ION D. SÎRBU ADIO, EUROPA! roi na ii Volumul II CAUTI.'A ROMANliASCA Coperta: VASILE SOCOLIUC CapîMut I /'fofcsoniJ Candid, Sără sofia sa, pleacă ~m delegai i<; de lamilie. Cine c şoierul camionului şi cam decurg alacerilc cu ouăle bulgăreşti sttu cute. jMlăm ostiei care e d lerenla 'intre un ţigan şmecher fji un colonel cinstit .yi cum a scăpat de diavolul misticismului solia tovarăşului I'ojicscu. Ce este, cc ur trebui să l.'c viclimolo-gia, ce este, cc n-ar trebui să lle dialectica. 1> cumcnlsmul unui cinstit soler de cursă lungă. Camionul nosliu este urmărit. Cum se poate slirsi apologia unui Socrate al v.iielor noastre. Misterioasei apariţie — din pămînt, din iarbă verde —- a unui distins pescar amator. Care se dovedeşte a ti o vcc/jc cunoştinţă a eroului nostru. Cerc se-nchide, cerc se deschide. Obsesia morfologică a culturii noastre, care sufleteşte (ca stare şi alinare afectivă) poate că se ondulează în spaţiul dea!-vale, bine-rău, noroc-nenoroc, ca destin şi fiinţă, ca rost şi devenire spre moarte, are cu siguranţă drept, emblemă şi simbol spirala orizontaCă ce se închide într-un singur punct. Ţine Olimpia acasă, în bucătari.] ei, cîte-va blide de Oboga, frumos smălţuite : singura decoraţie a acestor farfurii bine arse este o linie subţire ce se închide într-o spirală de o mare discreţie şi fineţe. De departe, pare că e vorba de cercuri concentrice Dar nu ceea ce ni se arată ca o învîrtire de nevăzute planete in jurul unui buric sacru nu este decît fie ieşirea din neantul acestui punct misterios şi alergarea ca*: mă spre neantul unde se termină fundul farfuriei, fie sosirea din neantul infinit şi înscrierea pe omolcoidă înşurubare, din ce în cc mai mică, spre miezul unde obo-ISBN 973-23-0328-X seşte penelul olarului sau răbdarea Deusu'lui oţios. Din 973-23-0322-0 paleolitic, această spirală e prezentă, mereu prezentă 5 şarpele frumos încolăcit, dar al cărui cap nu se vecie şi nici coada : sentimentul paralei al fatalităţii ce ne învirtc în cerc, dîndu-ne iluzia veşnicei întoarceri, dat de fapt mînîndu-ne pe o subţire cărare spre nu ştim unde... Ciudat. In tot acest timp Isarlîk, ca simplu punct licurici în haos, m-am învîrtit, cu Limpi de mină (ea fiind lumina mea de licurici), în cercuri concentrice îrt jurul dragostei noastre (care, vorba Profetului, nu este decît Singurătate şi Moarte) ; abia acum, spre sfîrşitul acestei metafizice tiribombe, dîndu-mi scama că nu de cerc o vorba, ci de o spirală ce se tot strîmtează, în căutarea geometrică a punctului final, realizam, cu ridicolă şi dureroasă luciditate, că nici unui din noi nu a ieşit din cetate, că nici prin gînd nu ne-a trecut să no schimbăm traiectoria... Inerţie, lene, fatalitate ? Frine mintale, impotente de voinţă sau imaginaţie ? Cine ştie.. Eram îmbrăcat „ca de excursie". Pielea mea se bucura de cămaşa în carouri şi jerseul „sare cu piper" (pe care Olimpia mi-l croşetase în primele luni a'îe convieţuirii noastre) ; de bascheţii noi în care îmi simţeam picioarele amintindu-şi de vremea cinci, alergător de mare viteză fiind, ajunsesem extremă dreaptă într-o e-chipă de fotbal la care se închinau magic toţi minerii din valea unde am văzut lumina .zilei. Aşteptam o anume maşină ele ocazie, aranjată de năzdrăvanul nostru nepot, Marin : ea nu sosea, ceva intervenise în ultima clipă. Limpi dăduse telefon unde trebuie : întîrzie, soţul e la spital, trebuie să-i aducă a-casă. In aşteptare, îmi dădea toate sfaturile posibile, insistînd mai ales asupra celor legate de cretina mea naivitate şi încredere în oameni, „Să nu faci coufcsis nimănui pe drum, îmi spunea ea, să nu te miri de nimic, să asculţi de Moşu nostru, dacă ne-a chemat ştie el de ce şi cu ce scop : să-i povesteşti păţania noastră cu Tutilă-Naşul, dar să nu exagerezi nimic, nu e cazul să-i cerem ajutorul. Deocamdată. Să-i spui că mi-e dor de el, că-1 visez des, că Anca şi Petri că îi seamănă. Să aibă grijă de grădină, tuşa Sofia e bolnava, tuşa Măria bate mînăstirile, e cam zăludă, dar încolo ar fi sănătoasă, ne-ngroapă pe toţi..." Acum tăceam. Marin era fugit după altă maşină, stăteam amîndoi sub un castan (în beţivă înfiorare), nu vorbeam, ne ţineam numai de braţ, ferindu-ne să ne privim în ochi. Simţeam o strîngere în jurul inimii — limpi avea privirea ei de Ţarigrad — simţeam prin pori, prin străfundul ochilor, grijile pe care mi le ascundea. (Grijile, la noi, fiind ele totdeauna soliile unui pericol ascuns). Cu mîna ei prelungă („theotocopulă", îi spuneam, cînd voiam s-o enervez), cu profilul ei de bazi-Jee crescută în mînăstiri şi miracole, cu ochelarii ei de cobră sacră, mi se părea tînără, foarte tînără. Şi foarte tristă. Ea era Rostul meu, îmi ţinea loc de bibliotecă, editură, catedră universitară. îmi mîngîia ghipsul (ce. abia se zărea de sub mîneca rabatu a jerseului), priveam amîndoi gureşele vrăbii — şi un stiop de veşnicie veche, romantică şi desuetă, se strecura, precum culorile prăfuite ale unui pastel anonim, in (impui liric al duo-ului nostru. Auzeam pe dinăuntru concertul pentru violoncel şi orchestră al acelui rus, Şostakovici, pe care Iii iubeam amîndoi. Strada pe care aşteptam, maşina ce trebuia să mă ducă spre satul ei de baştină era una de margine, pietruită numai, încadrată de case vechi, scorojite, amintind un secol de haotică balcanic, antigeo-metrică, antifaustică, antistatală. In dezordinea nici rinei alinieri, întrezăream semnul unei indiscipline ţîfnoa-se şi rebele. „Vocaţia noastră, o spunea Napocos cu mulţi ani în urmă, este prin excelenţă, anticivilizatorie, funciar şi fatal organic-culturală." —- Păcat, continuai cu voce tare, păcat că dintr-o tîrzie primăvară, în care am putut întrevedea cît de talentaţi şi de greco-latmi suntem, istoria asia afurisită ne-a săltat direct într-o preiarnă unită şi fără de sfîr-ştt: din Sputirilhling, ar zice Spengler, direct în Vor-winter, furîndu-ni-se un Sommer, de care are nevoie orice înplinire... Limpi rîse uşor, îmi sărută urechea buclucaşă (fiind eu mereu ,,'într-o ureche"), apoi îmi arătă o figură bizară ce se rostogolea în direcţia noastră. — lată-ne Sommerul, îmi şopti. Fii atent, nu scoţi o vorbă : în probleme de familie şi politică, eu sunt cea care informează şi dezinformează... 6 7 Sommerul ce venea alergînd (deşi era rotofei şi bă-trînior) nu semăna, bine-înţeies, cu cef cu care Limpi. tăi-nuise în grădina edenică a bisericii Sfîntu Gheorghe. Aceluia i se refuzase paşaportul, era un iudeu tragic, păgubos : cînta din vioară între un cocoş ridicol şi un măgar roşu, tot ridicol. (Ce mi-e Vitebskul, ce mi-e I-sarlîkul! Ghetourile toate seamănă între ele.) Ce] ce venea tropotind spre noi era şi nu era un Sommer ; după părerea mea, era dublura celuilalt : părea fericit, gesticula ca un om ce mulţumeşte unor nevăzute stihii pentru darurile sau aplauzele ce le primea. Auzeam gîfîitul lui, abia cînd se mai apropie puturăm să-i zărim şi nişte lacrimi grele ce păreau a fi cauzate de ca totul altceva decît rîsul macabru sau plînsul lovit, Frînă brusc. Ne privi ca pe nişte străini : trecu apoi, în diagonală, pe celălalt trotuar. —• Nu ţi-e bine, domnule Sommer ? îl apostrofă Limpi, surprinsă şi îngrijorată de gestul lui. — Wi iz ghit iaxi idn ? ne răspunse el în limba lui. Unde e bine pentru un evreu ? Apoi, îndepărtîndu-se grăbit, ne strigă fără să se întoarcă : „Feriţi-vă de pescari. !" şi dispăru după colţ. ■—• E nebun, am zis eu : dar nu eram deloc convins. -—• E înnebunit, îmi spuse Limpi. Ce-o fi vrut să zică cu acel : „feriţi-vă de pescari!" ? Un camion de greu tonaj, bine întreţinut, venea cu viteza întîi spre noi. Cabina şoferului părea o expoziţie naţională de kitsch-uri şofereşti, multicolore. {..Primul lucru pe care îl face un ţăran, îmi explicase mie Limpi odată, ajuns muncitor, la oraş sau la sat, est" să-şi vopsească ţipător toată faţada casei : în timp ce ]<-«vatra ~ iui de acasă a lăsat în urină o arhitectură de o sobrietate clasică, filtrată de milenii, alb, albastru, lemn cioplit, icoane pe sticlă, scoarţe ultrarafinate, ele îndată ce se vede «în cîmpul muncii» — să fim înţeleşi, cuvîii-tul *cîmp», aici, vine de la cîmpul magnetic, cu acele pilituri de fier ce se aliniază sub pres'unea magnetului, şi nu de la cîmpul cu flori şi fluturi —, ca întors pe dos, începe să vopsească, să împodobească, să se înţi-găneze în toate, cu o viteză ce pare aproape o vrăji- tori*».") Şoferul ora nebărbierit, uns, fuma in neştire : încolo, tipul de tală comsecade şi. sever, cu privire francă, un proiil de monedă, ochi obişnuiţi să vadă şi să gîndească. De lingă el, ca o agilă zvîriugă, sări nepotul nostru, Marin. ...... Gata, aranjai. Vă trecui şi în foaia de parcurs. Nea Bura are drum spre Ponoare, are să vă lase nu departe de casa Moşului. Nu trebuie să-i plătiţi, e prietenul meu, lucrează în trustul nostru, om de comitet, nici o grijă. Desagii ăştia — trimit şi eu ce pot bătrî-nilor noştri —, de la şoseaua unde vă lasă Bura are să vi-i care un unchiaş al meu. E niţei şui. (1 cheamă Vasile. Stă în colţ la şosea, aşteptîudu-1 acolo pe bunul Dumnezeu... Mă urcai lingă şofer. Marin încerca să-mi explice unde e casa Moşului, Limpi îi spunea „n-are rost, o ştie pe dinafară, i-am desenat şi o hartă : a nimerit el cu oiştea-n Stalingrad şi cu nuca-n Gherla, cum n-are să nimerească tumna la casa unde fusăi ridicată la grindă"... Maşina porni. Deodată, întoreîndu-mă să le fac, lui Marin şi Olimpiei, cuvenitele semne de rămas bun, mă trăsni, dinspre întuneric, un fel de durere nervoasă în plex. Se rupea ceva în mine : Limpi mi se părea că pluteşte pe o apă mare, că se pierde topindu-se, mecîn-du-se. în cabină mirosea puternic a păcură arsă, plopii ce ne încadrau drumul nu-mi spuneau nimic. Culorile dispăruseră, prin parbriz vedeam derulîndu-se un anost film în alb-negru, o şosea abstractă si stupidă ca orice nebunie. Toată viaţa noastră ne-am mişcat în cerc, în spirală, în jurul nefericirii şi al casei noastre ; iată-mă acum proiectat în afară, ca un sputnik rebel, plecat haihui să exploreze şi ce e dincolo de planeta albastră. Imense cartiere de blocuri absolut identice, nelermi-nate şi deja îrriibătrînite, îmi transmiteau sentimentul coşmaresc al unei lumi ce se încazanruwă definitiv, lală o masă de oameni — de furnici, de lăcuste sau o-mi/.i — «tînd claie-grămadă, unul lingă celălalt, unul peste celălalt, şi totuşi atît de străini unul faţă de ceilalţi, în satul vechi, din care ni, se trag categoriile fizice şi metafizice, îmi spunea Limpi, fiecare om ştia 8 9 toiul despre toţi < satul era o fiinţă organică, vie şi nepieritoare, graţie tradiţiei, ritualurilor, învecinării ,• in blocurile noi, nimeni nu cunoaşte nimic despre cei cu care îşi împarte raţia de spaţiu pe verticală şi orizontală. Ştim că fiecare scară îşi are „plombele" sale, dar haibar nu avem cine sunt aceştia. Ne trăim viaţa ca .şi cînd am fi în pustie sau la munte, legea ce ni se impune nu este biblica iubire a aproapelui, ci ignorarea şi sus-pectarea pînă şi a prea-aproapelui. Dacă vecina noastră de palier, pe care nici nu ştim cum o cheamă ,şi unde lucrează, vine de două ori să ne ceară politicos o lingură de bicarbonat sau un chibrit, a treia oară im-i deschidem, prin uşa doar crăpată îi spunem ritos că suferim de nervi şi insomnii, că să ne ierte, dar o rugăm să nu ne mai deranjeze.., Şi totuşi, latini fiind, nu putem trăi fără sa povestim. Şoferul Bura, după ce mă cîntări de mai multe ori (cu acel ochi al psihologului de cursă lungă), îşi dote seama că sunt un nenea cumsecade, iblînd, mintos, ele modă veche. Necuplat cu centrala. Mă bătu pe umeri vesel (asta însemna că trecui cu bine examenul său dv admitere), îşi aprinse cu o singură mină o mărăşească umezită cu limba şi-mi zise cu mare montare : — Ce crezi că transportăm, iubite domnule profesor ? N-ai să ghiceşti. Camionul acesta e de cinci tone, noi plimbăm de pomană cinci mii de ouă. Le plimb de un an, afacerea e rentabilă, cîştig o sută de lei peste salariu la fiecare drum : başca ce-mi mai pică de la „însoţitorii" ce-i am trecuţi oficial în foaia de parcurs. Soţia mea, cînd vin, tot la trei zile, să mă culc acasă, plîn-ge şi se vaită : „Bărbate, bărbate, îmi zice, cînd ai să scapi tu de ouăle astea bulgăreşti ? Ai doi copii, dacă te prind, dacă se prinde cineva, gherla te mănîncă..." Am toate actele in regulă, lucrez la ordinul şefilor mei, tot ce fac se încadrează şi în lege, şi în decret. Toată lumea e mulţumită, de pe urma drumurilor mele se că-pătuiesc şi nişte şmecheri, cu iscălituri şi ştampile o-ficiaie grele... — Nu înţeleg : ce e cu ouăle acestea ? — Povestindu-vă toată tărăşania, eu nu-mi fac decît datoria faţă de adevăr : mă justific faţă de mine în- sumi, sperînd că, doar-doar, într-o bună zi, vreun deştept mai cu clonţ se va prinde şi va striga undeva, într-o şedinţă mai babană : „Huo ! Fraţilor, ne furăm singuri căciula!..." Iată cum s-a pornit vicleimul acesta. Sus de tot, unui ministru, mare iubitor al satelor noastre, j-a venit următoarea idee : să nu se mai vîndă nici u-nui ţăran ciment, cărămidă sau tablă de acoperit casele, decît claca respectivul prezintă dovada că e la punct cu zilele-lumină şi cu norma la CAP, daca are dovadă că a făcut contractări de animale cu statul şi. dacă —• fii atent, domnule profesor — a achitat jumătate din costul cumpărăturii cu ouă din cuibarele sa-le individuale. Cu ouă deci, ce trebuie să fie predate direct la cooperativa din satul respectiv. Să zicem că dumneata eşti un ţăran căruia ii plouă in casă. Zici : „Femeie, trebuie să cumpărăm de Ia stat o sută de metri pătraţi de tablă zincată". Buun ! Te duci la preşedinte, îl ungi cu ceva, el îţi eliberează dovada că ai executat toate zilele-muncă, fiind şi fruntaş pe brigadă. Te duci apoi la primărie, împingi şi acolo ce trebuie şi-ţi scoţi o altă dovadă cum că te-ai înscris cu doi viţei, o mie de litri lapte gras şi douăsprezece oi mature. Cu aceste dovezi vii la oraş, la tovarăşul Pandelică : aresta, dacă e bine dispus şi dacă ştii să-i cînţi imnul buzunarului său, te îndrumă la un depozit TAPL, unde, făcînd cu ochiul casierului, achiţi frumos şi legal costul a cinci mii de ouă, plus transportul, plus regia, plus asigurarea ADAS. Aici, intru eu pe fir : mă cheamă tovarăşul Ionete, îmi înmînează foaia de transport, indic îndu-mi satul şi cooperativa din judeţ unde, chipurile, ţăranul doritor de tinichea va achita cele cinci mii de ouă, obţinînd astfel chitanţa cu care, în sfîrşit, poale cumpăra ce-i trebuie... Dar asta e deja o altă aventură. Eu merg cu ouăle achitate de ţăranul fruntaş Stan Păpuşă, le predau la cooperativă, nu le numără nici dracu, deşi ele sunt ambalate perfect, în cuibare de plastic, cîte douăzeci pe fiecare platou. Facem formele de primire, apoi mi se dă un ordin să vărs aceste ouă la depozitul central, în contul normei respectivei cooperative săteşti. Le aduc înapoi, neatinse : nici nu le descarc, stau o noapte acasă, apoi aceleaşi ouă le car în 10 il alt sat, la altă cooperativă, şi aşa mai departe. Treaba merge, norma se îndeplineşte, noi cu drag muncim, foaia lumea e mulţumită : statul vinde nişte ouă rebutate, cooperativa sătească îşi face norma de achiziţii de ouă de la gospodăriile individuale, depozitul nostru central vinde şi primeşte marfă, maşina mea circulă cu un beneficiu de sută la sută : pe parcurs, cel puţin zece funcţionari de tranziţie îşi primesc fiecare bacşişul legal. „Salariu social" — aşa se cheamă mai nou cîştigul ilegal, cu acte legale. Eu, simplu executant, iau o sută de lei la dus, altă sută la întors, nu ar trebui să mă doară capul. Toiul e o hoţie in lanţ, totul e, totuşi, o hoţie Le-gaiă, necesară, altfel nu se poate ajunge la materialele de construcţie. — Nu cumva ţăranul căruia îi plouă iu casă plăteşte el toată gogoneaţa asta ? — Nu prea. Ţăranii nu au bani, ei îşi repară casele cum pot. De obicei, în spatele aşa-zisului ţăran cooperator stă ascuns cineva care are bani cu ghiotura. A-cesta îl cumpără şi pe ţăran, care, mai pe nimic (de multe ori, însuşi titularul operaţiunii habar nu are că a făcut cerere să-şi repare casa), îşi vinde numele, curtea, actele cuiva care, clădindu-şi vilă maură, îl finanţează gras. Eu umblu mult: sărăcia generală e uriaşă, la sate sunt bătrâni care se sting de foame, trei sferturi din ţărănimea care mai este trăieşte din maximum cinci sute de lei pe lună. Şi nici atît. Şi totuşi, în timp ce vechile case şi gospodării se năruie şi se destramă, vilele de lux se ridică una după alta, din te miri ce şi plătite peşin de te miri cine. Cărămidă a-ntîia, var şi ciment ca pe vremea strămoşilor, lemn şi tocărie numai de esenţă tare... Înăuntru, covoare, mobilă sculptată, florentină, oglinzi de Veneţia, cristale şi picturi de litoral. Bucătării nemţeşti, trei aragazuri şi o bucătărie de vară pentru rudele sărace. Gard de fier forjat, marchize curcubeie din sticlă colorată adusă de sîrbi prin contrabandă. Garaje, două... Există o ţară care moare de foame şi frig pentru că nu are, şi altă ţară care moare de griji şi camuflaj pentru cit de mult are. Unii fură, alţii îndură. Unii se spetesc, alţii se căpă-tuiesc. Eu cred că procentul celor cărora la noi le mer- ge foarte bine, al celor îmbogăţiţi la nivelul nostru, este egal cu procentul de burjui din orice ţară capitalistă. Cu singura deosebire : că ăia se îmbogăţesc în cadrul unor legi, sub ochii statului şi ai poporului, pe cînd la noi, cei care adună adună în afară de legi, pe ascuns, ochiul chior sau chiorît al autorităţilor. Cunosc o circiumăreasă de ţară — mai trag la ea cînd nu mi-e somn—■, are în dulap cinci mantăi de piei rare: vulpi albastre, nurci, tigri siberieni, castori de Alaska. Nefericirea ei e că nu are nici cînd şi nici unde le îmbrăca — aşa cum nici proprietarii necunoscuţi ai acestor v i le pustii nu au, deocamdată, nici interesul şi nici curajul să se mute într-însele şi să se bucure ele ele. Duşmanii proprietăţii aşteaptă nişte vremuri care să le garanteze proprietatea. — Şi cu ouăle ce le cari mereu ce se întîmplă ? Nu se strică ? Bura băgă mina liberă în sertarul cu acte ale camionului şi scoase de acolo un ou frumos şi întreg. — Iată ştampila bulgărească, iată oul, auzi-1 cum sună pe dinăuntru. De vechi ce este, gălbenuşul a a-juns bilă de oţel, ai putea să-1 foloseşti la o fabrică de rulmenţi. Ouăle acestea, exportate de bulgari în Grecia, au fost refuzate de greci. Nu ştiu cum bulgarii sau grecii le-au băgat pe gît alor noştri — şi un vapor ce se întorcea din Salonic sau Pireu, între alte lucruri folositoare, ne-a căpătuit şi cu un milion de ouă bulgăreşti, stricate de pe atunci. Trustul central a împărţit paguba pe centrale de regiuni, acestea au repartizat-o pe'depozite de judeţe. Fiecare şef de depozit s-a descurcat cum a putut. Eu — fiind un vechi şi cinstit membru de partid, făcând şi parte din comitetul oamenilor muncii, m-am ridicat la cuvin t, protestînd împotriva plimbatului birocratic al acestor ouă stricate. Am fost repezit, pus la punct, şeful meu mi-a zis să mă gîndesc la copiii mei, la maşina mea, la economia de carburanţi şi la rentabilitatea camionului meu pe kilometrul de tonă transportată. Există raţiuni de stat caro ne obligă să facem să circule aceste ouă clocite. Circulă ele, circulă şi banii, relaţia între oraş şi sat devine mai acitivă, oui e valuta forte a satelor noastre,- comerţul socialist îşi 12 13 nit' (ivnlfiţoniilc sale, nu e cazul să descoperim noi, a-''lHii şi cilcl, cine a fost deşteptul cu capul în nori care '.i-d putut imagina că un ţăran cinstit, doritor de a-şi ncoperi casa cu tablă zincată, poate să predea deodată la cooperativă cinci mii de oua, produse proaspăt de cele zece găini chioare ce le mai are în gospodăria sa. Absolut toată lumea ştie cum decurge afacerea asta sunt chiar invidiat că am pus mina pe un traseu renului şi sigur — nimeni, dar absolut nimeni nu are interesul să pună capăt acestui scrînciob al nebunilor. A-vem comenzi pe o lună înainte (judeţul e mare), şef ui meu se gîncleşte cum să procure de undeva nişlc ou, rebutate, aş deveni şi mai rentabil dacă mi s-ar ataş.' o remorcă... ■— Permile-mi, frate Bura, să te întreb totuşi ceva : ce se întîmplă cu un ţăran-ţăran care arc într-adeviu nevoie de tablă, cărămidă, var sau ciment ? Fără să fie-afacerist, fără să aibă în spate un milionar care să-! finanţeze ! — Sunteţi unchiul lui Marin, el mi-e vechi prieten, am jucat la nunta lui. Vă spun. Sunt copil de ţăran, am Si eu pe acilea, nu departe, o casă veche cu doi bâtrim neputincioşi în ea. Casa se cam dărîmă, părinţilor mei 'k dau cinci sute de lei pe lună (tata are o pensie de şaptezeci şi nouă de lei, vă jur : costul unei pîini şi ai unui kilogram de salam). Cînd apuc, le mai duc cîle un sac de mălai, ulei, zahăr, paste făinoase. Şi lapte praf ■ laptele la ţară, ca şi pîinea, au ajuns produse exotice, ca lămîia sau piperul. Dacă tata vrea să-şi acopere casa veche — chiar dacă ar obţine dovezile acelea foarte scumpe —, nu are de unde să plătească povestea asta cu cele cinci mii de ouă predate la cooperativă. El are doar două soluţii: ori vine, plin de bani, la intrarea în depozitul din Isarlîk şi acolo găseşte tot ce-i doreşte inima, ori se aranjează pe lîngă o uniformă cu epoleţi grei şi, sub aripa legală a acestuia, cumpără la negru tot ce-i trebuie. — Iartă-mă, nu am înţeles nimic. Sunt greu de car), — Sigur, pentru un om neumblat e şi greu să înţeleagă. Ascultaţi-mă atent, imediat vă voi lămuri. în jurul Isarlîkului sunt pe puţin 30—40 OOP de ţigani boţi şi deştepţi. Ăştia nu lucrează, nu semnează in nici o condică. Nici nu defilează, nici nu cotizează, dacă eu, ca membru de partid, aş fi „cel mai bun dintre cei mai buni", pe el îl doare în cot clacă e considerat a fi „cel mai rău dintre cei mai răi". Ţiganii ăştia, deşi sunt plini de bani şi de aur, stau intenţionat în colibe şi bordeie, intr-o murdărie şi o mizerie vecine cu ciuma. Se lăţeşte oraşul, se trag şi ei mai spre luncă, la margine. Pe la spate, „provoacă" ei o comisie care să vinii să vadă. cit de mizerabil trăiesc. Vin cinci iscălituri grele, stabilesc că sunt o ruşine a secolului, că sunt inadmisibile murdăria şi mizeria în care locuiesc, ca animalele în sclavagism. Li se trasează planul de urbanizare, sunt obligaţi să-şi clădească stradă, canalizare, case : să devină, cu alte cuvinte, proprietari de case aliniate şi numerotate. Buun. Pe chestia asta ţiganul merge la depozit şi acolo, avînd el buletin de oraş, plus autorizaţie de construcţie, cumpără cu bani peşin tot ce crede că se cere pe piaţă. Nu ridică marfa — achită doar preţul şi reţine bonul de la casierie. Apoi iese în faţa depozitului, îşi aprinde un Kent şi, ca un boier ce este, aşteaptă. Vine tatăl meu, cu banii munciţi de mine, cu căruţa împrumutată de la un vecin, vine şi-i zice : „am nevoie de cinci mii de cărămizi şi de o sută de metri pătraţi de tablă". Ţiganii — sunt vreo zece-douăzeci, lucrează împreună ca un trust — se înţeleg între ei care anume să-1 servească, cu cît, în ce condiţii. Tata plăteşte cu patru lei cărămida pe care, să zicem, ţiganul o ia, la preţ oficial, cu un leu bucata. Şi e şi bucuros de afacere. Nu rîdeţi, acesta-i adevărul! Pe deasupra, cu caii şi căruţa lui, înainte de a pleca spre satul său, In 30 de kilometri departe de oraş, conform contractului do la poartă, mai face două drumuri pentru nevoile locale ale nobilului intermediar. Ţiganul cîşligă, din-tr-o lovitură, cît cîştlgăm eu şi nevastă-mea în trei luni, iar tata, care arc două răni clin al doilea război mondial, fiind şi fiul unuia de muri eroic la Oituz, fiindcă nu are buletin de oraş şi nici ouă de ţară, devine clientul supus şi căruţaşul benevol al unui Căbulea cu cercei în ureche, Care nu-şi face casă nouă : nu e el prost! 14 15 Aie acum buni să plătească o nouă comisie de urbani-zcre cure să vină şi să... De ce vă miraţi? V-a dat Manii o desagă plină de pîini : deci dumneavoastră, care nu sunteţi ţăran, duceţi pîine unor ţărani, urmaşi ai pandurilor marelui Tudor. Cum stăm, domnule profesor, 'cu „tagma jefuitorilor" ? Cine mai este astăzi „norodul" ?... Şi treaba asta de v-am spus-o eu o ştiu şi cei de la depozit, şi cei de la primărie, şi cei din comisia de urbanizare a mahalalelor cu ţigani. Mandea îi are pe toţi în şalvarii săi de catifea, o mînă spală pe alta, obrazul nu contează ,• revoluţie înseamnă lichidarea diferenţei dintre sat şi oraş, dintre cei care produc plinea şi cei care o împart. —• Şi cu epoleţii aceia cum merge treaba ? .......- E ceva mai compiiicat. Trebuie să ai relaţii, să ştii prinde locul şi momentul. Să zicem că tovarăşul colonel X — un tovarăş cinstit, cumsecade, toată lumea îi admiră şi îl stimează — se gîndeşte la un moment dat că i se apropie pensionarea si că — asemeni majorităţii colegilor săi — e cazul să-şi construiască din e-conomii, undeva, departe de locul său de muncă, o vihşoară cu opt sau zece cămăruţe. Că are şi două fele-cucuiete şi un fiu-gagiu, i-a făcut cu diplome, a-cum e cazul să le ofere şi o vilă, să aibă unde-si face nunţile şi revelioanele. Nu? Buuun. Tovarăşul colonei obţine, pe preţ de cost legal, ce vrea, cît vrea, cînd vrea. El poate dovedi oricînd, cu bonuri ultracorecte, ca a plătit pînă şi ultimul cui cu bani câştigaţi cinstit, plus transporturile, plus manopera. Tot, tot, lot. Dar nimeni nu are cum să-i numere cărămizile (pe care le ia în rate, timp de un an sau doi), şi el cumpără, din toate materialele, o cantitate dublă : ziua sosesc camioanele militare şi descarcă materiale de cea mai bună calitate. începe construcţia, materialele sosesc mereu, cine are chef sau interes să observe că ginerele sau cumnatul său, care se ocupă direct de vilă (tovarăşul colonel fiirici „prins" în diferite acţiuni de urmărire'şi control), plasează noaptea jumătate din var, ţiglă, grinzi, cu preţuri la negru, la diferiţi şmecheri sau gestionari intermediari ? Vila se ridică aproape gratuit, face şi pui, nimeni nu s-a ruinat: afacerile sunt "afaceri ele cînd lurnea, unde nu există piaţă liberă, ea se naşte noaptea, cererea fiind mare şi oferta Ioane mica. Aţi văzut clădirea noului Teatru Naţional ? Are în ea cincizeci de vagoane de marmură de Ruşchiţa. Ei bine, aliaţi că, paralel cu acest monument socialist, în oraş, pe şest, din aceeaşi marmură, cu aceiaşi meseriaşi, pe după nişte duzi discreţi, s-au mai ridicat vreo trei căsuţe. Perle, nu altceva 1 Acum se înalţă o sală uriaşă de gimnastică : cu ochii închişi îţi garantez că un contabil şi un preşedinte sportivist, îşi fac casă cu garaj, nu departe de clădirea mumă. Statul e o cloşcă hoaţă, din ouă luate cu japca scoate hoţi, paraziţi şi puşiamale. Un om cinstit, astăzi, redus ia leafa lui, moare de foame : mie mi-e milă de cei ce sunt nevoiţi să fure, dar mi se rupe inima gîndindu-mă la cei ce, neavînd ce fura, sunt nevoiţi să trăiască din leafă, la cozi, rozînd tacîmuri de pui şi fierbind oase afumate... Mă simţeam bine în cabina şoferului Bura, parcă o auzeam pe Limpi cădelniţîndu-şi revoltele în bucătărie. Eram ca acasă. Maşina plutea lin : intrînd în poveste şi în destăinuiri, simţeam cum ies din timpul călătoriei şi. mă mut în spaţiul interior al durerilor de sub aparenţe. — Domnule profesor, vă cunosc din auzite, de la Marin şi Florica. Am doi copii: pe aia mică, are_cinci ani, o cheamă Laur a, băiatul, premiant a-ntîia, îmi seamănă mie la chip, dar are mintea iute şi ageră a mai-că-sii, e in clasa a cincea. Copiii ăştia sunt lumina o-chilor noştri, pentru ei ne zdrobim şi eu, şi nevasta mea. Vreau să îe las un nume curat, un dosar curat, să-şi facă şi ei loc în lumea de mîine fără să le fie ruşine de ■■oi. Dar e greu, foarte greu : cum. v-am spus, eu mă consider un "comunist cinstit, un muncitor fruntaş, pînă acum nu s-a uitat nimeni Ia mine cruciş sau curmeziş. Dar, mă întreb, sunt eu cu adevărat cinstit? Nu sunt. Camionul ăsta e fals, actele mele sunt legale, dar false, ouăle ce le car sunt stricate, magazinerii care le schimbă între ei sunt nişte bandiţi clasa îrttîi. Nici dumneavoastră nu sunteţi un însoţitor, nici schimbul ăsta între sat şi oraş nu e deloc cinstit. Dosarul meu curat se poale foarte uşor transforma într-un dosar penal... Am iost şef de atelier la o staţie de reparaţii auto : puteam 16 f.09 foaia '?. 17 att ajung director acolo, dacă nu eram un transilvan timpi t şi nu mă chema Bura Brutus. Se făceau acolo nlşlo afaceri de mă durea mintea : de milioane, vă jur. Dacă intram în horă, ca simplu mecanic, aş fi putut să merg acasă în fiecare zi cu cinci sute de lei, şpagă cinstită. Dar întrevăzusem şi ce afaceri se fac mai sus, banii ăştia îmi erau lăsaţi ca să nu văd, să nu aud şi — mai ales — să nu-mi dau drumul la gură. N-am putut. Sunt prea slab ca să încep o răscoală : primii care m-ar fi linşat ar fi fost exact proletarii cu care lucram ia bandă : să continuu a fi şoarece blînd în caşcaval nu puteam. Tata e greco-catolic, cîntă în strană ortodoxă, dar e un om luminat şi curat. Bunicul meu ştia latineşte, a murit 'la Oituz, nu pentru ţară, ci pentru ţarină : pentru împroprietărirea promisă... Eu am zece clase nenorocite : am prins vremea cînd se terminase cu limba rusă obligatorie, dar încă nu aveam curaj pentru latina noastră vulgară, de Carpaţi şi Istru. Istoria am ciugulit-o citind, politica aşijderea, dar ascultind. Stau la volanul ăsta, am reflexe bune, nu beau dec't de sărbătorile mari. Stau şi mă gândesc : ce e de făcut ? Un pas înainte, doi paşi înapoi? înainte, încotro ? înapoi, cum ? Socialismul ăsta, aşa cum l-am dat noi în folosinţă, pare foarte mare şi frumos văzut din afară ; pare şi măreţ şi dumnezeiesc, privit de sus, din avion sau elicopter. Dar e o casă în care poporului îi 3 şi frig, şi foame, şi frică. în care nu se vede nimic înainte : ui-tînd de unde am plecat, cum am plecat, ce vorbe am spus, ce vorbe şi promisiuni am aplaudat în acei ani în care s-au pus temeliile acestui ocean de betoane, maşini, fabrici şi uzine. Pe mine, să ştiţi, nu mă sperie atît faptul că lucrăm după ureche, neştiind dreapta ce face stînga, asta s-ar mai putea îndrepta. Pe mine mă îngrozeşte altceva : am din ce în ce mai puternic spaima că au fost decuplate toate inteligenţele, experienţa şi buna-credînţă a celor care ar putea să aibă iniţiativă spunînd adevărul, demonstrînd realitatea, prezen-tînd cifre concrete. Azi, nici un inginer, nici un economist, nici măcar un maistru bătrîn nu mai au cuvînt: ordinele vin de sus, cifrele, planurile, decretele tot de acolo. La nivelul uzinei sau al întreprinderii, directorul, contabilul, inginerii-şefi şi muncitorii de bază se adună să tăinuiască : „pe unde scoatem, fraţilor, cămaşa, ea să putem da salarii la sfîrşitul lunii ?" La aceste consfătuiri vin şi cei doi „băieţi" din serviciul do pază şi informaţii : ei răspund de liniştea şi neliniştea uzinei, ei cu cine să ţină ? Cu cei care cer ce nu se poate face sau cu cei care fac cît pot fără să crâcnească!? E teribil de greu, luptăm pentru statul nostru împotriva statului nostru. Eu, în gîndul meu, ziceam : ar trebui să ne întoarcem la Marx, să începem lupta de clasă de la început, să lichidăm cu cele trei straturi sociale parazite : activiştii care nu se pricep la nimic, dar se bagă în toate, birocraţia care se umflă ca o pecingine şi onorata agie, care e plătită ca eu să nu pot sta "de vorbă exact cu cei care despart poporul de conducere, statul de popor şi clasa muncitoare de reprezentanţii săi. Să începem deci o nouă luptă de clasă, pe baze mai morale, mai libere, realizând un socialism de care să jiu ne fie ruşine. Nu grozav, nu cel mai fantastic din lume, doar unul în care să nu ne fie frică să spunem adevărul despre noi şi munca noa!stră. Domnule profesor, nu mai e posibil! Suntem atît de centralizaţi, în :ît, dacă eu tuşesc la banda mea, doi mineri din Maramu sau 'Patra nu-şi pot face norma. Este ca şi cî'nd aş vrea să repar această maşină a mea, schimbîndu-i motorul şi roţile, dar din mers, fără să opresc, şi fără să am voie să spun că vechiul motor era o ruşine, cel care 1-a cumpărat a fost un ageamiu escroc. A trecut ora chefului uriaşelor investiţii, acum vine oberchelnerul cu plata. Cu plata în dolari... Şi abia acum ne dăm seama că am fost cumplit de păcăliţi. La nivel mondial păcăliţi. Am fost atraşi într-o cursă a vanităţii şi grandom.-u-iiei-fără-accperire nici în pricepere, nici în cinste ş> nici în bani. Bancherii îşi freacă mîinile de bucurie : „iată, zic ei, am dovedit practic că, fără inteligenţa noastră, miliardele de dolari duc la ruină şi pagube fără de sfîrşit" ţ îşi freacă mîinile, scăpărînd de fericire, şi boş.>rogii din Kremlin : „iată, îşi zic şi ei, cum arată un socialism independent, geto-tracic, naţionalist în formă, rnaoist în conţinut, fără nici un consilier al.nostru, iată unde au ajuns : din cea mai bogată ţară a Europei, acum ne cer- 18 19 şclc la uşă exact din acele materii prime din caro, înainte, exportau". Astfel, Suleimanul nostru e sprijinit cu bani şi onoruri din Apus, cu încurajări şi „dă-i-nainte" din Răsărit: minunile genialităţii sale bucură pe toţi şacalii din lume ; poporul nu contează, de el să aibă grijă bunul Dumnezeu... Dar şi bunul Dumnezeu —- de-ar fi să mi-L închipui făcînd în ceruri analiza muncii noastre — nu ar putea să zică decît: „fraţilor, îmi pare rău de voi, aţi avut o ţară frumoasă şi binecuvîntata, v-am repartizat inteligenţe alese, limbă dulce, iată ce aţi făcut din ca : ţiganii şi-au mîncat biserica —■ era din mămăligă —, voi v-aţi mîncat ţara trecînd-o sub tăcere. mai rău, iăcînd-o de rîsul lmvJi. Cred că e cazul să vă las repetenţi la Istorie, vă iau ţara, vă iau limba, vă şterg de pe lista popoarelor creştine vrednice..." —• Să nu exagerăm, frate Brutus ! Ai doi copii frumoşi, viaţa merge înainte, Dumnezeu, pe cine il iubeş-.şterg de pe lista popoarelor creştine vrednice..." — îmi descarc inima, domnule profesor. Ştiu cu cine vorbesc, nu vreau să pierd ocazia de a spune cam ce foc mă arde pe dinăuntru. Pe mine şi nu numai pe mine. După capul meu, eu cred că socialism înseamnă — sau ar trebui să însemne — trei lucruri, t.'nu : omul e scop, şi toate celelalte, economia, industria şi chiar politica, sunt simple mijloace; doi : trebuie să asigurăm egalitatea de şanse în viaţă pentru toţi fiii patriei, indiferent de cine le este tatăl, muma sau Naşul protector, indiferent dacă sunt sau nu sunt membri de partid ; şi trei: trebuie să existe şi să funcţioneze un control de către popor al puterii de stat şi partid : prin presă, cuvînt slobod la şedinţe, prin libertatea conştiinţei oamenilor "de specialitate, a cărturarilor cinstiţi, a oamenilor de rînd care trăiesc numai din salariu, stînd la •cozi şi semnînd condica in fiecare dimineaţă... Or, nici una din aceste condiţii nu este respectată astăzi : toată lumea rabdă şi tace. Statul a devenit un tiran multilateral exploatator, chiar şi copiii de zece ani ştiu că, de pildă, şcoala pentru unii e mumă şi pentru alţii ciumă... Suntem cuprinşi de o grea boală a sufletelor, no prostim, ne înrăim, coborînd în rîndul sclavilor muţi, al animalelor de tracţiune. Nu mai trăim, funcţionăm, tui mai gîndim, aplaudăm, nu mai vorbim, urlăm lozinci şi agităm steguleţe. Cînd s-a rupt şira spinării noastre? Cine a calculat această ocupare, în etape, a sufletelor floastre, prin mijloace locale, cu forţe şi iniţiative pur naţionale ? Cine, cînd, unde ? Fiindcă e clar : tot răul ăsta e planificat şi gîndit undeva, se aplică tactic şi strategic, decretele ce ne gituie sosesc într-o anumită ordine, distrug ca bombardierele, după o hartă şi conform legilor războiului total. Televizorul este un adevărat chin şi pentru obraz şi pentru inimă, ziarele au ajuns simple foi uzinale, şcoala e o batjocură şi o crimă împotriva copilăriei şi a copiilor. Cărturari luminaţi nu cred să mai existe ,• şi, dacă există, ei stau ascunşi în găuri de şarpe, tac, sg roagă, aşteaptă şi ei Armachedonul atomic. Fiul meu —- îl cheamă Brutus, asta a fost voinţa tatălui meu — este, cum v-am spus, primul în clasa lui. Vine acasă şi-mi spune : „în clasă nu facem • nimic, profesorii, cînd vin, vin şi cască..." Din cincizeci de lecţii la geografie, de pildă, au făcut exact cinci lecţii. Şi suntem în mai, .'a sfîrşitul anului şcolar. Pierd vremea la cules de struguri, la adunat hîrtii şi sticle, flori de tei şi frunze do dud... Cei cu dare de nună au profesori particulari : la fizică, la matematici, la engleză. în trei ani, cel mediecru, dar cu profesor particular, oricum va şti mai mult decît fiul meu, care învaţă singur. Şi apoi, la examenele de treaptă, cine trece ? întîi copiii ştabiior, ai secretarilor şi coloneilor : ca taţii respectivi să tacă din. gură. A-poi trec copiii preparaţi particular de chiar titularii catedrelor în cauză. Eu îţi trec elevul preparat de tine, tu mi-1 treci pe-al meu — aceasta-i lozinca ce domină mafia profesorilor, care nici ei nu pot trăi numai din salarii... Am vrut să mă duc la şcoală, să dau cu pumnul în masă şi să strig : „Să dispară învăţăm în tul parii cu!', ar ! Să dispară profesorii care se lasă mituiţi la examene şi care vin în clasă numai ca să se odihnească ! Cîţi fii de muncitori, cîţi fii de ţărani aveţi în a-cest liceu de elită ? Cîţi ? Cum e posibil ca nici un copil de ţăran să nu mai reuşească la admitere, nici măcar la limba română ? Cine a făcut şi păstrat limba -asta, la care noi acum nu mai avem acces ?..." Dar nevastă-mea 20 2,1 m.i. linişteşte, vine şi-mi spune : „Bine, du-te şi zbiară ! Primii care îfi vor da în cap vor fi exact ştabii puterii populare : au uitat de satul din care s-au ridicai, au şi ei copii, pe care-i pregătesc particular pentru puţinele locuri ce le vor de pe acum asigurate. Cum a început Revoluţia? Nu cu lozinca: ~să promovăm numai origini sociale sănătoase, copii de muncitori şi ţărani săraci» ? Aşa a început. Tatăl tău a fost declarat mijlocaş, a îndurat destul, tu nu ai putut merge la facultate fiindcă nu ai avut o origine destul de sănătoasă..." „Atunci, o întreb, ce e de făcut?" „Simplu, zice ea : tăcem, ne rupem de la gură şi angajăm doi profesori pentru Brutus. Cu cincizeci de lei ora, asia ar fi circa o mie de lei pe lună. Pe Laura o dăm să înveţe cu Pe-trică al lui Marin pe frunţuzeşte. Ne costă mai nimic şi facem şi noi o treabă de cultură burgheză, sănătoasă, principială. Franţa e maica noastră vie în Europa, nu ? Maică vitregă, urmaşa Romei, doar că-şi ţine nasul pe sus, să riu-i miroase a Revoluţie şi a Comuna de in Paris..." — Frate Brutus, le ascult, cu mare interes, dar per-mite-mi să mă mir de un singur lucru : subliniez! mereu că eşti şi rămâi un comunist cinstit. Eu cred că nu eşti decît un tată cinstit şi un patriot de modă veche. — Ba, cred că nu aveţi dreptate. Eu fac — viaţa şi practica de fiecare zi m-au obligat să fac — o deosebire mare între a fi comunist şi a fi un simplu, oarecare membrii de partid. Un comunist, astăzi, la noi, în condiţiile istorice şi geografice date, este orice om din popor care se întreabă dezinteresai, liber, cum ar putea, cum s-ar putea îndrepta situaţia actuală. Cum putem schimba motorul şi roţile, fără să oprim boii din mers ? Nu văd nici eu, şi nici ortacii mei, mai deştepţi ca mine, nici o posibilitate de revenire la situaţia dinainte. Nu mai putem face o nouă împroprietărire a ţăranilor pentru simplul motiv că nu mai avem ţărani. Şi, chiar dacă i-am avea, nimeni la noi nu mai are încredere în vreun decret, reformă sau nouă revoluţie a-grară. Ce se dă azi cu o mină se ia mîine cu trei mîini şi cu un pistol în ceafă : decretul de azi e antidecretuî de mîine, stimulările şi încurajările de azi sunt cotele şi contractările de mîine. Toţi „revoluţionarii" de la înalta Poartă a iubitului nostru Suleiman sunt dispuşi să reformeze tot ce vrei. Cu o singură condiţie : să nu se schimbe nimic (asta a spus-o şi Caragiale) şi, în plus, să nu li se clintească nici o perină de sub fundul veşnicei lor rămâneri la putere... De aceea, vedeţi, fac eu această deosebire preţioasă între un „comunist" şi im membru de partid oarecare, Fiindcă membrii de partid, Ia noi, au ajuns o simplă turmă care cotizează, votează în unanimitate, tace disciplinar. Iar cei din conducere — rodul unei răzbunătoare antiselecţii, făcută de prima generaţie sosită călare pe tancuri, direct din pipa genialissimului — din revoluţionari de şedinţă ce au fesţ au devenit, peste noapte, mari politicieni mondiali şi, peste alte câteva nopţi negre, doctori în economie, planificare, cultură, construind aiurea, mult, multe, la dimensiuni gigantice, numai de dragul cifrelor şt al tonelor pe cap de locuitor... Practica — după părerea mea, domnule profesor — ar trebui să fie examenul hotărîtor al oricărei teorii: Ia noi, practica a ajuns trecerea forţată — cu pile, minciuni, ameninţări — a examenului de către nişte teorii de zece ori repetente şi îu care nu mai cred nici curcile din ţara socialismului biruitor... Trebuie să înţelegem — odată pentru totdeauna, pînă nu e prea tîrziu — că revoluţia nu este decît placenta cu care s-a născut fătul acestei lumi, pe ■care o visăm mai bună şi mai dreaptă. Dar ruşii au greşit-o de la început. Ce au făcut ? Au declarat placenta ca fiind minunea secolului şi au pus fătul să crească, să muncească şi să moară pentru ea... Nouă nu ni se potriveşte cămaşa asta : ne strînge, ne sufocă. Suntem un popor de sclavi, de iobagi, blândeţea şi răbdarea, blestemele şi nădejdea au fost armele noastre. Am fost crescuţi nu de voievozi şi politicieni luminaţi, cum se vîntură mai nou, am fost crescuţi şi educaţi de vite blînde, de oi, cai, boi şi vaci, într-o ogradă a bunului Dumnezeu, lîngă o vatră şi o candelă. Ni s-au luat vitele, ograda, candela. Acum, cu mîinile şi sufletele goale, reparăm nişte tractoare şi nişte buldozere în care nu credem şi pe care le şi urîm de moarte... 22 23 Nu ceea cc îmi spunea, ci clocotul cu cure îmi vorbea acest muncitor mă făcea să mă întorc înapoi, în tinereţea mea. în acei ani de îndoială şi disperare, moarte şi speranţă, revoltă şi filosofic, în «.re, alături de alţi o sută şi ceva de mii de deţinuţi politici nevinovaţi, aleătuiam corul neauzit dintr-o tragedie ignorată, deşi foarte europeană, tipic europeană. Bura semăna cu mine. Semăna, în oglinda absurdă a secolului, cu imaginea tuturor dezmoşteniţilor acestui pămînţ amărît şi urgisit. Nu mai călătoream în cabina unui camion ai celei mai înaintate birocraţii din lume, nici pe o şosea ce lega foametea şi teama celor de ia oraşe de teama si foametea celor de la sate. Mă reintorceam într-o celulă septică, verde, ciment şi zăbrele : ială-mă, ciupii lungi ani de singurătate, Dumnezeu mi-a trimis un frate tînăr, deştept şi energic, capabil să-mi reîmprospăteze, cu buna sa credinţă, sîngele şi mintea mea obosită de moarte după măcinatul în gol al gardurilor neghină, iiu aveam aproape de şaizeci de ani, el era abia trecut de treizeci : putea fi fiul meu ; într-un. anume fel, era fiul meu. Istoria se mişcă în cerc, fără imaginaţie, fără inovaţii şi invenţii, ne întoarcem mereu şi mereu la a-eeleaşi întrebări. Dar Bura ăsta mi se părea a fi mult mai aproape de Adevăr decît mine .- fiindcă suferea în întuneric, fără bibliografie, fără cunoştinţe de etică sau iilosofie a istoriei. Ceea ce-mi spunea el era glasul celor morţi, dar şi durerea surdă a celor vii, vaietul pă-mîntului şi al cerului nostru murdărit şi înşelat. — îmi dau seama, îşi continuă Bura monologul, că acest tunel politic prin care trecem — şi din care nu .ştiu de vom ieşi vreodată, dacă nu cumva acesta este chiar comunismul real ce ne aşteaptă — a constituit,, totuşi, pentru poporul nostru (comod, superficial şi cam înclinat spre visare şi trăncăneală) o imensă şcoală cetăţenească. Şefii noştri au intrat de treizeci şi cinci de ani într-o şedinţă şi nu au mai ieşit din ea, noi am intrat într-o şcoală de ucenicie a conştiinţelor : pedagogii noştri nu sunt portretele marilor dascăli, ri pistolul si cravaşa, piciorul în fund şi căluşul în gură. Nu ştim ce e bunăstarea — clar ştim acum, cunoaştem pe pielea noastră, toate fazele mizeriei, lipsurilor, strîngerii curelei ,• nu ştim ce floare ar fi libertatea, dar am trecut prin toate furcile iadului, am cunoscut şi dictatura, teroarea, teama, tiraniile şi despotismele de tip asiatic şi african. Am mîncat şi pîinea lui Ilitler, şi pe cea a lui Stalin, Mao şi Hruşciov : acum experimentăm, spre fericirea şi uimirea tuturor delegaţiilor ce ne vizitează ţara, sistemul umanismului Amin-Dada şi al a-utogestionării de tip Bokassa. Suntem arşi cu toate ciorbele, suflăm şi peste cartela de pîine a copiilor aoş-hi. Francezii au avut şi ei o revoluţie, o mare revoluţie : după numai zece ani, republica ior avea in frunte un împărat. Genial. Glorios. Şi noi no-am făcut şi prefăcut că facem o revoluţie, am declarat o republică — şi acum avem în frunte, un su!tcn, genial, glorios, atoateştiutor, infailibil şi sfint. în prima fază am cucerit puterea în toate sectoarele vieţii, sociale. Acum, în a doua fază, trebuie să tremurăm si în somn ca nu cumva ceva din această putere să se schimbe sau să se coboare din nori spre realele dureri ale poporului. Am construit un uriaş totem (revoiuţia-placentă), e-ci.m, pe fiul său cel mai iubit îl declarăm tabu. dansăm şi chiuim în jurul său, recităm poezii şi cîntăm la im ne, într-un fel de isterie de sus, vecină cu iadul şi cu lazaretele nebunilor incurabili. Ce rost ar avea să mal mergem la această stăpînire cu o cerere sau o propunere? Sau să afişăm pe uşa grea a marelui, divan : „să nu mai minţim, să nu ne mai lăudăm, să facem inventarul adevărurilor, să nu mai linguşim, sa nu mai invalidăm, să înceapă dialogul cinstit: cu poporul, să înceteze nepotismele, favoritismele, 13fă:ala ciocoiasca « noilor fanarioţi..." Şi aşa mai departe. Nu are nici vc rost. fără să no adunăm, fără să tăinuim, am devenit fol uşi un organism îndurerat care se apără. Conştienţi de adinei mea rănii şi de inutilitatea vărsării de sînge, reacţiona mi ca uu furnicar răvăşii. Transmitem din gură 'in gură : nici o grevă muncitorească, nici o răscoala ţărăneasca ( Fiindcă ştim, de Ia paznicii lor, că le arde buza după o grevă cît de mică, după o .răscoală cît de neînsemnată. Ar începe arestările, procesele: iată cim> suni vinovaţii penlru dezastrul nostru economic. Iată agenţii CIA, iuta slugii" imperialismului, reacţionar. 24 25 Nu. Lecţia asta am învăţat-o, Ia materia asta noi suntem doctori. Toate gurile care au vrut să vorbească au fost brutal reduse la tăcere: şi asta chiar după primii: cincinal-lumină. Toate minţite cinstite, care voiau să arate că e ahsurd, că fabrica asta sau aia sunt prost, aşezate, niciodată, chiar de ar lucra îngeri în ele, nu vor putea ajunge rentabile. Toată inteligenţa şi priceperea poporului au fost gîtuite. Acum popor nu mai putem numi decît ceea ce a mai lămas după ce am pierdut tot, absolut tot. Acum, noi aşa zicem : să lăsăm Materia să protesteze, să demonstreze şi să se revolte». Petrolul, cărbunele, oţelul; grîul, porumbul, şep-lolul ; importul şi exportul, investiţiile şi rentabilitatea. Noi am fost disciplinaţi, am lucrat, ne-am supus în tăcere : nu am murmurat, nu am plîns. Dacă totuşi s-a greşit, dacă am ajuns la un pas de catastrofă, atunci să nu se arunce vina asupra poporului muncitor, a ţărănimii, a cărturarilor sau inginerilor cinstiţi... Nu ? Aşa vorbesc unii, aşa gîndesc şi eu uneori. Dar iarăşi viu de acasă şi spun : „A cui e ţara asta ? A lor sau a copiilor noştri?" Mă înţelegi, domnule profesor? Aud cum, unul cîte unul, ştabii cei mari, pe şest, discret, îşi trimit odraslele spre alte ţări, mai calde. Exact spre acele ţări pe care înjurîndu-le au făcut carieră arlus, jdanovie sau leontism răut. Pleacă fiii şi soţiile procurorilor, miniştrilor, academicienilor, artiştilor poporului... Noi rămînem. Nu cumva, într-o frumoasă zi de 7 Noiembrie, înaltul divan, retrăgîndu-se într-o plenară sultanală extraordinară, va reapărea la tribună, in cor-porc, salutîndu-ne cu „zdraslvuite, daraghie tavarşei" şi vorbindu-ne într-o curgătoare limbă volga-don? Şi atunci noi ce vom face, ce vom mai zice, după ce argumente materialist-dialectice ne vom ascunde? Domnule profesor, îmi vine să plîng, să urlu : strămoşii mei au venit aici din părţile Haţegului, fugind de urgisiriie de după răscoala lui Horea. Am nimerit în ţara Vladi-mirescului. Runicu-meu învăţase latineşte la Blaj, el ne-a lăsat vorba asta : „a fi latin înseamnă a ii european şi a nu fi asiatic. A fi european înseamnă a păzi dreptul roman — adică familie, proprietate, republica — plus morala creştină : sa nu minţi, să nu furi, să nu ucizi, dar mai ales să nu te închini unor dumnezei ciopliţi din politică sau din curvăsăria marilor puteri. Horea a trigat: „nemeşi să nu mai fie, şi nici iobagi!" Tudor a strigat : „Patria este norodul şi nu tagma jefuitorilor !" Bălcescu a strigat: „Nu vă îndepărtaţi de popor că rătăciţi!" Şi, în mijlocul acestui triunghi de adevăruri sîngerînde, noi vom pieri ca vasele în triunghiul Bermudelor. Daa !... Dar culmea disperării mele ştiţi care este ? Stau nopţile singur, mai stau la taină şi cu cîţiva sufletişti ca mine, întoreînd situaţia internaţională pe toate feţele ; ştiţi la ce concluzie ajungem, mereu şi mereu? Teoretic şi practic, în situaţia in care suntem, cu scheletul agroindustrial ce-1 avem implantat, numai ruşii ne pot scoate din rahat (tocmai fiindcă e rahatul lor), numai un partid muncitoresc şi ţărănesc poate să ne repare căruţa. Mai mult decît a-tît : o singură instituţie din ţara asta, cea mai groaznică instituţie, poatte, dacă i se va cere într-o bună zi, să facă o listă cu oamenii cinstiţi şi capabili pe care îi mai avem. Nu primăria, nici biserica, nici universitatea şi nici serviciul de cadre al divanului : ci tainica agie, care, ştiind totul despre toţi, fiind şi vulcanul, si lava de frică ce ne stăpîneşte, ea este şi singura putere care ar putea, la un moment dat — avînd lista capetelor ce gîndesc şi a caracterelor nemînjite de putere —■ sa alcătuiască şi să iniţieze un inventar general al binelui şi răului nostru, în toate domeniile : de la vlădică la opincă şi de la oţel la şeptei. —• Ar fi groaznic : iupui v j număra oile şi va numi ciobanii! —■ Domnule profesor, eu sunt un biet şofer, jur că nu vă mint : eu mă duc, nu rareori, ia biserică, în mare taină, aprind luminări pentru morţii mei şi mă r fi trebuit să mă oprească, să-mi ceară actele, să-mi dea ocazia să le ofer aceste cincizeci de ouă proaspete pe care le depun de fiecare dată ca peşcheş, la ieşirile din oraş, raia, judeţ : nimic. Toţi s-au uitat la numărul camionului, apoi — am văzut asta prin oglinda retrovizoare •—■ m-au anunţat cuiva prin radioul lor portativ. Suntem urmăriţi. Nu cred că eu sunt cel în cauză : fac drumul acesta tot la trei zile, am acte în regulă, plătesc şpaga stabilită, mă şi tutuiesc cu toţi gâborii de pe parcurs. Eu cred că cel filat sunteţi dumneavoastră, iar cel care a pus să fiţi urmărit e şi mare, e şi. tare... V-o spun ca să fiţi pregătit. Ce era să-i zic ? Rostii tare strigarea lui Dante : „Pape Satan, pape Satan, aleppr-!" Mi se făcu un pic de frig, ninsoarea in plină vară devenise probabilă. Teama se instala în fotoliul bătrinesc din parasimpatic, anotimpul interior anunţa furtuni şi vreme rea. în faţa ochilor mei, conform scenariului arhetipal, se dcruf.e amintirea unui lung şir de robi, tîrîindu-şi, prin noroi şi lapoviţă, pahod-na-Sibirul ultimei eliberări. Copacii, crîngurile, zăvoaiele pe lingă care treceam îşi pierdură culoarea de voioasă primăvară. Sfărîmasem în palme, privindu-mi munţii, cîteva fire de izmă creaţă ,• acum, aceste palme miroseau a cauciuc ars, a cîrpe putrede, a teamă sub capac. — E ora două, îmi zise Burra : peste un ceas vă depun la răscruce. 32 Oda nr. Z/0 costa 33 Nu-j răspunsei. Mă simţeam vinovat. Mai mult : în-ir'icui. Deşi eu aş fi fost autorul (anonim) al unei încercări de clasificare deoatică a Fricii — întreprinse în primii ani de celulă, cu mijloace, bine-nţeies, simple, de artizanat filosofic — acum, în această plutitoare cabină de camion, simţeam că ceea ce numisem a-lunci Metattică (frica de păcat, frica de damnare, frica de Dumnezeu răzbunătorul) se amesteca, la nivelul animalic al instinctului de apărare (prin fugă, ascundere intrare sub pămînt) cu toate celelalte forme de apărare, grijă, spaimă, fior, întuneric, groază etc... Toate acestea figurau, metodologic clasificate, în tabelele alcătuite de mine, între Frica cea mai de jos (frica de bătaie, de foame, de moarte câinească) şi Frica de sus, compusă din elemente de revelaţie, credinţă şi iniţiere. Numai în singurătate şi meditaţie — pustnică sau penitenciară — diferitele densităţi de Frică se aranjează singure, pe straturi, tensiuni şi gravităţi, puţind fi diferenţiate şi lucid combătute, similia similibus, contraria contraribus Dar pînă şi mongoloizii noştri paznici cu timpul şi-au dat seama că, închis pentru multă vreme, un om devine sau un simplu animal de pivniţă şi întuneric, sau, în cele mai multe cazuri, se mîntuie evoluând spre un fel de sfinţenie sui-generis, vecină cu senina idioţie, dar şi cu stihiile valorilor-scop. Cel care îşi organizează Frica, oriunde ar fi, începe să primească ajutoare de sus. Nu mai este singur. Din contră, se adevereşte, prin antagonism şi paradox, dictonul franţuzesc care zice : „un hommc seul est toujoun cn mauvaise compagnic". Deci, într-o companie periculoasă, dar periculoasă pentru cei care te-au închişi care te vor ucis sufleteşte. (Pentru acest motiv cei mai înfricaţi cetăţeni de afară nu sunt cei care au făcut foarte mulţi ani de puşcărie, ci cei care, după numai trei luni de frângeri în anchetă şi un an de senii-rodaj în celular, ies însemnaţi pe toată viaţa : tremură ca frunza şi, după, treizeci de ani, se înverzesc cînd îi se sună la uşă.) Dar asta se întîmplă şi cînd eşti scos la munca faraonică (dig, canal, stuf etc.) ; vasul cu diferitele straturi de frică se răstoarnă, se amestecă. Trebuie un anume exerciţiu de concentrare ca să menţii ordinea şi ierarhia în cîmpul confuz al spaimelor de tot felul, in primele zile după ieşirea mea din detenţie, Blmpla apariţie a unui şobolan sau coropişniţă stîrnea în sistemul meu de alarmă o simbolică evocare a ideii rie iad sau judecată de apoi. „Acolo", totul era ceresc tio. simplu. Îmi amintesc : se apropia cravaşa sau vergeaua de oţel de carnea feselor mele, eu închideam o eh ii şi mă rugam pentru Fiinţa noastră, pentru Fiinţa lumii întregi : curelele grele ce rupeau mizera mea carcasă mi se păreau un modest obol dat pentru mintii i rea mea, ca creatură, de răul suferinţei şi ruşinea de a fi om. Ideea de neant şi de absurd stau la baza hricii originare. Ele nu pot fi combătute decît prin suferinţă. Durerea fizică e doar un sindrom al suferinţei ontologice. Doar iîn Hristos durerea de a fi om, se confundă cu suferinţa pentru această omenire. Cele trei trepte din Decaruga mea corespundeau pragmatic celor trei trepte de Frică. Consideram, pe acea vreme, orice rugăciune ca un act de sacrificiu şi taină, prin care ardeam .sau dizolvam în absolut suferinţa cronică, ascunsă, cauzată numai în parte de fricile acute ale zilei şi nopţilor de lagăr sau celular. Ce este religia — in cea mai simplă şi mai de jos definiţie a ei —• dec îl nevoia omului de a găsi un protector în lupta cu nenorocirile sale ? Ce este frica mea de acum (ce splendide sunt pădurile, ce sublimi sunt munţii, albaştri dir zare !) decît presimţirea unei nenorociri ce pluteşte ca un vultur peste neputinţa noastră de tîrîtoare rănite ? Gîndul că hienele pîndesc soarta noastră, planificîn-du-ne prăbuşirea mîndriei şi liniştii, mă îngrozea. Nu vrem nimic, nu cerem nimic : dorim, să fim lăsaţi în pace, vrem doar cartela noastră de pesimuşi, mica noastră libertate de sclavi anonimi, mărunta fericire de a ne iubi, ignorând şi istoria, şi prestigiul ţării, şi construirea cu. un ceas mai devreme... (Mereu o văd pe Limpi încolţită de cîini-lupi, îi zăresc ochii mari cu care îmi ştie rănile toate, ochii cu care se roagă pentru mine, neutru Anca şi Petrică, pentru toată lumea, în afară de ea.) De fapt, întreagă această deontologie a Fricii (ca semn şi semnificaţie a suferinţei lumii) nu era decît capitolul introductiv al acelui op (nescris, dar gândit 34 35 în amănunte) pe care, cu umilinţă şi pioşenie, l-am. intitulat: Prolegomenă la o viitoare V1CTIMOLOGIE. în lunile (sau în anul) slobozirii mele clin mină şi trimiterii mele în „domiciliu" spre Isarlîk, fiind grav bolnav, cu febre şi halucinaţii rebele, fiind şi obsedat că voi muri foarte curînd, am pus pe hîrtie, cum. am putut, capitolele care „acolo" mi se păreau a fi ca şi scrise — logic şi sistematic perfect puse la punct. A ieşit, desigur, o lucrare in nuce .- ceva haotic, un fel de rin mînios, spărgînd platoşele de gheaţă ale unei ierni interioare ce nu se mai termina. Nu cred că Limpi a. putut, citi scrijeliturile acelea : îe-a luat şi mi-a spus : „le trimit la Moşu, el e singurul în stare să le citească şi, eventual ,să ţi se transcrie în curat". Pe urmă, vindecîndu-mă, am uitat total de această „prolegomenă" a mea. Uneori, vindecare nu înseamnă „vin-dicaie", ci uitare şi iertare a tot şi toate... Treceam printr-un sat oarecare. O babă la o fîn-iînă cu roată, două fetiţe jucând şotron, un uncnieş păzind o capră (sau invers), trei tractorişti ameţiţi, lîngă trei remorci pline de bălegar. Un popă în „te-nişi", trei leliţe desculţe, vesele foarte. Cese fără fum, ogrăzi pustii, sat fără cuini... (Burra mustăcea fumînd, motorul camionului ne acompania tăcerile.) ...Desigur, iniţial, acest tratat de victimoSogie ar fi fost destinat să fie o simplă replică teoretică la ceea ce îndeobşte numim criminolog'e. Dacă prin criminologie se înţelege disciplina care studiază cauzele şi urmările unei crime, adică metodele prin care e descoperit, dovedit şi pedepsit, conform legilor, un om ce a comis o crimă, prin victimologie eu înţelegeam sa studiez cauzele şi urmările faptului de a deveni, a fi şi a rămîne o victimă nevinovată (a legilor, a istoriei, a nebuniei celor care dictează şi legile, şi istoria) ,-deci urmărirea, descoperirea şi absolvirea de anonimat a acelor victime ale căror criminali se pTmbă sănătoşi, dorm liniştiţi, primesc in tribune defilarea copiilor fostelor victime sau a taţilor viitoarelor victime. La început totul mi s-a părut foarte clar şi simplu. Studiul din primul capitol, ocupîndu-se de injustiţie ca de un atribut obligatoriu mai ales al acelora care iau puterea în numele unei noi dreptăţi, lucrurile s-au complicat, conceptul de „victimă" s-a extins considerabil, în afara victimelor juridice (de la care am pornit), am descoperit victime sociale (sclavii, soldaţii, proletarii voluntari fără voie ele), victime ale Naturii (păduri, ape, holde ucise din prostie sau simplă obsesie utopică) şi chiar victime ideatice, axiologice : Cuvinte, idei, valori — ucise nevinovat sau compromise in aşa hal încît nici în visata mea absurdă clinică din fîenopolis, de „terapie lexicală", nu ar mai fi putut fi nici măcar recondiţionate. Tratatul, cuprindea şi o geografie victimologică — şi. chiar un fel de listă a popoarelor ce urmau a deveni „victime" ale politicii marilor puteri. (Poporul nostru — ciudat — pe acea vreme nu figura pe această listă, care-i avea în frunte pe bieţii ruşi şi chinezi...) Ace; comic Manual al bunului puşcăriaş era un simplu catehism ironic, derivat din tristeţea noastră de victime istorice permanente. Noi, cei închişi, nu aveam nevoie de el, fiecare deţinut inteligent, dar mai ales ţăranii şi studenţii, puteau fi consideraţi ab inilio doctori în victimologie. ^ Manualul era destinat —■ declaram noi în scîrbă şi neputinţă — „pentru uzul filozofilor poststalinişti şi al tovarăşilor lor de drum din cretinul şi iresponsabilul Occident" (Occident fiind egal cu Accident). O prostie, bine-nţeies, un capriciu defulant, o simplă baladă siberiana compusă la gurile Istrului, pentru uşurarea şi înveselirea inimilor celor oare ştiau că aici e Finis Terra tuturor iluziilor şi speranţelor politice. —■ Pape Satan, pape Satan, alcppc ! îmi spuse rizînd tinărul meu companion, Ru*ra. Expresia asta, să ştiţi, a/m mai auzit-o. Dar nimeni nu a ştiut sau nu a vrut să-mi explice cam ce înseamnă, în ce limbă este. Dacă cheamă sau goneşte diavolul.,. —- Nici eu, i-am spus, nu ştiu ce înseamnă : îl rostesc de cîte ori simt că se apropie de mine vreunul din djugaşii agiei noastre. — Am înţeles... Umblu mult, domnule profesor, îmi place să circul, să întîlnesc fel de fel de oameni... Mă simt foarte vinovat faţă de satul nostru, faţă de ce a mai rămas din vechiul sat. Totul o în comă, azi-mîi- 36 37 no dispare complet. Rămin în loc complexele agricole, colhozurile, gospodăriile de stat. Acum, se aude, e vorba să-i fixeze pe tineri, să nu poată pleca la şcoli mai mari, să rămînă în sat. Te-ai născut la sat, mori tot în sat... Dar nu asta voiam eu să vă spun. M-aţi întrebat de draci : cred că există, i-am şi văzut. Sau a fost ca şi cînd i-aş fi văzut. Satele acestea răscolite de reforme, chiar şi cele care se declară a fi milionare, să ştiţi, sunt pline de secte religioase. Biserica noastră ortodoxă doarme : somn vinovat, laş şi păcătos doarme. Oamenii sunt nevoiţi să-şi caute singuri mântuirea şi mîn-giierile prin credinţă. Potopul acesta de nenorociri şi nedreptăţi fără sfîrşit trebuie explicat cumva : iiecare om simte nevoia să citească Biblia în felul său, dar nu singur, ci împreună cu cîţiva apropiaţi, oairie îi seamănă şi cu care se adună ca să cînte, să tălmăcească şi să se roage. Fiecare sectă e cu nebunii şi nebunia lor, fiecare se crede singura adevărată deţinătoare a întregului şi ultimului adevăr : îi ascult, tocmai fiindcă seamănă în fanatism cu politicienii totalitarişti, nu-i pot crede şi nici urmări. Cine a trecut prin plictiseala încuiată şi liturgică a. şedinţelor de partid devine imun faţă de orice convingere definitivă. Dar există în mai toate sectele un fel de „adevăr" de bază, o obsesie ce mă pune serios pe gîndurî. Am cunoscut şi preoţi bătrîni şi monahi învăţaţi care, şi ei, credeau în această ultimă împărăţie a răului. — Ultimă împărăţie a răului 1? Ce înseamnă asta ? — Am întrebat, mi. s-a explicat. Se spune câ, dintru începuturi, Lucifer a fost egal în putere cu bunul Dumnezeu. împreună au făcut lumea ; Lucifer a făcut cele ce se văd, pămîntul, corpurile, fiarele — Dumnezeu a creat mişcarea, viaţa, energia, sufletele. Pe urmă, ca oricare alţi asociaţi, s-au certait rău de tot : Dumnezeu a învins, 1-a prăvălit pe Luciferj în iaci şi a început să guverneze singur, după legea lui veche. Dar nu a reuşit : partea din lume făcută de diavol tot de diavol asculta.Aavut atunci loc un fel de împăcare, fiecare din părţi acceptînd prezenţa celeilalte : Dumnezeu, prin profeţii şi îngerii săi, îndemna la bine; dracul, prin '. urîtul din această lume părăsită de Dumnezeu, plină de lucruri şi planuri fără de nici un Dumnezeu... — Ai doi copii, Burra Brutus ! Nu ai voie să disperi ' — Aşa este. Nici nu disper. îmi vomez otrăvurile atît. Nu cred în strămoşii mei viteji, mă doare în cot de vitejia antiotomană a voievozilor noştri. Eu sunt, mândru că aparţin unui popor care nu a dat nici un sfînt în calendar, nu a avut războaie religioase, nu a ars necredincioşi pe ruguri, nu a organizat pogromuri antisemite, nu a răspîndit cu sabia vreo credinţă sau alta. De noi niciodată nimănui nu i-a fost frică.- noi totdeauna ne-am apărat. De aceea ar trebui să se ridice o statuie acelor ofiţeri şi ostaşi ai noştri care au fost împuşcaţi fiindcă au refuzat să treacă, în 1941, cu arma în mînă, peste Nistru. Numai într-un secol şi jumătate, de la 1711, Stănileşti, şi pînă în 1856, războiul Crimeii, au trecut peste trupul vlăguit al acestei ţări opt uriaşe războaie şi douăzeci şi două de năvăliri şi invazii. Cu tot alaiul lor de jafuri, crime şi umiliri. De Sylvania noastră ce să mai vorbim : do la plecarea lui Aurelian, anul 271, pînă 'în 1918, am trăit. 0 Yaltă continuă. Goţii, hunii, gepizii, avarii, pecenegii, ungurii, tătarii, turcii, ruşii, turcii, austriecii, ruşii etcetera. Suntem, domnule profesor, doctori docenţi în apărare pasivă, artişti emeriţi în supra-subvieţuire. Urlăm ca lupii, deşi suntem blînzi ca nişte oi, nu dorim decît să fim lăsaţi în pace, în rostul şi lingă vatra noastră la-tlnă-vulgară. Fraţii noştri bulgari se mândresc cu circii cincizeci de partizani comunişti, eroi ai partidului lor ; la fel şi fraţii noştri sîrbi sau unguri. Noi nu putem arăta portretul nici unui ilegalist mai acătării. Cei ^Ol «au trei „eroi" ai marxism-leninismului nostru au murit ucişi de rivalii lor de partid : istoria partidului comunist din ţara noastră este trista poveste a unor bieţi neurastenici exaltaţi, străini pripăşiţi ,• străini şi. de etnia, şi de tradiţia ţărănească a pământului nostru, străini şi de firea tolerantă a poporului, liberală şi critică pînă şi cu duşmanii săi de moarte. ;Dar la ora ce o trăim acum, tradiţionala noastră apărare prin pasivitate şi elasticitate a devenit deosebit de grea, de complicată. Riscantă chiar. Nu mai e vorba să ne a-părăm sărăcia, şi nevoile, şi neamul împotriva unor zapcii, ceauşi şi arnăuţi sălbatici şi cruzi : ia puterea militară a ocupanţilor se adaugă toată presa, invăţă-mîntul, televizorul, radioul, şedinţele, mitingurile, cântecele şi dansurile noastre toate. Duşmanul nu se mai mulţumeşte cu roadele muncii mele, cu roadele pămîntului strămoşesc : el vrea şi sufletul meu, şi sufletul copiilor mei, şi sufletul întregului meu trecut istoric. Vrea şi limba mea, şi proverbele mele, şi icoanele, şi rugăciunile ce le am ascunse undeva. Soţia mea îmi învaţă copiii să se roage în taină ; eu sunt obligat să-i explic lui Brutus al meu unde şi de ce minte profesorul său de istorie sau economie politică, de ce s-a rupt poporul de cei care îl conduc, de ce discursurile ce le aude la şcoală sau la televiziune sunt numai apă de ploaie. Adevărul e de partea celor care tac şi suferă, tac şi rabdă... în ziua în care tovarăşii mei comunişti vor începe, nesiliţi de nimeni, să cînte „hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim", uitîndu-se nu în ochii sătui de putere ai celor din tribune, ci în ochii nemembrilor de partid, din ziua aceea voi şti că începem să ieşim din tunel, din peşteri, din această noapte fără dimineaţă. Contabilul nostru are o vorbă idioată : „din jale se-ntrupează electricitatea!" Eu zic: din jale se va-ntrupa şi libertatea. Dracii pe care îi vedem, înde-moniţii ce stăpînesc lumea noastră vor dispărea ca 44 45 ceara in iaţa focului. ...In privinţa asta, eu cred tot mai mult în ce-mi spune acel Sofron, care o fi el nebun şi biblic, clar carte ştie şi profet este. „în umbra oricărui portret se ascunde moartea!" Asta e! Tactica noastră de supravieţuire, o spune tot el, pocăitul şi sîmbetistul de Sofron, este supunerea, tăcerea, răbdarea. Ca ceaţa care e peste tot, dar care nu poate fi nici bătută, nici combătută. Nici împuşcată. Răul trebuie dus la exasperare, la disoluţie. El nu poate fi nici schimbat, nici îmblînzit : poate fi doar lăsat să se umfle, să se umfle — într-o bună zi ori va crăpa, ori se va ridica la ceruri. O armată imensă de propagandişti, •îmarmaţi cu broşuri, cărţi şi. puteri fără limite, stau in faţa unui popor tăcut, care îi ascultă, îi aplaudă, îi şi felicită : ca apoi, ca raţa ce a trecut prin apă, să se întoarcă acasă, la aşteptare, blesteme şi rugăciuni. Va veni o zi cînd diavolului-şef nu are să-i mai placă lumea asta : va propune convorbiri de pace cu Dinele, adevărul, cu dreptatea celor mici şi slabi. Portretele au cea mai scurtă istorie, ele se mănîncă între ele, cu cît sunt mai mari şi "mai numeroase, cu atîl ideea ce o reprezintă e mai aproape de scîrbă şi comă. Timpul nu mai e în mîna politicienilor, e în mîna cerului, nu ştim pentru cine lucrează. O minune trebuie să se în-tîmple : ori la ruşi, ori la americani, ori la această curvă de Europa. Lumea e sătulă de militari şi economişti. Lumea e mai ales sătulă de vorbe. De minciuni. De speranţe deşarte. Sau pierim de gît cu adversarul nostru, sau după această lungă răstignire îl vom în-tîlni pe acel Hristos al săracilor, care se ascunde undeva printre noi. El va şti să ne arate — fără popi, fără biserici de stat, fără teologi sau predicatori fanatici — care ar fi cărarea morală, simplă, ce va putea să ne ducă înapoi, la împăcarea cu Dumnezeu, cu pă-rnlîntul-mumă, ,cu cerul-tată şi cu limba curată a inimilor noastre curate. — Amin ! ...Eşti foarte înţelept, Burra ! — Nici vorbă. Sunt citit, mai citit decît media şoferilor şi mecanicilor de categoria mea. Sindicatul nostru a întreprins un fel de anchetă socială, să vadă cine şi cît citeşte. Ce s-a constatat ? Că cel mai mult ci- tesc muncitorii, mai ales cei care nu sunt membri şi nu au munci de răspundere : ei ştiu şi politică, şi marxism, şi radio, şi istorie, şi antirnarxism. Contabilii, inginerii, doctorii — cu mici excepţii — nu citesc decît romane poliţiste sau miliţiste. Directorii, activiştii mari, ştabii din conducere nu citesc absolut, nimic. Nu citesc nici măcar presa pe care o scriu, chipurile, ■şi o controlează. în această lume întoarsă pe dos, zău dacă îndrăznesc să presupun cam cît citeşte Reagan sau Suleimanul nostru ; mi-e frică să nu-mi sară Dieselul ăsta în aer din cauza rîsului şi a veseliei. Cititul, astăzi, este luxul celor exploataţi şi nefericiţi : al celor cu lefuri foarte mici şi cu timpul liber neocupat nici de sarcini, nici de cîrciumi sau biserică. Filosofii zilelor noastre sunt portarii de noapte —■ portarul nostru citeşte Hegel cu un creion roşu în mină —, paznicii de cîmp, pădurarii. Magazinerii, pensionaţii de boală, fecioarele ce nu au reuşit la admitere în facultăţi, acarii, vînzătoarele de tablouri contemporane. Ciobanii citesc Thomas Mann şi Dostoievski, sunt ştiutori de Scriptură şi folclor, vă daţi seama cam cum îi ascultă ei pe inspectorii culturali ce vin să le facă a-gitaţie pentru şeptel şi ateism? După părerea mea, numai sărăcia şi urgisirea nasc cultură şi înţelepciune, îmbuibarea, şefia şi maşina la scară duc la stricăciune, nervi, nevoia de curve şi de droguri. Nu ca să mă laud, dar v-aş pofti la mine, să vă arăt mica mea bibliotecă. Nu e grozavă — să tot. fie o mie de volume —, dar astea sunt citite şi subliniate. Ce ziceţi ? Marin mă invidiază, el, cu meseria lui, e nevoit să alungă la cultură citind în ochii şi buzunarele găurite ale cîienţi-lo- săi. Eu, din contră : poftim, mîine trag pe dreapta, mănîne ce apuc şi termin cartea esta, care nu e a mea, e împrumutată de la o bibliotecă. Condiţia umană. Aţi auzit de ea? — Am citit-o. Demult. Singurul lucru pe care i-am reţinut a fost regretul că la noi nimeni nu a avut la îndemînă o pastilă de cianură. în clipa în care nu mai avea de ales... — Nu vă înţeleg. 46 47 — Citeşte cartea asta, Burra Brutus : ea a fost, după război, biblia fadsă a unei generaţii false. Dar iţi doresc din inimă să nu ajungi vreodată să simţi, nevoia de a-ţi procura o pastilă de libertate prin moarte. — De moarte şi de murire nu mi-e frică. De nimicire, de pieire, de desfiinţare mi-e frică. Ochii mei sunt. aţintiţi asupra stăpîniior lumii noastre : au avut toată puterea, au dispus de toate mijloacele de conducere — şi iată-i acum, sunt mai goi şi mai disperaţi ca oricînd. Le fuge pămîntul de sub picioare. Istoria îi va obliga să dea mîna unii cu alţii, fiindcă pămîntul acesta face parte din trupurile noastre. Minciunile se aduna şi strică mersul norilor, aduc secele şi inundaţii... Toate romanele cu comunişti îi arată după ce s-au convins şi încep să umble cu pistoale şi bombe. Nu-mi plac. Eu caut o carte sinceră in care să mi se arate drumul ce duce la convingere : cum ajunge un om să rămână comunist chiar şi după ce e numit director. Sau colonel. Sau academician. Cum împacă el în sufletul său capra cu varza şi pe amîndouă cu lupul din Kremlin, care nu ştie de glumă. Cînd rămîn singur în cabina asta a mea, invit la o discuţie pe cîte unul din marii, şefi ai lumii noastre. Profit de ocazie şi le spun verde in faţă adevărul ce e ascuns în popor. Mă cert cu Brej-nev, cu Reagan, cu socialiştii francezi, cu laburiştii britanici. Cu acel vechi, clar iresponsabil preşedinte al Internaţionalei socialiste, mare prieten cu babalîcii din Kremlin, Willy Brandt, care nu are curajul să-i întrebe pe marii săi prieteni întru Ostpolitik : cam ce s-a îintîmplat cu social-democraţii din ţările ocupate de ruşi ? Cum au dispărut ei peste noapte, fără urmă ? Unde Ie sînt mormintele? li adun cîleodată pe toţi laolaltă şi le spun verde în faţă : „Fraţilor, voi nu vedeţi că suntem cu toţii în gura balaurului, poate că am şi fost înghiţiţi, dar încă nu a apărut decretul cu... Măi fraţilor, avem aceeaşi Istorie, aceeaşi soartă, nu va mai faceţi că nu vedeţi tăvălugul. Papa şi Patriarhul nostru, ce rost mai are să vă înfruntaţi, ca smintiţii, pentru cîteva dogme ce ne separă? Hristos e u-nul, creştinismul trebuie să fie tot unul. In lagăre şi închisori nu au mai existat religii, au existat doar creştini fără confesiune. Măi Reagan, îi strig eu de a-ici, fii atent, al treilea război mondial, a început de muH Ruşii nu au pierdut nicodată, ei nu s-au retras de nicăieri : nici nu pot da îndărăt, maşina lor nu are marşarier. Puterea le stă în încăpăţânarea de a merge înainte, mereu înainte, indiferent cu ce riscuri şi jertfe!..." îmi ţin astfel singur hangul, mă mai răcoresc, simt şi eu că sunt un european liber, cu păreri, cu glagorie... Pe cel mai iubit fiu al poporului nostru nu-1 convoc niciodată. El s-a ridicat atît de sus, peste şapte rînduri de nori din tămîie şi slavă, încît trebuie lăsat de-acum să plutească, să domnească, să se autosfinţească. Nu mai e om : e capodoperă, e zmeui-zmeilor, buricul pămîntului, marele cîrmaci al cârmuiţilor. E zeu şi Dumnezeu. Atotştiutor şi infailibil. Asta ne-a fost soarta : mie, ca un comunist ce sînt, mi-a dat o lecţie definitivă. Ce se va alege de partid, cu care se confundă, cu istoria şi poporul, pe care i-a înghiţit în numele lui, asta e o problemă Ia care nu mă gîndesc decît cînd mă dor măselele. Sau cînd e secetă lungă, iarna... Fiţi atent, domnule profesor: urmărirea camionului nostru continuă. Dacă vom fi luaţi la trei-pă-zeşte, să rămânem înţeleşi : am discutat tot timpul despre motoare, eu v-am explicat care e diferenţa între un motor obişnuit şi un Diesel. E clar ? Simţeam şi eu apropierea perfidă a pericolului. Nu mirosea a copite arse, nici a smoală fierbinte : peisajul continua să fie dureros de blând şi de valah : vîl-cele, răzoare, măguri, dîlme cu livezi sau partine gata de prima coasă. Nori de vată, câmpuri încolţite, ici-co-lo turme de oi sau cirezi de vite. Babe, ţigani, bufete unde beau tractorişti şi brigadieri nebărbieriţi de o lună. Ţară. Patrie. Dragă... Dar, dincolo de bucuria „fenomenală" a ochiului, simţeam cîrceii de spaimă ai „numenului". Eram urmăriţi. Sergenţii pe lingă care treceam ne notau numărul maşinii, apoi comunicau prin radioul lor portativ. Parasimpaticul meu era în a-iarmă mută, glanda pineală sau cea suprarenală secreta un plus de adrenalină. Chipsul de la mîna mea stîngă îmi amintea titlul primului roman rusesc citit după război : Şi a fost ziua a doua.' Discursul senatoru- 48 C-da nr. 209 coafa 4 49 lui roman de la volan plutea încă în cabină, îl şi vedeam bătut la maşină ca act de acuzaţie : „Pentru uneltire şi complot împotriva ordinii sociale..." Sufletele noastre brave, deşi fericite pentru această omenească în-tîlnire, se pregăteau pentru a înf-unta duşmanul necunoscut. El putea veni de oriunde : din aer, de sub pă-mînt, din direcţia tuturor punctelor cardinale. Nu zăream dracul cel arămiu, care, la mine, premerge spaimelor legate de berze şi anchete ,■ în schimb simţeam iarăşi în stomac, în plexul solar, acea dureroasă încolăcire de presimţiri, memorie şi frică ce anunţa, de obicei, marile nenorociri. Ochii Olimpiei nu-i zăream : o vedeam doar cu spatele spre mine, departe, pier-zîndu-se, ca o siluetă străină, în ceaţa unei alei pustii, străjuită de plopi în vîlvătaie. Motorul duduia prietenos, ca vîntu! treceam printre zăvoaie cu arini şi dealuri cu. vii abia plantate. Priveam cu coada ochiului spre profilul energic al bărbatului de lingă mine. Burra Brutus. Burra cu doi de „r". Părea îngîndurat. Dacă eu mă gîndeam la Olimpia, el, sigur, îşi strîngea în braţe copiii. Semăna cu cineva, nu-mi dădeam seama cu cine. Poate cu mine —■ aşa. cum eram pe vremea cînd refuzam, să defilez. Respira forţă şi luciditate. Şi un fel de duioşie critică faţă de idei şi istorie, ce mă surprindea şi mă încînta. — Hooa ! strigă el deodată, uite popa : să ne facem cruce, domnule profesor, înceo<* sîrba miresei. Doi sergenţi încurelaţi ne făceau de departe semne să traaem spre dreapta. Am tras, am oprit, Burra deschise uşa cabinei şi dădu drumul caterincii sale de şofer umblat şi păţit: — Oo, să-mi trăieşti, tovarăşe sergent Ciulică ! Bine că ne-ntîlnirăm : mătuşa din Isarlîk îţi trimite nişte ouă proaspete pentru cozonaci. Uit0-le aici, avui grijă să nu se spargă... Sergentul Ciulică, roşu la faţă ca un harbuz, sănătos şi sigur de sine, nu schiţă nici măcar un zîmbet. Făcu semn celuilalt sergent. Acesta — mînios şi scrîş-nmd ain dinţi — veni, luă cele cincizeci de ouă (proaspete), le puse cu grijă pe capota maşinii miliţiei, apoi ca un tunet, strigă de răsunară zările : — încerci să mituieşti organele ? Dă-te jos, banditule ! Bura îngăimă ceva nedesluşit. Fusese luat pe neaşteptate. Eu bănuiam că, dacă a fost făcut „bandit", însemna că arestarea lui e foarte probabilă. într-adevăr, doi „tovarăşi" în civil (îmbrăcaţi elegant ca pentru teatru sau concert filarmonic) ieşiră din pădurea de la marginea şoselei şi, fără să scoată o vorbă, îl încadrară strîns pe Burra Brutus. Acesta ţipă : „De ce cătuşe ? Nu aveţi dreptul! Constituţia ţâ-\ii mă apără. Drepturile omului..." Răsunară citeva palme profesioniste, zdravene, cîteva ghionturi buşite. Vedeam gura lui Brutus spuzindu-se de sînge. Scuipa, îmi aruncă o privire în care era totul. TOTUL. O privire de sinteză, în care Ciuma se preacurvea cu condiţia Umană, iar Contractul Social şi Capitalul cu Fiinţa şi Neantul. Ostpolitik. Coexistenţa paşnică. Neame-ninţarea cu forţa. Nefolosirea forţei. Helsinki. Madrid, îl loveau cumplit, fără milă. Căzut pe jos, Bura chita în ultimă disperare : „hai Ia lupta cea mare, rob cu rob..." Şi în clipa asta, împietrit de uimire şi spaimă cum eram, auzii vocea mieroasă a sergentului Ciulică: — Dumneavoastră sunteţi profesorul Deziderius Candid? — Da, am răspuns, eu aş fi... Vă rog să-mi explicaţi : de ce l-aţi bătut pe şoferul Bura ? Este un om cumsecade. Un comunist cinstit, vă jur că... — Lăsaţi-1 pe Bura, el e în mîini bune. Pe dumneavoastră vă aşteaptă de-acum o altă maşină. Poftiţi jos, luaţi-vă şi desagii... Coborîi. Bura nu mai urla, gemea doar : nu voia să intre în maşină. Unul din sergenţi îl lovea cu un matrac negru şi gros. Voiam să strig şi eu ceva, să mă reped în ajutorul lui. Nu puteam: eram paralizat— în oasele mele re-educate funcţiona încă acea pasivitate de lagăr, catapatia neputinţei, reflexul confundării obligatorii a solidarităţii cu solitudinea. Aerul de pădure se prelingea înspre un azur de cer total străin şi indiferent. Vedeam dracii mărunţi coborînd veseli de pe pereţii bisericii Sfîntului Gheorghe cel fals, o simţeam pe Limpi, desculţă, umblînd prin Troia în flăcări, după lu- 50 5! mtnMrl la negru. Bura continua să-şi cînte internaţionala sn do burat fără leac. Sergentul din faţa mea îmi Ktmboa semioficial. Cu al său foarte alb baston de circulaţie, Îmi arăta o maşină de culoarea vînătă a prunelor bistriţe, dinspre care, ca un mesager al zeilor necunoscuţi, venea zîmbind spre mine*., un preadistins domn. Care-mi făcea semne prietenoase, de parcă ne-am fi cunoscut de cînd lumea. Să fi avut In jur de 45-50 de ani — dar arăta sănătos, prosper. Jovial si bucuros. (E tipul, îmi ziceam, care ieri a fost bancher, azi e directorul muzeulu; sau circului de stat, mîine poate ajunge oricînd un temut bookmaker al bursei pe Wallstreet.) Greşeam, totuşi: nu avea în privirea sa nici un clin de falsitate, nu-i citeam pe faţă nici o linie sau unghi de suspectă perfidie sau teatru cu tendinţă. Din contra. Venea spre mine bucurîndu-se, cu braţele deschise ca pentru o caldă şi cinstită îmbrăţişare. Dar într-o mînă avea un minciog, în cealaltă un set de beţe de bambus. Era îmbrăcat ca un pescar uzat, cu cizme murdare, cu haine mototolite, bătute de ploi şi ninsori, cu o pălărie de vagabond vesel, ce-i acoperea hoţeşte o chelie de savant în ştiinţe exacte sau economie. Era el un" pescar, dar nu un pescar oarecare : părea a fi un ministru de finanţe ce are patima undiţei şi, ca atare, îşi ia foarte în serios acest hobby devenit deosebit de aristocratic. Sergentul îl salută ca pe un general. în mintea mea mijea surpriza U"e- aduceri aminte. Parcă-1 mai văzusem undeva, parcă ştiam cine este... —■ Stimate şi iubite domnule profesor Candid —■ îl auzii declinînd titulatura mea din Genopolis —, ce ■plăcere, ce bucurie să va întîlnesc ! Fisa îmi căzu. Era fostul meu student din ultimul meu an din învăţămîntul universitar. îl chema Marcus Winter şi era — de departe — una din cele mai remarcabile inteligenţe, o mare şi promiţătoare capacitate logică şi speculativă, mai ales în acei ani tulburi în care începuse deja năvala masivă de pui5 de cioară, pe care — vorba bunului meu coleg, Deroşca -—tre- buia noi să-i transformăm, repede şi ieftin, în tot atî-ţia vulturi revoluţionari, vigilenţi şi oniniştienţi. Ne îmbrăţişarăm. Sergentul zîmbea complice, Bura dispăruse definitiv în maşina miliţiei. Frica mea a-nabazică se muta în do majorul unei sonate pentru un fost student şi o orchestră de întrebări. Sergentul se oferi să-mi care desagii spre maşina Mercedes-Benz. Winter, luîndu-mă prieteneşte de braţ, mă întrebă emoţionat : —• Vă mai aduceţi aminte de mine ? — Cum să nu ? îi. răspunsei. Eşti studentul din anul doi Marcus Winter, ai ţinut şi susţinut o teză valoroasă la seminarul, meu, cu titlul — cred că ţi-1 voi cita corect — Consideraţii asupra idealismului naiv al terminologiei materialiste. Greşesc ? — Deloc. Aveţi o memorie de invidiat. Mă şi sperie memoria ce o aveţi. Nu vă faceţi griji în legătură cu şoferul acela : nu are nici o -legătură cu dumneavoastră. O simplă coincidenţă, vă asigur. Poftiţi în maşina mea. Luaţi loc, am sarcina de a. vă duce eu mai departe ! —■ îl cunoaşteţi pe ortograful Sommer ? îi întrebai, uitîndu-mă fix în ochii lui limpezi şi inteligenţi. — Da, îmi răspunse fără nici o ezitare : este un văr bun al soţiei mele, un văr ingrat şi încăpăţînat, totuşi o rudă la care ţin foarte mult. Aşa cum ţin şi la fostul meu profesor de fostă filosofie. în maşină mirosea a igienă şi nivel de trai american. Lux, calm şi voluptate. Eram confuz, speriatun drac violet ce dormea (sau se prefăcea că doarme) pe bancheta din spate îmi amintea „reaîiile" şi „nomina-liile" condiţiei mele de zoon antipolitic şi parasocial. în timp ce „colegul" Winter depunea în portbagaj desagii mei plini cu pîini (şi alte bunuri de larg consum), eu, copleşit de perfecţiunea şi aranjamentul tehnic al interiorului acestei maşini, pentru mine ultramodernă, încercam să fac pace în mine, consultîndu-mi barometrele de siguranţă, frînă şi autocontrol, dar compunîn-du-mi, în acelaşi timp, şi o faţă calmă şi credibilă înaintea acestui pescar misterios pe care, oricît efort aş fi făcut, nu puteam nicicum să mi-1 imaginez stînd liniş- 52 53 til pe malul unui iaz, rîu sau baltă, pîndind printre trestii apariţia norocoasă a unui crap, ştiucă sau lipan. „Pune, Doamne, pază memoriei mele!", am zis pe dinăuntru, în timp ce binecuvîntai popeşte şi pe demonul clin^ spatele meu, ce mi se năzărea că toarce ca o pisică sătulă de oameni şi omenire. încet, încet îmi regăsii obrazul neutru de intelectual neutru, intr-o situaţie ce o doream cît mai neutră posibil. în clipa în care domnul Marcus Winter se aşeză la volan, cu biîn-deţe, dar şi cu oarecare premeditată fermitate, îi prinsei mîna dantelat înmanuşată, opri'ndu-1 să pornească motorul. — Iubite colega, îi spusei, în numele amintirilor noastre comune, cred că am dreptul să-ţi cer anumite explicaţii : cine eşti matale acum, ce sarcini ai în legătură cu persoana mea, în serviciul cui lucrezi, de unde ai aflat că exist, de ce m-ai aşteptat aici, de ce nu ai apărut direct în Isarlîk etcetera, etcetera... Studentul Winter mă privi cu mirare şi dragoste : rîse puţin, apoi, de parcă aş fi fost bunicul său senil şi cu gută artritică, mă linişti bătîndu-mă pe umeri, filantrop şi înţelegător. — Domnule profesor, vă datorez cîteva preţioase concepte : trup, suflet, spirit ,• individ, persoană, personalitate ,• eu, supra-eu, sine ; temperament, fire, caracter ,• social, politic, moral; aparenţă, esenţă, sub-stanţă; viaţă, trăire, fiinţăvaloare-mijloc, valoa-re-scop, valoare sacră ; imanent, transcendent, absolut,• teză, antiteză, sinteză f civilizaţie, cultură, barbarie ; materialism, idealism, criticism f capitalism, socialism, lichelism f relativ, absolut, schimbător; normă, lege, principiu , principiu, axiomă, dogmă ,• rahat, savant, dictator ; cretin, oligofren, ideolog... Şi aşa mal departe. Le-am înşirat alandala, fără nici o „sistemă", anume ca să vă enervez. Fiindcă, vă jur, pe acele vremuri, numai cînd eraţi foarte mînios reuşeaţi să ne convingeţi... Gata, eram acasă, mă scăldam în fluviul meu. A-păsă pe un buton sidefiu şi în faţa mea se desfăşură un mic bar ascuns. Plin de sticle capitaliste, vesele şi promiţătoare. Alune americane sărate, ţigări de foi u- «oare, felii de lămîi şi cuburi de gheaţă transparentă. Visam. Winter îmi turnă un pahar de whisky, un alt pahar de suc de roşii. Cîinele violet din spate dispăru subit — în schimb, o muzică preclasică, oboi şi cla-|JŞ vecin, ca un tul nevăzut, mă mută în altă lume. (Pentru o clipă, îmi reveni în minte o spaimă veche, absurdă, fără nici o legătură cu situaţia de acum. Pe vremuri, un coleg m-a dus să-mi arate muzeul de arheologie la care lucra : ei, avînd treabă, mă părăsi în grădina din spate a muzeului, unde erau expuse sau îngrămădite alandala vechile sarcofage etrusce, tracice, romane şi protoereştine. Sute de sarcofage, de stele funerare, de ex-voto-uri. Am rătăcit printre ele. aştep-tîndu-mi amicul ce întîrzia. Eram tînăr, toate aceste pietre funerare mă lăsau rece. Totuşi, tot plimbîndu-mă î,ri cerc în acea grădină ascunsă, deodată mi s-a părut că m-am pierdut, că nu mai pot găsi ieşirea din a-cest cimitir străvechi. Prietenul meu mă uitase, mă înecam, am simţit nevoia să strig după ajutor. Peste tot erau numai ziduri şi morminte, morminte în ziduri, şiruri de pietre tombale înverzite şi urîte, pline de figuri vagi, şterse de ploi şi vreme ca de sifilis... Eram disperat, căutam ieşirea sau măcar zidul înalt ce separa această grădină-depozit de parcul oraşului. Dar nu reuşeam să ies dintre sarcofage ; nu existau cărări, mi se părea că visez şi că nu mă pot trezi, că nu am murit, dar am fost adus aici dintr-o greşeală. Atunci, pe un. smoc de iarbă uscată, zării doi ienuri albi, de casă. Se acuplau paşnic, zvîcnit, iermreşte. Deodată, m-am simţit salvat. Ca şi cînd roi-ar fi r-ă^ut un văl de pe ochi, am găsit repede poarta cimitirului, drumul spre parc şi oameni.. ) în cinstea noţiunilor înşirate, am acceptat bău fura. Ca tînăr dascăl, lipsit de frică şi experienţă, încercam pe atunci să vindec, să curăţ, să salvez conceptele grave ce păreau a fi atinse de diferite boli ascunse şi murdare. O, tempora... Clinica mea de lexicologie patologică. Seminarul meu de ortoepie, bazat pe tăcere şi desen geometric. Dicţionarul meu de cuvinte compromise, ucise sau îngropate de vii. Egalitate, Libertate, Dreptate, considerate ca mitraliere şi bombardiere în s.ui- 54 ha unui nou ev mediu sclavagist... Şi acum, acest martor din trecut : Marcus Winter. Alunecam ca un planor celest, mi se părea că pădurile şi prelucile ce ie traversam, urcînd pantele asfaltate ale muntelui hătrîn din fată, sunt aquis submcrsus : parcă înotam în vis, căulînd sub salcia copilăriei mele sălbatice racu1 ascuns sub mîl, racul de care mi-era atît de frică, dar pe care, totuşi, îl urmăream cu ciudă şi înverşunare. Mă simţeam la marginea fiinţei mele, păream a fi tangent, într-un singur punct, cu realitatea, cu istoria : şi acest punct nu eram eu, ci fostul meu student, într-o şaretă fantomă, mă ducea departe de Burra şi Limpi, departe de lîncedele griji sarlîce, spre un munte necunoscut. Necunoscut şi, probabil, magic. Capitolul al II-lea In care allăm cit de mică şi de amărîlă e lumea în care trăim. Studentul Winter sc dovedeşte a li un personaj teribil de important, in purgatoriu ne povestim păcatele. Nimeni nu e curat, toii suntem vinovaţi. Citcva misi secrete ah inchiziţiei din epoca electronică. Unde a greşit Olimpia ? De ce e Marx un utopist mistic ? Winter despre liegira saxonă. O clasificare a benelor albastre şi un manilcst anUmalematic. Chiar şi un victimolog poate ii un criminal. Un licr de plug pleacă spre Roma eternă. Despre cea d::-a doua umbră a liecăruia dintre noi. Axlio, Europa ! Conform bunelor tradiţii orientale, domnul Winter îşi începu „saga" prin cîteva mărturisiri de-a dreptul uluitoare. — Iubite domnule profesor, îmi spuse el, înainte de a începe să-mi declin identităţile şi misiunea ce o am pe lîngă distinsa dumneavoastră persoană, ţin să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că am stat circa două ore în această maşină a mea, aştcptîndu-vă. Am stat şi m-am gîndit : ce atitudine să iau, cît să vă spun, cîl să nu vă spun... Pe urmă, inluindu-vă perfect, avînd şi o veche şi nestinsă dragoste pentru tragic-ri-dicola dumneavoastră personalitate, ştiind prin co aţi trecut, bănuind prin ce veţi mai trece, am hotărît, nu fără foarte mari riscuri, eu însumi fiind la ora asta într-o foarte periculoasă situaţie, să vă vorbesc cît se poate de deschis. Să-mi fac datoria de om faţă de mine însumi, faţă de cei care m-au trimis în calea dumneavoastră, dar mai ales faţă de doamna Olimpia, pe care o admir şi pe care aş dori clin inimă s-o pot feri de pericolele ce o pînclesc de aproape... —■ Nu înţeleg nimic, dragă Winter ! 