Studiu introductiv şi ediţie critică de DUMITRU GHIŞE şi POMPILIU TEODOR EDITURA ŞTIINŢIFIC  bucureşti — 1964 Coperta de Ştefan Pândele PREFAŢĂ In 1950 semnalînd importanţa manuscrisului lui Gheorghe Şincai învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului, o lucrare a lui adresată ţăranilor romîni, rămasă netipărită, exprimam dorinţa, ca manuscrisul să ţie editat în întregime, în condiţii ştiinţifice. Iată această dorinţă azi realizată. Si ce e îmbucurător, ea e realizată de doi cercetători tineri, din generaţia proaspăt ridicată, crescută la şcoala noii noastre ştiinţe istorice. Socoteam atunci că manuscrisul trebuie editat şi pentru că e opera lui Sîncai, dar şi pentru că e unul dintre cele mai caracteristice acte ale luminismului romînesc, atît prin subiect, cit şi prin tendinţa de coborîre a cunoştinţelor ştiinţifice în, masele po-Oulare. Chiar dacă n-ar depăşi, decît prea puţin noţiunea de „traducere", 2'ic.eam atunci, el e printre primele încercări de a transplanta în romîneşte noţiunile ştiinţei, de a găsi o terminologie, de a modela un limbai ştiinţific, constituind prin aceasta un preţios document pentru istoria ştiinţelor la noi. Traducerea la aceste începuturi nu este numai ceea ce sîntem obişnuiţi să credem azi, o transpunere comodă, dintr-n limbă în alta, de noţiuni cunoscute într-un limba] ştiinţific deplin format. Este si ea „creaţie", aşa cum creaţie au fost şi primele traduceri de texte în romîneşte. La începuturi, traducerea punea autorului ei adeseori, probleme mai grele chiar decît scrisul „original" într-un limbai care-i este familiar. Socoteam atunci că, chiar numai traducere fiind, aleverea unui asemenea subiect, în acel răstimp, si tratat în felul în care e tratat vădeşte o adeziune, o atitudine, o profesiune de credinţă, lucrarea constituind şi un preţios document pentru istoria culturii noastre în genere. Ducerea mai departe a cercetărilor iniţiate atunci, cum se va vedea din amplul studiu introductiv de faţă, s-a dovedit fructuoasă. Analiza întreprinsă, confruntarea textului cu modelul său au dus la rezultatul îmbucurător că Gheorghe Sîncai e nu numai traducător, că el a făcut operă de selecţie, de adaptare, de aplicare la condiţiile propriului său popor; ca menindu-i poporului romîn opera sa, şi-a remodelat modelul, a redus sau completat, a simplificat sau limpezit, a reţinut 5 I ceea ce era cunoscut şi ţăranului romîn, a făcut înlocuiri de exemple streine de el cu altele familiare lui, a căutat să fie pe înţelesul lui, să-l convingă cu argumente accesibile lui. Cu un cuvînt, lucrarea alcătuită spre folosul ţăranului german 1 a convertit-o spre folosul ţăranului romîn, a menit-o să-i „surpe" propriile superstiţii. Că nu avem în faţă o operă „originală" în sensul de azi al cuvînului e uşor de înţeles. Luministului, din capul locu-lui, noţiunile de „originalitate", „specialitate", atît de familiare omiâui modern, îi sînt mai puţin familiare. El nu are * obsesia „originalităţii"; pentru el cultura trebuie să fie un bun public, ideile un drept al tuturor. El nu are nici exclusivismul specialităţii; e încă un encicloped, luîndu-şi deplină libertate de a încălca hotarele, şi altfel nehotărît trase, ale ' ştiinţelor. Ispitit acum de atotputernicia raţiunii, de puterea omului de a pune prin ştiinţă în serviciul său forţele naturii, atras de mirajul nou al culturii, idealul lui e cît mai multă lumină şi în cît mai multe compartimente ale cunoaşterii. Luministul nostru în speţă, pornind asaltul general împotriva , întunericului masiv înconjurător, n-are grija proprietăţii armelor sale, n-are masă disponibilă pentru specializare. Mînat de gîndul că o cultură trebuie nu numai realizată, ci şi difuzată în mase, atacă toate domeniile, nu numai concepe, ci şi preia, mai ales preia, asimilează, transmite mai departe. Mai înainte de a putea realiza o cultură „originală", el trebuie să realizeze cu orice preţ o cultură pur şi simplu şi cît mai urgent posibil. Din această perspectivă luministă e judecat de autori manuscrisul pe care-l publică. Actul e plasat în cadrele lui fireşti, istorice, relevîndu-i-se şi meritele, şi limitele, e explicat prin această urgentă necesitate a culturii romîneşti. Ei scot în evidenţă caracterele lui comune cu ale altor acte asemănătoare. Dar stăruie cu deosebire asupra celor particulare, legate de personalitatea şi activitatea lui Gheorghe Şincai, evidenţiind şi abaterea manuscrisului de la conformismul căruia trebuia să i se supună orice operă care vrea să vadă lumina tiparului în răstimpul de gravă reacţiune din imperiu de după izbucnirea revoluţiei franceze. Studiul manuscrisului ne arată activitatea lui Şincai crescînd în extensiune, ne dovedeşte că preocupările care-i secondează opera vieţii, Hronica > sa, sînt mai importante decît se credea. El face mereu şi operă de luminist, şcoala pentru care a militat caută să o pre- ' lungească şi în afara zidurilor ei, să o ducă şi în mijlocul '? celor care n-au putut beneficia de ea, chiar în mijlocul ţăra- j nilor —• o şcoală practică folositoare lor. j Manuscrisul lui Şincai vine să ne dea şi o nouă probă de 1 limbă a Şcolii ardelene. Departe de a cădea în exagerările latinismului preconceput, în redarea noţiunilor de cultură, el \ recurge copios la vocabularul popular. Aceasta, desigur, nu numai pentru că se adresa ţăranilor. Pe reprezentanţii Şcolii \ ardelene trebuia să-i ferească de exagerări însăşi concepţia lor asupra culturii, nevoia luministă de a o face accesibilă maselor populare. Editarea manuscrisului se face la nivelul exigenţelor ştiinţifice de azi, cu confruntările şi migala de rigoare, cu expli- j caţiile şi glosarul necesar. j Prin această editare se face înainte de toate încă o dreptate ] atît de nedreptăţitului Gheorghe Şincai. Lucrarea sa, care din pricina cenzurii sau altor impedimente nu şi-a putut ajunge ţinta, a trebuit să zacă necunoscută, în rafturi de arhivă, peste un secol şi jumătate, ajunge, în sfîrşit, la lumină, sporind opera lui tipărită şi în acelaşi timp opera marilor reprezentanţi ai Şcolii ardelene în genere, ale căror opere complete sînt în aşteptare. Dar ea mai vine şi să pledeze pentru o imperioasă necesitate a noii noastre ştiinţe istorice: publicarea de cît mai multe asemenea documente. O ştiinţă nouă are neapărată nevoie şi de o nouă documentaţie. Acad. D. PRODAN 6 STUDIU INTRODUCTIV în Europa se simţea un suflu înnoitor, ca vîntul cald a! dezgheţului de primăvară. Obscurantismul scolastic şi dogmele erau asaltate de laicitate. Scepticismul dădea înapoi în faţa încrederii nelimitate în puterile cunoaşterii, iar raţiunea şi ştiinţa se pregăteau să-şi serbeze triumful. Se desfăşura acel fenomen pe care istoria avea să-1 consemneze, atît de semnificativ, drept secolul luminilor. în forme proprii, el s-a manifestat şi în Transilvania, avînd ca reprezentanţi de frunte pe cărturarii Şcolii ardelene. Animaţi de năzuinţe şi idealuri înaintate — exprimate într-o operă pe cît de vastă pe atît de multilaterală — aceşti intelectuali de mare valoare au fost purtătorii unui întreg şi autentic credo iluminist. Printre figurile proeminente ale Şcolii ardelene se numără şi Gheorghe Şincai. Istoric şi filolog, îndrumător şi organizator de şcoli, autor de manuale şi militant politic, Şincai este, totodată, un luptător activ pe tărîmul popularizării cunoştinţelor ştiinţifice în sînul maselor largi, un iluminist tipic al Transilvaniei, nu numai în intenţie, dar şi prin realizare. Prin neobosita sa activitate el a ridicat cîteva monumente de cultură — între care un loc de frunte îl ocupă Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului — ilustrative pentru valoarea iluminismului romînesc din secolul al XVIII-lea. Formele proprii pe care aceste fapte de cultură le-au luat în Transilvania nu pot fi înţelese în afara epocii, desprinse de condiţiile social-istorice care le-au generat. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, ca urmare a accentuării exoloatării feudale, dublată de cea a statului austriac, contradicţiile dintre clasele sociale se agravează şi se manifestă din ce în ce mai acut. Vechilor forme de exploatare a domeniului feudal li se adaugă altele noi făcînd viaţa iobagilor de nesuportat. Numărul zilelor de lucru a iobagului se menţine mereu ridicat (3—4 zile pe săptămînă), iar tendinţei stăpînului feudal de a lucra tot mai mult pămînt în regie proprie îi urmează scăderea simţitoare a pămîntului iobăgesc. Şi dacă la aceste împrejurări vom adăuga împuţinarea mijloacelor de evaziune, 9 sarcinile creseînde faţă de stat, precum şi nenumăratele abuzuri practicate pe scară largă, atît de feudali cît şi de stat, avem schiţate — e drept, în linii foarte mari — condiţiile de viaţă deosebit de grele ale iobăgimii ardelene1. In secolul al XVIII-lea, nobilimea a exercitat o presiune puternică şi asupra ţărănimii libere din pămîntul regesc sau săsesc, cît şi asupra unor pături privilegiate romîneşti, cum erau boierii din Făgăraş, din rîndul cărora făcea parte şi familia Şincai. Ecoul acestei stări de lucruri îl intîlnim în corespondenţa oficială şi mai ales în potopul de plîngeri ale populaţiei libere, care se revărsa neîncetat spre Guberniu (instituţia guvernamentală a Transilvaniei), ajungînd chiar pînă la Curtea imperială2. în aceste împrejurări, grave pentru economia Transilvaniei, statul, în permanentă concurenţă cu nobilimea pentru exploatarea acelui „vivum aerarium", în vederea măririi capacităţii de plată a contribuabilului, diminuată simţitor de sporirea sarcinilor feudale, aplică politica reglementărilor urbariale. Aceste reglementări succesive nu şi-au putut atinge însă scopul urmărit din cauza rezistenţei nobilimii. Datorită f-rînei exercitate de existenţa raporturilor feudale asupra creşterii producţiei agricole, strădania de a exploata mai raţional pămîntul şi de a mări capacitatea de plată a contribuabilului nu a dus la efectul scontat. 1 Starea jalnică a ţărănimii aservite a fost descrisă de Şincai în Hronică: „Ba proştii (în sens de ţărănime. — N. N.) la atîta ajunsese pe vremea mea de se vindea ca dobitoacele fără de loc, nu cu locul pe care lăcuia împreună; afară de slujbele care le făcea domnilor pă-mînteşti, începînd de luni pînă sîmbătă, vara, în toată săptămîna, peste tot anul. Dumineca fiindcă alte nu se putea lucra, domnii cei pămîn-teşti pe iobagii săi îi trimitea cu cărţi pe la alţi domni. Preoţii romîneşti trebuia să dea dăjdii domnilor pe an şi să le crească şi hrănească cîini; pe feciorii lor îi răpea de la învăţături şi făcîndu-i curteni îi silea să-şi mute legea şi credinţa şi altele mai multe făcea domnii cei pămîn-teşti cu bieţii romîni..." Gh. Şincai, Hronica rominilor si a mai multor neamuri. .. voi. II, Bucureşti, 1886, p. 214. 2 Nenumăratele abuzuri practicate de nobilime şi de conducerea patriciatului săsesc pot fi urmărite în: Şt. M e t e ş, Situaţia economică a rominilor din Ţara Făgăraşului, voi. I, Cluj, 1935; D. P r o d a n, Teoria imigraţiei rominilor din Principatele romîne în Transilvania în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1944; Idem., Despre condiţiile în care se făcea robota, în „Studii şi referate privind istoria Romîniei", partea I, Bucureşti, 1954, pp. 841—857; Dr. Ilarion Puşcariu, Ioan de Preda, Dr. Lucian Borcia, Dr. Ioan Lupaş, Dr. Ion Mateiu şi Dr. Silviu Drago-mir, Contribuţiuni istorice privitoare la trecutul rominilor de pe pămîntul crăiesc, Sibiu, 1913. în aceste condiţii social-politice şi economice, concomitent cu creşterea obligaţiilor ţărănimii iobage şi cu presiunea exercitată asupra păturilor libere ale populaţiei romîneşti — în special a ţărănimii libere din pămîntul regesc —, cresc nemulţumirea şi protestul maselor asuprite. Masele ţărănimii iobage se agită cu o intensitate necunoscută, lupta lor îmbră-cînd cele mai variate forme de la fuga individuală şi în masă pînă la răscoale de mare amploare. Tabloul acestei uriaşe mişcări sociale este impresionant. Protestînd împotriva apăsării sarcinilor feudale, ţărănimea aservită părăseşte fie individual, fie în masă domeniile feudale, căutînd ca în acest fel să-şi uşureze chiar şi temporar starea. La mijlocul secolului al XVIII-lea, fenomenul emigraţiei ia proporţii neîntîlnite, ţărănimea transilvăneană cău-tîndu-şi scăparea în celelalte două ţări romîneşti. Pentru a ne putea face cît de cît o imagine asupra acestui interesant şi important aspect al luptei de clasă, e suficient să amintim că documentele vremii atestă că, în anul 1726, în cele 33 de sate ale domeniului Făgăraş, de exemplu, existau 1 867 de capi de familie prezenţi iar 792 de fugiţi. Dintre aceştia din urmă 223 plecaseră în Ţara Romînească. Fenomenul luase atare proporţii încît, alarmaţi şi desigur exagerînd, conducătorii bisericii greco-catolice, într-un memoriu adresat Curţii imperiale (1773), afirmau că moldovenii şi muntenii au fost auziţi strigînd: tota Transilvania ad nos veniţi Aceste manifestări ale luptei de clasă s-au împletit strîns cu alte numeroase şi deschise ciocniri de clasă, mişcările ţărănimii atingînd punctul culminant prin marea răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Ea a _ constituit nu numai cea mai însemnată manifestare a luptei de clasă de pe teritoriul ţării noastre în secolul al XVIII-lea, ci, prin dimensiunile ei, şi cea mai importantă răscoală ţărănească din Europa de dinaintea marii revoluţii burgheze din Franţa. Zdruncinînd puternic temeliile feudalismului transilvănean, această răscoală şi-a lăsat pecetea asupra întregului curs al istoriei ce i-a urmat, influenţmd întreaga viaţă socială, politică şi culturală. în aceste lupte de dasă se integrează şi alte pături sociale romîneşti, asuprite şi nemulţumite şi ele într-o măsură sau alta de feudalism. Astfel, acest şuvoi al nemulţumirilor face ca la lupta maselor să participe atît boierii din Făgăraş, mica nobilime, cît şi, în general, intelectualitatea recrutată din rîndul preoţimii şi din mica nobilime. în condiţiile dezvoltării io li continue a forţelor de producţie, aceste pături sociale aspirau, firesc, la privilegii, la funcţii şi, în ultima analiză, la un rol în viaţa politică a Transilvaniei. în acelaşi timp, rezistenţa împotriva catolicizării se manifestă şi ea tot mai evident. Mişcarea lui Visarion Sărai (1744) sau cea din vremea ilui Sofronie (1759—1762) sînt doar două momente în drumul spre afirmarea tot mai făţişă a revendicărilor sociale ce vor culmina cu marea răscoală din 1784. Lupta pentru revendicări economice se împleteşte strîns cu lupta pentru ridicarea politică a romînilor din Transilvania împotriva constituţiei feudale care socotea, potrivit textelor Aprobatelor si Compilatelor, poporul romîn ca „tolerat" iar religia sa în afara celor „recepte". Regimul austriac, consolidat în Transilvania prin pacea de la Satu Mare (1711), se străduieşte să asigure privilegiile nobilimii şi în special posibilitatea largă de exploatare a ţărănimii. Cu abi-litatea-i proprie, Curtea vieneză acordă claselor stăpînitoare, pentru pierderea parţială a puterii politice, recompensa stă-pînirii nestînjenite a iobagilor şi garantarea sistemului constituţional anacronic reprezentat de acel exclusivist Unio Trium Nationum. Efectele acestei politici le-a suferit ţărănimea aservită în general şi, îndeosebi, naţiunea romînă, împotriva căreia se ridicase solidaritatea privilegiaţilor. Pe de altă parte, prevederile cuprinse în a doua diplomă leopoldină, care promitea celor ce se vor uni încorporarea în statul catolic, numărarea între stări precum şi împărtăşirea din legile ţării, rămîn şi ele, timp de trei decenii, fără vreun rezultat. Nu întîmplător cel care ridică steagul luptei, Inochentie Micu, se întemeia pe chiar textele fundamentale ale actului politic al unirii religioase, dîndu-i acestuia o cu totul altă direcţie şi semnificaţie. El făcea parte tocmai din rîndurile acelei ţărănimi numeroase, liberă de drept, dar în luptă cu patriciatul săsesc din Sibiu, ce urmărea să o oblige la prestaţii iobăgeşti. Promovarea unirii se identifică de acum cu lupta naţională, iar noţiunea „naţiune romînă" se transformă în noţiune politică, cerîndu-se insistent ca naţiunea romînă să fie socotită între stările ţării, egală în drepturi cu celelalte „naţiuni". „Cu aceasta se deschidea lupta cea mare. Prin aceasta unirea se subordona marii revendicări naţionale, rămînea să facă serviciu de armă de luptă; funcţia de episcop se transforma şi ea în instrument de acţiune' politică"1. Caracterul 1 Istoria Romîniei, voi. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1964 (sub tipar). religios al actului, realizat în folosul şi cu ajutorul neobosit al instrumentelor Vienei, iezuiţii, rămîne pentru păturile angrenate în luptă un mijloc al afirmării politice. Argumentele pe care le foloseşte Inochentie Micu şi păturile sociale care-1 sprijineau sînt şi de noi: poporul romîn este cel mai numeros dintre popoarele ţării, sarcinile lui, prin urmare, sînt şi cele mai multe şi, în consecinţă, potrivit dreptului naturii, cel ce poartă sarcina e îndreptăţit să-i simtă şi folosul. Dar temeiurile luptei sînt şi istorice. Naţiunea romînă e cea mai veche, a trăit continuu pe acest pă-mînt; „Căci noi de pe timpul lui Traian, încă înainte de a fi intrat naţiunea săsească în Transilvania, am fost moşteni I în acel pămînt regesc şi pînă azi stăpînim sate_ întregit deşi j asupriţi cu mii de mizerii şi felurile sarcini de cei puternici"1. Spre sfîrşitul veacului, ideile şi lupta lui Inochentie Micu vor fi reluate de generaţia Supplexului. întemeindu-se pe tezele formulate cu decenii în urmă, memoriul din 1791, in noile condiţii istorice care au urmat după moartea lui Iosif al II-lea, schiţează un vast program politic aşezat pe o i bază socială ce depăşea cadrele celui din anii 1730—1744. Naţiunea romînă doreşte să-şi cucerească şi ea un loc în viaţa publică a Transilvaniei, printr-o reprezentare . proporţională. La aceasta o îndreptăţeau, atît numărul, cît şi sarcinile pe care le presta1. Mişcarea era favorizată, în afară de cauzele interne — care erau esenţiale —, şi de împrejurarea că politica culturală a \i „absolutismului luminat" sau, printr-un termen mai circum- scris, reformismul iosefinist, în interesul propriu al monarhiei habsburgice, nu numai că nu era ostii ideilor iluministe, ci, dimpotrivă, în măsura în care ele nu-i lezau interesele, ^ sprijinea răspîndirea lor. Iluminismul german, moderat, refor- mist (reprezentat cu deosebire de filozofia lui Leibniz-Wolff), ca o consecinţă ideologică firească a compromisului dintre interesele unei burghezii insuficient dezvoltate şi nobilime, avea permis de circulaţie şi se bucura de o largă răspîndire chiar în cercurile oficiale din timpul Măriei Terezia şi Iosif al II-lea2. în vederea satisfacerii noilor cerinţe pe care pro- 1 Vezi D. P r o d a n, Supplex Libellus Valachorum, Cluj, 1948, p. 25 şi urm. - Vezi I. L u n g u, Gîndirea social-politică şi filozofică a lui Samuil Micu, în Din istoria filozofiei în Romînia, voi. II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1957, p. 126. 12 13 ducţia industrială în dezvoltare şi aparatul de stat le manifestau, o anumită politică de „luminare" a maselor, menită să pregătească şi lucrători pricepuţi şi cît mai productivi, îşi valida necesitatea prin profiturile pe care le putea aduce. în acest climat social-politie a apărut şi s-a cristalizat o mişcare culturală progresistă pe cît de amplă pe atît de importantă, cunoscută sub numele de Şcoala ardeleană. Avîndu-şi începuturile încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (prin activitatea politică şi culturală desfăşurată de Inochentie Micu Clain), Şcoala ardeleană atinge punctul unei efervescenţe depline prin gîndirea, scrisul si acţiunea marilor ei corifei: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi I. Budai Deleanu. Ei au devenit purtătorii principali ai ideilor antifeudale, scrisul lor, în care vibra un cald patriotism, reprezentînd oglinda unei epoci pline de frământări şi năzuinţe progresiste, mărturia unei conştiinţe naţionale în plină formare. întreg arsenalul ideologic — mî-nuit de reprezentanţii acestei mişcări — a cărei bază socială ,.o formau păturile romîneşti cu interese burgheze: intelectualitatea formată mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIH4ea. negustorimea destul de numeroasă în unele oraşe, funcţionărimea mică din comitate sau din oraşe, mica nobilime cu interese burgheze"1 — urmăreşte, ca pe un scop suprem, cucerirea egalei îndreptăţiri şi înlăturarea stării înapoiate a poporului romîn prin culturalizarea şi luminarea lui. Programul acestei lupte progresiste, pe cît de amplă pe atît de complexă, s-a cristalizat în jurul a cîtorva mari repere, în lupta pentru revendicările politice şi pentru dezvoltarea în sens burghez a economiei, intelectualitatea romînă apelează la istorie, din a cărei desfăşurare se puteau scoate la lumină — preluînd idei existente la cronicari şi la D. Can-temir — dovezile latinităţii şi continuităţii poporului romîn in Dacia. în aceleaşi scopuri, cărturarii ardeleni au criticat, intr-o mai mare sau mai mică măsură, instituţiile şi orîn-duirea feudală, iar pentru trezirea conştiinţei naţionale au căutat, prin diverse mijloace (scrieri originale sau traduceri), să cultive limba şi literatura naţională. Cît priveşte lupta pentru înlăturarea stării de înapoiere a maselor asuprite, ei 1 Din istoria Transilvaniei, voi. I, ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., p. 295. | au fost militanţi neobosiţi, cu cuvîntul şi cu fapta, ai „lu-l minării" acestor mase, scriind manuale şi cărţi în limba romînă, răspîndind cunoştinţele ştiinţifice din vremea lor pen-> tru combaterea prejudecăţilor şi superstiţiilor, participînd direct la înfiinţarea şi organizarea a cît mai numeroase şcoli etc. E adevărat, stăruitorul zei cu care şi-au apărat cauza dreaptă i-a împins, nu o dată, la exagerări care constituie tot atîtea limite istorice ale gîndirii lor. Tot atît de adevărat este însă şi faptul că, aşa cum a stabilit cercetarea isto-riografică marxistă din ţara noastră, cărturarii ardeleni au un merit incontestabil în susţinerea adevărului ştiinţific, obiectiv, cu privire la continuitatea neîntreruptă a dacoromânilor pe teritoriul ţării noastre. Reflectînd în permanenţă asupra unor mijloace concrete de ridicare a poporului romîn, cărturarii ardeleni, în condiţiile istorice date, au pus un accent deosebit pe aspectul politic al luptei. Şi aceasta era just. Dar, cu toate că nu o dată au condamnat iobăgia şi militau în permanenţă pentru ridicarea ţărănimii, au lăsat pe un plan cu totul secundar problemele sociale ale iobăgiei. Această slăbiciune a gîndirii Şcolii ardelene era, în primul rînd, reflexul şovăielilor proprii unei burghezii prea puţin dezvoltate şi, în al doilea rînd, o consecinţă firească a cadrului reformist în care s-a mişcat gîndirea lor. Exciluzînd revoluţia ca mijloc de creare a unei noi organizări sociale, mergînd doar pe linia unor reforme în cadrele existente, corifeii Şcolii ardelene — în limitele istorice spe-, cifice iluminismului reformist — au ajuns să supraevalueze, 1 unilateral desigur, rolul pe care cultura şi luminile raţiunii puteau să-1 aibă în realizarea progresului social şi a „fericirii" poporului. Limitele istorice ale gîndirii şi activităţii cărturarilor ardeleni, explicabile cum s-a văzut prin condiţiile date, nu pot să şteargă meritele incontestabile ale pionierilor care, la hotarul dintre societatea feudală şi cea burgheză, şi-au dăruit cu generozitate întreaga lor energie slujirii poporului din care i făceau parte. Sînt întru totul valabile şi pentru ei aprecierile făcute de Lenin asupra scrisului iluminist din secolul al XVIII-lea notînd că reprezentanţii lui, lipsiţi de orice egoism, 14 15 ■ „ ... credeau în mod absolut sincer în fericirea generală şi o doreau în mod sincer .. ."i Mînaţi de aceeaşi credinţă, reprezentanţii Şcolii ardelene aduc, în vremea lor, o contribuţie reală, deosebit de însemnată, la dezvoltarea culturii romîneşti. Nimic din ceea ce le stătea la îndemână nu a fost subpreţuit pentru folosul pe care putea să-1 aducă „luminării" poporului. „Trăind în mijlocul unei populaţii în care elementul majoritar — scrie îndreptăţit R. Munteanu — îl formau iobagii romîni analfabeţi, cufundaţi în superstiţii şi misticism, era firesc ca reprezentanţii Şcolii ardelene să facă din problema culturalizării maselor o cerinţă de prim ordin"2. Orientarea spre popor era generată, de altfel, de raţiuni politice şi sociale mai adinei. „Pătura conducătoare romînească — scrie D. Prodan — trebuia să se convingă treptat că saltul ei politic nu e posibil fără saltul corespunzător social, că aspiraţiile ei la puterea politică concepută nu şi le poate întemeia durabil decît pe forţa efectivă a maselor sale ţărăneşti. Luată de marele val al secolului, neavînd de ce se prinde în jurul său, trebuia să se ataşeze cu atît mai mult propriului său popor. După cum şi ţărănimea trebuia să se ridice treptat la conştiinţa că în răzvrătirile sale lumina unei conduceri nu e de prisos. Eliberarea, ridicarea amândurora, în sensul principiilor noi, nu putea să vină în acest moment al evoluţiei istorice decît dintr-o acţiune comună sau cel puţin simultană, aşa ca în revoluţia franceză"3. Cărturarul care, cu hărnicie şi dăruire, printr-o vastă documentare istoriografică, alcătuia prima mare colecţie romînească de documente privind istoria rominilor şi cea mai monumentală construcţie istorică romînească de pînă atunci — cum e cazul lui Şincai — nu se sfia în acelaşi timp să poarte desaga încărcată cu cărţi în spinare, să bată drumurile, să scrie manuale sau să traducă, să organizeze şcoli elementare şi să se îngrijească de bunul lor mers, iar pentru ideile şi activitatea lui, să îndure recile şi apăsătoarele ziduri ale 'închisorii. Aceasta este imaginea plină de lumină a unor mari umanişti, oameni de cultură şi cetăţeni aleşi. Prin această reală şi nicidecum idilică imagine a lor, ei rămîn 1 V. I. Leain, Opere, voi. 2, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 491. 2 Romul Munteanu, Contribuţia şcolii ardelene la culturalizarea maselor, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 54. 3 D. Prodan, op. cit., p. 233. 16 în conştiinţa epocii noastre ca o mărturie grăitoare a unor tradiţii progresiste pe care le preluăm cu satisfacţie şi căldură, ca un exemplu de atitudine înaintată pentru epoca în care au trăit. Atunci şi în acele condiţii, ocupînd un loc de frunte, a trăit, a gîndit şi acţionat şi Gheorghe Şincai — autorul manuscrisului Învăţăturii fireşti... Şi nu este întîmplător câ abia astăzi, după un numeros şir de decenii, în condiţiile culturii noastre noi, socialiste — continuatoarea pe planul el mai înalt a celor mai bune şi înaintate tradiţii — manuscrisul poate să vadă lumina tiparului. Gheorghe Şincai s-a născut dintr-o familie de boieri fâ-gărăşeni, în care tradiţiile vieţii libere şi sentimentul că aparţine poporului romîn, răspîndit pe amîndouă versantele Carpaţilor, erau deosebit de puternice. Familia Şincai e veche. Unii din ascendenţii ei, care pot fi urmăriţi într-un îndepărtat trecut, făceau parte din acea viguroasă pătură socială privilegiată, la origini cu cărţi de danie emanate din cancelaria Ţării Romîneşti şi de care feudalismul transilvănean, în faţa unei rezistenţe lungi şi hotărîte, a trebuit să ţină seama. Încă prin 1640, un strămoş al istoricului nostru se distingea, între boierii din Sinea Veche, prin starea lui materială deosebită, exprimată, în actele vremii, printr-un număr de 24 de vecini1. Şincai, preocupat de trecutul familiei lui, într-o vreme în care accesul la funcţii şi la viaţa politică era condiţionat de locul ocupat în ierarhia socială, s-a oprit adeseori la detaliile genealogice menite să-i pună în evidenţă nobilitatea şi, implicit, dreptul de a-şi spune cuvîntul în numele poporului din care se ridicase. Din scrisul său, ce reclama dreptul la viaţă naţională proprie, nu o dată transpare nemulţumirea puternică faţă de exclusivismul privilegiaţilor constituiţi în acel Unio Trium Nationum. Pentru a-i înţelege insistenţele şi armele de care s-a folosit trebuie să-1 privim în cadrul momentului istoric. Şi nu e lipsit de importanţă să spunem că nu este singurul care gîndea astfel în epoca sa; la fel a procedat un Inochentie Micu sau, după el, un Samuil Micu care-şi căuta, semnifi- 1 D. Prodan, Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în sec. XVI— XVII. Lucrare sub tipar în „Anuarul Institutului de istorie din Cluj" (1963). 2 învăţătură firească 17 cativ, o origine movilească. „Trezirea la conştiinţă a noii naţiuni se făcuse în spirit istoric. Originile descoperite îi stimulează mîndria. Ele îi dau curajul luptei, nădejdea de înălţare. Trecutul devenise forţa ei morală. Numai mirajul măririi strămoşilor i-a putut împrumuta atîta îndrăzneală. într-o lume ierarhizată calitativ, stimulentul moral cel mai activ ^trebuie să fie şi el tot calitativ. Noua naţiune îşi descoperă ^ în trecut drepturile, pe care prezentul i le refu-Drept urmare, paralel cu efortul desluşirii originii za.. «1 poporului, în ascendenţa romană, întreaga generaţie îşi caută asiduu şi dovezile calitative. Stăruinţele cu care Şincai îşi probează nobleţea trecutului familial ne apar, din această perspectivă, în adevărata lor semnificaţie: „în districtul Făgăraşului din Transilvania sînt 2 sate — scrie el — ce se cheamă Şinca, unul Şinca Veche, altul Şinca Nouă. Eu mă trag din cea dintîi, care odinioară mai toată fusese proprietatea familiei noastre. încă şi Şinca Nouă fu aşezată pe moşia noastră proprie, precum îndestul am arătat înaintea Statelor şi Ordinelor transilvănene în 1792"2. Aceeaşi semnificaţie o are şi faptul că, în anii 1791—1792, istoricul nostru, alături de fraţii Ioan şi Andrei, revendică pentru el şi, desigur, pentru familia lor, ca o recompensă pentru pă-mînturile din Şinca, întreaga posesiune a Persanilor3. Pămînturile satului de baştină sînt încorporate, în deceniul al şaptelea al secolului al XVIII-lea, teritoriului primului regiment de graniţă romînesc. Imperiul adăuga astfel 1 D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, p. 59. 2 Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem.. ., în „Archiv^ pentru filologia şi istoria" II (1868), nr. XIII, p. 251, nota 1. Elegia lui Şincai a fost scrisă în 1803 şi publicată în „Ladislai Nagy de Pereţsen . .. Orodias, Magno-Varadini", 1804. Filologul Ti mo tei C i p a r i u atrage atenţia asupra ei în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", IV (1841), nr. 42, pp. 329—334 şi o publică parţial însoţind-o de o biografie şi o scurtă bibliografie pe baza notelor plecînd de la un exemplar ce fusese proprietatea lui Şincai. Tot Cipariu o publică, fără reproducerea notelor, în Acte fi fragmente... Blaj, 1855, PP- ^273—277. Mai tîrziu acelaşi remarcabil om de cultură o reeditează in „Archiv. .." cum am văzut, publicîndu-i de astă dată notele explicative în original, însoţite de traducerea lor. In sfîrşit, Pap iu Ilariano reeditează şi el în Viaţa şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca, Bucureşti, 1869, pp. 106—126. Vezi şi admirabila traducere a prof. T. Naum, în „Gînd Romînesc", VIII (1940), nr. 1—4, aprilie, pp. 54—59. în continuare vom cita textul din „Archiv. . .", notînd simplu: Elegia. 3 I. Cav. de Pu ş c a r i u, Date istorice privitoare la familiile nobile romîne, partea I, Sibiu, 1892, pp. 166—167. I instrumentelor sale de dominaţie în Transilvania unul nou, menit să asigure liniştea în interior, dar şi să fie o stavilă în calea emigraţiei în masă spre Moldova şi Ţara Romînească a unei ţărănimi strivită sub greutatea sarcinilor feudale. Ioan Şincai, boierul din Ţara Făgăraşului, fu nevoit să-şi caute norocul în altă parte._ Despre tatăl lui, Gheorghe Şincai transmite unele informaţii interesante. Era fiul lui Andrei Şincai pe care, nepotul, ni-1 descrie, dezvăluindu-i caracterul intransigent, ca avînd într-un înalt grad simţul demnităţii personale. Dar iată întîmplarea: Andrei Şincai îşi dusese fiul ca posluşnic la curtea episcopului Patachi de la Făgăraş, reşedinţa de atunci şi centrul instabil al rominilor greco-catolici. într-una din vizitele pe care le face îşi găseşte fiul în postura, puţin onorabilă pentru mîndria boierului, de măturător al ogrăzii vlădiceşti. Jignit, îl ia acasă, renunţînd la gloria de a-şi vedea odrasla în rîndul_ familiarilor demnitarului ecleziastic romîn1. După militarizarea graniţei, om chibzuit, Ioan Şincai se îndreaptă spre Cîmpia Transilvaniei unde îl duceau legăturile soţiei sale AnaGorog2 sau Grecul, cum ne mărturiseşte fiul, şi unde locuia tatăl ei, Nicolaie. Gheorghe Şincai scrie de altfel şi despre peregrinările pe care bunicul său din partea mamei le-a făcut, trecînd, în timpul răscoalei racoţiene, de la curuţi la lobonţi, ultimii oferindu-i gradul de căpitan, la care după pacea de la Saţu Mare renunţă, preferind să se aşeze, liniştit, acasă la Rîci3. Ioan Şincai se stabileşte însă la Samşud pe o posesiune nobiliară, „nu de moşie", pe care o poate numai zălogi, în conformitate cu dreptul în vigoare care nu admitea vîn-zarea definitivă a posesiunilor nobiliare. Satul e mare, cu pămînturi întinse, locuit de secui şi de romîni — după cum aminteşte autorul Hronicii mai tîrziu. Numai moşia de aici se ridica în 1793 la valoarea de 1 300 de florini, ceea ce, în raportul de preţuri al vremii, însemna 80 de boi la care se adăugau bunurile mobile în valoare de 449 de florini4. Aceste date aruncă o lumină mai limpede asupra împrejurărilor de viaţă ale copilăriei lui Şincai şi explică îngrijită educaţie pe care tatăl s-a străduit s-o dea fiilor săi. 1 Gh. Şincai, Hronica rominilor şi a mai multor neamuri. . ., voi. III, Bucureşti, 1886, p. 413. 2 Mama lui Şincai se chema Ana GorSg, nu Ghereg, cum se transcrie în ediţia Hronicii din 1886, voi. III, pp. 348—349. Cu numele Gorog, adică Grecul, o găsim într-un document din 1793. 3 Elegie . ■ ., nota 3, p. 252. * Doc. în Arhiva istorică, Filiala Cluj a Academiei R.P.R. 18 19 Ioan Şincai a avut 6 fii şi 2 fiice. Ioan, probabil primul născut, după studii la Universitatea din Tîrnavia (R. S. Cehoslovacă), ajunge căpitan în armata austriacă şi cade pe Rin, de Lorch, într-o luptă cu francezii, apărînd o cauză străină. Mai mare în vîrstă, a fost îndrumătorul lui Gheorghe de a cărui educaţie s-a îngrijit. De altfel, semnificativ, în anii Supplexului, el este, alături de Petru Maior, unul dintre semnatarii petiţiei ofiţerilor regimentului de graniţă romînesc. De la el ne-au rămas un caiet de studii juridice, lecţiiie cursurilor audiate şi transcrierea unei stîngace producţii versificate de factură populară1. Despre ceilalţi nu se cunosc prea multe lucruri. Apar totuşi amintiţi şi într-un document din 1793, cu rosturi încă în parte nedefinite. Ei erau Vasile, Andrei, Grigorie şi Pan-telimon, cel din urmă decedat la acea dată, despre care se spune că nu s-a bucurat de educaţie şcolară şi se pare că a_ avut grija gospodăriei ani îndelungaţi2. în sfîrşit, Ioan Şincai a mai avut şi două fete care pe la sfîrşitul secolului ai XVIII-lea le găsim atestate ca locuind la Rîci3. Familia, despre care Gheorghe Şincai voia să scrie mai pe larg, după cum aminteşte în Hronică la anul 1711, mai număra şi alţi mebrL Un Ştefan Şincai, dregător la Blaj, un Mihail Grecul, administrator al moşiilor baronului Wolfgang Bănffy, care, alături de Ioan, a avut grija educaţiei istoricului nostru4. Pe alţii îi găsim înscrişi în matricolele liceului iezuit din Cluj. Anul şi locul naşterii lui Şincai au prilejuit istoricilor şi istoricilor literari numeroase discuţii. Şincai, în timpul vieţii, a însemnat, pe parcursul operei sale, ca şi în autobiografii, informaţii aparent contradictorii despre anul şi locul naşterii. Astfel, rînd pe rînd (după cum se poate vedea mai pe larg din note), pornindu-se de la formulările lui, uneori echivoce, ca loc al naşterii a fost fixat Şamşudul, iar unii cercetători, mai circumspecţi, au lăsat chestiunea neprecizată. Cercetările 1 Ms. lat. la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R., nr. 18, f- 164—168. Pe ultimele file ale caietului, Ioan Şincai notează numele celor cu care se găsea în corespondenţă. In afara fraţilor Gheorghe şi Andrei, întîlnim numele episcopului Grigore Maer, a lui Samuil Micu. 2 Doc. în Arhiva istorică, Filiala Cluj a Academiei R.P.R. 3 Traian Popa, Monografia oraşului Tîrgu Mureş, Tîrgu Mureş. 1932, pp. 275—276. 4 N. I o r g a, Istoria literaturii romîneşti III. Partea întîi. Generalităţi, Şcoala ardeleană, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1933, p. 202. pe care le-am întreprins atestă că Şincai s-a născut de fapt la Rîci, în casa bunicului său, deşi, la acea dată, familia nu se mutase încă din Făgăraş. Faptul este mărturisit de către Şincai într-o însemnare autobiografică: „M-am născut la Rîciul de Cîmpie, în comitatul Turda în 1754"1. După un asemenea izvor trebuie să abandonăm definitiv ca loc al naşterii lui Şamşudul, localizare care nu se sprijină decît pe citirea neatentă a textului Elegiei şi, totodată, să stabilim ca loc al naşterii lui Rîciul2. în ceea ce priveşte data naşterii, adop: tăm tot anul 1754_, care corespunde datei indicate şi în Elegie3 într-o formă explicită. Renunţăm, deci, la 1753 sau 1755, al căror izvor sînt diferitele calcule, făcute de Şincai cu diferite prilejuri4. Copilăria şi-a petrecut-o însă la Şinca Veche, în satul din Ţara Făgăraşului, pe moşia părintească. Şincai o afirmă singur în notele Elegiei cînd îşi aminteşte că în copilăria lui 1 Ms. rom. nr. 462 (0.91), la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R., la anul 1705. 2 Problema locului naşterii lui Şincai nu a fost pînă ^acum rezolvată în mod satisfăcător. începînd cu Al. Papiu Ilarian, continuînd cu O. Den-susianu, N. Iorga, D. Popovici, mai recent cu E. Boldan şi I. Lungu, locul naşterii lui Şincai este stabilit a fi Şamşudul. Potrivit unor informaţii pe care le-a oferit cercetarea atentă a manuscriselor lui Şincai, rezultă că Gheorghe Şincai s-a născut la Rîciul de Cîmpie, locul de^ baştină al mamei sale; „M-am născut — scrie el categoric — la Rîciul de Cîmpie, în comitatul Turdei, în 1754" (Ms. rom., nr. 462 (0.91), la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R.). Şincai^ se stabileşte la Şamşud doar cînd avea vîrsta de 8—10 ani, atunci cînd şi familia sa din Şinca Veche este nevoită să se mute din acest sat datorită faptului că a fost încorporată în graniţa militară. 3 Elegia, p. 252, nota 2. Şi anul naşterii lui Şincai comportă Jncă discuţii. Istoricul însuşi a reuşit să pună pe cercetători în încurcătură datorită faptului că a furnizat ca ani ai naşterii lui, rînd pe rînd 1754, 1753 şi 1755. Astfel în Elegie notează: „Natus autem sum stilo vetere die 28 Februarii anno 1754", în Hronică cu prilejul zilei sale de ^naştere din anul 1809 scrie: „Astăzi în 28 februarie a anului 1809^ am împlinit 56 de ani, de cînd m-am născut pe lume", ceea ce înseamnă, anul 1753. In alt loc din Hronică: „Am fost canonic în zece ani, de la anul 1774, cînd împlinisem a vîrstei mele 19 ani, pană la anul 1784" \Hronica Rominilor, II, p. 213] ceea ce ar însemna 1755. Chiar în autobiografia recent descoperită din 1804 (în Arhiva Economică, Budapesta, Actele tipografiei din Buda) se spune că are 51 de ani. Şi în acest caz, al anului naşterii, în lumina noii precizări din însemnarea autobiografică, care ne-a ajutat la stabilirea locului naşterii, putem fixa şi anul. El este 1754 şi concordă cu cel furnizat de Elegie,_ singurul afirmat în termeni precişi şi nu prin mijlocirea calculelor. Deci Şincai s-a născut în 28 februarie 1754. 4 N. I o r g a, op. cit., p. 201. 20 21 pămînturile satului împreună cu moşiile lui şi ale altora au intrat în teritoriul Regimentului II de graniţă. Faptele au putut să se petreacă numai aşa, deoarece militarizarea rominilor a avut loc prin anii 1761—1766, dată de la care trebuie să socotim plecarea familiei spre Cîmpia Ardealului. De aici, de la Şamşud, Şincai este trimis de părinţi la Sabed, ca sa înveţe limba maghiară la şcoala de acolo, pe care o părăseşte însă curînd1. întors la Şamşud urmează şcoala din sat sub supravegherea părintelui care, preocupat de educaţia fiilor săi, îl îndrumă spre Tîrgu Mureş. „în această cetate mai î'ntîi am început a studia mai solid elementarele limbei latine şi ungarice, la reformaţi, foarte mult ajutîndu-mă în cultura mea prea învăţatul bărbat, Alexandru Kovasznai profesorul, care, cît de mare umanist a fost, vor arăta şi posterităţii car-minile lui funebrali, care cu alte puţine de altă natură le-a publicat în Trajecti Batavorum în anul 1782"-. La sfatul fratelui său trece la Cluj, la liceul iezuit, unde studiază timp de 4 ani gramatica şi poetica, fiind mereu în fruntea colegilor săi3. Din motive nu îndeajuns de elucidate şi exprimate laconic în Hronică, în 1772 i-a „lăsat (pe iezuiţi — N.N.) pentru oarece năsărîmbă . . ." şi trece la Bistriţa, la şcoala piarişti-lor, unde studiază, la îndemnul părinţilor, limba germană şi termină retorica/'. Cu aceste cunoştinţe, cîştigate în şcoli de bună reputaţie, iniţiat în limbile vorbite în Transilvania, se apropie de Blaj prin anul 1773, unde va instrui elevii clasei de poezie şi retorică şi sfîrşeşte prin a se călugări în 17745. Orientarea lui spre centrul cultural al Transilvaniei — Blajul este un fapt elocvent, mărturisind ataşamentul lui pentru noua cultură romînească ce se înfiripa. Timpul pe care-1 petrece aici, deşi scurt, se pare că a fost îndestulător pentru a-i convinge pe Ignatie Darabant şi Grigorie Maer să-1 trimită la studii Ia Roma împreună cu Petru Maior. Intenţia celor care îl destinaseră studiilor în străinătate viza drumul tradiţional al colegiului De Propaganda Fide din Roma, pregătirea teologică şi filozofică. Şincai, dotat cu alese însuşiri intelectuale, la capătul a 5 ani, trece doctoratul în 1 Elegia, nota 2, p. 251—252. 2 Ibidem, nota. 4. 3 Ibidem, nota 5. 4 G h. Şincai, Hronică, II, p. 482; Elegia, nota 6, p. 252. 5 Elegia, nota 7—8, pp. 252—253; cf. G h. Şincai, Hronică, II, 482. 22 cele două discipline1. Intenţiile lui erau însă altele, depăşeau cadrele înguste ale colegiului catolic, atenţia sa se îndreaptă spre studiul istoriei, în folosul propriului popor, pentru care îl pregătise, încă din ţară, atmosfera creată de încercările de emancipare politică, pe linia luptei lui Inochentie Micu şi continuată de Grigorie Maer. în lumea bibliotecilor, Şincai îşi începe stăruitoarea lui muncă de colecţionare a materialului menit să alcătuiască baza unei mari construcţii istorice. Zi de zi documentele se adună, caietele scrise cu acurateţe ştiinţifică se înmulţesc, viziunea viitorului istoric se lărgeşte în contact cu o documentaţie copleşitoare. Frecventează, prin mijlocirea lui Ştefan Borgia, Biblioteca Vaticană, Biblioteca So-pra la Minerva, Biblioteca ad Aracelli, Benedictină, în sfîrşit pe cea a Colegiului de Propagandă, la care a fost un timp custode. în egală măsură frecventează societatea romană, societăţile erudiţilor, participă la discuţiile care se purtau în casa lui Ştefan Borgia şi care, de multe ori, depăşeau sfera îngustă a teologicului2. Ştefan Borgia a fost, printre altele, şi un vestit colecţionar de manuscrise şi lucruri rare, un motiv de atracţie în plus pentru cărturarul nostru. Se poate spune că după 5 ani de şedere la Roma, Şincai a reuşit să devină, în ciuda studiilor de teologie, în primul rînd, un istoric cu o temeinică pregătire, apreciat şi utilizat de istorici ca Kova-chich, Engel sau Cornides. Şi e util să observăm că el este acela care pune în ordine şi face publicabilă lucrarea ilustrului său coleg de generaţie, Samuil Micu — Elementa linguae. Că Şincai a devenit istoric şi nu teolog o dovedeşte activitatea lui viitoare în care, în afara a două catehisme, reclamate de programa şcolară şi de sarcinile lui de indrumător şcolar oficial, precumpănesc ocupaţiile străine religiei şi teologiei. La sfîrşitul studiilor, în 1779, se îndreaptă spre Viena, tocmai într-o epocă în care reorganizarea învăţămîntului era în centrul atenţiei oficiale. Era epoca lui Ratio educationis, menită să facă din învăţămînt un instrument al politicii statului austriac. Urmează şi el cursurile pedagogice ale noului „metod", la Şcoala normală de la Sf. Ana, audiază la universitate cursurile de drept natural, public şi ecleziastic3, con-tinuîndu-şi, cu acelaşi fructuos şi neistovit zel, investigaţiile *5 1 Diploma de doctor, în „Archiv pentru filologia şi istoria", pp. 254—255. 2 N. lor ga, op. cit., pp. 204—205. 3 Elegia, nota 13—14, pp. 290—291. Certificatul de absolvire din 2 martie 1780 al noului „metod" poartă semnătura lui Felbiger. 23 istorice. Aici stabileşte contacte fertile cu istoricii maghiari de prestigiu ca Benko şi Cornides, discută cu ei probleme spinoase de istorie. Cercetător pasionat, continuă investigaţiile în Biblioteca Nunţiaturii, dar pătrunde şi în colecţiile marilor bibliofili, cum era aceea a fostului guvernator al Transilvaniei Anton Hadik. „Aici (în Viena) am cercetat mai multe manuscrise; aici zi şi noapte am citit cărţi ca să pot scrie cum se cuvine istoria Daciei"1. _ La Viena se întîlneşte, într-o fertilă colaborare, cu Samuil Micu şi publică împreună un adevărat manifest al Şcolii ardelene: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), a cărei prefaţă o scrie însă singur. Pentru gradul pregătirii ştiinţifice a lui Şincai este revelator faptul că tocmai el, tînărul învăţat, este cel care dă o formă definitivă gramaticii. Viena îi oferea lui Şincai nu numai bibliotecile şi lumea manuscriselor, ci şi atmosfera unui mic centru cărturăresc romînesc, grupat în jurul Seminarului Sf. Barbara, propice iniţiativelor culturale romîneşti. Mediul vienez al tinerilor romîni trimişi la studii se contaminează în aceşti ani de un spirit nonconformist, de factură galicană, seminarul devenind centrul unor discuţii care, în curînd, prilejuiesc intervenţia forurilor ecleziastice superi- oare^ în Viena îl găseşte şi noua domnie a împăratului Iosif al II-lea, edictul de toleranţă care deschidea dreptul la instrucţie şi la funcţii tuturor confesiunilor. Evident, pentru Şincai, care trăise exclusivismul constituţionalismului transilvănean, noua orientare iosefină, cu toate limitările ei, nu putea decît să trezească noi nădejdi. La Viena a rămas un an, o spune singur şi în Autobiografia din 18043, îndreptîndu-se apoi spre Transilvania, unde avea să-şi pună în valoare cunoştinţele cîştigate la studii. La Blaj îndeplineşte cele mai diferite sarcini. Un constant merit al său va rămîne însă acela de animator şi organizator al învăţămîntului romînesc. în 1782, în aprilie, guvernul transilvănean comunica episcopiei Blajului rescriptul imperial din 12 decembrie 1781 pentru introducerea noului „metod" nor- * Elegia, p. 248. 2 Carolus Rimei y, Historia Collegii Pazmaniani, Viennae, 1865, pp. 203—204. Despre frămîntările din Seminarul Sf. Barbara aminteşte şi I. Bob într-un document publicat în „Archiv pentru filologia şi istoria" (1870), nr. XXVI, p. 717. 3 G h. Şincai, Autobiografia, loc. cit., f. 2. 24 mal în şcoli. în octombrie 1782, Şincai este numit în funcţia de catihet al şcolii naţionale (fosta şcoală de obşte) şi, probabil, la o dată apropiată şi director al şcolilor naţionale romîneşti greco-catolice din Transilvania1. în noile funcţii pe care le deţine, Şincai lucrează cu rîvnă, lăsînd pretutindeni semnele activităţii sale rodnice. în toată această perioadă, el nu-şi neglijează preocupările istorice, anii pe care-i petrece la Blaj nefiind mai puţin laborioşi. în 1781, în 23 august, îl găsim în corespondenţă cu Daniil Cornides, preţuitul istoric maghiar, căruia îi împărtăşeşte părerile sale privind originea lui Iancu de Hunedoara, înclinînd spre familia Dăneştilor din Ţara Romînească. Tot în aceeaşi vreme ajunge cu colecţionarea materialului istoric atît de departe, încît se pregăteşte să-şi publice istoria în anul 17822. Concomitent, Şincai este preocupat de pregătirea cadrelor didactice, de extinderea reţelei şcolare (a întemeiat 376 şcoli), după cum precizează în Autobiografia din 1804, trebuind să înfrunte neînţelegerea feudalilor şi rutina autorităţilor. în 1784 iese din călugărie, astfel că îşi poate consacra eforturile în vederea ridicării şcolilor, a înzestrării lor cu manuale, după cum singur spune, în parte elaborate de el şi în parte traduse3. Este veşnic în tratative cu autorităţile, ţine cursuri de îndrumare la Blaj în spiritul noului „metod", cutreieră satele Transilvaniei controlînd şi semnalînd greutăţile care le împresoară, neregulile pe care le întîlneşte4. Aprecierile contemporanilor, chiar ale celor legaţi prin dregătoriile lor de feudalism, sînt elogioase şi mărturisesc rezultatele excepţionale la care a ajuns. Şincai nu a fost un simplu funcţionar. Prin activitatea sa, el depăşeşte cadrele politicii şcolare imperiale, căutînd să satisfacă interese naţionale romîneşti. „Timp de 12 ani, cît am fost directorul şcolilor triviale (şcoli elementare. — N.N.) romîneşti din Ardeal, niciodată n-am pregetat de a le vizita, de a le îndrepta, de a le înmulţi şi de a le întări. Dar nici grijile mele n-au fost întrerupte şi nici ostenelile mele n-au fost lipsite de succes. în adevăr, prin silinţa şi munca mea numărul şcolilor s-a ridicat la 300 (. . .). în timpul domniei 1 N. A1 b u, Istoria învăţămîntului romînesc din Transilvania pînă la 1800, Blaj, 1944, pp. 249—251. 2 Andrei Veress, Note şi scrisori Şincaiane, „Analele Academiei Romîne", Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul III, Bucureşti, 1927, p. 480. 3 G h. Şincai, Autobiografia, f. 3. 4 T r a i a n Popa, Monografia oraşului Tîrgu Mureş, Tîrgu Mureş, 1932, p. 255. 