprită, a scos cîrpa de sub căpătîi. Ah! săraca de ea t nenorocita de ea! Bani de aur, mulţi bani de aur curat şi greu, lanţuri lucrate cu măiestriei brăţări împodobite cu mărgări-15 tare şi cu pietre scumpe 1 De ce a trebuit Bă le vadă ea, femeia, care le vede toate cu inima, iar nu cu ochii, şi toate de-a-ndoaselea le înţelege!? Satana s-a pus la mijloc, ca s-o ispitească şi să-i 20 strice viaţa! îngrozită şi cu sîngele răcit în vine, ea puse iar. cîrpa la loc, apoi tot tiptil, cu răsuflarea oprită şi cu ochii muiaţi în lacrămi, ea se depărtă şi ieşi din caBă, pentru ca să meargă la copiii ei, care nu ştiau şi nu-nţe-25 legeau nimic, şi să-i mlngîie plîngînd, să se mîngîie pllngîndu-i. Intr-un tîrziu, ea se ridică cu faţa liniştită şi aspră şi se întoarse iar în casă, apoi se lăsă în genunchi, îşi plecă capul pe pat şi plînse iar lung şi lin. 30 „Sărac de tine şi de mine şi de noi toţi 1 suspină în cele din urmă. Ce frumoasă ne-a fost viaţa şi cît de grea ni s-a făcut deodată! In zadar văd cu ochii şi tot nu cred, şi chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămîil Eu nu ştiu nimic! N-am văzut! Singur sufletul meu să ştie 1“ 35 35 III Cu ce nu se deprinde omul!? Se temea Duţu, nu-i vorba, şi nu mai umbla ţanţoş ca mai-nainte prin lume, ci cu pas sfiicios şi uitîndu-se 421 ii 10 15 20 25 30 35 40 mereu impregiurul său, ea nu cumva să fie apucat fără de veste. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorit pe nimeni, de jefuit n-a jefuit, de furat n-a furat, foc n-a pus, în borşul nimănui n-a suflat; prea tare n-avea să se teamă. Un singur lucru i se putea întlmpla: să se afle cumva c-a găsit comoara, şi guvernul s-o ieie de Ia dînsul. Acest singur lucru era însă mare lucru, pe care Duţu nu-1 voia cu nici un preţ: a lui era comoara şi numai a lui trebuia să şi rămîie 1 Dar ce dracul! El nu era om prost; cum să-l prindă, dacă era om deştept!? Şi om deştept se simţea Duţu, sărac, dar deştept de nu se dedea pe nimeni: pe el nu putea nimeni să-l încurce. Păcat numai că Stanca era foarte prăpădită. Nu zicea nimic, dar era foarte Bupărată. Asta-1 muncea pe Duţu, fiindcă n-avea dînsa de ce să fie prăpădită. Păcat, dar tot al Iui şi al ei păcat, căci n-are bărbatul să facă ceea ce nu poate să-i spună nevestei sale, şi n-are muierea să-şi facă gînduri pe care nu poate să i le mărturisească bărbatului său. O porniseră foarte rău amîndoi, şi nu putea să le fie bine dacă nu mai aveau inima deschisă unul faţă de altul. Auzi d-ta, bărbat care găseşte o comoară şi nu o spune aceasta nevestei sale I Auzi, femeie care umblă pe de-a furişa pe sub căpătiiul bărbatului său şi-şi face cele mai rele gînduri despre soţul ei! N-avea Stanca decit să nu-şi mai facă gînduri rele, pentru ca să scape de inima rea: cine o punea să şi le facă!? Era la mijloc numai o închipuire a ei, dar ceea ce-ţi inchipuieşti, ceea ce crezi are pentru tine cea mai adevărată fiinţă, şi dacă muntele din faţa ta s-ar prăbuşi şi tu l-ai închipui tot la locul Iui de mai nainte, el ţi-ar sta în cale şi n-ai trece peste el, ci l-ai ocoli. Nu ceea ce este, ci ceea ce-ţi pare are fiinţă pentru tine. Dacă era prăpădită Stanca, ea şi avea de ce să fie, şi numai Dumnezeu ştia unde au să ajungă lucrurile între doi oameni, care se zbuciumă pe înfundate şi nu se mai uită unul în ochii altuia, nu mai Îndrăznesc să-şi deschidă inimile. 422 5 10 15 20 25 30 35 40 Adunaseră Încetul cu Încetul nouă poli. Duţu lua şapte din ei şi-i spuse Stanchii că pleacă la Bucureşti, ca să cumpere o pereche de boi. La Bucureşti, tocmai la Bucureşti, o pereche de boi, cu şapte poli. îl ştia Stanca pe Duţu al ei că nu e om să-şi cumpere, dacă-şi cumpără, boi cu şapte poli şi să meargă pentru atîta treabă la Bucureşti. Nu i-a zis cu toate aceste nimic, ci şi-a făcut numai, după ce el a plecat, de trei ori cruce şi-a suspinat: „Păzeşte-1, Doamne, şi-l adă-napoi!“ Ii era parcă n-o să-l mai vadă, şi totuşi, cînd nu-1 mai vedea, inima i se uşura. Nu putea să şi-l închipuie cum îl văzuse la plecare, ci tot ca mai nainte, voios şi ţanţoş, şi se mira cum a putut ea să-l creadă altfel. Da, era cu buza tăiată, era stropit de sînge, era galben la faţă şi cu ochii intraţi în cap, ascundea ceva, avea, fără îndoială, avea la el lucruri scumpe: te miri cum şi în ce fell Nu, ca dînsul nu pot să fie oamenii care au săvîrşit vreo faptă grea. Ba te miri şi nu-ţi vine să crezi: nici n-o fi fost aur ce a văzut ea! Cînd nu vrei, vezi cu ochii şi nu crezi: de ce să creadă ea, care nimic nu văzuse şi nici pe el nu-1 mai vedea? Tot astfel şi Duţu. Se simţise el strîmtorat cită vreme ştia că-1 văd ochii în care nu se putea uita: îndată ce a ajuns singur, nu se mai temea de nimic şi iar era voios şi ţanţoş. E mare lucru să fii, şi cu atît mai mare lucru să te simţi deştept, fie şi chiar dacă-n adevăr n-ai fi. Iară Duţu se simţea. De ce ar fi putut adecă să se teamă un om atît de deştept ca dînsul? Rîdea-n el cînd se gindea cum are să tragă toată lumea pe sfoară. Mai întîi şi mai întli, ca om deştept, el luase hotă-rîrea de a nu se opri nici la Focşani, nici Ia Ploieşti: se ducea Ia Bucureşti, unde e lume multă, învâlmăşală mare şi unde nu-ntllnea oameni care-1 cunosc. Apoi, tot ca om deştept, el luase hotărîrea de a-şi cumpăra cu cei şapte poli un rînd de haine nemţeşti, căci, îmbrăcat ţărăneşte, ar fi căzut în bănuială. 423 Iar celelalte urmau de sine. Merglnd aşa singur spre Focşani, de unde voia să se urce-n tren, el Îşi croia mereu planul şi se vedea pe sine prin stradele Bucureştilor, pe care le cunoştea destul 5 de bine din timpul petrecerii sale la Gotroceni. Intra ici şi vindea o bucăţică, dincolo şi vindea alta, tot una cîte una, bucăţică cu bucăţică, cu măsură şi cu socoteală, ca nimeni să nu bănuiască nimic. Dus aşa cu gîndul la mari depărtări, se miră cînd se 10 pomeni aci la Focşani. „N-ar fi oare lucru cuminte să-mi cumpăr hainele aici?“ se întrebă el. „Ba da!“ răspunse tot el. Bani avea: nu-i răminea decît să intre Ia un ovreu 15 ca să-şi . aleagă hainele. Aşa şi făcu. — Să-mi dai — zise el îndrăzneţ şi ţanţoş — un rlnd de haine bune. — Pentru cine? întrebă ovreul, mulţumit de a-1 20 putea servi. — Pentru minei răspunse Duţu oarecum mirat, ca şi cînd ovreul ar trebui să ştie că trebuie acum să se îmbrace nemţeşte. Ovreul, care nu ştia lucrul acesta, se uită in adevăr 25 mirat, ba chiar bănuitor la mojicul ce vrea să se îmbrace boiereşte. — Pentru d-ta-a-a! ? întrebă el. Duţu se făcu alb, şi roşu, şi galben, in fel de fel de feţe, şi iar începu să tremure. Ce prostie nemaipo-30 menită era să facă el, omul deştept!? Nu, aici, unde la tot pasul întîlnea oameni care-1 cunosc, aici el nu putea să-şi cumpere haine nemţeşti. Ce-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cineva îmbrăcat cu ele? Ce dacă cineva l-ar fi văzut ducîndu-le şi l-ar fi întrebat ce face cu ele ? 35 îi venea să fugă, incit să nu mai deie în viaţa lui ochii cu ovreul acela. Tocmai atît de prost tot n-ajunsese însă Duţu. — Adecă pentru cineva, care are tocmai felul meu, care seamănă la trup cu mine, răspunse el strîmtorat, dar atît de strîmtorat, încît ovreul nu mai bănuia, ci se simţea încredinţat că e ceva din ale poliţiei Ia 424 5 10 15 20 25 30 35 40 mijloc. El insă nu era poliţai, care umblă să descurce lucrurile, ci neguţător, care caută să-şi vindă marfa orişicui, numai preţul să fie bun; iar Duţu îi semăna a om care dă orişice preţ numai ca să scape cit mai curlnd din prăvălie. „Vrei ori nu vrei, trebuie să cumperi", îşi zise dar, şi Începu să-şi desfăşure hainele croite după cea mai nouă modă, un rînd cu 60, altul cu 80, iar altul cu 100, ba chiar şi unul cu 130 Iei, toate croite pe măsura lui. Duţu nu putea să le vadă-n ochi, dar ovreul se uita la el aşa de nu ştiu cum, incit nu era chip să-i spună că nu mai vrea să cumpere. — Uite, astea, zise el, arătînd Ia cele de o sută de lei. — Pofteşte de le încearcă, grăi ovreul mai mulţumit decit odinioară. — Ce să le mai încerc? văd eu că-mi vin bine! răspunse Duţu tare grăbit, şi numără cei cinci poli pe teş-ghea. Ovreul, grăbit şi el, le-nfăşură-n hîrtie, le legă cu sfoară şi i le dete, plecîndu-se ca-n faţa celui mai mare boier. — Să Ie porţi sănătos! îi zise apoi, după cum îi era obiceiul. Atît îi mai trebuia lui Duţu. — Ţi-am spus — grăi el zăpăcit — că nu pentru mine le cumpăr, apoi plecă cu hainele subţioară. Nu ieşi bine-n uliţă, şi zări venind de la dreapta pe Ghiţă al Măriei. Era pierdut dacă Ghiţâ îl vedea cu hainele subţioară! El se întoarse iar în prăvălie şi puse hainele pe teş-ghea. — Am — zise apoi răsuflînd greu — să mă întorc să le iau, dar trebuie să mai cumpăr ceva. Grăind aceste, el ieşi şi-o apucă spre stingă. Tare îi era să fugă, dar nu cuteza, ci mergea călcînd ţapăn şi ţanţoş, ca omul care nu se teme de nimic. Peste cîtva timp însă el Be uită înapoi: ovreiul ieşise-n uşa prăvăliei şi se uita după el. „Vai de mine!" îşi zise Duţu, şi se dete-n pas mai iute, şi tot mai iute, încît era peste putinţă ca trecă- 425 torii să nu se uite după el, ceea ce-1 făcea să meargă încă mai iute. El începu în cele din urmă să fugă. N-avea de ce, dar se gindea ce-ar fi dacă vreun comisar, vreun epistat 5 ori vreun sergent, văzîndu-1 aşa de grăbit, l-ar inhăţa, l-ar duce la secţie, l-ar scotoci şi ar găsi... Nu! o dată cu capul, nu! EI trebuia să fugă, ca să ajungă cît mai curlnd unde ochii nimănuia nu se mai îndreptează asupra lui. io Dar Duţu nu era numai deştept, ci totodată şi norocos, şi trebuia să iasă bine lucrul pe care el punea mina. — Stai, dobitocule! Ce-alergi aşal? Ce te izbeşti în oameni! ? Vrei s-ajungi la secţie! ? răcni un domn bine 45 îmbrăcat, şi-i dete brînci de-1 aruncă cît colo. — Aoleo I strigă Duţu, şi iar căzu cocoloaşă la pămînt, şi iar îl trecură sudorile. Uite — gîngăni apoi — mi-a scăpat carul cu boii şi-a apucat înainte. Domnul acela, care n-avea timp să umble pe la 20 poliţie — asta era norocul lui Duţu — îşi iuţi pasul; iar Duţu se ridică, şi acum să-i fi văzut fuga! Afurisita de comoară! Ajuns afară din oraş, în largul binefăcător, el se mai potoli, răsuflă mai uşor şi îşi dete încetul cu încetul 25 seamă că mari prostii a făcut şi că n-avea de ce să se teamă. Nici nu se temea. Cum răminea însă cu hainele, pentru care dăduse cinci poli? 30 I se făcea părul măciucă de cîte ori se gîndea că are să mai dea ochi cu ovreul. Nu! era peste putinţă! Şi totuşi, dăduse cinci poli, nu vreun fleac, ci bani munciţi de dinsul. El umbla neastîmpărat pe la marginea oraşului, ca 35 vulpea împregiurul coteţului: voia şi nu voia, trebuia şi nu-ndrăznea să intre. Deodată iar începură să-l treacă sudorile. El umbla pe aici cu frica-n sin şi se zbuciuma ca vai de el; te pomeneşti că-n vremea aceasta vreun altul 40 va fi dat peste comoara pe care o ascunsese-n pădure. Sărac de sufletul lui 1 426 5 10 15 20 25 30 35 40 Trebuia să plece, sa grăbească, s-alerge, ca să se încredinţeze că nu degeaba se zbuciumă. Intr-un ceas şi jumătate era acolo... Da! cum rămlnea insă cu hainele, cu cei cinci poli ai lui!? Unul era Duţu! El se uită împregiur; nu era nimeni care ar fi putut să-l vadă; scoase dar din brîul lui cîrpa cu aurăriile şi-o viri sub un petroi de lingă gard, apoi plecă înapoi în oraş, ţanţoş şi cu pas apăsat. Nu mai avea acum de ce să se teamă: nu mai putea nimeni să găsească nimic la dînsul. Ovreul se uită foarte lung la dînsul: era tot omul căruia ii vinduse hainele, şi parcă era cu totul altul, care seamănă numai cu el. Poate că era cellalt, pentru care zicea că le cumpără. Dacă l-ar fi văzut însă peste puţin, mergind iute şi tot mai iute cu afurisitele de haine, n-ar mai fi stat nici ovreiul la îndoială. Dar dacă l-ar fi văzut mai tîrziu, după ce şi-a luat şi cîrpa de sub petroi, mergînd ca gonit de o mare primejdie spre pădurea din apropierea forturilor!? Erau hotărite toate în gîndul lui Duţu. „Mă duc — îşi zicea el — mă încredinţez dacă toate sunt cum le-am lăsat, apoi îmbrac hainele nemţeşti, ascund hainele mele in vreo scorbură şi o iau pe jos pînă la Rîmnic.“ Degeaba! Mare lucru deşteptăciunea! Păcat numai că sunt în lumea aceasta şi slăbiciuni omeneşti. Erau toate cum el le lăsase acolo, la stejarul cel bătrîn şi la cel mai tînăr; el însă tot trebuia să se încredinţeze, să vadă cu ochii lui, acum ziua, cînd vedea cu ochii, iar nu numai pe pipăite. Era primejdios lucrul, fiindcă, de! ziua nu e pe-ntunerec, dar n-avea încotro, trebuia s-o mai facă şi asta. Se duse dar la stejarul cel tînăr, unde îngropase cazanul, aşa-şi aducea el aminte, şi începu să rîcîie cu ghearele din ce în ce mai neastimp&rat, cuprins în cele din urmă de o groaznică deznădâjduire. 427 5 10 15 20 25 30 35 40 Nu mai era cazanul acolot nu erai nu mai era! Ştia că acolo l-a îngropat şi vedea că nu mai erai El alergă ca ieşit din simţiri dincolo, la stejarul bătrîn, unde ştia c-a vărsat o parte din comoară. Cel puţin asta dacă i-ar fi rămas, cel puţin I Trebuia s-o dezgroape, ca să se încredinţeze, iute-iute-iute. Deodată se opri şi rămase încremenit: era de necrezut, dar cazanul se afla aici; îl lăsase acolo, şi acum îl găsi aici. Curată minune! Auzise el că sunt comori care se mută de la un loc la altul: acum vedea cu ochii lui că-n adevăr se mută. El ridică capul şi se uită citva timp umilit, cu ochii mari şi cu gura căscată, la aurul cel mult, la mărgăritarele înşirate şi Ia sculele împodobite cu petre scumpe, apoi vîrî amîndouă mînile şi luă cu ele din plin, nesăţios, aşa orbiş şi pe apucate. Ce-i în mină nu-i minciună; tot mai bine la el decît orişiunde aiurea. Tot mai binel Da! Ce-ar fi fost, însă, dacă acum, in clipa aceasta, ar fi trecut aşa, din intîmplare, cineva pe acolo şi ar fi văzut cele două gropii? El astupă iute-iute-iute mai întîi groapa cu cazanul, apoi cealaltă groapă şi abia acum, după ce toate fură la loc, răsuflă iar mai uşor, îşi desfăcu cirpa şi strînse în ea şi partea ce mai luase din comoară. Erau trei pumni plini, de-ţi fura vederile cînd te uitai. Era întunerec cînd el ajunse, în sfîrşit, să-şi schimbe hainele. Nu degeaba dăduse cinci poli: îi şedeau hainele nemţeşti leite pe trup, ofiţer de tunari, nu altă. Un singur lucru ii supăra: cîrpa cu scule şi bani nu încăpea în nici unul din buzunările lui. EI o împărţi în două şi băgă o jumătate la dreapta şi altă jumătate la stingă. Aşa mergea, dar tot se vedea că are-n buzunări ceva greu de tot. Mai era încă un lucru care putea să-l supere pe Duţu; nu-1 supără însă pe om decît lucrurile de care-şi dă seamă, iar el nu ajunse încă să-şi dea seamă că era-n 428 5 10 15 20 25 30 35 40 Opinci şi cu căciulă mocanească-n căp, eeeâ ce liu SO potrivea de Ioc cu hainele plătite cu cinci poli. îşi ascunse dar hainele ţărăneşti în o scorbură, mulţumi lui Dumnezeu că l-a ajutat să ajungă pîn-aici, apoi plecă tignit spre Rîmnic. Acum nu mai putea nimic să-l oprească pînă la Bucureşti. Abia în gară la Rîmnic începu să dea cu socoteală că tot ar mai putea să-l oprească ceva. El Îşi luă un bilet de clasa a doua pînă la Bucureşti, apoi începu să se plimbe, aşteptînd sosirea trenului, de ici pînă colea. Era un lucru ce mai rar se vede: omul acesta, îmbrăcat în haine bune, dar cu opinci în picioare şi cu căciula mocănească-n cap, acu-n timp de vară; lumea se uita cam mirată la el şi după el. Şi e urît lucru să vezi că toţi se uită la tine, mai ales cînd amîndouă buzunările îţi sunt pline şi te temi ca nu cumva cineva să te întrebe: „Cum ai ajuns tu, măi, să porţi haine boiereşti !?a Dar ce-i păsa, la urma urmelor, lui Duţu? Tot nu vedea nimeni ce are el în buzunări. Se plimba cu atît mai ţanţoş, încît mulţi dedeau cu socoteală că e vreun coconaş cam într-o ureche, care a făcut plimbare pe munţi şi-a pus opinci şi căciulă mocănească, pentru ca să fie mai interesant. Nu-i vorba, mutra nu prea era de coconaş, dar a umblat omul pe munţi şi l-a bătut soarele şi vîntul. Ştiind că nu e aşa, Duţu se repezi cel dîntîi spre unul dintre vagoane, cînd trenul intră în gară; tot era mai bine-n vagon, unde nu mai putea să-l vadă toată lumea şi unde putea să-şi ascundă mai bine buzunările pline. Aici însă oamenii îl vedeau mai de aproape, ba ar fi putut, la urma urmelor, să-l şi pipăie. Mai ales conductorul s-a uitat, cînd a venit să ia biletul de la el, foarte lung şi mirat nu ştiu cum, cam în felul ovreului de la Focşani, ca şi cînd ar fi voit să-l bănuiască de ceva, abunăoară c-a furat hainele cele frumoase. Asta tot s-ar mai fi trecut, dar s-a mai uitat şi la opincile din picioarele lui. 429 „Sunt pierdut!" zise Duţu, şi parc-un sloi de gheaţa ii trecu prin inimă. li venea să se arunce din tren şi nu-i era că-şi va frînge gitul — asta puţină treabă ar fi fost l — dar se temea 5 că maşinistul va opri trenul şi-l vor prinde şi-l vor lua de scurt şi vor pune mina pe comoară. Trebuia să stea, aşa pe spini şi pe jăratic, plnă la staţiune; aici însă nu l-ai mai fi putut ţinea nici legat cu lanţuri. Gînd se opri trenul, el se dete jos să bea apă, se şi io duse să caute vreun puţ pe undeva, apoi, cind se văzu singur, o luă la fugă tntinsă, de n-ai fi putut să-l prinzi nici cu ogarii. Abia tlrziu, cind se află departe, o mai slăbi din fugă şi se mai linişti. 15 „Am Început să mă prostesc, îşi zise el mîhnit şi descurajat. Prea e greu lucrul de care m-am apucat şi n-o să-l scot la capăt." Cam aşa şi era. Dacă-ţi dai bine seamă, nici n-o pornise încă, şi se încurca la tot pasul: la ce mai putea 20 să se aştepte de aici înainte? Şi totuşi, era peste putinţă ca el să părăsească comoara lui ori s-o dea pe mîna cuiva. Trebuia să-şi cumpere ghete şi pălărie. Înapoi la Rimnic! Ba nu, înainte la Buzău 1 N-ai 25 noroc dacă te întorci! Hai, Duţule, hai la Buzău 1 nu te uita că e lungă calea; aşa numai, fără de osteneală, nu te faci om bogat. Cum intri în oraş aşa, boiereşte şi cu opincile în picioare? 30 • El se opri în viile despre deal, îşi dezbrăcă hainele şi le ascunse dimpreună cu cirpa, apoi intră aşa-n cămaşă, iar ţanţoş, iar cu capul ridicat, ca tot omul care n-are de ce să se teamă. Ce păcat că-şi luase bilet de la Rimnic 1 După ce 35 îşi cumpără ghete şi pălărie, mai rămase cu 3 lei şi patruzeci de bani. Acum era acum. Nu i-ar fi trecut niciodată prin gînd că poate el, om bogat, s-ajungă in astfel de strîmtorare. 40 Dar nevoia e dascăl mare: Duţu se duse Înapoi, însă nu înapoi, la Buzău, de unde venise, ci unde-şi 430 lăsase hainele, se Îmbrăcă din nou şi plecă Înainte la Ploieşti, ca să aibă noroc. La Ploieşti, da, acolo putea să Înceapă cu prefacerea în bani a sculelor; cu totul altfel se simţea apoi după ce avea clteva sute de Iei 5 la dlnsul. Deocamdată Insă n-avea decît 3 lei şi patruzeci de bani şi se simţea foarte muiat, de tot plouat, deşi era mare secetă, nesuferită arşiţă, greu zăduf, ba-1 mai strîngeau şi-l ardeau la picioare şi ghetele cele 10 nouă. Şi totuşi, mergînd aşa singur şi abătîndu-se mereu din drumul umblat de alţii, el îşi dădea seamă că mare noroc a avut pîn-acum în drumul lui. Se-ncurcase Ia tot pasul, şi numai norocul lui cel orb l-a scăpat. 15 Dar aşa se-nvaţă omul cu toate. — N-am — zise el — să mă mai Încurc de aci înainte : e greu să te deprinzi a minţi pe alţii; după ce te-ai deprins o dată, n-ai să-ţi mai baţi capul cum s-o ticlu-ieşti, căci vin toate de la sine. 20 Şi mergea Duţu, mergea de la Buzău la Ploieşti, cum venise de la Focşani la Rlmnic şi de la Rîmnic Ia Buzău. Iar Stanca-1 aştepta acasă şi era foarte strimtorată cind vecinii o întrebau unde i s-a dus bărbatul de nu 25 s-a mai Întors de patru zile. li aştepta, biata femeie, să se-ntoarcă, şi el era încă tot în drum de ducă. IV De I ce să-i faci! oraş măre 1 Prea afară din cale prost ar trebui să fii ca să te temi pînă chiar şi într-un oraş 30 ca Bucureştii. După ce Ia Ploieşti ai asudat, numai bunul Dumnezeu ştie cit şi cu.m te simţi cînd te vezi odată urcat In tren, parc-ai scăpat de toată primejdia. Stai înghesuit intre oameni care nu te cunosc şi nici nu ţin să afle 35 cine eşti, de unde vii şi în ce treburi umbli, ci este1 fiecare mulţumit dacă-şi poate găsi vreun colţişor, ca 1 In toatee ediţiile sunt. 431 5 10 15 20 25 30 35 40 să nu stea-n picioare pînă la Bucureşti. Chiar nici conductorul nu mai are vreme să se uite la tine. încetul cu încetul, însă, oamenii se încuiba, se potolesc, şi, stînd odată fiecare la locul lui, ei se uită îm-pregiur, te văd şi pe tine, şi apropierea lor te supără. Mai ales în faţa ta e unul care se uită şi iar se uită Iatine,şizîmbeşte,şiparcătotar voi să te întrebe ceva. „Domnule — i-ar veni să-i zică — cum se face că d-ta eşti îmbrăcat în haine boiereşti, ai ghete cu nasturi in picioare şi pălărie fină-n cap, dar cămaşaţi-e ţărănească? De ce n-ai cămaşă scrobită? de ce n-ai pus guler călcat? cum umbli aşa fără de legătoare la glt? D-ta trebuie să fii un om foarte zăpăcit: te-ai sculat, se vede, prea tîrziu, te-ai îmbrăcat, ca să im pierzi trenul, foar-te-n pripă şi ai rămas în cămaşa de noapte. Să nu fii, te rog, atît de ţanţoş, fiindcă eşti ridicol cu cămaşa d-tale proastă şi foarte nespălată/* Dacă el ţi le-ar spune aceste, tu, om deştept, ai băga de seamă că alţii au cămaşa scrobită, guler călcat şi legătoare de mătase la gît; el însă le gîndeşte numai, şi astfel, tu, om zăpăcit, îţi faci fel de fel de alte gîn-duri şi te simţi atît de strîmtorat, încît îţi vine iar să sări pe fereastră din tren. N-o faci nici acum aceasta; pare însă că ţi se deschid porţile raiului cind soseşti, în sfîrşit, în gara Bucureştilor şi vezi învălmăşala şi auzi zgomotul de aici. Cei sosiţi cu tine îşi adună bagajul şi se înghesuiesc spre ieşire şi aleargă pe-ntrecute, pentru ca nu cumva să rămîie fără de birjă. Alţii, care pleacă cu trenul ce stă gata să iasă din gară, se înghesuie şi aleargă şi ei, ca să-şi găsească locuri prin vagoane. Iar alţii, mai potoliţi, aşteaptă trenul ce va sosi ori pe cel ce va pleca peste cîteva minute. Aici nu te mai bagă nimeni în seamă şi, mai ales acum, în timp de noapte, singure felinarele cele multe te mai supără, ba chiar nici aceste nu te-ar supăra, dacă ochii tăi n-ar da pretutindeni de gardişti, de jandarmi şi de ipistaţi, tot oameni care perd vremea căscind gura degeaba. Aşa zicea şi Duţu, care nu se simţi uşurat decît din clipa în care se văzu urcat în birjă. m — La „Dacia" l strigă el. Acolo, Ia „Dacia", era locul lui. Fusese odată, clnd stetea Ia Cotroceni, ca să caute pe un ofiţer care era tras la „Dacia", şi se perduseprin 5 gangurile cele multe, Incit a umblat mai bine de un ceas căutind ieşirea fără ca cineva să-l întrebe ce caută şi in ce fel de treabă umblă. Aşa ceva îi trebuia lui. Apoi nici Piaţa Sf. Anton nu e pustie, ca să te Bfieşti a ieşi pe poarta otelului: intri şi ieşi fără ca cineva 10 să te bage-n seamă. Vorba e numai să fii dezgheţat, pentru ca nimeni Bă nu te sîmţă că te temi de ceva, şi să bagi bine de seamă ca să nu faci vreo prostie care te dă de gol. Iar cit pentru asta, mai rar om ca Duţu 1 El nu se-n-15 curcă cu una, cu două! Cine-1 vedea cerîndu-şi odaie şi urcind scările trebuia să creadă că e vreun pomojnic, dacă nu chiar mai mult, ba cînd chelnerul îl pofti să intre in odaie, el strîmbă din nas ca şi cînd ar fi voit să zică: „Ei! 20 e bună şi asta! Ce să-i faci, dacă nu e alta!?“ Lucrurile se schimbară însă cînd chelnerul îi puse o hîrtie pe masă şi-l rugă să-şi scrie pe ea numele, domiciliul şi scopul călătoriei. Acum Duţu nu mai era ţanţoş. 25 Ştia, ce-i drept, să scrie, dar la una ca asta nu se gindise şi, nepregătit cum era, nu ştia ce are să scrie pe afurisita aceea de hîrtie. De, e lucru foarte greu să spui cum te cheamă cind nu-ţi dă mîna să spui cine eşti! Luase Duţu, nu-i vorba, deprinderea de a minţi, 30 dar una e să minţi cînd ai vreme ca să ticluieşti minciuna, şi alta să-ţi minţi chiar numele cind eşti întrebat aşa in pripă. Mare lucru n-ar fi fost să spună că-1 cheamă Gheorghe ori Pavel. Cum răminea însă lucrul dacă mine ori poimîne întilnea pe cineva care li zicea 35 „Duţule"? Ce răspundea el dacă-1 întrebau: „De ce ai zis că te cheamă Gheorghe cînd ştiai prea bine că Duţu te cheamă!?" La lucrul acesta ar fi trebuit să se gîndească de mai nainte, şi fiindcă nu s-a gîndit, acum iar începu Bă asude. 40 — Lasă biletul — grăi dlnsul strîmtorat — că am să-l scriu, să mai răsuflu puţin. •199 Chelnerul insă avea rinduiala lui, din care nu putea să iasă. — Vă rog să-mi spuneţi — zise el — că scriu eu. Duţu ar fi voit să-l ia de piept şi să-l arunce pe fe- 5 reastră. Auzi obrăznicie! nici măcar timp de răzgîndire să nu-i lase! Trebuia cu toate aceste să-i răspundă iute, căci altfel se dedea de gol. — Gheorghe Rîmniceanu, grăi dinsul. Aşa era mai cuminte: nu-1 chema, ce-i drept, Gheorghe, 10 dar era de felul lui dintre Focşani şi Rimnic. — Gheorghe Rîmniceanu, repetă chelnerul scriind. Profesiunea d-voastre ? — Antreprenor, zise el cam în silă. Duţu ar fi voit din nou să-I arunce pe fereastră, dar 15 trebuia să-i dea răspuns. :Nu minţea, JLaurma urmelor, nici de astă dată, fiindcă tot un fel de antreprenor e şi cel ce cară cu metrul cubic. — Antreprenor, repetă chelnerul, scriind mai de-20 parte. Locuinţa d-voastre? — Din Dobrogeal răspunse Duţu mînios. ' Chelnerul o mai scrise şi asta, apoi îi mulţumi şi se depărtă. Duţu rămase cîtva timp nemişcat la locul Iui. 25 „Cine păcatele mele m-a pus pe mine să intru în încurcătura aceasta 1?“ grăi dînsul. Îl treceau fiorii clnd segîndea c-ar putea să-ntilnească pe cineva care-I cunoaşte, şi iar stetea la îndoială dacă nu cumva toate se petrec numai prin vis. Era însă obosit de abia-1 30: mai ţineau picioarele, şi nu se poate si visezi cînd eşti obosit şi vezi patul aşternut in faţa ta. „Fie ce-o fii acum să-mi odihnesc ciolanele 1“ grăi dînsul, apoi încuie uşa şi lăsă perdelele de la fereastră. Incepînd să se dezbrace, el scoase cîrpa cu banii. 35 Orişiclt de obosit sş-ar fi simţit, era peste putinţă să se culce mai nainte de a-şi fi făcut socoteala — acum, în toată tigna. El se incredinţă dacă uşa e bine încuiată şi dacă perdelele sunt bine lăsate, apoi îşi vărsă comoara pe masă. 40 Era o brăţară cu pietri scumpe şi cu cinci mărgăritare mari, un lanţ de aur, trei inele şi două perechi de cer- 494 cei cu pietri strălucitoare, iar bani o mulţime şi fel de fel, unii cam ca galbănul, alţii ca lira otomană şi iar alţii cu mult mai mari decît lira. Din aceştia vinduse Ia Ploieşti trei bucăţi, cu cîte 5 şasezeci de lei bucata. El ii alese acum la o parte şi-i numără; mai erau insă cincizeci şi patru de bucăţi, peste trei mii de lei I Numără pe cei de mărime mijlocie; erau o sută şaptesprezece bucăţi, alte vreo trei mii 1 10 Numără pe cele mici: erau şaptezeci şi opt de bucăţi. Cum o să poată găsi el cumpărători pentru atîta sumedenie de bani? Ge să facă el cu atlta bănet? Cum să se încredinţeze da.că cumpărătorii nu-1 înşală? 15 Dar ceea ce mai era încă în cazan !?'' Trecuse mezul nopţii, şi el, obosit cum era, tot se plimba neastîmpărat prin casă, mergînd din timp în timp la uşă ca să se încredinţeze dacă e ori nu bine încuiată, şi la perdele, ca să vadă dacă sunt bine lă-20 sate. Cel mai mic zgomot îl făcea să tresară şi să asculte cu răsuflarea oprită şi cu inima Încleştată; în fiecare clipă 11 ispitea gindul de ă se întoarce cu cel mai apropiat tren la Focşani şi de acolo în satul lui. Ah! satul lui! Ce bine era în satul lui! Ce fericit 25 era el In casa lui de om sărac! In zadar însă, acum numai în zadar s-ar fi întors în sătul lui, căci viaţa lui de mai haînte n-o mai putea găsi nici acolo; trebuia să meargă înainte, fără ca să ştie pină unde. 30 Stetea tremurînd în faţa aurului risipit pe masă şi-l cuprindeau fiorii cînd se gindea că in fiecare clipă poate să se dea de gol, la fiecare pas se poate încurca. Dar de ce să se teamă, la urma urmelor, cînd niei n-a furat aurul, nici n-a omorit pe nimeni, ca să se facă 35 stăpînpeell? Da, n-a omorît, dar ştia că-n atîte rlnduri a fost şi simţea că ar fi şi acum gata să omoare pe acela care, din întîihplare, ar vedea cu ochii lui aurul acesta. Grozavă primejdie era pentru dînsul aurul acesta: 40 li venea să se repeadă la el, să-l ia cu pumnii plini şi să-l arunce pe fereastră. 435 îi venea s-o facă, dar nu putea — şi nu putea. Un singur lucru li rămlnea: el scoase la o parte o brăţară, două inele, o pereche de cercei, cinci bucăţi din banii mari şi cite zece din ceilalţi. 5 „Aceste rămln la mine, grăi dinsul, iar celelalte le Îngrop pe undeva pe la Cotroceni. In zadar I In pămînt e mai bine decît orişiunde, şi cu cit mai puţin ai la tine, cu atlt mai mică ţi-e grija.“ V 10 Pe dibuite umblă omul numai cită vreme nu şi-a găsit drumul. Duţu şi-l găsise pe al lui. După ce şi-a îngropat aurul la tulpina unui copac bine adăpostit, din jos de fîntlna Brlncovenesei, el s-a-ntors uşurat în oraş. Pentru banii 15 ce lăBase la dînsul îşi cumpăr&Be o pungă cu verigi: Intr-o parte se aflau cei mari, iar In cealaltă cei mici şi cei mijlocii. In dreptul Căzărmii Malmezon el scoase punga şi luă din ea un ban mare, unul mijlociu şi doi din cei 20 mici. Pe aceştia trebuia să-i aibă la îndemină, ca să n-aibă nevoia de-a mai scoate punga cînd va fi intrat la vreun negustor; îi puse dar în buzunarul jiletcei. Luînd apoi Calea Plevnei, el ieşi în cele din urmă la biserica Zlătari, iar de aici apucă spre stingă, unde 25 ştia că sunt mai mulţi giuvaergii. Nici c-avea să caute mult pentru ca să-i găsească, fiindcă în faţa prefecturii de poliţie sunt nu mai puţin decît patru. Sunt şi erau; dincolo însă, peste drum, în curtea poliţiei, steteau fără de nici o treabă cîţiva jandarmi, şi Duţu nu in-30 drăzni să intre. Prea era în mijlocul oraşului. El îşi urmă cu toate aceste drumul mai spre mijloc, pînă la bulevard, şi de aici înainte spre Piaţa Teatrului. Erau şi aici giuvaergii, el însă nu îndrăznea să intre. Cu totul altfel îşi închipuise el lucrurile: căuta locuri 35 mai dosnice şi prăvălii mai mici, ca cea de la Ploieşti. In faţa bisericii Creţulescu el se opri mirat la o fereastră în care se aflau vreo cincizeci de bucăţi de monede vechi, cele mai multe de argint, dar şi cîteva de 436 5 10 15 20 25 30 35 40 âtlr, care semânau cu ale lui, parcă ar fi fost luate din acelaşi cazan. El stete cîtva timp neastâmpărat pe glnduri: aici trebuia să intre ! Prăvălia era îngustă şi cam întunecoasă: strada părea şi ea în această parte mai strimtă şi mai dosnică. Duţu îşi luă inima în dinţi, scoase banii din buzunarul jiletcei şi intră cu ei în mină. — Am nişte bani — zise apoi sfiicios — pe care un ţăran vrea să mi-i vîndă; aţi putea, va rog, să-mi spuneţi cam cît să dau pe ei? în prăvălie se aflau doi domni, unul tânăr şi altul bătrîn. — Noi cumpărăm ori vindem, dar nu preţuim, răspunse domnul bătrîn cam supărat. Duţu voi să iasă — cum ieşi cînd scapi; domnul tânăr însă îl opri cu vorbele: — îmi dai voie să-i văd? Ovreul din Ploieşti pusese banii în cumpănă mai nainte de a le fi hotărît preţul. Domnul acesta insă nu-i mai cumpăni, ci se duse cu ei la fereastră ca să-i vadă bine, apoi li arătă şi bătrînului, care îşi îndoi ochelarii ca să-i vadă mai bine. — Mai are ţăranul acela bani de aceştia? întrebă el în cele din urmă. — Nu ştiu! răspunse Duţu. *— Atunci nu putem nici noi să-ţi spunem preţul, grăi bătrînul. Ăsta — urmă el arătând la unul din banii cei mici — e ban foarte rar şi cu două sute de ani mai vechi decît ceilalţi, care sunt din timpul lui Ha-drian; el se plăteşte dar scump. Dacă însă ţăranul va fi avînd mulţi şi îi va vinde în curînd, preţul va scădea şi uşor te poţi înşela. Duţu se uita la el cu ochii mari şi cu gura căscată. — Dar cel mare ce preţuieşte? întrebă el cu jumătate de gură. — îţi dau — răspunse bătrînul, înapoindu-i unul cîte unul banii — pentru acesta 200, pentru acesta 50, pentru acesta 40, iar pentru acesta 90 de lei, şi puţin îmi pasă cu cît i-ai cumpărat d-ta. 437 Duţu era zăpăcit de li eră parca lumea se invîrte ca o moară cu dînsul. De ce unul mai scump şi altul mai ieftin? Ce fel de bani erau aceştia? De unde putea el să ştie care dintre 5 ei ce preţuieşte? Era peste putinţă ca el să scoată la capăt lucrul de care se apucase! Un singur lucru era desluşit în capul lui: că trebuie să se întoarcă la „Dacia", să se încuie în odaia lui şi să-şi vadă bine banii, ca să aleagă la o parte pe cei de 200 lei. Pe aceştia tre-10 buia să-i vindă in aceeaşi zi la deosebiţi neguţători, însă nu cu 200 lei, ci mai scump. Dus de gîndul acesta, el ieşi din prăvălie; era insă atît de buiguit, incit numai cu anevoia putu să-şi dea seamă dincotro a venit şi încotro are să apuce spre 15 a se duce Ia „Dacia". Sosit sub poarta hotelului, el ramase şi mai buiguit. Venit noaptea şi plecat în zori de zi, el nu-şi mai aducea aminte pe care din cele două scări trebuie s-o 20 urce ca să ajungă la odaia lui. Văzînd că scara de la dreapta e curată şi aşternută cu preşuri, el nu îndrăzni s-o urce; apucă dar la stingă, spre sala de reprezentaţiuni, care acum era deşartă, cu scena pustie în fundul ei. Şi o mare sală deşartă, 25 mai ales cînd are-n fundul ei şi-o scenă cu decoraţiuni aruncate de-a valma, produce chiar şi asupra omului mai puţin buiguit o impresie foarte proastă. Duţu se opri pe o clipă, apoi îşi iuţi pasul şi peste puţin dete de gangul strimt, dosnic şi întunecat, care se afla în 30 dosul sălii. Aici nu putea să fie odaia lui, şi chiar dac-ar fi fost, el nu putea să se oprească Ia ea: trebuia să treacă iute înainte, unde se vede mai multă lumină. Aici se simţi mai bine: dar ce folos? Tot uşă lîngă 35 uşă şi totuna ca alta, încît era peste putinţă să-şi dea seamă care e de la odaia lui. „Ptiu! păcatele mele!" suspină el deznădăjduit. Vedea acum că fiecare uşă are numărul ei: cum să-şi găsească el odaia dacă nu-i ştie numărul? 40 Un gînd luminos! 438 Luase cheia cu dînsul: n-avea decît să încerce cheia, căci odaia lui era, fără Îndoială, aceea pe care o putea descuia cu cheia de la dlnsul. Orişiclt de luminos însă, gîndul acesta era cam 5 îndrăzneţ, fiindcă e lucru neobicinuit ca un pasager să umble-n hotel de la uşă la uşă tncercînd cheia. Foarte uşor i se poate întlmpla ca cineva să-l întrebe: „Ce cauţi, domnule?“ — un lucru de care Duţu se ferea. io Nu i s-a Intîmplat lucrul acesta nici la uşa întiia, nici la uşa a doua, nici la a treia, care erau încuiate; Ia uşa a patra însă locuia domnişoara Lina, actriţa, care se culcase tîrziu, după miezul nopţii, şi astfel acum, pe la orele 11, ajunsese să se scoale şi să-şi facă 15 toaleta. Obicinuită a primi vizite in timpul acesta, ea nu fu cîtuşi de puţin mirată cînd auzi că cineva moşmoleşte la uşa ei. Ce-i drept, nu se. îmbrăcase încă, dar fusta şi-o pusese, părul îi era pieptănat şi vizitele de la 20 11 le primea şi în cămaşă, căci n-avea cuvinte de a-şi ascunde braţele şi gîtul. Ea-şi aruncă deci o cîrpă peste umeri şi grăbi la uşă ca să vadă cine vrea să intre. Duţu rămase stean de piatră în faţa ei. 25 Prin multe trecuse el de cînd era om bogat; asta însă punea vîrf la toate. Se uita la el femeia aceea şi-l măsura de jos pînă sus şi de sus pînă jos, parc-ar fi voit să-i scoată sufletul din trup şi comoara din pămtnt. 30 — Ce doriţi, mă rog? îl întrebă ea trăgănînd vorbele. — îmi caut odaia — răspunse el cu glas tlnguios — şi nu pot s-o găsesc. — Care număr? — Nu ştiu numărul 1 zise el deznădăjduit. 35 Nu se poate lucru mai hazliu decît un pasager care-şi caută intr-un hotel odaia şi nu e în stare s-o găsească. Lina, cu toate aceste, nu rise: era în faţa bietului om ceva ce-o umplea de milă. Nu mai încăpea nici o îndoială că omul acesta nu mai umblase prin hoteluri. 40 Femeie încă tînără, dar trăită-n lume, deschisă la cap şi prin multe trecută, ea nu trecu cu vederea cămaşa 5 10 15 20 25 30 35 40 Iui ţărănească, faţa Iui bătută de soare şi de vînt şi purtarea lui de om stîngaci şi neumblat prin lumea în care se afla. Nu mai încăpea pentru dînsa nici o îndoială că-n faţa ei se afla un ţăran îmbrăcat în haine nemţeşti. — Uite — grăi dînsa — să te duci la portar, să-ţi spui numele şi să ceri cheia, căci e] are pe tablă şi cheia, şi numele d-tale la numărul odăii în care stai. Duţu se făcu alb ca varul: i se tăiară picioarele; ii venea să leşine. Dacă i-ar fi pus cineva pistolul în piept, el tot nu şi-ar fi putut aduce aminte cum şi-a spus chelnerului numele. Era perdut, dat de gol! — E Ia mine cheia! gîngăni el arătînd cheia. Prea era afară din cale! In loc de-a rîde, Lina se dete puţin înapoi. Omul acesta era ori nebun, ori vreun tllhar ascuns în haine nemţeşti, ori cine ştie ce!? Aici era ceva la mijloc; ea dăduse de urma unei taine; trebuia să o descoase! De ce adecă să se teamă, aici in mijlocul lumii, de acest om care tremura de frică! ? Ea îşi schimbă deodată atitudinea, se apropie din nou de dînsul, îl luă cu braţul peste umăr, ca să-l aducă în odaie. — Intră, te rog, grăi, şi închise uşa. Duţu nu mai era în stare să se împrotivească. Văzîn-du-se singur cu dînsa, li era ca şi cînd ar fi căzut pe vecii vecilor sub stăpînirea ei. — Uite — îi zise ea cu un ffel de viclenie plină de dulceaţă — eu numaidecit am văzut că tu eşti ţăran: trebuie să-ţi mai cumperi şi o cămaşă scrobită şi să pui guler şi legătoare la gît dacă vrei să nu te cunoască nimeni. Duţu se uită la ea ca la un demon care-ţi ştie şi cele mai ascunse gînduri şi te are în deplina lui stăplnire. — Ţi-o spun aceasta pentru ca să vezi că nu-ţi voiesc răul. Haid’, şezi colea ca să vorbim ca doi prieteni. Ea-1 cuprinse apoi cu braţul şi-l duse Ia canapea, se aşeză lîngă el, aproape, cu totul aproape, pentru ca cu atit mai vîrtos să-l încurce, 5 10 15 20 25 30 35 40 — Aşa 1 grăi apucîndu-1 de mină. Să-mi spui acum ca la o soră de unde eşti, cum te cheamă şi ce cauţi la Bucureşti. Poate că pot să-ţi fiu de ajutor. Duţu se uită lung şi Îndrăzneţ Ia ea. Era prins de nu mai putea să scape, dar tocmai gîndul că e prins aşa îi luminase deodată capul. Ea lăsase cîrpa cu care-şi acoperise umerii şi şedea lingă dinsul cu braţele goale, cu umerii dezveliţi şi cu sinul pe jumătate scos de sub cămaşa cu horbotă. Nu era femeie grasă, dar avea o carne atît de fragedă, incit Duţu nu-şi mai putea stăpîni degetele, pe care şi Ie simţea intrînd în carnea ei. O dată să-i pună mina pe gît, şi nu mai crîcneşte, nu mai răsuflă, e scăpat de ea 1 li era foarte greu, dar trebuia să se stăpîneasoă. „Am s-o duc — îşi zise el în gîndul lui — mai la o parte, abunăoară-n pădurea de la Băneasa. Crezi tu că m-ai prins pe mine, dar însăţi te-ai prins!" Domnişoara Lina nu ştia ce fel sunt gîndurile ivite-n capul lui; era însa-n ochii lui ceva ce-o făcu să simtă că tot nu-1 stăpineşte şi ea se mai depărtă de dinsul. — De ce să nu-ţi spun adevărul? zise el. Am găsit, săpînd, nişte bani de aur şi umblu să-i vlnd pe nesimţite. — Sunt mulţi? întrebă ea, apropiindu-se iar de dinsul. — Destui, răspunse el, şi scoase banii din buzunar, ca să-i arăte. Uite, ca aceştia. Lina se uită cu multă luare-aminte la ei. — Aceştia sunt bani vechi, zise ea. — Chiar foarte vechi; pentru aceste patru bucăţi mi-a dat neguţătorul patru sute de lei, dar n-am voit să-i dau, grăi dinsul. Ca să-i fure apoi ochii, el scoase punga şi trase inelele, ca să verse banii pe masă. — Nu! strigă Lina cuprinsă de un fel de beţie. Lasă-i 1 In fiecare clipă ar putea să intre cineva. Care va să zică, ai găsit o comoară 1 — Cam aşa ceva, răspunse el băgînd iar punga în buzunar. Aur mult şi pietre scumpe şi mărgăritare. — Tu nu poţi să Ie vinzi, grăi dinsa cuprinsă de o sinceră îngrijare. Ai să fii înşelat şi o să te dai de , 441 gol, cum te-ai dat acum. Uite, urmă stăruitoare şi cu căldură, eu vînd mai uşor şi n-am să te Înşel. Sunt fată săracă şi mă mulţumesc cu ceea ce-mi dai tu. El iar se uită lung şi deşgheţat la ea. Ii era milă 5 de dînsa, care putea sâ-i fie de mare ajutor. Venise ca să-şi numere banii şi să aleagă pe cei de 200 lei; amîndoi împreună o făceau mai bine aceasta, şi dînsa vindea fără îndoială mai uşor declt el. Ea era insă femeie, minte uşoară, gură slobodă! 10 — Să vedem 1 zise el chibzuit. Vii cu mine la noapte, ca să-ţi arăt comoara? — Unde? — In pădurea de la Băneasa, răspunse el. Trebuie s-o vezi, ca să ştii cum ai să te apuci de lucru. Vii •15 eu birja pîflă Ia Şosele, apoi îţi urmezi drumul pe jos ptnă în faţa şcolii de la Herăstrău, unde am să te aştept pe la zece, iar de acolo mergem împreună. Lina stete cîtva timp pe gînduri. Avea repetiţiune după amiază şi un rol in reprezen- 20 taţiunea de seară. Putea să trimeată vorbă că e bolnavă, ceea ce mai făcuse şi alte dăţi. Nu se simţea însă în stare să meargă singură pînă in dreptul şcolii de la Herăstrău şi se temea să meargă cu el în pădurea de la Băneasa. Mai era însă mult pînă seara şi n-avea 25 nevoie să-i spună chiar de pe acum ce are şi ce n-are să facă. — Mă duc, zise ea. Deocamdată însă, acum după amiază, putem să facem încercare cu aceştia, care sunt la tine. Trebuie, înainte de toate, să-ţi cumperi cămaşă, 30 gulere şi legătoare. — Dai strigă Duţu speriat. Şi să-mi găseşti odaia... — Asta e lucru uşor — intîmpină dînsa — fiindcă numărul ei e pe cheie. Du-te însă să-ţi cumperi cămaşa, iar eu mă îmbrac pînă ce te întorci şi apoi mergem 35 împreună la tine ca să alegem banii. Duţu se ridică gata de plecare, dar nu putu să se mişte din loc. Era peste putinţă ca el s-o lase singură. In fiecare clipă putea să vie cineva la dînsa: de unde ştia el că 40 ea n-are să spună ce-a aflat? 442 — E mai cuminte — zise el — să trimiţi pe cineva să mi le cumpere şi să mi le ducă-n odaie. Eu rămtn aci plnă ce te îmbraci şi apoi mergem împreună şi mă îmbrac şi eu. 5 Domnişoara Lina era foarte strîmtorată. Prea afară din cale ruşinoasă, ce-i drept, nu era, dar tot îi părea lucru curios să se îmbrace-n faţa lui şi să steie cu dînsul în vreme ce el işi schimbă cămaşa. Apoi, de ce ţinea el să rămîie 1? 10 — Dacă vine însă cineva şi te vede aci? grăi dinsa. Ar fi, poate, mai bine ca nimeni să nu ştie că noi ne cunoaştem. Duţu-şi încreţi fruntea. — Să-ncui uşa — zise el hotărit — şi să nu Iaşi pe 15 nimeni să intre. — Oamenii vor fi însă cu atît mai curioşi — întîm-pină ea — vor sta de pîndă, ne vor vedea cînd vom ieşi şi vor cerceta cine e omul cu care am stat încuiată în casă. 20 Duţu simţi că iar i se răceşte sîngele-n vine: era prins, şi orişicum o sucea şi-o-nvîrtea, nu mai putea să scape. Ea putea, la urma urmelor, să-l deie de gol şi fiind de faţa. Diavolul i-a scos femeia aceasta-n cale: nu-i răminea 25 decît să sară la ea şi s-o gîtuie, să-i sucească gîtul ca la un pui de vrabie. Ba nu! Mai avea o scăpare. Dacă pleca el acum şi lua cel mai apropiat tren 30 spre Giurgiu, pentru ca de acolo să se urce-n vapor şi să meargă Ia Galaţi, nimeni nu-1 mai căuta de urmă pînă la zece deseară, iar atunci se va afla pe Dunăre, cu urma perdută. — S-o lăsăm pe mine, grăi dînsul. Eu mă duc acum 35 să-mi caut de alte trebi, şi deseară, pe la zece, ne vedem In faţa şcolii de la Herăstrău. Grăind vorbele aceste, el plecă iute ca descărcat din puşcă lăsînd pe domnişoara Lina zăpăcită în urma lui. 443 VI E uşor să iei hotăriri, dar cu cît mai uşor le iei, cu atit mai greu ţi-e să stărui in ele. Mai nainte de a pleca din Bucureşti, Duţu trebuia 5 să-şi cumpere cămaşă, guler scrobit şi legătoare, să se urce-n odaia lui şi să se schimbe, apoi să se ducă la Cotroceni, ca să-şi dezgroape odoarele. Toate aceste sunt lucruri care nu se pot face aşa deodată, cit ai bate in palme, şi multe se puteau schimba in gîndul io Iui in vreme ce le săvirşea. Om cu capul limpezit, el se uită, după ce ieşi de la domnişoara Lina, la numărul de pe cheie. Era 36. Treclnd apoi pe la portar, îl întrebă pe acesta cum Be cheamă d-1 ce şade la no. 36. 15 — D-I Gheorghe Rimniceanu — îi răspunse porta- rul — antreprenor din Dobrpgea. — No. 36, Gheorghe Rimniceanu, antreprenor din Dobrogea, repetă Duţu, ca să şi le Întipărească toate bine. 20 Glte insă şi iar cite trebuia el să mai facă mai nainte de a pleca de la Bucureşti, şi bine trebuia să bage de seamă ca să nu se mai încurce. Bine trebuia să bage de seamă 1 Cămaşă, guler şi legătoare la git. 25 N-avea să meargă departe ca să şi le cumpere. Cite Încurcături însă şi aicil? — Ce număr ai, domnule?.îl întrebă fata care grăbi să-l servească. — Numărul 36, răspunse Duţu, care-şi însemnase 30 bine numărul. Fata se uită cam mirată la el. Nu-i semăna de loc a om ce poartă cămăşi şi gulere numărul 36. Dar, în sflrşit, asta pe dinsa n-o privea; avea să-i deie ceea ce cere; poate că nu le cumpăra pentru sine. 35 Ea îi dete trei cămăşi. — Gulerele — întrebă apoi — le voiţi drepte ori îndoite? Duţu era foarte strimtorat. Ce va să zică „drept" şi ce „îndoit"? 444 5 10 15 20 25 30 35 40 Nu putea să răspundă şi totuşi se dedea de gol dacă nu-i răspundea fără întîrziere. — Dă-mi — zise el — şi drepte, şi Îndoite. Fata li dete jumătate de duzină gulere drepte şi altă jumătate Îndoite, toate numărul 36, cum Ie ceruse. — Legătoare? întrebă apoi. — Doriţi plastron ori fundă? — Dă-mi fundă, răspunse Duţu, şterglndu-şi sudorile. — Cu, ori fără maşină? — Cu maşină! răspunse el. — Ce culoare? Duţu ar fi voit Bă poată face cala ovreul dinFocşani. — Cum vrei d-ta, răspunse el foarte grăbit. Fata îi dete una de culoare vişinie. — Manşete nu doriţi? îl întrebă apoi. — Nu mai vreau nimic 1 răspunse el. Fă-mi socoteala, ca să plătesc 1 A plătit apoi ca tot omul ce are din ce să plătească şi s-a întors in hotel, ca să se închidă în odaia lui şi să se schimbe. îi părea lucru foarte curios că aici la Bucureşti toate se potrivesc cu numărul odăii in care stai. Şi lucrul acesta era în adevăr foarte ciudat. Ştia că stă în odaia numărul 36, avea chiar cămeşi şi gulere numărul 36 şi cu toate aceste îi era frică să vîre cheia în broasca uşii numărul 36. O păţise o dată şi ţinea mult să nu se mai dea de gol: el bătu la uşă o dată, de două, de trei ori şi numai apoi se încumetă să vîre cheia în broască, să descuie şi să intre. Ah! ce bine era aici I mai ales după ce se-n cuie, se simţea ca departe-n pădurea de lingă forturi, unde ochii nimănuia nu se mai îndreptau asupra lui. Şi totuşi... Nu era nimic mai firesc decît ca femeia cu carne fragedă să meargă la poliţie şi să spună că se află aici, la numărul 36, un om care a găsit o comoară. El trebuia să grăbească, să scape cît mai curînd de aici. La Galaţi, acolo era cu totul altăceva. Avea acum cămaşă şi gulere, ştia rostul numărului de pe cheie, trecuse prin multe: acum nu-1 mai încurca nimeni! 443 Dai lasă cămăşile erau prea mici şi gulerele prea scurte, numărul 36: foarte mici cămăşile şi foarte scurte gulerele. „Ei, păcatele mele 1“ zise el deznădăjduit. 5 Orişicum o sucea şi o invirtea, nu era chip să pună aşa cămaşă şi aşa guler. Trebuia să .le ducă înapoi şi să ceară altele mai mari. Ferit-a Sfîntull? Să mai deie el ochi cu fata aceea? niciodată! 10 El aruncă cămăşi şi gulere cit colo şi se duse să cumpere altele, din altă prăvălie. „Puţin îmi pasă de numărul odăii — îşi zise el — numai să-mi fie destul de mari, potrivite cu grosimea gîtului meu.“ • 15 Atît de prost ca să nu ştie cumpăra cămăşi şi gulere tot nu era el. Hotărît că nu era; dar nu e destul să ai cămăşile şi gulerele potrivite cu grosimea gîtului tău, ci trebuie să mai şi ştii a ţi le pune. 20 Abia acum, după ce, Întors din nou la numărul 36, se-ncredinţă că-i sunt bune cămăşile şi gulerele, el îşi dete seamă că ele nu sunt nici ca cele ţărăneşti, nici ca cele milităreşti. Tot găuri şi iar găuri fără bumbi şi fără chiotori; 25 cum, păcate, se-ncheie cămaşa şi cum se pune gulerul la ea!? El se lăsă istovit, frint pe un scaun. Peste putinţă să mai meargă înainte 1 Degeaba! o singură mîntuire mai era pentru dînsul; 30 să se deie legat acelei femei, care ştiuse să afle taina lui. De ce adecă să-l deie de gol? Prea ar trebui să fie proastă pentru ca să o facă aceasta, cînd ştie că, fă-cînd-o, perde cîştigul ce poate să aibă de la dinsul. Fie chiar în jumătate, tot e mai bine atîta decît nimic 1 35 „Mă duc — zise el ridicîndu-se — la ea, ca să-mi arate cum am să-mi pun cămaşa şi gulerul, şi să-mi spună ce am să fac mai departe." Alta fără îndoială nu-i rămînea. El însă nu ştia cine e femeia aceea, cum o cheamă, 40 nu-şi notase numărul odăii şi nici tăiat nu mai era în 446 stare să-şi dea seama încotro ar trebui să apuce ca să deie de odaia ei. Să mai umble acum pe dibuite, de la uşă la uşă, ca să o caute, asta nu mai era cu putinţă. 