57 — Am {ost obligat să părăsesc filosofia în acelaşi timp cu dumneavoastră. Ca să-mi salvez pielea, m-am mutat în capitală, unde am reuşit să mă înscriu la Politehnică. Acum sunt inginer ; specialitatea : electronică. Am şi un doctorat, plus o jumătate de normă de conferenţiar la Facultatea de Electronică şi Automatică. — Foarte frumos, foarte interesant. Doar că... — ...Doar că nu înţelegeţi ce legătură au toate aceste titluri ale mele cu situaţia dumneavoastră de acum., - - Exact. Aştept explicaţia dumitale, colega 1 — Domnule profesor, din motive pe care voi avea grijii să vi le explic mai tîrziu, am fost nevoit să intru în serviciul tehnic al temutei noastre agii. (Aţi pălit : nu-i nimic, are să vă treacă! Nu am grad militar: sunt un angajat civil de înaltă calificare : răspund de întregul aparataj electronic de control, pîndă şi spionaj intern al acestui serviciu secret, Ascultarea convorbirilor, înregistrarea tainică a unor discuţii particulare,, plasarea unor microfoane ascunse, comunicări prin radio, fotografieri şi filmări ascunse. Cu alte cuvinte întregul aparataj nipon şi refegist de urmărire şi fotografiere Ia distanţă, ca şi întregul sistem de spionare auriculară a unor convorbiri oficiale sau particulare —■ toate aceste „foarte murdare" şi teribil de secrete acţiuni ale birourilor noastre de vigilenţă, informaţii şi contrainformaţii stau sub directa mea comandă şi grijă. Fu am fost acela care, dintr-o nevăzută cămăruţă, am înregistrat atît magistrala dumneavoastră conferinţă despre Marx şi utopie, cît şi discuţiile ce au urmai după aceea... Am fost atît de încîntat şi de fericit au-zindu-vă vorbind după atîţia ani şi totuşi la fel, înci:, rni-au dat lacrimile. Credeţi-mă ! Am gustat din sucul de roşii : era — sau mi se părea — foarte amar. Drumul nostru urca printre pilcuri de pădure. Mesteceni albi îşi alternau gracilele siluete cu goruni tineri; capre şi oi, în grupuri mici, păşteau răsfirate pe coaste şi în dumbrăvi. Un pianissimo concert pentru flaut, pian şi orchestră se auzea abia şoptit, ca. din altă lume. Winter conducea prudent, urmărind u-mă în acelaşi timp. Zîmbea. Ar fi trebuit să fiu alarmat, dar, spre mirarea mea, nici un impuls d<- pericol nu se anunţa în măcluvele mele, nu întrezăream, prin jur nici unul din acele semne sau însemne ce premerg emoţiilor mele legate de agie, anchetă, turnători sau torţionari. Winter avea o privire curată, liniile feţei lui exprimau o bonomie sinceră şi amicală. Nici o cută, nici o umbră nu-mi semnalau falsul, pericolul, trădarea... — Aţi rămas buimăcit, îmi spuse. Văd — şi vă înţeleg perfect. Dar toate se vor lămuri la timp. La această sumară autobiografie trebuie să adaug faptul că sunt căsătorit cu sora mai mică a unei doamne Iudi-tha Deutsch, o doctoriţă evreică, emigrată de peste zece ani în Franţa. La nunta mea — dumneavoastră încă nu ieşiserăţi din lagăr —- a participat şi domnişoara Olimpia Ţăranu, actuala dumneavoastră soţie. Priviţi aici, v-am pregătit o fotografie din acei ani... Pe mine şi pe soţia dumneavoastră ne puteţi recunoaşte uşor : pe soţia mea şi sora ei le puteţi deduce. Eram foarte fericit. Sosisem în Isarlîk cu o repartizare republicană, îmi luasem diploma de inginer electronist cu media 10. Reuşisem să intru şi în partid. Voiam să uit trecutul meu şi al familiei mele, să încep aici, departe de etnia şi tradiţia neamului meu saxon, o viaţă nouă : fără filosof ie, fără lexicologie patologică... Nu am. avut noroc! Mă uitam la fotografie. Limpi, alături de o doamnă mai în vîrstă, dar deosebit de frumoasă şl expresivă, strălucea într-un fel de nimb de tinereţe şi voi chine ce o făceau să semene cu portretele englezoaicelor din secolul trecut. Winter — cu un promiţător începu? de chelie — părea a fi arhetipul neamţului, familist, definitiv şi pe viaţă îndrăgostit de mireasa lui, calină, filigrană, topită şi ea de emoţie şi devoţiune. —■ Domnule Winter, deşi îmi este cumplit de greu şi de penibil, mă simt totuşi obligat să-ţi \rorbesc cu toată sinceritatea. Mi-ai fost student —■ pentru amărîla mea de viaţă, acei primi şi ultimi ani ai mei de catedră şi libertate reprezintă un fel de nucleu interior do energie şi mîndrie. Nu am minţit, nu am trădat, nu m-am lepădat de profesorii şi clasicii profesiunii mele. Soarta mea — mi-am zis-o totdeau- 53 59 na — a fost oarecum similară cu soarta lilosofiei şi a disciplinelor umaniste : în acest tragic Untergang pe care îl trăieşte toată Europa în prezent, eu nu sunt decît o biată furnică ce a supravieţuit, printr-o minune, imensei glaciaţiuni ce a urmat după cel de-al doilea război mondial. Tatăl dumitale — care m-a oncat cu prietenia sa — domnul doctor Otto Winter, a fost rinul dintre marii noştri muzeologi şi etnografi din C\-biniumul de altădată. A fost cunoscut ca antifascist şi ca un antimilitarist de grea autoritate. In consecinţă, 'dumneata, domnule coleg, şi ca familie, şi ca studii ,(mă refer le cei doi sau trei ani de fiiosofie pe care i-ai făcut în Genopolis), ar trebui să ai la bază cîteva noţiuni de morală elementară — nu creştină, nici politică —, eu mă refer la morala universal valabilă care interzice oricărei conştiinţe ce se mai respectă să devină instrument sau mijloc al acestui cumplit şi criminal Rău care este agia ce-o serveşti. Am fost: împreună cînd am hotărît să nu iscălim —■ nici profesorii şi nici studenţii — acel silnic act prin care se cerea, mi-mindu-se un fel de plebiscit, desfiinţarea bisericii gre-co-catolice. Şi a Blasiusului ca istorie şi bibliotecă... Tot împreună am protestat împotriva epurării bibliotecilor, împotriva desfiinţării intstitutului de sociologie şi etnografie... Nu l-am recunoscut pe noul rector, fiindcă fusese un notoriu trădător fascist... Am avut, aşadar, tăria de caracter de a ne exprima opiniile, riscîn'd şi plătind pentru aceste gesturi de curaj şi morală. A-tunci, iartă-mă, cum vrei să înţeleg şi să-mi explic faptul că, la această oră, dumneata, unul din cei mai străluciţi studenţi de atunci ai Facultăţii de Filosofic, îmi declini aici nişte funcţii ce mă fac să intru în pămînt de groază şi ruşine... Sper că am fost destul de clar ! — Foarte clar ! Maşina coti spre dreapta şi, părăsind şoseaua asfaltată, intră în luminişul necosit al unei păduri de stejar. Mirosea plăcut, se vedea pînă departe. Munţii vineţi îi întrezăream printr-un fel de pîclă ce începea după acest deal înalt, presărat cu case, vii, livezi. Winter îmi arătă un loc unde puteam să stăm comod. Ţara o aveam la picioare: ca un covor ţărănesc, se întindea pînă în zare, spre răsărit. Pe un trepied magic apărură toate bunătăţile din bar. Prin uşa deschisă a maşinii, ca un parfum, se filtra discret un concert prefir clasic absolut dumnezeiesc. TP- — Domnule profesor, îmi spuse Winter după ce ne aşezarăm, trebuie să ştiţi, înainte de toate, că eu am ^ fost acela care a insistat de a vă opri din acest drum * la care aţi pornit. La agie nu se ştie că v-am fost stu-; dent: cel puţin clei cu care lucrez azi nu ştiu acest lucru. Şi nici nu-i interesează. Nu se ştie nici faptul că soţia dumneavoastră e o prietenă a familiei soţiei mele. De altfel, de cînd a plecat Iuditha, sora soţiei mele, cu doamna Olimpia abia dacă ne-am văzut de două sau trei ori. Pe stradă, din întîmplare. Aşa încîl, în clipa în care s-a pus problema să fiţi urmărit şi întors din drum (>se credea că veţi pleca împreună cu soţia dumneavoastră), eu, avînd nişte calcule foarte personale, m-am oferit în mod voluntar : „Tot merg la pescuit, am zis, lăsaţi-mă pe mine să-i abordez!" Şi, cînd am fost întrebat de ce mă interesaţi, ca persoană, în ^ mod special, le-am spus aşa : „I-am urmărit expunerea f. despre Marx, mi se pare a fi un tip de cărturar aparii, ţinînd unei specii din care nu mai avem altul în Isar-1 lîk!" S-a rîs şi mi s-a aprobat această misiune... — Misiune ? Ce fel de misiune ? '■ — Domnule profesor, propun să începem cu treburile „oficiale". Lăsăm povestea cu imorala mea pentru o explicaţie pe care am să v-o ofer după ce vă veţi lămuri singur că vă vreau binele. — Chiar dacă îmi vrei binele, domnule Winter, zău dacă văd cum m-ai putea ajuta. Uite această mină în ghips : cei care m-au zvîntat în bătaie mi-au vrut şi ei, probabil, numai binele. Ordinul de a fi maltratat îl dăduse şeful dumitale direct, başcolonelul Osma-nescu. — Vă înşelaţi. Domnule profesor, dumneavoastră aţi comis o mică, dar foarte delicată greşeală. Aţi arătat cu degetul şi aţi ţipat tare : „Karl Marx nu e un scriitor de utopii ştiinţifico-fantastice, el este şi rămî- 60 61 ne marele clasic al revoluţiei mondiale!" Osmanesc u a greşit şi el : dorind să-1 înfunde pe profesorul Tutila Doi, a organizat acea conferinţa. La care aţi strălucii prin informaţie, precizie, europenism —■ iar doamna O-iimpia s-a remarcat a fi o diplomată dotată cu un simt politic total ieşit din comun. De aici, de la acea conferinţă, a început un fel de nebunie locală, plenare dup plenare, rotiri de cadre şi tăieri de capete mărunte. Problema Karl Marx şi cea a posterităţii sau actualităţii sale depăşeşte graniţele unui mărunt tîrg universitar din Balcanii traco-getici. Aşa încît —■ spre a ■m: fi încolţit de anume bănuieli ale Sublimei Porţi — personal Magnificul nostru sultan Suleiman 1-a Inmis în. fsarlîk pe başvizirul său ideologic, Tutilă Unu. Care a sosit alaltăieri seară şi care a şi luat în mîna operaţia de stingere rapidă a incendiului... — Nu-ţi înţeleg limbajul. Ce înseamnă „incendiu" în lumea dumneavoastră ? — Oo, poate că termenul folosit e prea pcmpjeresr Voi recurge la o paranteză. Aflaţi, domnule profesc, că agia noastră, în cercurile comuniste din lumea întreagă, este recunoscută a fi cea mai eficace, cea-nur. vigilentă, cea mai totală. Organizarea ei fantastică a fost consecinţa faptului că ţara asta e locuită de singurul popor latin cucerit de expansiunea stalinistă. Un .popor şiret, elastic, păţit — teribil de antrenat iu a. dejuca orice ocupaţie străină. Pornit în permanenţa pe rîs şi băşcălie, haz de necaz, dar şi pe prefăcătorie şi trădare... O armată de un milion de ostaşi —• majoritatea ţărani şi învăţători — au bătut cătunele Imperiului de sud : ştiau totul despre colhozuri, ţărani şi viitorul luminos... In primii zece-cincisprezece ani, puterea Sublimei Porţi s-a folosit la noi, ca unelte de .ocupaţie, pedepsire şi îndoctrinare, de două etnii neferici-cite : de evreii îngroziţi de fascism, abia ieşiţi din holocaust, mai ales de cei naivi sau fanatici, agătîndu-se de Marx şi Lenin ca de o barcă de pe „Titanic", şi de ungurii, complexaţi de abuzurile lor antisemite şi expansioniste, treziţi la realitate, după visul unei Hun-garia Magna, de către proletariat şi comisarii lui roşii, sperînd o salvare a lor naţională prin zelul şi hiperze- lul cu care cei rămaşi în afara ţării lor mume au devenit jandarmii şi agenţii noii ordini. Dumneavoastră nu aveaţi ilegalişti, nici proletariat de extremă stingă, nici studenţime anarho-revoluţionară ■. evreii şi ungurii aveau. Aveau şi legături cu Kominternul, aveau şi o tradiţie a revoluţiei, fie de piaţă, fie de e-prubetă. Aşa că Stalin — care a fost un geniu în felul său crud şi asiatic — s-a folosit de ei peste tot unde a putut. De îndată ce puterea Aparatului s-a constituit, în toate republicile democrat-populare evreii au fost invitaţi sa se retragă şi îndemnaţi să plece. Cît mai repede, cît mai depalrte, şi cîlt mai fără de memorie sau remuşcărl. Iar ungurilor li s-a pus în faţă naţionalismul milenar al autohtonilor, al celor naivi şi proşti mai ales. La ora asta —- tocmai fiindcă nu avem, nici un soldat sovietic şi nici un tanc roşu pe teritoriul ţării noastre — suntem obligaţi să dispunem de cel mai formidabil sistem de pază şi ocupaţie internă. Nu mai avem nevoie de procese sau lagăre de exterminare : s-a pus la punct un aparat de control al poporului, încît, vorba lui Osmanescu, „şi muştele in zbor pot fi urmărite şi ascultate cam ce bîzîie !" — Bănuiam. Cunosc această „perfecţiune" pe propria-mi piele. Acum, dacă îmi permiţi, te-aş ruga să te întorci la „incendiul" de care ai amintit. — Da. Iertaţi-mi divagaţiunile. Sunt foarte mulţi ani în care am învăţat să tac, să tac, să tac. Acceptînd ca singurul mijloc de a rămîne viu în viaţă (nu e un pleonasm, vă asigur) acel, să zicem, mafiot principiu şi. lege care se cheamă „Omertâ". N-am văzut nimic, nu ştiu nimic, nu spun nimic nici dacă mă jupuiţi de viu. Dar aici nu ojste vorba ca eu să vă destăinui dumneavoastră nişte grave secrete de stat. Nu. Tot ce vă spun este o simplă introducere: doresc să vă apropii de atmosfera specifică. Nu de raţiunea logică a faptelor, ci de raţiunea-iraţională sub care aţi căzut, din nenorocire. Unul din sacrosanctele principii al'e agiei noastre sună astfel : „Este mult mai v:-» şor să stingi, rând pe rînd, un milion de chibrite aprinse, decît să alergi să stingi o pădure, mină, facultate sau uzină ce a luat foc peste noapte!" ...Polonezii — 62 63 aţi auzit, sper — nu au fost vigilenţi Ia timp, acum au în faţă nu chibrituri ce se aprind separat, ca la noi, ci colective şi organizaţii în marş şi ofensivă. Dumneavoastră aţi aprins un chibrit rar şi teribil de periculos : se numeşte Karl Marx. Soţia dumneavoastră, in plină şedinţă plenară de paşalîc, a declarat in gutra mare că ea vrea să citească Manifestul comunist, ca vrea să ştie ce e cu dictatura proletariatului şi cu revoluţia noastră, dînd a înţelege că nu înţelege de ce suntem o republică în momentul în caţre Marx e o simplă statuie de ghips urgisită, în schimb avem un: sultan genialissim, atoateştiutor şi atotputernic. Desigur, ea nu a făcut greşeli în apărarea ei şi a cauzei casei sale, dar ecoul, ecoul politic al discursului ei a fost uriaş, cutremurător... — Am aflat asta. Ce e cu acest Tutilă Unu ? — Este un vizir foarte puternic, foarte inteligent şi extrem de temut... El — după a mea păj'ere —• a a fost trimis în Isarlîk in mod special, ca să restabilească ordinea, pedepsind fără milă pe cei care au stîrnit aceasta furtună ideologică — total inutilă, inoportună şi chiar periculoasă pentru înaltul Divan — dar, mai ales, să lămurească definitiv şi categoric cadrele noii conduceri in legătură cu locul pe caxe-1 mai ocupa Marx în ideologia oficială a slăvitului nostru sultanat... Nu l-am cunoscut pînă acum — doar de două zile lucrez cu el. Este, vă asigur, o for,ţa. Conform noii mode kremline, nu-şi maschează dispreţul politic şi intelectual faţă de „stilul" Nabucodonosoru-lui nostru, pe sultana valide o numeşte, fără frică, „salata asta de renume mondial". Are, pare-se, un dispreţ profund faţă de poporul de jos, faţă de lipsurile sale alimentare. Se comportă şi vorbeşte de parcă ar fi mesagerul Viitorului secol — un fel de ambasador al unei mari puteri, trimis în control la nişte subdezvoltaţi, cretini, Iaşi şi incapabili. Dar de născut s--^ născut pe aceste meleaguri, aşa încît .nu o scutit de defectele tribului său. A sărit să-şi salveze fratele, agitatorul futuxolog, deşi acesta era pînă-n gît în rahat. L-a mazilit pe Caftangiu. cît şi pe fostul bimbasă, JI-clerim. A ars şi a ras în jurul său. Metoda asta, Ia noi, în agie, se cheamă, „a defrişa" : adică a curaţi locui spre ia se pune în evidenţă rana ce va trebui operată sau ţapii ce urmează să fie jertfiţi. — Ce legătură are acest Tutilă Unu cu mine şi cu f. soţia mea ? * — Aici voiam să ajungem : domnule profesor, rto1-.'• varăşul Tutilă este văr cu. doamna Olimpia. Asta ar fi prima premisă. El a ascultat banda pe care v-am înregistrat conferinţa ţinută în subsolul vilei noastre conspirative. E peste măsură de furios. Vă urăşte de moarte, asta a fost impresia mea, şi eu cred că vă u-răşte fiindcă doamna Olimpia şi Moşul la care vă duceţi acum ar putea să păteze cumva dosarul său - de familie. Nu ştiu. De un singur lucru vreau să vă. * conving: acest Tutilă Unu trebuie să fie crud şi necruţător, să taie in carne vie aici, să radă din rădăcini răul ce s-a urnit. Numai astfel va stinge bănuielile înaltei Porţi, bănuielile din Isariîk, dar mai ales întrebările ce se ridică sus de tot, în Ol impui sublim al boşorogilor din Kremlin, ce conduc şi regizează scenariul de independenţă şi naţionalism care se joa-că — mai bine zis : se experimentează — în ţara noastră, .- cu poporul nostru. Karl Marx este piatra unghiulară H a comunismului internaţionalist, în jurul acestui nume -.7 se mişcă planetele politicii mondiale, atît la Pekin, cît şi la Havana. într-un moment dificil de manevră integraţionistă, Ia capătul unei faze de destindere şi la începutul unei foarte aspre faze de îngheţ şi strângere a rînduriior, întrebările pe care le-aţi stîrnit dumneavoastră, semnele de întrebare ridicate de doamna Olimpia au primit, prin natura sistemului nostru hipercentralizat, un răsunet şi o pondere ideologică, deosebit de gravă: dacă e să fim realişti, astăzi, în lumea întreagă, doar două sau trei persoane uriaşe, din Kremlin sau China, îşi pot permite întrebarea : „Mai este Marx un clasic pe care îl urmăm sau a devenit,, peste noapte, o simplă statuie de ghips pe care, pur formal, o aplaudăm din cînd. în cînd ?". . — Am înţeles. Continuă, te rog ! — Premisa a. doua : tovarăşul Tutilă Unu s-a arătat deosebit de interesat de autobiografiile succesive din clo- 64 C-tla nr. 20!) coa'a 5 65 •ştirul doamnei Olimpia. Se pare că ar li căutat un anume amănunt, o referire oarecare la el sau la familia Iui. Or —■ dîndu-mi ordin să lac copii xerox după ele —-am avut ocazia să citesc atît vechile ei autobioqrafii. de pe vremea cind era o simplă utecistă, cît şi cele mai noi, care i s-au cerut acum, în vederea numirii ei ca directoare, adică în aparatul de stat. Nicăieri nu aminteşte, cu nici un cuvint măcar, de apartenenţa ei la clanul Tutilă. Totuşi, parcă o anume frază din litania de înjurături cu care doamna dumneavoastră I-a beştelit pe poetul Omar Kaimakov, în faţa blocului i-ar fi interesat mai mult. Iată, am aici, transcrisă, fraza la care vizirul Tutilă a tresărit şi a mîrîit cu ium dar şi satisfăcut: „...Să-i spui ăluia, cu doctorat u. peşcheşuri şi cacealmale că-1 am acum în buzunarm şorţului de la bucătărie. Am să-1 învăţ eu ce înseamnă oportunism, deviaţionism etcetera." ...Un secret e-xistă. Nu ştiu care, dar de un lucru sunt «ligur : Tutilă Unu vă urăşte — şi vă urăşte fiindcă se tenve de c-va. Pare a fi hotărît ca — o dată cu furtuna iscată d<-scandalul Kacrl Marx — să lichideze definitiv şi cc „problema" Olimpia Ţăranu. Staţi, nu mă întrerupeţi. Aseară a sosit informaţia că un oarecare Tudor Tutilă, unchiul frafţilor Tutilă, s-ar fi sinucis. Vestea 1-a bucurat mult, dar, aflînd că doamna Olimpia şi cu dumneavoastră vă pregătiţi să veniţi de urgenţă la Ponoare, 1-a pus în mare alarmă. S-a hotărît ca responsabilul de la „Mignon", Marin, să fie filat de aproape, să fie urmărită maşina cu care aţi călătorit, iar mie, cate mă oferisem, voluntar pentru treaba) asta, mi s-i 1 rasat sarcina să vă sperii bine de tot, apoi să vă întorc din drum, împiedieîndu-vă cu orice preţ să vă în-1 îiniţi cu acel bunic pe care, în actele noastre, şi noi îl numim. „Moşul" : deşi el se cheamă Patru Ţăranu, d < şaptezeci şi şase de ani, fost deţinut politic, necolec-tivist, neseclant, dar periculos agitator şi contrabandist. Cu mari relaţii. în toată ţara, fiind şi foarte bine informat din punct de vedere politic şi ideologic. In ultima clipă s-a văzut că doamna Olimpia nu vă. însoţeşte, în consecinţă, am primit sarcina de a vă spe- ria numai pe dumneavoastră. Asta şi fac acum. In le-Iul meu, conform iniţiativei mele particulare. Omul mă privea zîmbind, cu un fel de milă din care nu lipsea o undă de înţelegere şi solidaritate. Situaţia creată era totuşi ifalsă. Mă simţeam ca la percheziţie, în puşcărie : sergentul care îmi găsise vîr-ful de creion şi cuţitaşul de tablă (comorile mele ascunse) mi le restituia respectuos, zîmbind. si in numele iubirii aproapelui. Stupid. Ireal. — Domnule Winter, iarlă-mă, ceva nu mi se pare a fi în ordine. Am impresia că dumneata vrei să-uri ţii şi sula în coastă, dar să fii şi cu sufletul matale în rai. Vrei să salvezi capra, să cruţi varza, dar ră-minînd totuşi în slujba lupului flămînd. Nu ştiu cu cine stau de vorbă acum : cu studentul Winter, fiul lui Ot-to Winter, sau cu inginerul Winter, şef peste telefoanele, microfoanele, megafoanelc secrete ale criminalei noatetre agii. în misiune specială, travestit în pescar amator. Unui fost student al meu pot să-i pun această întrebare, la care eu, în condiţii cumpiiit de grele, nu am încetat a răspunde, repetîndu-mi-o mereu : „în serviciul cui funcţionează conştiinţa dumita-le? A Răului, a Binelui? Sau se scaldă hibrid şi pragmatic între Iad şi Rai, în purgatoriul omului «de specialitate»? Al inginerului care inventează o armă criminală, o şi realizează tehnic, dar nu-i interesează nici cine i-a comandat-o, nici cine o va folosi şi îm-potriva cui ?..." —- Domnule profesor, doar v-am spus : am stat trei ore în drum, aşteptmdu-vă. Recapitulînd tot ce ştiam despre dumneavoastră, tot ce simţeam. în legătură cu dumneavoastră. De aseară —• de cînd am acceptat să intru voluntar în acest, să-i zicem, conflict de familie — am ştiut şi ce mă aşteaptă, şi ce urmăresc. Ori-cît ar părea de absurd — faţă de dumneavoastră personal, faţă de filosofia pe care -am învăţat-o în umbra dumneavoastră, conştiinţa mea este foarte curată. Subliniez : curată, eroică şi, aş adăuga... deosebit de rristă şi de deznădăjduită. Dar despre această interioară nefericire a mea vom vorbi ceva mai tîrziu. Acum vă propun să separăm dosarele : întîi eu voi spune ceea 66 G7 ce ar fi trebuit să vă spun dacă eram un simplu agent în, misiune de timorare. Apoi, tot eu am să vă spun care e părerea mea, ele fost student al dumneavoastră şi de prieten al soţiei dumneavoastră. După aceea dumneavoastră veţi hotărî singur ce aveţi de făcut — iar eu, ca desert, am să vă povestesc cum de am a-juns să lucrez exact unde lucrez. Acceptaţi ? — Ce altceva pot să fac ? Poftim : am separat dosarele. Ce conţine primul ? Cel cu sperietura. . —• Da. Trebuia să vă aştept, să vă provoc un şoc teatral prin arestarea şi „cafteala" nemiloasă a şoferului Bura Brutus. Asta ca uvertură. După aceea, ritos, zicând că vă respect, vă admir şi vă vreau numai binele, trebuia să vă sfătuiesc să vă întoarceţi a-casă. Nu e cazul să fiţi amestecat în ancheta din Ponoare. Dacă aţi fi ezitat, trebuia să vă spun că nepotul dumneavoastră, denunţat de ortograful Sommer, se găseşte în anchetă şi că e în pericol de a fi arestat şi dat pe mina procuraturii... — Dumnezeule ! — Staţi, că nu am terminat. In cazul că v-aţi fi încăpăţînat a merge la Moşul dumneavoastră, trebuia să vă arăt asta*... Poftim ! Din traista ce o aveam în portbagaj, domnul Winter, ca un scamator priceput, extrase o pîine. Una din cele cinci pîini pe care mi le dăduse Marin să le duc cu mine. Din coltucul ce părea a fi început de un şoarecejsau şobolan, îmi scoase un fel de inel-mo-sor, de mărimea unei monede de cinci lei. Dar mai gros şi deosebit de sofisticat. — Ce e asta ? întrebai, dar începeam să bănuiesc ce poate fi... — Un microfon. Japonez. Cu acesta trebuia să vă şantajez, spunîndu-vă că prin ea a fost înregistrată întreaga discuţie cc aţi avut-o cu şoferul Bura. Care e un mare trăncănitor. Deci un foarte util provocator. —i Groaznic ! — Mal -trebuia să vă arăt acest paşaport — poftim, vi-1 arăt — pe numele bunicului dumneavoastră, făcut la cererea lui, prin care, avînd şi toate vizele necesare, şi biletul pînă la Viena, Moşul ar îi fost sfătuit şi îndemnat ele binevoitorul să nepot, başvizirul Tutilă Unu, să plece cît mai repede. Pîhă nu se răzgândesc cei de la paşapoarte. Se ştie că a mai făcut două drumuri în străinătate. Este rugat ca, de astă* dată, să meargă cu acte în regulă, cu trenul, prin Ousntici,.. Dacă refuză, aşa cum a mai făcut-o de mai multe ori, atunci îi vom spune că nepoata lui favorită, Olimpia, va fi acuzată de complicitate şi ele omisiune de denunţ pentru călătoriile anterioare... Acesta a;T îi dosarul unu. Cel oficial, adică scenariul pe baza căruia dumneavoastră aţi fi fost readus în Isarlîk, Moşul ar fi fost pus să plece cu trenul, prin Curtici, doamna Olimpia ar fi fost anihilată ca memorie şi rudă. — Am înţeles. Acum, fii amabil şi-mi desfăşoară dosarul doi. Care, dacă nu mă înşel, conţine punctul dumitale personal de vedere... •—■ Exact. Mi-a-m făcut toate calculele, mi-am luat toate măsurile, acum sunt în situaţia de a vă ajuta concret. Spunîndu-vă adevărul \ Mă înveselii subit, — Adevărul ! ? Ce splendid cuvint! Domnule Winter, trebuie să recunoşti că, lingă acest microfon ascuns îctr-o pîine, după bătăile ce le îndură fratele Bura, sub ameninţările ce plouă peste noi toţi, cuvî'n-tul acesta îmi apare ca un înger zugrăvit pe poarta de intrare a Iadului. Nu crezi ? —1 Aşa; este !... Fără să doresc a deveni un avocat al diavolului, permite ţi-mi totuşi a vă atrage atenţia că dumneavoastră operaţi cu judecăţi de valoare înti-o lume în care nu există valori-fosile, teorii ale unor valori definitiv îngropate, criterii de valorificare învechite şi chiar criminale... Dumneavoastră aţi stat zece ani în puşcărie pe nedrept: eu stau de zece ani în serviciul celor ce v-au închis, tot pe nedrept. E cazul să recunoaştem amîndoi, în mod onest, că acest hibrid al Timpului Absolut, Istoria, s-a separat definitiv de Morală şi Drept. Aşa cum şi spaţiul socio-u-man s-a separat de spaţiul infinit, matematic. In timp, lucrurile si evenimentele se succed unul după celălalt : 68 69 in spaţiu, ele sunt aşezate unui Ungă celălalt. Pe vremea studiilor noastre idealist-critice, limpul era ireversibil ; spaţiul, clin contră, era reversibil. Or, iertaţi-mi îndrăzneala teoretică, astăzi totul mi se para inversat. Este limpede pentru orice ochi atent că, do pildă, inchiziţia, cnutul, fascismul, comunismul, terorismul... sunt toate prezente, coexistă unul prin cc'lăi-lalt, unul pentru celălalt. La, noi, aici, acest blestemat eternei retour se simte şi mai acut, aproape ţipător la cer : hunii n-au plecat, au venit şi turcii, şi pecenegii — aşteptăm şi năvălirea oştilor ţariste prietene. Migraţiunea popoarelor e în .plin curs : saxonii mei, din cele şapte cetăţi de graniţă antitătare, îşi încarcă civilizaţia şi istoria în căruţele cu care au sosii, si se fofilează spre Occident; tătarii de care au apărat Occidentul sunt acum, din cauza cretinităţii şi inconştienţei acestui Occident, în inima Berlinului... in Bo-emia sosesc muncitori chmeri, în Germania sunt cî-teva milioane de turci, care vor să rămînă. Ca şi ma-ghrebienii din Africa în Franţa, ca şi negrii sau indienii din. Anglia fostelor colonii. L'eternei retour ne învaţă că prostia,, cruzimea, pofta de putere şi patima pentru bunuri sunt valori „mai" veşnice şi mai categorice decît adevărul, binele, frumosul... Numai în spaţiu nu există întoarcere : căutaţi-vă satul natal, peisajul din copilărie, pădurile de altădată. Obrazul ţării, imaginea sa metadimensională : nu o veţi mai găsi. Entropia, ca un cancer, macerează mai ales valorile legato de veşnicie şi de transcendent. Căutaţi-vă culturile cc le credeam sacre, pe cea greacă, iudaică, creştină, Iu-ministă, liberal-socialistă etc. Nu veţi mai găsi decît sisteme economice noofage şi thanatomorfe. Aici unde stăm, suntem iacum ca doi bătrîni din Efes sau Corint, ascultăm cântul unei mierle şi ne întrebăm : unde e Eî'ada noastră, unde e biblioteca din Alexandria, cine va prelua torţa cunoaşte-ii binelui şi. răului, clin. faţa acestor barbari care au pornit să cucerească nu numai, lumea, dar însăşi lumina acestei lumi ?... — Ai dreptate. Să ne întoarcem la adevăr... La adevărul mic, imediat. Pentru mine, domnule inginer Winter, ea. fost puşcăriaş (acest titlu e mult mai greu şi mai durabil decît cel de „fost universitar"), adevărul acela mărunt şi imediat se rezumă la trei teribil de realist-socialiste noţiuni obiective : cătuşele; la mâini, gratiile la celulă şi cravaşa domnului ancheta-•| lor sau paznic... Acum e rândul matale să defineşti a-i rtevărul mic ai lumii din care soseşti : ca sol de pace, cu o năframă-n vîrf de băţ... — Sunt pregătit. Am cap de neamţ, tot ce fac, fac bine şi temeinic. Chiar şi răul. In consecinţă, iată definiţia adevărului mic din lumea gigantică a agiei noastre : „Adevăr este tot ce nu trebuie să ştie şi să descopere duşmanul nostru!" Punct. Revelaţia filosofica uriaşă ce mi-a fost dat s-o trăiesc în lumea asta cumw plită în care am văzut, nu din. vina. mea — subliniez : nu din vina mea —, constă în următoarea aserţiune: este posibilă şi chiar foarte viabilă o lume modernă şi contemporană fără morală, fără cultură, fără popor şi chiar fără Dumnezeu. Fără adevăr şi fără libertate, "într-o ipseitate a puterii ca scop şi mijloc. Faptujî că se poate trăi în afara gravitaţiei, dincolo de atmosferă, mi se pare o surpriză tehnică absolut minoră în raport cu miracolul unei lumi bazate pe min-î ciună, kitsch, incompetenţă, spionaj şi frică. Că în a--g ceasta lume toţi oamenii sunt cumplit de nefericiţi şi bolnavi de sfârşeală, lehamite şi plictis (în frunte, mai v ales, cu casta intangibililor din divan şi agie), asta nu mai are nici o importanţă. Aparatul funcţionează, e sănătos, optimist, în plină şi eficace expansiune. Adevărurile toate — şi cele mărunte, şi cele mai mari, şi ultimele adevăruri — sunt ţinute ascunse, într-un fel de trezorerie secretă : din cînd în cînd, la rare răstimpuri, cu mare fereală şi zgîrcenie, se dă autorizaţie pentru scoaterea la -lumină a câte unui mic adevăr, (pe care lumea de jos îl ştie de mult pe pielea ei) ; umblarea la tezaurul ascuns e un. privilegiu pe care îi au doar marii pontifi, unii sultani sau ţari, niciodată vreunul din cărturari sau oamenii clin popor. Or, Vedeţi dumneavoastră, de câteva decenii şi mai bine, marxismul şi tezele sale originare sunt lingouri date la retopit. Marx, ca nume şi simbol, rămâne metodistul sacrosanct al luării puterii, dar prin firea şi natura acestei puteri, ime- 70 7! diat după aceea, puterea însăşi îl transformă in stafie şi rebut: apar noii doctori în filosofie, trăncănitorii educaţiei politice şi ideologice, acestora le e de-a dreptul penibil, dacă nu chiar imposibil, să se apropie de lucrările sale originale. Veţi înţelege de ce scoaterea publică din mistica trezorerie a unor concepte lăsate acolo anume ca să putrezească şi să fie uitate definitiv şi de marxiştii de profesie înseamnă pentru dispeceratul politic al ţării, şi .chiar al întregului lagăr din care facem parte, un act de sacrilegiu şi alarmă. Lumea a treia e cu ochii pe noi, ea se află în faza fericită în care nu are de pierdut decît lanţurile, pe cînd noi suntem după Geneză, ne zbatem — vorba naşului dumneavoastră, Tutilă Doi — să rentabilizăm şi lanţurile ai căror producători, proprietari şi beneficiari am ajuns, în sfîrşit... Marx este un simplu mit. Dar un mit teribil de rentabil, atît pentru capitalişti, cît şi pentru marea împărăţie a socialismului biruitor şi chiar real. Unii înjură capitalismul imperialist, dar Ii se scurg ochii după capital, alţii /defăimează socialismul, dar li scurg ochii după disciplina şi unitatea proletariatului înarmat, îndoctrinat şi pornit să cucerească întreaga lume... După a mea părere, cei care din ignoranţă sau prostie l-au plasat pe Marx între clasicii literaturii S.F. i-au făcut o mare cinste. Pe care nici nu ştiu dacă o merită... ' — Nu te înţeleg. Explică-te ! —• Cu plăcere. Vă rog să serviţi : eu, prin specificul secretos al muncii mele, nu am voie nici să fumez, nici să beau... Domnule profesor, cum v-am .spus, v-am admirat sincer pentru claritatea şi logica impecabilii cu care, la acea conferinţă, v-aţi expus 'punctul de vedere. Aţi. explicat unor viermi ce înseamnă zborul, unor şobolani de scurtă istorie ce înseamnă să fii Spartacus 'ia Roma. Personal însă, din motive de singurătate şi melancolie escatologică, citesc cu pasiune literatură şti-inţifico-fanstastică. Am acces la cele mai rare cărţi, chiar şi la cele mai periculoase din punct de vedere politic. Mi-aş permite să vă amintesc câteva nume. în afară d •• Ray Bradbury, care este foarte creştin, şi Isaac Asimov, care nu e decît un rabin moralizator, aş mai cita nu- mele unui Arthur Clarke, Robert Heinlein, lAifred van Vogt; dintre francezii noului val, pe R. Lafferty şi P. Curval. Vă asigur că toţi aceşti mari visători sunt în fond nişte bravi predicatori ai conştiinţei: încearcă fiecare isă se substituie acelei morale ce nu a funcţionat şi continuă să fie absentă din marile laboratoare în care s-au pus Ia punct tehnicile robotizării şi distrugerii lumii noastre. Karl Marx a fost un simplu utopist, ucenicul vrăjitor al lui Hegel, a pus în mişcare o uriaşă maşină socială de ură, crimă şi minciuni, desfiinţind morala, înlocuind-o, fără să vrea, cu religia fricii, cu raţionamentul pistolului şi cu glosolalia ţarilor şi sui-tănaşilor cînd roşii, cînd verzi. în raport cu el, întreaga literatură S. F. mi se paxe o naivă şi angelică încercare de a reabilita cît de cît termenul acesta criminal şi demonic: „ştiinţa ", aşa cum este el folosit de dictatori, militari şi mai ales de serviciile tuturor agiilor clin lume... — Mă bucur să aud asta. Continuă ! Iarba era proaspătă, copacii din laţă îşi legănau u-şor vîrfurile mîngîiate de briza răcoroasă a muntelui. ^ Două capre slobode ne priveau de sus cu un fel de mi-rată şi comică nedumerire. Ciuguleam alunele Carter, gustam cu plăcere din sucul de roşii stropit cu gin ir- J fandez. Mă simţeam bine (la suprafaţa apelor mele), chiar clacă, la diferite straturi de adîhcimi şi presimţiri, ca nişte gheare ale beznei, mă muşcau din cînd în cînd cîinii roşii ai fricii şi întunericului. Mi se părea că mă : în scrisesem pe voluta sacră a unui drum serpentin, cineva îmi aducea în faţă martorii doctei mele ignorante, obligîndu-mă să iau act exact de acele realităţi pe care ori le-am evitat pînă acum, ori le-am judecat superficial şi de departe. Acest Winter sosea clin trecutul meu, fiind în acelaşi timp şi agentul destinului ce mă pîndea la colţ, în viitorul ce] mai apropiat. Mi se oărea calm, curat, tăios ca un cristal de cuarţ. Sincer. Nici un unghi fals, nici. o dungă suspectă în ochii lui, nici o umbră rea în spatele zâmbetului său discret şi trist. — Domnule profesor, îl auzii eoniinuîndu-şi argu-ţia, în biblioteca mea, autorii serioşi de S. F. sunt în- 72 73 cadraţi de marii mistici şi teologi, creştini, arabi sau budişti. Meister Eckart şi lacob Bbhme, Harnack, Guar-dini, Barth şi Maritain sunt cheile cu care încerc sa deschid şi să înţeleg toţi aceşti autori bîintuiţi de roboţi, monştri, războaie stelare, evadări din spaţiu şi timp. După epoca acelor copilăreşti descoperiri din secolul trecut, la ora asta trăim, în ştiinţă mai ales, o a-valanşă de surprize şi. revelaţii de-a dreptul mistice, metafizice. Da. Fizicienii şi biologii stau în faţa unui univers copleşit de mistere ■,— ceea ce aflăm şi măsurăm noi din acest, ocean imens de taine nu sunt decît tot atîtea revelaţii teofanice, cutremurătoare. Dacă a-daug şi istoria la această uriaşă desfăşurare a ştiinţei, istoria redevenită sub ochii noştri destin sau providenţă divină, atunci sunt obligat a recunoaşte cinstit că, după a mea ultimă şi severă convingere, absolut raţională, Marea Revoluţie din Octombrie, cuptoarele de la. Auschwitz şi gulagurile staliniste, tratatul de la Yalta, descoperirea bombei cu hidrogen şi zborurile conduse de computere, toate acestea, laolaltă trebuie să fie considerate ca fiind tot atîtea ultimatumuri metafizice trimise de Divinitate, spre a ne face să înţelegem acel CEVA ce refuzăm cu încăpăţânare a înţelege. Gravitaţia, căldura, magnetismul, radiaţia nucleară sunt, deocamdată, sursele cele mai banale de energie. Toate fiind nişte uriaşe necunoscute in sich. Teoria generală a cîmpurilor se întinde tot mai mult spre psihicul plantelor, animalelor, oamenilor, legile probabilităţii cad una după alta, întreaga logică se mută spre simbolică, în timp ce raţiunea pură cedează teren credinţei, revelaţiei, intuiţiei extrasenzoriale. In funeţa. ce o am. în cadrul oribilei mele specialităţi, dacă trec peste gândul păcatului, cotidian obligatoriu, uneori, în momentele mele binecuvântate, am sentimentul că sunt un favorizat, cardiolog : am în pose'sia mea un stetoscop unic, prin care eu pot asculta cum bate, cum bate tot mai slab şi mai sincopat, inima acestei biete ţări, sufletul ascuns al poporului care-mi oferă salariul şi pâinea copiilor... Mai mult decît atît: domnule profesor, sunteţi primul om din această afurisită lume căruia vreau să-i mărturisesc — cu riscul de a mă emoţiona pînă la lacrimă — că uneori, în anumite seri transparente, am certitudinea interioară, intimă, dar transcendentă, că o inteligenţă trans-mundană are branşată peste toate sistemele noastre de pîndă şi spionaj sistemele sale proprii de informatică. Da, da : cineva, dispunând de un analizor colosal, ne studiază, ne urmăreşte, ne provoacă experimental... Nu mă refer la faptul că uneori ni se încurcă firele, frecvenţele, că au loc, fără nici un motiv tehnic, inteligibil, suspansuri, pauze şi blocaje bizare în întregul nostru aparataj ; nrci la fenomenul, cunoscut de toţi colegii mei de specialitate, prin care se şterg benzi de magnetofon, se voalează fotografii, xerograme, primiri -du-se mesaje confuze, absurde, dar toate în cheia ci-fruliii nostru ultrasecret: toate acestea suni, să zicem, cuantumul de dezordine ce apare oriunde se adună pe un spaţiu prea mic un cumul prea mare de informaţii şi decizii. Şi automatele din abatoare sau din fabricile de conserve cunosc asemenea mistice intervenţii. Eu aş dori să vă spun altceva: că simt prezenţa difuză, teribilă, şireată, dar finalistă, a Spiritului, a Ideii, hegeliene, li spun aşa fiindcă îmi place să cred că întreg a-cest secol de jalnică amtifilosofie nu este decît o răzbunare hegeliană, o lecţie şi o pedeapsă prin care un adevărat geniu în metafizică şi logică demonstrează, : prin popoare şi istorie, că Idcea este cea care organizează Materia (şi chiar pe materialist!), în vederea a- ţ jungerii la libertate şi la spiritul acela universal. într-un. anume fel, omenirea a ajuns propriul său cobai, istoria nu este decît un simplu experiment, dialectic, crimele şi minciunile folosite sunt reactivii şi catalizatorii necesari, cele două mari puteri nu sunt decît o teză în. faţa unei antiteze. Noi facem şi dregem, ne considerăm demiurgi şi teocizi, cînd de fapt nu suntem decît o jalnică etapă dintr-o parabolă morală ce ni se de-sen-animează sub ochi, fără să o înţelegem. Din tot a-cest film sau comedie tragic-ridicolă — după un scenariu scris de Altcineva, în Altă parte—noi ar fi trebuit să învăţăm băbeşte că nu se poate o omenire fără adevăr şi un minimum de libertate, că dragostea e forţa ce mină stelele şi apropie pe oameni, că din clipa în care încălcăm legea morală din noi, imperativul di- 74 75 viu şl demofilia prin dreptate şi egalitate (ca principii spre care să tindem mereu), atunci Cineva, din Meta-eeutrula lumii, se supără, ne retrage investiţiile, ne i-zoloază şi ne împinge spre întuneric şi dispariţie... Frământam în palme cîteva fire de izmă creaţă : caprele, dîndu-şi seama că suntem total inofensivi, s-au apropiat şi is-au aşezat să rumege nu departe de noi : simţeam răcoarea dulce a pămîntului, bucuria de primăvară a ierburilor : auzeam de dinăuntru un concert pentru violoncel şi orchestră, pentru filosofie şi istorie. Nu voiam să-mi întrerup studentul : nu la îndoielile mele răspundea el acum. —■ Desigur, simt în ochii dumneavoastră întrebarea : „dar ce cauţi tu, Winter, pe galera asta?" That is the qucstion. Iubite domnule profesor doctor Desiderius Candid, prin voia zeilor şi a stăpânilor lor mandatari, eu, la ora asta, nu sunt decît un modest laborant care urmăreşte şi studiază tehnic gradul de laşizare, latroni-zare, înfricare, descurajare şi prostire în masă ştiinţific antecalculată a acestui popor condamnat la lentă, dar sigură pieire. Altfel aş fi un simplu inginer, fac ce fac toţi inginerii din această nebună civilizaţie. Un politician îmi dă ordine să caut, să inventez, să aplic : un politruc şi un militar iau rezultatele inteligenţei mele şi fac cu ele ce vor. Trăim într-o lume schizofrenică, maniacală : ştiinţa nu mai e de mult în serviciul naturii sau al omului : în această split society, diferenţa între cultură şi societate s-a şters demult. La lecţiile dumneavoastră, mi-a plăcut să aud că în cultura tînără a germanilor şi în cea şi mai tînără a valahilor se face o diferenţă — total antilatină şi antislavonă — între cultură şi civilizaţie. Civilizaţia, spuneaţi dumneavoastră (citîndu-i, probabil, pe Frobenius. Spengler, Blaga), ar fi summa valorilor şi bunurilor obţinute de om în lupta sa cu mediul înconjurător — în timp ce cultura ar fi summa valorilor şi bunurilor create de om prin lupta sa interioară cu sine însuşi. Frumos, clasic, totul sună ca o romanţă de pe vremea bunicilor noastre. Astăzi, la noi cel puţin, întreaga cultură şi civilizaţie s-au confundat, sintetizîndu-se într-un singur concept: cel de politică. Acesta, credeţi-mă, este nici mai mult şi nici ; mai puţin decît summa mijloacelor teoretice şi practice prin care omul poate să distrugă tot ce a adăugat Na-,r- turii şi tot ce a creat prin şi pentru sufletul său. Ma-k muta stultHiae, Sollen-iil paranoic, imperativul catego-fj ric al tuturor efemerelor dictaturi salvamunde — ia-II tă politica, această curvă cu care suntem căsătoriţi, ii după ce ne-am gonit din casă religia şi filosofia întru „i care ne-am născut şi am ajuns oameni-oameni. îmi de-w test şi îmi ador meseria, cu o mîna ajut crima ce se pregăteşte, cu cealaltă scriu scrisori către bunul Dumnezeu. Eu nu bat, nu ucid, nu anchetez : pregătesc doar materialele anexe. Ce este orice observaţie ştiinţifică ? O pîndă continuă. Ce este orice experiment ştiinţific ? (Jn secret obţinut prin torturarea barbară a subiectului sau obiectului cercetat. Cobaii, iepurii, atomii şi celu-*- lele biosului încep să se revolte : natura e obligată să se apere de oamenii de ştiinţă, aceştia nefiind decît a-vangarda morţii ce urmează. Numai în cazul Naturii, Verteidigung este într-adevăr Angiiif. Naturgcschichlc a devenit Weltgeschichte, şi Weltgeschichte, o spune îl? Hegei însuşi, este WeUgerichtc. Acum pândit este omul jt şi torturată ştiinţific a ajuns conştiinţa lui. Cred că J90o/0 din toate marile invenţii ale secolului nostru servesc fie la spionarea reciprocă, fie la un viitor holocaust, în care, conform unei raţiuni apocaliptice, omul, ca fosta fiinţă cu har şi acces la graţie, să pcată fi e-I îiminat, ca un cobai rebutat şi incurabil infectat... Mi-a •jl fost dat să aud nu o dată în jurul meu argumente de % felul următor : „bătaia e o metodă ştiinţifică verificată, i primitivă, dar foarte eficace, crima e un simplu mijloc de a elimina riscurile viitoare. Aşa cum exista un cuantum de accidente rutiere, de oameni ucişi de maşini, * aşa e normal să existe şi un număr de accidente juri-% dice, de oameni ucişi nu de o maşină, ci de un aparat. • f între un şofer beat de alcool, viteză său disperare şi un colonel beat de putere şi vanitate nu există decît o _-. diferenţă ele vagă nuanţă..." Ce ziceţi ? E Nu i-am răspuns. Diferenţa ar fi între faptul că un .ff- şofer răspunde cu capul în faţa legilor, pe cînd colo-4|" nelul... Mă mulţumii să-i arăt ghipsul de la mină şi cî- ;* teva vînătăi ce le mai simţeam pe gâtul meu. 76 77 ■ - Ştiu, îmi spuse Winter... Pentru asta am dorit să vii vorbesc. Şi să vă ajut. Ştiu că argumentele meleşuri t teribil de asemănătoare cu cele ale doctorilor fascişti care au acceptat, în numele ştiinţei, să lucreze, oxperimentînd asupra deţinuţilor vii din lagărele de exterminare. Lumea întreagă e un imens lagăr în caro, credeţi-mă, se experimentează, politic şi militar, dispariţia ei. Totală sau parţială. Amputarea e admisă, ca eventualitate ; dar, oare, moartea nu e şi ea o totală a imputare ?'Tatăl meu a fost un notoriu cărturar saxon antifascist, antihitlerist; eu, în tinereţile mele, alături de dumneavoastră, am fost un brav autistalinist, un de-mocreştin, moral şi protestant: teză, antiteză, sinteză Soţia mea este evreică, m-am simţit totdeauna vinovat fa!.;4 de evrei, am uşurat plecarea multora. Soţia mea e deja in Germania, la sora ei mai mică. Cu amîndoi copiii mei. Eu sunt încolţit, de trei zile am înaintat cererea mea de plecare definitivă. Dar am înaintat-o la înalta Poartă, nu în Isarlîk : de-acum, sunt în afara legii. F. numai o chestie de zile sau ore pînă cînd voi fi chem ci să mi se repete, urlînd, că deţin grave secrete de stat. Dar am luat măsuri, maşina asta frumoasă şi nouă nu mai e a mea, poate că e preţul trecerii mele spre Occident... Spre acel Occident de la care toată lumea aşteaptă o minune, neştiind că el însuşi este un provizorat întâmplător, amăgitor şi în criză. Şomajul, drogurile, deruta ideologică, vacuumul moral, lipsa totală de mari soluţii pentru marile probleme, pălăvrăgeala în gol şi filosofarea pe pielea altor popoare —• toate a-cestea le văd acum, de aici, sine ira et studio. Tineretul nostru este supus, la noi, unui sistem ucigător de învăţământ industrial, total ineficace, cu sinistre consecinţe psihonevrotice pe multe generaţii înainte : un fel de bourrage du crane et îavage du cerveaux ; tineretul din Apus (credeţi-mă, vorbesc în cunoştinţă de cauză),, pierzînd total încrederea în familie, şcoală, biserică, societate, trăieşte reversul medaliei : un fel. de scîrbă şi gol al existenţei, o panică a neantului în faţa înarmărilor, poluării, anarhiilor de tot felul... în anul trecut, Yolanda, sora ludithei, şi-a pierdut unicul fiu. Pe Cunther. Elev inteligent şi pur, frumos ca un înger şs ,f' chinuit ca un damnat. Nu împlinise şaisprezece ani. W lntr-o seară a luat-o de mîna pe „prietena" lui, o ic-cioară din grupul lor, de aceeaşi vîrstu cu ei şi, împre-■t una, fără frică sau ezitare, s-au aruncat de la etajul zece al unei clădiri. Nedrogaţi fiind — copii de fami-JpTii bune, cu părinţi avuţi, cu camere separate, pline de V muzică disperată, şi de lecturi S. F. Giinther i-a scris mt doar mamei sale (pe tatăl său, profesor de fizică, îl di,s-jt, preţuia, numindu-1 „un sclav al crimei"), pe reversul jt unei recipise de curăţătorie : „Vă. iert, Mulţi. Murim £-f ca să vă arătăm cită scîrbă ne faceţi. Daţi-vă conştiinţele la curăţat. Aşa cum sunteţi acum, mirosiţi deja a - cadavre uralo-atlantice !" -—- Groaznic:. Stupid şi groaznic. — îndurăm ceea ce singuri, cu mîna noastră, ne-am îăcut-o. Dar copiii noştri ■—■ neputincioşi în faţa ideo- JP iogiilor ce-i iau în stăpânire, neputincioşi in faţa problemelor acestei lumi pornite să se arunce în moarte de la etajul ultim al civilizaţiei sale — stau derutaţi, ne- j| vrozaţi, hipnotizaţi. Nu au decît două drumuri : ori se Jt pustiesc interior, devenind lichele STAS şi soldaţi robotizaţi, ori refuză societatea, scufundînclu-se în alcool, JT drog, anarhie sau mistică parareligioasă... flt — Atunci de ce pleci ? ¥ — Nu plec : fug. Mă simt gonit de aici cu un picior 'fr în spate. Strămoşii mei au sosit în Silvani a prin secolele XII—XIII. Au clădit cetăţi, au fost nişte meşteşugari şi. ţărani harnici, plasaţi între imperii războinice. ■m Nu au dat soldaţi, nu s-au amestecat în politică : au ţinut cumpăna între turci şi unguri, habsburgi şi turci, mai târziu între valahii majoritari, dar „toleraţi", şi. un-e gurii nobilitari şi protestanţi. Strămoşii tatălui meu au înfiinţat prima tipografie de pe aceste meleaguri : prima. Carte de rogaciuni în limba autohtonilor, cu litere slavone, s-a tipărit de către strămoşii mei. Prima fabrică de hârtie am construit-o tot noi. Nu am fost un factor de mare cultură, dar arn fost şi am rămas o etnie civilizatoare prin excelenţă. Nu am avut universităţi, dar am avut şcoli, am tipărit cărţi, am. întărit cetăţile şi satele noastre independente, am adus orga în 78 79 bisericile noastre. Nu am purtat arme, nu am suportat o nobilime. Burgurile noastre au fost feudale, dar burgheze : concluse de un sfat ales şi întreţinute de bresle meşteşugăreşti. Am rezistat cu greu ispitelor germani-zante ale Sfîntului imperiu habsburgic, trecînd la protestantism. Am rezistat şi ispitelor principilor unguri sau valahi, arătîndu-Ie cartea drepturilor acordată nouă de regii unguri, Geza şi Andrei al II-lea, atunci cînd ne-au chemat să apărăm colţul Carpaţilor. între cele două războaie — ca un semn de înţelegere şi concesie — regii voştri nemţi ne-au dat voie să facem armata 'ia regimul „călăraşi cu schimbul", adică trei luni instrucţie formală plus o „taxă de cal" ce ne scutea de serviciul de cazarmă şi de concentrări. Ne-am împăcat excelent, bucurîndu-ne de toate libertăţile : noi eram mîndri de cetăţile, gospodăriile, manufacturile şi fabricile noastre — voi veneaţi dintr-un complit ev mediu de serbie şi iobăgie însîngerată, cu o limbă proaspătă şi un folclor teribil, cu o poftă de intrare în Europa de-a dreptul copleşitoare. în Silvania, poarta asta spre civilizaţie occidentală, prin agricultură şi industrii mici doar foarte rentabile, am fost noi. în timp ce intelectualitatea vechiului regat se îndrepta spre spiritul francez sau italian, cărturarii voştri silvani, prin noi, au luat contact cu spiritul luminismului şi cu Sturm und Drang-ul Germaniei şi Austriei. Ceva fundamental ne unea : noi eram marginalii Europei germane, voi eraţi marginalii Europei latine... Limba noastră este mai a-proape de cea engleză decît de cea germană, regiunea din care am venit — nordul Germaniei, Luxemburg, îîolstein — fusese şi baza de plecare a expediţiei saxone a lui Wilhelm Cuceritorul. Tatăl meu — pe care l-aţi cunoscut bine —, cu oarecare umor istoric, în timpul războiului, zicea: „noi, saxonii din Silvania, suntem aşezaţi sufleteşte între anglosaxonii care se apără şi teufelsaxonii care atacă... ! —" Suntem singura etnie germană veche care ne-am păstrat portul, graiul şi o-biceiurile de la începutul acestui mileniu. Secolul ultim ne-a obligat să facem politică şi politica noastră a fost o nenorocire, un dezastru. De altfel şi azi, în Apus, am. auzit vorba asta : „dacă pe vremuri bunul Dumnezeu a creat armata italiană ca să aibă şi bieţii austrieci pe cine bate, mai nou, lot bunul Dumnezeu a creat diplomaţia americană ca să aibă şi nemţii de azi pe cine concura în gafe şi confuzii!"... Saşii şi şvabii nu pleacă de aici : ei fug clin faţa unei barbarii moderne pe care nu o înţeleg şi în care nu văd decît o formă perfidă de sclavagism feudal de tip turcesc sau rusesc. Cei care au pornit cu acest fluviu al disperării —- coboară un gheţar, lavinele sunt împinse spre margini —■ nu mai găsesc în ţara lor de baştină nici limba lor maternă, nici traiul lor comunitar, nici spiritul mîndriei morale şi economice a Dorfului şi Burgului pe care, la cel mai înalt nivel est-european, l-au predat unor colonişti ţigani, lumpenvagabonzilor adunaţi de la marginea satelor şi oraşelor industriale socialiste... Am fost în Federala Germană, am cunoscut direct tragica tristeţe a dezrădăcinării celor din neamul meu. Cei şapte sau opt sute de ani petrecuţi într-un anume peisaj sufletesc, spiritual, nu se pot şterge cu una, cu două. Exilul, pentru nişte ţărani şi orăşeni saxoni, nu e o simplă transhumantă, ci o operaţie chirurgicală dureroasă şi lungă, făcută fără anestezic : un fel de amputare silnică a spaţiului şi timpului interior, o mutaţie ontologică din stabilitate şi rost în nomadismul _ industrial, dispersarea matricii comunitare în melting-pot-xxl nediferenţiat al unui stat genpan hibrid şi nesigur. Acolo se adună de sărbători, venind de la mari distanţe : nu mai vorbesc săseşte — nu că au uitat, dar limba asta îi doare, copiii lor nu o mai cunosc — ca să se simtă solidari şi aproape, se îmbată cu ţuică, cu vin de Tîrnave, plîng apoi şi cîntă doine ciobăneşti... Germania de astăzi nu are nimic cu Germania din visele noastre... Se pare că sub ruinele celui de-al doilea război mondial s-a fost îngropat şi rostul spiritual al spiritului german ca Spirit, şi nu ca populaţie, întindere, economie... — Frate Winter, strămoşii mamei mele au venit în Banat pe vremea Măriei Tereza, din Boemia : Germania ar fi şi pentru mine un fel de mătuşă. Sau mamă vitregă. Ce zici ? 80 C-'Ja ni'. 209 coala n 81 IMS •-■ iNu am cunoscut acest amănunt din originea dumneavoastră foarte sănătoasă... Cum vă spuneam, pe vremea tatălui meu — care definea Europa ca un lei ele Silvanie în care trei mari seminţii, latinii, germanii şi .slavii trebuie să se unească şi să se completeze reciproc — consideram, pe linia total antinaţionalistă a clasicilor romantismului german, că această tînără cultura, care a dat 'filosofici şi literelor, artelor şi muzicii cîte-va genii universale, are misiunea divină de a împăca, clin mijlocul geografic unde a fost aşezată de bunul Dumnezeu, latinitatea cu lumea slavonă, nordul cu sudul, catolicismul cu protestantismul, spiritul cartezian cu spiritul faUstic, empirismul anglo-saxon cu liberalismul anarhic şi dogmatic italo-hispanic. Politica ne-a tîmpit, naţionalismul ne-a îmbătat, totalitarismul ne-a orbit. Am pierdut două războaie mondiale şi purtăm pe conştiinţă întreaga împărţire a lumii de astăzi. Ne-am pocăit, ne-am pus cenuşă-n cap, umblăm in vîrful picioarelor ca să nu trezim memoria popoarelor mici sau mari. Acum — îmi spuneau mie nişte confraţi ai mei din Miinchen şi Freiburg—• germanii de azi sunt nişte evrei fără umor, nişte americani din flori, nişte foşti ostrogoţi porniţi pe căpătuială şi lux. O vinovăţie funciară îi imobilizează, se avîntă în muncă şi afaceri ca să uite, ca să se justifice. In afară. Din severa disciplină prusacă, militărească, au trecut direct într-o absurdă, şi potrivnică antiautorităre Pădagogik, creînd o şcoală din care nu ies nişte cetăţeni liberi şi democraţi şi nici tineri umanizaţi prin umanism, benevol : nu 1 Ies nişte uriaşi sănătoşi, semiluminaţi, care, după ce fac, liber şi ieftin, înconjurul turistic al lumii şi, tot liber şi foarte ieftin, înconjurul sexului lor eliberat, devin, majoritatea, candidaţi la derută, anarhie şi un fel de sinucidere în mediocritatea de consum şi consumaţie... De Germania Borusă nu vă spun nimic : am fost şi a-colo. Această Germanie, cap de pod asiatic, a fost creată de istorie spre a dovedi naivilor şi proştilor din lumea întreagă elementarul, dar cumplitul adevăr că sta-linizarea prinde chiar şi la cele mai evoluate popoare, că rusificarea lentă şi lungă nu e un. accident, ci o metodă „ştiinţifică", experimentată şi pusă la punct atît t în Caucaz, cît şi în inima Prusiei lui Kant şi Frederic cel Mare... Nu pot să uit cum, la una din lecţiile sau £ discuţiile noastre de seminar, ne-aţi povestit că, pe vre- Imea lui Kant şi Fichte, cărţile de îilosofie apăreau şi !• în broşuri, ca nişte foiletoane, pe capitole, cu menţiunea : „urmarea în numărul viitor". Şi că, în multe din ' oraşele electoratelor germane, lumea bună aştepta în grupuri, seara, sosirea... poştalionului ce le aducea tean-cui de fascicule, de pildă cu Critica oricărei revelaţii de Fichte. Aşteptau, cliscutînd cu frenezie şi patos, să vadă cum va rezolva filosoful din lena sau Konigsberg antinomiile de teoria cunoaşterii sau metafizică... Îmi vine că plîng şi să rîd gîndindu-mă că aici, în această finisterra europeană, se păstrează încă, la modul cel mai i~. autentic, o anume idee romantică despre Franţa (care * nu mai există aşa la ea acasă), şi o altă idee, tot ro-f. mantică, despre ce a fost, ce ar fi trebuie să fie Spi--t ritul german, ca gîndire, limbă, creaţie şi mesaj nume-,t ' nai... Acum, stînd cu dumneavoastră împreună, pe. o iar-"1 bă valahă, cu picioarele în rîul Vavilonului istoriei, ce * nu iartă nimic şi pe nimeni, meditaţiile mele toate —■ jt cele din timpul liber, antiingineresc — se învîrt tot în "" af' jurul ideii de Revelaţie. OÎfenbarung. Catolicii scolas-m tici susţineau revelaţia naturală (cea care reiese din mi-K nunile Creaţiunii) şi revelaţia supranaturală (cea pe j| care Dumnezeu, sub formă de Spirit sau Graţie, ca pe ă o lumină de sus, ne-o trimite în clipele sfinte) : la a-i eestea, protestanţii mei evanghelici au adăugat revela-=v fia prin lecturarea intensă şi arzătoare a Bibliei. Eu cred —• date fiind cele ce se întîmplă în lume -—• că va trebui să admitem şi revelaţiile de tip mozaic şi islamic : adică revelaţiile oferite de evenimente, istorie, revoluţii şi războaie. Deschid ochii mari, mă cutremur şi mă f întorc la formula hegeliană în care cred ca în Hristos : < Weltgeschichte ist Weltgerichte !". Are loc pregătirea metafizică a unui proces divin, intentat împotriva unei omeniri stupide şi criminale. Dosarul se umple de mărturii, soarta fiecăruia din noi alcătuieşte cîte o foaie din actele procuraturii transcendentale, indiferent dacă vom servi ca martori ai apărării sau ai acuzării. Sau ca simple victime nevinovate. 82 83 — Nu cred că e chiar indiferent ce fel de martor eşti!... Personal, iubite coleg, sper să fiu citat ca victimă si nu ca aparatcic represiv. — Linişte, domnule profesor : linişte, memorie şi luciditate. Volem-noJens, ne scăldăm în apele aceluiaşi fluviu murdar. Ca foşti filosofi de profesie, trebuie să ne recunoaştem ratarea. Nu a noastră numai, ci chiar a disciplinelor academice cărora le-am închinat anii şi conştiinţele noastre curate şi tinere. Priviţi peste harta gîndirii europene de astăzi, nu se poate să nu exclamaţi, asemenea profeţilor din Babilon : „Adio, filoso-t'ie ! Adio, raţiune şi meditaţie : au murit marile sisteme, nu se mai nasc mari gîndilori!"... Suntem după potop. La modă acum, în tot Occidentul, chiar şi la germanii păţiţi sunt profesorii sterili ş sceptici, politologii sofişti, capabili să treacă, nonşalant şi cu tupeu, dintr-o extremă în alta. Lichele cu bibliografie la zi, căcănari deştepţi, histrioni ai sofismelor de tot felul. Maniaci ai răz-gîndirii, gîndacii de bucătărie scăpaţi de seismul Yalta, cameleonii existenţialişti ai fundului în mai multe luntri eventuale. Curvele din acest bordel de dieux care este Europa politică de azi nu vor să afle şi să afirme că axa lumii şi luminii trece prin şira spinării care nu e nici de dreapta şi nici de stînga : în secolele XVII, XVIII şi chiar XIX, gîndirea filosofică devansa societatea şi istoria, mergea'în frunte, arătînd drumul sau drumurile. Astăzi gînditorii, chiar şi cei mai serioşi şi cinstiţi, sosesc cu luciditatea şi melancolia lor la că-pătîiul unui muribînd : vin în ceasul de pe urmă, vin să ne spună frumos şi clar că nu mai există nici o speranţă, nici un rost, nici o valoare nemuritoare f că totul e Absurd, că suntem, drumul cel mai scurt şi mai cretin^ dintre două neanturi, unul din care nu ştim de ce am apărut şi altul în care nu ştim cum vom dispărea, în loc să ne mîngîie sau să ne încurajeze, ne demonstrează logic, poetic, magic faptul că, din păcaie, Marx a greşit, Lenin a exagerat, cerul e gol şi Hrist'os nu a fost decît un biet iudeu nenorocit, total lipsit de umor şi simţ politic... — Domnule Winter, eu zic să lăsăm Galileea. Să ne întoarcem la oile şi clinii noştri. în ceea ce priveşte filosofia europeană de astăzi, cred că putem fi de aceeaşi părere : mai ales că nu o cunoşteam decît din auzite şi prin intermediari. M-ar interesa mai degrabă pă-,. rerea ce o ai, ca tehnician al temutei noastre agii, de-^ spre instituţia ce o deserveşti... Dacă noi, ştiind că Burii ra şi Marin, la ora aista, sunt bătuţi măr pentru ca eu 1 şi Olimpia să fim speriaţi de moarte, atunci, vorbind 1 nloi în general despre generalităţile Abendlandurilor, nu 1* facem decît să-i imităm pe filosofii ce-şi bat joc de ghi-l nionul nostru geografic şi istoric. în consecinţă, fă-mi favoarea şi-mi spune ce crezi despre berzele albastre ce păzesc imensa noastre leprozerie neolurcă. — Domnule profesor, nimeni nu va putea pătrunde vreodată toate tainele acestei mistice instituţii. E? este vecină, la extreme, atît cu Diavolul, cît şi cu bunul Dum-% nezeu. Aşa cum văd şi înţeleg eu lucrurile, din lăuntrul strimt in care lucrez, eu consider agia ca o confrerie " monahală — un fel de templieri sau ioaniţi — în sluj-• ba unei fanatice religii atee, dar cu foarte mulţi sfinţi şi dumnezei mărunţi şi de conjunctură. Cine intră, nu mai poate să iasă, cine e prins cu un deget îşi va oferi singur, mai tîrziu, şi mîna, şi soţia, şi copiii. Este vorba fde o stare de posesiune ce nu poate fi explicată raţional. Cei tinetri recrutaţi trăiesc doi-trei ani de iluzii şi crize : speră să-şi facă cinstit datoria, dar să rămînă buni patrioţi şi foarte buni fii, soţi şi taţi. Nu se poate ! încet-încef, prin firea magică, hipnotică, demonică a situaţiilor, se divizează în trei categorii foarte distincte : apterii sau pinguinii, cei cărora li s-au atrofiat sau tăiat numai aripile, eunucii, cei care sunt ostatici prin esenţialul lor, şi rurii. Vă explic imediat. Nu eu am inventat acest termen, el derivă din R. U. R. (Raţional Universal Robot), fiind titlul şl tema unei piese ştiinţifico -fantastice scrise de un ceh, pe nume Karel Capek. Ei bine, rurii, circa 30% din efectivele noastre, reprezintă, din punct de vedere moral şi psihologic, tot ce poate fi mai crud, nemilos, inuman din cîte au visat u-topiştii de altădată. Eu cred că e vorba de o specie total nouă, de un salt calitativ cu semnul minus în cadrul speciei noastre. După marile epurări şi procese din capitala Sublimei Porţi, după oceanul de crime săvîrşi- 84 85 le in lagărele de exterminare fasciste, după imensele maree de represiune ce au urmat după ultimul război, nu se poate să nu ne gîndim că ar fi cazul să ne schimbăm radical tot ce ştim despre om şi condiţia sa, în cadrul psihologiilor şi sociologiilor clasice. Rurii suni soldaţii fanatici ai unui absurd ce se lipseşte de justificări : puterea, la ei, e un fel de orbire, surzire, castrare mintală ; un adevărat rur, chiar dacă ajunge într-o mînăstire franciscană, nu mai poate fi recuperat nicicum. Armata din care fac ei parte nu va da niciodată o luptă pe faţă, de aceea nici nu pot pierde. De eltfel, imaginaţi-vă, domnule profesor, o instituţie ai cărei membri nu se tem de absolut nimeni şi nu răspund niciodată în faţa legilor sau a poporului : nici de divan nu se tem (puterea divanului derivă din ei, şi nu invers), nici de posteritate: se tem doar între ei, conform statutului oricărei societăţi crude şi secrete, în care, in mod obligatoriu, fiecare e suspectat şi fiecare suspectează la rândul său : fiecare răspândeşte frica, fiind el însuşi înfricat, comite crima neşliindu-se precis niciodată dacă ei, autorul, este o victimă sau numai un calau de serviciu, de specială încredere a superiorilor săi. O .singură lege mi se pare că trebuie s-o reţinem noi, amîndoi, acum : şi anume că această teribilă instituţie, compusă din diferite grade de posedaţi, se conformează unui principiu hamurabian ce sună cam aşa : „la noi, nimic şi nimeni nu e iertat, sau uitat!" — Deci Tutilă Unu şi Osmanescu ar fi nişte ruri ? — Tutilă Unu este un super-rur, un ideolog-şef al rurismului, dacă ne putem exprima astfel. Osmanescu nu e decît un biet eunuc, fără nici o şansă de devenire. Fiindcă trebuie să ştiţi : un bun. cîine de vînătoare sau urmărire este rezultatul unei rase şi al unui dresaj adecvat - un rur este un miracol. El se revelează, se developează, se schimbă la faţă şi la su'flet într-o singură clipă, săltîndu-se singur dintr-o specie în alta. Nu-mi pot imagina cum — dintr-un popor atît de bleg, de bl inel şi milos—-se pot naşte nişte torţionari de o perfecţiune a-propiată de cristal sau tigru. Cîmpul puterii îşi are surprizele sale. Fiara din om nu a pierit : din contră, a luat diferite forme, mult mai reuşite fizic şi psihic şi, in plus, multilateral sofisticate. Răul e creator, are fun-■ tezie, spirit de invenţie şi chiar geniu în metodologia sa. Fiind climat, mijloc şi scop, avînd la îndemână şi la f; longue duree, precum şi totalitatea aparatajelor tehni-- * ce şi a mass-mediilor monopolizate, cei care sunt în serii • viciul său nu trebuie să se grăbească, să poată concepe * planuri psihologice pe decenii înainte, putînd lucra, făra jt frică sub nasul Europei, folosind chiar clin plin toata ima-W ginaţia sadică şi criminalistică din filmele, romanele do " -spionaj şi groază cu care e împănată piaţa cititorului mediocru din întreaga lume capitalistă. Eu sunt convins că la academiile de spionaj din Caucaz sau Urali se rîdc cu hohote cînd se citesc serialele, să zicem, de tipul James Bond. Se râde —- dar se şi fişează orice inovaţie, 1 idee, metodă sau gadget nou. Democraţiile îşi au meri-"ffe tele lor necontestate, legate de pace, producţie, efica-f citate, libertăţi civile : dar suferă de trei uriaşe ciefec-; te, şi anume : sunt incapabile de iniţiativă şi. agresivi-tate directă, se dovedesc a fi total neputincioase în. fa-X ta spionajului şi atentatelor străine şi, ceea ce eu cred j. a fi mai grav, aceste state democrate, în frunte cu Sta-*, tele Unite ale Americii, sunt cle-a dreptul îmbibate de . jt literatura (foarte citită, distractivă, de amuzament şi m deconectare) alcătuită din milioanele de romane poli-Jt ţiste, de spionaj, de crimă şi aventură în slujba crimei : se creează astfel, în propriul popor, frica inconştientă "ş faţă de imensa putere şi cruzime a inamicului, se naşte în unii indivizi, mai slabi de înger, dorinţa de a încerca aventura vieţii de spion pe cont propriu şi contra propriei patrii şi, mai ales, are loc, pe nesimţite şi în masă, dizolvarea distanţei morale ce desparte cele două tabere şi cauze, în aceste literaturi nediscutîndu-se cle-:. loc idei şi filosofii, ci arătindu-se doar metode ele luptă, torţionare, tragere pe sfoară, crime făcute cu sânge rece. Or, din acest punct de vedere, distanţa dintre o cauză bună şi una rea dispare, se relativizează... — Mă tem, dragă Winter, că ai foarte mare drepta-: te... Mă gîndesc şi la efectul de şoc paradoxal: adică, la frecventele cazuri în care, după ce s-au citit un milion de romane de spionaj hiperinteligent, marele public cititor află deodată, din ziare şi radio, că, de pildă, în fa- 86 87 miiia regală engleză a fost descoperit un spion sovietic care acţiona de peste zece ani, că adjunctul forţelor armate din RFG ar fi suspectat de, in sfîrşit, izbucneşte şi scandalul prin care se descoperă că şeful cifru-lui din Pentagon, împreună cu nevasta şi fiul său, lucra, în pace şi onor, pentru serviciul secret al inamicului... de cincisprezece ani, în mod gratuit, mulţumin-du-se cu leafa în dolari ce le-o servea exact statul pe care-I trădau, fără să aibă nici cea mai mică convingere, ideologie sau ură. de clasă... .Şocul unei asemenea idioţii nu mai e literatură, e război psihologic cîştigat, şi nu m-aş mira să aflu într-o zi că toate sau majoritatea acestor edituri de romane-fluviu de spionaj şi luptă antidrog şi antianarhiste să fie discret finanţate în ruble convertibile... —■ Nu ştiu. V-am transmis toate aceste pesimiste observaţii ale mele numai şi numai fiindcă eu însumi mă găsesc într-o situaţie grea şi fiindcă, spunîndu-mi-le tare, aplic de fapt metoda mea personală prin care lupt din răsputeri spre a putea rămîne un simplu apter, o biată gînganie electronistă, rătăcită în cuşca unor demoni atotputernici şi fără milă... Dar, dincolo de acest clasament tipologic, fatal în orice instituţie închisă, credeţi-mă, agia noastră este un minister foarte eficace, harnic şi punctual, în care se rîde şi se glumeşte, fiind posibile prietenii şi camaraderii de bună calitate. La noi e cald, e bine : avem mîncare şi băutură, avem şi femei, şi maşini, ni se oferă cele mai bune locuinţe, soţiile şi copiii noştri au viitorul asigurat, ni se oferă cea mai paşnică şi fără de griji retragere în pensie sau moarte... — Mmmda ! Noi, în puşcărie, îi clasificam tot în trei categorii, dar altfel : în birocraţi, brute simple şi călăi. Desigur, astăzi văd această malefică raritate în. mod spectral desfăcută în elementele sale teofanice sau de-monologice... Am. trecut prea uşor peste fenomenul Inchiziţiei, al vînătorilor de vrăjitoare, al camerelor de tortură din castelele medievale. Religia poate deveni criminală în clipa în care fanatismul o transformă în politică şi agresiune fizică sau sufletească... Dar faptul că se pot naşte monştri morali dintr-o simplă eprubetă a puterii totalitare mă obligă sa mă gîndesc la un fel. de donare a răului, la o teratogeneză sau icralologie ntistică, demoniacă: mai ales că monstruozitatea celor pe care i-am cunoscut nu era fizică, ci pur sufleteasca, sadică, la maximum conştientă social, deşi Ia maximum inconştientă metafizic. Natura — sau cîmpul acesta al puterii nelimitate — creează minuni: această nouă specie de hominieni, care astăzi bat în numele unui dictator, mîine ucigînd în numele contrariului acestuia, azi sunt în slăjba dictaturii proletariatului, miine. doar în slujba dictatorului ce şterge pînă şi cuvîntul „proletar", avînd dreptul de „veto" Ia orice dosar, avansare, paşaport, angajare în serviciu — ei bine, nu se poate ca această categorie de antropoizi să nu sufere pe undeva, adine de tot, trebuind să plătească impozitul biologic şi moral pentru favorul de a fi o nouă specie. Nu crezi ? — Fără îndoială. La începuturi — pe vremea lui Troţki şi Dzerjinski— ci derivau din puterea revoluţiei : astăzi, întreaga putere politică derivă, din ei: agia este instituţia mistică ce face legătura între divan şi popor, izoiînd şi păzind atît pe îndivăniţi, cît mai ales pe po-poreni. Consider — ca un observator neimplicat direct — că. au loc, într-adevăr, anumite bizare fenomene, nişte indirecte — cum ziceţi dumneavoastră —■ „impozite", ce se plătesc statistic de către băieţii noştri. Nu mă refer la atrofierea afectivă: ea e generală azi în rîndul tineretului : li se cer întruna, pe toate căile de comunicare şi învăţămîut, numai dragoste, jertfă, eroism, încredere oarbă în cîrmaci : e normal sa li se extirpe clin copilărie orice sentiment prin care sa poată iubi, crede sau dărui. Dar la băieţii noştri această radare afectivă e oarecum cerebrală : ei nu se pot pune in situaţia altora, nu cunosc mila sau căinţa, sunt incapabili de a face conexiuni subiective cu legile, cu morala sau cu familia din care provin. Eu cred că ajung frigizi, incapabili de dragoste, chiar şi actul sexual devenind o simplă onanie în doi. Numărul de impotenţi, de sadici, de alcoolici-pe-ascuns e la fel de mare ca şi la şedinţomaniacii din divan. De aici, probabil, numărul mare de copii mongoloizi, oligofreni sau handicapaţi. Chiar şi copiii reuşiţi fizic se nasc r u o privire spe- 88 89 oială, învăţătoarele ii depistează din primele zile cit şcoală. Cred sincer, domnule profesor, că legea moraia din univers e o lege fizică, reală, avîndu-şi regulile, iorţa, dar şi şiretenia şi răzbunările sale necruţătoare. Pe vremea idealismului nostru liberal, îmi aduc aminte, noi consideram trei categorii de oameni ca fiind, din punct, de vedere ontologic, nişte sacrificaţi : actorii, călugării şi ofiţerii... Astăzi, aceştia sunt reabilitaţi : că. trebuie să fie înlocuiţi prin apterii, eunucii şi rurii de care v-am vorbit. Puterea este o radiaţie, mai perfide şi mai periculoasă decît cea a uraniului : nu degeaba primii şefi au fost vrăjitorii clin peşteri. Iar puterea politică nelimitată, dincolo de implicaţiile sale politico-so-ciale, este, cred eu, o gravă abatere de ia un principiu cosmic de echilibru şi geometrie transcendentale. Un „Y" în plus este pe cale să se înscrie în genele, cru-mozomicc ale unei părţi bune din omenire. 'Acest „Y" duce la cruzime, cinism, crimă, război sfînt, dar şi ie un fel de sinucidere, prin ură şi singurătate, prin izolare de oameni şi valori. -~ Domnule Winter, mi se pare ciudat că vorbese de „ei" de parcă nu ai face corp comun cu „ei" 1 A-cest, microfon plasat într-o pîine... — Acest microfon e fals. E surd. Şi apoi, v-am mai spus, ne scăldăm în acelaşi fluviu. Iată, se apropie do noi acea veste groaznică prin care, de astă dată, eu devin o victimă şi dumneavoastră, fără voie, un martor ai acuzării mele... Nu vă miraţi: praxisul vieţii m-e învăţat că prostia, lichelismul şi laşitatea nu pot 11 izolate : chiar dacă te închizi în cea mai mîndră din singurătăţile caracterelor eroice, aerul şi apa, pâinea şi undele herziene vor ajunge, cu timpul, să te cuprindă si să te cucerească. Pe dinăuntru, indirect, după decenii de igrasie şi mucegai ambient... Winter rîdea — ce veselie stranie, îmi ziceam — arătîndu-mi oarecum amuzai un jeep militar ce se a-propia încet de noi. — li vedeţi? îmi şopti la ureche. Să ştiţi că de astă dată nu pe dumneavoastră vă caută, ci pe mine. îi aşteptam oarecum — deşi nu credeam că mica mea surpriză, lăsată să explodeze cu întârziere în Isarlîk, va fi descoperită atît de repede. Ori unchiul Sommer, ori eu am greşit pe undeva... Aa, aceştia nu sunt oii ten de rang, sunt doar doi bieţi pinguini de margine. Lă-saţi-i pe seama mea, nu scoateţi nici o vorbă, îi expe-| ciiez repede. Dar mai am timp să vă spun : domnule ţi profesor Deziderius Candid, totalitarismele de astăzi -' nu mai sunt de mult fenomene pur istorice : Ilitler şi | Staiin au fost ultimii dictatori din istorie : după ei a început era cosmică, am ieşit din. istorie, clin întâmplare şi schimbări, şi am intrat în Destinul cel mare. Suntem în plină glaciaţiune, se schimbă polii magnetic!, are loc o astrofizica şi astrochimică schimbare a mela-bolismelor de cunoaştere şi caracter ale întregii specii umane... Lunga durată e o armă mai puternică decît orice religie sau ideologie. Ne ridicarăm în picioare. Din maşina militară cobo-nru cioi indivizi. Nu gorile, mai degrabă doi babuin; ; m căutare de lucru. Umorul Olimpiei îmi dădea tîrcoa-le. Ea i-ar fi caracterizat imediat în felul următor : pri-: mul, în uniformă, este o simplă gogoaşă umflată-n o-I. tel, celălalt, civilul, o chiftea din acelea din care S" găsesc doar în bufetul gării clin. Piatra-Olt. Călcau prin f iarba înaltă, plină de flori a luminişului de parcă ar fi I fost desculţi pe o plajă cu sticle de bere sparte, f Uniforma cu grad de plutonier-major ne salută în • silă. Cu vocea impersonală a organelor de control, no " ceru actele. Celălalt, civilul, chiftea bună-n grad, zgîr-i -ă dintr-un buzunar un mic aparat fotografic. Winter i, făcu semn să stea pe loc : apoi, văzînd că mă reped să-mi. dau buletinul spre legitimare, mă opri clin avînt, scoase clin buzunarul de la piept un simplu ecuson (cu ungă albastră), îi arătă şi întrebă : .......