25 1 împăratului Iosif II am fost silit să inspectez de trei ori toate şcoalele naţionale romîneşti una cîte una şi să raportez oficial despre starea, progresul şi funcţionarea lor"1. Pentru a ilustra vederile de care era călăuzit Şincai ca îndrumător şcolar, este suficient să amintim grija pe care o avea pentru cei nevoiaşi, la care se gîndea în primul rînd atunci cînd edita vreun manual. Cărţile trebuiau în aşa fel proporţionate „ca nu cumva făcîndu-se cartea mai mare, preţul încă să i se suie, şi dintr-aceia să se nască pricină, pentru care cei săraci de carii mai mulţi se află în neamul nostru, decît bogaţi, să nu ş-o poată cumpăra"2. Asaltînd an de an autorităţile cu intervenţiile sale, lărgind reţeaua şcolară romînească, pregătind o pătură de învăţători lăsaţi pînă atunci la voia întîmplării a ridicat împotriva lui ostilitatea celor legaţi de feudalism şi duşmănoşi ideii de emancipare prin şcoală a poporului romîn. Ocazia s-a ivit îndată după moartea lui Iosif al II-lea, cînd în Transilvania se instaurează o epocă de reacţiune, în care singura dorinţă a privilegiaţilor era să se revină la vechile rînduieli dinainte de reforme. între timp, la nemulţumirea de a vedea o pătură de romîni instruiţi şi prin urmare în afara sarcinilor feudale, marea nobilime asistă consternată la citirea în dietă a Supplexului, şi aceasta după ce, cu puţin în urmă, castoîele feudale fuseseră mistuite de flăcările răscoalei ţăranilor iobagi. împotriva romînilor porneşte în epoca reacţiunii o campanie de denigrare, în care bănuielile se împletesc cu întemniţările, cu scoaterea din funcţii. Teama de răsturnare a ordinii feudale stăpîneşte întreaga clasă feudală, mai ales că ecourile revoluţiei franceze se făceau simţite şi în Transilvania. Mişcarea iacobină care se înfiripă şi datorită căreia încep să circule „poezii revoluţionare", manifeste în care se putea citi că „cetăţenii săraci patrioţi. . . preiau cîr-muirea lucrurilor"3, agravează şi mai mult alarma claselor conducătoare. Astfel, atunci cînd nemulţumirile intelectualităţii romîneşti împotriva conformismului politic manifestat de I. Bob faţă de nobilimea transilvăneană se accentuează, Şincai este înlăturat din funcţiile sale în 1794, bătut şi încarcerat la Aiud ca tulburător al liniştii publice. Interesant 1 G h. Şincai, Elegia, nota 24, p. 293. Aşa cum s-a văzut, în Autobiografia manuscrisă, Şincai a precizat numărul şcolilor înfiinţate la 376. 2 B.V.R., II, p. 282. 3 K. B e n da, A magyar jakobinusok iratai, III, Budapest, 1952, p. 26. 26 este faptul că nu numai în timpul procesului, ci chiar în hotă-rîrea cancelariei aulice transilvănene se menţin aceleaşi învinuiri: „Acţiunea fiscală împotriva lui fusese de aceea ordonată, pentru că el a ameninţat că va deveni conducătorul rebeliunii"1. înlăturat din învăţămînt, este aruncat pe drumurile Transilvaniei, supus ia cele mai felurite şicane şi persecuţii. în 1796 pleacă la Oradea, la vechiul său protector, Darabant, şi de aici la Viena pentru a căuta o dreptate iluzorie la treptele tronului. Toate fură zadarnice şi hotărîrea rămîne în vigoare, iar concluziile de tulburător al liniştii publice se menţin. într-o situaţie materială dificilă, încearcă, în 1797, să ocupe un post de translator pe lîngă guvernul ardelean, dar, evident, o asemenea funcţie, în concepţia guvernanţilor, era incompatibilă cu un om asupra căruia planau acuzaţii atît de grave2. înşelat în aşteptările lui, peregrinează prin Transilvania, unde-1 şi găsim amintit în actele oficialităţilor prin 1798—1799 ca ducînd o viaţă neregulată şi petrecînd — după cum se exprimă ele — în societatea unor persoane suspecte3. El este acuzai din nou că voieşte să reintroducă în Ardeal lumea lui Horea4. Scriind despre urmările răscoalei lui Horea, în însemnarea autobiografică semnalată, Şincai arată că a avut mult de suferit din această cauză, deşi nu era vinovat5. După aceste incidente, probabil, rămîne tot mai mult pe lîngă familia contelui Wass de Ţaga unde se ocupă de educaţia fiilor acestuia, învăţîndu-i „artele bune şi ştiinţele"0. Revine la Oradea, în 1803, devenită unul din centrele cu o bogată activitate culturală romînească. Oraşul îi oferea în această vreme un mediu cultural mai deschis ideilor laice. Aici se simt încă ecourile mişcării iacobine din ultimul deceniu al veacului care tocmai trecuse. în Oradea face cunoştinţă cu profesorul maghiar Terţina Mihail, prodirectorul Academiei, „poet laureat" a cărui preţuire o cîştigă pentru remarcabilele lui cunoştinţe7 de limbă latină, greacă, italiană, romînă, ger- 1 Lucia Protopopescu, Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai. Extras din culegerea „Limbă şi literatură", voi. VI, p. 6. 2 G. P a s c u, Istoria literaturii romîne din sec. XVIII, III, Iaşi, 1927, p. 163. 3 T. Popa, op. cit., pp. 275—276. în aceşti ani, Şincai era de fapt angajat al contelui Wass din Ţaga. De aici, probabil îşi vizitează rudele din jurul oraşului Tîrgu Mureş. 4 Ibidem. 5 Ms. rom. nr. 462 (0.91) la anul 1705. « Elegia, nota 24, p. 294. 7 Andrei Veress, op. cit., p. 480. 27 mană şi chiar ruteană, despre care aminteşte cărturarul maghiar într-o scrisoare. Deşi a rămas scurt timp la Oradea, Şincai poartă discuţii interesante cu intelectualii grupaţi în jurul lui Terţina, comentează evenimentele vremii: „De revoluţie multe am vorbit noi atunci împreună. Vorba veni de frumoasele studii şi despre profesori. De preţuirea pe care le-o dau străinele naţii. Cît e de grasă răsplata ce-o dau învăţaţilor rusul"1. Credincios gîndului de a-şi vedea terminată Hronică, îşi îndreaptă paşii spre Buda unde dorea să facă cercetări în biblioteca contelui Szechenyi şi în arhiva istoricului Kovachich. Aici lucrează împreună cu istoricul maghiar mai multe luni la marile lucrări istorice pe care acesta le avea de elaborat2. Mediul de la Buda a fost favorabil cercetării istorice, datorită cercului larg de învăţaţi pe care-i cunoaşte. De acum datează şi interesanta lui corespondenţă cu Engel, căruia îi împărtăşeşte informaţii despre cronicarii moldoveni şi munteni, aducînd, prin informaţiile sale, o contribuţie substanţială la progresul cercetărilor de istorie central şi sud-est europeană3. Revelatoare pentru stadiul cunoştinţelor şi al muncii pe care o desfăşura este colaborarea lui la aranjarea colecţiei de manuscrise a Institutului diplomatic-juridic istoric, întemeiat de Kovachich, precum şi la publicarea unei ample descrieri a acestora4. El este şi autorul copiei însemnărilor cronicarului Szamos-kozy, precum şi al unei prefeţe, importantă nu numai pentru că vădeşte perfectele sale cunoştinţe de limba maghiară, ci şi pentru că este primul studiu critic asupra valorii însemnărilor menţionate5. Numit corector la 15 mai 1804 la „Tipografia regească din Buda", în timpul liber lucrează la Hronică. „Tot timpul ce-1 am liber — va scrie el în opera vieţii sale — îl dau neamului meu"6. Lucrează alături de S. Micu, după ce acesta este numit revizor în anul 1805, iar după moartea tovarăşului 1 Elegia, în „Gînd Romînesc", VIII (1940), nr. 1—4, aprilie, p. 57. 2 G. Pa seu, op. cit., p. 165. 3 Andrei Veress, op. cit., p. 481—482. 4 Nuncium ad Excelsos regni Hungariae proceres, et universos pa-triae cives de collectionibus, et lucubrationibus literariis quibus sinceram rerum Hungaricarum notitiam e suo Instituto diplomatico-juridico-histo-rico in lucem promere conatur Martinus Georgius Kovachich Senqui-ciensis, Budae, 1804, în care trebuie să vedem şi colaborarea lui Şincai. 5 Andrei Veress, op. cit., pp. 482—483. 6 G. P a s c u, op. cit., p. 166. I de idei este însărcinat provizoriu cu îndeplinirea obligaţiilor Iacestuia pînă în 7 iulie 1807, iar cu cele de corector pînă în anul următor. Nădejdea de a fi numit revizor definitiv i se năruie, ca atîtea alte nădejdi, în momentul în care colegul său de studii la Roma, Petru Maior, ocupă rîvnitul post. Se retrage amărît la Sinea, la fiii contelui Wass. De acum urmează pentru el epoca veşnicelor peregrinări între Oradea, Blaj şi Alba Iulia cu gîndul la tipărirea Hronicii, întîmpinată cu rezervă şi resentiment de forurile oficiale, pînă în clipa în care se stinge, la 2 noiembrie 1816, în satul Sinea, lîngă Caşovia (Kosice). II De numele lui Gh. Şincai se leagă cea mai însemnată construcţie istorică romînească a vremii: Hronică rominilor şi a mai multor neamuri. .. voi. I—III. Lucrarea e, după cum apreciază Iorga, „o culegere de izvoare din cele mai îmbelşugate...", a cărei informaţie „ne uimeşte uneori". A acumulat totul, de la cronicarii romîni la cei străini, de la ştirile narative tipărite şi inedite la istoriile contemporanilor săi. Nu a lăsat necercetate nici documentele din arhivele publice şi particulare, pretutindeni a căutat şi însemnat, oferind o impresionantă construcţie istorică, cea mai importantă pînă la el, atît prin materialul nou pus în circulaţie, cît şi prin spiritul critic pe care-1 aduce, în raport cu cronicarii, în cîmpul istoriografiei romîneşti. El este, prin cele 3 volume ale Hronicii, un remarcabil istoric care a depăşit faza cronicărească a istoriografiei noastre. Prin Hronică el a fertilizat deopotrivă istoriografia de mai tîrziu, moştenirea sa istorică stînd la temelia istoriei pe care o scrie generaţia lui M. Kogălni-ceanu şi N. Bălcescu. Gh. Şincai este şi autorul primei colecţii de documente şi ştiri narative în 3 volume: Rerum spectan-tium ad universam gentem daco-romanam seu valachicam su-maria collectio ex diversis authoribus . . . (manuscris). ■ ► în afara Hronicii, Şincai a fost şi autor de manuale şco- lare, de gramatici, toate reclamate de dezvoltarea şcolii romîneşti din Transilvania. Pe primul loc se situează colaborarea cu S. Micu la publicarea lucrării Elementa linguae (1780) şi publicarea ediţiei a Il-a din 1805, aceasta fiind opera lui exclusivă. La Blaj, în calitate de îndrumător al şcolilor romîneşti, tipăreşte A.B.C. sau Alphavit pentru folosul şi procopseala şcoalelor celor normaliceşti a neamului romanesc. . . Blaj, 1783, Prima principia latinae gramatices . . ., Blaj, 1783, Îndreptarea către Aritmetică, Blaj, 1785. Şincai este şi autorul unei biografii scrisă în versuri şi cunoscută sub titlul de 28 29 Elegie Nobilis Transilvani Georgii Sinkai de Eadem . . ., Oradea, 1804. Cercetările mai recente asupra operei lui Şincai au relevat importanţa deosebită a activităţii cărturarului ardelean şi în domeniul popularizării cunoştinţelor ştiinţifice, concretizate în cîteva lucrări însemnate. Astfel, preocupat de instruirea ţărănimii, în spirit iluminist, el alcătuieşte lucrări destinate unei culturi mai raţionale a pămîntului şi răspîn-dirii cunoştinţelor ştiinţifice: Povăţuire către economia de cîmp . . ., Buda, 1806,Istoria naturei sau a firei (lucrare în manuscris) şi Vocabulariu ce se ţine de istoria naturii (de asemenea în manuscris). în activitatea lui Şincai, ce se întinde, rinascentist, pe suprafeţe nebănuite — de la cercetarea ştiinţifică de înaltă ţinută şi pînă la traducerea unor manuale elementare, de la colecţionarea de documente istorice pînă la sfaturile agrotehnice pentru ţărani, de la preocupările lingvistice pînă la combaterea superstiţiilor etc. — manuscrisul intitulat Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului ocupă un loc important. El reprezintă, după cum se va putea convinge şi cititorul, unul din monumentele cele mai reprezentative pe care le-a produs iluminismul romînesc de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea. Manuscrisul pe care-1 prezentăm cititorului de azi este un autograf al lui Şincai şi se păstrează la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei R.P.R., provenind din fondul de manuscrise al fostei Episcopii greco-catolice din Oradea, unde se găseau şi alte manuscrise originale ale istoricului. Este scris cu litere chirilice şi numără 155 de pagini, din care tot a doua este lăsată liberă, fie în vederea trimiterii la tipar, fie în vederea unor însemnări ulterioare. Manuscrisul format 25X20 cm a fost legat în carton, avînd cotorul în piele pe care scrie: Helmuth Physica. Se pare că ne aflăm în faţa primei şi singurei redactări a autorului, fiindcă, altfel, deşi este scris îngrijit, într-o chirilică cursivă elegantă, fapt ce mărturiseşte siguranţa cu care învăţatul romîn mînuia condeiul, nu s-ar putea explica unele ştersături şi corecturi, adăugirile marginale, în sfîrşit existenţa unei file albe, între cele scrise, lăsată anume pentru eventuale alte însemnări. Deşi nesemnat, cum s-a mai relevat1, el este în mod sigur opera lui Şincai, al cărui scris nu poate fi 1 D. Prodan, Un manuscris al lui Gheorghe Şincai împotriva superstiţiilor, în „Studii şi cercetări", fascicula 2, Cluj I (1950), p. 143. confundat cu nici unul dintre cele cunoscute în epoca respectivă. Impune şi aici, ca de altfel în toate manuscrisele lui, ordinea desăvîrşită ce i-a fost proprie omului de ştiinţă. Există, în acelaşi fond, şi o copie a manuscrisului autograf. Examinarea grafiei chirilice a acestei transcrieri integrale indică drept autor pe Samuil Vulcan. Plauzibilitatea supoziţiei o atestă în general şi alte preocupări ale copistului de la care cunoaştem un tratat despre vindecarea morburilor poporului de la ţară1 ca şi altele, dedicate tot educaţiei ţărănimii. Este mai mult decît probabil că forurile din Oradea să |. se fi gîndit la o eventuală tipărire a manuscrisului „Invăţă- % turii fireşti. . ." ajuns în oraş împreună cu alte manuscrise 1 originale, în timpul sau după moartea autorului. Că S. Vul- can a mijlocit imprimarea unor lucrări ale cărturarilor ro-mîni sau că a încercat să-i ajute o dovedeşte şi faptul că el este cel care a stăruit în vederea cîştigării prenumeranţilor pentru o Obstetrică scrisă de Vasile Popp2. Copia este scrisă, de asemenea, cu litere chirilice şi numără 285 de file. Manuscrisul format 25X20,5 a fost legat în carton, avînd cotorul în piele pe care scrie: Helmuth Physica Valachice. Manuscrisul învăţătură firească ... a intrat tîrziu în circuitul ştiinţific. Nu-1 cunosc nici primii biografi ai lui Şincai: M. Kogălniceanu (Gheorghe Şincai, în „Arhiva Romînească", voi. I, Iaşi, 1841, pp. 1—4) şi T. Cipariu [Şincai, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", IV (1841) nr. 42, pp. 329— ' 334]. Lucrarea nu o ştie nici chiar Papiu Ilarian (Viaţa, ope- rele şi ideele lui Georgii Şincai, Bucureşti, 1869). Surprinzător este şi faptul că nici cercetările pe care, pe la sfîrşitul veacului al XlX-lea, le-a întreprins N. Densusianu la Biblioteca Episcopiei romîneşti din Oradea nu au dus la descoperirea manuscrisului [N. Densusianu, Cercetări istorice în Arhi-> vele şi bibliotecile Ungariei şi ale Transilvaniei. Raport înaintat Academiei Romîne, Bucureşti, 1880, pp. 103—114]. Învăţătură firească ... nu este menţionată nici în prima şi nici în a doua ediţie a lucrării lui N. Iorga, Istoria literaturii romîne în secolul al XVIII-lea (voi. II, Bucureşti, 1901). Ea lipseşte chiar şi din lucrarea lui Al. Borza, Prima istorie naturală 1 I. Radu, Manuscrisele bibliotecii episcopiei greco-catolice din Oradea Mare, studiu bibliografic, Bucureşti, 1923. 2 Documentele la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R., acte necatalogate din fondul Oradea. 30 31 romînească. Istoria naturei sau a firei de Gh. Şincai, publicată în „Transilvania" LII (1921) nr. 9—12, octombrie— decembrie, pp. 825—836. Cel care semnalează manuscrisul este I. Radu în Manuscrisele bibliotecii episcopiei greco-catolice din Oradea Mare. Studiu bibliografic, Bucureşti, 1923, p. 9. I. Radu descrie manuscrisul astfel: „Învăţătură firească spre stricarea superstiţiei norodului, 2 volume în 4° de 304 şi 155 pag. cu litere chirile. Cel dintîi este copia celuilalt. Nu este nici o însemnare din care s-ar putea şti cine şi cînd a scris această lucrare destul de interesantă. Pe călcîiul volumului original e imprimat: Helmuth-Physica, iar pe al copiei, Helmuth-Phisica-V alachica. în catalogul vechi al manuscriselor e scris: Physica (cu litere chirile doară traduse prin G. Şincai). Confruntîndu-se scrisoarea cu manuscrise cunoscute de ale lui Şincai se poate spune cu siguranţă cum că şi acest volum este scris tot de mîna lui. Cuprinsul e interesant. Descrie şi explică proprietăţile, mişcarea şi greutatea «trupurilor» (corpurilor), apa, aerul, focul, electricitatea, meteori sau «lucrurile din aer» şi «trupurile lumeşti» adecă planetele, fenomenele naturei şi le aplica «asupra superstiţioşilor», adecă descopere şi zbiciueşte meşteşugurile şi şiretenia vrăjitorilor şi înşelătorilor, cari în multe chipuri înşală şi duc in rătăcire pe cei superstiţioşi şi nepricepuţi". De acum Învăţătură firească . . . începe să fie menţionată de unii istorici literari cum este G. Pascu, în Istoria literaturii romîne din secolul XVIII, III, Iaşi, 1927. Alţii însă o ignorează şi pe mai departe, considerînd-o ca nesemnificativă. Aşa procedează Dionis Popa (Gheorghe Şincai, Blaj, 1944) care cunoaşte doar Istoria naturei sau a firei, amintită şi aceasta numai în Completări bibliografice. D. Popovici se rezumă şi el la o menţiune în notele bibliografice comentate [La litte-rature roumaine â l'epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 293], ce-i drept, intuindu-i însemnătatea. Primul care studiază manuscrisul, îi subliniază semnificaţia şi—1 face cunoscut este acad. D. Prodan [Un manuscris al lui Gheorghe Şincai împotriva superstiţiilor, în „Studii şi cercetări", Cluj, I (1950) fascicula 2). începînd cu acest moment, lucrarea lui Şincai este amintită curent. Mai mult, se şi publică unele paragrafe din manuscris în Texte privind dezvoltarea gîndirii social-politice în Romînia, Bucureşti, 1954, pp. 85—90 şi în antologia în- tocmită de E. Boldan: Şcoala ardeleană, Antologie, ediţie îngrijită, note şi prefaţă, Editura Tineretului, 1959. Scurta înşirare bibliografică întreprinsă este în măsură să arate înseşi oscilaţiile interesului manifestat pentru opera lui Şincai pe parcursul unui secol. Ea conduce la concluzia, că în istoriografia din trecut, cercetătorii s-au orientat mai ales spre istorie şi filologie şi, numai într-o foarte mică măsură, şi spre cercetarea aspectelor operei de luminător desfăşurată de Gh. Şincai. Nu e lipsit de semnificaţie faptul că Învăţătură firească . . . devine cunoscută şi este preţuită la adevărata ei valoare abia în zilele de azi, în condiţiile radical schimbate ale culturii noastre noi. în legătură cu manuscrisul Învăţătură firească ... se pune, firesc, şi problema datării. Deşi există unele propuneri în legătură cu anul în care a fost scris, acestea nu aduc precizarea dorită. S-a propus, de exemplu, ca simplă ipoteză asupra datei la care a fost alcătuit manuscrisul, intervalul de timp petrecut de Şincai la Blaj, anii cînd a funcţionat ca director al şcolilor romîneşti greco-catolice din Transilvania. Mai precis, potrivit acestei încercări de datare, se stabilesc anii 1787 (Şincai aminteşte în manuscris de o grindină ce a avut loc în acest an) şi 1794, dată cînd au încetat funcţiile sale oficiale la Blaj1. Mai recent, N. A, Ursu, întemeindu-se pe asemănarea grafică a celor două manuscrise ale lui Şincai: * Istoria naturei sau a firei (care a fost scris după anul 1806) şi Învăţătură firească . . ., propune o nouă datare, în jurul anului 18102. Ultima datare se pare a fi mai aproape de realitate. Totuşi, nici aceasta nu este suficient de precisă. Ficem această afirmaţie bazîndu-ne pe faptul că manuscrisul Învăţătură firească . . . este mai vechi decît cel al lucrării Istoria naturei sau firei, în ultimul Şincai făcînd o referire la fizica pe care a scris-o. Pentru acest motiv Învăţătură firească ne pare a fi opera anilor de la Buda în care Şincai, împreună cu alţi cărturari, elaborează şi alte lucrări asemănătoare de ştiinţă popularizată. în acest răstimp au fost scrise toate cele trei manuscrise cu subiect din domeniul ştiinţelor naturii. 1 D. Prodan, op. cit., p. 146. 2 N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice romîneşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, pp. 80—81. I. L u n g u în lucrarea Gheorghe Şincai, învăţat şi gînditor iluminist (I) în „Cercetări filozofice", X (1963), p. 398, socoteşte, plecînd de la ipoteza acad. D. Prodan, manuscrisul învăţătura ... ca redactat în prima formă la Blaj. împotriva acestei încercări intervine şi faptul că Şincai a utilizat şi ediţia a V-a din manualul lui Helmuth, apărut în 1800. 32 3 ■— învăţătură firească 33 destinate aceloraşi rosturi: Vocabulariu, învăţătură firească . . . şi Istoria naturei sau a firei. Ipoteza este sprijinită şi de faptul că toate trei lucrările amintite, spre deosebire de copia de la Oradea, au aceeaşi legătură şi hîrtie. Pe de altă parte, în autobiografiile pe care le scrie şi în care enumera lucrările elaborate pînă la acea dată (1803—1804), Şincai nu aminteşte de o asemenea îndeletnicire1. Toate acestea conduc, aşadar, la concluzia că învăţătură firească . . . n-a putut fi scrisă decît în perioada cuprinsă între anii 1804 şi 1808 şi nu în jurul anului 1810, cînd Şincai nu se mai afla la Buda. învăţătură firească . . ., după cum se poate vedea şi din titlul atît de semnificativ, este una dintre mărturiile concrete ale crezului ce a animat intelectualitatea înaintată din acea vreme, cînd, la hotarul dintre două lumi, luminile raţiunii se străduiau să destr..me prejudecăţile întunecatului ev de mijloc, cînd cunoaşterea se străduia să răpună ignoranţa şi superstiţia, iar procesul treptatei laicizări mergea mînă în m.înă cu apelul tot mai insistent la roadele fecunde ale ştiinţei. Cultul pentru ştiinţă şi tendinţa de coborîre a învăţămintelor ei în masele populare — după cum remarca cu toată îndreptăţirea acad. D. Prodan în amintita comunicare asupra manuscrisului — impregnează întreaga lucrare a lui Şincai, înzestrînd-o cu remarcabile şi caracteristice calităţi iluministe. Prin aceste calităţi ce-i sînt proprii, manuscrisul lui Şincai se încadrează în rîndul acelor largi manifestări culturale progresiste din Transilvania menite, prin intenţie şi realizare, să contribuie la ridicarea maselor ţărăneşti din înapo> ierea în care fuseseră ţinute. Acest scop urmărit de lucrare este mărturisit limpede de autor. în primul rînd, însuşi modelul pe care 1-a prelucrat Şincai, manualul lui Helmuth, era scris pentru ţărani („ . .. precum scrie Helmut în fizica ce o au scris pentru ţărani...", notează Şincai la § 91 al manuscrisului său). De la început, gîndurile autorului transilvănean se îndreaptă spre „plugarii romîneşti" cărora le dă sfaturi şi se străduieşte să le arate la ce le poate folosi fizica. De altminteri, prin întregul lui conţinut, aşa cum s-a mai remarcat, manuscrisul nu putea să se adreseze decît ţăranului şi nicidecum intelectualului familiarizat cu problemele dezbătute. Se pune, desigur, şi problema dacă cei cărora li se adresa, ţăranii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, puteau să înţeleagă scrierea. într-o bro- 1 Gh. Şincai, Autobiografie, în loc. cit. şură apărută în anul 1807, intitulată Carte la îndemînă pentru economie, apărută în traducerea lui Gr. Obradovici, există o idee care sugerează felul în care Şincai însuşi vedea lucrurile: „Lăsaţi-vă oamenilor! de vorbe slabe şi scunde — se scrie în broşură — care aveţi obiceiul să ziceţi: aşa au trăit bătrînii, aşa vom trăi şi noi, căci aceste sînt vorbe ale oamenilor celor proşti, întunecaţi la minte, celor sălbatici, varvari, celor leneşi. . . Adunaţi-vă la un loc cîte cîţiva vecini, sau supt nescari copaci la umbră, pre iarba verde, unul să vă cetească ceva, dar ceilalţi ascultaţi; deci de vi se urăşte ceta-nia sfătuiţi-vă . . . cum veţi direge şi îngraşă cîmpurile voastre, cum veţi înfrumuseţa şi îmbuni dobitoacele voastre, cum veţi abate vreo apă .. Datele existente nu îngăduie încă o concluzie hotărîtă asupra circulaţiei manuscrisului învăţătură firească . . . Copia existentă atestă faptul că, în cercurile din Oradea, el a fost nu numai cunoscut, ci, întîlnindu-se cu alte iniţiative, a stîr-nit şi un justificat interes. Alte copii manuscrise nefiind cunoscute, circulaţia învăţăturii fireşti. . . trebuie limitată, deocamdată, la un cerc restrîns cărturăresc. Se pare deci că învăţătură firească . . ., din păcate, nu şi-a putut împlini rosturile pentru care a fost concepută; ea n-a ajuns să fie citită de ţăranii adunaţi „supt nescari copaci la umbră pre iarbă verde" şi, ca atare, nici n-a putut să prilejuiască în rîndurile celor cărora le fusese destinată rodnice discuţii după „cetanie". Destinul nefast al manuscrisului n-a putut să-i ştirbească însă şi importanţa. înfăţişarea succintă a cuprinsului învăţăturii fireşti... îşi propune să releve cîteva din numeroasele aspecte pozitive ale manuscrisului. Chiar şi simpla înmănunchere a acestora lasă să se întrevadă, de la început, valoarea acestui însemnat fapt de cultură iluminist. învăţătură firească . . . este alcătuită din 12 capitole mari în care expunerea urmează, îndeobşte, aceeaşi linie metodică: se descriu anumite proprietăţi şi legi fizice ale corpurilor pentru ca, în „însemnările", „privirile" şi „aplecările" ce le urmează, cu ajutorul cunoştinţelor dobîndite, să se treacă la combaterea superstiţiilor. în capitolul I, intitulat „Despre învăţătura firească în comun", se arată ce se înţelege prin fizică şi învăţătură firească („Prin cuvîntul fire se înţeleg toate trupurile cîte se află în 1 B.V.R., II, pp. 495—496. 34 35 lume; şi învăţătura care vorbeşte despre proprietăţile, puterile şi lucrările trupurilor se numeşte învăţătura firească"), ce înseamnă a „avea ştiinţă" (adică a şti ce proprietăţi, ce alcătuire, ce mişcare fac şi din ce „pricini" se mişcă trupurile), şi la ce este folositoare învăţătura cea firească. Se trece apoi la expunerea propriu-zisă a principalelor probleme de fizică a căror cunoaştere este considerată necesară pentru combaterea superstiţiilor. Rînd pe rînd, în capitolele ce urmează sînt tratate: „proprietăţile trupurilor" (cap. II), „mişcarea trupurilor" (cap. III), „legile mişcării trupurilor" (cap. IV), „greutatea trupurilor" (cap. V) ş.a.m.d. Pornind de la premisa potrivit căreia cunoaşterea legilor naturii „mîntuie oamenii de toate rătăcirile lor", conţinutul manuscrisului cuprinde strădania de a explica „pricinile fireşti" care determină ;i generează anumite fenomene pe care ignoranţii le pun pe seama „boscoanelor" şi a „farmecelor", într-un cuvînt, pe seama supranaturalului. Cunoştinţele despre proprietăţile naturale ale trupurilor (întindere, mişcare, divizibilitate, formă şi mărime) sînt folosite la combaterea superstiţiilor cu circulaţie în rîndurile populaţiei săteşti, inculte, potrivit cărora oamenii s-ar putea face invizibili, ar putea lua chip de animale etc. Asemenea fenomene se împotrivesc „naturei trupurilor, pe care nici oamenii, nici îngerii o put muta prin orice meşteşug" şi nici „puterea satanei" (§ 8). Rînd pe rînd, după acelaşi procedeu, superstiţiile cu cea mai mare răspîndire în rîndurile ţărănimii din acea vreme sînt dezbătute în amănunt, arătîndu-li-se netemeinicia. Spiritismul („învăţătura de a soroci pre cei morţi") este numit „bîrfeală scornită de cei superştiţiozi". Este arătat, pe larg şi cît se poate de plastic, cum sînt folosite jocurile de lumini de către vrăjitorii care vor să înşele. „Pentru că sînt mai multe feliuri de unelte cu care, prin mişlocirea razelor luminei, se pot întipui prea groaznice forme de lucruri, măcar că lucrurile nu sînt de faţă. Carele cunoaşte uneltele acestea (e vorba de „lîmpada de vrăjit" adică de lanterna magică) acela nu se va înşăla prin meşteşugul vrăjitorilor" (§ 12). Legile mişcării şi inerţiei sînt „întrebuinţate" pentru „surparea" credinţei că „prin vrăjitură şi prin zicerea unor cuvinte", prin descîntec adică, omul poate fi imobilizat încît „să nu se poată duce de pre un loc ci să rămînă neclăntit într-însul" (§ 18). O altă superstiţie „care foarte s-au lăţit şi înrădăcinat şi între unii romîni" — după expresia cărturarului ardelean — este şi aceea a „aruncării cu ciurul, prin care superştiţiozii cearcă a descoperi lucruri ascunse şi neştiute". Combătînd ghicitul „în bobi" prin imposibilitatea de a „muta legile mişcării", manuscrisul se opreşte şi asupra netemeiniciei „previziunilor" cu ajutorul „cheii" şi a „bibliei". Cu ajutorul aceloraşi legi ale mişcării sînt combătute şi alte superstiţii, arătîndu-se că numai prin vrăjitorii, cineva, un tîlhar de exemplu, nu poate fi oprit de la săvîrşirea unei fapte, nici animalele sălbatice nu pot fi oprite de la omor după cum nu poate fi oprită nici descărcarea unei puşti etc. în capitolul în care este tratată „greutatea corpurilor", legile gravitaţiei oferă prilejul de a fi combătută superstiţia potrivit căreia cu o „nuia de gîcit" s-ar putea descoperi lucruri ascunse în pămînt, comori, metale. „Ci nebunia vrăji-turei aceştiia destul de chiar se arată de acolo că pînă acum încă nu s-au întîmplat ca cineva să fie descoperit prin nuiaua cea de gîcit lucruri ascunse. Toate istoriile cîte se spun despre nuiaua aceasta sînt numai minciuni şi înşălăciuni. Barem de s-ar opri şi cărţile în care se află băiaşii zugrăviţi cu nuia de gîcit ca să nu se amăgească mulţi nepricepuţi prin icoanele acelea" (§ 24). Interesante sînt reflexiile despre apă ca şi învăţămintele trase din acestea şi îndreptate împotriva superstiţiilor mâi vechi şi mai noi. Capitolul prilejuieşte nu numai demonstrarea lipsei de temei a judecătorilor noroadelor care, mai demult, supuneau oamenii la cazna „probei de apă", a superstiţiilor în legătură cu rîurile „care din firea sa poftesc ca in fieştecare an să se înece cineva într-însele" etc. ci şi arătarea minunatelor proprietăţi ale apei, „una dintre stihiile cele mai de folos de pre lume". Combaterea superstiţiei este totodată şi o bună ocazie pentru răspîndirea de cunoştinţe, discutarea proprietăţilor apei fiind însoţită de consideraţii asupra modului cum se formează apele minerale, asupra folosului şi felului în care aceasta trebuie folosită. „Se în-tîmplă, cîteodată, de într-unele locuri răsar izvoare noauă ale cărora ape oamenii cei nepricepuţi le ţin a fi tămăduitoare de toate boalele. Pentru aceea le şi beau fără de măsură şi fără de rînd. Dară apele acestea n-ar trebui beute mai na-inte de a li se cerca puterea şi folosul prin doftorii cei mai procopsiţi, pentru că pot cuprinde în sine materii de acelea care tocma strică bolnavilor" (§ 30). Sfaturi medicale, alături de combaterea unor superstiţii, sînt date şi în capitolul următor intitulat „Despre aer", în care § 48 începe cu formularea unei cerinţe sanitare preventive: „Aerul este unealta 37 cea mai de frunte a sînătăţei noastre, drept aceea de lipsă ar şi fi ca noi cu atîta mai mult să ne străduim după cuvioasa trăire cu dînsul". Detaliind şi arătînd cît de dăunătoare este concepţia că aerul proaspăt este purtător sau înrăutăţitor al bolii, manuscrisul arată că: „La boalele cele mai cumplite-ţăranii tocma aşa greşesc ca şi cetăţenii, căci îşi întipzuiesc că Intrarea aerului le este stricăcioasă şi, drept aceea, în tot tipul păzesc pe bolnavi de aer nou. Căsile încă le foarte încălzesc şi cred că cu încălzirea mult ajută bolnavilor, măcar că cu aceea mai mult le strică şi grăbesc la mormînt. Pentru că le împiedecă răsuflarea şi fac de în zădar se bat după aer, prin care boala încă li-o mai înmăresc. Aşadară de folos ar fi şi ţăranilor şi cetăţenilor de ar năpusti socoteala aceea. De folos le-ar fi de numai stîmpărat ar încălzi chiliile în care zac bolnavii şi mai mult întru aceea s-ar nevoi ca chiliile acelea să fie curăţite şi aerul dintr-însele pururea nou.şi curat!" (§ 48). In aceleaşi fel, alternînd expunerea de cunoştinţe cu arătarea folosului lor, manuscrisul vorbeşte despre foc, combate superstiţiile legate de tratarea „brîncei" prin aşa-numitul „foc de lipsă", dă sfaturi pentru preîntîmpinarea şi stingerea focului ce ar cuprinde oraşele, satele, casele (este dată chiar 0 reţetă ignifugă), descrie şi arată netemeinicia diverselor „probe de foc" utilizate în evul mediu pentru descoperirea vinovaţilor. 1 Electricitatea este obiectul altor numeroase reflecţii interesante, explicaţiile mecanismelor fizice ale „meteorilor" sau „lucrărilor din aer" fiind utilizate pentru înlăturarea credinţelor superstiţioase în legătură cu posibilitatea de a ploua cu sînge, pucioasă, cu pietre, cu lapte, cu grîu, plumb, fier, argint, aur sau în legătură cu stelele care cad, cu zmeii, cu flăcările din aer sau izbucnind din pămînt („focurile nebune"). în sfîrşit, în partea ultimă, care se ocupă de „trupurile lumeşti", adică de „corpurile cereşti" (lună, stele), explicînd natura, distanţele şi mişcarea lor, mecanismul sistemului solar cu eclipsele totale sau parţiale ale soarelui şi lunii, manuscrisul combate superstiţiile legate de planete şi cursul lor, zodiacul, prevestirile etc. într-un stil plin de vervă, de pe poziţiile sănătoase ale experienţei şi raţiunii înarmate cu cunoştinţe ştiinţifice, sînt repudiate ca absurde şi dăunătoare superstiţiile şi prejudecăţile care s-au cuibărit în „minţile bătucite". „Din osebite stări acestea ale planetelor superştiţiozii mai multe r.iirăzenii scornesc şi le întorc în schimbarea vremei, în rodi- rea pămîntului, în mutarea împărăţiilor şi în norocirea sau nenorocirea fieştecăruia om. Pentru pildă, zic ei, că de se va întîlni Luna cu Joia sau cu Vinerea, naşterea pruncului va fi norocită; iară de se va întîlni Luna cu Saturnul sau cu Marţa că pruncul carele se va naşte atunci va fi nefericit. Ci aceasta este o trunehire care numai din capurile cele bătucite răsare" (§ 126). Fără a mai insista asupra conţinutului concret al manuscrisului, dat fiind faptul că cititorul îl are de astă dată la îndemînă, este cazul să spunem cîteva cuvinte despre raportul dintre manuscrisul lui Şincai şi modelul său german. Aşa după cum rezultă din amintitul înscris existent atît pe cotorul manuscrisului autograf, cît şi pe cel al copiei, învăţătură firească ... nu este o lucrare originală în sensul strict al cuvîntului. Ea este o traducere a lucrării lui H. Helmuth: Volks Naturlehre. O confruntare a manuscrisului lui Şincai cu modelul german nu a mai fost efectuată pînă în prezent. într-un fel, faptul este explicabil. Manuscrisul nu s-a bucurat de atenţie multă vreme. Dar, chiar dacă ar fi fost o simplă şi fidelă traducere, învăţătură firească ... tot şi-ar fi păstrat o valoare distinctă, independentă de model. Importanţa manuscrisului rezidă înainte de toate în însăşi existenţa lui, în mărturia pe care o reprezintă pentru intenţiile, preocupările, modul de a gîndi şi privi lumea ale unor cărturari înaintaţi dintr-o importantă perioadă a trecutului nostru istoric. Această autonomie valorică a documentului nu exclude însă necesitatea efectuării unui pas înainte în cercetare, în vederea unei cunoaşteri mai exacte şi a unei cîntăriri mai nuanţate a însemnătăţii incontestabile a manuscrisului lui Şincai. Confruntarea manuscrisului lui Şincai cu modelul său german pe care, în sfîrşit, am reuşit s-o întreprindem, a scos la iveală cîteva aspecte nu lipsite de interes. Ea demonstrează că, departe de a fi o simplă traducere, învăţătură firească în numeroase locuri, este o prelucrare şi o adaptare din care nu lipsesc contribuţiile originale ale cărturarului ardelean. I. H. Helmuth nu este nici el prea cunoscut. Din sumarele date în posesia cărora am reuşit să ajungem rezultă că învăţatul german s-a născut la Helmstădt în 1732 şi a murit la Calvorde în 1813. A funcţionat ca predicator şi mai apoi ca superintendent la Calvorde şi a fost membru de onoare al Societăţii princiare din Helmstădt. Dintre lucrările lui mai importante se remarcă Gesternbeschreibung (Descrierea 38 39 stelelor), 1774; Anleitung zur Kenntniss des Weltgebăudes (Introducere la cunoaşterea structurii lumii) 1791; Volksnatur-geschichte (Istoria naturii pentru popor), Leipzig 1797—1802, 9 volume; o lucrare despre aurora boreală ca şi fizica ce a constituit modelul pe care 1-a tradus şi prelucrat Şincai1. Fizica lui Helmuth s-a tipărit în mai multe ediţii, primele cinci apărînd între anii 1786 şi 1800. Faţă de ediţia I schimbările operate de autorul german sînt substanţiale doar în ediţia a Il-a (Braunschweig 1788). Celelalte ediţii, aşa după cum mărturiseşte şi Helmuth în prefaţă, nu aduc modificări importante faţă de ediţia a Il-a. Adăugirile din ultimele trei ediţii afectează doar acele paragrafe din fizică în care sînt relatate întîmplări cu aparent caracter supranatural, întîm-plări ce i-au devenit cunoscute autorului german în răstimpul dintre ediţii, fapt ce rezultă şi din datarea întîmplărilor povestite. O comparaţie între ediţii, pe de o parte, şi a acestora cu manuscrisul lui Şincai, pe de altă parte, conduce la concluzia certă că învăţatul ardelean, în prelucrarea pe care a făcut-o, a utilizat mai multe ediţii. Aceasta rezultă limpede din faptul că, de exemplu, anumite texte inexistente în ediţia I, existente însă în ediţia a V-a (Wien. 1800) (v. „însemnarea" de la § 5, cap. II) se află şi în manuscrisul lui Şincai. Pe de altă parte, pasaje existente în ediţia a Il-a, dar ulterior părăsite de Helmuth, Şincai le păstrează (v. punctul 2^ al „Privirii" din cap. III) şi le introduce în manuscrisul său. Spre concluzia că Şincai a cunoscut şi ediţia a Il-a conduce şi faptul că titlul manuscrisului său este traducerea titlului existent la ediţia a Il-a a lui Helmuth: Volksnatur-lehre zur Ddmpfung des Aberglaubens, cîtă vreme în ediţiile următoare apare titlul simplificat: Volksnaturlehre. Aşa după cum rezultă din prefaţa primelor ediţii ale fizicii lui Helmuth, autorul german se adresa în primul rînd tinerilor din şcoli şi apoi oamenilor simpli în genere, a căror îngustă înţelegere voia să o lărgească. în vederea realizării scopurilor didactice urmărite, Helmuth introduce înaintea fiecărui paragraf întrebări „pentru ca învăţătorilor să li se dea prilejul să întrebe elevii despre lecţia predată şi să poată găsi răspunsul în paragrafe, după numerele tipărite alături" (prefaţa la ediţia I). Şincai, adresîndu-se în exclusivitate „oamenilor simpli", mai exact ţăranilor, ţine seama întru totul de cerinţele acestui cititor căruia i se adresa, de posibili- 1 V. Christian Gottlob Kayser, Volhtăndiger Biicher-Lexicon, Dritter Theil, Leipzig, 1835, p. 98. tăţile lui de a înţelege etc. Numai aşa se explică de ce cărturarul ardelean suprimă întrebările, renunţă la traducerea^ fidelă atunci cînd i se pare că originalul este prea complicat sau confuz, simplifică, rezumă, omite unele pasaje sau exemple. Fizica lui Helmuth cuprinde 15 capitole. Şincai nu prelucrează decît 12 dintre ele, ultimele trei (cap. XIII, XIV şi XV), tratînd despre minerale, plante, animale, fiind omise. Probabil, Şincai a considerat că, prin conţinutul lor, cele trei capitole nu-i mai puteau servi cu prea multă stricteţe scopului urmărit, materialul oferit de ele fiind mai apropiat, _ mai adecvat obiectului unei alte lucrări pe care a şi întreprins-o ulterior Istoria naturei sau a firei. Numerotarea paragrafelor Ta Şincai diferă uneori _ de _ cea a lui Helmuth. Aceasta se datoreşte tocmai simplificărilor, omisiunilor, traducerii libere şi a intervenţiilor în text făcute, pe alocuri, de Şincai. în linii mari, se poate constata că manuscrisul lui Şincai este de cele mai multe ori fidel textului modelului german în acele paragrafe în care sînt expuse tezele fizicii propriu-zise. Nici aici fidelitatea nu înseamnă însă, întotdeauna, identitate. Nu de puţine ori Şincai face dovada familiarizării sale cu problemele fizicii printr-o exprimare a ideilor mai concisă decît la Helmuth, pe alocuri mai plastică şi cu un spor de limpezime, folosind chiar şi o terminologie mai evoluată. Astfel, de exemplu, în „însemnarea" din cap. II, Şincai, în locul „sticlelor măritoare", utilizează termenul de microscop, iar într-un pasaj din § 5^ în care Helmuth vorbeşte de „sen-s zaţii" şi „simţăminte", Şincai, mai precis, scrie: „senzaţii" şi „experienţă". Nu este lipsit de interes nici faptul că Şincai' utilizează" ~p"este tot termenul de „flogisiie", în timp ce^ la Helmuth el nu apare exprimat decît într-o formă perifrastică: „cel care poate să ardă", sau, în alte cazuri, „inflamabilul" (v. §§ 98—100). Pe de altă parte, pentru a demonstra elasticitatea corpurilor, Şincai introduce (v. § 6) exemple care nu se găsesc la Helmuth („băşică îmflată", „foalele plin de apă", „curelele elastice"). Sfîrşitul § 8 este comprimat la Şincai, după cum traducerea este sensibil liberă în „însemnarea" de la § 10 etc. în „însemnarea" de la §11, desigur nu din rezerve de ordin ştiinţific, ci din tendinţa de a prezenta lucrurile cît mai clar şi de a omite tot ceea ce nu putea să stîrneaseă interesul cititorului său, Şincai, păstrînd ideea fundamentală,. 40 41 reduce la minimum textul modelului şi formulează problema în termeni mult mai exacţi şi mai expliciţi decît a făcut-o Helmuth. Pentru de ce este totuşi posibil ca oamenii să aibă unele năluciri, autorul german se lansase într-o lungă, prolixă şi tot pe atît de naivă teorie a genezei senzaţiilor, a „bazei" nervoase şi fiziologice a nălucirilor de care nu era străin un anumit „suc" al nervilor. Şincai, eliminînd expunerea confuză, o reduce, sintetic, la cîţiva termeni simpli şi clari: „dară nălucirile acelea nu sînt afară de noi, fără numai în noi, adecă ni se năzăresc noauă prin lucrarea vînelor vederei fel de fel de tipuri, care numai în crierii noştri se află, iară nu şi afară de noi". Afirmaţia şi-o întăreşte printr-un îndemn rezultat din propria-i experienţă: „Căci leapădă frica, întăreşte-ţi inima, mergi la năluca ce ţi se pare şi, vrînd a o prinde, însuş vei simţi şi vei vedea că nu este lup, sau urs, sau cal şi ce precum ţi se părea ş. ce, ci este un spin, un scau, sau altăceva. De unde cu dreptate putem judeca şi închide că nălucirile care le vedem numai în crierii noştri sînt aievea, iară nu şi afară de noi". îndepărtarea de model se evidenţiază într-o şi mai mare măsură în pasajele în care învăţăturile fizicii sînt „aplecate" sau „întrebuinţate" împotriva superstiţiilor. Din aceste paragrafe, Şincai omite toate acele povestiri relatate de Helmuth, care nu prezentau interes şi nu erau legate în nici un fel de viaţa, obiceiurile şi superstiţiile cu circulaţie în Transilvania. El consideră util să reţină numai ceea ce era potrivit şi apropiat de condiţia de viaţă a cititorului său, căci numai acestea puteau să-1 impresioneze şi influenţeze. Şincai nu putea să considere decît inutilă pentru ţăranul romîn relatarea unor „jocuri chinezeşti" sau prezentarea practicilor spiritiste ale societăţii „înalte" din Germania, existente la Hel-| muth. De aceea le şi omite. în schimb, insistă asupra acelor ( superstiţii care „foarte s-au lăţit şi înrădăcinat şi între unii V ţărani romîni". Cu discernămînt critic, Şincai iace operă de selecţie. Numai aşa se explică de ce § 24 din Helmuth, în care se vorbeşte despre superstiţiile celor care cred în sîngerarea cadavrului în prezenţa ucigaşului, este omis cu totul. După toate probabilităţile această superstiţie nu avea circulaţie în rîndul ţăranilor romîni transilvăneni. în acelaşi fel procedează Şincai şi cu alte paragrafe, cum ar fi cele numerotate 71 şi 72, în care cărturarul ardelean nu se ocupă de unele practici biblice, descrise detaliat de Helmuth, după cum nu 42 vorbeşte nici de „rădăcina focului", de „farfuria de lemn", „triunghiul dublu" sau „scutul lui David" folosit în vrăjirea focului. Chiar atunci cînd, pentru o valoare strict documentară şi demonstrativă, relatează practicile medievale legate de „proba focului" („fierul cel înfocat"), Şincai nu se opreşte asupra detaliilor existente la Helmuth şi nu reproduce nici rugăciunea rostită în asemenea situaţii. Pe de altă parte, acolo unde există deosebiri între credinţele populare, Şincai nuanţează şi descrie superstiţiile în forma autohtonă în care aveau circulaţie în mediul rural din Transilvania. Asemenea deosebiri între manuscris şi modelul său pot fi întîlnite şi în alte numeroase locuri. Ele atestă< că o dată cu opera de selecţie, Şincai face şi muncă de adapţare^Cînd Helmuth aduce exemple din Germania, Şincai, de cele mai multe ori, se străduieşte să localizeze, să dea exemple din Transilvania. Aşa de pildă, în locul exemplelor date de Helmuth în § 30 şi 31, Şincai vorbeşte despre minele de sare din „Dachia cea veche" sau despre izvoarele cu apă minerală din Ardeal. Pe de altă parte, există în manuscrisul lui Şincai rumeroase locuri în care cărturarul ardelean, fără a interveni substanţial în textul modelului (face o precizare, dă o explicaţie, nuanţează opinia printr-un adjectiv ce-i aparţine) îşi lasă amprenta gîndirii şi experienţei sale. Sînt, într-un fel, elemente greu sesizabile dar care, pentru ochiul atent, au o semnificaţie distinctă. Asemenea elemente „imponderabile" pot fi depistate în numeroase locuri. Dacă, spre exemplu, Helmuth, în § 2, vorbind despre „folosul învăţăturii naturale" arată că ea ajută la construirea şi inventarea unor unelte noi, Şincai — ştiind bine cui i se adresa — îşi dă seama de inadecvarea termenilor, ştie că „fizica pe care o pot dobîndi cititorii din lectura lucrării învăţătură firească... este departe de a-i ajuta să „inventeze" şi să „construiască". Mai modest şi totodată mai realist, el vorbeşte de utilitatea ştiinţei fizicii care le „arată plugarilor: care pluguri şi care unelte sînt mai bune spre lucrarea fieştecăreia ţarini, care barem de le-ar socoti plugarii romîneşti". în paragraful imediat următor, arătînd condiţiile în care trăieşte ţăranul, el adaugă la „locuinţele prea mici" de care vorbea Helmuth: „sau cocioabă făcută în pămînt au numai în faţa pămîntului". Intervenţia în textul modelului este, desigur, minimă. Ea este însă, indiscutabil, revelatoare pentru o anumită realitate istorică, aduce o culoare locală şi aruncă o lumină inexistentă 43 în tabloul original. De aici valoarea incontestabilă a acestor numeroase „imponderabile". O dată cu combaterea superstiţiilor, în învăţătură fireas-, că . .. sînt amintite, tangenţial, şi elemente folclorice autohtone. Manuscrisul este bogat în asemenea referiri despre care găsim mult material şi în tratatele şi cercetările noastre mai. vechi de folclor. Atestarea lor e o dovadă a cunoaşterii de către Şincai a vieţii satului romînesc transilvănean de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea.. Astfel, studiile lui Tudor Pamfile şi I. A. Candrea oferă informaţii despre „vîrcolaci"1, „strigoi"2, „drac", „zmeu" sau „zburător" şi „focurile de aer":!, despre „stafii"4, „comete"5 şi despre „meteori"6. E de remarcat că Şincai întrebuinţează în expunerile sale şi alte elemente din lumea satelor (sărbătorile — cum s-a văzut din § 101) sau comunică date inedite despre diferite „mirăzănii şi boscoane". La el găsim şi încercarea de a face unele apropieri cu credinţele romane, ca de exemplu în cazul acelor ^ „zeoae ale apelor, ce se numea de strămoşii noştri romani cei bătrîni . . . nimfe". Şincai se situează prin aceasta alături de S. Micu care, cercetînd obiceiurile poporului nostru, încearcă să dovedească şi pe această cale originea ro- mana' Prin informaţiile pe care le conţine privitoare la obiceiurile ră9pîndite în Transilvania, manuscrisul cîştigă în însemnătate, fiind nu numai un izvor pentru viitoarele cercetări folclorice ci şi o atestare cronologic valoroasă. De altminteri, importanţa lui din acest punct de vedere a fost subliniată de specialişti8. 1 Tudor Pamfile, Mitologia romînească, I, Bucureşti, 1916. p. 192; cf. şi Aurel Candrea, Iarba fiarelor, Bucureşti, 1928. pp. 75—82. 2 I. Aurel Candrea, Folclorul medical romîn comparat, Bucureşti, 1944, pp. 147—152. 3 Tudor Pamfile, op. cit., pp. 244—246. * Ibidem, pp. 257—258. 5 Idem, Pămîntul, Bucureşti, 1915, pp. 179—181. 8 Ibidem, pp. 175—178. 7 I. M u ş 1 e a, Samuil Micu-Clain si folclorul. Cu prilejul aniversării a 150 de ani de la moartea lui. Extras din „Revista de folclor" (1956) nr. 1, p. 254. 8 Ibidem, p. 249 44 Manuscrisul lui Şincai oferă astfel numeroase argumente care demonstrează contribuţia originală a cărturarului ardelean în prelucrarea pe care o face, faptul că „aplecările" cunoştinţelor oferite de ştiinţa fizicii asupra superstiţiilor izvorăsc dintr-o adîncă experienţă de viaţă a autorului lucrării Învăţătură firească . . ., dintr-o profundă cunoaştere a situaţiei mizere, materiale şi spirituale a ţărănimii romîne din Transilvania. Mai întîi, în timpul copilăriei sale, ce nu poate fi despărţită de mediul rural, mai apoi în timpul şederii sale la Blaj sau al peregrinărilor lui în calitate de organizator de şcoli, Şincai a avut un contact direct şi îndelungat cu masele ţărăneşti, le-a cunoscut îndeaproape starea şi preocupările, mentalitatea şi suferinţele lor, făcîndu-se ecoul şs totodată purtătorul dorinţei de a contribui, prin mijloacele •ce-i stăteau la îndemînă, la îmbunătăţirea unei existenţe atît de joase. Nu o dată şi nu numai în manuscrisul învăţătură firească . . ., prin pana lui Şincai prind contur imagini pregnante şi, în aceeaşi măsură, dezolante, ce înfăţişează rudi-mentaritatea şi înapoierea sub care erau ţinuţi ţăranii. Dacă, aşa cum rezultă din Hronică, Şincai a fost izbit de greutatea obligaţiilor iobăgeşti, învăţătură firească. . . atestă că el a fost impresionat în egală măsură şi de condiţiile inumane de trai ale ţăranului. Din sfaturile pe care le dă ţăranilor rezultă numeroase alte asemenea constatări asupra condiţiei mizere de viaţă din satul iobăgesc de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea. Din şirul acestor mărturii cu valoare documentară nu lipsesc nici unele ecouri ale vieţii citadine, unele relatări asupra modului de viaţă, încă destul de primitiv, al „burgheziei" din acea vreme. Tocmai în dorinţa de a aduce îmbunătăţiri stării de înapoiere a ţărănimii, pe care o cunoştea atît de bine — şi în concepţia iluministului care a fost Şincai culturalizarea putea să o facă în primul rînd — s-a înfiripat şi ideea de a alcătui o carte prin care să fie combătute superstiţiile. Din această cauză, cbiar dacă în epocă aveau circulaţie, sub girul oficialităţii (desigur, din interese bine determinate), numeroase broşuri de popularizare, sfaturi pentru economia eîmpului, cultura pomilor, cartofilor, sfaturi medicale, veterinare ş. a. de utilitate şi ele, valoarea manuscrisului lui Şincai nu poate fi comparată cu a acestora, nu poate fi pusă pe aceeaşi treaptă. Deosebirea este radicală atît pentru că n-au izvorît din aceeaşi intenţie, cît şi pentru faptul că urmăreau scopuri cu totul diferite. Aşa de pildă, în broşurile de genul amintit, 45 cum ar fi Ducere de mină către cinste (Viena, 1777), care cultiva obedienţa faţă de împărat şi faţă de feudali, preocuparea era nu de a ridica ţărănimea din starea ei joasă pentru că este vrednică de o soartă mai bună, ci de a o aduce în spiritul respectului nemăsurat faţă de instituţiile orînduirii feudale, de a o face docilă şi conservatoare, de a o face cel mult să înţeleagă foloasele culturii raţionale a pămîntului. Felul acestei politici de „culturalizare", pornită de sus, rezultă cît se poate de limpede din „Carte trebuincioasă pentru dascăli", apărută la Viena în 1785, deci imediat după înăbuşirea răscoalei lui Horea, în care se arată că toate cărţile de popularizare au drept menire să facă, în scurtă vreme, „ . . . creştini înţelepţi şi rîvnitori, buni cetăţeni, casaşi lucrători, însuraţi, cinstiţi, supuşi plecaţi, sluji credincioasă, cu un cuvînt, pe cît este cu putinţă oameni desăvîrşiţi"1. „Desăvîrşi-rea" aceasta avea un conţinut radical deosebit în felul în care o concepea Şincai. Chiar dacă apariţia broşurilor amintite reflectau o stare de spirit a vremii care a înlesnit sau i-a sugerat lui Şincai ideea lucrării, conţinutul din Învăţătură firească ..moduî în care sînt abordate problemele, simpatia manifestă pentru masele ţărăneşti vrednice de o viaţă mai bună, urmărirea permanentă a ţelului de a ridica şi nu de a „exploata" în noi condiţii ţărănimea sînt tot atîtea elemente esenţiale pentru justa valorificare şi punere în evidenţă a meritelor celui care a alcătuit manuscrisul. De altfel, în acelaşi sens pledează şi faptul că Şincai urmăreşte să scrie nu un manual abstract, desprins de contactul rodnic cu o anumită realitate istorică, fără adresă ci, în primul rînd, o Învăţătură firească ... cu o adresă precisă, o lucrare care trebuia să folosească ţărănimii romîne transilvănene. Toate acestea demonstrează limpede contribuţia originală a cărturarului ardelean, precum şi meritele incontestabile ale manuscrisului, în ciuda faptului că a fost o prelucrare şi că s-a ivit în contextul apariţiei a numeroase alte broşuri de „luminare" pornite de la sursele oficialităţii. De loc izolată, preocuparea lui Şincai pentru combaterea superstiţiilor se încadra în spiritul larg şi înnoitor ce animase întreaga Europă a secolului al XVIII-lea. Lupta împotriva obscurantismului şi a superstiţiilor, sub pana unor iluştri reprezentanţi ai iluminismului, mai ales francez, luase forme i B.V.R., II, pp. 302—304. de o virulenţă recunoscută. într-o scrisoare adresată lui Voltaire, Diderot, animat de o splendidă mînie, scria: „Deviza noastră este: fără menajamente faţă de superstiţioşi, fanatici, ignoranţi şi tirani . . ."