5 ’ De mult Încă şi de multe ori se ivise în inima lui sîm-ţămîntul că el nu mai e stăpin pe sine, nu mai ştia ce vrea şi ce nu vrea, nu mai poate să voiască. Stăpînit acum cu desăvlrşire de sîmţămîntul acesta, el se întinse ca mort în pat şi rămase aşa pînă ce somnul nu lua-n 10 stăpînire trupul lui obosit de atîtea frămîntări şi de atite zile petrecute în zadarnică alergătură. Iară domnişoara Lina se zbătea in tot timpul acesta şi nu putea nici ea să se hotărască într-un fel. Erau la mijloc bani, poate chiar mulţi bani, pe care 15 putea să-i cîştige uşor, fără nici o primejdie şi fără ca să-i facă vreo nedreptate cuiva in lumea aceasta. Foarte mulţi, foarte uşor i şi acest „foarte", care-n graiul omenesc rămlne acelaşi, creştea-n închipuirea ei femeiască, mereu se umfla, incit ea se vedea in cele 20 din urmă scăpată prin o norocoasă întlmplare de toate nevoile cu care se lupta, bogată nu, dar putînd să dispună ea însăşi de sine, ba poate chiar şi bogată. De ce nul? Iară ea l-a lăsat să se ducă aşa, el singur, prost cum e, 25 expus în fiecare clipă să se dea de gol şi să scape din mină norocul lui şi pe al ei. Ar fi voit să alerge, dar nu ştia unde: aşa deşteaptă cum era, tot a uitat să-i afle numele şi numărul odăii, îşi perduse capul şi ea. 30 Cum s-alerge şi să caute, dacă nu ştia unde şi pe cinei? Se dedea de gol. Vreun făcător de rele, care a minţit-o. Nu I ea nu se putea înşela. Il vedea in stfîmtorarea lui, şi q cuprindea simţ&mîntul de milă, pe care-1 avuse atunci: aşa 35 nu pot să fie făcătorii de rele. Dar nebun? Nu 1 nici nebun. Un biet de om zăpăcit, care nu mai ştia încotro să apuce şi ce să facă. Trebuia să alerge... Unde? Un singur ,:lucru li rămînea: să meargă deseară, pe 40 la zece, ea singură... Peste putinţă 1 447 Altfel insă nu mai putea să facă. Da, un lucru tot ar mai fi putut s-o ajute. Şvarţ, samsarul, era om cinstit. S-a ajutat de multe ori cu el, şi niciodată el n-a inşelat-o, niciodată el n-a 5 dat-o de gol. Şvarţ se pricepe la multe şi ştie să tacă ca mormintul. „Dacă mă duc la Şvarţ — Îşi zise ea — şi-i spun să ' vie cu mine şi să mă urmărească din depărtare, el nu mai stăruie să-i spun de ce să vie şi să mă urmărească, io ci-şi face gindurile lui, de care mie puţin îmi pasă, şi vine şi tace. Trebuie să mă duc; alta nu-mi rămîne!“ Tot aşa zicea şi Duţu după ce s-a deşteptat şi a sărit speriat în picioare. Era lntunerec şi-n casă, şi afară, nu putea să-şi dea 15 seamă dacă abia de curînd ori de mult acum s-a întunecat, nu mîncase astăzi, dar trebuia să se ducă, b-o mai încerce şi asta. Alta şi aşa nu-i rămînea! Domnişoara Lina, care nu dormise şi venise-n nerăbdarea ei cu un ceas bun mai nainte, îşi perduse de mult 20 şi răbdarea şi nădejdea, dar stătea şi aştepta plimbln-du-se în sus şi in jos şi aruncînd ochii cînd spre Bă-neasa, cînd spre Şvarţ al ei, care stetea mai spre Şosele, răzămat de un tei gros, liniştit, răbdător, cu nepăsare, ca omul care-şi face meseria şi nu vrea mai mult declt 25 atlt. Duţu trecu pe lingă el fără ca să-l bage-n seamă, apoi peste puţin el se opri pe o clipă şi dup-aceea îşi rări pasul. Era pe la ora unsprezece, o noapte fără de lună, dar 20 cu cer senin cam acoperit de ceaţă, prin care stelele licăreau numai. Lina, care stetea de vreo două ceasuri In întunerec, îl văzuse cu mult mai nainte de a o fi zărit el pe ea şi tresări cînd el se opri şi începu să-şi rărească paşii. Nu putea să-i vadă faţa, dar îi era destul 35 să vadă cum se apropie din ce în ce mai încet, pentru ca să simtă că el şi-a schimbat hotărîrea şi stă-n chib-zuri ca să ieie alta. Era ceva pînditor şi mişelesc în mersul lui din ce in ce mai anevoios, şi ea plecă spre dînsul, ca să fie mai 40 aproape de Şvarţ. Duţu iar se opri. 448 Coperţile interioare Ia volumele I şi II din 1892—1896; coperta volumelor de Nuvele apărute la „Minerva“, în 1907 şi 1908 (volumele I—II) şi 1915 (numai volumul I)> Coperta volumelor I—VI apărute la „Cartea românească”. Coperta volumului de Nuvele îngrijit de Scarlat. Struţeanu. OPERE âikOJBRE IOW SLAVICI Copertă alo volumelor do nuvele aparii le Cupa 2f> August 10 '• 4 : Opere, 1, II, E.S.P.L.A., 19~>2; ISuvelc. voi. 1 (Moara cu noroc), Editura ponlru Literatură, Colecţia B.P.T., 1960: Budulca Tai-chii, Editura Tinerelului, PHVi; A uvele, vul. I (Moara cu noroc)t Editura pentru Literatură, Colecţia li.P.T., ediţia a 11-a, 1905. Unul era gîndul cu care venise şi altul era acum In capul lui. începuse a-şi perde nădejdea că o va mai găsi şi-şi urma drumul cu inima din ce în ce mai încleştată; toc-5 mai de aceea însă, cînd o văzu, el zise-n gîndul lui: „Tot a venit !“ Ge-a făcut-o să vie, să steie, să aştepte, să înfrunte urîtul nopţii!? Setea de bani, de banii lui 1 El nu mai vedea-n faţa lui pe femeia după care 10 alerga, fiindcă putea să-i fie de mare ajutor, ci pe şerpoaica vicleană, care a prins taina lui, putea să-l deie de gol, umbla să-i ieie banii. Ce căuta el aici? De ce a făcut-o să vie la Băneasa' Ca să scape de ea! 15 E greu lucrul acesta! Uşor îţi trece prin gînd, dar cu anevoinţă te hotărăşti ! Ii venea lui Duţu să fugă cînd văzu că dînsa vine spre el şi nu-i lasă timp să se hotărască într-un fel. 20 — începusem a crede că n-o să mai vii, grăi dînsa cu glasul înăbuşit de o emoţiune vie. El se opri şi se uită mirat la ea. Nu era, parcă, tot femeia pe care o ştia el. Semăna, ce-i drept, cu ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai 25 ţeapănă; fără ca să-şi deie seama despre ceea ce face, el puse mina ca să-i pipăie umerii şi braţele şi să vadă dacă e tot fragedă şi moale carnea. Domnişoara Lina se dete speriată la o parte. Nu doară că-i era greu, nu! De trei ani, de cînd era 30 actriţă, ba poate chiar şi mai nainte, se obicinuise cu asemenea lucruri. Era însă în degetele lui ceva aspru şi în felul lor de a pipăi ceva atît de neobicinuit, încît ea îşi perdu sărita. Il adusese pe Şvarţ cu dînsa, pentru că îi era urît să 35 vie singură, dar nici Şvarţ n-avea să ştie ce caută ea aici, nici Duţu n-avea să afle că ea n-a venit singură. Duţu avea însă dreptate: femeia tot femeie I — Să ştii că n-am venit singură! îi zise ea, stăpînită numai de gîndul că era un apărător în apropiere. 40 — N-ai venit singură!? întrebă el turburat. 449 29 - Ioan Slnvici — Opere, voi. II — Mi-a fost urit — urmă ea — şi am luat cu mine pe Şvarţ, un samsar, un ovreu. El nu ştie însă nimic şi nici nu trebuie să-i spunem. Duţu iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. 5 Putea dînsa să-i spună cit vrea că nu ştie Şvarţ nimic; erau acum doi care ştiau, mine aveau să fie patru, • poimîne opt... Era prins, biet de el, încungiurat din toate părţile şi nu-i rămînea decît să se deie legat... Şi totuşi... cînd strimtorarea era mai mare, Duţu îşi 10 găsea scăparea în gîndul că el e, la urma urmelor, om cu noroc şi că numai bine putea să iasă pe ce el punea mina. N-ar fi găsit altfel comoara, cum atîta timp n-au găsit-o alţii; n-ar fi scăpat cum scăpase din o mulţime de ispitiri prin care trecuse. Chiar acum era să cadă 15 .într-un greu păcat, şi-ar fi căzut dacă norocul nu i-ar fi scos in cale pe Şvarţ. Degeaba! orişicît de spurcat, ovreul e om de credinţă, care nu te dă de gol, om cu care poţi să faci orişice treabă, iară Şvarţ acela era ovreu! 20 — Unde e Şvarţ? întrebă Duţu. — Lasă-1, răspunse ea. Să mergem numai înainte, ca să ne căutăm de treabă, că vine el după noi şi fără ca să ştie unde-1 ducem. îşi va fi făcînd el gîndurile lui, dar mie puţin îmi pasă. Mîne vine să-i plătesc şi nimeni 25 nimic n-are să afle. — Nu mai mergem, grăi Duţu. E prea tîrziu. Să ne-n-toarcem acasă şi să alegem banii pentru ziua de mîne. Domnişoara Lina nu ţinea să mai meargă şi pe la Băneasa. 30 — Mergi tu înainte, că viu şi eu cu Şvarţ, zise ea. Nu vreau să te cunoască. Voia să le facă toate aşa, ca Rigopulo al ei să nu simtă nimic. Erabătrîn grecul şi prepuielnic; nu putea să-i spună adevărul şi ţinea să nu se strice cu el mai 35 nainte de a se fi asigurat. Lui Duţu îi era acum mai greu să se despartă de dînsa: nu se mai simţea sigur decît fiind singur cu ea. Dar ce putea să facă 1? — Să nu mă laşi să aştept, grăi el, şi plecă înainte. 40 Peste jumătate de ceas apoi ei steteau amîndoi la masa pe care erau întinşi banii, cu uşa încuiată şi cu 450 perdelele lăsate, şi-şi dedeau silinţa să aleagă la o parte pe cei de 200 şi pe cei de 90 lei, fiindcă cu aceştia voia Duţu să înceapă. Cum ramînea Insă cu cei de Ia fîntîna Brincovenesei ? 5 Alegerea trebuia să se facă chiar acum şi din aceia. Era pe la miezul nopţii, şi multe li se puteau întîm-pla dacă plecau chiar acum ca să-i ridice. Domnişoara Lina îndeosebi, cum putea dînsa să meargă in cap de noapte, ea singură cu el, în pustietatea aceea? Foarte io bine putea! De cind văzuse aurul întins pe masă şi-l trecuse printre degetele ei, nu mai putea nici ea să se despartă de Duţu; să temea că-1 scapă, îl perde. Se-nţeleseră dar să iasă unul după altul şi să se-n-tîlnească la colţul despre podul Dîmboviţei, apoi să 15 ieie o birjă şi să iasă pînă Ia biserica Sf. Elefterie. Aşa şi făcură. La Sf. Elefterie ei se deteră din birjă şi o luară pe jos, spuind birjarului să-i aştepte. Cum să treacă însă înainte? 20 în strada Carol Davila se stîrniră nişte cîni şi începură să se aţie după dinşii, iar sergentul de la casele generalului Davila, văzînd cele două mogîldeţe prin întunerec, sună de cîteva ori şi plecă spre dînşii. Drept înainte, spre fîntînă, ei nu mai puteau să 25 meargă, fiindcă ar fi trebuit să treacă prin grădinile de zarzavat şi-i urmărea şi sergentul; la dreapta dedeau în sergentul, care putea să-i oprească şi să-i întrebe ce caută pe timpul acesta aici; o luară la stingă, spre bereria „Opler“, şi-şi urmară drumul, aşa, la un noroc, 30 printre cîni, cu inima încleştată, uitîndu-se mereu înapoi, ca să vadă dacă sergentul îi urmăreşte ori nu. Abia departe, la grădina Societăţii de dare la semn, ei se opriră şi se uitară impregiurul lor. Era pustiu şi linişte: numai despre oraş se mai auzea zuruitul tră-35 surilor. Mai înainte de-a apuca spre fîntîna Brincovenesei, care rămăsese departe înapoi, ei trebuiau să treacă peste un şanţ plin de apă şi printr-un gard viu destul de des, iar aceasta aveau s-o facă iute, fiindcă în 40 toată clipa putea să se abată cineva pe acolo. ‘ 20* 451 Duţu o luă deci pe Lina ca pe un copil în braţe şi o trecu peste şanţ, apoi ii făcu loc prin desiş şi-şi urmară drumul cu pas din ce în ce mai grăbit. Doamne! cîte li se puteau întîmpla, şi cîte li s-ar fi 5 intimplat dacă n-ar fi fost la mijloc norocul cel orb al lui Duţu, care, mergînd spre deal, zicea mereu „Ajută, Doamne t Doamne, ajută 1“ Lina se ţinea după el şi se uita mereu cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd înapoi, numai înainte nu: ar fi fost io acuma gata să meargă cu el pînă-n fundul iadului; vorba era numai să scape nebăgaţi în seamă. Ajuns la fîntînă, Duţu se opri, se uită o dată împre-giur, apoi tuşi şi ascultă cu luare-aminte, ca să vadă dacă l-a auzit ori nu cineva, dacă se mişcă ori nu undeva 15 * ceva. Nimeni! Nimic! Acum era singur cu dînsa, neştiut de nimeni: putea să scape de ea. Altele erau însă gândurile Iui. — Stai aici, îi zise el, apoi se duse singur Ia cop.acu! 20 unde-şi ascunsese banii. De ce singur!? Nu-şi dedea seamă! Atît de tare se-n-fipsese-n mintea Iui gîndul că nimeni nu trebuie să ştie unde-şi ascunde el banii, încît şi acum numai pitiş se putea duce la locul unde-i ascunsese. 25 Domnişoara Lina, femeie, nu se putu stăpîni. Era întunerec şi îndată ce-1 perdu din vedere, ea lunecă oarecum ca un şarpe după el, ca să vadă ce face şi de unde ia banii, apoi se trase iar înapoi, cînd văzu că el se ridică şi se întoarce. 30 — HaidM zise el, şi o luă repede înapoi, dar nu pe drumul pe unde venise, printre cîni şi prin faţa sergentului, ci mai cu ocol, de la grădina Societăţii de dare la semn peste cîmp spre Dîmboviţa şi de acolo înapoi la birjă. 35 Domnişoara Lina se ţinea şi acum după el, dar gîndul ei era lăsat in urmă, la fîntîna Brîncovenesei; ar fi fost în stare să se întoarcă şi singură, aşa pe dibuite, ca să vadă ce-a mai rămas acolo. Atît era de plină de gîndul acesta, încît ea uitase 40 că ţine să n-o vadă nimeni cu Duţu şi, sosiţi Ia „Dacia“, 452 5 10 15 20 25 30 35 40 ea intră deodată cu el, urcă scările alăturea cu dînsul şi-l însoţi Ia numărul 36. El încuie uşa, aprinse luminarea, apoi răsturnă banii pe masă. Domnişoara Lina se uită cu ochi mari la ei. — Mai e încă pe atît? întrebă apoi cam sfiicioasă. — Asta nu e nici a zecea parte, răspunse el. Ea începu să tremure. — Sunt mulţi, de tot mulţi, grăi dînsa, gîndindu-se mai ales la ceilalţi. N-o să-i putem vinde pe toţi aici; o să fim nevoiţi să mergem cu ei mai departe, laViena, la Paris. — Să vedem mai nainte ce putem sa facem aici, în-tîmpină el, începînd să caute pe cei de 200. Gîndul lui era numai la aceştia, iar al ei numai la ceilalţi. Erau prea mulţi, şi aceasta îi buiguia capul. Ea n-a fost făţarnică atunci cînd a zis că se mulţumeşte cu ceea ce el va voi să-i deie. îşi închipuia că va putea să cîştige fără de greutate o mie, poate chiar două mii de lei, ceea ce era foarte mult pentru dinsa: putea să-şi cumpere mobilă, să-nchirieze o casă, să scape de multe nevoi. Acum însă vedea că poate să câştige şi zece, ba poate chiar şi douăzeci de mii, ceea ce era puţin...Trebuia să aibă mai mult, ca să-şi cumpere o căscioară la mahala şi să-i rămîie şi de cheltuială. Grozav se temea ca nu cumva să piardă pe omul acesta, de la care atârna soarta ei... Şi ce'putea dînsa, o biată de femeie, să facă pentru ca sâ-1 ţie legat! ? Era tîrziu după miezul nopţii, şi ea nu putea să se despartă de el. îşi făcuseră şi împărţirea, şi socoteala; luaseră înţelegere cum au s-o pornească mâne; ea-i spusese că are să-şi cumpere „butoni“ şi-i arătase cum să-şi pună cămaşa şi gulerul şi legătoarea. Dînsa se sculase pe la unsprezece şi era obicinuită să se culce mai mult dimineaţa decît seara, iar el dormise pe-nserate: steteau fiindcă nu le era somn., 453 5 10 15 20 25 80 35 40 Mai luară dar înţelegere că vor merge împreună pe la giuvaergii, insă fără ca cineva să poată bănui ceva. Ea plecă înainte, iar el venea după dlnsa şi intră cu vreo altă treabă în prăvălie, ca să fie de faţă cînd ea vinde şi ia banii. După ce ştiau apoi preţurile, ea îi dedea şi lui Şvarţ cite ceva, însă fără ca el să afle de unde are-ea banii. Şi pentru el, şi pentru ea, Iu-crul de căpetenie era ca ei amîndoi să se aibă unul pe altul mereu sub ochi. Acum însă, acum trebuiau să se despartă, fiindcă nu mai aveau nici ce să facă, nici ce să vorbească, şi e greu să stai cu cineva, mai ales noaptea, fără deniei o treabă. Mai greu însă e să te desparţi cînd ai ceva pe inimă. „De unde ştiu eu ce face ea după ce pleacă de la minel?“ zicea el în glndul lui. „De unde ştiu eu ce face el după ce rămine singur 1?“ zicea şi dînsa în gîndul ei. Cel mai cuminte ar fi fost să steie toată noaptea împreună: asta însă n-o voia dînsa, dar nici el. Ea se ridică nu ca să plece, ci numai aşa, ca să facă ceva. — Vrei să pleci? întrebă el ca speriat. Domnişoara Lina era foarte mulţumită. — Ce să mai fac aici 1 ? răspunse ea. Dacă n-ar fi fost femeie, el i-ar fi zis să se culce şi să doarmă; era însă femeie, şi în femeie n-ai să-ţi pui credinţa. — Să mai stai aşa, grăi el. Sunt mai liniştit dacă te văd colea înaintea mea. Domnişoara Lina nu se mai temea c-o să-l peardă. — Şi adecă de ce să nu fii liniştit după ce plec eu? îl întrebă ea. — Uite — zise el — nu-mi iese din minte gîndul c-ai putea să te mai întîlneşti cu cineva. Era un mare dispreţ în vorbele aceste, şi ea se simţea umilită; femeia e însă mlădioasă şi se încovoaie ca şarpele. — Ce minunat lucru ar fi — grăi dînsa — dacă am găsi două odăi una lîngă alta, c-o uşă la mijloc! 454 5 10 15 20 25 30 35 — Bun lucru âr fi, întâmpină el înviorat. Dar acum ce facem? Ea se uită citva timp nedumirită Ia el. Ţinea să nu-1 supere. — Dacă vrei, rămîn aici — răspunse ea — dar vorba era să nu ştie nimeni că ne cunoaştem. — Nu — zise el — aici nu poţi să rămîi. Trebuie să te duci să te culci şi să dormi, ca să te scoli devreme. Ar fi păcat să perdem mine ziua degeaba. Dar — adăugă peste puţin — să mă laşi să te încui în odaie şi să iau cheia Ia mine. Domnişoara Lina era încîntată! Nu! pe omul acesta nu mai putea să-l peardă. — Prea bine! răspunse ea, apoi ieşiră amîndoi şi se duseră tiptil Ia odaia ei, de unde el se întoarse peste puţin singur şi cu cheia în mină, uitîndu-se la numărul de pe ea, ca nu cumva să-l uite. VII Era samsar Şvarţ, dar nu dintre cei pîrliţi, şi ţinea să fie socotit în rîndul neguţătorilor. N-avea, ce-i drept, prăvălie, dar poate omul să fie neguţător şi fără de prăvălie. Avea multe cunoştinţe şi printre neguţători şi printre boieri şi printre cocoane, le afla toate şi ştia să tacă, iar tăcerea e o marfă care se plăteşte bine. însoţind pe domnişoara Lina la şosele, el dedea cu socoteală că dînsa are o întîlnire cu un domn oarecare, pe care numai ea are să-l ştie. Se-ntîmplă adeseori aşa ceva, mai ales la Bucureşti — asta n-o ştia nimeni mai bine decît Şvarţ. Tocmai de aceea însă el ţinea să-l vadă pe domnul acela. L-a şi văzut, pe cît aceasta era, aşa pe-ntunerec, cu putinţă. îi părea om necunoscut şi nu tocmai de-acătarea. De aceea dimineaţa s-a şi dus cam în silă la dînsa, ca să-şi ieie răsplata ostenelelor şi a tăcerii. Spre marea lui mirare, ea ieşise, deşi abia trecuseră nouă ceasuri. El trecu pe la portar, ca să facă întrebare. 455 —  ieşit şi s-a şi întors — îi răspunse portarui — dar nu mai stă la numărul 22. S-a mutat la numărul 11. „La numărul 11?“ zise Şvarţ în gîndul lui. Odaia de la numărul 11 era una dintre cele mai frumoase, ele-5 gant mobilată, cu ferestrele spre piaţă — şi Şvarţ ştia ce va să zică aceasta. El urcă scările cu oarecare chibzuială şi bătu aproape cuviincios la uşă. — Cine e? întrebă dînsa. 10 — Eu, Şvarţ! răspunse el. — S-aştepţi puţin, că mă îmbrac, strigă dînsa hodorogind la dulapul in care-şi ţinea hainele. Şvarţ dete din cap. Nu se poate lucru mai firesc decît ca femeia care se 15' îmbracă să hodorogească la dulap. Domnişoara Lina nu avea însă obiceiul de a ieşi înainte de nouă, nici de a se îmbrăca de mai multe ori pe zi, nici de a sta încuiată în casă şi îl primea mai înainte şi neîmbrăcată. Aici trebuia să fie la mijloc ceva, şi Şvarţ era în stare 20 să-şi închipuiască că dînsa ascunde pe cineva în dulap. El rămase deci cam ruşinat după ce ea descuie şi-l pofti să intre. Uşa dulapului era pe jumătate deschisă, încît el putea să vadă că nu e nimeni în dosul hainelor. 25 De unde ar fi putut să-i treacă lui prin minte că două din scîndurile din fundul dulapului sunt scoase din cuie ? El vedea uşa din dosul dulapului, dar dulapul era pus în uşă tocmai pentru ca să acopere trecerea în odaia 30 de alături. — E bine c-ai venit, Şvarţ, îi zise ea. Am să-ţi dau de lucru, dar să nu afle nimeni. — Domnişoară Lină — o întrerupse el — îmi pare foarte rău. Parcă de azi ne cunoaştem 1 35 Ea îi dete deocamdată numai patru monede, ca să Ie vîndă cît mai curînd, cu cel puţin 200 lei bucata. Şvarţ se uită lung la ele. Monede vechi din timpul romanilor, frumoase, foarte bine păstrate. Se pricepea el şi Ia asta. 40 El începu să le cîntărească în mină. Aurul, la cîntar. nu preţuia mai mult decît patru napoleoni bucata. 456 5 10 15 20 25 30 35 40 — E mult două sute de lei, întîmpină el. — Am vîndut eu patrusprezece bucăţi, dintre care cinci chiar 230 lei bucata, răspunse ea. Patrusprezece şi cu patru fac optsprezece, de două ori optsprezece fac treizeci şi şase: 3600 lei. Frumoşi bani! Nu puteau să fie toţi ai ei. — Se poate că sunt rarităţi, zise el. O să văd; mai sunt mulţi? La întrebarea aceasta domnişoara Lina nu putea să-i răspundă. — Nu! grăi dînsa, dar ochii ei ziceau „dal“. Ieşind de la dinsa, el vedea lucrurile în cu totul altă faţă. Nu mai încăpea nici o îndoială că monedele sunt ale domnului de la Şosele. Le va fi furat de undeva, va fi găsit vreo comoară, asta nu-1 privea pe Şvarţ: destul că era la mijloc ceva ce nu trebuia să se ştie, ceva pentru dînsul. Păcat ar fi fost să mai alerge şi domnişoara Lina, cînd ea putea să cîştige şi altfel. Mult ar fi dat să-l poată găsi pe domnul acela şi să-i zică: „Nu te bizui pe femeie, fiindcă e proastă şi se lasă să fie înşelată de neguţători, e uşurică şi te dă de gol, e rivnitoare şi te despoaie cu vicleşuguri femeieşti: eu iţi fac treabă mai bună.“ Cine era Insă domnul acela? unde putea să-l găsească? cum putea să-i vorbească? La urma urmelor, tot cu dînsa trebuia să se pună la cale. Dar deocamdată avea să se orienteze. In timp de citeva ceasuri, pînă la două după amia-zăzi, el s-a dus şi s-a întors de patru ori, i-a dat domnişoarei Linei peste trei mii de lei şi din ochii ei vedea că tot mai sunt multe monede: aşa nu mai mergea! — Domnişoară Lină — ii zise el — ne încurcăm: mîne o să ştie toată lumea c-avem o mulţime de monede vechi. Lasă, că n-o să ni Ie mai cumpere nimeni decît la cîntar, dar ne pomenim c-o să fim urmăriţi. Cel mai cuminte lucru e să căutăm pe cineva, care le cumpără pe toate şi se duce cu ele ca să le vîndă aiurea. Luăm mai puţin, dar mergem la sigur. 457 5 10 1-5 20 25 30 35 40 Domnişoara Lina, care se gîndea mereu la fîntina Brîncovenesei, îi dedea dreptate. Vînduse şi ea cincizeci şi şase de bucăţi, abia cincizeci şi şase, cu cele douăzeci şi trei vîndute de dînsul, şaptezeci şi nouă, şi erau peste trei sute. Ce făcea cu celelalte? ce făcea cu sculele? ce făcea mai ales cu ceea ce mai era la fîn-tîna Brîncovenesei? — Bine ar fi 1 grăi dînsa. — Mai e mult? întrebă el. Cam ciţi bani intră în joc? Ea rămase cîtva timp strîmtorată. Ar fi trebuit să-i spună că nu mai sunt, iar asta nu putea s-o facă. — Nu ştiu — răspunse ea — dar îmi închipuiesc vreo douăzeci de mii de lei. Şvarţ se uită lung la ea. — N-aş putea eu să vorbesc cu el? întrebă dînsul cu jumătate de gură. Domnişoara Lina dete — zîmbind cu vicleşug — din cap. — Caută — zise apoi — găseşte şi mergem toţi trei împreună să ne înţelegem şi să luăm banii. Cu toate aceste, după plecarea lui Şvarţ ea ieşi din nou, ca să mai vîndă şi să caute şi ea. Duţu era şi el de părere că e mai bine cum zice Şvarţ: i se făcuse bietului om lehamite de atîta alergătură şi de atîta încordare sufletească. Apoi de ce să mai şi alerge!? Farmec a avut lucrul pentru el numai la început, îndată ce-a trecut peste două mii de lei, el nu mai ştia să numere şi şi-a perdut socotelile. Cinci mii de lei erau pentru dînsul două mii şi încă ceva pe deasupra, iar zece mii cam tot atit ca cinci. Cu cît însă mai mult se aduna, cu atît mai vîrtos se temea ca nu cumva să-l apuce cineva şi să-l întrebe de unde are atîta bănet. (Pentru el lucrul de căpetenie era să scape cît mai cu-rînd de aici şi să se-ntoarcă la Stanca lui: era peste 'putinţă să stea şi să aştepte pînă ce vine Şvarţ. ■Abia pe-nserate, pe la opt ceasuri, ei se potoliră şi se-ncuiară în casă pentru ca să numere banii luaţi şi să-şi ia d-şoara Lina partea. Nu era încă întunerec; domnişoara Lina însă dormise puţin noaptea trecută, alergase mult peste zi şi era ho* 458 5 10 15 20 25 30 35 40 tărîtă sa se âşeate cit mai curind la odihnă. Ea-şi scoase dar talia şi corsetul, puse un camizol şi se aşeză lingă dînsul pe canapea. Duţu scoase hîrtiile din portofelul mare, pe care i-1 cumpărase ea, şi începu a le număra. Erau grozav de mulţi banii, şi ochii lor sclipeau în vederea lor. Acum se hotărî, la urma urmelor, soarta ei. El puse la o parte trei hîrtii de cite o mie, numără la altă parte şaizeci şi opt hîrtii de cîte o sută, dar teancul hîrtiilor de douăzeci îl lăsă în portofel. Aceştia erau bani adevăraţi, poli, cu care era deprins şi pe care voia să-i păstreze pentru sine: în celelalte hîrtii nu prea avea încredere. El luă una din hîrtiile de o mie şi i-o dete d-şoarei Linei. Mulţi bani o mie de lei, dar o singură hirtie din atît de multe, şi ea se uită oarecum jeluitor în ochii lui, ca şi cînd ar fi voit să-i zică: „Numai atît!?“ El îi mai dete şi celelalte două mii. La asta nu se aşteptase d-şoara Lina. Trei mii de lei era mult pentru o singură zi. Nu-i vorba, puţin pentru toată viaţa, dar mai rămî-nea şi ziua de mîne, mai era la mijloc şi fîntîna Brîn-covenesei. — îţi mulţumesc! grăi dînsa înduioşată. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce mare e binele pe care mi-I faci, de cite nevoi mă scapi! Ar fi fost gata să sărute mîna lui aspră şi, fiindcă aceasta nu putea s-o facă, ea îi apucă mîna şi i-o strinse, se alipi de el şi-l cuprinse ca un copil cu braţul sting. Duţu ar fi voit s-o deie la o parte. E greu să te vezi aşa deodată strlns şi să stai ca un buştean. „Ştiu eu ce vrei tu“, zise el în gîndul lui. Ga să scape dar cu binele de ea, dînsul mai luă aşa, pe apucate, vreo cincisprezece din hîrtiile de o sută şi i le dete şi pe aceste. Puţină treabă era, la urma urmelor; tot avea el prea mult pentru dînsul. Domnişoara Lina îi înţelese gîndul şi se simţea greu umilită. — E prea mult 1 zise ea dîndu-se înapoi. Ar fi voit să nu primească, dar n-o ierta firea. 459 — Puteai să nu mi-i dai — adause dar după ce îi luă — căci o să-mi dai şi mie, după ce vom fi vîndut pe ceilalţi. Ceilalţi? 5 Duţu stete citva timp pe gînduri. Să mai rămînă el şi mine aici? Să'meargă cu ea şi cu Şvarţ, ca să se tocmească? Să steie încuiat cu femeia aceasta în casă şi să împartă banii cu ea? Era peste putinţă! io „Ce nu e femeia aceasta în stare să facă — zise el în gindul lui — ca să mă bage în slăbiciune şi să-mi stoarcă banii!?“ Cu totul altfel se închipuise el pe sine avînd bani mulţi. Acum, cînd îi avea, era despreţuit şi de ei, şi 15 de lume, şi de sine însuşi, şi dispreţul acesta se oglindea în faţa lui nedeprinsă a ascunde adevărul. Ea li cumpărase pentru monede şi scule o pungă de piele. — Ştii ce? zise el scoţînd punga şi aruncînd-o pe 20 masă. Eu plec, dacă se poate, încă astă-seară; dă-mi ce ţi-am dat şi-ţi dau punga, să fie întreagă a ta. Domnişoara Lina se uită ca ieşită din fire la el. Să deie dînsa banii, pe care abia acum ii luase? Era peste putinţă. 25 Ştia ce preţuiesc monedele şi sculele, dacă pleca cu ele la Viena şi le vindea acolo; cînd se uita însă la hîr-tiile ei, monedele îi păreau bucăţi de tinichea, iar pietrele scumpe beuţe din albia rîului. — Mai lasă-mi ceva de cheltuială 1 grăi dînsa cu 30 inima îndoită. — Aşa să fie 1 răspunse el şi-i dete o mie şi patru sute, apoi strînse celelalte hîrtii in portofel şi se ridică de lîngă dînsa, ca omul căruia îi vine să fugă. Acum domnişoara Lina ar fi putut în adevăr să-i 35 sărute mina. Ea însă hu vedea nici hîrtiile, nici punga, ci numai dispreţul din faţa lui şi, jignită în slăbiciunea ei de femeie, ar fi voit să rupă hîrtiile în bucăţi şi să-i arunce punga în faţă. Grozav de mult trebuia să aibă el, pentru ca să arunce astfel miile, şi în gîndul ei era lucru 40 învederat că el n-are să plece, ci umblă numai să scape 460 de ea, pentru ca să nu-i mai facă parte şi din comoara rămasă la fîntina Brîncovenesei. Trebuia cu orice preţ să-l oprească: ori mergeau împreună să ridice comoara, ori se ducea ea singură şi 5 pleca cu ea la Viena. Luată o dată hotărîrea aceasta, ea se ridică zîmbind, se duse la el şi iar îl cuprinse cu braţul. — Chiar asfcă-seară n-o să poţi pleca, ii zise. Lasă că e prea tîrziu, dar trebuie să rămîi, ca să te mulţu- 10 mese şi eu cu ceva. Ar fi păcat să pleci, urmă ea cu glas ademenitor, fără ca să fi petrecut un ceas împreună. Nu-mi pasă acum dacă lumea mă vede cu tine şi n-are să-ţi pese nici ţie, căci nimeni nu te cunoaşte. Să facem o plimbare la Şosele, apoi să mergem să cinăm. 15 El stete Ia îndoială. Om era, la urma urmelor, şi el. îi era lui însuşi de sine milă, cînd se gîndea cîte a păţit, ce-a ostenit şi prin ce fel de zbuciumări a trecut de cînd a găsit comoara: prea le-ar fi pus vîrf la toate, dacă acum, cînd avea 20 atîta bănet, ar fi plecat flămînd şi setos de la Bucureşti. Da, ar fi vrut să tragă un chef mai nainte de apleca, dar nu cu ea: de dînsa se temea chiar şi acum, om cu capul limpede. — Să nu zici ba — urmă ea stăruitor — că mă mîh-25 neşti pe toată viaţa. Uite, îi scriu lui Şvarţ să nu mai caute, fiindcă omul cu monedele a plecat, iar tu te duci, mai nainte de a ieşi la plimbare, îţi plăteşti odaia şi spui că pleci. Putem apoi să-l luăm cu noi şi pe Şvarţ, căruia ii spunem că tu eşti d-1 Gristescu, un vechi prie-30 ten al meu, arîndaş din judeţul Tutova. Duţu se uită cu ochii mari la ea. Erau toate minunat ticluite. De ce adecă ar fi mai avut să se teamă cînd îl aveau şi pe Şvarţ cu dînşii? Nu era nimic mai uşor decît s-o lase cu Şvarţ şi să plece 35 drept la gară. Nu putea să-i treacă omului prin minte că Lina vrea să-l lase pe el cu Şvarţ şi să plece ea la Cotroceni şi de acolo la gară. De aceea, ca s-o momească, o cuprinse, drept răspuns, 40 şi el cu braţul şi o strînse puţin. 461 Putea acum s-o facă această, fiindcă nti mai avea de ce să se teamă. Domnişoara Lina se uita cu coada ochiului la el şi se suci oarecum, nu însă ca să iasă de sub braţul Iui, 5 ci ca să-l momească şi ea. El o strînse mai tare şi, simţind carnea ei cea moale, începu s-o pipăie. — Nu ţi-e ruşine 1? grăi dînsa, lăsîndu-se în voile Iui. — De loc l răspunse el, rîzînd. 10 Ea se suci şi se răsuci cîtva timp ca fetele mari. — Bagă de seamă — îi zise apoi — că te-ncurci şi n-o să pleci mine, nici poimîne. Vreil? — Nu vreu ! răspunse el hotărît şi cu inima deschisă. — Atunci lasă-mă-n pace I se răsti ea supărată şi se 15 desfăcu din braţele lui. — Apoi nu-i aşa 1 grăi dînsul; o prinse cu toată puterea şi o trase lîngă sine pe canapea, unde şezuseră mai nainte. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. Nu sunt buştean nici eu: lasă-mă acum să 20 mă dezmeticesc. Ce-o să-ţi fac adecă I? în fiecare clipă poate să bată cineva Ia uşă... Iacă mă joc şi eu, cum făceam cînd eram flăcău. Domnişoara Lina se simţea iar stăpină. Dar dacă era vorba să-l prindă bine, trebuia să-l ţie din scurt. 25 — După ce ne întoarcem — şopti dînsa — ne ducem, dacă nu vrei aici, aiurea, unde nu ne supără nimeni, şi te joci în toată tigna. Ţin şi eu ! O să vezi tu atunci I adause ea cu glas tainic şi ademenitor, apoi se ridică. El rămase nemişcat, cu capul dat puţin înapoi şi cu 30 ochii pe jumătate închişi, ca omul care se Iasă în voia întîmplării. Şi iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. A văzut, ce-i drept, cu ochii lui carnea cea moale, a pipăit-o cu mînile lui, îi era buiguit capul şi i se tur-35 burase sîngele în vine; dar nu e altfel nici cînd visezi asemenea lucruri; tot aşa vezi, tot aşa pipai, tot aşa te simţi. Fie-n aievea, fie prin vis, omul acelaşi rămîne, şi ţi-e greu să crezi c-ai putea să te visezi făclnd ceea ce firea nu te-ar ierta să faci şi în aievea. 40 — Ce am să văd atunci!? întrebă el cam aiurind. Mult ar fi dat să ji-aibă la el afurisiţii de bani! 462 5 10 15 20 25 30 35 El se ridică repede şi trecu prin dulap cu gindul de a-şi regula socotelile mai nainte de a se fi Îmbrăcat ea. VIII — Eşti un pungaş prost! grăi d-1 Panaiot. — Ba sunt om cuminte şi neguţător cinstit, întîm-pină Şvarţ. Nu mă priveşte de unde are el monedele. Nu vreau să ştiu ! Am cîştigat cu ele într-o singură zi patru sute de lei, şi nu-mi pasă de nimeni. Dacă aş şti ceva, m-aş teme şi de umbra mea. Am clştiga cu mult mai mult dacă n-ar fi la mijloc şi ea. Trebuie dar s-o înlăturăm, şi d-ta poţi s-o faci aceasta. El se fereşte şi se ascunde în dosul ei: o iai cu binele şi faceţi mine o plimbare la Sinaia, iar de el — grija mea! — Dar dacă dînsa nu vrea!? îl întrerupse d-nul Panaiot. — Aş! răspunse Şvarţ. Ştiu eu de ce am venit Ia d-ta I D-ta poţi să faci ceea ce vrei cu dînsa. Eu nu pot; alţii nu pot: d-ta însă... D-1 Panaiot, un om de vreo treizeci şi doi de ani, scurt şi cam pîntecos, se plimbă citva timp prin casă. Putea Şvarţ să se mulţumească cu cîteva sute de lei. D-1 Panaiot însă a cheltuit în timp de cîţiva ani o avere frumoasă şi nu s-ar fi putut mulţumi decît cu cîteva mii; el a fost timp de aproape un an comisar de poliţie şi se pricepea la lucruri de aceste: mai bine îi venea la socoteală să-l înlăture pe Şvarţ şi să rămînă el singur. — N-ar fi oare mai cuminte să-l denunţăm? întrebă el. — Asta ar fi cea mai mare prostie, răspunse Şvarţ. Ia-o d-ta pe dînsa, şi celelalte mă privesc pe mine: nu ştii nimic şi nu rişti nimic. — Şi cînd crezi că e mai bine să mă duc la ea? — Mai pe seară, căci acum n-o găseşti, răspunse Şvarţ. Mai pe seară, insă, Şvarţ primi de la domnişoara Lina un bileţel.. m 5 10 15 20 25 30 35 40 „Nu mai căuta, îi scria dînsa; Rîmniceanu, supărat pentru că a găsit la mine pe un vechi prieten, pleacă astă-seară. Treci pe la Costică şi veniţi amîndoi la Herăstrău. Bun chilipir!“ Şvarţ citi bileţelul de mai multe ori. Trebuia să fie vreo cursă la mijloc. Ori, poate, o prostie! El alergă la „Dacia". Portarul îi spuse că domnişoara Lina a ieşit. Nu mai încăpea îndoială că vechiul prieten e d-nul Panaiot. — Singură? întrebă Şvarţ. — Nu, răspunse portarul. Cu d-1 Rîmniceanu de la nr. 11, care pleacă cu trenul de la nouă. Şvarţ era foarte supărat. — D-1 Panaiot n-a fost pe aici? întrebă el iar. — Nu! răspunse portarul. Singur d-1 Costică a cău-tat-o, dar n-a vorbit cu ea, fiindcă dînsa mi-a zis că orişicui, afară de d-ta, să-i spun că a ieşit. Şvarţ nu mai înţelegea nimic. Dacă n-ar fi fost la mijloc şi Costică, ar fi crezut că domnişoara Lina a plecat cu omul ei spre Viena. Ea însă dorea să-l aibă pe Costică la Herăstrău, trebuia dar să fie la mijloc altăceva. Costică avea rolul lui în lumea aceasta. Mai ales în Bucureşti e greu pentru o femeie ceva mai tinără să iasă singură pe stradă; de aceea doamna Tereza Bodoni, care era nu numai tînără, ci totodată şi frumoasă şi nici n-avea, nici n-avusese bărbat, ieşea la plimbare cu băiatul ei Kalman, căruia îi zicea Costică, fiindcă suna mai bine. Mai tîrziu apoi Costică ieşea la plimbare cu verişoarele lui, care erau mai tinere, ba adeseori şi mai frumoase decit doamna Tereza. Aşa a crescut Costică şi aşa-şi petrecea viaţa şi acum, cînd era om de douăzeci şi şase de ani. Nu e dar minune că fetele-1 răsfăţau, îşi împărţeau bucăţica cu el şi’-i făceau toate voile, mai ales cînd era singur cu ele. Ce-i drept, ieşind la plimbare, el se întorcea de cele mai multe ori singur acasă, dar aceasta nu-1 supăra, fiindcă aşa se obişnuise din copilărie şi cunoştea foarte bine stradele Bucureştilor. îl cunoşteau însă şi bucu-reştenii bine pe el. Şvarţ ştia dar că e la mijloc cineva 464 5 10 15 20 25 30 35 40 care a umblat puţin pe la Bucureşti. Cine era acest cineva? El alergă Ia doamna Tereza, ca să afle urma lui Costică. In vremea aceasta, domnişoara Lina îl trecuse pe Duţu la „Hotel Regal“, no. 5. Lăsînd apoi geamantanul lui aici, ieşiră amîndoi pe jos pină în Piaţa Teatrului, unde se urcară în o cupea ca să fie mai feriţi de privirile trecătorilor. Minunat lucru cupeaua ! Să tot şezi şi să te tot plimbi în ea: vezi, dacă vrei, pe toată lumea, iar pe tine nu te vede nimeni. Ştia acum şi Duţu la ce sunt banii buni şi ar fi voit să fie plimbat toată noaptea aşa. — Eu zic să nu ne mai ducem nicăiri, grăi dînsul. Mă pomenesc că tot dau de cineva care mă cunoaşte. E mai cuminte să ne-ntoarcem la odaie, unde suntem singuri. Domnişoara Lina era foarte mulţumită. Ea însă nu degeaba se bucurase cînd portarul i-a spus că a căutat-o Costică. Nu ştia, ce-i drept, ce voieşte dînsul, dar îi era ieşit ca adus de noroc în cale. Dacă era vorba să-l ţie pe Duţu legat, el trebuia s-o vadă cu altul, şi Costică era făcut pentru aceasta. — Şi-acolo o să fim singuri, zise ea. Intrăm într-un ietăcel şi facem tot ceea ce voim fără ca cineva să ne vadă. Iar de chelneri puţin îţi pasă. Duţu se mai linişti, ba parcă se simţea chiar mai bine decît în cupea după ce se văzu tolănit pe canapea alăturea cu domnişoara Lina, care comandă mîncare şi băutură. Ii trecu însă tot cheful cînd peste puţin uşa se deschide şi Şvarţ intră însoţit de Costică, un tînăr curăţel şi foarte obraznic, care nici nu aşteptă să fie poftit, ci se tolăni şi el pe canapea, la dreapta Linei, care-1 primi foarte voioasă. Duţu se simţea ca într-o cuşcă de lei. Domnişoara Lina îi spuse, ce-i drept, că omul acesta e domnul Costică; dar ce ştia el cine e Costică? Apoi Costică acesta nu se mulţumi că e tolănit, ci se mai şi plecă spre Lina şi-i şopti la ureche: — Panaiot te aşteaptă astă-seară! 465 — E peste putinţă! îi răspunse ea supărată. Nu-nţelesese Duţu vorbele şoptite de dînsul, dar înţelesese răspunsul ei, ştia că el a cerut ceva ce e peste putinţă şi-ar fi voit să-l apuce de pept şi să-l 5 deie afară. In acelaşi timp insă Şvarţ se uita Ia dînsa ca cel mai îndrăcit comisar de poliţie şi nu-ţi prea vine să apuci pe alţii de pept cînd te simţi strimtorat in colţ. — Nu vorbi prostii! şopti iar Costică. In trei sfer-10 turi de ceas te duci şi te-ntorci, iar noi îl ţinem în timpul acesta de vorbă. — Nu! răspunse Lina cu îndărătnicie. Chelnerul aduse mîncare şi băutură. Erau bune mîn- cările şi vinul luneca de minune; ce folos, insă, dacă 15’ Lina şedea ca pe spini şi jeratec, iar Duţu se temea să beie! Mîncau, nu-i vorba, şi beau, se aTătau voioşi, dar nu-i era nici unuia de asta, şi mai ales Duţu ar fi dat mult să poată scăpa de acolo. 20 Ea-1 luă in cele din urmă de braţ şi ieşi cu el afară, ca să-i vorbească în taină. — Trebuie — îi zise încet — să scap de omul acesta, care se ţine mereu de capul meu. — Să ne întoarcem, răspunse el foarte mulţumit. 25 — Da — grăi dînsa — însă nu împreună. E mai cu- minte să mă întorc eu singură. Tu mai stai apoi cîtva timp cu ei, iar după ce te întorci, vii singur la mine. — Cum? nu mergi, cum a fost vorba, la odaia mea? întrebă el turburat. 30 — Nu se poate! răspunse ea. Aşa singură, cum să mă duc? — Dar eu am plecat de la „Dacia", întlmpină el. — Ei — grăi dînsa — zici c-ai perdut trenul. Tot o să mai stai tu cîteva zile. Dacă e vorba, nici n-ai stat 35 Ia Bucureşti. Nu-i aşa!? Duţu nu putea să zică ba; o pornise o dată şi nu se mai putea întoarce. Nu-i era oare destul că dînsa vrea să scape de Costică!? El se întoarse dar mai voios înapoi la Şvarţ şi la 40 Costică, care nu erau nici ei supăraţi cînd le spuse că domnişoara Lina a plecat şi-o să trimită iar cupeaua. 466 Putea acum şi ei să beie, căci nu mai avea de ce să se teamă. Băutura nu e făcută pentru ca omul să-şi astîmpere setea cu ea. Vinul era al dracului de bun, şi cu cit mai 5 mult il bea, Duţu cu atît mai virtos se Înduioşa. Trecuseră şase zile de cind el plecase de acasă; era peste putinţă să mai steie! Ce-o fi făcînd Stanca lui, care nu-1 ştia pe unde umblă... Şi totuşi, era prea de tot greu să plece. 10 — A dracului poamă femeia! zise el voios, după ce limba i se mai dezlegă. Om să fii, ca să nu-ţi strice rostul. — De ce-i făcută!? răspunse Costică. Dacă e vorba, tot noi alergăm după ea. 15 Pîndind apoi o clipă, cind Şvarţ nu-i observa, el ii şopti: — Să scăpăm de el şi te duc eu undeva! Duţu se uită lung la dînsul. li înţelegea. Ideea ii părea minunată: aşa şi numai aşa putea să 20 scape din mrejile în care-1 încurcase domnişoara Lina. El trase cu ochiul. „M-am dus, îşi zise el mulţumit. Mîne dimineaţă m-am dus fără ca cineva în lumea aceasta să ştie cine 25 sunt şi încotro am plecat. Poate Lina să mă aştepte!“ Peste puţin se-ntoarse apoi şi cupeaua, care îi duse pînă-n faţa teatrului, unde se despărţiră de Şvarţ, şi n-au fost în lumea aceasta doi prieteni mai buni decît Duţu şi Costică. E mare lucru să ai a face cu oameni 30 care nu te ştiu cine eşti şi în ce treburi umbli! Doamna Tereza avea saloane elegante, unde serile se întîlnea cea mai bună societate la ceai. Duţu ţinea să fie el singur cu prietenul său Costică, şi doamna Tereza le făcu rost intr-un iatac, unde nu-i supăra nimeni. 35 Fiindcă Duţu nu ţinea la ceai, Costică îi comandă o sticlă de şampanie, apoi peste puţin încă două, căci erau cinci inşi, ei doi şi trei din verişoarele lui Costică, şi şampania era rece şi bună, al naibii de bună. Duţu se răsfăţa. Nu, abia acum vedea el ce mare 40 lucru e să ai bani, mulţi, de tot mulţi, fie chiar de zece ori cîţi avea el la rădăcinile celor doi copaci. 30* 467 5 10 45 20 25 30 35 El puse mina ca să-şi pipăie portofelul tescuit cu hîr-tii şi să-l drăgostească oarecum. O puse şi se pipăi mai intîi c-o mină,apoi cu amin-două şi se ridică alb ca varul: portofelul nu mai era la dînsu. — Ce e? întrebă Costică părînd foarte îngrijat. — Portofelul meu cu banii, grăi Duţu prăpădit. L-am perdut, mi l-a luat cineva... El începu să caute deznădăjduit pe canapea şi pe jos. Fetele ieşiră speriate. — Aşi nu se poatel zise Costică. Nu-1 vei fi avut cind ai venit aici. — Ştiu foarte bine că l-am avut, întimpină Duţu înrăit. Mi l-a furat vreuna dintre fete. In clipa aceasta se ivi în uşă doamna Tereza c-o falcă-n cer, cu alta-n pămînt. — Cum 1? strigă ea. în casa mea să piară un portofel cu bani!? Asta nu s-a mai pomenit! Numaidecît să vie comisarul de poliţie şi să facă o cercetare: din fundul pămîntului trebuie să iasă banii! Casa mea e casă cinstită. La secţie, să vie comisarul! strigă dinsa, şi se depărta. Duţu alergă după dînsa. — Cocoană, zise el umilit. Am avut în portofel peste zece mii de lei: lasă-mă să plec şi apoi cheamă poliţia, c-o să-i găsească. Ţi-i las toţi: ai d-tale să fie! — Nu! întimpină ea zlmbind. Aşa nu mă înşală nimeni! Nu-mi trebuie banii nimănui: plăteşte ş-apoi fă ce-ţi place. Lui Duţu îi venea să-i deie o dată brînci, să treacă peste ea şi s-o ieie Ia fugă, cum făcuse mai nainte cu cîteva zile la Focşani, dar îl treceau fiorii cînd se gîn-dea că stradele sunt pline de sergenţi, care sună toţi din fluier, şi că-1 iau la goană. — Cocoană, zise el tînguios, plingînd aproape, şi-şi dezbrăcă haina. Am dat, sunt acum patru zile, cinci poli pe.hainele aceste: ţi le las d-tale! — Ce să fac eu cu hainele d-tale !? întîmpină ea. Bani să-mi dai I Eu nu fac neguţătorie de vechituri 1 468 5 10 15 20 25 30 35 40 El îşi mai scoase cu toate aceste şi jiletca şi începuse a-şi scoate şi pantalonii, cînd se ivi un sergent in uşa despre scară. Straşnică poliţie t Te gindeşti numai s-o chemi, şi te şi pomeneşti cu ea la faţa locului. — Ce-i aici? Ce gălăgie? întrebă sergentul cam răstit. Linişte să fie, că vine şi d-1 comisar în clipa aceasta. — Nimic nu e, răspunse Duţu. Uite, ne-am înţeles. Nu mai e nevoie de comisar. La Bucureşti însă poliţia e pretutindeni gata. Duţu nici nu rosti cea din urmă vorbă, cînd se ivi în uşă, din dosul sergentului, un domn ca de treizeci şi doi de ani, scurt şi cam pintecos, d-1 comisar de poliţie. Acum nu mai era nici o mîntuire pentru Duţu, care tremura mai rău decît cum tremurase in faţa căpitanului de la forturi. — Cine eşti dumneata? întrebă comisarul scurt şi rece. Cum te cheamă? De unde eşti? Care ţi-e profesiunea? Ce cauţi aci? Orişicit de scurte, întrebările aceste erau multe, şi nici chiar un comisar de poliţie nu putea cere ca Duţu să răspundă la toate deodată. „Duţule — zise el în gîndul lui — ai minţit destul şi-n rău hal ai ajuns; nu mai minţi: orice-ar fi, spune adevărul, că nu e nimic mai bine decit asta!“ — Eu — îi răspunse apoi comisarului — sunt Duţu al lui Ene, ţăran de lingă Focşani. — Ce cauţi aici? De ce ţi-ai lepădat portul? întrebă comisarul rîzind pe sub mustăţi, apoi intră cu el singur în iatac, ca să-i facă interogatorul intre patru ochi. — Uite, domnule comisar — grăi Duţu mai potolit — a căzut pe capul meu o nenorocire, mare nenorocire! Cărînd pămînt cu metru cubic pentru forturile de la Focşani, am dat peste o comoară afurisită, un cazan plin cu bani de aur şi cu scule scumpe, şi am venit aci să vînd o parte din comoara aceasta. Ochii comisarului începură să scînteieze. — Cu ce poţi să o dovedeşti aceasta? întrebă el iar. — Să vii, domnule comisar, cu mine, ca să-ţi arăt comoara, răspunse Duţu cuprins de grijă. Grozavă nenorocire ar fi fost pentru el dacă-n lipsa lui ar fi ridicat cineva comoara 1 469 •— Asta trebuie neapărat s-o facem — grăi comisarul — fiindcă comorile care se găsesc sunt ale statului. Ştii însă că ai să intri în temniţă pentru că ai ascuns comoara şi să-ţi ieie toată averea drept despăgubire 5 pentru partea pe care ai prăpădit-o. — Vai de sufletul meu! se tîngui Duţu; dar n-am avut nici un folos de ea. O parte a scos-o cu vicleşuguri 6 femeie de la „Dacia“, iar cealaltă mi-au furat-o femeile de aici. Cum să piardă biata mea nevastă pînea din 10 gura copiilor ei cind numai altele s-au folosit!? Caută, domnule comisar, că găseşti banii, şi apoi să mergem şi la „Dacia", căci acolo sunt mulţi de tot. — Ca să-ţi arăt că vreau să te scap — li zise comisarul cu glas binevoitor — nu te iau la secţiune, ci vii 1.5 la mine acasă, pentru ca să-ţi iau procesul-verbal. Să-mi spui însă tot adevărul, dacă e vorba ca să găsesc banii şi să te scap. — Nu mai mint, domnule — răspunse Duţu — nici dac-aş şti că scap cu minciuna de spînzurători! 20 El plecă apoi pe urma d-lui comisar, aşa cu capul gol şi în cămaşă, fericit că poate să iasă la aer curat. IX Nu degeaba zice românul: „Fă-mă, mamă, cu noroc 25 şi poţi să m-arunci în foc“. Prin toate a trecut Duţu, din toate a scăpat şi numai norocul lui cel orb l-a scos în larg, încît putea iar să se uite fără de sfială în ochii orişicui. îl treceau fiorii cînd îşi aducea una cîte una aminte 30 faptele pe care era ispitit să le săvîrşească, dar nu le-a săvlrşit, fiindcă a intrat totdeauna la mijloc vreo întîmplare care i-a schimbat hotărîrea. Şi tot numai norocul lui cel orb a depărtat de la el primejdiile. 35 Ce s-ar fi ales de capul lui dacă n-ar fi sosit comisarul la timp, tocmai cînd se afla în cea mai mare strîmto-' rare! ? Mare noroc 1 470 Atit de mult se temuse de poliţie şi-n aţîte rinduri erap-aci, p-acisă cadă-n mînile eil Nu, însă, a trebuit să scape pînă ce nu-i iese-n cale un comisar, care e om cu frica lui Dumnezeu. 5 Auzi d-ta, comisar care nu te dă pe mîna sergenţilor, ca să te ducă în bătăi la secţie şi să te vire-n vreo gaură mucigăită, ci te ia la el acasă, îţi vorbeşte cu blîndeţe şi te ajută ca un părinte! — Fii liniştit! îi zise comisarul după ce ii lua pro-10 cesul-verbal, căci eu văd că eşti un om cumsecade şi n-am să te las. Plec mine chiar eu cu tine la Focşani, fără de jandarmi, numai noi amîndoi. Pentru ca lumea să nu bănuiască nimic şi pentru ca să nu se uite oamenii la tine, tu mergi cu mine ca şi clnd n-aş fi comisar de 15 poliţie. Ai înţeleşi? — Să te trăiască Dumnezeu, coconaşule! răspunse Duţu gata de a-i sărută mîna. — Şi dacă-mi vei preda cazanul, ca sări dau în seama guvernului — urmă d-1 comisar — îţi dau drumul, te 20 întorci la casa ta şi nu are să ţi se mai întîmple nimic: scot eu şi banii furaţi, şi pe cei lăsaţi la domnişoara de la „Dacia". Vorba e numai să fii om cuminte şi să nu-ţi umble gura. — Vai de mine ! grăi Duţu. N-am păţit oare destule 25 de cînd cu afurisita asta de comoară!? Mă tem numai, domnule comisar, că n-o să mai scap de afurisenie după ce am atins o dată banii aceia... — De 1 grăi d-1 comisar pus pe gînduri. Ăsta e lucru cam greu... Uite — urmă apoi — un mijloc de scă- 30 pare tot ar fi: să nu mai păstrezi nimic din banii afurisiţi, să lepezi hainele pe care le ai acum, să te speli cu agheasmă, să te afumi cu tămîie şi să pui pe popa să-ţi citească o moliftă de dezlegare. — Aşa o să fac, domnule — grăi Duţu — tocmai 35 aşal Şi totuşi... prea e greu să ai o comoară, fie ea chiar afurisită, şi s-o dai din mîna ta, dacă nimeni nu te poate sili s-o faci aceasta. Ce-ar fi fost adecă dacă el ar fi spălat banii cu 40 agheasmă, i-ar fi afumat cu tămîie şi ar fi pus pe popa să citească o moliftă de dezlegare pe ei I ? 471 Cu totul altfel ar fi venit lucrurile 1 Şi cu cît mai mult se apropia de Focşani, cu atît mai tare era în el hotărîrea de a nu da comisarului decît cazanul. Nu ştia comisarul că mai sunt bani şi la rădă-5 cina celuilalt copac: de ce să i-o mai spună şi asta!? Nu minţea dacă tăcea şi tot răminea om bogat. Comisarul potrivise însă lucrurile astfel, ca ei să so-sească-n pădure pe-nserate, şi asta-1 zăpăcea pe Duţu. — Ei, unde e cazanul? întrebă d-1 comisar după ce 10 sosiră la faţa locului. Duţu era foarte strîmtorat. Ştia el unde a îngropat cazanul, dar comoara era afurisită, se muta de la un loc la altul, şi o mai păţise o dată cu ea. 15 „Te pomeneşti — zise el în gîndul lui — c-o cauţi unde ai pus-o, şi o găseşti dincolo.u — Aici! răspunse dar, şi arătă unde n-a pus-o. — Scoate-11 porunci d-nul comisar. Neavînd nici sapă, nici cazma, Duţu începu iar să 20 scurme cu ghearele pămîntul afinat, şi cum scurma, picăturile de sudori îi ieşeau din ce în ce mai mari pe frunte. Blestematul de cazan rămăsese tot unde l-a pus. — Ce-i!? întrebă d-1 comisar răstit. Eu nu văd nici 25 un cazan: nu cumva umbli să mă minţi I? — Nu, domnule comisar — grăi Duţu tremurînd de frică şi de emoţiune — dar sunt bani şi aici. Cazanul e dincolo, şi voiam numai să ţi-i dau mai nainte pe aceştia, ca să-i treci în cazan. 