- Ajunge ? Uniforma luă poziţie de drepţi şi salută ţipînd : - Să trăiţi, am înţeles. Dar, adăugă el cu un ton » eva mai pristandic, datoria e datorie. Winter nu-1 băgă în seamă. Mă luă de braţ şi îmi cranjă să stau pe' parbrizul din faţă al maşinii sale. Ei luă loc simetric cu mine. — Tovarăşe, îi. spuse civilului, ai ordin să faci două fotografii : una cu noi doi stîncl de vorbă pe iarbă, 90 91 alta cu maşina mea, în care să se vadă şi marca, şi numărul de înregistrare. Iată-ne aranjaţi aşa cum trebuie : vei face o singură fotografie. Economia de peliculă ne priveşte pe amîndoi. Tipul păli niţel. Reţinîndu-şi mînia, încercă să ne arate dinţii, într-un fel de zîmbet king-kong. Ne fotografie cu grijă, îngenunchind. Caprele, speriate, o luară la goană prin făget. Plutonierul salută din nou, a-poi, milităreşte strigă către maşina rămasă în şosea. — Soldat Candid ! Uluit, trăsnit de surpriză văzui cum din spatele jeepului se desprinde un fel de Eăt-Frumos tuns chilug şi_ cremenit de disciplină. Aducea în mină o coroană, mică, sobră : frunze artificiale de lauri, împrejmuind un miez de garoafe roşii de toată splendoarea. Soldatul, descoperit, se opri speriat în faţa noastră. Urlă : „Să trăiţi!", întinzîndu-ne milităreşte. coroana funerară. — Tovarăşe inginer, rosti civilul fotograf, sunteţi rugat să daţi această coroană „persoanei" care merge la înmormântare. Este din partea... Se opri cu teamă. Apoi, arătîndu-ne cele două fîşii de hîrtie creponată, se mulţumi să ne spună : scrie aici din partea cui este .' Mă uitam în ochii frumoşi ai soldatului ce avea a-ceîaşi nume ca mine. Ca în vis, făcui doi paşi spre el şi preluai coroana pe care o ţinea rigid, de parcă ar fi fost o ladă cu explozive. Citii tare dedicaţiile : „Iubitului nostru unchi Tudor Tutilă — scria pe una din laturi — omagiul îndurerat al nepoţilor săi, Ilie şi Grigore". Aşezai coroana pe capota maşinii noastre. Winter rîdea cu lacrimi. Uniforma ne întinse o foaie să o semnăm. Semnarăm amîndoi. îmi făcui cruce. Soldatul Candid îşi făcu şi el. Civilul ii săgeta cu o privire ucigătoare, cel în uniformă căută să-î scuze : „ — Iertaţi-], ne spuse, miroase încă a lapte. Lăsaţi, că-1 dezvăţăm noi şi de crucea crucii mamei Iui... — Să trăiţi, urlă soldatul Candid, vă raportez că am avut ordin să fac cruce. De la tovarăşul... — Gura ! Dacă ai avut ordin e în ordine. Fuga marş înapoi. Plutonierul gogoaşă, împreună cu fotograful cel palid, după ce ne salutară regulamentar, fără să ne mai spună vreo vorbă, se retraseră şi ei spre jeepul lor. t- Demarară repede, dar în loc s-o ia înapoi, spre Isarlik, ţk o luară înainte, în direcţia drumului nostru. Winter îmi umplu paharul cu suc, mi-1 stropi real glementar cu ginul irlandez cuvenit. Priveam amîndoi coroana mortuară, ştiind cine sunt îndureraţii nepoţi * Ilie şi Grigore. Totul părea a lua aspectul unei farse, care începea să ne depăşească. — Ce înseamnă toate acestea, domnule coleg, în limbajul dumitale codificat? îl întrebai pe studentul Winter. —- Daţi-mi răgazul să mă gîndesc. Să analizez... — Ce să analizezi ? Ce se întîmplă dacă eu refuz să duc această coroană? în definitiv, nu sunt nici ţîr-covnicul şi nici cioclul famihei Tutilă. Nu-mi răspunse. Controla atent osatura coroanei : nu era nimic ascuns în ea. Se uită spre mine, oftă, of-t tă. Caprele noastre, ieşind din hăţişuri, se apropiară căl-cînd graţios, fără frică. Ne priviră, ne întrebară. Se li-#■ rrştiră Le-am mîngîiat cu dragoste : mi se păreau a jk fi trimisele paşnice ale unui zeu Pan care avea şi ei * dreptul să ne verifice înainte de a ne primi în împă-Ş raţia lui. , lţr>- * _ în ceea ce mă priveşte, lucrurile îmi par foarte } clare : dar, în cazul călătoriei dumneavoastră, se pare ; că a intervenit o necunoscută periculoasă. Sommer ? Doamna Olimpia ? Osmanescu ? Nu ştiu. Adevărul este că Tutilă Unu era informat că şi doamna Olimpia va pleca la această întîlnire cu Moşul ci. Se temea — asta e impresia mea — de această întîlnire. Mi-a dat ordin s-o împiedic cu orice preţ... Dar, trimiţînd această coroană, toată misiunea mea cade baltă. De ce ? Mai mult, sunteţi rugat, în calitate de rudă, să depuneţi această coroană pe mormîntul unui unchi care s-a sinucis. Şi a cărui moarte i-a bucurat nespus de mult. De ce vă roagă acum pe dumneavoastră şi nu pe mine ? Ce rost are, sau ce ascunde acest gest familial, cînd ordinul de înhumare rapidă s-a dat în faţa mea, la telefon !? 02 93 Inii pierdui răbdarea. Winter ma atrăgea spre o alfa drama, care nu mă interesa. — Iubite colega, îi spusei înţepat şi ritos, m-am bucurat să te reîntâlnesc după atiţia ani ; nu m-am bucurat allîncl unde şi cam Ia ce lucrezi. Nu mă amestec in ciorba stăpînirii: eu sunt de partea lui Burra, care a fost bătut sub ochii mei, de partea lui Marin, nepotul meu, de partea Moşului, care e stîipul familiei întregi. Sunt plin de vînătăi, mîna mea stingă — o vezi ? — e în ghips. Soţia mea se apără cu întreaga ei minte şt pricepere împotriva unei viituri ce ne ameninţa şi casa, şi liniştea, şi cinstea, şi înţelepciunea noastră de pesimişti incurabili... Aşa încît te rog să mă duci la ţintă, acolo unde trebuia să mă lase „fratele" meu, şoferul Burra Brutus. Dacă refuzi, plec pe jos, mă lipsesc de maşina dumitale... Am zis I Winter ridică braţele spre cer —• apoi mă apucă de amîndoi umerii : părea disperat, speriat, ochii îi jucau în lacrimi. Şi totuşi, în culoarea verde a privirii sale, citeam un fel de milă şi jale neobişnuită. — Vai, vai, domnule profesor, îl auzii, cum de nu înţelegeţi nici acum că avem aceeaşi soartă? Eu am venit la dumneavoastră cu toate cărţile pe faţă : jur pe viaţa copiilor mei. De cînd aţi fost pus sub urmărire,, am căutat să. fac tot ce se poate ca să vă ajut. Recunosc : în sinea mea, speram să pun mîna pe o nelegiuire grea, pe o crimă veche, spre a o folosi, la nevoie, ca şantaj, pentru obţinerea plecării mele definitive. Soţia mea şi cei cloi copii ai mei nu sunt în vizită în Germania, că au rămas definitiv acolo, şi aste-la ordinul meu... Din ura pe care o declanşa simplul nume al soţiei dumneavoastră am dedus că între ea, bunicul ei şi acest sinucigaş unchi la al cărui mormânt aţi fost chemat, pe de o parte, şi clanul Tutilă pe de alta se ascunde, ca în toate marile familii, un cadavru misterios. Cînd personal başvizirul Tutilă Unu mi-a dat ordin să plasez în pieptul statuii lui Marx un. microfon, ca să înregistrăm ce vă spuneţi în timp ce eraţi închişi în subsolul teatrului, am înţeles că treaba o gravă şi că sunt pe drumul cel bun. — Dumnezeule 1 Un microfon în... — Da ! In general, serviciile noastre de urmărire folosesc tehnicile electronice cele mai sofisticate peni iu Irel categorii de indivizi : străinii suspecţi (toţi străinii sunt suspecţi), ştabii în funcţii politice sau militare grele şi afaceriştii din comerţul exterior, valutar. Pentru, aceştia nu ne zgîrcim în a folosi aparatura cea mai scumpă. Pentru poporul de rînd, ne mulţumim- cu informatorii, turnătorii, provocatorii voluntari, din care, după trei decenii de înseminare ştiinţifică, .avem la ora asta mai mult decît e necesar... Era normal ca, în clipa în care mi s-a ordonat să vă plasez un extrafin microfon, să-mi dau seama că nu e vorba de secrete legate de panificaţie sau de producţia de sucuri şi jnar-melade. Dosarul dumneavoastră penal e dc-a dreptul penibil de inocent: omisiune de denunţ. Iar cel de cadre al soţiei dumneavoastră poate servi de model pentru o piesă de teatru cu titlul O eroină a muncii dezinteresate. Atunci ce rost avea să vi se acorde un scenariu atît de absurd ca atragerea şi închiderea în pivniţele teatrului şi înregistrarea convorbirii ce aţi avut-o a- colo, lîngă bustul evacuat!?... Am avut -.....- şi aţi avut noroc că marele vizir Tutilă, fiind grăbit să plece spre braţele calde ale doamnei Carmen Caftangiu, m-a lăsat singur în camera de ascultare de deasupra magaziei în cauză. Dimineaţa i-am spus başvizirul ui că, spre marele meu regret, din cauza unor pereţi şi conducte, înregistrarea nu a reuşit. Banda pe care le-am prezentat-o era un mîriit bruiat, nu se putea înţelege nimic. Banda cu înregistrarea curată a convorbirii dumneavoastră o am aici : o ştiu aproape pe dinafară. Mu vă pot spune cît de emoţionat am fost auzinclu-vă şi ce sentimente aţi răscolit în mine. — Domnule Winter, ii spusei îngrozit şi înfuriat de cele auzite, sper că nu ai de gînd să mă şantajezi cu această bandă de spionaj murdar?! Simţeam fizic un fel de lespede de piatră rece aşe-zîndu-se peste întreaga-mi memorie : vedeam ochii înlăcrimaţi ai Olimpiei, simţeam în nări mirosul ele şobolani şi naftalină al acelei celule-capcană. Winter se uita la mine ca la o stafie, tremura, mi. se părea că e şî el gata să izbucnească în plîns sau în revoltă. 94 95 — Să stăm jos, domnule profesor. Să încercăm să rămînem calmi. Avem timp. De aici, cu maşina mea, într-o jumătate ele oră vă depun direct în căruţa iui nea Vasile, care, sigur, vă aşteaptă. Cu el, într-o oră, puteţi îi sus, la casa Moşului, care va aşteaptă şi el. Aş fi putut să mă spăl ca Pilat pe mîini şi să îmi văd nepăsător de meseria mea : am de mult convingerea că nu are nici un rost să lupt împotriva ignoranţei, înfumurării şi —■ iertaţi-mi tăria vorbelor —■ a stupizeniei dumneavoastră total anacronice şi naive. Dar, cum. vă spuneam, eu însumi mă găsesc într-o înfundătură disperata, corneilleană : dragoste sau datorie... în sfîrşit, asta mă priveşte pe mine. Pe dumneavoastră vă implor, sa nu vă înfuriaţi : imaginaţi-vă că am chemat-o şi pe doamna Olimpia, ca martoră obiectivă, la această, să-i zicem, confesiune sau mărturisire a mea. O voi face cu inima grea — dar fără nici o urmă de resentiment, sau dorinţă de răzbunare... Am simţit lîngă mine trupul cald şi blînd al uneid din caprele noastre gazde. O mîngîiai între corniţe, simţind cum mi se topesc umorile mîniei. Winter, răscolit şi stăpînindu-ise cu greu, mesteca nervos în dinţi o coadă de măcriş, privea departe şi ofta ; privea probabil departe ca să poată vedea adine înapoi în timp. —■ Domnule profesor, începu ei cu un glas stins, u-şor răguşit de emoţie sau de efortul de a se stapîni, va trebui să ne întoarcem amîndoi în Genopoîisul anului 49 : aş zice, la ultimele zile în care ne-am mai întîl-nit, fiindcă Facultatea ele Filosofie fusese desfiinţată, corpul profesoral vechi a fost dispersat, studenţii risi-pindu-se fiecare pe unde a putut. Lozinca era : sauva qai peut ! Politic, eram încă, în. felul nostru idiot si romantic, convinşi că, la viitoarele alegeri libere cc ne-au fost promise de aliaţii occidentali, se va vedea de partea cui este poporul... Credeam în loialitatea vorbelor despre democraţie, autodeterminare, drepturile omului etcetera. Domnul Harriman, întorcînclu-se de la Moscova, ne-a garantat respectarea drepturilor politice, îndeumîndu-ne să le cerem şi să le pretindem de la ruşii cu care el căzuse de acord. Minţea, Ştia ce ne aşteaptă, dar spera că revolta de stradă a popoarelor va corecta orbirea şi laşitatea idioată a lui Rooscvelt y şi Churchill. Colegii noştri evrei, pe linia comunităţii lor, fuseseră prompt informaţi de confraţii lor din New York m că ocupaţia rusă va dura cel puţin cincizeci de ani. Iî Noi nu-i credeam, nu-i puteam crede. Eram după un război pe care-1 cîştigasem pe jumătate, lumea întrea-Şkv gă era împărţită în jumătăţi, Coreea, Germania, Berli-■ ; nul, Vietnamul, Europa etc... Nu ne puteam închipui că un asemenea provizorat poate fi tolerat de foarte civi- • r lizaţii şi puternicii noştri protectori apuseni. Ne uitam la tancurile cu portretul lui Stalin, la lozincile ce apăruseră ca din altă lume, la forma primitivă şi barbară a marxismului în care cu toţii credeam, şi ne ziceam -. „aşa ceva nu se există!" (Exact aşa a zis şi acel cioban : care'— uitîndu-se o zi întreagă la o girafă. —• a ajuns # la! concluzia că sau a băut, sau şi-a pierdut minţile,) Poporul de jos şi chiar şi cei mai informaţi dintre cărturari credeau stupid şi absurd în „venirea americanilor". - Americanii intrau în zodia Mc Carthy, francezii mai a-ţ„ Ies, dar şi englezii şi italienii, din frică sau vinovăţie, se'descopereau a fi cu toţii leşinaţi de admiraţie nu fa- tţă de cei care au debarcat în Normandia sau Sicilia, ci-faţă de magica, salvamunda Armată Roşie... Englezii se dezmembrau, Churchill începuse să picteze şi să-şi scrie memoriile... La noi au fost inaugurate primele procese intentate vechilor orînduiri : partidelor istorice, bisericii catolice, presei tradiţionale. Legiona-rii au fost primiţi în partid. H ■ —- Dragă Winter, te implor, nu-mi face acum istoria acelor ani : crede-mă, am avut timpul necesar să ini-i recapitulez nu o dată...Povestirea originilor o o boală mitologică, grecească. Toate, nenorocirile lumii de jos J se trag din încleştarea unor Titani : la noi, doi fraţi taie capul celui de-al treilea numai fiindcă e mai frumos şi mai mic. Apoi, ascund acest cap într-o purpură roşie şiîiicep împărţirea turmei... Misterele orfice, ca şi cele yaltice, încep cu o crimă comisă sus de toi, de către j nişte zei egoişti şi ambiţioşi... ■ ^ Sunt neamţ, domnule profesor, şi nemţii de astăzi se îrtreabă cutremuraţi : „Cum a fost posibil un Uitîer.?". Francezii se întreabă şi ei : „Cum a fost po- 96 C-da nr. -''•'> coila 7 97 sibilini Petain?". Chinezii încep şi ei să se întrebe: „Cum. a fost posibil un Mao ?". Numai ruşii, acasă la ei nu se vor întreba niciodată : „Cum a fost posibil un Stalin ?" —• fiindcă Stalin s-a identificat cu istoria lor, fiindcă Stalin este calitatea şi defectul lor maîtressc, fiindcă din Stalin nu există scăpare decît fie în victoria totală, fie în neantul sau apocalipsa sfîrşitului de lume... Şi tare mă tem că şi la noi va fi foarte greu să ne explicăm, într-o frumoasă zi de început de nouă <•-pocă sau eră, „cum a fost posibil un Suleiman atît de total magnific !?"... Nu vă enervaţi, îmi lac încălzirea celulelor, nu mi-e deloc uşor să umblu la dosarul acesta şi tragic, şi ridicol, şi ireversibil... — Winter, iubitule, ca vechi şi încercat puşcăriaş trebuie să neg acum ceea ce ţi-am spus ca profesor o-dinioară : istoria, dragul meu, o fac şi o scriu învingătorii cei mari : la ideile şi sintezele generale nu au dreptul decît tot marile popoare şi marile puteri, iar întrebări grave nu sunt permise decît muribunzilor : şi, e-ventual, celor ca dumneata, care, de vei reuşi să treci „dincolo", îţi vei putea scrie memoriile de om cinstit: şi lucid. Noi doi, acum, dacă e posibil să fim practici şi oneşti, eu. zic să ne arătăm reciproc rănile primite. Ale mele se văd, se ştiu •—- eu însumi, in întregime, sunt o rană deschisă şi nevindecabilă. Acum e rîndul dumitale, Herr Winter, să-mi araţi vreun ghips sau vreo vînătaie ascunsă... Winter se înveseli subit, se ridică şi se duse la maşină. Se întoarse cu o mapă de plastic. Albastră. O desfăcu şi, dintre multele hîrtii de acolo, scoase cîteva coli îngălbenite. — Pe tatăl meu, îmi spuse, l-aţi cunoscut. Fiind un om de seamă în cadrul grupului etnic german, a fo.st printre puţinii care s-a ridicat şi a luptat împotriva fascizării saxonilor, împotriva înrolării tineretului nostru în Wehrmachtul german. Avea excelente relaţii cu şefii unor partide istorice, a reuşit să obţină ca tinerii care nu voiau să treacă în armata germană să fie reţinuţi — camuflaţi sub nume uşor schimbate — în cadrele de rezervă ale armatei locului. Aceşti saxoni au scăpat cu viaţă -— fiindcă cei pe care hitleriştii î-axi In- corporat în 43, instruindu-i în mare grabă, doar îu trei luni, au pierit stupid în Serbia sau Polonia. Am. avut două surori : cea mare, Heiga, a fost deportată în Rusia în ianuarie 1945... Cea mică, Ursula, a scăpat atunci : era măritată în Koln şi e gazda nevestei şi a copiilor mei. Tata, imediat după terminarea războiului, a. avut dos sau trei ani de reabilitare totală, pe baza atitudinii sale antihitleriste din timpul războiului. Pe baza a-ceasta am putut eu să mă înscriu la Facultatea de Fi-losofie din Genopolis, unde v-am audiat şi pe dumneavoastră, care eraţi, pe atunci, cel mai tînăr, dar şi cel mai bătăuş conferenţiar ai acelor ani de cumpănă şi. •rinocerizare. Helga nu s-a întors din Rusia. Era cea mai •deşteaptă din familie, ea a fost adevărata mea mamă. A rămas acolo, s-a măritat cu un fel de nacealnic rus, pe nume Serghei Hlebanov, s-a mulat în Urali, are cinci copii şi eu cred că, în felul ei, e fericită. Şi realizată. Ne-a scris că nu vrea să vină să ne vadă şi nici nu doreşte ca vreunui din noi să o caute în noua ei patrie. Adresa nu ne-a indicat-o... Cînd au început deportările, în Bărăgan, am fost şi noi evacuaţi, deşi nu eram ţărani. Tata a murit acolo, după trei ani ; dar, prin relaţiile ce le mai avea, a reuşit să mă înscrie la Facultatea de Electronică a .Politehnicii. Ursula, teribil de descurcăreaţă, a reuşit să scape de Bărăgan, s-a întors acasă, devenind, la optsprezece ani ai ei, linotipistă în tipografia noastră naţionalizată!. Ea m-a menţinut la facultate vînzînd noilor stăpini covoarele, argintăria, tablourile şi cărţile din moştenirea părintească ce a scăpat de poto.jp, S-a măritat cu un coleg al meu, fiu de mare .ştab —• astfel a fost printre primii care au reuşit să „rămînă" în Germania. ...Povestea aceasta seamănă cu toate poveştile neamului meu : fiecare familie este o tragedie, fiecare biografie în parte o rană necicatrizată. Foarte atent ascunsă şi. negată. —■ îmi vine să rid, Winter. Ne-am întors în evul mediu timpuriu. Orice ţară şi orice popor care greşea" fie faţă de Papă, fie faţă de împărat, era declarată cxpositio in praedam. Liberă de a fi prădată. Doar că prădătorii de azi erau şi ei nişte foşti prădaţi de ieri. Filosofia istoriei noastre de azi trebuie să înceapă cu analiza spec- 98 99 trală a instituţiei talciocului şi a consignaţiei. Ca filosofi de pe tuşă, noi doi, acum, suntem tot nişte valori de talcioc, nici dracu nu ne mai bagă în seamă : singura noastră mîngxiere ar fi gîndul acela sinistru că va sosi şi vremea cînd acest ocean de barbarie şi cruzime „ştiinţifică" îi va cuprinde şi pe politologii diagnosticieni de la Sorbona, Oxford sau Harvard... Winter mă bătu protector pe umeri. Nu mai părea a fi fostul meu student. — Domnule profesor Candid, îmi zise, am putea discuta la nesfîrşit această problemă : dacă suntem victimele unei utopii, pionierii viitoarei ordini mondiale sau simpli martori într-un proces metafizic în care se judecă Istoria, prin crimele Omului către Omenire şi Lume. Nu vreau să ne asemănăm acelor diplomaţi ai. per-petuu-absurdului. care discută, timp de un deceniu, despre viitoarele discuţii la care se va hotărî lorma mesei ia care se vor aşeza cei ce vor începe discuţiile despre... M-aţi acuzat de trădare, mi-aţi. spus verde în faţă că pentru un om ce a trecut printr-o facultate de filosofic cinstită nu există nici o scuză de a fi angajatul celei mai amorale instituţii din întreaga civilizaţie, capitalistă sau socialistă, din lume... Fără să vrem sau să dorim am ajuns să jucăm alături în această ciuleandra a dracului. Eu vin acum şi — jurînd pe cei opt sute de ani de istorie şi civilizaţie a neamului meu — vă spun, ci-tîndu-vi-1 pe Dostoievski : „Toii suntem vinovaţi pentru totul!" — Nu înţeleg ! —• Iată un act din mapa aceasta. Dar, înainte de a vi-1 arăta, îmi voi permite să vă reamintesc ultima noastră întîlnire. i — O ţin minte. Am rîs foarte mult. Dar nu mai ştiu de ce... : — Exact. Am să vă reamintesc eu de ce am rîsea-tunci, Mi-aţi dat să bat la maşină un fel de scrisoare-pamflet adresată Seminarului de Matematici şi Fizică, condusă administrativ de prietenul dumneavoastră, psihologul Fronius. Ajuns decan. Istoria, domnule profesor, pentru micile popoare sau măruntele instituţii de cultură ale acestora, nu este decît o succesiune de inmor- 100 mîntari. Filosofia a înlăturat teologia cu ajutorul ştiinţelor : acum, matematicile, aliindu-se cu fizica, au e-liminat vechea filosofie, înlocuind-o temporar cu ideologia. Aştept ca fizica să elimine matematicile şi politica să elimine ideologia — urmînd ca tehnologia şi economiile politice să rămînă stăpîne pe întreaga gîndire teoretică. —• Deci — iartă-mă că nu pot fi atent la înmormln-tările ce mi le înşiri — ţi-am dat să baţi la maşină o scrisoare-pamflet către Fronius. Care, avînd un trecut cam verde şi cu diagonală, a trecut repede de partea învingătorilor, conform dictonului popular „orice pătlăgea verde, după ce se coace, devine roşie şi abia după aceea începe să putrezească!" Ce s-a înlîmplat eu acea scrisoare ? Nu-mi mai aduc aminte. — E normal : vă pregăteaţi să plecaţi în Munţii A-puseni : începuse agonia filosofiei... — Am fost nevoit să accept un post de simplu profesor de istorie şi naturale ia un mic gimnaziu dintr-un vechi orăşel minier. în timpul liber, am studiat la faţa locului istoria veşnicei noastre iobagii... ■— Cînd aţi revenit, ca profesor de liceu, în Genopolis, nu m-aţi mai găsit. •— Aşa este. Dar m-am interesat! Mi s-a spus că ai plecat definitiv spre sud. Sau în capitală, nu mai ţin minte... Aşadar, ce. s-a întîmplat cu... ? —• Am bătut ia maşina mea de scris textul scrisorii dumneavoastră. Apoi m-am dus cu el ia tovarăşul decan Fronius. L-a citit. A rîs uşor, mînzeşte şi a căzut pe ginduri. M-a trimis cu scrisoarea la marele comisar al universităţii, celebrul Saul Apostol. Acesta nu a mai rîs, mi-a luat adresa, datele şi a zis: „în sfîrşit!" Peste o săptămînă am fost arestat. Camera mi-a fost răvăşită : s-au găsit manuscrisul dumneavoastră, maşina mea de scris... Eu am mărturisit ca sunt autorul acestui text, pe care l-am scris cu naiva intenţie de a-j face să rida pe profesorii şi colegii de la Matematici. Am fost tuns, bătut straşnic şi pus să curăţ latrinele de la poliţie. A-restările în poporul de jos încă nu începuseră. După trei luni'mi-au dat drumul, cu condiţia să părăsesc definitiv oraşul şi facultatea... Nu ai spus căr,eu; sunt:autorul acelui, pamflet?. * -. Domnule profesor( înaintea dumneavoastră, am comis şi eu „omisiunea 'mea de denunţ". Eram fiul tatălui meu şi studentul dumneavoastră.-Vă aduceţi aminte, vorbeaţi despre soarta popoarelor mici, ziceaţi, vă citez a-cum : „fiii unor asemenea popoare trebuie să fie viteji în tinereţe, eroi la maturitate şi neapărat victime sau martiri la bătrîneţe;! Fiii marilor popoare au favoarea de a fi... exact invers..." Aveam, aşadar, ocazia de a fi viteaz. Am fost viteaz ! Norocul meu că nu am fost luat prea în serios a constat şi în faptul că ugro-sciţti de a-tunci nu prea înţelegeau cele scrise : iar exemplarele pe care —■ din proprie iniţiativă —, ca Luther, le-am afişat pe poarta cea.mare a Universităţii au dispărut fără urmă... Iată, aici am manuscrisul dumneavoastră, pe; care l-am păstrat ca pe o scumpă relicvă : iată şi copia făcută de mine la maşină : figurează şi azi în dosarul meu de. cadre. Luai coala galbenă, îmi scosei ochelarii de citit. Da !.... Era scrisul meu din tinereţe, scrisul meu afurisit, neînfricat, impetuos... — Să-l citim, îmi propuse zîmbind studentul Winter. Pe acea vreme am rîs cu hohote de aceste ironice băşcălii academice. După treizeci şi ceva de ani s-ar putea ca ele să sune cu totul altfel... Am. început să citesc : întîi mai încet, apoi din ce în ce mai amuzat de;-textul acesta, de care uitasem cu desăvîrşire. Caprele noastre—- afabile gazde în acest luminiş plin de margarete şi cicoare albastră — îşi întrerupseseră rumegatul paşnic şi ne ascultau, cu o seriozitate uimită, din altă lume. Iată cum suna manifestul meu de atunci : DOMNULE DECAN, dorind să contribuim cu modestele noastre lumini filosofice (cuvîntul „filosofice" era subliniat cu o linie neagră de doliu), vă trimitem alăturat cîteva sugestii concrete spre a fi citite şi, eventual, analizate în plenul primului Seminar reunit al ştiinţelor pozitive, Matema- tica şi Fizica. Dat fiind faptul că tema acestui Seminar ai ocupanţilor şi al fostei Facultăţi de Filosofic ar fi legarea teoriei de practică, propunerile noastre se înscriu perfect în această ordine de idei. Iată deci ce sugerăm noi să fie introdus în planul dumneavoastră de perspectivă : 1. Realizarea unui tensiometre pentru stabilirea exactă a gradului de plictis, oboseală şi disperare. 2. Aparat pentru măsurarea uzurii unor noţiuni nobile. 3. Sistem de recondiţionare, cu mijloace locale, a unor idealuri compromise, falsificate sau ratate. 4. Punerea la punct a tehnologiei pentru realizarea sudurii intenţiilor de fapte şi a vorbelor de realitatea înconjurătoare. 5. Radioscopia publică a datelor statistice, a laudelor şi a promisiunilor. C. Sistem de detectare a pierderilor, de caracter sau a scurgerilor inutile de conştiinţă. 7. Transformator al agitaţiei vizuale în entuziasm ştiinţific, prin evitarea consumului de morală autohtonă, aceasta fiind materie-lingou ce intră în datoriile noastre de război. 8. Studiu privind forţa magnetică a fotoliilor rect-orale. 9. Calculul integral al raportului macrosocial dintre lichelism şi prostie. 10. Proiectarea unui telescop pentru lotografierea la distanţă a speranţelor. 11. Realizarea sintetică a unui cristal capabil să facă spectroscopia utopiilor. 12. Stabilirea, conform greutăţii specifice, a locului pe care îl ocupă minciuna în tabloul lui Mendeleev. 13. Aplicarea lui mv'1 în problema nepotismului. 14. lonizarea (eventual marcarea atomică) a particulelor de vanitate şi egoism. 15. Sirenă publică automată pentru semnalarea furturilor în ştiinţă, cultură, economie etc... 16. Sistem de accelerare a procesului de putrezire a u-nor valori veşnice, reacţionare. 17. Cardiograma sincretică a ANIMEI poporului de jos. 102 103 18. Refrigerator atomic pentru combaterea radiaţiilor no-emice ale Cuvîntului, ca Logos primar. 19. Analizor dinamic el dogmelor, ca forţe antagoniste, în lupta neantagonistă dintre ştiinţă şi religie. 20. Racordarea vitezei Fricii de la viteza sunetului ia viteza Luminei. 21. Fotografierea cu raze X sau Y a conceptelor de divinitate şi libertate, în vederea demascării lor ca a-genţi ai lagărului imperialist. Ftc". Tu speranţa că mod («stele noastre sugestii vor contribui la. praxisul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, vă rugăm cu respect a le lua în considerare, amintindu-le şi în procesul-pur-verbal al seminarului. Colectivul de profesori de filosofie, rămas pe drumuri, se angajează orieînd să vă vină în ajutor : ca simpli zilieri-umanişti, ca iobagi ai ideilor generale sau ca prizonieri în lagărul în care lumina vine de unde vine. Un grup de tovarăşi. Am izbucnit în rîs. Şi eu, şi Winter. Am rîs ca în purgatoriu, singurul loc unde rîs-cu-plînsul nostru est-eu-ropean poate funcţiona în voie. Prietenele noastre caprine ne priveau nedumerite : vexate chiar. Rîsul nostru total părea a fi o notă falsă în armonia rustică a crîn-gUrilor şi livezilor ce se aşterneau la picioarele noastre. — Doamne, exclamai plin de încântare, cit de tineri eram ! Nu ai impresia, dragă Winter, că aceste nevinovate băşcălii didactice, mutatis mutandis, pot fi actuale chiar şi azi, după trei decenii ? — Domnule profesor, nu cred şi nu mă interesează. Pentru noi, Istoria s-a terminat Ia Yalta : a înţepenit, a dambîagit se pregăteşte de moarte prin scleroză în plăci Accidia. Nu mai sunt posibile mari răsturnări, mari evenimente •, revoluţia înseamnă stare pe ioc, evoluţia înseamnă involuţie, progresul nu ar fi decît starea ute-rină prin care ne pregătim pentru o nouă naştere, într-o şi mai nouă barbarie, civilizată, computerizată, me-diocretinizată... Dar să lăsăm prostiile serioase, pentru noi doi aceste amintiri sunt un lux nepermis. După cum vedeţi, nu v-am denunţat. Am fost un tînăr viteaz, de nădejde şi onoare. Am suportat bătăile, tunsul, am curăţit latrinele gealaţilor cu conştiinţa curată că numai astfel voi putea rămâne curat... Nu am avut dreptate ! Pentru bucata asta de hîrtie, scrisă de dumneavoastră, dar ataşată pe vecie de dosarul meu, eu am ajuns, volcns-no-lens, acolo unde sunt şi astăzi... —■ Nu înţeleg. Mi se pare absurd. — Vă voi povesti. Cît se poate mai scurt. Fiind exmatriculat din Facultatea de Filosofic, însemna, sclbst-vcrstundig, să nu mai pot fi admis in nici o altă facultate din republică. Tatăl meu era încă. „cineva" în. CU biniurn, cu toate că sora mea Ilelga fusese deportată. Avea legături trainice şi vechi cu comunitatea evreiască din oraşul de jols, aşa că nu i-a fost prea greu să-mi obţină, în ultima clipă, nişte acte ce dovedeau că sunt evreu sadea. După cum poate ştiţi, din Sylvania de sud, unde dominau autohtonii valahi şi saxonii cei mai bogaţi, nu a. fost deportat nici un evreu. Mai mult decît atît: în timp ce din nordul ocupat de fascismul ugro-altaic au fost duşi la moarte peste două sute de mii de evrei, majoritatea cărturari şi comercianţi asimilaţi, la noi a fost pace şi linişte : în afară de „dezonoarea" de a nu fi admişi ca soldaţi spre a fi duşi astfel spre stepele morţii anonime, copiii evreilor au stat acalsă, în biblioteci, au luat lecţii de pian, limbi străine, putînd studia în voie marxism-leninismul. Astfel se explică faptul că, după răsăritul luminii de la răsărit, ei au putut constitui cea mai unitară şi mai serioasă rezervă de cadre de conducere : miniştri, comisari, directori generali, generali-directori, ideologi, poeţi şi dramaturgi ai noii ordini europene... Deci, tata mi-a procurat acte de evreu sărac, rabinul însuşi a intervenit, prin relaţiile sale, ca să fiu primit la Politehnică: fără trecut, fără frica ele a fi considerat neamţ. — Perfect. Găsesc că tatăl tău a procedat foarte bine. — EI a murit într-un chip foarte trist, undeva, lingă o baltă a Istrului. Nu am putut veni la înmormîntarea Iui, puteam fi identificat... Ursula s-a. îngrijit de toate. A murit apoi şi rabinul care-i era prieten, singurul care 104 105 njr Ii putut, la o adică, să-mi certifice identitatea. Ursula îmi trimitea regulat cîte o mie de lei pe lună. Am obţinut şi bursă de merit. Am făcut carte serioasă. în ultimul an, am cunoscut-o pe soţia mea, Yolanda, nepoata domnului Sommer. Pe acea vreme domnul Sommer era tovarăşul Sommer, un fel de director general peste toate tipografiile şi tipăriturile din paşalîc. Am iubit-o pe Yolanda, din dragoste m-am căsătorit cu ea. Nu a fost uşor, dar pînă la urmă familia ei mi-a iertat originea ariană, germană. M-am mutat în Isarlîk, zicîndu-mi : să începem o viată nouă, departe de saxoni şi de Siebenburgen. Am primit un post excelent, la o fabrică de maşini electrice. M-am şi remarcat imediat. în timpul unei concentrări, am fost trecut, pe nesimţite, la o centrală radar a armatei. De aici, într-o frumoasă zi, m-am pomenit „detaşat" la un serviciu special : să execut nişte instalaţii noi, ultrasecrete. Am executat. Yolanda era gravidă, unchii şi protectorii mei nu mai erau ştabi. Dinspre Uraii bătea acum un discret crivăţ antisemit. O generaţie nouă, autohtonă, de foşti ţărani, acum activişti fălcoşi, pătraţi şi încuiaţi, îşi cereau dreptul la numerus clausas. După trei luni de „detaşare", am cerut să mă întorc la uzina mea de bază. Devenisem conştient şi sigur de ceea ce, înainte, bănuisem doar : că lucram în serviciul temutei noastre agii. Mi s-a spus: să stau liniştit, cererea mea de reîntoarcere nu poate fi aprobată. De ce ? am întrebat eu. Deţineţi acum grave secrete de stat mi s-a răspuns. Am făcut un scandal de pomină, am mers în audienţă, am scris memorii: nici un răspuns. Atunci — de acord cu soţia mea, care, între timp, îmi născuse fiul mult dorit — am refuzat să mai lucrez. M-au lăsat, m-au lăsat, dar, într-o zi, cînd am ţipat cît am putut pe acele coridoare ale subsolului electronic, doi gealaţi surdomuţi mi-au administrat o foarte „ştiinţifică" bătaie. Fă< ră să-mi rupă vreun os, fără să-mi atingă grav vreun organ important, m-au făcut — cum se zice în limbat profesionist —• „tocană de iepure cu măsline". Am zăcut la infirmerie cîteva zile. Cîteva foarte grele zile... — Groaznic, dragă Winter ! — Trebuia să-mi spuneţi aşa : „şi tu, liul meu... ?" Acum, vă rog să fiţi atent. A patra sau a cine ea zi (în care fusesem lăsat să mă fezandez în suc propriu, tani-ponîndu-mi cu apă de plumb vînătăile cîştigate), se prezentară la mine trei grade înalte, în uniforme de „berze albastre". Plus un procuror în civil. Calmi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, fără nici o mînie sau precipitare, mi s-au arătat, pe rînd, mai multe declaraţii: a sorei mele Ursula, ale celor doi unchi Sommer, a celui mai credincios al meu coleg de facultate. Am refuzat să le citesc declaraţiile, strigînd : „am declarat, înainte de a-mi depune dosarul de primire. în partid, toate a-ceste amănunte : că sunt saxon, că am fost dat afară din Facultatea de Filosofîe clin cauza unui pamflet, că mi-am făcut acte de evreu sărac..." Coloneii continuau să-mi zîmbească cu dragoste. „Secretarul facultăţii, mi-a spus unul din ei, poate fi convins oricînd să' ne dea o declaraţie că nu a ştiut nimic, că a fost indus în eroare." „Dar, am ţipat eu, ce urmăriţi cu această brutală forţare a mea? Tata a fost un antifascist cunoscut, eu am fost un antistalinist cinstit, nu am ce căuta în această instituţie, pe care o consider şi fascistă, şi stalinistă !" Winter tăcu. Era aprins la- faţă, simţeam cît de dureroase şi încă vii sunt aceste aduceri aminte. Cînd scapi din, Sodoma sau Gomora, nu ai voie să te uiţi înapoi, nu e bine să-ţi reaminteşti. Era linişte în turul nostru, aerul de primăvăratică amiază vibra duios ; simţeam în. nări mirosul reavăn fii pămîntului cald, aroma ierburilor grase, boarea zăpezilor dip .munţii albaştri, îndepărtaţi. Industria poluează Spaţiul curăţiei noastre, istoria murdăreşte Timpul ce ni s-a repartizat la naştere, prin Providenţă. Spaţiul e îndureraţi Timpul poate fi bolnav de cancer sau sifilis. Nu ştiu care din aceste două dimensiuni ale lumii suferă mai mult, mai jalnic, mai lără de speranţă... Winter ofta, continuînd să-şi răsfoiască dosarul său albastru. — îmi este greu să continuu, îmi spuse. Domnule pfo-fesor, eram foarte speriat. îmi dădeam seama că ei sunt pregătiţi prin ceea ce ştiu, iar eu "eram vinovat prin ceea ce nu ştiam şi ascundeam, neştiihd ce ştiu ei. E- 106 107 terna poveste : orice anchetă începe cu o bătaie şi sfîr-şeşte cu o anamneză totală. M-au lăsat să-i blestem, să mă lepăd de ei. Nu le pasa, nu păreau deloc jigniţi sau mâniaţi. Din contră. Unui din ei — probabil comandantul secţiei —• mă servi cu un pahar cu apă şi o ţigară. Apoi, rîzînd cu toţii, îmi puseră în faţă... ce credeţi ? O declaraţie a dumneavoastră ! —• A mea ? E imposibil. în anii aceia eu eram în al doilea cincinal de detenţie politică... — Şi totuşi... Era vorba de un memoriu, sau o declaraţie prin care dumneavoastră, deţinut, condamnat ia zece ani pentru agitaţie şi defăimare, scriaţi, cum mana propriu, de undeva dintr-un lagăr de muncă, direct către procurorul general al paşalîkului nostru liber. Declaraţi solemn că, în infirmeria de febră tifoidă din lagăr, a murit în braţele dumneavoastră un deţinut arestat şi condamnat în 1949. Fiindcă scrisese şi publicase vreo zece articole semnate N. Paloş în cotidianul ţărănist, reacţionar, Patria, din Genopolis. Dumneavoastră declaraţi că acele articole au fost scrise de dumneavoastră şi că pseudonimul N. Paloş l-aţi ales la întâmplare, din prudenţă şi pedanterie gazetărească. Presa, ziceaţi dumneavoastră, trebuie să fie un paloş, dar nu unul care taie. Deci un Nepaloş. Mai spuneaţi acolo că, din păcate, redactorii acelui nenorocit, ultim ziar de opoziţie au murit cu toţii prin lagăre — dar că, acum vă citez exact, „studentul meu Marcus Winter poate dovedi ori-cind că nu învăţătorul Nicula Paloş este autorul acelor articole" ; deoarece, pe acea vreme, el, studentul Winter Marcus, vă servea ca dactilograf şi curier pentru a-oeste nenorocite articole. Cereaţi realibilitarea nevinovatului Nicula Paloş şi judecarea dumneavoastră... Părea că cerul se dărîmă peste capul meu. — Dumnezeule, exclamai, aşa este... — Iată aici, domnule profesor Deziderius Candid, a-îias N. Paloş, copia declaraţiei dumneavoastră olografe. Figurează atît în dosarul dumneavoastră penal, cît şi în cel de cadre al meu. De mîine va figura şi ân dosarul soţiei dumneavoastră, vă asigur. Mai aflaţi că, în graba şi grămada arestărilor din anii 50, ca să fie sigure, organele de atunci au arestat nu un singur N. Paloş, ci Ivreo trei sau patru : Nicolae, Nichifor, Năstase — nu se mai ştie... Cazul în sine era închis, clasat. Declaraţia dumneavoastră nu era decît o stupidă şi cretină rîcîire a fundului unui cazan ars şi aruncat la gunoi... Colone-Iul care mă ancheta mi-a spus-o cu toată francheţea : „neamule, nu ne interesează Facultatea ta de Filosofic, nici faptul că eşti jidan sau saxon : dar avem nevoie de tine aici, fiindcă în treaba asta a noastră nu putem amesteca pe unul dintre ai noştri. Ne trebuie un neamţ cinstit, priceput, fără vicii, fără ambiţii sau putere politică specială. Nu putem angaja pe vreunul din tribul nostru : ori ne vinde, ori se vinde. Ne trebuie, aşadar, un neamţ fără rude sau obligaţii, fără mamă, fără tată, fără neamuri sau trecut în acest Isarlîk aiutan. Acum, chiar că nu mai avem de ales : dacă dăm drumul memoriului acestui nebun şi ieliot de profesor-deţinut, e limpede că pe el trebuie să-1 ucidem, fiind mari orii 1 în viaţă al unei grave erori judiciare a noastre, iar pe tine, dragă Winter, trebuie să te izolăm, fără proces, pe toată viaţa... Dar, dacă accepţi să lucrezi în continuare pentru noi, ca inginer civil, colaborator extern de specialitate, anulăm idioţia aceasta, uităm de acel profesor al tău, uităm şi de toţi Paloşii ce au căzut în această cursă de şoareci... Winter îmi puse în palme copia memoriului meu. Se ridică şi se duse la maşina lui. Umplu ras două pahare de plastic : unul mi-1 aduse mie, cu celălalt se retrase mai încolo, spre şanţul şoselei. Rămăsei singur, cu votca şi amintirile mele... Care nu iartă. Cu stafiile trecutului meu. Winter avusese dreptate spunîndu-mi : „Nimeni nu e nevinovat: toţi suntem vinovaţi pentru totul!" M-am dus lîngă el. Privind în pamînţ. mîngîind capul cornutei ce mă urma ca o umbră, începui să depăn mărturisirea păcatului meu" de moarte. A păcatului despre care nu-i vorbisem nici sorei mele, nici Olimpiei. Doar în rugăciunile mele de taină îl. aminteam, în speranţa — că duhul părinţilor mei curaţi şi. buni vor interveni în fl= ceruri pentru a se şterge din. cazierul: conştiinţei mele acest păcat pe care l-am comis fără de voia mea,-fără ştiinţă sau intenţie. 108 109 — Frate Winter, va trebui sa suporţi confesiunea uu>a ele durere şi groază. Omul acela, NicuJa Paloş, a murit într-adevăr în braţele mele. Fusesem inlernat în acea infirmerie ca să mor : eram distrofic în ultimul grad, făcusem şi febră. Ca într-un coşmar, îmi aduc totuşi aminte de tot ce mi s-a întîmplat acolo. Un coleg al meu, poet, tuberculos în finish, mi-a spus într-o seara : „Este aici şi un ziarist din Genopolisul tău : îşi ştie pe dinafară toate articolele pentru care a fost arestat şi pe care le-a publicat în Patria, în 1946. Are doisprezece ani de puşcărie făcuţi, ar mai avea trei ani pină la expirarea pedepsei..." Aşa am ajuns în camera mortuară a u-celei infirmerii de lagăr. Pe jos foiau şoarecii de cîmp, pe eus se vedea acoperişul de stuf al barăcii. M-ain aranjat să dorm în pat cu el. Era foarte slăbit, foarte îmbătrînit. îl văd şi acum in faţa ochilor : fără dinţi, fără degetele de la o mînă, cu faţa şi gîtul plin de nişte bube ce puroiau. Cu greu mai reuşeam să-i vîr pe gît cîteva linguri de arpacaş sau paste fierte... Nu am putut afla nimic despre familia lui, despre satul sau oraşul din care se trăgea. Nimic. De cîte ori îşi revenea din halucinaţiile de febră, se comporta lucid şi clar : pentru o oră-două îmi recita fragmente întregi din articolele mc-1c. Răsunau ridicol în baraca aceea de muribunzi, răsunau tragic în conştiinţa şi memoria mea. Ca un martir în delir, de fiecare dată ne declara strigînd : „Aceste articole sunt opera mea. Nimeni în ţara asta nu a scris mai curajos şi mai drept decît mine, nimeni nu a pătimit pentru scrisul său, ca mine... Mor, dar mor cu mîndria că nu am trăit degeaba !..." * Şi continua să recite ore întregi din acele articole. Nu-şî mai amintea nimic din viaţa lui, orice îl întrebam, el numai şi numai de articolele sale putea să-mi povestească. Bănuiesc că, în timpul crud al unor anchete din acei ani „de •Autorul tine să precizeze că toate amănuntele lecjatp de puşcărie, mină sau război din această carte de confesiuni sunt absolut autentice. De pildă, cazul N. Paloş. Acesta a murit în. tr.adevăr în braţele sale, în primăvara anului 1960, în lagărul dira Salcia. ] reeducare", tînărul învăţător Nicula Paloş [usose obligat nu numai să recunoască faptul că este autorul lor, dar să le şi înveţe pe dinafară. Pe urmă, soarta lui ideii-tifieîndu-se cu aceste articole ale vitejiei sale politice, încet-încet, au devenit realmente ale lui, el asumîndu-şi în întregime şi conţinutul lor. De fapt, ei era autorul a-■devărat; a scris aceste articole pe cruce, cu sîngele lui, . nu?... A murit după o săptămînă sau două. Cu mare greutate şi înfruntînd dispreţul colegilor mei ele suferinţă, am cerut să merg voluntar să-1 îngrop. Eram. trei ciocli : am învelit patru cadavre în rogojini pe care le-ain legat cu sîrmă, ca pe nişte baloturi. Capetele şi picioarele morţilor rămăseseră în afară. Cu căruţa bucătăriei, însoţiţi de doi pistolari din pază şi de un sergent albastru neînarmat, după stingere, am plecat spre baltă. Am mers vreo două ore. Nu pot să uit culoarea cerului din noaptea aceea : vînăt-indigo, cu cîţiva nori mai negri străluminaţi de o luna ce nu se arăta. Căruţa înainta cu greu, roţile se înfundau în nisipul umed. împingeam din spate. Capul sărmanului N. Paloş era lîngă umărul meu. Puteam să mingii craniul său de ocnaş, să-i sărut fruntea de victimă-martir. Părea senin, mi se părea fericit, împăcat. Nobil. Curat. Mîntuit... Am ajuns la acel aşa-zis cimitir. Un simplu luminiş nisipos, acoperit de bălării. Luna răsărise. Puturăm astfel să zărim vreo trei-zeci-patruzeci de beţe de lemn pe care era înscrise, cu creion chimic, nişte numere matricole. Am săpat o groapă. După un metru am dat de apă. Am mai. săpat şi în apă cît am putut. Mi s-a făcut rău : am lăsat ca ceilalţi confraţi ai mei de muncă voluntară (acei deţinuţi politici ce acceptă să execute asemenea înhumări, ce revin de obicei deţinuţilor de drept comun, au dreptul dimineaţa, la întoarcere, la un foarte preţios „turtoi" suplimentar) să îndeplinească restul. Baloturile rotunde de rogojini fură azvîrlite în apa din fundul gropii comune. Aud şi acum clipocitul mîlos al acestei ape pline de nisip, lipitori şi alge. Apoi, cu lopeţile noastre, foarte repede, acoperirăm groapa, bătucind pămîntul. Sergentul înfipse la capul acestui mormînt un singur ţăruş : pe care erau patru numere matricole de mărimea miilor sau zecilor de mii. Nu aveam cum citi şi ghici care era nu- 110 111 ir itUkliJ c;« corespundea fiinţei victimei mele. Nici nu are vreo Importanţă, nu-i aşa? După cum arătau scorburile halelilor din apropierea acestui ţirdirim. de tip nou, Îmi dădeam seama că Istrul, aici, se revarsă in fiecare primăvară, ştergînd cuminte orice urmă, orice nume sau număr... ......- Nu trebuia nicicum să daţi declaraţia asta nenorocită : ce rost avea ? Nici nu mai eraţi autorul acelor articole : pe cine voiaţi să reabilitaţi? — Nu am decît scuza că am f'ăcut-o în urma unei cumplite crize de conştiinţă. Dacă nu scriam acel memoriu — îmi spuneau acei doi sau trei prieteni de su-Ilot cărora le povestisem aventura mea din infirmerie —, ax fi trebuit să mă sinucid. Făcîndu-mi harakiri în faţa comandantului lagărului sau dindu-mi foc cumva intr-o zi de mare sărbătoare politică... în noaptea aceea în care l-am înmormântat pe acest sublim gazetar al neamului meu, mi-am dat seama de un lucru: sunt şi rămîn ale noastre numai operele şi faptele pentru care murim. Numai ţara pentru care murim e ţara noastră, numai onoarea pentru care murim este onoarea noastră.., Mă înmuiasem tot, îmi dăduseră lacrimile. — Nu trebuie să plîngeţi, domnule profesor. Fiecare din noi am plătit. Şi vom mai plăti. Dînd Cezarului ce este al lui Dumnezeu, supravieţuind prin subexistenţă, făcîndu-ne frate cu dracul nu ca să trecem puntea, ci numai şi numai ca să putem spera că mai există cuvîn-tul Punte. Să nu credeţi că v-am citit aceste acte din dosarul nostru comun cu intenţia de a vă umili sau acuza. Doamne fereşte ! Suntem în aceeaşi barcă, găurită şi putredă, va trebui să ne ajutăm să ne salvăm reciproc măcar ceva din sufletele noastre. —• Ştiu. Te voi asculta cu atenţie, voi face tot ce-mi ceri. Dar aş dori, pentru împlinirea acestui ceas greu, să-mi dai voie să-ţi povestesc ceea ce îi povestesc şi scumpea mele soţii ori de cîte ori, bînd eu din votca lacrimilor mele neuitabile, evitând să amintesc numele lui N. Paloş, fac totuşi un fel de mea culpa, mea maxima culpa. Fiindcă în lumea noastră de aici absolut totul se plăteşte, dar în valută „de dincolo"... Paloş al nos- !.tru a murit în primăvara anului de exterminare 1960. In vara ce a urmat, am lucrat la digul morţii, în condiţii de felahi egipteni. Dar soarele a fost bun, hrana s-a .mai înviorat. în toamnă, cei mai tineri eram oarecum xeiăcuţi fizic. Am fost duşi, în ioturi de cîte o mie cinci suie de deţinuţi, în bacuri, sub pavilion francez, la tăiat de stuf în delta sălbatică a Istrului. Am călătorit ci-,leva zile, în burta afundă a unor şlepuri de acum un veac, în condiţii de iad, cîaie-grămadă. O scară verticală ne lega de chepengul de sus. Am ajuns, în plin cri-■ vaţ şi ger, la una din nenumăratele insule acoperite cît vedeai cu ochii de trestii galbene, groase cit degetul cel mare şi înalte de peste patru sau cinci metri... Acolo, pe gheaţă, încălţaţi în opinci făcute din anvelope vechi, legate cu sîrmă, înfofoliţi în cîrpe, înarmaţi cu ■tarpane (nişte seceri cu coada de aproape un metru), tăiam trestia, o legam în snopi grei, pe care îi duceam pe umeri, uneori, şi pînă la un kilometru distanţă, prin miriştea desfundată şi tăioasă ca sticla, pînă la grindul unde un nacealnic lipovean şi un sergent urgisit de soartă ne numărau şi ne calculau norma pe ziua respectivă. Opt snopi de fiecare deţinut, de tăiat, legat şi cărat la grind. Imposibil de realizat: la fiecare cinci tăietori, unul, în urma lor, lega snopii. Trebuia să fie foarte puternic şi abil, să execute această legătură în aşa fel, încît snopul luat pe umăr, ţinut în echilibru cu tarpanul, dar cu pămătuful spicelor plutind în mocirla sau gheaţa spartă a miriştii, să nu se desfacă pe drum. Mîncam doar dimineaţa, pe întuneric, în cală, jos — şi seara, tot acolo şi tot pe întuneric. Pereţii bacului şiro-î|, iau de umezeailă, mirosea a rugină, mîl, tineta unică era 4 mereu ocupată de cei care aveau diaree. Deveniserăm Inişte fiare. De la 5 decembrie pînă la 15 martie — atîta durează sezonul de tăiat —■ nimeni nu s-a spălat, nimeni „jt nu s-a bărbierit. Eram opt brigăzi în fiecare bac, deci * cam patru sau cinci sute de deţinuţi, dormind în cele trei cale ale acestui şlep de grîne de pe vremea împă-' ■ râtului Franz-Joseph. In fiecare seară, după numărătoa-jf re, cîte trei de fiecare brigadă eram bătuţi la cur de fu miliţienii din pază. Pentru norma neîndeplinită. Te culcau cu gîtul pe pragul barăcii lor de pe covertă, tu îţi 112 209 wiîa 3 113 scoteai pantalonii, izmenele, ei, cu o varga ele fier e-lastic sau cu capătul centurii cu cataramă, îţi dădeau la fund cele zece, cincisprezece sau douăzeci şi cinci de lovituri „reglementare". Nu le puteai număra, după a cincea lovitură, totul devine o durere continuă a întregului trup, nu mai simţi cînd izbeşte cureaua. Uneori aveai voie să ţipi, alteori nu : ţipătul era un favor, depindea de bunăvoinţa din acea seară a călăului tău... Desigur, am stabilit mai tîrziu, toate aceste frumoase etape ale luptei de clasă se întîmplau în anul în care delegafii patriei noastre dragi, la ONU, protestau energic împotriva folosirii muncii forţate în unele ţari neo-colonialiste. Nemţii ridicau zidul Berlinului, iar domnii filosofi de la Paris li se închinau lui Ilya Ehrenburg şi Şolohov... Iartă-mă, iar am rătăcit: paranteza e un blestem al generaţiei mele, mereu şi mereu rătăcim în acest sinistru labirint care e Istoria şi în care, cu spatele înainte, dezarmaţi şi subnutriţi, înaintăm spre minotaur, fără să ştim cînd şi unde îl vom întîlni, cum îi vom cere iertare, lingîndu-J în fund, cum şi unde ne vom reîntoarce după aceea. Fiindcă Ariadna a dispărut, firul ei nu mai există : trăim, vorba poetului mort de beat, într-un ev aprins, întregul nostru trecut e concentrat în ziua de azi — şi chiar această zi de azi nu este decît frica şi groaza de ziua de mîine. Cînd, sigur, va fi mult mai rău... Nimerisem acolo, în patul trei de suiş, împreună cu un şvab, pe nume Johannes Schmidt. Avea circa douăzeci şi şapte de ani, era foarte puternic, foarte tăcut, funcţiona ca o maşină. Fusese arestat cînd avea cincisprezece sau şaisprezece ani, ca elev ; apucase mina de plumb, canalul morţii, cîteva reeducări bestiale. Trebuia sa dorm în pat cu el. Am simţit din prima zi că mă u-răşte. Toate încercările mele de a-i vorbi, de a-1 apropia eşuară. îmi dădea brînci de sus, cădeam printre paturi ca un sac de bostani. îmi arunca obielele puse la uscat, scuipa peste turtoiul meu. Urlam la el, îl blestemam, degeaba. Brigadierul — şeful „de salon", îl chema tot Tutilă, fusese ofiţer deblocat, plinea lui Dumnezeu, Hui îi datorez faptul că am scăpat cu viaţă în iarna aceea de stuf mortal — nu voia şi nu putea să intervină : îl cunoştea pe Schmidt din alte lagăre, zicea : „aţi jt avut ghinion, aşa e el, puşcăria 1-a sălbăticit, are să-i j§, treacă!". Dar după o săptămînă sau două am. simţit că (sunt în pericol : eram şi eu după destui ani de grea detenţie ca să nu ştiu că, dacă un camarad de celulă sau : baracă vrea să te ucidă, te poate ucide uşor, fără să i se poată imputa ceva. Mori de foame, de frig sau de epuizare... într-o seară îmi pusesem gamela cu terci şi marmeladă sus, pe partea mea de pat. Eu îmi scoteam opincile, obielele, ciuleii : cu grijă, pe rînd.ca să le pun să se usuce, cît de cît, să le pot găsi dimineaţa, pe bîj-bîlte... Schmidt — care funcţiona ca un ceasornic, chiar *- şi aici —■ era de mult descălţat, întins în pat. De acolo, m sub ochii celor din jur (eram ca furnicile într-un furni-jL car)., îmi întoarse gamela cu m în ca re în cap... Se făcu JK tăcere. Am crezut că explodez de mînie, sîngele mi se K urca Ia cap. L-am tras de picioare în jos. Urlam tot ce-mi ¥ ieşea pe gură : „neamţ cretin, fascist ordinar, fiară raft sista, nu ma mir că aţi pierdut războiul"... Nu am apu-*> cat să dau în el decît o singură dată. Faţă de forţa şi K[ tinereţea lui, eram un simplu vierme biped. Schmidt — ml lără să strige, fără să scoată un singur cuvînt, cu o fa-Mi ţă pe care nu tremura nici un muşchi, cu nişte ochi al-K baştri, reci, de parcă ar fi fost din sticlă — m-a bătut Wm de m-a rupt. M-a bătut cu pumnii, reglementar, ca în-m 'r-nn meci de box — dar m-a bătut atât de rău, încît am M rămas, plin de sînge, întins pe jos. Nimeni nu a îndrăz-m nit să vină în ajutorul meu. Cineva, mai tîrziu, mi-a a-m dus o pătură şi o cană cu apă. Am dormit pe'fierul du-m şumelei, pe paiele pline de noroi ale calei trei. Dimi-m neaţa, din milă, brigadierul Tutilă m-a repartizat la cu-w răţat de cartofi. Seara, am fost mutat departe de duş- ■ imanul meu, în alt pat: lingă un tînăr arhitect care voi-m se să se călugărească, se şi dusese la Rarău, dar acolo... ■ în sfîrşit, au trecut aşa cîteva săptămîni. Inteligenţa şî H bunătatea mea funcţionau normal, începusem să fiu cu-1. noscut şi recunoscut în jurul meu. într-o seară, avînd M eu o criză cu lacrimi, am povestit celor din jurul meu i cum l-am omorît, fără să ştiu, pe învăţătorul Nloula Paji loş. Era o poveste ca toate poveştile, era cazul meii, cei Ş din jur m-au ascultat cu respect şi în mare tăcere... Cred % că era o zi de odihnă, poate chiar seara de revelion, nu. 114 115 mai ţtn minte. Cînd mi-am terminat mărturisirea, ros-tlndu-ini apoi tare una din rugăciunile de iertare, a venit ia mine Johannes Schmidt. Mi-a dat turtoiul lui — ceea ce însemna maximul de dar ce exista în acea .sublume a noastră. Apoi mi-a zis aşa: „Nu vă cer iertare, fiindcă nu are rost. V-am urît de moarte şi v-am bătut din răzbunare, numai şi numai fiindcă am auzit pe aici că unii vă strigau «domnule profesor». Da. Aflaţi că eu am fost elev, în Timişoara. Aveam paisprezece ani. Un diriginte al nostru — în care noi credeam ca în Dumnezeu — ne-a organizat, în cadrul Hitlerjugend-ului din liceul nostru german, în echipe de luptă şi" sabotaj. Ruşii înaintau, nemţii se pregăteau pentru un fel de război de gherilă. Ne-a învăţat să tăiem cabluri de telefon, să aruncăm în aer linii de cale ferată. Dar războiul a trecut peste noi ca un tăvălug. Eram copil, uitasem de acel diriginte erou. în 1947, ne-a convocat pe ascuns. Să ne comunice ceva important. Ne-am adunat în pivniţa liceului. Eram acum în clasa a opta, deci aveam aproape şaisprezece ani. Acolo, în locul idolului nostru, dirigintele politic, a sosit miliţia. Am fost arestaţi. După şase luni, ni s-a făcut un fel de proces public, în sala de festivităţi a liceului. Colegii liberi scandau în cor : «Moarte lor, moarte lor, moarte trădătorilor !»•. Ca unic martor al acuzării a apărut el, profesorul nostru. Ne-a demascat, cerînd pentru noi pedepse exemplare. De a-tunci au trecut peste doisprezece ani. Am auzit că acest profesor de literatură a ajuns director, inspector : scrie şi poezii, fotografia lui a apărut în ziare. Din clasa mea de treizeci şi cinci de elevi, am supravieţuit doar cinci sau şase. Eu mai am trei ani şi-mi termin condamnarea..." Tăcui. Winter privea în pămînt. Nu făcuse puşcărie, îl simţeam totuşi vibrînd pe lungimea mea de undă. — Domnule profesor, îmi spuse cu voce sugrumată şi joasă, se vede că ne apropiem de judecata de apoi: ne povestim păcatele. Acum ascultaţi şi o addenda la propria-mi autobiografie. Pe care am evitat să v-o spun... Cînd au fost ridicaţi tinerii saxoni spre a fi deportaţi în Rusia — asta s-a întîmplat la începutul lunii ianuarie în 1945 — am fost şi eu ridicat, împreună cu Helga. Ursula nu împlinise paisprezece ani, ea fusese cruţată. w Tata, disperat, a reuşit să convingă pe nu ştiu cine din gară să mă scape. în timp ce trenul nostru de robie era gata de plecare, cineva a deschis uşa bou-vagonului în care eram. înghesuiţi, strigîndu-mă pe nume. Am ieşit, :un impiegat în uniformă de ceferist, mi-a spus să fug -cît pot, printre linii. Aşa am scăpat eu de deportare. Fă-• cîndu-se însă o nouă numărătoare — fiindcă cei din vagonul meu au început să strige primii isteric : „fuge, a evadat!" —• comandantul rus al transportului a prins §p pe peronul gării un elev de liceu rătăcit pe acolo. Fiu de feroviar, îl chema Marcu, la fel ca pe mine, Marcu Aurelian. A fost vîrît în vagonul meu. li cunosc povestea, în lagărul din Ucraina a stat un an, după care a Vrut să evadeze. A fost prins şi mutat între deţinuţii sovietici. A mai încercat de două ori să evadeze : a fost de fiecare dată prins şi, pînă la urmă, adunase o condamnare politică de douăzeci şi cinci de ani. A scăpat după congresul lui Hruşciov, fiind graţiat. Putea să rămînă în ţara lui de adopţiune, aşa cum a rămas Helga. Avea acum douăzeci şi opt de ani, făcuse treisprezece ani de lagăr greu, lîngă Cercul Polar, voia să revină în patria natală. A revenit. Aici, fără să-şi "poată vedea părinţii, a fost arestat chiar la graniţă şi condamnat la încă opt ani. A scăpat abia în 1964. La treizeci şi cinci de ani, după nouăsprezece ani de puşcărie... A emigrat în R.F.G. Sora mea a dat de urma: lui. Visul meu este să-1 pot găsi, să îngenunchez ruseşte în faţa lui şi să... —• N-are nici un rost, Winter : fiecare om cu crucea lui. Ifigenia trebuie sacrificată fiindcă Elena e curvă şi Menelau un dobitoc încornorat. Zeii au fost totdeauna de partea războinicilor. Crima e parte integrantă din fiziologia istoriei. . —- Aşa este. Probabil. Uneori mă gîndesc : dacă poeţii care refuză să scrie poezii patriotice sau partinice nu trebuie să le fie recunoscători celor care acceptă să scrie aşa ceva, nu ? Fiindcă cineva trebuie să le scrie. Oamenii cu conştiinţa curată sunt paraziţii sociali şi morali ai turnătorilor şi lichelelor: ce 'fgc treaba asta, fără de care societatea, noastră nu funcţionează. Nu cumva albeaţa îngerilor clin ceruri se ba- 116 w 117 •loă'iii pe întunericul şi murdăria celor din iad ? Cum-naiul meu poate face fizică electronică fiindcă eu, aici. ii tin spatele. Dar acestea sunt paranteze stupide, inutile şi de margine. Mai important ar fi să adaug la povestea elevului Marcu Aurelian încă un mic amănunt: venise în gară să-i aducă de mîncare tatălui său, care era impiegat. Exact impiegatul care m-a făcut scăpat din vagon. Asta am aflat-o mai tîrziu: tăia, înainte de a muri, acolo, în Bărăgan, i-a mărturisit-o sorei mele, Ursula... Dar şi sora asta a mea are o poveste... — Winter, soţia mea, cînd ne permitem luxul de a visa la viitor—■ un viitor mai pun luminos, dar mai plin de adevăruri şi omenie —, crede că va trebui să-1 începem cu şapte ani slabi, în care toată lumea să-şi povestească totul despre sine. Nu unii altora — fiindcă aşa ceva nu mai e posibil niciodată de-acum încolo —,, ci. să povestim singuri văzduhului, norilor, păsărilor calatoare. Olimpia mea, avînd ea nişte rădăcini sfinte în arhimagia acestui pămînt, e ferm. convinsă că nici o poveste de durere sau caznă nu piere. Undele her-ziene sunt arhipline de emisiunile tuturor puternicilor acestei lumi : nu .se poate, îmi spune Olimpia, nu se poate ca pentru sufletele celor mulţi şi obidiţi să nlifte rezervată în eter o undă sfî'ntă pe care, ca într-un limb al memoriei celor anonimi, să nu se păstreze nesfârşitele, măruntele, dar cutremurătoarele lor mărturisiri de păcat sau pocăinţă... .De altfel, tot de la vai ştiu, pe aici, pe acest colţ de pămînt, avînd cea mai marc cantitate de ticăloşie şi neruşinare pe cap de locuitor, a înfrunzit şi înflorit o ciudată credinţă : tot mai mulţi oameni — chiar şi din cei cu formaţie materialist-ştiin-ţifică — încep să se convingă, să creadă că între cuvinte şi păduri, între păcate şi vite există o legătură ascunsă : inundaţiile şi cutremurele sunt cauzate în primul rînd de miliardele de minciuni şi idioţii, de falsuri şi trîmbiţări ce poluează mai rău ca ploile acide. Laudele şi bestialităţile se adună ca norii, aplauzele şi uralele fac să tremure coaja de ou pe care trăim... Ne întoarcem, dragă colega, la presocratici : pămîntuî e un organism viu, un organism sensibil si inteligent : legea sa sunt dragostea, echilibrul şi buuul-simţ: cine încalcă legile sale morale, logice sau gramaticale stîr-neşte mînia cerului şi răzbunările din adîncuri... De ce crezi că s-au ataşat aceste două capre de noi ? Simt „cîmpul" de Adevăr şi Suferinţe ce s-a creat în jurul nostru. Uită-te la frunze, la păsări, la norii aceia : ne ascultă, ne înţeleg, ne leagănă. Eu îmi închipui Iadul ca un loc unde se tace, unde e interzis să povesteşti, să-ţi aduci aminte. Pentru mine şi Olimpia mea, Raiul de după judecată nu poate fi decît un loc unde, în pace şi curăţie, ne vom putea depăna istoriile măruntelor noastre deşertăciuni. Cartea asta arabă, 1001 de nopţi, e mai aproape de sufletul nostru acum decît Divina comedie : fiindcă iadul prin care trecem, coborlnd mereu, e fără de speranţă, dar este şi fără de memorie. A trebuit să ne raclăm sufletele de grozăviile trăite în. timpul războiului cald, ca să facem loc grozăviilor şi mai cumplite din timpul războiului rece ce a urmat. A trebuit apoi să uităm şi acest obsedant deceniu, ca să putem face faţă noului val de minciuni şi înscenări : crimei de mistificare a istoriei, naţionalismului, folclorului şi tradiţiei noastre. Noi trăim acum a treia scopire a trupului şi sufletului ţării. Francezii, de pildă, trăiesc şi azi din liliputana lor dramă, retrăiesc „literar şi filosofic", drama -cartelelor de alimente la Paris şi tragedia scufundării flotei lor la Toulon. Să nu te miri atunci că-ţi spun : uneori, în momentele mele de solidaritate europeană, simt o poftă nebună de a trage cîteva picioare în fundul unor diplomaţi itineranţi, din aceia care cred că politica paşilor foarte mici (şi pe vîrfuri) poate sa ne ajute să transformăm în. paprikaş sau salain polonez acest imens rahat în care ne-au vî-rît pentru cel puţin un secol. Să-i ia dracul, nu aduce veacul ce aduce ceasul, noi am. trecut prin tifos şi ciumă, lepră şi schizofrenie, ei abia acum învaţă, din cărţi ■şi ziare, cum să se teamă clc gripă şi să-şi scuipe-n sîn de frică... Europa e laşă, o consider condamnată la af-ganizare, cinci milioane de ruri, viteji şi perfect îndoctrinaţi, hrăniţi cu pîine americană, unt francez şi oîrnaţi germani, sunt gata să vină s-o elibereze... S-o alfabetizeze şi s-o înveţe care e diferenţa între egoism 118 110 şi comunism, între ideologie şi idiologie... Porcii. Inconştienţii. Sinucigaşii ! Winter rîdea amuzat, furia mea de acum îi amintea, probabil, sibilinicele mele vituperări de pe vremea cînd mă ascundeam sub pseudonimul N. Paloş. ■—• Domnule profesor, îmi spuse, rar mi-a fost dat să aud o mai acerbă şi mai convingătoare declaraţie pentru o Europă Unită ! Băurăm uşor. Pentru Europa noastră laşă şi prea-curvă, ai cărei fii eram mai ales prin defectele noastre. Mînia şi răul, ca aburii după ploaie, se ridicară spre cer. Un cîine vagabond, prietenos şi puşiama ne privea cerşind din ochi. Caprele se ridicară, îl goniră, apoi se întoarseră lîngă umerii noştri. Winter îmi aduse două benzi de magnetofon, scoase a treia bandă din buzunarul cămăşii sale. îmi făcu semn să nu mă sperii. Le împacheta într-o cutie, de metal, pe care o împrejmui cu leucoplast. Cutia mi-o puse în mînă... —■ Domnule profesor, a sosit şi clipa adevărului meu. Dacă despre problemele de conştiinţă Ge poate povesti lung şi cu multe paranteze, despre salvarea vieţilor noastre ameninţate trebuie să vorbim şi să ho-tărîm (Scurt şi precis. — Te ascult. Am toată încrederea în cinstea ta f —• întîi : şi eu, de mult, nu am decît un singur gînd, să scap de tineta asta ! In cazul meu, asta înseamnă să scap de ţara asta şi să plec lîngă nevastă şi cei doi copii ai mei. Am. tatonat discret : în Israel nu mă primesc (s-a interesat nevastă-mea, ştie ea ce-mi spune) fiindcă sunt un fals evreu ,• în Germania nu pot fi admis, fiindcă am. „dezertat" din etnia mea, am acolo destui consăteni care nu-mi iartă nici felul în care mi-am făcut facultatea, nici pe cine am luat de nevastă şi mai ales ce meserie am acum, aici. Dinspre Siberia bate un vînt rece, cînd antisemit, cînd. antiger-man, miroase oricum a dosar şi a demascare. Mi se spune tot mai des „Marcel" sau „băă Marcelică" : Osmanescu, nu demult, fiind beat, a dorit să-i arăt dacă sunt sau nu tăiat împrejur... Deci : cogito — ergo vreau şi trebuie să plec. Speram că, pornind pe linia cazului Tutilă Unu şi Tutilă Doi, să reuşesc a pune 120 S mîna pe o mârşăvie veche prin care să pot şantaja £ unde trebuie. Prea s-au bucurat afiînd de unchiul lor . Jjl — care a fost sinucis, după a mea părere. Au vrut să M vă oprească a vă întîlni cu Moşul, De ce ? Iată paşa-I wk portul pe care-1 trimit acestui batrin. Despre el se ştie I S precis că de două ori pînă acum, cu ajutorul, se crede, ţtm al unor contrabandişti ţigani din Serbia, a trecut dîn-M colo. A fost fa Viena, a fost la Paris. Acum doreşte să | W meargă la Roma. Ca să moară acolo. Paşaportul acesta j. X oficial, să ştiţi, are o mică hibă calculată : dacă merge jf cu trenul la Curtici, pentru această ştampilă seacă, greii Şit aplicată, e coborît din tren şi arestat. Discret, eonii form reţetei clasice : a plecat din ţară, dar nu a ajuns X. nicăieri. Pricepeţi? Deci eu zic aşa: să-i daţi paşa-s portul, el să se prefacă îneîntat că 1-a primit, dar îl ■ sfătuiesc, spre binele celor care răniîn aici, să plece ; M şi să circule tot pe liniile sale ţigăneşti. Şi, dacă poate, îl m rog, în numele prieteniei mele cu dumneavoastră şi m cu doamna Olimpia, să ducă această cutie soţiei mele. m Adresa ei e scrisă aici. Ea va şti ce trebuie să facă , ■ cu aceste benzi, de va fi cazul. I M —■ Ce conţine această cutie ? Ce rost au nişte benzi, f S dincolo ? , wf — Veţi afia. O bandă e cu conferinţa dumneavoastră, m despre Marx şi literatura ştiinţifico-fantastică, urmată K de toate discuţiile din noaptea aceea. A doua e în-m registrarea a ce aţi vorbit cu doamna dumneavoastră X în cavele teatrului, acum două zile... Acestea trebuie1 W aduse la cunoştinţa opiniei publice europene, în caz Ir ca păţiţi cei'a. fiindcă sunteţi hi marc pericol : vă î asigur ca acest Tutilă Unu e .necruţător şi crud ca. un, * rege din Babiion... Banda cu ce am vorbit noi doi aici,., i în acest luminiş al acestor sacre capre, mă priveşte . X pe mine: mai precis, priveşte soarta copiilor şi a nu-,f melui ce-1 poartă. Soţia mea posedă deia acolo foto-| copiile acelui manifest trimis seminarului de mate-ţ' matici, cauza primei mele nenorociri politice. I-am Jt transmis şi. copiile celor zece sau douăzeci de articole. m semnale N. Paloş, însoţite de memoriul dumneavoastră, 1 idiot : în felul acesta cu, de departe, de aici, pot în- • truni acolo o comisie de ancheta care, chiar dacă nu-mi 121 acordă azil politic mie, măcar curăţă de învinuiri şi pîri murdare numele soţiei şi al copiilor mei. E clar, domnule profesor ? 1 — Prea clar. Mă tem însă că dracul nu doarme. El poate interveni neprevăzut în acest silogism cam poliţienesc. Nu ştiu dacă Moşul va mai putea .sa treacă dincolo ; nu ştiu dacă soţia mea nu întreprinde acum acolo, în Isarlîk, cîteva mişcări de şah care să anuleze tot ce tăinuim 'noi doi aici ! — Aveţi dreptate. Există un coeficient de risc şi eroare. Dar nu avem încotro. Nici eu şi nici dumneavoastră. Aparatul e în mers, dosarele noastre — chiar clacă, deocamdată, nu sunt legate între ele — se găsesc alături, pe masa başvizirului. Unchiul meu Sorn-mer are misiunea să-i explice şi s-o liniştească pe doamna Olimpia : fiul său e ascuns in baraca mea de pescar. Moşul dumneavoastră, deşi e trecut de şaptezeci şi cinci de ani, nu e omul care să se teamă sau să se răzgândească. A făcut la notariat un act de donaţie pe numele nepoatei sale Florica şi a soţului acesteia, Marin. Le lasă moştenire casa şi grădina ce o are în v'ir-ful Ponoarelor. A declarat în gura mare la notariat, ştiind că tot ce va spune se va transmite unde trebuie, că'a- îngropat un fier de plug vechi la Viena, altul lingă Arcul .de Triumf, la Paris : acum mai are unul, ultimul, pe care trebuie neapărat să-1 îngroape ia Roma, între Columnă şi Vatican. — Olimpia nu mi-a vorbit niciodată de aceste minuni ale Moşului. — A avut motivele ei... La noi se rîcle de nebunia lui, lotuşi, pînă acum, nimeni nu a îndrăznit să-1 ancheteze. Probabil ca clin cauza acelui Mr. Tutilă, pe care tare aş fi vrut să-1 fi cunoscut şi eu. Se ştie ca Moşul e niţel sărit, dar se ştie că nu minte : mai mult, se bănuieşte că aceste simbolice pelerinaje ascund un grav miez politic... —■ Care ? •— Nu ştiu sigur. Bănuiesc numai. Poate că e vorba de un fel de... ancorare a ţarii : a ţării sale, care a intrat, în derivă şi alunecă acum, încet, dar sigur, spre Balcani, spre Asia Mica, spre Asia Mare, spre Africa, spre Afganistan... Cele trei capitale ar fi rezumatul european al istoriei noastre, naţionale : un fier de plug pentru Silvania, la Viena, un fier pentru Pacea din Ver-sailIes şi al treilea, cel mai disperat, pentru eterna Romă, maica limbii şi spiritului santinelei uitate în răsărit... —■ Cam ridicol, nu crezi ? •—• Nu avem voie să-1 judecăm. El face ceva, în timp ce noi nu facem nimic. Sublimul e frate cu ridicolii(. — numai. Dumnezeu poate judeca simbolurile tragice. Din punctul lui de vedere — vreau să zic, din punctul, de vedere al unui ţăran bătrîn, dar foarte luminat —, contemplarea în sinteză a soartei neamului său, a ţării sale, nu poate fi decît cumplit de deznădăjeluitoare. Nu mai avem cărturari cinstiţi, nici presă şi nici învă-ţărnînt în care şi prin care să creştem nişte generaţii de viitor, cu viitor. Folclorul şi istoria naţională au fost falsificate şi uzate pînă dincolo de ruşine şi crimă, întregul sistem agroindustrial, construit cu idila trudă, zgomot şi împrumuturi încă neplătite, se dovedeşte a fi o imensă harababură, un colos paranoic de sminteală, risipă şi nerentabilitate. Isarlîk ui nostru e un exemplu tipic : nu imens sat, devenii industrial şi universitar, peste care s-a clădit: un oras-dormilor •din beton. Şi peste întreagă această mamuţii bunii intenţie păguboasă domneşte un. singur portret: cel al magnificului nostru sultan. Un imens aparat îl tipării, nu de duşmani, ci de adevăr şi de confruntare cu poporul. După degradarea în trei decenii a caracterelor, acum a început rapida destrămare şi a instituţiilor celor mai vechi, şi mai solide. Calitatea vieţii ,\ scăzut, se apropie în. toate de nivelul epocii fanarioto. Chiar şi poporul, ca factor biosoeial, se urîţeşto, se prosteşte, se ţigăneşte alarmant de rapid şi. larg. Avem bacalaureaţi care nu ştiu scrie, doctori în fii os o fie care nu s( in citi : o falsă elită a parvenirii şi a puterii se lăfăi o în cinism şi indiferenţă, avînd binecuvîntarea calculată a occidentalilor şi toleranţa şi mai calculată o celor de la Sublima Poartă. Acolo sus, paro-so, într-un birou special ce se ocupă de „îmblînzirea şi integrarea" acestei bîrtne latine în oceanul slavon al marelui, frate, nişte 122 § SI 123 funcţionari deştepţi şi specializaţi îşi freacă mîinile cu satisfacţie : s-a descoperit, printr-o simplă întîmplare, metoda cea mai eficace şi mai rapidă de a desfiinţa şi nimici sufletul unui popor advers şi hiperîncăpăţînat. Iată reţeta : se numeşte în fruntea fui un dictator fără rădăcini, nici ţăran, nici muncitor, nici cărturar, în schimb ignorant şi fanfaron, i se acordă puteri depline, faraonice, apoi este lăsat să facă ce il taie capul, în-conjurîndu-1 de linguşitori şi lătrători fără nici o conştiinţă sau milă faţă de popor. Puterea absolută, combinată cu ignoranţa şi îngîmfarea pustie, ca un smog u-riaş, va începe să apese, să turtească şi să degradeze totul. Ceea ce nu au reuşit cinci mii de consilieri su-prapregătiţi realizează, fără cheltuieli sau amestec clin afară, prostia autohtonă, în timpul cel mai scurt şi cu acte internaţionale în regulă. La ora asta, trăim într-un stat în care au dispărut şi poporul, şi societatea. Chiar şi naţiunea, ca unitate şi continuitate. Avem o populaţie şi nu un popor, o masă amorfă şi nu o societate cu o conştiinţă de sine. Un imens aparat izolează toate conştiinţele, fiind prezent pînă şi în bucătării sau dormitoare. Nu mai avem nici ţărănime, nici muncitorime, nici intelectuali, nici biserică, nici sindicate, nici armată, nici măcar cîţiva comunişti lucizi, sinceri enoriaşi ai acestei babilonice pseudoreligii. Un geniu multilateral lăbărţat ne dă lumina în toate sectoarele. Intre el şi popor suntem, noi, braţul cel lung al Revoluţiei. Dar nimeni de la noi ■— în afară de nişte vulturi pleşuvi de marc înălţime, ca, de pildă, acest başvizir Tutilă Unu — nu poate să răspundă la o întrebare atît de simplă ca următoarea : „Noi, braţul lung din. această ţară, în slujba cui suntem acum ? în slujba poporului care ne dă pîinea şi grasele salarii, sau în slujba unui tiran — tiran de tranziţie, care se crede infailibil şi buric al politicii mondiale ?" Nimeni nu poate răspunde la o asemenea întrebare, nici măcar nu îndrăzneşte a se schiţa silueta vreunei îndoieli. Aparatul merge perfect, funcţionează eficace, poate că gradul de sărăcie şi întunecime Ia care am ajuns este exact formula ■viitorului fericit, reţeta rever vată pentru multe alte popoare şi state ce vor îi eliberate şi integrate... H — Groaznic, Winter! Ceea ce-mi spui e de-a drep-% tul apocaliptic ! £ — Nu luaţi în seamă vorbele mele : sunt speriat, , li urmărit, eu nu mai am nici o ţară în care să pot îngro- Ii pa fierul de plug al familiei mele. M — Burra şi Marin, la ora asta, sunt „fezandaţi" . O-m limpia se plimbă pe marginea unui vulcan,- eu nu ştiu | jE ce hram port, ce mesaj duc, ce trebuie să mai spun sau | S să fac ca să abat fulgerele acestei frumoase zile de pri-i m măvară. # —• Aţi uitat de Sommer, căruia i s-a refuzat paşapor-f tul din cauza mea, numai a mea. Da ! Fiul său, Itzac •1 — mort probabil de frică, frig şi ţînţari —, mă aşteap-$ tă în cabana mea de pescar. Ca Iosif în fundul fîntî-9 nii unde l-au aruncat fraţii săi. I 8 •—• Să ne gîndim la o soluţie. ' M —' Acum e ora două, îmi ,zise Winter, e timpul să * m Plecăm. în treizeci de minute vă depun la poalele Mun-m, teriu' c'e Aramă : de acolo vă va lua Baci Vasiie cu * M căruţa lui. Vă sfătuiesc să nu-1 contraziceţi, să-1 îngî-j M na ţi numai... i X Ca într-o capsulă de zbor cosmic, mă simţeam acum, îWt alături de confratele Winter, asemeni unui mic Faust, ; Im îngrozit şi neştiutor, urcînd, nu coborînd, spre misteri-' Wt oasele „mume". Dureroasa frumuseţe a plaiurilor şi pă-1 Wt durilor, vibraţia luminii printre arbori, ciutul mut al spa-S ţiului (simfonie mai mult decît clasică) mă făceau să mă m simt ca un atom, ca o monadă, ca un strop de spumă pe : J| creasta unui val oceanic, ca un fir de nisip ridicat de • mînia unui simun în Sahara. Spirala cercului meu se || închidea : acum simţeam asta limpede. Cînd ne naştem, iplecăm pe orbită înspre deschidere şi ieşire, acum, că ne apropiem de moarte, voluta se strîmtează mereu, spre interior, în acel negru punct, în care, odată ajunşi, poate că vom afla Totul sau Nimicul. Win tei* tăcea încruntat: trebuia să rup această linişte rea. — Ai observat, îi spusei, modul politicos în care cele două capre gazde, ne-au conclus la maşină, mirîn-du-se şi regretînd că plecăm ? Consider prezenţa lor un semn magic de bună veste... Numai în ochii unul 124 125 •animai blînd mai poţi zări adîneimea şi puritatea iniţială a Genezei. Sau a paradisului definitiv pierdut. ;.. — Domunle profesor, îmi răspunse studentul meu, vă invidiez pentru natura angelică ce o aveţi. Eu nu pot să mă gîndesc decît la acel .. ino.rsu.s- diaboli, muşcătura diavolului, concept pe care l-am învăţat de la dumneavoastră ; asta pe vremea cînd, sub forma ironică a unui pseudodemonologii, încercaţi să ne explicaţi structurile istoriei şi politicii lumii noastre, postbelice, revoluţionare şi progresiste. Vă aduceţi aminte ? Spuneaţi atunci că semnul după care ne vom. putea da seama că am intrat definitiv în posesia diavolului, se va ivi atunci cînd, fără să ne uităm în oglindă (iu care s-ar putea să nu ne mai zărim), în plină lumină a sfîntului Soare, vom constata, cu uimire şi groază ca avem... două umbre. —■ Două umbre ? Am uitat. — Da. Două umbre. Una va fi cea de la soare : conform legilor optice cunoscute. Dar cealaltă umbră — pe care nu o vom pierde .nici in întuneric şi nici în somn —• va însemna un fel de marcaj al morţii, un semn că puterea politică ce o slujim aici este o forţă a, unei armate de „dincolo"; în viaţă fiind, am devenit un ie! de strigoi sau năluci, avem număr de inventar în iad sau în rai, făcîncl tranziţia între cei damnaţi şi cei mîn-tuiţi. Nu ştiu, ştiu atît : că eu simt această a doua umbră a mea. — Eu nu o simt. Deocamdată. . — ...O simt şi ■—■ cît pot — o studiez. Nu este — cum am crezut la început — consecinţa diferitelor forme do frică, filtrate şi cristalizate : nu. Vad, ca şi dumneavoastră, demoni şi diaA'oli, nu mă îngrozesc, mă a-muză doar. Dar umbra asta secundă îmi dă sentimentul pe cere îl încerc doar atunci cînd, tot trebăluind la sistemele mele de pîndă şi auscultare, realizez, am impresia, uneori chiar certitudinea, că un serviciu sau dispecerat străin, metafizic, este branşat peste toate sistemele noastre de cercetare, spionaj sau crimă. Umbra mea dublă nu poate fi, îmi zic, decît semnul că am devenit un funcţionar plătit al diavolului, unul din oamenii de ştiinţă, din inginerii ce fac parte din arma- ta sa de invazie a lumii şi a valorilor ei. Ca un primitiv din jungla africană, mă tem de forţa unei cumplite vrăjitorii. Fiindcă faza asta, „a dublei umbre", spuneaţi dumneavoastră prin 48, nu este ultima fază de neagră magie. Se poate întâmpla ca într-o zi să devenim muţi. Bîlbîiţi, tot mai bîlbîiţi, primitivi, reduşi la cîteva interjecţii, găgăuţi, şi la urmă muţi de tot. Sa constatăm, încetul cu încetul, că literele din cărţi se şterg, că tablourile şi fotografiile se voalează, că ochiul nu mai vede decît la cîţiva paşi înainte, şi doar în alb-negru : iar urechea nu mai distinge decît două note -. si-fa. Nota dc spaimă şi alarmă a ciocirliei. Limba, spiritul, lumina, graţia divină se retrag din noi, se retrag din natură şi clin materie. Hegel, romanticul Hegel, credea că „alles was zerfăllt, vergeht zu Recht". Ce naivitate ! După revoluţie, tot ce se destramă nu duce spre justiţie sau dreptate, ci spre moarte şi pustiire a totul. -— Sau spre bunul Dumnezeu ! — Nu cred. Ruşii au fost cel mai credincios popor din Europa veche : mult mai credincioşi şi umili-creş-tini decît spaniolii sau germanii. Dacă în 1945, după victoria lor împotriva hidrei fasciste, la cîrma Rusiei ar fi fost nişte slavofili temători şi mistici, nişte ţărani sau cărturari de tipul Tolstoi, Mîşkin sau Alioşa Karamazov, ruşii ar fi putut să depună aoiiele, să şe îmbrace în rubaşca lor tradiţională şi, desculţi, ca nişte pelerini ai dragostei şi iertării prin Hristos şi Maica Fecioara, ar fi putut, să vină, un puhoi de suflete blînde şi frăţeşti, cîntînd gospodi pomilui, spre Europa putredă, compromisă şi absolut derutată. Ar fi fost primiţi peste tot cu braţele deschise, ar fi avut loc un proces de unificare prin credinţă, simplitate, sărăcie, air fi căzut, şi zidurile Parisului, şi zidurile Constanti-nopolului, la simplul cînt al celor pocăiţi după crimele şi îndemonirile din ultimul holocaust... Dar Dumnezeu a vrut altfel, nu a fost cu ei : ruşii au orbit, victoria i-a îmbătat de putere şi sete de putere : au uitat că sufletul lor pravoslavnic, că talentul lor de a putea suferi şi pentru alţii, în numele altora, constituia o putere mult mai mare decît armata lor roşie... î?6 127 — Dragă Winter, te implor : tot ce-mi spui se adaugă coşmarurilor mele cotidiene. Prostia aulică a lumii a atins demult doza sa loială: nu-mi vorbi de ruşi, simt îmbrăţişarea lor ucraina, ştiu că din îmbrăţişarea aceasta nu există scăpare. Avem atîtea probleme de rezolvat! Fraţii noştri ugro-avari au fost viteji în 1956, au fost zdrobiţi de tancuri ; fraţii noştri buşiţi, din Boe-mia şi Moravia au fost eroi în 1968, au fost şi ei nimiciţi ; fraţii noştri mazuri şi poleaci sunt eroi, vor fi şi ei destrămaţi şi anihilaţi prin osmoză, diversiune, divide et impexa; boruşii sunt demult templierii şi ioani-ţii Sublimei Porţi; iar noi, conSiderîndu-ne artişti în arta de a dribla orice ocupaţie străina, am vrut să. păcălim îngîmfarea sultanală şi iaţă-ne ajunşi la conduita unui trib primitiv dansînd idiot în jurul unui totem-tabu al propriei noastre independenţe... Nu mai pot. Am nervii slabi. Rezist la bătaie, la pălmuire şi scuipat — dar nu mai rezist la idei generale. — Iertaţi-mă, domnule profesor : aveţi perfectă dreptate. Am trîntit cîteva uşi, mi s-au deschis şi mie cîteva ferestre. Ştiu că pasărea Minervei ţipă de mult: „e prea tîrziu, e prea tîrziu!" Ca inginer, aparţin de ficaţii tovarăşului Prometeu ; ca om, mă apăr cît pot de vulturii pedepsei zeilor neiertători... Vă pun muzică — iar eu voi încerca, fără calculator şi fără tabele de logaritmi, să. extrag rădăcina cubică dintr-un rahat cît Olimpul... Pentru mine, criza en/wcder-oder s-a terminat.'Curind, vreau, — nu vreau, va trebui să mă ridic peste bine şi rău... Vivaldi... Am închis ochii şi am rostit pe dinăuntru rugăciunea mea de liniştire. Muzica mă învăluia, fiecare acord mă elibera din lanţuri, înălţîndu-mă. înainte de detenţie nu frecventasem astfel muzica preclasică sau^ barocă. îmi plăcea —■ dar mi se părea monotonă şi „făcută" după prea rigide canoane. Dar acum, mai ales alături de Olimpia, am. înţeles dintr-o dată că întreaga muzică, pînă la Wagner, este o continuă şi cutremurătoare rugăciune. O vorbire spre Dumnezeu, o confesiune a tuturor durerilor şi deznădejdilor noastre. Cea mai pură meditaţie, cel mai perfect silogism de teo-dicee sau tecdorie... De cîte ori prindeam ia radio o 1asemenea cerească suferinţă (Corelli, Monteverdi, Vivaldi, Scarlatti, Bach, Hăndel, Mozart, Beethoven), ne aşezam cu Olimpia pe canapeaua ei de zestre şi ascultam în tăcere, cu spinările drepte, ţinîndu-ne totdeauna de mină. Şi acum, ascultînd violoncelul acestui Vivaldi, simţeam în palme mîna ei de stareţă bizantină, mî-na ei de icoană şi candelă. Preoţii au compromis rugăciunile, poeţii şi politrucii au compromis Cuvîntul, mass-mediile au compromis cuvintele şi imaginea lor. Muzica e o artă fără cuvînt, cea veche a scăpat de mirurile secolelor ştiinţifice. în camera noastră, de pesi-muşi fără copii şi fără ,de nici o speranţă, pînă şi menuetele şi gavotele epocii luminilor ni se păreau a fi imne şi ode îngereşti, înălţate de suflete de copii către un cer încă iubitor şi iertător de oameni... —- Sosim Îndată, domnule profesor. Iată. ce am gîn-dit.: vizita celor doi pinguini, coroana asta pentru unchiul Tutilă, fotografierea maşinii noastre simt semne că în Isarlîk s-a schimbat ceva. din calculul iniţial. în ceea ce mă priveşte, eu nu prea am do ales : pe Itzac Sommer, dacă mă mai aşteaptă în cabană, am să-1 trimit sus, la Moşul dumneavoastră : el ştie cine e tatăl acestui copil, mă ştie şi pe mine. îl rog să-i dea adăpost cîteva zile. — Dar dacă Moşul pleacă în acel pelerinaj la Roma ? Fiindcă nu-i exclus, nu-i aşa ? — M-am gîndit şi la asta. Atunci —■ în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Spirit —■ îl rog să-1 ia cu el. Iar pe dumneavoastră, ca pe un naş şi tutore involuntar al destinului meu, y-aş implora să-i predaţi cutia cu benzile de înregistrare. Numele soţiei şi copiilor mei depinde de această dovadă vie... —• Poate că ,şi numele tău ? Nu crezi ? Winter frînă brusc şi opri. Pălise, tremura. Ochii cu care se uita la mine, fără să fie plini de lacrimi, mi s-au părut neobişnuit de umezi şi de sticloşi. — Dumneavoastră mi-aţi spus astăzi : „Numai onoarea pentru care eşti în stare să mori e adevărată onoare!". Domnule profesor, urmează acum ultima verigă din raţionamentul tragic al vieţii mele... După cum v-ram spus, am depus cerere de renunţare la cetăţenie 128 C-da nr. 209 coala 9 129 şi «le ' plecare definitivă în R.F.G., aiuturi de soţia şi copiii mei. leri-seara, mult mai repede decît mă aşteptam, Tutilă Unu a venit la mine şi — ca unui coleg la care ţine mult — mi-a spus : „Ţi-am aprobat cere-iou : eşti transferat la ambasada noastră din Koln, în acelaşi post, aceeaşi funcţie, doar cu cîteva obligaţii io cale speciale... Vei fi aproape de familie, te vom a ] u l c i să-ţi obţii cetăţenia germană, ne şi convine. Aşa că felicitări : dincolo de asta nu-ţi mai poţi dori nimic. Do.e ne cunoşti I" -— Groaznic ! — îmi procurasem — numai eu ştiu cum —• aceasn-i .splendidă maşină, în speranţa că prin ea voi putea mitul pe cineva înalt din serviciul nostru de emigrare. Speranţa asta a încetat din clipa în care şi eu, şi maşme mea, ani. fost puşi sub severă urmărire... Chiar dacă. prin absurd, aş reuşi să trec înot. Istrul acesta nenorocit, mina cea lungă mă poate distruge total oriunde d> încerca să încep o viaţă nouă. Compromiţîndu-mă, mur-darindu-rnă, demascîndu-mă ca agent dublu sau ca triplu escroc internaţional. —■ Înţeleg. Doamne, dar atunci... — Pfciler, Săulen, Kann man brcchen I Abcr nicln cin îreics Herz!" Poate că umbra a doua nu era decît \-doua aripă : cea care îmi lipsea ca să pot zbura. Ne ? Ui taţi-vă, vine nea Vasile spre noi. Daţi-i tutunul i-cesta, sticla de votcă, bateriile. Reprezintă vama ce î-e plătesc pentru duminicile mele de pescuit.. Să nu ne mai privim în ochi : tot ce a fost de spus s-a spus : de-acum să ne gîndim numai la cei pe care-i iubite, la cei pentru care merită ,sa murim frumos. Vă spun adio, iubite domnule conferenţiar doctor Dezidenes Candid. Acum speor că v-aţi convins : „Toţi suntem vinovaţi, pentru tot !" —■ Dar încotro, Winter ? încotro şi de ce ? — Am pornit la pescuit, merg la pescuit. Este singurul ioc unde poţi învăţa ceva despre viermi şi roitul lor în această lume. Coborî repede, îmi puse în braţe bagajele mele, rmă îmbrăţişa, mă sărută pe frunte. Făcu un semn de prietenie :şi adio către ţăranul ce se apropia de noi ; apei. fără să se întoarcă, ca un om cuprins de o grabă inimoasă, demară în trombă şi pieri ca o nălucă, din ochii noştri. Nea Vasile mă privi, mă. analiză ca pe o gînganie. — Venişi, îmi zise. —■ Venii. —• Tu ăi fi soţul Olimpiei noastre ? — Eu ! —• Se aude că ai fi profesor ! —• Sunt. Un fost profesor. Sper că ai încredere in in ne. — Am. Eşti bărbatul Olimpiei. Olimpia e lumina ot ailor Moşului. Eu cu Moşul am fi nişte neamuri. Am stot cu el şi la Gherlă. Vreo cinci. ani. Iar Marin, ăi de-o luă pe Florica voastră, mi-'e nepot de soră. Aşa Că... 130 Capitolul al III-lea Profesorul Candid întîlneşle un cai şaig ce-i aminteşte dc o tinerele pierdută într-un război pierdut. Atlăm de ce se sting cătunele, de ce se pustiesc stînile din muncele. Nea Vasile, deşi ar li un politician înnăscut, simte serile nevoia de a citi din Biblie. Ce crede Moşul nostru despre tară şi istoric, de ce vrea să plece la Roma. Cine sunt lipitorile satelor noastre. Nea Vasile, cu cît urcă mai sus pe munte, cu atit coboară mai jos, în jadul deznădejdilor iară leac. Proie-sorul nostru — nu degeaba îl cheamă Candid — continuă să creadă într-o oră a Adevărului ce va trebui să vină. Altfel... Cine a cunoscut frica de bătaie a scăpat — cred eu — definitiv şi de frica de a muri. Personal, mult mai deseori m-am rugat Celui de Sus să mă ajute să mor decît să rămîn în viaţă. Am văzut oameni — tineri, puternici — murind numai fiindcă doreau cumplit să moară. Mă îndoiesc că „angoasele existenţiale" (noi le naştem, occidentalii le botează) sunt cauzate de a-nume dereglări ale sistemului nostru neuropsihic : mai degrabă aş fi înclinat să presupun că, aşa cum anumite cristale sau metale, cînd trec printr-un fascicul special de radiaţii sau printr-un cîmp încărcat de electricitate, primesc anumite calităţi speciale (se adună sau se destramă), calităţi pe care le pierd de îndată ce ies din mediul (respectiv, tot aşa şi fiinţele umane au locuri, ceasuri, situaţii cînd devin mnemoactive şi moirante. îşi amintesc brusc, văzîndu-şi înainte soarta ce le aşteaptă. A povesti — aşa cum au făcut-o Burra şi Winter ■— ar fi singura metodă (mcnschliches, alzu men-schliches) prin care dăm viaţă prezentului mort; prin care legăm trecutul de viitor, transformînd curgerea şi devenirea timpului în luciditate şi stare pe loc. „Să povestim, să povestim, fără de încetare să povestim!" 