! Chiar dacă aceste idei, trecute prin filieră germană, aşa cum s-a văzut, se râspîndiseră şi în estul Europei într-o formă moderată, iosefinistă, iar în condiţiile istorice concrete ale Transilvaniei au luat forme proprii, de asemenea mai puţin făţişe şi virulente, ele au jucat totuşi un rol înaintat, a cărui importanţă nu poate fi contestată. Aceasta cu atît mai mult cu cît, în perioada de reacţiune din timpul luiFrancisc I, lupta culturală a romînilor transilvăneni devenise mijlocul principal prin care se validau şi interesele sociale şi cele naţionale ale poporului romîn. Pe un alt plan şi în anumite limite, aprecierile lui Marx asupra iluminismului german, considerat ca un fenomen de compensaţiune spirituală ivit la o burghezie încă insuficient de puternică, sînt valabile şi pentru iluminismul din Transilvania. Deşi nu este singura operă iluministă prin care cărturarii ardeleni căutaseră să combată superstiţiile din rîndurile „norodului" (chiar Şincai, după cum s-a văzut, mai alcătuise asemenea lucrări), Învăţătură firească ... are meritul, marele merit, de a fi prima lucrare de proporţii din literatura şi cultura romînească prin care cunoştinţele ştiinţifice sînt „aplecate" — după expresia lui Şincai — în mod direct pentru înlăturarea superstiţiilor, căutîndu-se, la nivelul cunoaşterii la care ajunsese dezvoltarea fizicii mecanice clasice, explicaţia cauzală, „firească" a acestora. Ea mărturisea, astfel, aderarea lui Şincai, ca şi a celorlalţi iluminişti transilvăneni, la poziţii înaintate de gîndire, convingerea lor nestrămutată în puterea binefăcătoare a raţiunii şi a ştiinţei în general. Semnificaţia manuscrisului depăşeşte cadrele înguste ale unei simple prelucrări sau ale unei broşuri oarecare de popularizare, vizînd nu numai o problematică mai largă, ci este însuşi rodul în care a prins formă sensibilă o înaintată concepţie despre progres şi cultură existentă în secolul al XVIII-lea. Căci, r.şa cum se poate constata din primele pagini ale manuscrisului, Învăţătură firească . . ., adică ştiinţa naturii, „învăţătura care vorbeşte despre proprietăţile, puterile şi lucrările trupurilor" are menirea să ajute omului nu numai pentru a scăpa de balastul paralizant al superstiţiilor ci şi să-i facă viaţa mai îndestulată şi mai fericită, plină de 46 47 sănătate. „Folosul învăţăturei ceii fireşti sau al fizicei mai mare e decît a-1 putea spune — scria Şincai — pentru că, între altele, prea mult ni-1 întrebuinţăm la economie. Căci aceluia carele e deprins în fizică, învăţătura fizicei îi dă ştiinţă de a-şi lucra mai bine ţarinile, de a-şi sădi şi înmulţi cu rînd bun tot feliul de pomi şi de plînte, şi de a-şi agonisi cele mai sînătoase şi mai hrănoase notreţe pe sama dobitoacelor sale" (§ 2). învăţătura firească foloseşte şi sănătăţii omului, îi arată „cum să-şi cruţe sînătatea, şi să încungiure boalele", îi arată, între altele, „că mult strică sînătăţei fieştecăruia a lăcui în casă prea mică sau cocioabă făcută în pămînt, au numai în faţa pămîntului, a-şi încălzi prea tare soba în care lăcuieşte, a ţinea tot închise fereştile" (§ 3). Şi, în continuare, textul manuscrisului, ridicîndu-se pe un alt plan, de ordin mai general, filozofic, într-un stil alert, plin de frumuseţe pentru limba scrisă a veacului al XVIII-lea, în termeni al căror conţinut nu şi-a pierdut valabilitatea nici astăzi, rezumă o concepţie care, începînd cu filozofii antici materia-lişti, a cunoscut o îndelungă carieră şi s-a înscris pe orbita caracteristic iluministă în explicarea rădăcinilor gnoseologice ale rătăcirilor fanteziste, idealiste, mistice, religioase în ultimă analiză. „Ştiinţa fizicei şi aceasta o lucrează, ca oamenii să fie odihniţi şi îndestuliţi, pentru că mîntuie pe fieşte-carele de frica cea fără de lipsă, în care din neştiinţă au căzut şi-i dă deplinită învingere asupra rătăcirei ceii păguboasă prin care atîtea mii de oameni se ţin în cleşte. Căci cine se va înfricoşa de zmeii cei înfocaţi carii se iaptă prin văzduh şi de flăcările ce zbugnesc din pămînt de va şti ce sînt lucrurile acestea? Cine se va spăria de ivirea cometelor, adecă a stelelor celor cu coadă, sau cu cutremur va întreba ce însemnează ivirea lor de se va dovedi că stelele acestea tocma nemica însemnează, ci îşi ţin cursul lor cel minunat? Cine va judeca despre fericirea sau nefericirea sa şi a altora de pe stele (măcar că nebunia aceasta în unele cărindare s-au însemnat) de i se va adeveri că stelele n-au putere de a face pre oameni fericiţi sau nefericiţi? Cînd se seamănă bucatele, se sădesc plîntele, se pun oarele la clocit şi se înţearcă viţeii, cine va lua sama la lună este ea noauă sau plină, are pătra-riul cel dintîi, sau cel de pre urmă, de va socoti precum se cuvine, că luna la toate acelea tocma nemica ajută sau strică? Aşadară, adevărat este că numai ştiinţa fizicei e mişlocirea aceea prin care se mîntuie oamenii de toate rătăcirile lor. Drept aceea, cine va învăţa fizica se va mîntui de rătăcirile în care alţii din neştiinţă s-au alunecat" (§ 4). Credinţa de nezdruncinat în puterile cunoaşterii, atît de specifică iluminiştilor, este exprimată nu numai limpede ci şi cu pasiune. Deşi nu a fost preocupat de teoretizări, dată fiind destinaţia lucrării Învăţătură firească . . ., manuscrisul oferă posibilitatea desprinderii cîtorva explicaţii mai detaliate ale cauzelor care au generat superstiţiile. Fără a găsi în manuscris o categorisire propriu-zisă sau o expunere sistematică a acestor cauze, ele pot fi depistate de-a lungul textului cu relativă uşurinţă. Poziţia fundamentală pe care o adoptă cărturarul ardelean, în explicarea lor, ca şi la Helmuth, este cea iluministă. Ignoranţa, necunoaşterea, aceasta este, în linii mari, sursa oricărei superstiţii şi, de aici, ca o dreaptă consecinţă, posibilitatea lichidării acestor „rătăciri" şi a „fricii cea fără lipsă" prin înlăturarea cauzei, adică a ignoranţei, a necunoaşterii. Această teză teoretică, generală poate fi regăsită, în forme particulare, atunci cînd sînt explicate anumite superstiţii. Aşa, bunăoară, combătîndu-se credinţa că „oamenii, cu puterea satanei, se pot sau cîndva s-au putut face nevăzuţi au muta în iepuri, mîţe, cîni, cai şi mai ales în lupi" se stabileşte şi o legătură între formarea acestei superstiţii şi greşita interpretare a fabulelor: „ .. . înţelepţii cei dedemult, ca să îndrepte năravurile şi plecările cele rele ale oamenilor, au scris nişte fabule sau poveşti în care pre oameni i-au tipărit după năravurile şi plecările lor cele rele, adecă: pre cei mînioşi pentru mînia lor i-au numit lei; pre cei nesăţioşi lupi; pre cei beţivi porci; pre cei scumpi cîni ş. c, de unde apoi cei fără de minte rău au socotit că doară oamenii s-au fost mutat în dobitoacele acestea. Şi de aci au izvorît după aceea toată superstiţia" (§ 8). Altă dată, superstiţiile sînt prezentate ca o „născocire" rezultată fie dintr-o înşelare a judecăţii, fie dintr-o creaţie deliberată, dar care, ulterior, s-a transformat în superstiţie: „Şi ce povestesc ţăranii despre replicările oamenilor sînt numai vorbe băbeşti scornite în şezători, ca cu atîta mai lezne să-şi petreacă muierile şi fetele vremea, cînd torc" (§ 11). Superstiţiile se nasc alteori şi din anumite „nenorociri" care, prin repetiţie — la care se adaugă şi necunoaşterea cauzelor — duc la stabilirea unor raporturi care nu există în realitate. „Superstiţia aceasta (e vorba de unele rîuri care „poftesc" la înec, în ele trăind „zeoaie" sau „nimfe". — N. N.) de acolo se vede a avea începutul său că s-au luat sama că într-unele rîuri mai mulţi 48 4 — învăţătură firească 49 şi mai adeseori se îneacă oameni decît într-altele. Dară aceasta lezne se poate tîlcui. Unele rîuri au de multe ori înşălă-toare locuri, negîndite afunzimi şi multe vîltori care nu se află într-alte rîuri. Despre acelea drept aceea mai multe socotesc superştiţiozii decît despre acestea, căci mai mulţi se îneacă întru acelea decît întru acestea. Ci oamenii şi pentru aceea încă se pot îneca pentru că lezne îi loveşte guta sau ameţesc de cea prea timpurie răceală de picioare care strînge vînele. Afară de aceasta, cu cît mai mulţi oameni carii nu ştiu înota se scaldă în oarecare rîu lotru, cu atîta mai mulţi trebuie să se înece într-însul decît într-alte rîuri... Aşadară nu am îndoială că socotirea cea fără de fundămînt a super-ştiţiozilor, despre care vorbii, nu de airea fără" numai din nenorocirile acestea are începutul său" (§ 36). In sfîrşit, superstiţiile mai sînt cauzate, după cum se poate vedea din manuscris, şi de antropomorfismul ce exista în gîndirea unor oameni, în tendinţa animistă de a atribui calităţi umane- unor lucruri neînsufleţite. „Ei fac din ciur fiinţă înţelegătoare şi-i dau proprietăţi de acelea care nu se cuvin vreunui trup" (§ 19). Iată, aşadar, un întreg complex de cauze generatoare de superstiţii, a căror descoperire trăda un fin şi pătrunzător spirit de observaţie ce-şi croia drum tot mai larg în acea epocă. Situîndu-se pe o atare poziţie de gîndire, care, în locul unor misterioase şi inefabile legături între fenomene, căuta să descopere raporturi cauzal-explicative, ştiinţifice deci, Şincai ni se dezvăluie ca o personalitate cu un spirit lucid, cu o minte ascuţită capabilă nu numai să desprindă esenţa lucrurilor ci, mai mult, să o facă prin nuanţate disocieri. Cărturarul ardelean însă, ca şi toţi iluminiştii de altfel, n-a reuşit să descopere şi rădăcinile sociale ale superstiţiilor. Această limită, prezentă în manuscris ca şi în model, explicabilă istoriceşte, nu diminuează însă meritul lucrării Învăţătură fi- I rească . . ., acela de a fi mers la ţintă în explicitarea rădăci- 1 nilor gnoseologice ale superstiţiilor. j De altfel, reflecţiile pe care Şincai le face — aşa cum ; arătam, în „însemnare"-a de la § 11 — discutînd problema * „nălucirilor" solicită şi ele o justificată atenţie. Existenţa anumitor năluciri neputînd fi contestată, Şincai, nu numai mai limpede, dar şi mai ferm decît Helmuth, o explică situîndu-se pe o poziţie ştiinţifică, materialistă, stabilind o justă diferenţiere între obiectiv şi subiectiv. Datorită unei anumite „lucrări" a simţurilor este probabil ca în noi să existe ase- menea năluciri. Ele nu se află însă nicidecum în „afară de noi", ci numai în „crierii noştri". Pe de altă parte, deşi nu a văzut cauzele sociale ale, superstiţiilor, Şincai, împreună cu Helmuth, stăruia asupra efectului social nociv, comparat cu „ciuma", pe care îl are răspîndirea lor, fapt ce a determinat cu siguranţă şi ardenta cu care acestea din urmă au fost combătute. „De care toate (superstiţiile. — N. N.) voi încă aşa trebuie să vă scîrbiţi şi să vă feriţi ca şi de o ciumă care înghite neamuri şi noroade multe .. ." (§ 19). Constatarea a prilejuit şi formularea cîtorva sfaturi educative, menite să înlăture elementele dăunătoare, cum ar fi semănarea fricii, povestirea unor istorii năstruşnice etc. din educaţia pe care unii părinţi o făceau copiilor. „Greşesc aşadară părinţii şi toţi aceia care, prin ne-ntemeiate şi nebune poveşti în cea mai crudă vîrstă, împle capul pruncilor cu groaznice şi spăimîntoase năluciri despre duhurile cele necurate, căci fac de pruncii aceia, şi după ce cresc, pururea sînt înfioraţi şi la cel mai mic sunet, încă se cutrămură, mai ales noaptea, cînd se zic de superştiţiozi a îmbla duhurile cele rele, strigoile şi nălucile; de unde urmează, apoi, de oamenii carii au crescut din pruncii aceia, pentru frica ce o au înrădăcinată întru sine, nici şie, nici altora pot fi de vreun folos pre-ntunerec. Precum s-ar putea arăta aceasta prin nenumărate pilde, de aş vrea să mă lăţesc cu scrisoarea" (§ 11). Pe parcursul manuscrisului, în alte forme, ideea poate fi regăsită. Ea exprimă implicit rolul deosebit pe care, ca toţi iluminiştii, îl acorda şi Şincai puterii formatoare a educaţiei, necesităţii ca aceasta să fie cît mai sănătoasă şi realistă în conţinut. într-un limbaj pe cît era cu putinţă mai accesibil, ţi-nînd seama de puterea de înţelegere a celor cărora li se adresa, Învăţătură firească . . . cuprinde numeroase idei interesante, mărturisind un cerc de preocupări şi o treaptă evoluată la care ajunsese, în epoca respectivă, gîndirea înoitoare. Raţionalitatea, ca formă de manifestare a uriei tendinţe de laicizare, prezentă mai ales spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, străbate ca un fir roşu, caracterizam, întreg manuscrisul, indicînd progresul în modul de a concepe şi gîndi lucrurile nu numai la Şincai, ci şi la alţi numeroşi intelectuali înaintaţi din Transilvania vremii sale. Ţinînd seama de tiparele nefaste pe care le lăsase asupra gîndirii un întreg ev mediu populat de canoanele şi interdicţiile teologiei, îndreptarea 50 51 către „fire", către „pricinile naturale", apelul tot mai insistent la bunul simţ şi la experienţă, convingerea că o premisă, izvorîtă din experienţă permite gîndirii să conducă la concluzii nebănuite, dar incomparabil mai îndreptăţite, sînt tot atîtea mărturii ale unui „dezgheţ" din dogmatică şi scolastică, tot atîtea semne ale unui mod nou de a privi şi concepe lumea. Se săvîrşea, în condiţii date, paralel şi, desigur, în funcţie de schimbările social-economice şi politice, o întreagă şi valoroasă mişcare şi pe planul spiritualităţii, al ideilor. Vom putea înţelege mai bine acum — indiferent dacă multe idei au fost preluate; însăşi preluarea, ca atare, este în sine valoroasă, este mărturia unei adeziuni — valoarea unor afirmaţii ca acelea pe care, pe urmele lui Helmuth, le face Şincai cu privire la adevăr, experienţă, cunoaştere. „Noi de multe ori trebuie să credem lucruri ale cărora pricini nu le putem străbate cu priceperea noastră. Ci aceasta numai atunci ni se cuvine a o face cînd, despre adevărul lucrurilor, înţelepţeşte nu ne putem îndoi. Esperienţia ne-nvaţă . . ." (§11, „Privire"). în acelaşi sens, vorbind despre „greutatea trupurilor", Şincai scrie: „în toată natura mai multe lucruri se fac ale cărora pricini noi nu le putem cuprinde cu mintea, tătuşi trebuie să le credem, pentru că esperienţia chiar ni le arată că sînt" (cap. V). Şincai, pe linia convingerilor iluministe cu circulaţie europeană generală, răspîndite în Transilvania îndeosebi de wolfianism, acordă un rol deosebit atît 'simţurilor cît şi raţiunii. Transcriind după Helmuth, Şincai însuşi se face mandatarul unor idei ale empirismului lui Locke: „Noi pe lumea aceasta de toate laturile sîntem încungiuraţi de lucruri care le simţim şi le numim trupuri; iară trupurile acestea nu numai sînt alcătuite din părţi ci sînt şi mişcătoare, care ne învaţă sîmţirile noastre şi ne arată esperienţia" (cap. II). Aceeaşi idee poate fi găsită şi în cap. VII, care tratează despre aer: „Despre aceea cum că este aer nu ne putem îndoi în vreun modru pentru că, de nu-1 şi vedem cu ochii, îl simţim şi simţirea aceasta ne arată că este o fiinţă trupească". Cît despre puterea pe care Şincai o acorda gîndirii şi posibilităţilor largi de cunoaştere ce se deschid în faţa omului, manuscrisul ne oferă un exemplu cu atît mai edificator cu cît este încărcat de îndrăzneala unei previziuni, rezultată dintr-un raţionament prin analogie, care, în zilele noastre, stă în centrul atenţiei şi preocupărilor ştiinţei despre cosmos. în § 134 al capitolului XII, în care sînt tratate „trupurile lumeşti", adică „globurile cele strălucite care sînt de minunată mărime şi "stau în spaţiul lumei în nemăsurată depărtare delaolaltă", pornind de la asemănarea ce există între Pămînt şi celelalte planete, Şincai se raliază la părerea lui Helmuth: „Planetele prea mult se aseamănă cu globul nostru cel pămîntesc. Ele toate aşişderea se luminează şi se încălzesc de la Soare ca şi Pămîntul . . . Precum se schimbă ziua cu noaptea pre Pămînt aşa se schimbă şi în planete. Pămîntul are o lună care îi luminează noaptea, iară Joia are 4 şi Saturnul 7 luni. Pămîntul este încungiurat de atmosferă şi urme de acelea vedem şi la planete. Drept aceea adevărat este că între planete şi între trupurile cele pămînteşti foarte mare asemănare este. Şi fiindcă Pămîntul se lăcuieşte de făpturi vie şi înţelegătoare, m celelalte planete încă trebuie să fie făpturi înţelegătoare. Cine ar tăgădui aceasta, tocma aşa de nebuneşte ar lucra ca şi acela carele ar zări de departe oraşe şi sate şi pentru că nu poate vedea lăcuitorii dintr-însele ar zice că oraşele şi satele acelea nu au vreun lăcuitor"! (§ 134). Analogia merge şi mai departe, depăşind limitele sistemului nostru solar şi vizînd universul infinit: „Iară fiindcă despre aceea nu ne putem îndoi cu gîndul cum că în planetele ce se învîrtesc pre lîngă Soarele nostru lăcuiesc făpturi vie şi înţelegătoare, despre aceasta încă nu trebuie să credem că doară în planetele cele de pre lîngă alţi sori nu ar lăcui făpturi vie şi înţelegătoare" (§ 137). Exemplul, frapant prin actualitatea lui, este semnificativ, ţinîndu-se seama de epoca în care fusese dat, pentru gradul de încredere pe care, alături de gînditorii înaintaţi ai epocii, iluminiştii transilvăneni îl manifestau faţă de puterea raţiu-| nii umane. El mărturiseşte, într-un fel, însuşi spiritul ce anima * o epocă în care raţiunea începea să-şi întindă tot mai în- drăzneţ aripile, exprima o anumită universalitate în cuprinderea lucrurilor şi a lumii ce nu era proprie gîndirii încorse-' tate de canoane şi dogme. Nu este oare semnificativ faptul că într-o epocă înapoiată, în care mistica şi dogma erau suverane, gîndirea lui Şincai, deşi nu se. putea elibera în mod absolut de tutela religiei, încearcă să-i scaoe de sub pulpana? Manuscrisul lui Şincai- —■ operă selectiva, după cum am văzut — nu omite nici_ unul din acele numeroase exemple găsite în modelul german care îl purtau pe gînditorul transilvănean pe calea plină de promisiuni şi vraiă a silogismului gîndirii ştiinţifice. Credinţa în supranatural lasă locul acţiunii legilor fizicii iar ceea ce atunci era necunoscut nu mai poartă cele şapte peceţi ale misterului de nepătruns. „Taina" 52 53 devine o necunoscută pur şi simplu care, mai curînd sau mai tîrziu, urma să fie dezlegată de lumina minţii. Ştiinţa şi rezultatele la care ea conducea prin aplicarea practică a cunoştinţelor îi apărea iluministului Şincai ca o binefacere în care credea cu toată outerea. I De spiritul acesta novator în conceperea lucrurilor se leagă direct şi reflecţiile făcute pe marginea realizării, cu ajutorul ştiinţei, a „luftbalonului ce s-au slobozit în aer din i Brunsviga, cetatea Saxoniei, în anul 1784", sau „luntrea ce ' zboarăîn aer" a lui Montgolfier, „slobozită" la Paris cu un an mai înainte. Cele două realizări sînt folosite nu numai pentru a explica proprietăţile şi legile mişcării aerului sau pentru a arăta că aceste „mahini" sînt „vrednice de toată mirarea", ci şi pentru că ele pot fi de un real folos într-un viitor cînd li se va putea dirija şi mişcarea laterală, nu numai cea verticală. „Luntrile ce zburau în aer" erau utile cunoaşterii umane chiar şi în starea rudimentară de atunci: „într-aceea, tot are mahina aceasta folosul său pentru că, oamenii, carii se suie în părţile cele mai înalte ale atmosferei cu luftbalonul, şi mai bine vor cerca electricitatea aerului din care se fac fulgerii şi alte meteoare mai multe precum vom arăta de aci înainte la capetele ce vor urma" (§ 50). Convingerea că ştiinţa va servi omului, în viitor, la stăpînirea tot mai accentuată a elementelor naturii este mărturisită şi în alt loc. în „însemnarea" de la § 91, ară-tînd consecinţele nefaste ale grindinei pentru munca agricultorului, Şincai, visînd la înfăptuirile viitoare ale ştiinţei, depăşind textul helmuthian şi mărturisind, prin aceasta, în mod neîndoielnic, că tot ceea ce transcrisese despre încrederea în ştiinţă şi puterile ei devenise o convingere proprie, scrie: „Drept aceea, fi-ar de lipsă ca să se afle o mişlocire prin care să se împiedece nenorocirea aceasta. Ce măcar că este greu de a şi gîndi, tătuşi, nu putem zice că nu se va afla 1 cu vreme (subl. noastră), pentru că grindina mai tot atunci cade cînd şi trăznetele se arată şi, de s-au găsit mişlociri împrotiva trăznetelor, pentru ce să nu se poată afla şi îm- ] protiva grindinei? Pînă cînd s-ar găsi şi alte mişlociri îm- | protiva grindinei, romînii noştri nu rău fac că trag clopotele înaintea vremilor celor grele pentru că, prin 'sunetul clopotelor, mai vîrtos de sînt mari clopotele, norii se răsipesc precum ne-nvaţă esperienţia; ci atunci nu e bine a trage clopotele cînd stau norii cei grei tocma deasupra turnurilor pentru că, reschirîndu-se aerul de sunetul clopotelor, lezne pot cădea trăznetele în turnuri. Mie mi se vede că de s-ar slobozi mai multe tunuri asupra norilor celor grei, norii aceia s-ar răsipi şi grindina încă n-ar bate ţarina" (§ 91). „Deci nu sfinţenia clopotelor înlătură grindina, ci puterea lor fi-;rică!" — scria D. Prodan într-o succintă concluzie la pasajul de mai sus — surprinzînd tocmai semnificaţia unei importante schimbări ce se produce atît în gîndirea lui Şincai cît şi la alţi intelectuali înaintaţi din aceeaşi epocă. De altfel, însăşi popularizarea unor principii şi legi ale mecanicii newtoniene (din care nu lipseau şi elemente ale fizicii lui Descartes), a unor cunoştinţe despre electricitate, despre legile mişcării corpurilor cereşti era specifică „spiritului" nou al veacului, era mărturia unei poziţii progresiste incontestabile. Manifestat într-un cadru nu numai larg, ci şi divers, iluminismul în general a prezentat, firesc, pe lîngă certe trăsături comune şi diferenţe specifice. Dacă, prin reprezentanţii lui cei mai radicali, iluminismul european s-a putut ridica pînă la poziţii ateiste (Diderot, de exemplu), nu aceeaşi constatare se poate face la toţi iluminiştii. Prin caracterul său „reformist", iluminismul german a plătit tribut moderaţiunii nu numai sub aspect social, ci şi teoretic, principial. Pe bună dreptate a fost remarcat compromisul dintre teologism şi raţionalism, prezent la acesta din urmă, începînd cu Leib-niz şi terminînd cu Christian Wolff. Pufendorf, de exemplu, deşi susţinea dreptul natural, nu excludea nici pe cel divin, lumea raţională pămîntească neexcluzînd, în concepţia lui, actul creaţiei divine. Poziţiile deismului nu au fost depăşite nici de iluminiştii transilvăneni, în speţă de Gh. Şincai. împrejurarea că a fost teolog aruncă şi ea lumină şi explică de ce învăţatul ardelean n-a reuşit să se desprindă total de tradiţiile teologice, plătindu-le tribut. Nu de puţine ori apar în manuscrisul învăţătură firească . . . exclamaţii cu privire la existenţa divinităţii şi a înţelepciunii cu care ea a creat lumea. Situîndu-se pe poziţiile deismului, Şincai, ca şi Helmuth, scrie: „Pentru că ştiut lucru este că toate mutările ce se întîmplă în trupurile lumeşti nu almin-trelea se fac fără numai după legile mişcărei care dumnezeu le-au dat trupurilor, atunci cînd le-au zidit" (§ 11, „Privire"). Dacă acceptarea creaţiei şi a caracterului divin a! legilor reprezintă tara ereditară a gîndirii deiste şi care, pentru acest motiv, nici nu reţine interesul, celălalt aspect 54 I 55 a! amintitei concepţii, prin excelenţă antidogmatic, este încărcat de importante semnificaţii. Căci, odată date, legile mişcării acţionează ca legi proprii şi imutabile ale firii, amestecul supranaturalului fiind izgonit din aria propriu-zisă de desfăşurare a treburilor lumeşti. Nici „îngerii" şi nici „satana" nu mai au de astă dată vreun amestec în desfăşurarea trupurilor fireşti, iar omul, fiinţă raţională, trebuie să se conducă după propria-i judecată şi experienţă. Credinţa însăşi, ca şi la Voltaire, se raţionalizează şi ea. _ Acest mod de a gîndi, propriu nu numai lui Şincai, trebuie apreciat în funcţie de situaţia istorică concretă în care se afla Transilvania în acea vreme cînd teologia şi teismul erau dominante. Poziţia deistă nu poate fi privită, în acest sistem de referinţe, decît pozitiv. Chiar dacă, în cazul dat,, deismul nu a însemnat, ca la alţi gînditori o formă de mascare a ateismului — el a reprezentat măsura pasului făcut înainte în detaşarea şi eliberarea gîndirii de mistica religioasă, nivelul pînă la care, în condiţiile istorice de atunci, s-au putut ridica reprezentanţii ideologiei şi burgheziei în formare. Cercetarea^ materialist-istorică, dialectică, nuanţată deci,, a fenomenului arată limpede că, în condiţiile înapoiate ale Transilvaniei de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, deismul a îndeplinit o funcţie socială progresistă, înaintată. în ordinea cunoaşterii, într-un context social-politic şi economic în care ideologia dominantă era fideismul, deismul nu reprezenta un minus, o scădere, o treaptă mai joasă, ci un avans, o treaptă urcată, un nivel superior. Scriind lucrări de popularizare a ştiinţei sau întocmind manuale de aritmetică, Şincai s-a găsit în faţa a numeroase şi importante probleme de terminologie, ridicate de însuşi stadiul de dezvoltare în care se găsea în acea vreme limba romînă. Noţiuni ştiinţifice neutilizate trebuiau exprimate corespunzător. Se punea, cu alte cuvinte, problema formării unei terminologii ştiinţifice. Din acest punct de vedere, munca pe care a întreprins-o Şincai, ca şi ceilalţi cărturari, într-o vreme de preocupări insistente pe tărîmul traducerilor şi al adaptărilor, depăşeşte cadrul unei simple transpuneri dintr-o limbă într-alta. Mai mult, încercînd să se apropie de înţelegerea ţăranului, cărturarul trebuia să scrie pe înţelesul lui, într-o limbă romînească vorbită de masele romîneşti. Trebuia adaptată însăşi expunerea prin căutarea unor exemple 56 T accesibile, printr-o demonstraţie simplă care să-1 convingă înainte de toate pe cititor. Scopurile muncii _ de luminare a poporului nu puteau fi atinse în afara stabilirii unei comunicări. Din aceste necesităţi de comunicare se cristalizează, la întreaga Şcoala ardeleana, deci şi la Şincai, strădania de a scrie într-o limbă pe înţelesul celor mulţi. Nevoile practice, aşadar, în ultimă analiză realizarea scopurilor _ politico-culturale, impuneau menţinerea grafiei chirilice şi scrierea fără „măiestrie ritoricească", pentru a folosi o expresie ce îi aparţine lui Samuil Micu. Realizarea programului cultural, căruia i se dăruiseră cărturarii ardeleni, a făcut ca însuşi latinismul susţinut de ei să fie temperat ulterior şi sub raport teoretic. în a doua ediţie a lucrării Elementa lin-guae (1805), scrisă de Şincai, iluministul transilvănean notează: „Prin regulele pe care le-am statornicit în acea Gramatică (ediţia I din Elementa linguae. — N. N.) spre a scrie romîneşte cu litere latine, puţin a lipsit _ să nu facem din limba daco-romană, în ceea ce priveşte scrisul şi cititul, ceva asemănător cu cea franceză"1. Pe bună dreptate acad. Al. Rosetti şi D. Cazacu, în lucrarea privind istoria dimbn romîne literare, observau: „Părăsirea conştientă a principiului etimologic şi înlocuirea lui, în mare măsură, cu cel realist, fonetic, sînt o dovadă elocventă că aceşti cărturari ardeleni au urmărit prin activitatea lor să înlesnească cît mai mult poporului însuşirea elementelor de cultură, că au fost călăuziţi de dorinţa de a culturaliza poporul"2. Urmărind strădanile lui Şincai pe acest tărîm în textul lucrării învăţătură firească . . . întîlnim conturate clar eforturile de evitare, pe cît era posibil, a neologismului. Şi^ aceasta numai din teama că nu va fi înţeles. Aşa se explică apelul pe scară largă la termenul popular, cum de altminteri procedează Şincai şi în Povăţuire către economia de cîmp . . .3, unde terminologia de specialitate este, în general, cea cunoscută. Ultimul cercetător al terminologiei ştiinţifice romîneşti observă însă, pe bună dreptate, că în manuscrisul învăţătură ... se constată şi numeroase calcuri: arătare pentru „fenomen", repezitoriu de oţel pentru „arc", cercare pentru „experienţă", curgător pentru „fluid", curgere pentru „cu- 1 B.V.R., II, pp. 464—466. 2 Al. Rosetti, B. Cazacu, Istoria limbii romîne literare Bucureşti, 1961, p. 375. s N. A. U r s u, Formarea terminologiei ştiinţifice romîneşti, p. 41. 57 rent", cuprindere pentru „volum", cuvîntare pentru „raţionament", desime pentru „densitate", despărţicios pentru „divizibil", ieptare îndărăpt pentru „reflecţie", fiinţă pentru „substanţă", împrotivire pentru „rezistenţă", lîmpadă de vrăjit pentru „lanterna magică", sirea pentru „serie" etc. Alături de calcul lingvistic se adaugă şi împrumuturile pro-priu-zise: barometru, caniculă, centru (de greutate), elastic, elasticitate, electric, electricitate, experienţie, influx, „influenţă", maculă, mahină, metall, microscopiu, opac, sifon, spaţiu, „spirt", telescopiu, termometru, obtuz (unghi), perpen-diculăreşte, aproape toate luate din latină1. Prin urmare, în această fază a Şcolii ardelene, caracteristică nu este goana după neologism, ci, cum s-a mai remarcat2, orientarea spre cuvîntul popular. E firesc. Ei sînt preocupaţi mereu de difuzarea ştiinţei, de coborîrea ei în mase, de ridicarea poporului la cultură. Mai ales într-o operă cum era Învăţătură firească... ei nu puteau să nu ţină seama de cerinţele amintite. Ei trebuiau, de fapt, să ţină în permanenţă seama de două necesităţi, deopotrivă de arzătoare: de a crea o limbă şi de a difuza cultura în mase. Dintr-o listă bogată în lexic popular desprindem doar cîţiva termeni care pun în lumină bogăţia de expresie a autorului. Pentru Şincai inerţia e lenevire şi trindăvire, echilibrul e cumpăt, vaporii sînt aburi, iar fenomenul evaporării e aburire. Foloseşte stihie pentru element, nevederos pentru opac, bulz pentru bulgăre, stani pentru stînci, la care se asociază vorbure, vîntoase, îmboldorită, brăcină sau baeră, serin, slobod, bobotae, rotogol. Din aceleaşi raţiuni a adoptat şi pentru unele fenomene termeni cum ar fi zioara de miazănoapte pentru Aurora boreală, sau felul popular în care numeşte planetele: Mar ţa, Mer curea, Joia, Vinerea. Lupta permanentă cu greutăţile de limbă poate fi observată din oscilaţiile existente chiar pe parcursul manuscrisului lui Şincai. Strădaniile lui de a se exprima clar le întîl-nim încă de la începutul textului, din titlu. S-a gîndit iniţial să-1 formuleze Învăţătură firească spre surparea boscoanelor norodului pentru ca ulterior, însă nu mai înainte de a încerca termenul de rătăcire, să ajungă la noţiunea de superstiţie, un neologism care avea o sferă mai largă dacît primul termen utilizat. In alte locuri îl vedem notînd marginal o 1 N. A. Ursu, op. cit., pp. 79—81. 2 D. P r o d a n, Un manuscris . . ., p. 156. 58 explicaţie suplimentară: de exemplu, în text figurează natura, iar alături firea, sau, tot aşa, completează noţiunea de electru cu succin sau chirivariu, iar la trupuri întunecate asociază şi noţiunea de opace. Explicaţiile cele mai numeroase pot fi întîlnite în text tocmai în locurile în care apar termeni noi pe care, Şincai, aproape întotdeauna, caută să-i definească cît mai cuprinzător. Explicaţiile, acumulîndu-se, intervin adesea ca repetiţii supărătoare în frază, fapt ce îl determina pe Şincai să şi suprime o parte din de. Introducerea neologismului în limbă este făcută cu precauţie, fiind însoţită de cuprinzătoare explicaţii şi după principiul împrumutului din limba latină: „Din apăsarea aerului lezne se poate tîlcui şi lucrarea sifonului cu carele se trage berea, vinul, rachia şi tot feliul de licvoruri din buţi şi din butlane. Unealta aceasta, care o am numit de pe limba cea strămoşească sifon, mai cu samă se face din pleu, în forma curcubeului, şi din doauă ţevi, dintre care una e mai lungă, cealaltă mai scurtă" (§ 45). Este interesant de urmărit şi aici oscilaţia. De pildă, vorbind de măsurarea greutăţii aerului, el numeşte barometrul ţeve de glajă (§ 40) ca mai tîrziu, la numai cîteva pagini, să introducă în expunere neologismul, cunoscut şi astăzi, cu o corespunzătoare explicitate! „Din pricina aceasta se numeşte unealta aceea sau ţevea cea de glajă plină de argint viu, barometru, adecă măsurătoare de greutatea aerului" (§ 42). Un procedeu similar poate fi întîlnit şi atunci cînd defineşte termometrul: „Din termometru, adecă unealta aceea care arată gradurile căldurei şi ale frigului, încă se poate pricepe că trupurile, prin căldură, se întind şi, prin frig, se strîng laolaltă" (§ 67). Un alt exemplu îl oferă o noţiune din domeniul astronomiei: stelele fixe, numite la început, impropriu, stele stătătoare, sînt numite ulterior în mod consecvent, fixe. Adresîndu-se unui lector lipsit de noţiunile elementare ale ştiinţei, Şincai încearcă explicarea principiului lui Arhi-mede avînd în vedere nivelul lui de înţelegere: „Fieştecare trup atîta perde din greutatea sa, după ce se bagă în apă, cît apasă apa, al căriia loc îl cuprinde. Aceasta vreau a o dovedi prin o pildă care tuturor ţăranilor e cunoscută. De va voi neştine să tragă o vadră de apă din oarecare fîntînă, vadra aceea pînă cînd va fi în apă nu va fi grea; dară cît se va trage afară de apă, îndată va avea toată greutatea sa. Vreau a zice, vadra atîta apă scoate din fîntînă cîtă e lăr- 59 T gimea vedrei şi apa aceasta razămă vadra şi cu atîta o face mai uşoară cu cît e mai grea apa. Iară fiindcă apa aceasta tocma atîta apasă cît aceea cu care s-au împlut vadra cea goală, vadra încă pînă cînd rămîne cufundată în apă cu atîta mai uşoară trebuie să fie şi de abia şi este aşa de grea cît de grea era goală fiind" (§ 32). Tot aşa precedează cînd caută să explice sunetul prin mijlocirea biciului, un exemplu din lumea satelor: „Cînd plesneşti cu biciul, cu pleasna lui ce rapede se învîrte, aerul, cît se cuprinde de dînsa se strînge laolaltă şi în mai îngust iloc, carele, îndată şi cu mare putere se desparte de celalalt aer şi se întinde iarăş. Iară aerul cînd îndată se întinde, apasă pre aerul cel mai deaproape şi acesta pe celălalt pînă cînd tremură tot aerul cît este între pleasna şi între urechile noastre; şi tremurarea aceasta o numim noi sunete" (§ 56). Dar ceea ce impresionează mai mult în manuscrisul învăţătura . . . este stilul de o mare concizie, fraza bine construită, vădind nu numai o înţelegere temeinică a fenomenelor, ci şi capacitate de a mînui cu exactitate instrumentul limbii. Se remarcă îndeosebi claritatea definiţiilor („Soarele, dinpreună cu planetele şi cu cometele ce se învîrtesc pre lîngă dînsul, se numeşte sistemat lumesc" § 133), modalităţile diferite de tratare la care recurge. Astfel, în părţile dedicate expunerilor de fizică propriu-zisă, stilul e comun, aproape telegrafic: „Planetele prea mult se aseamănă cu globul nostru cel pămîntesc. Ele toate aşişderea se luminează şi se încălzesc de la Soare ca şi Pămîntul. Prin telescopiuri se văd pe faţa lor multe feliuri de neasemănări. Mai vîrtos Luna şi Vinerea se văd foarte aspre şi muntoase" (§ 134). în paragrafele în care combate superstiţiile, stilul devine narativ, dorinţa de comunicare cu cititorul este evidentă, acum precumpănesc intenţiile persuasive. Şincai, căruia, plecîndu-se de la Hronică, i s-a contestat darul povestirii, este capabil totuşi să nareze cu talent o întîmplare, o situaţie: „în oarecare oraş era un cetăţan carele avea grădina sa dinaintea portei oraşului. Din grădina aceasta, fiindcă era tocmai în calea celor ce ieşea şi întră în oraş, unii şi alţii fură poamele. Care, simţindu-o, stăpînul gradinei merge la hoheriul oraşului, despre carele era vorbă că are meşteşug de a lega şi înlemni pe tîlhari, şi—1 roagă ca să lege şi să înlemnească şi pre cei ce fură poamele lui. Hoheriul, carele în sine era om bun, înţelept şi de omenie, auzind pofta cetăţanului rîde şi-i răspunde: Eu pururea te-am ţinut a fi om înţelept şi drept aceea mă mir cum îţi tipzuieşti că eu poci face lucruri ce întrec puterea omenească" (§ 18). Asemenea pasaje sînt numeroase în manuscrisul lui Şincai, mărturisind calităţile lui de povestitor. Ele infirmă categoric, după opinia noastră, părerea mai veche despre scrisul său, izvorîtă din examinarea Hronicei, numită „o carte învăţată, o carte folositoare, dar moartă"1. Căci şi în lucrarea lui istorică şi mai cu seamă in manuscrisul nostru, cărturarul romîn dovedeşte cu prisosinţă că, atunci cînd avea în intenţie, putea comunica într-o formă plăcută fapte şi idei. Pentru toate aceste motive considerăm că valoarea manuscrisului învăţătură firească . . . rezidă şi în aportul pe care Şincai îl aduce la crearea terminologiei ştiinţifice, la dezvoltarea limbii literare romîneşti. Desigur ca publicarea lucrării va deschide un cîmp nou de activitate cercetătorilor din domeniul lingvisticii care vor trata aceste probleme, pe care, noi, în acest cadru, nu ne-am propus decît să le semnalăm. Desprinzînd cîteva din aspectele valoroase ale manuscrisului învăţătură firească... ne mărturisim convingerea că cititorul de astăzi va găsi în textul ce i se pune la îndemînă multe şi variate alte sugestii, numeroase idei valoroase pentru o epocă însemnată din trecutul cultural al poporului nostru. Desigur, va întîlni şi unele naivităţi care, în pragul zilelor noastre, vor face să-i încolţească un zîmbet condescendent. Cunoştinţele ce stau la îndemînă şcolarului de astăzi depăşesc adesea nivelul acelora ce constituiau, odinioară, apanajul savantului. Nu este, în aceasta, decît o excelentă mărturie a progresului social cunoscut de patria şi poporul nostru de-a lungul a mai bine de un veac şi jumătate şi, cu deosebire, în anii din urmă, în anii luminoşi ai revoluţiei socialiste. Neîndoielnic, dimensiunile vieţii noastre noi, ale culturii noastre socialiste, sînt scăldate de o strălucitoare lumină în comparaţie cu tot ceea ce a fost mai înainte. Dar dacă ele sînt atît de mari, aceasta se datoreşte, printre altele, şi faptului că nu sînt rupte de trecut. Dimpotrivă, ele sînt o continuare, pe un alt plan, calitativ superior şi necunoscut în istorie, tocmai a celor mai înalte şi înaintate aspiraţii de odinioară ale maselor populare şi ale reprezentanţilor ei cei mai de seamă. Manuscrisul lui Şincai face parte din acele tra- 1 N. I o r g a, op. cit., p. 237. 60 61 diţii pe care cultura noastră nouă le preia cu toată căldura unei înţelegeri obiective, ştiinţifice a valorii pe care o au. Poate că, aşa cum scria şi acad. D. Prodan, manuscrisul — prin intenţia şi scopul pe care-1 urmărea — păstrîndu-şi într-un fel actualitatea, poate să sugereze iniţiativa unei lucrări asemănătoare care, la nivelul exigent al condiţiilor de azi, să fie utilă combaterii restului de superstiţii şi prejudecăţi ce continuă să supravieţuiască în unele conştiinţe ce nu s-au putut încă ridica, în întregime, în zona luminoasă a cunoaşterii contemporane. dumitru ghişe - pompiliu teodor Prezentarea textului lucrării învăţătură firească ... a ridicat cîteva probleme de transcriere şi editare a căror cunoaştere de către cititor o considerăm a fi utilă. Transcrierea efectuată este integrală. Au fost respectate ordinea capitolelor şi a paragrafelor, titlurile de capitole şi subcapitole etc. Probleme deosebite s-au ivit în legătură cu transpunerea din alfabetul chirilic în cel latin. Neurmărind scopuri filologice, dar căutînd să respectăm cît mai mult realitatea lingvistică a manuscrisului, am adoptat o transcriere interpretativă, socotind că în acest fel lectura textului este mai accesibilă cititorului contemporan. De un real folos în munca de transcriere ne-au fost Principii de transcriere a textelor romîneşti. Secolele al XVI-lea — al XVIII-lea [„Limba Romînă", XI (1962), nr. 6, pp. 653— 660], precum şi studiul lui N. A. Ursu: Problema interpretării grafiei chirilice romîneşti din jurul anului 1800 [„Limba Romînă", IX (1960), nr. 3, pp. 33—46], ale cărui principii generale de transcriere se întemeiază în bună parte pe cercetarea monumentelor scrisului romînesc din Transilvania. Transcriind interpretativ, nu ne-am îngăduit abateri care să afecteze realitatea fonetică a limbii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea. Astfel, pentru a concretiza cîteva aspecte legate de transpunerea grafiei chirilice, ţinem să dăm cititorului unele exemplificări. Deoarece în textul manuscrisului lui Şincai intervine alternativ grafia iaste cu este, noi am transcris peste tot este. Acest principiu interpretativ noi l-am respectat şi în alte cazuri (de exemplu: simţi — simţi; cheae — cheie), optînd întotdeauna pentru forma ultimă de scriere pe care o foloseşte Şincai, formă care de altfel corespunde mai bine fonetismului limbii romîne. Am păstrat însă neschimbate cele două forme în care apar pre şi pe, pretutindinea şi pretutindenea. Atunci cînd însă Şincai scrie consecvent tocma, întocma, acuş, iarăş, însuş, şi tot consecvent numai, tătuşi, am respectat, întocmai grafia originalului. Am menţinut, de asemenea, fără mo- 63 dificări grafiile: plăsmuire, plesneşti, pleasna, sbucneşte, dar lezne, trăznet. Cuvintele, ca mintue, mueri, părae, scîntce, tigae ş.a. în care e este precedat de o vocală, le-am transcris: mîntuie, muieri, păraie, scinteie, tigaie. Atunci cînd e a fost precedat de o consoană labială, e a fost păstrat ca atare, fără a fi diftongat, transcriind fer, peliţă, perele, petre etc. aceasta corespunzînd unei realităţi fonetice. O accentuat din cuvîntul personă, ca şi din alte neologisme de origine latino-romanică nu a fost diftongat, păs-trîndu-se astfel forma în care se pronunţa frecvent în perioada respectivă. Tot pentru a respecta o realitate fonetică, ă final din cuvinte ca: chilia, liniă, ştriă, propiă ş.a. a fost transcris e (chilie, linie etc). Acolo unde anumite consoane sînt dublate (jerr, metall ■commun, shoceatură etc), transcrierea a fost făcută prin eliminarea uneia. Litera chirilică Ti , folosită atît cu valoare de e, cît şi de ea sau ia, a fost transcrisă, respectîndu-se realitatea fonetică din jurul anului 1800, cînd nu se mai utiliza leage, ci lege, nu mearge, ci merge, nu vreaţi, ci vreţi, nu aiavea, ci aievea şi altele. La fel, în spiritul normelor care ne-au călăuzit, am transcris rău şi nu reu, buzdunari şi nu buzdunariu, în schimb am menţinut buzdunariul, ca formă articulată. Menţionăm că prescurtarea p.p. am întregit-o, transcriind p(entru) p(ildă) în schimb ş.c. am păstrat-o întocmai, ea fiind utilizată curent şi astăzi în aceeaşi formă. în locurile în care punctuaţia din manuscris îngreuia înţelegerea, am intervenit operînd modificări cerute de normele ortografice actuale. Ţinem să mulţumim, pe această cale, pentru ajutorul primit, tovarăşilor Ileana Bozac şi prof. I. Muşlea. dumitru ghişe şi pompiliu teodor „învăţătură fireasca spre surparea superstiţiei norodului" (Manuscris autograf) 64 5 capul 1 DESPRE ÎNVĂŢĂTURA FIREASCĂ ÎN COMUN1 —Z~J. 'agină a manuscrisului lui Gh. Şincai, învăţătură firească spre surpa rea superstiţiei norodului. 