30 El începu apoi să scoată banii şi sa-i arunce în pălăria d-Iui comisar, care se lăsase în genunchi lingă groapă şi scurma şi el cu poftă nesăţioasă, ca nu cumva să rămîie ceva prin pămînt. Erau duşi banii lui Duţu, dusă era bogăţia lui 1 35 Tot nu toată însă. Dincolo nu era numai cazanul. Mai aruncase Duţu şi-n groapa aceea cîţiva pumni, care se aflau sub cazan. „Am — îşi zise Duţu —* să-i dau numai cazanul." Trecind apoi la cellalt copac, el scurmă pînă la buza 40 cazanului, apucă mărginile lui cu putere şi ridică, pen- 472 tru ca pămintuî de dimpregiur să cadă peste banii ce se aflau dedesubt. — Iatăl grăi apoi aşezind cazanul ia depărtare de vreo trei paşi de groapă. 5 D-l comisar rămase cu ochii împăiengeniţi. — E plin? întrebă el. — Puţin lipseşte 1 răspunse Duţu ridicînd capacul; dacă mai pui şi pe cei din pălărie şi mai aduni şi ceea ce e la Bucureşti, îl împlineşti. 10 D-l comisar se plecă, pipăi şi puse mina, ca să ridice. Nu, bogăţia aceasta întrecea toată închipuirea lui! Era peste putinţă ca el să ducă cu el cazanul acesta: nu-i rămineadecît să ia o parte din el, apoi să-l îngroape aiurea şi să vină altădată ca să-l ridice. 15 — E bine, băiete! grăi dînsul. Acum te poţi duce. Dar du-te ca lăsat din puşcă, şi a ta o să fie vina, dacă nu-i tăcea şi vom trebui să trimitem iar după tine. Duţu se depărtă, dar nu ca din puşcă, ci pas cu pas, mai mult de-a-ndoaselea, oprindu-se mereu. 20 El văzu cum d-nul comisar ridică cazanul şi pleca cu el, şi-i auzi paşii după ce nu-1 mai văzu şi-i venea parcă să plece-n urma lui, ca să-l toace în cap şi să-i ia cazanul înapoi. Dar tot mai rămăsese ceva în groapa din care sco-25 sese cazanul; el se-ntoarse înapoi şi începu să caute, să numere şi s-adune. Nu s-a bucurat de cazan cum se bucura acum de fiecare bucată pe care o găsea... Împlinise suta, şi tot mai erau, trecuse miezul nopţii, şi tot mai căuta! Nu mai găsea, şi tot nu se putea depărta 30 de la cele două gropi. „Am să mai vin o dată, in timpul zilei“, zise el în cele din urmă, şi dete pămîntul la loc, ca să astupe gropile, şi aruncă frunze uscate pe deasupra ca să nu sc cunoască urma. 36 36 X Stanca lui Duţu era adevărată fămeie, care nu zace cînd doarme ca un buştean, ci visează, iar visurile sunt şi ele de la Dumnezeu. 473 Erau, ce-i drept, de cele mal multe ori foarte încurcate lucrurile pe care Stanca le vedea prin vis. I se întîmpla însă cîteodată, ceea ce li se va mai fi întîmplînd şi altora, să viseze lucrurile cum ele se 5 petrec în aievea. Vedea femeia locuri pe unde mai umblase şi oameni pe care ii cunoştea, făcea lucruri pe care-şi aducea aminte de a le mai fi făcut. Ea se încredinţă dar însăşi pe sine că nu mai visează, şi-abia după ce se deştepta îşi dădea seamă că a visat cele ce 10 i se arătau ca-n aievea. De cînd cu plecarea lui Duţu la Bucureşti, ea era neliniştită şi dormea atit de iepureşte,încît se deştepta de o sută de ori pe noapte şi aţipea de o sută de ori peste zi. Totdeauna apoi, mai nainte de a adormi, vedea 15 ca prin vis, dar ştiind cănu visează, fel defelde lucruri, acum un car cu boi, altă dată un colţ de pădure ori o vie întinsă, iar altă dată o babă bătrînă ori un cine cu urechile tăiate. Erau vedenii fără de rost, închipuiri pe care le făcea fără ca să voiască, un fel de gînduri 20 văzute, şi ar fi voit adeseori să ştie ce urmează mai departe, dar totdeauna acest început de vis se perdea în visul adevărat, de care numai arareori îşi mai aducea aminte, după ce s-a deşteptat din somn. Aşa treceau zilele ei una după alta. Vecinii o întrc-25 bau mereu cînd are să se întoarcă Duţu al ei, şi ea era din ce în ce mai strîmtorată, căci nu ştia ce să răspundă. A cincea zi, în sfîrşit, se pomeni cu vătăjelul, care veni s-o ducă la primărie. 30 — Bine, am să mă duc, îi zise ea cuprinsă de spaimă. Aşa cum mă vezi, nu pot merge. Să mă premenesc. Nu se mai îndoia că primarul are să-i spună că Duţu a fost prins şi aruncat în temniţă. Premenindu-se, ea rămase deodată pusă pe gînduri. 35 Ii era parc-a mai păţit ea lucrul acesta. Nu ştia dac-a visat ori şi-a închipuit numai, dar îşi aducea aminte că s-a mai văzut ea însăşi pe sine îmbrăcîndu-se, ca să meargă la primărie, c-a mai simţit ceea ce sîmţea acum şi-I ştia pe Duţu legat cot la cot şi dus între doi călă-40 raşi la subprefectură. 474 5 10 15 20 25 30 35 40 „Le voi fi visat — îşi’zise ea — şi abia acum îmi aduc aminte, căci vede omul toate cele viitoare prin vis, dar uită cele visate.11 Şi atît de tare era Stanca încredinţată că visurile nu pot să mintă, incit ea nu voia să-l creadă pe primar, cînd acesta îi spuse c-a chemat-o numai ca s-o întrebe unde s-a dus Duţu şi în ce treabă umblă de lipseşte atîta timp de la casa lui. Ea spuse că el a luat cinci poli şi a plecat la Bucureşti, să-şi cumpere o pereche de boi. N-o credea dînsa aceasta; dar aşa a zis el şi altfel nu putea nici dînsa să zică. Primarul dete din cap. Cinci poli? O pereche de boi? La Bucureşti? Nu credea nici el l Dar puţin îi păsa, la urma urmelor, dacă e ori nu adevărat ceea ce spune Stanca: el avea să-şi facă raportul, spuind în el ceea ce ştie şi ceea ce i s-a spus. —- Bine — îi zise el dar Stanchei — poţi să te duci. Stanca era încredinţată că el o minte. Duţu al ei se afla pe acolo prin apropiere, legat cot la cot între doi călăraşi: altfel nu putea să fie. — Ce aveţi cu el? întrebă ea luîndu-şi inima în dinţi. Ce vină îi găseşti? Primarul se uită mirat la ea. — Ce vină? întrebă şi el. O fi avînd el una. Eu văd numai că lipseşte din sat de atîte zile şi nu ştie nimeni unde se află. — Nu umbla să mă înşeli, grăi dînsa; eu ştiu că l-aţi prins şi l-aţi legat cot la cot: de ce aţi făcut-o? unde voiţi să-l duceţi? Lasă-mă să vorbesc cu el. Primarul se uită încă mai mirat la ea. Nu-i părea nebună femeia, şi totuşi ea vorbea intr-aiurea. „O fi ştiind ea ceva11, îşi zise el. Dar nici asta nu-1 privea: n-avea decît s-o mai pună şi asta în raportul lui. — Du-te acasă şi stăi liniştită, îi zise el. Stanca era mai tare în credinţa ei, dar ce putea să facă 1? Ea se întoarse acasă. îi venea pe drum să plîngă, dar ii era ruşine, ar fi vrut să plîngă după ce-a sosit acasă, dar nu-i veneau lăcrămile. Ştia că-1 duc legat 475 cot la cot, dar inima ei îi spunea că el are să scape, şi cu cit mai mult se gindea, cu atît mai virtos o simţea aceasta. Mare-i fu deci mirarea şi spaima cind, două zile în 5 urmă, in revărsatul zorilor, el bătu la fereastră. — Cum ai scăpat? îl întrebă ea buiguită de somn, după ce-i deschise uşa şi-l trase iute în casă. — Har Domnului, cu faţa curată ! răspunse el, răsu-fllnd din greu. 10 — Mulţumescu-ţi ţie, Maica Domnului! grăi dinsa, făcindu-şi de trei ori cruce. Mare minune visul! Dar cum şi unde te-au prins? Dacă n-ar fi fost întunerec, Stanca s-ar fi speriat văzînd roşaţa din obrajii lui. 15 îşi pusese omul tare în gînd că n-o să mai mintă şi-i era peste putinţă să spună adevărul. — La Bucureşti, zise el. Mă aflam într-un loc unde mă dusesem, aşa, din întîmplare, şi beam un pahar de vin, clnd deodată mă pomenesc că mi-au furat banii... 20 — Polii tăi, cei cinci poli 1? strigă ea îngrozită. — Da! răspunse el înecîndu-se şi dîndu-se un pas înapoi, pentru ca nu cumva ea să sară la el şi să-i scoată ochii cu ghearele. Ce ar fi făcut ea dacă ar fi ştiut că nu cinci poli, ci 25 mii de lei eraul? — Da, cinci poli, repetă el. — Te-ai îmbătat, ticălosule 1 îl înfruntă ea cu asprime. — Zău că eram treaz, se dezvinovăţi el. 30 — Atunci, cum i-au putut fura de la tine? — Uite — grăi el strîmtorat — s-a apropiat careva de mine şi-a pus mîna pe ei. — Bine — zise ea luîndu-1 de scurt — cum s-a putut apropia fără ca să sîmţi ? 35 — De — răspunse el mai strîmtorat — uite aşa, s-a apropiat. — Cine? — Mai ştiu şi eu !? — Bine, dobitocule, să fi chemat poliţia ca să caute 40 şi să-ţi găsească banii I 476 5 10 15 20 25 30 35 40 — Heh! răspunse el suspinînd din greu. Unde să mai chem eu poliţia? Au chemat-o ei şi comisarul m-a scos pe mine vinovat, încît mulţumesc lui Dumnezeu, că mă văd scăpat. Aşa-i în oraşele mari: păgubaşul pate ruşinea 1 Stanca tot nu putea să înţeleagă lucrul acesta. — Cine era cu tine? întrebă ea aspru. Duţu iar se dete un pas înapoi: era peste putinţă să-i spună el Stanchii cine era cu el. — Ei, de! ce să zic!? gîngăvi el. Erau fel de fel... Omul nu se prea uită cînd merge la astfel de locuri... — Unde aveai banii? urmă ea cu întrebările. — Erau — zise el în pripa vorbei — in portofelul pe care-1 aveam în buzunarul de dinlăuntru al hainei. Stanca se uită cu ochii mari la el. Portofel! în buzunarul dinlăuntru al hainei! Ea băgă şi aşa prin întunerec de seamă că el era îmbrăcat nemţeşte şi, dezmeticindu-se, abia acum îşi aduse aminte de starea în care se afla el în ajunul plecării lui şi de banii de aur pe care-i găsise la căpă-tîiul lui. — Duţule, Duţule! grăi dinsa cuprinsă de amărăciune, te bate Dumnezeu pentru că ai umblat cu minciuni şi vrei să mă înşeli pe mine, care-ţi sunt soţie cu credinţă. De ce ţi-ai lepădat portul? De ce ai îmbrăcat haine străine! ? Duţu era prăpădit: se dăduse de gol şi nu-i mai ră-mînea decît să spună întregul adevăr. — Uite — zise el înecîndu-se la fiecare vorbă — aşa au venit lucrurile, şi dacă-ţi voi spune adevărul întreg, o să înţelegi şi tu că aşa au venit, că nu se putea altfel. — înţeleg eu şi fără ca să-mi spui tu, căci nu sunt atît de proastă cum mă crezi, întîmpină dînsa. De unde aveai banii de aur pe care i-am găsit la căpătîiul tău? Duţu se cutremură în tot trupul. — Să vezi, răspunse el apropiindu-se puţin. Săpind atunci cînd am trimis pe Dumitru la tine, am găsit o comoară, un cazan plin de bani şi de scule. — Minţii strigă ea. Să-mi pui Bufletul în palmă, şi nu te cred 1 477 5 10 15 20 25 30 35 Era peste putinţă ca el să găsească o comoară şi să nu-i spună şi ei. Dar puţin îi păsa ei, Ia urma urmelor, de unde a luat el banii. — Ce-ai făcut cu ei? întrebă ea cu patimă. — I-am vîndut, bîlbîi dînsul, am luat hirtii pentru ei, iar hlrtiile le-au furat de la mine din buzunar. — Toate? — Toate! . — Erau multe? — Gîteva mii de lei. Stanchii îi venea să se arunce la el şi să-i scoată ochii cu ghearele. Nu credea că el a găsit o comoară, dar banii erau bani, de orişiunde i-ar fi luat: cum să-i fure de la el, din buzunarul de dinlăuntru? Se vede că se apropiase cineva foarte tare de dînsul. — A fost — grăi dinsa cu mînie oarbă — vreo femeie care s-a gudurat pe lingă tine. Nu minţi, că ştiu c-aşa a fost. — Da, răspunse el. Eu nu voiam s-o las, ea nu se lăsa, şi-n îmbrînceala asta a luat portofelul de la mine. — Minţi! strigă ea. Asta n-o mai putea înghiţi. Prea era afară din cale! Fără ca să mai zică vreo vorbă, ea se îmbrăcă, luă din pat pe copilul mai mic, pe care-1 avea la sîn, şi plecă cu el în braţe la părinţii ei. Duţu se uită la ea şi nu ştia ce să facă. Ii venea s-o roage şi ştia că numai degeaba ar face-o. îi venea s-o oprească şi simţea că nu poate. îi venea s-o bată şi nu Îndrăznea. — Ce faci? Unde te duci? întrebă el cînd văzu c'ă dînsa pleacă. — Eu nu pot să trăiesc cu un om ca tine, care s-a încărcat cu toate păcatele, grăi dînsa. Pe capul tău şi numai pe al tău să cadă toate! Duţu rămase încremenit in urma ei. Crezuse c-a scăpat de toate şi abia acum se-ncepeau cele grele. De! Nu degeaba era afurisită comoara aceea ! 478 5 10 15 20 25 30 35 Agheasmă, tamîie, molifta: numai aceste puteau să-l mai scape. XI — Minte, maică, minte! strigă Stanca. A minţit cînd a zis că se duce la Bucureşti, ca să cumpere o pereche de boi; minte şi acum: nu-1 răbda pe el inima să nu-mi spună mie dac-ar fi găsit vreo comoară; altfel mi-ar fi vorbit dacă i-ar fi furat în adevăr cineva banii! O spunea parcă-i părea rău c-a găsit comoara şi parcă se bucura că i s-au furat banii. Minte: cine ştie pe unde-a umblat şi ce-a făcut! ? — Del grăi bătrîna. O fi minţit şi cînd ţi-a spus că femeia aceea a umblat să-I momească. — Fără doar şi poate I strigă iar Stanca. Nu mi-o spunea el aceasta dacă era adevărat. — Atunci ce mai ai cu el!? întîmpină bătrîna. Ori-şice-ar fi făcut, ţi-e bărbat şi aveţi copii... — Nu! o dată cu capul nu t o întrerupse Stanca. Cum să trăieşti cu un om care minte 1? Stai mereu cu inima îndoită şi nu ştii clipa în care te bagă-n primejdie. Mi-e frică, mamă, să stau în casă cu el. Auzi d-tă I zice c-a scăpat cu faţa curată, şi eu îi văd că minte: le va fi dat călăraşilor ceva ca să-l facă scăpat, şi crede, prostul, că acum s-au mîntuit toate. Atit de sigură era despre aceasta, încît nici nu se albise de ziuă cînd se duse la primarul acasă, pentru ca să ştiricească şi să afle cum a scăpat Duţu. Primarul iar se uită lung la ea. Ştia omul că el nu l-a dat pe Duţu legat în paza călăraşilor. Dacă era însă adevărat că Duţu a fost prins la Bucureşti, trebuia să fie ceva la mijloc. — De ce l-o fi prins comisarul la Bucureşti? întrebă el. Ce crezi tu? — Eu cred că minte, răspunse ea. Nici n-a fost el pe la Bucureşti. — De unde o scoţi asta? — Dacă zice el c-a fost — zise ea — se vede eă n-a fost 1 479 5 10 15 20 25 30 35 40 — Ei, bine — întrebă iar primarul — ţi-a spus el că a scăpat din minile călăraşilor? — Nu — răspunse ea — dar tocmai asta dovedeşte că din mînile călăraşilor a scăpat» Primarul stete cîtva timp pe gînduri. Cu femeia asta nu putea el să se înţeleagă. Nici că era aceasta treaba lui: îi era destul că-1 ştia pe Duţu întors la casa lui. — Fii liniştită, că le descurc eu toate, îi zise dar Stanchei, apoi se duse la primărie şi-i dete vătăjelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duţu mort ori viu, legat ori nelegat, să-l duca la subprefectură. Celelalte îl priveau pe subprefect. Lui Duţu nici prin vis nu i-ar fi trecut una ca asta. Se ştia omul pus la cale cu domnul comisar şi curat ca lumina soarelui. O singură grijă mai avea el: agheasmă, tămîie şi moliftă. Cît pentru agheasmă şi tămîie, lucrul era lămurit: le găsea la popa fără ca sa mai spună ce vrea cu ele. Cu molifta însă era încurcat. Nu putea să-i arate popii banii. Un om deştept ca Duţu ştie însă să iasă din toate încurcăturile. El îşi luă căciula mocănească, îi des-cusu puţin fundul, vîrî banii în ea şi cusu iar fundul la loc. „Aşa 1 zise apoi. Am să i-o pun pe masă, ca să citească molifta pe ea, ca să-mi treacă durerea de cap. O să se întoarcă apoi şi Stanca/4 Aşa-1 găsi vatăjelul, care lăsase caraula la uşă. Duţu nu se bucura de întîmplarea aceasta. Ar fi ţinut să-i facă mai nainte rostul cu molifta; Dar, la urma urmelor, era numai prostia primarului la mijloc. Ce ştia ţopîrlanul de primar? N-avea decît să-i spună subprefectului cum s-au petrecut lucrurile cu domnul comisar, pentru ca mare ruşine să pată primarul. — Nu mai e nevoie să-şi mai piardă şi oamenii de caraulă ziua; mă duc de bunăvoie, zise el, şi-şi puse căciula în cap, ca să n-o lase acasă, deşi mult ar fi dat să n-aibă banii la dînsul fără de moliftă. — N-am zis eu că minte!? strigă iar Stanca cînd află că l-au luat pe Duţu să-l ducă la subprefectură, 480 ce-i drept, nu legat cot la cot, nici între călăraşi, dar nici cu faţa curată. Trebuia să meargă şi ea, să ştiricească şi să afle adevărul. îşi luă copilul în braţe, lăsă casa in grija bă-5 trînilor, şi după el, ca să-l ajungă pe drum. Nu l-a ajuns, dar sosi şi ea cînd vătăjelul îl dete în paza călăraşilor. Stanca începu să plîngă. Nu era legat nici acum cot la cot, dar puţin numai lipsea, şi ea vedea cum călă-10 raşii îl duc la Focşani. Duţu se simţea foarte mîngîiat în sufletul Iui. Degeaba! Stanca lui, tot Stanca lui! — Lasă — îi zise el — nu-ţi face inimă rea: o să vezi tu ce ruşine o să pată cu toţii! 15 — O să păţi tu ruşinea, răspunse ea. N-o să te ierte Dumnezeu c-ai umblat să mă înşeli pe mine. Duţu începu să tremure. „Da — îşi zise el în gîndul lui — n-oi fi avînd vina pe care mi-o dau, dar vinovat sunt — şi Dumnezeu le 20 ştie toate.” Afurisita de căciulă! Ii venea să i-o deie Stanchei, dar era păcat s-o mâi molipsească şi pe ea; îi venea s-o arunce cît colo, dar era păcat şi asta! Nici că mai avea însă timp să se mai scape de căciulă, 25 fiindcă-1 luară şi-l duseră la domnul pomojnic, care citise raportul primarului şi hotărîse-n gîndul lui că lucrul nu-1 priveşte pe el şi că trebuie să-l trimită pe Duţu la Focşani. — Tu eşti Duţu al lui Ene? întrebă el scobindu-se flo cam obosit în nas. — Să trăieşti, domnule subprefect, eu sunt ! răspunse Duţu milităreşte. D-l pomojnic se mai învioră. — Sergent în compania de geniu? urmă el. 85 — Da, domnule subprefect, in compania de geniu! — Unde ai lipsit cele din urmă cîteva zile? Duţu făcu un pas înainte, se uită împregiurul lui, apoi iar luă poziţiunea militărească. Nu-1 mai încurcau pe el asemenea întrebări. 40 Se-ncurcă cine nu ştie ce are să facă ori să zică: el ştia că are să spună adevărul — pînă la fundul căciulii. 31 31 — Ioan Slavici — Opere, voi. II 481 5 10 ,15 20 25 30 35 40 îl şi spuse. Pomojnicul îşi scoase briceagul şi Începu să-şi cureţe unghiile. Peste puţin însă el lăsă briceagul pe masă şi ascultă mai cu luare-aminte. Era o halima întreagă ceea ce-i spunea Duţu, şi i le spunea toate ca şi cînd le-ar fi învăţat pe de rost, şi cu atîta nepăsare, Incit era peste putinţă să crezi că el e cel ce-a păţit cele povestite. — Cine te-a pus la cale Să-mi spui povestea aceasta? întrebă el în cele din urmă. — Nu e poveste, domnule, întîmpină Duţu jignit; ţi-am spus lucrurile aşa cum ele s-au petrecut. — Tare mai eşti deştept şi prea îi crezi proşti pe alţii ca să le spui lucrurile cum le-ai povestit tu. Dacă era adevărat, măi, că ai găsit o comoară, o parte din ea este a ta, ţi-o dă legea: unde ţi-e partea? Era ceva în fundul căciulii pe care Duţu o ţinea în mînă; despre asta însă el nu putea să vorbească nimic. — Dacă nu mi-a dat-o domnul comisar, nu a mea e vina, răspunse el strîmtorat. — Cum îl cheamă pe comisarul acela? întrebă pomojnicul rîzînd de strimtorarea în care-1 băgase pe Duţu. — Nu ştiu, răspunse Duţu; nu mi-a spus. — La care secţie? Duţu dete din umeri. — Nu ştiu — zise el iar — căci m-a dus la el acasă, iar nu la secţiune. — Vezi cum te-ncurci în minciunile tale? grăi pomojnicul. Ceea ce spui tu nu e cu putinţă. Dac-ar fi lucrurile cum zici, ar trebui să ai o hîrtie la mînă. Aşa numai cu vorba zisă nu ia nimeni o comoară în primire. De, băiete, n-am ce să-ţi fac, urmă el nepăsător. Să te descurci cum ştii: mie nu-mi rămlne decît să te trimit la prefectură pentru ca prefectul să te deie în seama procurorului. O să scapi apoi dacă nu eşti vinovat. Duţu începu să se scarpine-n cap. — Asta o să ţie cam mult... zise el cuprins de grijă. Nu-i era destul c-a perdut cei cinci poli; mai perdea acum şi clteva zile de lucru. — Tocmai aşa mult nu, îl mîngîie pomojnicul. 482 O săptămînă, două, piuă ce se face întrebarea la Bucureşti şi vine răspunsul. Duţu se scărpină din nou In cap şi iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. 5 — Domnule pomojnic — grăi el ca într-aiurea — mie-mi vine un gînd urit. Dar dacă comisarul acela nici nu era comisar, ci vreun pungaşi? Mare păcat! urmă el aşa pentru dînsul. Costică acela şi Lina şi femeile acelea tare seamănă a ceată de pungaşi. io Pomojnicul rămase pus pe gînduri. Lucrul acesta nu era peste putinţă. — Del zise el, o s-o descurce procurorul şi asta. Dacă'-i dovedeşti, scapi tu, dar pină atunci ai să stai la închisoare. 15 — Dar dacă nu-i pot dovedi? Cum să-i pot dovedi? întîmpină Duţu deznădăjduit. — Nu ştiu, grăi pomojnicul. O să vezi cum îi face. Să ştii numai că mare minune ar fi dacă ai scăpa pină la toamnă. Prin multe ai să treci, băiete ! 20 Duţu-şi simţi fruntea plină de sudori reci. Ştergîn-du-le cu mîneca cămăşii, el se uită la pomojnic parcă-i venea să stea la îndoială, dacă nu cumva şi ăsta e tot vreun pungaş, care-i face spaimă, pentru ca să puie mina pe fundul căciulii. 25 Cînd o să se sfîrşească aceste? Prin cîte o sa mai treacă el? Nu mai încăpea nici o îndoială că astfel vor merge lucrurile cită vreme popa nu-şi va fi citit molifta. — Domnule subprefect — zise el — dacă-i aşa şi dacă nu mai e chip să scap, dă-mi voie să-i dau nevestei 30 căciula aceasta ca să-mi aducă o pălărie în locul ei. — Dă-i-o, băietei răspunse pomojnicul, ca să se sfîrşească odată. Duţu se duse pină la uşă şi-i făcu Stanchei semn ca să vie la dînsul. 35 — Pe mine o să mă ducă la Focşani, şi numai bunul Dumnezeu ştie cînd voi scăpa dacă nu mă ajuţi tu, grăi dînsul muiat. — Cum să nu te ajut, Duţulel? întîmpină ea speriată. Spune-mi, ce să fac? 34* 483 — Uite — zise el încet — în fundul căciulii ăşteia sunt banii ce mi-au mai rămas din comoară. Să nu te pună păcatul să-i atingi, că sunt blestemaţi, şi mare năpaste o să-ţi cadă şi ţie pe cap. Ia căciula aşa cum o 5 vezi şi du-te cu ea la popa, ca să citească pe ea o moliftă de dezlegare, apoi poţi să faci ce vrei cu banii. Dar nu cumva să-i spui popii ce ai în fundul căciulii. Stanca se dete trei paşi îndărăt. Care va să zică, asta era: a pus omul mina pe bani 10 legaţi cu blestem. Acum le înţelegea toate. — Ba să mă ferească Sfintul! grăi dînsa îngrozită. Nu vezi tu ce-ai ajuns de cînd te-ai spurcat cu banii aceia!? Eu nu-mi dau Necuratului sufletul! 15 * Luîndu-şi apoi avînt, ea intră făr’ de sfială şi se duse la domnul pomojnic. — Să nu-1 crezi, domnule subprefect, căci orişice-ar zice, Necuratul vorbeşte printr-însul, şi orişice-ar face, Necuratul îl pune la cale. 20 Domnul pomojnic se uită sperios la ea. — Nu te mira, urmă dînsa arătînd spre căciula din mîna lui Duţu. Uite acolo, în fundul căciulii! A călcat omul în urmă rea şi-a căzut în stăpînirea lui Ucigă-I-Toaca, care l-a dus la o comoară fermecată şi l-a purtat 25 nu ştie nici el pe unde şi l-a pus să facă nu ştie nici el ce. Caută-m fundul căciulii: acolo e comoara! Lui Duţu iar îi venea să fugă. Ii mai rămăsese şi lui un crîmpei din comoara lui: să-l peardă acum şi pe acesta!? Prea era de batjocură! 30 — Nu e comoara, domnule subprefect, grai dînsul muiat. Sunt numai firimiturile ce-au rămas în groapă. Iac-un lucru de nimic. Cel puţin atît să-mi rămîie şi mie. Domnul pomojnic începu să se dezmeticească. 35 Care va să zică, tot era ceva la mijloc. El închise uşa, ca să fie mai adăpostit, apoi să ieie căciula de la Duţu. — Nu pune mîna — îi zise Duţu — c-o să te căieşti I — Nu te teme, băiete — întîmpină pomojnicul 40 zîmbind — că de mine nu se prinde. 484 Luînd apoi căciula, îi desfăcu fundul cu briceagul şi vărsă banii pe masă. Erau peste o sută de monşde, unele mai mici, altele mai mari. El începu să le examineze ca să vadă din ce 5 timp sunt, şi cu cit mai mult le examina, ochii îi erau tot mai împăingeniţi. — Erau mulţi? întrebă el în cele din urmă. — Un cazan întreg, tot bani de aceştia şi scule, răspunse Duţu încă mai muiat. 10 Ochii pomojnicului se împăingeniră de tot. — Uite, băiete — zise el — eu văd că eşti nevinovat, dar n-am ce să-ţi fac: trebuie să te trimit la Focşani, ca să se descurce lucrul. Dacă e adevărat comisar cel ce ţi-a luat comoara, o să capeţi şi tu o parte din ea; 15 iar dacă e vreun pungaş, i se va căuta urma, şi tu tot îţi capeţi partea. — Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! grăi Duţu , uşurat. Am fost om sărac, dar mulţumit cu sărăcia 20 mea şi nu mă dedeam pe nici un bogat, nu rîvneam la bogăţie; de cînd am găsit comoara aceea, nu mai am linişte, mi-am perdut rostul, m-am smintit parcă. Nu-mi trebuie! Ochii Stanchii se umplură de văpaie. 25 — Vezi, Duţule — grai dînsa — a fost destul să dai căciula din mină, pentru ca să fii om iar în toată firea. — Ia-i, domnule subprefect, ia-i şi pe aceia, dacă de d-ta nu se prinde blestemul! — Dă-mi şapte poli, atît am cheltuit cu drumul 30 — adăugă Duţu — şi fă ce vrei cu ei. — Lasă polii, Duţule, îl întrerupse Stanca. Tu i-ai făcut şi iar o să faci alţii. Nu degeaba i-ai cheltuit: ai umblat prin lume şi ai învăţat minte 1 Ia-i, domnule subprefect , şi lasă-1 să se-ntoarcă la sapa lui, ca să mun- 35 ceaşcă mai departe! — Asta nu merge aşa, întîmpină pomojnicul. Lucrurile trebuie să se descurce. — Descurcă-le d-ta — grăi Duţu — şi ce-i găsi, să ai. Zi că d-ta ai găsit comoara. Du-te la „Dacia“ şi ia-o \Q pe Lina aceea de scurt, ca te pune ea la cale; du-te la 485 d-naTereza, c-o găseşti d-ta, şi afli cine-a fost comisarul. Pomojnicul stete cîtva timp pe gînduri. Da! era greu să nu-1 asculte şi uşor să facă ceea ce ii zicea el. 5 „Mă prefac bolnav — îşi zise el — şi iau un concediu de vreo opt zile, ca să consult medicii de la Bucureşti. Celelalte se fac ele de ele.“ — Bine — grăi dînsul — dar dacă lucrul se află, tot o să te poarte pe la Focşani şi pe la Bucureşti. io — Fă-1 aşa ca să nu se afle, întimpină Duţu. D-ta n-ai de ce să te temi, fiindcă umbli după bani pe care ţi i-am dat pentru că eu n-am ce să fac cu ei. Ei se tem, şi n-au să spună nimănui nimic: o să le pară bine dacă-i faci scăpaţi ca pe mine. 1.5 — O să spuneţi insă voi, grăi pomojnicul cu jumă- tate de gură. Duţu se uită lung la Stanca. — Ai auzit I ? îi zise el. Eu nu pot vorbi; pe sufletul tău să cadă păcatul, dacă răsuflă ceva. 20 — Pe sufletul meu I răspunse Stanca. Pomojnicul nu mai stete pe gînduri. — Du-te, băiete, grăi dinsul. Ia-ţi căciula şi spune că ţi-a povestit cineva ceea ce ai păţit. Duţu-şi făcu de trei ori cruce, apoi ieşi lăsind căciula 25 molipsită pe masa cu banii. — Fereşte, Doamne, pe toată lumea de ispită! grăi Stanca, uitindu-se cu milă la domnul pomojnic, apoi plecă şi ea în urma soţului său. XII 30 * * * * 35 30 Viscolea de ai fi crezut că are să se prăpădească pă- mîntul, şi d-1 pomojnic, sculat abia de două zile din pat, şedea cu medicul plăşii la gura sobei. — Domnişoara Lina era plecată — zise el — şi nu putea nimeni să-mi spună unde s-a dus şi cînd se în- 35 toarce. Am căutat pe samsarul Şvarţ. Ovreul nu ştia nimic şi zicea să-l duc la poliţie, dacă-1 bănuiesc de 5 10 15 20 25 30 35 40 Ceva. Simţea, mişelul, că mă feresc de poliţie, t-am întrebat dacă nu cumva cunoaşte pe o damă Tereza. El se uită mirat la mine, incit puteam să vad că nu ştia nimic despre cele petrecute, după ce el se despărţise de Costică. li povestii istoria cu portofelul şi cu comisarul. Era furios şi le ştia acum toate. „Pungaşul acesta nu poate să fie ’decît Ahil Panaiot", zise el. „Să te bizui, te rog, pe mine, că am să le desluşesc eu toate.“ Nici c-aş fi putut să fac altfel. Ne-am dat dar întilnire, şi peste cîteva ceasuri el a şi venit să-mi spună că domnişoara Linaa şi plecat cu Ahil Panaiot spre Predeal, doamna Tereza a plecat şi ea cu două dintre nepoatele ei la Tuşnad, iar Costică era, după toată probabilitatea, cu ele. Ce eram să fac? — Eu m-aş fi mulţumit cu banii pe care mi-i lăsase ţăranul — grăi medicul — şi m-aş fi întors acasă- — Te-nşeli, întîmpină d-1 pomojnic; o crezi aceasta acum, dar făceai tot ca mine. Era peste putinţă să mă împac cu gîndul că oamenii aceştia scapă, după ce au făcut o pungăşie atît de mare. — îi denunţam 1 grăi medicul. — Nu — zise d-1 pomojnic rîzind — nici asta n-o făceai. Dacă-i denunţam, iar îl încurcam pe Duţu, şi trebuia să dau din mină şi monedele primite de la el. — Era însă o nebunie să-i urmăreşti, întîmpină medicul. Cum să-i găseşti şi ce să le facil? — Aibi răbdare—grăi d-1 pomojnic — c-o să ţi le spun toate. O nebunie ar fi fost dacă aş fi plecat singur: cu un om ca Şvarţ te duci însă pînă în fundul iadului. Nu poate nimeni să-şi închipuiască ce e în stare să dreagă şi să învîrtă un om ca Şvarţ, cind i s-a virît dracul sub piele. M-a dus la un medic şi mi-a scos adeverinţă că sunt greu bolnav şi am neapărată nevoie de un concediu mai lung, mi-a obţinut prelungirea concediului pe încă şase săptămlni, mi-a luat paşaport şi mi-a vîndut monedele cu aproape patru mii de lei; n-aveam dar decît să-l însoţesc, căci toate celelalte le făcea el. Pe drum umbla din vagon în vagon, prindea vorbă cu călătorii, cu conductorii, cu funcţionari de pe la gări, mai ales cu toţi ovreii, şi încă mai nainte de a fi sosit la Predeal, noi ştiam că Lina şi Ahil au 407 5 10 15 20 25 30 35 40 trecut cu bilet luat pînă la Viena, doamna Tereza nu s-a dus cu nepoatele sale la Tuşnad, ci la Pesta, iar Costică s-a dus singur la Triest. Trecuseră cinci zile Ia mijloc; nu ne-am mai oprit dar la Pesta, ci am trecut înainte spre Viena, pentru ca nu cumva să perdem urma lui Abil Panaiot. Cum să-i găsim însă aici pe fugari? Am tras la „Hotel Metropole*, şi chiar în ziua sosirii noastre ne-am încredinţat din listele de călători publicate prin ziare că în timpul celor din urmă opt zile nici un Ahil Panaiot n-a sosit la Viena. Şvarţ era cu toate aceste sigur că Ahîl Panaiot se află la Viena, însă sub un alt nume. El s-a pus dar în legătură cu ovreimea şi mai ales cu samsarii, m-a purtat pe la toate localurile de petrecere, a ştiricit pe la neguţătorii de antichităţi şi a treia zi noi ştiam ca în timpul celor din urmă zile s-au vindut multe monede vechi şi că acela care le-a vindut se numea Aristide Melioti şi era om de vreo treizeci şi cinci de ani,scurt, cam gros, însoţit de o damă tînără şi cam plină la trup, fără îndoială Ahil al nostru. Poţi să-ţi închipu-ieşti furia cu care-i urmăream acum după ce dăduserăm de urma lor. Ne aflam însă la Viena, şi poliţia simţise că urmăream pe cineva şine urmărea şi ea pe noi. — Nu mai rămîne decît să vă văd arestaţi, grăi medicul rîzînd. — Aibi răbdare — întîmpină pomojnicul — că o să le vezi toate. La Viena, unde Şvarţ avea cele mai întinse legături, lucrul nu prea era cu putinţă. Abia începuse poliţia să ne urmărească, şi Şvarţ nu numai a fost vestit despre aceasta, dar s-a şi pus prin amicii săi în înţelegere cu agentul secret, care ne urmărea, şi acesta, pentru 200 fi., s-a angajat să ne dea mină de ajutor. Prin el am aflat apoi că acel Aristid Melioti a stat cu soţia sa tot în „Hotel Metropole*, unde eram traşi noi, dar era plecat de două zile la Paris 1 Nu mai încăpea îndoială că grecul l-a văzut pe Şvarţ şi, dind cu socoteală ca e urmărit, a fugit din Viena. — Voi după ei! strigă medicul rîzînd din nou. Mă rămăsese c-o să alergaţi astfel prin toate oraşele mari din Europa. * 433 5 10 15 20 30 35 40 — Şi ce pierdeam!? grăi pomojnicul- Riscam să cheltuiesc banii luaţi de la ţăran în o călătorie prin Europa, dar puteam s-ajung om bogat dacă-i găseam la timp. — Vorba e însă că era o nebunie să crezi că-i poţi găsi! — Te-nşeli, zise pomojnicul. Eram siguri că avem să-i găsim şi grija noastră era numai să-i ajungem cit mai curînd, fiindcă Panaiot, om uşuratic din fire, făcea cheltuieli nebuneşti şi, ştiindu-se urmărit, nu mai vindea monedele şi sculele, ci le dădea, aşa zicînd, de pomană. Am luat dar cele mai întinse măsuri de pre-cauţiune. Şvarţ a primit o mulţime de recomanda-ţiuni, dintre care una pentru un agent al poliţiei din Paris, căruia i-am dat prin o depeşe signalmentele fugarilor. Eu urmăream, aşa ziceam în depeşe, pe soţia mea, Lina, care a fugit cu un amic al meu. Deoarece Panaiot n-avea decît sa citească listele de călători pentru ca să ştie unde ne aflăm, am plecat din Viena, eu cu paşaportul unui anume Iosef Iacek, iară Şvarţ cu al unui oarecare Aron Blau. — Aşa cred şi eu c-o să-i găsiţi, grăi medicul. — Stăi să vezi! urmă d-1 pomojnic. Ştiam că ei au luat bilet pină la Paris, şi pe calea ferată i-am urmărit pînă Ia Passau. Aici însă le-am perdut urma. Nu mai ştia nimeni nimic despre un domn, care călătorea cu o damă ce nu ştia decît româneşte. Tot astfel, agentul nostru, care ne-a primit la gara din Paris, ne-a încredinţat că persoanele urmărite de noi n-au sosit la Paris. Ahil se afla cu toate acestea la Paris, nu însă însoţit de Lina. După unsprezece zile am aflat, în sfîrşit, că la Passau el a părăsit pe Lina şi a urmat călătoria cu o italiancă de la trupa de balet a operei din Viena, care plecase cîteva ceasuri mai nainte şi-l aşteptase Ia Passau. Acum însă el era plecat spre Italia. Medicul începu să bănuiască pe d-1 pomojnic că-i spune o istorie născocită de dînsul, spre a ascunde adevăratul scop al lungei sale călătorii. îi era însă greu să mărturisească bănuiala aceasta. — Dar domnişoara Lina ce s-a făcut? întrebă el cam in bătaie de joc.. — S-a Întors Ia Viena şi de acolo la Bucureşti, răspunse pomojnicul. Eram hotărî! să fac şi eu tot ca dînsa. Lasă că concediul era pe sfîrşite, dar nici bani nu-mi rămăsese decît vreo mie cinci sute de lei. Şvarţ 5 însă era gata sa-1 urmărească şi singur, şi ar fi fost o nebunie să-l las pe el singur la cîştig, după ce cheltui-sem peste două mii de lei. M-am învoit dar ca el să-mi obţie o prelungire de concediu, şi am subscris o poliţă de două mii de lei, pe care el a scontat-o prin mijlo- 10 cirea unui bancher din Viena. Medicul nu se mai îndoia că d-1 pomojnic spune poveşti, care nici nu s-au petrecut, nici nu se pot petrece. — L-ai găsit ori nu? întrebă el nerăbdător. iă — Da — răspunse d-1 pomojnic — după aproape patru luni de zile, în decembrie, după ce am colindat în cîteva rînduri ţările din Apus şi după ce el schimbase patru femei, care toate l-au despuiat şi jăfuit. La Monte-Carlo, de unde Ahil ne scăpase într-un 20 rînd, am găsit pe Costică, de la care am aflat că d-na Tereza are la Pesta un stabiliment foarte elegant, care merge foarte rău, ia^Ahil Panaiot a deschis la Marsilia un tripou, cu cafe voia să cîştige ceea ce perduse. Era dusă comoara. 25 — Eu tot m-aş fi dus şi la Marsilia, zise medicul cu ironie. Pe vorbele unui om ca Costică nu se poate pune nici un temei. — Tot aşa am raţionat şi eu, întîmpină d-1 pomojnic zimbind. Să meargă, mi-am zis, şi suta unde s-a dus 30 mia. Am plecat dar la Marsilia. Mişelul de Costică a vestit însă pe Panaiot şi chiar în ziua sosirii noastre noi am fost arestaţi. — De ce? întrebă medicul surprins. — Pentru că umblam cu paşapoartele falşe, răspunse 35 d-1 pomojnic rîzînd. N-avea Panaiot decît să spună adevăratele noastre nume, pentru ca să ne bage în încurcătura aceasta. — Şi cum aţi scăpat? întrebă medicul, care începu iar să creadă. 40 — Prin bunăvoinţa lui Ahil Panaiot, răspunse d-1 pomojnic. Urmăream, precum ştii, pe soţia mea şi pe 490 5 10 15 20 25 30 35 40 seducătorul ei. N-ar fi avut Ahil decit să spună că minţim, pentru ca să ne încurce şi mai rău. Se bucura însă şi el că poate scăpa, şi a confirmat minciuna ticluită de noi. Era o frumuseţe cînd comisarul m-a întrebat dacă nu cumva fugarii au luat cu dînşii bani, scule ori alte efecte, dacă n-am vreo pretenţiune faţa cu Ahil Panaiot. „Nimic I nici una 1“ răspunsei lăpădîndu-mă ca de Satana şi mulţumit că pot scăpa cu faţă curată. Acum nu mai credea medicul nimic. — Ceea ce dovedeşte — zise el în bătaie de joc — că avea ţăranul dreptate cînd zicea că comoara era în adevăr blestemată, ca nimeni să n-aibă folos de ea. — Te înşeli! răspunse pomojnicul. De orişicare bogăţie se foloseşte numai cel ce ştie s-o preţuiască: s-au folosit şi de comoara aceasta mulţi. Nu s-a folosit ţăranul, pentru care bogăţia era un fel de năpaste, nici Ahil Panaiot, care nu se simte bine cită vreme mai are vreun ban în pungă; se vor fi folosit însă femeile, care l-au despuiat pe Ahil, şi s-a folosit îndeosebi domnişoara Lina, care s-a întors la Bucureşti cu mulţi bani, cel puţin patruzeci de mii de lei, precum a aflat Şvarţ. — Umblă să te despăgubeşti de la ea, grăi medicul începind iar să creadă. — Tocmai acesta e lucrul pentru care cer ajutorul tău, răspunse d-1 pomojnic. Să vezi, urmă el. După întoarcerea mea la Bucureşti, m-am înţeles cu Şvarţ sa mă duc la ea. Am fost şi i-am povestit toate amănuntele şi am sfătuit-o să intre la învoială cu el şi să scape de un proces pe cît se poate de primejdios pentru dînsa. Putea să vadă că le ştiu toate foarte bine; negă cu toate aceste şi zise că nimeni nu poate s-o dovedească. — Pune-o faţă în faţă cu ţăranul! strigă medicul aprins. — Tocmai acesta e lucrul pentru care cer ajutorul tău! răspunse iar domnul pomojnic. Mă tem că el nu va voi să vie cu mine Ia Bucureşti. Eu am trimis să mi-1 aducă mîne aici; te rog să-l încurci, ca să-ţi facă mărturisirea, căci nu-i mai rămîne apoi decît să intre în voile noastre. 491 — Sarcina nu-mi pare de ioc grea, dacă-i vom face şi lui parte! strigă medicul voios. XIII Domnul doctor, om in toată firea, Îşi perduse cu de-5 săVîrşire sărita* Prietenul ăău, pomojnicul, i se plînsese în ajunul plecării sale că are grozave dureri de cap si nu poate dormi.şi-i ceruse o adeverinţă de boală, ca să-şi ieie concediu. I-a dat adeverinţa. Nu prea semăna, ce-i io drept, a om bolnav, dar e foarte greu să te dumireşti asupra celor ce se petrec în capul unui om, şi i-a dat adeverinţa nu pentru că îl ştia bolnav, ci pentru că avea trebuinţă de ea. Se fac asemenea servicii prieteneşti. 15 Întorcîndu-se din lunga sa călătorie, d-1 pomojnic a adus cu dînsul o mulţime de adeverinţe de la medici de prin deosebite oraşe: se constată în toate că sufere de o perturbaţiune nervoasa. Luase şi adeverinţele acestea, fiindcă avea trebuinţă de ele, ca să justifice 20 îndelungata sa absenţă. . Sosit acasă, d-1 pomojnic s-a pus în pat şi-a zăcut timp de şaptesprezece zile. D-] doctor l-a căutat şi le spunea tuturor că e greu bolnav. Chiar dacă n-ar fi fost în adevăr, aşa trebuia să pară, pentru ca omul să 25 să nu-şi peardă slujba. Acum d-1 pomojnic se simţea bine şi se sculase din pat. Nu e, ce-i drept, greu lucru să dai sănătate unui om pe -care nu-1 socoteşti bolnav: d-1 doctor era cu toate acestea foarte mulţumit că poate să le spună 30 tuturora că el a obţinut, prin procedura lui, în puţine zile rezultate pe care celebrităţile din străinătate n-au putut să le obţie în cinci luni. Şi asta era un fel de comoară. Deodată comoara aceasta a început să sece. 35 Luase înţelegere cu prietenul său ca dimineaţa, cînd va sosi Duţu, să-l primească el singur, ca ţiind loc de subprefect. După planul pe care şi-l făcuseră, avea să spună că d-1 pomojnic a găsit in sfîrşit comoara, a prins 492 şi pe Lina şi pe comisar, şi-a venit acum ordin de la guvern ca Duţu să se legitimeze ca adevăratul descoperitor al comorii, pentru ca să-şi primească partea. Duţu însă n-a venit nici de astă dată singur, ci însoţit 5 de nevastă-sa, care era hotărltă să nu-1 lase singur, — D-ta n-ai ce să cauţi aici, îi zise medicul. Eu am să vorbesc numai cu bărbatul d-tale! — Nu se poate, domnule subprefect, răspunse Stanca foarte hotărîtă. El e soldat, se teme de cei mai iO mari decît dinsul şi nu îndrăzneşte să vorbească dezgheţat: eu nu mă tem de nimeni! Trebuie să ştiu de ce l-aţi chemat aici I Medicul se uită mirat la ea. Ii venea, parcă, s-o ieie drept o smintită şi se temea s-o irite prin contraziceri. 15 — N-are să se teamă de nimic — zise el, ca s-o poto- lească — fiindcă nu la rău, ci la bine a fost chemat aici. Poţi să-l laşi liniştită ! — Ştiu eu binele acela, grăi Stanca. Să mă ferească Sfîntul de el! 20 Duţu-i făcu semn să iasă, ca să nu-1 bage-n vreo nouă încurcătură. — Mă duc — îi zise ea — dar tu ştii cum ne-am înţeles. Să nu-ţi fie frică de nimeni! Nu e vina ta, dacă e smintit şi vorbeşte-ntr-aiurea! 25 — Cine e smintit? întrebă medicul cam turburat, după ce Stanca ieşi. — S-o ierţi, domnule subprefect, îi răspunse Duţu. E femeie şi vorbeşte şi ea fără ca să ştie de ce m-aţi chemat aici. îşi închipuieşte un lucru şi ia închi- 30 puirea ei drept lucru adevărat. „O vorbă foarte bine grăită, zise medicul în gîndul lui. Aşa e! Nici cel mai competent psihiatru n-ar putea să definească mai bine nebunia: îşi închipuieşte şi ia închipuirea drept adevăr. E deştept ţăranul lu 35 El rîndui cîteva hîrtii, pe care le avea pe masă înaintea sa, şi se uită prin ele ca şi cînd acele ar fi actele sosiţe de la guvern in chestiunea comorii. — D-ta eşti Duţu al Enii, sergent în compania de geniul întrebă apoi luîndu-şi aer oficial. 40 — Eu sunt, domnule, răspunse Duţu liniştit. 493 — Ai fost d-ta astâ-vară la Bucureşti? £)e ce te-ai dus ? — Să-mi cumpăr o pereche de boi. — Unde ai tras? 5 — La „Dacia*4, răspunse Duţu cam strîmtorat. — Ai făcut acolo cunoştinţa unei femei care se numea domnişoara Lina? întrebă medicul, uitîndu-se în ochii lui. — Da, răspunse Duţu tot strîmtorat. 10 Medicul era foarte mulţumit. Nu-şi închipuise c-o să-I prindă atît de uşor. — Ea zice că nu te cunoaşte, nu te-a văzut niciodat ă, grăi el zîmbind. Duţu nu mai era acum strîmtorat. Atît voise să ştie ! 16 — De 1 domnule subprefect — zise el zîmbind — dac-ar fi nevasta mea de faţă, şi eu aş zice că n-o cunosc pe domnişoara Lina, n-am văzut-o niciodată... Medicul începu să se slmţă cam strîmtorat. — Bine — grăi el — ce-ai avut cu ea? 20 Duţu zimbi mai cu dinadins. — Păcate omeneşti l răspunse el, arătîndu-se foarte strîmtorat. — Ceva bani nu erau la mijloc? — Am plecat — zise Duţu — să-mi cumpăr boi şi 25 m-am întors'fără boi şi fără bani: D-l doctor începu să-şi peardă răbdarea. — Bine — grăi el pripit — vreo comoară, bani mulţi, scule cu petre preţioase n-au fost la mijloc? Duţu se uită foarte mirat împregiurul său şi dete din 30 cap ca şi cind niciodată in viaţa lui n-ar fi auzit vor-bindu-se de asemenea lucruri. — Eu nu ştiu nimic! zise el în cele din urmă. O fi avut ea ce o fi avut, dar mie nu mi-a arătat nimic. Şi cred că nu rîvnea la sărăcia mea, dacă le avea aceste. 35 Medicul îşi perdu cu desăvîrşire răbdarea: trebuia să-l apuce altfel. — Ai venit aici — zise el uitîndu-se la una din hîr-tiile de pe masă ca şi cînd ar fi spuind ce stă-n ea — te-ai plîns d-lui pomojnic că ai găsit o comoară, te-ai 40 dus cu o parte din ea la Bucureşti, ca s-o vinzi, şi femeia aceea te-a despuiat I 494 5 10 15 20 25 30 35 40 Duţu se dete un pas Înapoi. — Să-mi ierţi, domnule subprefect, Îndrăzneala — grăi el respectuos — dar tocmai asta era vorba nevestei mele. Dacă d-1 pomojnic zice că i le-am spus aceste, eu nu pot să zic că nu i le-am spus. Aşa trebuie să fie. Oi fi vorbit într-aiurea! D-1 doctor rămase ca trăsnit din senin. Ii era parcă i se luminează deodată capul. — Cum? întrebă el. N-ai găsit comoară şi nici n-ai zis că ai găsit? — Nu zic, răspunse Duţu, uitîndu-se cam cu coada ochiului la el. Dacă m-ar întreba d-1 pomojnic, aş zice acum tot ceea ce vrea să zic. Doctorul era pe deplin dumirit. Pentru ca să facă ceva, el începu să răsfoiască prin hîrtiile din faţa lui. Cu cît mai mult se gîndea la cele povestite despre urmărirea lui Ahil Panaiot, cu atît mai stăruitor i se impunea gîndul că boala prietenului său nu era prefăcută. îl examinase, ce-i drept, şi n-a găsit nici un neîndoios semn de boală: nervii însă sunt lucru subţire şi e foarte greu să ştii ce se petrece într-înşii. Nu ! durerile de cap nu erau prefăcute: prea vorbea prăpăstii! Hotărît că întreaga istorie cu urmărirea lui Ahil Panaiot era numai o închipuire a lui. — Nu cumva vrei să zici — grăi el — că pomojnicul e smintit? — Ferit-a Sfîntull răspunse Duţu. Dacă e vorba ca unul dintre noi să fie smintit, acela numai eu pot să fiu. Eu n-am zis că el nu spune adevărul, că eu voi fi vorbit într-aiurea. D-1 pomojnic, care asculta la uşă, îşi pierdu sărita şi intră furios la dînşii. —. Bine, ticălosule — strigă el ca ieşit din fire — ce fel de într-aiurea !? Nu mi-ai dat banii de aur pe care-i aveai în fundul căciulii! ? — N-am zis niciodată că nu ţi i-am dat, răspunse Duţu, dîndu-se încă un pas înapoi. D-1 doctor se puse la mijloc între amîndoi, pentru ca nu cumva sa se întîmple vreo nenorocire. 495 5 10 15 20 25 30 35 Nu 1 Banii de aur în fundul căciulii: asta le punea vîrf la toate. — Lasă-1 — îi zise prietenului său —nu te mai irita. Nu vezi că e smintit? — Ba eu văd că vreţi să mă faceţi pe mine smintit I strigă d-1 pomojnic. Doctorul se uită lung la el. în zadar: era om în toată firea. Şi totuşi, nervii sunt lucru subţire. — Spune-mi drept — întrebă el cu glas stăruitor — e ori nu adevărat ceea ce mi-ai povestit despre comoară şi despre urmărirea lui Ahil? Eu încep să cred că totul e o farsă bine jucată! D-1 pomojnic rămase cîtva timp uitîndu-se cu ochi mari cînd la unul, cînd la altul. Lucrul era lămurit. El însuşi ameninţase pe Duţu că va intra în mari Încurcături dacă va spune adevărul. Zadarnice-i erau acum silinţele. El n-avea martori, şi dacă toţi tăgăduiau, el nu putea dovedi nimic, şi ori-şicine-1 putea lua drept un smintit. — întreabă-1 pe el, răspunse arătînd la Duţu. Spune, ai găsit ori nu comoară? mi-ai dat ori nu o parte din ea? — Am găsit; ţi-am dat, răspunse Duţu; ce să fac însă, dacă d^sa nu mă crede? — Nici un om în toată firea n-o să creadă ceea ce spuneţi voi, răspunse medicul strlmtorat. — Şi tu totuşi ai crezut — grăi pomojnicul — căci altfel nu intrai în dandanaua asta. D-1 doctor era foarte strîmtorat, foarte ruşinat, foarte supărat. — N-am crezut — zise el — dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ţi că nu cred. — Şi cu toate aceste, toate sunt adevărate, întîm-pină d-I pomojnic. — Dacă nu vrea să creadă — adause Duţu — nu poţi să-i faci silă! Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi. NOTE ŞI VARIANTE Slavici tipăreşte primul său volum de proză după un deceniu de activitate literară şi după ce scrisese o bună parte din cele mai reprezentative nuvele ale sale. Novele din popor apare, cum rezultă şi din jurnalul lui Maiorescu (însemnări zilnice, II, Bucureşti, f.a., p. 28), în decembrie 1881. Slavici include în acest prim volum al său: Popa Tanda, Gura satului, O viaţă pierdută, La crucea din sat, Scormon, Budulea Taickii şi Moara cu noroc. Lasă în afară două nuvele apărute în Convorbiri lierare, Ac şi aţă (1875, nr. 6 din 1 septembrie), căreia îi spune „povestire", şi Domnul Istrat Gorăuţ (1880, nr. 5 din 1 august), „noveletă", amîndouă incluse în Nuvele (voi. V), Crucile roşii, apărută în foiletonul Timpului (1876, nr. 129—148 din 19 septembrie—12 octombrie) şi pe care o întîlnim de asemenea în Nuvele (voi. III), precum şi seria de Icoane zugrăvite cu degetul publicate tot în ziarul bucureştean (1876,nr. 7 din 25 martie; 1877, nr. 74 din 1 aprilie, nr. 94 din 24 aprilie, nr. 114—418 din 19— 25 mai), dar nereproduse în nici unul din volumele sale. Slavici include în Novele din popor numai scrieri cu subiect „ardelenesc", şi nu toate. Altfel şi-ar fi aflat un loc în volum şi Crucile roşii, cu atît mai mult cu cît o socotea, cum rezultă din unele mărturii ale sale, între scrierile vrednice de atenţie. Criteriul estetic a funcţionat, în selectare, impecabil, dar singur el nu explică întocmirea sumarului. Slavici îşi pregăteşte volumul pentru tipar într-un moment cînd se discuta cu aprindere despre situaţia românilor transilvăneni. Viaţa acestora devenise, în adevăr, deosebit de grea şi mulţi îşi părăseau casele şi treceau dincoace de Carpaţi. Guvernul liberal ia măsuri» la cererea 32* 499 legaţiei austro-ungare, împotrivă „emigranţilor". Slavici critică, încă în 1877, în Radicalismul in învâţămint si in cărţile didactice (Convorbiri literare, 1877, nr. 6 din 1 septembrie), atitudinea partidelor politice faţă de cei care treceau în „ţarău spre a scăpa de persecuţii. Cîteva sute de familii din Banat, care îşi părăsiră casele în vara anului 1881, sint întoarse din drum şi trimise peste graniţă. Măsura stîrni vii proteste în presă, şi M. Kogâlniceanu interpelă guvernul în două rînduri (Timpul, 1882, nr. 21 din 28 ianuarie). Eminescu osîndi şi el cu cuvinte de foc atitudinea guvernului liberal. „A! dac-ar sosi la Predeal — scrie Eminescu — ori la Vîreiorova jucătorii de cărţi de profesie, mironosiţe ale cafenelelor cîntătoare, cavaleri de industrie, speculanţi [...], vînâtori de noroc, întreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conţi şi baroni silezieni, c-un cuvînt, neagra speculă, fencantismul, străinul în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă..., cu atît mai bine! Largi îi stau porţile ţării deschise, ofiţerii salută, de-a doua zi trăsuri aurite îi duc în sferele cele mai nalte chiar, un democrat îşi va alege cumnatul printre ei, un prinţ de sînge, ginerele; dar dacă poporul nostru, al nostru de şaisprezece veacuri, bate umilit la poarta ţării şi cere nu ranguri, nu demnităţi, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest şi de a păstra în inima lui neatinsă conştiinţa marei lui origini şi caracterul lui înrădăcinat, poarta e închisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte" (Timpul, 1882, nr. 19 din 26 ianuarie). Avem suficiente date să înţelegem de ce Slavici introduce în sumar numai nuvele cu subiect „ardelenesc". O viaţă pierdută, singura nuvelă în care se descriu realităţi sociale de dincoace de Carpaţi, are şi ea, ca erou principal, tot un transilvănean. Şi acesta se întoarce peste munţi, după multe decenii de muncă, singur cum venise. Astfel, Slavici se întîlnea şi prin întocmirea sumarului Novelelor din popor cu Eminescu — posibilitatea să-l fi alcătuit împreună nu este exclusă — cum se întîlnea şi în articolele din Timpul, în care luară apărarea românilor ţransil-văneni. Cercetarea presei vremii arată că acestui prim volum de proză al lui Slavici i s-a acordat, cum şi merita, mai multă atenţie decît altor lucrări care apăruseră chiar şi cu un an mai înainte. Românul publică, în 7 februarie 1882, sub titlul Novele din popor, o ampla cronică semnată de N. Xenopol şi în care preocuparea de a fixa locul lui Slavici în dezvoltarea de pînă atunci a prozei româneşti apare evidentă. „D. Io an Slavici a făcut un pas mai departe — N. Xenopol îi are în vedere pe N. Gane, I. Negruzzi şi I. Creangă — ; d-sa e un adept al realismului, în toate nuvelele sale nu găseşti nimic afară din marginile observa- 500 tiunii." N. Xenopol caută să determine, în continuare, specificul creaţiei lui Slavici şi se opreşte la metoda sa de lucru. „Istorioarele sale nu ne înfăţişează o înşirare repede de fapte; d-sa nu zugrăveşte nimic în trăsături mari şi-n stil curgător; descripţiile sale, ca acelea ale lui Stendhal, sunt alcătuite din nenumărate amănunţimi ; nici o icoană nu ne-o înfăţişează deodată înaintea ochilor, ci mii de trăsături, adeseori d-abia băgate în seamă, o deşteaptă încetul cu încetul în mintea noastră. D-aceea şi lucrurile istorisite de d. Slavici se prezintă închipuirei noastre c-o tărie neobicinuită şi că d-sa, prin puterea realismului de care sunt însufleţite nuvelele sale, reuşeşte să ne mişte, suntem mişcaţi pînă-n adîncul sufletului. Un asemenea talent a cercat să pătrundă în viaţa intimă a poporului român, ş-a pătruns astfel precum n-a izbutit s-o facă nimeni încă pînă astăzi. Cu d. Slavici te simţi într-o lume pe care puţini au cunoscut-o pînă acum, într-o lume deosebită de toate celelalte, într-o lume în sfîrşit despre care cu drept poţi zice: aceştia sunt ţărani români, aşa trăiesc, aşa simţesc, aşa gîndesc ei.