george sion versuri suvenire contimpurane EDIŢIE ÎNGRIJIT*. DE RADU ALBALA Ilustraţia copertei : Victor Feodurov. BIBLIOTECA PENTRU TOŢI • 1973 EDITURA MINERVA * BUCUREŞTI Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită PREFAŢA Trăitor între 1822 şi 1892, viaţa şi activitatea lui G. Sion1 urmează. Ia proporţiile respective, destinul generaţiei ce ne-am deprins a o numi „paşoptistă". Autodidact (n-are „atestate", decît două clase la Sf. Sava) sîrguincios însă şi stăruitor, îşi însuşeşte, pe lîngâ limba română şi greacă, deopotrivă limbi materne (maică-sa era grecoaică), limba' franceză ; debutul în literatură şi-1 face în 1844 ca traducător, şi anume al unei tragedii greceşti a Iui Atanasie Christopulo : Achileus. Ca poet, debutează în periodic în acelaşi an. în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, urmînd ca tot anul 1844 să-i vadă apărînd şi cel dintîi volum : CUisurile de mulţumire a tui Gheorghie Sion (titlu imitat după C. A. Ro-setti). Funcţionar mărunt la diverse „departamente" şi totodată cultivator agricol, G. Sion va participa la mişcarea revoluţionară moldoveana, va figura, pe listele de proscrişi şi se va afla prezent în zilele de 3/15—5/17 mai, la Blaj, Ia marea adunare naţională de pe Cîmpia Libertăţii. In cele aproape trei sferturi de veac de viaţă, puţine sînt genurile literare şi culturale pe care nu le-a Toate drepturile rezervate Editurii Minerva 1 Pentru amănunte, a se vedea Un clasic uitat: G. Sion, prefaţa la ediţia G. Sion, Proză (Suvenire contimpurane), E.S.P.L.A, (1956). precum si tabelul cronologic la prezenta ediţie. V abordat : poezie, proză, largă activitate de traducător (din greceşte — începînd do la zisul Christopulo pînă la Dioniaio Fotino, fraţii TunusIÎ, D. Cânte-mir sau Spătarul Mileseu — şi franţuzeşte — de la Corneille, Racine şi Mol icre pînă la Th. de Banvillc), dramaturg, editor dc cărţi (văd lumina tiparului, datorită stăruinţelor şi, adesea, a cheltuielilor sale, numeroase ediţii din operele lui Bolintineanu şi Grandea) şi reviste (unele efemere, ca Ziua, altele, mai trainice şi mai prestigioase, ca Transacţiuni literare si ştiinţifice sau Revista Carpaţilor), conferenţiar. Colaborator la numeroase periodice din ..vechiul regat" precum şi din Transilvania, cu cu care anii revoluţiei i-au plămăduit legături pe atît de îndelungate pe cit i-a fost de scurt refugiul, G. Sion a ajuns curînd o figură cunoscută şi apreciată în cercurile literare ale vremii ; aşa se face că. în 1862, o al^.s membru onorar al „Astrci" şi, în 1868, membru al Societăţii Academice. Ca referent şi raportor, ca participant activ iţe mai toate şedinţele augustului for, chipeşul cincantenar, cu deosebire si cu, poate, pe deasupra măsura preţuit şi susţinut de Ion Ghica şi de V. Alecsandri. a desfăşurat o iictivitatc de critică literară care, astăzi, după cernere i anilor, apare, la bilanţ, mai mult decît pozitivă : susţine, pentru încununarea cu, laurii academici, pe Ion Pop Re-teganuî, pe Dobrogeanu-Gherea şi încurajează votarea de fonduri pentru editarea lăsămintului răposatului P. Is-pirescu. G. Sion se căsătoreşte la 36 de ani cu Elisa Mărculescu : el va avea durerea să-şi petreacă la mormînt pe nevîrst-nicul său fiu, Demir, şi nu-1 va mai cunoaşte ca ginere pe Matei Ion Caragiale, căsătorit, la 38 de ani, în 1923, cu mezina familiei Sion, Măria. Purtînd vreme îndelungată sechelele stigmatului aplicat ]ui şi altora asemenea de necruţătorul articol al lui Ti tu Maiorescu, Beţia de cuvinte în „Revista contemporană", poetul G. Sion a umbrit ani de-a rîndul valoarea prozatorului, a autorului Suvenirelor, acea „galerie — cum o numeşte G. Călinescu — de tablouri de un pitoresc fastuos"1, înainte de a trece Ia analiza acestora, un scurt popas asupra versurilor sale va fi, poate, de folos spre a înlesni nu numai o mai amenă a lor înţelegere, ci şi, oarecum, o justificare a includerii lor în ediţia de faţă — ediţie care s-a dorit mai cuprinzătoare, mai „reprezentativă" şi, aşadar mai „definitivă" decît prima restituire din 1956. Epocile de prefaceri şi răsturnări revoluţionare au proliferat, mai mult ea altele, pe aşa-zisul „poeta-vales'v Atunci cînd Octavian August a purces la asanarea moravurilor, la revigorarea imperiului şi la renaşterea naţiunii romane, Ovtdiu era un poet „cu mai multe volume apărute" : Amores şi altele asemenea, opere lirice cu bogate caractere artistice ; tot astfel Vergi Ii u scrisese Bucolicele şi Georgicelc. Spre a răspunde „comenzii sociale", ei au scris, unul Metamorfozele, celălalt Eneida, opere poetice situate cu mult sub nivelul artistic al celor dintîi ; numai uriaşul lalent al celor doi poeţi (care la Ovidiu a avut nefericitul prilej ca, strălucitor dc dureros, să mai răbufnească o dată, în Triste şi Pontice) le-a salvat de la ridicul. De asemenea avataruri n-au. fost cruţaţi nici unii poeţi mai apropiaţi de zilele noastre. Departe de a fi înzestrat cu harul zişilor latini, G. Sion şi-a făcut, ca $i mulţi alţii deopotrivă cu el, datoria de intelectual conştient, toboşar al Unirii, gornist al Independenţei, situîn-du-se „în tabăra cea dreaptă" pentru înlăturarea corupţiei şi a altor racile „contimpurane" : privite din acest punct de vedere, versurile lui îşi vor avea oricînd loc intr-o antologie de „poetae minores" si cu atît mai mult 1 Istoria literaturii române, Compendiu, E.P.L., 1968, P- 105. VI VII într-o ediţie individuala, iată cîteva exemple. R.idicîndu-se împotriva recomandării unuia dintre cenzori : Fă sonete, scrie ode Pentru domni, pentru boieri: Scrie orice despre mode, Despre coarne sau muieri. Ciocoism şi umilire Predică cit vei pofti: Şi atunci, cu mulţămire, Orice fleacuri dacă-i seri, Iţi dau voie-a tipări el se situează hotărît pe baricada cealaltă, spre a combate pentru înlăturarea corupţiei, a nedreptăţilor sociale, a judecătorilor venali, gala să scrie, cu riscul de a i se refuza Lipărirea, satire Despre drepturi siluite. Despre rele trebi de stat. De hoţii meşteşugite Ce se fac neîncetat. Tot astfel, Vrăjitoarea, La Unire, Visul spre Anul nou 1857, Marşul Unirei, Triumful de la 7—9 octobre 1557, exprimă dorinţa fierbinte a poetului de a vedea realizată unirea ţârilor româneşti ; Mărirea strămoşilor şi Movila Răbîiei vădesc admiraţia sa pentru marile figuri ale istoriei ; Ştefan-Vudă era mare, Orice duşmani răspingea, Iar Mihai Viteazul tare ; Nime-n lume nu-l bătea Căci pe duşmani, spun bătrînii, Pururea-i băteau românii (Mărirea strămoşilor) Zîmbetul e, fireşte, inevitabil. Trebuie, totuşi, să recunoaştem că sint indispensabile o oarecare distanţă şi degajare pentru a putea zimbi. Azvîrlite din circuitul de valori de „timpul ce nu iartă', unele versuri ale lui G. Sion au ajuns totuşi pînă la noir Sînt acelea care, indiferent de valoarea lor — există şi asemenea cazuri ! — au amorsat atît de puternic conştiinţa contemporaneităţii. încît aceasta le-a transmis, nu neapărat pe calea tipăriturilor, ci, precum antichitatea prin tradiţie manuscrisă, prin tradiţie orală. Aşa s-a întîmplat cu duioasa romanţă pe care, pe la unsprezece ore din Noaptea furtunoasă, o fredonează Vela. of-tind şi privind portretul lui Chiriac : Cind ore de-ntristare vor turbura vreodată Frumoasa-ţi inimioara, tu vezi portretul meu, Şi crede că eu sufer cu tine deodată Şi c-amîiidoi atunce ne linguim mereu, Ia 25 de ani de cînd îi înseilase. în 1853. versurile. G. Sion. în Portretul meu, şi pe care mulţi ani mai departe au dus-o lăutarii, pînă aproape de zilele noastre. Tot astfel, prin muzicalitatea lor simplă şi accesibilă, versurile din Pluguşorul: i Miine anxd se-noieşte Pluguşorul se porneşte larna-i grea. omătul mare : Semne bune anul are, Semne bune de bilşug Pentru brazde de sub plug au fost duse de copii din gură în gură. din generaţie în generaţie, pînă cînd s-a pierdut şi numele autorului. Iar mtr-o vreme de aprige, savante şi atît de adeseori aberante controverse privitoare la ortografia şi ortoepia lim- VIII bii române, versuri ca acelea {pe care G. Călin eseu V socoatc „rizibile"') din Limba româneasră ; Mult e dulce şi frumoasă Limba ce i'orbim, Altă limb-armonioasă Ca ea nu găsim vor fi avui. asupra ascultătorilor sau cititorilor acel.i.ji efect balsamic ca şi cutare Poveste de dragoste într-o sofisticată epocă de. O.Z.N.-uri şi de teatru absurd. Am considerat de asemenea că nu poate lipsi din antologie schimbul polemic de versuri cu Grigore Alcxandrescu. Fabulele lui G. Sion nu snU nici mai bune, nici rmi rele decît ale altora ; la o analiză mai atentă s-ar putea chiar descoperi unele ipostaze noi ale animalelor, faţă de cele lăsate cu blestem de moştenire sutelor dc generaţii dc către Exop (sau de către cine ştie cine înaintea lui). Stăruim totuşi ;isupra cîtnrva rînduri din Prefaţă unde autorul susţine că, de vreme ce „ziaristica noastră, manipulată mai mult de şarlatani şi de ambiţioşi decît de oameni cu principii oneste, mai mult de ignoranţi şi de nebuni decît de erudiţi şi de înţelepţi, contribuie mai mult a confuziona spiritele derît a le lumina"2, fabula trebuie să umple această lacună, distrînd şi luminînd minţile şi dezvăluind ea carenţele pe care presa le trece sub tăcere. E o contribuţie originală asupra rolului social al fabulei, acela de luare de poziţie faţă de unele obiective concrete şi cotidiene. Memorialistica e faza genuină n literaturii. Funcţionarului) care, luni dimineaţă, relatează colegilor ce a mîncat in ajun. cind a fost invitat la iocri. peripeţiile prin c;-re 1 Op. vi1., p. 104. 2 ICI fabule, p. XV. a trecut pentru a-şi procura cutare sau cutare trufanda, sau, fie pe o scară mai elevată, cum i-a plăcut ultimul episod al serialului T.V. copilul care, la, sau fără (după cum e de „expansiv") îndemnul părinţilor, istoriseşte ,,ce a fost dimineaţă la şcoala", bărbatul care îi povesteşte soţiei o furtunoasă şedinţă, toţi aceştia fac memorialistică. Poate că tot un fel de memorialistică e şi reportajul — şi cînd spunem reportaj ne gîndim la un amplu evantai de oasini. iscălite de Herodot, de Neculce povestind bătă-lia de la Stănileşti, la care a fost părtaş, sau de Kisch şi Bogza. întîmplări trăite, relatate eu plăcerea de a povesti, cel mai adesea de către ,,un uncheş care a văzut multe, şlie multe şi spune multe"1. La un moment dat, povestitorul, si asia mai cu seamă cînd momentul narat e mai îndepărtat, îşi îngăduie, fie anume, fie fără să vrea, unele broderii : consecinţa nu dăunează calităţii literare (şi, adesea, nici valorii documentare, căci ştiut este că amănuntul extraneu cată să fie mai verosimil plăsmuit decît îşi permite cîteodatâ să se înfăţişeze Adevărul însuşi), în fermecătoarea-i povestire Aubrey de Verre „fiind fost cu- putinţă să fi amestecat ce văzuse cu ce citise, sau să fi privit cele văzute prin geamul înşelător al citirii..-" Să încercăm aşadar a desluşi cîteva feluri de memorialistică : una, pur obiectiva, al cărui tip ar fi însemnările zmiice ale lui Titu Maioreseu ; o a doua, in care întim-plârîle trăite, personajele cunoscute sint interpretate din-tr-un punct de vedere pe cit de personal, pe atît de pătimaş, şi cu atîta risipă de culoare, incit naratoiul — l-am numit pe Saint-Simon sau pe Ion Ghica — abia dacă se mai vede şi, în sfîrşit. o a treia, unde dimpotrivă, aşa-zisul „esprit de l'escalier' (evocînd azi o în-tîmpiare mai veche, autuml ne relatează rolul lui nu aşa cum s-a desfăşurat in realitate, ci aşa cum i-ar ii 1 Alecsandri către G. Sion, la Ştefan Meteş, Din relaţiile si corespondenţa lui Gheorghe Sion cu contemporanii săi, Cluj, îy.'îQ, p. 13. plăcut lui, pc urmă, să se fi desfăşurat : „şi atunci i-ara răspuns...") duce, în ultima sa consecinţă, la adevărate pagini de mitomanie, ca în Memoriile lui Casanova. Motorul literaturii lui G. Sion e o irezistibilă nevoie de a se exprima în scris. In versuri, am văzut la ce rezultate a ajuns. Iar opera lui de proză este aceea a unui autor care, avînd cum spuneam, incontestabil, „ceva de spus", şi neposedînd nici cultura, nici meşteşugul necesar pentru a construi o operă de ficţiune, purcede sfătos, la povestire, pe pretextul autobiografic. N-ar fi exclus ca gustul pentru un asemenea gen să-i fi fost inculcat, încă din copilărie, de dascălul rus Ciasnoc, care va fi cunoscut şi el voluptatea confesiunii practicată cu atîtea delicii de A-lexei Spiridonovici Tişîn, discipolul lui Julio Juvenito, considerată cu aitîta evlavie de pictorul Petiuşcov („Fedor Vasilievici îşi povestea viaţa" — îi spune el oarecum contrariat unui al treilea ce se aşează la masa unde stătea cu Prota.sov) şi nelipsită nici din cele mai recente opere ale aceleiaşi literaturi. După ce se „consacrase" ca poet, el îşi începe cariera de prozator în 1860, la doi ani după căsătorie, cînd, susţinut poate şi de zestrea dobîndită, s-a aflat în situaţia de editor al Revistei Carpaţilor. Aici (piesa e şi datată 1860—1861) îşi publică el primele încercări în acest nou, pentru el, sen, ele constituind o operă de pură memorialistică, şi -.nume întîmplările prin care însuşi a trecut cu prilejul frămîntărilor revoluţionare Din anul 1848. Prinzînd pesemne gust de această îndeletnicire, dă la iveală, în 1882, numaidecît după consumarea tragediei, episodul Pe Bărăgan cuprinzînd uciderea de către tîlhan a vărului său Nicolae Schina, Emanciparea ţiganilor, datată 1884, şi Fraţii Cucîuc, datată 1888. Intre timp însă prozatorul lucra : Din copilărie şi Din tinereţe, datate deopotrivă 1888, vor fi fost redactate paralel şi simultan cu precedentele. Considerîndu-le, în succesiunea lor cronologică, constatăm că, pornind de la memorialistica pură, cea din însemnările despre 1848 şi din crima dc Pe Bărăgan, autorul trece la o formă mai complexă, în care întîmplările trăite de el se retrag adesea pe plan secundar, lăsînd loc în avanscenă unor evenimente la care a fost doar spectator, sau mai mult, care i-au fost doar povestite de alţii. Astfel, curgerea autobiografică Din copilărie şi Din tinereţe e întreruptă nu numai de digresiuni ca amorul naratorului cu frumoasa ţigancă Anca, ci şi de povestiri constituindu-se ca nuvele autonome : fatala a-ventură erotică a poetului Hrisoverghi, tarasconiada de la Stînca Roznovanu, căsătoria morganatică a lui beizadea Sturdza cu Contesa Dash ; în F,manciparea ţiganilor şi în Fraţii Cuciuc, persoana naratorului e aproape inexistentă : în cea dintîi ea apare doar în prolog, justificînd îndemnul ce i-a fost dat de a scrie povestirea, în cea de-a doua, cunoştinţa personală a ultimilor fraţi Cuciuc şi prezenţa lui la execuţie e doar un final la povestea lungului şir de generaţii damnate în respectiva familie, sorgintea damnării urcînd pînă în secolul al XVIII-lea. Este, dacă admitem ipoteza superiorităţii operei de ficţiune asupra memorialisticii, o evoluţie pozitivă. Comunitatea de preocupări, contemporaneitatea evenimentelor narate, genul memorialistic adoptat de amîn-doi scriitorii, impun apropierea lui G. Sion de Ion Ghica, atît de frecvent făcută de înşişi cei din generaţia lor. Amindoi, în aceeaşi epocă istorică, au ocupat în stat dregătorii, care, deşi nu de acelaşi prestigiu, i-au pus pe amîndoi în situaţia de a întreţine relaţii cu diverse personalităţi politice şi de a cunoaşte istoria arcană a epocii respective, amîndoi s-au ispitit să istorisească toate aceste întîmplări, cu conştiinţa importanţei istorice pe care rela- XII XIII tarile lor le vor dobândi pentru viitorime. Şi, în sfîrşit, aceste relatări, amîndoi nu s-au sfiit să le alcătuiască pe măsura propriei lor viziuni lăuntrice, făcind loc destul simpatiei sau antipatiei personale faţă de unele persoane l şi evenimente şi continuînd, prin toate aceste însuşiri, cele mai bune tradiţii ale cronicarilor noştri. Vorbind despre deosebirea dintre istoric şi memorialist, Sainte-Beuve arată că, pe cînd cel dintîi îşi întemeiază opera pe cercetarea pieselor şi instrumentelor de stat, a documentelor diplomatice, a corespondenţei ambasadorilor, a rapoartelor militare şi a documentelor originale de tot felul, cel de-al doilea şi-o construieşte din observaţiile personale pe care le face privind şi ascultînd cu propriii lui ochi şi cu propriile sale urechi. Dacă, pentru cele pe care nu le-a trăit, memorialistul doreşte să-şi completeze informaţia, el stă de vorbă cu bătriniî, cu cei căzuţi în dizgraţie, cu personalităţile retrase din viaţa politica, ba chiar cu personalul de serviciu al tuturor acestora. Rezultă de aici că, spre deosebire de tabloul construit pe documentele aşa-zise pozitive, tablou exact, dar mai mult sau mai puţin see, pe care îl aflăm la istorici, cel pe care ni-1 pune memorialistul în faţa ochilor minţii va avea mai puţin datoria exactităţii ştiinţifice, cît va avea — dacă va fi opera unui bun observator, dacă privitorul şi ascultătorul vor fi ştiut ce sâ privească şi ce să asculte şi dacă, mai ales, vor fi ştiut picta — menirea de a constitui o imensă oglindă magică a epocii, în care vom vedea toate personajele sculîndu-se în picioare şi v.mblînri, în care vom vedea desfăsurîndu-se toate evenimentele povestite, ca şi cum am fi participat noi înşine la ele. Că fiecare din pictorii contemporani — adaugă acest mare clasic al criticii — va reda altfel lucrurile văzute şi auzite, va picta adică altfel, este firesc. „Exactitatea în anume fapte luate separat este de mai puţină importantă: ceea ce trebuie căutat este autenticitatea impresiei (subl. autorului). în care se cade să facem parte dreaptă sensibi- lităţii şi afecţiunii celui care priveşte şi exprimă. Peisa jul, rpflectîndu-se in acest lac cu malurile înalte şi severei şi cu undele puţin amare, in acest lac omenesc mobil şi întotdeauna mai mult sau mai puţin prestigios, se colorează desigur în culoarea undelor lut-'". Izvoarele de informaţie dc care vorbeşte Sainte-Beuve vor fi însă. în raport cu situaţia socială şi economică a observatorului, determinante nu numai pentru „culoarea undelor laou!ui;', dar şi, implicit — şi în memorialistică poate mai mult decît oriunde aiurea — pentru însăşi realizarea artistică a memoriilor. De pe aceste coordonate cată să privim astăzi opera1 Iui G. Sion, în raport cu cea a lui Ion Ghica. Boier şi os dc domn, Ion Ghica era cu adevărat un „evghenist", iar Elencăi Dudeasca, sora bunică-sii şi văduva poetului Alecu Văcărescu, cînd îl chema să-1 sărute pe micul Iancu, pe bună dreptate îi venea ameţeală gindindu--e la evghenia familiei lor. In ceea ce-I priveşte pe Sion. am văzut cît de măruntă îi era ,,boieria" şi cît dc însemnate, in schimb, greutăţile materiale, pe care încă din copilărie le-a cunoscut. Următor acestei poziţii sociale şi economice, Ion Ghica face temeinice si sistematice studii în cele mai bune şcoli ale Europei, este el însuşi profesor la Academia Mihăi-leana, pe cînd G. Sion rămîne cu cele două clase de liceu de la şcoala Sf. Sava. în toate scrierile lui I. Ghica se vede uşurinţa cu care manipulează valorile culturii : la G. Sion, a cărui multilaterală instrucţiune autodidactă este cu atît mai lăudabilă, lacunele scot totuşi capul uneori, invitînd la zîmbet. Astfel cu pentametrele şi hexametrele lui Conachi, atît de crunt executate de Titu Maiorescu. Astfel, în Suvenire, demna lui supărare cînd logofătul Costachi Sturza pune să-j radă barba : „Pentru 1 sourcilleux. 2 C. A. Sainte-Beuve, Causeries du lundi, Paris, Gar-nier. f a., voi. 5, p. 4€fi. XIV că aceste le consider eu ca semnele bărbăţiei mele ; şi precum leului, şi calului cred că nu le-ar şedea bine daca li s-ar tăia coamele, tot aşa mi se pare că nici omul n-ar trebui să-şi tundă aceste ornamente de virilitate. De omul spin sau chel nu rîde toată lumea ?; Apoi, în toate tablourile care ne reprezintă pe strămoşii noştri romani, nu-i vedem cu plete şi cu barbe ? astfel «arheologii^ (?), care. ar trebui să lămurească problema etimologiei cuvîntului Bistriţa" etc. Tot pc seama diferenţei de nivel cultural, am spuW, credem că trebuie pusă şi anume perspectivă, prezentă toate scrierile lui I. Ghica şi adeseori absentă în cele ale lui G. Sion. In toate digresiunile pe care le face, anecdotele povestite de cel dintîi, deşi de o imensă diversitate, se încrustează perfect în cuprins, luminîndu-1 ca nişte adevărate figuri în text. Aşa se întîmplă cu povestea Banului Nicolae, cu cea a tînărului „conte" român de Ia Paris, cu pogribaniile servite predecesorului său în guvernarea insulei Samos şi cu încă multe altele. De aici o senzaţie cu adevărat clasică, de echilibru, care se degajă din scrisorile lui Ion Ghica. De aici, în ciuda aparentei dezlînări specifice genului epistolar, o senzaţie de unitate, mai puternică parcă în scrisorile lui Ion Ghica decît în aceea, cu aspect de povestire închegată, a Iui G. Sion. Anecdotele povestite de acesta din urmă se învîr-tesc în general în jurul unor romantice leitmotive amoroase : robul ţigan Dincă o iubeşte pe Clemcntina, o frumoasă franţuzoaică adusă de la Paris. Dar stăpîna lui, mîndra cucoană Profiriţa, refuză să-i dea carte de iertare şi Clementina nu vrea nici să mai audă de un iubit ţigan şi rob. Exasperat, acesta o împuşcă şi se sinucide, iar în-tîmplarea este de natură a grăbi emanciparea ţiganilor. Beizadea Grigore Sturza, cu pistolul în mînă, sileşte pe preotul de pe moşia Iui să oficieze căsătoria sa cu romanciera franceză contesa Dash. Domnitorul, furios, anulează căsătoria morganatică şi trimite armata să-1 aducă * legat pe fiul rebel la Iaşi. Acesta însă refuză să deschidă 'porţile castelului, declarînd plin de superbie prefectului : „Mergi de spune (domnitorului n.n.) că nu s-a născut încă omul care să puie mina pe beizadea Grigori si că el nu se va preda pe cît va fi în viaţă". După un inutil asediu de cîteva zile, ,,inlr-o dimineaţă s-a văzut deschizîndu-se poarta şi beizadea Grigore, cu o carabină aiîrnată in bandulieră, cu patru pistoale la cobur şi cii sabia goală în mînă. călare pe cel mai sălbatec "* armăsar ce avea. iese la galop, apucînd calea spre pădure" l. Cîteva pagini mai încolo, un asediu identic de inutil se instituie în jurul castelului de la Stînca Roz--novanu, spre a elibera pe infidela soaţă a logofătului Sturza. Cu prilejul unei aventuri adulterine, poetul Hrisoverghi sare pe geam şi se alege eu o fractură mortală. Cît sîntem de departe de uriaşul registru al beiului de Samos. reprezentant al ţării la Constanlinopol şi la Londra, în relaţii intime cu cele mai importante personalităţi politice ale vremii sale, cu care întreţinea corespondenta Je la egal la egal ! Un amănunt. Ia 1841, Ion Ghica prînze,, regulat la domnitorul Sturza, iar după masă stăteau împreună la ciubuce şi cafea, în Limp ce înalţii demnitari se prezentaţi cu anaforalele la iscălit. Exact în aceeaşi vreme, G. Sion era măgulit ca ministrul din lăuntru al aceluiaşi domnitor, după ce glumise cu el punînd să i radă barba, i-a remarcat frumoasa scrisoare cirilică şi spunîndu-i : „Bravo, bine ai înţeles ce ţi-am spus şi frumos ai scris. Cum văd, ai semne de pricopseală", 1-a numit secretar particular. 1 Faptele relatate în acest episod par să fie, de altfel, de domeniul fanteziei. Cf. Hortense Hămbăşanu, La com-tesse Dash et son mariage morganatique avec ie prince Gregoire Sturza, Bucarest, 1935 (Extras din Bulletin de la section historique, tom 19). XVI XVII Tot pe seama instrucţiunii şi a asimilării culturii trebuie pusă în bună măsură şi diferenţa între stilul celor doi autori. Mult mai colorat, mai somptuos, reuşind să alcătuiască, după expresia lui G. Călinescu, ,,un adevărat muzeu Carnavalet al nostru", Ion Ghica nu pierde prilejul ca, la cea mai scurtă apariţie a unui personaj, să-i descrie detaliat aspectul vestimentar. Şi trebuie remarcat că o face de pe poziţia pictorului, nu a arheologului ; senzaţia de muzeu se dobîndeşte ulterior nu simultan, ca la Odobescu, unde amănunţita descriere a veşmintelor are adesea un uşor parfum de mucegai. Pe G. Sion aspectul vestimentar al eroilor săi îl preocupă prea puţin ; descrierea lui se face numai cînd este absolută nevoie şi cînd portretul, altminteri perfect colorat cu alte procedee, ar rămîne prea palid. Trăinicia operei de prozator a lui G. Sion se reazămâ exclusiv pe darul lui de povestitor. în rarele, ce e drept foarte rarele, cazuri cînd prozatorul încearcă a ciupi struna lirică, neajutorinţa poetului dezolează iarăşi : „...Bisca. Aşa sc numeşte un rîuleţ furios care se coboară furios din crierii Carpaţilor pe sub poalele faimosului munte Penteleu şi, percurgînd o vale lungă presărată de cătune şi livezi, se varsă în rîul Buzăului" ; fata care, în copilărie, îi stîrncşte primele îndemnuri1 de a scrie versuri i se părea „mai frumoasă decît Elena lui Menelau din Iliada şi decît Ileana Cosînzeana din istoria lui Arghir" şi tot astfel coana Marghiolita Sturza, năzdrăvana ibovnică a Roznovanului îi apare, prima oară cînd o zăreşte, ca „ceva cc nu-mi putusem visa, ceva ce-mi închipuia în minte pe Ileana Cosînzeana, pe Elena lui Menelau sau pe Afrodita din mitologie". Fără să aibă aspectul rafinat al prozei lui Ion Chica, G. Sion mînuieşte totuşi, după aprecierea însuşi acestuia, ,,o dialectică familiară, uşoară, promptă..." 1 aşternînd pe hîrtie cea mai autentică limbă vorbită. In scrierile lui în proză, el se vădeşte a fi unul din acei povestitori plini de duh, din familia lui Creangă şi Sedoveanu. Astfel, în întreg episodul Din anul 1848 călătoria, cu popasurile pe la hanuri şi birturi, se oferă ca prilej de a nara cele mai felurite şi năstruşnice întîmplări : un căpitan de jandarmi îşi ucide pe întuneric fratele, care pătrunsese, beat, în patul autorului ; aflat în refugiu politic şi în plină activitate revoluţionară, povestitorul nu pregetă să abordeze într-un parc o frumoasă necunoscută, pe care o petrece acasă picînd în mijlocul unei sindrofii de nobili maghiari ; fugind de o patrulă găseşte azil la o prostituată, Olimpia ; într-o amplă paranteză aflăm povestea ei, edulcorată şi romanţioasă, de altfel, variaţiune pe tema fetei de nobil căzută în mocirlă din cauza mizeriei ; o epidemie de ciumă, cu tot cortegiul ei de orori, îl impresionează profund, prilejuindu-i o suită de tablouri ce râmîn însă pe marginea descrierii naturaliste, căci autorul nostru nu are suflu tragic. Toate acestea însă, ca şi sîn-geroasa povestire despre cerdacul lui Ferenţ sau legenda Blajului, tocmai prin diversitatea lor, fac ca aceste „amintiri" de călătorie să capete într-un fel un aspect de povestire picarescă, pe cît de colorată, pe atît de agreabilă la citit. înzestrat cu simţul umorului, G. Sion ştie cum şi unde să plaseze acel „granum salis" în stare să păstreze viu şi atent spiritul cititorului. Logofătul Dumitrachi Paşcanu Cantacuidno, „care era bunătatea personificată, deşi trăia cu biserica mai bine decît un hagiu, deşi era un generos imparţitor de pomene la săraci şi prin urmare ar 1 Analele Academiei Komâne, seria .11, >tom 11, 1879— 18B0, Dezbateri, p. 350. XVIII XIX fi avui dreptul a spera de la Dumnezeul indurărilor chiar viaţa lungă a lui Matusalem, cu toate acestea, într-o dimineaţă, după o scurtă zăcere, fără permisiunea medicilor, care afirmau că nu va muri nici peste 40 de ani, a răposat ca un bun creştin..." Cucoana Profiriţa, care reunea-Ia ospeţele ei din capitala Franţei pe contesa Montijo, viitoarea soacră a lui Napoleon împăratul şi pe cei mai de vază musafiri, văzîndu-i cît de tare le plac sarmalele şi celelalte bucate moldoveneşti gătite de bucătarul ei, se însufleţea de „o mindrie care i se părea că o urcă Pţ avea un groom mai frumuşel, mai gingaş, mai â deştept şi mai drăgălaş. Cînd ajunse la etatea de m- or: şasesprezece ani, Dincă se făcuse un sofragin con-somat, capabil să concure chiar cu sofragiii nemţi sau Ieşi, cari erau prin Iaşi, şi să clirigeze serviciul chiar la o masă domnească. De aceea şi cucoana Profiriţa îl culmina cu favorile : haine bune, leafă, bacşişuri, de toate avea cu îndestulare. Iar cînd Dincă ieşea singur la preumblare şi pai ales cînd se ducea şi cu birja la Copou, mulţi îl luau de un cuconaş elegant ; ba încă cucoanele cele de mina a doua şi a treia se făceau luntre1 şi punte ca să-i afle numele şi să-i facă cunoştinţa şi cine ştie cîte cuceriri nobiile nu a făcut robul fericit al casei păşcăneşti ! XIV Minutele ca orele, zilele ca săptămînele, lunele ca anii, trec, trec, trec şi să strecoară, tîrind după ele primăveri şi ierne, souturînd mereu frunzele arborilor şi ale plantelor, răsfirînd pe nesimţite viaţa muritorului care se crede rege al creaţiunii. Omul cît de bun, cît de rău, cît de avut, cît de sărac, cit de uman, cît de cumplit, nu poate scăpa de coasa neîndurată a Morţii. De aceea şi logofătul Dumitrachi Paşcanu, care era bunătatea personificată, unul din cei mat fruntaşi boieri ai tarei, unul din cei mai oneşti patrioţi, deşi trăia cu biserica mai bine decât un hagiu2, deşi era un generos împărţitor de pomene la săraci şi prin urmare ar fi avut dreptul a spera de la Dumnezeul îndurărilor chiar viaţa lungă a lui Matusalem — cu toate acestea, într-o dimineaţă, după o scurtă 1 In original : munte (n. ed.). 2 Hagiu se numeşte în orient cel ce se duce pentru devoţiune ca să se închine la lucuriJc suite : Ia Ierusalim, Sinai. Athos. Meca 'şj altele. m, zăcere, fără permisiunea medicilor cari afirmau că H nu va muri nici peste 40 de ani, a răposat ca un % bun creştin, înainte de a ajunge nici măcar la W şasezeci de ani de viaţă ! m Plînsu-1-a cocoana Profiriţa, Dumnezeu sa-1 m ierte ! Plînsu-1-au toţi servitorii şi sclavii, pentru « cari fusese atît de bun ; plînsu-1-au calicii şi cerşi- m torii, pentru cari fusese atît de generos ; dar biata W Măria 1-a plins mai mult decît toţi, văzînd mai ales W că, cu stingerea omului căruia-i închinase como- W- rile inimei sale, vedea că se stinge şi speranţa ei || pentru liberarea Inului ei, fără de care se simţea ||- legată ca cu un lanţ de vechea ei sclavie. I XV fy Să lăsăm acuma pe Măria, pentru ca să urmă-i rim viaţa fii ului ei, care, după cum văzurăm, se £ făcuse servitorul predilect al cocoanei Profi-T riţei. V După ce a îndeplinit cu atenţiune toate grijile sufletului răposatului ei soţ, făcînd cu prodigalitate parastasele, colivele şi pomenele cerute de rînduiala popilor, după ce i'-a ipus şi o lespede frumoasă pe mormmt, cu o inscripţiune daurită, după ce şi-a împlinit anul de doliu, cocoana Profiriţa, deşi se afla in drept ca să lepede hainele de doliu, totuşi, îngrijită ca nu cumva să dea cuvînt lumii să zică că prea curînd s-a consolat, s-a decis să facă aceasta afară din ţară. De aceea mai întîi ea şi-a dat moşiile în arenda, ca să scape de tracaseriile esploataţiunii, pentru care nu prea au aptitudine femeile. Atuncea, văzînd că are un venit mai mare jfy decît se aştepta, îşi făcu planul ca să se aşeze ||- pentru ciţiva ani la Paris. Aceasta era un vis pe 96 97 care-1 avea din tinereţe şi pe care venerabilul său soţ nu voise să i-1 satisfacă, fiindcă răposatul, ne-ştiind nici o limbă străină — decît doară greceasca, care nu-i putea servi în Occident — nu voia să călătorească pe la Viena sau Paris, de teamă să nu rîză nemţii sau francezii de el. Curioasă şi vanitoasă cum era, cocoana Profiriţa voi să facă călătoria aceasta ca cocoană mare. Deci alegînd pe cel mai voinic din surugiii săi, un ţigan tînăr şi deştept, şi acesta alegînd şase poştalion! din douăzeci şi patru cari-i avea în grajdurile boiereşti, cu carîta cea mai nouă şi mai bună şi cu Dincă pe capră, într-o bună dimineaţă din luna lui iulie 1851, cocoana noastră ieşi din Iaşi şi apucă calea spre frontiera Mihăilenilor, iar de acolo înainte prin Bucovina, Galiţia şi Germania, în direcţiunea Parisului. Călătorind numai cîte patru ore pe zi, oprindu-se la otelurile sau bur-gadele pe unde trebuia să odihnească bine caii sau să petreacă noaptea, fără a-şi sminti orele pentru dejun sau pentru prînz, fără a se priva sau a se incomoda de ceva, după patruzeci şi cinci de zile,-originalul echipagiu al cocoanei moldovence făcu intrarea sa triumfală în Paris. Pocnetele repetate şi ţipetele originale ale lui Ion surugiu stîrniră toţi cînii din suburbii ; iar cînd au intrat în stradele principale, o escortă numeroasă de ştrengari se făcuse împrejurul trăsurii, imitînd ruladele surugiului şi urînd buna-sosire a cocoanei, care saluta în dreapta şi în stînga, luînd aceasta ca o manifes-taţiune de onoare ce i se făcea. A doua zi mai multe ziare pariziene, în rubrica faptelor diverse, amuzară pe lectori cu naraţiunea intrării cocoanei moldovence la Paris ; iar peste două-trei zile, alte ziare, la pagina a 4-a, anunţară vînzarea originalului ei echipagiu. Un gcntlemcn englez, oare văzuse echipagiul, se prezentă ca ama-toriu să-l cumpere- Tocmeala nu fuse lungă, căci cocoana nu ceruse mult şi apoi englezul era foarte avut ; dar cocoana voia să vînză şi pe ţigan, ca să nu facă cheltuială cu înapoierea lui în ţară şi pentru acesta cerea un preţ echivalent cu al unui cal. Englezul ezita de a cumpăra om, fiindcă era an ti sclavagist : voia să dea preţul ce i se cerea, dar nu voia să ia pe rob ; cocoana însă ţinea una şi bună, că nu vinde caii fără surugiu. în fine englezul primi ; dar după ce ţinu pe surugiu vreo lună ca să dea lecţiuni de echitaţiune unui vizitiu al său, îl trămise cu cheltuiala sa prin Marsilia la Galaţi, cu o lungă carte de iertare şi cu cîteva lire sterlinge bacşiş. XVI O paranteză. Amănuntele ce urmează le am culese şi notate chiar din scrisorile ce adresa Dincă mumei sale, din Paris. în toate săptămînele ea venea de la viie, se ducea la curtea Păşcanului si, cînd găsea o scrisoare de la fiiul ei, alerga răpede la mine ca să i-o cetesc. Simţeam şi eu o plăcere întru aceasta. Stilul epistolar al lui Dincă, la început simplu si prostălan, dintr-o lună într-alta căpăta 0 înflorire progresivă, amăsurat cu cunoştinţele ce le culegea şi, fără a afecta vreo pretenţiune de cultură, se făcea din ce în ce mai plăcut. Scrisorile lui, de le-aş fi putut păstra, sunt convins că aş fi publicat o foarte interesantă colecţiune ; dar mi-a fost peste putinţă, căci duioasa lui mumă, după ce 1 le citeam, le lua îndată, le săruta, le băga în sîn 98 9U şi noaptea le punea sub căpătîiul ei, închipuindu-şi câ adoarme lingă sufletul copilului ei iubit. După şedere de cîteva zile în otel, cocoana Profiriţa s-a mutat într-un apartament somptuos în Rue de la Paix. Acolo Dincă, care acuma făcea serviciul de lacheu, avu o cameră comodă şi bine luminată, alături cu camera de mîncare. Din primele zile, cocoana i-a ordonat să se apuce să înveţe franţuzeşte, pentru caro să-şi caute un profesor. El aflînd că în cartierul latin sunt mai mulţi studenţi români, se duse şi găsi pe unul care se prinse a-i da lecţiuni cu o bună plată din punga cocoanei-Se mai ajuta la aceasta şi de colegialitatea subretelor, care mai ţinea cocoana pentru grija apartamentului şi a buduarului ei. Ocupaţiunea lui nu era prea copioasă : făcea mici comisiuni cîteodată, însoţea pe cocoană la preumblare sau la vizite, îi căra bucatele de la restaurantul unde era abonată ; iar cea mai mare Darte de timp ce-i rămînea disponibilă o întrebuinţa spre a face studii şi escursiuni instructive. Dascălul său de limba franceză, pe lîngă lecţiunile de gramatică ce i le da, îl punea totodată în curent şi cu toate focularele de lumină cari erau în Paris ; îl purta în toate părţile, arătîndu-i muzeele, monumentele, gradinele, palaturile, bibliotecile, pinacotecele, şcoalele, teatrele şi făcînd ca să profite nu numai ochii, dar şi inteligenţa lui din vederea acelor minuni cari le admiră şi astăzi lumea. în timpul cînd stăpîna sa dejuna sau prînzea, el adesea îi povestea cele ce vedea şi impresîunile care le simţea. Cucoana, cu nespusă mulţămire atuncea, făcea din el pe ciceronele ei şi-1 lua pentru ca s-o poarte şi pe dînsa şl, de cîte ori rămînea mulţămită dc cele ce-i arăta, îi dăruia cîte 10 pînă la 15 franci, încît Dincă avea totdauna o punguliţă umflată, în stare să-i satisfacă plăcerile şi mulţămirile. Ixvu Oricît de bune erau bucatele restaurantului de la „Frcres Provencaux", unde era abonată cucoana Profiriţa, totuşi pe ea nu o mulţămeau, ba încă credea că-i atacă stomachul. Deci, se decise a găti acasă. Dincă cumpără mai întâi bateria necesară pentru bucătărie, apoi aduse un bucătariu recomandat de vina din damele ce cunoscuse în Paris. Făcea bietul bucătariu ce putea şi ce ştia, dar gustul cucoanei nn-1 putea nemeri. Alerga Dincă pe la biurourile de informaţiuni : găsea bucătari nemţi, Ieşi, ruşi, englezi ; îi aducea, îi punea la cercare ; dar nu trecea săptămîna şi trebuia să-i f congedieze, neputînd nemeri gustul cucoanei. |. într-una din zile, Dincă întîlni la un biurou o bucătăreasă care, deşi era cam tânără — între opt-ţ' sprezece şi douăzeci de ani — dar fiindcă era foarte ţ frumoasă, părea că ar avea destule garanţii de ca-i pacitate culinară. El o duse Ia cucoana Profiriţa şi ''- aceasta o primi, cu condiţiune de a o [pune la cer-i care, să vadă ce ştie şi ce poate. Dar fiindcă era mai mult decît sigur că treabă n-o să facă Cle-mentina, se decise ca să pună şi el mîna la treabă. Cu spiritul său de observaţiune, Dincă, fără să fi fost vreodată aplicat la serviciul bucătăriei, s-a -} pus să-şi aducă aminte de cele ce văzuse făcîn-|\ du-se la cuhnia din Iaşi şi s^a încercat a face cînd ■f; sarmale, cînd ostropel, cînd iahnie, cînd musaca, ||;. când capama, cari mergeau la inima cocoanei mai 100 101 cu plăcere decît tot re gustase piuă atunci la Paris. Clemenţi na era bucuroasă de concursul care vedea că i se da in bucătărie, căci nu numai că era scutită de a lucra, dar încă avea ocaziunea a-şi păstra totdauna minele în mănuşi şi a nu le scoate decît cind cerea Dincă, ca să i le sărute. Dar într-o zi, fiind chemată ca să primească o haină ce voia să-i dăruiască cucoana, ca primă de încuragiare pentru bunele bucate ce mincase, Clementina n-a mai iputut suferi: mistificarea şi a spus cucoanei că bucatele acele lăudate nu erau făcute dy ea, ci de Dincă. Această descoperire plăcută suggera cocoanei Profiriţei o idee. Sună şi Dincă intră. — Bravo, Dincă ! îmi aduci bucate atît dc bune şi nu-mi spui cine le face ? Dar cum de-ai învăţat bucătăria ? Te cunoşti că oşti fiiul mă-tei ; îţi prinde mîna Ia toate ; de asta te iubesc eu pe tine. — Spre a vă dovedi devotamentul meu... — Bravo ! Află dară că pentru aceasta m-am hotărât să fac ceva bun pentru tine. Am să te dau să înveţi bucătăria. Dar să nu-mi spui că poate nu~ţi place. Voinţa mea este nestrămutată. Mergi de alege cel întîi şi mai bun restaurant din Paris : vorbeşte cu patronul, oricare ar fi, şi pofteşte-i pînă la mine ca să mă învoiesc cu dînsul, gata fiind să fac orice sacrificiu pentru ca să fii cel întîi maître dfhotel în Iaşi, cînd ne vom întoarce. Mergi şi pînă în trei zile să-mi vii cu dascălul la care trebuie să înveţi. Ar fi voit să cârtească ceva bietul Dincă la ase-minea propuntre neaşteptată pentru soarta sa ; căci el, deprins acuma a frecuenta mai cu plăcere muzeele, şcoalele şi bulevardele, se simţea prea puţin dispus a se condamna la atmosfera unei bu- -cătării şi a se invîrti toata ziua cu pestelca dinainte Şîmprejurul tingirilor cu bucate. Cu toate aceste, nu Icuteză să zică nimic, pe cît timp ştia că el era fsclav şi că stăipîna sa, aricit de providenţială se f arăta pentru el, era de natura ei foarte încăpăţi-înată şi nu suferea cea mai mică contrazicere. El i'-ceru deocamdată avizul Clementinei. Aceasta, deoparte de a dezaproba pe cocoana, cu autoritatea jf adoraţiunei ce el îi manifesta în toate zilele, îi . spuse că ar trebui să binecuvinteze ocaziunea că i !se deschide o adevărată carieră ; că dacă ar ajunge a învăţa ştiinţa culinară, ea va put.a asculta propunerile lui matrimoniale, căci atuncea l-ar urma , în Moldova, unde ar deschide un restaurant care, condus după gustuL şi maniera franceză, le-ar aduce foloase bune şi solide. Planurile acestea le făcea biata fată tară a şti că acest om, căruia acuma se îndupleca a-i consacra inima, se trăgea dintr-o seminţie degradată prin legile barbare ale ţârei în care -sna născut ; ea ignora cu totul că Dincă era ţigan şi rob al cucoanei la care servea; ea îşi închipuia că bogata moldoveancă avea afecţiuni pentru el ca pentru Un cqpil sărac, ai căruia părinţi vor fi avut legături vechi cu casa sa. Răminea acuma ca Dincă să-şi găsească locul unde să intre la învăţătură. Clementina îl conduse la un restaurant în Rue de la Paix, unde funcţionase odinioară vreo trei luni, cînd a căpătat puţinele ei cunoştinţe bucătăreşti. Acel restaurant era sub direcţiunea unui bucătar al detronatului rege Louis Phillipe, numit Felix Durijot1. Dincă fu prezentat acestui restaurator şi, 1 Jurnalele trai i ee;-:e din IQSi, între Faits divers au an un Uit moarle.i acestui biicâ'tnr în elatp de 75 ani, cu însemnarea r-â a lăsat u avere însemnată şi n obligat pe 102 103 după ce se propuse ca elev, îl duse la cucoana Profiriţa, cu care se învoi cu o bună remuneraţiuno şi cu condiţiune ca elevul să aibă voie a-i prepara şi ei două-trei feluri de bucate pe zi. XVIII Resignat pentru noua sa soartă, Dincă se puse cu toată asiduitatea să înveţe mai curînd ştiinţa culinară, care francezii se laudă că au înălţat-o pînă la rang de artă. Cu spiritul său de observa-ţiune naturală, în trei-patru luni el în adevăr ajunse a se familiariza cu toate secretele acestei ştiinţe. Spre a-şi ajunge scopul, pe lîngă practica de toate zilele, el avea recurs chiar la studiul ştiinţific al meseriei. Cunoscând acuma bine limba franceză, cu ajutorul dicţionarului 'viiu care avea in Clementina şi procurîndu-şi tot feliul de tractate culinare, le studia cu multă atenţiune în orele de cari putea dispune şi mai în toate zilele făcea cite o nouă esperienţă, metodă prin care reuşise a produce lucruri ce treceau de invenţiuni proprii ale sale. Deci, cînd se simţi în stare de a declara stăpînei sale că nu mai are ce învăţa şi cînd voi să-şi ia adio de la d. Durijot, căpătă de acolo un certificat iplin de laude şi de recomandaţiuni. Cocoana Profiriţa, reuşind a-şi înmulţi cunoştinţele şi văzînd necesitatea de a avea saloane de recepţiune mai mari şi mai multe, îşi închiria un hotel in suburbiul St.