66 § 1 Prin cuvîntul fire se înţeleg toate trupurile cîte se află în lume; şi învăţătura care vorbeşte despre proprietăţile, puterile şi lucrările trupurilor se numeşte învăţătură firească, învăţătura firească drept aceea numai cu trupurile cele din lume are de a face şi de a cerca pricinile întîmplărilor celor din trupurile acestea, care învăţătură, după elenie sau grecia cea veche, se zice fizică, adecă ştiinţa sau meşteşugul firei. Aşadară, noi avem ceva ştiinţă din învăţătura firei cînd învăţăm, pentru pildă, ce proprietăţi au trupurile, cînd străbatem cu mintea ce alcătuire au focul, aerul şi apa, cînd cuprindem iarăş cu mintea cum se nasc ploaia, zăpada şi grîn-dinea dimpreună cu celelalte meteori ce se fac în văzduh, precum sînt fulgerul şi trăznetul, cînd pricepem ceva despre mişcarea ce o fac luna şi stelele şi, mai pre urmă, cînd cunoaştem pricina pentru care se întunecă Luna şi Soarele. § 2 Folosul învăţăturei ceii fireşti sau al fizicei mai mare e decît a-1 putea spune pentru că, între altele, prea mult ni-1 întrebuinţăm la economie. Căci aceluia carele e deprins în fizică, învăţătura fizicei îi dă ştiinţă de a-şi lucra ca mai bine ţarinile, de a-şi sădi şi înmulţi cu rînd bun tot feliul de pomi şi de plînte, şi de a-şi agonisi cele mai sînătoase şi mai hrănoase notreţe pe sama dobitoacelor sale. Ştiinţa fizicei şi acestea arată plugarilor: care pluguri şi care unelte sînt mai bune spre lucrarea fieştecăria ţarini, care barem de le-ar socoti plugarii romîneşti2. || § 3 Ştiinţa fizicei e foarte de folos şi spre ţinerea sînătăţei căci arată, între altele, că mult strică sînătăţei fieştecăruia a 67 lăcui în casă prea mică sau cocioabă făcută în pămînt, au numai in faţa pămîntului, a-şi încălzi prea tare soba în care lăcuieşte, a ţinea tot închise fereştile. Tot aceeaş ştiinţă arată omului şi cum să-şi cruţe sînătatea, şi să încungiure boalele. Drept aceea, la ştiinţa aceasta trebuie să alerge fieştecarele cînd se bolnăveşte, iară nu la descîntări şi la boscoane, din care nu e de a nădăjdui vreun folos. Insă fiindcă nu toţi oamenii pot şti fizica, cei bolnavi trebuie să alerge la doftorii cei prin oeîrmuire orînduiţi, că aceştia au toată ştiinţa fizicei. § 4 Ştiinţa fizicei şi aceasta o lucrează, ca oamenii să fie odihniţi şi îndestuliţi, pentru că mîntuie pe fieştecarele de frica cea fără de lipsă, în care din neştiinţă au căzut şi-i dă deplinită învingere asupra rătăcirei ceii păguboasă prin care atîtea mii de oameni se ţin în cleşte. Căci cine se va înfricoşa de zmeii cei înfocaţi carii se iaptă prin văzduh şi de flăcările ce zbugnesc din pămînt de va şti ce sînt lucrurile acestea? Cine se va spăria de ivirea cometelor, adecă a stelelor celor cu coadă, sau cu cutremur va întreba ce însemnează ivirea lor de se va dovedi că stelele acestea tocma nemica însemnează, ci îşi ţin cursul lor ceii minunat? Cine va judeca despre fericirea sau nefericirea sa şi a altora de pe stele (măcar că nebunia aceasta în unele cărindare s-au însemnat), de i se va adeveri că stelele n-au putere de a face pre oameni fericiţi sau nefericiţi?3 Cînd se seamănă bucatele, se sădesc plîntele, se pun oarele la clocit şi se înţearcă viţeiir—, cine va lua sama la lună este ea noauă sau plină, are pătra-riul cel dintîi, sau cel de pre urmă, de va socoti precum se cuvine, că luna ila toate acelea tocma nemica ajută sau strică? Aşadară, adevărat este că numai ştiinţa fizicei e mişlocirea aceea prin care se mîntuie oamenii de toate rătăcirile lor. Drept aceea, cine va învăţa fizica se va mîntui de rătăcirile în care alţii din neştiinţă s-au alunecat. || capul ii DESPRE PROPRIETĂŢILE TRUPURILOR § 5 Noi pe lumea aceasta de toate laturile sîntem încungiu-raţi de lucruri care le simţim şi le numim trupuri; iară trupurile acestea nu numai sînt alcătuite din părţi ci sînt şi mişcătoare, care ne învaţă simţirile noastre şi ne arată esperienţia. Drept aceea, trupul nu e alta fără numai un lucru carele e alcătuit din părţi şi se poate mişca. Aşa trupul omului este alcătuit din oase, carne şi sînge, lemnul se despică, petrile, glaja, şi varul se zdrobesc şi se fac mai multe părţi dintr-însele. Aşadară, fieştecare trup este alcătuit din mai multe părţi şi se poate despărţi în părţile din care este alcătuit. Afară de aceasta fieştecare trup este şi mişcători, căci fieştecare trup se poate mişca prin puterea altor trupuri. Aşa se pot surpa turnurile şi sfărma stanii prin trăznete şi vîntoase sau vorbure, ce nu s-ar putea face de n-ar fi trupurile mişcătoare. însemnare Fieştecare trup de ar fi cît de mic şi de nu s-ar şi putea zări numai cu ochii goli este din părţi alcătuit, şi se poate, în părţile din care este alcătuit, despărţi. Iară despărţirea aceasta de atîtea ori sau în aşa de lungă sirea se poate face cît de abia se poate crede. Aşa la într-auritul unei sîrme de argint aurul întru aşa de mici şi de nepricepute părţi se desparte cît trebuie să te minunezi. Ci natura sau firea încă lucrează aceasta în trupuri, pentru că de vei arunca numai un strop de văpseală galbină într-un vas plin de apă limpede aşa va văpsi apa, cît mai în toate părţile aoei vei vedea cît de cît din văpseală cea galbină. în Hina şi în Tar-taria/' cea mare încă se află o fiară nu prea marc care are beşică supt pîntice şi în beşica aceea un fel de mir ce se numeşte mosc. Moscul acesta de-1 vei pune într-o casă şi vei dezlega beşica în care se ţine, aşa va împlea casa de miros (fără de a perde cevaş vrednic de socotinţă din greutate şi mărimea sa) de mai multe zile, ba încă şi luni, se va sîmţi 68 69 miroase. De unde poţi socoti în cît de mici părţi desface natura sau firea pe mosc. Ci eu vreau a arăta lucrul acesta 3 şi prin || altă pildă care tuturor este cunoscută şi ştiută. Unii cîni, pe setă sau vreme uscată, cînd urmele picioarelor nu se văd pre pămînt, de ar merge stăpînii lor au fiarele cele sălbatece cît de departe, urmează lor. Care cum o ar putea face de n-ar rămînea pre toată calea, ce o au călătorit stăpînii şi o au curs fiarele, aburi sau prea sipţiri părticele din trupurile lor, care cînii le adulmecă prin mirosirea lor cea prea mare şi prea ascuţită şi le osebesc de alţi aburi? Lucrarea aceasta a cînilor, de o va socoti neştine bine şi de-amăruntul, trebuie să se minuneze nu numai de sipţirim-rea părţilor aburului ci şi de puterea şi înţelepciunea zidito-riului, carele aşa au plăsmuit toată natura, ca dînsa să poată despărţi trupurile în cele mai mărunte şi mai sipţiri părticele. Deplinirile acestea ale lui dumnezeu, adecă puterea şi înţelepciunea, mai mult strălucesc din plăsmuirea jivinilor acelora carii atîta de mici sînt cît mii de milioane pot încăpea într-un deşert ce nu e mai mare de un grăunţ de năsîp. Iară cum că sînt jivini de acestea nu ne putem îndoi pentru că, cei ce cearcă cele mai ascunse ale naturei, ne-ncredin-ţează despre aceea că ei cu microscopurile sale, adecă cu glăjile cele ce înmăresc toate lucrurile, au aflat adevărul acesta. Drept aceea, ne-ndoindu-ne despre jivinii aceia, de vom socoti cît de mici trebuie să fie picioarele, vînele şi alte părţi ale trupurilor lor, trebuie să ne rătăcim cu gîndul şi cu priceperea şi, mirîndu-ne, să strigăm: cît de adîncă e înţelepciunea şi necuprinsă puterea ta, dumnezeule! § 6 Aşadară toate lucrurile care sînt întinse sau sînt alcătuite din părţi de ar fi cît de mici sau cît de sipţiri pre cum este aerul şi celelalte lucruri sipţiri, nu se pot lepăda din numărul trupurilor, ci sînt trupuri adevărate. Aşa sînt trupuri adevărate: apa, laptele, vinul, berea şi toate cîte cură; aşişderea şi focul. Pentru aceea sînt trupuri curgătoare, tari şi moi. Trupuri curgătoare se numesc acelea ale cărora cele mai mici părţi foarte lezne se pot despărţi delaolaltă şi, aşa despărţite, de abia sau nicicum se zăresc. Afară de aceasta, trupurile curgătoare aşa îşi unesc părţile sale cît pe faţa lor cea deasupra nu se poate pricepe vreo deschilinire între dîn-sele, precum se poate vedea la apă, care e trup curgător. Trupuri tari se cheamă acelea || care nu lezne îşi mută figura 4 sa, adecă faţa sau alcătuirea cea dinafară, prin batere, precum sînt petrile şi toate metalurile cele netopite. Mai sînt trupuri care se zic moi şi acestea, prin batere, îndată îşi schimbă figura sa, precum se întîmplă la bulzul cel din lut moale făcut. Unele trupuri, precum sînt repezitoriul cel de oţel de la încuietorile de fer, de la curse, de la ceasorni-cile de buzdunari şi de la altele şi ascuţitul săbiilor şi al spadelor lezne se gîrgiobesc şi prin aceea îşi pierd figura sa, dară au o putere în sine de a-şi dobîndi iarăş figura cea dintîi. Puterea aceasta se numeşte elasticitate şi trupurile care o au (fie ele tari sau moi, sau curgătoare; căci în toate acestea se află elasticitate) se zic elastice. Drept aceea, trupuri elastice sînt trupurile acelea care, după ce şi-au perdut figura sa prin apăsare sau întindere, cît înceată puterea care le-au apăsat sau le-au întins, îndată îşi iau figura cea dintîi. De pildă îţi fie, afară de repezitoriul cel de oţel şi de ascuţitul spadelor, cele mai sus aduse, fieştece beşică înfiată sau foaie plin de apă, care apăsîndu-le cu mîna se turtesc cîtva, iară luîndu-ţi mîna de pe dînsele iarăş merg la locul său. De unde poţi culege că şi aerul din beşică şi apa din foaie au elasticitatea sa. Aşişderea poţi pricepe că curelele sînt elastice pentru că, întinzîndu-le, se lungesc, iară lăsîndu-le din mîni iarăş se scurtă. Globii cei din oase de elefant făcuţi se ţin de trupurile cele mai tari şi foarte anevoie îşi mută figura. Drept aceea, mare întrebare este: oare sînt elastici? La care întrebare răspund fizicii că, pentru analogia sau asemănarea care o au cu trupurile cele tari şi elastice, ei încă trebuie să fie elastici, de nu şi putem noi pricepe elasticitatea lor. § 7 Dintru acelea care s-au zis pînă aci despre proprietăţile trupurilor, cu dreptate se poate închide că fieştecare trup este întîi întins, adecă că cuprinde loc; a doaua, mişcător, adecă că se lasă ca dintr-un loc să se poarte într-altul; a treia, despărţicios, adecă că se poate desface || în părţi; a 5 patra, că fieştecare trup are figura şi mărimea sa; şi drept acestea, a cincea, că întru acelaş tîmp nu poate fi în mai multe locuri de faţă. 70 71 Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 8 Mai de demult, mulţi credea că unii oameni se pot face nevăzuţi şi muta în fiare. Ba şi în vremile de acum se află nebuni carii cred acestea, dară nebunia lor se poate arăta numai din proprietăţile trupurilor, care sîngure dovedesc că trupul omului cel dintru atîtea părţi alcătuit nu se poate face odată nevăzut şi apoi iarăş văzut. Pentru că mutarea aceasta se împrotiveşte naturei trupurilor, pe care nici oamenii, nici îngerii o pot muta prin orice meşteşug. Căci de o ar putea muta, atunci ar trebui au trupul omului să se desfacă în aşa de mici părţi cît cu ochii goii să nu le putem vedea, şi apoi părţile acelea iarăş să se împreune ca să le putem vedea, au ochii noştri aşa să se întunece cît noi trupurile deodată nicicum, de altă dată almintrelea să le vedem. Ci la aceasta este de lipsă o putere nesfîrşită care nu se cuvine zidirilor fără numai ziditoriului. Ce nebunie sau ce ne-nţelepciune n-au fost şi n-ar fi, aşadară, a crede că oamenii, cu puterea satanei, se pot sau cîndva s-au putut face nevăzuţi au muta în iepuri, mîţe, cîni, cai, şi mai ales în lupi? Că acestea nu s-au întîmplat vreodată, ci înţelepţii cei dedemult, ca să îndrepte năravurile şi plecările cele rele ale oamenilor, au scris nişte fabule sau poveşti în care pre oameni i-au tipărit după năravurile şi plecările lor cele rele, adecă: pre cei mînioşi pentru mînia lor i-au numit lei; pre cei nesăţioşi lupi; pre cei beţivi porci; pre cei scumpi cîni ş.a, de unde apoi cei fără de minte rău au socotit că doară oamenii s-au fost mutat în dobitoacele acestea. Şi de aci au izvorît după aceea toată superstiţia. capul iii DESPRE MIŞCAREA TRUPURILOR § 9 Toate cîte sînt în lume, de da mari pînă la mici, pururea s'nt în mişcare: aşa pre ceri se mişcă stelele care j| le numim planete, pre lîngă soare, şi pre pămînt minârariurile, plîn-tele, şi dobitoacele prin mişcare lucrează. Fără de mişcarea aceasta toată lumea ar fi numai un haos, în care nici ar fi viaţă, nici putere, nici deplinire, nici frumseţe. Drept aceea trebuie să cunoaştem înţelepciunea cea prea adîncă a lui dumnezeu şi să mulţămim pentru bunătatea lui cea prea mare, de care fiind pornit atotputernicul toate trupurile le-au dăruit cu putere de a se mişca. Iară mişcarea nu e alta fără numai mutarea locului prin care un trup se apropie sau se despartă de alt trup5. Aşa, cînd împingem noi o piatră aceea îşi mută locul său şi se mişcă. Aşişderea, cînd mergem noi dintr-o sobă într-alta ne mişcăm, pentru că mutăm locul nostru. § 10 La fieştecare mişcare doauă trebuie să se socotească: calea sau linia pre care se mişcă trupul şi iuţimea mişcărei trupului. Iuţimea mişcărei se măsură prin tîmpul în carele oarecare trup săvîrşeşte o cale. Iară calea se arata prin partea lumei cătră care se mişcă trupul. Aşa se zice p p că gloanţa ce s-au împuşcat dintr-o flintă spre oarecare semn, cătră semnul acela şi-au luat calea şi că tîmpul în carele soseşte gloanţa la semn este iuţimea mişcărei gloan-ţei. învaţă drept aceea din pilda aceasta că îndreptarea şi iuţimea sînt cele mai de lipsă proprietăţi ale mişcărei, care nici se pot despărţi de dînsa. Afară de aceea mai învaţă şi aceasta: că fieştecare trup, cînd se mişcă în otărît tîmp, otă-rîtă cale săvîrşeşte spre partea lumei cătră care au pornit, pentru că cu adevărul acesta acuş ne vom folosi asupra superştiţiozilor. 73 însemnare Aşadară îndreptarea şi iuţimea sînt cele mai de lipsă proprietăţi ale mişcărei. Pune că doi tineri fug la un semn ce s-au arătat lor şi unul dintre dînşii au ajuns la semnul acela în doauă minute, iară celalalt în tîmpul de doauă minute numai de gimătate au săvîrşit calea. în întîmplarea aceasta tînărul cel dintîi au fost de doauă ori aşa de iute ca al doilea. Şi aci sînt timpurile [J asemene, iară calea neasemenă; drept aceea zic fizicii, că de sînt timpurile asemene, iuţimea este ca şi calea. Adecă, de ce e mai lungă calea, de aceea au fost mai mare şi iuţimea întru acelaş tîmp. Iară de va sosi un tînăr la numitul semn în doauă minute, şi celalalt în patru minute, atunci încă s-au mişcat cel dintîi de doauă ori aşa de iute ca al doilea. Şi în întîmplarea aceasta calea e asemenă şi tîmpurile sînt nasemene. Drept aceea, zice că de este la mişcare cale asemenă, iară tîmpurile sînt neasemene, iuţimea este ca şi tîmpurile. Adecă, de ce e mai scurt tîmpul de aceea au fost mai mare iuţimea; şi de ce e mai lung tîmpul de aceea au fost mai mică iuţimea mişcărei. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 11 Cîte le-am învăţat pînă aci despre proprietăţile trupurilor şi despre mişcarea lor, de le vom întoarce asupra nepri-ceperei şi a nebuniei superştiţiozilor, doauă rătăciri ale lor se vor descoperi: 1. Că ţin, că omul, afară de locul întru carele cu adevărat este de faţă în oarecare tîmp, tot întru acelaş tîmp poate fi de faţă şi într-alt loc; sau, că omul, pre cum vorbesc superştiţiozii, se poate replica. Ci părerea aceasta a lor este fără de temei pentru că nici un trup poate fi în doauă sau mai multe locuri întru acelaş tîmp, că aceasta se împro-tiveşte naturei trupurilor şi, fiziceşte vorbind, tocma cu neputinţă este ca un trup într-o clipeală să fie în mai multe locuri de faţă şi pentru aceea pentru că mişcarea trupurilor nu se poate face fără de tîmp. Drept aceea lăsaţi de a vă înşăla cu replicarea trupurilor şi nu credeţi ziselor care se împrotivesc proprietăţilor trupeşti şi nu sînt cu putinţă. 2. Că zic, că oamenii se pot soroci sau pofti de faţă în oarecare loc tocma atunci cînd sînt într-alt loc de faţă, care iarăş este cu neputinţă. Nebunii, carii îşi întipuiesc un lucru ca acesta, cred că oamenii cei ce aşa se sorocesc se asupresc de greu somn, din carele pînă atunci nu se pot deştepta pînă cînd le ţine arătarea într-alt loc, şi că persona cea sorocită la toate, cîte se întreabă de dînsa cu orînduială răspunde. Noi nu avem op de a arăta aci deosebi \i cît de nebuneşte şi de nepriceput^ gîndesc aceştia; ci voi, de veţi socoti că omul nu se poate arăta într-alt loc de nu va lăsa locul în carele au fost mai nainte, lezne puteţi vedea că soroceala, de care se vorbi aci, nu e cu putinţă. Privire Noi de multe ori trebuie să credem lucruri ale cărora pricini nu le putem străbate cu priceperea noastră. Ci aceasta numai atunci ni se cuvine a o face cînd, despre adevărul lucrurilor, înţelepţeşte nu ne putem îndoi. Esperienţia ne-n-vaţă că magnetul (piatra, cea minunată, despre care mai multe voi grăi la locul său) trage ferul la sine şi că acul cel de magnet pururea spre miază-noapte se întoarce cu capul cel mai gros, despre al căruia adevăr nu ne putem îndoi, căci îî vedem cu ochii şi despre aceea ce vedem cu ochii noştri nu ni se cuvine a ne îndoi. Iară despre ce înţelepţeşte nu ne putem îndoi, aceea trebuie să o credem de nu şi putem străbate cu priceperea noastră pricina pentru care se face. Nu aşa este cu istoriile cele despre ivirea unui om într-alt loc, ce e osebit de locul în carele aievea se află de faţă omul acela pentru că întâmplările ce se aduc prin istoriile acelea chiar se împrotivesc proprietăţilor şi lucrărilor naturei celor adevărate şi cunoscute şi drept aceea nici pot fi adevărate. Toate fabulele sau poveştile acestea s-au scornit de oameni ca aceia carii mult s-au înşălat cu judecata şi s-au înrădăcinat în deşartă credere. Şi ce povestesc ţăranii despre replicările oamenilor sînt numai vorbe băbeşti scornite în şezători, ca cu atîta mai lezne să-şi petreacă muierile şi fetele vremea, cînd torc. Preste care le-am zis, mai socotiţi şi aceasta: cum s-ar putea omul replica doară cu trupul? Ci trupul lui rămîne în locul care l-au avut mai nainte, precum ne încredinţează şi vederea şi pipăirea noastră, nici se poate vedea tot întru aceeaş clipeală şi într-alt loc pentru că fieştecare trup, din firea sa, numai un loc cuprinde deodată. Zic oamenii cei zăluzi că în replicare numai sufletul omului se replică, adecă 74 75 numai sufletul omului trece de la locul în carele este trupul într-alt loc, ci zisa aceasta a lor iarăş nu se poate primi. Pentru că, cînd iese sufletul din trup, trupul rămîne desufle-ţit şi mort. Cum ar putea drept aceea face lucruri care numai cei vii le pot face? || Au nu sînt acestea cu neputinţă? C\J mirăzănii de acestea sînt şi mai multe. Căci cum s-ar face pre sine sufletul acesta văzut? Sau cum s-ar putea arăta întru acela tip, carele să fie asemenea nu numai trupului său celui de o vreme lăsat ci şi veşmintelor cu care este trupul îmbrăcat? Cum s-ar putea sufletul acesta iarăş împreuna cu trupul său cel părăsit? De ar putea face aceasta sufletul, ar putea face şi aceea că, după ce se desparte de trup şi moare omul, iarăş să se împreune cu trupul şi să învie pre om. Care lucru cine îl va zice a fi cu putinţă? Fără numai acela carele cu totul este lipsit de minte. Feriţi-vă drept aceea de a crede că se poate da vreo replicare. Sînt şi de aceia oamenii carii rău cred că îngerii cei căzuţi sau dracii au îndămînare de a face şi de a lua pe sine feli de feli de forme, care deplin întipuiesc acuş pre un om, acuş pre altul. Ci aceia, carii aşa cred şi gîndesc, nu cunosc natura duhurilor şi rău se înşală cînd judecă despre puterea dracilor. Pentru că ştiut lucru este că toate mutările ce se întîmplă în trupurile lumeşti nu almintrelea se fac fără numai după legile mişcărei care dumnezeu le-au dat trupurilor, atunci cînd le-au zidit. Iară de ar putea duhurile cele necurate nemişlocit lucra în trupuri, de ar putea din aer şi din alte materii alcătui forme şi acelea a le lua pe sine, de s-ar putea stîrni vîntoase şi vorbure, de ar putea aţîţa fulgere şi pricinui trăznete, atunci s-ar întîmplă mutări ca acelea în trupurile lumeşti care nu s-ar putea tîlcui după legile naturei. însă ştiut este, din toate observaţiile care le avem de la o mie şi mai mulţi ani, că meteorele sau întîm-plările cele din văzduh din pricini trupeşti se fac şi că toate mişcările trupurilor numai după legile cele de la dumnezeu lor date se îndreaptă. Aşadară, aceea se împrotiveşte naturei duhurilor ca dînsele să lucre trupeşte, vreau a zice ca dîn-sele( din sîngură puterea lor să facă lucruri de acelea care numai trupurilor se cuvin şi le sînt propie. Nici îmi arunce neştine că sufletul pînă cînd rămîne în om mişcă şi îndreaptă trupul omului, pentru că sufletul, pînă cînd rămîne în om, este fiziceşte unit cu trupul omului; dară dracii nu sînt fiziceşte uniţi cu vreunele trupuri. Şi, drept aceea, nici pot mişca şi îndrepta pe vreunele trupuri. Care, neputîndu-o 76 T face dracii, cu mult rnai puţin vor putea face forme de trupuri omeneşti şi a se arăta într-însele. || Afară de acestea, 10 după patima şi învierea domnului Hristos, precum scrie Sfîn-tul Petru în Epistola 2. capul 2. stihul 4., „Dumnezeu, pre îngerii carii au greşit nu i-au iertat ci, cu lanţurile întune-recului în tartar legîndu-i, i-au dat spre judecată a se păzi"6. De unde neputînd îngerii cei greşiţi ieşi, nu se pot însoţi nici cu oamenii nici pot avea vreo putere preste dînşii. Dintru acestea şi din cele ce s-au zis mai nainte, drept aceea poţi învăţa că nu sînt pe lume nici vrăjitori, nici fermecători, nici strigoi, nici descîntători, nici prilostiţi, nici însoţiţi cu diavolul, nici zmei adevăraţi ci, toate cîte se întîmplă se fac după legile ce Dumnezeu le-au dat naturei dintru-nceput, care, ne-nţelegîndu-le şi nepricepîndu-le, superştiţiozii cei vătămaţi la crieri le zic a fi mirăzănii şi boscoane. Greşesc aşadară părinţii şi toţi aceia care prin ne-ntemeiate şi nebune poveşti în cea mai crudă vîrstă, împle capul pruncilor cu groaznice şi spăimîntoase năluciri despre duhurile cele necurate, căci fac de pruncii aceia, şi după ce cresc, pururea sînt înfioraţi şi la cel mai mic sunet încă se cutrămură, mai ales noaptea, cînd se zic de superştiţiozi a îmbla duhurile cele rele, strigoile şi nălucile; de unde urmează, apoi, de oamenii carii au crescut din pruncii aceia, pentru frica ce o au înrădăcinată întru sine, nici şie, nici altora pot fi de vreun folos pre-ntunerec. Precum s-ar putea arăta aceasta prin nenumărate pilde, de aş vrea să mă lăţesc cu scrisoarea. însemnare Măcar că toate sînt adevărate cîte am scris pînă aci asupra superştiţiozilor, tătuşi unele năluciri pentru aceea nu se pot tăgădui, pentru că esperienţia multora le întăreşte; dară nălucirile acelea nu sînt afară de noi, fără numai în noi, adecă ni se năzăresc noauă prin lucrarea vînelor vederei feli de feli de tipuri, care numai în crierii noştri se află, iară nu şi afară de noi. Căci leapădă frica, întăreşte-ţi inima, mergi la năluca ce ţi se pare şi, vrînd a o prinde, însuş vei simţi şi vei vedea că nu este lup, sau urs, sau cal, şi ce precum ţi se părea ş.c, ci este un spin, un scau sau altăceva. De unde cu dreptate putem judeca şi închide că nălucirile care le vedem numai în crierii noştri sînt aievea, iară nu şi afară de noi. (| 11 77 § 12 Precum este cu neputinţă ca neştine să se arate pre sine într-un loc osebit de locul acela în carele adevărat şi aievea se află de faţă tocma aşa cu neputinţă este şi aceea ca să se chieme morţii din mormînturile sale prin orice fel de cercuri şi vrăjituri. Sorocirea aceasta numai acela o va putea crede căruia îi lipseşte mintea şi înţelepciunea omenească. Pentru că, după învăţătura Sîntei Scripturi, sufletele, după ce se despart de trupuri, acelea proprietăţi capătă care nu le îngăduie lor să se unească iarăş cu trupurile sale pînă la judecata cea de pre urmă, nici să se mai arate mai mult pînă atunci pe lume. Aşadară sufletele nu zboară pre lîngă pămînt, şi cu mult mai puţin se arată pre sine în formă ca aceea care să fie asemenă trupurilor în care au lăcuit mai nainte. Dracul încă nu poate lua tip de trup omenesc, pentru că nu poate nemiş-locit lucra în trupuri şi, fără de aceea, nu are vreo amestecătură cu crugul nostru cel pămîntesc. Drept aceea învăţătura de a soroci pre cei morţi şi de a-i întreba despre lucruri ascunse e numai bîrfeală scornită de oamenii cei superştiţiozi. în-tr-aceea nu se poate tăgădui că vrăjitorii ştiu meşteşuguri ascunse prin care ei lezne pot înşăla pre cei ne-nvăţaţi. Pentru că sînt mai multe feliuri de unelte cu care, prin mişlo-cirea razelor luminei, se pot întipui prea groaznice forme de lucruri, măcar că lucrurile nu sînt de faţă. Carele cunoaşte uneltele acestea, acela nu se va înşăla prin meşteşugul vrăjitorilor. Se pot face prin uneltele cele fiziceşti arătări ca acelea de care se minunează cei ce nu ştiu puterile naturei. Ba, ce e mai mult, se pot face în aerul cel slobod, prin nişte oglinde, mai multe feliuri de tipuri, încă şi forme de oameni care să se mişte spre noi. Iată, cît de cu meşteşug este măiestria vrăjitorilor prin care înşală ei pre cei ne-nvăţaţi şi nepricepuţi. Vrăjitoriul ce vrea să-şi arate măiestria duce pre oameni într-o sobă care e cuptuşită mai totdeauna cu pănură neagră, în mişlocul sobei stă un altari negru, pre carele ard doauă lumini şi se află pre dînsul şi căpăţîne cu oase de oameni morţi, ca prin acestea încă dintru-nceput să înfricoşeze şi să sparie pre cei ce sînt de faţă şi văd acestea. După ce s-au adunat jj oamenii, face vrăjitoriul împrejurul altariului pre pămînt un cerc şi roagă pre cei ce sînt de faţă ca să nu grăiască, nici să treacă preste cerc, ca nu cumva trecînd să-i sugrume diavolul. Apoi îşi începe vrăjitura cu cuvinte foarte încîlcite şi afumă sau cădeşte altariul cu tot feliul de ierburi mirositoare. Atunci deodată se stîng de sine luminile şi se face un foarte mare tropot, de care toată soba se cutremură. întru aceeaş clipeală de ochi se arată spiritul carele spînzură în aer deasupra altariului şi neîncetat se mişcă. Atunci vrăjitoriul taie cu sabia sa pre spirit, preste mişloc, fără de al vătăma, iară spiritul la aceea începe amar şi înfricoşat a se văieta. Acuma pune vrăjitoriul tot feliul de întrebări spiritului, la care răspunde acesta cu un glas foarte groaznic şi înfricoşat. Deci iarăş se face un nou tropot prin care se cutremură soba şi spiritul pere dinaintea ochilor. în toată lucrarea aceasta cu atîta meşteşug şi cu atîta viclenie se ascunde înşălăciunea cît cel mai isteţ om încă se poate minuna şi nodul nu lezne îl poate deslega. Ci ştiut lucru e că, prin mişlocirea niscăror oglinde, în aerul cel slobod se pot întipui mai multe feliuri de forme, ba că aceea încă se poate face ca forme de oameni să se mişte spre noi. încît este despre întîmplarea mai sus adusă, arătarea spiritului în aer deasupra altarului nu e alta fără numai lucrarea unei lîmpade (lămpaş) ascunse pre altari. Lîmpada aceasta, pentru aceea pentru că aşa de minunate lucrări face cît şi pre cei ce sînt de faţă îi răpeşte în mirare, se numeşte lîmpada de vrăjit. în lîmpada aceasta, care e îmboldorită sau băgată într-o lădăţuie, se află o oglindă, o făclie şi o cărigă de glajă pe care se zugrăvesc lucrurile cele ce trebuie să se arate cu văpsele vederoase. Lucrarea lîmpadei aceştia stă întru aceea ca într-o casă întunecoasă, pre un părete alb mai mare, să arate lucrurile cele mititele. Afară de aceasta, trebuie să se ştie că forma cea văpsită a lucrurilor celor mititele care s-au zugrăvit pe glajă cu văpsele vederoase se poate întipui nu numai pe părete ci şi în fumul carele iese prin vîrvul cel deschis al lîmpadei şi se suie în sus. j| în fumul acesta se îneacă lumina care iese din lîmpada şi, de va fi vr-un spirit zugrăvit pe glajă, acesta se arată în fum şi, drept aceea, în aer slobod. Mai întîi i se iveşte capul, apoi, pe rînd, i se vede toată forma cea groaznică. Glaja, pe care se zugrăveşte spiritul, încă trebuie toată îmboldorită cu negru, ca numai tipul spiritului să se vadă; că aşa se va vedea numai tipul spiritului în fum fără de alte forme prinprejur. înşălăciunea aceasta atîta e de meşteşugită cît cei ce o văd nu îndată o pot descoperi, pentru că fiind casa toată cu negru cuptuşită, fumul nu se poate lua în samă, şi fiindcă lădăţuia e pusă pre altari, vrăjitoriul cu aşa de mare meşte- şug şti ascunde pricina formelor celor minunate, cît văzătorii rămîn îndoiţi cu gîndul de n-au fost chiar duhul cel sorocit arătarea aceea care au văzut-o. Văietătura cea înfricoşată _ a spiritului, cînd l-au tăiat prin mişloc vrăjitoriul cu sabia, şi răspunsurile lui la întrebările acestuia neprice-pîndu-le cei ce sînt de faţă, la atîta îi aduc pre ei de mai ■mult sînt morţi decît vii. Iară ca să poată zbiera şi vorbi spiritul acesta, carele numai din văpselele ce să văd în fum este făcut, de acolo vine că înşălătorii aceştia mai cu samă au obicinuit a avea pre lîngă sine cîte un om, carele şti vorbi din pîntece. Omul acesta, carele şti meşteşugul de a vorbi din pîntece, aşa sloboade glasurile, nemişcîndu-şi buzele sale, cît gîndesc oamenii carii ascultă că spiritul le sloboade. încît este despre celelalte arătări, precum sînt stingerea luminilor şi facerea tropotului, acestea vin din întocmirea sobei în care sînt ascunse personale cele ce sînt spre ajuto-riul vrăjitoriului şi fac pre ascuns toate cîte sînt de trebuinţă. Vedeţi prin ce meşteşuguri înşală vrăjitorii pre oamenii cei ne-nvăţaţi şi nepricepuţi! capul iv DESPRE LEGILE MIŞCĂREI TRUPURILOR § 13 Atotputernicul făcătoriul lumei, cînd au zidit trupurile, le-au dat niscare legi după care trebuie să se îndrepte în mişcarea lor. Şi din cunoştinţa legilor acestora se pot tîlcui multe feliuri de arătări despre care jj zic superştiţiozii că, sau sînt minuni, adecă, că sau se fac prin puterea lui dumnezeu cea preste rînduirea firei, sau se lucrează prin puterea satanei. Drept aceea mare pricină avem noi ca să ne îndeletnicim a învăţa şi a înţelege legile mişcărei trupurilor. § 14 Esperienţia ne arată că fieştecare trup are o putere prin care el se împrotiveşte mişcărei ce i se face prin alt trup, pentru că de cîte ori vrem să stricăm odihna unui trup, de atîtea ori simţim într-însul o împrotivire. Aşa de vrem noi p p să mişcăm un lemn sau o peatră, totdeauna simţim o împrotivire care nici o putem învinge almin-trelea fără numai cu o mai mare putere a noastră. împro-tivirea aceasta a mişcărei sau (să vorbesc mai chiar) puterea aceasta de a-şi ţinea odihna, în trupurile cele însufleţite se numeşte lenevire iar în trupurile cele ne-nsufleţite se zice trîndăv^re7. Şi esperienţia ne-nvaţă că trîndăvirea (să nu grăiesc despre lenevire) nu e întocma în toate trupurile ci, într-unele e mai mare, într-altele mai mică. Pentru că, de vom lua doauă globuri de aceeaş mărime, unul de plumb şi altul de lemn şi le vom zvîrli, globul cel de plumb mai tare se va împrotivi mînei noastre decît cel de lemn. Mărimea trîndăvirei drept aceea nu trebuie socotită după mărimea trupurilor, ci după materia lor. Iară prin materia trupurilor alta nu înţelegem fără numai părticelele acelea din care se alcătuiesc trupurile. Drept aceea cînd zicem noi că trîndăvirea în trupuri se oricinuieşte de materia lor, numai aceea zicem că trîndăvirea în trupuri se pricinuieşte de părticelele din care se alcătuiesc trupurile şi că părticelele acele cu cît sînt mai multe, cu <> — învăţătură firească 81 atîta mai mult îngreuiază şi trîndăvesc trupurile şi le fac mai împrotivitoare mişcărei. Spre pildă luaţi trei gloanţe de tunuri dintre care una să fie de 20, alta de 10, a treia de 5 funţi. Gloanţa cea de 20 de funţi va avea trîndăvire de doauă ori mai mare decît cea de 10 funţi şi de patru ori mai mare decît cea de 5 funţi, pentru că părticelele din care e alcătuită dînsa încă cu atîta sînt mai multe decît ale celor doauă gloanţe mai mici, şi pentru aceea gloanţa cea de 20 de funţi cu atîta mai tare se va împrotivi şi mişcărei cu cît 15 este mai mare. j| § 15 De aci se cunoaşte legea cea dintîi a mişcărei, care sună aşa: „Fieştecare trup, cînd odihneşte, pîn-atunci trebuie să odihnească pînă cînd se mişcă prin altă putere ce este afară de dînsul". Pentru că toate trupurile se împrotivesc mişcărei prin trîndăvirea sa. De unde urmează că trupurile pînă atunci nu se pot mişca pînă cînd nu se învinge împrotivirea lor. Drept aceea trupurile pînă atunci trebuie să odihnească pînă cînd altă putere le învinge împrotivirea şi prin aceea le face să se mişte. Aşa, o piatră pînă-atunci va odihni pînă cînd se va mişca prin o putere ce e afară de dînsa. Şi cu cît mai mare este împrotivirea, cu atîta mai mare trebuie să fie şi puterea de care se învinge. § 16 A doaua lege a mişcărei este aceasta: „Fieştecare trup, după ce s-au mişcat odată, pîn-atunci trebuie să se mişte, cu aceeaş iuţime şi cu aceeaş îndreptare, pînă cînd nu-1 va sili altă putere sau să odihnească sau să-şi piardă din iuţime, sau să-şi mute îndreptarea". Adevărat este că noi înşine nu putem pune vreun trup în stat ca acela ca pre el în mişcarea lui nemica să-1 împedece. Dară tătuşi esperienţia ne-nvaţă că cu cît mai mică e împrotivirea de la alte trupuri, cu atîta mai lungă şi întru acelaş tip trebuie să fie mişcarea trupului celui clătit din locul său. Căci tipzuiţi-vă o apă mare şi îngheţată, a căriia faţă să fie tocma netedă şi puneţi că neştine au zvîrlit un glob de lemn pe ghiaţa aceea netedă. Globul acela prea-ndelung se va învîrti şi pururea s-ar mişca de nu l-ar împiedeca trei lucruri, adecă: greutatea, care îl trage la centrul sau punctul cel din mişlocul pămîntului, frecarea, care o are cu ghiaţa şi aerul, carele, împrotivin-du-i-se, îl osteneşte şi mai pre urmă îl sileşte să odihnească. Din pilda aceasta chiar poţi cunoaşte că mişcarea fieştecărui trup cu atîta mai îndelung ţine cu cît mai puţine împrotiviri are şi că toate trupurile ce s-au mişcat odată n-ar putea înceta vreodineoară de a se mişca de nu ar avea împrotiviri de a le învinge. § 17 Zisa aceasta: „Că mişcarea totdeauna e întocma cu puterea care lucră în trupuri" este a treia lege a mişcărei. Cine nu înţelege zisa aceasta ieie sama la respicarea ce va urma. De urmează o mişcare de doauă ori mai mare decît cea dintîi, mişcarea aceea trebuie să aibă temeiul său. Iară temeiul acesta j' nu stă într-alta fără numai în puterea care lucră în trupuri sau care mişcă trupurile. Drept aceea, de este mişcarea unui trup nu numai cît cea mai dinainte ci încă odată aşa de tare, puterea care mişcă pe trupul acela încă trebuie să fie nu numai cît cea mai dinainte ci încă odată aşa de tare. Pentru pildă, la jucărea cu cotea sau cu lopta, puterea prin care se mişcă cotea este baterea ei, care, de va mîna cotea 100 de paşi, trebuie să fie încă odată aşa de tare cît au fost de tare baterea ce o au mînat numai 50 de paşi. Şi aşa, din pilda aceasta, se dovedeşte că mişcarea totdeauna este întocma cu puterea care lucră în trupuri sau care mişcă trupurile. Mişcarea aceasta a trupurilor se face pururea după otărîtă îndreptare sau oblu: şi aşa trupurile nu se pot mişca almintrelea, fără numai pe linia oablă, într-acolo încătrău lc-au împins puterea ceea ce lucră într-însele. Iară de-şi schimbă trupurile îndreptarea lor şi merg pe linia strîmbă, nu se împing numai de o putere ci de mai multe puteri. Căci atuncea se abat trupurile pe linia strîmbă cînd mai este încă o putere prin care pururea se trag de la linia oablă. Aşa p p, dacă leagă oarecare prunc o cotcă cu o aţă şi cu mîna cu care ţine aţa învîrte cotea, aţa aceea nu îngăduie ca cotea să se mişte oblu, ci pururea o trage de la mişcarea cea oablă şi o sileşte ca, în toată clipeala, să-şi schimbe îndreptarea. De unde vine apoi că trebuie să facă linie strîmbă cu mişcarea sa. 82 83 Legi de acestea de ale mişcărei sînt şi mai multe ci, pentru voi ţăranii, sînt tocma grele. Drept aceea eu încă nu vorbesc despre dînsele, ci numai acelea despre care am cuvîn-tat le întorc şi aplec spre surparea superstiţiei. § 18 între nebuniile superştiţiozilor cea mai ne-ntocmită este, nelovit, meşteşugul aşa de a lega pre om prin vrăjitură şi prin zicerea unor cuvinte cît să nu se poată duce de pre un loc ci să rămînă neclătit într-însul. întru acesta tip vreau a lega pre oameni ca să nu se poată mişca din Joc, pe pasări ca să nu poată zbura, pe fiarele cele sălbatece ca să nu poată fugi şi flintele ca să nu se poată slobozi. Ci zisa oamenilor acestora cu totul se împrotiveşte jj puterilor celor mişcătoare a trupurilor. Căci de ar trebui tîlhariul, carele este în fugă, fără de voia lui să stea deodată nemişcat, fără de vreo mîn-tuinţă ar trebui altă putere să lucre în el, care să-1 şi silească la odihnă. Şi puterea aceasta ar trebui să facă neputincioase toate mădulările vieţii tîlhariului cîte îi sînt acestuia de lipsă spre mişcare, adecă puterea aceasta ar trebui cu totul să înlemnească, să amorţească toate mădulările cele vie ale tîlhariului şi apoi iarăş îndată să le deslemnească sau desmor-ţească, cît se află tîlhariul şi se sloboade. însă numai de rîs este a şi gîndi că mădulările cele din trupul omului s-ar putea îndată înlemni numai prin semne şi prin mornăirea unor cuvinte, că aceasta pentru aceea nu e cu putinţă pentru că printr-însa s-ar strica legile mişcărei, care de dumnezeu sînt vărsate în toate trupurile. Aceea, carii se laudă cu meşteşuguri de acestea, cearcă să înşele pre cei nepricepuţi prin tot feliul de minunate8 poveşti cum au legat ei pre acesta sau pre acela tîlhari. Iară unii spun adevărul şi mărturisesc că meşteşugurile, care se zic ei a le şti, nu sînt cu putinţă, tătuşi, ca să nu-şi peardă crezămîntul şi socoteala care o au cei nepricepuţi despre dînşii, se folosesc cu unele mişlociri din care (încît sparie şi continesc acelea pe tîlhari) multe lucruri bune urmează. Eu încă ştiu o pildă despre mişlocirile acelea, care e vrednică de a se aduce aci. în oarecare oraş era un cetăţan carele avea grădina sa dinaintea portei oraşului. Din grădina aceasta, fiindcă era tocma în calea celor ce ieşea şi întră în oraş, unii şi alţii fura poamele. Care, simţindu-o, stăpînul gradinei merge la hoheriul oraşului, despre carele era vorbă că are meşteşug de a lega şi înlemni pe tîlhari, şi-1 roagă ca să lege şi să înlemnească şi prea cei ce fură poamele lui. Hoheriul, carele în sine era om bun, înţelept şi de omenie, auzind pofta cetă-ţanului rîde şi-i răspunde:1 Eu pururea te-am ţinut a fi om înţelept şi drept aceea mă mir cum îţi tipzuieşti că eu poci face lucruri ce întrec puterea omenească. îmi eşti prieten vechi şi iubit, pentru aceea nici te poci lăsa în rătăcirea ta. Crede-mi mie că meşteşugul de a înlemni pre cineva e cu neputinţă şi numai minciună. Spune-mi mie, cum ţi-ai putut tipzui că eu ştiu meşteşugul acela? Eu încă sînt om ca şi tine şi de nu poţi tu înlemni pre unul carele e depărtat de tine, tocma aşa nu-1 voi putea înlemni nici eu, nici altul. Dară sînt niscare mişlocir ce se pot folosi şi întoarce spre înfricoşarea tîlharilor, dintre care îţi voi spune una. în oraşul acesta se află mai mulţi oameni mişei, carii bucuroşi slujesc pe simbrie. !| Chiamă pre unul dintr-aceştia şi, plătindu-i ceva, te întocmeşte cu dînsul ca el, într-o demineaţă, la otărît ceas, să sară în grădina ta, să împle o corfă cu poame, apoi să se suie pe gard şi să stea acolo pînă ce vei merge tu şi-1 vei dezlega prin semnele sau cuvintele care i le-ai spus mai nainte. în ziua în care se va face aceasta, la ceasul pus, mergi cu vr-o cîţiva oameni la grădină de vezi pe tîlhariul cel legat şi înlemnit cum şede pe gard. Iară el cu umilinţă, trebuie să te roage ca să-1 deslegi şi deslemneşti, la care rugare tu îl desleagă prin semnele sau cuvintele ce i le-ai fost spus mai nainte şi el sară gios de pe gard şi fugă de acolo. Aşa, fieştecarele dintre cei ce sînt de faţă va crede că omul acela au fost legat şi înlemnit şi pretutindinea vor vesti că tu şti meşteşugul de a lega şi înlemni pe tîlhari, nici va mai cuteza cineva a fura poamele tale. Cetăţanul au urmat învăţăturei hoheriului şi de aci înainte nici i-au mai perit poamele. Tocma aşa este şi legătura fiarelor celor sălbatece din pădure. Acelea care le zic unii vînători despre aceea sînt numai vorbe deşerte şi cine ar crede vorbelor acelora ar trebui să se numere între cei nebuni, de carii rîd cei înţelepţi. Ce visează unii despre legătura flintelor9, ca să nu se sloboadă, nu e mai mică nebunie decît cele mai dinainte. Căci zic că de va auzi neştine, carele e în pădure sau pe cîmp, o împuşcătură de departe şi va înoda un feli de iarbă, zicînd deodată şi nişte cuvinte ascunse, puşcaşul, carele au 84 85 fost împuşcat, nu-şi va putea slobozi iarăş flinta sa pîn-atunci pînă cînd nu se va deslega nodul cel în iarbă făcut sau de sine, sau prin alt cineva, au altă ceva. Ci ştiut lucru e că flinta se va slobozi numai de va fi praful din tigaie uscat, gaura destupată, cremenea bună şi aşa întocmită ca scînteile să le verse în tigaie, de s-ar şi lega mii de noduri şi toţi vrăjitorii cîţi sînt pe lume o ar descînta. De aci se ţine şi nebunia acelora carii se fălesc că ei aşa se pot lega pre sine cît nici sabia, nici gloanţele cele din flinte sau pistoale împuşcate îi pot vătăma. Ba, ce e mai mult, sînt şi de aceea oameni carii zic că meşteşugul să nu prindă pre om sabia şi gloanţe este firesc şi, ca să arate aceasta, aduc spre pildă caprele cele sălbatece, cerbii, şi alte fiare care pe vremea aceea, cînd pasc unele ierburi sau mîncă unele poame, în doauă sau trei zile atîta se întăresc la trup cît nu se pot vătăma prin puşcături şi gloanţe. Care nebunie 19 a lor au mai născut si altă nebunie ce stă întru aceasta "\ că pre acela nu-1 poate prinde puşca carele poartă la sine o gloanţa ce s-au aflat într-o capră sălbatecă. De veţi socoti voi ce ar fi de lipsă la aceea ca trupul dobitocesc, carele din mai multe părţi curgătoare şi cărnoase este făcut, aşa să se întărească cît nici o gloanţa să-1 poată străbată, lezne veţi pricepe că cu neputinţă este ca prin mîncarea unei ierbi sau prin purtarea unei gloanţe să se poată patra lucru ca acela. Căci de s-ar putea patra lucrul acesta, trupul omului ar trebui să se întărească ca oţelul şi ca peatra şi de ar dobîndi învîrtoşarea aceasta, atunci n-ar putea vieţui. Pentru că la vieţuirea omului tocma de lipsă este învîrtirea sîngelui prin vîne, care nu s-ar putea face de s-ar învîrtoşa sîngele şi carnea. Aceia, despre carii să zice că ei însuşi au făcut probă cu sine şi au îngăduit altora ca să împuşte în dînşii, nici s-au vătămat de gloanţe, încă numai cît înşală prin meşteşug pre cei ce caută la dînşii, pentru că îşi gătesc gloanţe de prea sipţire glajă şi le împle cu argint viu, care gloanţe mult se aseamănă şi la vedere şi la greutate cu gloanţele cele de plumb, şi nu lezne se pot osebi. Aşadară cu gloanţe de acestea îşi încarcă ei puştile, care lezne se şi zdrobesc cînd se apasă cu vergeaua şi, drept aceea, nu vatămă. Alţi înşălători sînt carii spre sfîrşitul acesta se folosesc cu pistoale în care mai pot băga încă o ţeve foarte sipţire, de acelaş metal, care aşa e de-ntocmită cît nu lezne, se ooate 86 deschilini de ţevea cea adevărată a pistolului. Aceştia, mai nainte de a-şi arăta meşteşugul, împle ţevea cea adevărată a pistolului numai cu praf, apoi bagă într-însa ţevea cea sipţire, după aceea dau unuia dintre cei ce sînt de faţă pistolul ca să-1 împle cu praf şi cu gloanţa. Dară, mai nainte de a îngădui ca să se împuşte asupra lor, iau pistolul de la cel ce l-au împlut cu praf şi cu gloanţa, ca să-1 descînte, şi cînd îl descînta, pre supt masă, lîngă care şed sau stau, atunci, cu mare şi nesimţită iuţime, smulg din pistol ţevea cea sipţire care s-au fost împlut cu praf şi cu gloanţe şi aşa dau pistolul unuia dintre cei ce sînt de faţă, ca să-1 sloboadă spre dînşii. Iară fiindcă în ţevea cea adevărată a pistolului numai praf este, praful acela nu poate vătăma pre comediant. Baronul Trenk cel vestit încă au poruncit odineoară şerbilor săi ca să sloboadă mai multe flinte asupra sa, )j ci el încă au fost scos mai nainte gloanţele din flinte. § 19 După ce aţi învăţat că meşteşugul de a lega pe tîlhari, pe pasări, pe fiare şi flintele cu tot feliul de puşti ! nu e alta fără numai nebunia superştiţiozilor, mai trebuie încă şi alta superstiţie să vă aduc şi pun înainte, care foarte s-au lăţit şi înrădăcinat şi între unii romîni. Aceasta stă în aruncarea cu ciurul10, prin care superştiţiozii cearcă a descoperi lucruri ascunse şi neştiute. Iară aruncarea cu ciurul aşa au obicinuit a se face de oamenii cei superştiţiozi: superştiţiozul cel mai mare, adecă magistrul sau meşterul, ia un ciur şi nişte foarfeci, care unelte, după întipzuirea lui cea nebună şi rătăcită, amîndoauă trebuie să fie moştenite de la părinţi şi nu almintrelea cîştigate. Şi vrînd să găsească furul, întinde foar-fecile şi, cu capetele sau vîrvurile tăişului, le împlîntă în beşca ciurului, ca cu acelea să înalţe ciurul de la pămînt. Apoi doauă persone îşi pun degetele sale cele de mişloc de la amîndoauă mînile supt urechile foarfecilor, ca aşa ciurul să stea în aer. Acuma magistrul îşi începe meşteşugul său cel superştiţioz cu nişte mornăituri de cuvinte ce nemica însemnează. Deci numeşte el pe personele acelea despre care pentru vreo răutate sau pentru vreun furtişag ce le-au pătrat mai nainte poate fi prepus şi, cît se zice numele celui vino- ivat, ciurul încă trebuie (după cum rău cred superştiţiozii) să se învîrtească şi prin aceea să arate pe vinovatul. Iată, acestea sînt ceremoniile ce le ţin superştiţiozii la aruncarea cu ciurul, aceasta e superstiţia lor care voi încă o puteţi cunoaşte a fi mare nebunie pentru că gîcitoriul cel mincinos nu are op de alta fără numai cît de puţin de a-şi mişca degetul _ şi ciurul îndată se va învîrti. Aceia, carii zic că ciurul şi foarfecele pentru aceea au osebită putere de a arăta lucruri ascunse pentru că sînt unelte de moşie11, vorbesc fără de nici o pricepere şi ei însuşi nu ştiu ce grăiesc. Ei fac din ciur fiinţă înţelegătoare şi-i dau proprietăţi de acelea care nu se cuvin vreunui trup. Zic alţii că ciurul se învîrte de dracul; ci acela carele au învăţat legile mişcărei, lezne poate vedea că dracul nu are de a face nici cu învîrtirea ciurului, nici cu altă gîcire. Pentru că el nu poate nici a lucra în trupuri, nici a se însoţi cu oamenii. Iară noi ştim că fieştecare^ trup, pentru trîndăvirea sa, pîn-atunci trebuie să ră-mînă în odihnă pînă cînd se mişcă prin puterea altui trup. 21 Aşadară || de s-ar da dracului putere de a mişca ciurul, el ar putea muta şi legile mişcărei, care tătuşi numai despre atotputernicul dumnezeu se poate zice. Alţii iarăş îşi întipzuiesc că însuş dumnezeu mişcă ciurul prin atotputernică voia sa. Ci aceştia, prin urîtă gîndirea lor, prea necinstesc pre dumnezeu, pentru că îl aseamănă zidirei căriia ei vreau să-i poruncească prin vrăjiturile sale. Şi tocma prin aceea cad ei în prea groaznic păcat. Aceasta e pricina că dumnezeu nu numai au poruncit ca între izrailteni să nu se afle vrăjitori ci chiar au şi zis că el se scîrbeşte de dînşii, precum se poate ceti în mai multe locuri ale Testamîntului celui vechi. Iara încît este pentru învîrtirea ciurului, acea aşa se poate tîlcui. După ce au ţinut amîndoauă personele cu degetele sale, cele supt urechile foarfecilor aşezate, vreo cîtva vreme ciurul, încep degetele a tremura şi, prin tremurarea aceea ce nu lezne se poate simţi, ciurul carele pentru aşezarea şi întocmirea lui prea lezne se poate învîrti, atîta se împinge cît se mişcă din odihna lui. Iară mişcarea ciurului pentru aceea se face tocma între acelaş tîmp cînd se numeşte persoana despre care e prepusul cel mai mare, pentru că magistrul mai cu samă atunci numeşte pe persona de care are el prepus că e vinovată, cînd încep a tremura degetele celor doauă persone. Sau de nu-i slujeşte meşteşugul acesta, lezne poate el însuş, prin o mică şi nesimţită împingere cu degetul, mişca ciurul din odihna lui. Gîcirea adevărului ce se cearcă prin aruncarea cu ciurul, drept aceea, atîta de nebună şi de ne-ntemeiată este cît şi superştiţiozii o văd şi o mărturisesc a fi înşălătoare şi mincinoasă. Afară de aruncarea cu ciurul mai este şi altă gîcitură care, tocma aşa de nebună şi de nelegiuită fiind ca şi aruncarea cu ciurul, aşişderea cearcă adevărul prin o cheie iarăş moştenită de la părinţi. Şi de la gîcitură aceasta se lucră precum urmează: gîcitoriul cel nebun înfige cheia cea moştenită în Biblie, la acelaş loc unde începe Evanghelia Sîntului Ioan şi, întru acelaş tip, ca mînunchiul cheiei să rămînă afară de Biblie. Apoi ia o brăcină sau baieră, care după întipzuirea lui iarăş moştenită trebuie să fie, şi cu brăcina aceasta aşa leagă Biblia ca să nu cadă dinţr-însa^ cheia. Deci doauă persone, ca şi la aruncarea cu ciurul îşi pun degetele cele din mişloc ale mînilor supt mînunchiul cheiei şi rădică Biblia în aer. După acestea magistrul zice nişte cuvinte nelovite şi ne-nţelese şi numeşte pe mai multe persone. La numirea personelor celor j| nevinovate cheia nu trebuie să se mişte, iară la numirea celor vinovate cheia trebuie să se învîrtă cît mai tare. Superştiţiozii, cînd lucră aşa, zic că prin modrul acesta de a gîci cu atîta mai lezne se pot nimeri făcătorii de rău cu cît mai adev<ăr>at e că cuvîntul lui dumnezeu este ne-nşălători. O, ce nelegiuire şi ce fel de dumnezăire este a schimosi Sînta Scriptură şi a pîngări cuvîntul lui dumnezeu prin superstiţii de acestea. Eu însumi mă mir şi mă încrucez cînd văd cît de strîmb se folosesc superştiţiozii cu cuvîntul lui dumnezeu! Căci măcar că este adevărat că cuvîntul^lui dumnezeu e ne-nşălători tătuşi, dumnezeu nu ne-au învăţat pre noi, cu cuvîntul său, meşteşuguri de acelea prin care să descoperim lucruri ascunse şi neştiute, ci el ne-au _ pus înainte cu cuvîntul său adevăruri care trebuie să le ştim şi să le credem spre mîntuirea şi fericirea noastră. De vă îndoiţi despre aceasta spuneţi-mi voi în care loc al Sîntei Scripturi ne-au făgăduit noauă dumnezeu că, prin cuvîntul său, vom putea descoperi furturile şi alte fapte rele ale oamenilor? Nu ne-au învăţat pre noi dumnezeu, nici ne-au făgăduit de acestea ci, mai vîrtos, ne-au arătat şi ne-au încredinţat, prin descoperirea sa care ni o au făcut, că el urăşte vrăjiturile şi se scîrbeşte de toate boscoanele care sînt aruncarea cu ciurul, căutarea cu cheile, cu bobii şi cu ceara, spunerea norocului şi altele. De care toate voi încă aşa trebuie să vă scîrbiţi şi să vă feriţi ca şi de o ciumă care înghite neamuri şi noroade multe, de nu vreţi să vă număraţi cu aceia carii sînt întocma cu închinătorii bozilor. 88 89 capul v DESPRE GREUTATEA TRUPURILOR § 20 în toată natura mai multe lucruri se fac ale cărora pricini noi nu le putem cuprinde cu mintea, tătuşi trebuie să le credem, pentru că esperienţia chiar ni le arată că sînt. Lucrurile acestea se numesc tainele naturei şi de dînsele se ţine şi greutatea care în toate trupurile o vedem şi o simţim. Iară greutatea trupurilor nu este alta fără numai plecarea aceea de care se silesc trupurile a se mişca spre centrul sau puntul cel de mişloc al pămîntului. însă noi ştim că fieştecare trup oblu într-acolo se mişcă încătrău îl sileşte puterea care lucră în el. Drept aceea de vom rădica noi o piatră şi apoi o vom slobozi să cadă pre pămînt, piatra aceasta va cădea oblu spre centrul pămîntului şi perpendi-culăreşte pre faţa pămîntului. Vreau a zice, aşa va cădea piatra aceasta pre faţa pămîntului || cît linia care o va face căzînd nu va fi mai plecată spre dreapta decît spre stînga, nici înainte decît înapoi. Iară numai aceea linie poate cădea perpendiculăreşte pre un glob, cum este şi pămîntul nostru, care trece prin centrul globului. De veţi lua un glob rotund si aşa veţi înfige pre faţa lui un ac oblu cît acul acela să nu fie mai mult plecat spre dreapta decît spre stînga, nici înainte decît înapoi şi, după aceea, cu gîndul vostru atîta veţi lungi acul cît să străbată pînă de cealaltă parte prin glob, veţi vedea că acul aşa lungit a trebui să treacă tocma prin centrul globului. Aşa stă, p p, în figura 1 ce se va pune la sfîrşitul cărţei, linia n.D. perpendiculăreşte pe globul A.B.D.E., pentru că de se va lungi pînă la A va trece prin centrul globului, carele este C. Tocma aşa putem cuvînta şi despre liniile 1 E, 1 A şi m B. Drept aceea din figura 1 puteţi vedea că pre orice glob numai linia aceea stă perpendiculăreşte care trece prin centrul lui. Iară, fiindcă toate liniile cîte le fac trupurile cînd cad la pămînt sînt perpendiculare la faţa sau la irotunzimea pămîntului, toate liniile acestea trebuie să treacă pînă în centrul pămîntului şi, din pricina aceasta, se zice că greutatea trupurilor este plecarea aceea de care se silesc dînsele cătră centrul pămîntului. § 21 Puterea greutăţei se arată pre sine la toate trupurile şi în toate locurile. Vreau a zice: stăi unde vei vrea (de nu cu trupul încai cu cugetul) pe globul nostru cel pămîntesc şi puterea greutăţei o vei găsi acolo. Pentru că aşa spînzură pămîntul în borta ceriului ca şi luna, soarele drept aceea tot aceiaş înălţime o are noaptea care o are şi ziua. Căci aceluia carele stă pre cealaltă faţă a pămîntului şi cuprinde locul cel ce ni se pare noauă a fi tocma supt picioarele noastre, tocma aşa de înalt i se vede soarele pe cer ca şi noauă şi de va arunca dînsul o peatră în sus, peatra aceea va cădea la pămînt pe linia ce trage oblu la centrul pămîntului. Din figura cea dintîi chiar vei putea cunoaşte aceasta. întipzu-ieşte-ţi că globul A.B.D.E. este globul nostru cel pămîntesc. Socoteşte acuma că tu te afli în locul D şi arunci o peatră în sus cătră n, peatra aceea va cădea la pămînt pe linia nC. De vei fi pre pămînt în locul A şi vei arunca o peatră în sus cătră 1, peatra aceea va cădea la pămînt pe linia 1 C. Aşişderea se face în locul B de la m pînă la C şi în locul E de la o pînă || la C. Doară te îndoieşte despre acestea şi gîn-deşti că lezne este a arunca din locul D o peatră în sus cătră 1, pentru că locul D este deasupra pămîntului şi drept aceea mai înalt. Dară anevoie este a arunca peatra de la A către 1, pentru că A este dedesubtul pămîntului şi drept aceea mai în gios şi 1 şi mai în gios este decît A. Ci îndoiala aceasta de acolo vine că nu bine ne-ntipzuim ce e sus şi ce e gios, pentru că (proprie vorbind) acela loc se zice a fi mai sus carele e mai departe de centrul pămîntului şi acela mai gios carele e mai aproape de acelaş centru decît alte locuri. Aşadară de vom fi noi pre cealaltă faţă a pămîntului, în locul A, locul 1 va fi mai sus decît A, pentru că 1 e mai departe de centrul C. Şi aşa noi putem arunca tocma atîta de bine o peatră din A cătră 1, ca şi din D către n. Pre scurt, oriunde sîntem noi pre faţa pămîntului, tot în sus căutăm şi trupurile de acolo tot cătră centrul pămîntului se silesc. Nici trebuie să ne îndoim cît mai puţin despre toate acestea, pentru că mulţi oameni înţelepţi şi de multe ori au încungiurat tot pămîntul şi cîte şi cum le-am zis tot aşa le-au aflat pretutindenea. 