“ Cronica din Românul cuprinde observaţii care o situează între acele teoretizări, nu prea numeroase la noi, cu privire la realism. Ea este şi cea dintîi prezentare cuprinzătoare a „novelelor", nu atît sub aspectul analizei, cît mai ales al sublinierii contribuţiei lui Slavici în dezvoltarea realismului. Se cuvine reţinută şi descrierea, foarte exactă, a metodei de lucru a lui Slavici. Xenopol combate teoria lui Maîorescu privitoare la romanul popular, cerînd ca scriitorii să nu descrie numai viaţa ţărănimii, ci şi a altor clase, cu deosebire a burgheziei orăşeneşti. N. Xenopol se găsea pe un drum pe care va merge şi E. Lovinescu mult mai tîrziu. Exprimarea unui deziderat ca cel al mutării cîmpului de observaţie de la viaţa ţărănimii la cea a burgheziei nu trece neobservată. Eminescu se opreşte în cronica sa, Novele din popor, publicată în Timpul, în 28 martie 1882, la concepţia lui Slavici, la problemele puse în nuvele şi la realizarea artistică. Definiţia sa, sobră, şi cuprinzînd trăsăturile mai caracteristice ale scrisului lui Slavici, a devenit clasică, „E înainte de toate un autor — scrie Eminescu — pe deplin sănătos în concepţie; problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare din chipurile cari trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, In port şi vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gîndesc şi simt ca el.w Eminescu critică poziţia lui N. Xenopol faţă 501 de teoria romanului popular şi ni se relevă, şi de astă dată, ca un apărător al „claselor pozitive” şi în primul rînd al ţărănimii. Dezbaterea In presă nu se opreşte aici, şi N. Xenopol publică în Telegraphul, în 2 aprilie 1882, articolul Un critic de la „Timpul", d-l Mihail Eminescu, în care i se face şi acel potret, de tristă faimă, reprodus, sub titlul Portret, şi în Literatorul (1882, nr. 7) lui Al. Mace-donski. Un I. Moscu, mergînd pe urmele lui N. Xenopol, critică şi el în Telegraphul (Un răspuns, 1882, nr. 2973 din 8 aprilie) articolul lui Eminescu. Eminescu face să-i apară în Timpul, în 8 aprilie 1882, sub semnătură, articolul Materialuri etnologice privind in parte şi pe d. Nicu Xenopol, criticul literar de la „Pseudo-RomânuV\\n care supune din nou unei critici severe „clasele superpuse”. De la literatură, dezbaterea se deplasă pe teren politic. Presa de peste munţi primi Novelele din popor aproape sărbătoreşte. Telegraful român salută — cel dinţii — apariţia „novelelor”. Ziarul sibian depltnge tipărirea a tot mai multe cărţi cu bandiţi, crime şi alte asemenea, foarte păgubitoare. „Cu cîtă bucurie trebuie să salutăm dar un op — arată Telegraful român — scris într-o limba curat românească, şi care conţine scene din viaţa poporului român, aşa cum trăieşte, cum iubeşte, cum urăşte el. In Novelele d-lui Slavici, citindu-!e, simţeşti împreună cu eroii şi eroinele dintr-însele toate fazele prin care trece sufletul lor. Caracterele sunt desemnate cu adevărată măiestrie” (Bibliografie. Novele din popor de I. Slavici. Telegraful român, 1882, nr. 6 din 28 ianuarie). Familia anunţă, în 29 ianuarie 1882, că ieşi de sub tipar volumul Novele în „formatul operelor lui Alecsandri” (Novele din popor, Familia, 1882, nr. 3 din 29 ianuarie). Amănuntul din urmă este interesant, putînd fi o indicaţie asupra răspîndirii, peste munţi, a scrierilor bardului de la Mirceşti. Familia îşi informă cititorii şi asupra faptului că Novelele se tipăriră, mai întîi, în Convorbiri literare, de unde fură reproduse „mai toate” în calendarele din Sibiu. Familia avea în vedere Calendarul bunului econom, scos de D. Comşa şi E. Brote, în care se publică, în adevăr, scrieri de Slavici şi care a fost prezentat în termeni elogioşi şi de Eminescu, în Curierul de lassi (1877, nr. 98 din 11 septembrie). Biserica şi şcoala din Arad, al cărei redactor era V. Mangra, face Novelelor din popor o prezentare entuziastă. Foaia arădeană credea a fi îndreptăţită la o „legitimă mîndrie”, deoarece anunţa apariţia unei lucrări preţioase a „distinsului nostru scriitor poporal Ioan Slavici, fiul comitatului Arad” (Biserica şi şcoala. Bibliografie. Novele din popor de Ioan Slavici, 1882, nr. 10 din 19 martie). I. Slavici mulţumeşte, în 14 martie 1882, printr-o scrisoare, trimisă foii arădeane (ms. Acad. R.S.H., nr. 50.379).Gazeta 502 Transilvaniei publică, în mai (nr. 48—51 din 8—17 mai), o amplă dare de seamă, Novelele lui Slavici şi Gane. Din cele trei foiletoane, doua se ocupă de Novele din popor, iar în al treilea, în care se prezintă scrierile lui N. Gane, se fac apropieri între cei doi scriitori şi se scot concluzii. Darea de seamă preia caracterizarea făcută de Bminescu, teoria romanului popular a lui Maiorescu, precum şi toate datele favorabile „novelelor" din cronica lui N. XenopoL Foaia braşoveană consideră ca mai reprezentativă Gura satului, dar nu ignorează nici Moara cu noroc. Gazeta Transilvaniei interpretează apariţia „novelelor", pe de altă parte, ca avînd şi însemnătate politică, cu consecinţe dintre cele mai importante. „Orice s-ar zice — scrie Gazeta Transilvaniei — dar totuşi prea puţini sunt între noi scriitorii de dincoace de munţi care să aibă un stil aşa de plăcut ca cei din România liberă. Lucrul acesta este foarte lesne de explicat. Cei de dincolo sunt crescuţi româneşte (cel puţin în timpul mai nou), întrebuinţează limba românească în toate afacerile publice şi private şi nu sunt siliţi să o dea în fiecare clipită prin nemţească şi prin ungurească. Noi cei de dincoace trebuie «să ne mutăm rostul», vorba răposatului Lapedatu, după cei din Ţara Românească, dacă nu voim să ne formăm o limbă greoaie şi împestriţată cu feli de feli de expresiuni străine graiului românesc. Aceasta nu se poate face altfeli, decît numai dacă vom citi şi vom răsciti scrieri ca novelele lui Slavici." Manifestaţia „tinerilor" de la România jună din Viena în cinstea scriitorilor de la „Junimea" face ca discuţia în jurul nuvelelor lui Slavici să se extindă şi la chestiuni de limbă, foarte iritante, la acea vreme, în Transilvania. Şedinţa festivă la care ne referim se ţine în 17 iunie 1882, şi ea se deschide cu un Cuvînt festiv, după care se declamă din Alecsandri (Înşiră-te, mărgărite) şi din Eminescu (Scrisoarea III). Se citiră mai multe disertaţii. Literatura română dinainte de 1868, Ti tu Maiorescu şi „ La crucea din sat, Gura satului, Budulea Taichii fac, traduse în germană, o bună impresie. Gegenwart găsea ca merit al nuvelelor lui Slavici „înfăţişarea plină de căldură a vieţii poporale române", şi caracterizează Popa Tanda „mărgăritar", iar Blătter fur literarische Unterhaltung scrie că nuvelele lui Slavici puneau cititorul străin în situaţia să cunoască „foarte de aproape [...] viaţa ţăranului român". Vossische Zeitung se exprimă In termeni asemănători într-o dare de seamă reprodusă în Convorbiri literare (1878, nr. 10 din 1 ianuarie, p. 387 — 388) şi în Telegraful român (1878, nr. 8 din 21 ianuarie, p. 32). Lorenz Diefenbach pune Popa Tanda şi La crucea din sat „pe aceeaşi treaptă cu cele mai bune nuvele germane de felul lor" (Vdlkerkunde Osteuropas1 insbesondere der Haemoshalbinsel und der unteren Donaugebiete, II, Darmstadt, 1880, p. 187). Unele nuvele ale lui Slavici le întîlnim şi în reviste care apar în alte limbi. Gurasatului se publică, în 1879, în Illustrierte Welt (nr. 22— 23); Moara cu noroc, în 1881, în Deutsche Revue (nr. 10—12 din octom-brie-decembrie). Apar traduceri din nuvelistica lui Slavici şi în alte reviste germane. Revue du monde latin, din 25 noiembrie 1883, publică Popa Tanda, care s-ar putea să fie prima traducere din nuvelistica lui 509 Slavici în Franţa. Popa Tanda s-ar putea să fie şi prima nuvelă a lui Slavici tradusă în engleză. Mancester Guardian scria că eroul nuvelei personifică „puterea de muncă a poporului român" (Lucrări ale marilor noştri literaţi în limba engleză, în America, 1925, nr. 126 din 28 mai). America şi Românul, cele două mari ziare ale românilor din S.U.A., reproduc masiv din operele scriitorilor din ţară şi publică în foiletoanele lor nu numai scrieri izolate, ci volume întregi. întîlnim în ziarul America, numai între 1922—1925, Dumbrava Roşie de V. Alec-sandri, Geniu pustiu, Făt-Frumos din lacrimă, Luceafărul, Calin dc Eminescu, O făclie de posti de Caragiale, Viaţa la ţară de Duiliu Zam-firescu, In lumea dreptăţii de I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion, Pădurea spinzuraţilor de Liviu Rebreanu. America reproduce, în 1922, Popa Tanda, Scormon, Gura satului, Budulea Taichii, Bobocel, Vecinii (I —II), cuprinsul volumului I din 1921. Să mai notăm că Popa Tanda, La crucea din sat, Gura satului şi Budulea Taichii mai fuseseră reproduse în ziar şi în 1918—1919. Activitatea atît de susţinută în a face cunoscută literatura română în S.U.A. merită atenţie şi într-o altă privinţă. Horia Petra Petrescu discută, într-un articol, Cum ar putea folosi românul american fraţilor săi din România întregită, publicat în 1923, \n America (nr. 259—266 din 2—10 noiembrie), o serie de acţiuni în vederea traducerii operelor scriitorilor români. Se vor fi publicat probabil şi în alte ziare din S.U.A. traduceri din scrierile lui Slavici. Moara cu noroc apare în traducere (The lucky Mill) la New York direct în volum, în 1919 (apud Scarlat Struţeanu, Comentarii asupra omului şi operei, în I. Slavici, Nuvele, Craiova, Editura „Scrisul românesc" [1930], p. 29). Cercetarea circulaţiei operei lui Slavici peste hotare nu a făcut obiectul unor preocupări speciale. Studiul lui Maiorescu, Literatura română şi străinătatea, din 1882, pentru Germania, un studiu, din 1931 (A.P. Tudor, Traduceri din literatura română in ungureşte, în Prietenii istoriei literare, 1931, p. 207 — 246) şi o bibliografie, din 1966 (S. Domokos, A român irodalommagyar bibliogrăfiăja, Bucureşti, 1966, p. 704—708), pentru Ungaria, rămln lucrările mai importante în care se fac referiri şi la circulaţia operei sale în străinătate. p. 9 POPA TANDA Nuvelă A apărut In Convorbiri literaret IX (1875), nr. 3 (1 Iunie), p. 88—100. Se reproduce în Curierul de Jasst, VIII (1875), nr. 77 (18 iulie), p. 1—2; nr. 78 (20 iulie), p. 1—2; nr. 79 (23 iulie), p. 1—2. Se specifică: „Extras din Convorbiri literare“ şi se dau, In subsol, următoarele note privind unele cuvinte cu 510 circulaţie regională: „mult lictar aveţi voi = povldlă* (nr. 78), „lingă Râpiţa este o rugă = cruce" (nr. 79); Curierul Bucureştilor, X (1876), nr, 84 (5 noiembrie), p. 337—338; nr. 86 (7 noiembrie), p. 365-356; nr. 88 (11 noiembrie), p. 363 — 364; nr. 90 (17 noiembrie), p. 372-373; nr. 91 (20 noiembrie), p. 375-376. Se publică cu titlul Popa Tanta, dar In text se foloseşte forma corectă; Cdlindarul bunului econom pe anul 1877, I, Sibiu [f.&.]9 p. 1 — 17. Se tipăreşte In Novele din poporBucureşti, Editura „Socec", 1881, p. 7 — 35. Se reproduce un fragment, cu titlul Sărăcenii, In I. Manliu, Crestomaţie română, A. Proza, Bucureşti, 1891, p. 289 — 291. Se retipăreşte In Novele, I, Bucureşti, Editura „Socec", 1892, p. 5 — 30. Se reproduce un fragment, cu titlul Sdrdcenii, în H. Tiktin, Rumănisches Elementarbucht Heidelberg, 1905, p. 160 — 161. Se retipăreşte în Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 7 — 31; Popa Tanda, Sibiu, Editura „Asocia-ţiunfi”, 1914; Nuvele, I, ediţia a II-a, Bucureşti Editura „Minerva", 1915, p. 7—30. Se reproduce în America (Ohio), XIII (1918), nr. 287 (18 decembrie), p. 4; nr. 288 (19 decembrie), p. 4; nr. 290 (21 decembrie), p. 4; nr. 292 (24 decembrie), p. 4; nr. 293 (25 decembrie), p. 4. Se retipăreşte în Nuvele, I, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 5 — 28. Se reproduce in America (Cleve-land, Ohio), XVII (1922), nr. 142 (17 iunie), p. 4; nr. 143 (19 iunie), p. 3—4; nr. 144 (20 iunie), p. 3—4; nr. 145 (21 iunie), p. 4. Este reprodusă, cum se specifică, după Nuvele, ediţia din 1921. Se retipăreşte In Nuvele, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească" [1923], p. 5—28. Traduceri: Popa Tanda. Elne Dorfgeschichte, în Rumănische Skizzen. Einge-leitet und uebersetzt von Mite Kremnitz, Bukarefit, Verlag von Gotschek et Comp., 1877, p. 91 — 129; Popa Tanda, nouvelle roumâine, în Revue du monde latin, tom. I, 25 noiembrie 1883, p. 302—323. O notă explică titlul:,.Mold mot: le Pire Twrlupinu (p. 302). Trad. Alexandre Cantacuz≠ Popa Tanda (nouvelle rou-maine), în La Gazette de Rotmanie, III (1883), nr. 659 (29 decembrie/10 ianuarie 1884), p. 1; nr. 660 (30 decembrie/Îl ianuarie 1884), p. 1; nr. 661 (31 decembrie/ 12 ianuarie 1884), p. 1, IV(1884); nr. 662 (1/13 ianuarie), p. 1; nr. 663 (3/15 ianuarie), p. 1; nr. 664 (4/16 ianuarie), p. 1 —2. Trad. Jean Alexandre Cantacuzene; A bolondos pap, in Orszăg-Vilăg, 1883, p. 147 — 150. Trad. Blemâr Sarkady (Apud S. Domokos, A rămân irodalom magyar bibliogrâfidja, Bucureşti, 1966, p. 706); Totyogâ tisztelendo ur, în Magyar-român szemle, II (1896), nr. 4 (aprilie), p. 67—72; nr. 5(mai),p. 80 —85.Trad. Năndor Szabo; Totyogă tiszte-lendb ur, în Năndor Szab6, Român elbeşzâlâk, Brassd, 1903, p. 3 — 34, Tanda Popa. Ford. — H6t, 1906, II, p. 611—613, 627—629 (Apud S. Domokos, op. cit., p. 706); Popa Tanda, în Maximilian W. Schroff, Bilder cms Rumănien^ IV Bând, Bukarest, 1910, p. 55 — 83; Popa Tanda, In Roumanian Stories transla-ted from the original roumanian by Lucy Byng, London, Jobn Lane, The Bodley Head New York: John Lane Company, MCMXXI, p. 175 — 205; Tanda popă, In Vasâmap, II (1922), nr. 53 (31 decembrie), p. 9, III (1923),nr. 1 (7 ianuarie), p. 8—9, nr. 2 (14 ianuarie), p. 8—9, nr. 3 (21 martie), p. 6—7. Trad. Mârton Pâllfy. Traducere parţială (partea I-a şl din partea a II-a), sistată de Întreruperea apariţiei revistei. Convorbirile literare publică Popa Tanda îndată după Grui-Sînger şi Legenda cioctrliei de Y. Alecsandri, dovadă a bunei aprecieri, care însă nu era spontană. „Junimea" ieşeană, cit şi cea bucureşteană o cunosc cu mult înainte, Adversităţile politice, asupra cărora am stăruit 611 în Studiul introductiv, fac ca Slavici sa şi poarte „novela" în „desaga" de la Viena la laşi şi do la Iaşi la Bucureşti. Popa Tanda a îost compusă, cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Slavici către I. Negruzzi, în Viena, în spital, în vara anului 1874. „O novelă, Popa Tanda — arată Slavici în acea scrisoare, trimisa în 3/15 septembrie 1874 din Hinter-Briihl — ce am scris în spital, nici acuma n-a avui norocul să poată trece pin corectură" (I.E. Torou-ţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, 1932, p. 265). Materia nuvelei iese dintr-o experienţă de viaţă foarte apropiată în timp de momentul redactării. Slavici este numit, în iulie 1873, arhivar la Consistoriul ortodox din Oradea, undo rămîne pînâ în noiembrie 1873. Miron Romanul, vicarul din Oradea, trimite, încă în decembrie 1872, o circulară în care cere celor în subordinea sa sa adune cărţi vechi, cronici, testamente, contracte şi alte „lucruri preţioase" pentru .^lămurirea istoriei noastre" (OH. Ciuhandu, Episcopii Samuil Vulcan şi Gkerasim Rai. Pagini mai ales din istoria românilor crişeni (1830— 1840), Arad, 1935, p. VIII). Slavici este numit arhivar,la propunerea vicarului, care dorea să aibă un om priceput în organizarea fondului documentar. Vicarul se înşela însă, de vreme ce interesul lui Slavici se deplasă — şi foarte curînd — de la organizarea la cercetarea documentelor. Descoperind o listă a vechilor parohii din dieceză, el selecţiona din vraful de documente rapoartele preoţilor şi le grupă pe parohii, iar în cuprinsul fiecărei parohii, cronologic. Se putea vedea din rapoarte numărul locuitorilor din comune, mişcarea populaţiei, starea sătenilor şi a şcolilor. Documentele cele mai vechi datau de pe la 1766, din vremea Măriei Tereza, astfel că Slavici poate urmări, pe întinderea a mai bine de un veac, atît mişcarea, cît şi starea materială şi culturală a populaţiei din ţinuturile crişene. Cît de importante erau aceste documente se poate vedea din studiul Crisenii noştri (Revista contimporană, 1876, nr. 6,7,8, iunie-iulie, p. 479 — 501; 73—77 ; 152— 155) în care le pune la contribuţie, cum le va pune şi mai tîrziu, în alte lucrări ale sale. Slavici ia cunoştinţă de vicisitudinile la care fuseseră supuşi „enoriaşii" din dieceza Orăzii-Mari, în decursul vremii, precum şi de lupta îndîrjită pentru apărarea fiinţei lor naţionale, ameninţată, în primul rînd, prin surparea stării economice. Călătoriile pe care Slavici le întreprinde îi înlesnesc cunoaşterea ţinuturilor crişene. El îşi însoţeşte superiorul în vizitele canonice îndată după intrarea în slujbă, şi încă la jumătatea lui august 1873, presa face menţiune că la Mezieş sosi, împreună cu vicarul, şi „Ioan Slaviciu, cunoscutul nostru tlnăr literat" (George Ştefanu, Meziesiu, 18 iulie 1878, în Lumina, 1873, nr. 45 din 14 august). Acum, şi în aceste 312 împrejurări, cunoaşte prozatorul mulţi Popa Tanda, copleşiţi de sărăcie. Era limpede că nu se putea realiza nimic fără ridicarea economică a satelor, dar pe care crişenii aparţinînd unei naţionalităţi oprimate în Imperiul austro-ungar, nu o puteau aştepta de la stat. Eră însă limpede că ea nu putea veni nici din partea „inteligenţei", în trecere prin sate, deşi locuitorii văd în vizitele, fie canonice, fie de altă natură, mărturii de „simpatie şi alipire faţă de vetrele părinteşti". Preoţii săteşti păreau cei mai indicaţi pentru acţiunea de ridicare economică a satelor. Căci primarul, notarul şi toţi ceilalţi reprezentau autoritatea de stat, interesată nu în ridicarea, ci în ruinarea economică a naţionalităţilor opririiate. Preotul şi învăţătorul, nu de stat, ci cel confesional, stau în atenţia scriitorului şi în articolele şi studiile sale social-politice tocmai pentru rolul pe care trebuiau sâ-1 joace în acţiunea de ridicare a satelor. Două dintre ele, IrlvâţâmîntuL Poziţia organicii a aşezămintelor de învâţamint şi Învăţâmîntul poporal, apărute în Lumina, din Arad (1874, nr. 18—20 din 5 aprilie—19 aprilie; nr. 21—28 din 26 aprilie — 14 iunie), aparţin lunilor imediat premergătoare compunerii nuvelei. Slavici urmăreşte să ilustreze, cu argumente teoretice, că preotul trebuia să fie „un învăţători mare". Slavici cunoaşte îndeaproape atît clerul care ocupa demnităţi, cit Şi cel fără funcţii in ierarhia bisericească. Distincţia pe care o face în nuvelă între cele două categorii, nu o dată pierdută din vedere de criticii literari, iese şi ea din experienţa de viaţă de lâ Oradea. Nuvela apare, judecată din această perspectivă, şi ca un atac împotriva tuturor acelora care, indiferent pentru ce motive, amînau să se angajeze în acţiunea de ridicare economică şi culturală a românilor supuşi, atunci, unor stăpîniri străine. Astfel, biserica nu mai prezintă interes ca instituţie religioasă, şi nici eroul principal nu se realizează prin acţiuni puse în slujba ei, ci prin acţiuni de ridicare economică â satului. Compusă într-un moment de mare tensiune în activitatea publicistică a lui Slavici, nuvela va fi cuprins şi descrieri direct polemice, întîlnite în suita de articole Păcatele ocirmuirii noastre (Telegraful ftwidh, 1874, nr. 24—26 din 5 aprilie—11 aprilie) scrise cu puţin înainte, tot în spital. Cînd Slavici îi scrie lui Negruzzi, în septembrie 1874, că Popa Tanda nu avuse norocul să treacă „pin corectură" avea în Vedere, neîndoios, mi îndreptări stilistice, ci expurgarea ei de elementele care nu se integrau organic îh compoziţie. Operaţia nu a fost întreprinsă. Slavici părăseşte Viena, şi la jumătatea lui octombrie 1874 descinde în capitala Moldovei şi trage la Samson Bodnărescu, Ia M3 33 — Ioan Slavici — Opere, voi. II Şcoala normală* ll cunoştea de la Viena şi el îi găzduia şi pe Eminescu şi Miron Pompiliu. Popa Tanda este supusă unor lecturi colective, şi înrîurirea lui Eminescu, însă şi a lui Miron Pompiliu, care era din ţinuturile crişene, s-a exercitat din plin. Absenţa primului text al nuvelei nu permite să cunoaştem în ce constau modificările. Ele vor fi fost, neîndoios, foarte importante. Altfel, Slavici ar vorbi tot de trecerea nuvelei „pin corectură*4, şi nu de o „refacere", ca urmare a lecturii ei cu „Eminescu şi cu ceilalţi doi" (1. Slavici, Amintiri, Bucureşti, 1924, p. 92). „Junimea" ieşeană ia cunoştinţă de nuvelă In forma pe care i-o dă Slavici, în urma „refacerii". Popasul în capitala Moldovei este de scurtă durată şi Slavici trece, în decembrie 1874, la Bucureşti. „Novela" pe care o purtă în „desagă" de la Yiena la Iaşi şi de Ia Iaşi la Bucureşti intră în mîinile lui Maio-rescu. Slavici îi răspunde lui I. Negruzzi, în 2 martie 1875, care îi cerea, probabil, nuvela să o publice în Convorbiri literare, că nu i-o putea trimite, deoarece „şi acuma este la d-1 Maiorescu" (I.E. Torou-ţiu, op. cit., II, p. 273). Nuvela, mai mult ca sigur, nu mai fusese supusă la transformări maxi. Maiorescu însuşi o reţinea, cum rezultă din aceeaşi scrisoare, nu pentru a propune modificări, ci pentru traducerea ei în germană. Ya mai fi stat la el, de vreme ce se publică în Convorbiri literare abia în iunie 1875. Gîteva luni mai tîrziu, în februarie 1876, Maiorescu expedie revistei Deutsche Rundschau şi traducerea în germană, făcută de Mite Kremnitz (T. Maiorescu, însemnări zilnice, I, p. 242). Popa Tanda stă în atenţia criticii româneşti, cu deosebire după apariţia, în 1881, a Novelelor din popor. Eminescu insistă în caracterizarea nuvelei asupra aportului eroului la ridicarea satului. „Popa Tanda — scrie Eminescu — e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de citire pentru satej un popă cu gura de lup şi inima de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral şi material al unei pustietăţi cum îi a Sărăcenilor" (M.Efminescu], Novele din popor, în Timpul, 1882, nr. 69 din 28 martie). G. Călineşcu dezvoltă aceste date cînd, o jumătate de veac mai tîrziu, găseşte că nuvela „ascunde o intenţie de economie politică (aceea de a arăta căile de înrîurire asupra ţăranului)" (G. Călineşcu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1941, p. 450) şi vede în Popa Tanda, eroul principal, „întrupare a spiritului" întreprinzător pentru ridicarea satului. Dar cea mai entuziastă apreciere a nuvelei aparţine lui N. Iorga. Ea nu este cea din Istoria literaturii româneşti contemporane (I. Crearea formei, Bucureşti, 1934, p. 224), unde Slavici este preţuit pentru cunoaşterea adîncă, 514 asem&nătoare cu a lui Creangă, a vieţii ţărănimii, ci o întilnim în Sckiţe din literatura română, II (p. 130): „Atîtde limpede şi de simpatic se desface chipul preutului înţelept şi binefăcător — scrie N. Iorga — care schimbă, prin exemplul muncii sale, faţa Sărăcenilorl Legătura e strînsă, şi autorul nu face greşeala de a ni prezenta satul întreg, cu toate ale lui, chiar cînd nu au nimic a face cu acţiunea. Şi puţine lucruri, în orice literatură, îţi lasă o impresie mai liniştitoare şi mai luminoasă decît tabloul de fericire casnică, prin care se mîntuie nuvela/4 Slavici nu uitase în Popa Tanda, credea N. Iorga, că „măiestrul se arată în mărginire44. Istoricul avea în vedere cuvintele lui Goethe: „In der Bsschrânkung zeigt sich erst der Meister“. Popa Tanda deschide, în 1881, Novele din popor, iar în 1892, Novele, şi figurează apoi pe primul loc în toate ediţiile îngrijite de Slavici, SIGLE: A: Convorbiri literare, 1875 B: ed. „Socec", 1881 C: ed. 1892-1896 D: ed. „M inerva", 1907 E: ed. „Minerva11, 1915 F: ed. „Cartea rom.", 1921 G: ed. „Cartea rom.“, [1923] Variante 9 4—JEraombunşi cîntăreţ vestit ABC; Era cîntăreţ vestit DEFG/17 fe-reştile A; ferestrile BCDE; ferestreleFGjj9 ospeţe A; ospeţe BCDEFG/f 20 în tinereţa sa AB; în tinereţea lui CDEFG//21 Şcoaiele A; Şcolile BCDEFG. 10 7 Aceasta s-a văzut cu ale părintelui Trandafir A; Aceasta s-a văzut şi cu ale părintelui Trandafir BC; Aceasta s-a văzut şi cu alde parim tele Trandafir DEFGj/9 să steie ABC; să stea DEFG//11 trebuiesc AB; trebuie CDEFG//13 Dar asta ABCDE; Iar asta FG//27 trimes A; trimis BCDEFG//3Î trebuieşte A; trebuie BCDEFG. 11 3t 21 sacă A; seacă BCDEFG/fl6 printr-însa ABCDEF; prin ea G//Î7 în primăvară AB; în timp de primăvară CDEFG//18 In primăvară AB; Primăvara CDEFGj/20 din mânie A; din mînia ei BCDEFG/ înceată AB; încetează CDEFG//21 Şărăcenenii ABCDEF} Şărăcenii M5 OH22 o păţesc AB; o pat CDEFGjj26 astă ABCDEF; această G/128 neamul broscănesc ABC DE; neamul broscaresc FGI/32 au devenit cu vremea A; s-au făcut cu vremea BCDEFGH34 va putea sau nu secera ABrv a putea ori nu secera C; va putea ori nu să secere DEFGj/35 năsipos AB; nisipos CDEFG//40 cit nu puteau ABC; nu puteau DEFG. 12 3 Dar cine e deprins AB; Iar cine e deprins CDEFG/j 11 păreţii de lemn A; pereţii de lemn BCDEFGIJ20—21 Ce să fie şi asta? ABC; Ce să fie asta? DEFGI/21 butuci bătrîni AB; groşi bătrîni CDEFGjj22 păreţi A; pereţi BCDEFGH24 acuma ABC; acum DEFG](31 fără popă AB; fără de popă CDEFG/(34— 35 un lucru unic cu Sărăcenii ăştia A; Un lucru singur în felul lui cu Sărăcenii ăştia BCDEFGI/35—37 care să fi stat mai mult decît trei zile în Sărăceni: într-una vine, într-alta rămîne, iar în a treia se duce. Cîţi popi vinovaţi, toţi au trecut prin Sărăceni şi care a stat mai multă vreme aici ABCDEF; care să fi stat mai mult decît trei zile în Sărăceni; şi care a stat mai multă vreme aici G. 13 1 la alt sat ABC DE; în alt sat FGjj4 ca să facă, precum i se face AB; ca s-o ieie precum i se face CDEFGI/â să steie ABC; să stea DEFGj/7— 8 Şi într-adevăr, mai potrivit popă pentru mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut afla AB; Şi într-adevăr, mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi CDEFGjjlO îndată la început A; Chiar de la început BCDEFGjjlâ judeca aşa AB; judeca CDEFG 1/20 pentru a se A; spre a se BCDEFGj126—27 şi eu stau flămînd ABCDE; şi eu flă-mînd FG/135—36 orbul n-ajută ologului AB; orbul n-ajută pe olog CDEFG. 14 2 ce s-au fost adunat AB; ce s-au adunat CDEFGjjâ mulţamire A; mulţumire BCDEFGjj9—10 cînd îl preţuieşte, cînd vede că-şi face cale-n lume A; dacă îl preţuieşte, se bucură cînd vede că-şi facecale-n lume BCDEFGfjlQ Nicicînd AB; Niciodată CDEFGjjî2 ascultă ce ştiu A; ascultă ceea ce ştiu BCDEFG//16—17 nesfîrşita sa iubire AB; nesfîrşita lui iubire CDEFGl/17 a făcut pe om A; l-a făcut pe om BCDEFGH18 să simţă ABCDEF; să simtă G//19 ale acestei vieţi ABCDE; ale vieţii FGj/21 simţeşte AB; simte GDEFGjj26 să ieie jiBC; să ia DEFG\j28—29 să le stîmpere ABCDE/ s& le astîmpere kQJI36 în mintea sa A; în mintea lui BCDEFG« 15 1 au auzit AB; auziseră CBEFG//16—17 cam slab la vedere şi slab la auz AB; cam slab la vedere şi mai slab la auz C; cam slab la auz DBF; slab la auz G//19 Dacă ar fi fost om A; Dacă ar fi fost altfel de om BCDEFGH23 streşina gardului ABC DE; streaşină gardului FG/j24 tot bun om este părintele A; tot bun om ramîne părintele BGDEFG//33 popa la nuntă, popa la tine, popa la vecin A; popa la mintă, popa la vecin BCDEFG//37 să steie ABC; să stea DEFGjj38 se prindeau ABCDEF; să prindeau G. 16 6 începu ABC; începea DEFGj/8 isteţ om eşti tu A; isteţ om mai eşti tu BCDEFG//9 fereşti A; ferestri BC; ferestre DEFG//11 cămeşa A; cămaşa BCDEFG//16 la răcoare AB; la umbră CDEFG//20 din calea popii ABCDE; din drumul popei FG//21 tăndălitură ABCDE; tîndălitura FG//25 Fiecare A; Fieştecare BCDEFG//26 nu-i prea plăcea ABC; nu-i plăcea BEFG//29 nu se mulţămea AB; nu se mulţumea CDEFG. 17 3 Ş i el s-a mîniat ABC; E1 s-a şi mîniat DEFGj/9 prea pe gros ABCDE; prea gros FGj să ocărască popa A; să ocărască pe popa BCDEFGjjî7 Aşa a mers ABC; Aşa a şi mers DEFGj/33 preoteasa ABCDEF; preu-teasa G. 18 3 hambarele ABC; hambarele DEFG//6 încurcală AB; Încurcătură CDEFG/j7— 8 pe sine însuşi Insă nu se putea mîngîia AB; pe sine însuşi nu se putea mînglia CDEFGj/9—10 împrejurul ABCDEF; împregiurul Gj/12 priveghiarea ABCDE; privegherea FG//15 In capul său A; în capul lui BCDEFG//18—20 ce va fi de dînşii? Deodată se imţi plînglnd, încet şi senin, cum în vreme de vară cade ploaia, dădătoare de rod. Nu afla un singur gînd mîntuitor A; ce va fi de dînşii? Inima îi era grea, dar nu afla un singur gînd mîntuitor BCDEFGj/22 A doua zi dimineaţa ABC; A doua zi de dimineaţă DEFG//26 nici-cînd AB; niciodată CDEFG/j27 evangelia ABC; evanghelia DEFG/J 29 nu gîndea A; nu se gîndea BCDEFG. 19 1 putinţa să se atingă A; putinţa începe să se atingă BCDEFG//8 suspin viforos A; suspin înăbuşit şi viforos BCDE; suspin înăbuşit şi fioros FG//1J disperarea sa A; desperarea lui BCDEFG//13 el era 517 purtat ÂBCDEF; era purtat G//15 Sfînta Scriptură învaţă AB; Slînta Scriptură ne învaţă CDEFG/j21 în răsplată ABC; drept răsplată DEFGH27 nimica ABC; nimic DEFG//33 era [şi loc de ABCD; era şi un loc de E; era un loc de FGj/36 într-însa ABCDEF; în ea Gtj37 nu i se făcuse A; nu i se făcuseră BCDEFG. 20 1 mreje ABC; mrejă DEFGjj 5 să-ndrepte ABC; să-ndrepteze DBFG/J6 de zestrea ABC; cu zestrea DEFGj/10 şi începu ABCD; începu EFG} înainte A; mai nainte BCDEFGf/15 nu se vede ABCDEF; nu se vedea C//21 Nu privea bucuros la AB; Nu privea la CDEFG; anulat cu ABj/26 sălci AB* sălcii CDEFGjj30 împrejurul ABCDEF; împregiurul G. 21 3 de cătră sat AB; de sat CDEFG!j7 pirlaz ABDE; pîrlaz C; pîrleaz FG/că înainte de a intra ABCDE; că mai nainte de a intra FGjjS în curtea popii A; în curtea lui BCDEFG//9 luă un om ABCDEF; luă om Gj/15, 33 preuteasa ABCF; preoteasa DEGl/16 mai ales se bucura popa AB; mai ales popa se bucura CDEFGj/27 să seamăn ABCDEF; să semănăm G//32—33 straturile făcute AB; straturile erau făcute CDEFG. 22 1 preoteasa ABC; preuteasa DEFGj/7 preuteasa DE; preoteasă ABCFGI/8 împrejurul ABCDEF; împregiurul G/jll jăratic ABC; jeratic DE; jăratec FGj/12 se-ncunjură BCDEF; se-ncungiură AGI/14 jur împrejur ABCDEF; giur împregiur G/115 a nu-i plăcea ABC; a nu-i mai plăcea DEFG//17-18 de vreo cinci ori atît de mare ca acea îngrădită A; de vreo cinci ori mai mare ca acea îngrădită BC; de vreo cinci ori mai mare decît acea îngrădită DEFGH19 să steie asta goală AB; să stea asta goală CDE; să stea goală FG//27 sămănat ABD; semănat CEFG//30.pe ici, pe colea ABCDEF; pe ici şi pe colea Gjj31 Cu toate aceste ABCDEF; Cu toate acestea G//36 semănăturile ABCDE; sămănăturile FG//37t 39 preoteasa ABF; preuteasa CDEG/I 38 amăgitor ABCD; ademenitor EF; adimenitor Gjj4î nu prea se pricepea ABCDEF; nu se prea pricepea G. 23 3 ce sta AB; care sta CDEFG/j5 bun de început A; bun pentru început BCDEFG//8 fiindcă a fost cîştigat AB; fiindcă a cîştigat CDEFG//9 ca adaos cătră calul spetit AB; ca adaos la calul spetit CDEFGjjlO să fie şi slugă ABCDE; să fie slugă FGjjîl fiind casa lui numai de-o 518 săritură ABC; fiind casa lui numai la o săritură DEF; fiindcă casa lui era numai la o săritură Gj/14 grajd iul A; grajdul BCDEFCI/IS preuteasa ABCG; preoteasa DEFjjlS clătinau din cap ABCDE; clătinînd din cap FG; anulat cu ABCDE//24—25 să pună flori şi busuioc împrejurul ei ABCDE; să pună şi flori de busuioc împrejurul ei F; să pună şi flori de busuioc îrapregiurul ei Gjl26 Sfintei Măriei Maicei Precistei AB; Sfintei Măriei Maicii C; Sfintei Măriei Maicii Domnului DEF; Sfintei Maria Maica Domnului Gjj26—27 pe fiica preutesei o chema Maria. Păretele era însă murdar şi icoana n-avea privaz. Era şi un alt lucru ABCDE; pe fiica preutesei o chema Maria. Era şi un alt lucru F; pe fiica preotesei o chema Maria. Era şi un alt lucru Gjj28 beşica ABC; băşică DEFG//35 fereşti A; ferestri BC; ferestre DEFG/f36 Maicii Precistei AB; Maicii Preacurate CDEFG. 24 1 fiindcă era în Sărăceni ABC; fiindcă se afla în Sărăceni DEFG//1—2 precum se cade A; cumsecade BCDEFGj/6 tot în depărtare ABCDE; tot la depărtare J^G/băticaşe A; beţigaşe BCDEFGj/8 lesele fură gata AB; lesele şi fură gata CDEFG//13 află că alţii au mai rele, ba chiar cumpără AB; află că alţii au, ba chiar cumpără CDEFGj/23 să steie ABC; să stea DEFGj/24 curăţă ABCDE; curăţea FG//26 întins pe foaie AB; întins pe burtă CDEFG//27—28 măsurînd nuiaua ABC DEF; măsurînd 6 nuia G//30 la picioarele Marcului AB; la picioarele lui Marcu CDEFG/I3Î partea dinainte AB; partea de dinainte CDEFGj/33 Tare ţi-e grabăI ABCDE; Tare ţi-e degrabă! FG 1/35 cum că el A; că el BCDEFG//36—37 i-a fost de folos A; i-a fost de mare folos BCDEFGj/39 cum că, dacă A; că, dacă BCDEFG. 25 4 nu vor să mai înceteze AB; nu vor mai înceta CDEFGjjlO cum că popa .4; că popa BCDEFGj/17 Ajutînd popii ABCDE; Dîndu-i ajutor popii FG//18 în cinstea Marcului AB; în cinstea lui Marcu C; în cinstea lui DEFG//21 avea o rochie nouă AB; avea rochie nouă CDEFG//22 cea micuţă ABC; cea mai micuţă DEFG//24 şi dinafară AB; şi pe dinafară C DEFGftereştMe A; îerestrile BC; ferestrele DEFG//25 Maicii Precistei AB; Maicii Preacuratei C; Maicii Preacurate DEFG//26 precum era A; cum era BCDEFG//28—29 Părintele iubea pe preuteasa; ei însă nicicînd nu se sărutau din senin. Intr-astă dimineaţă cel dintîi lucru pe care l-au făcut a fost că s-au sărutat ABCDE; Părintele o iubea pe preuteasa; ei însă niciodată nu s-au sărutat FGI/30 nu ştiu de ce ABCDEF; nu ştie de ce Gj/31 cînd a intrat în biserică A; cînd 519 â sosit în biserica BCDEFG/133 cu lacrimi în ochi A; cu lacrămile în ochi BCDEFG//35 „Gintă ca popa la Rusalii!" Poporenii mergeau la popa, intrau pe portiţă; înainte de a trece pragul, se curăţau pe picioare, îşi puneau pălăria-n băţ, rezemau băţul de părete, îşi netezeau mustăţile şi părul, apoi intrau ca la popa. Iară cînd ieşeau din casă, priveau o dată împrejur, clătinau din cap şi nu mai ziceau nimic. Vremile vin; vremile se duc ABCDE; „Cîntă ca popa la Rusalii!" Vremile vin; vremile se duc FG. 26 9 sărăceanul AB; sărăceneanul CDEFG/lll să vină AB; să vie CDEFGH 14 musteţele A; mustăţile BCDEFGH2Î jur împrejur ABCDEF; giur împregiur G//22 cireşe ABCDEF; cireşă GI/23 săracenenii ABC; sărăcenii DEFG; anulat cu ABCl/25—26 nuci tufoşi ABCDE; nuci stufoşi FG//28 au făcut-o bucuroşi ABCDEF; au făcut-o bucuros G. 27 6—7 tocmai sus lîngă ABCDEF; tocmai lingă Gj/8 fereşti A; ferestri BCDEFGH20 cea dinaintea casei AB; cea de dinaintea casei CDEFGj copilaşii săi AB; copilaşii lui CDEFGjj22 năstruşnic AB; năstaşnic CDEFGI/25 ceapţa buriicăi ABC; ceapţa bunichii DEFGH27 moş-tătuca ABC; mătuşica DEFG; anulat cu ABCjj28 ruga de sară A; Vecernie BCDEFGI/31 om din casă ABC; om de casă DEFGI/34 fereastă A; fereastră BCDEFG. p, 28 SCORMON A apărut în Convorbiri literare, IX (1875), nr. 8 (1 ianuarie), p. 301—305. Se reproduce în Presta, VIII (1875), nr. 261 (25 .noiembrie), p. 2; nr. 263 (27 noiembrie), p. 1—2. Se specifică:„('Convorbiri literare)"; Curierul de Ia$$i, IX (1876), nr. 31 (17 martie), p. 1; nr. 32(19 martie), p. 1—2. Se specifică: „Extras din Convorbiri literare".; Călindarul bunului econom pe anul 1881, V, Sibiu, [f.a.], p. 103—109. Se tipăreşte în Novele din popor, Bucureşti, Editura „Socec“, 1881, p. 201—211. Se reproduce în Amicul poporului. Călindar pe anul comun 1883, XXIII, Sibiu, [f.a.], p. 83 — 89. Se specifică: „Nov. d. popor"; Foaia săteanului, I (1891), nr. 3 (7/19 iulie), p. 19 — 22. Se retipăreşte în Novele, I, Bucureşti, Editura *Socec“, 1892, p. 33—42. Se reproduce în Amicul copiilor, III (1893), nr. 9 (decembrie), p. 270 — 273; Calendarul »Minervei“ pe anul 19071 IX, Bucureşti, 1907*, p. 183 — 190. Se retipăreşte în JVicvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 35—43; Nuvele, I, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Minerva", 1915, p. 33 — 41; Nuvele, I, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 31 — 39. Se reproduce, după această ediţie, In America (Clevelandi Ohio), XVII (1922), 520 nr. 146 (22 iunie), p. 4; nr. 147 (23 iunie), p. 4; nr. 148 (24 iunie), p. 4. Se retipăreşte în Nuvele, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească",[ 1823), p. 31 —39. Traduceri: Szkarmon, în Maoyararszâo 4$ a Nagyvilâg, 1882, nr» 44, p. 702 — 703. Trad. Elem€r Sarkady (apud S. Domokos, op. cit., p. 706); Scormon, în Fdodrosi Lapoh, 1883, nr. 205 — 206, nr. 211 — 212. Trad. Lâszld G-oldiş (apud S. Domokos, op. cit., Bucureşti, 1966, p. 706); Vne idylte, în N. Iorga et Septime Gorceix, Antfiologie de la HtUrature roumaine des origines au XX-esiecle, Paris, Libraire Delagrave, 1920, p. 254—264. Ediţia a II-a lot în 1920. Scormon este cea dintîi dintre nuvelele lui Slavici cu care „Junimea" ieşeană deschide un număr al Convorbirilor literare. Întîlnim în acelaşi număr, alături de Scormon^ doar cîteva poezii de N. Gane şi D. Petrino. De altfel, şi în alte numere literatura este destul de slab reprezentată. Mult mai importantă se vede o lucrare de filozofie, Teoria fatalismului, de V. Conta, căreia Convorbirile literare îi consacră — şi în mai multe numere — un spaţiu larg. Va fi spre cinstea revistei ieşene, însă mult mai tîrziu. Compusă după stabilirea, în decembrie 1874, a scriitorului la Bucureşti, nuvela va fi fost citită în cercul lui Maiorescu. Mărturii în legătura cu ea, înainte de apariţie, în Convorbiri literare, nu avem. Cel puţin aşa se crede. In scrisoarea din 2 martie 1875, Slavici ii comunică lui I. Negruzzi, care se plîngea de lipsa de „materie", că îi putea trimite lucrări cu care să umple coloanele revistei „anul întreg" (I.E. Torouţiu, op, cit.y II, p. 274). Slavici înşiră nuvelele pe care le avea gata „în magazin", şi care, fiind şi „citite şi admise" de „Junimea" bucureşteană, le putea trimite „succesiv la Iaşi". Scormon nu figurează între ele. Data compunerii ci se situează între martie şi octombrie 1875. Istoricii literari menţionează nuvela, dar numai N. Iorga o consi* deră o piatră de hotar în dezvoltarea nuvelisticii româneşti. „Din noile scrieri, Convorbirile dau încă din novembre 1875 Scormon, care e cea mai bună povestire de imaginaţie ce se scrisese în româneşte. Atmosfera rurală apare, tot aşa, plină de cele mai bine prinse amănunte, şi figura eroinei ţărăneşti, Sanda, e de o extremă gingăşie: ea «cîntă, întinde firul, descurcă jirebie şi se pierde în tinereţea sa»: e cu neputinţă a reda mai scurt şi mai deplin toată această harnică nevinovăţie" (Istoria literaturii româneşti contemporane. Crearea formei, I,p. 226). 521 SIGLE; A: Convorbiri literare, 1875 B: ed. „Socec", 1881 C: ed. 1892-1896 D: ed. „Minerva", 4907 E: ed. „M inerva", 1945 F: ed. „Cartea rom.", 1921 G: ed, „Cartea rom.", (1923] Variante 28 15 legaţi între sine AB; legaţi între dinşii CDEFG/şese A; şase BCDEFGI/21 Aşa îndemînă AB; Aşa de a îndemînâ CDEFGjj22 cu crăcii lungi ABC DE; cu craci lungi FGj ca şi păianjănul AB; ca păianjenul CDEFGH27 la ger şi arşiţă AB; la ger şi la arşiţă CDEFG. 29 1 aninate în cliciuri A; aninate în brîu BCDEFGjj3 în tinereţa sa A; în tinereţele sale B; în tinereţele ei CDEFGI/17 privind la fata speriată ABC DE; privind fata speriată FGj /19 îşi veni în sine A; îşi veni în fire BCDEFGI/21 îndată A; Deodată BCDEFGjj26 împrejur ABCDEF; împregiur G/j38-40 Bietul cîne! Apoi începe a se şterge la ochi, aşezîndu-se pe piatra de lîngă portiţă. Cine ştie, poate a şi murit 1 Trei ani vor fi ABCDEF; Bietul cîne I Trei ani vor fi G; anulat cu ABCDEF. 30 5,25 împrejur ABCDEF; împregiur Gjlll ea niciodată nu şi-a adus aminte de eli; ea abia cîteodată şi-a adus aminte de el BC DEFGj jl2— 13 să fi gîndit la el. Şi aşa nu mai gîndeşte nimeni AB; să se fi gîndit la el. Şi aşa nu se mai gîndeşte nimeni CDEFGjjl3 îl luaseră ABCDEF; îl luase G/jl6—17 la sfărîmat porumb ABCDE; la sfărîmat de porumb FGj118—19 îi aducea pe mielul cel mai frumos dintre mieii priori A; îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori BCDEFGjj21 să-l vază ABC; să-l vadă DEFGj/25 ca să vază ABC; ca să vadă DEFG. 31 1 în portiţă ABCDEF; la portiţă Gjjl4 împrejurul ABCDEF; împre-giurul Gj/18 stau privind AB; steteau privind CDE; stăteau privind FGj/20 nu e cu bine ABC; nu e a bine DEFGjj22 nime A; nimeni BCDEFGjj23 precum ABC; cum DEFGj/26 să vază ABC; să vadă DEFGjj27—28 lacrimile AB; lacremile DE; lacrămile CFG)/32 şi-o alesese ABDEFG; şi-o alese C/de stăpînă ABC; stăpînă DEFGjj38 mumă-sa ABCDE; mamă-sa FGj/41 să deie ABC; să dea DEFG. 32 2—3 afară, singură numai cu Scormon A; afară, numai cu Scormon BCDEFGjj3—4 încetă de a mai urla ABC; încetă a mai urla DEFGjjS împrejur ABCDEF; împregiur Gj/27 să beie 42?; să bea CDEFG/{29 522 îAâi \n sus ÂîttH>£; mai sus P&l)ăd printre Holde Â6; prin Holde CDEFGI/33 tufos ABC DE; stufos FG. 33 3 şepte ABC; şapte DEFG/14 ca sa vază ABC; ca să vadă DEFGjjlO morr&ie,ABCDE; mormăie FGjjl7 Poate cu vreme, cu zile ABCDE; Poate cu vremea, cu zilele FGjj21 tulişi A; tufişuri BCDEFGjj24 să steie ABC; să stea DEFGj/26 calea îngustă ABCDE; poteca îngustă FG/j29 împrejurul ABCDEF; împregiurul G//J5 nu le poate vedea în faţă AB; nu îi poate vedea în fată C; nu îi poate vedea faţă în fată DEFG. 34 2 acuma cum era AB; acum tot cum era CDEFG//3 precum a fost ABC ; cum a fost DEFG/jâ pe aceea ABCDE; de aceea FG\j1 înăduşită A; înăbuşită BCDEFG//8 să o auză ABC; să o audă DEFG//11j şese A; şase BCDEFGI/12 optzeci şi trei de miei ABCDEF; optzeci de miei G//21 şi berbecul cel de colo AB; şi berbecul cela C DEFGj (35 să i se păinjenească ABCDE; să i se împăinjenească FG. 35 2 Fără să-şi poată da seamă AB; Fără de a putea să-şi dea seamă CDEFGH7 mânuţele ABCDEF; mînuţele G. p. 36 LA CRUCEA DIN SAT A apărut în Timpul, I (1876), nr. 1 (15 martie), p. 2—3; nr. 2 (17 martie), p. 2-3; nr. 3 (18 martie), p. 2—3; nr. 4 (20 martie), p. 2—3. Se tipăreşte în Novele din popor, Bucureşti, Editura „Socec", 1881, p. 165— 199. Se retipăreşte în Novele, I, Bucureşti, Editura „Socec", 1892, p. 45—76; Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 47—75; Nuvele, I, ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura „Minerva", 1915, p. 45—73. Se reproduce în America (Ohio), XIV (1919), nr. 40 (19 februarie), p. 4; nr. 41 (20 februarie), p. 4; nr. 42 (21 februarie), p. 4; nr. 43 (22 februarie), p. 4; nr. 44 (24 februarie), p. 4; nr. 45 (25 februarie), p. 4. Se retipăreşte în Nuvele, I, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 43 — 72. Se reproduce, după această ediţie, în America (Cleveland, Obio), XVII (1922), nr. 148 (24 iunie), p. 4; nr. 149 (26 iunie), p. 4; nr. 150 (27 iunie), p. 4; nr. 151 (28 iunie), p. 4; nr. 152 (29 iunie), p. 4; nr. 153 (30 iunie), p. 4; nr. 154 (1 iulie), p. 4; nr. 155 (3 iulie), p. 4. Se retipăreşte în Nuvele, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească”, [1923], p. 43-72. Traduceri: Am Dorfkreuz. Erzăhlung, în Rumâniscke Skizzen. Eingeleitet und ttbersetzt von Mite Kremnitz, Bukarest, Verlag von Gotschek et Comp., 1877, p. 1—45; Am Dorfkreuz. Erzăhlung von... în Da* Literarieche rumănien, I (1899), ur. 4 (aprilie), p. 131 — 138; nr. 5 (mai), p. 175—181; nr. 6 (iunie), p. 202— 210. Trad. Mite Kremnitz. Nuvela a fost compusă intre martie 1875—martie 1876. S-ar putea totuşi ca Cele trei case, pe care o menţionează Slavici în scrisoarea 023 către I. Negruzzi, din 2 martie 1875, ca fiind supusă lecturii „Junimii" bucureştene şi „admisă" (LE. Torouţiu, op. cit., II, p. 274), să nu fie alta decît La crucea din sat. Asistăm, în adevăr, la un conflict între două „case" (familii) şi întemeierea unei a treia, prin tineri. La crucea din sat este printre cele dintîi nuvele ale lui Slavici traduse In străinătate. Ea s-a bucurat, cum rezultă din studiul lui Maiorescu, Literatura româna şi străinătatea (Convorbiri literare, 1882, nr. 10 din ianuarie, p. 361—370), de o bună primire. „Idila La crucea din sat — scrie Magazin fur die Literalur des Auslandes (1878, nr. 22) — nu are în simplicitatea ei naturală şi în descripţia ei puternică trebuinţă de o dezvoltare psihologică. Aceşti oameni simpli nu reflec-tează asupra faptelor lor, care sunt spontane ca ei înşişi, ci stau înaintea noastră aşa cum au fost scoşi din viaţă... Schiţa lui Slavici este, .prin privirea ei clară asupra vieţii ţăranului român, cea mai remarcabilă şi cea mai originală dintre toate" (apud T. Maiorescu, op. cit.). Critica românească conferă nuvelei, încă de la primele manifestări, rolul unei cenuşărese. Merite i se recunosc, dar, situată prea aproape de Gura satului, atît ca moment al compunerii, cît şi ca tematică, se consideră că toate virtualităţile sale se întîlnesc şi în ceai din urmă, unde capătă o şi mai deplină realizare artistică. SIGLE: A: Timpul, 1876 B; ed. „Socec'S 1881 C: ed. 1892—1896 D: ed. „Minerva", 1907 E: ed. „Minerva", 1915 F: ed. „Cartea rom.", 1921 G: ed. „Cartea rom.44, [1923] Variante 36 6 să se vază ABCD; să se vadă EFGH11—Î2 nu se mînie dacă-i fac fetele cîte-o glumă. Mai ales nu se mînie cînd Ileana îi face cîte-o glumă, şi Ileana bucuros fi face cîte una ABC; nu se mînie dacă-i fac fetele cîte-o glumă: Mai ales nu se mînie, cînd Ileana îi face cîte 0 glumă, iar Ileana bucuros îi face cîte una DE; nu se mînie cînd Ileana îi face o glumă, iar Ileana bucuros îi face cîte una FGj/20 îl veseleşte AB; îl înveseleşte CDEFG. 37 1 rîd în hohot ABCD; rîd cu hohot EFGIJ2 făcîndu-se a nu şti de ce rîd ceilalţi. Cu cît mai mult stă el aşa, cu atît mai din inimă rîd cei- 524 lalţi. ti şade foarte poznaş ÂB; făcindu-se ă nu şti de ce rid ceilalţi, îi şade foarte poznaş CDEFG//5 se opreşte în rîs ABC DE; se opreşte din rîs FGfjl3 le-a văzut pe toate ABCDE; le-a văzut toate FGf/27 grăpile sunt îndemînă AB; grăpile sunt la îndemînă CDE; grăpile la îndemînă FGj/41 să nu răspunsă ABCDE; să nu răspundă FG. 38 3 nu te măsura ABCDE; nu te potrivi FGjj7 împrejur ABCDEF; împre-giur Gjj9 suman A; sucman BCDEFGIJÎl să se mai întoariie AB; să se mai întoarcă CDEFGH12 ca să vază ABCDE; ca să vadă FG/119 înctt mai că nu aducea un cărbune A; încît era p-aci, p-aci s-aducă un cărbune BCDEFGH22—23 fiindcă-i place să vază ABCDE; fiindcă îi plăcea să vadă FGj/24 merge ABCDE; mergea FGI/25 pentru a spune AB; pentru a-i spune C; spre a-i spune DEFGjf30 merse în dosul carului ABC; trecu în dosul carului DEFG//37 să ieie AB; să ia CZXEFG/Ilenuţa ABC; Ileana DEFG//39 copilul cel care i-a murit AB; copilul care i-a murit CDEFG. 39 3 din vîrstă de AB; de la vlrsta de CDEFGjj9 s-a supărat ABCDEF; s-a cam supărat Gf/15—16 nici că-i pasă de el. Nu-i pasă. Cine ştie ABC; nici că-i pasă de el. Cine ştie DBFGH24 titor ABC; ctitor DEFG. 40 6 nu râmîqi, dacă nu vrei să rămîni ABC; nurămîi, dacă nu vrei să rămîi DEFG//8 Stan se dete la pace ABC; Stan se dete la perete DEF; Stan se-ntoarse la perete Gjcu inima-n bucurie A; cu inima îmbucurată BCDEFGjjlO—îl Mitrea Boarul A; Mitrea Boarului BCDEFGI/31 nu şi-a ţinut vorba ABCDE; nu s-a ţinut de vorbă FG//38— 39 nu gîndea A; nu se gîndea BCDEFGH40 în dragul lui ABCDE; de dragul lui FG, 41 5—6 ziua întreagă ocbii ei erau unde se afla Bujor A; ziua întreagă ea era unde se afla Bujor BCDEFGjj25 Cînd el gîndea la asta AB; Cînd el se gîndea la asta CDEFG//29,301 31 gîndea ABCDE; se gîndea FGf/37 pe faţa pămîntului ABCDE; pe rotogolul păxnîntului FG. 42 3 cioplea Ântiţei AB; li cioplea Antiţei CDEFG/o păpuşe DE; o păpuşă ABCFGH7 a început AB; au început CDEFG/116—17 Cu vremea însă şi omul se schimbă ABCDE; cu vremea însă omul se 525 Schimbă PGj/18 împrejurul sau ABCLEP; împregiurul sau Gj}itt ei nu mai înceată AB; ei nu mai încetează C DEFGjj 29 jur împrejur ABGDEF; giur împregiur Gjj30 fermecată ABCDE; fărmecată FG/ăe la cine ABCDE; la cine FG; anulat cu ABCDEj 133—34 are ceva îndemînă AB; are cîte ceva la îndemînă CDEFG. 