-Germain, unde este leagănul aristocraţiei vechi franceze. Lui Dincă, fixîndu-i moştenitori ca pe .monmîntul său să se puie în toate zilele cîte o receită de .bucate din acele inventate de el, spre z» se folosi publicul de cunoşti nţile lui şi după moarte. 104 o leafă galantomeasca, îi dete sarcina de a dirige totul şi, pentru că grija Iui principală era de a organiza prînzurile, îi dete epitetul de majordom, promiţîndu-i că, după ce se va întoarce în ţară, îl va numi stolnic. Clementina rămase în funcţiunea de a doua bucătăreasă, subordinată lui Dincă. în noua sa locuinţă, unde de la poartă era lumea primită de un portariu în uniformă şi cu un buzdugan de doi stînjeni de lung, cocoana noastră, care se intitulase Princesa Cantacuzene, nee com-tesse de Miro$lavai avea o domesticitate mai numeroasă decît îi trebuia : lachei, valeţi, subrete, cameriste, spălătorese, cusătorese mişunau in toate părţile. Echipagiul, închiriat o dată cu otelul, se compunea din patru cai minunaţi şi din două trăsuri, o călească şi o caretă, pe care pusese iniţialele şi armele familiei răposatului cuconului Du-mi trachi. Saloanele oţelului, mobilate cu cel mai mare lux, serele se iluminau cu sute de lumini, căci îndată ce însera, ele erau locul de întîlnire a unei societăţi strălucite de duci şi ducese, principi şi principese, conţi şi contese, bai'uni, marchizi, secretari de legaţiuni, ambasadori, generali, miniştri, artişti de toate neamurile, din toate ţările, fel de fel de caractere şi fel de fel de categorii. Ca să dăm o idee mai clară despre viaţa care o ducea principesa moldoveancă, vom cita intre însemnatele persoane cu care ea se pusese în rela-ţiune şi pe o comitesă spaniolă, care mai pe urmă a jucat mare rol in Franţa ; era comitcsa Montîjo, care avea o fată blondă, de o frumuseţe uimitoare. Magnetul acestei frumuseţe atrăsese şi pe d. N. Bof naparte, care pe atuncea era principe preşedinte al Republicei Fraceze, iar mai tîr/iu. făcîndu-se 105 împărat, urcă pe tron alături cu el şi pe frumoasa . Eugenia, fiica comitesei acesteia. Ceea ce atrăgea mai cu seamă atîta lume ilustră în casa cucoanei Profiriţei era prânzurile ei, Ea avea întru adevăr un fel de pasiune nebună ipentru asemintră onori; şi cînd vedea că atitea persoane celebre lăudau masa sa, simţea o fericire şi o mîn-drie care i se părea că o urcă pe treapta cea mai de sus a mărirei umane. De aceea ea nu cruţa nici o cheltuială şi Dincă avea deplină putere să co-mandeze ca să-i aducă vînaturi şi pescării din toate punctele cardinale ale globului, pentru ca să-şi arate ştiinţa şi arta. Unii din oaspeţi —- din aceia cărora francezii le zic des gaurmets1 — aşa de încântaţi se arătau de producţimiile domnului Dincă, încît, în mijlocul mesei, se sculau (cu permisiunea societăţii) şi alergau la bucătărie pentru ca să comiplîmenteze pe măiestrul maitre d'hotel; atuncea comesenii făceau mare haz, iar cucoana Profiriţa, de bucurie şi de mulţumire, simţea că-i creste inima ca o jimblă de la Iaşi. XIX Asemine viaţă însă în Paris trebuia să facă mare spărtură în finanţele cucoanei. în doi-trei ani, ea observă că se află în faţa unui însemnat deficit, care o silea sau să vîndă vreo moşie, sau să se oprească din cheltuieli. Cea din urmă măsură o găsi mai înţeleaptă ; căci îşi aduse aminte de promisiunea ce dedese răposatului ei soţ, ca averea ei să o unească cu a lui şi să o dedice spitalului din Tătăraşi. care-1 făcuse spre a le ră- 1 Gimrmet — ;imator <) prîcepătui' de vinuri ■îi bucate alese (ir.) (m. ed:) mîriea numele nemuritor. Deci s-a decis a se întoarce în ţară. De astă dată însă n-a scris să-i vină trăsura cu poştalion! ; ci, după ce şi-a desfăcut din lucrurile ce lc avea de prisos şi a împachetat pe acelea ce a voit să ia cu sine, a plecat eu calea ferată, care pe atunci ajunsese (pînă la hotarele Galiţiei. De acolo veni cu deligenţa pînă în capitala Bucovinei. Aci o aştepta trăsurile trimise de acasă, care o aduseră la vechea sa reşedinţă din vechea capitală a Moldovei, ca jpe o adevărată cucoană mare. Pe lingă majordom, cucoana Profiriţa aduse şi pe Clementina, în calitate do cameristă ; făcu aceasta mai întîi pentru consideraţiunea lui Dincă, înţelcgînd că se iubea foarte mult, apoi voi totodată să arate la Iaşi luxul, nemaipomenit pînă atuncea, de a avea o cameristă pariziană, pre cînd mai toate cucoanele, asemine servitoare le recrutau în genere în seminţia roabă a lui Faraon. Vieriţa mea, care aştepta întoarcerea fiului ei ca evreii pe Mesia, era la scară cînd a sosit cucoana. Dincă, cum o văzu, sări do pe capra şi se aruncă în braţele-i deschise, cu toată efuziunea amorului filial ce-i păstra, fără a cugeta nici la respectul ce era datoriu stăpînei sale, nici la efectul ce această efuziune putea produce asupra amantei sale. Pre cînd muma săruta bocindu-se pe fiiul ei şi-1 ţinea de git cu duioşie, Clementina, ne-înţelegînd ce va să zică această scenă, ureînd scările alături cu stăpînă-sa, o întrebă : ■— Cine este femeia aceasta ? -— E o ţigancă !... Mama lui. —- Cum ? Mama Iui ?... Ţigancă ? — Negreşit; Dineu este unul din sclavii mei. Cum de nu ştii aceasta ? 106 107 Clementina. ca lovită de trăsnet, scăpă sacul de voiagiu ce ţinea în mînă şi căzu leşinată, drept uşa salonului de sus. De acolo fu ridicata de fetele şi servitoarele casei şi transportata în camera ce-i era destinată, alături cu buduarul cucoanei. Toată casa se grăbi a veni împrejurul ei spre a-i da ajutoarele posibile ca să o deştepte ; o dcs-cheiară la rochie, îi frecară tîmplele, miinele şi picioarele, îi deteră să aspire spirturi şi oţeturi tari. în fine, după cîteva minute Clementina deschise ochii şi se ridică. Buimăcită încă de ameţeală, se uită împrejurul ei la figurele necunoscute ce avea sub ochi, intrcbînd în limba ei unde se află, unde se găseşte ? — Lingă amicul tău, îi răspunse cu vocea tro-murînd Dincă, carele pînă în momentul acela îi ţinuse capul pe minele sale. — Tu, amicul meu ? Tu !... Ku, amica ta ?... Nu, niciodată ! Niciodată !... Fugi, sclaviile, din ochii mei! Blestemată să fie ora cînd te-am cunoscut! Apoi căzu iarăşi cu capul pe perină, suspinînd şi plîngînd cu hohote dc desperare. XX Cred că e inutil de a descrie sfîşierilc lui Dincă şi ale mumei sale cînd el i-a spus legăturile ce-1 uneau şi cauza ce produsese leşinul şi lamentaţîu-nile Clementinei. Orişicine-şi poate închipui scenele ce vin în aseminea situaţiuni. Cucoana Profiriţa, care la început nu înţelegea motivele leşinului cameristei sale, auzind că şi-a mai venit în fire. s-a dus s-o vadă. Biata fată îi spuse amorul ce avusese pentru Dincă, planurile ce făcuse cu dînsul ca să ducă o viaţă mai bună în 108 ^Moldova şi în fine ororile ce a resimţil aflind că e\ este ţigan şi mai ales sclav. A doua zi ea îl chemă şi-i făcu aspre mustrări pentru ce n-a spus Clementinei adevărul; pentru ce a mistificat-o, faeînd-o incă să-şi părăsească patria, în speranţa unei căsătorii care el trebuia să ştie că n-ar fi putut-o contracta. — Mă iertaţi, cuconiţă f Am socotit de prisos de a-i vorbi despre robia mea, pe cît ştiam că măria voastră niciodată nu m-aţi tratat aşa, din copilăria mea şi mai ales... — Mai ales... ce ? — Că sunt fiul unei mume libere. — Fiul unei mume libere ? De unde ai luat-o aceasta ? Cine ţi-a spus-o ? — Maica mea, care astăzi este măritată după un român moldovean. Cucoana Profiriţa sări în sus ca lovită de o izbitură electrică. Alergă la clopoţelul de pe masă, sună ; o fată de ţigan intră. — Cheamă-mi pe vătaful de curte şi pe muma lui Dincă, daca este aicea ! Apoi începu a se preumbla prin salon frîngîn-du-şi degetele, turburată, schimbată la faţă, apucată de crispaţiuni nervoase. Peste cîteva minute ea zise lui Dincă arătîndu-i uşa : — Ieşi ! în acelaşi timp intrară vătaful do curte, un om vechi al casei şi Măria. — Ce fleacuri s-au petrecut, vataşe, po aicea în lipsa mea ? Mi se spune că asta {arătîndu-i pe Măria) s-a măritat după un moldovean şi mai ştiu eu... Cum se poate să nu ştiu eu nimica despre aseminea fapte ? 109 — Cuconiţă, să mă iertaţi... de ! poate am greşit de nu v-am scris. Dar nu s-a făcut nici o necuviinţă, Măria arc carte de iertare. Răposatul cu-conu Dumitrachi, Dumnezeu să-1 ierte ! mi-a dat cartea cu insaşi mina sa şi mi-a poruncit s-o dau Măriei, fără să spun nimănui nimica. Aşa am şl făcut, căci porunca şi cartea boierului le-am socotit ca sfinte. Apoi nu m-am îndoit că şi d-voastră vâ era cunoscută. — Unde este cartea ? s-o văd şi eu, căci nu ştiu nimica. — La mine este, cuconiţa, să trăiţi ! zise Măria. Iat-o ! Şi dacă măria voastră nu veţi voi s-o cunoaşteţi, puteţi s-o rupeţi; eu sunt gata a veni înapoi ia robie. Cucoana Profiriţa luă cartea, o ceti de sus pînă jos cu un profund sentiment de veneraţiune ; o îndoi la loc, ştergîndu-şi cu batista o lacrimă care-i căzu din ochi, apoi o întinse Măriei zicîndu-i : — Bine ! Cartea e sfînta, precum sfîntă este pentru mine şi pomenirea răposatului. Mă bucur ca te-ai măritat : numai să-ţi dea Dumnezeu trai bun, după cum şi tu eşti bună. — Să vă dea Dumnezeu sănătate şi ani îndelungaţi, după inima bună cave o aveţi \ zise Măria plîngînd şi ea. — Ascultă acuma '■ înainte do a te duce la casa şi la libertatea ta, să-ţi spun cîteva vorbe, care cred că am drept să ţi le spun ca vechea1 ta stă-pînă. Tu îţi aduci aminte cu ce bunătate te-am crescut şi te-am tratat, atît pe tine cît şi pe copilul tău. Vezi că pe Dincă al tău l-am făcut om. L-am învăţat o meserie bună, pentru care chiar de astăzi îi fac, pe cît voi trăi eu, cîte zece galbeni pe lună leafă. El nu va fi tratat mai rău decît pînă acuma. 1 Vechea : Iranţuzism pentru jo^ta (n ed.j K' Va avea camera sa şi ajutoarele sale Ia bucătărie ; W prin urmare nu va simţi nimica din greutăţile roit biei cu care neamul şi soarta au condamnat seif- mintia voastră. Povăţuieşte-1 şi sfătuieşte-1, ca m mumă bună şi cu minte, să se poarte bine cu w*. mine : să-mi fie credincios şi să mă mulţumească, W daca doreşte să capete libertatea care ai căpătat-o H tu ; să nu se ia după gărgăunii care văd că i-au m băgat în cap franţuzoaica asta, care s-a ţinut de M: mine şi pe care am adus-o mai mult ca să nu-î m fac lui supărare. înţelegi tu ce-ţi spun ? m — înţeleg, cuconiţă. Voi face după cum porun-M. citi şi Dumnezeu să va dea sănătate ! m — Acum du-te la casa ta şi cînd vei putea, vino H să te mai văd. W Măria sărută mîna cucoanei Profiriţei şi ieşi Şt urmată de vătaful de curte, | XXI ţ îndată după această scenă, Măria, înainte de a pleca la viie, veni şi-mi spuse cele petrecute la !| casa vechei sale stăpîne ; totodată mă preveni că fiiuî său are să vie să mă vază, rugindu-mă să-1 primesc cu bunăvoinţă. A treia sau a patra zi — bine nu ţin minte — mi se prezentă Dincă. Era un băiat frumos, înalt, bine făcut, oacheş, cu trăsuri fine, cu mustăţi mici negre, cu bărbuţa încă neatinsă de brici, cu costum curat şi bine croit, cu maniere nobile şi respectuoase. El voi să-mi sărute mîna : refuzai a i-o da şi cu mare greutate îl înduplecai să şază. Tînărul, oare acuma avea 23 de ani, se afla încă >' sub farmecul suvenirelor sale din Paris. El nu cunoştea Parisul numai ca simplu turist, dar îşi da no iu seamă de progresul re făcea cîvilizaţînnea omenire! în acest mare foculari u de inteligenţă şi de cultură ; căci era în curentul ziaristicei şi a mişcării intelectuale. Avusese cunoştinţă cu mai mulţi din românii ce studiau la Paris şi adesea se introducea în scoale, unde asculta cursurile de istorie, de filosofie, de economie politică şi altele. Veteranul dintre elevi, Vîrnav, fundatoriul biblio-tecei şi capelei române din Paris — pre care mai tirziu bucureştenii îl cunoscură sub numele de Popa Vîrnav — fusese mai ales omul pe oare-1 apreţuia cu deosebire, pentru ideile lui sincer liberale şi patriotice şi pentru sufletul lui devotat la orice faptă bună şi frumoasă. De aceea îmi şi vorbea despre el cu mare entusiasm. îmi spunea că acesta îl îndemna să nu se mai întoarcă în ţară, la robia boierească, ci să rămînă acolo, ca să se bucure de viaţa libertăţii şi să-şi cultive'mintea şi spiritul şi că, ca mijloc de esistenţă, îi oferea un post modest de custode la bibliotecă şi la capelă. — Găsesc că bine te consilia. De rămîneai acolo, cocoana nu te-ar fi putut reclama şi rămîneai liber. De ce n-ai ascultat pe Vîrnav ? — Aş fi făcut-o, căci simţ şi ştiu ce este dulceaţa libertăţii. Dar mai întîi nu m^am îndurat să las pe cucoana asta, care a fost atît de bună pentru mine, care din copilărie mi s-a arătat ca o providenţă, dîndu-mi şi principii de educaţiune şi mijlocul de a-mi face o profesiune, căci vă mărturisesc, acuma meseria de bucătariu îmi place. In cele din urmă, dorul de a vedea pe mama mea... — Bravo ! Bravo, băiete ! Asemenea sentimente te onorează. Cît despre libertatea care acuma poate să fie dorul inimei tale, să nu conteneşti de a spera că vei avea-o. Spiritul secolului are să o aducă. Apoi acuma, şi la noi ca şi la Paris, este fo generaţiune întreagă care lucrează pentru do-l'bîndirea nu numai a libertăţii ţiganilor, dar şi a ! tuturor libertăţilor de care se bucură popoarele ^ civilizate. — Ştiu, dar cu atîta mă simţ mai nenorocit, Icăci în condiţiunea mea de rob nu pot lua parte I activă în pleiada domniei-voastre de regenerare, j? Rog pe Dumnezeu însă să vă ajute ca să izbutiţi. EAipoi, uitîndu-se la orologiul său : Mă iertaţi... e ora... datoria meseriei mă cheamă. Daţi-mi voie, domnul meu, să mai viu, căci voi avea nevoie să |- vă cer şi sfaturi, de care am mare trebuinţă. XX1T Pe timpul acela Moldova era frămîntată de frigurile progresului. Domnia ţărei, dată, după Con-venţiunea de la Balta Liman, pe şapte ani bunului patriot Grigori Ghica, se bucura de o linişte aparentă. Oricît de blînd era guvernul acestui domn.1, totuşi era un regim oligarhic care nu mulţămea toată lumea : abuzurile, escesele de putere, neo-rînduielele, nedreptăţile nu se puteau uşor în-frîna, căci cei mari căutau totdauna să trăiască în sarcina celor mici, voind să-i aibă totdauna sub picioare. Cîteva familii privilegiate, îngîmfate de prejudeţele aristocratice, tindeau să se ţie totdauna în capul bucatelor să ocupe toate posturile şi 'funcţiunile însemnate ale statului, nu în puterea capacităţii sau a instrucţiunii, ci în puterea naşterei. Sub domnia despotică de 14 ani a lui Mihai Sturza, primul domn regulamentariu, [...] ■ asemenea idei prinseseră rădăcini adînci în ţară. * Io original : guvernul acest domn (n. ed.). 112 113 Era o lume întreagă, majoritatea boierimei care credea că acesta este regimul potrivit pentru ţara aceasta barbară : că boierul trebuia să domneasca preste tot, că ţăranul singur trebuie să fie supus totdauna la impozite, la beilicuri şi la clacă, că ţiganul trebuia să trăiască sub biciul boierului, că fără a fi boier de viţă mare să nu poată fi nimeni ministru, judecător de curte, prefect sau director de minister, că numai funcţiunile de tot subalterne să se ipoată da la boierii mici sau la oamenii cari se ridică din straturile inferioare. Cît despre ideea de naţionalitate, aceasta era o utopie de minţi stricate, condamnată ca şi alienaţiunea. De aceea, pe acei ce cutezau a predica sau măcar a enunţa prin alegorii asemenea idei, guvernul îi esila nejudecaţi pe la mănăstirile cele mai depărtate si mai sălbatice, spre a le citi moliftele sîntului Vasile. Dar în mijlocul acestei societăţi ruginite, se formase o nouă generaţiune, care reprezenta oarecum reversul medaliei. Aceasta se compunea mai întîi de prima serie de tineri ieşiţi din şcoa-lele naţionale, cari deşi nu aveau poate cunoştinţe solide şi studii sistematice, dar prin lectura cărţilor în limbele moderne, cari începuseră a se răs-pîndi în ţară, căpătaseră cunoştinţe enciclopedice destule spre a înţelege spiritul secolului. Această junime se mai adăpa de idei liberale şi progresiste din cîteva cursuri libere ce cu mare greu se permisese lui Ton Ghica, M. Kogălniceanu, N. Docan şi alţii, ca să ţină în sala Academieî. Mai venea apoi junimea claselor privilegiate, cari îşi făcuse studicle în Francia şi în Germania şi cari ambiţiona să lucreze spre a spăla ţara de rugina barbariei şi a introduce reformele civilizaţiunei occidentale. Spirite distinse, secundate şi de poziţiunea |Rlor socială, începură, ou pene măiestrite, a scrie «şi a predira, chiar sub foarfecele censurei de stat, .M.ideî regeneratoare. Poezia înălţa sufletele şi ini-wmele la aspiraţiuni frumoase, satira biciuia pre-M judeţele absurde şi abuzurile, istoria deştepta sen-m timentele naţionale, comedia ruşina partea ridicolă w. a societăţii, ştiinţa rădica vălul de pe mintea întu-S necată de ignoranţă, literatura forma gustul lec-m turei, precursor iu al luminei şi al regenerării na-jt,- ţionale. m Spre asemenea direcţiune lupta, cugeta, lucra W în înţelegere tacită şi simultanee, generaţiunea 9 născută şi rădicată între anii 1820 şi 1840. Lupta I ei a fost lungă şi grea pînă să ajungă a pondera S generaţiunea ruginită a trecutului, mai lungă şi jE. mai grea pînă să ajungă a prepondera în ţară. In-W'. cetul cu încetul, ea ajunse a atrage între proze-m liţii săi ipe bunul Grigori Vodă Ghica. Acest domn, 1: puţin dispus a considera consulatul rusesc ca ora-f; col, începu a împărtăşi ideile tinerimei şi chiar a I le îmbrăţişa ; începu a da funcţiunile după merite, f iar nu după ranguri sau legături de familie. El pentru prima oară puse la posturi înalte tineri cari |. nu aveau ranguri şi încă din aceia cari treceau de v- revoluţionari. El era pentru realizarea tuturor do-' rinţelor şi aspiraţiunilor partidei progresiste, dar nu avea curagiul a le decreta, fiindcă era numit domn pe un timp determinat de şapte ani şi nu se credea destul de tare spre a înfrunta complieaţîu-nile esterioare ce s-ar fi provocat prin ceva avin-turi pripite. El dorea din suflet să facă împroprietărirea ţăranilor şi emanciparea ţiganilor, dar nu cuteza să-şi rădice focul pe cap cu rezistenţa numeroaselor sale rude şi a numeroasei boierimi care ţinea la prerogativele şi privilegiurile trecutului. 114 115 Dc aceea, suspinînd, totdauna zicea că asemenea reforme numai un domn străin putea să le facă. Sperăm că lectorul va ierta această digresiune, căci în curînd va vedea că era necesarie pentru concluziunea subiectului. XXIII Nu tîrziu, junele bucătariu mai veni pe la mine. Trist şi .melancolic, el îmi comunică situaţiunea aventurei sale amoroase. El se afla turmentat pînă la disperare văzînd rezoluţiunea amantei sale de a-1 respinge de la inima ei pentru totdauna. Clementina era grav bolnavă : avea atacuri de nervi în toate zilele şi doctorii cei mai buni se îngrijeau de o boală de inimă. Aceasta făcea totodată lui Dincă o situaţiune de cele mai teribile : ca om cu inimă, el acuma simţea o amară mustrare de cuget pentru marea greşeală ce făcuse de a nu spune amantei sale adevărul asupra originei sale. El venea să implore consiliul meu. Nu aflai altă părere decit să cerce ca să capete o carte de iertare de la stăpîna sa ; atuncea franceza, văzîndu-se în faţă cu un om care nu mai poartă lanţul sclaviei, negreşit şi-ar schimba ideea cumplită care o sfîşia. Aşadar îl îndemnam ca să se ducă pe la rudele intime ale stăpînei sale, să le roage ca să apuce pe cucoana Profiriţa să-1 ierte. Acuma nu numai acele rude, dar toată societatea înaltă din Iaşi cunoştea aventura aceasta. Cucoana Profiriţa nu pierduse mania de a da prînzuri şi de a vedea multă lume la masă şi cînd avea un bucătar atît de măiestru, avea şi mijlocul a-şi .satisface această plăcere, căci pentru masa bună totdeauna se găsesc doritori mulţi. Apoi, cînd 116 ■tasculta laudele comesenilor, cucoana Profiriţa nu «fse putea opri de a spune cu ce sacrificiuri de chelii tuieli a putut forma un asemenea bucătar, capabil m de a servi chiar pe împăraţi cu mulţămire. Ea spu-m nea cum il cheamă ; la finele mesei îl chema şi-1 C arăta la lumea sa şi surîdea cu plăcere cînd auzea Ş~ mai ales pe dame zicînd : „Et quel joii garqon ! iU. Şj însuşi domnitorul, care era nepot cucoanei Pro-m firiţei şi care era un bun mîncău, venea nepoftit W: la mesele suculente ale mătuşei sale şi atît se sim-§ ţea de mulţămit, incit după masă cerea să vină w bucătarul, pe care după ce-1 vedea, il bătea pe m umeri şi-1 gratifica totdauna cu galbeni şi irmilici W de aur 2. W Peste trei-patru zile tînărul veni să-mi dea rela-m ţiuni despre demersurile ce făcuse. Mai multe din % rudele cele mai intime, vere, nepoate, cumnaţi, W cumnate, după rugămintea ce el le adresase, se W duseră să solicite cu cea mai mare căldură liberali rea lui. Toate silinţele însă rămaseră deşerte : cu-f coana era neînduplecată. La cei ce o rugau, răs-I pundea că ea nu vede necesitatea de a-i da carte * de iertare, căci ea nu-1 tratează ca rob, că-1 con-I sideră ca copil de suflet, că a făcut sacrificii nein-V teresate, pentru dînsul, că ea are afecţiuni de } mumă pentru el, că s-a deprins a-1 avea pe lîngă ea şi a-1 vedea în toate zilele, în fine că se teme că, dacă l-ar libera, el se va duce cu franceza cine ştie unde şi că aceasta nu-i convine. Cu toate acestea, tînărul era dezolat. Ştia că amanta lui sufere ; şi el, el, care o iubea atît de 1 Şi .ce băiat Irumos ! (fi\l (n. ed.). 2 Pînă la baterea monedei noastre naţionale, se mai vedeau monede turceşti de aur şi de argint; irmiiicîi, care în Muntenia se numeau îcosari, aveau valoare de 5 'ei ; : unii erau de argint, alţii de aur. 117 mult, nici se putea apropria de dinsa ! Ea îi trimisese răspuns că, pre cît va fi sclav, nu va suferi s-o vază şi că, de va cuteza să-i violeze voinţa, ea va muri. — Atuncea — îi zisei eu — nu ai decît o singură cale. Vodă, după cum mi-ai spus, te cunoaşte. Aleargă la el. Cazi la picioarele lui, roagă-1. După cît ştiu, el este bun şi milos ; se va indura do soarta ta. Sunt sigur că el va stărui cu mai muil succes pe lîngă mătuşă-sa. Voi vorbi şi eu cu dînsul, poate. — Vă mulţumesc de inspiraţiune. în adevăr alta nu mi-a rămas. Mă duc... Vă ascult... — Dumnezeu sa-ţi ajute ] XXIV încă din timpul emigraţiunei patriotice din 1848, în timpul petrecerei de aproape un an în Bucovina, învăţasem a juca cărţi. între planurile noastre de a reforma ţara prin cărţi (tipărite bineînţeles) deocamdată jucam cărţi : cu răposatul Negri, cu Cuza — care mai pe urmă s-a făcut domn — cu fraţii Alecsandri şi alţii de ai noştri ne adunam adesea serile în casa patriarcală a bă-trinului Eudoxiu Hurmuzaki şi făceam partite de' vist sau preferenţă ; dar mai ales cînd de frica holerei ne grămădisem mai toţi la moşia Cernăuca, în casa îmbelşugată a neuitatului bătrin Hurmuzaki, acolo nu numai serile, dar şi ziua ne eserci-tam cu aceste jocuri, spre a ne petrece de urît. La început jucam numai pentru ca să ne pierdem timpul mai cu plăcere. Dar unii din noi, găsind că jocul fără interes este stupid, aducînd du esemplu chiar pe copii cari, cînd se joacă cu nu- ÎIcele, joacă pentru ca să cîştige nuci, am început a juca pe bani ; mai întîi două fise de o para, apoi cu o para fisa, apoi cu două, apoi cu patru şi chiar cu zece. Cînd pierdeam cinci-şase sfanţi ziceam : ,,He ! mi-am făcut gustul... nu e nimica... cu atîta nu mă ruinez..." Iar cînd cîştigam ceva, simţeam o plăcere nespusă şi mă îndemnam să joc cît de des şî cît de scump. Mi-aduc aminte că într-o zi la Cernăuţi, Cuza, trecînd pe la gazda mea, îmi bate în fereastră, mă cheamă şi mă invită să merg ţ să fac partidă de preferenţă cu o cucoană ce ve-f: nise din Basarabia. îmi făcui toaleta şi mă dusei > cu dînsul. Era cucoana Smărăndiţa Balş, pe care , o văzusem de cîteva ori în Iaşi la frate-său, marele logofăt Costachi Sturza : se ducea spre Paris şi se oprise pentru cîteva zile în Cernăuţi. Ne primi ^ cu o plăcere nespusă şi cu grăbire mare zise să # puie masa de cărţi, invitîndu-ne a lua scaune, 'f Oricît de pasionată părea cucoana Smărăndiţa |- pentru preferenţă, care zicea că o joacă de 40 de f ani, cu toate acestea, sau că nu avea noroc în ziua ţ aceea, sau că voia înadins să se lase a fi bătută. C dar făcea erori foarte dese şi foarte mari. Eu aveam o venă nespusă : nu făceam un ioc fără să pun plătea pe cocoana Smărăndiţa. Partenerul nostru rîdea cu un chef nespus. Cocoana cînd făcea greşeala, făcea mină de supărare : eu ca s-o consolez îi sărutam mîna. Cînd din asemenea greşeală se vedea Cuza în cîştig. atuncea el îi săruta mîna. Apoi, blestemîndu-şi mereu ceasul cînd a plecat din* Basarabia, biata cucoană sfîrşea prin a rîde şi a se lăuda că o să-şi ia revanşa. Făcusem un talon şi paguba cucoanei fiind vederată, Cuza propunea ca să încetăm. Cucoana însă a stăruit să tot continue, pînă ce am jucat trei taloane. Şi atuncea, adunîndu-se cifrele, s-a văzut datoare cu 118 119 aproape 2 000 de fise, din care 1 500 erau ale mele... Cînd ne-am pus la joc nu fusese cea mai mică vorbă despre valoarea fiselor : credeam că va fi sau degeaba, sau cel mult un crăiţar (fiindcă ne aflam in Austria) fisa. De aceea, cînd m-am sculat de la masa de joc, m-am grăbit a ieşi în balcon ca să mai iau puţin aer (fiind prea mare căldură) şi să-mi fac o ţigară. Peste puţin, partenerul meu mă strigă, zicînd : —■ Vino, frate, de-ţi ia cîştigurile ! Era o movilită de galbeni pe masă. Trage Cuza a patra parte, iar restul mi-i împinge mie. Eram uimit: nu puteam să-mi esplic şi ezitam de a pune mîna pe bani. Cocoana Smărăndiţa atunci îmi zise : — Alecu a făcut socoteala : vezi, dacă o fi greşit, punga mea este pe masă. Cuza începu a rîde, căci a înţeles cauza uimi-rei mele, ia galbenii şi mi-i yîră în buzunarul pantalonilor. Am sărutat mîna cucoanei şi am ieşit, promiţînd ca să mergem şi a doua zi. Ieşind, Cuza îmi zice : — Nu-i aşa c-a fost bună ziua de astăzi ? Douăzeci şi şapte de galbeni să capete în trei ceasuri un emigrat sărac, e un adevărat noroc. — Dar bine, mă rog, spune-mi cum am jucat ? Cum s-a calculat fisa ? ' — Cîte 10 creiţari. — Cum se poate ? Dar eu n-aş fi primit să joc nici cu un creiţar. — Atuncea n-ar fi jucat ea, dragul* meu. Cucoana este bogată şi nu joacă mai ieftin. — Cu toate acestea, te rog găseşte pe mîine alt partener ! Pe mine nu mai mă prindeţi. A doua zi m-am scuzat către cucoana Smărăndiţa prin o scrisoare în care i-am spus că am o migrenă cumplită, arătîndu-mi părerea de rău că nu pot s-o mai bag platcă. M Dar oricît mă sileam să mă moderez şi să evit W' chiar tentaţiunile jocului, în cele din urmă am raft mas cu pasiunea aceasta, puternic întărită în mine, «\ aşa că după ce m-am întors din emigraţîune, în M:' loc să alerg la umbra arborilor singurateci spre a m mă întîîni cu şoaptele zefirilor şi ale muzelor, M în loc să mă închid ea mai înainte între cei patru m pereţi ai camerei mele cu capul între cărţi, mă S' făcusem un adevărat om desfrînat. îndată ce în-m sera alergam la partide şi jucam pînă după mie-S zul nopţei cu o adevărată beţie, de care nu m-am m putut dezbăra decît foarte tîrziu. w. Erau pe atunci în Iaşi cîte va case în care se m făceau alternativ întîlniri de petreceri serile. Se m- adunau bătrîni şi tineri, dame şi fete. Se începea W cu .muzică : se învîrteau cîteva polci, mazurci şi H valsuri, apoi se organiza hartoforia. Trei feluri de 1- jocuri erau în uz ■ jocuri de noroc, precum stos, S lanskenet, macao ; jocuri speculative, precum vist. m preferenţă. ipiehet şi jocuri distractive uşoare, pre-II cum ghiordum, calul alb, ramţ şi altele. Cele^n-H tîi erau pot zice jocuri infernale : se vedeau cîte J 2, 4 pînă la 10 mii galbeni pe masă ; se punea cîte 1; o mie şi două mii pe o carte şi se întîmpla că un | partener să piardă patru şi cinci mii de galbeni '{ într-o seară. Eroii cunoscuţi pe atuncea în jocurile acestea erau : Ionica Greceanu (zis şi Badaşcu), •'■ Vasilică Ghica, Nicu Pavli, N. Negruzzi, Leonida Mavrodin. Mai toţi aceştia aveau cîte 40—50 mii V de galbeni, cari, rulînd mereu de la unul la altul, > în cele din urmă s~au risipit ca pozderia pe care o f spulberă vîntul şi mai toţi au ajuns să piardă tot, % ajungînd Ia mizeria cea mai estremă. La jocurile distractive, luau parte damele, fetele şi tinerii cari le făceau curte, sau cari nu ştiau cum să-şi petreacă timpul, pe atuncea neesistînd cluburi sau cafenele de lume bună ca acuma. Eu eram unul din partenerii jocurilor zise speculative, Ia cari se dedeau oamenii cumpătaţi ce pretindeau că, fără să se ruineze, petrec în mod onest şi onorabil; însă în realitate nu făceau decît a-şi pierde timpul, ba adeseori pierdeau şi parale, îăcomind fără succes a face jocuri în cari sperau să cîştlge. Cunoscut între preferenţiarii cei mai iscusiţi, eram căutat şi aşteptat mai totdauna de cîţiva amici, cari pretindeau că am eleganţă şi nobleţă la joc, aşa că le plăceam chiar cînd le luam parale. în seara zilei cînd mi-a venit Dincă, m-am decis să sacrific partida, pentru ca să încerc a face ceva în cauza lui. îmi făcui o toaletă mai îngrijită şi mă duse: la văduva unui colonel adiutant domnesc, cu care mă aflam în intimitate încă de cînd trăia cu dînsul, căci şi acesta fusese unul din partenerii cari mă iubeau. Văduva la care m-am dus era o foarte frumoasă femeie şi distinsă mai cu seamă prilf spiritul şi graeiile ei fermecătoare. Ea atrăsese atenţiunea lui Vodă Ghica care n-au avut (pare-mi-se vede) mare dificultate de a o posede : era în adevăr şi greu pentru femeia cea mai virtuoasă de a rezista unui cm ca acesta, căci după ce că era unul din cei mai frumoşi bărbaţi pe atuncea, apoi era şi domn al Moldovei şi mai ales cunoscut pentru frumuseţea sufletului şi sentimentelor sale nobile. Adiutantul, care şi el iubea pe domnitoriu cu devotament, se retrăsese din casă cu resignaţiune, deşi avea doi băieţi, şi detese loc lui vodă îndată ce simţi că inima femeiei bătea în struna domnească, mai ales că divorţul se făcea k. cu mai mare înlesnire pe atuncea decît acuma. BL întru adevăr, vodă atît de mult se răpise de gra-M ciile acestei femei, încît se decisese a se şi căsători cu ea, pentru ca să legitimeze totodată naşterea M unui băiat ce făcuse cu dînsa. M Deşi servitoarea îmi spuse că cucoana este bolii navă, îi trimisei carta mea. Mă pofti înăuntru şi S> mă primi în camera de culcare, spuindu-mi că e m foarte bolnavă, că doctorii i-au spus că are schiros w (cancer) la sîn şi că trebuie să meargă la Paris să 1 se opereze, îi spusei istoria lui Dincă şi o rugai să S intervie la vodă daca se poate. Ea mi-a promis, fi dar iată că Se anunţă vizita lui vodă. Voii să plec, m ea mă opri. Vodă, cum intră, merse de-i sărută m. mîna, întrebînd-o cum se mai simte ; apoi întor-W cîndu-se la mine, îmi mulţumi că viu să ţin tovă-9 răşie acestui înger nenorocit, după cum o numea Tfc el. După trecere de cîteva minute, ea mă invită fi ca să povestesc istoria mea relativ la Dincă. Vodă * o ascultă cu mult interes şi mă binecuvîntă de zeii Iul ce arătam ca să viu în ajutorul bietului rob. f Dar iată că bolnavei îi veni un acces de dureri M teribile. Vodă o apucă de o mînă, chemîndu-mă ft ca s-o ţin eu de cealaltă. Ţipa femeia scrîşnind din § dinţi în crispaţiuni teribile, încît mi se părea că-mi f strînge mîna cu un cleşte. Vodă atît era de pătruns, ■p încît îmi dete şi cealaltă mînă ca să o ţin spre a ~:) da avînt durerilor sale, gemînd, frîngîndu-şi mî-V nele şi tăvălindu-se pe canapea ca un copil. După - o jumătate oră trecu accesul. Bolnava rămase ca leşinată, în mare slăbiciune, cu ochii întorşi spre ; nobilul ei consorte, făcîndu-mi semn ca să mă ocup de el. Atuncea intră şi medicul. Eu mă strecurai I pe uşă şi plecai, pătruns pînă la lacrimi de scena | de dureri la care asistasem. 122 XXV A doua zi seara, pe cînd se gătea cucoana Profiriţa să se coboare la masă, se anunţă venirea lui vodă. Vreo zece persoane cari fusese invitate la prînz îi ieşiră înainte în capul scării. Domnitorul salută pe mătuşa sa şi-i spuse că vine să mănînce la ea. Cocoana de gazdă, fericită de asemenea surpriză, îl aşeză la masă în faţă cu ea, între două cocoane frumoase, o verişoară şi o nepoată. Acestea găsiră momente favorabile ca să-i spună, pe întrerupte şi ferite de auzul cocoanei Profiriţei, scena ce avusese cu mătuşa lor pentru liberarea robului bucătariu, ca unele ce doreau ca romanţul lui cu Clementina să se încheie cu bine. Vodă le spuse că cunoaşte istoria şi le recomandă tăcere şi răbdare, asigurîndu-le că pentru aceasta a şi venit. în adevăr, după ce s-au sculat de la masă şi societatea s-a răspîndit prin saloane şi prin grădină ca să-şi ia cafeaua, vodă ramînînd singur cu cocoana Profiriţa într-o cameră unde-şi sorbea ciubucul şi cafeaua, după alte convorbiri banale, cu-getînd poate mult cum să înceapă vorba într-o ces-tiune aşa de delicată, în fine îi zise : —• Ştii, mătuşica, că daca am venit astăzi să mănînc la d-ta, m-am decis totodată să-ţi cer, ca pe timpul de urgie turcească, o plată pentru osteneala dinţilor. — Bucuros, mărite nepoate ! Numai să mă asiguraţi că în adevăr vi s-au ostenit dinţii. — Ba şaga deoparte ; am o rugăminte la d-ta. — Un nepot care domneşte are dreptul să ordone. — Cu toate acestea, el te roagă să 1aci un schimb : pentru una, el îţi ofere o sută. m\ — Mare generozitate, care nu ştiu dacă o merit; W dar despre ce e vorba ? Nu cumva eşti plătit de m* frumoasele verişoare ca să-mi repeţi scena ce M. mi-au făcut-o ele ieri ? W — Ce perspicacitate răpede ! Dar dacă ai ghi- m cit-o pot spera că nu mă vei refuza ? jf nu şuguiţi ?... Serios?... K — Pentru un rob îţi dau o sută. m ■— Nu se poate. m — Două sute ! m — Măria ta ai bucătari destul de buni. m — Ţi-1 las tot d-tale, numai fă-1 liber. M — Nu se poate. » — Dragă mătuşica, dă-mi voie să-ţi spun că în m această opunere văz o răutate, la care aş putea m răspunde ca un domn. I — Ce fel ? m — Pot să fac pe bucătarul d-tale, în momentul I acesta, şetrariu sau slugeriu şi atuncea el nu va m mai fi rob. m — Frumos şi comic, zău, ar fi ! Cu toate acestea nu cred că-ţi vei mînji domnia ridicînd la boierie i pe ţigani. % — Dar şi ţiganul e om, dragă mătuşica. Şi apoi w. cînd un rob a supt din laptele civilizaţiunii... 1 ■— Adu-ţi aminte, măria ta, că eşti domn şi tre-.1 buie să fii drept. Acel lapte al civilizaţiunii, de care vorbeşti, ştii că i l-am dat eu. Nu mă pune în pozi- ţiune să mă căiesc de ce am făcut. ; — Oricîtă dreptate să aibi, cu toate acestea n-ai 4 cuvînt să ţii în robie pe un om, pe care toată socie-% ta tea dimprejurul d-tale îl reclamă şi-1 găseşte ş demn de libertate. | — Măria ta, dă-mî voie să-ţi mărturisesc aici, & între patru ochi, secretul care mă face atît de îndă- 124 129 rătnică în ochii lumei. Nu ţin nici la robia lui Dincă, nici la robia nimărui. Ştiu că robia este un lucru urîcios şi cînd voi închide ochii, toţi robii mei vor fi iertaţi. Asta să o ştii, măria ta ; sunt gata să o jur acuma şi pe sfînta cruce. — Apoi mă iartă... Nu te înţeleg... — îţi voi spune ca să mă înţelegi. în naşterea acestui băiat, căruia niciodată nu i-am dat epitetul de rob sau de ţigan, eu am avut şi am prepusuri că s-a amestecat sîngele nobil al răposatului bărbatului meu. Am fost indignată poate în sufletul meu, atuncea cînd am simţit lucrul. Dar ştii cît am venerat eu pe soţul meu : trebuia să-i iert un mic păcat. Nu i-am imputat lui nimica, nici am spus cuiva ceva. Dar cînd s-a născut acel copil în care am văzut imaginea acelui om pe care l-am iubit, m-am simţit coprinsă de nişte sentimente neînţelese, de un amor nebun pentru copilul acesta, pe care sterpul meu pîntece nu 1-a putut concepe. De aceea l-am crescut cu o dragoste secretă şi cu de-ciziunea ca să-l fac om, iar după moarte să-l fac şi moştenitoriu peste o parte din avere. Eu acestea lui nu i le-am putut şi nici nu i le pot spune : nu pot şi nu-mi vine a afişa in lume o slăbiciune care la mulţi poate să pară ridicolă. Acuma mă văd într-o situaţiune penibilă : nu mă pot despărţi de el; am contractat aşa afecţiune pentru el, că n-aş putea trăi o zi fără să-l văd. Din nefericire poate, a ieşit băiatul acesta mai bun decît mă aşteptam : bun, blînd. ascultător, cu minte, deştept, frumos... (de ! uită-te la el... parcă vezi pe Dumi-trachi. Dumnezeu să-l ierte !). Acuma cc să mă fac ? Sâ-1 iert ? Dar el a doua zi se duce cu franceza lui la dracu şi eu nu-1 mai văd şi, nevăzin-du-1, ce mă fac eu ? Să mor ? Apoi, mi se pare că 126 xxvi ¥ Oaspeţii cucoanei Profiriţei văzînd pe vodă vorbind atît de mult cu dînsa, sa strecurară cu încetul ''ri~ fără a-şi lua adio, fiindcă noaptea era acum înain-$ tată, nevoind oarecum să le turbure conversaţi-m unea. Ş: Domnitorul, ascultind confidenţele mătuşei sale, | care pînă La un grad îl înduioşau, rămase mult timp 1 pe cugete, apoi, sărutîndu-i mîna, după cum fusese obicinuit din copilărie — şi ea la rîndul ei săru- * tînd pe a lui, ca pe a unui domn — îi zise noapte * bună şi ieşi. Dincă, aflînd că vodă rămăsese singur cu stăpîna sa şi ştiind că convorbirea lor era despre soarta lui, aştepta pe o treaptă de jos a scărei, în frămîntături de cugetări cari făceau să-l bată şi tîmplele şi ini-■ ma. Cînd văzu pe domnitoriu coborindu-se, se sculă maşinaliceşte şi cînd se apropia ii sărută mîna. 