90 91 § 22 Mai multe feliuri de mişcări omeneşti şi dobitoceşti sînt care numai în greutate au temeiul său. Eu voi aduce unele dintr-însele numai şi voi să socotiţi ce este centrul greutăţei. Dară prin centrul greutăţei se înţelege puntul acela din oarecare trup pre lîngă care toate părţile trupului întocma atîrnă. Din pricina aceasta nu poate cădea trupul de se va sprînginî centrul greutăţei lui. Aşa p p, de vei culca tu un baston de-a lungul şi apoi aşa îl vei rădica cu un deget ca să tea pe deget şi capetele bastonului să nu atîrne unul mai mult decît altul, acolo este centrul greutăţei lui, unde-1 sprîngineşti tu cu degetul. Dară centrul greutăţei trupurilor trebuie deschilinit de la centrul mărimei lor, pentru că prin centrul mărimei trupurilor se înţelege puntul acela carele stă în mişlocul feţei trupului şi-1 desparte pre el în doauă părţi mai mari şi asemene. De este trupul din-tr-un fel de materie alcătuit şi de aceiaş lăţime şi desime pretutindenea, centrul greutăţei încă trebuie să fie tot acelaş cu centrul mărimei lui. Acum să cuvîntăm ceva despre mişcările oamenilor şi ale dobitoacelor. La oameni |] centrul greutăţei este între oasele cele de supt pîntece. Dreot aceea, cînd stăm noi pre amîndoauă picioarele, linia cea oablă care se duce din centrul greutăţei trupului nostru pînă în centrul pămîntului cade între amîndoauă picioarele noastre şi, pînă cînd rămînem noi aşa de obli, pîn-atunci nu ne putem noi rădica vreun picior al nostru. Ci, de voim să ne mişcăm şi să rădicăm mai întîi piciorul cel drept, trebuie să ne plecăm oarecîtva spre partea cea stînga, ca linia cea oablă a greutăţei noastre să cadă pe piciorul cel stîng, atunci vom fi noi în stat de a ne putea rădica piciorul cel drept. Cînd purtăm vr-o povară pre spatele noastre, pentru aceea trebuie să ne plecăm trupul înainte pentru ca să se împreune între picioarele noastre linia cea oablă a greutăţei povărei cu linia cea oablă a greutăţei trupului nostru. Cînd ne suim la oarecare deal ţăpiş încă trebuie să ne plecăm trupul înainte, pentru ca linia cea oablă a greutăţei trupului nostru să cadă tocma între picioarele noastre, căci, de ne-am ţinea trupul oblu cînd ne suim la deal, linia cea oablă a greutăţei trupului nostru nu ar cădea între picioarele noastre, ci dinapoia călcîilor şi, aşa, ar trebui să cădem pe spate. Cînd ne sco-borîm de pe deal iarăş pentru aceea ne plecăm îndărăpt pentru ca linia cea oablă a greutăţei să cadă între picioarele noastre. Căci almintrelea linia aceasta ar cădea dinaintea degetelor picioarelor şi noi am cădea pe faţă. Aşadară, de vrem să nu cădem trebuie să ţinem linia cea oablă a greutăţei trupului nostru între picioarele noastre, au să rădicăm centrul greutăţei pre un picior. După regulele acestea trebuie să se îndrepte zugravii şi statuarii cînd fac icoanele şi cioplesc statuiele. Pentru că de ar delinia statuariul statua ce trebuie să aibă rădicat piciorul cel drept, ca linia cea oablă a greutăţei să cadă pe piciorul acesta, nu bine ar lucra că ar da statuiei un aşezămînt carele cu totul s-ar împro-tivi firei şi ar fi cu neputinţă. § 23 Tocma aşa se întîmplă şi cînd călărim. De călărim pe deal în sus ne plecăm înainte, iară de călărim în gios ne plecăm înapoi, ca aşa, plecîndu-ne, linia cea oablă a greutăţei calului să se întîlnească cu linia cea oablă a greutăţei noastre în centrul locului ce se cuprinde de picioarele j| calului. Pentru că almintrelea lezne s-ar poticni calul. Drept aceea, regulele de călărit încă în greutatea trupurilor au mai cu samă temeiul său. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 24 De arătările ce se fac prin greutatea trupurilor se ţine şi nuiaua cea de gîcit, despre a căriia batere foarte încîlcit judecă nu numai oamenii cei de rînd ci şi cei mai de frunte. Nuiaua aceasta e o mlădiţă cu doauă crengi care se taie, prin superştiţiozi, în otărîtă vreme şi ceas, supt mornăirea unor cuvinte, de pre un alun şi cu baterea sa în pămînt trebuie să descopere toate lucrurile cele ascunse şi mai ales comorile cele din pămînt. De va avea ramul de alun doauă crengi, ca şi furca de lemn să taie, tocma prin puntul din care cresc crengile şi, de va fi crescută furca spre răsăritul soarelui, cu mult mai mare putere trebuie să aibă nuiaua aceea. Insă nuiaua de gîcit se poate face şi din alt feli de lemn, nu numai din alun. Ba unii o fac şi din drot, din potir şi din oase de peşte. Săpătorii cei nebuni de comori 92 i 93 zic şi întăresc că nuiaua cea de gîcit trebuie tăiată în ajunul Sinzienelor, noaptea de la 11 pînă la 12 ceasuri şi că, atunci cînd _ se taie ramul, trebuie grăit cătră dînsul în numele Prea-sîntei Troiţe. Apoi zic că nuiaua aşa tăiată trebuie să aibă putere de a arăta, la pofta vrăjitoriului, unde se află vîne de metaluri sau comori în pămînt şi carii oameni sînt ucigători şi furi şi că nu mult mai nemincinos va arăta adevărul prin baterea ei, de se va ceti atunci capul cel dintîi din Evanghelia de la Ioan: „Intru început era cuvîntul ş. c", sau Psalmul 23: „Toiagul tău şi varga ta m-au mîngîiat ş. c". Ci nebunia vrăjiturei aceştiia destul de chiar se arată de acolo că pînă acum încă nu s-au întîmplat ca cineva să fie descoperit prin nuiaua cea de gîcit lucruri ascunse. Toate istoriile cîte se spun despre nuiaua aceasta sînt numai minciuni şi_ înşălăciuni. Barem de s-ar opri şi cărţile în care se află băieşii zugrăviţi cu nuia de gîcit ca să nu se amăgească mulţi nepricepuţi prin icoanele acelea. Vrăjitura cu nuiaua cea de gîcit fără de îndoială |] atunci s-au scornit cînd credea superştiţiozii că prin baterea ei se pot descoperi mai multe lucruri ascunse. Dară în vremea deacum nimenea se foloseşte cu dînsa, încă nici băieşii cei ce au minte şi înţelepciune, ci cu toţii o ţin a fi mincinoasă şi înşălătoare. Carii zic că nuiaua cea de gîcit nu are altă putere fără numai de a descoperi vînele metalurilor şi comorile cele din pămînt12, aceia ţin că lucrarea sau baterea ei este nătural-nică. Drept aceea aduc spre pildă magnetul şi zic că precum are magnetul din firea sa putere de a se învîrti cînd apropiem de dînsul vr-un dărab de fer, tocma aşa are şi nuiaua cea de alun, din firea sa, putere de a se pleca cătră metaluri şi de a arăta unde se află metaluri în pămînt. Ci zisa aceasta^ se împrotiveşte esperienţiei pentru că nuiaua aceasta şi cătră locurile acelea încă se pleacă în care nici un metal se află. Tot temeiul plecărei nuielei ceii de alun razemă în elasticitatea şi greutatea ei. Despre care lezne te vei învinge numai de vei lua bine şi deamâruntul sama la acelea ce le fac superştiţiozii cînd vrăjesc cu nuiaua cea de gîcit. capul vi DESPRE APĂ § 25 Apa este una dintre stihiile cele mai de folos de pre lume. Dînsa e tocma de lipsă spre traiul oamenilor, al dobitoacelor şi al plîntelor. Oamenii şi dobitoacele ar trebui să se topească de sete de nu ar avea aoă. Arburii, plîntele şi ierburile încă ar seca de le-ar lipsi elemîntul sau stihia aceasta. Lipsele oamenilor încă mult se aiută prin apă pentru că prin aoă se învîrtesc morile şi mahinile ce sînt făcute spre tihneala şi folosul oamenilor. Prin apă se uşurează şi se ţin neguţătoriile cu ţările cele depărtate. Cu apă se frămîntă pînea, se ferb bucatele, se spală hainele şi se sting focurile şi aprinderile. II Staţi drept aceea şi socotiţi cît folos aduce aoa pre faţa pămîntului şi minunîndu-vă de puterea si înţelepciunea _ lui dumnezeu care le-au arătat cînd au zidit apa, mulţămiţi-i pentru bunătatea lui. § 26 De vom căuta la proprietăţile anei, apa nu este alta fără numai o materie curgătoare şi strălucită care are greutatea sa, dară îi lipseşte elasticitatea şi smeagul sau mirosul dimpreună cu gustul. Cum că apa e de fiinţă curgătoare de acolo se vede că părţile ei puţin se tiu deolaltă şi lezne se despart în strooi. Iară pricinile strălucirei apei stau în deserturile cele multe dintr-însa, care deserturi lezne primesc în sine razele cele luminoase şi pentru razele acestea se si vede prin aoă. Despre celelalte proprietăţi ale apei numai atîta zic. că acelea se cunosc de sine; pentru că greutatea şi nemirosul cu negustul apei se simt de sine. Iară de este elastică apa, aşa s-au cercat: s-au împlut un vas de aur cu apă, apoi s-au tescuit foarte tare aoa într-însul, dară apa asa tescuită nu numai nu s-au îndesat laolaltă ca să cuprindă un loc mai mic, ci s-au strecurat prin porii aurului, măcar că aurul este cel mai des şi mai neporos sau negăocios trup dintre toate cîte le cunoaştem noi. Tătuşi, prin frig, apa se strînge lao- 95 laltă şi, prin căldură, se întinde, dimpreună cu aerul ce este într-însa. Pentru că apa dintr-o vadră mai cu un funt cumpăneşte mai mult iarna decît vara, ce nu s-ar putea întîmplă de nu s-ar strînge apa prin frig în mai îngust şi nu s-ar întinde prin căldură în mai larg loc. însemnare De aci se poate cuprinde cum se aduce apa prin căldură de ferbe, adecă prin căldură apa dimpreună cu aerul cei dintr-însa se întinde şi se răreşte, prin care întindere şi rărire, în apă se face o mişcare dinlăuntru, iară prin mişcarea aceasta se turbură mai întîi faţa apei, apoi încă apa sare şi se aruncă în toate părţile şi, cînd se întîmplă aceasta, atunci am obicinuit a zice că apa ferbe. Versul şi şuieratul ce se aude || în olcuţele cele cu ţîţe mai lungi, după ce stă de a ferbe apa dintr-însele, fără de îndoială nu deairilea vine, fără numai din aburirea apei ceii ferte, care pricinuieşte sunetul acesta cînd iese prin ţîţa olcuţei; pentru că ştiut este că apa foarte tare abureşte după ce au fert şi aburii aceia, fiind mai uşori decît aerul şi olcuţa coperită, trebuie prin ţîţă să iese. Afară de acestea vedem că apa prin frig îngheaţă şi aceasta atunci se face cînd îşi perde apa căldura sa; pentru că în întîmplarea aceasta apa se îndeasă şi părticelele ei aşa se apropie deolaltă cît se unesc şi se fac trup vîrtos pre carele putem îmbla. însă îimprotiva. cuvîntărei aceştia mi-ar putea neştine răspunde că de ar fi adevărată cuvîntarea, apa cea îngheţată ar trebui să cuprindă mai puţin loc. Ci esperienţia ne arată că apa cea îngheţată mai mult loc cuprinde căci vasele, în care îngheaţă preste iarnă apa, plesnesc: de unde cu temei se închide că, apa, cînd îngheaţă, nu se îndeasă nici se strînge ci se răreşte şi se întinde. Tătuşi rămîne adevărul că apa prin frig se strînge în loc mai puţin şi că aceasta atunci se face cînd aşa îşi perde apa părticelele cele înfocate, cît se mută în gheaţă. Aceasta încă e adevărată că gheaţa cuprinde un loc mai mare, şi că de-acolo urmează iarna plesnirea vaselor celor ce sînt pline de apă şi îngheaţă. Dară întinderea aceasta a apei ceii îngheţate vine din întinderea aerului ce se află în apă. Apa mai cu samă îngheaţă întîiaş dată deasupra, pentru că faţa apei cea deasupra se atinge nemişlocit-de aerul cel rece şi, fiindcă prin îngheţare apa se îndeasă, porii ei încă se mai strîng şi 96 se fac mai mici. Drept aceea aerul cel din porii apei încă se strînge şi se suie în formă de bulbuci mai mici şi, fiindcă nu pot străbate prin faţa apei cea deasupra, pentru îngheţarea ei, bulbucii aceşti mai mici se unesc laolaltă şi fă-cîndu-se mai mari, loc încă mai mare cuprind decît cuprinsese pînă cînd au fost aerul împrăştiat prin apă. Şi aşa se întinde apa cea îngheţată mai mult decît cea ne-ngheţată. Aşadară nu e minune că plesnesc vasele cînd îngheaţă apa într-însele. Prin întinderea aceasta se mai uşurează şi gheaţa decît apa şi în rîuri înoată pre deasupra apei. ]| § 27 Greutăţei apei trebuie să mulţămim că avem rîuri, pentru că apa, prin greutatea sa, se mişcă de la locurile cele mai înalte cătră cele mai de gios. Cunoscut lucru e că apa din izvoare cură în păraie, din păraie în rîuri şi din rîuri în lacuri şi în mări şi că în mări ne-ncetat se varsă mulţime de apă. Dară şi aceasta e adevărat că mările, prin mulţimea apelor ce se varsă într-însele, nu se înmăresc mai mult decît au fost, că de s-ar mai înmări ar îneca pămîntul. Cu că-dinţă se întreabă, drept aceea, cum pere atîta apă din mări cîtă se varsă într-însele prin rîuri? Aceasta aşa se face că în toate zilele nespusă mulţime de apă se rădică în văzduh din mări prin aburirea ce o pricinuieşte căldura soarelui. Căci ştiut lucru este că apa cuprinde mai gimătatea feţei globului pămîntesc şi, de aci, lezne poţi socoti cît abur iese din apă şi se răpeşte în aer. Afară de aceea, partea cea mai mare a apei cade şi zace supt zona cea aprinsă, prin care şi mai mult abur se trage din apă. Drept aceea putem zice că tocma atîta abur iese din mări în toate zilele cîtă apă se varsă într-însele prin rîuri. Şi măcar că o parte de abur iarăş cade în mări, prin ploaie şi prin rouă, tătuşi, partea cea mai mare se suflă de vînturi pre părţile cele uscate ale globului pămîntesc, unde, apoi, cad în formă de ploaie şi de rouă, de dau umezeală creşterilor celor din pămînt. Deci se poate culege că aburii aceştia, prin carii atîta apă perd mările cîtă capătă prin vărsarea rîurilor într-însele, pricinuiesc izvoarele. Căci vîn-turile suflă (precum am zis) aburii mărilor spre părţile cele uscate şi acolo, după cum este întocmită sfera aburilor, unii se prefac în rouă, alţii în ploaie şi alţii în zăpadă şi aşa se suflă spre munţii cei înalţi, unde, căzînd, se vîră în 7 — învăţătură firească 97 crepăturile munţilor şi, după ce se adună mai mulţi aburi de aceştia laolaltă, cearcă loc de a putea cură şi aşa se fac izvoarele. § 28 Unele rîuri cură repede, altele mai lin. Pricina curgerei aceştiia este sau albia rîului sau afunzimea apei. || Toate rîurile, de la izvoarele lor pînă la sbocaturile lor în alte rîuri mai mari sau în mări, au albiile sale la vale făcute, care de ce se întind de aceea caută mai în gios, drept aceea faţa apei încă tot mai la vale trebuie să cadă. De se ţine apa mai tare deolaltă la fund într-un rîu decît în alte rîuri, prin greutatea sa mai repede se va şi mişca într-însul. Şi de va fi apa mai afundă într-un rîu decît într-altele atunci apa cea dedesubt se va apăsa de cea deasupra şi drept aceea şi mai repede se va mişca. Deci se întîmplă de tot acelaş rîu pre unele locuri mai repede cură decît pre altele şi aceasta de acolo vine că albia îi este mai strimtă. Căci aşa fiind, apa se îmflă şi cea deasupra apasă pre cea dedesubt care, făcîndu-se, apa cea de-desupt cu mult mai grea este şi mai repede se şi mişcă. Aşadară apa are puterea sa ca şi celelalte trupuri, despre o parte din mulţimea materiei sale, despre altă parte din ră-pezirea mişcărei sale. Aceasta se poate chiar vedea la morile cele de pre apă; pentru că cu atîta mai mare putere au cu cît cade mai afund apa. Iară cu cît mai afund cade apa,_ cu atîta mai rapede se mişcă roata şi, cu cît mai rapede se mişcă roata, cu atîta mai mare" putere are moara. Insă răpezirea apei aşa încă se poate dobîndi dacă se va lua apa de la zuguri şi se va sili să cură numai pe jilipuri că aşa apa se va îmfla şi cea deasupra aşa va apăsa pe cea dedesubt de aceasta mai rapede se va mişca şi mai iute va învîrti roata. Aceasta e pricina de a putea da mare putere şi la apa cea mică, care o ştiu morarii romîneşti. § 29 Din greutatea apei şi aceasta se înţelege pentru ce stă aşa de sus apa în ţevile cele gîrbove sau strîmbe şi pentru ce tocma atîta se suie dînsa într-însele cît de sus cură. întru aceasta şi-au temeiul său toate fîntînile cele cu meşteşug fă- cute, în care se aduce apa prin ţevi din deal la vale, şi apoi. prin ţevi mai sipţiri slobozîndu-se, se face de sare. § 30 Cînd cură apa pre supt pămînt sau pre faţa pămîntului, din trupurile acelea preste care trece, pururea suge în]|sine nişte părticele şi proprietăţi. De trece apa curgînd preste sare, dînsa încă se sară şi de aci se urzesc izvoarele cele sărate din care apoi în multe locuri se ferbe sare cu care trăiesc oamenii ca şi cu sarea de grunz. Căci nu în toate ţările se află grunzi de sare ca în Dachia cea veche. De curge apa preste minerariuri, ale acelora părticele şi proprietăţi le trage la sine şi de aci se fac apele cele minerăleşti şi bor-cuturile dintre care unele sînt acre la gust şi acestea au părticele de fer în sine, iară altele sînt sărate şi acestea au foarte tămăduitoare sări în sine. Aruncîndu-se gale sau galeş13 în oarecare apă acră, de se va murgi şi negri aceea e semn că într-însa se află vitrior sau galiţcău.^Sînt şi ape calde din care se fac scăldătorile ce se numesc băi şi acestea pentru aceea sînt calde pentru că sau li se încălzesc izvoarele prin nişte focuri de supt pămînt, sau curgerea le este preste cremeni din care, spălînd şi tră-gînd în sine multe părticele, dobîndesc dimpreună şi căldura cremenilor. Şi apele sau băile aceste calde sînt tămăduitoare de multe boale, pentru care oamenii mult au de a mulţămi lui dumnezeu. Se întîmplă, cîteodată, de într-unele locuri răsar izvoare noauă ale cărora ape oamenii cei nepricepuţi le ţin a fi tămăduitoare de toate boalele. Pentru aceea le şi beau fără de măşură_ şi fără de rînd. Dară apele acestea n-ar trebui beute mai nainte de a li se cerca puterea şi folosul prin doftorii cei mai procopsiţi, pentru că pot cuprinde în sine materii de acelea care tocma strică bolnavilor14. Izvoare de acestea mai multe_ sînt mai vîrtos în Ardeal, despre care a vorbi nu-mi voi uita cînd voi scrie Topografia a toată romînimea15. § 31 Unele izvoare aduc foarte multe părticele de aramă, întru a cărora apă ferul îşi mută faţa în aramă, care aşa se face: apa cea cu aramă amestecată moaie părticelele cele din faţa 98 99 Ierului şi, spălîndu-le, pre-ncet lasă în locul lor atîtea părticele de aramă cîte au fost cele de fer, care tare lipindu-se de ferul cel nemuiat îi dau faţă de aramă, neschimosîndu-i figura cea dintîi. Izvoare de acestea se află în Ungaria de Sus, la Somolnok1'', nu departe de cetatea Neosolului. în apa din izvoarele de la Somolnok dacă se aruncă orice fel de vase de fer, în trei sau patru sept<ăm>îni aşa îşi mută faţa sau peliţa cea deasupra cît par omului a fi vasele acelea chiar de aramă, măcar că îşi ţin şi fiinţa cea de fer şi figura cea dintîi şi numai puţină greutate îşi mai capătă. Apa aceasta, în vasele în care stă sau curge, se vede a fi verde şi are şmeag de vitrior, carele strînge. Probele ce s-au făcut cu apa aceasta arată că într-însa e mult vitrior de aramă pentru că izvorăşte din vîne de metaluri si topind şi sugînd în sine multă aramă prin aceasta se învitrioreşte. Iară puterea de a înarăma ferul ce se dă apei aceştianu stă întru aceea ca dînsa cu totul să mute ferul în aramă, ci minunată lucrarea ei numai aceea pricinuieşte de părticelele cele de aramă, care se află în apa aceasta, pentru aceea se lipesc de fer şi-i mută faţa în cea de aramă, pentru că acrimea vitriorului îndată prinde ferul. Aşa p p de va topi neştine un dărab de aramă în apă tare şi apoi va arunca în topitura aceea un dărab de fer, ferul acesta tocma aşa se va muta în aramă ca şi în apa de la Somolnok. Iarăş de va lua neştine vitrior de aramă şi, zdrobindu-1 mărunt, va turna preste dînsul apă firească, va dobîndi din amestecătura aceasta o apă ca cea de la Somolnok, care aşa va şi lucra cu ferul. Aşişderea trebuie să judecăm şi despre apele acelea prin care şi în care se împetresc alte trupuri; pentru că trupurile care se aruncă în apele acelea nu se împetresc cu totul, adecă nu-şi mută fiinţa lor în fiinţă de peatră, fără numai se îmbracă în materie de peatră ca şi ferul în materie de aramă. § 32 Fieştecare trup atîta perde din greutatea sa; după ce se bagă în apă, cîtă apasă apa al căriia loc îl cuprinde. Aceasta vreau a o dovedi prin o pildă care tuturor ţăranilor e cunoscută. De va voi neştine să tragă o vadră de apă din oarecare fîntînă, vadra aceea pînă cînd va fi în apă nu va fi grea; dară cît se va trage afară de apă, îndată va avea toată greutatea sa. Vreau a zice, vadra atîta apă scoate din 100 fîntînă cîtă e lărgimea vedrei şi apa aceasta razămă vadra şi_ cu atîta o face mai uşoară ij cu cît e mai grea apa. Iară fiindcă apa aceasta tocma atîta apasă cît aceea cu care s-au împlut vadra cea goală, vadra încă pînă cînd rămîne cufundată în apă cu atîta mai uşoară trebuie să fie şi de abia şi este aşa de grea cît de grea era goală fiind. Ce zisei aci despre apă aceea trebuie să se înţeleagă despre toate materiile cele curgătoare. Căci, în fieştecare dintre acestea,_ atîta perde trupul cel afundat din greutatea sa cît apasă licvorul sau materia cea curgătoare care împle deşertul trupului aceluia. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 33 Acum să întoarcem învăţătura aceasta asupra unelor nebunii de a superştiţiozilor! între care cea mai de frunte este proba de apă cu care se folosea mai de demult spre aflarea şi dovedirea strigoilor. în vremile trecute la atîta nebunie agiunsese nu numai ţăranii ci şi judecătorii noroadelor de îşi întipzuia că stri-goile nu se pot afunda în apă ci trebuie să înoate pe deasupra ei; pentru că rău credea că trupurile strigoilor, pentru împărtăşirea ce se socotea a o avea cu dracul, capătă alte proprietăţi între care să se numere şi aceasta că trupurile lor s-ar fi făcut mai uşoare decît apa. Drept aceea cînd avea prepus despre vr-o muiere bătrînă, pentru ochii ei || cei crunţi sau pentru pîra altora, că este stri-goaie, îi rînduia proba de apă ca prin aceea să i se cerce vinovăţia sau nevinovăţia. La proba de apă tot felul de ceremonii se făcea. Pre persona cea pîrîtă o ducea în bese-rică şi, slujînd liturghie, jura apa ca dînsa să-şi arate toată puterea sa în descoperirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei per-sonei ceii pîrîte. Apoi ducea pe persona cea pîrîtă la apă, îi lega degetele cele mari de la mîni cruciş cu degetele cele mari de la picioare şi o arunca pe spate în apă. Pe bărbaţi goli goluţi îi arunca, iară muierilor le lăsa poalele ca să-şi acopere ruşinea. Despre personele care se afunda în apă credea că sînt nevinovate iară despre acelea care nu se afunda ci înota pre deasupra apei ţinea că sînt vinovate şi îndată le şi osîndea ca să se ardă de vie. Iară ca să nu se înece personele cele nevinovate, fieştecăriia 101 cînd făcea proba cu dînsa, îi lega o fune de grumazi cu care o trăgea afară după ce se afunda. De se făcea proba în oarecare rîu, de grumazii celui în rîu aruncat era doauă funi legate, ale cărora capete doi înşi le prindea de pre amîndoi ţărmurii rîului şi lua sama după cel în rîu aruncat. Afundarea şi înotarea personelor aci zise numai din întâmplări s-au făcut. Pentru că cu puţin mai nainte învăţarăm că fieştecare trup, în apă şi măcar ce feli de licvor, cu atîta e mai uşor cît apasă apa şi licvorul ce se mişcă din locui lor prin trupul acela. Iară trupul omenesc mai tocma atîta apa mişcă din loc, cînd se aruncă într-însa, cît e dînsul de greu. Drept aceea trupul omenesc mai se cumpăneşte cu apa şi numai prin puţină mişcare lezne şi poate înota pre deasupra apei. Tot la zisele persone şi aceasta trebuie socotită că dînsele cînd s-au aruncat în apă s-au împlut de frică şi de cutremur, de năcaz au suspinat din inimă şi au tras adîncă suflare în sine, prin care toate, |! din neştiinţa lor prea tare ş-au leznit înotarea. Pentru că cît trage omul aură sau aer de răsuflat în sine, pîntecele lui îndată se întinde şi, prin aceea, mai multă apă mişcînd din loc, el încă mai uşor se face şi aşa din fire mai îndelung rămîne deasupra apei. Modrul de a lega pe personele acelea încă mult au ajutat ca să nu se afunde, pentru că legîndu-le degetele de la mîni şi de la picioare laolaltă, precum s-au zis, au stat de-a lungul pre apă, prin care încă li s-au leznit înotarea. Poalele, care nu desbrăca muierile cînd se arunca în apă, încă nu rea mişlo-cire era de a înota lezne ca cu atîta mai lezne să se şi ardă de vie. Ci mai putea să fie şi înşălăciunea celor ce ţinea de funi, pentru că de întindea aceştia funile nu era cu putinţă să se afunde cei în apă aruncaţi. Şi măcar că tocma firesc lucru era ca cei ce se trăgea la proba de apă să înoate pre deasupra, tătuşi, în vremile acelea judecătorii gintelor (ai neamurilor) atîta era de cruzi şi de zăluzi de pe mişeii pîrîţi, cei ce nu se afunda, îi judeca a fi strigoi şi îndată îi şi osîndea la amara pedeapsă de a se arde de vii. Noi drept aceea să dăm har lui dumnezeu că am trecut vremile acelea şi să-i mulţămim că ne-au tradus la timpuri în care el, din multe îndurările sale, prin învăţătura firească, aşa au luminat pre oameni de au şters din mintea lor întunerecul şi au prăpădit superstiţia sau, de nu o au şi prăpădit cu totul, ne-au dat putere de a o prăpădi noi, numai de ne vom îndeletni a trăi după regulele învăţăturei fireşti. 102 § 34 După ce am cuvîntat despre afundarea trupurilor omeneşti în apă nu trebuie să-mi uit a vorbi şi despre untul cel de strigoi făcut, carele aşişderea trebuie să se afunde în apă. Căci zic superştiţiozii: toată unsoarea înoată pre apă, iară untul e unsoare, tătuşi, unele unturi nu înoată ci se afundă || în 37 apă. Aşadară untul cel ce nu înoată ci se afundă în apă trebuie să fie de strigoi făcut. Dară toată cuvîntarea aceasta e numai bîrfeală, căci precum nu se poate da vreo strigoaie, tocma aşa nu poate fi vreun unt făcut de strigoi, ci untul pentru aceea se afundă în apă pentru că s-au sărat foarte şi fiind sarea cu mult mai grea decît apa, pre unt lezne îl afundă în apă. Ce însuş tu poţi cerca cu oarecîtva unt proaspăt, că de nuni vei săra va sta deasupra apei, iară de-1 vei săra can binişor se va afunda într-însa. § 35 Ştiut lucru e că oamenii carii se îneacă după vr-o cîteva zile se rădică de la fund şi înoată pre deasupra apei. Din care întîmplare superştiţiozii iarăş nu ştiu ce întipzuiri îşi fac şi dau apei o minunată putere de a nu mai putea suferi în sine preste vr-o cîteva zile pre oamenii cei înecaţi. Ci întîmplarea aceasta e tocma după fire şi lezne se şi poate cuprinde cu mintea numai de veţi socoti că trupurile omeneşti pentru aceea sînt mai de aceea greutate de care şi apa, pentru că mai atîta greutate de apă mişcă din loc, cor-lindu-se de cîtă greutate sînt şi dînsele şi drept aceea în apă foarte puţin sau nici ţîră apasă. Iară după ce stau trupurile omeneşti cîtva tîmp supt apă şi se apropie de putrezire mai întîi se gînfă, prin care gînfare a lor mai mare loc şi cuprind. Iară cuprinzînd mai mare loc, mai multă apă mişcă din locul eii, mai multă apa aceasta care s-au mişcat prin trupurile cele gînfate, dară nu mai îngreuiate, acuma e mai grea decît trupurile acelea şi, drept aceea, trupurile, cele gînfate, ca unele care acuma sînt mai uşoare decît toată apa cîtă o au mişcat şi cu gînfarea, trebuie să se rădice de la fund şi să înoate, jj 38 § 36 De nebuniile omeneşti ce se pot îmbina cu învăţătura despre apă se ţine şi socotirea că sînt rîuri ca acelea care, din 103 firea sa, poftesc ca în fieştecare an să se înece cineva într-însele. Rîurile acestea, după cum socotesc superştiţiozii, trebuie să aibă osebită apă, care trage pre oamenii la sine şi după aceea nici îi mai lasă. Tot superştiţiozii cred că rîurile acestea se aruncă şi sună cînd îndelungă vreme n-au avut vreun mort. Ci toate acestea sînt numai nebunii şi nu trebuie urmat lor. Superstiţia aceasta de acolo se vede a avea începutul său că s-au luat sama că într-unele rîuri mai mulţi şi mai adeseori se îneacă oameni decît într-altele. Dară aceasta lezne se poate tîlcui. Unele rîuri au de multe ori înşălătoare locuri, negîndite afunzimi şi multe vîltori care nu se află într-alte rîuri. Despre acelea drept aceea mai multe socotesc superştiţiozii decît despre acestea, căci mai mulţi se îneacă întru acelea decît întru acestea. Ci oamenii şi pentru aceea încă se pot îneca pentru că lezne îi loveşte guta sau ameţesc de cea prea timpurie răceală de picioare care strînge vînele. Afară de aceasta, cu cît mai muilţi oameni carii nu ştiu înota se scaldă în oarecare rîu lotru, cu atîta mai mulţi trebuie să se înece într-însul decît într-alte rîuri. Unul carele şti prea bine înota, de se va prea încălzi şi îndată va sări în apă, prin mutarea cea prea rapede a căldurei în răceală lezne amorţeşte şi, dobîndind dintru aceea ameţire, lezne se şi îneacă. Aşadară nu am îndoială că socotirea cea fără de fundă-mînt a superştiţiozilor, despre care vorbii, nu de airea fără numai din nenorocirile acestea are începutul său. Ţăranii nu se îndestulesc cu acelea care le am zis pînă aci ci sporesc întru nebunii şi zic că în rîurile acelea, în care se îneacă mai mulţi oameni17, jj se ţin nişte zeoaie ce se numea de strămoşii noştri romani cei bătrîni, cînd încă era păgîni, nimfe, care leşuiesc după viaţa oamenilor şi pe nimfele acestea şi le întîpzuiesc a fi zidiri înţelegătoare şi tocma aşa de înmulţitoare a viţei lor ca şi oamenii. De care nebunie a ţăranilor numai aceea n-au cădinţă de a rîde, carii rău se înşală de cred că între duhuri încă sînt bărbătuşi şi muieruşte ca să se înmulţească!!! Dară ceilalţi oameni de nu ar rîde, eu însumi atîta aş judeca despre dînşii că şi-au pierdut tute cinci simţirile cu înţelegerea dinpreună. capul vii DESPRE AER § 37 Aerul e o materie curgătoare care noi pururea o înghiţim ca să putem răsufla şi de care tot globul pămîntesc e incun-giurat. Materia aceasta, afară de elasticitate, are şi greutate. Precum au orînduit dumnezeu apa spre traiul peştilor, aşa au orînduit şi aerul spre traiul nostru. Aerul spre răsuflarea noastră e tocma de lipsă şi, fără de dînsul, nici s-ar putea stîmpăra sîngele în trupurile noastre. Prea-nţeleptul, făcăto-riul tuturor, pre aer l-au şi împodobit cu mare elasticitate prin care prea de folos se face şi foarte mult se deschilineşte de apă: de greutate încă nu l-au lipsit. § 38 Despre aceea cum că este aer nu ne putem îndoi în vreun modru pentru că, de nu-1 şi vedem cu ochii, îl simţim şi simţirea aceasta ne arată că este o fiinţă trupească. De vom întinde palma şi vom ameninţa cu dînsa spre faţa noastră chiar vom sîmţi că ceva ne bate faţa ce nu poate fi alta fără numai aerul, căci între palme şi faţa noastră nu e alt trup |j fără numai aerul. Deci, de cîte ori vom ameninţa noi aşa, cu palma, de-atîtea ori va simţi faţa noastră baterea aceea. în vînturile cele mari, care nu sînt alta fără numai mari mişcări ale aerului şi mai chiar putem simţi că aerul e fiinţă trupească. Căci prin vînturi apa mărei aşa se izbeşte de se rădică în sus, ca munţii; prin vînturi se smulg copacii din rădăcinile sale; prin vînturi se răstoarnă turnuri ş. c, care nu s-ar putea face de nu ar fi aerul fiinţă trupească. Drept aceea nebunie ar şi fi a ne îndoi despre fiinţa cea trupească a aerului. § 39 Proprietăţile aerului sînt greutatea şi elasticitatea lui. Cum că aerul are greutatea sa, pentru aceea încă se poate zice, pentru că este fiinţă trupească; căci noi putem ţinea a 105 fi adevărat că toate fiinţele cele trupeşti, cîte sînt pe globul nostru cel pămîntesc, au greutatea sa. Preste acestea, de-acolo încă se dovedeşte că aerul e greu pentru că greutatea aerului, cu cumpăna cea spre măsurarea aerului făcută, aşa se poate măsura cît se poate spune de cîtă greutate este un picior sau şuh de aer luat cubiceşte. Iară cubiceşte a lua ceva atîta însemnează cît a măsura ceva cu oarecare măsură de-a lungul, de-a latul şi de-a naltul. Aşa cubiceşte luat, drept aceea, un picior de aer şi măsurat cu măsura apotecarilor, apasă mai o uncie şi doauă drahme sau doi loţi şi doauă cvintinguri. Fizicii au o mahină care o numesc ei antliă pneumatică şi cu mahina aceasta măsură greutatea aerului. Greutatea aerului almintrelea încă se poate dovedi. Căpătaţi un glob mărişor de glajă, încălzeşte-1 la foc pîn-atunci pînă cînd va ieşi tot aerul dintr-însul. Apoi || pune-1 în cumpănă şi împovărînd cît va fi de lipsă şi cealaltă parte, aşa întocmeşte amîndoauă scafele cumpenei cît una să nu atîrne mai mult decît alta. Vei vedea că după ce se va răci globul cel de glajă şi iarăş va primi aer în sine, scafa în care stă globul va atîrna pe cealaltă. Ce nu s-ar putea întîmpla de n-ar fi greu aerul cel ce au întrat în glob după ce s-au răcit acesta. Iară cum că aerul s-au fugărit prin căldură din globul cel de glajă şi, după ce s-au răcit globul, aerul cel de-afară iarăş au intrat într-însu'l şi prin aceea l-au îngreuiat şi mai chiar se poate dovedi prin proba următoare. Bagă vîrful ţevei ceea sipţiri a globului celui cald prin care au ieşit aerul în apă şi-1 ţine într-însa pîn-atunci pînă cînd se va răci deplin globul. Atunci vei vedea cu ochii tăi că aerul cel din afară, prin apăsarea sa, mînă apa prin ţevea cea sip-ţire în globul cel răcit, care nu s-au făcut pîn-atunci pînă cînd era cald globul, pentru că căldura se împrotivea aerului. Iară după ce s-au răcit globul încă n-ar fi putut aerul mîna apa în glob de nu ar fi fost globul gol de aer. Drept aceea, dovadă văzută cu ochii este că mai nainte aerul prin căldură s-au fost scos din glob şi pentru aceea n-au atîrnat globul în cumpănă, iară cît s-au răcit şi s-au împlut iarăş de aer, îndată au atîrnat nu însuş globul, ci aerul cel de nou întrat într-însul. Aşadară, înţelepţeşte grăind, ce-mi poţi arunca în eoantra greutăţei aerului? Din pricina aceasta se lipesc de trupul omului şi păhăruţele cu care se folosesc doftorii cînd trag sîngele din crestăturile ce le fee pe trupurile celor bolnavi. Pentru că, ţinînd 106 T ei păhăruţele ipe flacăra luminei, flacăra încălzeşte păhăruţele acelea şi, prin căldura aceea, fugăreşte aerul de rămîn goale de dînsul. Iară aşa goale fiind păhăruţele de se pun pe trupul omului marginea lor se îndoapă de pelea şi carnea cea moale a omului, pentru || care îndopare aerul cel din afară nu poate 42 străbate într-însele după ce se răcesc; iară aerul cel din trupul omului împinge sîngele cel din crestături în păhăruţele cele goale de aer. Oarecare fizic, măsurînd un glob de glajă, aşa cum era plin de aer, au apăsat globul şapte funţi şi patru loţi. După aceea, scoţînd cu antlia din globul acela tot aerul, globul s-au aflat a fi mai uşor cu 77 de grăunţe. Deci au împlut globul acela cu apă şi, măsurîndu-1, au apăsat numai apa dintr-însul 74,743 de grăunţe. Acum de vei împărţi greutatea apei 74,743 cu greutatea aerului 77 de grăunţe, vei afla că greutatea aerului din globul acela aşa se are la greutatea apei tot dintru acelaşi glob, mai ca 1 la 970. Şi din proba aceasta trebuie să închidem că apa mai de 970 sau, să vorbim rotund, de 1000 de ori este mai grea decît aerul. întru acesta tip s-au măsurat şi argintul viu cu apa, cînd s-au arătat că argintul viu de 14 ori este mai greu decît apa şi aşa argintul viu de 14,000 de ori e mai greu decît aerul. Din toate acestea poţi culege că aerul nu este aşa de des ca apa şi, drept aceea, nici se poate împrotivi atîta trupului ce se mişcă într-însul cît i s-ar împrotivi apa. Căci ia o seîndură şi o mişcă lăţiş prin aer vei vedea şi sîmţi că lezne o vei mişca. Dară de o vei mişca prin apă cu mult mai anevoie o vei mişca, nu pentru altă ceva fără numai pentru mai mare desimea apei. însemnare S-ar putea crede că greutatea aerului aşişderea se poate măsura şi într-o beşică dacă se va măsura beşica mai nainte goală, apoi .plină de aer. Ci aşa măsurîndu-se tocma puţin || 43 sau nici cît se poate deschilini greutatea beşicei. Pentru că cînd se îmflă beşica cea goală, atunci cuprinde mai mare loc şi tocma atîta perde din greutatea sa cît este de greu aerul ce întră în dinsa. Şi aşa între greutatea beşicei ceii goale şi ceii pline nu e vreo deschilinire. într-aceea, beşica cea plină tătuşi apasă puţintel, pentru că, prin îmflare, aerul s-au strîns laolaltă în beşică şi, prin strîngerea aceea, s-au făcut mai des decît aerul cel dinafară. Aşadară, în beşica cea îmflată e mai mult aer decît este din aerul cel dinafară 107 întru atîta loc cît cuprinde beşica aceea. Şi aşa măcar că e adevărat că o beşică îmflată tocma atîta perde din greutatea sa cît apasă aerul cel ce întră într-însa, tătuşi aceasta propie (sic) numai de aerul cel din afară se înţelege. Ci fiindcă aerul în beşica aceea e mai des, se poate înţelege pentru ce nu tot aerul din beşica aceea apasă într-însa, fără numai acela carele e mai mult decît aerul cel din afară, cel ce se cuprinde de atîta loc cît e de mare beşica şi nu este îndesat laolaltă. § 40 Ţevile cele de glajă, care sînt împlute cu argint viu şi cu care ne folosim spre cercarea tîmpului, încă ne arată noauă greutatea aerului18. Aceasta, ca să o vedem cu ochii, trebuie să luăm o ţeve de glajă, lungă de 30 de degete, care să fie la capăt sleită iară la celalalt deschisă. Ţevea aceasta trebuie să o împlem cu argint viu, apoi să o împlîn-tăm cu capătul cel deschis într-o fială ce e plină iarăş cu argint viu. Cît vom isprăvi aceasta, îndată va cură afară din ţeve cîtva din argintul viu. Iară de va agiunge argintul viu cu ppgorîrea sa în ţeve pînă la degetul al 28, acolo va sta. Pricina întîmplărei aceştia este că, deasupra argintului viu, în ţeve^ rămîne loc gol de aer şi aerul cel din afară se nevoieşte a împlea locul acela. Drept aceea, împinge argintul viu îndărăpt şi mul lasă să cură afară din ţeve. [ De vei lua un pahar de glajă, carele aşa de larg să fie la fund ca şi la gură, şi-1 vei împlea cu apă pînă sus, apoi îl vei coperi cu o foaie^ de hîrtie, şi, apăsînt hîrtia cătră pahar cu palma de la^ o mînă, cu cealaltă mînă iute vei întoarce paharul şi-1 vei rădica de pre palmă, apa nu va împinge gios hîrtia nici va cură afară din pahar. Pricina întîmplărei aceştia alta nu poate fi fără numai greutatea aerului pentru că, ne fiind alta ce să pornească pre apa din pahar, ca să împingă în gios hîrtia şi dînsa să cură afară, greutatea aerului trebuie să strîngă foaia cea de hîrtie cătră pahar şi, prin strîngere aceea, să facă ca greutatea apei să nu o poată împinge în gios. § 41 Din proba cea dintîi se vede că aerul aşa de tare apasă cît într-o ţeve de glajă poate ţinea argintul viu într-o înăl- ţime de 28 de degete. Ci fiindcă ştim că apa de 14 ori e mai uşoară decît argintul viu, trebuie să închidem dintr-aceea că apăsarea aerului într-o ţeve pre apă de 14 ori mai sus o va ţinea decît au ţinut pre argintul viu, adecă, trebuie să închidem că de au ţinut apăsarea aerului, în ţeava cea de glajă, pre argintul viu într-o înălţime de 20 de degete, pre apă o va ţinea într-o înălţime care va fi de 14 ori 20 ^sau 392 de degete. Care 392 de degete de le vom reduce în picioare, 8 adecă de le vom împărţi cu 12, vor fi 32 — de picioare, dară 8 . . frîngerea aici nu o vom socoti. b 12 După ce am învăţat acestea, lezne putem socoti cît de tare apasă aerul pre un trup sau pre altul. Capul unui om, p p, aşa de tare se apasă prin aer ca şi cum ar sta deasupra lui nişte columne de argint viu înalte de 28 de degete, sau, de apă, înalte de 32 dej) picioare, care tot aceeaş croitură să o aibă cu dînsul. De ştim odată cît de grea este o columnă de argint viu sau de apă, lezne putem oţărî cîţi funţi trage greutatea aerului de care se apasă capul omului. între acesta tip au otărît fizicii că greutatea cu care apasă aerul pe tot trupul omenesc trage _ 40,000 de funţi. Pentru că, după mărturisirea doftorilor, pielea unui om, de se va întinde pe loc neted, face 20 de picioare cvadrate sau împătrate, adecă măsurate în lung şi în lat. Urmînd învăţăturei aceştia, tot trupul omenesc _ atîta se va apăsa de aer cît se apasă de columnele cele de argint yiu ce sînt înalte de 28 de degete, sau cele de apă ce sînt înalte de 32 de picioare, pre un temei oblu ce este întins 20 de picioare cvadrate. Acuma de vom înmulţi pe numerii aceştia, adecă pre ai columnei ceii de apă şi pre ai temeiului celui mai sus zis laolaltă, vom găsi că o columnă de apă ca aceia ţine în sine 640 de picioare cubiceşti de apă, adecă mai o vadră mare de apă. Iară fiindcă un picior cubicesc de apă trage 64 de funţi, de vom înmulţi pe numărul 640 cu 64 vom dobîndi productul 40960 funţi carele este toată greutatea columnei de apă ceii mai în sus zise. Şi aceasta este povoara cu care se apasă trupul omenesc _ de greutatea aerului. Dară să zicem că înălţimea columnei ceii de apă este numai de 31 de picioare, tătuşi greutatea aerului cea ce apasă pre om va fi de 39,680 de funţi. Drept aceea, putem rotunda numărul şi a zice că greutatea aerului de care se apasă tot trupul omenesc trage 40,000 de funţi. 108 109 Carele n^ar putea cuprinde cum poate trupul omului suferi atîta povară, cu cîtă se apasă de greutatea aerului, acela trebuie să socotească că aerul întocma apasă de toate laturile şi esperienţia ne învaţă că lucrurile cele mai fragete încă nu se frîng în materiile cele curgătoare, dacă întocma se apasă || de toat părţile. De vom împlea o beşică de bou sau de porc cu apă şi vom băga într-însa un ou, apoi o vom lega, putem ipune pe beşica aceea mare tar şi tătuşi oul nu se va zdrobi într-însa. Pentru aceea nu se turtesc nici peştii, măcar cîtă greutate de apă zace pre dînşii, pentru că apa întocma îi apasă de toate laturile. § 42 Vrednic lucru este de a se însemna că aerul nu totdeauna întocma de tare apasă, pentru că de vei ţinea o ţeve de glajă, plină cu argint viu tot întru acelaşi loc, argintul viu într-însa acuş se va sui, acuş se va pogorî. Pricinile pentru care se face aceasta sînt parte aburii ce se află în aer, parte masa aerului, pentru că masa aerului se împuţinează cînd trece mult aer din ţinutul nostru într-alt ţinut şi se înmulţeşte cînd aerul dintr-alt ţinut străbate în al nostru. Aburii, cînd înoată în aer, dinpreună cu dînsul apasă. Dară, cît cad într-însul îndată înceată de a apăsa împreună cu dînsul pentru că, ştiut lucru este că, fieştecare trup, cînd se poartă de o materie curgătoare, puterea sa cea de a apăsa o uneşte cu materia aceea, iară după ce începe trupul a cădea în materia cea curgătoare, mai mult nu apasă dinpreună cu dînsa. Drept aceea, de aci încă se vede că greutatea aerului se schimbă şi că argintul viu, în numita ţeve de glajă, acuş trebuie să se suie şi acuş să se pogoară. Din pricina aceasta se numeşte unealta aceea sau ţevea cea de glajă plină de argint viu, barometru, adecă măsurătoare de greutatea aerului. Şi fiindcă cu înmulţită greutatea aerului mai totdeauna este unit tîmpul serin, nu rău se închide că de se suie argintul viu în barometru va fi tîmp serin, iară de se pogoară va fi tîmp noros. Iară de ce oare se ştie că înmulţită sau împuţinata masa aerului este pricina de se || suie sau se pogoară argintul viu în barometru, lezne se poate înţelege că argintul viu cel din barometru, în locurile cele de gios trebuie să se suie, iară în cele de sus să se pogoară. Pentru că fiind tot globul pămîntesc îneungiurat de aer, columnele aerului, în locurile cele de gios, cu mult mai mari trebuie să fie şi, drept aceea, şi mai mult să apase decît în locurile cele de sus. Aşadară, de te vei sui cu barometrul pre un turn sau pre un deal, argintul viu dintr-însul se va pogorî cît decît, iară de te vei scoborî la poala dealului sau a turnului sau tocma te vei băga în vr-o baie, argintul viu din barometru se va sui, că fiind columnele cele de aer mai mari în locurile cele mai de gios şi mai tare apasă. De unde poţi culege că cu barometrul înălţimea turnurilor şi a munţilor încă se poate măsura, dară eu nu vreau aci să te învăţ meşteşugul acela, ci-1 las fizicilor. însemnare Pînă cînd se poartă aburii de aer, pîn-atunci numai aşa trebuie socotiţi ca cum ar fi numai un trup cu aerul şi, dinpreună apăsînd, ar înmulţi aerul şi greutatea lui. Că atunci aburii aşa sînt de împrăştiaţi prin aer de noi nu-i putem vedea şi prin înmulţirea greutăţei aerului cea prin dînşii făcută, dobîndim timp serin. Iară cît se fac stropi din aburi şi se pogoară în aer, îndată înceată aburii sau stropii din dînşii făcuţi de a apăsa dinpreună cu aerul. Drept aceea, aerul se face mai uşor de cum fusese mai nainte, argintul viu în barometru se pogoară şi noi dobîndim un timp noros şi ploios. într-aceea esperienţia ne învaţă că cîteodată ploauă, măcar că argintul viu stă sus în barometru şi noi nu pricepem vreo schimbare în greutatea aerului. Dară aceasta de acolo vine că aerul poate fi mai sipţire de nu i se va şi împuţina greutatea. în întîmplarea aceasta, aburii || sînt mai grei, cad mai lezne în aer şi mai lezne se fac şi stropi. Aşadară poate ploua de nu se va şi mai uşura greutatea a tot aerul. Din pricina aceasta am şi zis mai nainte că înmulţită greutate a aerului numai cîteodată e legată cu tîmpul serin, iară nu totdeauna. § 43 Afară de aceasta trebuie să ştii că apăsîndu-se aerul cel dedesupt de cel deasupra, părţile aerului celui dedesupt mai tare se apropie deolaltă decît ale celui deasupra. Iară trupul cu atîta e mai îndesat cu cît mai tare i se apropie părţile deolaltă. Aşadară nici se poate tăgădui că aerul cel dedesupt mai des este decît cel deasupra/ Precum este, p p, într-un sac mare de lînă mai îndesată lîna cea dedesupt decît cea deasupra. Tocma aşa trebuie să cuvîntăm şi despre 110 lll aer ca despre o grea fiinţă trupească. Despre care a ne îndoi esperienţa nu ne lasă, pentru că aceasta ne învaţă că aerul pre munţii ceii prea nalţi atîta e de sipţire de nu putem răsufla şi, dinprotivă, în băi cu atîta e mai des şi mai gros cu cît mergem mai înlăuntru într-însele. Aşadară nu e mai adevărat lucru decît că desimea aerului se înmicşorează prin înălţimea lui. Privire La desimea aerului în care trăim şi răsuflăm avem pricină de a ne mira şi minuna de înţelepciunea ziditoriului carele aşa au întocmit-o de este de folos şi oamenilor şi dobitoacelor. Căci desimea aceasta aşa este alcătuită după cum o pofteşte răsuflarea. De ar fi aerul mai des şi mai gros de cum este iarna am avea o răceală care nu o am putea suferi şi în care am îngheţa şi noi oamenii şi dobitoacele. Iară de ar fi mai rar şi mai sipţirei aerul vara nu ar fi destul ca să putem răsufla ci, precum şe bat peştii cînd sînt pre uscat, după apă, aşa ne-am bate şi noi după aer pînă cînd am muri de fiinţa cea prea sipţire şi curgătoare. Aşadară trebuie să cunoaştem ,! că tocma desimea aceasta a aerului e de lipsă şi de folos spre răsuflarea şi a oamenilor şi a dobitoacelor şi să cinstim pe dumnezeu ca pre un prea-nţelept şi prea bun pentru că ne-au dat-o şi prin aceasta încă s-au descoperit deplini-rile sale. § 44 A doaua proprietate a aerului la care cu de-adinsul trebuie să luăm sama este elasticitatea lui. Iară prin elasticitatea aerului înţelegem puterea aceea prin care aerul se lasă pre sine de se apasă şi strînge laolaltă, dar apoi, după ce înceată apăsarea şi strîngerea, iarăş se întinde însuş de sine şi se nevoieşte a-şi dobîndi locul cel mai dinainte. Cum că aerul are puterea aceasta prea lezne se poate arăta, căci o beşică înfiată prin strîngerea cu amîndoauă mînile cît de cît se turteşte, apoi, după ce se lasă de strîns, iarăş merge la loc, precum fieştecarele poate cerca. Iară aceasta cum s-ar putea face de nu s-ar lăsa aerul să se strîngă laolaltă şi de nu ar avea putere de a se întinde iarăş şi a-şi dobîndi figura cea dintîi? Drept aceea nici ne putem îndoi despre aceea că aerul este elastic. Aceasta almintrelea încă se poate cerca. Adecă, se poate lua o beşică nu prea tare înfiată, dară bine legată, 112 şi de se va ţinea beşica aceasta deasupra unor cărbuni aprinşi, sau iarna de se va acăţa deasupra unui cuptor cald, aerul cel în beşica aceea închis se va întinde şi beşica tare se va gînfa. Iară de se va pune după aceea la răceală, beşica iarăş se va slobozi. Care amîndoauă nu s-ar putea face de nu ar avea aerul putere de a se întinde şi de a se lăsa să se strîngă laolaltă. Tot această cercare ne învaţă pre noi că aerul de căldură se întinde şi se răreşte, iară de răceală se strînge laolaltă şi se îndeasă. însemnare Din elasticitatea aerului se poate tîlcui jj o arătare foarte frumoasă, care e minunată întru ochii celor nepricepuţi şi superştiţiozii, cînd o văd că se face de cei ce ştiu meşteşugul, judecă că este lucru necurat. Arătarea aceasta stă în ră-dicarea şi slobozirea în gios, într-o glajă plină de apă, a drăcşorilor lui Cartesie19, carii nu sînt alta fără numai nişte păpuşe mititele de glajă ce pentru aceea se numesc aşa pentru că de Cartesie filozoful cel de demult s-au găsit. Păpuşele acelea au mare pîntece, dar gol, şi la un picior au o găurică ce răspunde tocma în pîntecele cel gol şi sînt cu ceva mai uşoare decît apa. Drept aceea, nici se pot cufunda cu totul în glaja cea plină cu apă. Cu o păpuşă de acestea, cel ce şti meşteşugul poate face plăcută probă, care nu numai des-fătează pre cei ce sînt de faţă, ci le aceea încă-i aduce de mult se minunează. Adecă atîta face meşterul, de păpuşa iucră după porunca lui, căci cînd îi zice: Drăcşorule! Cu-fundă-te! Îndată se cufundă, iară cînd îi zice: înalţă-te! îndată se înalţă. Şi aceasta de atîtea ori o face de cîte ori iară şuieşte meşterul porunca sa. Pricina arătărei aceştia, de voieşti a o şti, iată-o: glaja cea plină cu apa, în care drăcşorul nu s-au cufundat cu totul, este îmboldorită cu o beşică, pre care beşică, cît o apasă meşterul cu degetul, drăcşorul îndată s^; cufundă, iară cît înceată de a o apăsa, îndată se înalţă şi drăcşorul. Pentru aceea, pentru că fiind glaja plină cu apă cînd se apasă beşica, atunci se apasă şi apa şi, apăsîndu-se, apa se strînge şi oarecîtva din dînsa intră prin găuricea piciorului în pîntecele cel gol al drăcşorului care, măcar că nu se împle tocmai deplin, pentru aerul ce este într-însul, tătuşi, aerul cel din el, adecă din pîntece, se îndeasă prin apa ce întră în dînsul şi, prin îndesarea aceea, atîta se îngreuiază cît îi este destul ca să se cufunde, fiind acuma mai greu 1 învăţătură firească 113 drăcşorul decît apa. Iară cît nu se mai apasă mai mult be-51 şica, şi prin dînsa apa, îndată || se întinde iarăş aerul cel laolaltă strîns şi apăsat în pîntecele drăcşorului şi împinge apa afară, prin care drăcşorul iarăş se face mai uşor decît apa şi, drept aceea, se înalţă deasupra ei. § 45 Aerul cel îndesat laolaltă din vrana unui butlan scoate apa cu mare putere afară. Să luăm un glob de glajă şi să-1 împlem de gimătate cu apă; de vrem să sară apa din ţevea cea sipţire ce se află într-însul trebuie să îndesăm mai mult aer în globul acela prin care să se îndese aerul cel din el, apoi aerul acesta, aşa îndesat, va apăsa mai tare pre apă decît se poate împrotivi eii aerul cel din afară şi o va sili să sară afară din ţeve. De vrei însuş să faci o cercare ca aceasta poţi lua un glob de glajă, numai de gimătate împlut cu apă, în care să îm-plînţi o ţeve de cimpoaie, apoi să lipeşti vrana globului bine cu ceară ca să nu poată străbate vreun aer printr-însa, după aceea, să astupi vîrvul ţevei iarăş cu ceară şi ceara aceea să o găureşti cu un ac; aşa vei avea o unealtă cu care vei face de cu ochii tăi vei vedea cum se aduce apa prin apăsarea aerului să sară. Pentru că de vei însufla aer prin vîrvul ţevei în globul cel de glajă, cu plăcere vei vedea, după scurtă vreme, cum sare apa dintr-însul. întru acesta tip se fac din metaluri fîntîni săritoare care împroaşcă apa din sine; puşti de apă cu care se stîng focurile şi aprinderile şi puştile cele de vînt. Din puştile cele de vînt aerul cel îndesat laolaltă mai cu aceea putere zvîrle gloanţele cu care le zvîrle şi praful sau iarba cea de puşcă din flintele cele împlute. Lucrările ce le vedem la puşcuţele cele mititele, cu care se joacă pruncii şi împroşcă cu apă, aşişderea din apăsarea aerului trebuie să se tîlcuiască jucăreaua aceasta, precum fieştecare ştie, mai cu seamă se face dintr-o ţeve de soc, al căreia un capăt se astupă cu un dă-răbuţ de lemn rotund, ce este puţintel găurit tocma pre mişloc. Apoi se întrebuinţează o nuia de aceeaş grosime de 52 care este j| şi ţevea şi din nuiaua aceasta se face un apăsători carele se creastă tocma pre lîngă mănunchi şi de la mănunchi încolo aşa se ciopleşte apăsătoriul cît să se lovească în toate, adecă şi în grosime şi în lungime, cu gaura ţevei ceii de soc. 114 i Deci, vîrvul apăsătoriului se înfăşură cu puţintel fuior ca cu atîta mai acurat să se întocmească cu gaura ţevei şi să o împle. Aşa deregîndu-le toate, apăsătoriul se bagă în ţeve şi, dîndu-se ţevea cu capătul cel astupat în apă, apăsătoriul cu iuţime se trage îndărăpt, care, făcîndu-o, în ţeve râmîne loc gol şi deşert pîn-acolo pînă unde s-au tras apăsătoriul. Iară aerul cel din afară, silindu-se să împle golirea aceea, apasă apa şi cu apăsarea aceea o mînă în ţeve prin găuricea cea din capătul eii. Acum după ce aşa s-au făcut toate, de vei împinge apa cea din ţeve cu apăsătoriul, aceea va buşdi prin găuricea cea din capătul ţevei şi va sări departe vr-o cîţiva paşi. Aşadară, intrarea apei în ţeve vine din apăsarea aerului precum şi buşdirea şi sărirea eii din împingerea apăsătoriului. Nici te mira că am scris jucăreaua această prun-cească aci pentru că de folos este ca pruncii încă să ştie pricinile lucrurilor. Sugerea şi a oamenilor şi a dobitoacelor încă aşa se face pentru că, drept grăind, nu este alta fără numai tragerea aerului ce se face cu gura. De vei lua un pai şi-1 vei împlînta cu un capăt în apă, iară celalalt capăt îl vei prinde cu gura şi-1 vei suge, sugîndu-1 vei rări aerul din dînsul şi, aerul cel din afară, carele mai greu apasă pre apă decît i se împroti-veşte lui aerul cel sipţire din pai, va împinge apa prin pai în gură-ţi. Aşişderea împinge aerul şi pe fumul din pipă de merge prin ţeve în sus cînd se suge ţevea. Care amîndoauă nu s-ar putea face de nu ar lucra aerul. Din apăsarea aerului lezne se poate tîlcui şi lucrarea sifonului cu carele se trage berea, vinul, rachia şi tot feliul de licvori din ]| buţi .