43 7 precum ABC; cum DEFG/113-14 In spată ABCDEF; la spată G/117 adecă precum altele AB; adecă pentru altele C; adecă cum altele DEFG(jl8 ca şi ascuţişul briciului A; ca ascuţişul briciului BCDEFGjf 21 în dragul Ilenei ABCDE; de dragul Ilenei FGj/28 Aici însă tocmai artrebui AB; Aici ar trebui tocmai CDEFGI/31 se rumpe ABD; se rupe CEFGj/33 mînioase ABCD; mînioasă FG/j36 să vază ABCDE; să vadă FG//38 aşa tare A; aşa de tare BCDEFG//39 Dacă ABC; Dară DEFGjj 40 mamă şi fiică AB; mama şi fiica CDEFG. 44 3 cu grije ABCDE; cu grijă FGj/8 plin cu iţe, spete şi fire ABC; plin de iţe, de spete şi de fire DEFGjj20—21 tocmai i-a venit în minte ABCDE; i-a venit tocmai în minte FGj/22 pe care ar putea să o folo-sească ABC; de care ar putea să se folosească DEFG/j25 şi după ce A; iară după ce BCDEFGjj35 Dacă ABC; Dară DEFG. 45 3 a privit ABCDEF; a privit-o G; anulat cu ABCDEF fa şi văzut pe Ileana ABCDE; a şi văzut-o pe Ileana FGjjl4 pleacă la biserică ABCDEF; plecă la biserică G//19 îşi zicea printre buze A; îşi zice el printre buze BCDEFGj/33 Inviare A; înviere BC DEFG fa păţeşte ABCDE; o pate FGj/35 fata chitită AB; fata gătită CDEFG/îi şed foarte bine Ilenei mînecile noi. Ea singură nu ştia cum le-a nimerit aşa. Mama a pierdut ABCDE; îi şed foarte bine Ilenei mînecile noi. Mama a pierdut FG. 46 2 care iese ABCDE; care este FG; anulat cu ABCjîntîia oară la uliţă. Iute dar Stan AB; mai întîi la uliţă. Grăbeşte dar Stan CDEFGjj 13— 14 precum vîntul curge ABCDEF; precum vîntul adie Gfj20—21 rîul colo se izbeşte-n rîpă şi murmură înspre vale A; rîul ici alunecă de-a furişa peste prundişul lins, colo se izbeşte în rîpă şi murmură mai înspre vale BCDEFG//25 Ileana dă copiilor AB; Ileana le dă copiilor CDEFG 1/27 de ea AB; de dînsa CDEFGjj30 să deie ABC; să dea DEFGjj33 leturgie AB; liturghie CDEFGj/35 titorul ABC; ctitorul DEFGjj36 cu capul ridicat pe sus, în mers de sărbătoare AB; cu 526 capul ridicat în sus, în semn de sărbătoare CDBFGfj39—40 a rostit cuvîntul „îngerul" A; a rostit cuvintele „îngerul a strigat" BCDEFG. 47 10 încongiură ABG; înconjură C£2?F/încongiurimea 4; împregiu-rimea BG; împrejurimea GDEFj 116—17 sufletul său întreg era într-astă cîntare AB; sufletul lui întreg era în astă cîntare CDEFG(j25, 29 liturgiei AB; liturghiei CDEFGjj27—28 privesc la ea, apoi nu privesc mai mult ABC DE; privesc la el, apoi nu mai privesc FGj j34—35 mai înadins Bujor vedea AB; mai dinadins vedea Bujor CDEFGj/ 35—36 Rămaseră ABCDEF; Rămăseseră Gjj38 mai în jos A; mai la vale BCDEFG. 48 6 necăjit de sine ABCDEF; necăjit pe sine FGfjlO au tras două vrîste ABC; au tras vrîste DEFGj/13 fereşti AB; ferestre CDEFGjjl5 laţuri AB; leaturi CDEFG/121 cu iscuseală ABCDEF; cu iscusinţă Gj/23 nu mai înceată AB; nu mai încetează CDEFGH28—29 împrejurul ABCDEF; împregiurul G. 49 8 El aşteaptă ABCDEF; El aştepta Gjjll sa vază ABCDE; să vadă FGjjl2 temîndu-se cum că va ieşi AB; temtndu-se că ea va ieşi CDEFG 1/15 oareşicum AB; oarecum CDEFGj) 19 Ileana văzu apoi pe Marta ABCDE; Ileana văzu pe Marta FGjj20 Fără să ştie de ce AB; Fără ca să ştie de ce CDEFGjj22 să vază ABCDE; să vadă FGjj23 să auză ABCDE; să audă FG/picătul lor AB; picatul lor CDEFGjj25 să arză ABCDE; să ardă FG/j31 ce e de tine ABCD; ce e cu tine FGjjSl— 32 nu se vede A; nu se văd BCDEFGfj35 să crează ABCDE; să creadă FG/j38 să-şi ia ABCDE; să-şi ieie FG. 50 2 abia s-auzea ea însăşi ABCDEF; abia c-auzea ea însăşi G)l5—6 Aci şi ea se împropti ABCDE; Aci ea se propti FGjj7 în stingă AB; la stingă CDEFGj/8—9 şi necăjită şezu pe treapta crucii ABC; şi şezu necăjită pe treapta crucii DE; şi şezu necăjită pe piua crucii FGjjîl şezînd pe ea A; după ce se aşeză pe ea BCDEFG//15 neclintit ca Ileana A; neclintit ca dînsa BCDEFGjjl7 ei nu vorbesc nimic ABCDE; ei nu vorbesc FGj)19—20 limbă pe care şi aceia o pricep care n-o ştiu A; limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu BCDEFGjj 25—26 şi ea ar fi sărit bucuros ABC; şi ea ar fi sărit bucuroasă DEFGjl 28 aripa sumanului A; aripa sucmanului BGDEFGjj30 ce mi-ai făcut! 527 AB; pe care mi-ai făcut-o I CDEFG//33 Ileana povesti apoi lui Bujor ABC DE; Ileana îi povesti apoi lui Bujor FG//39 în murgul serii A; în amurgul serii BCDEFG. 51 6—7 a închide ochii ABCDE; să închidă ochii FG//7 să n-o mai vază ABCDE; să n-o mai vadă FG/jll să se ascunză ABCDE;ascundă FG//13f 31 înprejurul ABCDEF; împregiurul G//26 ca să petreacă cu el ABCDEF; să petreacă cu el G; anulat cu ABCDEF/138 o duse apoi la Marta ABCDEF; o duse la Marta G. 52 Aici merse Bujor ABC; Aci se duse Bujor DEFG//7 pagişte ABC; pajişte DEFGj se împropti ABCD; se propti FGjde nucul cel tînăr ABCDEF; pe nucul cel tînăr G; anulat cu ABCDEFI/8 în dreapta AB; la dreapta CDEFG/j9—10 pe labele dinainte AB; pe labele de dinainte CDEFG/j20 mărginile argintuite ABCDE; mărginile argintate FGj(21 să vază ABCDE; să vadă FGj/29 rumpînd ABD; ru-pînd CEFGj/30 aripa sumanului A; aripa sucmanului BC DEFGj j 31— 32 pe aceşti oameni ABCDE; pe aceşti doi oameni FG/j34 să-i deie ABC; să-i dea DEFGj{35 Aşa năştea un gînd pe altul AB; Aşa se năştea un gînd pe altul CDEFG/j36 pînă ce nici ABCDE; pînă nici FGj/41 boii au fost prea slăbit ABCDE; boii au fost prea slăbiţi FG/ nu mai stau ABC; nu mai steteau DEFG. 53 2 grije ABDE; grija CFG/(3 în crăpatul zorilor ABCDE; în crepetul zorilor FG/trebuieşte A; trebuie BCDEFGjj8 pentru că nimeni ABCDE; căci nimeni FGjjl2--13 dar attt de încet ABCDEF; dar tot atît de încet G; anulat cu ABCDEF 1/15—16 stau de vorba A; steteau de vorbă BCDEFG//17 plecară împreună A; plecaseră împreună BCDEFG//28 că înainte ABCDE; că mai nainte FG//29 nu se vor putea aştepta AB; nu se poate aştepta CDEFG//36 va să plouă ABC; o să plouă DEFG. 54 13 se îndreptă ABCDE; se îndreaptă FG//14 încunjură ABCDEF; încungiură Gj/22 îl întrebă ABCDE; îl întreba F; îl întreabă G//24 pe obrajii lor AB; peste obrajii lui CDEFG//26 am văzut păpuşoi frumos ABC; *m văzut păpuşoiul frumos DEFGj/30 Bujorul tău ABCDE; Bujor al tău FG//32 Mai an vară ABC; Mai în vară DEFG//33 să seamăn ABCDE; să semăn FG//35 Apoi la vreme nimeni nu se pri- 528 cepe A; Apoi la potrivirea vremii BCDEFGH37 să laude ABCDE, ă-1 laudeFGJ/39 în aburirea vîntului ABCDE; în adierea vîntului .FG. 55 5 privind la păpuşile lui Bujor ABCDE; privind păpuşile lui Bujor FG{16 şi el făcea ABCDE; şi el îi făcea FGjjlO pahare ABC; pahare DEFGI/13 aşteptînd să vie şi rîndul ei ABCDE; aşteptînd să-i vie şi ei rîndul FGf/19 el singur a povăţuit gospodăria A; el singur a purtat gospodăria BCDEFG/j21 toate merg alarma A; toate merg avalma BCDEFGI/24—25 dar pentru că ABCDE; ci pentru că FGH26 rîse el A; zise el BCDEFG//28 păhărele AB; paharele CDEFG//33 cu popi, dascăli ABCDEF; cu popi, cu dascăli G//37 suman A; sucman BCDEFG. 56 8 dus de gînduri ABCDE; dus pe gînduri FG//9 şi nici voia s-o priceapă AB; şi nu voia s-o priceapă CDEFG//12 Cînd gîndea acuma la Bujor, mai că n-ar fi fost în stare A; Dar cum gîndea acum la Bujor, ar fi dorit ca el să fie popa, şi mai că n-ar fi fost în stare BCDEFGl/23 Hei! AB; Hai CDEFG//27 Mitrea porni în răsuflat greu, tot mai greu, se aprinse ABC; Mitrea pomi în răsuflat greu, se aprinse DEFG/f 32 îl întrebă ABCDEF; îl întreabă G//33 aşa aprins A; aşa de aprins BCDEFG. 57 12 mulţămit ABCDE; mulţumit FG//30 năduşeală ABC; năbuşeală DEFG. 58 2 se reîntoarse ABCDEF; se întoarse Gl/11—12 ieşi aşa precum era A; ieşi aşa în cămaşă BCDE; ieşi în cămaşă, precum era FG//17— atît de cuprins ABCDE; atît de aprins FGIj23 plin de îngrijire A; plin de Ingrijare BCDEFGj/26 In clipita aceasta A; In clipa aceasta BCDEFG/134 ce dracu AB; ce dracul CDEFG. 59 3 Dacă ABC; Dară DEFGjjâ apoi îşi suci călcîiul A; apoi se suci în călcîi BCDEFGI/20 pe laiţa dinaintea casei A; pe laiţa de dinaintea casei BCDEFG. 529 p. 60 GURA SATULUI A apărut în Convorbiri literare, XIX (1878), nr. 12 (1 martie 1879), p. 425- 455. Se reproduce în Telegraful româny XXVII (1879), nr. 63 (2 iunie v.), P* 249; nr. 64 (5 iunie v.), p. 253; nr. 65 (7 Iunie v.), p. 257-258; nr. 66 (9 iunie v.), p. 261; nr. 67 (12 iunie v.), p. 264; nr. 68 (14 iunie v.), P. 269-270; nr. 69 (16 iunie v.), p. 273; nr. 70 19 iunie v.), p. 277; nr. 7i (21 iunie v.)# p. 281-282; nr. 72 (23 iunie v.), p. 285; nr. 73 (26 iunie v.), p. 289-290; nr. 74 (28 iunie v.), p. 293-294 ;nr. 75 (30 iunie v.),p. 297-298;nr. 76 (3 iulie v.)i p. 301-303; nr. 77 (5 iulie v.), p. 305-306; nr. 78 (7 iulie v.), p. 309; nr. 79 (10 iulie v.), p. 313-314; nr. 80 (12 iulie v.), p. 316; nr. 81 (14 iulie v.), p. 317; nr. 82 (17 iulie v.), p. 321; nr. 83 (19 iulie v.), p. 325. Se specifică: „Din Conv. literare**; Curierul de Ia&sil, XII (1879), nr. 66 (1 iulie), p. 1 — 2. „Extras din Convorbiri literare". Se tipăreşte în Novele din popor, Bucureşti, Editura „Socec“, 1884, p. 39-109; Novele, I, Bucureşti, Editura „Socec“, 1892, p. 79—144; Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 79—137; Nuvele, I, ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura „Minerva", 1945, p. 77-132. Se reproduce în America (Ohio), XIV (1919), nr. 22 (29 ianuarie), p. 4; nr. 23 (30 ianuarie), p. 4; nr. 24 (31 ianuarie), p. 4; nr. 25 (1 februarie), p. 4; nr.26 (3 februarie), p. 4; nr. 27 (4 februarie), p. 4; nr. 28 (5 februarie), p. 4; nr. 29 (6 februarie), p. 4; nr. 30 (7 februarie), p. 4; nr.3! (8 februarie), p. 4; nr. 32 (10 februarie),p. 4. Se retipăreşte în Nuvele, I, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească44, 1921, p. 75—132. Se reproduce, după această ediţie, In America (Cle-veland, Ohio), XVII (1922), nr. 156 (5 iulie), p. 6; nr. 157 (6 iulie), p. 4; nr. 158 (7 iulie), p. 6; nr. 159 (8 iulie), p. 4; nr. 160 <10 iulie), p. 4, nr. 161 (11 iulie), p. 4; nr. 162(12 iulie), p. 4; nr. 163 (13 iulie), p. 4; nr. 164 (14 iulie), p. 4; nr. 165 (15 iulie), p. 4; nr. 166 (17 iulie), p.4; nr. 167 (18 iulie), p. 4; nr. 168 (19 iulie), p. 4; nr. 169 (20 iulie), p. 4; nr. 170 (21 iulie), p. 4; nr. 171 (22 iulie), p. 4. Se retipăreşte îu Nuvele, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1923], p. 75 — 132. Traduceri: Das Dorfgerede, în JllustrierteWelt, 1879, nr. 22 şi nr. 23 (apud T. Maiorescu, Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri literare, 1882, nr. 10 din 1 ianuarie); Dae Dorfgerede, în Neue rumânische Shizzen, uebersetzt von Mite Kremnltz. Leipzig, Wilhelm Friedrich, [1880], p. 1—56; Byskvallret, în Fran rumânien noveller of Nicolas Gane och Joan Slavici. Ofversăttning frân rumâni skan of Mauritz Boheman, Stockholm, Samson &Wallin, 1895, p. 149—284. Gura satului este cea de a doua nuvelă a lui Slavici pe care „Juni-mea“ ieşeană o publică în fruntea unui număr al Convorbirilor literare. Dacă Scormon, cea dint-îi nuvelă a prozatorului învrednicită cu o asemenea cinste, nu avea, în revistă, dectt puţine pagini, Gura satului ocupă aproape întreg numărul {30 p.), fiind urmată doar de un scurt fragment din Lapuşneanu Vodă de S. Bodnărescu (8 p.) şi de cîteva traduceri în versuri de D.G. Ollănescu (2 p.). „Junimea4' ieşeană avea i Se publică in acest număr, ca urmare, partea a IV-a a nuvelei. Nu am putut stabili apariţia şi a celorlalte părţi, deoarece şi colecţia ziarului de la Biblioteca centrală universitară Iaşi este, pentru acest an, incompletă. 530 motive să arate nuvelei o particulara atenţie aţii pentru realiza?^ artistică, cît şi pentru propria sa faimă. Cea de a XV-a aniversare a „Junimii" ieşene, sărbătorită în noiembrie 1878, fusese onorată de însăşi prezenţa lui Maiorescu, care nu sosi singur din capitala ţării, ci însoţit de Slavici, de Caragiale şi de alţi „membri" ai „Junimii" bucureştene (T. Maiorescu, Însemnări zilnice, I, p. 318). Caragiale citeşte O noapte furtunoasă, iar Slavici, Gura satului. Astfel, scriitori şi opere reprezentative dădură şedinţei „Junimii" ieşene strălucire cum nu mai avură cele ţinute după mutarea la Bucureşti a lui Maiorescu, a lui Slavici şi apoi şi a lui Eminescu. Mărturii în legătură cu Gura satului, înainte de publicarea în Convorbiri literare, avem, şi dacă ele nu aduc prea multă lumină în privinţa genezei, sînt totuşi mai importante decît pentru oricare dintre celelalte nuvele ale prozatorului. Data compunerii ei se situează înainte de decembrie 1877. Slavici îl informa pe I. Negruzzi, în scrisoarea din 14 decembrie 1877, că citise nuvela în „întrunirea literară", prin urmare la o şedinţă a „Junimii" bucureştene, şi „îndeosebi d-lui Maiorescu şi lui Eminescu" (LE. Torouţiu, op. cil., II, p. 285). „Opinia publică", cum spune Slavici în aceeaşi scrisoare, se pronunţă şi califică nuvelă ca fiind mai bună decît Popa Tanda. Că Slavici a citit nuvela în şedinţele „Junimii" bucureştene este indiscutabil, de vreme ce şi Eminescu îl informează pe I. Negruzzi asupra acestui lucru (I.E. Torouţiu, op. cit., IV, p. 135). I se propuseră doarcîtevaschimbări şi ezita să le facă. Amănuntul este important. S-a acreditat opinia că Slavici — şi scriitorul însuşi a contribuit prin ale sale „amintiri" la formarea ei — primea fără rezerve observaţiile critice, şi cu deosebire pe cele ale lui Eminescu. Gîteva zile mai tîrziu, în 20 decembrie 1877, Slavici îi scrie din nou lui I. Negruzzi, înspăimîntat de lipsa de „materie" pentru revistă, şi-i dă asigurări că „nuvela vine fără îndoială" (I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 287). îl informa şi pentru ce anume nu i-o putea încă trimite. „Am cetit-o însă d-lui Odobescu şi m-am hotărît a face multe schimbări cu deosebire în limbă. Cred, însă, că în cursul sărbătorilor o voi putea pregăti pentru tipar. Provincialisme? — ce să zic? Am citit-o d-lui Odobescu şi am primit toate schimbările pe care mi le-a propus." Alături de Eminescu şi Maiorescu să-l înscriem şi pe Odobescu printre îndrumătorii literari ai lui Slavici. Expedierea nuvelei la Iaşi va mai înttrzia un an. Slavici îi scrie lui Negruzzi, în 8 februarie 1878, că nu-i putea trimite nuvela. Mite Kremnitz intenţiona să o traducă în germană, şi la o lectură pe care Slavici o face în acest sens găseşte că erau necesare modificări. Se hotărî să „o scrie încă o dată" şi să adauge „trei episoade întregi 34* 531 la ea“ (LE. Torouţiu, op. cit., îî ,p. 2$8) .Autorul îşi propunea modificări importante, asupra .cărora, în absenţa manuscriselor, nu se pot face nici măcar presupuneri. Slavici îl informa pe I. Negruzzi că nu putea „mîntui" repede o asemenea muncă. Era, în adevăr, şi foarte ocupat. Asista, în fiecare săptămînă, cîte 2 seri la reprezentaţiile lui Rossi, în alte trei seri dădea lecţii de limba română noilor directori ai Căilor Ferate, iar munca la Timpul îi răpea cîte 6—8 ore pe zi (LE. Torouţiu, op. cîtII, p. 288). Se explică de ce „Junimea" ieşeană, deşi are informaţii despre nuvelă cu mult înainte, o cunoaşte abia In noiembrie 1878, la a XV-a aniversare a societăţii. „Junimea" bucureşteană face nuvelei multa publicitate, mai ales pe cale orală şi mai ales în cercurile înalte. Carmen Sylva, regina, strîngătoare de manuscrise a operelor cu faimă, îi solicită lui Maio-resgu o copie autografă a nuvelei. „Te rog, scrie-b — îi cere Maiorescu lui Slavici — în acelaşi mod, în care este şi originalul, aşa, pe foi singuratice" (I'.E. Torouţiu, op. cit., III, p. 171). Gura satului este, între toate nuvelele lui Slavici, aceea care a întrunit, încă de la început, cele mai neşovăitoare adeziuni ale criticii. N. Xenopol, foarte rezervat, cum arătam, îndată ce trece la analiza „novelelor", crede a găsi în Gura satului toate însuşirile artistice care relevau un mare prozator. în Gura satului — scrie N. Xenopol — „defectele autorului ies mai puţin la iveală, pe cînd calităţile lui dau roadele cele mai minunate. Nenea Mihu, Cosma Florii Cazacului, Marta, Miron sunt tot atîtea tipuri zugrăvite c-o măiestrie rară. Scena peţitului, cearta dintre Miron şi Cosma, dispariţiunea lui Miron sunt descrise cu o cunoştinţă adîncă a poporului, cu un realism şi cu o putere de observaţiune de bun augur pentru tînăra literatură română" (Românul, 1882, dm 7 februarie). Cîte va luni mai tîrziu, în mai 1882, se rosteşte în termeni asemănători şi Gazeta Transilvaniei, caracterL zînd-o ca „una dintre cele mai de frunte povestiri ce le avem pînă acum" (nr. 48 din 8 mai). N. Iorga scria şi el, încă în 1893, că nuvela era „fără pereche în literatura noastră" (Schiţe din literatura română, II, p. 119). Nici G. Câlinescu nu crede altfel, deşi încadrează nuvela, alături de Scormon şi La crucea din sat, în tabloul etnografic al satului, descris în clipele rituale — logodnă, praznic, clacă. „Psihologia stereotipă a colectivităţii — scrie G. Călinescu—e trasă cu o mînă sigură. Cea mai bună nuvelă de acest fel, Gura satului, nu cuprinde decît banale discordii şi împăcări în legătură cu măritarea unei fete de ţară. Banalitatea aici înseamnă atitudinea arhaică, şi scena meticuloasă a peţirii, cu întirzieri calculate şi ocoliri şirete, constituie un 592 document eminent de arhivă etnografică şi o mare pagină literară" (Istoria literaturii române, p. 450)» SIGLE: A: Convorbiri literare, 1879 B: ed. „Socec*, 1881 C: ed. 1892—1896 D: ed. „Minerva", 1907 E: ed. „Minerva", 1915 F: ed. „Cartea rom.**, 1921 G: ed. „Cartea rom.*, [19231 Variante 60 6—7 mai dîrz dectt pe alţii AB; mai dîrz decît alţii CDEFGijlO mai mult călare decît pe jos ABCDE; mai mult călare cît pe josFG; anulat cu ABGDEIJ14 ei scornesc o vorbă ABCD; ei scormonesc o vorbă FG[j23 nu-i stăpînă fără stăpîn A; nu-i stăpîn fără stăpîn BCDEFG. 61 1—2 deopotrivă cu sine A; deopotrivă cu dlnsa BCDEFGI/3 în fâşii ABCDE; în faşe FGflS—6 alerga plin de îngrijire din grajdi, din grădină ori din curte în casă A; alerga plin de îngrijare din grădină ori din curte în casă; iară Safta, oriunde ar fi fost, tresărea jşi zicea: „Vai de mine! fata plînge". Astfel, cam Într-un chip şi cam intr-altul, Marta se făcuse stăpînă peste toţi stăpînii din casă BCDEF; alerga plin de îngrijare din grădină ori din curte în casă G//19 pe pulpe ABC; pe pulpi DEFGJ/38 şi îşi potriveşte AB; îşi potriveşte CDEFG. ; 62 2,6 Mulţămesc A BCDEF; Mulţumesc GjjlO Şede A; Şade BCDEFGI/11 ea îşi suge buzele AB; ea îşi adună buzele CDEFG//30 se prinde la horă ABCDEF; se prinde la joc GH32 să mai vază ABCDE; să mai vaddiFGII33—34 prea lesne face dintr-un ţînţar un armăsar^UC; prea face dintr-un ţînţar un armăsar DEFGI/35 — 36 le pun floarea la ureche ABCDEF; le pun floare la ureche Gj/37 fără de nici un temei ABCDE; fără nici un temei FG//39 şepte sate AB; şapte sate CDEFG. 63 2 mai bun decît pe Mihu ABCDE; mai bun decît Mihu FG//10 şi nici îşi mai dedeau ABCDE; şi nici că-şi mai dedeau FG//23 şi fetele AB; iar fetele CDEFGJ124 împrejurul lui ABCDEF; împregiurul lui Gfj 24—25 vorbele şăgalnice A; vorbele şegalnice BCDEFG[/29 numai 533 io arie arareori AîidDEft; numai arâreori ă)jH Acesta 6 Un lucfU ştiut ABCDEF; Acesta e lucru ştiut Gjf37 să-i auză graiul ABC DE; să-i audă graiul FG/Marta însă era fiica ABCDEF; Marta era fiica G. 64 26 însoţită de fete şi flăcăi AB; însoţită de fete şi de flăcăi CDEFG. 65 22—23 cînd te văz ABCDE; cînd te văd FGjl23 cînd îţi auz glasul AB; cînd îţi aud glasul CDEFG1/24 cînd gtndesc la tine ABCDEF; cînd mă gîndesc la tine G//33 mumei sale ABCDEF; mamei sale G//40 întru toate ABCDEF; în toate GH41 pretutindenea ABCDE; pretutindeni FG. 66 « 21 să-şi piarză anii ABCDE; să-şi piardă anii FGj/27 Vinul ista ABC; Vinul' ăsta DEFGjj28 şi urma apoi ABCDE; şi în urmă apoi FG//32 pe cel mic ABC; pe cel mai mic DEFG. 67 7—8 o ştiau de pe spuse AB; o ştiau după spuse CDEFGI/13 să deie ABC; să dea DEFG/jl7 care să primească A; care ştiu să primească BCDEFGI/25 Şi lucrul rău e cu totul lesne de pus la cale A; Şi lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale BCDEFGjo greşală A; deoarece o greşală BCDE; deoarecare o greşeală F; căci o greşeală Gf/26 fie oricît de mică ABCDEF; fie orişicît de mică G. 66 16 In vîrsta de ABC; la vîrsta de DEFGjSk nu ne prinza ABCDE; Să nu ne prindă FGj/25 şepte mirese AB; şapte mirese CDEFGjj27 de a face AB; de a le face CDEFGj\32 Stanca şoptise AB; Stanca îi şoptise CDEFG. 69 4 sa le scoaţă ABCDE; să le scoată FGJ/5 să le întinză ABCDE; să le întindă FG//J0 să vază ABCDE; să vadă FGI/14-16 Vasile, cel mai mare fecior al stăpînului ABC; Vasilie, feciorul mai mare DEFGjl 16 să închiză ABCDE; să închidă FGI/32 zice apoi AB; îi zice apoi CDEFG. 70 4—6 caii nărăviţi ABCDEF; caii nărăvaşi Gjjll văzu pe Simion şi Mitrea AB; văzu pe Simion şi pe Mitrea CDEFG/122 adauge ABC; 534 adause DEFGI/28 şi îşi arunci privirea ABC DE; şi aruncă privirea FGjjSO Precum văz ABC DE; Precum văd FG. 71 9 ca să-i vază ABCDE; ca să-i vadă FGj/12 Mihu le face împărtăşire ABC; Mihu le făcu împărtăşire DEFGjfl6 vravul de saci ABCDE; vraful de saci FGj/24 îi zice Simeon ABCDE; zice Simeon FGj/30 n-o scoţi la cale ABCDEF; n-o scoţi la capăt G. 72 3—4 le răspunse leica Safta AB; le răspunse şi leica Safta CDEFGjj 9—10 pe ici, pe colo erau însă cîte o velniţă ABCDE; pe ici, pe colo erau întinse cîte o velinţăFGy/13 şi chiar ABCDE; ori chiarFG/113—14 muma bunicii ABCD; muma bunichii E; mama bunichii FG//16—17 jur împrejur ABCDEF; giur împregiur GI/20 îi zise AB; li ziseră CDEFG//31 să crează ABCDE; să creadă FGj/38 mulţămire A; mulţumire BCDEFG. n 1 Zicînd aceste, chemă pe Marta^B; Zicînd aceste, ea chemă peMarta CDEFGH12 Asta-i, vezi, asta-i ABCDE; Asta-i, vere, asta FGJ/13 tocmai spuneam vărului Mihu AB; îi spuneam tocmai vărului Mihu CDEFG. 74 1 să vază ABCDE; să vadă FG/flS din veselia obştească ABCDEF; din bucuria obştească G//17 de bucuria ABC; la bucuria DEFGIf26t 27 să vază ABCDE; să vadă FG//39—40 „Dar să fie cu iertare că ne găsiţi atît de puţin pregătiţi". Fâcînd pregătirile, Safta şi întreaga ei casă se aflau în o veselă mişcare ABCDE; „Dar să fie cu iertare că ne găsiţi atît de puţin pregătiţi" FG. 75 1—2 că poate primi oaspeţi nuntaşi ABCDEF; că poate primi oameni şi nuntaşi G//0 lacrimile AB; lacrămile CDEFGjj7 cu sărutări ABCDEF; de sărutări G//9 el momăia ABC; el mormăia DEFG//16 orice AB; orişice CDEFG//18 flcăoandru ABC; flăcăiandru DEFGjj 18—19 să-i ieie ABC; să-i ia DEFG//4Î ai putea-o umple ABCDE; ai putea-o umplea FG. 76 7 înaintea sa AB; înaintea ei CDEFGjjl2 graiul său limpede AB; graiul lui cel limpede CDEFGf/26 cu atît mai viu se ivea într-însa 535 ABCDEF; cuatît mai viu i se ivea într-însa£//2S in o star e ABC DE; într-o stare FG//30 în viaţa sa AB; în viaţa ei CDEFGf/31 nimărui ABC; nimănui DEFGj/31—32 Nu-şi găsea loc de stîmpăr A; Nu-şi găsea loc de astîmpăr BCDEFGff41 din dosul dealului ABCDEF; în dosul dealului G. 77 11 şi i se umple ABC; şi se umple DEFGj/15 şi merge, merge dusă ABC; şi merge dusă DEFGjj23—24 ochii i se împăinjenesc ABCDEF; ochii i se împăingenesc Gj/2S—26 fuge spre dînsul ABCDEF; fuge lingă dînsul Gff35 lacrimi A; lacrămi BCDEFG, 78 3—4 murmuiala pîraielor ABCDEF; murmureala pîraielor GjjS dealul ista ABC; dealul ăsta DEFG//9 cînd îl văz ABCDE; cînd îl văd' FG//11 şepte vieţi AB; şapte vieţi GDEFGjjl3—14 îmi vine să cred că tot visez ABCDEF; îmi vine să cred că te tot visez G/120 liniştita amărăciune ABCDE; liniştea amărîciunii FG//25 ciobănei ABCDEF; ciobănie Gff29 cînd gîndesc AB; cînd mă gîndesc CDEFG// 3i Acum nu, nu te mai scoate nimeni ABCDEF; Acum nu te mai scoate nimeni Gf/32 să nu zic ABCDE; să n-o zic FGfj33—34 Nu mai sunt stăpîn A; Nu-mi mai sunt stăpîn BCDEFG. 79 1—2 să ne povestim amarul ABCDEF; să ne povestim dragostea GI/2 strigă apoi deznădăjduită şi îl sărută AB; strigă apoi din nou şi îl sărută CDEFGjjlZ împrejur ABCDE; împregiur FGfj23 Cucoşii ABCDE; Cocoşii FG/paserile ABCDE; păsările FGjf26 din culcuşul său A; în culcuşul său BCDEFG f/2b—27 să-şi deie seamă ABC; să-şi dea seamă DEF; să-şi dea sama Gjfi7 a şezut treaz ABCDEF; a stat treaz Gj/28 şedea cuprins de oboseală A; ci sta cuprins de oboseală BCDEF; ci şedea cuprins de oboseală Gf/32 are să primească oameni la casă ABCDEF; are să primească oameni acasă Gfj33—34 să fie cu băgare de seamă la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuşii; să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alţii şi la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuşi BCDEFG 1/35 Mihu era mai uşor A; Mihu era mai ursuz BCDEFGj/38 cuprinsă de îngrijire ABCDE; cuprinsă de îngrijare FG. 80 SI Saftă! ABC; Safto! DEFG/137 cu bună chibzuială ABCDE; cu multă chibzuială FG, 636. Bl 7 şepte A; şapte BCDEFGjjl2 grajdiuri A; grajduri BCDEFGjj26 Oricît de mîhnit, se simţea bine A; Oricît de mîhriit el se simţea bine BCDEFG/127 El da mereu din cap A; Dedea mereu din cap BCDEFGjj 28 o necăjea ABCDEF; o necăja Gf/32 toţi aşteaptă ABCDE; toţi aşteptau FGjj34 iarăşi ABCDEF; iar Gjj38—39 E mare cinstea pe care mi-o face Cosma, dar cu mult mai mare e cinstea pe care i-o fac eu, dîndu-i odorul casei mele ABCDEF; E mare cinstea pe care i-o fac eu dîndu-i odorul casei mele G, 82 10—11 printr-însul ABCDE; prin el FGjjlS stînjerii ABCDEF; stîngeni G//22 dete să coboare AB; dete să scoboare CDEFG)j33 să-şi deie ABC; să-şi dea DEFGI/34 să steie ABC; să stea DEFGfj35 Mihu încreţi sprîncenele A; Mihu îşi încreţi sprîncenele BC DEFG/{37 nu puteau să treacă ABCDEF; nu putea să , treacă G; anulat cu ABCDEF! 138 să-şi deie ABC; să-şi dea DEFG« 83 6 Cosma călca pe puntea AB; Cosma călca puntea CDEFGJlll Să deie ABC; Să dea DEFGH35 una fuge de alta AB; una :fuge la alta CDEFG//39—40 nu la biserică, nu mai putea să vază oameni, coti dar la stînga între vii şi se întoarse AB; nu la biserică; el intră între vii şi se întoarse C; nici la biserică; el intră prin vii şi se întoarse DEFG, 84 5 Pe la amiazi A; Pe la amiazăzi BCDEFGH 6^ 7 stau grămezi A; ste-teau grămezi BCDEFG//9—10 spunea şoptind ABCDE; îi spunea şoptind FG//14 temîndu-te ABCDE; temîndu-se FG; anulat cu ABCDE// 14—ÎS şi alte de asemenea lucruri ABCDEF; şi alte aseitienea lucruri* Gjjl7 a prins veste ABCDE; aprins de Teste FG//26—27 nu erau ihulţă-mite A; nu erau mulţumite BCDEFG//32 nu se mai duce cu Toader la peţite AB; nu se mai duce Toader la peţite CDEF(îjJ37 sa vază ABCDE; să vadă FG. 85 17 Marta făcea AB; Marta îi făcea CDEFG//18 lacrimi AB; lacrămi GDEFGjl22 şi-a dezvelit ABC; a dezvelit DEFG//3& ■ sfe strecurau ABCDEF; se străcur&u £. 537 86 11 nu mai gîndea ABC; nu se mai’gîndea DEFG//14 să-şi ieie ABC; să-şi ia DEFG/flS de aceeaşi soartă ABCDEF; la aceeaşi soartă G/f 20—21 după amiazăzi ABCDEF; după amiazi Gj/2â Sîngele i se ridică în cap A; Sîngele i se ridică însă în cap BCDEFG/134 Luni de dimineaţă ABCDEF; Luni dimineaţă Gf/38 să auz* ABCDE; să audă FG. 8? 3 un alt soţ ABC; alt soţ DEFG//4 şi privea Sn ochii ei ABC DE; şi se uita în ochii ei FG//6 lacrimă AB; lacrămă CDEFG//8 Du-te tu AB; Du-te CDEFGI/23 să-şi trimită oamenii A; să-şi trimiţă oamenii BC; să-şi trimeată oamenii DEFG/J37 cum e tinereţa A; cum sunt tinere-ţele BCDEFGI/41 să lăcrimeze A; să lăcrămeze BCDEFG. 88 3 decît despre dînsul ABCDEF; decît de dînsul G/17—8 de cînd mereu îmi vorbeşte despre dînsul ABCDEF; de cînd îmi tot vorbeşte despre dînsul Gj/12 Uită ABC; Uite DEFG/e un cioban ABCDEF; e cioban GI/17 zise muma ABCDEF; zise mama G/{21—22 decît să mă facă ABC; decît să mă fac DEFG//25 plin de amărăciune ABCDEF; cu amărăciune Gj/34 să vază ABC DE; să v&ă£FG/f37 mumă-sa ABCDEF; mamă-sa G. 89 14 pe umăr A; pe umărul lui BCDEFG/j20 să-l mai văz ABC DE; să-l mai văd FG//28 pierdut ABC; perdut DEFG/I3Η32 Nu se mai îndoia ABCDEF; Nu se îndoia Gj133—34 dar suferinţele ei mai grele erau pentru dînsul ABCDEF; dar suferinţele ei erau mai grele pentru dînsul G//39 mulţămirile vieţii AB; mulţumirile vieţii CDEFG. 90 4 aceste cuvinte ABCDEF; aceste vorbe Gljll să şază ABC DE; să şadă FGI (14—16 pentru vorbele slabe ABC DE; pentru vorbe slabe FG9 anulat eu ABC DE 1(28 mulţâmit AB; mulţumit CDEFG/ Ţinem ABCDE; Ţineam FGj/33 nimărui ABC; nimănui DEFGI/41 Mihu sta turburat A; Mihu stetea turburat BCDEFG. 91 4t 22, 33 Simeon ABC; Simion DEFGH20—21 apoi cum a fi AB; apoi cum va fi CDEFGU24 cinste de dînsul ABCDE; cinste cu dînsul FGf/29 celalalt ABC; cellalt DEFGI/30—31 nu-şi mai da samă AB; nu-şi mai dedea seamă CDEF; nu-şi mai dădea seamă G//31 cele ce 938 face sau zice ABC DBF; cele ce face ori zice Gjj32 au venit ABC DBF; a venit G. 92 1 aş judeca cu totul altfel ABCDEF; aş judeca şi eu altfel G//3 să de ie ABC; să dea DEFG//13 Să văz ABCDE; Să văd FGj/14 să mai întreb, să mă mai chibzuiesc, să mă încredinţez ABC; să mai întreb, să mă încredinţez DEFGjj21 Tot omul cu oameni de sama lui A; Tot omul cu oamenii de seama lui BCDEFGj/26 dintr-însa ABCDE; din ea FGj/33 pînă în seara tîrzie ABCDE; pînă seara tîrziu FG. 93 6 îngrijire A; îngrijare BCDEFG/jll şi nu cunoştea ABCDEF; şi nu ştia Gjll2 să vază ABCDE; să vadă FGj/14 Ar fi de dorit ABCDE; Ar fi dorit FGj/15 să-şi deie seamă ABC; să-şi dea seamă DEFGjj21 chiar şi între ABCDE; chiar între FGjj30 rostul obicinuit şi ticna ABCDE; rostul obicinuit şi tigna F; rostul obişnuit şi tigna Gjj32 se urmaseră ABCDE; se urmează FG//33—34 parcă nici nu mai era ABCDEF; parcă nici nu mai trăia G. 94 5 lacrimă AB; lacrămă CDEFGj/7—8 amărîciune ABC; amărăciune DEFGjjlO să se deie în vorbă ABC; să se dea în vorbă DEFGjjl2 o vie îngrijire AB; o vie îngrijare CDEF; o viuă îngrijare Gjj21 ridicln-du-şi ABCDE; ridicîndu-i, FG; anulat cu ABCDEjj26 să şază ABCDE; să şadă FGj/37 să vază ABCDE; să vadă FG//39 Sara A; Seara BCDEFG. 95 8 o vie părere de rău ABCDEF; o viuă părere de rău Gj/IO—îl făcut de Dumnezeu numai şi numai de dragul ei ABCDE; făcut de Dumnezeu numai de dragul ei FGjjî2 mulţămită A; mulţumită BCDEFGj/18 stinsese AB; stinsese CDEFG> 96 15 Mihu are să fie nun ABCDE; Mihu era să fie nun FGH25—26 Mihu strînse îndelung mîna lui Gosma ABCDE; Mihu strlnse mîna lui Gosma FG. 97 15 să steie ABC; să stea DEFGjjl6 trupina părului A; tulpina părului BCDEFGH25 zise Marta cu vioşie ABCDEF; grăi Marta CU Yioşie Gj)4I spărietă AB; speriată BCDEFG. 98 14 să-l mai vază ABCDE; să-l mai vadă FGj/17 de întîmplări şi de zguduiri ABCDE; de întîmplări şi zguduituriFG//37 trăseseră de gazdă ABC; trăseseră la gazdă DEFG. 99 1 El avuse ABCDEF; El avusese G//9 cu musteaţa groasă ABC; cu mustaţa groasă DEFG//P—10 de spetele scaunului ABCD; de spatele scaunului E; pe spatele scaunului FGj/21—22 Dar o dată tot trebuie să fie şi e mai bine aşa. — Aşa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puţin cuprins de nedumirire, apoi ieşi ABCDE; Dar o dată tot trebuie să fie, apoi ieşi F; Dar o dată trebuie să fie, apoi ieşi Gf/24 lacrimi AB; lacrămi CDEFGj/25 lacrimile AB; lăcrămile CDEFG/j 26—27 ieşi în urma tată-sau AB; ieşi în urma tătîne-sau CDEFG/j37 ţărmurile rîului AB; ţărmurii rîului CDEFG. 100 2 crâşmele ABCDE; circiumele FGj/4 dimprejur ABCDEF; dimpregiur GjjS ca să vază ABCDE; să vadă FG/J17 la oiştea carului; ABCDE la proţapul carului FG//18 împrejurul ABCDEF; împregiurul G/J29 să o mai vază ABCDE; să o mai vadă FG//35—36 sta timp îndelungat în trăsură A B; stete a timp îndelungat în car CDE; stăteatimp îndelungat în car FG//37 strimţi ABCDEF; strimţi Gjcămeşa lungă ABC; cămaşa lungă DEFGj/40 plăselele groase AB; prăselele groase CDEFG. 101 2 deiYaJit&ABCDE; dezvăluită FG//14 în umbra unui carpăn ABCDEF; la umbra unui carpăn Gj/17 şi a le potrivi pe trup ABCDE; şi a şi le potrivi pe trup FG/j24 să deie ABC; să dea DEFG//25 să fie cu toţii ABCDEF; să vie cu toţii Gf/29 se-ndesuia ABC; se înghesuia DEFGf/38—39 la un vraf de lemnărie ABCDEF; la un vîrf de lemnărie, G; anulat cu ABCDEF. 102 3 stetea Miron ABC; stătea Miron DEFG//4 împrejurul ABCDEF; împregiurul G//8 Cum ţîni juncanii AB; Cum ţii juncanii CDEFG/j26 i-am dus la cîmpie ABCDE; i-am adus la cîmpie FG//29 în trăsură A; în car BCDEFG. 103 25 să o vază ABCDE; să o vadă FG//26 A trecut poate un ceas de cînd o vede, viaţa i s-a făcut ca o zi de primăvară ABCDEF; A trecut ca o zi de primăvară GH27 mulţămit A; mulţumit BCDEFGj/27—28 MO De pe o clipă în alta A; Dintr-o clipa în alta BCDEFG//36 Acum nu mai e pentru buna chibzuire A; Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire BCDEFG. 104 2 şi pleacă ABCDEF; şi plecă G/j4 nu şe mai întreabă ABCDEF; nu se mai întrebă G//5 cu o mişcare pripită ABCDEF; cu o mişcare priprită Gj/17 în laturi ABC; în lături Di?FG/lacrimi AB; lacrâmi CDEFGI/18 Încet, încet el o apropie ABC DE; Încet, el o apropie FGI/40 Mai bine să mor ABCDEF; Mai bine mor G. 105 1 Nu vreu A; Nu vreau BCDEFG/13 Zicînd aceste cuvinte ABCDEF; Zicînd aceste vorbe G//4 lacrimi ABj lacrămi CDEFGjlîO de sine^i?; de la sine CDEFGH21—22 vie îngrijire AC; vie îngrijare 2?Di?; vie îngrijorare F; viuă îngrijorare G//32 cum el ajunge ABCDE; cum el ajungea FG//33 Marta se apropie ABC; Marta se apropia DEFG. 106 7 spăriet AB; speriat CDEFGH14 Mihu stetea ABCDE; Mihu stătea FG//32 lacrimi AB; lacrămi CDEFGI/35 nunta satului se face AB; nunta satului tot se face CDEFG. p. 107 BUDUl^BA TAICHII A apărut In Convorbiri literare, XIV (1880), nr. 3 (1 iunie), p. 93 — 110, nr. 4 (1 iulie), p. 136 — 152* Se reproduce In Timpul, V (1880), nr. 148 (5 iulie), p. 2; nr. 149 (6 iulie), p. 2 — 3; nr. 150 (8 iulie), p. 2 — 3; nr. 151 (9 iulie), p. 2 — 3; nr. 152 (10 iulie), p. 2-3; nr. 153 (11 iulie), p. 2-3; nr. 154 (12 iulie), p. 2-3; nr. 155 (13 iulie), p. 2—3; nr. 156 (15 iulie), p. 2—3; nr. 157 (16 iulie), p. 2 — 3. Se specifică: «Din Convorbiri literare", Se tipăreşte în Novele din popor, Bucureşti, Editura „Socec“, 1881, p. 213 — 288. Se retipăreşte In Novele, I, Bucureşti, Editura „Socec”, 1892, p. 146—215. Se reproduce în Amicul copiilor, II (1892), nr. 3 şi 4 (iunle-iulie), p. 127—140. Se retipăreşte în Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva4*, 1907, p. 141—202; Nuvele, I, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Minerva44,1915, p. 137— 194. Se reproduce In America (Ohio), XIII (1918), nr. 294 (27 decembrie), p« 4; nr. 295 (28 decembrie), p. 4; nr. 296 (30 decembrie), p. 4; nr. 297 (31 decembrie)^. 4; XIV (1919), nr. 1 (1 Ianuarie), p. 4; nr. 2 (3 ianuarie), p. 4; nr. 3 (4 ianuarie), p. 4; nr. 4 (6 ianuarie), p. 4; nr. 5 (7 ianuarie), p. 4; nr. 6 (9 ianuarie), p. 4; nr. 7 (10 ianuarie), p. 4; nr. 8 (11 ianuarie), p. 4. Se retipăreşte In Nuvele, I, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească44, 1921, p. 135 —i95. Se reproduce, după această ediţie, în America (Cleveland, Ohio), XVII (1922), nr. 171 (22 iulie), p. 4; nr. 172 (24 iulie), p. 4* nr. 173 (25 Iulie), p. 4; nr. 174 (26 iulie), p. 4; nr. 175 (27 iulie), p. 4; nr. 176 (28 iulie), p. 4; nr. 177 (26 Iulie), p. 4; nr. 176 (31 iulie), p. 4; nr. 179 (1 august), p. 4; nr. 180 (2 august), p. 4; nr. 181 (3 august), p. 4; nr. 182 (4 august), p. 4; nr. 183 (5 august), p. 4j nr. 184 (7 august), p. 4; nr. 185 (8 august), p. 4; nr. 186 (9 august), p. 4; nr. 187 (10 august), p. 4; nr. 188 (11 august), p. 4. Se retipăreşte In Nuvele, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească*, [4923], p. 135 — 195; Budulea Taichii, Bucureşti, Editura „Cartea românească*, [1923], 48 p. („Pagini alese din scriitorii români*). Traduceri: Vaters Budulea. Eine DorfgeschicMe aus SiebenbUrgen, în Nene rumănieche Shizzen, uebersetzt von Mite Kremnitz, Lefpzig, Wilhelm Frieârlch, [1880], p. 81-129. Cele două numere din Convorbiri literare în care se publică Budulea Taichii au un aspect pronunţat ştiinţific şi documentar. Ocupă un spaţiu întins, în amîndouă numerele, lucrări ca O călătorie în Dobrogea de T. Burada şi D. Petriceicu Haşdeu si „Cuvinte din bătrîni“ de A. Ci-hac, şi una şi alta lucrări ştiinţifice. Convorbirile literare mai publică, în aceleaşi numere, corespondenţa dintre Y. Alecsandri şi I. Ghica (nr. 3) şi dintre I. Heliade Rădulescu şi Costache Negruzzi (nr. 4). Literatura este, de la o vreme, slab reprezentată, şi se publică îndeosebi poezie, despre care nici cei de la revista ieşeană nu aveau o părere bună. Intîlnim şi în aceste numere versuri de A. Naum, Veronica Micle, N. Volenti şi N. Pruncu. M. Pompiliu dă cîteva traduceri. Producţia literară de nivel scăzut explică preferinţele pentru „materiale** ştiinţifice şi documentare. Atunci însă cînd primesc opere literare importante, le apreciază şi nu ezită să desfacă chiar numerele al căror sumar fusese întocmit. „Am primit novela lui Slavici—îi scrie M. Pompiliu lui T. Maiorescu în 14 iulie 1880—. A venit la timp. Deşi poate fără cuvînt, dar vă mulţumesc, grija mea nu era puţină: aveam tipărite două coaie cu o corespondenţă dintre d-nii Alecsandri şi Ioan Ghica, cu un poem de Beldiceanu şi cu o doză de aforisme compuse pe aici, pe la noi; iar pentru restul de trei coaie nu mai era decît o scrisoare a lui P. Calimah şi cîteva poezii** (I. E. Torouţiu, op. cit., V, p. 59). Miron Pompiliu, care răspundea, în absenţa lui I. Negruzzi, de apariţia revistei, trece, după primirea nuvelei lui Slavici, la regruparea materialului, puţind astfel întocmi cele două numere. Îşi manifestă însă îngrijorarea în legătură cu sumarul numărului pe august. El îi cere lui Maiorescu, în aceeaşi scrisoare, să-i trimită ceva. Aştepta de la critic „vrun studiu critic ori vrun articol ştiinţific1*. Astfel, Budulea Taichii apare nu numai ca lucrarea mai importantă, ci şi aceea care dă acestor numere înfăţişarea de publicaţie literară. Slavici îşi compune nuvela într-un moment cînd în viaţa sa preocupările In legătură cu şcoala devin dominante. El discută în Timpulf 542 încă în decembrie 1877, manualele lui I. Mani iu, cînd apreciază că se putea vorbi de o „nouă direcţie pedagogică" (Noua direcţie pedagogică, în Timpul, 1877, nr. 284—285 din 17 şi 18 decembrie). Dar în atenţia sa stă îndeosebi şcoala din Transilvania. Slavici prezintă, în aprilie 1878, manualele şcolare întocmite de V. Petri (Nou A-B-C-dar romă-’ nesc de Vasile Petri, în Timpul, 1878, nr. 93 din 28 aprilie), şi apoi şi revista pedagogică Şcoala română, redactată de acesta (Notiţă bibliografică, în Timpul, 1878, nr. 258 din 24 noiembrie). Mai importante sînt, fără îndoială, cele două studii: O sminteala ungurească, apărut în decembrie 1878, şi Ţăranul român, publicat tot în Timpul, în 1878 şi 1879 (1878, nr. 269—272 din 8—12 decembrie; nr. 279 — 281 din 20—22 decembrie 1879; nr. 2—11 din 4—16 ianuarie). Ultimul a fost reprodus, în mare parte, şi în Telegraful român (1879, nr. 11—16 din 27 ianuarie—8 februarie). Şcolile de peste munţi — fireşte, nu cele susţinute de stat — aveau menirea să contribuie, cum le şi înfăţişează în nuvelă, la menţinerea legăturilor dintre ţărănime şi intelectualitate, spre a întări capacitatea de rezistenţă a poporului român la presiunile politicii de deznaţionalizare. „In Ardeal, ba Bucovina, în Ţara Ungurească şi în Banatul Timişorii — scrie Slavici Sn Ţăranul român — aproape toţi aceia care vorbesc [şi] scriu despre trebile publice sunt ieşiţi din popor, sunt fii ori nepoţi de ţărani, şi aşa e lucru firesc să ţie la matca din care au ieşit." Ministerul Instrucţiunii se preocupa, pe de altă parte, să introducă reforme în sistemul de învăţămînt din România. Maiorescu întocmi, încă în 1875, un Proiect de lege asupra invăţămîntului public, cel dintîi privind modificarea legii din 1864, care ajunge în dezbaterea corpurilor legiuitoare (I. Popescu-Teiuşan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti. Legea instrucţiei publice din 1864, Bucureşti, 1963, p. 127—136). Dezbaterea începe în ianuarie 1876, şi la ea luară parte cele mai de seamă personalităţi politice ale vremii: T. Maiorescu, Th. Rosetti, V. Boerescu, C. Bolliac. Proiectul cade şi discuţiile In legătură cu modificarea sistemului de învăţămînt iau amploare. I.C. Drăgescu publică în Românul (1876, din 7—8 august) un articol, O cestiune de viafă, în care dă o privire foarte documentată asupra situaţiei învăţămîntului în diferite ţări; N. Scurtescu trimite o scrisoare deschisă. Instrucţiunea şi literatura, căreia Românul îi face loc în coloanele sale (1876, din 22 august), iar Al. Odobescu publică, tot în Românul {1876 din 28 august), articolul Progresul prin şcoale. „Care e sămînţa ce asigură mărirea naţiunilor — se întreabă Odobescu — şi care e modul de a o semăna? Modul este instrucţiunea practică şi solidă, răspîndită cu profunzime în popor ; sămînţa este ştiinţa 643 dar, precum ziceam şi mai deunăzi, ştiinţa întărită cu iubirea de patrie/* Românul acordă mare însemnătate articolului şi-l dă ca editorial. Să mai notăm că Ion Ionescu de la Brad combate, în 1876 şi 1877, politica bugetară a guvernelor faţă de şcoli. Miniştrii cultelor şi instrucţiunii care se succed la conducerea ministerului încredinţează şi „dascălilor** misiuni de informare. Creangă este numit membru în Consiliul general al instrucţiunii şi face călătorii la Bucureşti, să ia parte la lucrări. Acum şi în aceste împrejurări începe să scrie Amintiri din copilărie [D. Vătamaniuc, Călătoriile lui I. Creangă la Bucureşti, în Gazeta literară, 1964, nr. 51 din 17 decembrie). Slavici primeşte sarcina să asiste la examene şi întocmeşte rapoarte despre starea învăţăm întului (I. Slavici, Raportul Comisiunei I literare asupra examenelor gimnastelor din Bucureşti, in Starea înveţiămehtiilui publicu secun-daru la finele anului şcolaru 1880—81 după rapoartele comisiunilor cari au asistat la examene, Bucureşti, 1881, p. 53—60). Budulea Taichii a fost citită la şedinţele „Junimii" bucuifeştene. Maiorescu însemnă în jurnalul său^ îndată după 4/16 noiembrie 1879: „...Splendidul Budulea Taichii al lui Slavici" (T. Maior eseu, însemnări zilnice, I, p. 329). Aşadar, data compunerii nuvelei se situează înainte de decembrie 1879. Materia nuvelei este autobiografică, nu însă pe toată întinderea ei şi nu în înţelesul de reproducere fidelă a tuturor întîmplărilor. O graniţă între întîmplarile reale şi cele imaginate pare cu neputinţă de stabilit. Este Dimitrie Voştinariu — Slavici îi spune Avram Voştinar — învăţătorul lui Slavici în Şiria, prototipul lui Panteli-mon Clăiţă din nuvelă? Pantelimon Clăiţă se vede, Ca şi Popa Tanda, un bun gospodar, cii deosebirea că nu o face atît în folosul său, cît mai ales al satului. învaţă copiii să pună altoi, să îngrijească de viţa de vie şi de stupi etc. Cunoştinţele şi le ia, chiar in practica gospodărească, din cărţi, fiind încredinţat că numai aşa se putea face niai bine „de cum se obişnuieşte la prostimea noastră de astăzi". Pantelimoii Clăiţă consideră învăţătura, pe de altă parte, ca principala cale de ieşire din sărăcie, spre a se ajunge, «cu vremea, la o situaţie economică pe care o dorea cît mai importăntă. Era această cu atît mai necesar cu cît românii de peste munţi făceau parte dintre naţionalităţile oprimate. Imaginea ce ne-o formăm despre Dimitrie Voştinariu din memorialistica prozatorului, precum şi din unele articole ca Scripto-logia (Minerea literară şi artistică, 1910, nr. 22 din 11 aprilie), este cu totul alta. „Jupînul" învăţător, cum îl numeşte Slavici, pretindea plocoane de la şcolari, îşi petrecea zilele la vînătoare, iar nopţile, la jocul de cărţi. „Metodul" său de predare era învechit şi se reducea mai mult 644 la acela de a „pişcă** şcolarii cu „joarda** şi a croi pedepse, în născocirea cărora dădea dovadă, în adevăr, de inventivitate. Contribuţia lui la ridicarea economică şi culturală a satului este inexistentă. Gazeta Transilvaniei din 12 aprilie 1858 critică sever, într-o corespondenţă, Din BanatUj 1858 „metodul" lui Dimitrie Yoştinariu, cît şi delăsarea şirienilor, făcînd vinovat, indirect, tot învăţătorul. D. Yoştinariu se înfăţişa, arată ziarul braşovean, ca pe „timpurile lui Noe“, petrecea nopţile cu cărţile de joc şi cu „alalaie** şi umbla în „pomene". „Metodul*4 învăţătorului, numit de ziar „metodul băţului*', nu dădea rezultate, şi „pruncii în afară de a citi şi scrie rău, nimica alta nu mai învaţă**. Casele în Şiria, deşi mari, erau „neîngrijite, necurate, dezgrădite**. Părăginirea în care ajunsese Şiria avea cauze pe care nici învăţătorul, nici preotul nu le puteau înlătura. „Domnul de pămînt** (groful) şi administraţia, atît centrală, cît şi cea locală, supuseră şirienii, ca de altfel şi locuitorii altor comune, Ia grele obligaţii, încît nu mai aveau vreme, şi poate nici tragere de inimă, fie măcar să-şi împrejmuie casele cu garduri. Slavici porneşte, cum se vede, atît în construirea personajului, cît şi a cadrului de la alte date decît cele pe care i le oferea şcoala pe care o frecventă. Altfel spus, Slavici nu evocă, memorialistic, ci compune un „model**. Căci dacă între imaginea ce ne-o facem, pe baza documentelor, despre D. Voşti-nariu şi cea a învăţătorului din nuvelă deosebirea este categorică, există o identitate perfectă între cuvintele învăţătorului din nuvelă şi ideile din articolele lui Slavici. Observaţia aceasta poate fi extinsă şi la imaginea ce ne-o formăm despre Huţu şi pe celelalte trepte ale învăţămîntului din imperiul austro-ungar. Există totuşi în nuvelă scene pentru care se pot invoca documente ce duc la biografia prozatorului. Slavici sta în gazdă, în adevăr, la meseriaşi — tîmplari, măcelari. Stă în gazdă, în 1864—65 la Szadi Maria, văduvă, şi poate precupeaţă (Matricola 1864—65, Liceul „Ioan Slavici**, Arad). Descrierea Aradului, aşa cum se desprinde din nuvelă, se întemeiază pe date care se verifică documentar. Există o strictă concordanţă, pe de altă parte, între aceste date şi cele pe care Slavici le comunică în memorialistica sa. Budulea Taichii a stat în atenţia tuturor criticilor. Nuvela este însă cel mai des invocată ca termen de comparaţie, cu deosebire în acele cercetări care dau prioritate temei unei scrieri sau alteia. Consemnarea tuturor opiniilor critice, deşi nu fără interes, ar ocupa prea mult spaţiu. Să notăm totuşi că In darea de seamă din Gazeta Transilvaniei, aparţinînd, probabil, lui Andrei Bârseanu, se arată că meritul principal al nuvelei stă In faptul că ea pune în lumină legătura strînsă 85 — Ioan Slavici — Opere, voi. n 545 dintre intelectualitate şi popor. „Daca în Budulea Taickii acţiunea se cam trăgăneazâ, suntem cu prisosinţă despăgubiţi prin împrejurarea că în această novelă se arată în chipul cel mai fermecător trecutul celor mai mulţi din bărbaţii de frunte ai românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească, ai căror părinţi au fost oameni din popor" (A.B. Novelele lui Slavici si Gane, în Gazeta Transilvaniei, 1882, nr. 49 din 11 mai). Caracterizarea mai cuprinzătoare, care fixează şi locui nuvelei în evoluţia prozei româneşti, rămlne cea a lui Eminescu; „Budulea Taickii — poate nu atît de sobră în formă ca Popa Tanda — e de-o adîncime psihologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut pîn-acum la autorii români. Adîncimea marii seriozităţi morale a autorului e acoperită cu bruma uşoară a bătăii de joc şi a comicului. S-ar fi crezut că «umorul», întristarea şi patimele îmbrăcate în haina comică a glumei şi a ridicolului e străină geniului nostru popular şi proprie numai englezilor şi germanilor. «Budulea» d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic şi româneşte" (M.E[minescu], Novele din popor, în Timpul, 1882, nr. 69, din 28 martie). SIGLE: A: Convorbiri literare, 1880 B: ed. *Soeec", 1881 C; ed.1892-1896 D: ed. „M inerva", 1907 E: ed. „Minerva", 1915 F: ed. „Cartea rom.", 1921 G: ed. „Cartea rom.", [1923] Variante 107 5 mi se desfăşură ABCDEF; mi se desfăşoară Gjj9 să gîndească ABCDEF; să se gîndească GjjlO, 22 totdeauna ABCDEF; întotdeauna GjjlS celălalt ABC DE; cellalt FG/124 să lese copilul singur ABC; să lase copilul singur DE; să-l lase pe copil singur FG/I 25 cimpoaiele ADEF; cimpoile BCG. 108 5 cu belşug pe masă ABCDEF; cu belşug la masă G//9 cimpoaiele A; cimpoiul DEF; cimpoile BCGljll cimpoiul ABDEF; cimpoile CG//2S el îi zicea mereu ABCDE; el zicea mereu FGH20—21 şi-l trimite la şcoală, ca să-mi mai bat şi eu capul cu dînsul ABCDE; şi trimite-1 la şcoală, ca să-mi bat şi eu capul cu dînsul FGH24—25 ca şi Huţu poate să înveţe carte AB; că şi Huţu are să înveţe carte CDEFG. 