'I — N-am făcut nimica cu stăpînă-ta, îi zise el € cu voce blinda şi întristată. Dar tu nu-ţi pierde speranţa. Mai aibi răbdare cîteva zile... Vodă plecă, iar el, sfîşiat de durere, începu a plînge, în acel moment se auzi un sunet de clopoţel. O copilă dintre servitoare se văzu răpede scoborind scara. Aceasta, îndată ce văzu pe Dincă, zise : — Alergam să te caut... bine că te găsesc... Cuconiţa te cheamă să te duci îndată la domnia-ei. Dincă urcă scările şi în mai puţin de două mi-]:< nute era în camera cocoanei Profiriţei. S 127 — Pînă cînd ai să mă necăjeşti, domnişorule ? Pentru asta te-am crescut, te-am alintat, te-am învăţat, te-am îndopat cu de toate ? Mi se cuvin mie supărările cari necontenit le sufăr de la tine de cînd am venit in ţară ? Meritam eu să fiu tratată cu atîta nerecunoştinţa de un rob, pentru care am avut inimă mai mult decît de mamă ? Te-am chemat ca să-ţi spun cea din urmă a mea hotărire pentru tine. înghite-ţi lacrimile ce văd ca le verşi şi ascultă-mă. Cît voi trăi eu nu vei avea iertarea care-ţi zbîrnie prin oap. Nu vei avea-o fiindcă precum tu, după legi, eşti robul meu, şi eu, după inima mea, sunt roaba slăbiciunii mele : voi să te am lîngă mine, să te ştiu sub coperemintul casei mele, să te văd în toate zilele, în toate orele ; asta-i plăcerea mea. înţelesu-m-ai ? Nimeni nu te va smulge de lîngă mine, afară de vei avea infamia să fugi ca un mizerabil ţigan. Atuncea voi zice că ţi-ai arătat arama. Ieşi ! Dincă, care în cursul acestui discurs plîngea cu hohote, voi să zică încă ceva. Lacrimele însă îl înecau ; totuşi, bolborosind se auzi cuvîntul : Cle... men... Cucoana Profiriţa, plină de furie, se repezi asupra lui şi, trăgîndu-i o palmă : — Na o Clementina, ţigan fără obraz ! Apoi deschizînd uşa, îl îmbrînci afară. Dincă, văzîndu-se pălmuit şi tratat de ţigan, lucru ce pentru prima oară i s-a întîmplat în viaţa lui, veni la desperarea cea mai estremă. El acuma îşi vedea toate iluziunile zdrobite, toate speranţele pierdute. Un moment subit de nebunie îl cuprinse. Alergă îndată în camera sa, puse mîna pe un pistol frumos cu două ţevi ce-1 cumpărase de la Paris ; apoi, ieşind, urcă cu paşi răpezi scara, intră în ca- mera Clementinei, care-şi făcuse bagagele, gata pe a doua zi să plece. Două detunături succesive răsunară în casa cocoanei Profiriţei. Cînd alergară să vază ce este, aflară două cadavre : unul al Clementinei, străpuns de glonţ sub ţîţă, în inimă ; celalalt, al Iui Dincă, cu creierii săriţi în tavan ! XXVII Acestea se petreceau în seara de 27 noiembrie 1855. Vodă, după plecarea sa de la cocoana Profiriţa, se grăbise a se coborî la curtea domnească unde-1 aştepta consiliul de miniştri. Mai totdauna avea el obicei a convoca consiliul în orele de seară. Era în urma evacuării ţărei de ocupaţiunea rusească. Războiul oriental era concentrat în Cri-meea, şi Principatele noastre, ocupate de oştiri turceşti şi austriece, se guvernau iarăşi de domnitorii care părăsiseră ţările [...]. Grigore Ghica de astă-dată se emancipa [...] urma o politică cu totul naţională, iar către marile puteri europene pleda aboliţiunea protectoratului, Unirea Principatelor şi numirea unui domn străin de viţă regală, luat dintre familiile domnitoare în Europa occidentală. El numise un minister din elementele progresiste ale ţărei, din bărbaţi cunoscuţi prin virtuţile lor civice, prin patriotismul şi liberalismul lor. Erau : Costache Negri, cel cu inima de aur, la Lucrările Publice ; P. Mauroghcni cel esperimentat şi cuminte, la Finanţe ; Dimitrie Ralet, stoicul, la Culte ; Anastasie Panu, cel cu sufletul mare, la Justiţie ; Mîlicescu, vechi colonel, la Rezbel ; Costache Ghica, fiiul cel mai mare al domnitorului, 128 129 ia Esterne ; Ştefan Catargiu, bătrînul, la Interne. Acest din urmă singur era luat din elementul ruginit al aristocraţiei, numai în consideraţiunea capacităţii şi integrităţii sale cunoscute. lată cum îmi .povesti răposatul Anastasie Panu, a doua zi, cele petrecute la palat în scara aceea : — Venind vodă şi punîndu-se in capul mesei, ne invită să şedem. Pmă a nu veni la ordinea zilei, se rezolviră câteva recomandaţi uni de numiri de prefecţi şi alţi funcţionari mai inferiori. După acestea, eu, luînd cuvântul, zisei că sub preşedinta domnească s-ar cădea să ne ocupăm de cestiunile cele mari, a cărora dezlegare le aşteaptă opiniunea publică cu nerăbdare. Ralet zicea că ar ti timpul favorabil să se ia averile monastirilor acaparate de greci şi să se dea pe egumenii greci peste hotar. Negri stăruia ca mai întii să se desfiinţeze censura şi după ce organele de publicitate vor demonstra mai clar drepturile poporului şi aspiraţiunile ţărei pentru diverse îmbunătăţiri, apoi guvernul să se facă esecutorul cererilor sale legitime. în fine, după ce mai toţi miniştrii, uniţi altfel in principii, cereau fiecare prioritatea tractării subiectelor de care se interesa mai mult, domnitorul ne spune că părerea sa este a se tracta mai întîi cestiunea emancipării ţiganilor, care i se pare mai uşoară, fiindcă oricum am rezolva-o, nu e de natură a provoca complicaţiuni esterioare. Eu cu Ralet opinam că pentru aceasta să se emită un simplu decret care să declare că sclavagiul se desfiinţează fără nici o dezdăunare. Catargiu a început a striga că aceasta ar fi o spoliaţîune. Eu susţineam că ţiganii, prin îndelungata lor robie, şi-au plătit preţul şi apoi adăogam că ar fi crimă a taxa valoarea sufletelor omeneşti, fixînd un preţ oarecare. Cuvintele mele au provocat o discuţiune foarte violentă, cînd un adiutant domnesc veni şi anunţă că a venit aga de oraş. Vodă zise sâ intre şi îl întrebă de are ceva nou a-i spune. — O curioasă tragedie, măria ta ! zise aga. Buca tariul cucoanei Profiriţa Paşcanu, nu ştiu pentru ce, dar se zice că pentru o intrigă amoroasă, a ucis pe o franceză, cameristă a cucoanei, apoi s-a sinucis şi el. — Şi a murit? întrebă vodă. — Amin doi. Vodă se sculă în sus palid .şi începu a se învîrti răpede prin casă, freeîndu-şi timp]ele şi bătîndu-se ne frunte. Ministrul de Interne începe a ordona prefectului poliţiei ca să meargă numaidecât să constate cauzele ce a provocat asemenea crime. — Ce să constate ? zise vodă. Noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru asemenea Time... Noi, cari tolerăm încă nişte le ei cari ele înseşi sunt nişte crime... Ce cercetare se mai încape ? Cauza o cunosc eu... Nn e o nră de cînd am vorbit eu ru acel nenorocit tînăr. Nu ştiu ce-1 va fi silit a-si da moartea... dar ştiu că, dacă aveam mai multă tărie de inimă, cu un cuvînt l-as fi declarat liber şi acuma. în loc de două cadavre, ar fi văzut lumea două suflete fericite. Păcatul este al meu... Oh ! Dumnezeule 1 cum îl voi plăti oare ? Vă coniur, domnilor miniştri, să nu părăsiţi palatul, înnînte de a rezolvi cestiunea emancipării ţiganilor, căcî consider ca crîmă de a mai suferi sclavia aceasta barbară. Vodă r.p părăsi şi trecu în apartamentul său de culcare, plin de emotiuni si de supărare. După mai multe disensiuni, convem'răm să facem emanciparea ou desnăfuibire. acordînd cîte zece galbeni de fiecare suflet. Se prezenta însă o 130 131 mare dificultate : de unde vom găsi bani ? Finanţele ţărei sunt sleite ; ţara este stoarsă şi scursă de atîtea oeupaţiuni. Capitaluri şi capitalişti nu avem. Fiscul credit nu are, pentru ca să facă apel la un împrumut naţional. Ministrul Maurogheni însă ne-a arătat singurul mijloc practic. Legea s-a şi făcut pe baza ca posesorilor de ţigani să li se dea bonuri fiscale, plătjbile din impozitele ce se vor arunca asupra emancipaţilor. XXIX Mama lui Dincă, neputînd mult timp a suferi durerea de pierderea fiiului său, fu lovită de ftizie. Toate îngrijirile mele de a-i prelungi viaţa fură deşerte. Ea pînă într-un an muri, lăsînd soţului său economiile ce-i păstrase iubitul ei fiiu în zilele lui de prosperitate şi o bunicică sumă de bani ce-i donase vechea sa stăpînă. XXVIII Renunţ de a descrie consternaţi unea tuturor locuitorilor din casa cucoanei Profiriţei. Voi spune totuşi pe scurt că aceasta nobilă damă, care purta un adevărat interes de inimă pentru Dincă, care însă altfel înţelegea ideile de libertate, de dreptate şi fericire, s-a simţit zguduită pînă la inimă. Ea a luat un adevărat doliu : şi-a închis casa pentru totdauna ; prînzuri n-a mai dat, vizite n-a mai făcut, nici n-a mai primit. Văzînd că puterile fizice din zî în zi îi slăbesc, s-a grăbit a-şi face testamentul. Auzind de legea emancipării ţiganilor, a trămis domnitorului o declaraţiune prin care făcea cunoscut că nu primeşte nici o despăgubire pentru robii săi, cu condiţiune că zece ani să fie scutiţi de orice dare personală. Completînd testamentul răposatului său soţ, inaugura fundaţiunea spitalului din Tătăraşi. dedieîndu-i toată averea şi punîndu-1 sub tutela Epitropiei Sîntuluî Spiridon. Apoi nu întîrziă a se stinge ca o candelă, rugîn-du-se Creatorului a-i primi sufletul intru împărăţia sa şi a o ierta de răul ce a făcut lui Dincă. XXX Emanciparea ţiganilor fu primită cu bucurie nespusă şi aclamată de toate elementele'progresiste din Moldova. Mai întîi junimea din toate părţile s-a grăbit a trimite declaraţiuni că nu primeşte despăgubirea acordată de lege 1. După acest esem-piu, urmară asemenea declaraţiuni din partea mai multor boieri, chiar din cei mai mari şi mai bă-trîni, precum : Ghiculeşti, Roseteşti, Cantuleşti, Sturzeşti, şi alţii cari, în faţa acestei legi atît de populare, se grăbeau a se arăta generoşi şi a proba că nu sunt rebeli spiritului de civilizaţiune al secolului. După emanciparea ţiganilor, veni şi emanciparea cugetării : se suprimă censura. Cu aceste două mari acte, moldovenii prin fapt au rumpt protectoratul rusesc : căci după Regulament, şi chiar după Convenţiunea de la Balta Liman, guvernele Principatelor nu puteau face cea mai mică lege fără autorizarea celor două puteri 1 Eu însumi, care moştenisem de la părinţi 46 suflete h si pe care le emancipasem de fapt, lâsLndu-le de demult I să trăiască în libertate, am renunţat la despăgubire. 132 133 protectoare, şi mai ales a cabinetului de la Pe-tersburg. începutul făcut de moldoveni păru a încuraja şi pe fraţii munteni. La Bucureşti [...] domnitorul nu cuteza a lua nici o măsură care ar fi avut reminiscenţe cu revoluţi unea de la 1848. De astă dată însă, s-a văzut tîrît de moldoveni. Consiliul de miniştri în ziua de 14 decembre 1855, a propus şi el emanciparea ţiganilor din România pe aceleaşi baze \ O populaţiune de peste două sute de mii suflete a înălţat rugele sale către Dumnezeu, mulţămindu-i că pot trăi sub razele libertăţii şi toată lumea civilizată a aplaudat mişcarea progresului naţiunei române, care, pînă într-un pătrar iu de secol după aceea, a cucerit toate libertăţile : independenţa, regatul şi numele său în hora popoarelor cu drepturi la viaţa naţională. 1 Acel consiliu era compus de Maaolachi Băleanu. loan Cîmpineanu (băLrînuI), Niculachi Băleanu, Iancu Olelele-şanu. Alexandru Plajino. loan A. Fi]ipescu şi G. B. Ştirbe:, fiul domnitorului. O VECHE ISTORIE încă din secolul trecut, pînă aproape de al nostru, comerţul de cherestele în Moldova se făcea prin turci. Aceştia nu aşteptau ca lemnăria de brad să se coboare la Dunăre, pentru ca de acolo să o ducă mai departe, ci se urcau pînă în crierii munţilor pentru această întreprindere. Prin satele cele mai înfundate se vedeau turcii mişunînd şi tîrguindu-se, aci cu proprietarii pentru ca să cumpere brazi, aci cu ţăranii pentru ca să facă catar-turi, grinzi şi scînduri, aci cu plutaşii pentru ca să le ducă pînă la gurele Dunării şi mai departe. Unii din turci atît de mult petreceau prin Moldova, că în unele localităţi erau cunoscuţi şi de copii : vorbeau româneşte foarte bine şi se insinuau atît de bine printre creştini, încît adesea se încumetreau cu ei, botezînd şi cununînd pe băieţii şi fetele clienţilor lor. Aceste relaţiuni de intimitate adeseori serveau spre bine, căci daca se intîmpla vreo turburare care aducea invaziunea turcilor, neguţitorii turci se făceau protectorii clienţilor lor şi în multe ocaziuni şi cazuri îi scăpau de asupriri şi nevoi. în partea de sus a Moldovei, pînă a nu se răpi Bucovina de către Austria, era pe valea Cîmpu- 137 lungului dc mai mulţi ani cunoscut un neguţător numit Aii Efendi, care se credea că este reprezentant al unei bogate tovărăşii de capitalişti, fiindcă avea bani mulţi şi făcea un comerţ foarte însemnat. Acest turc era un om foarte bun : punga lui era totdauna deschisă pentru ca sa ajute pe cei nevoiaşi, pentru ca să facă orice bine ; de aceea el se bucura de o mare consideraţiune intre toţi locuitorii de pe acolo. Afară de bunătăţile ce le făcea, Aii mai avea şi darul Înţelepciunii : toată lumea alerga şi se consulta cu dînsul; toate certele şi gîlcevele el le împăca ca un drept judecător ; toţi ascultau şi se supuneau sfaturilor lui, pe cari le considerau ca ieşite din gura unui sfint. De două ori pe an, AU Efendi se ducea la Stam-bul pentru afacerile lui şi, totdauna cînd se întorcea, aducea un car încărcat cu lucruri mărunte : cercei, mărgele, săpunuri, testemele, fesuri, papuci, miroase şi altele, pentru ca să dăruiască la copiii şi nevestele numeroşilor lui clienţi, cari cînd il vedeau că se apropie de casa lor, nu ştiau cum să-1 primească şi să-1 ospăteze mai cu căldură. De mai bine de douăzeci de ani, AH petrecea la Câmpulung, venerat şi iubit de toţi cei ce-1 cunoşteau, atît de locuitorii din partea Moldovei, cît şi de cei din Ardeal, pînă pe la cetatea Bistriţei. El vorbea atît de bine româneşte, încît daca ceal-maua de pe cap, pistoalele de la briu şi şalvarii cei largi nu-1 arătau turc, lumea l-ar fi luat drept moldovean neaoş ; l-ar fi luat chiar drept creştin, fiindcă deşi nu ţinea posturile şi nu se închina la sfinţi, se purta însă foarte creştineşte şi vorbea totdauna cu sentinţe religioase cari mai curind păreau a fi luate din Evanghelie decît din Coran; pe lingă acestea, despre Christos vorbea cu mare » respect, zicînd că a fost un marc prooroc şi că Ma-X homet a fost ucenicul său, 5 întorcîndu-se o dată de la Stambul, Aii se opri m la Tulcea şi de acolo se pogorî la Babadag, pentru W- ca să vadă pe un vechi capiioldaş al său (camarad), 6 Iusuf Halii, cu care se cunoştea din copilărie şi cu m care mulţi ani a fost trăit ca cu un frate în Asia jK Mică. Cu douăzeci de ani în urmă, cînd se despăr-W tise de acest amic spre a veni şi a se aşeza în m Moldova, fiindcă nu putea lua cu 1 sine nici una m din cele două cadîne ce Ie avea, pe una o vîndu în W tîrgul robilor, după cum era datina pe atunci, iar m pe a doua, care era mai favorită, o dărui amicu-m lui său Iusuf Halii, ca suvenire de neuitare. Cînd , ajunse la casa acestuia în Babadag, Aii se vede % întîmpinat de o femeie care-i spune că Iusuf de ife zece zile a murit şi în care recunoaşte pe vechea m lui cadîna, numită Ghiuzel, acum bătrînă şi zbîr-W cită. Aceasta îi spune plîngind că a rămas în mare |." mizerie, cu patru copii de gît. fără nici o protec-•I' ţiune, fără nici o avere ; căci băiatul cel mai marc, f' deşi avea acuma optsprezece ani, totuşi, cu mese-j| ria lui puţin productivă, nu putea sa o susţie şi f pe ea şi pe cele trei fete mai mici ce le avea. ? Atuncea ea îi spuse confidenţial că copilul cel mare nu este al lui Iusuf. fiindcă ea fusese însărcinată cînd Aii a dăruit-o amicului său. Drept probă de convingere, ea îi recomandă să observe la băiat o aluniţă mare pe ţîţa stingă, întocmai ca a Iui Aii. Aii plînse despre pierderea bunului său amic, dar confidenţele Ghiuzelei îi cauzară nişte emo-;, ţiu ni neînţelese, po care abia le putu stăpini. După .^ cîteva minute de cugetare, el o întrebă : j|. 1 In original : pe (n. ed.). 138 139 — Spus^ai lui Iusuf aceasta ? Crezutu-te-au el ? Ce ţi-a spus ? — Eram datoare să-i spun. Nu putea să nu mă creadă, daca tu i-ai spus că nu cunoscusem alt bărbat decît pe tine. Băiatul nu ştie nimica, fiindcă Iusuf aşa a ordonat. — Unde sunt copiii ? — Băiatul este dus în tîrg. Fetele le vei vedea. Mă duc să le aduc Ci te tr ele fetele, una de 14, a doua de 13 şi a treia de doisprezece ani, fură aduse înaintea lui Aii, care le sărută şi le binecuvîntă. Nu tîrziu veni şi Osman, căruia AH îi spuse că maica sa cu fetele trebuie să se tragă la Stambul pe lîngă rudele lui, iar că el are să-l însoţească la Moldova, unde, de va fi cuminte, va ajunge bine. A doua zi casa lui Iusuf fu vîndută. Cadîna cu fetele ei se urcară spre Tulcea ; de acolo se cobo-rîră la Ismaiî, iar peste două zile, urcîndu-se pe o corabie ce pleca, se duse la Stambul, recomandată rudelor lui Aii. Aii plecă spre Cimpulung cu tinărul Osman, care părea plin de fericire că şi-a găsit un al doilea părinte. Osman avea o figură cu trăsături regulare, de acelea cari numai în Orient se pot întîlni : obrazul oval, pieliţa albă, sprîncenele ne^re aproape îmbinate, ochii mari negri şi scînteioşi, nasul prelung şi frumos determinat, mustăţile lui, puţin mai groase decît sprîncenele, abia copereau cea mai frumoasă gură ce se poate închipui. înalt de talie şi bine făcut, s-ar fi putut zice că e creatura cea mai perfectă, dacă n-ar fi avut o nenorocită infirnvtate : avea sărmanul un picior mai scurt decît celalalt: cînd umbla, mergea şchiopătînd şi de aceea îl supranumiră, după obiceiul ce au turcii, Cuciuc, care însemnează şchiop; acest epitet X40 devenit prenume, îl purtă nu numai el cît trai, dar, şi după moarte, familia lui. Din cînd în cînd îl vom numi şi noi aşa. Cuciuc, pe lîngă calităţile fizice arătate mai sus, avea şi calităţi intelectuale : era foarte deştept, dulce şi simpatic ; avea o memorie extraordinară, cu ajutorul căreia în foarte scurt timp a învăţat a vorbi româneşte perfect, a cunoaşte numele şi fa-miliele tuturor clienţilor patronului său, precum şi numirile localităţilor pe unde avea afaceri şi re-laţiuni comerciale. AH, care apropia etatea de şesezeci de ani, începuse a simţi acuma necesitate de un ajutoriu şî în curind văzu cu plăcere că Cuciuc era cel mai bun ce putea găsi. De aceea îl recomanda în toate părţile nu numai ca omul său de încredere, dar chiar ca fiiu de suflet; apoi nu cruţa nici o cheltuială spre a-1 îmbrăca totdauna cu hainele cele mai frumoase, de a-1 căpătui cu armele oele mai luxoase şi de a-1 face sa călărească pe cai de Missir de cei mai buni şi pe şele îmbrăcate cu postav stacojiu, cusute cu fir de argint sau de aur. Dotat cu asemenea calităţi, Cuciuc ajunsese la o reputaţiune periculoasă. Toate fetele şi nevestele tinere de primprejur căutau care de care să-l atragă în undiţele lor. Printre cele mai frumoase el făcea neîndurate cuceriri şi în urma lui, în toate părţile, lăsa lacrime şi suspine de dor. Cîteodată se vedeau chiar scene scandaloase : cîte trei-patru neveste dintre favoritele lui amante se certau şi se luau la bătaie cu aşa înverşunare, încît bărbaţii lor le considerau ca nebune, le legau şi le duceau la biserică la popa oa să le citească molitvele sîn-tului Vasile. Cu bărbaţii amantelor lui însă, Cuciuc era aşa de bine împrietenit, încît ei jurau că 141 el este cel mai de treabă băiat, cel mai cumsecade neguţitor. Dar aceste mici păcate n-ar fi fost nimica şi ar fi trecut nebăgate în seamă, dacă Cuciuc nu s-ar fi întins mai departe cu cuceririle lui sentimentale, într-o sărbătoare,, ducîndu-se împreună cu Aii Efendi ca să privească la horă şi punîndu-se a vorbi cu preotul satului care venise acolo cu familia, a fost văzut de preoteasa, care îndată s-a simţit săgetată la inimă de dragostea lui, pe cînd el se uita mai cu drag la fata preotesei, care era lîngă dînsa ; şi-apoi cînd dracul îşi bagă coada în casa popii, poznele se fac cu mare uşurinţă. O babă fără dinţi a doua zi veni la Cuciuc şi-1 pofti la preot, cu cuvînt că are să-i spuie ceva. Cuciuc se duce. Preoteasa îi spune că preotul e dus la satul vecin, dar că ea ştie pentru ce 1-a chemat. Pe cînd însă aştepta ca să-i spuie cauza, tînărul Cuciuc fu luat cu asalt de braţele preotesii cei frumoase, care nici nu calcula imensitatea păcatului ce comitea cu un nebotezat, păgîn fără de lege. Junele turc însă, departe de a cugeta la păcatul ce a făcut cu o ghiaură, de care, chiar creştin de era, nu trebuia să se atingă, dar clocea în mintea lui un cuget şi mai nelegiuit : cum să facă ca să pose-deze pe fata preotesei, care, fiindcă nu avea decît cincisprezece ani şi era mult mai bălaie decît mu-mă-sa, credea el că trebuie să fie mult mai drăgăstoasă şi mai bună de iubit. Deci, chibzuindu-se amîndoi cum sa facă, ea pentru ca să poată aduce pe Cuciuc mai des prin casă, iar el pentru ca sa se poată apropia de fata, au venit la ideea oa turcul sa se arate către popa că voieşte să se boteze şi prin urmare că doreşte a învăţa carte românească şi a se catechisi. Găsind această nemerită idee, se felicitară unul pe altul plini de fericire, H iar preoteasa, după oe-1 ospăta cu ce avea mai bun Bp de mincare şi de băutură, după ce-1 mai gratifică K cu cîteva îmbrăţişeri călduroase, îi permise a-şi v încinge brud (pe care-î scosese spre a se face mai X- comod) şi a-şi pune în Svleaf pistoalele şi iataga-wţ nul, după care îi zi^e un duios drum bun, cu pro-m misiune ca a doua zi să vie spre a se prezenta la m popă. m Stratagema reuşi. Sub motiv de catechisire, ju-m nele turc se ducea mal în toate zilele în casa popei. M- Cînd era popa acasă, el lua lecţiuni de religiunea m creştină ; cînd era numai oreoteasa, lua lecţiuni W de dragoste. Iar vechile lui amante, văzînd că el w< nu le mai vizitează, au început a tra#e bănuieli % grele asupra vizitelor de la popa si chiar a mur-* mura do necaz. Nu ştiau însă anume pe cine să-si descarce veninul şi făceau felurite conjecture. î — Să fie oare cu muma ? Se poate : ea are i.. aproape treizeci şi doi dc Are să-ţi treacă dorul de fata popei. îl — Nu se poate, Efendi. Nu cred că poate fi vreo H hurie pe lume care să se apropie de frumuseţea §t Ilenuţei. Rău ai făcut că mi-ai adus aminte, Efendi, ;|' căci iată, simţ că mi se sfişie inima de dorul ei '|f şi-mi zvîcnesc timplele. ş- — Copil nebun!... Dar să de;,rălocăm, căci e |, ora popasului. ţ: * \ Descălecară lingă un puţ. ce era în marginea if. drumului. Cuciuc luă şelele şi desagii de pe cai, .j, priponi vitele pe o pajişte cu iarbă deasă şi plină ,.*-' de flori. După aceasta, cu un cearşaf mare ce lu-''■'< aseră cu dînşii formînd un mic cort, se puseră de , mîncară din merindele ce aveau. In timpul mîn-•• carii, Cuciuc ruga pe AH ca să-i dea drumul să se întoarcă, căci simţea că nu poate trăi departe de Ilenuţa şi fără de ea ; se ruga să-i dea măcar o miie de rubiele drept plata ostenelelor cc a făcut în cinci ani cît 1-a servit, jurîndu-se că, daca . se va întoarce, va reveni la dînsul să-1 servească ca un rob. Aii clătină din cap în mod negativ şi-î spuse să tacă din gură, căci are să doarmă. în ade-' văr, peste două-trei minute, Aii sforăia cufundat f în somnul cel mai greu. 150 Ce fericit, ar fi fost şi bietul Osman, clacă ar fi putut dormi ! Dar somnul fugea de el împreună cu gîndurile cari îl răpeau şi-1 tîrau pînă la chilia maicei Fevroniei. Acolo vedea pe Ilenuţa, strălucitoare de frumuseţă ca soarele din ceriu, dar tristă ca o floare nestropită de rouă, care nu stupină cînd va trăi şi pînă cînd îşi va putea conserva mirosul ! După ce stete cîtva timp cu capul între pumni, se sculă în picioare, mai aruncă o privire asupra cailor, ca să vadă de nu s-au dezlegat din pripon, se mai uită la armele ce le purta la brîu şi, daca văzu că toate sunt în regulă, mai esamină şi hangiarul scoţîndu-1 din teacă şi, cu mîna pe el. ca cum se temea de atacul vreunui inamic, se culcă alături cu Aii şi închise ochii, silindu-se să doarmă. Somnu] in adevăr se coborî peste genele lui, dar veni însoţit de un vis, înspăimintător : vedea — aşa i se părea — pe Ilenuţa lungită la pămînt, doi oameni cari o ţineau de cap şi de picioare, iar pe maica ei venind cu un vătrariu înroşit la foc pentru ca să-i ardă cărnurile. Atunci el se sculă drept în picioare cu hangiarul rădicat, se uită împrejur şi, cînd văzu că a fost prada unui vis, a rînjit cu amărăciune şi iar s-a trîntit Iînga AU, cu mîna pe hangiar. Somnul iarăşi îl cuprinse, de astă dată însoţit de un vis de altă natură. Părea că din pieptul său ieşise şi inima şi sufletul şi, fîlfîind dasupra capului său, păreau că voiau să zboare către ceriu. Atuncea s-au arătat doi îngeri, unul negru şi altul alb. Cel negru i-a apucat inima, iar cel alb sufletul. Atunci auzul său părea că ascultă următoarele vorbe, care cei doi îngeri îi adresau : m Îngerul negru : De nu vei grăbi a merge la ea. E eu îţi voi strivi această bucată de carne, care se ■ numeşte inimă. m îngerul alb : Ea este sigură de iubirea ta ; te va K, aştepta pînă vei putea merge la ca. Nu c nevoie H să te grăbeşti. ■ îngerul negru: Eu viu do la dînsa. Ea plinge, K geme şi te cheamă. Mii de pericole o ameninţă. K- îngerul alb : Datoria ta este de a urma pe stă-K pinul tău. Sufletul tău va fi cumplit pedepsit dc m nu-1 vei asculta. H îngerul negru: De vei merge după el, vei pieri K şi corbii vor mînca cărnurile tale, iar ea va cădea W- la zăcere, sau cu altul se va mîngîia. Omul pe pagi', mînt trebuie să se bucure de averea ce o are la P îndemînă. Desagii cu bani sunt în mina la. N-ai 1; decît a-i lua şi a te întoarce la ea. Viaţa cea mai % fericită te aşteaptă, IV îngerul alb : De-1 vei asculta pe el, sufletul tău W se va pierde. Nerecunoştinţa este pentru sufletele îf negre şi înjosite. Consiliul ce ţi se dă este funest; f fugi de el, sau de nu, nu mai răspund de sufletul p tău ; îl voi arunca în prada infernului, f îngerul negru : Minciuni şi basme sunt toate aceste. Infern nu esistă decît în minţele slabe şi rătăcite. Nu esistă decît rai şi raiul este viaţa în plăceri şi în bani. Desagii!... iată-i colo! Acolo în ei este fericirea şi raiul. Ca să-i capeţi, nu ai ' deoît o lovitură să dai. îngerul alb: O lovitură în binefăcătorul tău va fi o mustrare de cuget eternă. Fereşte-te. f' îngerul negru : Mustrare de cuget vei avea cînd W- o vei pierde pe ea, căci alta ca dînsa nu vei mai jt- afla : frumoasă, drăgăstoasă şi credincioasă. Iată, 292 eu mă duc cu inima ta la dînsa. De nu vei veni după mine, vei pieri şi tu şi ea. îngerul alb : Datoria mi-am făcut. De nu md vei asculta, ţine ! Ia sufletul tău şi mergi cu dînsul în infern. După aceste vorbe, îngerul cel alb a dispărut, iar cel negru îi sfîşia Inima cu ghearele ce le avea la mîini, încît simţea dureri înfricoşate. Corpul său căzu în nişte convulsiuni ; întoarse mîinele, rugîndu-se îngerului negru să-i redea inima; o luă, o puse iarăşi în sinul său. Atuncea, fără a şti de e deştept sau de visează încă, scoase hangerul din teacă şi, cu pumnul său puternic, îl înfige ră-peziţ chiar în inima lui AU, care dormea pe partea dreaptă. După lovitură pare că se deşteaptă, sc scoală în picioare şi, rădicînd hangerul în sus, îl priveşte cu înfiorare plin de sînge. Aii, lovit de moarte, îndreptîndu-şi îh acel minut vederile asupra lui, cu un gemet dureros zise : — Tu, Osman ! Tu fiul meu !... Ucigătoriu de părinţi fie neam de neamul tău 1 Cu" acest blăstem pe buze, Aii a espirat. Nu ştim de ce sentiment se va fi simţit pătruns Osman atunoea ; nu ştim daca în minutul acela s-a căit de ce-a făcut, dar înaintînd asupra puţului şi az-vîrlind în el arma sa însingerată, după o puternică zguduitură ce a simţit în toată fiinţa sa, zise.: — Alah a voit ! Aşa a fost scris ! Alah fie bine-cuvîntat! m spus gazdei sale că în apropiere de Bender au fost m loviţi de o ceată dr hoţi, cu care s-a bătut cît le-au m ajutat puterile ; că stăpînul său, după ce a ucis pe m trei din hoţi, a căzut sub loviturile celorlalţi; că m ei, după ce a mai ucis patru hoţi, pe ceilalţi i-a m risipit, iar după aceea, fiindcă nu cunoştea nici x locurile, nici oamenii pe la Bender sau Akerman, ■ s-a hotă rit să se întoarcă. m Cuciuc se învoi cu armeanul ca să-i dea găzduire 1 şi mîncare lui şi vitelor lui o lună de zile, pînă • să-şi facă rost în trebile ce pretindea că are. în W camera ce i-a dat-o armeanul, el şi-a pus desagii W ce avea pe amîndoi caii. Seara, după ce a închis 1 uşa şi a văzut că s-au culcat toţi ai casei, el a E deschis desagii ca să vadă ce coprind. în doi din •1 ei el a găsit hainele şi primenelele lui Aii, iar în f' ceilalţi doi, un catastih de socotele sau daraveri U comerciale şi douăsprezece săculeţe cu bani su- 1; nători, A numărat săculeţele de două-trei ori, i cumpănind pe fiecare in mînă ca să vază cît e de I greu ; le-a deschis pe toate ca să se încredinţeze ţ ce coprind ; a văzut că unele erau cu rubiele, unele ■i cu irmilici de aur, unele cu mahmudiele, două cu .* galbeni olandezi, dar toate, toate, cu aur de cel - mai curat ! După aceasta a pus pungele iarăşi în ■ desagi, pc cari i-a încuiat bine ca mai înainte şi s-a culcat pe ei ca pe o perină de puf, adormind şt şoptind de mai multe ori : — Toate aceste pentru Ilenuţa ! Cuciuc, după planurile ce-şi făcu peste noapte în mintea sa cea ageră, a doua zi se duse la curtea domnească, care aluneca era unde este acuma mo-nastirea numită Frumoasa. După patru zile do călătorie, Cuciuc se întorcea la Iaşi, trăgînd la un neguţitor armean în mahalaua Tătăraşilor, unde mai găzduise cînd a trecut cu patronul său spre a merge la Akerman. El a 154 Aceasta era pe la anul 1T10. Pe tronul Moldovei era Neculai vodă Maurocordat, primul domn fanariot, care fusese mare dragoman al împărăţiei otomane, moştenind în această funcţiune pe tatăl său Alexandru Maurocordat. Cuciuc mai întîi se prezentă la portar-başa care avea funcţiunea de a primi şi a introduce la dom-nitoriu pe turcii cari cereau audienţe sau aveau afaceri la domnie. Acestuia îi dărui o frumoasă pungă de tutun cusută cu fir şi cu mărgăritare, care o găsise în desagii lui AU ; cu acest dar el se alipi de dînsul şi prin el căpătă audienţă la vodă. După ce făcu temenelele1 obişnuite, el sărută poala domnitorului, care s-a văzut surprins de a vedea pe un turc umilindu-se aşa de mult înaintea lui. — Ce eşti ? Musulman ? il întrebă domnitorul. —- Pînă astăzi credincios al lui Mahomet, de care voi să mă lepăd. —■ Pentru ce ? — Pentru că toţi ai noştri au primit poruncă ca să se tragă în Bugeac, în prevederea unui război cu muscalii ; pentru că eu nu voi să mă bat, pentru că voi să rămîn în Moldova ca moldovan, pentru că sunt legat cu inima de o femeie fără de care nu pot trăi, pentru că inima şi mintea mă trag spre legea creştină şi pentru această dorinţă viu să mă pun sub scutul măriei tale. — Cum te cheamă ? — Cuciuc Osman. — Voieşti dară să te botezi ? — Aşa, măria ta, şi cît mai curînd. 1 SalutaU'Uniile ce consistau în îngenuncheri şi sărutări de miim. K — Dar ştii că, pentru ca să faci aceasta, trebuie m să te pregăteşti ? m — Este jumătate de an de cînd un preot din M Cîmpulung, unde am stat pentru negoţ, m-a iu-• minat, pentru ca să primesc sînta voastră lege. Vă S- rog acuma să primiţi tributul cc un supus datoreşte m domnului său. M Atuncea el, scoţînd din brîu o pungă de mătasă, .K o întinse domnitorului. Acesta, surprins şi mul-JK ţâmit mai ales de sunetul auriu al pungei, întrebă : jt' — Ce este aicea ? s. — Cinci sute de rubiele. W — Bine ! Dorinţa ţi se va împlini. Vei primi inii dată ţidula noastră către mitropolitul şi chiar fiul % meu te va boteza. m — Să trăieşti, măria ta ! |< — Ce mai vrei de la noi ? Cere. Nu voi să mă || întreci în dărnicie. j:, — Fiindcă cu negoţul în ţara aceasta am făcut |' puţină avere şi, daca mă voi creştina, voi fi în i stare să-mi cumpăr şi o moşie, m-aş ruga măriei X tale să mă cinsteşti cu caftanul unei boierii care ţ să-mi dea drepturi şi privilegiuri în ţara aceasta. — Bine, Cuciuc ! Te voi face şi boieriu : de boieri ca tine are nevoie domnia noastră. ■— Să trăieşti, măria ta ! Pînă într-o oră, marele muhurdariu 1 'dete lui Cuciuc ţidula domnească, cu care el se duse întins la mitropolie. Ce putere au banii ! Mitropolitul, după ce citi ţidula domnească, începu să-1 cerceteze dacă este convins de preceptele religiei creştine. Osman depuse mai întăi pe masa mitropolitului o pungă cu o sută de rubiele, $ apoi îi spuse că el este catehisit de un preot din || ' Păstrătorul sigiliului domnesc F.im secretarul curţii. 156 157 Cîmpulung. Mitropolitul, după ce văzu că în pun-guliţă era aur frumos, i se arătă binevoitor şi-1 întrebă cînd voieşte să fie creştinat. Cuciuc răspunse că aceasta voieşte s-o facă cît mai curînd, dar se roagă ca să se aducă chiar preotul care 1-a catechizat pentru ca să-l boteze, fiindcă aşa i-a fost făgăduit. Mitropolitul chemă pe arehidiaconul său şi-i spuse ca să facă o poruncă cătră preotul Vasile din Cîmpulung să vie în graba cea mai mare la Iaşi. Cuciuc, pentru aceasta, reuşi a face ca să se ducă pe cheltuiala sa un posluşnic de la mitropolie, ordonat ca să nu spuie nimica lui popa Vasile despre botezul ce are a celebra. După trei zile, popa Vasile veni şi primi ordin prin arehidiaconul mitropoliei ca a doua zi, duminecă, să se afle în biserica sîntului Nicolac cel Mare, care era biserică domnească, pentru ca să boteze pe cineva. Pe la amiazăzi o. cadă mare cu apă fu pusă în mijlocul biserice'i, iar popa Vasile, împreună cu alţi doi preoţi ai bisericei, aşteptau îmbrăcaţi în aîtariu. Atunci se auzi meterhaneaua 1 cîntînd şi o trăsură cu alai domnesc oprindu-se la intrarea bisericei. Intră fiul domnitorului, un copil de cinci-şase ani, şi după dînsul Osman neofitul care, tră-gîndu-se răpede într-un colţ, se dezbrăcă, lăsîn-du-se într-o cămaşă albă şi lungă. De astă dată Cuciuc nu era îmbrăcat în hainele lui turceşti : îşi răsese barba şi se îmbrăcase în costum boieresc, din care cauză popa Vasile nu-1 putu cunoaşte. După citirea rugăciunilor şi cîntărilor tradiţionale, Osman se băgă în cadă : preoţii cu mîine-le pe capul său, îl cufundară de trei ori în apa sfin- 1 Muzica care cintă la paradele domneşti. B ţită. din care apoi ieşi afară, creştin ca toţi creş-K' tinii yi cu numele de Constantin, după numele hei-i| zadelei. îndată ce se termină ceremonia, beiza-m deaua plecă, iar Cuciuc, după ce se îmbrăcă, fu m. condus să sărute icoanele şi să se închine Ia ele, m după cum îi şoptea că trebuie să facă un dascăl j&. de la biserică, care-i servea ca călăuză. Popa Va-II sile, ieşind din altariu dezbrăcat de odăjdii, se Jt puse să mai privească pe noul creştinat : obser-f| vîndu-1 mai bine la faţă, văzînd mai ales că mer-Jl gea şoldiu ca vechiul său cunoscut Osman, 1-a re-|f cunoscut şi deodată se aruncă asupra lui, răcnind: § — Hoţule, tu eşti ! Ce mi-ai făcut fata ? Spu-|- ne-mi, că te strîng de gît chiar aici în biserică, f — Tacă-ţi gura, popo ! Nu vezi că te-am făcut ~ să mă botezi, pentru ca să te fac socru ? ,|. N-avu timp bietul popă să mai spuie ceva, căci 1 se văzu întrerupt de intrarea subită a lui portar-başa, care-i spuse că este aşteptat la curte. Cuciuc, "; cînd ieşi, se văzu invitat a încăleca pe un cal de :i paradă, îmbrăcat cu o harşa cusută cu fir.şi cu armele domneşti ; după care, însoţit de vreo douăzeci de slujitori călări, unii înainte iar alţii după el, apucă drumul spre poarta care da în curtea palatului domnesc. Atuncea popa Vasile, caro ieşise la uşa bisericei, lacindu-şi cruce, zise ; — Mari sunt minunile tale. Doamne ! La curte, Cuciuc se urcă pe scara cea mare, care de astă dată o găsi aşternută cu postav roşu, în onoarea sa. Trccînd pe lîngă meterhaneaua care cînta jos pe scară şi printre o droaie de ediclii1 cari nu încetau de a-i ura sănătate şi berechet, arunca în dreapta şi în stingă rublele şi irmilîci de ■:' 1 Servituti palatului domnesc. 158 159 aur. Vodă cu doamna şi cu naşul său îl aşteptau în sala domnească, unde, ca în toate zilele de sărbătoare, se aflau mai mulţi vizitatori şi cîţiva boieri de Divan. Cuciuc, după ce sărută mîna lui vodă, a doamnei şi a beizadelei, ţinu un mic discurs, mulţămind lui vodă pentru protecţiunea ce-i dă, jurîndu-se a fi supus şi credincios pînă la jertfirea vieţei, atît lui, cît şi urmaşilor săi. Doamnei îi oferi un tas de aur în care se vedea strălucind o mină bună de pietre scumpe : diamante, rubinuri, smaragduri şi mărgăritare, găsite într-o desagă a lui Aii ; iar naşului său îi spuse că la scară îl aşteaptă un cal de Anadol, alb ca laptele, iute ca şoimul, voinic ca leul şi blînd ca mielul. — Să-1 vedem ! strigă beizadeaua, bătînd în palme şi alergind spre uşă în fuga mare. Atuncea, după un semn al lui vodă, postelnicul cel mare îi îmbrăcă cu caftan felicită, zi-eîndu-i : — Să trăieşti, serdar Cuciuc! Doamna, îneîntată de vederea frumoaselor scule ce primise, adresîndu-i şi ea cuvîntul, îi zise ; — Acuma ai face bine să te însori. — Voi urma porunca măriei voastre, zise el. — Poţi să-ţi alegi o fată din haremul nostru : avem vreo douăzeci fete de boieri din Ţarigrad. Poţi să-ţi alegi pe cea mai frumoasă. — Alegerea mea este făcută ; sunt logodit cu una care nu seamănă cu alte frumuseţi de pe pă-mînt. — Creştină ? — Da, creştină şi fată de preot ; cea mai frumoasă floare de pe valea Câmpulungului. — Bravo ! Să vii cu ea, să te cununăm. r. — Să trăiţi, măria voastră ! zise el fără a pro-r mite. I Ieşind de acolo cu paradă domnească, după obi-| ceiul celor ce se onorau cu caftane, fu condus la ir gazda sa, unde meterhaneaua îi cîntă vreo două I ore. Atuncea, văzînd pe popa Vasile, care, luîn-I t du-se după paradă, venise pînă la poarta gazdei lui I Cuciuc fără a cuteza să intre, el îl chemă înăun-| tru. După aceasta, în urma unui prînz bun şi ve-ţ sel, stropit cu vin vechi, dete drumul paradei şi I meterhanelei, aruneîndu-i bacşişurile obişnuite, | zise să-i puie caii Ia noua trăsură ce-şi făcuse şi, l cu popa Vasile alături, merse la mitropolie. Acolo, îndată ce se anunţă, uşele i se deschiseră. Cerînd | binecuvântarea mitropolitului, acesta i~o dete cu ţ amîndouă minele şi-1 întrebă daca are să stea la "h laşi sau la ţară. !;■ — Deocamdată trebui să mă însor, preasinţite \ — zise el — si iată că viu să vă cer binecuvântarea i ca să iau pe fata acestui preot, care m-a pregătit *" şi m-a luminat în credinţele legei creştine. — Aceasta nu se poate. Fetele de preoţi tre-:i- buie să se mărite cu tineri meniţi a se face preoţi. V- Nu ştii aceasta, preote ? Cum de vii la mine cu ;j asemenea cereri ? Nu vă e ruşine ? — Să iertaţi, înalt preasînţite ! Un păcat mare s-a întîmplat în casa mea. Fata mea acuma nu se poate mărita decît cu dumnealui. / ' — Ce fel ? De ce ? & — Nu ştiu : să spun, să nu spun ?... Dar tre- jŞ' buie să spun. || — Spune o dată. 8. — Apoi pe Ilenuţa mea a spurcat-o boierul m- acesta încă pin-a nu se boteza. 