şi din butlane. Unealta aceasta, care o am numit de pe limba cea strămoşească sifon, mai cu samă se face din pleu, în forma curcubeului, şi din doauă ţevi, dintre care una e mai lungă, cealaltă mai scurtă. Pe sifon îl împlîm-tăm cu ţevea cea mai scurtă, prin vrană, în licvorul cel din bute, apoi, din ţevea cea mai lungă sugem afară aerul; aşa, aerul cel din bute apasă licvorul şi-1 împinge în sus prin ţevea cea mai scurtă. Iară fiindcă gura ţevei ceii mai lungi stă mai gios decît gura ţevei ceii mai scurte, licvorul pîn-atunci trebuie să cură prin ţevea cea mai lungă pînă cînd agiunge şi se îndoapă ţevea cea mai scurtă în licvor. Pentru că licvorul cel din ţevea cea mai scurtă pentru greutate nu poate cădea în gios, căci, de ar putea, ar trebui licvorul să se despartă delaolaltă şi, în mijlocul lui să se facă un loc 115 T gol de aer. Care lucru pentru aceea nu se poate face pentru că se împiedică prin necurmata apăsarea aerului. Unii comedianţi, cînd îşi arată meşteşugurile, se folosesc cu un pahar în carele este ascuns un sifon foarte sipţire. în paharul acesta, dacă toarnă ei atîta vin cît să treacă din ţevea cea mai scurtă în cea mai lungă, aşa pere vinul din pahar de cei ce sînt în faţă nu pricep ce s-au făcut. Ci lucrul acesta e tocma firesc şi se poate tîlcui din alcătuirea sifonului carele stă ascuns în paharul cel înduplecat făcut. întru acesta tip se pot tîlcui şi lucrările care le vedem la fîntînile cele cu tragăn. Iară tragănul este un sulunari sfrede-rit pe mişloc, cu carele tragem apa din fîntînă. Carele şti alcătuirea fîntînilor celor cu tragăn, acela lezne poate pricepe că întru acelea apa prin apăsarea aerului se mînă în sus. într-aceea, în tragăn, apa nu se poate împinge prin apăsarea 54 aerului mai sus de 31 sau 32 de picioare2", pentru |jcă argintul viu se suie prin apăsarea aerului la 28 de degete, iară apa fiind de 14 ori mai uşoară decît argintul viu nu se va sui mai sus de 392 de degete ce fac 31 sau 32 de picioare. Drept aceea, trăganul unei fîntîni nu poate fi mai înalt de 31 sau 32 de picioare. Din pricina aceasta s-au întîmplat că făcînd mai de demult oarecare grădinari din Florenţia o antlie de apă mai înaltă de 32 de picioare, apa într-însa nu o au putut mîna mai sus de 32 de picioare, măcar că deasupra apei au mai rămas loc gol în antliă. De care întîmplare mirîndu-se, el s-au dus la Galileu21, matematicul cel prea vestit al prinţului din Florenţia, şi l-au întrebat ce este pricina de apa nu s-au suit mai sus în antlia cea de el făcută? Iară Galileu, oer-cînd antlia de-a măruntul şi găsindu-o a fi după regulă alcătuită, au aflat că pentru aceea nu s-au suit apa mai sus de 32 de picioare pentru că apa aşa de înaltă tocma atîta apasă cît şi aerul cel ce apasă apa în fîntînă şi, fiind greutatea apei întocma cu greutatea aerului, aerul nu poate pre apă mai în sus a o împinge în ţevea antliei de 32 de picioare; că aceasta este o lege a naturei, care nu se poate călca. Dară aceasta, ca apa să nu se poată înălţa mai sus de 32 de picioare, numai de uneltele cele sugătoare se înţelege, iară nu şi de cele apăsătoare, pentru că cu uneltele cele apăsătoare apa se poate înălţa cît de sus şi în care tragăn se înalţă apa mai sus de 32 de picioare întru acela nu lucră numai sugerea ci şi oarece apăsare care e osebită de apăsarea aerului. 116 1 § 46 Aerul trebuie să-1 socotim ca pre o visterie a tuturor j| 55 materiilor, în care toate se strîng cîte se suie în sus de pre pîmînt. Trupurile oarecum se topesc, necurmat aburesc şi aburii în carii se desfac se înalţă în aer. Dară aerul nu-nde-lung ţine aburii aceia în sine, ci iarăş îi trimite prin rouă, prin ploaie, prin grîndină, prin brumă şi prin zăpadă înapoi pre pămînt. Pre aerul acest cu tot feliul de aburi amestecat cu un cuvînt îl numim atmosferă, care încinge tot globul pămîntesc pre de toate laturile. Drept aceea, aerul trebuie deschilinit de la umezala şi aburii, ce se suie într-însul căci umezala şi aburii, cît se răcesc, îndată cură şi se lipesc deolaltă, ce nu se poate zice despre aer. Umezala şi aburii stîng focul, iară aerul îl hrăneşte. Aburii şi umezala strică sînătăţei şi pot omorî pre om, iară aerul nu face de acestea. Drept aceea, adevărat este că aerul e deschilinit de aburi şi de umezala. § 47 De aci, putem noi una dintre cele mai de frunte regule despre sînătate a o învăţa, care de fieştecare om înţelept cu de-adinsul ar trebui să se ţină şi stă într-aceasta ca să ne sîrguim pururea a înghiţi aer curat şi sînătos, carele nu se află în chiliile cele ce necurmat se lăcuiesc de mai mulţi oameni. Pentru că, într-însele, foarte tare se strică aerul de aburii ce ies din trupurile oamenilor şi ale dobitoacelor, din apa ce se ţine în chilii şi de putoarea ce se face din cărbuni, din balegă şi din paie şi alte gozuri cu care se încălzesc căsile. Aerul cel ce cu de acestea este amestecat nu numai nu e sînătos şi de folos ci este tocma stricăcios şi personelor celor sînătoase şi lezne le poate pricinui nu numai boale ci şi moarte. Eu las de a arăta aci cît aer, în cîtă vreme, de suflarea cîtor oameni, se strică aşa cît !| să nu se poată înghiţi de 56 omul sînătos fără de primeşdie de moarte. Şî numai atîta zic că avem mai multe pilde din care învăţăm că mulţi oameni în erepăturile pămîntului, în peştere, în băi, în curăţirea puţurilor şi în deschiderea gropilor de grîu, care au zăcut în mai îndelungă vreme astupate, îndată au căzut morţi. Aburii ce ies din trupurile oamenilor celor morţi cît sînt de stricăcioşi sînătăţei încă nu se poate scrie. Pentru că în 117 Madrit22, oraşul cel mai de frunte al Hispaniei, voind oare-cînd sa îngroape o călugăriţă, au deschis cripta din beserica călugăriţelor şi, cît o au destupat, îndată au căzut morţi şi cel ce o au destupat şi alţi doi oameni carii era lîngă dînsul. Aşişderea s-au întîmplat şi în Parizi23, cetatea cea căpetenească a Galilor unde, în anul 1744, iarăş la destu-parea unei cripte şi mai mulţi oameni au căzut morţi, ca şi cum i-ar fi lovit guta. Din pricina aceasta sînt ţintirimu-rile cele dinlăuntru foarte stricăcioase sînătăţei oamenilor care, drept aceea, ar şi trebui mutate afară, la cîmp, de unde să poată vîntul sufla duhoarea ce iese din trupurile cele moarte. Aburii carii ies cînd ferb vinurile încă nu sînt mai fără de primeşdie, pentru că esperienţia ne-nvaţă că mulţi oameni se năduşesc de dînşii. Fumul de peatră pucioasă încă îneacă pre om, nici îl lasă să poat<ă> răsufla. Dară decît toate acestea mai stricăcioasă e sînătăţei putoarea ce iese din cărbunii aprinşi de se va amesteca cu umezala, că mai lezne îneacă pre om. Nu bine fac, aşadară, femeile acelea care, cînd spală rufe, ard bolovani şi cu aceia opăresc rufele tocma în casă, căci prin aceasta şi pre sine şi pre toţi casnicii lor îi pun în foarte mare primeşdie de a-şi pierde cu totul sînătatea. || § 48 Aerul este unealta cea mai de frunte a sînătăţei noastre, drept aceea de lipsă ar şi fi ca noi cu atîta mai mult să ne străduim după cuvioasa trăire cu dînsul. Ci omul cel ce vrea să fie mai înţelept decît este făcătoriul lui mai cu samă se fereşte de aerul cel curat carele i s-a orînduit lui de pronia cea dumnezească ca un balzam al sînătăţei şi mai bucuros zace în aburii săi cei stricăcioşi sînătăţei. Şi în greşala aceasta aceia cad mai adeseori carii sînt mai de frunte şi mai puternici. Căci oamenii cei mai de frunte şi mai puternici nu caută că ei aşa sînt făcuţi, dinpreună cu dobitoacele, ca să trăească cu aer firesc şi slobod, ci cu cea mai mare sîrguinţă păzesc şi pe sine şi pe pruncii săi de aerul cel curat de carele, ca să se ferească, fereştile încă şi le lipesc, legenile pruncilor le îmboldoresc cu postavuri şi pe pruncii săi îi lasă de în căldurile lor înghit tot feliul de aburi şi aerul cel slobod şi bun în tot tipul îl trag de la dînşii. Pentru care doftorii încă demult au însemnat că moartea cea multă a pruncilor celor din cetăţi, în cei doi ani mai dinainte, nu 118 de airilea vine fără numai din lipsirea aerului celui sînătos şi slobod. Oamenii cei de vîrstă încă nu lucrează mai cumpătat, căci multe dame şi cocoane luni întregi nu ies din curţile sale de frică ca să nu le vatăme aerul. Apoi după ce cad în oarece boală, care o au căpătat din aerul cel rău al chiliilor, şi mai cu sîrguinţă îşi închid uşile şi fereştile, ca să nu între la dînsele aerul cel firesc, nebuneşte crezînd că îndată vor muri cît le va atinge aerul cel curat. Aşa greşesc oamenii carii vreau să fie prea înţelepţi şi se feresc de folosirea cu aerul precum li l-au dat dumnezeu! Aşadară, de lipsă este să ascultăm de doftorii ceii ce ne-nvaţă ca să ne păzim chiliile de putoarea cărbunilor, ceea ce atîta strică sînătăţei noastre cît şi veninul. De lipsă este să cunoaştem că propteaua sînătăţei noastre este aerul || cel bun şi curat. Ţăranii cei ce trebuie să-şi ţină preste iarnă toate lucrurile în căsile lor cele prea-nguste şi umilite, şi-şi usucă veşmintele cele ude la cuptoarele cele calde, tocma nesînătos aer au, carele nici se poate cu folos înghiţi pentru multă amestecătura aburilor. Drept aceea, de mare folos le-ar fi de ş-ar deschide fereştile barem de doauă ori în zi, ca să li se curăţe căsile de aburii cei răi. Iară aceea că ţăranii nu se bolnăvesc cu totul în căsile sale de-acolo vine că ei, după chiemarea lor, mai toată ziua îmbla pre afară şi atunci mult ajută sînătăţei cu sugerea aerului celui curat. La boalele cele mai cumplite ţăranii tocma aşa greşesc ca şi cetăţenii, căci îşi întipzuiesc că întrarea aerului le este stricăcioasă şi, drept aceea, în tot tipul păzesc pe bolnavi de aer nou. Căsile încă le foarte încălzesc şi cred că cu încălzirea mult ajută bolnavilor, măcar că cu aceea mai mult le strică şi grăbesc la mormînt. Pentru că le împedecă răsuflarea şi fac de în zădar se bat după aer, prin care boala încă li-o mai înmăresc. Aşadară de folos ar fi şi ţăranilor şi cetăţenilor de ar năpusti socoteala aceea. De folos le-ar fi de numai stîmpărat ar încălzi chiliile în care zac bolnavii şi mai mult întru aceea s-ar nevoi ca chiliile acelea să fie curăţite şi aerul dintr-însele pururea nou şi curat! § 49 Mai nainte de a isprăvi învăţătura despre aer, vreau a cuvînta puţintel şi despre aerul cel ce se aprinde, cu carele nu demult au început a face mai multe probe şi cel ce atîta 119 s-au vestit prin aflarea luftbalonului2'1 sau a globului ceiu: de aer, cît acuma toţi vorbesc despre dînsul. Pre carele pentru aceea încă nu-1 poci trece cu cuvîntul, pentru că vreau 59 ca întru avenire să mă folosesc cu dînsul || în tîlcuirea focurilor celor ce ies din pămînt, în tîlcuirea aruncărei banilor celor îngropaţi şi în tîlcuirea altor flăcări de care atîta se sparie drumarii cît mai îşi perd cumpătul. Iară aerul cel ce se aprinde este un aer amestecat cu materii arzătoare ce se ţine în gloduri şi în mocirle sau bălţile cele puturoase de apa cea clocită ce se află într-însele. în glodurile şi mocirlele acestea dacă se împlîntă un par şi se învîrteşte într-însele ies nişte beşicuţe care sînt pline cu aer ce se aprinde şi aerul din beşicuţele acestea se poate culege cu un vas de glajă carele îndată trebuie astupat ca să nu iasă aerul, ci să rămînă într-însul pentru probă. însă aer de-acesta se poate dobîndi şi prin meşteşug, că de vei turna spirit de vitrior pe răsura de fer atîta poţi culege cît să împli şi mai mari vase. Iară aerul acesta pentru aceea se zice arzători pentru că lezne se aprinde. Căci de-1 vei slobozi din vasul în carele l-ai prins şi vei apropia de dînsul o lumină aprinsă, îndată se va aprinde şi va arde ca şi o^ lumină fără de fum. Iară de-1 vei aprinde tot şi deodată, ce lezne se poate face prin scînteia din electru, sunet încă va face tocma mare. § 50 Fiindcă aerul cel arzători, carele se capătă prin topirea răsurilor celor de fer în spiritul de vitrior, cît mai puţin de 4 ori este mai uşor decît aerul cel de rînd, lezne se poate tîlcui cum se poate sui globul, cel cu aer arzători împlut, aşa de sus în aerul cel de rînd. Pentru că fieştecare om din esperienţie poate şti că trupurile cele mai uşoare în materiile cele curgătoare totdeauna se suie în sus. într-aceea, ca să poţi mai chiar pricepe şi cuprinde că mabinile cele mari cu care îmbla în timpul de acum oamenii prin aer sînt mai uşoare decît aerul cel de rînd, trebuie să-ţi aduci aminte de 60 aceea ce am învăţat cînd am cuvîntat despre apă. Adecă, || că fieştecare trup în materiile curgătoare atîta perde din greutatea sa cît apasă materia ce se mişcă din locul ei prin trupul acela. învăţătura aceasta se poate da şi despre aer pentru că şi în aer atîta perd trupurile din greutatea lor cît apasă aerul ce îl mişcă din locul lui sau cît apasă aerul carele tocma atîta e de întins cît şi trupul. Aşadară, de se va îm-plea un luftbalon mare cu aer arzători, luftbalonul acela se va gînfa şi va fi mai uşor decît masa de aer ce este de aceeaş mărime cu luftbalonul. învăţătura aceasta mult se poate uşura şi respica _ prin pilda luftbalonului ce s-au slobozit în aer din Brunsviga25, cetatea Saxoniei, în anul 1784. Luftbalonul acesta^ au avut diametrul său, adecă linia care l-au tăiat tocmai_în doauă, de 5 picioare şi au apăsat un funt.20 şi opt loţi2'. în locul care l-au cuprins el întră aer de rînd funţi 5 loţi I9V5. Aşadară, atîta aer de rînd au mişcat globul acesta din loc şi atîta au perdut şi el din greutatea sa. Acum, de vom scoate 1 funt şi 8 loţi din 5 funţi şi 19'/5 loţi, se află că luftbalonul este mai uşor cu 4 funţi şi llV5 loţi decît au fost aerul întru al căruia loc au întrat. Iară fiindcă aerul cel arzători, cu carele s-au fost împlut luftbalonul, trăgea 1 funt şi 12'v'r, loţi, carii scoţîndu-i din 4 funţi şi llV5 loţi. tătuşi au fost luftbalonul mai uşor decît _ aerul cel_ de rînd pre carele l-au mişcat din loc cu 2 funţi şi 302/5 loţi sau^mai cu 3 funţi. Drept aceea luftbalonul au trebuit să se rădice în sus ca şi cum zboară săgeata. Putem şi prin paie aprinse aşa sipţia aerul cel din mahinâ cît mai puţin numai de gimătate să apese cît apasă aerul cel de rînd, al căruia loc îl cuprinde mahina. Cu metodul acesta s-au folosit Montgolfier28 [| cînd au găsit luntrea ce zboară în aer. Luntrea care o au slobozit el în Pariz, în 5 iunie din anul 1783, au avut diametru de 35 de picioare şi au apăsat, după cum scrie el, numai 500 de funţi. Aerul cel de rînd carele ar fi încăput în locul cît au cuprins luntrea au apăsat 2156 de funţi şi atîta au şi perdut luntrea din greutatea sa. De se va scoate acuma din suma greutăţei aerului celui de rînd 2156 suma greutăţei luntrei 500 vor rămînea 1656 de funţi; cu atîta au fost mai uşoară, aşadară, luntrea decît aerul cel de rînd pre carele l-au mişcat din loc. Ci fiindcă aerul din luntre numai de gimătate s-au fost sipţiat prin foc şi cît au mai rămas trăgea 1078 de funţi, suma aceasta trebuie să se tragă de la suma 1656 de funţi, care, făcîndu-se, se află că luntrea cea de aer tătuşi au fost mai uşoară decît aerul cel de rînd al căruia loc l-au cuprins cu 578 de funţi. Aşadară n-au fost vreo minune că luntrea, cea cît o casă de cele mari, singură s-au rădicat în aer. Cu aflarea mahinei aceştia la atîta au mers în tîmpul de acuma de se suie şi se pogoară şi oamenii îmbla prin aer 120 121 62 şi mahina este vrednică de toată mirarea. Dară fi-va şi de mai mare folos de aci înainte încă nu se ştie, fiindcă anevoie i se va putea afla îndreptări ca acela cu carele să o poată mîna după voie şi în laturi nu numai în sus şi în gios. într-aceea, tot are mahina aceasta folosul său pentru că, oamenii, carii se suie în părţile cele mai înalte ale atmosferei cu luftbalonul, şi mai bine vor cerca electricitatea aerului din care se fac fulgerii şi alte meteore mai multe precum vom arăta de aci înainte la capetele ce vor urma. || capul viii DESPRE VÎNT ŞI SUNET § 51 Aerul despre carele am vorbit pîn-acuma nu stă ci necurmat se mişcă, şi cînd se face aceasta, simţim vîntul. Vîn-tul drept aceea nu este alta fără numai mişcarea aerului ce o simţim şi mişcarea aerului cea prea cumplită se numeşte vîntoase. Aşadară vîntul este cea mai mare facere de bine care o arată dumnezeu oamenilor, pentru că fără de vînt aerul ar fi fără de samă nesînătos şi foarte multe boale ar pricinui între oameni şi între dobitoace. Ci, prin vînt, aerul se păzeşte şi apără de putrezirea şi stricăciunea cea mai mare. Afară de aceasta şi alte folosuri mai multe încă au oamenii din vînt, căci prin vînt se învîrtesc morile şi corăbiile se mînă pre mare în depărtate ţări; prin vînt se scutură plîntele de cresc şi prin vînt se chiverniseşte sînătatea oamenilor. Aşadară nu este vreo îndoială că dumnezeu pentru aceea au plăsmuit vîntul pentru ca să arate nenumărate faceri de bine oamenilor. § 52 Iară mişcarea atunci se face în aer cînd aerul în ţările din vecini îşi perde cumpătul său căci, ca o fiinţă curgătoare ce este, îndată cît ş-au perdut cumpătul cearcă de a şi-1 pune la loc, ca şi apa. Şi atunci se şi simte într-însul mişcarea. De aci vine că cumpătul cel perdut al aerului se socoteşte a fi izvorul vîntului. Iară cumpătul acesta în mai multe feliuri se strică; căci se poate strica prin cădură şi prin răceală, prin ploaie şi prin razele soarelui. Prin căldură, precum bine ştii, aerul se întinde. Aşadară, cînd tare se încălzeşte aerul de soare, atunci se întinde şi, întinzîndu-se, cuprinde || mai mare loc. Dară nefiindu-i puterea de întins întocma de mare, într-acolo se mişcă dincătrău află mai puţină împrotivire. Aşa aerul cel mai tare cu iuţime străbate în cel mai slab şi, prin mişcarea sa, face vînt. De aci este că vara, cînd întrăm noi într-o pădure umbroasă, simţim gealiţă răcuroasă care din locul cel cald suflă în cel rece. .1 i,. 123 încît este pentru frig, ştiut lucru e că aerul prin frig se strînge şi puterea lui cea de întins se micşurează. Cît se în-tîmplă aceasta, aerul de o parte îndată cearcă să-şi ţină cumpătul şi, mişcîndu-se, face vînt. Pentru aceea se simte pururea vînt pe rîurile şi lacurile cele mari, pentru că apele nu sînt aşa de calde ca şi pămîntul. Drept aceea, aerul cel de pre ape nici poate fi aşa de cald ca cel de pre pămînt. Din pricina aceasta se face vîntul cel mic prin carele mai cu samă seara îl simţim, că aerul mai nainte se răceşte pre apă decît pre pămînt. § 53 La vîntoase mişcarea aerului este foarte tare. Ba cîteodată aşa de tare cît smulge arburi cu rădăcini cu tot din pămînt, strică turnuri şi căsi, ba le şi răstoarnă tocma din fundămînt. Puterea aşa de mare prin iuţimea sa capătă aerul cel mişcat; căci fiind aerul greu, de se va mişca în mare masă şi rapede, cu lovirea lui lezne poate face toate acelea. Iară aerul cu atîta mai rapede şi mai iute se mişcă cu cît mai mult i se turbură cumpătul şi vîntoasele atunci se fac mai vîrtos cînd e prea mare deschilinirea între puterea de întins şi greutatea aerului celui din ţările cele vecine. Vorbura e un aer mişcat ce se învîrte rotogol, iară aerul atunci se învîrte rotogol cînd mişcarea lui dă de împroti-viri ca aceea prin care se sileşte a se abate de la îndreptarea 64 cea oablă. 1 Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 54 Aşadară nebunie este cînd mumînile cele bătrîne, cu alţi superştiţiozi de sama lor împreună, îşi întipzuiesc că vîntoasele cele cumplite de dracul se stîrnesc. Superştiţioazele acestea povestesc pruncilor săi că dracul, pe vremea vîntoa-selor, se îmbracă în haine roşii, nici se poate vedea mai nainte de a-1 zări cu picioare de cal, au de cocoş. Decît care întipuire ce este mai de rîs? Pentru că dracul nu poate lucra în trupuri şi mai puţin poate el stîrni vîntoase sau vor- 124 I bure. Eu încă numai pentru aceea am adus înainte nebunia aceasta, pentru că adeseori am auzit-o a se povesti cu mare pagubă şi stricarea tinerilor carii mult se înşală cu istorii de acestea. § 55 Despre vînt vorbind, voia-mi este a-ţi arăta, pre scurt, cum se poate face vînt şi cu foiul. Totul, precum se vede din figura 2, e tăiat în mişlocul C. Iară dinlăuntru e lipită o bucăţea de pele, numai de o parte, care prin apăsarea aerului celui din afară se desparte de la doaga foiului cîtă nu este lipită şi, dimprotivă, iarăş se strînge cătră dînsa cînd se apasă aerul cel dinlăuntru. De va întinde omul mănunchii foiului A şi B, cu amîndoauă mînile delaolaltă, în foi rămîne loc gol de aer. Drept aceea, aerul cel din .afară împinge pel-cuţa cea din C, de la doagă, şi întră înlăuntru prin gaura aceea precum şi prin ţevea D.e. Acum, de se vor strînge mănunchii A şi B laolaltă, pelcuţa din C. se lipeşte de doagă şi nu lasă pre aer să iasă prin gaura din C. Drept aceea, apăsîndu-se aerul în foi, cu sunet iese prin ţevea D.e. şi face vînt. Tocma aşa se întîmplă şi cu foii cei mari, cu carii mult se folosesc meşterii cei de fer. § 56 Aerul, afară de vînt, face şi sunet carele străbate pînă la urechile noastre: unde trebuie să socotim că aerul este elastic, || adecă aerul este aşa de se poate «strînge laolaltă şi, apoi, cît înceată puterea de strîns, iarăş se întinde. Aerul, drept aceea, prin strîngerea şi întinderea sa cea de îndată, face sunetul care lezne se şi poate arăta prin pilda următoare. Cînd plesneşti cu biciul, cu pleasna lui ce rapede se învîrte, aerul, cît se cuprinde de dînsa se strînge laolaltă şi în mai îngust loc, carele, îndată şi cu mare putere se desparte de celalalt aer şi se întinde iarăş. Iară aerul cînd îndată se întinde, apasă pre aerul cel mai deaproape şi acesta pe celalalt pînă cînd tremură tot aerul cît este între pleasna şi între urechile noastre; şi tremurarea aceasta o numim noi sunete. Sunetul, aşadară, nu e alta fără numai o tremuri-cioasă mişcare a aerului. Din care tîlcuire a sunetului lezne poţi osebi mişcarea aerului cea de la vînt de la cea de la 125 sunet. Pentru că la vînt se mişcă o mare masă de aer dintr-un loc într-altul. fără de a se strînge şi întinde. Iară la sunet, aerul, îndată, acuş se strînge, acuş se întinde. Trupurile care au mare elasticitate mai rapede şi mai îndelung sună. Aceasta e pricina că aşa de mult ţine sunetul clopotelor celor de cioaie, al glăjilor şi al strunelor celor încordate. De se va bate clopotul cu un mai de lemn, nu va suna aşa cum sună cînd se bate cu un mai de fer. Tocma pentru aceea se împe-decă sunetul şi prin zăpadă, pentru că zăpada este moale şi trupurile cele moi întîrzie sunetul. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 57 Aşadară, nebunie este a ţinea că pentru sunetul cel falnic al clopotelor, carele se aude cîteodată, va muri cineva; pentru că ştiut lucru este că trupurile cele moi, precum sînt zăpada şi apa, turbură sunetul, din care lezne se poate pricepe pentruce îşi schimbă şi clopotele sunetul său mai de 66 multe ori. j| Se întîmplă cîteodată de paharele cele de glajă numai de sine plesnesc sau se rump şi se fărîmă, pentru care întîmplare oamenii cei nepricepuţi se înfricoşază şi rău judecă că sau ei vor muri cît mai curînd sau unul dintră rudeniile _ lor. Ci o^ întîmplare ca aceasta nu trebuie socotită a fi mirăzănie; căci măcar că este minunată întru ochii noştrii, tătuşi poate veni din cutremurarea aerului ce se face prin oarecare sunet, pe carele noi nu-1 auzim pentru deprinderile cu care sîntem învăluiţi. Pentru că fiind sunetul tocma acela care îl are şi glaja, glaja lezne se poate izbi şi frînge prin-tr-însul. § 58 Dovedit lucru este că, de departe, mai curînd se vede focul din flinta cea slobozită decît se aude sunetul ei şi mai curînd se vede securea tăind în lemn decît se aude tăietura, măcar că deaproape amîndoauă tot deodată se simt. Pricina amînduror este aceasta: că lumina cu mult mai rapede se mişcă decît sunetul, adecă lumina se mişcă de 920,000 de ori mai rapede decît sunetul. Fizicii, prin multe cercări şi probe 126 A au aflat că, sunetul, într-o secundă de ceas, sau întru atîta vreme în cîtă bate pulsul sau sîngele din vîna omului sînătos, trece preste un loc lung de 1070 de picioare de Pariz. Fiind dară o milă nemţească de pămînt lungă de 22917^ picioare de Pariz, mal 21 de secunde de ceas sînt de ^lipsă ca sunetul să treacă preste o milă nemţească de pămînt. Aşa p p de vei număra după ce ai văzut fulgerul pînă ce auzi trăznetul 21 de pulsuri, e semn că trăznetul au fost departe de o milă nemţească de pămînt. însemnare Probele care le-au făcut fizicii despre iuţimea sunetului dovedesc că sunetul cel mai mic tocma aşa de iute merge ca şi cel mai mare; adecă, sunetul care se face de \\un tun nu se mişcă mai rapede decît cel ce se face de o flintă. Şi sunetele acestea nu se osebesc delaolaltă cu iuţimea ci numai cu masa aerului ce se mişcă; căci sunetul cel mai_ mare mai mult aer mişcă decît cel mai mic. Drept aceea, nici poate acesta aşa departe merge cît merge acela. Statul cel schimbat al aerului, cînd ninge, ploauă sau almintrelea vremuieşte, încă nu atinge iuţimea sunetului, fără numai vîntul face într-însa cîtva osebire. Aşa au aflat filosoful Derham29 din Anglia, mai de demult, că sunetul dintr-un tun de va merge într-acolo încătrău suflă vîntul preste o milă de pămînt ce e de 10 pînă la 12 mii de paşi cu 6 sau cu 8, ba şi cu 10 secunde de ceas mai nainte trece decît almintrelea. § 59 După ce am cuvîntat despre sunet, voia îmi este a vorbi ceva şi despre răsunare, care de alţii se numeşte echo. Cînd vorbim noi cu strigare spre curţi mari şi deşerte, spre ziduri părăsite, spre munţi petroşi şi neîmbiaţi şi spre dumbrăvi dese şi înfundate au obicinuit a răsuna înapoi doauă sau şi mai multe silabe din cuvintele noastre şi răsunarea aceasta se numeşte echo. Iară răsunarea aceasta nu pretutin-denea se face, fără numai în locurile cele mai sus numite şi întru acelea încă numai pentru aceea se face pentru că trupurile cele mai nainte zise aruncă sunetul înapoi. Că lovin-du-se părticelele aerului, cele prin sunetul strigărei noastre mişcate, de numitele trupuri, ca nişte fiinţe elastice tremură şi aşa se aruncă înapoi de vin pînă la urechile noastre. Aşa- 127 dară, echo este o răsunare care se aruncă înapoi prin alte trupuri şi noi, de doauă, de trei şi mai de multe ori o simţim şi pricepem. De este trupul prin carele se aruncă înapoi răsu-narea aproape de noi, răsunarea aşa de rapede vine la noi de noi nu o putem osebi de strigarea noastră. Drept aceea, ca să o putem osebi de dînsa, trebuie să stăm departe de trupul acela mai puţin 60 de picioare. Şi de vom fi de c 68 sută j| şi mai multe picioare depărtaţi de trupul cel ce aruncă înapoi răsunarea şi mai bine vom putea osebi strigarea noastră de dînsa. Pentru că, cu cît mai departe e trupul cel ce aruncă înapoi răsunarea cu atîta mai tîrziu vine aceasta la urechile noastre şi, întru întîmplarea aceasta, silabe încă mai multe răspunde echo. capul ix DESPRE FOC § 60 Materia aceea care este curgătoare, este mai uşoară decît aerul, încălzeşte şi face de se văd trupurile, o numim foc. Stichia sau elemîntul acesta e împrăştiat în toată lumea căci străbate ceriul şi pămîntul, aerul şi apa, stelele şi metalurile, plîntele şi dobitoacele. Focul se află în toate trupurile încă şi în ghiaţă şi este stichia cea mai de folos pentru tot neamul omenesc, căci fără de foc nici un trup vieţuitori poate custa. Dobitoacele şi plîntele încă nu ar putea trăi de nu ar avea căldură prin care să li se apere părţile cele curgătoare de sleire. Căldura face rodirea, prin căldură cresc din pămînt iarba spre hrana dobitoacelor şi bucatele spre folosul oamenilor. Să cinstim, drept aceea, bunătatea cea prea mare a lui dumnezeu şi, închinîndu-ne lui, din inimă şi cu umilinţă şi dragoste fiască să-i mulţămim pentru că atîta bine ne-au făcut plăsmuind focul. § 61 Aşadară, proprietatea cea dintîi a focului este că el e materie curgătoare. Căci ştiut este că toate trupurile de pre lume se pot încălzi, din care nemişcat urmează că focul în cei mai mici pori ai trupurilor încă poate străbate. Iară dintru aceasta cu cădinţă se închide că părticelele focului nu numai sînt prea mărunte, ci deolaltă încă nu mult se ţin. Ci acestea sînt proprietăţile trupurilor celor curgătoare; aşadară, focul || încă este fiinţă curgătoare. A doaua proprietate 69 a focului este că el e mai uşor decît aerul, care d? aci se vede că focul în aer se înalţă: drept aceea şi trebuie să fie mai uşor decît aerul, căci almintrelea cum s-ar înălţa? § 62 Precum au toate trupurile legi după care să se mişte, aşa au dat dumnezeu şi focului regule de mişcare, dintre care U — învăţătură firească |29 cea dintîi este ca focul din trupurile cele calde să treacă în cele reci. Şi regula aceasta a mişcărei focului chiar se cunoaşte prin esperienţie pentru că, întrulocîndu-se doauă trupuri, unul cald şi altul rece, cel cald atîta căldură dă celui rece pînă cînd amîndoauă întocma sînt de calde. Care la ochi arată că părticelele cele înfocate din trupul cel cald trec în cel rece. Aşa, pentru pildă, de vei arunca un fer ars într-un vas cu apă, aşa se încălzeşte de ferul acela şi ferul atîta perde din căldura sa cîtă căldură împrumută apei, iară împrumutarea aceasta pîn-atunci ţine, pînă cînd apa şi ferul întocma sînt de calde. Deci şi aceasta se poate tîlcui, pentru ce putem ţinea pre palma goală o ulcea cu apă fiartă care atunci o luăm de la foc şi nu ne arde palma. Căci focul tot cătră cele mai reci locuri se mişcă şi, fiindcă apa cea deasupra din ulcea ne-ncetat se răceşte prin aer, focul cel din apa cea fiartă trebuie să se mişte în sus şi pentru aceea nu se arde palma de ulcea. Iară de se va pune ulceaua aceea pre un trup carele e mai des şi mai rece decît aerul, focul se va trage în gios şi prin fundul ulcelei va trece în trupul cei mai rece decît aerul şi atunci aşa de tare se va încălzi fundul ulcelei de nu-1 vei răbda pre palma goală. Aci mai trebuie să luăm sama că trupurile cele calde cu atîta mai rapede 70 îşi perd căldura sa, cu cît în mai multe punturi || se lovesc de trupurile cele reci. Ia doauă table de fer bine netede, dintre care pre una o încălzeşte şi o pune preste cea rece. Vei afla. că tabla cea caldă prea curînd îşi va perde căldura căci prea tare se lovesc tablele laolaltă, sau în prea multe punturi se' ating deolaltă. Iară şuieşte proba aceasta şi pune între amîndoauă tablele vr-o cîteva ace, vei afla că tabla cea caldă mai tîrziu îşi va perde căldura. Din pricina aceasta nu trebuie să se lipească ferul cel înfocat de podul oricalcului, adecă al uneltei ceii de aramă cu care se netezesc hainele, pentru că, de s-ar lipi, prea curînd ş-ar perde înfocarea şi aşa o ar împrumuta oricalcului de l-ar înfoca şi pre el şi, aşa înfocat, ar arde toate hainele. Aceasta, ca să o împedece, ară-marii aşa varsă oricalcul de pe podul lui se fac nişte cruste sau linii, pentru care ferul cel înfocat nu se poate lipi de oricalc din punt în punt. Iară din toate acestea putem chiar cunoaşte că perderea cea mai tîmpurie sau cea mai tîrzie a căldurei e asemenă punturilor în care se lovesc amîndoauă. trupurile. Privire Legea aceasta a mişcărei focului arată şi bunătatea şi înţelepciunea şi facerea cea prea mare de bine a lui dumnezeu, care este nu numai pentru oameni ci şi pentru dobitoacele cele fără de minte. De nu ar fi dat dumnezeu legea aceasta focului, noi prea nefericiţi am fi căci nici ne-am putea încălzi în geruri, nici răcori în năduşeli. însă noauă nemica ne este mai de lipsă decît o casă caldă :arna ci un lic răcoros vara, care măcar că ne sînt de lipsă, tătuşi omul trebuie să-şi păzească trupul de o căldură prea mare cmd se pătrunde de gerul cel prea aspru, ca nu cumva prea tare şi prea rapede să-1 străbată părticelele cele de foc şi să se bolnăvească. Mai vîrtos ţăranii trebuie să se păzească de căldura orei mare cînd J[ le îngheaţă mădulările de gerul cel mare pre cale sau almintrelea pentru că, de ar merge aceştia, îndată cît sosesc acasă, la un cuntori tare cald, părticelele cele d^ foc care prea iute ar străbate în trupul lor, la atîta le-ar aduce mădulările cele îngheţate de s-ar vîlcezi nici s-ar putea almintrelea lecui fără numai prin tăierea afară. Primeşdia aceasta ca să o poată încungiura, fieştecare ţăran trebuie să aibă n casă caldă ci, cîtva vreme, trebuie să rămînă într-o ch'lie rece şi mădulările cele îngheţate să şi le frece cu zăpadă sau să şi le ţină în apa rece pîn-atunci pînă cînd vor trece părticelele cele de foc, ce sînt în zăpadă sau în apă, pe rînd şi pre-ncet, în mădulările cele îngheţate. Că aşa, toate urmările cele rele ale îngheţărei se vor încungiura precum ne arătă poamele cele îngheţate. Căci poamele cele îngheţate de se pun pre oarecare cuptori cald se vîlcezesc şi nici au mustul nici şmeagul cel mai din-nainte. Iară dacă se desgheaţă în apă rece, nu multă mutare simţim într-însele. Cînd se des-fheaţă poamele în apă rece, îmDregiur se îmboldoresc cu gheaţă, despre care cred cei nepricepuţi că iese di a poamele acelea şi că este gerul cel dintr-însele, ci aceasta penru aceea nu este adevărată pentru că, fiind apa mai cladă decît poamele cele îngheţate, căldura din apă trece în poame şi per-zîndu-i şi apa căldura sa tocma pre lîngă poame, pre-acolo şi îngheaţă. Şi aceasta e pricina cea adevărată pentru care se îmboldoresc poamele cu gheaţă. Iară cît se topeşte gheaţa aceasta, îndată e semn că poamele cele degerate au venit la acelaş grad al căldurei care îl are şi apa şi, luînd poamele 130 131 afară, vei afla că poamele, precum s-au zis, nu mult au perdut din mustul şi şmeagul lor. Dară de le-ai fi desgheţat la căldură s-ar fi vîlcezit şi s-ar fi plecat spre putrezire. Şi tocma aşa se întîmplă aceasta şi cu mădulările cele degerate ale trupului omenesc, precum ne sînt spre pildă nefericiţii aceea carii, încălzîndu-şi mînile şi picioarele cele degerate la 72 foc, ş-au perdut degetele. || Acestea toate trebuie să se facă şi cu oamenii cei ce aşa au degerat de se ţin a fi morţi, pentru că avem pildă că oamenii de trei zile îngheţaţi iarăşi au venit în sine. Pentru ce, dară, nu s-ar putea ajuta aceia carii numai de vr-o cîteva ceasuri au îngheţat? Aci nu e alta de lipsă fără numai ca omul cel degerat să se frece cu zăpadă sau cu apă de zăpadă şi să se încălzească numai pre-ncet. De s-au încălzit trupul omului celui degerat atîta cît să fie cu atîta mai cald cu cît este apa mai caldă decît gheaţa, atunci i se poate da şi mai multă căldură decîtă are apa cea rece. Şi aceasta se face coperindu-1 cu paie, sau cu gunoi, sau punîndu-1 într-un pat rece. Iară de s-ar duce omul cel îngheţat îndată într-o chilie caldă, sau s-ar aşeza într-un pat cald, omul acela nu s-ar mai trezi. De aci este că oamenii cei sălbateci din Canada ţin pentru cei îngheţaţi un modru de carele nu trebuie să ne lepădăm. Adecă, dacă îngheaţă cineva dintre dînşii, ei îl astrucă pre acela în zăpadă şi toată noaptea îl lasă într-însa, care astrucare mai totdeauna atîta foloseşte cît, omul cel îngheţat, pînă dimineaţa, se desgheaţă şi iarăş se trezeşte. Pentru că zăpada e mai caldă decît omul cel îngheţat şi, pentru aceea, pre acesta pre-ncet pîn-atunci î! încălzeşte, pînă cînd îl desgheaţă şi prin aceea iarăş îl învie. Oarecare boeri din Şvedia au călătorit odineoară pre un frig foarte mare şi s-au întîmplat de unul dintre argaţii săi au degerat pre cale, într-un loc ca acela unde nu era nici sat, nici erîşmă. Boieriul, drept aceea, ne avînd modru de a-şi îngropa argatul, l-au acoperit cu zăpadă ca apoi, cînd se va înturna, să-1 îngroape, şi el au purces mai încolo. Dară înturnîndu-se boieriul, pre argat nu l-au aflat supt zăpadă, mort, precum gîndea, ci l-au găsit în crîşma cea mai de aproape, viu şi sînătos. Pentru că zăpada îl mîn-tuise de degerătură. Groaznic lucru este şi acela ca oamenii cei îngheţaţi îndată să se îngroape, pentru că, fiind groapa mai caldă decît trupul cel îngheţat, tocma dînsa e una dintre mişlocirile prin care se învie oamenii cei degeraţi şi, de 73 ar învia || oamenii cei degeraţi după ce s-au desgheţat în groapă, numai spre chinurile lor ar învia. 132 § 64 Pe părticelele cele de foc ce se află în toate trupurile şi ca nişte prea sipţiri fiinţe prin toţi porii trupurilor străbat, cu un cuvînt le numim foc. Iară prin mişcarea părticelelor acestora se face căldura. De aci vine că în toate trupurile, încă şi în cele mai reci, este foc de nu şi simţim noi vr-o căldură într-însele. Foc arzători atuncea avem cînd aşa de tare se mişcă părticelele cele de foc de se aprinde trupul în carele sînt părticelele acelea. Ci căldura şi focul arzători se face, parte prin lovirea, parte prin frecarea laolaltă a două trupuri. Esperienţia ne-nvaţă că de ne vor amorţi mînile de frig cînd îmblăm iarna pre afară, nu trebuie să facem alta ca să le încălzim, fără numai să ne punem braţele cruciş şi să batem de mai multe ori şi iute cu mîna cea dreaptă umărul cel stîng, iară cu mîna cea stîngă umărul cel drept; că aşa bătînd, părticelele cele de foc ce sînt în sîngele şi trupul nostru aşa se vor mişca cît, prin mişcarea lor, iarăş se vor încălzi mădulările noastre. Tocma aşa se poate face şi ferul prin multe şi rapedea batere cu barosul: întîi cald apoi şi înfocat. Prin frecarea laolaltă, trupurile, aşişderea, nu numai să încălzesc ci atîta se şi înferbîntă de mai pre urmă se aprind. Cum s-ar întîmplă cu osiile cele din care de nu s-ar unge şi se întîmplă cu funile cînd prea tare se freacă de oarece lemn. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor i § 65 între porci se stîrneşte adeseori o boală ce o numesc brîn-că; iară brînca aceasta curînd se lăţeşte în toată turma de porci. Drept aceea, cînd întră odată în turmă, au obicinuit ţăranii a face o bobotaie30 mare la oarecare loc strimt şi a mîna porcii cu sila prin bobotaia aceea, socotind că prin || fapta aceea îşi vor mîntui porcii de brîncă. Iară cînd fac bobotaia aceasta, focul nu-1 fac după obiceiul cel de comun, ci prin frecare, care, după socoteala lor, aşa o fac. întîi îm-plîntă un par în pămînt şi-1 sfrederesc; apoi bagă prin gaura aceea un fustei uns cu răşină şi alte materii arzătoare; după aceea tuştelul se leagă şi se învăleşte cu funi de amîndoauă 133 74 capetele ca să se poată iute învîrti cînd se smîncesc funile; mai pre urmă se rînduiesc doauă persone la capetele funi-lor, să le smîncească. Prin smîncirea aceea a funilor, fuş-telul prea iute se învîrteşte în gaură şi, prin frecarea sa, atîta se înferbîntă cît se aprind funile de ard şi, din focul acesta, fac bobotaia ce o numesc foc de lipsă. La bobotaia aceasta mai multe superstiţii se fac de oamenii cei proşti şi nepricepuţi; căci, după rea socoteala lor, oamenii carii smîncesc funile trebuie să fie fraţi sau, mai puţin, să aibă acelaş nume din botez. Trebuie să se aţîţe focul mai nainte de a răsări soarele şi, negrăind vreun cuvînt, trebuie să nu se afle, atunci cînd se lucră acestea, foc în tot satul; pentru că, almintrelea, nu se va putea face foc prin smîncirea funilor. Vezi, acuma, nebuniile care le fac la aţîţarea focului celui de lipsă. Eu nu zic că întirirea porcilor prin foc, sau şi în-suş focul nu poate ajuta ca să încete brînca din porci, că aceasta spaima cea mare, în care se bagă porcii atunci, încă o poate face. Dară zic că oricum se va face focul prin carele se întiresc porcii, tot atîta putere de a alina brînca va avea cîtă are şi focul cel de lipsă. Drept aceea, boscoanele acestea nu trebuie crezute. § 66 La învăţătura despre foc mai trebuie socotit că focul are putere de a întinde trupurile. Pentru că, atunci cînd se înferbîntă oarecare trup, părticelele cele de foc din porii trupului se pun în mare mişcare, prin || care părţile trupului se împing delaolaltă şi, prin aceea, trupul se înmăreşte şi se întinde. Aşadară, pentru aceea nu poate fi ferul cel din ori-calc atîta de mare cît întocma să se lovească cu oricalcul; pentru că ferul acela, cînd se înferbîntă, se înmăreşte şi n-ar putea întră prin gura oricalcului. § 67 Prin frig trupurile se strîng şi se îndeasă pentru că, atunci cînd se răcesc, trupurile îşi perd căldura şi, perzîndu-şi căldura, părţile lor se mai apropie deolaltă, iară mai apropiindu-li-se părţile deolaltă, manaria trupurilor cuprinde mai puţin loc şi, drept aceea, trupurile se mai îndeasă. Aşadară cu cît mai mare este frigul, cu atîta mai mare se îndeasă şi trupurile printr-însul. Şi tocma întru aceasta se întemeiază meşteşugul de a întări ferul pentru că, atunci cînd vrea căoaciul să întărească ferul, mai întîi îl înferbîntă şi apoi îl răceşte în apă. Iară făcîndu-se ferul prin răcirea aceasta deodată mai tare, precum ne-nvaţă esperienţia, trupurile încă trebuie să se mai îndese prin răceală. Din termometru, adecă unealta aceea care arată gradurile căldurei şi ale frigului, încă se poate pricepe că trupurile, prin căldură, se întind şi, prin frig, se strîng laolaltă. Unealta aceasta stă dintr-un globuţ şi dintr-o ţeve de glajă. Glo-buţul şi o parte a ţevei se împle cu spirit de vin încolorat sau văpsit, iară cealaltă parte a ţevei rămîne goală, şi de spirit şi de aer, şi vîrvul ei se sleieşte laolaltă. Aşa făcîndu-se termometrul, cînd e cald, spiritul cel de vin se întinde şi se suie în ţeve; iară, cînd e frig, se îndeasă spiritul acela şi, strîngîndu-se, în mai mic loc se pogoară în ţeve. Aşa se măsură prin unealta aceasta căldura şi răceala şi pentru aceea se şi numeşte termometru. § 68 Esperienţia şi aceasta ne-nvaţă despre foc, că focul, ca să ardă, trebuie să aibă hrana sa şi slobodă curgere de aer. Iară hrana focului || sînt peatra pucioasă, toate oleiurile şi cele fireşti şi cele prin meşteşug făcute, ce zac ascunse prin trupuri, unsoarea şi grăsimea ce în mare îndestulare se află în trupurile dobitoacelor. Hranele acestea aşa de rapede se mistuiesc de foc cît părţile lor îndată se mişcă şi se alungă cu fumul în aer. După ce nemica mai este din hranele acestea, focul se stînge şi din trupurile cele flogistice31 sau arzătoare nu rămîne alta fără numai zgura şi din trupurile cele tari cenuşe, care nu pot ţinea focul. Dară mai vîrtos trebuie să aibă focul o slobodă curgere de aer; căci nu-şi poate arăta puterea dacă i se trage aerul. Din pricina aceasta, fără de socoteală lucră aceea carii deschid uşile şi fereştile căsilor acelora în care se aprinde ceva, pentru că, de nu le-ar deschide, focul, pentru necurgerea aerului, s-ar îneca prin fumul său. Drept aceea, se stînge şi lumina dacă se acopere cu un vas; pentru că vasul face de fumul şi părţile cele oleoase şi pămîntoase care le alungă flacăra din sine nu pot ieşi şi aşa se îneacă lumina sau focul cel din lumină printr-însele. 134 .', 135 însemnare Fizicii au făcut cu luminile, care le-au aprins şi în temniţe şi în case de bolnavi şi într-alte chilii ce au fost curăţite de aburi, mai multe probe şi au aflat că o lumină de său, într-o gimătate de ceas, în aer bun şi curat, perde din greutatea sa 88 de grăunţe, iară într-o casă de bolnavi numai 66 de grăunţe şi aşa mai un pătrari se ia afară. Drept aceea, spre măsurarea necurăţirei aerului celui din case se pot lua lumini sau de său sau de ceasă, numai să fie de aceeaş grosime şi greutate şi de aceeaş feştilă. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 69 într-o casă de bolnavi lumina arde mai slab şi mai pre-ncet. Pentru aceea cred || superştiţiozii că bolnavul din casă nu va trăi prea-ndelung. Dară aceasta nu este adevărat pentru că nu este lucru mai firesc decît acela ca lumina să lumineze mai slab şi puţin în casa în care zace un bolnav. Pricina întîmplărei aceştia sînt aburii cei mulţi cu carii e plină casa aceea. Ştii că spre hrana focului e de lipsă curgerea cea slobodă a aerului şi că arderea focului se împedecă de aburi şi de umezeli. Aşadară, lumina cea aprinsă de său sau de ceară încă mai curînd şi mai bine arde în aerul cel curat decît în cel necurat. Şi cu cît e mai necurat aerul cu atîta mai pre-ncet arde lumina. De ţine boala omului mai multe zile, şi cei ce au grijă de bolnav nu s-au sîrguit penru sloboda curgere a aerului, ca să curăţe casa de aburii cei necuraţi, lumina, în zilele cele mai de pre urmă ale boalei, mai rău şi mai pre-ncet trebuie să ardă decît în zilele cele mai dinainte, cînd casa încă nu era plină cu atîţa aburi. Dară fiindcă aerul cel cu atîţa aburi răi amestecat strică bolnavului şi de multe ori moarte încă îi aduce, superştiţiozii cei nepricepuţi rău cred că în arderea cea slabă a luminei ceii din casa în care zace bolnavul se cuprinde niscare minune, prin care se arată moartea cea curînd următoare a bolnavului. Ci cît de nebună este credinţa aceasta de acolo încă poţi judeca că, cît se sloboade aer nou în casa bolnavului şi se curăţă de aburii cei răi, lumina încă, îndată, mai bine şi mai luminos arde. § 70 Atotputernicul dumnezeu, pe foc, cu foarte mare putere l-au împodobit şi puterea aceasta a focului atunci o simţim cu mai mare groază cînd aşa se aprinde de arde sate şi oraşe şi numai în puţin tîmp le face tot cenuşă. Pildele cele prea triste, drept aceea, ar trebui să îndemne pe fieştecare gazdă şi pe fieştecare găzdoaie ca nu numai dînşii să ia bine sama cum îmbla cu focul şi cu luminile ci şi pre argaţii săi să-i strămure la aceea ca nu cumva prin negrija lor să se stârnească vreo aprindere prin care, în puţine ceasuri, || să le ardă căsile cu toate averile şi numai decît să ajungă la cea mai mare mişălătate şi tocma la sapă de lemn. însemnare Căsile şi olatele mult s-ar păzi de foc dacă s-ar lua trei părţi de lut cleos şi una de scrob de fărină şi, amestecîndu-se acestea laolaltă, s-ar unge cu dînsăle toate lemnele (după ce s-au cioplit) cîte se întrebuinţează la facerea căsilor şi a olatelor; sau dacă s-ar unge mai de multe ori lemnele acelea cu apă de peatră acră pentru că, aşa ungîndu-se lemnele, nu lezne le prinde focul. Aplecarea acestora asupra superştiţiozilor § 71 Din puterea cea prea mare a focului, despre care cuvîntar mai nainte, poţi judeca, o, cetitoriule!, cît de mare este nebunia şi a jidovilor şi a creştinilor acelora carii vreau să împedece aprinderile cele mai groaznice prin nişte cuvinte care, fără de temei şi tocma cu necinstea lui dumnezeu, le întrebuinţează ei din Sînta Scriptură spre stingerea focului mai adogînd la cuvintele acelea şi nişte ceremonii şi mornăi-turi deşerte; pentru că ştiut lucru este că cuvintele care se află scrise în S. Scriptură nu pentru aceea s-au scris într-însa pentru ca să le schimosim noi şi să trăim cu dînsăle după rău cugetul nostru. Ci pentru aceea s-au scris pentru ca să facem şi să credem ce ni s-au zis sau ce ni s-au arătat prin-tr-însele. Căci unde e scris în toată S. Scriptură că sînt 136 137 într-însa cuvinte prin care s-ar putea stinge focul? De sînt, precum rău li se pare şi jidovilor şi creştinilor celor superşti-ţiozi, pentru ce nu-şi apară aceştia căsile şi olatele sale de foc cu cuvintele acelea? Au nu pentru aceea nu le apară pentru că numai apa e mişlocitoarea cea mai bună şi cea mai puternică asupra focului? § 72 în vremile cele mai de demult, cînd foarte se întunecasă partea cea mai mare a apusenilor, aceştia, măcar că era creştini, la atîta nebunie venise || de, la pîrile care nu se putea almintrelea arăta, silea pre oamenii cei pîriţi să ţină un fer înfocat în mînă ca să-şi arate nevinovăţia, care nebunie aşa o isprăvea: se ruga cu toţii lui dumnezeu ca pe cel nevinovat, la atingerea de ferul cel înfocat, să-1 apere de toată vătămarea, iară pe cel vinovat să-1 vădească prin arderea mînilor sau a picioarelor lui, cu care va atinge el ferul cel înfocat. Şi aşa de superştiţiozi era oamenii de pe vremile acelea de credea că dumnezeu va şi face minunea aceea32. Drept aceea, cînd se pîra cineva p p că este strigoi, se da supt grija preotului ca în trei zile să ajune şi să se roage lui dumnezeu. După trei zile preotul se îmbrăca în veşmintele cele besericeşti, stropea o săgeată de fer cu apă sfinţită şi o punea pe cărbuni aprinşi; cînta cîntecul celor trei coconi din cuptor, litaniile şi nişte psalmi, slujea liturghie şi cumineca pe cel pîrît. Apoi, cînd vrea să dea ferul cel înfocat în mîna celui pîrît, zicea rugăciunea cea spre treaba aceasta orînduită. Iară după ce se sfîrşea rugăciunea, săgeata cea înfocată se da în mîna celui pîrît şi el trebuia să o ducă departe de un stînjen şi o gimătate, apoi, lăsîndu-o, alerga preotul şi înfăşurmdu-i mîna cu care ţinusă săgeata, o pecetluia. La trei zile după aceea se făcea cercare şi, de nu era aşa de sînătoasă mîna ca şi cealaltă, pre cel pîrît* îl îmbrăca într-o haină făcută din hîrtie şi împodobită cu tot feliul de tipuri drăceşti şi-1 ardea de viu. Superştiţiozii cei mai de demult întrebuinţa spre descoperirea faptelor celor rele şi ascunse încă şi ferele cele late de plug, căci punea 9 sau 12 fere de acestea, după ce le înfoca, în rînd şi cam depărtate delaolaltă şi cel pîrît trebuia să calce cu picioarele goale pre dînsele. Şi de nu se vătăma se ţinea a fi nevinovat, iară de se vătăma se judeca a fi vinovat || şi se osîndea la foc, prin care nebunie 138 cîţi oameni direpţi n-au perit, .