132 — acesta era ordinul seniorilor din celulă, pivniţă sau baracă. Povestirea, ca act de memorie şi creaţie, constituie singurul remediu prin care, folosind lăuta bă-trînă a limbii materne, dizolvam graniţele dintre vis şi realitate, dintre frică şi pieire, dintre je şi moi, eu şi mine. în timpul povestirii, viziunea sfîrşitului tău nu mai este, nu o mai realizezi decît sub forma unei abstracte săgeţi ce vine, fără zgomot, din spate ; sau a unei singutre raze albastre, reci, ce trece ca un laser ceresc prin şira spinării tale. Baci Vasile, avînd cîteva treburi de aranjat în ograda lui de „individualist autogestionar", îmi arătă, la vreo o sută de paşi, o silişte în pantă, în care, între cîţiva nuci şi peri sălbatici, se vedea un căluţ şarg păseînd. „îl cheamă Luţu", îmi spuse —■ şi în clipa aceea am simţit fiorul unei calde amintiri treeîndu-mi prin inimă. M-am dus în livadă, m-am apropiat de el, vorbindu-i: „Luţule, Luţule, i-am spus cu dragoste, vai ! cît am dorit să te mai întîlnesc. Să te intîlnesc şi să îţi cer iertare !..." Calul nu se feri de mine, mă lăsă să-1 mingii, să-1 sărut : să-mi culc capul meu de soldat bătrîn pe coama lui caldă şi curată. ...La cei nouăsprezece ani ai mei, printr-o nebunie sportivă, am ajuns unul din cei mai buni planorişti ai ţării. Eram convins cu întreg trupul şi mintea mea de atunci că nu există în lume plăcere mai sublimă decît aceea de a te desprinde de pămînt şi, fără motor, ca un vultur, speculînd curenţii de ascensiune, să le înalţi, cîştigînd înălţime, coborînd totuşi pe spirale tine, de mare artă şi intuiţie. Singur, la opt sute dc metri, visam să prind odată o coloană de aer caid care să mă urce la două mii de metri : aş fi încercat să trec: munţii, ocolind văile, folosind pantele unde curenţii nu te sug, ci te .înalţă. Nu am reuşit să trec peste o mie de metri — dar am stabilit, în vara lui 1939, un mic record de 48 minute de zbor planat, cu un Wronu polonez, fără carcasă. Vreau să spun că, de pildă, revela- Itia primei femei cu care te culci, după cîţiva ani de internat şi de nocturne poluţii stupide şi murdaire, este, fără nici o îndoială, o cutremurătoare senzaţie şi bucu-jş rie. O ontologică mutaţie a trupului şi fiinţei tale spre iemeie şi patimă. Dar — să mă ierte psihanaliştii, aceşti preoţi ai unei religii bazate pe lipsa de ruşine şi pe masochismul despuierii „ştiinţifice" — această fantastică revelaţie a primului act sexual nu se poate compara, ca eliberare şi fericire, cu senzaţia ce o încerci cînd, fără motor, subliniez, iară motor, te desprinzi de lut şi începi să pluteşti. Ca o pasăre, ca un vultur, ca un zeu atotputernic. ...Am fost, bine-nţeies, conform stupidităţii militarilor de totdeauna, cînd a început războiul, repartizat.., ia un regiment de artilerie călăreaţă. învăţasem să călăresc pe diferite gloabe cazone, indiferente, resemnate. Relaţia dintre un cal şi un călăreţ este o relaţie de încredere şi dragoste reciprocă. Caii de regiment — ca şi bărcile de închiriat, ca şi actorii ce joacă prea mult şi orice — devin cai cu adevărat, abia în clipa în care un soldat-om îi îndrăgeşte şi-i preferă. Ca sergent-fu-rier, am fost trimis la rechiziţii de cai în ţara Bîrscî, La Rupea (n-am să ; pot uita niciodată), in piaţă, i-am zărit prima dată pe Luţu al meu. Era tot şarg, ca şi a-cesta de acum. Doi copii — un băieţel de doisprezece ani şi o fetiţă ceva mai mică —- nu se puteau dezlipi de el. Cînd a fost luat şi dus să i se ardă in copita din faţă, numărul regimentului care îl rechiziţionase, copiii au venit la mine. îl aduceau de fr'îu. Băiatul, scotocind în chimirul său, încercă stîngaci să-mi strecoare în palme o monedă de cincizeci de lei. Cred că era toată a-verea lui. „De ce?" am întrebat eu, ca un prost, ce eram. „Păi, îmi spuse băiatul, ca să aveţi grijă de el : îl cheamă Luţu. Luaţi-1 dumneavoastră, e cel mai bun cal din lume !\ ...Nu a fost uşor, dar pînă la urmă am dat de Luţu în imensitatea de oameni şi cai. ce se pregăteau pentru front. L-am repartizat la grupa mea de cercetare. Luţu m-a învăţat să călăresc cu adevărat, Luţu m-a iniţiat în acea omenie pe care o simţi numai în apropierea unui. animal cu care devii un singur trup şi un singur suflet. îl hrăneam cu mîna mea, li vorbeam ca unui frate. Învăţasem şi-1 potcoveam singur. Au fost zile în care a trebuit să fur sau să delapidez pentru el: am. făcut-o. Un locotenent, pe nume Veneta Oskar, a vrut să mi-1 ia. Nu era cal de galop, nici de obstacole : dar la trap ţinea extraordinar, singur îşi fixa perioadele de efort şi odihnă. Lui Oskar ăsta — care, în civil, era ceva avocat sau notar — i-am spus între patru ochi : „dacă mi-1 luaţi, nu vă garantez că un glonte rusesc rătăcit nu are să vă nimerească în ceafă : eu fiind, lîngă dumneavoastră..." A renunţat. In timpul acelei napoleoniene retrageri din stepa calmucă — de fapt nu ştia nimeni dacă ne retragem, dacă înaintăm, dacă fugim de ruşi sau mergem spre ei ca să ne predăm —, în sfîrşit, în acele trei luni de iad alb, Luţu mi-a salvat viaţa de mai multe ori. Nelăsîndu-mă să adorm în zăpadă. Lingîndu-mă pe faţă cînd simţea că încep să visez roz. Odată, intrînd cu el într-un grajd ţărănesc părăsit, s-a prăbuşit podeaua cu noi doi. Am căzut îu-tr-o pivniţă ascunsă, plină de butoaie cu murături. U-nitatea mea pleca dimineaţa, eu am refuzat ordinul comandantului (un prost: şi fricos şi hoţ) de a împuşca calul pe care nu puteam nicicum să-1 scot dintr-o pivniţă, adineă de trei metri, fără trepte sau rampă. Am rămas lîngă Luţu. Norocul nostru a fost că duşumeaua grajdului s-a rupt în rate, butoaiele de castraveţi şi „pomidori" muraţi ne-au amortizat căderea. Am tăcut rost de un tîrnăeop şi — singur, nemîneat, nedormit ■■-am săpat trepte în pămîntul ce scapără de îngheţai ce era. L-am scos pe Luţu: după trei zile, am ajuns din urmă o unitate de-a noastră. Dar nu pe a noastră. Căderea asta şi rămînerea mea în urmă. mi-au salvat, viaţa, fiindcă bateria mea anticar a nimerit într-o ambuscadă a siberienilor şi a fost nimicită total... Aş putea povesti zile şi nopţi despre Luţu al meu : mult mai multe şi mai nobile întîmplări decît despre colegii mei de la Litere... Dar numai copiii şi soldaţii bătrîni. mai ştiu astăzi, ce înseamnă un cal bun, ce înseamnă să pui şaua şi să încalec! o fiinţă care ţi-e ca un frate, între ale cărei picioare, cînd e culcată, poţi să dormi, pe minus treizeci de grade, cu spatele lipit de burta ci caldă. Care îţi mănîncă din palmă, care îţi recunoaşte vocea sau fluieratul din o mie de alţi răcani... Calul, nu e inteligent ca un dine, e altfel s are nobleţea şi resemnarea sa stoică, o formă de istoricitate vecină cu sfinţenia şi martiriul. Prostia unor ofiţeri de cavalerie 134 135 nu « doctt una din dovezile că omul numai în anumite Condiţii de bunătate şi înţelegere poate să comunice cu calul său, pe aceeaşi lungime de undă. Luţu, bineînţeles, nu înţelegea cuvintele mele, dar simţea că îl Iubesc, că-i sunt frate şi că aş fi în stare să mă bat pentru el. Mă uitam ore întregi în ochii lui ca într-o fîntînă adîncă, încereînd să ghicesc ce e dincolo, cum se explică dragostea noastră, în afară de orice psihologie sau teologie. Uneori, în visele mele de oboseală sau ger, îi vedeam pe cei doi copilaşi de care-1 despăr-ţisem acolo, în piaţa din Rupea. îmi imaginam livada în care, ca mînz, zburdase : gustul sălciu al laptelui mumei, „potcoava-i de-argint ce doarme încă în Munţii Apuseni". Am văzut nesfîrşite desene şi picturi sau zugrăveli despre rai şi iad : nicăieri nu am zărit un cal. Unde o fi calul Sfîntului Gheorghe sau al Sfîntului Martin ? Unde sunt sufletele sau umbrele milioanelor de cai ucişi în toate războaiele, pentru toţi tiranii, cauzele, convingerile sau valorile noastre ferme ? Nu ştim. Poate că vechii indieni din America de Nord cunosc cîte ceva despre acele green palurages în care se mută vî-nătorii viteji împreună cu caii lor... Şi a sosit clipa în care şi noua mea unitate fu încercuită din toate părţile. Ştiam că într-o zi, maximum două, va trebui să ne predăm. Am zis : să încerc, singur, o ieşire. Să profit de faptul că ştiu şi ruseşte, şi nemţeşte, schimbînd mantaua şi casca, să încerc a mă strecura printre fronturi, ca o nălucă. Drumul pe care, de săptămîni întregi, ne tîram în agonia acelui coşma-resc dezastru era încadrat de leşurile cailor morţi (de frig, de foame, ele glonţ). Dar, ciudat (vedeam şi acum în faţa ochilor, acele cadavre îngheţate, golite de măruntaie prin bunăvoinţa lupilor de stepă), ceea ce era fantastic, de neuitat, sublim în felul său, mi s-a părut că nici un cal (în afară de cei împuşcaţi) nu murea întins. Nu! Ci cabrat, cu gîtuî, greabănul, capul încordate în sus. într-o ultimă crispare — înainte de a-şi da sufletul, trupul încerca ;o ultimă ridicare. Şi în a-ceastă postură nobilă şi tragică îi înţepenea moartea, gerul îi îngheţa după. Ochii Ie erau scoşi de păsările răpitoare, dar carnea trupului le era tare ca creme- !nea. Ciocănită, suna ca marmura. Pe sute de kilometri, zeci de mii de asemenea cai îngheţaţi, în posturi dc statuarie sculpturală ce ar fi putut să facă concurenţă, mai mult: să facă să pălească toate frizele de pe toate Parthenoanele lumii. Nu existau doi cai să moară la fel. Fiecare, în clipa ultimei zvîcniri, îşi realiza forma de supremă frumuseţe şi mîndrie... Mi-am luat calul de dîrlogi şi l-am dus departe de acest drum al morţii. I-am scos şaua, frîul. Voiam să-i las pătura, apoi m-am gîndit că... I-am luat-o ! Am încercat să-i explic lui Luţu ce şi cum, i-am cerut şi iertare, dar eram şi foarte grăbit şi foarte speriat. Nu se uita la mine, stătea cu capul înălţat, cu gura larg deschisă. Poate că mă blestema în clipa aceea. Pe mine şi tot neamul meu omenesc. A rămas în. lumina albastră a zăpezii proiectat ca o stafie pe orizontul de plumb al stepei. Eram departe de el, la cîteva sute de metri, cînd I-am auzit nechezînd. îmi tremura inima, plîngeam în liohote şi totuşi... nu m-am întors. Nu am avut curajul să îl mai văd o dată... („Istoria, îl auzeam pe Sergiu dăscăl'mdu-mă în baraca de tifici în care ajunsesem la douăzeci de ani după ce-i trădasem pe Luţu, istoria a început probabil o dată cu încălecarea primului cal — şi se va termina în faza în care caii yor fi înlocuiţi de tancuri, avioane, rachete. Infinitele cîmpuri de bătălie, pline de patetice cadavre, au fost uitate. Nimeni nu a învăţat nimic din istorie —• toate aceste cumplite suferinţe au fost şi rămîn uitate. Ca şi suferinţa noastră politică de a-cum. Dacă ai putea să te ridici în aer, ca un arab retrograd pe covorul său fermecat, ai putea vedea, nu departe de leprozeria noastră, aproape de ţărmul mării, un cîmp cu iarbă tăioasă, de culoarea şi gustul iodului, în acel cîmp stau şi aşteaptă, în tăcere şi resemnare, cîteva sute de gloabe şi mîrţoage, ultimii cai ai acestui tărîm scitic străvechi. Ei, aceşti foşti cai de o-gradă şi gospodărie ţărănească, au aparţinut unei agriculturi tradiţionale. în numele tractorului ce va veni, ei au fost aduşi aici spre a constitui hrana noastră pentru lunile ce vin. Omul e singurul animal ce îşi consu-5. mă propriul trecut: ies pcuples hcureux n'ont pas d'hlsLoiik, noi avînd istorie şi istoricieni, scriem cărţi pe care apoi le ardem, clădim biserici pe care apoi le dărîmăm, facem războaie călare pe caii pe care apoi li mâncăm. Deşi caii se împuşcă, nu-i aşa? — află că aceste biete victime ale luptei de clasă sunt hingherite de un ţigan ultraviolet (pre nume Iamandi, clacă vrei să ştii). Cum? Simplu şi groaznic: o roată (te rog să reţii istoricitatea acestui cuvînt, roată), deci, pe o roată şi o osie de fost afet de tun, servind de scripete, victima, indiferent de originea sa socială, de meritele sau trecutul său, este spînzurată cu o funie şi trasă în sus ca să rămînă înţepenită în două picioare. în poziţia a-ceasta, ochiul înghite tot cerul. Toate celulele din acest imens şi splendid pachet de proteine urlă de durere şi se roagă în limba lor, fără cuvinte. .Atunci, cu un baros, călăul vine pe la spate —- totdeauna pe la spate — şi îl izbeşte în creştet. Calul nu moare, ameţeşte numai: cu un cuţit lung i se deschise vena jugulară. Sîngele ţîşneşte pînă la trei metri, cîini vagabonzi vin în haită să-1 hăpăie, mîrîincl fericiţi. între privirea din ochii acestui animal, sacru, dar inconştient, şi privirea călăului care, rânjind, îşi şterge cuţitul în părul coamei lui, la această oră a poziţiei noastre în cosmos, se înscrie şi paralaxa poziţiei noastre morale în lume, faţă de lume. Care din noi este animalul, ce înţelegem printr-o bestie, cu ce drept ne considerăm scopul Crea-ţiunii, încoronarea efortului de desăvârşire al naturii prin religie, morală, metafizică ?...) Luţu acesta al lui nea Vasile (nu avea mai mult de patru sau cinci ani) mă privea mirat: fără frică, doar cu un uşor tremur de răbdare şi ironie a buzelor negre, îl luai de căpăstru şi-1 trăsei după mine. Se lăsă. Caii simt omul umblat la cai. Nea Vasile, cu hamurile în mâini, îmi făcea semne să vin. înhămarăm în tăcere. — Cum ai zis că-1 cheamă ? întrebai mai tîrziu. — Luţu. Cum să-1 cheme altfel ? — De ce nu-i potcovit? insistai eu, oarecum, mirat de copitele cam sparte ale lui Luţu. — De unde potcoave ? Caielele se aduc prin contrabandă, de la sârbi, tocmai din Bosnia. Pentru un ki- logram de caiele cer zece kilograme de sare de bucătărie; Ce fac ţiganii şătrari nu e bun, nu ţine. Nu avem fier moale, nici covacii cum trebuie. La Bou ţari şi Te-regova ar fi singurele potcovarii bune : dar e departe, drum de două zile peste munte. O potcoavă te costă cît un dinte de aur la un dentist particular. Nu face... aşa că îl port pe Luţu fără potcoave, ca pe vremea hunilor. Coroana funerară a Tutililor o legarăm de hulubă. Loitre ia căruţă nu aveam, doar o ladă în faţă, pe care stăteam. Roţile erau subţiri, ca de trăsură. — Nu trecem prin sat, nu are rost să fiţi prea văzut. Dacă ne întâlnim cu miliţianul, îi spuneţi că aţi venit la înmormîntare. Deşt, la ora asta, eu cred. că înmormântarea s-a terminat. — Coroana asta, am ţinut şă precizez, nu e din partea noastră : e trimisă de fraţii Tutilă. — Câinii. ! întîi îi dai în cap, apoi îi plângi la înmormîntare ! Bătrânul rîdea amărît, clătinîndu-şi capul albit. — Nu-nţeleg, îi spusei. — Cine înţelege? Tutilă ăsta era el smucit şi năpădit, clar nu era deloc omul care să se spânzure. Singur, nesilit de nimeni. Fiind un vechi baptist, ştia la. Biblie cît zece popi de-ai noştri. E adevărat, în ultima vreme scria cam prea multe scrisori : nu se ştie cui, nu se ştie de ce. Scrisori lungi, pe care le expedia, prin diferiţi „fraţi" de-ai săi din oficii îndepărtate de satul şi de casă sa... Eu cred că moartea de la aceste scrisori i se trage. Alaltăieri noaptea i-a fost aprinsă o căpiţă de otavă "din grădină : oamenii — şi miliţia care, ca prin minune, nu se culcase deloc —- alergară să vadă ce e. L-au găsit în şură, şi tăiat la gât cu briciul, şi spînzu-rat de grindă : cam mult pentru un „student" în Biblie, nu crezi? Şi, după miliţieni, pe loc a apărut şi procurorul de serviciu, cu ordin să-1 îngropăm repede, repede. Am vrut să trimitem telegrame, nu s-au primit. Telegrama prin care vă chema Moşul nu amintea nimic, de înmormîntare... — Cred că nici nu ne priveşte drama asta a familiei Tutilă ! 138 Î30 Nu so ştie. Tatăl ăstora doi, de trimasără coroana asta de erou al muncii, a murit în 55, împuşcat de nu se ştie cine. Moşul era lîngă el, o ţinea în braţe pe Olimpia, care era moartă de spaimă. In aceeaşi noapte s-a dat foc şi morii în care trebăluia cu încăpăţînare tatăl fetei. — Cum, socrul meu nu a murit în război ? — A murit el în război, conform actelor : dar s-a întors viu şi a stat ascuns, conform obiceiului pămîn-tului. După război, nu ştiu ce i-a apucat, şi pe el, şi pe Moşu, şi-au pus în cap să refacă o moară de-a lor veche şi o piuă de bătut pănuri şi cergi. Erau amîndoi buni lemnari, buni pietrari. Degeaba. Ion Ţăranu, tatăl Olimpiei, a murit împuşcat în moara lui neterminată şi a ars după aceea cu moară cu tot. Noi credem că cei doi copilandri ce-au tras în căruţa în care l-au ucis pe Gore Tutilă şi l-au rănit pe Moşu Patru au fost chiar cei doi puşcaşi cărora le dăduse Ion drumul în moară. Fiindcă-i cunoştea, nu ? Altfel nu le deschidea în miezul nopţii. Probabil, încercînd să-i dezarmeze, a fost împuşcat — apoi, ca să nu rămînă nici o urma, s-a dat foc şi morii... —■ Dar cercetările ce au stabilit ? — Nimic. Singurul care ştia cine a tras a fost e-xact ăl de murise împuşcat, tatăl acestor doi fraţi Tutilă. Şi fratele acestuia, ăl de-1 înmormîntarăm astăzi. Dar un jurămînt greu, creştinesc, s-a rostit undeva, cîndva. Olimpia şi Moşu sunt amestecaţi în acest vechi jurămînt. Cercetare nu s-a mai făcut, deşi tot satul ştia că Tutilii amîndoi ştiau că se va trage în oameni. Dar au zis : dacă mergem şi noi, atunci nu au să îndrăznească. — Cine ? De ce ? — Asta-i întrebarea cea grea. Cine ? De ce ? Nu ştie nimeni. Tudor Tutilă a stat un an în anchetă, nu au putut scoate nimic de la el. Moşu a bătut şi el drumul jilavelor şi gherlelor, pe el cred că nici nu l-au întrebat de partizanii aceia cam verzi şi neumblaţi nici cu puşca, nici cu ideologia. Amîndoi băieţii mortului de atunci au făcut repede carieră militară. S-au văzut ofiţeri, ştabi, berze albastre: ăm auzit că acum taie şi spînzură, a- f B vînd fiecare din ei cîte o grea iscălitură sub nişte epo- i Wt, leţi ce nu se văd, clar se simt. Asta-i viaţa... j aş Nu am fost niciodată cititor pasionat de romane f Wm poliţiste. Chiar dacă îl iubeam pe Maigret şi eram în- &jHf' cîntat de inteligenţa iscoditoare a domnişoarei Marple, ■"' Vp asta era ceva cu totul întîmplător, legat, probabil, de i JK' formaţia mea logic-raţională, moral-justiţiară, în w£ cadrul obsesiilor de criminologie şi victimologie din S Ws timpul detenţiilor mele prea lungi. Dar acum, fără vo- v ia mea, eram. obligat să fac. o legătură între teama m Tutililor şi moartea, cel puţin bizară, a acestui martor «: baptist al unei crime, probabil, patricide... Am gonit m corbii imaginaţiei mele deductive : mă numeam Can- W did şi — în conformitate cu hotărîrea stelelor şi di- M- viziunea răspunderilor în familie — consideram că era V treaba năzdrăvanei mele consoarte să lege şi să dezle-M ge aceste probleme îngrozitoare, dintr-o epocă în care S: crima, sub o formă sau alta, era prezentă în fiecare X casă, instituţie, profesiune. W Privite de sus — de la înălţimile prăpăstioase unde K se mai citeşte Marx sau Lenin — cîteva sute de mii de ţărani, total nevinovaţi, ucişi într-o anume revolu- TW" ţie artificială, provocată şi regizată din afară, nu Sn- i^—ţ seamnă mai nimic : inerente erori sau orori ale unei I X faze obligatorii, de tranziţie. Nimeni nu sc gîndeşle mt că în spatele acestor cifre de moarte se găsesc fami- ţ WL Hi, vite, şuri, grădini şi ogoare pătimite. Ţăranii — care xwk as^zi se vit%. nepăsători şi indiferenţi cînd sc îngroa- ' B pă cincizeci de viţei morţi de foame din cauza unei ■f erori de planificare sau de birocraţie în gol — pe a- V cea vreme erau în stare să facă zece kilometri pe jos, fm cu o găleată în mină, numai şi numai ca să-şi adape w calul ce le fusese luat cu japca şi care stătea într-un B tarc- crăpînd de foame şi de sete, înainte de a fi dus ■f la canal, să servească de hrană robilor de acolo ; sau W de acei gospodari care, după ce au fost siliţi să asis-U| te la arderea în grămadă a căruţelor lor, scociorau M prin cenuşa rămasă, cautînd să ducă acasă, în semn wt de amintire, un cerc de roată sau un fier de tînjală... m Toate aceste mici, dar cumplite fapte alcătuiesc acea f§ istorie reală, criminal dialectică, pe care o ignoră ab- 140 .141 soJut toţi politologii şi istoriografii de profesie... Abia ani păşit pe cărarea ce urcă spre copilăria Olimpiei, iu numai cîteva minute, acest Nea Vasile mi-a schiţat capitolele încă neterminate ale unei tragedii in serial a atrizilor locului. Bibliotecile ne pot revela monstruozităţile barbariei —• ca minciună, prostie sau catastrofă teoretică •—, adevărata tragedie trebuie citită în ochii acestui Nea Vasile, în uliţa asta pustie, de sat fără cîini, de case vechi turtite umil sub cer, ascunse după cîţiva copaci bătrîni, cu coşuri din care nu ieşea nici un fum, cu garduri dărăpănate, fintîni fură lanţ, geamuri şi uşi bătute în cuie... —■ Vatra satului Olimpiei e mai încolo, peste dealul cela, îmi explica bătrînul căruţaş. Am fi fost şase cătune, ca puii de sub o cloşcă. Patru din aceste aşezări de oieri şi crescători de vite s-au pustiit. Nu unu găseşti nici un suflet prin ele. Copiii s-au tras spre şantiere, fabrici, lefuri, la oraşe. Bătrâni s-au stins rinul după altul.: de foame,, de frig, de uitare sau bă-trîneţe. Au dispărut fără urmă sate întregi : oamenii şi-au luat lumea în cap, s-au băjenit singuri, au intrat în munte şi au pierit. Sunt zece munţi aici, cît vezi cu ochii în zare : ar putea fi pe ele sute de slini, să-laşuri, casării. Nu sunt. Nimic nu se poate începe şi nici sfîrşi cu „ăştia". Se adună, să zicem, cinci ciobani pricepuţi, cu o mie de oi bune. Fac contract : ii se fixează cîtă brînză, lînă, carne şi cîţi miei trebuie să predea anual. Bun ! Peste o săptămână vin cinei mahări de ia centru, ie numără oile, le fixează păşunea, chiria, le aduc broşuri şi un responsabil direct. Apoi vin alţii, care le măresc cota de brînză, de lînă, de carne. Sosesc ordine ca ciobanii să cosească şi să facă stoguri de fîn „în timpul liber" : unul din ciobani e trimis la cursuri sau la schimb de experienţă. Virr acum şi organele flămînde de stat : pentru nişte brînză, pentru un miel pe sub mînă, pentru un chef haiducesc cu ştabi de la înalta Poartă. După trei ani, ciobanii constată că au muncit de s-au spetit, sunt datori faţă de stat, nu au bani pentru iernat : fînul s-a scumpit, brînză o ia statul cu 20 lei şi o vinde (dar oare cui o vinde ?) cu 80 de lei kilogramul. Oamenii se deşteaptă, scapă de oi, lichidează stîna şi se trage fiecare unde poate, la minimum de muncă şi răspundere, trăind din văzduh sau mici afaceri, iernând ca ursul într-un fel de somnie şi nepăsare fără de rost. sau capăt. Există şi ciobani cărora le merge foarte bine : mai există. Dar ăştia fac haiducie, arată trei ciopoare de oi declarate, dar au alte cinci ascunse în văgăuni sau plaiuri numai de ei ştiute. Lucrează mînă-n mine. cu diferiţi şmecheri de la stăpînire, ung unde trebuie, joacă ciuleandra în jurul puşcăriei ce-i aşteaptă dacă vor fi prinşi şi demascaţi... — Baci Vasile, îi spusei, aici nu e regiune colectivizată. E munte sărac, eu mă mir că stăpînirea nu a înţeles nici după treizeci de ani că... — Ba a înţeles ea foarte bine ce trebuia să înţeleagă.. Dar nu poate, nu vrea şi nu îndrăzneşte. De trei lucruri se păzeşte ca de foc : să nu se îmbogăţească cineva muncind cinstit, să nu vîndă nimeni direct la populaţie şi, mai ales, să nu renască în oameni dorul, sau revolta după pământul şi vitele pierdute. Mai bine să moară satul decît să ţipe vreunul „noi vrem pî-mint!". Se tem degeaba. Ciobanii, bătrîni se sting, o-ierltul şi creşterea vitelor mari nu sunt meiserii ce se învaţă la oraş, cu creta în mînă. Munţii se pustiesc, păşunile vechi se umplu de rogoz şi pir. Brazii se taie, Coastele se spală, rămîn munţii în curu gol, iar văile se seacă de ape. Au adus nişte tise canadiene : ziceau că acestea cresc nu într-o sută de ani, ca bradul nostru ; ci numai în zece : le-au plantat cu soldaţii, cu elevii în praftică ; nu s-a prins nici una. Dar nici nu a apărut vreunul din deştepţii pe care i-am trimis în Canada : Doamne fereşte ! Munţii contează în scripte ca fiind împăduriţi, se ,şi fac planuri ca şi alţi munţi să le urmeze exemplu]. Pădurarul nostru se închină la şapte icoane, dă bani la mînăstiri pentru acatiste, ca să nu se descopere, cît e el în. viaţă, povestea asta cu tisele canadiene... Şi eu am, trecute în plan, pe hârtie, zece oi, o vacă şi doi viţei. Plus cincizeci de găini ouătoare. în realitate am numai opt raţe care se hrănesc singure, la baltă. 142 143 — Şi cum ai să te descurci cînd ţi le vor cere la Centrul de achiziţii ? — Asta-i bună ! Eu să mă descurc ? Ei să se descurce ! Pe hîrtie totul e posibil: ce se ouă şi se fată în scripte tot în scripte se şi consumă. Conform planurilor şi cifrelor, noi suntem un popor gras, consumăm trei mii de calorii pe zi : conform realităţii, murim de foame şi frig. Şi de urît. De trei ani ni s-a tăiat electricitatea, gaz lampant nu există. Seara citesc la opaiţ de ulei — numai duminicile îmi permit să aprind o luminare de ceară. Copiii m-au cam uitat, dau pe aici doar cînd mişcă viermele în măr. Eu şi baba mea mîncăm ştevie şi urzici : am o rîşniţă veche de piatră, macin nişte boabe cînd nu avem pîine de la oraş, ne facem terci din păsat. Baterii de radio îmi trimite Marin, ascult ştirile, comentariile, sunt fericit : lumea se duce de rîpă, moartea, cu o coasă în mînă, umblă prin Geneva şi Helsinki, dar chiuie şi taie tot mai des şi mai mult. Mai o înmormîntare la Kremlin, mai un scandal de spionaj la Washington : fug comisarii poporului şi scriu cărţi contra. Fug şi copiii ştabilor, fug şi nemţii, şi evreii, noi ne mirăm că nu fuge exact a-ceîa care umblă în căleşti regale, după diplome de doctor şi savant de renume... Uite acolo, vezi casa aceea cu ţiglă ? Acolo stătea o babă sfîntă, cea mai mare cusătoare de ii şi catrinţe din tot judeţul. O chema Ana Stanca. Împlinise optzeci de ani, şi-a chemat copiii, nepoţii şi strănepoţii la aniversarea ei. S-a umplut uliţa de maşini elegante, de domni în haine frumoase, de ofiţeri şi matracuce ondulate şi pline de inele, înaltă şi nouă ciocoime, domnule ! Baba a dat o ?nasă pe cinste. A hrănit trei generaţii de oameni de tip nou. Cu şcoli, cu titluri sau grade. Viziri, ceauşi, pasvani, seimeni, calemgii de bazar sau divan. Plus soţiile şi odraslele acestora. La chef, s-au încăierat pe moştenirea babei Ana. Că avea, această fostă învăţătoare a mea, o casă plină de cusături rare şi scumpe : velinţi, scoarţe, ştergare. Oale şi icoane. Pături din aba şi dimie, o colecţie de cojoace şi şube vechi, piese de muzeu, nu altceva. Ca porcii, domnule, au spart casa şi au jefuit care cum a putut. Ca în codru, sub ochii întregului sat. Injurîndu-se ca ia uşa cortului, neamurile, bătîndu-se între ele, au smuls totul şi au: cărat cît au putut, umplîndu-şi portbagajele maşinilor. Am văzut totul cu ochii mei, vă jur : aşa ceva a trebuit să fie cînd au intrat turcii în sfînta cetate a Constan-tinopolului... Au spart geamurile şi cuietorile de la cele trei lăzi de zestre pe care baba Ana, patrioată de tip vechi, voia să le lase pentru muzeul satului... Au plecat apoi furioşi, certaţi, căîcînd dinii şi raţele ce Ie ieşeau în drum. Nici n-au aşteptat să sosească popa să citească molitva de datină : ei au venit, au jefuit, au plecat în pustietatea păgîniei lor, să-şi agate pe pereţi truda şi agoniseala sfîntă a babei noastre. — Şi baba Ana ? ■—• Nu a zis nimic. Nu a blestemat, nu s-a plîns nimănui. Avea o ladă de nuc, pictată frumos, puteai s-o duci la biserică... Şi-a aprins două luminări la cap şi s-a culcat frumos în lada golită. A închis ochii şi a început să se roage. Au vrut femeile s-o scoată, s-o hrănească, s-o culce undeva : nu a fost chip. Baba se hotărîse să moară... Şi a şi murit. Frumos, în tăcere, după cuviinţă. Aşa o moarte îmi doresc şi eu. Traversarăm un crîng, apoi o livadă de pruni, în floare tîrzie. Drumul urca uşor pe o coastă de deal molcom. SoaTele strălucea blînd, mirosea puternic a floare de soc, a muguri de sadină şi a ciuperci sălbatice. Măcieşi şi alluni încadrau, în dreapta şi în stingă, drumul acesta de pietre albe şi lut de culoarea şocolatei uitate. Păsări mici, cu pene foarte colorate, îşi construiau socialismul lor de familie şi de numai un an. Viermi şi miriapozi păroşi, tîrîndu-se leneşi pe frunzele late de podbaî şi brusture, îmi aminteau sensaţiile de cunoaştere şi aventură încercate în teribil de libera şi fericita mea copilărie. Vibra c'întul muntelui Sn sîn-gele meu, plămînii şi sufletul mi se umpleau de slava ascunsă şi indiferentă a înălţimilor. Zeama zăpezilor în topire o simţeam în nări. Acolo sus, unde străluceşte conul allb al Cernelor, trebuie să fie acum epoca ghioceilor şi a brînduşelor violete. Sub o troiţă sfărîmată, cîrpită cu tinichea, un moşneag guşat ne făcea semne de bucurie. Nea Vasile 144 C-da nr. 209 coala 10 145 rupse o bucată din plinea lui, tăie şi o felie de slănină : ■- • Aveţi zece lei? mă întrebă. — Bine-nţeies. — Să-i dăm : e omul lui Dumnezeu, orbul satului. Dar vede, totuşi. Nu ştim unde doarme, ce mănîncă, trăieşte ca păsările cerului. Din nimic. Auziţi-1 numai cum îmi va răspunde. Pe aici, indiferent cine trece, ei are o singură formă de conversaţie . — Să-mi trăieşti, Ursule, şi la mai mare! strigă către orbul care ne saluta cu bîta sa de corn. — Să trăieşti, Vasile, şi să nu mori înainte de a muri 1 Ia să-mi spui tu mie (nea Vasile îmi dete un ghiont), ol, el mai bîntuie ? — Bîntuie ! îi răspunse Vasile. — Se umflă ? — Se umflă ! — Crapă ? — Crapă î — Nu crapă, mă Vasile ; broasca, de ajunge bou, bou rămîne : acum să aşteptăm să vedem cam ce se va întîmplă cu viţelul... — Noi să fim sănătoşi, baci Ursule, şi să auzim şi de bine. — Bogdaproste ! Luţu necheză vesel. Vasile îmi arătă un nor întunecat ce părea a se apropia dinspre răsărit. Apoi, fără nici o legătură, începu să-mi vorbească (mie sau lui Luţu ?) despre moartea lui. — Nu zic că mi-e frică : dar nu mă simt încă terminat şi nici pregătit. Serile îmi vine să mă rog cu voce tare şi atunci îmi dau seama că nu ştiu decît Tatăl nostru. Şi cîteva pricesne prinse cu urechea. Popi de-ai noştri nu mai vin nici măcar la biserica din Vatra Po-noarelor, darmite la schiturile noastre zvîrlite prin văgăuni sau pe creste : ei zic că nu e rentabil. Cîteva imbe sărace, doi-trei moşnegi neputincioşi —• ăştia, de no ultăi la ei, Domnul nostru Iisus îi şi mîntuie pe lor, Din milă, din respect. Bătrîna noastră biserică a font ea bună pe vremea cînd satul era sat şi oamenii erau nnmrmi, fiindcă se gospodăreau singuri, muncind din ţjfeil, Atunci ne stătea bine în biserică, mai ales de 146 sărbători : ca brazii stăteam acolo, nu ne interesa nici ce spune popa, nici ce face popa : eram în sălaşul Domnului, noi, robii săi de totdeauna. Păstram cu sfinţenie obiceiurile, posturile (cu mici abateri creştineşti) ; nunta era nuntă şi botezurile erau botezuri. Nemai-vorbind de măreţia împărătească a înmormîntărilor şi pomenirilor după moarte. De Crăciun, de Paşti, de Rusalii — ne. îmbătăm cum se cuvine, nu ne urmărea nici gîndull rău al diavolului, nici spaima judecăţii de apoi; ia-ne, Doamne, aşa cum suntem, ca frunzele, ca iarba cîmpului, ca păsările cerului ; ce rost are să te cerţi cu unul sau altul, pentru o taină sau alta ? Nu ? Certurile între teologi sînt ca şi certurile între politicieni : nu se termină, nu duc la nimic, bucură făloşe-nia popilor, dar întunecă şi întristează faţa Celui Răstignit. Dar acum, dacă sărbătorile au dispărut şi dacă postul nu mai e post, ci decret şi pedeapsă de stat, dacă nu-ţi vin copiii nici de zilele mari, dacă popa, cînd vine, citeşte o predică despre clasa muncitoare, progres şi canalul către mare, atunci te apucă aşa, pe vreme de ploaie sau negură, un dor după Biblie. Noi nu avem Biblii, nici nu am fost obişnuiţi să avem, u-milinţa şi rînduiala întru răbdare şi cumsecădenie au ţinut loc şi de rugăciune, şi de nădejde în marea trecere spre hodină. Nu prea credem noi în rai sau iad r dar în poveşti credem, ele sunt bune ca să ne alunge spaimele şi să ne vindece de soamnele urîtc şi rele-Nu ? Acum am ajuns că nu mă mai pot lipsi să nu citesc seara, la opaiţ sau la luminare, un psalm sau vreo apocalipsă. Mi-e dor de povestirile cu înrobirile poporului iudeu în Eghipet, în Babilon, sub romani. Caut şi mă zbat să găsesc şi să-mi cumpăr neapărat o Biblie : cum o fi, poate fi şi penticostală, iehovistă sau baptistă, numai Biblie să fie. Nu am găsit, aşa că am hotărît să trec la pocăiţi : o să am nişte fraţi, nişte surori, mă botez şi eu, şi Sofia mea şi gata. Voce să cînt nu am, nici de predicat nu voi ajunge să predic. Dar voi obţine o Biblie şi cîteva broşuri (dracu să mă pieptene, cînd Zic „broşură" îmi vine să-mi dau jos cioarecii ăştia americani) ; îmi vînd icoanele -— de ce să mi le fure copiii, care nu cred în nimic în lumea asta,. 147 nici în ziua de ieri, nici în cea de mîine ? — şi încep să fac însemnări într-un caiet. Cum a fost cu Iacob şi îngerul ăla, cu Iosif şi vacile lui, cu Nabucodonosor, care a înnebunit fiindcă era prea mare şi prea genial... Horum, rerum... Urcam încet pe un drum pietruit cu dale late, aşezate temeinic şi cu rînduială. Vechiul drum pe care au trecut cîndva legiunile romane. Egiptenii au inventat sufletul, încercînd să-1 facă nemuritor : grecii au inventat spiritul, fiindcă se ştiau foarte muritori, romanii au inventat istoria, fiindcă, muritori fiind, voiau să rămînă nemuritori... Baci Vasile semăna puţin cu Seneca, doar că refuza, deocamdată, să-şi taie venele la ordin de sus. Nu se temea de Nero, a-vea zece raţe, o rîşniţă neolitică, trăia ca să vadă şi să înţeleagă. Pînă cînd, şi cum, şi de ce ? Toţi cei care ne-am pierdut încrederea în istorie şi umanitate, ca să nu alunecăm în apatia îndobitocirii şi a letargici vieţii cotidiene, a trebuit să ne întoarcem cu faţa către Dumnezeu. Continuăm a face politica noastră de rezistenţă personală (dar o politică internaţională, mondială chiar), însă o facem în direct dialog cu El. Am ieşit din biserică pentru ca să putem rămîne creştini. Acum, nu spre o anume religie ne întoarcem, nici spre popi, predicatori sau profeţi, ci spre bunul Dumnezeu aii proto-ereştinismului nostru ţărănesc, primitiv, simplu: pe El îl luăm ca martor, confrate, şef de lot, Tată şi judecător al nenorocirii în care am căzut şi din care nu vedem nici un fel de ieşire. — S-au ticăloşit oamenii, îşi continua plîngerea fratele Vasile, s-au prostit şi s-au urîţit. In satul de unde e Olimpia ta, avem o şcoală mare, cu vreo treizeci de dascăli. Doamne, toţi sunt tineri şi totuşi arată ca nişte fiare : murdari, duhnind a băutură, cu priviri de mistreţi încolţiţi. Pe vremea mea, aveam un învăţător şi o învăţătoare : ne învăţau să cetim, să scriem şi să cîntăm. Aceştia de ies acum din şcoli se duc la armată şi acolo trebuie să-i alfabetizeze. Urăsc şi cartea, şi istoria, şi poezia : urăsc tot, nu au cheag nici în ce vorbesc, nici în ce fac... O singură familie domneşte în Vatra Ponoarelor : el e preşedinte, ea e directoare de liceu, cumnaţi sînt directori la CAP, finii şi verii isînt responsabili şi magazineri. Familia asta taie şi spânzură : alături, în alt sat, e o altă familie, înrudită cu ai noştri. Şi amîndouă, ca verigile în lanţ, sunt „neamuri" cu conducerea de la judeţ şi chiar de la anumite ministere. Aceştia o duc ca-n rai, v-o spun. eu, fanarioţii şi tovarăşii sovrom au fost nişte îngeri pe lingă ei. Au paza lor, servitorii lor, lingăii lor. Legea tor... Astăzi fac o revoluţie dărîmîndu-ne grajdurile, şurile, sălaşele ,■ mîine tot ei încep o nouă revoluţie, obligîndu-ne să reclădim gospodăria, şura, grajdul. Poimâine, de se vor răzgîndi cei de la înalta Stăpânire, Ia o nouă împărţire a pământurilor, la o nouă revoluţie agrară (prin care să reuşim să ne ajungem din urmă, adică măcar acolo unde, eram înainte de război), tot membrii acestor familii vor avea listele, pîinea şi cuţitul... Statul s-a despărţit definitiv de popor. între acest stat de nebuni şi fricoşi, de intelectuali şi specialişti de tip nou, şi poporul păcălit, înşelat,, deznădăjduit, se află o pătură de lipitori şi ploşniţe grase, de cumnaţii şi năşii, unsă cu toate unsorile, capabilă de orice crimă sau trădare, numai şi numai ca să-şi ' păstreze averile şi puterile, care sunt moştenirea pen-t- ► tru copiii şi copiii copiilor lor... Preşedinta din Ponoa-i re o spune fără ruşine în gura mare: „am dat două- H ; zeci de mii de lei ca fata cea mică să treacă la treap-;• tă în Isarlîk, voi da patruzeci de mii de lei cînd va fi să treacă şi de treapta a doua pentru băiat, am gata o maşină Dacia, o dau la cheie, ca să reuşească la admitere în facultate..." între timp, dascălii se îneacă ini murdărie şi beţii fără rost, popii, cîţi mai sunt, devin propagandişti atei şi turnători voluntari ; nimeni nu mai vrea copii: cine mai are caută să scape de ei tri-miţîndu-i la moara fără de noroc a şantierelor, uzinelor, minelor noastre din ce în ce mai mari şi mai nerentabile... Domnule profesor, între popor şi partid, între agricultură şi industrie a avut loc un lung şi afurisit război : un război de treizeci de ani. Acum se vede : din acest război, satul şi agricultura au ieşit biruitoare. Dar cu ce preţ? Pierind, destrămîndu-se, murind. Am vrut la început să îmblânzim fiara, aruncîndu-i în cale cîte o bucată din carnea noastră ; am încercat să păcălim fia- 148 140 r«,' 1 îimilîiid-o, clntînd-o, lăudînd-o, doar, doar o crâ-|Ki de atîta glorie şi victorie. Nu a crăpat. Acum, ţara stă faţă în faţă cu o stăpînire sălbatică şi străină total : Înnebunită, fiindcă nu i-au ieşit socotelile şi fiindcă, jur-împrejur, se arată stăpîniri socialiste care, deşi au fost in urma noastră în toate, acum trăiesc chivernisit, nu cerşesc, nit bat toba şi nici nu cîntă laude pînă la leşin. Cu cît tăcem şi răbdăm mai mult, cu atît ura şi dispreţul stăpînirii cresc. Ne tratează ca, pe nişte slugi puturoase, ca pe nişte cîini vagabonzi: ne numără capetele, vitele, ovarele muierilor, tineretul taurin sau cel brigadieresc... Nea Vasile mă privi peste umăr, cu oarecare îndoială.- — Să nu vă supăraţi, domnule profesor, că îmi trăncănesc acatistele mele de om sărac şi iobag fără de noroc : asta o fac şi cînd sînt singur cu Luţu al meu. Facem politică în doi : eu îi spun, el dă din cap, se îndoieşte, eu iar îi spun —■ şi uite aşs trece anul, trece veacul, ne apropiem şi noi de judecata ceasului greu, de cumpăna vieţii noastre... Hai să coborîm ă-cum, urcuşul e ceva mai greu. Trecem printr-o pădure de" paltini. La anul va fi tăiată, vindem lemnul la nemţi ca să-şi facă viori şi piane. Noi să ne scoatem pălăriile," o pădure din asta condamnată la export merită s-o cinstim ca pe o sfîntă muceniţă... Ne descoperirăm. Pădurea era rară, înaltă, dreaptă, încremenită într-un fel de solemnitate sacră, plină de tăcere, .vibraţie, ascunsă rugăciune. „Cîntă pe dinăuntru" — mi-am zis, adueîndu-mi aminte de Olimpia, care ne considera că suntem un popor de copaci. Parcă o auzeam : „Am stat o mie de ani în picioare, as-cultînd vînturile năvălirilor barbare, molfăitul slujbelor într-o limbă, ce nu. o înţelegeam. Ne-am obişnuit să răbdăm, să aşteptăm, să nu ne revoltăm. Bizantinismul nostru foarte latin se baza pe capacitatea noastră de a ieşi din istorie, de a trăi vegetal, în limitele timpului mic, organic. De îndată ce ne-am părăsit cochiliile noastre de melci ai pădurilor şi paiurilor, în-cereînd şi noi să intrăm în Europa, trecînd de la fluier şi doină la Bach şi Beethoven, a dat peste noi iarna asta bunică, barbară : în loc să cîntăm în catedrale şi universităţi, pe mai multe voci, în contrapunct şi polifonie, am fost încolonaţi, cătăniţi şi obligaţi să. cîntăm în cor o singură cîntare, avînd un singur dirijor, şi acela afon, genial şi erou între eroi..." —• Eu cred, îl auzii pe baci Vasile, că şi în viaţa plantelor, a copacilor mai ales, a avut loc o schimbare de rost. Pînă acum, copacii tindeau spre cer, scopul lor era să atingă maximul de înălţime, cu maximul de frunze şi lumină. Mai nou, pare-se, noima creşterii lor s-a schimbat. Scopul nu mai e în coroană, ci în rădăcini. Acestea să fie cît mai puternice, cît mai a-dînc înfipte în pămînt. Copacul se va tăia, se va vinde, codrul se va pustii, dar rădăcinile, ele între ele, mai grăiesc, amintindu-şi. Un copac, domnule profesor, moare de trei ori : întîi cînd îl retează ferăstrăul mecanic, apoi, agonizează îndelung pînă-i putrezesc frunzele, crengile. Abia cînd i se topesc în humă rădăcinile toate (care pot să rămînă vii şi zece ani după tăierea pădurii), atunci putem zice că acel copac a murit de tot şi cu totul... Ei, asta-i viaţa : securea nu iartă, nu ştie de milă. Numără şi calculează. Eu, cînd aud cuvîntull „celuloză", mă îngrozesc şi mă închin : văd frumoasele noastre păduri, codrii noştri toţi transformaţi în directive şi discursuri, văd munţi întregi pierind în deşertăciunea a ceea ce se scrie azi ca să poată fi uitat mîine... — Baci Vasile, iartă-mă, tare aş vrea să ştiu : ce spune Moşul nostru la toate aceste necazuri ? —■ Nu ştiu. Nu l-am văzut de mult. — Cum aşa ? — Trăieşte ca un călugăr... Deşi, cred eu, în felul său, e foarte bogat. Cu albinele lui, ca vestit doctor de albine, e cunoscut în toată ţara. Are undeva o presă de făcut luminări de ceară, dar nimeni nu ştie unde este, ce face el cu luminările sale. Casa îi e încăpută : grădină de rai, livadă cu pruni încă tineri, păşune pentru două vite mari. Fiind apicultor, e scutit de multe angarale. Umblă prin ţară, adună cărţi, veşti, nădejdi, U-neori se urcă în munţi, umblă cîntînd şi blestem înd pe creste. Alteori, de zile mari, se duce într-o prelucă a lui ; acolo, aşezat pe o buturugă, vorbeşte copacilor, păsărilor. Nu e nebun, să ştii ! E numai foarte, foarte îndurerat. Odată, asta în urmă cu cîţiva ani, mi-a spus că o aşteaptă pe Olimpia, ,să vină să-i lucreze grădina, şi pe soţul ei, sa vină să-i cerceteze cărţile. Că are trei odăi pline. Altă dată mi-a dat a înţelege că se va muta Ia Marin şi Florica : nu mai putea de dorul copiilor... Acum, după cîte se aude, se pregăteşte pentru cel de-ai treilea drum al său. La Roma. Vrea să îngroape acolo un fier de plug vechi. Dar vrea, mi se pare, să înainteze acolo şi o plângere : către bunul Dumnezeu... —■ De ce acolo ? E catolic ? ■■— Nu ştiu. Dar caută un stîlp de care să se sprijine. El spune că biserica noastră ortodoxă e în curs de pieire, şi-a pierdut sfinţenia, e doar un schelet fără suflet. Noi trebuie să ne salvăm limba, trebuie sa rămînem legaţi de Europa, trebuie să ne refacem (legăturile cu popoarele care ne sunt surori şi fraţi : biserica Romei, mi-a spus el, are cea mai lungă şi mat grea istorie a păcatelor legate de putere, războaie, deşertăciuni. Ea a învăţat — este singura biserică din Europa care a învăţat pe viu, din greşelile sale — marea lecţie a iertării, toleranţei, înfrăţirii întru Hris-tos. Noi va trebui să re-învăţăm latineşte, va trebui să uităm sodomele Bizanţului, ispitirile Kievului, amăgirea muntelui Athos. Trebuie să ieşim din Balcani, chiar de va fi să ardem trei sute de ani de tradiţii şi mîndrii ortodoxe. Cum să sperăm într-o înţelegere a marilor puteri, într-o unire a statelor europene, dacă doi capi de biserică apostolicească nu se pot înţelege nici măcar în ceea ce priveşte sărbătorirea Pastelul în aceeaşi duminică ?... Credinţa începe cu dragostea întru Hristos şi cu nădejdea în mântuire : certurile popilor şi învăţaţilor vin după aceea; ele nu curăţă şi nu (limpezesc nimic, aduc numai vrajbă, invidie, duşmănii şi zavistii. Mai ales acum, cînd oceanul de ateism şi barbarie, ce vine o dată cu progresul tehnic şi ideologic, ameninţă în egală măsură atît Răsăritul, cît şi Apusul. — Asta e şi părerea mea ! — Tocmai !..., Moşul vrea să-i ducă Papei o ,,de-carugă" : adică zece rugăciuni ce s-au născut în robiile puşcăriilor noastre. Ca să se ştie unde trebuie că am trecut prin sabie şi foc şi că ne-am întors la primele zile şi primele secole de după Hristos. Credinţa noastră, cîtă a mai rămas, va trebui să coboare, de acum încolo, sub pămînt, în catacombele de pe vremea lui Nero şi Domiţian. Martirii ard pe ruguri nevăzute, sunt sfâşiaţi de fiare noi, în circuri şi pieţe din ce în ce mai mari. Nu s-au stins cuptoarele din Auschwitz, Buchenwald, Dachau : mii de alte cuptoare le-au luat locul. în ele se arde CUVÎ'N'TUL. în ele se transformă în cenuşă, fum. şi scrum întreaga morală a lumii noastre şi greceşti, şi latine, şi iudaice, şi germanice, şi slavone. Oradour şi Liclice sunt numai începutul raderii de pe faţa pământului a mior nevinovate aşezări umane : acum, judeţe întregi sunt răscolite de buldozere, care, ca nişte fiare ale apoca lipsei, transformă obrazul ţării în rană şi deşert. Peste trei decenii, copiii noştri se vor întreba : „cum aţi putut face o asemenea crimă?" Noi nu vom putea să le răspundem decît aşa : „am. scos cărbuni slabi ca să-facem electricitate scumpă; cu această electricitate am mânat uriaşele combine cu care scoteam cărbuni slabi spre a-i arde scump şi aşa mai departe..." —■ Mă doare tot ce-mi spui, nea Vasile! — Nu eu îţi vorbesc, domnule profesor : eu mi fac decît să-ţi spun. ce cred eu că ar spune Moşul cinci priveşte spre ţara de jos, unde mîrîie şi muşcă ţărâna acele uriaşe excavatoare nemţeşti... Nu e el singurul care stă şi priveşte pustiirea şi murdărirea ţării. Se adună uneori, de zile mari, pînă la zece bătrîni, din toate părţile patriei. Aceştia sunt ultimii înţelepţi —• cei care trag linia şi adună, măsurând apele potopului, bătăile inimii pământului. Se îmbracă toţi în haine albe de ţărani bătrîni, stau ca în strană, fiecare îşi deapănă propria, litanie. Unii cred că totul e pierdut, chiar şi sufletul, chiar şi bunul Dumnezeu ; alţii, din contră, sunt do părere că Cerul a fost bun şi înţelegător cu firea şi, greşelile noastre, obligîndu-ne la trei. rînduri de îngheţuri, şi la alte trei rînduri de dezgheţuri. Exploatarea cea mai fanariotă, cruzimea cea mai bunică, ruşine, cea mai umilitoare — iată treptele prin care am învăţat să gîndim politic şi să simţim religios. Fiecare ţăran, zic unii din aceşti bătrîni înţelepţi, a absolvi; înalta şcoală a sclaviei, în care se predă despre libertate şi dreptate ; ultimului conţopist de oraş sau de ţară, cînd se uită în ochii copiilor săi, îi vine -să îngenunche si să ceară ajutor din ceruri. Ultimul tractorist, în pana de motorină, ascultă radioul trei ore pe zi, ştie politicei vede .politică mai clar decît o văd miniştrii Europei, adunaţi să se certe pentru preţul untului, piaţa vinurilor sau pescuitul heringilor. Ce putem aştepta noi inia ghiftuiţi care, din cauza umbrelei atomice americane, nu văd decît paiul din ochii noştri speriaţi? Ei ştiu totul despre noi, au scris biblioteci întregi despre ro-bia noastră, dar sunt incapabili să înţeleagă şi să în-simtă că nenorocirea prin care trecem noi e o rană a trupului din care şi ei fac parte: noi suntem buboiul infecţia şi febra sunt în altă parte, răul din lume nu c ireparabil, vaccinul împotriva prostiei şi cruzimii încă nu s-a inventat... „Urîciunea pustiirii", zice Moşul, după Matei, capitolul 24, versetul 15. Noi aici ne sufocăm sub clopotul acesta de sminteală şi. minciună, fără de nici o speranţă nici dinspre răsărit, nici dinspre apus. Am fost înghiţiţi, să rămînem înghiţiţi ; în Cambodgia şi Eritreea e şi mai rău. Vom muri, domnule profesor, şi nici măcar nu vom muri, frumos : vom pieri, ne vom stinge, praf şi pulbere ,• cintînd şi aplaudînd ne vom. scufunda în nisipul mişcător al acestei erori care, neoprită la timp, a devenit o gravă greşeală : acum suntem după o catastrofă şi înainte de un dezastru. Cum să mai cred că clin sărăcia asta, cu zurgălăi şi trompet-, va putea creşte un nufăr alb de speranţă bună ? Cum să mai visez că va veni o dimineaţă în care vom face inventarul cinstit al minciunilor şi greşelilor comise, ca să vedem ce adevăruri şi ce virtuţi mai pot fi salvate pentru urmaşii noştri !? Totul a fost spus şi murdărit ; totul a fost spus şi aplaudat; Hristos de ar veni să ne arate rănile sale, I-am crede provocator, l-ar» preda legat primului sectorist de serviciu... .154 —• Nea Vasile, i-am spus uimit, acum parca îmi vorbeşti altfel şi în altă limbă decît atunci cinci neram intîlnit. , .. — Nu te mira, domnule profesor. Urcăm, iu serpentină, pe un munte, jos e tărîmul înjurăturilor, blestemelor, ticăloşiilor. Pe măsură ce ciştigăm în înălţime, acrul se schimbă, gîndurile se schimbă şi ele.. JMu grăim numai din lăuntrul nostru, grăim şi după suflarea pămîntului, lumina pădurii, slava cerului, care aici e mai aproape. Urc deseori acest drum : totclea/uiui, Ia acest loc, lîngă această mîndră pădure de paltini, îmi vin aceleaşi gînduri, aceleaşi vorbe, aceleaşi lacrimi... Ce pot să fac? Sînt un biet căruţaş sărac,ună bucur că trăiesc la poalele Moşului, prin el şi grădina iui. Vei vedea-o, vei înţelege atunci... — Moşul... e şi el disperat ? Fără de nădejde ? — Nu ştiu... într-o zi, de pildă, mi-a spus : Vasile, află că şi pămîntul a obosit. Florile sînt mai sărace in culoare, în nectar. Frunzele se nasc obosite, parcă ştiu din mugure ce este toamna, cînd va fi iarna. Albinele mele au momente de delăsare, lene, lehamite. Nu e vorba de vreo boală. E un semn. Sfîrşeala nu a cuprins numai oamenii, ci şi întreaga fire, poate şi stihiile toate. O albină care trece pe sub un fir. do înaltă tensiune, pe lîngă. un megafon sau cap de primar propagandist, cade ca trăsnită, fără nici o explicaţie ştiinţifică... Natura, mi-a spus Moşul, s-a săi urat de oameni ; vrea să scape de specia a.sUi de floare utigaşă şi sinucigaşă... Poate că şi Dumnezeu, privind de sus minunea asta care a fost pamîiiltil nostru cu toate darurile sale, îşi întoarce acum privirea către fiarele pădurilor, către muşte şi scoici, A vom semne că nici Iadul nu e mulţumit de modul in care îi realizăm planificările. Nu i-a reuşit nici „Omul Nou", în cere s-a pus atîta nădejde. Pleavă .şi vorbe-n vînt. Am văzut, draci ruşinîndu-se, am văzui drac plingmdu-no c'e milă. —- Şi eu, adăugai cu gîtuî sufocat de emoţii. — Zice Moşul: suntem un popor de ţărani, de soldaţi latini lăsaţi la vatră. Bizantinizaţi de slavoni, luminaţi -Şi exploataţi de greci fanarioţi, sub ocupaţie turcească, 155 avînd, mai tîrziu, un rege prusac, o boierime franţuzită, pîndiţi fiind mereu de cîteva imperii muribunde, ţoale dornice să ne „elibereze", să ne mântuiască, înghiţin-du-ne de vii si cît mai repede. Am ieşit din sclavie şi iobăgie ieri, ca astăzi să fim sclavii şi iobagii zilei-lu-mină : din plin ev mediu feudalist, am căzut direct în era electronică, cu toată slava şi otrava sa... De ce să ne mirăm că nu ne mai rezistă inima la atitea suprasarcini ? Nu am apucat să ne formăm o burghezie conştientă şi mîndră, aristocraţia ce am avut-o a fost fie străină, fie înstrăinată, a pierit din primii ani de represiune : sindicate nu am avut niciodată, decît în cîteva centre industriale vechi, unde agia a avut grijă să facă repede transfuziile de sînge necesare, aducând ţărani flămSnzi, gata de orice pentru o bucată de pîine şi o cartelă mai grasă. Biserica noastră s-a condamnat la autoadormire, episcopii şi mitropoliţii călătoresc şi se îmbuibă, popii de rînd sunt mai hrăpăreţi şi mai flămânzi decît ultimul cîrciumar sătesc pentru tractorişti şi mulgători. Naţionalismul nostru de popor tînăr si viteaz a fost compromis şi sufocat de hipernaţionalis-rnul oficial al sultanului şi al haremului său de eunuci : folclorul a pierit prin uz şi abuz, ce trebuia să cîntăm şi să jucăm doar la sărbătorile noastre, cîntăm şi jucăm la toate sărbătorile lor. Care nu se mai termină, în veci pururea. Ele se vor sfîrşi abia în ziua în care ultimul .ţăran, în ultimul său costum, îşi va da duhul pe o scenă de festival sau aniversare glorioasă... Da, domnule profesor : satul nostru a cîştigat războiul său de treizeci de ani : aşa este. Dar sufletul său a pierit în acest război. întoarcere nu există, s-a tăiat definitiv ombilicul ce ne lega de muma noastră, pământul. Există acum ierbicide, insecticide, fungicide: de ce să nu vorbim şi de sufleticide ? Eram în drum spre Emaus : acest Vasile gîndea şi vorbea ca si Olimpia mea. Mi s-a întîmplat să urc în tren şi să călătoresc cîteva ore alaiuri de un doctor docent şi, la coborîre, să îmi dau seama că e şi prost, şi limitat, şi mai ales fricos. Nu mi s-a întîmplat însă ca să pornesc la drum cu un ţăran simplu şi de margine — şi pe parcurs să nu-mi dau seama că el, de fapt, e un fel de profet al lucidităţii şi plîngerilor noastre. •—■ învăţământul, zice Moşul, e o moară în care se stîlcesc caractere şi se-n\raţă supunerea, linguşirea şl turnarea aproapelui. Presa toată e o tortură a minţii şi inimilor: acelaşi megafon, ce urlă aceleaşi laude despre aceeaşi minune. Care nu există... Intre popor şi stăpînire s-a căscat o prăpastie de netrecut: statul e susţinut de Sublima Poartă din punct de vedere politic şi de capitalismul bancar din punct de vedere economic. Diplomaţia laşă şi înfricată a Europei încearcă a amăgi cu vorbe şi miere foamea mondială a ursului... Poporul e părăsit, fiecare se salvează singur, cum poate, furînd şi minţind. Dacă se adună trei, unul e informator : dacă se aduna zece, trei din ei vor fi duşi Ia agie şi bătuţi la sînge spre a se curma din rădăcini orice gînd de adunare sau mîrîială. Toate acestea le vedem, le ştim : ele bat la ochi. Şi totuşi, savanţii şi diplomaţii occidentali vin în roiuri sa ne felicite şi să ne ofere decoraţii şi onoruri... — Acestea sunt părerile Moşului, întrebai cu teamă, sau sunt gîndurile ce le-ai copt în timpul drumurilor tale, baci Vasile ? — Ce importanţă mai are ? Ceea ce spun eu spune şi Moşul, spun şi muntele, şi pădurea asta ce va fi tăiată, şj oile ce vor trebui, la anul, să-şi dubleze cantitatea de lână contractată... Adevărul nu poate fi ascuns : el trebuie spus — cu vremea toate aceste adevăruri orfane vor reuşi să se adune şi să se rostească undeva sus, într-un parlament cinstit al soartei noastre. Şi dacă nu se vor rosti în lumea asta, măcar să se rostească la judecata de apoi a popoarelor, a puternicilor acestei lumi... Moşul, de vreo zece ani şi mai bine, o ferm convins că în spatele acestei galăgii de independenţă şi neamestec în treburile interne se găseşte ascuns un plan teribil şi mortal de nimicire a noastră. Da ! E asbolut clar, zice el, că cineva, în umbra nevăzută a stăpînirii noastre de la înalta Poartă, ascuns după vorbele mari şi spumele la gură ale propagandiştilor noştri ultranaţionalişti, urmăreşte cu precizie şi calm trei scopuri importante. întâi, prin ofiţerii, berzele 156 157 «UtctNUv, vameşii de la hotare, oberchelnerii, din hoteluri şi ghizii de la turism, ei vor să întunece şi să murdărească faima noastră, veche, de popor inteligent, ospitalier, tolerant, deschis faţă de lume, doritor de « fl european, în Europa... Cei ce ne vizitează acum Încet dar sigur, încep să se convingă, pe pielea şi punga lor, că suntem un popor hain, bişniţar, poliţienesc, timpii şi atît de murdar şi imoral, încît e o minune ca limba noastră mai seamănă cu italiana şi franceza..... Pricepi? Apoi, există un alt plan, tot „ştiinţific", mul! mai al dracului : să ni se ia gustul de viaţă. Să ne sature de lume, să ne facă să dorim singuri şi moartea şi pieirea. Da! Excesui de politică a ucis politica din conştiinţa oamenilor, excesul de muncă a distrus pofta de muncă. Nu mai trăim, funcţionăm doar, aşteptînd pensia, aşteptînd moartea, nemaisperînd în nici o minune, nici o înviere, nici o eventuală reformă a reformelor existente. Toate cuvintele sunt obosite, rebu-tate : chiar dacă am tăcea un secol de acum încolo, nu vom putea face ca pămîntul acesta să uite nebunie! aplauzelor şi uratelor la care am ajuns prin dresaj, selecţie şi frică. Mai mult decît atît: a devenit clar pentru orice om încă gînditor că presa, radioul, televiziunea noastră sunt nişte instrumente de tortură şi înnebunire artificială. In schimb, serile, antenele noastre de la oraşe sunt îndreptate spre capitalele vecine : în singurătatea familiei, funcţionează activ doar distracţia vecinilor, în limba şi legea lor. Ce au apăra! taţii şi bunicii noştri în primul război mondial se pierde acum, încet, dar sigur, din cauză că la televiziunea noastră nimeni nu. găseşte nimic, în afară de laude, imne, statistici şi planuri pentru încă o eră înainte, do culme a culmilor... Ce suntem noi astăzi ? Moşul zice că suntem un fel de Afganistan cucerit nu de o armată din afară, ci de o armă din lăuntru, descoperită şi aplicată de cei care experimentează cu sufletele popoarelor Înrobite. în Afganistan se mai dau lupte, războiul acolo încă nu e decis. Dar la noi, acest amestec de nebunie, prostie şi frică a reuşit a fi vaccinat în mai toate inimile : Dumnezeu se ascunde, se face că nu există, că nu-i pasă, iar noi din lupi dc codru am devenit cîini de pază, iingînd mina înmănuşafă a stă-pînilor. Din ţărani liberi, iata-ne şerbi, iobagi, sclavi,, cerşind pîinea ce noi o producem şi trăind după mila celor ce ne-au jefuit de tot ce aveam... —■ Eşti foarte năcăjit, baci Vasile : poate că... poale că tocmai din această biblică robie să se nască ziua de mîine a copiilor noştri. Olimpia crede că noi suntem imuni faţă de politică, faţă de istorie: chiar şi faţa de răul din noi sau din jurul nostru. Am trăit două mii de ani sub barbari : cum puteam, în o sută de ani numai, să învăţăm lecţia democraţiei, a libertăţii şi drepturilor omului? Am pierdut şi am cîştigat cel de-al doilea război mondial, irosind peste un milion de bărbaţi tineri, curaţi şi curajoşi. Apoi, am căzut direct în iadul asiatic al „revoluţiei" staliniste ; în şapte valuri de epurări şi arestări, am mai distrus trei generaţii do cărturari, specialişti, ţărani liberi. Acum am trecut pe teatrul acesta sultanal, devenind prima republică monarhică, absolută şi ereditară. Crezi că vreo iotă din inima noastră s-a schimbat? Eu pot să jur că absolut; nimeni nu crede în nimic, că absolut nimeni nu o cit de cît fericit sau mulţumit : nici măcar familiile sau clanurile ce deţin puterea. în umbra Portretului nu creşte nici iarbă şi nici o floare de speranţă. Ziua de mîine nu există, toţi cei puternici se culcă cu grija că mîine vor putea fi maziliţi. Crede-mă : la vecinii noşlri mai auzi discuţii, întrebări, certuri ; există acolo marxişti cinstiţi, marxişti deznădăjduiţi, marxişti. înşelaţi : la noi nu există decît cîţiva fricoşi trăncănitori şi cîteva lichele semidocte ce suplinesc „ştiinţa" în întreg alaiul acesta bisericesc do socialism „ştiinţific". Cu icoane, cu liturghii : cu eretici, cu rai, cu iad, cu lauda zilnică A Atotputernicului şi a Atotştiutorului. Cu canoane, post şi auto-biciuire continuă... Am citit undeva, chinezii vechi spuneau, că un imperiu care e pe cale de distrugere şi pieire se poate recunoaşte după următoarele semne : are prea multe legi ,- aceste legi se bat. cap în cap ,-aceste capete sunt fără de cap; iar Capul nu face de-cit să tot dea la legi, prin care să fie apărat capul de 158 159 prea multele legi care se bat cap în cap, fiindcă trebuie să scoată şi o lege împotriva prea multelor legi,,, şi aşa mai departe. — Im;i P^c chinezii ăştia, rîse Vasile. Au dreptate. — Fiindcă au şi o lungă experienţă în materie de împărăţie şi teroare... Dar, revenind ia noi, nu crezi, nea Vasile, că dacă, aşa cum am văzut, Binele a fost nimicit de Mai Binele pe care 1-a zămislit, nu cumva şi Răul va putea fi distrus prin Mai Răul ce s-a ridicat deasupra ? Aud mereu în jurul meu : la serviciu, pe stradă, la circiumă : „cu cît e mai rău, cu atît e mai bine!" în puşcărie, cînd sergenţii deveneau blînzi şi nepăsători, ştiam că puşcăria s-a aşezat şi va fi lungă; abia cînd începeau să bată sau să schingiuiască, ştiam că afară ceva se va schimba curînd. Noi nu mai putem să ne vedem, viitorul uitîndu-ne în gura savanţilor şi vizirilor de conjunctură, ci în privirea deznădăjduită a copiilor, în umbra a doua ce a apărut pe lîngă vânduţii şi renegaţii puterii, în bîlbîiala propagaden-tiştilor care nu mai ştiu nici ei pe unde să-şi scoată cămaşa. Rezerve de inimă şi caracter nu mai există decît în cei exploataţi, minţiţi, înfometaţi : în cei care suferă. Toată ţara e o rană, un buboi purulent. Ai spus-o chiar dumneata, nea Vasile. Despre o fabrică care nu ajunge să producă la toţi parametrii se spune că e în fază experimentală ? despre o fabrică ce nu e rentabilă nici cînd produce la maximum se zice că e o investiţie reîbutată : ce se va spune despre un sistem ce nu funcţionează decît la un singur parametru care nu e rentabil şi care, împotriva tuturor aşteptărilor, ne-a adus la sapă de lemn ? Va sosi adevărul, cu ora lui cumplită : un bilanţ real va trebui făcut. Cine îi va face? — Nu se va mai face nici un bilanţ! Niciodată ! — Bilanţul a şi început. Prin cartele şi economii : prin foametea şi venalitatea flămîndă a slujbaşilor. Desigur, la noi va fi foarte greu. în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia au avut loc diferite forme de cutremur şi lupte pentru schimbare : totul a fost sufocant în faşă. Mă întreb, la noi aşa ceva va mai fi vreodată posibil ? La noi totul e atît de legat şi confundat cu persoana sa- crosanctă a Magnificului — care e personal autorul absolut al tuturor reformelor, legilor, decretelor-.....-/încît, la o analiză istorică, va mai putea fi ales griul de neghină ? Nu ştiu dacă după acest bilanţ va mai ră-mîne în picioare un partid, un schelet al forţei conducătoare, în ţara asta! Cine se poate considera comunist cinstit, dacă în toţi anii aceştia a tăcut şi a aplaudat, chiar dacă, în inima sa, a rămas cinstit şi lucid ? Cine ? Şi totuşi, abia atunci se va vedea, nea Vasile, că ţara aista e plină de oameni cu carte, de gîn-ditori, de ingineri şi dascăli adevăraţi... Fiindcă, trebuie să o recunoaştem. : ,în aceşti treizeci şi cinci de ani ultimi, am avut pumnul în gură şi baioneta în. fund, nu ne-am putut bucura de libertatea cuvîntului şi a întrunirilor : dar, ca niciodată în istoria noastră, am gîndit. Au gîndit muncitorii, minerii,, ţăranii, boierii, dascălii şi economiştii daţi la o parte : am. gîndit pe viu, in contra, cu riscuri, am gîndit fără să ne adu mim, am gîndit totuşi în acelaşi fel, aceleaşi dureri, cu aceleaşi speranţe şi deznădăjduiri. O singură scânteie istorică, picată din cer, şi întreg tineretul ăsta pe care îl credem, bovin şi cretinizat, ca la o minune, va începe să pronunţe corect marile cuvinte ale mîndriei de a fi Om, om liber, om curat şi, 'mai ales, fiu al unui popor călcat în picioare... —• Să fie precum spui! Dar eu nn cred. Noi, ca popor, vom pieri. Cu ochii deschişi, plini de lumină, şi cunoaştere : dar cu disperarea aceea a pensionarilor, ţăranilor, babelor Ana, a foştilor generali de altădată, care, în clipa trecerii dincolo, îşi dau seama că nu ştiu pentru ce au trăit, în ce au crezut, cc lasă în urmă şi, mai ales, cui. Moşul spune că suntem asemenea acelor popoare băştinaşe, maia, azteci, incaşi, care, la sosirea barbarilor lor eliberatori, au murit de scîrbă. Da, de scîrbă. Aşa vom muri şi noi : de scîrbă de trecut, de scîrbă de prezent, de scîrbă de viitorii] luminos ce ne mai aşteaptă. Am fost dăruiţi de bunul Dumnezeu cu o mare poftă de viaţă, o nemaipomenită bucurie pentru tot ce e soare, floare, dragoste, cântec şi voie bună. Ei bine, totul s-a terminat, untdelemnul neamului l-am risipit în aşteptare şi luptă cu dracul — 160 C-cla nr. 209 coila 11 161 iK'um nu mai ardem decît cu dorinţa ca moartea noastră să fie cîndva răzbunată.,. Moşul ne spunea: existe popoare care s-au născut din Timp şi întru Timp : cum au fost egiptenii, indienii, chinezii vechi. Există şi popoare care s-au născut din Spaţiu şi întru Spaţiu : cum sunt hunii, ruşii, arabii. Există şi popoare intermediare, de tranziţie între timp şi spaţiu, cum au lost grecii, romanii, europenii în general. Noi, ne spunea el, suntem născuţi prin şi periiru pămînt, prin şi pentru peisaj.. Care înseamnă şi verdeaţă, şi vite, şi ape, şi ogor, şi codri, şi plaiuri: dar înseamnă şi anotimpuri, " iarna, vară, tinereţe, bătrîneţe. Naştere şi moarte, rostul si hodina de pale şi ulcele ale lutului sfînt. Acum, după cum prea bine ştii, peste 75 la sută din cei tineri, de la o zi la alta, copii fiind încă, au plecat să se închidă în cazărmi, fabrici, mine, şantiere, Tot ce a fost pămînt a devenit altceva, un fel de materie primă, o industrie oarecare. Tot ce a fost peisaj, lumină şi rost s-a ars, s-a risipit. Ştiu că satul vechi era primitiv, plin de. înapoiere şi sărăcii: dar era al nostru, creştea din noi, cu noi deodată. Acum ne e străin, vedem cum .se-taie pudurile, cum se strică vitele, cum se murdăresc apele : dincolo de zare sunt două judeţe făcute scrum şi cenuşă. Orşele mi. se par nişte babilonuri de foamete, înghesuială şi teama de şi mai rău. Murim, domnule profesor, fiindcă ni s-a terminat ţara, fiindcă ne părăseşte limba, fiindcă nu am fost vrednici să murim de gît cu primul fes agitator care a declarat : „noi suntem cei mai buni dintre cei mai buni — iar eu sunt cer mai iubit fiu al acestui popor!" Avem soarta pe care o merităm : cămaşa noastră curată o poartă acum. nişte şmecheri Lîihari tîlhăriţi, soarta oi se va juca la zaruri de către soldaţii marelui frate... Hoo, Luţule, stai pe Ioc, să-i arăt acestui domn profesor care vrea sa ajungă la Moşu locul unde ne închinăm noi, ori de ci te ori avem drum pe aici sau vreo sărbătoare de aducere-aminte. Capitolul al IV-lea Ce înseamnă un piron bălul in trupul unui paltin tînăr ? Cum Siivajă ursul nostru să joace în lanţiri, în luminişul pădurii soseşte o zină însoţită de ienicerii stăpînirii. O pomană de mort, o despărţire şi un şarpe de aramă. Pro-iesorul Candid nu mai ştie dacă e la începu-tul sau la siîrşitul drumului său. O madonă gitană ce alăptează. Focul din peşteră şi in-lîlnirea cu un foarte t'măr şi original violonist.. Profesorul Candid se îmbată, înccrc'md o introducere dăscălească în misterele Cabalei. Adoarme, buştean şi arc un vis cu toiul neobişnuit. Lăsarăm căruţa în poiană, cleshămîndu-I pe Luţu. ca să poată paşte în voie. Călcînd cu grijă peste covorul de ferigi verzi şi frunze putrede, îl urmai pe Virgiliu al meu în pădurea falnică de alături. Pămîntul ora moale, toate amiroasele copilăriei mele fericite mă. Îmbrăţişară, Lumina se cernea de sus ca într-o catedrală de sticlă. Cît vedeai cu ochii, peste tot, tulpini înalte de culoarea platinei. Vînt nu bătea, păsări nu se auzeau. Vasile se .opri în faţa unui paltin masiv şi gros. —• Uită-te bine, domnule profesor, îşi ia aminte. în. urmă cu o jumătate de secol, pe vremea cînd acest paltin era încă un băietan destul de tînăr, un nebun sau un disperat, cine ştie de ce, a bătut în carnea copacului un piron de fier gros şi lung. îl vezi ? Ei bine, pironul nu a putut fi eliminat, copacul 1-a închis în el, ca pe o rană. Observi ce cumplită umflătură e în jurul cuiului ? Un pădurar mi-a explicat că fiecare fibră din acest copac e, încă şi azi, strîmbată de durere. Pînă şi frunzele de sus ştiu de acest piron, celulele lor poartă însemnul acestei răni... Mai mult: uită-le în jur : fără să fi fost atinşi,, majoritatea paltinilor din. vecini, din 163 milă sau frăţietate, au fiecare cîte o umflătura asemănătoare, la aceeaşi înălţime. Lemnul acestor copaci nu va fi admis la export, fibra lor nu e armonioasă, adică prelungă şi egală : s-ar putea ca tocmai aceşti paltini să fie scutiţi de tăiere — aşa cum e şi foarte probabil ca ei să fie făcuţi butuci pentru şemineul din vila de vânătoare a vreunui ştab. Care ştab nici el nu este altceva decît un piron înfipt în trupul altui copac nenorocit... Moşu vine des pe aici : am pus sub cui o icoană veche a Maicii Precista, frumos acoperită de şindrilă, ca într-un mic altar. A fost furată. Cine ştie pe ce perete de necredincios străluceşte acum icoana noastră. De sub paltin a răsărit un fir de izvor : uite-1, dăm frunzele la o parte, iată ţîra de apă. Am un jgheab mic, ascuns pe aici : poftim, te invit să guşti din apa asta. E sfîntă, te asigur. Prinsei în căuşul palmelor dîra de argint, băui. De trei ori. Era foarte rece, curată şi cremene. Avea cu totul alt gust decît apele ce le beam în Isarlîk, în mină sau prin lagăre. Nea Vasile mă privea sever, mi se părea că seamănă cu cineva din conştiinţa mea, nu puteam să-mi dau seama cu cine. Tăcerea pădurii mă înfiora. Simţeam prin piele un freamăt străin. Parcă aş fi ajuns, ignorant şi nechemat, în faţa unei mandale indiene, fiind total incapabil să percep mulţimea de simboluri ce mi se ofereau deodată. Plecasem azi-dimineaţă cu gînduî la acea mistică spirală ce-i obsedează pe olarii noştri : iată-mă ajuns în faţa acestui paltin, victimă nevinovată a unui piron străin 'şi absurd. Toamna, îmi povestea călăuza mea, cînd îşi încep frunzele nunta lor de culori şi moarte, acest paltin nu îngălbeneşte şi nici nu îşi roşeşte coroana de frunze. Podoaba ei verde trece de la culoarea lucitoare a argintului la cea vînătă a cerului mînios. Cînd cade, frunza îi e neagră ca smoala... Am stat odată o zi întreagă sub el : nici o pasăre nu vine să se odihnească pe ramurile lui, nici o veveriţă nu-i gustă mugurii. Se-minţele-i cad de sus, învîrtindu-se-n vînt ca aripile unui elicopter. Am semănat la loc bun şi gras cîteva din aceste seminţe : au încolţit, dar răsadurile acestea erau chircite, bolnave, fără vlagă... Priveam cu atenţia mea „primitivă" la acest piron încercuit de un fel de cicatrice în formă de crater convulsiv. Fără îndoială, ceea ce vedeam — copacul, cuiul, rana — îmi transmitea ceva. Dar nu-mi dam seama ce anume. O stare de vrajă şi scufundare în vis, asemănătoare cu cea de acum, nu avusesem decît în copilărie, privind ore întregi focul aprins de tata cînd înnoptam in pădure sau cînd, plecat după alune, rămîneam căţărat pe o stîncă, urmărind curgerea înspumată, jucăuşă, dar fermecată, a rîului ieşit dintre stâncile strîm-torii. Poate că şi apa de atunci nu era o apă oarecare. Bătrîneţea minţii mele, scăpată de raţionalismul pur iogic, pozitivist sau discursiv, m-a învrednicit să simt şi să intuiesc teribila şi infinita noomorfie a tot ce mă înconjura. Nimic în lumea asta nu e întâmplător (îmi spunea inima-mi gînditoare de acum), nimic nu este mut, lumea mi se pare a fi într-adevăr acea pădurd de simboluri — de seminţe, oglinzi, văluri — prin care spiritul şi Marele Anonim îşi ascund tainele, tocmai ca să poată să ni le ofere, să ni le apropie, săi ni le reveleze. Aceasta era teoria marelui meu profe-, sor, Napocos —• dar puteau fi şi intuiţiile primare ale Moşului acestor locuri. „Cineva vrea să ne urîţească,; a spus acesta, să ne facă răi, mişei, canalii... Acelaşi cineva doreşte să ne curme pofta de viaţă, dorul după bucuriile legate de frumuseţea şi bunătatea pământului nostru mumă..." ...Vorbind cu Limpi despre aceste stări rare — contemplarea unui foc în pădure, a unui rîu de munte, urmărirea unor nori, culcat pe spate, într-o pajişte de sînziene —, ea numea toate acestea „bucuriile sacre". „Pentru mine, îmi povestea ea, în copilărie, bucuria cea mai simplă ce o încercam — o bucurie totuşi nemărginită şi fără de asemănare ■— consta în mirosul de pîine scos din cuptor, în mîna Moşului care sălta din stup un fagure şi-mi da un colţ din el, în cositul trifoiului pe rouă, dimineaţa, în prinderea cu mîna a unui păstrăv albăstrui, în dormitul pe şubă în podul cu fîn, în şuşuitul laptelui în şiştar, în botul umed al 164 165 viţeilor şi în strugurii .mîncaţi cu pline caldă de secară şi cu caş alb..." Ne întoarcem în . panteismul păgîn, Dumnezeii este în toate, fiecare frunză şi fiecare fir de nisip . îi ascunde mărirea şi bunătatea... Viaţa mea (a însemnat politică, fără voia mea, politică şi numai politică : pentru noi, politica a devenit într-adevăr sinonimă cu destinul — iar destinul, rvede-se, cu cît ne apropiem de moartea noastră (sau de moartea Lumii), nu este decît banala şi bătrîna Providenţă divină... Ei bine, Providenţa e acest piron bătut într-un copac tînăr şi fru-"los— (Care cui, conform dialecticii istorice, poate ori-cînd să-şi aroge dreptul de a se considera scopul in sine al copacului, raţiunea devenirii sale istorice, împlinirea teleologică .a rostului său în pădure, ţară, cosmos.) .. — Nea Vasile,. spune-mi, te rog, cum se cheamă locul acesta unde ne.,găsim? îl iscodii fără să-i caut privirea. — Ar fi trebuit să i se spună Păltiniş : dar — nici eu nu ştiu de ce — toată lumea îi spune La Cerimc... Pădurea e mare, de mii de hectare, ea se continuă în sus cu brazi şi jnepeni. Mistreţii pe aici umblă în cio-poare. Nimeni nu are puşcă, pădurarii răspund de fiecare glonţ. Urşii nu coboară decît primăvara, dînd atunci iama în căprioarele .slăbite sap în oile neplecate la şes, îa iernat. Moşul crede în urşi, în vraja ochiului, dor galben. Ţiganii îi cumpără de mici, îi învaţă să joace silindu-i să stea cu nasul prins în inelul unui lanţ, pe o^ tipsie fierbinte. Aşa joacă ursul nostru strămoşesc ! Cei .care-1 văd prin iarmaroace nu ştiu ce înseamnă lanţul ursarului, al marelui Ursar, şi nici tălpile arse cu care-şi ţopăie biata fiară bătuta sa blestemată... Mie îmiplac urşii fiindcă sunt mîndri şi tăcuţi. îmi plac şi lupii, cît timp vînează singuri; de îndată ce se adună în haită flămîndă, iarna, cu un şef în frunte, devin fiare : barbari năvălitori, huni. Am văzut un urs căzut într-un fel de puţ săpat de geologi : două zile a tot încercat să iasă, nu mi-am putut închipui o luptă mai supraomenească ca a acestui urs ce voia să scape din prinsoare. I-am aruncat bucăţi de carne, i-am coborît i un ciubăr cu apă. Nu s-a atins de nimic. Am meşterit o scară solidă, de vreo cinci metri, i-am aşezat-o sub nas, lăsîndu-1 singur, ca să poată ieşi fără să simtă miros de om. Nimic. Se întîmplase ceva cu el, în el. : Moşul zice că (există în fiare — poate şi în oameni — un fel de fruntarie, de margine a voinţei şi luptei. Dacă1 se întîmplă să coboare sub acest nivel al speranţei, fiara moare fără să mai schiţeze cel mai mic efort spre scăpare. Ursul nostru, de care îţi vorbesc, avea mîlicăre, avea apă, avea şi o scară pe care ar fi putut să se sloboadă. Nu a făcut-o : era a treia zi după scripturi, i se terminase pofta de viaţă — în imensa sa putere s-a fost înstăpînit duhul morţii... — De ce îmi povesteşti toate acestea, baci Vasile ? — Nu ştiu... Aici tot ce povesteşti trimite spre durerea acestui paltin şi spre semnul său de suferinţă... Pironului aceluia şi Moşu, şi ciobanii care trec pe aici, cu toţii îi spun... YALTA. Da .' Mă cutremurai. Venea dinspre pădure un vînt iute, mirosind a ciuperci sălbatice şi a ierburi tari : de sus, ca printr-un vitraliu, cădeau oblic razele roşcate ale inserării. Izvorul de la picioarele noastre îşi picura veşnicia prin jgheabul din coajă de salcie. Pironul u-cela mă chema ! Pironul aceîa se chema... nu se putea să se cheme altfel. Mă simţeam, invitai la o cină a tainei — preambula Udei — eram atras încoace1 ca de un magnet puternic, dar nu ştiam de ce şi de cine... Istoria — spuneam pe vremea cînd încă nu mă îngrozea Dostoievski — este o grea anchetă : ea e urmată de o judecată, apoi de o lungă pedeapsă-ispăşire. S-a terminat cu sfinţii, savanţii, cărturarii martiri : de la Yalta încoace, popoare întregi, total nevinovate, sunt judecate, condamnate şi ucise prin ardere lentă şi decapitare în rate... Suntem răstigniţi între două mari puteri, la fel de barbare, la fel de incapabile de a-i înţelege pe alţii. Mai cumplit decît gînduî unui sfîrşit atomic al acestei lumi este această realitate a sfîrşi-rii sub un clopot de sticlă al minciunii, prostiei şi neputinţei. Nu ne mai sperie un cataclism nuclear, el e drama şi problema lor : pe noi ne doare şi ne macină această continuă murire înainte de moarte. 