160 161 — Daca e aşa, să te duci să-i cununi şi să spui preotesei tale să-şi păzească mai bine fetele, daca mai are. Acuma s-o pui numaidecît la canon : jumătate de an să nu te atingi de ea, să mănânce numai pine şi apă şi cîte trei sute de mătănii pe zi să facă la pragul bisericei ! Haide, pleacă ! — Porunca preasînţiei voastre se va împlini, zise preotul îngenunchind şi sărutîndu-i mina. A doua zi de dimineaţă, fără a pierde timpul, Cuciuc, cu popa Vasile alături, într-un rădvan nou şi frumos, după cum era moda pe atuncea, cu patru cai ca zmeii, cumpăraţi anume pentru miroasă, şi cu un sipet mare legat cu fier, în care, pe lîngă desagii cu bani, mai băgase o mulţime de tîrguiele pentru nunta Ilenuţii, după o călătorie plină de nerăbdare, pe aproape de apusul soarelui, intrînd în monastirea Văratecului, traseră la chilia mai-cei Fevroniei. Ilenuţa, văzînd mai întîi pe tatăl său, a fugit iute pe o scară de-n dos, ca să se as-cunză în pod ; numai după ce auzi şi recunoscu vocea amantului ei, care o chema strigînd-o din toate puterile, ^ări din pod drept în braţele lui deschise. Vom lăsa pe lectori să-şi înebipuiască espansiu-nile lor de bucurie şi de fericire şi ne vom grăbi a spune că nu mai departe decît în aceeaşi seară popa Vasile le citi cununia în biserica monastirei, după porunca ce luase de la mitropolitul ; şi ne-am grăbit de a ^pune aceasta, fiindcă şi tînăra pereche se gi'ăbea ca c-o oră mai nainte să intre în viaţa liniştită şi legiuită a căsniciei. A răsunat valea Cîmpulungului de mirare şi de mulţămire cînd a auzit despre întoarcerea lui'Osman cu fala popei, despre creştinarea lui şi despre K căsătoria lui cu Ilenuţa. Numai mama preoteasa K turba de necaz şi cînd a văzut pe popa apropiin- m du-se dc casă a început să-l ocărască, să-l facă 9 prost, dobitoc şi bun de legat la iesle. Cînd însă m a auzit că şase luni are să doarmă cu rogojina, că m arc să mănînce numai pîne şi apă, ba încă să facă m. Şt mătănii la biserică, după canonul riuduit de m mitropolitul, care trebuia să se osecute. atuncea M abia i s-a mai muiat limbuliţa ; iar după împlini- m rea canonului s-a dus împreună cu părintele Va- W sile să viziteze pe fiică-sa, pentru ca să se îm- !R pace cu ea. ||: Cuciuc, aşezat tot în casa închiriată pe mai H mulţi ani de vechiul său patron, nu mai putu eonii tinua comerţul de cherestele, in care avea destulă H experienţă. Acest comerţ, ca şi altele care le eser-W citau turcii, încetase cu totul din cauza evenimen-m telor mari cari se precipitau. Vodă Maurooordat %. nu împlinise încă anul de domnie şi se văzu înlo-t cuit cu Dumitraşcu Cantemir, protegiat de Gherei, Jt' hanul Crimeei. Atuncea ruşii declarînd rezbel Ş, Turciei şi vodă Cantemir făcînd alianţa cu Petru |; cel Marc, toţi negustorii turci cîţi au mai rămas |f în ţară au fost măcelăriţi. Aceasta a contribuit 11. mult la înăbuşirea omorului şi dispariţiunii lui ;'} AH, fiindcă nici unul din foştii lui clienţi musul-;;- mani nu mai trăia. Prin urmare, minciuna inventată de Cuciuc despre lupta cu hoţii n-a avut cine j: s-o dezmintă sau să ceară a se verifica. I. Cuciuc nu târziu a cumpărat o moşie mare şi frumoasă în apropiere de Valea Homorului, de la :| fiul unui boieriu mare, care se muncea să-şi risi-J' pească moştenirea. Acolo, găsind o bună aşezare |r. şi un sat destul de populat, s-a stabilit cu familia, 1 care in curînd s-a făcut numeroasă, fiindcă Ile-j. nuţa, pe cît era de frumoasă si de drăguţă, pe atîta era şi bună de săminţă : pe tot anul făcea-cîte un copil, iar la trei ani îi făcea gemeni, toţi frumoşi, toţi durdulii şi voinici. Viaţa lui Cuciuc se strecura într-un mod cum nu se poate dori mai bine. Neinvidiat de nimeni, el vedea întreprinderile Iui prosperînd şi averea lui sporind. De toată lumea onorat şi iubit, la toată lumea făcînd bine şi îndatoriri, toată lumea părea că sc bucură cînd cumpăra cîte o nouă moşie, ştiind că sporirea averei Iui sporea dărniciile către cei săraci şi ajutorul către cei neputincioşi. Cu toate aceste, cu cît înainta în vîrstă, cu atîta se vedea o melancolie pronunţată pe faţa sa şi nimeni nu ştia daca seara cînd se culca sau dimineaţa cînd se scula nu-şi aducea aminte de scena din cîmpia Bcnderului şi de ultimele cuvinte ale lui Aii ! Oricît se silea el să-şi înăduşc suvenirele în dragostele conjugale sau în cele paterne, oricît se nevoia să-şi ocupe mintea cu faceri de bine şi cu griji de tot felul, în creierii lui totuşi simţea că rîcîie un vierme nevăzut decît de conştiinţa lui, care nu-i lăsa inima în linişte şi în pace. Deşi nu avea mintea luminată prin niscai învăţături serioase pentru ca să îndrepteze creşterea copiilor săi, totuşi o avea destul de deşteaptă din natură pentru ca să vadă că numai prin o creştere îngrijită şi solidă copiii săi putea să-şi facă cariera în viaţă. De aceea, pentru singurul băiat ce avea (căci fete avea vreo nouă) n-a cruţat nici o cheltuială pentru ca să-i dea o bună învăţătură. Băiatului său îi pusese numele de Nicolae, în memoria lui vodă Maurocordat, care se arătase atît de bun pentru el. Pînă la etatea de cincisprezece ani, i-a dat învăţătura în casă prin dascăli greci, după 164 K. cum era moda timpului de atuncea. Ultimul das- K căi grec ce avusese întîmplmdu-se să moară şi ne- m găsind un altul, luă hotărîrca să-şi ducă băiatul m la Liov (Lembcrg), unde începuse deja boierii din m. Ţara dc Sus să-şi trimită copiii la învăţătură. m Acolo Nicolae făcu studii serioase în limba latină j şi polonă, pe cari le vorbea şi le scriia în perfec- m' ţiune. La etatea de 22 ani junele Nicolae, termi- m. nîndu-şi studiile, se întoarse la casa părintească. M- Atuncea, auzind că a venit la scaunul domniei m naşul său, Constantin Maurocordat, fiiul lui Nico- W lae Maurocordat, s-a decis ca să meargă la Iaşi, W spre a i se închina şi a-i prezenta pe fiiul său. m. Dar pentru ca să nu meargă cu mîna goală la cel K care-1 botezase, se decise să-i ducă doi cerbi pe w:< cari-i crescuse în grajdi doi ani şî-i învăţase a M trage la trăsură înhămaţi. Pentru ca să nu-i oste- ||. noască pe drum, puse de făcu cîte o cuşcă pentru m fiecare cerb şi astfel îi duse foarte bine la Iaşi. m A'colo Ie polei coarnele şi, înhămîndu-i la o tră- W sură de lux, zise ca să-i aducă la curte, unde el ii s-a dus înainte cu fiiul său. Asemine lucru nemai- H pomenit şi nemaivăzut a fost pentru ieşeni un ade- m vărat spectacol, astfel că, pînă să ajungă echipa- * giul la curtea domnească, jumătate oraşul mergea 1'; pe lingă el. I* Constantin vodă primi cu plăcere pe finul său, f fiindcă încă ţinea minte impresiunile de mulţă- & mire ce-i făcuse cu calul cel bălan şi simţi şi mai % mare plăcere văzînd că are un fiiu 1 ajuns, nu nu- % mai cavaler frumos şi elegant, dar chiar bine cres- |, cut şi instruit în limbele clasice, elena şi latina. Auzind un huet neobişnuit despre partea curţii, îşi aruncă ochii pe fereastră şi, văzînd atît de multă lume, întrebă ce să fie. 1 In original : (n. ed.). 1C3 — Lume ciudată, măria ta!... însoţeşte nişte vite pe care le-am adus ca peşcheş pentru naşul meu. — Ce fel de vite ? — Nişte corbi prinşi din munţii mei d'1 mici şi îmblînziţi, ca să fie de petrecere coconilor măriei talc. — Minunat lucru! Nici n-am mai văzut aşa ceva... cerbi înhămaţi... cu coarnele poleite !... Mulţămesc... foarte mult îţi mulţămesc. Ai vreo treabă în Iaşi ? Ai vreo nevoie ? Ai să-mi cei ceva ? Spune. — Nimica, măria ta. Laudă lui Dumnezeu, toa-tc-mi merg bine : nu pot să mulţămesc îndestul Celui-de-sus. Am avut numai dorinţa de a vedea pe acel ce m-a creştinat şi a-i ura ca să trăiască mulţi ani. — Ce nume poartă fiiul d-tale ? — Numele tatălui măriei tale. — Să trăiască ! Ce aş putea face pentru el ? — Ce va binevoi măria voastră ; l-am adus ca să-l închin preaputerniciei voastre, ca să faceţi din el ce veţi pofti. — După învăţăturile pe care le are, şi-ar face soarta mai bună la Stambul. Să-l trimit la capu-chehaiaua noastră, ca să-i pregătească calea înaintării. Ştie turceşte ? — Ştie numai a vorbi, cît l-am învăţat cu din practică. — Acolo va învăţa carte. — Să trăiţi, măria voastră ! Doară să-i daţi răgaz de vreo lună, ca sa se gătească. — Am să viu şi eu în Ţara do Sus. Voi să văd cetatea Sucevei, monastirile cele vechi : Putna, Suceviţa, Dragomirna şi celelalte. Pe aproape e moşia cl-tale ? K — Foarte aproape. m — Voi veni să văd casa şi familia finului meu. M — Vă voi aşterne sufletul şi inima mea în calea m măriei voastre. Să veniţi cu berechet ! W — Să ne vedem ou bine ! Acolo vom regula pieli carea lui Nicolat. w * M împrejurările şi trebile domniei n-au dat răgaz m lui vodă ca să vie în călătoria ce proiectase decît S toamna, tirziu, pe cînd se scutura frunza de pe ar-J- bori. Atuncea luînd cu sine pe vistierul şi pe pos-m telnicul cel mare, vreo douăzeci de trăsuri încăr-W. cate cu ediclii1 şi bagage, precum şi vreo două jt sute de slujitori călări, a vizitat Botoşanii, Herţa, H Cernăuţii, Rădăuţii, Suceava şi monastirile. în H toate părţile pe unde umbla lua note, asculta plîn-'H geri şi însemna cu de-a măruntul neajunsurile, lipit- şurile, defectuozităţile Instituţiunilor ce erau în |! vigoare, ca să aibă materialul necesarul pentru re-|: foima cea mare care o proiecta în mintea sa şi, :|ş în adevăr, după cîţiva ani, în domniile lui succe-U sive în ambele principate, el a introdus multe şi t mari reforme cari hau însemnat între cei mai capabili organizatori şi pentru care istoria i-au con ■ V sacrat pagi ne de mare laudă. I" Serdarul Cuciuc a ieşit înaintea domnitorului la :i Suceava, pentru ca să-i aducă aminte de promisi- ; unea ce i-a dat de a-i onora casa, invitîndu-1 totodată de a lua parte la o vînâtoare cc a organizat în munţii de pe moşia sa, căci — după cum zicea | el — cerbii şi căprinarile sunt doritoare ca să faca 1'. 1 Aşa se numeau oumemii <-e iăi-t-au .servu-iul privat al II domnului, precum ihrielarul, pes-chirgiul, nubui riul, c-a- W fegiul, eupariut şi alţii. 167 cunoştinţă cu faţa lui vodă. Maurocordat primi cu plăcere. La marginea moşiei mai multe sute de munteni, cu femei şi fete, ieşiră întru întîmpina-rea domnului cu pine şi sare, cu faguri de miere şi cu tave încărcate de fragi1 şi alte fructe de munte, urîndu-i bună venire şi sănătate. în pragul casei, soţia lui Cuciuc, jupîneasă Ilenuţa, fata popei (care deşi avea aproape patruzeci de ani era încă foarte frumoasă), a primit pe dom-nitoriu cu buchete de flori, înconjurată de cei zece copii ce-i avea, unul mai frumos şi mai drăgălaş decît altul, aşa că domnitorul nu ştia încotro să-şi îndrepteze privirile fermecate de mulţamire : la mamă sau la copii ? Casei lui de la ţară, Cuciuc îi detese numele de conac, după tradiţiunile ce le avea din oraşele turceşti ce le văzuse, unde locuinţele persoanelor mai însemnate se numesc conace. Ar fi putut insă să se numească chiar serai, fiindcă putea să găzduiască chiar un împărat ; o construise cu meşteri anume aduşi din Stambul şi fără a cruţa cheltuiele, mai ales că, piatra, varul, lemnăria şi braţele avindu-le pe moşia sa proprie, avea toată înlesnirea ca s-o facă cît mai mare, mai solidă şi mai frumoasă. în cele patruzeci de camere ce cuprindea s-a găsit destul loc spre a se găzdui vodă cu toată curtea sa, afară de cei 300 de slujitori cari s-au găzduit pe la casele din sat. In imensa sală de mâncare a casei, domnitorul, cu toată curtea lui, cu miniştrii, cu ispravnicii ţinuturilor vecine, cu episcopul de la Rîdăuţi. cu mai mulţi boieri vecini veniţi cu jupî-uesele lor şi în mijlocul familiei de gazdă, prinzi si cină cu mulţămirea şi veselia cea mai mure, în des- 1 în .munţii BuL-in'mei lYag.iî se produc (JÎnă in L-iruă. Ui Oasna, in 184&, am t'uJfs eu însumi îrhgi in decembre, câutîndu-i pe sub zăpadă. fă tarea cc o adăogea armonia unei l>ande de muzi-l cânţi aduşi într-adins de la cetatea Bistriţei de peste munţi din Ardeal. In curte cinta o altă bandă de lăutari ; împrejurul acestora dănţuiau cu veselie flăcăi şi fete, nu numai ziua, dar şi noaptea, la lumina maşala] clor şi a focurilor mereu aţîţate cu ramure ver/.i de brazi, cari scânteiază la cea mai mică apropiere a cărbunilor ; iar în sala de sus, hora se învîrtea de boieri şi de jupînese cu fetele lor, toţi încuragiaţi de popularitatea lui vodă, care şi însuşi ţupăia in horă cu mare entuziasm şi plăcere. Trei zile şi trei nopţi a durat veselia şi cheful în curţile serdarului Cuciuc. Vodă Maurocordat spunea că aceste au fost zilele cele mai plăcute ce a gustat în viaţa sa. în intervalul acesta s-a organizat vânătoarea domnească, care trebuia să ţie trei zile, pentru ca să bată toţi munţii cunoscuţi că conţin fiare mari. Patru sute de plăieşi cu isineţe ghintuite, adunaţi din satele vecine, şi peste o miie de hăitaşi sau bătătaşi, dispuşi ca cei cu armele să ţină piscurile, iar ceilalţi să mîie vinatul din vale spre deal. au fost împărţiţi în cete de cîte cincizeci, fiecare ceată sub comanda unui aprod şi toţi sub comanda supremă a lui Cuciuc. Vodă trebuia să meargă însoţit de tînărul Cuciuc şi înconjurat de cîţiva arnăuţi cari erau in cortegiul său. Timpul era frumos ; pe văi iarba se arăta încă verde şi înflorită ; numai florile cari erau mai nalte erau cam opărite de brumă ; pe cuhnile munţilor însă, uşoare straturi de ninsoare albeau vîrfuriîe stîncelor şi muşchiul ce le învelea. Curioasă sensaţiune a adus lui vodă prima pornire a bătăii : cînd, la semnalul dat de buciume, după înşirarea oamenilor, au începută se repercuta răcnetele şi ţipetele bălăiaşilor din vale, fiori a 168 169 simţit furnieîndu-i tot corpul, de la tal pe pînă m creştet. F,l, rare nu avusese nca^itinra să asiste la aşa ceva, simţea că i se zburlea părul sub calpa cui de samur care-1 purta ; iar cînd auzea cîte u puşcă trosnind în linia în care se afla aşezat, simţea în tîmple şi în piept o zvîcnitură care-1 făcea să se îngălbinească la faţă ; aşa că la semnul cc-i făcea tînărul Cuciuc ca să dea în căprioara care venea spre el, vodă, în loc să puie arma la ochi, i-o întindea lui spre a o descărca ; iar cînd cerbul sau căprioara cădeau pe aproape de el, se arăta foarte simţitor de milă la omorîrea lor. Cu toate aceste, deşi n-a dat niciodată cu puşca, linguşitorii l-au fost făcut să creadă că el a ucis un cerb, o capră şl un porc, încredinţîndu-1 că de gloanţele lui au căzut. La locuri şi răstimpuri anumite, se făcea repausele ; atuncea bucătarii îndată improvizau prînzurile chiar din vînaturile dobîndite, frigîn-du-le sau gătindu-le la focurile ce erau prea uşor de a se aprinde ; iar domnul şi toţi oaspeţii mîn-cau cu. o plăcere nespusă şezînd pe stînci sau pe ramuri moi de brad. Serile neputîndu-se, din cauza depărtării, întoarce acasă, trebuia ca vînă-torii să se culce în munţi. Pentru vodă se improvizase o colibă din ramuri de brad, iar pentru ceilalţi se aşternea ramuri, pe care se culcau coperiţi de bolta înstelată a ceriului şi adormeau încălzit: de îeratecul focurilor mereu alimentate cu lemne. Peste o sută de cerbi, două sute de căprioare, optzeci de mistreţi şi cincizeci de urşi, afară de un număr mai mare de lupi şi vulpi, au fost trofeele primelor două zile ale vînăturii domneşti. Vodă, mulţumit de acest rezultat, voia ca a treia zi să se întoarcă la sat. Cuciuc însă La rugat ca să mai asiste măcar la o bătaie, pe unul din munţii unde se credea că s-a refugiat tot v hiatul speriat în bătăile [precedente. Se fă^n deci a treia zi ultima vînâtoare. Se mai omorîră ci te va zecimi de fiare mari, cu ale cărora ccatombe trebuia să se încheie petrecerea domnească. O in timpi are năprasnică însă veni ca să întristeze toată veselia acestei petreceri. Cînd se deferă semnalele de retragere, Cuciuc tatăl, lăsînd pe fiiul său pe lingă domnitoriu, plecă cu vreo sută de paşi înainte, mengînd mai răpede, pentru ca să cerceteze despre o potecă pe care să poată apuca spre a ieşi mai curînd la luminiş. Oîţiva plăieşi îl precedau, pre cînd strigătele unor bătăiaşi mai întârziaţi încă răsunau, făeînd să salte fiarele care se pitulau în desişuri sau in culcuşurile lor. lată că un urs foarte mare, ieşind din dosul unui jneapăn ', se întîlni piept în piept cu Cuciuc. Acesta, avînd puşca descărcată ----- fiindcă nu se mai aştepta a da peste asemine surprinderi — cînd văzu că ursul se aruncă asupra sa, scoase un pistol ce avea la brîu şi îl slobozi drept în cap. Glonţul însă sfîrteeînd numai o ureche a animalului, nu-i făcuse decît o rană uşoară, dar destul de forte pentru ca ursul, care de două zile suferea de o alta rană ce suferise de Ia un plăieş, să se arunce asupra agresorului său, să-1 apuce în braţe şi să-1 strîngă astfeliu încît să nu poată scoate cuţitul ce avea la brîu. Cuciuc. strig înd şi cerind ajutor, se lupta acuma în desperare ; apucând şi el pe urs brăţiş, cu vînjoasele şi puternicele sale mîini, îl ţinea în stare de a nu se putea servi nici cu ghearele spre a-1 sfişia, nici cu gura spre a-1 omorî. Lupta se mărginea într-o luptă dreaptă ca între doi flăcăi cari, cînd n-au cc face, se iau la trintă : se vedea cind ursul deasupra lui Cuciuc, cînd 1 Specie de brad pitic caa-e se găseşte num;ii pc vîriurilc munţilor. 170 li'l acesta deasupra lui. Domnul, cu toţi arnăuţii săi şi cu o mulţime de plăieşi, se apropiase, dar nici strigarea poruncitoare a lui vodă, nici compătimirea generală a spectatorilor, nu foloseau; nimeni nu cuteza să se apropie ; iar ursul, fără a ţinea seamă de strigătele oamenilor şi de pocnetele pustelor cari se slobozeau împrejurul său, urma lupta cu înverşunare şi cu intenţiune ca să sfâşie pe adversarul său. Nicolae, băiatul Iui Cuciuc, nu mai putu suferi spectacolul acesta ; se decise a scăpa pe tatăl său cu orice preţ. Aşadar făcînd'u-şi cruce, îngenunchiimd şi puindu-şi puşca la ochi,' întinse cocoşul, trase de piedecă şi, cînd arma pocni, se văzură două cadavre căzînd îmbrăţişate ! Acelaşi glonţ, trecînd prin inima ursului, trecuse şi prin inima tatălui său ! Fatalitatea a făcut ca blăste-mul lui A!i să se execute prin mâna firului ucigaşului său ! Constantin vodă Maurocordat, foarte pătruns dc tragica moarte a finului său, se grăbi a se coborî din munţi cu toţi curtenii săi şi, după ce adresă călduroase cuvinte de mîngîiere mult întristatei familii, în sînul căreia petrecuse atît de mulţămit, a plecat spre reşedinţa sa, lăsînd pe postelnicul cel mare spre a-1 reprezenta la înmormântarea serdarului Cuciuc şi îmbrăcînd pe tînărul Nicolae cu caftan de serdariu, spre a-1 consola de pierderea tatălui său. Jupîneasa Ileana, cătră primăvara viitoare, a fost poftită de doamna lui Maurocordat cu familia sa ca is-o vadă. Ea a plecat cu două rădvane, luînd cu sine patru din fetele ei cele mai mari şi pe fiiul său ca conducătoriu, lăsînd acasă pe cele mai mici sub îngrijirea mamei sale. La Iaşi ea a fost poftită să Bgăzduiască la curtea domnească, unde doamna îi ■ făcu toate onorile şi-i arătă multă afecţiune ; după ■ o şedere de două sâptămîni, ea se întoarse acasă M lăsînd în baremul doamnei pe fetele ei, cari erau Ide o frumuseţă ideală. In toamna viitoare, cînd B s-a împlinit anul de doliu, ea se întoarse ca să-şi I ia fetele. Atuncea însă ea le găsi logodite de 1 doamna cu tineri fii de boieri de starea întîi şi le B mărită pe toate într-o zi în biserica unde cu 26 ani 1, în urmă se botezase soţul ei. Tot atuncea se logodi R şi fiiul său cu o fată greacă din haremul doamnei, W; căreia i se făcu mare şi frumoasă nuntă domnească, H cununîndu-se chiar de doamna cu unul din beiza-I dele şi dîndu-i drept dotă portăria de Suceava, post wL ce echivala cu prefectura. 1 După domnia din 1733—35, Constantin vodă m Maurocordat mai revenind la tronul Moldovei în » 1741—1743 şi 174ti—1749 \ a fost protector fami-M liei Cuciuc, botezîndu-i şi cununîndu-i copiii, bă-I ieţi sau fete, şi revărsînd asupra tuturora binefa-J. cerile sale generoase, W Aice voi lăisa romanţierjlor sarcina de a urmări m istoria acestei familii, mănginindu-ne deocamdată I a spune pe scurt că toţi urmaşii de sex bărbătesc f au fost împinşi de fatalitate la paricid, ucizînd fiii f. pe tatăl lor, pînă la a şaptea generaţi une ce a apu-cat-o acel ce Scrie acest episod. i ii i |s- între anii 1840—2 eram copist în cancelaria loji", gofeţiei dreptăţii, care in timpii moderni s-a numit # Ministerul Justiţiei, Acolo cunoscui, printre alţi m ' 1 în original : 1742—171S şi {n. ed.). 17^ 173 colegi, pe unul oare se numea Dumitrachi Cuciuc. El era cu trei patru ani, poah', mai in virslă decît mine şi funcţiona mai de mult ; de aceea el ajunsese copist activ, adică cu leafă, pre cînd eu eram numai practicant, primind numai cincizeci lei pe lună din leafa ministrului, căci, trebuie s-o spun, pe atunci miniştrii erau mai muehelefi, mai mîn-dri ; pretindeau că servesc pentru patrie şi pentru onoare, iar nu pentru leafă ; de aceea leafa lor o distribuiau pe la funcţionarii lor inferiori lipsiţi de mijloace, dupe o listă dresată de directorul logo-feţiei. Cuciuc, camaradul meu, îmi arăta multă dragoste şi afecţiune. Aveam şi eu oarecare simpatii pentru el şi-mi plăcea spiritul lui cel ager, în care prevedeam o capacitate remarcabilă. El făcuse clasele gimnaziale la Academia Mihăileană şi asculta ca extern cursurile de drept ce le făcea răposatul iuris-consult Bojinca şi Neculai Docan, care venise doctor în drept de la Paris şi adeseori ascultam cu plăcere cum relata el lecţiunile ce Ie asculta şi cum definea diferitele cestiuni de drept cari veneau la ordinea zilei în judecăţile tribunalelor şi ale divanurilor apelative, cari se rezumau în hrisoave domneşti ce se lucrau în logofeţii. Avea însă un tic curios amicul meu Cuciuc : adeseori se întrerupea din naraţiunile ce începea, părea că e dis-tract, se uita în tavan sau pe fereastră, mişca buzele ca cum ar vorbi în sine, sau se primbla prin casă bălăbănindu-şi minele într-un mod bizar, care nici serios, nici comic nu se putea califica. Aceasta i se întîmpla uneori şi chiar cînd scria : deodată azvirlea condeiul cu un aer spasmotic, se rădica în picioare, umbla cu paşi răpezi şi largi fără de nici un scop, gesticula, bodogănea sau mormăia fără a putea cineva înţelege ce spunea şi apoi, freeîn- Bdu-şi minele şi smturîndu-şi capul cu pletele lui K lungi (căci atunci erau de modă), se aşeza iarăşi pe i scaun ia scris. r — Are gărgăuni în cap, zicea unii din colegii lui. — L-a apucat pandaliile, zicea un altul. — E apucat de iele, sărmanul ! ; — Hai să-i citim moliftele sîntului Augustin ! . zicea altul. In realitate însă, fondul caracterului lui Cuciuc era minunat : el nu se supăra de glumele şi sarcasmele noastre ; din contra, părea că-i place să ne vază rîzînd de el, surîdea şi chiar îmbrăţişa pe [ cel ce spunea glume mai muşcătoare. Eu singur fîl cruţam ; departe dc a-i adresa vreo ironie, mă . uitam 3a el cu un aer dc milă ; parc că presimţeam l că în sufletul său se petrec ceva stranii senti-ţ mente. în faţa superiorilor, Cuciuc era foarte bine văzut şi apreciat. Intru adevăr, el era un funcţio->; nar model : niciodată n-a dat motiv cuiva ca.să~] J mustre sau să-i observe vreo abatere de la cuviinţă : sau datorii. între copişti el era de frunte : scriia I frumos, iute, corect şi fără omisiuni sau greşeli; f adeseori arăta şi probe de talent în stilistică ; sto-I lonacealnicul de atuncea (care astăzi se traduce % prin terminul de şef de masă) îl punea să lucreze \ la concepte, fiindcă le brodea mai bine decît el * şi-i recunoştea superioritatea. Eu atuncea începusem a rima. în întreprinde-v rea aceasta mă aflam în stadiul unui prunc care ; începe a vorbi, sau al unui copil care se încearcă a scrie : nu ştiam daca ceea ce fac este bine ; nu eram sigur pe puterile mele. Adeseori trăgeam pe £' Cuciuc la o parte şi-i arătam producerile schlopă-I tindei melc muze. Ceream părerea lui, fiindcă el j avea oarecare autoritate înaintea mea : mi se pă-1 rea şi eram convins că avea şi cunoştinţe şi spirit 174 175 mai mult decît mine. Cuciuc, cu toate câ-mi mărturisea necompetinţa în materie de versuri, îmi da avizul său cu francheţă : îmi spunea, de esemplu, că cutare vers se părea slab, cutare fără cadenţă, cutare prost rimat, cutare frază încâlcită sau obscură, sau de prisos, cutare expresiune fericită sau lipsită dc idei — şi toate observaţiuniic lui mi se păreau drepte, bune, raţionale, capabile de a mă corige. Pentru consultaţiuni de asemine natură venind şi acasă Ia mine, Cuciuc făcuse cunoştinţa şi cu tatăl meu ; părea foarte înduioşat cînd vedea blîn-deţea, fericirea, dragostea şi amorul care-mi arăta tatăl meu. De aceea, cînd eram singur, îmi zicea : — Ce fericit trebui să fii tu, că eşti aşa de iubit de tatăl tău î Cum dc nu mi-a dat şi mie Dumnezeu un tată aşa de bun ! După această exclamaţiune am ghicit că amicul meu avea o lespede grea pe inimă, din cauza tatălui său. Cu toate aceste nu cutezam să-i cer a mi se mărturisi. Apoi, ştiind că tatăl său şedea la ţară, în districtul Dorohoiului, pe cînd el' sta în Iaşi, îmi închipuiam că, chiar de va fi suferind ceva neplăceri, aceasta trebuie să se întîmple prea rar. Altă dată, după moartea mamei mele (care s-a în-tîmplat la anul 1842), venind ca să mă console în sfîşierile cumplite ale doliului meu, mă întreba despre multe amărunte familiare şi mai cu seamă despre afecţiunile tatălui meu pentru soţia sa. Nu putea el să asculte decît adevărul : îi spuneam că nu mi s-a întîmplat să aud intre părinţii mei niciodată vreo ceartă, vreo neînţelegere, cu atîta mai puţin scene dc violenţă, ci totdauna dragoste liniştită şi armonie, cari singură îi făceau să poarte fără greutate simţită sarcina celor 13 copii ce eram în casă. Tntr-o zi, întrebindu-mă din ce cauză s-a stins maică-mea şi spuindu-i ca aceasta i-a venit din facsre, nu s-a putut opri de a se rădica drept în sus şi a zice, frîngîndu-şi pumnii : — Sărmana maica mea ! — Cum ? Din ce cauză a murit maica ta ? — Oh ! nu ştiu de trebui să-ţi spun, scumpul meu amic ! E grozav de dureros ! — Bine, frăţioarc, daca aceasta îţi face rău, lasă, nu mai spune. Eu nu sunt aşa de curios. Poate că altă dată îmi vei spune... cînd vei fi mai liniştit, mai puţin emoţionat. Linişteşte-te. — Dar niciodată, niciodată — măcar dc-aş trăi o mie de ani — niciodată n-aş putea fi mai puţin emoţionat, fiindcă pînă voi intra în mormînt nu voi putea uita scena ce am văzut la moartea mamei mele ! — Dar cum ? Ce a fost ? A avut vreo boală cumplită, dureroasă ? — Cumplită şi dureroasă atit pentru ea, cît şi pentru mine şi pentru fratele meu, cari asistam la scena oribilă a morţii sale. — Dar ce Dumnezeu ? Fost-au asasinată poate ? — Ai spus cuvîntul, dragă Iorgule. Asasinată subt ochii noştri şi, vezi tu ? înţelegi că asemenea scene nu să uită. — Dar cine a fost ucigaşii ? Hoţii ? — Ah, ce cumplită întrebare — şi ce cumplit răspuns trebuie să asculţi ! — Dar cine ?... Cine ? La această întrebare l-am văzut îngălbenind, sculîndu-se în picioare, cu aşa mină încît părea că e un uriaş şi, cu ochii holbaţi şi speriaţi, cu părul de pe cap zbîrlit în sus ca spinarea unui viezure1, zise : 1 In Moldova : bursm 176 177 — Dar cinn, cine altul putea să fie decît tatăl meu ? Cu aceste vorbe şi cu un plîns înfundat, a ieşit din camera mea, lăsîndu-mă sub nişte impresiuni de durere, care nici astăzi, după jumătate de secol, nu le pot uita ! După această destăinuire, care nu putea decît secretă să rămînă între mine şi simpaticul meu amic şi care nu putea decît milă şi compătimire să-mi inspire, după aceasta, zic, de cîte ori îl în-tîlneam Ia cancelarie, în loc de a-i da bună dimineaţa sau a-i da mîna, îl sărutam, crezînd că cu aceasta voi consola amărîtul său suflet. Dar după toate încercările ce am făcut după aceasta, n-am mai putut aduce surisul pe buzele sale ! 'într-o sîmbătă, ieşind dc la cancelarie, Cuciuc îmi spune că nu va putea veni seara la mine, după cum îmi promisese, fiindcă teribilul său tată sc afla în Iaşi. A doua zi dimineaţă, îl văd intrînd în camera mea, pre cînd mă aflam aplecat pe masă şi scriind. — Aha ! zisei. A plecat teribilul tău tată, se vede. — A plecat, dar uită-te ce suvenire mi-a lăsat, în adevăr, avea ochiul drept umflat cît pumnul, iar obrazul stîng brăzdat de vineţele. — Dar ce este asta, pentru Dumnezeu ? — Cînd se gătea să plece, îi spusei că trebuie să-mi dea ceva parale, căci rămăsesem că n-aveam cu ce-mi scoate cămăşile de la spălătoriţă ; frate-meu aseminea îi cerea ceva haine şi încălţăminte şi mijloace ca să-şi cumpere cărţi pentru şcoală. El însă, în loc de parale, sau vreo vorbă dulce, a tăbărit mai întîi pe frate-meu : 1-a lovit cu pumnul încît a căzut jos, apoi a început a-1 călca în picioare. Apoi, cînd m-am dus să-1 rog să înceteze K cu aseminea salbătăcii, s-a întors cu toate furiile nţ asupra mea şi... iată-mă ! După aseminea maltra-1| tări cu cari ne-a gratificat, încă sub ochii sîugi-w~- lor, s-a suit în trăsură şi a plecat, m — Sărmani copii ! zisei eu. W A doua zi fiind o serbătoare şi avînd prin urmare M două zile de ferie, propusei nefericitului meu coji, leg să mă însoţească la viie. Deci, luînd o birjă şi m; apoi trecînd şi pe la frate-său — care zăcea zdro-II bit de maltratările tatălui său — merserăm împre-M una la Valea Adîncă unde-mi era viia şi acolo, m cu ajutorul compreselor cu apă rece aplicate pe & umflături, amîndoi fraţii a doua zi simţiră dure-m rile lor mai potolite. m- După trecere de vreo două luni, fiind timpul vait canţelor de vară, cînd fraţii Cuciuc trebuia să se ţ ducă în districtul Dorohoiului iar eu în districtul § Vasluiului, colegul meu veni să-mi zică adio. fj. — De ce nu vii să petreci vacanţa la mine ? îi zisei eu. După cum îmi spui că este tatăl tău, poate iarăşi vei avea scene despîăcute. — Nici asta nu pot s-o fac, din nenorocire. A trimis trăsura cu ordin ca să mergem amîndoi şi nu cutez să-i calc ordinul; atunci furiile lui m-ar urmări păn' la marginele ţărei. Avem oarecare mîngîiere acolo de la consoarta actuală a tatei. Ea este o femeie cu inimă bună şi, cu toate că are şi ea doi copii făcuţi în căsătorie cu tatăl meu, totuşi ne arată şi nouă adevărate sentimente materne. Cei nenorociţi, ştii, compătimesc între dînşii. — Cum ? Şi ea este nenorocită ? — Nu mai puţin decât noi. Sufere, sărmana, su-pliciurile lui Tantal : înjurături, pălmuiri, pumnu- ţ iele, mai în toate zilele, de faţă cu slugele, de faţă % cu oricine. Ca să-ţi faci idee cît de nenorocită este M şi ea, este destul să ţi spun eă de patrusprezece 178 179 ani îndură viaţa aceasta ! Maltratările i-au zăpăcit, mi se pare, chiar mintea ; ea nu mai are voinţă a sa proprie ; cind îi vede tremură, căci îi ştie de frică ca o sclavă care trăieşte sub biciul unui'stăpîn tiran. — Dar mare eşti, Doamne ! Cum a putut să se producă în lume asemine oameni cu natură de tigri ? — Suntem o familie blăstămată, amicul meu ! Blăstămată, înţelegi tu vorba aceasta ? — înţeleg, dar nu pot să cred. Tu eşti amărît şi vezi toate în negru. — înţelege-vei însă cînd îţi voi spune că de două sute de ani, de cînd cunoaştem că există familia noastră, nici un Cuciuc n-a murit de moarte bună ? înţelege-vei cînd vei afla că în familia noastră numărăm şapte generaţiuni de paricizi ? — A !... taci, pentru Dumnezeu, că mă înfiorezi ! — înfiorătoriu este ceea ce-ţi spun, dar din nenorocire adevărat. Şi mă simţ cu atîta mai nenorocit, că pare că simţ în toate zilele o fatalitate plani nd asupra casei noastre. . Cu această ocaziune, amicul meu Dumitrachi îmi spuse istoria lugubră a străbunului său Osman, care am narat-o în capitolul de mai sus. III După vacanţe, Cuciuc nu se mai întoarse. Postul său de copist ramîind vacant, mi s-a încredinţat mie. N-am putut să-i scriu pentru ca să-i arăt regretele mele, fiindcă pe atuncea nu era serviţiu postai organizat pentru corespondenţa privată şi omul, dacă nu găsea o ocaziune sau dacă nu trimi- Btea înadins pe cineva cu o scrisoare, n-avea mijloc ■ de comunicaţiune. \- în vara anului viitoriu, tatăl meu hotărîndu-se ; a face un pelerinagiu pe la monastiri, puse_ patru ! cai la o braşoveancă 1 mare ce avea, grămădi în ea cinci din copiii săi cei mai mari — între cari eram si eu __ şi) de la laşi, ne îndrumarăm spre monastica Neamţului. Pe atuncea se făcea mare caz de minunele unei icoane a Maicei Domnului, la care alergau toţi cei ce sufereau de boale, de necazuri şi ' de sărăcie. Pentru ziua de înălţare, cînd este hramul nonastirei, venise multă lume mai din toate părţile din ţară, încît n-am fi avut loc de găzduire, [ de n-am fi luat cu asalt chilia unui călugăr cu care \ tatăl meu zicea că ne rudim. Ne duserăm, ca toată S lumea curioasă, să vedem azilul alienaţilor. Cînd m colo, ce-mi văzură ochii! Amicul meu Dumitrachi, 2 îmbrăcat în costumul ordinar al internilor, cu pi-2 cioarele şi cu capul goale, ducea un ciubăr (hîrdău) 11 purtat pe umeri împreună cu un alt intern ca şi M dînsul. Era atît de schimbat, încît nu l-aş fi putut W recunoaşte, daca nu se uita el la mine şi nu mă W striga pe nume ! m. După ce puse ciubărul unde trebuia, veni la # mine şi mă apucă de gît, plîngînd. « — Dar ce este asta, Dumitrachi dragă ? Ce va să zică ? Eşti nebun ? f — Sunt tot acela ce mă ştii, scumpe Iorgule î i: Dar, cum vezi, sunt victima urgiei tatălui meu. # — Cum ? Ce feliu ?... Nu înţeleg. f — Iată ce este. După obiceiul pământului, pă-jt.rinţii ştii că au dreptul să-şi pedepsească copiii cu m închisoarea în monastire. Tatăl meu a voit să mă Jr. pedepsească şi iată-mă aice ! M 1 Un fel de trăsură coperi'.ă. dar Ţâră arcuri, ca acele ce M se zic în Bucureşti de Herasca, 180 — Cum ? Fără judecată ? Fără nici o inculpare ?... După un simplu capriciu ? — A dat o denunţare la mitropolie că eu as f: voit a atenta la viiaţa luf şi a căpătat ordin ca să mă ţie aice încarcerat pe timp de un an. — Dar cum a putut face aceasta ? Făcut-ai tu ceva pentru ca să atragi asupră-ţi o asemine oribilă bănuială ? — A fost un adevărat eveniment al fatalităţii. Anul trecut cînd, după cum ştii, am venit împreună cu frate-meu la ţară ca să petrecem vacanţele, am plecat într-o zi, împreună cu frate-meu, Ia vînătoare. După ce am umblat pe sub poalele pă-durei după turturele, de care am ucis cîteva, înspre amiază ne întorceam spre casă. Drumul fiin-du-ne prin fundul livedei, ne-am luat după nişte cîrduri de grauri cari săreau dintr-un copaci în altul, tupilindu-ne şi silindu-ne ca să ne apropiem de ei. In urmărirea aceasta, observînd că graurii se lăsase pe un loc semănat cu linte, care despărţea livedea de vie, cînd mi s-a părut că m-am apropiat îndestul, am tras. Căzuse vreo patru. Cînd m-am răpezit ca să-i iau, deodată mă pomenesc cu tatăl meu că iese din marginea viei, plin de sînge pe obraz. Atuncea, aruneîndu-se asupra mea, îmi ia puşca din mină, strigînd : — A ! hoţule, tu tragi asupra tatălui tău ? Aşteaptă, tilharule, că ţi-oi arăta eu ţie ! Frate-meu voieşte să intervie, dar îi ia şi lui puşca din mînă şi, aceea fiind încărcată, o îndreaptă asupra noastră, ordonîndu-ne ca să mergem înainte spre casă. L-am ascultat : am mers bocindu-ne, plîngînd şi jurindu-ne că nu ne-a trecut prin gînd asemine crimă şi că, daca în adevăr 1-a atins vreun halici cînd am tras în grauri, aceasta n-a putut să fie decît un joc al întîmplărei, El însă, îndată ce ne-a dus acasă, ne-a închis într-un hambar, ne-a legat cu minele îndărăt pironiţi de nişte stîlpi şi ne-a bătut într-un mod teribil ; nopţile ne ţinea închişi acolo, tot legaţi, aşa că nu puteam nici măcar să ne culcăm, iar zilele ne punea la torture pînă ne vedea că leşinăm. A î treia zi, surprinzînd pe soţia sa că ne adusese vin de băut şi apă ca să ne aplice pe vînătăi, a luat-o şi pe ea la bătaie aşa de cumplit, încît ne rugam s-o ierte şi să grăbească a veni spre a ne omorî. După trei zile dc torture, în fine văzurăm că a trimis pe un ţigan bătrîn să ne dezlege şi să ne aducă o sarcină de paie pentru ca să ne aşternem. Ţiganul, care compătimea de suferinţele noastre, ne aduse apoi cîte ceva de mâncare şi ne îngriji o săptămînă cît am stat încarceraţi, cu un devotament pentru care-i vom păstra recunoştinţă cît vom trăi. Peste o săptămînă, pe mine mă puse, legat ca pe un criminal, într-o căruţă şi mă trimise la isprăvnicie, cu adresă ca să mă încarcereze la monastirea Neamţului pe un an de zile ; pe frate-meu, acuzîndu-1 că mi-a fost complice, spre a-1 pedepsi, 1-a îmbrăcat în haine de argat şi, fără a-1 mai trimite la şcoală la Iaşi, 1-a destinat să muncească cu argaţii la plug şi la toate lucrurile câmpului, să trăiască şi să mănînee cu argaţii şi să nu aibă voie a veni pe sus prin casă ; iar soţiei sale şi copiilor ei Le-a dat aspre ordine ca să nu ne mai cunoască ca fii ai săi, nici să vorbească cu noi. Mai sunt vreo trei luni pînă să-mi închei termenul pedepsei; ce va mai fi după aceasta, nu ştiu. Plînge^mă, amicul meu, căci nu ştiu desperarea unde mă va putea duce. Ţi-am mai spus, mi se pare, că mă trag dintr-o familie blestemată. 