546 109 5 ci Mihail şi Budulea ABCDE; ci Mihail Budulea FGjj6 cel cu cimpoaiele AB; cel cu cimpoiul DEF; cel cu cimpoile CG/jlO băiet ABC; băiat DEFGH14 ne-a pus în rînd ABC; ne-a pus în rînduri DEFG/123— 24 le-am păstrat amîndouă ABCDEF; le-am păstrat pe amîndouă Gjj25 am sosit acasă ABCDEF; am ajuns acasă G//38 băiet aşezat ABCDE; băiat aşezat FG. 110 6 mai mult decît la dînsul ABCDEF; mai mult ca la dînsul G//20 la şcolile mari AB; la şcolile cele mari CDEFGjj25 cu toate aceste ABC; cu toate astea DEFG/135 - Uită ABC; - Uite DEFG/137 aş putea eu să învăţ ABC; aş putea să învăţ DEFG. 111 4 decît să poată înţelege ABCDEF; decît ca să poată înţelege G//10 nedumirit ÂBCDE; nedumerit F; nemulţumit Gf/15 un fel de răbuş ABCDE; un fel de răboj FGjjl7—18 o ştiu pe de rost A; o ştii pe de rost BCDEFG/132 cu băgare de samă A; cu mare băgare de seamă BCDEFGj/35—36 de zece, de o sută de ori şi cu cit mai mult îJ scria cu atît mai bine înţelegea ABCDE; de zece, cu atît mai bine înţelegea FG. 112 9 să înţelegi ABCDE; să-l înţelegi FGI/22 sau un berbece ABC; ori un berbece DE; ori un berbecFG/123 se scrie cimpoi A; se scrie cimpoile BCDEFGI/30—31 trebuiau să fie grozav de multe slove ABCDEF; trebuiau să fie şi grozav de multe slove Gjj36 Poci ABCDEF; Pot G. 113 15—16 să prinză vorbă ABCDE; să prindă vorbă FGjjî8—19 cu mus-teaţa groasă A; cu mustaţa groasă BCDEFGjj28 să prinză ABCDE; să prindă FGI/31 ca şi Clâiţă AB; ca Clăiţă CDEFGj/33 Pentru că vezi d-ta ABCDEF; Pentru că să vezi d-ta Gj/36 n-ar trebui să-şi mai piarză vremea ABCDE; n-ar mai trebui să-şi mai piardă vremea FGj/40 petrinjel AB; pătrînjel C; pătrunjel DEFG/j41 la anul să-i pun chiar şi la praşilâ ABCDE; la anul am să-i pun chiar la praşilă FG. 114 2mi-ar mai da ABCDE; mi-ar daFGjj9 nici un băiet ABC; nici un băiat DEFGj/14—15 să ieie copiii... şi să-i deie ABC; să ia copiii... şi să-i dea DEFGjjl5 Pentru că să vezi d-ta: nu ţi le spun atrslc, pentiu c-eş 547 voi să mă plîng ABCDEF; Pentru că să vezi d-ta G//19 pînea de toate zilele ABCDE; pînea cea de toate zilele FG/121 înţelegi dar că tot omul ABCDEF; înţelegi că tot omul Gj129—30 ori să grăiască cel mai scurt cuvînt măcar: cînd auzi însă cele din urmă cuvinte, el nu se mai putu stăpîni şi grăi ridicîndu-se puţin de pe scaun: Aşa estel ABCDEF; ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Aşa esteIGH31—32mulţumit ABCDE mulţămit FG. 115 6 vorbeşte în aiurea ABCDE; vorbeşte într-aiureai'TG//i să steie ABC; să stea DEFG//16,28 să-şi ieie ABC; să-şi ia DEFGj/20 să mai steie ABC; să mai stea DEFG//22 din Voideni X; din Yăideni BCDEF; de Văideni GJ/30 a învăţat de la mine AB; a învăţat la mine CDEFGIJ41 să vază ABCDE; să vadă FG. 116 13—16 că nu e berbece ABCDE; că nu e berbec FGH23 şi de podobii ABCDE; şi podobii FGjj38-39 să-l deie ABC; să-l dea DEFG. 117 2—3 nu se simţea de loc bine în ele ABCDEF; nu se simţea bine în ele G//3 îi era parcă ruşine de lume ABCDEF; îi era ruşine parcă de lume G/18—9 pe la Ana şi pe la Caiafa ABCDE; pe la Ana şi Caiafa FGj/13 băiet ABC; băiat DEFGI/20 Asta-i o limbă ABCDEF; Asta-i limbă Gl/35 să şază ABCDE; să şadă FG. 118 6,12băiet ABC; băiat DEFG/lll cimpoieruM; cimpoieşul BCDEFGj! 12—13 care a umblat la şcoală ABCD; care acum a umblat Ia şcoală E; care pîn-acum a umblat la şcoală jFGf/15 La noi a umblat ABCDEF; La noi a mers Gj/22 să steie ABC; să stea DEFG/128 îl va întreba şi-i va face un examen ABCDE; îl va întreba şi-i va face examen F; 11 va întreba la examen Gjj31 ca sa vază ABCDE; ca să vadă FG. 119 1 ce nu-i sunt ABCDEF; ce nu sunt GI/6— 8 deoarece îşi stăpînea rîsul. în cele din urmă el îi făcu semn Iui Huţu sa se apropie. De cînd auzise . cuvin tul examen ABCDEF; deoarece îşi stăpînea rîsul. De cînd auzise cuvîntul examen Gj 19—10 acum înainta cu paşi hotărîţi ABCDEF; acum intra cu paşi hotărîţiG; anulat cu ABCDEFjj 15 să rlzăABCDE; -să rîdă FGI/21 să-i deie ABC; să-i dea DEFGH22 va vede că ştie AB; va vedea că ştie CDEFG/126 cum rosteşte cuvintele ABCDEF; cum rosteşte vorbele Gl129—30 11 văd parcă şi acum pe Budulca încremenit A; 648 îl văd parcă şi acuma pe Budulea. El stete niţel încremenit BCDEFG// 32 chiar să vorbească ABCDEF; chiar şi să vorbească G//39 ca să vază ABCDE; ca să vadă FG/139-40 se leagă ABC; se legă DEFG. 120 3 Băietul ABC; Băiatul DEFGI/16—16 era un om neobosit era om neobosit DEFGf/36 mai avînd ea să le fiarbă ABCDE; mai avînd ca să le fiarbă FG//38 şasezeci ABC; şaizeci DEFG/fiindcă el ducea AR; fiindcă Si ducea CDE; fiindcă Si aducea FG. 121 1 coşul cu peşte ABC; coşurile cu peşte DEFG/123 avea şi el fecior la A; avea şi el un fecior la BCDEFGJ/30 ticna AB; tihna DE; tigna CFGf/38 jăratic ABC; jeratic DEFGl/40 să-l \a ABCDEF;&-\ ieieG. 122 2, 14 să vază ABCDE;să vadă FG/112 să rîză ABCDE; să rldă FG//13 a intrat şi a zis ABCDE; a intrat, a zis FGI/18 băiet AB; băiat CDEFG. 123 22 să-l scoaţă ABCDEF; să-l scoată GIJ24 le îndoia ABCDEF; le împătura G. 124 2 să se deie ABC; să se dea DEFG/jlO mânios AB; mînios CDEFGHîl să rîză ABCDE; să rîză FG/114-15 să răspund pentru el, fiindcă eu ştiam ungureşte ABCD; să răspundem pentru el, fiindcă eu ştiam ungureşte EF; să răspund eu pentru el, fiindcă ştiam ungureşte Gj/20 părul de pe frunte ABCDE; părul pe frunte FG. 125 4 nici un fel de Budulea ABCDE; nici un fel'de BuduleFG/17, 10 şasezeci ABC; şaizeci DEFG/18 mătură în casă AB CDE; mătură casa FG/110 să ne spuie ABC; să ne spună DEFG/117 se ceartă sîrbeşte ABCDE; se ceartă pe sîrbeşte FGf/18 îmi părea şi bine ABCDE; Îmi părea bine FGH30—31 împrejurul lui ABCDEF; împregiurul lui Gf/39 să-l treacă pe Huţu ABCDE; să treacă pe Huţu FGf(40 să ieie băietul ABC; să ia băiatul DEFG. 126 1 să-l scoaţă ABCDE; să-l scoată FGj/24, 26 cimpoier A; cimpoieş BCDEFG 1(33 mfngîiet ABC; mîngîiat DEFG, 849 127 $ Ioţa Vătricanu ABCDE; Ioţa Vătriceanu FG//9 erau foarte veseli ABCDE; eram foarte vesel FGjjlO băiet ABC; băiat DEFG//14 o legăturică AB; o legătură CDEFGjjl5 călindar ABCDE; calendar FGj/28 amorţiţi de frig ABCDE; amorţit de frig FG. 128 6—7 dacă putem să rămînem toţi trei acasă? Ei au rămas dar în sfînta zi de Crăciun acasă, şi Budulea se bucura acum ABCDE; dacă putem să rămînem toţi trei acasă, şi Budulea se bucura acum FG/125 să vie pe Crăciun acasă ABCDE; să vie de Crăciun acasă FGjj26 să-l ieie ABC; să-l ia DEFG. 129 ’ 4 Huţu rămăsese ABCDE; Huţu rămase FGH16e 1 le este un părinte AB; el este un părinte CDJFFG/acesta ABCDEF; aceasta G; anulat cu ABCDEFjj20 Ştii tu, măi ABCDE; Ştii tu, mkFGjj27 de Crăciun ABCDE; pentru Crăciun FG. 130 6 într-însele ABCDEF; în ele Gjj9 aste mai nouă ABC; aste mai noi DBF; este mai noi G. 131 5 şi atunci le poţi citi ABC; şi poţi citi DE; şi le poţi citi FG//23 om pe faţa pămîntului ABCDE; om de pefaţapămîntuluil^6f//^4ca înolume-d£CDE;ca Intr-o lume FG//33 stetea sfiită ABC; stătea sfiită DEFG. 132 2 îi mulţămeşte ABC; îi mulţumeşte DEFGjjll să piarză să piardă FGjjl7 şi nu-i mai dădea pace ABCDE; şi nu-i dădea pace FGj{20 din cealaltă parte ABCDE; de cealaltă parte FG. 133 7 şi fiindcă el zice&ABC; fiindcă el zicea DEFG/jlS băiet ABC; băiat DEFG/118 ca şi Clăiţă AB; ca Clăiţă CDEFGjj30 îl şi vedeam ABCDE; îl vedeam FGj/33—34 să rămînă cu băieţii ABCDE; să rămînă cu cei doi băieţi FG. 134 1 a venit apoi şi Huţu ABCDE; a venit şi Huţu FG//8 să prinză ABCDE; să prindă FGI/9—10 să-i ieie locul ABC; să-i ia lbculDEFG/j 129 13 să o prinză ABCDE; să o prindă FGJ/19 are să steie ABC; are să 550 stea DEFG//20 să mai steie ABC; să mai stea DE FGff24—25 nu ştiuse pentru ce ABCDE; nu ştiuse pîn-atunci pentru ce FG/134 să-şi vază ABCDE; să-şi vadă FGjjSS mă trase la o parte şi mă întrebă ABC; mă întrebă DEFG//39 şi în curînd ABCDEF; şi curînd G. 135 2 are să ieie ABC; are să ia DE; FG//4 Şi zicînd aceste ABCDE; Şi zicîndu-le aceste FGjjl2 musteaţa ABC; mustaţa DEFG//14 el tăcea şi privea mereu In ochii lui ABCDEF; el privea mereu în ochii ei G//16 Cocorăşti ABC; Cocoreşti DEFG/j 39—40 sta mai bucuros singur cu gîndurile lui ABCDEF; sta bucuros cu gîndurile lui G> 136 3 El a tresărit ca şi cînd ABCDEF; El tresări ca şi cînd G//0, 11 am să o ieu AB; am să ieu C; am să iau DEFGH13—14 din faţa şi din ochii lui ABCDEF; din faţa şi ochii lui G//28 şi iarăşi alţii ABC; şi iară şi alţii DE; şi iar alţii FGI/31 musteţe ABC; mustaţă DEFG 1/32 fericit ABCDEF; fericiţi G//37 pe vacanţe ABCDE; de vacanţe FGf/38 să mă auză ABCDE; să mă audă FG. 137 1 că o să i-o spună el ABCDEF; că o să-i spună el Gjjâ tinăr AB; tînăr CDEFGI/7 ticnă AB; tignă CFG; tihnă DE/113 pină ce nu s-a oprit ABCDEF; pînă ce s-a oprit Gjjl5 — Foarte frumoşi Şi iar s-a primblat prin casă, iar cînd s-a oprit din nou, a grăit: — Aşa esteI ABCDEF; — Foarte frumos I Aşa este GjjlS, 30 băiet ABC; băiat ABD EFGjj21 îţi rîde inima. Dar ce să faci ? dascălul e plătit rău ABC DE; îţi rîde inima FGjj26 Şi iar s-a primblat ABCDE; Şi iar s-a plimbat F; Şi s-a plimbat G. 138 1 împrejurul său ABCDEF; împregiurul său G//8 Iu ziua următoare ABCDE; Ziua următoare FG//9 i-a privit lung AB; l-a privit lung CDEFGjjl4 pînă în capăt ABCDEF; pînă la capăt Gjjl8 nu poate ABCDE; nu se poate FG//39 tignă AC; ticnă B; tihnă DEFG. 139 ă—6 El a răspuns că caută cornul de capră ABCDE; EI a răspuns că cornul de capră FG/118 om în toată firea ABCDEF; ora de toată firea G; anulat cu ABCDEF1/22 împrejurul ABCDEF; împregiurul GI/23 e mai mare decît lumea ABCDE; e mai mare decît luna FGjj34—35 şi se vedea că nu ştie ABCDE; şi se vede că nu ştia FG/136 să mă crează 551 ori să rîză ABCD; să ma crează ori să rîdă EF; să mă creadă ori să rîdă G. 140 2 să rîză ABCDE; să rîdă FG//5 învaţă omul să cunoască păcăliturile ABC; învaţă omul cu păcăliturile DE; se învaţă omul cu păcăliturile FG/119, 23 la dascăl AB; la dascălul CDEFGI/31 Livia a întins mina ABCDEF; Livia i-a întins mîna Gjj35 am să viu odată ABCDE; am să vin odată FGj/38—39 a grăit dusă pe gînduri ABCDE; a grăit dînsa dusă pe gînduri FG; anulat cu ABCDE. 141 13—14 cu un plumb în mină AB; cu un plumb în gură CDEFG/[Î4 învăţa ceva de rost ABCDE; învăţa ceva pe de rost FG. 142 3 peste un an, doi ABCDE; peste un an FGf/8 tulburare ABCDE; turburare FGI/1S ghetele nevăcsuite, neperiat şi nepeptănat ABCDE; ghetele nevăcsuite, nepeptănat FGI/27 Auzind aceste ABCDE; Auzin-du-Ie aceste FG/135 cimpoier A; cimpoieş BCDEFGjj36 încă din început ABCDE; încă dintru început FG. 143 4 încă de la începutul vacanţelor ABCDEF; încă la începutul vacanţelor Gjj8 să-şi lese copiii AB; să-şi lase copiii CDEFGI/16 Şi cînd stătea AR; Şi cînd stetea CDEFG//18 ca să vază ABCDE;ca să vadă FG. 144 1 să steie ABC; săsteaD-EJFG//*? îl cuprindea îngrijirea ABCDE; îl cuprindea îngrijarea FG//4 unde l-ar pune ABCDE; unde l-ar putea pune FG/jlâ celălalt ABCDEF; cellalt Gj/26 precum ca să vie acasă AB; pentru ca să vie acasă CDEFG. 145 9> 37 mulţămit AB; mulţumit CDEFGI/24 pe care i-o dedea ABCDEF; pe care i-o dădea G//40 fiecare cuvînt ABCDEF; fiecare vorbă G. 146 8 să nu şază AB; să nu şează CDE; să nu şadă FG//9 mai bătrâio&re AB; mai bătrînioare CDEFGj/10 împrejurul ABCDEF; împregiurul Gf/36 mătase ABCDEF; mătasă G. 552 147 8—9 fiindcă şi fiindcă şi fiindcă ABCDEF; fiindcă şi fiindcă Gj/14 jur împrejur ABCDEF; giur împregiur G/grajdiuri A; grajduri BCDEFGI/17—18 scaune şi canapele căptuşite ABCD; scaunele şi canapele căptuşite EF; scaunele şi canapelele căptuşite GJ/27—28 încît nici nu mai ştia ABCDEF; încît nici nu ştia G♦ 148 4 cimpoier A; cimpoieş BGDEFG//7 şi el era aşa scurt ABCDE; şi el era scurt FGH24 să-l ieie ABC; să-l ia DEFG//3Î putea să vază ABCDE; putea să vadă FGf/32 e un om dus pe gînduri AB; eun om pus pe gînduri CFG; e un om pe gînduri DE//33 omul care gîndeşte mult ABC; omul care se gîndeşte mult DEFG. 149 7 să-l ieie ABC; să-l ia DEFGU24 Christos ABCDE; Hristos FG/j 34 ca şi Glăiţă AB; ca Clăiţă CDEFG//35 stetea ABC; stătea DEFG. 150 22 rumpere ABCDE; rupere FG. 151 5 în înţelesul scrisorii A; în sensul scrisorii BCDEFG/ce trimisese ABCDEF; ce o trimisese G/110—12 De cîţiva ani stupii ieşiseră de minune» pomii dăduseră rod bun şi dascălul Clăiţă era jur împrejur vestit pentru mierea şi pentru soiurile lui de poame ABCDEF; De cîţiva ani stupii ieşiseră de minune, giur împregiur vestit pentru mierea şi pentru soiurile lui de poame Gj/19 Pe Mili ar fi voit ABC; Pe Mili ar voi DEFGH2Î decît a fi plugăriţă ABCDEF; decît de a fi plugăriţă Gjj27 să aibă un ginere ABCDEF; să aibă ginere GH28 să-l iese ABCDE; să-l lasei?G//Msă-l ieie ABC; să-l iz DEFG/140 tablele zoologice ABC; tabelele zoologice DEFG. 152 2 mai sunt încă o mulţime de lucruri ABDE; mai sunt o mulţime de lucruri CFGj/22 să nu rîză mereu ABCDE; să nu rîdă mereu FG H25—26 oricît de lungi AB; cît de lungi CDEFG/126 Era dar mulţămit ABC; Era dar mulţumit DE; Era mulţumit FG//28—29 să trăiască zilele de bătrîneţe ABCDE; să trăiască de bătrîneţe FGI/32^33 gîndurile îmbătrînesc pe om A; gîndurile îl îmbătrînesc pe om BCDEFG//35 de cînd Budulea se făcuâe atît de âŞezat şi de cuviincios. Căci Budulea se plîngea că feciorul său ABCDE; de cînd Budulea se plîngea că feciorul său FG. 553 153 3 şede A; şade BCDEFG/jâ cînd şede aşa pe prispă A; cînd şade aşa pe prispă BCDE; cînd şade pe prispă FG//7 să ABCDE ;& vadă FG//15 se punea într-un unghi ABC DE; se punea într-un ungher FG//20 să nu steie ABC; să nu stea DEFGjj32 bunurile mele A; bucuriile mele BCDEFG. 154 12 ca să vaza -4BCDZ?; ca să vadă JFG//2i să-i spuie ABCDE; săspuie FG//38 s-a mulţămit ABC; s-a mulţumit DEFG. 155 3 că nu mă mai fac ABC; că nu mă Jac DEFG//3 spăriet^42?C; speriat DEFGjjlţk dar nu putea ABCDEF; dar nu se putea Gj(30 cimpoierul A; oimpoieşul BCDEFGjj32 ni l-am ales ABCDE; ni l-au ales FGjăeşi e om tînăr ABCDEF; deşi era om tînăr G. 156 1 un nou Budule ABCDE; un nou Budulea FG/13— 4 că visez bucuria ce simt A; că visez numai bucuria ce simt BCDEF; că numai visez bucuria ce simt GI/8 băiet ABC; băiat DEFGH19 lacrimi A; lacrămi BCDEFGj/23 mumă ABCDEF; mamă G/125 ne-ai lăsat-o noua spre locaş de vieţuire AB; ne-ai lăsat-o noaua locaş de vieţuire! CDEFG. p. 157 BOBOCEL A apărut în Almanachul Societăţii academice social-literare „România II, Viena, 1888, p. 161 — 168. Şi în extras: Bobocel, Viena, 1888, 10 p. Se tipăreşte în Novele, I, Bucureşti, Editura „Socec", 1892, p. 219 — 227. Se reproduce în Călindarul „Minervei" pe anul 1904, VI, Bucureşti, 1904, p. 186 — 191; Ecoul Americei, I (1924), nr. 2 (5 mai), p. 2 (numai începutul). Se retipăreşte în Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p, 205 — 212; Nuvele, I, ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura „Mînerva", 1915, p. 197 — 204; Nuvele, I, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 199 — 206. Se reproduce, după această ediţie, în America (Cleveland, Ohio), XVII (1922), nr. 188 (11 august), p. 4; nr. 189 (12 august), p. 4; nr. 190 (14 august), p. 4. Se retipăreşte în Nuvele, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1923], p. 199-206. Traduceri: Bobocel. Aus dem rumănischen de J. Slavici von Gustav Troll, Bomdnische Revue, VI (1890), nr. 1 (ianuarie), p. 45—51; Bobocsel, în Magyar-romănszemle, II (1896), nr. 1 (ianuarie), p. 14 — 17. Trad. Nândor Szabd; Bobocsel, In Nândor Szabd, Român elbeszilbk, Brassd, 1903, p. 59—69. Cel de al doilea Almanach al „Româniţi juneu cuprinde, alături de nuvela lui Slavici, lucrări de Alecsandri, Eminescu, I. Negruzzi, A. D. Xenopol, I. Vulcan, I. Sbiera, I. Neniţescu, toţi colaboratori 554 şi la primul almanah» pfe&Utn şi de A. Mocsonyi, D. C. Ollănescd, Matilda Cugler-Poni, I. Popescu, N. Teclu, St. Velovan şi Duiliu Zamfirescu. Acest al doilea almanah, adună în paginile sale un mai mare număr de nume. El stă însă. In privinţa însemnătăţii lucrărilor pe care le publică, mai prejos de cel dintîi, unde se poate citi Luceai farul lui Eminescu, precum şi lucrări poate mai puţin importante, judecate în perspectiva dezvoltării literaturii noastre, dar reprezentative pentru scrisul lui N. Gane, I. Negruzzi. Concepţia care stă la baza întocmirii celor două almanahuri nu diferă, şi alături de grija de a reuni atît lucrări literare,*cît şi ştiinţifice, apare evidentă şi preocuparea de a include In sumar lucrări venind de la scriitori şi oameni de cultură din toate provinciile locuite de români. „România jună" acţiona, cum făcuse şi prin serbarea de la Putna, în direcţia ilustrării unităţii poporului român, atunci divizat prin graniţe artificiale. Colaborarea lui Slavici şi la cel de al doilea almanah al „României june" se înscrie ca una dintre numeroasele dovezi privind legăturile strînse pe care le are cu societatea studenţilor români din Viena şi după terminarea studiilor universitare. Merită să reţină atenţia îndeosebi faptul că Slavici stăruie pe lîngă Maiorescu să trimită „României june" o subvenţie, fără nici o condiţie. „Cred dară că e chiar bine — îi scrie Slavici lui Maiorescu în 30 octombrie 1875 — a trimite societăţii subvenţiunea, fără nici o condiţiune. Cele mai bune condiţiuni care pot fi puse sunt deja în statute. Şi nu este cu putinţă ca oamenilor să le treacă prin minte a lucra în contra statutelor." (Scrisoarea datată: Viena, 30 octombrie 1875. Ms. Acad. Republicii Socialiste România, S., nr. 60[4]/XVII.) Se întocmi, tot acum, şi Raportul anual al Socie* tăţii academice social-literare „România junâ“ în Viena, pentru inter* valul 1 octombrie 1874 —30 septembrie 1875. Societatea studenţilor români din Viena numeşte membri „emeritaţi" pe M. Eminescu — „drd [doctorand] filozofie], Iaşi", şi I. Slavici, „drd [doctorand] drept Bucureşti" (Raportul anual al societăţii, p. 14). Slavici donă bibliotecii societăţii mai multe cărţi (acelaşi raport, p. 14).Mai fură numiţi membri „emeritaţi" V. Bumbac, G. Băleanu şi V. Morariu, toţi cu rol important, asemeni lui Eminescu şi Slavici, în pregătirea serbării de la Putna, cea mai importantă manifestaţie politică a studenţilor români din Viena. Slavici era, cînd îi solicită studenţii români să colaboreze la Almanah, director al Tribunei din Sibiu. Nuvela este scrisă însă cu mult înainte. Cînd anume nu putem şti. Nu încape discuţie că în 1884, cînd ia conducerea Tribunei şi se stabileşte la Sibiu, o avea 555 gata. Căci şi modalitatea expunerii, şi tema nuvelei ne îndrumă, spre epoca din activitatea sa creatoare anterioară reîntoarcerii sale peste munţi. Nuvela nu reţine atenţia criticii, şi explicaţia stă poate în faptul că Slavici compune o idilă, cu elemente care nu aparţin, cum se obişnuia, lumii satului. N. Iorga găseşte totuşi linele scene, ca cea care se petrece între croitor şi preoteasă, „cu totul şi cu totul admirabile, scrise cu măsură şi cu înţelegere" (Schiţe din literatura românăf II, p. 120).; SIGLE: A: Almanahul societăţii „Homânia junăl\ i 888 B; ed. 1892—1896 C: ed. „Minerva*, 1907 D: ed. „Minerva", Î915 E: ed. „Cartea rom.*, 1921 F: ed. „Cartea rom.*, [19231 Variante 157 2—3 mai frumos ca viscolul ABCD\ mai frumos decît viscolul EF//17 că vinul i se ridică la cap ABCDE; că i se ridică la cap FH23 pînă pe la miezul nopţii ABCD; pînă la miezul nopţii EF. 158 22 are să ajungă lucrul acesta ABCD; are să ajungă aceasta EF// 32—33 mai uşor ca alţii ABCD; mai uşor decît alţii EF/134 somnul 11 stăpîneşte ABCD; stomacul îl stăpîneşte EF/139 De ce să nu-şi scurte A; De ce să nu-şi scurteze BCDEF. 159 12—13 Acum nu le mai băga în seamă AB; Acum nu le băga în seamă CDEF. 1G0 1 să-l scoaţă ABCD; sa-1 scoată EFjj2 se trlnti de pămînt ABCD; se trînti pe pămînt EF/13 să deie ABCD; să dea EF/18 să şi-l ieie ABCD; să şi-l ia EF{I9 stete o clipă nehotărît AB; stete nehotărît CDEFjjll se depărtase cu copilul în braţe pînă spre mijlocul curţii ABCD; se depărtase cu copilul în braţe EFJ119—20 şi acum ea îi zicea chiar lui fiară sălbatică. Da, da, dai O fiară sălbatică! El, Ghiţă Tudo-roiu, era cu adevărat o fiară sălbatică ABC; şi acuma ea îi zicea chiar lui fiară sălbatică! Da, da, dai O fiară sălbatică! D; şi acuma 586 Oă ti zicea fiară sălbatică t EP//24 îi răspunse el hotârît ilB; ii râă* punse hotărît CDEF//29 să dea foc ABCD; să deie foc EF//41 pentru ca să simţă ABC; pentru ca să simtă D; pentru ca să ştie EF. 161 20 Dar nu asta era AB; Dar nu era CD; Dar nu aceasta era EFjjS2 Cum a putut să se deie astfel de golî Cum a putut să-şi arate astfel slăbiciunea ABCD; Cum a putut să se dea astfel de gol! EF. 162 9 mai mult ca la d-ta ABCD; mai mult decît la d-ta EF//13 copilul se alipi de el ABCD; copilul se alipi de dînsul EF//16—17 m-ai făcut de batjocura lumii ABC DE; m-ai făcut de rîsul lumii F1/22—23 crezi că o să fii fericită ABCD; o să fii fericită EF. 163 3 trofee ABC DE; trofeă F; anulat cu ABC DEj[4 nu te mai măriţi cu el? ABCDE; nu te măriţi cu el?/#1. p. 164 VECINII, I. BACIU A apărut In Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Socec", 1892, p. 233—245. Se retipăreşte In Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva44, 1907, p. 215— 226; Nuvele, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Minerva", 1915, p. 209—218; Nuvele, I, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 209— 220. Se reproduce, după această ediţie, In America (Cleveland, Otiio), XVII (1922), nr. 190 (14 august), p. 4; nr. 191 <15 august), p. 4; nr. 192 (16 august), p. 4; nr. 193 (17 august), p. 4, Se retipăreşte In Nuvele, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1923], p. 209 — 220. Nuvela nu reţine atenţia criticii decît incidental. N. Iorga o menţionează (Schiţe de literatură română, II, p. 124, 125), dar insistă asupra celei de a doua nuvele, Parasckiv Ciulie, publicată sub acelaşi titlu general. N. Quintescu, în raportul său la Academia Română, din 13 martie 1893, înşirînd nuvelele cuprinse în volumul din 1892, arată că Vecinii „cuprinde vecinii de la ţară şi vecinii de la oraş" (Analele Academiei Române. Seria II. Tom. XV. 1892—1893. Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, 1893, p. 300). G. Căli-nescu pare să-i acorde oarecare însemnătate, de vreme ce o trece după Scormon, La crucea din sat şi Gura satului, susţinînd că formează împreună „un tablou etnografic al satului" (Istoria literaturii române, p. 450). Alăturarea surprinde, şi nu găsim elemente care să apropie cele trei nuvele. G. Călinescu se opreşte la această nuvelă şi în 557 Completările la Istoria literaturii române: „Cu greti SC-nipacâ şi Ândreitt cu Baciu după ce acesta din urmă a pîrît pe cel dintîi, pe nedrept, de a fi dat foc casei sale" (Material documentar. Ioan Slavici, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1960, nr. 4 [octombrie-decembrie], p. 766). G. Călinescu citează Vecinii alături de nuvela La crucea din sat spre a ilustra că Slavici este „un observator al sufletului disimulat şi mut", relevînd şi o trăsătură caracteristică a scrisului său. Sub acest aspect nuvela se înrudeşte cu Pădureanca, cu Vatra părăsită şi cu alte scrieri ale lui Slavici. SIGLE: A: 1892-1896 B: ed. „M inerva*, 1907 C: ed. „Minerva", 1915 D: ed. „Cartea rom.“t 1921 E: ed. „Cartea rom.*, [1923] Variante 164 11 Dureri şi bucurii ABCD; Dureri şi bucurie E; anulat cu ABCDjj H14—15 dimprejur ABC; dimpregiur DEjjl5 tihnit ABC; tignit DE/116 îngraşe ABC; îngraşă DE//18—19 Deşi era dar om bun A; Deşi era om bun de inimă BCD; Deşi era un om de inimă E{{22—23 şi astfel şi mai puţine supărări ABCD; şi astfel mai puţine supărări E. 165 2—3 nu mai aveau ABC; nu aveau DEj{9 dar n-o lăsau mititeii ABCD; dar n-o lăsau nici mititeii Ejj 16—17 şi nici că putea ABCD; şi nici nu putea E{{20 la casa lui Baciu ABCD; în casa lui Baciu El{25—26 el se mai şi obrăznicise ABCD; el se şi mai obrăznicise El)30 celălalt ABC; cellalt DEj{30—31 să-i desparţă ABC; să-i despartă DE. 166 2—3 decît ca să ajung A; decît s-ajung BCDE{{34 stetea moleşit ABCD; stătea moleşit E. 167 4—5 dacă-i întîlni cumva pe undeva ABCD; dacă-i întîlni cumva E{{6 muma lui ABCD; mama lui Ej{27 n-o să prea simţă ABC; n-o să prea sîmtă DE{{29 şi-l trimete ABC; şi-l trimite DE. 168 3 se văieta şi se afurisea A; se învîrtea şi se afurisea BCDEjjlO să scoată caii ABCD; să scoată caii E{{12 să vază ABC; să vadă DE{{13 558, băietul A; băiatul BCDEj[30 şi simţea ABC; şi sîmţea DEj 132—33 să-l găsească viu încă ABC; să-l găsească încă viu DE//3S fără de simţiri ABC; fără de simţiri DE1(37—38 praf şi cenuşe ABC; praf şi cenuşă DE. 169 12 să-şi piarză rostul ABC; să-şi piardă rostul DE1126 nu se simţea vinovat nu se sîmţea vinovat DEH32 să-i deie drumul A; să-i dea drumul BCDE. 170 5 nu putea să ieie ^4; nu putea să ia BCDE//6 care nu puteau să steie mărturie pentru dînsul şi nu putea să arate A; care nu puteau să stea martori pentru dînsul şi nu putea să arate BC; care nu puteau să arate DE//8 împrejurările ABCD; împregiurările Ejjll avea Andrei ABCD; Andrei avea EjjM nu se mai simţea ABC; nu se mai sîmţea DE1/36—37 Noi să rămînem ABC; Noi ramînem DE* 171 11—12 zi ticnită A; zi tihnită BC; zi tignită DE//13 să privească în faţa altora ABCD; să privească faţa altora E; anulat cu ABCD/114 ar fi dat ABC; ar fi dat-o DEjjlS să-şi vînzăcasa.42?C; să-şi vîndă casa DE. 172 9 să se simţă ABC; să se sîmtă D; să se simtă Ej/14 i se ivea în minte ABCD; i se ivi în minte EI/19 nici să bea ABC;nici săbeie DEjj2î1 31 băietul A; băiatul BCDE//23 ţiindu-şi capul sus ABCD; ţinîndu-şi capul sus E//24 să împarţă ABC; să împartă DEI/28 o garafă de vin ABC; o garafă cu vin DE. 173 4 ca să ieie ABC; ca să ia.DE/18 ca să vază ABC; ca să vadă DEjj 13—14 de sub coaste ABCD; de sub coastă Ej/20 băietul A; băiatul BCDE. p. 174 VECINII, II. PARASCH1V CIULIC A apărut în Novele, I, Bucureşti, Editura „Socec*, 1892, p. 246—348. Se retipăreşte în Nuvele, I, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 229 — 320; Nuvele, I, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Minerva“, 1915, p. 221 — 309; Nuvele, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească*, 1921, p. 223 — 312. Se reproduce, după această ediţie, în America (Cleveland, Ohio), XVII (1922), nr, 194 (18 august), p. 4; nr. 195(19 august), p. 4;nr. 196(21 august), 559 p. 4; nr. 197 (22 august)» p. 4; nr. 198 (23 august), p. 4; ur. 199 (24 august), p. 4. nr. 200 (25 august), p. 4; nr. 201 (26 august), p. 3 — 4; nr. 202 (28 august), p. 3—4; nr. 203 (29 august), p. 3-4; nr. 204 (30 august), p. 3 — 4; nr. 205 (31 august), p. 3—4; nr. 206 (1 septembrie), p. 3 — 4; nr. 207 (2 septembrie), p. 3—4; nr. 208 (5 septembrie), p. 3—4; nr. 209 (6 septembrie), p. 4. Se retipăreşte in NweU, I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească, [1923], p. 223—912. Există în jurnalul lui Maiorescu o menţiune care s-ar putea referi la această nuvelă. Criticul notează că la întrunirea „Junimii* bucu-reştene, ţinută în 29 septembrie/11 octombrie 1882, Slavici citi „o de nepriceput proastă novelă de copii* (T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, p. 125). Dacă însemnarea se referă, în adevăr, la această nuvelă, atunci data compunerii ei precede prima apariţie cu un deceniu. Critica literară priveşte nuvela ca neizbutită, nu însă fără a-i recunoaşte şi unele merite parţiale. Mai caracteristică rămîne opinia lui N. Iorga, exprimată îndată după apariţia nuvelei. „Vecinii — vorbesc de partea a doua — are un subiect minunat: un om care urăşte pe ceilalţi, fiindcă a suferit mult de la dînşii, şi pe care împrejurările îl aduc fără voie să-i iubească, să se împace cu aceştia, tocmai fiindcă vrea să le facă un rău, înţeles altfel de lume. Bătrinui e o figură colorată. Agata, o dumnezeiască fiinţă, prin doru-i, atît de femeiesc, de a fi totdeauna de ajutor cuiva. Nuvela ar fi putut să fie una din cele mai frumoase ale autorului, cum şi este la sîîrşit, dacă n-ar fi acea eternă tendinţă de a reveni asupra tipurilor o data terminate, de a repeta, de a grămădi amănunte peste amănunte, mai mult chiar decît trebuie, pentru a face pe cititori să uite cele ce n-ar trebui* (Schiţe din literatura română, II, p. 129). SIGLE: A: 1892-1896 B: ed. „Minerva*, 1907 C: ed. „Minerva*, 1915 D: ed. „Cartea rom.*, 1921 E: ed. „Cartea rom.*, [1923] Variante 174 7—8 se strecoară ABC; se străcoară DEjj8 o simte fieştecare ABCD; o simte, fireşte, fieştecare EH19—20 numai singur el cu sine ABCD; numai el cu sine E//20 ticna A; tihna JSC; tigna DE. 560 175 3 e mare păcatul ABCD; e mare păcat E//3—4 să fie spăşit ABC; să fie ispăşit DE[[36 stetea A; stătea BC; DE[[38 prin vreuna ABCD; printr-una Ej[40 să se crează ABC; sa se creadă DE. 176 11 să se ascunză ABC; să se ascundă DEjjl3 să simţă ABC; să sîmtă D; să simtă EI/20 minat în ghionturi ABCD; minat de ghionturi E[j22 să deie A; să dea BCDEIJ26 el însăşi ABC; el însuşi DEj/29 rumpe a ABC; rupea DE[j30 n-o poate purta A; n-o putea purta BCDE[[39—40 de aceasta el nu se temea niciodată, căci ştia, dacă voia, să ghicească gîndul altora şi să fie mereu cu ochii-n patru, nu bea niciodată, nu se obosea ABC; de aceasta el nu se temea niciodată: nu se obosea DE 1/41 să steie A; să stea BCDE. 177 9 şi să facă altora ABC; şi să le facă altora DE[jl2 să deie A; să dea BCDEH14&-a strecurat ABCD; S-a străcurat Ej[23—24 afară din cale sunt şi aceşti ani de căsnicie ABC; afară din cale şi aceşti ani de căsnicie DE; anulai cu ABCl/28 ca să scază ABC; ca să scadă DE[[ 31 copiii din mahala ABCD; copii de mahala E//36 ticnit A; tihnit BC; tignit DE. 178 8 să steie A; să stea BCDE[[10 dimprejur ABCD; dimpregiur El[21 i s-a făcut încetul cu încetul ABCD; i s-a făcut cu încetul E[[22 năcăjască ABC; năcăjească D; necăjească E[[24 băiet A; băiat BCDE[[26 tăblile A; tablele BCDEj[28 şi curtea ABC; iară curtea DE 1/33 să nu vază ABC; să nu vadă DE//37 plînset şi vaier de copii mărunţi A; plînsete şi vaiete de copii mărunţi BCDE[[38—39 şi sunt iar bătuţi de alţii ABC; şi sunt bătuţi de alţii DE. 179 3 i-a plăcut faţa betelei de porumb ABC; i-a plăcut faţa guşei de porumb DE[4 atît le-a trebuit şi copiilor ABC; atît le-a trebuit copiilor DE[[26,27 al patrulea ABCD; al patrălea Ej/36 printre zarzavagii ABC; printre zarzavaturiDE[[36—37 să vînz&ABC; să vîndă DE. 180 14—15 care-i făcea dimineţile cafeaua A BC; care-i făcea dimineaţa cafeaua DE//26 anume pe dînsul ABC; anume pentru dînsul DE[[32 să-i deie ABC; să-i dea DEj[38—39 în odaia aceasta o masă de stejar ABCD; în odaia aceasta numai o masă de stejar E. 561 181 9—10 fiindcă nu cheltuia ABCD; fiindcă el nu cheltuia E//Î2 să steie A; să stea BCDE//15 din mahala ABC; prin mahala DE/ din piaţă ABC; în piaţă DE//16 să dispună multe voturi ABC; să dispună de multe voturi DEj/39 ticnă A; tihnă BC; tignă DE. 182 1 fără de întîrziere^l; fără întîrziere BC; DE//4 Anastasie ABC; Anas-tase DE 117 stă un biet de funcţionar stă un biet funcţionar DE/j8 ajuns la mare mizerie ABCD; ajuns în mare mizerie EI/13—14 să-şi ieie A; să-şi ia BCDE//14 să-şi zică ABCD; să-i zickEj/29 dedeau de fel de supărări A; dedeau de fel de fel de supărări BCDE. 183 7 să-mi dea ABC; să-mi deie DEj/13 să steie A; să stea BCDE//14 tihna ABC; tigna DEjj 15 paltonul său de iarnă ABCD; paltonul de iarnă E/ adunat cocoloaşe ABC; adunat cocoloaşă DE/j20 celălalt ABC; cellalt DEj/21 rezemătoare ABCD; răzemătoare E//27 acum însă ea şedea ABC; acum însă şedea DEj/33 vreo mare nenorocire A; vreo nenorocire BCDE. 184 6 pînă ce adoarme ABCD; pînă ce adormeaiiY/J2să sară, să ostenească ca să le vie altora într-ajutor ABC; să sară DE 1/29—30 dintre prietenii ABCD; din prietenii E. 185 1 plină de apă ABCD; plină cu apă Ej/17 simţimîntul ABC; sîmţă mîntul DEj/23 că i s-a întrerupt ABCD; că i-a întrerupt E//36 surorii sale A; surorii ei BCD; surorii lui Ej/41 scăuneş A; scăunaş BCDE. 186 27—28 erau tot atlt de numeroşi ABCD; erau atît de numeroşi E. 187 1—2 i-au alungat ABC; l-au alungat DE//9 dacă nu simt ABC; dacă nu sîmt DE//15 vor fi trecut cele 30 de zile ABC; va fi trecut 30 de zile DE//18 o ţigare ABC; o ţigară DE. 188 8 ele vin aşa ele de ele ABCD; ele vin aşa ele de la ele E//33 să-şi deie A; să-şi dea BCDEj/37 din mine ABCD; în mine E//37—38 562 pe întunerec şi mâ gîndesc la lume şi la viaţa mea în tr-insa, iar inima mea ABC; pe întunerec, iar inima mea DEjj41 cîntatul de zori al cocoşilor ABC; cîntatul cocoşilor DE, 189 6—7 ce plăcută adierea dimineţii ABCD; ce plăcută e adierea dimineţii Elfii să te scoaţă ABC; să te scoată DEHI2—13 mă înveseleşte gîndul ABC; ma înveleşte gîndul DE; anulat cu ABC, 190 3— 4 despre mulţumirile acestei vieţi atît de trecătoare, vecinul lui venea însoţit de comisar ABC; despre mulţumirile acestei vieţi, d-1 Giulic a venit însoţit de comisar DElfll plin de cuiburi de omidă ABC; plin cu cuiburi de omidă DE//20 să steie A; să stea BCDEI/32 s-o ia ABC; s-o ieie DEjj33 să i-o dea ABC; sa i-o deie DEj/38 se repezi ABCD; se răpezi E, 191 4 privind la copii ABCD; privind la copil E; anulat cu ABCD. 192 11 se simţea ABC; se sîmţea DE//12 băiet A; băiat BCDEj[17 strîm-toarea ei ABC; strîmtorarea ei DE//32 să vază ABC; să vadă DE, 193 4— 5 şi el are să-mi şi plătească ABC; şi el are să-mi plătească DEI/18 mai şi fuma ABC; mai fuma DEU37 Aşa, şi numai aşa ABCD; Aşa, numai şi numai aşa E. 195 17 lucrul nu era nici nou ABC; lucrul nu era nou DE, 196 26 obijnuitul zîmbet ABC; obicinuitul zîmbet DEI/27—28 să scoaţă ABCD; să scoată Ejj29 ce să le ieie şi ce să le facă A; ce să ia şi ce să le facă BC; ce să ia, ce să le facă DEjj33 zise el ABCD; zise iar E; anulat cu ABCD)(34 grije ABCD; grijă E. 197 11 mai ţine-ţi-i ABCD; mai ţine-i EH16—17 să-şi deie seamă A; să-şi dea seamă BCDEI/36—38 şi cu funcţionarii de la direcţiune, ca ei să-l minţă. Pe el să-l minţăl? pe el să-l înşele!? Vai de capul lor! El luă un scaun de lingă uşă şi-l mută tocmai la căpătîiul patului. — Am să le arăt eu lor! grăi hotarît. Mai nainte şi mai nainte trebuia 563 Să fl&eâtgă la primărie, că sSl ic ie fie de la primar, fie de la vreunul din ajutoarele lui o recomandaţie către Ministerul Lucrărilor Publice A;... o recomandaţiune către Ministerul Lucrărilor Publice BC; şi cu funcţionarii de la primărie, casă ia, fie de la primar, fie de la vreunul din ajutoarele lui o recomandaţie către Ministerul Lucrărilor Publice DE. 198 5—6 fiecare şi-l făcuse A; care şi-l făcuse BCD; pe care şi-l făcuse E/123 să-l minţă ABCD; să-l mintă E. 199 13—14Era ca şi cînd aicis-ar fi născut, aici ar fi crescut, aici şi-ar fi cheltuit averea şi domnul Costică era ABCD; Era ca şi cînd aici şi-ar fi cheltuit averea şi d-1 Costică era E. 200 15 să deie A; să dea BCDEIj23 sa vază ABC; să vadă DE/130 să-i vază ABC; să-l vadă DE. 201 30 se simte A; să simte BC; se sîmte DE. 202 1 se simţea ABC; se sîmţea DEjj8—9 fără de Intîrziere A; fără întîr* ziere BCDE/j 10 Vecinii au însă slăbiciunile lor omeneşti ABC; Vecinii au slăbiciunile omeneşti DEjjl7 să simţâ ABC; să sîmtă DEj/23 să le trimită AB; să le trimeaţă C; să le trimită DEI/27 din cele proaspete ABC; din cele mai proaspete DEj/33 steteau A; stăteau BC DE 1/39 băietul A; băiatul BCDE. 203 4 sărîză ABC; să rîdă DEI/14 băiet A; băiat BCDEjj22 n-a sosit încă Spiridon ABCD; n-a sosit Spiridon Ej se cătrăneşte ABCD; se căzneşte E/j28 lucru învederat ABCD; lucru adevărat EI/30 să-l deie A; să-l dea BCDEj/31 nici că s-ar fi putut ABCD; nici nu s-ar fi putut E//38 ce să ieie A; ce să ia BCDE. 204 1 Era dar lucru hotărît ABC; Era dar un lucru hotărît DEjllO tot mai erau însă şi acum ABCD; tot mai erau şi acum E. 564 205 î sâ simţă ABC; să simtă D; să simtă Bf/S simţirea ABC; simţirea DE/110 să-şi deie ABC; să-şi dea DEjj 11—12 plămînile ABCD; plămînii E. 206 4 undeva înspre munte ABC; înspre munte DE. 207 18 să-l minţă ABC; să-l mintă DE//DE. 208 1 pretutindeneai42?C; pretutindeni//^ se simt ABC; se sîmt DE//16să-i scoa\&ABCD; să-i scoatăEj128—29 ce oare i s-a deschis aşa deodată ABC; ce oare i s-a întîmplat de i s-a deschis, aşa deodată DEj 131 — 32 şi văzîndu-se vesel,mai vîrtos se-nveseleşte, văzîndu-se trist, mai vîrtos se întristează ABC; şi văzîndu-se trist, mai vîrtos se întristează DEIJ36 o spunea chiar d-1 Costică A; o spunea d-1 Costică BCDE. 209 3 pe la amiazăzi ABCD; pe la miazăzi EH21—22 nu are să spună decît ceea ce ştie bine şi nu are să judece decît după ce este pe deplin lămurit ABC; nu are să spună decît ceea ce este pe deplin lămurit DE/138 capitalele ABC; capitalurile DEj 140—41 braţele muncitoare ABCD; braţe muncitoare E. 210 2 funcţionar la Ministerul de Finanţe ABCD; funcţionar al Ministerului de Finanţe E//7 Bufnea se simţea însă înălţat A /Bufnea se simţea înălţat BCDEf/10 împrejurul lui ABCD; împregiurul lui El/23—26 Nimic! Ca şi cînd el, Bufnea, i-ar fi zis unui cerşetor: Iată, bea şi tu o ţuică ABC; Nimici Iată, bea şi tu o ţuica DEj/30— 31 ca să-şi mai arate şi dispreţul ABC; ca să-şi mai arate dispreţul DEjj3S Asta-1 scotea pe Bufnea ABC; Asta-1 scoate pe Bufnea DE. 211 6 pe ici, pe colo ABCD; pe aci, pe colo EI/8 în strîmtoare ABC; în strîmtorare DEl/17 peste al treilea ţui ABCD; peste al treilea JEjj21 capitalistul ABCD; capitalismul E; anulat cu DE. 212 14 cel dinţii îmbrăcat A; cel mai dinţii îmbrăcat BCDE 1/26 băiet A; băiat BCDEj/33 sâ deie A; să dea BCDE. 565 ftlft 1 să-şi deie A; să-şi dea BCDE//12 să nu-1 ie ie Â; sa ftti-1 ia BCbEj adică ABC; adecă DEljî9 spre băietul A; spre băiatul BCDE. 214 2 — Să-mi tai un băţ, ca să bat cînii şi pisicile! Să bată cînii şi pisicile?! ABCD; — Să-mi tai un băţ, ca să bat cînii şi pisicile! E/j 1S să bată în palme ABCD; să bată din palme E. 215 7 se-nveseli ABC; se-nveselise DEj/32 să-şi asigureze ABC; să-şi asigure DE* 216 8—9 jucărele ABC; jucărelele DE1/28—29 îi păreau sfinte ABC; îi erau sfinte DEJ132 deodată atîta slăbiciune A; deodată slăbiciune BCDE. 217 18 să deie A; să dea BCDE. 218 88—39 fie o pernă de canapea A; o pernă de canapea BCDE; anulat cu A. 219 3 Era gata sas te ie A; Era gata să stea BC; Era în stare să stea DEj s-o scoaţă ABCD; s-o scoată E. 220 13 să ie ie A; să ia BCDEjj 17 le-ar părea bine ABC; le-ar fi părut bine DE//18 Ba pînă chiar şi Andrei ABC; Ba încă chiar şi Andrei DE//24 să-i deie A; să-i dea BCDE. 221 17 stetea A; stătea BCDEjjlk să steie A; să stea BCDE/130 cu jumătate de gură ABC; cu jumătate gură DE. 222 17 să-şi deie A; să-şi dea BCDE. 224 2—3 sălbăticit ABC; sălbatic D; sălbatec E//39 mumă-sa ABCD;-mamă-sa E. 566 225 12 că ABCD; căci Ejjl7 ca s-o momească ABC; ca s-o molcomească 7 să ieie A; să ia BCDEjjll Giulic era deznădăjduit acum şi el ABCD; Ciulic era acum deznădăjduit şi el Ejjl3—14 apoi se plecă din nou spre copilă, ca s-o ridice, s-o mîngîie, s-o împace A; apoi se plecă din nou spre copilă, ca s-o mîngîie, s-o împace BCDEj/16—17 ce-1 cuprinse ABC; ce-1 cuprinsese DE. 227 1 să ieie A; să ia BCDEI/4 să steie A; să stea BCDEjj20—2î în cele din urmă toată casa A; în urmă toată casa BCDE//37—3S să tri-miţă ABC; să trimită DE, 228 16 şi se bucurau şi ei şi fără ca să ştie de ce A; şi se bucurau fără ca să ştie de ce BCDEjl24 la şosele ABC; la şosea DEI/30 Ermil, rămas pe capră ABC; Ermil a rămas pe capră DE. 229 3 să ieie A; să ia BCDEjj20 cînd el pleca la piaţă ABC; cînd pleca la piaţă DEI/33 pe ascuns ABCD; prin ascuns E. 231 11—12 mai bine decît toţi ceilalţi A; mai bine decît ceilalţi BCDE 1/28 că el trece ABCD; că trece E/141 Doamne l cîte a văzut, prin cîte a trecut, cîte a gîndit, cîte simţiri s-a strecurat ABC; Doamne! cîte sîmţiri s-au strecurat DE. 232 28 ca altădată A; ca alte daţi BCDE. 233 27 din cele mari ABCD; din cele mai mari Ej/37 împăcat cu sine şi cu lumea AB; împăcat cu sine şi cu toata lumea C; împăcat cu sine şi cu ceilalţi DE, 234 41 să nu mai steie A; să nu mai stea BCDE. 235 15 să-l acopere ABC; să-l acopără DE//32 galbenul teiului A; galbenul tei BCDE; anulat cu A. 236 14—15 se va mai opri harabaua ABCD; se va opri harabaua E. 567 237 35 Picat ar fi fost apoi şi de vinul cel negru ABC; Păcat ar fi fost apoi de vinul cel negru DE 1/41 să beie A; să bea BCDE. 238 26 se dete iar pe jos ABCD; se dete iar jos EI/29 să ieie A; să ia BCDE. 239 12 a mai şi băgat-oABC; a mai băgat-o DE j 126 se dedea A; se dădea BC DE 1/32 şi iar şi iar se închina ABC; şi iar să se Închine DEjj35, 41 Foltea ABC; Flotea D; Flocea EI/37 ţărmile B; ţarinile BCDE. 240 1 să de ie A; să dea BCDE//22 să se simţă ABC; să se simtă DEH24 ea-i mulţumea ABC; Agata îi mulţumea DE/126 să le lase toate ABC; s ă se lase toate DE; anulat cu ABCjj27 Foltea ABC; Flotea D; Flocea E. 241 9 să-l ieie A; să-l ia BCDEjj 10 să se stîmpere A; să se astlmpere BC DEH20 Nu era nici îngrijat ABC; Nu era nici el îngrijat DEI/30 să nu le deie A; să nu dea BCDE. 242 7 Ie-a vorbit ABCD; a vorbit EH20 tresări ca copilul ABCD; tresări ca şi copilul E/135 să steie A; să stea BCDE. 243 24 i se stîmpără ABC; i se astîmpără DE j 138 zise eh Încet ABCD zise el E. 244 8 îi erau ca desfăcute ABC; îi erau desfăcute DE. 245 21 dar nu se mai simţea ABC; dar nu se simţea DEj/30 şi aude ca-n aievea ABC; şi auzea ca în aievea DE//35 schelele A; şchelele BCDE. 246 7 In crăpatul zorilor ABC; In crepetul zorilor DE//18 să-şi deie seamă A; să-şi dea seamă BCDE. p- 251 O VIAŢĂ PIERDUTĂ A apărut In Timpul, II <1877), nr. 21 (27 ianuarie), p. 1-2; nr. 22 (28 Ianuarie), p. 1-2; nr. 23 (29 ianuarie), p. 1-2; nr. 24 (30 ianuarie), p. 1; nr. 25 1 februarie), p. 1—2; nr. 26 (2 februarie), p. i —2; nr. 27 (4 februarie), p. 1; nr. 28 (5 februarie), p. 1-2; nr. 29 ($ februarie), p. 1-2; nr. 30 (8 februarie), p. 1-2, 568 Se reproduce tn Conwrbiri literare, XV (1881), nr. H (1 februarie 1882),p. 424 — 443. Se tipăreşte în Novele din popor, Bucureşti, Editura ltSocecu, 1881, p. 113—161. Un fragment, cu titlul Moţ Marian, apare şi In I. Manliu: Crestomaţie română, Bucureşti, 1891, p. 288—289. Se retipăreşte In Novele, II, Bucureşti, Editura „Socec*, 1896, p. 3—46; iVuwIe, II, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 7—46; Nuvele, II, ediţia a Il-a, Bucureşti,Editura „Cartea românească", 1921, p. 5 — 42; Nuvelet II, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească*1, [1924], p. 5-42. Traduceri: Etn verlorenea Leben. Novelle aus dem românischen des... ueber-setzt Leon Sch5nfeld, In Româniache Revue, V (1889), nr. 4 (aprilie), p. 232—239; nr, 5 (mai), p. 299—307; nr. 6 (iunie), p. 373—379; nr.7 (Iulie), p. 418—430; Ein verlorenee Leben, în Mai im II ian W. Schroff. Bilder aua Eumanten, IV Bând, Bukarest, 1910, p. 7—52. Publicarea nuvelei în Timpul este urmarea unui angajament pe oare şi-l ia Slavici faţă de ziarul conservator. La sfîrşitul lui ianuarie 1877, T. Maiorescu preia conducerea Timpului şi-l cheamă în redacţie şi pe Slavici. Răspunde, cum se vede din scrisoarea sa către V. Mangra, din 26 ianuarie 1877 (Ms. Acad. Republicii Socialiste România, nr. 30.375), de „politica externă", întnicît era vorba „numai de raporturi exacte", precum şi de „partea literară". îndată după intrarea în redacţie, Slavici şi începe publicarea, la „foiţă", a nuvelei. O avea gata? Mai curînd nu. Conservatorii, interesaţi de apropierea faţă de Austro-Ungaria, nu admiteau să se discute despre situaţia românilor transilvăneni. Slavici intră însă în redacţie cu planuri politice bine precizate. El urmărea, cum arată în aceeaşi scrisoare, să angajeze Partidul Conservator şi „oamenii grei prin bogăţiile lor şi relaţiunile lor cu străinătatea" în lupta care se ducea pentru apărarea drepturilor românilor transilvăneni. Discuţii în legătură cu situaţia acestora nu se puteau purta în coloanele ziarului, şi Slavici ştie că avea o situaţie foarte grea faţă de conservatori, şi cu deosebire faţă de Maiorescu, care cenzura cu severitate materialele ce urmau să se publice. Slavici ţine totuşi să scrie şi despre românii de peste munţi şi-şi publică articolele în Telegraful român de la Sibiu, de unde le reproduce în Timpul. Nuvela ieşea din aceleaşi preocupări. Oricum, Slavici arată, deocamdată prin mijlocirea literaturii, că ziarul conservator era pregătit să discute şi despre românii de peste munţi. O viaţă pierdută este singura bucată inclusă în Novele din popor în care descrie societatea de dincoace de Carpaţi. Nuvela figurează, lncepînd din 1881, în toate ediţiile îngrijite de scriitor, dar cu toate acestea criticii literari o menţionează în treacăt. N. Iorga, între cei puţini care insistă asupra ei, o invocă pentru a sublinia defecte cu caracter general, în scrisul lui Slavic!. „Cîte dialoguri frumoase într-o 560 Viaţă pierdută, de unde, ca şi aiurea, nimic nu se desface decît după terminarea nuvelei, şi aceasta din cauza zgîrceniei cu care sînt tratate, pe lingă situaţiile fără însemnătate, acele care decid." dtn lite- ratura română, II, p. 129—130.) Critica literară evită să discute nuvela, nu fără anume temeiuri. Teza pe care o ilustrează nuvela limitează privirea asupra lumii descrise, Bucureştiul nefiind numai un loc de perdiţiune. Concepţia lui Slavici este mult mai cuprinzătoare decît imaginea ce ne-am forma-o despre ea, întemeiaţi numai pe lectura nuvelei. Slavici scria, tot acum, într-un articol, că „trebuieşte să căutăm a ne lumina din România; astăzi nu Ardealul este menit a răspîndi cultura în România, ci România este menită a face pe românii din Austria părtaşi la rodurile muncii sale sufleteşti" (Cultura maghiară, în Telegraful român, 1877, nr. 19 din 18 martie). Dar ca aceste „roduri" să fie mai depline, Slavici se credea îndreptăţit să dezvăluie şi viciile societăţii româneşti de atunci. Eminescu nu făcea altfel. Nu Sntîmplător poetul apreciază nuvela şi tocmai din această perspectivă. „O viaţă pierduta descrie traiul unui ţăran ardelean, care, naiv şi onest, vine în mlaştina morală a Bucureştiului, unde pierde tot ce un om are mai scump. înavuţit în adevăr prin muncă, el dă foc casei şi averii lui, şi părăseşte mocirla morală într-acelaşi cărucior, sărac, şezînd pe aceeaşi ladă de Braşov, fără să se uite îndărăt, nevoind să ia nimic de la păm în tul care-i mîncase copilul. El se-ntoarse în Ardeal, tot atît de vesel precum venise odinioară, lăsînd în urmă tot, tinereţe, avere şi mormintele familiei " (M. E[mine$cu], Novele din popor, în Timpul, 1882, nr. 69 din 28 martie. SIGLE: A: Timpul, 1877 B: Convorbiri literare, 1881 C; ed. „Socec", 1881 D: ed. 1892-1896 E: ed. „MInerva", 1907 F: ed. „Cartea ram.", 1921 G: ed. „Cartea rom.", (19241 Vari ante 251 3—4 izbind stropii sloiţi în toate părţile AC; izbind stropii sleiţi în toate părţile B; izbind în toate părţile stropii sloiţi DEFG/I 4 Păreţii AB; Pereţii CDEFG//5 de pin pregiurul ABC; de prin prejurul DEFGjjS coaje ABDE; coajă CFGjj7 pe piaţa din naintea ei ABC; pe piaţa de dinaintea ei DEFG//10 seară ACDEFG; sară B\\13 s-au fost adăpostit ABCDE; s-au adăpostit FG//16 Moş Mărian ACDEFG; 570 Moş Marian B//17—18 s-a întors de la cel din urmă muşteriu. De atunci stă la spatele căruţei AC; s-a întors de la cel din urmă muşteriu. De atunci stă la capetele căruţei B; s-a întors de la spatele căruţ ii DEFG; anulat cu AC/[20 Sumanul A; Sucmanul BCDEFGH2I mus-teaţa ABC; mustaţa DEFGj(27 a o scoate din rădăcină ABC; să o scoată din rădăcină DEFG. 252 1 se stinge ABCDE; se stinge FG//3 priveşte la AB; priveşte CDEFG/ lacremile A; lacrimile B; lacrămile CDEFGj/4 i se sloiesc ACDEFG; i se sleiesc B//6 ca şi cînd ACDEFG; ca şi cum BjjlO se stinge ABCDE; se stinge FG//11—12 cu urechile sălbatice A; cu urechile dăbălate BCDEFG//X2 Simţind ABCDE; Simţind FGj/13 îşi rădică ABC; îşi ridică DEFG//24 toate atît de părăsite, atît de singurite încît A; toate atît de singurite BCDE; toate atît de singuratece FG//27 se coborî A DEFG; se coboară BCj/27—28 deshămă pe cîrlan ABCDE; deshămă cîrlanul FG//36 Bună seara ACDEFG; Bună sara Bj trăgănînd ABCDE; trăgînd FG; anulat cu ABCDE//36 la ziuă AB; la ziuă CDEFG[[37 Moş Marianei A CD; Moş Marinei B; Moş Măriene! EFG/138 să ieie ABCD; să ia EFG[ de la bătrîn AB; de la bătrînul CDEFG. 253 1, 17, 19, 26 Moş Marian B; Moş Marian ACDEFG//2—3 dreapta uşei AB; dreapta uşii CDEFG/[9 celalalt ABC; cellalt DEFG/ Iarăşi am uitat ABC; Iar am uitat DEFG//9—1Q mai îndemînă ABC; mai la îndemînă DEFGj[11 dar nu pe de a-ndemînă A; dar nu pe a-ndemînă BC; dar nu pe îndemînă DEFG//12—13 după lucru AB; după lucruri CDEFG/[13 nu ni se pun îndemînă ABC; nu ni se pun la îndemînă DEFG//14 să dea A; să-i deie BCD; să-i dea EFG/j 16 grijă BCDFG; grije AE//18 sară pe sară B; seară pe seară AC; seară de seară DEFG/j22—23 îi mulţămeşte B; îi mulţumeşte ACDEFG//23 nu mai cutează ABCDE; nu mai cuteză FG; anulat cu ABCDE/j26 Astă-sară B; Astă-seară ACDEFG/j26 rupea B; rup tu-rea ACDEFG [j27 cătră ABCD; către EFGj Gostan AB; cîrlan CDEFG//36 cîtăva vreme B; cltva timp ACDEFG. 254 1 — Moş Marianei B; — Moş Măriane! ACDEFG//6 de cînd mereu înaintez A; de cînd înaintez BCDEFG//8 de dînsul ABCD; de el EFG//10 la scara dinaintea ABC; la scara de dinaintea DEFG//18 ar perde ABCD; ar pierde EFGj/21 sama noastră B; seama noastră 571 ACDEFG\j22, 25 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFGU22 paşi dămoli B; paşi domoli ACDEFG/j 25 cinci scări B\ cinci trepte ACDEFG/126 aşezat pe şase stîlpi ACDEFG; aşezat pe stîlpi Bj/31 altă uşe ABC; altă uşă DEFGjj34 ferestre AB; ferestri CDEFGj j 35 Mobilele odăiei erau curate» bine alese şi aşezate AB; Mobilamentul odăii era curat» bine ales şi aşezat CDEFGI/37 sub B; subt ACDEFG. 255 4 o ladă mare ABC; o mare ladă DEFG//5 se împotriveau ABCDE; se împrotiveau FGjjS—6 împregiurimea lor ABC; împrejurimea lor DEFGj/8 dinaintea ferestrei ABC; de dinaintea ferestrii DEFGj/9 făcute cu mina ABCDE; făcute de mînă FG//10 ea îşi da A; ea dedea B; ea îşi dedea CDEFGI/17 faţa-i pare AB; faţa ei pare CDEFGjj 17 vinele ABCD; vinele EFG//18 pelcuţa ABC; peliţa DEFG)/2X ferestrei ABC; ferestriiDEFGjf27,30 — Bunăsaraif; — Bunăseâra-4CDJS!F(?