166 16? — De sfinţii Petru şi Pavel, ziua Moşului, ne adunăm aici cei vreo zece bătrîni ai acestor munţi care mai suntem în viaţă... închinăm spre lume bînd rachiu de coarne şi vin de smeură. De fiecare dată, cu blîn-deţe, fără mînie, îi evocăm pe domnii Churchill şi Ro-osevelt. Imensa, strigătoarea la cer, criminala lor inconştienţă şi frică... Să începi un război fiindcă nemţii au intrat în Danzig —■ să termini acest război zdro-bindu-ţi duşmanul, ca apoi, între o votcă şi un whisky, să oferi Asiei — celuilalt fascism — şi Polonia, şi Cehoslovacia, şi Ţările Baltice... De ce să ne plîn-gem de prostia dictatoraşilor noştri stalinişti ? Totul a început cu Yalta, la Yalta — şi Yalta trebuie să ră-mînă în memoria popoarelor ca cel mai cretin, iresponsabil şi criminal act diplomatic clin întreaga istorie... Chiar dacă ea nu e decît un nume dat unei nenorociri ce a avut loc între Teheran şi Potsdam — Yalta, pentru soarta Europei şi a lumii, este mai mult decît a fost căderea Constatinopolului sub turci sau a Romei sub goţii barbari. Yalta este mai mult decît o e-roare diplomatică, mai mult decît o uriaşă greşeală politică sau catastrofă pentru popoarele şi principiile jertfite : Yalta este un mare păcat, domnule profesor ; un păcat faţă de cer, faţă de pămînt, faţă de toate secolele şi toţi gînditorii lor dinainte, dar şi faţă de toate valorile şi credinţele ce au supravieţuit fascismului în sufletele bietelor victime. Yalta este acest cui al morţii : toate rugăciunile şi blestemele noastre, soarta şi pîinea amară a copiilor noştri, întunecimea ce se Iasă şi murdăririle ce se întind, toate se trag din sălbăticia crudă a acelei clipe cînd un prim-ministru englez ce nu ştia mai nimic despre noi, uitînd că suntem singurul popor care a luptat cinstit împotriva ambelor hidre nu numai fiindcă fiecare a smuls o bucată din carnea ţării noastre, dar şi fiindcă, clin instinctivă experienţă istorică, nu făceam nici o deosebire între Hitler şi Stalin, între fascism şi contrariul său, într-un moment de cinică, demonică cruzime, a scrijelat pe un petec de hîrtie cîteva rînduri, oferindu-i Marelui Frate din răsărit ţara noastră întreagă, istoria, morţii şi viii noştri, fără nici o condiţie, fără nici o ■ W garanţie. Şi pentru totdeauna... Nu blestemăm, nu ce-1 rem ca sîngele celor ucişi în lagăre şi puşcării să ca-M. dă asupra neamului lor. Nu! Moşul spune că suferiu- ' W ţa lungă ne scoate din Istorie şi ne mută în Vechiul | jfc Testament : Hristos e cu noi, aici, suntem convinşi că ■ Sp El rătăceşte pe malul puturos al apelor noastre, prin-\ W tre munţii de cenuşă ai termocentralelor, pe coasieie {9 despădurite ai munţilor. Vine El şi aici, iii sigur : piro-: Wk nul acesta e înfipt şi în carnea Lui. De aceea i se spu- ■ m ne locului acestuia „Cerinţe". Nu m-aş mira să văd ■ * oasele bătrînilor noştri înviind şi venind să se închine • jfe sub acest paltin sfînt sau zîne albe dansînd molcom K şi dureros, înainte ca ferăstraiclc mecanice să încea- M pa a intra în carnea albă a acestor Feţi-Frumoşi... X, Toată viaţa mi-am trăit-o în paranteză : nu am W fost decît un nenorocit de suplinitor al propriei mele , K fiinţe. De ce să mă plîng acum? Nu fac oare parte • dintr-un popor de suplinitori, într-o perioadă istorică I S în care şi drumul, şi strigătul de „prezent!", şi cate- ! S flra dunului meu au fost ocuPai-e ?i împlinite de alţii ? Wt Generaţia mea nu a avut dreptul la „definitivat", provizo-Jfc râtul a dat materia primă pentru această „lungă du-j S rată" de care îmi vorbea Winter. Acum, la sfîrşitul ' mk cărării, îmi dădeam seama că nu lăsam nimic în ur-mf ma mea : am trăit în anestezia unei paranteze, în co-S fraju'l de ghips al frîngerii şirei spinării. Chipul că-X lăuzei mele mă privea ca din altă lume, simţeam cum 8 un ic bătut îh conştiinţa mea desparte brutal trupul ' I (le spirit, aparenţa de esenţa sa ascunsă. Mi se părea tm că o parte din umbra mea se desface din mine şi plea-Jjl că fără întoarcere, că cel care rămîne este numai fo-m sila a ceea ce ar fi trebuit să fiu. Lumina de orgă ve-' ■ getală a pădurii mă durea acum ca o reîntoarcere dinii tr-un război şi stupid, şi pierdut. S — Ce este, domnule profesor ? îl auzii pe nea Va- ■ m sile. Sunteţi palid, tremuraţi. Vă e rău ? M — Nu ştiu ce am, dar, deodată, mi-am dat seama X că Moşul spre care mergem nu este acel ţăran cu care M .mi-am împărţit celula timp de mai mulţi ani. E altul... i| — Aşa este. E altul... Dar asta nu are nici o impor- 1 tanţă. Toţi ţăranii bătrîni seamănă între ei, toţi puşcă- 168 169 riaşii la fel... Uitaţi-vă la mine! Dacă va muri Moşul, după legile acestor locuri, ca vîrstă, eu ar trebui să-i Juu locul. Dar pot? Sunt eu vrednic de aşa ceva? — Mai simt, continuai să-i spun fără să-1 ascult, că nu voi reuşi să ajung pînă la el. Nimic nu mi-a reuşit in viaţă, toate drumurile mele au fost curmate la jumătate, eu sunt cel care pleacă mereu de undeva ca să nu ajungă nicăieri... Iartă-mă, baci Vasile, vorbesc cum nu trebuie. Dar a început să mă doară mîna asta ruptă, mi se pare că am şi puţină febră. îmi vine să plîng. Fără nici un motiv. — Mai bea o gură din apa asta. Ai să te linişteşti. Băui. Mă liniştii. — Umbra mamei mele, îi spusei, o simt aproape, înseamnă că mă pîndeşte un pericol, undeva. Poate că a sosit ziua în care începem să cunoaştem ceea ce am ştiut numai şi să înţelegem ceea ce am cunoscut doar! Cît am lucrat,în mină, am înţeles că de trei lucruri trebuie să am grijă : de lampă, să nu se stingă, de secure, să n-o pierd, de şobolanul meu, să mi-î supăr. Cînd mă aşezam să mănînc, prima îmbucătură i-o aruncam lui. Ştiam — mai bine zis, credeam — că, în caz de mare pericol, acest şobolan al meu mă va anunţa din timp să fug ca să-mi scap viaţa. Unii' mineri bătrîni afirmau că numărul şobolanilor trebuie să fie egal cu numărul minerilor din subterane : poate că relaţia asta de destin între om şi şobolan, în condiţii de întuneric şi cărbune, reprezintă condiţia simbolică a Europei noastre de astăzi... Zdrăngăne brutal uşa de la celulă. Tu tremuri. O voce rea îţi şopteşte : „Puneţi ochelarii! Repede!" îţi pui ochelarii. Apoi, cu tineta ta în mîini, ca un orb, condus de mîna sergentului, în ghete fără şireturi, cu pantaloni fără curea, eşti însoţit la toaletă. Abia în closet ai voie să-ţi scoţi ochelarii... Baci Vasile, nu există nici o legătură între şobolanul cu care m-am împrietenit în mină şi ochelarii aceia de tinichea cu care eram tîrît pe coridoare spre nesfîrşitele mele anchete. Dar, ciudat! sub acei ochelari am înţeles de fapt ce înseamnă acest piron pe care mi l-ai arătat acum şi ce soartă ne aş-' te aptă dacă ne pierdem lampa, dacă ne uităm securea sau supărăm şobolanul ce se substituie îngerului păzitor la care avem dreptul... Acum, la umbra tristă a mamei mele, s-a adăugat şi faţa mîhnită a tatălui meu... — Destul ! Lasă-ţi gîndurile rele, uită-ţi grijile şi teama. Auzi? Cineva cîntă în codru. Ia să vedem pe cine vom întîlni ! De sus, din marginea tăpşanului unde lăsaserăm pe Luţu păscînd, se vedea coborînd — ca într-un fel de ceremonie de sărbătoare veche şi neînţeleasă —■ o fală subţire, înaltă şi învoaltă ca un lujer. Pe cap purta un coş acoperit, în mînă aducea o cofă. în spatele ei, cu capela scoasă, venea un soldat tuns, cu pistolul în bandulieră. Cînta cît îl ţinea gura Peste deal la nana-n vale. în urma lor, mîrîind şi hurducîndu-se, se vedea o motocicletă militară cu ataş. — Ăştia vin de sus, de la ca'sa! Moşului, îmi spuse nea Vasile. Să ne facem cruce şi să zicem : „Doamne apără şi ne păzeşte!". Veştile bune nu sosesc în uniformă şi cu pistol. Fata ce păşea în fruntea acestei ciudate coloane era îmbrăcată ca pentru horă de''mare sărbătoare. Purta opincuţe de balerină, ie înflorată şi salba grea de galbeni turceşti. Părul şi-1 avea pieptănat în melc pe urechi. Cînd i-am prins zîmbetul (şi ce (Ta după acest /îmbet), mi s-a părut că o cheamă neapărat, Olimpia. Şi am început să bănuiesc că acel soldat — ce încetase să mai cînte — trebuia, neapărat, să nu fie altul decît soldatul Candid, cel care îmi înmînase în şosea coroana funerară a Ţutililor. O privea pe fată ca vrăjit. Aceasta se ştia frumoasă, părea,, că, nici nu-i pasă de cine o urmează, cobora dealul din sfînga drumului nostru, plutind graţioasă printre ierburile înalte şi tufele de sînger şi corn îh plină'floare. Numai un neam de muntence, obişnuite cu încălţări fără călcîie, purtînd pe cap greutăţi în echilibru fragil, putea să aibă acest mers reţinut, lin şi, în acelaşi timp, mîndru, sfidător chiar. Soldatul ce o însoţea părea pierdut; avea privirea martirilor ce abia aşteaptă să fie arşi pe rug. Miliţianul şi civilul de pe motocicletă erau plini 170 de praf, ochii le erau roşii de oboseală. îl chemară pe nea Vasile nu strigîndu-1, ci conform stilului oficial : „Băă, boşorogul ăla cu căruţa!". Eu rămăsei lingă Luţu, aşteptînd zîna ce venea spre mine zîmbind ca o minune. —- Sărut mîna, unchiule Candid, o auzii cînd fu a-proape de mine. îşi coborî coşul de pe cap şi-mi întinse faţa s-o sărut. — Te cheamă Olimpia, îi spusei, sărutîndu-i fruntea frumoasă. Fata roşi puţin, se lumină apoi iarăşi : semăna cu sufletul Olimpiei, îmi ziceam, dar ochii îi erau mai degrabă ai Florichii şi ai Ancăi. — Nu, zise ea, întorcîndu-se niţeiuş şi către flăcăul din spatele ei : mă cheamă Petruţa. Dar tuşa Olimpia m-a botezat, ea mi-a tăiat şi moţul şi m-a ridicat, în fiecare an, cît am fost mică, la grindă. — Am înţeles, Petruţa. Ce veşti îmi aduci ? —■ întîi, trebuie să ştiţi că în coşul acesta este pomana ce a dat-o Moşul nostru pentru sufletul unchiului Tudor Tutilă. Va trebui s-o gustaţi aici. Al doilea... Dar cred că e mai bine să auziţi ordinele ce s-au primit direct de la... „dorobanţu" acesta. „Dorobanţu" roşi la rîndul lui. Privirea fetei îl desfiinţa. îşi puse capelă, îşi aranja ţinuta şi, făcînd doi paşi înainte, mă salută cătăneşte : —• Să trăiţi, tovarăşe profesor, sunt soldatul în termen... — Lasă asta, îi spusei cu blîndeţe. Spune ce ordine ai pentru mine ! —• Tovarăşe profesor, iată consemnul primit: nu a-veţi voie să vă întîlniţi cu bunicul dumneavoastră, zis Moşul. Nu aveţi voie să-1 mai căutaţi acasă la el şi nici în altă parte. Paşaportul ce vi 1-a predat tovarăşul inginer mi-1 daţi mie, i-I voi preda eu. Trebuie să vă întoarceţi ,acasă : dar singur, pe alt drum, mergînd pe jos pînă la cea mai apropiată gară. îmi daţi buletinul, îl veţi găsi acasă, la întoarcere. — Atît? întrebai cu oarecare veselie. Deşi eram descumpănit. —■ Atît, răspunse soldatul Candid. Personal, îmi şopti el, vă rog să mă iertaţi. Tata e profesor de matematici în Apullum, dar v-a fost student la filosof ie in.Ge-nopolis. Aşa că... vă rog să mă iertaţi. Am dat admiterea la Filologie, am căzut, îmi fac stagiul militar, sunt în misiune comandată... —■ Foarte bine : te-nţeleg ! Ce zici, Petruţa ? —■ Eu zic aşa, unchiule : să ne închinăm şi să ne aşezăm pentru pomana asta. Dumnezeu să-1 odihnească ! — Să-1 odihnească. Am dat paşaportul, buletinul. Soldatul le luă şi le duse celor cu motocicleta. Aceştia îl percheziţionau pe nea Vasile, care părea că rîde de gîdiilitură. Fu cercetată şi desaga mea din căruţă. Mă temeam îngrozitor : aşteptam să apară de după Luţu dracul violet al fricii mele. Nu apăru. Petruţa îmi ghici gîndurile... — De dumneata nu se vor atinge : au ordin. Profitai de absenţa soldatului şi strecurai în ia Pe- truţei cutia neagră cu benzile inginerului Winter, ex-plicîndu-i repede, telegrafic, ce şi cum. Fata înţelese, îmi făcu semn din ochi că totul e în regulă. Nu părea nici speriată şi nici surprinsă. — Dar spune-mi, Petruţa, Moşul chiar vrea să plece ? — Da. Pleacă sigur. La noapte chiar. Ţiganii Iui au şi sosit, sunt ascunşi prin codru, la locurile ştiute. Fiţi atent acum : Moşul vă aşteaptă pe amîndoi! Voia să vă ia cu el. Trebuie să plecaţi —• nu ştiu de ce —, dar mi-a legat de suflet să vă spun : cum ajungeţi înapoi în Isarlîk, o luaţi pe tuşa şi plecaţi repede, noaptea, cu trenul sau cu ce găsiţi. Sunteţi în mare pericol, mi-a zis Moşul. El vă aşteaptă pînă joi la locul şi adresa ce le ştie tuşa. Joi noaptea va trece cu şatra la sîrbi. Vă roagă să predaţi aceste doua CEC-uri lui Marin. Şi să-i spuneţi acestuia că-I va lua cu el şi pe fiul lui Sommer. Dar asta să se afle abia după cîteva săptămîni de la plecarea lui. Nici tatăl copilului nu trebuie să ştie... Percheziţia se termină. Cu bine. Nea Vasile — ne-maiavînd voie să vină aproape de noi — îşi aşternu 172 173 pomana sub botul motocicletei. Petruţa ie aranja masa, le aprinse şi o luminare. Ţuica din traista lui Marin iu întinsă către cei doi curcani. Aceştia — uşuraţi că totul a decurs bine — îşi scoaseră hainele, se închinară şi gustară zdravăn. Soldatul Candid primi misiunea să mănînce la masa noastră. —• Să fie şi de sufletul celor fără de suflet! îmi strigă nea Vasile. — Să fie ! îi răspunsei. Petruţa ne aprinse luminarea din colac. Ne servi cu. mina ei: pe frunză de arţar, friptură de miel, ouă tari, costiţă de purcel cu usturoi. Pîine în ţăst şi colaci de ţară. Descoperi apoi o oală de lut, încă destul de calda, plină de sarmale mici în suc de roşii şi smîntînă. Colivă din grîu ales aveam fiecare într-o farfurioară nouă, foarte frumoasă. Spirala lipsea în desenul ei, in schimb observai cocoşii şi păunii încadraţi de o ghirlandă de flori roşii şi albastre. Nici busuiocul nu * lipsea, scos dintr-o sticluţă cu apă sfinţită. Petruţa mă îmbie să gust băutura din cofă.' — Ce fel ele băutură e? o întrebai pe fată, care totuşi semăna mult cu Olimpia. — Băutura e a Moşului : rachiu de coarne şi afir ne, îndulcit cu miere şi suc de smeură... Nu îmbată, clar te face să uiţi de lume şi necazuri. Fata gusta numai, oferea în tăcere. Oficial. O altă ordine a lumii se refăcea prin pomana asta. Un mileniu de civilizaţie păstorească, aşezată pe rosturi şi organică bună simţire a graniţelor dintre oameni şi stihii, dintre timpul de aici şi veşnicia cuminte şi tăcută de dincolo. Petruţa mirosea a fată frumoasă şi curată : simţeam în ochii soldatului efluviile ei de vrajă şi farmec... Nu vorbeam. Nu era nevoie. Băutura Moşului mi se părea dumnezeiască, eram şi foarte fîămînd. Grijile şi negrele gînduri le aveam toate aruncate în pivniţă : scăpasem pe ziua asta şi de anchetă, şi de percheziţie, şi de bătaie — mă simţeam fericit şi liber. Ştiam, bine-nţeies, că dincolo de bucuria simplă a a-cestei pomeni se îngrămădeau undeva, în convulsie, noduri de vipere şi ascunse cătuşe ce mă aşteptau. Dar, în acelaşi timp, simţeam că ies din zarea tru- 174 I pului meu şi calc uşor spre taina de rugă şi revelaţie a Soartei mele. Olimpia îmi zîmbea, de-acum va trebui să credem şi în minuni. Grădina aceea a bătrâneţilor noastre, despre care visasem de: atîtea ori (grădina lui Philemon şi Baucis, în versiune postrainică), nu o mai puteam atinge. Va trebui să plecăm, să fugim, să dispărem — Eghipetul şi Marea Roşie ne aşteaptă... Totul strălucea în jurul meu, cerul şi pădurea păreau a fi nesfîrşite —- şi totuşi gîndul că sunt închis, că tot ce mi se întîmplă se întîmplă înlăuntrul unei celule de beton verde nu mă părăsea. Vioara cîntă o arie lentă, gregoriană, violoncelul şi pianul îmi aduceau aminte, prin contrapunct, de grijile şi spaimele amînate. Olimpia, Burra, Winter... Ca totul să fie aşa cum trebuie, două capre foarte frumoase, însoţite de astă. dată de iezii lor, trei ,1a număr, sosiră şi ele în preluca unde ne ospătam. Se opriră la cuviincioasă distanţă, privindu-ne, întrebîndu-ne. Petruţa merse şi ie oferi din palme fărîme de cozonac dulce. Iezii se lăsară prinşi în braţele ei. Ni-i aduse. Primii un ied, soldatul Candid, un altul. Cineva hăhăia în spatele nostru, nea .Vasile cînta ca în strană „în veci pomenirea lui!". Eu sărutam, tăbărît de emoţie, fruntea cârlionţată a ieduţului. O mierlă ascunsă schiţă un tril, o toacă de seară se auzea foarte de departe. — Dumnezeu să primească pomana asta, am zis. Să-i fie ţarina uşoară. Acum, dragă Petruţa, dragă Candid, vreau să ştiu eu încotro va trebui s-o iau. Se lasă seara... Se apropie de noi civilul de pe motocicletă. Se opri la cîţiva paşi — avea gura plină de mîncare, faţa aprinsă de ţuica trăsnitoare ce o băuse... —• Tovarăşe, îmi zise fără să se uite în ochii mei, ordinul e ordin : dumneavoastră plecaţi pe jos. — Asta am înţeles-o, i-am răspuns, dar eu sunt străin pe aici, nu cunosc drumurile, habar nu am încotro s-o iau. — Unchiule, zise Petruţa, am. să te conduc eu pînă la drumul celălalt. — Se aprobă, zise civilul, dar soldatul are să vă însoţească pînă la drumul de ţară ce duce spre cea 175 mul apropiată gară. Nu aveţi voie să vorbiţi cu nimeni : îi uitaţi pe Bura Brutus şi pe inginerul Win-ler. Dacă întîlniţi alţi moşnegi în drum spre Ponoare, ii ocoliţi. Dacă vă ies în drum ţigani şătrari, anunţaţi primul post de miliţie. E clar ? — Foarte clar, am zis eu. Totuşi, acum şi aici, aş dori să-mi iau rămas bun de U nea Vasile. Să-i mulţumesc pentru... ■— Nu e nevoie. — ...Şi aş dori să-i transmit Moşului, prin fata asta, două vorbe. •—■ Ce vorbe ? — Că îl iubim. Că ne e clor de el. Că visăm, şi eu, şi Olimpia, să ne sfîrşim bătrîneţile în casa şi grădina lui. Că ne pare rău pentru tot ce s-a întîmplat, pentru tot ce se va mai întîmpla. Că... —- Ajunge ! Are el alte griji acum. Soldat, zise el adresîndu-se tînărului Candid, îi conduci pînă la răscruce. .Nu-i laşi 'să vorbească de-ale lor. Nici să schimbe niscaiva scrisori. E clar ? Apoi te întorci, raportezi şi reintri în dispozitiv. —- Am înţeles ! strigă santinela noastră, salutînd ca la raport. — Domnule profesor, îl auzii strigînd pe nea Vasile, totul e în ordine. Am fost iechizi]ionat cu Luţu cu tot: au sosit două din moştenitoarele casei lui Tu-dor Tutilă, mortul. ..Se face împărţirea bunurilor sale... — Gata, strigă civilul, ajunge ! —■ I-am spus ca să nu creadă cumva că a izbucnit cel de-aî treilea război mondial, O sărut pe Olimpia. Şi pe Marin, şi copiii amîndoi, mai strigă nea Vasile al meu, după care, închmîndu-se pînă la pămînt, îşi făcu o cruce mare, rusească. Slobozii iedul ce-1 ţineam în braţe. îmi luai rămas bun de ,1a.Luţu cel şarg. Fata aduna totul în coşul ei, eu mă încărcai cu desaga adusă din Isarlîk. Pornirăm, tăind păşunea înspre răsărit. Cerul era liniştit, se simţea frigul uşor al amurgului. Bătea şi un început de vînt, mirosind a zăpadă şi a miei. Candid-junior îmi prelua desagii. Fata îi mulţumi din ochi. încercam să fac adunarea, scăderea, nu reuşeam : o parte din min- ti tea mea a rămas acolo, la izvorul de sub acel paltin îndurerat. Călcam uşor, nu mă simţeam obosit: dacă aş fi fost desculţ, aş fi simţit prin tălpi blinda sărutare a ţarinii şi ierburilor. De îndată ce ieşirăm din raza privirilor celor de pe motocicletă, soldatul Candid rămase în urmă şi ne spuse : —• Puteţi vorbi, eu am să fluier ! Fata rî'se uşor, îl trase de braţ, silindu-1 să rămînă la mijloc, între noi doi. — Dorobanţuîe viteaz, îi spuse, nu avem nici un secret... Unchiul meu se va întoarce în oraş. Moşul e păzit de parcă ar fi cel puţin un prirn-secretar. Mătuşile mele vă aşteaptă cu masa pusă. Va îi chef greu la noi, pe tine te sfătuiesc să te duci cu paşaportul Moşului şi cu buletinul unchiului la şefii tăi din sat. Şi să nu te întorci. Soldatul tăcea, se gîndea. Apoi, hotărîndu-se brusc, mi se adresă privindu-mă drept în ochi: — Să ştiţi : cel căutat acum e inginerul Winter. Se crede că i-aţi dat întâlnire sus, la Moşu... El şi un nenorocit de elev, cântăreţ din vioară. Nu i-am reţinut numele... — Bine, dar inginerul Winter era în serviciul... ■— Şi-a dat foc casei ce o avea în Isarlîk, iar acum o jumătate de oră i-am găsit şi cabana, şi maşina în flăcări... Cred că şi-a pierdut minţile. — A fost prins ? — Nu. Credem că s-a sinucis, i se caută cadavrul.. Dar, după cîte ştiu eu, pînă acum nu a fost găsit. Ocolirăm o dîlmă presărată de stînci calcaroase. A-poi începurăm să coborîm printr-un hăţiş sălbatic de lilieci şi mesteceni. Şi seara, şi ploaia se apropiau. Nu tuna, nu fulgera, dar vîntul se înăsprise şi un fel de ceaţă umedă, grăbită, ne cuprinse din spate. Petruţa mă strîngea de braţ, simţeam că bănuieşte ce e în inima mea. — Un bob zăbavă, unchiule ! îmi spuse. Ştiu că eşti foarte obosit! 170 C-da nr. 209 coala 12 177 Eram. Trecurăm prin şaua unei poieni. Parcă se vedea o cărare, parcă era numai amintirea unei cărări. Primii stropi reci ne atinseră. Candid îşi scoase foaia de cort, o desfăşură şi o puse pe umerii Petruţei. — Unchiule, vezi schitul acela dărăpănat ? Acolo, fără frică, poţi înnopta. Iar dincolo de cimitirul lui, vei da de un drumeag bun. Asta, mîine dimineaţă. O vei ţine tot spre soare răsare, întreb'înd pe cine vei întîlni de gara Motru. îţi iau desaga, aşa cred eu că e mai bine. îţi las o traistă cu merinde, ai aici mîncare pentru trei zile. Şi băutura ţi-o las : fără ea, cu grijile ce Ie ai, nu vei putea adormi. —■ Ce să-i spun mătuşii tale, Petruţa ? — Că port salba ei. Că o voi purta şi la nunta mea, de va fi să-mi găsesc om pe potrivă. Iar de va fi să mă călugăresc — avem o rudă măicuţă la Govora —, a-tunci voi transmite salba asta Ancăi a Floricăi. Te sărut frumos, unchiule, şi să nu uiţi că Moşul vă aşteaptă. Pe amîndoi. Neapărat. Am sărutat-o pe obraji, am dat mîna cu soldatul, care ţinu să-mi spună că nu şi-a făcut decît datoria. Rămăsei în cărare, uitîndu-mă după ei : îmi făceau semne, strigîndu-mi tinereşte : „Drum bun, drumuri bune, sărutări la toate neamurile !" Apoi, deodată, mă simţii teribil de singur. Amărît şi singur. în faţa acestui peisaj dumnezeiesc, îmi dădeam seama că sunt şi nenorocit, şi ridicol. Am trăit stupid, trădînd fără să vreau, minţind cu cea mai bună credinţă. Sufleteşte, mă simţeam pierdut şi ca om, şi ca european. O vedeam pe Limpi, pe sibiîa Olimpia, văr-sînd în votca mea rusească diagnosticul ei necruţător : „Şcoala burgheză te-a învăţat, proletarule, ce este lupta de clasă, literatura şi libertatea ei te-au îndemnat la revoluţie, democraţia burgheză te-a educat să fii antifascist şi antinatlonallist, universitatea burgheză te-a iniţiat în Hegel şi Marx, ca apoi, la vederea primului pistol eliberator, să ridici mîinile şi să strigi : «am greşit, am fost minţit, am fost trădat!» — şi, după prima revoluţie culturală a noii burghezii instalate la putere, să fii decapitat şi îngropat sub dosarul propriilor convingeri şi bune speranţe. Acum ce eşti ? Un amărît şi păgubos euro-moralist catolic, în veşnică ilegalitate : împleteşti, cu mîna-ţi proprie, din economiile tale de caracter şi omenie, funia cu care vom fi spînzuraţi amîndoi,.." Un şarpe de culoarea aramei se tîra leneş prin iarbă în faţa mea. Cunoşteam şerpii — în copilărie învăţasem să-i prind de gît, să nu-mi fie frică de limba lor şi nici de zvârcolirea rece a trupului încolăcit de braţul meu. Dar a-cum vederea acestei vipere mi se părea a fi un semn, o solie. în prima zi cînd am ajuns în baraca leproze-««. riei, Sergiu îmi ţinu un mic ison de bun venit: „Insu-ţ iaaceasta a Şerpilor este mai mult decît un tărîm, mai * mult decît un limb sau un cerc dantesc : fiind o si-mili-lume, pentru tine ea va deveni Lumea : atît cît este şi cît merită să fie. Ca un şarpe te vei tîrî sub privirea rece a berzelor albastre din pază, cu burta lipită de lut. Astfel, cu treizeci de ani înainte de colegii tăi din Sorbona, Oxford sau Harvard, vei re-îinvă-ţa alfa şi aleful oricărei filosofii, prolegomena tuturor sistemelor încă posibile în această lume. Un cap în formă de triunghi, odihnindu-se pe trupul unei perfecte şi vii spirale, sub incidenţa verticală, egipteană, a unei singure raze de soare : iată tema pentru meditaţiile tale de început. Prima ratio muncii, «cupele este o hieroianie, o linie geometrică ce se mişcă, asemeni Spiritului viu, dar ascuns, spre infinit. Prin simplicitate, prin androginie, el este contrarul, antipodul O-mului : prin mister şi relevaţie, el trebuie considerat un paznic al Pomului, o metaforă-fruct al ultimei înţelepciuni... Mai tîrziu, de vom ajunge la ţărmurile Pontului Euxin, va trebui să-1 imaginăm venind dinspre Caucaz sub forma unui şarpe uriaş, avînd un cap de oaie şi o severă privire de judecător al divinităţii..." Un şarpe de aramă se tîra leneş prin faţa mea (Sergiu era mort de mult), el îmi arăta ceva, un sens, o direcţie, dar ce ? Dar ce ? Nu eram pur, nu percepeam mesajul său. Mi-era şi frică. Scosei din traista dungată a Petruţei cofă cu rachiul dulce al Moşului. Băui, mai băui, trebuia să uit. Trebuia să înlătur din conştiinţa şi memoria mea capetele de acuzare ce se adunaseră în decursul acestui 173 179 flrum, spre a putea sta neînfricat in faţa viitorului imediat. Sîngele meu avea nevoie de acest rachiu, ca să pot uita Yaltele mele pur personale : N. Paloş, Winter, Schmidt şi multe alte dureroase etape din acest bilanţ. Nu există sens acolo unde nu există un scop. Mă întrebam deci: care a fost sensul ascuns al călătoriei mele ? Fiindcă scopul ei mi se părea din ce în ce mai confuz şi tainic. Călcam spre viitorul meu, începuse, pentru mine, ora ispăşirii şi pedepsei ? Ahnen,' suchen, sehnen: aeternitas non est sine fine succesio, seri nune stans; inter nune et tune nullam esse ăifferentiam... Poate ! Am părăsit filosofia spre a putea rămîne liber ,■ am ^părăsit politica spre a putea rămîne un Om; am părăsit orice poftă de putere şi poziţie socială, ca să pot rămîne bun şi cinstitvoi părăsi şi această lume şi omenire, spre a deveni orice în afară de om ?... Va veni o toamnă, domnule profesor Candid, cînd această îngîmfată, stupidă şi iresponsabil-egoistă Europă nu va mai număra bobocii valorilor şi culturii sale multimilenare, ci va culege roadele trădărilor, afacerilor, concesiilor, indiferenţei laşe şi scîrbei distanţate cu care a privit spre jalnic neputincioasa noastră zvîrcolire. Nu vreau să mai trăiesc pînă atunci. Pe pielea noastră s-a experimentat pînă la ce limite pot coborî frica, crima, umilirea — pe pielea lor se va vedea cît de fricoşi, milogi şi concesivi, de trădători şi trădaţi vor fi fiii liberalismului creştin şi nepoţii Declaraţiei drepturilor omului. Un singur om nu poate înjuga pe aproapele său : pentru aceasta e nevoie de un stat. Cu ajutorai lor moral şi financiar, avem un stat care nu e nici naţiune, nici societate. O idee schizo-mesiani-că s-a transformat, sub ochii întregii intelighenţe europene, într-o utopie poliţienească înarmată pînă în dinţi, pentru că acum, iată, în locul unui minimum de bunăstare şi libertate, deasupra întunericului, spaimei şi foametei, să fie ridicat, sărbătorit şi beatificat un simplu Portret însoţit de toate cele 666 de superlative ale lui. Ultimele capete ce ar fi fost capabile de a analiza, sintetiza şi spune cu curaj cele cîteva adevăruri generaOe de diagnostic şi pronostic au dispărut fără urmă şi urmaşi. Ţăranii intră în pămînt, peisajul 180 Se retrage în pustiu, folclorul si limba, murdărite şi jignite, seacă şi se comp-omit. Tinerii noştri bravi (ca şi cei din Occidentul lor, de altfel) nu cred în absolut nimic : cuvintele „politică", sau „convingere", sau „viitor" îi lasă indiferenţi ca pe nişte scoici golite de furnici. Ce mai poate însemna un şarpe de aramă, în a-ceastă lume sfîşiată de erori, orori şi simboluri prea-curvite ? Aztecii au murit de scîrbă, îmi spunea al meu Voltaire-Vasile, noi vom pieri scufundaţi sub mareea necruţătoare a barbariei oceanului asiatic. Opera mea de o viaţă se reduce acum la cîteva rugăciuni de mîn-tuire şi moarte. Nu pot să nu-1 invidiez pe nebunul de Caftangiu, care, acolo, în celula lui de culturnic mazilit, a formulat măcar o schiţă de reguli sau porunci pentru un eventual viitor xisorgimento. — Să nu mai minţim. — Să nu ne mai lăudăm. —• Să nu mai aplaudăm (nici la teatru, nici la circ). —■ Să cerem, iertare pămîntului, cerului, vietăţilor toate, pentru Crima ce am făcut-o împotriva firii şi a Creaţiunii. —■ Să ne iertăm duşmanii. —■ Să ne fie milă de paznicii şi turnătorii noştri. — Să declarăm lauda injurie penală, iar linguşirea celor puternici ca un act de infamie şi sacrilegiu : chiar şi lauda bunului Dumnezeu trebuie suspendată pentru un secol. —• Să considerăm răul ca un simplu ban de dajdie. — ,Să ardem în piaţă portretele şi dosarele toate. —• Să interzicem pe o sută de ani cuvintele, „erou", „revoluţionar", „fiu al poporului" etc. —■ Să începem prin a reconstrui încrederea în noi înşine, dragostea faţă de popor, încrederea în cultură şi ştiinţă. — Să începem printr-un cincinal al tăcerii, căinţei şi ruşinării. — Să continuăm cu unul al adevărurilor toate, strigate în gura mare, către întreaga lume. — Să ne povestim viaţa aşa cum a fost, aşa cum nu ar fi trebuit să fie. 181 — Să-nvăţăm dascălii să înveţe, să reconstruim copilăria şi tinereţea, ca vîrste ale visului şi ghidului liber, dar temător de Dumnezeu şi de urmaşi. — Să refacem curăţia apelor, munţilor şi vorbelor noastre. — Să aşteptăm Biserica lui Hristos, pînă atunci fiecare să se roage singur Dumnezeului pe care 1-a găsit şi pe care îl merită. — Să nu acceptăm de a fi noi înşine cortina ce desparte, între Riga şi Sofia, Europa amăgirilor dc Europa dezamăgiţilor... — Proletari din lumea-ntreagă, precum în cer aşa şi pe pămînt; pîinea noastră cea de toate zilele ,■ nu ne mai duce pe noi în ispită ; precum şi 'noi iertăm greşiţilor noştri ; în vecii vecilor, amin ' Şarpele meu aluneca încet, ca o cîntare şoptită şi smerită. Sub deal, pe drumul ce mă aştepta mîine, urcau acum ciopoare de oi. Se auzea falanga berbecului, lătratul răguşit al unor cîini-bărbaţi. Ca întotdeauna în clintea nopţii, o mierlă sau un scatiu de stîncă înălţa delicatul său acatist de vecernie. In lumina vînătă a înserării, prin burniţa de ploaie şi ceaţă, schitul ce mă aştepta părea un moşneag în ruină : clopotniţa mică, crucea ei firavă atîrnau într-o parte, gata să cadă. Şindrila acoperişului era spartă pe alocuri, geamurile păreau oarbe. Doar trupul de lemn greu, tăiat cu toporul, se încheia măiestru în coadă de rîndunică. Naos, pronaos ; navă, arcă, staul sfînt ; schivnicie smerită de sihastru blînd, bun, smerit; puţin analfabet, puţin sfînt, puţin nebun. Dar cu har si lumină... în jur, cruci de piatră groasă, spălate de ploi, cruci mai noi de lemn, căzute de mult de pe verticala iniţială. Cimitirul, biserica, totul era în părăsire, în scufundare. Pădurea, respectuoasă la noi, nu năvălea să îngroape în liane şi licheni locul acesta străbun. Presiunea spre dispariţie venea de sus, ca un ordin : aici timpul lucra liber, în ritmul carilor de lemn şi al viermilor de sub pămînt. (Şarpele meu dispăru sub calcarele albe ale treptelor.) Mă închinai cuviincios, descoperindu-mă. Apoi intrai. A trebuit să calc peste un prag înalt. Duşumeaua de pămînt bătut a pronaosului părea scufundată sub ţ nivelul ierburilor de afară. Ochii mi se obişuuiră igreu cu lumina confuză dinăuntru. Pereţii scorojiţi, spălaţi sau jupuiţi de vreme şi vremuri, îmi arătau ■ vagi contururi de sfinţi şi ctitori bizantini : o coroană 'de voievod, o mînă subţire de domniţă, un chivot plutind în creta vagă a peretelui. Dinspre catapeteasmă, de sus, mă privea un Mîntuitor din care nu se vedeau decît aureola, ochii şi mîna ce mă binecuvînta sau mii ameninţa. Celle douăsprezece icoane din dreapta şi stînga Domnului Iisus erau oarbe... Fuseseră furate, conform moravurilor actuale. Cine ştie în ce exil silit, în ce casă de ştab sau misit din Marsilia sau San Francisco străluceau ele, în colţul „capturilor" din lumea celor subdezvoltaţi. Lumina cădea blînd, de sus, prin crăpăturile acope-1 iişului, dar venea şi de la o luminare mare ce ardea în mijlocul naosului. încremenii. Nu mă aşteptam să t' găsesc pe cineva aici. _O ţigancă nu prea tînără, aşezată pe jos, îşi alăp-l.ta pruncul gol. în jurul ei, alţi copii mîncau exact ce I mîncasem şi eu ca pomană pentru sufletul celui mort. v Am vrut să zic „bună seara!", nu am putut. Ceva îmi | strîngea gîtul, inima. (Odată, demult, tăind eu la stuf, i am dat peste o vulpe de baltă ce-şi alăpta puii. Ea | nu s-a mişcat, eu am fost acela care, cu tarpanul în ■' mînă, am înţepenit. Nu de frică, nici din milă: din cu totul alte cauze, pe care nici nu încerc să le explic cuiva.) Ţiganca se uita spre mine fără să scoată o vor-fci bă, fără să schiţeze cel mai neînsemnat gest. Faţa roii tundă a pruncului, care scăpase din gură sînul ce-1 a-; lăpta, era stropită de laptele gras ce continua să se ' scurgă. Ceilalţi puradei, ca într-un film fără sonor, i continuau să mănînce cu mîna din blide aşezate pe ; jos, în neorînduială. Dinspre altar veni spre mine o 1 fetiţă : era foarte neagră şi foarte frumoasă. Sa fi a-I vut şase-şapte ani. îmbrăcată deosebit de curat, într-o cămaşă de in lungă, împodobită cu arnici şi rîuii. îmi 132 183 întinse mîna ca pentru cerşit, privindu-mă fix cu o-chii ei de măslină lucitoare. — Ce să-ţi dau ? întrebai, arătîndu-i traista cu merinde şi banii ce-i aveam în buzunarul de sus al cămăşii mele, sub jerseu. Fetiţa alese o hîrtie de 25 de lei. O dădu mamei ei, care îmi făcu semn să plec, să dispar repede, repede. Fetiţa ridică de jos o pătură de lînă miţoasă, mi-o ţvftse în braţe, apoi, luîndu-mă de mînă, mută ca o arătare dintr-un vis, mă trase afară clin schit. Ocolirăm pereţii de lemn gros, luînd-o apoi către pădurea de jos. Merserăm repede, destul de mult, fără cărare, în penumbra de seară a fagilor bătrîni, tîrşîindu-ne picioarele prin covorul gros de frunze moarte şi brebenei sau ferigi abia răsărite... Fetiţa din faţa-mi culegea de pe jos vreascuri uscate, îmi făcu semn să adun şi eu cît pot. Trecurăm apoi peste o rovină de pietre grele, acoperite de muşchi în toate culorile. Un pîrîu tăcut se prăvălea printr-o albie de grohot şi nisip strălucitor ca argintul. Ştiam că aceşti munţi sunt calcaroşi — sub ei se ascund, încă neexplorate, cele mai lungi peşteri din ţară. Pe a-ici cuvlntul „ponor" înseamnă un lec unde un tavan de peşteră se prăbuşise cîndva, formînd un fel de crater ciudat. Urcarăm niţel, abătîndu-ne de la vadul pî-riului, înaintînd pe sub un fel de tunel verde-închis, format din rădăcini ca nişte funii ,groase de corabie. Muşchiul umed pe care călcam părea să foşgăie de şerpăciuni : nu erau decît sute de broscuţe verzi şl o mulţime de melci umezi, ieşiţi, o dată cu lăsarea serii, la păscutul sau împerecherea lor de primăvară. O stîncă uriaşă, roşie şi albă, vînătă şi galbenă, stătea gata parcă să se prăvale peste noi. Cîteva smocuri de iarbă fină, doi-trei lilieci şi mesteceni pitiţi se vedeau căţăraţi pe această deznădăjduită stîncărie verticală. O gură de peşteră cît o uşă boltită se putea zări sub peretele ameninţător. Nisipul pe care călcam era alb, strălucitor, probabil mică şi sidef măcinat şi cernut de vînturi şi ape. înăuntrul peşterii, la numai trei metri de ila intrare, ardea un foc mărunt: fumul trăgea spre interior. Lăsarăm jos lemnele adunate, trais- ta şi pătura. Fetiţa îngenunche şi începu să sufle în jăraticul aproape stins. Acum îmi dădeam seama căi e surdomută : toată frumuseţea şi inteligenţa ei 'erau concentrate în ochii aceia negri, plini de adîncime şi .icumin tenie. J De lîngă unul din stîlpii peşterii se desprinse o um-bră. Se apropie. Aşa cum era îmbrăcată, semăna cu iun prinţ persan, rătăcit, coborît dintr-o veche miniatură direct într-o şatră de ţigani nomazi bogaţi. A-vea ochi frumoşi, o piele albă, un păr creţ, bogat şi cam rebel. Şalvarii maronii erau bufanţi, cămaşă albastră în creţuri şi pieptarul negru, bogat împodobit cu nasturi strălucitori, de argint sau de aramă. înroşin-du-se puţin, dar privindu-mă ferm, fără frică sau surpriză, îmi întinse o mînă fină. De violonist, f — ]vi>| numesc Itzac Sommer, îmi spuse, şi sunt — ! mai bine zis : am fost — elev în ultima clasă de liceu. : — Mă numesc Desiderius Candid, i-am spus eu, şi şi sunt — mai bine zis : am fost — profesor... Ţigăncuşa ne făcu semn să vorbim ceva mai încet. , Ne explică, gesticulând în limba ei absolut ininteligibilă, că aici suntem în siguranţă, putem mânca şi dormi 'liniştiţi, nu trebuie să ne fie frică de nimeni. Apoi, fără să ne lase s-o conducem, dispăru ca o nălucă. — Uniforma mea, ţinu să-mi explice tînărul Sommer, am ângropat-o aici. Ce ziceţi de costumaţia asta? A fost ideea Petruţei. Care este de departe cea mai frumoasă fată din cîte am văzut eu în viata num. întinserăm masa. Itzac avea şi portă de mînoare, şi poftă de vorbă. în foarte scurt timp, aflai astfel —-în timp ce-mi beam în şlucuri rare şi cugetate băutura de pomană a acestei zile de sîmbătă cu totul ieşite din comun — • o mulţime de amănunte despre tînărul meu companion de peşteră. Că îşi iubeşte, dar îşi şi detestă tatăl, care nu e nicidecum atît de deştept pe cît vrea să pară; că rămîne convins pînă la moarte că marxismul este unica salvare a lumii şi singura soluţie pentru toate crizele existente, dar că el, ca e-vreu, nu poate avea nimic comun cu proletariatul mondial şi nici cu artele ce se practică în societăţile revoluţionare ,■ are zile cînd ar dori să recite poezii în Pia- 184 185 tu Roşie — dar mult mai des se visează concertind ia Covent Garden sau Metropolitan, din Bach, Vivaldi. Alban Berg, Anatol Vieru... Evreii sunt un popor ales, dar se pare că numai pentru ghinioane şi pagube. Nn demult a primit o scrisoare în englezeşte de la un văi al său, care, să-mi închipui, după cinci ani de stat m Israel, s-a hotărît să se întoarcă înapoi în Ucraina. Zicea : acolo, adică în Ucraina, dacă te aranjezi cil de cît, nu te mai doare capul : trăieşti prost, dar trăieşti iară griji şi mari răspunderi. Pe cînd aici, în libertate, toată ziua nu faci decît să alergi şi să te zbat. ca să ai frigiderul plin şi ceva economii în valută 1«, bancă... Trebuie să admitefi, domnule profesor, îmi spunea elevul Sommer, că de fapt evreii ar fi trebuii să fie consideraţi ca fiind adevăraţii cîştigători ai celui de-al doilea război mondial, ei ar fi trebuit să construiască podul cultural şi moral între comisarii marxişti din Kremlin şi bancherii de pe Wall Street, deţinătorii plusvaîorilor imperialiste : nu au reuşit, i-au încurcat şi pe unii, şi pe alţii. Acum, dintr-un mare popoi de gînditori şi artişti, cu vocaţie internaţionalistă, suntem pe cale să devenim un mic popor oarecare, războinic şi naţionalist : fugim dintre alutanii toleranţi şi filosemiţi înspre un Ierusalim plin de fanatici, bombe şi confuzii politice şi religioase. I-am spus tatălui meu nu o dată: Eşti un evreu sărac care te visezi milionar, fugi dintr-un ghetou de familie spre un ghetou plin de arabi, nu mai crezi în nimic, ai ajuns un habotnic ai îndoielilor de tot felul... Am fost nefericit, continua să-mi mărturisească frumosul Itzac, fiindu-mi frică în şcoală că nu voi ajunge premiant : am fost ma= departe nefericit fiindcă nu eram sigur că sunt un mare talent muzical : acum sunt nefericit fiindcă vreau să ajung neapărat un geniu : nici mai mult şi nici mai puţin. Ideea de genialitate este obsesia tuturor Somme-rilor din. lume... • — Şi dacă nu vei ajunge un geniu ? — Ştiu de pe acum că nu voi ajunge. Atunci, cu siguranţă, voi regreta că nu am. rămas în Isarlîk, profesor de muzică balcanică sau, şi mai rău, cantor într-o sinagogă din Amsterdam. Am o voce extraordinară.., -Vioara mea, din păcate, nu o voi putea lua cu nune. ■ Am să vă rog să o duceţi înapoi la tatăl meu... După care cuvinte începu să plîngă cumplit. Eram destul îfle ajuns în faza sentimentală a zilei şi ameţelii mole :' iiuîndu-1 în braţe, plînsei şi eu, avînd o. raţie supli-■rtentară de lacrimi pe luna asta. Apoi, ca să schimb tBtmosfera (şi fiindcă simţeam, nevoia să fiu profesor, 'J'csprit est tou.jou.rs proîesseur, nu-i aşa, domnule Paul V'alery ?), începui prin a-i şterge lacrimile şi a-1 ruga să guste din miedul Moşului. Explicindu-i, ca de ia catedră, că alcoolul băut cu măsură înseamnă sinteza, în trupul omului, a principiului apei şi focului, fi aratai apoi peştera — şi mă pomenii povestindu-i. Mai întîi despre Platon, demonstrîndu-i cam cum arată umbrele, noastre pe stîlpii de stalactite atunci cînd ne întoarcem cu spatele către afară sau către lumina focului... A înţeles. I-am povestit că şi Dionisos — care este un fel de zeu-patron al acestor regiuni dorice --s-a înlănţuit într-o peşteră, ca apoi, tot singur, să sc desfacă cu greu din propriile lanţuri. Acesta e simbolul artei, care înlănţuie, dar şi eliberează. Ca şi beţia, ca şi credinţa, ca orice convingere definitivă. Şi 'Platon, şi Pitagora — şi Zoroastru, şi Lao-tsc ■ considerau omul ca fiind prizonier într-o peşteră de unde nu poate fi eliberat decît prin NOUS, adică prin. gîndire, prin meditaţie spirituală... Orfeu, cîntăreţul din liră, a coborît şi el într-o peşteră ca să o salveze pe iubita sa, Euridice. A reuşit — era un mare artist —, dar la întoarcere a întors capul. Nu avea voie : cînd ieşi din tărîmul umbrelor, nu ai voie să. te mai uiţi înapoi. După a mea părere, îi spusei atentului meu ucenic (mă asculta ciupind uşor corzile viorii de care se despărţea acum), Orfeu este mai degrabă simbolul eroismului pe jumătate făcut: el reuşeşte să îmblânzească răul, să-1 suspende, să-1 amine chiar, dar e incapabil să facă acel sacrificiu prin care să distrugă definitiv acel rău. Euridice este victima unui artist fricos, limitat; foarte talentat, genial cîntăreţ, dar in-c apabil să lupte şi să rabde... —• Toate acestea, îmi spuse Itzac, sunt simple poveşti. Poveşti de speriat sau de adormit copiii. 186 187 — Toate acestea, dragul meu, i-am răspuns, aparţin mitologiei. Şi mitologia este începutul şi sfârşitul oricărei religii, ştiinţe sau arte. Peştera asta, de pildă, poate fi considerată a fi „buricul pământului", ie nom-bri} cosmique, fiindcă totdeauna stăm în centrul unui cerc a cărui circumferinţă e pretutindeni şi mijlocul nicăieri... Iată, acolo, în fund, e un stîlp : el simbolizează axa lumii. Bolită acestei peşteri e cerul înstelat, sub tălpile noastre se ascund tainele purgatoriului şi iadului. Lao-tse s-a născut într-o peşteră, Pitagora a reeditat într-o peşteră, Iisus s-a născut şi, mai apoi, a fost înmormîntat într-o peşteră. De aici El — şi mulţi alţi mari iniţiaţi — au coborît în infern, ca apoi, de a-colo, să găsească drumul spre absolut, spre supremul Bine... — Nu cred în Dumnezeu! Nu cred, fiindcă mi-e frică. Frică, anume, că are să-mi fie frică de El. — Ascultă : Cain, după ce 1-a omorît pe Abeî, s-a ascuns undeva sub pămînt. Iacob, cînd a fost cuprins de frică, fugind de răzbunarea fratelui său înşelat, E-sau, şi-a găsit liniştea ridicînd un stîlp din piatră. Rezemat de acel stîlp-început-de-templu, căruia i-a spus Betel, a visat scara spre cer pe care urcau şi coborau îngerii. Acolo a primit şi numele de Israel — şi tot acolo, de acolo, au început şi frica, şi fuga, şi înstrăinarea sa şi a neamului său. — Am oroare de acest cuvînt : străin. Pentru asta vreau să plec ! — Străin, dragul meu, înseamnă orice om care îşi are dragostea, speranţele şi credinţa în altă parte decît unde este el. Şi eu sunt străin, şi soţia mea e o străină, şi poporul acestor munţi (ai neno-ocitului aceluia de Orfou) este străin, deşi s-a născut şi a trăit nemişcat, două milenii, în acelaşi Ioc. Pămîntul întreg a devenit o Vale a Plîngerilor : numărul victimelor e copleşitor, zornăitul lanţurilor acoperă veselia sătulă a celor care, sacrilicîndu-ne pe noi, în umbra zidului format din trupurile şi destinele noastre, mănîncă, huzuresc şi se alintă. Lux, calm, voluptate — libertate, justiţie, cultură, iată cojile de seminţe pe care le scuipă în direcţia tăcerii noastre. Tinere domn, fiindcă te iu- besc şi fiindcă mîine sau la noapte vei reuşi să pleci din această peşteră, permite-mi să-ţi povestesc tragica legendă a arhitectului Trophonius. Cel ce-a tăiat capul nefericitului său frate, care-1 prinsese asupra unui furt murdar. Trophonius fusese însărcinat să construiască, împreună cu fratele său Agamed, templul lui Apollo din Pelfi. După ce l-au terminat, regele Hyri-eus i-a pus, în mare taină, să adauge templului o clădire în care să-şi păstreze comorile. Trophonius, ui-tîndu-şi jurămintele, săpă o peşteră sub tezaurul regelui, cu gîndu/1 să-1 jefuiască. Fratele său fiind prins, Trophonius, ca să nu i se afle hoţia, îi tăie capul nevinovatului său frate... De aici, scumpe colega, complexul zis al lui Trophonius. In inconştientul unor popoare există ascuns păcatul de moarte al uciderii fratelui : nu din motive religioase, ca la Cain, ci din motive materialist-politice. O peşteră, aşadar, înseamnă şi drumul înapoi spre origini, regtcssus ad utemm,, dar şi inevitabila cale spre păcatul originar al trădării fratelui. De aici, numai trecînd prin iad, prin Şeol sau Luz, se mai poate ajunge la mântuire sau la Dumnezeu... — Ce este Dumnezeu ? Băusem, eram cuprins de un fel de frenezie bizară, trezie şi halucinaţie, luciditate şi beţie, raţionalitate a-cută dublată de ameţeala unei hipnolexii neobişnuite. Tînărul violonist nu mă întrebase : „Cine este Dumnezeu?" ci: „Ce este Dumnezeu?"... M-am pomenit spu-nîndu-i : „Dumnezeu este cel ce este ! Numele lui nu poate fi pronunţat!"... După care continuai să-i vorbesc, îngenuncheat în nisipul alb al peşterii. — Numele lui, domnule elev, se poate scrie în patru feluri : JIIVH, şi se pronunţă Jehovah ,• AFIIH, şi se pronunţă Eiieie ,• şi AGLA, şi se pronunţă aşa cum se scrie, Agia. I-am desenat cu degetul meu arătător, în nisipul u-med, litera Alef, explicîndu-i cum am putut că litera aceasta nu e nici sunet şi nici concept, Este un simbol, o expresie a silepsei, a ştiinţei şi sintezei prime şi ultime : Alef are un braţ care ne arată pămîntul şi un alt braţ, simetric, prin care ni se indică cerul. In 188 189 ol se ascund cele trei persoane dintr-un singur Dumnezeu, lumina astrală emisă de suprema voinţă. —- Mie, îi spusei lui Itzac Sommer, din motive pur biografice, îmi place să văd în această sacră literă ideea unui şarpe tăiat în două de o săgeată... Şi, după ce o privesc mult şi cu încordare, încep să simt aievea ca ceea ce este sus este şi jos, ceea ce este în mine e şi în afară de mine ,• că ceea ce taie în două uneşte şi învie... Nu ştiu cînd am adormit, cum am dormit. Somnul nu m-a cuprins ca o apă sau ca o beznă ce se lasă : ei m-a trăsnit ca un toiag, de la spate, în timp ce încercam, (fără să am dreptul) să desenez pe nisipul luminat de flăcări capul triunghi al şarpelui de aramă : baza cea mare, ziceam, e lumea noastră de aici, latura din stînga e întunericul, cea din dreapta e lumina, ele se întîlnesc, dar nu ştim unde si cum. Latura din stînga o binele care e răul, latura din dreapta e răul care o binele ,■ ele se întîlnesc sus, în capul unghiului, unde uneori se poate vedea un ochi... Am. căzut ca doborit de un fulger cerebral, adormind într-adevăr „buştean". Intîi am plutit nepăsător pe apa neagră a unei spaime. Capul tăiat al fratelui meu era expus turceşte ir, piaţa din faţa panificaţiei din Isarlîk. Eram în zeghe, eram vinovat, eram urmărit. Nu aveam buletin, uitasem numele grotei, numele muntelui, numele soţiei mele. Barca mea nu avea vîsle. Apoi, deodată, coşmarul deveni vis: un vis de o claritate şi o intensitate teribilă. Deşi aveam ochelarii negri de anchetă pe ochi, vedeam, totuşi. Eram. îmbrăcat în zeghea, mea de puşcăriaş ; în picioare aveam opincile de stuf, în sarsana-ua zdrenţoasă aveam un fier de plug vechi, pe care, curmare greutate, reuşisem să-1 ascund la percheziţie. Scăpasem de a. treia poartă, nu se mai auzeau nici sirenele de alarmă, nici cîinii de pază lătrînd. Astfel — şi fericit că scăpasem, şi îngrozit că pot fi ajuns din urmă —, mă pomenii deodată în uşa sălii de lectură a profesorilor mei din Genopolis... Capitolul al V-lea Ajuns acasă, proicsoiul Candid, înainte dc a bate la uşă, se aşam pe treptele blocului său şi se întreabă în limba rusă: Kto vinovaţi ?". După o baie bună, îi istoriseşte îngrijoratei sale soţii toate avatarurile nereuşitei sale călătorii, Sc iac colaci, se bea ţuică — apoi proiectorul în. cepe să-i vorbească Olimpici despre vlsiil ce 1-a avii în peşteră. Are loc evacuarea unor daimoni litaniei. Eroul nostru este judecat dc clasicii neamului său. Napocos aduce indirecte elogii lui Sule iman Magniitcul. Savanţii din catacombe scriu diicrite supplexuri către bunul Dumnezeu. Sub chipul unui patriarh muscal, apare însuşi iei, marele Karlie. Care e plin dc staluri înţelepte, dar moare dc irtcă. Olimpia adoarme. Patria — gîndeam, în timp ce urcam sfîrşit de obosi aia treptele blocului meu —• ar trebui să fie locul la care te întorci indiferent de unde. Casa, „acasă" ta, cred că este vizuina singurătăţii tale imanent-transcendente, din care nu pleci decît izgonit, mort, prin naţionalizare sau demolare. Am avut eu o patrie? De la douăzeci şi unu de ani sunt un paria marginalizal, un semicetăţean abia tolerat, un incurabil pesimuş al acestui secol suferind de histrionie paranoică şi al acestui colţ de lume (on dam nat la nanism prin gigantomanie. Eram de zece ore pe drum. Ca într-o halucinatorie pomnambulie am coborît de pe munte ; am rătăcit toată dimineaţa printre nenumărate conuri selenare de cenuşă şi şisturi, am ajuns într-o gară, dar nu la Motru. Altă gară. Aici am fost legitimat, nu aveam buletin, a trebuit să dau o lungă declaraţie. în trei exemplare, î^ără indigo... De la gara oraşului, am venit pe jos, fiindu-mi frică să mă mai urc în vreun autobuz. Acum, pe scările blocului meu, îmi venea să plîng. De altfel, în timpul aces- 191 11 tui demenţial drum (memoria mea refuzînd sa funcţioneze normal), mi-am tot zis pe ruseşte: „fa vinovnli!" Sunt vinovat, sunt singurul vinovat... Stupid, suprarealist. Imediat după intrarea trupelor eliberatoare în Cibiniumul meu universitar de atunci, eu, încă în uniformă de sergent al nenorocitei noastre armate, am fost detaşat ca interpret pe lîngă comandanţii unei şcoli de ofiţeri de front care se instalase în fostul nostru cămin studenţesc. Aici, m-am împrietenit la toartă cu un frumos şi inteligent starşii liftinant. îl chema Vădim Nekrasov, el zicea că e inginer, dar eu cred că era un simplu student în Litere şi cântăreţ din gură şi balalaică... Discutam, bine-nţelcs. Fiecare în stilul şi neamul său. Vocabularul meu fiind destul de modest, cît ştiam eu ruseşte corespundea exact nevoilor de filosofie şi ideologie ale confratelui meu. Era înalt, blond, cu ochii aceia fermecători, de varo:, nordic, plini de tristeţe şi mister, dar şi de mînie şi cruzime rece... Nici eu, nici el nu eram băutori, aşa că la beţiile cumplite ale celorlalţi ofiţeri noi doi făceam corp aparte. Discutam. Corect, pe linie : el ducea cu mine muncă de lămurire, eu, cum era şi normal, mă prefăceam că-1 înţeleg, că îl aprob şi, plin de uimire, mă şi luminez brusc, ieşind din educaţia mea burjuie. (Olimpia ar zic'e : „Asta e arta de a face pe imbecilul ■ atunci cînd stai de vorbă cu un idiot!") într-o zi, mer-gînd amîndoi la closetul căminului, el vorbindu-mi despre fericirea ce se ,va aşterne de-acum peste întreaga omenire, eu, student european de modă veche, uitai pentru o clipă cu cine vorbesc şi, fără nici o intenţie rea sau ironică, i-am aruncat peste umăr o simplă îndoială de moment : „sto eto takoie sceastie ?i Ce e aia fericire ? Deodată, ca izbit în frunte, blîndul meu prinţ Mîskin, cuprins de o furie rogojină totală, mă apucă de gît şi începu să dea cu capul meu de toţi pereţii latrinei. Nu apucasem să mă închei la pantaloni, aşa că atacul lui m-a prins complet nepregătit. Era desfigurat de furie, striga şi mă lovea cu toată forţa lui : „Vasăzică nu vrei să fii fericit? Vasăzică refuzi fericirea? Las' că te-nvăţ eu să fii fericit, banditule, huliganule, contrarevomţio- narule!..." Dar nu aici se termină această dialectică poveste ! Eram în pat, oblojindu-mi sufletul şi vinătăile. Trecuseră cîteva zile de la scena clin WC. în uşa cămăruţei mele din subsolul căminului apăru, cu un aer spăşit, jalnic, prietenul meu Vădim Nikolaevici Nekrasov. Arăta ca un sfînt, trecut prin post lung şi pocăinţă totală. îmi puse pe pat comorile sale toate : hleba, ta-bacioc, un ceas elveţian, o trusă de manichiură. îngenunchind lîngă mine îmi apucă mina, zicîndu-mi cu glas lăcrămat: „Izvinitc mitica, Vaniusa, ia ncvinovnîi, ia ncvinovnîi!" (După mulţi ani de zile, alt rus, în puşcărie, mi-a explicat că, de fapt, acel Vădim, bătîndu-nie şi demaseîndu-mă, mi-a salvat viaţa : toată scena din closet a fost planificată deliberat, probabil pentru ca, faţă de ofiţerul politic ce ne urmărea amiciţia, să se execute un fel ele ritual de vigilenţă şi definire a poziţiilor de clasă pe care ne găseam. Nu ştiu, nu înţeleg, ia ncvinovnîi, ia nicevo ne panimaiu...) într-o seară, la o palincă minerească, îi povestii tatălui meu (vechi sindicalist social-democrat) ce am păţit, eu cu bunul meu prieten Vădim cînd am discutat despre fericire. Tata, după ce mă ascultă atent, o chemă din bucătărie pe mama. „Ascultă, îmi zise, si» vezi ce am păţit noi cu rusul nostru. E foarte probabil, ţinu tata să-mi explice, că divizia ce a trecut prin regiunea noastră minieră să fi fost prelucrată în mod special, spunîndu-li-se soldaţilor că aici trăieşte şi munceşte un detaşament foarte masiv de clasă muncitoare. Exploatată capitalist. Proletariat sută la sută. Ruşii, într-adevăr, s-au comportat nu ca o armată de ocupaţie, ci ca nişte îngeri sosiţi din cer să ne arat'? drumul spre rai. La noi, în fiecare seară —• uneori şi la amiazi — apărea un sergent tînăr, foarte cumsecade şi politicos. Ne aducea, într-o vadră de tinichea, mîn-care de la cazanul lor. Foarte bună mîncare : erau aprovizionaţi de cooperativele noastre. Dar noi îl refuzam mereu, nu ne plăcea să mîncăm din vadra aceea de tinichea neagră. într-o zi mamei tale îi pică fisa : «Ioane, îmi spuse, să ştii că rusul ăsta crede că noi răbdăm de foame!» «Să ştii că asta-i ! îi spusei. Cine ştie ce crede el despre noi!» ...A doua zi, l-am aştep- 192 C-da nr. coa:-ă să o întreb, îmi spuse să nu-mi fac griji.: Bura şi Marin au scăpat, cu scărmăneală şi vînătăi, dar întregi şi sănătoşi. Nu spun nimic, s-au închis în beci. B( au amîndoi de sfîrşitul lumii : beau vinul de Paşti şi chită „Trăiască regele!". —■ Ia vinovnii, îi spuneam. Olimpiei : Eu sunt; singurul vinovat. Mi-a luat traista şi pătura ce o adusesem. Şi cutia cu vioara tînărului Sommer. Dimineaţa, cînd mă trezisem, eram singur în acea frumoasă peşteră. Focul ardea totuşi: pătura Petruţei fusese schimbată într-o m • >arţă nouă, deosebit de frumoasă. Şi traista era alta. Olimpia, cînd a văzut-o, a început să plîngă cu noduri : pentru ea toate lucrurile aduse erau semne ; pentru, mine numai vioara elevului Sommer constituia dovada că nu totul a fost un vis, că nu am fost atît de beat sau de vrăjit, încît să nu ştiu pe ce lume plutesc... Olimpia îmi păstrase în vană apă caldă. Nu era ea mea fierbinte, era totuşi destul de caldă ca să pot fi îmbăiat. Din cauza ghipsului de la mînă, nu puteam, să mă spăl singur. M-a îmbăiat ea. cu grija, mîngîin-du-mă şi sărutîndu-mi urmele bătăii. Mi-a dat apoi o cămaşă de noapte nouă, culcîndu-mă în pat, sub icoane. în timp ce mă ospătam cu ce îmi adusese ea pe o tavă (bînd şi din ţuica ce o găsirăm în traista cu care mă întorsesem), începui să-i povestesc de-a fir-a-păr 19Î toată calvaria neizbutitei mele călătorii. Cum a fost cu Bura în maşină şi ce am discutat cu el; cum am fost urmăriţi, din sergent în sergent, de-a lungul drumului nostru; ce s-a întîmplat cînd am fost opriţi, arestarea lui Bura şi întîlnirea cu pescarul Winter. Fără să adaug comentariile mele, i-am relatat tot ce am auzit de la acest fost student ai meu — şi povestea cu manifestul antimatematic şi cu memoriul scris după moartea nefericitului N. Paloş, tot, tot, tot. I-am spus şi de calul Luţu, şi de nea Vasile, care m-a dus să-mi arate acel paltin rănit; despre Petruţa şi soldatul Candid, care mi-au adus pomana, despre sergentul şi agenţii care m-au legitimat şi mi-uu luat buletinul; despre schitul părăsit, cu ţiganca ce alăpta ,• despre şarpele de aramă ce l-am zărit în iarbă şi despre fetiţa neagră, surdomută, ce m-a condus pînă la peştera unde mă aşteptau tînărul Itzac şi vioara asta a Iui... Cum am adormit acolo şi cum m-am trezit cu altă pătură şi altă traistă. Cum am parcurs peste douăzeci de kilometri pînă la o gară uncie am fost legitimat şi a trebuit să dau o declaraţie scrisă. Nu ştiam unde mi-am pierdut ochelarii, cheile : nu am fost beat, nu am plîns şi nici nu am zbierat la cineva pe drum. Ce facem, ce facem ? Părerea mea este să ascultăm de sfatul Moşului şi să plecăm cu primul tren. Ne aşteaptă, la locul ştiut, pînă joi seara... Dar poate că l-au arestat şi pe el : toată zona aceea mi s-a părut împînzită de agenţi şi de miliţieni. — De el nu se ating, te asigur. Altceva urmăresc ei 1 — Ce ? întrebai crispat şi disperat, ce ? Mă mişc într-un vîrtej, dar nu ştiu ce ciuleandra a dracului joc. Se întîmplă în jurul meu nişte lucruri cumplite, eu, ca Duhul Sfînt, umblu peste ape şi beau ţuică fără să ştiu cine se îneacă, de ce se îneacă, în ce fel am ajuns să fim epicentrul unui cutremur. Casei noastre i s-a dat foc, noi stăm şi ne sfătuim oftînd, fără să putem face nimic care să ne scoată la liman şi linişte. Care e secretul de care se teme Tutilă, ce crimă s-a produs în urmă cu nu ştiu cîte decenii, la care şi tu, şi Moşu aţi fost martori ? De ce trebuie să dispărem cu toţii, neapărat? A murit unchiul Tudor Tutilă, adventistul, acum gata, s-a spart digul, s-a dat alarma pe garnizoană, ne cărăbănim fiecare unde vedem cu ochii ! Nu înţeleg, Limpi, nu înţeleg! Nu-mi plac ochii cu care te uiţi acum Ia mine, sunt un milion de lacrimi după acest zîmbet al tău, în care, pentru prima oară, văd limpede nişte perdele de frică şi străinătate. A pornit avalanşa, vin apele-n puhoi ?... Nu sunt un viteaz şi nici un erou de zile mari — dar pot oricînd să mor pentru a te salva. Jur ! Dacă trebuie să dispară cineva, eu sunt cel mai inutil, mai fără de rost în lume : dispar ■— şi pun capăt la această idioată şi dementă horă a diavolului... — Taci! îmi spuse Limpi, totul e aşa cum trebuie să fie. Mîine e înmormîntarea poetului patriotic Omar Kaimakov. E nevoie să fiu prezentă la funeralii. Neapărat. Am toate motivele să sper că voi avea ocazia să dau ochi cu vărul meu Tutilă Unu : numai cinci minute să pot sta de vorbă cu el jntre patru ochi — şi limpezesc cerul nostru pentru cel puţin un sfert de veac. Ai înţeles ? Dacă nu reuşesc, atunci ne facem boccelele, ne luăm diplomele, icoanele, dicţionarele şi o întindem ţigăneşte peste Istru... îţi promit. Acum lasă-mă să-mi frământ colacii: nu veni să vezi cum plîng peste aluatul lor... Suferinţa e un drog: cu acest drog a început, în istorie, scandalul morţii. Am pus radioul să cînte : „Nu mă doare-ntotdeauna, numai cînd răsare luna"... Cu ghidul mă reîntorceam în celular, aşteptam să vină sergentul, să-mi aducă ochelarii negri, să mă ducă orbeşte spre ancheta asta ce nu se mai sfîrşeşte. Europa din noi, cu toate categoriile ei de dreptate şi luciditate, a murit: Asia dictează în fiecare din conştiinţe. Mai mult decît injustiţia, foamea sau bătaia, starea aceasta de neputinţă, de iremediabil şi ireversibil mi se pare a fi răul cel mai rău. „Lumea e fără vreo soluţie posibilă —- îmi spunea budhistul Sergiu —, poate că tocmai această totală lipsă de soluţii salvatoare va constitui, în ultimul ceas, salvarea noastră «în sine» !..." Timpul — timpurile ; vremea — vremurile ; soarta — sorţile. Dumnezeu a vrut să fim puţini, să fim slabi, să-fim aici, să fim în permanenţă sclavii unei ocupaţii eliberatoare... De ce am tradus, pe vremuri, scrisoarea lui Fenelon către Ludovic al XlV-lea? De ce am înscris în seminarul meu lozinca lui Montesquieu : „Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu poate să-mi ceară să mint!" ...O, temporal Pentru mine Patria este de mult doar fiinţa sacră a Olimpiei: ea şi nimic altceva sau altcineva. Vine tăvălugul ? Sau a şi trecut peste noi ? „Finis inck~pit non in tempore, sed cum temporc," Cînd s-a rostit prima dată „zoon politikon", a început şi zoologia noastră de astăzi : cel care a descoperit prima scînteie electrică a descoperit, implicit, şi bomba cu hidrogen, iar cei care au iscălit tratatele ce ne-au înveşnicit în după-cortina asta au iscălit .şi coada de la pîine, şi ghipsul de la mîna mea, şi lacrimile cu care Olimpia îşi frămîntă colacii de pomană. (A cui pomană?) Mi-am început cariera politică aică-tuindu-mi mai întîi epitaful : „Trecătorule — va trebui să se scrie pe crucea mea —, nu mă judeca dupu cele cc le-am făcut, ci după cele ce-am refuzat a Ic facel" (Preţios, universitar kantian •— acest grotesc şi total anacronic epitaf, cînd i-1 aminteam Olimpiei, se înfuria grozav, invitîndu-mă în cimitirul din Să-pînţa, unde, după unele zvonuri, ar exista un epitaf celebru, pe mormîntul unui fost... Fost, care suna aşa : „Curva-i curvă pînă moare — şi marxistu pînă-1 doare!" Asta zic şi eu că merită să fie citit şi crezut, un asemenea stih bucură şi îngerii, şi dracii, fără deosebire.) Am cunoscut un ţăran doctor în claustrologie, făcuse peste zece ani, era din lotul celebrului „bandit" Blidarii), clin Munţii Codrului, Maramureş. Blidariu nu a fost prins niciodată. Soţia acestui Ilie Brad, fost pădurar în acei munţi, se spunea că era de o rară frumuseţe. O pădureancă zdumpeşă, moacră şi mintoasă. Pe Ilie Brad, clnd l-am cunoscut eu (în timpul primelor mele anchete), îl chemau mereu, în fiecare an, să-1 convingă să-1 vîndă pe Blidariu, ale cărui ascunzători şi sălaşuri doar el le ştia. Era ameninţat cu moartea, ,era chinuit, ispitit şi iar chinuit prin toate metodele „ştiinţifice" de atunci ca să accepte „colaborarea". Cînd l-am cunoscut eu. se şi obişnuise cu ritualul acestor nesfârşite anchete. Dar se şi săturase. I-a fost adusă soţia, i s-a promis că va fi eliberat, va primi înapoi şi casa de sub codru, şi i postul de la ocolul silvic. Femeia plingea, era şi ea la capătul puterilor : „n-o faci tu, i-a spus la o confruntare, am s-o fac eu! Avem doi copii!" (Blidariu era fratele soţiei sale, dar asta n-o ştiau anchetatorii.) Acest Brad Ilie, stînd lîngă mine mai multe luni, fiind şi un formidabil povestitor de puşcărie, m-a iniţiat în toate dedesubturile artei de a supravieţui cinstit (nu cu orice preţ). Venea vînăt de la anchetă, fuma un chiştoc ascuns undeva şi începea să depene amintiri -— reale sau închipuite, nu ştiu — despre pădurea, satul, anii săi ele război şi partizanat — şi antifascist, şi anticomunist. Povestea ore întregi, îl ascultam fără să' respirăm. „Ca să nu mori fără urmă, îmi spunea, trebuie să-ţi povesteşti mereu şi mereu naşterea, părinţii, copilăria, tot, tot, tot. Numai amintindu-ţi poţi să înşeli pieirea. Cu moartea pre moarte povestind..." într-o zi, mi-a venit şi mie rîndul să ţin o „conferinţă", ani vorbit despre epitafuri, dînd şi cîteva exemple mai celebre. A doua zi dimineaţa, Ilie Brad (care era un om mărunt, semăna cu un arici), fiind el în ultima sa fază de dizenterie, veni la mine şi, vorbindu-mi în şoaptă cu să nu audă ceilalţi deţinuţi din celulă, mă rugă săi ascult şi să memorez epitaful ce şi 1-a compus peste noapte. Dacă scap viu, să mă duc neapărat în satul lui, să i-1 scriu pe cruce. Acolo, să fie... Epitafut lui suna astfel • Aici doarme Brad Ilie, N-a fost brad, a fost Ilie, Nici n-a fost, a vrut. să fie, Dar, fiind om de omenie, A intrat, la puşcărie Şi-a murit de diarie. Ţărâna uşoară-i fie ! Peste vreo trei ani, în altă închisoare, am dat peste un grup de vreo cincisprezece ţărani din a:elaşî „lot Blidariu". Erau de-ahia de un an închişi : pentru „omisiune de denunţ". îşi făceau după-mesele rugăciunea, murmurîndu-şi laolaltă rozariul greco-catolic. în latineşte. Eram deosebit de emoţionat auzindu-i, .niciodată 198 199 nu mi-am închipuit cît de frumos şi de acasă sună limba latină în gura acestor urşi munteni, aproape analfabeţi, dar blînzi şi resemnaţi. M-am împrietenit cu ei. Le-am povestit de Ilie Brad şi de epitaful său. ll ştiau, auziseră. Apoi, punîndu-mă să jur, mi-au spus ciur. că femeia lui Brad, pre nume Lodovica, s-a fost înţeles cu urmăritorii lui Blidariu (dar şi cu Blidariu) să-l clea prins. Şi 1-a dat. Ea, cu mîna ei i-a împuşcat, in pridvorul casei lor din pădure. Au fost chemaţi ca să-i vadă cadavrul, să-1 recunoască. L-au văzut, l-au recunoscut. „Numai că, dragă domnule profesor, află că mortu pe care îl împuşcase Lodovica era oricine în lumea asta, în afară de Blidariu!" ...Nimeni nu ştia unde şi cînd a murit Ilie Brad, nimeni nu are să afle vreodată unde şi cum a dispărut în lume marele Blidariu. Acum. nu ştiu nici eu de ce, îmi dădeam seama că Ilie Brac semăna cu nea Vasile... Eram pe acea vreme în primiu meu an de anchetă. începusem, să bănuiesc că unul din „bunii mei prieteni" (pe care, liber fiind încă, îl apă-rasem cu patos şi vitejie în procesul său) devenise ceea ce se numea un „ciripitor" voluntar. îl mutau din celulă în celulă ca să tragă de limbă şi să raporteze ,,sus" ce se vorbea între deţinuţii de jos. Nu eram sigur de temeinicia acestui zvon, îl iubeam, aveam mare încredere în el. Ilie Brad „mi 1-a dovedit". Cum ? Foarte simplu. M-am mirat cînd acest prieten al meu (şi martc în procesul meu) apăru, deodată, exact în celula în care eram. De obicei, se avea grijă ca cei implicaţi în acelaşi proces, să fie izolaţi unii de alţii. Dar el, amicul meu de destin şi Litere, apăru : ne-am sărutat, am şi lăcrămat niţeluş (nu ne văzusem de aproape un an), dar am simţit în ochii lui cîteva unghiuri false : vorbea mai zelos, repezit, accentele lui mi se păreau forţate. Brad — cunoscînd îndoielile mele — îmi făcu semn cu ochiul să tac, să-1 las pe el să-1 „cîntărească". Timp de patru zile am stat fără să se întîmple nimic. Am discutat fleacuri, generalităţi inofensive, ferindu-mă de orice amănunt ce putea fi o informaţie incriminatorie... Peste patru zile, i s-au adus ochelarii negri şi fu dus la anchetă. El! Deşi procesul lui era terminat, după cîte ştiam. S-a întors după numai trei ore : tăcea, pă- rea confuz şi foarte supărat. Minţea şi se minţea. L-am itisat in pace. A doua zi, după această aşa-zisă an- ■ci ■ ;ă a lui, furăm scoşi cu toţii, conform ritualului de dumneata, la toaletă. Brad se ţinea de el, aproape. Cînd ne-am întors de la closet, Brad m-a tras deoparte şi mi-a vîndut pontul: „Este turnător ! Sigur!" Am rămas uluit: „Cum ai putut să afli?" îl .întrebai. „Simplu de tot, îmi zise : Orice bătrîn puşcăriaş ştie asta. Cînd sunt chemaţi «sus», ciripitorilor de celuia li se serveşte o gustare grasă : slănină, şuncă, telemea, măsline. Asta e plata în natură pentru serviciile aduse. Ei bine, aceşti turnători, cînd se caca, nu ai decît sa Ie adulmeci căcatul : miroase altfel decît al nostru, al celor ce mîncăm doar ce primim de la acelaşi cazan. Al Iot pute ! Pricepi ? Asta e limpede pentru orice nas cinstit. Or, prietenul tău ieri a fost ospătat la anchetă. Sigur. Pricepi? Fereşte-te de el, dacă simte că ]-ai mirosit are să fie şi mai periculos..." De ce mă urmăreau aceste absolut stupide amintiri, tocmai acum, cînd trebuia să ne hotarîm să plecăm pentru totdeauna ? Minerii, cînd. sunt pe moarte, îş-i cer lampa, vorbesc de abataj, de ortacii morţi ; soldaţii se întorc în tranşee, marinarii pe vasul tinereţilor lor. IJ-lise, cred eu, înainte de a se stinge, pensionar liniştit în Itaca, s-a visat tot sub zidurile Troici veşnice... Eu, în momentele mele grele, îmi evoc Troia mea, anii de detenţie. De parcă aş dori să gonesc- gîndul că există vreo posibilitate de a ieşi şi de a scăpa de viaţa asta, care nu a fost decît o continuă şi neterminată condamnare, în continuă şi. neterminată ispăşire. Beau rachiu dulce şi plîng ca şi rusul acolo de pe treptele ceardacului casei mele .părinteşti, Mi-e dor de Luţu şi de camarazii mei în veşnică retragere, mă întorc spre a-nii în care am învăţat să trăiesc, în post şi rugăciune, alături de nenumăraţi ţărani şi cărturari, care, cu toţii, nu aveau decît două convingeri, ambele false : că nu se poate trăi într-o lume bazată pe minciună, crimă şi hoţie, şi că .ame-icanii, mai devreme sau mai tîrziu, vor veni ei să ne deschidă uşile puşcăriilor în rare, fără să vrea, ne-au băgat la sfîrşitul războiului... Era să fiu linşat într-una din zilele de iarnă ale anu- 200 201 t ■Si lui 60, cînd, ţinlnd o prelegere savantă despre situaţia internaţională, am tras concluzia, logică şi realistă, cum că americanii nu numai că nu au de girul să vină, dar, din păcate, în actuala situaţie mondială, nici nu sunt în stare să facă cel mai mic gest agresiv ia adresa pactului de la Varşovia... Au sărit pe mine,) desfiguraţi de ură şi disperare, toţi veteranii acelei camere din Gherla. Mă loveau, slrigînd cît puteau : „eşti un provocator, un defetist trimis anume ca să ne descurajezi" etc... Am avut mare noroc cu moş Alerte (nu ştiu nici azi de ce i se spunea aşa, nu era nici moş, nici francez de origină; avea aproximativ vîrsta mea, doar că părul îi era albit şi faţa mai brăzdată de ocnă : fusese macaragiu într-un port istaioţ a primit şapte, ani fiindcă îl citise şi îl citase pe acel mare naiv predecesor al său, comunistul Panait Istrati, care a scris şi o carte, cea mai interzisă carte din literatura noastră : Spovedania unui Învins); cum spun, am avut noroc cu acest moş Alerte, care m-a salvat de linşaj politic în celula 83... Tot el, după ce lumea s-a liniştit, mi-a explicat băbeşte, ca unui idiot ce eram, că „a-mericanii", în puşcărie, nu înseamnă nici Eisenhower, nici Kennedy, nici Pentagonul şi nici C.I.A.-ul sau bancherii de pe Wallstreet. în puşcărie, „americanii", a-dică acest cuvînt, reprezintă un simbol prin care se întreţine o speranţă. Nu se poate trăi de-a lungul a decenii întregi de puşcărie şi lagăr fără să ai, la modul cel mai fantasmagoric şi obsesiv, o cît de vagă speranţă că Istoria ne va da dreptate şi că adevărata eliberare — cînd va, cumva — are să aibă loc. Aşa încît, dacă un cărturar proaspăt venit de afară spune şi argumentează cu sinceritate şi bun-simţ că a-mericanii nu mai vin, e ca şi cînd ar afirma că Dumnezeu a murit şi că Istoria, asemeni unui ceas stricat, merge îndărăt, spre sclavagism, peşteră, demofagie... Acest moş Alerte (a murit de febră tifoidă cu o lună înainte de marele decret din 1964), în 1956, îşi împlinise cei şapte ani de primă condamnare. Fusese eliberat, omul s-a întors acasă... „Era iarnă, ne povestea el, se făcuse seară cînd am ajuns eu în mahalaua casei mele... Nu am trecut pe uliţi, ziceam să nu mă vadă lumea aşa cum arătam: neras, tuns, în zdrenţe... Am luat-o prin grădini, am ajuns prin curtea din spatele casei, sub geamul bucătăriei mele. Ardea lampa în casă. Am zărit-o pe nevastă-mea : era veselă, macină sau mesteca ceva. La masă era un bărbat străin, în cămaşă albă, ca acasă la el. Juca table cu fiul meu, fetiţa mea chibiţa, cu toţii păreau deosebit de luminoşi şi de fără griji. Am stat mult şi i-am privit — şi am înţeles pînă la urmă că, pentru ei, eu sunt un mort. Şi că aş fi un criminal să vin acum, ca o umbră blestemată, să le tulbur viaţa pe care cine ştie cît de greu şi-au refăcut-o. Morţii cu morţii, mi-am zis, ce rost are să încerc a înnoda o funie demult putrezită ?... Am stat mai mult de un ceas sub geamul luminat al bucătăriei mele, am văzut tot, am înţeles tot. Cu primul tren de noapte m-am întors în gara cea mare din capitală. Acolo, am strigat cît am putut de tare ce trebuia să strig. Pentru agitaţie şi recidivă, am. primit alţi şapte ani — şi iacătă-mă-s !"... Acesta fusese moş Alerte, Dumnezeu să-1 hodinească, prin el am învăţat că cine a murit odată trebuie să rămînă mort. învierea e o taină .uriaşă, Flristos însuşi, după părerea puşcăriaşilor, se întoarce mereu şi mereu nu la nunta din Cana Galileii, nici la Cina sa de Taină, ci pe Golgo-ta, între cei doi osîndiţi de drept comun... Locul de înveşnicire al unui deţinut politic, nu este la academie cau la Paris, ci în spaţiul martiriului său : în clipa morţii, o strigi pe mama care te-a născut, (şi care singură ea te-a aşteptat pînă la moartea ei), ea te va lua de' mînă şi te va conduce acolo unde ai fost mai aproape de Dumnezeu şi de durerea lumii sale... Din uşa dormitorului nostru, Limpi mă privea zîmbind : — E cazul să vorbeşti ceva mai tare, îmi spuse. Scăpăm pe tangenta unei paranteze, nu avea rost s-o car cu mine înapoi spre jilavele gherle periprave... — Iubito, i-am spus, a venit demult un înger şi a strigat: „Timpul nu va mai fi !" A venit apoi un profet, a dat cu pumnul în masă şi a strigat şi el: „Statul nu va mai fi !" Acum zece milioane de savanţi daţi diacului plus alte zecA milioane de aţâţători atei prA 202 gătesc „ştiinţific" ultimul ţipăt: „Lumea nu va mai fii" In ceea ce priveşte poporul din care facem noi doi parte, dulce a mea soţie, fiind el contemporan cu fluturii şi cu Dumnezeu, a învăţat să fie frate cu dracul pînă trece peste sora punte. în timpul celor douăsprezece năvăliri şi ocupaţii barbare, a învăţat perfect cum se iese şi din Timp, şi din Istorie, şi din Lume. Au sosit turcii aceştia de tip nou, acum ştim lecţia : ca melcii ne retragem în cochilie, trăind din mai nimic. - - Da, îmi răspunse Limpi, dar tot de Ia tine ştiu că vechii barbari nu ne cereau sufletul. Or, cu noii noştri autoocupanţi, am intrat în entropia sufletelor. Trebuie să pierim şi ca memorie, şi ca istorie. Ca nişte viermi ce suntem, nu ne mai rămîne decît poetica speranţă că într-o zi vom fi iar fluturi, într-o alta iunie şi altă istorie... —■ Limpi, sînt îngeri în apropierea noastră. Nu am băut şi paharul meu e gol. Sergiu, înainte de a muri, mi-a spus aşa: una este murirea, alta este Moartea, După ce încetează metabolismul nostru de mamifere gînditoare, are loc trecerea Pragului. Acolo vom da de o poartă. Poarta aceea va fi Moartea. Adică tot ce ni s-a ascuns, tot ce nu am ştiut, tot ce nu am putut fi sau avea în viaţa noastră de viermi. Pricepi? Moartea este cea de-a patra dimensiune a lumii, şi nu timpul, aşa cum susţinea Einstein. Poate că, glumea bietul Sergiu, imediat după ce trupul nostru va înceta să mai sufle vreo vorbă, o imensă mirare, o fantastică uimire ne va cuprinde : totul va fi simplu, limpede, logic şi teleologic. Nu este exclus, susţinea el (care îl detesta pe Freud şi toată psihanaliza, cu excepţia lui Juna), ca, după o scurtă reciclare ideologică, să primim hrană rece de drum, plus cîteva delicate anarate de descifrare a viselor, şi să fim trimişi, simpli spioni ai inconştientului acestei lumi nebune şi angoasate, să bîn-tuim, ca stafii, prin sufletele omenirii muribunde, co-municînd centrului de Sus" tot ce aflăm din coşmarurile, obsesiile sau spaimele bieţilor muritori de rî"d. Mie — fiindcă am cîteva păcate legate de politică şi ideologie — mi se va da sarcina să curăţ latrinele sti- inţificofuturologice ale unor comisari ca Tutilă Doi şl Osmanescu. Ţie şi lui Sommer-răzgînditul, fiindcă aţi defilat cu steguleţe sub primele portrete ale primului genialissim, bănuiesc că vi se va face onoarea de a lucra Ia depozitul de speranţe şi idei rebutate. Acolo — > uite, beau un pahar pentru această optimistă imagine —, acolo îl veţi putea vedea pe Socrate bătîndu-1 la fund pe autorul Republicii, pe Hegel trăgîndu-1 de u-rechi pe ucenicul său Marx (arătîndu-i cu creta pe tablă cît a fost de idiot, credul şi naiv), pe Papa de la Roma primind spovedaniile spăşite ale lui Lemn şi Stalin... Va fi amuzant, te asigur ! Din ceruri, vom a-sista la arderea în pieţe a tuturor portretelor actuale., din ordinul viitorului Portret al Şefului Comitetului do Salvare Publică,- cazărmile noastre dogmatice vor de- 1 veni mînastirile renaşterii şi mîntuirii noastre ,• berze-le albastre ale prezentului se vor transforma într-o Armată a Salvării, vor începe arestările şi torţionarea celor care vor mai pronunţa cuvîntul „revoluţie", în loc să folosească adevărata sa citire, de la coadă la cap, adică „Eiţulover". Revoluţia a rimat cu producţie şi evoluţie, dar a ratat tocmai din cauza lipsei de pro- ' ducţie şi de evoluţie ,• Eiţulover va începe să rimeze cu I revolver, mai tîrziu vor veni poeţii să-i găsească şi al- f te magnifice rime... j —■ Bărbate, îmi răspunse Olimpia, sunt nevoită să ? curm cu de-a sila potopul gurii tale păcătoase. Din tot ; ce ai spus pînă acum, eu am rămas cu gîndul doar la ; o idee : aceea că tu simţi zburînd în jurul nostru nişte nevăzuţi îngeri. Şi eu simt asta. De cînd ai plecat, am ştiut că nu vei ajunge la Moşul nostru : te-am bănuit umblînd brambura, în cerc, în căutarea cărării pierdute. Zeci de semne mi s-au arătat: ochiul mi s-a zbătut, am scăpat chiupul cu sare, am spart o sticlă cu o-ţet. Am vrut să aprind candela sub icoane şi m-am pomenit aprinzînd luminări în bucătărie şi cămară. Tot timpul căutam ceva şi nu ştiam ce. Un porumbel a intrat pe geam, a vrut apoi să iasă, s-a speriat, a intrat în oglindă. N-a spart-o, a rupt numai calendarul mitropolitan. Azi-noapte am visat-o pe Iuditha, dansa Con-ga cu nişte cazaci beţi... Apoi m-am hotărît să fac co- 204 205 Iaci : mă gîndeam că la catolici acum trebuie să fie ziua sfîntului Deziderius, cel păgubos, protectorul ce-Jor fără de noroc. — Vasăzică te-ai apucat să faci colaci. Pentru cine ? — Pentru nimeni. Aveam făină, Fiorica mi-a adus drojdie. Colacii, cozonacii, prăjiturile şi tortul reprezintă etapele de civilizaţie ale oricărei gospodine. Eu nu am reuşit să trec de colaci. Colaci ştiu să fac, colaci fac!... Aluatul s-a copt frumos, eu stăteam în bucătărie şi mă visam cu tine în grădina Moşului. Urmărind acolo cum îşi construiesc lăstunii cuiburile lor de viaţă veche. Cum zburdă iezii peste mormintele din cimitir, cum se adună moşnegii cătunelor, ca nişte a-posloli 1n alb, la pomana unchiului Tudor Tutilă. A unchiului meu, carte nu a trădat niciodată, care a ştiut, să tacă, să tacă, impunîndu-ne şi nouă tăcerea lui; care a murit aşa cum. a murit: crezîndu-se frate cu pro-rocul. Ezechiel, în robie babiloniană fără de sfîrşit. Nu l-ai cunoscut, păcat, abia prin el poţi înţelege cît de mare a putut fi puterea credinţei la nişte ţărani umili şi cu frica de Dumnezeu... Dacă nu începea să-şi scrie şi să-şi trimită epistolele îndemnînd la pocăinţă, în ceasul din urmă, corintenilor şi efesenilor din familia iui, mai trăia şi astăzi... — Olimpia, mereu te abaţi de la esenţial. Altceva voiai tu să-mi spui! — Ascultă şi taci. Înainte de a băga colacii în cuptor, deodată m-am gîndit: „nu am...pr/,s£o]n/c. Dacă am făcut colaci, ei trebuie să fie însemnaţi cu pristolnicul casei mele. — Iartă-mă, nu ştiu ce e acela „pristolnic" ! — Moşu îi spunea şi „sigiliu". E un fel de ştampilă din lemn alb şi tare, cu care se însemnează colacii de jertfă, de pomană sau de sărbătoare. Fiecare familie îşi are pristolnicul ei, care e păstrat în casa celui mai bătrîn. Al nostru era la Moşu. Ştampila reprezenta un simplu cerc în care se kiscrip o cruce, iar în cele patru sferturi ale cercului era cîte o literă grecească, veche : Iisus Hristos, Regele Iudeilor... Alte case aveau alte forme sau inscripţii. Pristolnicul e un obiect sfînt. copiii nu au voie să-1 atingă, stă ascuns undeva Hmă 206 icoană, Cînd moare cel care-1 deţine, e transmis celui care se consideră a deveni şeful familiei. — Am înţeles I — Am băgat colacii ia cuptor, păzindu-i să nu se. ardă. S-au rumenit frumos. Vino să-i vezi, merită î Am urmat-o în bucătărie. Pe masa acoperită cu o faţă albă, scrobită, era un colac mare, ca o cunună toarsă, în jurul ei, doisprezece colăcei mărunţi, plini. Miroseau a sărbătoare, a bucurie. —- Foarte frumoşi, am zis. Sunt ca o constelaţie. — Stai!... Cînd i-am scos din cuptor şi i-am aşezat aici, aşa cum îi vezi, mi-am amintit iarăşi de pristolnic. Avusesem eu grijă să însemn fiecare colac cu treimea degetelor cu .care mă închin, dar asta e altceva : nu e pristolnic... Şi atunci, ca împinsă de la spate, începui să cotrobăi în traista cu care îmi sosiseşi din peştera aceea. Şi am găsit, în fundul trăistii, pristolnicul. Uite-1. E cel al casei mele. Eu cred că Moşul ni 1-a trimis anume, ca semn, ca pecete a hotărîrilor sale... Pristolnicul arăta ca un mîner de sabie, foarte frumos lucrat. Cred că din lemn de corn. La capăt avea într-adevăr însemnul sacru : un cerc şi o cruce despărţi nd, în colţuri, patru litere greceşti. Limpi îl ţinea în amîndouă palmele ei, privindu-mă, cu uimire, dar şi cu puţin fior sau spaimă. — Mă întreb : ce o fi însemnînd asta ? îşi ia Bunul rămas bun de la noi ? Pleacă fără întoarcere ? Nu crede că-1 vom urma ? — La vîrsta lui, e normal să se gândească la orice. Nu totul trebuie explicat. Ne mişcăm în cîmpuri de determinare total diferite : din faptele, gesturile, vorbele, noastre, doar o mică parte, o infimă parte se poate explica pe baza logicii sau a principiilor cauzalităţii. Nu există — după a mea părere — coincidenţe întâmplătoare, totul în lume e sens şi semnificaţie, doar că minţii şi simţurilor noastre de zi le scapă esenţa şi etica celor mai multe din întîmplările prin care trecem... — Am găsit alături şi două CEC-uri pe numele lui Marin şi Fiorica. Şi două luminări de ceară verde. — ...şi o sticlă de ţuică bătrînă, şi o doniţă de miere proaspătă... S-a gîndit la toată lumea... Dar vezi, sea- 207 ra, cînd am adormit, CEC-urile erau în buzunarul hainei mele. — Pelruţa ! Eu aşa cred. A venit să-1 trezească pe Sommer cel mic, tu dormeai somnul tău adînc, a aranjat ea totul aşa cum i-a spus Moşul... Iată şi ochelarii lăi, iată şi buletinul pe care, zici tu, ţi l-au luat miliţienii în pădure. ■—■ Olimpia, eu nu mă mai mir de nimic. Ne mişcăm pe nişte orbite necunoscute, nu mai e cazul să ne punem prea multe întrebări. Nu are rost să plîngi, draga ;nea : „ Wir sind in — Nu înţeleg, nu înţeleg... 'S îmi venea să urlu, aş fi dat o împărăţie pentru o W> cinzeacă de rom cubanez, în cea mai sordidă din cîr- ţjH ciumile imensului imperiu al logicii dialectice. .9 —- Să vă explic, continuă vrednicul meu ghid, se ţ vede pe faţa dumneavoastră că habar nu aveţi de cu- T tumele locale legate de marile evenimente din viaţă. j| Orice botez sau nuntă se face în două trepte : ateu, . S cu tovarăşi şi colegii de birou — şi creştin, pe ascuns, w cu babele şi mătuşile din familion. Duplicitatea aceasta • e cît se poate de naturală : şi la ONU, una se predică W la tribună, alta se vorbeşte pe coridoare. Oficialităţile wk sunt mulţumite, se şi bucură că aparenţele de ateism W şi materialism sunt respectate şi salvate ; familia şi m- biserica sunt şi ele bucuroase, fiindcă, pentru orice ■ eventualitate, s-au comis şi formele legale ca actul 5 respectiv să poată fi considerat religios, tradiţional, 234 235 autentic... In cazul acestei speciale înmormîntări de azi, avem de-a face cu o rachetă în trei trepte : aici, Inlăuntru, va avea loc festivitatea oficială, atee, politică : îumormlntarea municipală a unui poet municipal, just şi credincios cauzei. Buun ! Pe drum, se va alcătui cortegiul de colegi, amici, rude îndepărtate, pensionari pasionaţi pentru înhumarea altora, care îl vor conduce semioficial, din semiobligaţie sau semiduşmănie, pînă la cimitir. Acolo, vei vedea, ca din pămînt, vor apărea doi popi negricioşi, cu toate cele necesare. Poetul, înainte de a trece cui patres, va avea parte de molitvele şi acatistele cele mai ortodoxe, chiar dacă au fost servite cumva în grabă, clandestin şi după ora de închidere... Cum se descurcă sufletul pe parcursul acestor prefăcătorii etatizate, cum se descurcă El însuşi, bunul Dumnezeu, în faţa unor forme atît de... cum să le spun? ...de antagonist-dialectice, rămîne un mister... Noi doi să ne strecurăm mai spre faţă, acesta e penultimul discurs din protocolul oficial, ce e mai important abia urmează. Dacă avem noroc, dacă va vrea bunul Dumnezeu, care, deşi a urmat nesfîrşite cursuri de cazuistică teologică şi dogmatică, de astă dată va trebui să se iniţieze şi într-o harababură de sfori, lucrături şi braconaj politic de toată frumuseţea... Văduva, roşie la faţă, copleşită de emoţii şi onoruri, stătea mîndră ca o cariatidă războinică, între Olimpia şi doamna Carmen. Era tot ce putea fi mai înalt şi mai distins pentru o soţie care, spun gurile rele, avea cel mai profund dispreţ pentm eroul expus glorificării ul-, time. Il şi bătea deseori, -eclamîndu-1 apoi la sindicat, cadre şi primărie. între beţiile ruseşti ale lui Omar şi răutatea acestei Gorgone de cartier, 'exista o legătură : dar cine putea şti care din ei era cauza şi care efectul : bea bietul Omar fiindcă Matilda era o scorpie sau Matilda devenise o scorpie fiindcă Omar nu mai termina cu beţiile sale ?... Vorbea acum, înlăcrămat şi sfîşietor, un reprezentant al foicicăi locale. Omar era prezentat ca un fel de principe al scrisului la comandă, ca un soldat credincios şi viteaz al artei angajate. A răspuns tuturor chemărilor, nu a absentat de la nici o sărbătoare, dc la nici un ciclu, de la nici o campanie. Versurile sale, închinate, mereu şi mereu, exclusiv şi inclusiv, geniali-,™ taţii ultime şi totale a Magnificului nostru Sultan, au #■1 adus un aer nou, avîntat, mobilizator în viaţa culturală, economică şi industrială a urbei, raialei şi chiar a întregului nostru paşalîc, liber şi independent... Văduva plîngea cu măsură, o simţeam că se umflă, se umflă, creşte ca un aluat, ca aracul de fasole din poveste... Bietul Omar — ca să-1 pot vedea a trebuit să mă înghesui mai înspre catafalc — arăta senin şi chiar frumos : mi se părea împăcat, liniştit, chiar dacă un zîmbet de răutate şi păcăleală îi mai persista pe faţa-i palidă, aproape pămîntie. Sommerul nostru, ajuns în faţă (serviabil, săritor, foarte cocoşat şi mărunt, nemaisemăuînd cu nici unul din Sommerii cunoscuţi) preda nişte foi albe frumoasei doamne Caftangiu. Văduva Matilda avea şi ea pregătite nişte foi pe care le scosese la iveală din poşeta ci neagră şi grea... Avu loc un fel de sfat tainic, Limpi fu consultată, de la egal la egal... Apoi, în timp ce întristata adunare pîndea crispată şi curioasă desfăşurarea ceremoniei (mulţi din ei ştiind sau bănuind că un focos cu întîrziere fusese plasat undeva), madam Carmen, şefă necontestată şi de protocol, şi de cenacluri, făcu un pas spre cel mort şi, asemeni marilor preotese de odinioară, cu o voce carmen, uşor tabagică, dar fermă şi tranşantă, grăi : —■ întristată adunare! Iată-1 ce frunte frumoasă avea, iată ce împăcat pare acum. Un mare poet, un mare patriot ne-a părăsit pentru totdeauna. Dintre sute de catarge tocmai el a trebuit să cadă pradă furtunilor ce frământă astăzi atît Istoria, cît şi conştiinţele noastre de cetăţeni şi chiar de contemporani ai săi. Opera sa constituie un exemplu de fidelitate şi actualitate, ea va rămîne înscrisă în memoria veşnică a acestui pămînt ce ştie să nu uite. Personal, vă mărturisesc cu mare emoţie versurile sale îmi vor lipsi, pentru mine poezia şi cîntecele sale alcătuiau rafia de vis şi vrajă de care aveau atîta nevoie şi sufletul meu, şi sufletul prietenilor şi apropiaţilor mei. Cuvintele mele, acum şi aici, nu mai au nici greutate şi nici rost. Iat-o lîngă 236 237 mine pe tovarăşa de drum şi viaţă a marelui poet : ea Însăşi o luptătoare în primele rânduri... Pentru a încheia cum se cuvine această tristă adunare, am ales un poem — cel mai celebru şi cel mai reprezentativ — aş zice, ca şi Matilda noastră iubită şi tristă, poemul tipic al vieţii sale. Il predau, cu mîini tremurînde, tovarăşei, rugînd-o să-şi învingă lacrimile şi să ne ci-tealscă, aşa cum numai ea ştie să citească, în semn de adio şi la revedere, acest poem ultim... Tovarăşi, să' păstrăm un moment de reculegere, sufletul poetului e undeva pe aproape... Păstrarăm, cutremuraţi, un moment de tăcere. Sufletul poetului era, într-adevăr, undeva foarte aproape. Matilda, calmă, pe soartă stăpînă, îşi scoase apoi pălăria de doliu cu voal : sub faldurile negre de mătase, bănuiam un trup de luptătoare categoria grea. Nasul vag grecesc trăda voinţă, încăpăţânare şi trai nebun ; ochii îmi spuneau că dincolo de ei, e pusă în mişcare o maşină cu ceas şi dinamită. Sommer, revenit la locul său lîngă mine, mă strîn-gea de braţ, tremurând ca un pui de vrabie căzut din cuib. Fanfara, în parcul de afară, cîrmi brusc şi se opri ca tăiată cu foarfecă. —• Fraţilor, începu trista văduvă, cu o voce de He-cubă obişnuită să blesteme şi să înjure, iubiţi prieteni, înainte de a vă citi poezia preferată, nu pot, nu pot să-mi ascund supărarea şi mînia. Soţul meu nu a murit natura], aşa cum moare un soţ normal : soţul meu a fost ucis ! Acesta e adevărul — şi trebuie să-1 spun aici, ca să ştie toţi şi ca să se facă dreptate... îngheţai. Limpi era şi ea palidă-verzuie : simţeam că acum va fi rostit numele meu. îi pusesem, în seara aceea de pomină, cuţitul la gît, i-am ţinut sub călcâie ca pe un porc la înjunghiere — era limpede, eu şi numai eu eram vinovatul criminal, care... ■—• Am aici, rosti tunător văduva, care părea că nu prinsese niciodată în viaţa ei, am aici, în taşca mea, cel puţin cincizeci de cereri ale răposatului : pentru gaze, aragaze, lemne, acces la pivniţă, mărirea pensiei, dreptul la cantina specială : toate respinse. Dar nu nu acestea alcătuiesc durerea noastră cea mai mare. 238 Nu ! Suferinţa care i-a dărîmat inima, durerea care îl mîna spre băutură şi circi urni cu golani, a fost provocată de directorul de editură, aici de faţă, care —-ruşine să-i fie ! —, o să spun cu curaj, în numele mortului meu drag, de zece ani împliniţi refuză, mereu şi mereu, ducîndu-1 totuşi cu mîia şi cu vorba, să-i publice volumaşul de versuri nepatriotica. Deşi a băut nesfârşite chenzine şi pensii cu întreg colectivul editurii, în afară de promisiuni mincinoase, soţul meu nu a primit nimic concret. Aceasta a fost rana inimii sale, din cauza asta s-a tot ofticat. Aş fi dorit, ar fi meriat ca măcar acum să-i fi putut pune pe piept volumul intitulat : Sens interzis : îna)x)i, tovarăşi!, dar nu a vrut hoţul şi afurisitul de director al editurii. Nu am nimerit clanţa sau uşa la care să-i batem, nu am cunoscut limba în care să-i cărăm plocoanele la care se aştepta... Roşu la faţă, furios, directorul editurii se trase spre uşă. Nu era cazul să răspundă aici şi acum. Madam Caftangiu, simţind cotitura primejdioasă a şedinţei, cu tact, o trase deoparte de mînecă pe înfuriata soţie, şoptindu-i la ureche cîteva cuvinte ce părură a o îm-blînzi pe loc. Matilda îi sărută mîna repezit, apoi se întoarse către public şi începu un fel de plîns. Fără lacrimi, sec, wohltemperiert. De astă dată, vorbind, se adresa direct celui întins în catafalc. — Am primit de la cine trebuia promisiunea, mult-aşteptata promisiune, că volumul tău, iubite Omar, va fi publicat în viitorul semestru. în întregime şi fără corecturi. Acum, cu inima uşurată, pot să citesc acest poem, intitulat atît de frumos : Bincfâcătorule! Iubite al meu soţ, ai avut multe şi urîte păcate, dar eu ţi le-am iertat, fiindcă erai blînd şi talentat. Poemul acesta l-ai scris, la sfatul meu, într-o iarnă friguroasă — ai şi primit o căruţă de lemne pentru el. Acum, aici, ci-tindu-ţi-1, dragă puiuţule, sunt convinsă că vom obţine şi pensia de care avem atîta nevoie... Urmă recitarea poemului. Care era un simplu „colind modern". Nu înţelegeam de ce îşi freacă Sommer mulţumit mîinile de ortograf şi caligraf, nu întrevedeam nici sensul zâmbetului victorios cu care mă onora soţia mea. De parcă i-ar fi reuşit plăcinta cu mere, de parcă ar 230 Ji ciştiyat la loto. Lumea se amuza, nu mai eram. Ia o înmormîntare, eram la o chermeză din ce în ce mai vesela şi mai haioasa. Poetul, în poemul său, se plingea de Irig, de singurătate, de iarna ce bate la uşa lumii întregi... Ce era suspect în asta ? E adevărat, fiecare strofă, sub formă de glosă populară sau bocet economic, se termina cu două versuri, ca un refren : „Veler, Doamne, valerim, / Să trăiască Ilderim !" Dintr-o dată, solemnitatea se sparse... Oficialităţile, ca Ia un cuvînt de ordine, se retraseră în tăcere, zîmbind cu subînţelesuri. (Mazilirea llderimului era un fapt cunoscut de toţi, în afară de biata soţie a Sensului interzis...) Fanfara elevilor miliţieni primi şi ea ordin să înceteze şi să plece de urgenţă Ia internat. Văduva, bine-nţeies, nu pricepea nimic, credea că aşa e obli-ceiuî... Cîteva rude şi vecini îl .săltară pe poet şi-1 scoaseră afară. Fu aşezat în camionul deschis, sub propriul portret, între coroane cu flori şi inscripţii aurite. Convoiul porni, mizer, abia dacă erau vreo două duzini de oameni care să formeze cortegiul funerar al tristului Omar. Acesta, cu faţa spre cer, în coşciugul dăruit de primărie, privea vesel, tot mai vesel spre norii ce ameninţau cu ploaie. După două sute de metri, fanfara ţiganilor pensionari se alinie, conform tradiţiei de mahala şi balcanie, convoiului funerar. Din cinci alămuri dogite, în ritmul unei tobe sparte, răsună jalnic, teribil de duios şi de convingător, lamento-ul funebru al unei celebre romanţe ungureşti, adaptate aici, in lipsă de Brahms sau Beethoven... Ţiganii mărunţei, cel puţin o sută, urmăreau convoiul pe margini, cu respect şi calcul : împărţirea colacilor şi a batistelor cu monede se făcea mai târziu, în cimitir. Steagul îndoliat de pe Casa Ziariştilor fu îndepărtat repede. Viaţa se grăbea să reintre în normal : avusese loc o gafă, ea trebuia uitată, ştearsă, anulată : mersul înainte nu se poate împiedica de ciotul unui fost poet, fals patriot, semicetăţean, fără nivel, fără greutate, fără spirit de justă"'orientare politică. în colţul părculeţului, Limpi şi Carmen, ca două bune prietene, discutau rîzînd. Sommer, chemat Ia or- din, părea a se scuza : „eu nu am nici un amestec, eu ra poezie nu mă pricep etc". Dar rîdea şi el -.....