132 183 — Nu pierae speranţa, amicul meu. După viscole şi vijelii vin zilele cele senine şi plăcute. — Zile senine ? Pentru mine ?... Nu ştiu, zău ! IV Trecuseră aproape trei ani şi nu mai auzisem nimica despre familia Cuciuc. Dar într-o bună dimineaţă, cînd mă găteam să ies din casă, mă pomenesc cu amîndoi fraţii strîngîndu-mă în braţe şi îmbrăţişîndu-mă. — O, Doamne, cum mă bucură că vă văd sănătoşi şi veseli ! Dar ce vă faceţi voi ! Venit-au zilele senine, cari vă mdoiaţi de a le revedea ? — A dat Dumnezeu !... da !... Tatăl nostru, după ce şi-a potolit pofta de a ne tortura, în fine şi-a luat seama ca să ne ierte şi să-şi facă vînt spre calea infernului. — Taci, dragă amice, ştii că nu-mi place să aud pe un fiiu vorbind astfeliu pentru tatăl său. — A ! uitasem că eşti poet. Spre a mă îndrepta, ca să-ţi plac, voi zice dar că el s-a dus să se des-făteze în Cîmpii Elisei. Fie-i ţărîna uşoară. — Şi ce sunteţi hotărîţi să faceţi v'oi acuma ? — Pe frate-meu Alexandru l-am băgat în armată ca iuncăr. Mîine ai să-l vezi în uniformă. Frate-meu cel mic va urma frecuentînd şcoala de la Dorohoi, unde avem casă. Soţia tatălui nostru s-a însărcinat cu administrarea moşiei, din venitul căreia are a ne da nouă, celor mari, cîte trei sute de galbeni pe an. — Dar tu, ce ai de gînd să faci ? — Ştii că m-am cam ocupat cu dreptul. Cît am fost închis în casa de nebuni, căpătînd un exemplar din codica civilă, atît de mult am citit-o, încît jam învăţat-o pe dc rost; pot să dau'concurs cu I Bojinca iurisconsultul. Aşadar sunt preparat ca să mă fac şoarece de tribunale : judecător sau cilen, dacă nu cumva şi preşedinte. — O !... dar ca s-ajungi la asemine trepto trebuie să ai protectori ; pe cine ai ? — Am punga mea, dragul meu. Am risipit vreo 1,'două sute de galbeni pe la logofeţie, ştii. printre cei mari, şi mîine sau poimîine am să capăt decretul de judecător. Dar tu, ce faci ? Te-am căutat l pe la sf. Nicolae şi am găsit pe alţii şezînd în casa voastră. _ — Da, am închiriat-o. * — Am întrebat pe la logofeţie şi am aflat că nu mai eşti funcţionar al statului, adevăr e ? — Prea adevăr, amice. M-au dat afară din cauză că am tipărit în Gazeta Transilvaniei o biată poezie, care n-a plăcut consulului rusesc. — Se vede că respira prea mult patriotism şi putea prea tare a naţionalism, nu-i aşa ? — In direcţiunea aceasta voi lucra cît voi trăi, căci sper că se va emancipa o dată ţara noastră de epitropia sub care lîngezeşte. — Asemine speranţă trebuie s-avem toţi, noi cei tineri. Dar pînă una alta, cu ce mijloace trăieşti ? Ce faci ? — Acuma mă aflu, pot zice, mai bine. Am o ocupaţiune privată : sunt secretar la cancelaria vămilor, care ştii că le ţin nişte jidani; am leafă de trei sute lei pe lună, locuinţă şi alte avantagii. — Mă bucur... adio ! la revedere ! — La revedere, îi zisei. însă cu o condiţiune : să nu-mi mai vorbeşti despre tatăl tău. Aceasta îmi face rău. — Ţi-o promit, dacă-mi pretinzi, spre a păstra intactă plăcuta ta amiciţie. Noi şedem în uliţa Tîr- 184 185 gului de Sus, la no... avem un apartament cu trei camere în etajul de sus. Cînd vei voi să ne vezi, să ştii unde să ne cauţi. Cu toate manifestaţiunile aceste de amiciţie, de astă dată nişte sentimente extraordinare simţii că se nasc în mine ; unde mai nainte eram afectat de trista soartă care o îndura, acuma pare că mă supăra fericirea de care vedeam că se bucură. De aceea, figura cea inteligentă a vechiului meu amic, în loc de a-mi fi tot simpatică ca mai înainte, mi se părea sinistră şi repulsivă de astă dată. Pare că citeam pe fruntea lui misterul unei crime. De aceia evitam pre cît puteam cordialitatea lui; refuzam partidele de plăcere la cari adeseori mă invita, nu mă prea duceam prin locurile care ştiiam că el le frecuentează şi mă feream pe cît puteam de a veni în contact cu el. Cu toată deriziunea aceasta ce o luasem în interiorul meu, împrejurări sociale aduceau lucrul acolo că tot trebuia din cînd în cînd să-mi dau coatele cu el. Permită-mi-se să fac aice o digresiune, spre a vorbi despre nişte persoane cari au oarecare legătură cu episodul acesta. Era pe atuncea în Iaşi un individ Iordachi Har-nav, fost cap de masă la Ministerul Justiţiei, sub care odinioară servisem atît eu cît şi D. Cuciuc, cînd fusesem funcţionari acolo. Acest Harnav părăsise cariera funcţiunilor şi îmbrăţişase pe aceea de avocat, carieră care abia pe atuncea începuse a se forma în ţară. în această meserie, lucrurile mergeau bine pentru el : cîştiga mult, ţinea masă bună, iar casa lui era foarte frecuentată de lumea cumsecade. Ceea ce atrăgea lumea în casa lui, mai ' ales pe tineri, era femeia lui, nu prea frumoasă, dar plăcută şi foarte spirituală. între alţii cari frecuentau casa lui Harnav, am fost şi eu atras, nu numai de graciile şi spiritul cocoanei, dar şi de prînzurile ei suculente, la care foarte des eram invitat, şi de societatea plăcută ce adeseori întîl- , neam acolo. Pînă la oarecare grad, acolo se făcea ; cîteodată şi politică antiguvernamentală : cîţiva liberali sinceri se adunau şi-şi comunicau părerile şi credinţele, făcînd uneori şi planuri de propagande liberale şi naţionale. Mai tîrziu am aflat că k Harnav, despre tot ce se vorbea la el, raporta [...]. Profesiunea lui Harnav era foarte lucrativă. Toţi împricinaţii cu documente şi dreptăţi îndo- ; ioase alergau la serviţiile lui. El cîştiga adeseori procese foarte mari, învingînd avocaţi învăţaţi şi ; cu diplome. El producea adesea înaintea tribuna- ■ lelor acte şi documente care surprindeau pe clienţii i săi proprii, fiindcă nu se pricepeau de unde le-a r 'scos şi de unde le-a găsit. Cu şapte-opt ani în urmă ■ s-a dovedit că el era un faimos escroc, care făurea "{ acte şi documente spre a proba aserţiuni de fapte cari nu erau adevărate. El în adevăr organizase \ o adevărată fabrică de falsificaţiuni : găsise vreo \ doi-trei scriitori, cari aveau talentul de a imita ' scripturele cele mai vechi şi mai dificile şi, după ce el făcea concepte de poliţe, de contracte, de II' testamente, de sineturi, de hrisoave vechi, îi pu-W- nea de le copia imitînd cu esactitate scriptura şi 'm caracterele persoanelor cari trebuia să figureze m în cauze. Cu acest mod a ruinat o mulţime de oa-m meni, făcîndu-i să piardă procese pentru averi coli losale. în timpul lui Grigori vodă Ghica, între anii m 1852—3, s-a descoperit banda de escroci, al căror W cap era Harnav şi în care erau compromise şi mk unele persoane marcante din societate. Se vorbea 186 187 că au fost implicate şi chiar persoane clin familia domnească, lucru ce atît de mult afectase pe bunul şi dreptul vodă Ghica, încît a avut chiar cîteva zile de alienaţiune. Harnav a fost dat judecăţii, a fost condamnat şi averea lui s-a vândut pentru despăgubirea victimelor escrocheriilor sale. Femeia lui atuncea s-a sinucis, luînd arsenic ; iar el, mai tîrziu, după ce şi-a făcut pedeapsa, a murit în mizeria cea mai mare, sub streaşină unui gard. Ca să reieu firul naraţiunii mele, mă voi întoarce la relaţiunile mele cu Harnav, pre cînd nu era nici bănuit şi pre cînd casa lui era bine văzută. în ziua de sînta Ecaterina (a anului 1846, daca nu mă înşel), ducîndu-mă să felicit pe doamna Harnav de onomastica ei, ea, care totdeauna cînd mă vedea îmi făcea ochi dulci, m-a poftit la masă la prînz. Ducîndu-mă la ora reglementară, găsii lucrurile întocmite pentru o serioasă veselie. Un taraf de buni lăutari întona cîntece de acele cari fac să salte şi inimele celor bătrîni, cu cît mai ales a celor tineri, cari atuncea se mai vedeau electrizaţi de graciile altor trei-patru dame tinere, invitate şi ele pentru prînz. între cei zece sau doisprezece invitaţi erau şi fraţii Cuciuc. încă înainte ele a ne pune la masă, fiindcă lăutarii ne cîntau după pofta inimei ce ştîiau a citi pe feţele noastre, învârtirăm vreo două hore vesele, ba mi se pare şi cîteva valsuri. Prânzul a fost de cele mai suculente şi cu atît mai bine savuram mâncările, cu oît aveam înainte vinuri generoase, vechi şi profumate, gata a ne esalta imaginaţiunile pînă la delir. Nu ţin minte bine, decît mi se pare că am rădicat şi un toast în versuri, improvizate pentru ochii galeşi ai cocoanei de gazdă. Ţin însă minte bine că, după mîn-care, dănţuirăm, pînă după miezul nopţii, iar unii din noi veniseră la aşa grad de veselie, încît abia H- îi ţineau picioarele. în cele din urmă ne decise-B răm să ne ducem spre casele noastre. B Cu toate că de cu seară timpul fusese foarte B frumos, peste noapte însă s-a schimbat fără de B- veste. Cînd am ieşit, ploua de părea că toarnă cu B găleata. Harnav mă împrumută cu o umbrelă, sub B care luai pe Cuciuc cel mai mare, ca să-l conduc B pînă la el acasă. Frăte-său Alecu, avînd mantaua fi sa de ofiţeriu, era destul de bine adăpostit. Gazda B lui Cuciuc fiindu-mi în drum, lăsai pe amîndoi II fraţii în dreptul portiţei lor, pe deasupra căreia B era un fel de streaşină ca un cozoroc 1, şi mă dusei B spre locuinţa mea, căit de nebunia ce făcusem, * fiindcă pentru prima oară, cu mare ruşine, mă sim-fi ţeam beat. m Iată ce am aflat apoi că au făcut fraţii Cuciuc. m După ce i-am lăsat eu, ei au tras clopotul ca să W vie ţiganul lor să le deschidă. Bietul ţigan, ameţit mr de somn se vede, n-a putut merge destul de răpede E la portiţă, dar în fine a venit. Atuncea Dumitrachi, m trăsnit cum era de beţie, după cîteva înjurături m mînioase. îi trage două palme. Ţiganul, după ce K- intrară stăpînii lui, pe cînd se urca după ei pe W: scară, plîngînd, începe a le observa că el n-a băut ft ca dînşii, pentru ca să merite bătaie. Ofiţeriul, J|, după ce a Intrat în casă, îl cheamă şi, apucîndu-I II de cap, începe a-1 bate nebuneşte. In mijlocul f| gemetelor şi vaietelor lui, bietul ţigan pomeni j| despre omorul tatălui lor ; după aceasta, îmbrîn-f cit, fu dat afară din camera stăpînului său şi se % duse în cămăruţa sa, ca să-şi mai plîngă soarta, jt' A doua zi, adueîndu-şi aminte de maniera bru-m tală cu care se purtaseră către robul lor, amîndoi S 1 Partea de la şapcă sau caschetă, care vine denaintea K ochilor. 18S 189 fraţii îl chemară, îi cerură iertare şi-1 îmbunară, dîndu-i parale şi haine. Dar oricît s-a arătat ţiganul de împăcat, vorbele ce răsuflase în timpul cînd îl bătea ofiţeriul, vorbe care le auzise şi Dumitrachi, le intrase ca nişte cuţite în inimă şi, amîndoi într-un gînd şi-au zis : — Noi pe cît va trăi ţiganul acesta, nu putem fi siguri pe viaţă. Deci, într-una din zile, Dumitrachi zise fratelui său : — Ce crezi că trebuie să facem cu Ion ţiganul ? — Să-1 pierdem, zise Alexandru. Alta nu e de făcut. El cunoaşte crima noastră şi nici ştii cînd şi cum poate să o dea pe faţă o dată. — Tot într-un gînd suntem. Să lăsăm însă să mai treacă vreo lună, pentru ca să-i treacă orice prepus de ostilitate din partea noastră, şi apoi vom vedea. După trecere de o lună, Alexandru zise fratelui său : — A trecut luna. Cum crezi că trebuie să facem, te-ai gîndit ? — Da, aşteaptă să vezi. Trase clopotul. Ion intră. — Ioane dragă, avem să-ţi spunem o vorbă de taină, care numai tu trebuie s-o ştii, fiindcă trebuie să ne ajuţi, ca să facem o treabă bună. — Spune, coconaşule. Aibi toată credinţa şi nădejdea în mine. — Iată ce este. Pe coasta Galaţii, din sus de rohatcă i, am descoperit o comoară. Locul unde am văzut pălpăind flacăra l-am însemnat. Trebuie să mergem ca s-o dezgropăm. Pe altul nu putem lua 3 Asa se numea pe atunci bariera. I de tovarăş la treaba aceasta decît pe tine. Dacă I vom găsi-o, va fi ferice şi de noi şi de tine. |- — Da' oare bani or fi ? f, — Bani, Ioane, bani şi încă aur, căci numai ( unde este aur flacăra se arată verde-roşie... Gal- I beni, galbeni şi galbeni mulţi trebui să fie. Poate f că abia vom putea rădica ce vom găsi. Trebui să | luăm şi o pereche de desagi, ca să punem galbenii. I — Şi cînd să mergem ? I — Să aşteptăm o noapte întunecoasă, pentru ca | să ne strecurăm nevăzuţi printre rohatce, ca să f mergem acolo. |; — Bine, coconaşule, să mergem oînd veţi socoti. I Eu voi lua un hîrleţ1 şi o lopată şi să ne îngrijim | de desagi, ca să fie gata. jf- — Da, Ioane ! iacă o liră, du-te şi ia ce trebuie. 1: Dar mai întîi să te duci tu singur, ziua, ca să vezi l pe unde am putea trece bine printre rohatce. k Nu mai departe decît a doua zi, devotatul băii trîn, care părea că dorea să-şi grăbească moartea, î| vine şi spune stăpînilor săi ca s-a dus de a căutat I şi a găsit o potecă prin care să treacă şanţul orali şului între Bariera Galatei şi aceea de pe Podul II; Lung. Deci, fiindcă ploua şi cerul era ooperit cu w nori, fraţii Cuciuc se îmbrăcară ca de ploaie, se f| încălţară cu botforţi, Dumitrachi2 puse seleaful U cu pistoalele tatălui sau la brîu, Alexandru se II încinse cu sabia bine ascuţită, Ion se înarma cu ||. cazmaua şi cu lopata luîndu-le de-a umărul şi pe m. la nouă ore se strecurară nebăgaţi în seama pe de m la vale de strada Beilicului, pe Podul Lung. De la K 1 Cazma sau lopată de fier cu care se sapă pământul. K 2 în original : Mihalachi (n. ed.). 130 191 un loc, lăsară strada aceasta şi apucară pe o ulicioară la dreapta. Apoi din acea ulicioară trecură un mic şanţ care înconjura un loc numit grădina doctorului Pereţ. După ce traversară acea grădină care era pustie, ajunseră la şanţul cel mare al oraşului, de sub dealul Gălăţei. Pe cărarea descoperită de bătrînul ţigan trecură dincolo şi, dînd în drum, apucară spre nord, pînă trecură de barieră o bună bucată de loc ; apoi se opriră, apucară la stînga pe coastă şi, după ce au făcut vreo sută dc paşi, Dumitrachi, care mergea înainte, oprin-du-se şi arătînd cu bastonul un moşoroi vechi de cîrtiţă, zise : — Aici e ! sapă, bade Ioane ! Ion înfipse cazmaua în locul indicat, risipi cîte va brazde de pămînt, dar deodată se simţi lovit pe dinderăpt în cap cu sabia lui Alexandru ; pînă a nu avea timp să ţipe, căzu jos ; apoi mai simţi un glonţ că-t pătrunde umărul stîng şi apoi un alt glonţ intrîndu-i în coasta dreaptă ; apoi nu mai auzi, fiindcă stăpînii săi dispăruseră, decît lătrăturile unor cîni cari se apropiau de dînsul, şi nu vedea decît două stele printre norii ce se risipeau şi cari sclipeau ca o speranţă de răzbunare pentru inima lui. Rareori rămîne o crimă nedescoperită. Mai totdauna degetul lui Dumnezeu vine de arată pe cei ce au comis-o. Astfel degetul lui Dumnezeu atuncea deşteptă din somn pe nişte ciobani cari dormeau într-o colibă, între oile lor, cu o sută de paşi mai din sus de locul crimei. Ieşind afară un băie-ţan mai tînăr şi auzind crinii lătrînd în direcţiunea barierii, dete alarma că se apropie lupii. Cei doi -.'iobani din colibă îşi luară armele şi apucară spre locul unde lătrau cînii. Acolo văzură cadavrul unui om care gemea încă. Alergară de spuseră căpitanului de barieră ; acesta, fără a pierde timp. I merse la faţa locului şi, după ce văzu cadavrul, alergă în marginea satului Galata, la un ţigan căruţaş pe care îl cunoştea ; îl puse să înhame calul, puse în căruţă un braţ de paie şi, mai curînd decît într-o oră, muribundul ţigan fu dus în curtea agiei şi aşezat binişor pe un pat într-o cameră de jos. în mai puţin de un pătrar de oră, agerul comisar Urzică fu lingă victimă. Imediat trimise un călăreţ la aga de oraş, care era P. Mavrogheni, şi un altul la preşedintele Divanului Criminal, pentru ca să le anunţe crima. EI, din puţinele vorbe ale muribundului aflînd cine sunt criminalii, încalecă nu-maidecît, se duse la dejurstva militară şi de acolo luă pe un ofiţer cu patru soldaţi, pentru ca să poată aresta pe militar. Mergînd la locuinţa fraţilor Cuciuc şi găsind portiţa încuiată, puse de o săltă pînă o scoase din ţiţine şi se urcă fără zgomot pe scara ce ducea la apartamentul lor. Amîndoi fraţii, fiecare în camera sa, se găsiră dormind atît de liniştiţi, încît au trebuit să-i mişte pentru ca să-i deştepte, li arestară fără a-i lăsa să se întilnească unul cu altul. Găsiră hainele lor ude de ploaia de peste noapte, botforţii plini de noroi, sabia lui Alexandru cu sînge pe ea şl pe hainele lui Dumitrachi cîteva stropituri de sînge. Pe Alexandru îl porniră între puşti, iar pe frate-său îl însoţi coconu Dumitrachi Urzică, ţinîndu-1 cu mîna de o sfoară cu care-i legase mînile îndărăt. Se făcuse ziuă. Pe cind soarele arunca primele sale raze pe crucile şi clopotniţele bisericelor, în curtea agiei intra aga de oraş, un membru delegat al Curţii Criminale pentru ca să facă instrucţiunea, medicul respectiv şi Urzică cu cei doi fraţi criminali. După cererea instrucţiunii, se constată mai întîi starea pacientului, pe care medicul a decla- 132 193 rat-o alarmantă, apoi se confruntă victima cu fratele cel mai mic. Ţiganul, cum îl văzu, zise : — Iată cel ce m-a lovit cu sabia ! M-au ucis de frică, că prin mine nu cumva să se descopere că ei au ucis pe tatăl lor... Ucigă-i acuma Dumnezeu şi pe ei! Cu aceste vorbe în gură, Ion a espirat; iar tînă-rul Cuciuc, lovit poate de remuşcare, a început a plînge cumplit şi a cere iertare, aruncîndu-se în genunchi lîngă patul pe care zăcea victima sa. In-troducîndu-sc după aceasta şi fratele cel mare, la auzirea mărturisirilor lui Alexandru, a crezut de prisos a mai nega. Din depoziţiunile detailate asupra ambelor crime, văzîndu-se că la prima crimă a participat şi soţia tatălui lor, s-au trimis comisarul Urzică de au arestat-o, aducînd-o şi pe ea de la Dorohoi. Aceasta, aflînd că băieţii au mărturisit totul, şi-a pierdut mintea. Cu toate acestea, în loc de a o închide într-o casă de alienaţi, ea fu închisă în temniţă. într-una din zile mă dusei la Curtea Criminală şi cerui voie să văz pe fraţii Cuciuc. Sentinţa de moarte se pronunţase pentru dînşii, dar nu se determinase ziua cînd urma să se esecute. Armaşul al doilea, sau supraveghetorul temniţei, dîndu-mi permisiunea ce cerusem, fraţii Cuciuc fura scoşi şi aduşi în faţa mea, într-un coridor în care era un grilagiu ce mă despărţea de dînşii. Cel mai mare, cum m-a văzut, s-a arătat foarte vesel : K — Doamne, ştii ? Parcă aveam o presimţire c-oi ■ să te văd înainte de a face cunoştinţă cu Buzatul 1. ■ îţi mulţumesc din suflet, lorgule dragă. fi — Cu mare frîngere de inimă însă am venit ca fi să te văz. Nu mă aşteptam niciodată să aflu cele fi ce s-a petrecut. B — He, ştiu bine. Poeţii cred că toţi oamenii tre- fi buie să fie ca îngerii. Dar vezi că nu e aşa. Ţi-am fi spus, mi se pare, că mă trag dintr-o familie blăste- 8 mată. Ţi-am povestit o dată istoria străbunului fi meu Osman. Nu vezi tu că blăstemul lui Aii s-a fi perpetuat asupra generaţiunii lui Osman ? fi — Nu credeam însă niciodată ca voi, tineri in- I struiţi, inteligenţi, civilizaţi, să vă coborîţi pînă la fi asasinate ordinare. fi — Dar nu vrei tu să crezi că Fatalitatea nu-şi fi alege braţele cu care loveşte în victimele ce vo- fi ieste a face ? Am ştiut foarte bine ce oribil lucru fi este paricidul ; dar puteam oare să mă reţiu de a-1 W, comite ? Era imposibil, dragă lorgule. Tatăl meu, fi care ajunsese o fiară turbată, trebuia să fie ucis de fi cineva, daca nu de mine, de frate-meu ; dacă nu fi de frate-meu, de soţia sa. Eram trei nenorociţi cari fi vecinie şi cumplit sufeream şi, mai curînd sau fi mai tîrziu, natura însăşi no împingea spre a ne fi coaliza şi a complota spre a-1 face să disipară, con- H vinşi că facem un bine pentru familie şi pentru J lume. Dar ce să mai vorbesc ? Ce a fost fatal s-a m făcut; o să ne luăm pedeapsa după dreptate. Mă- Ş car de s-ar fi putut stinge familia Cuciuc o dată cu noi I Dar mai rămîne, din nenorocire, un frate S mai mic, de 12 ani; cine ştie ce soartă i se rezervă S, Şi ' fi 1 Călăul care spînzura la Moldava se numea Ga\ ril fi. Buzatul, un ţigan condamnat la moarte pentru crime şi fi graţiat pentru ca să facă meseria de carnefice. 194 195 — Dar spuneţi-mi, este adevărat ce se vorbeşte prin lume că tu, Dumitrachi, ai fost în relaţiuni amoroase cu femeia tatălui tău ? — Ne-a mai spus cineva despre aceasta, dar este un neadevăr şi o curată infamie, inventată de cei ce le place să bîrfească. Şi daca cumva îţi va veni îdeea să scrii trista noastră istorie, te conjur să spui că de asemenea infamie n-a fost capabilă biata femeie. Ea a avut pentru noi numai sentimente de comizeraţiune şi altă legătură n-a fost între noi doi decît compătimirea mutuală dintre cei ce sufăr şi complicitatea la crima ce am comis. Ferice de ea, că acuma nu mai simte nimica ! — Şi cu ce mod aţi curmat zilele tatălui vostru ? — Vrei să ştii ? Iţi voi spune tot, fiindcă n-am negat nici înaintea judecătorilor noştri. Mai întîi am încercat mijlocul asfixiei. într-o seară de iarnă, el se întorsese de la Dorohoi răcit şi ceruse să-i facă mereu foc în sobă, ceea ce s-a şi făcut. A mîn-cat, a băut bine şi s-a culcat. Atuncea ţiganul Ion, chemîndu-ne, ne spune că ar fi bine să punem capacele la sobă pînă nu se potoleşte jeratecul ; ca unul care era coalizat cu noi ca să-1 pierdem, el a cugetat la asfixie. Am aprobat părerea ; capacele s-au pus. Asfixia era pe aproape de a-şi produce efectul atuncea, dacă un joc al întîmplării nu-i venea în ajutor. Patul fiind în dreptul unei fereşte, el, în agonia asfixiei, se vede că a dat cu pumnul în geam ; geamul spărgîndu-se şi aerul pătrunzind drept [spre] capul său, el şi-a venit în fire ; a înţeles ceva şi, după ce a stat cu capul mai mult la fereastră spre a se răcori, a deschis uşa, a intrat în camera unde se culcase soţia sa şi a tăbarît pe ea ca un sălbatic, ca s-o omoare. Auzind zbieretele ei, ăm ieşit din camera ce ocupam în rînd cu ca- merele argaţilor, unde ne condamnase să şedem şi am alergat să vedem ce putem face. Fără a intra înăuntru, ne puserăm să ascultăm la uşa tindei. Atuncea încetase de a o bate, dar striga : — A, ticăloasă ! Te-ai unit cu tîlharii cei de jos ca să mă omorî ? Lasă că te învăţ eu ! — Dar nu cocoana, ci eu sunt vinovatul, păcatele mele! zice bietul Ion ţiganul. Eu am socotit că fac bine ; ca să facă cald în casă am pus capacele ; mi se păruse focul potolit. — A, tu ? Aşteaptă... şi zicînd aceste vorbe, luă drugul de la uşa tindei şi, dîndu-i cîteva lovituri, il culcă la pămînt; apoi, călcînd peste el, reintră în camera sa şi se puse a-şi turna apă pe cap. Noi, cari purtam sarcina de argaţi, pînă a nu se face ziuă am înjugat boii la sănii şi am plecat la pădure, ca să tăiem şi să aducem lemne. Seara, cînd ne-am întors, am simţit că lucrurile se potolise în casă. Ţiganul Ion, care avea capul spart, îşi venise în fire. Tatăl meu însuşi am aflat că s-a dus [, să-1 vadă şi a zis să-i puie prosoape muiate în apă rece. Numai nenorocita de femeie a tatei zăcea, strivită de bătăi, şi numai peste două săptămîni £;se putu scula spre a se ocupa de afacerile casei. După toată liniştirea ce se restabilise în casă, noi ■persistam în complotul ce făcusem spre a ne scăpa de el şi, oricînd găseam timp spre a ne întruni, ne consultam cum să executăm lucrul. Nu tîrziu ni se prezentă ocaziunea. Tata căzuse bolnav de friguri şi, după vreo două accese ce avusese, observasem că, după ce-1 lăsa scuturăturile, cădea într-un fel de fierbinţeală care-1 slăbeşte tare şi-1 face să vorbească într-aiurea. Cînd fu în al treilea acces, pare că instinctiv ne lovi şi pe noi un feliu de acces de nebunie : deodată tăbărîrăm pe el, atît soţia sa, cît şi noi doi, ba încă şi ţiganul Ion. Nu 196 197 mai ţin minte ce făcurăm, dar cred că-1 omorîrăm prin sufocaţiune ; mi se pare că şi ţiganul,- care era foarte pornit asupra lui, 1-a apucat de testicule şi i le-a strivit, spre a-i accelera moartea. A doua zi tata a fost îngropat, ca mort de moarte naturală. * în prima septămînă din postul mare se face mare iarmaroc la Iaşi, pe lunca unde este monas-tirea numită Frumoasa. în ziua de Sîntul Teodor a anului 1847, un convoi lugubru ieşea din curtea Criminalului. înainte venea armaşul cel mare. După dînsul urmau mai întîi 12 soldaţi cari băteau tobele, apoi ca o sută de soldaţi cu pustele la umăr, forrnînd două garduri mişcătoare, iar între aceştia ambii fraţi Cuciuc, unul lîngă altul, mer-gîmd în urma unui preot cu crucea în mînă şi urmat de Gavril Buzatul îmbrăcat în uniformă de postav roşu şi ţinînd peste umeri două ştreanguri. Era tină, fiindcă noaptea precedentă' plouase ; aceasta însă nu împiedicase pe publicul curios de a ieşi din toate părţile spre a vedea şi a acompania cortegiul până la locul execuţiunii. Fraţii Cuciuc, îmbrăcaţi în haine negre, purtînd pe cap nişte caschete de plisă neagră, cu pantalonii sumeşi ca să nu-i umple de noroi, ţinîndu-se de braţ unu! pe altul, mergeau veseli ca la o paradă, salutînd în dreapta şi în stânga pe cei ce cunoşteau. Urmai şi eu cortegiul, urcat într-o birjă alături cu amicul meu Lasoar Rosetti. Cînd cortegiul a ajuns la iarmaroc, el s-a despărţit în două : fraţii şi-au zis adio îmbrăţişîndu-se, apoi a apucat unul spre o spînzurătoare, altul spre alta. Ambele spînzurători erau aşezate pe două movilite, cari se văd şi astăzi. După cererea lor, cel mai mare1 a suferit mai B tntîi supliciul. Din trăsură am privit pe Dumitra-B chi ureîndu-se pe un scaun, iar pe Gavril Buzatul l pUnîndu-i ştreangul de gît şi apoi dîndu-i un pumn ; după cap în momentul cînd i se lua scaunul de ; sub picioare. Cînd am văzut că corpul se lăsa în ; jos şi am auzit mai multe ţipete de la femeile ce . priveau, un fel de ameţeală am simţit că mă cuprinde şi apoi n-am mai putut vedea nimica, :. fiindcă leşinasem. ■ Amicul meu Rosetti atuncea strigă la birjariu ; să plece, nemaiputînd asista la a doua execuţiune. '•■ Cînd treceam pe Podul Lung mă deşteptai în văr-saturi, cu capul sprijinit de minele amicului meu. Soţia lui Cuciuc, condamnată la aceeaşi pe-1 deapsă, deşi tot în stare de alienaţiune, a fost dusă ; şi executată, conform cu sentinţa, la Dorohoi, acolo unde s-a comis crima. Băiatul ei, am auzit că după . execuţiunea maicei sale ar fi căzut într-o stare de prostraţiune, din care n-a putut ieşi decît peste 3-4 ani. k în curs de patru zecimi de ani mereu îmi făceam « întrebarea : oare să scriu sau nu istoria fraţilor Cuciuc ? * în cele din urmă mi-am zis : şi de ce nu ? fi ' 1888, ianuariu. 1 Tn original : mic (n. ed.). PE BĂRĂGAN I Pe podişul din dreapta Ialomiţei, unde se încep cîmpiile întinse ale Bărăganelor, am moşioara mea dotală, lipsită de sat sau de locuitori. Pe toată suprafaţa plană a acestei moşii (căreia i s-a dat numele de Elisa, de către socrul meu Meltiade Măr-culeiscu, în dragostea fiicei sale care mai tîrziu a devenit soţia mea), nu se aflau decît doi peri sălbateci, cari singuri înfruntau vijeliile iernelor şi căldurele cele mai mari ale verelor. Pămîntul acestei proprietăţi, deşi de calitate excelentă, îmi aduceau un venit neînsemnat, din cauză că era prea rău cultivat, pot zice chiar pără-ginit, căutat abia de cei mai păcătoşi dintre plugarii satelor vecine, sau păscut de ciobani ce nu se puteau învoi în alte părţi. Eram prin urmare abia clasificat printre proprietarii cei mici, pre cînd am intrat în posesiunea ei, pe Ia anul 1858. Greutatea crescândă a familiei mă îmboldea să fac ca acest patrimoniu să ajungă a-mi aduce un venit mai bunicel, mai ales că comptam pe fertilitatea solului. Trebuia dar să mă apuc de agricultură, cu pasiunea poetică ce aveam pentru natură şi puterea sa productivă şi cu experienţa ce aveam în cultura pămîntului dobîndită din copilărie în 203 casa părintească. Cîte dificultăţi însă n-am avut dc întimpinat. pînă să-mi organizez o mică fermă în mijlocul cîmpiei inculte, care mi-a căzut la sorţi ! Cît capital, cîtă muncă, cîtă luptă, pînă să ajung la aceasta ! Trebuia să aduc pe roate, din depărtare, şi lemn, şi nisip, şi cărămidă, şi cel din urmă cui, cu care să-mi fac casă, împrejmuiri, grajduri, magazii şi atîtea îndemănări cerute unui aşezămînt agricol. Trebuia să creez totul, ca Dumnezeu cînd a făcut lumea : puţuri, grădini, arbori roditori, fîneţe artificiale şi chiar o pădure, pa care o vedeam necesară în viitor. Această întreprindere nu era pentru curagiurile comune. Dar eu, care citisem multe despre viaţa colonilor din America şi Australia, care aveam convingerea că înaintea stăruinţei nimica nu e cu neputinţă, îmi urmăream idealul, voind mai cu seamă a proba, prin fapte şi exemple, că prin munca asiduă şi prin inteligenţă, pămîntul Ialomiţei, mai bine cultivat, poate deveni sorginte de producţiuni mult mai mănoase şi de o înavuţire mai sigură. Am reuşit pînă la oarecare grad, mi se pare ; căci pe cînd mai înainte era o idee acreditată că prin regiunea aceasta griul nu prosperă, că numai secara abia se face şi că pămîntul tot atîta produce, măcar oricum l-ar cultiva, oricum l-ar lucra cineva, acum, după exemplele date dc mine, pămîntul Ialomiţei pare a fi patria celui mai frumos gnîu, cultivîndu-se însă prin duble şi profunde arături, ceea ce nu se cunoştea cu 20 ani în urmă. în adevăr, am avut fericirea a vedea prosperitatea locului ajunsă la aşa zbor, încît paupertatea pot să zic a dispărut, rămînînd doară pintre ţăranii leneşi sau degradaţi de viţiul beţiei ; agricultura mică a luat aşa extensiune, că arendaşii sau proprietarii nemaiputînd face agricultură mare K ca mai înainte, sunt nevoiţi a-şi închiria locurile m la ţărani, sau a le cultiva prin argaţi recrutaţi de ■ pe la munte sau de peste frontieră. m' Stăruinţele mele n-au ajuns a aduce avuţia lui E Cresus în casa mea, dar au ajuns a împătri valoa-W. rea micei mele proprietăţi şi a mă ajuta de a pluti m pe valurile grele ale vieţei materiale. P De la un timp, abandonînd agricultura pe seama K cultivatorilor mici, închiriîndu-le pămînturile în K, bani, m-am mărginit a privi ferma mea ca un sim-K piu leagăn de delectare, unde, cînd mă simt obosit W' de viaţa zgomotoasă a capitalei, merg de respir aerul de linişte şi de sănătate în mijlocul frumoa-§.. sei păduri de salcîmi ce mi-am făcut, a arborilor §■• fructiferi ce am sădit eu însumi cu mîna mea, şi i a cîteva vaci, a căror dezmierdare îmi face mare K plăcere. Locaşul meu servă iarna adesea de adăpost 1 binefăcător călătorilor, cari sunt surprinşi de vijelii 1 de acelea cari omoară, iar vara ca casă de pietate, i. unde muncitorul sărac capătă gratis mămăligă, 1 brînză sau lapte la nevoie, iar cel lovit de friguri * sau alte boale uşoare, cîte un medicament repa-C ratoriu, cum prafuri de chinină, picături de inimă, t ■ unt de sunătoare şi altele. Asculte Cel-de-sus ură-J rile cîte. se fac la pragul casei mele de cei lipsiţi * şi nevoiaşi, cari iese zicînd : Dumnezeu să vă ajute \ şi să vă ferească de dureri şi de neajunsuri ! £ Ajutor şi tovarăş la viaţa din Bărăgan aveam t pe un văr al meu, Nicolae Schina. E cunoscută »•" românilor familia aceasta, căci, deşi originară din J Constantinopole, totuşi mulţi din membrii săi asii tăzi se bucură de cetăţenia română şi figurează *■ între numele notabile ale ţerei. Bunul meu, adică * tatăl maicei mele, Gheorghe Schina, compromis în m mişcarea renaşterei elene, cunoscută sub numele m de 'Etcria grecească, fu decapitat la Constantino- 204 205 pole în anul 1816. După aceea numeroasa sa familie se răspândi în toate părţile lumei : din fiicele sale, una, Eufrosina, a venit cu haremul lui vodă Şuţu la Moldova, unde a devenit soţia tatălui meu ; alta s-a măritat în Constantinopole şi din ea so trage familia Pitzipio, iar din fiii săi, unul, numit Constantin, s-a făcut supus britanic şi a murit ca medic la Malta ; altul, Mihail, om foarte cunoscut în istoria renaşterei elene, ales chiar ministru şi consul general în Bucureşti, a murit la Atena ; alţi doi, Alexandru şi Eustaţiu, încetăţeniţi români, au fost părinţii actualilor fraţi şi veri Schina, cari se disting în armată si magistratura română ; altul, cupariul Iancu Schina, s-a aşezat şi a trăit în Basarabia. Din acesta se trăgea vărul meu despre care voi să vorbesc, fiindcă viaţa lui a fost atît de intim legată de a mea. II Nicolae sau Nicolaehi, după cum îl numeam în familie, era puţin mai în vârstă decît mine, născut la 1821. El fusese atras de unchiul Mihail la Atena pentru ca să-şi facă cariera în armata de acolo. Nu i-a plăcut însă Grecia cu munţii săi pleşuvi, ci a preferit să se întoarcă în România, a căreia limbă o iubea mai mult. Era om bun la inârnă, onest, afabil cu toată lumea, afectuos către rude şi amici, gata a alerga pentru faceri de bine şi a se sacrifica pentru orice idee nobilă, modest, filosof, în fine omul lui Dumnezeu. Toţi din familie şi toţi cei ce-1 cunoşteau îl iubeau pentru distinsele calităţi sufleteşti ce-î caracterizau. El fusese în mai multe rînduri impiegat la vămi, la regia tutunurilor în cari s-a distins prin zel şi onestitate, precum şi probează numeroasele atestate ce au rămas pe urma lui. In cele din urmă, dezgustat de tracase-riele funcţionarismului, el se puse la dispoziţiunea ■mea şi se oferi a dirige menagiul casei mele din Bărăgan. Ce arhiziţiune pentru mine, care schimbasem mereu la logofeţi şi îngrijitori cari de cari mai pretenţioşi, mai păcătoşi şi mai de rea credinţă 1 Acum aveam un adevărat amic al intereselor mele, un frate neinteresat şi devotat pînă la viaţă ! Cîţi alţii nu-i ofereau salarii îndoite şi întreite de ce avea la mine şi el totdauna răspundea : „Nu, nu mă depărtez de casa vărului !" Şi pentru un om deprins cu societatea şi cu viaţa din oraşe nu e tocmai plăcut a trăi şi iarna şi vara în Bărăgan. Trebuie ca cineva să aibă sau mari interese, sau mare amor pentru viaţa cîmpenească, sau devotamentul unei conştiinţe ferme, pentru ca să se împace cu singurătatea şi cu urâtul, mai .ales în lunele de iarnă, oînd nopţile sunt atît de lungi şi vijeliile atît de înfiorătoare. Cînd veneam la reşedinţa mea solitară, eram întîmpinat de îmbrăţişări fraterne, totdauna atît de călduroase ca şi în cei mai tineri ani ai vieţii noastre ; eram informat despre mersul afacerilor moşiei cu punctualitatea cea mai severă şi cu minuţiozitatea cea mai largă. Găseam arborii din grădină curăţiţi şi îngrijiţi de însăşi mîna sa, vitele blânde venind la dezmierdările sale, servitorii supuşi şi ascultători ca la părintele lor, păsările furnicînd cu sutele la vederea lui, şi toate ustensilele casei în buna regulă, bine păstrate şi bine întrebuinţate. îl întrebam adesea cum se împacă cu urîtul; el îmi răspundea că supărarea aceasta nu o simte, pe cît timp are cărţi ca să citească şi afaceri cu cari să se ocupe. 206 207 — Singura îngrijire — zicea el — care îmi trece cîteodată prin minte, este ca să nu vie niscai hoţi să mă calce, deşi ştiu că asemenea răi vin numai acolo unde sunt parale. Nu mă tem însă decît să nu fiu surprins, altfel, în loc de bani le-aş da gloanţe, ca să-i împac. în adevăr, vărul meu era bun puşcaş : nu trecea săptămână fără ca un erete sau doi să nu cadă sub loviturile pustei sale ; apoi eu aici ţineam toate armele mele şi peste 30 focuri erau la dispoziţiunea lui, totdauna gata pentru eventualitate agresivă. în vara anului acestuia mai mult decît totdauna, el îmi povestea anecdote despre brigandagiu-rile din Grecia. Pe timpul cît fusese în serviciul armatei greceşti, permutat cu garnizoana în mai toate punctele însemnate ale Eladei, avusese oca-ziunea a se familiariza cu crimele barbare ale clef-ţilor tradiţionali, căci adeseori făcuse expediţiuni în urmărirea făcătorilor de rele care mişunau odinioară în patria lui Homer şi despre a căror faimă atâtea pene ilustre s-au ocupat. Brigandagiurile de pe la noi, despre cari uneori citea în gazete, lui i se păreau nimicuri, comparativ cu cele ce se petreceau în Grecia : cu toate acestea, părea preocupat şi spunea adeseori că se teme a nu fi surprins. Fatalitatea, vai, a demonstrat că presimţirile lui nu erau himerice ! Ialomiţa, în adevăr, anul acesta mai mult ca totdauna era bântuită de făcători de rele. Nu trecea săptămînă să nu se auză despre furturi de vite, spargeri şi alte borfaşii comise prin satele vecine. Administraţi une a însăşi era pusă în mişcare pentru urmărirea făcătorilor de rele, dar, neputincioasă de a nemeri mijloacele eficace, ea avea re- B^curs la măsuri ridicole, care numai inepţia le putea B concepe. într-una din zilele lui septembrie, moşia B mea a fost vizitată de una din acele potere care B se văd în operele bufe. Vreo câteva sute de oameni, B conduşi de un ofiţer de dorobanţi şi de doi primari fi comunali, au făcut o adevărată hăituiala de vînă-B toare, care n-a putut da alte rezultate decît mi-au fi zdrobit porumburile, mi-au jefuit fructele din grafi dină, mi-au scotocit toate ungherele parcului de fi. pădure de lîngă casă, mi-au persecutat chiar curcanii, în iluziune că erau niscai hoţi deghizaţi ! Cu r asemenea chip credea onorabila administraţiune a pune mîna pe răii periculoşi societăţii, neţiiwd * măcar compt de înţelepciunea proverbului popular \ că ,,mîţa cu clopoţei nu prinde şoricei'1. Simultaneu, districtul Ilfov nu era mai puţin bântuit de făcători de rele. Mai cu seamă o bandă ; de trei briganzi scăpaţi din ocne răspândeau te-: roare prin faptele lor cutezătoare. La 3 spre 4 oc- ■ : tombre (1882) au călcat casa unui mare proprietar, ■ numit Hagi Velciu, situată în marginea unei pă-; duri de pe moşia sa numită Dona. Venind mai întîi v. pe la amiază-zi cu pretextul de a se băga argaţi, f; dar cu scopul de a observa localitatea şi văzindu-se primiţi cu răceală de către proprietar, carele le cerea răvaşe de drum sau garanţii, deocamdată s-au retras fără a zice nimic, văzând mai ales că li/ pe timpul acela erau prea mulţi oameni în curte, ţ Dar în deseară, pe la 6 ore, pe cînd soarele scalp, păta către apus, au revenit cu toate preparaţiunile, m- spre a-.şi realiza planul. Din fericire, bietul Hagi î' Velciu a putut să se strecoare pe o uşă din dos şi fi; să se arunce într-o groapă de bucate, scăpînd ast-B fel de ochii lor. Ei, după aceasta, răspîndind teroa-fi rea prin ţipete şi împuşcături repetate spre a în-fi| spăimînta pe servitori — cari în adevăr s-au şi 208 209 făcut nevăzuţi — au pus mîna pe o soră a lui şi pe o servitoare a sa, pe care le-au torturat spre a putea descoperi banii ce aşteptau să găsească. Cu toate acestea n-au putut descoperi decît ce erau în casă, abia vreo două mii de lei. Turbăciunea lor atuncea nu mai avu margini; şi-au vărsat necazul pe tot ce le-a venit sub mînă : mobile, lampe, farfurii, sticlării, ferestre, uşi, lăzi, toate au fost sparte şi zdrobite într-un mod adevărat sălbatic. Numai după ce au nimicit toate şi s-au îmbuibat cu mîncări şi băuturi cari le-au găsit în casă, şi-au luat drumul spre cartierele lor misterioase. ■ III în pădurea unei moşii vecine, numită Vispeasca, era bordeiul unui pădurar, cu care ei aveau înţelegere de mai nainte, spre a se adăposti şi a găsi cele trebuincioase pentru mîncare şi repaos. După călcarea de la Hagi Velciu, care se vede că tot i-a fost făcut să le palpite piepturile, pestre trei zile, şi anume în 8 octombre, pădurarul care îi găzduia i-a îndemnat să treacă în Ialomiţa la moşia mea, unde, după cunoştinţele ce avea (căci de locul lui acel pădurar era din comuna Vlăiculeştii, vecină alăturată cu moşia mea, şi prin urmare cunoştea oamenii şi casa mea), spera să găsească bani mulţi. Venind de-a dreptul peste holde, în apropiere de fruntariele mele, deteră peste doi ţărani cari culegeau porutmb. îngrijiţi ca nu cumva aceştia să bănuiască ceva şi să dea alarma, au apucat pe ţărani şi i-au legat burduf, astfel ca să nu se poate mişca din loc, apoi, înaintînd fără obstacol sau sfiială. pe la 5 ore şi jumătate au intrat cu paşi de lup în curtea casei mele. Mai întîi au năvălit în camera servitorilor, pe cari i-au găsit grămadă, stînd la mîncare. Acolo au întrebat : „Unde este boierul ?" căci hoţii sperau ca pe mine să pună mîna, cu ilu-ziune ca la mine să găsească tezaurele lui Cresus. Apoi, îngrozind pe argaţi că vor fi ucişi de vor face zgomot, s-au aruncat ca fulgerul în camera de sus, arătată de argaţi. Acolo găsiră pe vărul meu rezemat într-un colţ pe pat şi pe o servitoare pe care o aveam de mai mulţi ani purtînd sarcina menagiului casei. Vărul meu, cum a văzut aceste figuri sinistre, s-a ridicat de a pus mîna pe un revolver ce era în cui deasupra capului său în perete; se vede că atît îşi pierduse mintea nefericitul, încît uitase că era surprins şi că era prea tîrziu spre a se putea apăra. Unul din hoţi însă, tot atît de răpede ca dinsul, 1-a apucat de pumn şi i-a smuls arma, înainte de a se putea servi cu ea. Căpitanul lor, Enachi Marcu, a zis atuncea : — Dă-i, mă ! Atuncea unul dintr-înşii, după ordinul acesta, i-a tras un glonţ în piept, cauzîndu-i moartea la moment, fiindcă-i pătrunsese inima şi coasta. După aceasta căpitanul însuşi începu perchiziţiunea lucrurilor din casă, iar ceilalţi doi, unul din faţa casei şi altul din dos, slobozeau mereu la focuri de puşti şi pistoale, cu scop de a terifica pe trecători şi pe oricari ar fi cercat să vie în ajutorul casei. Toate lăzile şi dulapurile, toate rufele şi hainele au fost scotocite cu de-amănuntul. Biata servitoare a fost bătută şi stîlcită cu paturile pustelor şi cu pumnii, ca să scoată banii ce ştiau ei din auzite că are. Servitoarea în adevăr a arătat şi a dat tot ce a avut ca şi toate ce a ştiut că putea fi în casă ; şi n-au fost mai mult decît vreo mie de lei noi ai casei, adică ai mei şi ai vărului meu, şi vreo mie 210 211 două sute ai bietei servitoare, toate economiele ce-şi adunase de vreo zece ani de cînd servea în casa mea. IV Primii ştirea prin telegramă la comuna Dimă-chenii din districtul Dorohoi, moşia bunului meu amic Ion Docan, [unde]1 mă dusesem să petrec cî-teva zile atras şi delectat de amabila societate a familiei sale. Mă repezii imediat la Bucureşti şi de aci la locul catastrofei, unde-mi găsii casa turburată de tragicul eveniment, iar pe regretatul meu văr încă neîngropat, fiindcă au trebuit să-1 ţină cinci zile pînă la venirea procurorului şi a unui medic, pentru ca să-i facă autopsia legală. După ce au comis această crimă, hoţii s-au retras spre locul de repaos, la bordeiul din pădurea Vispeasca, împreună cu pădurarul care-i adusese la mine. Ei nu ştiau însă că, încă după călcarea de la Hagi Velciu, se organizase potera pentru prinderea lor. într-adevăr, un procuror şi un judecător de instrucţiune de la Parchetul de Ilfov veniseră cu două zile mai înainte la locul unde se comisese călcarea. Aceştia avuseseră inteligenţa de a descoperi şi afla vizuina făcătorilor de rele : ce-rură să le vie 20 de călăraşi înarmaţi de la sub-prefectura plăşei Colintina, care are staţiune militară la Pantelimon ; dar după eroarea telegrafului se trimiseră numai 10 călăraşi, şi aceştia rău armaţi, cu pustele stricate şi fără cartuşe. Deşi s-a judecat că n-ar fi îndestulători, totuşi nu se putea 1 în original un cuvînt încurcat de tipograf, fără nic: un înţeles (n. ed.). 