şi de vii nu s-au ars, cu _ cea mai mare ruşine, nu numai a creştinătăţei ci şi a omenirei? La toate acestea trebuie să ne minunăm că în vremile de atunci s-au găsit persone, mai vîrtos din familiile cele mai luminate născute, care au făcut toate cîte sînt de lipsă la proba focului şi tătuşi nu s-au vătămat prin foc. Pildă ne este Ricarda33, muierea împăratului Carol al treilea, care au ţinut în mîna goală o săgeată înfocată; pildă ne este şi Cunigunda3'', muierea împăratului Henric al doilea, care iarăş au călcat pre 11 fere late şi mfocate de plug şi _ pre 12 au stătut vr-o cîteva clipele de ochi şi nu s-au ars, ci amîndoauă au arătat că n-au fost vinovate întru acelea în care le vinătuia bărbaţii lor. De sînt adevărate istoriile acestea, şi de nu trebuie să credem că prin minune s-au împiedecat focul de la vătămarea Ricardei şi a Cunigundei, încă atunci au trebuit să se ştie oarece mişlocire prin care aşa s-au domolit puterea focului cît pînă la o prea puţină _ vreme nu mult au putut lucra. Ci mişlocirea aceea la puţini au putu* fi atunci cunoscută şi, drept aceea, mulţi nevinovaţi au ^trebuit să peară, cînd puţini vinovaţi s-au mîntuit printr-însa. Doară îşi ungea mădulările cu care atingea ferele cele înfocate cu pomadă din rădăcină de nalbă mare, din var stins, din albuş de ou şi din argint viu făcută. Căci pomăda aşa făcută mult împedecă puterea focului. Au doarâ aşa ^se întocmea ferele cele înfocate de mult se răcea pînă cînd se atingea prin cei pîrîţi; ce lezne s-au putut face, pentru că, fiind ferele cele de plug late şi sipţiri, de s-au pus pe petre şi aşa s-au întocmit cît în mai multe punturi să se lovească cu petrile, ferele acelea de au fost cît de înfocate, tătuşi_, după legile mişcărei focului, [ au trebuit cit mai curînd să-şi peardă în ferbînţeala sa. Pentru acestea şi altele mai^ multe, noi nu avem op de a alerga la minuni ca să tîlcuim istoriile împărăteselor Ricardei şi Cunigundei, pentru că şi în ziua de acum se află oameni ca aceea carii ştiu meşteşugul de a prinde şi călca ferul înfocat, fără de vreo vătămare. Drept aceea, de vei vedea întru avenire meşteşuguri de acestea sau de vei auzi povestindu-se să nu gîndeşti că sînt lucruri drăceşti ci să ştii că sînt tocma fireşti, dară cu meşteşug făcute. 1 capul x DESPRE ELECTRICITATE § 73 De mai mulţi ani se ştie că piatra sau cleiul ce se numeşte succin sau chirivari sau electru, de se va freca tare-şi vîrtos^pre dinafară, trage la sine lucrurile cele uşoare-precum sînt plevele, aţele şi altele; şi cum le trage, aşa le şi împinge de la sine, cît dai în palmi. Tocma aşa lucră şi peatra pucioasă, ceara cea de pecetluit, răşina şi glaja, dacă se freacă mai nainte. Aşa p p de vei lua în mîni o ţeve de glajă care să nu fie umedă şi o vei freca vr-o cîtăva vreme cu o curea, iarăş uscată, apoi o vei ţinea preste un disc în carele să fie mărunţuşuri de hîrtie, de spegmă de foc, de aur şi de alte lucruri uşoare, vei vedea, nu fără de mirare, că mărunţuşurile cele din disc se vor sui şi lipi de ţevea cea de glajă dară, puţin rămînînd lipite, după o ^clipeală de ochi iarăş vor cădea în disc; nici vor rămînea jl statorniceşte în disc, ci iarăş se vor sui şi pogorî de vr-o cîteva ori de la ţevea cea de glajă. Acuma, puterea aceasta, cu care aşa lucră trupurile după frecarea lor de mărunţuşurile cele mai uşoare le trag şi le împing de la sine, o numim noi electricitate, de la cuvîntul electru, în care peitră din-tîiaş dată s-au priceput numita putere. Trupurile care prin frecare se pot aduce la un stat ca acela ca să aibă putere de a trage şi împinge de la sine pre alte trupuri mai uşoare, se numesc electrice. Şi la trupurile acestea, cînd întru întu-nerec tare le frecăm, simţim o scînteie care, dacă ne atingem cu degetul de trupurile acelea, cu lumină, cu ceva sunet şi cu ceva durere străbate în degetul nostru. Perii unei mîţe-sau ^ pisici încă dau scîntei întru întunerec de se vor freca îndărăpt. § 74 Esperienţia ne-nvaţă pre noi mai încolo că nu toate trupurile se pot aduce, prin frecare, la electricitatea la care se aduce glaja. Drept aceea, trebuie să osebim trupurile şi în- 140 cît este pentru electricitate, căci unele sînt electrice, precum chirivariul, glaja, mătasa vînătă, ceara roşie, peatra pucioasă, răşina ş.c. iară altele nu sînt electrice precum: aurul, argintul, ferul şi cele mai multe trupuri. însă minunat lucru e că trupurile cele ce nu sînt electrice, electricitatea tătuşi o primesc dintr-alte trupuri şi, într-o clipeală de ochi, o mînă şi sporesc mai încolo. Căci de vei freca cît de mult aurul, argintul, ferul, petrile şi lemnele, la electricitate nu le vei aduce, dară de vei lua un drot lung de fer,_ îl vei bine întocmi şi întruloca cu o ţeve de glajă şi apoi vei freca ţevea, drotul j| acela va vărsa multe scîntei cît te vei atinge de dînsul, ce nu ar putea face de nu i-ar împrumuta ţevea cea de ■glajă electricitatea sa. Drept aceea, se numeşte electricitatea ce se face prin frecare, electricitate căpetenească şi ceialaltă numai împrumutată. Din pricina aceasta trebuie şi drotul să se odihnească pe trupul cel electric, cînd vrei să dea scîntei. Aşa p p de vom vrea să ducem un drot ca acela într-o casă pre supt o grindă, drotul acela va trebui să se lege de grindă cu şinor de mătasă vînătă, carele din firea sa e electric; pentru că de s-ar acăţa_ drotul de niscare cuie de fer ce s-ar bate în grindă, electricitatea cea din drot s-ar lăţi preste toată grinda şi toată casa, că s-ar atinge şi ar odihni drotul pe cuiele cele de fer care sînt trupuri ca acele ce primesc electricitatea din trupurile cele electrice. însă drotul poate odihni nu numai pe şinore de mătasă vînătă ci şi pe glajă, pe ceară de pecetluit, pe răşină şi pe peatră pucioasă pentru că toate acestea sînt trupuri electrice, adecă sînt trupuri ca acelea în care, _ din-tru-nceput, se poate stîrni electricitatea prin frecare şi, fiindcă trupurile acestea nu primesc electricitatea, nici o dau ^mai încolo ci mai mult o ţin îndărăpt, drept aceea o şi lăţesc prin tot drotul. Iară celelalte trupuri nu fac aceasta ci electricitatea . cea împrumutată o dau mai încolo. Din pricina aceasta se zic trupurile ce nu sînt electrice a fi scări sau conductori materiilor celor electrice, pentru că trupurilor celor neelectrice se împrumută electricitatea şi dînsele îndată o dau mai încolo. Scări de acestea se pot face din toate meta-lurile dară scara cea mai bună se face din aur, apoi din argint, din aramă, din oricalc, din fer, din cusutori, din argint viu, din || plumb, din cărbuni, din apă, din ghiaţă, din fum şi din aburii ceii de apă. Iară trupurile acelea care din-tr-nceput sînt electrice se zic nescări sau neconductori; pentru că nu primesc materia cea electrică dintr-alte trupuri 141 ci mai mult o ţin îndărăpt; drept aceea, nu pot fi electrul sau succinul, glaja, peatra pucioasă, mătasa vînătă, ceara roşie ş.c. scări electricităţei. § 75 Ţevea cea de glajă tocma cu anevoie se freacă atîta cît să putem stîrni prin dînsa lucrările cele electrice; pentru aceea s-au iscodit unelte cu care mai lezne să ne dobîndim scopul nostru şi aşa s-au făcut mahina ce o numim electrică35, care mai bine nu ţi-o vei întipzui ca de vei socoti o roată ca şi cea de tors, în care, în loc de fus, să se pună un glob de glajă ce are osii de lemn de îmbe laturile şi aşa se ţepe-neşte în roata aceea ca şi fusul. Glaja aceasta, prin întoarcerea roţei, foarte rapede se va învîrti şi, frecîndu-se tocma tare de perina cea dedesuptul ei pusă, care trebuie să fie împlută cu păr fert de cal, îndată va dobîndi mare electricitate. Ci întipzuirea aceasta încă nu e destulă ca să poţi tu deplin înţelege cum e făcută mahina cea electrică: căci poţi socoti că mai multe trebuie la aceea ca electricitatea mai bine să se stîrnească şi mai lezne să se împrumute trupurilor celor neelectrice. § 76 Cu mahina cea electrică, de este bine gătită, se pot face multe şi minunate arătări. Adecă, prin mahina aceea la atîta se poate aduce omul cît tot scîntei să iese dintr-însul. Căci de se va sui oarecare om într-un uţuţ ce cu funi de mătasa 85 vînătă să fie acăţat de coperişul casei şi || se va atinge cu mîna de globul cel de glajă din mahină, sau va prinde drotul cel din mahină adus cu mîna, din omul acela tot scîntei vor ieşi, care vor pricinui cîtăva durere întru aceia carii se vor atinge cu degetele de dînsul. Aşişderea, de va ţinea neştine din naintea omului aceluia o lingură plină cu spirit de vin, carele să fie puţinei încălzit, spiritul acela îndată se va aprinde numai dintr-o scînteie care va ieşi din degetul omului aceluia. Ci acestea nu sînt destule, mai multe trebuiesc eu să vă spun despre lucrările materiei ceii electrice. De va ţinea neştine în mîni o butelie plină cu apă, în care să se înfigă un drot mai gros de fer, de carele să fie acăţată scara sau conductorul electricităţei şi se va atinge de dro-- 142 i tul acesta numai cu degetul, va eşi din drot o scînteie atîta dc mare cît va străbate prin brînca şi peptul celui ce s-au atins de drot şi mare scuturare îi va pricinui nu numai lui ci şi acelora carii se vor prinde unul de mîna altuia (începînd de la cel dintîi), de ar fi cît de mulţi. Ba, de se va pune o masă, încărcată cu fingele de porţelan, cu picioarele sale pre nişte sloi de glajă şi scara sau conductorul electricităţei se va rezema de masa aceea, aşe se va electrizui nu numai masa, ci şi fingelele ce sînt pe dînsa, cît fieştecare va da scîntei de acelea care tare te vor lovi cînd te vei atinge de dînsele. Vezi cît de minunate sînt arătările cele electrice. § 77 Afară de mahina cea electrică care o scrisei mai nainte, sînt şi altele prin care se pot face tocma minunate lucrări electrice dintre care cea dintîi este ca să amesteci calafoniu cu terpentin şi cu răşină laolaltă şi, după ce le vei topi, să le verşi într-o scăfiţă de cusitori nu prea afundă. Turta care | se va avea după ce se vor slei materiile acestea laolaltă în scăfiţa cea de cusutori va avea proprietatea aceasta: de îndată va arăta fiinţa cea curgătoare şi electrică cît se va freca sau lovi cu o bucăţea de pele de iepure sau cu o coadă de vulpe. După ce s-au făcut aceasta, de vei lua un ciur de pleu, carele să fie neted, nici să fie mai mare decît este turta cea mai sus zisă, şi-1 vei apăsa deasupra turtei aceia, după ce s-au frecat sau lovit precum s-au zis, va trece toată materia cea electrică din turtă în ciurul acel de pleu. Pre carele, de-1 vei rădica cu şinoarele cele de mătasă vînătă, care sînt legate de dînsul, în sus şi-1 vei atinge de un trup carele nu e electric, va împrumuta trupului acestuia o scînteie prea lungă, trăznitoare şi lovitoare. Aşa vei putea împlea şi încărca cu curgere electrică măcar ce ploscă de glajă în care să fie pînă în gimătate băgate răsuri de fer şi înfipt un drot de metal, carele să aibă bumb în capetul cel dinafară de ploscă; pentru că prin ciurul carele se odihneşte pre bumbul cel mai sus zis, scînteile una după alta se slobod în ploscă. Dacă se slobod 50 pînă la 60 de scîntei în ploscă se aud a clocoti într-însa ca şi apa ce ferbe. Acuma, dacă atinge neştine cu degetul său bumbul cel de metal ce stă afară de ploscă iese dintr-însul un bulz de foc, carele aşa scutură pre cel ce s-au atins de bumb cît de multe ori îl 143 86 Izbeşte la pămînt. Şi mahina aceasta, care nu de mult s-au găsit, se numeşte electrofor36, adecă purtătoare de electricitate. § 78 Mai este încă o mahină ce se numeşte electrofor de aer şi aceasta se face numai dintr-o pînză lucie care se întinde pre o ramă de lemn şi aşa se acaţă în aer slobod. Pînza aceasta, de se va încălzi şi se va freca cu pele de iepure sau de mîţă, || vor ieşi multe scîntei şi raze dintr-însa şi deşi va ţinea neştine palma dedesuptul ei, ca de o gimătate de cot departe, va simţi curgerea cea electrică; pentru că va simţi curgerea aceasta ca şi cum ş-ar mişca palma cătră o mreajă de paingin. Ba, de vei lua o icoană veche care să fie făcută sau văpsită pre pînză şi întinsă pre ramă de lemn, şi pre icoana aceasta după ce o ai încălzit mai nainte la cuptori o vei strînge între genunchi şi o vei freca cu pele de iepure, de cealaltă parte a icoanei îndată vei simţi electricitatea şi multe scîntei înfocate cu care poţi împlea o ploscă de glajă. Din toate arătările acestea chiar se vede că materia cea electrică aşa se află pretutindenea ca şi focul şi că dumnezeu, după nesfîrşită înţelepciunea sa, pentru aceea o au plăsmuit pentru ca prin dînsa să se facă lucrările cele prea mari şi prea. minunate din aer, precum îţi voi arăta la învăţătura cea despre fulgere şi trăznete. || capul xi DESPRE METEORI SAU LUCRĂRILE DIN AER § 79 Prin meteori se înţeleg toate arătările ce se fac în aer şi acestea se împart în cele apătoase, în cele strălucite şi în cele înfocate. De cele apătoase se ţin roaua, negura, norii, ploaia, zăpada, bruma şi grindina. între cele strălucite se numără curcubeul, curtea sau cercul soarelui şi al lunei şi parhelii cu paraselenele, adecă înmulţiţii sori cu înmulţitele luni. Mai pre urmă, de cele înfocate se ţine fulgerul cu celelalte focuri din aer. § 80 Esperienţia ne-nvaţă că pămîntul, apa şi celelalte materii curgătoare pururea aburesc şi mai vîrtos mările aburesc şi mai tare. Drept aceea ne aduc noauă vînturile cele de seara care suflă preste mări atîţa aburi. Aburii aceştia nu sînt alta fără numai mărunte părticele de apă, pre care le rump de pre faţa apei părticelele cele de foc ce pururea sînt în mişcare şi le duc cu sine întru înălţimea aerului. Din trupuri pentru aceea se rădică aburii prin căldură în sus pentru că prin căldură se rump de la trupuri şi trec în aer. Adevărat este că nu se poate zice că părţile de apă care se desfac în aburi, prin părţile de foc cu atîta s-ar mai uşura decît aerul, cît să se poată sui în aer şi, într-însul, pînă la o otărîtă înălţime să rămînă spînzurate. Pentru că se ştii din cele mai dinainte, că apa mai de o mie de ori e mai grea decît aerul. Drept aceea ar trebui focul să întindă pe părţile cele de apă, ce s-au mutat în aburi mai mult de o mie de ori, de ar trebui dînsele să fie mai uşoare decît aerul. Ci neputîndu-se arăta aceasta, va urma că aşa se face precum se întîmplă şi la metalurile cele grele, adecă: că tocma aşa se ţin părticelele cele de foc în porii aburilor, ca şi în porii metalurilor celor desfăcute. || "Î0 — învăţătură firească 145 § 81 La aburi, bine trebuie să însemnăm, că ei de la locurile cele mai calde totdeauna se mişcă cătră locurile cele mai reci; pentru că aburii sînt amestecaţi cu părticelele cele de foc şi ştiut lucru fiind că părticelele cele de foc pururea cătră locurile cele mai reci se mişcă, despre aburi încă tocma aceea trebuie să o zicem. Din pricina aceasta se mişcă aburii cei din oameni şi din bucatele cele ferte în casă caldă pururea cătră fereastă şi se acaţă de dînsa, că fereasta este rece de aerul cel dinafară. De aci se şi zice că fereasta asudă. Aşadară de vei aduce pahare şi alte vase de la răceală în casa caldă, aburii cei umezi îndată să trag cătră ele şi aşa se lipesc de dînsele ca şi nişte stropi mărunţi. De aci vine şi aceasta că seara, fiind globul pămîntesc mai cald decît aerul, din lacuri, din rîuri şi din rîturi aşa se înalţă aburii ca şi cum ar fumega. § 82 Dintr-acestea se poate pricepe cum îngheaţă fereştile,. adecă: dacă e prea rece aerul cel dinafară, aburii din casa caldă se mişcă cătră fereastă ca cătră un loc mai rece şi rămîn lipiţi de glajă. Acuma, de va fi aerul cel din afară fără de samă rece, aburii cei de pre fereastă trebuie să îngheţe; pentru că părticelele cele de foc necurmat se străcurâ prin glajă în aerul cel rece. Tocma aşa se arată cum burează şi zidurile, de cu totul se îmbracă în aburi îngheţaţi; pentru că, încălzîndu-se aerul după oarecare frig mare, petrile din zid încă sînt foarte reci, şi aburii cei apătoşi, ce se află în aer, din firea sa se trag cătră petrile cele mai reci decît aerul şi se lipesc de dînsele, apoi, pierzîndu-şi părticelele cele de foc, care trec în petrele cele reci, încep a îngheţa; şi aşa se îmbracă olatele cele de peatră pre dinafară cu aburi îngheţaţi. Cînd se face aceasta, au || obicinuit a zice că frigul au 90 ieşit din olate. Şi aceasta au dat prilej greşelei care ţine că pe vremea dezgheţărei iese frigul din petri; căci, proprie vorbind, nu frigul iese din petri ci aburii se îngheaţă de răcimea petrilor. § 83 Vreme este acuma să vorbim despre meteori şi, între acelea, dintîiaş dată, despre roauă, care nu este alta fără numai T 146 o mulţime de aburi apătoşi, carii noaptea ies din pămînt, din plînte şi din dobitoace şi înălţîndu-se în aer dimineaţa cură laolaltă şi, făcîndu-se stropi, iarăş cad pre faţa globului pămîntesc. După osebirea aburilor, roua încă este osebită. Noi ştim că nu numai pămîntul şi apa, ci şi dobitoacele cu plîn-tele încă aburesc. Aburii cei din oameni şi din dobitoace se şi văd cît de chiar cînd este frig. Iară precum au dobitoacele pori de asudat, tocma aşa se află porii aceştia şi în plînte. Aşadară părţile cele sărate şi oleoase, ce se află în toate plîntele, prin porii lor cei de asudat asudă afară. Cu cît mai mare este căldura de preste zi, prin care se mişcă mustul cel din plînte, cu atîta mai tare aburesc şi plîntele noaptea, cînd se răceşte aerul. După ce au ieşit mustul din frunze ca şi sudoarea, părticelele lui se ating deolaltă, cură în stropi, şi lipindu-se de frunze se numesc merigine. Meriginea aşadară este un must umed şi cleos care le iese prin porii cei de asudat ai plîntelor şi se lipeşte de frunzele lor. Pe vremea cînd asudă meriginea, se ivesc şi păduchii cei de frunze în mare mulţime, carii îşi cearcă şi găsesc hrana sa în meri-einea aceasta. Păduchii aceştia dintru început se ivesc pe frunzele plîntelor în mai multe forme; drept aceea, de unii oameni se numesc fărină de roauă, care după întipzuirea lor nu este alta fără numai o mulţime de insecte sau goange ce se află pre plînte. Jivinii aceşti mici nu se îndestulesc numai cu mustul plîntelor ci frunzele lor încă le rod, pentru aceea se veştezesc şi se jj uscă. De esperienţia aceasta fiind înşălaţi, ţăranii îşi întipzuiesc că cu ploaia cea iute, cînd cald străluceşte soarele, cad nişte aburi înveninaţi plini de muscuţe; dară muscuţele acestea nu cad din aer, pentru că nu se pot prăsi în aer, ci ploaia cea iute numai cît le scutură de pre frunze şi dînsele apoi se înalţă şi zboară prin aer. Iară razele soarelui le fac văzute şi dînsele iarăş se pogoară pe plînte din materia cea cleoasă de pe frunzele plîntelor, agonisîndu-şi hrană sieşi. § 84 Din suirea aburilor se poate tîlcui şi arătarea care urmează: adecă atunci cînd stau unii nori între noi şi între soare, vedem nişte stric albe pe cer care se unesc cu capetele cele din sus în soare şi dedesupt sînt mai late decît deasupra, vreau a zice că ştriele sau trăsurile acestea dedesubt se 147 văd late, iară mai în sus tot mai înguste, pînă ce se văd ascuţite la capetul cel din sus. Ţăranii zic că atunci cînd se văd ştriele acestea, soarele trage apă la sine. Drept aceea cu cădinţă putem întreba, cum poate fi aceasta? Căci, fiindcă arătarea aceasta numai atunci se vede cînd stau nişte nori între noi şi între soare, lezne putem pricepe că soarele, proprie vorbind, nu trage la sine vreo apă. într-aceea, pricina arătărei aceştia lezne o putem înţelege. Adecă: din pămînt aburii necurmat se suie întru înălţime cătră nori ca cătră un loc mai rece. Iară norii aşa fiind aşezaţi înaintea soarelui cît razele lui să străbată prin dînşii, aburii cei ce se suie se luminează prin razele acelea şi se pot vedea, pentru că ochii noştri sînt în umbra norilor şi, pentru aceea, prin strălucirea soarelui nu se pot împiedeca de la vedere. Tocma aşa vedem şi praful în căsile cele întunecoase, dacă se va lumina acesta prin oarecare rază luminoasă ce o slobozim 92 în casă prin o găurice nu prea mare. Ci || la ştriele cele de pre cer mai este încă de a socoti, că acelea dedesupt se văd mai late, deasupra mai înguste, a căriia pricină este că părţile cele dedesupt ale ştrielor sînt mai aproape de noi decît cele mai deasupra. § 85 Cînd se amestecă aburii cei apătoşi cu părticelele de alte materii se îngroaşă şi rămîn în părţile cele mai de gios ale atmosferei, atunci fac aerul nevederos şi se numesc negură. Negura aşadară nu este alta, fără numai o mulţime de aburi apătoşi, carii sînt amestecaţi cu părticele de alte materii şi aşa se trag laolaltă în partea cea mai de gios a atmosferei de spînzură în aer, tocma pre lîngă pămînt, în formă de fum la vedere. Proprietăţile acestea ale negurei fieştecăruia îi sînt cunoscute; pentru că îmblînd prin negură vesmintele aşa se umezesc ca şi cînd s-ar fi fost îmbiat într-o ploiţă. Şi fiindcă negura se face din aburi de apă, tocma aşa nu are miros şi şmeag precum şi apa, măcar că negura de multe ori este amestecată cu părticele pucioase şi cu altele ce sînt nesînătoase oamenilor, de unde şi vine că negura, cînd şi cînd, pricinuieşte primeşdioase boale între oameni. Vara mai rareori este negură decît iarna; căci esperienţia ne-nvaţă că globul pămîntesc iarna este foarte rece şi fiindcă aburii pururea spre locurile cele mai reci se mişcă, iarna 148 4 împlu ei partea cea mai de gios a atmosferei şi zboară pre lingă pămmt; iară vara pămmtul tare se încălzeşte de razele soarelui şi partea cea mai de sus a atmosferei e mai rece aecit cea mai ae gios; drept aceea aburii incă trebuie vara sa se suie in partea cea mai de sus a atmosferei şi acolo să rămină acăţaţi. Dintr-acestea şi aceea încă se poate înţelege pentru ce se sloboade negura mai cu samă dimineaţa şi seara? Aciecă: dimineaţa partea cea mai j| de sus a atmosferei mai 93 timpuriu se încălzeşte de razele soarelui decît pămintul şi partea atmosferei cea de lingă pămînt; drept aceea, aburii treouie să se tragă cătră partea de lîngă pămînt, ca cătră cea mai rece şi aşa se face negură dimineaţa. Tocma din pricina aceasta se sloboade negura şi seara; pentru că după apusul soarelui partea cea mai de sus a atmosferei încă se mai luminează şi încălzeşte cind cea mai de gios cu totul se lipseşte de razele soarelui. Drept aceea aburii iarăş trebuie să se pogoară din partea cea mai de sus a atmosferei în cea, mai de gios şi să pricinuiască negura. Iară fiindcă în partea cea mai înaltă a atmosferei frigul cu mult mai mare este, aburii încă mai tare să se îndese într-însa şi să fie mai vederoşi. § 86 Atunci cînd se înalţă aburii aceşti groşi mai sus în aer, capătă nume de nori. Norii aşadară nu sînt alta, fără numai ne-gure depărtate de la pămînt in aerul cel mai de sus. Toţi aceia carii s-au suit pre munţii cei ce sînt mai înalţi decît norii, adeverează că ei prin o groasă negură au trecut acolo unde au văzut norul, de la poala muntelui căutînd. Norii merg după cum sînt de grei, acuş mai pre sus, acuş mai pre gios şi trec încoace şi încolea unul pe deasupra şi pe dedesuptul altuia. De departe norii se văd a fi trupuri mari şi închegate. Drept aceea îşi întipzuiesc cei ne-învăţaţi că apa aşa se închide in nori, ca şi in nişte vase. Ci norii pentru aceea nu pot fi trupuri tari, pentru că în toată clipeala îşi mută figura şi forma sa. Afară de aceasta, esperienţia încă ne-nvaţă că norii nu sînt alta fără numai negure. Colorii norilor vin din razele soarelui, ca şi ai altor trupuri; pentru că fiind norii mai îndesaţi decît aerul, razele soarelui trebuie să se frîngă în ei şi, prin frîngerea aceasta, se mută lumina în colorii acia, pe carii îi vedem în nori. || 94 149 § 87 Aburii cei apătoşi cură în stropi cînd se ating deolaltă, ce lezne se poate face prin mişcarea aerului. Aerul după aceea mai mult nu-i poate ţinea, ci pentru greutatea lor trebuie să cadă pre pămînt şi atunci se zice că ploauă. Ploaia drept aceea este o mulţime de stropi apătoşi carii cad dintr-un nor prin aer, unul după altul, pre pămînt. Cînd e ploaia prea mare şi iute se numeşte povoi. După toate vîntoasele mai cu samă urmează mare ploaie; pentru că vîntul aşa strînge pre aburi laolaltă de se ating unul de altul şi cură în stropi; ba vîntul aşa poate strînge laolaltă pre oarecare nor, cît îndată să se mute în stropi de ploaie, pre carii stropi pînă la o vreme îi poate şi purta şi ţinea în aer; iară dacă va înceta vîntul prea iute, sau aerul cel de supt norul cel plin de apă deodată se va rări, apa cea din nor deodată se va vărsa şi va inunda sau va face undă prea mare, care înundire o numim frîngere de nor. Ţăranii carii ţin că norii sînt ca şi nişte foi plini cu apă, îşi întlouiesc că apa atunci se varsă din nor cînd se sfîrt'că norul de greutatea apei, ca şi cum s-ar sfîrtica foalele. Ci sminteala aceasta a ţăranilor destul se îndireaptă sounîndu-le că norii nu sînt alta fără numai netmre în aer, depărtate de la pămînt. Cîteodată stropii cei de ploaie sînt foarte mari, care mărime a lor vine din înălţimea din care cad, pentru că stropii atunci cînd cad se întîlnesc cu mai mulţi aburi apătoşi, pre carii îi trag şi-i unesc şie şi aşa, de ce cad mai de sus, de aceea trebuie să se mai înmărească şi stropii. Aceasta are loc şi atunci cînd aburii cei aoătoşi se amestecă cu cei pucioşi; pentru că aburii cei pucion fac aoa cleoasă si mai întăresc lipirea părticelelor celor apătoase şi atunci iarăş trebuie să cadă stropi mari. Iară aceasta atunci se întîmplă mai cu samă cînd se norneste vreme grea, că atunci aerul e plin de aburi pucioşi. Stropii şi ploile nari se pot pricinui şi prin fulgere; că desn>c p, din apă sau din glajă în aer slobod, raza aceea, întru amîndoauă întâmplările, nu va rămînea în linia cea oablă ci se va abate de la dînsa şi abaterea aceasta se numeşte frîngerea razelor. însă acestea mai bine le vei înţelege din pilde. întipuieşte-ţi că AB, în figura 3, este faţa unei ape preste care cade, din aer, în punctul C, raza D.C. raza aceasta ar trebui sa meargă pre linia cea oablă D.C.E.; dară nu face aşa, ci cîtva^se abate de la linia cea oablă şi din C se frînge cătră F. Frîngerea aceasta a razelor pricinuieşte de bastonul cel oblu, în glaja cu apă, se vede frînt. încît este pentru colorii cei din curcubeu, fizicii învaţă că aceiea se fac din îndoită frîngere şi dintr-o ieptare îndărăpt a razelor soarelui în stropii _ cei de ploaie. Aşa, p p, de vei acăţa în preajma soarelui, după figura 4, globul cel de glajă A.B.C. plin de apă, şi atîta îl vei învîrti pînă cînd vei zări într-însul colorai cel roşu, raza S.A., la Intrarea eii în A spre C se va frînge; pentru că lovindu-se în marginea cea mai de gios a globului, adecă în C, de la C se iaptă îndărăpt pînă la B. Iară în B, la ieşirea ei, se mai frînge încă odată şi merge către ochiul O, aşa ca linia cea oablă I.N. care prin ochi aşa se duce ca şi raza S.A. să facă dinpreună cu raza cea frîntă un unghiu ascuţit în ochiul O. Şi aşezarea aceasta a globului aduce colorul cel roşu la ochi. Tocma aşa se pot aduce şi ceilalţi colori la ochi daca sau globul sau ochiul se va mai înălţa. Însemnare Unghiul este plecarea a doauă linii care se lovesc laolaltă într-un punt. Unghiul acela carele jj se face prin o linie perpendiculară, adecă prin o linie ca aceea care aşa cade pre altă linie de nu e plecată mai mult spre o parte decît spre alta, precum este în figura 1 linia D.C, se numeşte oblu sau dirept. Unghiul carele e mai îngust decît cel dirept se numeşte ascuţit; iară carele e mai larg se^ chiamă obtuz^ sau tîmpov. Toţi măsurătorii împărţese lucrurile ce au formă de cerc, fie dînsele mari fie mici, în 360 de graduri. Prin liniile ce se trag prin centrul fieştecăruia cerc de la o margine a lui pînă la cealaltă, se împarte cercul în doauă părţi asemene 155 io; şi liniile acelea se numesc diametri. Iară liniile care se trag; din centrul cercului pînă la o margine a lui se chiamă semi-diametri sau gimătăţi de diametri şi prin liniile acestea se âmpărţeşte fieştecare cerc în graduri. De vei trage doauă linii din centru pînă la marginea cercului, vei avea un unghi a căruia măsură sînt gradurile cercului ce se cuprind între acele doauă linii. Aşa fac, p p, în figura 5, amîndoauă liniile A.C. şi B.C. în centrul C un unghi ascuţit carele este de 42 de graduri, pentru că dărabul cel de cerc AB pre carele îl taie, 42 de graduri cuprinde în sine. Liniile B.C. şi E.C., din figura 1, fac în centrul C un unghi de 90 de graduri, pentru că arcul DE, pre carele îl taie, 90 de graduri cuprinde în sine. Şi fiind măsura aceasta a-patra parte a cercului, unghiul cel dirept încă tot aceeaş măsură o are. Aşadară, cercul întreg, prin liniile A.D. şi B.E., se împarte în 3 cvadramţi sau pătrări. § 93 Acuma, ca să poţi înţelege cum se face curcubeul, trebuie să ştii că stropii cei de ploaie tocma aşa primesc razele cele de soare şi aşa se mută în colori ca şi apa din globul cel de glajă. Pre fieştecare strop de apă, carele cade în ploaie, aşa trebuie să-1 socoteşti ca şi pre un glob de apă. Drept aceea, fieştecare rază de soare de doauă ori se frînge şi odată se iaptă îndărăpt într-însul şi frîngerea aceasta a razelor este pricina colorilor cu carii se mîndreşte curcubeul. De au stropii cei de ploaie aşezarea || care li se cuvine, trebuie să vină dintr-înşii raze încolorite la ochiul omului. Iară fiind mare mulţime de stropi în ploaie şi necurmat urmînd unul altuia, trebuie să se facă dintr-înşii mulţime de colori roşi, narangii, vîneţi, verzi şi galbeni carii supt cuvios unghi se aduc la ochi. Acestea şi mai chiar se pot pricepe din figura 6. Punturile din figura aceasta, prin care se întipuieşte curcubeul, însemnează stropii cei de apă. Ochiul omului, O, are după spate pre soarele S. Raza A.B., la intrarea eii în stropul B, se frînge, se iaptă în faţa sau marginea stropului cea dindărăpt, la ieşirea eii din strop iarăş se frînge şi S3 aduce la ochiul O. Linia S.C., care se trage din soarele S prin ochiul O pînă în centrul curcubeului C, face cu raza cea frîntă BO un unghi ascuţit supt carele se vede colorul cel roşu. Raza DE se frînge cătră linia EO şi face cu linia, care se trage din soarele S prin ochiul O pînă în centrul 156 i curcubeului C, un unghi ascuţit carele este cu ceva mai mic ciecit cel mai din sus. Şi supt unghiul acesta se vede colorul cel mohorît. Drept aceea, în marginea cea mai de sus a curcubeului se vede colorul cel roşu şi, în cea mai de gios, colorul cel mohorît; iară între aceşti doi colori se văd ceia-lalţi colori, după cum se frîng razele supt mai mare sau mai mic unghi. Aşadară, de cîte ori străluceşte soarele ^ în ploaie, de atîtea ori se nasc cei şepte colori_ ai curcubeului, în fieştecare strop prin doauă frîngeri şi o ieptare îndărăpt ale razelor celor de soare. Drept aceea, atunci trebuie să fie nenumăraţi curcubei în aer; ci noi atunci nu putem vedea colorii aceştia ai curcubeului cînd nu are ochiul aşa de^ cuvioasă aşezare cît razele supt unghi ascuţit să agiungă ,1a dînsul. De cîte ori vom gîndi că tragem o linie oablă din marginea cea mai de sus a curcubeului şi altă linie oablă din centrul lui pînă în ochiul nostru, totdeauna fac liniile acestea în ochiul nostru un unghi ascuţit de 42 de graduri; şi acesta este unghiul supt carele să vede ştria cea roşie. Colorul cel mohorît, carele || stă mai în gios, îl vedem supt 103 un unghi mai mic ca de 40 de graduri. Aşadară, cînd avem soarele după noi şi ploaia înaintea noastră, ochiul poate avea aşezare ca aceea ca tuşi şepte colorii curcubeului să cadă într-însul. Ci colorii aceştia nu i-am vedea de ar veni totdeodată şi altă lumină în ochi. Pentru că ştiut este că lumina cea mai mare întunecă pre cea mai mică. Aşadară, •ca să se vadă curcubeul de lipsă este ca după spatele lui să stea un nor întunecat. Pentru aceea se şi vede curcubeul cx cum ar sta în nori. Dară cum că aceasta nu este adevărată de acolo se vede că, prin dînsul, în locurile în care stă cu amîndoauă picioarele, vedem arburi şi alte lucruri. Iară fiindcă ochiul trebuie să aibă aşezămînt cuvios ca să vadă colorii curcubeului, dintr-aceea lezne poţi pricepe_ că fieştecare om vede alt curcubeu, pentru că colorii unui şi tocma aceluiaş curcubeu nu pot cădea în ochii mai multor oameni, căci fieştecare stă în alt loc, în carele colorii nu pot străbate la ochi supt cuvioasele unghiuri de 42 pînă la 40 de graduri. într-aceea, venind razele soarelui din alţi stropi de ploaie necurmat la ochii fieştecăruia, fieştecarele vede un curcubeu şi crede că curcubeul pe care îl vede e tocma acela pe care îl văd şi alţii. Pricina pentru care se vede curcubeul rotund este aceasta: că toate razele cele frînte şi îndărăpt ieptate sînt departe de centrul curcubeului de 40 pînă la 42 de graduri şi pe colori supt unghiurile aşa ascuţite îi 157 fac văzuţi ochiului. Iară toţi colorii carii cad în ochi supt oarece unghi fac un glob de unde vîrvul unghiului este ochiul, iară marginea globului este curcubeul. Curcubeul, drept aceea, trebuie să se arate ca o gimătate de cerc de va ploa pretutindenea prinpregiur; căci, de va ploa numai într-o parte, noi încă numai într-un dărab de cerc vom vedea curcubeul, nu în toată gimătatea cercului. Aceasta încă nu e cu putinţă ca să vezi jj curcubeul şi deodată să fii şi în locul unde stă curcubeul cu picioarele pre pămînt, pentru că colorii lui nu vin în ochi fără numai supt oarecare unghi şi de ai fi acolo unde stă curcubeul cu oarecare picior al -său ai sta în ploaie şi atunci colorii carii se fac de razele soarelui în stropii cei de ploaie nu ar putea cădea în ochiul tău, că nu ar face razele vreun unghi într-însul. A uneori se văd doi curcubei şi atunci colorii din curcubeul cel mai înalt se văd în rînd întors şi mai slabi. Aceasta pentru aceea se face pentru că razele soarelui de doauă ori se frîng şi de doauă ori se şi iaptă îndărăpt în stropii cei de ploaie. § 94 Tocma aşa se fac curcubeii şi la lună precum la soare, numai atîta se osebese delaolaltă că colorii curcubeilor celor de lună nu sînt aşa de vederoşi ca ai curcubeilor celor de soare. Ci de aceasta nu e de a te mira pentru că lumina lunei nu e aşa de puternică ca a soarelui. § 95 A uneori pre lîngă soare şi pre lîngă lună se vede un cerc mare, carele cîteodată are colori ca şi curcubeul şi în mişlocul lui stă soarele sau luna şi în comun se zice că soarele şi luna au curţile sale. De vom judeca după cum ni se pare noauă, ar trebui să gîndim că curţile acelea aşa de înalte sînt precum soarele şi luna, ci aceasta nu este adevărată pentru că, de ar fi adevărată, curţile acelea ar trebui să se vadă de toţi aceia carii au soarele sau luna deasupra^ cercului vederei sale, iară aceasta nu se întîmplă. Aşadară mai adevărat este că curţile acelea sînt numai în atmosfera noastră şi doară numai în mişlocul ei. Pricina pentru care ni se pare că curţile acelea stau pre lîngă soare sau 158 pre lîngă lună este aceasta: că noi între curţile acelea şi între soare şi lună nu vedem vreun jj trup prin carele să 105 putem măsura depărtarea lor delaolaltă. Fizicii zic că curţile acelea se fac din rotunde grăunţe de grindină care au în mişlocul lor măduvă de zăpadă, iară din afară sau smt învăluite cu ghiaţă lucie sau cu apă îndixite. Căci ştiut este că stropii cei de apă şi razele soarelui fac curcubeul, pentru ce dară n-ar putea face ceva asemenea şi stropii cei îngheţaţi sau grăunţele cele de grindină ce nu sînt cu totul nestrăbâ-ticioase cu vederea, dacă se află cuvios aşezate înaer? De multe ori se văd şi parhelii sau sori înmulţiţi''0, carii aşişderea nu pre lingă soare ci în atmosfera noastră se află. Ca să se facă aceştia sînt de lipsă nişte lespegioare de ghiaţă, ca şi oglmdele, in care să se poată întipui soarele ca şi în oglinde. Paraselenele sau lunile înmulţite''1, care se văd cîteodată, încă tocma aşa se fac. Superştiţiozii arătările acestea le ţin a fi minuni şi, cînd le văd ivirea, plini de frică şi de cutremur, nu înceată cu de-adinsul a întreba ce însemnează trei sori sau trei luni pe cer? Ci meteorul acesta nu e minune pentru că la facerea lui nu este alta de lipsă fără numai nişte lespegioare de ghiaţă în care să se poată întipui soarele şi luna ca şi într-o oglindă, precum s-au zis. Drept aceea, nebunie este a întreba ce însemnează parheliii şi paraselenele. § 96 în aer se află nespusă mulţime de feli de feli de aburi carii se suie de pre pămînt, pentru că nu numai apa abureşte necurmat ci şi ierburile, florile, arburii, oamenii şi dobitoacele. Aşadară, cine se poate îndoi despre aceea că în aer se află părticele pucioase, cleoase, pămîntoase şi sărate? Cine se poate lepăda de aceea că părticelele de acelea prin arderea trupurilor încă se duc cu fumul în aer şi că părticelele aceste flogistice în aer se amestecă cu aburii cei apătoşi ce se află într-însul? Drept aceea nu e minune că prin amestecarea acelora ] tot 106 feliul de focuri se face în atmosfera noastră. De focurile acestea se ţin şi stelele care cad, zmeii şi globurile cele înfocate despre care prea multe au scornit oamenii cei nepricepuţi. Steaua ce cade nu este alta fără numai aprinderea aerului celui flogistic din oarecare materie cleoasă, care în aer cade la pămînt şi după vederea cea dinafară atîta e de mare cît o stea. La zărirea aprinderei aceştia putem însemna că 159 materia pururea numai singură se sloboade în gios, ca-n curmeziş. Pricina mişcărei ceii curmezişe este că la aceea, materia cea aprinsă mai puţină împotrivire află, căci, pentru sipţirimea aerului celui din sus, în sus nu se poate înălţa şi, pentru desimea aerului celui din gios, oblu a cădea încă nu poate. Doară se trage şi după aburii ceii flogistici din aer pe carii mai nainte îi mistuieşte, apoi cade la pămînt pentru greutatea eii. Drept aceea, de cîte ori se vede a cădea vr-o stea în vr-un loc, de atîtea ori se află în locul acela o materie cleoasă. Nici putem zice că materia aceasta n-au căzut din aer pentru că de multe ori cade pre arburi şi în locuri ca acelea unde n-au putut creşte. Căzutu-au şi înaintea oamenilor carii au noptat la cîmp şi au privit la căderea ei. Pentru aceea nu avem pricină de a ne îndoi cît mai puţin despre aceasta, dară ne putem mira cum poate materia aceasta, care e mai cît un cătreţ de găini de mare şi are bună greutate, înota în aerul cel uşor. Ci trebuie să socotim că materia aceasta dintru-nceput e mai întinsă şi numai atunci se strînge laolaltă după ce se mistuiesc părticelele cele flogistice dintr-însa. Că îndată se aprinde poate fi pricină focul cel electric din aer, pentru că ştim că, prin electricitatea cea cu meşteşug făcută, tot feliul de aburi flogistici îndată se aprind cît se încălzesc mai nainte atîta cît este de lipsă. Oamenii cei nepricepuţi cred că stelele pentru aceea cad 107 pentru că se rumpe o parte a unei j] stele şi aceea cade la pămînt. Ci neputinţa socotelei aceştia atunci o vei pricepe mai bine cînd voi cuvînta despre mărimea şi depărtarea stelelor; acuma fie-ţi destul a şti că căderea stelelor nu este alta fără numai aprinderea aburilor .celor flogistici din aer. § 97 Zmeul, aşişderea, este o aprindere a aerului celui flogistic dintr-o mulţime de materie cleoasă ce se află în partea cea mai de gios a atmosferei şi, pentru amestecata umezeală, nu îndată se stinge, ci ca şi un sul lung, se întinde prin aer. Zmeul, drept aceea, atunci se face cînd mai mulţi aburi se unesc laolaltă în aer şi aerul cel flogistic ce se află într-înşii se aprinde, prin electricitate sau almintrelea, de luminează şi arde. Zmeul nu aşa de rapede piere dinaintea ochilor ca steaua ce cade, ci se mişcă în forma care o are dintru-nceput vr-o cîteva minute. în zmeu se află şi o umezeală glodoasă care îl face de mai îndelung ţine. întrebuinţarea acestora asupra superştiţiozilor § 98 Zmeul acesta carele se mişcă vr-o cîtva vreme prin aer, după rea judecata superştiţiozilor, este dracul. Şi fiindcă zmeul a uneori, mişcîndu-se, se apropie de hornuri, dintr-aceea s-au stîrnit superstiţia că dracul, în formă de zmeu, întră pe horn la cunoscuţii şi prietenii săi şi le duce bani şi bucate. Şi superştiţiozii cred tare şi vîrtos că în casa aceea, pre al căriia horn întră zmeul, trebuie să lăcuiască strigoi carii au ceva legătură cu dracul. Ba unii superştiţiozi pînă la atîta au agiuns de cred că de vor striga atunci cînd se iveşte zmeul, nemţeşte: halt part! dracul, de frică, sloboade gios niscare bucate. Numai să ia bine sama cel ce strigă, || să stea supt oarecare şopru cînd strigă, ca nu cumva să-1 cufurească dracul pentru îndrăznirea lui. Cu 108 cît mai nebună e socotirea aceasta, cu atîta mai mulţi se află şi astăzi carii cred acestea "şi se joară înaintea altora că ei însuşi, cu ochii lor le-au văzut, adăogînd şi acestea că dracul are gură ascuţită, urechi mici de porc, picioare de gîscă, coadă fîocoasă şi pe cap coamă în loc de păr. O, nebunia voastră, celor ce credeţi acestea! Pînă cînd vreţi să rămîneţi într-însa? Fizica drept învaţă că zmeul nu este alta fără numai foc din aer, pentru ce dară îl faceţi drac carele să aducă pretenilor săi pîne, unt, cîrnaţi, ca şi şi alte bucate, ba încă şi bani? Pricina pentru care zmeul cînd zboară preste cetăţi şi preste sate bucuros se abate la hornuri şi întră în dînsele, lezne se poate înţelege. Pentru că, arzînd focul preste zi pe vetri, aerul cel din hornuri foarte se răreşte, iară seara sau noaptea, stîngîndu-se focul de pe vetri, hornurile se răcesc şi aerul cel din afară se trage într-însele, prin care se face puţintea curgere în aerul cel dinafară şi cu curgerea aceasta întră şi zmeul în horn. Oamenii ceii neprocopsiţi văzînd aceasta şi din esperienţia ştiind că de se şi uită neştine în horn după ce au întrat zmeul într-însul nemica vede, din nevederea aceasta de nou judecă că zmeul sau focul carele au întrat în horn au fost chiar dracul. Ci nu e mai firesc lucru decît ca îndată să piară zmeul cel 'ce au căzut în horn pentru că ştiut este că focul nu poate arde în aerul cel prea sipţire. Iară fiindcă aerul cel din horn prin focul de preste zi din vatră foarte s-au rărit şi sipţiat, materia cea aprinsă care au căzut în horn trebuie 160 lt — învăţătură firească 161 îndată să se stingă şi zmeul să piară dinaintea ochîlo*. Ne mai auzit lucru este aşadară a crede că dracul, carele în 109 forma zmeului celui înfocat || au căzut în horn, nu poate mai ieşi dintr-însul cît se scoate o roată din car şi iarăş se baga în osie cu înaintea înapoi. Pentru că îndată cît se stîngt flogisticitatea din materia cea înfocată şi umezeala cea glo-doasă cade gios, precum se face în horn, nu e cu putinţă ca materia' aceea iarăş înfocată să iasă din horn. Drept aceea, la arătarea aceasta aşa caută ca la una care e dintre cele mai mîndre în aer şi leapădă din inima ta toate cîte duc pre om la superstiţie. § 99 Aşa se fac şi globurile cele înfocate care se văd auneon în aer. Acestea sînt o masă ce stă din materii cleoase şi apâtoase, în care aerul cel flogistic se aprinde prin frecare şi prin electricitatea aerului şi sînt de doauă feliuri. Unele, care per cu sunet, altele, care se stîng fără de sunet. Care se stîng fără de sunet numai lumină varsă şi fiind adeseori aşa de mari ca şi gloanţele cele de sase funţi, mai îndelung se învîrtesc prin aer. După aceea cad la pămînt cu o iuţime ca şi a racvetelor şi, rumpîndu-se, varsă multe stele, tătuşi fără de sunet. De va însemna cineva locul în care cad globurile acelea şi apoi va cerca, va afla acolo multă materie de aceea din care se fac şi stelele cele ce cad. Celalalt fel de globuri înfocate se stînge cu foarte mare sunet. Cînd se desparte focul în globurile acestea şi se duce delaolaltă, dînsele tocma aşa se sparg ca şi bombele. După ce s-au spart globurile acestea cu mare sunet în aer, lasă după sine mare lumină, care cîteodată ţine mai o minută. Poate fi că totdeodată se aprinde aerul cel flogistic din dînsele pentru că aprinderea cea deodată totdeauna face sunet. § 100 Pre pămînt, aşişderea, sînt focuri ce se numesc focuri nebune şi pre oamenii cei nepricepuţi tare îi şi sparie. Iară 110 focurile cele nebune nu sînt alta, fără numai un aer flogistic || şi glodos carele se aprinde pre pămînt42. Aerul cel din gloduri şi din mocirle, precum am mai zis, este aer flogistic. Acesta 162 prea lezne se aprinde cînd îl slobozim dintr-o glajă pe flacăra unei lumini, sau cînd slobozim vr-o scînteie electrică în dînsul. Afară de aceasta fără de meşteşug încă se poate aprinde dacă atîta se va amesteca cu aeru' cel firesc din atmosferă cît se cuvine. Aşadară, focurile cele nebune atunci se fac cînd aerul cel flogistic şi glodos se aprinde şi arde vr-o cîtăva vreme. De aci se vede că aerul acesta în locurile acelea se naşte şi se ţine în care se află mai multe putregiuni, precum sînt glodurile şi mocirlele, ţintirimurile şi machelăriile, pentru că în locurile acestea mai mult aer flogistic se află. De departe focul cel nebun aşa se vede ca şi o flacără de lumină. Drept aceea, călătorii de vor urma luminei aceştia, cu nădejde că vor agiunge la oarecare sat, lezne pot răzleţi în oarece glod sau mocirlă pentru că pe locurile acestea se vede mai cu samă lumina aceea. Nici trebuie să ne mirăm de aceea că focurile cele nebune se mişcă şi de cel mai mic vînt pentru că dînsele nu sînt alta, fără numai aer flogistic şi glodos, precum s-au mai zis. Focul nebun fuge de acela carele îl goneşte pre el şi urmează aceluia carele se roagă trage aerul la sine, prin care focul cel nebun se poate vedea. Pentru că mergînd asupra focului celui nebun, împingem aerul cel dinaintea noastră şi, împingînd aerul, pe focul cel nebun încă îl împingem. Iară fugind de focul cel nebun despărţim aerul şi aerul cel de după noi cură în urma noastră şi trage şi pe focul cel nebun, ca pre un aer ce este după noi. Din proprietatea aceasta a focului celui nebun se poate cuprinde pentru ce cred cărăuşii că prin sudălmi se pot alunga focurile cele nebune. Adecă pentru aceea pentru că cînd suduie cineva, împinge aerul dinaintea sa şi, cu împingerea lui, împinge şi pe focul cel nebun. Dară aceasta nu se face numai prin sudălmi ci prin fieştecare strigare tare, ba încă şi cu plesnirea cu biciul într-acolo încătrău se vede focul cel nebun. Dimpotrivă, de cel ce se || roagă trebuie să se apropie focul cel nebun, pentru că acela carele fuge de el. Pricina pentru care se face aceasta lezne se sileşte a urma aerului. Măcar că este lucru adevărat că focurile cele nebune numai aer flogistic şi glodos sînt, tătuşi superştiţiozii pentru aceea ţin că sînt năluci sau duhuri necurate pentru că se arată în ţintirimuri şi, de se văd şi airile, înşală pe călătorii carii urmează luminei lor de la calea cea direaptă şi-i duc la locuri glodoasă şi mocirloase. Dară călătorii se pot răzleţi în gloduri şi în mocirle de vor urma unei lumini ca aceea, 163 111 T 112 ci tătuşi aceea nu o pricinuieşte dracul cel de noapte sau nălucile, care sînt numai întipuiri fără de vreun fundămînt în capetele celor ne-nvăţaţi. Drept aceea, fereşte-te de •nebunia aceasta şi crede învăţăturei care îţi arată că focurile cele nebune numai aer flogistic şi glodos sînt. § 101 Mai este încă un fel de foc pre pămînt, al căruia diametru se întinde a uneori la 2—3 şi patru picioare, şi se chiamă flacără de bani sau aruncare de comoare. Arătarea aceasta încă numai din aer flogistic se face, carele mult se află în locurile acelea unde se vede şi încă nu s-au înălţat de la pămînt. Dacă văd cei nepricepuţi flacăra aceasta gîndesc că acolo ard bani şi despre dînsa multe au scornit. Nu numai ţăranii ci şi alţi oameni nebuni ţin că comoarele se aruncă mai cu samă pre la Sîngiorz, pre la Rusali şi pre la Sînziene şi că, de va arunca neştine vr-un veşmânt al său în flacăra ce se vede la aruncarea comoarelor, comoara lezne se va săpa, pentru că prin aceea se va lua puterea dracilor celor de supt pămînt de a o duce mai încolo. Din ne-ntemeiată socotirea aceasta că comoarele se aruncă, mulţi oameni au căpătat rîvnă de a săpa comoare şi aceasta este nebunia cea mai mare în care cad oamenii. Pentru că mulţi cheltuiesc şi ce au şi tătuşi nu găsesc vr-o comoară. || § 102 La întrebarea, ce sînt trăznetele? nu se poate mai bine răspunde decît cînd zicem că trăznetele sînt mari şi cumplite sbugniri a materiei ceii electrice din aer, care, prin sbugnirile ei, va să se pună în cumpătul său cel dintîi. Nenumărate probe avem că materia cea electrică pretutindenea se află, că cu părticelele aburilor se înalţă de la pămînt, că mai adeseori se grămădeşte în nori, că cu ploaia, cu roua şi cu negura iarăş se pogoară pre pămînt; că nu numai în norii cei fortunoşi sau grei ci şi în alţi nori încă se ţine şi, mai pre urmă, că nu numai vara ci şi iarna, nu numai pe vreme noroasă ci şi pe serină, nu numai pe ploaie ci şi pe ninsoare şi încă şi cînd cade grindină este de faţă şi-şi arată puterea sa. Materia aceasta cu mult mai curgătoare şi mai sipţire este decît aerul şi cu mult mai mare putere are de a se întinde. Drept aceea şi cearcă modru ca şi aerul de a-şi ţinea cumpătul său, de cumva s-au turburat şi se nevoieşte a străbate încă şi cei mai mici pori ai trupurilor şi a-i împlea, de cumva sînt goli de dînsa. Şi aceasta nu o face cu silă şi cu cumplire, cînd prin ploaie şi prin rouă se varsă în alte trupuri şi prin aceea îşi dobîndeşte iarăş statul său cel firesc, iară atunci cînd aerul cel svîntat, carele dintru-nceput este trup electric, împiedecă trecerea cea lină a materiei ceii electrice ceii în oarecare nor grămădite şi turburarea cumpătului eii creşte prea mult, materia cea electrică cu cumplită sbugnire cearcă să-şi pună cumpătul său la loc şi aşa se face trăznetul. Precum se face în aer, după turburarea cumpătului lui, cumplită mişcare ce se numeşte vifor, aşa se face şi în materia cea electrică cumplit vifor după turburarea cumpătului eii. Acuma, cînd săgeată materia cea electrică la puternică sbugnirea ei cu cea mai mare cumplire, prin aceea pricinuieşte o rază luminoasă pe care o numim fulger. Şi fiind cumplită mişcarea aceasta, legată cu mare scuturarea aerului dintr-însa, se face prea groaznic sunet pe carele îl numim trăznet. Aşadară fulgerul este o rază electrică din aer şi |) trăznetul este sunetul fulgerului. De este într-un nor fortunos mai multă materie electrică decît în alt nor din vecini sau în trupurile de pre pămînt care îi sînt aproape, norul cel fortunos sbuc-neşte cu mare putere şi din prisosinţa sa împrumută şi norului aceluia carele nu are atîta materie electrică, sau trupurilor celor mai de aproape de pre pămînt. Drept aceea, fulgeră norul cel fortunos acuş cătră alt nor, acuş cătră pămînt. De se va întîmplă (ce nu este cu neputinţă) ca un turn sau alt trup de pre pămînt să aibă mai multă materie electrică decît norul cel fortunos, turnul sau trupul acela trebuie să împrumute din prisosinţa sa şi atunci pot merge şi de pre pămînt fulgere cătră norul acela sau cătră alţi nori. Cum că aceasta este tîlcuirea cea adevărată a trăznetelor ne-nvaţă pre noi probele cele multe care s-au făcut despre aceea. Pentru că pe vreme de fortuna se fac multe lucruri electrice în aer şi atunci se pot electrizui trupurile şi fără de mahină. Ţevea de pleu