• veselia asta a lui, ca şi nepăsarea superioară a publicului ce o saluta pe Carmen cu complice înţelegere şi admiraţie, mi se păreau mie a fi faţade pentru soarta pensiei de care avea atîta nevoie biata Matilda. Chiar şi şansa viitorului volum de versuri nepatriotice mi se părea foarte îndoielnic. Titlul eventualului volum mă incinta, mă făcea curios : Sens interzis : înapoi, tovarăşi! Suna ca un manifest, ca un testament, de fost luptător pe baricadele rezistenţei. Va trebui să procur manuscrisul şi să-1 citesc. Cine ştie ? Trăim într-o lume sucită, surprizele de caracter (mai ales ele caracter) sunt uriaşe, total imprevizibile. în fiecare din sertarele poeţilor oficiali se ascunde unul sau mai multe volume de frondă, destinate unui viitor alibi moral şi estetic. Am cunoscut dramaturgi care scriau seriale cu oţelari şi inovatori în muncă — şi paralei îşi pregăteau o întreagă bibliografie boierească, conservatoare, bizantină. în lagăr am întîlnit mulţi foşti procurori, anchetatori sau torţionari (în afara celor trimişi anume ca să ne chinuiască) ; majoritatea acestor atleţi ai programurilor politice, în climatul de meditaţie şi rugăciune al celulei sau al barăcii, deveneau cei mai habotnici mistici sau. sectanţi. în fiecare procuror doarme un călugăr blînd şi franciscan, poate că sufletul bieţilor noştri anchetatori nu era decît negativul maniheic al vocaţiei lor pentru post şi rugăciune. Omar acesta e un caz tipic : scria cît se poate de murdar, de proxenet, neavînd cea mai mică jenă faţă de cuvînt sau metaforă, dar în taină, acasă (cînd era treaz, probabil), comitea Sensuri interzise, tovarăşi. Am numit, pe vremuri, starea asta de dedublare şi ianusism total „stare de inversitate", dar o consideram o boală, un fenomen de patologie morală şi socială. Acum însă încep să mă îndoiesc : tare mă tem că, după un demisecol în care „una am fumat şi alta am vorbit sau scris", starea asta de inversitate să nu devină o trăsătură categorială penru poporul nostru şi vecinii săi : poate că ea, inversitatea asta, va deveni unica formulă de supravieţuire în evul luminos 240 C-da nr. 200 i:.oa:a 10 241 m m aşteaptă şi care abia a început. Cine ştie, cine ponto să ştie ? Zărlndu-mă, Limpi Îmi făcu semn să mă apropii. Arborai zîmbetul meu genopoiitan, sobru şi indiferent. Nu fără oarecare masculină emoţie, sărutai mîna păcătoasă a acestei splendide farmazoane care era ma-dam Caftangiu. Mă scrută atentă, profesional, de parcă, numai cu ochii, ar fi fost în stare să-mi facă analizele toate. O priveam şi eu, distrat, din altă lume, cu uitătura profesorului care ştie să treacă în rîndul obiectelor pe cine vrea, cînd vrea. Limpi asista amuzată la acest tăcut meci între trup şi spirit (să zicem!) sau, cum ar fi spus-o ea mai plastic, între o felină sătulă de carne şi un iepure sătul de viaţă. Mirosea Carmen asta ca o ambasadoare din lumea a treia, era plină de ghiuluri şi alte aurării grele şi arătoase. Unghiile ei mă îngrozeau : unghii lungi, ascuţite, de vrăjitoare su-cubă. Buzele, impecabile ca formă şi ruj, exprimau cruzime, hotărîre, cinism. Părea, luată în întregimea perfecţiunii ei de muiere şi fiară, o perfectă maşină de devorat bărbaţi, cariere, titluri şi bani... — încântată, iubite domnule profesor, îmi spuse cu o voce nazală, catifelată. Vă cunoşteam din auzite, de mult doream să vă întîlnesc... Doamna Olimpia — pe care am s-o rog să-mi permită să-i spun Limpi, nu-i aşa, „dragă" ? E timpul să devenim cît de cît prietene —, cum zic, Limpi a dumneavoastră (mi se pare a fi, după a mea părere, cea mai deşteaptă tovarăşă din acest tîrg împuţit) mi-a vorbit de dumneata,.. Aţi fost universitar, aţi fost genopoiitan, aţi fost mazilit vreo zece ani, acum începeţi o viaţă nouă, aici, în urbea noastră... — Vai, stimată doamnă, exclamai ca în salon, mă îndoiesc că toate aceste preţioase şi precise informaţii le-aţi putut afla de la soţia mea în scurtul timp cît aţi conversat cu ea : eu cred că-mi cunoaşteţi dosarul. — He-he-he, nimic nu e exclus, domnul meu : sunteţi „un fost", eu însămi acum am devenit „o fostă", e normal să ne uităm mai atent unul la dosarul celuilalt. Schimb util de experienţă, nu!? Singură, Limpi, drăguţa de ea, este o „viitoare" : e în plină ascensiune politică, are să facă o frumoasă carieră. Am ochi, cre-de-mă ! începută în gama asta, discuţia nu putea evolua decît ca un ciripit răutăcios între nişte gaiţe prudente şi ipocrite. Ar fi trebuit să tac, să nu scot o vorbă : să las tăcerea să vorbească mai bine decît mine : să mă uit numai la ea, ca la un specimen rarissim : în definitiv, era fosta soţie a preşului culturnic, fosta amantă en titre a şefului „băieţilor" care m-au zvîntat în bătaie, fosta duşmană de moarte (după afirmaţiile misterioase ale lui Sommer) a Olimpiei mele... Dar eu eram un domn politicos, incapabil de a trece peste formele de civilitate („par delicatesse, j'ai perdu ma vie"), deşi simţeam că, angajîndu-mă în patati-patata-ul a-cesta, intram automat într-un joc de societate în care eu eram un ageamiu şi ea, Carmen, o campioană emerită. Limpi simţi periculoasa-mi lunecare, nu-şi pierdu deloc capul, după felul în care îşi lărgi zîmbetul, ştiam din experienţă că urma acum un atac de şoim viteaz. — Candid, îmi spuse ea mieroasă, eşti naiv din naştere, nu aş dori să te văd prins în pînzele periculoase ale acestei fermecătoare vrăjitoare... De altfel, ar fi şi inutil : buna mea Carmen — îmi permiţi să-ţi spun pe nume, acum, cît de cît, suntem rude prin alianţă, nu-i aşa!? — are inima ocupată. Ce te uiţi aşa, bărbate? în tîrgul ăsta împuţit, cum bine ai auzit, nu există secrete decît pentru cei proşti. Nu e cazul meu sau al noii mele prietene — astfel că trebuie să-ţi spun, spre a evita să comiţi anumite gafe — află că femeia asta, frumoasă ca o zeiţă asiriană, a înaintat divorţ fostului ei soţ, care e nebun şi chiar înnebunit definitiv... — Limpi, şopti pudică fosta doamnă Caftangiu, lasă amănuntele. — Ce amănunte ? Astea nu sunt amănunte, dragă. Astea sunt —• în viaţa Isarlîkului nostru nenorocit — evenimente istorice : trecerea Rubiconului, cucerirea Constantinopolului, dărîmarea Bastiliei... Da ! Mai mult decît atît: i-a dat papucii uriaşului aceluia de-i ziceam noi Osmanescu. Să plece, să dispară, să nu se mai întoarcă... Şi — iartă-mă, Carmen, trebuie să-i 242 243 ipun, din mindrie, din patriotism de familie, dacă nu-i »pun, crapă în mine fierea mea de ţărancă proastă —, el da, bărbate, ţin-te de cureaua pe care ţi-au rete-t&i-o tătarii, află că vărul nostru Tutilă, nu Naşul, ci dl marele, bulucbaşa la înalta Poartă, consilier a trei ministere şi a doi prim-vicepreşedinţi, s-a — cum s-o spun, dragă, mai elegant, mai politic, mai just ? — s-a „încurcat", într-un mod fatal, dar nu întîmplător, cu această frumoasă şi liberă doamnă... Prin asta ea îmi devine un fel de „văruşană de stînga", prin asta şi dosarul tău ajunge unul mai de familie, prin asta — nu-i aşa, dragă Carmen ? — facem şi noi un pas înainte şi în sus, spre sferele şi vilele mai înalte, mai cu ie-dere, nimfe şi garaje... Lovitura era brutală, la moacă, de sus şi dată aproape fără milă. Eram interzis, Limpi continua să zîmbească, să se simtă ca la ea acasă în bucătărie, arătînd lumii întregi o dantură de o frumuseţe primitivă, copilărească. Carmen — cremene încercată — se clătină o clipă, surprinsă, dar 'se regăsi repede, repede : ţoc-ţoc, o pupă pe Limpi, cu dragoste şi admiraţie. — îmi plăcuşi, soro, o luă ea pe scurtătura perfidă a perfectului simplu hiperlocal, auzii eu de faima guşii tale, iaca o şi văzui în blid, cu muştar şi ardei iute alături... O femeie care e numai cinstită vînează şi viespile cu limba. Cînd le aflaşi toate aceste secrete nu ştiu : dar de spus, văzui, le spusăşi de parcă ar fi foKt seminţe de scuipat în tîrgul de hram. — O-le-le, exclamă a mea soţie, nu cumva te şifonaşi, cumnată ? Abia ne cunoscurăm şi ne şi încurcarăm caierele. Drăguţo, eu nu vrui decît să-1 descînt de sperietură pe bărbatu ista al meu : e neumblat la icoane, neumblat la pupezoaice. Vine de unde vine, doar ştii, pe acolo soţii se vînează cu hîrtia de prins muşte. Altă lume, soro ! Doi spadasini nu trebuie să se bată o oră ca să îşi dea seama fiecare de valoarea celuilalt: sunt suficiente cîteva schimburi de floretă, o fentă, două. Carmen nu era nici oăpuşă de galantar, nici canişă de salon. Era o curvă dulce, o eroină în cîmpul muncii ei, o maestrn emerită în amoruri şi sforării, o curtezană socialistă de înalt nivel, plină de medalii şi distincţii. Ca şi păcătoasele din evul mediu, ştia să se ofere fără să consimtă şi să consimtă fără să se ofere. Se despărţea de bărbaţi ca de nişte cutii de conserve golite, ştia să-şi folosească nurii la toţi indicii şi parametrii şi cu economii de energie sau caracter. Fără să aibă, deocamdată, o funcţie propriu-zisa, învîrtea şi acum, după zgomotoasa cădere a soţului ei, treburile publice, de parcă ar fi fost savanta sultană a Magnificului local. De altfel, asta coincidea cu convingerea mea — să-i zicem „futurologică". Preziceam, într-o discuţie ce o avusesem, la un vin, cu fostul nostru Naş, cum că, în decurs de un secol, automat, treburile economice şi industriale vor trece în mîna militarilor, iar treburile politiceşti, dinlăuntru şi din afară, în mîna femeilor. Aparatul divanolog se rugineşte, se tîmpeşte, îşi pierde şi coaiele, şi vîna. Să stai cîteva decenii într-un fotoliu şi să tot aplauzi, să tot aprobi, cu groaza că ochiul vanitos al Marelui te ghiceşte, te vede, îţi face vînt — asta e o meserie ce simplifică şi eunuchează mai rău decît o lobotomie. în acest timp, femeile, sosite proaspăt din piaţă şi realitate in politică şi putere, au imense rezerve de gîndire şi diplomaţie. în inimă, ovare, fund. Nu sunt fricoase, cunosc slăbiciunile celor puternici, au limba proaspătă şi le umblă mintea. Cîtă o au : s-a dovedit că, pentru conducerea inteligentă a unui Stat, mai de folos este experienţa cinstită a unei bucătărese (Lenin), decît cultura cioclipedică a unui filosof, cizmar sau zugrav genialism. Muzica ţiganilor funebri ce-1 însoţeau spre veşnicie pe poetul Omar Caimac (ca şi pe păguboasa sa soţie Matilda) se auzea acum de departe, ca o părere numai. Prin aerul acestei primăveri tîrzii şi suspecte treceau, înspre satele din centura rurală (în plină campanie de irigat şi prăşit manual), păsări flămînde, în stoluri negre, croncănind a secetă şi boală lungă. Imensul portret al Magnificului, nemişcat, indiferent faţă de timp, istorie, moarte, îmi zîmbea sever din înălţimea sa cerească. Duzina de gazetari locali, angajaţii foicicăi politice locale, scăpaţi de sarcina de a-1 însoţi pe fostul director onorific al aşa-zisei lor case-club-can- 244 245 tine, o luară in corpore spre restaurantul Minerva, unde îi aştepta duzina de fotbalişti, singura categorie de celebrităţi locale cu care se putea bîrfi şi chiar discuta fără frică de urmări sau urmăriri. Limpi — acum că îşi scosese ochelarii de serviciu — îmi apărea cu o siluetă vaporoasă, tristă, prăfuită, dintr-un Renoir sau Manet, încremenită în veşnicia tremurată a unei epoci cochete, pline de întrebări şi de bun-simţ. Frumoasa Carmen o ţinea de braţ, puternică, autoritară, de parcă acum ar fi prins-o fără buletin, cu mîna-n sac, şi o ducea fără scandal la prima circumscripţie. Mi se părea numai (ghipsul de la mîna stîngă îmi a-mintea mereu cît de fragile sunt oasele umane, cît de uşor ise poate înghipsa un om, o idee, un vis), cum zic, mi se părea numai că demoniaca soţie a Caftangiului se certa cu soţia mea. Mă înşelam. Erau de origine socială egală, de studii aproape egale, de inteligenţă si zvîc muieresc egal : diferenţa dintre ele consta în morală (dar ce importanţă mai are astăzi acest mic apendice filosofico-religios ?), în forma de investiţie a elanului vital şi mai ales în vîrstă : soţia mea era cu un secol mai tînără decît fanarioata asta Paris-Match, şi cu un alt secol mai bătrînă decît acadeaua asta rarissimă şi b'elalie, adamantină rezultantă a unui amestec reuşit de mahala levantină şi şatră arvanită de gagii plini de aur, avînd o milenară experienţă în adaptare, înşelare, furt şi vrajă. Nu se certau : din contră — spre uimirea mea —, după prologul agresiv cu care se intrase în scenă, conversaţia continua acum cu vorbe amiabile, galante, cu schimburi de păreri aproape prieteneşti. în materie de psihologie socială, eu eram, din păcate, tributar cunoştinţelor mele de Popa Prostu, în timp ce a-ceste superbe actriţe şi preotese jucau un bridge savant, elenistico-bizantin. — Iubite domnule Candid, mi se adresă Salomeea locală, cunosc în amănunt ce aţi păţit în seara aceea de pomină, cu nenorocitul acesta de Omar. Ţineam la el nu atît pentru poeziile sale, care nu mă interesau deloc, cît pentru candoarea cu care recunoştea cinstit că e lichea, turnător, lingău... Ştiu că sunteţi un mare cărturar — lasă, dragă Limpi, să nu crezi că viaţa ta e chiar atît de necunoscută, în tîrgul ăsta circulă o vorbă după care „tainele mănîncă la bucătărie şi secretele se culcă în harem", aşa că îmi permiţi să continuu — ştiu, aşadar, că sunteţi un genopolitan tobă de carte, rătăcit printre noi din cauza unor ani grei de puşcărie intelectuală. Tocmai de aceea doream să vă întreb : cum se explică acest fenomen contemporan, legat de laşitatea şi lipsa de caracter a slujitorilor poeziei? în secolul trecut, dacă nu mă înşel, poeţii noştri au dat un număr considerabil de eroi, de capete tăiate, de exilaţi şi reacţionari revoluţionari, consecvenţi şi de mare caracter. Nu ? Şi astăzi... Limpi, numai cu o lamă din privirea ei, îmi acordă îeuvert. Asta, în limbajul nostru de familie însemna „caterincă liberă cu cît mai multe neologisme grele şi răsunătoare". Era momentul, probabil, în care trebuia să uluiesc fără să umilesc şi să-mi folosesc cultura şi memoria nu ca pe o jerbă de idei, ci ca pe o coadă de păun ce se deschide de dragul plăcerii în sine a cozii, în consecinţă, pornii motorul discursiv, improvizînd cu neruşinare şi totală lipsă de control sau rigoare ştiinţifică. — Frumoasă doamnă Carmen, îi răspunsei galant (parcă ne îmbarcam spre o Cythera nouă, rococo în formă, dar tot socialistă în conţinut), există cîteva ironii transcedentale, metafizice şi chiar... epistemologice. (Limpi se cutremură de plăcere şi voie bună.) A-cestea trebuie să ne dea de gîndit. De pildă : popoarele cele mai inteligente — nu mă gîndesc la Franţa, Doamne fereşte ! —- sunt şi cele mai laşe, mai oligo-politice. Popii, la noi, deşi se bucură de graţie divină şi sacralitate, mănîncă rahat cu linguroiul, uită să citească, îl confundă cu plăcere pe Âllah cu Ilderim şi pe sfîntul Petru sau Nicolae cu Moise şi Marx. Mi se pare tot o ironie cerească şi faptul că — cer scuze, spun ce-mi sare în minte, sunteţi o femeie deosebit de inteligentă — faptul că organul cu care facem pipi este organul cu care ar trebui să facem copii. Am spus toate acestea, stimată doamnă, ca simplă introducere : am, după cîte ştiţi, zece ani de universitate bătuţi pe muchie şi tot zece ani de altă universitate 246 247 Intuiţi !ti fund... în tot timpul acestor decenii pierdute, tri-Hin tot gîncb't: cum e posibil ca talentul acesta — ceresc:, sacru, apolinico-pegasian — să trebuiască a. coincide cu un cuantum obligatoriu de micime, laşitate, delaţiune şi curlingism. Cu excepţia poeţilor tineri salvaţi prin sărăcie, filosofie, sifilis sau alcool, astăzi considerabila masă a poeţilor oficiali e sinonimă cu gradul cel mai coborît de frică, vanitate şi slugărnicie. Soţia mea, cu care nu o dată (în băcătărie, niciodată in dormitor) am dezbătut această rău mirositoare problemă naţională, este de părere — are ea o teorie personală despre Limbă, ca o natură independentă de Om — , mai mult, crede că, spre deosebire de trecut, astăzi poeţii sunt folosiţi de Măria sa Limba în războiul pe care aceasta îl dă cu imensa prostie omenească a-llată in apocaliptică ofensivă. Ca pe nişte inconştienţi paraşutişti, ea îi aruncă în spatele inamicului, spre a provoca acolo, derută, confuzie, defetism... La un moment dat, întîlnmd eu cîteva uriaşe talente, dar total, încăcănate de frică şi de instinctul acela de supravieţuire cu orice preţ, am înclinat să cred că însuşi organul lor de foraj —• în sus sau în jos, nu are importanţă — este acelaşi organ, acelaşi sfredel cu care „organele" noastre de înspăimire deschid lacătele spre secretele noastre biografice. Am văzut cu ochii mei un poet, uriaş teolog, tîrîndu-se ca un vierme, lepă-dîndu-se de Dumnezeu, pentru un blid de arpacaş : şi asta în faţa a trei mii ele ţăran: aproape analfabeţi, dar care stăteau drepţi şi mîndri ca nişte cavaleri în zale ,• mi-a fost dat să am de-a face şi. cu un poet mallar-meano-valerian care cocheta cu înălţimile, lui Goethe şi Hdlderlin şi care, la cea mai mică sperietură a sa, singur şi aproape nesilit, se oferea să scrie, foarte caligrafic şi într-o frumoasă limbă literară, diferite denunţuri, pîri, circumlepădări. Există, frumoasă doamnă, o teorie romantică —■ cred că tot de origine faustică — în legătură cu aşa-zisul amoralism, obligatoriu pentru orice geniu. Ce oroare ! Singurul poet-geniu, într-adevăr geniu, pe care l-am întîlnit era ca un. co-pil-înger, un fel de Lucifer paradiziac, atît de cinstit şi de pur, că refuza să scrie o cerere pentru lemne de foc numai şi numai fiindcă nu voia ca primăria să-i aibă iscălitura. —• Şi cum vă explicaţi, mă iscodi Carmen, această amoralitate a poeţilor oficiali ? — Doamnă, amoralitatea merge mînă-n mînă cu a-gîn-direa, cu ne-gîndirea sau ana-gindirea, cu acel „ne facem de parcă am...". Noi am pierdut şi războiul şi pacea : datoriile le-am plătit prin aur, petrol şi... caractere. Da, doamnă. Am sacrificat o imensă cantitate din rezervele naţionale de caracter, fără să ne ghulim la viitor. Ce bine era să fi avut depuse ia o bancă, su!b pămînt, cel puţin o sută. de mii de asemenea caractere : oameni de cuvînt de faptă, ele gînrl curat şi dezinteresat. Aurul şi petrolul se mai pot înlocui, caracterele unui popor sunt bob numărat, odată risipite sau arse, ele reprezintă un gol ce se resimte în absolut toate domeniile. Limba noastră, literatura noastră, acum şi în această condiţie istorică, nu poate funcţiona frumos decît dacă se respectă legile adevărului, dreptăţii, binelui faţă de popor... Fără caracter apar genii ale limbii goale, versificatori sau prozatori, dar ele nu sunt decît nişte genii pustii şi pustiitoare. Olimpia mea spune că toata literatura lumii de azi nu este decît o simplă gimnastică a Limbii: trecem printr-un tunel lung, limba trebuie să-şi menţină condiţia fizică, face gimnastică, la aparate, mode, curente şi anticurente, sintaxa trebuie să rămînă elastică şi vivace, poate ieşim — şi atunci va trebui să ne scriem capodoperele restante. Eu nu sunt de părerea ei. Mai degrabă, stimată doamnă, aş fi tentat să văd în aceşti poeţi ai conjuncturii şi oportunismului laş nişte pionieri ai zilelor de mîine. Da. Observ, nu fără oarecare spaimă, că muzicanţii şi pictorii îi talonează îndeaproape. Mai mult decît atît, bravii noştri savanţi, chimişti, fizicieni, biologi, medici : dacă într-o bună zi, să presupunem, preaînţeieptul nostru Suprem ar da un decret să umblăm, de pildă, în patru labe (fiind asta mai economic şi mai competitiv pe piaţa mondială), pe loc s-ar găsi o sută de savanţi doctori-docenţi gata să argumenteze' „ştiinţific" (filosofic, istoric, preistoric) cum că acest fel de umblare e nu numai foarte -sănătos, economic, 248 249 dar şl, pe departe, mai autentic, mai autohton, ,mat M rămăsese decît bipedismul care ne-a adus unde suntem. Nu ? Limpi se încruntă, depăşisem ştacheta, o corectură sc impunea. — Da, adăugă ea rîzînd, doar că aceste ultime idioţii pe care vi le debitează iubitul meu soţ sunt exact ideile pe care le-a discutat azi-noapte, beat fiind, pe balconul casei, cu cine crezi?... Cu statuia fostului tău soţ. Nu te mira, între orele douăsprezece şi unu noaptea toate statuile vorbesc : dacă le creezi condiţii şi dacă au parteneri demni de mîndria lor... Dar doamna Carmen nu mai părea a fi atentă le discursul nostru. Privea înspre părculeţ, dincolo de trotuarul pe care ne plimbam şi aşteptam. (Ce aşteptam ? Pe cine aşteptam ? Habar nu aveam !) De lingă vechea vespasiană (construită în cinstea primului rege neamţ din lunga noastră ocupaţie otomană), pe aleea mărginită de tufe dese de sadină, venea spre noi. un domn (părea o figură cunoscută) îmbrăcat într-un costum alb, de buret englezesc, splendid. într-o mînă avea un buchet de pale flori de seră, cu cealaltă mînă ţinea în lesă un uriaş cîine-lup. Am vorbit de umblatul în patru labe, iată lupul la uşă. Cîinii aceştia teribili — cu limba lor roşie, subţire, cu ochii lor galbeni în care nu sclipeau decît disciplină, supunere şi cruzime la comandă — mă transportau înapoi la umbra anilor de lagăr, sub miradoarele de sîrmă ghimpată. Domnul care-1 aducea (sau care era adus) avea şi el culoarea vagă a florilor : verde-pal (şi roz şi pur), schimba, feţe-feţe, părea mic şi speriat, ca un licean corigent, venit pe ascuns, cu inima între dinţi, s-o în-lîmpine pe Diva cea mai crudelă din oraş. Era, totuşi, marele Osmanescu. Nu coloneluî-comandant, nu şeful agiei locale, nu stăpînul fără margini peste marginile lumii noastre, ci un biet Gică, mărunt, umilit, fiert în suc propriu. Nu părea să realizeze prezenta mea şi a Olimpiei : avea ochi (şi ce ochi !) numai pentru, me-salina Carmen. Care se uita la el ca la un cîine rîios şi la cîine ca la un amor defunct. 250 — Carmen, oftă cu buze palide, cu privire îndurerată, ţi-am adus tot ce am mai scump -. pe Nero. Şi florile tale preferate... întinse buchetul înfăşurat în fină hîrtie de mătase. Carmen — mare tragediană — îl privi, îl privi lung şr rece. Ştia să privească, ştia să fie şi rece. Tăcea. Nu-şi întinse mîna înmănuşată să primească florile favorite. Clinele latră prietenos, uman. —■ E prea tîrziu, şopti ea după o vreme. Trebuie să înţelegi că e prea tîrziu ! — Primeşte-1 măcar pe Nero : doreai atît de mult să ţi-1 dăruiesc. — Gicule, repet : e prea tîrziu ! Pot să uit, pot să iert, dar de la tine nu mai primesc — nu mai pot să primesc — absolut nimic. în clipa asta, Limpi îmi făcu semn : „bai s-o ştergem!". Aici avea loc o scenă de „familie". Dar, deodată, furăm şi noi ţintuiţi locului. Osmanescu, explo-dînd ca un vulcan, aruncă buchetul de flori în mijlocul drumului, izbi cu furie în coaste pe foarte disciplinatul Nero (care chelălăi sinistru) şi începu să vocifereze : — Vrei să îngenunchez? strigă ca scos din nunţi. Asta vrei? Vrei să urlu în faţa opiniei publice ataşamentul meu sincer faţă de tine? Carmen, simt pentru prima oară în viaţa mea că-mi pierd minţile ! — Să fim serioşi, Gicule: m-ai furat, m-ai minţit; l-ai nenorocit pe bietul Caftangiu ; eşti foarte însurat cu o Ilderimă care te ţine în lesă. Eşti cadru militar, ai în spatele tău un munte de crime ce se pot reconsidera oricîind. Dacă îngenunchezi, am să rid, doamna Olimpia are să te aplaude dar nu vei obţine nimic, în afară de faptul că-ţi vei pierde şi gradul după ce ţi-ai pierdut funcţia. Eu nu vreau să te distrug ! Vreau să te pedepsesc numai... Osmanescu era palid, verde, tremura tot : îşi ştergea faţa transpirată. Mi se părea că-i aud scrîşnetul dinţilor, furia şi neputinţa pălmuindu-i alternativ fesele mîndriei pierdute. Mai izbi o dată zdravăn — ca să-şi descarce nervii —• în coastele obedientului Nero. A-cum observai —- şi eu, şi cele două femei — că sub panta- 251 Ionii impecabili, albi, anglo-saxoni, Osmanescu, nu purta pantofi, ci o pereche de cizme fine, de culoarea şocolatei cu lapte (dispărute din comerţ). De astă dată, Carmen îşi săltă şi ea capacul de la. muştar. — Ascultă, tovarăşe, îi spuse, rostind cuvintele ca la tribunal, acest Nero, pe care vrei să mi-1 dăruieşti, nu este al tău : este al Statului şi al poporului care îţi plăteşte şi leafa şi gratificaţiile. Eu nu primesc bunuri, delapidate, domnule! Şi, dacă îţi mai permiţi să loveşti în acest cîine, în fa/a noastră (gata, eram implicaţi, tăceam front comun cu Carmen şi Nero), îţi jur pe ce am eu mai sfînt că te trimit nu în baltă, la vărgaţii, tăi, ci în zootehnie. Ca simplu scopitor ele taurine. Osmanescu se îndreptă, se reculese. Mîngîie capul cîinelui. Recunoscător, acesta i se lipea cu dragoste de cizme. — Carmen, întrebă zîmbind cu oarecare civilă tristeţe, spune-mi ce ai tu sfînt în viaţa ta ? ■— Dar tu ? îl repezi ea. —■ Eu ? Eu rămîn fidel cauzei, jurămîntului depus : revoluţiei şi clasei muncitoare. Dacă vrei să ştii. Carmen se-nveseli, începu să rîdă, să rîdă din ce în ce mai tare. Limpi rîdea şi ea, probabil că acest rîs era util şi binevenit. — Adusăşi memoriul ? îl întrebă pe Osmanescu, devenit subit un cu totul alt om. — Da ! Uite-1. Te rog, te implor, înaintează-i-1 chiar azi : mîine s-ar putea să fie prea tîrziu. Eu, îţi jur, anulez dosarul lui Caftangiu. (Un plic albastru trecu repede din mîinile lui Gică în poşeta crocodil a doamnei Caftangiu.) — Gicule, îi spuse Carmen, tu nu anulezi şi nu mai aprobi nimic, ai înţeles? Şi acum, şterge-o! Ia şi javra. Aşa. Să nu te mai prind ca dai tîrcoale casei mele că te fac arşice, auzi !? —• Soarta mea e în mîinile tale, Carmen, rosti patetic osmanescul. Nu mă uita. Roata morii se-nvîrteş-îe... * —- Aia a mă-tii se-nvîrteşte, rosti printre frumoasele ţ ei buze prietena noastră, pe cînd se uita după ele- I 2; gantul bărbat ce se îndepărta din viaţa ei (şi a noastră). || Cîinele părea abătut, pleoştit, privea în urmă, spre * noi, de parcă ar fi vrut să ne spună : „să vă fie ruşi-m ne, mi-aţi nenorocit stăpînul". Fanfara se auzea iar : M dar aceasta era altă fanfară, după al mort, din alt car-S '^er. ■ Ca un suspin de nevinovată fecioară, maşina nea- ■ gră a lui Tutilă Unu trase lîngă noi. Şoferul ieşi, ne m salută rece. îi întinse doamnei Carmen un bilet pe care S aceasta îl citi zîmbindu-ne complice. ; 1 în zare se vălătuceau nori vineţi, grei. Fulgera. ' £ Caftangioaica îi explica acum Olimpiei mele că ea ar \m vrea, că ar trebui să intervină pentru nenorocitul de i M Osmanescu. Conştiinţa însă nu o lăsa. Cere de la Tu- im tilă — care are atîtea pe cap că e aproape o minune \m că nu i se arde motorul — postul de ataşat cultural, care Im e liber şi la Atena şi la Koln. Dar... există un „dar" ! IM Nu e vorba de pregătire : Osmanescu este el un dur *■ şi un categoric, dar, în felul său, e harnic şi multilate- jH ral. După atîţia ani de clr'n şi sacrificiu în acest tîrg 4* împuţit, ar merita un post odihnitor, în cultură şi ca- |K pitalism. Din păcate, Tutilă, cu toate că dispune de o B cartelă de putere şi decizie uriaşă, nu-şi poate permi- X te să abuzeze : i-a asigurat fratelui său (care e o ha- S haîeră, un păduche şi un munte de incultură şi parve- S nitiism) un post gras şi comod, departe de fulgerele S Magnificului şi ale Sultanei sale : La Roma, director B al Academiei de acolo, se va simţi între mafioţi ca la S el acasă... m Priveam norii violeţi ce se apropiau. Despre isto- W rie, bunul meu amic şi coleg din Genopolis, cardiologul jjt (fără renume mondial) Colas Boyer susţinea — glumind W bine-nţeies — că ea ar fi o succesiune de sisto- B le şi diastole euforice, în ritmică alternanţă. Părinţii m noştri, după primul război mondial, au avut parte de ■ cîteva euforii patriotice şi sindicale — noi, generaţia * celui de-al doilea război mondial (care război nu s-a m terminat nici astăzi, după aproape patruzeci de ani de '{ Dace ţinută în congelator), am prins doar faza de an- 252 253 qoasft a sistolei: dacă nu va interveni vreun infarct fatal (atomic, marxist, islamic etc.) nu este exclus ca generaţia viitorului mileniu să cunoască, şi la noi, o diastolă ceva mai liberă... Dar nu cred, nu mai cred. Inima lumii e suprasolicitată, fumăm prea mult, ne-mbă-tăm prea des : cu asemenea regimuri, orice inimă normală, se satură, dă în primire, se bucură chiar că poate exploda. Şoferul ştergea grijuliu şi delicat (nu ca un mecanic, ci ca un cosmetician) geamul parbrizului. Mă privea. Verde. Rece. Ştiinţific... Cunoşteam această privire şi cu şira spinării, şi cu noada mea de australopitec. Individul mă trecea prin filtru, mă îmbrăca în frică, încerca să mă transforme în simplu obiect de rebut. Dincolo de această brizantă scrutare neutră (de lupă ce se uită la un păduche de mult întors pe spate), se ascundea un creier uman — dendrite, axoni, neuroni —, o întreagă uzină informaţională, prelucrătoare şi policinic brutală, crudă şi iresponsabilă. Din cauza acestor ochi verzi mi-am adus eu aminte de diastolele doctorului Boyer ; din cauza lor, norii ce ise apropiau, liota de ţigănuşi ce fugeau cu prada a două pîini furate dintr-o sacoşă de pensionar milog, suspecta şi total ipocrita conversaţie dintre cele două femei de lîngă maşina neagră a dragomanului Tutilă Unu — toate, dar absolut toate, mă lăsau rece, străin, părăsit, ca în vis, într-o gară a memoriei. Şoferul continua să mă privească cu ochii lui de cravaşa licenţiată în drept ,• calitatea de rece cruzime a acestei profesionale scrutări îl plasa, ca grad şi putere, foarte aproape de puterea mistică a celui pe care îl slujea ca şofer. Devenisem — mai ales de cînd reuşisem să mă întorc viu şi lucid din leprozeria, celor zece ani de celulă şi moarte — un aparat seismic de depistare la distanţă a oricărei, a celei mai. ascunse berze albastre în civil. Călătoream foarte rar, dar, pe peronul gării sau trecînd prin vagoane în căutarea unui loc liber, puteam, număra cu precizie pe toţi gealaţii în delegaţie, filaj sau simplă transhumantă de familie. Aveam un clopot în hipotalamus. un radar al spaimei, un dispecerat al pericolului, care mă avertiza, ca pe un animal în junglă, că aligatorul e 254 aproape, că tigrul e flămînd, pândeşte, că şarpele cobra e lîngă piciorul meu desculţ, să nu fac o mişcare greşită, să nu-1 privesc în ochi (aşa cum îl citesc eu, mă citeşte şi el) — dar, mai ales, să-mi arborez cu artă mimica mea de nătîng şi nevinovat nenea cumsecade, aerul că nu l-am observat, nu l-am recunoscut îmi văd de viaţa şi de derieruil meu, nu sunt inteligent, nu gîndesc, nu am memorie, nu am trecut, sunt nimeni... Totuşi, totuşi... Eram în cerc, nu puteam ieşi din cerc : fără fir, fără destin, ca doi dobitoci minaţi din spate, înaintam orbeşte prin labirint. |Ne jucam cu cutia Pandorei, în care, acum toată lumea ştia, nu erau grozăviile şi relele lumii, ci cauzele acestora : formele mincinoase şi otrăvite ale imensei prostu şi laşităţi umane. Am fi fost în plină vară, ar fi trebuit să ne gîndim la munţi, iezere, cabane sau la acel litoral de aur pe care, din cauza sărăciei, nici eu şi nici Limpi, din păcate, nu apucasem să-1 vedem pînă acum. Degeaba, cercul nostru se strimta, se înălţa ca un zid „ostrog", definitivîn-du-se...Odată, în copilărie, tata (încurajîndu-mă să nu-mi fie frică) mă urcă într-o tiribombă nemţească de iarmaroc. Mi-era frică — totuşi, plutirea aceea mi se părea ceva ceresc, nimic nu se poate asemăna cu zborul, chiar dacă e în cerc, chiar dacă eşti prins cu un lanţ. Nu ştiu ce s-a întîmplat — s-a stricat motorul vârtelniţei sau a plecat la birt mecanicul, uitîndu-ne —, destul că, deodată, am simţit că timpul normal de plutire trecuse, că de-acum zburăm fără oprire, prizonieri înlănţuiţi. Tata, jos, urla mînios, copiii din scăunelele învîrtite ţipau îngroziţi. Am crezut că mor, spaima acelei învârtiri în cerc devenise o fiară, voiam să-mi desfac lănţugul de la brîu să mă arunc spre tata, fiindcă muream de frică, de disperare şi frică... Un fulger mut tăie orizontul. Numai zîmbete, cucoanele se apropiară de „celula" mea, cu aerul graţios al unor cochete muze. — Domnule profesor, ciripi gl a mu roasa Carmen, spune-mi, dar cu toată sinceritatea, dumneata crezi în Dumnezeu ? 255 im bltottrll, Am îngropat tot ce am învăţat cîndva, cultura HiPii oste cam cît mi-a rămas după ce am uitai Aproape tot. Cărţile ce le-am scris pe vremuri au fost (iita lu topit. Nici nu mă interesează. Cărţile pe care aş 11 voit sa le mai scriu se ofdesc în capul meu senii ca frttnxele căzute din pom înainte de a fi zărit floarea Ntui fructul pentru care au înmugurit... Aceste cărţi nescrise, visate numai, am obiceiul să 1 ie povestesc numai Ja băutură acestei triste şi înlăcrimate muceniţe care este soţia mea. Doar pentru sufletul ei, în fundu; .sticlei, mai păstrez cîteva cioburi de filosofie şi istoric? veche. Astfel stînci lucrurile, credeţi-mă, nu vreau, nu văd rostul... Rămăsesem de mult singur pe acel trotuar. Siluetele doamnelor se îndepărtau grăbite. Vijelia izbucni ca un baraj de artilerie grea. Se îndoiau copacii de vînt: vorbisem cu cineva, gîndisem numai? Nu ştiu. O mînă fermă îmi strînse braţul valid. O privire şi mai fermă îmi indică uşa deschisă a maşinii. Oraşul, se întuneca brusc. Ca în străfulgerarea unei clipe, văzui de-filînd cavalerii lui Diirer şi Cornelius : coşmarul se instala prin răscolirea din fundul cazanului ars a unor imagini simbolice legate de Hieronymus Bosch, Baptista Dosso, Bomarzo. De insula lui Euthanasius, îngerul negru al lui Barlach, ţipătul lui Munch. Mă simţeam un ciorap murdar şi găurit pe care o mînă dc cavaler al apocalipsei îl întoarce justiţiar pe dos. Mi se majusculau brusc stomacul, clepsidra, barometrul fricii. Semnul zodiacal — Racul, Cancerul — îl vedeam desenat aievea pe cerul mînios, în Untergang. Mutam crucea de pe un umăr pe celălalt (Iosif din Arimateea fiind de mult mort la Canal sau în baraca aceea a bietului N. Paloş). Coboram în picaj, spre minus-cunoaş-tere, zero-voinţă, antisimţire. Un şarpe verde-arămiu se descolăcea leneş de sub pavăza unei Minerve drogate, căzută ţigăneşte într-un şanţ balcanic, aleluia. Cucoanele nu se mai zăreau. Candela Olimpia se stingea. Ochii de linx ai şoferului mă decorticau fără milă. De durere, închisei ochii spre lume. într-un amurg, vedeam pe dinlăuntru un peisaj-mumă : pe lîngă o moară de lemn, cărare de argint spre codru, spre muntele vinăt. în şube imense, călări, ciobani, tăcuţi, cu clini m.rbaţi, urcă în contrapunct spre plaiuri şi stîne. Fe-■t:ci subţiri, torcind în mers, trec desculţe prin apa rece a pîrîului. O mierlă beată cîntă în văzduh, cineva mă duce să-mi arate un viţel nou-născut. Vecernie, clopote, trei babe se închină în poarta larg deschisă a ţin-urimului vechi. Copilărie. Teamă. Fior, miracol, gratie... Timp pur, angelic, vegetal — timpul seminţei ce nu ştie ce înseamnă încolţire, înflorire, seceră. Abulic, hipnotizat, împins din spate, intrai, total ză-uoiit, în neagra maşină ce mă aştepta. L-am recunoscut imediat. Nu era domnul Sommer Unu, cel cu care am rîs şi am băut whisky, deşi parcă. semăna. Avea perucă, era pudrat, purta un jabou din fine dantele neerlandeze. Priza tabac. Zîmbea. Fără. nici. o îndoială, era însuşi domnul Gottfried Wilhelm Leibniz. Mă salută ceremonios. — Habe die Ehre, Herr Proiessor Candid! Guten Tag, îi răspunsei timid : na, so ei no angench-■ iv Uberraschung ! Domnul Leibniz mă bătu prieteneşte pe umăr — a-u<%i, în cea mai pură veJba genopolitanensis, îmi răspunse rîzînd : — Iubite colega, domnia ta ai spus : „nu aduce cea-Md ce aduce veacul". Ha-ha-ha! Doream, mult să te mai întîlnesc. Apoi, oarecum complice şi. misterios, îmi şopti la ureche : Am ordin, am sarcina să te lămuresc, iţi dau un sfat colegial : taci şi ascultă, fiindcă şi ăştia din faţă (într-adevăr, şoferul meu se sciziparitase) tac v ascultă. Aş fi avut chef să-i trag nişte palme (ştiam eu pentru ce), dar ciudăţenia şi dramatismul momentului mă dc păşea. Cum era normal, căutai şi-mi găsii repede vo-i r-a de intelectual ipocrit şi laş ; îi zîmbii, he-he-he, îl •'Uui pe genunchii de mătase mov şi, tare, ca să audă . iar şi viperele gemene din faţă, î' spusei următoare- — Magistre, mă închin. Cu deosebit respect vă voi oculta, ca pe un trimis din ceruri. Recunosc, tînăr fiind, mi-am permis a rîde, la un curs al meu, de „armo- 258 259 nia prestabilită", mai ales de aserţiunea aceea proto-qptimistă prin care, în Thcodiceca, susţineţi că lumea asta, aşa cum este, cu toate crimele, relele, suferinţele ei, este totuşi cea mai bună din toate lumile posibile. Dar, ca un fel de compensaţie, ţin a vă declara că termenul dumneavoastră de ,,monadă" — pe care l-aţi împrumutat de la Pitagora, Cusanus, Giordano Bruno — l-am însuşit corect, folosindu-1 mult şi cu folos. — Ştiu, ştiu, ştiu : ţi-am citit dosarul, îţi cunosc lista de lucrări, am răsfoit cărţile ce ţi-au fost date la topit... Nu asta interesează acum, iubite colega. Filo-sofia, după cum bine ştii, nu a fost independentă decît pe vremea cînd era abia o copilă, în Elada. Şi nici a-tunci. Platon a pus-o în serviciul Republicii sale, Aris-totel în serviciul Cetăţii. După toate acestea, a ajuns,, pe rînd, ancilla Iheologiae în evul mediu, ancilla sci-entiae în secolul luminilor, ancilla statului prusac pe vremea lui Hegel, ancilla revojutiae prin marele, prin gigantica monadă care a fost prietenul dumitale Karlie Marx. De acum, trebuie să ne resemnăm şi să înţelegem : trecem, cu arme şi bagaje, în serviciul celei mai înaintate ideologii. Toate noţiunile tuturor sistemelor preexistente, trebuie să le considerăm a fi simple materii prime, disparate, ce îşi aşteaptă recondiţionarea, rc-folosirea şi revalorificarea (conform planului celor trei „R"), printr-un al patrulea „R", pe care va trebui să ţi-î însuşeşti, şi anume prin leinteipretat ea lor. Maşina părea să plutească, nu simţeam deloc hurducăturile asfalteîor noastre în veşnică peticire. Whis-xyul ce îl bea direct din sticla „Black and White" pe care mi-o întindea, fără nici un fason, colocutorul meu Gottfried avu darul să-mi topească simţul hinc et nunc-a-lui; discutam academic, degajat şi bine dispus — raţionamentele deosebit de 'interesante — de interesante şi de actuale — ale distinsului autor al monadolo-giei. Mă şi miram că nu vorbim în latină, devenisem un pic de Cantemir, acel tragic şi tipic savant valah care, studiind la Istanbul, servind Sublima Poartă, scria în taină, latineşte, cărţi despre isifîrşitul Imperiului o-toman. A pierit, ca orice savant (aşezat cu tot ce ştie între două mari imperii ce se înfruntă şi se înfruptă), anonim şi trist, în îmbrăţişarea sălbatică, dar cu perucă, a Marelui Frate din Răsărit. Care i-a sufocat cu dragostea sa, castrîndu-1 definitiv de toate visele sale europene, luministe, de independenţă moldavă. Tră-dînd pe trădători, trădase trădarea — aşa că — negaţia negaţiei — a sfîrşit-o ca un simplu curtean. Nu a apucat să meargă nici la Berlin, nici la Ilanovra, ca să-1 întîlnească acolo pe cel mai celebru filosof al Europei de atunci, Leibniz. Europa este un simplu apendice al Asiei, poate că drumurile ei toate duc spre Roma, destinul ei, în schimb, e destinul oricărui apendice : acela de a fi înghiţit de imensitatea pohtelor, miliar-dimea noroadelor, oceanul de spaţiu, timp şi cruzime al Asiei, căreia nu-i pasă de Istorie, nici de valori sau kalokagathie, cu atît mai puţin de profeţii noştri cu barbă, barbişon sau numai cu mustaţă... — Er'go, îl auzii ca prin vis pe ilustrissimul domn. Leibniz, acestea fiind premisele imperative, axiomatice, vei înţelege de ce am acceptat să se opereze mici schimbări în sistemul meu. Nu sunt dureroase : doar penibile, dar, tot răul spre bine, crede-mă, aceste retuşuri ale conceptelor şi raţionamentelor mele vor folosi, mi s-a spus, dacă nu la îmbunătăţirea lumii, în orice caz Ia mai buna sa interpretare şi înţelegere... ■— Magistre, intervenii politicos, îngăduiţi-mi să vă întreb : care ar fi motivul ce v-a determinat să mă a-legeţi pe mine, tocmai pe mine, pentru a vă comunica gîndirea — pe care o cunosc — şi răs-gîndirea care, în situaţia mea actuală, nu mă interesează absolut deloc... Am părăsit filosofia, fiind părăsit de ea : nu aş vrea să-i pătez numele, să-i trădez memoria... Roşu la faţă, trăgînd o duşcă zdravănă din pragmatismul scoţian, domnul Leibniz, înveselit, îmi trase cu ochiul, complice, şmechereşte. Apoi, începu să rîdă, să tuşească, teatral, .arătîndu-mi totuşi, ca un abil scamator, un delicat microfon ascuns sub scrumieră şi dîndu-mi a înţelege că tot ce vorbim noi doi se cam înregistrează undeva. Dar era — fără îndoială — un mare actor. Rîsul îi era autentic. (Acum, iarăşi, îmi venea să cred că îi cheamă altfel — rîsul acesta al lui semăna fantastic cu rîsul acela cu care îmi dărîmase bucătăria, cînd voise să imite hăhăiala mea idioată din faţa afişului roz ,• dracul să ie ia pe toate, totul în noi şi în jurul nostru nu este decît o imensă harababură tragicomică, ne întoarcem de unde am plecat; Noe s-a îmbătat, Iov s-a resem-nat,Cain continuă să danseze, rîzînd diplomatic, în jurul cadavrului fratelui ucis.) — Ha-ha-ha, continua să rîdă peruca parfumată de lîngă mine, nu te numeşti dumneata Desiderius Candid ? Ba da. Deci îmi eşti şi un „nomen", şi un „omcn" predestinat... Ai rîs, imediat după ultimul război, împreună cu ştirbul acela de Voltaire, într-o sală arhiplin? de studenţi, de un fragment teribil de valoros din opera mea. Atunci am suferit, te-am urît şi detestat, jurasem să mă răzbun. Nu a fost nevoie. Iată că Istoria -- o pot considera ca o justiţie imanentă, prestabilită — a venit în ajutorul meu. Eu am afirmat că Dumnezeu nu are de ales : ori lumea asta, ori neantul, Ergo, lumea asta, fiind unică, este şi cea mai bună... Astăzi, cei care caută un nou cod de principii, pentru o morală şi o metafizică nouă, au ajuns la concluzia că Mona-dologia mea optimistă este cea mai potrivită şi mai actualizabilă. Deci : ori eu, ori neantul!.,. — Nu înţeleg, magistre : logica dumneavoastră mă depăşeşte î — Perfect. S-o luăm băbeşte. Exact acum trei sute de ani, am. scris şi am zis (citez clin memorie : fii atent, e vorba de concluzia majoră a gindirii mele, deci) : „...trebuie ştiut — am afirmat eu atunci —■ că, din cele spuse, urmează că lumea este perfectă în mod fizic sau, dacă vrem mai mult, metafizic,... dar şi că ea este foarte perfectă din punct de vedere moral, prin faptul că perfecţiunea morală este o perfecţiune fizică (astăzi i-am spune „materială") chiar şi pentru suflete în ele însele. Astfel — te rog să înregistrezi în memorie, subliniate, aceste paradigme — lumea nu este numai maşina cea mai admirabilă, dar ea este şi cea mai bună republică în care este prevăzută (astăzi am 262 zice: „planificată") toată fericirea şi toată bucuria posibilă..'." Am încheiat citatul. Eu argumentam perfect şi împotriva acelora care îmi înşirau crimele, nedreptăţile, suferinţele ce există în această lume. Ziceam : sunt simple etape necesare (vai, cît de „actual" vorbeam !), fragmente neimportante căzute din întreg, aspectele lumii văzute în mic, de jos, ca de un vierme ce nu poate cuprinde sublimul cerului şi al perfecţiunii supreme. Da, domnule Candid : invitam lumea să creadă în contrarul râului, răul fiind trecător, relativ, neesenţial... Iarăşi îmi făcu cu ochiul, iarăşi, prin gesturi lubrice, îmi dădea să înţeleg că se... asta pe microfonul şi megafonul cerberilor noştri. — Din cîte am înţeles, e vorba de mici reajustări ale tezelor dumneavoastră — i-am spus, refuzînd de astă dată să mai trag o duşcă din otrava aceea pozitivistă. Sunt curios să le cunosc ! Ceea ce a urmat se înscrie într-o viziune Dali despre filosof ie şi. lume. Unul din siamezii noştri din faţă, nu ştiu cum, deveni lup ,• îl şi cunoşteam, mă şi cunoştea, îl chema, desigur, Nero. Leibniz se descheie la toţi bumbii săi de argint, îşi scoase peruca (era foarte cald î!n duba noastră), apoi, dintr-o cutie de ma-hon, extrase cu grijă, un mic flaut roz. Maşina aluneca asemeni unui planor ideal : fără zgomot, fără frîne sau schimbări de viteză... Execută, cu o remarcabilă acurateţe, un gingaş menuet berlinez. Ostberlinez. îmi arătă că şi mîna lui, din păcate, era tot în ghips. Cîinele era întors cu faţa spre noi, respira scurt, avea limba roşie, fină, subţire ca o frunză. Cerul gurii îi era negru. Flautistul mă privea cu oarecare dragoste, mă şi săruta din cînd în cînd, zgomotos, zicîndu-mi : „Ia liubliu tibea,, Candid!" Apoi, aşezîndu-şi înapoi în cutie instrumentul rococo, începu să-mi l-orbească nemţeşte, în Mittelhochdeutsch ,-dar limpede, şcolăreşte, ca unui idiot care abia acum descifrează azbuchile filosofici. — Aşadar, îmi spuse, totul e simplu, clar, funcţional : am redus întregul meu sistem Ia cîteva pilule. Ele sunt rezultatul unei distilări de progres dialectic fă- 263 cut în trei secole : puse în apă de ploaie, aceste pilule ale mele se dizolvă şi, la nevoie, refac lumea. Primo . monada mea (nu mai e nevoie s-o definesc) devine individul social. Ea, monada, avea iniţial două calităţi de forţă : percepţia şi apetiţiunea. Acum, monada noastră nouă va avea tot două calităţi : aperccpţia şi dc-votiunea. Sesizezi diferenţa, sper! Secundo : armonia prestabilită devine armonie central planificată. De ce ? Fiindcă, tertio, însuşi Dumnezeu (către care convergeau toate speculaţiile mele originare) a. devenit, prin „legitatea" istorică a evoluţiei,\Supremul Secretar şi Sublimul Preşedinte al Republicilor în general şi el Republicii noastre în special. Fiind atotştiutor, el a ales pentru noi această lume, care nu poate fi decît cea mai bună, dreaptă şi demnă din toate lumile posibile. E limpede, nu ? Lipsurile şi antagonismele care mai persistă trebuie considerate fleacuri trecătoare, fiecare monadă ce aplaudă trebuie să vadă lumea în care trăieşte exact aşa cum o vede de sus, din elicopter, Sublimul nostru Părinte. Toate existenţele formează astfel — de la monada cea mai simplă, omul trecînd prin animal (care e mai liber şi uneori mai luminat), pînă spre savanţii de renume mondial şi chiar la filosofi (aceştia din urmă, în curs de planificată dispariţie) — o ierarhic. Eu sunt creatorul modern al ideii de ierarhie, după P.laton, Plotin, Toma d'Aguino. Iar ideea aista de ierarhie e tot ce poale fi mai util şi eficace pentru ca, încet-încet, să înlocuiască mitul de aur al omenirii, egalitatea. în judecata mea nu există cerc vicios, există numai încercuiţi şi încercuitori viciaţi : terţul nu e exclus, e inclus : iată, de pildă, acest Nero, fără de care nu se poate. Pricepi ? Rămîne, din vechea logică, principiul raţiunii suficiente. Marele principiu. Ei bine, îţi aduci aminte, eu spuneam că monadele de jos, cele întunecate sau clarobscure, aveau nevoie totuşi de o raţiune de a fi, de o raţiune cît de cît suficientă : simţeam nevoia unei Monade Supreme care să nu aibă nevoie de altă raţiune, să-şi fie sie înseşi suficientă. De la Ea ca de la un Alterdeus — Ab-gott —, prin iradiere, graţie şi decrete, ne vine întreaga lumină, întreaga noastră Raţiune Suficientă. Pri- 264 cepi ? Ne vine.' N-o avem, n-o căutăm, vine singură, de sus, chiar cînd nu o mai doreşte nimenea. Dispare astfel îndoiala franceză, „Sorgc"-ui german, „splcen"-ul anglo-saxon, „nicevo"-ui panslav. Sunt cît sunt, sunt atît cît sunt planificat să fiu, sunt atît cît crede EI că merit să fiu. (Sau să nu fiu!) Spiritul — acest cuvînt atît de compromis de Hegel —, uşor-uşor, va Ii înlocuit cu cuvîntul „suflet" : acesta, debarasindu-se de rămăşiţele sale mistico-religioase, va deveni un concept mai practic, mai elastic, şi anume „conştiinţă". Conştiinţa, prin educaţie şi dresaj, va fi scoasă din morală şi va deveni, volens-nolens, un organ de necesitate socială înţeleasă. Şi astfel, automat, ea, conştiinţa, se va topi în Raţiunea Suficientă a celui care e suprasuheient şi su-praraţional, fiind unica şi sublima noastră supremă monadă. Ultimă. Spaţiul însuşi, ziceam eu pe vremuri, nu e decît o întindere de corpuri. Azi zicem : spaţiul nu e decît destinderea corpului său ; timpul (absolut muribund, ca factor istoric, fizic şi metafizic) trebuie desfiinţat : nu există, noi trăim —■ şi vom trăi de acum mereu — într-un prezent permanent. Trecutul e mort, viitorul nu e treaba monadelor inferioare. Noi suntem nişte mizerabile larve ale viitorului pe care numai El îl cunoaşte : căci marea entelechie a lumii se ascunde, ca într-o ghindă, în taina ultimei Raţiuni Suficiente, la care nu avem acces şi care, tot înălţîndu-se, va .simţi din ce în ce mai rar nevoia să ni se deslăinuiască... ■— în concluzie ? — Trăim în cea mai perfectă din lumile posibile ! Dacă ai vreo îndoială (nu ţi-aş recomanda-o), atunci te-aş invita să reciteşti paginile ce le-am scris eu despre „salinele sarmate", pe vremea cînd aceste saline erau pentru mine o simplă metaforă. Astăzi şi eu, şi tu, şi majoritatea monadelor de jos, din acest paşalîk luminos, ştim cum sunt aceste saline, la ce servesc, ce te aşteaptă dacă ajungi să lucrezi voluntar în vreuna din ele... La un semn — de dirijor delicat —- al şoferului din faţă, domnul Leibniz puse pază gurii sale. Totul era clar, simplu, practic, operaţional. Şi legic. Băurăm ultimele două degete din principiul uitat a) contradicţiei, 26r •iltfk and White". Neomonadologul meu, cu lacrimi tn OChl (11 devenisem drag, era limpede !), îmi execută lt flautul sau o gavotă tristă, aproape un recviem. Dubita noastră neagră se opri într-un cîmp plan, deşert. Nu era încă seară, ceaţa aceasta uşoară părea artificială. Domnul Leibniz, luîndu-şi sticla goală şi cutia de mahon a flautului său, ieşi în şanţul soldei. O luă, clătinîndu-se uşor, înainte, drept înainte. Cîmpul imens, abstract, fără nici un pom, fără nici o semănătură sau aşezare umană, părea a fi coşmarul unui creier de mai multe ori bine spălat. Auzeam croncănit de corbi; dar păsări nu tăiau acest peisaj geometric, pur ca o epură, deprimant ca o integrală pentru idioţi. Fără să-mi facă semne de adio, singur, asemeni unui bătrîn vagabond, urmat de Nero (politicos, fără lătrături), convivul meu dispăru muzical în perspectiva cîm-pului. Nero fu strigat, se întoarse. Nu se mai aşeză in faţă,^ lîngă siamez. Nu : ocupă locul cald al filosofului dispărut. Ştiam ce înseamnă aceasta. Nu aveam nevoie de explicaţii suplimentare. în faţă — în timp ce maşina asta mistică gonea spre nu ştiu. unde —, lîngă şoferul cu ochi de iguană verde îmi apăru unul din dracii mei protectori : semăna cu domnul Voltaire : rînjea edentat şi scabros, făcîndu-mi din cot acel gest ţigănesc, aluzie falică prin care puradeii din toată lumea îşi bat joc de sergenţii şi plutonierii ce păzesc contractul social, morala şi constituţia celei mai bune lumi din lumile posibile. Aţipii. Capitolul al VIMea Despic efectul K — sau cum se poate supravieţui între un cerc si o elipsă. Profesorul nostru, coborînd în lăcaşul zeilor puterii locale, se în-tîlneşte cu marele vizir Uya Tutilă. Se discută dialectic despre Maix, dar se. fac şi cltevu loarlc fierbinţi mărturisiri de familie şi clan. Prin substitutul sinucigaşului inginer Winter aflăm că Olimpia este în mare pericol. Dialogul între pa. tru ochi despre politică şi putere. Anesteziat parlial, erou! nostru c obligat să asiste la o conferinţă „specială". — Am febră, i-am spus siamezului clin faţă : uita-ţi-vă la mîna asta fracturată. Se umflă. Zvîcneşte, doare. Vă rog să mă duceţi acasă ! — Nu se poate ! îmi răspunse acesta. Am ordin să vă însoţesc. Acolo. Două ore mai puteţi rezista. După aceea putem chema Salvarea. Nero mă privea neutru, fără duşmănie. Părea plictisit, indiferent. Căsca. Putea să-şi permită : era cîine. — Dragă Nero, deschisei eu discuţia, ce părere ai matale despre libertate ? Este ea o necesitate înţeleasă sau... ? Zîmbindu-mi dinţos, iguana din faţă — atentă şi la volan, atentă şi la. mine — ţinu să precizeze : — Domnule profesor, numele acestui cîine nu este Nero : îl cheamă Nixon. — Nixon ? mă mirai eu. Parcă am mai auzit undeva numele acesta ! Frumosul meu cu ochii verzi rîse subţire, scurt. — Desigur ! Avem şi cîini care se cheamă He'nry, John, Margret, Jimmie, Nâmara... Cel pe care îl cu-noşteaţi dumneavoastră sub numele de Nero în scriptele noastre de serviciu figura sub indicativul HelmUth. Deşi era o căţea. — Interesant! How do you dor Richard ? 267 încercai şi schiţarea unui zîmbet cît de cît atlantic. Degeaba. Nu reuşii decît „zîmbetul pisicii din Che-shire", un fel de politeţe facială ce se volatiliza în neant. Din cauza anamnezelor mele legate de cîini şi de pază, trebuie că zîmbetul acesta al meu să-i fi apărut distinsului şi plictisitului Nixon ca un simplu rînjet de şoarece în comă... Mă vedeam în zdrenţe, pe gheaţă, că-rînd de pe un mal al Istrului o pulpă vînătă de cal „jertfit" : hrana bacului numărul 5 al tăietorilor de stuf. Eram ultimul în coloana indiană, opincile mele legate cu sîrmă se înfofoliseră în zloată şi zăpadă, abia mă mai tîram. Hoitul cabalin cîntărea imens. Un plutonier lipovean, cu ochi de tătar alcoolic şi onanist, asmuţea spre mine un cîine-lup, pe care, ţin minte, îl chema Rex. Acesta, pe la spate, îmi sărea în gît şi mă trîntea în zăpadă, ca apoi, treaba lui fiind făcută, cu picioarele pe pieptul meu, să aştepte noi ordine. Eu urlam cît puteam : drepturile omului, crima împotriva umanităţii, tribunalul de la Niirnberg... Plutonierul dădea la o parte cîinele, îmi ardea cîteva cravaşe revoluţionare, înjurîndu-mă cu economie şi fără ură : tiuia! Confraţii din coloana de aprovizionare se uitau la mine impasibili, indiferenţi: accidentul meu le dădea ocazia să mai răsufle... (Acestea se întîmplau, bănuiesc eu, cam pe vremea cînd, la Paris, în cadrul imensei stingi franceze, avusese loc celebra ceartă literară dintre Jean Paul Sartre şi Albert Camus.) Numai cu vreo zece ani înainte, în Cenopolis, vi-zitîndu-1 pe Fronius în laboratorul său de psihologie socială, mi-a fost dat să asist la finalul unui ridicol, dai şi sublim experiment. Ridicol mi se părea mie atunci — astăzi, uitîndu-mă mai atent în ochii galbeni ai lui Richard (ştiind şi cîte ceva despre agresivitate şi crimă la oameni, animale, oameni-fiare), mi se pare a fi fost morala unei foarte socialiste fabule filosofico-fan-tastice. Fronius —• mare lichea —, cuprins subit de febra unui pavlovism total, făcuse mai multe experimente legate de aşa-zisul reflex condiţionat. Se părea că tehnica şi metodica rezultată din acest reflex, legat de semne şi simboluri, extins în procesul de educaţie şi instrucţie, va putea cu timpul să înlocuiască la nivelul unui popor sau naţiune religia şi morala — deci motivaţiile transcendentale ale comportamentului dirijat. De astă dată, experienţa — urmărită şi de organele locale ale puterii — fusese împinsă ceva mai departe : cîinele-subiecţ (mi se pare că era notat cu litera „K", fiindcă şi fenomenul-concluzie purta titlul de „fenomen al efectului K", deşi, pot să jur, pe acea vreme nu citise nimeni nimic din opera lui Katfka) fusese dublu şi contradictoriu condiţionat. Experimentul se chema la început — nu pot să uit! — „L. C. D.", adică, „limitele contradicţiei dialectice". în fond, totul era cît se poate de simplu : ce altceva este orice experiment, dacă nu simplificarea pînă la monstruozitate şi crimă a complexităţii armonice din natură şi spirit!? Cîinele K, ţinut izolat într-o celulă întunecoasă, era flămînzit. Apoi i se dădea o bucată de carne (de cai), în timp ce i se arata, ca semn asociativ, un mare şi intens fluorescent cerc. Cu timpul, cîinele asocia perfect ideea excitantului cerc cu cea de satisfacţie prin primirea unei bucăţi de carne. Simplu, clasic, cunoscut. Dar, paralel cu fixarea relaţiei cerc-carne, cîinele K. era cumplit bătut de doi laboranţi în alb, în timp ce i se arăta nu un cerc, ci o elipsă fluorescentă. Experienţa dură cîteva luni, cîinele îşi fixase paralel cele două reflexe planificate : cînd vedea cercul, saliva şi se bucura ,• cînd i searăta elipsa, murea de groază şi frică, în momentul în care furăm chemaţi (mai mulţi membri ai catedrelor de filosofie teoretică, plus reprezentanţii oficialităţilor direct interesate), Fronius era hotărît să încerce formula limită a experimentului său. Cîinele K. — perfect educat prin foame şi frica de bătaie, ţinut trei zile fără nici un fel de „excitant" —, se uita la noi blînd, milog, confuz... Fronius introduse cîinele în camera obscură şi la început îi arătă un cerc fluorescent : cîinele se bucură, saliva abundent, aşteptînd carnea promisă. Carnea nu-i fu dată : aici intervenea genialitatea sociologului experimentator. încet, încet, sub ochii măriţi de aşteptare şi foame ai cîinelui, cercul fluorescent se turti şi se transformă în elipsă. Animalul trecu automat de la salivaţia fericirii la spaima de cravaşa. Apoi (mi-e şi ruşine să îmi amintesc), de vreo 268 269 tf»l Uri, rlncl brusc, cînd graduato, cercul şi elipsa ai-tgmarM succesiv. Nu mai ţin minte după a cita asemenea „dialectică" trecere cîinele dădu semne de turbare, pe urmă, căzu jos de parcă ar fi fost străpuns de cuţite („w/e ein Hund"). Fronius plesnea de bucurie, oficialităţile, deşi nu înţelegeau toată fabula, erau încîntate. „Ura! strigă savantul pavlovist. Iată-1, neurologic e mort, irecuperabil, a făcut scurtcircuit la centrii mo-tori. Aceasta e limita lui, a cîinelui : la oameni, indivizi izolaţi (în anchete, singurătate, marginalizare politică) sau la grupuri sociale oricît de mari (sate, oraşe, uzine, ţări sau grupuri de ţări), tehnica alternării inteligente a cercului cu elipsa, a speranţei cu frica, a promisiunii cu bătaia, a caldului cu recele, a dragostei cu ura nu duce la moarte neurologică. Din contra : la oameni, din cauza conştiinţei (şi a rămăşiţelor de inteligenţă, afect, voinţă), se instalează dublul sistem de reacţie : nu mor, nu turbează, nici măcar — şi acesta e lucrul cel mai important — nu se revoltă. Conform, acestui dublu sistem de semnalizare şi control, ei devin foarte obedienţi, elastici, disciplinaţi : total castraţi de orice reacţie contradictorie faţă de contradicţiile dialectice, oricît de absurde şi pînă la limită ar fi fost acestea împinse, de voie sau de nevoie..." Nixon mă privea atent, limba lui roşie, dinţii albi mă ţineau ca sub o presiune hipnotică. Maşina aluneca prin ceaţă — parcă eram în oraş, parcă pluteam în vid —■ trebuia să încetez să-mi mai amintesc de cîinele K. Acela, fiind distrus neurologic, o tînără asistentă, cu ochi de zînă carpatină, îl ucise sub ochii noştri, in-jectîndu-i bule de aer în vena carotidă. Pe acea vreme, moartea tragică a cîinelui K. mă făcuse să rîd ; astăzi, răsfoindu-mi (cu Nero în faţa mea) fişele anilor de L. C. D., uitîndu-mă şi la „elipsa" care şofa, un sentiment de caldă şi umană solidaritate mă umplea faţă de toţi martirii de tipul K. Ştiu acum ce înseamnă, ia anchete, trei zile de bătaie urmate, ca prin minune, de una în care ţi se oferă ziare, ţigări, declarîndu-ţi-se cu simpatie că e limpede acum, dosarul tău va fi închis, cazul tău e ridicol, eşti. un. om nevinovat. Ca a doua zi, aceleaşi „cercuri" să devină cele mai turtite „elipse", înţeleg de ce, în preajma sărbătorilor politice,_ vitrinele se umplu cu mezeluri şi zarzavaturi, altfel inexistente ,• de ce, la şedinţe, e dispoziţie ca participanţilor să li se administreze „ştiinţific" cele pozitive cu cele negative ; eu cred că şi la melsele de tratative jtîm-piţii de gazetari occidentali nu observă nici acum că, în modul cel mai rafinat, li se aplică sistemul alternării neurologice a cercului optimist („pace, destindere, ruşii sunt dispuşi să facă unele concesii, ambasadorul Sabakov a fost văzut zîmbind în parcul din Geneva") cu elipsa categorică şi. dogmatică („nu vom ceda nici o iotă, Occidentul să nu-şi imagineze că..."). Bietul meu popor : ca la un cerc superfiuorescent s-a uitat spre americani, ca, după. cîteva decenii, să-i vadă turtiii-du-se devenind elipse idioate şi impotente —- în cazul Ungariei, Cehoslovaciei. Doctrina Sohnenfeid, amendamentul Jackson şi alte multe cravaşe destinate să ne dezumfle şi să ne integreze în „letargia abulică" în care, neurologic morţi, continuăm totuşi să trăim. în plină destindere, vin şefii statelor occidentale să ne viziteze, noi defilăm şi urlăm, şefului nostru i se oferă cele mai mari decoraţii şi distincţii, ca, deodată, aceiaşi şefi, în frunte cu Franţa dragostei noastre de familie şi spirit, să semneze la Helsinki cel mai cretin şi criminal act de păcăleală şi recunoaştere in saecula saeculorum a crimelor de la Yalta, Potsdamm, Moscova. Nu am fost în Ungaria (unde, mai nou, s-a arătat un cerc nou-nouţ), nici în Cehoslovacia : cred că abulia indiferentistă şi vegetativă funcţionează din plin. Polonia, dacă mai sub-exîstă refuzînd şi cercul, şi elipsa, asta o face în nru-puri din ce în ce mai mici şi mai divizate : din experienţă proprie pot să spun (aici, de faţă cu cîinele Nero şi iguana cu ochi verzi) că, dacă am reuşit să-mi salvez sufletul de şocurile dialectice limită primite, a fost numai din cauză că duhul mamei (pe care o invocam, plîngînd, între două anchete) m-a învăţat să mă rog. Nu am început să devin creştin fiindcă descoperisem —■ sau mi se revelase — lumina divină. Nu. Am devenit creştin (un creştin simplu, ţăran, ştiind teologie mai nimic, cunoscînd doar două sau trei rugăciuni co- 270 271 piiăreşti) fiindcă am constatat că rugăciunea — ca metodă, medicament şi „vitamină" — este teribil de eficace împotriva efectului K., împotriva abuliei vegetative, împotriva tuturor decepţiilor contradictorii ce ne soseau din lumea istoriei de afară. Desigur, astăzi, metodele s-au rafinat : portretul a luat locul cărnii, dar şi al elipsei, el funcţionează bivalent, confuzia neurologică, de reflex dialectic, fiind împinsă dincolo chiar şi de visele demiurgice ale porcului de Fronius. (A murit „sinucis" din cauza unei erori de limbaj, nu de psihologie.) Mass-media, angajînd cel de-al doilea sistem de semnalizare (inteligenţa, memoria, speranţa, imaginaţia), ţin loc de cerc perpetuu, iar vitrinele şi agenţii la cozi amintesc doar că există şi elipsă, că oricînd, oricine poate avea, fără urmări diplomatice, soarta bietului K. (Pe Olimpia mea o vedeam admirînd, la octavă, expoziţia de blănuri, covoare orientale, cristale ale casei Caftangiu ,- bustul stăpînului acestei case de vis privea, din balconul meu mizerabil, deşertul tătarilor ce i se aşternea la picioare ; văduva Omar, bînd ţuica de pomană, prolifera blesteme la adresa Sensului interzis ; Osmanescu îşi schimba cizmele de oraş cu cele de serviciu, Anca noastră, mică şi dragă, stînd pe oliţă, privea spre lume ca o îngerelă de pe plafonul Sixtinei Capele...) Maşina coti brusc. Printre perdelele fluturînde, zării o poartă de fier, un zid prelung din cărămidă roşie şi mai multe santinele cu automate de gît. Soarele apunea mînios după nişte miradoare înalte, vopsite în verde, albastru, kaki. Intram în Barzania — totul era sever, rece, înfricoşător. Un ofiţer tăcut — barză albastră-închis — ne deschise portiera maşinii. Fără cuvinte, doar din privire şi cîteva semne, şoferul meu. îi „explică" şefului pazei cine suntem, cee.cti mine, din al cui ordin am. fost adus aici. Controlul rnă salută rece, respectuos: cîinele Nixon lătra bucuros, îşi propti labele de pieptul meu, lingîndu-mă cu dragoste pe obraji. Apoi eoborîrăm din maşină şi din clipa astă cîinele păru că nu mă mai cunoaşte, nu-1 mai interesai : se lipi de pantalonii şefului gărzii, privind In altă parte. ' Eram 272' palid, diafragma îmi tremura. Şoferul mă mirosise, mă privea amuzat, ironic. — V-aţi speriat, îmi spuse. Nu sunteţi obişnuit. — Da, am recunoscut : m-am speriat. Am motive să nu cred în dragostea cîinilor-lupi. — Greşiţi! Să ştiţi, gestul lui a fost un gest de simpatie. — Cred, i-am răspuns. Şi frica mea e tot un gest de simpatie. — Domnule profesor, îmi spuse iguana, sunt în măsură să vă spun că aţi fost adus aici sub consemnul prieteniei. Cîinele ştia acest lucru. De aceea v-a hămăit şi v-a lins. Cîinii noştri nu latră, nu ling : muşcă numai. Mă mir că — avînd în vedere experienţa şi vîrsta dumneavoastră — nu aţi observat acest amănunt. — Regret. Am şi lipsuri! Doi civili, strîngîndu-mi mîna cu efuziune, mă luară în primire. Nu le putusem desluşi numele mormăite, nici titlurile. Eram încă sub influenţa pavloviană a pupatului cu Nixon. Nici nu încercam să pricep ce căutam aici, ce rost aveam în această aventură misterioasă. Trecurăm pe lîngă nişte ziduri înalte, severe, secrete. (Parcă făceam figuraţie într-un film englez de spionaj.) Un coridor scund, lung, luminat de nu ştiu unde ne conduse spre nişte scări frumoase, de marmură sau imitaţie de. Coborîrăm în spirală largă (iar, iar — parcă nu demult fusesem condus astfel, tot în spirală, tot în jos) ; covoare grele, roşii ne acopereau zgomotul paşilor. Ca să nu cad, ca să nu rătăcesc, eram ţinut ferm de ambele braţe : dar simţeam prin haină că palmele celor ce mă ţineau nu erau nişte palme de benedictini, intelectuali de Cruce Roşie sau bibliotecă... Ce importanţă avea? Napocos, poetul şi filosoful tinereţilor mele (şi, mai nou, sfetnicul coşmarurilor de peşteră ale inconştientului meu intrat în panică), considera orice aventură spre necunoscut ca o formă tainică de iniţiere. De iniţiere în ce ? mă întrebam, în timp ce treceam prin uşi grele ce se deschi- C-da nr. 209 coala 38 273 | coala 19 289 reuşind să-i înnoade văduvei jnoaţele, s-o joace pe sub mînă pe Carmen. Dar... dar... — Nu cumva credeţi că... ? — Doamne păzeşte ! Dar — şi asta trebuie acum s-o recunoşti — de aci înainte iubita mea verişoară nu mai poate fi o pagină pe care s-o pot rupe cînd vreau din dosarul meu. Ea însăşi e un dosar, care, faţă de-al meu, e şi mai curat, şi mai proaspăt, şi mai fără de trecut. Exact ce ne trebuie acum, cînd ne rotim, lepădîndu-ne tîe fesuri şi apucînd, care cum putem, cîte o căciulă de samur peceneg. Cine va trage de firul Olimpiei scoale fie sub apă, chiar dacă ea nu consimte a vorbi, doi unchi ucişi în condiţii de abuz şi crimă. O moară, a tatălui ei, ce a ars în aceeaşi noapte... Moşul nostr u comun sr-a lăsat barbă albă, umblă ca un profet ieşit din chiliile Jilavei, predică sfîrşitul lumii şi înălţarea la cer a celor ce au fost ucişi pentru că şi-au iubit ograda, vitele, ţarina ce o primiseră de la regii nemţi ce i-au împroprietărit. Pînă acum, acest Moş era doar Moşul de taină ai Olimpiei şi al Florichii — de acum, că vreau sau nu, ei va deveni şi Moşul meu şi al fratelui meu. Principiu! acela dialectic care spune că „totul se leagă, fiindcă totul ne leagă" îl voi simţi pe pielea mea. Ăh, nu te speria, tot ce-ţi spun acum e ceva banal şi lipsit de importanţă : gândesc cu voce tare, încerc să-ţi transmit logica mea, pe care, sunt convins, o ignorezi total. Unica soluţie de convieţuire paşnică ar fi ca Olimpia să accepte să-mi intre în familie. Adică în subordine. Să fie un fel de Tutilă Trei, adică să asculte de mine, să zică şj să facă numai ce-i ordon eu. Ii voi adresa, indirect, In noaptea asta, o propunere în acest sens, dar nu cred că o va accepta. O cunosc bine, ea e din rasa aceea de |ă-rănci curate pe care o ocolesc şi ploşniţele, şi clinii turbaţi. Osmanescu, să ştii, nu este prost deloc, deloc : face el pe suferindul în amor •— clar pe la spate adună trotil şi fitile. Iar Ilderim, ajuns la înalta Poartă, profio-clit cum este, va şti el ce cuie să bată în fotoliul meu greu, clar plutitor ca orice fotoliu al zilelor noastre. —• De Limpi nu trebuie să vă temeţi ! Vă garantez' eu că... — Nu mă tem de nimeni, tovarăşe ! ţipă Tutilă de se scuturară toate perdelele. De nimeni ! în lumea în care trăiesc, clin clipa în care am început să mă tem, mi se şi cî'iită aleluia de către cîteva turbane cu trei tuiuri... Nu mă tem. Sunt lucid : ca vechi vînător în acest codru ai Vlăsiei, trebuie să ştiu ce fiare mă pînclesc, ce puşcă mai am în mînă, cu ce fel de gloanţe, ca să fiu sigur că eu sunt cel care vînează şi nu cel care e vînat... Mi se părea teribil de nervos, de încordat. Mă trase brusc: de mîna-mi dureroasă, după o perdea. De acolo, printr-o uşă mică, mascată, coborîrăm cîteva trepte. O cuHsantă din fier, masivă, plină de răni de sudură proaspătă, se deschise uşor, ca o aripă de fluture. Intrarăm, într-o cameră plină de aparate electronice, doi soldaţi palizi, cu căşti la ureche, săriră în picioare, sa-iutlndu-ne. Din fund, ca de sub apă, pluti spre noi un batrînel foarte vioi, chel, semănîncl cu Einstein. Tre-sării speriat : pe acest domn îl cunoşteam destul de bine : obişnuiam să beau cu el la circiuma noastră os-trogotă, era singurul din acest oraş cu care puteam discuta şi rîde ungureşte. Ştiam că e inginer, dar niciodată nu mi-a dat în cap să-1 întreb unde lucrează şi <'e fel de inginerie practică. Se făcu a nu mă cunoaşte : foarte bine, de fapt nici nu ştiam cum îl cheamă : glumeam cu el, spunîndu-i că e „prototipul savantului fără noroc, al inventatorului fără invenţii". Era foarte un-gw, îşi iubea neamul : mi-aduc aminte, într-o seară ploioasă se pilise mai tare, mi-a povestii un fel de legendă hunică, a călăreţului care, împreună cu calul său, s-au rătăcit prin mlaştini şi smîrcuri, nu-şi mai găseau nicicum drumul înapoi la ai lor, trebuiau să moară fără să se mai poată întoarce ; în sfîrşit, aşa ceva, ştiu doar că omul — băutor dc tipul singuratic —• olîngea în paharul său de rachiu, din cauza acelui călăreţ rătăcit şi pierdut. —• Cum se aude, domnule Tavasz ? îl întrebă vizirul Tutilă. •— Perfect, răspunse acesta. Excelent! Totul depinde de modul în care doamna Caftangiu o va dirija pe urmărită. îmi sări inima din piept. 290 29! — Pe urmărită ? Cum, vreţi să spuneţi că... ? — Calmează-te, cumnate, nu e nimic anormal în asta. Am avut microfoane şi în celula aceea de teatru : dar nu ne-am ales decît cu nişte vagi furaturi, cred că Winter în mod intenţionat... în sfîrşit, să nu mai vorbim de acest trădător, fiindcă-mi vine să... —■ Nu mai e trădător. S-a sinucis ! — Ar fi excelent! Dar cadavrul iui încă nu a fost găsit. Şi, dacă a reuşit să treacă dincolo, cu întreg dosarul său de amintiri din Facultatea de Filosofie şi Litere, vom fi siliţi şi noi să dezgropăm nişte cazuri clasate... Aşa că roagă-te lui Dumnezeu ca Winter să se ii sinucis, căci altfel bagajul cu păcatele lui trece automat în raniţa ta, profesore. —• Nu mă interesează cazul Winter : vreau să ştiu de ce o urmăriţi pe soţia mea ! — Nu sunt obligat să-ţi răspund... Dar te pot asigura că e o simplă urmărire de rutină. O analizăm acum pe Olimpia în condiţii de vizită rnuierească. E obosită, îngrijorată, a avut o zi foarte grea. Se gîndeşte unde eşti, ce faci, dacă nu cumva ai febră şi delirezi adevăruri de familie. Olimpia Le iubeşte, profesore, şi a-cesta e călcîiul ei vulnerabil. De aceea, ca să-i divid atenţia, am dispus să fii despărţit de ea. Carmen are doar sarcina de a o ţine îngrijorată de soana ta : ea, Carmen, habar nu are ce urmăresc eu, crede că vreau, să o verific pe Olimpia doar în ceea ce priveşte ataşamentul ei faţă de lux şi bunăstare, pofta pentru blănuri, covoare, bijuterii. Dar şi pe Carmen o urmărim :■• soţul ei a înnebunit cle-a binelea, scrie manifeste, se crede Martin Lutheir, ţipă cît îl ţine gura lui de încornorat: „să nu mai minţim, să nu mai linguşim, să nu mai aplaudăm!". Va trebui să-1 reducem, la tăcere ■— şi asta nu se va putea fără ajutorul indirect al soţiei sale. Asta e ! Vrei să le asculţi ? Pun sonorul mai tare !' — Nuuuu ! urlai ca ieşit din minţi. Nu vreau. Vă* rog, vă implor, trebuie să-mi daţi drumul de aici, vreau* să.".. Tutilă rîdea. Un rîs mut, superior, din altă planetă. —• Cumnate, îmi zise bătîndu-mă iar pe umeri, îţi pot oferi o singură favoare : să te rogi acelui HristoS' al strămoşilor tăi mineri ca soţia ta să fie ceva mai deşteaptă decît eşti tu. Fiindcă astăzi, acum, se decide soarta Stalingraduiui ei. — Suntem nevinovaţi! Nu am făcut nimic rău ! — Nimeni nu e nevinovat : toţi suntem martori şi acuzaţi în acelaşi timp. Şi pietrele, şi stelele, şi mormintele — mai ales mormintele — pot fi sau deveni periculoase. Poate că eu însumi mă tem de declaraţiile Olimpiei mai mult decît îţi închipui. Fii calm, poate că există un Dumnezeu, poate că e posibilă o alarmă prin. telepatie. Te salut, tovarăşe Tavasz ! îţi mulţumesc. Dacă se iveşte fraza cheie pe care o urmărim, mă anunţi imediat. Chiar în plină conferinţă... Să mergem, Candid, nu e cazul să faci pe tine, nu avem aici albituri de schimb. Ca în vis urcarăm din nou în biroul de sus. Tutilă îşi privi ceasul. — încă cinci minute, apoi începem dansul miresei... Nu te gîndi îa rele, mai jos decît eşti nu mai poţi cădea. Acum, sper, propunerea mea cu cele două teze despre Marx îţi surîde ceva mai prieteneşte ca înainte. Am făcut-o ca prostul ăsta de Carasurduc să nu priceapă ce fel de pocher joc eu cu membrii familiei mele. Dar de colaborat — fii sigur — vom colabora ! Vom crea, vom publica. Trebuie să punem între noi şi duşmanii noştri cîteva titluri de cărţi, cîteva opere marxiste bumerang : să ne apere, să ne justifice — dar să. şi lovească prin întoarcere. Mă pierdeam, simţeam că leşin, că voi cădea pe jos. Ştiam că nu minte, dar nu-mj venea să cred că ghilotina este atît de aproape de mine şi de Olimpia. Aş fi vrut — dacă aş mai fi avut puterea din tinereţe — să sparg moaca acestui rur optimat, cinic şi superlucid, dar ce rezolvam prin asta ? în fond, şi el era implicat, nu făcea decît să se apere cu mijloacele de care dispunea. —■ Poate... Ce ziceţi, nu ar fi bine să dispărem din Isarlîk ? Să plecăm, eu şi Olimpia, în altă parte, să începem acolo o viaţă nouă, obscură, departe de... De astă dată, Tutilă Unu rîse cu poftă, curat, bărbă-teşte. 292 293 ■ larlă-mă, cumnate, îmi spuse, privindu-mă cu reala simpatie de rudă şi prieten apropiat, dar eşti mai ageamiu decît credeam. Nu numai câ mi se pare — nui. refer la conferinţa ce ai ţinut-o — că eşti picat din luna, căzut din pom, călare pe o memorie şi o cultură ce funcţionează absolut anacronic şi idiot —, dar eşti şi lipsit de cele mai elementare noţiuni practice de viaţă. Crezi că poţi pleca undeva, oriunde, chiar şi în zootehnie, fără ca, în cîteva zile, să vină şi dosarele după voi ? Eşti, domnule profesor Candid, un atom marcat : marcat negativ, bine-nţeles ! Olimpia este marcată şi ea, pozitiv deocamdată. Dar sunteţi marcaţi pe toată viaţa. Să ştii, există ceva biblic în lumea puterii : Dumnezeul nostru. — poate că I-am moştenit de ia clasicii noştri evrei — nu iartă şi nu uită. Nu uită şi nu iartă, aricite jertfe i-ai aduce, în orice gaură de şarpe te-ai ascunde. Scara asta a puterii nu e scara lui Iacob : pe scara lui Iacob, îngerii urcau şi. coborau în voie — pe scara noastră se urcă numai. Toţi, pînă şi arhanghelii cei mari, urcă doar cu faţa către susul raiului. Care e iad, ţi-o spun eu. Un singur pas de faci înapoi şi vei fi sfîşiat exact de haita pe care o conduseseşi pînă atunci. Ura de clasă a bărbosului tău a fost depăşită de mult, dar URA, ca energie, ca liant şi analizor, ca benzină şi foc continuu, a rămas principiul şi forţa de bază a lumii i oastre. Uite, mă uit la ceas, au trecui, e\i.cl zece minute de cînd îi. fierb, c.i'culat, m oală seacă pe Carasurduc. Acum mă urăşte do moarto : dar se şi teme de mine. Ceea ce am şi urmărit, umilin-du-1. Dobitocul îşi închipuie că, acum, eu îţi dau dispoziţii cum să-1 spionezi — şi asta e bine s-o creadă —, deşi soarta lui şi a Isarlîkului, în general, mă doare în cot. Am eu alte griji la ora asta... Acum —• uite, îmi veni o idee — chem infirmiera : este informatoarea lui Osmanescu. Săraca, nu ştie că „unchiul" ei care a scutit-o de stagiul la ţară nu mai e tartore. Ea are să-ţi facă o nouă injecţie — văd că prima ţi-a priit în mod deosebit. Apoi, intri cu mine — ca un coleg ele filosofie şi marxism ce-mi eşti — în sala unde ne aşteaptă haita de tigri siberieni. Te aşezi în. fundul sălii, nu scoţi o vorba. Poţi să şi dormi, numai să nu mm -S sforăi. Pînă îţi faci înţepătura, eu îmi pregătesc băutura : o formulă a mea, o folosesc totdeauna ,cmd am nevoie de un mare efort nervos, de maximă concentrare. Anche io sono.,. professore. Vorbesc fără notiţe, bînd, din cînd în cînd, din această licoare italiană. Coniac Napoleon, Martini, ceai Mathe şi două pastile de aspirină. Vei vedea, voi fi foarte limpede şi convingător. Nu cred că vei pricepe mare lucru din ce voi expune eu, dar nu strică să cunoşti şi partea nevăzută a Lunii pe care umbli ca un somnambul. Nu ? — Pentru nimic în lume nu doresc să... — Aşa a zis şi armăsarul înainte de a fi avansat... cal. Sora sosi. Ca o umbră. Albă. îmi scosei singur haina, suflecîndu-mi mîneca. Injecţia îmi făcu plăcere — cred că era şi morfină în amestecul incolor din seringă. Nemţii, în timpul războiului, foloseau ca ergoexcitant un produs numit „Pervitin": te ţinea treaz şi viteaz trei zile în şir, ca după aceea să devii cîrpă şi fleaşcă. Mongolii au un secret al lor, îl numesc „Murtibing", procură linişte şi paradisiacă pace interioară definitivă. Nu te mai trezeşti din beţia lui, mori frumos, mori visînd, se zice că acest fel de murire e aproape un fel de înălţare mistică la cer. Există şi un alt produs, „Auxina", un hormon al plantelor, ea face ca seara sau cînd e secetă plantele să se aplece în jos, închizîndu-se într-un fel ele somn al lor. Şi mălaiul aztecilor conţinea ceva care îi înmuia pe supuşi •— nu e de mirare că popoarele mîn-cătoare de mămăligă sunt pasive, resemnate, cu o tendinţă catastrofală spre umilinţă, pieire, sinucidere gratuită. De ce ni se dădea. în puşcărie numai turtoi ? De ce e interzisă mămăliga în regimul soldaţilor? Mă simţeam bine — voios şi plin de o ciudată energie. Urechile îmi vîjîiau de parcă aş fi trecut, ca în copilărie, sub cortina de apă a r iu lui căzînd de pe dig. Limpi vina raci cu mîna, urcam. împreună spre turnul unui schit vechi. Aş fi fost dispus să mănînc orice fel de scîrne acolo, numai să ştiu că mă mai pot întoarce' în paradisul ascuns şi discret al amurgului nostru... Prin anticamera prin care treceam — în urma lui Tutilă, cum era şi norma] —, zării silueta leneşă a unui drac verzui 294 295 m întins pe mocheta roşie. Voiam să-1 izbesc cu piciorul, ca pe un cîine rîios şi neavenit. Sunt sătul de realism magic, de draci verzi, de clini roşii, de cai albaştri şi fluturi galbeni ce ning din cer. Acestea toate merg in societăţile subdezvoltate. Or, noi suntem în hiper-su-pra-sub-dezvoltare, noi nu avem lipsă de accesorii magice sau oculte, paradisul nostru e pavat cu ştiinţă, cu cea mai înaintată ştiinţă, ce nevoie mai este de emisari ai inconştientului, de paraconsiiieri ai istoriei şi ai prezentului, de aceste stupide şi desuete simboluri ale răului izolat şi catalogat? Tutilă însuşi — deşi era îmbrăcat ca un şeic arab în concediu la Paris — mi se părea a nu ii departe de ideea de coadă şi coarne mefistofelice, ha drac verzui însă, culcat pe covor, aici, aici — însenina un sofism, un pleonasm, un clar şi categoric „contradicţia in adjectio". Nu ? îmi făcui o cruce, murmurai o rugăciune. Tutilă mă tîrî, aproape cu forţa, într-un WC de o curăţenie şi o eleganţă ce mă făceau să visez. Numai muzica preclasică mai lipsea. Şi nişte palmieri mauri, plini de nobleţea şi înţelepciunea ce ţi-o dă oaza ce vede Sahara, dar e scutită, oază fiind, de relele şi belele ei. Mirosea totul a lavandă şi mentă, pereţii erau acoperiţi de plăci din porţelan azur, apa susura discret în scoici ce păreau virgine. Tutilă se desfăcu la prohab fără ezitare sau nazuri, îşi hîrîi gîtul, scuipînd o flegmă ţărănească autentică în scoica ce o alesese pentru... „La şedinţe, îmi spuse, dame şi miliţie, zice un vechi proverb rusesc, e bine să te duci cu vezica goală!" Mă strecurat, din pudoare, într-una din cele două cabine ce erau destinate unor nevoi mai consistente. Servii! (Ce stupide, expresie! „A servi", din care derivă „servitor" şi „servil", se foloseşte şi la : „nu serviţi o gustare ?" sau la „poftiţi, closetul nostru, serviţi-vă în voie!". Scabros») Terminai, nu-mi venea să ies, nu eram în apele mele, deşi mă simţeam liber şi felice. Aş fi vrut să-mi frec fata, să-mi ciupesc carnea, să mă uit în oglindă, să văd cîte umbre am, să văd dacă mă mai vad în starea în care sunt, Tutilă se urina zgomotos, ca un cal.