212 ntîrzia, căci dacă înnopta, hoţii ar fi părăsit poate bordeiul. Aşadar se asediă ascunzătoarea briganzilor, pe care avuseseră prevederea a o înconjura leu mai multe rinduri de odgoane şi funii, legate de Ia un arbore Ia altul, cu scop de a încurca pe asediatori. Cu toate acestea, se dete asaltul : hoţii ieşiră la apărare. După o mică luptă însă, în care un caporal a fost lovit de un glonţ în picior, se puse mîna pe Enachi Marcu, iar ceilalţi scăpară în desişul pădurei. Potera aduse în triumf pe căpitanul hoţilor şi pe pădurarul care ospătase pe musafirii săi cu plăcinte r şi cu fripturi suculente. Ceilalţi hoţi, graţie ener-! giei şi inteligenţei Parchetului de Ilfov, au fost mereu urmăriţi şi în cele din urmă prinşi şi trădaţi justiţiei. Iar eu, în ziua de 13 octombre, înmormîntai pe nefericitul meu văr la comuna Stoeneştii-Elisa, plîns şi regretat de toţi acei ce l-au cunoscut, fiindcă bun şi drept era şi merita lacrimele vărsate pe mormîntul său ! Administraţiunea n-a întîrziat de a pune mîna pe asasini. Toţi au fost prinşi, daţi în judecata - Curţii cu juraţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Eu am rămas însă neconsolat de pierderea iubitului meu văr, care m-a făcut ca să-mi dau moşia în arendă, să desfac vitele şi instrumentele agricole şi să mă duc foarte rar pe la casa unde, în singurătatea Bărăganului, odinioară mă delectam cu atîta plăcere. 1882, decembre *•» — upmiih suvenire contlmDurane (I) DIN ANUL 1848 CITEVA CUVINTE în anul 1860 am întreprins publicaţiunea unei reviste literare, apărînd în fascicole, de doua ori pe lună, sub titlul de Revista Carpaţilor. Ca unica publicaţiune literară pe atuncea în capitala României, întreprinderea mea a avut oarecare succes. Port şi astăzi recunoştinţă celor 800 de abonaţi cari s-au grăbit a mă susţine, precum şi junelor talente cari au colaborat la opera mea. Revista aceasta, după doi ani de viaţă, s-a văzut nevoită a înceta : mai mult de jumătate din abonaţii ce avea au părăsit-o spre a trece la Revista română, fundată de o societate de mai mulţi tineri cari promiteau o fundaţiune mai solida şi mai interesantă şi cu o existenţă mai bine asigurată, fiindcă mulţi din colaboratori dispuneau, pe lingă mari talente, şi de averi personale respectabile, cu cari ar fi putut-o susţine chiar fără abonaţi. Acei tineri însă s-au simţit prea curînd obosiţi şi Revista română n-a putut trăi nici cît a mea, părăsită şi de colaboratori şi de contribuitori. De astă dată, decis a-mi publica Suvenirile, atît nouă cît şi vechi, sper că voi face plăcere lectorilor generaţiunii actuale, reeditînd, îndreptate şi ada- 217 ose, pe acele publicate in Revista Carpaţilor, ca să îndestulez totodată şi pe mulţi din cititorii vechi ce mi-au manifestat dorinţa de a le mai citi o data după 28 de ani. Rog însă pe lectori ca, înaintea acestora, să citească pe acele cu titlurile : Din copilărie şi Tinereţe. [PARTEA ÎNTÎI] I Toată lumea ştie că la 1848 a fost şi în Moldova 0 mişcare politică, ca în toată Europa. 1 •'............1 Puţine s-au scris pînă acuma asupra evenimentului aceluia, şi mulţi poate nu ştiu detailurile sale. Dar merită oare să ne mai aducem aminte de zilele acelea ? Eu cred că da, fiindcă ele au făcut o pagine dureroasă în istoria românilor ; fiindcă au lăsat suveniri încă vii în toate clasele şi în toată ţara. Pîn-a nu veni la fapte, să aruncăm o căutătură de ochi răpede asupra stărei Moldovei pe la începutul anului 1848. Nu s-a scris de ajuns, nu s-a caracterizat îndestul domnia de cincisprezece ani a fostului domn Mihai Sturza. [...] Dotat de natură Cu o iubire de argint nesăţioasă şi o capacitate speculativă, el domnea cu o tactică imperturbabilă. Spre a avea un sprijin sigur pe lîngă treptele Portei otomane', el luă de soţie pe fiica bătrînului Vogoride, om versat în diplomaţia orientală, cu mare şi sigură influenţă pe lîngă turci. [...] Astfel susţinut dinafară, inlăuntru îşi bătea joc de aşezămintele ce-i fuseseră încredinţate. Prin simulacrul de constitutîuno ce se dădese Moldovei 219 sub titlul de Regulamentul Organic, cum erau în realitate lucrurile ? Reprezentaţiunea naţională ajunsese o adevărată păpuşerie : adunarea se compunea după voia Domnului, din sateliţii săi ; alegerile se făceau prin corupţiune, ameninţări, exiluri, arestări, promiteri de favoruri. Administraţiu-nea, un mijloc de apăsare şi de stoarcere a bunurilor private şi publice. Justiţia, o formalitate de sprijinire şi de răpire, un trafic de cupiditate şi de licenţă. Finanţele, o sorginte de întreţinut zbirii şi hoţia organizată spre a mări comorile domnitorului. Poliţia, un instrument de spionagiu şi de tiranie. Boieria, un alt instrument de demoralizare a tuturor treptelor speietăţei. Servilismul, intriga, spionagiul, trădarea, laşitatea, infamia, erau titluri de a se recomanda cineva către guvern spre a-şi face cariera. Demnitatea, capacitatea, integritatea, talentul, erau facultăţi ce atrăgeau persecu-ţiunea din partea guvernului. Dacă cineva se tîn-guia pentru vreo judecată nedreaptă, era dat în judecată. Daca reclama în contra mituire!, era lipsit de drepturile politice. Daca cuteza a se arăta contrar voinţelor guvernului, era arestat şi exilat. Astfel domnul acesta, căutînd să-şi mărească comorile, prin care se susţinea politiceşte, ucidea orice instinct nobil, orice inimă patriotică, orice spirit liberal, orice virtute civică. II Dar poate să vie o posteritate, care să întrebe : cum s-au putut comite asemenea lucruri în secolul XIX ? Cum putea domnul acesta să se poarte astfel sub protecţiunea cu ochi de Argus a reprezentanţilor Rusiei, cari după tratatul de la Andria-nopole erau permanenţi în aceste Principate ? In | adevăr, posteritatea ar zice că aceste lucruri sunt scrise din patimă sau din exagerare tinerească. Dar [; acea posteritate cată să ştie că [...] orice agenţi, orice comisari, orice consuli trimitea Rusia, pînă în cele din urmă ajungeau- a fi fascinaţi (ferme-■'■eaţi) de Mihai Vodă Sturza, încît închideau ochii la orice descoperiri şi încă copereau orice nelegiuiri. Ţara, în astfel de poziţiune, nu avea nici un recurs. De se găseau oameni cu curagiu ca să protesteze, nu aveau unde. De se adresau la puterea protectoare, nu căpătau nici o îndestulare, De se adresau la puterea suzerană, suplicele veneau îndată în mîna domnului, şi era vai de cei ce le subscriau. -Căci, precum s-a zîs, la Constantinopole domnul avea agent pe socrul său, carele ştia a se pune în intimitate cu oamenii influenţi de acolo. De se adresa cineva la reprezentanţii celorlalte puteri europene, ei răspundeau că nu au nici o competenţă alta decît a protege pe supuşii lor. Astfel, Moldova reprezenta două tabere mari distincte : una guvernamentală, compusă din sateliţii domnului; alta zisă naţională, compusă din diverse elemente. In această de pe urmă partidă Intrau oameni de toate clasele şi de diferite nuanţe : funcţionari paraponisiţi de pierderea postula rilor, aspiranţi de posturi, liberali convinşi, patrioţi |. sinceri sau de calcul, nemulţămiţi pentru diverse cauze, ambiţioşi ; în fine oameni de felurite cu-I lori. 220 221 III Pe cînd în Franţa clocotea vulcanul revoluţiu-nei, toate popoarele şi naţionalităţile apăsate pin-deau momentul izbucnirei sale. De la acel foculariu de viaţă, toate popoarele aşteptau să aprindă făclia libertăţei şi a drepturilor lor uzurpate, spre a putea intra într-o viaţă nouă şi mai bună. Românii pe atunci erau încă prea puţin cunoscuţi Europei civilizate. Ei nu dăduseră încă vreun semn de viaţă politică, spre a atrage atenţiunea oamenilor însemnaţi ai secolului. Presa europeană foarte rar se ocupa de chestiunea lor. Diplomaţia încă nu cunoştea nici drepturile lor politice, nici istoria lor, nici importanţa geografică a ţărei lor. nici suferinţele ce îndurau, nici aspiraţiunile de renaştere naţională cari le nutrea spiritele-. Dar soarta acestui popor brav şi demn de viaţă nu putea să rămină pentru de-a pururea staţionară. Europa în curînd sau mai tîrziu trebuia să-i cunoască şi să se ocupe de dînsul. Studenţii români din Paris şi de prin alte părţi se puseseră in relaţiuni cu publiciştii şi cu bărbaţii politici, cari începură a le da cele mai frumoase speranţe. în zilele cele furtunoase ale Franţei, românii din Paris, atît studenţi cît şi alţi bărbaţi, maturi de vîrstă, din ambele Principate, începură a se întruni şi a se ocupa de soarta patriei lor. Ei se deciseră în cele din urmă ca o dată cu scularea celorlalte naţionalităţi, să facă a se manifesta şi în ţările lor o revoluţiune de renaştere. Unirea Principatelor, emanciparea lor de protecţiunea rusească, o constîtuţiune liberală, erau bazele programei politice care rumegau. ■ Cu asemenea proiecte, îndată după revoluţiunea B din februarîu toţi românii din Paris plecară ca să B reintre în patria lor şj să se apuce de lucru. Lâ- ■ sînd a vorbi mai departe despre participarea aces-fi tei junimi în evenimentele cari s-au preurmat, sa fi ne întoarcem puţin la Iaşi spre a vedea ce se pe-fi trece acolo. B încă înainte de izbucnirea revoluţlunei în Paris, B a fost venit în Principate un personaj înseninat cu fi titlu de comisar împărătesc extraordinar al Curţei fi protectoare. Acesta era faimosul general Duhamel. B Acest diplomat venise cu o misiune misterioasă, fi Cînd veni în Iaşi, el fu dat în cuartiră la casa B splendidă a logofătului Costaki Sturza (bătrînul) ; fi şi mulţi se mirau de aceasta cu drept cuvînt. Acest fi boier era din partidul paraponisiţilor, fiindcă i se fi luase portofoliul ministerial pe care-1 avusese în fi mai multe rînduri şi care credea că i se cuvine ca H apanagi. fi Unii ziceau că guvernul înadins i-a dat pe acest fi mare om în cuartiră, pentru ca să-i astupe gura, M dîndu-i prin aceasta o garanţie că în curînd va refl căpăta ministeriul pierdut. Unii credeau că comi-m ;sarul rusesc însuşi ceruse această cuartiră. Dar era §*"'timpul ipotezelor, şi nimeni nici astăzi nu ştie adevărul, decît doar vodă Sturza şi Duhamel. Se răspîndise vorba că marele diplomat rusesc i % avea misiunea a face pe vodă să intre în calea lega-, II lităţei şi că i-ar fi făcut aspre mustrări pentru .1 abuzurile guvernului său. De aceea mai mulţi din S nemulţumiţi se hazardară a se duce la el şi a-i fi arăta păsurile ţării. Diplomatul avea dicţionarul |f*fi.oamenilor din ţară ; ştia împrejurările şi caracte-j fi rul fiecăruia din cei ce veneau să i se înfăţişeze, fi De aceea pe unii îi primea cu cordialitate, pe al-jfiţii cu aroganţă; unora le da consilie părinteşti; 222 223 altora ameninţări [...] ; unora le promitea decora-ţiuni şi cariere, altora perspectiva pedepselor şi exilul chiar pină în Siberia. După ci te va zile de petrecere în laşi, comisarul rusesc plecă la Bucureşti, lăsînd în urmă-i dezo-laţiunea şi desperarea. Era poziţiunea cea mai dureroasă, în adevăr. Oamenii inteligenţi nu vedeau nici o perspectivă de mîntuire, nici un chip de vindecare atîtor rele de care ţara suferea. A răsturna guvernul prin o răscoală, nimeni nu cugeta ; întîi că era un pas prea hazardos ; al doilea că vecinătatea puterei protectoare era [prea aproape şi totdeauna ameninţătoare. IV în mijlocul acestor fierberi şi frămîntături, iată vine ca o bombă ştirea despre revoluţiunea din Paris. Proclamarea republicei, fuga regelui Loui^ Philippe, manifestul lui Lamartine, răscularea tuturor naţionalităţilor, electrizară inimele moldovenilor. Toţi oamenii bine cugetători văzură o rază de speranţă pentru schimbarea lucrurilor. în lipsă de foi româneşti, care nu puteau fi tolerate sub regimul absolut al lui Mihai Sturza, gazetele franceze, cari veneau în plicuri prin poşta austriacă, se traduceau şi, prin mii de copii răspîndite, se făcea propaganda ideilor şi faptelor revoluţionare din Franţa. Domnul, văzînd această mişcare mare în spirite, prevăzînd vreun feliu de răsculare şi nea-vînd, se vede, destulă siguranţă în credinţa oştire! pămînteşti, se puse îndată a-şi organiza o gardă pretoriană : înrola vreo două sute şi mai bine de arnăuţi şi aventurări străini, însemnîndu-le şi lefe' bune, prin care crezu a-şi asigura credinţa lor. Pe aceşti mercenari spera el sau să-i puie înainte la foc în caz de revoluţiune, sau, în caz de a fi învins, să se poată strecura însoţit de dînşii peste hotar. Locuitorii de toate clasele din capitală se înspăi-mîntară de dezvoltarea unei asemenea măsuri. Cu-vîntul era prea natural. Aceasta semăna întocmai cu adunătura volintirilor lui Pendedeca 1, locotenentul din Iaşi al lui Ipsilante de la 1821. în toate zilele şi în toate casele nu se vorbea decît de esce-sele acestor vagabonzi. Lumea se aştepta din zi în zi la vreun incendiu, urmat de deprădare generală. Supuşii străini, prin consulii lor, cerură garanţia vieţei şi averilor lor. Consulii intrară in corespondenţă formală cu guvernul pentru aceasta. Dar domnul ajunse la cinismul cel mai imprudent ; se mărgini a le răspunde consulilor cu banalităţi şi bandele de volintiri se mănţinură. V în astfel de stare erau lucrurile în Iaşi pe la începutul luneî lui martie. Acuma îmi voi permite să vorbesc ceva despre mine. Pe cetitoriu sper că-1 va interesa, căci din viaţa unui individ uneori se poate judeca caracterul unei epoci. în primăvara anului 1848, după împrejurările vieţei mele private (despre care voi vorbi în alt capitol mai departe) mă aflam la ţară. Mă făcusem 1 Eterist grec, rămas în locul lui Alexandru Ipsilanti după fuga are.stuia (n. ed.). 224 225 arendaş al tatălui meu, care ajunsese prea bătrîn pentru ca să mai poată a se ocupa cu agricultuija. Luasem de la el în arendă moşia sa Hirşova din districtul Vasluiului, moşie moştenită de la strămoşi, loc în care-mi legănasem copilăria şi primii ani. ai tinereţelor mele. Acolo este-un loc istoric nu numai pentru mine, dar şi pentru ţara întreagă. Aice în apropiere se făcuse faimoasa bătălie de la Racova, pe timpul lui Ştefan cel Mare. Crescut de mic pe valea Racovei, mergeam cu bucurie să mai văd movilele acele, asupra cărora tradiţiunea a lăsat atît de frumoase anecdote. Chiar pe moşia tatălui meu este o movilă care se numeşte movila lui Sion. Documentele şi tradiţiunile familiei spun că aci un Demir Gherei, fiiu al hanului tătăresc, fiind în serviciul marelui domn, dezvoltase cea mai mare vitejie asupra turcilor; aci Demir înmor-mînta victimele sale, aci el îmbrăţişa legea creştină : aci Ştefan îl boteză cu numele de Sion şi-1 cunună cu o nepoată a sa ; aci Ştefan îi dărui o întinsă moşie. Dar strămoşii mari şi tari s-au pierdut întru întunerecul timpului şi al uitărei ! Generaţiuni numeroase au urmat şi s-au strecurat. Timpul de durere şi de decadenţă a venit peste poporul român. Geniul mizeriei planează peste oamenii şi locurile cu suvenire memorabile ! VI Nu pot arăta sensaţiunile ce m-au cuprins cînd, după o absenţă de opt ani, mă întorceam la Hirşova. Pînă a nu ajunge la aşezarea părintească, trebuia să trec pe lîngă clopotniţa de lemn a unui schit, fundat de un strămoş al meu si închinat Mi- tropoliei. Acolo cu opt ani in urmă depusesem, rece şi abandonat de viaţă, corpul aceleia ce mă adusese pe lume ! Un simţămint de pietate mă făcu să mă opresc la poartă, să merg spre biserică făcîndu-mi cruce, şi apoi să cad in genuchi pe piatra rece ce coperea mormîntul maicei mele. Leşinai plîngind. Preotul bisericei veni, cu una din fiicele sale, ca să mă stropească cu apă pentru ca să mă deştepte. După ce intrai în biserică şi mă închinai, după ce mă mai rugai pentru sufletul maicei mele, apucai calea spre casă. Aşezarea părintească era situată pe un loc de cele mai pitoreşti : pe peptul ridicat al unui deal. De aice spre sud se vede întinzîndu-se o vale lungă ca de jumătate poştă, prin care şerpuiesc trei riu-leţe vii. Despre apus şi despre răsărit — două sătuleţe pe două văi, iar dincolo de sate — alte doua dealuri, coperite cu cringuri şi cu semănături, care se pierd nu departe în valea prelungă ce se întinde spre miazăzi. Cînd intrai în curtea casei părinteşti, o sudoare rece de pe frunte se uni cu lacrimele mele. Acest locaş, pre care eram deprins a-1 vedea plin de viaţă şi de mişcare, acuma vai ! respira un aer de deşert, trist şi dureros ! Nu mai vedeam pe maica mea ieşindu-mi în scară cu braţele deschise ca mai nainte ! Nu mai vedeam pe cei doisprezece fraţi şi surori împrejurul meu ! Nu mai vedeam acea mulţime de servitori cu care am fost crescut în copilăria mea ! Mă primi un bătrîn bucătariu, sclav al părinţilor mei, cu lacrimi de bucurie. Intrai prin camere şi nouă dureri mă sfîşiară, văzîndu-le deşerte şi delabrate. Peste cîteva momente fui distras din durerile mele cu venirea unui mare număr de locuitori din 226 227 sat. Un aer de fericire strălucea pe feţele acelor oameni. Toţi mă cunoşteau din pruncie şi mă adorau : bătrânii mă purtaseră în braţe ; tinerii crescuseră cu mine, luind parte la toate jocurile copilăriei mele ; casele tuturor îmi erau eunoscute ; inima mea tuturora le era ştiută ; fiecare purta cîte o speranţă sigură în bunătatea şi în protecţia mea. VII In cîteva zile îmi regulai economia casei. Chemai pe una din multele mele surori cari se trăseseră la monastire, ca să vie să-mi ţină companie. îmi înfiinţai şase pluguri, cu boii şi cu toate cele necesarii, îmi regulai camera şi biblioteca de studiu, îmi închipuii, în fine, toate comodităţile vieţuirei cîmpeneşti. Speram să pot în curînd restabili vechea ordine a casei părinteşti, să readun împrejurul meu pe surorile de la monastire, şi să redau viaţa familiei şi casei părinteşti, care acum o vedeam strunci-nată. Deprins cu iluziunile şi cu sublimul, îmi făceam proiectele cele mai poetice şi mai frumoase. Ui-tmdu-mă la brazda răsturnată de fierul plugului, mă simţeam mai fericit decît toţi muritorii de pe pămînt. Acea brazdă la anul viitor proiectam să o exploatez cu un mod mai raţional. Cu chipul acesta aveam speranţa să scot din pămînt înzecit folos decît alţii, în curînd să pot cumpăra moşia de la tatăl meu, să mai cumpăr o altă moşie mai mare în vecinătate, să fac fericite pe surorile mele, să fundez şcoli şi institute de faceri de bine şi, peste jumătate secol, să mă văd într-o Românie mare şi fericită, în mijlocul unei familii demne de sufletul meu, şi a unei posterităţi demne de viaţă. O, dulce poezie ! Nu voi uita niciodată acele puţine zile, pe care Dumnezeu n-a voit să mi le mai lungească. Nu voi uita roibul meu de călărie, cu care goneam iepurii de pe cîmpii. Nu voi uita visurile poetice ce mă răsfăţau, aflîndu-mă între plugari şi între pluguri, şezînd pe iarba verde dintre colnice, ascultînd cîntările pasărilor de primăvară şi admirînd natura cea plină de viaţă. Cu durere îmi voi aduce aminte de micul album în care pusesem atîte bucăţi din inima mea, atîtea Jucării ale spiritului meu, album care in curînd a trebuit să-l perd împreună cu toată averea mea ! VIII Intr-o dimineaţă, aflîndu-mă pe cîmp cu semănătorii, văd că soseşte omul ce făcea pe curierul meu, de-mi aducea în toată săptămîna corespondenţa şi gazetele de la Iaşi. îmi dă pachetul, rump sigiliul şi, între gazete, găsesc o scrisoare cu următoare cuprindere : „Amice, Mă grăbesc a te înştiinţa că aici lucrurile iau o faţă serioasă şi gravă. Este o mare mişcare. De la patriotismul românilor sperăm a vedea ceva. De prin toate districtele au sosit mai mulţi oameni cugetători la binele ţărei, ca să se consulte de ceea ce s-ar cădea să facă în împrejurările actuale. Ştii că Europa toată este în foc. Pînă şi în Viena este revoluţiune mare... Ţarul muscălesc a dat un manifest prin care promite a privi ca neutru la toate mişcările popoarelor. Prin urmare, nu ne putem teme de invaziune... Nu-ţi pot scrie mai multe. 228 229 I Scoală şi vino la Iaşi. Pierderea de timp este o crimă în împrejurări grave. Te aştept. Lucrurile sunt serioase... Adio !" Această scrisoare era de la o damă care juca oarecare rol politic pe atunce. Dotată cu mult spirit natural, această damă, deşi din clasa a doua a boierilor, avea intimităţi şi în societatea înaltă. Casa ei era ca un fel de club, unde se adunau ne-mulţămiţii în contra guvernului şi elocuenţa ei era adeseori răpitoare. La primirea acestei scrisori, mi se sui părul în vîrful capului şi mă cuprinse un tremur. — Aflat-ai tu ce este pe la Iaşi ? întrebai pe curierul meu. — Nu ştiu de-a fi bine sau rău. Ştiu că s-au adunat o mulţime din toate părţile şi se vorbeşte de zaveră. —- Dar cine este în cap ? — Asta n-am înţeles. Ştiu atîta, că este marc fierbere. In drumul meu cît am venit, am întîlnit o mulţime de boieri vasluieni şi bîrlădeni. înarmaţi cu puşti şt cu pistoale, ca cum s-ar duce la bătălie. Cîţiva m-au întrebat de unde sunt şi apoi mi-au spus să-ţi arăt că numaidecît să mergi si d-ta la Iaşi. — Cumpăratu-mi-ai praf de puşcă ? — Nu se găseşte nici un dram. Poliţia 1-a adunat de prin toate părţile şi 1-a dat la arnăuţi, care slobod toată noaptea la pistoale prin circiume, ca prin pădure. Omul acesta era un bătrîn sătean carele mă purtase în braţe în copilărie. Pentru aceasta îi purtam o afecţiune particulară, care mi-o plătea cu un devotament nemărginit. — Ce mai stai, Costane ? Du-te acasă şi spune vizitiului să-mi gătească trăsura şi caii pe deseară. — Eu, cuconaşule (astfeliu erau deprinşi oamenii a mă trata), aş zice să m-asculţi pe mine şi să nu te duci. Drept să-ţi spun, mie nu-mi miroase a bine lucrurile de la Iaşi. Cine ştie ce poate să ţi se întimple ? — întîmple-se orice, trebuie să mă duc. E vorba de binele ţărei. — Să ajute Dumnezeu ! Dar cel puţin să te rog şi eu ceva. — Spune, Costane. — Să mă iei şi pe mine. Cine ştie ? Poate ţi se va întîmpla ceva şi ţi-ol putea fi de ajutor. — Bine, dar tu abia-abia ai sosit de pe cale şi apoi ai femeie, copii... — Nici osteneală, nici femeie, nici copii nu mă împiedecă la aceasta. De ţi-o fi d-tale bine, o fi şi de casa mea bine. — Bine, Costane. Vom merge dar împreună. Bietul om plecă cu faţa plină de bucurie, iar eu rămăsei lăcrimînd şi cu inima strînsă de o mie de cugetări. IX După ce-mi pusei lucrurile la cale pentru o ab-\ senţă de cîteva zile, plecai seara pe lună. Era o m. noapte de cele mai splendide. Stelele se întreceau M cu luna în revărsarea scînteilor lor luminătoare. m Cea mai mică umbră de nor nu venea a păta se-JK ninul cerului. K Echipagiul meu era compus din o căruţă mică M de ţară şi din doi cai mici, cari zburau uneori cu M aripele fantaziei. S Din cînd în cînd mă distrăgeam fumînd cîte o B ţigară, sau dînd foc unui mic pistol de buzunariu, 230 231 singura armă ce luasem cu mine. Din oînd în cînd, răpit de cugetări la vederea naturei desfătătoare, cădeam în estazuri delicioase. Din cînd în cînd compuneam fragmente de versuri, pe care, după ce le recitam cu buze tremurătoare, le pierdeam în-, dată din memorie, pînă ce le împrospătam cu altele. Din cînd în cînd, Costan mă întrerupea cu convorbirea sa naivă şi interesantă. Despre ziuă mă oprii pe vîrful unui deal pentru ca să răsufle caii. Mă abătui puţin din drum pe o pajişte. Vizitiul scoase căpeţelele din capul cailor, îi lăsă să rumege ceva din ianba ce începea a creşte, apoi se culcă şi adormi înaintea cailor. Costan, văzînd că nu prea aveam poftă de vorbă, se culcă şi el jos, alături cu căruţa. Grierii cîmpului, strigătele unor raţe sălbatece de pe un iaz ce era în vale, zbieratele unor oi din depărtare, lătrăturile unor cîini de stînă, strănu-tările cailor mei ce păşteau, aceste singure turburau adinca tăcere a naturei adormite. Dar ori cu cită poezie se răsfăţa sufletul meu la vederea aurorei ce părea a se lupta cu noaptea spre a-i sparge întunerecul şi a-i lua locul, somnul puse degetele sale pe pleoapele mele. Atunce un vis dulce începu a mă legăna. Vedeam România mare şi unită, [...] pămîntul e coperit cu flori, locuitorii săi fericiţi, dezvoltînd ştiinţele, industria, artele, comerţul, agricultura. Lăcrimam de entuziasm. Un suspin simţeam că mă îneca şi cînd voi să izbucnească, deschisei ochii şi văzui... o, tristă realitate ! soarele răspindind milioanele sale de raze peste aceeaşi ţară ticăloasă, peste aceeaşi mizerie ! Pe la amiază-zi intrai în Iaşi. Căpitanul de barieră mă întrebă de arme. Mă coborîi din trăsură şi el căută cu luare-aminte prin paiele pe care şedeam, pînă Ia scînduri. După aceasta, încredin- 232 ţîndu-se că nu sunt om periculos, îmi pofti cale bună. — Ce e cauza de atita străşnicie ? îl întrebai eu. — Porunca stăpinirci, domnule. — Se vede că stăpînirea are nevoie de arme. Iată un tun, dă-i-1 ca să se apere. Detei pistolaşul meu, pe care bietul căpitan îl luă rîzînd. După aceasta intrai în oraş. Ajungind pe la Curtea Administrativă, ciţiva amici îmi făcură semn să mă opresc ca să-mi vorbească. Mă oprii şi zisei vizitiului să meargă cu trăsura la viia de la Valea Adîncă. Iar Costan pretinse a nu se despărţi de mine. X Amicii, după ce mă felicitară de bună venire şi mă îmbrăţişară, îmi spuseră cum stau lucrurile. în seara de 28 martie, in ajunul venireî mele, se făcuse o mare întrunire în sala spaţioasă a otelului de Petersburg. Adunarea a fost compusă din o mulţime de cetăţeni, boieri şi fii de boieri de toate clasele şi de toate vîrstele, neguţitori şi co-merţanţi. atît' pămînteni cît şi străini. Ministrul din lăuntru, logofătul Ştefan Catargiu, veni în numele domnului să întrebe care e scopul convo-cărei sale. Prezidentul întrunirii (ce era un boier bătrîn notabil) îi spuse că ţara era nemulţămită şi doreşte oarecare reforme şi îmbunătăţiri. Atunci ministrul zise că să-i dea în scris acele dorinţe, căci şi măria sa, ca părinte bun, e în plăcere a le lua în băgare de seamă ; dar că sub nici un cuvînt nu va mai îngădui convocarea de doua oară a unei asemeni adunări, care turbură liniştea publică. Minis- 233 trul fu apostrofat pentru înrolarea bandelor de arnăuţi, de care s-au spăimîntat oraşul. La aceasta răspunse câ, dacă adunarea pretinde, el va stărui la măria sa ca să desfiinţeze aceLe bande. Atunce adunarea proclamă un comitet carele să moduleze dorinţele ei, care apoi, subscrise de public, să se supuie domnului, Adunarea apoi se risipi. Comitetul, peste noapte, a făcut lucrarea cerută şi acuma toată lumea merge de le subscrie. Aceste relaţiuni mi le daseră amici ce întîlnisem pe strade, plini de iluzii şi de speranţe. — Şi ce coprind dorinţele acele ? întrebai eu. — Haide şi le vei vedea, căci şi noi mergem să le subscriem. — Unde ? — In casele logofătului Costachi Sturza. Sunt 35 de articole. — Cine au fost în comitetul care le-a scris ? — Au fost vreo cincisprezece inşi ; fraţii Ro-setti, Rola, Alecsandri, V. Ghica^ A Cuza, Muru-zeştii şi mai nu ştiu cine. — Dar Kogălniceanu şi Panu ? -— Nu. Ei sunt la ţară. XI Ne duserăm la casele logofătului C. Sturza. Curtea era plină de echipagiuri, ca la o nuntă. Pe scări se suia şi se cobora o mulţime de oameni de toate condiţiunile, întocmai cum se întîmplă la o solemnitate funebră. Saloanele erau asemenea pline de lume. Bătrînul Sturza, cum mă văzu, mă apucă şi mă sărută cu un aer părintesc, zicîndu-mi cu ochi lăCrămă- tori că acuma întrevede un viitor de reală fericire pentru patrie, într-o cameră laterală era mai multe mese ocupate de mai mulţi inşi, cari decopiau dorinţele naţionale ; in lipsă de tipar, această lucrare se reproducea prin copii manuscrise, spre a se răspindi în public. Mă pusei şi eu să scot o copie. Eram la o masă unde mai scriau încă vreo trei inşi, din trei judeţe deosebite. Pe cînd scriam, convorbeam totodată. Ii întrebai cum le veni în cuget să vie de prin districte într-o zi aşa anume fixată. îmi răspunseră că ziua de 28 martie le-a fost notificată de la Iaşi, după care s-au grăbit a veni. Persoanele ce-mi numiră ca iniţiatoare acestei manifestări nu-mi insuflară mare încredere. Erau oameni a cărora sinceritate nu prea inspira con-fienţă. — Dar cum se face, întrebai eu, că această adunare se face în casa unde a fost Duhamel1 în gazdă şi încă în casa unui boier, al cărui fiiu este postelnic ? Această întrebare puse pe ginduri pe interlocutorii mei. — Drept să-ţi spun — zice unul — şi mie îmi pare curios aceasta. Apoi chiar în hîrtia aceasta sunt lucruri care nu-mi prea miroase a bine. Ce va să zică : ,,Sfînta păzire a Regulamentului" ? Şi apoi cum se potriveşte asta cu garda naţională, cu desfiinţarea censurei şi cu libertatea presei ? Mă mir cum de s-a subscris hîrtia aceasta de public înainte de a se fi consultat. — Dar, în fine, ce o să frică cu hîrtia aceasta ? 1 Agent diplomatic rus, .trimis in 1848 la Bucureşti. 234 235 — O să fie trimisă la domn, cu o deputaţiunc care să ceară a încuviinţa dorinţele aceste. — Şi dacă nu va voi ? — Atuncea să-l silim. — Ce fel ? — Negreşit... cu puşca în mină şi la palat. — Dar oştirea ? — Nu va cuteza, nici va avea cine-i ordona. — Dar arnăuţii ? — Li s-a promis bani, ca să facă cauză comună. Intre aceste auzim vorbe declamatorii în sala cea mare şi vedem mulţimea ducîndu-se să asculte. Logofătul C. Sturza ruga pe mulţime cu lacrimi ca să-i deşerte casa, zicînd că poate vodă să trimită oştire să o risipească şi nu voieşte ca casa sa să ajungă teatrul unei dragonade. Păstrătorii actului cu dorinţele naţionale anunţară că actul s-a încredinţat d-lui Al. Mavrocordat, unde va putea să meargă oricine spre a subscrie şi că acolo va veni şi deputaţiunea de la domn cu rezultatul. , Mulţimea atuncea deşertă casele logofătului C. Sturza şi se risipi. Eu, coborîndu-rnă, găsii pe Costan al meu în scară ; îl luai cu mine şi, citind dorinţele naţionale, mă îndreptai către casa unchiului meu Antoni, căci era ora prînzului şi mi-era foame. XII Casa lui A. Mavrocordat era situată la o extremitate a capitalei, aproape la bariera Copoului. Era o casă mică, cu un singur etagiu şi eu faţa la uliţă. I Persoanele ce-şi luase misiunea de a merge la domn ca deputaţi ai partidului naţional erau : C. Rola, unul dintre fraţii Moruzi şi Vasilică Ghica. Aceştia după ce făcură o anticameră cam lungă, fură primiţi de domn. După ce ascultă citirea documentului cu dorinţele naţionale, vodă răspunse că mai toate puntu-rile arătate le primeşte, afară de trei, şi anume : desfiinţarea Adunărei, garda naţională şi desfiinţarea censurei. Acestea nu le putea încuviinţa, pentru consideraţiune că treceau peste competinţa sa. în loc de a ieşi cu asemenea răspuns de la domn, în loc de a aduce publicului acest rezultat, unul din deputaţi, neautorizat de nimeni, declară domnului că Naţiunea voieşte ori totul ori nimic şi că dacă măria sa se opune, Naţiunea va cuceri drepturile sale cu puterea. înspăimîntat de un asemenea limbagiu, domnul se sui în trăsură cu doamna şi cu un copil mic ce avea şi, escortat de garda palatului, plecă la cazarmă. Iar deputaţii plecară către casa lui Mavrocordat ca să aducă relaţiune despre rezultatul însărcinării lor. Pe la 7 ore plecai şi eu către locul de întîlnire. Eram pe aproape să ajung şi iată că văz pe Costan al meu viind de la vale cu paşi iuţi şi gâfâind : — Laudă Domnului că te găsesc ! Nu-e glumă. Viu de la cazarmă ; ştii că am un nepot. Mă dusesem să-l văz. Era cam beat şi numai pe fereastră am putut vorbi cu el. Soldaţii de ieri încă stau închişi în cazarmă. Astăzi pe la amiază-zi le-au dat vin şi rachiu de au băut cît au putut. Mai dineaori a venit vodă ; i-a scos pe toţi afară şi i-a întrebat dacă poate să fie sigur pe credinţa lor. Jurară toţi. 236 237 1 Apoi a poruncit ca să meargă să risipească şi sa omoare chiar pe răsculaţi. — Bine — zic — vom vedea. — Ce să mai vezi, coconaşule ? Haideţi la vie, să ne suim în căruţă şi să ne ducem acasă. — Nu se poate, Costane. Ce vor suferi toţi, cată să sufer şi eu. Nu se poate să se omoare oameni aşa, fără de judecată. Nu vezi tu ?Aici e toată floarea ţărei. —• Floarea ţărei ! Dar românul cel îndrăcit dă cu coasa prin flori ca şi prin pălămidă. Să vezi... acuşi vin soldaţii şi cum sunt ei ameţiţi de rachiu, or să dea de foc. Cu astfel de convorbire mă apropiai de casa lui Mavrocordat. Mica curte din faţa casei şi uliţa erau pline de popor. Răzbătui prin mulţime şi intrai în casă. Deputaţiunea trimisă la domn spunea scena ce avusese. Cei ce erau de faţă se consultau ce să facă. Unii erau de părere ca să meargă o altă deputaţiune ca să arate că să mulţumesc cu cele 32 de punturi, Unii făcură imputări lui V. Ghica despre limbagiul semeţ ce 1-a ţinut domnului. Ce era de făcut ? Mai multe idei se deteră. In cele de pe urmă predomni părerea de a merge cu toţii a doua zi la Mitropolie, a pune în frunte pe mitropolitul şi, trăgîndu-se clopotele, a merge la palat şi a cere dorinţele naţionale. Această socotinţă se găsi cu cale a o face cunoscută mulţimei ce inunda casa, curtea şi uliţa, spre a se risipi. Vasilică Ghica ieşi în pragul scărei şi. cu totul din contra de cum se vorbise în casă, ţinu o ha-rangâ în limbagiul următor : 238 — Fraţilor, tiranul care şede pe scaunul domniei nu vrea să asculte de glasul poporului. Dorinţele naţionale, rostite cu atîta duh de pace, iscălite de mitropolitul şi de toată floarea ţărei, el le respinge şi încă ne ameninţă. Dar voi ştiţi, fraţilor, că glasul norodului este glasul lui Dumnezeu. Prin urmare, ceea ce voieşte ţara, şi Dumnezeu o încuviinţează. Nu e dară de făcut decît să ne dăm mîna cu toţii şi să sfărîmăm idra cu şapte capete care ne chinuieşte de patrusprezece ani. Noi cu toţii am hotărît şi am găsit cu cale ca mîine de dimineaţă să mergem cu mic cu mare, cu tînăr cu bătrîn, cu orice arme vom avea prin casele noastre, la Mitropolie ; să luăm pe mitropolitul înaintea noastră, cu icoanele şi cu prapurele, şi să mergem la palat. Soldaţii nu vor cuteza să dea cu armele lor în icoana Maicei Domnului, în capul bisericei, în floarea boierime! şi în fruntea norodului. Aşadar mergeţi fiecare pe-acasă şi vă pregătiţi în linişte. La arme, fraţilor, la arme ! XIII După cît mi-aduc aminte, la scenele acestea din casa lui Mavrocordat lipseau cea mai mare parte din persoanele ce au fost luat parte la redac-ţiunea celor 35 de punturi. Fraţii Rosetti, Rola, Alecsandri şi alţii nu erau aici. Sînt încă prepusuri sau bănuiele, care pînă astăzi rămîn în stare de enigmă. Conduita problematică a unor oameni stă încă învălită de mistere şi de ipoteze. 239 Este ştiut însă că capii mişcării erau d. d. Rola, Alecsandri, V. Ghica, fraţii Rosetti, Cuzeştii şi alţii cari aveau influenţă şi credit în ţară. Dar aceşti oameni fost-au oare atît de mărginiţi in judecata lor, încît [...] să se facă complici mconscii ai conspiratorilor ? Cată să afirmăm această ipoteză. împrejurări ulterioare au demonstrat că aceşti oameni au fost de bună-credinţă în mişcarea aceea, dominaţi de amorul către patrie şi de iluziile frumoase ce respira chiar în aerul anului 1848. Dar să mă întorc la istoria mea, XIV După discursul lui Vasilică Ghica, publicul începu a se răspindi, ducîndu-se fiecare pe la casele sale. însuşi tribunul demagog se făcu nevăzut. îndată după aceasta se răspîndeşte ştirea că oştirea a plecat de la cazarmă în marş iute şi vine asupra casei lui Mavrocordat, sub comanda lui beizadea Grigorie, sprijinită de toată artileria, care atuncea se compunea dintr-un tun mititel, care se trăgea de un singur cal. Cu toată teroarea ce insufla o aseminea ştire, vreo douăzeci de tineri se determinară a sta pe loc. Unii mai curagioşi se arătară atunci cu ideea că de va cuteza oştirea să violeze domiciliul, să o respingă cu armele. D. Mavrocordat poseda în adevăr un arsenal de arme de lux ; avea poate vreo 40 de focuri, puşti şi pistoale, cu care nişte braţe iuţi şi sigure ar fi putut doborî vreo sută de oameni. Majoritatea însă găsi mai prudent ca să evite o măsură atît de temerarie ; putea să prorumpă o turburare peste noapte şi vagabonzii să dea foc oraşului şi să se puie pe prădăciuni. Aşadară se deteră la o parte armele de foc, şi tinerii, punindu-se a fuma ţigări, aşteptau dezno-dămîntul comediei. în numărul acestora mă aflam şi eu, vorbind despre literatură cu amicul meu Petrache Casimir. Actul original al dorinţelor naţionale, în care erau subscrişi vreo cinci sute inşi, d. Mavrocordat avu îngrijire a-1 trimite la o persoană sigură. —ţ Oare ce o să facă oştirea dacă va veni aici ? zice unul. Cum o vedea că lumea s-a risipit, o să se întoarcă la cazarmă. — Dar daca va intra în casă ? — Daca va intră, o să ne găsească fumînd ţigări şi negreşit cu oamenii inofensivi n-o să aibă ce să facă. Prin urmare are să se ducă cum a venit. — Ba mi se pare c-or să ne sune spetele, zicea un altul. — A...