care e acăţată cu şinor de mătasă vînătă şi suliţa de fer ce stă în răşină la apropierea fortunei dau scîntei electrice din sine. Aceea se vede şi în omul carele stă pe trupuri dintru-nceput electrice, dacă se apropie de dînsul pe vremea fortunei trup neelectric. Aşadară, de aci chiar se vede că o parte a materiei ceii electrice se varsă în 113 164 165 ţevea cea de pleu, în suliţa cea de fer şi în omul acela. Iară aceasta nu s-ar putea face de n-ar fi electric şi aerul cel dimpregiurul nostru şi norul cel ce stă deasupra noastră. De unde cu direptate se închide că trăznetul nu este alta, fără numai o mare şi cumplită sbugnire a materiei ceii electrice din aer. T nsemnare Cînd fără de măsură tare cură în gios materia cea elec-114 trică, în stropii de ploaie, pe vremea fortunei, atunci jj stropii de multe ori strălucesc şi aşa se văd ca şi cum ar fi înfocaţi. Cei de demult au făcut din arătarea aceasta mare minune şi o au numit ploaie de foc, precum am zis şi la învăţătura despre aer. Ci arătarea aceasta nu este alta fără numai strălucirea materiei ceii electrice care este în stropii cei ce cad din aer. întrebuinţarea acestora asupra superştiţiozilor § 103 Din tîlcuirea tîmpestăţei, fieştecarele lezne poate pricepe cît de nebuneşte lucră aceea carii cred că, atunci cînd trăz-neşte tîmpestatea sau fortuna din aer cu mare cumplire,' se săgeată o piatră pre care o numesc ic de trăznet. Petri de acestea se află în multe locuri, sînt netede, făcute ca icurile şi găurite la muche. De unde putem judeca că sînt făcute de oamenii cei mai de demult, să se folosească cu dînsele sau la bătăile dintre dînşii sau la uciderea dobitoacelor cînd jîrtvea, că în aer a se naşte şi a creşte pentru tărimea, mărimea şi greutatea lor n-au putut, şi fulgerul care e numai rază electrică, încă nu le-au putut aduce cu sine la pămînt. De s-ar crepa lemnele ce se nimeresc de trăznete cu icurile acelea, oamenii cei trăzniţi tot fărîmi s-ar face; ci pre oamenii cei loviţi de trăznete nu aflăm vreo rană; aşadară, cu trăznetele nu cad icuri de acestea, care sînt de doauă feliuri, mai mari şi mai mici: cele mai mari sînt făcute din piatră sură şi foarte tare ca să poată sluji la trebile care le-am zis mai nainte, iară cele mici icuri, care nu sînt mai mari decît un grăunţ de mişloc de fasole, sînt din piatră roşie şi, precum ni se vede, pentru aceea au fost făcute ca să le poarte femeile la grumazi, precum poartă şi deocii. Aşadară, toate puterile cele minunate ce se dau icurilor acestora, precum p p, că pe căsile acelea în care se ţin petri de acestea nu le loveşte trăznetul, că vacile cele fermecate iarăş capătă laptele de li se freacă ugerul cu piatră de trăznet sau de se mulg prin gaura petrei aceştiia, sînt numai superstiţie, jj Aşişderea 115 nebunie este a crede că pe casa aceea nu o va trăzni pre a carii vatră va arde, atunci cînd vrăjmăşuieşte tîmpestatea, foc făcut din lemne mai nainte trăznite. Mulţi oameni zic că sînt trăznete şi reci care cu răceala lor stîng focul trăznetelor celor calde. Ci zisa aceasta seîm-protiveşte firei trăznetelor pentru că fieştecare trăznet, aprindă el sau nu aprindă, este cumplită sbugnire de materie electrică care pururea este înfocată. Dară aceea că se întîmplă de al doilea trăznet stînge focul celui dintîi de acolo vine că al doilea trăznet atîta răreşte aerul cît se stînge focul trăzne-tului celui dîntîi, cum se stînge şi focul din hornul cel aprins cînd se puşcă într-însul. Sînt şi de aceia oameni carii ţin că focul de trăznet numai cu lapte se poate stînge. Nici putem zice că laptele fiind el mai cleos decît apa nu e mai bun spre stingerea focului de trăznet; dară cu apă încă se poate stînge numai să fie destulă. Pricina pentru care anevoie se mîntuie căsile cele trăznite este cumplirea focului carele deodată cuprinde toată casa. § 104 Fiindcă trăznetele despică arburile, aprind căsile, creapă zidurile cît de groase şi pre oameni cu dobitoacele împreună într-o clipeală îi omoară, omul înţelept detor este a se folosi cu mişlocirile care i le-au lăsat dumnezeu împrotiva pri-meşdiilor ce urmează din trăznete. Iară mişlocirile ce se dau spre folosul acela, trebuie să fie întemeiate pe adevărul acesta că trăznetele nu sînt alta fără numai materie electrică. Care, ştiindu-se, se pot întoarce asupra trăznetelor toate acelea cîte ne-nvaţă probele cele multe la electricitatea cea cu meşteşug făcută, la care ştim că puterea ei mai lezne se varsă şi se mînă înainte prin metaluri. Şi aceasta o putem zice şi despre materia trăznetelor fiindcă este electrică şi esperienţia ne adeverează aceasta, [j Pentru că cînd trăzneşte pe n& vr-un olat, fulgerul merge pe materia care îi este scara sau 166 167 conductorul cel mai dindămînă; şi fiindcă conductorul ce" mai bun şi mai dindămînă se face din metaluri, fulgerul încă tot pe conductorul acela merge. Drept aceea, de se duce drot de la vîrvul olatului pînă la pămînt şi fulgerul nimereşte în drotul acela, fulgerul merge pe drot pînă la pămînt fără de a vătăma olatul. Şi aceasta au dat prilej de s-au făcut conductori de aceştia pe multe turnuri şi olate în mai multe locuri a cărora gătire nu este scumpă; căci se fac din prăjini de fer întru al cărora vîrv se pune o suliţă de aramă şi aşa se tocmeşte pe vîrvul casei cît să fie mai sus decît hornul cu vr-o cîteva picioare. Preste vîrvul casei se aşează apoi un drot de fer sau de aramă, dară încrustat cu ştrie de fer, carele legîndu-se cu prăjina cea de fer se sloboade pînă la pămînt. Conductorul aşa gătit e o prea bună mişlocire de a apăra orice casă de stricarea trăznetului; pentru că fulgerul nu se atinge de eoperişul casei ci, lovind în prăjina cea de fer, fuge pe conductorul cel de metal la pămînt fără de vreo vătămare a casei. Şi folosul conductorilor acestora prin prea multe_ esperienţii s-au întărit, care eu nu le aduc aci, fără numai atîta mai zic că conductorii de aceştia cu folos se fac şi la corăbiile cele de pe mare pentru că, fiind corăbiile mai înalte decît faţa mărei, lezne se pot nimeri de trăznete şi dînsele. Noi, drept aceea, mult trebuie să mulţumim lui dumnezeu că au luminat mintea oamenilor de au găsit conductorii aceştia. Aceia, carii zic că este împrotiva proniei ceii dumnezeieşti 117 a face conductori de aceştia |] sînt oameni superştiţiozi pentru că de nu este împrotiva proniei dumnezeeşti a stînge focul cel de trăznet, pentru ce ar fi împrotiva ei a face conductori, despre carii firea ne-nvaţă că sînt mişlociri de a ne apăra căsile de trăznete? Nu lucrăm aşadară împrotiva lui dumnezeu cînd facem conductori spre apărarea căsilor noastre ci mai vîrtos plinim voia lui pentru că el ne-au îînduit mişlocirile acestea tocmai prin firea lucrurilor. § 105 De nu ne_ sînt căsile apărate prin conductori de aceia, cu alte mişlociri trebuie să ne folosim ca să nu ne nimerească trăznetul. Spre aceasta, atunci cînd se apropie tîmpestatea, trebuie să ne alegem în casă locul cel mai depărtat de trupurile acelea, care sînt tari scări sau conductori de materii electrice; şi fiindcă loc ca acesta este mişlocul casei, în mişlo- cul casei trebuie să şi stăm pînă cînd va trece furtuna; iară nu la fereastă, nici la părete, nici la cuptoriul din casă, mai vîrtos de va fi de fer. Pentrucă obiceiul de a sta lîngă acelea este foarte rău şi primeşdios. Că fulgerul, ca o rază electrică ce este, pururea trage la trupurile care se pot mai tare electrizui. Drept aceea mai cu samă trage la păreţi, apucă plumbul şi ferul de la fereşti, topeşte metalurile care le află la uşi şi lîngă păreţi. Mai încolo, ca cu atîta mai puţin să ne poată strica trăznetul, de lipsă este ca, pe vremea tîmpestă-ţei, să nu purtăm la noi bani de măcar ce metal, pentru că fulgerul foarte tare trage cătră metaluri şi lezne ar putea nimeri şi banii cei de la noi. Nu de mult, în oarecarea cetate vestită, au lovit trăznetul pe doauă jupînese de frunte care, după moda sau obiceiul || de atunci, ş-au înţuţurat şi impo- n8 dobit părul cu multe droturi şi cu fel de fel de ace ^şi cînd s-au cercat după moartea lor s-au găsit că fulgerul în droturile şi acele acelea au lovit, pentru că toate le-au topit. Drept aceea, op e de a se sfătui fieştecăruia ca pe vreme de fortuna tot feliul de metal să-1 lapede _ de la jme, ba încă şi veşmintele cele într-aurite şi într-arginţite să le des-brace. Tocmai din pricina aceasta foarte bine ar face şi oamenii cei mai de frunte de s-ar folosi în locul droturilor, care le duc din căsile sale pînă la clopotele, cu funi de cînepă pentru că de va lovi trăznetul în căsile lor şi se va acăţa de drot pîn-acolo va merge pînă unde slujeşte drotul şi foarte mare pagubă va face în toată casa. § 106 De sîntem la cîmp pe vremea aceea cînd se apropie vr-o tîmpestate şi nu este prinpregiurul nostru ceva mai înalt decît noi, în foarte mare primeşdie sîntem de a^ ne nimeri^ de trăznet pentru că fulgerul, mai nainte de a cădea oblu şi cu mare putere la pămînt, prin aerul cel electric pe cîmp pururea cele mai înalte trupuri le caută. într-o întîmplare ^ca aceasta nu ne este mai de folos decît să şedem gios la j>ămînt ca mai bine să ne bată ploaia decît să ne lovească trăznetul. Şi mai cu primeşdie este ca să ne băgăm supt arburi, supt căpiţe sau supt clăi că pre acestea lezne le loveşte trăznetul. Dară cu mult mai primeşdios lucru este a ne băga supt stă-jeari pentru că stăjearii sînt cei mai puternici conductori ai electricităţei. Drept aceea materia fulgerului prea tare se varsă 168 169 într-înşii şi prea adeseori se şi lovesc de trăznet. De merge 119 neştine pe vremea unei tîmpestăţi supt vr-un stăjeari j| curgerea materiei de trăznet cu mult mai mare se face şi primeşdia de a fi trăznit încă mai mare este. Toţi crede că stejeariul supt carele s-au trăznit oarecare om nu s-ar fi nimerit de n-ar fi stat omul acela supt dînsul şi n-ar fi pricinuit mai mare curgere de electricitate spre stăjeari. Iară de vrei să te scuteşti de ploaie supt oarecare arbure departă-te cît vei putea de trupina eii şi stăi numai supt frunzele eii că aşa de cumva ar şi nimeri trăznetul arburea aceea va merge pe trupina eii şi pe tine nu te va lovi. § 107 Zioara zis de miazănoapte43 o vedem de cătră acelaş crîmb al lumei supt o luminoasă arătare, în care se văd mai multe raze aşa de luminoase şi roşie ca şi focul care se înalţă de la horizontul nostru (adecă de la linia aceea care se duce pre acolo pre unde vedem noi preste faţa globului pămîntesc) pînă la ceriul cel de sus şi a uneori per dinaintea ochilor cu cea mai mare iuţime. De multe ori se zăreşte supt arătarea aceea un arc întunecat, din carele merg raze cătră cer. Roşaţa aceasta se vede a fi de un fel de materie cu fulgerul, numai cît că nu este aşa tare electrică, şi precum mi se pare, atunci se face cînd, prin frecarea părticelelor prea mărunte de ghiaţă ce se află în aer, se aduce aerul la electricitate şi lumină, frîngîndu-se în ghiaţa aceea, se aruncă îndărăpt şi se mută în colori. Pentru că aerul e trup curgător carele dintru-nceput este electric şi prin frecare şi mai tare se poate electrizui. Nici este vreo îndoială că aerul, în părţile cele despre miazănoapte ale ceriului, se poate freca prin părticelele cele prea mărunte de ghiaţă şi, prin frecarea aceea, a se aduce la electricitatea sa; pentru că fiind părticelele de ghiaţă prea mărunte, pentru uşurinţa sa prea sus se şi 120 suie; J| drept aceea, cele mai de sus părţi ale atmosferei ceii de cătră miazănoapte se fac electrice şi fiindcă electrică materia aceea în partea cea mai de sus a aerului nu află vreo împrotivire, trebuie să şi povăească într-însul şi să se lăţească cu necrezută iuţime. într-o înălţime ca aceasta aerul atîta de rar este cît curgerea cea electrică nu prin fulgerul său ci numai prin luminarea sa se arată. Şi zisa aceasta prin aceea se întăreşte că s-au luat sama că, pe vremea ziorei de miazănoapte, nu se văd lucrări electrice în aer. Iară fiindcă 170 roşaţa aceasta pururea numai la crîmbul lumei cel de miazănoapte se vede, acolo trebuie să aibă şi izvorul său. Aşadară, de vom socoti că părticelele cele prea mărunte de aer pre lîngă crîmbul cel de miazănoapte al pămîntului pentru frigul cel prea mare sînt numai părticele de ghiaţă, care pentru uşurinţa sa prea sus se înalţă şi în aer prin mişcarea sa pricinuiesc mare frecare, prin aceea se poate cît de bine stîrni electricitatea. Şi fiindcă părticelele cele de ghiaţă sînt ca şi oglindele, razele stelelor şi ale lunei ce bat într-însele trebuie să se mute în colori prin frîngerea lor şi ieptarea îndărăpt. Pricina pentru care nu se vede roşaţa aceasta şi în alte părţi ale ceriului poate fi aceasta: că părticelele cele de aburi supt alte zone ale ceriului nu pot îngheţa ca în cea de cătră meazănoapte şi, drept aceea, aerul încă nu se poate freca atîta întru acelea cît întru aceasta. A uneori se rumpe o parte din materia ziorei ceii de meazănoapte şi trece de la o parte a ceriului la alta. Iară cînd se face aceasta, materia aceea, prin frecarea ce o face în aer, lasă după sine o arătare luminoasă care se mută într-un mare arc luminos ce jj se vede apoi în partea ceriului cea de cătră miazăzi. Precum s-au văzut arcul acesta în anul 1777 26 februarie seara la 8 ceasuri. Din colorii cei frumoşi, cu carii este împodobită zioara de miazănoapte, oamenii cei ne-nvăţaţi şi superştiţiozi prorocesc bătăi şi vărsări de sînge. Drept aceea cît văd că razele ziorei aceştia se mută acuş în albe, acuş în roşie şi cu ieptare rădicîndu-se că săgeată una cătră alta, îndată se spăi-mîntează întru sine şi încep a tremura, faţa lor se veşte-zeşte, bat în palmi şi cu suspinuri se vaieră zicînd: atotputernice doamne! Ce va să fie iarăş aceasta! Ci eu unora ca aceia le zic: nu vă întristaţi, nici gîndiţi că zioara de miazănoapte însemnează ceva rău căci este numai arătare firească pre cer şi ca aceea trebuie să o şi socotiţi, mai mult desfă-tîndu-vă cu frumseţa eii decît temîndu-vă. însemnare Mai nainte de 6 zile ale lui mai^din anul 1716, astronomii nu mult au gîndit cu zioara cea de miazănoapte; dară atunci aşa de mare arătîndu-se zioara aceasta, cît nu numai în toată ţara nemţească ci şi în Galia, în Anglia, în Şvezia şi în Polonia încă s-au văzut, la aceea au adus pe cei mai mulţi astronomi de toată sîrguinţa sa întru aceea o au pus ca să cerce pricina din care se face dînsa. însă nu trebuie 171 122 123 crezut că cioară zioara aceasta nu ar fi fost cunoscută şi mai nainte de anul 1716. Căci din scrisorile cele bătrîne, care ne-au rămas de la oamenii cei mai de demult, chiar se dovedeşte că lor încă le-au fost cunoscută, numai cît, pe vremea lor, nu s-au văzut aşa de mare ca în numitul an, cînd în cele mai mari părţi ale Europei s-au văzut şi aşa au tras pre astronomi la socotirea ei. încît este pentru înălţimea zioarei aceştia || se poate cu îndrăzneală zice că înălţimea eii este de vr-o cîteva miluri44. Nici ne putem îndoi despre aceasta de vom socoti că stă aproape de crîmbul cel de miazănoapte şi tătuşi în Germania se vede supt o înălţime de 50 şi mai multe graduri a crîmbului. înălţimea ei cea adevărată nu se poate oţărî; dară aceea care s-au văzut la anul 1726 şi în Petersburg şi în Lisabona se socoteşte a fi fost de 35 de miluri. Alte înălţimi a ziorei de miazănoapte s-au socotit de astronomi a fi de o sută şi mai multe miluri. Dară aceasta este tocma adevărată că înălţimea ziorilor acestora nu e asemenă ci, după îm-prăştierea materiei ceii electrice, acuş e mai mare, acuş mai mică. § 108 Cînd şi cînd, mai vîrtos vara, se vede seara şi preste noapte că ceriul se deschide şi cînd este serin şi cînd e noros şi îndată iarăş se închide, care arătare mult se aseamănă fulgerului, nici se osebeşte almintrelea de fulger fără numai că are mai slabă lumină. Şi deschiderea aceasta a ceriului se chiamă luminarea ceriului şi aşişderea este o lucrare a electricităţei aerului şi numai prin aceea se deschili-neşte de trăznetul cel adevărat că nu e legată cu vreo scuturare cumplită a aerului. Pricina pentru care nu se aude vreun sunet la luminarea aceasta, este numai cea slabă şi numai de mişioc întindere a aerului. De multe ori este şi mare depărtarea trăznetului celui adevărat. Pentru că atunci, seara sau noaptea, noi nu vedem raza cea adevărată a fulgerului ci numai luminarea ltji, fără de a auzi şi trăznetul. Drept aceea am şi obicinuit a numi arătarea aceasta numai luminare de cer. ] 7 i capul xii DESPRE TRUPURILE LUMEŞTI** § 109 Prin trupurile lumeşti se înţeleg globurile cele strălucite care sînt de minunată mărime şi stau în spaţiul lumei în nemăsurată depărtare delaolaltă. Făpturile aceste fără de samă mari ale lui dumnezeu sînt soarele, luna şi stelele. Iară cum că pămîntul pe carele lăcuim noi încă nu se poate scoate din numărul lor, de-acolo să şti că aşişderea este un mare trup lumesc ce stă în spaţiul ceriului şi se luminează şi încălzeşte prin soare. § 110 între făpturile aceste mari ale atotputernicului, soarele este cel mai vrednic de a se socoti pentru că prea minunat străluceşte în bolta ceriului şi el este izvorul luminei şi al căldurei. El este globul lumesc cel mare şi înfocat, carele are propria sa lumină şi luminează şi încălzeşte pe celelalte trupuri lumeşti ce sînt opace sau întunecate şi reci. Puternicul globul acest de foc este oblăduitorul celor şepte şi de minunată mărime globuri pămînteşti care, în osebite vremi, se învîrtesc pre lîngă dînsul dimpreună cu lunile lor. Ele se află mai în centrul orbitei sau al cercul cursurilor lor şi de acolo le împarte lor lumina şi căldura. § lll într-aceea nu trebuie să credem că doară în nemăsurat spaţiul lumesc numai un soare luminează. Nu. Noaptea se-rină ne descopere noauă nenumăraţi sori şi sînt şi mai multe întunerice de sori pe carii nu i-au văzut vreodată ochi muritori. Pentru că punturile cele luminoase, care cu tremuroasă lumină strălucesc pe vînăt eoperişul ceriului şi noi le numim stele, toate sînt sori şi noi pentru aceea trebuie să zicem că sînt sori, pentru că nu e cu putinţă ca stelele acelea să-şi împrumute lumina cu care strălucesc de la soarele nostru, ci aceea trebuie să fie a lor proprie. |; 173 124 § 112 De vom căuta seara cu luare de samă la ceriul cel cu stele înfrumuseţat, vom vedea că cele mai multe stele pururea tot aceeaş depărtare delaolaltă o ţin. Iară unele mai puţine îşi mută starea sa de cătră celelalte stele şi acuş se văd într-un loc al ceriului, acuş într-altul. Osebirea aceasta au dat prilej de stelele se împărţesc în fixe sau stătătoare şi în planete sau îmblătoare. Stele stătătoare se numesc acelea care pururea ţin aceeaş depărtare delaolaltă. Iară planete sau stele îmblătoare sînt care îşi mută starea sa şi întru sine şi de cătră stelele cele stătătore. Drept aceea lezne se şi pot osebi stelele cele stătătoare de la cele îmblătoare. Ci afară de aceasta stelele cele stătătoare au o lumină ageră, iară lumina planetelor e lîncedă sau domoală şi fără de tremurare şi proprie vorbind, planetele sînt ca şi pămîntul nostru, trupuri opace sau întunecate şi nestrăbătute cu vederea care se luminează şi se încălzesc prin soare şi dintre care unele sînt de o mie de ori mai mari decît globul nostru cel pămîntesc. însemnare între stelele cele stătătoare mai mare şi mai mîndră stea este Siriul sau steaua cea din Cînele cel mai mare (Canicula major), la care stea prea tare au căutat astronomii cei mai de demult. Egiptenii mai mult se nevoia să ştie vremea cînd se va vărsa apa Nilului preste ţara lor; căci din esperienţie 'ştiia că aceea atunci se întîmplă cînd întră soarele în aste-rismul Leului. Drept aceea, spre semne, ş-au ales nişte stele ce se vedea mai nainte de a răsări soarele, din care să poată închide că soarele se apropie de asterismul Leului. Ci stelele cele din crugul ceriului, care răsăreau dimineaţa înaintea . soarelui, era mai mici şi mai nearătoase decît de a putea fi semne cînd va întră soarele în Leu. Pentru aceasta ş-au ales ei mai pre urmă spre semn Siriul, carele e cea mai mare şi mai luminoasă stea pe cer în asterismul Cînelui celui mai 125 mare. Steaua aceasta nu o putea dînşii vedea mai doauă luni || pentru mare strălucirea soarelui; iară cît se ivea înaintea zio-rilor celor de dimineaţa îndată le era neclătit semn că soarele se apropie de stelele cele din Leu şi că rîul Nilului cît mai curînd se va vărsa preste tot Egiptul. Şi pentru aceea au numit pe Siriu cîne sau lătrătoriu pentru că el le făcea de ştire că se va vărsa Nilul. De pre steaua aceasta se numeşte şi tîmpul caniculei şi au dat mare prilej în multe 174 T i i lucruri superştiţiozilor. Iară tîmpul caniculei vremea aceea o numim în care Siriul deodată răsare cu soarele şi noauă pînă atunci ne este nevăzut pînă cînd iară se iveşte din zioara cea de dimineaţa. După calendar tîmpul caniculei începe în 20 iulie şi se sfîrşeşte în 20 august, adecă ţine o lună întreagă: şi fiindcă atunci este căldura cea mai mare de preste vară, Siriul la mai multe nebunii superştiţioaze au dat prilej oamenilor celor ce numai mirăzenii cearcă în toată natura, pentru că ţin că Siriul le lucră toate acelea cîte le pricinuieşte soarele prin căldura sa. § 113 Fiindcă astronomii cei vechi între pămînt şi între stelele cele fixe în osebite înălţimi au zărit pe soarele şi luna noastră şi pre alte cinci stele care nu sînt stătătoare, aceaş astronomi au ţinut că planetele sînt şapte, adecă: Soarele, Luna, Miercurea, Vinerea, Marţa, Joia şi Saturn, cum se numesc zilele săptămînei, luînd afară pe Saturn, întru al căruia loc au întrat Sîmbăta de pe jidovie. Ci Soarele pentru aceea nu poate fi planetă pentru că are propria sa lumină şi el luminează şi încălzeşte pe trupurile cele lumeşti şi opace. Drept aceea astronomii cei noi pe Soare l-au numărat între stelele cele fixe şi între planete au făcut loc Pămîntului. Şi şi vrednic este pămîntul de a se numi planetă; pentru că este trup lumesc şi opac, carele de la soare are lumina şi căldura. || § 114 Planetele se împărţesc în cele de frunte şi în cele următoare sau de apoi. Planetă de frunte este aceea care se în-vîrteşte pre lîngă soare, precum sînt p p Joia şi Saturn. Iară planete următoare se chiamă trupurile acelea care se învîrtese pre lîngă planetele sale cele de frunte şi cu dînsele deodată se învîrtese pre lîngă soare. Aşadară luna e planetă următoare pentru că nu se lasă de pămînt vreodată ci, întoreîndu-se pre lîngă dînsul, cu el împreună se învîrteşte pre lîngă soare în vreme de un an. Luni de acestea sau planete următoare se văd cu telescopiul sau cu tubul cel de glajă cu carele vedem departe pre lîngă Joi patru şi pre 175 126 lîngă Saturn cinci. Aşadară pîn acuma s-au numărat şase pla nete de frunte, care sînt: Miercurea, Vinerea, Pămîntul, Marţa, Joia şi Saturn şi zece luni sau planete următoare; pre care tusşasăsprăzece trupuri lumeşti le luminează şi le încălzeşte soarele nostru. Acesta au fost numărul cel pîn-acum al planetelor şi al celor de frunte şi al celor următoare şi pe Saturn l-au ţinut a fi cel mai departe de soare. Ci în 13 martie din anul 1781 D Herşel''0, carele era născut din ţara nemţească, fiind în Anglia, au descoperit o stea mică^ şi mişcătoare despre care, după mai multe cercări ce s-au făcut despre forma şi mişcarea eii, s-au cunoscut că dînsa este o planetă de frunte ce se învîrteşte pre lîngă soarele nostru pre dincolo de Saturn şi că mai de doauă ori e mai departe de soare de cum este Saturn şi, mai pre urmă, că cursul său pre lîngă soare în 82 de ani şi-1 isprăveşte. Şi planeta aceasta s-au numit Uran, de alţii se numeşte şi Steaua lui Gheorghie, de pe numele craiului Angliei şi poate fi că dînsa încă are mai multe luni ca şi Saturn, dară acestea pentru prea mare depărtarea eii de la pămînt încă nu se pot bine osebi şi oţărî prin telescopiurile care le avem pînă 127 acum. || § 115 Rîndul sau sireaoua în care se depărta planetele de la Soare se poate adevărat şti din acoperirea care o fac dînsele; pentru că atunci cînd stau doauă planete în linie oablă cu ochiul nostru, una acopere pe ceealaltă de nu se vede puţină vreme. Iară fiindcă steaua, care acopere pre altă stea, trebuie să fie mai aproape de noi de cum este steaua cea acoperită, din esperienţia aceasta se poate închide că planetele aşa se depărta de Soare, precum urmează, adecă: Miercurea este planeta cea mai aproape de Soare, după dînsa urmează Vinerea, apoi Pămîntul, după aceea vin Marţa, Joia, Saturnul şi Uranul. Orbitele Miercurei şi a Vinerei merg printre Soare^şi printre Pămînt, pentru că sînt mai aproape de Soare decît Pămîntul. Şi drept aceea vine de cîteodată urmează Soarelui, de altădată îmbla înaintea lui, din care pricină Vinerea şi Miercurea acuş sînt stele de seara, acuş de dimineaţa. Cînd se află Vinerea în partea orbitei ce este între Soare şi între Pămînt, atunci puţină vreme nu se yede căci deodată răsare şi apune cu Soarele. Iară cît se depărta de partea aceasta a orbitei, mai tîmpuriu apune şi răsare decît Soarele. Aşadară, la începutul eii se află în zio-rile de dimineaţa şi fiindcă aşa de departe stă de Soare cît roşaţa ceriului nu mai poate împiedeca ivirea eii, foarte luminat străluceşte pre horizontul cel de dimineaţă şi se numeşte Luceafăr. Dacă trece în partea orbitei cea dincolo de Soare, iarăş nu se vede vr-o cîtăva vreme; pentru că iarăş totodată răsare şi apune cu Soarele. Apoi, mergînd pe partea orbitei cea dincolo de Soare, spre stînga, mai tîrziu apune decît Soarele şi foarte scînteind după apusul Soarelui stră-luceşte ca o stea prea luminată şi se numeşte Luceafăr de seară. Tocma aşa merge pre orbita sa şi Miercurea. § 116 Astronomii dintru-nceput s-au nevoit ca să afle jj pro- 128 porţia depărtărei planetelor de la Soare şi de mult o au şi aflat, care este precum urmează. De vom socoti că depărtarea Pămîntului de la Soare este ca 10, a Miercurei va fi ca 4, a Vinerei ca 7, a Marţei ca 15, a Joei ca 52, a^lui Saturn ca 95 şi a lui Uran ca 190. Aşadară de vom şti cîte miluri face numărul 10, carele este depărtarea Pămîntului de la Soare, lezne putem după aceea, prin regula cea de aur sau de tn47, şti cîte miluri fac şi ceialalţi numeri ai celorlalte planete. § 117 Cum că planetele sînt trupuri opace, care strălucesc cu lumină de la soare împrumutată, de acolo poţi pricepe că lumina lor creşte şi scade precum cu ochii tăi poţi vedea la osebite forme ale luminei în lună. Pentru că de ar avea trupul acest lumesc propria sa lumină nu ar fi cu putinţă ca lumina lui să crească şi să scadă, care şi vreau a ţi-o arăta la mai multe forme ale luminei ceii din lună. Fieştecare şti că lumina pururea numai o gimătate de glob poate lumina deodată şi atunci încă numai gimătatea aceea care stă spre dînsa. Aşadară, globul lunei încă numai de gimătate se poate lumina prin Soare. Figura 7 şi mai chiar îţi va arăta aceasta, în care S însemnează Soarele, G Pămîntul şi L Luna care se mişcă de la Apus spre Răsărit pre orbita L. M. N. O. P. Q. R. T. U. X. Y. Z şi findcă Luna în 27 de zile şi în vr-o cîteva ceasuri îşi isprăveşte cursul său pre lîngă Pămînt, trebuie să 176 12 — învăţătură firească 177 treacă printre Soare şi printre Pămînt. Iară cînd este în L, sau cînd este între Soare şi între Pămînt, gimătatea ei cea luminată e întoarsă de cătră Pămînt şi numai cea neluminată stă cătră Pămînt. Drept aceea se chiamă Lună noauă căci în starea aceasta tocma nu luminează Pămîntului ci, răsărind şi apunînd deodată cu Soarele, noi nu o putem vedea. Cînd merge pre orbita sa pre lîngă Pămînt, spre stînga, sau de la Apus spre Răsărit, pînă în M o zărim a treia zi după aceea îndată după apusul Soarelui în formă de o secere că 129 atunci putem || vedea părticeaua aceasta din gimătatea cea luminată care este întoarsă către Soare. După ce s-au depărtat Luna a şaptea zi de la Soare spre Pămînt pre un pătrar al orbitei sale pînă în O. vedem gimătatea gimătăţei eii ceii luminate şi aceasta o numim pătrariul dintîi. Iară Luna atunci după apusul soarelui stă la amiazi. Mergînd Luna de aci pre orbita sa mai încolo pre lîngă Pămînt, lumina eii tot creşte pînă cînd a şaptea zi după pătrariul dintîi trece orbita sa tocmai de gimătate şi cu o gimătate de cerc se depărta de Soare, precum se vede în R. Atunci Luna pre aceea vreme răsare cînd apune soarele şi globul pămîntesc se află între dînsa şi între Soare tocmai în mişloc, gimătatea eii cea luminată de Soare încă este atunci cătră Pămînt întoarsă. în starea aceasta o vedem noi pe dînsa cu lumină plină a străluci pe cer şi în forma aceasta fiind se şi chiamă Lună plină, în ceialaltă gimătate a orbitei sale iarăş se apropie de Soare şi partea ei cu care au luminat dintîi pre-ncet se întoarse de la noi şi urmează cătră noi partea cea opacă, pentru aceea lumina ei începe a scădea. Dacă s-au apropiat a şaptea zi după ce au fost plină de Soare pînă în X, gimătatea eii cea luminată numai de gimătate se vede şi forma aceasta a Lunei se chiamă pătrariul cel de pre urmă. în pătrariul acesta Luna răsare la miezul nopţii şi în răsăritul soarelui stă de-a dreapta lui la amiazi şi partea ei cea luminată este întoarsă cătră Soare. De va privi neştine cu luare de samă ziua cum stă Luna în pătrariul cel de pre urmă cătră Soare, va vedea că Luna pre-ncet se tot apropie de Soare şi că cu cît mai tare se apropie de dînsul, cu atîta mai mult scade şi lumina eii. Mai pre urmă Luna se vede cu puţin mai nainte de a răsări Soarele ca şi o secere întoarsă, nu ca secerea aceea ce s-au văzut la ivitul eii, precum se întipuieşte la Z şi, după aceea, în doauă zile cu totul se întoarce gimătatea eii cea luminată de la Pămînt. Aceasta se face mai cu şapte zile după pătrariul cel mai de pre urmă, în care tîmp Luna după 178 T ce s-au scurs orbita sa, de nou întră în L între Soare şi între Pămînt şi iarăş se chiamă Lună noauă. De aci se vede ca temeiul osebitelor schimbări luminei Lunei numai din mai multe feliuri de stări ale ei vine, care le are Luna cătră Soare cînd îşi isprăveşte cursul său pre lîngă Pămînt. De vei !I lua un glob. mare şi altul mai mic şi pre cel mai 130 mic îl vei purta pre lîngă cel mai mare printre o lumină ce stă aprinsă pe masă, poţi vedea cu ochii tăi pe globul cel mai mic toate luminările Lunei cît vei socoti întru tine că globul cel mai mare este ochiul tău care pururea caută spre globul cel mai mic. § 118 Orbita prin care se mişcă Luna pre lîngă Pămînt nu este rotundă ca cercul ci este oablă, adecă lungăreaţă ca şi oul. De aci vine că Luna acuş e mai departe de Pămînt, acuş mai aproape. Pentru că măsurînd diametrul ei cel văzut în tîmpuri deschilinite aflăm mare osebire. Locul în carele Luna e mai depărtată de Pămînt îl numim depărtarea Pămîntului; şi locul acela, în carele mai puţin se depărta dînsa de Pămînt, îl chemăm apropierea pămîntului. Punctul depărtărei ceii mai mari este acolo unde se mişcă mai încet Luna şi locul apropierei unde se mişcă mai rapede. Iară punturile acestea nu sînt neclătite pe cer, ci se mişcă de la Apus spre Răsărit şi cursul său îl isprăvesc în ani 8 zile 309 şi ceasuri 8. Drept aceea Luna se poate afla în apropierea Pămîntului şi atunci cînd este plină şi cînd are pătrariul dintîi şi cînd este noauă; şi aşa schimbă forma luminei sale şi cînd se află în depărtarea Pămîntului. Aşadară nebunie este a-şi pune regule şie după care să se îndrepte la semănat, la sădit şi la altele pe cursul Lunei. însemnare Luna în fieştecare zi merge pe cer de la Apus spre Răsărit mai 13 graduri. Iară un grad, carele îl trece Luna mai de doauă ori, aşa de lung este cît este de lat discul ei după vederea cea din afară. După 27 de zile şi vr-o cîteva ceasuri Luna iarăş este lîngă aceleaşi stele fixe lîngă care au fost mai-nainte şi vremea aceasta o numim lună periodică. Dară fiindcă într-aceea Soarele (care mai în toate zilele_ jj merge 131 un grad pe cer) în vremea aceasta s-au mişcat prin orbita sa de la Apus spre Răsărit mai 27 de graduri, Luna mai are 179 de a merge doauă zile şi vr-o cîteva ceasuri, pînă cînd îl va putea agiunge. Aşadară vremea de la o lună noauă pînă la alta este mai lungă şi se numeşte lună sinoidă, care are zile 29, ceasuri 12, minute 44. Iară luna cea periodică are zile 27, ceasuri 7, minute 43. § 119 Schimbarea luminei aşişderea trebuie să se facă şi la celelalte planete de frunte şi, prin telescopiuri bune, să şi poate vedea schimbarea aceasta şi în Miercure şi în Vinere şi în Marţă. în Joie şi în Saturn, adevărat, schimbarea luminei, pentru minunată depărtarea ilor de la Pămînt, nu se poate pricepe ci pururea le străluceşte lumina deplin. Tătuşi, pentru aceea nu se poate zice că nu sînt trupuri opace, pentru că aruncă umbră după sine care întunecă lunile lor, cînd întră în dînsa. Căci de ar avea planetele acestea propria sa lumină nu ar putea arunca umbră după sine. Aceasta încă s-au luat sama că lunile lor, cînd trec oblu pre dinaintea lor prin orbitele sale, aruncă umbră pe dînsele, care prin telescopiuri se vede ca şi o sgură neagră. Sgura aceasta iarăş arată că Joia şi Saturn sînt globuri pămînteşti şi opace, care strălucesc cu lumina cea de la Soare împrumutată. § 120 Pămîntul nostru încă este trup opac, carele aşişderea ca şi celelalte planete de la soare are lumina şi căldura sa. Pămîntul tocma aşa spînzură în spaţiul cel nemăsurat al ceriului ca şi celelalte planete şi doară s-ar vedea ca şi Vinerea de ne-am putea uita la dînsul din planeta aceasta. Pentru că, cînd se iaptă îndărăpt razele Soarelui de la Pămînt el încă trebuie să se vadă luciu şi strălucit în spaţiul ceriului ca şi celelalte planete. De ne-am putea sui în Lună şi de-acolo a 132 căuta spre Pămînt, tocma || aceea creştere şi scădere a luminei o am vedea şi în Pămînt care o vedem acuma în Lună. Temeiul schimbărilor acestora ce se fac în luminarea Pămîntului iarăş din osebită starea lui cătră Soare şi cătră Lună vine, vezi figura 7 în care prin G se înseamnă Pămîntul. Cînd e Luna plină, Pămîntul stă între dînsa şi între Soare: drept aceea partea lui cea luminată este întoarsă de cătră Lună şi de am fi în Lună l-am numi Pămînt nou. După şapte zile, cînd avem noi pătrariul cel mai de pre urmă al Lunei, cel din Lună ar vedea pătrariul cel dintîi al Pămîntului. Iarăş după şapte zile, cînd avem noi lună noauă, partea cea luminată a Pămîntului este întoarsă cătră Lună şi celui^ dintr-însa i-ar fi Pămîntul ca şi cum ne este noauă luna plină. Mai pre urmă, cînd avem noi pătrariul cel dintîi al Lunei, lăcuitoni din Lună văd pătrariul cel mai de pre urmă al Pămîntului. După aceea, preste şapte zile, iarăş stă Pămîntul între Soare şi între Lună şi atunci lunenii au pămînt nou. Adică, precum iaptă Luna lumina sa, care o are de la Soare, cătră Pămînt, aşa iaptă şi Pămîntul lumina ce o are iarăş de la Soare, cătră Lună. Şi lumina Pămîntului cu atîta e mai puternică decît lumina Lunei cu cît este mai mare faţa Pămîntului decît faţa Lunei. Iară fiindcă pe vremea lunei noauă Pămîntul se vede Lunei cu lumină plină, pe vremea aceasta tot discul Lunei l-am vedea într-o lumină cu color de cenuşă, de nu ne-am împiedeca prin puternică strălucirea Soarelui. Drept aceea, cît apune Soarele şi Luna o vedem în murgirea de seară ca şi o seceră, îndată putem vedea cealaltă parte a discului eii într-o lumină lîncedă şi în faţa cenuşei. Lumina aceasta lîncedă o capătă Luna de la Pămînt, carele în starea aceasta încă mai cu lumina plină se arată Lunei. j| § 121 Vremea în care îşi isprăvesc planetele orbita sa pre lîngă Soare nu este întocma de mare, ci dînsele o isprăvesc după osebită depărtarea lor de la Soare. Acelea care sînt mai aproape de Soare mai curînd şi-o isprăvesc decît acelea care sînt mai departe. Aşadară, planetele săvîrşesc mergerea prin orbitele sale precum urmează: Miercurea în zile 87, ceasuri 23; Vinerea în zile 224, ceasuri 16; Pămîntul în zile 365, zile (sic) 5, minute 48; Marţa în an 1, zile 321, ceasuri 22; Joia în ani 11, zile 315, ceasuri 8; Saturn în ani 29, zile 164, ceasuri 7; şi Uran, planeta cea mai depărtată, în ani 82, zile 299, ceasuri 4. § 122 Afară de mişcarea sau învîrtirea cea mai în suszisă a planetelor, prea înţeleptul ziditoriul tuturor făpturilor le-au mai dat lor şi altă mişcare cu care planetele se învîrtese şi pre 180 181 lîngă osiile sale, adecă pre lîngă sine însuşe. Mişcarea de pre lingă osiile lor spre aceea slujeşte planetelor ca faţa lor, cînd şi cînd, preste tot să se lumineze şi să se încălzească prin Soare şi într-însele să se deschilinească ziua de la noapte. Drept aceea nici este de a se tăgădui că acestea toate se află în toate planetele. într-unele se cunosc acestea din sgurele ce se văd pre faţa lor, pentru că sgurele acestea se învîrtesc pre lîngă planete şi după vr-p cîtăva vreme iarăş se văd în locurile cele mai dinainte. Aşadară planetele aşa se învîrtesc pre lîngă osiile sale: Joia în ceasuri 9, minute 56; Marţa în ceasuri 24, minute 40; Pămîntul în ceasuri 24, şi Vinerea în ceasuri 23, minute 20. Despre Miercure nu se poate şti în cîtă vreme se învîrteşte pre lîngă osia sa, pentru că într-însa nu se vede vreo sgură din care să să poată otări vremea în-vîrtirei eii pre lîngă osia sa căci mai totdeauna se ascunde 134 în strălucirea Soarelui. Depărtarea Saturnului || şi a Uranului aşa de mare este cît învlîrtirea lor cea de pre lîngă osii nu se poate vedea prin telescopiuri. într-aceea nu ne putem îndoi cum că toate părţile feţelor lor se luminează şi se încălzesc prin Soare. § 123 Depărtarea planetelor de la Soare este fără de samă mare; ci modrul cum au găsit astronomii depărtarea aceasta n-am Ia ce-1 spune acelora carii nu înţeleg geometria. într-aceea, despre adevărul ziselor lor pentru aceea nu trebuie să ne îndoim, pentru că bărbaţii aceşti învăţaţi despre mişcarea trupurilor celor lumeşti aşa de acurată ştiinţă au, cît eclipsurile sau întunecările Soarelui şi ale Lunei cu mulţi ani mai nainte tocma acurat le pot spune. Şi fiindcă ei în spunerea aceasta sînt adevăraţi, trebuie crezut că în otărîrea depărtărei planetelor de la Soare încă nu greşesc. Ei nu otărăsc numai după părere depărtarea cea minunată a trupurilor lumeşti de la Soare, ci după întărite, ştiute şi nemişcate adevăruri, temeiuri şi regule: tocma aşa, precum măsură şi turnurile, de care nu se pot apropia. Cine se îndoieşte despre aceasta, acela nu înţelege geometria. Iară după cea mai acurată măsurare, depărtarea cea de mişloc a Lunei de la Pămînt este de 50,767 de miluri, care fac 30 de diametruri de ale Pămîntului. Aşadară dacă s-ar pune treizeci de pămînturi unul preste altul, cel mai deasupra ar agiunge tocma în Lună. T § 124 Măcar cît de mare este depărtarea Lunei de la Pămînt, tătuşi în proporţionarea depărtărilor planetelor celor de frunte de la Soare este tocma mică. Astronomii de-acum acurat ştiu că zece părţi de depărtarea Pămîntului fac 20,560,999 de miluri. Şi aşa, pe regula de tri sau cea de aur lezne putem socoti, cîte miluri fac părţi de-acelea: ale Miercurei 4, ala Vinerei 7, ale Marţei 15, ale Joiei 52, ale lui Saturn 95 şi ale lui Uran 190. De se va uita neştine la cea de mişloc depărtare a planetelor de la Soare, aceea va fi de atîtea miluri |j geograficeşti, care sînt cu ceva mai mari decît cele nemţeşti miluri, precum urmează: A. Miercurei Vinerei Pămîntului Marţei Joiei Saturnului Uranului întrebuinţarea acestora asupra superştiţiozilor § 125 Din cele ce am zis pînă acuma despre osebitele luminările Lunei şi despre depărtarea eii de la Pămînt, lezne se poate judeca ce trebuie să ţinem despre înfluxul eii în plînte şi în alte lucruri. Fiindcă superştiţiozii nu străbat cu mintea sa temeiul din carele vine schimbarea luminei lunei, întru aceea cearcă mirăzenii şi lunei îi dau lucrări de care nu poate avea. Aşa cred ei că luna plină pe raci, pe scoice şi pe melci îi face mai plini decum sînt cînd este luna ştirbă; ca florile ce se sădesc pe luna plină se fac mai învălite; că lemnele ce se taie cînd creşte luna sînt mai mustoase decît care se taie pe lună veche; că fiarăle care ise prind pe lună noauă sînt mai grase şi carnea lor e mai gustoasă; că viţelele care se înţărca la lună plină se fac mai bune şi mai lăptoase vaci decît acelea care se înţărca pre altă vreme; că napii, 135 milioane mii miluri 8 224 399 14 392 399 20 560 999 30 841 498 160 917 194 195 329 490 390 658 981 182 183 carii se seamănă pe lună veche, cu mult mai buni se fac; câ pe lună noauă nu este cu folos a semăna; că grîul, ca să ră-mînă curat, trebuie semănat de la luna noauă pînă la cea plină după amiazi şi, ca să nu se facă tăciune într-însul, de la lună plină pînă la cea noauă înainte de amiazi; că puii de gînscă, carii se scot din ouăle ce se pun la lună noauă sînt orbi şi mai multe nebunii de-acestea. Ci toate acestea sînt numai nimicuri cărora se împrotiveşte esperienţia. Căci lumina 136 care ni-o || dă luna este lumina soarelui ce se iaptă îndărăpt de dînsa şi fiindcă noi lumina aceasta mai mult o primim de la soare preste zi, lumina lunei cea slabă nu are vr-un influx în lucrurile cele mai sus aduse. Adevărat, nu putem tăgădui că luna lucră în atmosfera pămîntului şi că lucrarea aceasta, după osebită starea lunei, încă se osebeşte şi la lună noauă prin lucrarea soarelui şi mai tare se înmăreşte. Dacă lucrarea aceasta a lunei în atmosferă nu are atîta putere cît să poată face mutările cele mai sus zise în fiare şi în plînte. Drept aceea, de vom cerca cu deadinsul despre aceasta, vom afla că înfluxul lunei în pămînt nu are vreun fundămînt în esperienţia. § 126 Fiindcă planetele la învîrtirile sale pre lîngă soare acuş într-un loc, acuş într-altul se văd pre cer, prin aceea capătă dînsele osebite aşezări şi între sine şi cătră soare. De se văd doauă sau mai multe planete într-acelaş loc al ceriului, întâlnirea aceasta se chiamă coniuncţia lor; iară de stau doauă planete una împrotiva alteia, împrotivirea aceasta se zice opoziţia lor ş.c. Din osebite stările acestea ale planetelor superştiţiozii mai multe mirăzenii scornesc şi le întorc în schimbarea vremei, în rodirea pămîntului, în mutarea împărăţiilor şi în norocirea sau nenorocirea fieştecăruia om. Pentru pildă, zic ei, că de se va întîlni Luna cu Joia sau cu Vinerea, naşterea pruncului va fi norocită; iară de se va întîlni Luna cu Saturnul sau cu Marţa că pruncul carele se va naşte atunci va fi nefericit. Ci aceasta este o trunchire care numai din capurile cele bătucite răsare. Cine va socoti depărtarea planetelor de la sine însuşe şi de la pămînt şi cînd se întîlnesc acele nu-şi va băga în cap de acestea. Prea mare nebunie este drept aceea că în calendariuri de pe planete pun cînd va fi 184 frig, cald, năduşeală, tîmp uscat sau umed; cînd să-şi sloboadă oamenii sînge, să trăiască cu leacuri, să taie lemnele, să samene, să sădească, să-şi taie părul şi să înţarce pruncii. Că toate prorociile ce se fac din ;| împlinirea planetelor sînt 137 numai minciuni. In calendariul cel de pe o sută de ani nebuneşte se dă planetelor într-unii ani toată ocîrmuirea prin care să aibă dînsele înflux în mintea, norocirea şi nenorocirea celor atunci născuţi; căci ce nebunie nu este aceea ca despre norocirea sau nenorocirea cuiva să judecăm din starea planetelor, cînd s-au născut el? De ar avea o stare ca aceea a planetelor ceva înflux în norocirea sau nenorocirea oamenilor, gemenii şi toţi pruncii aceia carii se nasc supt aceeaş stare a planetelor ar trebui să aibă tot aceeaş norocire sau nenorocire. Dară au nu ne învaţă esperienţia că mintea lor, norocul şi nenorocul prea se deschilinesc delaolaltă? Cum pot avea, aşadară, planetele înflux în mintea, norocirea şi nenorocirea oamenilor? Şi cît de nebunesc lucru nu este a zice că planetele oeîrmuiesc? Au poate un trup lumesc, carele nu şti de sine povăţui făpturi înţelegătoare? Au nu se dau proprietăţi de-acelea trupurilor care dînsele nici le au, nici le pot avea? Au nu este cu ruşine a primi nebuniile acestea şi supt nume de ocîrmuirea faturilor a scăpa la materii ne-ntocmite şi nesimţitoare, cînd bine ştim că numai dumnezeu este acela carele singur are grijă de noi după prea mare bunătatea şi înţelepciunea sa? Superştiţiozii aceştia surpă pronia dumnezăească din tronul său şi înalţă în locul ei faturile ce tare se împrotiveşte şi foarte strică vîrtuţei. § 127 Măsurarea mărimei ceii minunate a trupurilor celor lumeşti tocma prin regulele acelea se face prin care s-au măsurat şi depărtarea lor de la soare. Iară fiindcă toate trupurile lumeşti sînt rotunde sau mai ca globurile, şi diametrii, marginile, faţa şi cuprinderea globurilor se pot măsura, aceste patru mărimi ale planetelor încă s-au măsurat şi măsura lor || se cuprinde în tabela ce urmează. însă aci trebuie însemnat că măsurîndu-se un dărab dintr-o planetă numai în lung şi în lat cu o milă face o milă cvadrată sau împătrată; iară măsurîndu-se cu aceeaşi milă în lung, în lat, şi în afund face o milă cubică. 138 185 MĂSURA mărimei trupurilor lumeşti în miluri geograficeşti Trupurile Jumeşti Diametrii în Miluri Marginile in Miluri Soarele Miercurea Vinerea Pămîntul Marţa Joia Saturnul Uranul Luna 191 de mii 750 — — 700 1 — 650 1 — 720 1 — 140 19 — 370 17 — 170 7 — 644 — — 470 602 de mii 95 2 — 198 5 — 181 5 — 400 3 — 579 6/16 60 — 821 8/16 53 — 913 8/16 24 — 002 1 — 475 8/16 Trupurile lumeşti Faţa în miluri cvadrate Cuprinderea toată în miluri cubice Soarele Miercurea Vinerea Pămîntul Marţa Joia Saturnul Uranul Luna 115,451,716,250 1,538,600 8,548,650 9,288,000 4,080,244 6/10 1,178,118,266 925,686,210 183,471,288 693,626 3,689,644,431,822,916 179,503,333 2,350,878,750 2,662,560,000 775,246,360 3,803,358,468,736 2,649,005,370,950 234,099,363,488 51,334,036|| § 128 Ca să ştii de cîte ori e mai mare sau mai mic pămîntul decît celelalte trupuri lumeşti, ia măsura cuprinderei lui şi măsura cuprinderei altui trup lumesc şi prin cea mai mică măsură împărţind pe cea mai mare, vei găsi că Pămîntul este mai mare decît Luna de 49 de ori, decît Miercurea de 15 ori, decît Vinerea de 9 ori, decît Marţa de 2V2 ori; dimpotrivă, Pămîntul e mai mic decît Soarele de patrusprăzece sute de mii de ori, decît Joia 1 400 de ori, decît Saturnul de 1 000 de ori şi decît Uranul de 87 de ori. § 129 Cine va privi seara la ceriul cel cu stele înfrumuseţat, aceluia i se va vedea ceriul ca şi o boltă mare şi vînătă pe care să fie ţintuite stelele ca şi nişte cuie de aur şi stelele aşa i se vor vedea ca întocma de departe de dînsul. Noauă ne pare ca cum am sta nemişcaţi în centrul hemisferiului (gimă-tăţii de glob) acestuia şi ca cum întreg globul ceresc, precum este înlăuntrul covăţit, cu toate stelele dimpreună s-ar întoarce pre lîngă Pămînt în 24 de ceasuri, de la Răsărit spre Apus şi cursul acesta al stelelor tuturor se numeşte mişcare de obşte. Ci de vom lua cevaş sama, deodată vom vedea la Soare, la Lună şi la planete că dînsele păşesc de la Apus spre Răsărit şi păşirea aceasta a lor, de la o stea fixă pînă la alta, se numeşte propria lor mişcare. De ne vom uita, p p, la acelea stele fixe lîngă care se află Luna într-o vreme seara, în seara viitoare nu vom vedea Luna mai mult în locul acela, ci se află lîngă aceea stea fixă care ieri era mai departe spre Răsărit. Şi aceasta tot aşa se face pînă cînd îşi isprăveşte Luna orbita sa pre lîngă Pămînt în 27 de zile, şi vr-o cîteva ceasuri. Tocma aşa se poate vedea aceasta şi la Soare, numai cît mişcarea lui nu se poate vedea aşa de rapede, ci sînt de lipsă 365 de zile şi mai şase ceasuri mai nainte de a plini el mişcarea sa (ce numai cît se vede) de la Apus spre Răsărit. Linia pe care pare că se mişcă [| Soarele într-un an pe cer se numeşte ecliptică sau orbita Soarelui. La planete aşişderea se vede că în osebite timpuri îşi isprăvesc orbitele sale de la Apus spre Răsărit pre lîngă Soare şi orbitele lor numai puţin se abat de la orbita Soarelui. Drept aceea, de vom socoti pe cer o iştrie lată (precum ni se pare noauă) ca de 8 coţi, în imişlocul căriia să se afle ecliptica sau orbita Soarelui, atunci ne vom întipui un spaţiu în care pururea se află planetele nici trec preste marginile lui cînd se mişcă pre lîngă soare. Şi spaţiul acesta se numeşte zodiac; pentru că asterismii cei ce se află în spaţiul acela mai cu samă se numesc ide pe numele vieţuitorilor carii pe grecie se zic zoa. Din acurată luarea de samă la mişcarea planetelor învăţăm mai încolo că dînsele acuş mai rapede, acuş mai încet se mişcă, acuş stau, ba încă se şi întoarnă cîtva şi apoi merg iarăş spre răsărit. § 130 După cum ni se pare noauă, toate stelele cele fixe merg pre lîngă Pămînt de la Răsărit cătră Apus în 24 de ceasuri. Iară fiind că Soarele, Luna şi celelalte planete merg de la Apus spre Răsărit, iîn mişcările acestea pare a fi împrotivire, nici poate fi fără numai una dintre dînsele adevărată. De 186 187 vom ţinea a fi adevărată mişcarea aceea după care pare că se mişcă în 24 de ceasuri pre lîngă Pămînt toate stelele cele fixe, Soarele, Luna şi Planetele nu se poate tîlcui nici cuprinde cu mintea cum păşesc Soarele, Luna şi planetele de la Apus cătră Răsărit şi de 'la o stea fixă cătră ceealaltă şi cum este cu putinţă ca planetele să se mişte acuş rapede, acuş încet, acuş îndărăpt şi acuş să stea, apoi iarăş să se mişte cătră răsărit. împrotivirea aceasta numai prin aceea se poate rădica ide vom pune că Pămîntul nostru ca şi celelalte planete ise învîrte şi pre lîngă osia sa în 24 de ceasuri şi pre lîngă Soare în tîmpul de un an, pe care mişcări ale Pămîntului înţelepciunea încă ni le dovedeşte cu mai multe şi prea-ntemeiate argumînturi, din care eu numai puţine voi 141 aduce înainte, ce sînt acestea: || 1. Soarele este mai mare decît Pămîntul de un milion de ori şi mai mult. Aşadară, cum ar putea fi ca Soarele, cu toate stelele dimpreună, să se învîrtească în 24 de ceasuri pre lîngă Pămîntul nostru, carele este fără de samă mic pre lîngă dînsăle? Au doară focului i se cuvine să se învîrtă pre lîngă friptură? 2. Soarele e mai departe de la Pămînt decît de doauă-zeci de milioane de miluri. Acuma de s-ar înturna Soarele în 24 de ceasuri pre lîngă Pămînt în tîmpul acela ar isprăvi el un cerc, al căruia diametru ar fi de patruzeci de milioane de miluri şi marginile cercului ar trebui să fie de 12572 de milioane de miluri. Adecă, ar trebui soarele să aibă o iuţime ca aceea care nici n-o putem întipui. Şi cu cît mai mare iuţime n-ar trebui să aibă stelele cele fixe, pre lîngă care Pămîntul este ca şi o nemica, de s-ar întoarce dînsăle în 24 de ceasuri pre lîngă Pămînt? 3. Pentru că toate stelele cele fixe cu aceeaşi mişcare se văd a se învîrti în 24 de ceasuri pre lîngă Pămînt, care numai aşa se poate cuprinde cu mintea dacă vom pune că Pămîntul în 24 de ceasuri se învîrte de la Apus spre Răsărit pre lîngă osia sa. Că atunci cîtad