- tro-păia de sănătate şi plăcere, părea că toate organele lui participau la acest ospăţ al uşurării. Mă speriai. Un tu- net ca de petardă răsună aproape. Fantastic, mi-am zis, cine a definit politica „un coup de pistolet dans unc cathedratc" ? Am uitat. începui să rîd ca un nebun, nu mă puteam reţine. „îţi plăcu, cumnate, aşa-i!?", mă t.postrofă autorul exploziei, rîzînd şi el ca de o grasă glumă, leşii din cabinet — continuam să rîd cu lacrimi—, basma bubuitoare a acestui falnic vizir mi se păru un bobi mac dat istoriei, un apostrof de relativitate şi sic-tn faţă ele timp şi destin... La toată, această drolatică paranteză se adăugă imediat apariţia, din cabina geamănă cu cea în care mă „servisem" eu, a tovarăşului Carasurduc. Cu o moacă de pocăinţă şi umilinţă, şireată, dai şi temătoare, ca un ursulache blînd, prim-paşa Isar-likului îşi împreună palmele ca şi cînd ne-ar fi cerut iertare. Tutilă îl prinse în lunetă, credeam că îl trăsneşte pe loc. Se priviră, se cîntăriră — de cuvinte nu era nevoie, computerele toate se Snvîrteau la cea mai fierbinte intensitate. Cum era şi firesc, Tutilă, fiind şi cel mai puternic, avu iniţiativa dialogului. — Valeu, Surducule, îi spuse, rînjind a glumă cu veninuri, te pomeneşti că adormişi colea şi te trezii eu cu salva „Aurorei" !? Carasurduc se-nveseli subit, ne arătă dantura şi. icni —■ Păi, nu prea durmii... — Deştept băiat, îl categorisi Tutilă Unu : te trimisă! în sală să-i linişteşti, îţi făcuşi calculele : mai bine mă înfrunţi pe mine, care sunt în trecere, decît să-ţi pierzi stelele de pe umăr în faţa subalternilor. Aşa e, mă Surd ac ? — Păi, cam. aşa. Dumneavoastră plecaţi azi-mîine, eu rămîn cu ei. Dacă vă ştergeţi pe pantofi cu funcţia mea, înseamnă că şi ei... Tutilă îl întrerupse brusc. — Aşa e, mă tovarăşe, ai dreptate. Bine gîndit, bine procedat. Sper că ai tras cu urechea la ce am uneltit eu cu acest intelectual burghezo-moşieresc ? — Să mă ia dracul, să nu am parte de... începu Sur-ducuî şirul de jurăminte. Cum aş îndrăzni eu să vă... ? 290 297 Păi eu mă uit la dumneavoastră ca la un Dumnezeu, ca la un viitor portret.., Vizirul Ilya se înmuie, îl luă de umeri cu simpatie şi porni spre sala de unde, ca un murmur de cantina fără griji, se auzeau rîsetele optimaţilor invitaţi. —■ Profesore, îmi spuse peste umăr, aruncîndu-mi o privire rece de procuror-chirurg, vei trece spre fundul sălii, îţi cauţi un fotoliu comod şi asculţi. Nu comentezi, nu discuţi, nu te laşi provocat. Auzi ? Eşti o simplă mobilă — prezenţa ta e împotriva regulamentului. Dar am eu socotelile mele. Auzitu-m-ai ? Am dat din cap. Am auzit. Sala era mai largă decît o ştiam, fusese deschisă o uşă de sticlă spre o catedră, o tablă, un ecran de proiecţii... Glastre de muşcată pe o faţă de masă roşie. Audienţa se ridică în picioare. Tutilă Unu şi Carasurduc, cu capetele plecate, îşi ocupară locurile cuvenite. Şopotiră, şopotiră misterios, apoi Carasurduc se ridică şi îşi începu, împiedicat la început, apoi tot mai cursiv şi mai protocolar, litania de introducere. Capitolul al VlII-lea O, diem praeclarumîntr.o zi, vorbindu-i îndelung Olimpiei despre Şigaliov şi şigaliovism, i-am dat să citească Posedaţii de Dostoievski. Mi i-a restituit repede şi cu mare scîrbă. „Nu pot să-î citesc, îmi spunea, îmi ies băşici pe limbă şi buze. Dacă ar fi să-1 urmez pe acest Dostoievski şi pe toţi posedaţii săi, ar trebui să-1 imaginez pe Domnul nostru Iisus Hristos trecînd cu ucenicii săi de-a lungul unei ape. Şi, zărind El acolo 0 turmă de porci in care intraseră nişte demoni, 1 se făcu milă de ei, se opri şi zise : «Să iasă dracii din aceşti porci nevinovaţi! Şi să intre în toţi aceşti Ivani-Dmitri-Verhovenskii aceia care stau karamazov între Europa şi Asia, filosofîncl în pustiu despre păcat, mîntuire, revoluţie, crimă şi Hbertate...» Ce zici?" Găsii un fotoliu neocupat în colţul cel mai întunecat al sălii. Mă aşezai oftînd. Ochii mă dureau. îi închisei. Trebuia să mă adun, trebuia să gonesc din sîngele meu eu-ioria asta neobişnuită. Pe lîngă apele roz şi crengile de cireş înflorit ce-mi circulau prin nervi, undeva suna şi sirena de alarmă a minei lîngă care am copilărit, trezind de sub mîl o spaimă veche. Ce căutam eu aici, ce rost avea prezenţa mea la această neagră liturghie? Cum am ajuns eu, tocmai, eu, care, toată viaţa mea..., acum să fiu regele balului între aceşti ştabi străini şi puternici? Nu trebuia să mă despart de Olimpia, nu trebuia, de la început, să mergem la acea jalnică înmormîntare, datoria noastră ar fi fost să ne facem bagajele şi să-1 urmăm pe Moşu. Cu primul tren... Am fost totdeauna — şi am rămas pînă astăzi — un idiot şi un nătîng : mama m-a născut fără pic de noroc, alegru -du-mi greşit şi ţara, şi secolul, şi harurile cîte le-am avut. M-am săturat de istorie, de dialectică, de salturi calitative: sunt bătrîn, am ars destul pe rug, toată 299 viaţa mea nu a fost decît o rătăcire continuă, pe o coborîndă serpentină, gonit din spate de un monstru al ratării inevitabile şi avînd în faţă scenariul sfîrşitului de lume, cultură, fiinţă şi sens, scris de filosofi şi pus în scenă de politrucii şi intelectualii din generaţia mea. Apele înspumate ale rîului continuau să cadă peste timpul meu interior : mama scotea din cuptorul din uliţa Coloniei turta caldă, aburindă, de lobodă. Făcea semnul crucii peste ea, apoi, rupînd-o, îmi întindea bucata pe care o răcea suflînd peste aburii fierbinţi şi verzi. Tata mă aducea înapoi din pădure, în spate : mirosea a Tată, a tutun, a ulei ars, a transpiraţie de om puternic. într-o după-masă de vară lungă-lungă (el lucra pe atunci la pompele de la nu), mă chemă să-mi arate, mirîndu-se şi el, ciurul plin de peşti mărunţi : „motoarele pompei îi înnebunesc, pesemne, îmi explica. Uite-i, parcă-s vrăjiţi, vor să fie omorîţi de rotor, chiar dacă-i gonesc de la ciur, vin înapoi, neştiind că dincolo e pompa care-i face puzderie..." Mă vedeam plim-bîndu-mă cu Limpi, în luncă, privind tăcuţi o coloană mărşăluindă de furnici roşii, războinice. „Uite, îmi explica ea, vor năvăli peste acest furnicar de furnici negre, mai mici şi mai slabe. Le vor fura ouăle, pe care le vor căra înapoi în muşuroiul lor. Din aceste ouă se vor naşte sclavii ce-i vor hrăni şi perpetua." Mierea de salcîm se prelingea prin limfa cărnurilor mele trădătoare : eram fericit, îmi curgeau pe faţă lacrimile neputinţei de a scăpa din groapă, eram totuşi fericit şi pur ca dimineaţa unei flori inconştiente, de cîmp sălbatic, ignorînd coasa. Se făcu întuneric. Vorbele celor doi conferenţiari se stinseră. Urma ceva vesel, cei din sală se foiau, chicoteau. Auzii explicaţiile reci, ironice, ale vizirului: — Avem sute de asemenea înregistrări. Cretinitatea intelectualilor lor e totală şi incurabilă. Acest imbecil — foarte simpatic şi deştept, de altfel —• trăieşte într-o vilă superbă din Nancy. Are o bibliotecă enormă, piscină ultra, grădină japoneză în spate. Este profesor universitar de sociologie la Sorbona. Vreo douăzeci de tomuri grele, scrise şi publicate în mai multe limbi : călătorii de studii pe întreg mapamondul... Era într-adevăr foarte intelectual, foarte francez, foarte simpatic şi degajat. Tipului, un ghid inteligent şi perfid (de mare profesionalitate) îi arăta, în mersul maşinii, un cartier de locuinţe noi, muncitoreşti. „Fantastic, exclama, nemaipomenit!" Era dus într-o creşă model : „Extraordinar, delicios, mes felicitations !". Tipul declara apoi în faţa microfonului •. traducerea a ceea ce spunea era corect redată în alutană, prin subtitrare : „Da, zicea domnul din Sorbona, m-aţi convins : tot ce am văzut m-a încîntat. Ca intelectual engage, consider vizita asta ca o lecţie. Una din condiţiile viitorului trebuie să o vedem în această con-locuire şi con-vieţuire a intelectualilor şi a cadrelor cu clasa muncitoare... Sunteţi cu mult înaintea Franţei — iar în ceea ce priveşte ordinea şi eficacitatea învăţămîntului, cred că sunteţi pe primul loc din Europa..." Urma acum un film confuz în care un alt franţuz (semănînd cînd cu Baudelaire, cînd cu Mairaux), proprietar al unei mici fabrici de pilule anticoncepţionale, explica reporterului (acelaşi reporter) motivele drama-tiqucs care l-au determinat să intre în partidul lui Marchais. Cauza primordială —■ reieşea clin declaraţiile' pe care le dădea în camera sa dintr-un luxos apartament al unui hotel din capitală — pornea de la o fermă de păsări a socrului său. Acesta vînduse, în. urmă cu' mulţi ani, statului francez o parte din moşia sa : statul, fără să-i spună înainte, construi pe acest teren un... aerodrom militar. Ce s-a întîmplat ? Avioane turboreactoare decolau şi aterizau întruna: zgomotul făcut de acestea era enorm, deranja teribil liniştea necesară găinilor de la fermă ; producţia de ouă scăzu dramatic, cea de carne şi mai mult. Socrul, revoltat — deşi este un vicux catholique d^vdt —, intenta un proces împotriva statului, cerînd fie mutarea aerodromului, fie serioase despăgubiri pentru daunele produse. Şi culmea : pierde procesul! „La toată această strigătoare la cer nedreptate — zice Monsieur Victor — am fost martor : iată începutul odiseei mele, iată cum a devenit un militant de stînga" etc. Mai amuzant mi s-a părut filmul etul trei: aici, o contesă bretonă (avînd un nume imposibil de scris, ne- 300 301 tuni de pronunţat) declara în holul hotelului „Intercontinental" că ea, din adolescenţă, se simţise atrasă de extrema stingă. Castelul ei —■ unul din cele mai Inimoase monumente normande — l-a şi pus la dispoziţia mişcării. Adoră studenţii, adoră tineretul, adoră mai ales China şi lacul Baicai. Contesa a învăţat singura să cînte la balalaică, acasă umblă numai în costum naţional georgian... Intervieverul, zîmbindu-i graţios (se vede că „băiatul" are ochi verzi, o dantură şi un zim-bet competitiv şi la Hollywood), o întreabă perfid : — Stimată camaradă, desigur, nu sunt primul care vă pune această întrebare, dar ne interesează teribil răspunsul dumneavoastră. Am vrea să ştim ce aţi face dacă —■ în cazul unei revoluţii sau al unei eliberări — vi s-ar lua castelul? De către puterea populară... Contesa rîde cu poftă : — Sunteţi, totuşi, primul care îmi pune această întrebare. Ar fi absurd, camarade ! Trebuie să ştii că a-cest castel al meu şi al strămoşilor mei nu a fost obţinut prin exploatarea clasei muncitoare. NU. El este o moştenire. Voi ceda eu însămi, dacă mi se va cere, pentru un muzeu sau o instituţie, o aripă pe care o voi crede eu de cuviinţă. E clar, sper !? „E clar" — hăhăia în lacrimi de rîs sala întreagă.. Mi se părea că primesc palme, deşi, personal, toată viaţa mea am fost convins de iresponsabilitatea cretină a acestor „stîngişti de fotoliu" care sunt „neurocomu-niştii" occidentali. Dar îi şi înţeleg : nu îţi poţi imagina decît răul de care eşti tu însuţi capabil, nu te poţi pune în situaţii ce aparţin timpului şi spaţiului politic al altor continente sau lumi. Eu însumi, dacă mă analizez cinstit, nu am. fost altceva decît un „enrosocialist" de catedră : am coborît însă şi acest steag de îndată ce a apărut la orizont Portretul marelui învăţător al tuturor popoarelor ; cu broşura sa în mînă, am simţit că se intenţionează castrarea mea de memorie, libertate şi filosofie. Dar am subvieţuit o viaţă întreagă (şi ce viaţă!) în umbra unor valori occidentale —■ egalitate, libertate, solidaritate —, m-am mîntuit sufleteşte, în anii de robie babiloniană, prin încreştinare şi rebo-tez catolic. Cu toate aceste „scuze" biografice, rămî- neani totuşi ruşinat în faţa cecităţii şi amoralităţii a-oestor funii burgheze cu care va fi, pînă la urmă, spânzurată burghezia însăşi. întreg secolul trecut nu a fost decît o fierbinte şi dramatică Incrîncenare de a găsi formula revoluţiei şi a statului ce îi va urma. (Fiindcă sărăcia a fost o realitate cumplită şi uriaşă, ca şi inegalitatea de clasă, ca şi exploatarea omului de către om. Dar, iată, au apărut rele mult mai mari şi mai mortale decît acestea : la ora asta, foarte puţini în această parte a lumii mai pun problema că unii au prea rriu.lt şi alţii prea puţin, că unii trăiesc în lux şi voiaje şi alţii trag pînă le sar ochii. însă nu asta e durerea sau suferinţa care ne macină, nu, ci faptul că suntem umiliţi de nişte proşti şi nişte lichele, că ne e ruşine de ce se face şi se spune în numele nostru, că nu vedem nici pentru noi, nici pentru copiii noştri nici o zare de speranţă, că mor sub ochii noştri dovezile trecutului, şcoala, familia, ogorul şi limba... Condiţia noastră umană e în pericol, definiţia noastră ca oameni în faţa Puterii Absolute, acestea sunt problemele — şi nu lupta între cei avuţi şi cei săraci...) Acum e clar, prin milioane de victime şi fluvii de teroare, secolul nostru a inventat Revoluţia (cu „R" mare) şi Statul (cu „S" mare), extirpînd pînă şi umbra ideii unei alte forme de revoluţie sau stat. Mai mult, toate încercările de a introduce reforme, idei, valori sau morală în acest sistem au. fost nimicite în germeni. Argumentul acestor „tovarăşi de drum" că nu se poate altfel — deşi fals şi anacronic — a devenit o axiomă universal recunoscută. Nu se poate altfel, dacă începi în acelaşi fel : toate drumurile duc spre resemnare, foame şi frică, dacă începi prin frică, foame şi fanatism. Dar eu cred acum că răul acesta de care suferim, din cauza sistemului şi a metodelor sale, nu mai e de mult un rău local sau continental : proporţiile pe care le-a luat presupun un grav amestec metafizic, o implicaţie a răului suprem, o îndemonire a lumii, ce are ioc sub ochii şi nasul nostru. E timpul ca bunul Dumnezeu să intervină cumva, puterea oamenilor a ajuns fatal entropică, ne prăvălim, ne distrugem, nu se poate ca El, dacă ne mai iubeşte, să nu se gîndească, sub o formă sau alta, că e momentul să ne sară în ajutor.: 302 i 303 („Mintuieşte-mu, Dumnezeule, după mare mila Ta. Şi pune, Doamne, pază gîndurilor mele : şterge fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte... Stropeşte-niă cu isop şi mă vei curaţi, spală-mă şi mai alb ca zăpada voi fi... Dă-mi să aud cuvînt de bucurie şi de veselie şi se vor bucura oasele mele cele zdrobite... Oasele mele zdrobite...") Pluteam, mă simţeam ca un fulg, ca o pasăre. Mîna nu mă mai durea, zvîcnea uneori, dar nu dureros. Nu realizam locul şi condiţia mea în acest conclav secret, întregul meu plex solar părea să se bucure de un fel de mîngîiere şi limpiditate ,• nici foame şi nici sete nu simţeam — doar un fel de vagă nelinişte, de parcă aş fi fost într-un submarin, la adîncime, în timp ce sus bîntuia probabil un uragan nimicitor. Inteligenţa (din păcate, cea mai animalică dintre facultăţile umane), ca un ogar bine dresat, era la pîndă : reflexe vechi, de meschină, deşi filosofică curiozitate, mă ţineau agăţat de deşertăciunea acestor infradeşertăciuni. (La vîrsta şi Ia condiţia mea, orice implicare în social şi politic, tot. ce depăşeşte întrebările fireşti ■— legate de Cer, Soartă, Rost, Moarte —• înseamnă ieşirea la suprafaţă a unor reziduuri de micime şi stupiditate ce ar fi trebuit sa mă îngrijoreze.) Unui om care a fost odată ars pe un rug sau ghilotinat în esenţa sa nu-i stă. deloc bine să asiste, gură-cască, la o conferinţă a inchizitorilor din garda pretoriană. Dar pluteam pe ape artificiale, o tăietură sub creier îmi deschisese apetitul pentru lume şi. informaţii, eram, de azi-dimineaţă, un melc plecat de acasă, departe. Un Candid bulgarizat, incurabil păgubos, un monadolog desieibnizat, un fost marxist devenit un eretic periculos al marxismului în sine. Limpi curgea duios prin sîngeîe meu : dacă închideam ochii, îi vedeam ochii. Se uita la mine ra Anca, prelung ; îmi transmitea de departe fiorul unor ape reci, gravitatea nerostitului cuvînt din ultima gară, tremurul cortinei căzute peste cadavrele reale ale tragediei. („Bineeuvîn-tat fie Domnul că ne-a dat pradă dinţilor lor. A scăpat Sufletul nostru, cum scapă pasărea din. cursa vînătorului ? S-a Sfărîmat cursa? Ne-am izbăvit noi? Am nădăjduit întru Tine, Doamne, nu mă lăsa să mu clatin acum F Acum ! Acum !") Ca o umbră, sanitara-docloriţă cu ochi de statuie şi faţă de madonă sastisită apăru din. spatele fotoliului meu. îmi întinse un pahar de suc de roşii. ÎI primii : semăna, zîmbetul ei cu algocalminele priviri ale îngerilor ce însoţesc Moartea în misterele medievale. Dar sucul era foarte rece, vîscos, era şi dulce şi amar, făcea bine stomacului meu speriat şi animos. Mă scufundam (şi îmi dădeam seama de asta) într-o necunoscută beţie de alcov şi catafalc. Trupul, fericit, trăgea un hotar neurolepţic între carne şi gindire, între instincte şi iad. Eram în acelaşi timp devorator şi devorat, vulpe flămîndă şi ieruncă inconştientă. Pluteam, pluteam : fără aripi, peste timpul, peste spaţiul imediat ,• pluteam şi peste spaimele mele legate de cefele acestor oprimaţi sănătoşi şi plini de viaţă. Olimpia plîngea, totuşi, în toate celulele mele, îi vedeam mereu ochii, mîinile, gura deschisă ca pentru sărut sau ţipăt. Dar nu puteam face legătura cu inima sau cu înţelegerea mea : chipul ei cădea mereu în fundul apei, ca o piatră, ca o raza de lumină răsfrîntă sau curmată. Printr-un parbriz plouat, vedeam siluetele celor de la masa roşie, cu muşcate roşii. Totul se vălurea, se unduia, aerul mi se părea a fi dintr-un tul transparent, fin. Alături de Tutilă şi Carasurduc, imaginaţia mea de Arlechino semperi-ronic vedea şi corpurile astrale ale lui Marx, Engels, Leibniz şi Napocos. (Nici un drac nicăieri : la ora asta a pariului ceresc, ei erau cu toţii trimişi în delegaţii la marile conferinţe -— de pace — şi micile alişverişuri •—-de război.) Brutto (partenerul simpaticului Popeye, mîncătorul de spanac, simbolul, pentru noi, vechii puşcăriaşi, al mitului puterii, pierdute şi regăsite, ca prin minune, în ultima clipită) îşi termină, corect şi aproape gramatical, pomposul său „Ave! Tutilă!". Limba îmi era scămo-şată, simţurile cam lălăite şi confuz-difuze — totuşi, fiecare cuvînt ce se rostea pe estrada din faţă îmi suna în urechi si creier de parcă ar fi fost transmise de un megafon Hi-Fi. Centrii vorbirii şi înţelegerii nu numai că nu erau atinşi deloc, dar funcţionau majusculat şi 304 305 hiperlucid. Auzeam, dar şi vedeam cuvintele ce se rosteau : retina şi timpanul păreau a fi legate direct cu centrala mea ...epistemică. Aşa ceva nu am trăit, ca intensitate şi adevăr, decît în ziua în care mi s-a citit sentinţa de condamnare la închisoare grea şi la confiscarea tuturor bunurilor mele materiale, morale şi spirituale. Dar pe atunci eram tînăr, plin de sirene de alarmă, neiniţiat în suferinţă şi rugăciune, ca acum. (Dar, oare, îmbătrânesc vreodată instinctul nostrui de conservare a vieţii, teama de durere, lepră, moarte ?) Tutilă Unu, care rîsese pînă acum împreună cu op-timaţii săi din sală, se ridică încet în picioare. Un chelner kaki îi aduse, pe o elegantă tavă cu horbote şi cristaluri, un termos neobişnuit. Mi se părea că mă caută cu privirea în colţul meu întunecos. Greşeam : Tutilă îşi aduna gîndurile, se concentra. Ca un peisaj înainte de furtună, faţa sa de funcţionar superior se schimbă sub ochii noştri. De sub masca politicoasă şi urbană a „cumnatului" meu, se developa lento o efigie de forţă, şi cruzime ce mă săgeta ca un duş de gheaţă. Psihiatrică, îmi dădeam seama că aici se joacă o altă piesă decît aş putea eu să-mi imaginez — dar curgerea perfidă a drogului în sîngele meu mă ţinea la margine, apatic şi neutru, gata oricînd să cînt sau să aplaud. Vizirul îşi turnă din licoarea vişinie adusă în termos, apoi, cu ochii închişi, sorbi îndelung, cu mare plăcere, dar şi ceremonios şi sever... Cu o voce calmă, pe soartă stăpînă, Tutilă — în care, •de îndată, ghicii un retor de mare şi flegmatică experienţă — îşi începu preţioasa alocuţiune. (Chinez bătrîn, simţindu-mi grijile şi spaimele topite în comoditatea fotoliului, îmi puteam permite acum să văd, dincolo de estrada surducă, prin perdeaua de neguri a muntelui stîncos, creasta încă înzăpezită a Parîngului natal. Ciobani nu se vedeau, nici mineri murdari ieşind din şut: doar strămoşii din opereta istoriei noastre naţionale, trişti pensionari ai unui timp sclerozat, stăteau, disciplinaţi şi tăcuţi, la şcoala de pîine şi parizer. Ca nişte fluturi coloraţi, ochii anonimilor martiri pluteau în stol spre Celtărîm. O ţigancă gravidă ne arăta fundul, strigînd cît o ţinea gura : „O del 306 sî baro !" : mare este Dumnezeu. Olimpia, Minervă nefericită şi păguboasă, îşi căuta scutul, suliţa, coiful : drumul înapoi spre Olimpul fericit al casei noastre. închideam ochii, îi vedeam ochii...) Nu am prins primele fraze ale conferenţiarului. în. sală se rîdea —- probabil că Tutilă, conform stilului antisuleiman, şi-a început filipica printr-o mică glumă, de şedinţă. Dar muşchii fălcilor lui se întăriră, cotitura spre grav şi esenţial se făcu repede, chiar foarte repede. Aerul se îngroşă, nu mai respiram, eram respirat. Inima îmi suna în timpane : cu toate că mierea unei necunoscute fericiri curgea încă prin limfa mea, începeam să mă tem ca nu cumva, în mod stupid, să mă transform, aici şi acum, într-un gînclac de bucătărie întors pe spate, fără nici cea mai absurdă şansă de a mă. putea agăţa de ceva, de cineva. — Nu este obiceiul nostru — auzii —, al celor care lucrăm în cabinetele unde se gîndeşte, acolo sus, la înalta Poartă, să oferim explicaţii pentru anumite tactici sau manevre ideologice, alimentare sau militare. Experienţa revoluţionară ne-a învăţat că supuşii şi subalternii execută excelent ■— adică fără murmur şi şovăire — mai ales acele directive, decrete sau măsuri al căror rost, sens şi raţiune le scapă. Ştiţi prea bine, un şef care a ajuns să se explice — sau, mai rău, să răspundă la întrebări — este de mult el însuşi un semn de întrebare-rebutat. Relaţiile noastre ştiinţifice cu poporul, pe de o parte, cu aparatul executiv, pe de alta, se bazează pe un îndelung şi solid sistem de convenţii şi. cousemnuri oarecum teatrale, pur formale: noi ne facem că îi ascultăm, ei se prefac că ne aprobă şi ne iubesc. Nu e nimic fals în asta, nimic anormal : cît timp se respectă regula jocului, treaba merge, puterea rămîne neatinsă, funcţională, teleologică. Dar, spre marea noastră indignare şi stupoare, în plină amiază a liniştii şi victoriilor noastre statistice, sub cerul socialist şi revoluţionar al municipiului Isarlîk (de zece ori fruntaş în întreceri, iniţiative, cîntări şi sport), a răsunat un rîs batjocoritor. Da ! Corpul delict al acestui rîs, o biată fosilă filosofică — se numeşte Desiderius Candid —, are în cap frumoase rămăşiţe de cultură şi idei, este un fel de cum- 307 nat de stînga al meu (he-he-he), dar poseda şi o memorie care ar fi trebuit să fie demult anihilata. Rîsul său, în sine, e un simplu act idiot şi iresponsabil: constituţia noastră, cea mai democratică din lume, permite rîsul, cu condiţia să nu se tulbure liniştea publică. A rîs de un afiş al primăriei? Foarte bine: gâborii de serviciu ai lui Osmanescu trebuiau să-1 ia imediat, să-1 ducă discret unde trebuie şi acolo să-i ardă, pe tăcute, cuvenita bătaie profilactică. El învăţa lecţia (pe care o uitase, probabil), obrazul Culturii rămînea nepătat, istoria putea să meargă înainte -—■ iar eu rămîneam liniştit să-mi văd de treburi în capitală. Dar nu s-a întîmplat aşa ! Capetele şi-au pierdut capul : vechea conducere — o jalnică fascie de cumnaţi, amanţi şi hahalere, afaceriste şi total neprincipiale — neavîndu-şi conştiinţa curată, fiind şi total lipsită de nivel politic şi iniţiativă şedinţologică, a umflat ţintarul. A avut loc a doua bombă, de astă dată filosofică. Mai mult : ideologică. Şi mai mult: politică. Profesorul acesta nenorocit a fost invitat să .vorbească despre Marx. Fiţi atenţi, tovarăşi: cine este invitat, unde este invitat, de cine este invitat, despre cine ţine el o prelegere ştiinţifico-fantastică!? Treburile nu ram în aici. Ilderim soseşte prea tîrziu ca să mai poată stinge focul aprins de noi, în pădurea noastră. Oraşul începe să fiarbă, să bubuie chiar. Ce e cu acest Karl Marx, cum stăm cu acest clasic, mai suntem sau nu mai suntem marxişti ? Noi, acolo sus, cîntărind şi calculînd la cel mai înalt nivel european, ţinînd cont mai ales de specificul şi firea poporului nostru, în mod calculat şi rece, am optat demult, cum bine se ştie, chiar dacă nu o spunem pe faţă niciodată, pentru o dictatură ortodoxă, de tip, dacă vreţi, cvasire-ligios. Poporul să stea în biserica patriei, să muncească cinstit şi dezinteresat, să cînte, să se roage sau să ne înjure, dar în mare tăcere, cu multă frică şi modestie. Evanghelia ideologică, simplificată la maximum, o citim, noi, zilnic, din altar, cît şi cum trebuie, răspîndind-o prin toate mijloacele pe care, pînă la saturaţie, mass-media noastră ni le pune la dispoziţie. Nu dăm Biblia pe mîna tuturor garabeţilor: unde am ajunge dacă orice nechemat ar începe să pună întrebări ? De la a pune întrebări, să ştiţi, pînă la a lua la întrebări, e un foarte mic pas, nu vă recomand să-1 cunoaşteţi! în sfîrşit, asupra acestor probleme, teoretice, voi reveni ceva mai tîrziu. Fapt este că în jurul lui Karl Marx, ca din senin, s-a iscat o furtună, un adevărat taifun ideologic. Portretul şi bustul său — exact asta ne mai lipsea — au fost ridicol şi stupid amestecate în scandai. Peste toate aceste jalnice şi periculoase jocuri cu focul — în plină şi lărgită plenară de paşaiîk şi Divan — deşteaptă şi viteaza mea verişoară Olimpia, încolţită de propriul dosar şi ameninţată cu o promovare în sus ce nu-i convenea deloc -— profită de lipsa de atenţie a tovarăşului Carasurduc (prea nou în funcţie ca să poată abate din timp fulgerele, prea ignorant ca să poată mirosi unde şi ce fel de foc a fost pus), cum vă spun, soţia acestui Candid, uitînd pesemne în ce lume trăieşte şi la ce icoane se închină, toarnă benzină pe foc, întrebînd plenara în gura mare : „ce e cu Marx, unde e Manifestul său comunist, de ce anumite lozinci nu mai sunt valabile, cum de Agia ba îl urcă, ba îl coboară de pe frontispiciul ei ?" Şi dă-i, şi dă-i ! O asemenea apostazie, tovarăşi nu mai este o eroare de protocol, nici un oarecare accident de şedinţă, ea constituie o gravă greşeală politică, un nepermis act de liberalism burghez, o sfruntată sfidare a gîndirii şi gîn-dilarului nostru celui mai iubit. Nu avem nimic cu Marx, nu are decît să se plimbe cît vrea, ca o stafie, nu în Europa, dar chiar în lumea întreagă. Ne convine, tovarăşi : el este trambulina utopică prin care, în mod ştiinţific, atragem în sfera influenţei noastre majoritatea inteligenţelor revoluţionare, romantice şi nafve, clin lumea a treia. El, Karl Marx, ar fi certificatul nostru de filosofie, dialectică, materialism dialectic şi mai ales istoric : portretul şi numele lui constituie embleme ale continuităţii şi cinstei noastre politice. Marx este o etichetă — şi noi suntem obligaţi să ţinem la această etichetă. O etichetă clasică — dar nimic mai mult. El este doar dimineaţa primei zile a Genezei lumii noastre, autorul romantic al acelor basme despre comunism cu care s-au legănat marii naivi şi romanticii noştri martiri revoluţionari, în epocile ce au premers adevăratei Revo- 308 309 îuţii. Frumoasele ,sale vise, amăgitoarele sale promisiuni, privind dispariţia statului, dispariţia claselor sociale, a banului, a miliţiei şi siguranţei, toate aceste cîntece de leagăn, în faza în care am ajuns acum, trebuie să ie combatem tacit, făcîndu-le uitate, dispărute, intrate in pămînt pentru totdeauna. Utopia lui a devenit o pan-topie : la ora asta, nu există pe întreg globul pămÎnţese nici un cătun sau sat în care primarul să nu fie pus în situaţia de a trebui să declare clacă este sau nu este un marxist. Popoarele subdezvoltate — şi ele alcătuiesc 75% din populaţia lumii —, ca fluturii de seară, vin atrase spre eliberarea propusă de el, şi numai de ei. Nici creştinismul nu s-a bucurat de o atît de hipnotică seducţie a suffetelor simple (dar şi a spiritelor subţiri, macerate de vanitate, ranchiună sau cruzime sadică, de „pohta" de a conduce, dicta şi supune), astfel încît, cred că e clar pentru toată lumea de aici, noi avem nevoie de firma lui, de premisele lui, de filosofia lui pur teoretică, de metodele pe care ni Ie propune şi de clasa muncitoare, pe care o aşază în frunte, declarînd-o factotum, şi mijloc şi scop —• dar nu avem deloc nevoie de adevărurile sale, considerăm chiar deosebit de nocivă şi. total inoportună, de-a dreptul dinamitardă, orice încercare de a-1 mai citi sau reciti, de a-1 mai recunoaşte ca profet, de a-1 folosi în praxisul treburilor publice. Noi am depăşit faza motivelor şi motivărilor revoluţiei : suntem după o revoluţie care s-a terminat, avem o orin-duire aşa cum este ea, însuşi cuvîntul „revoluţie" trebuie să însemne astăzi cu totul altceva decît însemna el în Manifestul princeps. în consecinţă, este de datoria noastră, a celor care ducem înainte revoluţia .mondială (şi nu iluzia micilor independenţe socialisto-naţionaliste, care nu sunt decît simple metode permise de sus, ca treaba cea mare să se facă repede şi cu cheltuieli şi puteri locale minime), este, cum zic, de datoria noastră, a braţelor lungi, să curmăm din rădăcini, fără milă, orice încercare, voită sau întâmplătoare, de a ne suci capul, de a ne opri din mersul înainte, spre a citi, cu luna realităţilor ce ne înconjoară, ce scrie în acel Manifest comunist, ne care teoretic ît vom cita mereu, dar pe care practic l-am aruncat demult la lada de gunoi a istoriei. Aşa încât iată ce-i spun eu domnului profesor Candid : Marx este un gânditor utopic, utopia lui revoluţionară ne-a dus la PUTEREA pe care o avem azi. Acum — este cit se poate de firesc şi de logic — trebuie să-1 facem uitat, să ne debarasăm de el, pentru ca să putem păstra în linişte Puterea. Oricîte jertfe ne-ar cere aceasta. Răsunară aplauze scurte, categorice, de tip militar. Tutilă îşi bău licoarea amalfi cu ochii închişi. Simţeam Ş că se adună găteje pentru un rug, presimţeam apropierea, trecerea prin mine a frigării prin care voi fi pus la prăjit. Beam din sucul roşu amar, ştiam că e un drog, i îrti făcea totuşi plăcere această ireală plutire deasupra -i valurilor. Mă apropiam de o revelaţie? Nu ştiu, dar, spre deosebire de Olimpia, care imediat după moarte se vedea frunză, mugure sau petală, mie, mai deformat ele îndoieli şi incertitudini, îmi plăcea să visez că, îndată după ce voi muri, imediat ce voi trece peste prag, mă voi trezi, ca spirit, direct într-o bibliotecă. Acolo, o fiinţă draeîngerească, zîmbitoare şi practică, numai prin câteva semne sau logogrife, mă va face să înţeleg tot ce nu am ştiut cit timp am trăit numai : cine suntem, ce rost avem, încotro am mers, încotro ar fi trebuit să mergem, cum e cu supremul Bine, Adevăr şi Frumos etc... Acum, din felul în care începuse să se developeze acest arhanghel al Puterilor lumeşti, se părea că, înainte de a muri, voi avea parte de cunoaşterea feţei necunoscute a lumii în care am trăit fără să trăiesc şi am existat sistat în permanenţă. (,,Ca un. occidental mut ce nu avea clecît defectele de a nu auzi ,şi de a fi orb.") Tutilă tuşi scurt, clipi de câteva ori din pleoapele sale grele, apoi continuă, neobosit, proaspăt : — Să zicem că nu ne mai pasă clacă — citind Manifestul, acum, la şaizeci de ani după revoluţia cea mare — oricare elev onanist sau brigadier fruntaş în muncă şi votcă populară la bufet ar ridica degetul ca să ne întrebe : „tovarăşi, vă rog să mă lămuriţi, cînd va dispărea statul, care sunt gările ce ne apropie de comunism, cum va fi posibili să aibă fiecare după nevoile sale ?" îl putem izola, zdrobi, băga la nebuni. Nu-i aşa ? 310 311 Dar ne convine ? Nu ne convine. Asta ne-ar întoarce înapoi cu treizeci de ani, în deceniul acela în care eram incă obligaţi să admitem întrebări şi să purtăm discuţii, chiar dacă le făceam cu pistolul într-o mînă şi broşura tovarăşului Stalin în cealaltă. Dar, trecînd peste aceste romantice riscuri ale reînvierii Profetului, există şi alte pericole legate de numele acestei 'stafii din secolul trecut. Mă refer la capetele din Divan, la. creie-rele pătrate ale unor înalţi tovarăşi din conducerea locală, care, excitaţi de conferinţa acestui profesor genopoiitan, să înceapă a gîndi, a medita, a face comparaţii şi a se întreba: „de ce?". Nici o nenorocire intestină mai .mare nu ne poate paşte decît ca, deodată, ca o modă sau ca un incendiu, activiştii şi ofiţerii noştri să înceapă să-1 citească cu adevărat. (Rîsete, scurte aplauze.) Nu rămîn la simple afirmaţii, am. fost trimis aici cu sarcina de a lămuri problemele. De pildă : cel care îl citeşte, chiar şi în silă şi superficial, nu poate să nu observe ura pe care Marx o avea faţă de statul de tip hegelian, adică faţă de statui prusac în care trăia. Or, fiţi atenţi, tovarăşi, experienţa noastră istorică ne-a. obligat să optăm, fără voia noastră, exact pentru formula de stat pe care Marx o detesta mai profund şi o şi voia distrusă, îngropată de vie. Statul nostru este un stat centralizat, ierarhizat, militarizat, exact ca şi statul lui Wilhelm I. Noi îi spunem „democratic" — duşmanii noştri îl cred birocratic, boureaucratîquc. Toate acestea sunt vorbe : în esenţă, statul nostru este întruchiparea fizică a unei idei, a unui ideal, puterea noastră întreagă fiind concentrată în persoana mistică a unui singur om, clasele sociale sunt caste sociale — lupta de clasă fiind totuşi extirpată pînă în pînzeie roşii. Deci Marx este duşmanul numărul unu al formei noastre de stat. Merg mai departe pe ideea asta. Idealistul Hegel •— fiţi atenţi — susţinea că statul nu se confundă cu etapele sale de devenire ; Marx, cu vehemenţă, susţine că statul este una cu formele sale, cu etapele pe care le-a parcurs : statul ca scop, zicea el, nu este decît summa mijloacelor folosite ca să ajungi la el. Ga să mă înţelegeţi mai bine, vă voi explica bă-beşte. Hegel (idealist-idealist, dar mare filosof, n-o spu- 1 îiem, dar o recunoaştem) ridica statul peste poliţie, armată, biserică, războaie : chiar şi peste istorie. Exact cum credem şi noi astăzi. A gîndi ca Marx, aici şi acum, ar însemna să implicăm în noţiunea de stat — şi în puterea ce o conduce — toate crimele, idioţiile, jertfele ce s-au făcut ca să ajungem unde am ajuns. Motive de lungă experienţă şi profundă analiză ştiinţifică ne obligă să lichidăm, mereu şi mereu, cu trecutul. Schimbarea Naturii, a mijloacelor de producţie, a relaţiilor sociale mi se pare, politic vorbind, mult mai simplă şi mai inofensivă decît este memoria oamenilor, instinctul lor reacţionar de a-şi aduce aminte cum a fost, cum ar fi trebuit să fie, cum ar fi putut să fie dacă..., şi cum este el acum, altfel, cu totul altfel decît îl povestim noi la şedinţe, în şcoli sau prin presă şi radio. Transcriem de atîtea ori istoria noastră contemporană, schiinbînd an de an etapele şi titlurile, încît, dorim noi, Moise însuşi, de ar coborî de pe muntele Sinai, să nu mai ştie care a fost adevărul cel adevărat. Trecutul ne este duşman : l-am naţionalizat, îl reeducăm, îl reinterpretăm, folosindu-l doar ca materie primă de agitaţie şi propagandă. Marx era adversarul acestei idei : dacă ar trăi — şi nu ar fi un jidov fricos, oportunist şi afacerist, ca toţi ceilalţi —, el ar fi primul care s-ar ridica împotriva falsificărilor istorice, împotriva cultului celui, mai iubit fiu al poporului, împotriva, mai ales, a serviciilor noastre de informaţii şi contra/informaţii. Dispreţul său profund faţă de socialismul de stat — e vorba de ideile unui Louis Blanc şi Lassalle — este arhicunoscut, nu poate scăpa nimănui care îl citeşte atent. „Un stat patron — vă citez din memorie —, cu salariaţi, supuşi şi paznici severi, mi se pare o monstruozitate şi o trădare." Vă place? Vii daţi seama? Noi avem un stat socialist, deci realizăm un socialism do stat. E clar? Or, duşmanul de moarte, duşmanul fanatic al acestei forme de stat (noi îi spunem „intermediare, de trecere, provizorii" — chiar dacă provizoratul acesta, he-he-he, ni l-am asiguret pe cel puţin două secole şi jumătate), ai acestei forme de înaintare spre... a fost şi este Karl Marx. Urâ capitalismului de stat, ca idee ; ce să mai spunem dacă îl vedea şi realizat, gata, aşa cum îl vedem 312 313 noi, universal şi veşnic valabil, chiar dacă nu e, deocamdată, nici prea rentabil, nici prea vesel etcetera ! Marx zicea : „Cu cît acest capitalism de stat devine mai colectiv şi mai de stat, cu atît va exploata mai cumplit pe cetăţenii simpli !" Ei, ce ziceţi ? Staţi că nu am terminat încă. Statuia aceasta care ne-a dat ideea revoluţiei mondiale, prin proletariat şi luptă de clasă, era deosebit de pornit împotriva lui Ruge, ce admira sistemul cooperatist englez, fiind, în acelaşi timp, un furibund duşman al sistemului francez de a face dreptate prin decrete de sus. Or, sistemul nostru este un .sistem cooperatist, iar metoda guvernării prin decrete de sus face parte integrantă, legică, din sistemul nostru. Mai mult decît atît : utopistul acesta profund reacţionar are pagini considerate de duşmanii noştri ca fiind antologice, în care analizează cauzele şi consecinţele alienării po-politice a maselor. Marx susţine, deşi era un ateu convins (dar poţi avea încredere în ateismul unui popor care şi-a păstrat religia timp de 3000 de ani?), cum zic, deşi era ateu convins, el afirmă că alienarea filosofică şi religioasă a maselor duce sigur la o gravă alienare politică. Cristoase! Dar ce anume urmărim noi prin toate organele noastre de educaţie, reeducaţie, paraeducaţie, instrucţie şi dresaj disciplinar ? Tocmai această formă ele supunere si resemnare, pe care Marx o numeşte „alienare", adică înstrăinare de tot şi de toate. Nu? Ce înseamnă socialism ? Muncă, muncă, familie, tăcere, disciplină : vă adunaţi cînd vrem noi, vorbiţi despre ce vrem noi, urlaţi şi aplaudaţi la ordinii! nostru. Adevărata, marea politică, în slujba căreia noi toţi suntem simpli soldaţi în termen, se face sus de tor. . nu la înalta Poartă, mult mai sus. Nici la ce se vecie si la ce se spune în nourii Sublimei Porţi, ci în acele secrete foruri tactice şi strategice în care e desfăcuţii harta lumii pe cel puţin o mie de ani înainte. între noi putem s-o recunoaştem cinstit.: nu mai suntem de mult, dragii mei, ostaşii unei mici revoluţii naţionale, în marş patriotic. Chiar şi Magnificul nostru şi-a dat seama că, prin toate mijloacele şi forţa noastră, servim, prin usa din dos, uriaşul plan al revoluţiei mondiale, al unificării şi integrării mondiale, al păcii, care A f nu mai poate fi decît mondială. E limpede? Şi atunci, trebuie să fie evident pentru orice căcat cu epoieţi că Marx, care detesta politica —■ da, da, voi veni cu precizări în acest sens — nu poate să mai fie considerat decît un clasic formal, un steag simbolic, o barbă şi o cacealma de care numai noi să ne ştim servi inteligent şi cu prudenţă. Deşi visa şi îndemna la o dictatură a proletariatului, domnul Marx, totuşi, considera aceasta cam în felul următor : un individ se opune liber unui grup, un grup se opune liber altui grup, un popor se opune, are dreptul să se poată opune liber conducătorilor săi vremelnici. Vă place? De asta avem noi nevoie acum ?... Mai mult decît atît : trebuie să ştiţi că întreaga noastră forţă educativă se bazează pe ideea şi metoda muncii şi creaţiei colective. Şedinţele, colectivele, grupurile de creaţie, cenaclurile, asociaţiile de amatori, toate acestea alcătuiesc celulele noastre creatoare. Ne uităm cu vigilenţă şi mărită grijă spre orice individ care, singur, de capul lui, gîndeşte, scrie, creează sau. inventează. Nu ne convin deloc aceşti Robinsoni a) individualismului : ideile noastre se nasc într-un singur cap, noi nu mai avem nevoie de idei noi. Din punct de vedere filosofic, avem suficientă teorie, ne poate ajunge pentru un secol de acum încolo. Ceea ce avem noi de făcut este să împiedicăm ca ideile să ne împiedice în realizarea planurilor noastre ferme. Pentru a-cest lucru, un uriaş plan, teribil de costisitor, e în curs de desfăşurare pe întreg continentul nostru, şi anume selecţia ştiinţifică a indivizilor de care vom avea nevoie în viitor. Selecţia aceasta se va face din leagăn, urmărindu-se pe întreaga filieră a învăţămîntului ca numai indivizii supuşi, limitaţi, descurcăreţi, dar disciplinaţi, inteligenţi, dar absolut imuni faţă do idei şi îndoieli din afară, să fie promovaţi înainte şi în sus. Promovaţi, protejaţi, propulsaţi. De ce credeţi că am permis matematicii să se extindă atîta în programele de învăţămînt ? Credeţi că nu se ştie că nici cinci la sută din elevi sau studenţi nu gîndesc matematic, restul învaţă si se tîmpese memorizând din acest „opiu al tineretului studios" ? Da, dar astfel îi ferim de ispita ideilor generale, le anulăm categoriile prin care nr putea 314 31.' să se îndoiască, să condiţioneze sau să se întrebe curo e posibil ca unul să fie Unicul ce este egal cu infinitul cu care se şi confundă. Aceşti mediocri rezultanţi ai selecţiei noastre, automat, vor fi trimişi la coada vacii sau la ceasul de pontaj. Chiar dacă între ei se ascunde în germeni un Hegel, un Marx sau chiar un Le-nin. Cît priveşte pe acei ciudaţi indivizi, posesori de creiere speciale, capabile ele idei critice şi sinteze rr« voîuţionare, noi trebuie să-i considerăm ca pe nişte trotile şi nişte fitile aşezate exact sub fotoliile noastre Si ale copiilor noştri. E clar? Or, domnul profesor care oftează negativist în acei fotoliu al nostru a uitat, în locui expunerii sale, să ne amintească, măcar în treacăt, că marele întemeietor al teoriei revoluţionare şi a revoluţiei mondiale tuna şi fulgera împotriva proprietăţii mari, a proprietăţii mici, numea ţărănimea, cu mare dispreţ, „acest sac de cartofi al istoriei", pleda pentru colectivizarea tuturor mijloacelor de producţie, cu o singură excepţie : să nu se atingă nimeni, niciodată, de acele valori care sunt prin excelenţă indh i-duale, cum ar fi : talentul, cultura, amorul, înţelepciunea, .umorul, poezia, visul etc... Să facem revoluţie, dar să păstrăm intacte toate izvoarele contrarevoluţionare ,• să construim o lume nouă, dar să nu ne atingem nici de trecutul, nici de stâlpii lumii vechi ; să realizăm un om de tip nou, dar să nu ne legăm de cei care gîndesc altfel, care meditează sau se roagă pe dinăuntru, deşi aceştia, de li s-ar da ocazia să-şi deschidă gura, ar pustii în jur cu .flăcările judecăţilor lor critice. Nu se poate ! Cu milioane, chiar sute de milioane de victime jertfite pînă acum, noi am reuşit — învingând timpul şi spaţiul, eliberînd conştiinţele ,a zeci de popoare încăpăţînate şi egoist-naţionaliste — să punem pe picioare un imens aparat de revoluţie într-adevăr mondială : nu ne mai interesează proletariatul, nici Europa' sindicalizată ; nici măcar confruntarea militară cu cretinii de americani nu e pe primul plan. Cum vă spuneam, noi am reuşit, pe cale sever ştiinţifică, să punem la punct un sistem de federări indirecte de state independente (dar care ne sunt supuse total), de şefi de state care se cred buricul pământului (acasă la ei), 310 dar care numai în struna noastră cîntă,- cu alte cuvinte, noi am reuşit mai mult decît Imperiul Roman, decît imperiul catolic, ţarist sau colonial, noi am reuşit, pentru prima dată în istorie, să inventăm şi să realizăm magnetul social al tuturor utopiştilor : nu numai că în statele noastre nu se murmură pe faţă, nu se răscoală, nu se opune nimeni, dar acest proces de uniformizare a tăcerii şi cuminţeniei, al resemnării eroice şi al jertfirii de sine cîntînd şi mărşăluind orbeşte înainte, mereu înainte, constituie un pol de atracţie şi de paradiziacă promisiune pentru toate popoarele clin lumea a treia, mai mult, pentru toate creierele fierbinţi şi în derută din lumea întreagă. Nu am reuşit să realizăm bunăstarea, egalitatea, libertatea, bucuriile promise : le amânăm pentru ziua in care ni se. va telefona că am intrat în comunism. în schimb, am descoperit mijlocul prin care putem să mîntuim întreagă această lume de toate durerile ei de azi! Capitalismul — cu întreg trustul său de creiere alese — nu a fost în stare să elaboreze o soluţie socială cît de cît credibilă de către robii şi subhominienii acestui pământ. Nici chiar Biserica^ cu imensa, milenara sa experienţă, nu reuşeşte nici măcar să promită ceea ce aşteaptă 90o/0 din omenire. Noi, în schimb, avem pus la punct, în cele mai mici amănunte, un sistem perfect şi universal valabil de preluare a puterii, de menţinere a ei, de transformare ^a acestei puteri într-o forţă ce se adaugă — cu umilinţă, teroare, speranţă, entuziasm chiar — lavinei ce se scurge încet din vulcanul ce a erupt în 1917. Şi atunci, vă întreb, putem noi, avem noi dreptul să permitem, exact aici, în acest eroic Isarlîk, să se ridice spre cerul victoriilor noastre un rîs ştiinţifico-fantastic sau, mai grav, o întrebare bumerang de tipul : „tovarăşi, mie să-mi spuneţi limpede, care este situaţia politică şi de cadre a acestui clasic al nostru, Karl Marx ?"... Nu am mai auzit aplauzele, strigătele de ură şi furie. De după perdeaua albastră, o mînă albă îmi puse în faţă un pahar plin de un fel de sânge, trist şi amă-nitor. Fulgerul acela de frică-laser mă tăie în două, fără durere, ca un scrîşnet mut de vitralii sparte într-o subită implozie. De sub ape, ridicam spre linia orizon- 311 tului ochii de rezervă ai lucidităţii mele. O vedeam pe Limpi desfigurată, cu ochii măriţi de o necunoscuta groază, cu buzele ei divine mormăind blesteme sau rugăciuni. Perdele, perdele — doamna Carmen, sub formă de viperă sucubă, dansa în faţa ei cu un microfon în mînă. Ea, biata de ea, mă striga ■—■ dar eu nu auzeam, nu auzeam : vedeam (vedeam aievea) străzi lungi, mărginite de plopi îndoliaţi, un ţipăt de durere, de groaza,, ca o pasăre de pradă, trecea deasupra lor, reverberîn-du-mi singurătatea şi căderea. De după cuptorul ele pîine, mama, buna şi nenorocita mea mamă, încremenită şi indiferentă, venea ,şi-mi punea la picioare însemnele simbolice ale puşcăriei : zeghea, galentii şi ochelarii negri. Sora. mea, în ploaie, in lapoviţă şi ninsoare, mă aştepta într-o gară bombardată şi pustie. Tutilă Unu ar fi putut să înceapă să cînte ca la operă, nu m-aş fi mirat ; eram la un spectacol — pe scenă, sau în public, ce importanţă are asta? —, cineva trebuia să-şi asume aria finalului, finalul ariei. Frica ce-mi despărţea pancreasul de stomac, frica arzîndă a întregului meu plex solar, frica de a şti a căirtnii, de a şti mult înaintea raţiunii, că s-a dat foc dragostei tale, casei tale, vieţii tale — frica, frica o contemplam, ca un cretin beat, ca un demon de piatră de pe absida catedralei lumii. Licoarea roşie, mîzgoasă, îmi spunea : „Nu s-a întâmplat nimic, fii liniştit, afli doar ceea ce bănuiai de mult. Tutilă Unu nu este decît rezumatul concluziilor tale, summa acelor crude şi simple adevăruri pe care întreaga Europă, clar pe care, deocamdată, nu vrea să le recunoască. Numai viaţa o scurtă, istoria, se mai crede acolo, a rămas lungă şi impenetrabilă..." — Nu am terminat, tovarăşi! strigă Tutilă. Trebuie să mai adaug — dar cîte nu ar fi de adăugat.' —, Marx are cel mai gros dosar de greşeli, trădări şi crime din întregul nostru continent, care, se ştie, nu e o fecioară nevinovată. Mă refer, în primul rînd la faptul că acest Marx îl detesta pe Bakunin, cel care a fost şi a. rămas tatăl anarhismului mondial, tatăl tuturor acelor organizaţii care pun bombe — fie de dreapta, fie de stînga —-, subminînd astfel liniştea şi securitatea tuturor imperialiştilor din lume. ll numea „dobitoc iresponsabil", n ©bănuind, desigur, că Lenin, Stalin, Dzerjkiski etc, ca praxis şi metodologie, se trag mai mult din acest „dobitoc" decît din Manifestul sau Capitalul său. Acestor anarhişti contemporani, creaţi de geniul lui Bakunin şi Kropotkin, le datorăm faptul că e posibil astăzi un război continuu, un război difuz, o crimiurgie endemică, o teroare fără revoluţii, o frică de moarte ce face să le ţîţîie curul tuturor cetăţenilor societăţii de consum, tuturor sioniştilor sau djihad-islamilor, catolicilor, protestanţilor etc, etc. în subconştient, întreagă această laşă şi comodă lume, împuţită în libertate şi bunăstare, este obligată să se uite cu jind spre lumea noastră ca spre un paradis : n-o mai interesează cozile noastre ia alimente, nici respectarea sau nerespectarea drepturilor omului; ea ştie un singur lucru : că aici, la noi, nimeni nu are un pistol, nu se aruncă în aer nici un tren sau avion, dacă ai actele în regulă, nu poţi fi nici rănit, nici răpit, nici ucis în stradă ca un cîine. Ce să mai vorbim, tovarăşi : vin de la Sublima Poartă, am lucrat acolo în ultimii ani : ştiu ce vorbesc, ştiu ce ştiu. Cu toate că acest, Karlie Heinrich Mordekai Marx figurează pe toate efigiile, în toate tratatele, ca un clasic al marxismului, încet-încet, discret şi în ascunse etape, el va fi înlăturat. împreună cu toţi clin neamul său, care, între cele două războaie şi chiar după cel de-al doilea război, credeau că revoluţia şi primul stat al muncitorilor şi ţăranilor sunt un dar al neamului lor ales, o sinecură asigurată : „Nu mai putem fi cămătari, bancheri şi comercianţi? Ne facem comisari, preşedinţi de cultură, şefi ideologi!" Gata, a înţărcat bălaia! Lui Marx, vă asigur, nu i se va mai înălţa nici o statuie, chiar şi cele existente, făcute în perioada iudaică a. îdeologizării noastre, vor dispărea, exact aşa cum se cară si se vor căra, pe nesimţite şi fără zgomot, toţi foştii băgători de seamă, liota aceea de „idealişti" pistruiaţi şi talmudici. Nu putem ierta acestui parvenit anglofil — chiar dacă ne-a împrumutat dialectica şi materialismul său istoric — faptul că-î detesta pe ruşi ; din cauza semitismului său structural, nu putea admite' rolul de popor ales pentru altă seminţie decît pentru a sa. Marx a fost un antirus — şi a devenit un antiso- 318 vietic, un antileninist, un consecvent şi fanatic adversar a tot ce înseamnă astăzi stalinism. Că dumneavoastră aici, tolomaci şi găgăuţi cum sunteţi, aţi admis să i se facă un bust •—• asta mai treacă, meargă. Dar idio-ţia criminală, atentatul aceia iresponsabil, de a-1 pune în discuţie, de a-1 face vioara întîi şi semnul de întrebare al existenţei noastre, mi se pare mai mult decît o crimă, mai mult decît un atentat: este o gi'&vă greşeală politică ! Picată peste capul nostru exact în clipa în care şi în Divanul nostru central, şi la înalta Poartă a Suleimanuiui, chiar şi in ser aiuri le ţărilor vecine şi chiar prietene, se pune, cu maximă acuitate, problema naţională, sub forma ei de internaţionalism, problema independenţei, sub forma unor integrări varşoviene din ce în ce mai totale, şi problema desfiinţării blocurilor militare, sub forma unor manevre colective de uriaşă amploare. De Marx şi de Manilest aveam noi nevoie acum, cînd nu ştim —• şi e bine că nu ştim — dacii mai suntem turci sau pecenegi, dacă Magnificul nostru esie cuţovlah sau carachitai, dacă economia noastră este în dezvoltare sau în subdezvoltare continuă l? A trebuit să vin. personal din capitală ca să-i fac vînt acelei statui de ghips, înmormîntînd-o pe şest în pivniţele teatrului. Revoluţia este o uriaşă dramă, el ar fi autorul primei versiuni scrise, locul său este acolo unde se odihnesc toţi dramaturgii, tiranii, bufonii, curvele şi martirii istoriei. Cu o singură menţiune, fiţi atenţi : în burta de ghips a lui Marx se găseşte un microfon japonez. Ne costă 300 de dolari. Osmanescu, beat mort, a uitat să-1 recupereze, Winter, inginerul nostru, a dispărut fără urmă, aşa că, dacă i-1 imputăm lui Osmanescu, îi tăiem primele pe toată viaţa. Prin acest microfon delicat am urmărit noi, conform clasicelor noastre metode, tot ce s-a vorbit in casa acestui proprietar, tot ce s-a găvărit şi în acea celulă de magazie în care am fost nevoiţi să-1 exilăm împreună cu mult prea deşteaptă mea veri-şoară, Olimpia. Am sărit. Voiam să urlu, credeam că explodez. Două mîini pricepute mă ţinură strîn's : voce nu aveam, chiar şi. membrele, cu care ar fi trebuit să lovesc şi să sparg, mi le simţeam înmuiate în clei şi gumă. Auditorii rîdeau, rîdeau — pentru ei, eu eram un simplu muţunache, un Tîndala caraghios, păcălit în plin iarmaroc de chiar profetul proletariatului mondial. Mîna ce mă ţinea de umeri nu mai era cea a unei surori marmorteene : era a unui individ muşchiuios, cu mîneci suflecate, teribil de expert in a mă imobiliza şi a mă forţa să beau din cucuta aceea, roşie, amară. —■ Domnule profesor, auzii vocea de muezin, a aia-tolahului 'Futilă, toată lumea de aici ştie că dumneavoastră reprezentaţi, prin întreaga dumnevoastră biografie şi bibliografie, punctul de vedere al unei ^anumite Europe. Vă rugăm să rămîneţi european pînă la urmă : ceea ce veţi auzi aici nu e material de seminar,, nici broşură ele propagandă. Filosof ia nu este sectorul de forţă prin care să ne lăudăm. Asta nu înseamnă că, în înaltele şi secretele foruri (mă refer Ia cele de la Sublima Poartă, şi nu la găgăuţii traco-geţi ce bălmăjesc ce ii se ordonă din capitala noastră „independentă"), nu există un sistem, de referinţe prea precis şi riguros. Fiiosofia — dacă îmi permiţi o părere personală —„ cu toate ramurile ei, de la psihologia şi pedagogia socială şi pînă la metafizică şi axiologie, noi o considerăm arma noastră, secretă. Văd că zîmbeşti, domnule profesor, fără să-ţi dai seama că, la ora asta, eşti luat în vizor de exact arma asta. Să mă explic. Dat fiind că tot ce spun aici nu va ieşi niciodată din incinta instituţiei noastre, îmi pot permite — tocmai pentru a mă situa oarecum la nivelul major al conferinţei dumneavoastră — să formulez cîteva păreri generale, privind mai ales ideile, valorile, principiile de filosofic politică ce stau (ca experiment, metodă şi morală) la baza acestui ai treilea război mondial, pe care l-am început în 1945, dar pe care nu l-am. putut termina pînă în prezent. Datorăm, în mare parte, calitatea tehnică fantastică a armatelor nostre serviciilor de spionaj militar şi industrial. Suntem acuzaţi că nu am inventat nici un medicament, nici un procedeu tehnologic prin ca:'e să rupem gura pieţii mondiale. Aşa este, dar noi nici nu avem nevoie de aşa ceva. Oamenii noştri de ştiinţă, laboratoarele şi serviciile de cercetare sunt pur şi simplu supraaglomerate de cuantumul uriaş de invenţii. 320 C-d.i nr. ;-/3 coala 21 321 tehnologii, arme secrete pe care ni le servesc, aproape-gratuit, „cârtiţele" noastre. Nu există birou, laborator, cimp experimental capitalist, în care să nu avem ochiul nostru, fotograful curţii noastre. Suntem de-a dreptul copleşiţi de ofertele de spionaj ce ni se fac : miniştri «secretare ale lor, şefi de stat-major, odrasle regale, foşti generali, foste soţii de generali — în sfîrşit, e destul să vă spun că nu avem noi bani suficienţi pentru u plăti tot ce ni se oferă pe tavă şi la un preţ aproape ridicol. Posedăm invenţii americane de care habar nu au americanii, aplicăm metodologii nipone pe care japonezii înşişi refuză să le vîndă pe piaţa europeană, in această privinţă stăm excelent, stăm mai bine decît am visat vreodată. Marx a avut perfectă dreptate spu-nînd că burghezia este putredă şi sinucigaş-trădătoare. Rîdea cu lacrimi mareşalul Drozdov, care era şeful Academiei unde am lucrat. Zicea : „Mai uşor obţinem patente ştiinţifice din ţările hipercapitaliste decît de la aliaţii noştri din Borusia, Mazuria sau chiar Alutania". Nu o fantastic, nu e uluitor ? Este ! Dar nu asta interesează acum. Nu asta. Voiam să fac o simplă paranteză. Mai important decît acest transfer de cunoştinţe, mie mi se pare miracolul prin care am reuşit să facem ca libertatea şi bunăstarea îmbuibaţilor imperialişti să o transformăm în valori ce funcţionează în favoarea noastră şi împotriva propriilor lor sisteme. Da ! Libertatea creează haos, derută, anarhie atît pe plan individual, cît, mai ales, în sistemul radar şi busolă al diferitelor grupuri sociale, autocefale (politice, religioase, pacifiste, ecologiste etc.) ; iar bunăstarea determină o stare de buimăceală şi laşitate, de inconştienţă şi duioşie egoistă : exact ceea ce ne trebuie. La ora asta, nu sărăcia Şi foametea ne recrutează cei mai preţioşi tovarăşi de drum, ci vilele, catedrele, libertinajul sexual, luxul şi somnambuli a vieţii fără griji şi probleme. Fiecare din căcanarii ăştia împuţiţi este în stare să-şi vîndă patria şi să-şi scuipe preşedintele numai şi numai fiindcă i-a mărit impozitul pe piscina, cîine sau a treia maşină. Ăştia ne trebuie nouă, şi nu proletari din toate ţările : aceşti trăncănitori de wcekend şi whisky, globtroteri heterosexuali, ei sunt aur curat pentru cauza noastră, Iiindcă ei sunt viitorii colaboraţionişti capabili să şi-o vîndă şi pe mama lor numai să-şi poată salva curva, maşina şi contul de la bancă. Fiecare, vă. asigur, are în sertar o autobiografie pregătită pentru, ziua în care H tancurile noastre, împodobite de ei, cu steagurile lor, vor intra în mandrele lor capitale : din aceste autobiografii, ofiţerii noştri şefi de cadre vor putea afla cît de ia stînga au fost ei întotdeauna, cît au admirat şi, iubit ei lumina ce le venea de la răsărit, ce donaţii şi acte 7 fi» bravură au făcut în fosta, criminala clandestinitate... ■"unt atît de laşi şi de cretini aceşti liberali democraţi, ncît, nu vă exagerez deloc, ar fi suficient ca ambasadorii noştri şi ataşaţii militari să înceapă a mirii şi a ■titra, ca întreaga şandrama burgheză-capitalistă să se * iuţească pe burtă, strigînd cît pot „Zdrastvuite. zclrastvuite 1". Nu sunt un credincios —■ prin meserie şi educaţie am. fost totdeauna un ostaş al ateismului, al > aterialismului total şi totalitarist. Totuşi, nu pot să nu mă crucesc, împreună cu. ai. mei dascăli întru teroare si interne, de cele frei minuni istorice care ne-au ajutat să fim. ceea ce suntem, să ajungem a fi noi •i*. ceia care vor dicta etapele şi formele prin care f — cu sau fără de război — ni se vor preda cheile lumii, tţ .leile mileniului, ce urmează. Prima minune a avut loc chiar în zilele fierbinţi ale anului 1917. Am scăpat ca •arin urechile acului de o ocupaţie străină, ce ne putea mtura ca pe nişte răzvrătiţi de rînd. Tot prin urechile .-culţii am scăpat şi în 1941, de nu au reuşit nemţii să 'itre în Moscova şi Leningrad. Prostia lui Kerenski, cretinitatea genială a lui. Hitler -— ia! • darul oferit, de rovidenţă. La limita riscului am scanat şi -de nişte ultimatumuri americane, în. 1948, 1956, 1962 sau 1968: "ncă nu eram suficient pregătiţi, cîteva avioane ale lor î-r fi putut .să ne oblige la. o retragere, măcar tactică. *">ar Dumnezeu a ţinut cu noi ! Prin Yalta (şi coeficientul său Helsinki), mai mult ca un simbol, mai mult decît, să zicem, atacul Palatului de Iarnă, s-a rerun-os-cut statutul nostru de stăpîni eliberatori ai tuturor po-:-oarelor lumii. Yalta nu este un pact sau un tratat. în-re cîteva mari puteri mai mult sau mai ou fin cinice, I "nai mult sau mai puţin conştiente şi criminale : Yalta 322 «*8to ac tul de naştere al mileniului viitor, este principiul Ireversibilităţii în istorie, al victoriei totale, al victoriei noastre peste tot, în toate domeniile, prin toate mijloacele. Că Yalta asta are la bază cretinitatea sclerozată a lui Roosevelt şi cinismul de târgoveţ speriat al alcoolicului Churchill, astea nu iac decît să mărească valoarea geniului lui Stalin şi să aducă încă un argument metafizic în favoarea cauzei noastre. Providenţa, a ţinut cu secera şi ciocanul, .ser/; / molol, de acum providenţa este şi va fi această seceră şi acest ciocan, istoria, prin cele mai uriaşe personalităţi ale ei — prim-miniştri, preşedinţi de state, scriitori, filosofi, politologi etc.) lucrează pentru noi. Pentru cei. care cunosc de aproape aceste meandre ale şanselor şi neşanselor în politica internaţională, devine evident un sentiment de sublim şi predestinare a acestei lumi : cineva acolo, sus, ne iubeşte pe noi, ne dă pe mîini soarta lumii ; cineva acolo, acolo, sus, ne uşurează misiunile nouă, aducîn-du-ne la uşă exact acele situaţii şi cotituri prin care suntem obligaţi, nu putem refuza, să nu primim în dar funiile politice şi militare prin care, mai devreme sau mai tîrziu (avem vreme : şi timpul, şi spaţiul lucrează de-acum în solda noastră), vom fi obligaţi, de capitalişti să spînzurăm capitalismul de burghezi să spîn-zurăm burghezia, de biserici să spînzurăm biserica. Occidentul, tovarăşi, e un măr frumos şi prosper, numai noi ştim că el e scobit pe din dos, viermele ce i l-am implantat cântă Internaţionala şi ne trimite regulat rapoarte şi informaţii. Eu nu merg atît de departe încît să afirm că totul (metodele, sistemele, suprainteîigenţa) este fructul unor lungi şi teribile campanii de urmărire, încarcerare, castrare a maselor. Au mai existat dictaturi (cu excepţia, poate, a unor microscopice secte religioase, ultraianatice) î;; care controlul de stat a fost transplantat în fiecare conştiinţă, ca o nouă conştiinţă. Se spune că falsificăm, că minţim, că obligăm cetăţenii noştri la teatru şi ipocrizie. Aşa este : dar mai poate fi numită MINCIUNĂ sau TEATRU ceea ce se face de dimineaţa pînă seara, din naştere si pînă la moarte, de către toţi copiii, maturii, boşorogii, indiferent de nivel profesional sau cultural !? Aşa ceva devine viaţă, for- mulă de realizare, stil de trăire, parvenire, murire. Nu ? Nişte palme care ar vrea să mă strîngă de gît aplaudă pînă la leşin ; nişte guri flămînde şi obosite mă laudă ca pe un Cristos ; nişte minţi cu excelentă memorie îmi fabrică exact acele falsuri de care am nevoie ca să le înec în căcat şi mintea, şi memoria. Aşa ceva nici creştinismul primitiv nu a avut. Aşa ceva nu poate să apară decît dacă in istorie sau în natura umană are ioc o mutaţie biometapsibică, un miracol mai mare decât înmulţirea plinilor sau umblatul pe valuri, seara. Vă spun toate aceste lucruri ca să înţelegeţi că de la ideile acestui Marx au trecut mai bine de o- sută de ani, că de atunci societatea noastră a parcurs, prin imense jertfe şi încercări, un drum greu şi lung. Urmăririle, puşcăriile şi lagărele, privite acum de sus, din perspectiva puterii imense pe care o avem, ne apar ca nişte uriaşe laboratoare în care, picătură cu picătură, victimă după victimă, s-a realizat un formidabil sistem, riguros ştiinţific, de stăpînire, conducere, cucerire a fiecărui suflet în parte : a cuceririi Lumii, concepută ca o sarcină de onoare, ca scop, indiferent de mijloace... S-a rîs şi se rîde încă de tâmpenia şi lungimea inutilă a şedinţelor noastre : lasă-i să rîdă, acum orice activist de raia sau paşalîc ştie că plictiseala şi monotonia ucigătoare a acestor obligatorii şedinţe, sau defilări, sau cozi, sau învăţămînt politic obligatoriu, constituie un mijloc teribil de ieftin şi de eficace de a obţine nişte suflete blînde, supuse, resemnate. Plictiseala şi frica ar fi materii prime negative — dar, folosite de-a lungul unor comode decenii, ele modelează generaţii de exact acel tip de muncitor, soldat, intelectual pentru care azi, v-o spun eu, ne invidiază toate guvernele duşmane. Să pui Ia lucru focul, aburii, electricitatea e ceva banal : noi am pus la lucru laşitatea, frica, plictisul, golul, trădarea. Am pus Râul la lucru, pentru a realiza o lume mai bună, mai dreaptă, mai cinstită. Politica, aşa cum o înţelegem noi, nu e decît o lungă suferinţă : o masă de operaţie pe care se lucrează fără anestezice r o umilinţă fără margini, o rană teribil de murdară şi mereu infectată. Dar ce sublim rezultat! Această suferinţă şi umilirea sunt metoda prin care 324 stăpînim, fără griji prea mari, un ocean ele suflete, fiind singurul mijloc de a le da un sens şi un dram de fericire de care să devină mîndri (chiar cînd le e frig sau foame) şi pentru care să ne mulţumească, aproape în genunchi. Ca printre paranteze şi nouri, o vedeam pe divina mea Olimpia tăind ceapa în bucătărie, lăcrămînd şi spunîndu-mi : „Cheltuim zece milioane de lei ca să-i învăţăm pe copii să citească şi să scrie, dar cheltuim un miliard ca să-i păzim să nu citească şi să nu scrie decît ce vrea stăpînirea ; îi trimitem. în războaie, pe şantiere, lagăre şi puşcării, dar în acelaşi timp îi obligăm să tacă şi să uite, să uite şi. să tacă, ,să nu povestească nimic din ce au văzut; din grădiniţă îi obişnuim cu lozincile socialismului biruitor, dar desfăşurăm. , un asemenea sistem de presă, învăţămînt, şedinţe, încît nimenea să nu fie în stare să dea — nici la adînci bătrîneţe — o singură definiţie valabilă a ce este de fapt socialismul, cu ce se mănîncă, ce fel de stat ne conduce şi cam ce este în capul cîrmit ai cîrmaciuluî bărcii acesteia, despre care şi curcile ştiu că este o simplă monarhie tribală de tip asiro-poiiţienesc..." Dar ora amintirilor era apusă, Tutilă părea neobosit, proaspăt şi vivace ca un Armachedon hotărît să facă ordine în lumea asta, o dată pentru totdeauna. Nici nu mai aveam în faţă un oarecare văr al soţiei mele, din Vatra Ponoarelor, pe nume Ilie Tutilă, ci un reprezentant al glorioşilor noştri eliberatori, poate că îl chema ele mult Uya Tutilov, şi noi nu aflasem încă... —• Tovarăşi! îl auzii. Pe vremuri, în feudalism, cînd se asalta o cetate, întîi apăreau la asediaţi rănile, bolile, moartea pe metereze. După aceea se instalau foametea şi setea. Dar cetatea nu se preda. Ea se preda abia cînd apărea frica. Atunci se ridica un steag alb şi se deschideau porţile în faţa învingătorilor... Noi am schimbat tactica l Occidentul imperialist este sub un asediu continuu, cel mai lung şi mai teribil asediu din istorie. Nu există, la vedere, nici răniţi, şi nici morţi, asediaţii nu cunosc nici foamea şi nici setea. Aş zice : din contră. Dar cunosc frica. Da, fr'.ca de puterea noastră, frica de cruzimea şi dogmatismul nostru, / ica de lip mm ziua în care fie că vor arde ca şobolanii, fie că vor trebui să ne primească ostaşii cu flori şi urale. Frica asta freatică, lungă, rea ca o igrasie, ca un reumatism sau incurabilă migrenă, ei bine, frica asta. face cît o mie de bombardamente atomice : ei trebuie să ne simtă cruzi, barbari, limitaţi, fanatici j să ne vadă ca pe nişte brute capabile oricînd să-i hăcuiască ,• să le intre în măduva oaselor ideea că noi nu discutăm (decît formal), nu cedăm, că nu ne convine nici o tîrguială şi că nu ţinem cont de nici un principiu moral sau juridic. Nu suntem aşa ! Dar aşa trebuie să părem. E o tactică, o excelentă tactică, v-o spun eu. îi vedeţi pe şefii lor de state, pe miniştrii lor, cum pîndesc feţele noastre să vadă cel mai mic semn de destindere sau împăcare? Sunt atît de înfricoşaţi pe dinlăuntru — tocmai fiindcă trăiesc bine, au de toate, iubesc viaţa şi plăcerile ei —, încît, vă asigur, ar fi în stare de orice concesie şi trădare. Nemţii aceştia iradiaţi de vinovăţie, complexaţi de înfringere şi copleşiţi de o bunăstare pe care nu au visat-o niciodată, francezii ăştia, curve şi căcănari, suprasaturaţi de istorie, revoluţii, idei şi iar idei, ei bine, referindu-mă numai la aceste două popoare ce reprezintă nucleul ideii de Europa (ca spirit, mentalitate şi ideologie), vă asigur că, dacă le-am oferi condiţii şi garanţii de ne-schimbare a sistemului lor de stat, ar fi în stare oricînd, de le-ar fi la îndemînă, să ne livreze gratuit întreaga Americă, tăiată în felii şi ambalată, în mătase tricoloră. Dar noi nu tratăm, nu discutăm : acuzăm, ameninţăm, aşteptăm. De cîte ori avem ocazia, le arătăm armele puterii şi hotărîrii noastre, nu ascundem nici mijloacele noastre de tortură, ocupaţie, revoluţie exportată. Frica lor lucrează pentru noi, îi înmoaie, îi îndobitoceşte. Fantastica lor inteligenţă, căutînd să ne înţeleagă, se pune indirect în slujba noastră. Imensa literatură despre lagăre şi procese care, chipurile, ne-a scăpat de sub atenţie, a ieşit cu voia noastră din ţară. Ea contribuie excelent la formarea acelui balou de apocalips şi groază ce-i determină pe duşmanii noştri să-şi caute fiecare cîte o gaură de şarpe, pregătindu-şi premisele şi alibiurile unor viitoare concesii şi supun'eri. 326 327 Europa e pierdută de mult: ea este acum în curs de i'in-landizare psihica, Yalta lor urmînd, conform planului, în secolul viitor. Ne va cădea în gură ca o pară mă-lăiaţă. Cei tineri veţi apuca ziua aceea. Veţi vedea atunci cum ne vor ieşi în întîmpinare, din toate instituţiile lor —• cazărmi, universităţi, academii, nu are importanţă —, indivizi venerabili, avînd nume celebre în specialitatea lor, dar şi un statut vechi în slujba noastră. Poate că la ora asta americanii şi japonezii sunt cu zece-douăzeci de ani înaintea noastră în tehnologia atomului, a microprocesoarelor, a biogeneticii. Nu e nimic, avem totul organizat ca toate cunoştinţele lor să ne fie vîndute ieftin, la timp, în condiţii de ofertă mare şi cerere mică de tot. in schimb, vă rog să vă notaţi acest adevăr teribil : în materie de manevrare a popoarelor, a maselor de oameni, a indivizilor, prin aplicarea şi dozarea ştiinţifică a fricii, foametei, nesiguranţei etcetera, noi suntem cu două secole înaintea tuturor. Ceea ce ştim noi despre natura umană, ceea ce am învăţat în acest secol, în care milioane de oameni au participat eroic la războaie pe care nu le-au dorit şi alte zeci de milioane au putrezit în lagăre pentru idei pe care nu le-au avut, alcătuieşte un uriaş şi inestimabil codex de experienţă şi practică a puterii, ca putere în sine, prin studii şi perfecţionări continue. Nu ne mai interesează formula politică în care ne încadrăm (sau pe care o trădăm), nu ne mai. interesează nici democraţia, bunăstarea sau înflorirea şi progresul în litere şi arte : caca de vaca. Avem un program de zi : ordine, disciplină, construire şi autoconstruire continuă, în condiţii materiale din ce în ce mai grele. Şi un program de noapte : cucerirea, în etape, a lumii, instalarea pe întregul glob a steagului şi sistemului nostru. Noi înşine, cei de aici, nu suntem decît braţul lung al marelui braţ lung al revoluţiei în marş. Care revoluţie este, la noi, deocamdată şi cu învoire de sus, suleirnană şi independentă. Dar, dincolo de serviciul minor pe caro îl facem ia cozi, la colţuri de stradă, în uzine şi instituţii, păzind obrazul şi genialitatea Magnificului nostru, noi ştim că de fapt suntem soldaţii juruiţi ai revoluţiei mondiale, ai cuceririi acestei lumi, pentru cauza sfînt a a marxism.-leninism.ului, reprezentat de marele nostru frate şi patron, Sublima Poartă. Şi atunci, pe buna dreptate vă Întreb : mai are vreo importanţă ce scrie în Manifestul acela din 1848? Marx a fost înghiţit, de benin, Lenin de Stalin, Stalin. de Hruşciov, Hruşciov de... Şi aşa mai departe, dialectica noastră e plutofagă, leza nu se opune antitezei, ci se lasă mîncată de ea. Aşa va fi şi la noi, cînd va sosi momentul]. Mai are atunci vreun rost să ne dăm. sîngele la analiză, ca să vedem dacă mai suntem sau nu mai. suntem marxişti, de stingă, revoluţionari sau. conservatori? La începuturile carierei noastre (cei mai in vîrstă îşi aduc aminte), ca. metodă de menţinere a puterii şi de gîtuire din timp a oricărei reacţiuni sau contradicţii, ca metodă de lucru, aveam aşa-zisa „arătare a lupului" : turma nu mai era păzită de ciinii proprietarului, ea era păzită de frica de lup. Pentru asta ani inventat dosarul de cadre, anchetele, demascările, procesele etcetera. Ca principiu, aveam trei mijloace simple. Unu : găsirea sau inventarea păcatului originar, fiecare om să fie sau să devină un păcătos ce se ascunde sau un criminal, complice al nostru, pe care noi îi ascundem, deocamdată. Doi : fiecare cetăţean, de ia cel mai umil portar pînă la cel mai înfumurat ministru, trebuie să aibă, cum. zice poporul, „un coi în gaj la stăpînire". Din aceste metode derivă cel de-al treilea principiu, care de fapt e o concluzie : tot ce primesc aceşti constructori de viaţă nouă să fie considerat un dar al mărinimiei noastre. Un dar, nu un drept! Să ne rie recunoscători că se nasc, că învaţă, că pot intra în cîmpul muncii ,• să considere orice examen sau avansare o răsplată, un favor : buletinul, diploma, apartamentul, carnetul de partid, toate acestea sunt favoruri pe care li le acordăm cît timp se poartă bine cu noi, cu sistemul nostru. îi lăsăm să fure, să mintă, să călătorească, să aibă diplome şi decoraţii: toate acestea nu fiindcă le merită, ci fiindcă suntem noi generoşi cu ei. Pînă şi pensia, şi locul de veci, şi seîndura pentru coşciug să fie obţinute ca un favor, ca un semn al grijii noastre paterne. Dar — peste acest imens cer de bunuri şi uşurări posibile — trebuie să rămînă înscrisă, în car- nea fiecărui cetăţean, teama că oricine poate îi o ricinei schimbat, mazilit sau arestat, pentru orişice, şi. condamnat la orişicît. Toate aceste întimorări sunt studiate ştiinţific de către nişte inteligenţe ce văd mult dincolo de Marx, dincolo chiar de visele urmaşilor săi întru teroare şi nouă ordine... Iată, tovarăşi, înainte de a veni la această şedinţă, am răsfoit oleacă dosarul acestui fost deţinut politic care este profesorul Candid, aici de faţă. Constat cu uimire că prin anii 1945—'48, împreună cu un coleg al său, Fronius (acesta s-a sinucis : la ordinul nostru), a pus la punct o cercetare foarte interesantă, pe care, nota bene, am găsit-o citată şi în tratatele secrete ale academiei pe care am urmat-o şi al cărei profesor onorific am cinstea să fiu în prezent. E vorba de efectul de stres la şobolani. Se iau doi şobolani de uscat, egali ca vîrstă, sex, origine şi rasă. Unul e aruncat imediat într-un butoi cu apă, celălalt e ţinut de experimentator strîns în palme : nu mult, circa un sfert de oră, fără să fie strîns prea tare, doar atît cît trebuie ca respectivul şobolan, în minutele în care e ţinut neputincios în palmele psihologului, să simtă că nu are scăpare, că e pierdut, că sfîrşitul îl aşteaptă. După aceea e aruncat şi acesta în alt butoi cu apă. Experimentatorii au constatat că şobolanul unu, cel care nu fusese speriat, este în stare să înoate aproape şaizeci de ore înainte de a se îneca prin epuizare. Cel de-al doilea, în schimb, după numai trei ore, renunţă la luptă şi moare înecat. Stresarea prin frică, iată o metodă, veche cît lumea, dar teoretizată ştiinţific de doi savanţi reacţionari. E ridicol şi trist că Fronius, care avea un pic de geniu, a murit ca un şobolan stresat: dar, pentru noi, e şi mai trist şi alarmant faptul că acest Desiderius Candid, doctor în nu ştiu ce ontologie critică, nu numai că mai înoată şi azi în apele albastre ale Isarlîkului nostru socialist, dar, după toate stresurile ce i-au fost administrate, mai are şi chef să rîdă publicitar de un afiş al propagandei noastre. Tovarăşi, corolarele practice, politice şi militare ale acestei simbolice experienţe sunt imense : e destul să vă spun, de pildă, că, in timp ce Occidentul imperialist consideră destinderea şi războiul nostru rece ca un fel de amî- 330 nare şi tergiversare a războiului cald, noi, mult mai lucizi şi mai puternici, folosim aceşti ani de interregn pentru a stresa la maximum popoarele şi şefii lor de stat, convinglndu-i încet-încet că-i avem în palme, că viaţa lor depinde de noi, că — mai ales asta e foarte important —■ nu există nici o salvare în faţa inevitabilului. Azi ne înjură, mîine vor defila pentru pace, poimîine ne vor deschide larg porţile, invitîndu-ne la coexistenţă şi colaborare... Aici e cheia puterii noastre .: în acest imperativ al ireversibilităţii cursului ce-1 au evenimentele, al veşniciei noastre. Postţăranii noştri de aici (pe lista popoarelor, să ştiţi, noi suntem pe locul unu în ceea ce priveşte reacţionarismul funciar, duplicitatea calculată), cum vă spuneam, postţăranii noştri, în clipa în care au aflat (chiar din gura americanilor) că americanii nu mai vin, că Yalta e sohnen-feldizată în veşnicie, au început să-şi pună frîie, să schimbe lungimea de undă a gurii şi inimii lor. îmi vine să rîd, adueîndu-mi aminte de un fleac, tot în ordinea asta de idei legată de ridicol-deşartele speranţe pe care le-au nutrit popoarele înghiţite după răzoi. Venise deşteptul de Nixon (americanii — spre norocul nostru — au un bun obicei : îşi ucid sau îşi compromit preşedinţii care au ceva în cap), eram însărcinat cu primirea lui. Am scos un milion de cururi cu steguleţe, ounîndu-i să se bucure pe traseu de sosirea acestui simbolic mesager transatlantic. Lumea striga — să mori de rîs! ■— „Niiixon, Niiixon!", dar cu jalea cu care strigi sau chemi pe cineva să-ţi vină în ajutor cînd te îneci sau îţi dai duhul. „Niiixon, Niiixon", s'e lamentau vitejii noştri geto-traci : americanii treceau mîndri, cinci sute de gazetari, cinci sute de specialişti în sovie-tologie şi turcogeneză, cinci sute de foşti consilieri în ţările noastre — cu toţii, dar absolut cu toţii, descifrau în ţipătul acesta lungit doar semnele ospitalităţii noastre tradiţionale, simpatia la ordin a poporului nostru. Nici unul, nici măcar unul din acei gazetari (circa cincizeci din ei cunoseîndu-ne bine limba şi ţara) nu a sesizat nuanţa de disperare şi chemare într-ajutor din strigătul acela, „Niiixon, Niiixon", ce răsuna pe kilometri întregi de traseu. La banchet, i-am explicat unui 331 ţişti-bîşti că în limba noastră, cînd iubim pe cineva, atunci lungim prima silabă a numelui său. A înţeles, s-a bucurat, el credea că strigăm aşa fiindcă nu ni s-a comunicat corect pronunţarea corect-americană a numelui preşedintelui... Dar să nu rătăcim, Nixon e mort, Reagan e pe moarte, noi cu drag mergem înainte, tot înainte. Cea de-a doua experienţă a cuplului Fronius-Canldid mi se pare şi mai actuală. Nu vă miraţi că-i citez : suntem primul popor din lume, prima orînduire, vreau să zic, care-şi poate permite a folosi invenţii şi opere ale unor autori pe care i-a ucis sau compromis mai tîrziu — aşa cum se poate folosi de numele şi greutatea personalităţii cuiva, chiar dacă interzice sau neagă opera acestuia. Domnii aceştia, urmărind se pare, posibilitatea demonstrării unui salt calitativ, chiar la nivelul celor mai ,simple reacţii sensoriale, au avut ideea de a lua diferiţi subiecţi tineri, unul cîte unul, supu-nîndu-i pe fiecare, separat, aceluiaşi experiment. Care ? I se strecura respectivului student (care avea ochii legaţi) în nas, o picătură microscopică de parfum fin, franţuzesc. Era întrebat: ce simţi ? Studentul răspundea : parfum! Buun. I se strecura acelaşi parfum în continuare. El zicea mereu: parfum, parfum!... Pînă la un moment dat cînd, brusc, striga scirbit: căcat! A-cesta era momentul saltului calitativ aşteptat, clipa în care centrii olfactivi treceau în grevă, în contrarevoluţie, saturaţi fiind de atîta parfum, de a ti ta bine, simţind acum contrarul extremei iniţiale.,. Ei bine, experienţa aceasta a fost uitată de autorii ei. în schimb, ea nu a fost uitată de noi. Pe plan de educaţie socială, colectivă, tovarăşi, noi trebuie şi suntem în stare să-i facem pe acel tînăr legat la ochi să spună „parfum" pînă moare, chiar dacă de la început i-am strecurat sub nas doar mirosul de căcat autohton. El trebuie să funcţioneze cu cea de-a doua sa conştiinţă, cu cea cu care ştie ce să spună ca să scape viu şi sănătos din experiment. Saltul calitativ, prin acumulări cantitative mici de parfum, spre o bruscă schimbare a semnului senzorial e simplu : e prea simplu şi prea inutil pentru noi. Ne interesează saltul în anticalitate, antiadevăr, în con-traparfum. Pricepeţi ? Prin administrarea succesivă de prostii şi mizerii, noi trebuie să ajungem — ,şi ajungem, asta e minunea ! — ca poporul de jos, inclusiv josnicii săi intelectuali, să treacă peste un prag de letargie, indiferenţă şi abulie, astfel încît, orice i-am strecura sub nas, el să strige : „Trăiască! Ura ! Libertate! Dem-*' uitate" etcetera. Nu o facem nu fiindcă dispreţuim oamenii şi omenia ,— Doamne fereşte —, ci din motive politice înalte, în numele unui viitor pe care, din păcate, nu-1 putem dezvălui înainte. Iată acum, spre exemplificare, un filmuleţ pe care vi l-am adus eu de la Academia Sublimă, unde am lucrat. E ultrasecret, dacă unuia din voi ii scapă o vorbă, să ştie că va fi făcut bucăţi şi dat ia retopit. Nu voiam să văd filmul. Deşi eram fiu, amorf şi bleg,, cu cea de-a nu ştiu cita conştiinţă de rezervă^ a mea prea simţeam că acest film eu nu trebuie să-1 văd, mai ales acum, mai ales aici, în această bizară companie. — Stimate tovarăşe Tutilă, strigai din fotoliul meu (de sculat în picioare nu reuşii), doresc să plec imediat, nu vreau să văd nici un film, nu e pentru mine. De altfel, ştiţi foarte bine, sunt incapabil să păstrez un *" secret; dacă mi-1 arătaţi, mîine îl povestesc şi-1 şi co- mentez în prima circiumă. Un rîs de zile mari însoţi luarea mea de cuvînt. x_ —■ Desfiinţăm cîrciumile, desfiinţăm şi ziua de mîine, '* îmi răspunse palid şi fără să glumească tovarăşul Tu- i tilă. V-am angajat pentru două teze marxiste, nu? ' De-acum sunteţi un fel de consilier secret al nostru. Vreţi, nu vreţi, aţi ajuns complice cu noi. Nu aţi spus dumneavoastră : „nimic nu leagă mai bine decît complicitatea la o mîrşăvie sau crimă !" ? — Ce crimă? strigai cît putui. Despre ce crimă o I, vorba ? 