şa ! asta nu se poate. Nu se poate să vie astfel la excesuri şi apoi chiar aşa să fie, ziua de mîine ne va răzbuna. începură toţi a se legăna cu iluziunile. Preziceau cum o să meargă la Mitropolie, cum de acolo era să se facă fraternizarea cu soldaţii, cum or să aresteze pe domn, cum or să proclame guvernul provizoriu şi altele de aceste. — Dar pe cine să punem în guvernul provizoriu ? zise unul. — Iată o idee — zise un altul — la care nu ne-am gîndit. în astă noapte numaidecît să hotă-rîm lucrul acesta. In mijlocul acestor întrevorbîri un zgomot mare se aude. 240 241 — Miliţia, miliţia ! strigau ciţiva oameni cari mai rămăseseră prin curte, Alergînd la fereastră, vedem în realitate mai îtv tîi baionetele şi apoi pe soldaţi. Aceştia, oprindu-se în dreptul portei, aşezară mai întii tunul, indreptîndu-1 asupra casei. Se vedea în mîna unui soldat chiar fitiLul aprins, gata ca să-i dea foc. O teroare ne coprinse pe toţi, căci oricît de mic era tunul, totuşi era în stare să spargă geamurile şi chiar să nimicească pe cineva, lucru ce nu putea să fie tocmai plăcut. Două şiruri de soldaţi coprind şi înconjoară casa... o bandă ca de cincizeci de soldaţi se desparte şi se suie pe scară. Uşele salonului se deschid cu vuet şi o mulţime de baionete întinse intră în launtru. Şirul de soldaţi se desface şi se arată în mijloc un arnăut ca un uriaş, ţiind o pală intre dinţi, iar in miini, cu degetul pe cocoş, o carabină, tromblon larg cit un crater. După arnăut se vedea beizadea Grigorie, ce era adiutant şi colonel, cu sabia scoasă. — Domnilor — zise el — în numele legei vă provoc ca să depuneţi armele. — Cine are, să le depuie ; dar noi, cîţi suntem aici, nu avem nici o săbiuţă, — Ce fel ? D-voastră sunteţi in revoluţiune. Voiţi să oborîţi pe măria sa vodă din tron şi credeţi că nu va fi cine sa-1 apere ? — Noi am voit să facem o revoluţiune pacifică. Am supus dorinţele naţionale cu pace. Dacă mărit' sa nu le acordă, lumea şi Dumnezeu va judeca. Iar noi, precum vedeţi, suntem cu ţigările în mînă- f — înţeleg dară, domnilor, că este o neînţelegere. I Poftiţi dară de mă întovărăşiţi de vale la palat. I Acolo veţi vedea şi pe măria sa ; după aceasta vom | deşerta cîteva butilce de şampanie. ţ — Foarte mulţumim de şampanie. Dacă e cît r pentru asta, să o bem aici şi să ne laşi în pace. 'i — Nu se poate. Măria sa mi-a poruncit că pe cîţi I voi găsi aici să-i duc de vale la cazarmă, unde-i l aşteaptă. f. — în faţa puterei n-avem ce face. Dar de vom ■ fi maltrataţi, vom trata de infami şi laşi pe cei ce [- ne duc. I — Eu vă garantez că nu veţi suferi nimic. | Ne scularăm cu toţii şi, după ce ieşirăm, ne vă- F zurăm înconjuraţi de soldaţi şi urmaţi de beiza- I' dea Grigorie, precedat ca şi mai înainte, de arnău- I tul cu trombionul. Acesta era faimosul Inge I Robert, de origine din Avganistan. I XV 'i r: l D. A. Mavrocordat, după cît îmi aduc aminte, ră-\ mase acasă. Aceasta nu ne puse în mirare, ştiind \ că el era nepotul lui vodă ; şi apoi chiar această \ de pe urmă consideraţiune nu ne făcea niciodată ;. a ne îndoi de lealitatea şi sinceritatea sa în favoa-s; rea cauzei patriotice care ne agita. X Coborirăm scările, ajunserăm în curte, dar abia * ne aflam Ia poartă şi deodată auzim comandînd : * foc I Toţi soldaţii ce ne înconjurau întinseră baio-| netele asupra piepturilor noastre. O teroare de moarte ne coprinse inimele... aşteptam să vedem cocoaşele ridieîndu-se. încă o dată auzim : foc ! \ dar o altă voce, mai puternică, strigă : în sus ! 242 243 Atuncea soldaţii, ridicând pustele în sus, le slobod în aer. Mulţi au crezut, şi cred încă, că primul ordin de a da foc a fost dat de beizadea Grigori. Dar adevărul numai însuşi poate să-1 ştie. Să fi avut oare în adevăr ordin de a vărsa sînge inocent ? Să fi avut cruda plăcere a vedea oameni murind ? Să fi avut oare ideea ca să ne sperie numai ? Ar fi fost o crudă glumă, dacă soldaţii, precum erau beţi, ar fi dat foc la cel întîi comandament! Se întîmplă că un soldat ce era tocmai în aripa din urmă căzu lovit (de buna seamă) de un glonte al unui soldat. Rănitul, espirind, ţipă cu turbare. Soldaţii ce erau în frunte crezură că cei din urmă au venit în risc cu poporul. Atunci se auzi un alt comandament : — Daţi de tot, nu-i lăsaţi cu zile ! Ne pomenirăm deodată atacaţi şi loviţi cu paturile pustelor, trintiţi la pămînt şi stîlciţi de loviturile furioase ale soldaţilor, turbaţi de rachiu şi de mînie. Cea întîi lovitură ce căpătai fu un strat de puşcă drept între umere. Căzui în brînci, răsturnînd pe un soldat ce era înaintea mea. Peste mine căzu soldatul ce mă lovise. Văzînd ameţitura soldaţilor, îmi reprinsei puterile, pusei mîna pe o puşcă şi începui a răsturna şi eu cîţiva dîntr-înşii. împiedicindu-mă, iarăşi căzui şi peste mine căzură iarăşi alţi soldaţi, răsturnaţi de camarazii mei. Deodată simţii că un braţ tare mă apucă de o mînă şi un altul de altă mînă, tîrîndu-mă pînă afară din rîndurile soldaţilor. Era Costan al meu, carele, împreună cu nepotul său, soldatul, îmi căuta scăparea. Ameţit încă de cele ce mi se întîmplase, turbat încă de mînie, nu vedeam înaintea ochilor nimica ;. 244 H voiam să mă vîr iarăşi în mulţime, ca să mă apuc S la luptă. ff Costan însă mă ţinea cu braţul său cel vînos şi m în fine mă tîrî către o uliţă laterală. XVI ; Eram sîngerat la nas, la o sprinceană şi la amîn-două minele. Pieptul mi se bătea cumplit, încît . răsuflarea mi se împiedica. î Cu toate acestea, ajutat de credinciosul meu ba-'. trîn, ajunsei la unchiul meu, unde căzui leşinat de i durere şi de sfîşierile sufletului. • Nu trecu insă o oră şi iată un subcomisar de poliţie, amic al unchiului meu, care vine şi ne spune ; că au să ne calce îndată casa, ca să mă caute pe l mine şi pe alţii. Trebuia să părăsesc casa unchiului meu. Ieşii • îndată pe poartă împreună cu omul meu, carele se ţinea ca şi umbra de mine. Dar unde să mă duc ? • Cerc să intru pe la alte rude şi amici ; în deşert ! iToate porţile erau închise ! Pe oricare uliţă apucam, trebuia să întîlnesc patrule de soldaţi şi să mă întorc cu fuga, ca să nu ; fiu apucat, '[- In fine. rătăcind astfel pe uliţe, trecui prin [ curtea unei biserici. Din norocire iată un peristil şi deasupra o clopotniţă. ■ Iată otelul nostru, Costane ! ; Fără a pierde timp, ne suirăm în. clopotniţă-{ Omul meu se dezbrăcă de haina sa cea groasă ce [ purta pe deasupra şi mi-o aşternu în loc de sal-\ tea. Mă culcai şi, o minune ! adormii ca în leagănul f cel mai desfătător, fără a mă gindi nici la strigoi, I nici la vîrcolaci, nici la vodă, nici la dracul. I 245 E. 111 — ţfui-eiirl CiiwpniiR nunti mnuranf» m XVII A doua zi de dimineaţă mă deşteptai de paşii unui om ce se suia în locaşul meu provizoriu. Era un cîntăreţ de biserică ce venea să toace şi să tragă clopotul. Bietul om deodată se speria ; dar pe urmă mă întrebă cu uimire cum se poate să mă găsească aci ? — Aşa a venit vremea, dragă băiete, îi zisei. Dar ştii tu cine sunt eu ? — 'Te cunosc prea bine. Cine nu te cunoaşte pe d-ta ? Cîte versuri de ale d-tale n-am învăţat eu de rost ! —■ Dacă-i aşa, dragă, nu mă mai întreba şi ca-tă-ţi de treabă. Iată, îţi dau locul, că eu mă duc. — Da' bine, cum ? Asa, plin de sînge ? Ce-ai păţit ? — Se vede că au ieşit vîrcolacii şi m-au supt. Dar tu, dacă eşti băiat bun, du-te şi-mi adă nişte apă ca să mă spăl. — Dar să toc întîi şi să trag clopotul. — Lasă treaba asta pe socoteala noastră. Tu du-te la apa. Costan se puse a toca şi, zău, ştia toca de minune. Pe cînd trăgea clopotul, veni şi băiatul cu apa şi cu un ştergar curat. Mă spălai şi mă coborîi. — Ei, coconaşule, ce facem noi acuma ? — Ştiu eu ce să facem, Costane ? — Nu-ţi spuneam eu că ceea ce vedeam nu-i a bine ? Iaca, vezi ? Prins, stilcit, batjocorit, dormit prin clopotniţe... Ca şi cînd ai fi un fugar din ocnă. — Astea nu sunt nimica, Costane, pe lîngă cele ce-or fi suferit ceilalţi; şi eu la dînşii mai mult mă gîndesc. — Ei, aşa, sărmanii boieri, şi ce mai oameni de treabă ! Dar Dumnezeu e bun, aist lucru nu poate să rămîie nepedepsit. — Dar vezi tu, Costane ? Pînă la Dumnezeu s-ar cădea ca oamenii să dea din mîini. Acest lucru dacă să întîmpla în altă parte de lume, toată ţara s-ar fi sculat în picioare. — Ţara ! Ce-i tot dai cu ţara ! Dar de unde ştie ţara că o mînă de oameni s-au adunat în Iaşi ca să-i facă binele ? Iaca, de pildă, d-ta te-ai sculat şi ai venit ş-ai pătimit şi la noi la sat nu se ştie nimica. Ar fi putut şti oraşul, care e destul de mare ; dar ce-or să facă nişte jidani nemernici şi fricoşi ? Eu mă mir de boieri : dacă avea să facă un lucru* ca aista, de ce n-au dat de ştire satelor, că, crede-mă, ar fi venit cinci sute de mii de oameni şi atunci... Eram uimit de inteligenţa omului meu şi ziceam ; iată că ţăranii se pricep la revoluţiuni mai bine cît noi ăştia, oameni luminaţi şi civilizaţi. 1 XVII bis1 I Pe cînd convorbirea cu Costan îmi întreţinea I mintea, eu mă apropiam de casa logofătului I C. Sturza. Intrai pe poarta de din dos şi, văzind I pe bătrînul în balcon, mă apropiai şi-1 întrebai de | pot să mă sui ca să-i vorbesc ceva. I îmi făcu semn cu mîna ca să mă sui. I Costan rămase la scară. | Bătrînul (Dumnezeu să-I ierte !) îmi arătă mare I afecţiune. Mă întrebă ce am de gînd să fac. K 1 Am notat cu bis acest capitol, al cărui număr e din E greşeală repetat în original, spre a nu fi nevoiţi să le K decalăm pe toate cele următoare. 246 247 I îi spusei cum am dormit. Rîse şi lăcrăma. — Ce zicea lumea — mă întrebă el — de mine, ieri cînd v-am zis să-mi deşertaţi casa ? — Erau fel de fel de idei. — Vezi, dragul meu, eu simţisem de ce vi se pregăteşte. Vasilică Ghica a stricat toată treaba. Noi dacă ne mulţumeam cu cete 32 punturi, am fi făcut foarte bine şi nu se întîmpla batjocura asta. — Dar bine, cine-1 autorizase pe d-lui ca să spuie lui vodă că ţara cere totul sau nimica ? — Dumnezeu să-1 judece ! Dar ştii că aseară mi-au călcat si mie casa ? — Ce fel ? 'de ce ? — Aseară, după ce s-a întors oştirea de la Mavrocordat, văz că se opreşte în dreptul portei mele. Vreo cîţiva soldaţi se despart şi intră în curtea mea. Se suie pe scări. Ies în capul scărei şi întreb ce caută. Auz glasul lui beizadea Grigori că-mi răspunde. — Nu-i nimica, avem să căutăm pe cineva... A intrat cu soldaţii săi prin toate odăile şi apoi, negăsind pe cine căuta, a ieşit şi s-a dus. — Negreşit — zisei — se vor fi călcat mai multe case. — Toate casele suspecte, şi s-au făcut o mulţime de arestări. Dar apropo de aceasta : eşti în lista celor 17. — Care 17 ? — în lista de proscripţie ; între cei pentru cari a dat vodă poruncă ca să-i prinză cu toate mijloacele. — Adevăr ? — Am văzut eu lista, mi-a adus-o un om al guvernului. — Dar bine, eu ce am făcut ? — Ce mai întrebi ? Eşti revoluţionar. — Eu? — Negreşit, tu, şi toţi acei ce fac versuri, îmi făcui cruce. — Ce mai stai pe gînduri ? Du-te, fă-te nevăzut, dacă nu vrei să înfunzi vreo mănăstire. Te rog ieşi pe poarta de din dos, să nu vază cineva că ai ieşit de la mine. Ieşii şi găsii pe credinciosul meu în scară. — S-a trecut de glumă, Costane, pentru mine. N-am să mă mai pot întoarce la moşie. Orişiunde în ţară oi să fiu prins şi trimis la ocnă. Trebuie să părăsesc ţara. Bietul om începu a mă văi ta. XVIII Apucai tot pe uliţe laterale, cu hotărîre ca să ies la casele^fraţilor Rosetti, cu cari eram în intimitate. Cînd ajung în uliţa Goîiei, ce face răspîntii cu uliţa Poliţiei, văz o adunătură mare de jidovi şi soldaţi. Mă ferii de a mă apropia. După ce adunătura aceea de oameni trecu la vale, intrai răpede în casa Roseţilor. Am găsit pe venerabila lor mumă în scară. Cum mă văzu, mă apucă de gît şi începu a plînge cu suspine spasmotice, zicînd greceşte : — Ta garsonia-mu, ta caimena, ta garsonia-mu1. Nu puteam înţelege ce vra să zică şi ce s-a în-tîmplat. întristata mumă mă introduse in camera lui Ră-ducanu2 şi căzu pe o sofa, fără putere de a mai vorbi. 1 în jargun greco-francez : băieţii mei, săracii, băieţii mei (n. ed.). 2 Fiiul ei cel mai mare. 248 249 Deodată se deschise uşa iatacului şi să arătă Pami. Acesta, după ce mă-mbrăţişă, îmi spuse că in zori de ziuă a venit o bandă de soldaţi, a spart porţile ce erau închise şl au ridicat din aşternut pe Răducanu, pe Mitică şi pe Lascar, scoţîndu-i pe poartă numai în cămeşi şi cu capetele goale, ră-dicînd toate armele preţioase ce le aveau şi comî-ţînd şi alte prădăciuni în casă. Panu, cu toate că venise abia atunce seara din provincie, cu toate că nu credea la posibilitatea de a figura între proscrişi, totuşi găsi mai prudent a se da deoparte. El se dosi în buduarul mumei, unde soldaţii nu cutezară a răzbate. Cu toată durerea ce sfîşîa inima acestei bătrîne femei, nu puteam îndestul admira curagiul sufletului său. Ea nu plîngea, nu blasfema, nu vocifera, ci se exalta în contra apăsătorilor şi chema răzbunarea cerească. Ea privea martiriul fiilor săi ca un prognostic pentru binele patriei în viitor. Şezui toată ziua în casa aceasta, convorbind cu amicul meu asupra întîmplăreî de zi. Din oră în oră şi din moment în moment ne veneau ştiri care de care mai fioroase. Peste noapte se călcasera toate otelurile şi cele mai multe case. Se făcuseră o mulţime de arestări, se confiscaseră armele ori de pe unde se găsiră, în esecutarea unor asemine ordine, pe la locurile cele mai suspecte se ducea mai cu seamă curagiosul Inge, arnăutul lui beizadea Grigori. Acesta calcă şi casa bătrînului Grigori Cuza, căruia Si luă o mulţime de arme, dar nu cuteză a-1 aresta, căci bătrînul îl ameninţă cu un pistol ce-1 ţinea gata de foc. 2S0 Cu tinerii prinşi la casa lui Mavrocordat, cu alţii ce culeseră de prin oteluri şi de prin alte case, se umpluse cazarma şi închisorile de la Criminal. Cea mai mare parte din aceşti nenorociţi fură bătuţi şi schingiuiţi în închisorile unde-i puseseră. Iar treisprezece inşi fură legaţi cot la cot cu frîn-ghii, puşi în căruţe jidoveşti şi espediaţi cu escortă de soldaţi spre Galaţi, unde trebuia să ţie daţi peste Dunăre în seama autorităţilor turceşti. Aceştia erau : Manolachi Epureanu, Alecu Cuza, Alecu Romalo, Ion Cuza, trei fraţi Rosetti, Zaharia Moldovanu. N. Catargiu, D. Filipescu şi Alecu Muruzi (pictorul). Ştirile aceste nu puteau decît să mă înfioreze. Ce aveam de făcut ? Dacă mă duceam la moşie, urma să mă aştept a fi prins, batjocorit, aruncat în închisoare şi Dumnezeu mai ştie ce. Amicul meu mă consultă ca voi face mai bine să stau încă în Iaşi, unde printre amici mai uşor m-aş putea ţine ascuns. Aveam un frate în colegiu. Trimit pe omul meu de-1 căută şi mi-1 aduse. îi zic să lase şcoala, să meargă la vie, să se suie în căruţă şi să meargă la ţară, să-mi grijească de semănături, după instrucţiunile ce i-am dat, şi pînă în cinci zile să mă înştiinţeze dacă m-a căutat cineva pe la moşie. Costan se despărţi plîngînd de mine şi se duse cu frate-meu. XIX In casa unde mă aflam, deşi eram primit cu cea mai mare afecţiune, nu voii a sta decît pînă în seară. Ca unul ce mă ştiam în numărul proscrişilor, mă temeam a nu fi descoperit; şi nu-mi era 251 atîta de soarta mea, cît de supărarea ce aş fi cauzat casei ospitaliere în care mă aflam. Amicul Pami incă se hotărî a ieşi de acolo, îndată ce va înnopta, şi a se retrage undeva la moşia vreunei rude. îmi luai adio dc la doamna Ro-setti, şi mă dusei la lordaki Voinescu, consulul grecesc, cu care mă aflam în intimitate. Negăsindu-1 acasă, î; lăsai un bilet în următoarea cuprindere : „Daca va veni de undeva vreo .scrisoare pc numele meu, te rog să nu se piarză. Eu voi trimite să întrebe de ea." Dar unde să mă adăpostesc ? Mă dusei la câţiva amici, care cu mare părere de rău îmi refuzară ospitalitatea. Terorismul era în culme. Spionagiul era organizat într-un chip infernal : oamenii se temeau chiar de păreţii caselor lor ; servitorii mai din toate casele erau plătiţi dc poliţie ca să spioneze şi să trădea. J Umblînd astfel rătăcind din casă în casă, într-o uliţă strimtă cît pe ce eram să dau peste o patrulă. Căta să evit întîlnirea ei. Dar cum să fac ? Dacă o rupeam de fugă, putea să mă gonească şi să mă ajungă. Din norocire, văz la o casă pe lîngă care treceam nişte perdele roşii, semn distinctiv al caselor de prostituţiunc. Intru. Era o poloneză, tînără şi frumoasă, dar topită de escesele păcătoasei sale profesiuni. O întrebai de pot dormi acolo. Mă primi cu bucurie. Ii pusei condiţia că nu voi să mai deschidă uşa nimătrui altuia. Ea primi, O, Dumnezeule ! ce poziţiune cumplită ! cu inima plină de suferinţe morale, cu imaginaţiunea aprinsă de atîtea cugetări înalte şi generoase, în nişte momente atît de solemne, să ajung la casa unei prostituate, ca să cer ospitalitatea şi poate chiar mîntuirea mea ! XX Căta a mă supune soartei. Căta a mă mulţumi şi de această favoare a întîmplărei. ,,Cele sacre nu se spurcă", ziceam în sine-mi. Inima mea, sufletul meu, sînt departe de a se asimila cu degradarea prostituatei. Dar... o, Dumnezeule ! nişte fiori mă cuprinseră ; o cugetare amară trecu prin inima mea. — Olimpio, spune-mi, te rog, vine poliţia pe la tine ? — Poliţia ? Nu te înţeleg. Ce treabă arc poliţia cu mine ? — Nici te cunoşti tu cu nimeni din poliţie ? — Nu ştiu ce vrei să zici d-ta. — Voi să zic, Olimpio, că ou n-aş voi să fiu ştiut de poliţie ; şi vezi tu ? dacă ştii ce vra să zică păcat, apoi îţi spun în credinţă că n-ar fi mai mare păcat, decît... — Destul... înţeleg ce vrei să zici... Ah, domnule ! dar d-ta nu ştii în ce casă te-a adus Dumnezeu. Daca am ajuns la meseria asta infamă, în care mă vezi, crede, domnule, că am o inimă nobilă şi că am avut părinţi mult mai nobili decît îţi poţi închipui. Eu am înţeles îndată poziţiunea d-tale„şi iată-ţi jur pe crucea asta, singura suvenire ce am de la tatăl meu, că nu vei găsi inimă mai compătimitoare şi mai devotată pentru persoana d-tale. — Dar tu nici mă ştii cine sunt, Olimpio ! 252 253 — Nu e trebuinţă să-ţi ştiu numele. Ştiu că trebuie să fii un om persecutat de guvern, unul din numărul acelor tineri nobili şi bravi, din cari s-au făcut atîte victime de ieri încoace. — Olimpio, tu eşti o fată fină, precum văd eu. — Protestez contra acestui cuvînt. Nu sînt fină, nici prefăcută; sunt sinceră, cu inima curată şi deschisă. Dar vezi d-ta, cînd e vorba de victime patriotice, se revoltă inima în mine, căci în vinele mele circulă sîngele unei familii care a suferit martiriul pentru patriotism. Un aseminea limbagiu, nişte asemenea sentimente şi expresiuni, ieşite din gura unei prostituate, mă' uimiră. Toate prepusurile mi se risipiră. Toată încrederea îmi pusei în această fiinţă necunoscută pînă atunce. — Olimpio, îi adăugai, nu crede că, ieşind din casa ta, te voi lăsa' mai bogată decît eşti. — Asta nici mi-a trecut prin minte. Dar ascul-tă-mă : eşti foarte poetic şi animat; te rog liniş-teşte-te. Spune-mi : vrei să mănîncî ceva ? vrei un ceai ? — Nimic decît sinceritatea sufletului tău. — Ei bine, de asta fii sigur, şi poţi dormi ca în casa surorei d-tale. Olimpia mă întrebă numai dc sunt provincial sau ieşan. Despre numele meu nu mă întrebă ; asta mă încredinţa şi mai mult despre lealitatea şi delicateţa inimei sale. Mă rugă să priimesc aşternutul ei; şi ea se culcă pe o canapea, într-un colţ al camerei, despărţit de un paravan. XXI Făcîndu-mi cruce, îmi recitai rugăciunea de culcare ce mi-o recomandase maică-mea încă din pruncie. După aceasta mă culcai şi adormii mai iute decît îmi puteam închipui, ca un om ce făcuse o cale lungă şi ostenitoare. O zornăitură de arme şi un tropot de picioare mi se păru că auz. Uşa se deschise şi văzui pe Inge intrînd cu sabia în gură şi cu tromblonul întins, urmat de vreo cinci arnăuţi, mai fioroşi decît el. îmi făcu semn cu capul; şi ca cînd înţelegeam ce-mi spune, mă sculai, luai haina pe mine şi plecai cu el. Picioarele îmi tremurau, şi nu puteam merge. Zbirii ce mă duceau mă loveau cu mînerele iataganelor lor, ca să umblu mai iute. Fusei dus la cazarma de cavalerie şi dat pe mîna unei sentinele. Apoi fui introdus într-o sală spaţioasă şi abia luminată cu două luminări de seu. Sala era plină de oameni. Uitîndu-mă la acei oameni, mă încredinţai că nu erau soldaţi. Toţi erau culcaţi în neorînduială şi în poziţiile cele mai capricioase. Auzind pe unul că geme, mă dusei la el şi-1 întrebai ce are. El ridică capul şi gemu zicînd : „Lasă-mă, lasă-mă!" Cunoscui vocea : era a amicului meu P. Casimir. îl strigai pe nume, şi el atunce repetă pe al meu. — Ce, si tu esti aice, nenorocitule 7 mă întrebă el. — Vai I dar. — De cînd ? — Nu mă mai întreba. Spune-mi : ce ai ? — Ce să am ? întreabă pe ceilalţi toţi. îi vezi ? Apropie-te de ei şi vezi : trăieşte vreunul ? Vezi, frate-meu aice e ? — Dar ce este ? ce ai ? 254 255 — Of ! am fost torturaţi, stîlciţi... Oh !... Dumnezeule ! nu te uiţi tu pe pămînt ? Căutai să-1 rădic, şi începu a ţipa de dureri. După aceasta luai una din luminări şi începui a mă uita de aproape la figurile celorlalţi camarazi de arest. Erau nenorociţii tineri ce fuseseră prinşi la casa lui Mavrocordat.1 Unii dormeau, unii gemeau. Mai toţi sîngeraţi şi cu feţele desfigurate. Găsii pe fratele lui Petraehi ; şi, cunoscîndu-1, îi întrebai cum îi este. îmi răspunse că-1 doare tare peptul şi mă rugă să-1 las în pace. Vizitai pe toţi ceilalţi şi mă încredinţai că nici unul nu e mort ; dar toţi în suferinţe cumplite dc torturile ce le aplicaseră. Casimir îmi zise să mă culc, căci le dedese ordin ca să doarmă, sub ameninţare de a fi iarăşi torturaţi. Mi se sfişia inima, văzînd atîte victime şi închipuindu-mi suferinţele lor. Mă culcai pe un pat soldăţesc pe care era aşternut o rogojină. Dar deodată văzui că uşa se deschide şi intră vreo douăzeci de soldaţi. Unul din ei strigă să ne sculăm toţi în picioare. Strigarea sa cea furioasă făcuse se răsune păreţii. Ne supuserăm ordinului mai toţi, afară de cî-ţiva inşi, care nu avură putere a se rădica. — Cine este noul venit între voi ? întrebă un caporal ce semăna a gîde. —■ Eu sunt, zisei înaintind spre el. — îmi pare bine că facem cunoştinţă, zise el cu un aer sarcastic. Dar pîn-a nu răsări zorile, cată să te tratăm cu un feliu dc bucate revoluţionare, de care şi camarazii d-talc au gustat. După 'aceasta, luînd o frînghie de la unul din soldaţi', îmi legă pumnii mînelor şi, trecînd frîn- 1 Intre aceştia mai erau şi alţii, prinşi peste noapte in deosrbito locuri şi case. ghia peste grinda tavanului, mă rădică în sus, cît nu mai ajungeam cu picioarele de podele. Apoi veniră doi soldaţi cu cîte un braţ de nuiele, din care luară fiecare cîte două. Iar caporalul, dîndu-se deoparte, comandă : una, două, trei ! Atunci ţipai ca un tigru, rănit de moarte... XXII Deodată simţii că mă apucă cineva de mînă, întrebîndu-mă ce am. Era Olimpia, care se deşteptase de ţipătul meu din vis. Cu toate aceste, nu credeam încă în realitate. Eram încă atît de agitat, inima mea se bătea atît de tare, încît se confunda cu bătăile regulate ale ceasornicului ce era pe masă. — Dormi ? ce ai ? mă mai întrebă ospătătoarea mea. — Apă ! apă ! zisei. Băui apă şi mi se alină ceva bătaia de inimă. După aceasta spusei Olimpiei visul teribil ce mă muncise, durerile ce zbuciumau inima mea şi neastîmpărul în care mă aflam. Stătu! de vorbă cu ea pînă ce razele dimineţii îmi anunţară venirea zilei. XXIII — Olimpio, fiind sigur că tu nu-mi refuzi ospitalitatea nici astăzi... — Nici mîine, nici poimîine, nici răspoimîine. 256 257 — Voi dară să-ţi spun că eu nu voi să-ţi cad greu. Cheltuiala menagiului voi să mă privească pe mine. ■— Asta nu se poate. O poloneză se insultă cu astfel de propuneri. Laudă lui Dumnezeu, din mizerabila şi infama mea meserie am atîtea economii încît să trăiesc independentă în astfel de împrejurări şi să pot da ospitalitate cuiva cîteva zile. Din asemenea limbaj şi maniere, înţelesei că am a face cu un suflet nobil. După acestea, Olimpia începu a se îngriji de persoana mea cu un interes adevărat fratern. Ea se ocupă pînă şi de toaleta mea; îmi procură pînă şi iprimenele; în cea dintîi zi puse a-mi spăla vestmintele de vară ce purtam şi cari erau pline de sînge şi de praf. Iar cît pentru mîncare, prepară ea singură bucatele, ca să fie mai gustoase şi mai curate. ^ Arătîndu-i nerăbdarea ce aveam de a şti oe se mai petrece, ea se oferi a-mi duce o scrisoare către unchiul meu. îmi aduse răspuns că La găsit şi că, luindu-i adresa, a promis că va veni la noapte ca să mă vază. Unchiul meu veni. îmi spuse cum i se calcă casa în noaptea din 29 martie. Cea întîi persoană de care întrebară fusesem eu. Negăsindu-mă pe mine, luară pe un fiiu al său ; îl duseră la închisoarea Curţei criminale, îi administrară 25 de lovituri, şi apoi a doua zi îl liberară pe garanţie. Unchiul meu se numea Antohi şi avea atuncea vîrsta ca de 60 ani. Era un om cuminte, cu învăţătură şi studios ; dar cu toate meritele şi vîrsta sa, el nu ocupa decît un post modest de şef de secţie în visterie. Fiul său Costachi, despre care vorbii, era în statul biroului său. El fusese acuzat de poliţie că în ziua de 29 martie a mers împreună cu mine la casa lui Mavrocordat ; pentru aceasta suferi tratamentul barbar de bătaie, şi totodată depărtarea din serviciu. —■ Ce zici, moşule, d-ta, la aceste toate ? ■— Zic, fătul meu, că zilele acestea seamănă cu zilele cele mai nefaste ale istoriei noastre. Numai în timpul domnilor fanarioţi se persecutau, se băteau şi se sugrumau oamenii în chipul acesta. Ba, ce zic ? şi atuncea încă, boierii şi fiii de boieri, chiar în crime de cădeau, totuşi erau judecaţi în Divan. Pe boieri, pentru crime de stat, domnul îi bătea singur cu buzduganul în piept, dar nu-i da pe mîna zbirilor, ca să-şi bată joc de ei prin tem-' niţe ca de hoţii cei mai infami. Cu toate aceste, fătul meu, orice ecces are rezultatele sale. Astă stare de lucruri nu poate să prelungească. Chiar Rusia o să descuvjmţezc purtarea domnului. Şi mai la urmă, cum o să domnească el ? Toată ţara este în contra sa. După cruzimele acestea, toată biu-rocraţia s-a debandat. Astăzi peste şasezeci de funcţionari şi-au dat demisiile. Eu mîine plec la ţară, la moşioara mea. Ce mai am de aşteptat, cînd îmi văd familia tratată în asemenea chip ? Bietul bătrîn plîngea, şi eu cu lacrimi îl priveam. — Dar eu oare ce să fac, moşule ? — De tine e prea uşor. N-ai nici femeie, nici copii; n-ai decît a trece peste hotar. — Dar interesele moşioarei mele ? dar tatăl meu, bătrîn şi fără sprijin ? dar fraţii ? dar surorile ? — Ei bine, ce vrei ? ce poţi face ? cum te-i arăta, or să te prindă ; şi precum te are vodă la stomac, desigur că după schingiuiri te va trimite şi în vreo monastire în fundul munţilor. Ştiu de sigur că s-au dat ordine la toate isprăvniciile ca 258 259 unde vă vor găsi, să vă prindă şi să vă aducă legaţi la Iaşi. Eu aşa te consult : fă toate chipurile şi te strecoară peste hotar ; şi bun e Dumnezeu ! în curind or să se prefacă lucrurile. Unchiul meu, după aceasta, îmi dete o mică sumă de bani ; mă îmbrăţişa, mă mîngîie, mă încuraja şi mă lăsă cu lacrimele în ochi. Dar acea îmbrăţişare a fost, vai ! cea de pe urmă ce am primit de la această rudă iubită ! XXIV '— Cine eşti tu, Olimpio ? şi care este istoria ta ! — Este un sacrificiu pentru mine ca să răspund la ceea ce mă întrebi. Istoria mea este dureroasă ca şi aceea a patriei mele. De multe ori m-am jurat ca să o uit, să nu-mi mai aduc aminte de ea, şi să n-o mai spun nimărui. Dar unui oaspe ca d-ta nimica nu pot refuza. Ascultă. Şi Olimpia, după ce se asigură de uşi şi ferestre, ca să fie închise, după ce luă oarecare dispoziţii în trebile micului său menagiu, începu să-mi spuie istoria sa. Iat-o cum am fost scris-o atunci, în cele trei zile cît am şezut în casa ei. O reproduc întocmai cum o aflu în manuscrisele mele. OLIMPIA Sunt născută în Lituania. Tatăl meu, corniţele August Ilofski, era un avut proprietar, posesor a cinci moşii întinse în provincia aceea, pe care număra peste trei mii dc servi. Mumă-mea era româncă din Basarabia, şi doica ce mă crescuse ase- t menea ; de aceea am crescut de mică vorbind româneşte, tot aşa de bine ca şi leşeşte. în timpul războiului independinţei de la 1830, |ţ eu eram de doi ani. Aveam un frate şi trei surori i mai mari. Tatăl meu, prevăzînd evenimentele, înainte de a izbucni revoluţiunea, trimise toată familia la I moşia unui văr al său, aproape de Cracovia ; opri însă cu sine pe frate-meu ce avea atunci abia 14 ani. După aceasta el luă parte la războiul inde- . pendinţii ca colonel de regiment, avînd pe ' frate-meu ca adiutant al său. Campania se făcu \ cu toate sacrificiurile şi nenorocirile care sunt cunoscute de istorie. Rezultatul fu, precum ştii, poate, căderea şi îngenunchearea Poloniei ! Tatăl i meu scăpînd cu viaţa şi cu cîtcva răni, se strecură cu fratele meu peste frontieră ; şi după ce umblă vreo trei ani proscris în lume, veni la moşia unchiului meu unde se găsea familia sa. Averea sa din Lituania confiseîndu-se ca a tutu- j ror celor ce luaseră parte în război, el se apucă de ] speculaţiuni agricole pe moşia destul de întinsă a vărului său. ! Fratele meu, trimis pentru studii la Vicna, se \ amestecă în societăţile secrete revoluţionare. La | 1837 fu arestat, judecat şi osîndit pe şase ani la Spilberg, la muncile publice. In deşert se încercă bietul tatăl meu ca să-1 t scape. Dreptatea împărăţiei era nemilostivă pentru cri-| minalii politici. După împlinirea termenului pe-depsei, el fu liberat pe garanţia tatălui meu şi veni acasă. f Surorile mele cele mai mari se măritară, înzes- trate cu liberalitatea unchiului meu ; două se du- 260 261 seră cu bărbaţii lor în provincia Posen, şi a treia în Galiţia de Jos. Unchiul meu avea doi fii. Cel mai mare, Enric, absolvind cursul dreptului, venise acasă cu ho-tărire ca să sc ocupe de agricultură. Cel mai mic, Eduard, era la Institutul Teresian la Viena. Enric răpi sufletul meu. Eu încă intrai în inima sa. Era un amor platonic şi romantic, de care, cînd îmi aduc aminte, îmi vine să leşin. Părinţii noştri simţiră şi ne binecuvîntară. Dar pe cînd inima lui Enric se desfăta cu amorul meu, sufletul său se ocupa cu amorul patriei. De aceea căsătoria noastră se tot amîna neîncetat. Enric, împreună cu tatăl meu şi cu fratele meu, făceau escursii neîncetate prin Posen, prin Galiţia si chiar prin Lituania. Oameni necunoscuţi veneau adesea pe la moşia noastră, şi aveau înţelegeri şi întîlniri misterioase cu aceşti trei oameni. Unchiul meu, de bună seamă, ştia şi era iniţiat în planurile lor, de aceea căuta totdauna să risipească bănuielile şi temerile ce-i arăta maică-mea. în toamna anului 1845 auzim de revoluţiunea din Posen. Ştirea ne-a venit chiar de la generalul Mieroslavskj, carele era în capul revoluţiunei, şi era de mult în intimitate cu tatăl meu şi cu frate-meu. După cît am înţeles, planul era ca revoluţiunea să înceapă din toate părţile, şi Polonia să se ridice deodată în picioare, ca un singur om. Enric, carele adesea îmi încredinţa secretele sale, îşi făcea cele mai frumoase iluziuni şi avea cele mai sigure speranţe în reuşire. în conspiraţiunea aceasta erau toţi nobilii şi proprietarii poloni. Intre bazele constituţiunei ce-şi propuneau să proclame, cel dintîi punct era eman- ciparea şi împroprietărirea ţăranilor, ca astfel să-i poată rădica si atrage sub stindardul libertăţei. Guvernul austriac simţind de toate acestea, organiză o contrarcvoluţiune : găsi mijloc a sugruma pe revoluţionari chiar prin mîincle de care ei voiau a se servi. El mai întîi populariza printre ţărani ideea că împăratul voieşte să-i facă proprietari şi liberi, şi că aceştia se opun. Apoi puse la cale a-i răscula contra nobililor într-o zi şi într-o dată fixă. Această măsură se organiză cu atîta măiestrie, încît nici unul din nobili nu avea cea mai mică idee sau bănuială despre un astfel de plan. Abia intrasem în anul 1846. Era o iarnă mare şi geroasă, precum sunt în genere iernele Galfţiei. Făceam partide de vinătoare cu ogarii, la care luam şi eu parte cu frate-meu şi cu Enric. Ne pre-umblam la fiecare două zile pînă la Cracovia, unde aveam o mulţime de amici. Luam parte la balurile splendide ale nobleţei şi la picnicurile ce se făceau, şi adeseori pc după miezul nopţei ne întorceam la moşie, care nu era mai departe decît o oră de Cracovia. Dar aceste plăceri, aceste petreceri, aveau un îndoit carmen pentru mine, fiindcă pretutindeni lua parte şi prea iubitul meu Enric, de care eram mai nebună. Ah ! Dumnezeule, mult îl iubeam ! Crez că niciodată o femeie în lume nu poate să iubească cu inima de poloneză. (Olimpia aici îşi puse mîinele la ochi şi capul pe genuchi, izbucnind în plînsete sfîşiitoare. După ce-şi revărsă durerile prin lacrimi, se linişti şi urmă istoria sa.) într-o dumineca seara, pe la capătul lunii ia-nuariu, vine un servitor în casă si ne spune că, viind din sat, a văzut mai toţi locuitorii din sat adu- 262 263 naţi în piaţa din dreptul circiumei şi înarmaţi cu topoare, cu furci şi coase. Unchiul meu, tatăl meu, fratc-.mcu şi Enric, se sculară îndată şi alergară la locul arătat. Unchiul meu îi întrebă pentru ce s-au adunat şi ce au gînd să facă ? Ei răspund că sînt poftiţi de satul vecin ca să meargă să-şi răzbune pe proprietar, carele s-ar fi purtînd tiraniceşte cu locuitorii. — Oameni buni, zise Enric, gîndiţi~vă bine la cele ce voiţi să faceţi. Ce pas este acesta ? Nu vă temeţi de guvern ? — Ce guvern ? răspunse unul din ţărani. împăratul voieşte binele nostru, şi proprietarii sunt împilătorii noştri. A venit timpul să ne curăţim de ei; altă mîntuire nu e. Voi vă purtaţi bine cu noi, şi de aceea rămîne a ne înţelege cu binele. Păzi-ţi-vă dar de treabă şi lăsaţi~ne în pace. Ţăranii plecară vociferând şi ieşiră din sat. Enric i-a urmat pînă în marginea satului, cercând în deşert ca să-i abată de la pornirea lor desperată. El'se întoarse acasă şi găsi pe tatăl său şi pe al meu în îngrijirile cele mai serioase. — Ce să fie asta ? zicea tatăl meu. Noi de atî-ţia ani ne zbuciumăm pentru ca să consolidăm o naţionalitate. Noi proiectam o revoluţiune, şi aceasta se face fără de noi, şi chiar în contra noastră ! Dumnezeu oare orbeşte pe poporul nostru ? Pus-a Dumnezeu sigiliul pe caria ce a împărţit Polonia ? — .Aici, zise Enric, e vederat că este o mînă infernală. Guvernul de bună seamă va să ne ucidă prin noi înşine. O, patrie ! O, Dumnezeule ! astfel de soartă merită ilustra naţionalitate polonă ? Dar pe cînd se urma consiliambulul patriotic în salonul nostru, deodată intră un vînător al lui Enric, zicînd ; — Blestem ! foc şi pieire ! sculaţi, nu e glumă. — Ce e ? ce e ? întrebarăm cu toţi. — Vreo sută de oameni armaţi, ce vin dintr-un sat vecin, ne calcă. Ne duserăm la fereastră, şi, la lumina lunei, văzurăm în adevăr că curtea se umpluse de oameni. Unchiul meu şi tatăl meu alergară întru întîm-pinarca lor. După dînşii alergai şi eu cu maica mea. Iar Enric, fratc-meu şi cu vînătorul lor îşi luară pustele şi veniră după noi. Ne aflam toţi în mijlocul curţii. Unchiul meu perora într-o parte, tatăl meu într-alta, voind a le explica intenţiunile rcvoluţiunei pentru binele lor. Ţăranii murmurau. Toţi erau oameni necunoscuţi ; nici unul nu era din satul nostru. Venirea lui Enric şi a fratelui meu cu pustele în mîni revoltară pe sălbaticii ţărani. Deodată îi împresurară şi într-o clipă îi dezarmară. Apoi văzui o amestecătură unită cu zbierate şi ţipete. Ne-putînd vedea ce se petrece, voii a-mi face loc printre ţărani... Dar... o, Dumnezeule... văzui două cadavre, pe care încă ţăranii furioşi le călcau în picioare ! Erau... vai ! corpurile lui Enric şi al fratelui meu... Leşinai... Nu ştiu cît timp voi fi şezut leşinată, dar ştiu că... oh ! mă înfiorez a spune !... cînd am deschis ochii, am văzut salonul iluminat cu toate candelabrele şi policandrele... Doi sălbatici ţărani mă duceau de mînă... Maica mea, unchiul meu, Enric, frate-meu, tatăl meu, o, grozăvie !... erau lungiţi pe parchet, morţi, şi din membrele lor încă gîlgîia sîngele !... Am început a ţipa, a mă boci, şi a cere ca să mă omoare şi pe mine cît mai curând. 264 265 — Ba nu, nu, drăguţă, tu nu se poate să mori ; e păcat; eşti frumuşică ; poţi servi de plăcere pe lumea asta... Acuma să ne cînţi ca să jucăm... Clavirul ăsta desigur că e al tău... cîntă-ne ce ştii mai frumos. — Nu ! asta nu se poate, zisei. Creştini sunteţi voi ? să mă puneţi voi să cînt între cadavrele părinţilor mei ?... călăi cruzi ce sunteţi !... Ucideţi-mă şi nu mă mai chinuiţi. — Să ne cînţi, drăguţă ! sau de nu, noi nu te omorîm ; dar te vom dezbrăca şi de cămaşă şi te vom tîrî în danţul nostru. Ideea aceasta infernală mă înfiora. Căutam vreo armă, vreun cuţit, ca să mă omor, şi nu puteam găsi. Dar deodată o inspiraţiune subită îmi veni. Îmi restrînsei tot curagiul, şi mă pusei la pian. Cîntai Marselieza poloneză... Cruzii dănţuiau împrejurul cadavrelor... După aceasta le propusei să le dau de băut. Veniră după mine într-o cămară unde era depozitul de vinuri şi spirturi ; luară tot. Eu încă le cîntam, şi ei jucau. După aceasta le mai propusei de băut. îi dusei în pimniţă. Umplură câteva ciubere; le duseră sus... băură... cîntară... dănţuiră... dar în fine beţia atît îi ameţise, încît începură unul cîte unul a adormi sau a cădea din picioare. încredinţîndu-mă că nici unul nu mai e deştept, mă coborîi răpede în pivniţa de sub casă, unde erau vreo cinci buţi de rachiu ; trag cepul de la una şi-i dau foc cu luminarea. Ies îndată afară ; închid uşile, atît pe cele de din dos cît şi pe cele din faţă, şi apoi plec pe poartă... Abia eram în marginea satului... şi deodată simţ o ex-ploziune înfricoşată... Mă uit îndărăpt. Casa unchiului meu era azvîrlită în nori, şi focul mistuia temeliele sale ! Un rîs teribil veni pe buzele mele ; şi cu capul gol, cu nişte botine subţiri în picioare, într-o rochie de mătase, apucai calea spre Cracovia, fără a cugeta că puteam să mor de ger, sau să fiu sfâşiată de lupi. Dumnezeu însă voi să prelungească mizerabila mea existenţă. Făcusem în adevăr mai jumătate calea ; dar cînd puterile mă abandonaseră, cînd gerul amorţise membrele mele, mă oprii, mă pusei jos... simţii o sudoare rece că-mi coprinde tot corpul... şi apoi un somn dulce lăsîndu-se pe genele mele. Era somnul morţii pe care îl doream ! Din întîmplare trecu o trăsură cu nişte jidovi. Găsindu-mă astfel, mai goală şi fără de simţire, mă luară îndată şi mă duseră răpede la Cracovia. Acolo îmi deferă toate îngrijirile putincioase, încît mă aduseră la viaţă ; mă făcură să trăiesc, pe cînd mai bucuroasă aş fi dorit moartea ! Pentru căutarea mea, jidovii aduseră un medic carele mă cunoştea. Cu toate că mă aflam într-o mizerabilă circiumă, medicul mă îndatora să şez în aşternut mai multe zile, pînă mă văzu pe deplin vindecată. Acestuia îi spusei nenorocirea familiei noastre, şi el pe urmă îmi spuse că în toată Galiţia s-au repetat scenele acestea. îl rugai să se ducă la câteva cunoştinţe de ale mele, ca să le spuie să vie a mă vedea. îmi aduse răspuns că nici unul nu se află în oraş. Ce aveam de făcut dupe toate acestea ? în tot timpul convalescenţei, aceasta mă preocupa. Aducîndu-mi aminte de fericirea care m-a fost legănat din copilărie, pînă la catastrofa înfiorătoare care venise deodată să sfărâme totul, îmi venea să înnebunesc. De o mie de ori îmi veni ideea de sinucidere ; şi cugetam cum să o pun în lucrare. Dar cînd îmi adusei iarăşi aminte că în noaptea 266 267 aceea cumplită eu nu am putut muri, calculai că Dumnezeu voieşte să prelungească mizerabila mea existenţă ; şi prin urmare nu voi a mă opune decretului creatorului lumei. Cu mare mirare văzui că la urechile mele spânzurau încă cerceii mei de briliant ce mi-i dedese unchiul meu dc Anul nou. Asemenea la mîna stingă un inel de rubin, pe care îl purtam alături cu inelul de logodnă. Scumpe-mi erau aceste obiecte; acuma aş da jumătate din viaţa mea ca să le recapăt ; dar atunci, cu o indiferenţă rece, le scosei şi zisei să-mi aducă un giuvaergiu ca să le vînd. Numai pe inel prinsei 150 florini, peste aşteptarea mea. Cerceii îi pusei bine pentru altă ocaziune. Rochia mea de mătase încă o schimbai pe o rochie de lină groasă. îmi cumpănii cîteva rulării albe şi o manta groasă de iarnă. Detci jidovului ce mă culesese de pe drum cincizeci de fiorini, de care rămase prea mulţumit. După rugămînţele mele, el îmi găsi un arabagiu spre a mă duce la Stanislau. Ajungînd aici, cercetai despre moşia lui Gustav Gureţki, carele ţinea pe soră-mea Cati. Aflind despre aceasta, mă dusei acolo. A trebuit însă să aflu că cumnatul meu şi soră-mea, cu toată casa lor, avură aceeaşi soartă ca şi familia noastră. Ţăranii făcuseră asemenea excesuri şi măcelării în toată întinderea Galiţiei. Rămasă singură pe lume, fără părinţi, fără fraţi, fără surori, fără amici, zdrobită în toate afecţiunile inimei melc, mă determinai a mă duce oriîncotro, spre a mă perde pentru totdauna. întordndu-mă Ia Stanislau, cu puţinele parale ce mai aveam, venii în Bucovina la Cernăuţi. Aci vîndui şi cerceii. Apoi venii la Iaşi. D-aci înainte nu mă întreba : istoria mea s-a scris pe o pagină neagră pe care numai minele profane o pot atinge. XXV — Tristă şi in adevăr dureroasă este istoria ta, Olimpio. Dar după toate lovirile ce ai primit, după toate durerile ce te-au sfîşiat, tu meritai o soartă mai bună. — îmi place a crede că vorba asta mi-o zici din inimă. Dar dacă Dumnezeu a voit astfel cu mine ! —- Nu blestema, Olimpio ! Multe lucruri pe pămînt se fac fără de ştirea şi fără de voia Iui Dumnezeu. Cruzimile din Galiţia s-au făcut cu amestecul infernului, cu voia lui Satan. Cu durere cată să-ţi spui 1 că numai Satan ţi-a insuflat ho-tărîrea desperată de a... Nu apucasem a încheia fraza, şi Olimpia izbucni în plînsete nemîngîiate. —■ Ştiu... ştiu cc vrei să zici, îmi răspunse ea ; ştiu, căci am avut o mumă model de virtute ; ştiu, căci am fost crescută în principii de onoare şi de virtute. Dar acuma, spune-mi, spune unei nenorocite ceea ce încă nimeni nu i-a spus ; spune-mi : o femeie care a căzut o dată, poate a se mai scula oare din tina care a copleşit existenţa ei ? Spune-mi : poatc-se găsi un burete care să şteargă o pată aşa de neagră, o viaţă devergondată, un corp stigmatizat de infamie ? — Recunoşti tu, Olimpio, oroarea vieţii ce duci ? —- O, Dumnezeule I poate-se să nu o recunosc ? Dintru început, mă crede, aveam oarecare iluziuni pentru această ticăloasă meserie. Sensualismul mă 1 în original : spuiti (n. ed.). 