// 30 îi răspunde ABC; îi răspunse DE; răspunse FGI/30—31 fără să îşi rădice A; fără să-şi ridice BC; fără măcar să ridice DEFG/133 acestea ABC; aceste DEFGf/34 jăratic ABCD; jeratic E; jăratec FGj/34—35 sumanului ABC; sucmanului DEFG/136 spărietă B; speriată ACDEFG. 256 4 de pe cap ABC; în cap D; din cap EFG; anulat cu D//19 sara B; seara ÂCDEFGI/22 răzămat BCD; rezemată AE; rezămat FGf uşorul uşei B; uşchiorul uşii ACDEFG/j23 ferestrei B; ferestrii ACDEFGj să vază ABCDE; să vadă FGl/33— 34 Am să te rog de un lucru ABC; Am să te rog un lucru DEFGj/35 punîndu-se B; puindu-se ACDEFG. 257 3 decît de acolo B; decît acolo ACDEFGI/6 sara B; seara ACDEFGjj 10 Moş Marianei B; Moş Mariane ACDEFGI o să spui ABCDE; o să spun FGI/14 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG/117 împrejurul său ABCD; împregiurul său EFGH22 perinele ABC; pernile DEFGI/24 îngenunche ABCD; îngenunchiâ EFGH26 gălbiniu ABCDE; gălbiu FG// 27 rămîind ABCD; rămînînd EFGH30 în sfîrşit AB; în fine CDEFGj măscioară ABC; mescioară DE; meşcioară FGI/38 trebuieşte ABC; trebuie DEFG. 258 3 aburoasă AB; aburitoare CDEFGj cu brînză^BC; de brînză DEFGJ/4 garafa cu rachiu» astupată cu păhărel ABCD; garafa cu un păhăre] 572 EFG//5 punîndu-şi ABC; puindu-şi DEEG{/7 măscioarei ABC; mes* cioarei DEFG//12 în urmă AB; din urmă CDEFG//14 fără a rădica A; fără a ridica B; fără de a ridica CDEFG//18 Adică ABC; Adecă DEFG//19 Am să calc mîni AB; Am, mînet să calc CDEFGfl 25 - Uită! ABCD; - Uite EFG//33 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG1/34-35 După ce îmbucă de cîteva ori, iarăşi umplu şi iarăşi puse păhărelul AB; După ce îmbucă de cîteva ori, iarăşi puse păhărelul CDEFG//36 fără a grăi ABC; fără de a grăi DEFG//37 să deşerteze ABCDE; să deşerte FGj paharele BCD; paharele AEFGj al cincelea ABCD; al cincilea EFG, 259 1 La fiecare B; La fieştecare ACDEFG//8 — Nişte flori, tată, şi o tavă. — Nişte flori şi o tavă AB; — Nişte flori şi o tavă CDEFGj/9 Şi ce preţ să cer AB; Şi ce preţ am să cer CDEFG//12 să ieie ABCD; să ia EFG/ Dar astă dată AB; Dar de astă dată CDEFG//Î4 - Dă-1 ABC; - Ia-1 DEFG/ scîrbit B; înscîrbit ACDEFG//25 astă-sară B; astă-seară ACDEFG//26 îngrijire AB; îngrijare CDEFGH27 samă B; seamă ACDEFGU28 scîrbirii B; înscîrbirii ACDEFG//29 îşi urmau AB; se urmau CDEFGH38 Privirea ei căzu ABCDE; Privirea îi căzu FG. 260 6 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG/18 musteaţa B; mustaţa ACDEFG/19 tin&ră ABCD; tînăr &EFG/ rădicată A BC; ridicată DEFG// îl îşi stau în faţă AB; îşi stau faţă în faţă CDEFG//16 ce într-o B; ce în o AC; care într-o DEFG/119— 20 grăi el aşezat. înţeleg, Sevastă! B; grăi el aşezat. Ştiu şi înţeleg. Înţeleg, Sevastă I ACDEFG//21 totuşi ţi le mai spun B; totuşi ţi le mai spui ACDE; totuşi, le mai spui FG//24—25 în sufletul meu ABC; în cugetul meu DEFG/{31 într-însul AB; printr-însul CDEFG//37 mulţamit B; mulţumit AC DEFG//38 unul B; ] unu ACDEFGj/38—39 fiind să rîvnesc AB; fiindcă trebuia să rivnesc CDEFG. 261 4 ţeara mea ABC; ţara mea DEFG//5—7 tinereţele mele... Şi nu m-am întors AB; tinereţele mele, departe de care nu mai puteam trăi mulţumit şi pe care li vedeam mereu în vis... Şi nu m-am întors CDEFG// 14 Mariane B; Măriane ACDEFG/ tatăl său ABC; tatăl ei DEFG//15 grijă B; grije ACDEFG//18 şi sărbători B; şi de sărbători ACDEFG// 19 peptarul ABC; pieptarul DEFG//20—21 să o duc, ca în vreme ce AB; să o duc la horă, ca în vreme ce CDEFG//25> 27 să rămîi AB; *72 s ă rămîn CDEFGjj26 jelindu-se ABC DE; jălindu-se FG/127 fără ă mă fi hotărît ABC; fără d-a mă fi hotărît DEFG//31 poruncile firei AB; poruncile firii CDEFGj sară B; seară ACDEFGj Anica ABC; Anicuţa DEFG/132 Era întîia ziuă AB; Era întîia zi CDEFGjj34 Nene Mariane B; Nene Mariane ACDEFGjj37 rădică ABC; ridică DEFGjjil suferinţele lumei AB; suferinţele lumii CDEFG. 262 4—5 din această una viaţă ABCD; din această viaţă EFGIjlO jălesc ABCDFG; jelesc EjjlS lacremi A; lacrimi B; lacrămi CDE; lacrămi FG//17 s&ramîi AB; să rămîn CDEFGjjl9 blăstemat ABCD; blestemat EFGI/29 acestea AB; aceste CDEFGjj32 împregiur^tfC; împrejur DEFGj/33 am simţit ABC DE; am simţit FG/jâl el îl depărtă AB; iar îl depărtă CDEFG; anulat cu AB. 263 1—2 lacremi A; lacrimi BC; lacrămi DEFGjjâ îndată ABC; Deodată DEFGjj7—8 Pentru ce a trebuit să fie aşal AB; Pentru ce a trebuit, pentru ce să fie aşa CDEFGjj9—ÎO pe sînul lui ABCDE; pe peptul lui FGjjl2 ce în ABC; ceea ce în DEFG/jl8 te vom face ABCDE; te voi face FG; anulat cu ABCDEjj21—22 Şi cerul ne-a pedepsit AB; Cerul ne-a pedepsit CDEFGjj28 şi era greu să spui AB; îţi era greu să spui CDEFGjj33 mă simt ABCDE; mă sîmt FGjj34 cînd văz ABC; cînd văd DEFGj/35—36 cînd văd cum ele au urmat spre a fi cum sunt... Acum după amiazăzi stăm la trăsura mea. Nu departe, stă o casă veche, c-o uşă la uliţă, ştii tu, una din casele în care femeile nenorocite îşi urmează nenorocirea. O văd în toate zilele, sunt obicinuit cu ea, nu mă mai supără. Astăzi însă uşa se deschide şi un preot batrîn iese răzemat pe băţul său la uliţă şi înaintează spre mine cu capul în pămînt şi cu ochii plini de lacrămi... Din uşa deschisă doua femei tinere cu sînurile dezvelite priveau cu chipurile dezmăţate în urma lui, iară a treia se bocea în fundul odăii. M-a trecut un fior rece. M-am gîndit la mine şi am binecuvîntat pe Dumnezeu văzîndu-mă mai norocit decît acest preot. Şi nu ştiu cum, nu ştiu pentru ce, din această clipă acel adăpost al nenorocirei îmi părea un locaş sfînt. Căci uşor ne este nouă, cari străbatem alesne şi rîzînd prin viaţă, a osîndi pe aceia cari în toată clipa ar voi să moară şi nu pot. Ei sunt adevăraţii oameni, căci ei ne învaţă a şti ce este viaţa; o sarcină pe care trebuieşte să o purtăm, mai grea, mai uşoară, precum întîmplările ne-o măsură. Dar m-am gîndit că trebuieşte să o purtăm. Ascultă-mă pe mine, Se vastă A; cînd văd cum ele au urmat spre a fi cum sunt... Ascultă-mă pe mine, Sevastă BCDEFG. 574 264 13 pielea AB; pelea CDEFG/jl4 sprincenele B; sprîncenele ACDEFG 1114—15 ochii tăi, mari AB; ochii tăi, uite, mari CDEFG/115—16 şi părul tău, ce frumos AB; şi părul tău, uite, ce frumos CDEFGIjll nu ai privit asupra mea A; nu ai privit la mine BCDEFGjj20 roşaţă A; roşeaţă BCDEFGj/20 acestea^4BCD; aceste EFGj/22 — 23 la frumu-seţa ta şi la ochii lumii AB; la frumuseţea ta şi am gîndit la ochii lumii CDEFGjj25 însăşi AB; însămi CDEFGjj30 însă numai atunci AB; însă atunci CDEFGjj34 am simţit ABC DE; am simţit FGj eu nu ţi-am grăit ABC; nu ţi-am grăit DEFGjj36— 37 să nu te mai poată vedea ABC; sâ nu te poată vedea DEFGjj38 deşeartă ABC DE; deşartă FGj j 40 îrumuseţa B; frumuseţea ACDEFG. 265 3 Nu găsi B; Nu grăi AC DEFGj j9 mă simţeam ABC DE; mă simţeam FGj j 11,19 de dînsa ABC DE; de ea FGj j 11,15 a gîndi ABC; de a gîndi DEFG//16 mi-am făcut ABC; mi-am cumpărat DEFGj/16—17 nu se mai potrivea alăturea cu căruţa AB; nu se mai potrivea cu căruţa CDEFGjj20-21 mai cumplită ABC; mai plăcută DEFGjj22 hotă-rîtă B; hotărît ACDEFGjj23 Gîndirea ABC; Gîndul DEFGj/26, 28 mă simt ABCDE; mă sîmt FGj/29 schilav AB; schilod CDEFGj/29 să-şi fi perdut ABC; să-şi fi pierdut DEFGjj40 tu însăşi B; tu însuţi ACDEFGjj40—41 că-ţi voi cumpăra eu ABCD; că-ţi voi cumpăra-o eu EFG. 266 4 la dînsa ABCDE; la ea FGjj7 Moş Mărian ACDEFG; Moş Marian Bjj 8 tomnatic A BCD; tomnatec EFGj în dosul ABC; din dosul DEFGj/9 răzarea dimineţii ABCDE; zarea dimineţii FGjj 10—11 pe bătrîn AB; pe bătrînul CDEFGjjll al cărui ABCDE; al căruia FGjjl2, 15, 29, 33 seara ACDEFG; sara Bjjll—12 ce se petrecuse AB; ce se petrecuseră CDEFGj/18 l-a fost cumpărat ABCDE; l-a cumpărat FG/121 seamă ACDEFG; samă Bj grăi ABC; vorbi DEFGjj28 că ea numai AB; că numai CDEFGjj29 şi în ziua următoare ABCDE; şi ziua următoare FGjj34 încongiuraţi ABC; înconjuraţi DEFGj vineţii ABC; vineţi DEFG; anulat cu ABCj/35 galişă ABCDE; galeşă FGj verzii ABCDE; verzui FG/j36 tremurînd ABCDE; tremurîndă FGj/37 roşeaţă B; roşaţă A CDEFGjj38 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG. 267 1 îngrijit AB; îngrijat CDEFGjj5—6 asta e cea mai grozavă boală. Oricît de mult B; asta e cea mai grozavă boală, îi răspunse bătrînul. 575 Oricît de mult ACDEFG//15 perduta AB; pierdută CDEFG//16—17 De cînd era copilă mică, nu s-a alipit astfel ABC; De cînd jiu mai era copilă mică, nu s-a mai alipit astfel DEFGj/24 cu copilul său ABC; cu copilul ei DEFG//31 tot mai dă ABCDE; tot le mai dă FG//35 cîtăva vreme AB; cîtva timp CDEFGH39 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG. 268 3 cată ABCD; caută EFG//4 blîndeţă B; blîndeţe ACDEFG[[ 10 draga mea, îi zise bătrînul B; draga mea, înţeleg, îi zise bătrînul ACDEFG//12 mine ABDEFG; mîine C//13 mulţămită ABCD; mulţumită EFG//1420 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG//ÎS De dragul Iumei AB; De dragul lumii CDEFG/121 întuneric B; întunerec ACDEFG/[29 vărsa ABCDE; vîrsta FG, anulat cu ABC DE 1/ tinereţilor ABCD; tinereţelor EFGj/34 întuneric B; întunerec ACDEFGf/36 îngrijit AB; îngrijat CDEFG. 269 9, 35 Moş Marian B; Moş Marian ACDEFG//16 să o puie AB; să o pună CDEFG/ pe descuietoare ABCD; de descuietoare EFG; anulat cu ABCDj/17 uşor B; uşchior ACDEFG/ Lacremile A; Lacrimile B; Lacrămile CDEFG//Î9 rădica ABC; ridica DEFG//2Η22 punîn-du-şi B; puindu-şi ACDEFG//22 ca să vază ABCDE; ca să vadă FG//26 hrana odihnei ABCD; hrană odihnei jEFGj/30 Pieptul B; Peptul ACDEFG//33—34 începu să alerge prin casă; apoi se opri o clipă în mijlocul odăii, îşi apucă hainele de pe trup şi mai mult le rupse decît le dezbrăcă, rămîind cu ochii îngalişaţi, cu braţele dezvelite, cu sinul mişcat de neastîmpăr, cu buzele arse de văpaia sîngelui ABC; începu să alerge prin casă DEFG//36 simţi ABCDE; simţi FG//39 pept ACDEFG; piept Bf cătră B; către A CDEFG 1/39 - 41 ca şi cînd ar fi izbit în pept de către cineva. După ce scoborîse scările AB; ca şi cînd ar fi fost izbit în pept de către cineva. „Nu poate, nu mai poate să-şi stăpînească setea — îşi zise el mîhnit — şi eu am făcut-o să intre în focul acesta." După ce scoborîse scările CDEFG. 270 2-3 învălită AB; învăluită CDEFG/ răpezi ABCD; repezi EFG//5 Intr-Insul ABCDE; în el FGj/9,37 Moş Marian B; moş Mărian ACDEFG1/25, 26 nimărui B; nimănui ACDEFG//26 Marian B; Mărian ACDEFG//29 să-i amăreşti ABCD; să-i amărăşti EFGj/32 Nu spui, grăi Costan înăduşit A; Nu spun B; Nu spui, grăi Costan CDEFG 1/34—35 — Mie!? Mi-e scîrbă? Bătrînul auzi o sărutare înfocată. 576 — tartă-mă! grăi Costan, iartă-mă, dar sunt un păcătos* Nu mă mai ştiu. — Vino cu mine! AB; — Mie!? Mi-e scîrbă? — Vino cu mine! CDEFG//35 degrabă 1 B; degrab* ACDEFGj/38 bîiguind B; buiguit ACDEFGjj40 şi-l apucă pe Costan de amîndoi umerii. — Dă-mi pace! dă-mi pace! strigă ea respingîndu-1 cu braţele bărbate, apoi se repezi ca o nebună spre casă. — Vrei tu AB; şi-l apucă pe Costan de amîndoi umerii. — Vrei tu CDEFG. 271 3 simţind ABCDE; simţind FGf/6—7 decît pentru un singur ceas C; decît pentru o singură zi ABDEFGj/9—10 cu braţele înapoi B; cu braţele bărbate înapoi ACDEFGjjlO se răpezi B; se repezi ACDEFG H12y 20 moş Marian BCE; moş Marian ADFGj/16 se apropie ABCD ; se apropia E; se apropiă FGj îi coprinse ABC; li cuprinse DEFGj/22 se apropie de pat, apucă mîna ei şi o atinse cu buzele, dar nu putu să o sărute AB; se apropiă de pat, dar nu putu să o sărute CDEFGj/36 mă simt ABCDE; mă sîmt FG. 272 1 şi nu mai putură vorbi ABC; şi el nu mai putu vorbi DEFGj/9—ÎO întrebă Moş Marian uimit B; întrebă Moş Marian ridicîndu-se uimit ACDEFGH13 grăi el privind-o B; grăi, privind-o ACDEFG/19, 15, 36 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFGjjlO Nicicînd ABC; Niciodată DEFGI nu s-a simţit ABCDE; nu s-a simţit FGj/18 cămaşa curată ABCD; cămaşă curată EFGj strimt AB; strimt CDEFG/ peptarul ABCD; pieptarul EFGjj2Q— 21 brobodul ce îl avea pe cap era alb ABC; broboada ce avea era albă DEFG//24 într-însele ABCDE; In ele FGj(28 îngreuiată B; îngreunată A CDEFGjj28—29 ca marmura şi poleită B; ca marmura poleită ACDEFGjj30 se răzemă ABCD; se rezemă EFG/j33 unde Sevasta vindea ABC; unde ea vindea DEFG/134 se simţea ABCDE; se sîmţea FGj/38 începură ABC; ei începură DEFGjj39 întuneric B; întunerec ACDEFG. 273 3, 14 înăduşit AB; înăbuşit CDEFGj/6 răpede ABCD; repede EFGjj 10 ţipet ABC; ţipăt DEFGj/14 simţire ABCDE; simţire FGj/17 ca şi aceasta ABCD; ca aceasta EFGj/20 îngrijit A; îngrijat BCDEFGjj 28 zise ea ieşită din fire AB; zise ea ca ieşită din fire CDEFGjj30 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFGj nu mai putea gîndi ABC; nu se mai putea gîndi DEFGjj35 să nu caz ABC; să nu cad DEFGjj39 — Mi-am dat samă de mine B; — Mi-am dat seamă de mine AC; — Mi-am tras seamă cu mine DEFGj/40 mi-am dat samă B; mi-am dat seamă AC; mi-am tras seamă DEFG, 17 — Ioan Slavici Opere, voi. II 577 274 1, 2 să-1 văz ABCDE; să-l văd FG//4, 7 fătul meu! ABC DE; fată mea FGIf6 voiesc să-l văz, să-l strîng In braţe ABC; voiesc să-l văd DEFG/114 şi nimic în lume ABC; şi nimic DEFG//18 să te văz ABC; să te văd DEFG//22 răpede ABCD; repede EFGH26 tatul şi fiica B; tata şi fiica AC DEFGjj 31 moş Marian B; moş Mărian ACDEFG \\U tinără ABC; tînără DEFGf/37 samă B; seamă ACDEFG. 275 3 de la dînsele ABCDE; de la ele FGftinără ABC; tinără DEFG/13-4 să ai AB; să aibi CDEFGI/5 Am p ier du t-o 5 C; Am perdut-o A DEFG/17 Mă simţ ABCDE; Mă simţ FG//8 să mă crez ABC; să mă cred DEFG// 12 în o clipă ABCD; în clipă JEFGI/14 steteră^BC; statură DEFGjf 15 să-l văz ABCDE; să-l văd FGjjX9 se simţi ABCDE; se sîmţi FGI/20 amiazăzi AB; amiază-ziua CDEFG/122, 28 seamă ACDEFG; samă B/123 buiguit ACDEFG; bîiguit Bj gîndirile ABCDE; gîndu-rile FGH24 simţirea ABCDE; simţirea FGjj26 şi alta nimic ABC; şi altă nimica DEFGI/27 să vază ABCDE; să vadă FG//29 îşi zise AB; îşi zicea CDEFGI/31 greşala B; greşeala ACDEFGH32 se împăin-geniră ABC; se împăinjeniră DEFGj/36 scrîşnind dinţii A; scrtşnind din dinţi CDEFG/138 nu l-am sfărîmat eu atunci pe omul ABCD; nu l-am sfărîmat pe omul EFG. 276 5 împregiur ABC; împrejur DEFGf/6—7 din dosul unei poliţe ABC; din dosul poliţei DEFG/19 tăiuş B; tăiş ACDEFGjlXX aripa sumanului AB; aripa sucmanului CDEFG//13 răzemată ABCD; rezemată EFGI/14 părete AB; perete CDEFG//15 După ce aşeză ABC; După ce le aşeză DEFG//X6 un topor mic din cui AB; un toporaş din cui CDEFGHI7 muchea săcurii BCD; muchea securii AEFGj să sfărâme BC'Dysă sf ărîme AEFGj j 21 t24—25t 34 sumanul AB; sucmanul CDEFG/I 26—27 nu mai rămase ABCDE; nu mai rămăsese FGj/27 pe dînsul ABCDE; pe el FG/128 mulţămit ABCD; mulţumit EFGjj29 să îi scoaţă AB; să-i scoată CDEFG//33 cîtăva vreme AB; cîtva timp CDEFGH34 mulţămit ABC; mulţumit DEFGj/36 toporul B; toporaşul ACDEFG. 277 2 cu dînsul AB; cu el CDEFG//3, 24, 29, 36 moş Marian B; moş Mărian ACDEFG/13—4 din mîni ACDEFG; din mînă B//5—6 In dumineca viitoare va să mă pui AB; în dumineca viitoare va să mă pun C; Dumineca viitoare o să mă pun DEFGj/6 topor B; toporaş 578 ACDEFG//7 El puse toporaşul în cui, securea în colţ ACDEFG; El puse toporul în cui, săcurea în colţ BUH puse capul ABCDE; puse iar capul FGj{22—23 să dau pe cîrlan ABCDE; să dau cîrlanul FGIf23 in grijea ABC; în grija DEFGI/31 Moş Mariane B; Moş MărianeACDE FG/133 ci ia-ţi bani B; ci îţi ia bani ACDEFG//36 plecă în urma lui ABC; plecă şi el în urma lui DEFG, 278 4 cîtăva opintire ABC; cîteva opintiri DEFGJ/7 — Dacă beau, nepoate — zise bătrînul bînd din garafă — mi se dezleagă limba ABCDE; — Dacă beau, mi se dezleagă limba FGj şi-mi pierd B; şi-mi perd ACDEFGj/10, 15, 21, 29 moş Mariane B; Moş Măriane ACDEFC/jll să te rog de uri lucru mare ABCDE; să te rog un lucru mare FGjj20 calea Herestreului ABC; calea Herestrăului DEFGjj22 Simţi ABCDE; Simţi FGj virtute ABC; virtute DEFGH27 drăgostos AB; drăgăstos CDEFGH31 a-i spune ABC; a i le spune DEFGj te simţi ABCDE; te simţiFG//32 — O, Doamne! O, Doamne! ABCD; O Doamne! Doamne EFG//33 înăduşit AB; înăbuşit CDEFG//35 Grigea mea ABC; Grijea mea Dl?; Grija mea FG//37—40 Dacă n-a voi $ă vie, te întoarce şi te duc la fiică-mea, îi spune că din întâmplare... — înţeleg, moş Măriene! AB; Dacă n-ar voi să vie, te întoarce şi te du la fiică-mea, îi spune că din întâmplare te-ai întîlnit cu el, că ţi-a spus c-ar veni, dac-ar vedea ceva de la mîna ei... — înţeleg Moş Măriane CDEFG. 279 1—2 Grigea mea ABC; Grijea mea DE; Grija meaFG//1, 35 Moş Mariane B; Moş Măriane ACDEFG//4 acum AFG; acuma BCDEf simţea ABCDE; simţea FGj cu tot dinadinsul AB;din tot adinsul CDEFG//9 gălbenie C; gălbinie ABDE; gălbie FG//12 se smunci B; se smînci ACDEFG/jl6 de mai deunăzi B; de o mai odinioară ACD; de mai odinioară EFG//16 ţiind ACDEFG; ţinînd B//20 pătimaşă ABCD; pătimaşe EFG//33 împregiur ABC; împrejur DEFG//33—34 văzu priri întunerec ABC; văzu mai întâi prin întunerec DEFGj/37 Lasă pe că* pitan B; Lasă pe căpitanul ACDEFG. 280 10 cu care a fost venit ABCD; cu care a venit EFG//11 îngrijire A; fngrijare BCDEFG//12—13 Să vază ABCDE; Să vadă FG//16 că în clipa ABC; că eat în clipa DEFG//23 răpede ABC; repede DEFG/ apropiare AB; apropiere CDEFG//23,29 săcurea ABCDE; securea FGff 29—30 pe prag ABC; în prag DEFG, 37* 281 1 îngenuche ABCD; îngenuchia E; îngenuchiă FG//3 Ucisă de mina sa ABCD; Ucisă de mina t&EFG; anulat cu ABCDjj6 tăie ABCD; tăiaE; tăia FG/19 Săvîrşind aceasta ABC; Săvîrşindu-le aceste DEFGjlîl—12 cu dînsa ABCD; cu ea EFGI/14 Peste cîtăva vreme, se rădică AB; Peste cîtăva vreme, bătrlnul se ridică CDEFGjjî6 genuche AB; genuchi CDEFG/119 Ieşi din casă B; El ieşi din casă ACDEFG/122 în apropiarea ABC; în apropierea DEFG//23 După aceasta B; După aceste ACDEFGH24 cuină A; cuhnie BCDEFG j flori tăiete BCDE; flori tăiate AFGjj26 împrejur BCD; împregiur AEFGjj27, 32 Moş Marian ACDEFG; Moş Marian B/129 de adîncă durere ACDEFG; de o adîncă durere BI/32 se rădică AB; se ridică CDEFGjj34 să arză ABC DE; să ardă FG/138 îngrijit A; îngrijat BCDEFG. 282 2 acoperemîntul B; acoperămîntul ACDEFG/j4 venea B; veni A ODE FG/15 Moş Marian B; Moş Mărian ACDEFG//5 patruzeci şi unu ACDEFG; patruzeci şi unul Bjj9 flori tăiate AFG; flori tăiete BCDE/110 în draga sa voie ABC; în draga lui voie DEFGjjîl Indârăpt A; înapoi BCDEFG. p. 283 MOARA CU JNOROC A apărut în Novele din popor, Bucureşti, Editura „Socec", 1881, p. 291—456. Se retipăreşte !n Nuvele, II, Bucureşti, Editura „Socec", 1896, p. 49—198; Nuvele, II, Bucureşti, Editura „M inerva", 1907, p. 49—182; Nuvele, II, ediţia a n-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 45 — 174; Nuvele, II, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1924], p. 45—174. Traduceri: Die Glilchemiihle, în Deutsche Revue, VI (1881), nr. 10 (octombrie), p. 57—75; nr. H (noiembrie), p. 148—176; nr. 12 (decembrie), p. 319—347. Se dă, în subsol (nr. 10, p. 57), următoarea notă: „Aus dem unverOffentlichten, rumănischen Manuscript tlbersetzt von Mite Kremnitz”; Die GliicksmUhle. Novelle von... Aus dem rumănischen von Leon SchOnfeld, Leipzig, Druck und Verlag von Philipp Reclam jun., [1886], 159 p. Pe copertă: UniversalBibliothek, nr. 2.156. Următoarea informaţie, cu privire la apariţia volumului, In Tribuna (1886, nr. 146, din 27 iunie/9 iulie): »Moara cu noroc sub titlul Die GlUcksmilkle s-a tradus în nr. 2.156 al Bibliotecii universale (Reklam). E prima operă română tipărită în Universal biblfotek"; The Luchy Millt New York, 1919. Trad. M. Era-perle (Apud I. Slavici, Nuvele, Craiova, Editura „Scrisul românesc", [1930], p. 29). Moara cu noroc se publică, ca nici o altă scriere literară a lui Slavici, paralel în româneşte şi în versiune germană. Ea formează în Novele din popor partea inedită a culegerii, dar în timp ce volumul se afla la tipar, se începe publicarea nuvelei şi in Deutsche Revue, şi 580 o parte a ei, cea din numerele 10 (octombrie) şi 11 (noiembrie) apare în revista germană înaintea textului românesc. Traducerea este făcută după manuscris, şi asupra acestui lucru nu încape discuţie. Căci nuvela este însoţită, în revista germană, de o notă foarte explicită: „Aus dem unveroffentlichten rumănischen Manuscript" (Deutsche Revue, 1881, nr. 10, din octombrie, p. 57). Compusă concomitent cu monografia Die Rumănen in Ungarn, Siebenbiirgen und der Bukowina, în care Slavici prezintă situaţia politică, economică şi culturală a românilor de peste munţi, nuvela era gata, cum se vede şi din jurnalul lui Maiorescu, încă înainte de iunie 1880. Criticul notează: „Slavici a scris Moara cu noroc“ (Însemnări zilnice, I, p. 335). Deşi terminată înainte de iunie 1880, trece mai bine de un an, şi abia în 23 septembrie 1881 Maiorescu îi cere părerea iui I. Negruzzi cu privire la publicarea ei în revista ieşeană. „Moara cu noroc — scrie Maiorescu — o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici (lungă), o am la dispoziţia ta, în manuscript. Cînd să ţi-o trimit?" (I. E. Torouţiu, op. cit., I, p. 16.) Este posibil ca Maiorescu să fi trimis manuscrisul. Era însă prea tîrziu, căci trei luni mai tîrziu, în decembrie 1881, apare Novele din popor, şi nuvela nu mai putea fi dată ca inedită, iar lungimea nu permitea nici să fie reprodusă în revista ieşeană. Cercetări întreprinse în arhive în legătură cu alte probleme, îndeosebi de istorie naţională, au dus şi la descoperirea unor documente, care explică măcar o seamă dc aspecte, dacă nu însăşi geneza nuvelei. Unele informaţii s-au putut culege cu mult înainte, din memorialistica scriitorului. Slavici descrie, în Lumea prin care am trecut, cu destule amănunte, întîmplări din 1869, cînd, întrerupîndu-şi studiile de drept la Budapesta, intră slujbaş în Cumlauş, comună din apropierea Şiriei. El notează că la „mijlocul drumului între Arad şi Şiria sunt în cîmp deschis cele două circiume“ (Lumea prin care am trecut, p. 54). Existenţa cîrciumilor este confirmată şi documentar. Fisolgăbirăul (pretorul) cercului Şiria raporta, în 22 ianuarie 1853, că avea în subordine 7 hanuri, cele mai multe situate între Şiria şi Arad, şi propunea desfiinţarea a trei dintre ele, ca „necorespunzînd de loc promovării circulaţiei" (Acte cezaro-crâieşti 1853.1220, Fisolgăbirăul cercului Şiria, Arhivele statului, Arad). Hanul „Cetatea de pămînt" („Tdldvaiu), situat între Pănatul-Nou şi Sîntana, propus să fie desfiinţat, avea ca arendaşi pe Pavel Ardeleanu, de 47 ani, şi Ana, soţia sa. Ar fi de cercetat dacă propunerea de desfiinţare a celor trei hanuri a fost adusă la îndeplinire. Daca ele au fost desfiinţate, în adevăr, mai f&mîneau încă cinci hanuri, dintre care trei situate între Şiria şi Arad. Slavici informează şi asupra lumii descrise în nuvelă. Mai importante sînt, în ordine cronologică, datele cuprinse în Die Rumănen in Ungarn, Siebenbiirgen und der Bukowina, unde face distincţia între grupuri sociale — pădureni, luncani etc. — şi indică trăsăturile caracteristice, dar nu ca diferenţe naţionale, ci numai ca aspecte etnografice. Alte cîteva lucrări, şi înainte de toate Sepi, aduc şi ele informaţii interesante. Memorialistica, foarte tîrzie, preia şi date întilnite în scrieri anterioare. „Băieţii săraci" au existat, neîndoios, ca realitate istorică. Federaţiunea scrie, în 15 octombrie 1868, că un luhaszi, căpitan de bandă, plătea celor din subordinea sa salarii fixe şi „tan-thieme din profit". Federaţiunea scria, tot atunci, că se pusese cordon militar pe malul stîng al rîului Drava împotriva „invaziunii lotrilor". Documente din arhive, îndeosebi din Arad, arată că „lotrii" au săvîrşit prădări de biserici şi că unităţi militare au fost chemate să ajute la prinderea lor (V. Vintilescu, Ion Slavici (Contribuţii biografice), în Orizont, 1965, nr. 2, februarie, p. 68—72). Slavici, slujbaş la primăria din Gumlăuş, a avut numeroase prilejuri să cunoască isprăvile „băieţilor săraci". A stat el însuşi în faţa lor, şi la cea dintîi somaţie le-a predat puşca, deşi o avea încărcată (Sepi, în Lupta, 1910, nr. 38—41 din 15—18 martie). Ar fi plătit cu viaţa împotrivindu-se. Documentele care ne stau la îndemînă sînt încă puţine, ieşite la iveală întîmplător, şi nu ca urmare a unor investigaţii sistematice şi de mare amploare. Numai o lărgire a informaţiei va permite să se evalueze mai îndeaproape ce alte fapte reale au stat la baza nuvelei. Moara cu noroc a reţinut atenţia criticii încă de la apariţia ei. Gazeta Transilvaniei se opreşte în darea de seamă la volumul Novele din popor şi la ea, găsind că Lică Sămădâul putea fi considerat, alături de Mihu, Popa Tanda, Moş Marian şi Huţu între figurile „turnate din bronz sau sculptate în marmoră de Carrara" (A. B., Novelele lui Slavici si Gane, în Gazeta Transilvaniei, 1882, nr. 49 din 11 mai). I. T. Mera declara şi el, în disertaţia ţinută în iunie 1882, la „România jună" din Yiena că Lică şi Ghiţă, în felul cum fuseseră realizaţi ca personaje, puteau face „cinste oricărui novelist european" (Scriitorii de la „Junimea", în Telegraful român, 1882, nr. 73 din 8 iulie). Cea dintîi analiză mai cuprinzătoare o datorăm lui N. lorga. „Lică e cel mai viu din toate figurile nuvelei — scrie N. lorga în 1893 — ,cel mai bine prezentat şi cel mai inteligibil. Cu oarecare nedumeriri la început, datorite poate obiceiurilor cu totul speciale pe care le. descrie autorul, nu sîntem nicăieri opriţi în loc, pentru a-i înţelege caracterul. 582 Aceasta poate, fiindcă el apare mai rar şi se schimbă mai puţin. Cu totul altfel stau celelalte personagii de căpetenie: Ghiţă şi Ana. După ce s-a mîntuit povestirea, atunci şi numai atunci, chipul celui din urmă se desface înaintea noastră: e omul slab din fire şi sentimental, legat de dragostea pentru bani şi dragostea pentru femeie. Lică a pus mina pe el de la început, şi, oricît l-ar urî, pentru sclavia în care îl ţine, întîi, pentru necinstea, pe care i-o dă, apoi, pentru răpirea femeii, la urmă, Ghiţă nu va putea învinge pe omul calculat, stăpln pe sine, fără inimă, tn nuvelă însă, nicăieri autorul nu insistă asupra unei situaţii decisive, care să fixele existenţa sentimentelor sale sau să arate schimbarea lor, pe cSnd ne dă cu prisosinţă momente neîn-semnătoare. Purtarea cu Ana rămîne înnegurată de la un capăt la altul, ca şi purtarea Anei faţă cu dînsul. Aceasta l-a părăsit pentru Lică, fiindcă acela e om tare, fiindcă Ghiţă îi pare amestecat în tîlhării, fiindcă Uţa of ace să-l teamă, dar nici o singură dată nu pătrundem pe deplin in sentimentele sale, care se desfac necomplet şi fragmentar din situaţii rău alese" (Schiţe din literatura română, II, p. 127—128). M. Dragomirescu vede în nuvelă, un deceniu mai tîrziu, o capodoperă şi, polemizînd cu prozatorii din anii 1907—1908, îi invită să-l urmeze pe Slavici: „în ce priveşte puterea de plăsmuire, originalitatea plastică, prin care un scriitor, dintr-un material cunoscut, creează personagii noi, în carne şi oase — care dintre aceiaşi scriitori au putut plăsmui o figură atît de adîncă, puternică şi de întreagă, ca aceea a lui Lică Sămădăul din Moara cu noroc? sau un personagiu atît de complicat şi-atît de profund omenesc ca acela al cîrciumaru-lui, sau un personagiu cu o ţesătură atît de delicată şi completă în desfăşurarea ei ca a cîrciumăresei din aceeaşi nuvelă? Şi al doilea, care dintre ei a putut înnoda o intrigă dramatică mai în stare să pună în relief stările fundamentale sufleteşti ale personagiilor aşa cum o întîlnim în aceeaşi nuvelă?11 (Nuvele de /. Slavici, în Convorbiri critice, 1908, nr. 6, din 15 martie.) Critica noastră literară îşi circumscrie aprecierile între cele două extremităţi. Judecata definitivă pare însă să o fi dat G. Câlinescu. „Marile crescătorii de porci în pusta arădană şi moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense preerii şi cete de bizoni [...]. Ca în toate mediile pastorale, ordinea socială se separă de civilizaţia de stat şi se bizuie pe pacte proprii. Sămădăul Lică este un hoţ şi un ucigaş, acoperit de persoane tari, interesate să aibă un om cu experienţă. Cîrciumarul Ghiţă se aşază 513 în drumul porcarilor, unde se cîştigă mulţi bani, şi se pune la mijloc între ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor. Drama lui complexă e analizată magistral*4 (G. Călinescu, Istoria literaturii române, p. 450). Şi concluzia: „Mai puţin compusă, şi de aceea trecută cu vederea, Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman44. Moara cu noroc a reţinut şi atenţia unor scriitori străini. Imre Szakâl publică, în Budapesti Ujsdg, în 1889, începînd din 23 iunie, un roman social („Târsadalmi reg£ny“), pe care şi-l intitulează Arany malom (Moara de aur). Septimiu Albini, sub pseudonimul „Mugur", dezvăluie în articolul O pungăşie literară din Tribuna (1890, nr. 110 din 28 mai), că Moara de aur, „romanul social" maghiar, nu este decît traducerea, făcută probabil din germană, a nuvelei lui Slavici, şi contribuţia lui ImreSzakăl, care se dă autor, nu pare să fie prea importantă. Iată începutul capitolului al doilea: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarine, lăsînd la dreapta şi la stînga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborît iar în vale, trebuie să faci popas, să adăpi calul ori vita din jug şi să Ie mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele. Aici în vale e «Moara cu noroc»." „Boros-Jendtol az orszâgutâr-nyas erddkon s szântdfCldeken visz ât, s jobbra-balra falvak fekiisznek, felig elrejtăzve a volgymălyedăsekbe. Egy 6rajâ-răsnyira, vagy tân tobbre is, az ăt egyenes es konnyu, itt azon-ban egy magaslat kezdddik, melyre csak iiggyel-bajjal ka-paszkodhatni fel, s ha ismăt vol-gyet ăr az ember, meg kell âllapodnia. A lovat, vagy az igâsbarmot meg kell itatni, egy kis pihenfît is kel adni neki, mert kemăny munka volt âtjon-ni a foldhâton, s ott, a sikon tiil, megint hegyes, alig jârhatd az tit. Ezen a siksâgon van az «Arany malom»." Budapesti Vjsăg scria că romanul Moara de aur era scos „din viaţa poporului maghiar şi a celui valah şi figurile lui sînt aşa de fidel luate din viaţă, încît cititorul le vede aproape mişcîndu-se înaintea lui“. Cuvinte, în adevăr, foarte juste. Atît numai că meritele nu-i reveneau scriitorului maghiar, ci Iui Slavici. SIGLE: A: ed. „Socec", 1881 B: ed. 1892-1896 C: ed. „M inerva", 1907 D: ed. „Cartea rom.", 1921 E: ed. „Cartea rom.", [1924] Variante 283 6 să vă acopere AC; să vă acopără BDEjjîO să perd A; să pierd BCDEI/12 amarîciunea A; amărăciunea BCDE//17^18 îmi pare prea t in ară AB; îmi părea prea tînără CDEH19 crîşmăriţă A; ca cîrciu-măriţă B; cîrciumăriţă CDE. 284 10 perdem/l; pierdem BCDE}jll> 35 arendaşul C; arîndaşul ABDEjj 14 să ne deie AB; să ne dea CDE/jl6 pintre A; printre BCDEjjl7 ţarine ABC; ţarini DEH20 sa adăpi A; să adapi BCDE 1/22 depărtare ABC; departe DE. 285 1 acoperemîntul AB; acoperămîntul CDE/ ciurit/1; ciuruit SCDE/flO cu nevasta sa tineră A; cu nevasta sa tinără B; cu nevasta lui tînără CDEjj 17 unde e Ia Ghiţă A; unde e Ghiţă BCDE//22 era mereu plin: unii soseau, alţii plecau mai departe, unii cu povară, iară alţii cu punga plină şi toţi se opreau A; era mereu plina, şi toţi se opreau BCDEH24 de cu seară B; de cu seara AC DE 1/28 se simţea ABC; se simţea DEj/30 nepoţei ABC; nepoţi DEjj35 să-l vază ABC; să-l vadă DEjj4î de cu zori AB; în zori CDE. 286 1 pregiur A; prejur B; împrejur CDE//2 să vază ABC; ca să vadă DE’j/5 să ne deie AB; să ne dea CDE 1/8 să-i lese A; să-i lase BCDEj/10 împregiur A; împrejur BCDE//17 sălci A; sălcii BCDE//18 se perd A; se pierd BCDEH20—21 păduri de stejari B; păduri de stejar AC DE jj 26 croncoind A; croncănind BC DE1/36 îşi perde A; îşi pierde BCDEI/37 tinără A; tînără BCDEI/39 pană uşurică A; pană subţirică BCDE. 287 1 pustios AB; pustiicios CDEijl—2 ca să vază ABC; ca să vadă pEjj3—4 s-o Acopără B; s-o acoperă CDEI/9 de mîna a doua ADE; $$5 pe mîna doua BCf/20 negoţătorie A; neguţătorie BCDE/f21—22 să răspunză ABC; să răspundă J0E//22 ce se face ABC; care se face Dfcfl24 perduţi A; pierduţi BCDEf f29 grăsunelui ABC; grăsunului DE/jSO chiar din oala cu varză A; chiar şi din oala cu varză BCDE. 288 12 leutrile ABC; leutrele DEf/16 împregiur ACDE; împrejur Bffl9 să deshame ADE; să dăshame BCj să le deie AB; să le dea CDEff24 să nu-i vază ABC; să nu-i vadă DEf[38 prin pregiur A; prin prejur BCDE. 289 3 tntîrziare A; întîrziere BCDEI/6 n-ar fi stătut ACDE; n-ar fi stăruit Bff7 perdută A; pierdută BCDEffl6, 41 să vază ABC; să vadă DE//36 crîşmar A; cîrciumar BCDEf/H voim s-o luăm A; voiam să o luăm BDE; voim să o luăm C. 290 29 să crează ABC; să creadă DEI/36 totdeauna ACDE; totdauna B. 291 9 amărîciune ADE; amărăciune BCff9—10 să ascunză^4PC; să ascundă DEfl 19 să vază ABC; să vadă DE. 292 3 iar lucrurile se petreceau A; iar altfel lucrurile se petreceau BCDEjj 11 încă de mici A; de mici BCDEf le dedea AB; le dădea CDEfflS să-şi deprinză clinii ABC; să-şi deprindă cînii DEfj22 păzit ACDE; păzit Bff25 strînguitor ABC; sîrguitor DEf/37—38 era plin de care şi circiuma plină de oameni, sosi o turmă A; era plin de oameni, sosi o turmă BCDE. 293 11 să-l scoaţă ABC; să-l scoată DEjjl2 El simţea ABC; El sîmţea DEf/34 cu jumătate de gură A; cu jumătate gură B; cu jumătate gura CDE/f36 să-ţi deie AB; să-ţi dea CDEff37 n-ar fi cerut mai mult decît AB; n-ar fi cerut decît CDEf/39 fie el bun ori fie rău A; fie el bun, fie rău BCDE. 294 11 păhar A; pahar BCDEI/16 să steie AB; să stea CDEjj22 din tot dinadinsul A; cu tot dinadinsul BCDEff25—26 pot să lucrez la oraş cu zece calfe A; pot şa lupre^ zece calfe .gCDJ^ffSŞ i Se imp&ingehâstu ACDfi; i se împăinjeneau B//3& ce-i place A; ce-5 plăcea BCDEjjâO gîndurile cele rele A; gîndurile rele BCDE. 295 4 mai puţin era omul A; mai puţin omul BCDEjj7 se simte ABC; se simte DE/j9 fără ca să-şi poată da seamă A; fără a-şi da seamă BCDEII19 simţezABC;simţea DE/127 băietul;!; băiatulBCDEH29, 36 să cază ABC; să cadă DE/139—40 au simţit ABC; au simţit DE/140 prin pregiur A; prin împrejur BCDE. 296 1 jăluindu-se AB; jelindu-se C; jălindu-se DEjj2 de o bucată de vreme AB; de la o bucată de vreme CDEH3 parcă tocmai In ciuda mea A; parcă în ciuda mea BCDEjj7 adauseAB; adaose CDEj 116—16 şi-l purtă ACDE; şi purtă B//17 să vază ABC; să vadă DE/121 să sedesparţăi42?; să se despartă CDE 1/25 se puse A; se aşeză BCDE\\30 ureşte AB; urăşte CDEI/38 te sparii A; te sperii BCDE. 297 1 amărîciune ADE; amărăciune BC/12 perd A; pierd BCDEjjlO o voi perde A; o voi pierde BCDE/130 perdută A; pierdută BCDE. 298 2 sălci A; sălcii BCDEH12 vorbe alintătoare A; vorbe alinătoare BCDEH22—23 să se apropie de dînşii, ei începeau să latre ABC; să se apropie de ei, începeau să latre DEjj29 se apropie AB; se apropia CDEH32—34 şi-l deşteptă pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, cu cîteva ghionturi, din somn, ca să-l trimită după stăpînul lui ABC; şi-l deşteptă, cu cîteva ghionturi, din somn, pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, ca sa-1 trimită după stăpînul lui DE(f40 în paşi hotărîţi ABC; cu paşi hotărîţi DE. 299 3 stăil AB; stai I CDEI/13 şi ne aşteaptă şi tu A; şi ne aştepţi şi tu BCDEH14 ca să nu te vază A; ca să nu vază BC; ca să nu vadă DE1129—30 privind la Lică A; privind pe Lică BCDE 1/31, 38 să de ie AB; să dea CDEI/34—36 M-au simţit ABC; M-au simţit DEf/36 şi-am perdut A; şi-am pierdut BCDE. 300 6 să înţelegi ADE; să înţelegeţi BCjj6 de dînşii ABC; de ei DE//16 simţind ABC; simţind DE/117 pele A; piele BCDE//22 şi să taci AB; şi taci CDE//30 fără de veste şi fără de ştirea nimănui AB; W fără de ştirea nimănui CDBjj35 iară noi totdeauna ABC; iar noi suntem totdeauna DEj137—38 ne-am înţeles, grăi Lică rîzînd. — Adecă nu ne-am înţeles. — înţelegere cu sila... A; ne-am înţeles. — înţelegerea cu de-a sila... BCDE. 301 10—11 să simţă ABC; sa sîmtă DE//16 rnîni AB; mîine C; mîne DE//23 răce A; rece BCDEjj34 să iai AB; să iei CDEjj36 perdem A; pierdem BCDEj/38 să nu simţă ABC; să nu sîmţă DEjj40 zîse A; zise BCDE. 302 36 perduse A; pierduse BCDE//37 se simţea ABC; se sîmţea DEjl39 să vază ABC; să vadă DE. 303 3 să se prinză ABC; să se prindă DEjjlO la strîmtoare ABC; la strîmtorare DEj 116 stetea ABC; stătea DEj/18 se răpezi AB; se repezi CDEj/33 Lică simţi ABC; Lică sîmţi DE. 304 7—8 fără de a mă fi pus bine cu voi; dar nu vreau să crezi, că ma ţii numai de frică ABC; fără de a mă fi pus în înţelegere cu tine. Nu vreau să mă ţii numai de frică DE/jll să mă crează ABC; să mă creadă DE/J24 răce A; rece BCDEj/36 pahar A; pahar BCDE. 305 1 să steie AB; să stea CDEjj4—6 cînd Lică venea şi, fiindcă lui îi părea bine, se bucura şi bătrîna, iară Ana nu putea să-l vază In ochi. Atunci, duminecă după amiazăzi, cînd Lică venise fără de veste la circiumă, Ana fusese muncită de gînduri grele AB; cînd Lică venea fără de veste la circiumă. Ana fusese muncită de gînduri grele CDEjjl4—15 se simţea ABC; se sîmţea DE//23 bărbatu-său AB; bărbatului său CDE. 306 11 îl nedumirea ABC; îl nedumerea DEjjl4 îi trimise ABC; îi trimisese DEjjlO a stat A; a stătut BCDEjj27 are tot omul AB; are omul CDEjj27—28 negoţătorii AB; neguţătorii CDEjj37 stetea ABC; stătea DEj/40 se în timp la A DE; se întîmplâ B; se întîmplau C. 588 3a: 4 să vază ABC; să vadă DEj/12 Arăndaşul AB; Arendaşul C; Arin-daşul DEt I tot încet AB; tot mai încet CDE//1420 arăndaşul AB; arendaşul C; arîndaşul DE//16 cînd va să vie Â; cînd are să vie BCDE//19 să păstreze taina despre AB; să păstreze taină despre CDEj/22 împregiurul său A; împrejurul său BCDE//28 arăndaş ÂB; arendaş C; arîndaş DE//38 ieşi în circiumă AB; ieşi din circiumă CDE. 308 4 ca să zici A; să zici BCDE//5 în laturi A; în lături BCDEj/12 race A; rece BCDEj/24 se arătă AB; se arăta CDEj/32 împregiur A; împrejur BCDE. 309 7 pe cer A; spre cer BCDE//10 acu A; acum BCDEj/19 giur împregiur ACDE; jur împrejur Bj/19—20 se aţineau A; se ţineau BCDEj/21 să deie AB; să dea CDE//23 dedea AB; dădea CDE//34 simţi ABC; simţi DE//35 să-ţi dai seamă A; să-U dai seama BCDE//37 se simte ABC; se sîmte DE//38 cam anevoia ADE; cam anevoie BC. 310 1 să deie AB; sa dea CDE//3 simţea ABC; simţea DE//10 i se puse A; i se pusese BCDE/jll arăndaşul AB; arendaşul C; arîndaşul DEj/21 săfigînditceva/1; săfigîndit la ceva BCDEj/25 perduse A; pierduse BCDE. 311 12 simţea ABC; sîmţea DE//15 acoperemînt A; acoperămînt BCDE/ viuă AB; vie CDE//20 pept A; piept BCDEj/29 El însuşi o înstrăinase, ba, ceea ce-1 durea mai mult, el însuşi se înstrăinase de dînsa A; El însuşi se înstrăinase de dînsa BCDE//32—33 să mai poată simţi ABC; să mai poată sîmţi DEj/34 o simţea ABC; o sîmţea DEj/36 firea ei blîndâ şi glasul ei dulce AB; firea ei dulce CDE// 37—38 amărîciune A; amărăciune BCDE. 312 4 simţea ABC; sîmţea DEj/12 simţindu-se AC; sîmţindu-se BDE//19 spăriat AB; speriat CDE//21 simţi ABC; sîmţi DEj/26 spre uşa circiumei A; spre uşa cîrciumarului BCDE; anulat cu Aj/27 adecă AB; adică CDE//32 sluji A; slugi BCDE//35 pin A; prin BCDE. 589 aiâ 3 să vază ABC; să vadă DE//18 îl Intfmpină ABC; întâmpină DE/} 24—25 îl cuprinsese ABC; îl cuprinse DE. 314 14 să nu vază ABC; să nu vadă DE/jlâ cînd se gîndi că vor fi văzut şi vor fi aflat şi alţii AB; cînd se gîndi că vor fi aflat şi alţii CDEjj32 nedumirirea ABC; nedumerirea DEjj33 simţi ABC; sîmţi DEj 135 acu A; acum BCDE. 315 13 răce A; rece BCDE/ ţin B; ţiu ACDEI/16 deşgheţat A; dezgheţat BCDE//24 şi mă duceţi cu voi ABC; şi duceţi-mă cu voi DEj/32—33 — Nu i-am spus lui Lică pînă acum. nimic. — Aş! El ştie tot ce poate să-i fie de folos. — Va fi ştiind... ABC; — Nu i-am spus lui Lică pînă acum nimic. Va fi ştiind... DEI/35 din ochii lui ABC; în ochii lui DE. 316 12 dacă n-aş fi dovedit ABC; dacă n-ar fi dovedit DEjjlS pierduse AB; perduse CDE//22 să rîză ABC; să rîdă DEj 130 adecă ABC; adică DE//40 să nu mai perdem vremea ABC; nu mai perdem vremea DE. 317 11 pelea^4; pielea BCDEH11—12 1-au călcat doi inşi, numai doi inşi A; l-au călcat doi inşi BCDE//12 de anevoie ABC; de anevoia DE/j 16, 27, 25, 27 arăndaşul AB; arendaşul C; arîndaşul DE//22 ieri sară A; ieri seară BCDE. 318 7 şi-a dat silinţă A; şi-a dat silinţa BCDEI/22 strînguitor ABC; sîrguitor DEj/25 pentru dînsa ABC; pentru ea DEI/26 prea mult sâ rabzi A; prea mult de răbdat BCDE//35—36 şi toate sunt în zadar A; toate sunt în zadar BCDEj/37 stetea AB; stătea CDE. 319 4—5 albaştri A; albaştri BCDEjj21 să închiză ABC; să închidă DEjj27 să steie AB; să stea CDEI/32 stetea AB; stătea CDEI/35 răzemase A; rezemase BCDEjj40 ca să vază ABC; ca să vadă DE. 320 6 jeleşte ABC; jăleşte DEjj23 să-l auză ABC; să-l audă DEj/SO unde stăm cu săptămîna ABC; unde stăm cu stăpîna DE//38 să se deie AB; să se dea CDE. m 321 12 împregiur A; împrejur BCDE//19 să-I închizi ABC; să-l închidă DEf/33 să prinză ABC; să prindă DE. 322 10 îndărătnică ABC; îndărătnicită DE//22 îi deduse iar liniştea A; îi dăduse iar liniştea BC; îi dăduse liniştea DEIj23 simţim în tul ABC; sîmţămîiitul DE/ se simte ABC; se sîmte DE//26 arăndaşului A; arîndaşului BDE; arendaşului Cj/36 să auză ABC; să audă DE/ să vază ABC; să vadă DE. 323 6 stetea ABC; stătea DEj/7 spre A; înspre BCDEj răpede A; repede BCDE//11 presimţirilor rele A; presimţirilor ei BC; presimţirilor ei DE//17 arăndaşul AB; arendaşul C; arîndaşul DE 1/18—19 nu avuse ABC; nu avusese DE//2Q petrecură AB; petrecuseră CDE//22 pe arăndaşul A; pe arîndaşul BDE; pe arendaşul C//23t 36 să deie AB; să dea CDE/j26 luminările AB; luminările CDEj/37 se simţea ABC; se sîmţea DE. 324 2—3 ca să potrivească ABC; să potrivească DE//4 simţea ABC; sîmţea DE//7 că nu a făcut-o aceasta pe ctnd AB; că nu a făcut-o pe cînd CDE//8 şi-i putea spune ABC; şi i le putea spune DE//13 arăndaşului A; arîndaşului BDE; arendaşului C1/14—16 Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mîngîiat cu gîndul A; Dacă s-ar fi mîn~ gîiat cu gîndul BCDE9 anulat cu A//18 să-l vază ABC; să-l vadă DE//22 în partea cazarmei BC; In partea cazărmii DE/ să vază ABC; să vadă DEf/23 simţea ABC; sîmţea DE//23—24 împăingenesc Â; împăinjenesc BCDE//29 să ne vază ABC; să ne vadă DE//341 36 simţi ABC; simţi DE//36 la care ţini A; la care ţii BCDE//39 să nu-1 mai vază AB; să nu-I mai vadă CDEj/40 zidul cazarmei ABC; zidul căzărmii DE. 325 1 acoperemîntul AB; acoperămîntul CDE//4—5 să plec de acasă fără de a-i spune ei în ce treabă plec şi fără de a o fi întrebat AB; să plec şi fără de a o fi întrebat CDE//Î2 să simţă ABC; să sîmţâ DE//16 să se simţă ABC; să se simţă DE//16—17 să-l ieie AB; să-l ia CDE//25 sfărâmă AB; sfărîmă CDEj/25—26 să steie AB; să stea CDEf/33 desşirate ABDE; deşirate BC//34 dimpotrivă AB; dinpo-ţrivă C; dinprotivă DE* 591 326 4 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul Cj/17 arăndaş A; arîndaş BDE; arendaş Cft'23 să le crează ABC; să le creadă DE//29—30 să piarză A; să piardă BCDE//38—39 nu se dă aşa de lesne A; nu se dă aşa lesne BCDE. 327 25 să râspunză ABC; să răspundă DEj/31 simţi ABC; simţi DE//37 omul bea şi mănîncă ABC; omul bea, măntncă DE, 328 11 nedumirire ABC; nedumerire DEj/19 să-ţi deie AB; să-ţi dea CDE//38 d-voastre A DE; d-voastră BC. 329 8 să deie AB; să dea CDE/jll nedumirire ABC; nedumerire DE//12 nedumirit AB; nedumerit CDEfjl7 roşu ca racul A; roşu ca şi racul BCDEf/18 să deie AB; să dea CDE//19 el simţea ABC; el simţea DE. 330 2 omul şi muierea A; omul cu muierea BCDE HO speriet A; speriat BCDE 1/8 ar fi auzit A; ar fi auzind BCDE/ să-şi deie AB; sa-şi dea CDEj/12 văzînd deosebirea între mărturisirile AB; văzînd mărturisirile CDE//Î6, 23, 28, 40 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul Cj/25 să-i cază ABC; să-i cadă DEj/26 şi-şi încreţi AB; şi încreţi CDEj/32 Steteam AB; Stăteam CDEj/34 aţipisem înainte de ABC; aţipisem mai nainte de DEf/36 arăndaş A; arîndaş BDE; arendaş C//38 scos din sărită AB; scos din sărite ODE. 331 10 tulburat AB; turburat CDE//13 să-l auza ABC; sâ-1 audă DE/j 16—17 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul Cj/29 şi-şi rumpea unghiile A; şi-şi rupea unghiile BCDEj/33 el simţi ABC; el sîmţi DE 1/37 în laturi A; în lături BCDE. 332 6 se simte ABC; se sîmte DE//7 îi dete sfaturi AB; îi da sfaturi CDE//IO să o deie AB; să o dea CDEf/19 am trebuinţă A; am mare trebuinţă BCDE//23 nu-şi dedea bine seama AC DE; nu-şi dedea seamă Bf/24 să nu o ieie AB; să nu o ia CDE//27 simţea ADE; simţea BC//32 ca să şează mai bine ABC; ca $u şadă bine DEj/39 să-şi deie AB; să-şi dea CDEt 592 333 12 greşeală ACDE; greşala B//13 Dacă n-ai avut destulă vreme AB; Dacă n-ai destulă vreme CDE/f25 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul C//27 între pahară AB; între pahare CDEjjSB se simţea ABC; se simţea DE//36 pin AB; prin CDEjj37 să cază ABC; să cadă DEII38 îşi ridică AB; îşi ridica CDE, 334 7 simte ABC; sîmte DEfjl3 — 14 să ne facem gînduri bune şi plăcute. Şi despre cine-şi făcuse Ghiţă gtnduri bune? Despre Pintea... AB; să ne facem gînduri bune? Despre Pintea... CDE//21 — 22 se strecură AB; se strecura CDEf/27 arăndaşului AB; arendaşului C; arîndaşului DEj/32 Simţea ABC; Sîmţea DE//34 să o vază ABC; sa o vadă DEjj36 nu te nedumiri ABC; nu te nedumeri DE, 335 10 simt ABC; sîmt DE 1/15 ca să vază ABC; ca să vadă DEjjl dezvălite AB; dezvelite CDEI/21 cu pădure deasă AB; cu pădurea deasă CDE//40 în pregiur A; împrejur B; împregiur CDE. 336 18 şeţ AC; şes BDEj/24 Am plecat astă-dimineaţă AB; Am plecat dimineaţă CDEI/35—36 Tu trebuie să înţelegi A; Trebuie sa înţelegi BCDEII37 pe călcîi ABC; în călcîi DE/139 în laturi A; în lături BCDE. 337 8 se încăpăţinează ACDE; se încăpăţîneaza B; în laturi A; în lături BCDEjj25~26 nu mai simţi ABC; nu mai sîmţi DE/fil arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul C. 338 11 sunau a săc AB; sunau a sec CDEH14, 15 tinera A; tinără B; tînără CDEI/20 să o cuprinză ABC; să o cuprindă DE/ mai cu dinadins AB; mai dinadins CDE//32 aici AB; aci CDEj/30 răce AB; rece CDE. 339 5 e mai grozav de a trăi A; e mai grozav să trăieşti BCDE//10 nu mă mai cărăi şi tu AB; nu mă mai hîrşi şi tu CDE //19 simt ABC; sîmt DEf/22, 34 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul CH29 se adună AB; se aduna CDEH36 Adecă AB; Adică CDEI/37 păianjenul AB; paiangenul CDE/138 mreja AB; mreaja CDE. 3* 340 7, 32 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul Cjj18 alintător A; alină tor BCDEj j23 copoul AB; copoiul CDEj simte ABC; simte DE/ cu atlt AB; cu atîta CDEjj26 pin A; prin BCDEj j 29—30 îl scosese A; îl scoase BCDE. 341 1 să vază ABC; să vadă DEjj9 ca o mreje ABC; ca o mreajă DE/113 împregiurul său A; împrejurul său BCDEjjl7 el umbla dar mereu pe la marginea pădurii, căutînd cu ochiul înagerit pe jos, ţiindu-se mereu după bălţile ce-i scăpărau A; el umbla mereu după bălţile ce-i scăpărau BCDEj[23 ceealaltă A; cealaltă BCDEjj25 îmbrăcată A; îmbrăcate BCDE/131, 32 simţimlnt AC; simţîmînt B; slmţămint DE/133—34 o simte ABC; o sîmte DEjj36 ca să vază ABC; ca să vadă DEII40 să-l pearză ABC; să-l piardă DE. 342 1 se simţi ABC; se simţi DEH2 simţi ABC; simţi DEjjlO să crează ABC; să creadă DEjjl2 să se rădice A; să se ridice BCDEj să o ieie AB; să o ia CDEI/13 rădicîndu-se AB; ridicîndu-se CDE/114 împregiurul său A; împrejurul său BCDEj el simţi ABC; el simţi DE//15 îl cuprinsese A; îl cuprinse BCDEI/19 să steie AB; să stea CDEjj23 se pot ţinea AB; se pot ţine CDEl/28 împregiurări A; împrejurări BCDEj!36 Cînd el sosi ABC; Gînd sosi DE//37 stînd de chih-zuiri A; stînd la chibzuiri BCDE. 343 1 stetea AB; stătea CDEjjl răzemat A; răzămat B; rezemat CDEI/7 Laie simţi ABC; Laie simţi DE//9 — Ba bine că n-oi sta AB; — Ba bine că voi sta CDEj/10 să mă omoară A; să mă omoare BCDE/113 Jandarmii ABC; Geandarmii DE; anulat cu ABC//22 îi căuta urma A; îl căuta BCDEH23 ceealaltă ABC; cealaltă DEjj32 o luă fuga AB; o luă la fugă CDEH34 se afla vreo mie de paşi AB; se afla la vreo mie de paşi CDEjJ37 de cătră A; de către BCDE. 344 7 pe petri A; pe pietri BCDE/jlO părîul A; pîrîul BCDE/ dedeau AB; dădeau CDEj pin A; prin BCDEjjll ei găsiră AB; el găsi CDEjjl7—18 îl lăsaseră în carnea tovarăşului său. In urmă el se dezbumbă şi îşi sfăşie cămaşa ABC; îl lăsaseră şi îşi sfîşiă cămaşa DEj/18 ranele ABC; rănile DE//22 o smucise AC; osmuncise BDEjj23 simţirile ABC; simţirile DE{(24 atlt iţeingăduit AB; aţîţ de neîn» m g&duit CDEjj28-29 să-şi deie AB; să-şi dea CDEjj&9 Simţea ABC; Simţea DEjj31 codoriştea AB; codiriştea CDEjj34, 37 Hanţei A; Hanţl BCDE/jZ 1 să-i prinză ABC; să-i prindă DEj139—40 nicăiri AB; nicăieri C DEjj 41 streşină ABC; streaşină_i>2?. 