1 Aceleaşi mlini, păroase şi karate, mă fixară de fotoliul devenit celulă, carceră. Gura îmi fu deschisă ; delicat, fin, din mîna marmoreană a sorei cu faţa de mască, un pahar roşu-închis îmi fu golit direct i în stomac. Mă simţeam uşor. Nu fericit, nici în siguranţă : uşor, , nepăsător, străin de mine însumi. îmi venea să rîd — 332 333 stupid, mortal —, nu ştiu cum mi-am adus aminte de un şarpe pe care, în copilărie, îl pîndisem la malul unui păpuriş. Şarpele prinsese în gură picioarele dinapoi ale unei broscuţe, broscuţa, în curs de a fi înghiţită, continua să vîneze musculiţa, la rîndul ei... Eu aveam de gînd să strivesc capul şarpelui, cineva, deasupra, avea ordin să-mi taie mie capul. Altcineva, şi mai sus, cerea moartea călăilor mei. Şi aşa mai departe. Şi în sus. Tutilă ne arătă un film pe 16 milimetri, în alb-negru. De proastă calitate tehnică. Explicaţiile lui, în schimb, răsunau ca din ceruri în atenţia mea încă foarte trează. — Tovarăşi, îl auzii. Metaforic, desigur, v-am vorbit de „frica de lup". Deşi în ultimii douăzeci de ani, am făcut extraordinare eforturi de a „marca" întreaga populaţie (la ora asta nu există bloc, instituţie, cămin, clasă de elevi sau studenţi care să nu fie împănate de informatorii noştri — mai mult, nu există individ in acest oraş care să nu ştie precis şi pe pielea lui de existenţa şi activitatea acestor colaboratori voluntari ai noştri), suntem încă departe de disciplina din marile oraşe ale viitorului luminos. Iată, aici — se poate vedea —, am fi cam la o sută de metri de cea mai istorică şi mai roşie piaţă din lume. Trotuarul pentru pietoni, după cum vedeţi, are peste zece metri iăţime. Este ora patru postmeridian, ora de vîrf în marile oraşe funcţionăreşti. Poftim. A fost ales un tip, nu ştim cine este : pare de treizeci-patruzeci de ani, bărbat frumos, sănătos, după chip poate că nu e un savant, dar nici golan sau bişniţar nu este. Un muncitor, tată de familie, un cadru de mijloc, poate chiar inginer, umnii i gramatnîi. Perfect. Acum, în timp ce el se uită distrat la vitrina cu ceasuri străine, apar doi lucrători de-ai noştri. în civil. Nu se legitimează, nu scot o vorbă. îl privesc numai (el a şi înţeles cine sunt, unde lucrează), îi far semn să-şi ţină gura. El tace, bine-nţeies. Acum, unu! din ofiţerii noştri îl îndoaie de mijloc. în văzul întregului puhoi de lume de pe trotuar. Subiectul rămîne îndoit, nu crîcneşte. Cei din jur văd, înţeleg, pălesc, dar se grăbesc, nimeni nu scoate o vorbă, o vorbuliţă, un suspin măcar... Iată, lucrătorii noştri pleacă. Subiecţii:: rămîne îndoit, nu îndrăzneşte să se îndrepte fără or- din. Toată lumea are treabă, nimeni nu vrea să se lege la cap dacă nu-1 doare ,• frica nu mai vine din afară, frica e învaccinată, funcţionează automat, via e păzită -de fiecare bob în parte... Scena care urmează : sosirea beţivului. Singurul care se miră şi se opreşte e beţivui, căruia acum nu-i este frică, rîcle şi înjură — ei da, asta ridică o altă problemă, nu a alcoolismului ca plagă, ci a alcoolicilor care consumă o formă de libertate şi nepăsare ce e împotriva noastră şi total în afara calculelor noastre ştiinţifice. Dar asta e o altă problemă, nu ne interesează deocamdată... Răsunară aplauze, comentarii surde, oftaturi de admiraţie. —■ Suntem încă departe de această performanţă, dar suntem pe drumul cel mai scurt şi mai bun spre... Imbecilii de capitalişti consideră sărăcia noastră alimentară, cozile de la noi drept un efect al crizei interne, al penuriei sistemului. Este şi nu este, au şi nu au dreptate. Trei „taine" psihologice ne-au picat din cer, fără să le căutăm. întîi : am constatat că orice contactare a unui individ, neutru sau căpos, în vederea recrutării sale ca informator al nostru, zguduie. Chiar şi în cazul cînd respectivul ne refuză categoric sau ne promite şi apoi se face că plouă, această simplă aventură a sa îl cutremură şi pe el, şi pe nevastă-sa, transformîn-du-ni-1 subit într-un tip model de cetăţean, tăcut, umil, punctual, să-1 pui în ramă şi pe rană. Un asemenea tip care refuză să colaboreze cu noi (fiindcă are prejudecăţi morale, e credincios, tată de copii sau fin de oameni săraci, dar cinstiţi etc), să o ştiţi de la mine, nu va ieşi niciodată în fată să ridice cuvîntul, cerîndu-şi un drept, sau plîngîndu-se de o nedreptate. Se bucură că trăieşte, că e lăsat în pace, că a foat uitat. Nu a fost uitat, desigur, dar asta o ştim numai noi. Debelare superbos, să-i zdrobim pe cei mîndri, iată un dicton strămoşesc ce ascunde o metodă ieftină, eficace şi perfectă pentru orice categorie socială, morală sau intelectuală. într-o zi — ce-o să rîdem — poate vom avea timpul să analizăm cazul informatorilor fete bisericeşti. Aceştia sunt st cei mai zeloşi si cei mai penibili... Dar, ca să vă faceţi o idee despre imensul progres ce l-am realizat în înmuie- 334 335 lea şi prelucrarea materialului psihic ai populaţiei (asta după trei decenii de muncă perseverentă), cred că e destul să vă precizez că, de pildă, în 1948, din o suta de contactaţi, abia trei pînă la maximum cinci (şi aceştia după mari insistenţe şi şantaje in crescendo) acceptau o colaborare secretă cu noi. Şi din aceştia pierdeam, prin diferite forme de sinucidere sau fugă, jumătate. La ora prezentă a republicii noastre, din o sută de cetăţeni „invitaţi" ia colaborare cu noi, abia zece la sută îndrăznesc sa refuze categoric şi zgomotos. Res-uii de treizeci la sută promite, dar o scaldă, incereînd iofiiaroa, iar cincizeci la sută colaborează efectiv. E adevărat, apare fenomenul şmecheresc de hiperzel negativ, respectivii încereînd să scrie multe ca să nu spună mai nimic şi ca să ne înece astfel în propria noastră curiozitate. Dar asta e un fenomen secundar. Important rămîne faptul că, teoretic, nouăzeci la sută acceptă propunerea noastră, uşurîndu-ne astfel enorm munca de izolare şi încercuire a celor zece la sută căpoşi, cu idei şi cu priză la mase. Mai notez, procentele acestea sunt cele constatate în fabrici şi uzine : în mediile pur intelectuale, universităţi, redacţii, teatre sau uniuni de creaţie, procentul de aderenţi, cum zicem noi, la „guma de mestecat" atinge aproape limita ideală. Nu mai avem nevoie să recurgem la taraţii psihici sau sociali ; în prezent, alcoolicii degradaţi, homosexualii, maniacii complexaţi sau hoţii şi delapidatorii de ocazie nu reprezintă pentru noi o materie prima la care să trebuiască să recurgem în lipsă de altceva mai bun. Premiantul, ca să intre în facultate, atleta, ca sa poată pleca în străinătate, dirijorul orchestrei şi directorul teatrului sunt oamenii noştri, fiindcă nu pot trăi fără noi, fiindcă printr-o simplă apăsare pe buton îi putem transforma în gunoaie sau cadre dezafectate... După cum se ştie, Isarlîkul nostru drag are locul unu pe sultanat în ceea ce priveşte numărul celor contactaţi •— unu la şase, dacă nu mă înşel —, dar şi primul loc în aşa-zisele denunţuri voluntare ce se înregistrează zilnic : şi asta nu de Ia informatori de meserie, ci de la diferiţi căţei anonimi, puşi pe turnătorie ca pe alcool şi curvăsărie... Al doilea: tovarăşi, aici suntem la por- ţile Orientului, zice proverbul, aici totul se fură şi se minte. Aşa este. Slăvit sultanul Murad I, se ştie, devenea mulţumit de un vizir ai său abia din clipa în care afla că acesta a început... să fure. „Ei, zicea sultanul, de-acum e omul meu!" Deci mica ciupeală, mica hoţie, micile aranjamente de lamilie, clan, bisericuţe şi chiar mafie fac parte integrantă, calculată şi planificată din lumea noastră. Suntem legaţi de stăpînire prin convingeri şi meserie — dar suntem ţinuţi legaţi, pe viaţă şi pe moarte, de această stăpînire, prin comodităţile, locuinţele, abuzurile, escrocheriile noastre, pe pian local sau personal. Noi ştim acest lucru, o ştie şi stă-pînirea — numai Occidentul se miră de proliferarea bacşişului şi a învîrtelilor de tot felul. Nu-şi dă seama de enormul avantaj moral pe care îl realizează conducerea avînd în aceşti mărunţi profitori (ce pot fi anihilaţi oricînd) o categorie socială ce este legată cu trup şi suflet de actualul sistem şi actualii săi conducători, în generai, sincer vorbind, noi, în serviciul nostru, nu avem nevoie de oameni cinstiţi. în faza de construire interioară a sufletului de tip nou, avem acum mai mare nevoie de proşti, lichele, pramatii, trădători, ticăloşi. Cu o singură condiţie : să-i ţinem strîns în mînă, să simtă toc timpul că butoiul cu apă e aproape, să simtă şi în somn că de braţul lung al revoluţiei noastre nu ar putea scăpa nici dacă se angajează cîrtiţe în Paraguay, nici dacă doamna preşedintă a Statelor Unite îi ascunde în cuibarul ei de cloşcă creştină. Aceasta este sfîntă dialectică a contradicţiilor, negaţia negaţiei, sinteza fără antiteze, construirea pozitivului prin negativi si negativaţi. Pine că nu avem aproape de noi un bust de ghips al marelui Profet, sunt sigur că acum ar exploda şi s-ar face puzderie : din motive de morală revoluţionară, romantică şi idealistă. Adevărul este că nu se poate construi viitorul (care nu e decît un prezent prelungit — doar că asta o ştim numai noi), nu se poate re-construi nici trecutul (pe care l-am schimbat din temelii), dacă folosim în munca asta exclusiv valori, caractere şi conştiinţe curate. Noi ştim cel mai bine că orice creier care gîndeşte gîndeşte critic, ergo ne detestă şi ne urăşte. Mai ştim că orice caracter ne- 336 337 mînjit cu nimic e bun doar să-şi facă norma, să defileze şi să aplaude pînă crapă... Şi acum ajung la a treia taină revelată nouă de praxisul mizeriei. Se ştie că criza petrolului, criza împrumuturilor şi dobînzilor, fuga maselor de la sate la oraş şi refuzul tinerilor de a accepta orice muncă ne-au adus pe cap această acută sărăcie în alimente, în bunuri de larg consum. De cîţiva ani au apărut cozile. Din ce în ce mai lungi, din ce în ce mai diversificate. Nu mi-a venit să cred cînd am citit la Academia Sublimă un document secret, în care se demonstra riguros ştiinţific cum că, în condiţii de ordine şi vigilentă disciplină, coada — la pîine, lapte, săpun, carne, detergenţi, orice — se poate transforma într-un involuntar, dar eficace, exerciţiu de autostăpînire, • de introvertire şi chiar meditaţie, cu excelente rezultate sociale. Da, tovarăşi! Luaţi orice trăncănitor reacţionar de tramvai, circiumă sau colţ de stradă, aranjaţi ca să fie obligat el — şi nu nevastă-sa sau bunicii din casă — să facă zilnic coadă, două ore numai. Veţi observa că s-a liniştit, că a devenit mai serios, că numără pînă la zece înainte de a-şi deschide gura. Nu cred că e vorba de un fel de minune, de gimnastică yoga, nici de ceva care să ne reamintească secolele în care stăteam în biserică şi ploua peste noi molfăitul slavon al popilor analfabeţi: şi totuşi, ceva religios, ceva ca un fel de reculegere morală, metafizică, are loc în sufletul majorităţii celor ce stau cuminte la cozile alimentarelor noastre. Face bine pentru orice minte de cetăţean, chiar semiconştient, să se gîndească, mut, orb şi surd, că acasă îi plîng de foame cîţiva copii, că rezerve nu are decît de azi pe mîine, că de la ţară nu mai poate primi absolut nimic (din contră, dacă poate, trebuie să trimită biscuiţi şi lapte praf la cei care crapă acolo de foame), că istoria e foarte lungă şi că americanii sunt foarte departe şi din ce în ce mai ocupaţi în Lsrael şi Nicaragua. Aceste intime meditaţii — la care se adaugă murdarele certuri şi încăierări, inerente oricărei cozi latino-balcanice .— aşază mirurile, mol-comesc afectele. Nu suntem departe de rugăciune : căci ce altceva e rugăciunea decît o disperare în singurătate şi totală neputinţă ? Nici nu avem nimic împotriva acestor pioase şi refulate molitve de „Alimentară", făcute sub privirea zâmbitorului Portret care e prezent peste tot. Am discutat mult cu diferiţi academicieni, specialişti în materialism şi dialectică : în cercurile de sus, mulţi savanţi şi comisari sublimi tind să considere marxismul ca fiind o simplă antropologie. Şi nici atît. Ei propun — desigur, pentru un viitor aşezat şi sigur, nu in condiţiile încordărilor de acum — completarea marxism-leninismului cu o ontologie materialistă mai deschisă, dar mai ales cu o MORALĂ. Morala revoluţionară, cea a muncii, cea a patriotismului revoluţionar, a mîndriei de a aparţine celui mai înaintat popor şi stat din lume, sunt frumoase, înălţătoare, dar au un mare dezavantaj : nu funcţionează decît în public, verbal, la suprafaţă — fiind, mai ales pentru trăncănitorii de ocazie, calul de bătaie al demagogiei şi al fagocito-zei de cadre inteligente şi cu umor. Rusia este ţara cu poporul care a dat — şi dă —■ cel mai mare număr de atei şi călăi, dar şi cel mai mare număr de sfinţi şi martiri. Suferinţa Rusiei — v-o spun eu ! •— e tezaurizată cu grijă. Partidul ştie că în popor există, persistă şi se nasc continuu diferite valenţe religioase (mistice, orto- f doxe sau pur şi simplu doar antimaterialist disponibile), oricînd gata de a ieşi la lumina zilei. E ridicol şi e ■sublim, dragi tovarăşi, faptul că, în timp ce societăţile 1 de consum, postindustriale, devin total atee — sau mai rău, indiferente din punct de vedere filosofic sau reli- t gios —, înlăuntrul monadelor luminoase ale continentului nostru eurasiatic se pune, din ce în ce mai des si acut, problema primirii în partid — vă invit să nu rî-deţi, e o problemă teribil de serioasă — a acestui umil fiu de dulgher, victimă nevinovată a unei înscenări politice sioniste, făcute cu ajutorul imperialismului roman. Preoţii tuturor religiilor, timp de două mii de ani, r au făcut tot posibilul să-L compromită pe acest prim agi- tator al celor umiliţi şi obidiţi, dar fără nici un rezultat. Poporul continuă să creadă în El, să-L aştepte, sperînd într-o înviere şi după răstignirea Lui de către noi # Noi înşine, uitîndu-ne mai atent la dosarul Său, tre \ buie să recunoaştem că acesta e foarte curat şi foarte pozitiv. Pe linie chiar. Hristos poate ii primit oricînd 338 339 in partid şi, de va fi "nevoie, această primire va şi avea loc, de îndată ce serviciile noastre de sondaj şi anchetă ne vor indica un plus de cîştig tactic şi ideologic. Un Mristos în ilegalitate, umblînd clandestin prin colhozuri, taigale, lagăre şi închisori, este de o mie de ori mai nociv şi mai inefabil decît unul considerat a fi primul şi cel mai cinstit comunist din lume. Nu este deloc exclus ca, în viitoarele războaie de eliberare ce le vom face, alături de secera şi ciocanul revoluţiei noastre sociale, să apară şi crucea (eventual, semiluna) re\roluţiei noastre morale... Mi se părea că, în vîntul acestei teribile conferinţe, deodată, ca tăiate din rădăcină, toate capetele acestor ş'talbi puternici .adormiseră precum un stol de jpeBscani. Tutilă părea a fi posedat de propriul său cuvînt, copleşit de propriile sale cuvinte. Bea din licoarea Na-poleon-Cinzano, de mult nu se mai adresa acestui grup restrîns de cizme şi cravaşe, poate că nu mi se adresa nici mie, nici inculpatului Karlie Marx : ceea ce spunea (las' că-i lăsa reci absolut pe toţi aceşti mercenari executanţi, atleţi în negîndire şi necuvînt) mi se părea că sa adresează mai degrabă unui fel de tribunal mistic, în care, ca în toate marile procese, nu se ,ştie cine este acuzator şi cine e cel acuzat. Carasurduc dispăruse de lîngă el, parcă şi în jurul meu fotoliile se mai goliseră. (Cînd ? Cum ?) Paharul din faţa mea era mereu plin. Nu mi-era foame, nu mi-era sete, nu-mi era nici frig sau frică. Doar ţipătul după Olimpia părea a fi trăsura de unire între mine şi lume, între mine şi timpul dogit al acestei nopţi de infernală, biblică melancolie. în costumul ei de ţărancă, desculţă, în primul an al căsniciei noastre a ţinut să-mi arate o curea de pămînt aspru şi pietros, ce ar fi fost partea ei de zestre. „Mama mea, îmi spunea ea, credea sincer că în fiecare bob de grîu e desenat chipul lui Hristos : nu-1 vedem noi, dar chipul lui e acolo. Pietrele de moară care îl macină se roagă de iertare că-1 sfarmă : El nu se supără, ne iartă, fără de El am muri de foame şi frică." Mi-a arătat atunci Si un turn de schit vechi (dar parcă era altul decît cel în care am văzut-o pe ţiganca ce alăpta). Şi o punte peste o apă iute, vînătă de rece şi curată. Şi un fel de iaz liniştit, lîngă o moară ce luase foc. Şi nişte arini atit de maiţi, că trebuia să fii ciocârlie ca să le cuprinzi vîrfuriie... in vara aceea de totală convalescenţă, am reuşit să mă vindec de şocul pe care l-au însemnat ieşirea din puşcărie, scăparea din mină, ruperea — după moartea mamei mele —■ de tot ce însemna trecut. (întreaga mea fiinţă părea a fi strivită şi tencuită de anii lungi de detenţie : deşi acolo m-am simţit „acasă" şi sănătos mintal, după ieşire totul s-a dat peste cap. Nu mai eram un om întreg, urlam de frică în somn : ziua mii strecuram pe lîngă ziduri, dacă zăream vreun mi-.iiţian, începeam să tremur, trebuia să dispar intrînd într-un gang ca să mă liniştesc, să-mi revin, rugîndu-mă. Scriam scrisori aiurea, pe care le rupeam, priveam ore întregi fotografiile în care, copil frumos şi cuminte fiind, stăteam alături de divina mea soră, între cei doi sfinţi părinţi ai mei. Beam singur, după primul pahar începeau să-mi curgă lacrimile...) Pe Olimpia, acum, o vedeam vag, ca pe un tors de priviri şi confuze semne, li sărutam mîinile, ea îmi arăta doi paltini alăturaţi (iarăşi paltini !), pe o măgură înaltă. Unul era tăiat, celălalt foarte demn şi trist, se clătina în vîntul subcarpatic, mirosind a zăpadă şi miei. „La noi, îmi spunea ea, şi o auzeam şi acum şoptindu-mi de aproape, la noi căsniciile se leagă din ochi, nu prin cuvinte. Oamenii se' văd, se recunosc, se iau de mînă. Nici un cuvînt despre dragoste, nici un jurămînt. Se aşază la casa lor, intra in griji, fac la copii, se închină, îmbătrînesc, încep sa se uite spre munte, aşteptînd cu rost şi cuviinţă sfîr-şttuî cei de obşte. Cel mai frumos cuvînt de dragoste ce se rosteşte sub şindrilele sau prunii ăştia, o singură' dată în viaţă, ar fi următorul : «Bărbate, aş vrea să mor înaintea ta !...«• Vezi paltinul iacela tăiat ? Pe ,sub pămînt, rădăcinile îi sunt încă vii, ei continuă a trăi încolăcit de rădăcinile celui tăiat. Se spune vreun cuvînt, e nevoie de vreo juruinţă ? Nimic, Dragostea, la noi, aici, nu e chin, nici întrebare, nici reciprocă scurmate şi pîndă. Dragostea e tăcere, e umbră şi vis. E mai-mult-decît-cuvînt: e noimă şi rost, primire şi trimitere ; e muntele alb sub care vom plesni ca mugurii, într-o altă veşnicie..." 340 341 Tutilă, palid, crispat şi totuşi arzînd ca o vîlvătaie, se descheiase Ia cămaşă, îşi scosese haina : vorbea cu tavanul, cu cerul, părea că nici nu-i pasă de plecarea pe şest a subalternilor săi, el urmărea o idee —• sau era urmărit de o obsesie, de o durere a lui, ascunsă. —• Nu mai e nici un secret pentru cei dinlăuntru! afacerilor acestei lumi împuţite şi laşe : nu suntem iubiţi, nimeni nu ne vrea de bunăvoie. Dacă s-ar face alegeri libere în paşalîcul nostru liber şi independent, nu ar vota cu noi nici măcar şoferii graşi din Divanul Înaltei Porţi. O ură lungă, necruţătoare, bine ascunsa in rărunchii tuturor supuşilor, aşteaptă clipa în care să ne sară în spate şi să ne sfîşie. Este pentru prima oară în istorie că o putere reuşeşte să iacă abstracţie de popor, de opinia publică, de interesul general. Am fi, aşadar, puterea politică în starea cea mai pură, cea mai crudă. Forţa noastră nu se mai poate explica prin statistici, sociologie sau psihologie a turmei sau a mulţimilor. E nevoie de religie, de cunoştinţe teologice, de experienţa mistică a marilor iniţiaţi, de credinţa în miracolele venite de sus, pentru a găsi o motivaţie a acestui fantastic, total antiştiinţific paradox : maxima mizerie şi teroare, legată de maxima laşitate şi răbdare. Poate că orice politică ce se bazează pe frică şi crimă devine un fel de religie —■ fiindcă şi religiile ce s-au bazat pe inchiziţie şi ruguri au ajuns simple partide politice antagoniste, antipopulare, anticereşti. Dar nu se poate trăi aşa, noi trebuie să ieşim din circul cu fiare, trebuie să găsim cărarea ce duce înapoi spre inimile oamenilor. Trebuie să ni-1 adjudecăm pe Hristos, ca principiu şi dragoste, tocmai fiindcă, în viitor, în viitorul nu prea îndepărtat, ne aşteaptă o cumplită confruntare cu Cerul, cu adevărurile şi ideile veşnice. Intrăm într-o fază istorică tragică, trebuie să facem tot posibilul ca să ieşim din statutul de renegaţi, trădători ai Cerului, de anticrişti sau Mari Inchizitori. Nu poporul, ci noi, noi, paznicii şi exploatatorii lui, vom avea nevoie de acel opium de care vorbeşte Marx, tocmai fiindcă suntem mîna înarmată a viitorului. Unde este cartela noastră de iertare şi mîntuire ? Unde? Vor pieri milioane de oameni nevinovaţi, vor dispărea state în- tregi de pe hartă, culturi şi limbi, popoare şi etnii vor pieri, vor fi nimicite, aneantizate... Europa se va topi în îmbrăţişarea de dragoste şi ură a Asiei ca un atol în Oceanul Pacific. Noi ziceam acum : doar proştii şi americanii ne compară stilul şi nivelul ele trai cu cel al Europei din care am fost yaltaţi pe veşnicie. Adevărul este că întreg continentul nostru, din punct de vedere politic, va intra de-acum în faza, deosebit de lungă şi de dramatică, a socialismului ascetic. Cartele, răbdare, renunţări. Coborîre vertiginoasă, conform principiului vaselor comunicante, spre media nivelului mondial de subdezvoltare. Noi trăim azi mai bine decît ucrainenii, aceştia trăiesc mai bine ca siberioţii, aceştia mai bine decît mongolii, aceştia mai bine decît chi-taii, aceştia mai bine decît vietnamezii, aceştia mai bine decît cambodgienii, aceştia mai bine decît... Pricepeţi ? înspre această linie trebuie să privim, fiindcă în această direcţie evoluăm. Iugoslavii şi polonezii ne tatonează, în sărăcie şi lipsuri : nu noi îi vom ajunge din urmă pe francezi, nemţi, englezi sau suedezi, ci ei ne vor ajunge din urmă, gîfîind. în parlamentele lor. de paradă şi vorbe mari, se continuă visul utopic al unei Europe unite şi puternice —> dar asta e numai o amăgire, un fel de beţie retorică, o mare, tragică minciună. Pe dedesubt, acest apendice al Asiei e de mult finlandizat prin frică, egoisme şi vechi discordii. Bul-garizarea va începe curînd, estonizarea va urma. Trecutul Europei se transcrie acum: viitorul său e deja scris şi parafat din ziua în care şefii acestui putred Occident, speriindu-se grozav de ursul aliat, ca să-i închidă gura, i-au aruncat la picioare o halcă uriaşă de peste o sută de milioane de oameni liberi. Credeau că ursul se va îneca, credeau că are să-i rătnînă în gît vreun os mai rebel. La Helsinki, alţi şefi de state au mers ca să-i ureze la mulţi ani şi poftă bună aceluiaşi urs nesătul. Ce să mai vorbim? Iată, eu însumi sunt un soldat credincios al acestui urs, voi muri în slujba lui, contribuind, fără să vreau, la metabolismul internaţionalist, la înghiţirea calculată, ştiinţifică, în etape planificate, a însuşi poporului din care, ca origine şi limbă, fac parte. Aceasta e legea necruţătoare a istoriei, le- 342 343 gea ireversibilităţii puterii, adevărul milenar care a demonstrat nu o dată că o cultură bătrînă şi sătulă jiu se poate opune unei barbarii tinere şi pline de vitalitate şi cruzime. Nu vom renunţa Ia cozi, denunţuri, cle-1 ilari şi aplauze, ci ei, cei care, venind din urmă, vor ii siliţi să fie încîntaţi să le împrumutăm metodele noastre de guvernare şi ordine. Fiindcă nu vor avea încotro, cadrele eliberării lor definitive sunt gata, sunt excedent pregătite şi sunt de o mie de ori mai numeroase decît au fost acei naivi şi bravi bolşevici care au pus bazele primului stat comunist elin lume exact aeoio unde Marx credea că este exclusă orice fel de revoluţie de jos. De ce să ne fie milă de ei? Domnule profesor Candid, îmi poţi fi martor, din toate lagărele noastre, de sub nourii încruntaţi ai disperărilor noastre eie mizerabili sateliţi, de mii şi mii de ori a răsunat acest blestem cumplit: „Să dea Dumnezeu să ajungeţi şi voi acolo unde ne-aţi împins din ignoranţă, laşitate şi frică —• frică imorală, iresponsabilă şi stupidă —, să dea Dumnezeu să vă vedem lingîndu-vă eliberatorii, mîncîndu-vă limba şi literele pe care nu le mai meritaţi, desfiinţîndu-vă cultura de care v-aţi bătut joc, mai ales în ultimii cincizeci de ani r să dea Dumnezeu să-1 vedeţi pe Dumnezeul vostru, pe care l-aţi negat, răstignit sub ochii voştri şi pe ostaşii noştri jucîndu-i la zaruri cămaşa, aşa cum voi, după Yalta, aţi jucat cămaşa Ifristosului nostru bătut în cuie. Să dea Dumnezeu să pieriţi ca noi înainte de a muri, şi să muriţi mult înainte de a vi se închide ochii... Să dea Dumnezeu..." _ Visam, visam ? Ceva nu era în ordine, nu Tutilă vorbea, nu eu îl ascultam, nu mai eram amîndoi alături, în cavele atotputernicei noastre inchiziţii ! Un post de emisie străin s-a suprapus peste altul, o conştiinţă peste alta : unde era hotarul dintre el şi mine, dintre adevărul său de călău şi adevărul meu de victimă? O cumplită nelinişte, ca un fulger al inimii mele negre, îmi năpădi oasele şi carnea. Nu mă puteam mişca, nu puteam să strig, să pronunţ măcar o silabă. Braţele paznicului meu mă ţineau strîns, ştiam că sunt prizonier, ştiam că sunt sub ghilotină, dar nu asta mă durea. Sala se golise în întregime (deci totul era un proces, o răfuială între mine şi Tutilă), un tip in salopetei murdară de şofer (era Osmanescu ? nu era Osma-nescu ?) rînjea din spatele conferenţiarului. In sala de alături se auzeau rîsete, muzică ele taraf. Nu înţelegeam, nu înţelegeam!... Tutilă, apropiindu-se de mine, printre fotoliile golite de oaspeţi, arăta altfel, cu totul altfel ca înainte cu o oră. PIîngea ! Era desfigurat, stors, era şi beat, deşi nu se clătina, nici nu se bîlbîia. Se uita fix în ochii mei, ca şi cînd ar fi vrut să mă hipnotizeze : nu mai avea gesturile elegante ale vorbitorului de catedră, clădea din mîini aiurea, parcă se apăra eie muşte, respira greu, buzele îi erau vinele, uscate. — S-a dus în aia a mă-sii lumea asta, profesore ! S-au dus şi pămîntul, şi satul, şi aerul, şi apa. Biserica e moartă, putrezeşte în somn şi nesimţire. Muncitorimea e o masă de speriaţi flărnînzi şi încătuşaţi. Ţărani nu mai avem, doar nişte babe ce prăşesc în rind şi blestemă. Am fost condamnaţi să pierim pre limba noastră — şi aşa vom pieri. Cancer la caractere, profesore — vorbesc de cei de sus, de cei care ne conduc cu dragoste şi marxistă clarviziune ştiinţifică — cancer şi la inimi, frică anemică pernicioasă, decalcifiere a oaselor şi a minţilor. Impotenţă şi prostie, oligofre-nie, schizofrenie catatonică, sifilis moral, tuberculoză ideologică, paranoie imperială. Căcat... Căcat... PIîngea totuşi. Ce fel de lacrimi erau acestea ? Ochii lui rămăseseră cruzi, reci, ironic batjocoritori. Lacrimile veneau din altă parte, erau în legătură cu altă durere, cu alte secrete, cu un alt i Păstos. îmi era cumplit de frică de el, aş fi dorit să-mi educ aminte de una din rugăciunile mele mici, îmi era imposibil. Vedeam tulbure, se părea că de-a lungul unei străzi întunecate, străjuită de plopi şi ziduri roşii, trecea în zbor un fel de ţipăt al meu, o spaimă a anilor mei, un fel de vîrtej al amintirilor şi al uitării. Tutilă era acum în genunchi în faţa mea, alături se chefuia soldăţeşte, gras. Un cineva îmi izbi în faţă şuvoiul de apă din-t'-o carafă. Tutilă, milos, îmi desfăcea nasturii de la gît ai cămăşii. 344 345 — A murit ? întrebai în şoaptă, cu voce împrumutată. —• Da, îmi răspunse Tutilă Unu. Un camion de noapte. Nu trebuia să iasă, a fost avertizată. Dar ea. te credea în primejdie, a pornit urlînd încoace. Şoferul a fugit... Nu mă durea nimic. Trupul meu ştia de mult, doar mintea mea cretină rămăsese în urmă. Am ridicat mîinile ca să-1 strîng de gît. „Tu eşti şoferul care a ucis-o !" am zis, deşi toate celulele fiinţei mele ştiau că eu sunt cel care a împins-o sub roţile negrului camion. Am reuşit să mă ridic în picioare, ca să-1 ucid cumva. Dar fără să simt mînie sau ură. Tutilă avea ochiul îngerului negru cu care, de fapt, şi eu, şi toţi ai mei s-au bătut de-a lungul întregii, neterminatei nopţi care a fost cumplita şi nenorocita noastră viaţă. Se uita la mine cu jale, cu scîrbă, lacrimile însă îi curgeau ca unui copil. „Sunt nevinovat, sunt nevinovat, îmi striga el, am vrut să vă salvez, nu s-a putut!" Cînd i-am atins carotidele, izbind u-1 în faţă cu ghipsul meu, am fo,sr, lovit şi eu. Din toate părţile, chiar şi de Tutilă. Era: tăiat, cădeam. în clipa aceea am. simţit palmele ei calde în mîna mea. Totdeauna ne-a plăcut concertul pentru violonccil şi pian al lui Şostakovici. De cîte ori se întâmpla să-1 prindem la radio, ea venea şi mă strângea de mînă. Cu dragoste, cu milă, cu ultima ei blîndeţe. Cazînd acum, auzeam frumos şi clar dialogul dintre violoncel şi pian. Olimpia era violoncelul, eu o în-gînam numai. Mîna ei sublimă, ca o pasăre îngheţată, căuta în palmele mele îndrăgostite adăpost şi mângîiero Ochii ei, imenşi şi transparenţi, ochii frunzelor de pe covoarele noastre ,ca şi melodia acestui rus nefericit, alunecau peste un peisaj valah în care totul nu era decît o ruină, o eroare, un simplu moft ridicol al mm mici apocalipse în devenire. SFÎRŞIT 1 Craiova, sept. 1985 în loc de testament * Moto : „Dulce et decorum est. pro pairii mori !" (Horattus, Oile, Ut, 2) Mult stimate tovarăşe General Procuror Subsemnatul Dr. Desiderius Candid, bolnav mintal, internat fără termen în Spitalul de incurabili nr. 9, din... {.nu ştiu cum se cheamă satul sau oraşul în care este acest lazaret), cu reispect vă raportez că au sosit cei doi tovarăşi, lucrători în procuratura ce cu onoare conduceţi. Unul din ei m-a ameninţat şi m-a bătut, dar celălalt a vorbit cît se poate de frumos. Mi-au lăsat hîrtii şi pixuri ca să scriu. Nu am mai scris de mul,i ani, am şi uitat să scriu, nici nu mai visam să mai pot scrie vreodată. Aceşti tovarăşi procurori sau anchetatori mi-au transmis, fiecare în felul său, dorinţa şi ordinul dumneavoastră ca eu să dau o amănunţită şi documentată declaraţie, prin care să demasc pe trădătorul de patrie Tutilă Ilie, fost başvizir şi mare dragoman albastru la înalta noastră Poartă. Care, împreună cu nelegitima sa amantă, au fugit de mai mulţi ani în Occident, cerînd acolo azil politic. Acum — îmi spuneau lucrătorii-anchetatori pe care i-aţi trimis la mine — acest Ilie Tutilă, ajuns profesor universitar de marxism la o universitate de spionaj capitalist, a scos acolo două cărţi ce se bucură de un mare succes : o carte despre Marx (intitulată Marx — sau drumul cel mai scurt între capitalismul huiduit şi sclavagismul aplaudat) —- şi o altă carte de scandal, un fel de „manual al bunului puşcăriaş postyalta". Ambele aceste cărţi, afirmă trădătorul Tutilă Ilie, ar fi fost scrise de el în ţară şi *) Acest al doilea final de roman se va publica numai în <-'az ca persoana întîi a acestor povestiri, va fi arestată, anchetai! si ucisă de braţul cel lung al revoluţiei continuo. Adevărul, la noi, iimbltnd cu capul spart, e logic, rit se poate de Ionic, ca... 347 scoase apoi, cu mari greutăţi şi riscuri, spre a fi tipărite in lumea liberă... îmi cereţi, nici mai mult şi nici mai puţin, ca să dau o declaraţie exhaustivă din care să reiasă adevărul-adevărat: şi anume că, de fapt, eu sunt autorul acestor opuri reacţionare, eu singur — o ştiu toate organele de resort din Isarlîk — le-am dictat unei dactilografe din serviciul secret, în perioada in care, în detenţie provizorie fiind (pentru lovirea superiorului), am fost minţit de acest Tutilă Unu că soţia mea trăieşte şi că o voi putea revedea dacă sunt cuminte şi colaborez ştiinţific cu el. Tovarăşe General Procuror, noi doi ne cunoaştem, foarte bine. Dumneavoastră ştiţi că ea nu v-am refuzat decît la începuturi : pe urmă, am cedat şi am dat declaraţia aceea prin care afirmam că soţia mea nu a fost călcată criminal de o maşină neagră, necunoscută, ci a murit de inimă, din cauza unor slăbiciuni şi emoţii de familie. V-am dat această declaraţie ca. dumneavoastră să puteţi face faţă la valul de proteste ce an. apărut în străinătate în urma interviurilor date de prietenii soţiei mele din familiile Sommer şi Winter. ...Dar toate acestea s-au întîmplat înainte ca eu să fiu trecut prin şocurile electrice şi cu insulina, şi prin acel tratament de somnoterapie cu diferite pilule roz şi verzi ce mi se administrau ca să încetez să mai urlu şi să mă tot sinucid fără succes. Acum — o ştiu toţi doctorii şi paznicii mei — eu nu mai am nici un fel de memorie. Nu ştiu cînd a murit soţia mea, nu ştiu de ce a trebuit să moară : oricît efort aş face, nu o pot readuce în mintea 'mea bolnavă. Uneori, cînd reuşesc să ies din peşteră, pentru o clipă numai, parcă aud vocea ei de neuitat : mă cheamă dulce spre casa Moşului nostru sau mă îndeamnă să merg să văd locul de unde s-a aruncat în gol bunul meu prieten şi coleg de suferinţă Caftangiu, pe care î-am iubit şi după care am pîîns din inimă. Şi atunci am fost acuzat că eu, prin vorbele şi ideile mele, l-am. împins spre sinucidere. Ceea ce nu este adevărat : s-a sinucis de bunăvoie, fericit, considerînd că opera sa e terminată. A plecat spre moarte cîntînd ţărăneşte. „Trăiască toţi cei care au murit", îmi spunea, şi a murit frumos şi demn, după a. mea părere. Şi a i mai spus o vorbă : „Toată lumea e curvă, cine crede î în curve ca mine să păţească!". L-am văzut pe geam întins, sfărîmat pe caidarîmul curţii interioare. L-am JL văzut şi la morgă, unde am fost bătut de domnul căpi-fţ tan Enoiu fiindcă am vrut să-i cînt: „într-adevăr deşer-| tăciune sunt toate, şi viaţa aceasta e umbră şi vis"... ? Deşi mi s-au făcut trei injecţii de azi-dimineaţă, mi-au trebuit cîteva ore ca să pot ieşi din ceaţă. Mîna îmi tremură, vă rog să mă iertaţi pentru forma literelor mele. Vă jur, îmi este imposibil să-mi aduc aminte de acest Tutilă Ilie, pe care îl confund mereu cu un alt Tutilă, cu mulţi alţi Tutili pe care i-am întîlnit în viaţă sau cu care visez urît în nopţile în care nu pot adormi nicicum. Mi-am pierdut complet memoria. Nu. mai ţin minte, de pildă, cind mi s-a tăiat antebraţul sting : ţin coala de hîrtie cu un ciot, dar habar nu am prin ce întîmplare am ajuns ciung. Aţi crezut că sunt nebun cînd am declarat că mi-am pierdut braţul în bă-?- talia de ia Lepanto, în luptă cu turcii : dar atunci ştiam î încă ce vorbesc, astăzi habar nu mai am ce au putut să însemne toate aceste halucinaţii. întreg trecutul meu e mort, şters cu buretele, ars cu acid sulfuric. Trăiesc numai în prezentul imediat — nu ştiu în ce an suntem (nici nu mă interesează), grija mea e să nu pierd masa de prînz şi să nu uit unde am ascuns cele trei pachete de ţigări, singura mea comoară. Ştiu că injecţiile ce le primesc de azi-dimineaţă, de cînd am fost izolat in acest birou sau celular, sunt din familia amfetaminelor benzedrine. Sau aşa ceva. Pînă mîine voi uita complet numele acestui ser care trebuie acum să-mi excite memoria si imaginaţia. Eu nu ţin minte decît un singur medicament, cel care m-a fericit şi m-a şi nenorocit. Se cheamă „Nozinan". După tratamentul cu el, întreg trecutul meu, toate amintirile legate de fosta mea viaţă s-au şters, s-au ascuns. Au coborît sub mîl, au plecat din mine, înaintea mea. încep prin a vă spune că vă sunt foarte recunoscător că, după greva mea de foame, aţi aprobat, să fiu scos de la secţia 5, etajul 3. Acolo şi paznicii, şi bolnavii sunt deosebit de agresivi. Am fost de mai multe ori crunt bătut, dar nu mai ţin minte de cine şi de ce. Am două 348 349 coaste rupte, o rană în ceafă ce îmi supurează. Cu o ureche nu mai aud deloc, iar în cap îmi zumzăie un întreg stup de elicoptere şi albine. Fabricăm manual ste-guleţe pentru diferite defilări: eu sunt la secţia de UdU, cu o singură mînă nu pot să-mi îndeplinesc nouna de optzeci de steguleţe pe zi, uuiar dacă lucrez şi serile. Şeful de dormitor e o bestie comunistă, mă persecută cumplit: el zice că sunt un fost intelectual, nu ştiu cinei-a băgat în cap că aş fi avut cîndva ceva cu Marx. Din cauza asta mă urăşte de moarte. Mă numeşte tot mai des de serviciu la closete ,• eu nu mă opun, merg şi curăţ, deşi apă nu avem decît două ore pe zi ; este şi asta o muncă, acolo măcar nu intră paznicii, pot să plîng, pot să mă rog în voie. Dar după aceea miros urît, ceilalţi bolnavi din salon mă obligă să mănînc afară, pe scări, în picioare şi fără lingură. Iar acest şef, pe nume lovită (fost director la o fabrică de ierbicide, nu şi-a făcut norma, a şi vorbit cum nu trebuie Ia o vizită de lucru suleimană), cînd îl apucă criza de depresiune, devine agresiv, mă caută, mă bate, mă scuipă, ţipînd do tremură toţi ceilalţi nebuni. „Voi sunteţi de vină, îmi strigă, de la. voi se trage toată nebunia noastră !" Ce înţelege el prin acest „voi" nu am de unde şti, mai. ales că în fiecare săptămînă cerşeşte foi de hîrtie ca să scrie diferite memorii şi declaraţii, în care vrea să dovedească fidelitatea sa faţă de partid şi faţă de măritul nostru sultan. Apoi iar mă face filosof marxist, dîndu-mi picioare în fund şi desenîndu-mi pe zeghe seceri şi ciocane, dar nu încrucişate, ca pe steagul Sublimei Porţi, ci stînd spate la spate de parcă ar fi certate şi nu-şi mai vorbesc deloc. îmi fură şi margarina, şi cele 50 de grame de marmeladă la care avem dreptul în fiecare sîmbătă, dacă ne-am făcut norma şi nu am spart nimic. Dar toate astea nu au importanţă, eu vă rămîn recunoscător că mi-aţi aprobat transferul de la secţia furioşilor : aici se zice că suntem melancolici depresivi, sau schizofrenici, paranoici, hebefrenici, catatonici sau oligo-frenici, încurc terminologia asta, mîine o voi uita — aşa cum voi uita şi diagnosticul care e înscris pe fişa mea de însuşi tovarăşul colonel doctor. Acum (din cauza injecţiilor, probabil), cu toate că singura mea spe- 350 cialitate ar fi să curăţ cu zel latrinele turceşti ale os-piciului nostru ultramodern, îmi vine să rîd cu lacrimi. Fiindcă diagnosticul meu, pentru un om care a ştiut, cîndva un pic de greacă, este o galimatie absurdă, contradictorie, atît din punct de vedere logic, cît şi medical. „Sindrom cronic de manie schizofrenică de tip anti-dialectic." După a mea părere, un sindrom nu poate fi declarat cronic, o manie exclude schizofrenia, iar dialectica nu poate fi antidialectică, fiindcă, după cîte bănuiesc, ea conţine şi afirmaţia, şi negaţia, plus încă un al treilea termen de care mi-e şi scîrbă, mi-e şi frică. Dar de bolnav sunt bolnav, boala mea e incurabilă, internarea mea la acest ospiciu secret e justă şi justificată. Nu ştiu dacă sunt aici fiindcă sunt bolnav sau iiindcă am comis o crimă : nu ştiu dacă am fost condamnat de o instanţă sau pur şi simplu am fost izolat de restul oamenilor normali : nu ştiu cîţi ani au trecut de cînd a murit EA, numele ei nu-1 mai pronunţ, vreau să-1 uit, trebuie să-i uit. A venit la mine tovarăşul Osmanescu, eî a intervenit să mi se dea dreptul la ţigări şi vorbitor. A fost deosebit de atent şi amabil cu mine : eu plîngeam în hohote, fără nici un motiv, el încerca să iuă mîngîie. Mi-a promis că îmi va trimite medicamente „capitaliste, „Nootropil" şi „Normabrain", deşi i-am. spus că eu nu vreau să mă vindec de nimic •, mai ales, nu vreau să-mi revină memoria, ce să mai fac cu ea ? Dar tovarăşul Osmanescu, să ştiţi, avea un interes în cazul meu : acum, că a ajuns ataşat cultural Ia Paris sau la Bonn, ar dori să se căsătorească legal cu văduva Caftangiu. Aceasta — mi-a povestit chiar el —, cum a ajuns în Occident, 1-a părăsit pe trădătorul Tutilă Ilie şi a plecat la sculptorul Hagiu, pentru care avea o mare stimă artistică şi politică. Dar nu a avut noroc — şi acest sculptor a avut un accident de maşină (sau de inimă), în orice caz a murit subit într-un spital italian, lăsînd-o pe doamna Carmen moştenitoarea unică a tuturor agoniselilor sale. Acum, fiind a doua oară văduvă, fiind şi foarte bogată, i s-a făcut dor de ţară : s-a întors la tovarăşul Osmanescu, prin care speră să-şi lămurească situaţia civilă şi politică. Ea ştie de caietele secrete ale soţului ei, tovarăşul Osmanescu 351 se teme şi el de aceste caiete în care regretatul Caftangiu a avut grijă să noteze, zi cu zi şi în amănunte, toate afacerile şi matrapaziîcurile ce s-au făcut pe vremea cînd doamna Carmen şi cu el trăgeau toate sforile în cetatea şi raiaua Isarlîkuiui, Eu am negat totul despre aceste caiete, eie mi-au fost încredinţate sub jurămînt. Am toate motivele să-1 consider pe prietenul meu Caftangiu ca pe un erou adevărat, Deşi fusese un activist cultur-nic fals, un soţ încornorat şi un intelectual de broşuri şi cursuri serale, ascundea în sinea lui un suflet do mare profet şi o minte formidabilă, mai ales în materie de morală şi salvare naţională. Să-i fie ţarina uşoară şi Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 primească la El, fiindcă mult a suferit şi tare mult a iubit... Sora aceasta care îmi face injecţiile de ben-zedrină că să mă trezească din inconştienţă şi somnambuiie îmi apare acum ca fiind o vacii e cunoştinţă. PIîngea şi ea în taină, nu-mi dau seama dacă face parte din corpul medical sau este o deţinută ca şi mine. Ea mă sfătuieşte să nu scriu aiureli, este dincolo un tovarăş care are misiunea de a mă stinge în bătaie în. caz că nu vă scriu ce trebuie. Dar mie. stimate tovarăşe Generai Procuror, nu-mi pasă de pumnii şi cravaşa lui, cine a trecut prin şocurile electrice ale doctorilor de aici nu se mai teme nici de bătaie şi. nici de moarte. Eu de un singur lucru mă tem : că există o viată dc dincolo, unde va trebui să-i întîlnesc pe toţi aceia pe care i-am nenorocit din cauza imensei mele prostii. De aceea doresc să sufăr cît mai mult aici, în această viaţă, ca astfel să mă curăţ, cît de cît, de vinovăţie şi crimă. Fiindcă vreau neapărat să merit ca, în clipa în care numenele noastre se vor reîntîini acolo, EA să-mi întindă mîna ei de sfintă şi martiră, gonind de lîngă mine îngerul negru ce nu se mai dezlipeşte de fiinţa şi soarta mea. De aceea, nici nu mai vreau să încerc a mă sinucide. M-am răzgîndit. Doresc să mor ucis! Aici, în acest ospiciu ele incurabili, unde e Dealul Căpăţînii, miezul ultim al tuturor utopiilor ce se vorbesc sau se construiesc în acest secol, cei mai stupid şi mai criminal secol din ultimele cinci decenii. :|| A venit să mă vadă la vorbitor o femeie foarte fru- f moaşă, îmbrăcată în negru. Spunea că o cheamă Flo-| rica. Nu-mi aminteam de ea, nu puteam nici să-i vor- il besc, eram după o lungă criză, postepileptică. Doar la Ml vederea celor doi copii ce o însoţeau —• un băiat de S vreo zece ani şi o fetiţă fermecătoare de cinci sau şase m ani — am simţit o durere cumplită în inimă şi în occi- I pital. Copiii aceia îmi răsculaţi nişte dureri arse sau îf înecate undeva, în viaţa mea de mai înainte. Flori ca | asta mi-a spus că Ea este îngropată în fundul, grădinii r Moşului şi Moşul încă trăieşte. Că acolo aş avea o casă şi o livadă unde sunt aşteptat să mă întorc. Nu vreau să vă mint, de cîte ori sunt de serviciu la closete sau ,_ la spălatul scărilor, mă gîndesc la acea grădină şi la * acel mormînt. Dar tot atunci îmi dau seama că eu nu II merit să mor într-o grădină : trupul meu va trebui să se termine aici, unde mi-au fost ucise sufletul şi memoria. Cred că de la această Florica primesc în fiecare lună un pachet reglementar, de 5 kilograme, conţinînd săpun, ţigări, miere, slănină şi alte bunătăţi. Nu reţin decît săpunul —■ restul îl predau celor îri drept: am în- i văţat lecţia, trebuie să dăm Cezarului şi tot ce e al T nostru, nu numai ce este al bunului nostru Dumnezeu... li Vă scriu alandala, aiurez încă. Na ştiu de ce mă 1 bucur, totuşi, că vă pot scrie. O singură dată ne-am I văzut — vedeţi, sunt totuşi lucruri ce nu se pot uita —, 1 atunci mi-aţi spus că v-aţi făcut studiile în Genopolis * şi că aţi fost coleg cu un oarecare inginer Winter. Că | aţi ascultat acolo cîteva din conferinţele mele, în care vorbeam despre bolile incurabile şi contagioase de care suferă bietele cuvinte, biata limbă a oamenilor şi a I * omeniei. Se poate, vă cred : dar vă rog să mă credeţi | şi pe mine că nu mai ţin minte absolut nimic. Pleavă, ii cenuşă, vînt în deşert. Pentru mine, Genopolisul, cu toate cărţile şi ambiţiile sale, a fost dat la topit. Au murit părinţii mei, a murit şi Ea : în consecinţă, au mu- | rit şi Dumnezeu, şi Marx, şi Europa asta în care am. cre-î zut şi în care mi-am investit toate visele, gîndurile şi i speranţele. Sunt un moşneag nenorocit, scîrbit de lume şi de mine însumi, simplu figurant într-o tragedie ce se va sfîrşi curînd. 352 C-cla nr. 209 coala 23 353 Totuşi, nu vreau să vă dezamăgesc. Favorul de a vă putea scrie este unic şi uriaş. Va trebui să profit de a-ceastă ocazie — mai ales că, în afară de cei doi procurori trimişi de dumneavoastră, simt lîngă umărul meu şi suflul a doi îngeri trimişi din ceruri. Mă şi simt oarecum lucid ; chiar dacă nu văd nimic înapoi în trecut, văd totuşi înainte, înspre viforul care vă interesează în primul rînd pe dumneavoastră. Mi-am dat seama că şi dumneavoastră, personal, aveţi tot interesul să puneţi mîna pe acele caiete ale colegului meu de suferinţă, Caftangiu, precum şi pe dovezile mele în legătură cu modul in care au fost scrise şi transcrise lucrările ce fac astăzi faima de scriitor politic a trădătorului Tutilă Ilie. După cum aţi constatat, încercările organelor dumneavoastră de a mă forţa să spun unde le am ascunse aceste documente au eşuat: de îndată ce sunt supus unei torturi, oricît de ştiinţifică ar fi ea, eu cad în epilepsie, criza asta mă face insensibil şi inconştient, aura letargică de după fiecare cădere a mea durează mult, uneori luni de zile. Dar, de cînd am fost mutat la etajul doi şi de cînd ştiu că voi fi trecut la etajul unu, al depresivilor simpli ce au dreptul să lucreze în gospodărie, grădini şi grajduri, am început să mă gîndesc mai în adâncime la propunerile dumneavoastră. Acum le consider juste şi utile, atît pentru mine, cît şi pentru fosilele de valori în care mă în-căpăţînez a crede încă. Sunt foarte obosit, credeţi-mă. Mă doare mîna cu care vă scriu, îmi simt şi mîna care mi-a fost tăiată. Sora mea de ghips albastru îmi spune că asta ar fi injecţia ultimă pe care poate să mi-o mai facă; după efortul de astăzi, zice ea, voi dormi trei zile, va trebui să mă hrănească cu glucoza, introdusă cu pîlnia în stomac. Nu-i nimic, sunt obişnuit. Iată, aşadar, concluziile mele, care de fapt sunt nişte concrete propuneri pentru dumneavoastră : — întîi, vă rog să aveţi bunătatea şi înţelegerea de a da prdin acestui căpitan Enoiu, şeful secţiei „speciale" din rezervaţia noastră, să-mi restituie imediat proteza dentară pe care a reţinut-o după ultima bătaie. Eu, de obicei, îmi scot proteza cînd sunt chemat la el (această proteză, după cum bine ştiţi, o datorez epocii Tutilă Unu, el, ca să pot dicta, mi-a comandat-o) : fiindcă ştiu ce mă aşteaptă, nu vreau să se spargă. Ultima oară, fiindcă, zicea dumnealui, nu am fost cuminte (e vorba tot de pachetul meu), a reţinut proteza mea şi o ţine în fişetul său de metal de oţel. Zice că are să mi-o strivească cu cizmele lui dacă nu-mi bag minţile în cap şi nu înţeleg că el este Dumnezeul şi Sfîntul Duh al tuturor fiinţelor şi bunurilor ce intră şi ies din acest lazaret. — In al doilea rînd, vă sfătuiesc să încetaţi a mă mai ruga să dau declaraţii în legătură cu acest bandit care a ajuns profesor universitar de marxism şi autor reacţionar nu ştiu unde : nu pot fi coautor în nimic cu cel care este, în primul rînd, autorul uciderii soţiei mele. Cu riscul de a vă supăra, ţin să vă spun că, în sinea mea, mă bucur că a fugit şi că a publicat în străinătate ceea ce ar fi trebuit să poată apărea la noi în ţară. „Ho-bent sua fata libeli", asta înseamnă că îşi au şi cărţile, ca şi oamenii, soarta lor. Dacă aş da o asemenea declaraţie, nu v-ar folosi absolut la nimic : nu puteţi să deschideţi un nou proces împotriva mea pentru vina de a fi adevăratul autor (să zicem !) al acelor scrieri ; nici un proces împotriva lui Tutilă Unu, fiindcă el este crezut acolo, în timp ce eu, ca martor, aşa cum arăt acum, nu pot fi crezut nici măcar de cei mai imbecili gazetari angajaţi sau reangajaţi. Să ştiţi că cineva mă tot fotografiază, mai ales după ce sunt maltratat : nu ştiu cu ce scop (în orice caz, a devenit evident pentru mine că şi dumneavoastră aveţi destui duşmani) ; dacă într-o bună zi fotografia mea \ra apărea în ziarele de dincolo, cine va mai crede că ruina jalnică ce sunt acum a fost cîndva un universitar în filosofic şi autorul prezumtiv al unor lucrări ideologice sau literare ? — Vreau să fim bine înţeleşi : sub nici un chip nu vă pot preda acum manuscrisele bunului şi bravului meu coleg de suferinţă Ion Mămăligă. Care, la insistenţele oportuniste şi aristocratice ale soţiei sale (pe care a iubi!-o orbeşte), a acceptat să-şi schimbe numele în I.eonid Caftangiu, Aceste însemnări (care sunt ale unui ION şi nu ale unui oarecare Leonid) conţin adevăruri cutremurătoare. Vedeţi că vă scriu cu creion chimic şi nu 354 355 cu pixul nemţesc pe care mi l-aţi trimis dumneavoastră. De ce ? Fiindcă un înalt tovarăş de la înalta Poartă — care cercetează în taină chiar şi pe cei care se cred că sunt şefii tuturor cercetărilor din această tară — m-a rugat insistent să-i predau cîte o copie clin toate declaraţiile ce mi le cereţi. Astfel, eu fac trei declaraţii deodată — am şi plombagină, am şi hîrtie : sora care îmi face injecţii are ordin să asculte de ordinele mele. Cel doi procurori civili pe care i-aţi trimis la mine după această declaraţie au început, conform metodei clasice, prin a mă ameninţa şi lovi : dar, după aceea, căpitanul Enoiu, invitîndu-i la un pahar de adevăr, le-a strecurat vulpea în sîn : subit, au devenit nişte mieluşei, se uită la mine ca la un semafor, mi-au adus ţigări, chibrite, cafea. Ei ştiu acum că am dezlegare de foarte sus să scriu ce vreau, cît vreau şi în cîte exemplare am nevoie. Sunt eu o căzătură de om, un cadavru viu — dar Adevărul fratelui Caftangiu şi al fostei sale soţii, Adevărul meu şi al soţiei mele în veşnicie se leagă de o horă înaltă. Imense şi periculoase interese de stat depind de secretele pe care soarta sau justiţia imanentă mi Ie-a încredinţat tocmai mie. La ora asta mă. simt' mandatarul memoriei şi destinului celor care am pă-< timit nevinovaţi în ultimii patru sau cinci ani. Deci să nu-mi cereţi aceste caiete ale lui Ion Mămăligă, alias Caftangiu : ele sunt bine ascunse ; plus trei copii făcute de el, cu puţin înainte de a muri ca un martir ,• dacă acum dumneavoastră aţi da un ordin ca eu să fiu supus unei torturi pentru percheziţiona rea memoriei mele, să ştiţi că în trei zile veţi primi o carte poştală anonimă în care veti fi întrebat ce este, de pildă, cu; cele trei icoane de mare preţ şi acele două covoare1 vechi, de muzeu, pe care le-aţi primit de ia rudele soţiei mele ca să stingeţi dosarul meu penai, în care eram, acuzat de a fi fost complice la evadarea tînărului violonist Itzac Sommer. (S-a găsit în casa mea vioara lui :; am recunoscut la timpul respectiv ce e cu această vioară. Dar în cartea poştală ce o veţi primi — şi dumneavoastră, şi secţia de justiţie din înaltul Divan — se.' va indica şi cine a devenit, peste noapte, proprietarul pianului, al viorii şi al întregului aparataj muzical alfa- * rniliei acelui nenorocit transfug.) Se face acum aici, îrr, mare taină, o listă a celor care se aprovizionează regulat de la crescătoriile de porci şi păsări şi din grădinile şi serele speciale ale acestui foarte secret ospiciu î de incurabili. Maşina dumneavoastră figurează printre, cele care au încărcat în portbagaj diferiţi purcei,, / curcani şi pui vii, plus halci întregi de pastrama de batal. Căpitanul Enoiu în persoană este cel care — ca, să-şi justifice cele două vile pe care şi le-a construit pe numele ginerilor săi —, avînd o sulă în coastă, alcătuieşte cu grijă nişte liste de hoţi şi profitori, liste pe care, sunt sigur, nu vi le va preda dumneavoastră, şi nici prietenilor dumneavoastră. — După cum vedeţi, fără să vrem, am ajuns copăr-taşi într-o foarte serioasă afacere sau încurcătură. Nu se mai ştie cine vînează şi cine e. vînat. Diferenţa între mine şi dumneavoastră, de astă dată, este în favoarea mea : fiindcă eu nu am, nu mai am nimic ce pierde. Mie nu-mi este frică nici de bătaie, nici de înfometare, nici chiar de moarte. Ştiu că va trebui să mor —■ dar vreau să mor ucis în această închisoare ultimă, atunci cînd se va împlini vremea mea şi după ce voi termina cu testamentul colegului meu Caftangiu. — Am semnele mele că din clipa asta tot ceea ce vă scriu mi se dictează de undeva : eu nu sunt decît un simplu instrument fizic prin care Adevărul îşi face drum spre lumină. Vreau să vă conving că nu aveţi de ales : trebuie să ascultaţi de sfatul meu şi să procedaţi aşa cum vă spun eu : altfel mă voi vedea silit să apelez la acel înalt funcţionar de la înalta Poartă care are sarcina de a lua declaraţii şi de a strînge. date în legătură cu acest Tutilă Ilie, a cărui fugă şi trădare au afectat în modul cel mai dureros pe însuşi Magnificul nostru! Sultan. Cu totul întîmplător, la ultima mea întîlnire cu acest bimbaşă, acuzîndu-1 eu de modul în care s-a pur-v tat cu verişoara sa, el mi-a strecurat în buzunar o hîr-. tie semioficială, scrisă cu mîna de dumneavoastră personal, prin care îl autorizaţi să folosească toate mijloacele ca să stingă fără milă incendiul ideologic din Isarlîk, I sacrificînd la nevoie propriile rude. Prin această hîrtie 358 357 deveniţi complicele exact al aceluia pe care aveţi sarcina de a-1 demasca acum. Dar de mine nu trebuie să vă temeţi: am avut timp să cumpănesc lucrurile, m-am şi sfătuit cu cine trebuie. Iată, în cîteva cuvinte, hotărârea mea. Nu voi da în vileag documentele ce le deţin, mai mult, doresc să colaborez cu dumneavoastră, aju-tîndu-vă să vă îndepliniţi sarcina. In caz că mă ascultaţi, copia acestei declaraţii nu va fi predată anchetatorului secret de la înalta Poartă. Aveţi toate şansele să scăpaţi cu obraz curat, pentru asta vă dau cuvîntul meu de onoare, şi cuvîntul meu este un cuvînt greu acum şi este şi de asigurată şi verificată onoare. în caz că refuzaţi să fiţi corect cu mine şi cu Caftangiu, mă obligaţi să caut aliaţi în altă parte. Acel necruţător comisar ce vă concurează în cercetări, a spus despre dumneavoastră, rîzînd, că nu sunteţi un „general-procuror", ci numai un oarecare „procuror general" ,• ceea ce, spunea dumnealui, este ceva foarte relativ şi deosebit de trecător. Ca introducere, iată cîteva preţioase informaţii preliminare prin care doresc să vă dovedesc că acel caiet al prietenului meu Caftangiu nu este o legendă goală, ci o realitate plină de date, cifre şi amănunte deosebit de grave şi incriminatorii. 1. Scrie în acest caiet că, după ce s-au suspendat în paşalîcul nostru iubit importul de cafea şi vînzarea boabelor de cafea prin comerţul de stat, în trei mici porturi de pe Istru, diferiţi misiţi şi vameşi cu grijă aleşi cumpărau cu ridicata, de pe şalupe austriece, saci grei de cafea boabe pe care apoi, cu preţ dublu (600' lei kilogramul), îi vindeau cu de-a măruntul, la negru, în oraşe ca Isarlîk, Genopolis şi chiar Ulan-Bucur. întreagă această afacere era condusă de doamna Carmen Caftangiu, iar veniturile uriaşe erau încasate de casa Osmanescu et Comp. 2. Informaţia de mai sus nu ar avea nici o valoare pentru dumneavoastă dacă nu aş adăuga că Osmanescu, la origini, este de alt neam şi avea în copilărie alt nume. Pe care îl ştiau şi soţia mea, şi colega ei de bancă, fosta soţie a Osmanescului. Şi îl ştia şi Caftangiu-Mămăligă — care era obligat să tacă, să rabde şi să 358 înghită, dar care urmărea cu ochii deschişi toate ma-trapazele ce se puneau la cale în casa sa. Nu vă spun acum care este numele adevărat al acestui cumplit Osmanescu, Am plîns şi am îngenuncheat în faţa lui, ru-gîndu-1 să îmi trimită medicamente străine. Trebuia să joc acest teatru : nici nu era teatru, am deseori momente cînd îmi vine să îngenunchez şi să sărut, cu nesfârşită milă creştină, cizmele tovarăşului căpitan Enoiu, sounîndu-i în lacrimi : „Ia nevinovnîi, ia nevi-novnîi, izvinite viinea, moi brat Ivan l". Dar vă pot •spune că Osmanescu este rudă apropiată cu doi mari importatori de cafea, care au mari fabrici şi antrepozite în Marsilia, Hamburg şi Viena. Mai ştiu că Tutilă Doi, după ce a pierdut postul de rector al Academiei Alutane din Roma, a ajuns director la unul din aceste antrepozite în care soseşte cafeaua adusă clin Brazilia. Osmanescu, dacă a ajuns să intre iar în graţiile doamnei Carmen, vă asigur că îşi pregăteşte inteligent propria trădare. El, fiind foarte bogat, vă asigur că nu va avea nevoie să predea marxism şi nici să publice din manuscrisele pe care le-a confiscat în lunga sa carieră. 3. Cu o zi înainte ca bietul Caftangiu să fie internat cu forţa la clinica de neuropsihiatrie (deşi nu fusese dat afară din partid, primise doar vot de blam cu avertisment), din întîmplare— şi spre ghinionul său— a surprins acasă la el o uriaşă cantitate de aur pentru care se certau soţia sa şi marele Osmanescu. Era aurul ce a fost confiscat, cu ani în urmă, de la ţiganii şătrari, rudari, zlătari, dar şi contrabandişti, din Banatia şi Alu-tania. O parte din acest aur a fost predat Băncii Naţionale, dar o însemnată parte a fost însuşită de cel care a condus operaţiile de percheziţie şi extorcare. în afară de acest aur ţigănesc, Caftangiu a mai zărit şi un pumn de monede bizantine, din aur veneţian, găsite de arheologi şi făcute cunoscute marelui public prin denumirea muzeală „Tezaurul tracic de la Pelendava". Caftangiu nu ştie cum a fost împărţit acest tezaur, dar e ferm convins că în combinaţie a fost amestecat şi Tutilă1 Ilie, cel care l-a „salvat" atunci de retrogradare pe Os-' manescu şi a pus la punct atît izolarea la incurabili a' lui Caftangiu, cît şi plecarea „la studii" a doamn'ei Car- 359 i I meu, împreună cu el. Partea Iui Osmanescu a rămas in ţară. Acesta — fiind şi fricos, şi laş — nu a îndrăznit să scoată peste hotare grosul din această pradă : o are ascunsă, împărţită în trei locuri. Carmen cunoaşte aceste locuri, dar, întîmplător le cunoştea şi Caftangiu. Şi acum, fiind posesorul caietelor testamentare ale a-cestuia, le cunosc şi eu. Iar în caz cu aş fi omorîţ — adresele şi locurile respective figurează în toate ceie trei copii pe care Caftangiu a reuşit să le facă înainte de a muri, dîndu-le apoi unor amici de încredere, care ştiu precis ce au de făcut în caz de alarmă, aici. Adresele şi numele acestor amici ai prietenului meu, din motive pe care Ie bănuiţi, nu am vrut să le aflu. E mai sigur aşa. 4. Nu vă îndemn să-1 chemaţi direct pe Osmanescu în ţară, prin ministerul său. Se va speria şi nu va veni. Nici să-i anunţaţi o decorare sau un răspuns pozitiv la memoriul de reabilitare înaintat iubitei noastre sultane de către păcătoasa Carmen. Ar iptra sigur la bănuieli. Un lucru ştiu, fiindcă îl cunosc : că, lăsat în pace, netulburat de griji legate de funcţia şi amorurile sale, în îmbuibarea şi uituceala din Occident, ca toţi cei care au trecut graniţa şi au rămas acolo, va pierde din frica şa funciară, patriotică, va uita de furcile şi decretele ce păzesc la noi relaţia atît de importantă între „a fi" şi „a avea". Nu ar fi rău să afle, cumva indirect, că eu am murit, în timpul unei anchete, de inimă. Ca şi soţia mea. Asta îl va linişti, înseamnă, îşi va zice, că a dispărut şi memoria din acele caiete care, poate, nici nu a existat decît ca legendă şi ameninţare. Va veni singur sau însoţit de reabilitata Carmen. Auri sacra fames. Atunci veţi putea să puneţi mîna pe el. Nu va fi nevoie să-1 torturaţi ca să-şi scuipe toate fărădelegile : aşa cum boxerii şi luptătorii campioni au frică de injecţii şi dentist, tot aşa foştii torţionari, anchetatori sau procurori, odată arestaţi, devin nişte viermi şi nişte cîrpe. Curajul de sub epoleţi piere de îndată ce în locui frumoasei uniforme apar zeghea şi tunsul. Desigur, nu-i veţi putea înainta un proces public : e cadru politic. Ori va fi executat în condiţiile cunoscute, ori va fi trecut şi el prin tratamentul de amneziere şi autism în vreuna din clinicile speciale. Eu vă propun să-1 aduceţi aici. Vreau să-1 privesc în ochi. în caz că mintea meu va ii limpede aşa cum o simt acum, vă asigur că vă voi ajuta să alcătuiţi un dosar de punere sub acuzaţie pentru crimă şi jaf de drept comun a trădătorului Tu-i filă Ilie. Vă voi servi pe favă toate acele probe prin i care veţi putea dovedi, în faţa oricărui organism juri- dic, naţional sau internaţional, că acest individ a comis în ţara sa nu acte de curaj politic sau scrieri de convingere şi conştiinţă, ci crime fasciste de tip banditesc, plus o crimă patricidă, plus alte două crime în • familie, numai şi numai spre a face să dispară martorii, din sat şi din familie, ai trecutului său patricid. Nici nu vom avea nevoie de depoziţiile complicelui Osmanescu : vă voi aduce la nevoie zeci şi zeci de martori 1 cinstiţi, plus cîteva documente ucigătoare. Vă asigur i că ani tot ce-mi trebuie ca să pot dovedi în faţa oricui I. că tot ce a publicat el acolo a fost dictat de mine aici : I dar eu nu am dictat din memorie, aşa ceva nu e posibil, ci după anumite manuscrise ale mele, confiscate din casa mea- Aceste texte originale ar fi trebuit să fie arse. v Nu au fost arse : mi-au fost restituite în taină. Sunt as- cunse, împreună cu testamentul şi caietele fratelui meu Ion Mămăligă. Stimate tovarăşe General Procuror, vă rog să mă credeţi, nu mă simt îndemnat de nici un fel de dorinţă de răzbunare sau justiţie. Pur şi simplu execut nişte porunci superioare. Funcţionez ca o rotiţă în cadrul unui alt aparat de represiune, al unui aparat magic sau metafizic infinit superior tuturor forţelor din lume ce depind de istorie, putere politică, pumni şi pistoale. Ca om, nu sunt decît un nebun incurabil ,• doar ca cetăţean am fost desfiinţat şi anihilat. Trăiesc în micul infern al acestui lazaret secret care, după a mea părere, nu este decît o simbolică metaforă şi miniatură a ma-i relui infern din lumea de afară. Ispăşesc ureînd spre moartea ce nu poate fi, pentru cei ce agonizează aici, decît o etapă sublimă de uşurare şi mîntuire. Aici, în timp ce mi se sfărma ,carnea şi mi se bombardau celulele din creier, am avut parte de cîteva bucurii şi lumini supralumeşti. Sub calota de gheaţă a uitării şi au- 360 361 tizării fiinţei mele, în anumite clipe de graţie sau revelaţie, simţeam o linişte adîncă şi o mîngîiere ce nu putea fi decît cerească. Pe vremuri — parcă într-un alt secol şi într-o altă existenţă —, pe nişte paie putrede, putrezind eu într-o celulă de beton verde, aşteptam ca uşa de fier să se deschidă şi Domnul nostru lisus Hris-tos, în zeghe, cu cătuşe la mîinile sale rănite, cu ochelari negri pe ochii săi dumnezeieşti, să fie adus şi împins alături de mine, pe cimentul acelui „izolator" fără de sfîrşit. Acum, aici, Hristos e mereu prezent. Ca o lumină de candelă mi se pare a fi ascuns în sîngele meu toropit de bătăi şi foamete, în mintea mea întunecată de medicamente şi şocuri electrice. Nu-1 mai chem, nu îndrăznesc să mă uit în ochii Iui. Aştept clipa în care EA va veni să mă ia de mînă şi să mă ducă să îngenunchez sub crucea Lui sacră... Dar pînă atunci mai e mult, eu trebuie să caut rugăciunile pe care le-am uitat (sau care m-au uitat), trebuie să culeg din praful şi noroiul orelor mele de demenţă cioburile imaginii EI, sfărîmate şi risipite în pleava şi vîntul deşertului acestei lumi şi al acestui veac. Tristissima noctis imago... Mă bucur că vă pot scrie ; scrisul acesta, în sine, mi se pare o minune de sus. Toată evoluţia aşa-zis progresistă a ştiinţei şi civilizaţiei noastre se rezumă în energia ucigătoare a unor bombe gata de a fi lansate ; toată evoluţia revoluţionară a societăţilor noastre multilateral şi hiperdezvol-tate se concentrează simbolic în absurditatea cretină şi demenţială a liturghiilor sultanale; întreaga rezistenţă spirituală a culturii noastre creştine, democratice şi europene se prefigurează emblematic şi premonitiv prin existenţa şi funcţionarea, la toţi indicii şi parametrii, ai acestui ospiciu în care demenţa puterii cuprinse de frică încearcă să înnebunească şi să ucidă revolta celor sătui de minciună, disperare şi neant. Ma consider a fi în centrul lumii, pentru că aici, într-un minimum de spaţiu, se concentrează maximum de suferinţă şi crimă. Din punctul de vedere al condiţiei mele — ţin să v-o spun, fără frică şi menajamente — timpul şi spaţiul, istoria şi politica, civilizaţia şi cultura îşi dau înitilnire aici, ca la întretăierea unei abscise cu o ordonată. Aici se face bilanţul moral al acestui secol, aici se iau probele de slavă şi otravă pentru ceea ce mai putem numi condiţie umană. Eu aşa cred — şi îl rog pe bunul Dumnezeu să vă lumineze ca să puteţi cît de cît înţelege gravitatea tragediei ce se joacă şi importanţa diavolească a rolului pe care îl interpretaţi în piesa ce se joacă. Domnule Procuror General, am datoria şi chiar plăcerea de a vă comunica, în modul cel mai primitiv şi mai simplu, cîteva din concluziile mele teoretice de aici. Mi-aţi propus să devin informatorul dumneavoastră discret, să vă raportez din cînd în cînd cam ce se vorbeşte, cam cît se fură, ce fel de abuzuri sau afaceri se fac sub ochii noştri. V-am refuzat. Nu mă interesează bătăturile, atunci cînd pe mine mă doare inima ,• nu vă pot scrie despre nişte mici criminali şi hoţi, cînd pe mine mă interesează crima şi hoţia în general, ca simboluri cronice ale schizofreniei maniacale antidialectice de care suferă nu subsemnatul, ci ţara şi poporul al cărui fiu şi soldat umil voi rămîne pînă în ceasul meu de pe urmă. Deşi sunt şi rămîn un simplu şi aproape anonim nebun incurabil, deşi peste memoria şi inteligenţa mea s-au turnat fier-betoane de uitare, frică şi moarte, deşi am murit de mai multe ori în viaţă, fără să fi cunoscut vreo înviere, pierzînd chiar încrederea în posibilitatea istorică a unei învieri a neamului meu — ca un fel de preaplin al acestor ore în care pot scrie şi gîndi, sub semnul acelui frumos şi vechi „nori omnis rnoriar"; profit de aceste ore de insulară singurătate şi libertate spre a vă atrage atenţia asupra unor certitudini ce au supravieţuit, /nici eu nu ştiu prin ce minune, în fosta mea conştiinţă şi actuala mea luciditate. Poate că au să vă folosească odată. Şi dumneavoastră veţi cunoaşte căderea, ratarea, descompunerea : veţi ajunge un bătrîn oarecare — copiii şi nepoţii dumneavoastră au să vă întrebe, poate, într-o frumoasă zi, la ce concluzii aţi ajuns, cum explicaţi mizeria şi degradarea prin care îşi dă sufletul frumoasa şi viteaza noastră patrie. Nu le veţi putea povesti nici despre Osmanescu sau Tutilă, nici despre bietul Caftangiu sau ridicol-nenorocitul 362 363 Candid ; nici chiar despre anchetele dumneavoastră glorioase de astăzi nu le veţi putea reiata mîine. Va trebui să-i minţiţi sau să le vorbiţi despre alţii şi altceva. Nu este exclus ca, după mazilirea sau ieşirea dumneavoastră la pensie, să începeţi a scrie romane sau piese ele teatru, ca să puteţi dormi şi respira, ca să puteţi, privi spre cer, spre rafturile cu clasici sau pereţii plini de icoane vechi, va trebui să uitaţi de urletele celor schingiuiţi, torturaţi, ucişi, în rate lungi, ştiinţifice, nu ca altădată, în public, pe roată, în vremurile blînde ale procesului Horea şi al chinuitului procuror Iancovici. Consider, tovarăşe procuror, că orice putere politică absolută este o pedeapsă cerească pentru un grav păcat originar ,• cred ca orice religie sau sistem filosofic ce acceptă degradarea sa în ideologie politică sau revoluţie devine automat o utopie demonică, fiindcă orice vis de a crea o societate sau un om nou prin teroare, minciuni şi crime nu este decît un lung proces de inor-cizare prin izgonirea a tot ce este sacru în oameni şi în lume ; orice dogmă e setoasă de sînge, orice dictator tinde să ajungă un Dumnezeu lăudat şi preamărit, chiar dacă acest absolutism al puterii sale va face ca Materia şi Spiritul, în alianţă şi mistică sinteză, să involueze spre sfîrşitul lumii, spre Ekpidosisul general; „libertatea, dreptatea, fraternitatea" nu sunt nişte simple lozinci ale unor revoluţii burgheze, franco-americane, ele sunt condiţii, metode şi scopuri sociale ce ne împiedică să devenim fiare sau, mai rău, sclavi ; oricine le eludează sau încearcă să le falsifice întoarce istoria spre legile peşterilor şi morala haitelor flămînde : fiindcă nimic nu e întîmplător în această lume, materia e ega-ilă şi identică cu spiritul, ambele fiind inferioare sintezei lor pe care nu o cunoaştem, dar care ne cunoaşte ; de aici privită, Istoria îmi apare ca un gigant cuprins de slăbiciunea de a visa utopii, omenirea e foarte grav bolnavă, medicamentele folosite sunt mincinoase şi iluzorii, majoritatea doctorilor sunt nebuni, spitalul întreg e minat, fiecare suflet şi fiecare monadă de luciditate a ajuns o rană purulentă, dureroasă, incurabilă ? şi totuşi, procurorule, nu trebuie să uităm că buruienile, ciupercile, lichenii şi lichelele fac parte din ecologia brazilor, că în marile oraşe, numărul oamenilor e strict egal cu cel al şobolanilor din subsoluri, că frica şi foamea sunt cele două stihii malefice ale omenirii, că răul de clasă există, nici religiile şi nici revoluţiile nu au reuşit să stingă ura dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre cei puternici şi cei slabi, cei care aplaudă forţaţi şi cei care sunt forţaţi să fie aplaudaţi ; nu trebuie să uităm, mai ales, că libertatea în. sine. nu există decît în raport cu tine însuţi, dar Libertatea popoarelor poate fi furată sau anulată de prostia şi ignoranţa exact a acelor şefi de state care, Ia Yalta sau Helsinki, iscălesc stipulaţii. în legătură cu Drepturile Omului, dar uită să ceară libertatea de autodeterminare a acestor popoare, lăsînd ca ziariştii lor să exclame cu satisfacţie şi cinism : „în. definitiv, fiecare popor are exact atîta libertate cîtă merită" ,- fiindcă nu pot să nu mă amăgesc că izolarea umilitoare a filosofiei şi moralei de masa tuturor tratativelor e trecătoare, că nu va veni o zi în care Ştiinţa şi Ideologiile în genunchi vor cere iertare Religiilor, Moralei, Ontologiei pe care le-au ignorat şi le-au înjosit, capul ■îmi vîjîie, dar luminoasa cărare o văd şi o simt, iată, sunt în măsură să. vă spun (ca să luaţi aminte şi să vă cutremuraţi), că aici, în. ultimul cerc al infernului ţării mele, am ajuns la certitudinea clară şi evidentă cum că la baza acestei lumi, la baza materiei şi spiritului ce alcătuiesc. Fiinţa şi fiinţarea atît a lumii, cît şi a omenirii şi istoriei acestei omeniri, stau trei substanţe de natură transcendentală, sacră, divină : Dragostea, Adevărul, Credinţa ; ele, împreună sau separat, în fiecare suflet individual, dar şi în sufletul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, alcătuiesc esenţa metafizică a tot ce este, aşa cum este, atît în cer, cît şi pe pămînt; cine de-aicî, suntem victimele, ostaticii, prizonierii acestui război fiecărui atom şi fiecărei celule vii în. parte, declară război ideii de divinitate, lui Dumnezeu însuşi : noi aici, suntem viat Im ele, ostatcii, prizonierii acestui război ce s-a declarat deja într-o mare parte a iumii, dar iată că noi suntem în măsură de a şti şi de a fi experimentat faptul că cea mai umilă rugăciune, făcută cu dragoste şi cu credinţă, te apropie de adevăr, te insta- 364 lează în adevăr, mai mult decît zece laboratoare de fizică sau biologie, decît o sută de sateliţi sau un milion de matematicieni sau fizicieni ameţiţi de propria lor beţie ; nu are rost să vă demonstrez matematic că minus UNU (—1) este nu numai un grav simbol de perpendicularitate, dar şi o primă condiţie de mîntu-ire, pentru orice individ sau popor ce a fost declarat a purta semnul minus pe umerii singurătăţii sale in lume şi istorie ; nu se poate, domnule procuror, extrage rădăcina pătrată sau cubică dintr-o conştiinţă şi nici transforma toate cercurile cunoaşterii noastre în elipse ale fricii şi demenţei. Va veni o zi — nădăjduiesc fiindcă îmi este milă de întunericul şi pustietatea sufletească în care trăiţi —., o zi luminoasă, în care şi dumneavoastră, şi ceilalţi mercenari ai injustiţiei veţi fi obligaţi de către propria voastră stăpînire să înţelegeţi şi să admiteţi că norma de drept în justiţie înseamnă legarea, cu ajutorul moralei, a binelui de adevăr ; veţi înţelege a-tunci că, „acolo unde există gratii, şi cei păziţi şi cei care păzesc stau tot după gratii" şi că frica ce o inspiraţi victimelor dumneavoastră este matematic egală cu frica ce vă chinui e pe dumneavoastră în somn sau la marile şedinţe ; că dezumanizarea prin torturi şi spălări ale creierului se răzbună prin numărul alarmant de prunci mongoloizi, oligofreni sau handicapaţi ce se nasc în familiile celor în cauză; atunci, cine ştie, va fi înţeles şi de către legiuitorii satrapiilor noastre că justiţia e indivizibilă, că nu se poate despărţi „suum cuique iribuerc" de altcrum non iaedere" ,-şi, mai ales, va trebui să admiteţi că un om (sau o instituţie) căreia i-aţi dat voie, dezlegare sau ordin să bată un OM nevinovat — care nu are decît vina de a-şi apăra verticalitatea conştiinţei sale — acel om (sau Instituţie) se poate considera îndreptăţit legal să fure şi să mintă oricînd, oricît şi pe oricine ; iar im Om căruia i-aţi dat ordin să ucidă, fără să se teamă de pedeapsă, acela este dezlegat de orice Contract Social, moral, politic, acela are voie să-şi trădeze şi patria, şi ideologia — şi mai ales Portretul care i-a pus în mînă o cravaşa sau un pistol, fără ca să-1 înveţe ce înseamnă „a ucide"; frate procurorule, istoria ne-a învăţat că cel ce scoate sabia mai are şanse de a scăpa netăiat de sabie — dar, din păcate, aceeaşi istorie ne va dovedi (are timp, nu se grăbeşte) că cine scoate minciuna, hoţia şi trădarea va pieri de minciună, hoţie şi trădare ; să ştiţi că în lumea asta a noastră, de aici, a celor { condamnaţi la a uita spre a ipu-tea ii uitaţi, preexistă o lege tainică ce nu poate fi explicată deocamdată, şi anume că nimeni şi nimic nu piere cu totul ; nu există secrete ce nu se vor afla, crime ce nu se vor descoperi, criminali aile căror nume să rămînă ascunse în veşnicie ,• totul, absolut totul se plăteşte şi se răsplăteşte încă în această lume, dacă nu prin noi, atunci prin copiii sau urmaşii noştri,- creierul uman are o parte a sa care poate fi distrusă prin şocuri şi medicamente, dar esenţialul, miezul tragic al fiecărei victime de aici, ca o sămîn-ţă tainică, zboară ca păpădia în vînt sau se ascunde sub pămînt, în aşteptarea unei ploi sau a unei dreptăţi viitoare. Placenta nu poate înlocui la nesfîrşit fătul pe care l-a adus pe lume, vorba goală nu poate înlocui fapta şi realitatea, falsele mituri şi serbări ale minciu- t nii nu pot înlocui, în sufletul poporului ce tace şi rabdă, capacitatea sa de a gîndi, judeca şi condamna ; cu cît umilirea, exploatarea şi ruşinarea obrazului unui popor întreg durează mai mult, cu atît reflexul de bumerang aî mîniei şi răzbunării va fi mai cumplit ; această „lungă durată" a teroarei e sabie cu două tăişuri, nu se ştie cine profită de ea, valorile întoarse pe dos sau călcate în picioare pot deveni, după două sau trei generaţii numai, lozinci de libertate şi dreptate mult mai cumplite decît au fost aceste biete speranţe pe vremea strămoşilor noştri răsculaţi; confuzia în lume e enormă, nu se mai ştie cine e de stînga, cine e de dreapta, cine e bogat şi cine e sărac, cine vrea să elibereze şi cine vrea să fie eliberat ,• bunul Dumnezeu va trebui să ia din mînă oamenilor jucăria asta morală care se cheamă istorie, nu am fost vrednici de a fi propriii stăpîni ai propriei noastre soarte, va trebui să intrăm în ţarcurile Cerului, aşteptînd ca Provi- ' denţa să hotărască dacă mai merităm să fim sau dacă 36G 367 e mai bine, pentru întregul univers al liniştii şi armoniei, să dispărem ca o rîie sau ca nişte ploşniţe sângeroase şi criminale... Frate procurorule, rogU-te să mă ierţi dacă m-am abătut prea mult din cărarea legii. îmi trec prin faţa ochilor paginile prin care acel nenorocit Ion Mămăligă, şi-a strigat, in scris, înainte de a muri, apocalipsa. Ea nu începe cu trompetele unor îngeri sau cu ameninţările Glasului celui dintîi, care a spus : „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întîmple după aceste lucruri!" Nu. Apocalipsa lui Ion Mămăliga spune ce se întîmplă azi, fiindcă, după a noastră părere, lumea nu este înainte de sfîrşitul Lumii, ci este în sfârşitul acestei lumi. Apocalipsa a început, demult, poate de cînd primul om, zicând „nu există Dumnezeu", şi-a îngăduit să-1 împuşte în ceafă pe fratele său A bel numai fiindcă acesta continua să se roage şi să se teamă doar de Cel de Sus. Caftangiu a avut iluminări de profet : fără să fie filosof sau teolog credincios, a rostit cîteva preziceri cutremurătoare. Nu vi le înşir, nici nu aş putea, ele sunt sacre şi păzite de un înger. Dar, fără să mă tem de dumneavoastră sau de domnul căpitan Enoiu, pentru a vă face un bine şi a vă da o idee ce înseamnă clarviziune la un nebun condamnat la sinucidere, am să vă comunic, prin vorbele mele, ce profetiza în urmă cu mulţi ani acest îon Mămăligă, activist trecut în pasivitate şi reflexie. El era convins că foarte curînd, în etape ascunse, dar diferenţiat asemănătoare, absolut în toate statele stalinizate după Yalta, după ce se va constata dezastrul economic, social, ideologic şi moral, puterea polit'că va trece printr-o fază de nebunie paranoică şi mistică pseudoreligioasă ; profitînd de această derută, Ministerul de Interne va înghiţi pe rînd toate celelalte ministere, incepînd cu cel de justiţie şi conţinuînd cu cel de externe, comerţ, în-văţămînt şi cultură. Paraziţii din aparatul de stat şi cei de divan vor deveni supuşii temători ai braţului lung ; poporul, din stăpîn şi rob, va deveni o masă de păziţi şi păzitori. Puterea poliţienească se va înstăpâni peste tot, democraţiile socialiste devenind, fără să-şi dea seama, simple dictaturi militare ale borzelor albastre în civil. Această profeţie, la noi, a devenit o realitate evidentă. Dumneavoastră nu mai ştiţi cine vă este adevăratul superior, Osmanescu, ataşat cultural, nu ştie de cine trebuie să se teamă mai mult, eu trebuie să-mi scriu acest raport în trei exemplare, unul pentru dumneavoastră (generalul procuror sau procurorul din serviciul generalilor?), un altul îl predau ţinui anchetator cu ochi de barză albastră şi pe al treilea il adaug la colecţia mea de documente, manuscrise, si diferite profeţii şi apoealipse. Deci, iată, revin la ce am spus la început : aveţi duşmani, temeţi-vâ, puterea ce o aveţi e cu două tăişuri. In ceea ce mă priveşte, do mdată ce va trece efectul injecţiilor, voi redeveni ceea ce sunt, de fapt : un simplu rebut social, o amărîtă de monadă a acestui secol, fiămind şi îngrozit de bătăi şi injecţii, aşteptând ca dumneavoastră să daţi un ordin telefonie călăului meu ca să-mi restitui proteza dentarii : vreau să pot striga corect, în clipa in care reintru în criza mea de nebunie : „Merde, merde, merele. Trăiască Statele Huni te «le Eurasiei !" Acum, gata : simt apropirea leşinului. Nu a.ş vrea pentru nimic în lume să mă prăbuşesc chiar cînd se a-nunţă o mure vizită a Crucii Roşii Internaţionale. Nu vreau să mai fac parte dintre cei evacuaţi şi închişi ni pivniţe unde li se administrează diferite soporifice şi neuroleptiee. Cu ocazia ultimei asemenea vizite sau ispocţii au murii sufocaţi mai mult de cinci din acei melancolici care ar fi dorit să urle. -Vreau să rămin treaz — tăcut, dar treaz, — un oarecare anonim bolnav depresiv ; nu am şi nu am avut niciodată nimic cu politica sau cu regimul, sunt fericit să pot agita ste-guleţul, îmbrăcat în salopetă albastră nou-nouţă, demonstrând aslfel că tot ce se spune rău despre rezervaţiile noastre neuropsihiatrice sunt simple calomnii inventate de duşmanii patriei, noastre şi de reneg;iţii fr.iglţi peste hotare. Ori de cîte ori visez că aş putea să fiu întrebat de vreunul din ziariştii ce însoţesc asemenea inspecţii internaţionale dacă am cumva vreo dorinţă specială, ce grozavă bucurie mi-ar face s.i-i pot 363 reda nr. 209 coala 21 369 spune acestui Figaro din Vest : „Stimate domnule ziarist, după cum vedeai, salonul nostru e frumos, curat, ultraseptic. Dar îi lipseşte, totuşi, ceva. Nu vă cerem un portret color al rjeniaiissimului nostru Sultan, nu avem dreptul, aici, la aşa ceva ; nu vă solicităm nici vreo icoană sau crucifix creştin : trăim si murim într-un stat ateu; orice simbol de credinţă poate să ne tulbure sau să ne accentueze dorinţa de sinucidere- sau ucidere. Dar tare mult am dori, dacă ar fi posibil, (şi ce nu e posibil într-o lume imposibilă?), să dispuneţi a se a-duce din pivniţele teatrului din Isarlîk 'trei busturi de ghips ce zac acolo fără de nici un .folos : al lui Marx, al iui Staiin şi al iui Hitler. Văzîndu-i, ne-am simţi mai puţin alienaţi, ne-am da seama că suntem in Europa, în secolul XX, nu suntem sineturi, aşadar, nu suntem părăsiţi şi uitaţi. Văzînd aceste busturi, ne-am da seama că istoria exista şi merge înainte, că utopiile funcţionează normal, că prostia şi crima au rămas boli cronice, incurabile : rugăciunile noastre fiind simple blesteme, blestemele noastre umile rugăciuni (de uitare şi iertare), avîndu-i sub ochi pe aceşti mari creatori de lume, ordine şi om de tip nou, am murit mai uşor, mai împăcaţi şi oarecum răzbunaţi. Nici unul din noi nu va apuca integrarea şi a statelor voastre occidentale în Statele noastre Hunite. dar vom putea avea speranţa ca, măcar din ceruri, alături de martirii dreptăţii şi bunului-simţ, să putem privi în jos, rîzînd din' toattă inima. Ca doi şerpi ce au încercat fiecare să înghită coada celuilalt, simţidu-şî absurdul sfîrşit, ruşii şi americanii se vor împăcat şi se vor alia. De pe acum îi vedem îngenunchind şs cer inel de Sus, de la Noi, pe Cineva care să-i elibereze de imensa putere pe care au acumulat-o prosteşte şi cu care, acum, nu mai ştiu ce să facă şi ce să mai înceapă. Am ameţit. Sora refuză să-mi mai facă o injecţie. Celula asta de anchetă se lărgeşte, se luminează. Un demon frumos, cu alte aripi, citeşte Biblia în colţul de sus al încăperii : Napocos răsfoieşte Apocalipsa prietenului meu Caftangiu-Mămăligă. îi place, o va introduce în viitorul nostru Supplex. Un cal şarg mă aşteaptă într-o dumbravă, nu sunt departe de peştera. în care cineva cîntă din Bach ; da, acum, dinspre grădina Moşului nostru coboară spre mine o Umbră sfîntă : opera vieţii mele, mare-a mea dragoste, unica mea patrie, ultima carte pe care nu am citit-o în întregime şi pe care am dat-o la topit, la ars : vine spre mine zîmbind, mii ia de mînă, mă conduce spre o piaţă imensă, a unui gigantic Isarlîk ceresc, şi acolo, îmi arată un uriaş afiş roz pe care sunt... pe care sunt înscrise nişte numio. îngeri şi draci, bogaţi şi săraci, proşti şi deştepţi, ca la iarmarocul Sfintei Mării, privesc acesit afiş rozaliu şi rid, şi rîd şi rid. „Vezi, îmi spune Ea, ou vocea ci cerească, fericiţi sunt şi cei ce pot rîde ! Dacă iadul e pardosit cu utopii, raiul nostru, valah e alcătuit din libertatea de a putea rîde, bîrfi, critica, arnestcînd lacrima cu veselia, disperarea cu nădejdea şi frica de curaj cu curajul fricii..." Amin, SFÎRŞIT 2 370