268 269 adusese într-un fel de beţie ; mă făcuse a uita şi onoare, virtute, şi toate simţimintclc nobile care inima mea fusese deprinsă a cultiva. Dar apoi văzîndu-mă condamnată a deschide braţele celui întii venit, a mă lipi de orice corp diform sau putred de desfrînare, a mă deştepta adesea din somn spre a lua parte la orgii şi la pofte infame, în curînd m-am încredinţat că este soarta cea mai ticăloasă a unei existenţe pe pămînt. Văz. prea bine viitorul meu. Peste puţini ani frumuseţea mea o să se vestejească; atunci o să fiu abandonată de cei cari acuma frecuontează casa mea ; mai curînd poate să mor într-un spital, ca cea de pe urmă cer-şitoare. Infamia o să lucească pururea pe fruntea mea : n-o să fiu primită nici într-o casă onestă ; n-o să-mi pot scoate pînea de toate zilele nici cu un fel de muncă onestă ; o să caut sau să comit crime, sau să mă sinuciz ; şi-astă de pe urmă ho-tărîre este încă o idee fixă pentru mine. — Eşti foarte rătăcită, Olimpio ; şi după a mea părere, este încă timp ca să te ridici din căderea ta ; este mijloc ca să ieşi din tina în care te-ai tîrît, spre a intra într-o viaţă nouă şi onorabilă. — Spune-mi, spune-mi, domnul meu, şi-ţi voi fi cu viaţa recunoscătoare. — Dacă este adevăr că viaţa asta ţi-aduce dezgust şi oroare ; dacă este adevăr că voieşti a te pocăi, să-ţi arăt calea care cată să apuci. — Care ? — Tu-mi ziseşi că ai două surori în Posen, mi se pare ? — Da. — Trăiesc ele ? Ştii ceva de ele ? — Vai! nu ştiu nimica. Din ziua cînd m-am decis a mă perde, m-am decis totodată a uita şi suvenirea lor. 370 —■ Cu toate acestea, Olimpio, tu cată să te întorci la ele : să te informezi despre starea în care se află. să lc scrii câ după catastrofa familiei, vîn-turile te-au dus în ţări străine, că eşti nenorocită, şi că ai nevoie de sprijinul lor. Ca surori, ele nu vor putea refuza de a-ţi da azil în casa lor. Pe urmă tu te vei duce la vreuna din ele. Vei putea trece ca văduvă ; şi, în fine, vei putea sau să te măriţi, sau să trăieşti ea o orfană pe lîngă surorile talc, într-o viaţă onorabilă şi respectabilă. XXVI Olimpia îmbrăţişa consiliul acesta ca o inspira-ţiune salutară. Ea scrise îndată ambelor sale surori, cerîndu-le azil şi protecţiune. Văzînd-o decisă a intra pe calea aceasta, îi propusei să se retragă de îndată la viia mea, unde să trăiască nesupărată de ochii coruptori ai desfîrnărei. Ea primi cu recunoştinţă. Puse îndată să-i vînză mobilele, sculele şi obiectele de toaletă, oprind numai cele neapărate pentru o călătorie. Olimpia cercă trei zile de-a rîndul la locul unde recomandasem ca să-mi trimită frate-meu scrisorile. A patra zi îmi aduse scrisoarea următoare : „Bădiţă, A doua zi după venirea mea aice, m-am pomenit asediat de o trupă ca de douăzeci de slujitori^ înarmaţi, avînd în frun'le pe privighetorul de ocol 2. Spuindu-le că nu eşti acasă, ei nu mă crezură. Apoi se puseră a te. căuta prin pod, prin cămări, prin pivniţe, prin grajdi; în fine prin toate 1 Slujitorii în anul 1860 se organizară în jandarmi. * Subprefectul de plasa, 271 părţile. După aceasta au spart uşa de. la odaia d-tale, sub cuvînt că poate să fii acolo ; au spart şi garderoba de te-au căutat. Văzînd armele în cui&riu, Ic luară pe toate, in număr de 8 puşti, trei perechi de pistoale şi o sabie. După aceasta îţi sparseră scrinul, din care ţi-au luat toate hîrtiile, pînă şi albumul d-tale cu versuri; luară şi o pungă cu bani de argint, ce aveai d-ta acolo. Eu ţipai, zbierai, dar în deşert. M-am dus după aceasta la moşu Anlohi, carele a venit alaltăieri de la Iaşi. D-lui tm-a sfătuit să-ţi trimit trăsura, căci poate să-ţi fie trebuitoare; vei găsi-o la vie, unde am zis vizitiului să tragă. Dumnezeu să ie ţină cu bine '. N.S. Post scriptum. Uitam să-ţi spun că, după ce nu te-au găsit prin casă, slujitorii au intrat călări prin (vie şi prin livadă, de te căutară. După aceasta am auzit că s-au pus pază la toate drumurile pe unde ai putea veni la moşie. Pe bietul Costan, auzind 'că a fost cu d-ta la Iaşi, după ce l-au bătut în trei răspinteni prin sat, l-au dus jumătate mort şi legat într-un car la'Vaslui la is-prăvnicie. Dar cu toate schingiuirile ce a suferit sărmanul om, n-a voit să spuie nimica despre d-ta; el n-a arătat decît că de la Iaşi l-ai trimis îndărăt cu mine." împreună cu această scrisoare viindu-mi şi vizitiul, îi zisei ea să aştepte la viie. După aceasta începui a mă gîndi mai întîi cum să ies din Capitală, şi apoi cum să mă strecor peste hotar. Terorismul, pereheziţiunile, persecutările, arestările încă domneau în Iaşi. Atît ziua cît şi noaptea, uliţele erau neîncetat frecuentate de sluji- tori, de soldaţi şi dc arnăuţi. Barierele erau păzite cu o mare severitate : pe lîngă căpitani, mai erau cîte cinci soldaţi şi cîte doi arnăuţi. Vizitiul ce-mi aduse scrisoarea îmi spuse că a fost căutat şi prin cizme ; dar el avusese inspiraţiunea a ascunde scrisoarea în fundul îndoit al căciulci, unde nu venise în gînd nimărui ca să caute. Dar este ştiut că omul cînd vrea poate. Pe lîngă aceste, este o vorbă veche • ,,Românul nu piere ; din orice nevoie cl scapă". Aşadară cugetai, cugetai şi iar cugetai, şi în fine îmi făcui planul. XXVII — Planul d-tale e de minune, zise Olimpia. Acuma arnăuţii sînt singurii oameni care nu mai sunt suspecţi. Transformat în arnăut, poţi ieşi ziua mare pe uliţă şi pe barieră, fără să-ţi zică măcar cineva că nu-ţi şede bine. —■ Bine. Dar unde dracu să găsesc fustanelă, fes şi celelalte ? — Asta e treaba mea, zise Olimpia. O poloneză se pricepe în astfeliu de lucruri. D-ta şezi acasă şi-ţi fă toaleta. — Ce fel de toaletă ? — Cum ? Nu înţelegi că un arnăut cu barbă nu poate să fie ? — Să-mi tai barba ? — Negreşit. Ştiu că ţii la ea ; dar s-o sacrifici. — Dar n-am brice. —> Nu e nevoie. Iată foarfecele mele. Olimpia după aceasta îşi puse pălăria, îşi luă umbrela şi ieşi. Eu mă apucai de operaţia barbei. Mă costa în adevăr să mă desfac de ea, dar mai ales că pînă 272 273 atunce fusese vcrgură ; ca nu făcuse cunoştinţă nici cu briciul, nici cu foarfecă ; şl apoi era o barbă frumoasă de culoare castanie închisă, care contrasta cu părul meu cel alb. Aice cată să vă spui că şi la 1848 eram sur, deşi nu aveam decît douăzeci şi cinci de ani. Acest sacrificiu mă puse într-un fel de furie nervoasă ; îmi venea să ies în uliţă, să pui mîna pe cel întîi arnăut ce aş întîlni şi să-l strîng de gît ; nu aveam astîmpăr ; cîntam. plîngeam, rîdeam, mă trînteam pe pat, pe scaune, pe parchet. Din fericire intră Olimpia cu o marc boccea în mînă. Vederea ei mă linişti. — Lucrul s-a pus la cale. Fustanela, fesul şi toate cele trebuincioase s-au găsit. Peste o oră, cum va apune soarele, vom putea ieşi. — Cum ai făcut, Olimpio, de ai găsit vestmintele aceste ? — Ehei ! Precum se vede, şi d-ta eşti cu noroc, şi eu sînt făcută pentru trebi de aceste. — Ce fel ? ■—■ M-am dus întinsă la consulul grecesc, fiindcă văzusem la el în serviciu arnăuţi. îi cerui un rînd de haine, spuindu-i anume că sînt pentru d-ta. Chemă îndată pe arnăutul său şi-i zise să mi le dea. Dar pe cînd acesta îndeplinea ordinul domnului său, îmi veni o idee. Mă înturnaî către el şi-i cerui două costume. — Pentru ce ? —■ Pentru ca să merg şi eu cu d-ta. — Ce fel ? — Prea bine : îmbrăcată ca un arnăuţel. — Pînă unde ? — Pînă la viie. Nu mi-ai promis acolo ospitalitate ? — Olimpio ! asta e copilărie. Rămîi acasă ; nu te expune. — Nu e nici o grijă de expunere. Sîntem mai mult decît siguri de reuşire. Voi să fac cea de pe urmă partidă de plăcere. Nu m-am îmbrăcat aşa nici în carnaval la bal mascat. Voi să văz cum o să-mi meargă. — Renunţă, te rog, Olimpio, de la aceasta. Poate să ne compromitem amîndoi. — Nu se poate. Ceea ce mi-a intrat în cap, cată să o fac. Voi să te însoţesc pînă te voi vedea plecat de la vile în siguranţă. Voi să-ţi zic adio cînd vei pleca ; căci cine ştie dacă ne vom mai vedea. Şi Olimpia începu a plînge cu suspine. XXVIII Abia soarele cu razele sale scăpătase după munţi şi o lună splendidă şi plină îi luă locul în firmament. Timpul era aşa de senin, natura aşa de frumoasă, încît muritorii prefereau splendoarea acestei nopţi maiestăţii zilei ce trecuse. Intr-o birjă mică dc un cal şi descoperită, de care numai în Iaşi poate vedea cineva, doi arnăuţi treceau repede prin bariera podului Lung despre mănăstirea Frumoasa. Căpitanul de barieră, cu soldaţii şi cu arnăuţii de pază cercetau răvaşele de drum şi bagajele unor trecători. Arnăuţii din birja mică trecură repede pe podul de la barieră, făcînd o salutare orientală către cei ce semănau a fi confraţii lor de arme. După ce ieşiră din barieră, cel doi arnăuţi din birja mică se uitară unul la altul şi rîseră pînă nu 274 278 mai putură. Ei trecură pe lîngă cerdacul lui Fe-renţ şi apoi ziseră birjarului să apuce la dreapta. Birjarul, văzînd că arnăuţii vor a se depărta, începu a-i întreba unde merg, spuindu-le că el nu poate merge mai departe, căci calul este obosit. — Colo la circiuma de la Galata, zise unul din., arnăuţi. Birjarul, împăcîndu-se cu vorba aceasta, dete bici calului. — Departe ţi-e viia ? mă întrebă şoptind Olimpia. — Am trecut jumătate cale, îi răspunsei. — Ei, dacă~i aşa, e bine să ne ducem pe jos pînă acolo. Cu chipul acesta, şi birjarul nu va putea avea cel mai mic prepus. * Pînă a nu ajunge la circiuma de la Galata : — Apropo, îmi zice Olimpia, pentru ce se cheamă aice Cerdacul lui Ferenţ ? — Iţi voi spune îndată cind vom rămînea singuri. Dar iată-ne ajunşi ; să dăm drumul birjei ! Ne coborîrăm din trăsură, şi deterăm birjarului plata cuvenită. După aceasta, în loc să intrăm în circiumă, apucarăm pe o cărare la stînga printre ogoare, care ştiam că duce drept la viia mea, Fiindcă cărarea era îngustă, Olimpia mergea înainte. Eu, care o urmam, admirrm aerul ei cel marţial, talia ci cea mlădioasă ; iar cînd cugetam la ideea sa de a face această copilărie şi mal ales la curagiul de a o esecuta, eram răpit de entuziasm. ■— Drept să-ţi spun, Olimpio, dacă, nu ar li timpurile aşa cum sunt ; dacă n-aş fi în poziţiunea de proscris şi dacă aş fi atît de avut încît să pot răs-pindi fericirea cu amindouă mîinele... — Ce vrei să zici ? 276 — Voi să zic că aş face cel mai frumos romanţ eu tine : m-aş sili să te iubesc, te-aş face să mă iubeşti şi dia asta cine ştie ce poate să rezulte. — Ştiu că ai inspiraţiuni cîteodată. închipuieş-te-ţi că eram mai tot într-un cuget. — Ce feliu, Olimpio ? — Eu tocmai acuma ziceam în mintea mea ; „Cum de nu sunt o milionară?" — Ei, ş-apoi ? — Cetit-ai pe Secretarul intim de George Sand ? — Da. — Ei bine, te-aş face un secretar intim, şi atuncea, împreună, am face cel mai poetic romanţ din lume. Dar nu. De cînd am venit la hotărîrea de a nu mai face romanţuri, nu voi să mai am astfeliu de cugetări. Te rog, spune-mi "mai bine istoria ce mi-ai promis despre cerdacul lui Ferenţ. O luai de braţ şi începui să-i spui istoria cerdacului. XXIX Cu 130 de ani în urmă, Moldova era într-o stare de ticăloşie, aproape comparabilă cu cea de astăzi. Ea căzuse de tot din puterea şi din gloria sa de mai înainte. Turcul pusese genunchiul pe peptul ei, şi cîrmuirea sa o încredinţase domnilor fanarioţi. Cetăţile atît despre Nistru cît şi despre Dunăre căzuseră în puterea turcilor ; iar pe cele dinlăuntru le arseseră şi le desfiinţaseră. Oştirea pămîn-teană se dezorganizase şi domnii nu erau decît nişte satrapi, al cărora tron şi viaţă depindeau de satrapii din Stambul. 277 Boierimea ţărei despreţuită, căzută şi înlocuită de grecii din Fanariu, nu avea unde-şi pleca capul şi nu mai ştia ce să facă, pentru ca să rădice ţara din ticăloşia în care se afla. în Moldova pe la anul 1716 domnea Mihai-vodă Racoviţă. De două ori mai fusese el domn (în anul 1704 şi 1708), dar domnise numai cîte un an 1, după intrigele Fanariului. în cele întîi două domnii el se arătase bun, blînd, drept şi cu dragoste către ţară. Dar în domnia a treia, după legăturile de ru-dire ce contractase cu grecii din Fanariu, se arătă cu totul altfel din ceea ce fusese mai dinainte. El aduse cu sine o mulţime de greci, care ca nişte corbi flămînzi puseră mîna pe toate posturile publice şi încărcară ţara cu diverse dări şi an-gării. Pe lîngă aceasta, chiar elementele păreau ordonate de Dumnezeu a biciui ţara aceasta nenorocită. In anul acesta (1716) de ploi şi de revărsări de ape se făcuse o mare foamete : ,,Nu s-au făcut (zic cronicarii) decît fîn, orz şi puţintele mere". Pe atuncea, Poarta otomană se afla în război cu Austria. Cîmpul războiului era pe Dunărea din sus, şi austriacii cîştigaseră cîteva bătălii. Boierii ţărei, dispreţuiţi şi batjocoriţi de Mihai-vodă şi* de rudele sale, crezură în posibilitatea de a se mîntui de el şi de turci prin nemţi. Ei complotară a pune mîna pe Mihai-vodă şi a-1 da pe mîna nemţilor. Stolnicul Vasile Ceauru (ce se trăgea din familia lui Ştefan cel Mare), slugeriul George Velicu, căpitanul Conţescu, serdarul Miron Aslan şi alţi boieri trecură în Ardeal şi comunicară planul lor guvernatorului de la Sibiî, ce se numea Stainvile. Acesta priimi pe conjuraţi cu 1 Mai exact : sept 1703 — iebr. 1705; iui. 1707 — oct. J70â (n. ed ). mare bucurie şi onoră cu titlul de graf pe Vasile Ceauru, pe care boierii îl destinau pentru domnie, în privirea sufletului bun şi a capacităţei ce.avea. După aceasta, eerind de la împăratul său, ordonă unui căpitan numit Franţ (sau Ferenţ, după cum îl numeau moldovenii) de la Lorena, ca să treacă cu oştirea ce el comanda în Moldova şi să susţină revoluţiunea. Boierii intraseră in ţară înainte de Ferenţ şi, sub comanda lui Velicu, recrutind o oştire destul de numeroasă din seimenii şi aprozii licenţiaţi, rădicară stindardul rebeliunei. Ei se ţinură în monastirile fortificate dintre Şiret şi Carpaţi, puind mîna pe toate oraşele şi arestând pe puţinii partizani ai lui Mihai-vodă. Domnul auzind de aceasta, chemă pe Cuza spătarul şi-1 trimise, cu seimenii şi cu lefegiii Ce avea pentru serviciul ţărei, în contra rebelilor şi, spre a fi mai sigur despre credinţa acestuia, puse la închisoare pe un fiiu al său, după sistema turcească. Maniera aceasta însă amărî pe Cuza şi-1 făcu a se arunca în partidul rebelilor. De aceea cînd se întîlnea cu ei, făcea numai loviri prefăcute, şi apoi se retrăgea ca învins raportind la domnie despre infrîngcrile sale. Mihai-vodă, văzîndu-se ameninţat de un pericol iminent, care putea să-l coste chiar viaţa, se grăbi a trimite la Constantinopole spre a cere ajutor. Sultanul ordonă îndată hanului de la Crjm şi comandanţilor de la Ismail şi Chilia ca să trimită oaste tătărască şi turcească. Cu toate acestea, domnul era spăimîntat dintr-o zi în alta de progresele rebelilor. Teama sa era ca să nu-1 surprinză, De aceea, cum însera, ieşea din oraş şi dormea sau în pădurea despre Prut, 278 279 sau în mănăstirea Cetăţuia l, între acestea, conjuraţii înaintau cvi paşi răpezi. Ceauru, după ce coprinse toată Ţara de Jos pînă în Şiret, calcă Galaţii, robi mai mulţi turci şi chiar pe o soră a lui Mihai-vodă. După această sumeaţă lovire, deşi se văzu ameninţat de turcii din Brăila, însă, după cu* vîntuL ceTşi dedese cu Velicu, înainta răpede spre laşi, ca să taie drumul lui Mihai-vodă în caz cînd ar fi voit să fugă spre Dunăre. Pe de altă parte Velicu, carele se ţinuse mult timp în cetatea Neamţului, ieşi cu oamenii săi şi se coborî la Roman. Acolo se întîlni cu căpitanul Ferenţ şi cu ceilalţi conjuraţi şi plecară cu toţii asupra Capitalei. Domnul auzea despre aceste mişcări, dar nu avea ştiinţe pozitive. Vedetele cc erau puse în direcţia Romanului, fraternizând cu rebelii, nu veneau să aducă ştiri despre mişcările lor. Dar sosind un curier de peste Prut cu ştirea că tătarii şi turcii se apropie, domnul mai .prinse ceva la inimă. In ziua de 9 ianuariu pe la amiază, domnul şe/u la masă împreună cu mai mulţi boieri şi turci ne-guţitori. şî apoi se culcă după dalina sa, nrdonînd ca calul dc călărie să stea gata la scară. Ostaşii domneşti încă se duseră pe la casele lor ca să sc restaureze fiindcă de dimineaţă stătuseră împreună cu domnul mai multe ore pe dealul Copoului, într-un ger înfricoşat. O negură neagră domnea 1 Această mona.stiree.stc în partea meridională a bjşilor, pe un picior de munte înalt, de unde -se poate domina tul. oralul. Este probabil eâ aice a fost o ■ec-tăţuie veche, şi do aceea cînd Duca vodă şi-a făcut un palat de plăcere şi o biserică, a lăsat-o eu numele de Certăî'uia. Zidurile şi-acuma sunt în bunăstare, dar palatul lui Duca vodă s-a profărut. în ruine la 1821. El este cu două rinduri şi cîiîar rîndul de sus este construit în boite colosale de cărămidă. pe Valea Bahluiului, încît hu se vedea în depărtare şi nici se auzea despre venirea memieilor. Aga Conaki, unul din partizanii domnului, după cc mîncă la Curte, voi a se duce acasă la familia sa. Dar pe cînd se apropia de casa sa, ce era in extremitatea oraşului, deodată aude strigările poporului zicînd : „Catanele. catanele !w FI alergă îndată la curte călare. Domnul, dcşteptîndu-se din somn cu ceilalţi boieri, sj coborî şi încalecă pe cal, strigînd să se adune călnraşii şi copiii din casă. Ieşi împreună cu boierii săi şi cu cîţiva ostaşi, apucjnd spre uliţa Păcurarilor. Acolo se văzu in fa+ă cu anteguarda lui Ferenţ, ce se compunea din vreo 50 husari călări. Aceştia, fără a pierde timp, sc aruncară asupra grupei de oameni ce înconjurau pe domn şi orao-rîră vreo patru copii din casă. Mihai-vodă, nefiind om de arme, nu mii avu curagiul de a-şi face alt plan decît a fugi. El se întoarse răpede cu toţi ai săi, şi traversind caşul, trecu pe h Frumoasa şi se urcă în Cetăţuia. Anteguarda lui Ferenţ lovi drept la curtea domnească, crezînd a pune mîna pe domn. Acolo Cuza spătarul deschise porţile fără nici o rezistînţă şî priimi ceata de unguri ca pe nişte oaspeii binevoitori. Aventurării ce o compuneau, beţi de dorul prăzii, comiseră o mulţime de excese : liberară pe toţi vinovaţii şi criminalii din închisori, omorîră mai mulţi turci ce le căzură în mînă pe strade, şi jefinră mai multe case boiereşti. Velicu cu căpitanul Ferenţ nu întîrziară a veni cu toate ostile lor. Cum sc încredinţară că Mihai-vodă s-a închis în Cetăţuîa, nu perdură timp şi se luară după el. Ajungînd sub poala dealului Cetăţuiei, lăsară caii devale, şi se urcară pe jos să ia cetatea cu asalt. Ideea era realizabilă, fiindcă cetatea nu avea ca 280 281 întărire decît nişte ziduri şubrede ; înlăuntru nU era decît un tun şi vreo 600 ostaşi pe a cărora fidelitate domnul nu putea să conteze vreun devotament mare. Mihai-vodă era în desperare. Dar din norocire văzu pe dealul Ciricului călărimea tătărască care înainta asupra oraşului. El atunci aşeză la poarta cetăţii spre pază cîţiva arnăuţi ce avea mai de credinţă ; totodată puse să tragă clopotele şl să sloboază mereu din tun, spre a da a înţelege tătarilor să vie mai curînd. Tătarii, cari se vedeau, erau în număr de 2 000 şi mai bine, sub comanda lui Cantemir-Mîrza. La auzirea clopotelor şi a puşcăturilor din Cetăţuia, ei au înţeles că încăierarea s-a început. Atunce s-au grăbit a trece podul Bahluiului şi a înainta către locul de luptă. Fără greutate mare, ei puseră mîria pe caii ungurilor. Această surprindere însă nu dezinimă pe unguri. Ei lăsară îndată asediul cetăţii, se realiară şi se puseră în bătaie regulată cu tătarii. Atunce ieşi şi Mihai-vodă cu cei 600 de oameni din cetate şi începu a-i lovi pe dindărăt. Cu toate că înnoptase, bătălia se prelungi, la lumina lunei, mai mult de cinci ore. Victoria se disputa cînd de o parte, cînd de alta. Dar lipsa de muniţiuni, în care se aflau conjuraţii moldoveni, determină situaţia. Velicu cu ai săi, ncmaiavînd cu ce-şi încărca pustele, căutară a fugi care încotro. Ungurii, rămîind singuri între două focuri şi în faţă cu puteri de patru ori mai numeroase, în fine nu mai putură rezista : începură a fugi şi ei, risipindu-se prin pădurea Hlincei, care era în apropiere. Căpitanul Ferenţ însuşi căzu în mîna unui tătar. Pînă a doua zi dimineaţa, tătarii şi cu 282 ostaşii lui Mihai-vodă goniră pe unguri prin păduri şi prin rîpi, şi mai pe toţi îi prinseră şi-i uci-seră. A doua zi în poarta curţei domneşti poporul se uita cu înfiorare la corpul spătarului Cuza. Mihai-vodă, încredinţîndu-se de înţelegerea ce avusese cu conjuraţii, îl pedepsi cu spînzurătoarea. Mai mulţi afidaţi de ai săi avură aceeaşi soartă. Căpitanul Ferenţ fu cumpărat de la tătarul ce-1 prinsese pentru 200 lei. Domnul îl aduse înaintea sa şi-1 puse să îngenucheze : după ce-1 mustră cu vorba, se răpezi asupră-i şi-1 bătu cu însăşi mîna sa ; apoi îl dete pe mîna unui turc, oare-1 scoase la scara curţei şi-i tăie capul. Mihai-vodă ordonă ca să se adune cadavrele tuturor ungurilor căzuţi în bătălie. Cadavrele acele se făcură grămadă şi se coperiră cu pămînt încît se făcu movila care se vede, iar deasupra movilei s-a pus o cruce pe care se vede scrisă toată istoria aceasta. Acolo s-a făcut şi un cerdac (pavilion) carele s-a numit cerdacul lui Ferenţ 1, după nu -mele acestui căpitan, al căruia cadavru zace aci împreuna cu al soldaţilor săi. XXX Naraţiunea istoriei cerdacului lui Ferenţ, cam prea serioasă pentru înţelegerea unei femei, fu ascultată de Olimpia cu o tăcere solemnă. Sufletul 1 în copilăria mea am apucat cerdacul acesta. Kl a fost întreţinut cu îngrijire mai bine de un .secol de către guvernele care .s-au succedat, ca un monument comemorativ. Astăzi însă s-a desfiinţat cu totul. Exifttă însă crucea, rn-perită cu nişte scânduri prin îngrijirea răposatului (în anul 1857) Mihalachi Păşcanu (Cantacuzen). 283 ei părea transportat, împreună cu al meu, în regiuni mai înalte şi nici o cugetare profană nu trecea prin imaginaţiunea sa. Ieşind din cărarea lăturaşă prin care veneam, intrarăm într-un drum îngust care trecea prin nişte garduri împănate cu arbori roditori. Locurile mi-erau binecunoscute, fiindcă pe acolo îmi petrecusem copilăria. Luna se apropia măreaţa dc ori-zonte, pre cît noi înaintam pe cale. Ne c.Lorarn în Valea Adîncă — aşa .se numeşte valea podgoriei unde se afla via meu. Privighetorile, care-şi spărgeau guşa in cîntece, grierii cîrnpuh'i şi broaştele, care orăcăiau cu mare zgomot în vale, făceau o solemnitate misterioasă în natură. Apropitndu-ne de casa vi ierul ui meu, trei cîni cu gura mare începură a lătra şi, sărind peste poartă, a veni Ia noi. Dar abia începui a-i striga pe nume, şi c: veniră a-mi linge hainele şi a se gudura pe lîngă picioarele mele şi ale Olimpiei. Oamenii mei se deşteptară şi se sculară cu toţii spre a mă intîmplna. Era miezul nopţei. Cu toate acestea nu eram determinat să mă culc. Zisei îndată vizitiului să gătească trăsura şi să înhame caii. Pe cînd eu mă ocupam de lucrurile acestea, Olimpia intrase în casa şi, aprinzînd luminarea, observă mica cămăruţă ce era destinată pentru ospitalitatea sa. Dar peste puţin ieşi afară şi veni acolo unde mă auzea vorbind. Văzînd preparativele cari arătau curinda mea plecare, ea apucă mîna mea şi o strînse cu mîinele ei ce tremurau; şi apoi simţii, cu bătaie de inimă, lacrimele ei curgînd şiroaie peste mîna mea. Pentru ca să risipesc tristele ei cugetări, strigai pe Carol, ajutorul viierului meu, şi-i ordonai ca să fie la ordinele Olimpiei. Acesta era un bătrîn ga- 284 liţian, care, după masacrurile de la 1846, acompa-niase pe un nobil emigrat politie. Stăpinul său, după evenimentele acelea, venise în Moldova şi cea întîi cunoştinţă ce făcuse fusei eu. După ce şezuse mai mult timp ascuns la viia mea, unde spionii austriaci nu putuseră răzbate, nobilul fugar primise ospitalitate în curs de un an şi mai bine la moşia unui amic al meu, unde-1 recomandasem. Dar acolo, auzind despre revoluţiunea din Paris şi despre speranţa entuziasmată a naţionalităţilor, fu lovit de un fel de nebunie, care peste cîteva zile îl puse în mormînt. Servitorul său rămase la mine încă din început şi, după moartea stăpînului său, nu voi a mă mai părăsi. Eu îl întrebuinţam la micele lucrări de la viie, unde se ocupa mai cu seamă de curăţitul şi altoitul arborilor, treabă la care se aplica cu pasiune şi pricepere. Olimpia, fericita de a putea vorbi limba părinţilor săi cu omul ce-i recomandam, uitase pentru un moment sîmţimintele dureroase ce avea pentru apropierea orei plecărei mele. După aceasta, cînd caii erau înhămaţi şi trăsura gata de plecare, Intrai cu Olimpia în casă, pentru ca să-i zic adio. — Aşadar pleci ? îmi zise ea. —■ Plec, Olimpio, şi sa ajute Dumnezeu ca să ne vedem în nişte zile mai bune. — Să ne vedem ? Dar dacă nu ne vom mai vedea ? — Cel puţin să ne auzim de bine ! După ce vei priimi răspuns de la soră-ta, nu uita consiliul meu, Olimpio. Du-te acolo şi trăieşte ca o fată onestă. Cînd vei auzi că lucrurile în ţările noastre s-au aşezat, îmi vei scrie şi mie. Altfel nu, căci pînă atunci nu crez să mai văz laşii şi viişoara asta, care cu mulţumire o pui la dispoziţia ta. 22 - Versuri, suveniri, voi. T Mă dezbrăcăm de costumul meu arnăuţesc şi-mi făceam toaleta mea ordinară. — Aşadar nu simţi nimica ? om de gheaţă ce eşti ! *— Olimpio, nu fi copilă ; simţ, dar simţ nişte datorii sacre către patria mea ; simţ o durere sfî-şletoare că mă depărtez de ea. Şi dacă aş şti că inima ta poartă altfel de simţiri, te-aş despreţul. Olimpia astădată plîngea cu hohot. Eu nu-mi aduc aminte ce simţeam ; ştiu numai atîta că simţii trbuinţă a-mi lua inima în dinţi, a-i zice încă o dată adio şi a ieşi din casă. XXXI Mă suii în trăsură şi zisei vizitiului să mişte mai răpede. Nu putui însă a mă domina şi a nu întoarce capul spre a mă uita către căsuţa viei mele, unde se concentrau atîtea suvenire scumpe inimei mele. Cei întîi obiect ce făcea dureroasă plecarea mea era depărtarea de locul acesta în care petrecusem atîtea zile frumoase şi unde cunoşteam cea mai mică ramură dc arbore. Din cauza nopţei ce domnea, a lunei oe dispăruse şi a Olimpiei care începuse a se face un obiect de simţimînt pentru mine, nu avusei măcar timpul ca să dau un ocol prin ea, să mă bucur de vederea plantelor şi a arborilor ce plantasem cu însăşi mîna mea. Al doilea subiect care-mi strîngea inima, era poziţiunea acei nenorocite fiinţe ce lăsam în urma mea. Sărmana fată ! Nu era destul istoria şi pătimirile sale dureroase din trecut ; nu era destul mustrarea de cuget care o rodea pentru nevrednica meserie la care s-a fost dedat; trebuia să vie împrejurarea relaţiunilor ei cu mine, care să-I mai ameţească încă capul şi să-i mai strivească inima ! Cine ştie ? Olimpia poate mă iubea; poate spera să fie iubită de mine ; poate că eu meritam să fiu iubit; poate că ea merita să fie iubită. Altfel, nu-mi pot explica devotamentul acela ce-mi arătase de la cea întîi vedere, nici lacrimele ce curgeau din ochii săi pe mîinele mele, nici plîn-gerile acelea sfîşietoare la despărţirea noastră. Da, o, inimă omenească ! Mister ai fost totdauna şi mister ai să rămîi pentru lumea asta deşartă ! Eu însumi, care mă mîndream a fi solidar cu inima mea, de cîte ori nu am roşit de neconsecin-ţele ei ! De cîte ori am venit în poziţiunea a o vedea şovăind în împrejurările cele mai solemne şi renegîndu-şi simţimintele cele mai tinere ! Cu ce nepăsare, cu ce cruzime lăsam pe Olimpia ! După ce văzusem atîtea lacrimi, după ce ascultasem atîtea cuvinte dureroase, o lăsam leşinată şi fără simţire ! — Dar nu, nu ! Asta nu se poate, pentru toti dumnezeii! Vizitiu, întoarce la viie ! Vizitiul se uită la mine ; nu putea crede ce auzea. — Dar ce ? ai uitat ceva ? — Da, întoarce iute. Mă întorsei, după ce făcusem cale mai de un pătrar de oră. Olimpia era încă în poziţiunea care o lăsasem. După îngrijirile femeii viierului meu, îşi revenise ceva în fire : deschise ochii, dar îi ţinea ţintiţi spre tavanul casei ; gura ei nu profera nici o vorbă. Femeia ce era lîngă ea era desperată; auzind de vocea mea, ieşi şi-mi spuse despre starea ci alarmantă. Intrai înlăuntru ; mă dusei lîngă pa- 286 287 tul ei ; o apucai de mînă ; nici o simţire ! — începui a-i vorbi. După cîtva timp ea întoarse asupra mea ochii săi stinşi şi deodată dete un ţipăt înfricoşat. O luai în braţe şl o rădicai în sus. Ea mă apucă cu mîinele de după gît, strîngîndu-mă în convulsiuni şi zicîndu-rni : mervi! După aceasta începui iarăşi a-i vorbi, a cerca să o liniştesc, să o consolez. Ea însă plingea cu hohote. Aflîndu-mă ou mai mult sînge rece decît ea, înţelesei că plîn-sul acesta avea să-i facă bine. în adevăr a plîns ca jumătate oră în braţele mele ; apoi deodată a tăcut. Ii detei apă rece să bea. După aceasta liniş-tindu-se cu totul, zise cu un surîs sarcastic : — Ce nebună am fost! Nu ştiu eu singură ce am avut. Ce faci, dragul meu ? N-ai plecat încă ? — Plecasem, dar m-am întors, fiindcă inima-mi zicea că poate nu ţi-e bine... — Gu toate acestea trebuie să pleci. Du-te, Acuma nu mai am nimic. Merci! — Adio, Olimpio. — Adio ! şi Dumnezeu cu tine ! Ne îmbrăţişarăm ca fraţii şi ne despărţirăm cu linişte. XXXII Plecai de a doua oara, fericit că am terminat accidentul acesta cu pace, mulţămit că evenimentul n-a luat un deznodămînt mai dramatic. Cerul cel mohorît al nopţei începea a-şi schimba culoarea. Stelele se făceau din ce în ce mai palide. Negurele se lăsau pe văi ca nişte aburi apăsaţi de aer sau ca nişte pînze mari de păiajeni. Aurora, numită în limba poporului zorile, se desfăşurau despre răsărit în culori purpurii; după zisa poeţilor, ea părea că dezmiardă cerul şi pămîntul cu degetele sale de crini şi cu buzele sale de roză. Splendida lumină a zilei se manifesta cu o măreţie dumnezeiască. Iar eu ieşeam dintre viile Vă^ iei Adînoi şi intram în drumul cel vechi al poştei, coborindu-mă la Valea lezărenilor. Acolo oprindu-mă puţin la un puţ ca să beau apă, văzui venind în urma mea, despre Iaşi, două trăsuri cu cîte patru cai. Deodată îmi veni în gînd ca să mă dau în lături, să nu fiu văzut, închipu-indu-mi că poate să fie ceva oameni oficiali, căci auzisem că guvernul trimisese în toate părţile spioni, pentru ca să urmărească şi să puie mîna pe oamenii trecuţi în registrul său ca periculoşi, şi mai ales pe acei cari luaseră parte la mişcarea de la 29 martie. Dar pe urmă îmi Snchipuii că cercarea de a dosi ar fi fost nefolositoare, fiindcă era ziua mare şi ei aveau cai mai mulţi decît mine. Apropiîndu-se trăsurile, recunoscui familia unui scump amic al meu, Nicolae Negruzzi. Cum mă văzură se opriră şi-mi arătară mare fericire, încne-dinţîndu-se că am scăpat neprins. Amicul Negruzzi mergea la moşia sa ce era în depărtare ca patru poşte de Iaşi, hotărît a petrece acolo vara şi mai ales a fi departe de intrigele şi mizeriile ce se petrecuseră în capitală. Fusese şi el bănuit şi n-a scăpat de arest şi maltratări decît după mijlocirea unor rude ce erau bine cu curtea. Spuindu-i deciziunea mea de a mă expatria, el mă aprobă cu totul, dar îmi observă că fac mare imprudenţă de a pleca astfel cu trăsura mea, cu care mă espuneam a fi recunoscut. El mă consultă să dau drumul trăsurei, să o trimit acasă şi să mă duc cu el la moşia sa, de unde pro- 288 289 mise a-mi închipui mijloace spre a trece peste hotar. Consiliul amicului meu îmi păru prea înţelept. Primii cu recunoştiinţă ideea şi propunerea sa şi zisei vizitiului meu să meargă cu trăsura acasă la moşie şi să spuie fratelui meu ca să nu se îngrijească de mine, căci de unde voi ajunge îi voi scrie. După aceasta mă pusei în trăsura amicului meu, sigur şi fără nici o grijă. Trecusem dealuri şi văi ornate de dumbrăvi şi locuri delicioase, narînd amicului meu aventurele mele serioase şi romantice şi el spunindu-mi despre scenele la cari asistase în parte după evenimentele cunoscute. XXXIII La o mizeră circiumă ce era pe la jumătatea drumului nostru ne oprirăm spre a răsufla caii. Se scoaseră merindele de mîncare din trăsuri, pentru ea să ne restaurăm foamea, căci la circiumă atît era de mare mizeria, încît nu puturăm afla nici măcar ouă de fiert. Profitarăm cu toate acestea de o cămăruţă ce avea mai curată, fiindcă afară nu era nici măcar un arbore de umbră şi era o căldură apăsătoare. Abia începusem a mînca şi un fecior vine de ne spune că o trăsură se vede viind în urma noastră. Ne uitarăm pe ferestruie şi văzurăm şi noi în adevăr trăsura, care, după ce sosi, se opri la poarta circiumei. Era o căruţă mică, la care era înhămat un cal la hulube şi un altul la praştie. Unul din compa- nionii mei, apueîndu-mă de mînă, îmi zise că bine ar fi să mă cobor în pimniţă, sau să mă sui în pod. Omul din căruţă era voiniceşte înţorţonat cu toate tacîmurile de vînătoare, cu deosebire că, pe lîngă o puşcă cu două ţevi, avea şi două pistoale la brîu, o sabie atîrnată şi un hanger de cele per-siene. Mai întîi el se coborî la poartă şi vorbi cu vizitiii şi oamenii noştri şi apoi intră în curte, înain-tîndu-se către noi. Mărturisesc că atunci mă co-prinsese spaima ; credeam desigur că e vreun zbir sau vreun subcirmuitor. Dc aceea ieşii răpede in tindă şi din două sărituri ce făcui pe o scară ce era aşezată în tindă, mă urcai în pod, unde mă văzui în societate cu o turmă de şoareci ce căutau fără s-o poată ajunge o bucată de coastă de porc afumată, spînzurată într-un cui. Noul venit intrînd în tindă, pînă a nu intra în cameră, îşi scoase pălăria şi, oprindu-se, întrebă cu un aer cavaleresc dacă onorabila companie îi permite a se recomanda cine este şi a-i face con-plimentele sale. Eu atunci, intinzîndu-mi gîtul şi apleeîndu-mi capul, zării figura voinicului cavaler şi îndată recunoscui că este unul din acei grozavi revoluţionari, carele în seara de 29 martie striga mai tare : la arme, la arme ! De aceea, pe cînd el intra în camera de oaspeţi, eu, coborîndu-mă, intrai după dînsul. — Nu mă cunoaşteţi — zise el — nu-i aşa ? Iar eu, pentru ca să scot pe toţi din confuziune, zisei cu un aer cam teatral : — D-lui este fiiul logofătului Lupu Balş ! Tînărul se uită la mine şi mă întrebă de unde-1 cunosc. După ce-i spusei, mă mai rugă să-1 fac cu- 290 291 no&cut cu compania în care se afla, lucru ce-mi fu prea uşor de făcut. — Dar dă-mi voie, domnul meu, să te întreb ceva, zisei eu. La vînat sau la bătălie te duci ? — Nici la una, nici la alta, răspunse cavalerul rîzînd. Gîndesc să trec peste Şiret. Nu mă îngrijesc de a vă mărturisi că, după evenimentele de la Iaşi, sunt persecutat şi urmărit de zbirii guvernului. Aşadară gîndesc să caut chip să trec peste hotar. — Dă mîna încoace — zisei eu — suntem tot pe o cale. — Cum se poate ? Dar d-ta cine eşti ? Junele aristocrat nu-mi fusese cunoscut decît din vedere. Deşi cu răposatul său tată-său avusesem mai veche cunoştinţă, cu toate acestea, cînd îi spusei de numele meu, el nu avea nici o idee despre mine. El fusese din copilărie trimis în ţări străine la studii ; îşi făcuse debutul în diplomaţie pe lîngă ambasada turcească din Viena şi de curînd venise de acolo ca să ia parte în trebile publice ale patriei. După evenimentele de la 29 martie, el să strecurase cu multă greutate .afară de barieră şi trecuse la Codăeşti, moşie a unchiului său dupe mamă, Vasilică Ghica. Acolo venise şi unchiul său, carele scăpase de bariera Socolei ziua mare într-o caretă, îmbrăcat femeieşte ca o damă bătrînă. Dar după ce ajunse la moşie, află că s-au dat ordine în sat să-l aresteze. Ţăranii însă, cari în Moldova au mai mult respect către proprietari decît către ocîr-muire, se mărginiseră a-i spune. El atunci îşi luă vreo doi oameni credincioşi, cu cari se retrase prin păduri, iar nepotul său, decizîndu-se a emigra, apucă drumul Romanului, cu scop ca să treacă la moşia sa Bozienii. Camaradul meu de fugă aprobă planul ce-mi dedese amlcu! meu Negruzzi. Arătînd însă că vitele sale sunt foarte obosite şi că nu poate merge mai departe, amicul meu îi oferi şi lui loc în trăsură. Atunci junele Balş liberă trăsura sa. Astfel plecarăm cu toţii şi scara de timpuriu ajunserăm la Buciumi, moşia bunului nostru amic. I I 292 CUPRINS Prefaţă ........... V Tabel cronologic .....XXVII Notă asupra ediţiei . . ■ . . . . - . XLIII VERSURI Din poesiiLe lui George Sion..... 3 Prefaţă......... 3 Cenzorul meu ....... 5 Bunul creştin....... 8 Părul meu alb . ..... 10 Zi-ntîi april........ !3 Dorul ţărei........ 16 Rîndunclele proscrisului..... 18 La moartea lui Petru Cazimir 21 La ea.......... 24 Cîntec.......... 26 Azi nebun şt rnîine cuminte ... 28 297 Limba românească ...... 31 Glumă......... 34 O muză în spital...... 35 Pluguşorul........ 38 Din 101 fabule........ 41 Una sută una....... 41 Ţăranul şi barza...... 42 Trepte de scară....... 44 Struţul şi vulturul...... 46 Osia neunsă........ 4 Fiiul de rege şi privighetoarea . . 49 Veveriţa şi coţofana..... 51 Stejarul şi trestia....... 53 SUVENIRE CONTIMPURANE EMANCIPAREA ŢIGANILOH ...... 57 Cîteva cuvinte....... 59 FRAŢII CUCIUC .......... 135 PE BĂRĂGAN ........... 201 DIN ANUL, 1848........... 215 Cîteva cuvinte ...... 217 Partea întîi........21