345 4 cari A; care BCDEjjS adecă AB; adică CDEl arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul C//8-9 mai pot să aibă AB; poate să aibă CDEjjlO Era de felul lui un om AB; Era de felul lui om C DEjj 13 să deie AB; să dea CDE/jJS—16 îi zise el comisarului şi eu, fiind pe jos, n-am putut să-l urmăresc ABC; îi zise el comisarului DEjj22 cari ABC; care DEj să-l prinză ABC; să-l prindă DEjj25 să-i deie AB; să-i dea CDEj/30 să nu-i mai lese A; să nu-i mai lase BC DEjj 33, 40 cazarmă ABC; cazarmă DEj)35 împregiurări A; împrejurări BCDE. 346 2 să-şi roază ABC; să-şi roadă DEj/4 de umăr A; pe umăr BCDEj/6 se Sndărjea A; se îndîrjea BCDEjjl2 trei oameni la portiţă de vorbă ABC; trei oameni de vorbă la portiţă DEjj24 dacă vreu AB; dacă vreau CDEjj3î şi că orice mişcare AB; şi orice mişcare CDE/J33 Adecă AB; Adică CDEjj36 nu mă cărăi A; nu mă cîrăi B; nu mă cîrîi CDE/136— 37 fără de nici o împotrivire ABC; fără nici o împro-tivire DE. 347 3 pintre AB; printre CDEjjS samă A; seamă BCDEjj8—9t 34 împregiurări A; împrejurări BCDEjj 10 cazarmă ABC; cazarmă DEjj 15 şi nu aude A; şi nici nu aude BCDEjjîl la poarta cazarmei ABC; la poarta căzărmii DEj Haidl AB; Haide CDEjjl9 să vază ABC; să vadă DEjj28 să-i spună AB; să-i spuie CDEjj28—299 70 porci AB; 70 de porci CDEj/32 să-şi deie samă AB; să-şi dea seamă CDEjjSâ ca şi aceste ABC; ca aceste DEjj35 — Uită! AB; — Uite! CDEJ zîse A; zise BCDEjj40 l-aţi găsit iot la ABC; l-aţi găsit la DE. 348 1 nu voia AB; nu voi CDEjjl—2 să i se deie voie AB; să i se dea voie CDE1/2—3 să-şi piarză ABC; să-şi piardă DEjj3 cu nimicuri AB; pe nimicuri CDEjj4 să simţă ABC; săsîmtă DE//7 săovînză ABC; să o vîndă DEjjl8 d-lui Vărmesy A; lui Vârmeşy BCDEjj27 pe poarta cazărmii ABC; pe poarta căzărmii DEjj35 macar AB; măcar CDE. 38* 595 349 5 unde se afla cu turmele ABC; unde se afla turmele DEj/11 capra trăsurei AB; capra trăsurii CDE// 17—20 unde se aflau şi ceilalţi, afară de Lică, pe care judecătorul îl ascultase mai nainte decît pe toţi ceilalţi şi-l lăsase iar să-şi caute de trebile stăpinilor AB; unde se. aflau şi ceilalţi, şi-l lăsase iar să-şi caute de trebile stăpînilor CDE; anulat cu ABj/24 dedu A; dădu BCDE1/24—25 să-şi vază ABC; să-şi vadă DEI/38 mîngăiere A; mîngîiere BCDE/139 să te opreşti mult în cale A; să te opreşti mai mult în cale BCDE. 350 2 tinără AB; tînără CDEj 16— 7 ea se mîngăia A; ea se mîngîie B; ea se mîngîia CDE//7 Ghiţă nu poate A; Ghiţă nu se poate BCDE/j9 simţi ABC; sîmţi DE//24 îşi dedea AB; îşi dete CDEH28 cuminţie ABC; cuminţenie DE. 351 2y 6 tăgădia A; tăgăduia BCDEjjl3 arăndaş A; arîndaş BDE; arendaş Cj/16 arăndaşului A; arîndaşului BDE; arendaşului Cj/19 nu s-ar simţi ABC; nu s-ar sîmţi DEj/20 să răspunză ABC; să răspundă DEj/35 cazarmă ABC;cazarmă DE/139 race A; rece BCDEI/41 îl scoseseră A; îl scoaseră BCDE. 352 4 arăndaşului A; arîndaşului BDE; arendaşului CH7—8 alt tovarăş al său şi spunea şi spunea, iară Lică ABC; alt tovarăş al său, iară Lică DE//9 îşi perdea AB; îşi pierdea CDE//13 nedumirită ABC; nedumerită DE/j 21—22 nu-şi putea sprigini A; nu îşi puteau sprijini BCDEH23 de cătră AB; de către CDE. 353 10 simţi ABC; sîmţi DEj/15 pin AB; prin CDEj/19 să rîză ABC; să rîdă DEH27 strîmtoare AB; strîmtorare CDEjj31 să fie o urmă A; să fie urmă BCDEjj37 cu feţele acoperite A; cu feţe acoperite BCDEI arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul C. 354 5 îl puseseră A; îl puseră BGDE/J13 de părtaş ABC; drept părtaş DE f/15 pin AB; prin CDEj/ 26 nu-şi perdea AB; nu-şi pierdea CDEj/27 In o clipă ABC; Intr-o clipă DE/ simţi ABC; simţi DE jj 30 simţise 596 ABC; simţise DE//â3 în curgerea A; în cugetarea BCDE//38—39 nu e un om singur A; nu e om singur BCDE. 355 8—9 jur însă că eu unul nu l-am văzut nici ducîndu-se, nici întor-cîndu-se, jur că l-am ştiut toată noaptea la circiumă AB; jur însă că l-am ştiut toată noaptea la circiumă CDEjjîl stetea A#; stătea CDEjj20 împăingeniră AC DE; împăinjeniră B//35—36 Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva să te jignesc; mă tem ca nu cumva nenorocirea ta A; Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva nenorocirea ta BCDEj/37—38 o simţi tu ABC; o simţi tu DE. 356 2 care te mistuie AB; care mistuie CDE jj 5 avuseră A; avuseseră BCDEj/12 a se face de ruşine A; a se da de ruşine BCDEjj15 un om ticălos ABC; un ticălos DEjj33 simţea ABC; simţea DEj/ 39—40 mîngăierea A; mîngîierea BCDE• 357 1—2 nevastă şi copii AB; nevasta şi copiii CDEjj3 Ţeară >i;Ţară BCDEI Bănatului AB; Banatului CDEjj5 dedea AB; dădea CDE/ silinţă A; silinţa BCDEj/7 să se piarză ABC; să se piardă DE//11 simţea ABC; simţea DE//19 pe omul ce vorbise AB; pe omul care vorbise CDE//22—23 Lică-şi căută prilej să ramîie singur cu Ghiţa, apoi îşi desfăcu şerparul ABC; Lică îşi desfăcu şerparul DEj/27 ovreiului ABC; ovreului DE//34 să te prinză ABC; să te prindă DEj/36 tu iai AB; tu iei CDE. 358 3 şează ABC; şadă DEj/8 ca să ieie AB; ca să ia CDE//9 să mai ieie AB; să mai ia CDE/jll se simţea ABC; se simţea DEj/14 race AB; rece CDEj/16 să vînză ABC; să vîndă DEj/17 să mă deie AB; să mă dea CDE//18 să vînză ABC; să vîndă DEj/22, 23 o simţi ABC; o simţi DEj/23—24 de mult A; atît de mult BCDEj/29—30 să steie AB; să stea CDEj/30 îngrijare A; îngrijire BCDE jj 33 acu A; acum BCDEj/34 mă speriai A; mă sperii BCDEjj38— 39 nu-mi mai vine A; nu-mi vine BCDE. 359 6 — Cevreu^4; — Ce vreau BCDE//23 \\îtevbe A; i\'\ Herbe BCDE//24 te hotăreşti A; te hotărăşti BCDEj/33 Mă simt ABC; Mă sîmt DEj/36 răce A; rece BCDE//38— 39 unul le ascunde mai bine, iară altul 597 le dă mai lesne pe faţă AB; unul le a&cutide mai bine. Ca să le dea mai lesne pe faţă CDE. 360 20 să vază ABC; să vadă DEjj26 aceste A; acestea BC DEjj 31 să-i deie AB; să-i dea CDEI/33 el se mai plimbă AB; el se plimbă CDEH34 cîtva timp nedumirit prin casă AB; cltva timp prin casă CDE/137 să-i ieie AB; să-i ia CDE/ fereastră ACDE; fereastă B, 361 2 să-i deie AB;să-i dea CDEjj4 să fie cu toţii AB; să fie toţi CDEj{6 lepăda ACDE; lăpăda B /j7 era cam nedumirită AB; era nedumirită CD; era nedumerită E//12 atît de bună AB; aşa de bună CDEjjlS — Să-mi deie AB; — Să-mi dea CDE/j39 care toate erau AB; care erau CDE. 362 2 rădicat A; ridicat BC DEjj 16 şi aşa toate A; şi tot aşa BCDE[j27 că grijea mea A; că e grija mea BCDEj însemnate ACDE; însămnate Bjj 28 semne pe ele ABC; semn pe ele DEjj31 luminei A; luminii BCDE. 363 3 îngrijită AB; îngrijată CDEI/8 cazărmii ADE; cazărmii BC/19,33 arândaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul Cj/12 să-ţi deie AB; să-ţi dea CDEjjld dacă n-ai fi tu atît de prost A; dacă n-ai fi atît de prost BCDEjj30 a rumpe A; a rupe BCDEIJ32—33 de a fi plecat la Ineu AB; de a fi plecat de la îneu CDE/j 36 zimţ ABC; simţ DE; anulat cu ABCj simţi ABC; simţi DEIj38 însemnate ACDE; însămnate B. 364 6 arăndaşul A; arîndaşul BDE; arendaşul CI/20 să le crează ABC; să le creadă DEjj 31 SI simţea ABC; îl simţea DEj/33 se simţea ABC; se sîmţeâ DEH36 îşi zise ea AB; îi zise ea CDEH37 simbrie ABC; simbrie DE. 365 2 simţi ABC; simţi DEI/3 se simţea ABC; se simţea DEjj7 să se ieie AB; să se ia CDEjjlO—11 şi un cal ca dînsul ABC; şi unul ca dînsul DEjj 19—20 nu văzuse AB; nu mai văzuse CDEjj30 pe omul rece AB; de omul rece CDEH32—33 la Moara cu noroc pe omul deştept, care vorbise atît de cuminte înaintea judecătorilor, pe omul tăcut A; la Moara cu noroc, pe omul tăcut BCDEjj36 Şi pre cînd 598 ABC; Şi pe cînd DEJ şi se gîndea AB; şi gîndea CDE/139 îi zise ea AB; îi zice ea CDE. 366 4 stetea AB; stătea CDEjlS răce AB; rece CDEf/12 ar fi dorit ACDE; ar fi de dorit Bl să vază ABC; să vadă DEjll3 se simţea ABC; se simţea DEf/19 ea-şi luă copilul AB; îşi luă copilul C DE/120 Haid şi noi AB; Hai şi noi CDEj 127 se răzăma A; se rezămă B; se rezema CDEj/29—30 ca să nu mai vază ABC; ca să nu mai vadă DE//37 copilăroasă A; copilărească BCDE 1/38 pentru aceea AB; de aceea CDEj 139 preste A; peste BCDEjj40 se arătă AB; se arăta CDE. 367 1 presimţire ABC; presimţire DE//14 nu mi-ai spune-o A; nu mi-ai fi spus-o BCDE//16 să simţi ABC; să simţi DE/120 pentru aceea ABC; de aceea DE/122—23 zicîndu-şi ABC; zicîndu-i DEH24 — Am eu să-ţi arăt ţie AB; — Am să-ţi arăt eu ţie CDEH28 se întoarse pe la Moara cu noroc A; se întoarse la Moara cu noroc BCDEj/29 să nu-i deie AB; să nu-i dea CDE//35 simţea ABC; simţea DE//37 dar nu-i spusese un lucru ACDE; dar nu-i spusese lui [un] lucru B//38 dimpotrivă ABC; dimprotivă DEj/40 să nu simtă A; să nu simţă BC; să nu sîmtă DE. 368 12 are o cocoaşă A; are cocoaşă BCDEj/19—20 să i se piarză urma AB; să i se piardă urma CDEI/25 arăndaşul AC; arîndaşul BDEI/28 Ti-1 dau, dar trebuie ABC; Ţi-1 dau legat, dar trebuie DE. 369 1 se punea A; se puneau BCDEj/6 să steie AB; să stea CDEljîO încungiur ACDE; încunjur Bjjl8 necălită ABC; neclătită DEI/Î9, 27, 30 simţea ABC; sîmţea DE/120 una mai bună ABC; una şi mai bună DE//22 aşa cu poftă AB; aşa de cu poftă CDE/126 să nu vază ABC; să nu vadă DE/ să vază ABC; să vadă DE//34 Săptămînei ABC; Săptămînii DEjj41 să-mi adun AB; să-mi iau CDEj boscărţile A; boscîrţele BCDE. 370 10 pin AB; prin CDE//13—14 viuă bucurie AB; vie bucurie CDE 1)28 mătuşele lor ABC; mătuşile lor DE/130 simţea ABC; sîmţea DEI/38 să-i ascunză ABC; să-i ascundă DEj ar simţi ABC; ar simţi VPI/40 pe sărbători ABC; dş sărbători DE. 371 3 să-I vînză ABC; să-l vîndă DEjj7 nu se simţea ABC; nu se simţea DE 119—10 o vor simţi ABC; o vor simţi DEjjî6 să-i ieie A; să-i ia BCDE 1/17 stinse ABC; stinse DEjj25 nu simţea ABC; nu simţea DE H27 are te AB; arate CDEH35 să-i de ie AB; să-i dea CDE. 372 22 fără de tine A; fără tine BCDEjjZl simţi ABC; simţi DE/141 îndărătnică A; îndărătnicită BCDE. 373 6 se simţi ABC; se simţi DEj păingeniş A; păinjeniş BC; păiengeniş DEH7 nu se îndură ABC; nu se indura DEj să-l rumpă AB; să-l rupă CDEjjl3 fără de zgomot A; fără zgomot BCDEjjl9 se bucură AB; se bucura CDEjj20 să crează ABC; să creadă DE//24 se ducea A; se duceau BCDEjj2S pînă la adîncul inimii A; pînă în adîncul inimii BCDEj(29—30 de multe ori A; de mai multe ori BCDE 1/31 ar simţi ABC; ar sîmţi DEjj32 să împarţă ABC; să împartă DE/ soţul său AB; soţul ei CDE. 374 10 ce să-mi faci A; ce să-i faci! B; ce să-mi facil CDEjjld se simţea ABC; se simţea DEj(15 să-şi deic AB; să-şi dea CDE1/21 călare AB; călări CDEj se simţi ABC; se sîmţi DE. 375 3 în apropiare A; în apropiere BCDEjj4 pin A; prin BCDEljlO—îl copoul ABC; copoiul DEj/20 simţitoare ABC; simţitoare DEj/31 se începu veselie, o veselie destrăbălată AB; se începu veselia destrăbălată CDEI fără de frîu ABC; fără frîu DEj137—38 şi începu să chiu iască şi să o joace. Acum îşi dete vînt şi Ana şi începu să-şi petreacă şi ea, dar să-şi petreacă A; şi începu să-şi petreacă şi el dar să-şi petreacă BCDE/141 prinsese ABC; primise DE; anulat cu ABC. 376 3 şi lipi ACDE; şi le lipi Bjj5 se rump AB; se rup CDEjjll să arete AB; să arate CDEjj29 nu vreau altă A; nu vreau alta BCDEj/33 se simţea ABC; se simţea DEj/39 să deie AB; să dea CDEjj40 pe nesimţite ABC; pe nesimţite DE. 377 1 să i-1 deie AB; să i-1 dea CDEj/6 celoralalţi AB; celorlalţi CDE/j 7—8 să nu simţă ABC; să nu şîmţă DEj/14 se împăingeniră ACUŞ; se împăinjenirâ Blj20 se simţea ABC; se simţea DB/122 să se deie vixxkAB; să se dea vieCDEI/25 perdută^45; pierdută CDE/129—30 să nu simţă ABC; să nu sîmţâ DEjj37 la grajd AB; în grajd CDEj 140 se înseară ABC; se înserează DE. 7 mergem ca la nuntă AB; mergem la nuntă CDEj haid’ ABC; hait* DE jj 37 ea-şi s timp ară ABC; ea-şi as timp ară DE 1)41 împregiurul meu A; împrejurul meu BCDE. 7, 74 se simţea ABC; se sîmţea DEf/16 nouri grei A; nouri BCDEH2Î paharul A; paharul BCDEjj24 un om necunoscută; om necunoscut BCDEH31 se simt ABC; se simt DE/j33 oamenii de felul meu AB; oameni de felul meu CDE/j36—37 împregiurările A; împrejurările BCDE. 9 să rămîi AB; să rămîn CDEIjlO puindu-şi A; punîndu-şi BCDEjj 14—15 ea se înfipse cu amîndoua mînile ABC; ea îşi înfipse amîn-două mînile DEj/lâ şi-i zise ABC; şi-i zice DE!j26 stetea AB; stătea CDE 1)35 să cază ABC; să cadă DEjj36 mai puternice ABC; puternice DE/I37—3S mai în lung şi tot mai în lung, mai pe-ntrecute A; mai în lung, mai pe-ntrecute şi tot mai pe-ntrecute B; mai în lung, pe-ntrecute şi tot mai pe-ntrecute CDEjj39 era parcă mînia lui Dumnezeu vine, se apropie mereu, iară Lică gonea A; iară Lică gonea BCDEjj40—41 pintre A; printre BCDE. 381 10 stetea AB; stătea CDE//14 sari apoi din scări A; sări din scări BCDE//15 să-i rumpă A; să-i rupă BCDE//16 să o scoaţă AB; să o scoată CDEj ţiţini A; ţîţîni BCDEjjl7 se zgălţîia; se zgilţăie B; se zgîlţîi CDEf/22 ferestrile AB; ferestrele CDE/123 fulgerile A; fulgerele BCDEj/27 şi nu auzea A; şi nici nu auzea BCDEjj29 strana de dreapta AB; strana de la dreapta CDEj intră ca să-şi caute AB; intră să-şi caute CDE/131 s-o ieie AB; s-o ia CDEjj33—34 de dimpregiurul său A; de dimprejurul său B; de prinprejurul său CDE//35 de la dreapta A; la dreapta BCDEjlâO se simţea ABC; se simţea DEIj4î să rumpă AB; să rupă CDEj să simtă ABC; să simtă 382 6 de-a adormi ABC; de a dormi DEjj7—S copitele potcovite A; copitele BCDE//18 îl tăia ABC; îl răzbea DE//23—24 împregiurul 379 380 601 sau A; împrejurul său BC DE 1/26 care să-l vaza AB; să-l vază C; să-l vadă DEj să-l deie AB; să-l dea CDEj/34 pin care A; prin care BCDE. 383 4 să se deie AB; să se dea CDEjlîî să o cuprinză AB; să o coprinză C; să o coprindă DE/114 stetea AB; stătea CDEj împetrit A; împietrit BCDE 1/17 să se răpeze A; să se repeadă BDE; să se răpeadă Cj/22 îi cuprinse AB; îi coprinse CDEjj25— 26 să se stingă ABC; să se stingă DE//28 se răpeai A; se repezi BCDE/132 pe la nouă ceasuri AB; pe la nouă ceasul CDE 1/33 la portiţă A; în portiţă BCDEj/37 Mulţi oameni răi pe faţa pămîntului ABC; Mulţi oameni răi sunt pe faţa pămîntului DE. 384 7 dete iar o raită ABC; dete o raită DE//11 înainte ABC; Mai nainle DE//12 ca să-i deie AB; să-i dea CDEj nu l-a putut găsi AB; nu l-au putut găsi CDEI/26 rămase AB; rămăsese CDE//25—26 simţiri ABC; simţiri DE//30 el simţea ABC; el sîmţea DE. 385 7 galfăd AB; galbăn CDEj săcat AB; secat CDEj/12 vrau AB; vreau CDE/114 Nevasta mi-am perdut-o A; Nevasta — răspunse Ghiţă — mi-am perdut-o BCDE//26 de-a curmezişa AB; de-a curmezişul CDE//27 Dar şi înaintau A; Dar ei înaintau BCDEj/36 pe vreme ca asta ABC; pe vremea asta DEj/37 ce mai vorbe î AB; ce mai vorbă! CDE. 386 3—4 se îndreptă A; se ridică BCDE//4 lăcrămile A; lacrămile BCDEH8 el socoti că trebuie să-şi ducă mai nainte calul la grajd, apoi că trebuie să-i deie fîn A; el socoti că trebuie să-i deie calului lîn B; el socoti ca trebuie să-i dea calului lîn CDEj/9 să-l acoperă AB; să-l acopere CDE/130 Simt ABC; Sîmt DE//32 viuă AB; vie CDEj/35 să-mi stîmpăr ABC; să-mi astlmpăr DE. 387 12—13 să deschiză AB; să deschidă CDEj/20 cu peptul AB; cu pieptul CDEj/23 m\A; Dă foc î BCDE//26 Nemaisimţind ABC; Nemai-slmţind DE//27 să se rădice A; să se ridice BCDE//34—35 ca şi cînd l-ar arde, ca şi cînd mîna ei ar fi fost otrăvită A; ca şi cind mîna ei ar fi otrăvită BCDE. 002 388 4 să mai steie AB; să mai stea CDEj sub ABC; subt DEjj8 pin A; prin BCDEj/9 şi o dată ABC; şi iar o dată DE//18 stetea AB; stătea CDE/118, 33 să o ieie AB; să o ia CDEf/24 cu anevoie ABC; cu anevoia DEH28 începură] AB; începu CDEI/30 să-şi ieie AB; să-şi ia CDEI/31 ca doară să-l ducă AB; ca doară o să-l ducă CDEj(34 pe jos drept la Ineu AB; pe jos pînă la Ineu CDE//37 răpezi AB; repezi CDE. 389 J3, 27 să crează ABC; să creadă DE 1/36 la vreo cincizeci de paşi A; la depărtare de vreo cincizeci de paşi BCDEH37—38 se răpezi A; să repezi BCDE/140 cuprins de fiori AB; cuprins de fior CDE. 390 10—11 prav şi cenuşă A; praful şi cenuşa BDE; pravul şi cenuşa Cjjl7 lacremi A; 1 aerămi BCDE//19 Simţeam ABC; Simţeam DE. p. 391 NOROCUL A. apărut In Convorbiri literare, XXV (1891), nr. 11 —12 (1 martie 1892), p. 938-955, Se reproduce In Românul, XXXVI (1892), din 20 apriiie/2 mal, p. 404, 22 aprilie/4 mai, p. 412, 25 april ie/7 mai, p. 420, 27 aprilie/9 mal, p. 427-429. Se tipăreşte In Novele, II, Bucureşti, Editura „Socec", 1896, p. 201 — 223, Se retipăreşte în Nuvelet II, Bucureşti, Editura „Mfnerva", 1907, p, 185 — 208; Nuvele, II, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921, p. 177—196; Nuvele, II, ediţia a IH-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1924], p. 177—196. Cînd Slavici este solicitat să colaboreze la numărul jubiliar al Convorbirilor literare relaţiile sale cu „Junimea" erau cu deosebire încordate. Lăsînd conducerea Tribunei lui S. Alb ini şi reîntoreîndu-se, în martie 1890, la Bucureşti, Slavici venea să ducă la îndeplinire planuri politice de mare însemnătate, puse la cale peste munţi. întocmirea unui memorandum, spre a fi dus la Viena, făcea parte dintre acestea, precum şi solidarizarea românilor din toate provinciile împotriva persecuţiilor stăpînirii austro-ungare. Conservatorii priveau cu îngrijorare această orientare politică, deoarece erau interesaţi să strîngă şi mai mult legăturile cu Imperiul austro-ungar, chiar dacă se aduceau prejudicii românilor de peste munţi. Junimiştii şi în primul rînd Maiorescu exercită presiuni asupra lui Slavici şi a celorlalţi 608 tribunişti să renunţe la politica lor, dar fără rezultat. Partidul Liberal agită chestiunea naţională, spre a-şi ciştiga popularitate, conduita sa puţind părea, în acel moment, sinceră. Tribuniştii o credeau astfel, şi pînă să-şi întemeieze un organ de presa şi dincoace de Carpaţi, se adresează Românului, oficiosul liberal, care le deschide coloanele cu multă generozitate. Slavici publică în Românul o serie de articole — După conferinţa de la Sibiu (1891, din 3 ianuarie), Iredentismul (1891, din 24 şi 25 ianuarie), Maghiarii şi regele lor (1891, din 5 martie), Noi şi maghiarii (1891, din 5 iulie) — şi alături de el colaborează la foile liberale şi ceilalţi tribunişti — G. Bogdan-Duică, K. Brote şi chiar G. Coşbuc. Cînd Slavici trimite Convorbirilor literare pentru numărul jubiliar Norocul, trece peste deosebirile de vederi în orientarea politică. Se explică atitudinea sa prin sentimentul de solidaritate cu vechii săi prieteni. Merită să reţină atenţia felul cum este întocmit număru jubiliar. O primă secţiune grupează lucrări ale întemeietorilor societăţii ieşene — I. Negruzzi, Th. Rosetti, V. Pogor, T. Maiorescu şi P. P. Carp. Activitatea literară destul de restrînsă, măcar a unei părţi dintre întemeietori, face ca P. P. Carp să fie înregistrat doar cu o însemnare, extrasă din Albumul „Junimii". Nu se pot deduce criteriile care au stat la baza orînduirii materialelor după această primă secţiune. Junimişti stau alături de cei mai înverşunaţi opozanţi ai societăţii ieşene, ca B. P. Hasdeu; scriitori de prima mărime ca Alecsandri, Ghica, Eminescu, Creangă stau alături de G. Creţeanu, N. G. Pruncu, N. Volenti, M. Georgiade-Bonachi, M. D. Korne etc. Slavici nimereşte în vecinătatea lui T. Şerbănescu şi face în numărul jubiliar mai curînd act de prezenţă, situaţie care îi este rezervată şi lui Eminescu şi Creangă, iar Caragiale nici nu figurează. Din numărul jubiliar al Convorbirilor nuvela este publicată în Românul, care era, in acel moment, unul dintre cele mai răspîndite ziare de dincoace de Carpaţi. Norocul este menţionată Intr-o scrisoare a lui Slavici către I. Negruzzi din 2 martie 1875. Nuvela purta titlul Safta (I. E. Torou-ţiu, op. cit,, II, p. 273), de unde s-ar putea deduce că în prima versiune acesta era şi numele eroinei principale, nu Elena, cum apare în redactarea definitivă. Compusă îndată după stabilirea lui Slavici la Bucureşti, nuvela se publică după trecerea a aproape două decenii, şi va fi fost supusă, în acest lung răstimp, şi la alte prefaceri decît schimbările în onomastică. Ce fe! anume, greu de spus, şi numai descoperirea manuscriselor ar putea aduce lumină. 604 SIGLE: A: Convorbiri literare, 1892 B: ed. 1892-1896 C: ed. „Minerva*, 1907 D: ed. „Cartea rom.41, 1921 E: ed. „Cartea rom.“, [1924] Variante 391 3 cu tatăl său A; cu tatăl ei BCDE//4 de 58 ani A; de 55 de ani BCDE//6 o sută treizeci lei ABC; o sută treizeci de lei DEj/18 faţă cu copiii săi ABC; faţă de copiii săi DE//20 nu s-a simţit ABC; nu s-a simţit DE. 392 8 se simţea ABC; se simţea DEI/Î5 în lucruri fireşti A; ca lucruri fireşti BCDE//16 cu jumătate gură A; cu jumătate de gură BCDEjj 21—22 fără de număr A; fără număr BCDE 1/28 ca să vază ABC; ca să vadă DE/(33—34 un singur om era pe care-1 căuta A; un singur om era însă pe care-1 căuta BCDE, 393 9—10 să-şi pearză ABC; să-şi peardă DE//12 se speria ABC; sc sperie DE; anulat cu ABC//23 chiar seara aceea ABCD; chiar în seara aceea Ej/24 mai mult ca alte dăţi ABC; mai mult decît alte dăţi DE//35 se simţea ABC; se sîmţea DEj/36 să aibă acea plăcută ameţeală ABC; sa ai plăcută ameţeală DE; anulat cu ABC. 394 24 răpede AB; repede CDEj/30 să vază ABC; să vadă DEj/29 rămăsese AB; rămase CDE//39 — Nu, domnule! El se plecă şi-i luă rnîna A; — Nu, domnule! BCDEj/40 o întrebă stăruitor A; o întrebă el stăruitor BCDE. 395 9t 16—16 să-şi deie seamă AB; să-şi dea seamă CDE/jlO simţea ABC; sîmţea DE/ e hotărîtă A; era hotărîtă BCDE//13 simţimînt ABC; sîmţămînt DEj/17 lacrimi A; lacrămi BCDE//21—22 sim-ţindu-se ABC; sîmţindu-se DE//26 să nu mai vază ABC; să nu mai vadă DE//37 se simţea ABC; se sîmţea DE//38 să le arăte ABC; să Ie arate DE//40 în ureche A; în urechi BCDE. 396 3 pe tatăl său AB; pe tatăl ei CDE//4 săoieiei42?; să o ia CDEj/8—9 înţelegea el mai mult decît ceea ce A; înţelegea el numaidecît ceea 605 ce BCDE//13 simţimtntul AB; sîmţămîntul CDE//22 s-o ieie AB; s-o ia CDEfl28 să-l vază ABC; să-l vadă DE/ să steie AB; să stea CDEf/29—30 să se ascunză ABC; să se ascundă DE. 397 1 a fost om tinăr AB; a fost om tînăr C; a fost tînăr DE//9, 24—25 se simţea ABC; se simţea DE//25 de 37 ani A; de 37 de ani BCDE[f 28 îi păsa AB; îi pasă! CDE. 398 7 şi trebuie A; şi trebuia BCDEH14 s-o ieie AB; s-o ia CDE/121 părechi A; perechi BCDE//22 simţimînt ABC; sîmţămînt DE//36 şi singura dată A; şi singură astă dată BCDE//37 simţimîntul AB; simţămîntul C; sîmţămîntul DE//41 casă vază ABC; ca să vadă DE* 399 13 s-o întrebe şi pe dînsa AB; s-o întrebe pe dînsa CDE//14 Se simţea ABC; Se simţea DE1/22— 23 să-şi ieie AB; să-şi ia CDE//26 simţimîntul AB; sîmţămîntul CDE//30—31 după ce s-a întors în ţară, Bărbulescu nu mai înţelegea lumea. Elena era cu desăvîrşire schimbată A; după ce el s-a întors în ţară, Elena era cu desăvîrşire schimbată BCDE* 400 4 îşi luă A; el îşi lvLzBCDEf/8 fără de sfială AB; fără sfială CDE//21 lacrimi A; 1 aerămi BCDE//21—22 ce este iubire, ce e durere şi ce e mulţumire A; ce este iubirea, ce e durerea şi ce e mulţumirea BCDE//26 Şi el nu mai putea decît să-şi iubească copila A; Şi el nu mai putea să-şi iubească copila BCDEf/35 princesă AB; prinţesă CDE//40 ce sufăr B; ce sufer CDE. 401 17, 23 strîmtoare A; strîmtorare BCDE//20, 23 se simţea ABC; se sîmţea DE//24 strîmtoarea A; strîmtorarea BCDE. 402 7 din braţul lui A; din bricele lui BCDE/se rJkzemkAB; se rezemă CDE//8 nesimţitoare ABC; nesimţitoare DE//12 deasupra A; de deasupra BCDE//Î3 cu intrare A; cu intrarea BCDE//26 şi nemilos ABC; şi de nemilos DE/ se simţea ABC; se sîmţea DE//32 pe stradă AB; în stradă CDE//33 s-o cuprinză ABC; s-o cuprindă^Dl?//37 să-şi scoaţă AB; să-şi scoată CDE. 606 403 3 cu peptul A; cu pieptul BCDE//9, 30 dispreţuită A; despreţuîtâ BCDEH mai multă milă ca mine ABC; milă mai multă decît mine DE//23 stetea ABC; stătea DE//39 ca s-o vază ABC; ca s-o vadă DE. 404 1 s-o ascunză ABC; s-o ascundă DEj/4 m-aş fi simţit ABC; m-aş fi simţit DEj/15 se simţi ABC; se simţi DEfjl7 ce mă întrebi A; ce mă mai întrebi BCDE//19 deduse AB; dăduse CDEI/21 restit AB; răstit CDE//24 Am să mă şi folosesc de el ABC; Am să mă folosesc de el DE//26 se simţea ABC; se simţea DE/j34— 35 rămase o clipă îndoit A; rămase o clipă cuprins de îndoială BCDE//3S respicat B; răspicat CDE. 405 9 să crează ABC; să creadă DEH14 lacrimi A; lacrămi BCDEj/20 muma ei A; mama ei BCDEf/21 Elena-i şi retrase mîna A; Elena-şi retrase mîna BCDE//23 împrejurul ei A; împregiurul ei BCDEH31 lacrimi A; lacrămi BCDE. 406 6 să mai steie AB; să mai stea CDE//7 să-i deie AB; să-i dea CDE// 8—9, 14 simţimînt ABC; sîmţămînt DE/{9 se simţea ABC; se sîmţea DEj/12 că-i mai rămîne AB; că-i rămîne CDEf/20 cobora scările AB; scobora scările CDE//25 s-o ascunză ABC; s-o ascundă DEj/26 împrejurul ei A; împregiurul ei BCDE//30, 33 răpede AB; repede CDE//36 ca să-l scape A; ca ea să-l scape BCDE//38 el simţea ABC; el sîmţea DE. 407 6 în odăiţa A; în odaia BCDE//8 tinără AB; tînără CDEI/21 să-şi vază ABC; să-şi vadă DE//22 e destulă A; e destul BCDEj/22—23 Nu părăsi pe tata, că ai şi tu copilă ABC; lipseşte în DE; completat cu ABC. p. 408 COMOARA A apărut în Nwelt, II, Bucureşti, Editura „Socec", 1896, p. 277—351. Se retipăreşte In Nudele, II, Bucureşti, Editura „Minerva", 1907, p. 209— 319; Nuvele, II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească", 1921. 607 t». i§9—305; Renaşterea, 1(1923), nr.2(i septembrie), p.2-3 (numai începutul). Nuvele, I^ediţiaalII-a, Bucureşti, Editura „Cartea românească*, [1924], p.199 —305. Comoara ocupă, la prima apariţie, o situaţie foarte asemănătoare cu Moara cu noroc. Nuvela încheia, în 1896, ca şi aceasta, în 1881, volumul, fiind, la fel, şi unica bucată inedită. Cînd a fost scrisă nu putem şti. Se poate însă afirma cu destul temei că dacă data compunerii ei se situează între 1890—1896, nuvela nu a fost citită în cercul „Junimii" bucureştene. Tribuniştii susţin, în anii aceştia, acţiunea memorandistă care displăcea criticului. Raporturile dintre Maiorescu şi tribunişti devin foarte încordate, şi acesta se plînge, într-o scrisoare, din 7/19 martie 1893, către Duiliu Zamfirescu că Slavici şi Goşbuc îi interziseră lui I. Popovici-Bănă-ţeanul să-l viziteze (Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu In scrisori: 1884—1913, Bucureşti, 1944, p. 379). Un an mai tîrziu, in 7/19 februarie 1894,Maiorescu îi scria din nou lui D. Zamfirescu, informîndu-1 că se înfiripa o nouă „Junime" bucureşteană, din foştii studenţi ai criticului. Această a doua „Junime" bucureşteană se caracteriza, arată criticul, prin „entuziasmul lor de bună-credinţă pentru tot ce este aspiraţie curată, nematerialistă (în deosebire de Vlahuţâ, Slavici, Caragiale, care asupra acestei note caracteristice s-au dezbinat de noi)" (idem, p. 388). Slavici, Caragiale şi Goşbuc tocmai întemeiaseră, cînd Maiorescu scria aceste rînduri, Vatra, care va adinei, prin materialele pe care le publică şi cu deosebire prin poezia Noi vrem pămîntf şi mai mult prăpastia dintre critic şi prima generaţie junimistă. Slavici porneşte, în compunerea nuvelei, şi de la unele întîmplări reale. Scriitorul este numit, în 17 noiembrie 1874, secretar al Comisiei documentelor Hurmuzachi, care era formată dinM. Kogălniceanu, Al. Odobescu, D. A. Sturdza şi Th, Rosetti. M. Kogălniceanu, D. A. Sturdza şi Th. Rosetti erau oameni politici, veşnic ocupaţi, şi lucrează mai mult cu Odobescu. Slavici supraveghează tipărirea, după manuscrise, care se aflau la Odobescu, a Istoriei românilor supt Mihai-voievod Viteazul, prima culegere reprezentativă din opera luiBălcescu, şi colaborează cu Odobescu şi la întocmirea de manuale şcolare. Dar Odobescu întreprinde şi numeroase investigaţii în legătură cu Tezaurul de la Pietroasa, al căror rezultat il va consemna în lucrarea monumentală Le Tresor de Petrossa, publicată la Paris între 1889 şi 1900. Erau cunoscute împrejurările în care se descoperi „comoara", iar dispariţia ei şi descrierea peripeţiilor prin care trec cei care o sustrag sînt comentate în presă. Odobescu consemnează, în introducerea la lucrarea sa, o serie de întîmplări care nu-1 puteau lăsa indiferent pe Slavici. Se cuvine observat, în primul rînd, că spre a face mai cre- 008 dibilă găsirea comorii, şi Slavici indică, drept loc al descoperirii ei, aceeaşi zonă geografică. El crede, ca şi Odobescu, că pe la Focşani a trecut, în vechime, „drumul mare" şi că, dacă se descoperiseră în acest ţinut comori, nu este o simplă întîmplare. „Şi-n vremuri de mult, şi-n vremuri mai apropiate — scrie Slavici — a fost drum larg pe acolo pe la Focşani. Trecut-au şi turcii, şi tătarii, şi boieri bogaţi, ba chiar şi domni plecaţi în pribegie, numai bunul Dumnezeu ştie, cîţi şi ce fel de oameni fugari au trecut: cine ştie, dacă nu cumva vreunul şi-a îngropat comorile." Odobescu se opreşte şi la credinţe întîlnite la ţăranii români în legătură cu comorile blestemate ^ Slavici, asemeni lui Odobescu, nu le ignorează, ci le include, ca materie, în nuvelă. Slavici îi scrie lui I. Negruzzi, în 20 decembrie 1877, că citise Gura satului lui Odobescu, care propuse schimbări, şi că acceptă fără rezerve să le facă, cum îi ceruse (I.E. Torouţiu, op. cit., II, p. 287). Amănuntul merită să fie reţinut. Comoara, scrisă în împrejurări ca cele arătate, va fi trecut şi ea prin mîinile lui Odobescu. Căci dacă Slavici îl lua pe Odobescu sfătuitor in munca literară, în 1877, cînd era în relaţii bune cu „Junimea" bucureşteană, avem toate motivele să credem că o face cu atît mai mult după 1800, cînd se află în relaţii încordate atît cu Maiorescu, cît şi cu „Junimea" bucureşteană. Comoara ocupă la prima apariţie, arătam, o situaţie foarte asemănătoare cu Moara cu noroc. Apropierile rămîn totuşi exterioare. Dacă Moara cu noroc reţine, încă de la început, atenţia criticii literare,. Comoara este trecută cu vederea şi începe să se vorbească şi despre ea mai stăruitor abia în ultimii ani. SIGLE: A: ed. 1892-1896 B: ed. „Minerva", 1907 C: cd. „Cariea rom.“, 1921 D: ed. „Cariea rum.“, [1924] Variante 408 18 mai era deprins AB; mai era şi deprins CDj/21 te mai şi alegi cu ceva AB; şi te mai alegi cu ceva CD. 409 1 să nu steie A; Sâ nu stea BCDffll băiet A; băiat BCDjj39 Măi rară femeie A; Mai rar femeie BCD- .m 39 — Ioan Slavici Opere, voi. II 410 5 Ia Ioc bun A; Ia un loc bun BGDHiî—12 pînă ce, ajuns omul la largul lui AB; pînă ce n-a ajuns omul în largul lui CDH12 ea se dă apoi de gol ACD; ea se da de gol Bfj25 împrejurările A; împregiu-rarile BCDI/26 lucirînd întins ziua toată A; lucrînd ziua toată BCD//27 pe-ntunerecAB; pe-ntunecate CDjj30 altăceva A; altceva BCD/133 are să fie o dată om cu stare A; are să fie om cu stare BCD. 411 2 de demult A; de mult BCD//16 ca un cazan, chiar mare cazan A; ca un cazan, mare cazan BCDI/26 împrejurul său A; împregiunii său BCDI/40 simţimînt AB; sîmţămînt CD. 6 vatav A; vătaf BCD. 412 413 3 se descălţă AB; se desculţă CDljll a ţine AB; a ţinea CDJI23 să vază AB; să vadă CDH27—28\ să-l sufără ACD; să-l sufere Bw 414 6 işi perdu AB; îşi pierdu CDjj 20 impăinjeniseră A; tmpăingeniseră BCDf/22 să-ţi deie A; să-ţi dea BCDH23. mirat AB; muiat CD//24 îndărătnic AB; îndărătnicit CDH36—37 tăvălindu-se pe jos. Era lucru de necrezut! Aşa deodată.,. AB; tăvălindu-se pe jos. Aşa deodată... CD. 415 14 se simte AB; se sîmte CDI[26 se reînvia AB; se reivea CDJI27 simţimîntul AB; slmţămîntul CD//28 blăstămatâ A; blestămată BCD/130 vreun altul ABD; vreunul CH3S Şi iar i se mai lumina capul AB; Şi iar i se lumina capul CD. 416 2 şi sărea A; şi sări BCDj îndărătnic AB; îndărătnicit CD/fll să şş deie A; să şe dea BCDJJ25 Incunjurau A; Incungiurau BCD, 41*7 3 steteau^l; stăteau BCD/lll—12 împrejurul A; împregiunil BCDjf 13 să-l deje A; să-l dea BCDj/14,16s 25 împrejur A; împregiur BCDjjîS dedea A; dădea BCD/JtS pept A; piept BCDI/18 el simţi 610 AB; el simţi CDH29—30 pămîntul dimpregiurul cazanului A; pămîntul de dimpregiurul cazanului BCD. 418 9 să deie A; să dea BCDjjlO împrejur A; Impregiur BCDj {20 la loc mai adăpostit A; la un loc mai adăpostit BCD//25 simţise AB; simţise CDj{33 să simtă AB; să simtă CDj/37 ye nesimţite AB; pe nesimţite CD. 419 5 să se deie A; să se dea BCDjj7 se simţeau AB; se simţeau CDjjll mai adîncă, de tot adincă, apoi luă cazanul A; mai adincă, apoi luă cazanul BCDj{35 săcure A; secure BCDj/36 să mai steie A; să mai stea BCD. 420 20 şi le şi dăduse A; şi le dăduse BCDjj26 cuprinsă de fiori ACD; cuprinsă de fior B//27—28 fără ca să îndrăznească AB; fără să îndrăznească CD/140 care poate A; care putea BCDj să simţi AB; să simţi CD. 421 10 şi-a scos cîrpa A; a scos cîrpa BCD. 422 / împrejurul său A; împregiurul său BCDj f 11 să-l prinză AB; să-l prindăCDj/12 se simţea AB; se simţea CDj{33 şi tu ţi l-ai închipui AB; şi tu l-ai închipui CD. 423 2Ş Se simţise AB; Şe simţise CDH28—29 să te simţi AB; să te simţi CDf/30 se simţea AB; se sîmţea CD. 424 41 se simţea AB; se sîmţea CD* 425 29 Era perdut A; Era pierdut BCD/136 ţeapăn A; ţapăn BCDjjiO şi dete-n pas A; şi se dete-n pas BCD. 426 6 l-ar duce la secţie, l-ar lua de scurt, l-ar scotoci A; l-ar duce la secţie, l-ar scotoci BCDU17 găngăni AB; gtngăni CDj]28, 32 deduse A; dăduse BCDj/31 să mai deie A; să mai dea BCDjjSS împrejurul A; împregiurul BCD. 3»* 611 427 7 împrejur A; împregiur BCDjj9 pietroi A; pefcroi BCD. 428 3 simţiri AB; simţiri CD\\Î4 uimit AB; umilit CD//4Î să-şi de ie seamă A; să-şi dea seamă BCD. 429 •5 tihnit A; tignit BCDj/8 să deie A; să dea BCDf/35 să icie A; să ia BCD. 430 6—7 să steie A; să stea BCDjl'22 s-o deie A; s-o dea BCD//28 Cum intri însă în oraş aşa, îmbrăcat boiereşte A; Gmn intri insă în oraş aşa, boiereşte B; Cum intri în oraş aşa, boiereşte CPj/40—41 Duţu se duse înapoi, unde-şi lăsase hainele, se îmbracă din nou şi pleca, însă nu înapoi Ia Buzău, de unde venise, ci înainte,, la Ploieşti, ca să aibă noroc AB; Duţu se duse înapoi, însă nu înapoi, la Buzău, de unde venise, ci unde-şi lăsase hainele, se îmbrăcă din nou şi plecă, nainte la Ploieşti, ca să aibă noroc CD. 431 4, 7 sc simţea AB; se simţea CDjj 12 îşi dedea seamă A; îşi dădea seama BCDI/26 biata de femeie A; biata femeie BCDjj32 te simţi AB; te simţi CDjj33 îndesuit A; înghesuit BCD. 432 4—6 împrejur A; împregiur BCDj/23 te simţi AB; te simţi CDI/24 să sari A; să sări BCD\j27 învălmăşeala A; învălmăşala BCD/128 îndesuiese AB; inghesuiesc CDjj31 se îndesuie AB; se înghesuie CDj/38 jandarmi A; geandarmi BCDj epistaţi A; ipistaţi BCD. 433 11 — 12 să nu te simţă AB; să nu te simţă CD. 434 4 să-l ie ie de pept A; să-l ia de piept BCDj/17 cară pămîiit cu metrul cubic A; cară cu metrul cubic BCDj/35 s-ar fi simţit AB; s-ar fi simţit CD. 612 435 15 Dar încă ceea ce mai era în cazan AB; Dar ceea ce mai era încă fin cazan CDI/26 acum în zadar numai AB; acum numai în zadar CD1140 să se răpezească A; să se repeadă BCDf să-l ieie A; să-l ia BCD. 436 18 în dreptul cazarmei AB; In dreptul cazărmii CDjj22 neguţător A; negustor BCD. 437 10 să mi-i vînză AB; să mi-i vîndă CDj/12 se afla A; se aflau BCDfj 34 se uită A; se uita BCD. 438 S să-şi vază AB; să-şi vadă CD/jlO negoţătoriA; neguţători BCDjjlS cu anevoie AB; cu anevoia CDI/13—14 să-şi deie A; să-şi dea BCD/j 27 o impresiune AB; o impresie CDIj34 se simţi AB; se simţi CD!/3ă să-şi deie A; şă-şi dea BCD* 439 10 uşa întîi A; uşa întîia BCDjjl3—14 şi astfel tocmai acum, pe la ora 11 A; şi astfel acum, pe la orele 11 BCDj/16 ea nu era A; ea nu fu BCD/119 peptenat A; pieptănat BCD. 440 3 se află A; se afla BCD. 441 12 le simţea AB; le sîmţea CD//20 să simtă AB; să simtă CDjj23—24 pe nesimţite AB; pe nesimţiteCDI/39 petre scumpe A; pietre scumpe BCD. 442 16y 23 Herestrău A; Herăstrău BCD/119,28 amiazâzi A; amiază BCDj/20 să trimită vorba A; să trimeatâ vorbă BCDjj2î Nu se simţea AB; Nu se sîmţea CD. 443 3 aici A; aci BCDjj20 Duţu simţi AB; Duţu simţi CDI/21 o sucea AB; o scula CD; anulat cu AB//23 fiind el de faţă AB; fiind de faţă CDl/31—32 nimeni nu-i mai căuta urma pînă pe la zece de seara, iar atunci el se afla pe Dunăre A; nimeni nu-1 mai caută de urmă pînă pe la zece de seara, iar atunci el se afla pe Dunăre B; nimeni 613 nu-1 mai căuta de urmă plnă la zece deseară, iar atunci se va afla pe Dunăre CD. 444 29 însămnase A; însemnase BCD. 445 1—2 dacă nu răspundea A; dacă nu-i răspundea BCD//9 fără de maşină AB; fără maşină GDI 121 foarte curios A; foarte ciudat i?CD// 27 să nu se mai deie A; să nu se mai dea BCD/130—31 se simţea AB; se simţea CD. 446 31—32 să fie proastă să o facă AB; să fie proastă pentru ca să o facă CD. 447 5—6y 8, 34 simţimîntul AB; slmţămîntul CD/f25 să se deie A; să se dea BCDjj31—32 Se dedea de gol. Şi iar se potolea. Vreun făcător de rele AB; Se dedea de gol. Vreun făcător de rele CD. 448 14—15 să-şi deie seamă A; să-şi dea seamă BCDH20 stetea^d; stătea BCDH33—34 să-şi rărească păsul AB; să-şi rărească paşii CDj/35 să vadă cum el s-a oprit şi cum se apropie A; să vadă cum se apropie BCD/136 să simtă AB; să sîmtă CD. 450 2 ovrei A; ovreu BCDI/7 încunjurat A; încungiurat BCDJjl3 din mulţime A; din o mulţime BCD/132—33 să nu simtă AB; să nu sîmtă CD/137 simţea AB; sîmţea CD. 451 8—9 să meargă acum încap de noapte A; să meargă în cap de noapte BCDH21 să se ţie A; să se aţie BCDI/29 bereria lui Op Ier A; bereria MOpler“ BCDH33 împrejurul lor A; împregiurul lor BCDI/36 Mai nainte A; Mai înainte BCD. 452 10 acum A; acuma BCDH12—13 împrejur A; împregiur BCDjjlS Altele erau însă acum gîndurile lui A; Altele erau însă gîndurile iui jBCD//30 răpede A; repede BCD. 614 453 24—25 ba poate şi chiar douăzeci de mii AB; ba poate chiar şi două* zeci de mii CDj/27 şi să-i mai rămîie AB; şi să-i rămiie CD//39 dur mise A; dormise BCD. 454 $6 şe simţea AB; se simţea CD, 455 8 să te duci şi să te culci AB; să te duci să te culci CD//16 uitîn-du-se mereu la AB; uitîndu-se la CD//34 ostenelilor A; ostenelelor BCD. 456 2 la numărul 23 A; la numărul 22 BCD. 458 23 de părerea A; de părere BCD/136 sa steie A; să stea JiCDj;39 să-şi ieie A; să-şi ia BCD. 459 7 Acum se hotăra A B; Acum se hotărî CD//P şasezeei A ; şaizeci BCD!] 17 jăluitor A; jeluitor BCDjl2î erau mult A; era mult BCDH33—34 „Ştiu eu ce vrei tu“, zise el în gîndul lui. „Ţe guduri pe lingă mine, ca să mă despoi.“ Ca să scape AB; „Ştiu eu ce vreijţu", zise el în gîndul lui, Ca să scape CDjf38 se simţea AB; se simţea CD. 460 37 să rumpă AB; să rupă CD. 461 4—5 şi chiar mîne pleca cu ea la Viena A; şi pleca cu ea la Viena BCDjjll adimenitor A; ademenitor BCDjjl2 Nu-mi mai pasă acum AB; Nu-mi pasă acum CD] 117 ce-a ostănit A; ce-a ostenit BCDI/30 artndaş ACD; arendaş B. 462 12 mîne, nici poimîne ACD; mîine, nici poiinîine B/123 se simţea AB; se simţea CD//37 te simţi AB; te simţi CD. 463 1 răpede A; repede BCD. 615 464 â biletul A; bileţelul BCDfjZG, 27 tinărâ A; tînărâ BCDIj39 se obicinuise A; se obişnuise BCD. 465 22 să-l şi ţie AB; să-l ţie CDI/27, 36 se simţea AB; sesîmţea CDjj 31 — 32 se deschise AB; se deschide CD/132 tinăr A; tînur BCD* 466 3 înţelese A; înţelesese BCD HG la dînsul A; la dînsa BCDj/8 te simţi AB; te simţi CDj/lo jaratec A; jeratec BCD. 467 32—33 ţinea însă să fie AB; ţinea să fie CD. 468 31—32 cum făcuse cîteva zile mai nainte la Focşani A; cum făcuse mai nainte cu cîteva zile la Focşani BCDj(33 de sergenţii A; de sergenţi BCD. 469 1 jiletca A; giletca BCDI/28 pe sub mustaţă A; pe sub mustăţi BCDI/29 interogatoriul A; interogatorul BCDjj34 aici A; aci BCDj! 39 cuprins iar de grijă A; cuprins de grijă BCD. 470 6—7 n-am nici un folos A; n-am avut nici un folos BCDf[9—10 de la gura A; din gura BCDf/19 din sptnzurători A; de spînzurători BCD. 471 10 eşti om cumsecade A; eşti un om cumsecade BCD. 472 40 şi-l ridică, ca pămîntul de dimprejur A; şi ridica pentru ca pamintul de dimpregiur BCD. 473 5 înipăinjeniţi A; împăiengeniţi BCDHI3 să ieie A; să ia BCDjf 22 să-şi ieie A; sa-i ia BCD. 474 9 îşi dedea seamă A; îşi dădea seamă BCDIjl2 durmea A; dormea BCDI/16—17 o vale întinsă A; o vie întinsă BCDj/26—27 să le răspundă A; sa răspundă BCDj/38 c-a mai simţit ceea ce simţea AB; c-a mai simţit ceea ce simţea CD. 616 475 41 lacrămile A; lăcrăinile BCD. 476 2 o simţea AB; o sîmţea CDjJ8 cu faţa curată AB; cu faţa curată CDl[26 Da, cu cinci poli A; Da, cinci poli BCDjj34 să simţi AB; să simţi GDjjAQ să-ţi găseşti A; să-ţi găsească BCD. 477 9 Stanchei A; Stanchii BCDjjlA buzunarul dinlăuntru A; buzunarul de dinlăuntru BCD/122—23 amărîciune A; amărăciune BCD. 478 5 bîlbăî AB; bîlbîi CDUîî Stanchei AB; Stanchii CDjjl7-18 că ştiu, ştiu c-aşa a fost AB; că ştiu, c-aşa a fost CDjj29 şi simţea AB; şi sîmtea CD. 479 22 cu faţă curată A; cu faţa curată BCDjj32 comisarul de la Bucureşti A; comisarul la Bucureşti BCD. 480 11 pe Duţu şi, mort ori viu A; pe Duţu mort ori viu BCDIJ12 Celelalte priveau pe AB; Celelalte îl priveau pe CDIj20 să-i arete A; să-i arate BCDf/31 să-şi facă AB; să-i facă CD. 481 4 luă dar copilul AB; luă copilul CDljîl se simţea AB; se simţea CDj mîngaiat A; mîngîiat BCDj/24 să scape de căciulă A; să se mai scape de căciulă BCDjj37 împrejurul lui A; împregiurul lui BCD. 482 13—14 prea îi crezi proşti pe ceilalţi, zise pomojnicul. Nici că se pot petrece lucrurile cum le-ai povestit tu AB; prea îi crezi proşti pe alţii, ca să le spui lucrurile cum le-ai povestit tu CD. 488 20 Duţu-şi simţi AB; Duţu-şi simţi CD//22 să steie A; să stea BCD. 484 15 fără de sfială AB; făr’ de sfială CDj(36 apoi voi să ieie A; apoi să ieie BCD. 485 1 îi descusu AB; îi desfăcu CDjjS împăinjeniţi A; impăingeniţi BCDjjlO se Impăinjeniră A; se împăingeniră BCDH40 că te pune la cale AB; că te pune ea la cale CD. 617 486 3 Deî AB; Da! CDj/19 dacă răsuflă ceva AB; dacă va sufla ceva CD; anulat cu AB//20 Pe-al meul AB; Pe sufletul meu! CD. 487 I Simţea AB; Sîmţea CDI/39 cu călători, cu conductori AB; cu călătorii, cu conductorii CD. 'u 488 15—lp negoţătorii Â; neguţătorii BCDljl9—20 scurt şi cam gros AB; scurt, cam gros CD//20 tinără A; tînără BCDI/24 simţise AB; simţise CD[ urmărim A; urmăream BCDI/33 să ne deie A; să ne dea BCD. 489 II dedea A; dădea BCD/jlo, 16 depeşă A; depeşe BCDH30 aceste A; acestea BCD. 490 3—4 dar nici din bani nu-mi rămăseseră A; dar nici din bani nu-mi rămăsese B; dar nici bani nu-mi rămăsese CDH26 nu se poate pune AB; nu se pune CD; anulat cu AB. 491 12 blestămată A; blestemată BCDH17 nu se simte AB; nu se simte CDjj28 să între A; să intre BCDH31 şi zice A; şi zise BCD. 492 7 grozavele ABD; grozave C/,f8 durmi AB; dormi CDI/17 suferă A; sufere BCDl/19, 29 aceste A; acestea BCDl(23 tuturora A; tuturor BCD(j26 se simţea mai bine AB; se sîmţea bine CD. 493 37 cestiunea comorii A; chestiunea comorii BCD. 494 1—2 — Ai fost d-ta astă-vară la Bucureşti? — Am fost, răspunse Duţu tot liniştit, — De ce te-ai dus? AB; — Ai fost d-ta astă-vară la Bucureşti? De ce te-ai dus? CDj/9 de tot strîmtorat A; tot ştrîm-torat BCDj/18 să se simtă AB; să se sîmtâ CD//20 împrejurul său A; împregiurul său BCD. 495 9 — 11 Cum? întrebă el. N-ai găsit comoară şi nici n-ai zis că ai găsit? — Nu zic, răspunse Duţu, uitîndu-se... AB; — Cum? răspunse Duţu; uitîndu-se... G\D; anulat cu AB 1/32 îşi perdu ^4; îşi pierdu BCDI/37 că nu ţi-am dat AB; că nu ţi i-am dat CD. 618 TABLA ILUSTRAŢIILOR Scrisoarea lui Ioan Slavici către sora sa, prin care o anunţă că trece „în ţară“ (15/3) octombrie 1874) .......................... 32—33 începutul scrisorii lyi Slavici către Maiorescu prin care îl înştiinţează că a sosit la laşi (17 octombrie 1874) ...................... 32—33 Pagină din Convorbiri literare cu începutul nuvelei Popa Tanda Ia prima apariţie (1875, nr. 3, 1 iunie).................... 32—33 Fragment din scrisoarea lui Slavici către L Negruzzi, cu prima menţiune despre compunerea nuvelei Popa Tanda (3/13 septembrie 1874) .............................. 32—33 Coperta Călindarului bunului econom (1877) în care se reproduce Popa Tanda. *........ 32—33 Coperta volumului şi începutul nuvelei Popa Tanda, în traducere engleză (Londra, 1921) 32—33 începutul nuvelei Scormon, la prima apariţie, în Convorbiri literare (1875, nr. 8, din 1 noiembrie) .................................... 32—33 Pagină din Timpul cu începutul nuvelei O viaţă pierdută la prima apariţie (1877, nr. 21, 27 ianuarie) .................................... 32—33 „Junimea44 — grup, 1878'.................... 32—33 Titu Maiorescu, fotografie cu dedicaţie către Slavici şi datată „27 mai 1876“............. -64—65 619 Pagină din Convorbiri literare cu începutul „novelei" Gura satului, Ia prima apariţie (1879, nr. 12 din 1 martie).............. Fragment din scrisoarea lui Slavici către I. Negruzzi, trimisă din Bucureşti în 20 decembrie 1877, prin care II informează despre modificările la nuvela Gura satului, propuse de Odobescu.............................. Fragment din scrisoarea lui Slavici către I. Negruzzi, cu informaţii privind Gura satului şi munca în redacţia ziarului Timpul (datată „Bucureşti, 8 februarie, 1878“),. Pagină din Convorbiri literare cu începutul nuvelei Budulea Taichii la prima apariţie fConvorbiri literare, 1880, nr. 3, 1 iunie) Coperta volumului Neue Rumănische Skizzen şi pagina din volum cu titlul nuvelei Gura satului (1880). Traducere de Mite Kremnitz, Aceeaşi nuvelă tradusă în suedeză în 1895 Coperta exterioară a volumului Novele din popor, apărut în 1881, şi pagina cu dedicaţia către Maiorescu ...................... Coperta revistei Deutsche Revue şi începutul nuvelei Moara cu noroc, în traducerea germană (1881, octombrie), înaintea publicării ei în limba română.................... Fragment din scrisoarea Iui Slavici către Maiorescu, cu informaţii şi despre Emi-nescu, în legătură cu activitatea lor la societatea „Carpaţii" (1883, 25 iunie),... Sibiul la jumătatea secolului al XlX-lea (Stampe, Academia Republicii Socialiste România) ............................... Slavici în anii cînd a condus Tribuna (1884— 1890) ................................... Pagină din scrisoarea lui Slavici către Maiorescu, in care îl informează despre apariţia şi succesul Tribunei (datată „Sibiu 4 mai, 1884“) ................................. 64—65 64—65 64—65 128—129 128—129 128—129 128—129 256—257 256—257 256—257 256-—257 Fragmente din scrisoarea Iui Slavici către Maiorescu din 1 decembrie 1889, prin care îi cere sprijin să-l poată trimite pe Coşbuc la Bucureşti ............................ Pagina din Tribuna (1888, nr. 86 din 15/27 aprilie) cu primul articol: Sus inimile!,scris de Slavici, după condamnarea de la Cluj, din mai 1888 ............................ Gmpul redacţional al Tribunei (1889) — S. Albini, N. Pîrvu (în primul plan); G. Bogdan^Duică şi G. Coşbuc (sus)....... Fragmente din scrisoarea lui Slavici către T. Maiorescu, trimisă din Sibiu, în 2/14 noiembrie 1889, în care stăruie asupra deosebirii dintre „Junimea", societate literară, şi „Junimea", grupare politică........... Coperţile interioare la volumele I şi II din 1892—1896; coperta volumelor de Nuvele apărute la „Minerva", în 1907 şi 1908 (volumele I—II) şi 1915 (numai volumul I).. Coperta volumelor I—VI apărute la „Cartea românească" ............................. Coperta volumului de Nuvele îngrijit de Scar- lat Struţeanu ........................... Coperţi ale volumelor de nuvele apărute după 23 August 1944: Opere, I, II, ESPLA, 1952; Nuvele, voi* I (Moara cu noroc), Editura pentru Literatură, Colecţia B.P.T., 1960; Budulea Taichii, Editura Tineretului, 1963; Nuvele, voi. I (Moara cu noroc), Editura pentru Literatură, Colecţia B.P.T., ediţia a Il-a, 1965 .........’............... 384—385 384—385 384—385 384—385 448—449 448—449 448—449 448—^49 CUPRINS NUVELE I Popa Tanda. Nuvelă.................................. 9 Scormon .......................................... 28 La crucea din sat.................................. 36 Gura satului ...................................... 60 -Budulea Taichii ................................. 107 Bobocel .......................................... 157 Vecinii I (Baciu) ................................ 164 Vecinii II (Paraschiv Ciulic) .................... 174 Cap. I. Suferinţele domnului Ciulic ......... 174 Cap. II. Mulţumirile domnului Călin........ 183 Cap. III. Năpastea........................ 189 Cap. IV. Gura mahalalei ..................... 198 Cap. V. Strîmtorările d-lui Ciulic...... 206 Cap. VI. Strîmtorările Agatei........... 215 Cap. VII. Slăbiciunile bătrîneţelor ..... 219 Cap. VIII. Zilele copilăriei................ 228 Cap. IX. O zi de toamnă................ 233 Cap. X. Criza ........................ 240 NAVELE II O viaţă pierdută ......— ................. 251 Moara cu noroc ......................... 283 Norocul ................................ 391 Comoara ................................... 408 623 Note şi variante Popa Tanda. Nuvelă ......... Scormon .................... La crucea din sat........... Gura satului ............... Budulea Taichii ............ Bobocel .................... Vecinii I (Baciu) .......... Vecinii II (Paraschiv Ciulic) O viaţă pierdută ........... Moara cu noroc.............. Norocul .................... Comoara .................... 510 520 523 530 541 554 557 559 560 580 603 607 Tabla ilustraţiilor 619 Redactor responsabil: CONSTANTIN MOHANU Tehnoredactor : MINA CANTEMIR Dat ta cules O3.06.1S67. Bun de tipar 01.12.1967. Apărut 1967. Tiraj 7160 ex. legate, Htrtie tipar înalt tip A de 63 gfmf. Format 549X840/16. Coti ed. 36,96. Coli tipar 39. Planşe tipo 14. A. nr. 6021/1967. C.Z. pentru bibliotecile mari IR. C.Z. pentru bibliotecile mici 6R—0. Tiparul executat sub comanda nr. 70 386 la Combinatul Poligrafic „Casa Scmteli**, Piaţa Sctnfeii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă România